SUPRACOPERTA: GH. MARINESCU Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. doc. STELUŢA TEODORESCU Dr. doc. VICTOR SAHLEANU PAUL POPESCU-NEVEANU DICŢIONAR de psihologie BUCUREŞTI • 1978 EDITURA ALBATROS DICŢIONARE DE SPECIALITATE ŞI ALTE LUCRĂRI ENCICLOPEDICE CONSULTATE H.C. Warrcn (Tîd.), Dicţionary of PsycJwlogy, Boston — New York, 1934. I.A. Kairov (red.), Pedagoghiceshisiovar, Moscova, 1960 (înl. rom. 1965). K. Lafon, Vocabiilaire de psychopedagogie et de psychiatrie de l'enfant, Paris, 1963. J. Gould, W. Kolb (Ed.), A Dictionary of the social sciences, 1964. X. Sillamy, Dictionaire de la psychologie, Paris, 1965. K. Pratt Fairchild (Ed.). Dictionary of Sociology, Totowa — New Jersey, 1965. H. Pieron (red.), Vocabulaire de la psychologie, Paris, 1967. J. Laplanche, J.-B. Pontalis, Vocabulaire de psychanalyse. Paris, 1967. A.M. Batro, Dictionaire d'epistemologie gânitique, Paris, 1968. A. Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Paris, 1968. A.et. R. Muchielli, Lexique de la psychologie, Paris, 1969. V.I. Gusikov, Tevminologhiceski slovar psihiatra, Moscova, 1969. St. Bîrsănescu (red.), Dicţionar de pedagogie contemporană, Bucureşti, 1969. J. Drewer, W.D. Frohlich, Worterbuch fiir Psychologie, Munchen, 1970, K.M. Goldenson, The Encyclopedia of human behavior, New York, 1970. A.I. Diacikov (red.), Defcctologhiceski slovar, Moscova, 1970. *** Dicţionar de estetică generală, Bucureşti, 1972. *** Mic dicţionar de filosof ie, ed. a Ii-a, Bucureşti, 1973. S. Lăzărescu ş.a., Vademecum în neurologie-, Crniova, 1974. WC DL 1'RtrAŢÂ Fiecare carie îşi are istoria şi soarta sa. în momentul hi care, încheiem această carie •putem reiata ceva despre modul în care a fost realizată şi concepută, dar nu-i putem prevedea „viaţa". Era prin 1965 cînd mi s-a propus să fac un dicţionar de psihologie pentru tineri în scopuri orientative şi autoeducative. M-am apucat de lucru cu entuziasm, socotind că îmi va fi uşor să expun termenii de bază ai psihologiei în mod clar dar fără concesii în raport cu rigorile ştiinţifice. Nu a fost însă deloc uşor. Am lucrat la acest dicţionar, cu întreruperi şi reluări, cu reveniri şi reelaborări, preocupat pînă la obsesie cînd de o pro- blemă sau termen, cînd de altul, —timp de 12 ani, investind, în principal, în această lucrare, numai aparent simplă, cel de-al cincilea deceniu al vieţii mele. Am lucrat de unul singur, dar ce înseamnă „singur" cînd, încereînd să dau o bază de cercetare logicopsihologică dicţionarului de psihologie, am întrebat mereu cînd pe colegi, cînd pe discipolii mei ce înţeleg prin cutare cu- vînt, cum văd problema etc. Nu puteam doar prescrie semnifica- ţiile termenilor, trebuia să-i urmărim în sistemul obiectivat al ştiinţei şi în folosirea lor curentă pentru a înţelege mai profund şi a ne înţelege mai bine. Ne-a interesat să reflectăm în dicţionar sistemul nostru de psihologie şi gîndire psihologică. Psihologia este o ştiinţă în plină dezvoltare, fiind strîns corelată cu multe IN LOC DE PREFAŢA alte discipline. Chiar pe parcursul elaborării dicţionarului s-au produs importante deplasări în stocul de cunoştinţe psihologice si acestea au trebuii să fie adecvat integrate în dicţionar. Mo- delul cursei cu obstacole este în aceste condiţii nu doar o f igură de stil. Important este ca dicţionarul să fie mai puţin retrospec- tiv şi mai mult prospectiv, să orienteze şi asupra evenimentelor ştiinţifice în curs de desfăşurare. Aici apare şi o complicaţie în plus. Psihologia, în afara profundei ci înrădăcinări în limba- jul natural, uzează de mai multe limbaje ştiinţifice — fizic şi cibernciic-informaţional, ncurofiziologic şi comportanientist, mentalist şi reflexiv, sociologic şi educaţional, matematic şi fi- losofic — toate fiind aplicate convergent, căutînd să surprindă unitatea în diversitatea conduitei umane. Că termenii psiholo- gici sînt prin excelenţă polisemantici este un fapt demult atestat, dar importantă a fost pentru noi nu doar înregistrarea tuturor sensurilor, ci indicarea legăturilor esenţiale dinlăuntrul siste- mului de gîndire psihologică, astfel îneît fiecare concept să-şi poată dezvălui şi preciza valorile sale generative. Se ştie că şi în limbajul curent deseori utilizăm cuvintele fără a fi pînă la capăt conştienţi de semnificaţia lor. Experienţa noastră personală, ca şi observaţiile făcute în trei decenii de lucru cu studenţii, ne dovedesc că nici limbajul ştiinţific nu este scutit de astfel de reducţii şi particularizări. S-a spus de aceea că a însuşi corect codul unei ştiinţe. înseamnă practic a lua în bună măsură în stăpînire acea ştiinţă. Aceasta mai ales hi cazul în care dicţionarul apare ca o variantă expusă analitic a unui tratat. Un tratat nu devine însă larg accesibil dacă nu este dublat de un dicţionar explicit. în acest punct s-ar părea că discuţia devine prea pretenţioasă şi se abate de la formula unui IN LOC DE PREFAŢĂ vocabular psihologic care să pună la dispoziţia tinerilor conden- sate ştiinţifice de natură să faciliteze cunoaşterea de sine şi cu- noaşterea altora. Ştim însă că în această privinţă, a cunoaşterii psihologice, tinerii sînt vital şi puternic interesaţi. Or, în zilele noastre, răspunsurile ce se oferă tinerei generaţii nu pot fi apro- ximative şi palide. Comanda lor este ferm ştiinţifică iar a răs- punde adecvat acesteia înseamnă respect şi binemeritai credit acordat tinerelor generaţii. Pentru acestea un anumit gen de „popularizare" de mult timp a devenit impopular. în aceste condiţii, căutînd să nu drămuim cunoştinţele pentru a permite fiecărui cititor să înainteze atît cît îi este necesar şi... cît poate, dicţionarul, continuînd să fie adresat tineretului, şi-a extins aria de cuprindere, interesînd şi pe psihologi, pe specia- lişti din domenii conexe, ca şi pe oricare din cei interesaţi în psihologia ştiinţifică, acum cînd sarcina optimizării factorului uman este la ordinea zilei. Este ceea ce inevitabil trebuia să re- vină primului dicţionar de psihologie publicat în ţara noastră. Semnificaţia acestei lucrări, ce nu aparţine unui autor ci principalei ştiinţe despre om, este în acelaşi timp legată de lăr- girea şi intensificarea dialogului dintre public şi psihologia şti- inţifică şi de maturizarea însăşi a psihologiei care-şi poale oferi cristalizările teoretice şi pune la dispoziţie valenţele sale aplica- tive, în genere, elaborarea, ca şi utilizarea unui dicţionar ştiin- ţific, implică un efort de esenţializare, punere la punct, clarifi- care. Doar în orice întreprindere cognitivă, primul demers este acela al definirii termenilor după care urmează progresive co- relaţii şi construcţii, ca şi în instruirea cu ajutorul unui ma- nual programat. Oferind peste 2 000 de termeni prin articole, caracterizări schiţate şi definiri, cupriiizîiid principalele ramuri IN LOC DE PREFAŢA ale psihologiei, dicţionarul va fi neîndoielnic instructiv pen- tru cititori. Aceasta nu înseamnă că nu persistă multe imperfec- ţiuni, că nu sînt de semnalat lacune, că nu vor apărea un număr de probleme pe care cititorii sînt invitaţi să le semnaleze si dis- cute în vederea unei noi sau alte realizări de dicţionar psihologic românesc. Dacă mi-a revenit mie să elaborez acest dicţionar pînă la ca- păt, rezistînd tentaţiilor de abandon, este poate nu un fapt întîm- plător. Tatăl meu mi-a îndrumat primii paşi în psihologie şi mi-a cerut să mă străduiesc ca să-mi clarific şi să-mi precizez termenii. Este o linie de efort de la care am căutat să nu mă abat. De aceea, fie-mi îngăduit să dedic această lucrare memoriei tatălui meu, Gheorghe Popescu, care mi-a fost profesor de filo- sofic şi psihologie la Liceul „Cuza Vodă"- din Huşi. A utorul 20 aprilie 1977. DICŢIONARELE ALBATROS A ABERAŢIE MENTALĂ (IX- COERENŢĂ A GÎNDIR1I), de- viaţie de la normal sau denatu- rare cognitivă, formă a instabi- lităţii gîndirii manifestată prin- tr-o dezordine momentană a ac- telor şi proceselor de gîndire. A.m. exprimă anumite raţiona- mente greşite, bazate pe iluzii, judecăţi şi interpretări greşite ale unor date şi situaţii ce pot avea loc în limite normale. ABILITATE, însuşire sinonimă cu priceperea, îndemînarea, dex- teritatea, dibăcia, iscusinţa, evi- denţiind uşurinţa, rapiditatea, ca- litatea superioară şi precizia cu care omul desfăşoară anumite ac- tivităţi, implicînd autoorgani- zare adecvată sarcinii concrete, adaptare suplă, eficientă. Este semnalată frecvent în cazul ac- ţiunilor musculare, manuale, a- vînd astfel sensul de metodă, model de lucru sau de comporta- ment aplicabil sarcinilor con- crete. Se remarcă şi la sarcini cognitive. A. nu se confundă cu deprinderea, bazîndu-se pe plas- ticitate neuropsihică, şi nu se reduce la cunoştinţe întrucît re- prezintă o condiţie pentru for- marea şi utilizarea optimă, în situaţii noi, a deprinderilor şi cunoştinţelor. în engleză ter- menul skill semnifică atît a. cit şi aptitudinea. ABISAL, în sens ontologic, termen care desemnează dina- mica straturilor inconştiente, in- stinctive, psihoorganice, de adîn- cime a psihicului, opuse feno- menelor psihice care apar la su- prafaţă, fiind uşor accesibile con- ştiinţei. Psihologia a., în sens epistemologic, termen care de- semnează curentele psihanaliti- ce: a) psihanaliza lui S. Freud; b) psihologia individuală a lui A. Adler; c) psihologia analitică a lui C. G. Jung. Uneori acest Iermen se mai aplică şi curen- tului I;tiyr,ti:l ;il lui \V. AIcDou- gall. Psihologia a. îşi propune 9 să studieze straturile cele mai profunde si primare ale persona- lităţii. ABNORMALITATE, termenul se referă la o îndepărtare faţă de limitele considerate normale. A. poate reprezenta atît limita sub- normalului cît şi a supranorma- lului. Nu are obligatoriu sens pa- tologic. ABREACŢIE, termen folosit în psihanaliză pentru a desemna eliberarea bruscă a unor tensiuni emoţionale care fuseseră blocate în inconştient şi care duc la unele exteriorizări emoţionale ge- nerate de reactivarea unor a- mintiri neplăcute. A. survine în condiţiile psihanalizei, ale unor tratamente psihoterapeutice sau ale unor confidenţe, provocate prin substanţe psihotrope sau accidental (consum de alcool). în psihanaliză, a. se provoacă în vederea obţinerii controlului conştient asupra situaţiilor men- ţionate şi pentru a înlătura con- flictele latente. ABRUTIZARE, pierderea inte- resului faţă de valorile ce depă- şesc trebuinţele materiale ime- diate, înscriindu-se în etic şi es- tetic. Ca urmare a acestui pro- ces, individul se manifestă în relaţiile cu ceilalţi oameni fără înţelegere şi participare afectivă la dorinţele, idealurile şi suferin- ţele acestora sau rămîne insensi- bil faţă de evenimentele sau obi- ectele care ies din orizontul com- portamentelor legate de adap- tarea imediată. ABSENTEISM, fenomen cu im- plicaţii psihosociale care afec- tează eficienţa economică a în- treprinderilor, în psihologia in- dustrială se calculează făcîndu-se raportul între numărul de zile absentate nemotivat într-o peri- oadă_.şi numărul zilelor de mun- că, în general, s-a constatat că a. este mai scăzut la bărbaţi decît la femei, la vîrstnici decît la tineri, şi că descreşte ierar- hic (persoanele cu posturi de con- ducere absentează mai rar decît subordonaţii lor). ABSENŢĂ, formă de manifes- tare clinică a micului acces epi- leptic, constînd în pierderea pa- roxistică, de foarte scurtă du- rată, totală sau parţială, a conoştinţei, conservîndu-se, de obicei, funcţia statică. într-un sens mai larg, a. corespunde unei dis- trageri trecătoare. ABSTINENŢĂ, evitare şi re- ţinere voluntară de la satisfa- cerea unor trebuinţe corporale privind alimentarea excesivă, via- ţa sexuală, consumul de băuturi alcoolice etc. Are şi sens de mini- malizare a satisfacerii trebuinţe- lor vitale astfel încît să fie evi- tate plăcerile şi orice fel de ex- cese, în anumite limite este o condiţie necesară a conduitei morale. ABSTRACTIZARE (ABSTRAC- ŢIE), produs şi operaţie sau subproces intelectual de „miş- care" ascendentă pe verticală a intelectului constînd din selec- ţia, pe baza discriminării însu- şirilor sau relaţiilor, a unor note comune şi generale şi caro sint, prin generalizare, esenţializare, 10 implicate în concepte. T'nii au- tori vorbesc şi despre a. senio- riale ca rezultat al diferenţierii şi condiţionării la anumite însu- şiri. Acestea însă sînt numai ope- raţii de analiză. Specific pentru a.' este faptul că se produce prin intermediul unor simboluri sau semne şi pe calea inducţiei şi deducţiei. întotdeauna a. pre- supune desprinderea de planul obiectivai şi concret, evoluîiid spre categorial şi teoretic. J. Pia- get scrie: „abstracţiunea constă în a adăuga unele relaţii datului perceptiv şi nu numai în a le extrage din acesta. A. recunoaşte existenţa unor calităţi comune cum sînt pătrat sau rotund, mare sau mic, plat sau tridimen- sional etc. înseamnă să con- struieşti scheme relative atît la acţiunile subiectului cît şi la proprietăţile obiectului... într-un mod şi mai general, însuşirile comune pe care se fondează o clasificare sînt comune în mă- sura în care acţiunea subiectu- lui le pune în comun, cît şi în măsura în care obiectele se pre- tează la această punere în co- mun". Avînd un caracter pro- gresiv şi cunoscînd nivele sau forme diverse (simplă, simplifi- catoare, constructivă sau refle- xivă) procesele de a. sînt întot- deauna bipolare în sensul că din elementele discriminate, ceva {in- varianta) se extrage şi reţine {după J. Bruner — se categorializeasă), iar restul {variabilele individuale şi accidentale) se lasă într-un plan secundar şi se respinge, se ig- noră deliberat. în limbajul uzual, aceste modalităţi interdependen- te iW a. pozitivă şi a. negativă sînl fixate prin expresiile: „a ab- stractiza din..." şi „a face ab- stracţie de...". Este posibil ca. adoptînd diverse perspective, po- lii procesului de a. să-şi schimbe locurile. în anumite limite a. este comutativă. La aceasta se adaugă etajarea a., existînd pro- gresive abstractizări ale abstrac- ţiilor (G. Kostiuk). J. Piaget so- coteşte că „a face abstracţie de punctul de vedere propriu înseamnă a lua cunoştinţă de..." A. presupune condensarea şi sim- bolizarea de informaţii şi este operaţia inversă multiplicării lo- gice. Complementară şi indispen- sabilă pentru a. este generaliza- rea. Cu o strategie opusă faţă de a. se dezvoltă concretizarea care de asemenea, este necesar co- relată cu a. ABSTRACŢIE v. ABSTRACTI- ZARE. ABSTRACŢIE ANALITICĂ ŞI ABSTRACŢIE REFLEXIVĂ, în psihologia genetică a lui J. Pia- get, a. analitică (sau aristotelică) are drept punct de plecare obiec- tele asupra cărora acţionează su- biectul şi constituie modul de formare a cunoştinţelor (fizice, chimice, biologice) despre rea- litatea obiectivă, în vreme ce abstracţia reflexivă (sau construc- tivă) are drept sursă acţiunile subiectului exercitate asupra o- biectelor şi constituie modul de formare a cunoştinţelor despre realitatea subiectivă (logico-ma- tematice). De ex., în vreme ce 11 A proprietatea ,,> lin, 1934). Accelerarea a.s. irjc- turne se mai obţine prin hiper- vcntilaţie, administrare de za- harină, masaj ccfalic, preadap- tare la mediul luminos alba4ru sau violet (K. Kekceev, 1942). ADAPTARE SOCIALĂ, potri- virea unei persoane cu mediui; acord între conduita personală şi modelele de conduită carac- teristice ambianţei; echilibru între asimilare şi acomodare so- cială. A.s. este procesul prin care o persoană sau un grup so- cial devine capabil să trăiască într-un nou mediu social, ajus- tîndu-şi comportamentul după cerinţele mediului. A.s. se pro- duce în raport cu un mediu nou, schimbat, iar indicatorul reu- şitei este faptul că subiectul se simte ca „acasă" iar pentru cei- lalţi nu mai este un străin. Nu- meroşi agenţi nocivi fizici sau chimici, stările nervoase, bolile, distrug echilibrul omului cu me- diul, dînd naştere la numeroase tulburări, la „inadaptare so- cială". Bolnavii mintali, delinc- venţii, subiecţii cu tulburări de comportament reprezintă diverse situaţii de neadaptare socială cu cauzalitate complexă: defi- cienţe ereditare, frustraţii afec- tive precoce, carenţe de autori- tate familială, familie dezorga- nizată, mediu de viaţă noc'v etc. ADN, ARN, acizii dezoxiribo- micleio si ribonucleic. ADN intră in structura crumatinei şi a cromozomilor, ajutîml la reali- zarea funcţiei genetice a nucleu- lui celular. ADN depozitează informaţia privind planul de or- ganizare a structurilor celulei, informaţii ce se transmit apoi datorită capacităţii moleculelor de A DX de a se dedubla (redu- plica). ADN intervine- şi în bio- sinteza proteinelor, diversele seg- mente ale moleculei de A DX fiind specializate în sinteza unui anu- mit tip de proteină. ARX pre- zintă trei forme: AHX-r (ribo- zomal) AKX-t (transfer), AKN-m (mesager). Sinteza ARX mesa- ger se face ca pe o matriţă, pre- luînd informaţia genetică de la ADN din nucleul celular. Apoi va trece în citoplasmă aducând cu el informaţia conţinută în ADN din nucleul celular. ADOLESCENŢĂ, etapă a vieţii care se situează între copilărie şi vîrsta adultă (de la 12—13 la 18-20 de ani). Se detaşează preadolescenta (12 — 15 ani) şi postadolescenţa 118 — 22 ani). La fete a. intervine mai devreme decît la băieţi. A. se caracteri- zează printr-o importantă creş- tere şi transformare corporală şi psihică, asociată cu puber- tatea. Ca fenomen biopsihic in- tegral a. este dependentă, in apariţia şi desfăşurarea ei, de factori genetici, geografici, so- ciali, culturali şi educaţionali. Este de aceea contraindicată tratarea unilaterală a a. în sens numai biologic sau numai ysilio- social. între structurarea sau maturizarea organici si cea. psihosocială este un raport de interdependenţă. Totuşi ritmu- rile dezvoltării organice şi psi- hologice nefiind egale, intre aceste două serii de fenomene M înlăuntrul fiecăreia din ele in- tervin unele disproporţii, deca- laje, contradicţii. Stările con- flictualc sau critice nu fac parte din însăşi desfăşurarea normală a. a. Fenomenele de criză şi sindrom- mele psihopatologice pot fi însă prevenite si evitate. AI. Mead a constatat că în unele colecti- vităţi australiene nu se cunoaşte fenomenul de criză pubertală, dat fiind regimul de viaţă im- pus de culturile respective. De asemenea, fenomenele de criză generate de lipsă de idealuri, frustraţia educaţională, dificul- tăţile de integrare socială pot fi eliminate în măsura în care se elimină susmenţionatele cauze. Tranzitoriu crizele pot interveni din cauza carenţelor afective, şi educaţionale, a însingurării adolescentului şi a slabei sau eronatei lui pregătiri pentru viaţă. Sub raport psihologic, a. se caracterizează prin hipersen- sibilitate, trecerea în stadiul su- perior al dezvoltării intelectuale, cel al operaţiilor formale, care permite o combiuatorică abstractă şi lărgeşte posibilităţile, gîndirii teoretice şi reflexive, prin expan- siunea fanteziei şi a sentimentelor odată cu apariţia mior conflicte tuo- tivaţionale şi afective. Adolescentul redescoperă lumea, datorită posibi- lităţilor sale de interpretare şi priiulemul'r.ave, şi este intens preo- 26 A cupat de propriul său destin. Este etapa în care intervin înde- lungate şi intense meditaţii asu- pra valorilor. Se elaborează un sens de viaţă şi dohîndeşte contu- ruri concepţia despre lume si viaţă. Conştiinţa de sine se adinceşte mult, sporesc eforturile de autocunoaştere şi aittoproiec- tare. Adeziunea sinceră şi necon- diţionată la idealuri poate să fie asociată cu manifestări de realism brutal şi extravagant. Adolescentul este, frecvent, pus într-o situaţie echivocă întru- cît el a depăşit copilăria de care se desparte demonstrativ, dis- pune de capacităţi similare cu cele ale adulţilor, dar încă nu este acceptat ca un egal în cercul acestora. în aceste condiţii el se integrează în grupele celor de aceeaşi vîrstă cu care are mari afinităţi. Grupele de adolescenţi sînt foarte coezive, cultivă to- leranţa reciprocă şi exercită o puternică influenţă asupra per- sonalităţii tinerilor. Făcîndu-şi a- pariţia] ca persoane deplin res- ponsabile în mediul social, ado- lescenţii sînt intens preocupaţi de nota de originalitate pe care o prezintă individualizarea lor şi prin care pot spori valoarea integrării lor sociale. H. Wallon vorbeşte chiar de o criză a originalităţii juvenile constînd din insatisfacţia faţă do statu- tul comun şi din dispoziţia că- tre adoptarea unor pseudovalori ce generează comportamente numai formal originale, uneori chiar negative, dar în orice caz frapante. Preocupările de ori- ginalitate ale tinerilor trebuie susţinute prin valori autentice şi încurajate în sensul integrării celor mai înalte şi noi forme de cultură. Integrarea personalităţii se realizează şi se desăvîrşeşte prin integrarea socială care, la rîndul ei, este mijlocită prin adaptarea socială şi calificarea profesională. ADORAŢIE, sentiment de dra- goste şi preţuire nemărginită faţă de o fiinţă fenomen sau obiect, imaginar sau real, însoţit de îngus- tarea spiritului critic. A DUALISM, concept introdus de A. L. Baldwin şi consacrat de J. Piaget, definind stadiul iniţial al ontogenezei, de nediferenţiere psihică în trei forme fundamenta- le; nediferenţiere între intern şi extern, între obiectiv şi subiectiv şi între material şi spiritual. AFAZIE, sindrom neuropsihic constînd în tulburarea sau pier- derea funcţiilor psihice ale limba- jului (expresiei sau înţelegerea sem- nalelor orale sau grafi ce) cu conser- varea aparatelor periferice de exe- cuţie sau de recepţie ale limbaju- lui, fiind însoţită deseori de tul- burări intelectuale (primare sau secundare) şi corespunzînd unor leziuni cerebrale localizate (M.I. (Botez, Sen Alexandru, I. Drobotă, 1971). Forme anatomo-clinice: a, pure, tulburări izolate ale rea- lizării performanţelor motorii o- rale sau scrise precum şi ale utili- zării mesajelor orale sau scrise cum sînt: surditatea verbală pură (în absenţa unei tulburări de auz, bolnavul nu înţelege limbajul vor- bit, nu poate repeta cuvintele şi 27 A sa ic d u p ă du:!.ii'', p u i î n d îiu,ă vorbi, cili :;i scrie m mod '-pontau) determinată de le/iuni în prima circunivoluţiu temporală, în veci- nătatea circumvoluţiilor Iteschl de ambele părţi sau numai de par- tea stîngă; a. motorie pură (impo- sibilitatea de exprimare voluntară, de repetare a cuvintelor, de citire cu voce tare, păstrîndu-so limba- jul interior, posibilitatea scrisu- lui spontan şi după dictare, a copierii şi a înţelegerii limbajului oral şi scris) determinată de lezi- uni încă imprecis localizate \agrafia pură (v.) şi alexia pură (v.). A. expresivă, ansamblu de tulbu- rări predominant expresive, în planul pronunţării sau scrierii sem- nelor verbale, determinate de leziuni în porţiunea posterioară a ariei Broca (a 3-a circumvo- luţie frontală a emisferului ver- bal dominant) şi într-unele zone adiacente. A. senzorială sau de recepţie, cu tulburări grave în înţelegerea limbajului, în vorbi- rea spontană şi repetată, în gra- fie şi lexie, ajungîndu-se la o proastă vorbire (parafazie) şi chiar la deformarea cuvintelor (jargo- nofazie), determinate de leziuni în zona Vernicke a emisferu- lui cerebral dominant (porţiunea posterioară a primelor două cir- cumvoluţii temporale, girusul an- gular şi girusul supramarginal). A. centrală sau de conducere, cu- prinzînd atît tulburări expresive cît şi receptive (tulburări în repe- tarea cuvintelor, ale scrisului spon- tan şi mai ales dictat, ale lecturii cu voce tare în forma paralexii- lor pentru cuvintele dificile, păs- trindu-se înţelegere.i verbală) de- tiTnu!iate de le/Juni în porţiunea posterioară a primei circurnvo- luţii temporale de partea emis- ferului cerebral dominant. A. traus- corticale, motorii (gravă afectare a vorbirii spontane) şi senzoriale (tulburarea înţelegerii limbajului) de scurtă durată (în cursul regre- siei sau agravării unui sindrom afazic) şi determinate de leziuni în a 3-a circumvoluţie frontală a emisferului cerebral dominant şi respectiv, în prima circumvolu- ţie temporală: ecolalia (v.). A. de evocare, amnestică (imposibili- tatea de a reproduce numele obiec- telor, dar cu posibilitatea recu- noaşterii acestor nume într-o listă prezentată, fiind determinată de leziuni imprecis localizate sau de procese tumorale) şi cea deter- minată prin termenul de anotnie (imposibilitate de reproducere a numelor proprii, precedînd a. amnestică şi fiind determinată de leziuni în emisferul cerebral do- minant) ; anmzia receptivă (impo- sibilitatea de recunoaştere a me- lodiilor cunoscute sau'de citire a notaţiei muzicale) şi expresivă (im- posibilitatea de a cînta o melodic cunoscută, cu sau fără un instru- ment), determinate de leziuni în prima circumvoluţie temporală stîngă şi, respectiv, în pars tri- angularis al lobului frontal stîng; acalculia (v.). tulburări paroxis- tice ale vorbirii (vocalizare, baraj verbal), forme deosebite de a. (la copil, la poligloţi, la surdo- muţi, inatenţia verbală). Aceste forme de a. pot fi compensate 28 spontan sau supuse unor acţiuni de recuperare dirijată. AFECT, modalitate elementară a reactivităţii afective; emoţie primară caracterizată prin mare intensitate, expansivitate, durată redusă, dezvoltare unipolară şi exprimare nemijlocită în compor- tament. P. Janet interpretează a. ca o regresiune la conduite inferioare şi tocmai aceasta re- duce posibilităţile controlului ţi re- olajului conştient. în contextul a. sînt implicate dispoziţii instinc- tive. Totuşi stările de a. reproduc şi modele sociale fără a se con- forma însă unei organizări raţio- nale. De exemplu: furia şi abando- nul de sine, agresivitate oarbă şi starea de groază, accesele ne- stăpînite de rîs sau plîns etc. întrucît în stare de a. intervine o îngustare a cîmpului de conştiin- ţă şi chiar subordonarea aces- teia tendinţei afective, în legisla- ţie se are în vedere dacă infrac- ţiunea a fost comisă în stare de â. în psihologia modernă se for- mulează recomandări de prevenire sau înlăturare a efectelor negative ale a., prin amînarea şi comu- tarea reacţiilor, efectuarea de mişcări menite să reducă încorda- rea, trecerea la analiza detaliată a situaţiei etc. AFECTIVITATE, proprietate a subiectului de a resimţi emoţii şi sentimente; ansamblul procese- lor, stărilor şi relaţiilor emoţio- nale sau afective. în contextul ori- cărui fenomen emoţional se dis- ting; 1) modificări organice şi ve- getative secundare (în raport cu funcţiile biologice primare ale pulsului, .ecreţiilorlacrimare etc.); 2) comportamente motorii afective (desfăşurate sau numai schiţate); 3) tră iri subiective de un anumit grad de complexitate şi avînd o anumită semnificaţie pentru per- soana care le încearcă. O primă problemă a psihologiei emoţiilor este aceea a relaţiei dintre com- ponentele vegetative şi motorii pe de o parte şi componentele psihi- ce, subiective, pe ele alta. Unii au socotit că modificările corporale sînt cauzate de trăirea subiec- tivă (J.F. Herbart). Alţii, că trăirea subiectivă este efectul mo- dificărilor corporale (W. James şi K. Lange). Ambele interpretări s-au dovedit însă a fi unilaterale şi înguste. Unilaterale, pentru că între cele două serii de componente este unitate, interacţiune sincro- nică, trăirea subiectivă avînd la bază! mecanisme neurosomatice fără de care ea nu poate să apară si să se exprime, să se comunice, înguste, pentru că problema prin- cipală nu este aceea a corela- ţiei dintre corporal şi psihic ci a interacţiunii dintre subiect ca om, în plenitudinea tuturor însu- şirilor sale şi mediul natural şi social. Vibraţia, pulsaţia, angaja- rea prin mobilizare, energizare şi direcţionare (sau oricare din con- trariile lor), cu un cuvînt, emo- ţiile nu se explică prin faptul că „inima bate accelerat", „ochii stră- lucesc". De regulă, emoţiile por- nesc, sînt declanşate prin fapte cognitive — excepţie făcînd doar dispoziţiile organice — dar nu sînt reductibile la acte de cunoaş- tere pentru că diverşi subiecţi reacţionează emoţional diferit la aceleaşi imagini sau idei. Uxplică - fia variabilităţii subiective a pro- ceselor afective nu ţine deci de orga- nizarea cognitivă a subiecţilor, ci de organizarea lor motivafionalâ. Emoţiile apărea desfăşurări activi; ale motivelor în raport cu o situa- ţie pe cînd motivele ar putea ii caracterizate ca un fel do „con- centrate" sau „condensări" emo- ţionale. După V. Pavelcu, dacă motivele se exprimă în emoţii, ele se şi formează şi dezvoltă prin trăiri emoţionale. Emoţiile depind de semnificaţia pe care o au pentru subiect evenimentele ce se produc în ambianţă şi în propriul orga- nism. Procesele emoţionale se dez- voltă şi în legătură cu amintiri sau circumstanţe imaginare. Reacţi- ile, tensiunile şi desfăşurările emo- ţionale sînt efectul confruntării dintre cerinţele subiectului şi date- le reale sau prezumtive ale vieţii lui într-un anumit cadru obiectiv. Dacă cerinţele interne — trebuinţe şi motive — sînt satisfăcute efec- tul emoţional este pozitiv im- plicind plăcere, satisfacţie, apro- bare, entuziasm. în situaţia con- trazicerii cerinţelor, a insatis- facerii lor, intervin neplăcerea, nemulţumirea, dezaprobarea, ne- cazul, indignarea. Faptul cores- pondenţei sau discordanţei de dife- rite grade între cerinţele subiective fi anumite condiţii determină pola- rizarea proceselor afective. Totuşi, in stările şi comportamentele emo- ţionale, de cele mai multe ori, nu se impune o singură tendinţă afec- tivă perfect p ilan/ată spre stenic sau astenic. In fapt, stările ai'ec tive sînt compuse din variate com- ponente cu sensuri diferite. Com- plexitatea stărilor emoţionale se explică prin însăşi structura moti- vaţiei individului (complicată, di- vergentă şi nu fără contradicţii interne) şi prin faptul că situaţiile reale, la care se adaugă şi cele imaginare, niciodată nu pot să satisfacă sau să contrazică din toate punctele de vedere conste- laţia motivaţională a unui su- biect. Deşi emoţiile nu reproduc obiecte prin imagini, nu reproduc relaţii de determinare prin idei, deci nu îndeplinesc o funcţie res- trictivă şi specializat cognitivă, totuşi, ele contribuie la cunoaştere şi sînt fapte de reflectare subiec- tivă de un anumit fel. Emoţia sem- tialează specific relaţia intimă a subiectului cu ambianţa, însemnă- tatea pentru aceasta a situaţiei reale sau presupuse. Din studiile noas- tre rezultă că procesele emoţio- nale reflectă, prin reacţii si trăiri specifice, împrejurările de viaţă (v.) Procesele emoţionale alcătuiesc fondul şi latura energetică a vieţii psihice şi comportamentului, înde- plinind un rol în declanşarea şi susţinerea energetică a activită- ţii adaptative şi a celei de luare în stăpînire a ambianţei. Ch. Dar- win a atras atenţia asupra fap- tului că în comportamentele emo- ţionale se regăsesc elemente ale unor acţiuni desfăşurate cu un anumit sens adaptativ. Emoţia nu numai că susţine energetic acţiunea dar o şi anticipă în fie- care din coordonatele ei. în gene- re, trăire i şi comportamentul af c- tiv se afirmă ca un montaj sau 30 A preorganizare energetică a adap- tărilor desfăşurate. Schemele de reactivitate emoţională se situea- ză însă la diverse nivele biolo- gice şi culturale. Este posibil ca la oni să intervină o discordanţă calitativă între forma de afecti- vitate actualizată şi cerinţele acti- vităţii. Autoreglajui emoţional, dacă este inadecvat, duce la ina- daptare. P. Janet a semnalat aceste fenomene şi a descris cazuri în care, negăsind altă ieşire, su- biectul este cuprins de stări emo- ţionale dezadaptative şi, implicit, dezorganizatoare. Cu toate aces- tea, teza despre influenţa dezor- ganizatoare a emoţiei nu poate fi generalizată. A. nu se consumă numai în condiţii de stress. In- fluenţa a. asupra activităţii este ambiguă implicînd atît momente negative cît şi momente pozitive. La aceasta trebuie adăugat că nu orice stagnare şi reţinere pro- vocată de emoţie este lipsită de sens adaptativ (reacţiile de apă- rare pasivă) şi nu orice stare dezor- ganizatoare, cum este furia, se dovedeşte a fi inutilă, întrucît poate deschide drum pentru reor- ganizări la nivel mai înalt. în toate momentele vieţii sale, su- biectul încearcă stări emoţionale dacă nu manifeste, cel puţin la- tente. Problema constă nu în repri- marea totală a emoţiilor (aceasta ducînd, deseori, la nevroze) — ci în dezvoltarea adecvată ca sens, valoare şi grad de intensitate a emoţiilor în raport cu activităţile pe care subiectul le desfăşoară. W. Cannon, prin cercetările sale neurofiziologice, a confirmat, pe altă cale, aserţiunile lui Ch. Dar- win dovedind rolul energizor, indis- pensabil pentru adaptare, al fac- lorilor emoţionali. AFEMIE, incapacitate de ex- primare a ideilor şi sentimentelor prin limbajul oral. Este cauzată de leziuni la nivelul emisferului frontal sting sau la nivele subadia- cente. AFERENT, impuls nervos sau tract nervos ce merge de la peri- ferie (de ex. un organ de reacţie) la centru; direcţia centripetă pro- prie nervilor senzoriali. AFERENTAŢIE (AFERENTĂ), transport de impulsuri şi infor- maţii de la periferie la centru; mecanism nervos opus şi compli- mentai' eferentaţiei. Acţiunea pre- supune o convergenţă şi reciprocă conversiune (trecere una în alta) a celor două serii de impulsuri (Ed. Bernstein). în cercetări neuro- fiziologice, accentul se pune pe baza şi formele de a. ale acţiunii mai ales în legătură cu relevarea însemnătăţii în reglaj, a feedback- urilor ca modalităţi de retroafe- rentaţie sau a. secundară. P.K. Anohin distinge a. situaţională ca preludiu al acţiunii (reflectare pre- mergătoare, imagine a situaţiei), a. de declanşare ce este la baza formulării scopului şi a. de sancţio- nare prin care acţiunea este corec- tată şi apoi încheiată prin a. finală. V. ACCEPTOR DE ACŢIUNE. AFILIAŢIE, impuls şi tendinţă spre contacte şi asociere cu alţii, cunoscînd gradaţii şi variante, de la prietenie şi ataşament pînâ la totală dependenţă afectivă de al- tul. liste o caracteristică general- uinaua, rezultată (lin geneza soci- ală a personalităţii şi din între- ţinerea şi dezvoltarea acesteia prin relaţii interpersonale. Senli- nientul singurătăţii este foarte ne- plăcut. A. este determinată de condiţiile creşterii şi dezvoltă- rii copilului în dependenţă de asis- tenţa adulţilor. R. Sears (1957) a constatat că acei copii care au fost frustraţi de asistenţa afectivă a altora, la vîrsta adultă, tind să se afilieze pînă la hiperdepen- denţă de alţii. Sînt şi cazuri con- trare în care subiecţii declară că preferă singurătatea dar aceasta ascunde întotdeauna un grav dis- confort spiritual. Tendinţa spre a. se accentuează mai ales cînd su- biectul trece prin stări de anxie- tate. Cercetările lui S. Schachter (1959) duc însă la concluzia că persoanele ce se caracterizează, în genere, prin anxietate crescută evită a. pe cînd cele slab anxioase o caută. AFINITATE, relaţie afectivă de atracţie şi simpatie, motivată prin similitudine sau „înrudire" spi- rituală. Intervine între persoane care au structuri, idei, sentimente, vîrstă, statute şi roluri asemănă- toare sau priveşte relaţia dintre individ şi grup. Poate fi înţeleasă şi ca o compatibilizare afectivă sau atracţie spontană, acceptare între membrii grupului (J. Mo- reno), în psihologia socială se ridică, după J. Maiscmneuve, pro- blemele unui joc de a., care izvo- răşte din dorinţa de a găsi în altcineva un obiect complementar şi cu care să te identifici, pot să se constituie în grup pe alte sche- me deeit cele formale şi să suporte schimbări^ mutaţii, în decursul timpului, în relaţiile individ-grup, a. apare şi ca sentiment al apar- tenenţei la grup sau colectivitate (.U.Zlate). AFONIE (gr. afonia — muţe- nie), incapacitate de fonaţie, pier- dere totală sau parţială a vocii datorită paraliziei muşchilor coar- delor vocale sau afectării centrilor nervoşi ce-i comandă. Uzual, se mai înţelege prin a. incapacitatea de a cînta sau intona corect. AGEUZIE, pierdere sau pertur- bare a sensibilităţii gustative. Este cauzată de leziuni rinence- falice. AGITAŢIE, acţiuni stimulati- ve adresate unei colectivităţi în scopul activizării, mobilizării aces- teia astfel îneît ea să se unească în jurul unor scopuri, idei, con- semne şi să-şi exprime sau să-şi traducă în fapt atitudinile. într-un alt sens, mişcare dezordonată în legătură cu ceva insuficient precizat, de unde întrebări, cău- tare, rumoare, reacţii de aprobare sau protest etc. în sens patologic, a. este un comportament (motor şi verbal, afectiv şi intelectual), precipitat şi spasmodic, hiper- activ dar ineficient, parazitar, împiedicînd finalizarea acţiuni- lor. Dezorganizarea şi demersu- rile „în gol" ce caracterizează sin- dromul de a. poate rezulta şi dintr-o slabă integrare şi insufi- cientă coordonare a funcţiilor psihomotorii (mai ales la copil, la care a. este uşor remediabilă). A în geîiefe, a, erquimă o anxietate de limită. AGLOSIE, anomalie nativă, foarte rară, constînd din absenţa limbii ca organ fizic; în această situaţie, pronunţarea cuvintelor este extrem de dificilă şi se reali- zează după laborioase antrena- mente cu ajutorul buzelor. AGNOZIE (gr. a — fără, gnosis — cunoaştere), sindrom neuropsi- hic constînd în tulburarea recu- noaşterii senzoriale a unui obiect cunoscut anterior, în absenţa unui deficit de sensibilitate elemen- tară sau a unei tulburări psihice, fiind determinat de un deficit al funcţiei de analiză la nivelul segmentului cortical al unui anu- mit analizor (M,. Botez, Sen Ale- xandru, I. Dobrotă). Forme: aste- reognozii, tulburări în recunoaş- terea obiectului pe cale tactilă, cuprinzînd: a. tactile primare, cum sînt ahilognozia sau a. intensităţii (tulburarea discriminării obiec- telor după grosime, greutate, ru- gozitate, presupunînd modifica- rea percepţiilor diferenţiale de in- tensitate) şi amorfognozia sau a. de extensitate (tulburarea diferen- ţierii formelor şi a recunoaşterii spaţiale), fiind determinate de le- ziuni în ariile somestezo-senzoria- le şi somestezo-psihice, ca şi a. tactilă secundară sau asimbolia tactilă (imposibilitatea de recu- noaştere a semnificaţiei obiectului tradusă prin imposibilitatea de a-1 denumi, conservîndu-se posibi- litatea de a descrie şi recunoaşte calităţile sale tactile elementare), astereognoziile fiind determina- te de leziuni în aria tacto-gnozică; a. uiulitii'c, imposibilitatea de w- cunoaştere ,şi discriminate a Mine. telor, cu conscrv.'uea auzului, ma- nifestată în trei forme clinice (care apar uneori izolat, dar de cele rnai multe ori împreună); a. globala (nu sînt recunoscute nici cuvintele, nici muzica şi nici zgomotele); a. muzicală (sau amuzia senzoriala) şi a.zgomotelor; acestea fiind deter- minate de leziuni ale porţiunii pos- terioare a primei circumvoluţii temporale stingi; a. vizuale, tul- burări în recunoaşterea semnifi- caţiei obiectelor, imaginilor, per- soanelor sau spaţiului, limitate la sfera perceptuală sau extinse la sfera conceptuală, în absenţa unor tulburări de vedere elemen- tară, cuprinzînd: a. pentru obiecte sau imagini, a. fizionomiilor (pro- sopagnozia) unor persoane cunos- cute sau a propriei persoane, deter- minate de leziuni ale emisferului minor sau parieto-occipitale bila- terale; a. culorilor (tulburări de recunoaştere a culorilor, cu origi- ne centrală, leziuni occipitale stingi la dreptaci), alexia agnozică (tulburări de înţelegere a limba- jului scris, cu conservarea limba- jului interior, a exprimării şi în- ţelegerii limbajului oral), acalculia (tulburări în recunoaşterea nume- relor în efectuarea operaţiilor aritmetice, determinate de leziuni situate în orice parte a creierului); a. video-spaţiale, imposibilitatea orientării în spaţiu pe cale vizua- lă, manifestată prin: dezorientare video-spaţială (pierderea posibi- lităţii de localizare absolută şi relativă a obiectelor, imposibili- 33 3 — Dicţionar de psihologie 33 A tatea de comparare a mărimilor, tulburări de grupare a obiectelor, n>:iv vizuală şi este sinonimă cu cecita- tea verbală. Sînt diferite grade de a. sau cecitate verbală pornind de la incapacitatea de recunoaş- tere, în lectură, a cuvintelor scri- se, pînă la ilizibilitatea silabelor sau a literelor, în cazul în care un copil cu intelect normal se dove- deşte incapabil de a-şi însuşi citi- tul se presupune o a. congenitală, în aceeaşi situaţie a relativei incapacităţi pentru lectură se re- curge la expresia dislexie de evo- luţie. Necesită tratarea concomi- tentă a tuturor cauzelor. ALFABET, mulţime de semne („litere"), indispensabile în pro- cesul comunicaţiei informaţionale. Analogic a. limbajului natural, se cunosc a. codului genetic în care stă înscrisă informaţia ereditară, a. binar utilizat în tehnica ciber- netică, a. Morse ş.a. ALGEZIE, proprietate neuro- psihică de a resimţi durerea. Pragul algezic reprezintă pragul sensibilităţii dureroase de orice gen. Creşterea rezistenţei şi impli- cit a pragurilor dureroase se reali- zează prin substanţele analgezice sau anestezice. ALGORITM (după numele lui Al. Horczmi, matematician a- rab de la începutul sec. al IX- lea), una dintre cele mai generale metode de activitate fizică sau intelectuală. Termenul şi-a păs- trat semnificaţia sa din mate- matică, de ansamblu de reguli şi operatori proprii oricărui tip l ! t<>ia»nic:i< - amintire), în clinica medicală, investigare, fie directă a unui subiect care constituie un caz. fie a persoanelor din anturajul aces- tuia, în scopul obţinerii de infor- maţii privind antecedentele sale personale, sau accidentale morbi- de precedente. în psihiatrie, prii! a. se urmăreşte reconstituirea etio- logici respectivei psihopat ii sau psihoze iu vederea unei psihote- rapii adecvate. Prin extensie, în psihologie, a. se aplică analogic ca o secvenţă a biografiei psiholo- gice, în vederea stabilirii originii şi condiţiilor dezvoltării unor par- ticularităţi individuale (trăsături de caracter, sentimente, capaci- tăţi, vocaţie etc). ANESTEZIE (gr. anaisthe- sia — insensibilitate) pierdere sau suprimare facultativă, în scopuri medicale, a sensibilităţii în genere şi a celei dureroase în mod spe- cial; poate fi generală, cînd se acţionează cu narcotice asupra creierului, regională, de tipul ra- hianesteziei, şi locală. Se vorbeşte şi despre o a. morală la persoanele care au pierdut capacitatea de rezonanţă afectivă la bine şi rău. ANGAJARE MORALĂ, adezi- une deplină, consecventă .şi par- ticipare afectivă la efortul de a se atinge, prin înfrîngerea obstacolelor, scopul social pro- pus de o colectivitate umană. A.m. implică transformarea sco- purilor şi intereselor colective in scopuri şi interese personale. A N G A J A R E A E U L U I f \ N ( , \ - JAKK ]"ik SIN' IC) termen din ce in ce mai folosit in psihologia so- cială prin care se desemnează situaţii in care obiecte şi per- soane etc, din mediu, sîilt capabile să declanşeze motivele şi atitudi- nile care intră în alcătuirea cuini. Termenul de angajare se referă în primul rînd la psihologia moti- vaţiei şi desemnează efectul pro- dus asupra subiectului de către motivele, foarte active şi impe- rioase care-1 incită cu necesitate la acţiune, ii impun anumite comportamente în chip persistent, implicîndu-1 în activitate şi între- ţinînd atitudinile corespunzătoare. Angajarea este bazată pe motivaţie dar este ceva mai complexă decît aceasta. De exemplu intei"esele şi înclinaţiile sînt considerate de M. Roco (1974) ca tendinţe afec- tiv-voluntare. Este deci necesar ca în raport cu o activitate să ne întrebăm nu numai dacă su- biectul este motivat ci şi dacă este angajat în sensul relaţiei necesare, subiectiv-obligatorii la realizarea efectivă a acesteia. ANGOASĂ, stare de nelinişte sau anxietate maximă, carac- terizată printr-o aşteptare în- fricoşată şi opresivă faţă de o iminentă suferinţă sau nenoro- cire. Implică tensiuni emoţionale excesiv de oscilante si se asociază cu impresii difuze ale unui pe- ricol de neevitat, care fie că este anonim, necunoscut, fie că este cu- noscut dar care produce pertur- bări emoţionale, iraţional exage- rate. Uneori a. provoacă renun- ţare la lupta cu dificultăţile vie- A tii Aceste stări se întovărăşesc c u manifestări neurovegetative comparabile cu acelea care se obţin ca urmare a şocurilor sau stressurilor emoţionale; jenă res- piratorie dusă pină la astm, pal- pitaţii, tremurături, tulburări di- gestive, irascibilitate. A. poate proveni din conflicte interioare, tendinţe nesatisfăcute, o dra- goste refuzată, din sentimentul de abandon social. A. nu este în sine un fenomen patologic. A. este legată numai de condiţiile în care individul uman reuşeşte sau nu în încercările lui. Psihanaliştii disting primele semne ale a. la copii, atunci cînd el dă semne de nediscernămînt între străini si familie, dezvoltarea sa afectivă fiind blocată. Odată acest mo- ment depăşit, calea către un echi- libru stabil se impune individu- lui ca o continuă adaptare. Cînd însă este nevoie de o nouă adap- tare, individul suportă temporar a. P. Janet, care arată că există şi o nevroză de angoasă, menţio- nează că „angoasa cronică este un sentiment caracteristic pen- tru stările melancolice... subiec- tului îi este frică de propriile sale acţiuni şi suferă la gîndul executării lor... el nu mai poate trăi sau tolera propria viaţă. A. completă antrenează ideea morţii şi tentativele de sinuci- dere". Pornind de la S. Kirke- gaard (1844), a. a fost instituită ca o categorie filosofică şi tra- tată şi în sens de a. metafizică sau a. morală, dar privind mereu destinul uman. De aici divers le sensuri sau accente dobîndite de acest concept în sistemele existenţialiste ale lui M. Heiddc- ger, j!l'. Sartre, J. Maritainc, A. Camus ş.a. Pentru J.P. Sar- tre a. înseamnă mai mult dez- gust iar pentru P. Diel (1956), frică faţă de o ameninţare cu obiect confuz. în genere a. este un fenomen psihosomatic multi- dimensional şi care se dezvoltă la diverse nivele de gravitate in dependenţă de situaţii şi de par- ticularităţile individuale, de vul- nerabilitatea subiectului. ANIMISM INFANTIL, după ter- minologia, în acest caz defectu- oasă, a lui J. Piaget, concepţie egocentrică a copilului, comple- mentară „realismului", implicînd indistincţia între „eu" şi „lume", între conştiinţa de sine şi con- ştiinţa lucrurilor. Aceasta deter- mină pe copil să proiecteze tră- irile sale în realitatea lucrurilor ceea ce soldează atît cu atribui- rea de obiectivitate subiectivu- lui („realism"), cit şi de subiec- tivitate obiectivului („artificia- lism"). Astfel, subiectul capătă proprietăţi care sînt de fapt ale obiectelor, iar obiectele dobîn- desc proprietăţi care aparţin în realitate subiectului. Copilul a- tribuie simţire, conştiinţă, in- tenţionalitate şi viaţă la început tuturor lucrurilor, apoi celor care se mişcă, mai tîrziu numai celor care se mişcă autonom, fără a Ji primit mişcarea prin transfer; de asemenea, legat de concepţia lui animistă, copilul atribuie lucru- rilor un fel de necesitate morală, al cărei principiu fundamental 51 este acela de a fi folositoare omu- lui, şi numai treptat ajunge să conceapă un determinism fizic independent de om. Această ne- cesitate morală care se crede că regizează fenomenele fizice este legată de artificialisniul in- fantil. AN OM AL, caracteristică nepa- tologică constînd ci in deficienţă apropiată de infirmitate dar nu şi de maladie. Calificativul se aplică subiecţilor ce suferă de deficienţe fizice, senzoriale şi inlelective (paralizii, orbire şi ambliopie, sudromutitate şi hi- poacuzie, întîrziere mintală, oli- gofrenie). Se recurge la acest termen pentru a se face deose- birea de anormal care, mai ales în ordinea psihică, are alte sem- nificaţii şi este de competenţa psihiatrilor, iar nu a defectolo- gilor şi pedagogilor specializaţi. ANOMIE (gr. a - fără/w- mos — lege), dezordine, dezor- ganizare, după E. Durkheim, dereglare, mai ales a unui sis- tem de valori acreditate tradi- ţional. A. indivizilor dezrădă- cinaţi din mediul lor social, sau care au pierdut sistemul lor de valori, fiind predispuşi inadap- tării, delincventei etc. A. este un termen opus autonomiei morale (în sens kantian). într-un cu totul alt sens, a. este folosită de K. Halstead (1!>47) ca incapaci- tate de a folosi numele (nouicn) obiectelor şi persoanelor cunos- cute. ANOREXIE, stare patologică sau nevroză consumi din refu- zul alimentării. Subiectul nu este capabil să îngurgiteze alimen- tele, se blochează parţial faţă de acestea şi devine aproape insensibil la foame. A. este psi- hogenă (A. Ridcau, 1971). La sugaci refuzul sinului este pus pe seama unui conflict latent cu mama. La copiii de 3 —10 ani a. se explică variabil prin hipere- motivitate, capricii, spasme his- teroide, opoziţii menite să atragă atenţia adulţilor, fobii alimen- tare. La tinerele fete se întîl- neşte uneori după pubertate, sin- dromul de anorexie mentală, care poate să ajungă la forme de mare gravitate, se însoţeşte de infantilism şi este înţeles ca o regresiune ' cauzată de dificul- tatea evoluţiei spre autonomie şi feminitate, dificultate condi- ţionată mai ales de mediul fa- milial, dar şi de alte cauze. A.m. poate exista relativ auto- nom sau ca o componentă a u- nor tulburări psihice mai com- plexe. Necesită psihoterapie şi, uneori, asistenţă endocrinologică. ANORMAL, ceea ce nu se în- cadrează în normă. Implică re- ferinţă la un grup determinat şi la un model abstract, stabilit în prealabil. în limbajul curent, deviaţie patologică, de obicei, de natură psihică. între normal şi a. mi se poate stabili o deli- mitare netă, ele fiind puncte cxtrom.i; alo unui continuam, ;<- fia te in unitate dialectică. Să- nătatea psihică reprezintă un echilibru dinamic între individ şi mediu, consiind în principal în păstrarea traiectoriei majori- 38 A •g, coordonatelor \ ii Iii psihke in toate condiţiile existenţei, l'o curba lui Gauss normalul se plasează în zona di- frecvenţă maximă a valorilor, a. reprezen- tînd abatemi de l.'i valoarea şi semnificaţia generală a mode- lului uman. ANOSMIE (gr. an - fără, osme — miros), pierdere parţial selectivă sau totală a sensibili- tăţii olfactive. Este cauzată de leziuni ale receptorului din fo- sele nazale sau ale centrilor olfac- tivi din lobul temporal. ANOSOGNOZIE, eşec sau re- fuz de a recunoaşte un defect sau boală. îvu se confundă cu neglijarea propriei boli. A. este o formă a mecanismului de apă- rare cunoscut sub numele de „negare a realităţii". Cel mai co- mun exemplu este acela de ne- gare a surzeniei sau a orbirii, dar orice tip de incapacitate fizică poate fi fie nerecunoscută, fie negată activ (afazic, paraplegie, desfigurare sau chiar pierderea unui membru sau ochi). După Weinstein şi Kahn (1959) a. este un mod de adaptare la stress, atribuit „reorganizării simboli- ce", adică unui mod schimbat de gîndire şi vorbire care îl face pe individ capabil să se adapteze la problema lui. ANOZODIAFORIE, stare psi- hică ilustrată prin indiferenţa amuzată, uneori euforică a bol- navului faţă de propria-i tul- burare. ANTICIPARE, după H. Pieron, reacţie care în virtutea ritmului sau a condiţionării, precede sti- mulul la care corespunde adap- tarea. Acţiune sau imagine ce se declanşează înaintea condiţii- lor ce o provoacă (F. Bartlett). După P.K. Anohin, a. este o caracteristică generală a vf-ficctii- rii care fiind orientare, are în- totdeauna o componentă „îna- inte mergătoare" sau de devan- sare a stimulilor şi situaţiilor. Prin condiţionare, care este o re- laţie tipic anticipativă, dar mai ales prin elaborarea sistemelor reflexe, procesele reflectorii pro- gresează în măsura în care îşi dezvoltă o bază anticipativă (sche- me, modele, reprezentări, con- cepte) sau se distribuie în circui- tul retroacţiunii anticipate, ştiut fiind că a. rezultă din retroacţiuni repetate (A.L. Baldwin). în ci- tire, percepţia vizuală a şirului de semne devansează cuvintele care se decodifică şi pronunţă. După J. Piaget, asimilarea este anticipativă prin schemele pe care le actualizează. O. Selz a fost primul din cei care au demonstrat însemnătatea a. în înţelegere şi mai ales în rezolvarea de pro- bleme (punerea problemei, ipo- teză, plan rezolvitor). Ed. Bern- stein arată că acţiunea motorie se bazează pe un „model al vii- torului necesar", iar G. Miller, 11. Galanter, K. Pribram dez- voltă psihologia cibernetică, re- levînd existenţa în structura tu- turor conduitelor a unor planuri mentale şi imagini ale situaţiei. Gîndirea este eminamente anti- cipativă şi proiectivă. ^ANTICIPARE OPERAŢIONA- LĂ, elaborare anticipativă a 53 sti neţurilor operatorii necesare pentru învăţare şi toi marc pm- gresivă a gindini. Se recurge în acest scop la iDitienannvl ino- ileiatoriu (\\). Am dat denumirea de teorie a a.o. sistemului de în- văţare propus de noi (1962) şi confirmat experimental de S. Yor- nicescu, T. Creţu, F. Andreescu ş.a. Teoria a.o. este în conver- genţă cu didactica psihologică propusă de H. Aebli. ANTINOMIE (gr. anti — con- tra, nomos — lege), categorie ce exprimă contradicţia între două concepte, teze care se ex- clud ambele fiind egal demon- strabile logic. La Kant, a. de- semnează contradicţiile în care ajunge raţiunea pură cînd în- cearcă să explice lumea. Aceste contradicţii se traduc în patru cupluri de teze filosofice, fie- care cuplu formînd o a.: a) lu- mea este finită — lumea este in- finită; b) fiecare substanţă com- plexă e alcătuită din părţi sim- ple — nu există nimic simplu; c) în lume există libertate — în lume există numai determi- nism; d) există o cauză primordi- ală a lumii (divinitatea) — nu există ^ o cauză primordială a lumii. în accepţiunea modernă, a. are sensul de contradicţie dialec- tică. ANTIPATIE, raport afectiv de respingere tacită a unei persoane, de neacceptare a modului ei de a fi, de a se comporta, de a simţi; incompatibilitate afectivă resimţi- tă nu ca ură ci mai mult ca o lipsă de contact şi de aderenţă. Poate fi spontană şi nemotivată, <\plicîndu se, după Tli. Ribot, prin nepotriviri de structuiă or- ganică şi psihică. Cînd a. este mo- tivată prin resentiment sau de- zaprobarea conduitei celui anti- patizai, atunci poate evolua spre ură sau involua spie o echili- brare a relaţiilor. Aceasta ia dependentă de modul cum sînt evaluate comportamentele. Şi a. spontană poate fi depăşita prin raţionamente de valoare şi o mai bună cunoaştere psihologică. ANTRENAMENT AUTOGEN, metodă psihoterapeutică şi psiho- profilactică elaborată de neuro- patologul german J. H. Schultz. Folosită iniţial în tratamentul unor afecţiuni psihosomatice, me- toda a cunoscut datorită bune- lor ei rezultate o largă utilizare în diverse domenii de activitate umană. în prezent, a.a. este folosit ca o metodă de pregătire psihologică a oamenilor normali, sănătoşi, ce desfăşoară activităţi care implică utilizarea maximă a posibilităţilor lor fizice şi psi- hice (aviatori, cosmonauţi, spor- tivi etc). Metoda preia unele scheme din practicile voga, aso- ciate cu teoria ştiinţifică a suges- tiei şi autosugestiei ca şi cu ex- perienţele medicale de hipnoză. Pornind de la constatarea că în cursul sugestiei hipnotice pot fi obţinute variate modificări corporale, J.H. Schultz consideră că prin concentrare mintală, prin autosugestie, în stare de relaxare psihosomatică, se poate obţine o autoreglare a stărilor corporale. A.a. apare astfel ca un exerci- ţiu practicat de sine însuşi ce 54 A produce o „auiodeconectare con- centrativâ" care permite obţine- rea unei stări de relaxare pro- funda analogă somnului fără aju- torul unei sugestii străine. Me- toda constă în şase cicluri de exerciţii ce se desfăşoară într-o anumită succesiune riguroasă şi care conferă, în final, subiec- tului ce se antrenează o binefă- cătoare stare psihosomatică. Prin practicarea a.a. se realizează o destindere şi un calm interior, trăite printr-o stare de euforie moderată, liniştitoare, cu supri- marea conflictelor psihice; elibe- rarea de tensiunile psihice inte- rioare permite utilizarea poten- ţialelor reale ale indivizilor, ma- nifestate prin creşterea capaci- tăţilor intelectuale, memoriei, con- tribuie la creşterea stăpînirii de sine şi a eficienţei activităţilor mentale. Pe plan somatic se rea- lizează o deconectare organică cu destindere musculară şi vas- culară şi eliberarea automatis- melor neurovegetative cardiace, respiratorii şi digestive. ANTRENAMENT MODELA- TORI U, denumire dată de noi (1962), în cadrul sistemului învă- ţării prin anticipare operaţională, acelui antrenament ce-şi propune să formeze sau să modeleze acele operaţii şi coordonări operaţio- nale (reversibilitate, tranzitivi- tate, asociativitate) care urmea- ză să apară în ordinea stadială şi sînt necesare pentru progresul învăţării. în acest scop se elabo- rează modelul di." ncţiuue şi se proecdea/.ă Iu iiHerio: izarca lui, urmată de succesive exteriorizări sau aplicaţii. ANTRENAMENT PSIHOLO- GIC MODELAT, formă concretă de aplicare a principiilor mode- lării în organizarea şi desfăşu- rarea activităţilor de pregătire psihologică. A.p.m. a devenit posibil datorită progreselor ştiin- ţelor care contribuie la înţelege- rea şi explicarea fenomenelor psi- hice, în funcţie de scopul acţiunii de modelare pot fi diferenţiate două accepţii ale termenului de a.p.m., deşi, în ansamblul lor, ambele ipostaze reprezintă părţi ale unei structuri funcţionale unice: a.p.m. ca instrument de cunoaştere cît mai profundă a fenomenelor psihice implicate în activitatea în speţă; a.p.m. ca instrument de acţiune efectivă în dirijarea activităţii psihice, în unitatea lor, aceste ipostaze apar ca punct iniţial şi ca moda- litate de realizare a sarcinilor şi scopurilor oricărei activităţi de pregătire psihologică. Ca instru- ment de acţiune a.p.m. pe baza re- prezentării modelului de desfăşu- rare optim, programează acele condiţii sau acţiuni care favo- rizează desfăşurarea normală a activităţii sau care contraca- rează acţiunea fenomenelor care impietează asupra randamentu- lui activităţii. Se apreciază că prin experimentarea şi aplicarea a.p.m. se obţine o cunoaştere mai bună şi mai rapidă a com- plexităţii activităţii psihice, ca si fortificarea şi potenţarea dife- ritelor funcţii psihice. A ANTRENAMENT PSIHOTO- NIC, tehnică (le pregătire psiho- somatică specifică activităţii spor- tive. A.p. constă în exersarea şi însuşirea unor operaţii motorii, într-o ordine riguroasă, cu res- pectarea strictă a unor condiţii, care au drept scop reglarea psi- hică şi somatică a sportivilor prin acţiune iniţiată asupra to- nusului muscular. Principiul aces- tei tehnici constă în modificarea tonusului muscular prin concen- trare mintală ce se repercutează favorabil asupra funcţiilor psiho- somatice. Este deci o formă de antrenament ideomotor. Sub as- pectul beneficiului, a.p. apare ca o abilitate conştientă de fruc- tificare a modificărilor fiziologice şi psihologice provocate de relaxa- rea musculară generală. însuşirea a.p. implică parcurgerea a trei faze: a) faza preliminară sau de ini- ţiere în care sub rezerva ade- ziunii totale a subiectului sînt practicate exerciţii de relaxare musculară prin care sînt conştien- tizate relaxările pasive, contrac- ţiile active şi controalele respi- ratorii; b) faza însuşirii antre- namentului autogen, după me- toda lui J.H. Schultz, consi- derată ca experienţă fundamen- tală; c) faza specială sau de antrenament psihosomatic mo- delat, care cuprinde completări specifice, activităţi sportive, vi- zind obţinerea unui control mus- cular localizat şi electiv, creşte- rea tonicităţii şi eficienţei muscu- laturii în vederea unei val<>nl'i- eări ulterioare. Deşi baza teore- tică este eclectică, iar tehnicile incluşi" 1 . în antrenament sînt ex- trem de variate, totuşi a.p. \i<- ticv, de tipul imposibilităţii folo- sirii mîinilor, determinate de le- ziuni parietale. Aceste forme de a. pot fi compensate spontan sau supuse unor acţiuni de recu- perare dirijată. H. Pieron dis- tinge şi o pseudoapraxie care nu se referă la coordonarea motorie ca atare ci este consecinţa unei agnozii; subiectul nu poate re- cunoaşte obiectele. APREHENSIUNE, stare simi- lară anxietăţii, dar do mai mică intensitate. în alt sens, înţele- gere sau surprindere a ceva real, îndeosebi a faptelor psiho- logice. A PRIORI, ceea ce este de mai înainte şi precede un eveniment sau o experienţă. Termen folo- sit în gnoseologia clasică. Kant distinge o cunoaştere absolut sau pur apriorică şi care nu depin- de de nici o experienţă, fiind universală (afirmaţie mult criti- cată) şi judecăţi apriorice a căror legătură cu experienţa este ne- îndoielnică. Piaget nu recunoaşte decît aceasta ultimă formă de fap- te psihologice existente a.p. în raport cu cele actuale. Opus faţă de a posteriori, cunoaştere ce vine după şi dintr-o experienţă. APTITUDINE, însuşire sau sis- tem de însuşiri ale subiectului, mijlocind reuşita într-o activi- tate; posibilitate de a acţiona şi obţine performanţe; factor al persoanei ce facilitează cunoaş- terea, practica, elaborările teh- nice şi artistice, comunicarea. 58 A După A. Wolf, a. este imitatei de bază a vieţii psihice. în această perspectivă a. sijit tratate ca. facultăţi psihice generice, indi- vizii deosebindu-se numai după gradul de dezvoltări- şi modalită- ţile de combinare a acestor fa- cultăţi. A. Binet înţelege a. ca nivel funcţional al psihicului. în psihologia persoanei, a. se echi- valează cu structurile sau valo- rile instrumentale condiţionînd calitatea acţiunilor de orice fel. 1J. Yîgotski a introdus terme- nul de instrument spiritual. A. are frecvent o structură psiho- fizieă şi corespunde unor orga- nizări psihofiziologice. Xoi de- finim a. ca: sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă. în psihologia diferenţială a. se identifică nu- mai după criteriul performanţelor supramedii şi al specificităţii. F. Galton a pus a. şi talentele, în genere, în raport necesar cu dotaţia ereditară. Behaviorismul a relevat rolul învăţării şi exer- ciţiului în constituirea şi dezvol- tarea a. Totodată a.' a fost înţeleasă ca un fel de deprindere (St. Hali) ceea ce a stîrnit variate obiecţii. A. este mai degrabă o dispoziţie interfuncţională, un construct (G. Kelly) de operaţii şi procese (Ed. Clapare.de) de o mai mare mobilitate decît deprin- derile, depăşintlu-lc pe acestea şi sub raport calitativ. A. rezultă dintr-un aliaj a ereditarului şi dobînditului. însăşi a. nu este ereditară dar se întemeiază pe anumite premise native (însuşiri de tip nervos, particularităţi ale anali/af ovilor, dispoziţii pivopr. r.jţ ionale :.». coordonat ive). fi. "I e|>. Iov insistă asupra faptului ci premisele native sînt generice pntînd intra în constituţia a variate a. Problema raportului cantitativ dintre cota eredita- rului şi cea a dobînditului rămine controversată şi întrucît între cele două segmente evolutive trebuie prevăzută mai degrabă continuitate dccît opoziţie, în- săşi problema pare să fio depă- şită. Graniţa dintre contribuţia eredităţii şi cea a mediului şi educaţiei nu poate să reprezinte o constantă. Studiile asupra ge- menilor univitelini, constată că exerciţiul influenţează slab dez- voltarea funcţiilor elementare dar este decisiv pentru elaborarea şi progresul funcţiilor complexe. Da- că K. Schottlewarth apreciază că în dezvoltarea gemenilor ere- ditatea influenţează în proporţie de 62%, R. Zazzo, ocupîndu-se de deosebirile psihice dintre ge- menii univitelini, apreciază că acestea fiind dobîndite, pot avea o pondere de 80% din particula- rităţile de personalitate. F. New- raan a constatat o deosebire frapantă între coeficientele de in- teligenţă a două gemene univite- line dintre care una (cea cu coefi- cientul de inteligenţă superior) a urmat studii superioare, iar cealaltă a rămas analfabetă. A. Fer- guson susţine că: „numeroasele demonstraţii concludente în le- gătură cu faptul că factorii ere- ditari joacă un rol important în a. umane, nu ne pot abate de la părerea că factorii mediului înconjurător pot juca un rol crucial ca sursă de diferenţiere individuală." Posibilitatea dobîn- dirii, împlinirii şi dezvoltării supe- rioare a a. este desigur variabil realizată de către diferiţi indivizi şi în cadrul a diferite forme de existenţă culturală si activitate. Pentru a. ce implică precumpă- nitor structuri senzoriomotorii con- tribuţia eredităţii este importan- tă pentru cele implicînd organi- zare intelectuală şi adaptare so- cială, decisive sînt exerciţiul şi edu- caţia, în condiţiile activităţii a. se constituie dar se şi verifică do- bîndind forme de capacităţi. Du- pă H. Pieron: „capacitatea sin- gură poate fi obiectul unei eva- luări directe, a. fiind o virtuali- tate". E. Thorndike a susţinut că a. sînt unităţi independente ce nu se influenţează reciproc. Paterson admite existenţa unor trăsături individuale constînd dintr-o anumită compoziţie de a. Ed. Clapare.de insistă asupra structurii specifice a a. rezultate din sinteza de procese şi însu- şiri psihice. A. Adler explică dezvoltarea a. nu ca valorificare a zestrei ereditare ci ca o con- secinţă a complexelor de inferio- ritate ce tind să fie depăşite prin compensaţie. în psihologia modernă s-a generalizat înţele- gerea relaţiilor compensatorii din- tre a. (B. Teplov). în orice ca/. nu se confirmă teoria indepen- denţei a. şi nici interpretarea com- poziţiei prin aditivitate. Orice manifestare umană, implicată îu activitate, poate fi sau poate deveni a. Considerînd diviziu- nea a. în simple şi complexe, admitem că trecerea de la simplu la diverse grade de complexitate implică relaţii de interacţiune şi intermodelare. La nivelul per- sonalităţii, a. se prezintă ca un sistem cu o organizare ierarhică şi întotdeauna originală. Talentul rezultă tocmai dintr-o astfel de interacţiune^ specifică dintre a. helcrogcne. în aceeaşi ordine de idei se pune şi problema interac- ţiunii a. pe verticală, conside- rind diviziunea iniţiată de Spear- man între factorul general (G) şi cei speciali (S). Ca a. generală, valabilă în toate sau în cele mai multe din domeniile de activitate, este socotită a fi inteligenţa de către majoritatea autorilor. Sanch identifică factorul G cu cogniţia, C. Burt cu atenţia, iar R. Wood- worth cu voinţa. Asupra pre- zenţei unei sau unor a. de to- tală generalitate încă se mai discu- tă. L. Thurstone a introdus con- ceptul de factori de grup, cărora li se rezervă un loc intermediar între factorul general şi cei spe- ciali. A. corespunzătoare facto- rilor de grup sînt valabile pentru un grup de activităţi, pentru o anumită categorie de teste sau probe. Astfel sînt înţelegerea, percepţia rapidă, gîndirea induc- tivă şi cea deductivă, memoria, raţionamentul numeric, spaţiali- ta'tea şi fluiditatea verbală, pe care L'. Thurstone lc-a denumit a. intelectuale primare. Promo- torii teoriilor multifactoriale au introdus o serie de alţi factori de grup. K. Meili introduce fae- 60 7uj. Alai mult decit atu/in a. implică pertur- bări şi a simbolicii nonverbale, gestică, figurativă, geometrică, numerică etc. Atingînd centrii senzoriali şi motori a. perturbă şi funcţia de recunoaştere inclu- zînd deci şi agnoziile. A. afec- tează nu numai operarea cu sim- bolurile ci şi înţelegerea. ASIMETRIE FUNCŢIONALĂ, caracteristică a funcţiilor ana- logice din cele două emisfere cerebrale, inclusiv a organelor de simţ perechi, de a avea o dezvol- tare inegală, unul dintre centrii dispvişi simetric fiind mai activ şi ocupînd o poziţie funcţională dominantă. B. Ananiev presu- pune că a.f. a organelor perechi este necesară, elementul domi- nant îndeplinind un rol decisiv în coordonarea sistemului. Astfel, prin a.f. se accentuează decala- jul dintre imaginile monoculare, fuziunea lor ducînd la efectul percepţiei spaţiului tridimensio- nal (stereoscopie). A.f. se expri- mă pregnant în diferenţierea func- ţiilor celor două mîini, de regulă, stingă fiind mai sensibilă din punct de vedere tactil şi servind la fixarea obiectului iar dreapta dispunînd de mai multă forţă şi capacităţi de coordonare mo- torie, întrucît intervine domi- nant în acţiuni. Recent psihofi- ziologii americani au afirmat că a.f. a celor două emisfere este foarte accentuată, dobîndind ca- racter de specializare: stîngul a- sigurînd simbolismul verbal iar 63 A (|IC|)!M1, percepţia spaţială. După ilt'7.\ uitarea predominantă a unuia sau altuia din emisieie s-ar ex- plica tipurile speciale de activitate nervoasa superioară. ASIMILARE, ACOMODARE, termeni tnlosiţi • ke (sec. al NVH-loa) şi cale denotă Ic^uiuru, asociere, 61 5 — Dicţionar de psihologie 63 relaţii funcţionale (operatorii) şi de conţinut între elemente simple alo vieţii psihice. încă Axistotel se referise hi legăturile dintre idei şi a propus o clasificare a lor. în psihologie fenomenul a. s-a referit îndeosebi la senzaţii şi la fapte de memorie. Interpre- tarea prin a. a gîndirii nu a avut succes. Psihanaliştii începînd cu S. l'rcud şi C.G. Jung au folosit termenul pentru a indica lega- rea unei energii pulsativc de o imagine sau a pulsiunilor între ele. în genere, a. este privită sub două aspecte: ca mecanism psihologic ce realizează trece- rea de la simplu la complex şi ca fapt sau produs psihic rezul- tat din respectivele corelări şi care la rîndul său este supus unor noi compoziţii asociative. în sec. al XX-lea, cercetătorii care se referă la a., în interpretările şi experimentele lor, nu se reclamă totuşi de la curentul asociaţionist ce a fost abandonat. Totuşi oda- tă cu aceasta, remarcă H. De- lacroix, nu a fost abandonată categoria de a., mai ales în urma fundamentării ei neurofiziologice prin cercetările asupra reflexelor şi a echivalării a. cu legătura tem- porară între stimuli indiferenţi (T.P. Pavlov). Deci, a. sînt întot- deauna mijlocite. în faza actuală nu se mai susţine însă că elemen- tele asociate preexistă separat ci se porneşte de la cîmpuri, ansam- bluri sau sisteme. Aşa cum men- ţiona Th. Ribot, a. sînt împletite cu disocieri, analiza şi sinteza fiind interdependente. A. Sama- rin (19(32) relevă caracterul dina- mic şi complex al a. şi divide a. în intrasistemice şi intersistemice. Modelul a. binare este depăşit prin a. în lanţ şi prin a. de diverse niveluri, dispuse ierarhic. Legătu- rile dintre diverse elemente psi- hice nu sînt însă numai de ordin asociativ ci şi motivaţional, se- mantic sau (şi) implicativ. în psihologia modernă mai mult decît la conceptul de a. se apelează la cele de acţiune, operaţie, semnifi- caţie etc. ASOCIAŢII VERBALE LI- BERE, metodă de investigaţie in- trodusă de C.G. Jung; deosebite de cele dirijate, a.v.l. sînt spon- tane şi au fost adoptate ca obiect pentru o tehnică de diagnoză şi cercetare. Se dau cuvinte-stimul şi subiectul este invitat să răs- pundă imediat cu primul cuvînt care-i vine în minte. în felul aces- ta se sondează pulsiunile şi puncte- le nevrotice localizate în incon- ştient. Aceasta pentru că la sti- mulii presupuşi sau dovediţi afec- togeni intervin întîrzieri, reacţii specifice şi pînă la urmă răspunsuri cu un conţinut semnificativ pen- tru preocupările ascunse ale subiec- tului (metodă proiectivă). Se poa- te da şi indicaţia ca la cuvîntul- stimul să se răspundă cu un şir de cuvinte timp de 1' sau ca să se răspundă numai cu adjective, substantive sau verbe etc. Deci asocierile sînt condiţionate. în variate forme, spontane sau con- diţionate, a.v.l. au fost şi sînt utilizate pentru investigaţii cli- nice, pentru studiul limbajului copiilor (proba Kent-Ivessanofl) sau al adulţilor, pentru determi- A 6G nări tipologice (A. Ivanov-Suio- lenslu, P- l'opest u-Xe\r.!ini ele.) ASOCIAŢIONISM, vechi curent psihologic definit prin relevai ea asociaţiei ca fenomen central şi fundamental în formarea şi ma- nifestarea proceselor psihice; ex- plicarea oricăror acte, procese şi însuşiri psihice prin wecnnismul asociativ. Fenomenul asociaţiei a. fost semnalat încă de la Aristotel care a iniţiat şi o clasificare a legăturilor simple după: a) con- tiguitate; b) asemănare; c) con- trast. A. consideră că orice proces sau formaţiune psihică superioară este rezultatul unui lanţ sau com- poziţii asociative, de unde şi metoda explicării prin asociere de elemente ireductibile unele la altele — atomismul asociaţionist. Astfel luîndu-se senzaţia ca ele- ment de bază se consideră că din asocierea sau însumarea senzaţii- lor rezultă percepţiile, din a căror asociere rezultă reprezentările, ca- re la rîndul lor, fiind asociate dau conceptele ce se corelează asocia- tiv în judecăţi etc. Este o viziune gravată de mecanism. în epoca modernă a. a cunoscut cea mai largă răspîndire în Anglia, acre- ditîndu-se ca o teorie psihologică şi ca o gnoseologie. După modul cum sînt concepute elementele, teoriile asociaţioniste se integrează cu Th. Hoblees, P. Hartley, J. Priestley în materialism, iar cu B. Berkeley, D. Hume, J. Mill şi A. Bain în idealism. Pentru G. Muller, H. Ebbinghaus, Th. Ki- bot, principiul asociaţiei a slujit ca bază pentru fecunde cercetări experimentale. De asemenea \V. W'iindt şi IC. Thorndike s-au spri- jinit in lini ;ii i le lor pe ideci asocinţiei. l.P. l'avlov şi V. lîeh- lerev au dezvăluit, prin reflexe, mecanismul fiziologic al asocierii. O serie de reprezentanţi ai belia- viorismului printre care K. Guit- hrie, J. YVatson, K. Spence, H. Skinner recurg la a. fiziologic, îndeosebi in explicarea învăţării (Icaruiniţ). Asociat ia constituie ne- indoilenie un fenomen real dar abordarea exclusiv asociaţionistă a proceselor şi formaţiunilor re- duce posibilităţile de explicare ştiinţifică. Timp îndelungat s-a încercat să se explice fenomenele psihice prin legile asocierii. Cerce- tările au dovedit însă că acestea au o sferă foarte redusă de vala- bilitate şi aceasta mai ales în sec- torul faptelor elementare de me- morie şi deprinderi. S-a vorbit despre o memorie şi despre o in- teligenţă asociativă, în care, după J. Locke, un eveniment îl semnali- zează, asociativ, pe celălalt. To- tuşi nu s-a reuşit o explicaţie aso- ciativă a proceselor complexe, aici intervenind legităţi ce nu sînt în concordanţă cu modelele asociati- ve originare. A. a fost contrazis şi depăşit prin gestaltism, holism psihologia conduitei, operaţiona- lism, psihologia cibernetică şi sis- temică. ASOMATOGNOZIE, tulburare a peixeperii schemei corporale (so- matognoziei) caracterizată prin ignorarea sau nonrecunoaşterea unuia sau mai multor segmente ale corpului. ASPIRAŢIE, năzuinţă, struc- tură motivaţional-finalistă, ten- 3* m A dinţa conşlit'iiti'riln eu n cotă v/ilu- i U ' ă f f i x a t ă d'-' •/'• * i<. ) ' , u i < r <~i : - i nnturfult râie, ;>:igaj.ire al< e t ; v vo- ]IUI1;II';"I, f o c a l i / a l a v a l o r i c , p i e - z c n t î n d a s p e i t ; ci n -.imi--a ÎI. Se d e t a ş e a z ă un a s p e c i. -,oeio- lo'.;ic; şi a l t u l p s i h o l o g i c al a. 1".v/ ''fn 'Wtportiiweutule în vederea myt i'ptunc şi facile reflectări sau ;\M' ) a unei interveniţi elieteii/e; .id.i ptare psihoeomporfamentală, ii'ud cr<;). D e c i , in b a z a a. p e r s o a n a işi ns;i!!i 1 < -, 1 ;î independenţa. 1 >up;\ D. Vrabie ! 1967), a. ' i .ste o „relaţie se- lectivă a individului cu iiunea înconjurător!vc" . Termenul (!•• a. prezintă mai multe sensuri, re- /uinînd mai mul ie. tipuri de relaţii. K. .Mucenici! i distinge şase astfel de sensuri ale a.: a) postură, poziţie preparyto- rie a corpului sau expresie se- mnificativă (la A. JJinet, pre- dispoziţie spre răspuns, iar după J. Watson, caracteristică a reac- ţiei); b) fapt de exprimare a unei o,pinii; c) mod elaborat conştient în exercitarea unui rol, care poate fi, de ex., conştiincios, degajat, tolerant, sever; d) caracteristică constantă şi involuntară a exerci- tării rolului, care poate să fie de tip critic, ameninţător, autoritar, de- mocratic, comprehensiv, cu efecte deprimante sau încurajatoare; e) predispoziţie generală de a adopta anumite poziţii şi a judeca într-un anumit fel. Acesta este sensul originar al conceptului la Ehren- fels şi O. Kiilpe, pentru care a. este „liinslcllung", mod de orga- nizare mintală cu funcţie antici- pativâ şi orientativă. După l'z- nadze a. se confundă cu -itsiauovka. P. Oleron, de asemenea, menţio- nează a. intelectuale ca rezultîud din scheme sau montaje mintale. Khieger şi apoi V. Fraisse au rele- vat a. perceptive ca efecte de selec- tivitate explicate prin motivaţie şi modele perceptive. A. intelectua- le \i p e r c e p t i v e rezultă ;lin toTuini iMTeîit :i.i a b i l •- !!.lli!l -l 1 i eCVeîlC • ; r p n i i i ; e ; , ' i i m p l i c i t - . i n u i < l i e > i \ • ; 1) in sj'ii'şit-, A.c'Xstr:,! Itnă !•: y-i'Urîu pr:>fi,'jn/ă şi temuţi ".are- n trăiri 1 *'! :i: linsa experienţei, în aceste con- diţii, a. contribuim! la deiinina concepţiei despre viaţă. Din toate acestea rezuh.â că a. punte să pie- zinte diferite grade de structurare şi stabilitate. Deşi în limbajul co- mun termenul este folosit şi pen- tru a desemna poziţii facultative (de ev.: a lua a. faţă de...;, totuşi psihologia nu califică drept a. d.ecît: predispoziţia constantă cu carac- ter organizat şi selectiv (Pai II- ard). Diferă sensul termenului de a. utilizat în psihologia socială, unde se califică, astfel îndeosebi relaţiile circumstanţiale (opinii ce pot fi modificate), de sensul clin caracterologie. M. Sherif carac- terizează a. ca fiind stabile şi du- rabile. Doob consideră a. un drive (imbold) implicit, care produce, răspunsuri semnificative social. G. Allport definea a. drept „o stare neurală şi mintală, organizată prin experienţă, ce exercită o influ- enţă directoare sau dinamică asu- pra răspunsului individual la toate obiectele şi situaţiile cu care este înrudit: () După A. Campbell „>i atitudine socială individuală cale un sindrom al consecventei răspun- sului, care priveşte spre un obiect social''. Considerînct că a. este un concept indispensabil atît in psi- hologia socială cit şi în psihologia personalităţii, M. Kockeach înţe- lege a. ca ,,o organizare durabilă a convingerilor despre un obiect sau despre o situaţie, predispu- A nînd persoana să nVpundâ într-o i h a n i e r â p r e f r r e n t i : i i : t ' ( ! y 7 U i . î n - s ă ş i c o n v i r . e u - r . - . t . . - . i e , , „ , C ' - p i i t . l d e M . R o c k e a c h c a v . ' d n . ' i r t - . v s i i e l devine înţeleasă formula lui K. Linton despre sistemul de atiiu- dini-valori. K. Linton scrie: „o atitudine poate fi definită ea răspunsul implicit determinat de un asemenea element (valoarea — ii.n.). Conţinutul acestor răs- punsuri pare să fie în mare măsură emoţional, dar poate să includă si alte tipuri de răspuns, cum ar fi anticipările". în continuare, acest autor notează: „Odată, fixate în individ, sistemele atitudine-va- loare acţionează automat şi, în cea mai mare parte, la un nivel subconştient", iar mai departe afirmă: „Importanţa funcţională a sistemelor vaJoare-atitudine de- rivă iniţial din conţinutul lor emoţional." Subliniind conţinutul valoric şi funcţia evaluativă a a., Krech (1962) o defineşte drept „un sistem de valori pozitive sau negative, simţăminte emoţionale cu acţiuni tendenţioase, pro şi con- tra care privesc obiectul social". A. exercită o funcţie reglatorie asupra comportamentului în care se exprimă prin acţiuni corespun- zătoare. Referitor la a., Stoetzel menţionează caracterul de varia- bilă inferată a acesteia, întrucît nu este direct observabilă ci rezultă din comportamentele pe care le suscită. A. determină o pre- paraţie pentru acţiune mai dura- bilă şi mai generică decît motiva- ţia. Totodată J. Stoetzel remarcă la a. bipolaritatea încărcată de afectivitate, întotdeauna o a. t'ind pentru -:ut cc-rurj.. Etnologii u e r P o i K t f i - . i r . \ < . . i t i \ i i n - ; . \ i . i r < â a . :-.i TI f i l l - . I V ; . | | e , » ! V . { l : : ! f ; . i . IU p o l l d . l stabilităţii lor, smt susceptibile de modificări sub influenţa cir- cumstanţelor şi prin efectele recu- rente ale exercitării lor. G.H. Mead, A. Kardmer, li. Linton ş.a. au demonstrat formarea a. prin însuşirea modelelor culturale. V.îs . Measişcev consideră că a. rezultă din interiorizarea relaţiilor sociale. Acest autor socoteşte că adopta- rea a. drept concept-cheie, în înţelegerea caracterului, cores- punde concepţiei marxiste despre esenţa umană ca fiind reflexul ansamblului relaţiilor sociale. De- altfel, întotdeauna a. au un co- respondent specific social (T. New- comb, 1965). Sub raportul struc- turii psihice, a. relevă un conţinut sintetic, amalgamînd componente afective, cognitive şi comporta- mentale. V.N. Measişcev consi- deră că a. are o bază motivaţional- afectivă deservită intelectual şi realizată voluntar. Bogardus care defineşte a. ca o „reacţie de sim- ţire" şi de asemenea F. Shaw şi J. Wright, preferă să se limi- teze la o singură componentă, cea afectivă, care este bazată pe un proces cognitiv şi este un antece- dent preparatorii! al comporta- mentului, într-adevăr, a. nu sînt în funcţie de nivelele de cunoaş- tere ci depind de motive, valori, structuri afective. V.N. Measişcev insistă asupra faptului că a. dispune de o componentă incitativ- orientalivă şi selectiv-evalutivă şi de o componentă efectorie, deci preg- 73 A A umil o['cia!i"iinliî. Act'blc. doua •-e^nientc a l e ;i. p u t ti in t w .:-d d".:- \ i i i l n ( r . ţ u l . i p l , a . i n i | i l u . i (1,1- i e c t o r i a m o t i v - s c o p ( t a i n c a z u l aspiraţiilor) astfel dofinindu-xe co- respondentul obiectiv specific, l'c- prinderile intră în structura a. cu titlul de componente operatorii neutrale. Obişnuinţele au insa un caracter atitudinal. în ce pri- veşte raportul dintre a. şi motivul echifinalist persistă unele discuţii. Doob consideră că a. produce mo- tive. T. Newcorab apreciază că a. sînt acompaniate de motive. în a- celaşi timp este clar că intensitatea variabilă a a. depinde de motiva- ţia intrinsecă a ei. Deci, faţă de a. variabila motivaţională izomorfă este atît premisă cit şi produs, a. fiind iniţiată motivaţional şi contribuind la geneza unor noi mo- tive, în clasificarea sa, H. Mur- ray a pus fiecare grup de trebuin- ţe în raport cu a. corespunzătoa- re. De remarcat că a. se fundează pe mai multe motive ce nu exclud contrarietatea de sensuri de unde atît ambiguitatea atitudinală (Guttman) cît şi efectul de depă- şire a ei în urma deciziei şi comu- nicării (Porter, Goguelin), F. Shaw şi J. Wright consideră punct neu- tral în a. balansul dintre evaluă- rile pozitive şi negative. Acesta defineşte o a.' ambivalenţă. Gra- dul de ambivalenţă este traducti- bil prin inconsistenţă (G. Walter). în genere continuumul de a. se rea- lizează în condiţiile unei complexe şi perpetue dinamici, constînd din interacţiuni interne integrate în interacţiuni ale subiectului cu alţii (relaţii interpersonale), cu grupul oău de apartenenţă şi d" ]'•)( linia. K r c J i di -tin^e a. '.impl«\ unidimensionali- şi a. multidimen- sionale ci; se referă la, un grup eterogen de obiecte. Totodată, considerînd corelaţia dintre a. constituirea lor în sistem ierar- hizat, se disting a. >nu,i d i i t o i e c d t K â n i . J\ i ina,fa de ii: l'liji.i in • la^nc ••!. tic maximă ejicienţa a a. este adoles- centa şi tinereţea. A. se corelează cu independenţa în acţiuni, cu capacitatea de auloconduecre (seif govcrnmenl) şi presupune cunoaşterea obiectivă, de sine. Amorul propriu de tip narcisist ca şi complexele de inferioritate sînt o piedică în calea a. Este necesar spiritul autocritic şi încre- derea moderată în forţele proprii. A. este anticipată prin decizia pe care o adoptă în diverse etape subiectul de a se corecta, trans- forma, dezvolta la nivel superior. Această decizie, fiind necesară, nu este totuşi suficientă şi deseori tinerii cad pradă iluziei că dacă s-au hotărît, reproiectat, angajat formal, — mai departe totul merge de la sine. Desigur, imaginea idea- lă (optimizată) despre sine influen- ţează tacit, dezvoltarea. Totuşi o veritabilă şi progresivă autocou- struire de capacităţi, atitudini, ca- racter, necesită eforturi, acţiuni perseverente şi în cunoştinţă de cauză. Comportamentul este singura cale şi singurul criteriu pentru a. şi ca pentru educaţie. în fapta a. se supune aproximativ aceloraşi condiţii şi legi ca şi edu- caţia altuia. Sînt necesare nu doar declaraţii şi autoiluzionări ci în primul rînd autocontrol continuu, antrenamente neîntrerupte în con- tracararea unor tendinţe negative şi în înfăptuirea consecventă a scopurilor şi planurilor propuse, alegerea şi practicarea acelor acti- vităţi care favorizează dezvoltarea capacităţilor, alegerea şi iiitrr- ţ i i i P r t - . i , i c ( l o r t c h i l i i <_iin.' f . i v o - i i / i - . i A i d i y \ o l t u n - , 1 a t i t u d m i l o i v . i - loroase, amplasarea în acele îm- prejurări de viaţă care vor avea un efect educativ, stabilirea unui regim de viaţa şi respectarea lui strii ta etc. A. nu înseamnă că subiectul devine nereceptiv la ce- lelalte influenţe educative, ce i se adresează, ci dimpotrivă, că le acceptă conştient şi le valorifică dar nu fără o selecţie critică. De asemenea a. nu poate să se realizeze, mai ales în condiţiile noastre, într-im cadru strict in- dividual şi prin închidere în sine. Calea optimă de a. este cea a integrării în colectiv şi a desfă- şurării de activităţi profesionale şi obşteşti cu o semnificaţie supe- rioară. Cel apt de a. este tot mai mult chemat să contribuie Ia edu- carea altora. AUTOMAT, sistem cu ,,ieşiri" predictibile în funcţie de calitatea şi intensitatea „intrărilor". în vorbirea curentă a. este un sistem care efectuează operaţii stereotipa. R. Descartcs a susţinut teoria după care organismele vii sînt a. — te- orie extinsă la om, în mod meca- nicist, de Lamcttrie. în ultimele de- cenii, cibernetica a dat un impuls deosebit studierii teoretice a a. şi realizării a. tehnice, arnncînd şi o nouă lumină asupra automa- tismelor fiziologice şi psihice. AUTOMATISM MENTAL, ter- men psihopatologic, stare de tul- burare a conştiinţei în care subiec- tul are impresia pierderii stăpî- nirii propriilor procese şi însuşii i psihice care, ieşite de sub con- trolul propriei voinţe, se desfă- şoară într-o manieră spontană, mai mult sau mai puţin accidentală. AUTOMATIZAREA ACŢIUNI- LOR PSIHOMOTORII, proces de transformare, prin exerciţiu, a acţiunilor instituite şi conduse con- ştient „pas cu pas" în acţiuni relativ detaşate de decizia şi con- trolul conştient. Iniţial, acţiunile izvorînd dintr-un motiv şi con- struindu-se după un model trec prin „încercări cu erori", sînt rela- tiv dezarticulate şi oscilante. în vederea realizării scopului pro- pus se recurge la controlul conştient al fiecăreia din articula- ţiile' acţiunii. Aceasta nu poate fi însă perfecţionată şi unificată fără exersare, fără numeroase repetări datorită cărora acţiunea ajunge să se execute corect şi cursiv. Este ceea ce se întâmplă în tre- cerea de la primii paşi stîngaci şi nesiguri ai copilului mic, maximal concentrat asupra mişcărilor sale, la mersul bine închegat, facil şi rapid de mai tîrziu. De asemenea, de la primele cuvinte pronunţate anevoie, la cuvintele vorbirii flu- ente, de la primele litere desem- nate cu trudă, la scrierea curentă, de la chinul primelor acţiuni ale socotitului la calculul mintal ra- pid. Prin învăţare şi exersare acţiu- nile îşi modifică baza de reglaj şi îşi perfecţionează partea executo- rie, în fond semnalele verbale sau senzoriale (cu funcţie de declan- şare a acţiunii, de conducere şi control) se înlănţuiesc provocîn- du-se unul pe altul, constituind ceea ce I. 1\ l'avlov numeşte, un stereotip dinamic, iar cibernetica, un model sau o matrice funcţiona- lă, în automatizare un rol cen- tral revine legăturilor inverse, fc- edbackurilor prin care, de Ia efec- tori, se semnalează la centru fie- care din momentele executării acţiunii şi noile condiţii apă- rute, creîndu-se astfel posibilita- tea ca să se emită comenzi corec- tive şi de sancţionare (P. K. Ano- hin), în ansamblu, închegîndu-sc circuite între centre şi periferie cu deschiderea la condiţiile schim- bătoare ale acţiunii şi situaţiei. De aceea acţiunea automatizată nu este cu totul rigidă, nu e o reproducere oarbă a matricei corticalc, ci o desfăşurare în care se produce o echilibrare între matrice şi condiţiile concrete, iar actul automatizat este adaptativ, se acomodează situaţiei. Trebuie făcută o distincţie între auto- matic-instinctiv şi automatizat, rezultat din învăţare şi sus- ceptibil de reînvăţare. în' defini- rea automatizării nu trebuie să se absolutizeze nici rigiditatea şi nici desprinderea de controlul conştient. Matricele se situează la diverse niveluri de generali- tate, foarte înalt în cazul relaţiilor gramaticale sau logice. Deci va exista şi posibilitatea investirii matricei sau schemei în conţinu- turi din cele mai variate şi a ajustării lor în raport cu conţi- nuturile. Apoi, reglajul conştient nu este pur şi simplu suspendat ci restructurat, redueîndu-se la su- pravegherea generală a activităţii (în care sînt implicate acţiunile automatizate r- operaţii) şi la un control facultativ, control si con- ducere care pot redeveni însă ample şi detaliate dacă se ivesc greutăţi. Este adevărat însă că o condiţie a activităţilor cu o arhi- tectonică complexă este automa- tizarea acţiunilor subordonate ast- fel îneît atenţia care nu poate cuprinde concomitent decît un număr limitat de st imul i, să se poată concentra asupra esenţia- lului şi a cee'i ce este nou. Pupa cum arăta \V. James cu cit o activitate este mai complexă, cu atit ca necesită mai multe acţiuni automatizate. AUTONOMIE, modalitatea de a fi a unui organism, persoană., grup (sisteme în genere), care funcţionează independent, se de- termină în baza propriei sale structuri, a legilor sale interne; îii viziune kantiană: „libertatea omului care prin efortul propriei sale reflexii, îşi dă sieşi principii de acţiune". In psihologia con- temporană, a. are un sens apro- piat de cel al autodeterminării mijlocite prin autoreglaj con- ştient. AUTOORGANIZARE, carac- teristică legică a sistemelor evo- lutive (biologice, psihice şi so- ciale) de a-şi elabora noi forme de organizare, noi modele sau structuri interne. Funcţionînd, sistemele psihice generează noi modele, scheme, gestalturi, co- relaţii sau blocuri funcţionale, algoritmi, grupări şi grupuri operaţionale, structuri înotiva- ţionale şi finaliste etc. într-un sens apropiat, P.K. Anohin dez- voltă teoria, sistemog^nezf'i. Este un fenomen de emergenţă cu in- teracţiuni interne, interspecifi- ce. A. este caracteristică penlni învăţare ca dobîndire de no comportamente. A.. Lcontiev s•• referă la formarea organelor func- ţionale iar G. Keilv la elabora rea constructelor. Xoile forma- ţiuni sînt, după teoria echilibră- rilor progresive a lui J. Piagi-i, re/ultate ale acomodării. în an- samblu conceptul de a. poal> fi apropiat de cel de autoprogra- nuire. Nu se identifică însă e^ autoreglaju! care este _posibil ^; la sisteme inapte de a. în schimb prezenţa a. permite o dezvoltare progresivă a autoreglajului în- trucît noile programe formaţi , în condiţiile funcţionării siste- mului autoreglabil, se înserează ca noi baze sau mijloace de au- toreglaj. Omul este sistemul cu cele mai plastice şi perfecţionate capacităţi de a. şi autoreglai. AUTOPLASTIC (ALI.OPLAS- TIC), după Adorno, calificare a reacţiilor sau adaptărilor orien- tate spre modificarea organis- mului propriu sau spre mod iu- carea mediului. Corespunzător se definesc tipuri de caractere, stiluri cognitive. AUTOPREGATIRE PSIHOLO- GICĂ PENTRU PERFORMAN- ŢĂ, totalitatea acţiunilor între- prinse de un subiect pentru ob- ţinerea unor rezultate deosebite în activitate (productivă, spor- tivă, militară etc). Psihologic, orice performanţă este aprecia- tă ca o autodepăşiro, ca o luptă cu sine însud, in vederea amelio- rării unor re/ultate aliate l-i Urnita superioară a posibihta- 80 ţilor fizice şi psihice. Variatele tipuri de performanţă au comun următoarele: orientare socială po- zitivă; pregătire specifică aten- tă, tenace şi îndelungată, pre- zenţa unei stări psihice necesare unui efort de mobilizare. Succe- sul în orice activitate depinde nu numai de posibilităţile omu- lui, de aptitudinile de care dis- pune, dar şi de felul cum pri- veşte munca, de pasiunea şi dă- ruirea, lui în atingerea scopurilor şi ţelurilor propuse, de pricepe- rea' de a depăşi anumite greu- tăţi. A. p.p. presupune, în pri- mul rînd, formarea unor atitu- dini favorabile faţă de activi- tate; prin ea se realizează dis- punerea, adică formarea unei a- numite trăiri afective faţa de performanţa viitoare sau faţă de activitatea în ansamblul ei. Dispoziţia afectivă scăzută nu eîte compatibilă cu înalta per- formanţă. Anticiparea este un alt element al a.p.p. în care se proiectează virtual în perspec- tivă. Se anticipează şi perfor- manţa, care de regulă acţionea- ză ca un adevărat catalizator al acţiunii. Uneori cînd omul nu dispune de tărie morală, de în- credere în forţele sale apare o adevărată teamă faţă de per- formanţă, cum este cazul aşa numitei N ikefobii întîlnitâ în sport şi care se manifestă sub forma fricii de a nu doborî un anumit record. Angrenarea în activitate este treapta finală a a.p.p. prin care omul efectiv se mobilizează pentru traducerea in practică a scopurilor propuse. Există o strînsă legătură între a.p.p. şi nivelurile de aspiraţie şi expectaţie. AUTOREGLAJ, modalitate de echilibrare a unui sistem în ra- port cu programul său care poate fi stabil, fix sau apt de modificări, modelări, rcoigam- zări. i.a om, prin a. se poate în- ţelegi; şi autoconducere. După Al. Golu a. este ,,un ansamblu, de acţiuni (transformări) apli- cate de către un subsistem (numit mecanism de reglare) altui sub- sistem (numit ^obiect" al reglării) — in interiorul -unuia şi acelu- iaşi sistem" (aceasta în cazul a., in cazul reglajului un sistem ac- ţionează asupra unui obiect sau sistem extern). Condiţia princi- pală a a, este conexiunea inversă sau feedbackul pozitiv şi nega- tiv. Informaţia neproductivă este prelucrată şi convertită în infor- maţie de comandă. Se distinge în a. un moment al declanşării şi im altul al execuţiei mere;; corectată şi redirijată, datorită conexiunilor inverse de la efec- tori externi sau interni. Deci a. presupune complementaritatea funcţiilor de comandă şi de con- trol. Structurile operaţionale ale reglării şi a. cuprind urmă- toarele elemente: 1) mecanismul ce elaborează semnalele de a. în baza unei evaluări a distan- ţei dintre actual şi espectat; 2) mecanismele de execuţie ce regi- zează acţiunile conform comen- zilor; 3) obiectul supus reglării; 4) dispozitivul do conexiune in- versă ci! fiice posibilă modularea, şi evoluţia secvenţiali a a. De 81 remarcat că elementele arătate îşi pot schimba locul, unul de- venind obiect pentru celălalt etc. în sistemul psihic uman, a. se dezvoltă la diverse nivele. în acest sens pe de o parte, amin- tim cuplurile senzoriomotor, sen- zoriosenzorial, senzorioverbal, ver- bovcrbal iar, pe de alta, moda- lităţile instinctive, motivaţio- nal şi afectiv, intelectual şi vo- luntar, în psihologia cibernetică se disting, ca modalităţi, reglă- rile: a) homeostatică sau de sta- bilizare (de menţinere a coordo- natelor de funcţionare a siste- mului) ; b) programată, de trans- formare în raport cu planuri pre- stabilite (în variante algoritmică sau euristică); c) competitivă, dez- voltată în situaţii de risc sau în jocuri; d) de cooperare interindi- viduală; e) de dezvoltare, presu- punînd adaptări, învăţare, pro- gres în autoorganizare şi perfor- manţă. Se presupune posibilita- tea descoperirii şi unor alte for- me de a. caracteristice omului. Unii autori vorbesc despre re- glări ale reglărilor. P. Janet a conceput conduita ca un mod de a se conduce, uzînd de ter- menul de a. Considerînd proprie- tăţile de durată, finalitate şi efi- cienţă a a. întreaga activitate psihocomportamentală ar putea fi interpretată ca un sistem ie. rarhizat şi autorcglabil. ZS'u toa- te conceptele si faptele psiholo- giei au fost reconsiderate în acest sens. Unii autori susţin că obiectul psihologiei se centrează asupra proceselor de a. AUTORITATE, impunere de către un subiect a unei influenţe asupra altuia cu scopul ca aces- ta din urmă să se conformeze şi să asculte; puterea care este re- cunoscută, acceptată şi ascul- tată. Puterea se poate realiza, prin constrîngere, dar fără a. Kealizarea a. presupune deci şi realizarea unui consens din par- tea aceluia asupra căruia se c- xercită. în copilărie şi adoles- cenţă a. este tot atît de impor- tantă ca şi afecţiunea. Fără a. apare lipsa de disciplină şi cu aceasta momente pe care tînă- rul nu le poate domina. în con- diţiile vieţii sociale lipsa de a. poate determina stări de neliniş- te şi apariţia sentimentului lip- sei de securitate. îmbinarea a. instituţionale cu cea informală la şefi constituie o condiţie a disciplinei conştiente a subor- donaţilor, una din cauzele psi- hosociale ce determină desfă- şurarea creatoare a muncii, ob- ţinerea unor performanţe deo- sebite în activitatea grupurilor sociale. AUTORITATE EDUCATIVĂ, calitate a persoanei sau grupării educative constînd din ascen- dentul faţă de copii sau tineri, din posibilitatea dominării aces- tora, din capacitatea de a li se impune şi a obţine permanent, din partea lor, recunoaşterea ro- lului educativ pe care-1 înde- plinesc. A.e., rezultă din: a) exem- plul personal pozitiv; b) compor- tarea adecvată misiunii educa- t i v e ; c) bună pregătire profesio- nală şi pedagogic;!; (1) exigenţă 83 A si spil'it de lăspund'Tr; e) «Irn- i'»oste :,;i ;-;iij :| faţ.V d>' cei e.huaţi; f) dăruiri; de sine in opcia edu- cativă etc. AUTORITARISM IN EDUCA- ŢIE, sistem de educare efectuată, exclusiv prin impunerea auto- rităţii cadrelor didactice, a idei lor pe care ele le susţin şi a de- ciziilor adaptate. A. în e. soli- cită o totală subordonare din partea celor educaţi, paralizîn- du-le iniţiativa şi spiritul critic, în genere reţinînd dezvoltarea personalităţii. Tradiţional a. în e. a fost cultivat în învăţămîn- tul religios, dogmatic şi de ase- menea în educarea de tip mili- tarist sau fascist. AUTOSUGESTIE, proprietate general-umană, dar inegal dez- voltată, de a se putea sugesti- ona sa\i influenţa dincolo de limi- tele obişnuite ale autocomenzii sau autoreglaj ului. Astfel este autohipuoza. I.P. Pavlov a ex- plicat fenomenul prin forţa spe- cifică de inducţie, reglaj, con- trol al cuvîtnuhti. Practicile yoga demonstrează performanţe de a. sau de extensiune a autoregla- jului mintal în sfera proceselor vitale. în consecinţă, a. s-a im- pus atenţiei medicinei, recent celei psihosomatice, întrucît da- torită acestui fenomen unii su- biecţi ajung să-şi dezvolte sinip- tome organice înşelătoare (mai ales pe fondul isteriei), iar bol- navii, fie îşi agravează fie îşi depăşesc maladiile după cum se autosugestionează. Este ceea ce a făcut ca a. să fie adoptată şi ca o importantă metodă de psi- hntmipii'. Se urmăreşte desigur o ,1'tiel de. a. u n ' să cieii'.ai re- zistenţa I.L in.il.idie si să contri- buie la însănătoşire. Trecerea, de la sugestie la a. este, în acest sens. strict necesară. Hipnoza medicală nu este suficientă da- că subiectul preia indicaţiile prin a. Sub acest raport, arată H. Eysenek, oamenii sînt foarte di- feriţi. Totuşi, în condiţiile încre- derii în medic, capacitatea de a. poate fi sporită. Se recomandă concentrarea atenţiei, relaxarea emoţională, distragerea de la simptomele maladiei, încurajarea somnului, încrederea în vinde- care, evitarea abuzului de me- dicamente etc. întrucît a. in- tervine în toate aspectele vieţii şi activităţii cotidiene, feno- menul şi metoda au fost, în ul- timele decenii, luate în studiu şi aplicate în scopul echilibrării vieţii personale şi a sporirii efi- cienţei activităţii, mai ales ce- lor de performanţă. în acest sens este ilustrativ antrenamen- tul autogen. AUTOTELIC (gr. autos — sine, însuşi, telios — scop), ceea ce are scop în sine, sau care ră- mîne — în limitele proprii, cum este, după A.L. Baldwin, jo- cul; deosebit de heteroielic sau instrumental. AUTOTOPAGNOZIE, tulbu- rare a imaginii despre propriul corp caracterizată prin pier- derea posibilităţilor de localizare a părţilor corpului, uneori aso- ciată cu sentimentul „pierderii" unui segment sau altul. 83 A AUZ, modalitate de recepţie v t i i . o r i a i â :i. - : . 1 1 r i ] L I J i I < . > t a < . u - , L K i ; p r o c . c - s d e s c i t i i i j I i . ' T . ' . i r t - i e i ! ' u a l e -a!» forma seii/aţnJor awdiuw. Acestea se modelea/ă după ;-.u- Jiete care pot fi simple sau com- plexe, periodice sau apei îcxiicx- 'zgomote), fi/ice sau produse de (un (vorbire, cînfi, naturale sau ariificiale. Faptul că prin a. nu M> reflectă numai proprietăţile vibratorii (frecvenţă de 20 — 18000 cicli/secundă) ale obiectelor, a facilitat transformarea senza- ţiilor auditive în semne şi în mo- dele pentru emisia verbală şi muzicală. A. este modalitatea senzoriala cea mai strîns legată de activitatea intelectului. A. ver- bal constituie baza aferentă a limbajului. Sînt mai multe teo- rii ale audiţiei şi dintre acestea mai cunoscută este aceea a rezo- nanţei. Senzaţiile auditive sînt eminamente succesive şi pre- zintă calităţi de intensitate (tă- rie), înălţime şi timbru cores- punzător caracteristicilor undelor acustice, respectiv de amplitu- dine, frecvenţă şi formă. Mai ales prin timbru, senzaţiile şi percepţiile auditive reflectă fac- tura materială a obiectelor în vibraţie. Pragurile diferenţiale se determină distinct pentru tărie şi pentru înălţime. Real asupra perceperii sunetelor influenţează interacţiunea dintre intensitatea şi înălţimea sunetelor. R. Flet- cher constată că sunetele de aceeaşi intensitate dar de va- riate frecvenţe produc impresii de tărie diferite. M. Golu de- nionstrează ci în ronde frecven- ţelor joa.v şi j iial te se put di le- ir mia mai iaul irnvn .iutile, pe (•îmi în zona in-evt uţrlnr nied.i este privilegiată dil'ei enţi'Tri in,ilţ iniilor. Jn cî.'npul auditiv adaptarea negativă este, după L. Adrian, moderată. Adapta- rea, pozitivă şi sensibilizarea eslr dependentă de semnificaţia MI netelor, de ex. a celor verbali-, 1'enoinenul mascării (ecranărm st: constată în sensul că sune- tele joase le estompează sau acoperă pe cele înalte dar rela- ţia inversă nu este valabila. Senzaţiile auditive îndeplinesc un rol important în percepere;: şi măsurarea timpului. Mai re- dus este rolul acestora în orien- tarea spaţială. Prin a. binaurai se poate localiza sursa de emisie. După Klemm (1910) stimulii vi- zuali (cunoscuţi ca emitenţi so- nori) atrag după sine şi locali- zarea surselor sonore deşi aces- tea pot fi ascunse. Kulaghiu arată că cel mai bine se dife- renţiază sunetele din direcţia la- terală şi cel mai slab cele pro- venind din spatele subiectului. La om se diferenţiază a. fi- zic, care este fundamental, şi a. muzical, şi a. verbal ca moda- lităţi perceptive specifice, do- bîndite. x AUZ ABSOLUT, aptitudine senzorială constînd din identi- ficarea şi reproducerea unui su- net, fără a fi raportat la alte sunete cu valori cunoscute. Kste o însuşire de mare utilitate pentru activitatea muzicală. Cînd A un sunet este recunoscut prin raportare la altele emise de un instrument sau fixate bine în memorie intervine aurul rcln- tiij. Dezvoltarea auzului aduce o anumită contribuţie şi la pro- gresul a.a AUZ INTERN, după U. Tep- lov, sistemul reprezentărilor au- ditive dezvoltate procesual pe un fond mental ;bonn nea per- cepţiilor în cîmpul stimul,iţiilor ncmijlocite. Late o activitate structurată. AUZ MUZICAL, submodalitatc de percepţie auditivă, elaborată cultural pe ba/.a a. fizic dar în conformitate cu codul şi valorile muzicale. Sistem de recepţio- ascultare — descifrare-reprodu- ccrc-producere a sunetelor cu valoare muzicală. A.m. are ca variabilă centrală înălţimea sau tonalitatea. De aici însemnătatea auzului relativ si mai ales a celui absolut. A.m. are un carac- ter sistemic şi prezintă mai multe nivele de structurare. A.m. este o modalitate de diferenţiere, identificare şi reproducere a structurilor melodice monofonice; în principal, prin el se discri- minează în audiţie şi execuţie, sunetele armonice de zgomote. în limbaj curent — „ureche muzicală". B. Teplov a susţinut că a.m. se formează prin condi- ţionare iar A. Leontiev a reu- şit să demonstreze că prin an- trenamente sistematice prevă- zînd reproduceri vocale de su- nete mimica le, a.m. poate fi mult ameliorat, in dezvoltarea a.m. şi ca o componentă, a sa, un rol important revine auzului. La nivelul cel mai înalt al a.in. se situează, după Stumpli, Top- ler, ÎL Seasiiore ş.a., auz.al ar- monic care permite, diferenţierea şi identificarea consonanţelor şi disonanţelor, a acordurilor. a structurilor de ansamblu prin care se realizează, la diverse nivele calitative, armonia mu- zicală. (Const. Ioncscu, 1977) AUZ VERBAL, submodalitatc a percepţiei auditive adecvaţi- recepţiei şi pronunţiei limba- jului, în structura a.v., fun- damental este auzul fonematic ce mediază diferenţierea şi identi- ficarea fonemelor (mai uşor vo- calele decît consoanele şi printre acestea mai greu consoanele apropiate b-p, f-v ş.a.). Iii se structurează în raport cu struc- tura sonoră a limbii materne iar însuşirea unei limbi străine presupune, în principal, elabo- rarea unui nou sistem de a. fonematic. Cuvintele se aud şi descifrează în funcţie de intensi- tatea şi de claritatea pronunţiei, care, după Licklider, presupune reducerea zgomotului de fond şi păstrarea unei redundanţe mo- derate. Rozenblith apoi şi alţi autori au constatat că în a.v. intervine şi ideomotricitatca co- respunzătoare a aparatului vor- birii (coardele vocale şi celelalte componente). Deci ascultarea vorbirii altuia nu este numai recepţie ci şi o vorbire interioară proprie ce leproduce in mici'o- \ orbirea altuia. Dealtfel surdi- tatea se asociază cu mutitatca. S5 A în vorbire, între a.v. şi articu- lare sînt relaţii necesare. Dacă subiectul nu se aude pe sine vorbind intervin importante per- turbări ale pronunţării şi mo- dulării ei. Lee şi apoi Fairbanks (1955) au constatat| că dacă se suspendă auzirea normală a pro- priei voci şi aceasta revine la urechea subiectului cu oarecare întîrziere, pronunţarea şi coor- donarea cuvintelor sînt pertur- bate pînă la dizartrie şi blocaj. AVITAMINOZĂ AFECTIVĂ v. CARENŢĂ AFECTIVA AXIOMĂ (gr. axioma — opi- nie, din axion — adevărat), ex- presie validă numai prin evi- denţă care face parte dintr-un sistem şi este indenionstrabilă în cadrul lui, deosebindu-se prin aceasta de teoreme, care sînt mi numai valide ci şi deducti- bile. AXON, prelungire a neuronului denumită şi fibră nervoasă con- slînd într-o expansiune cito- plasmatică lungă. Conduce exci- taţia de la pericariou spre peri- ferie (celui ifug). DICŢIONARELE ALBATROS B BABY-ŢEST, sistem de probe simple vizînd relaţiile spaţiale şi îndeosebi coordonările senzo- riomotorii pentru diagnosticarea nivelului de dezvoltare psihică (QD) la copii pînă la vîrsta şco- lară. Una dintre cele mai uzitate baterii de b.t. este cea elabo- rată de JBrunette-Lezine. BANDĂ, calificare peiorativă a unei microgrupări, considerînd lipsa de valoare a scopurilor pe care le urmăreşte, organizarea inconsecventă a activităţii ei şi elementele de indisciplină şi anar- hie. Restrictiv, desemnează vii- CYOgrupările de delicvenţi, for- mele de organizare a celor care comit acţiuni antisociale. R. Mer- ton le caracterizează ca substruc- turi sociale anomice. A. Cohen descrie subcultura delictuală pe care se întemeiază b. relevînd violenţa şi agresivitatea, nega- tivismul, ostilitatea nejustificată faţă. de cei din afara b. ca şi con- curenţa cu alte b., hedonismul mărginit, conducerea autoritară, despotică şi imperativă, tran- sformarea actelor delictuale în scopuri în sine care se comit din bravadă şi deseori în afara unor utilităţi, primatul individualis- mului ş.a. A. Cohen scrie: „sub- cultura delictuală îşi extrage normele sale din normele marii culturi, dar le întoarce pe dos''. B. este deci ghidată de valori negative. După R. Cloward sub- cultura delictuală este retristică în sensul că realizează, retrage- rea din societate şi opoziţia faţă de ca. L. Iablonski consideră că b., mai ales cele de minori, re- prezintă grupe intermediare între grupele constituite social şi mul- ţimi. Caracteristicile acestor gru- pe intermediare sau b. sînt: mo- tivarea pur emoţională a acţiu- nilor, conducerea autocratică, con- flictul cu normele sociale, co- eziunea limitată, instabilitatea, concordanţa minimală a nor- 87 meiQ' - de conduită, slaba definiri, 1 a r o l u l u i i i i r r n t u d o i c d i e a u u n t u - i c i ' ? • t l o t m ' l , l i p a d e ; a - p i l ii' ' e i e , (.M r , i c I e r n I n n . i i l i i c ş i - . i e i o s a ! v i e ţ i i p e r s o n a l e d e unde tendinţa de recrutare a unor noi membri prin presiuni, ameninţări, şantaj. B. demon- strează coerenţă şi organizare strictă numai în comiterea infracţiunilor, în rest reprezen- tînd o formă de coexistenţă amo- rală în condiţii de încordare, dispreţ şi ostilitate reciprocă într-o atmosferă ce contribuie Ia dezumanizare. Constituirea Ireptată a b., mai ales în jurul unui infractor adult, constituie una din cele mai importante căi a evoluţiei minorilor spre delincventă. Se recomandă ca, îucepînd din momentul în care se conturează o microgrupare de tineri cu evoluţie negativă, aceas- ta să intre în atenţia unui asis- tent social care să intervină cu tact pentru a preîntâmpina con- stituirea în b. BARAJ PSIHIC, suspendare, oprire bruscă şi nemotivată a unui act; simptom observat la schizofrenici. Apare şi la su- biecţii normali în condiţii de stress ori extenuare. Ca teste de b. sînt cunoscute şi un tip al testelor de atenţie concen- trată, constînd în depistarea cît mai rapidă a unor semne date dintr-o varietate de semne simi- lare (ex. tabelele de corectură Uourdon sau Pieron-Vaschide). BARBITURISM, stare psihică specifică toxicomanilor, epilep- ticilor şi unor nevrotici, mani- B f< v ?.t-ită p i u i l.-rif.- i n f t l i - r e t u r / J ă , a p . . t i i , h i p o m n e z i e , l i p . j '.Ir i n i - ţ i a l i v ă '-. 1 t ii I b u i ,j r 1 (1 » n ; f H ti "i..i- î n i . - n i . i l r . l a c u . • s e p u i a d . i i i ' j a şi tiilliuiări somatice. E ARESTEZI E.sen-ibilital ej.eii- tru presiune şi greutăţi; :\ ceasta modalitate senzorială u/e.i- ză de receptorii cutanaţi si de cei din ţesutul osteomuscii'ar, impresia de greutate apăriud în condiţiile unei solicitări cres- cute, de ordin tactil şi kines- tezic. BARIERĂ, în psihanaliză, me- canism de apărare, datorat unei motivaţii negative şi care duce la ignorare, refuz, abandon. As- cetismul este astfel înţeles ca apărare împotriva exceselor de senzualitate. Termenul de b. de sens desemnează, în psihologia învăţării, fenomenul de inaccep- tare şi rezistenţă activă a copi- lului faţă de cerinţele adultului, părinte sau profesor, rezultat din faptul că aceştia nu ţin seama de motivele reale ale con- duitei infantile, îl pun în situaţii de excesivă dificultate şi negli- jează rolul succesului în dezvol- tarea aspiraţiilor copilului. în consecinţă, apar motive nega- tive, sensuri personale ce se opun reuşitei la învăţătură şi conduitei valoroase (M. Neimark) BATERIE DE TESTE, sistem de probe standardizate care vi- zează diagnosticarea a diverse însuşiri şi procese în vederea unui scop unic, acela privind prog- noza adecvării individului la o anumită profesiune, activitate sau funcţie socială. Testele din- B tr-o b. de t. de selecţie profe- sională trebuie iă lie valide (să et>rele?e puteniir-cu enteîinl reu- şitei profesional*-) şi indepen- dente (să se potrivească cît: mai puţin unei" cu alfle). Sînt: larg cunoscute şi larg utilizate b. de t. pentru inteligenţă sau pentru personalitate. BĂTRÎNEŢE, faza terminală (scniîim) a involuţiei de: vîr- stă a organismului. Somatic este o stare distrofică, complicată frecvent cu boli cronice. Psi- hologic se poate prezenta foarte variabil, unii oameni putîndu-şi păstra în bunăstare funcţiunile intelectuale pînă dincolo do 80 de ani; în cazuri extreme apar psihoze de involuţie; frecvente sînt tulburările legate de arte- rioscleroza cerebrală etc. în ter- minologia medicală actuală, b. este o etichetă pentru vîrstele de peste 75 de ani. BEATITUDINE, stare de sa- tisfacţie totală, echilibrare spi- rituală superioară, condiţionată de înţelepciune; după P. Janet, sentiment de bucurie complet însoţit «Le uitarea realităţii. Are un sens apropiat de cel a! fericirii dar nu identic cu acesta. BEHAVIORISM (engl. beha- viour — comportament), curent psihologic american, inspirat de filosofia pragmatistă şi iniţiat programatic de J. Watsou 19i3), apărut ca o reacţie la intros- pecţionism şi care îşi propune, trecînd în cealaltă extremă, să cerceteze numai datele obiecti- ve de comportament, adică reacţi- ile viscerale, musculare şi la- rin"e.ale. Fenomenele subiective ' . i i i t e o r r i i l i . r a t e a i e p r c ^ - u L i f i c - ţ i u n i '-. 111 a ti i n . K . - c e ' i b i l e a n a l i - z e i ş t i i n l i f i ' . e . B . a p e l e a z ă l i ii da P; ce t e i i >v!(. n t r ; d. n - ( ' e i 1"( 11 ' ac . n ,fi/iolog ordâ o e x i l l l l i lei lui însemn instrum I.P. ătate ental ((".. Miiller. J. Konorski, li. Skin- nerl. Considerînd că reacţiile sînt în funcţie de ştim ui i, se apre- ciază că studiul relaţiei (S — \i) este suficient pentru anticiparea comportamentelor. Totuşi nu s-a putut trece peste faptul că ace- laşi S poate provoca diverse R (divergenţă) şi diverşi S pot duce la aceeaşi 11 (convergenţă). în psihologie, b. a adus contribuţii importante prin studiul expe- rimental deosebit de exact, in- genios şi complex al comporta- mentelor animale şi umane. De remarcat problema învăţării, cer- cetată multilateral în şcoală. Ig- norarea stărilor şi fenomenelor subiective nu a putut însă să dăinuie, întrucît înseşi cercetă- rile efectuate relevau însemnă- tatea reglatorie şi orientativă a acestora. Prin introducerea de către CI. Huli, E. Tolinan ş.a. a variabilei intermediare (v) din- tre stimul şi reacţie şi anume habitudini, motive, scopuri, emo- ţii etc. s-a deschis, din anii, ':'.() etapa neobchaviorismidui, în care se studiază corelativ activitatea subiectivă şi comportamentul. BIAS, termen american intro- dus în psihologia socială, prin care se desemnează orice defor- mare, orice perturbare a, anche- telor — în orice moment de desfăşurare a lor — care poate, 89 B in final, hă anuleze valoarea re- znitoli'lur anchetei. BIfH.IOTERAPIE, metod.1 fo- losită în devierile de |>ei Minalilate (şi la nonnali în timpul formării si conturării personalităţii). Se oferă subiectului lecturi selec- tate, ţinîm't seama de problemele salo, de frustraţiiic şi ol)M^.ii!e sale. Se încearcă astlel sâ se obţină o descărcare a tensiunilor şi o corectare a orientării sale. Lecturile ajută pe pacient să-şi înţeleagă propria dinamică emo- ţională, să accepte o frustrat ie moderată, să adopte modele noi de comportament. Psihoterape- utul discută cu pacientul despic cele citite şi în raport cu cele constatate face alte recomandări. Pentru ca b. să reuşească este necesar ca pacientul să nu pre- zinte tulburări prea grave şi să airjă înclinaţia spre lecturi, să simtă real nevoia de lectură. BIFACTORIAL, ceea ce de- pinde de doi factori sau catego- rii de factori. C. Thompson a intitulat astfel teoria asupra ap- titudinilor, iniţiată de Spearman, şi care susţine că în definirea inteligenţei intervin: factorul general (G) şi factori speciali (S), aceasta, spre deosebire de vechile orientări (F. Gal ton) care susţineau existenţa unei dotaţii unitare, deci unifactoriale şi de teoriile ulterioare care devin mul- tifactoriale (L. Thurstone, J. Gui- lford). BILINGVISM, însuşire şi utili- zarea, relativ concomitentă, a două limbi de către un individ sau o populaţie. B. este apre- c i a t d u p ă u n e l e s t u d i i cli i-ţ.i u n a v a n t a j p e n t r u d e / v o l t a i ^ a i n l e l i ' i l u . i l ă a c o p i i l o r . I )o a <• menea se pare că b. Ia copii in flueiiţează şi dezvoltarea perso- nalităţii acestora. în şcoală, b. se cultivă, în anumite cazun prin predarea alternativă sau diferenţiată pe obiecte iu cel' două limbi diferite. Totuşi, ii copilăria timpurie solicitarea bilingvă poate produce dificul- tăţi în vorbire. Odată însuşiţi cele două limbi (ca limbi ma- terne) ele devin reciproc com- plementare în ordinea formării structurilor de gîndire. BIMODAL, se referă la dis- tribuţia frecvenţei unor rezul- tate în cercetări psihologice, cînd ele prezintă două „moduri", adică apare o tendinţă de con- centrare a rezultatelor faţă de două valori distincte ale varia- bilelor. De obicei, indică exis- tenţa a două „populaţii" dis- tincte, în grupul cercetat. BINARITATE, principiul de diviziune a unui fenomen în două unităţi sau elemente. Prin aplicarea acestui principiu în lo- gică s-a delimitat logica bivalen- tă, în cadrul căreia sîut luate în considerare doar două va- lori: adevăr şi fals. în tehnică, se utilizează un alfabet binar al limbajului maşinilor electro- nice de calcul. Cibernetica, por- nind de la legea „tot sau nimic" din neurofiziologie, include în aparatul metodologic propriu principiul b. (s-a remarcat, în se- colul trecut, că excitarea peste pragul absolut declanşează o B reacţie intensă, al cărei nivel de intensitate nu mai creşte chiar dacă se excită mult peste prag. în schimb, nu se produce nici o reacţie la excitarea sub prag. De aici a rezultat concluzia că la o anumită stimulare se u ac- ţionează total sau deloc. Sa dovedit ulterior că această le- ge, „tot sau nimic", este vala- bilă numai pentru fibre izolate, nu şi pentru nervi, care >int alcătuiţi din numerose fibie Cibernetica reia această lege şi o cuplează cu logica bivalenta (booleana), formulmd piincipml b. cu scopul de a reduce compor- tamentul sistemelor complexe şi foarte complexe la m..'lelu sim- ple, uşor analizabile Acest prin- cipiu postulează <:;", un oarecare sistem se poate găsi, la un mo- ment dat, într-una din două stări posibile: funcţionare (ac- tivare) sau repaus (absenţă a reacţiilor comportamentale). Ast- fel, mărimile de intrare si cele de ieşire, în iiecare moment de timp, pot lua numai una din două valori posibile: pozitivă, excitatoare, si negativă, inhibi- toare. Pentru desemnarea aces- tor stări a fost adoptat alfabe- tul binar numeric, iar pentru analiza operaţională a. compor- tamentului sistemelor s-au adop- tat operatorii logicii bivalente (conjuncţia, negaţia, disjuncţia etc), care vizează raporturile dintre mărimile de intrare şi cele de ieşire. BINAURAL, care implică re- cepţia cu ajutorul ambelor urechi ceea ce permite nu numai o acui- 90 tate mai fină dar şi localizarea în spaţiu a sursei de emisie so- noră datorită relativei diferen- ţieri a stimulaţiilor provocate în cei doi receptori perechi şi a corelării acestora în centrii simetrici din scoarţa cerebrală. Bl N OCULAR, care se referă la vederea cu ambii ochi şi im- plicit antrenarea activităţii co- relntue a proiecţiilor optice din Cele doaâ emisfere cerebrale. \Y. W urnit a demonstrat, prinţr-un expei mu'iil cari' solicita apre- cieiea dis'anţelor variabile la care se alia 11 p. fir vertical, superiori- tatea vc-'R,rii b. Pe seama aces- tei,!, se pune şi efectul sterosco- pic, imaginile proiectate în cele două rutine dispunînd de poziţii relativ diferite şi în baza interac- ţiunii dintre emisferele cerebra- le (B. Ananiev) ducînd la im- presia tic adîncime şi volum. BIOCENOZĂ, sistem format dintr-o multitudine de organis- me "aparţinînd de specii diferite, ce se dezvoltă interdependent într-un anumit cadru ecologic. BIOCENTRISM, tendinţă de a pune accentul, într-un sistem explicativ, pe geneza fiziologică a comportamentului, ca fiind izvorît dintr-o motivaţie biolo- gică, ignorind factorii culturali. BIOCIBERNETICA, ramură a ciberneticii tratînd despre prin- cipiile şi mecanismele concrete ale comenzii, reglării, conser- vării, prelucrării şi transmiterii de informaţie în sistemele biolo- gice. Cele mai bine dezvoltate ramuri suit neiirocibernetica (dez- voltată la noi în ţară de Kd. 91 B Xicolau şi C. Rălăceanu) şi ge- netica, biochimică. BIOCONŞTIINŢĂ, formă gene- rică de conştiinţă atiibuilă, şi <:m malelor, mai a'es ee'or supe- riu.irt 1 . Ke-,tricliv, zooconştiinţă. Fenomenul este contestat. Exis- tenta nuci b., deci exterioare fac- ionlor culturali, JIU ar putea ti ac- cepta tă deeît convenţional, ca. un ci hi va lent al inteligenţei ncn/o- non'otoni şi rudimentelor de me- morie ce se constau! la mamilerele superioare. BIOCURENŢI, diferenţele do potenţial electric care iau naştere 111 materia viu. B. iau naştere in- tre două puncte aflate Ja. poten- ţiale electrice diferite. La nivelul ţesutului nervos se disting poten- ţiale; de repaus şi de acţiune. BIOERGONOMIE, ramură a ergonorniei care pune accentul pe comportarea, organismului în muncă, studiind oboseala în relaţie cu durata zilei de muncă, repausul, orarul, munca în schimburi, re- gimul de alimentaţie, deplasări, mod de viaţă. BIOGEiNETIC, principiu for- mulat de Haeckel (1866), conform căruia evoluţia individului re- produce treptele parcurse ante- rior de speţele din care provine. Formularea concisă: ontogenia repetă filogenia. Acest principiu nu este pe deplin confirmat nici de embriologie; în rest are o va- loare foarte relativă. Astfel, ten- tativa de a explica stadiile dezvol- tării intelectuale şi de personali- tate a copilului prin stadiile mari ale dezvoltării culturale a ome- nirii 11 u a dus la rezultate conclu- dente. Se pare că, în ordine, psihogenetică, repetarea stadii 1 '» dezvoltării psihice a omeniri: • pro-'Ince concentrat, el: p1 ie şi i;. ;i]• modificat prin împrjjm ai ilc ms diiilui si educaţiei. BIOLOGISM, ' tendinţa d> I V J I M . C c o n ş t i i n ţ a si c e l e l a l t e \> n o m e i i e p s i h i c i : c o m p l e t e la c p l l C l ţ i l b i o l o g i c e Ş! fiziologice II' s o c o t i n d s a u t g n o r i n d d e t e r m i : . . , r i i e c u l t u r a l e şi o c o l i n d spcc.i '• a >;. s u b i e c t i v . P e n t r u b . o m u l n u c..< d e c î t u n a n i m a l ; î n r e a l i i , m e c a n i s m e l e b i o l o g i c e corn;;:;, o m u l u i şi a n i m a l u l u i silit p u s e -i i n slui'ha a c t e l o r c u m o i i v a l i ş i f i n a l i t a t e s o c i o c u l t u r a l ă , ia; desfăşurarea legilor biologice i: 1 specia umană est/ subordona',': legilor sociale care le limitează, dirijează etc. Deşi toate actele psihice sînt mijlocite biofi/.iologu;, esenţa lor nu poate fi epuizată la acest nivel, decisive fiind modelă- rile socioculturale. BIOMORFISM, interpretarea particularităţilor psihice ca fiin.l determinate de particularităţi morfologice constituţionale. 'l;e aici biotipologiile ce implică orientări mai mult sau mai puţin biologiste. BIONICĂ, disciplină ştiinţifică, apărută recent, care se ocupă, cu studiul organelor, funcţiilor şi proceselor biologice, degajînd mo- dele ale lor cu scopul aplicării cunoştinţelor astfel obţinute in tehnică prin crearea de noi sisteme şi maşini cibernetice şi perfecţio- narea a diverse dispozitive. BIORITMOLOGIE, studiul rit- murilor biologice (de zi şi noapte B "ezonk-re e t c ) ; ele lomj 'ort ai ne muie şi ct tal" •-<. si i ,il u! b. poate li o .uiom.i In; celui dorit (repercusiunile, sint asupra „emiţătorului"). c CACOFONIE (gr. kakopkonia - sunete dezagreabile, neplăcute), corelaţii întîmplătoare de sunete sau cuvinte (oral şi scris) care produc asociaţii inestetice, ne- plăcute. CALITATE, categorie filosofi- că în cuplu unitar cu cantita- tatea dar deosebită de aceasta prin faptul că se referă la carac- teristicile de conţinut ale obiec- telor şi fenomenelor, exprimă sinteza laturilor şi însuşirilor lor esenţiale, prin care acestea se definesc şi se deosebesc de alte obiecte sau fenomene. Determi- nările calitative sînt mult mai stabile şi semnificative decît cele cantitative. Totuşi, între acestea două fiind o unitate caracteris- tică pentru orice obiect sau fe- nomen (inclusiv cele informaţio- nale şi psihice), c. nu este inde- pendentă de cantitate. Dialectica susţine că acumulările cantitative duc la transformări calitative. Orice transformare este şi o mutaţie a C. în psihologie se acordă cea mai mare însemnătate determi- nărilor calitative a fenomenelor şi se are în vedere nivelul la care acestea se produc. C. mai are şi semnificaţia de însuşire în genere sau de însuşire pozitivă. Astfel psihologia şi caracterologia stu- diază însuşirile sau (şi) calită- tăţile stimulilor şi semnalelor sen- zoriale, ale proceselor psihice, c. intelectuale, afective, voliţio- nale, morale etc. CALM, stare psihică de echili- bru bazată pe autocontrol, dozare a excitaţiei şi de evitare a ener- vării, panicii şi deznădejdii. A fi c. înseamnă a lua decizii adecvate situaţiei concrete de viaţă fără a pierde echilibrul şi, deci, a es- tima exact consecinţele pozitive şi negative ale situaţiei date. CANAL DE COMUNICAŢIE, cale, traseu structurat, de na- tură fiziologică sau tehnică, prin care se. transmit mesajele informa- ţionale cu o anumita viteză. Ana- 97 — Dicţionar de psihologie lizatorii sînt, de pildă, consideraţi, în psihologia cibernetică, drept c.de c. CANALIZARE, tendinţa de a canaliza trebuinţele înspre gra- tificaţii specifice, fixe. S. Murphy (1946) a aplicat termenul de c, împrumutat de la P. Janet, acestei tendinţe universale. El crede că aceste dorinţe dobîndite pot fi diferenţiate de reflexele condiţionate, odată ce nu pot fi anulate decît rar sau niciodată. Ca dovadă aduce faptul că, deşi putem înlocui c. vechi cu unele noi, exista o tendinţă de revenire la satisfacţiile originale cînd sîn- tem sub stress. Altă dovadă ar fi in tehnica de regresie hipnotică, în care un individ este apt să-şi regăsească întregul nivel compor- tamental de la o anumită vîrstă. S. Murphy priveşte c. ca pe un aspect important al dezvoltării personalităţii. Există şi o tendinţa contrară pe care S. Murphy o consideră ca fiind la fel de impor- tantă — trebuinţa de noutate, varietate şi aventură. Aceasta ajută în asigurarea unei diversi- tăţi în c. trebuinţelor. La în- ceputul vieţii toţi oamenii sînt asemănători din punct de vedere bazai, odată ce sînt dotaţi cu mecanisme fiziologice similare — dar pe măsură ce cresc şi în contact cu diferite influenţe, cul- turale şi personale, dobîndesc moduri din ce în ce mai specifice şi divergente de satisfacere a trebuinţelor. Cu alte cuvinte, motive identice sînt canalizate in diferite moduri. CAPACITATE, sistem de însu- şiri funcţionale şi operaţionale în uniune cu deprinderile, cunoş- tinţele şi experienţa necesară, care duc la acţiuni eficiente şi de performanţă. C. este întot- deauna demonstrată şi demonstra- bilă prin fapte, spre deosebire de aptitudine, care după un sens mai vechi, reprezintă numai un segment al C, respectiv, însuşirile potenţiale ce urmează să fie puse în valoare. CAPACITATE DE ADMISIE, cantitatea de informaţie detecta- tă şi transmisă, în unitatea de timp, de către analizator în cali- tatea sa de canal de comunicaţie. Este diferită pentru fiecare anali- zator, dar nedepăşind aproxima- tiv 10 biţi, limită peste care recep- ţia senzorială este perturbată. în genere este capacitatea unui sis- tem de a recepţiona şi transmite informaţia. CAPRICIU, tendinţă impulsivă, dorinţă sau acţiune, care apare pe neaşteptate în comportamen- tul unui subiect şi care are un caracter nemotivat, neprevizibil şi schimbător. Se obsevă la unii subiecţi care „din senin" îşi schimbă comportarea, prezintă variaţii mari în atitudinile lor, manifestă dorinţe lipsite de sens, comit fapte nechibzuite, îşi schim- bă brusc hotârîrile fără o argu- mentaţie raţională etc. Asemenea manifestări sînt întîlnite, în spe- cial, la copil, datorită nedezvol- tării formelor de inhibiţie internă, sau la persoanele cu un psihic labil, cu voinţă slabă sau cu o emotivitate exagerată. In anu- mite condiţii. C. poate deveni o manifestare constantă a compor- tării, formind tipul de mu nesta- tornic în dorinţe şi acţiuni, cu lipsă de stabilitate a comporta- mentului. Cauzele c. sînt variate. La copil rezidă, în special, în educaţia greşită. Observaţiile psihopedagogie^ relevă incidenţa foarte mare a c. la copilul unic. la cei crescuţi de rude, îndeosebi de bunici (care îi răsfaţă, le sa- tisfac toate dorinţele, cedează la toanele lor). Poetul german H. Heine, spunea că se face un mare rău copilului dacă se ce- dează la c. lui. Uneori c. apar ca rezultat al cerinţelor inegale, in- constante, contradictorii ale pă- rinţilor. Alteori, au un caracter temporar apărînd ca o manifes- tare a unui sistem nervos slăbit (surmenaj, boală). De cele mai multe ori, c. copilului dispar după o anumită vîrstă, ca rezul- tat al antrenării in munca şcolară sau productivă (la adolescent), a formării trăsăturilor pozitive de caracter. Forme maximale de c. sînt frecvent întîlnite şi în unele boli mintale (isterie, psiho- patii). CAPTAŢIE (lat. cuplare - a lua în stăpînire), operaţie şi ati- tudine de luare în posesiune ex- clusivă a unor obiecte sau per- soane şi aceasta manifestînd vio- lenţă şi mărginire egoistă. CARACTER, veche denumire dată individualităţii psihice, con- siderată în ceea ce are ca distinc- tiv ca structură sau tipar (etim.) ce se imprimă constant compor- tamental. Ansamblul însuşirilor psihice, caracteristice pentru in- divid- în sens restrictiv, c. apare ca iun/cu al jtcyionalitâlu, intru- cît exprimă alît partea profund individuală cit şi valoarea morală personală. Profil psilionioral, evaluai după consistenţă şi stabili- tate. Uzual se califică un om amo- ral sau imoral ca fiind „fără carac- ter", sau. mai precis, ca avînd un c. rău. In c. se distinge formă şi conţinut, după A.CV. Kovaliov, forma constind din temperament, voinţă şi deprinderi, obişnuinţe, iar conţinutul cuprinzînd moti- vele, convingerile, atitudinile, concepţia personală de viaţă. Fiind în esenţă etic, conţinutul nu se reduce la aceasta implicînd şi dimensiuni socioumane neutrale. Unitatea c. realizată variabil şi diferenţial, rezulta din interpene- traţia formei şi conţinutului (Utitz) şi din coarticularea în sis- tem ierarhic a comportamentelor (G. Allport). I.P. Pavlov consi- dera c. un aliaj din trăsături înnăscute şi dobîndite. în con- stituţia C. astfel de particularităţi native sînt însuşirile de tip de sistem nervos, organizarea instinc- tivă ş.a. Totuşi acestea nu sînt decît premise naturale (B. Ana- niev) şi esenţa constituirii carac- teriale constă în depăşirea sau luarea în stăpînire — prin encul- turaţie, modelare, — a trăsăturilor native. încă L. Klages definea c. ca „voinţă moraliceşte organizată". C. rezultă din însuşirea relaţiilor sociale, astfel elaborîndu-se moda- lităţile active de raportare la lume şi la sine. înţelegerea ştiin- ţifică a c, corespunde tezei înar- 99 xiste despre esenţa umană ca totalitate a relaţiilor sociale. C. ei te o formaţiune de personali- tate, dubîndită în condiţiile va- riatelor împrejurări de viaţă pe care subiectul le parcurge. ])e aceea explicarea optimă a originei C. unuia sau altuia dintre indivizi rezidă în analiza biografică, anumită relaţie dintre (P) şi o regiune a (E), pe care (P) doreşte să o atingă. Manifestările com- portamentale ale individului se exprimă prin schimbarea (dx) a Cp. în punctul (X) într-o uni- tate de timp (t), adică I ---• . (Mo- dx dificarea -- depinde exclusiv de dt situaţia (Lsp) în momentul (t), adică de ( L - ) : — = F ( L - | , l sp/ dt v spj ceea ce reprezintă principiul contemporaneităţii. Influenţa evenimentelor trecute sau viitoa- re asupra comportamentului ac- tual este posibilă în măsura în care există elemente ale lor în L—. Variabilele psihologice (E sv şi P) sînt inserate într-un mediu non-psihologic ce influenţează comportamentul printr-o zonă denumită frontieră (F). (F) este o limită pe care variabilele non- psihologice o pun celor psiholo- gice (de ex.: limitarea compor- tamentului individual prin nor- mele sociale) şi reciproc o limi- tare a variabilelor non-psiholo- t'jce prin cele psihologice (nor- tns-le grupului nu pot depăşi li mitele tolei antei la frustrare.i individului). în cp. se înfruntă permanent tendinţe şi obstacole care se opun realizării tendinţe- lor, generînd satisfacţii şi frus- trări cu comportamente cores- punzătoare, în funcţie de fiecan- situaţie. II. Ev utilizează şi ex- presia, cîmp de conştiinţă prin care înţelege o conjugare a cîm- purilor perceptiv şi tematic (in- terpretativ-concep'tual), un an- samblu de operaţii intelectuale deschise atît spre lume cît şi spre sine. CÎMP PSIHOLOGIC AL GRU- PULUI, reprezintă ansamblul de scopuri ale grupului, norme de grup, reprezentări asupra mediu- lui său, diviziunea de statute şi roluri care determină relaţiile de interdependenţă dintre membri ce definesc grupul. Această abor- dare a dinamicii grupului per- mite realizarea de grupuri expe- rimentale şi decelarea determi- nanţilor grupali ai comporta- mentului individual. CÎMP SOCIAL, noţiune, in- trodusă de K. Lewin în 1947, reprezentînd un ansamblu de entităţi sociale coexistente ca: grupurile, subgrupurile, mem- brii, barierele, canalele de co- municaţie etc. O caracteristică fundamentală a c.s. este poziţia relativă a entităţilor care îl com- pun, definind o structură a gru- pului şi o ecologie a sa şi dînd posibilitatea locomoţiei în inte- riorul cîmpului. Din punct de 116 vedere al psihologiei sociale, c.s, este reprezentat de perceperea sau reprezentarea de către in- divid a altor persoane sau a altor elemente care relevă o prezenţă socială (obiecte produse de om, manuscrise, cărţi, opere de artă etc). în sens restrîns, c.s. este constituit de reţeaua de relaţii de dependenţă şi de colaborare dintre membrii care-i caracte- rizează structura şi dinamica or- ganizării. CLARITATE, calitate a sen- zaţiilor şi percepţiilor de u. re- flecta distinct şi relevant anu- mite însuşiri şi structuri, per- miţînd astfel o certă recunoaştere a 'lor. \V. Wundt a deosebit pragul intensităţii de pragul c. în accepţiune carteziană se fo- loseşte pentru a caracteriza gîn- direa şi conştiinţa. Zona con- ştiinţei clare este întotdeauna restrînsă. După E. Titschcner, atenţia se caracterizează cali- tativ prin c. CLARVIZIUNE, caracterizare a capacităţii de a înţelege şi pre- vedea clar'şi relevant evenimen- tele în bază unei gîndiri realiste şi perspicace. într-un alt sens aceleaşi efecte de prevedere lim- pede a unor evenimente obţi- nută însă prin prognoză, ilu- minări spontane, stare de tran- să, dotaţii ce se pretind a fi supranaturale. Acest sens este apropiat de cel de premoniţiune. CLASĂ, categorie de elemen- te, reunite prin trăsături co- mune. Grupare şcolară. Cate- gorie sociala caracterizată prin acelaşi raport faţă de mijloa- cele de producţie şi aceeaşi po- ziţie în sistemul social. 'CLASIFICARE, proces de sta- bilire a claselor de obiecte şi acţiuni sau de concepte prin i.oor- donări după o schemă de dis- tribuţie, bazată pe anumite cri- terii de escnţialitate, genealogie, apartenenţă la genuri etc. Re- zultă dintr-un proces sistemie de comparaţie. După J. Piaget este o activitate permanentă a gîndirii ce realizează integrări la diverse niveluri -- diferen- ţiere înăuntrul unei mulţimi prin gruparea de submulţimi ce se definesc ca clase întrucit sînt disjuncte după criteriul ales. Forma superioară a c. este cea sistematică, bazată pe ierarhi- zarea nu numai a obiectelor ci şi a relaţiilor. CLASTOMANIE, (gr. Khistos- distrugător) înclinaţie patolo- gică spre distrugerea sistematică a tuturor obiectelor întilnite. Simptom al psihozei maniaco- depresive sau al idioţiei. CLEPTOMANIE (gr. klepteiu — a fura, mania — nebunie), înclinare, tendinţă de a fura di- verse obiecte, datorită unui im- puls patologic, a unei dorinţe obsedante de a sustrage orice fel de obiecte, căreia subiectul nu i se poate opune. în c bolnavul nu urmăreşte realizarea unui cîştig, ci satisfacerea impulsului care îi aduce uşurare afectivă. De obicei, furtul este comis fără măsuri de precauţie, iar obiec- tele furate sînt inutile bolnavu- lui. El nu manifestă tendinţa de a le valorifica. Ameninţările, mă- 117 şurile represive nu dau rezul- tate; această stare reclamă în- grijire medicală. Psihanaliza ex- plică c. prin tendinţa inconştien- tului de a obţine satisfacţii sim- bolice. CLIMAT P S I H I C , t e r m e n i n - trodus de K. Lewin pentru a semnifica aspectul global sau c- fectul sumatoriu al cimpului psi- hosocial: are sens de „atmosferă spirituală" sau de „mediu psihic". D. Pugh (1963) consideră în analiza cp. trei serii de factori: 1) structura şi funcţionarea orga- nizaţiei; 2) compoziţia şi interac- ţiunile grupului; 3) personalita- tea şi comportamentul individual. După R. Tagiuri şi Litwin cp., într-o organizaţie sau grup, este percepţia globală pe care o au membrii săi despre o serie de caracteristici generale, relativ stabile, despre interacţiunile so- ciale ce se produc în interiorul organizaţiei. De menţionat că, fiind dependent de factorii psi- hosociali arătaţi, cp. nu este acelaşi pentru toţi membrii gru- pului pentru că, arată P. Ciad- bois (1974): „reacţia unui individ faţă de o situaţie nu depinde nu- mai de caracterul interacţiunilor din grup ci si de percepţia pe care o are individul despre situaţia respectivă"; deci faptele psiho- sociale sînt filtrate prin prisma personală şi, astfel, se creează o impresie, se formează o dis- poziţie, în genere, cp. poate fi considerat .şi o dispoziţie afec- tivă colectiva sau privind colec- tivul. La grupele mici este mai potrivit să se vorbească despre microclimat psihic spre deose- bire de cp. din grupe mari, co- lectivităţi etc. Cp. poate fi fa- vorabil sau defavorabil munci! poate fi blocant sau creativ. H.C. Triandis (1957) arată că în co- lectivele ştiinţifice este mai bine ca între atitudini, opinii să exis- te o disonanţă moderată. B. A. Frolov (1973) dovedeşte că for- marea cp. optim este legat de adoptarea motivaţiei de grup. ;\I. Roco (1976) a dovedit că for- marea cp. optim în grupele de muncă este condiţionat de re- glarea relaţiilor din grup de valori profesionale în condiţiile depăşirii compatibilităţilor sau incompatibilităţilor afective în- tîmplătoare. CLINIC, calificare a metodelor de investigaţie psihice, care se bazează pe experienţa observa- ţiilor directe făcute la patul bolnavului sau în jocuri, activi- tăţi şi convorbiri cu subiecţii de vîrstă infantilă (J. Piaget) sau de orice altă vîrstă şi ocupaţie. Metoda c se deosebeşte de me- todele experimentale aplicate în laborator ca şi de cele statistice. CLIMONANIE, regresiune pa- tologică spre vîrstă infantilă în sensul preferinţei obsesive pen- tru poziţia culcată, pentru legă- nat şi căutarea sinului matern. CLONIC (gr. hlonos — agi- taţie), formă discontinuă a con- tracţiilor musculare opusă celor tonice şi care intervine ca un simptom al crizelor comiţiale. 118 COD, sisteme de corespon- denţă între elementele mesaju- lui şi combinaţiile semnalelor prin care se exprimă elementele mesajelor. C. asigură transcrie- rea mesajelor dintr-un alfabet iniţial în alfabetul propriu sis- temului de transmisie. Pentru a transmite unei maşini de calcul datele informaţionale necesare rezolvării unei probleme este necesar ca semnalelor iniţiale, în care sînt exprimate aceste informaţii, să le punem în cores- pondenţă combinaţii de semnale din alfabetul binar în care lu- crează maşina. Limba reprezintă cel mai perfecţionat şi bogat sistem de coduri. CODABILITATE, termen in- trodus de R.W. Brown şi E.H. Lennenberg în 1954, pentru a exprima diferenţa în accesibili- tatea noţiunilor. C. reprezintă rezultatul aplicării mai multor tipuri de codificări în cadrul limbilor naturale, prin care unei anumite categorii de obiecte, fenomene etc, li se asociază anumite concepte ale căror sfere, din punct de vedere semantic şi pragmatic, nu se suprapun perfect. Ştiind că mesajul con- ţinut în „designat" poate fi co- dificat (convertit) într-un alfa- bet-cod („designant") pe baza mai multor tipuri de codificare, înseamnă că unuia şi aceluiaşi designat îi pot corespunde, în cadrul diferitelor limbi naturale, mai multe tipuri de designante. Astfel există diferiţi termeni lingvistici, care în esenţă vizează acelaşi obiect sau fenomen, dar diferă din punct do vedere al accesibilităţii tocmai datorită di- ferenţei dintre sferele lor seman- tice. Cu alte cuvinte, nu sînt „integral traductibili". C. vizează termenii „expeditivi" ai unei limbi şi im cei „descriptivi" (combinaţii de cuvinte). Pe baza descoperirii factorului de c, R. \Y. lirown şi E.H. Lennenberg susţin că există o relaţie directă intre accesibilitatea- termenilor lingvistici şi procesul de memo- rare şt recunoaştere. Experimen- tele efectuate de ei au arătat în special influenţa limbii, asu- pra stocării informaţiilor în me- morie, în sensul că subiecţii îşi reaminteau ceva, cu mai multă uşurinţă, dacă în limba respec- tivă exista un termen expeditiv pentru lucrul respectiv. CODARE, operaţia de tradu- cere a unui mesaj informaţional în cadrul unui sistem oarecare. Acest prim cod este adesea su- pus operaţiilor de recodare (ale- gîndu-se semnele cele mai po- trivite pentru transmisie), pen- tru ca, în final, la nivelul cen- tral al sistemului, să se realizeze operaţia de decodare, de extra- gere a mesajului informaţional din ultimul cod. Decodarea pre- supune o serie de operaţii în sens invers recodârilor succe- sive. COEZIVITATE v. SOLIDA- RITATE. COGNIŢIE, după J. P. Guil- ford, ansamblul actelor psitiice pur cognitive, independent de motivaţie, tensiuni, intenţii, vo- inţă, întrucît procesele cognitive 119 c poarta implicaţii afective şi co- native, s-a recurs la acest ter- men care este restrictiv şi nu desemnează decît latura intelec- tuală. COLAPS CEREBRAL, feno- men patologic de reducţie a funcţiilor şi masei cerebrale în legătură cu blocarea circulaţiei sanguine şi a stimulaţiilor endo- crine. COLECTIV, denumire mai ve- che a grupurilor mici şi mijlocii, accentuînd unitatea de acţiune şi scop ca şi coeziunea acestora; termen introdus în psihopeda- gogie de A.S. Makarenko care a elaborat principiul educaţiei, în, prin şi pentru c, deci — aşa cum interpretează P. Golii — al amplasării c. în procesul edu- caţional cu un triplu sens de: cadru, factor şi destinatar al edu- caţiei, în psihologia socială c. înseamnă, după M. Zlate, un grup constituit, avtnd structură şi destinaţie educativă. COLERIC, temperament co- respunzător tipului puternic ne- echilibrat, excitabil, caracteri- zat prin relativă slăbiciune a in- hibiţiei active de unde tendinţe de n'estăpînire de sine, impulsivi- tăţi, agitaţie, tumultuozitate, ne- răbdare, explozitivate emoţio- nală, oscilaţie între activism im- petuos şi depresie, înclinaţie spre stări de alarmă şi spre exa- gerare ş.a. COMĂ, stare caracterizată prin disoluţia, bruscă sau pro- gresivă, a conştiinţei şi funcţiilor de relaţie şi prin conservarea (uneori relativă) a funcţiilor ve- getative. Ea constituie gradul cel mai profund al destructurarii conştiinţei (starea ojmatoas.i). COMBINATORICĂ, desfăMi- rare superioară la nivelul gi şi- purilor operaţionale, formale, ini- plicînd identitate, inversiune, ne- gaţie, reciprocitate şi creînd pn- sibilitatea a nenumărate rai ia ui• r/e construcţie şi reconstrucţie i,i- telectuală. j. Piaget notează: „La nivelul la care se constituie ope- raţiile ipotetico-deductive (res- pectiv, raţionarea asupra unei propoziţiuni considerate ca ipo- teză, independent de adevărul conţinutului ei), asistăm la con- struirea unei noi structuri care rezultă dintr-o formă secundară de joncţiune (sau combinare) între structurile cu inversiune şi cele cu reciprocitate. Operaţiile ipotetico-deductive (11 — 12 ani la 14 — 15 ani) prezintă un ca- racter nou şi fundamental, acela de a comporta o c, întrucît cele 16 operaţii binare ale logicii bivalente a prepoziţiunilor se construiesc prin combinare, por- nind de la cele_ patru_asocieri de bază (pq V ipq Vp! 1 nesc funcţia de condiţionare (sau după Ev, de subdeterminare) .. unor fenomene şi procese. O<> ce într-un raport este c. în ai:u poate fi relaţie necesară sau ICM CONDIŢIONARE REFLEXĂ. proces de formare a unui ii"n reflex sau a unei conexiuni m-i voase prin asocierea repetată < unui stimul necondiţionat: cu un stimul indiferent. Acesta din ur- mă, fiind întărit prin reacţia necondiţionată devine semnal a! ei, produce aceleaşi efecte ca şi stimulul necondiţionat. De ex , lumina, sunetul, aplicate puţin înaintea actului de hrăni re şi menţinute în acest timp, ajung după repetări, să provoace sali- vaţia chiar dacă nu se mai dă hrană. C.r. poate fi secundară cînd stimulul indiferent este aso- ciat cu altul ce a fost anterior condiţionat. Este posibilă şi in- tercondiţionarea a doi stimul: indiferenţi pe baza reflexelor na- turale de orientare şi investigaţie După I.P. Pavlov', c.r. trebuie să realizeze următoarele patru condiţii: 1) precedenţa sau declan- şarea stimulului condiţionat îna- intea celui întăritor; 2) coinci- denţa celor doi stimuli; 3) repe- tiţia asocierii stimulilor; 4) elibe- rarea de alţi stimuli cu efect perturbator. G. Miiller, J. Ko- norski şi apoi B. Skinner, rei- pectind aceleaşi condiţii, au rele- vat un nou tip de c.r. deosebit do cel clasic, pavlovian. Se asocia- ză cu stimulul întăritor o mişcare sau operaţie (de apăsare, tragere, învîrtire) şi astfel subiectul (ani- mal sau uman) obţine recom- pensa (alimentară sau de alt fel, posibil şi informaţionale, prin satisfacerea unui reflex de explo- rare — Harlow). Este c. instru- mentală sau operaţională foarte apropiată de condiţiile fireşti ale activităţii. Le >>'y consideră însă că în fiecare reflex se îmbină c. tonică şi cea operatorie. Diversele modalităţi de condiţionare re- prezintă modele elementare ale procesului învăţării. CONDIŢIONARE SOCIAL-IS- TORICĂ, principiu în psihologie şi în celelalte ştiinţe umaniste conform căruia construcţia omu- lui ca personalitate, comporta- mentele şi procesele psihice in- dividuale sau de grup depind esenţial de factorii sociali şi sînt supuse inexorabil dezvoltării is- torice. Socialul este condiţia sine qua hon a existenţei umanului iar istoria societăţii este istoria oamenilor. Structurile sociale sînt însă supraordonate celor psihoin- dividuale şi, în proprietăţile sale psihice definitorii, omul suportă determinarea social-istorică. Marx a demonstrat natura (esenţa) socială a conştiinţei, a derivat conţinutul ei din condiţiile exis- tenţei sociale, a afirmat că omul este în acelaşi timp produs şi creator al istoriei. Deci c.s.-i. care, în direcţia conştiinţei şi personalităţii, a proceselor psihice secundare, acţionează ca o de- terminare nu este doar suportată de om ca obiect al acesteia, ci mijloceşte construirea omului ca agent, stăpîn al naturii, subiect pragmatic, epistemic şi axiologic. Determinarea trece în autode- terminare. Factorii c.s.-i. sînt: 1) activitatea, în primul rînd munca productivă şi cadrul so- cial şi tehnic al desfăşurării ei („transformînd lumea omul se transformă pe sine însuşi" — Marx); 2) ansamblul relaţiilor so- ciale în care omul este prins şi care, după Marx, definesc însăşi esenţa umană; 3) sistemele cul- turii materiale, lumea construită şi transformată de om. (Marx: „istoria industriei şi existenţa devenită concretă a industriei sînt cartea deschisă a forţelor esen- ţiale ale omului, psihologia uma- nă aşa cum se prezintă simţurilor noastre".) Prin acţiunea şi exis- tenţa civilizată, oamenii desfac implicaţiile subiective, psihice din constructele materiale în care acestea s-au obiectivat, le actua- lizează şi dezvoltă; 4) reţelele şi variatele fenomene de comunicare în comunităţile sociale, cărora L. Vîgotski le atribuia un rol direct în psihogeneză şi care cu- nosc o expansiune extraordinară în societatea contemporană; 5) factor indispensabil ce se înscrie tot în ordinea c.s.-i., este cel al eredităţii specific umane. Informa- ţia genetică a speţei umane nu este tributară doar unei condiţio- nări biologice. Engels arată că nu numai creierul dar şi toate celelalte organe, în ansamblul său organismul uman, poartă pecetea 128 Dicţionar de psihologie 129 c existenţei sociale, hi anlropo- geneză, preistorie şi istorie, ca- drul cultural, opus celui natural, a reprezentat un factor esenţial în selecţia mutaţiilor genetice astfel îneît ereditatea umană conţine un potenţial adecvat condiţiilor existenţei sociale. Acest poten- ţial nu se actualizează şi împli- neşte prin ,,organe funcţiona ie" (A.N. Leontiev) decît in condiţi- ile procesului pe care J. l'iaget şi II. Wallon le denumesc global „socializare". Situaţia cupiilor-lup (v.) este din ;>cest punct de vedere concludentă. Ereditatea organis- mului uman este necesară dar nu suficienta, pentru devenirea omului fiind indispensabila (aşa cum arată INI. Beniuc) însuşirea moştenirii istorico-cultuvale. A- ceasta se realizează priiitr-un pro- ces de învăţare, global, prin enculturaţie (v.). Omul este sin- gura fiinţă care nu se constituie ca om în afara unui proces de adaptare şi învăţare intraspeci- fic. în cadrul acestui proces se pot distinge, corespunzător fac- torilor menţionaţi, următoarele modalităţi sau căi: 1) integrarea progresivă in sistemul relaţiilor de coexistent ti şi coope rare inter- umană; 2) adaptarea la schemele sau modelele de acţiune practică, de la cele mai elementare şi pînă la cele mai complexe; 3) însuşi- rea mijloacelor de comunicare sim- bolică, în special ale limbii; 4) asimilarea treptată a elementelor fundamentale din tezaurul cogni- tiv al omenirii şi exersarea im- plicită şi explicită a formelor de x'mdirc luguă; 5; asiwik'yco ce- ri ulcior existenţi! faciale, a ralu- rilor şi constituirea motivaţiei fe- cundare; 6) integrarea def'ttnă in sistemul funcţional socii'', asu- marea de roluri ţi preci.arca de statute personale. CONDUCERE, proces de <->>- mamlă şi control îndeplinit m- tr-un sistem social (grup. orga- nizaţie) de un individ s;'u de o subgrupare cu statut şi roi. lnr- mal sau informai, adecvat !>u- pa C. iîarnard, c, ,,se rci:-ij la calitatea comportament;''.!, « in- divizilor prin care îndrume.i/ă persoanele sau activităţile- lor într-un efort organizat'". Cortcep- tul de c. presupune, cuini K. hang, patru elemente, asupra, că- rora diverşi autori pun accentul în mod diferit şi anume: a.) înde- plinirea rolului; b) a căr~n influ- enţă este; c) centrală în ceea ce priveşte; d) acţiunea colec f ">ă. H. Laswell şi A. Kaplan afirmi că c. „se referă atît la puterea for- mală cît şi la cea afectivă A.colo unde aceasta, din urmă e>i.e pre- zentă, dar se exercită prea puţină putere afectivă, vorbim despre autoritate formalistă şi na de conducere". C. este nu numai o problemă de tehnică a org:uuzării prin precizarea scopurilor şt mij- loacelor, informare completa şi oportună, optimizarea deciziilor şi asigurarea controlului, dar şi o problemă de interacţiune psihoso- cială, în care deosebit de impor- tantă este influenţa liderului asu- pra persoanelor din organizaţie în baza autorităţii, pn •-.( fiului 130 c si poziţiei sule centrale, şi, de asemenea, participarea atît la c. cît si ia activitate a tuturor per- soanelor implicate. în legătură cu aceasta au fost studiate di- verse stiluri de c, printre care cele mai importante şi tipice sînt stilurile autoritar, democra- tic si libera!. în unanimitatea lor, "cei ce au studiat problema ajung la concluzia că stilul demo- cratic este optim iar cel autori- tar, nerecomandat, "lotuşi, în raport cu împrejurările sînt nece- sare si unele momente de autori- tarism sau liberalism. C. este un proces in care tacticiie se subor- donează strategiilor. Este nece- sar să se ţină seama de factori cum sînt: sarcinile, nivelul de organizare, climatul, relaţiile in- tcrpersonale şi de grup, reţelele de comunicare ş.a. (R. Lam- bert.) Discuţiile în jurul calităţi- lor optime ale liderului s-au dovedit a fi infructuoase (K. I,ang). Mai importantă este com- petenţa în c, deci stăpînirea ştiinţei şi artei c. Hamblin (1961) a găsit o corelaţie semnifica- tivă între competenţa liderului şi moralul grupei. în locul tipu- lui de lider „harismatie" descris de M. Weber, se preferă acela ce este acceptat şi deci ascultat. La o astfel de concluzie a ajuns A. Ncculau (1974) în studiul c. grupurilor de muncă. Important este ca liderul, situat la intersec- ţia situaţiei şi a grupului, să realizeze optim o sinteză a cerin- ţelor organizaţionale şi grupalc. M. Zlate (1975) acordă o mare însemnătate asigurării reţelelor de comunicare eficientă pentru optimizarea c. CONDUCTIBILITATE, funcţie a sistemului nervos de asigu- rare a propagării excitaţiei. Con- ducerea, procesului excitativ se bazează pe transmiterea de-a lungul nervilor a biocurenţilor. CONDUITĂ, termen încetă- ţenit în psihologia ştiinţifică de către }'. Janet, semnificînd acti- vitatea sau acţiunea sub toate formele lor. intern-subiect ive şi extern-motorii şi întotdeauna con- siderînd unitatea dintre ps : liic şi fcptele de comportament. în defi- nirea c. accentul se pune pe modul de a se conduce şi de a acţiona mintal şi motor al subiectului în- tr-o situaţie dată sau in situaţii tipice. Deci în centrul preocupă- rilor este organizarea şi autore- glajul activităţii. Spre deosebire de comportament, care este deli- mitat la sfera reacţiilor obiective şi observabile, c. cuprinde şi fenomenele interne subiective, deci reuneşte organic faptele psi- hice cu faptele de comportament. Procesele psihice, senzoriale, in- telect ive şi afective sînt conce- pute ca un fel de c. interne. Astfel se descriu C. perceptive, mintale, emoţionale şi voliţionale. După P. janet inteligenţa nu este altceva deeit o c. internă şi mijlocită instrumental (semne şi simboluri) prin care subiectul întreţine relaţii cu lumea, deta- şînd relaţiile obiective existente în realitate, dincolo de ceea ce oferă percepţia. De asemenea, limbajul este un sistem de C. al colaborării. între comandă si 131 supunere intervine reversibilita- tea: „a comanda şi a asculta este acelaşi lucru dar este contra- riul, ca şi a te duce şi a te în- toarce pe acelaşi drum". C. se clasifică şi se ierarhizează ca elementare, intermediare şi supe- rioare şi de asemenea ca primare, secundare şi terţiare. In emanci- parea c. medii superioare de tip uman, P. Janet acordă un rol decisiv instrumentelor şi relaţi- ilor de comunicare şi colabo- rare socială. în acest sens se disting c. individuale şi c. so- ciale. Conştiinţa rezultă din adău- garea la c. de bază a unor c. supraordonate de factură cul- turală. M. Ralea sistematizează condiţiile ierarhizării c. la nivel uman şi relevă principiul amînă- rii (la P. Janet, c. suspensive), principiile deliberării (reglări se- cundare de tip raţional în inter- valul dobîndit prin suspenda- rea reacţiilor impulsive), princi- piul compensaţiei (combinare sau substituire de c.) şi principiul invenţiei, manifestat prin elabo- rarea unor noi C. în baza unor tendinţe progresive. Autoreglajul activităţii intelectuale este deri- vat de P. Janet din sistemul de autoreglaj social. Acţiunile se- cundare le coordonează şi modifică pe cele primare. Arătînd că c. intelectuale rezultă din inte- riorizarea unor c. motorii struc- turate social, P. Janet prezintă sugestiv o serie de diverse for- me de c. care sînt foarte eloc- vente sub raportul înţelegerii şi explicării unor fenomene de care se ocupă psihologia. Ne referim la: c. drumului care este compusă din dus şi întors, la c. pieţei în care se contopesc acte ce privesc poziţia şi deplasarea, menţionăm c. păstrării şi menţinerii instru- mentelor care este extrem de importantă, apoi c. portretului care este la baza reproducerii şi c. simbolică legată de comandă şi subordonare. La un nivel su- perior se plasează c. asemănă- rii care este solidară cu cea a diferenţei. S. Teodorescu arată că: dacă unealta şi întrebuin- ţarea ei, adică c. producţiei, pot fi considerate ca puncte de plecare ale noţiunilor de mijloace şi mai tîrziu, ale raporturilor şi noţiu- nilor de cauzalitate, dacă c. por- tretului va duce la noţiunea şi raportul de asemănare de formă şi materie, c. intelectuale, apă- rute înaintea limbajului, vor asi- gura noţiunile şi relaţiile de cantitate. în acest sens P. Ja- net descrie o serie de obiecte intelectuale şi c. conexe lor. Astfel în actul de adunare sau îngrămădire, c. coşului cu mere, c. sforii, a împărţirii, a rînduirii şi a sertarelor. C. coşului cu mere, de pildă, presupune trece- rea de la multiplicitate la unitate sumatorie ca şi relaţia inversă. Actele comune ale punerii fruc- telor în coş şi apoi ale scoaterii şi distribuirii lor sînt luate ca model pentru sinteză şi analiză. Tot aşa, sfoara devine modei al relaţiilor prin operaţiile materiale pe care le permite. Actele de îm- părţire presupun divizare şi apoi 132 distribuţie în continuare la nivel superior, dezyoltîndu-se abstrac- ţiunea. C. sertarelor este pusă la baza operaţiei de clasificare, iar c. scării, deosebit de complexă, este pusă la originea scrierii sau gradaţiei. După P. Janet, c. constituie obiectul psihologiei.(V. PSIHOLOGIA CONDUITEI). CONEXIUNE INVERSĂ v. FE- EDBACK. CONFABULAŢIE, construcţie şi asocieri fanteziste şi absurde, în contextul unei relatări, în vederea acoperirii lacunelor de memorie sau în contextul şi datorită unor tulburări mintale. CONFLICT INTERN, ciocnire şi luptă între motive, tendinţe, in- terese, atitudini opuse, şi de for- ţă relativ egale şi gTeu de con- ciliat sau ireconciliabile. Ci. se produce într-un anumit moment sau este persistent. Astfel se naşte o stare de tensiune şi fră- mîntări care pot căpăta o formă dramatică. Ci. sînt inevitabile în viaţa individului, dar multe din ele pot fi depăşite prin opţiuni în favoarea tendinţelor cu semni- ficaţie superioară. Ed. Claparede arăta, în legătură cu declanşarea sincronică a mai multor interese divergente, că fiecare satisfacere de dorinţă ascunde şi o renunţare. Tot Ed. Claparede stabileşte di- ferenţa dintre conflictele mijloa- celor şi scopurilor:cel al mijloacelor creează probleme de natură in- telectuală şi posibilitatea de rezol- vare a lor dovedeşte gradul şi nivelul de capacitate intelectua- lă, în timp ce al doilea ne con- duce spre opţiunea scopurilor an- trenînd astfel adîncurile perso- nalităţii, voinţa, caracterul şi afectivitatea persoanei. Chiar da- că aceste două forme nu se pot manifesta izolat, iar mijloacele, într-un anumit context devin scopuri iar scopurile mijloace, distincţia merită să fie reţinută (V. Pavelcu). Asher consideră, dealtfel, că există trei tipuri de ci. sau psihice şi anume: cogni- tive, motiv aţionale şi afective. După V. Pavelcu, conflictul este prin excelenţă un factor al tensiunii afective. K. Lewin, luînd în con- sideraţie tensiunile de atracţie sau apetenţă şi de respingere sau repulsie, descrie patru forme de bază ale conflictului şi anume: 1) atracţie-atracţie; 2) respingere- respingere; 3) atracţie căreia i se opune o respingere şi 4) res- pingere contracarată de o atracţie. Tematica ci. este larg dezvoltată în psihanaliză care interpretează nevrozele ca un conflict între trebuinţele de satisfacţie şi tre- buinţa ' de securitate sau între pulsiunile sinelui şi apărările eu- lui. După Laplanche şi Ponta- lis, se vorbeşte în psihanaliză despre conflict cînd în subiect se opun exigenţe interne con- trare. Conflictul poate fi mani- fest (între dorinţă şi o exigenţă morală, de exemplu, sau între două sentimente contrare) sau latent, acesta din urmă putînd să se exprime într-o manieră deformată în conflictul mani- fest şi să se traducă, mai ales, prin formarea de simptome, de dezordini ale conduitei şi tulbu- rări de caracter etc. Psihanaliza 133 c consideră ci. cei fiind constitu- tiv fiinţei mnane şi acesta, în diferiţi; perspective: conflictul în- tre dorinţă şi apărare, între di- ferite sisteme sau instanţe, între pulsiuni, etc. O altă structură au conflictele interindivjduale sau infragrupale. G. Dan-Spinoiu a studiat c. în colectivele de muncă, propunînd o seric de remedii. CONFORT SPIRITUAL, stare persistentă de echilibru şi satis- facţie, bazată pe acordul cu am- bianţa socială, în condiţiile ab- senţei conflictelor şi a realizării de sine nestingherite şi favorizate de împrejurări. Este condiţionat de echitate, climat al întrajuto- rării, cooperării şi creaţiei, în genere de respectarea normelor umanismului comunist. CONFUZIE MINTALĂ, stare patologică trecătoare şi rareori durabilă, caracterizată prin tul- burări ale lucidităţii şi clarităţii conştiinţei (stare de obtuz.ie). Constă din funcţionarea anor- mală a percepţiei, memoriei, gîn- dirii, ceea ce duce la dezorientare în timp şi spaţiu. Bolnavul nu-şi aminteşte numele, nu ştie unde se află, nu cunoaşte datele calen- daristice, pare a li rătăcit. De aici, anxietatea. Uneori, apar ilu- zii şi halucinaţii. Kste întîhiită în unele infecţii (tifos exante- matic, febră tifoidă), în intoxi- caţii (alcool, ciuperci), în trauma- tismele craniene. Se deosebeşte de demenţă prin conştiinţa pe care o are subiectul despre dificul- tăţile sale; şi prin eforturile pe care h; depune pentru a se re- dresa. CONGENITAL, edificare ;i în- suşirilor, dispoziţiilor, maladiilor de origine ereditară sau „(lin naştere". CONOTAŢ1E, în sens logic, de- semnează proprietatea, unui semn lingvistic de a se referi Ia uu an- samblu de obiecte care au notr comune, totalitatea ace.stor nolc comune constituind c. semnului sau termenului; în sens psiholo- gic, de largă circulaţie, c. consti- tuie acel aspect al scmnuicatiei unui cuvint care nu este comun pentru toţi vorbitorii unei limbi trezitul în diferiţi vorbitori eco- uri afective, asociaţii marginali» etc. Actele bazate pe limbă, în- deosebi poezia, folosesc de predi- lecţie această proprietate a cu- vintelor, pentru a sugera stări afective în contextele în caic apar (opus denotaţiei, v.). 1"\ l'aullian. făcea o deosebire între sensul cu- vîntului, ca ansamblu al fapte- lor psihologice ce apar în con- ştiinţă datorită cuvîntului (deci atît conotativ cît şi denotativ) şi semnificaţie, ca. zonă siabilă, precizată lexic şi semantic (a sensului, în genere), deci denota- ţie. CONSECVENŢĂ, (în logica sco- lastică) implicaţia şi decurgerea formulelor logice una din alta. pe baza implicaţiei şi a rapor- turilor ei cu conjuncţia şi cu dis- juncţia. Caracteristică a gîndirii care respectă cerinţele principiilor gîndirii, legile şi regulile de for- mare şi transformare într-ur. sis- tem deductiv. Ca trăsătură de. voinţă şi caracter, respectarea 134 c în tot ceea t<- Iaci şi gindeşii, tot- deauna şi îi» orice împrejurări, a aceloraşi principii, reguli şi idealuri, C. indică existenţa unor convingeri ferme şi a unei mari forţe voluntare. CONSENS, caracteristică a re- laţiilor de cooperare si interde- pendenţă, desemnînd un acord. Kaport între cunoştinţe care iu- dică aceeaşi direcţie de _ inter- pretare, aceeaşi concluzie. în psi- hologi*?, unitate de orientare în- tre sentimentele sau gîndurile unei persoane sau acord general în gînduri şi sentimente la mem- brii unui grup social. R. l'ark si E. Burgess interpretează obi- ceiurile, opinia publică, idealu- rile ca cxprimînd un c. H. Kal- len considera că termenul tre- buie utilizat doar restrictiv, ca un acord sau o convergenţă de opinii, la care se ajunge în urma unor conflicte manifeste sau ta- cite şi în baza presiunii sentimen- telor şi opiniei publice. CONSERVARE, operaţie prin care se defineşte un invariant de substanţă, greutate, volum, clasă e t c , indiferent de modificările ce intervin în infrastructura aces- teia sau de punctele de vedere din care este considerat C. se realizează întotdeauna printr-o coordonare şi constituie o con- diţie obligatorie a oricărei acti- vităţi raţionale, j l'iaget scrie: „descoperirea noţiunii de con- servare de către copil este în- totdeauna expresia construirii unei grupări (logice sau infralo- gice) sau a unui grup (mate- matic) de operaţii... odată con- servarea construită, ea se fun- dează simplu pe identitate". în- tr-un alt sens, în psihologie, prin C. se denumeşte cel de al doilea proces al memoriei de păstrare a informaţiei (după ce a fost fi- xată*, ceea ce f a c ulterior posi- bilă recuno.-.şterea şt reproduce- rea. Contrariul c. mne/ice este uitarea. Amintim şi despre in- stinctul de c. CONSISTENŢĂ, în logică, ca- litate a unui sistem axiomatic de a nu conţine o formulă oare- care în acelaşi timp cu negaţia ei, adică de a mi fi contradic- toriu în psihodiagnostic; în eva- luarea testelor, se calculează prin diverse formule un. coeficient de c. prin care se exprimă omogeni- tatea testului, măsura în care itemii ce-1 compun sînt concor- danţi, astfel îneît rezultatul dat la un item să fie semnificativ' pentru rezultatul general obţinut ia test. în studiile asupra stilu- lui cognitiv unii autori degajă un factor de C. intelectuală. Se vorbeşte şi despre c. caracterolo- gică, în sensul coeziunii trăsătu- rilor şi despre c. morală, în sen- sul supremaţiei valorilor morale în conduită. CONSTANŢĂ, caracteristică şi lege a percepţiei constituite; se exprimă în menţinerea constan- tă, în imaginea perceptivă a dimensiunilor, structurii şi altor calităţi ale sistemului complex, chiar dacă variază distanţa, un- ghiul de recepţie, luminozitatea etc. Aceasta însă numai în anu- mite limite, acelea ale zonei 135 uzuale de acţiune umană, de ex. pînă la distanţa de 20 m. Deşi proiecţia optica a unui sti- mul mai îndepărtat se diminu- ează în raport cu cea a unuia identic apropiat, fapt clar rele- vat în fotografie, în percepţie, în limitele arătate, imaginea nu suportă diminuări sau deformări, rămîne adecvată obiectului, con- gruentă metric cu acesta, dato- rită unor mecanisme de ajustare sau acomodare (J. Bruncr), după gestaltişti, datorită activării unor structuri interne, după behavio- rişti ca rezultat al învăţării per- ceptive (Hebb), al modelării după un continuum experenţial, du- pă Piaget în urma decentrării prin coordonare. C. este rezulta- tul reglărilor perceptive în baza unui program ce implică şi eta- loane informaţionale. J. Gib- son arată că parametrii c. de mărime, formă, volum se for- mează la copii, treptat. Organi- zarea superioară a percepţiei după schema obiectului permanent (P. Meyerson) este însă condiţionată de familiarizarea cu obiectele şi de exersarea în cîmpul imediat al activităţii. în alte condiţii — cum ar fi în vederea unor oa- meni de la mari distanţe, c. nu se mai realizează, legea C. per- ceptive fiind relativă. CONSTELAŢIA AFERENTE- LOR, proces neurofiziologic cu desfăşurare spaţio-temporală, care stă la baza verigii aferente a procesului perceptual, constînd în sinteza aferentelor venite pe căi diferite la un centru nervos, pe această bază realizîndu-se un fond aferenţial peste care se su- prapune oricînd o nouă aferentă a cărei valoare funcţională mo- mentană este determinată de acest fond. CONSTITUTIV, ceea ce rezultă din organizarea nativă a subiec- tului, deci dintr-un sistem de caracteristici perfonmite; ceea cu ţine de modul de structurare a subiectului la un moment dat. „CONSTITUŢIE SOMATOPSIHI- CA, înzestrarea, în parte eredi- tară, în parte dobîndită, a indi- vidului, care se exprimă prin în- făţişare, reactivitate, tempera- ment, predispoziţie la anumite boli, aptitudini etc. CONSTRÎNGERE, mod de de- terminare a unei acţiuni printr-o presiune exercitată din exterior în chip organizat prin reglemen- tări sau difuz, prin moravuri şi opinii şi, de asemenea, exercitate dinăuntrul subiectului de norme, idei, prevederi ce se bucură de autoritate dar nu sînt intim asi- milate, sînt în afara filonului de motivaţie dominantă. Şi în cazul acţiunii prin c. intervine un motiv care este însă indirect şi negativ, de evitare. E. Durk- heim consideră că în viaţa socia- lă legea c. este decisivă. CONSTRUCT, termen utilizat de G. Kelly în cadrul teoriei constructelor personale (v.). C. se defineşte ca un discriminant creat de persoană pentru a discern} între asemănările şi deosebirile din cadrul evenimentelor cu care se confruntă şi în acelaş' timp o bază pentru a, exclude acel: elemen- te irelevante pentru distincţia, care 136 se operează. Fiecare persoană rea- lizează pentru sine un model re- prezentativ al hunii care îi permite să dea sens şi direcţionalitate comportamentului său în relaţie cu aceasta. Un astfel de model reprezentativ, sau c. personal, poate fi formulat explicit sau poate acţiona implicit şi poate constitui un facsimil neprelucrat de trăsături ale lumii. C. este în chip necesar bipolar şi operează asemenea axelor de referinţă diho- tomizate. în sine însuşi este tipul de contrast pe care îl percepe per- soana şi nu o reprezentare a obiec- telor, el nu reprezintă şi nici nu simbolizează evenimente ci per- mite cooperarea şi operarea cu ele. C. se deosebeşte de concept din logica formală care reprezintă o categorializare inerentă realită- ţii. C. apare ca o interpretare im- pusă asupra evenimentelor, proiec- tată, folosită pentru a da sens acestora şi pentru a le anticipa, o unealtă care permite nu numai discriminarea ci şi organizarea şi anticiparea lor. C. se organizează şi interrelaţionează în cadrul unui sistem de c. cu trăsături bine defi- nite, sistem care la rîndul lui reprezintă o creaţie personală. C. dispune de un centru de utili- tate (un set de evenimente pe care cel care îl foloseşte consideră că le poate ordona cel mai conve- nabil înăuntrul contextului său), un registru de utilitate (un set mai larg de evenimente de care se poate ocupa construcţia, chiar dacă uneori mai puţin eficient) şi un set mai îndepărtat de eve- nimente în relaţie cu care nu are utilitate. CONSTRUCTIVISM, atitudinea favorabilă construcţiei materi- ale şi spirituale, tendinţă spre re- alizare cu accentul pe obiecti- vare, susţinere a tot ce reprezintă o contribuţie pozitivă. în desfă- şurarea psihică c. semnifică re- flectarea ca o reconstruire anali- tico-siutetică a realului şi, în continuare, creaţia ca efect al libertăţii de construcţie mintală prin recombinările dintre scheme, operaţii, informaţii în baza selec- tivităţii şi finalităţii. Deci c. este atît la baza reproductivismu- lui cît şi a productivismului sus- ţinut de atitudinea transformatoa- re. Cunoaşterea este întotdeauna o construcţie^ şi reconstrucţie (F. Gonseth). în epistemologie c. semnifică caracterul activ şi crea- tor al gîndirii care prin modelare, structurare, îşi elaborează formele şi obiectul său. Principiul c. se opune empirismului mecanicist, in- tui Sionismului şi instrumentalis- mului. Construcţiile mintale nu pot fi identificate întru totul cu realul dar nici nu pot înlocui total realitatea. în sensul dialecticii mar- xiste, c. trebuie să fie înţeles ca un principiu al organizării sau mo- delării intelectuale re mijloceşte atît reflectarea cît şi creaţia ce se sprijină pe datele reflectării şi se validează prin practică. CONŞTIINCIOZITATE, atitu- dine ce se dezvăluie prin efortul depus de către o persoană în vederea desfăşurării activităţilor — cantitativ şi calitativ — la un nivel superior, în conformitate 137 cu normele perfecţionării şi în ;if;u";i. oricăror constrîngeri, clin proprie conştiinţă. CONŞTIINŢĂ (Uit. cum — cu. scientia —ştiinţă), modalitate pro- cesuală superioară a sistemului psihic uman, elaborată prin ac- tivitate socială şi cucul turaţie, mij- locită prin limbă, bazată pe un model comunicat ional intern şi intern-extern, constind din reflec- tare decodificată prin cunoştinţe, autooi gannare eu cjecte emergente şi autoreglai la iiirelul coordonării •necesităţilor siibieeiiee cu necesi- tatea obieetieă, esenţială. Epistemo- logic, c, ca, act cu-ştiinţă. pre- supune reducerea jenomenutu: Ia esenţă, a formei la conţinut, a •particutariilui la general , a înlim- plăt.tntliti la necesar. Efectul de „a-ţi da seama" ce exprimă emer- genţa autoorganizării sistemului psihic uman presupune prezenţa prealabilă la subiect a unui an- samblu de semuificanţi şi grupuri operaţionale reversibile, datorită cărora „întâlnirile" subiectului cu lumea sa sau transformările inter- ne să genereze semnificaţii. Marx: „limba est-;; conştiinţa reală, prac- tică, existentă şi pentru alţi oa- meni şi numai astfel existentă şi pentru mine însumi". Limba constituie forma socială a c. omuhii ca individ social (S. Ru- binslein). Şi limba este însă, genetic şi funcţional, legată şi inclusă în relaţiile socialo practice, so dezvoltă şi persistă în acţiunile sociale de cooperare (I'. Janet). în consecinţă, c. trebuie conside- rată în primul rînd în unitate cu activitatea socială d • transfor- mare a lumii. d<- adaptare de tip uman. „Odată eu apariţia muncii social-organizate. v.rie kubinstein, iu condiţiile căreia silisfacercain- tereselor individului se realizează în mod social, obiectele încep să apară nu numai ca obiecte alu trebuinţelor personali: ale indivi- dului, dar şi ca lucruri a căror semnificaţie este determinată de relaţia lor cu nec-:tăţile S"ciale Acţionînd, în procesul muncii, asu- pra unor lucruri prin intermediu! altora (al uneltelor-iucruri desti- nate special acţiunii asupra altor lucruri), punînd, în general, lu- crurile în interacţiune, omul des- coperă tot mai profund însuşirile lor obiective". Făurită în practică, în care se descoperă (pot fi deduse- şi utilizate relaţiile esenţiale, fi- xate verbal), c. îşi păstrează, la nivel social şi individual, legă- tura, sa vitală cu activitatea şi dobîndeşte, în plan subiectiv, forma de desfăşurare a activităţii, pentru că, după cu ia arată A.N. I.eontiev, odată cu transforma- rea structurii activităţii omului se schimbă şi structura c. Pupă A.. Leontiev, structura activităţii in- strumentale presupune fundamen- tal detaşarea motivului de scop. opunerea lor variabilă (acelaşi motiv faţă de mai nuille ohiecte- scop, diverse motive convergente spre acelaşi obiect-scop). Această confruntare duce la „neutraliza- rea obiectului-scop''. sau, ciur. spune Marx, la reflectarea obiec- tului ca obiect. Cuvintele încărcate cu semnificaţii categoriale, pe care L. Vîgotski le califică drept 138 „unelte spirituale", servesc la desemnarea obiectului si la for- mularea unei atitudini faţă de el. Dezvoltîndu-se în ordinea acţiunii reglatoare, a conexiunii inverse dintre rezultatele actului şi struc- tura mentală, dintre momentele anterioare şi cele. actuale devenirii sale, C. implică detaşarea bazală subiect-obieet si elaborarea de relaţii faţă de mediu, ale subiec- tului, ce dispune de semnificaţii şi-şi integrează pragmatic şi se- mantic ambianţa. în aceste relaţii sau atitudini, mijlocite prin praxis şi cogniţie, vedea Marx specificul uman distinct de cel propriu animalelor care nu se detaşează din mediul natural „întrucât nu produc la nivelul universalelor lor". Lcnin precizează: „în faţa omului se află reţeaua fenomene- lor naturii. Omul instinctelor, săl- baticul, nu se desprinde pe sine din natură. Omul conştient se des- prinde pe sine, categoriile sînt treptele acestei desprinderi, adică ale cunoaşterii lumii, puncte no- dale în reţeaua carc-1 ajută s-o cunoască şi s-o cucerească." în consecinţă, C. se fundează pe expe- rienţa acţiunii şi comunicării vii, structura operaţiilor de selecţie, construcţie, combinare şi struc- tura limbajului, fiind şi structură a C, iar actul de c. fiind o trăire a experienţei într-o situaţie dată (H.Ey). Această experienţă nu este însă doar rodul activităţii indi- viduale, ci are o geneză social- istorică, individul asimilîndu-şi-o prin învăţare. în faptele de c. este implicată experienţa şi tocmai de aceea c. permite desigilarea (J. Piagel). P. Janet defineşte c. ca: „o conduită particulară mai complicată, supraadăugată acţiu- nilor elementar.:". Este o „reacţie l.i reacţie", de ex,; copilul însu.şin- du-şi mersul, datorită unei combi- naţii de reflexe, devine conştient ele mers, cind, dorind şi îăcînd efor- turi de a merge, adaugă acestuia o nouă reacţie, o expresie verba- lă. lJazîndu-se pe practica exis- tenţei sociale, e. este condiţionată de actul „supraadăugat" al comu- nicării. P. Janet considera că ,,a fi conştient înseamnă a te înscrie în povestea propriei tale experien- ţe" , iar H. Ev arată că „asu- mindu-şi funcţia de a. vorbi, su- biectul se ridică in faţa lumii sale, căci identificînd această lume, de- signînd-o, el se înfruntă cu sine însuşi, îşi apare sieşi." Ed. Pamfil afirmă: „condiţia liminalâ a con- ştiinţei umane este dialogul". Dia- logul este responsabil pentru dis- criminarea dintre sine şi altul, după cum în dezvoltarea c. de sine, intervine un dialog interio- rizat cu propria persoană. Marx arătase că, genetic, oamenii înain- te de a transforma lumea în mintea lor au transformat-o prac- tic pentru ca apoi omul să se dis- tingă, prin aceea că înainte de a construi practic să proiecteze min- tal. Implicînd în activitate şi relaţiile sociale, Marx arăta că individul nti se naşte cu o oglindă în mînă prin care să-şi identifice propria fiinţă, ci se reflectă ca într-o oglindă în altul şi pe această cale îşi delimitează eul. Marxismului i se datoreşte aserţiunea demon- 139 strată: „Conştiinţa este de natură socială si va rămîne astfel atît timp cît vor exista oameni". în afara existenţei sociale, a practicii, relaţiilor sociale, a limbii, psihicu- lui şi c. sociale nu poate apărea şi nu se poate menţine c. indi- viduală, de care se ocupă psiho- logia. Intre c. socială şi c. indivi- duală sînt raporturi complexe şi de unitate. Prima este bază pen- tru secunda dar nu poate exista fără existenţa secundelor. Cate- goria întreg-parte nu este aplica- bilă acestui raport, mai apropiată de realitatea lui, fiind aceea de esenţă-fenomen. C. socială înglo- bează totalitatea c. individuale fără a se reduce la acestea, sau a se identifica structural cu ele. Important este ca să se înţeleagă fenomenele de c. ca reflectări ale existenţei sociale şi ca procese indispensabile ale acesteia. Pu- nînd natura şi societatea „între paranteze", E. Husserl a iniţiat analiza „în sine" a c. în sensul fenomenologic şi structuralist. Atît E. Husserl cît şi reprezentan- ţii psihologiei naturaliste sau func- ţionale nu reuşesc însă decît să descrie unele particularităţi ale desfăşurărilor de c, fără' a le explica. W. Wundt calificase c. ca o sinteză creatoare luînd ca model cîmpul vizual în care se identifică un centru şi zone peri- ferice. Focarul de c. corespunde centrului. în psihologia clasică şi mai ales la K. Buhler, apariţia c. clare este interpretată ca un efect de iluminare sau insight. Topic, se delimitează o zonă a C. clare şi altele de c. crepusculară, intermediare între c. şi psihismul inconştient. Considerat relativ sta- tic acest tablou al psihicului con- ştient şi inconştient coincide cu cel furnizat de neurofiziologie care in- troduce conceptele de dominantă (A. Uhtomski), focar de excitabili- tate optimă (Pavlov), stare de vi- gilenţă (\V. Penfield). Există însă şi prezentări ale dinamicii c, pri- mul dintre ele aparţinînd lui \V. James care vorbeşte despre un „torent" al stărilor psihice hao- tice, heterogene, în care eul ope- rează transformări asemenea unui sculptor în piatră. W. James dis- tinge stări substantive, ce dispun de claritate, şi stări tranzitive, reprezentînd „franjuri", zone eva- nescente de hallo ce se pierd în obscuritate. Şi în acest caz, ob- servăm persistenţa topicii proce- selor vizuale. Prezentarea topicii şi dinamicii fenomenelor de c. este o condiţie necesară dar nu sufi- cientă. P. Janet este primul din cei ce arată că fenomenul de c. nu există altfel decît ca o priză de c, sau conştientizare. Rubin- stein arată că abordarea psiho- logică a c. exclude posibilitatea ca aceasta să fie privită ca un produs finit. în realitate, c. este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii şi a lui însuşi. Aceasta presupune un ansamblu de cunoştinţe prin intermediul cărora reflectarea lumii dobîndeste înţelesuri. Cunoştinţele apar ca pre- mise şi produse ale activităţii de re- flectare conştientă. Deci nu se poate afirma existenţa unei c, în genere, ci a unor stări psihice situate în di- verse faze, la diverse niveluri de 140 conştientizare, de claritate şi luci- ditate. Esenţială în procesul c. este integrarea experienţei astfel ca să poată fi totodată unică şi multi- plă, în fiecare din momentele ei (A.Fessard). Ceea ce se integrează, dobîndind atributul de c. sînt pro- cese informaţionale şi tensionale de ordin psihic, mai mult sau mai puţin elementare, şi care ar putea fi calificate, în ipostaza lor ante- rioară, ca nonconştiente sau incon- ştiente. Relaţiile dintre c. şi psi- hismul inconştient pot fi de siner- gie, complementaritate sau con- trarietate, aceasta din urmă re- prezentînd tematica predilectă doctrinelor psihanalitice, toate vi- ciate de eroarea subaprecierii însemnătăţii factorului conştient. L. Vîgotsk'i înţelegea c. ca o con- strucţie sistematică în care sînt im- plicate toate procesele psihice. De- sigur, însăşi formarea proceselor psihice se integrează în acest pro- ces de constituire globală, sis- temică, iar L. Vîgotski dovedeşte că fiecare proces psihic poate ocupa o poziţie dominantă, în geneză dominînd succesiv percep- ţia şi emoţia, memoria, voinţa, gîndirea şi imaginaţia creatoare, acestea din urmă în adolescenţă. Importantă este însă o anumită coarticulare sistemicâ, a cărei emergenţă se exprimă în efectul conştient şi a cărui ierarhizare variabilă nu numai genetică dar şi funcţională poate aduce, în primul plan al c, pe oricare dintre procesele psihice senzori- ale, intelective, afective sau voli- ţionale. întotdeauna însă c. an- gajează toate procesele psihice şi presupune interacţiunea dintre a- fectiv şi intelectual (S. Rubin- stein). Pavlov menţiona că efec- tele de c. au la bază interacţiu- nea optimă a celor două sisteme de semnalizare. Structura subiec- tivă a semnalului complex con- ştient implică o relaţie biunivocă de la obiect spre subiect şi de la subiect spre obiect. în acest sens am putea înţelege intenţiona- litatea pe care Ed. Husserl o consideră ax al fenomenelor con- ştiente în care se întîlnesc noema- ticul, deci latura obiectuală şi noeticul ce exprimă subiectivi- tatea. H. Ey consideră că struc- tura primară a c. este noeso- noematică, C. fiind deschisă atît spre obiect cît şi spre subiect. Este ceea ce ne trimite la carac- teristica fundamentală a sistemu- lui conştient, aceea de a consta din două „compartimente" com- plementare, legate una de alta, asemenea emisferelor de Magden- burg, imposibil de conceput una fără cealaltă: C. despre lume şi c. de sine. Prima este genetic deci- sivă, c. de sine sau autoconştiinţa, apărînd ca un revers al c. despre lume, rezultă, în cea mai largă măsură, din recurenţele mediului social şi uman asupra individu- lui, în timp ce c. despre lume este coercitivă, prezentînd măsura reală a lucrurilor, necesitatea obiec- tivă inexorabilă, c. de sine este condiţia esenţială a activismului autoreglator, a selectivităţii şi in- tervenţiei creative în mediu. C. despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realităţii obiective, 141 c pe cînd c. de sine se întemeiază pe modelul culm .şi pe trăsăturile personale, l'rin corelarea celor două subsisteme si 1 realizează de- taşarea de mediu şi implicarea în mediu. Organizarea vieţii de re- laţie şi organizarea sinelui se in- teipenetrează. în stări de disoln- ţie patologică apar simptome d<~ autism, în cazul hipertrofierii c. de sine şi de derealizarc, în cazul reducţiei acesteia. 'II. Bergson pre- zintă c. ca o construcţie între instinct şi inteligenţă, ca o orga- nizare inteligentă a elanului vital, ca un punct de articulaţie între durată şi spaţiu, ca o zonă dispo- nibilă în care se zămislesc acţiu- nile. Pentru lîergson, concepută ca un interval de actualitate, c. semnifică, în primul rînd, me- morie, ca o conservare şi o acumu- lare a trecutului in prezent. A- ceasta este baza acţiunii care pre- supune interes, atenţie selectivă, decizie, orice acţiune fiind o poli- ţă asupra viitorului. Fiind o tră- sătură de unire între ceea ce a fost şi ceea <<• va fi (observăm că atît reconstituirea trecutului cit şi proiectarea viitorului presupune reversibilitate operaţională), c. conferă, după Bergson, duratei continuitate prin endosmoză, în- trucît stările :.e succed fără să se distingă, nefiind exterioare una alteia, implic-iud o penetraţie mu- tuală şi definind o succesiune în simultaneitate. Astfel se produce o contracţii' a demersurilor ur- mată de o adaptare explozivă, de extrapolare sau proiecţie. M. .Merleau-I'ontv îl comentează astfel pe lîergson: „din această contralovitură a Im,iii asupra eti- lui, din şocul vieţii asupra cunoaş- terii sale, izvorăşte conştiinţa'. S. Rubinsteiu arată că: '„întot- deauna, conştiinţa c.-,tc reflectare conştientă a ceea ce se găseşte in afara ei", chiar şi „judecat <. afirmă ceva ce nu .-,e referă l,t ideile mele ci la obiectul acestor idei". Caracteri,'ini! procesele in- terne ale c, S. Kubinstein însă scrie: ..pe măsură ce. din viaţa si activitatea omului, din trăirile sale nemijlocite, de care el nu-.şi dă seama, se desprinde reflecţia asupra lumii .şi asupra sa însuşi, activitatea psihică începe să apa- ră în calitate de conştiinţă."M. Du- frenne consemnează: „conştiinţa este mai mult de cit cunoaştere, ea este cunoaşterea cunoaşterii", deci o multiplicare şi coordonare a planurilor de activitate psihică. H. Hy insistă asupra conceptului de cîmp de c, înţeles ca „o totali- tate limitată şi organizată autoh- ton", ca o prczentifieare a mediu- lui şi fiinţei, ca „o scenă a actua- lităţii trăite", ca trăire a experi- enţei de li ic et vuite în cadrul cîmpului total perceptiv prin mij- loacele limbajului şi în condiţiile derulărilor operaţionale. în con- secinţă, acest sens al „transpa- renţei" pe care u oferă cîmpul odată instalat, se vorbeşte des- pre stări de conşeienţă. în stările de afect intervine o îngustare •<< cîmpului de c. datorită proemi- nenţei unor tendinţe. Similar, în cazul instalării pe zone întinse ale cortexului a unor procese de inhibiţie, ca în cazul alcoole- miei, intervine fenomenul de c. 142 de scurtcircr.it". izolate în anu- mite structuri, ,;ii fixaţii obsesive si desfăşurări superficiale, apro- piate de automatisme. Normal, cîmpul de c. este dirijat, orientat si polarizat. Uăsătura sa distinc- tivă fiind organizarea. I-'.ul repre- zintă o configuraţie stabilă la care se articulează cîmpul experienţei trăite actual. ,,Dialectica gcnc:ei conştiinţei cs.'e ,iccca a unei pitnryi în forme pr< •i;rc<: e şi ii rai hi .ate a experienţei' (H. Ev). Cîmpul de C. nu este dec: doar o mărime extensivă, ci prezintă o ierarhie de nivele călit.stive asemenea infrastructurii sale semantice. 11. Ey cultivă o concepţie organis- mic-dinamică despre c. pe care o caracterizează după particulari- tăţi ale cîmpului său. Aceste carac- teristici sînt: 1) verticalitatea — trecerea succesivă do la un nivel la altul; 2) facultativitatea, în- ţeleasă ca disponibilitate de cîmp, „multiplicitate de dimensiuni elas- tice şi fluctuante", „necesitate per- petuă de schimbare a perspecti- tivei, de unde derularea caleido- scopică a experienţei"; 3) legita- tea, exprimată in organizarea riguroasă coerentă şi antientro- pică a sistemului cognitiv în ordi- nea implicaţiilor necesare, bazate pe o anumită structură operaţio- nală. Sînt particularităţi ale dina- micii C. dincolo de care trebuie menţionate particularităţile psi- hice funcţionale şi de conţinut. In acest sens, menţionăm: 1)func- ţia de reflectare cognitivă; 2) funcţia anticipativii sau predictieă; 3)func- ţia proiectieCu do extrapolare in proiecţii şi planuri a unor con- ţinuturi subiecliec; -lj funcţia fina- listă sau de orientare spre scop. Tratarea subsistemului C. ca mo- dalitate superioară a sistemului psihic uman ne obligă să evităm orice tratare unilaterală sau reduc- ţionistă, să relevăm locul central şi supraordonat al proceselor cog- nitive in siMemid psihic uman. Dar autoreglajul conştient sau voliţional c^te la fel de impor- tant fără a omite însă că -voinţa se sprijină cu necesitate pe gîn- dire. De la Th. Kibot. se^ vorbeşte şi despre o c. aftetieu. în raport cu C. afectivitatea apare în mai multe ipostaze, de bază energetică, parte componentă, obiect al in- tegrării, controlului şi organizării conştiente (de unde c. afectivă) şi de elaborare conştientă a mo- tivelor şi relaţiilor afective. Dis- tincţia între c. psihică de tip cog- nitiv şi C. morală sau axiologică nu este valabilă decît dacă se iau în consideraţie conţinuturile. C. axiologică nu este mai puţin o c. psihică, ci dimpotrivă, nota de valoare, de urmare consec- ventă a normelor, de unitate in- destructibilă dintre vorbă şi faptă, depinde de consistenţa sistemului psihic, de corelarea necesară a cu- noaşterii, afectivităţii şi regla- jului conştient, liste ceea ce dă curs în forma libertăţii a necesi- tăţii morale, pentru că, aşa cum spunea Simonne de Beauvoir, „înfond, a fi liber înseamnă a fi morar'. Cea mai cuprinzătoare caracterizare a c, privită în rela- ţiile ei cu realitatea şi activitatea, aparţine lui Lcnin: „conştiinţa omului nu numai că reflectă lumea- 143 c obiectivă dar o şi creează... adică: lumea nu satisface pe om şi omul se hotărăşte să o transforme prin acţiunea lui". CONTACTRECEPTORI, termen introdus m- Ijlul reacţiilor inconştiente alo analistului, în iată persoanei celui analizat, :n.j.i precis, transferul (v.) realizat de Ja terapeut la pacient. Freud vede în c. un rezultat ;TÎ ,,influenţei bolnavului asupra sentimentelor inconştien- te a!e medicului" şi subliniază faptul că nici un analist-terapeut nu poate depăşi în cadrul unei şedinţe psihanalitice, propriile complexe şi rezistenţe interne, ceea ce face neapărat necesară, înainte •!<: loate, o a nai i/ă a propriei perse.ine-, o autoanaliză. CONTROL (îizua!), supraveyhe- rc, verificare, cenzură, iar in ci- bernetică, pilotaj, dirijare,con- strîngere pentru conformare la tui mode! exercitată de un centru de c. asupra unor efectori. M. Wiener a definit cibernetica : ,,şti- inţa, comunicării, comenzii şi con- trolului la maşini, organisme vii şi în societate" . JVntrn efectua- rea C. e^te :ieer controlate. C.s. îndeplineşte dec; funcţii manifeste sau laicul'- pentru aceste grupuri etc. şt chiar pentru indivizii controlaţi, îi: măsura în care aceştia împărtă- şesc normele grupurilor etc. l'en- tru G.H. Head, c.s. face păru- din cu fiindcă depinde do „gra- dul în care imnvidid îşi u.iuni.". atitudinile acelora, din grupul :,ău... de gradul în care indi\-izii înlr-c- societate pot sâ-si asume .'ii.itu- dinile altora ear< v sint implic.ai? împreună cu e:, într-o iiăzuiuţă comună". Pentru T. Parsoiss c.s. este motivaţia de combateri- a comportamentului violator de nor- me. Distingînd autoreglarea -; controlul social S.F. Xa.'lel susţine că numai atunci cînd sLî!>eş1e autoreglarea intervine c.s. )i< schimb li. Xett subliniază t u . n ierul de reglator al c.s. în .socie- tate pentru adaptarea forţei crea- tive, a acesteia, in o;ncord:<;i!:'( C;K 146 concepţia sa după care devianţa tle la norme generează ,,organi- zare socială continuă." C.s. care •este social în mecanismele sale poate să nu fie astfel şi în func- ţiile sale, adică, să nu servească ne- voile societăţii, ei numai ale unor grupuri (H. Gorth şi C.W. Mills). CONŢINUT, totalitatea elemen- telor şi proprietăţilor unor obiec- te, fenomene sau a notelor defi- nitorii ale unui concept; catego- rie filosofică definită prin opoziţie diforma dar aflindu-seîn unitate cu aceasta. C. este modalitatea profundă, materială şi procesua- lă, determinată de existenţa unui obiect pe cînd forma se referă la structura sa externă şi internă, aceasta putînd fi variabilă şi scliimbîndu-se mai repede decît c. în psihologie, c. este delimitat prin cantitatea şi calităţile infor- maţiei, iar forma apare ca struc- tură informaţională, mod de or- ganizare a conduitelor. Exemple: c.-obiectual al percepţiei şi carac- terul ei mtegratu-, ghidi re şi lim- baj, semnificaţii şi semne, ati- tudini şi comportamente. Interpre- tările psihologice urmăresc dialec- tica raporturilor dintre c. şi formă, considerind evoluţia mai rapidă a c. şi de asemenea, tre- cerea lui în formă şi invers. în psihanaliză M- disting un c. ma- nifest sau exprimat în imagini si cuvinte, şi un c. latent ca ansam- blu de semnificaţii deţinute de inconştient. CONVENŢIONALISM, doctri- nă subiectivistă care, odată cu H. Poincare, interpretează sim- bolismul verbal, cunoştinţele, legi- le ştiinţifice ,-,i normele de conduită ea fiind rezultatul unor înţelegeri, acorduri intervenite istoriceşte între oameni aşa cum se induc convenţiile între state sau insti- tuţii. Astfel se ignoră conţinutul obiectu' şi necesar al cunoaşterii şi vieţii sociale, deschizîndu-se ca- lea instrumentalismului şi opera- ţionalismuiui. Teorie sociologică eu implicaţii psihologice, susţi- nînd că toate normele si mijloa- cele de coraportare a indivizilor, inclusiv limba şi dreptul, rezultă din convenţie sau sentimente de interes comun. Nu se postulează convenţia ca o înţelegere, un con- tract deliberat conştient, ci mai degrabă ca un acord mutual, im- plicit, intervenit şi propagat fi- resc, în alt sens, c. semnifică ade- ziunea la convenienţele sociale, atitudinea exagerată de urmare a normelor formale de conduită so- cială şi de strictă respectare a lor, mai ales de formalism. CONVERGENŢA AFERENTE- LOR, proces neurofî/iologic cu des- făşurarea spaţio-temţiorală. care stă la baza verigii aferente a procesului perceptual, constînd în aferentarea aceluiaşi neuron cu informaţii provenind, simultan sau succesiv, de pe ni ai multe cât senzoriale. Are efect'- inhibitoare sau facilitatoare asupra neuronu- lui respectiv. Keprezentîsid o for- mă de manifestare a integrării senzoriale, se întâlneşte la nivelul neuronilor din formaţia reticu- lată. din nucleu talamici. nucleul caudat, hipocamp, ariile senzitive, motorii şi asociative din cortex. Toate informaţiile care parvin la 141 10* aceşti centri nervoşi sînt supuse unei tot mai ample operaţii de sinteză. CONVERGENŢĂ, în fiziolo- gia văzului, fenomen de întîlnire, focalizare a celor două axe ocu- Jare, desemnînd direcţia privirii asupra aceluiaşi punct observat. Opus divergenţei binoculare. în neobehaviorism, se califică prin c. mai multe reacţii produse de acelaşi stimul sau mai mulţi sti- muli ce produc aceeaşi reacţie. Calificativul de c. a fost folosit de J. Guilford pentru a desemna producţia intelectuală care se bazează pe o organizare riguroasă a procesului de gîndire, este uni- direcţionată operînd critic în al- ternative („alb-negru") şi nead- miţînd decît o singură soluţie. CONVERGENŢĂ CULTURALĂ, fenomen de progresivă apropiere şi asemănare a unor culturi (şi teorii ştiinţifice) iniţial deosebite şi care, fiind despărţite geografic şi comunicaţional, ajung la similitu- dine în condiţii de evoluţie parale- lă, în virtutea unor factori similari de mediu, psihologie, de tipare culturale (P. Ehrenreich). CONVERSIUNE, 1. în logică, schimbarea locului termenilor unei judecăţi, prin înlocuirea subiec- tului cu predicatul. 2. în psiha- naliză, proces sau mecanism min- tal inconştient în care conflicte şi impulsuri reprimate se exprimă ca simptome somatice. Există o varietate foarte mare de simptome de c. — anestezie, paralizie, sur- zenie, mutism — dar toate au acelaşi scop al asigurării protecţiei împotriva anxietăţii. Acest lucru se realizează fie prin evitarea unei expresii directe, conştiente, a im- pulsurilor stressante, fie prin asi- gurarea unei posibilităţi de scă- pare din situaţia disturbantă Simptomele de c. iau de obice; forma pierderii sau inhibiţiei une ; funcţii somatice, care este în reia- ţie directă, simbolică, cu focarul de conflict psihic. Medicina psiho- somatică, concepută psihanalitic, uzează şi abuzează de acest con- cept. Isteria favorizează c. ş, există o speţă a isteriei de c. CONVINGERE (derivat de la verbul latin care înseamnă a învinge sau a demonstra victoria), termenul a dobîndit în psihologic înţelesul de orientare, acţiune. idee dotată cu certitudine subiec- tivă. Kant atribuia^ c. sensul de certitudine logică. în psihologia contemporană şi în uzanţa lingvis- tică, termenul nu este însă aso- ciat cu o evidenţă axiomatică sau categoric demonstrată, ci desem- nează, în principal, opţiunile su- biective în situaţii de alegere sau do conflict valoric. C. se impune prin necesitatea internă, ea rezultă din asocierea unei idei cu o tre- buinţă, din implantarea afec- tivă a ideii sau normei, care, astfel, dobîndeşte valoare. C. este promovată cu energie şi apărată atunci cînd este contrazisă şi contestată. C. reprezintă o „idee- forţă" întrucît se impune în com- portament şi raporturile cu alţii. Se disting c. morale, estetice, poli'Jco-sociale, ştiinţifice etc. An- samblul c. intră în alcătuirea sis- temului de orientare al persona- lităţii- După M. Rockeach, c. g e exprimă în atitudini. COOPERARE, comportament •colaborativ între două sau mai multe persoane, între grupuri, ţn condiţiile unui scop cunoscut, interesul participanţilor precum «i recompensele fiind egale. Cînd asupra scopului sau a diviziunii sarcinilor nu se stabileşte un con- sens între participanţi, apare com- petiţia, în interiorul grupurilor cooperative se dezvoltă o intrac- ţiune mai puternică, comunicarea este mai frecventă. P. Janet se referă la sensul de bază al cuvîn- tului, de co-operare sau de acţiune colectivă, astfel definindu-se con- duitele sociale. COORDONARE, în genere, mo- dalitate operaţională de punere împreună a uwr elemente în or- dine, chiar de stabilire a unei in- Urrelaţii şi interacţiuni sistemice între ele. în logică, coraportarea pe orizontală a conceptelor ce ţin de aceeaşi clasă sau se situea- ză la acelaşi nivel. După J. Pia- get, asimilări şi acomodări reci- proce a unor scheme de acţiune. De ex., atunci cînd priveşte şi ascultă simultan un obiect care emite anumite sunete (o per- soană), copilul asimilează obiec- tul respectiv în mod simultan atît la schema viziunii, cît şi la schema audiţiei. Obiectul asimilat fiind acelaşi, cele două scheme de ac- ţiune, pînă aici separate, se reu- nesc într-o schemă de ansamblu, complexă, care include cu titlul de elemente componente (coor- donate) ale unui singur tot, exis- tente pînă acum juxtapuse. Pia- get scrie: „există o tendinţă după care două scheme tind să se asi- mileze fiecare la domeniul celei- lalte, ceea ce revine la faptul că ele se asimilează reciproc. Aceasta reciprocă asimilare, parţială sau totală, constituie coordonarea.,., pentru ca două scheme ante- rior izolate să se coordoneze una cu alta într-un act unic, este necesar ca subiectul să-şi propună să atingă un scop care nu este direct accesibil şi pentru care recurge la scheme ce ţineau de alte situaţii". întrucît c. presu- pune şi modificarea schemelor şi totodată a conceptelor, la un nivel secundar, se realizează c. între acomodări. Prin c. reversi- bile în grupări sau grupuri ope- raţionale se realizează conser- varea invarianţilor. în sistemul lui Piaget c. reprezintă modali- tatea centrală a constituirii şi rea- lizării activităţii intelectuale. De la c. senzoriomotorii se trece la operaţii intelectuale care sînt „ac- ţiuni coordonate în sisteme rever- sibile, astfel îneît fiecare operaţie corespunde alteia, inverse". Nu- mărul este, după Piaget, „o sin- teză de operaţii logice, dar care sînt coordonate într-un mod nou în vederea eliminării calităţilor distinctive". Inteligenţa este în- ţeleasă ca o progresivă echili- brare prin intermediul c. a asi- milării cu acomodarea. Piaget consideră că şi stările afective sînt supuse c, astfel structurîn- du-se sentimentele. C. se identi- fică cu autoreglajul şi mai ales cu formele superioare ale acestuia, cu reglări ale reglărilor. Modelul c., 148 149 intrinseci conduitelor indhidnale, este împrumutat din societate şi solidar cu acesta sau este solidar cu autoregla j ui socuil. Piaget scrie: „coordonarea generala a acţiuni- lor po care am invocat-o neîncetat fiind o coordonare interindividuală ( sie în aceeaşi măsura şi intraindi- viduală pentru că aceste acţiuni sint în egală măsură colective cit şi exercitate de indivizi". COPIL, fiinţa umană pe traiec- toria dezvoltării do la procrea ţie şi pînă la adolescenţă; in perioada, intrauterină evoluează polimorf amintind alte speţe decît cea umană; după naştere dispune de un potenţial uman încă neac- tivat şi nemodelat ceea ce a obli- gat pe psihologi să-1 considere doar „candidat Ja umanitate". în con- diţii normale devine subiect al unei accelerate dezvoltări şi este obiectul esenţial al educaţiei. So- matic, intelectual şi afectiv c. parcurge stadii ce se succed în aceeaşi ordine. Psihologia c. a relevat specificul organizării sale psihice, care nu poate fi socotit un adult sau „om mic" ci este calitativ altceva. Unii autori su- bliniază însemnătatea structuri- lor afective şi cognitive ale c. şi socotesc că acestea vor fi deci- sive pentru adult care apare ast- fel ca un „copil mare". Alţi au- tori, recunoscînd caracterul ne- cesar al dezvoltării c. consideră că adultul este calitativ altceva, nefiind direct tributar c. ci nece- sitînd contrazicerea şi depăşirea acestuia. în orice caz, persoana c. trebuie cunoscută şi conside- rată valoric. c COPILĂRIE, vîrsia de la 0 1.. 11 —12 ani. în psihologia copi- lului se recurge la următoare periodizare: copilul nou-născui virsta sugarului, perioada a n e preşcolară (1—3 ani), preşcolar,: (mică, medie, mare — 3 (i- 7 ani), perioada şcolară (6 - • l ( | 11 ani) după care începe preadoles- centa. COPII-LUP, sau copii „vîiVV- tici", pierduţi în natură la o vii stă fragedă şi crescuţi prin afili- ere la grupe de animale (mai live- vent, lupi). Din cele vreo 50 ca- zuri de C.l. regăsiţi şi studia' i (L. Maslow, 1<\ Davis, 11. J'ie- roii) rezultă următoarele: ii c.l. nu se pot umaniza, autonom ii: afara cadrului social şi de acei-, nu-şi formează limbaj, g'îndire, nu posedă voinţă şi sentimente omeneşti; 2) c.l. Împrumută com- portamentul şi regimul de viaţă al animalelor adoptive; 3) după regăsire (şi capturare) c.l. sau tinerii nu sînt accesibili reedu- cării dacă au depăşit vîrsta copi- lăriei, întrucit sistemul lor ner- vos nu mai dispune de plastici- tatea necesară pentru a permite construirea unor procese aşa d< complexe cum sînt limbajul şi gîndirea. Cazurile de c.l. relevă pregnant rolul decisiv al sociali- zării în umanizare. COPROLALIE (gr. kopros -- excrement), tendinţă irezistibilă de exprimare a unor cuvinte sau fraze cu conţinut obscen. Kste expresia unei malformaţiuni ca- racteriale şi totodată se intîl- neşte în diferite tulburări sau boli psihice. 150 c COPULĂ (lat. rfpitla - legă- tură), calificarea termenului ce îndeplineşte rolul de liant (cu- plare) a elementelor propoziţi- nnii. Totodată, corelat logic al judecăţii. Fum ţie a verbului a fi, care neagă sau afirmă existenţa unei relaţii între subiectul şi predicatul logic. Prin termenul copulativ se califică subiectele sau atributele ce sint legate prin conjuncţiile y sau nici. CORECTITUDINE, calitate con- stînd în respectarea scrupuloasă a regulilor şi normelor. Poate avea nn sens logic, cînd priveş- te activitatea- intelectuală, sau unul moral, în ordinea raportării la societate, oameni, muncă. C. gînclirii este condiţionată de: a) claritatea şi preciziunea ideilor; b) respectarea principiului non- contraîlicţiei; c) întemeierea pe argumente a înlănţuirii ideilor. în ordine morală, c. are mai mult sens de onestitate, respectare scrupuloasă a normelor de muncă şi convieţuire socială, respectare ri- guroasă a legilor, consecvenţă în îndeplinirea cuvintului dat. CORELAŢIE, relaţie de inter- dependenţă între doi termeni ex- primată fie în faptul că unul nu poate exista fără celălalt (pozi- tiv, negativ), fii- că modificarea unuia antrenează modificări ale celuilalt (respiraţic-circulaţie, cu- noaştero-afectivitate). în psiholo- gie, consideri iul multitudinea fac- torilor implicaţi, se foloseşte cu- rent calculul de c. Sub raport statistic, c. este tendinţa anumi- tor măsurători perechi să varieze concomitent, aslfe! iutii, cusioaş- terea valorii ii!i:ii,i dintre varia- bile să dea informaţii asupra tuUiror valorilor modu asociate cu aceasta. Scorul d:- relaţie sau asocierea se imprimă numeric printr-un raport numit, coeficient de c. în cazul în car." legătura din- tre variabilei;- niăsurab:!* 1 este simplă, se foloseşte cnrficiciiful tic c. lîravais-lVarvv.. C.ÎIY poale varia intre - - I ş: ii In psiho- logic se utilizi-a/.i p.- larg r:v/-- cii'ittn! (>'•: corelaţi-? i<' rau^'.iviU<>' introdus de Ss*. '.lii.i.'in COROLARĂ', . i l i t i i " a propo- ziţiei care derivi '••--ui"-nt din alta numai îu b.i/a re urnelor logice. CORP CALOS, formaţiune fas- ciculară infracerebraiă unind cen- trii nervoşi din cele d >uă emisfere cerebrale şi asiguriiul coordona- rea activităţii lor. COŞMAR,' vis agitat ş: chinui- tor prelungit cu stări anxioase şt depresive după treare. 1 >e ori- gine psihogenă sau organică (tul- burări digestive s-iu cardion-s- piratorii). COTERAPEUT, t-.-r-ipe'it asis- tent sau consultant viitor psiho- t-rapcut care se •••y:-"rs'-:r."ă timp de aproximativ t::i an in apli- carea principiilor ţ>si ho terapeutice sub îndrumarea, şi .-.upraveglUTcM psihoterapeutuliii COT1ENT INTELECTUAL ( Q . T . ) , noţiune introdusă tic XV. Stern (1912), cotrrplctiiiil onceptul de virstă mintală al li.u A. Binet, rejirezentind un raport între vîr.sta mintală şi cea cronologică, înmul- ţit cu 100 (pentru eli'.îunarea 151 zecimalelor) şi care devine un coeficient al dezvoltării intelec- tuale, pcrmiţîml comparaţii inter- individualc şi intraindividuale prin urmărirea menţinerii, creşte- rii şi a descreşterii coeficientului în timpul înaintării în vîistă. ]). Wechsler a dat o altă inter- pretare Q.I., raportîndu-1 I;x va- loarea 100, stabilită pentru nive- lul maxim posibil şi detenniiiînd devierile posibile faţă de uceastă valoare. COVARIANŢĂ, tehnică statis- tică de măsurare a evoluţiei, în acelaşi sens sau în sens opus, a două sau mai multe variabile, prezumtiv independente. Se atestă paralelismele de creştere sau des- creştere, fără a se putea susţine existenţa unor relaţii de interde- terminare (ambele efecte pot fi date de o cauză comună, dar nu cu certitudine). Analiza de c. este un procedeu statistic de a controla sau ajusta efectele uneia sau mai multor variabile necor.- trolate, datorită condiţiilor în care are loc desfăşurarea unui anumit experiment. Ea permite, astfel, o evaluare validă a rezul- tatelor experimentului (G.A. l"er- guson, 1959). . CREATIVITATE, termen in- trodus de G. Allport, în 1938, în urma înţelegerii faptului că substratul psihic al creaţiei este ireductibil la aptitudini şi pre- supune o dispoziţie generală a personalităţii spre nou, o anumită organizare (stilistică) a procese- lor psihice în sistem de persona- litate, înlocuieşte şi include, în baza unei noi interpretări şti in- ţifice, vechii termeni de spirit inovator, inventivitate, talent. C. are mai multe accepţiuni: de desfăşurare procesuală specifică • le formaţiune complexă de perso- nalitate, de interacţiune psilv socială, toate intervenind sii c r o n i c şi f i i n d generatoare de JI->I Dcfinindu-se în opoziţie cu !, tura reproductivă a activităţi: psihice, cu comportamentul cou- iormist şi cu tendinţele conserva- toare, conceptul de c. a benefi- ciat de diferenţierile observaţi şi demonstrate în sfera cogni- tivă de către W. James, O. Selz, R.B. Cattell sau J. Guil- ford, între termenii de gîndin noncreativă şi creativă, inteli- genţă cristalizată şi fluidă, pro- ducţie convergentă şi divergentă. Totodată conceptul de c. s-a des- părţit tranşant de reminiscenţele- mitologice ce dăinuie în înţele- gerea talentului, inspiraţiei, genia- lităţii, liste repudiată şi. inter- pretarea veche a intuiţiei printr-c transcendenţă a elanului vita! (Uergson). Cu toate acestea c. mi a fost tratată în sens intelec- tualist. Miiiisterberg încerca să acrediteze ideea că inteligenţa generală este responsabilă pen- tru orice creaţie, în orice domeniu,, ignorînd nu numai rolul aptitu- dinilor speciale (artistice, ştiin- ţifice, sportive etc.) dar şi rolul altor procese cognitive cum este percepţia şi imaginaţia sau rolul factorilor noncognitivi care, după D. Wechsler, sînt importanţi chiai în realizarea inteligenţei. Sim- pson criticase testele de inteli- genţă pentru că nu conţin nici p î an element ce ar putea indica ten- dinţele spre originalitate. Aceas- ta rezultă, după McCloy, Meyer, Welch ş.a., meu degrabă din ima- ginaţia cred/oare decît din inte- ligenţă, cei doi termeni nefiind sinonimi, fapt justificat dacă ţinem seama de indicatorii dife- riţi ai celor două procese, pe de o parte combinatorică mai mult sau mai puţin liberă în vederea construirii unui proiect intuitiv, pe de alta operare logică riguroasă în vederea rezolvării unei pro- bleme. Totuşi unii autori socotesc că imaginaţia poate fi înţeleasă ca o formă specifică, mai liberă de gîndire, de tipul celei diver- gente, iar c. ar fi, în principal, dependentă de aceasta (J.P. Guil- ford). Iniţial Th. Ribot şi apoi J. Piaget şi cu deosebire Al. Osborn se pronunţă pentru ima- ginaţia constructivă sau creativă ca proces predilect al c. Este clar însă că imaginaţia nu poate fi despărţită, ci numai deosebită, de inteligenţă din moment ce Piaget interpretează c. ca o „aco- modare cu depăşire" în sens că re- structurarea aduce ceva nou, ce nu era dat în premise. Este im- portant de menţionat că cercetă- rile lui Getzeis şi J. Jackson, ale lui Rippel şi R. May, la noi M. Roco şi C. Făcăoaru dovedesc că între coeficienţii de inteligenţă ţi factorul originalitate nu este o corelaţie semnificativă. Inteligenţa şi imaginaţia sînt complementare şi problema nu se pune în ordinea subaprecierii rolului inteligenţei în contextul c, ci în al integrării ei ca factor subordonat şi al depă- şirii prin alţi factori ai sistemului psihic. Astfel c. se bazează pe ope- rarea algoritmică, dar se afirmă calitativ prin proceduri euristice de natură să depăşească deprin- derile intelectuale (J. Bruner, Moustakas). în consecinţă pro- blema c. nu se poate reduce la statistica ponderilor vreunuia sau altuia dintre procesele psi- hice în sistemul psihic. Toate procesele psihice sînt implicate în „evoluţia creatoare" dar problema principală este aceea a modului în care ele sînt corelate şi orienta- te, a modului în care sistemul de- vine emergent. în acest sens se poate înţelege termenul de „ex- perienţă transliminală" lansat de Rugg. Recunoscînd atît o funcţie reflectorie cît şi una creatoare a conştiinţei, gnoseologia marxistă contribuie la înţelegerea sistemi- că a c. şi la acreditarea ei ca o latură necesară a sistemului psi- hic uman, latura de transformare a lumii. Aceasta presupune însă ca modelul obiectului să se core- leze cu modelul şi dimensiunile acţiunii. Concepînd c. ca un anu- mit mod de prelucrare a informa- ţiei (W. Reitman) sau ca „trans- cendere a informaţiei prin elabo- rarea unor sisteme de codare efi- ciente şi aplicabile la informaţia dată" (J. Bruner) trebuie să ne punem totuşi întrebări asupra surselor energetice ale prelucrării şi transcenderii şi să căutăm să înţelegem în ce constă modul de operare creativ. Patologia c. a răspuns recent la aceste întrebări prin evocarea stilului perceptiv şi 152 153 cognitiv, prin analiza motivelor creative şi prin includerea feno- menului creaţiei intr-un ansamblu de relaţii psihosociale. în consens cu A. Adler, c. apare ca un stil - ckeach), şi presupune o continui alternanţă şi echilibrare dinamic-i dintre detaşarea favorabilă obiei tivi taţii şi implicarea ce nii|- loceşte prelucrarea informaţiei Shouksmith reduce c. la stilul cognitiv propriu gîndirii producti- ve, caracterizate prin globalitate şi direcţionare. tVici accentul se pune pe metodă, iar Flannagau va defini ingeniozitatea ca origi- nalitate de metodă. Este un mod de a „manevra" informaţia discre- pantă şi de a selecta şi combina. D.T. Campbell susţine că noile idei se elaborează în urma unui proces de „variaţie oarbă", după care urmează selecţia şi reţinerea soluţiilor optime. Serendipitatec. adică şansa de a găsi o idee optima este condiţionată de „lărgimea repertoriului asociativ" (S. Med- nick) sau de multitudinea varian- telor elaborate pentru a soluţion . una şi aceeaşi problomă( A.Osbui ni. Aceasta presupune să se recurgi la asocierea de elemente foarte îndepărtate, aparţinînd deseori unor cadre de referinţă diferite şi cu existenţă autonomă, în expe- rienţa subiectului. A. Koestlei a denumit bisociere conexiunea unor matrice do experienţă inde- pendente, în acest fel se elaborează analogii neaşteptate şi se operează transferuri (Crosby). Schon con- gideră că „orice invenţie în ştiinţă, tehnică sau artă are la bază un transfer conceptual care permite punerea vechilor concepte în contexte noi, restructurarea şi uti- lizarea lor ca modele proiective". Demersurile transformative, ope- ra de ideaţie şi imaginaţie, nu ar putea să se desfăşoare în absenţa unor imbolduri lăuntrice, a unor relaţii de necesitate care să le solicite şi întreţină. încă Th. Ribot arăta că emoţiile şi trăirile afective îndeplinesc funcţia de „resorturi" ale creaţiei. S-a observat că per- soanele creative sînt stâpînite de o anxietate specifică, iar psihana- liştii au susţinut că la baza fie- cărui act de creaţie este un joc de tensiuni, un conflict intern. actul creator prezentîndu-se ca o sublimare sau compensare a con- flictului. Dacă însă fenomenul este interpretat doar prin prisma homeostaziei, a redobîndirii echi- librului, perspectiva creaţiei nu mai poate fi argumentată, întrucît reechilibrarea poate fi realizată, de regulă, prin mijloace cunoscute. Punerea c. în strînsă dependenţă de motivaţie şi afectivitate, la care au ajuns cercetările mai re- cente, presupune să se ia în consi- derare natura şi sensul motivelor sau sentimentelor. O categorie de motive duc la rezolvarea de ru- tină a problemelor. Mackworth, făcînd deosebirea între rezolvarea de probleme date şi găsirea de probleme noi, arată că acestea presupun „detectarea unor defi- cit nţe". Kste deci n< >.esar c.t să existe o insatisfacţie şi năzuinţe optimizante. A. Maslow divide motivele în homeostatice sau de- fensive şi „de creştere", aceste,i din urmă, asemenea trebuinţelor de performanţă, relevate de At- ckmson, şi curiozităţii epistemice, studiate de Berlyne, nefiind supu- se legii „reducţiei (le tensiuiu" după, satisfaceri sicvenţiale, şi mijlocind, deci, nelimitat depăşi- rea situaţiilor şi iiutodepflşire i, optimizarea şi perfecţionarea. j\'o- tiuafia intrinsecă este de uc.-'-.a, sub raportul C, mult superioară motivaţiei extrinseci, luteran! c>--'- nitii<, considerat ca atitudine, con- tribuie la e. după nivelul la cârt- eşte dezvoltat (Al. Koco;. Motivele, creative exprimă nevoia de noutate şi deci orientează spre nou, ele valo- rizează în principal originalitatea, sînt divergente ţi complexe (G. Steiner, F. Barron). Atitudinile, asemenea motivelor, pe care le includ, se divid — după H. Anderson, R. Shapiro, (\ Rogers- - în noncreative şi creative. Aici intervine în principal opoziţia dintre conformismul blocant şi ivm- conformismul de tip epistemic şi pragmatic care expumă întotdea- una opoziţie, critică si este de aceea generator de probleme. Kneller consideră că principalul obstacol în formarea atitudinilor creative îl constituie rigiditatea intelectua- lă şi nevoia de securitate perso- nală. R. Woodwortli şi Kruchfield au găsit o relaţie directă între tendinţele conformiste (în cunoaş- tere şi acţiunea practică) şi lipsa abilităţilor creative. Teama şi 155 154 neîncrederea în sine paralizează şi reprimă forţele c, pe cînd cute- zanţa şi încrederea în forţele pro- prii l'e dezvoltă (R.J.Shapiro, Al. Osborn). Intrucît inconştien- tul îndeplineşte un rol de seamă în determinarea noilor idei, se consideră a fi creativă atitudinea de acceptare a propriilor impul- suri, R. Shapiro notînd că „inspi- raţia are loc cînd egoul îşi suspendă momentan funcţia de cenzură". Al. Osborn, de asemenea, recomandă ca în momentele rezervate pro- ducerii de noi idei cenzura să fie suspendată, ea fiind în fapt doar amînată pentru că ulterior se ac- tualizează, în vederea selecţiei şi evaluării noilor idei. întotdea- una actul creator este legat de riscul nereuşitei, debutează ca o lansare în necunoscut şi se opune unor forme preexistente. De aceea H. Anderson socoteşte necesară atitudinea de asumare a riscului, de independenţă în acţiuni ca fi dispoziţia spre autoevaluare cri- tică. A fi creativ înseamnă, printre altele, a dispune de un „cadru intern de evaluare" la care să te raportezi în principal fără a fi sclavul aprecierilor ce vin din afară (C.L. Rogers). De aici şi o doză de siguranţă de sine ca şi un spirit de convingere necesar pentru adoptarea de decizii ferme. Nu este însă vorba de vreun fixism în anumite formule. Ceea ce do- mină la creativ sînt scopurile fi- xate care determină o „permanenţă a preocupărilor" în orice stare şi dincolo de cadrele exercitării profesiunii. Creatorul este un en- tuziast al valorilor, pe care le re- cunoaşte şi le susţine la alţii, nefiind dispus să respingă numai pentru că intervine discordanţa cu propriile opinii. Sentimentul nou- lui şi repulsia faţă de schemele rigide şi banale (semnalată de Rollo May) obligă la toleranţă faţă de alte noutăţi decît cele elaborate personal şi chiar la un cult al originalităţii, caracterizaţii de F. Barron ca măsură a distanţei faţă de ceea ce este cunoscut, co- mun, uzual. în aceeaşi ordine dr idei se înscriu şi nonconformismul şinonconveţionalismul.Zonalibeni a operării în scopul producerii nou- lui cu măsura sa de originalitate, uneori plonjînd în oniric sau aven- tură, este însă limitată de contro- lul valoric, întemeiat ştiinţific sau estetic şi raportat la utilita- tea sau recunoaşterea socială. Aşa cum recunosc majoritatea au- torilor, autenticitatea c, deşi im- plică momente de originalitate formală, se defineşte prin origi- nalitate de conţinut, probat valo- ric, în consecinţă, atitudinile faţă de sine, de propriile acţiuni şi raporturi se cer a fi corelate cu atitudini sociale valoroase, cum sînt devotamentul faţă de inte- resele generale, angajarea şi in- serţia socială, spiritul revoluţio- nar. Dacă nu ar fi acestea, nu s-ar putea dezvolta satisfăcător nici atitudinile faţă de sine, ge- neratoare de nou. După cum ob- servăm, din prezentarea atitudi- nilor creative, acestea nu sînt dispuse şi nu pot fi tratate izolat deoarece se coarticulează conform unei logici, se reclamă şi se includ reciproc. De ex., iniţiativa nu poate fi despărţită de atitudinea antirutinieră, de sensibilitatea la Implicaţii (R. Shapiro) şi înclina- ţia spre problematizare, de interes şi responsabilitate socială. Deci, prin atitudini ca vectori cu fun- cţii principale în autodetermi- narea creativă se deschide ac- cesul spre studiul integrativ al personalităţilor, întotdeauna crea- tive prin unicitatea lor (M. Ruber) dar susceptibile de o clasificare graduală în ordinea: slab creativi, mijlocii şi înalt creativi. E. Hil- gard arăta că în problema c. „studiile de personalitate deschid perspective mult mai largi decît cele de învăţare sau de aptitudini cognitive". După opinia noastră orice definire a c. la nivelul perso- nalităţii va trebui să se refere la interacţiunea optimă, generatoare de nou, dintre atitudini şi aptitudi- ni. Aptitudinile nu sînt creative prin ele însele, ci devin astfel în măsura, în care sînt activate şi valorificate prin motive şi atitudini creative. în acest sens înţelegem C. ca o expresie a personalităţii (E. Fromm, V. Pavelcu), ca o funcţionare deplină şi plenară a personalităţii, prin „întîlnirea ex- perienţei interne cu cea externă", prin „autoactualizare" (A. Mas- low, Golann, C. Rogers). în fond, actualizarea eului printr-o expe- rienţă intensă şi acută a acestuia (E. Young, H. Willis) este o întîlnire a subiectului cu lumea sa, este o interacţiune specifică cu lumea (Ponomarev). Numai prin teza existenţialistă a exprimării autentice a eului nu înţelegem valoarea produsă de c. dacă nu o 156 concepem pe aceasta ca o inter- acţiune constructiv-transformati- vă între subiect şi lume. A. Mas- low a fost nevoit să discrimineze c. ca expresie a personalităţii de c. cu talent special, iar E.S. Taylor a decelat cinci niveluri ale c. considerate ca: 1) expresivă, 2) productivă, 3) inventivă, J) ino- vatoare şi 5) emergentă. Este însă semnificativ faptul că aceste ni- vele ale c. nu pot fi corelate cu nivelele însuşirilor pe care J. Guil- ford le stabileşte pentru sistemul intelectului: flexibilitate, fluidi- tate, originalitate, elaborare. Cu excepţia originalităţii, definitorie pentru c, celelalte însuşiri, ase- menea temperamentului ca baza dinamico-energetică nespecifică, nu sînt direct proporţionale cu c. întrucît aceasta presupune, în ultimă instanţă, stil şi motivaţie deosebite (M. Roco). Dar modul de cunoaştere ca şi motivele, ati- tudinile sînt în directă legătură cu mentalitatea colectivă, cu re- gimul de activitate şi relaţiile interpersonale şi sociale. în legă- tură cu această dependenţă şi în condiţiile rolului pe care behavio- rismul, ce socoteşte C. un „com- portament operant antrenabil", îl rezervă învăţării, în perioada postbelică s-au dezvoltat foarte larg diverse forme de c. colectivă sau grupală (Al. Osborn, W. Gor- don, Facheux şi Moscovici). Se consideră, în spirit optimist, că „oamenii ar fi mult mai creativi dacă li s-ar explica în ce constă de fapt creativitatea" (A. Haven). Aceasta se referă atît la c. indivi- 157 c ritna. Grupele, ca sisteme de roluri, ca sisteme de comunicare generativă, înar- mate, prin cursuri ad-hoc, cu reper- torii de procedee euristice şi ima- ginative, educate în sensul atitu- dinilor creative şi organizate astfel incit să deblocheze şi să facă expansive aceste atitudini, ajung extrem de productive şi creatoa- re, după cum o dovedesc experien- ţele curentelor de brainstorming şi sintetică ş.a. Totuşi, trebuie să recunoaştem că oricît de specta- culoase ar fi succesele grupelor ire.'tive dirijate şi special insti- tuite de psihologi, mai importantă este generalizarea în condiţii cu- rente a relaţii lor şi metodelor crea- toare şi în primul rînd expansiunea in educaţia şcolară şi în educaţia (uluirJ'ir a formulelor de învăţare creativă, din care rezultă C, ca formaţiune permanentă a persoa- nelor şi n colectivelor. CREATOLOGIE, termen intro- dus de noi pentru a desemna în limba română disciplina com- plexă ce se ocupă de tehnicile, procesele şi formele creaţiei. Este ştiinţa despre creativitate, im- oral isind şi cunoştinţele pe care le oferă diverse curente cum sînt br;i!i)stormintr-ul şi sinectica. CREDINŢA, opinie fermă, con- vingere puternică, certitudine su- biectivă asupra unui fapt sau a unei relaţii care nu este de dome- niul evidenţei şi uneori nici nu se poate demonstra, cum este ca- z;il în c. religioasă. Se datoreşte Întăririi afective a unor relaţii cognitive în <<>ndiţiile în care d"- moiistraţiile raţionale- sînt incon- sistente sau imposibile. în sen.-, figurativ, C. este orice opţiune sau opinie fermă. CREDULITATE, atitudine, în- clinaţie către a crede cu uşurinţa şi fără nici un fel de verificare cele comunicate de alţii. Implică nai- vitate. A nu se confunda cu în- crederea în oameni. C. este necri- tică şi poate permite influenţări nocive, decepţii etc. CREIER, ansamblu de gan- glioni şi căi nervoase, situat la extremitatea cefalică a animale- lor, cu simetrie bilaterală. La ver- tebrate se formează din extremi- tatea anterioară mărită a tubului neural. Morfologii deosebesc, gro- sso modo : c. mare (emisferele cere- brale), c. mic (cerebelhini), bul- bul (medulla oblogata). Clasifica- rea actuală e mai complicată: proscncefal (tclencefal -(-dienccfali, mcsencefal (teefum, tegumentwn şi crus cerebri) şi rombcncefal (mc- zencefal: cerebel, pons şi mie- lencefal = bulbul). Emisferele cerebrale sînt acoperite de „man- taua" (pallium) cu falduri foarte bogate la om. Diencefalul cuprin- de talamusul, hipotalamusul (în conexiune cu hipofiza sau glanda pituitară) şi epitalamusul (în co- nexiune^cu epifiza sau glanda pi- neală). în pallium se deosebesc, structural şi fiziologic, dar şi filo- genetic, un arhipaUinm, un pa- Icopallium (rinencefal) şi un nc- npallium (sediul funcţiunilor ce- lor mai evoluate). Porţiunea su- perficială a ciicumvoluţiilor pale- ale, adevăratul sediu al acestor funcţiuni („corticalitatea") este cortexul cerebral, pătură de sub- stanţă cenuşie. Mezencefalul este corelat cu starea vigilă; romben- cefalul, cu coordonarea mişcărilor si funcţiunile vegetative elemen- tare; diencefalul, cu viaţa afectivă elementară; neocortexul, cu func- ţiunile vieţii conştiente, cu vor- birea, cu iniţiativa etc. Dacă stu- diul morfologiei c. este mai vechi, în ştiinţa despre fiziologia cere- brală s-a avansat numai în seco- lul nostru, odată cu Pavlov, Ch. Sherrington. E. Adrian, Penficld, P. Anohin, A. Pcssard, H. Gastaut si cu neurocibernetica. ' CREIER ELECTRONIC, „ma- şină de gîndit", prelucrînd infor- maţii (date) conform unor algo- ritmi, după programe autonome; funcţionarea este discretă (da/nu), în timp ce creierul propriu-zis funcţionează mixt (digital/analo- gic). Nu numai diferenţa între numărul elementelor (10*—IO 5 pentru un calculator, IO 10 pentru creierul uman) sau deosebiri în miniaturizare explică de ce calcu- latorul nu este un „creier", ci şi diferenţele de compoziţie chimică, structură morfologică şi funcţio- nală Ce. nu este viu, este un pro- dus tehnic din materiale inerte, însă analogiile ce. cu creierul uman, ca şi evidenţierea deosebirilor sînt fecunde atît pentru tehnica calcu- latoarelor cît şi pentru psihologie. CREIERUL'ANTERIOR v. Î E - LENCEFAL. CREPUSCULAR, sindrom al tul- burării conştientei caracterizat printr-o profundă alterare a re- flectării senzoriale, cu păstrarea automatismelor motorii, ceea ce- oferă un aspect relativ coordonat şi coerent actelor şi comportamen- tului bolnavului. CRETINISM, boaiă cronica, de natură endocrină, care se mani- festă printr-o imperfectă dezvol- tare corporală şi mintală. Cre- tinul este uşor de recunoscut după aspectele sale fizice si psihic i a racteristice. Astfel, talia este niieâ (pitică), abdomenul mare, picioa- rele scurte în raport cu truiif:'.'.u;l, craniul sub dimensiunile norm.tie. rădăcina nasului căzută, gura mare, gîtul scurt, uneori cu guşă. Tulburările psihice constau în. înapoiere mintală (percepţie gre- oaie, limbaj întîrziat, înţelegere dificilă), dispoziţie apatică, com- portament molatic, preocupări li- mitate etc. Boala este congenitală sau apare în prima copilărie, fiind cauzată de absenţa sau de tulbu- rările funcţionale ale glandei ti- roide. Tratamentul medical ad- ministrat cît mai de timpuriu dă rezultate satisfăcătoare. în re- giunile unde cazurile de c. sînt numeroase, se duce o intensă acti- vitate medico-socială de preve- nire şi eradicare a afecţiunii. CRIESTEZIE (gr. krios - frig, aistesis — sensibilitate), senzaţie cutanată de rece în absenţa unui stimul termic corespunzător, ge- nerată de tulburări nevrotice, ne- fritice, arteriosclerotice. CRIMINOLOGIE, ştiinţă muiti- disciplinară caro se ocupă de fe- nomenele crimei, de originea şi dezvoltarea comportamentelor iu- 159 158 Â fracţionale, de particularităţile ac- ţiunilor criminale individuale şi grupale, do structurile psihice particulare ale persoanei crimi- nalului, de combaterea, prevenirea actelor criminale şi de mijloacele de reeducare. Se deosebeşte de criminalistică, care este o discipli- nă tehnică reunind procedeele de depistare a crimei şi persoanei făptuitorului. CRIPTESTEZIE, sensibilitate a- scunsă şi necunoscută prin cave se produc, după Ch. Kichet, rela- ţiile metapsihice de tipvil telepa- tiei; în psihologia engleză, percep- ţie extrasenzorială. CRISTALIZARE - DECRISTA- LIZARE, termeni împrumutaţi din fizică şi avînd un sens analo- gic şi în psihologie, indicînd fie închegarea fermă şi rezistentă a structurilor psihice şi comporta- mentale, fie disoluţia, destrăma- rea acestora. R. B.'Caţtell (1938) a introdus termenul de inteligenţă cristalizată opusă celei fluide. în teoria atitudinilor se foloseşte termenul de c. a atitudinilor şi relaţiilor. CRISTALIZARE AFECTIVĂ, termen metaforic ce desemnează „fenomenul de transfigurare a obiectelor, persoanelor, situaţiilor sub influenţa sentimentului sau a pasiunii" (V. Pavelcu). Fiind un proces de „transmitere axiologică" ce implică şi iluzionare sau idea- lizare, întrucît pulsiunile afective structurate se proiectează asupra obiectului, pe care-1 redă într-o a- numită lumină şi cu însuşiri exage- rate într-un sens sau altul, cristali- zarea poate produce efecte opuse după cum se dezvoltă ca amăgire, eroare sau chemare spre înfăptuire şi perfecţionare. Cristalizarea este sinonimă cu integrarea progresiva a sentimentelor, fapt în care, după V. Pavelcu, se reflectă toate însuşi- rile personalităţii. Fenomenul opus este acela de decristalizare (v.). CRITERIU, indicator, normă, sistem de referinţă în raport cu care se efectuează o evaluare sau comparaţie; activitatea reală sau componente ale acesteia asupra cărora se fac anticipaţii şi în care variabila psihică investigată este considerată a fi esenţială. Succesul sau reuşita unei întregi cariere profesionale reprezintă c. ui tini, necesar validării probelor psiholo- gice sau unui întreg sistem de investigare. Acesta neputînd fi însă utilizat, se apelează în mod curent la c. imediate sau interme- diare care sînt substitute ale c. ultim. Succesul profesional este descompus astfel în variabile-cri- teriu: a) date de producţie (timpul necesar efectuării unei operaţii sau realizării unui produs într-o muncă ncrepetitivâ, numărul ci- clurilor operaţionale în 15 minute pentru o muncă repetitivă cu operaţii relativ scurte, producţie lunară sau pe mai multe luni etc), care reflectă incomplet dar di- rect succesul; b) date relative la morbiditate, accidente, absenţe, stabilitate în muncă, care reflectă indirect succesul; c) date asupra instruibilităţii profesionale (can- titatea de timp necesară atingerii unui anumit nivel de îndemînare sau nivelul de îndemînare atins într-o anumită perioadă de timp. intervalul necesar atingerii nive- lului maxim de îndemînare, mo- meutul plafonării curbei perfor- manţei pentru sarcinile repetitive simple). C. intermediare alese trebuie justificate prin demonstra- rea gradului ridicat în care acestea permit anticiparea asupra c. ultim, singurul cu adevărat valid. Cerinţa de c. în elaborarea unei probe psi- hologice sau în alcătuirea unei baterii de probe constă în asigura- rea unor înalţi coef ici nţi de core- laţie sau validitate între perfor- manţele la probele psihologice şi cele din activitatea reală. Prin introducerea rezultatelor la pro- bele psihologice într-o ecuaţie de regresie se poate determina per- formanţa probabilă Ia c. (poten- ţialul de reuşită profesională), validarea bateriei fiind stabilită prin corelaţia dintre scopurile pre- cise (probabile) şi scopurile reale din activitatea profesională. In- dividualizarea cerinţei de c, adică determinarea clară a ceea ce se investighează la un moment dat, ascunde pericolul formării unei optici atomiste asupra personali- tăţii, a considerării acesteia ca fiind alcătuită din entităţi cores- punzătoare funcţiilor sau procese- lor măsurate. Rezultatele obţinute pe baza prelucrării statistice a datei ir referitoare la manifestări- le psihice investigate, trebuie să fie privite ca expresii concentrate ale unor simptome, simptomul ne- fiind identic cu trăsăturile reale caracteristice. CRITICĂ, proces intelectual de discriminare a adevărului de fals, a valorii de nonvalnan şi a punerii lor în opoziţie. Gîndirea c. ope- rează prin confruntare cu ceea ce este prestabilit ca adevărat şi valoros. Spiritul critic este o ati- tudine tinzînd spre evaluarea ri- guroasă a faptelor, fără a tolera ceva din ceea ce nu se justifică valoric. Analiza critică aplicată unor date ştiinţifice, activităţii individuale sau colective, compor- tamentelor etc. îşi propune să discearnă în termeni contradicto- rii adevărul de fals, pozitivul de negativ şi să scoată în evidenţă erorile, defectele şi cauzele lor pentru a le elimina. în viaţa so- cială şi educaţie c. este constructi- vă în măsura în care fără a ignora ceea ce este pozitiv şi prin spriji- nirea pe acesta, acordîndu-se oa- menilor încredere, contribuie la diminuarea şi înlăturarea deficien- ţelor. Criticismul este o exagerare a c. şi tratarea negativistă unila- terală a obiectului supus analizei. CRIZĂ, moment sau fază a unui proces, constînd din conflic- te acute, privaţiuni, decompen- sări, neacoperire a unor expecta- ţii, dificultăţi şi alte fenomene negative ce pot fi urmate de pro- gres sau regres. Există c. de creş- tere legate de relaţiile dizarmo- nice ce intervin in evoluţia orga- nismului şi care, de regulă, duc la o etapă superioară a dezvoltării. Momentele de c. nervoasă repre- zintă contradicţii a căror rezol- vare coincide cu depăşirea c. în dezvoltarea psihică intervin, după psihogeneticieni (H. Wal- lon, Carlmichael) faze de c. care se explică după Jnhelder nu atît — Dicţionar de psihologie 161 prin condiţiile evoluţiei psihice ca atare cît prin cerinţele educa- ţionale şi sociale. M. Mead a con- statat că la anumite populaţii primitive nu există o c a pubertă- ţii pentru că nu se pun anumite probleme socioculturale. în genere fenomenele de c. psihică pot fi calificate ca normale sau anor- male şi de asemenea ca tranzito- rii sau persistente. C. psihice sînt specificate drept intelectuale, mne- zice, voliţionale şi mai ales afec- tive şi de personalitate. CROMOZOM, formaţiune fili- formă plasată în nucleul celu- lelor care, prin constituţia sa, acid dezoxiribonucleic, histone şi alte substanţe specifice, îndepli- neşte funcţia de purtător al ma- terialului ereditar. Numărul şi forma c. sînt caracteristici ale speciei. Omul deţine două seturi a cîte 23 de c. dispuşi în pereche: 22 de perechi sînt autozomi sau c. omologi funcţional, iar o pe- reche este constituită din hete- rozomi sau c. sexuali, diferiţi prin combinarea în perechea cromozo- mică în celulele masculine (xy) şi cele feminine (xx). CRONAXIE, după Lapicque, timpul minim necesar (prag) pen- tru a obţine efect excitator la o intensitate a stimulului egală cu dublul reobazei (= intensitate ce dă efect la un timp nelimitat). Valorile c. se modifică în cazuri patologice şi cresc pînă la dispa- riţia efectului excitator, la orice durată a stimulaţiei. C. este un parametru al excitabilităţii ner- vilor şi muşchilor. CRONOMETRARE, metodă de măsurare şi analiză a timpului de muncă, a timpului de folosire a utilajului şi a celui de mişcare şi transformare a obiectului mun- cii, a duratei elementelor unui proces de producţie, care se repeta identic, de regulă, la fiecare uni- tate de produs. Prin c. se studiază timpul operativ sau cel de func- ţionare utilă a utilajului. C. poate fi efectuată cu sau fără evalua- rea ritmului de muncă, în mod continuu, repetat, selectiv-gru- pat, în funcţie de durata elemen- telor analizate şi de necesitatea studierii totale sau parţiale a operaţiei. C. continuă constă din măsurarea diferitelor elemente de muncă, studiate în succesiunea lor tehnologică, fără întrerupere, de la începutul pînă la sfîrşitul operaţiei (ciclului) respective. Sfîr- şitul unui element corespunde cu începutul celui următor, durata elementului rezultînd fie prin diferenţa între înregistrările tim- pului curent, corespunzător punc- telor de fixare, fie prin citirea directă pe cronometru (la c. cu revenire la zero). Procedeul se utilizează la studierea operaţiilor care au elemente de muncă CLI durata mai mare de 3 sec. Proce- deul c. repetată constă din înre- gistrarea duratelor elementelor de muncă ale unei operaţii, luate se- parat, într-o anumită ordine de alternanţă. Se utilizează la stu- dierea elementelor de muncă avînd o durată mai mică de 3 sec. Pro- cedeul de c. selectivă constă din înregistrarea separată a duratelor unor elemente de muncă, ce se urmăresc în mod special, indiferent de ordinea şi durata lor. Proce- deul de c. selectivă-grupată cons- tă din înregistrarea duratelor ele- mentelor de muncă ale unei ope- raţii grupate variabil de la un ciclu la altul. Durata fiecărui element în parte rezultă din dife- renţa dintre durata ciclului com- plet şi durata grupei cu elemente ce nu conţin elementul de mun- că ce urmează a i se stabili du- rata. Se recomandă pentru stu- dierea operaţiilor ale căror ele- mente de muncă au durate scurte (sub 3 sec.) şi pentru care, din motive obiective, nu se pot stabili timpii pe baza sistemelor de normative de timp pe mişcări. CUE-CUES, termeni aparţinînd teoriilor clasice asupra percep- ţiei spaţiului, introduşi de He- ring şi Helmholtz, desemnînd va- riate submecanisme perceptive ca- re sînt confundate cu înseşi pro- prietăţile corespunzătoare obiec- tului. Cue-Cues înseamnă, în ace- laşi timp, mecanism, stimul, semn şi'simbol. Psihologii americani au înlocuit acest termen cu clue- clues, care etimologic înseamnă „cheia", dar ştiinţific este unul şi acelaşi lucru cu cue-cues. Au existat şi mai există încă contes- taţii la adresa acestor împăr- ţiri ale mecanismelor perceptive în subprocese. Aşa cum ar?*'^ Smidth (1957), trebuie făcute două modificări eso^y ia i e î n teo- ria clasică d&=-^re ciie: a) este necesar c* presupunem că fie- care "Punct din spaţiu este repre- zentat de un punct pe retină. Există un raport între puncte şi energia configuraţiilor, ceea ce reprezintă o calitate esenţială a stimulării perceptive; b) aceste cue(s) sînt întotdeauna în interac- ţiune, în unele condiţii unul din- tre ei fiind mai important, în altele, altul. Boring (1947) arată că trebuie să se facă distincţie între cue şi clue, în sensul că cue se referă la ceea ce pune în mişcare răspunsul, la senzaţii, furnizînd materialul brut, iar clue se referă mai mult la gîn- dire, acţionînd ca un calculator, descoperind semnificaţii. CULOARE, proprietate a ener- giei radiante rezultînd din frec- venţa, amplitudinea şi forma un- delor, în anumite limite, recep- ţionată şi discriminată vizual. Se disting culori acromatice (alb, gri, negru) şi culori cromatice, rezultate din' analiză spectrală şi prezentînd calităţi de nuanţă, puritate şi strălucire. CULORI FUNCŢIONALE, cu- lori ce pot reprezenta un factor important de întreţinere a ca- pacităţii funcţionale a ochiului şi de prevenire a oboselii generale. Influenţa psihică a culorilor este cunoscută de multă vreme. S-a constatat astfel că nuanţele în- chise, întristează, iar culorile prea vii obosesc. De aici ideea vop- sirii pereţilor, a utilajului şi în general a obiectelor folosite în procesul de producţie, a camere- lor de locuit, a birourilor de lu- cru, a atelierelor de creaţie în culori care să nu obosească. Pri- mul factor ce trebuie luat în considerare în alegerea culorilor 163 se referă la lumina pe care aces- tea au posibilitatea s-o disper- seze. Culoarea albă reflectă toate radiaţiile luminoase pe care le primeşte cu cea mai mare eco- nomie, deoarece nu absoarbe ni- mic. Negrul este opusul aces- teia, absorbind toate radiaţiile primite. în general, pentru a obţine o emoţie pozitivă, foarte importantă în creşterea capacităţii de muncă, se folosesc culorile care reflectă bine radiaţiile luminoase, care dau mai multă lumină şi sînt activatoare. Folosirea raţio- nală a c.f. are urmări favorabile asupra capacităţii do muncă şi, ca atare, micşorează numărul ac- cidentelor de muncă, reduce re- buturile, îmbunătăţeşte calitatea produselor, creşte productivita- tea muncii. Experimentările efec- tuate pînă în prezent, la noi în ţară şi în străinătate, au ară- tat că rezultate bune se obţin prin folosirea următoarelor cu- lori: albastru-gri; bej şi verde-pal. CULPABILITATE, stare a ce- lui care este dominat de senti- mentul şi ideea că a comis o greşeală şi resimte mai mult sau mai puţin intens vinovăţia sa. De aici' aşteptarea unei pedepse sau chiar tendinţa spre auto- pedepsire. Vinovăţia poate să aibă numai un caracter imaginar sau să se reducă la gînduri, intenţii, dorinţe nepermise. Ac- centuarea stării de c. poate duce la perturbări patologice. în mod firesc însă, orice greşeală gravă antrenează coiiflicteinorale, chi- nuri ale conştiinţei. In sens pato- logic intervine complexul de c. CULTURĂ, concept de maxima complexitate, încărcat cu o mul- titudine de valenţe şi sen- suri, de unde şi dificultatea definirii lui unitare. Krocker şi C. Kluckholn au inventariat 160 de definiţii ale c, clasificabile în şapte grupe: descriptive, istorice, normative, psihologice, structura- le, genetice şi incomplete. Mai vechi şi uzitate sînt două în- ţelesuri ale termenului: a) c. ca ansamblu al mijloacelor, tehnici- lor, cunoştinţelor, normelor şi insti- tuţiilor proprii unei societăţi în- tr-un moment istoric şi caracte- rizînd procesele materiale ale aces- teia; în acest sens concret şi comparativ (E.S. Taylor) se poate vorbi de mai multe c. şi nu de una în genere; b) c. ca stadiu al evoluţiei formaţiei spirituale a oa- menilor şi constînd din artă, mo- rală, filosofic, drept, ştiinţă, reli- gie etc; este un sens restrictiv, privind doar sfera spirituală. O. Spengler a introdus distincţia dintre civilizaţie, socotită C. mate- rială şi c. propriu-zisă, cea spi- rituală. Această despărţire nu poate fi absolutizată, dată fiind nu numai posibilitatea decalaju- lui, dar şi interacţiunea necesară dintre structurile materiale şi cele spirituale ale c. Fenomenul de c. nu poate fi conceput şi studiat unilateral dacă este să urmărim metodologia ştiinţifică introdusă de marxism în domeniul disci- plinelor sociale. De aceea trebuie adoptat ca bază conceptul exten- siv al C. ca fiind ansamblul mij- loacelor, proceselor, produselor, 164 c ,-tructimii.r care rezultă din sepa- rarea şi opoziţia faţă de natu- ră, din transformarea naturii şi emanciparea de aceasta în con- strucţia şi existenţa sociocultu- rală. Deci', este c. tot ce nu ţine nemijlocit de natură, de la o simplă unealtă şi pînă la cele m.'.i înalte creaţii artistice, fiind iw.uitat al muncii omului şi dezvoltării lui istorice. B. Mali- nowski construieşte teoria c. în prelungirea biologiei. Iii scrie: „Cultura este înainte de toate uu aparat instrumental care per- mite omului să rezolve mai bine problemele concrete şi specifice pe care trebuie să le înfrunte in mediul său cînd îşi satisface trebuinţele, sale." E. Boas, fon- datorul şcolii antropologice de la Chicago, înţelegea pluralist c. şi a propus delimitarea de arii ale c, studiul schimbărilor inter- culturale şi adîncirca specificului fiecăreia din c. Fiecare din ele- mentele unei c. îndeplineşte func- ţii relaţionale şi reprezintă o valoare. Aceasta devine nota dis- tinctivă a fenomenelor de c. iii- eu. este tratată moral, ca în etnologi,.! (B. Malinowslu, Rad- c'dfie-ljrown, C.L. Strauss) sau '- "vergent pe modelul de perso- n ihtate umană ca în antropolo- gi culturală (G. H. Mead, A. Kardiner, U. Linton). Socialul şi '•'iltur.diii sint aşa de sudate '"<:it ajung să se confunde, dacă '"i se ţine seama de coeficientul '!'• valoare social-umană. Al. Tă- "ase defineşte c. ca „totalitate a produselor materiale şi spirituale "le muncii omeneşti, rezultate ale practicii şi transformării mediului natural şi social, al dezvoltării şi perfecţionării omului". Deci, ac- centul se pune pe produse şi rezultate care exercită o influenţă, mijlocesc semnificativ şi diferen- ţial existenţa umană (v. Carame- lca). De aici, preocuparea pentru modele culturale implicite sau ex- plicite ce reglează conduitele, sînt transmise prin simboluri şi con- stituie realizările esenţiale ale gru- pelor umane. Mever Fortes con- sideră că analiza cuUurologică se opreşte asupra „calificativelor" fe- nomenelor sociale şi, adăugăm noi, asupra dinamicii lor progresive. C. îşi încetează fiinţarea cînd nu mai este generativă, nu produce noi valori. Fiind un subsistem al macrosistenuilui social, C. pre- zintă un ruvel de funcţionalitate şi o mare complexitate. în dina- mica fenomenelor culturale intră cu necesitate momentele: cog- nitiv, pragmatic, comunicaţional şi creativ sau axiologic. între existenţial şi axiologic se constată unitat". Studiul c. apelează la variate strategii structuraliste, factoriale sau istoriste. Analiza fenomenelor culturale ţine în- totdeauna seama de o schemă şi de anumite categorii cum sînt: după Pritchard, C. materială, or- ganizarea economică, controlul so- cial, concepţia, arta, limba, edu- caţia sau, mai recent, după Wis- sler, graiul, trăsăturile materiale, arta, mitologia şi ştiinţa, practi- cile religioase, sistemele sociale şi familia, proprietatea, guvernă- mîntul. Se caută o schemă uni- c versuia aplicabilă tuturor c. sau un „numitor comun" alcătuit din categoriile proprii oricărei e. (G. Murdock). Aceste categorii se cen- trează în jurul existenţei umane şi M- Titiev le grupează după cele trei mari linii ale comporta- mentului uman: a) omul fiţă de habitat 'economie, tehnolo- gie); b) omul faţă de om (organi- zare şi relaţii sociale); c) omul faţa de necunoscut (simbolică, cunoaştere). Importantă este sur- prinderea ierarhiei şi emergenţei sistemelor de c, acestea avînd o legătură directă cu geneza per- sonalităţii, în psihologie, terme- nul de c. este aplicat pentru a califica nivelul calitativ şi mo- dul de organizare a limbajului, sentimentelor, atitudinilor şi pen- tru caracterizarea atît a con- ţinutului cunoaşterii şi trăirilor cît şi a stilului intelectual şi afectiv. Ralph Linton a folosit termenul de „fundament cultu- ral" al personalităţii. CULTUROLOGIE, studiază şi interpretează ştiinţific fenomene- le culturale. Termenul a apărut pentru prima oară în scrierile lui YV. Oitwald, 1909 (Knlturo- logie). în 1939 L.A. White in- ventează şi introduce în litera- tura antropologică americană ace- laşi termen, independent de J. Oswald. Cultwologia lui L.A. White este similară cu „ştiinţa culturii" (E.S. Taylor). Din'punct de vedere culturologic, cultura reprezintă organizarea obiectelor şi evenimentelor depinzînd de simboluri — limbă, obicei, unel- te, credinţe etc. — într-un con- text extrasouiritic, ci apoi ea să fie studiată independent do cei ce o creează şi o poartă, oamenii. K.H. Lowie arăta că „în cursul ultimilor o sută de ani a devenit tot mai clar că cul- tura... reprezintă... un domeniu distinct". Cultura nu poate fi însă desprinsă de social, ea nu este un fenomen supraorganic şi suprapsihic, culturalul şi socialul alcătuind un sistem mteracţio- nist. în psihologie, se menţio- nează metoda cuiturologică cons- tînd din cercetarea şi explica- rea formaţiunilor de personalitate prin studiul morfologic al cul- turii de apartenenţă. CUNOAŞTERE, categorie filo- sofică tratînd relaţiile din' re su- biect şi obiect, modelul general, de principiu, al asimilării şi re- construcţiei informaţionale a lu- mii obiective de către subiect. C. comună este studiată de gnoseo- logie iar cea ştiinţifică de episte- mologie. Marxismul afirmă re- laţia de unitate dintre c. şi prac- tica soci il-istovică, aceasta din urmă fiind izvor, bază şi criteriu de verificare a c. K. Gonseth susţine principiul „deschiderii la experienţă" al c. Teza cognosci- bilităţii lumii, susţinută de mar- xism, se corelează cu cea pri- vind adevărul obiectiv şi cu cea privind dialectica relaţiilor dintre adevărurile relative şi ade- vărul absolut către care omeni- rea avansează nelimitat. în con- secinţă, deşi atribuită unui su- biect-robot, şi interpretată cate- gorial, c. este recunoscută ca un proces ce reuneşte senzorialul şi logicul, empiricul şi teoreticul şi care se desfăşoară perpetuu în ordinea interacţiunii dintre su- biect şi lumea sa. Reflectarea caracterizează transferul adecvat de la obiect la subiect dar nu epuizează c. care modelează rea- litatea după norme logice, uzînd de coduri şi mijloace semantice. Specificitatea dar şi ascensiunea C. rezidă în aceea că ea nu numai că asimilează lumea fizică a obiec- telor dar şi pe cea a acţiunilor, acestea din urmă devenind, prin interiorizare, operaţii mintale. Prin coordonările interoperaţio- nale se construiesc diferite modele ale lumii, acestea fiind suscep- tibile şi de studii formale, furni- zate de o serie de epistemologi moderni: R. Carnap, \V. Quine, K. Popper, F. Gonseth ş.a. C. este întotdeauna un proces psiho- social cu o evoluţie şi tipologie istorică. P.i?.£?t scrie; „cunoaş- terea constă în construcţia sau reconstrucţia obiectului cunoaş- terii, astfel îneît să se sesizeze mecanismul acestei construcţii;... a cunoaşte înseamnă a produce în gîndire pentru a reconstitui modul de producere a fenome- nelor". Dialectica procesului c. a fost redată de Lenin: „de la intuirea vie la gîndirea abstractă şi de la ea la practică, aceasta fiind calea cunoaşterii adevăru- lui, a cunoaşterii realităţii obiec- tive" . CURAJ, trăsătură caracterială de ordin voliţional constînd în capacitatea de înfruntare conş- tientă a pericolelor şi de ac- ţiune consecventă în condiţii de risc. Implică nu absenţa fricii, ci stăpînirea şi depăşirea ei. „Să nu-ţi fie teamă de nimic mai mult decît de teamă" (Emmer- son). CURBA ÎNVĂŢĂRII, reprezen- tarea grafică a desfăşurării şi re- zultatelor obţinute într-un pro- ces de învăţare, pe abscisă în- scriindu-se investiţiile de timp, iar pe ordonată progresele şi gre- şelile. C.î. are, de regulă, o formă de S iniţial intervenind o regresie în fondul de cunoştinţe certe, iar apoi progresîndu-se în spi- rală, în formarea deprinderilor c.î. urcă iniţial brusc şi apoi mai lent în cazul acţiunilor facile, iar în cazul acţiunilor dificile evoluează iniţial lent şi apoi urcă brusc. CURBĂ DE EVOLUŢIE, ex- primarea grafică a modificărilor de ordin cantitativ şi calitativ ce intervin în evoluţia psihofizio- logică a unui individ într-o anu- me perioadă de timp. Se impun trei tipuri de c.de e.: a) c. de e, de tip a exprimă o evoluţie accele- rată în primele perioade de vîrstă şi o reducere a ritmului în perioa- dele următoare; b) c. de e. de tip b exprimă un ritm relativ lent al evoluţiei în primele perioade şi o intensificare a ritmului ulterior; c) c. de e. de tip c exprimă un ritm uniform şi moderat pe întreg parcursul intervalului studiat. CUTANAT, atribut al comple- xului senzorial cu receptori peri- ferici în piele şi care include tactul, simţul termic, durerea periferică şi probabil şi alte for- 166 167 mc de recepţie protopatică prin- tre care şi rudimente de sensi- bilitate la lumină (A. Leontiev). Se consideră că subsistemul sen- zorial c. reprezintă un senzorium comun, este lă baza dezvoltării tuturor celorlalte organe de simţ. CUTEZANŢĂ, caracteristică comportamentală definită prin sfi- darea pi imejdiei, temeritate, în- drăzneală. Keferindu-se la planul gîndurilor şi ideilor unei per- soane, c. este legată de afirma- rea a ceea ce este nou, personal, valoros, în pofida oricăror riscuri. CUTIA NEAGRĂ (T5LACK- BOX), metodă de bază a ciber- neticii, fundamentată teoretic de W.R. Ashby (1956). în strînsă interacţiune cu metoda modelă- rii, metoda „cutiei negre" pre- supune cercetarea comportamentu- lui unui si_:tem complex sau hi- percomplex pe baza corelării mă- rimilor de intrare ţi a celor de ieşire, fă, induse abstrac'ic de trans- formările care se petrec în inte- rior, de. caracteristicile elementelor componente. După măsurarea ri- guroasă a mărimilor de intrai c şi de ieşire, se exprimă matema- tic dependenţa mărimilor de ie- şire de mărimile de intrare, pre- cizîndu-se apoi natura compor- tamentului, determinist sau pro- babilist, şi se formulează !ej;e,< evoluţiei lui ulterioare. Di-a lun- gul istoriei cercetărilor ştiinţifice, se tinde spre trecerea de la c.n. sistem complet, nedeterminat iu detalii, la „cutia albă", adică 1.; sistemul cunoscut în detalii şi astfel luat în stăpînire. 1/Selin- viorismul s-a bazat mult pe mo- delul c.n. analizînd relaţiile din- tre extremele sistemului cerebral veriga aferentă, stimulările la in- trare, şi veriga eferentă, stimu- lările la ieşire. Cercetarea psiho- logică tinde să depăşească meto- da c.n., elucidînd conţinutul pro- ceselor şi condiţiilor interne, su- biective. DICŢIONARELE ALBATROS D DACTILOLOGIE, sistem de co- municare a cuvintelor cu ajuto- rul degetelor, folosit de surdo- muţi. Fiecare literă este desem- nată printr-un gest digitalopal- mar. Este deci un alfabet „ma- nual" conţinînd atîtea semne di- gitale cîte litere sînt în alfabe- tul limbii respective. Astfel, cu- vintele se comunică pe cale vizu- ală. D. este intens folosită la copiii surzi pentru formarea lim- bajului şi demutizare. Ulterior ea îşi pierde din importanţă, tinzînd să fie înlocuită, mai ales în relaţiile cu normalii, prin la- biolectură. Dactilograful este un mod de comunicare tactilă cu orbii surzi, prin aplicarea palmei unuia asupra palmei celuilalt pen- tru d., sau prin dermografie, tra- sarea de litere pe palma celui ce recepţionează. DALTONISM, cecitate croma- tică parţială constînd din incapa- citatea de a vedea roşul şi ver- dele, acestea fiind confundate în- tre ele. D. se explică printr-o defecţiune constitutivă a siste- mului vizual. DARVINISM, teorie evoluţio- nistă de însemnătate revoluţio- nară prin care se întemeiază biologia ştiinţifică. Faţă de la- markism, d. reprezintă un pro- gres important în sensul conce- perii dialectice a acesteia. Factorii la care recurge Darwin sînt: 1) Va- riabilitatea sau diversitatea mo- dificării organismelor datorită con- diţiilor interne şi influenţelor de mediu. 2) Ereditatea, prin care se fixează şi se transmit din ge- neraţie în generaţie variatele ca- ractere dobîndite (fapt relativi- zat şi chiar contestat de curentele neodarviniste). 3) Suprapopulaţia sau tendinţa de sporire a numă- rului indivizilor speciei peste con- diţiile de subsistenţă oferite de mediu. 4) Lupta pentru existenţă sau pentru supravieţuire, luptă ce se desfăşoară în cadrul acele- iaşi specii sau între specii apro- J69 D D piate. 5) Selecţia naturală, prin care se efectuează trierea şi con- tinuitatea celor mai apţi, mai bine adaptaţi condiţiilor de exis- tenţă. Aceşti ultimi factori au fost puşi de epigonii lui Dar- win la baza d. social, curent sociologic neştiinţific ce propagă idei reacţionare, întrucît re- duce legile dezvoltării sociale la raporturi pur biologice. în ansam- blul său d. reprezintă o concep- ţie biologică materialistă şi a slujit ca bază pentru dialectica marxistă. D. i se datoreşte prima demonstraţie argumentată a ori- ginii animale a omului. Darwin a pus şi bazele psihologiei gene- tice. Tot în cadrul d. s-a formu- lat o teorie despre rolul adapta- tiv al emoţiilor şi expresiilor emoţionale. D. clasic a fost pre- lungit şi dezvoltat prin neodar- vinism sau genetică, antropolo- gie culturală ş.a. DAT, ontologic, ceea ce re- prezintă realitatea obiectivă in- dependent de subiect; epistemo- logic, obiectul cunoaşterii luat ca atare, fără a fi supus prelu- crării sau interpretării. Astfel este în expresia engleză sense-data, fapt senzorial elementar şi brut. Prin extensie, în psihologie, d. semnifică un conţinut şi stări psihice prezente la un moment dat, imediate, impuse obiectiv sau de desfăşurările psihice anterioare şi care îndeplinesc rolul de pre- mise senzoriale sau intelectuale, urmînd ca abia ulterior să fie supuse unei prelucrări sau elabo- rări. Rezultate ale unui proces de observare şi înregistrare. Berg- son consideră ca spontane, di- recte, d. imediate ale conştiinţei. Piaget scrie: „chiar pe terenul cel mai preştiinţific şi embrionar nu există date imediate". în psihologia experimentală, fapte- le brute obţinute în urma in- vestigaţiei. DATORIE MORALĂ, modali tate a conştiinţei, atitudinilor şi conduitei morale, dezvoltată prin convertirea cerinţelor, normelor şi principiilor morale în obligaţii morale imperioase şi realizată consecvent în virtutea primatului respectului (trebuie, — Sollen), faţă de norme şi în baza necesităţii interne ca reflex al necesităţii obiective sociomorale. Latură practică, efectorie a conştiinţei axiologice, sociale, cetăţeneşti, profesionale. în genere d.m. cores- punde unui mod de organizare caracterială ce implică atît for- mă (aspiraţia generică şi senti< mentulspre îndeplinirea datoriei, deprinderea de a răspunde obliga ţiilor, dispoziţia voluntară co- respunzătoare, conştiinciozitatea), cît şi conţinut (conştiinţă mo- rală înaltă, responsabilitate, con- vingeri şi simţăminte ale valorii). Conştiinţa d.m. se dezvoltă ini- ţial prin constrîngeri, persuasiuni, exersări, dar nu rămîne circum- scrisă unei morale heteronome, ci se integrează tot mai mult în morala autonomă pe măsură ce se dezvoltă laturile ei de conţi- nut. I- Grigoraş afirmă că liberta- tea voinţei trebuie să fie consi- derată condiţia sine qua non a îndeplinirii datoriei, pentru că în- săşi libertatea este conştiinţa unei necesităţi social-obiective. După I Grigoraş, „autodeterminarea mo- rală a omului are loc nu numai prin intermediul datoriei, ci şi prin mijlocirea plăcerii, dragostei, pa- siunii, conştiinţei valorii etc." D.m. este o dimensiune esenţială a binelui moral care se sprijină pe principiul de bază al „celui mai bun lucru de făcut". DĂRUIRE DE SINE, înclina- ţie a caracterelor superioare de a-şi devota întreaga fiinţă unor cauze înalte, unor acţiuni sau persoane, depăşind interesele per- sonale de autoconservare. DEBILITATE MINTALĂ, for- ma cea mai uşoară de înapoiere sau deficienţă mintală, şi, în genere, de slăbiciune a activită- ţii psihice. Se distinge o d.m. congenitală (oligofrenia) şi una dobîndită, în urma unor mala- dii neuropsihice (epilepsie, schi- zofrenie, encefalită, traume cra- niene ş.a.). D.m. se caracterizează prin glndire insuficient dezvoltată, manifestată, prin înţelegere greoaie, limitată la aspectele concrete ale fenomenelor şi situaţiilor de viaţă, dar şi prin primitivism emoţional şi slăbiciune de voinţă. Debilul mintal este aproape incapabil de gîndire abstractă, nu poate se- siza legăturile generale, esenţiale, dintre obiectele şi fenomenele realităţii, iar capacităţile de cri- tică, discriminare şi de calcul matematic sînt precare. Sub as- pect comportamental, are price- peri şi deprinderi de conduită civilizată, dar prezintă o labili- tate în manifestările sale; este uşor influenţabil, credul, naiv. Posibilităţile de muncă, de efort intelectual sînt reduse. Probele psihologice de inteligenţă situ- ează nivelul mintal al debilului mintal între 7 şi 12 ani. I.M. Soloviov (1959) arată că, întru- cît d.m. implică o slăbiciune şi nedezvoltare a celui de-al doilea sistem de semnalizare şi a func- ţiilor reglatorii exercitate de aces- ta asupra primului sistem, şi structurile perceptive sînt afec- tate, deci sînt reduse şi capaci- tăţile de observare sau intuiţie corectă. Copiii cu d.m. sînt edu- cabili, pot fi şcolarizaţi, sînt capabili, în anumite limite, să înveţe, să citească, să scrie, să-şi însuşească unele noţiuni concrete (după C. Puf an — comparaţia este metoda optimă) şi să-şi for- meze priceperi şi deprinderi simple, practice. Pregătirea lor se realizează în şcoli ajutătoare, unde li se aplică didactici şi măsuri educative speciale şi li se asigură necesarul de cunoştinţe compati- bil cu nivelul dezvoltării lor psi- hice, iar, în final, o calificare profesională corespunzătoare cu posibilităţile lor. M. Roşea (1968) constată că în cazuri de d.m. se obţin rezultate mai bune în şcoala ajutătoare decît dacă respecti- vul copil este integrat în învăţă- mîntul general. întrucît întîrzie- rea este în acelaşi timp intelectuală şi emoţională, iar pe măsura avansării în vîrstă şi a eviden- ţierii dificultăţilor de adaptare, intervin blocaje şi tulburări emo- ţionale ce agravează deficitul in- telectual, o serie de psihologi (I. Bider — 1968, P. Torrance 1971, 110 D S. Luugu-Nicolae — 1975) pi~ pun şi demonstrează necesitatea şi eficienţa a diferite tipuri de psihoterapie (artistică, ludică, ocupaţională, de grup etc.) în recuperarea şi reeducarea copiilor afectaţi de d.m. Spre deosebire de celelalte forme de înapoiere mintală (idioţie şi imbecilitate), debilul mintal, cu toate insufici- enţele sale mintale, se poate adapta şi integra satisfăcător în- tr-o activitate utilă. DEBLOCARE, ridicarea sau în- lăturarea blocajului (inhibării afective) ce reţine reacţiile, acti- vitatea mentală şi exteriorizarea. D. se obţine prin înlăturarea ac- ţiunii cauzelor ce au provocat blocajul sau prin comutarea aten- ţiei, prin formarea de noi motive, prin tonificare afectivă etc. Une- ori folosesc şi substanţele psiho- tonice. în teoria creativităţii se are în vedere un blocaj anti- creator datorit conformismului, fricii şi comodităţii şi despre o d. prin motive şi atitudini crea- tive. DECENTRARE, după J. Pia- get, anularea efectului de centrare, ca urmare a coordonării (punerii în relaţie) unor centrări dife- rite, ale căror efecte se compen- sează reciproc- Cităm din Pia- get: „Decentrare, adică asimi- lare prin punere în raport a obiectelor asimilate"; — „decen- trarea progresivă a acţiunii pro- prii, deci eliminarea egocentris- mului în profitul compoziţiei în- chise şi reglate, prin faptul că acţiunile iniţiale devin reversibile şi operatorii"; — „subiectul este cu atît mai activ cu cît ajunge mai mult sâ se decentreze sau mai bine spus, decentrarea este însăşi măsura acţiunii sale eficac»; asupra obiectului"; — „este im- posibil ca la vreun nivel să se- parăm obiectul de subiect. Exi-.- tă numai raporturile dintre aces- tea, dar aceste raporturi pot fi ni;: I mult sau mai puţin centrate sau decentrate şi în această inver- siune a orientării constă trece- rea, de la subiectivitate la obiec- tivitate". Piaget are în vedere d. în raport cu subiectul; deci d. este un fel de centrare asupra obiectului, o reflecare organizată prin coordonări ce asigură obiec- tivitatea. D. poate fi relativa (prin compensare) sau absolută (operatorie). După nivel şi con- ţinut se disting d. perceptive (reglare ce permite o echilibrare între componentele obiectului), intuitive (dezvoltate prin regla- rea formelor în prelungirea d. perceptive), d. intelectuală, ce se realizează la nivelul conceptelor prin coordonări reversibile ce permit conservarea invarianţilor şi construirea explicaţiilor şi, în fine, d. afective caracterizate ca „interes pentru sursele de plăcere, concepute ca distincte de acţiunea proprie". Exemplu de ^.perceptivă: dacă se dau două linii drepte şi egale, în loc să se atribuie uneia din ele un rol privilegiat, se întreabă simplu dacă ele sînt egale sau inegale. Atunci, aşa-numita eroa- re a etalonului dispare, ceea ce se explică prin coordonarea (pune- rea în relaţie) a două centrări ale căror efecte deformante se anu- lează reciproc (daca centrarea urţei linii de 5 cm echivalează cu ,alungirea" ei cu 10%, atunci 'creşterea absolută a valorii fie- căreia dintre ele se compensează reciproc, raportul dintre ele ră- mînW acelaşi 5/5 = 5,5/5,5 = '== 1). Exemplu de d. intelectu- ală: dacă în experienţa cu ajun- gerea parţială (micşorarea handi- capului) a două vehicule care se deplasează în acelaşi timp, copilul poate lua în considerare jiu numai punctele lor de sosire, ci şi pe cele de plecare, atunci 'el va ajunge să aproximeze corect diferenţele de viteză, ceea ce se explică prin coordonarea (punerea în relaţie) a centrării punctelor de sosire cu centrarea punctelor de plecare, care nece- sită parcurgerea traiectoriilor res- pective cu privirea şi conştienti- zarea diferenţelor lor de lungime; or, la lungimi diferite ale traiec- toriilor parcurse în acelaşi timp, dacă punctele de plecare ar fi fost distanţate, mobilul B ar fi depăşit mobilul A, depăşirea nece- sitînd atunci o viteză' de miş- care mai mare. Cît priveşte d. afectivă aceasta, după opinia noas- tră, se integrează într-o formă mai cuprinzătoare de centrare şi d., aceea a valorilor sau axio- logică. Fenomenul este ilustrat de trecerea de la morala utili- .tară şi subiectiv-heteronomă, la morala autonomă ce integrează valori sociale obiectivate. Encul- turaţia presupune o progresivă d. a valorilor. La sugestia noastră, -V. Mihăilescu a studiat procesul de culturalizare ca d. axiolo- gică, aceasta implicînd şi cons- truirea sentimentelor la nivelul valorilor sociale superioare. DECEREBRARE, operaţie de secţionare şi îndepărtare a emi- sferelor cerebrale (menţinîndu-se centrii inferiori), practicată experi- mental pe animale în scopul studie- rii anumitor funcţiuni ale creieru- lui. Antrenează perturbări de comportament şi deficienţe adap- tative cu atît mai grave cu cît animalul este situat pe o treaptă mai avansată în scara filogene- tică. Nu numai la reptile dar şi la păsări d. are consecinţe minore şi pasagere; la un mamifer ea produce o cronică incapacitate adaptativă. Decorticarea este ope- raţia de îndepărtare a cortexului, deci a stratului cenuşiu al emi- sferelor cerebrale. DECIBEL, unitate de măsură a nivelului de presiune acus- tică (simbolizată dB) care repre- zintă nivelul presiunii acustice, al cărui raport faţă de pragul convenţional de 2 • IO" 5 N/m 3 , luat ca nivel zero, are logarit- mul zecimal înmulţit cu 20, astfel determinîndu-se unitatea (dB). O ambianţă sonoră pînâ la 40 dB este considerată liniş- tită, către 60 dB devine zgomo- toasă, la 80 dB foarte zgomo- toasă, iar a.proape de 140 dB devine asurzitoare, insuportabilă, atingînd pragul durerii. DECILAJ, metodă de etalo- nare a testelor în statistica psi- hologică, avînd la bază calculul procentual. Ca unitate etalon este folosită decila. Limitele d. se calculează cu ajutorul frec- 173 \ D venţei cumulate. Se recomandă să nu se aplice d. pe un eşan- tion mai mic de 100 de subiecţi. Metoda d. ne permite: a) forma- rea unei reprezentări de ansam- blu despre nivelul general al performanţei într-un colectiv dat; b) punerea performanţelor de la diferite probe pe o bază compa- rabilă. DECILĂ, unitate etalon, în statistica psihologică, folosită la clasificarea subiecţilor după per- formanţa obţinută la o anumită probă. Potrivit convenţiilor sta- bilite în statistică, prima d. va cuprinde primii lO°/o subiecţi, cu rezultatele cele mai bune sau cele mai slabe, a doua d. 20% din subiecţi ş.a.m.d. DECIZIE, modalitate de de- păşire a unui conflict cognitiv sau afectiv, hotărîre sau opţiune ce survine ori de cîte ori în desfăşurarea unei activităţi apar evenimente care împiedică anti- ciparea cu certitudine a evolu- ţiei situaţiei, respectiv atunci cînd asupra evoluţiei situaţiei, în care este angrenat individul, acesta nu poate face decît supo- ziţii, în situaţiile în care indi- vidul poate prevedea cu cer- titudine efectele oricăreia dintre acţiunile sale sau ale evenimen- telor exterioare, nu se pune problema alegerii acţiunilor, aces- tea fiind dictate de însăşi va- loarea sau utilitatea lor pentru individ (în baza postulatului care atribuie comportamentului uman tendinţa maximizării utilităţii). Individul destochează din sto- cul „memorie" modelul de acţiu- ne, însuşit anterior (condiţie de- finitorie a situaţiei de certitu- dine), prin intermediul căreia ştie că va obţine o anumită utilităţi; cotabilă. în situaţiile de incer- titudine se întrevăd mai multe căi de acţiune, diferenţiate atit pe planul utilităţii, cit şi pe acela al probabilităţii succesului. Sînt mai multe definiţii ale d.: K. I)u- dley: „...selectarea unui curs de acţiuni dintr-un număr de alter- native:; L.M. Le Maitour „...ale- gerea între două sau mai multe alternative: alegere raţională pe bază de informaţie sau afecti- vă"; Sweetland şi W. Haythorn: „...selecţia unui răspuns dintr-un ansamblu de răspunsuri poten- ţiale"; J. Tiffin şi E.J. Cormick: „...o funcţie mediată care pre- cede acţiunea"; R. Gagne: „... pro- ces de alegere sau judecată care apare cînd subiectul cunoaşte mai multe cursuri de acţiune po- sibile, care, toate, duc la o situaţie adecvată"; H. Pieron; „.. .căutarea unei corespondente optime la un automat, între ieşiri şi intrări, ţinînd seama de costul trecerii de la informare la decizie"; V. Ceauşu: „Orice modificare de comportament care, decurgînd dintr-o trebuinţă, este declanşată, după un proces de evaluare, in vederea realizării [adu- cerea în momentul prezent) a unui „obiect" prefigurat, respectiv acţiu- nea prin care se încearcă concre- tizarea, într-un sens dat, a viito- rului", în teoria statistică a d. determinarea variantei de acţiu- 174 D fie, pentru care produsul dintre utilitate şi probabilitate (a suc- cesului sau reapariţiei evenimen- tului scontat) are valoare ma- ximă. Momentele d.: 1) identi- ficarea principalelor variante ale acţiunii şi estimarea consecin- ţelor lor; 2) ierarhizarea efecte- lor previzibile, pe căile de acţiune conturate, în urma aprecierii lor prin prisma utilităţii (subiectivă) sau a valorii (obiectivă) sociale; 3) estimarea probabilităţilor de reuşită sau de eşec pentru fiecare variantă de acţiune; 4) adoptarea strategiei de acţiune (de tipul minimax: „obţinerea valorii maxi- me, a cîştigului minim posibil" sau „maximinizarea cîştigului", sau de tipul maximin: „reduce- rea la nivelul minim a pierderii maxime posibile" sau „minima- lizarea pierderilor"); 5) reduce- rea variantelor de acţiune pînă Ja „structura alternativelor" (dile- ma) în care se înfruntă, de re- gulă, o variantă de acţiune carac- terizată printr-o probabilitate ma- re a unui cîştig de valoare mică şi o alta oferind un nivel mare al cîştigului dar o probabilitate mică a obţinerii acestuia; 6) înlă- turarea structurii alternativelor şi investirea uneia dintre va- riantele de acţiune cu atribu- tul de „optimă". Tipuri de d. Printre criteriile mai larg uti- lizate pentru clasificarea d. se numără; a) gradul de determi- nare a situaţiilor anticipate (mai precis, cantitatea de informaţie a situaţiei prezente; b) consis- tenţă şi tranzitivitate; c) „adver- .sarul de joc"; d) caracterul rela- ţiei subiect-situaţie. în funcţie de cantitatea de informaţii a si- tuaţiei actuale se disting: a) acţiu- nea în condiţii de certitudine, atunci cînd evoluţia situaţiei este anticipată cu probabilitatea 1 sau 0, nivelurile certitudinii nepunînd probleme de alegere între variante de acţiune, răspunsul la forma pe care o va lua situaţia fiind preelaborat şi însuşit prin învă- ţare, în această categorie intră şi situaţiile în care calea de acţiu- ne unică este susceptibilă de a fi găsită prin raţionament; b) d. propriu-zisă, respectiv elabora- rea modelului acţiunii în con- diţii de incertitudine. Aces- tea implică întotdeauna asuma- rea unor riscuri şi ca urmare se pot diferenţia în: prudente (ac- ceptarea acţiunii numai în con- diţiile în care probabilitatea suc- cesului este superioară lui 0,5), hazardate (cînd succesul şi eşe- cul apar ca echiprobabile) şi riscante (cînd probabilitatea suc- cesului este inferioară lui 0,5). în funcţie de consistenţă şi tran- zitivitate se disting: a) d. sta- tică, reprezentată prin alegerea unică, nerepetabilâ, ireversibilă. Asemenea d. apar în activitatea politică pe cîmpul de luptă, în anumite activităţi profesionale în condiţii de acută criză de timp,pre- cum şi în anumite momente din viaţa' individului (alegerea pro- fesiei) etc; b) d. stochastice, con- stînd în lanţuri de d., în care pa- rametrii fiecărei verigi suferă modificări în funcţie de rezul- tatele obţinute anterior. Ele se caracterizează deci printr-o anu- 175 D mită lipsă do consistenţă şi tran- zitivitate, care facilitează adapta- rea la condiţiile mereu noi ale activităţii; c) prin „adversar de joc" se înţelege factorul genera- tor al evenimentelor care măresc în asemenea măsură nedetermi- narea situaţiei actuale incit împie- dică anticiparea cu certitudine a evoluţiei ei. Din acest punct de vedere se disting: a) „Jocul contra naturii". în situaţiile ce se sub- sumează acestei denumiri adver- sarul îl constituie natura în în- ţelesul larg de sumă a factorilor impersonali generatori de eveni- mente cu grade diferite de pre- vizibilitate sau chiar imprevizibile, susceptibile de a facilita sau a îngreuna atingerea scopurilor ur- mărite de individ. în această cate- gorie intră situaţiile care apar în decursul aşa-numitelor „jocuri de noroc", cele create de variaţiile unor factori cum sînt cei meteo- rologici etc. b) „Jocul contra sine". Are o structură asemă- nătoare cu forma anterioară, de- osebirea constînd în faptul că adversarul de joc se identifică cu propria persoană. Confrunta- rea are loc între aspiraţii şi posi- bilităţi, între ceea ce vrea şi ceea ce poate efectiv individul, c) „Jo- cul pluripersonal". Sub această denumire sînt cuprinse situa- ţiile în care individul este con- fruntat cu strategiile altor per- soane, d) în funcţie de caracterul relaţiei subiect-situaţie se dis- ting d. exprimînd: 1) Situaţia de inferioritate, care defineşte po- ziţia în care se plasează în şi faţă de mediu, atunci cînd simte sau apreciază că posibilităţile sale de acţiune sînt insuficiente pen- tru învingerea dificultăţii pro- blemei cu care este confruntat. Printre formele active ale con- duitei în această situaţie se nu- mără: laşitatea, respectiv ten- dinţa de a părăsi cîmpul acţiunii, precum şi panica, manifestată prin reacţii generalizate (aşa- numita „avalanşă de reacţii"). Formele pasive ale conduitei, în această situaţie, includ: panica manifestată prin inhibiţie gene- ralizată (înrudită cu aşa-numitul „reflex de moarte aparentă"), re- semnarea, teama (de tipul anxie- tăţii). 2) Situaţia de echilibru, ca- racterizată prin conştiinţa faptu- lui că forţele proprii sînt sufi- ciente pentru învingerea difi- cultăţii situaţiei, se manifestă prin prudenţă, stăpînire de sine, calm. 3) Situaţia de superiori- tate (de dominare). Se caracteri- zează prin deplină încredere în forţele proprii şi prin sentimen- tul că dificultăţile situaţiei pot fi învinse. Forma pasivă a con- duitei în această situaţie, con- stînd în participarea formală la activitate, se manifestă prin in- diferenţă, lipsă de interes, bla- zare, atitudinea de minimalizare a dificultăţii, a riscurilor. Formele active sînt reprezentate prin: în- drăzneală, actul de curaj şi actul eroic. îndrăzneala se diferenţiază de curaj prin absenţa cunoaşterii pericolului. Astfel, deşi îndrăz- neala şi actul de curaj înseamnă în egală măsură acceptarea ac- ţiunii, substratul lor este deo- D sebit: necunoaşterea situaţiei şi absenţa conştiinţei riscului în cazul îndrăznelii; cunoaşterea si- tuaţiei şi asumarea conştientă a riscurilor, pe fondul încrederii în propriile forţe, în cazul actu- lui de curaj. Iar actul eroic în- seamnă anularea factorului utili- tate (personală) pe fondul aceluia care reprezintă valoarea (socială) şi acceptarea oricărei eventuali- tăţi, chiar a certitudinii de ni- velul zero, cu privire la propria securitate. Actul d. implică: sco- pul ideal, exprimînd ceea ce ar dori individul să obţină, înaintea oricărei evaluări a mijloacelor sa- le de acţiune; nivelul aspira- ţiei, scopul concret pe care îşi propune să-1 atingă (definit de S. Siegel drept „punctul din regiu- nea pozitivă a scalei de utilitate aplicată la o variabilă de realizare care se identifică cu cei mai înalt dintre scopurile între care modi- ficarea funcţiei utilităţii este ma- ximă" ; intensitatea aspiraţiei, ten- siunea psihică ce ia naştere o dată cu fixarea sau alegerea unui scop, în care se îmbină intensitatea mo- tivaţiei şi nivelul scopului (cu cît acesta este mai ridicat cu atît intensitatea aspiraţiei este mai mare); nivelul sperat al scopului, exprimînd ceea ce crede indivi- dul că va obţine; percepţia per- formanţei, ceea ce crede individul că a obţinut înainte de a cunoaşte rezultatul exact al acţiunii. DECODIFICARE, proces de transformare a semnalelor unui alfabet-cod, în semnale echiva- lente, proprii sistemului receptor/ destinatar, pe baza unei anumite reguli, transformare realizată de traductorii de intrare a siste- mului. Este procesul invers codi- ficării, adică: L = P(ZJ g Z -> a; 6 A) alfabet-cod alfabet de bază Psihologic, d. înseamnă trece- rea de la semn la semnificaţie, de la informaţia reproductivă la cea de comandă, de la reflex sen- zorial la senzaţie, percepţie etc. Forma cea mai înaltă a d. este înţelegerea. DECOMPENSARE, proces in- vers compensării constînd din per- turbarea echilibrului în urma unui deficit sau privaţiuni. Supri- marea compensării. Manifestare clinică a epuizării sau a depăşirii resurselor funcţionale ale unui organ lezat (ex. apariţia semne- lor de insuficienţă cardiacă etc.) DECONDIŢIONARE, în neuro- fiziologie, slăbirea şi stingerea reflexelor condiţionate ca urmare a neîntăririi lor îndelungate (se presupune că nu dispar cu totul, dată fiind facila lor restabilire). în psihoterapie, d. constă în for- marea unei condiţionări negative (de apărare, de fejecţie) la sti- mulii ce au fost condiţionaţi în chip patologic. Astfel la alcoolici sau drogomani se dă odată cu dozele de alcool eau morfină şi o substanţă cu efecte vomitive. De aici d. faţă de consumul de alcool sau drog. Termenul se mai foloseşte şi pentru a desemna tehnici de a'şa-zisă „spălare a creierului". 12 D D DEDUBLAREA PERSONALI- TĂŢII, fenomen psihopatologic de disociere a unităţii personalităţii prin dedublarea fiinţei, apariţia a două euri diferite ce evoluează succesiv sau simultan şi deter- minînd două tipuri de compor- tament. Cele două euri coexistă, unul fiind normal şi conştient, iar altul patologic şi bazat pe o motivaţie inconştientă. Sin- drom întîlnit în isterie, psihoze alcoolice, stări maniacale şi schi- zofrenie. DEDUCŢIE, strategie a gîndirii, formă fundamentală de raţiona- ment, constînd din trecerea de la aserţiuni generale la concluzii asu- pra unor fapte particulare, întrucît acestea din urmă sînt subordonate primelor. D., arată Goblot, evi- denţiază necesitatea unei relaţii şi este mult mai riguroasă decît inducţia. Silogismul este forma -tipică a d. bazate pe judecăţi categorice. Există şi d. realizată în formă ipotetică sau disjunctivă. DEFECTOLOGIE, disciplină psi- hopedagogică care se ocupă de particularităţile psihofiziolo- gice ale dezvoltării copiilor cu de- ficienţe fizice şi psihice şi cu legile, metodele şi tehnicile edu- cării şi reeducării lor, a instruirii şi adaptării lor la muncă. D. se ocupă de surdomuţi, orbi şi ambliopi, logopaţi, debili min- tali şi deficienţi motori. în con- textul d. se dezvoltă psihologia deficienţilor senzoriali şi min- tali şi, de asemenea, capitole de pedagogie specială adecvată ce- rinţelor pedagogico-medicale ale recuperării şi compensării funcţii- lor deficiente. Se face o deose- bire între patologie şi deficienţă. Deficienţii senzoriali, motori şi mentali sînt consideraţi nu anor- mali, ci anomali. D. contempo- rană îşi asumă următoarele sar- cini: a) stabilirea structurii defi- cienţei şi definirea posibilităţilor de corecţie şi compensare; b) fundamentarea principiilor de cla- sificare a copiilor anomali; c) studierea particularităţilor vieţii şi activităţii copiilor deficienţi în anumite condiţii sociale; d) elabo- rarea sistemului de educare şi instruire diferenţiat după defi- cienţe; e) stabilirea scopurilor, conţinutului şi metodelor instruirii şi educării în raport cu cerinţele contemporane; f) elaborarea me- todelor de pregătire practică, de calificare într-un anumit dome- niu şi de profilaxie a pertur- baţiilor care ar putea să survină ulterior (C. Puf an). DEFICIENT, persoană cu o lipsă, o lacună morfofuncţională înnăscută sau survenită. Defi- cienţele sînt anomalii dar nu reprezintă ceva patologic. Se dis- ting d. senzoriali, motori şi min- tali. Prin extensiune, se vor- veşte şi despre d. morali. DEFINIŢIE, operaţie logico-se- mantică exprimată într-o propo- ziţiune concisă prin care se indică proprietăţile esenţiale ale unui obiect, fenomen, stare, se preci- zează semnificaţia unui semn. D. stabileşte o identitate de sem- nificaţie cognitivă între terme- nul de definit şi descripţia (expli- caţia), centrată în jurul unui termen definitor. Identitatea de conţinut între termen şi pro- poziţia definitorie exclude însă formulele tautologice. Conform logicii aristotelice d. se construieş- te prin raportarea la genul pro- xim şi stabilirea diferenţei speci- fice. Această formulă clasică nu satisface toate cerinţele cunoaş- terii ştiinţifice. Se disting d. a obiectelor şi d. a termenilor. în acest ultim caz, d. poate fi stipu- lativă, recurgînd la etimologii sau stabilind o convenţie. în d. unui obiect se cunosc forme empirice, practice şi abstract- geometrice. C. Popa dezvoltă o teorie modernă a d. dintr-o dublă perspectivă semiotică şi praxio- logică. După acesta funcţiile d. sînt: referenţial-designatoare, de introducere a unui termen sau expresii noi, de concentrare a informaţiei, de evidenţiere a schim- bărilor intervenite în conţinut, sin- tactic-calculatorie, ce justifică în- locuirea într-un context propo- ziţional a definitului prin defi- nitor şi invers. Se admit noi forme de d. cum sînt cea ostensivă constînd din precizarea înţele- sului unui termen în cadrul unei comunicări prin indicarea şi per- ceperea obiectului-etalon, d. ope- raţională ce delimitează un sens prin anumite rezultate obţinute în cadrul unor acţiuni experimen- tale sau practice şi, de asemenea, d. realizate explicit sau implicit, sintactic sau semantic prin recu- renţă. Deci, în psihologia cu- noaşterii modalităţile de desface- re a implicaţiilor unor semnificaţii sînt numeroase, variate şi în con- tinuă evoluţie. DEFULARE, proces invers re- fulării, constînd din eliberarea tendinţelor refulate, din readuce- rea lor în conştiinţă şi din re- ducţia tensiunilor acumulate. D. implică activarea funcţiilor ca- tharsice şi eliberarea de tensiuni'. DEGENERESCENTĂ, regresiu- nea treptată a unui organism (sau unui organ) de la o formă superioară către un prototip in- ferior. Anomalie anatomică şi funcţională ce reprezintă o de- viaţie de la sistemul normal de proprietăţi ale speciei şi care se accentuează din generaţie în ge- neraţie. Prin extensiune, se poate referi şi la domeniul psihic, spi- ritual si moral. DEJA VU (PŞEUDOMNEZIE), iluzie a gnoziei constînd în falsa recunoaştere, în simţămîntul de familiaritate, de apartenenţă la propria experienţă a unor per- soane sau situaţii pe care subiec- tul le întîlneşte, real, pentru prima dată. DELIBERARE (lat. delibera- re—a, cîntări), proces intelec- tual de examinare cît mai com- pletă a unui fapt cu relevarea argumentelor şi motivelor pro şi contra în vederea adoptării unei decizii. în d. reflexia conştien- tă intervine în prim plan, dar după Lacheliere, influenţează şi unele mobiluri afective con- ştiente. DELINCVENTĂ JUVENILĂ, fe- nomen ce include totalitatea în- călcărilor de norme sociale săvîr- şite de către tinerii sub 18 ani, încălcări sancţionate penal. Fac- torii d. nu sînt numai de ordin in- 179 178 12* D dividual, ci, în special, de ordin social. Marea majoritate a delinc- venţilor provin din familii dezor- ganizate. Un alt factor genera- tor de d. este grupul ce întreţine o subcultură bazată pe valori nega- tive, deviante. Alte influenţe ne- gativ&»pot fi puse pe seama roma- nelor şi filmelor ce cultivă vio- lenţa şi încurajează agresivitatea. în geneza d.j. o condiţie internă, importanta, este frustraţia. Sta- tistic se constată,,- apartenenţa tinerilor delincvenţi fie la fa- milii foarte paupere, fie deosebit de prospere, în care se întreţin con- diţii ce conduc la supradimen- sionare a trebuinţelor, necesită- ţilor, pretenţiilor. Aceste aspi- raţii şi scopuri sînt realizate pe căi neacceptate de către socie- tate. D.j. poate fi clasificată după: a) gradul de intenţionali- tate: prezenţa sau absenţa inten- ţiei; b) gradul de responsabili- tate: perfect responsabil, intelect redus, boală mentală, intoxica- ţie; c) participare la comiterea delictului: singur, în grup; d) repetabilitatea infracţiunii: pen- tru prima oară, recidivă. Des- prindem cîteva caracteristici psi- hice ale delincventului: a) încli- naţia către agresivitate, fie la- tentă, fie manifestă, ce este ba- zată pe un fond de ostilitate, de negarea valorilor socialmente ac- ceptate: munca, de exemplu; b) instabilitatea emoţională, ge- nerată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilita- tea eului; c) inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sen- timentului de insecuritate, pe care individul Câtitâ să-1 supri- me, de exemplu prin schimbări;,i deasă a domiciliului sau vaga- bondaj, ori prin evitarea forme- lor organizate de viaţă şi mun- că; d) duplicitatea conduitei, ma- nifestă în discordanţa dintre doua planuri: unul, cel al comporta- mentului, tainic, intim în care se prepara infracţiunea, şi celă- lalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin can- işi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; e) dezechilibru existenţial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absur- dă a banilor etc. De cele mai multe ori, minorii se modelează după astfel de forme de mani- festare, pe care le întîlnesc la infractorii adulţi înrăiţi, veroşi, recidivişti. Sub aspect psihope- dagogie, delincventul minor este acel nevîrstnic ale cărui necesi- tăţi biologice, afective, intelec- tuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute la timp şi în mod corespunzător normelor cul- turale existente (R.K. Merton). H. Eysenck consideră că tinerii delincvenţi provin din categoria celor greu educabili. Cel mai important lucru este, pentru so- cietate, prevenirea d.]. Acţiunea socială legată de prevenirea d.j. este legată de elaborarea unor instrumente de predicţie ştiin- ţifică a acestui fenomen. Soţii Glueck, comparînd două grupe de tineri, una formată din delinc- venţi iar alta, cantitativ egală, din nedelincvenţi, constată că prin- cipalele deosebiri între cele două loturi sînt explicabile prin tipul 180 D de relaţii socioafective din fa- milia tînârului. Aceste relaţii re- flectă disciplina şi supraveghe- rea efectuată de ' către părinţii copiilor, afecţiunea implicată în viaţa de familie, coeziunea vieţii familiale. W. Kwaraceus indică existenţa unor repere comporta- mentale care pot fi relevante asupra înclinaţiei spre devianţă: ostilitate la adresa factorilor educaţionali, manipularea unui limbaj violent şi trivial, preo- cupări sexuale precoce, minciuni şi furturi repetate, reacţii şi ati- tudini disproporţionate faţă de situaţii, tendinţe asociative le- gate de indivizi mai mari şi cu antecedente. DELIR, tulburare a activităţii psihice, în special a gîndirii, constînd în apariţia, pe un fond patologic, a unor idei false, ra- ţionamente greşite sau concluzii aberante, deformante sau ne- corespunzătoare realităţii încon- jurătoare. D. constă într-o des- tructurare a eului, în sensul unei profunde deteriorări a raportu- rilor dintre eu şi lume. D- mai poartă numele de „halucinaţii noe- tico-afecţive" (H. Ey) constituite prin proiecţia unor idei sau con- vingeri aberante care fac parte din sistemul personalităţii alie- nate, psihotice. Pentru a afirma că o idee este delirantă, nu este suficient să se constate doar că un raţionament nu corespunde reali- tăţii, ci trebuie pus în evidenţă fondul patologic al apariţiei lui: interpretările şi ideile delirante sînt întotdeauna raportate la în- săşi personalitatea deliranta, sini dezvoltate, pornind de Ia o idee care-1 „atinge" în subiectivita- tea lui, distingîndu-se astlel de erorile de judecată, care, întot- deauna, sînt raportate la cir- cumstanţe obiective. Spre deo- sebire de simplele erori de jude- cată, ideile delirante contrazic în întregime tot constructul pre- morbid, opunîndu-se oricăror ar- gumente logice, probelor şi re- zultatelor sau dovezilor. D. se impune în cîmpul conştiinţei ca un eveniment al lumii exterioa- re, fiind întotdeauna însoţit de o intensă reacţie afectivă, făcînd imposibilă corectarea sau înde- părtarea lor, prin lămuriri, do- vezi sau demonstraţii, persoana afectată fiind convinsă de ade- vărul lor. Această convingere în realitatea ideilor delirante de- termină şi anumite comporta- mente şi atitudini corespunză- toare şi ca urmare neadecvate nici realităţii nici coexistenţei cu ceilalţi. Deci prin d. nu se înţeleg doar credinţele şi convingerile, prin care se exprimă temele de- lirante, ci şi întregul cortegiu al fenomenelor ideo-afective, pe care acestea se inserează. Astfel, d. nu este doar pasiv şi accidental, o simplă tulburare ideo-afectivă de tip oniric-confuzional, ci este activ incorporat în personalita- tea bolnavului, realizînd un fel de inversare valorică a realităţii şi instituindu-se ca unica modali- tate de existenţă a acestuia. D. diferă atît sub aspectul diversi- tăţii temelor şi a conţinutului, acesta fiind furnizat de expe- 181 0 se disting prin faptul că depind, în primul rînd, de caracteristicile leziunilor cerebrale şi, în al doilea rînd, de natura bolii care a provo- cat aceste leziuni. Astfel se dis- ting d. ca urmare a lezării masi- ve a creierului, cum sînt: d. to- tală sau paralitică, d. parţială sau dismnestică şi d. senilă, care, în general, apare pe fondul unei tulburări cerebrale ca urmare a atrofierii. în cadrul d. parţiale, în funcţie de natura tulburări- lor neurologice care-i stau la ba- ză se disting diferite alte tipuri de d., cum ar fi :d. arteriopatică, epileptică, pelagroasă, precoce, en- cefalitică etc. D. mai poate apare şi în sau ca urmare a unor tul- burări psihice în special de tip psihotic, în aceste cazuri, nefă- cînd însă parte din ansamblul simptomatic şi constituind doar o complicaţie progresivă. Caracte- ristica esenţială a d. o constituie potenţialul evolutiv, în compa- raţie cu „predemenţa", impli- cată în schizofrenie. D., în mod spontan, tinde întotdeauna spre agravare şi o degradare psihică terminală. DEMNITATE, atitudine valo- rică faţă de sine implicată şi în atitudinea faţă de alţii şi în întreaga conduită socială. Pre- supune conştiinţa propriei va- lori, a meritelor şi responsabili- tăţii morale. Simfămînt al respec- tului faţă de sine armonios core- lată cu respectul faţă de alţii. Deci d. nu contrazice, ci implică modestia. Sentimentul de a fi o personalitate de unde şi tendin- ţa de a se comporta conform unui registru de valori şi a soli- cita un tratament corespunzător. Dreptul la statutul de personali- tate se justifică prin îndeplinirea rolurilor, generic — prin înde- plinirea datoriilor faţă de socie- tate. Dezechilibrarea sistemului de relaţii yalorizante arătat, afec- tează d. şi perturbă promovarea atît a valorii proprii cît şi a valorii altora ducînd la orgoliu, vanitate sau umilinţă şi autoa- bandon. DEMOGRAFIE (gr. demos — popor, grapho — descriere), ştiin- ţă a caracteristicilor şi schimbă- rilor cantitativ-statistice ale popu- laţiei; d. înregistrează, în forma, finală, rezultate statistice ale unor aspecte de viaţă individuală: de- cese, naşteri,' căsătorii, divor- ţuri, migraţii etc., puternic influ- enţate de variabile psihologice: înclinaţia spre sau reţinerea faţă de căsătorie, natalitate etc. (com- portament demografic). La rîn- dul lor aceste variabile sînt de- pendente de mari procese sociale, economice etc, încît elucidarea comportamentelor demografice es- te, de obicei, o temă multidisci- plinară, în care un rol destul de important îi revine psihologiei. DEMONOLOGIE, învăţătura te- ologică despre diavoli şi presu- pusele lor acţiuni de influenţa- re a oamenilor; conform mito- logiei, calităţile intelectuale şi creative ale oamenilor ar fi de origine demoniacă. Credinţa în 184 D atotputernicia malefică a demo- nilor, ca şi alimentarea supersti- ţiei prin persecutarea, în evul mediu, a celor ce erau conside- raţi „în legătură cu demonii" a generat o serie de grave tulbu- rări de conştiinţă şi comporta- ment. Demonopatia este delirul celor ce se cred posedaţi de forţe diabolice. Demonomania este cre- dinţa delirantă în existenţa şi acţiunea perpetuă şi invizibilă a „spiritelor" infernului. Cultura contemporană reduce posibilită- ţile de alienaţie mistică. în cli- nica de boli mintale se întîlncsc frecvente psihopatii şi psihoze cu o etiologie mistică, îndeosebi la copiii ce au fost fanatizaţi reli- gios. DEMONSTRAŢIE, procedeu lo- gic de fundamentare a adevăru- lui cunoştinţelor cu privire la o problemă sau alta, de asigurare a întemeierii suficiente a noului adevăr comunicat. Spre deose- bire de raţionament, d., care utili- zează diferite raţionamente şi argumentări de fapte concrete, constituie un procedeu logic prin care se prezintă argumentele pe care se întemeiază judecăţile noi, obţinute pe cale experimentală sau deduse din raţionamente. Struc- tura logică a d. cuprinde obiectul sau teza de demonstrat, funda- mentele sau argumentele aduse în sprijinul tezei de demonstrat şi procedeul logic de argumentare. După scopul urmărit se disting d. propriu-ziză şi d. de informare, după rolul şi felul fundamente- lor d. cu caracter deductiv şi d. cu caracter inductiv, iar după felul procedeului de argumentare d. directă şi d. indirectă. Pentru a evita erorile, d. trebuie să respecte anumite reguli. Referitor la teza de demonstrat, se impune ca aceasta să fie o judecată clară şi precis determinată şi să rămînă identică cu ea însăşi în cursul întregului proces de argumentare. Referitor la argumente, se im- pune ca acestea să fie adevărate, să constituie raţiuni suficiente pentru teza dată şi să aibă legă- turi logice cu teza. Referitor la procedeul logic de argumentare, se impune c.-i teza să decurgă CM necesitate din argumente, deci să se respecte regulile inferent/ 1 deductive sau ale celei inductiv; în psihopedagogie, te: ineiui! d" d. se foloseşte şi în a ;• ciure cu c - lificativul de intuitiv, deci ti. în sensul propriu de arătare a unor obiecte şi de punere în evi- denţă a v.nor relaţii concrete. DENDR1TĂ, arborizaţie do na- tură protoplasmatică a neuro- nului, cu rol în receptarea influ- xurilor nervoase. D. se articu- lează cu terminaţiile axonale (sinapse). DENSiC.AŢIE, în psihanaliză, principiu conform căruia subiec- tul stăpînit de dorinţe, senti- mente, gînduri, ce fuseseră ante- rior refulate, se apără în continu- are, negînd faptul că acestea (do- rinţi, gînduri) i-ar aparţine. DENOTAŢIE, funcţie a'semne- lor de a reprezenta ceva indepen- dent de ele. Acelaşi semn sau com- plex de semne poate avea diferite semnificaţii, în funcţie de accep- ţia ce i se dă (ex. semnul A poate 185 D însemna prima literă a alfabetu- lui, fie vocala respectivă, fie o judecată etc); în logică, ansim- blul obiectelor pe care le evocă un termen; în accepţia lingvis- tică şi psihologică termenul d. se opune celei de conotaţie prin valoarea sa de generalitate şi sta- bilitate pentru fiecare din cu- vintele unei limbi; în dicţionare, cuvintele apar cu d. lor. V. SEMN 1 , SEMNIFICAŢIE. DEONTOLOGIE (gr. deonto - necesitate, ceea ce se cade, da- torie, logos — studiu), (în sens curent) doctrină a moralei profe- sionale cuprmzînd ansamblul nor- melor şi obligaţiilor etice specifi- ce unei activităţi umane. Teoria despre datorie, despre originea, caracterul si normele obligaţiei morale. După creatorul termenu- lui (J. Bontham), studiu empiric al datoriilor morale concrete, ra- portate la diferite situaţii sociale. în psihologie, desemnează fie stu- diul îndatoririlor şi normelor mo- rale pe care trebuie să le respecte psihologul în cadrul exercitării sale profesionale, fie însuşi ansam- blul acestor norme formulate în- tr-un cod deontologic. Normele deontologice ale psihologiei, înde- osebi ale celei aplicate, au în ve- dere obligaţiile psihologului de a acţiona exclusiv pe linia respec- tului faţă de persoana umană, a obiectivitătii absolute, a interven- ţiilor practice întemeiate exclusiv pe raţionamente şi informaţii ştiin- ţifice, păstrarea secretului pro- fesional, autonomie necondiţio- nată în utilizarea tehnicilor de specialitate şi perfecţionarea con- tinuă a tehnicilor şi cunoştinţe- lor pe care le utilizează. DEPENDENŢĂ, (în psihologia socială) trebuinţă de altul, de ataşare la altcineva, existentă în fiecare individ uman. Formele de manifestare ale d. raportarea sinelui la o altă persoană, cău- tarea de legături şi aflarea de satisfacţii prin acestea. Afilierea este expresia unei astfel de tre- buinţe şi relaţii de d. DEPERSONALIZARF starea de destructurare a organizării psihice a persoanei tradusă prin impresia (subiectivă) de schim- bare. Bolnavii ;J au impresia că nu mai sînt ei, caută să se regă- sească pe ei înşişi, par a fi pierdut simţul unităţii persoanei lor, sim- ţul propriei existenţe" (C. PafîîOil- Ştefânescu, 1962). D. este redată de bolnav prin sentimentul de înstrăinare socială, vid interior, de hipobulie, de indecizie de ac- ţiuni, de încetinire a cursului vieţii psihice, de irealitate a re- miniscenţelor şi ideilor, de deva- lorizare, de modificare a afecte- lor, de diminuare a forţei de re- zonanţă afectivă, iar in cazuri mai grave, prin sentimentul de moarte psihică. Impresia de schim- bare şi detaşare de propria rea- litate es e generală, fiind însă trăită mai intens în planul afec- tiv, de unde apariţia dedublării afective, bolnavul suferind pen- tru faptul că este incapabil să mai sufere şi să se mai bucure ca mai înainte. Treptat se contu- rează impresia artificialităţii şi caracterului impus al propriilor procese psihice, corelată şi cu 186 D impresia schimbării realităţii în- conjurătoare. Uneori bolnavul se comportă ca şi cum ar fi un ob- servator detaşat de propriile ac- ţiuni (H. Elldns). D. apare în diverse boli psihice dar cu deo- sebire în schizofrenie. DEPLASARE, spre deosebire de d. în spaţiu, termenul, aşa cum este el folosit în psihanaliză, denotă mecanismul inconştient de transferare a unei încărcături psihice fie numai afective, fie mai complexe (afective şi idea- tice cum sînt credinţele, opiniile) de la obiectul ei direct la un alt obiect. Declanşarea acestui me- canism este determinată fie de inacceptabilitatea obiectului di- rect pentru conştiinţă, fie de in- disponibilitatea obiectivă a aces- tuia. După Freud, d. liberă de energie este una din caracteristi- cile majore ale proceselor primare ce participă la inconştient. D. tensiunilor de la o reprezentare la alta se produce printr-un lanţ asociativ. DEPRESIUNE, stare psihică morbidă, caracterizată printr-o scădere a tonusului de activitate psihică şi motorie, însoţită de o dispoziţie sufletească astenică, de tristeţe exagerată, de deprimare, fatigahilitate şi anxietate. Este întîlnită într-o formă gravă în unele boli psihice, în sţ>ecial în psi- hoza maniaco-depresivă. Relativ frecvent întîlnite sînt formele uşoare de d. apărute ca o reac- ţie firească la situaţii dificile de viaţă (moartea unei persoane dragi, divorţ, certuri, insuccese) sau în urma unei munci istovi- toare, a unui regim alimentar sever. Asemenea stări de d. pot apare la orice vîrstă, dar mai ales în adolescenţă şi la vîrstele înain- tate. Unele stări de d. neocazio- nale, şi care îşi au rădăcinile în modul de structurare a persona- lităţii, necesită o schimbare a condiţiilor de viaţă şi activitate, şi, totodată, tratament psihote- rapeutic. DEPRESIUNE DIFUZĂ,diminu- area activităţii electrice spontane a scoarţei, propagarea lentă a acestei descreşteri şi persistarea sa pentru cîteva minute în fie- care punct cortical ca urmare a aplicării pe scoarţă a unor sti- muli mecanici, chimici sau elec- trici. D.d. echivalează cu un arte- fact experimental imp.jitant, de natură să îngreuieze studiul acti- vităţii bioelectrice a scoarţei. DEPRINDERE, componentă au- tomatizată a activităţii, caracteri- zată prin desfăşurarea în afara sau prin reducerea controlului conştient, realizare spontană şi facilă. Rezultă din exersare repe- titivă şi se fundează pe un stereo- tip dinamic sau pe o matrice func- ţională iii care sînt reunite ve- riga aferentă şi cea efectorie a reflexelor. In procesul formării d., reacţiile se coarticulează şi se organizează structural, iar afe- rentaţia trece de la nivelul ver- bal la cel senzorial şi aici, de la controlul prin telereceptori la controlul proprioceptiv (G. Za- pan). în d. un rol central revine conexiunii inverse. A nu se con- funda d. care sînt efecte ale învă- ţării, ca şi cunoştinţele, cu auto- 187 D matismele native. Deşi în psiho- logic d. sînt cercetate după mode- lul actelor motorii automati- zate, trebuie să se evite reducerea la sfera motricitatii considerîn- du-se pluralitatea d. pcrcrptire, waerAcc. - i s t a p e K i z i principiului interacţiuni ;t. IL.Tlio- mae remarca iapiu! ci în pro- blema d. psihice au intervenit, grave deformări din cauza fu- a conceperii autonomiste a d. fie ;i considerării omului — a un pro- dus ])asiv al împrejurărilor exter- ne. Marx remarca, în urmă. cu mai bine de un secol, că omul este în aceeaşi măsură influenţat de împrejurări în care înseşi îm- prejurările sînt influenţate de el. L. Vîgotski a criticat, la vremea sa, teza pedologică despre inde- pendenţa d. de activitatea de învăţare, dar nu a acceptat nici identificarea d. cu învăţarea, con- siderînd că între acestea două sînt relaţii complexe ce se modifică de la o etapă la alta. învăţarea bine organizată nu se situează în coada d., nu este o simplă benefi- ciară a condiţiilor oferite de aceas- ta, ci este o generatoare de noi con- diţii de d. învăţarea raţional cons- truită trage după sine d., îi lărgeşte posibilităţile ţi perspectivele, se situează în fruntea d. şi generează astfel de structuri şi procese car,', fără învăţare şi educaţie nu ar ji fost posibile. Astfel, procesele psi- hice secundare(gîndire, voinţă etc). nici n-ar putea apărea în baza unei d. spontane, fiind construite prin învăţare latentă şi mai ales dirijată. L. Vîgotski socoteşte însă că d. se produce nu numai în baza învăţării dar şi în baza situaţiilor sociala integrale, în care este inclus copilul în fiecare etapă a vieţii sale. Neîndoielnic, d. psi- hică individuală se produce îi < u i i î c i t u l '.] . n b i m p e r i u l d . ' • . • J C . ' M I - c i i l t i i r a l . ' . A . i . e o n f i e v a i v i , < ' . 1 însuşirea îiKxlelel'.i de a'iiuni •: a cunoşt inielor d<- CU re Copil ,,rc. iizrază la. om... primipiui eseu ţiai al dezvoltării ontogcnetice şi anume reproducerea în însuşirii, şi capacităţile individului a însu- şirilor şi capacităţilor speţei uma- ne, constituite istoric". Astfel, d. capătă un caracter concret-istn ric şi se subordonează principiului istorismului, degajîndu-se de re gularităţile evoluţiei biologice, încercările de a aplica în psiho- logia genetică umană legea bi<>- genetică a lui E. Haeckel („onto- genia repetă filogenia") nu au dus la nici un fel de rezultate conclu- dente. Este adevărat că, aşa cum. arăta Goethe — societatea merge mereu înainte dar individul o in întotdeauna de la început,— însă. psihogeneza se întemeiază pe o anume etapă, în care sînt rezu- mate, selectate şi condensate rezul- tatele întregii d. istorice, socie- tatea fiind orientată mai mu't către cerinţele viitorului decît spr • reproducerea trecutului. Fncul- turaţia se bazează pe alte meca- nisme comparativ cu embriuge- neza. Forţele motrice ale d. soci- ale sînt în acelaşi timp şi factorii determinanţi ai d. psihologice indi- viduale. Concret, după cum arată A. Leontiev, copilul se dezvolta în sistemul relaţiilor de cooperare în comunicare cu ceilalţi oameni, prin activitate. Asupra fiecărei etape a d. individuale îşi pune pe- cetea activitatea diriguitoare care 196 D este în acelaşi timp şi principala modalitate de interacţiune cu ambianţa. D. este stadială. Fie- care stadiu, după Piaget, prezintă o structură de ansamblu, deci o calitate specifică, se bazează pe stadiul anterior şi pregăteşte clementele stadiului următor. Or- dinea în care se succed stadiile este invariabilă şi se impune cu necesitate. AstL-1 nu este posibilă apariţia gîndirii abstracte înain- tea c'elei concrete sau a motiva- ţiei secundare, înaintea celei pri- mare. Există o serie de legi psi- hogenetice de care educaţia tre- buie să ţină seama. O caracteris- tică logică a psihogenezei, re'.e- vată de L. Vîgotski, este caracte- rul ei sistemic. Funcţiile sau pro- cesele psihice nu se dezvoltă se- parat una de alta, ci în raporturi necesare una cu alta. Altfel decît prin aceste interacţiuni intraspe- cifice, ce mijlocesc interacţiunile globale cu ambianţa socio-uma- nă, d. psihologică nici n-ar fi posibilă. în fiecare stadiu însă unul din procesele psihice ocupă un loc dominant în raport cu celelalte. Astfel sînt în ordine — emoţia, percepţia, reprezentarea şi memoria, voinţa, gîndirea, sen- timentele superioare şi imaginaţia. D. psihologică fiind multifac- torială, se produce totuşi conform unor legi dialectice cum sînt tre- cerea de la cantitate la calitate, apariţia şi depăşirea contradicţii- lor, negarea negaţiei. D. psiholo- gică a copilului presupune con- fruntarea dintre cerinţele subiec- tului şi exigenţele ambianţei, din- tre aspiraţii şi posibilităţi, dinlie constrîngeri şi iniţiative, dintre imaginea de sine şi viziunea altora asupra sa etc. Treptat psihoge- neza capătă tot mai mult carac- teristici tic personogeneză. Aceas- ta pentru că, pe măsura acumu- lării interpolărilor, subiectul de- vine tot mai apt de extrapolări originale, întrucît sînt filtrate prin ansamblul condiţiilor sale interii'.; şi deci creşte cota sa de contri- buţie în interacţiuni şi se afirmă odată cu tinereţea, cu integrare,t socială în asumarea de roluri responsabile, ca agent al d. so- ciale şi al propriei d. psihice, deci ca personalitate constituită. DIADOCOKINEZIE, după Pie- ron, capacitate de a executa miş- cări alternative în succesiune ra- pidă, şi prin sincronizări bilate- rale, cum sînt învîrtirea pumni- lor. Se verifică prin testul mario- netelor. Pierderea d. este numită adiadocokinezie. DIAGNOSTIC, în înţelesul cu- rent al termenului, d. este o recu- noaştere, o identificare a unui pro- ces, fenomen sau a unei individua- lităţi, pornind de la detalii carac- teristice. D. medical recunoaşte, in cazul concret, o anumită boală; d. psihologic identifică semnele unui proces sau unor însuşiri, preci- zează apartenenţa la un anume tip de personalitate etc. DIAGRAMĂ, construcţie gra- fică exprimînd dezvoltarea şi va- riaţiile unor fenomene supuse stu- diului sau o serie de rezultate statistice. Poate fi obţinută şi cu ajutorul unor aparate de iu- IOT DIALECTICĂ (gr. , din r//',' -- cu. /i'iiein - - a vorbi, ;i discuţii), sistemul legilor Celor mai generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi conştiinţei, în aceiaşi timp metodologia generală a cu- noaşterii realităţii. în opoziţie cu metafizica, d. afirmă, imitatei materială ;i lumii în infinita ei diversitate de obiecte şi feno- mene aflate într-o perpetuă inter- acţiuni; şi interdependenţă. Ksen- < ială în d. este legea unităţii şi luptei contrariilor prin care se explică mişcarea, ca automişcare. 1 )ezvoltnrea în lumina d. presu- pune salturi calitative pe bază de acumulări cantitative şi se realizează conform principiului negării negaţiei. Se distinge o d. "biecfivă, proprie naturii şi soeie- (ăţii şi o d. stibisc'ivă proprie cunoaşterii şi activităţii. Lenin a enumerat psihologia printre ştiin- ţele menite să aducă contribuţii precumpănitoare la dezvoltarea d. în constituirea psihologiei ştiin- ţifice metodologia d. marxiste a adus şi aduce contribuţii de in- apreciabilă însemnătate. Sîntînţe- lese dialectic raporturile obiect- snbicct, dintre conştiinţă şi acti- vitate, procesul trecerii de la sen- zorial la logic şi unitatea lor Con- tradictorie, saltul de la fiziologic ia psihic, polarizarea afectivă şi caracterologică. Toate marile rea- lizări din psihologie fie că aparţin unor dialecticieni deliberaţi sau 1111, confirmă tezele d. De e\., psihologia genetică, realizată de l'iiiget, deşi nu s-a ghidat de (!., totuşi relevă o d. prin forţa i'ap- D telor si ;i demonstraţiilor ştiin- ţifice. ' DIALOG, forma fundamentală şi cea mai obişnuită de realizare a comunicării interumaiie, în care două persoane sau mai multe (plurilog) fac schimb reciproc de mesaje în scopul obţinerii unui acord mintal sau al cooperării in realizarea unei acţiuni. In depen deuţă de funcţia pe care o înde- plinesc în comunicarea reciprocă interlocutorii, participanţii la d.. sînt pe rînd emiţător şi receptor, idealizarea unui i. presupune exis- tenţa unui cod comun (de exem- plu, limba în care se vorbeşte tre- buie cunoscută de toţi partene- rii), a unui referent comun (obiec- tul comunicărilor) şi a unui con- text comun — situaţia obiectivă în care are loc comunicarea. Frec- vent, în cadrul instituţiilor so- ciale, d. este supus anumitor exi- genţe mai mult sau mai puţin statuate, care adaugă cadrului lingvistic comun, norme sociale obligatorii (forme de adresare, dreptul de întîietate în adresări etc). Exemplul cel mai familiar este modalitatea d. profesor-elev, în cadrul procesului de învăţă- mint. Pamfil şi Ogodescu (1974; consideră d. ca reprczentînd mo- dalitatea de realizare a conştiin- ţei prin opoziţiile eu-tu-el. DIATERMIE, procedeu tera- peutic de încălzire a corpului pi iu intermediul unor curenţi electrici de inaliă frecvenţă ce se dezvoltă între doi electrozi aplicaţi pe ' piele. DIDACTICA (gr. diihili-tlli^ •• in-înicii\), ramură a, pedagogici 198 D care se ocupă de sibteniul de mvă- ţţunint, de formele de organizate, principiile, metodele, mijloacele şi scopurile procesului instructiv şi de relaţiile dintre pedagog şi elevi. D. modernă se îmbogăţeşte prin principiile şi metodele pro- gramării, prin problematizare şi euristică şi tehnici audio-vizuale. Accentuînd latura informativă a instrucţiei d. se angajează in planul educaţiei intelectuale şi al educaţiei în genere. Iii afara d. generale există o serie de d. spe- ciale care se ocupă de metodele predării anumitor obiecte de în- văţămînt în anumite tipuri de, şcoli. Sînt metodicile în care se accentuează latura concret teh- nologică. DIDACTICISM, modalitate de- fectuoasă de educaţie şi instruc- ţie, în care se pune accentul exclu- siv pe comunicarea şi pe însu- şirea dogmatică a unor reguli, nor- me şi cunoştinţe şi pe criiica exa- gerată, permanentă, supărătoare a conduitei celui educat. D. ne- ţinînd seama de complexitatea personalităţii copilului, creează deseori rezistenţă faţă de învă- ţare, educaţie. Kigiditatea în educaţie şi înăbuşirea libertăţii şi spiritului activ al copilului sau tînărului sînt indicii ale d. DIFERENŢIAL SEMANTIC, fe- nomen de mediaţie (comparare) în relaţiile lingvistice, evidenţiat prin tehnica cu acelaşi nume, pro- pusă de C. Osgood (1954). Se dau rînd pe rînd cuvinte ce trebuie să fie apreciate după o scală în termeni bipolari: frumos-urît, cle- gant-grosolan, ascuţit-rotuud etc. Se i-nihl 1 ui<-ş(e apoi ,,poi I ret u(" cu\iniuliii, aşa cum e.->te elapie- ciat ca semn in sine (ca structură sonoră) de către subiect. După cum se vede, nu este evaluat însuşi conţinutul semantic, ci numai sen- sul afectiv paradigmatic. Cu toate acestea d.s. îndeplineşte un rol indiscutabil în selecţia lexicală. l'rin extensiune, tehnica d.S. a fost aplicată în studii de perso- nalitate şi psihologie socială şi aceasta cu rezultate fecunde. In număr de subiecţi se evaluează pe sine şi pe alţii după una sau mai multe scale cu 7 trepte, după care se procedează la alcă- tuirea de matriţe, la analiză fac.- torială etc. Tot aşa se constată cum anumite grupe sau categorii se apreciază pe sine şi pe altele etc. DIFERENŢIERE PSIHICĂ, în- suşiri şi grupe de însuşiri psiho- comportamentale după care se deosebesc între ei indivizii, mi- crogrupurile, categoriile şi marile colectivităţi umane. D.p. sînt cali- tative sau cantitative, prevăzînd gradaţii şi confruntări de struc- turi. Se stabilesc în raport cu un model general al personalităţii sau grupului şi, de regulă, uzează de încadrarea în tipuri (v.) Obiect de cercetare al psihologiei dife- renţiale. DIFERENŢIERE SENZORIA- LA, proces de distincţie a unor însuşiri sau puncte foarte apro- piate. Pavlov a descris reflexul de diferenţiere bazat pe inhi- biţie activă. în experimentele lui, diferenţierile se obţin prin apli- carea de întăriri deosebite la cei doi stimuli. La om primează, 199 D după cum arată B. Ananiev, d.s. prin valori de semnalizare de- osebite n reflexelor de orientare şi investigaţie. La baza neuitaţii şi în general a sensibilităţii dile- renţiale este activitatea reflexă a creierului. DIFICULTATE ŞCOLARĂ, ob- stacol în calea învăţării şi educat iei şcolare a respectării regimului de activitate şcolară. Poate Ii di; diferite feluri: întîrziere a maturi- zării, debilitate mintală, carenţă nfectivă, instabilitate motorie sau afectivă, nivel cultural scăzut, omi- siune în însuşirea unor informaţii de bază, hipomnezie, omisiune în formarea unor operaţii şi pro- cedee de lucru intelectual,' devi- anţă de comportament ş.a. înlă- turarea d.ş. presupune studiu de caz, descoperirea cauzelor, acţiu- nea asupra acestora, tratare indi- viduală adecvată, recuperare prin integrarea în colectivul şcolii. DILEMĂ (gr. di{s) — doi,' lan- ma — argument), tip de raţiona- ment disjunctiv-ipotetic. în cazul d. simple, una din premise este o judecată disjunctivă, care enunţă două laturi alterne ale unei alter- native, iar celelalte două premise sînt judecăţi ipotetice, care au acelaşi consecvent (antecedentul uneia este prima latură alternă, iar antecedentul celeilalte este a doua latură alternă); concluzia este o judecată categorică, iu cazul d. compuse, premisele ipo- tetice au consecvent diferit, iar concluzia este o judecată disjunc- tivă. Cînd alternativa dată în ju- decata disjunctivă are trei laturi alterne avem trilema; dacă sînt si mai multe laturi alterne avem polilenui. Un exemplu tipic de ,'i comunice între ei. A şi lî sînt iun* prizonieri, fiind acuzaţi de o in fracţiune comisă în comun. Ei sin ; ţinuţi şi interogaţi separat, fără a putea comunica între ei. Fie- care poate să recunoască sau nu infracţiunea, reacţia anchetaţi)- rilor fiind cunoscută de ei. Dac," ambii neagă a fi comis infracţiu- nea, sînt eliberaţi (plata Xj). Dac, ambii recunosc, sînt condamnat i (plata x 4 ). Dacă A recunoaşte infracţiunea iar B o neagă, atunci B este condamnat la o pedeapsă mai mare pentru infracţiune plus pentru încercarea de a induce în eroare (plata x 2 ), iar A este eli- berat şi primeşte şi răsplată pen- tru că a contribuit la elucidarea cazului (plata x 3 ). Relaţia^ între plăţi este deci x 3 x t x 4 x 2 . în for- ma matricială, jocul arată astfel: J u c A T n R J U C A T C 'vi uu no DA \ V X 5 \ ^ >R(A) DA | \ * 3 X, \ 2 \ \ I 200 D în termenii teoiiei jocurilor, plata jucătorului A este âus în du apta fiecărei celule, iar plata jucătorului B este jos în stingă lieeârei celu- le. Cel mai bun rezultat este x ;! care se obţine cînd unul recunoaş- te iar celălalt neagă. Dacă însă ambii urmăresc acest rezultat, am- bii vor recunoaşte şi vor obţine plata Xţ. Acesta este un punct de echilibru al jocului, el fiind un comportament raţional conform teoriei minimax, abaterea de la această alegere puţind atrage pier- deri mai mari (x,). Paradoxul constă în faptul că doi jucători „neraţionali" care ar alege ambii negarea, ar obţine un rezultat mai bun (xj). Acest joc urmăreşte conflictul interior al subiectului dintre tentaţia spre cooperare (răspunsul „NU") şi cea spre tră- dare („DA"), care poate asigura un rezultat individual mai bun (D. Rapaport, A.M. Chamach — 1964). Au fost introduşi mai mulţi indici pentru analiza proprietă- ţilor matricei de plăţi şi a răs- punsurilor date de subiecţi în serii mari de jocuri. „Avantajul x 3 +'x 4 mediu al competiţiei" : ~ —- X i + Xo — ~ ; indicele este invers pro- porţional cu cooperarea. „Plata ,„„ x 1 + x 2 -;-x.,-;-Xi medie per proba : ~ este direet proporţională cu coope- rarea. Modificarea raportului în- tre plăţi duce la modificarea com- portamentului jucătorilor. De ase- menea, alegerile variază în func- ţie de stwtuţa în seiin de ale- geri, în ultimul l i n i ] ' , l a i ' ă a ţ i j i e > . < a ~ i l M i | < : j i > r l ' ' l ' ' i l l i p l r . . i i i , i ' . - . l c c l l l H K n s , t i t ( l l l c j ] i . i I n , i . S p e c i i l e pentru psihologie este dinamis- inul evolutiv, dezvoltarea, în psihanaliză, d. presupune con- flict fie forţe în conştient sau in- conştient. K. l,evviti si-a eilili- cat ca d. sistemul său de psiho- logic, întrucit aceasta pune ac- centul pe torţele ce acţionează într-un cîmp de tensiune. Coni- portamentul reprezintă o modi- ficare a cînipului si os te pus in dependenţă de acesta. DINAM'lSM, în filosofic, cu- rent ce acordă prioritate forţe- lor, energiei, deseori tratînd sub- stanţa materială ca un deri- vat al mişcării; în psihologie, ansamblul pulsiunilor, motivelor, tensiunilor şi tendinţelor ce sus- ţin conduitele şi determină con- tinue modificări în dezvoltarea lor, ce nu permit o viziune sta- tică asupra personalităţii, întrucît aceasta este în continuă interac- ţiune cu ambianţa în care inter- vine, de unde şi restructurările în însăşi organizarea personalităţii. DiNAMOGEN, proprietate ' a stimulilor externi şi interni, a trebuinţelor şi motivelor, a reac- tivităţii emoţionale de a dinami- za organismul, de a creşte ten- siunea psihică şi spori capaci- tatea de acţiune. J. Xuttin dis- tinge im segment d., energizant al motivului. DIPLOPIE (gr. diploos — du- blu, opsis — vedere), formă de vedere 1 «inoculară anormală da- torită cliscoonlonării timpurilor vizuale monoculare astfel îneît f i e c a i c n l n ' i - r ' l p r < > k ' t : l h l i l u - v n , t | - > l - I l i ' '-' ' ' | ' l ' 1 u l i i i i • , ( ! - \ , i / n | i I n blu. ('el' 1 d' 'ii,i iin.i;.;it|i n ni' -, miteiite ale aceluiaşi obiect au o dispoziţie spaţială diferită. \ pare în condiţiile unor perturbai ' nervoase, în stări fazic şi *. instalează cronic în cazul sin, hismului cxlrcin. DIPSOMANIE (gr. dtpso, sel.-. mania •-- nebunie), nevoie liipei- dimensionată patologic, irezisti- bilă şi impulsivă de a consuni lichide în cantităţi exagerate. S< manifestă periodic succedînd stă- rilor depresive. Termenul de d. nu este folosit numai ca simptom al psihozei alcoolice. Trebuie to- tuşi făcută o deosebire între d. ca o compulsiune de consuni ex- cesiv- de lichide, ce apaie la inter- vale relativ mari, de prolidepsia diabetică unde setea exagerai â este condiţionată de pierderea marc de lichide prin rinichi (poli- urie). DISARTRIE (gr. dys - greu, arilion — articulaţie), tulburare a. limbajului, caracterizată prin confuzie în articularea cuvinte- lor, ca şi prin modificări ale rit- mului, intonaţiei şi expresivită- ţii vocii. Se observă în unele boli ale sistemului nervos, în para- lizia generală progresivă, în unele intoxicaţii alcoolice. Este de ori- gine cerebrală. Simptomele disla- lice grave sînt similare d. uşoare. Forma extremă a d. este anai- tria, manifestată prin imposibili- tatea pronunţării cuvintelor. DISCALCULIE, perturbare în mecanismele înţelegerii şi efec- tuării operaţiilor de calcul ia c o pii cu inteligenţă normală. D. este însoţită de tulburări ale organizării spaţiale. Kste o de- ficienţă tranzitorie şi remedia- ' D I S C E R N Ă M Î N T , capacitatea intelectuală de a opera distincţii între esenţial şi neesenţial, de a sesiza cele' mai fine deosebiri in- tre lucruri, de a înţelege cu sub- tilitate şi a aprecia nuanţat. DISCIPLINĂ, modalitate a con- duitei şi activităţii culte, superior organizate şi sistematizate; ca- racteristică a persoanei, constînd atît extern cît şi intern din sub- ordonarea conştientă faţă de prin- cipii, norme, dispoziţii superioa- re. D. se manifestă nu numai prin executarea conformă unor ordi- ne şi normative dar şi prin orga- nizarea autonomă a conduitei autocontrolate după criterii de ordine şi consecvenţă în îndepli- nirea deciziilor. D. implică o organizare superioară • a tuturor proceselor psihice cum ar fi per- cepţia, gîndirea, atenţia, voinţa, afectivitatea. O măsură a d. este stăpînirea de sine şi raţiona- litatea, între d. şi iniţiativă crea- toare nu este o incompatibilitate atîta timp cît d. se constituie, la nivel valoric superior şi trece în autodisciplină. DISCONFORT SPIRITUAL,lip- să sau realizare insuficientă a confortului spiritual într-un grup sau organizaţie. D.s. se dato- reşte deficienţelor în relaţiile interindividuale şi de grup, lip- sei de echitate, instalării unui climat nefavorabil ele. D.s. este o cauză foarte importantă peni ni randamentul scăzut al activită- ţii şi pentru lipsa de emotivitate. DISCRET (lat. discretus de In discernere — a separa, discriminai, uzual, calitate a celui ce se com- portă cu discernămînt, nu se amestecă în treburi ce nu-1 pri- vesc, păstrează secretul, este re- zervat, modest, moderat, nu cau- tă să iasă în evidenţă. Discreţia, mai ales cu sensul de păstrare a tainelor altora şi a celor pro- prii, se opune indiscreţiei.în inter- pretările psihologice, termenul de d. se foloseşte pentru a califica inaccesibilitatea fenomenelor su- biective la observaţia directă, caracterul subtil, „imponderabil" al stărilor subiective, iar în sta- tistica psihologică se estimează ca, d. valorile extrem de mici, infinitesimalc. ale unor valori ob- ţinute în măsurarea unor inter- vale, intensităţi de reacţie, pro- porţii etc. DISCRIMINARE, diferenţiere sau distincţie care la nivel inte- lectual, prin delimitări concep- tuale, devine tranşantă, catego- rică. Se opune confundării, ames- tecului sincretic şi operează com- parativ precizările necesare gîn- dirii logice. Descartes arăta că o idee nu poate fi clară dacă nu este distinctă. M. Ralea considera că a fi inteligent înseamnă şi ,,a distinge punctele de vedere". Într-un sens specific, în teoria modernă a. percepţiei, d. semni- fică faza a doua a procesului per- cci'liei senzoriale identică cu dife- renţierea, cu detaşarea i'bieetiiiui ii; n landul se distribuie pe faze, în vedenii atingerii unui scop. Un maxi- mum de d. este proprie gîndirii. Kaţionamentul este o formă <1« cunoaştere d. Comunicarea vei bală arc de regulă forma discur-ui lui. La Kant d. se opune intuiti- vului, precum generalul se opui!'- particularului. DISFAZIE, în general, ceea ce în logopedie poartă denumire,! de „afazie", cu deosebirea că nu semnifică anularea comunicării decît în cazuri foarte rare, bolnavii disfazici dorind întot- deauna să comunice. D. reprezintă tulburări de limbaj (dis — diii- cultate, tulburare, phasis — vor- bire) care au la bază totdeauna o tulburare organică, neuronală, de origine centrală, în generai fiind vorba de leziuni ale centru- lui vorbirii (în frontal 3, tempo- ral şi parietalul inferior), de na- tură vasculară, tumorală sau trau- matică, în aprecierea tulburării comprehensiunii şi expresiei lim- bajului, trebuie avut întotdea- una în vedere eliminarea unei stări psihotice, a unei stări pro- funde de deteriorare cognitivă (demenţe) sau a unei nedczvol- tări cognitive (oligofrenii). D. im- pun un tratament logopedic, de reînvăţare a limbajului. în ca- drul d. sînt descrise: surditatea verbală, intoxicaţia prin cuvîr.t, amnezia verbală, parafazie, ale- xie sau cecitate verbală, dis^in- taxia şi j.irgoiioj;j<'i;i. DISrONIE, tulburare a vocii. a registrului şi calităţii aiineteior 20-1 D vocale şi a timbrului. Pronunţii poate fi nazali bau iJiguţiiă h- {nd datoraţi unor dtf'Cţnim ..ie construcţie sau de si î uctui'ai ;• a actului emisiei şi de surmenau-a sau uzura aparatului fonematie. DISFORIE, dispoziţie afectua astenică; stare opusă celei d. euforie, implicînd insatisfacţie, impresii penibile, depresiune şi aceasta, în mod trecător sau du- rabil. Uneori d. anunţă o maladie. De regulă, d. este un rezultat al împrejurărilor de viaţă şi poartă şi pecetea profilului afectiv al subiectului. DISFUNCŢIE, reacţiune a că- rei consecinţă este scăderea adap- tării, a integrării unei structuri. a unui subsistem la sistemul din care face parte. în sens psiholo- gic, alterarea activităţii normale a unei funcţii ce are ca rezultat fenomene patologice de dezadap- tare. Destructurările pot avea loc în sens negativ (hipofuncţie) sau în sens pozitiv (hiperfuncţie) ex.: hipermnezie-liipomnezie. DISQNOZIE, deficienţă cons- tînd dintr-o recepţie difuză şi incorectă sau chiar din absenţa. percepţiei vizuale a formelor şi contururilor. DIS GRAFIE, perturbare a în- văţării scrisului, anomalie a ac- tivităţu grafice exprimată în sub- stituiri, omisiuni, inversări de li- tere şi silabe sau fuziuni de cu- vinte. D. se mai manifestă prin neregularitatea desenului litere- lor şi dispunerea lor anarhică în pagină. Se consideră că la baza d. sînt deficienţe ale dezvol- tării auzului fonematie şi limba- jului oral. deficiente motorii -:i. in unele cizuri, perturbai i emo- ţionale. ]'.. Vt-r7a a -;tudiat d. l ; la iii'văzât orii ce uzeazj d. UraiJIe. D. se combate prin te- rapie logopedică. DISIMULARE, acţiune princare cineva tăinuieşte, ascunde sau îşi maschează in mod conştient un-- le stări sufleteşti, sentimente etc Sint frecvent întîlnite în viaţă situaţiile cînd cineva îşi ascund • mînia, bucuria, dragostea, uneori chiar opiniile, datorită unor mo- tive diverse (minore sau majo- re, egoiste sau altruiste etc.) sau a convenienţelor sociale. Clovnul care apare în arena circului ve- sel, exuberant şi care face, prin poznele sale, să irumpă în ho- hote de rîs întreaga asistenţă, poate să fie în fapt trist, dar profesiunea îi cere să-şi ascundă adevărata stare afectivă. Se spune despre o persoană bolnavă că disimulează, atunci cînd îşi tăi- nuieşte boala, spre a nu stîrr.i îngrijorarea familiei, a colecti- vului de muncă. Comandantul militar . pe frontul de luptă îşi disimulează temerile cu privire la situaţia precară a unităţii sale. spre a nu provoca panică în rîndurile ostaşilor etc. D. poate fi întîlnită şi ca o trăsătură ne- gativă a caracterului, atunci cînd o persoană egoistă, intrigantă, mimează sinceritatea, loialitatea, simplitatea. în acest ultim caz d. este echivalentă cu ipocrizia, im- postura, în medicina legală, disi- mularea este întîlnită în acele situaţii cînd unii indivizi tăimi- iesc unele boli reale, cu scopul de 205 D D : t o l i j i l l i " H l l e l ' 1 f ' j l o a r . i > ( n l i ţ i u e K M i u i n i p > j . , t . c a r o t i ' L ' - i l . i i , d i t . j l i incompatibile cu staici de buala, camuflarea unor soiinic, vătă- mări cu scopul do ;i induce în eroa- re organele judiciare e(c). în psiîiiiiti'io, li- este observată la unii bolnavi mintali, care se pre- fac sănătoşi (afirmă că nu mai au halucinaţii, idei delirante ele). DISJUNCŢIE (lat. disjuncţii) - separare, diversitate), relaţie lo- gică între două enunţuri. D. ex- clusivă cînd d. leagă numai două propoziţii care nu pot fi nici adevărate şi nici false împreună. D. neexdusivă este conectivul lo- gic adevărat, cînd cel puţin una dintre propoziţiile conectate este adevărată, şi fals, cînd toate pro- poziţiile sînt false. DÎSKINEZIE, perturbare a co- ordonării mişcărilor ce se re- flectă cu deosebire asupra exe- cutării acţiunilor motorii com- plexe. DISLALIE (gr. dys — dificil, lalein — a vorbi), tulburare a vorbirii, caracterizată prin defi- cienţe în pronunţarea unor su- nete sau grupe de sunete, vorbi- rea în ansamblul ei fiind normală. Formele de d. sînt variate: im- posibilitatea pronunţării unor su- nete (r, s, z, j etc.), pronunţarea deformată, neclară, incorectă a unor sunete, înlocuirea sunetelor care nu pot fi pronunţate cu alte sunete (r prin 1, v prin f), vorbire nazonantă etc, manifestări care ne determină deseori să apreciem vorbirea cuiva ca fiind srsîită, peltică sau pe nas. D. este frec- vent înlilnil.i în copilării 1 . ''\ Im» pinâ la \ îi.l.i de 3-1 .nu o ;.| .,,, normală, li/.iologică. Kste c ?,ii,"i de anomalii sau leziuni , i. mecanismelor de fonaţie şi de ;:n culare periferice (ale limbii, din ţilor, buzelor, vălului palatin et. de factori psihologici (imitări 1 d. către copil a tulburărilor de voi- ta re a părinţilor) sau de o edu caţie necorespunzătoare. ('< mu- tarea acestor tulburări se reali- zează prin aplicarea, unor metod* şi procedee speciale psihopeda- gogice de către logoped. DISLEXIE, perturbare anor- mală a mecanismelor citirii l<•<• se efectuează cu deformări, erori, lacune) simbolurile citite nu sini precis identificate, clar înţelese .şi corect reproduse. Dacă pen- tru copilul de G —7 ani astfel de dificultăţi sînt normale, pentru şcolarul mai mare ele pun pn>- blemo mcdical-pcdagogice. D. sînt de multe ori însoţite de al ie tulburări de limbaj cum sînt di.-;- grafia şi disortografia, dar pol exista şi izolat. Cauzele d. ţin. de cele mai multe ori, de pertur- barea orientării spaţiale, de arit- mie, de tulburări afective. Ke- drusarea trebuie să pornească di- la identificarea cauzelor şi să procedeze la înlăturarea lor. DISLOGII, tulburări ale lim- bajului, atît sub aspectul formei cît şi al conţinutului, consecu- tive tulburărilor de gîndire, tul- burărilor de logică, fără un sub- strat neurologic evident şi caiv se traduc printr-o alterare mai mult: sau mai puţin profundă a caracteristicilor esenţiale ale co- municării verbale (caracterul :<- dresativ, situativ, comunicativ si de subtext). Aşadar, d. evolu- ează fără modificări ale funcţiei limbajului şi ale aparatului logo- motor. Sub diferitele ei aspecte. d. se întîlncştc în nevroze, psihoze si psihopatii. ' DISMEOALOPSIE, iluzie vi- zuală ce constă în impresia că obiectele sînt alungite sau lăr- gite. DISMNEZIE, perturbare a me- moriei. Se referă la slăbirea uno- ra din procesele memoriei cum ar fi fixarea, retenţia, recunoaş- terea sau reproducerea. Unii au- tori folosesc termenul cu un în- ţeles global, cuprinzînd atît hi- pomneziile cît şi hipermnezia. DISMORFOFOBIE, iluzia de modificare a schemei corporale ce constă în impresia de modifi- care a corpului în întregime sau a unei părţi din corp, însoţită de stări afective penibile. DISOCIERE, operaţie, opusă asocierii, necesară în reorgani- zările intelectuale şi afective, dar putînd afecta grav structurile de personalitate şi unitate a euhii. DISONANŢĂ COGNITIVĂ, re- laţie semnificativă de nepotri- vire sau nearmonizare a două struc- turi psihice (nu numai cognitive, ci şi afective, atitudinaleetc.) apar- ţinînd aceleiaşi persoane sau mai multora. Teorie psihologică ela- borată de L. Festinger (1957). A- cest fenomen personal sau inter- personal dizarmonic este trăit ca o stare confuză, tensională, e:t, disconfort psihic, gi-nennd nevoia 206 îedticerii şi evitării sale, anlre- nind persoana sau grupul în mo- dificarea respectivelor elemente cognitive şi afective, a atitudini- lor, comportamentului şi aceasta prin interacţiuni psihosociale cu s' - ns compensator, echilibrator. D.c. are surse individuale —conse- cinţă a deciziei luate, a unei tenta- ţii, a unui efort sau fapt comis —şi mterpersonale, efect al anticipării eronate a mediului social, al deza- cordului cu altă persoană, al con- formării publice forţate (de către grup) a individului. Anticiparea apariţiei surselor posibile de diso- nanţă permite evitarea acesteia şi, totodată, elaborarea unor modali- tăţi de reducere a ci sau chiar de convertire în factor motivaţional al unor comportamente valoroase (autoclarificări, căutări laborioase, finalizate cu instituirea conso- nanţei, interacţiuni psihosociale, cum sînt confruntarea principială de opinii, argumentarea ponde- rată a propriilor opinii, emitere şi recepţionare efectivă A aprobării sociale, persuadarea altora sau apel la alţii pentru cristalizarea proprii- lor convingeri, cooperarea în luarea deciziilor etc). DISORTOGRAFIE, tulburare a însuşirii ortografiei. Este legată, do dislexic dar persistă un timp si după ce aceasta a fost înlăturată. DISPARITATE, calitate a două serii de a fi situate în puncte spaţiale diferite; caracterizarea proiecţiilor retiniene monoculare de a nu fi identice, abătîndu-se discret de la horopter (ca loc geo- înei ric al puiir.lelor corespondente) şi aceasta intnieif fiecare oelu 207 D recepţionează aceiaşi stimuli sub unghiuri şi într-un mod puţin diferit. Prin suprapunerea cen- trală a celor două cîmpuri vizuale se obţine efectul de adîncime sau relief. Cînd d. rămÎJie în anumite limite, ea mijloceşte vederea tri- dimensională, dar depăşirea aces- tor limite, din cauza unor defec- ţiuni organice sau funcţionale, duce la vedere dublă sau diplo- ]>ie. DISPERSIE, indice de disper- sie, coeficient rezultat din rapor- tul unor valori individuale cu \ alorile medii admise şi care se situează în afara acestora. D. unei populaţii statistice se apreciază raportînd deviaţia stan- dard la media aritmetică; expri- mate procentual, defineşte coefi- cientul de variabilitate. DISPONIBILITATE, în neurofi- ziologie, cîmpuri corticale şi me- canisme care încă nu au fost explorate şi utilizate; se apreci- ază că în decursul unei vieţi nor- male subiectul nu reuşeşte să utilizeze decît maximum 15 — ~d% din potenţialul său neuro- nal, în psihologic, sînt calificate cn d. informaţiile, cunoştinţele, abilităţile, valorile afective, care nu sînt implicate direct în activi- tatea cotidiană dar constituie rezerve pentru dezvoltarea crea- toare a acesteia şi reprezintă indi- catori ai bogăţiei vieţii spirituale a. subiectului. Imaginaţia gene- rează continuu noi d. DISPOZIŢIE AFECTIVĂ, în ge- nere, termenul de dispoziţie semni- fică un montaj sau organizare cu un sens şi care orientează pe subiect într-un anumit mod, făcîndii-1 chiar să aştepte sau să caute eev.i. să tic cu deosebire sensibil la um-l<- situaţii şi înclinat spre anumit. conduite. D.a. semnifică în primii' tind o stare afectivă gene ral irul,}, difn:ă, mai mult sau mai pul: ii'!' nsăşi totuşi latentă, reprecu':: II ii fitul afectiv pe care se de ;•••,,': i"wt:fii şi procese emoţionale 'u\,i le. Se consideră că d.a. rezult;, din acumularea şi aglutinarea eun i- ţiilor într-un fond de trăiri con- tinue, generalizate. J. IK'lny si Pichot caracterizează d.a. ca i'iiu.| „sfera timică ce înglobează ton t • • afecţiunile.. .ea înglobează totodat a manifestarea cea mai elemen- tară şi cea mai generalizată". D.a. sînt expresia rezultativă a unor desfăşurări emoţionale dar ele sînt şi premisele pentru declan- şarea unor noi emoţii. Ne referim la d.a. secundare determinate cir- cumstanţial şi nu la cele primau: determinate de stările şi consti- tuţia organică. Nu putem face în- să între acestea o diferenţiere netă pentru că d.a. propriu-zise includ dispoziţia organică ca pe o com- ponentă a lor. N. Levitov în mo- nografia despre stările psihic.: (1964) enumera ca principale cau- ze ale d.a. : 1) stările fizice sau organice; 2) faptele de viaţă şi îndeosebi relaţiile dezvoltate in activitate; 3) natura, peisajul şi influenţele fizice; 4) oamenii care au cea mai mare influenţă, în viaţa fiecăruia existînd persoane care îndeplinesc rolul principal i:i determinarea dispoziţiilor; 5) ope- 208 D rele de artă şi, în genere, cadrele estetice. La acestea ar trebui să se adauge factorii sociomorali, factorii organizationali şi de grup. D.a. secundară, ca o stare difuză si' generalizată, relativ stabilă, avînd o intensitate medie şi un anumit „colorit" sau un ton afec- tiv dominant, ca un fond latent al vieţii emoţionale, se defineşte în primul rînd ca un efect suma- toriu şi semnificativ al împrejură- rilor psihosociale pe care subiec- tul le parcurge. Vorbind în termenii lui H. Murray, în d.a. se temati- zează selectiv evenimentele. Şi în limbajul uzual deosebirea dintre cele două tipuri de dispoziţie este marcată prin întrebări diferit ori- entate: „cum te simţi" şi „cum îţi merge". Dispoziţiile sînt stări deri- vate, persistente şi instalate în- tr-un plan de fundal în raport cu cîmpul actual de conştiinţă. Con- diţionarea lor este extrem de vari- ată întrucît ele sînt un acompania- ment al tuturor relaţiilor şi eveni- mentelor, în acelaşi timp d.a. sînt proiective, influenţînd tonalitatea percepţiilor şi amintirilor noastre. Zilele 'de sărbătoare par să do- bîndească o luminiscenţă speci- fică. D.a. nostalgice încadrează amintirile într-o atmosferă idi- lică. A fost de mult depăşită inter- pretarea d.a. ca rezultantă aditivă a unei serii de procese emoţionale recente. Dispoziţiile rezultă mai degrabă din generalizarea emoţii- lor cu semnificaţie dominantă, dis- poziţie reflectând, în genere, modul. de viaţă şi dinamica relaţiilor cu ambianţa. în existenţa fiecăruia se definesc o seric de lactori pre- dispozanţi în raport cu structurile motivaţionale şi de personalitate. Ce anume influenţează mai mult d.a. unuia sau altuia este o pro- blemă de mare importanţă prac- tică pentru psihologie. Se pare că odată cu vîrsta creşte influenţa factorilor sociali şi profesionali, adultul devenind extrem de sen- sibilizat la realizarea rolului şi menţinerea statutului său. în di- namica d.a. trebuie să se ţină seama şi de fenomenul contagiunii afective ca şi de dezvoltarea dispo- ziţiei la nivelul grupurilor mici sau mari. D.a. individuale au ca „me- diu de incubaţie" climatul sau atmosfera grupurilor din care indi- vidul face parte. Atît la nivel individual cît şi la nivel grupai, optimizarea d.a. sau climatul aces- tora are o însemnătate excepţio- nală în aceasta, nu numai în ordinea existenţială, ci mai ales în interesul activităţii sociale. Potrivit cu împrejurările, dispo- ziţiile sărbătoreşti, de lucru, ste- nice, entuziaste, competitive, an- trenante, tonificate prin siguranţa de sine sînt preferabile predispo- ziţiilor despre sine, blazate, aste- nice, de superficială agitaţie sau supraîncordare şi nesiguranţă. Fi- ind calificate de către unii autori ca mediu psihoenergetic, d.a. stau la baza tuturor acţiunilor şi au o mare însemnătate pentru funcţio- nalitatea şi orientarea conduitelor. Aceasta cu atît mai mult cu cit la nivelul indivizilor, al grupelor şi organizaţiilor, d.a. sau clima- tul afectiv tind să se instaleze şi b~i. se stabilizeze. Levitov arată că stările afective de fond pe 300 D baza uiwr mecanisme de condiţio- nare şi generalizare se trans- formă în trăsături de caracter, mai precis se înscriu în structura afectivă a caracterului. în acelaşi timp, d.a. exprimă însă ceva din organizarea caractenală. în chip similar climatul afectiv poate să devină într-un grup habitual, apărînd ca o caracteristică a perso- nalităţii grupului (sintalitate). DISRITMIE, ansamblul modi- ficărilor anormale ale ritmului elcc- troencefalogramei; indicator pen- tru diagnoza nenropsihică. DISTANŢĂ SOCIALĂ, fenomen psihosocial exprimînd măsura in care membrul unei relaţii sociale ii (îi) agreează pe celălalt (cei- lalţi) şi care se determină cu aju- torul anumitor tehnici de măsură, cum este scara d.s. a lui E. Bo- gardus, în care diferitele decla- raţii standard marchează un grad mai redus sau mai ridicat de agree- rc a membrilor unui anumit grup social, etnic, profesional ctc,. DISTHIMIE, concept sumato- riu ce semnifică modificări pato- logice ale dispoziţiilor afective: anxietate depresivă, indiferenţă afectivă, apatie, angoasă etc, DISTORSIUNE, în psihanaliză, modificare inconştientă sau sub- eonştientă a unor imagini, pro- iecte, gînduri care sînt inaccepta- bile pentru conştiinţa axiologică, dar prin modificare (deghizare, relativizare) capătă şanse de a fi acceptate. D. implică simboli- zare şi condensare ce nu exprimă conţinutul latent. D. este un feno- men ginerii eu existenţă norma- lă sau anormala. în nevroză d. este un mecanism de menţinere a securităţii emoţionale. în stă- rile psihotice, halucinaţiile şi ilu- ziile, apar ca d. ale percep- ţiei, depersonalizarea şi sentimen tul irealului sînt d. ale afectivităţii, iar cabotinismul, verbigeraţi.'. ,,salata de cuvinte" rezultă din d. ale expresiei şi comunicării. DISTRACŢIE, acţiuni şi ton- tacte menite să genereze stări plă- cute şi reconfortante prin decn- nectarea de preocupările cotidiene şi de problemele grave ale exis- tenţei şi evaziunea într-o sferă de facilitate, surpriză, umor şi regăsire de sine. Petrecere plă- cută a timpului după formula odihnei active sau prin divertis- mente artistice, turistice, sportive, printr-un hobby. Alt sens, distra- gerea atenţiei. DISTRAGERE, dispersie a aten- ţiei care împiedică concentrarea ei într-o anumită direcţie, stare deconectată atît de lumea externă cît şi de lumea gînduri lor, subiec- tul fiind prea puţin permeabil la informaţii şi neputînd să coordo- neze informaţiile de care dispune. Poate fi im revers al concentrării atenţiei subiectului la ceva, ceea ce îl deconectează de alte circum- stanţe şi stimulări pe care nor- mal ar fi trebuit să Ic perceapă. Se mai înţelege prin d. atenţiei atragerea şi abaterea ei asupra unui alt obiect decît cel semnifica- tiv pentru situaţia în care se află subiectul. DISTRIBUTIVITATE, caracte- ristică a atenţiei constind din ui mărirea coneomifeniă a mai mullor obiecte sau acţiuni. Soh- 21C D citări mari de d. interviu in ion- d u c e r e a , I r . i I I : - . . | M > i i u i H o r . | , i ( . | » - I , - I - t o r i ş i d i s p e c e r i , i n a c I i y i t a t e a j-jţjlitară, sportivă etc. Se consi- deră că U. este posibilă datorită elaborării şi activării mai multor dominante cerebrale. Totuşi aces- tea nu sînt echivalenţi! ca intensi- tate, numai una din ele oeupînd un loc principal. Celelalte focare de atenţie sînt asigurate prin auto- matizarea acţiunilor şi deci per- sistă la nivel subconştient. I n i i autori susţin că d. este reductibilă la comutări rapide. D. rezultă din antrenament şi este o calitate diferenţială. DISTRIBUŢIE, modalitate sta- tistică de ordonare şi exprimare în tabel sau curbe a frecvenţei de apariţie a diverselor valori ale unei variabile sau factor. D. este normală cînd se conformează curbei lui Gauss. Una din expre- siile grafice ale d. este histograma. DIVERGENŢĂ, sens al coordo- nării binoculare opus convergen- ţei. Prin d. axele oculare formea- ză un unghi, fiecare^ din ochi fixînd un alt punct. în modelul intelectului elaborat de Guilford se foloseşte termenul de d. pen- tru a desemna producţia intelec- tuală extrem de liberă, elaborînd o pluralitate de ipoteze şi admiţînd ca valabile mai multe soluţii. Gîndirea d., strîns asociată cu fantezia, reprezintă, după J. Guil- ford, principalul mijloc al crea- ţiei. DÎRZENIE, calitate voluntară, rezultată din reunirea consecven- ţei, fermităţii şi cutezanţei. D. :.•'• n i a n i f e ; , l ă ; i i i ( i n p , . | . , , \ , - i ; u ,.,, • • ' 1 1 \ ă . i n i l i t e u ţ i , i s i a b i l i l ă . < . i l şi in rezistenţa energică faţă de presiune, de orice încercare ce vizează schimbarea atitudinilor. D. izvorăşte din convingerea în justeţea cauzei pe care o slujeşte şi presupune tărie a voinţei ' şi pasiunii. DOBÎNDIT, se opune eredita- rului, calificînd structurile, func- ţiile, procesele şi toate cunoştin- ţele formate şi însuşite după naştere, prin adaptare, integra- re în mediu, enculturaţie, edu- caţie şi învăţare. între premisele ereditare şi tot ce este d. nu este o totală discontinuitate pentru că d. există pe baza, prin modifica- rea şi în prelungirea ereditarului, în acelaşi timp este necesar să subliniem caracterul constructiv al dezvoltării psihice umane şi caracterul esenţialmente d. al sistemului psihic uman. DOCILITATE, caracteristică a celor ce se supun cu uşurinţă al- tora. D. este o trăsătură de carac- ter negativă, e.xplicîndu-se prin slăbiciunea voinţei şi prin lenea de a ghidi, lipsa de răspundere. Opunîndu-se spiritului de inde- pendenţă şi combativitate, d. este necritică, nediscriminatorie, ma- nifestîndu-se, în genere, prin su- punere faţă de cei mai lari, mai insistenţi, mai reactivi sub raport emoţional. DOCIMOLOGIE, disciplină no- uă, iniţiată de H. Pieron şi în- rudită cu psihotehnica, al cărei obiect îl constituie raţionaliza- rea metodelor de examinare şco- 211 D Iară. Scopul fi eîte ca, punmd in lumină factorii subiectivi f'->' er-are (jelaWile dintre- exam in;.i- Inr r L examinai, cadtv'e de r» !<•- i inţă deosebite dintre examina- f uri), să conceapă mijloace ş! iinţi- iice de prevenire a erorilor şi să perfecţioneze procedurile de exa- minare şi sistemul de acordare a calificativelor sau a notelor. D. i.şi propune ca în urma a variate experimente să stabilească nor- mele şi condiţiile unei aprecieri corecte şi complexe a pregătirii, capacităţilor şi perspectivelor elevilor (V. Pavelcu). DOGMĂ, DOGMATISM, învă- ţătură sau decizie provenită de la o autoritate intelectuală sau politică şi care este adoptată şi urmată întocmai, foarte rigid, fără a se ţine seama de noile date ale cunoaşterii şi de situaţii; opus scepticismului şi inovaţiei crea- tive. D. exclude orice fel de îndo- ială şi blochează cunoaşterea refu- zînd chiar evidenţa, aşa cum pro- cedează religia, din sistemul căreia provin termenii. O analiză subtilă ;i spiritului dogmatic se datoreşte lui L. Blaga. DOMINANTĂ, termen introdus de Uhtomski pentru a desemna zona cerebrală sau focarul de exci- taţie ce domina la un moment dat şi, după cum arăta Pavlov, atrage spre sine influxurile ner- voase provenite din alte zone ale creierului. Experimentul clasic al lui A. Uhtomski: „Excitindu-se scoarţa cerebrală a unui animal cu curent electric se obţin miş- cări ale membrelor acestuia. Dacă însă aceeaşi excitaţie se practică în momentul cîncl animalul ?<•• hrăncte, mişcările de înghitir-- devin din ce in ce mai puternici-, dar membrei..'nu mai sini animal de nici im fel de mişcări". \\. reprezintă, după Uhtomski, şi i: principiu de lucru al sistemului nu vos central, întotdeauna con. . tarea reflexelor implicând o d. sau, după Pavlov, ca un concep! foarte apropiat, o zonă de optim., excitabilitate (şi deci reflexf'ge- nă) sau, după alţi neurofiziok.gi, efectul de facilitare (de Bahnung!, legea neurobiotoxiei, formulat;; de A. Kappers. Cercetările psihu- fiziologice dovedesc o deplină co- respondenţă între dinamica d. şi dinamica atenţiei. V. Pavelcu declară că d. reprezintă şi un principiu explicativ al psihologici. DOR, sentiment complex indi- vidualizat în etosul românesc, exprimînd dorinţe calme dar in- tense, senine dar şi chinuitoare, implicînd o notă de plăcută con- templaţie retrospectivă (nostal- gie) dar şi impulsuri tot mai presante spre acţiunea de a rein- tegra condiţiile existenţiale au- tentice, a reveni în locurile nata- le, în sînul familiei, în atmosfera culturală originară. Termenul este polisemantic, relevînd prioritar anume sensuri afective în depen- denţă de context. Este însă intra- ductibil, nu în virtutea poliseman- tismului său, ci întrucît exprima dialectica vieţii spirituale a ro- mânilor. DORINŢĂ, trebuinţă conştien- tizată, tendinţă către o stare emoţională satisfăcătoare sau că- tre o acţiune, activare emoţională 212 D orientată spre obiectul său. Deşi acest obiect este întrevăzut sau proiectat conştient, d. încă nu se echivalează cu un act voluntar, dar apare ca o premisă a acestuia. (Lachelier: „tendinţa este sub d. si d. sub voinţă"). Controlul vo- luntar duce la selecţia, împlini- rea sau represiunea d. DOTAŢIE, ansamblu de însujiri funcţionale ereditare şi înnăscute care,' în urma dezvoltării psihice si a educaţiei, condiţionează per- formanţe înalte în activităţi de diverse tipuri. Realizările precoce se pun pe seama unei înalte d. naturale. Copiii supradotaţi sînt apreciaţi de unii psihologi ca pre- zentînd şi o anumită fragilitate sau dizarmonie psihică şi de aceea necesită un regim atent de educaţie şi instruire. Se recoman- dă evitarea dezvoltării unilaterale şi consolidarea personalităţii prin multiple mijloace de antrenament. După QI sînt socotiţi suprado- taţi cei care la bateriile de inteli- genţă depăşesc punctajul de 120. D. are o mai mare importanţă pentru reuşita în activităţile artis- tice şi sportive, în rest putîndu-se obţine, pe baza exerciţiului şi edu- caţiei, performanţe dintre cele mai înalte, în condiţiile unei d. de nivel normal. In sens negativ se disting şi copii subdotaţi care reclamă forme speciale de educa- ţie şi compensare. DOXOMETRIE, sistem de deter- minare şi măsurare statistică a opiniilor sau a altor particulari- tăţi comportamentale ale unei populaţii. DRAMATIC, în arta, ceea ce implică acţiuni intense şi rele- vante, desfăşurări pregnant-con- flictuale, succesiune de evenimen- te şi situaţii impresionante, aiun- gînd la un deznodămînt. Prin transfer, termenul este aplicat ni psihologie, desemnînd accentul pus pe acţiune şi conflictualitate, pe rezolvarea de probleme şi angajări tensionale. R. Politzer, solicitînd concentrarea studiilor psihologice asupra faptelor con- crete, a vieţii şi conduitei subiec- tului în societate, preconizează o psihologie d., ca formulă de psihologie concretă. DRIVE, termen preluat din engleză, care desemnează o ten- dinţă impulsivă, de natură mai mult instinctivă, constituind un motiv puternic, direct şi spontan al comportamentului. Sinonim cu imbold lăuntric, pulsinne; Trich, în lb. germană. DROGOMANIEv. NARCOMA- XIE. DROMOMANIE, tendinţă ire- zistibilă spre vagabondaj, mani- festată în stări psihopatice de origine toxică, în stări post-critico ale epilepsiei, după encefalite sau traumatisme craniene. DUPLICITATE, făţărnicie, pre- făcătorie, falsitate, ipocrizie. D. este opusă sincerităţii şi cutezan- ţei, trădează deficienţe caracter i- ale, cel în cauză fiind apreciat ca „om cu mai multe feţe". DURATĂ, distanţa temporală dmtre două evenimente. Este per- cepută şi totodată reprezentata. Pragul duratei percepute vaxi- 213 D ază intre I cs. la senzaţiile audi- tive şi 1(1 cs. la cele vizuale. 1'. l'raisse stabileşte prezentul psi- hic în limitele a două secunde. Stiuctura acestei d. mici este nc- omogenă, intervalul paiind scurt piuă la 0,5 sec, indiferent piuă Ia 1 sec. si lung între 1 şi 2 sec. H. liergson consideră că d. este experienţa timpului trăit şi ast- fel face o deosebire între timpul psihic şi cel fizic. Stările emoţiona- le neplăcute sau încordate şi lipsa de ocupaţii interesante tind să dilate percepţia duratei şi să com- prime reprezentarea ei, pe cînd stările plăcute şi activităţile in- tense produc efecte contrarii. J. Piaget notează: „durata inter- nă nu este decît timpul acţiunii proprii: oricine zice acţiune, zice relaţii, între subiect şi obiectele asupra cărora el acţionează". D. sînt evaluate perceptiv, prin evo- care şi prin prospectare. Conştiinţa umană realizează o interpenetra- ţie între trecut, prezent şi viitor. Modificarea subiectivă a d. nu impietează asupra măsurării d. obiective prin reperele şi mijloace- le de care dispune civilizaţia. DURERE, sensibilitate algi'că, complex de senzaţii semnalizînd agenţii şi procesele de distrugere prin traumă, presiune, distensie, inflamaţie, ardere, blocaj al ţesu- tului organic. Reflectă atît stimu- lul nocicoptiv cît şi însuşi pro- cesul distructiv. Se distinge de suferinţă sau d. psihică, care repre- zintă o reacţie emoţională la situaţia dală. Senzaţiile d. pi'e- zinlâ: a) calităţi: mată, ardere, încordată, tăioasă, sfredelitoare: li) localizare şi extensiune: ime- diată, ascuţită, punctiformă, per culantă: c) desfăşurare în timp: stabilă, fulgerătoare, ritmică, ţâră gănată, pulsativâ); d) intensitate puternică, medio, slabă. vagă. Sen- zaţia de d. este provocată de trans- miterea impulsurilor pe oricât' din fibrele aferente inclusiv t>r- minaţiile libere nemielinizate. Nu se cunosc centrii corticali da; Iv. liîkov, A. Pşonik, V. Cerni- govski au dovedit posibilitatea provocării senzaţiilor de d. prin condiţionare la excitanţi neduie- roşi. Riddoch şi Crilchley (19M7) a r a ' ă c j talamusul reprezintă struc- tura principală a d. fără localiza- re, cortexul parietal intervine iu localizarea d., iar cortexul fron- tal în aprecierea senzaţiei dure- roase. Se consideră mediatori biochimici ai d. : histamina, sero- tonina, unele polipeptide, bradi- chinina etc. Se disting patru ti- puri de d.: a) superficială sau cutanată; b) profundă, muscular- articulatorie; c) viscerală; d) cen- trală sau ceialică. Alrulz deosebea două tipuri de â,:pvinutrăşi secun- dară. Prima este strict localizată, a doua este iradiată. E. Jones. M.orley, R. White au dovedit că acelaşi excitant provoacă o dublă senzaţie de d.: una rapidă şi alta mai întîrziată. Prima d. este scurtă şi pătrunzătoare şi a doua mai prelungită şi profundă. D. este solidară cu o multitudine de vari- ate modilicăii somatice si psihice ce indepline-.c funcţiuni de aleiiâ, avei l>. arc, restabilire, rezistenţa 214 D faţă de factorii ,i;>,nyj\ i. în ,inu- i i i i ' t e l i n i i l e . . e m n , i l e ! e , i l - i . e î n - d e p l i n e s c 1111 m l u t i l b i o l o g i e . Totuşi dincolo de aceste limite ele se dezvoltă ca fenomene patolo- gice de o variabilă gravitato. In consecinţă, în clinică, d. excesive se combat prin anestezie ;;enernlă sau locală, analgezic de sugestie şi psihoanalgezie (v.). DUŞMĂNIE, ansamblu de ati- tudini negative şi acţiuni, izvo- rîte din ură şi orientate spre înlăturarea, înfrîngerea, distru- gerea unor forţe opuse. D. poate i i u n i l a t e r a l . ! : , ; o i i c e i j i r t ' i : a ; c e l c e . ( I n - i i i . i n e . i c I M c o n c e n l i e , i / a (oala enei^in. piiiepeH'il şi inte- ligenţa, împotriva adversarului. D. individualistă, pătimaşă, de cele mai multe ori. este nocivă şi distructivă moral chiar pentru persoana ce o cultivă. Xumai o motivaţie superioară, de principiu, poale justifica moral d., dar şi atunci, implicînd fermitate şi combativitate; d. nu se întreţine prin satisfacţia distrugerii, ci prin lupta pentru salvarea şi promova- rea unor valori superioare. DICŢIONARELE ALBATROS E ECFORARE, una din operaţiile colo mai importante alo memoriei, prin care diferitele mesaje infoi- maţionale stocate sînt reinte- grate în dinamica interacţiunii subiectului cu mediul. E. constă în operaţiile de extragere selectivă ţi activă a informaţiilor stocate •prin decodificarea lor, adică prin reconvertirea lor în informaţii ope- rante. Selectivitatea e. implică totdeauna o luare de decizie sau o succesiune de decizii. Decodi- ficarea se realizează prin reutili- zarea dimensiunii temporale, in- formaţia ceforată fiind raportată totdeauna, pe baza adresei de memorie, la o structură informa- ţională care serveşte drept reper. De obicei, dar nu obligatoriu, acest reper este reprezentat de structurile informaţionale prezen- te. Eficienţa e. se apreciază în funcţie de viteza sau promptitu- dinea, de adecvarea sau fidelitatea şi de completitudinea ei. E. se realizează în două forme: recu- noaşferea, care este declanşată sau asociată do prezentarea !a „intrarea" sistemului, a obiectu- lui sau a elementelor materialului despre care trebuie furnizată in- formaţia şi reproducerea, care con- stă în absenţa obiectului de re- ferinţă, între cele două forme ale „output"-ului sistemului mnezie există o deosebire calitativă, si nu doar de circumstanţă, ea ţi- nînd de organizarea şi integrare;; internă a structurilor mnezice. ECHILIBRU, stare staţiona!;! de balans între forţe contrari:, caracteristică pentru un sistem. E. propriu sistemelor vii este e. „fluent" sau „curgător": sis- temele sînt deschise, se produc în el transformări ireversibile dar se menţin prin consuni de ener- gie la o oarecare „distanţă" de starea de e. termodinamic ce echi- valează cu moartea. Gradul de „rezistenţă" a e. faţă de influen- ţe sistematice sau accidentale (perturbaţii) defineşte stabilita- 216 E tea şi e a e s t e asigurată prin reglările de tip cibernet'e. în psihologie, J. J'i"gei a adoptat principiul e. ca fundamental pen- tru sistemul său în care se con- fruntă mereu asimilarea şi aco- modarea, aceasta din urmă ope- rînd restructurările pe care le impun noile informaţii asimilate. Astfel, prin e. se trece de la o stare la alta. Prin acomodări sînt generate noi structuri ce vor permite noi tipuri de asimilare ş.a.m.d. Inteligenţa însăşi apare ia J. Piaget ca o optimă şi pro- gresivă echilibrare. Parametrii echilibrării dinamice sînt: 1) cîm- pul de aplicaţie cuprinzînd tota- litatea de obiecte şi evenimente ce sînt asimilate şi la care se pro- duce acomodarea; 2) mobilita- tea, ce se defineşte prin mări- mea distanţelor spaţiale şi tem- porare accesibile operatorilor sis- temului; 3) rezistenţa opusă dez- echilibrării; 4) stabilitatea sau capacitatea sistemului operaţio- nal sau emoţional de a se com- pensa şi reechilibra. De fiecare dată e. se reconstituie la un alt nivel. ECHILIBRU ŞI DEZECHILI- BRU EMOŢIONAL, formă parti- culară a e. psihic, constînd din acţiunea contrară a intensităţii celor două categorii de trăiri afec- tive polarizate: stenice şi aste- nice, pozitive şi negative; stare de tensiune relativ omogenă, ni- vel de activare moderată cu evitarea excesului sau deficitu- lui de mobilizare energetică. D.e. se poate instala fie în sens nega- tiv, fiind marcat prin indispo- ziţie, fif.'prt-iie, tristele, supărare, stare de abandon, lie în sens pozitiv, prin iritnre, m : nie, in- dignare, revoltă, ngnsivitate. E.e. este favorabil pentru acţiu- nile dificile, efectuate în con- diţii critice, întrucit permite con- vergenţa tensiunilor asupra obiec- tivului acţiunii, nu perturbă fa- cultăţile intelectuale şi facilitea- ză execuţia cu un consum econo- mic de energie. Dimpotrivă, d.e. restrînge şi perturbă economia ac- tivităţii. Pentru a-1 preveni şi înlătura, se recomandă o scrie de măsuri, cum sînt evitarea situaţiilor conflictuale, acordarea corectă a aspiraţiilor cu posibi- lităţile, creşterea nivelului de măiestrie profesională, reprima- rea reacţiilor impulsive prin con- trol voluntar. ECHIPĂ, grup mic cu o bună structurare funcţională şi avînd obiective precise de îndeplinire a unei operaţii sau gen de acţiuni, membri dispunînd de roluri dife- renţiate, coordonate de un con- ducător. Coeziunea şi solidari- tatea ca şi gradul înalt de parti- cipare definesc spiritul de e. ECHIPOTENŢIAL, egalitate de potenţial funcţional; termen fo- losit de C. Lashley cu referire la faptul că toate ariile scoarţei cerebrale pot dobîndi şi exerci- ta orice funcţiuni. ECHITATE, 'originar, egalita- te, definită cu înţelesul de dreptate socială raportat la o orînduire şi un sistem de valori, de unde aprecierea pozitivă sau negativă a structurilor funda- mentale, a acţiunilor şi compor- 817 E l.uiii-iilc-liir g r u p , d e ,s.m i u d i v i - ( i n . i l c . ( ' . i l i - ' ţ m i c i n i i j a l , i i m p l i - e a l ă i u r o i i s t 1 1 u i i c a iili-;i I u r i t i u " s o - c i a l i s t e ş i c o m u n i s t e ; p o r n i n d u - s e de la poziţia egală a tuturor şi fiecăruia, în raport eu mijloacele < fond organic. ECOESTEZIE, semnale soir.a- toestezice false ce se dezvoltă după modelul ecoului. In jurul sau în regiunile opuse unui pune; real stimulat apar alte senzaţii, ca un ecou, în urma propagai i; difuze a excitaţiei. ECOLALIE, fenomen patolo- gic de „vorbire după ecou", de repetare automată a cuvintelor şi gesturilor interlocutorului. Se numeşte ecofrazie cînd constă din repetarea propoziţiilor. Se in- tîlneşte la debili, în stări demen- ţiale etc. ECOLOGIE (gr. oikos — ctisa. logos — ştiinţă), ştiinţă multi- disciplinară în dezvoltare, care studiază relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă. E. iniurn '• ţine seama, pe de o parte, de o caracteristică esenţială a mediu- lui uman, aceea de a fi produs de activitatea oamenilor, iar pe de altă parte, de o caracteristică esenţială a omului însuşi, aceea de a fi un organism colectiv, adi- că o societate. Din acest motiv. alături de aspectele fizice şi bio- logice generale ale mediului, se acordă o atenţie deosebită carac- teristicilor sale constructiv cul- tural-informaţionale e t c , precum si modalităţilor de reacţii în «rup la aceste caracteristici. Cer- cetările de e. fie psihologice, fie so- ciologice au relevat încă în urmă cu 4 — 5 decenii influenţa diferită a caracterelor asupra echilibrului psihic, calităţile relaţiilor dintre oameni, procesul de formare a ti- nerei generaţii ş.a.m.d. în momen- tul de faţă una dintre problemele de bază cu care se ocupă e. este aceea a adaptării la viaţa urba- nizată şi tehnicizată, în parti- cular problema poluării mediului din marile oraşe (poluare chi- mică, sonoră, „morală") şi a găsirii de mijloace şi căi pentru reducerea sau prevenirea acesteia. ECOLOGIE UMANĂ în socio- logie, studiul relaţiilor dintre fe- nomenele umane, biologice şi so- ciale şi spaţiile naturale, mai ales artificiale (oraşe, întreprin- deri, locuinţe) în care se desfă- şoară acestea, relevîndu-so atit influenţele „spaţiului" asupra vieţii sociale, cît şi influenţele organi- zatoare exercitate de viaţa so- cială asupra organizării spaţiale. Fenomenele psihoindividuale şi cu precădere cele psihosociale se află într-o incontestabilă in- teracţiune cu factorii ecologici. ECONOMIA EFORTULUI, ten- dinţele individuale de a elimina din acţiuni excesele de efort prin înlăturarea sau simplificarea unor componente, prin adoptarea for- mulelor celor mai eficiente. ECOPRAXIE, reacţie patolo- gică de imitare automată a ges- turilor şi acţiunilor altor per- soane. ])acă, de pildă, cineva îşi ridică braţul, şi bolnavul proce- dează la fel. E. se însoţeşte frec- vent de o ecolalie şi este un simptom caracteristic pentru schi- zofrenia catatonică. ECOSISTEM, ansamblu cons- tituit din biotop şi biocenoză, pre- supunînd autoreglarea în cadrul relaţiilor dintre organismele vii, ca şi dintre acestea şi factorii mediului abiotic. Intervenţia in- tempestivă a omului în e. na- turale a dus frecvent la deze- chilibrarea acestora, uneori ire- versibilă. ECOU, efectul produs de o undă acustică care, prin reflec- tare, se întoarce la sursa emiten- tă, cu o intensitate suficientă şi o întîrzierc necesară pentru a putea, fi percepută ca distinctă de unda directă. ECRAN SENZORIAL, zonele senzoriale de recepţie ale scoar- ţei cerebrale, active şi în absenţa stimulului sau anticipîndu-1 pe acesta. Cadru sau fonti subiectiv, cîmp pe care se conturează ima- ginea. Reprezentările mentale se dezvoltă normal pe acest fond. ECUAŢIE PERSONALĂ, expri- mare metaforică a specificului conduitei individuale fundamen- tată pe o organizare internă sin- gulară, în sens restrîns, reacti- vitatea particulară la stimuli, antrenînd variaţii individuale ale timpului de reacţie. în particu- lar, coeficient de corecţie ce tieluiie introdus în înregi.-,! tarile mi\!e aparat-oin. 218 219 E E EDUCAŢIE, în sens extensiv, fenomen social de dezvoltare, fnmare, constituire a oamenilor ca subiecţi ai acţiunii, cunoaşte- lii şi valorilor, prin comunicare şi exerciţiu, prin modelarea com- p- ii-tamcntului lor şi integrarea in activitate şi relaţiile sociali 1 ; m sens restrictiv, sistemul de : a i uni^faule şi acţiuni dirija 1 ,; (••'.rlicnt şi organizat in vederea ideal şi in conformitate i u cerinţele actuale şi de perspec- ticâ. în termeni operaţionali, ac- ţiunea globala exercitată de com- portament sau personalitate for- mate asupra unor comporta- mente sau personalităţi în curs de formare. După R. llubert: „<hil acţiunilor şi influ- cu'c/or exercitate voluntar, de căi re o ,'Huţa umană asupra alici funie ::-.!ia)ie". E. semnifică, (din punct de vedere etimologic) creştere, cultivare. Aceasta se produce insă spontan şi implicit în con- diţiile activităţii, sub influenţa modelelor culturale, în procesul adaptării sociale — deci în re- laţiile vitale şi accidentale cu mediul socotit educogen, — şi sistematic dirijat finalist în fa- milie, şcoală, organizaţii, viaţă publică. Cele două laturi ale fe- nomenului e. sînt complimen- tare., diir pedagogia ca ştiinţă a e. se concentrează asupra celei ('"•a cloiui. Avînd un rol condu- cător, e, dirijată şi sistema: ;i.ă e.-te, după W. james, o artă. iar după E. Duikheim, „o tn'rucă si. socializării individului". Cei mai mulţi pedagogi (la noi, St. Stoian, N. Apostolescu, Şt. Bîrsăncscin afirmă o ştiinţă a e., întruu: aceasta presupune considerare • unor legi obiective, economice socia'e, psihologice şi chiar a uiu-; relaţii legice proprii actului edu- caţional. Fiind o activitate coi., ştientă şi de generare a conduii. - lor conştiente, este genera toa: de libertate. Optimismul pcd.i:,''-- gic susţine: „E. poate tot ei' (Helvetius). Aceasta însă mi di: • colo de determinanţi implicai: cum sînt cadrele dezvoltării so- ciale şi condiţiile evoluţiei p- - hice ctc. Optimismul pedagog nu poate fi considerat în af;T, ; determinismului social-istoric. !n e. intervin nemijlocit fenomene psihice. E. cliiar a fost definii ca „o transformare a psihicii!;;: individului". F.A. Delmas ni-.'; notează: „trebuie să ne ferire de a crede că ameliorarea indivi zilor prin educaţie rezultă dl;'- Ir-o entorsă a legilor psihologice. Dimpotrivă, este o consecinţă . acestora". Totuşi, în virtutea, com- plexităţii socioantropologice şi i-, torice a fenomenului e., acc-s;a nu poate fi redus la o psihologi--- aplicată cum au încercat s-o f,e. ,i unii inovatori ai pedagogiei (1-v. CIapare.de, Decroly, recent ii. Skimier). Aceasta cu atît mai mult CU cit obiectivul (ide.du.' sau programul educaţional) mi poate fi elaborat numai pe ba/ - unor considerente psihologe e, , prin implicarea şi suboid- -iia, . a e c s i o i a , s . i t ă d e c e l e ofej'iic- d e prognoza socială ce impune o reconstrucţie şi optimizare umană. A.S. Mal:art-nko a d'-lsnit ol..n c- tivul e. ca un program al !<>:- mării personalităţii mu'uial -'.d dezvoltate, caracteristice pentru omul nou. în legătură cu această abordare marxistă a problemei se determină şi strategia e. „in, prin şi pentru cokcU\". AL,;;;-: a delimitat următoarele la lua ale e. comuniste: intelectuală, morală, estetică, fizică şi poli- tehnică, în e. comunistă se pune un accent deosebit pe latura formativă, de constituire a pro- cedeelor de gîndire, a deprinderi- lor intelectuale şi practice, a motivelor, convingerilor şi atitu- dinilor proprii omului nou. Dar aceasta implică realizarea unei unităţi dintre instrucţie şi e., astfel ca învăţarea să fie maxi- mal formativă, să aibă ca efecte depăşirea oricărui hospitalism şi izolaţionism şcolar, legarea şcolii de viaţă şi formarea elevilor prin îmbinarea comunicării cunoş- tinţelor cu exersarea şi calificarea în procesul muncii productive. P.C.R. a trasat direct sarcina integrării învăţămîntului, cerce- tării ştiinţifice şi producţiei. în faza actuală de revoluţie socia- listă şi tehnico-ştiinţifică, e. nu se limitează numai la copii şi tineri, ci se adresează în diverse forme şi adulţilor, devenind un proces permanent. Este depăşită concepţia pedagogică conform că- reia rolul primordial în dezvol- tare ar reveni eredităţii, aceasta, alături de mediu, urmînd să fie optim coordonată cu acţiunea edu- caţională, care pune în valoare [ . r e m i s e l e e , - e d i t a r e si c o n d i ţ i i l e cif m e d i u , n 1 i r m î n d n - s e c a v e r i - t a b i l c o n s t r u c t i v ă . I n c l u z î n d - , i n i r u c ţ i a , e . u z e a z ă d e \ a r i i i m i j l o a c e d i r e c t e ş i i n d i r e c t e , d a " se organizează într-un sistem uni- tar ce urmăieşte formarea unii personalităţi integrate şi integra- bile- în societate şi prin acea-ta, apta de autodepăşire. în conse- cinţă eficienţa operei educaţio- nale se probează, prin altele, prin trecerea e. în autoeducaţie. Aceas- ta presupune ca luîndu-se în con- sideraţie particularităţile individu- ale şi de vîrstâ ale celor educaţi îii ordinea depăşirii progresive a acestora, să se restructureze adec- vat metodele de e. şi relaţiile din- tre educatori şi educaţi. Progre- siv se accentuează metodele de lucru independent al copiilor şi tinerilor. Progresiv se echilibrează autoritatea educatorului cu cea a colectivului de elevi şi a fiecărui educat în parte. Aceasta nu în sensul reducerii autorităţii edu- catorului, ci în cea a creşterii au- torităţii celor educaţi care apar tot mai mult în rolul de subiecţi ai propriei e. Sub raportul conţinu- tului purtînd întotdeauna, obiec- tiv şi programatic, amprenta orîn- duirii sociale şi a poziţiilor de clasă, e. este susceptibilă de a fi evaluată în perspectivă istorică drept retrogradă, conservatoare sau progresistă. EDUCAŢIE FIZICĂ, proces pe- dagogic orientat cu precădere spre dezvoltarea fizică armonioa- să, întărirea sănătăţii, formarea şi perfecţionarea deprinderilor de 220 221 E E iuiv-:ire, ridicarea capacităţii d«' muncă. :i oi'.(.înişmului, aviud o contribuţie lurgă pe phui iustnic- tiv-educativ. Prin conţinutul acti- vităţii şi formele de organizare, c.f. exercită o influenţă multila- terali asupra dezvoltării psihici' a copiilor pe planul proceselor cog- nitive şi voluntare ale activităţii şi conduitei ca şi asupra formării şi dezvoltării personalităţii. EFECT, răspuns determinat de o cauză cunoscută sau necunoscu- tă; fenomen obiectiv ce intervine in anumite condiţii (în acest sens ?o foloseşte în psihologie), e. Iiind precizate după conţinutul lor sau după numele descoperito- rului. Astfel sînt: 1) e. stereofonic constînd din apariţia „volumului" sunetului în urma emisiei conco- mitente din diferite surse; 2) e. de mascare, în care un stimul mai puternic reduce acţiunea altuia mai slab implicînd percepe- rea lui; 3) e. microfonic constînd în sinergia recepţiei auditive şi dezvoltarea de biocurenţi în co- hlee; 4) e. perceptive, consemnate de Michotte, sînt variate dar con- stau toate în modificarea relaţiilor perceptive în condiţii artificiale sau aparente, de exemplu două obiecte aruncate în aer par a se trage unul pe altul; 5) e. de grup, constînd în ireductibilitatea capa- cităţii de acţiune a grupului Ia suma potenţialelor individuale, e. explicat prin interacţiunile in- trrne ale .trupului ş.a. EFECTOR, organ'activ de răs- puns la stimulii clin mediul ex- tern sau intern. Impulsurile centrilor de comandă de la dii< rilelo nivele ale sistemului ma ••, • asigură acţiunea e.; la oui, in' plinesc funcţia de e. segment. ' sistemului muscular şi ale e. l: : . endocrin. EFECTUL KIRLIAN, efec; i electroluminisccnţă obţinut cu ap. torul curentului de foarte înal; • tensiune şi radiofrecvenţă, i.n produce ionizarea în strucian vii la limita de separare a um., medii electrice biologice diferii prin impedanţa lor precum şi 1, limita de separaţie a acestora d- mediul electric extern. Pescar' rea marginală realizată în a a - condiţii tehnice este omogena, - produce prin sumarea temporala a unui număr aleator de imagini fundamentale obţinute prin c!'e, i pelicular electronografic. FVnu- menul a fost descris pentru prima dată în anul 1898 de către fizicia- nul şi medicul polonez Jodko \ a r kiewicz şi, ulterior, dezvoltat -i reconsiderat prin cercetările lui S.O. Kirlian şi V. Kirlian (IWMI. Efectului marginal (aura) i-au I'CM atribuite semnificaţii în transmi- terea informaţiilor de ordin*psi:n>- energetic. S-a demonstrat depen- denţa e. Kirlian numai de caracte- risticile electrice pasive ale me- diului electric biologic şi mediu- lui electric proximal. EFECTUL LUI:-AUESBERG, constînd din diformarea imaginii unui pătrat ce este rotit rapid; — FERE, constatat în investigaţ iile cutanogalvanice, constă în mic- şorarea rezistenţei şi mărirea coiiductibilităţii electrice a pielii; — GELB, într-o cameră întune- coasă, suprafeţele de catifea nea- gră, se albesc dacă sînt iluminate direct dar rămîn negre dacă în calea fluxului luminos se pune o mică bucată de hîrlie albă; -II KL- MHOLTZ- KOHLRAUSCH, su- praevaluarea luminozităţii supra- feţelor cu o saturaţie cromatică ridicată; —LIEbMANX, estompa- rea prin adoptare negativă a unei culori dispuse pe fond acromatic si privită cu fixitate; — SHEK- RINGTON, cînd în vederea bino- culară, intermitenţele de stimula- tie se sincronizează la cei doi ochi, nivelul frecvenţei critice de fuzi- une se ridică cu circa 8% ; — l'Z- NADZE, după prezentarea repe- tată a două cercuri cu diametre deosebite, înlocuirea lor cu două cercuri egale duce la supraevalu- area celui ce-1 înlocuieşte pe cel mic şi la subevaluarea celui pla- sat pe poziţia celui mare; — ZEI- GARNIK, informaţiile privind sar- cinile reduse la capăt se reţin mai bine decît cele privind sarcinile rezolvate. EFECTUL TARE, iluzie după care intervalele de timp influen- ţează asupra percepţiei interva- lelor spaţiale. De ex.: dacă 3 punc- te echidistante sînt iluminate suc- cesiv, cu un timp mai scurt între primele două şi unul mai lung între ultimele două, distanţa pri- mă parc mai scurtă dccît cea de-a doua. Fenomenul contrar, cînd intervalul spaţial influenţează asu- pra intervalului temporal apa- rent, se înmieşte efectu! slab. EFEMINARE, accentuată dez- voltare la bărbat a unor forme sau a unor forme de comportament din tip feminin. EFERENT, impuls şi traiect nervos ce porneşte de la centrii cerebrospinali spre periferie, la muşchi, organe de simţ, organe interne; direcţie centrifugă pro- prie nervilor motori (şi altora! prin care se transmit comenzile la efectori. Contrar: aferent. EFORT, conduită conativă de mobilizare, concentrare, accele- rare a forţelor fizice şi psihice iu cadrul unici sistem de autoreglai conştient (la om, prin regresiune! şi aconştient, în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane. W. Wundt îl apropie de senzaţiile de inervare eferentă. W. James consideră că c. îşi arc originea în centrii cerebrali. P. Janet defineşte sentimentul de e. ca „o conştientizare mai mult sau mai puţin adecvată a condui- tei de acceleraţie". Se pare că e. implică esenţial finalitatea şi deci se caracterizează prin focalizare, adecvare la obstacol, încordare şi unificare a resurselor fizice, psihice şi intelectuale. EGO v. EU EGOCENTRISM, după Piaget, caracteristică a gîndirii copilului, constînd în nediferenţierea con- ştiinţei de sine de conştiinţa lu- crurilor sau, altfel spus, în absenţa conştientizării diferenţei dintre acţiunile asupra obiectelor, apar- ţinînd subiectului şi obiectele asu- pra căruia, acţionează subiectul, aparţinînd lumii exterioare lui. 222 E E îu absenţa acestei diferenţe, co- pilul îşi centrează întreaga cunoaş- tere asupra activităţii proprii, n./ultimi de aici o serie de defor- mări ale realităţii cum ar fi: realis- mul', artificialisnml, precauzalita- Ica ctc. E. i se opune procesul de- ccntrării, al cărei rezultat este ajungerea la cunoaşterea obiectiva a lealităţii. E. se datorează ire- \ ersibilităţii operaţiilor gîndirii, iu măsura în care ireversibilita- tea atrage după sine absenţa nece- sităţii şi în măsura în care necesi- tatea, opunîndu-se arbitrariului subiectiv, este ea însăşi marca obiectivitătii. EGOISM' (lat. ego— eu), trăsă- tură morală ce se caracterizează prin situarea propriilor interese, mai presus de interesele grupului social din care individul face par- te, mai presus de interesele gene- rale ; opus generozităţii şi colectivis- mului. E. este reflexul psihologic al unei situaţii sociale: proprie- tatea privată asupra mijloacelor de producţie şi relaţiile de ex- ploatare. EGOTISM, atitudine rezultată din egocentrism şi egoism, ma- nifestată negativ în planul rela- ţiilor interpersonale prin exage- rarea propriei valori şi cultivarea excesivă a propriilor interese, prin însingurare şi autoadoraţie. EIDETIC (gr- eidos — 'formă, esenţă), tip, descris de E. Jacnsch, dispunînd de capacitatea unor re- prezentări mintale excepţional de vii şi complete, ca şi cum o- biectele ar fi actual percepute ele subiect, dar fără perturba rea numită halucinaţie. C : pus auaei- dcticuhii. 1) Ceea ce se referă la esenţa şi semnificaţia lucrurili .•• '1) (în sens psihologic) ceea ce (...., feră imaginilor create de fante.,:,, o pregnanţă datorată detaliile.; pe care nu le dă simpla percepcw a obiectului. ELABORARE, proces de trair- formare a unor date, de cornii v,r ţie mintală sau eficient-materij j... frecvent anevoioasă, etapă d. definitivare şi împlinire şi/sa:; obiectivare a unui proiect. l r az ; executivă a acţiunilor voluntari idem a procesului de creaţie (II Wallas). La J. Guilford, unui din factorii creativităţii. în psi- hologia freudiană e. este transfor- marea şi combinarea coerenta a datelor psihice, astfel îneît sa fie transfigurate în simbolica visului (în care mai intervine o e. secnn- ' dară, de condensare şi de integra- re într-un scenariu. ELAN VITAL, la H. Bcrgson: forţă primitivă omogenă care este orientată în multiple direcţii di- vergente (viaţă vegetativă, in- stinct, inteligenţă) şi care ar ex- plica (nonintelcctualist) efect- •!;• creatoare, chiar la nivelul fii" genezei biologice. E.v. este, dii|>.' acest autor, şi motorul evoluţi-i. ELECTRODIAGNOZĂ, deter- minare, prin procedee electroeu- cefalografice, electrocardiografcr, electromiografice, cronaximetrice etc, a alterărilor patologice din organe, sistem nervos etc. Utili- zată curent în clinici pentru a detecta, îu stare de veghe SJU somn, unele :(• uoinene nedecela- bile prin observaţie directa. ELECTROENCEFALOGRAFIE (E.E.G.), tehnică şi metodă pa- raclinică uzuală de investigaţie, care permite înregistrarea biocu- renţilor cerebrali. Metoda a fost iniţiată de către Hans Berger, în 1929, care a arătat că potenţia- lele neregulate pot fi înregistrate cu ajutorul unor electrozi, fixaţi pe cutia craniană. Aceste poten- ţiale fiind însă foarte mici — 45 — 75'J.V — trebuie amplificate, fapt ce se realizează cu ajutorul elcc- troenccfalografuhii. Acesta culege, înregistrează şi analizează activi- tatea bioeleetrică transcraniană a generatorilor cerebrali în condi- ţiile în care metabolismul şi în primul rînd consumul de oxigen al celulelor corticale este nealte- rat. După A. Fessard, E.E.G. ar fi expresia variaţiilor lente de poten- ţial de la nivelul neuronilor pira- midali corticali, ale căror den- drite apicale, orientate radial şi perpendicular pe scoarţă, formea- ză dipoli electrici alterni somato- dendritici. Biopotenţialele lente de la nivelul dendritelor şi potenţia- lele postsinaptice străbat me- diul conductor eterogen şi ajung mai diminuate şi distorsionate la nivelul scalpului, de unde sînt apoi culese, amplificate de apro- ximativ un milion de ori şi înscri- se pe hîrtie, sub forma unei curbe sinusoidale — electroencefalogra- ma (notată tot cu E.E.G.). Activi- tatea bioeleetrică cerebrală spon- tană se desfăşoară ritmic şi se men- ţine constantă, datorită mecanis- melor de sincronizare loca' i, ca- re integrează activitatea funcţio- nală a milioane de neuroni, ce descarcă cu aceeaşi frecvenţă, în aceeaşi fază şi în acelaşi timp. Traseul E.E.G. este rezultanta predominanţei funcţionale a unuia din cele două sisteme difuze asupra tonusului cortical. El poate oscila între o intensă stare vigilă, subvoltat şi asincron, ca urmare a acţiunii sistemului reticulat ac- tivator ascendent (S.R.A.A.) şi de somn profund, cu ritm lent sincron şi de mare amplitudine. E.E.G. constituie sub acest ra- port un indiciu obiectiv al nive- lului stării de vigilenţă, reprezen- tînd aspecte foarte variate între cele două extreme. Aspectul normal al E.E.G. este determinat de succesiunea, cu regularitate rit- mică a undelor, ce diferă ca frec- venţă, formă, amplitudine şi du- rată şi care se grupează în frec- venţele fundamentale ale scoarţei: ritmul alfa, beta, tetha şi delta, înregistrarea traseului E.E.G. se face prin derivaţii bipolare, cînd diferenţele de potenţial se înscriu între doi electrozi activi, plasaţi pe scalp, şi unipolare, în- tre un electrod activ şi unul in- diferent, de ex. pe lobul urechii. Bioritnmrile fundamentale ale scoar- ţei sînt: Ritmul alja — oc este ele- mentul principal al E.E.G. uma- ne şi se caracterizează printr-o amplitudine de 40 — 80[xV, cu frec- venţă de 12 — 14 c/s şi durată de 80—110 milisecunde. în stare de iclaxare completă frecvenţa nu- delor este identica, pe toate regiu- nile ambelor >'iuii-i-- i rc. Au)* ! luu- este insă mai nure de 225 324 15 - D i c ţ i 0 nar rie m.holosie E partea emisferei nedominante şi se înscrie grupat in fusuri cu du- rată de 0,5-3 sec., sincrone şi simetrice în ariile posterioare ale celor două emisfera, occipital, temporal posterior şi parietal. St imul ti vizuali, concentrarea a- tcnţiei, calculul mintal, duc la diminuarea sau la dispariţia K.A., fenomen cunoscut sub denumire,i de reacţie de blocare. Ritmul beta — [i, reprezintă fenomenele de ex- citaţie ale scoarţei şi exprimă ac- tivitatea bioeleetrică particulară a regiunilor frontale si rolandice. Are o frecvenţă de 14 — 30 e/s şi o amplitudine de 5 — 30 uY. Cu o continuitate greu de stabilit, acest ritm apare in forme variate, une- ori puţind avea aspect sinusoidal. Se blochează în timpul pregătirii sau efectuării unei activităţi mo- torii. Ritiintl ictlui— 0, are o mor- fologic sinusoidală, cu frecvenţa d e 4 — 7,5 e/s şi o amplitudine de 50 ;xV, provenind din regiunile temporale, temporo-frontale, tem- poro-parietalc şi predominind une- ori în derivaţiile temporale ale emisferei dominante. Acest ritm .iparc la omul adult sub formă de unde sporadice, în proporţie de 10—12%. Xu se blochează la stimuli vizuali, iar stările emoţio- nale determină exacerbarea lui. Uiluml delta — A, este caracterizat printr-o frecvenţă de 0,5 — 3,5 e/s şi o amplitudine de 150 — 200;A V, care este insă variabilă, cu o mor- Jologie sinusoidală sau polimorfă. Kste întilnit ca ritm fiziologic la sugaci în stare de veghe, iar la adult in stare de somn profund. La omul adult. în st.uv de veghe ele apar ca expresie a. unor leziuni localizate sau avînd o moilologie refulată (monomorfe) şi o ampli- tudine mare ele constituie proiec- ţia la distanţă a unei leziuni sul>- corticale. Modificările li.li.C. pot fi funcţionale şi patologice. M<>- t/ilicările fuiii-jidtia/e (ni.f.) sini expresia unor tulburări ale rit- murilor biologice, determinate fie de stări de tensiune psihică tran- zitorie, emoţii intense, nelinişte, frică, anxietate, fie de oboseală, surmenaj sau somnolenţă. în ra- port cu factorii emoţionali se descrie un indice crescut de alfa, iar în stările de nelinişte, tic frică şi anxietate Cote adesea menţio- nată desincronizarea traseului. Mo- mentul destinderii psihice se ex- primă bioclectric prin repartiţia ritmului alfa. Stările emoţionale cronice menţin traseul plat desin- cronizat continuu. Reacţiile de fu- rie şi de niînie se reflectă bioclectric prin bufeuri de tetha, localizate în regiunea fronto- temporală. Modifi- cările funcţionale mai pot fi induse în unele perturbări eudocrino-mc- tabolice şi hiper-sau hipofiroidie, hipoglicemie, hiperparatiroidism, hiperinsulinism, hipocaleemie etc. sau de afecţiuni psihomatice: astm, hipertensiune arterială, hipoxia anemică şi afecţiuni cardiovascu- lareşi cardiorespiratorii. Unele mo- dificări pot apare în cursul terapiei cu substanţe psihotrope şi psihoto- ne. Aceste modificări funcţionale sînt pasagere şi se menţin atîta timp cit durează cauza care le-a produs. Ele dispar în momentul relaxării psihice sau în urma corectării I ullimărilor metabolice sau endo- crine. 1'intre modificările fune- ţ i o m d e bioelc''..li i'.c o s P i u m l K a- t i e b i n e c u n o s c u ţ i i o a u l i t i n u iile alfa şi tetha ascuţite, care exprimă o stare de biperexcita- bilitate corticală, precum si fo- carele de unde lente tetha, sinu- soidale şi ascuţite, localizate în regiunile temporale stingi, care se descriu în unele stări depresiv- nevrotice, în depresiile dominant endogene sau reactive şi în psiho- patii. Se presupune că aceste tul- burări bioelectrice sînt expresia unor disfuncţii ale rinencefalului, care se proiectează bioelectric pe scalp, apărînd mai ales în deriva- ţiile temporale ale emisferei dominante. Modificările patologice se pot grupa în două categorii: modificări globale ale traseului, ce se referă la amplitudinea sau frec- venţa ritmurilor, din acest punct de vedere fiind descrise traseele aplatizate, supravoltate, bradi- ritmice şi tahiritmice; modificări izolatei focale, care apar la o anu- mită regiune a creierului şi cu- prind toate derivaţiile pe o perioa- dă scurtă de timp. Acestea pot fi de tip iritativ, ca: vîrfurile, un- dele ascuţite şi complexul vîrf- undă, sau de tip lezional, cu apa- riţia undelor delta, aplatizarea traseului sau silentium electric. Undele delta sînt de două feluri: polimorfe şi monomorfe, fiind de obicei expresia proiecţiei corticale a unor leziuni profunde. ELECTR0MI0GRAFIE ( F M . G.), tehnică de înregistrare a potenţialelor bioelectrice ale uni- tăţilor motorii (U.M.) ce apar în cursul contracţiei musculare si caic siut delectat 13 şi amplificate. Biocmeniu mu-culjii apar '-M\I forma de potenţiale trifazice sau polifazice cu o amplitudine de 500 a V şi durata de 4 — 6 milise- ( unde. U.M. este reprezentată de un neuron cu fibrele musculare inervate de acesta. Detectarea biocurenţilor se face cu electrozi cutanaţi sau profunzi, iar cule- gerea potenţialelor poate fi fă- cută prin derivaţii unipolare, bi- polare şi multipolare, Eleclro- miograma normală în stare de repaus nu evidenţiază activita- te electrică, doar potenţiale de inserţie de scurtă durată. La efort muscular apar U.M. sub formă de vîrfuri bifazice. In funcţie de intensitatea contracţiei se dis- ting trei tipuri de trasee: traseu simplu, reprezentat de potenţia- le simple individualizate ce se repetă cu frecvenţă de 4—12 c/s; traseu intermediar, ce se ca- racterizează prin apariţia nume- roaselor U.M. care cresc în inten- sitate şi care apar la contracţia, musculară moderată; traseu inter- ferenţial, caracterizat prin poten- ţiale fuzionate, cu frecvenţă de 40 — 60 c/s, dă aspect sinusoidal traseului şi apar la contracţii musculare puternice. Modificările patologice ale electromiogramei pot fi întîlnite în unele afecţiuni neurologice, cum ar fi afecţiuni ale neuronului motor periferic şi miastenie, — tulburare de con- ducere şi transmitere neuromns- culară, în unele boli musculare, miotonii şi miopatii, în tetanie şi în tulburări motorii de etiologie 15* 227 E ni'.'U-boli'-ă. în psihiatrie H MG. t s t e 1t.i]'.-.;!f.\ p . . u t r u d i i ' . ' t i o ^ t i - carca spa-"motili'.i i.x divei *e tîio- logu şi în studiul - i
  • i i ' . i . ] . t r a r e t î c . < i . P . Yazilescu, 197G). A foit de ;<••.. iriene.i decelată o ..radiaţi'. 1 bio- logiri de interferenţă" între don,' sau mai multe persoane şi a!' cărei caracteristici (structură, cu- loare) depind şi de relaţiile inte-r- per-' ;na!o. ELECTROOCULOGRAriE (S O.G.), metodă de înregistrare .; mişcărilor oculare, în raport cu axele verticale şi orizontale sau eventual doar în raport cu axe!' orizontale, prin electrozi de con- tact de argint, plasaţi şi fixaţi în mod adecvat. ELECTROŞOC (E) sau TRA- TAMENTUL ELECTROCONVUL- SIVANŢ (T.E.), introdus de Cer- cetti şi Bini — 1937, constă în producerea, în scop terapeutic a unor crize epileptice, cu ajutorul altui stimul epileptogen, decît cel cunoscut pînă atunci (cardia- zol) şi anume curentul electric. Actualmente indicaţiile pentru t\ sînt limitate doar la anumite stări depresive, la bufeuri delirante, şi cu totul excepţional la stări maniacale, schizofrenii şi ia deli- rurile cronice în faza productivă şi doar atunci cînd există o nc- reactivitate la chimioterapie sau în cazuri de urgenţă (cînd, îsi crizele de melancolie, există ris- cul sinuciderii). T.e. sînt contrain- dicate la copii sub 10—12 ani, la bolnavi cu tulburări cardio- vasculare, pulmonare, în cazn! unor afecţiuni ale sistemului osteo- articular, al unor boli infecţioase ivbviic, în afecţiuni organice ale creierului, decalcifieri masive sau £28 E anemii grave. Sîut contraindi- cate de asemenea la peisoane peste 60 de ani. Tehnica e. constă în aplicarea cîte unui electrod umed pe cele două, regiuni fronto-pan- elale, iar după declanşarea curen- tului electric se produce cri/.a convulsivă cu lazele ei tipice; tonică, c'ionică, comatoasă şi de trezire, fiind insa precedată de o fază de spasm electric şi o faz-j. de latentă. ELECTR OTONUS, totalitatea modificărilor de excitabilitate şi conductibiiitate provocate în nerv la trecerea printr-o porţiune din- tr-însul a curentului continuu. ELEGIAC, caracteristică a stă- rilor psihice, de lungi durată, ue- semnînd emoţii şi sentimente de melancolie, tristeţe, nostalgie. Ixi.i- nifestarea elegiacă exprimă vi- sare şi predispoziţie pentru su- ferinţa psihică. Termenul este folosit şi pentru a indica speţa corespunzătoare de lirism. ELEVAŢIE, elevaţia spirituală presupune interiorizarea valori- lor culturale şi capacitatea de receptare şi de adeziune la cele mai înalte idealuri sociale, artis- tice, filosofice; înălţare şi înălţime spirituală. EMANCIPARE (lat. E-mancipo, -are.d. manus — mină şi ca] cre — a lua), ieşire de sub tutelă in baza capacităţii de a trăi şi acţiona independent. Cu privire la comportamentul tinerilor, e. vizează neconcordanţa între ceea ce cred tinerii că sint şi că pot face, şi ceea ce realmente ei poL înfăptui. E. nu trtluie coniun- dată cu hberlmajid şi cu nues- pectarca sistemului de statute si roluri existente în societate. EMBRIOGENEZA SISTEMU- LUI NERVOS, dezvoltarea sis- temului nervos uman în viaţa ( uibrionară. lîstc un proces ce de- i>etează foarte timpuriu. în zik-k 7—8 se formează primele două foiţe embrionare, ectodermul, şi cedodermui, iar din ziua a 15 —10 .i ia naştere placa cordo-mezoderma- iă. în ziua a 18-a, din ectodenn începe formarea tubului neural, pe linia mediană posterroară, pi in mvaginarea plăcii neurale (sau medulare). într-o primă etapă .-_• formează jgheabul neural, i.^r intre zilele 21 şi 31 cele două creste ale jgheabului se vor uni în sens cranio-caudal, formînd tubul neural, care este învelit în mezoderm. în acest mod, tubul neural, de origine ectodermieă, pierde legătura cu restul ectoder- mului, rămînînd în interiorul unui canal, limitat de mezoderm (din care provine scheletul şi, în acest caz, craniul şi coloana ver- tebrală). Tot în acest stadiu, cele două orificii ale tubului neu- ral — neuropori, aflate la polul eranial şi cel caudal se închid. în etapa următoare, celulele tu- bului neural din zona dorsală, provenite din crestele neurale migrează, prin mişcări amoebo- ide în sens lateral, fragmentîn- du-se în grupe ce se succed seg- mentai, şi formînd mai tîrziu ganslionii spinali. Celulele aces- tor ganglioni, numite neui'ibl.i- şti, \ or emite preluiigiri iet.ro- grade, in sens central, care pă- E (rund in tubul neural, forinînd rădăcina dorsală si altele în sens pori feric, care se conectează cu miotomii şi dermatomii corespun- zători, reprezentiud procesul de lormare a nervilor senzitivi. Nc- uroblaştii din zona ventrală a tubului neural emit la tel prelun- giri periferice care, forniînd ră- dăcina nervilor motori, lateral lată de ganglionul spinal, intră in trunchiuri nervoase comune cu rădăcinile posterioare, fonnînd nervii spinali, în număr de 31 de perechi. Printr-un proces asemă- nător se formează şi nervii cra- nieni. în secţiune sagitală, într-o primă fază după închiderea tu- bului neural, se poate observa, la extremitatea craniană a tubu- lui neural, o dilatare, datorită proliferării neuronale din această zonă, forinînd vezicula cerebrală primitivă, despărţită de restul tubului prin infundibul (şanţ ven- tral). Aceasta într-o etapă ulte- rioară se divide, dînd naştere la prozencefal, situat la polul api- calşi la rombencefal. în faza urmă- toare se formează vezicula optică şi evaginaţia hipofizară, din prozencefal şi din cadrul romben- cefalului se formează o parte numită mezencefal. într-o etapă mai avansată, prozencefalul sau creierul anterior se divide în telen- cefal cu bulbul olfaciic, pedun- culul olfactic, emisferele cerebrale şi pedunculul optic, şi in dienee- t'al format din talamus şi hipo- fiză. Rombencefalul se divide si el în meteneefal, format din cerebel şi protuberanta si in mieleilf efal, forumul bulbul ra- hidian. Aceste formaţiuni for- mează ulterior diferitele structuri diferenţiate ale creierului, cu ca- racteristici specifice de structură şi funcţionare. La om în struc- tura scoarţei emisferelor, zona cea mai extinsă o reprezintă nco- cortexul. Paralel cu dezvoltarea encefalului, în procesul dezvoltării embrionare, în zona trunchiului, tubul neural, avînd la centru ca- nalul ependimar, dă naştere mă- duvei spinării. în măduvă, corpii celulari se aşază central, forniînd substanţa cenuşie în formă de ,,H", iar prelungirile acestora, sau ale celulelor din zonele superioare ale sistemului nervos central, se situează periferic, formînd sub- stanţa albă. în coarnele ventrale (anterioare) ale substanţei cenu- şii se vor găsi motoneuronii, iar în coarnele dorsale (posterioare) se găsesc neuroni de asociaţie, prin care se conduce aferent sen- sibilitatea somatică. EMERGENT (lat. emergere — a ieşi, a se arăta), teoria evo- luţiei emergente, teorie idealistă şi metafizică cu privire la pro- cesul dezvoltării, creată în de- ceniul al treilea al secolului al XX-lea de filosofii englezi S. Alexander, C.L. Morgan. Teo- ria susţine că apariţia noilor calităţi este absolut spontană şi imprevizibilă; ceea ce rezultă dinăuntrul unui obiect sau struc- turi fără ca să se poată delimita o relaţie simplă de determinare: apariţia din ceva a altceva, even- tual calitativ diferit, putîndu-se indica sui sa dar nu şi cauzele exacte. Astfel, iu dezvoltarea psi- 230 E liică un nou tip do «.ompoi Umicn apare din .dl 'ii a ut' i H >! l.<~ i .1 putea li redus la .u,r-,t.i. liup.i Drever, descriere a unui lip de evoluţie ciud ceva nou apare din interacţiunea şi recombinarea fac- torilor preexistenţi; se poate opu- ne e.şi la tradiţii' (în antropologia culturală). EMERGENŢĂ, caracteristică a sistemelor dinamice şi complexe de a product: efecte ce nu sînr reductibile la posibilităţile păr- ţilor componente, ci rezultă din interacţiunea acestora. însuşirea sistemelor superior integrate şi dispunind de autoorganizare şi autoreglare. EMETROPIE, posibilitate nor- mală a refracţiei oculare, deter- minînd focalizarea în centrul re- tinian, în absenţa acomodării. în acest fel percepţia distanţei infinite se realizează pe retină în condiţii de repaus. EMOTIVITATE (lat. emotio, de \a eniovere — a mişca), predispozi- ţie spre resimţirea frecventă, vie şi intensă a emoţiilor, reactivitate emoţională neobişnuita, emoţiile apărînd pînă şi la cele mai neîn- semnate incitaţii şi generînd dis- poziţii afective profunde şi, even- tual, de durată. EMOŢIE (lat. cmnvere — a miş- ca), fenomen afectiv fundamen- tal ce se dezvoltă fie ca o reacţie spontană şi primară, în forma e. primare sau afectelor, fie ca procese mai complexe, legate de o motivaţie secundară şi care re- pre/.iniă, după sistematizarea noastră, e. propriu-zise. Acestea sint tranzitive dar s» dezvoltă pro- ce.-xaf şi l'uwlii un •'!'•('/. mai ) / • ' . * ; • • " V i n l i 1 '•••! n i c : 1 o i t 1 1 1 1 - lurc. iu timp ce alee tele sini mai puţin numeroase şi se integrează într-o schemă, destul de simplu, a instinctelor, fiind doar reorga- nizate cultural, e. propriu-zise sini extrem de variate şi diferen- ţiate după valori superioare. Aici este locul să vorbim despre bu- curie şi tristeţe, iubire şi ură, admiraţie şi dispreţ, simpatie şi antipatie, speranţă şi deznă- dejde, satisfacţie şi insatisfacţie sau indignare, plăcere şi neplă- cere sau dezgust etc... Fiind bine delimitate ca sens, întrucît, aşa cum arată H. Wallon, urmează matriţele sociale, e. prezintă tot- odată şi modele clare de bipo- laritate. După cum se vede, toate e. sînt date în cupluri de contrarietate valorică, confor- mîndu-se unei scheme similare logicei, cea a afirmaţiei şi nega- ţiei. Totuşi, dialectica afectivă este mai bogată şi complexă decît cea intelectivă întrucît nu tinde să rupă unitatea contrariilor, tră- irile e. fiind real biunivoce, mai mult sau mai puţin ambigue şi avîndu-şi nucleul dominant si- tuat undeva pe scara valorilor între extremele pozitive şi nega- tive, e. complexă fiind întotdea- una gradată şi pluritonală. în fapt, într-o împrejurare de viaţă, omul încearcă concomitent mai multe feluri de e. în legătură cu constelaţia motivafională şi com- plexitatea relaţiilor subiectiv-obi- eclive. în timp ce afectele se ex- primă foarte puternic în compor- tament, uneori consumîndu-se în 231 E expresii şi getică, e. complexe sint, de regulă, t>va in.ii ciah exprimate, dnr pcep.stj într-un mod mai rafinat şi urwînd unel<- tipare sau convenienţe sociocul- turale. Deosebirea este ca între rîs şi zînihet sau între plins şi mimică a suferinţei morale. 1 apt este că e. complexe beneficiază de TIU grad mai mare de conştien- tizare şi intelectualizare. G. Du- mas face deosebirea între triste- ţea pasivă, ce este însoţită de un sentiment do descurajare şi slăbiciune şi tristeţea activă în care subiectul se revoltă îm- potriva privaţiunii ce îi este im- pusă, protestează., strigă, se la- mentează. Tot aşa se distinge bucuria pasivă, discretă şi calmă şi bucuria activă care este exu- berantă mergînd pînă la exaltare. J. Delay şi Pichot tratează foar- te sugestiv trecerea de la afect la e., care, în terminologia lor, sînt denumite ca răspunsuri ime- diate sau secundare. „Răspun- surile emoţionale secundare nu decurg în maniera rigidă a răs- punsurior imediate... Ele pot ca, plecînd de la acele răspunsuri i mediate, să îmbrace forme diverse. Un exemplu tipic este cel al răs- punsului secundar ce succede fricii. în cursul catastrofelor co- lective, după răspunsul emoţi- onal primar, care este comun tuturor, unii subiecţi dezvoltă rapid un comportament adap- tat circumstanţelor, alţii prezin- tă, pentru o scurtă perioadă, o agitaţie agresivă, iar alţii par, dimpotrivă, cufundaţi într-o pro- fundă apatie. Stările de frică şi mîmo intensă necesit;'. ° mobili- zare a loiţt.kir or^iiiniinulLii ::•<• de ao ea );n pot l'i tfii?ţinu1 e un timp mai îndelungat. în acer. 1 caz răspunsul secundar exprimă perioada de recuperare si este, in genere, marcat prin stări de deosebită apatie şi depresiune.' 1 în genere, deosebirea dintre afe>:f şi e. se explică prin aceea că ii; timp ce afectele se supun cu gre>! învăţării, fiind refractare la acea- sta, dar totuşi influenţate de în- văţare, e. complexe sînt întru toiul achiziţii ale învăţ avii şi edu- caţiei, asemenea motivelor care />' întreţin. La adult, domină stimulii de ordin social, modele de con- duită, limbaj, relaţii interperso- nale, în constituirea stării de e., aceşti factori jucînd un rol de- clanşator. Prin mecanisme aso- ciative, arată J. Delay şi Pichot, sînt evocate situaţii anterioare cu valoare emoţională. Se con- stituie astfel un montaj emoţional prin cumularea stimulaţiilor ante- rioare, în fiecare împrejurare aceste montaje intervin într-un anumit mod. învăţarea afectivă se referă desigur, în primul rînd, la motivaţia secundară dar nu se reduce la aceasta întrucît pri- veşte şi maniera de desfăşurare a proceselor e. în acest sens se vorbeşte despre cultura afectivă. Specificul trăirilor e. constă şi în marea lor mobilitate, în aceste condiţii semnalîndu-se şi refă- cîndu-se mereu echilibrul dina- mic cu împrejurările concrete, ceea ce permite ca prin succesive reechilibrări personalitatea cu tot sistemul ei de cerinţe să evolueze. E Pentru e. motivele *"\nt surse in- terne de aterentaţk' s:ui, cum le spune A. Storr, „reso;Sun i'nni- trice". V. Pavelcu, arătînd că motivele se alimentează din pro- priile lor efecte", subliniază in- fluenţa retroactivă a trăirii e. asupra surselor ei. îndeplinindu-şi rolul de reglaj circumstanţial pi in alertă, activare selectivă şi re- echilibrare, e. parcurge în exis- tenţa umană o traiectorie asemă- nătoare cu cea a unei rachete ce e lansată dintr-un punct şi cade în altul, năseîndu-se, desfă- şurîndu-şi evantaiul mai mult sau mai puţin vertiginos şi apoi dispărînd. După fiecare e., in- tervin restructurări şi noi acu- mulări de pulsiuni modelate. EMPATIE ( E I N F U H L U N G ) , insimţire, intuiţie simpatetică (H. Bergson), identificare afectivă (Th. Lipps, M. Scheler), transpunere. Fenomen semnalat de reprezen- tanţii romantismului german (Ko- valis, Jean Paul) şi interpretat teoretic de Th. Lipps care consi- deră cunoaşterea ca o imitaţie internă a obiectelor (îndeosebi a persoanelor) şi o proiectare a stărilor interne asupra acestora, subiectul astfel trăind în sine viaţa altuia, tinzînd să fuzioneze, să intre în consonanţă afectivă cu altul. Se deosebeşte de sim- patie, aceasta fiind o stare emo- ţională conştientă, constînd în „a simţi cu", pe cînd e. înseamnă „a simţi în", a tinde spre, a trăi viaţa afectivă a altuia. Restrînsă la relaţiile interumane şi la per- ceperea şi crearea operei de artă e. s-a dovedit a fi un proces com- p l e x ( p e r c e p t i v , intHi-'ctn.-il, afec- tiv) '/v< iii a la u r i i m u l t e n i v e l e ]'•' t r i ' e e t o r i a in- conştient-conştient şi cnre este gcneral-uman, fiind implicat îu adoptarea rolului social, în cunoaş- terea psihologică empirică, în orice act de comunicare inter- umană (senzitivitate interper- sonală). în monografia sa despre e., S. Marcus opinează împotriva tratărilor unilaterale „considerînd fenomenul e. ca pe o interrclaţ> între cognitiv, afectiv şi organic '. Abilitatea empatică (de a identi- fica şi prezice dispoziţiile şi actele psihice aie unei alte persoane, J.P. Guilford) este un factor di- ferenţial. Abilitatea empatică con- stituie cea mai importantă com- ponentă a talentului artistic, în- deosebi actoricesc (întruparea ro- lului — Stanislavski). S. Marcus demonstrează că în transpunerea scer.ică o mare pondere are imagi- naţia dirijată. în procesul e. intră perceperea gesturilor şi expresii- lor altuia de la care se porneşte în intuirea stărilor lui subiective, imaginaţia substitutivă (G. Al- iport) ce constituie o bază pentru declanşarea (introecţia) aproxi- mativă a aceloraşi trăiri şi prin proiectarea lor asupra acestui alter ego, a înţelegerii lui (A. Koc- stler). Deci e. constă clin identi- ficare ca modelare în propriul eu, prin gîndire, simţire sau acţiune, a eului altcuiva (prezent sau imaginar) şi din proiecţie ca „expulzare acului sprenon-cu 1 '. J. Guillaurain consideră că iden- . tificarea şi proiecţia corespund 233 E celor i.ii'u.'i ditni'ii -iuni a d a p t a t i v e iclrvaic i.l'-' I J i.i Lcct: a -unilarea i aconn M 1; 11 c i , lniay.iuai ca unui per- sonaj sau situaţii tinde să declan- şezi- stările afective corespunză- 1'>ai'- geneiînd o s t r u c t u r ă repro- (iuctivă. ce si> linalizează printr-o participare subiectivă psihologic, — autentică. Aceasta nu înseamnă însă d<.păşirea normalului prin în- s t r ă m a r e a f -uliu şi pierderea funcţiei de control. Se iutcrpolcază însă încă o secvenţă în programul subiectului şi aceasta poate avea, conştient sau inconştient, influ- enţe asupra comportamentului său. Toţi subiecţii îşi asimilează modele cu care se identifică cog- nitiv şi afectiv nu însă fără o interpretare sau acomodare per- sonală. Keferindu-se la e. ca tră- sătură de bază a personalităţii, S. Marcus scrie: „manifestată ca o conduită participativă, conştientă şi inconştientă, aparentă şi ina- pareniă, fată de un model de com- portament uman, facilitind un act de cunoaştere, de comunicare inier- umană cu valoare predictivă ca şi un act de ulentijicare afectivă, em- patia devine o însuşire proprie con- diţiei umane". 'EMPIRIC, calificare a ceea ce rezultă din experienţa imediată cu lucrurile şi prin acţiuni concrete, toate fiind accesibile observaţiei, puţind fi înregistrate prin organele de simţ. Deci definit prin practic şi perceptibil spre deosebire de teore- tic, doctrinar, speculativ, axioma- tic, construitdeductiv. Empirismul este legat de senzualism (opus raţionalismului, de inductivisrn (opus constructivismului logic),de p a s i \ i s i u i u t r u c i t s u b i e c t u l '•-(•• c u m p l i t iii-u m u l t ( , i u n l a t . t " i d e ( o u t e i n p U i (.• d e c i t d e a c ţ i u n e . In plus, rămînînd Ja discreţia si- tuaţiilor variabile, empirismul este tributar accidentalului, mi par- vine la sistematizări riguroase şi, în varianta sa idealistă, devine relativist şi agnostic. Teza despr fundarea e. a cunoaşterii rămia* însă o premiză indispensabilă a gnoseologiei materialiste. Uneoi i se foloseşte termenul de e. ea sinonim cu experimental.liste nu abuz întrucît experimentul ştiin- ţific este subordonat teoriei şi implică dirijare şi organizări spe- ciale, în psihologie e. înseamnă experienţial şi califică faptele de cunoaştere comună şi de activitate pătrunsă de practicism şi nu con- dusă după ultimele date ale ştiin- ţei . EMPIRISM, doctrină care nea- gă caracterul înnăscut al unor principii raţionale, pune la baza cunoaşterii experienţa senzorială, restrînge validitatea cunoaşterii la ceea ce poate fi verificat prac- tic şi experimental. într-un sens apropiat — restrîngerea la fapte concrete nesistematizate şi prelu- crate raţional, la rodul experienţei, cu minimum de teoretizare sau de justificare doctrinară. în acest sens L. Vîgotski divide noţiunile in empirice şi ştiinţifice. ENCEFAL, partea principală a sistemului nervos central situ- ată în cutia craniană. E. cuprinde în alcătuirea sa: trunchiul cere- bral (mezencefal, puntea lui Va- rolio, bulbul rahidian), cerebelul, 234 diencefalul şi telencefalul (emis- ferele cerebrale).Ksle organul esen- ţial al realizării vieţii de relaţie. ' ENCEFALITĂ, proces inlla- înator afectînd porţiuni cerebra- le, datorită unor tau/e \anaie: virale, bacteriene, chimii .<• (mai ales infecţioasc. dar şi toxice, ca în alcoolism, sau alergice), sub- acutc sau cronice. l>upă stratu- rile sau componentele cerebrale afectate, e. antrenează diverse tulburări vegetative, motorii, inte- lectuale si psihocomporUimentale. ENCEFALOPATII INFANTILE, termen generic pentru afectarea creierului (şi în special a cortexu- lui) de un factor agresiv (traumă, tumoare, maladie) perinataiă, ante- rior maturizării depline a siste- mului nervos. Clinic se manifestă prin perturbări neurologice (de- ficit motor, epilepsie) şi psihice (înapoiere mintală, instabilitate psihomotorie şa.). ENCEFALOZĂ, afecţiune cere- brală cronică, caracterizată prin leziuni degenerative (şi nu infla- matorii-infecţioase) ale ninsei neu- ronale (de origine metabolică sau vasculară eventual autoimunita- ră). ENCOPRESIE, incontenenţă a materiilor fecale ce survine la unii copii, analogic eiiuiiziei, în timpul somnului nocturn. ENCULTURAŢ1E, desemnează (în antropologia culturală) pro- cesul de asimilare a valorilor şi comportamentelor, sub forma unei învăţări continue pe toată peri- oada vieţii, fu copilărie e, < -Ac globală, nciliteii nţiată (suferind şi prin excese de imitaţie), în timp c e l a o v i r s t ă m a l u i ă e a d e v i n e reflexivă., s e l e c t i \ ă , c r e a t o a r e . A - c i . i t u r a ţ i a (v.) e s t e , in ai. est sens, o r e - e n c u l t u r a ţ i e , e o n s t i n d in asi- m i l a r e a n o i l o r «.uiiipoi t n m e n l e ş i v n l o r i si în c e h ii i! >r-uva l o r cu c e ! , ' vet Iii (M. Hi r s k o v i t H . E N D O C R I N O L O G I E , disciplină, b i o l o g i c ă a v î n d ca n b i e i t ;. l.'.ndi le c u s e c r e ţ i e i n t e r n ă , l ' n m u l t r a - t a t de c. a fi ^t p u b l i c a t în 190s> de către C I . 1'arbon. Hormonii îndeplinesc un rol important at't în procesele organice cit şi în cele psihice, de unde studiul relaţiilor psihohormonale de care se ocupă psihoendocrinologia {v. i. ENDOFAZIE, " formulare- ver- bală interiorizată, lipsită de re- prezentarea mentală a propriei voci. Sinonim cu limbajul inte- rior. ENDOGEN, originar, din sfera proprie organică (ex. caracteris- tică a senzaţiilor viscerale). Opus exogenului, ce caracterizează sti- mulaţiile venite din mediul ex- tern. Unele psihoze ,,endogene" se datoresc precumpănitor fac- torilor ereditari, spre deosebire de cele în care rolul esenţial îl au factorii din mediu (ex. o infec- ţie, alcoolismul, traumele psihicei. ENERGETISM, concepţie ştiin- ţifico-filosofică, dezvoltată la înce- putul secuiului de \V. Ostuald, care presupunea că în natură fe- nomenele pot fi reduse, în ulti- mă instanţă, la energie, putindu-se neglija aspectul substanţial (ex. striKtura alomică). IV lingă unele eneijii li::ii e -i chimice, p-ihicul ar reprezenta forma tipică a unor 235 c.ii'i! iliicc l,i, obţinerea, unei stări d<: pl.Hcre. S'J piesiipune, că in .sistemul nervos ceninil există mecanisme speciale de calcul caro apreciază în fiecare moment valoa- rea fiecărei variabile hedonice. Informaţia rezultată în urma aces- tei operaţii se include ca parte componentă a programului de reglare a comportamentului. F.h. se referă la tendinţa de a acţiona, în sensul evitării dezagreabilului pentru obţinerea plăcerii. E sino- nim cu principiul plăcerii din psih- analiză. FUNCŢIA REALULUI (princi- piul realităţii din psihanaliză), or- ganismul tinde la satisfacerea tre- buinţelor plăcerii), dar este con- strîns de mediu să se acomodeze cerinţelor realităţii exterioare, să se adapteze la realităţi. Sub in- fluenţa experienţei şi educaţiei omul învaţă să renunţe la plăcerea imediată pentru a evita o suferin- ţă sau pentru o satisfacţie viitoare mai importantă, subordonîndu-se tot mai mult principiului realităţii, în detrimentul principiului plă- cerii. Tendinţă a organismului de a alege un drum mai dificil care poate duce în unele cazuri la un efect adaptativ mai mare. FUNCŢIE, mod de lucru a unui sistem de dependenţă de anumite condiţii exterioare. Categorie bio- logica indicînd ceea ce efectuează util (pentru organism) un organ sau sistem de organe în chip specia- lizat şi relativ stabil. Conceptul a fost preluat de psihologie dar a fost parţial înlocuit cu acela de proces psihic, nuii comeini Iul pe ut ni semnificarea;>eti\ it.1l ii p-.- Iiicc ce dispune de un maximum di plasticitate. Totuşi,- în sistematicii psihologiei, conceputul de f. se menţine cu sens de categorie spe- cifică de acţiuni legate de anumi- te mecanisme. Considerăm nece- sară menţionarea următoarelor f. psihice: senzorială, mnezică to- nică, a verbalizării, a automatiză- rii, tensional-afectivă, comunici tivă, de reglaj şi de integrare. în matematică, f. defineşte o lege de dependenţă între două mulţimi [variabilă dependentă şi variabil;! independentă: y = f(x)j. în acest (al doilea) înţeles termenul e fo- losit în descrierea psihofiziologică sau psihosociologică. FUNCŢIE SIMBOLICĂ, funcţie caracteristică intelectului, cons- tînd din diferenţierea semnifican- ţilor (imagini secundare, cuvinte) şi a semnificaţiilor (obiecte, re- laţii, însuşiri, idei). FUNCŢII MENTALE, funcţii de înregistrare, de reglare şi de elabo- rare la nivelul cortexului, desfă- şurate în plan mental: discrimi- nări şi identificări perceptive, ajustări motorii, înţelegere, evo- cări asociative, creaţii imaginati- ve, raţionamente, rezolvări de probleme. Trebuie distinse de funcţiile senzoriomotorii şi de emoţiile primare. FUNCŢIONAL, ceea ce ţine de o funcţie, este expresia ei şi se produce sub regimul ei. L. Vî- gotski a introdus conceptul de relaţie interfuncţională prin care se ajunge la conceptul de proces pishic. Atributul de f. aparţine curentului de psihologie creai de T Dewey, Ivi. Claparede ş.a. (V. PSIHOLOG -E FUNCŢIONA- NALĂ). FUNCŢIONALITATE, proprie- tate a unui sistem de a funcţiona intens şi calitativ-superior, în raport cu programul său şi în noi circumstanţe. Caracteristică la care se recurge în descrierea aptitudinilor. FUZIUNE, act de suprapunere şi unificare a două imagini ale aceluiaşi stimul în vederea bino- culară sau auzul binaural. Tre- cerea de la perceperea intermiten- tă a unei stimulaţii la un conti- nuum perceptiv implică f. Prin extensiune termenul desemnea- ză fenomene analogice în plan in- telectual şi afectiv. 286 E voase şi nu exercită o influenţă recurentă asupra acestora, cum afirma J. Huxlcy. Demonstra- rea funcţiilor reflectorii, construc- iive, şi reglatorii a psihicului ca .ilare afirmă rolul esenţial al acestuia în viaţi şi înlătură e. EPI GENEZĂ, teorie conform <:ă- roia ţesuturile şi organele apar treptat, în cursul ontogenezei, din 1-auturi mai simple, formate an- terior. EPILEPSIE, maladie a encefa- lului datorată unor descărcări neu- ronale cu expresie specifică paroxi- stică, ce apar în urma unor trau- matisme, tumori sau altor cauze. Se. desfăşoară gradat, putîndu-sc urmări succesiunea următoarelor patru grupe de manifestări: a.) faza -prodromală se instalează cu cîteva ore sau zile înaintea crizei pro- priu-zise, prezentînd tulburări con- ştiente, difuze, sub formă de tremurături, parestezii, apatie, anorexie, constipaţie, palpitaţii, irascibilitate, anxietate; b) ama se apropie foarte mult de criza epileptică şi, fiind conştienti- zată, unii bolnavi găsesc timpul necesar pentru evitarea acciden- telor din timpul crizei; prezintă aspecte motorii, senzitive, vis- cerale, psihice; c) accesul convul- siv sau criza comitială are o apari- ţie brutală, pe fondul pierderii conştiinţei; prezintă o fază tonică de rigiditate motorie urmată de o fază clonică însoţită de mişcări bruşte şi dezarticulate; d) faza stcvloroasă încheie accesul epilep- tic prin respiraţii.' ;' 'o'-otoasă si hipotonic pielun^nâ. Aceasta gra- daţie se observă, în special, In cazul crizelor majore de e. Se mai întîlnesc şi criza minoră, auto- matismul epileptic, criza vege- tativă etc. EPISTEMOLOGIE (gr. episte- me — ştiinţă şi logos — studii 1 ), teorie a cunoaşterii ştiinţifice, di ciplină filosofică efectuînd stu- diu! critic al principiilor, ipotezelor şi rezultatelor cunoaşterii ştiin ţifice în vederea stabilirii stru< - turii logice, specificului şi valorii de adevăr al acesteia. Tinde tO cîevină o metateorie sau ştiinţă despre metodologia cunoaş terii ştiinţifice. Sens apropia;, de cel al gnoseologiei dar, după uncie opinii, la care ne ralicm. în gnoseologie ar trebui să s • includă nu numai schemele gene- rice şi obiectivate ale cunoaşterii, ci şi psihologia proceselor cogni- tive. EPISTEMOLOGIE GENETICĂ, teoria dialectică a cunoaşterii ştiinţifice care face apel la meto- dele istorico-critică şi psihogenc- tică (J. Piaget). Această teorie a cunoaşterii ştiinţifice este dialectică în sensul că încearcă să explice cunoaşterea ştiinţifică prin deve- nirea ci şi nu se mărgineşte la a o constata ca pe un dat. Metoda istorico-critică este denumită asi- fel întrucît încearcă să reconsti- tuie istoria cunoaşterii ştiinţifice ca fapt social prin prisma logicii ci interne. Metoda psihogenetică, cchivalînd cu folosirea rezulta- telor psihologiei genetice în scop Lin U'isUmolo^H.e, studiază deveiu- rea i.anoaşterh :iu la nivelul uni;- mlaţu în genere, ci la nivelul 340 E individului uman, pornind de la premisa că acest studiu este capa- bil sâ ne ofere învăţăminte cu .privire la evoluţia cunoaşterii, aparţinînd unei colectivităţi de adulţi, întrucît orice adult, inclu- siv în societăţile cele mai pri- mitive, începe prin a fi copil. E.g. se vădeşte a fi astfel o cerce- tare interdisciplinară, care face apel la tehnici ştiinţifice variate: logica, istoria ştiinţelor şi psiholo- gia dezvoltării. Originalitatea pe care o reclamă e.g., în raport cu epistemologiile filosofice tradiţio- nale, este tocmai transferul pro- blemelor epistemologice de pe te- renul filosofici, unde nu avem la dispoziţie decît reflecţia, pe tere- nul ştiinţei, unde reflecţia este dublată de observaţie şi experi- ment. Psihologia genetică se va prelungi astfel în e.g. din momen- tul în care structurile mintale ale adultului, pe care ea îşi pro- pune să le explice prin evoluţia mintală a copilului, vor fi nu ale unui adult oarecare, ci vor constitui structurile elementare ale adultului ca om de ştiinţă. Altfel spus psihologia genetică se pre- lungeşte în e.g. atunci cînd cu- noştinţele, ale căror mecanisme de formare le studiază, vor fi nu elemente ale unei cunoaşteri co- mune oarecare, ci vor dispune de un minimum de caracter ştiin- ţific; aceasta şi explică apelul la ştiinţele specia Uzate sau caracterul de cercetare interdisciplinară a e.g. EREDITATE, traiu-misic de spe- cificitate. aj.V specificate, de-a lungul geuexaţiilur: „mesaje- le" sînt codate, în forma codului genetic, în acizii nucleici (mai ales în cromozomi) şi sînt supuse com- binărilor, erorilor de copiere, alte- rărilor (mutaţii). Ca atare, e. este strîns legată de problematica unităţii în diversitate a lumii vii, de problema conservării în timp a tipului speciei, a individualităţii, a varietăţii individualităţii, a ge- nezei noului în cursul evoluţiei. E. este o „moştenire" de la părinţi („zestre ereditară"), dar nu o transcriere a însuşirilor părinţilor, ci a genelor acestora (care pot să nu se manifeste la părinţi, cum a arătat, primul, Gr. Meu- del). Deosebim azi o e. nucleară (purtători fiind cromozomii) şi una citoplasmică; legile de bază ale e. nucleare au fost descifrate de Mendel şi T.H. Morgan; meca- nismele biochimice — de J. Wat- son, Crick, Nierenberg, Ochoa etc. abia acum 20 de ani (şi numai par- ţial). E. caracterelor morfologice şi biochimice este mult mai bine cu- noscută decît e. însuşirilor psihice, (aceasta este atestată, la animale, de datele etologiei, iar la om de studiul aptitudinilor familiale şi de compararea gemenilor). Se poate afirma cu certitudine că ceea ce învaţă părinţii nu se trans- mite la copii (biologia modernă a infirmat teza „caracterelor ere- dităţii", susţinută de Lamarck) şi, de asemenea, că diversitatea, psihologică umană are şi o rădă- cină ereditară (cel puţin pentru constituţie, biotip, comporta- ment). Ceea ce e enditar nu coinci- de totdeauna c.i ceea ee este c-yi- ^cni'.'.d („din naştere' ; diversele 16 Ml E caractere ereditare apar la dife- rile momente ale virstei) sau cu ceea. ce este familial (unele note comune într-o familie ţiu de obiceiuri comune, de influenţe de mediu comune). în mod greşit se vorbeşte despre o c, patologică şi in cazuri de transmisie de la mamă la făt, prin placentă sau lapte ţex. sifilis „ereditar"). Hrcdobio- logia se numeşte, curent, genetică !a nu se confunda cu psihologia genetică). în ordinea psihologică interesează premisele creditare. EROOQRAF, aparat pentru in- vestigarea şi măsurarea lucrului mecanic muscular, în speţă al unei mîini sau al unui deget, sta- bilind timpul de funcţionare şi mnrcînd curba oboselii (Mosso). ERGONOMIE (gr. ergon — muncă şi nomos — lege), termen, propus şi definit prima dată în 1949 la o conferinţă la Oxford de K. F.H. Murrel, prin care se înţelege gruparea ştiinţelor bio- logico-medicale şi psi'iologico-socio- l'igice, în corelaţie cu- ştiinţele teh- nice, în vederea cercetării relaţiilor şi posibilităţilor de adaptare op- timă reciprocă, în condiţii date, atîl a omului la munca sa cit şi a muncii la om, iu scopul creşterii eficienţei tehnico-economice, a opti- mizării condiţiilor satisfacţiei, mo- tivaţiei şi rezultatelor muncii, con- comitent cu menţinerea sleirii de să- nătate şi favorizarea dezvoltării per- sonalităţii. Apariţia e.a fost deter- minată, de imposibilitatea rea- lizării de noi maşini şi instalaţii cu înalte performanţe tehnice, fără a studia soluţiil«' tehnice şi din punct >!> ţ i n u t e p ; m e . a u d e t e r m i n t i t x citii U r c a p r o c e d e e l o r ei r i i:- aii" boii cronice (tuberculoză, re:: mal ism). EROARE, se pot deosebi e. <]• cunoaştere, e. /adică, e. de r:;J • re, e. mouilă etc. în toate n o v cazuri, e. este o abatere de la v luarea de referinţă (adevăr, no- mă, standard etc). Teoria e. >'• măsură este esenţială în bionr trie şi psihometrie. E. probai:' este o mărime calculată utilă i testarea semnificaţiei diferenţe;• •> dintre două medii de eşantion. EROTISM, înclinaţii 'sexual exagerate, de tip patologic, ji; psihologie, e. desemnează dispo- ziţia de excitare a unor zor.. corporale (piele, mucoase gb.n dulare, uretră, anus, organe s- xuale) şi de a produce plăceri sexuale. EROTOMANIE, iluzie delirau'.• bazată pe credinţa că eşti iubit, în cazul repetatelor infirmări a acestei convingeri, de regn: \ intervine conversiunea în agr. sivitate; formă delirantă în ca • bolnavul este convins că este iub:' şi dorit de aproape toţi repreze:: tanţii sexului opus pe care-i în ti: neşte. Se consideră că e. este ge- nerata de o puternică tendinţe homosexuală refulată şi proiectat.'; în exterior sub o formă modificată. ESENŢĂ, definită (în opoziţie- cu fenomenul) ca sistem de reia- ţii generice, necesare, interne, cor- stituind fondul, natura, modali- tatea de autodeterminare, de- finitorie pentru un obiect sau fenomen. Kste descoperită în mod 244 E mijlocit numai prin gîndire şi fixată categorial. în psihologia existenţialistă, natura lui a fi în opoziţie cu faptul de a fi. Structu- ralismul contemporan identifică e. cu modul de organizare sui structura fenomenului. Lenin a atras atenţia asupra mersului pio- gresiv al cunoaşterii îa trecerea de la o e. de un anumit grad la alt.i mai profundă. ESTETIC, ceea ce corespunde frumosului din natură, societate şi om, ceea ce în rapurt cu anu- mite criterii în evoluţia social- istorică dobîndeşte sau reprezin- tă o valoare de ordin artistic. Ca- racteristică a gustului, emoţiilor, sentimentelor şi atitudinilor u- prezentînd valori specifice şi care sînt provocate sau evocate ant 1- cipativ în considerarea unor struc- turi armonice, a unor relaţii semnificative, a unor procese sur- prinzătoare din lumea naturală şi umană. Calificare a formei co- respunzătoare de conştiinţă axio- logică. ESTETICA COMPORTĂRII, ca- racteristici ale conduitei confrun- tate cu normele de frumos sau urît, bine sau rău. E. c. valorilor estetice şi etice se prezintă în unitate. De unde aprecierile de comportare frumoasă, gest urît etc. ESTEZIOPATII, grup de simp- tome, întîlnite în diferite buli psihice, caracterizate în princi- pal prin diferite tulburări a!e sen- zorialităţii — sen/;;ţii, percepi ii, reprezentări —, fiind însoţite ' şi de modificări conipoit.imeriudo mai mult sau mai puua evidente. Astfel e. cuprind atît tulburările cantitative ale scnzorialilăţii. cum sînt : hiper- şi hipoeste/iilc, cil. şi pe cele calitative: iluziile, halu- cinaţiile funcţionale, haludno:- dele, pseudohalucinaţiile şi halu i/mafiile psihosenzoriale. !Nu meroase e. apar doar ca fenomene secundare unor tulburări ale nive- lului cunoaşterii abstracte. In acest sens în cadrul e. pot li incluse şi agnoziile. EŞANTION, parte a unei popu- laţii (în înţeles statistic populaţia e'te orice mulţime de obiecte, inclusiv fiinţe sau grupuri de fiinţe, delimitată cu preciziei, chiar o populaţie de observaţii (date) a cărei reprezentativitate. iu raport cu populaţia permite extinderea, cu o precizie determi- nată, a concluziilor obţinute din studiul e. la ansamblul populaţiei. Avantajele cercetării pe e. (sau «elective) în locul cercetării unor populaţii, în totalitatea lor (pe care o analizează recensămintele sau enumerările complete) sînt evidente. Volumul observaţiilor poate fi redus, ca în anchetele de opinie, de zeci, sute sau chiar răii de ori, ceea ce asigură exe- cutarea lor operativă, reducerea costului de realizare, a timpului de prelucrare a datelor etc De cele mai multe ori cercetarea exhaustivă este imposibilă. O problemă importantă asupra că- reia statistica s-a concentrat în decursul ultimelor decenii (ajun- • '.îmi la rezultate remarcabile) a, :••"'. r aceea c. :-t ibilini 1 ;t se po ile. de exacte a piuccdunior caic per- E mit unui e.să reprezinte o popula- ţie eu o precizie determinată, precum şi a acelor proceduri de analiză statistică ce preniit ex- tinderea rezultatelor obţinute din observarea unui e. asupra întregii populaţii, l'tilizarea observării se-- ir IM- t \ 1 1 ' i ! , . i !'• t h z ' . / r u i \ ţ n 1 i r u [ ! • \ h , i - usliv al leiMimeiielor i ultui ii popu- lari". Se diferenţiază de etnologie, in special, prin tehnica de pre- zentare a fenomenelor studiate iilescriptiv-comparativ). Mij Incul ei de expresie este, prin excelen- ţă, monografia. ETNOLOGIE, ştiinţa care stu- diază comparaţiv cultura materi- ală şi spirituală a popoarelor, organizarea lor socială. Se opreşte cu predilecţie asupra popoarelor extraeuropene, aflate pe o treap- tă (v,.!J ; .,l.f,itc:_:i<.' .i. iu vat.îrii „prin descoperire" ( |. Urii UIT) conform căreia elevii a'.ţi.. nîud predominant independi-ni ajung să redescopere anumite ade văruri ştiinţifici». E. se baze.i/.. pe producţia divergentă a ghidi rii ( f. Guilford), pe inteligent fluidă (R.B. Cattell). Se deosebi te de algoritmică prin faptul că nu prescrie reguli fixe de operare t ; vizînd originalitatea, cultivă cum- biuatorica liberă, admite muhipl. soluţii, solicită indefinit disponi- bilităţile imaginaţiei şi gîndin creative. Deşi nu-şi limitează pn> cedeele e. apelează cu precăder. la analogie, modelare, personif 1 - care, analiză prin sinteză, recuri i licăre, transpoziţie, experiment „pentru a vedea," s.a. (v. PROCE- DEE EURISTICE). EVENIMENT, fapt, întimplare ce se produce în anumite condiţii de spaţiu şi timp, distingindii-^e prin noutate şi caracter neobiş- nuit, provocînd „senzaţie". în informatică are un sens muli mai general, referindu-se la orice sursă actuală de informaţie. Astfel e. este orice atribut al unui obiect, relaţii etc. EVOLUŢIE, în sens larg, pro- ces de dezvoltare care cuprind-' atît schimbările cantitative cu şi cele calitative; serie de transfor- mări continue dar lente (opiiM- celor date de revoluţie ca transfor- mare radicală şi saltilormă), dn- cînd prin acumulări cantitative Li apariţia unor noi calităţi. în tiu 1 .] 1 ce în biologia preevoluţionistă si- cultiva ideea armoniei presuibi- 50 lite dintre organism si mediu, oda- tă cu Lamarck şi Darwin se im- pune ideea e. în ordinea interac- ţiunii dintre organism si mediu. ţn psihologie conceptul de e. deţine un loc central. EVOLUŢIONISM, concepţie o- pusă fixismului şi afirmind trans- formările continue ca mod de existenţă a universului. Cristali- zat iniţial în biologic, e. a dobîn- dit o primă formă odată cu I.a- marck care susţine că organismele se transformă sub influenţa mediu- lui conform legii exersării şi a legii transmiterii ereditare a ca- racterelor dobîndite. Darwin in- troduce 5 factori (varietatea in- dividuală, ereditatea, suprapopu- laţia, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală) din a căror interacţiune rezultă evoluţia, li. Haeckel a formulat principiul: „ontogenia repeta filogenia", a cărui valoare este relativă. H. Spencer afirmînd universalitatea e. consi- deră că evoluţia se trece de la omo- gen la heterogen printr-un proces de diferenţieri şi integrări progre- sive. Ignorînd latura calitativă a transformărilor, H. Spencer se si- tuează pe poziţia e. plat. Odată cu epocalele descoperiri ale geneticii (Th. Morgan), privind mecanismele eredităţii, s-au pus in evidenţă mu- taţiile accidentale ce pot interveni în genom. Deci nu poale fi vorba numai de influenţele mediului. însă genom ui cuprinde şi gene reglatoare, iar fenotipul este su- pus selecţiei. Raportul cu mediul nu este întrerupt, după neodar- v i n i s t u l \ V a d d i ] i ; , i o n , i . n r i n i m i l e fenomenul de asimilare genetică. |. Huxley caracteriza „progresul biologic." ca fiind în acelaşi timp inevitabil şi imprevizibil. Schmal- hausen interpretează e. cibernetic eonsiderînd retroacţiunca şi au- toreglajul. în aceste condiţii se înlătură reminiscenţele de fina- lism inexplicit. E. modern se integrează tot mai mult în teoria dialectică a dezvoltării. Pentru psihologie dezvoltarea şi istoris- mul constituie un principiu ce condiţionează statutul ei ştiinţific. EXALTARE, stare emoţiona- lă de scurtă durată dar foarte intensă, exprimînd o adeziune profundă la înfăptuirea unui act sau la izbînda unei idei. E. duce la restrîngerea controlului compor- tamental, fiind apropiată stării de supraexcitare. EXAMEN, operaţie de recol- tare sistematică a informaţiilor despre ceva în vederea unei eva- luări; sistem de verificare, prin probe orale, scrise sau practice a cunoştinţelor, deprinderilor şi ca- pacităţilor intelectuale ale unui su- biect care a beneficiat de instruc- ţie şi aspiră la promovarea şcolară sau profesională. Odată cu dez- voltarea învăţămîntului şi creş- terea rapidă a exigenţelor faţă de profesiuni, e. îşi modernizează metodele şi conţinutul în sensul verificării mai profunde a cunoş- tinţelor, a probării eficacităţii lor, a măsurării obiective a apti- tudinilor corespunzătoare şi a creşterii gradului de obiectivitate şi precizie a estimărilor. Docimo- lu'jia se oi upă de problematica c. EXCITABILITĂŢI-;, pi..pi iei.i- te a matei iei vii de a naeţiona 251 E la modificările ambianţei pi iu modificări reversibile ale structu- rii şi funcţionalităţii sale. Cea mai mare e. o posedă celulele nervoase şi cele musculare. Reacţia orga- nismului este generalizată, la ni- velul metabolismului, şi speciili- zaiii, la nivelul ţesutului respectiv. Intensitatea reacţiilor este, de obicei, mai mare decît intensita- tea modificărilor ambianţei care .1 provocat o, deoarece energetica reacţiilor depinde de rezervele interne; excitantul le dedanşea-a, dar nu le alimentează. (Termenul mai vechi: iritabilitate). EXCITANT (STIMUL), repre- zintă orice factor de mediu care declanşează modificări reversibile în materia vie. Un e. se caracte- rizează printr-o anumită natură, intensitate, distribuţie în spaţiu i.extensitate) şi în timp (protensi- tate). EXCITAŢIE, proprietate fi- ziologică fundamentală a organis- melor cu sens de activare (declan- şare, susţinere ritmică, accentua- re) a activităţii unui organ nervos sau de alt fel. Proces nervos de bază ce se realizează în unitate contradictorie cu inhibiţia. EXECUTARE, finalizare efec- tivă a unui act, cel de-al "patrulea icrmeii al activităţii voluiuare implicînd punerea în funcţiune a electorilor, împlinirea prin obiec- tivare. EXERCIŢIU, repetiţie frecv eută vi i/u-iee a unei activităţi iu \r- drsea insuşirn şi perfecţionării ri ( •i iui ni.,! 11 I'.T (](pian.Ion şi a ob- u n e n i viu pei tv--i:iKui'je; probă B..;I problemă necesară procesului de învăţare. EXERCIŢIU ÎN ÎNVĂŢARE, acţiune secundară învăţării, i! f.ipt o prelungire şi adineire a n . "iiu caic elevul aplică şi îmi.- găteşte cunoştinţele sale, îşi [-, meazâ deprinderile intelectuali practice. Nu numai la matemat;. gramatică, educaţie fizică şi liu : manual se prevăd exerciţii dar şi ! orice alt obiect de învăţăniînt. : genere, prin exerciţiu se înţelege 1 0 rezolvare de problemă nouă, . aplicarea în condiţii concrete variate, a unor cunoştinţe s. operaţii deja predate elevul- 1 .' EXHIBIŢIONISM, tendinţă de . te expune în public frapant indecent, de a te etala nef ir : - rccurgînd şi la cabotinaj penii, a atrage atenţia cu orice p;\ t. chiar şi a scandalului, asupra pr priei persoane. Originar seninii''' simptomul de expunere în pul,;: a organelor sexuale. Se află 1. debili mintali, demenţi, dar şi 1 indivizi cu inteligenţă normal... 1 maturitate afectivă. EXIGENŢĂ RAŢIONALĂ, p u - supune adaptarea (potrivirea) exi- genţelor (a cerinţelor, sareinilm ia posibilităţile subiectului > -.- ceptor de a le înţelege şi de ;;. !-. traduce în faptă. Natura şi gr.: dul solicitării sau interdicţiei ma nifestate, de ex. faţă de elev, t:••. - buie puse de acord cu interese' • si aptitudinile acestuia, trebui' duiate. raţiona!, a Ut: sub rapo;- cantitativ cit şi calitativ. Exigi--!' -. i ' x j ' ^ r - r a l ă f-iv' i r i / . c j / â e ş e i i i i , . : -i ei a r e . p r o v o . ; i a . . i n t o x i c a ţ i i ;;:!.•'- E ? curiozitate u m a n ă t a b u i e c la- •jpiulate ia iiiud raţional, prin aşi- *gurarea unei asimilări OJ -.ime a cerinţelor şi informaţiilor; m n r i astfel se ojunge ia realizarea < i hi- librului permanent dintre oxi; 1 an- tă, şi posibilitate, între dificulta- tea sarcinii şi capacitatea elevu- lui de a o îndeplini. „Kxigenţa ra- ţională" trebuie raportată la toa- te aspectele muncii educative dm familie, şcoală, societate, deci lărgită sfera ei de acţiune, şi pri- vită din diferite unghiuri de vede- re: asigurarea accesibilităţii ce- rinţelor şi informaţiilor, la o vîr- stă dată, dozarea efortului fizic şi intelectual al copilului în dife- rite forme de activitate etc. EXISTENŢIALISM, curent filo- sofic concentrat asupra analizei şi interpretării existenţei umane. Se prezintă în diferite variante, avînd ca promotori pe S. Kicr- kegaard, M. Heidegger, K. Jas- pers, J.P. Sartre, G. Marcel, A. Camus. Avînd, de regulă, o orien- tare umanistă, e. oscilează între metafizică şi dialectică în înţe- legerea raportului dintre esenţa şi existenţa umană, ancorînd ine- vitabil într-un individualism, ge- nerator de viziuni pesimiste dar şi protestatare asupra caracteru- lui accidental al existenţei umane, condamnate la înstrăinare, aban- donate în neant etc. Apropierea de marxism, încercată de Sartre, nu accede totuşi la recunoaşte- rea valorii regeneratoare a revo- luţiei socialiste. în legătură cu filosofia existenţialistă a fost ela- borată şi o psihologie adecvată tematicii sensului vieţii, a proiec- tului şi angoa ei, a p'-rsonalităţn ,a wiiiţ'.i de ai:(o'.Upăşire (j.P Saitre. t .M. Akrleau-Ponty). EXOGEN, caliticnre a ' s t i m n - lil'u- şi stimulaţiilor provenite din a tara organismului. Opus enj.o- <;• ţiului. EXORCISM, ritual religios me- nit să alunge, pe baza unor foi- mule magice, ,,spiritele rele" din corpul celui bolnav, apreciat ca fiind ..posedat de diavol". EXPANSIVITATE, dispoziţie a personalităţii, fixată caracterial, coustînd din tendinţa do a sta- bili rapid contacte interperso- nale sincere, viu calorate afec- tiv, de a se exprima pe sine ener- gic şi fără reticenţe. EXPANSIVITATE SOCIALĂ, latură a sociabilităţii, care de- semnează capacitatea individului de cuprindere în sfera relaţiilor a unui număr mai mare sau mai mic de elemente umane, ale colec- tivului din care face parte, pe baza unor legături preferenţiale motivaţionale de ordin psiho- social şi moral. Legăturile prefe- renţiale se fac pe baza unor modele (mintale, comportamen- tale) ale indivizilor umani, care sînt formate prin raportare la cadrele axiologice specifice unui grup sau unei societăţi date. După N.C. Matei e.s. se situează pe un loc intermediar între tre- buinţe şi tendinţe, în virtutea unităţii indestructibile a persoanei ca structură bio-psiho-socială şi este rezultatul a două nivele de investigare, perceptivă şi epis- temică. E.s. este variabilă în funcţie de orientarea anticipativă 253 E E i'oiivUf-'iit.i. c ă t r e u n ; ) i r ; L < i n b b i d e - t i i i i i . i l . i i i i r l . T l i ' i j | . i 1 ' i ' i m p . i i - . i t c. u modelul epistemic lormal an- terior, l'rin lestul socionietric se c;dculea/ă un indice de e.S. (i.e.s.j pe baza loiimilci lui <"<. ISastin: e.S. (limită inferioară şi superioară! •••--• M--1.8. Se calculează mai in- 1 îi trei p a r a m e t r i — 1) median.i ! M | preferinţelor e x p r i m a t e , IC o l t . l t c n r l l l l j l ' " li d. ,11- l u c i l h . i u ; ; i u p . i u c o n d i ţ i i l e v i e ţii şi practicii sociale. E. este rezul- tatul unei structurări pioi;reMVe a informaţiilor şi operaţiilor pe baza observaţiilor şi exersărilor nemijlocite, luînd în genere fap- tele aşa cum se prezintă, ele, fără o preocupare de interpretare teo- retică, de formulare a unor ipo- teze şi probleme ştiinţifice. .Luat în acest sens pragmatic şi comun, termenul de e. se deosebeşte de ace- la de experiment şi totodată in- dică domeniul bazai al cunoaşterii imediate, precumpănitor impli- cite sau empirice, relativ deosebite de sistematică şi teoria ştiinţifică. Totuşi distincţia aceasta nu ex- clude, ci presupune continuitate şi interpenetraţia, dintre e. prac- tică, propriu-zisă şi cea califi- cată ca ştiinţifică. Aceasta mai ales în epoca actuală de afirmare a unei strînse unităţi şi complexe interdependenţe dintre empiric şi ştiinţific. EXPERIENŢĂ FIZICĂ, expe- rienţa rezultată din activitatea diferenţiată după obiecte şi din constatările privind lumea mate- rială în baza acţiunii nemijlocite asupra obiectelor. EXPERIENŢĂ L0GIC0-MA- TEMATICĂ, experienţa rezultată din coordonarea acţiunilor min- tale şi din abstractizări de la acţiunile subiectului, iar nu di- rect de la obiecte. EXPERIMENT, metodă funda- mentală de cercetare ştiinţifică avincl ca operaţie centrală diso- cierea factorilor: ,,separarea fac- toiilor care condiţionează apari- ţia unui fenomen dat şi studierea consecinţelor fiecărui.i asupra res- pectivului fenomen prin neutra- lizarea celorlalţi, astfel discrimi- nindu-se între factorii reali şi cei aparenţi, ajungîndu-se la esenţa fenomenului" (CI. Bernard). Aceas- tă disociere a factorilor se face metodic şi nu prin tatonare, pre- supunînd organizarea cîmpului experimental şi elaborarea unei strategii de explorare a acestuia pentru a obţine rezultatele scon- tate cu efect minim şi a efectua măsurători. Strategia cercetării experimentale include următoa- rele elemente: alegerea ordinii de studiere a factorilor fenome- nului dat, alegerea formei apara- turii cu care se experimentează şi alegerea regimului în care tre- buie adus fenomenul pentru a fi mai uşor abordat. E. psihologic se distinge prin preocuparea de a discrimina, pe căi indirecte, fap- tele de ordin subiectiv şi a degaja relaţiile dintre subiectiv şi obiec- tiv nu numai sub aspect cantitativ ci şi calitativ. Astfel, în psihologie cercetarea arc în vedere însăşi na- tura stimulilor obiectivi şi modul cum ei sînt filtraţi prin cond iiile interne pentru a se reconstitui des- făşurările procesuale şi produsele psihice la care se ajunge. Un obiec- tiv central al e. psiholog'c este ac- ţiunea considerată ca fapt com- portamental sau demers mintal. Principalele forme de e. utilizate în psihologic sînt e. de laborator şi cel natural. E. natural tinde să maximalizeze realismul, în detri- mentul preciziei, pr eind C. de laborator maximalizcază precizia in detrimentul realismului. Pentru introducerea realismului in situa- ţiile artificiale de laborator s-a ajuns la iniţierea aşa-numitului e. prin simulare sau simulativ. în continuare, e. psihologic se con- fruntă cu o serie de dificultăţi cum sint: din raţiuni umanitare şi tehnice subiectul uman nu poa- te fi supus oricăror acţiuni ex- perimentale; animalul nu poate înlocui omul în măsura în care acest fapt este realizabil în studiul fiziologiei umane; nu se poate acţiona asupra obiectului studiat comod şi după dorinţă mai ales cînd acesta se află pe. trepte su- perioare celei pe care se desfă- şoară acţiunea de cercetare indi- viduală sau în echipe restrînse (ca în cazul studierii fenomenelor psihice de masă). Experimentarea strictă, acolo unde obstacolele sînt prea mari, poate fi substituită, de pildă, prin analiza sistematică a datelor de observare şi măsu- rare (confruntarea acestor date cu schemele teoretice deţinute de cercetător.) EXPERIMENT PSIHOPEDA- GOGIC, metodă a pedagogiei şi psihologici pedagogice constînd din modificarea unor elemente de conţinut, metodică sau organi- zare în procesul instructiv-educa- tiv în vederea surprinderii efec- telor produse asupra evoluţiei psihice, şi comportamentului ele- vilor. E.p. se desfăşoară în condi- ţiile fireşti ale activităţii şcolare şi deci nu pe iartă un caracter arti- ficial. Astfel, in scopuri e\[>eri- 254 355 £ mentale, se poate schimba orarul, introduce noi cunoştinţe şi metode de predare, restructura' ordinea predării cunoştinţelor etc. Pupă 1:0 se aplică măsurile respective se verifică prin observaţii M probe rezultatele obţinute. E.p. -•(! poate limita la constatări, Prin însăşi esenţa sa însă e.p. este for- mativ, adică îşi propune ca :••">. efectueze cercetări în însuşi p;-- eesul instruirii şi educării ele-, i- 1»ir, cercetarea apărînd doar ca o implicaţie a operei de formare intelectuală, estetică şi morală a elevilor. De aceea, în şcoală nu sînt recomandabile experimen- te ce nu contribuie prin ele in- şi Io la educaţie. EXPERTIZĂ, operaţie diagnos- tică şi estimativă asupra unui caz sau situaţii concrete, efec- tuate în intervale scurte, de specialişti dotaţi cu o mare com- petenţă. Prin e. se constată şi ex- plică, formulîndu-se un consult :sau recomandare. în psihologii aplicată se recurge la e. capacită- ţii de muncă, a normalităţii p'-i- hice, a capacităţii intelectuale, a elevilor de diferite vîrste eh\ EXPLICAŢIE, acţiune gnostică vizînd relevarea modului de de- terminare a unui fenomen sau a unei categorii de fenomene. Vi- zează dezvăluirea cauzelor, teme- iului de producere a fenomenelor. De ace.ca se sprijină pe cunoaş- terea legilor şi condiţiilor calita- tive şi cantitative ale fenomenului sau evenimentului. E. porneşte de ia o descripţie concretă a ceea ce e s t e de e x p l i c - • ;V i *• \ ••• v.dnv.' > şi recurge la cunoştinţe c;euţ;aie E (i'.rplictms) ce se aplică fenome- nului (Hempei). Valoarea e. < . condiţionată de adevărul p n , p , /ii iilor explicante, a descript, faptelor şi de eficienţa, model,ilvr '\plicativ ce se construieşte, dr; J. Piaget, printr-o astfel'de c .•: ' d i i i i . i r e a l e g i l o r î n e î t u n e l e d i , • ele să po;i!"\ fi construiie sa>: , - (t>n.;tniHc deductiv, pornin ; , la ceklalte. Ştiinţele m o d n u/ează de diverse tipuri de e v . citii (cauzale, funcţionale, si •:•,. . turale, teleologice, pn>l •.:!;.: Ih-r- etc.) t o a t e acestea fiii,.! h i v . . tăţenite şi în psihologie. EXPLORARE, denumire a. a- tiyitâţii de orientare, inve^'. i'.v- tie. perceptivă sau de detccii'. E-;'e alcătuită din reacţii observa • live sistematizate şi conduse dup.'l o strategie. EXPONENT, în statistica psi- hologiei, defineşte mărimea o)>v- raţionalâ a caracterelor cnirl.i 1 ': sau individuale, în vederea în- cadrării lor tipologice. EXPRESIE EMOŢIONALĂ, la- tură a modificărilor motrico-seu"<- toTii, mimico-pantomimice şi g;-— tice în relaţia directă sau i-ui: rectă cu pr.lsiuni motivaţioii.Je, stări şi procese emoţionale, i'. Eraisse remarcă dificultatea dis- tingerii e.e. de alte configuraţii miir.icogesticuiare cu un conţinu:, operatoriu, indicativ sau desipia- tiv, tonico-energetic nespecilK, Sub raportul interpretării e.e. urmează aceleaşi modcio ca n teoriile euio'iei. Pot fi conţii! ia- t e • . • • i u V i ' L ' • v t i . ! ] ! ' i l ă r i . '•••' •' (•/•', u . : .',.•• nah (N. Herbert) sau forme pri- mare ale comportamentului emo- ţional care prin asimilare gene- rează trăirea internă (W. James, N. Lange). J. Watson confundă e.e. cu însăşi emoţia ca formă spe- cifică de comportament. Adevă- rul este că ceea ce numim e.e., întrucît este semnal pentru un altul, constituie un raport comu- nicativ, este, înainte de toate, după cum arată încă Descartes, o componentă a complexului reac- tiv, emoţii-comportament-emoţii, aflat în raport biunivoc cu centrii şi stările interne ce poate activa sau depresa (descărca) tensiunea internă. Plînsul fie accentuează suferinţa, fie o reduce. Deşi e.e. de bază (constînd din contracţii şi relaxări musculare, mişcări convulsive, vasodilataţii şi vaso- concentraţii), fiind circumscrise unor mecanisme psihofiziologice generale, sînt comune tuturor oa- menilor (G. Dumas, C. Thompson) în rest, ele cunosc o diversificare şi organizare conform condiţiilor adaptative şi socioculturale. Dar- win a demonstrat că e.e. sînt reziduuri ale unor acte adaptative desfăşurate (atac, fugă) şi se menţin întrucît anticipă, prepară şi susţin demersurile adaptative (încordare, poziţie de atac, accele- rare a circulaţiei sangvine, semi- deschidere a ochilor etc.) şi influ- enţează pe cel care este, de exem- plu, atacat (scr'şnetul dinţilor provoacă teamă). Matalon anali- zează o scrie de comportamente emoţionale idciuificîiul în organi- zarea l<>r componente bioadapla- tive clare dar totod t':â staiuialcaz i evoluţia spre simbol a e.e., dez- voltarea lor complexă în raport: cu activitatea şi cu ceea ce mai tîrziu N. Fridja numeşte „referenţi situaţionali, cauze specifice de re- acţie, valori şi valenţe implicate", între mecanismele fiziologice si stările subiective sau comporta- ment emoţional, de cele mai multe ori, nu sînt relaţii univoce (An- drews). Totodată omul dispune de o extraordinară labilitate func- ţională şi motrică condiţionată de existenţa sa activă. Piderit şi apoi Boring şi E. Titchener, în baza unor ample cercetări con- crete, au relevat nenumărate va- riaţii fiziognomice privind modi- ficări ale buzelor, muşchilor fa- ciali, ale ochilor şi privirii etc, fiecare din acestea avînd o semni- ficaţie în contextul global al ini- micii ce presupune o sinergie mus- culară (G. Dumas). De aceea pot fi compuse variabil, fiecare din com- ponentele ei îndeplinind pentru un altul rol de indice iar siste- mul indicilor oferind observatoru- lui un complex integrat de infor- maţii despre starea subiectului. E.e. pot fi spontane, habitualc fi voluntare. Ele se structurează tipic şi variabil, individual în condi- ţiile activităţii şi comunicării soci- ale. Eraissc arată că societatea pe de o parte selecţionează expresiile bazalc dezvoltînd pe unele şi inhibînd pe altele, pe de alta cre- ează „un veritabil limbaj niimic in care semnele prelungesc şi diver- sifică expresiile spontane". Landys iibserva.se că, fiind în cea. mai mare măsură învăţate ("rb'i con- genitali posedă o mimică foarte 256 17 — Dicţionar de puhoicK-::e 257 E săracă), e.e. se stilizează pînă la stadiul de limbaj deliberat şi convenţional. O. Klineberg şi alţi etnologi relevă diversitatea de semnificaţii a gesturilor în diverse culturi. A scuipa înseamnă dispreţ la europeni şi manifes- tare a benedicţiunii la unele popu- laţii arabe. Dirijarea inimicii per- mite ca, după eticheta tradiţio- nală din unele culturi asiatice, să se zîiubească la înmormîntarea celor apropiaţi pentru a nu obliga pe participanţi să încerce sufe- rinţe morale. E.e. este o formă specifică de comunicare (M. Ralea). Fenomenul nu se reduce la con- tagiunea afectivă ci implică şi „parametri asociaţi cu dimensiunile semnificaţiei emoţionale" (Davitz). Conţinutul e.e. nu este şi nu poate fi la om pur emoţional, incluzînd şi componente cognitive. De la o anumită vîrstă, copiii nu mai plîng singuri, dacă n-au vreun motiv serios. Dezvoltîndu-se ca un limbaj parţial, e.e. trebuie „în- cadrate în ansamblul activităţii generale a presonalităţii" (G. Nca'c- şu). Vorbirea implică o notă emo- ţională şi orice e.e. este, în fapt, obiectivarea unor atitudini (H. Wallon). Lectura e.e. prezintă, de aceea, aceleaşi probleme ca şi perceperea şi înţelegerea oricărui limbaj verbal. Este necesar să se identifice natura, specia emoţiei exprimate şi să se urmărească indicii expresivi pentru a codifica concret intensitatea şi structura stării emoţionale (R. Woodworth, Kramer, Coleman). Carmichael, Roberts si Wessel atrag atenţia asupra poziţiilor mîinilor care joacă în e.e. un rol aproape 11,1 aşa de important ca şi fizionomia facială. Copiii învaţă treptat să recunoască e.e., după Cates, în următoarea ordine: ris, suferinţă, mînie, oroare, surpriză, disprrţ. Folosind fotografii de actori, Fe- leky, H. Sehlosberg, C. Osgood ş.a. au constatat că aceleaşi ex- presii pot fi variabil interpretate şi nu se pot obţine identificări corecte din partea tuturor subiec- ţilor. Sînt mai slab recunoscute expresii de bucurie şi mirare decit cele de groază şi dispreţ, l'n optimum de comunicare prin e.e. intervine între persoane ce se cunosc bine, mai ales înăuntrul familiei şi care deci posedă şi latura individualizată a codului e.e. G. Neacşu a studiat feno- menul transpoziţiei expresive. EXPRESIVITATE, calitatea u- nui proces psihic sau a personali- tăţii de a-şi modela structura şi conţinutul în chip relevant in comportament; comunicare din- tr-un sistem în altul cu efecte de accentuare ce reliefează şi impune mesajul; proiecţie în comporta- ment şi mai ales în stilul acestuia a dinamicii interne a personalită- ţii. Deci, stil personal de com- portament. Se disting e. fiziogno- mică, motorie, emoţională, verbală, gestică, artistică etc. E. vorbirii uzează de intonaţie şi accente (pe carcT. Slama-Cazacu le apreciază ca fiind comutatoare de sens), de mijloace lexicale, sintactice, to- ponimice şi semantice (Artiomov). E. dobîndeşte in comportamentul 258 E actorului importante valenţe sim- bolice, în chip necesar corelată cu tralispozabilitatea, e. actoriceas- că defineşte capacitatea întruchi- pării scenice. G. Keacşu defineşti; e. ca „însuşirea aptitudinală com- plexă, înglobînd putinţa de a proiecta pe plan mintal şi do a exprima adecvat şi sugestiv, în- tr-o situaţie dată, o idee sau o stare psihică". Această aptitudine complexă se dezvoltă la diverse niveluri implicînd elaborări spon- tane, dirijate şi de improvizaţie. EXTAZ, stare a celui ce este copleşit de ceva ce-1 depăşeşte cu totul şi-1 absoarbe; presupune imobilitate, depresiune a funcţii- lor vegetative şi sub raport afec- tiv, după P. Janet: „un senti- ment de fericire, de bucurie in- exprimabilă, care fuzionează cu toate aspiraţiile spiritului". E. este o trăire la limita superioară a valorilor estetice, morale, inte- lectuale, dar are şi o ipostază psihopatologică de tip obsesional. EXTERNALIZARE, proces de proiectare în afară a imaginilor obiectuale şi spaţiale, luîndu-se în particular cazul vederii. Si- nonim proiectivităţii imaginilor. EXTEROCEPTOR, receptor dependent de stimulaţiile exteri- oare cum sînt văzul, auzul, tactul, mirosul (Ch. Sherrington) deo- sebit de proprioceptiv (muscular) şi interoceptiv (visceral). EXTINCŢIE, diminuarea sau absenţa răspunsului la stimularea unui focar motor după o stimu- lare anterioară a aceluiaşi focar. Consecinţă ii/ică a suprasolici- tării in usc ular-articulat orii. EXTRAPOLARE, operaţie de extragere a unor date, scheme, modele, valori, dintr-un domeniu si de a le extinde asupra altor domenii; implică ipoteză şi se apropie de transfer. în psihologia experimentală, continuarea curbei unor date dincolo de limita de valori a faptelor observate. EXTRAVAGANŢĂ, ieşire din comun, manifestare bizară, deze- chilibrare, dereglaj al conduitei, excentricitate, încălcare a bunu- lui simţ. Cervantes remarca: „tot ceea ce nu-i firesc e rău". E. poate fi provocată de lipsa de maturitate şi de echilibru spiri- tual sau poate fi o sfidare a opi- niei publice. E. echivalează cu originalitatea ieftină, de supra- faţă, reflex al crizei de originali- tate în cultura personală. EXTREMISM, atitudine ce nu cunoaşte moderaţia şi gradaţia, situarea pe poziţiile unei doctri- ne duse pînă la ultimele ei con- secinţe, astfel îneît devine dogma- tică, absurdă. E. se poate mani- festa prin fanatism, ascetism, moralism insolent. E. presupune pierderea simţului măsurii şi a realismului. EXTROSPECŢIE, privire în afa- ră, observare obiectivă a compor- tamentului, opusă introspecţiei. Contrar aparenţelor, omul este precumpănitor extrospectiv. EXTROVERSIUNE, organizare a personalităţii, orientate precum- 17* 359 pănitor spre lume, ataşate de obiecte şi oameni, deschisa pentru o cil mai activă comunicare cu cei din jur, de unde şi facila adap- tare la mediu; opus inlrocersiuitii. EXUBERANŢĂ, stare afectivă generată de trăirea intensă a unei bucurii, manifestată printr-un comportament nestăpînit, explo- ziv iară a, depăşi insă limitele per- mise. E. este caracteristică persoa- nelor foarte comunicative. EZOTERIC, sens al unor ma- nifestări şi acţiuni comunicativi.- de n fi destinate unui număr redn , de iniţiaţi, ai şcolii, profesiunii şi sectei respective, l'rin e. s< desemnează, extensiv, inaccesibi litatea unor consecinţe prin com- plicarea şi incifrarea lor inutil.j. fastidioasă şi confuză. Opus exote ricuiui care prevede Comunicări' cu toţi cei interesaţi, ca şi accesi- bilitate. OICŢIONARELE ALBATROS F FABULAŢIE, construirea în plan fictiv, cu ajutorul cuvintelor, a unor situaţii, evenimente sau personaje prin invenţie ca anga- jare într-o anumită direcţie, indiferent de faptul dacă subiec- tul crede sau nu în cele pe care le relatează. Se disting două tipuri de î.: una care poate fi calificată ca normală şi care se Sntîlneşte frecvent la copii sub influenţa lecturii, filmelor, şi în general a evenimentelor care acţionează pu- ternic asupra imaginaţiei lor. Jn acest caz subiectul este conştient că fabulează. O altă formă este cea patologică şi eminamente in- conştientă, subiectul fiind con- vins de adevărul şi realitatea f. F. patologică apare ca sindrom în tulburările de memorie, dato- rate unei dezorganizări a memo- riei, a „telescopării" şi ameste- cării amintirilor în fluxul percep- tiv actual. F. are, in acest caz, un caracter mai mult sau mai puţi» oniric F. este abilei intii- nită în sindromul Korsakoff şi in presbiofrenii. F. este întîlnită, ca o caracteristică esenţială, şi în parafrenii, prezentînd o excepţio- nală proliferare imaginativă. FACILITARE, efect Balinunt;, producerea unui răspuns mai in- tens la un stimul-tcst a unui punct cortical, cînd mai ales această stimulare este precedată de una condiţională decît atunci cînd este aplicată singură. De aseme- nea, f. presupune o asemenea influenţare între două puncte cor- cale întrucît stimularea unuia per- mite declanşarea răspunsului al- tui punct. Activitatea psihică este mijlocită de astfel de factori cum sînt atenţia, deprinderea, aptitudinea. în relaţiile interper- sonale şi grupale se manifestă fenomenul de î. socială constînd în efectul energizant al interacţiu- nii de tip cooperator asupra tu- turor proceselor desfăşurate in comun (sarcini practice, rezolvare de probleme, comunicare, etc). 861 FACTOR, în matematică, ter- men care înmulţit cu altul con- tribuie la un produs, in psiholo- gie şi ştiinţele sociale indică o unitate funcţională, o trăsătură, un element constitutiv care ac- ţionează specific şi trebuii; să lie considerat în interacţiunea sa cu celelalte elemente în descrierea sau explicarea, fenomenului glo- bal. Teoria şi analiza factorială sînt larg utilizate în cercetarea psihologică. FACTORI DE PROGRES, ca- tegorie taxiologică introdusă de Gh. Zapan, desemnînd condiţiile, regulile şi normele ce contribuie la optimizarea activităţilor. Zapan încearcă să. adopte regularităţile activităţii de sistematizare re- flexă a creierului ca factori de care trebuie să se ţină seama în organizarea oricăreia dintre acti- vităţi. Aceştia sînt: 1) realizarea unei zone de excitabilitate optimă pe cortex în raport cu activitatea respectivă; 2) formarea unor noi legături temporare pe baza activi- tăţii cît mai multor analizatori; 3) folosirea acţiunii de transfer şi evitarea interferenţelor; 4) asigu- rarea unei intensităţi optime a stimulilor; 5) întărirea legăturilor temporare; 6) diferenţierea excitan- ţilor; 7) interacţiunea diferitelor procese corticale; 8) folosirea in- teracţiunii celor două sisteme de semnalizare; 9) menţinerea con- stanţei relative a stereotipului şi componentelor sale; 10) realiza- rea sintezelor şi generalizărilor; 11) stimularea schimbărilor în (impui elaborării stereotipului; 12) generalizarea stereotipului; 13) stimularea sintezelor în zonele relativ inhibate; 14) folosirea refle- xelor de ambianţă; 15) realizare,i unui stereotip extern favorabil FACULTATE PSIHICĂ, sti m tură funcţională, posibilitate de a întreţine un anumit gen de re- laţii psihice şi a dezvolta o activi tate senzorială sau mintală spe- cifică. Garnier (1852) socotea că f.p. sînt independente una de alta, supoziţie care nu s-a confir- mat. Termenul de f. are sens de capacitate, iar după unele inter- pretări sens de funcţiune, liste depăşit, pe cale de a ieşi din u/. FAMILIE, în pofida extremei varietăţi structurale — de origină istorică — sau culturală —, nota proprie a f., ca instituţie socială avînd la bază alegerea reciprocă a partenerilor maritali este de. a asigura reproducerea speciei, în condiţii socioculturale deter- minate. Astfel, conform definiţiei lui CI. Levi-Strauss, f. este un grup care îşi are originea în căsă- torie, fiind alcătuit din soţ-soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care-i unesc drep- turi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (inclusiv drepturi sau interdicţii sexuale). Ca grup social întemeiat pe alegerea reciprocă a partene- îilor maritali, cu roluri şi statute precise asociate membrilor lui, apoi avînd habitudini, ţeluri şi aspiraţii comune, şi în cele din urmă (dar nu ca importanţă) asi- guri ud creşterea progeniturii, com- ponentele psihologice personale şi interpersonale joacă un rol deo- 2<Î2 sebit în funcţionarea I. J'roble- nielo esenţiale de cuc depind întemeierea şi reuşita i.uniliei iar mai departe, pe plan maero- social, procesele demografice, for- marea tinerei generaţii şi a viito- rilor cetăţeni şi membri adulţi ai societăţii, constau în criteriile valoric-personale de selecţie a partenerilor maritali, în acordul interpersonal al cuplurilor, în coe- ziunea grupului în faţa obstaco- lelor şi a frustraţiilor, în climatul afectiv şi moral pe care-1 asigură copiilor, în capacitatea de a le transmite în mod adecvat aces- tora habitudini, cunoştinţe şi nor- me de comportare, precum şi în a le forma trăsături importante ale viitoarei personalităţi. Toate aceste probleme psihologice şi multe altele de acelaşi gen au generat o problematică de cerce- tare vastă şi diversă (ajunge să amintim că psihanaliza îşi trage originea din aceste probleme), în care, de regulă, psihologul s-a întîlnit cu antropologul, sociologul, demograful etc. FANATISM (lat. fanaticus — inspirat de zei, fanum — tem- plu în care se dădeau oracole), iniţial, termenul se raporta la doctrinele religioase şi desemna intoleranţa şi cruzimea manifes- tate faţă de cei de altă credinţă; mai larg, f. exprimă adeziunea dogmatică la o idee sau la o orientare şi activitatea nestă- vilită de nimic în vederea rea- lizării scopurilor şi condiţiilor impuse de ideea respectivă. FANTASMĂ, după Laplanche (1967), „scenariu imaginar în care subiectul este prezent şi in care eşto figurată, într-o ma- niei îi mai muit sau mai puţin diformată de procesele defen- sive, îndeplinirea unei dorinţe şi, în ultimă instanţă, a unei dorinţe inconştiente". l>arg uti- lizat în psihanaliză, termenul de t. se referă la o formaţie ima- ginativă sau fantezistă particu- lară, care nu corespunde realului, este o producţie iluzorie şi con- stituie unitatea componentă a viselor, a reveriilor (vise diurne) intervenind ca elemente ale vieţii fantasmatice a subiectului şi în- deplinind un rol important în etiologia nevrozelor. Freud no- tează: „Cînd ne aflăm în pre- zenţa unor dorinţe inconştiente aduse la ultima şi cea mai ade- vărată expresie, sîntem forţaţi să spunem că realitatea psihică este o formă de existenţă parti- culară ce nu ar trebui să fie confundată cu realitatea mate- rială". Aceasta se referă cu deo- sebire la f. inconştiente, precum- pănitor onirice, despre care Freud arată că „sînt, pe de o parte, înalt organizate şi noncontradic- torii întrucît au ' pus în profitul lor toate avantajele sistemului conştient şi judecata noastră le distinge cu greu de formaţiunile acestui sistem; pe de altă parte, ele sînt inconştiente şi incapa- bile să devină conştiente. Ori- ginea lor inconştientă este de- cisivă pentru destinul lor". La acest nivel f. apare ca efect al „unei investiţii hâlucinatorii în amintirea unei satisfacţii". Prin- F tre f. inconştiente, Freurl acor- da un loc important dubioaselor f. originare ce se referă la viaţa intrauterină, la experienţe ar- haice infantile de autocratism, complex de castraţie etc. C'ît priveşte f. conştiente ce apar în reverii (ca produse ale elabo- rării secundare a viselor) aces- tea sînt „scene, episoade, ro- mane, ficţiuni pe care subiectul le construieşte şi pe care şi Io povesteşte în stare de veghe", între acestea forme de f. sînt altele intermediare, f. liminale, care „se apropie foarte aproape de conştiinţă şi rămîn acolo fără a fi perturbate atîta timp cît n-au investiţie intensă". Ast- fel, f. apar ca un fenomen privi- legiat, întrucît, după Laplanche, realizează „procesul de trecere între diversele sisteme psihice: refulare şi reîntoarcerea refula- tului". S.' Freud nu găseşte însă o deosebire calitativă între di- versele tipuri de f.: „Fantas- mele clar conştiente ale perver- şilor, care, în condiţii favorabile, se pot transforma în compor- tamente angajate, temerile de- lirante ale paranoicilor, care se proiectează asupra altora cu un sens ostil, fantasmele inconşti- ente ale istericelor, pe care le descoperim, dincolo de simpto- me, prin psihanaliză, acestea coincid prin conţinutul lor pînă la cele mai mici detalii". FANTEZIE, în genere, sino- nim cu imaginaţia. Există to- tuşi tendinţa de a considera f. identică numai cu imaginaţia creatoare, îndeosebi ru construc- ţiile ini.'i.«ist ice c? dispun <:1'• un grad maxim di; libcitate şi •.«• îndepărtează mult de real -J chiar de posibil. FAPT, sinonim al fenomenului sau adulai; transformarea ini- ţiată şi împlinită. în psiholo- gie, evenimentele specifice de comportament şi viaţă psihică asupra cărora poartă cercetarea. 13azâ a cunoaşterii ştiinţifice. FASCINAŢIE,'efect de imobi- lizare a mişcărilor, tensiunii afec- tive şi actelor intelectuale, sub in- fluenţa unei stimulaţii excepţio- nal de atractive sau de pericu- loase. Uzual, se înţelege prin f. starea-liniită a subiectului copleşit de scenele la care asistă, de performanţele şi valorile pe care le percepe şi de care nu se poate desprinde. FATALISM {Ut. fatum — des- tin), doctrină filosofică sau de origine mistică în conformităţi' cu care evenimentele din lumi 1 şi viaţa omului depind de soartă, destin, fatum. Teorie a predes- tinării faţă de care voinţa omu- lui ar fi neputincioasă, ea în- săşi exprimînd ceva din destin, în variante moderne, cum sînt cele ce apar în filosofia lui Spi- noza sau V. Conta, termenul este utilizat impropriu, avînd un sens apropiat de determinism. FATIGABILITATE, caracteris- tică individuală privind gradul de rezistenţă la oboseală şi tot- odată nivelele de solicitare la care oboseala survine. S-au stabilit tipologii ale oboselii, ale diferen- ţelor individuale în ceea ce pri- 264 veste predispoziţia sau rezis- tenţa la oboseală. F. prezintă importanţă in considerare 1 :! ca- pacitâţii de muncă, la angajarea în acele profesiuni care prezintă solicitări speciale (muncă de noapte, efort fizic mai mare etc), precum şi în diagnosticarea de către medic si psiholog a neadap- tărilcr la muncă, a căror cauză majoră e oboseala. FEEDBACK (RETROACŢH'- NE, CONEXIUNE INVERSĂ), unul din principiile ciberneticii, care desemnează informaţia pro- venită de la efector sau de la „ieşirea" sistemului, semnalizînd 'diferite efecte, condiţii noi şi eficienţa acţiunii executate sau a comenzii elaborate. Informaţia inversă se adresează ca mărime informaţională din nou „intrării" sistemului pentru ca acesta să-şi modifice activitatea în funcţie de scopul propus. Eile prin- cipiul de bază al adaptării ori- cărui sistem la mediu, prin reacţia efectului asupra cauzei şi înche- garea circuitelor reflexe autor e- glatorii, realizînd astfel coechili- brarea dinamică şi în acelaşi timp autodelimitarea sistemului fa- ţă de mediul său specific. Ca fe- nomen natural f. se manifestă la toate nivelele de organizare ale materiei, îmbrăcînd diferite forme în cadrul diferitelor sis- teme. F. este un element compo- nent inseparabil al mecanismu- lui de autoreglare si în acelaşi timp o însuşire a organizării unui sistem în 'ansamblu, ca rezul- tantă a însuşirilor subsistemelor şi a combinaţiilor lor (Klaus). în funcţie de poziţia verigii co- nexiunii inverse în schema de organizare a sistemului se pot distinge două categorii de f.: extern, care are loc în cadrul interacţiunii sistemului cu me- diul şi unul intern, care se reali- zează la nivelul interacţiunii subsistemelor, conferind stabili- tatea internă a sistemului. în funcţie de gradul de complexi- tate a operaţiilor pe care le efec- tuează mecanismul de comandă se disting: f. simplu, care constă doar în operaţii de comparare, între valoarea dată a mărimii reglabile şi valoarea reală a mă- rimii de ieşire şi f. complex, care realizează în plus şi alte operaţii, cum ar fi cele de selecţie, de co- relare a elementelor stocate în memoria sistemului cu cele ac- tuale etc. în funcţie de sensul acţiunii semnalelor conexiunii in- verse asupra valorii actuale a mărimii reglabile, faţă de o va- loare iniţial dată sau faţă de punctul de echilibru, se disting: i. negativ, autoreglare, stabili- zatoare, corectoare a perturba- ţiilor, care realizează o reducere sau înlăturare a oscilaţiilor va- lorilor mărimii reglabile de la valorile date, înscrise îu progra- mul de funcţionare a sistemului; el menţine coordonatele sistemu- lui în limitele anumitor valori. Semnul de „—" înseamnă că f. are sens contrar, faţă de discor- danţa dintre valoarea reala a parametrului reglabil şi o va- loare dală. Informaţia trimisă înapoi la centrul de comandă tinde să se opună la distanţa- 265 I C ; I , m ă r i m i i reiţLif..' l.il.i, d u n i . î - IPIIH.'.-I- c a i o î i ' ^ U ; - ! ' . i . î ; i l.i. 1 1 i n i ' - m i t e o r i e i |ii;ii;cli«'Mi', f . n e g a t i v este caracteristic proceselor de asimilare, ca o tendinţă vecto- rială ;i subiectului în relaţia sa cu mediul, tendinţă de a aborda şi a reduce necunoscutul la cu- noscut, de a asimila situaţiile noi pe ba/a schemelor operaţio- nale consolidate şi standardi- zate. F. pozitiv amplifică osci- laţiile valorilor mărimii de re- glare de la o valoare dată, pe baza datelor informaţionale. F. pozitiv realizează latura acomo- dativâ a adaptării, lărgind per- manent domeniul zonei regla- bile a unui sistem şi deci a capa- cităţii sale antientropice. F. po- zitiv se traduce ca autoexcita- ţie, autoîntreţinere, rcalizînd aco- modarea prin depăşire, pe baza elementelor de anticipare şi pro- iectare (recent au fost introduşi, ca fiind mai semnificativi, ter- menii defecd bsfore şifeedforward). în plan psihologic, î. pozitiv se traduce ca o tendinţă vectori- ală a subiectului uman, de a in- terpreta şi a modela o aceeaşi situaţie, prin procedee operaţio- nale diferite, prin descoperirea într-o oarecare situaţie dată a unui alt principiu de relaţionare a elementelor. F. permite să se depăşească modelul clasic al ar- cului reflex prin acreditarea ge- nerică a reacţiilor circulare, mai bine-zis a interacţiunilor circu- lare dintre subiect şi ambianţă. .Viei, devin esenţiale două coor- donate: programul şi sarcina de- rivată, din acesta, la jii\ el <;ni- trai fiind .II 11\ aţi. dup.i l'.K. Aţin hiu -— aixepfori ai acţiunii, după Iul. ISernstein — modele necesare ale viitorului, după (',. Miilor, K. Pribram şi E. Galnn- ter — planuri ale conduitei şi imagini ale situaţiei. C) a doua coordonată ar fi cea a controlului, de la subsistemul efeetor, par- venind permanent şi secvenţial, prin retroaferentaţie, la centru, informaţii asupra modului cum se efectuează acţiunea şi astfel subsistemul reglator poate să transmită comenzi suplimentare, corective, de sancţionare, de mo- dificare ctc. Important este deci operatorul, în raport cu care f. va fi pozitiv sau negativ, deter- minînd trecerea de la o stare la o alta, preconizată a fi mai bună — atingerea unui ţel, sau avînd sensul invers, al menţi- nerii stării existente sau al re- venirii la starea preexistentă. Autoreglajul, reductibil la co- mandă şi control, implică suc- cesiv şi simultan ambele tipuri de f., deci o unitate a contrari- ilor. Aspectul comunicaţional al sistemului psihic nu poate fi detaşat de caracterul său in- trinsec, finalist, teleologic (A. Ro- senblueth) asigurat, structurat prin schcmele-bloc cu f. In ul- tima vreme se insistă mult asu- pra elementelor de anticipare în psihocibernetică şi de aceea se recurge la termenii de feed-be- fore, feed-forward. FEMINITATE, caracteristică psihică a individualităţii cu o bază biologică, dar constituită 366 în continuare după un model cultural. J. Faure arată că f. si masculinitatea rezultă din tipul de relaţii ce se instituie; între reprezentanţii celor două sexe după valori acceptate de- semnînd statute diferenţiate. Tra- diţional f. este denotată prin sensibilitate, inteligenţă analiti- că, preocupări pentru frumos şi promovarea valorilor morale, sen- timente durabile, intuiţie psi- hologică şi pricepere educativă. Din modelul f. tinde să fie elimi- nată slăbiciunea şi dependenţa. FENOMEN (gr. phainomenon — ceea ce apare), desfăşurare particulară şi obiectivă, accesi- bilă organelor de simţ, deci di- rect constatabilă. Se defineşte în unitate şi opoziţie cu esenţa. în psihologie, I. indică, în genere, ceva local, tranzitoriu sau, prin specificare, un raport, un efect ce intervine cu necesitate în anumite condiţii (de ex. î. Phi). P. Janet a propus o distincţie între f. şi fapt, acesta din urmă fiind precis determinat şi avînd o structură accesibilă descrip- ţiei, pe cînd f. implică transfor- marea continuă. F. psihice re- prezintă o categorie aparte, în- trucît, direct, nu sînt accesibile decît introspecţiei, în măsura în care acesteia i se acordă credit. B. Teplov demonstrează carac- terul mijlocit al cunoaşterii f. psihice. FENOMENUL LUI:-AUBERT, în observarea unei verticale lumi- noase dacă se înclină capul într-o direcţie, linia se înclină în sens contrar; — BEZOLD-UKUCKE, perceperea tonalităţii cromatice depinde de gradul de iluminare a ei; — DOV1Î, depinde de luciul obţinut stereoscopic prin prezen- tarea la fiecare ochi a cîte unei suprafeţe mate, alb şi gri; - HONI, 'găsit de Wittreich (1952), se referă la faptul constatat la o femeie cu numele de Honi, care, in cazul cunoscut al observării unor fizionomii de bărbaţi prin- tr-o fantă, le percepea deformat (iluzia Ames), dar percepea co- rect fizionomia soţului aflat in aceleaşi condiţii; -MAXWELL, sau fenomenul entropie, constînd din menţinerea unei pete în cîmpul vizual, corespunzător nu- culei retiniene, în condiţiile adap- tării la întuneric; — PANUM, dacă unui ochi i se prezintă o verticală, iar celuilalt două ver- ticale apropiate, prin fuziunea binoculară prima verticală se con- topeşte cu una din cele două, dar i se conferă acesteia o oare- care înclinare; - PURKINJE, considerînd un optimum de vizibi- litate a tonurilor în jur de 550m;x, culorile albăstrui se văd cel mai bine în obscuritate şi dobîndesc oarecare strălucire; —TROXLER, în privirea fixă, punctele situ- ate în zona vederii periferice se estompează treptat şi dispar din imaginea perceptivă; — WER- THEIMER, cunoscut sub denu- mirea de fenomenul phi, consta- tat experimental prin perce- perea unei linii luminoase între 267 două becuri electrice apropiate si care so aprind succesiv cu o frecvenţă de peste. 18 ori pe se- cunda. Succesiunea de imagini apropiate duce la fuziune şi de- plasare, astfel explicîndu-se miş- carea aparentă. F E N O M E N O L O G I E , c u r e n t fi- losofic si psihologic bazat pe ideea cunoaşterii directe a feno- menelor mintale şi a descrierii lur concrete. în varianta lui Ji. Husserl (1900) apare şi ca o eon- ii molare introspectivă nemijlocită a esenţelor şi formelor pure ale spiritului, lumea şi conţinutul referitor la ea fiind puse în pa- ranteză. Proccdînd la o exami- nare critică a f., H. YVald scrie: „în fenomenologic, esenţa lu- crurilor nu se află „dincolo" de lucruri, în cer, ci „dincoace" de lucruri, în străfundul eului uman. Husserl mută ideile platonice din obiect în subiect. De aceea în fenomenologia lui Husserl ide- ile nu mai sînt „lucruri", ci „in- tenţii". Lucrul este unitatea din- tre un complex de senzaţii şi o esenţă logică. Cunoaşterea spon- tană făureşte lucrul, iar cunoaş- terea filosofică dezvăluie esenţa care a participat la făurirea lui. Reducind fenomenul la percep- ţie si esenţa la concept, f. pre- tinde că depăşeşte opoziţia din- tre fenomenul perceput şi per- cepi ia fenomenului. Husserl nu mai face nici o deosebire între reflectat şi reflectant. F. încear- că să topească obiectul şi su- biectul în relaţia dintre obiect şi subiect. Fenomenologii cred că „relaţia este totul, iar reia- tele nu înseamnă mai nimic." Şcoala de la Wurzburg şi-a asu- mat studiul fenomenologic al gîndirii opus celui logic. Se ada- ugă şi un sens extensiv privind oria; descriere de procese su- bicc< ive fio şi pe calea reconsti- tuirii lor cu mijloace imlirec (<• (V. DESCRIERE FENOMENO- LOGICĂ). FENOTIP, rezultatul „vizibil" si conslatabil din organism, răs- puns al genomului faţă de in- citaţiile şi tensiunile mediului. Selecţia nu vizează în mod di- rect genele, ci f., în funcţie de comportări mai mult sau mai puţin adaptate. într-adevăr, ac- tivitatea esenţiala a f. este reprezentată de comportament, acesta asigurînd circularitatea re- laţiilor dintre organism şi mediu; organismul îşi alege mediul, mo- dificîndu-1 în măsura în cari' depinde de el (Piaget). Reacţiile fenotipice fiind un rezultat al „normei de reacţie" al genoti- pului (fondului genetic) şi, tot- odată, presupunînd interacţiuni constante între acţiunea organi- zatoare a reacţiilor şi influenţele mediului, comportamentul devi- ne un factor important al evolu- ţiei însăşi. FERMITATE, tărie, atitudi- ne de adoptare rapidă, conşti- entă şi de durată, a unei poziţii în situaţiile problemă; rezistenţă în apărarea şi promovarea unei decizii. Se opune ezitantei, su- gestibilitâţii şi tendinţei spre aban- don in faţa greutăţilor. F. nu se referă numai la planul ideal c j şi la cel comportamental, în situaţiile sociale comrtte. F. e.;te legată strîns de convingerile in- dividului şi de organizarea lor volitivă. Calitate a atitudinilor de a fi stabile, inflexibile, rezis- tente faţă de forţe opuse. FER0M0N, termen care de- fineşte „ectohormoni", substan- ţe secretate de un animal şi care influenţează comportamen- tul sau dezvoltarea unor indivizi, conspecifici sau nu. La multe animale f. joacă un rol însemnat în sexualitate (poate şi la om), reproducere, organizarea vieţii în comun (ex. la albine). Parfunm- rile pot fi considerate, pînă la un punct, ca f. artificiali. FETIŞISM (port. fetico — vra- jă, magie), practică a cultului faţă de obiecte, despre care se crede că posedă forţe suprana- turale, magice sau că pot mij- loci relaţiile cu astfel de forţe. „Fantezia încălzită de dorinţă — scrie Marx — creează la fet'i- şist iluzia că un lucru material poate să-şi modifice proprietă- ţile sale materiale numai pentru a-i satisface poftele lui". Aceeaşi iluzorie atribuire de însuşiri, ca proprietăţi intrinseci ale obiec- tului iar nu ca obiectivare a unor acţiuni şi relaţii sociale, intervine — după Marx — în ca- zul mărfii. Aici se produce feti- şizarea, produsul muncii fiind evaluat independent de condiţi- ile reale ale producţiei, ca avînd o valoare „în sine" iar nu o va- loare în relaţiile de schimb şi de utilitate. Deci f. se implică şi ca o iluzie cognitivă ce se poate îutilni şi în alte sfere dec ÎL cea a relii r iei. FIABILITATE, categorie ciber- netică şi ergonoiniră ce expri- mă rezistenţa hi soli ci lan , jituc- Itonalitatea superioară şi t/e du- rată, eliberarea maximă de perico- lul deteriorării unor disp<>~,it; re sau aparate tiitnicc; siguranţa în desfăşurarea comportamentului uman, în funcţionarea unei ma- şini sau a unui sistem oiii-ina- şină-mediu. Poale fi definită şi măsurată fie ca probabilitatea realizării cu succes a unei anu- mite performanţe (opusă pro- babilităţii de apariţie a unei erori sau disfuncţionări), fie prin timpul mediu pentru o eroare. F. sistemului om-maşină-mediu depinde de f. fiecărei compo- nente şi de modul de aranjare a componentelor: în serie (ne- funcţionarea unei componente atrăgînd după sine nel'uneţio- narea întregului sistem) sau în paralel (defecţiunea unei com- ponente neantrenînd defecţiu- nea întregului sistem). Menţine- rea f. la valoarea proiectată con- stituie scopul principal al activi- tăţii de întreţinere. FIDEISM (lat. fides — cre- dinţă), doctrină de origine si factură teologică afirmînd, ira- ţionalist, prioritatea credinţei re- ligioase asupra ştiinţei. în va- rianta modernă, echivalarea cre- dinţei cu ştiinţa, prin afirmarea realităţii obiective a conţinutu- lui credinţelor şi prin susţinere; 1 . că la baza fenomenelor studiate de ştiinţă se află ..voinţa divină". Prin ext., la unii autori recenţi, 269 F f . < [ ' • • . • t . ' i n l i f i i / ă i ' i l u l | > i ! ' p o ! i < l c - î c n t a l c u i i \ i ! i ; : < t i l " i ' a f r i _ t . i i u in de [j nil ca a d e v ă r u l u i ş l m i ţ i l i c sau al orientărilor filosofice. FIDELITATE (lat. fidelitas.-a.'is — credinţă, devotament), per- sistenţa atitudinilor faţă de sine, de alţii, faţă de ideile şi convingerile adoptate. F. im- plică ataşamentul faţă de o ca- uză şi capacitatea de depăşire a unor bariere — interne şi exter- ne — în vederea respectării obligaţiilor asumate. în tehnica psihodiagnozei, f. reprezintă una din calităţile măsurii, respectiv constanţa şi omogenitatea datelor obţinute printr-un test aplicat de mai multe ori aceluiaşi subiect. Aceasta presupune ca fiecare probă sau subprobă să aibă o „adresă" exactă, să privească un anume fenomen, o relaţie sau însuşire. între testare şi re tes- tarea de mai tîrziu trebuie să se obţină o corelaţie de 0,80 — 0,90 pentru ca să se ateste î. sau fiabilitatea testului. FIGURABILITATE, în expre- sia psihanalitică, „luarea în con- sideraţie a figurabilităţii" se re- feri la cerinţele cărora se supun fenomenele onirice şi anume se- lecţia şi transformarea gîndurilor şi dorinţelor, astfel îneît să fie reprezentabile în imagini, mai ales în imagini vizuale. Deci sînt selecţionate acele semnifica- ţii care se pretează la puneri în scenă vizuală iar deplasarea este polarizată către imagini. FIGURATIV, ceea ce caracte- rizează o formă, un contur, un ansamblu de linii şi suprafeţe, o s d i e i m i : a s p e c t al funcţiilor r.-o'Mii- tive c a p 1 b<; refni.t la acele i n i m . de cunoaştere concretă, intui- tivă, care apar subiectului drept „copii" ale realului, mai precis ale unor stări reale. Există tn-i varietăţi fundamentale de cu- noştinţe figurative: 1) percep- ţia („copie" a unui obiect, rea- lizată în prezenţa acestuia); 2i imitaţia (reproducerea motorie efectivă în prezenţa sau în ab- senţa obiectului); 3) imaginea mintală sau reprezentarea (re- producere, „copie", imitaţie a obiectului, interiorizată şi pro- dueîndu-se în absenţa obiectului — spre deosebire de percepţie). Se adaugă formele sau figurile (schemele) logice. Acestea nu sîiit însă figurative în sens con- cret, intuitiv. FIGURĂ, formă, contur sta- bil, închis şi individualizat. Se detaşează ca o structură dintr-un cîmp global. Figuri ambigue, ima- gini în care diferenţele percep- tive dintre fond şi figură nu sînt atît de pregnante, putîn- du-se înlocui una pe cealaltă. FIINŢĂ, în sens filosofic, ceea ce există în chip absolut dincolo de toate schimbările şi aparen- ţele; entitate ontologică a omu- lui luată în genere sau în sec- venţele sale existenţiale (M. Hei- clegger). în teoria marxistă î. semnifică existenţa omului. în psihologie se desemnează prin f. omul ca realitate procesuală şi globală, omul ca personalităţi luat în ansamblul tuturor atri- butelor, relaţiilor şi determină- rilor sale. 270 FILANTROPIE (gr. philan- thropia, — iubire de oameni), doctrină şi atitudine ce se ex- primă prin ataşamentul faţă de oameni şi tendinţa de a-i ajuta. F. presupune înţelegerea şi com- pasiunea altor persoane, dar şi capacitatea de a renunţa la unele satisfacţii personale. Cultivarea f. trebuie să evite ostentaţia. Actele f. nu se pot substitui re- zolvării reale a problemelor so- ciale şi optimizării cuprinzătoare şi de perspectivă a condiţiilor vieţii omeneşti. FILIAŢIE DE IDEI, expresie metaforică relevînd emergenţa asociativă, naşterea ideilor una din alta prin desfacerea implica- ţiilor şi combinaţiilor spontane. FILISTINISM, mărginire şi ne- loialitate, prefăcătorie, conti- nuă modificare a comportamen- tului după calcule meschine, ten- dinţă spre a obţine aprobarea celor puternici şi admiraţia celor slabi. F. este expresia egoismu- lui şi lipsei de ideal. Iniţial a fost atribuit mai ales micii bur- ghezii germane din timpul lui Goethe. FILMARE, ca metodă de mă- surare şi analiză a consumului de timp de muncă, permite în- registrarea proceselor de muncă pe peliculă, aşa cum au loc ele în realitate, putîndu-se înregis- tra situaţia pe unul sau mai multe locuri de muncă şi apoi reproduce pe ecran ori de tîtc ori este nevoie, în vederea stu- dierii şi a eliminării greşelilor existenţe în procesul muncii ana- lizate, în acest fel se- crecaiâ p>t- sibilitatca studierii detaliate ţi multilaterale, atît a procesul v.: de producţie în ansamblu, cit şi a diferitelor elemente ale acestuia. Totodată, procesul de productiv cercetat poate fi înregistrai cu o anumită viteză, iar pe ecran poate fi reprodus şi cu altă viteza (încetinită sau accelerată). Da- torită acestui fapt, devin acce- sibile vederii acele elemente ale procesului, care nu se pot per- cepe la observările vizuale obiş- nuite. Aparatul de filmat poate fi utilizat şi la efectuarea obser- vărilor instantanee. în acest scop aparatul se plasează în aşa fel îneît să surprindă în cîmpul său toată zona de muncă ce se ana- lizează, înregistrările pe peli- culă se declanşează cu ajutorul unui impuls electric, la inter- vale neregulate şi întîmplătoare. în acest caz, aplicarea metodei f. are următoarele avantaje: se asigură o obiectivitate mai mare a înregistrărilor; se pot efectua un număr mai mare de observări zilnice; se pot obţine probabili- tăţi dorite într-un timp scurt; se obţine o importantă economi*- de timp pentru observator; se asigură o precizie mai mare a rezultatelor. în unele cazuri, cînd trebuie să se înregistreze procese efectuate de către mai mulţi executanţi sau la un loc do muncă cu mai multe puncte de lucru (deservirea mai multor maşini), se foloseşte f. cu mai multe aparate, aşezate în mai multe poziţii, în aşa fel ca in obiectivul [iecăruia din ele să intre numai o anumită parte a 271 locului de muncă.. Indiferent du scopul f. şi de numărul do apa- rate folosite, se pot aplica două procedee principale de filmare: 1) cu frecvenţa normală sau ac- celerată; 2) cu frecvenţa înceti- nită (sub cea normală). Metoda poate fi aplicată în aceleaşi con- diţii, în studiul acţiunilor artis- tice, didactice, militare, sporti- ve ctc. FILTRU, FILTRAJ, dispozi- tiv, operaţii de selecţie a mesaje- lor informaţionale, în termeni de acceptare a unora şi respinge- rea altora, pe baza unor criterii elaborate în cadrul unui proces de autoreglaj. F. se realizează pe mai multe nivele mărind ast- fel capacitatea discriminativă a sistemului psihic. La un prim nivel f. se realizează pe baza dis- poziţiei analizatorilor de a re- cepţiona selectiv proprietăţile sti- mulilor, prin admisia unor frec- venţe, intensităţi, tonalităţi etc, şi prin respingerea altora, din cauza inadecvării structurale sau a lipsei de valoare de semnalizare a respectivelor calităţi. F. la acest nivel f. senzorial, realizează o selecţie pasivă (prin specifici- tatea structurală a analizatori- lor), cît şi una activă, ca rezul- tat al modificării unor parametri ai receptorilor, sub acţiunea sis- temului nervos central. Un al doilea nivel de f. tonic se reali- zează prin mecanismele atenţiei, ele asigurînd orientarea activă a organismului către selecţia anu- mitor mesaje, ajustarea antici- pa tivă receptoare şi executorie. Astfel atenţia apărută ca nece- sitate a selectării mai riguroa ,, a mesajelor, în funcţie de capa- citatea sistemului, se suprapune senzorial. Din punct de vcd- xo fobie (frica de otrăvuri), zoo fo- l/i a (frica de animale)' FOCALIZARE, orientare spre ţintă, fixarea unui punct din cîm- pul perceptiv şi după acest model, concentrarea conştiinţei asupra unui element sau idei. W. Wundt şi de asemenea W. James apreci- ază atenţia ca f. a conştiinţei. în electroencefalografie zonele de f. sînt semnalate prin întreruperea undelor lente, prin desincronizări. FOND-FIGURĂ, relaţie defi- nitorie a dinamicii cîmpului per- ceptiv. Exprimă raporturi mo- bile între figură ca element ce se impune în primul plan al actu- lui perceptiv şi dispune de clari- tate şi fond care reprezintă suma elementelor cîmpului perceptiv rămase în „umbră". în funcţie do semnificaţiile stimulilor, de carac- teristicile psihoindividuale ale su- biectului (vîrstă, experienţă, per- ceptivă, motivaţie etc), raporturile între cele două elemente se put schimba, devin fluctuante. Se structurează acele elemente ale cîmpului devenind figură care sint relevante sau sînt relevate prin actualizarea unor gestalturi sau modele. W. Wundt consideră că analogic se organizează relaţiile dintre focarul de conştiinţă şi zonele de penumbră ale acestei,i FOND MENTAL, cîmpul lăim- trie, subiectiv al operaţiilor ini: lcctuale, nivel de desfăşurări.' s: integrare simbolică, superioară cîmpului perceptiv. FOR INTERIOR, sferă mii. tală de evaluare spirituală a eve- nimentelor, sistem al judeci ţilor de valoare desfăşurate după criterii lăuntrice, personale în opoziţie cu criteriile obiectivi impuse actual din afară. FORMALISM, proeminenţă a formei în dauna conţinutului în învăţare indică preocupare,i pentru însuşirea semnelor iar jiu şi a semnificaţiilor. în comporta- ment şi relaţii interindividualr grija exagerată pentru convenţii, latura formală fiind transformată într-un scop în sine. FORMALIZARE, operaţie ăr abstragere a elementelor funcţio- nal-comportamentale ale unui sistem, indiferent de natura lui substanţial-calitativă şi transpu- nerea acestora într-un limbaj lo- gic sau matematic în vederea fa- cilitării investigaţiei ştiinţifice şi, implicit, în vederea desprinderii laturilor şi aspectelor specific şi diferenţiatoare sau a celor generale şi definitorii. FORMANTĂ, caracteristica de ba/ă a unui sunet complex c< permite diferenţierea lui de altei* • şi identificarea lui calitativă indi- ferent de componentele armonice, de elementele supraadăugato va- riabili-, de inl.oii-uUHe. Este o anumită modelare a frecvenţelor. FORMAŢIE PSIHICĂ, concepi de ba/ă in psihologie, sinonim cu coiistructiil psihic, apropiat di: ceea ce Leontiev numeşte un organ funcţional şi desemnînd, în genere, o structurare psihică complexă şi stabila, o organizare sintetică cu o funcţionalitate caracteristică pen- tru subiectul respectiv. Se disting f. p. intelectuale, afective, cona- tive şi de tip heterogen, cele de personalitate. Intrînd cu necesi- tate în alcătuirea psihicului, f.p. se exprimă particular într-un stil. FORMAŢIUNE REACŢIONA- LĂ, în psihanaliză, atitudine sau deprindere opusă dorinţei refu- late şi acţionînd împotriva reali- zării acesteia. Este o manifestare a ambivalenţei afective în care dorinţelor frustre şi spontane se opun pulsiunii ce le contracarează cum sînt ruşinea, dezgustul, scru- pulozitatea. F.r. sînt la baza supra-eului. Freud vorbeşte des- pre „diguri psihice" ca stavile în calea libidourilor. Alături de su- blimare, f.r. îndeplinesc un rol important în dezvoltarea virtu- ţilor şi caracterelor umane. FORMAŢIUNE RETICULATĂ, lanţ de nuclei, caie nu aparţin nici unui nucleu de nerv cranian, nici nucleilor de releu ai siste- mului cerebelos sau sistemului lemniscal, situaţi la diferite nivele, pe verticala nevraxului. F.r. se întinde de-a lungul măduvei spină- rii, a trunchiului cerebral, pînă la formaţiunile diencefalice. Nu- cleii propriu-zişi ai l.r. sînt re- prezentaţi de substanţa cenuşie a calotei bulbo-ponto-mezencefa- lice, alcătuiţi din neuroni de t;di<~ f o i t d - v a r i a t a , c u i u i « U . i H l ' 1 1 t i <|c 12;/., pîn.'i la peste 90!'., C11 uu contur stelat, triunghiular sau fusiform, cu dendrite ramificate l.i mică distanţă de corpul celular în dendrite secundare, lungi şi divergente. Axonii au aspect si- nuos la început, cu cîteva ramuri colaterale şi bifurcat în formă de „T", fiind proiectaţi longitudinal cu 1—2 ramuri ascendente şi una descendentă. Neprezentînd o or- ganizare precis orientată a ele- mentelor neuronale componente, ca celelalte segmente ale sistemu- lui nervos, f.r. este considerată ca o formaţiune nespecifică. As- pectul de reţea al f.r. este conferit de dispoziţia multidirecţională şi difuză atît a corpurilor neuronilor cît şi a prelungirilor acestora (re- ticul). La diferite nivele, densita- tea celulelor variază, variind deci şi numărul sinapselor, ceea ce îi conferă o notă de nespecificitate în plus. F.r. se caracterizează în general prin existenţa unui număr relativ mare de sinapse, structura sa fiind deci în cea mai mare parte polisinaptică, devenind astfel poli- valentă, sub raport informaţional. La nivelul ei trec mesaje, aparţi- nînd diferitelor modalităţi senzo- riale, însă această transmitere este nedelimitată şi relativ difuză, astfel îneît se creează în interiorul ei posibilitatea unei largi inter- acţiuni între diferitele fluxuri in- formaţionale aferente, adăugînd la o nespecificitate structurală şi una funcţională. Delimitarea nucleilor f.r. se face pe baza 10 279 F aspectelor de întindere a nucleilur, de structură neuronalii şi pi.' baza conexiunilor, acestea fiind cîte- odată singurele indicii ale diferen- ţierii lor anatomice. După Sager, Mareş şi Neştianu (1965), se put delimita următorii nuclei — cla- sificare făcută pe baza celei a lui Brodai, Meessen şi Oiszewski: nucleul reticular lateral, nucleul parame'dian, nucleul tegmental pontin, nucleul gigantocelular, nu- cleul pontin caudal, nucleul pon- tin oral, nucleul reticular ven- tral, nucleul reticular al rafeului, nucleul reticular parvocelular, nu- cleul dorsal al tegumentului, nu- cleul ventral al tegumentului, î.r. mezencefalică (însens restrîns), substanţa cenuşie periapeductală şi nucleul interstiţial. F.r. reali- zează din punct de vedere struc- tural şi funcţional o largă conver- genţă a excitaţiilor diferitelor mo- dalităţi senzoriale, acestea par- curgînd un traseu polisinaptic, fiind expediate la scoarţă într-un mod difuz. F.r. realizează acti- varea sau tonificarea cortexului prin impulsurile nespecifice trans- mise ascendent acestuia. Starea de vigilenţă rezultă din activarea cortexului prin f.r. „FORMAŢIUNE SUBSTITUTI- VĂ (germ. Ersatzbildung), în psi- hanaliză, acele formaţiuni care înlocuiesc, în actele ratate, în construcţii metaforice, umoristice, în vorbe de spirit, formaţiunile inconştiente corespunzătoare. Ast- fel prin î.s. dorinţele sînt înlocuite, ceea ce produce o satisfacţie, iar conţinutul inconştient este sim- bolizat după un mecanism asocia- tiv, în formaţiunea reacţiona ... apărarea eului predomină pe i.ui,| în f.s. predomina dorinţa ineim şli'-mâ ce se sal isface indiivi t printr-un Ersatz. Formaţiunea di compromis este produsul eoni 1 i. Lelor defensive (Laplanche şi l'u.i talis). FORMĂ, modul de prezent,ir- şi organizare a unui obiect s.ii fenomen, figură, structură, scliem., funcţionala. în psihologic ai înţelesuri deosebite după conţi- nuturile cu care este indestructi- bil legată. în gestaltism o f. este socotită bună cînd prezintă regularitate, simetric, continui- tate şi simplitate, iar în condiţii!.• coerenţei, a riguroasei interdepen- denţe a părţilor este apreciată ca f. tare. FORMĂ SPORTIVĂ, stare spe- cială, nivel de preparaţie psiho- fiziologică, rezultat al unui an- trenament sistematic, realizat în vederea obţinerii de performan- ţe sportive maxime. Principalii indici psihici ai f.s. sînt: acuitate senzorială specifică, mare capaci- tate de coordonare senzomotorie: nivel înalt al parametrilor aten- ţiei; desfăşurarea rapidă a diver- selor procese ca: reactivitate cres- cută, percepere rapidă, vite/â mare în activitatea de orientări, de înţelegere a situaţiilor şi adap- tare 'a deciziilor, încredere in forţele proprii, dorinţă de între- cere, claritatea ţelului, scopului — succesul, motivaţia pentru suc- ces. _ ' FORŢA NERVOASĂ, dimen- siunea energetică de bază a siste- mului şi activităţii nervoase. Se presupune a consta şi varia după cemtilatea de suh.itanţă fioiiţio- nalâ." stocată sau stocahilâ în neuroni (Pavlov). Xeurobiochimia a avansat în cunoaşterea compo- ziţiei acestor substanţe odată cu descoperirea ADN, ARN ele. De cantitatea stocată depinde energia, capacitatea brută de lucru a sistemului nervos. Cînd neuronii cerebrali ajung la o stare de rela- tivă epuizare, deci ating plafonul lor funcţional, intervine — cu efec- te blocante — inhibiţia de protec- ţie, în continuare suprasolicitările pot duce la nevroză. întrucît plafonul, ca blocaj, oboseală, in- hibare intervine la diverşi subiec- ţi, la diverse grade de solicitare a sistemului nervos, s-a ajuns la concluzia că I.n. este o variabilă diferenţială şi Pavlov a adoptat-o ca principală însuşire în stabilirea tipurilor de activitate nervoasă superioară. Este o însuşire con- stituţional-nativă după care, în linii mari, se disting tipurile: pu- ternic şi slab. Această diviziune este însă prea simplă şi tranşantă întrucît f.n. se dispune gradual într-un registru foarte mare. Con- temporan, se calculează coeficien- tul de f.n. 'Kebîliţin). în evaluarea f.n. se folosesc, în afara pragului inhibiţiei supraliminare, şi alţi indicatori cum sînt rezistenţa la stimulii adiacenţi, volumul activi- tăţii reflexe, intensitatea induc- ţiei negative, particularităţile ira- dierii şi concentrării proceselor nervoase etc. Teplov demonstrea- ză că sensibilitatea 'calculată du- pă pragul minim) este o mărime inversă faţă de f.n. Cu cît siste- mul nervos este mai slab cu atît sensibilitatea este mai mare. îu genere, f.tl. nu punte fi tratată univoc ea un indice de valoare a personalităţii. Dacă din punct de vedere biologic, medical şi al capacităţii generale de lucru f.n. este o calitate pozitivă, sub alte raporturi rămîne neutră în- trucît nu predetermină forţa psi- hică sau intelectuală şi celelalte valori ce ţin de aptitudini, inte- ligenţă., caracter. De menţionat că termenii de „forţă" şi „energie" nu au în psihologie acelaşi înţe- les ca în fizică. FORŢĂ PSIHICĂ, prin distincţie faţă de forţa fizică sau nervoasă, indică intensitatea trăirilor psihice Iposibil — opusă celei nervoase) şi, în general, capacitatea, randa- mentul, eficienţa activităţii psi- hice în baza susţinerii afectiv- energetice corespunzătoare. Se mă- soară după efectele ce rezultă din cauze psihice. Forme particulare: forţa motivelor, a scopurilor, a convingerilor, a ideilor, a raţiunii. Nu poate fi redusă totuşi la di- mensiuni cantitative întrucît se recomandă în principal prin sem- nificaţii şi valori. în sistemul lui P. Janet, sinonim al tensiunii (v.). FOTOCRONOMETRARE, me- todă de măsurare şi analiză în mod critic a duratei elementelor unui proces de muncă sau a tim- pului de folosire al utilajului sau de mişcare şi transformare a obiectului muncii, prin combina- rea fotografierii cu cronometra rea, în anumite perioade de timp. în 1 impui f., observările se fac prin procedeul de cronometrare con- 280 281 F t i u i ţ i i . S e a j > l i c i t a U t p e t i t n i : i n a - li' performanţă, de identificare so- cială, de realizare profesională. în acest cadru participarea mai ales în stadiile iniţial şi final al' conştiinţei la f. este evidentă. T. Ku.iică (H)74) subliniază fap- tul că de existenţa unei f. propriu zise nu putem vorbi decît în lu- mea umană undo întîlnim, in strînsă legătură cu limbajul, pro- cesele de evaluare, interpretare şi retenţie prin care se va acorda situaţiilor de blocare şi contrariere un sens precis: cel de privare, de păgubiro, de lipsiie de un drept. Este limitată, prin urmare, şi, implicit, insuficientă definirea f. numai prin blocare, prin ohs/cirn/. ,,Xu orice blocare, arată T. Rudiea (H)77), nu orice conflict semnifică o situaţie de frustrare... l'onome- nul propriu-zis de f. se naşte mi- mai în cadrul unui raport social, în condiţiile prezenţei unui con- flict motivaţional uman, iinpli- cînd cu necesitate actul evaluării şi interpretării prin care persoana, frustrată atribuie conduitei per- soanei frustrante acel sens specific fenomenului de f.: reaua intenţie acţiunea in sensul privării, păgu- birii de un drept, de un bun indi- vidual; de aici şi sentimentul tic nemulţumire şi chiar de revoltă pe care-1 trăieşte persoana frus- trată. Dar chiar şi această defini- ţie a. f. rămînc îngustă, ea nu epui- zează toate condiţiile! în care poaii apărea f. in lumea umana. Nn intotdeauna î. apare in cidi ui unui rapoi ( social diiri ! ; nu întotdeauna ea cuc rezult .itul unui proces reflexiv de atribuire a miei intenţii răiu-oitoare fluentului fi n. •• trant'. Multe din stările de. i. i-;i au originea în mediul intern al subiectului fiind determinate ' de propriile inferiorităţi sau incom- petente. Ceea ce considerăm, aşa- dar, că este caracteristic f. este conştiinţa unei stări de privaţiune, care va da naştere unei tensiuni emoţionale, unei nevoi de descăr- care,' stare explicată uneori prin reaua intenţie a altcuiva, alteori fiind găsită în propriile incom- petente, sau, alteori, este nedeter- minată, subiectul frustrat nepu- tînd-o lega de o cauză adecvată reală. în acest ultim caz, omul aflat în starea de tensiune caută o pricină, fiind gata să descarce chiar şi în mod neadecvat starea sa de tensiune, dînd naştere, ast- fel, la numeroase ocazii de con- flicte reale, obiective cu cei din jur." S. Rosenzweig clasifică tipu- rile sau modurile personale de reacţie la f.: 1) Tipul cxtrapitnitin reacţionează la f. acuzînd un obiect, o persoană exterioară de î. trăită. Formele de manifestare ale extrapunitivului diferă în funcţie de particularităţile subiectului, putînd fi: acuzarea altuia, agre- sivitatea, revendicarea etc. 2) Tipul intrapunitiv se acuză pe sine însuşi de insatisfacţiile sufe- rite făcîndu-şi reproşuri care ajung pînă la autopedepsire. 3) Tipul impunitiv nu acuză pe alţii şi nici pe sine cînd este frustrat. FUGĂ, sindrom de evaziune de la domiciliu, din localitate, din cadrul ".'u.ial sui profesional in care ;al iiei. tul f.ste integral.. Sub aei.'-it asprei, eva apat olo r ;ic s.iu patologie, f. es'.e insolită, lip-ata de scop, iraţională, apare ea o tendinţă de nereţiuut şi este frec- vent repetată. La copii şi adoles- cenţi, f. sînt o consecinţă a ma- daptării, reacţii la dificultăţi, rear- ţii la opoziţie faţă de ambianţa familială, şcolară, profesională, sînt manifestări ale instabilităţii emoţionale sau ale unor malfor- maţii caracteriale. La adulţi f. ţin nemijlocit de patologie, fiind corelate de infantilism, epilepsie, crize de amnezie ş.a. FUGĂ DE IDEI, accelerarea proceselor intelectuale în condiţii de supraexcitare, succesiunea ra- pidă, automatică a gîndurilor care rămîn neîncheiate şi se leagă prin asociaţii superficiale exprimîndu- se într-un limbaj grăbit, incoerent şi cu frecvente comutări ale sen- surilor. Simptom al psihozei ma- maco-depresive. FUGĂ ÎN BOALĂ, expresie metaforică utilizată în psihiatrie şi psihanaliză cu înţeles de abandonare în maladie (nevroză, psihoză, maladie somatică) în scopul degajării de un conflict psihic. Subiectul „beneficiază" de maladia lui şi de aceea o cultivă ipohondrie, o accentuează prin conversiune, o caută ca pe un refugiu. F. în b. implică complace- rea în suferinţă şi acceptarea sta- tutului de bolnav ca fiind cel mai convenabil pentru subiect. FUNCŢIA HEDONICĂ, ansam- blu de impulsuri, tendinţe şi reacţii 285 DICŢIONARELE ALBATROS G G GAMMAENCEFALOGRAFIE (SC1N TI GRAFIE C ERE I i K .V- LĂ), tehnică ce se bazează pe înscrierea impulsurilor radioac- tive ale regiunilor lozionalo ale creierului. G. se realizează prin injectarea de izotopi radioactivi (seruni albiitnina I 1 3 1 — RISA, Xenhydrin — Hg 2 0 3 sau P-'lreth- nctatul de Na — Te"). în mod nor- mal exsstă zone de concentrai ie electivă a substanţei radioactive, care corespund maselor muscula- re şi sistemului arteriovenos. în cazul unor leziuni, aceste substan- ţe manifestă o preferinţă de sto- care în regiunile lezionale active ale creierului, izotopii concon- trîndu-se de 20—30 de ori în leziunile cerebrale datorită creş- terii permeabilităţii barierei hema- toencefalice, leziunea devenind sursă de radiaţii gnmmn. GANGLION NERVOS, forma- ţiune multicelulară la nivelul că- reia se reali/ează conexiunile hi- naptice nervoase. Exista g. spi- nali (rahidicni),ce conţin lesă I urile neuronilor periferici ai traiect <-lur senzitive, g. sistemului S/;JJ/.V/V. de o parte şi de alta a coloanei wr- lebrale, g. lui Casser, ce supouă nervul sensibilităţii cefalice. s. iui Corii, ce susţine neuronii n-- ceptori ai căii auditive, dimpreună cu axonii celulelor lui Corti ete. l'ncori g. se masează în plexuri g-mglionare printre fibre nervoa- se şi musculare. GEMELOLOGIE, ştiinţa despre gemeni, cuprinzînd, mai ale-;, r.u - tode de studiere a gemenilor in vederea unor concluzii interesind eredobiologia. GENĂ, unitate funcţională de• I.i nivelul nucleului acidului de/oxii i- bonucleic, constituită din cod"ui cu o secvenţă specifică, reglind sinteza cîte unui anumit tip. de. proteină. Printr-un proces de re- plicare cnzimatică semiconserv,'- tH'ă dintr-o g. rezultă două epii identice, această proprietăţi' .-tind la ba;:a, eredităţii. Prin schimbări în secvenţa codurilor, echivalente unei mutaţii, se realizează modi- ficarea mesajului genetic. GENERALIZARE, operaţie a "•îndirii constînd diji: a) reunirea neaditivă, sinteza însuşirii* >r rele- vate ca fiind comune mai multor obiecte sau situaţii; b) extensiu- nea mintală a respectivelor con- densate informaţionale asupra în- tregii clase sau categorii de obiecte si fenomene considerate. Se reali- zează în unitate cu abstractiza- rea mijlocind-o pe aceasta şi sprijinindu-se pe rezultatele ei pozitive. Depăşeşte însă abstrac- tizarea prin revenirea la real în care identifică însuşirile defini- torii pentru o clasă de obiecte sau relaţii. După A. Lalande g. constă din inducţie, analogie şi conceptualizare. în ordinea psihică, g. presupune interioriza- rea de acţiuni şi detaşarea unor invarianţi prin grupuri operaţio- nale reversibile. Pavlov utilizea- ză termenul pentru a califica fazele primare de iradiere a pro- ceselor nervoase, ceea ce permite declanşarea reacţiei şi la alţi stimuli dccît cei condiţionali. Există mai multe nivele de g. privind schemele perceptive şi mai avansate cele ale imaginilor mintale şi în continuare o plurali- tate de nivele în ordinea intelec- tuală. G. Kostiuk vorbeşte despre generalizări ale generalizărilor. GENETIC, în sens biologic, ceea ce ţine de gene şi de procesul de dezvoltare determinat de acestea, în psihologie are un sens mai larg (privind formarea, naşterea, ge- neza), deosebit, întrucît defineşte nu numai ceea ce este ereditar, dar mai ales ceea ce este dobîndit, determinat de mediu, educaţie, învăţare, activitate. Piaget de- monstrează că geneza proceselor psihice se produce prm interiori- zarea şi exteriorizarea acţiunilor prin asimilare şi acomodare. Genetismul pune în psihologie accentul pe dobîndirea, formarea conduitelor. Metoda g., constînd din investigarea psihicului in dez- voltarea sa, ocupă în psihologia contemporană un loc privilegiat, fiind considerată cea mai bună şi fecundă cale de analiză a func- ţiilor şi proceselor complexe. GENIU, persoană cu o dotaţie excepţională şi însuşi ansamblul de calităţi ce duc la realizări de însemnătate istorică; creativitate emergentă ce deschide noi dru- muri în cultură, tehnică, istorie. După aprecieri clasice, g. nu este hotărît numai de sistemul de apti- tudini şi de vocaţia creativă, ci şi de cerinţele obiective ale societăţii şi culturii. Engels arăta că Renaş- terea a avut nevoie de titani şi a produs titani. Conform psiholo- giei anglosaxone g. se amplasea- ză la nivele de Q.I. superioare, de peste 140. Aceasta este însă numai o latură a fenomenului, care, psihologic, este polivalent, implicînd, în termenii lui A. Mas- low, creativitatea excepţională. GEN OM, ansamblul genelor; sis- tem de elemente (gene) interde- pendente, purtător al unor carac- tere ereditare sau genotipice. Di- feritele combinaţii genetice joaca 288 19 — Dicţionar de psihologie 289 G G im rol mai important decît muta- ţiile, fiind subordonaţi; unor legi de echilibrare în cuprinsul mare- lui fond genetic al populaţiilor. GENOTIP, ansamblul „mfor- maţnloi" ereditare cari-, prin inter- acţiune cu mediul, realizează r-notipul (v.). GERIATRIE, latura de inter- venţie a gerontologiei, vizând pro- filaxia modificărilor (ic involuţie şi recuperarea indivizilor afectaţi di: fenomene majore de îmbătrî- niri! a organismului; medicina băliîneţii (la noi în ţarii, dezvol- tată de C I . Parhon şi Ana Aslan). GERONTOLOGIE, ramură a ştiinţelor medicale urmărind cu- noaşterea caracteristicilor organis- mului bătrîn şi a patologiei sale sueeifice. G. socială, orientare rela- tiv nouă în cadrul _<;., punind nc- i'entul, dintr-o perspectiva in- b'rdisciplinară, pe factorii so- ciali de natură să influenţeze într-un sens sau altul procesul de îmbătrînire. GERONTOPSIHIATRIE, ramu- ră a psihiatriei, care se ocupă de tulburările mentale (H'j survenite la vîrsta senescenţei (demenţele pp'seiiile, senile etc.) şi de profi- laxia şi tratamentul lor adecvat. GERONTOPSIHOLOGIE, ra- mură, relativ nouă, a psihologiei vizînd cunoaşterea modificărilor (> .ihici: concomitente imbătrinii ii e.nin'jlogico. l n t l ' - u n s e n s ni.ii r r s - tiiji.a, g. e i l e u t i l i z a t ă ca, m e l u d o - l"gie de cunoaştere a legilor gene- rale ale procesualităţii psihici? induse prin prisma destruetnrării psihismului uman, înfr-un mod invers cel ai în care psihicul copi- lului (genetică) studiază aceste legi prin prisma structurării p;i- liiee. GEST, mişcare voluntară sau involuntară cu funcţii de expresie, simbolizare, intervenţie activă: fapt do conduită eu o anumilş semnificaţie. Ansamblul structu- ra! de g. defineşte o gestică. I,n surdomuţii cu emisfera stingă lezată se constată afazie gestualu. GESTALTISM, curent psiho- logie, fundat de M. Wcrthcimer, \Y. Kohler. K. Koffka, care susii- ne cu argumente experimentale primordialitatea întregului asupra, părţilor în activitatea psihică. G. porneşte do la conceptul de cîmp şi pune în centrul procesualităţii psihice principiul organizării prin cari' se realizează Gestaltul. struc- tura sau forma. Sînt ii ci fcluii d • timpuri: fizic, cerebral, şi per- ceptiv, între acestea se declara relaţii de izomorfism. Gestaliul rezultă din organizarea cîmpului. Postulatele teoriei percepţiei for- mulate de M. Wcrtheimer sint: a) percepţia este structurată încă de la început; b) întregul este 'perceput înaintea părţilor, ierar- hi 1 , fiind ascendentă iar nu des- cendentă; c) nu sînt distincţii între percepţii şi senzaţii; d) orga- nizarea stimulilor în ansamblul percepţiilor nu se face prin hazard. G. cunoaşte o variantă nat i\ ist •• şi alta genetistă. Sub.:pret icre.' unităţii dintre anali/ă şi sinic-:. a dus la o sene de aurniaţn discu- tabile. G. işi propune, în acelaşi spirit, şi interpretarea proceselor iu1eieclu.de. eonsidcvmd că i •. ,' >I- varca, însemnătate centrală, definitul ie peni ni cm, întrucî;, hazlndn-se pe cunoşi iniele ela- borate sircial-i.-'.torie, actede la structuri infern.', la reiaţii nece- sare, la ceea ce este general şi esenţial. EngcU arată că g. esi • ,,1'perare ev. noţiuni". Prin noţiune luată ca unitate informaţională, selectiv Condensată, referită ia un domeniu, ca idee şi prin m--- dul de operare prin care noţiun.--: ca fapt de cunoaştere se forme ză şi funcţionează, -- ne referi';: la operaţiile intelectuale — s<- delimitează g. de alte proc; se psihice. Descartes trata extensi\- g. pe care o considera cugetare şi o identifica cu orice act mental: „a voi, a înţelege, a imagina, a simţi... nu sînt decît diverse m•>- duri de a gîndi, toate aparţinind spiritului". în această viziune g. se identifică cu conştiinţa de sine: Cogito ergo suni. liste adevă- rat că nici un fapt de conştiinţă nu e posibil fără g. dar aceasta mi înseamnă că orice fapt de conştiinţă, orice alt proces psihic este reductibil la g. Rclu'md pe Aristotel, care, dincolo de acti- vitatea organelor de simţ, pentru a trata g. recurge la conceptul de „entelehie", de ceea ce îşi are în sine scopul este deci activ ei o formă a formelor", Descartes a pus accentul, în tratarea lui „cogito "pe metodă, pe un mod de organizare superior, echivahdiil cu raţionalitatea, întemeierea !•,- G gicH. Percepţia gîndită, deci inter- pretaţi rj.th.inal devine act de corrtimtj, dar percepţia ca atare poale cMsla şi exista la animale, fără. a fi gîndită şi deci conştien- tizată, însăşi g. nu este un pro- ces exclusiv conştient. în orice ea/, dincolo de senzorial, care este primar, bazai, intervine inte- lectul organizat logic. în istorii filosofici, pornindu-se de la ])es- eartes, s-au detaşat senzualismul (J. Locke, D. Hume, Helvetius) ce considera g. raţională doar un derivat al simţurilor şi raţionalis- mul (Kant, E. Husserl) ce ajun- gea să susţină că imaginile sînt proiectări ale raţiunii, deci deri- vate din aceasta. Aceste polari- zări obţinute prin absolutizarea fiecăruia din cele două nivele ale cunoaşterii, senzorial şi logic, intervin întrucît: a) activitatea psihică este considerată exclusiv individual nu şi social; b) proce- sele senzoriale sau raţionale sînt concepute ca avînd loc în subiect, dar nu ca aparţinîndu-i lui, ca fiinţă socială; c) nu se ţine seama do unitatea dintre cunoaştere şi practică; d) nu se ţine seama de ontologia (existenţa reală) atît a particularului, reprodus senzo- rial, cît şi a generalului, esenţialu- lui, reconstituit logic. G. nu este un dat, ci un produs al cunoaşterii şi acţiunii ce se constituie la fiinţa cu potenţial uman numai şi numai in condiţiile activităţii sociale. G. există perpetuu „in stătu nascen- di", iar nu „in stătu constituenţii" pentru că atît la nivelul societăţii cît şi al individului g. nu-şi înce- tează niciodată dezvoltarea. Con- siderată însă frontal, nongenetie si anistoric, g. ca funcţie caiudî], superioară percepţiei, rsu a putut fi enractcri/.iiă deeît prin pr. <•-••- sul de abstract izare-generali/.ii < şi prin structura sa logică, luai;'- atît formal-normativ, cit şi sui. raportul necesităţii a legdor *pi-i i - fice activităţii de cunoaştere \- ci'ste caracteristici sînt fundamen- tale şi definitorii pentru g. luată în accepţiunea psihologiei care, fiind o ştiinţă particulară, îşi pro- pune analiza fenomenelor con- crete de g. şi explicarea lor. Este adevărat că orice noţiune are un conţinut general-esenţial, rezul- tat 'din abstractizarea efectuai a de omenire şi recuperată de indi- vid. Tot aşa de adevărată este teza lui Goblot, despre faptul că noţiunea nu poate fi gînditâ decit prin judecată, prin raportare la alte noţiuni, întrucît, cum arăta Lenin, fiecare din concepte este legat cu toate celelalte. „Do ce" se întîmplă însă aşa şi „cum" este determinat procesul de g.? în sens global, răspunsurile la aceste întrebări presupun afirmarea uni- tăţii dintre gnoseologie şi ontolo- gia umană. Prin condiţiile exis- tenţei şi devenirii sale omul, în genere şi în speţă, este o fiinţă activă, angajată vital în procesul colectiv al transformării practke a mediului. Acţiunea efectivă este interacţiunea mediată instru- mental cu mediul care, totodată, provoacă noi interacţiuni obiec- tive, utile prin efectele lor, Aici, între necesitatea subiectivă, uti- litară, şi necesitatea obiectivă, ce apare ca invariantă, se produce 292 G tot mai mult o convergenţă. Im- portante, semnificative devin nu elementele variabile, ci invarian- tele, elemente şi relaţii evidente sau' ascunse, dar indicate prin constanţa efectelor. Informaţia despre invariante devine regla- torie. Analiza şi sinteza de tip intelectual, presupunînd segrega- rea de clemente sau relaţii şi reu- nirea lor în aceleaşi condiţii sau în alt mod, se aşazâ pe canavaua acţiunii practice care operează material disjuncţii, reconjugări, coordonări. Abstractizarea şi gene- ralizarea, presupunînd: prima — înlăturare, respingere a ceea ce se dovedeşte prin variabilitate nesemnificativă a fi particular şi retenţia a ce este prin invarian- tă general şi prin semnificaţie esenţial, secunda — integrare sintetică a datelor abstrase într-un model ierarhic şi raportarea la o serie, clasă, domeniu al realu- lui, sînt de asemenea premise şi rezultante ale mulţi valenţei acti- vităţi şi experienţe practice. W. James considera că a gîndi în- seamnă înainte de toate „a face". Se referea la selecţie, ordonare, combinare, construcţie pe plan mental. J. Dewey, P. janet, H. YVallon, A. Liublinskaia recu- nosc jşi existenţa unei g. „în acţiu- ne", în orice caz acţiunea fizică. materială şi acţiunea sau operaţia mintală sînt convergente. Ele se intermodclează şi îşi trag puterea una din şi una prin alta. Actul fizic se fundamentează pe un mo- del cultural elaborat şi transfor- mat social-istoric şi de aceea nu este doar o aplicare: a ceea ce se gîndeşte pentru că posedă impli- caţii ale g. Actul mental nu rezul- tă doar din transpoziţia tale quaL- de la fizic la subiectiv, mentalii! fiind nu un simplu duplicat al fizicului, ci o realizare cu alte mijloace şi în condiţii specifice. Abstracţiunea este un exemplu in acest sens. în psihologia secolului al XX-lea, geneza actelor inte- lectuale este înţeleasă fie ca rezul- tînd din interiorizarea şi generali- zarea actelor ntotorii îndeplinite sau observate (P. Janet, J. Pia- get, L. Vîgotski, A. Leontiev, P. Galperin), fie ca rezultînd din perfecţionarea activităţii psihice sub influenţa actelor practice şi sociale şi în urma însuşirii limbii şi culturii (H. Wallon,' S.L. Ku- binstein). Actul fizic rămîne însă, în ambele interpretări, la baza actului intelectual. Odată cu inter- punerea g. ca o activitate mentală, modelată după cea practică şi extrăgîndu-şi anumite procedee şi conţinuturi din aceasta se depă- şeşte alternativa falsă senzualism- raţionalism, pentru că întotdeauna g. se bazează pe empiric, porneşte de la el dar, modelîndu-se acţionai, transformă conţinutul dat empi- ric, îl restructurează şi îl depăşeş- te. Pornind de la E. Husserl repre- zentanţii şcolii de la "Wurtzburg (X. Ac'h, K. Marbe, K. Koffka) susţin că specifică pentru g. nu este reproducerea, fie şi în formă schematică, generalizată a ceea ce este palpabil, ci este cunoaşte- rea reconstitutivă, mijlocită a impalpabilului, a ceea. ce există, dar nu se oferă direct pcicepţiei. 293 l>;ncolo de exagerarea şi izolarea mmni-niului abstract al cunoas- lr< labile, be şi aproximativ, cu ceva existent de laţii. Activitate; 1 , intelectuala im poale fi izolată de conţinutul e> obiectiv. Aceasta este, după opi • in; 1 noastră, sistemul relaţii'"! C'!t-\U"i'!tilc şi -necesare, propw reii'.itătii. Ceea c în diversitate.] 111 Miii nu este contingent ci iiwa . n.'iiii, Mibsiunabil la o clasă •':• ob'ecto şi lenomene (relaţii de c ••• munilate sau generalitate) sau ! . relaţii determinative, expriminO necesitatea obiectivă, constitui' in o probabîlitaie mereu creseiii- dă conţinutul g. Altfel spus, dai â realitatea este unitară în infinita ei diversitate, g. este procesul ps: • iiosocip.l de reconstituire a ceea upă l'avlov semnificat ia reflexelor verbale G ă în „soniudiMteu seinihj/e- W. Sînt deci semnale de gtad secundar intrucit le intr-ica/j. si înlocuiesc pe cele diiecle, pn- mare. înăuntrul sistemului doi de semnalizare se pot însă, cu uşurin- ţă, decela mai multe nivele şi deci integrarea şi semnalizarea prezintă o pluralitate de gi.ule. Sub raport cibernetic, sistemul intelectual sau g. se caracteri- zează ca fiind maximal descins, mai bine zis, permeabil la noi infor- maţii, şi cafiind dotat cu autoorga- nizâre' şi autoregla]. Dispunînd de un cod specific şi superior, de ordinul III, care se realizează la nivelul zonelor asociative terţ ivire si operează în sensul comprimării codurilor-imagine, aînlocuirii prin- tr-un semnşi al raportării discursi- ve la situaţia existentă pentru su- biect (M. 'GOIU), sistemul g. se prezintă ca un hipercomplex agre- gat de prelucrare a informaţiei prin categorializare şi esenţializare, construind modele prin care su- biectul se orientează şi se con- duce în viaţă şi activitate, depă- şind condiţiile de ide ci nune, sau, cum spunea Marx, ridieîndu-se la nivelul universalelor. Orice ghid este informare asupra informa- ţiei, conectare între două sau mai multe segmente informaţionale. Aceasta este însă numai una din caracterizările gîndului, cea privind conţinutul. Pentru ca noţiunile să se formeze şi să fie corelate variabil în gînduri este necesar ca ele să dispună de un suport opera- ţional. Informaţiile conceptuale derivate sînt rodul unui anumit mod de operare şi nici nu există subiectiv, altminteri. G. este „"/'<- rărea azupra operafiilor", cb/e pio- C<:;H! ;i produsul courdoiui '•"> p>rm care in \n ianfii obiectuali şi relaţionali sînt scgycgali, actur'i zali, corelaţi între ei şi refer:!; !a realitate. Nu se pot separa cunoş- tinţele de instrumentele operatorii şi verbale, prin care se efectuează cunoaşterea. Mai mult deeil. ,;iit, după cum demonstra Yigots'.ii, fiecare nouă cunjştinţa, obţiniile prin intermediul altora, Ia rind.-;'. ei decine instrument mijlocii"*' pentru dobindirea de alte cMii>?tl;i.- ţe. în aceasta constă autoorga- nizarea codului integrativ şi si,V:- bolizant pe care se întemeiază g. Pentru ca informaţiile să fie in'e grate şi unificate sistemic este n--- cesar ca şi operaţiile să fie grupate şi structurate sistemic. în acest sens este semnificativă concepi ia operaţională asupra g. pe care o cultivă J. Piaget. Pornind de la obiecte şi acţiuni, copilul cucereşte prin reconstrucţii şi construcţie realul, r>c baza experienţei sensi- bile şi prin intermediul acţiunilor din care îşi trag originea operai.ii- le. Sînt trei nivele de trecere de la acţiune la operaţie: 1) sen~ori.:- tnotoy — de acţiune, efectivă asu- pra realului; 2) nivelul operaţiilor concrete, rezultat din interioriza- rea acţiunilor şi gruparea în sis- teme reversibile, 3) functiim-a, semiotică şi limbajul. Pe această traiectorie se produce o „schema- tizare progresivă" în ordinea echi- librărilor asimilării cu acomoda- rea, cele două dimensiuni ale adap- tării. De aceea termenul, predonu- 295 G nant la Piaget ca şi la Eu şi să proiec- teze activitatea. Orice senniificare este şi o anticipare a ceea ce est: in esenţă şi poale deveni un obiect. Purtînd asupra proceselor obiec- tive, g. îşi asumă sarcini de pri- diejie. G- emerge din trecut si se orientează spre viitor. Ceea ce o tensionează şi obligă la construcţii sînt situaţiile de obstacol. în aces- te situaţii problematice afît pro- gresele cît şi eficienţa g. sînt maxime. Aceasta pentru că, psi- hologic, g. rămîne întotdeauna un proces vital, de adaptare prin depăşirea cognitivă a obstacole- lor. Aceasta însă implică funcţia de decizie a g. G. este considerată şi ca un proces de decizii secven- ţiale. Decide însă subiectul prin g. sa iar nu g. ca funcţie abstrac- tă, în psihologia contemporană, g. este studiată în trei perspec- tive: a) genetică, de formare a conceptelor şi structurilor opera- ţionale prin învăţare spontană şi, mai ales, dirijată; L. Apostel consideră că g. este reductibilă la învăţare; b) funcţională, perma- nentă, cea a înţelegerii ca decodi- ficare noţională, identificare a semnificaţiilor, de unde şi atri- butul de inteligentă; c) adaptat)V- performanţională, de rezolvare, a •problemelor, cei mai mulţi autori văzind în aceasta nota defini- torie a g. în realitate sînt trei modalităţi solidare ale g., consi- derate sul) diverse unghiuri (v. invăţare, înţelegere, rezolvare de probleme), care trebuie urmărite i'euiru a întregi schema cunoştin- iel'ir elementare despre g. GLANDĂ PITUITARĂ v. HI- roFizĂ GLANDE ENDOCRINE (glan- de eu secreţie internă), forma- ţiuni specializate in secreţia unor substanţe (hormoni) care se varsă diiect in singe şi care au acţiune îeglfitorie asupra organelor şi ţesuturilor. Reglarea endocrină cu acţiune difuză şi mai lentă este auxiliară celei nervoase, fiind la rîndul ei controlată de siste- mul nervos. Spre deosebire de reglarea nervoasă, care este com- plexă, mult diferenţiată şi rapi- dă, reglarea endocrină e continuă, deşi filogenetic este primordială (întîlnindu-se şi la plante). Se- creţiile endocrine ca elemente constituente ale mediului intern şi ca mediatori chimici ai funcţii- lor nervoase exercită o anume influenţă asupra vieţii psihice, fapte de care se ocupă endocri- nopsihologia. G.e. principale sînt: epifiza, hipofiza, tiroida, para- tiroida, timusul, suprarenalele şi glande sexuale. GLANDULA TIROIDEA v. TI- ROIDĂ GLOBALIZARE, percepere to- tală difuză cu o slabă realizare a discrimina n i - Â. . Meili consideră 209 G g. un factor do inteligenţă constînd din cercetările făcute in rapui i cu g.g., a lui N. Clionir.kv. n- zultă că propoziţiile JIU sînt e.i,;-. valonto sub raportul prodispu ziţiei lor spre actualizare şi ,. funcţionalităţii lor, considerai MI perspectivă psihologică, modelai generativ apare ca fiiind prea puţin plastic întrucît nu ţin. seama de factorii prelingvist i. ; şi de motivaţie, de component,. interpretativă şi de planurile in- terne ale acţiunii verbale. GRANDOMANIE, atitudine iv- vorîtă dintr-o hipertrofiere a con- ştiinţei de sine, datorită căreia individul se apreciază pe sine şi se comportă ca fiind foarte inte- ligent, foarte valoros, „indiscu- tabil superior altora". G. este dată de incapacitatea individului de a se autoaprecia corect şi de- rivă din individualism. Deseori g. frizează ridicolul şi provoacă ironie. în psihopatologie esu: mai frecvent întîlnit termenul du „idei de grandoare" asociate ce! mai adesea ideilor delirante de persecuţie şi întilnito în para- noia şi în schizofrenia paranoidâ şi, mai rar, în stările maniacale. GRATITUDINE, sentimentul de ataşament, îndatorire şi bună- voinţă, faţă de o persoană cari' te-a ajutat, ţi-a făcut mult bine. G. reprezintă o nuanţare mai b...- gat afectivă decît recunoştinţa şi presupune delicateţe, simţă- minte înalte. 302 GREGARISM, tendinţă a in- divizilor de aceeaşi speţă de a se reuni şi coexista în mulţime nestructurată sau turmă, pier- zîndu-şi orice autonomie indi- viduală. GROTESC, partic-ilaritate a unor ansamburi de imagini şi for- mulă artistică accentuînd uritul, contradicţiile monstruoase şi în- fricoşătoare, situaţiile absurde, os- tile omului. în teatru g. este realizat şi prin bufonerie. în- frîngerea personajului grotesc re- prezintă, după 1. Colt, o depă- şire a situaţiilor absurde şi o demistificare. GRUP, colectivitate umană ai cărei membri se află în raporturi de interacţiune, în -conformitate cu anumite norme prestabilite (R.K. Merton, 1968). Sfera no- ţiunii de g. este mai restrînsâ decît cea a noţiunii de colec- tivitate. GRUP DE APARTENENŢA, grupurile primare din care face parte individul şi după care se modelează. Do pildă, familia, echipa profesională, unitatea po- litică, comunitatea locativă sau sportivă. GRUP DE REFERINŢĂ, ter- men, introdus de H.H. Hyman, definind grupul la care un indi- vid se raportează ca membru sau din care ar vrea să facă parte. G.de r. determină sau in- fluenţează comportamentele şi atitudinile celor care se identi- fică cu el, dar în mod diferen- ţiat, anumite persoane putînd să reprezinte un g.de r. într-un anumit domeniu şi alte persoane în alt domeniu. G.der. al indivi- zilor este determinant în consti- tuirea sa de atitudini, valori etc. GRUP MIC, ansamblu relaţia redus de indivizi aflaţi în relaţii inter personale de cooperare, co- i-'K.i.'icnrc, autoritate, apreciere, c a ;<>cuţA etc. mai mult sau mai i>i''ai ".ni'tcirc şi constituind ,,ce- lula" fundamentala a psihologiei ^••cia'c, la acest nivel desfăşwîn- dit-se fenomene psihosociale de li'jj'.i cum sînt interacţiunea, in- ter comunicare a şi iuterinflueuţa (!.'. C.olu, 1974). Coordonatele psihosociale alo g.m. sînt: nor- mele şi valorile (constituite într-un sistem valorico-normativ), struc- turile (reţeaua relaţiilor de sta- tut şi de rol de comunicare, pu- tere şi valoare) şi comportamen- tele (unificate şi stereotipizate). Principalele criterii de diferen- ţiere a microgrupurilor de macro- grupuri sînt următoarele: mărimea sau talia grupului (microgrupu- rile sînt alcătuite din 2—3 pînă la 30 — 40 de membri, A. Mihu, iar n'.acrogrupurilo au dimen- siuni care cresc relativ nelimitat); frecvenţa interacţiunilor (micro- grupurilc permit o reunire a tu- turor membrilor în acelaşi loc şi acelaşi timp, ceea ce este tot mai puţin realizabil pe măsură ce cresc dimensiunile grupului); foca- lizarea atenţiei, (de la micro- spre m.iorugrup descresc posibilită- ţile membrilor de u, se concentra -• formele de sensibilitate. Cele mai frecvente sînt h. auzului, urmate de cele ale văzului, mirosului. pipăitului, gustului etc. Conţinui ui li, este legat, de obicei, de expe- rienţa de viaţă. Afectiv h. put avea un caracter favorabil sau nefavorabil. Spre ex., „vocile" sînt agreabile, elogiază sau, dim- potrivă, au un caracter duşmă- nos: proferează injurii, invective;, obscenităţi etc. H. determină si o conduită corespunzătoare: bolnavul îşi astupă nasul la „mi- rosurile pestilenţiale", răspunde „vocilor", se fereşte de „animalele sălbatice" văzute etc. H. este un simptom. întîlnit în numeroase afecţiuni neuropsihice. Fanatis- mul mistic, uneori, generează h. cu un conţinut religios. HALUCINAŢII PSIHICE v. P3EUEOHALLCIXAŢ1I HALUCINOGENE, 'substanţe chimice capabile de a induce feno- mene halucinatorii (ex. mari- juana, mescalina). Halucinoidc, fenomene psihopatologice de for- mă halucinate rie situate între reprezentări vii şi halucinaţii vagi, care nu izbutesc să deter- mine convingerea bolnavului asu- pra existenţei lor reale. HALUCINOZE, fenomene de proiecţie imagistică (de aspect halucinator), al căror caracter artificial şi patologic este recunos- cut de către bolnav, care le apre- ciază în mod critic. HANDICAPARE, denumire da- tă situaţiilor în care unii subiecţi sini d'.'za va ui a ja.t i in i\< [>• >i t cu semenii lor, datorită faptului n"< a u " dfficierţ.5 :.cn7.oi i-ilâ, motoi ie, mintală sau orice altă infirmi- tate, în categoria handicapaţilor sînt incluşi subiecţii cin; sini orbi, surzi, surdomuţi, ;> celor eu infirmităţi motorii (şchiopi, pa- ralitici), precum şi cei cu dife- rite forme de înapoiere mintală. în dorinţa de a veni în ajutorul acestor subiecţi, au fost create diverse metode şi procedee edu- cative, care să le uşureze situaţia, şi care să-i apropie cit mai mult posibil de omul fără deficienţe. Tehnica modernă este din plin folosită în construirea unor in- strumente, dispozitive, echipa- mente, care coroborate cu proce- deele educative contribuie la re- ducerea gradului de deficienţă sau la facilitarea proceselor de compensare. Educaţia deficien- ţilor se face în instituţii speciale, unde se realizează pentru copil un învăţămînt adaptat infirmi- tăţii respective, iar pentru adult se depun eforturi în vederea re- adaptării lui la o nouă profesiune. Prin extensie, handicapată este considerată orice persoană care este pusă într-o situaţie foarte dezvantajoasă ei. HANTISĂ (POLTERGEIST), denumire dată unor fenomene de telekinezie (v.) constînd din acte fizico (mişcări de obiecte, zgo- mote) ce ar fi provocate numai prin inducţie psihică. HAPTIC, termen introdus de Revesz, desemnînd calitatea tac- tului activ sau palpaţiei, indi- 20* 397 H cînd ceea ce ţine de modalitatea tactilo-kinestezici. HAŞIŞ, substanţă extrasă din cînepă indiana, drog inhalat prin fumare. Produce euforie, ilari- tate, stări confuze şi extatice, urmate de apatie. Prin intoxicare se ajunge la destructurarea. per- sonalităţii şi demenţă. Avînd în vedere urmările, h. constituie un adevărat pericol atît din punct de vedere al sănătăţii, cit şi din punct de vedere social. HAZARD, fenomen întîmplă- tor, ce este sau pare a fi impre- vizibil, excepţional sau contin- gent, în raport cu necesitatea previzibilă. Cournot consideră că h. este o intîlniye accidentală ce pare a fi intenţionată. G.V. Ple- hanov interpretează h. ca între- tăiere a două serii determinative. Engels înţelege întîmplarea ca o formă de manifestare a nece- sităţii, o completare a necesităţii ce-şi croieşte drum prin mulţimea întîmplărilor. Pentru subiectul cognitiv, h. apare ca un eveni- ment „al cărui mecanism se com- portă ca şi cum ar avea o inten- ţie" (H. Bergson), de unde încli- naţia de a pune totul pe seama norocului sau ghinionului. Poin- care afirma însă că h. este o măsură a ignoranţei noastre iar J. Jaures remarca că h. se pre- zintă în antiteză cu raţiunea dar nu poate fi înţeles fără raţiune. Mar- xismul nu acceptă nici totala reducţie a h. la necesitate, ceea ce naşte fatalism, clar nici abso- lutizarea h. care ancorează în indeterminism. Problema este tra- tată, contemporan, prin încadra- rea în seria fenomenelor a k a , torii, interpretate probabili-,T ir aproximate cu ajutorul le<.',il,,,- statistice, explicaţia fiind sir>. - rată de teoria, jocurilor. J. IY, get şi B. Inhelder au studiat e\p.- rimental, la copii, formarea <- : ,,, ceptului de h., folosind planin • înclinate pe care bilele alinierau într-una sau alta din diivrti< ş.a. Subiecţii ajung pe la 6 7ai,. să aprecieze h. ca situîndu-se I,! jumătatea de drum între ordii],. şi dezordine, ca fiind ceva ce ,,n-- zistă" la încadrarea în operaţi ii- lor intelectuale. Piaget scrie „ideea de h. o implică pe acer , de operaţie combinatorie, în care faptul fortuit constituie o frac- ţiune completivă". Studiul moti- vaţiei prognosticurilor formulate de subiecţi în decursul expen- mentului-joc demonstrează că gîn- direa probabilistă se situează la un nivel avansat al dezvoltării intelectuale (U. Şchiopu, J. M.in- zat). HEBEFRENIE, (demenţă pre- coce), formă tipică gravă, cu un potenţial evolutiv mai accentuai al schizofreniei, care se caracteri- zează printr-o evoluţie nefavora- bilă, prin tendinţa spre o demcii- ţiere profundă cu „tocire" afec- tivă, comportament nerod (lăp- pische Verblodung — Kraepelin), incoerenţă şi inconsistenţă accen- tuată cu privire la toate valorile sociale. Distinctiv, în tabloul cli- nic este sindromul negativ de discordanţă şi rapiditatea evo- luţiei. Debutul h. este, în general, H 308 insidios şi progresiv, fiind foarte frecvente formele de debut pseu- donevrotic urmat de o rapidă instalare a elementului discor- dant manifest. Bolnavul trăieşte într-o stare de reverie, incapabil de a se concentra, sau se lansează în sisteme de ideaţie pseudoştiin- ţificăetc. în general h. se manifestă printr-o absurditate comporta- mentală, comportament pueril şi capricios, acte stupide cu o notă de clovnerie, cu reacţii emoţio- nale inadecvate şi nemotivate, predominînd o euforie „vidă" şi neproductivă. HEBETUDINE, stare de tul- burare a conscienţei ce se carac- terizează prin dezinserţia şi înde- părtarea bolnavului de realitate; el oferă impresia că nu mai este în situaţie (care i se pare străină), că nu realizează şi nu poate stăpîni situaţia în care se află (G. Ionescu). HEDONISM (gr. hedone - plă- cere), teorie antică, legată de numele lui Epicur, ce impune evitarea neplăcerilor de orice fel, asigurarea unor condiţii minime în care acţiunile umane să aibă numai satisfacţii. Plăcerea per- sonală ar fi unicul scop al activi- tăţii şi comportamentelor umane. Principiu preluat de psihanaliză. HEMERALOPIE, defecţiune a vederii, numită popular „orbul găinilor", constînd din absenţa capacităţii de vedere crepuscu- lară şi nocturnă, datorită blocării congenitale su.i survenite a siste- mului baitonaşelor din retină, în condiţiile funcţionării norma- le a vederii diurne prin interme- diul sistemului conurilor. H. poate fi datorată şi avitaminozei A. HEMIANOPSIE, formă de a- gnozie vizuală pentru jumătate de cîmp, considerat pe verticală sau orizontală. HEMIOPIE, restricţie a ve- derii unei părţi laterale a cînipu- lui vederii binoculare, rezultată din defecte ale sensibilităţii arii- lor retiniene sau proiecţiilor cen- trale. HEMIPLEGIE, defect al moti- lităţii, caracterizat printr-un de- ficit parţial sau total al posibi- lităţii de a efectua mişcări volun- tare ale membrelor unei jumătăţi a corpului. Pareză sau paralizie a unei jumătăţi a corpului, dato- rită afectării emisferei cerebrale opuse sau a căilor de acces către aceasta. HEMISOMATOGNOZIE, sen- timentul absenţei unei jumătăţi a corpului, convingerea inexis- tenţei acesteia, în ciuda contro- lului vizual. HERMAFRODITISM, prezen- ţa organelor genitale de ambele sexe la acelaşi individ. Ginan- drii sînt subiecţi feminini cu carac- tere masculine, iar androginii bărbaţi cu aparenţă feminină. La om h. este cu totul excepţional (anomalie, monstruozitate),în timp ce la specii inferioare de animale este răspîndit (ca şi la plante). HERMENEUTICĂ^ disciplină, dezvoltată, iniţial înăuntrul teo- logici şi apoi preluată de filosofic, care se ocupă ele interpretarea textelor saturate de simbolică, analogii, abstracţiuni, in vederea dezvăluirii sensurilor lor ascunse, 309 II H hi logica şi epistemologia con- temporană cuvîntul desemnează disciplina înţelegerii şi interpretă- rii informaţiei ştiinţifice. HETERONOM,' rezultat din- tr-o altă lege sau dintr-o cauză externă. Opus autonomiei. J'i.i- get constată că în dezvoltarea sa morală, copilul trece de la lieie- roiiomie, CÎJHI normele se impun, i se comandă şi el se supune lor, numai atîta timp cît este con- trolat, la autonomie morală, ba- zată pe necesităţi interne si pe raţionament moral. HIBERNARE, fenomen do că- dere într-un somn profund cu reducerea proceselor organice şi hipolcrmic la unele organisme în cursul iernii. Se poate provoca artificial la om în scopuri tera- peutice. HIDROCEFALIE, mărire a cra- niului prin creşterea anormală a cantităţii de lichid cefalorahidian. HILOZOISM (gr. hyh - sub- stanţă, materie, zoe — viaţă), ve- che şi desuetă doctrină ce susţine că întreaga materie, inclusiv cea anorganică este dotată cu viaţă şi chiar cu atribute psihice. HIPERACUZIE, acuitate audi- tivă superioară, ieşită din comun; subiectul înregistrează cele mai slabe sunete. Opus hipoacuziei. HIPERALGEZIE, exagerarea sensibilităţii dureroase, caracte- rizate prin scăderea pragirui şi asocierea cu tonalităţi afective din cele mai neplăcute. Opu.-; hipoalgeziei, ce semnifică o rela- tivă insensibilitate nlgieă. HIPEREMOTÎVITATE, reacti- vitalo emoţională cwigerată; se iKniiK.v prin manifestări ea: pa- loare sau roşcată, tremurat uri. palpitaţii, inhibări. Opus Iiit-,-. i moliiitălii. HIPERENDOFAZIE, exagerai, a limbajului interior, ce tind'' :,, .se sonoi izeze şi să st: obiectiv.- similar halucinaţiei. HIPERESTEZIE, creştere a in teusităţii senzaţiilor şi percep!;, lor datorită coboririi pragului MU z'U'ial, care determină o supra ;t w sibilitate la excitanţi subliminil, care pînă atunci nu erau pei.;-- j'uţi sau care erau percepuţi aii.i- vat in funcţie de imensitatea !-•;. Astfel, persoanele respective su- portă mai greu nu numai atin- gerea cutanată, dar şi zgomotele. lumina ele. Se întilneşte in ie- noada de surmenaj, de supra;'. .li- citare nervoasă şi fizică, in sta- diile prediomale sau de debut ai< bolilor infecto-contagioase, în de- butul unor afecţiuni psihice. HIPERKINEZIE (gr. hiper --- peste, k inc in — a se mişca), ter- men folosit într-o dublă accep- ţiune: a) în neurologie prin li. se înţelege un sindrom carac'. rizat prin apariţia unor mişcai; involuntare, cum sînt, de ex.. ticurile; b) în psihiatrie termenii! de h. este folosit pentru a desemna o activitate motorie exagerată debordantă şi nemotivat continuă HIPERMETROPIE, defect ana- tomic al vederii, datorită fapt'.i'in că diametrul anterioposterior , [l , globului ocular este mai scurt deci -. cel normal. în acest caz im.i- ginen se formează înapoia ret im-i (,,vedere lungă"). Defectul poate fi corectat prin ochelari cu len- tile biconvcii'. HIPERMNE^SE, predispoziţie exagorată, pînă la patologic, de masivă şi insistentă aducere amin- te, aceasta depăşind cadrul nece- sităţilor fireşti; patologic li. se dezvoltă în cîmpul obsesiilor şi fobiilor; opus hipomneziei, în caic funcţia reproductivă a memoriei este slăbită. HIPERPROSEXIE, tulburare predominant cantitativă a aten- ţiei (DIŞPROSEXIE), caracte- rizată prin exagerarea orientării selective a activităţii de cunoaş- tere. H. îmbracă un aspect ge- neral în stările maniacale, refe- rindu-se la întregul aspect com- portamental sau prezintă o mani- festare de mai mică amplitudine, în stările de excitaţie sau de into- xicaţii uşoare. In majoritatea cazurilor însă, h. au un caracter selectiv, manifestîndu-se cu pre- dilecţie într-o anumită sferă a vieţii psihice, sau sub un anumit conţinut ideativ. Astfel, la melan- colici, h. este îndreptată în spe- cial asupra ideilor depresive, iar la cenestopaţi şi ipohondriei, este orientată asupra fenomeno- logiei somatice, dezvoltate de aceşti bolnavi. H. la deliranţi este legată în special de tema deli- rului. Gradul cel mai înalt de h. este manifestat de fobiei şi obse- sionali. H. poate interesa atit atenţia voluntară cît şi cea invo- luntară. HIPERPROTEJARE, atitudine de grijă excesivă şi protejare maladivă a părinţilor f.".ţâ de copiii lor, ceea ce duce la nedezvoltarea independenţei acest.ua. la n hiper- trofiere a trebuinţelor, şi gene- rează inevitabil conflicte. II. s< poate manifesta şi faţă de tineri sau adulţi. HIPERTIMIE, exagerare a to- nusului afectiv. H. maniacalii, cu euforie, jovialitate, expansivt- tate; h. dureroasă, cu depresii şi anxietate: me'anco'ie. HIPERTIROIDIAN, tip carac- terizat prin excesivă producţie de secreţie a tiroidei, mai precis a hormonilor iodaţi tiroidieni. Manifestări psihologice: insomnii, hipercxcitabilitate, exaltare, emo- tivitate exagerată, iritabilitate, in- stabilitate, stări haiucinatorii mi- nore, pe un fond de pierdere în greutate şi tahicardie, — prin me- tabolism crescut. HIPNAGOGIC, calificare a stă- rilor de somnolenţă ce preced som- nul şi cînd pot apărea imagini de tip halucinatoriu, fără ca subiec- tul să le acorde credit. Există imagini li. ce, nu ţin de vise, în- trucît subiectul nu este în stare de somn. Stările h. pot fi totuşi considerate ca intermediare între vigilitate şi somn. HIPNAPOMIC, denumirea stă- rii de fază hipnotică, care sur- vine în timpul trezirii (faza de trecere de la somn la veghe). în această fază pot apare imagini haiucinatorii. HIPNOPEDIE, disciplină (apă- rută recent) care se ocupă, după V. Eliznicenko, de „introducerea şi fixarea informaţiei în memoria omului în timpul somnului natu- ral" , întrucît în diverse faze ale somnului se menţine o anumită 311 3J0 M. H II receptivitate faţă de stimuli. O povestire şoptită la urechea uimi subiect ce doarme va putea fi ulte- rior recunoscută de acestei, iară ca el să poală preciza în ce con- diţii a mai auzit-o. După primul război mondial, A. Sviadaş, în I.R.S.S., şi H. Gernsback, în S.U.A., au făcut demonstraţii concludente asupra învăţării în timpul somnului. Cercetările ulte- rioare (Ch. Simon, \V. Emmonds, B. Kurtis, V. Kulikov, V. Zuhar, 1. Puşkina, V. Bliznicenko ş.a.) au dovedit posibilitatea relaţiilor hipnopedice, dar numai în anu- mite condiţii şi în anumite limite. Cele mai potrivite pentru învă- ţarea hipnopedică sînt primele sta- dii ale somnului: somnolenţa, som- nul superficial şi somnul nepro- fund. Nu se recomandă practi- carea masivă a inducţiilor hipno- pedice, acestea, prin efecte cu- mulative, putînd produce pertur- barea funcţiilor fireşti ale som- nului. Subiecţii induşi trebuie aleşi dintre cei mai sugestibili şi antre- naţi specific pentru a se „racor- da" la informarea hipnopedică. Se formulează o serie de cerinţe şi faţă de limbajul utilizat: fraze scurte, accent pe predicate, adre- sare în stil de comandă, dar into- naţia calmă, specifică amintirii, înregistrată la magnetofon „lec- ţia" se emite cu o intensitate mij- locie. Sarcinile de învăţare pe care şi le propune h. în condiţii latente, cînd subiectul nu poate fi deplin activ, sînt legate de pro- cesul de învăţare din stare vi- gilă şi activă, fiind complementare acesteia. După N. TniH>iV-e>- •, V. Gheorţ;hiu ş.a. li. este iui „pi..- cedeu complementar al invirăr i, facilitînd automatizarea r>rn in. ,. rilor şi dobîndirea de noi depnn. dori". H. ca tehnică a învăţ,n: se restrînge la sarcini repetitiv •• de consolidare reproductivă cunoştinţelor, rezervînd timpii din stări vigile pentru sartin majore de învăţare. Totuşi p. căile specifice h. se pot adăugi şi noi informaţii, dar din cele in;>: simple, cum ar fi semnificaţi;! cuvintelor străine, date geogra- fice şi istorice, formule chimici-. HIPNOZĂ, stare indusă arti- ficial, asemănătoare somnului, pro- vocată prin sugestie sau pe alic căi (ex. fixarea unui obiect stră- lucitor). Subiectul hipnotizat ră- mînc în relaţii de comunicare cu inductorul şi, în anumite liniile, execută comenzile acestuia. Deci „somnul" este parţial, persistînd, după cum arată Pavlov, anumite puncte de veghe. Efectul hipno- tic este de regulă explicat prin forţa reglatorie a cuvîntului, prin sugestibilitatea subiectului (de re- gulă isteroidal, dar nu exclusiv) şi după unele opinii, şi printr-n dotaţie specifică a hipnotizorulm, care ar dispune de o anumita forţă prin care s-ar impune. Ipotezele lui Messmcr despre mng- netism, animal, fluide etc. au căzut în desuetudine. Dacă există o componentă specială a relaţii- lor hipnotice, aceasta s-ar părea să fie de aceeaşi natură cu cea im- plicată în relaţiile telepatice. Cer- cetările mai noi au arătat că, clin punct de vedere electrofiziologic, h. se aseamănă cu starea de ve- ghe Şi ft u cu 'JCâ 1 ' 1 " 3 - de somn. în afara cuvîntului. un factor al jj # ests monotonia. Charcot şi apoi E. Bleuler a introdus me- toda h. în tratarea maladiilor psihice (hipnoterapia). lUaiorov, sila noi V. Gheorghiu au recurs la această metodă pentru a studia diversele nivele ale activităţii nervoase, care prin h. pot fi izo- late experimental. Ghiliarovski şi K. Platonov consideră suges- tia de diverse grade, realizată prin cuvînt, drept mijloc central al psihoterapiei. H. este şi un mij- loc de analgezic. întrucît prin h. se pot genera perturbări, agra- vări ale maladiilor, aplicarea meto- dei este rezervată medicilor spe- cializaţi. Disciplina care se ocupă de h. a fost intitulată hipnologie. HIPOACUZIE, diminuare a ca- pacităţii auditive. Termenul este întrucîtva ambiguu, deoarece de- semnează toate formele de scă- dere a auzului, atît a celor uşoare, discrete, cît şi a celor severe. în general, noţiunea este folosită în cazurile acelor subiecţi care aud greu, care au auzul tulburat, dar care pot distinge sunetele suficient să înţeleagă cuvîntul rostit. H. copilului poale influen- ţa negativ însuşirea şi folosirea corectă a limbajului, iar mai tîrziu — şcolaritatea. HIPOCAMP, circumvoluţie ca- re formează un arc de cerc ce de- limitează corpii caloşi şi consti- tuie la om partea principală a rinencefalului; sediul unor reacţii instinctive şi al unor reacţii afec- tiv* primare. HfPOESTEZIE, scădere rela- tivă sau gravă a ansamblului sensibilităţii generale sau a sensi- bilităţii unora dintre organele de recepţie, prin creşterea pra- gurilor senzoriale. HIPOFIZĂ (GLANDĂ PITl'- ITARĂ), glandă cu secreţie in- ternă din regiunea hipotalamicâ, care prin secreţii hormonale asi- gură reglări organice de mare importanţă cum sint: creşterea, dezvoltarea sexuală, funcţiona- rea şi reglarea altor activităţi endocrine. Interacţiunea dintre hipofizâ şi centrii nervoşi ai hipo- talamusului este realizată prin secreţii „endocrine" speciale aie neuronilor (neurohormoni) şi mij- locită de un sistem port de capi- lare, descoperit de anatomist ii români Fr. Rainer şi Gr. T. Popa. HIPOMIMIE, încetinire (sau dis- pariţie) a mişcărilor periferice ale expresiilor emoţionale, diminuare a reacţiilor mimice ce acompani- ază comportamentele obişnuite. HIPOPROSEXIE, diminuare a orientării selective a activită- ţii de cunoaştere. H. face parte tot din categoria disprosexiilor (tulburări cantitative ale atenţiei), putînd fi de intensitate variabilă şi ajungînd în stările confuzio- nale grave chiar la aprosexie. H. se întîlnesc de obicei în stările de surmenaj, astenie, irascibi- litate şi anxietate. H. se întîl- neşte de asemenea în toate stă- 312 313 II rile dr insiilicienl a dezvoltai <• cognitivă (oligofrenn). ci sa iu î-tănjjt; d« deteriorare t'.igtutiv.A (l>rodemcnte si demente). H. se manifestă în grade variabile, în toate stările confuzionale. aces- tea fiind în directă legătură cu starea de trezire corticală sau me- zodiencefalică. în schizofrenii, h. îmbracă un caracter special, da- torită comutărilor motivaţionale incomprehensibile ale acestor bol- navi. HIPOTALAMUS, zonă cere- brală situată în regiunea ventrală a diencefalului (la baza creierului). Participă la reglarea proceselor vegetative prin intermediul unor structuri nervoase (orto şi para- simpatice) şi endocrine (hipo- fizare). HIPOTIMIE, diminuare a tonu- sului afectiv. Este caracteristică, după unii autori, stărilor schizo- frenice; opus hipertimiei, în care intervine exaltarea afectivă, eu- foria sau depresia profundă. HIPOTIROIDIAN, tip caracte- rizat prin slaba funcţionare a glandei tiroide, de unde lentoare, apatie, inexpresivi tate, înclinaţie spre insensibilitate; opus hiper- tiroidianului, care este energic, hiperemotiv, agitat. HIPOTONIE, stare de slab to- nus muscular sau nervos; opusa hipertoniei. HISTERIE v. I S T E R I E HISTOGRAMĂ, reprezentare grafică a valorilor obţinute într-o cercetare statistică; pe orizontală sini trecute categorii SMI v.ni ante, liecveuţj variant 1 loi , i, reprfY.i'jit.iyi. pun coloane viit cale, înălţimile lor fiind prnpoi- ţionale cu frecvenţa. Distribuţii, astfel reprezentată, poate fi uni- modală, bimodală, în S, in I in U e t c ; de ex., dacă Ţ>I-J:• 1,. reprezentăm rezultatele unei i i o'tări de opinie publică, o h. i', V indică curente de opinie o|.'i se şi, relativ, tot atit de pulei- n i ce. HOBBY, termen american, făr.i întrebuinţare ştiinţifică, prin ra- re se indică o ocupaţie extrapro- fesională, susţinută de pasiune, in care subiectul îşi investeşte dis- ponibilităţile sale creative, con- sumîndu-şi agreabil timpul liber. HOLISM (gr- holas - întreg:, teorie după care întregul esîe întotdeauna primordial, mai mult şi altceva decît suma părţilor. în psihofiziologie este reprezen- tată de C. Lashley. în filosofie reprezintă o variantă de „perso- nalism". HOMEORHEZIS, lege a dez- voltării desemnînd echilibrări şi reechilibrări progresive. HOMEOSTAZIE, termen apar- ţinînd lui \V. Camion şi care de- semnează tendinţa organismelor de a menţine constanţi parametn; mediului intern, restabilindu-le ni- velul atunci cînd acesta este per- turbat. Fenomenul fusese remar- cat şi de Claude Bernard. In sen; psihologic, se referă la orice com- portament care conferă fiinţe H 314 vii, din nou, un echilibru per- turbat. Stările do trebuinţă se declară în urma perturbării h. iar după restabilirea acesteia in- tervine reducţia de tensiune (('. Huli)- Totuşi, unele trebuinţe se declară anticipativ iar viaţa esle o împletire de h. şi evoluţie. Xn orice adaptare sau reglare este homeostatică Cannon deosebind si reacţii de emergentă ca cele din ceea ce s-a numit slress (\\). HOMEOTERMIE v. IZOTEk- MIE HOMINIZARE (IIUMAXIZA- RE), proces al devenirii omului sub raportul tuturor însuşirilor sale definitorii. Include antropo- geneza dar se referă şi la perioada de după apariţia speţei umane, purtînd asupra etapelor pro- cesului de emancipare culturală a omului în condiţiile istoriei, asupra adîncirii şi ascensiunii fenomenului de personalitate prin asimilarea şi crearea de valori, între h. şi socializarea omului fiind raporturi foarte strînse. H. poate fi concepută ca un capitol sintetic al antropologici culturale şi al psihologiei istorice. Procesul h. este continuu şi poate fi tra- tat şi prospectiv. HOMOSEXUALISM, relaţii sexuale efective, dar anormale, între reprezentanţi ai aceluiaşi sex (pentru cazul în care partene- rii sînt femei: lesbianism; pentru relaţiile între un bărbat şi un copil: pederasiie). HOMUNCULUS, figură um.ină miniaturală prin care. în mituri străvechi, era reprezentat spiri- tul, considerîndu-se că sălăşlu- ieşte real în corp şi-1 conduce. Denumire, dată de \v. Penfield (IM7) proiecţiei corticale pro- prii jceptir-som a toestezice, în ini- cit din schematizarea ei rezultă o figură umană cu trunchiul redus şi cu membrele, buzele şi degetele amplu reprezentate, in funcţie de densitatea receptori- lor din aceste zone. HORMISM, curent psihologic, dezvoltat de \V. McDouciall (1928), pi'in care se susţine dirijarea com- portamentelor umane prin in- stincte, prin forţe motivaţionale primare, impulsive, denumite hor- mc. HORMON, substanţă chimică elaborată de celule, ţesuturi M organe speciale (glande endo- crine) cu rol de mesager chimic, destinat să funcţioneze ca sti- mul morfogenetic sau ca exci- tant fiziologic şi psihic. HOROPTER, 'concept teoretic, introdus de Helmholtz, semni- iicînd locul geometric al puncte- lor corespondente din cele două retine. Explică fuziunea celor două imagini retiniene şi vede- rea în relief. HOSPITALISM, modalitate a creşterii unui individ în condi- ţii de spital, sanatoriu, orfelinat, în condiţii de lipsă a relaţiilor afective cu m a m a sau persoanele care-1 îngrijesc; de aici, i n a d a p - tare la condiţiile dificile a.le vieţii, iiv i p a r i t a t e de idrnt il'icare eu alţii, lip.-,ă de rezistentă fală de 315 DICŢIONARELE ALBATROS H solicitări biologice şi psihice du tip obişnuit. HULIGANISM, încălcarea con- tinuă şi flagrantă a normelor de convieţuire socială. H. prcsupunu dominarea impulsivităţii asupra controlului raţional şi constă din comportamente dezordonate, scan- daloase, provocatoare în cadrul social. Condamnarea h. se reali- zează prin oprobiul public, dar şi prin aplicarea legilor juridice. V. COMPORTAMENT DEVI Y\T HUMANIZARE v. IIOM1N1- ZARE HUMANOLOGIE, denumire d.i. tă de noi ştiinţei multidisoipli- nare despre om, considerat L., sistem unitar biopsihosocial. IVi,. tru a desemna ştiinţa unit,117, despre om, termenul de H. esl..- mai potrivit dccît cel d'- antrop.,- 1 igie care se referă, de regula, la aspecte biologice. I IATROGEN, caracteristică eti- ologică a unei maladii de a ti produsă sau agravată prin suges- tie pe cale psihogenă de către medic, tratament sau condiţiile spitalizării. Babinski (1908) a arătat că medicii care căutau simptome specifice ale isteriei (anestezii, giobus istericus etc.) puteau produce aceste fenomene prin sugestie. Pentru evitarea perturbărilor este necesar ca me- dic ii să se abţină de la atitudini şi expresii exagerate, de la orice m suri care ar putea genera suges- tii maladive sau traume. ICONIC, ceea ce este reproduc- tiv-figurativ; caracteristică a imaginilor de a fi simboluri „mo- tivate" în sensul izomorfismului accentuat dintre semnificant (ta- bloul sau modelul imagistic) şi obiectul sau relaţiile semnificate. Se deosebeşte de simbolurile con- venţionale şi arbitrare cum sînt cuvintele ce nu seamănă prin forma lor cu realităţile pe care Io desemnează. ICTUS EMOŢIONAL, bruscă scădere a tonusului conştient sub influenţa unei emoţii puternice, liste însoţit de o inhibiţie motorie totală, de un blocaj emotiv sau (şi) intelectiv. Prin i. amne:ic se înţelege o tulburare bruscă şi tranzitivă a memoriei, după care subiectul se restabileşte com- plet. ID v. SINE. IDEAL, model de perfecţiune umană, morală, estetică, socială sau de alt ordin la care subiectul sau o colectivitate aderă şi către care tinde spre a-1 realiza ca pe o valoare supremă. J. Piaget scrie: „noi numim ideal orice sistem de valori ce constituie un tot, deci orice scop final al acţiunilor". Ceea ce încă nu există, dar poate fi cel puţin parţial realizat întrucît re- prezintă motivul central şi su- prem pentru un subiect individual 317 .JL I -••iu <:tata '.•Un patologic mm e-e d'iuu! Hnt idc(iiiou:i!i otimuhi (.<• ţ> r fluc reacţii prin mediaţia unor idei asociate. IDEE, produs intelect 11.d MI 1111 cuiţinul general realizat LI iiiniă abstractă; în lucrări filo- sofice mai vechi termenul se folo- seşte şi cu înţeles de reprezei; (are sau interpretare a unei :-MI zaţii; în uzajul psihologici con- temporane, i. este opusă imagi- nii intuitive şi are mai mult mi conţinut de ghid, noţiune, c-m- cept, concluzie, soluţie. Intrueii i. exprimă şi actul intelectual, intenţia, proiectul, se acceptă o deosebire de concept în sensul subliniat de Lenin a conceptu- lui raportat la realitate, a unităţii dintre concept şi realitate. !. este „coincidenţa (acordul) con- ceptului cu obiectivitatea". Te- za despre i. înnăscute, de origine platoniciană, a fost de mult timp infirmată şi scoasă din circulaţie. Toate i. sînt dobîndite şi formaţi' în procesul dezvoltării psilioeul- tnrale. Omul se distinge prin ra- pacitatea sa ca pe baza cunoştin- ţelor acumulate şi prin recombi- narea lor să formuleze noi i. IDEE-FORŢĂ, expresie folo- sită de A. Fouille, semnificind proprietăţile dinamice ale id'-ii de a acţiona în anumite cornii::! ca forţe. în sens individual, i.-'i. se identifică cu convingerile, ide- alurile, principiile, deci acele HM ce sînt valori puternic anmrai- emoţional. La nivel soci ii si;:: i.-f. valorile ideologice. Aiarx a exprimat lapidar situaţia: d<_- iu- 318 I dată ce cuprinde masele ideea devine o forţă materială. IDENTIFICARE, operaţie lo- gică de recunoaştere a unui con- ţinut general într-un fapt parti- cular sau de stabilire a unor coin- cidenţe de structură. în teoria modernă a percepţiei i. denumeşte cea de-a treia fază a procesului, echivalentă cu recunoaşterea (For- gus) şi comporlînd mecanismele acesteia. în teoria persoanei, i. este o acţiune psihică interper- sonală de transpunere afectivă a unui subiect în situaţia celui- lalt; confundarea de aspiraţii şi trăiri. Termenul este tot mai mult utilizat în sens psihanalitic precizat de Laplanche şi Pon- talis astfel: „Proces psihic prin care un subiect asimilează un aspect, o proprietate, un atribut. al altuia şi se transformă total sau parţial după modelul acestuia. Personalitatea se constituie şi di- ferenţiază după o scrie de identi- ficări". După X. Sillamy, pertur- bările de i., datorate de pildă disocierilor familiale, antrenează formarea de tulburări caracteriale. X. Poote consideră câ autoiden- tificarea reprezintă şi o bază pentru motivare. IDENTITATE, dimensiune cen- trală a concepţiei despre sine a individului, reprezentînd poziţia sa generalizată în societate, de- rivînd din aparteneţa sa la. gru- puri si categorii sociale, din sta- tutele şi rolurile sale, din „amor- sările sale sociale" (Al. Kuhn). După S.F. Ascli: „persoana are o identitate pentru sine însăşi şi alta pentru alţii... a avea o iden- titate implică, în afară de faptul că ştiu cine sînt. şi faptul că şi ceilalţi mă cunosc ca aceeaşi per- soană". I. este produsul şi condi- ţia conştiinţei de sine care, la rîndul ei, se dezvoltă in unitate cu conştiinţa de lume. IDEOLOGIE, originar, studiu al ideilor, deci teorie. In secolul nostru termenul este echivalent cu cel de concepţie, sistem de idei generale îndeplinind un rol decisiv în orientarea asupra lumii si diverselor sectoare ale existen- ţei sociale, efectuind funcţia de autoregla] social. Fac parte din i. acele cunoştinţe teoretice, con- cepte, opinii prin care se efectu- ează reglajul sistemului social sau al unei laturi a acestui sistem, d"ei fiecare componentă sau relaţie ideologică este, în acelaşi timp, şi o valoare de ordin filosofic, politic, juridic, moral, estetic, etc. I. este compartimentul supe- rior al conştiinţei sociale. Cităm din Micul dicţionar filosofic: „to- talitatea ideilor şi concepţiilor care. reflectă intr-o formă teore- tică, mai mult sau mai puţin sistematizată, interesele şi aspi- raţiile membrilor unei clase sau unei pături sociale, determinate de condiţiile obiective ale exis- tenţei acesteia, şi care serveşte la menţinerea şi justificare;!, hi consolidarea sau la. sehimb.irea relaţiilor socialo existente". I. izvorăşte dintr-o infrastructură socio-economică şi face parte din suprastructura in care sînt inte- grate şi instituţiile corespunză- 319 I tor diferitelor laturi ale i. Dezvol- tarea i. revoluţionare şi umaniste întemeiată pe marxism îşi asi- milează cele mai avansate valori ale cunoaşterii ştiinţifice şi cul- turii. La nivelul persoanei şi al grupului, însuşirea unei astfel de i. contribuie la dezvoltarea con- ştiinţei, mai ales sub raport axio- logic. Sub dubla influenţă a rela- ţiilor socialiste şi a i. se dezvoltă atitudinile definitorii pentru omul nou. IDE0M0TRIC1TATE, originar, dirijarea motricitatii prin idei; uzual, activitatea discretă, im- plicînd microcontraclii şi micro- yelaxăi'i musculare coordonate ca- re însoţesc involuntar percepţia şi mai ales reprezentarea mintală a actelor motorii şi de asemenea limbajul intern. C. Jackson a constatat că vorbirea în gînd este însoţită de i. corespunzătoare a aparatului fonator. S-a constatat şi variabilităţi electrofiziologice odată cu acte ideomotorii imper- ceptibile în momentele în care subiectul îşi imaginează că efec- tuează anumite acţiuni. întru- cît prin înregistrarea evoluţiilor de i. se pot obţine indicii asupra acţiunilor gîndite de subiect, unele persoane specializate în obser- varea vizuală şi mai ales tactilă a actelor de i. pretind că pot „citi gîndurile de la distanţă". Ideograma este curba ce rezultă din înregistrarea 1. cu aj utorul ideografului. IDIOGLOSIE, vorbire neinte- ligibilă din cauza omisiunii unor sunete, a unor interversiuni şi substituiri. ID1OGRAFIC, ceea, ce repre, l l l ! : i singularul, unic, exclusiv si L i | atare irepetabil. Asemenea' iii;,,. i n u l u i , e x p r e s i e c e c x i s ( ; i J i u i i i . i j într-o anumită limbă, şi aie M; , sens intraductibil. G. Allpo; i |,,. loseşte termenul de i. in e-i\!< >n,i h. laie întrucit acestea par a f ex- clusiv individuale şi deci -- e.n;: rămînem la nivelul deseripliv - nu sînt subsiimabile unui nunn- generic. Aşa cum se prezintă nV ex. încrederea in sine, sociabili- tatea etc. la un anumit individ, nu se prezintă la nici un altul. I. întrucît e singular nu poate li însă obiect de ştiinţă ci numai de realizare artistică, literară. Exagerarea opoziţiei dintre i. şi nomotetic trădează neînţelegerea dialecticii: gcneral-particular-sin- gular. IDIOLALIE, limbaj inventat. confuz şi neinteligibil; formă a dislaliei. IDIOSINCRAZIE, reactivitate anormală, constînd din sensibi- lizarea la acţiunea anumitor fac- tori chimici, fizici, biologici sau psihici. De obicei se foloseşte ca sinonim pentru alergie. IDIOTIE (gr. idioteia — sim- plitate, ignoranţă), cea mai gravă formă de înapoiere mintală (ne- dezvoltare psihică). Testele psi- hologice apreciază că bolnavul nu depăşeşte nivelul mintal al unui copil normal de 2 ani. Su- biectul afectat de i. este lipsit total de înţelegere, posedă un limbaj elementar, redus la emite- rea unor sunete sau a unor cuvinte izolate, este incapabil să se auto- conducă, să se apere de eventualele pericole si chiar sâ c e hrănească. De aceea, el are nevoie de o per- manentă îngrijire şi supraveghere. Beneficiul educaţiei esfe minim. Acolo unde se poate, se depun eforturi spre realizarea unor de- prinderi elementare Ale a se păs- tra „curat", de a se hrăni singuri. I. este, de obicei, congenitala şi însoţită de deficienţe fizice. IDONEISM (lat. idoneus - apt, capabil de), denumirea doctrinei epistemologice relativiste şi neo- rationaliste, dezvoltate do F. Goii- sath şi discipolii săi. în opozi- ţie cu apriorismul şi rigiditatea speculativă, i. este mereu deschis la experienţă. I. după promotorul ei, este acea filosofic „care acceptă să-şi confrunte în fiecare moment principiile cu ansamblul experien- ţei noastre; care, din principiu, recurge la controlul cunoaşterii celei mai evoluate şi se străduieşte constant să formuleze teoria cu- noaşterii idoneiste după gîndirea cea mai exigentă, adică după gîndirea ştiinţifică". Principiile de bază ale acestei concepţii afirmă: a) caracterul sumar al adevărurilor şi continua evoluţie a ideilor; b) constituirea cunoaş- terii, nu pornind de la norme fixe ci prinlr-o continuă reorga- nizare şi reinterpretare în raport cu datele experienţei (V. Tonoiu). IERARHIE, caracteristică a oricărui sistem (social, psihic, biologic) de a fi structurat pe mai multe nivele dispuse pe verti- cală şi afiate în interacţiuni de supraoidonare şi subordonare. I. semnifică relaţia între superior şi inferior, reinţie de comandă i i 'uiMiuere (Janct), dar nu şi IJiă rerui'-Ti!_i d>' li inferior la superior. I. nu wi' deci liniară ci inleracţionistă. dar pn supune o ordine verticală a dominantelor, în psihologie, conceptul de i. este larg utilizat în considerarea nivelelor de integrai', 1 a coneeple- l.ir în clasificarea motivelor si sentimentelor, în dispunerea com- partimentelor de conştient, sub- conştient şi inconştient, în ordo- nare;' valorilor etc. IEŞIRE (engl. ou/put), desem- nează acţiunea unui element nsu- pra altor elemente ale sistemului sau acţiunea sistemului asupra mediului prin intermediul pre- lucrării informaţiilor de intrare. Informaţia de la i. unui sistem sau subsistem este purtată de semnalele sau mărimile de i. Există o anumită corelaţie între intrările şi i. sistemului exprima- tă, în cazuri speciale, de „funcţia de transfer". Conexiunea directă reprezintă un transport de sub- stanţă, energie sau (şi) informaţie de la intrare spre i., iar conexiu- nea inversă — un transport de informaţie de la i. spre intrare. Tendinţele de decalare a mărimi- lor de i., faţă de variaţia în timp a mărimilor de intrare, este redusă de conexiunea inversă negativă şi amplificată de conexiunea in- versă pozitivă. La om, prin inter- mediul funcţiei de transfer, (ope- rator uman general) se realizează prin convertirea valorilor mări- mii de intrare. Sub impulsul constelaţiei motivaţionale infor- 320 21 — Dicţionar de psihologie 321 rmţia este prelucrată şi valorifi- cată pe baza, matriţelor logice. IGIENA MUNCII, ramuri me- dico-psihologică, compartiment al psihologiei muncii, ce se ocup/i de influenţele condiţiilor fi/iee de muncă asupra muncitorului (acţiunea vibraţiilor, zgomotului, temperaturii înalte ele). In scopul conservării şi valorificării supe- rioare a capacităţii de lucru i.m. prescrie recomandări asupra con- diţiilor optime de muncă în dife- ritele sectoare ale producţiei: siderurgie, industria construc- toare de maşini, industria chimică, transporturi etc. IGIENA MUNCII INTELEC- TUALE, disciplină ce se referă cu deosebire la mijloa~ele de evi- tare a surmenajului şi eforturilor iraţionale în activitatea de învă- ţare şcolară şi în munci intelec- tuale în genere. în preocupările i.tn.i. intră nu numai criteriile ge- nerale de igienă dar şi probleme ale odihnei active, ale organizării şi distribuirii pauzelor ca şi altele de raţionalizare a muncii inte- lectuale, cum sînt timpul de lucru în raport cu vîrsta (după Pratusevici, de 5 ore pentru şcolarul mic, 7 — 8 ore pentru preadolescent, 8 — 9 ore pentru tînăr şi mai mult de 10 ore pentru adult), poziţia corectă la scris şi lectură, alcătuirea ora- rului, însuşirea şi utilizarea celor mai bune procedee de studiu, formarea intereselor cognitive şi ştiinţifice, apelul la mnemotehnică ş.a., toate în vederea creşterii randamentului oricărei munci in- telectuale. IGIENĂ MENTALĂ, an-nublu du cunoştinţe, criterii, metode i procedee de ordin medical, psi- hologic şi pedagogic \ izînd c.ot- srrrurea stiiuituţii minlah' şi /••,;- Iiicr, (i:;i : _!iira>nt ranthuiifnluliii i,i (II li l/uh'U mtclt'i rlltl'â IM t:-l/,ii,'l auruicv lAjului şi a dc::vt>lU'u ii /• .i. Iiice ((normale. I.m. porneşte di- Ia recomandările de raţionalizare :; alimentaţiei, odihnei şi efori ulm, de asigurare a condiţiilor < .plim.- de ambianţă şi se ocupă, în om- tinuare, de alternanţa între ;!• - tivitatea fizică şi intelectuală, de variabilitatea formelor de ac- tivitate intelectuală desfăşurate, de organizarea optimă a activi- tăţii şcolare, administrative sau ştiinţifice, atît din punct de vede- re al eficienţei procedeelor cît si a bugetului de timp, de optimi- zare a relaţiilor interpersonale şi de serviciu şi de eliminarea fac- torilor care generează stress sau surmena]. Competenţa i.m. se extinde şi asupra atmosferei cul- turale, a luptei împotriva lite- raturii şi spectacolelor nocive, a alcoolismului şi toxicomaniei ele. Principii ale i.m.: înalt randa- ment în condiţiile economicităţii efortului, asigurarea adaptării so- ciale cu maximă evitare a con- flictelor, asigurarea securităţii in- dividuale şi sociale. Considerată sub raport psihomedical, i.m. urmăreşte trei categorii de obiec- tive: 1) studiul cauzelor tulbură- rilor şi bolilor mintale şi al dificul- tăţilor în dezvoltarea intelectuală : 2) depistarea cazurilor de 1ulbu- rn.ro mintală, consultaţii şi asis- tenţă psihomedicală; 3) infornui- 322 rea largă, şi măsurile în scopuri profilactice. ILUMINARE, sumă sau densi- tate a căderii luminii pe o supra- faţă măsurată prin joii. Prin analogie cu percepţia vizuală în psihologia clasică, caracteri- zarea efectului de conştiinţă clară. Sinonim cu insight (engl.), ein- sicht (germ.) sau momentul „aha" (K. Biihler) din înţelegere şi rezolvare de probleme. Sub raport cognitiv, i. înseamnă surprinderea elementelor necesare ale relaţiilor dintr-o situaţie (problematică), prin intermediul unui instantaneu demers operaţional. I. este deci un moment de salt calitativ în cunoaştere. H. Wallas a denu- mit astfel cea de-a treia fază a procesului creator, urmînd după incubaţie sau germinaţie (V. IMAGINAŢIE). ILUMINISM (it. illuminismo — epoca luminilor), în sens mai vechi, doctrină centrată in jurul conceptului de iluminare inte- rioară pe căi iraţionale, mistico (Swedenborg); uzual, denumire a secolului luminilor (Franţa, Ger- mania sec. al XVIII-lea) şi a mişcării declanşate do gînditorii iluminişti pe linia combaterii obscurantismului religios, a dog- matismului şi asupririi prin difu- zarea adevărurilor ştiinţifice des- pre natură, societate şi om, pentru libertate şi ridicare culturală a oamenilor. Lcnin arata că numai pe baza transformării revolu- ţionare a societăţii se pot reali- za idealurile de cultură şi uma- nism. Totuşi i. a îndeplinit un rol de seamă în emanciparea cultu- rală a maselor, în revoluţia bur- gheză democrată, în pregătirea mişcării socialiste, in eliberarea naţională. La noi, i. a fost repre- zentat de Şcoala ardeleană, de generaţia de la 1848, de fondatorii de şcoli româneşti Hcliade-Ră- dulescu, Gh. Lazăr, Gh. Asachi ş.a. ILUZIE, tulburarea, mai mult sau mai puţin pasageră, a pro- ceselor reflectorii, finalizată cu deformarea produselor acestora (imagini perceptive, intelective, stări afective, reacţii motorii). Tulburarea de tipul i. se înscrie, cel mai adesea, în limitele norma- lităţii, produeîndu-se prin îmbi- narea particularităţilor obiective ale ambianţei în anumite situaţii: condiţii critice ale ambianţei, stări fiziologice critice (oboseală, febrilitate, trecere somn-veghe sau veghe-somn), durate reduse de expunere a stimulului, influenţe ale condiţiilor de lucru specifice aparatelor psihofiziologice etc. O parte din iluzii sint datorate, în cea mai mare măsură, unor fenomene de ambianţă care fur- nizează analizorilor informaţii e- ronate (mirajele, care sint efectul fenomenului de reflexie totală; „frîngerea" unui obiect scufundat în apă, care este efectul refracţiei; iluziile meteorologice etc,). Kfcc- tele deformatoare ale i. pot fi contracarate prin explicarea, feno- menului, adaptarea la situaţia critică, formarea atitudinii critice fjţă de deformare, utilizarea unor cadre de referinţă, etc. Gh. Zapan 21* 323 a constatat că în activitatea profesionala unele i., ce par a fi generale, sînt înlăturate, datorită exerciţiului cotidian în măsuri şi manipulări (strungarul nu are o serie de i. spaţiale). Sînt situaţii cînd i. constituie simptome ale unor tulburări patologice de na- tură somatică sau psihică. După natura şi nivelul produsului psihic deformat, se distinge între i. perceptive, mo/orii, inteleclive, afective, mixte. Cele mai multe studiate sînt i. perceptive, în ca- drul acestora fiind cunoscute i. optice, auditive, ponderale, haptice (tactile), cutanate, gustative, olfa- ctive, mixte. Dată fiind impor- tanţa efectelor lor asupra activi- tăţii i. optice s-au bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor. Dintre acestea, cele. mai reprezentative sînt formele ambigui şi i. optico-geometrice. Formele ambigui, numite şi figuri reversibile, nu prezintă distinct figura (obiectul) şi fondul per- cepţiei, astfel că fiecare compo- nentă — privită fix un anumit timp — poate deveni alternativ cînd figură, cînd fond; intervine în acest caz fenomenul de reversibi- litate. I. optico-geometrice constau în modificarea proprietăţilor geo- metrice ale figurii date — mări- me, formă, direcţie — cînd sînt adăugate linii sau alte elemente la figura de bază: intervin feno- mene de contrast, inducţie, ira- diere, închidere în interiorul altor figuri, supraevaluarea anumitor parametri, transformări intramo- dale, la nivelul analizorului vi.'uil etc. Dam hi continuare citeva exemple de 1. perceptive. I. Miilh f Lyer constă din faptul că don/. linii egale, din care una avînd ! capete unghiuri deschise iar la alt,. unghiuri cu liniile spre intern •• par a fi inegale din cauza efeeli !.: de cîmp comprimat sau dilat.ii I. oculo-girală se referă la impre-,,, tic deplasare a unui punct luinin. în întuneric. I. lunii la ori.': ce pare mai mare decît la zen- din cauza unui efect de apărem.- distanţă mai mică la orizon:. T. lui Aristotel constă din imprim că între două degete încrucişai. ce ţin o bilă, în absenţa controlu- lui vizual, par a fi două bile iiitm- cît contractul se face cu părţii' exterioare ale degetelor care. 'i< realului, posibilului, viitorului şi tinzînd spre producerea noului în forma unor reconstituiri intui- tive, a unor „tablouri" mintal.', planuri iconice sau proiecte. "YVumU o caracteriza ca ,,facultatea de a reprezenta în mod viu obiecte !-.- sau facultatea de a inventa, d°- a concepe". Th. Ribot defineşti- i. ca ,,proprietatea pe tare o ( i." imaginile de a se asamb'a în tv:r- binaiii noi". în psihologia con- temporană, i. nu mai este referită la actul elementar al reprez*vJărr (v.) reproductive, deci la fixar.-.;. şi evocarea vie a unei experiei';;- în forma imaginilor, ci este ii- -• limitată ca pr; ees şi prodn.- .• a ii e.li^cn* în însuţi sinul pvc:cntci sule.'' Viei intervine o sinteză a timpurilor şi o coordonare a lor. Alain apre- cia că rolul deosebit al i. in si- tuarea exactă în timp se rlalo- reşte facultăţii speciale a aces- teia de a cumula, şi a reconstitui timpurile. Ed. CÎaparede arată că funcţia principală a i. este „prepararea viitorului". J . I \ Sar- tre observă că în percepţie obiec- tul este „întîlnit" de conştiinţă, pe cînd în i. conştiinţa este aceea care îşi „dă" un obiect". Această construcţie a irealului printv-un real mintal cvasiconcrct implică colaborarea psihismului în to- talitatea sa şi are ca ax genera- tor interacţiunea dintre afectiv şi cognitiv. în această privinţă cea mai importantă particula- ritate este izomorfismul, concor- danta , congruenţa dintre dina- mica afectivă şi urzeala imagina- tivă sau mai bine zis conţinutul imaginat. Xe explicăm această corespondenţă sau echivalenţă prin aceea că în i. se exprimă nu numai segmentul energizor, ci şi segmentul direcţional al mo- tivelor. Interesele îşi recrutează perpetuu, imaginativ, obiectele lor. Constructele imaginate sînt de cele mai multe ori propriomu- tivate. Stările de expectaiiţâ ge- nerează imagini corespunzătoare. în plan imaginativ apar obiec- tele şi evenimentele corespunză- toare dorinţei, speranţei, invi- diei, dragostei, urii, geloziei, fri- cii, grijii, recunnşt mtei sau răz- bunării, mulţumirii s:m nemul- ţumirii, plăcerii sau neplăcerii, succesului sau insuccesului. Şo- curile- emoţionale- pot genera fan- tasme, viziuni cvasionii iee si <_ vasilialueinatorii. Dugas constată şi o corespondenţă de ritmuri între i. şi afectivitate: ,,Faza de exaltare a sentimentului co- respund» fazei de imaginaţie con- structivă, faza de depresiune emo- tivă, fazei de i, destructivâ şi disociativă." Psihologia dinamică a lui K. Lewin sugerează cel mai bine „structurarea în cîmp de tensiune" a unei astfel de inter- modclări a afectivului cu ima- ginarul, pentru că este o inter- modelare, mai ales în planul i. artistice, iar nu doar, aşa cum încearcă unii psihanalişti s-o do- vedească, o univocă transpunere a dinamicii afective în plan ima- gistic. Ribot pune problema mo- tivării însăşi i. ca rezidind esen- ţial în „trebuinţa invincibilă a omului de a reflecta şi reproduce propria natură în lume." Acor- dînd emoţiei rolul de ferment al creaţiei, Kibot atrage atenţia asupra faptului că la baza aso- cierilor-disocierilor sînt relaţii emoţionale de tip preferenţial sau repulsiv, că analogiile pot fi primordial emoţionale (stări sau sentimente similare), apoi devenind imagistice. I. ca func- ţie de sinteză (St. Zissulescu) poartă însă, după cum arata Kibot, şi asupra înseşi slarilor o m o ţ l o n a l e . (*•. D u i a i u l c i in.li ' d e L-'i f i n a l m e n t e i . , , i m e s t " u l t c c x u L [ a c e l p r o i e c t l a c a i ' . ' î v p r e - i l l /.'. ntările la-a asi- nu!;iU; şi m o d e l a t e do ' ătr<: i ni- p e i a t i v e l e şi p u l s i i m i l e s u b i e c - t u l u i " , lin Io, 111 p i i n e i p a l , p i u i c - lul do v o l e i o ai lui S. i'"rt"ud caii-, a d m i l i n d e x i s t e n ţ a u n o r p u l s i u n i , enormii l i b i d i n a l e , u n- s.iuni iibi.ro, a l i a t e !,i inter-,. r;i;i :.• u n a l i c u l u i ou p s i h i c u l , ara',"• Î ' ' ' N Ş [ ea, d e î e ^ u l ă , p u i s u i u d e I n u l să se ,, inves!< -..sca", ]. i;in- dll-:>C (io O l e p i e / u i H a i o Sail do liii g r u p do r e p r e z e n t ă r i , c!o -.'biee- t o hau e v e n i m e n t e . J.n a l ţ i K r - m e u i , p u l s i u n i l e s e p r o i e c t e a z ă , v a r i a b i l , î n i m a g i n i i a r e p e r s i s i â c a a.tare î n l r - u n e î n i p a l i n c o n - ş t i o n t t i i u i , c o n c e p u t c a fiind e m i - i i a n i o n t o r l i n a m i c , s p o n t a n , cuii- •fhctual. J v n d e n t c ă p r o i e c t a r e a a t i n g o şi sfera c o n ş t i e n t ă , do. inulo d o r i n ţ e l e c u u n s c o p eUir obiectivat. „Viaţa noastră psi- hică, scrie S. I'roud, creşto din contrastul diiUro lealitate si îm- plinirea dorinţelor." In determi- nismul inl'rapsihic freudian, cu toată unilateralitatea şi caracte- ml său ipotetic, găsim o scrie do indicaţii şi sugestii ce se re- feră nemijlocit la i. Am putea insă califica contribuţiile lui Freud ca re/uliînd, după opi- nia noastră, dintr-o impresio- nantă imaginare a i. l/apt csle că procesul intervine in toate instanţele (inconştient, subcon- ştient', cC'n.-licnt) la toalo ni- A't-lclc de integrale (sirio, eu, su- l^riieu) si sint escioial suburdo- r i a l e e c o n o m i e i I i b i d i n , i l e ( c , n ' i - !-',''l i s i c ţ , f i i n d i m p l i : ; i . e i i ; p , \ r > ' z â s a u o o n t i i b u i n d p r i n i.,< l i i ; u ' e a c a i h a r s i s u ! i : i ş i p i n i n P ' - i l : . , i ţ i o , l a l i o n i c > - . ! a / . i e . | • a ' - " a s t â p f i v i p . ţ ă t r e b u ' c ; , . . l i . ' i ă s i - . u i i . i d e f . - i ţ ' l : ' ! i n e o i r : U d e i a l d e o s e b i r i i d i n t r e 1 i u a c v , ş i ( ( ; i i l i i i u t u r i l e d i ' ; ' ! ' : v L c u ' - i : i a o ' > t r i s i n t a s o i i i i l e , a ! t f o l s p u . • i i \ M i i - i ( e i î n c ă r c a t u l i C : J : I ; I - ' : c o - a l ' e i . l i\-e a d i \ - e : - . s e i o r ;•'!; g i i : , l;i. t l i v e i .-<: i v T s . i a n e ( \ " . S ă h i " ••• n u ) , ( o n s i d . r i i u l ş i s e n s u l ; , i ' c - t i v a l i m a g i n i l o r , v o m î j j i»-?«-^ < • m a i i i i l i e u . i i ' ă ţ i ' e v a l o r i c e ' i ; u o - ' ! o î i . . d . - o o g n 1 1 i v o e e s e c e r i.:u.''iY i . <•' fi î m p l i n i U ; ( 1 ) . J , i i i ' . i L P . e i , dacă wnn i'dăuga, şi i.'iierpr.'t:!- rea. mconşiieiituiui ed fiind un limbaj al cărui discurs se ba- zează pe o strucluiă, care nu este consubstanţiala cu/ni con- ştient, conservîndu-şi „altoi ita- tea", vom ajunge la concepere,, interacţionistă v, proceselor L i. şi depăşind subiectivismul psiha- nalitic, dincolo de intevaci iuniie infrastrueturpje, vom conside- ra determinante iiHeraeUuniio subiect-mediu, persoană-istovie. Freud are meritul de a fi ampla- sat i. în contextul macrosisLe- mului de personali late şi de a ii relevat rolul ei în constituirea şi exteriorizarea personalităţii. Aceasta se leagă de centrarea, pe vise ca „via regia," în dezvă- luirea inconştientului şi care sînt date şi ca prototipuri ;..!•; i. în oricare din ipostazele ci. T'.'tu.;.i. ,,sintactica." vis-ului ci forma piimară tio i. eMe dernivi de luat iii seamă. I\ehido'U i;;u;, I visele se bazează ]io exponenta subiectului, dar ele inşii" consti- tuie la rînclui lor, experienţe .-,u- biective ce se integrează in ex- perienţa profundă a subiectului. Ceea ce psihanaliza accentuează c s t e caracterul criptic, de sim- bolizare ioane îndepărtată de pulsiunca originală, a viselor şi a oricăror altor construcţii ima- ginare. La aceasta duc mecanis- mele de apărare (v.) ii eiinti printre care, în legătură eu i., sînt de amintit: fantezia, inle- leasă ca realizare imaginară a dorinţelor frustrate; sublima- rea, ca satisfacere a dorinţelor frustrate prin proiectarea şi efec- tuarea altor activităţi, de cu to- tul altă natură. Sublimarea este deseori invocată pentru a ex- plica i. creatoare în orice domeniu de artă, ştiinţă, organizare, pre- supunînd' fără demonstraţii că orice creaţie îşi are un prim movens în pulsiuni bazale ce au fost deplasate şi convertite, simbolizîndu-se într-un alt mod. Încercările de a explica expan- siunea i. creatoare într-un do- meniu, prin sublimare sau prin necesitatea compensării şi su- pracompensăni complexelor de inferioritate (A. Adieri rămîne însă foarte neconvingătoare. Mult mai reuşită este relevarea de către A. Adlcr a imaginii ideale despre sine şi în genere a modelu- lui ideal în care i. îşi dezvăluie odată cu capacitatea de selecţie şi asimilare, valori'.ă şi pe aceea, de reglare a personalităţii in or- dinea aut<"'doveiuni si j.aiorie- păşirii. Dorinţele nasc imagini si combinatoriu! imagistică, dar psihanaliza nu acordă însemnă- tate faptului că imaginile; înseşi işi reciutează suporturi afec- t i v şi t ransfoijnă motivaţia şi trăirile alecliv. Or, in lorinaiea "inoţiilor artistice, moi ale şi in- flcct u-ile iactorul inductiv est" i.; după corcelăril'.' lui Stanis- lav.-ki, im|irepuările presupuse, deci imaginate, sînt cele ce de- clanşează şi iiitreţui emoţia see- nică. M. Kalea observă: ,, I'rin- li te poate ohjiiic îm- părtăşirea cuioliitor." C J . Du- easse arată că în cazul empalici „ne introducem pe cale imagi- nară in altul", momentul afectiv de simpatic fiind ulterior, f. l'iol'u a demonstrat experimen- tal că comportamentul simulat se însoţeşte cu anumite stări emotive ce pot li relevate prin indicatori obiectivi. în baza cer- cetărilor pe actori, S. Marcus conchide: „Realizarea identifică- rii cu modelul se produce pi in intermediul proceselor cognitive (percepţie, asocieri reproductive şi imaginative) care Iii rîndu-le, declanşează stări afective." Dacă este să luăm în consideraţie „ponderea proceselor psihice par- ticipante în empatie, greutatea specifică cade pe procesul ima- ginativ, pe actul înţelegerii şi nu pe cel afectiv". Deci, i. nu cite un simplu derivat al stări- lar afective ci dparo, ia formele ei evoluate, ca modelare ii. rolu- rilor pe c.-iio nubiictul le asinii- I loază din cîmpul social şi tinde să le îndeplinească. Toate aces- tea nu duc la o disociere dintre afectiv şi i., dar tratează acest raport mai nuanţat şi într-o ordine a reciprocităţilor. L. Yî- gotski recunoştea că i. este „extrem de bogată în momente emoţionale" dar acestea, mai a'es, în reverie, notînd că „legătura cu stările emoţionale nu este sau nu reprezintă baza exclu- sivă" a i., care nu se epuizează prin această formă, cu atît mu mult cu cit, scrie L. YJgotski: „Dacă vom analiza forma i. legată de inventivitate şi de in- venţia activă aplicată realităţii, vom vedea că aici activitatea i. nu este subordonată capriciilor subiective ale logicii emoţionale." încereînd o sinteză fără a ţine seama de nivele, J. Bernis no- tează: „Impulsul dă naştere imaginii unui eveniment posibil care satisfăcând dorinţa îi mă- reşte forţa. în schimb, imaginea stimulată arată obiectul dorit sub diverse aspecte, toate sedu- cătoare, diversele nuanţe ale sen- timentului derulîndu-se uneori contradictoriu." De aici, atracţia mai mare pe care o exercită asupra subiectului obiectul-fan- tomă în comparaţie cu obiectul real. Deci intercondiţionare: „ima- gine şi sentiment în perpetuă reacţie, sînt două elemente între care este greu să afli cine este cel care are iniţiativa". A. Gide consideră că „omul încearcă ceea ce-si imaginează că încearcă (lia- ieste emoţional) şi în domeniul sentimentului realul im se dis- tinge de imaginar". Mulţi psi- hologi au teoretizat indisociabi- litatoa dintre subiectiv şi obiectiv, dintre ireal şi real, dintre exis- tent şi fictiv în planul i. Un scri- itor de subtilitatea lui A. Gide pare însă să precizeze „în dome- niul sentimentului", deci aco| u unde trăirea emoţională iuz>,> nea za cu împrejurările reale M fictive. O astfel de fuziune du-,i la extrem intervine ca ataie numai în vise, parţial în reverii. Dincolo de acestea, în stare de conscienţă, lucrurile se schimbă. De fapt H. Rugg (1965) apreciază că locul adevărat al i. este o si- tuaţie de graniţă sau punctul de despărţire al conştientului de in- conştient. Formele evoluate în i. nu mai pot fi puse în categoria fenomenelor incongruente din punct de vedere gnoseologic. Cu toate aporturile venite de la in- conştient şi manifestate spon- tan, discriminarea între real exis- tent şi ireal, fictiv, posibil, se constituie la adultul normal tot aşa de spontan. Diferenţierile lui Vîgotski, arătate mai sus. se explică desigur prin aceea ca formele superioare de i. se eman- cipează parţial de reglajul brut emoţional şi intră într-o măsură mai mare sau mai mică sub re- gia organizării şi conducerii vo- luntare. Se pare că un astfel de reglai intenţional, conştient sau semiconştient, se impune cu pre- cădere în i. orientată obiectual ş i c u i b t i n e t i v . S - a r p a r e i c h i a r ciî s e p o t d e t a ş a d i ' i i ă :uib"-l .in[•• r e i a l e a l e i . c a i n c a z u l c i -.t 330 I inţei de sine şi a conştiinţei de lume. într-una, subiectul plon- jează în sferele propriilor trăiri si suportă influenţele mediului, în cealaltă subiectul nu este pa- tient, ci agent, el se implică în mediu şi-1 transformă nu con- form logicii ilogice a propriilor trăiri, ci conform logicii acţiunii si realului. Opera de artă, in- venţia tehnică, sistemele ipo- tetice de teorie ştiinţifică, planul activităţii practice, nu poate li efectul simplu, spontan al jo- cului imagistic, pentru că im- plică proiectare strategică, or- ganizare amplă şi multiplanică, convergenţă etc. De aici, necesi- tatea fixării scopului, a căutării punctelor de sprijin, a dirijării secvenţiale, a proiectării mintale, în genere a efortului voluntar. Bernis notează: „I. este expe- rimentare mintală, spirit orien- tat spre previziunea apropieri- lor şi excluziunilor, pe care are puterea să le prezinte înainte de a le justifica." Deci, aici par- ticipă cu necesitate subordonarea la obiect şi condiţia acţiunii deşi, cum recomandă Osborn, cute- zanţa trebuie maximal stimu- lată sub semnul dictonului: „to- tul este posibil". Fapt este că în susţinerea i. constructive cu destinaţie obiectiv-productivă, in- tervin nu numai structurile mo- tivaţional-afective, preferenţia- le, ci şi activările tonice (V.N. Miasişcev, D. Lindsley), care fiind nespecifice sînt şi neutrale. într-o operă de artă se mai pot identifica preferinţele şi respin- gerile autorului, dar într-o in- venţie tehnieo-ştii.uţifică, aces- tea se estompează, dispar. Si- mondou arată fă imiuliii pre- supune compatibilizarea unor structuri heterogene şi punerea lor în raporturi funcţionale. Deci relaţia subiectului cu obiectul este mijlocitoare, scopul fiind corelare interobiectuală. Sartre si apoi Pli. Malrieu, au arătat că i. dispune de „puterea de a, depăşi prezentul printr-o enormă extensiune a cîmpului de con- ştiinţă". Sursa acestei depăşiri este opoziţia în subiect dintre imperfecţiune şi corectitudine, dintre disparitate şi coerenţă. După Ph. Malrieu, i. „este con- duita care realizează maximum de identificări posibile între ter- meni ireductibil opuşi. Ea sta- bileşte între ei corespondenţe, numai făcîndu-i să participe unul la altul într-un fel de fuziu- ne, dar descoperind între ele ana- logii, ce se pot situa pe trei planuri:... afectiv... perceptiv sau reprezentativ... funcţional...". în mit, i. „construieşte o lume în care nici un element nu este stră- in faţă de altul". în mitologie, dar întrucîtva şi în artă, preocu- parea de punere în corespon- denţă, de alcătuire, dincolo de aparenţe, a unui tot coerent, face foarte relativă graniţa dintre posibil şi imposibil. Aceste cate- gorii gnoseologice sînt însă şi istorice. într-un sens pozitiv ceea ce rămîne sub semnul miraco- lului este trecerea unor segmente din imposibil în sfera posibilului. Pentru aceasta, nenumăratele disponibilităţi generate de i. şi 331 depozitate într-o sferă a ficţiu- nii, reprezintă u condiţie nece- s;uu. Ştiinţa şi tehnica, organi- ;;m.i şi practica nu se pot insă dispensa de selecţie după cri- teriul de plauzabilitate (G. Po- lya). Reflexia critică intervine pe tot parcursul i. şi gîndirii creative (li. Hilgard). Aceasta Iuncţionează însă ca o cenzură şi introdusă de ia început, poate îngreuna şi limita demersurile i. ca şi stilul apropiat acesteia, de producţie intelectuală diver- gentă, postulată de J. Guil- J'ord. Deci, raţionalizarea este necesară fiind direct corelată cu eficienţa, dar în ordinea producti- vităţii i. este dăunătoare ca şi teama ce însoţeşte autocenzura (A. Osborn). Pentru J. Piaget, creativitatea este sinonimă cu i. creativă. Ajungînd la conclu- zia fermă, că i. este procesul psi- hic predilect al creativităţii şi fiind puşi, practic, în faţa sar- cinii activării i. şi asigurării unei cote superioare de origina- litate a ei, psihologii contempo- rani au avut de înfruntat un ghem de contradicţii. în primul rind, i. era concepută ca o acti- vitate individuală, intimă, cu performanţe accidentale, or, acum se pune problema cooperării de grup şi a concentrării tematice. Succesul creativităţii colective este printre altele şi o confirmare a originii şi dependenţei social- istorice a i. ca formă de comuni- care culturală cu lumea, derivată din imitaţie (Taine, H. Wallon), din tendinţa de a fi ca altul (Malrieu) şi de a face ca altul, dezvoltată optim ca o conduita simbolică în joc (Piaget, A. Lij blinskaia, F. JVfunuilfcnko), eva- luată mai complex prin include- rea în muncă (Istomina), prin consumul de artă, prin învăţa- rea ce ar putea aduce, ciupa opinia ^psihologiei contemporai'e. mult mai mare contribuţie i,i formarea i. ireative. J. Moreno a relevat creativitatea ca un,i din dimensiunile relaţiilor in- terpersonale. A fost demonstra- tă dependenţa efervescenţei i. de climatul psihosocial, de stilul de conducere a colectivelor ca şi de perspectivele generale ale dezvoltării sociale. Prinsă într-o reţea de comunicare, 1. se acti- vează conform propriei logici de constituire şi cîştigă atît în pla- nul inserţiei grupale, cît şi în cel al realizării individuale.'Dar activarea organizată a i. nu poate fi obţinută decît prin inducţie voluntară, în timp ce, tradiţio- nal, erupţiile creatoare ale i. erau considerate a fi spontane, dependente de stări de inspi- raţie ce nu puteau fi programate. I. voluntară este un fenomen real dar nu este niciodată i. pur voluntară. I. voluntară este superioară prin focalizare şi con- ducere conştientă, dar, după majoritatea opiniilor, mai să- racă, schematică prin confor- marea la modele raţionale, mai puţin liberă, mai puţin origi- nală în elemente dacă nu în an- samblu, decît i. neintenţionata (şi aceasta relativ involuntară), care beneficiază din plin de apor- turile inconştiente. Xu se poate 332 I trece cu vederea faptul că efor- tul voluntar este deseori însoţit de stări penibile, nefavorabile pentru planul fantezist. în con- secinţă, în sistemul lui Osborn, intenţionalitatea şi reglajul vo- luntar au fost reduse la elemente ale unui regim de punere în func- ţiune, finalizare şi întreţinere a activităţii i-, astfel incit să se obţină o maximă hiterconnmi- careconştient-meonştient (II. Wil- lis). Se 'vorbeşte despre „o sin- teză specifică între disciplina in- telectuală şi abandonarea ima- ginativă" (M. Covington, 1968), despre „inducerea deliberată a unei stări de conştiinţă alterată în care structurile obişnuite şi convenţionale ale experienţei sînt sfărîma'tc" (F. Barron, ' 1963), despre amplasarea procesului i. în regim de „conştiinţă perife- rică" (A. Koestler, 1964) sau de „conştiinţă prefocală" (L. Thur- stone). K. Hartmann, L. Kubie ş.a. preconizează antrenarea pro- ceselor preconştiente în imagi- nare, iar E. Kris (1952) lansează, în legătură cu i. creatoare, for- mula „regresie voluntară şi tem- porală în slujba eu/ui", în sen- sul de regresie la procesele pri- mare, inconştiente sau precon- ştiente ce au un grad mai marc de libertate şi flexibilitate. în legătură cu aceasta se recomandă „acceptarea provizorie a impul- surilor primare". în consecinţă, prin regresie la nivele inferioare, unde cotnbinatorica nu se su- pune restricţiilor logice, urmată de o revenire la reglate şi control logic (G. Smeidler, 1965), prin alternarea concentrării şi re- laxării (A. Osborn, 1965), prin echilibrul dinamic dintre inipli- care-detaşare, luciditate-abandoii (J. Bruner, 1965), se urmăre- şte o fuziune a experienţei in- terne cu cea externă, o inte- grare multinivehiră, infraperso- nală şi interpersonală (A. Mas- iow, 1959). Cea mai sugestivă din prezentările fazelor proce- sului i. creatoare aparţine lui Wallas şi indică ordinea: prepa- rare, incubaţie sau germinaţie, iluminare şi elaborare sau veri- ficare. Ceea ce germinează în sfere extraconştiente ajungînd la noi asocieri şi restructurări este desigur o tematică indusă conştient de la început pentni ca după un timp, să intervină iluminarea ca o conjugare a ac- tivităţilor inconştiente şi con- ştiente, în felul acesta, i. crea- toare apare ca o manifestare a personalităţii în lume, ca răs- puns original la solicitările şi necesităţile de progres ale me- diului social. Dacă imago-idea- ţia originală nu este rezultatul unei suprasolicitări a funcţiilor conştiinţei şi a gîndirii logice, acestea apărînd numai ca mo- mente în dinamica integrativă a sistemului psihic, în relaţie cu lumea, atunci cum se poate asigura productivitatea valorică a sistemului psihic şi în speţă a i. ca proces psihic multinivelar, întreţinînd cele mai strînse re- laţii cu toate celelalte procese psihice? Răspunsul a fost dat in cadrul elaborării teoriilor crea- tivităţii şi constă in principal 333 în două secvenţe: 1) însuşirea şi antrenarea operaţiilor (pro- cedeelor) de i. creatoare, şi î) formarea motivelor şi atitudinilor creative. Scriitorul englez So- merset Maugham a intuit fap- tul că i. ,.se dezvoltă prin exer- ciţiu şi contrar credinţelor co- mune este mai puternică în tim- pul maturităţii decît în timpul tinereţii". A. O.sborn a înarmai pe participanţii la cercuri crea- tive cu un cît mai mare reperto- riu de procedee euristice şi ima- ginative astfel îneît, în faţa fie- cărei teme aceştia să încerce, nud pe rînd, fiecare procedeu combinatorie. Gordon şi-a în- temeiat sinectica (v.) pe un sis- tem de analogii. Totuşi i. crea- toare nu este reductibilă la o teh- nologie. Pentru a genera combi- naţii valoroase este necesar ca înseşi motivele şi atitudinile in- teriorizate să reprezinte valori, l'h. Malrieu demonstrează că efectul B. Zeigarnik se manifestă şi în plan imaginativ prin ati- tudinea imperioasă de desăvîr- şire a acţiunii, de împlinire a structurii. Dealtfel, creativă se dovedeşte a fi nu motivaţia uti- litară (ce nu poate avea în i. decît efecte compensatorii) ci motivaţia cognitivă intrinsecă (curiozitate, interes), cea este- tică şi de creştere. Neîmpăcarea eu banalul, opoziţia faţă de rutină, nonconformismul şi nmi- convenţionalismul, sentimentul noului şi aspiraţia spre origina- litate sînt numai unele din ati- tudinile creative ce Irebuie su- gerate şi formate, pe termina fenomenul de i. crea- toare. Contradicţia dintre dezvol- tarea liberă, nelimitată a proce- sului i. şi cenzura critică a io-i înlăturată de A. Osborn prin inducerea unei atitudini de re- ţinere a criticii în momentele d* producţie imaginativă şi priii interzicerea criticii în grupele de creativitate. Ulterior, noii- idei, care trebuiau să fie cît mai multe şi mai variate, sînt exa- minate şi triate critic de un grup aparte. Din toate cele ară/a/v rezultă că în cadrul sistemului psihic uman i. se dezvoltă ca un subsistem tributar tuturor celor- lalte subsisteme, dar individuali- zat prin strategia transformaţi vă şi combinativă, alternînd dezor- ganizarea şi reorganizarea, dis- rupiia cunoscutului şi forţarea corespondenţelor ipotetice, succe- siunea şi simultaneitatea, comuta- rea semnificaţiilor şi generarea de noi semnificaţii — în ordinea construirii, sub imperiul necesi- tăţilor acţiunii, a compensaţiei, în genere a echilibrării cu lumea şi cu sine, a unor ansambluri di- namice de imagini ce simboli- zează necunoscutul din sine şi din lume, absentul, posibilul, com- ponentele complimentare şi ne- cesare ale vieţii omului ca per- sonalitate, deci ca membru al so- cietăţii. I. exprimă cel mai -preg- nant şi acut unitatea si coniui- dictia. mai ales cea dintre stihiei' şi obiect. Strict tributară reilei - tării realităţii, din care îşi c.\ trage unităţile şi schemele, într-o şi mai mare măsură tribul ai ă fată de sistemul social, de ivla- 334 fii, scopuri, modele, ceiinlr şi perspectivi', mai ale, ideologii e, {. creatoare se opune, prin in.,ă,.i natura ei, rialului, incercind sa. realizeze deplin scopurile şi va- lorile, să opiimi'i/e, :-.,"i deter- mine mereu un altceva -.' lm altfel, in fond, subiectul, prin i. sa, opunînd lumii obiective, lu- mea sa subiectivă, formulată în termenii de completitudine a unui real, dar care numai parţial, în- totdeauna parţial, se transfor- mă în realitate. De aici şi situa- ţia ambiguă, paradoxală a i. ca facultate a subiectului prag- matic, cognitiv şi axiologic. Fără extensiuni şi disponibilităţi ima- ginative, acţiunea, cogniţia şi valorile sînt paralizate, subiec- tul devenind steril, incapabil să prospecteze şi să se prospecteze dar dilatarea şi închiderea i., încercarea de a substitui acţiu- nea cu proiectul, cunoaşterea cu supoziţia, valoarea cu trăirea autistică, deconectează şi înstră- inează pe subiect de lume, ceea ce se echivalează cu un fenomen de patologie psihoindividuală şi culturală. Problema ce se pune în .legătură cu i. şi pe care o pune într-un mod specific (al anticipării şi disponibilităţilor) în- săşi i. este aceea a echilibrului optim dintre gestiunea persona- lităţii şi participarea ei activă la viaţă şi progres. Continuînd analiza în termeni piagetieni, problema este aceea a echilibru- lui dintre asimilare şi acomodare şi a coordonării dintre centrare şi decentrare. I. debutează prin- t i o a e i i i . t t e n t i a i e ; ' . , n i • . u b i e c l i - \ i z a r e , L O i r t r u i r e a c e v . i i a l o r i n t i m • > >jii» 1 tix u n e i l o g i c i . • • J I \ I nu e>te nu i exclusiv cognitivă, ni( i exclusiv afectivă, ci este integrat iv personală sau gru- pală, dar apoi visele se raţiona- lizează, reveriile se transformă in resurse de energie şi sugestii, proiectele originale trec în lapte de creaţie, cu un cuvint, urinează decentrarea ca extrapolare iu proiect realizabil şi, finalmente, în realizare obiectiva. Discutînd i. la nivelul economiei personali- tăţii este necesar să se ţină sca- ma de relativa autonomie şi continuitate a procesului i. Des- făşurarea continuă a i. se pre- zintă la diverse niveluri de orga- nizare dar întotdeauna implică anumite convergenţe tematice. B. Ananiev a denumit „imagini de sprijin" acele imagini ce ocupă un loc central în desfăşurările imagistice, în jurul cărora gra- vitează şi de care se leagă toate celelalte. Este un model, caracte- ristic mai ales pentru i. artistică, dar valabil în genere pentru ceea ce sînt tendinţele de autoorga- nizare ierarhică. Corelativ, in- tervine şi relativa autonomie, explicată atît prin interacţiuni interne cît şi prin desfacerea suc- cesivă a implicaţiilor ce intră în joc, ceea ce duce la o logică a procesului de i. B. Teplov ob- serva că faţă de caracterele sau situaţiile imaginate, creatorul de literatură nu este liber să decidă oricum, întrucît personajele „tră- iesc" în mintea sa şi se comportă conform propriilor trăsături, ast- 335 fel încît s-ar părea, încep; ud dmtr-o anumita ta:ă, citatorul ,,asistă" la „iiIrtLiil irnatrinativ", pe care 1-a inuir.it, il-jr tiu iară a „descifra" i-venimeiii ele şi a le conferi relief şi coerentă. Această situaţie este eu atît mai pregnantă in domeniile i. tehnice şi ştiinţifice, T. Creţii a elaborat o modalitate semnifica- tivă a i. ştiinţifice, i. geometrică, particularizată prin puritatea fi- gurală a imaginilor ce au ca atare şi semnificaţie de concepte, prin cinetismul şi transformabili- tatea lor conforme unor operaţii sau reguli specifice, implici ud un control logic riguros, dar conservînd un caracter ideal, de- gajat de substanţial, transfor- mările fiind reversibile şi vir- tuale. W. Mills a atras atenţia asupra rolului i. sociologice în constituirea obiectului ştiinţe- lor sociale. O covîrşitoare im- portanţă are i. tehnică în civili- zaţia contemporană. Dealtfel, toa- te domeniile de activitate prile- juiesc constituirea unor forme specializate de i. şi aceasta, cum menţiona Lenin, chiar în sfera abstracţiunilor matematice. Cînd se vorbeşte despre i. sau fantezie ştiinţifică se are în vedere, atît modelarea mentală concretă a relaţiilor ştiinţifice concepute ab- stract, cît şi operarea liberă, an- ticipativ-ipotetică cu datele şi codul ştiinţei. Ca orice alt pro- ces psihic, dar mai mult decît oricare, i. se constituie prin- tr-o istorie a sa şi acumulînd achiziţiile acestei istorii. Neîn- doielnic i. se dezvoltă după mo- dele socioculturale, fiind tiii.n tară bicnalici ţ-i secuiului ( ,iiL din purii;t de vedere al conţinu- 1 ii 111 i cît şi a stilului. în existent individuală subiectivă, continui- tatea şi asamblarea imagis'ică <\ •- linesc, ca foi niaţhme permanent,",, un imaginar. T< -micimi, cu aminteşte despre caracteri/au-a dată de Tain<- spiritului ca po . lipier de imagine, a fost an-edi tat de J.P. Şart re şi re referă în prii cipal la fondul, domeniul creat de i., care se integn a/a in realitatea psihică, deşi nu est,- un echivalent al realităţii obiec- tive, implicînd iluzie, ficţiune, o lume aparte, corolar noematic (referenţial) al i. Această lume i- maginară este opera subiectului. dar este totodată o modalitate de a fi (omul-proiect) şi un an- samblu ce mijloceşte relaţiile cu lumea, pentru că imaginarul, scrie Ph. Malrieu, „este totdea- una puţin un instrument de di- vinaţie..., un factor de investi- gaţie şi de depăşire". Considerat secvenţial ca „repriză, situaţie a imaginilor spontane într-un' c i- dru ce le conferă semnificaţie", imaginarul nu se prezintă don-- ca o sferă intimă în care subiec- tul, consimţind la iluzie, la amă- girea de moment, se retrage în- tr-o sferă de vis şi reverie, de reconstituiri şi proiecte capti- vante, ci este şi un mod de a ieşi din sine. Aceasta pentru că insatisfacţia de lume ce incită la imaginar este dublată de insa- tisfacţia de imaginar care nu-şi este s'.esi suficient, ceea ce incită 336 la expresie şi reali-Tire. Una^f- f ia este derularea calmă, contem- plativă într-un circuit aproape Închis a imaginii. I. este un tra- valiu, activitatea de elaborare bazată pe imaginar, într-o si- tuaţie de viaţă. In acest sens, imaginarul apare ca premisă şi produs al i. Considerăm însă că m a i edificator ar fi să nu se des- partă dinamica de conţinut, să ie ţină seama de faptul că i. include imaginarul ca pe com- ponenta sa fundamentală, aşa cum gîndirea include fondul de cunoştinţe acumulat. Adoptînd, în cadrul principiului interacţio- nist, schema tratării sistemului i. prin corelaţia dintre potenţial şi activ, ne vom putea apropia de interpretarea unitară a diver- selor forme şi niveluri ale i. Visul este activarea fragmentară a unui imaginar închis. Reveria este activarea preferenţială, spon- tan-contemplativă, a unui ima- ginar parţial deschis spre sine şi spre lume. Asociative imagi- native spontane sînt fenomene locale sau nodale, rezultate din activarea sistemului imaginar. I. reproducţii'ă sau reconstitutivă pre- supune deschiderea convergentă a potenţialului imaginar asupra unui fapt absent sau simbol. I. creatoare transgresează cele- lalte forme de i., dar se indivi- dualizează prin activarea am- plă şi divergentă a sistemului imaginar, cu o deschidere maximă spre sine şi lume, sub semnul intenţionalităţii, finalizîndu-se printr-o reconstrucţie de sistem. Perspectiva asupra lumii şi pro- priei persoane în lume, idealul ae viaţă apare ca o structură generalizată a imaginarului cu tacite funcţiuni de autoreglaj strategic. F.ste şi ceea ce demon- strează esenţial rolul anticipă- rilor şi construcţiilor de i. în anticiparea şi construcţia atît a omului cît şi a lumii sale. IMAGINE, ' p r o ( 1 " s a ! reflec- tării senzoriale a unui obiect printr-o senzaţie, percepţie sau reprezentare; formaţiune intui- tivă, schematizată la diverse ni- vele ale generalizării senzoriale rcdînd mai mult sau mai puţin izomorf structura unui obiect sau categorii de obiecte sau relaţii. Model figurativ rezultat atît din percepţie cît şi din acţiunile in- telectuale. Se disting i. primare, perceptive şi i. secundare, dezvol- tate în absenţa stimuiilor ori- ginari şi constituind conţinutul reprezentărilor. I. secundare sînt considerate de Kant o punte între sensibilitate şi înţelegere, iar Alain le caracterizează ca prim stadiu al ideii. Totuşi, ideea ce poate fi implicată în sau adău- gată i. se distinge de aceasta prin abstracţiune şi escnţiali- tate. La nivelul i., generalizarea rămînînd intuitivă, nu depă- şeşte limitele comunului sau ale caracteristicului obiectual. Ter- menul are mai multe sensuri, enumerate de P. Meyerson ast- fel: 1) model ilustrativ sau exem- plu concret; 2) metaforă artis- tică; 3) fenomen de persistenţă senzorială ca 1. consecutive sau acte de memorie concretă; 4) după T. Fechner ş.a., ceva deo- 22 337 I Schit de memorie, reprezenl iiul proiecţia in intuitiv a conjtrue- ţ iilor intelectual' 1 ; S) fenomen intei'uiediar înde percepţie şi reprezentare ea i. eidetice: 0) forma sau produ-uil tuturor pro- ceselor scn/i :rialr; 7) (in p-.ilio- logia modernă) tenueiiul, iv- sirîns Ia i. secuu-dart 1 , constă dintr-un simbol figurativ şi in- tuitiv, desemnînd tiu real sau fâcincl parte dintr-un proiect de- terminat nemijlocit de pulsiu- nile subiective. Acest ultim sens este promovat de psihanaliză. în activitatea psihică i. îndepli- nesc funcţiuni atît ele reproducere cît şi de anticipare. Se disting i.: statice, cinetice şi de transfor- mare. Sub alt raport se pot dis- tinge: i. simultane, i. succesive şi i. stări. Dezvoltarea i. depinde de procesele din care iac parte şi anume: memorie, imaginaţie sau gîndire. în primul caz i. este subordonată unor norme de fidelitate reproductivă, în al doi- lea este legată de combinatorica fantezistă, iar în al treilea aso- ciată şi subordonată operaţiilor logice. P. Meyerson caracteri- zează i. ca „regina şi centişe- reasă a gîndirii". în 1927 Spaier scria: „Gîndirea explicită sau implicită, intuitivă sau discursivă, exprimată deplin sau prin sim- pla aluzie, posedă întotdeauna o anumită denotaţie concretă care constituie punctul său de plecare şi de care nu se poate rupe complet fără a-şi pierde întreaga semnificaţie şi raţiunea de a exista." I M A G O , i n p s i | ] r , i i . ; l i / , 1 , ,,. p r e z e n t a t e i n c . > u ş t i r n t . > , vA<< :,w,, i m a g i n a i a s a u c l i ş e u u i ' '-'îi.-i i. m d o b i u d i l , ci; se r e f e r ă la un p< i . s o n a j ş i s e c o n s l i t i i i c i n ' i m p u i r e l a ţ i i l o r i u t e r p e r M U M l e m i i r ! ; n i i l e de s u b i e c t . I'; iu ii:o-i m, • d i u l l\, s u b i c c i u l î l p e i c c p r interpretează pe altul, formu loază judecăţi despre el şi i-,; dezvoltă sent imentele faţă di el. în i., realul este întrucii\, diformat prin mecanismele i; conştientului. IMANENT (lat. in — în, M mânere -- a rămîne), ceea i •• râinînc mereu înăuntrul unui ir- nonicu sau sistem întrucit ţinr de esenţa sau structura sa in- timă nefiind dependent de fac- tori exteriori; lăuntric, intrin- sec. IMBECILITATE, deficienţă gra- va în dezvoltarea mintală; estr congenitală şi se situează, sub raportul gravităţii, între de- bilitatea mintală şi idioţie. Se apreciază că dezvoltarea min- tală a unui imbecil nu depăşeşte nivelul mintal al unui copil nor- mal de 7 ani. Cel afectat de i. este, parţial, educabil. El poau- fi învăţat să so autoservească, să respecte normele de compor- tare igenice şi civilizate şi chiar să efectueze operaţii simple, de muncă manuală. IMEDIAT, dincolo de senMii uzual, care indică o maximă re- ducţie a intervalului dintre don,: evenimente, are şi înţelesul ik nemijlocit, direct, spontan. Sînt i. datele percepţiei senzoriale ce sr prezintă fără nici un fel de juijlo- 338 I cire şi nu implică interpretări. £ ţţ. priveşte datele conştiinţei aces- tea pot fi i. numai sub raport temp o r a r > e ^° fiind întotdeauna mijlocite. Memoria i. se referă la reţinerea informaţiei pe o scurtă durată (de secunde, pinăla 1' —2'). ceea ce se asimilează prezentului psihic şi asigură continuitatea acţiunii. IMITAŢIE, după Piaget, ,,ac- tul prin care un model este repro- dus (ceea ce nu implică neapărat reprezentarea acestui model, pen- tru că el poate fi doar perceput)"...; după Pieron: „reproducerea activă a modalităţilor de comportament percepute la o altă fiinţă". Există acte de i. la animale, mai ales la cele superioare (antropoide). O. Mowrer a constatat că reflexele de i. nu sînt necondiţionate ci dobîndite şi presupun coordonări oculomotorii, acustico-fonatorii etc. I. este un mecanism al învă- ţării, mai ales în forma sa primară, de învăţare latentă şi spontană. Astfel, copilul reproduce prin i. mişcările, gesturile, postura, vorbi- rea celor din jur, şi aceasta, prin preluarea schemelor de acţiune, fără a sesiza motivele respectivelor acţiuni. I. are loc doar la suprafaţa interacţiunilor inter individuale, constituind (şi la adult) un mij- loc de învăţare elementară a ro- lurilor sociale. J. Piaget remarcă „acomodarea... nu atinge echili- brul deeît cu condiţia de a da lucrurilor ceva. pozitiv, adică copii stabile sau reproduceri ce anunţă reprezentările propriu-zise. Toc- mai în aceasta eonsl ă inii 1.iţi.i". Deci i. ţine de iattira aeomoilativă a adaptării. I. altuia, a arătat J. Baldwin, este integrată într-un circuit fiind totodată sursă a lui altei' şi a lui ego. I. ca acomodare nu se referă însă mimai la per- soane ci şi la lucruri. I. este, după Piaget, „trebuinţa euhti de a retrasa perpetuu, pentru a se adapta, istoria lucrurilor, iar că această reproducere este cor- porală sau mintală puţin importă". II. Wallon defineşte reprezentarea ca o „imitaţie interiorizată a lu- crurilor". Aici intervine o i. amî- nată constînd din prelungirea aco- modărilor şi refacerea lor prin schiţări imitative sau ajustative. I. reprezentativă se realizează prin jocul simbolic în care sînt mode- late obiecte, personaje, acţiuni, în acelaşi sens se poate vorbi despre funcţiile imitative ale dese- nului. Observăm însă că, evoluînd progresiv., i. dobîndeşte alte cali- tăţi şi nu mai poate fi calificată decît prin extensiune ca i. Aşa t. deliberată şi intenţionată, deci vo- luntară prezintă cu totul alte ca- racteristici decît i. spontană. Daci. la baza talentului actoricesc sînt unele înclinaţii spre i., nu se poate califica drept i. şi empatia, transpoziţia, întruparea perso- najelor ctc. G. Tarele a constatat însemnătatea i. în viaţa şi evo- luţia socială dar a exagerat nemă- surat cînd a redus societatea la un ansamblu de indivizi ce se imită reciproc. I. rămîne un pro- ces primar, elementar, simplu cie modelare directă şi spontană. IMORAL, care se referă la atitu- dinile şi conduilelr ce se opun si contravin normelor morale. 1 n 339 22* sens absolut, negare conştientă a moralităţii. Se deosebeşte de amo- ral care înseamnă străin de morală Jn sensul ignorării voite sau nevoi- te a valorilor morale, în sensul indiferentismului faţă de criteriile moralităţii. IMPLEMENTARE, termen in- trodus de disciplina creatologică şi semnificînd integrarea în practica socială a noilor idei şi invenţii, propagarea, aplicarea şi transfor- marea în bunuri sociale a ceea ce este nou. IMPLICAREA EULUI, concept al psihologiei sociale ce desem- nează suscitarea, într-o măsură inaltă, a atitudinilor şi credinţe- lor individuale de către o situaţie fără echivoc. Ambiguitatea situ- aţională, conflictele valorice, nepo- trivirea cu expectaţiile subiectului a datelor de inediu, blochează luarea de atitudini. I.e. fiind anga- jare şi intervenţie activă, este şi o condiţie a creşterii performan- ţei (M.Sherif). în literatura anglo- saxonă, echivalent cu „ego-mvol- venieni". IMPLICAŢIE, relaţie logică ce indica cuprinderea unui lucru în altul, a unei idei în alta. în logică i. indică o succesiune necesara între propoziţiuni: dacă... atunci... B.Russel distinge i. materiale şi formale. Uneori i. exprimă şi re- laţia de contradicţie, în sensul că un termen A implică şi contra- dicţia cu un altul B. Este implicit ceea ce este conţinut într-un alt sistem de idei sau relaţii. înţele- gerea şi explicarea, presupun des- facerea i. unei situaţii. Pidg^t dis- tinge i. prin sincretism (ca fuzi- une globală a două propoziţii), j n r la nivel mai înalt încă două felini de i.: una între operaţiişi alta îm -•,. propoziţiuni. Relaţiile prin i. sini psihologic sincronice pentru i., după Piaget, „constau într-m- raport necesar şi extratcmpoi.i; IMPOTENŢĂ PSIHICĂ, st de incapacitate a iniţierii sau fin Uzării actului sexual din in<>U\. psihice, cum ar fi: autosugCsi i blocaj emoţional provocat ,!• hiperexcitaţie, de exacerbare,-) do- rinţei, condiţionarea negativă, fo- bia, refularea traumatizantă ci. Se tratează cu succes prin psiho- terapie. IMPRESIE, efect lăsat în con- ştiinţă de un factor din afară, gînduri, imagini înregistrate în me- morie, excitaţie, efect psiliofizio- logic al unei stimulări senzori- ale care este la baza unui aci perceptiv. în esteziologie i. arc înţelesul de percepţie nefinalizată şi integrată. Uzual, reprezintă o reacţie superficială dar complexa care este atît de ordin senzorial- cognitiv cît şi emoţional. IMPRINTING (termen cngl : Prâgung, germ.), cu sens de impreg- nare sau întipărire, fenomen ele- mentar, bazai şi precoce de îm a- ţare, descris de K. Lorenz (193r> •. Constă dintr-o reacţie prefererJ ia la (faţă de indivizi de aceeaşi spe- cie' de regulă, părinţii sau, une- ori, faţă de alte fiinţe) a puiului în primele momente de după naştere (la păsări, după ieşire.i din ou), reacţie de impregnare prin care se stabileşte o asocieţe f'iar 1 ' durabila, puiul urmind pretutin- { pe cel de care s-a impregnat beneficiind de protecţia şi te n ţ a ' u i - P f i n acest scurt con- asiste n ţ ' u i - P f i n acest scurt con- tact, Jn perioada critică timpurie, se formează deci un tip de conduită afiliativă ce funcţionează ase- menea unui instinct, deşi nu repre- zintă întrutotul un instinct. Posi- bilitatea i. începe cînd puiul de animal devine capabil de locomo- ţie şi dispare cînd îşi formează reacţii de frică ce determină evi- tarea obiectului mobil în loc de urmărirea lui. Unii cercetători trasează o analogie între răspunsul prin zîmbet la copii şi i. de la animalele inferioare. între 2 săp- tămîni şi 6 luni, copiii acordă mai mare interes figurilor umane decît altor tipuri de figuri. IMPROVIZAŢIE, ansamblu pro- cesual de răspunsuri şi acţiuni spontane ce rezultă dintr-o expe- rienţă, dar sînt ajustate şi dez- voltate, organizate şi efectuate „pe loc", în raport cu situaţia şi exigenţele ei. Astfel acţiunea de orice fel (artistică, didactică, tehnică, sportivă etc). nu este, ca atare, planificată şi pregătită anterior, ci se naşte, se încheie situaţional, solicitînd intens obser- vaţia, gîndirea şi imaginaţia crea- toare. I. implică o stare de opti- mum motivaţional nefiind favo- rizată de sub sau supramotivare. O anumită doză de i. se impune în oricare din activităţile com- plexe. I. implică şi un risc, dar ea poate aduce importante con- tribuţii creatoare. IMPULS, autoexcitare, imbold, incitaţie spre acţiune spontană, involuntară şi nedirecţională, izvo- rînd din instincte, trebuinţe, de- prinderi; sînt impulsive acţiunile neelaborate critic, desfăşurate fără sau cu diminuarea autocon- trolului, dar impunîndu-sc în mod imperios, ca expresie a unei nece- sităţi interne (foamea, de ex.). în dezvoltarea sa progresivă, omul ajunge să-şi stăpînească i. dar şi să utilizeze prin conversiune, energia i. în scopurile după care se dirijează. IMPULSIVITATE, dispoziţie spre excesul de reacţii spontane, pri- mitive şi necontrolate conştient; caracteristică a temperamente- lor insuficient luate în stăpînire prin autoregla] ui caracterial; une- ori simptome de întîrziere a dezvoltării psihice sau a unor per- turbări de comportament. în forme patologice apare în epilep- sie şi unele psihopatii. INADAPTARE, nerealizare a adaptării la un minimum de ce- rinţe sociale de ordin practic, şco- lar sau moral din cauza unor deficienţe native sau survenite ale copilului sau tînărului şi din cauze ce ţin de familie şi ambianţă. Este un fenomen grav atît pen- tru societate cît şi pentru indi- vid, care preocupă conducerile de stat şi experţii în psihologie, pedagogie şi sociologie. După R. Lafon, fenomenul de i. cuprinde atît de handicapaţii (deficienţii) motori, senzoriali şi intelectuali cît şi pe copiii şi tinerii cu grave perturbări de comportament. în afara i. cauzată de infirmităţi şi disfuncţii somatice există o alta de ordin psihic implicînd per- turbări ale afectivităţii, insta- 340 341 I bilitate, puerilism, iniaturitate, intelect de limită, logopatn. intîr- z.ieri mintale :;i. de asemenea, i. prin erori de educaţie, stări pre- nevrotice şi prepsihotice, defor- mări caracteriale, vagabondaj şi delincventă. Combaterea şi remi- siunea fenomenelor de i. la copii şi tineri implica şcoli speciale, sisteme de reeducare şi, în genn)h», măsuri de optimizare a, familiei şi activităţii de integrare socială. Psihologii au sarcini privind de- pistarea şi diagnosticarea cazurilor şi, de asemenea, propunerea me- todelor de compensare, reeducare şi psihoterapie. INANIŢIE, stare patologică de depresiune a funcţiilor vitale şi psihice; epuizare cauzată de lipsa cronică de hrană. Survine în urma unei privaţiuni obiective de hrană sau a refuzului ei, dato- rită hipobulimiei şi anorexiei. Cînd se pierd 2/5 din greutatea organismului moartea este imi- nentă. INAPETENŢĂ, tendinţa de res- pingere a unor stimuli sau com- plexe de stimuli într-o situaţie critică (boală, comă), în timp ce în perioade normale aceştia pro- vocau plăcere sau satisfacţie. INCIDENTAL, cu sens de 'în- tîmplător, prilejuit de anumite ocazii, iar nu de intenţiile şi voinţa subiectului; se foloseşte ca un atribut al observaţiei, memoriei, învăţării, sau unor conduite cir- cumstanţiale şi aceasta în opo- ziţie cu desfăşurarea necesară, re- glementată raţional şi voluntar al respectivelor procese şi conduite. INCOERENŢĂ, de/orgatii,.,,,, mintala, absenţa a Irgatui il< t l o g i c e ş i c < > 1 1 1 i u n i i ă ţ i 1 a ţ i i i | , acţiuni cit şi în gîndire şi vorbire P o a t e fi tranzitorie sau simpi,,,., al unei maladii psihice. INCOERENŢĂ A OÎNDIRII ABERAŢIE 'MENTALĂ INCOMPATIBILITATE, nor,:,.-, logică, relaţie dintre acţiuni, ni- , sentimente ce se exclud recipr,,, astfel încit nu poate exista, i, un moment dat, decît unul din termeni. I. de roluri (în psiholo- gia socială) se referă la roluri care se exclud din punct de vedere social, de pildă acela de judecă- tor şi răufăcător. I. de roluri tre- buie deosebită de rolurile contra- dictorii, care deşi admise de socie- tate, îl obligă pe individ să desfă- şoare o viaţă dificilă ca în cazul, rar, al femeii ofiţer de marină. INCONŞTIENT, ' ansamblu de dispoziţii, stări, procese psihofi- ziologice şi psihice care, momentan sau stabil, nu sînt conştiente. nu se conştientizează; psihismul bazai sau „de profunzime"; acea zonă, parte, instanţă a sistemu- lui psihic uman ce nu intră în sfera conştientului, deci este (ter- men mai adecvat) aconştientă, fără a înceta să fie psihogenă sau pregnant psihică. Se pot distingi' în mare două moduri de dezvol- tare a i. Primul este reprezenta! de ereditate şi de acele procese primare şi montaje ce se elabo- rează înainte de şi pe lîngă con- tiinţă. în acest fel a fost conce- put i. în secolul al XlX-lea de către H. Hoffding, Th. Lipps. W. James, W. Wundt. Cel de-al 342 I doilea, mai cuprinzător, consideră I, în contextul activităţii sau siste- mului psihic uman, ca un compar- timent al acestuia, şi dezvol- tîndu-se in reciprocă interacţiune cu compartimentul conştiinţei. Deci i. luat în sine nu are s>'iis, ci numai în raport cu conştientul. Această linie de interpretare este deschisă de Charcot şi '['h, Kibot, este formulată de P. Janet (1896) si larg dezvoltată de S. Freud şi ceilalţi psihanalişti, aceştia con- cepînd i. în diverse feluri. în modelul freudian clasic, i. apare într-o triplă ipostază: 1) ca atri- but al conlinuturilor psihice situ- ate în afara cîmpului de conştiinţă; 2) ca un compartiment sau instanţă a aparatului psihic, avînd carac- teristici aparte şi exereitînd un rol important în determinarea (re- glarea) conduitelor; 3) ca mod spe- cific de existentă a sinelui şi ca latură a eului şi supraeului. Re- zultă că i. are un sens dinamic (bază pulsională şi sediu princi- pal al conflictelor interne) şi un spns topic (delimitat de conştiin- ţă, uneori chiar închis). I. repre- zintă o altă latură (ascunsă) a vieţii psihic şi existenţei perso- nalităţii. Sistemul psihic uman nu poate {i actual conceput fără a considera „ambele reversuri ale medaliei", respectiv conştientul, şi inconştientul iar psihologia ştiinţi- fică evită atît reducţia la i. cît şi la conştient. După Kubinstein, con- ştiinţa JIU epuizează viaţa psihică a omului, iar Rieoeurs arată că este tot aşa de absurd sfi prezinţi con- ştientul făi ă i. i a -i i. făi fi con- ştient. Trebuie însă spus că dis- punem de mai multă claritate în studiul conştiinţei decît în stu- diul i. ce continuă să fie învăluit în ceaţă. Modelul psihanalitic al i. şi relaţiilor sale este cel mai ela- borat dar şi cel mai unilateral. Aceasta pentru că psihanaliza clasică limitează i. la pulsiuni spre plăcere, ce si ut. refulate, deci un i. refulat şi frustrat, şi pentru că, fixindu-se asupra psihologiei sexu- ale, nu ţine suficient: seama de determinările socioculturale. S. Freud a exagerat nemăsurat influenţa i. asupra conştiinţei şi posibilităţile i. de a se impune nemijlocit în conduită, ocolind controlul conştient. Fiind orien- tat biologist şi subiectivist, Freud a formulat o teorie a determinis- mului psihic prin care, în mod eronat, acordă i. un rol deeisiv- După Freud, i. este „reprezentan- tul pulsiunilor". Apărute la limita dintre somatic şi psihic, pulsiunile se simbolizează în imagini repre- zentative, se constituie in fan- tasme. După 1). Lagache, i. ope- rează o „punere în scenă" a dorin- ţelor şi aceasta fără ca, de regulă, să angajeze activitatea conşti- entă. I. este saturat afectiv, este dinamic dar energia libidinală se investeşte în reprezentări, dînd naştere !a ceea ce Freud denumeş- te fantasme ca unităţi ale desfă- şurărilor i. alît in condiţii onirice cît şi in stare do trezie. Pentru Frcud, visele reprezintă ,,calea regală" în descoperirea i., sînt atît metodă cît şi mostre de auten- ti>' i. în coiv.eciiilă, l'-gde cărora, (lupă Frr-lld, '.e :Mlpim visele ic.indcnsare, conversiune, depla- 343 sare, simbolizare) sînt identificate cu ligi de funcţionaro sau meca- nisme ale i. Tot prin acestea sînt. explicate şi actele ratate, iar unii autori Ic pun şi la baza genezei sentimentelor. în cea mai mare măsură, dinamica i. este explicată prin conflictele dintre tendinţele M proiectele libidinale, spontane şi egocentrice, şi interdicţiile supra- cidui ce se exercită prin refulare ia nivelul preconştientului şi prin regresare ele la nivelul conştiinţei. Instalarea în plan inconştient a conflictelor ia formele frustraţiei, a complexelor şi, în cazuri mai grave, ale nevrozei şi psihozei. Ana Freud a operat o clasificare în zece termeni a (v). mecanis- melor de apărare ale eului, ofe- rind astfel o viziune mai cuprin- zătoare asupra dinamismului i. Cum i. este considerat un sistem deschis spre sine pînă la autism dar închis în raport cu lumea şi rczistînd la investigaţia conştien- tă, tehnica psihanalitică (v.) îşi propune să scoată la suprafaţă, să conştientizeze conflictele in- conştiente pentru a le rezolva. Preconştientul se situează în zona de contact dintre i. şi conştient şi funcţionează ca un intermediar dintre acestea. Ralca observă că Freud a admis pre- sau subconşti- entul pentru a sublinia mai mult inaccesibilitatea sau greaua acce- sibilitate spre conştient a proce- selor primare ce ţin de i. Totuşi mulţi autori includ şi preconştien- tul ini. deşi acesta (i.) continuă să fie considerat revendicativ, ira- ţional şi rebel la legile de organiza- I re ale conştiinţei. H.Jiv sene- ,,/ u a ntnil fenomenului incou.ftu,-,/ este structura sa simbolică, Junii;., sa de oculta/ie ţi de negare. ]•• i, o caricatură a propriei fi mic, ,, subterană, o gramatică ;>, rcld!:;':,,,• închise. Pit'cescle inconsticu'c petrec iu a(iira timpului, au /,.- ţină consideraţie pentru rialdi.; şi se dezvoltă ca o dublură a cn; conştiente." Lacan declară că i. este structurat ca un limbaj sp< - cific, într-un anumit mod organi- zat (în sistem închis) şi di.'piiniii<) do „litere" ce se subordonează uimi legi gramaticale aparte. 1-Vinni Lacan imaginarul este „iluzie ne- cesară", cu funcţie de protecţie şi echilibru iar simbolicul cnris- punde culturalului şi semnifica- tivului. Rezultă că dată fiind congeneritatca şi inseparabilitatea conştientului şi i., însăşi i., dobîn- deşte o organizare chiar daca aceasta este mai slabă şi primitivă L. Vîgotski arăta că i. este insen- sibil la contradicţie, iar V. Ba.-,- sin arată că la nivelul i. se impune legea „tot sau nimic" de unde şi impulsivitatea sau spontaneitatea f. Structurile i. sînt predominant vectoriale, de unde contribuţia lor la cnergizarea şi dinamizarea în- treg sistemului psihic uman. în ge- nere, trebuie ca chiar înăuntrul i. să se distingă mai multe nivele de organizare şi dinamism pentru ci nu se poate susţine odată ca Pradines că i. este o totală neor- ganizare. Dezorganizarea şi iraţie- xialitatea i. sînt considerate num-'* 1 in raport cu structurile conştiente: şi raţionale, iar nu in genpre. Structurile i. sint dinamice clar n u în aceeaşi măsură şi plastice; dimpotrivă, relaţiile fişate în i. sînt neobişnuit de stabile şi rigide. Tocmai de axeea 1/reud se hazar- dează atribuind conflictelor şi complexelor fixate în i. în copilă- rie, un loc important in structui ile de' personalitate a adultului. C.G. Jung a susţinui că, alături de !• indicidutil exista un i. colec- tiv în care sînt fixate (evident, prin encullunilic iar nu prin codul cenctic) modelele culturale de bază ale comunităţii etnologice. L. Blaga a susţinut că modali- tăţile stilistice ale culturii sini fixate în i., pe care el ii socotea o realitate psihică amplă, cu o dinamică şi legi proprii şi îndepli- nind funcţii r.oologice. Dacă vom privi lucrurile astfel, atunci nu vom mai putea accepta, reducţia psihanalitică la o singură moda- litate de i. legată de o tendinţă unică (Eros şi Thanatos, sau voinţă de putere, sau dragoste, sau colinul!': a re ele.). Amintim clasificarea lui G. Dwelshauvers a formelor de i.: 1) ereditar, orga- nic, instinctiv; 2) f?si!i.:fi:io!oi;ic, ţinind de mecanisme şi operaţii neuropsihice; 3) mne-Jc; -1) afec- tiv; 5) raţional, generator de sinteze mintale; 6) latent activ de care ţine spontaneitatea şi telepatia; 7) automatic echivalent cu subconştientul; 8) cocunştieut, definind după M. Princc', eut secundar. M. Kalea (1926). dis- tingea trei feluri de i.: ai;toi:'a/ic, afectiv şi funcţional. L. Bellak cere să Î.C facă o ciLtind'v, netă între i. fi:'ologir- (în considerarea Căreia este cel mai ni'jlt. interesată medicina psihosomatică), \.struc- tural sau latcnt-automatic şi i. dinamic sau afectiv ce este în atenţia psihanalizei. După Pavlov, i. intervine mai ales în condiţiile activităţii disociate a celor două sisteme de semnalizare. A. Lcon- liev situează în zona i. toa^e relaţi- ile senzoriomotorii şi perceptive c e nu sint conştintizate. Apelind Ui experimentele lui Uznadze cu pri- vire la montaj (ustanovk'M. l'.lias- sin scrie: „Dacă recunoaştem că fenomenele psihice nonconştiente sint strîns legate de funcţia de manipulare a informaţiei, sîntem obligaţi, de asemenea, să admitem că aceste fenomene nu sînt mai puţin intim legate de funcţia de formare şi utilizare a twjntajclor, dat fiind că fără rolul intermediar al acestora din urmă, transforma- rea informaţiei în factor de reglaj nu se poate produce. Ţinînd scama de această circumstanţă , obţinem dreptul de a considera procesele de tratare a informaţiilor şi pro- cesele de formare şi utilizare a atitudinilor ca cei doi factori prin- cipali ai inconştientului, asigurînd participarea activă a acestor doi factori la acţiunea adaptativâ a organismului". Sînt numeroase ex- perimente ce dovedesc că şi la om se pot forma reflexe şi sisteme de reflexe (stereotipe, montaje) fără participarea sistemului ver- bal şi fără o conştientizare ulte- rioară. Bjalava apreciază că prin elaborările implicite, ale unor mon- taje, se nasc şi noi dar inconştiente mecanisme de reglare a activităţii. Uneori atitudinile fixate in 1.neaga ordinea impi'ba de conştiinţă, 315 l manifestările lor apărînd ca iraţionale sau inexplicabile ca in situaţiile exprimate prin dictonul ,,dc gustibus nnn disputandum". l/:eud nu line seama de structu- rările automatizate şi prezintă dramatic i. afectiv şi dinamic declarind „sintem trăiţi de forţe necunoscute fără ca să ne dăm seamn". Adevărul este însă că nu toate şi nu întotdeauna moda- lităţile relativ diferenţiate (în număr tic 3-4-8..., încă nedeter- minat) ale i. sînt în conflict factorii de conştiinţă şi insensi- bili acestora. O dovedesc şi fap- tele de germinaţie (,,cerebralii: latentă") din procesele creative în care i. preia şi împlineşte proiecte şi căutări ale conştiinţei, ca în întîmplările celebre pe care le relatează H. Poincare, Hadamarei ş.a. Xu întotdeauna i. se opune conştientului, uneori este şi suba- diacent lui, este în sinergie cu conştientul. El (i.) râmînc, după opinia noastră, în principal o forţă energizantă, un factor bazai de dinarul zare a conduitelor, avind alte legi de organizare decit con- ştiinţa (fapt demonstrat prin para- doxul viselor, printr-un alt mod de prelucrare a informaţiei) ; I. este o verigă internă sau o treaptă a ierarhiei simultane a acţiunii umane. Toate actele şi procesele psihice conţin în acelaşi timp, componente conştiente şi i. (O. JMiller). Considerînd relaţiile com- plimentare dintre conştient şi i. este necesar să se releve rolul pre- dominanl esenţial si decisiv al conştientului (III stări normal'-) si să se lină seama de imerpeiu- traţia acestora, da permeabilita- tea graniţelor dintre i. şi conşti- ent. INCONŞTIENT COLECTIV, ( n . cept introdus de K. Jung penii i, a defini, spre deosebire de /,<,•< o.,. şticntul individual, stratul profund de i., avind un conţinut tran^n - dividual (după L. lî.'aga.— anonim dar corespunzător schemei gen<- ral-umane şi modelelor cultural.' proprii comunităţii etnologice cu răspunzătoare. După Blaga în i.c. se fixează trăsăturile stiKsti: •• ale culturii. Acestea rezultă Hm comunitatea aşezărilor, clin iimb.1 şi relaţii familiale (Levi-Strav.sr.. din mituri şi tradiţii, mod de trai ctc. Jung propune ca unităţi com- ponente ale i.c. arhetipurile. INDEPENDENŢĂ, caracteris- tică a celui ce refuză sau reduce la maximum dependenţa de alţii, preferind autonomia în baza unui sistem de atitudini personale bine conturate şi autoacceptate. !. se accentuează tot mai mult pe măsura maturizării şi dezvoltării personalităţii, reprezentînd atî<; o premisă cît şi un rezultat al aut ; • educării. în instrucţie şi euaeaţie se urmăreşte i. copiilor şi tine.ih.i în activitatea lor. La nivelul gru- pelor şcolare i. este implicată în self-govennent sau autoconducere. INDETERMINISM, concepţie teoretică idealistă prin care se susţine inexistenţa legilor obiec- tive şi primatul întîmplărilor în anumite domenii ale realită- ţii; ri'spin;;"' df/eniunisiiiiil (cau- zalitatea, necesitatea, legitatea obiectivă); în psihologie, i. a. fost promovat prin iufioducerea principiului liberului arbitru, in genere, prin absolutizarea autono- miei Şi activismului eului, ale cărui demersuri ar fi imprevizi- bile. Ca şi în tizică, îu psihologie, susţinerile indeterministe au spe- culat complexitatea domeniului, identificînd determinările de tip statistic cu i. INDICIU, în genere, semnificant concret, legat de percepţie, iar nu de reprezentare, un dat senzo- rial care semnalizează ceva. După Piaget: „în sensul strict şi limitat al cuvîntului, un indiciu este un dat sensibil care anunţă prezenţa unui obiect sau iminenţa unui eveniment (uşa ce se deschide şi care anunţă o persoană)". în alţi termeni i. este agentul percep- tibil al unei semnalizări directe, bazate pe o legătură condiţiona- tă. Se deosebeşte de semnificantul verbal sau de alte simboluri ce operează designativ şi categorial. INDIVID, unitate, definită în principal biologic (caracteristică a oricărui organism), şi care nu poate fi segmentată, disociată, Restructurată fără a-şi pierde spe- cificitatea; conceptul s-a impus în biologie întrucît organismul nu poate fi dezmembrat fără ca proprietatea lui fundamentală, viaţa, fiinţa să nu dispară. La i. uman calitatea de unitate indi- solubilă este şi mai pregnantă întrucît include şi organizarea psihică, conştientă. I. este omul considerat în ce are definitoriu ca sistem unitar dar fără nici o referire la notele de valoare. I. este considerat fundamental ca o unitate vitală indesmembrabilâ in primul riad sub i aport biolo- gic şi, mai puţin, sul; raportul determinărilor socioistorice, ţi- nînd de personalitate. INDIVIDUALISMW^ctrină eti- că subiectivistă şi j|^r' j^trieă 346 încereînd să-şi adaptjCi ormcle la cerinţele existenţi £ue^, c le in- dividualităţii considerată 'v:, "Jal. Mentalitate şi atitudine vizind subordonarea intereselor generale şi a relaţiilor sociale faţă de in- teresele proprii, individuale. M. Gorki considera că i. este părin- tele tuturor josniciilor. Opus co- lectivismului, solidarităţii şi res- ponsabilităţii sociale. INDIVIDUALITATE, caracte- ristică a celui ce constituie un individ; ansamblul de proprietăţi somatice, psihice ţi psihosociale cu o structură specifică, singulară şi prin care respectivul subiect se deosebeşte de ceilalţi. I. este rea- litatea complexă a individului, considerată din punct de vedere descriptiv, dar nu şi axiologic. Deci i. poate fi identificată cu persoana dar nu şi cu personalita- tea. I. umană nu poate fi redusă la infrastructura biologică, la orga- nism, întrucît omul ca fiinţă nu poate fi conceput doar biologic. INDIVIDUALIZARE, proces de constituire a individualităţii din punct de vedere somatic şi social prin definirea unor structuri pro- prii şi diferenţiale, prin care se realizează coerenţa şi unitatea per- soanei. Subiectul se i. prin com- portamentele şi activităţile sale, prin reactivitatea şi stilul său. în 347 educaţie, I, semnifică adaptare^ influenţelor şi metodelor la spe- cificul individual al fiecărui copil, la posibilităţile şi cerinţele sale adoptînd, după Makarenko, rlra- tegia sprijinirii pe însuşirile pozi- tive îp vedfrea combaterii celor negative şL a facilitării unei dez- voltări armonice. INDfJCTOR, în asociaţie, caro provoacă relaţia cu celălalt. în procesele de învăţare şi de suges- tie, i. desemnează subiectul care emite mesajul adresat celui indus. în hipnologie şi parapsihologic, de asemenea, i. este cel ce suges- tionează, hipnotizează, emite te- lepatema, către un medium sau un percipient. INDUCŢIE, strategie a gîndi- rii şi formă de raţionament, con- stînd din trecerea de la fapte la concluzii generale, de la legi par- ticulare la teorii şi legi superioare. I. se sprijină pe experienţă, com- pensînd insuficienţele deducţiei, dar dispunînd de o mai redusă rigoare de probabilitate. Bache- lard consideră că 1. şi conceptuali- zarea reprezintă aceeaşi operaţie. INDUCŢIE RECIPROCĂ, feno- men de distribuire coordonată a celor două procese nervoase fun- damentale la nivelul centrilor nervoşi corticali şi subcorticali. La nivel cortical, se distinge o inducţie negativă şi una pozitivă. I. r. nega- tivă succesivă constă în faptul că procesul excitator determină, după încetarea acţiunii sale, apa- riţia la periferia focarului său a unui proces de inhibiţie. I.r. pozi- tivă constă înfăptui că un focar I de inhibiţie este înlocuit de cy. i taţie. Există Li o i.r. $imui\!,.. (imediată;, care presupune OH.-VI tenta unor focare de excitaţii- inhibiţie. La nivel medular şi , unor instanţe encefalice suin DI t i c a j e i.r. simultană s a u succezi.. asigură inervaţia reciprocă a 11101, neuronilor muşchilor agonişti antagonişti, desfăşurarea unor n flexe ritmice (alternante) soni , tice, vegetative şi somatove^r tative. Prin I.r. se explică sein tivitatea neuropsihică şi o serie (!.• aspecte ale structurării activităţii psihice. INERŢIE (opusă mobilităţi),. tendinţă a proceselor nervoase di a se desfăşura lent, de a stagna, de a persista într-o anumită for- mă de organizare; particularităţi analogice ale fenomenelor mintal' şi emoţionale. I. este o însuşire necesară a activităţii neuropsihi- ce, fără ea neputîndu-se concepe reflexogeneza, memoria, deprin- derile etc. Accentuarea i. poat.' prezenta o caracteristică tempera- mentală, iar uneori se întîlneşte ca sindrom psihopatologic. INFANTILISM (lat. infantilis - de copil), structură afectivă, gestică şi mentală, caracteristica pentru vîrsta copilăriei, dar men- ţinută sau reapărută la vîrsia adultă. Este legată de o întîrziere a dezvoltării fizice şi psihice, sau, în contextul senilităţii, de o regresiune. INFATIGABILITATEA NER- VULUI, proprietate a nervului de a nu obosi în toată perioada acti- vităţii, deşi pot fi observate unele modificări fiziologice, cum sînt: 348 mărirea distanţei dintre impulsu- _:i<, rare alcătuiesc influxul ner- vitezei de con- rile care alcătuiesc vos, micşorarea vi ducere etc. I.n. a fost constatată de fiziologul Vvedenski. INFATUARE, acordarea unei prea mari importanţe propriilor j ăreri, merite, realizări, senti- mente. I. aduce prejudicii rela- ţiilor interindividuale, adesea meritele celorlalţi fiind subapre- ciate. I. izvorăşte din incapaci- tatea persoanei de a se autoapre- cia corect, de a judeca critic şi comparativ valorile. INFERENŢĂ (din lat. inferre — a duce, a introduce), strategie a gîndirii, constînd din derivarea unui enunţ din altul sau din extragerea, dintr-un fapt sau o aserţiune dată a tuturor conse- cinţelor care pot rezulta. I. ime- diată, după cum arată Claparede, încearcă să descopere ceea ce nu furnizează percepţia, sau cum scrie Piaget: „Subiectul face apel la elementele care nu sînt per- cepute fizic pentru a trage dis- juncţiunea dintre elementele fizice date şi cele absente, care nu poate fi obţinută prin mijlocirea numai a unora din ele." I. imediată presupune trecerea de la o pro- poziţiune dată la o alta, fără aju- torul unui termen mediu, în timp ce i. mediată sau raţionamentul reuneşte trei aserţiuni, după mo- delul silogismului. I. poate fi atît inductivă cît şi deductivă. B. Russell scrie: „Ceea ce caracte- rizează progresul ştiinţei constă In aceea că faptele devin din ce în ce mai puţin numeroase şi inferenţele din ce în ce mai nume- roase". INFERIORITATE, calificarea complexului dezvăluit de A. Adler, care consideră că apare cu nece- sitate în copilărie în urma con- statării i. în raport cu adulţii din punct de vedere intelectual, prac- tic şi moral. Poate fi generat şi de o infirmitate fizică. Complexul de i. constă într-un sentiment de. neputinţă, de incapacitate de- primantă şi se poate prelungi, fie prin retragerea în sine şi abandon, fie prin acţiuni energice de depă- şire a deficienţei în cauză sau de autorealizarc într-un alt dome- niu. INFIRMITATE, diminuare sau lipsă a unor funcţii importante ale organismului; poate fi conge- nitală sau dobîndită. I. este incu- rabilă însă organismul poate fi supus unei reeducări sau com- pensări. I. poate fi motrice, men- tală, viscerală (insuficienţele men- tale, hemiplegiile, ataxia, cecita- tea şi surditatea, diabetul, cardio- patiile şi pneumopatiile). INFLUENŢĂ, acţiunea conşti- entă sau inconştientă exercitată de un subiect asupra altora, determinînd modificări în orien- tarea şi comportamentul acesto- ra. Este de notat şi cota de retro- acţiune de la cel ce suportă i. INFLUX NERVOS, ansamblul biocurenţilor de acţiune, formaţi pe baza diferenţelor de potenţial, de pe aceeaşi faţă a membranei nervoase, în urma acţiunii unui excitant şi care se propagă de-a lungul membranei intr-un sineur sens, bine determinat. Orice niem- 349 I brana celulară şi deci şi cea ner- voasă este polarizată, datorită semipcrmeabilităţii şi selectivi- tăţii membranei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, datorită reparti- ţiei inegale a ionilor în interiorul citoplasmei şi în lichidul tisular. Aplicarea unui excitant are drept urmare schimbarea permeabilită- ţii membranei, permiţînd trecerea masivă a ionilor de Xa în inte- riorul celulei, faţa externă a mem- branei devenind acum negativă, iar cea internă pozitivă. Prin aceasta se produce depolarizarea membranei, adică perturbarea c- chilibruhu bioelectric, reprezen- tat de potenţial de repaus. Cînd depolarizarea atinge valoa- rea de 10 V, valoare numită „nivel critic", apare potenţialul de acţiune, care se propagă de-a lungul membranei, creînd o suc- cesiune de diferenţe de potenţial. Pe măsură ce unda de depolari- zare avansează, în urma ei are loc imediat procesul de repolarizare a membranei, prin ieşirea din celulă a unei cantităţi aproximativ egale de ioni de K, faţă de ionii de I\a intraţi. Propagarea i.n. prin fi- bra nervoasă nu se face în mod pasiv, ca un curent electric, ci este un proces activ de autopro- pulsare, care se realizează cu consum de energie. Viteza de con- ducere a i.n. este în funcţie de proprietăţile nioiiofuneţionale ale fibrelor juTvoasc. INFORMAL, caracteristică a relaţiilor grupărilor şi organizări- lor constînd în absenţa determi- nărilor şi cadrelor instiuiiion-lo, oficiali-, formale. Raporturile şi fenomenele de \. ale psihologiei sociale se dezvoltă spontan reflei - tind cu maximum de autenticita- te structurile de personalitate M dispoziţiile asociative sau npui. sive ale acestora. Sînt i. reiatul, de prietenie sau duşmănie, grupu- rile de distracţii sau lucru "ale adolescenţilor, stările de spiiii opiniile intime şi convingerii, etc. Marc însemnătate au liderii i. înăuntrul micro- sau macrognij".i - rilor formale se dezvoltă cu nece- sitate relaţii, grupări şi orien- tări i. care pot fi în acord. (Uv- acord sau raporturi neutral* cu primele. Sub raport pratc mijlocită prin purtători materiali si modificări cuergdice dar i. însăşi (conţinui ui ei) nu depindu de natura suportului substanţinl- energetic, acelaşi mesaj puţind fi transmis pe variate căi şi sto- cat prin diverse mijloace. De aici concluzia despre caracterul sau semnificata ideală a i. Semnalul este organizat ca model (paltern) în raport cu izvorul i. ca original sau cauză i. 'X. Musabaeva, f. Iriinie). Relaţiile informaţionale se particularizează prin cores- pondenţa în timp a evenimentelor succesive cauză-efect şi printr-un anumit grad de izomorfism al lor. în concepţia sa clasică i. reduce o incertitudine în cadrul circuitului emiţător-receptor, depinzînd pro- babilistic de ce poate emite stimulul şi de ce poate selecţionaşi prelucra sistemul de recepţie. După cum entropia fizică este măsura dezor- ganizării, aşa i. transmisăprintr-o serie de semnale este legală de organizare, iar cantitativ, i. poate fi interpretată ca „negentropie" şi poate fi măsurată ca logaritm negativ al probabilităţii. Asupra legăturilor dintre i. şi entropia termodinamică a insistat L. Bril- louin. în acest model, condiţia i. este ca mesajul să fie rezultatul unei alegeri din altele posibile (i. selectivă). Sursa trebuie să emită cel puţin două mesaje pentru ca prin alegere (discriminare) să se obţină i. Cu cît sînt mesajele mai noi şi neaşteptate cu atit i. este mai pregnantă. CI. E. Shannon (l')lS) a ekiU'iat teoria statici' ă a traiiiiuUiei bcrnnalelor <. oii:.,id'- rinei i. ea o cantitate măsurabilă, lăcînd abstracţie t\c- semnificaţia ei. In schimb a adîncit problemele codiiicăni, ale capacităţii i anal'- lor de t raiismisie şi ale zgomotelor (pcruirbaţiei). Dată Imul entropia unui sistem emitem, cantitatea de i. transmisă pe un canal va avea o probabilitate globală ega- lă eu suma logaritmilor fiecărui semnal, devenind maxima tind fiecare din evenimente este eehi- probabil. M. Golu notează: ,,vo- lumul i. conţinute într-un s^tem complex este egal cu suma i. conţinute in fiecare componentă a sa 1 '. Ivolmogorov apreciază că. măsurarea cantităţii de i. în sis- temul lui Shannon „permite rezol- varea pînă la capăt a unei clase mart de probleme în care pînă la capăt n-a fost deloc clară inde- pendenţa soluţiei faţă de particu- larităţile cantitative mai fine ale informaţiei". în alţi termeni: „can- titatea de i. se ia ca termen teh- nic, ca indicator statistic pentru a descrie o gamă largă de sisteme de comunicaţie, începind cu cele mai simple — telegraful — şi ter- mini nd cu cele mai complexe — dialogul direct dintre doi subiecţi umani" (i\l. Golu). Această coordo- nată obiectiv-cantitativă a i. mă- surată în biţi (v.) sau în alt mod, a găsit o serie de aplicaţii speci- fice în sfera ştiinţelor biologice şi sociale şi a psihologiei. Totuşi consklcrînd că i. are o deplină şi vitală semnificaţie numai in ca- drul sistemelor cu autoreglaj, do- tate cu organizare sau apte de 351 350 I aut^organizare (sisteme evolutive) a fost evidenţiată si limita teoriei „claînx'', matematice (Shanoiiiit a i. Gh. Zapan este printre primii care observă inadecvarea relativă a formulei lui CI. K. Shannon la calculul i. al cunoaşterii prin învă- ţare întrucît, odată cu organiza- rea în procesul învăţării interve- nind şi dezorganizarea; formula Shannon înregistrează i. eronată alături de cea corectă, singurul ei sistem de referinţă fiind ignoranţa. Oh. Zapan consideră că entropia şi negentropia se dezvoltă iniţial împreună şi relevă o luptă a con- trariilor, dar pentru a măsura ex- clusiv progresele organizării este necesar să se ţină seama de cursul evenimentelor care, în ordinea învăţării,sînt,,preferenţiale". Pro- punerea lui Gh. Zapan de a calcu- la cantitatea de i. în sistemele evolutive cu evenimente preferen- ţiale reprezintă în fapt o centrare, dincolo de cantitate, pe latura ca- litativă a i. I. nu poate fi despăr- ţită de utilitatea ei (Ukrainţev); deşi nu poate fi despărţită de procesele substanţiale şi energe- tice (J. Zcman) totuşi ceea ce pri- mează în i. este semnificaţia (Mon- tan). In ordinea umană contează, în primul rînd, i. ca spor de cu- noştinţe şi ca putere de organizare (O.C. de Bauregard). Beneficiind de instrumentaţia teoriei i., ştiin- ţele economice, sociale, pedagogi- ce, ca şi psihologia au fost nevoite să încerce să abordeze latura ca- litativă a acesteia. G. Miller ela- borează, în legătură cu calculul elementelor ce pot fi cuprinse con- comitent de conştiinţa clară, con- ceptul ca segment de î. ce implii \ condensarea, simbolirarea si <_-._, T ,._ lari a unei serii de unităţi i. <: Klans propune conceptul de m< lainfonnaţie care este definit ... . mantie şi aceasta la diferite ; : voie. în acelaşi sens, V. Să'niea;:-- vorbeşte despre i. co^v.ili-fi. in; legînd măsura în sens marsisi • unilalo dintre cantitate şi călit •• te şi corelînd teoria i. cu lemj reflectării, L.l\lXehkcr (I'>7I defineşte i. ca relaţia dintre d /.-.•' mulţimi (subiect şi obiect), ij, măsura i. ca, măsură a ord-nTr, mul'liII; I istărilor purtătorului (a-e; ;.•- lului detector) adecvat mulinna stărilor izvorului (s/isnulu/ui). Lo- gica dezvoltării teoriei i. duce, după Vekker, de la conceptul de cantitate de i. ca măsură a ordo- nării (mai precis a coordonării celor doi termeni — mulţimi, la conceptul despre caracteristici Ir calitativ-structurale ale i. ca for- mă a ordonării. V. Săhleanu no- tează adecvarea şi justificarea termenului ca in-formafie sau formare în, desigur în subiectul receptor ce modelează izo-morf, respectiv izo-form datele obiec- tive. L.M. Vekker tratează „forma ordonării" ca latură de conţinut a i. care se situează la diferite nivele între o 'v.) scală a izomor- fismelor. Deci aspectul calitativ, semantic al i. caracterizează cores- pondenţa biunivocă dintre cele două mulţimi. Nu trebuie însă omis faptul că proprietăţile şi stările sursei sînt codificate va- riabil (uniform sau neuniform, homomorf sau heteromorf) de că- tre receptor. Redondanţa contri- 353 buie la o mai bună şi sigură recep- ţie prin itilâtur a..,i .•" i c>m..'i<,-l..r (le tond dar daeâ e-,le e\ce-;ivâ. îngreuiază comunicarea. Acea si ă caracteristică cantitativă este îi^a, depăşită prin activisniul selec- tiv si repertoriul de modele inter- ne (subordonate unor reguli sin- tactice), de care dispune subiec- tul şi care nu numai că recepţio- nează dar şi detectează, extrage si prelucrează i., trece de la codi- ficare la decodificarea ei, desco- perind prin „atiibuire", semnifi- caţii, particularizate ca sensuii. Teoria semantică a i. (\\'eav< r) nu recunoaşte relaţiile informa- ţionale decît acolo unde intervin semnificaţii. Acestea pot fi însă variabil concepute. Bar-Hillel le înţelege prin negaţie care prezen- tînd toate „descrierile" pe care o i. le exclude. Vekker se referă la grade de izomorfism sau de re- producere dar acestea sînt clare mai mult la nivelul reperelor spa- ţio-temporare. Modul în care se efectuează modelarea conceptuală surprinzînd categorialul şi nece- sarul prezumptiv poate fi numai formalizat iar nu calculat sub toate aspectele şi aceasta obligă la conlucrarea te«riei i. cu psiho- lingvistica şi cu epistemologia. Sub acest raport, devine determinant sistemul de elaborare şi valorifi- care a i. cu toate interacţiunile sale infraspecifice (nivele de in- tegrare, sisteme de referinţă) şi destinaţia orientativ-adaptativă a i. care din i. reproductivă se converteşte în i. de comandă. Circuitele de reglaj prin fcedback nu pot, mai ales la nivelul uman 23 — Dicţionar de psihologie şi social, fi d '^părţile de elubo- i.ir.-.-a s, 11 . T i ! . • i •-'•ih-iJUR--.-. T r v a . î j i d (.k- l a c , ! i l l i t a U a f i e i . l a C l l i t i U i t c a de specificare a, i. (latură călit n- iivâ), Bar-H.illi-1 consideră că i, smitin/ică, în sens absolut, poale li considerată i. jrivjiiiatică ideală. e'va ce ne aminteşte de dictonul i - mc sociale de existenţă (Makarcn- ko|. Legislaţia şi teoria, penală folosită in ţara noastră includ,- acest aspect sub forma funcţiei educative a pedepsei, în vedere;; reintegrării devianţilor, după exe- cutarea pedepsei, ca membri , u drepturi depline ai societăţii. INFRAUMINAR (Sl/BLIAir- NAR), stimulare sub limita de intensitate necesară pentru apa- riţia unei senzaţii (pragul minimi; proces ce se desfăşoară sub nive- lul conştiinţei, care nu se conştien- tizează. INFRALOGIC, operaţii concre- te, care nu influenţează asupra claselor şi categoriilor ci asupra părţilor obiectului, a dispoziţii- lor spaţiale, temporare şi a de- plasării. INFRASTRUCTURĂ, sistem de relaţii între elementele funda- mentale ale unui macrosistoui. I. deţine un rol important: în deter- minarea fenomenelor de ansambi u, fiind, de regulă, ascunsă, profun- dă, în societate, o i. este baza s<>- cial-economică sau sistemul rela- ţiilor de producţie. Psihologia recurge la acest fenomen pentru a califica unele dispoziţii incon- ştiente, organizarea personalită- ţii, schema personalităţii de bază. INHIBIŢIE, proces nervos fun- damental ce acţionează în sens invers excitaţiei; este negativ şi îndeplineşte funcţii de frînare, opri- 354 re, mijlocind selectivitatea în dis- tribuirea şi gradarea impulsurilor nervoase pozitive. Constatată, ini- ţial, la nivel periferic a fost •presupusă de I. Secenov şi demon- strată de Pavlov ca i. centrală, la nivelul activităţii emisferelor cerebrale. Ch. Shcrrington a con- statat că intrarea în funcţiune a unei grupe de reflexe provoacă întreruperea şi blocarea altui grup prin inducţie negativă. Este fe- nomenul de i. externă, deosebit de !• internă, considerată, de Pavlov, a fi de natură exclusiv corticală întrucît rezultă din con- diţionare, este elaborată şi activă, de unde şi calificarea de i. activă. Spre deosebire de i. înnăscută, ne- condiţionată, care intervine spon- tan şi univoc în cazul în care apare un nou focar de excitaţie ce induce negativ un altul sau în cazul unei suprasolicitări prin intensitatea sau durata unei stimulaţii (i. supraliminală, i. de protecţie). I. dobtndită prin condiţionare, ac- ţionează variabil şi comutativ conform modului în care ,s-a produs condiţionarea. Astfel un reflex format poate fi „stins" dacă în repetate rînduri stimulul ce fusese întărit alimentar şi provoca salivaţia nu mai este asociat cu hrana. Stimulul îşi pierde valoa- rea de semnal pozitiv şi se trans- formă în semnal negativ. La stimulul respectiv, care nu rede- vine indiferent, se elaborează o reacţie inhibitivă, negativă. Prin i. necondiţionată se poate produce o stingere a reflexelor, în sensul dispariţiei lor. Prin i. cmidiliinhi.'ă se produce o „stingere" care rezul- tă din negativarea reflexelor care nu dispar ci persistă ca reacţii de reţinere. O dovadă în acest sens o constituie fenomenul de dezinhibare, prilejuit de noi sti- muli şi care dovedeşte că refle- xul „scapă", mai mult sau mai puţin facil, de sub tensiunea fre- natorie. Şi mai evident decît în forma i. de stingere este carac- terul activ al i. corticale sub for- mele i. de diferenţiere şi a i. de intîrziere. Din doi stimuli apro- piaţi sub raportul calităţii lor, unul este întărit sistematic iar altul neîntărit. Iniţial datorită iradierii excitaţiei a generaliză- rii primare, şi stimulul neîntărit provoacă reacţii. Cu timpul însă, acestea slăbesc şi dispar datorită i. de diferenţiere. Şi în cazul în care, la diverşi stimuli, se formează diverse reacţii pozitive cum ar fi operaţiile motorii, tot i. de diferen- ţiere este la bază. Tot aşa unul şi acelaşi stimul poate da efect pozi- tiv dacă este prezentat singur şi efect negativ dacă este prezentat cu un altul, care, astfel, capătă funcţie de „frînă condiţionată". Cînd între aplicarea stimulului con- diţional şi aplicarea stimulului în- tăritor se lasă un interval de timp, care, la animale, nu poate depăşi trei minute, reacţia ajunge să se declanşeze numai după trei minute de la declanşarea stimu- lării condiţionale iar nu odată cu aceasta. Este un fel de diferenţie- re în timp, pe care Pavlov o pune pe seama i. de întîrziere. Este i. de întîrrirri; cînd stimulul condi- ţional continuă să fie dat pînă la întărire -;i c.sie i. vr.^/i^iiilă 'urmă 23* 355 I condiţionată) cînd stimulul dat iniţial se întrerupe şi întărirea se aplică singură (nu pe fondul stimulaţiei asociate) după 'I' — '.V. La om, i. cunoaşte o dezvoltare extrem de complexă fiind suportul analizei şi sintezei, sistematizării reflexe şi autoregiajului. Nu se poate concepe excitaţie fără i., cele două procese fiind in unitate dialectică. Faţă de excitaţie, i. activă întleplineşte un rol de ,,dis- pecer" permiţîndu-i să circule pe anumite căi, să se gradeze, să se comute etc. Coordonarea în ac- tivitatea nervoasă superioară, şi implicit în adaptarea la mediu, este direct dependentă de dezvol- tarea i. centrale. Pavlov scria: „prin această inhibiţie, activita- tea de semnalizare a scoarţei este continuu corectată şi per- fecţionată... în felul acesta se manifestă continuu capacitatea supremă de adaptare a organismu- lui la condiţiile ambiante, sau cu alte cuvinte, o echilibrare mai fină şi mai precisă a organismu- lui cu mediul înconjurător". în ultimii ani, P.K. Anohin a promo- vat, în baza a numeroase argu- mente, ipoteza că i. nu este un proces nervos prin natura lui, deosebit de excitaţie, ci, în siste- mul complex al activităţii nervoa- se, i. ar fi numai o formă condi- ţionată negativ a excitaţiei, ar fi o excitaţie inhibantâ, frenatorie, ar fi ceea ce rezultă din acţiunea reciproc contrarie a două procese excitative. INIŢIATIVĂ, dedanş.'.rea de noi acţiuni, relevare ; ; i rezol- varea practic-actionalâ a unei situaţii problema. I. este legată de forţa individului, de impunere a noului şi de capacitatea societăţii de acceptare a acestui nou. I. presupune cel puţin trei etape, conştiinţa de problemă, rezolvarea mintală şi rezolvarea practic-ac - ţională a acesteia. Spiritul de i. este o condiţie a creativităţii. INOVAŢIE, producere a ee\ a nou care este asimilat şi obiect j vat în activitate, relaţii, produse C. Thompson o defineşte c. „generarea, acceptarea şi implant n- tarca noilor idei sub forma pr n (v- selor, produselor sau serviciilor". Efectul de i. presupune ca noua idee să fie valorificată social, răs- punzînd unei necesităţi, rezolvîiul o problemă, determinînd un pro- gres în oricare clin domeniile vie- ţii şi activităţii sociale. I. nu este niciodată absolută ci porneşte de la elemente şi structuri preexis- tente pe care le transferă, modi- fică, recombină etc. — cota de creativitate fiind variabilă. Se disting i. primare ce au la bază o idee originală şi i. derivate prin dezvoltarea şi aplicarea ideilor noi. Fiind condiţionate social, deci pornind de la anumite posibilităţi şi răspunzând unor cerinţe obiec- tive, i. depind şi de relaţii, ştii de activitate, putînd fi viguros stimulate prin tehnicile de crea- tivitate. INSIGHT (termen engl., germ. EINSKHT), act brusc de sur- prindere sau înţelegere a unei re- laţii bai-, situaţii; apropiat ca Înţeles cu termenul de intuiţie in- telectuala. Uneori, sensul de I iluminare instantanee. în zoopsi- hologie a fost uti!i.;at pentru a desemna momentul depăşi ni ob- stacolului în urina încercărilor şi greşelilor. în psihologia intelectu- lui desemnează efectul rezolutiv al restructurării şi relevării unor noi raporturi. în genere, moment de salt al cunoaşterii ce-şi su- primă mijlocirile apărînd ca ne- mijlocit. INSOMNIE, dereglare a som- nului normal, incapacitate a- cută sau cronică de a dormi da- torită persistenţei unor centri de excitaţie din cauze organice, neuronale sau psihice. Abuzul de somnifere permanentizează dispoziţiile spre i. INSPIRAŢIE, stare psihică, caracterizată printr-o puternică tensiune interioară; apare în cursul desfăşurărilor ce duc la conturarea liniilor parţiale, u- neori generale, ale viitoarei cre- aţii. Este, în general, atribuită oamenilor de artă, deoarece pre- supune un înalt grad de liber- tate în elaborarea unor sinteze. Dar i., fiind o etapă pregătitoare a creaţiei (condiţiile de apariţie a i. sînt, în genere, identice cu cele ale creativităţii), este şi tre- buie să fie la fel de prezentă în ştiinţă, activitate tehnică etc. Din analiza momentului i. se desprind următoarele caracteris- tici: a) spontaneitatea, eviden- ţiată de apariţia bruscă a unei noi idei; b) caracterul de necesi- tate, noua sinteză se impune im- perios şi cu evidenţă, cerînd o- biectivarea ei; c) inducţia incon- ştientă dată de marele' grad de libertate al noilor sinteze si de îriijiiu-îitele fr.-e\ tiitt; de apari- ţie ale i. : viîul, reverin, st.u'ea de relaxare etc. ; dj caracterul afect iv-motiva!ional, momentul inspira tiv e însoţit de o puter- nică vibraţie afectivă, care pen- tru veritabilul om de ştiin'ă si de artă reprezintă- nu numai adevărata răsplată dar şi baza apariţiei altor momente de i. Dar i. apare deseori în stări de relaxare. Aceasta nu înseam- nă că este rodul inactivităţii ci dimpotrivă trebuie apreciată ca un efect specific al activităţii intense şi perseverente, al cău- tărilor continue. INSTABILITATE, termen fo- losit, în special, în psihopatolo- gia copilului pentru a denumi un sindrom complex caracteri- zat prin tulburări ce îmbracă un dublu aspect: motor şi psi- hic. Astfel, un copil instabil psi- homotor se află într-o perma- nentă mişcare, nu poate sta locului o clipă, îşi mişcă neîn- cetat mîinile, picioarele, atinge fără motiv toate obiectele, se deplasează continuu. Se vor- beşte despre acest exces canti- tativ de mişcări cg despre un adevărat „lux de mişcări", ca o „irezistibilă nevoie de mişcare". Imobilitatea, capacitatea de a sta într-o anumită poziţie timp mai îndelungat în vederea des- făşurării unei activităţi oarecare este practic imposibilă. Se a- firmă că aceste mişcări sînt pa- radoxal, expresia instalării obo- selii, în pofida aspectului gene- ral, copilul cu I. psihică este S57 I lent în mumă, neîudemîuaUc, incapabil să-şi coordoneze miş- uitilc in vederea unui :.•< op pic- cis, face mişcai i di: j>risos, pa- razite, incomplete şi fără pre- cizie. Sub aspect psihic, detici- lul major al i. îl constituie ca- renţele atenţiei. Copilul este in- capabil să-şi fixeze atenţia, să se concentreze într-o activitate, este neatent, distrat, n-are răb- dare să termine o activitate, trece rapid de la o ocupaţie la alta. Afectiv, se constată ace- eaşi labilitate, dispoziţia se schim- bă cu uşurinţă, copilul este iras- cibil, uneori impulsiv, acestea evidenţiindu-se cu pregnanţă în mediul şcolar: lecţiile nu sînt ştiute, temele sînt făcute de mîntuială, iar prin agitaţia deo- sebită, disciplina este încălcată, bunul mers al orelor este tulbu- rat. Şcolaritatea este nesatis- făcătoare, dar nu din cauza unor deficienţe intelectuale, ci a instabilităţii atenţiei. Alături de tratamentul medical speci- fic, mijloacele educative psiho- pedagogice sînt elemente pre- ţioase în vindecarea acestor co- pii. INSTANTANEU, durată foar- te scurtă de timp în care, subi- ectiv, nu se pot diferenţia sau ordona evenimentele sau com- ponentele unei acţiuni. Opus suc- cesivităţii şi discursivităţii. INSTINCT, structură, pattern de comportament ereditar, pro- prie unei anumite specii ani- male, ce variază foarte puţin de la un individ la altul în ca- d r u l a c e l e i a ş i f-peeii. ("oii^tri. d i n - t r - ' ! ! i l a n ţ d e r e f l e x e n e c o n d i - ţ i o n a t e CC .!'• <\<:•!•';' M! d ]" 111 r -1 i succesiune temporala strictă a- vînd stimuli declanşatori spe- cifici. Are caracter adaptativ răspunzând necesităţilor vitali- ale organismului şi speciei (foa- me, sete, reproducere etc.). I)upă II. Pieron, i. are următoarei' caracteristici: a) actul instinc- tiv e îngust, specializat la una din cerinţele speciei animale fa- limentară, de reproducere etc.;; 1>) modalităţile de comporta- ment instinctive sînt înscrise în bagajul ereditar al individului, ceea ce atrage după sine o uni- formitate deosebită a i. în ca- drul aceleiaşi specii; c) odată declanşat de un stimul specific, i. se derulează ca o activitate unitară, continuă. K. Lorenz (1937), reluînd unele idei ale lui Craig (1918), consideră că orice activitate i. poate fi des- compusă în două verigi succe- sive: 1) comportament de ape- tenţă (fază de căutare ce duce la găsirea declanşatorului); 2) actul consumator (sau actul efec- tor instinctiv în sens strict) K. Lorenz şi apoi S.A. Barnett (1967) consideră că actul instinctiv este pur doar la nivelul fazei ape- titive iniţiale (în sensul duratei variate, a acestei faze). A doua fază este adaptată stereotip, fapt ce garantează eficienţa ei biologică. La om nu există comportamente complexe reglate doar de me- canisme înnăscute, aşa cum se întîmplă mai ales la insecte. A- ceasta pentru că la om o pro- 358 I gramare strict ereditară o are numai segmentul afectiv, ten- sional al i. De aceea tendinţele instinctive se satisfac prin me- canisme şi acţiuni care au fost învăţate.' Se desemnează prin termenul de 1. şi unele activităţi elementare automate sau re- flexe ca suptul, respiraţia., mer- sul. Termenul se mai utilizează si pentru a desemna tendinţe ereditare generale ca: i. de con- servare, reproducere, socializare etc. Mai rar, se desemnează prin termenul de i. nişte tendinţe naturale mai precizate (i. de atac, de fugă, de joc, matern, de imitaţie). în sens psihanalitic este sinonim termenului de pul- siune, care se referă la tendin- ţele inconştientului. Freud dis- tinge două {.fundamentale: i. vieţii (Eros) şi i. morţii (Thana- tos). INSTRUCŢIE, sistemul de co- municare şi influenţare organi- zată a cunoştinţelor generale şi speciale şi de formare a opera- ţiilor şi capacităţilor intelectu- ale şi aplicativ-practicc în con- diţiile învăţămîntului. Se inte- grează în procesul global al edu- caţiei şi este subordonată obi- ectivelor educative, urmărind, prin înarmarea noilor generaţii cu datele fundamentale ale şti- inţei, culturii, tehnicii şi activi- tăţilor practice, să creeze posi- bilitatea şi să faciliteze integra- rea în muncă şi societate. O>u- stă din predare şi învăţare, pro- supunîncl iii(ei-.H ţinn, M' oi'-ani- zată şi de durata dintre < ..,,Ji < ]<• didactice şi elevi. I. : ,e desiă- şoară într-un cadru organizat, instituţional, utilizează mijloa- ce specifice, îşi delimitează un conţinut prin planuri şi progra- me, se orientează după principii didactice şi recurge? la variate metode, toate fiind subordonate unor scopuri determinate S'iei- al-istorie. Sub raportul conţi- nutului ce este supus unei con- tinue îmbogăţiri, reînnoiri şi e- senţializâri se delimitează cul- tura generală în care se înscriu cunoştinţele necesare şi obliga- torii pentru adaptarea actuală şi de perspectivă la exist i :iţa socială a cetăţeanului — şi cul- tura de specialitate, teorei'că si practică, a cărei pondere este tot mai mare pe măsură ce se trece de la o treaptă de învăţămînt la alta, ajungînd să se împlinească priu- tr-o calificare profesională. Fe- nomenul de tranzienţă şi creştere exponenţială a exigenţelor faţă de profesiuni impune, la adulţi, în toate sectoarele i, de reciclare. Evaluată după nivelul ştiinţific, grad de formativitate, economi- citate şi eficienţă, calificată ca o pîrghie a progresului social, i. a devenit una din problemele ma- jore ale epocii noastre, la perfec- ţionarea ei contribuind diferite ştiinţe printre care psihologia şi cibernetica ocupă locurile princi- pale. INSTRUMENTAL, calificare a unor obiecte sau acte psihice de a servi drept mijloace sau unelte pentru dezvoltarea unei aei iuui şi ol)l inr-re.i unui efrrl. I . . \ i g i . t s k i : ,,iii ( • n i i i p n r i a m e n l i i l o m u l u i î u t i l n i i i i o s e r i c î n t r e a g a 359 (li: adaptai! .1! tilu lai'', menite s.i diu.â l.i stăpinirea proceselor psi- 11 i • e proj)i'ii. l'rin analogie cu tehnica, aceste adaptări put li pe drept cuvînt numite, conven- ţional, unelti: psihologice sau in- strumente. Folosirea i. psihologi- ce amplifică şi extinde enorm pasibili tăi ik." comportamentului. ,,Cuvinlul, de exemplu, arc va- loare de i. psihic. Considerare:, exclusivistă a funcţiei i., a actelor psihico superioare eu negarea sau ignorarea conţinutului obiectiv, reflectorii! al acestora defineşte, în epistemologie, instrumentalis- mul. J. Dewey socotea că orice teorie, este un i. pentru acţiune şi nu trebuie să fie apreciat din punct de vedere al veracităţii ei ci numai din cel al eficienţei prac- tice, în psihologie descoperirea operaţiilor mintale a provocat recrudescenţe instrumentaliste, numărul, de ex., fiind apreciat numai ca un i. şi nu sub raportul valorii sale cognitive. Importantă este considerarea unităţii dintre operaţional şi informaţional, din- tre reflectorii! şi i. V. H. Vroom (1964) emite o teorie a instrumen- talităţh în motivaţia muncii, con- form căreia forţa exercitată asu- pra unui subiect pentru a-1 deter- mina să săvârşească un act este o funcţie a sumei algebrice a produ- selor dintre valenţele rezultatelor actului şi expectanţa (probabili- tate subiectivă) subiectului că acţiunea va £i urmată de dobiu- direa acestor rezultate. INSULINA, hormon activ al pancreasului, cu acţiune hipogli- cemiantă. în cazurile de hiper- .-•eereţie p a t o l o g i c ; ! , îl i j n ••.;în • -,i: i.. a n t r e n e a z ă m a n i / e : , L i n r pi i' , ••• . ti\c de a se prezenta ea ii• i ii. ca un continuu, in ba./a tem!;;-.-. d<- unificare ce se impune, i;i :•,•;<; mite liniile, suplinind lacu;,i Ir ., mlueind discontinuul la cont i;:m Kste demonstrată experinu ;• şi intemeiată prin legea pregnant/. , şi celelalte legi g>'stalti.,te (Ai. \\ ertheinier, \Y. Ivohler). (..ore- puiule unităţii fi/ice a stimuliior. Plin transfer, m on.liiiea nuri psihologii structuraliste şi holisle. termenul se foloseşte şi pentru caracterizarea sistemului intelec- tual, a afectivităţii şi personalită- ţii. INTEGRARE, proces biologic, neurologic şi psihic de cuprindere, asimilare, implicare a unui ele- ment (impuls, semnal, operaţie, informaţie) de către alt element unificator şi supraordonat. C';.'- prindere şi închidere într-au toi a ceva ce devine astfel parte com- ponentă a întregului fi dobindcţl: proprietăţi speeijice rezultate di a interacţiunea şi interdependenţa iu celelalte părţi componente. I. csi-a caracteristică pentru activitatea sistemului nervos (J.H. Jacks.m, Ch. Sherington, l'avlov; şi e.-tr totodată un principiu al activi- tăţii psihice considerate: ca sistem hipercomplex cu organizare ierai- liică. Aşa cum cortexul reali/.; a/a i. tuturor proceselor ce se reali- zează in instanţele nervoase tub- ordoinle lot aşa conştiinţa, gin- I direa, sentimentele integrează ac- tele psihice elementare prin asi- milare (la o schemă) sau compri- mare (însumare) şi prin raportare dinamică la un model simbolic superior. întotdeauna i. se reali- zează prin sinteză şi simbolizare. în acest sens este edificatoare relaţia dintre noţiune şi seria per- cepţiilor corespunzătoare, dintre noţiunea de gen şi cea de speţă. j, Vîgotski punea i. la baza mo- delului denumit „piramida noţiu- nilor". C.G. Jung explică prin i. elaborarea personalităţii care ast- fel apare ca un suprasistem. l'$i~ hologia cibernetică explică i. iu legătură cu nivelele de codificare şi de autoreglaj. Keversui pro- cesului i. este semnificarea, iden- tificarea, dirijarea acţiunilor cu finalitate particulară prin scopuri generale, determinarea strategică a deciziilor tactice. Conexiunile inverse mijlocesc mereu procesele de i. INTEGRARE NEURONALĂ, mecanism operativ al reţelei neu- ronale constînd în următoarele: intrarea în funcţiune a unui grup relativ limitat de neuroni cu ca- racter „ordonator", pune în func- ţiune, simultan sau succesiv, gru- puri de neuroni cu funcţii mai mult sau mai puţin deosebite, ajungîndu-se astfel la finalizarea unei acţiuni. Se instituie în acest fel o relaţie între un grup neuronal supraordonat si un grup neuronal subordonat. INTEGRARE SOCIALĂ, pro- ces de incorporare, a.iiniiiare a, individului Ui uni lăţi şi sisteme soliile (familie, grup. colectiv, so-, i.-tate) prin modelare conform d.iţelor şi cerinţelor sociale (encul- turaţie, sociali/are^, prin adaptare la condiţiile; vieţii sociale. I.s. presupune acomodări şi construc- ţii progresive în planul personali- tăţii. Kste deci o interdependenţa intre i.s. şi cea a, personalităţii, i.a un moment dat integrabilitatra, pi rsonalifăţii in unităţile sociale nu este insă in raport direct cu pi oprietatea acesuia de a fi inte- grată în sens de organizare şi coerenţă lăuntrică (li. Hilgard). INTEGRATIVITATE, în psi- hologia genetică, proprietate a stadiilor constînd în faptul că structurile caracteristice unui anumit stadiu sînt integrate cu titlul de elemente constitutive, simple, în stadiul următor (de ex. operaţiile formale includ ope- raţiile concrete cu titlul do conţi- nut). I. stadiilor explică astfel secvenţiaîitatea lor: un stadiu nu poate urma decît după acela ale cărui structuri le integrează în structurile proprii. INTELECT, cuvînt generic cu semnificaţii variate, utilizat pen- tru a desemna totalitatea funcţii- lor mentale centrate în jurul gîndirii abstracte şi logice, capa- citatea de a gîndi, de a opera cu noţiuni; minte, gîndire, raţiune. Aspect deosebit al gîndirii logice pe care unii filosofi îl opun raţiu- nii, considerîndu-1 superior sau inferior acestei a. INTELECTUALISM, curent sau poziţie teoretică de factură reduc- i.ioiiistă. prin care se absolutizează, iuseuniăiated proceselor şi laclu- I r rilor intelectuali, subapreciindu-sc sau negîndu-sc însemnătatea mo- tivaţiei, sentimentelor, voinţei şi atitudinilor în activitatea umană şi îndeosebi în creaţie. Sub raport social, i. exprimă reducţia proble- melor vieţii sociale la cele cultu- rale, ruperea de realitate, închi- derea în cercul abstracţiunilor, al speculaţiilor sterile. INTELIGENŢĂ, termen, pre- zent din timpuri imemorabile în limbajul natural, consacrat în literatură, se pare, de Cicero, ce caracterizează sub diverse un- ghiuri, puterea şi funcţia mintii de a stabili legături şi a face legă- turi între legături. Este ceea ce su- gerează inter-legere, reunind două sensuri, acelea de a discrimina în- tre şi a lega, culege, pune laolaltă. Exprimînd acţiuni şi atribute ale omului totodată, faber şi sapiens, i., ca orice categorie culminativă, n-a putut — nici după ce a deve- nit obiect al ştiinţei — să benefi- cieze de o definiţie clasică, prin delimitări de gen proxim şi di- ferenţă specifică. în psihologie, i. apare atît ca fapt real, cît şi ca unul potenţial, atît ca proces cît şi ca aptitudine sau capacitate, atît formă şi atribut al organizării mintale, cît şi a celei comporta- mentale. Platon vedea în „phrene- sis" capacitate excepţională a omului de a înţelege ordinea din univers pentru ca să se poată con- duce pe sine. La Aristotel facto- rul cognitiv semnificat \nin „noos" este cel ce stabileşte relaţia dintre simţuri şi reflecţie. Descartos se referă la, raţiune şi sugerează i. ca „un mijloc de a-şi însuşi o ştiinţă perfectă, raportată la o infinitate de lucruri". Sugestii asupra i. se întîinesc şi la mulţi alţi iii,,. sofi, printre care şi Hobbes, cav oferă o viziune asociaţionistă asu- pra gîndirii, ca ,,o succesiune sa>i înlănţuire de gînduri, o perinda;, de gînduri, numită discurs mm tal". Toate acestea descriu feim- îr.ene ce ne permit să presupunem o sinonimie intre i. şi gindir, sau raţiune, dar nu ne indică mi. ginea şi funcţia i., cu alte cuvinte, raţiunea de a fi a i. indifenn; de modalitatea ei raţională, l'il,,- sofia este devansată de cei a căror genialitate se sprijină pe realism. Leonardo da Vinci pune i. in contextul vieţii. Experienţa iu- dă ceea ce există, dar ea nu poate fi folosită dacă nu este interpre- tată şi astfel se stabileşte nu nu- mai existenţa lucrurilor ce ne. interesează, ,,ci şi într-o măsură mai mare, raporturile dintre ele, pe de o parte şi cu noi înşine. pe de altă parte". Aceste raporturi dintre relaţiile obiective şi su- biect clarifică epistemologic pro- blema 1. şi o integrează în cîm- pul existenţei biologice şi psihice a persoanei. înţelegem de ce Ed. Claparede consideră că teoriile despre judecăţi, legi ale gîndirii şi principii raţionale nu lămuresc problema i., mult mai mult obţi- nîudu-se printr-un studiu sin- tetic al i., prinsă în relaţiile ei vitale, concepută în raport cu datele experienţei. în consecinţa, dincolo de orice speculaţii meta- fizico, i. trebuie să fie conside- rată Un /rlIOIIh'll şi 0 {<(('(/(/t- fel de dimensiuni cum sînt inte- resul, motivaţia, efortul ş.a. I. a fost tratată precumpănitor c, o aptitudine, criteriul de identi- ficare şi de evaluare al acesteia fiind reuşita în activitate. Kapor- tîndu-ne însă la reuşită, consta- tăm că nu numai i. este factor mediator. Clarck Huli atrage aten- ţia asupra importanţei tendinţei spre efort. T. Kelley, în baza unor ample investigaţii, ajunge la con- cluzia că succesul şcolar depinde de i. în proporţie de 60%, restul, de 40%, datorindu-se efortului de muncă. Desigur, în diverse activităţi profesionale raportul optim între i. şi efort voluntar poate fi variabil. II. Eysenck constată că în anumite profesiuni nivelul mediu de i. este mai in- dicat decît un nivel superior. în fapt, aşa cum arată C. Burt, i. „ca o funcţie de integrare a min- ţii, este implicată la toate nivelele iar manifestările diferă nu numai cantitativ dar şi calitativ". Deci i. ca o funcţie mentală integra- tivă se prezintă diferenţial şi aceasta nu numai după o suiiâ de nivele, ci şi sub raportul fac- turii şi al eficienţei. CI. Huil stabileşte pe lîngă i. ahshiif::':, una Ic/mica, apoi i. S{>ctali'i i men- ţ i o n a t ă (le J a n e t ) şi i. adnuiii • 366 I trativă, mai bine zis organiza- "" F o r m u l e de i, b-au dife- r e n ţ i a t şi mai înull, fiind men- ţ i o n a t e v a r i a n t e de i. practicii, ştiinţifică, motorie, economică ş.a. bînt acestea diferite modalităţi ale I. generale sau numai aptitu- dini complexe, specializate? Pro- blema generalităţii i. nu poate fi rezolvată univoc pentru că însăşi definirea ei persistă relativ dis- tinct prin două puncte de vedere — unul gnostic şi altul pragma- tic. W. Stern socotea i. capacita- tea sau tendinţa de realizare a gîndirii, „un mod de a trata" al gîndirii. în acest caz, neîndo- ielnic, nivelul i. generale este co- respunzător nivelului abstract şi teoretic al intelectului, pentru că acesta permite cele mai di- verse şi cuprinzătoare interpre- tări. Se ştie însă că gîndirea ab- stractă nu este cu necesitate şi inteligentă. Nu este necesară nu- mai înţelegerea profundă a celor mai variate situaţii şi domenii dar şi decizia optimă, rezolvarea problemelor ce intervin. Sarton ţine să accentueze această func- ţie definitorie a i., tratînd despre I. eficace. Rezolutivitatea şi efi- cacitatea implică cu necesitate momente de modelare abstrac- tă şi se bazează pe înţelegere. D. Wechsler consideră că înţele- gerea deosebeşte 1. umană de cea artificială pentru că, după el, 1. se deosebeşte astfel şi de aptitudini. „Distincţia fundamentală între i. şi capacităţi constă în a înţelege în loc de a executa pur şi simplu şi aceasta constituie punctul cru- cial al problemei". I. apare totuşi ca un OIOI] de opeiaru caic si 1 con- struieşte conştient de către su- biect prin deci/ie, deliberare, ex- periment mintal, vizînd întot- deauna im scop. în acest caz însă, accentul nu se pune pe grad, ci pe mod de abstractizare şi înţelegere, i. prelungind acţiunea cu alte mijloace, după Piaget, „prin coordonarea acţiunilor în- tr-o formă interiorizată şi refle- xivă". Intelectul devine produc- tiv în măsura în care dimensiu- nile de flexibilitate, fluiditate, originalitate şi elaborare (J. Guil- ford) îi sînt proprii. Acestea sînt caracteristicile construcţiei func- ţionale a i. în contextul persona- lităţii, care, la rîndul ei, este ge- nerată de împrejurări sociale. De aceea, i. nu poate fi înţeleasă atîta timp cît nu i se elucidează geneza şi nu i se precizează desti- naţia. J. Piaget prezintă stadiile senzoriomotor, preoperator, de operare concretă şi de operare formală ale i., arătînd că ea (i.) ,,n-are nimic dintr-un abso- lut independent, ci este o rela- ţie, printre altele, între orga- nism şi lucruri", este „un termen generic desemnînd formele supe- rioare de organizare sau de echilibru a structurilor cog- nitive", constînd în esenţă, sub raport operatorii!, din „reversi- bilitatea progresivă a structurilor mobile construite", Piaget mai observă că i. „tinde să elimine schemele de analogie înlocuin- du-le prin deducţii propriu-zise". Dacă II. Taine trata i. ca o acce- lerare neuronică, apoi se va con- 361 stata ră aceasta constă în flexi- bilifite, fluiditate care, In jindul I'H", presupun re\"orsiK>ilit;it<.-, tran- zitivitate, coordonări cumbinn- 1 lirico ctc. I. comprehensivă v;i presupune o perfectă echilibrare între asimilare şi acomodare, p" cind i. rezolutivă va releva „aco- modări cu depăşiri" şi aceasta cu alU mai mult cu cît 1. se inse- rează în structurile mai complexe ale creativităţii. Răspunsurile in- teligente, caracterizate prin per- spicacitate, supleţe, adecvare la situaţii concrete sînt susceptibile de evaluări formale sau de con- ţinut. Rapiditatea şi oportuni- tatea răspunsurilor nu este întot- deauna şi un indiciu de calitate, pntînd fi datorate unei forme mai simple de i., calificată ca „asociativă" sau promptitudinii activării vigile, căreia îi cores- punde „deşteptăciunea", Gradul de eficienţă al adaptării inteli- gente nu poate fi însă redus la astfel de elemente, cum este vi- teza de reacţie, deşi aceasta are o anumită importanţă. Eficaci- tatea râmîne însă dependentă de complexitatea elaborării, de exa- minarea critică a mijloacelor ce satisfac optim un scop (Lcontiev). Conduita inteligentă se demon- strează mai mult prin forţa şi exactitatea previziunii, decît prin replicile de efect. R.B. Cattell distinge o i. cristalizată, aplica- bilă la situaţiile-tip ale mediului cultural şi o 1. fluidă ce răspunde la situaţiile complet noi. Nici acestea nu se disting însă după vi- teza de reacţie care, în orice caz, este mai mare cînd intră în joc i , c r i i t a l i V - i t ă . I n t e r e s a n t d e ţi-in-. 11:11 -, I e ;!.:.' i i p t l i l I.;"I, i l n ţ j , , , n . -;1 i l ă i i l e l u i (.'.Litti-11, i. • .i i-i:>N/;i \.-, e s t e m a i p u t e r n i c ă l a v î r s i . < <•.,],; lâriei si a bătiineţii decii i. |'j,|. idâ, ei- se afirmă plenar în \\, . adultă. Wechsler însă găsis-: \ j ful de dezvoltare a î. general. in jurul virstei de 24 de am Important de semnalat este \, tl , tul că fiind un factor global ,1, adaptare, 1. se structurează in condiţiile adaptării sociale, întot- deauna concrete, implicitul ;-..•. laţii sociale generatoare de afin.:. dini, ce se corelează cu aptitudi- nile, i. trebuind să corespund."! anumitor modele culturale. Omni nu este, ci devine inteligent M aceasta în raport cu condiţiil'r social-istorice, i. ca dimensiune a personalităţii neputînd să ti,- generală decît în raport cu o cul- tura, într-un anumit momelii a evoluţiei ei. Din acest puiu t de vedere, asupra mijloace- lor de psihodiagnoză ale 1. per- sistă o serie de îndoieli în legă- tură cu artificialismul probelor şi cu adecvarea la condiţiile cul- turale concrete ale diferitelor ca- tegorii de oameni. Erorile devin evidente cînd i. este concepută anistoric şi impersonal ca o dimen- siune strict individuală, cînd la acestea, cum arată H. Salvat, se asociază şi transparente măsuri discriminative în profitul intere- selor de clasă. R. Zazzo recomanda ,,să te serveşti inteligent de inteli- genţă". Una din consecinţele posi- bile ale acestui dicton ar fi ca 1. să nu fie niciodată concepută univoc şi să nu fie supusă unor 368 I asocieri sau disocieri exclusiviste. însă Claparede arj.t.i ea i. ap m- în'trei ipostaze cn : 1) ,;/..> 7<(/;..!.'/.?>».•• a$r»ienea oci»ie- i'.i.l'f. ';?,.• r u n o . i ; d ; ] , n t e progr.unr.- i.'• nnjluce-.i' astiVl de p e r f < i r n i ' i n t e şi c a r e s u i t d e n u m i t e J^ti/Jciauii! - t e o n - t i e i a i i , K , v ' I v i ! u r u l .geiier-.il de probleme, Argus etc. O serie de mari psihologi cum sini A. Xewel, G. Shiuv, G. Simon, YV. Reitman, M. Minsky, O. Tiho- mirov ş.a. lucrează intens pemni a construi computeri care să nu se lunite/.e la programe algoritmice, ei să fie apţi de operare euristică. S-au făcut unele începuturi. Tre- buie spus că aceasta nu presupune o simplă transpunere a. schemelor logico-psihologice în sistemele elec- tronice, acestea avînd particu- larităţile lor. De aici şi interesul faţă de comportamentul „creie- rilor electronici", de asemenea studiat cu metode psihologice. Dispozitivele cu i.a. servesc şi ca stimulatori pentru verificarea unor ipoteze psihologice. INTELIGENŢĂ MOTRICĂ, for- mă a i. ce se manifestă în dome- niul activităţilor motorii. I.m. apare ca o aptitudine specială ce inserează în structura ei ele- mente cognitive (senzoriale şi lo- gice), alături de memorie şi deprin- deri motrice. Se manifestă în ac- tivităţile ce reclamă rezolvarea unor situaţii motorii, prin efec- tuarea unor mişcări inedite sau adaptarea mişcărilor automatizate la condiţiile de rezolvat. I.m. presupune conştientizarea deose- bită a impulsurilor kinestezice şi controlul corpului şi părţilor sale. Rezolvările motorii au deseori un caracter inefabil, dar totdeauna 389 I t- i 111 caracteriza)'' prin rapidi- tate, proniptiliidi ut\ (.<" U'loiuuc, ciiciciiţâ şi fiii.ir diMun lie. INTELIGENŢĂ SOCIALĂ, for- mă a i. ce se referă la calitatea şi eficienţa adaptării sociale, la pri- ceperea în ce priveşte relaţiile şi acţiunile sociale, în genere, la rezolvarea problemelor psiho- sociale. P. Janet, care a introdus termenul, are în vedere fenome- ne caracteristice epocii lui, i.s. apărînd ca un instrument de rea- lizare a intereselor individuale. Capacitatea de i.s. merită să fie reevaluată în raport cu cerinţele, valorile şi condiţiile societăţii noastre socialiste. INTELIGENŢĂ TEHNICĂ, for- mă a inteligenţei concrete, dezvol- tată prin structura specifică şi dirijarea operaţiilor mentale, spre domeniul tehnic, prin exercita- rea raţionamentului spaţial aso- ciat cu înţelegerea rapidă a rela- ţiilor spaţiale şi funcţionale şi cu verificarea relaţiilor posibile cu ajutorul reprezentărilor şi al imaginaţiei. I.t. trebuie să fie privită ca o structură organi- zată, care depăşeşte procesele propriu-zis cognitive, fiind o di- mensiune a personalităţii (C. Za- hirnic). Termenul de i.t. a fost folosit pentru prima dată de Moede. INTELIGIBIL, ceea ce poate fi înţeles sau descifrat prin sem- nificaţii, prin reducere la un mo- del intelectual de care subiectul dispune sau pe care şi-1 constru- ieşte ad-hoc. Uzual, ceea ce e uşor înţeles raţional spre d<-. n : c b l i >_• d ' ' i i . ' i - . i ' . < • ( • • • ( ( • I M : I U , I , . m ' n l l , i n h u n i U I ' ' l i i ' J i ! ,.i l i ş i i l n . i | «.lupă eforturi mai îndelunga (,. accesibil înţelegerii şi expln;,- ţiei. Conform principiului cogu,,..- cibilităţii lumii, istoriceşte, oii:, poate ajunge i. INTENSITATE, forţă proprii a unui obiect sau fenomen, mă- rime tensională sau energetică, cantitativ variabilă şi caracte- ristică atît pentru procesele fi- zice, cit şi pentru cele pMhh r. Bergson a încercat să rc.hu â variaţiile de i. numai la variaţii calitative, eonsiderînd că psihi- cul se modifică numai calitativ, iar nu şi cantitativ. Poziţia esu- eronată, întrucît ignoră latura energetică a psihismului şi nu ţine scama de unitatea dintre cantitate şi calitate. Variabil:! i. este proprie tuturor proceselor şi relaţiilor psihice, fiind suscep- tibilă de măsură. INTENŢIE, tendinţă subiectivă spre ceva obiectiv; tendinţă cu un grad superior de elaborai.' mintală, exprimînd secvenţial. prin trecerea de la motive la sco- puri şi proiecte, demersurile pre- paratorii ale subiectului de a interveni în ordinea obieciivă; ceea ce-şi propune subiectul să facă în baza unei decizii, cvcnl-uu! în urma depăşirii unor conflicte. I. rezultă din dezvoltarea segmen- tului direcţional al motivului; este considerată dimensiune a autoreglajului. După fenomeno- logi (E. Ilusserl, von Brentano. Sartre), i. este condiţia actului mental conştient şi totodată pio- 370 I prietatea conştiinţei de a fi des- chisă spre lumea obiectivă, defi- nindu-şi un conţinut. E. Husserl: Cuvîntul intenţionalitate nu în- seamnă nimic altceva decît acea particularitate funciară şi generi- că, pe care o are conştiinţa de a fi 'conştientă de ceva anume, de a purt'a, în calitatea sa de cogito, în ea însăşi, obiectul cugetării sale." G. Berger vorbeşte despre „obiecte intenţionale", pe care le 'identifică cu semnificaţiile, iar H. Ey subliniază că prin i. sale, subiectul este „donator de sen- suri", în psihologia contemporană, prin I. se înţelege — orientat spre scop sau voliţional. INTERACŢIUNE (INTERDE- PENDENŢĂ), relaţii dintre ele- mentele realităţii, exprimînd in- fluenţarea reciprocă şi variabile dependenţe între elemente, ast- fel explicîndu-se caracterul uni- tar, sistemic al existenţei şi dez- voltarea ei dialectică perpetuă. Relaţiile de i. şi i. sînt directe sau mijlocite, simple sau complexe, accidentale sau necesare etc. Im- portantă este ierarhizarea lor rea- listă şi detectarea celor esenţiale cum sînt i. dintre contrarii, ce explică mişcarea ca automişcare şi i. permanente şi necesare, prin care se caracterizează tipurile de determinare. în psihologie, aceste dimensiuni ale dialecticii materialiste sînt maximal utili- zate,, în afara lor nefiind posibilă explicaţia ştiinţifică. Fenomenele psihice sînt rezultatul i. şi i. dintre subiect si obiect, iar sis- temul psihic liman estr domeniul predilect al celor mai strînse subtile şi complexe i. şi i. De aceea, interpretările psihologice se înte- meiază, deliberat sau nu, pe dia- lectică. INTERCUNOAŞTERE v. PER- CEPŢIE INTERPERSOXALĂ. INTERES, raport de corespon- denţă între cerinţele interne, ten- dinţele subiectului şi o serie de obiecte şi acţiuni, astfel incit subiectul se orientează activ şi din proprie iniţiativă spre obiec- tele sau acţiunile respective, iar acestea prezintă o valenţă majoră pentru subiect, îl atrag şi-i dau satisfacţie. Deci, i. reuneşte tre- buinţe, motive, tendinţe, scopuri într-o modalitate relativ stabilă de raportare activă la ceva, după un criteriu de ordin utilitar sau hedonistic. Categoria de i. a fost introdusă în ştiinţele sociale şi umane de către materialiştii fran- cezi. Holbach susţinea că i. „este unicul mobil al acţiunilor omene- şti", că priveşte obiectele de care omul îşi leagă bunăstarea sa, i. fiind „ceea ce fiecare priveşte ca nece- sar pentru fericirea sa". Helve- tius acordă i. un sens extensiv, definindu-1 ca „tot ce ne poate produce plăcere şi ne poate feri de suferinţă". Această viziune asupra i. ca pîrghie, mobil al oricărui progres este legată la iluminişti de o concepţie indivi- dualistă şi de o interpretare su- biectivistă a fenomenelor sociale. Deşi i. se constituie în raport cu anumite trebuinţe, ele nu sînt reductibile la trebuinţe şi motive iiilrueît, moilelinilu-Sr social, se prezintă ca relaţii sau atitudini. 371 24* I Engels arăta că „relaţiile econo- mice ale unei societăţi anumite se prezintă în primul rînd ca in- terese". Marx preciza: „Fixarea intereselor datorită diviziunii mun- cii şi relaţiilor de clasă este mult mai evidentă decît cea a patimi- lor şi a ideilor." I. au deci o bază materială obiectivă, conţinutul lor este determinat de condiţiile de existenţă ale oamenilor în ultimă instanţă, de relaţiile de producţie. Fiind determinate obiectiv-social, i. de diferite ţeluri, elaborate psihologic, devin factori de de- terminare nemijlocită a activi- tăţii, care la rîndul ci, prin recu- renţă, influenţează evoluţia i. La nivelul sistemului social, i. exprimă, prin intermediul facto- rului subiectiv, cerinţele obiec- tive ale dezvoltării, vectorii de necesitate proprii societăţii, cla- selor sau grupurilor. în acest cadru se definesc i. generale ce se disting de i. individuale, re- zultate din şi orientate spre con- diţiile concrete de existenţă a individului în societate. între i. generale şi cele individuale pot fi relaţii de opoziţie, de intersec- ţie, de apropiere şi coincidenţă, după caracterul orînduirii sociale. La toate nivelurile, i. se prezintă ca vectori activatori şi de auto- reglaj. De aceea, relevarea lor în planul conştiinţei sociale în ter- meni de valori ideologice şi în planul conştiinţei individuale ca relaţii vitale, este foarte impor- tantă, în socialism, între i. gene- rale şi cele individuali' se reali- zează progresiv o echilibrare prin interdependenţă, apropiere prin umanizarea socialului şi ascen- siunea în masă a personalităţi- lor la nivelul i. generale, coiiu'-i - denţă prin perfecţionarea orga- nizării şi a relaţiilor sociale^-j prin reciprocă identificare. Ci,iii. teresarea materială şi morală est.' menită să accentueze convergi nţ,; celor două categorii de i. M -.,, determine satisfacerea lor în con diţiile dezvoltării lor istorice, as- cendente. De i. generale şi de i ; l . porturile lor cu i. individuale -,< ocupă sociologia şi psihologia >,.. cială. în psihologia persoam i -,i a proceselor psihice termenii! d'.- i. este tratat restrictiv, într-nu sens precumpănitor funcţiona'. Ed. Claparede îl consideră ,,f\i,- torul care ajustează, care acomo- dează mediul la necesităţile .-u- biedului". J. Dewey califică i. ea „o forţă emoţională în acţiuni.-", iar Strong, autorul unui renumit chestionar de i., defineşte i. ea „tendinţa de a ne ocupa de anu- mite obiecte, de a ne plăcea anu- mite activităţi". E.D. Super,. ca- re s-a ocupat recent de problema i., le consideră a rezulta din inter- acţiunea structurilor interne neu- roendocrine cu împrejurările so- ciale şi a fi expresia raportului dintre trebuinţe şi condiţii obiec- tive. Factorul comun al tuturi r definiţiilor este acela de relaţie sau raport între o cerinţă subiec- tivă şi un dat obiectiv, care de- vine pentru subiect interesant. întrucît subiectul este interesat în obiect. Se impune deci orii-!;- tarea spre oMect şi spre acţiunea cu obiectul. Este ceea ce. ,i farul ca in psihulogie i. sa fie corelat 372 I Cti atenţia. Mc. Pougall consideră tâ „interesul fttt atenţia ui >ti<*t: latentă, iar atenţia (:•!••• întins în acţiune-. într-adevăr, in activi- tatea de orientare şi explorare p..t fi înglobate atît atenţia cit şi J. care apare astfeM'a un vector structural intern, in acest caz însă, !• se restrînge la accepţiu- nea'sa cognitivă, fapt «are a in- tervenit şi în psihologie, care stu- diază precumpănitor i. cognitive si, uneori, şi pe cele operaţionale. {. presupune motivaţie intrinsecă cognitivă (Beri y ne, Ilarlow, A. Leontiev, V. Golu). Este impli- cată curiozitatea epistemică a cărei satisfacere produce plăcere, dar nu duce niciodată la reducţia de tensiune, i. fiind susţinut de motivaţia de creştere. De aici efectul de facilitare produs de i. în activitatea preferată. Se ştie că la obiectele faţă de care nutresc i., elevii studiază peste limitele solicitate, încereînd ve- ritabile satisfacţii şi obţinînd re- zultate bune. între activitatea cognitivă şi subiect se încheagă o reacţie circulară cu efecte op- time, încă E. Thorr-tike obser- vase că reuşita la învăţătură este stimulativă, generează i. Peda- gogii au încercat să folosească i, elevului în curentele şcolii active si a instrucţiei, după centre de 1. S-a dovedit însă că principala sarcină a activităţii instructiv- educative nu este exploatarea î., ci formarea lor. La elevi se poate urmări cum evoluează i. de la faze incipiente, trecînd prin oscilaţii, pînă la stabilizarea lor (A. Chircev, D. Salade). De fapt, mimai stabilitatea şi complexi- t-itea siiit cele CJTI,' indica un i. foiniat. Ceea ce se prezinţi c\ un i. siumtiv şi facultativ, di:-- pârînd cu uşurinlâ, nu este decît un început de i. 1 >e aceea, discu- ţia despi' 1 i. ca seturi motivaţio- nale sau ca ,,atitudini tivotional- cognitive." — cum le consideră ma- joritatea autorilor (Morozova, H. Eysenck, A. Chircev ş.a.) —este inutilă atîta timp cit nu se pre- cizează ce stadiu de dezvoltare al î, se are în vedere. Că i. struc- turat este o atitudine specifică, o dovedeşte şi faptul că fiecare i. poate fi corelat cu reversul său negativ, noninteresul sau i. de tip negativ. Acestea merită să fie studiate, la elevi, întrucît indică probleme ale_ activităţii instructive concrete. în structura i. shv integrate nu numai compo- nente motivaţional-afective, ci ţi componente operaţional - cognitive. Este imposibil ca activitatea cog- nitivă dezvoltată constant într-o direcţie să nu ducă la o perfec- ţionare a operaţiilor intelectuale adecvate acelui domeniu de cu- noaştere, în acest sens i. implică şi o'trebuinţă funcţională, opera- ţiile şi deprinderile cognitive ela- borate asociindu-se cu trebuinţa de a fi mereu exersate. Astfel se explică creşterea şi consolida- rea progresivă a i., ce se recoman- dă prin autonomie. Scăderea şi stingerea i. se va explica prin dezarticularea, disocierea dintre componenta motivaţională şi cea cognitivă, ceea ce duce la invo- luţia lor. Determinarea i. şi a evoluţiei lor trebuie, de aceea, 373 I să nu fii' l i m i t a t ă In î m c ; ; i s t r ; i r i ; t p r c f ' t i i i l e l o r d e cunoa:>|iTe, t i s a 1 i î i . i S ( ,1111.1 ş i ii*. 1 M t i v i t . i ţ e a c f i - r - tivu, dcslaştu ala mai ales in timpul liber şi de asemenea, sa testeze şi posibilităţile operatorii necesare pentru cunoaşterea în domeniul respectiv (M. Roco). Aceasta cu atît mai mult cu cit i. nu presupune numai motive declanşatorii, ci şi tonificare de întreţinere, nu numai o orientare selectivă, dar şi un activism efi- cient. Super a demonstrat, pe baza unor cercetări ample, că în prelungirea i., frecvent, se for- mează aptitudinile corespunză- toare. Este valabilă însă şi relaţia inversă. în activitate, organiza- rea motivatională şi cea operaţio- nală se echilibrează, ajustîndu-se una la alta. M. Roco arată că este important să se constate nu numai prezenţa unuia sau altuia din i., ci să se determine şi poten- ţialul său de activare şi manifes- tare şi mai ales factura, sau ni- velul său. I. poate să se reducă la tendinţa de informare cu asi- gurarea înţelegerii, dar poate să se ridice ia nivelul de i. ştiin- ţific, care presupune explorare, căutare a esenţialului, explicarea fenomenelor şi,' deci, formularea de probleme şi experimentare. Cea mai înaltă formă de i. este i. creativ, caracterizat prin orienta- rea spre elaborarea de procedee originale în rezolvarea probleme- lor, în descoperirea noului şi în construirea de proiecte originale. I. se includ în structura persona- lităţii şi alcătuiesc un subsistem orientativ. Diferenţial, I. pot fi evaluate sul) raportul conţinui u- lui, stabilităţii, s;rridului d«' d*'li- n i i f . a l c m < i j ; i - n ţ i i v i d n < \ . g e n ţ e i . ;il v a r i e t ă ţ i i ş i a l c l ' i i - j i n i , , INTERFERENŢĂ,' forma neg.i- tivă de interacţiune a deprinde- rilor; deprinderea mai vecin- -•, bine consolidată reţine lomuiiv, noii deprinderi şi o deformează. De ex., pronunţia într-o limba străină este influenţată negativ de deprinderile_ fonetice din lim- ba maternă. în sens general, interpenetraţia de procese sau operaţii. INTERIORIZARE, uzual, pro- cedeu al vieţii psihice de a se deconecta de evenimentele clin ambianţă şi a se închide în sine, desfăşurîndu-se introversiv prin urmărirea propriilor trăiri subiec- tive. Poate evolua anormal pînă la autism. Pornind de la V. Janet şi J. Dewey, termenul a dobîndit o semnificaţie nouă de- finind calea prin care se consti- tuie operaţiile şi actele intelectu- ale prin asimilarea ^operaţiilor şi acţiunilor externe. înainte de a ghidi, deci de a opera mental, subiectul acţionează practic şi eficient. El imită acţiunea altora, o execută personal, ajunge să o reprezinte şi reproducă ver- bal, pentru ca finalmente să o poată modela mintal, să o înde- plinească în gînd. J. Piaget şi J,. Vîgotski îşi explică prin i. apari- ţia operaţiilor intelectuale. Aces- tea devin ulterior anticipative, extrapolîndu-se sau exteriorizîn- du-se în comportament (L. Post- man, P. Galperin), J. Bruner ş.a. au studiat experimental etapele 374 I sau treptele K (v. teoria acţiuni- lor mentale). în psihologia socia- lă i. este pus în legătură cu socia- lizarea: primele roluri pe care ]e învaţă copilul sînt interiori- zate şi determină modul de a reacţiona la situaţii şi roluri noi. INTERMITENŢĂ, caracteristică a unui proces ce se întrerupe periodic, avînd o anumită frec- venţă de apariţie. Stimulare pul- sativă, discontinuă, ce determină o recepţie vizuală, auditivă, tac- tilă, discontinuă pînă la o frec- venţă critică, cînd componentele subiective fuzionează integrîndu- se într-un flux. Oscilaţiile optico- vizuale sînt denumite flicker, iar cele auditive, ţhitter; termenul este utilizat şi pentru caracteri- zarea unor psihoze ce apar şi dispar periodic, de tipul celor maniaco-depresive. INTERMODAL, calitate a re- laţiei sau interacţiunii dintre di- ferite modalităţi senzoriale, in- telectuale sau personologice, spre deosebire de relaţiile sau interac- ţiunile dinăuntrul unei anumite modalităţi şi care sînt calificate ca intramodale. 1NTEROCEPŢIE, sensibilitate viscerală, organică, formată din totalitatea senzaţiilor care iau naştere, ca urmare a acţiunii impulsurilor de la nivelul organe- lor interne (Ch. Slierriugton, 1906). Analizatorii interni sînt reprezen- taţi prin terminaţiile nervoase mielinice şi amielinice (Atnassian, 1951, Patton, 1956) aferente, care culeg şi transmit influxurile fiind puternic ramificate, fonnînd ple- xurile. Verigile aferente ale meca- nismelor reflexe sînt localizate în exclusivitate în nervii para- simpatici. Fibrele din grupa A beta şi A delta (Amassian 'l95 1, C.G. Jung, Greutzfeldt şi Gru- sser, 1957, Sarkisov, 1964) dau proiecţii în scoarţa cerebrală, for- mează a doua verigă componentă (de transmisie) a analizatorului visceral. Reprezentanţa cortic.ilă cuprinde girusul postcentral con- tral-lateral (Amassian, 1951) şi partea mediană a cortexului so- matosenzorial (W. Penficld şi Rasmussen, 1950). Activitatea de semnalizare a organelor interne este integrată conform principiu- lui condiţionării (Pavlov, K. Bî- kov, A. Pşonik). INTEROGATORIU, partea din examinarea psihologică, medicală vizînd obţinerea de informaţii asupra antecedentelor, evoluţiei simptomelor subiective, tulbură- rilor funcţionale, măsurilor între- prinse etc. de subiectul cercetat, cu scopul de a lămuri comporta- mentul studiat. INTERPOLARE,introducere din afară a unor clemente într-un anumit context. Procedeu de re- unire sau combinare a expe- rienţelor. Se constată în ideatic, memorie constructivă şi pregnant, în imaginaţie şi viata afectivă. INTERPRETARE, activitate hrfelectivă de stabilire a unor semnificaţii şi sensuri; înţelegeri: discursivă sau decodificare con- ceptuală sistematică; cea de-a p a l i a fază a proci sului perceptiv prin care p r i c e p l u l este integrat verbal şi senini ficat e a t r ^ o i i a l ; 375' I in logică „operaţia prin care se preci/.ea/.ă semnificaţia, unei for- mule prin înlocuirea variabilelor clin care este alcătuită cu argu- mente în funcţie «le un anumit do- meniu ales" (Mic dicţionar filo- zofic), în psihanaliză, i. este un instrument principal în cadrul psihoterapie! pi in care se deter- mină bolnavii! să conştientizez'; propriile-i tendinţe inconştiente; legătura acestor tendinţe eu ac- ţiunile sale; efectul lor asupra comportării sale. în acest sens, i. poate fi definită ca procedeu de readucere in conştiinţă a amin- tii ilor uitate sau a tendinţelor şi aspiraţiilor refulate. INTERPSIHIC v. INTERSU- 1JJECT.IV INTERPSIHOLOGIE, termen introdus de G. Tarele în legătură cu proiectul său de studiu al relaţiilor intcrmentale în condi- ţiile afirmării imitaţiei ca lege fundamentală a vieţii psihice. în prezent, problematica i. este integrată în psihologia socială. INTERSUBIECTIV (INTER- PSIHIC), caracter al relaţiilor psihice dintre subiecţi sau dintre subiect şi grup. Se deosebesc de relaţiile intrasubiective sau infrapsihice prin care se desem- nează raporturile interne dintre diferite componente sau procese psihice. INTOLERANŢĂ, incapacitatea mentală de a accepta contro- versa, fapt care împinge subiectul .să comită acte de violenţă şi. de persecuţie împotriva celor < are exprimă opinii diferite sau afsrmă atitudini contrare. I N T O N A Ţ I E , v a i i a l i e d e i i , , , ; . ţ n n e , 1 u n e i ( m i - i u n i -,, >, : . , . l j H M i u L i 1 i i . i I e V ' M ' i i , i i i d r u i i i ! , , o i u n c ţ i e e x p r e s i v ă ( i u t i i ! > ; i , n . g a i i l l M i ••, a U i e m u t ; ' , p • r l ; . , i . i f , p o a t e a j u n g e p î u ă l.i c o n t ; : : . re.; u n e i s e m n i f i c a ţ i i p a r a v e r b . , 1 . M i j l o c e s e n ţ i a l al \ o r b i r i i :,; i, ; . b i ] i i l u i m u z i c a l . U n i t ă ţ i i ' ; i. : n u m e s c intoiu-iuc (Ai. ] m , . n 1 . S l a n i a - C a z a c u C o n s i d e r a ( ă i . p o a t e l i u n „ c o m u t a t o r d e sa, şi percepţia de sine, a observato- rului, în cunoaşterea h.mu c=e. I implică şi cunoaşterea de sine. Conştiinţa de sine .şi conştiinţa desp're lume sînt indi.ioei.tbile. Trăirile subiective reunesc in- ternul cu externul. Aşadar i. ca autopercepc-e, j>rc :;e. du.'edeşiP a 11 mult mai d'/ieită dceil cinioaJci.ii luiui. oliicctiiw Kealizhu! perfoi mantr ndaptative m sensul luării iu stăpimre a mediului, omul, îu pofida diferenţierii iu extrover- tiţi si introvertiţi, se dovedeşte a fi un subiect precumpănitor extrospectiv şi prea puţin intro- spectiv. Aceasta fiind situaţia, este explicabil de ce i., concepută ca metodă unică şi esenţială, de edificare ştiinţifică a psihologiei, a eşuat, de unde şi semnificaţia minoră, chiar peiorativă, ce înso- ţeşte acest termen în limbajul psihologiei contemporane. Istori- ceşte, i. ca metodă însărcinată cu descrierea şi explicarea fenome- nelor psihice descinde din filoso- fia clasică, din care psihologia s-a desprins şi reprezintă o exten- siune a meditaţiei şi contemplării speculative asupra vieţii psihice individuale. Absolutizată în psi- hologia încă filosofică, drept unică modalitate de acces îu lumea fenomenelor psihice, i. se motiva printr-un ciudat amestec de spi- ritualism şi empirism. Psihicul era considerat ca independent de materie, cel mult paralel ei, deci existînd prin sine însuşi, iar unica modalitate de a iniţia cunoaşterea, eia cea chieet sen- zorială, în fapt. insă, psihic u! nu poate fi despărţit de mat"rif, 1 do corp, de reacţiile comporta- mentale, iar cunoaşterea este, de regulă, indirectă. Deşi se bazează întotdeauna pe indici empirici, aceştia trebuie să fie prelucraţi, raportaţi la alte cu- noştinţe etc, cunoaşterea fiind în ultimă instanţă deductivă. Rezultă că în psihologia intro- specţionistă, însăşi punerea pro- blemei, sub raport metodologic, era viciată de grave erori. Ră- mînînd pe poziţia i. ca unică metodă de construire a ştiinţei despre psihic, Kant a declarat imposibilitatea psihologiei, întru- cît psihicul, cu toate proprietăţile sale „apriorice", ar rămîne un „lucru în sine", iar A. Comte, întrucît faptele relevate intro- spectiv sînt prea inconsistente, superficiale şi fugare, a arătat că i. nu permite o edificare pozitivă. Criticile adresate i. erau în parte valabile, clar modul de concepere a psihicului ră- mînea defectuos. A. Comte nu şi-a dat seama de caracterul mult mai edificator al faptelor de comportament în raport cu trăirile autosesizate superficial. Real, psihologia nu s-a putut edi- fica ştiinţific decit depăşind i. şi concepţia ce-i conferea un rol decisiv, dar fără a abandona cu totul i. ca fenomen real şi metodă auxiliară. I. se desfăşoară într-un cadru individual, or ştiinţa poartă asupra generalului. Actul de de- dublare la care se recurge, su- biectul-psiholog devenind con- comitent ador şi spectator, este dilicil şi limitat, după unii chiar imposibil, înlrueît JIU poli „să priveşti pe fereastră pentru a (,. vedea trecînd pe stradă". S-:i pus atunci problema antrenării capacităţilor introspective si ;i asigurării competenţei celor ce o practică. în mod firesc in-,;, în sfera conştiinţei de sine mir,, numai o parte din ceea ce re- prezintă activitatea psihică, des- făşurările inconştiente — a de- monstrat Freud — nu se hi-.i facil conştientizate, mecanisnirl. sau operaţiile şi legile activităţii psihice, după cum remarca Sece- nov, nu se oferă direct examinării introspective. Apoi, datele i. sini mijlocite prin verbalizare şi reia- tate verbal. Or, se ştie foarte bine că nu tot ceea ce constituie simţire şi afectivitate este sus- ceptibil de a fi exprimat verbal. Fiind handicapat de necunoscu- tul din sine ca şi de un necunoscut din afară, subiectul este înclinat să suplinească deficiturile cu plăs- muiri fanteziste, cărora să le acorde valoare de adevăr. în romanul psihologic, Stendhal, Dostoievski, Proust au operat, în acelaşi timp, introspectiv şi fan- tezist-artistic. Cercetătorul nu-ţi poate permite însă o astfel de abordare pentru că el trebuie să descrie obiectiv şi să ex- plice exact. Or, cînd psihologii îşi propuneau o i. sistematizată, se dovedeau, cu sau fără voia, lor, a fi influenţaţi de propriile ipoteze, dirijîndu-şi tacit pro- cesele şi autosugestionîndu-se. Ca şi îu fizica micropari idilelor, se ajmij'.ea la indisi K labilitatea diii- 1ie ceea. re aparţine obiect nlni şi ceea, ce aparţine instrumentu- lui aparatului intelectual, prin c a re obiectul c-to studiat. Dez- avantajele metodei speculative :e fac în continuări! simţite. Sa recurs şi la empatie, subieetul- cercetător transpunîndu-se în si- tuaţia altuia şi încereînd să re- construiască experienţe subiec- tive ale unei alte persoane, l'ro- blema nu este însă nici pe această cale rezolvată pentru că rămîne în dubiu însăşi, măsura transpo- ziţiei, iar mai departe toate dificultăţile prin care i. se re- editează. Nu se poate ridica un edificiu ştiinţific pe „nisipurile mişcătoare" ale i. în aceste con- diţii psihologia obiectivă, funda- tă fiziologic şi comportamental, radicalizată în behaviorism, re- nunţă programatic, asemenea lui Pavlov, nu numai la i., dar şi la terminologia asociată acesteia. Experimentul se modelează după fizică şi fiziologie, apelînd la indicatori obiectivi. Era şi este încă greu să se renunţe la indi- catori subiectivi. Cercetările şcoli- lor de la Wiirtzburg şi Marburg, inspirate de fenomenologia lui Husserl, caută să revizuiască i. şi să o adapteze exigenţelor experimentului obiectiv. în a- ceastă perspectivă se introduc unele corecţii. Subiectul trebuie ca în timp ce acţionează, re- zolvă o problemă, să se exprime cu voce tare, oferind pe această cale, a „reflexiei vorbite", indica- ţii, cercetătorului- asupra modului cum gîndeşte şi a etapelor par- curse. Pentru a se evita defor- mările, izvorîte din „dedublare", într-o altă. variantă se cere su- biecţilor să rel iteze despre cele întimplaU' cu sine iu cursul în- deplinirii unei ;-.,).ic iui experi- mentale, nu in timpul execuţiei ci după aceea. ICI va reconstitui modul cum a procedat etc. şi-1 va relata. Această metodă a căpătat denumirea de retrospec- ţie. Persistă însă întrebarea dacă aceasta este i. propriu-zisă sau altceva. în cercetările lui II. Ebbinghaus, subiecţii nu rela- tează „cum" au memorat, ci dovedesc prin răspunsurile lor „ce" au memorat. în studiile asupra senzaţiilor şi percepţiilor, ei reacţionează cînd văd sau aud ceva. Or, aici intervine mai degrabă decît i., extrospecţia. Cu titlu de fapte care la rîndul lor trebuie să fie interpretate, datele i. sînt supuse unei exa- minări critice, deci devin sub- ordonate altor metode, de regulă indirecte. în formularea unui diagnostic, medicul recurge la informaţiile pe care le dă bolna- vul despre stările lui organice şi psihice, dar nu rămîne la acestea, ci recurgînd la multe alte date şi rezultate ale probe- lor, uzează' de un model explica- tiv şi trage concluzii. Psihologia cibernetică face abstracţie de i. pentru că dispune de modele precise şi edificatoare. Dar şi în acest caz se reinterpretează cu- noştinţe psihologice de bază, care sînt legate de unele contingenţe introspective. în nici un caz nu se mai poate reveni la iluzia cunoaşterii nemijlocite a psihicu- lui de către psihic, a exclusivis- inului introspectiv. Orice cnnonş- iti'f.- irite mijlocită, jL-\r p^ihuloi-jia ce.ntcmpoiana, centrală pe ac- ţiune, arc un caracter muHidi~ci- plinar. Cunoaşterea ştiinţifică por- neşte de la date pe care le pre- lucrează deductiv. I. este mai mult un fapt brut dccît o me- 1odă elaborată, iar în măsura în carc-şi revendică funcţia de metodă, oricît de specifică ar fi şi s-ar părea că este, trebuie înca- drată de alte metode, garantat obiective şi subordonată lor. B. Te- plov atrăgea atenţia asupra deo- sebirii dintre i. şi autoobservarc obiectivă a propriului comporta- ment. Real, la nivelul individului şi subiectului-robot, generic, pe care îl are în vedere psihologia, datele i. sînt controlate şi re- vizuite prin indicatori obiectivi, oferite de comportament, de struc- tura acţiunilor, de sistemul rela- ţiilor psihosociale etc. INTROSPECŢIE PROVOCATĂ, metodă experimentală constînd în a supune un subiect unei sti- mulări definite, care comportă, în general, un răspuns sau o sar- cină determinată. în acest fel i se cere subiectului să-şi expună stările subiective şi răspunsurile sale retrospectiv. Folosită de A. Binet şi de şcoala de la Wiirz- burg. INTROVERSIUNE, orientare ti- pică a conştiinţei către propriul eu, predominare a tendinţei de a examina propriile desfăşurări sufleteşti, de a se închide în sine, neglijînd lumea externă. După Le Senne nu e atît analiză intro- spectivă cît fixarea globală a existentei individuale. Opus cx- tiovi'i iunii, INTUITIV, ceea ce •',<:• prodm - simultan, iar nu discursiv; |,. regulă, caracteristică a reil< ( - tării concrete a realităţii. [n-, vent se confundă cu concretul senzorial. INTUIŢIE, cunoaştere percep, tivă nemijlocită de raţionami'1; 1 (in măsura în care este posibil,, disjtincţia între percepţie şi eîn- ilire). Descoperire bruscă a v.,i,: soluţii fără conştiinţa tnodv.iv', de descoperire, care are loc fie la primul contact cu problcmn, fie după o perioadă de efort jau': succes u/mată de pauză (aşci-mt- tiiita inspiraţie). în prima accep- ţie, 1. este caracteristică pentru al doilea stadiu ontogenetic al dezvoltării intelectuale (2 — 6 ani), dar se manifestă şi la adult. îr, a doua accepţie, de i. cognitivi (i.c), se manifestă la toţi indi- vizii, dar în grade diferite, fiind determinată de factori consti- tuţionali şi de mediu (Jfung, 1921). în privinţa relaţiei cu gradul de dezvoltare a gîndirii abstracte există ipoteze contra- dictorii. Unele susţin că i. in- voluează pe măsura dezvoltării lo- gicii şi a civilizării mediului în care trăieşte individul (H. licrg- son, 1911, C.G. Jung — 1921;. Altele, dimpotrivă, susţin pe baza, datelor experimentale, că există o strînsă legătură între i. cog- nitivă şi gîndirea abstractă (Hi. Vernon — 1933, Westcott - 1968, Masher şi Hansby — 1960). Cunoştinţa obţinută prin i. cog- nitivă este de obicei o idee scurtă, tosoţitâ de sentimentul eviden- tei al certitudinii subiective şi li'armoniei cu celelalte cunoş- tinţe (Spinoza, H. Bergson, C.G. Tune H. Poincare - 1898, Kig- nano - 1920, Hadamard - 194(1, G. Polya — 1965). I. cognitivă are la bază activitatea incon- ştientă a cărei direcţie este im- primată de analiza conştientă (H. Poincare — 1898). Durata şi efectele analizei conştiente, de- pind de inteligenţă, de carac- teristici ale afectivităţii şi moti- vaţiei, de dificultatea problemei si de dispoziţia cerebrală. (în general oboseala nu este propice i.) Starea psihologică favorabilă apariţiei în conştiinţă a rezulta- telor ' explorării inconştiente în- treţinute de dorinţa de rezolva- re, ' este caracterizată de senti- mentul identificării cu probleme, abandonarea unor restricţii logice, efervescenţa gîndirii şi afectivi- tăţii, în anumite limite, (J. Guil- ford — 1967, J. Bruner). în i. cognitivă, la primul contact cu problema, aceste condiţii se cre- ează în situaţii premergătoare recepţionării problemei. Diferiţi factori externi o influenţează în măsura în care contribuie la crearea confortului psihic. Ei variază de la individ la individ (J. Guilford — 1967). I. cognitivă se dezvoltă odată cu creşterea experienţei într-un domeniu, dar numai la indivizii cu anumite trăsături de personalitate (C.G. Jung — 1921). în mare, perso- nalitatea subiectului intuitiv :,e distinge prin: independenţa, uon- conformism, comoditate, fante- zie, înclinaţie spre speculaţie, pasiune pentru un domeniu, multi- lateralitate, încredere în sine, atitudine relaxată faţă de pro- blemă, posibilităţi mai reduse de verbalizare (Ph. Yernon — 1933, Valentine — 1933, Ad.-uus — 1940, Kagle - 1941, J. Bru- ner — 1970). în privinţa trăsă- turilor morale ale subiecţilor in- tuitivi nu există un consens, deşi sînt dezbătute cu interes (Westcott - 1968). După Jung se disting: A. a) i. subiectivă, perceperea propriilor stări psiho- logice inconştiente; b) 1. obiec- tivă, cunoaşterea obiectelor ex- terne pe baza unor percepţii sublimanale. B. a) i. abstractă, solu- ţia constă în surprinderea incon- ştientă a unei legături abstracte şi este precedată de tatonări; b) i. concretă, soluţia este sugerată de elemente perceptive, care se cioc- nesc întîmplător cu o direcţie a gîndirii, adesea destul de va- gă. Direcţia constă mai mult în atenţia pentru problemă şi în dorinţa de a o rezolva; tatonările premergătoare nu se conduc după ipoteze logice. I. poate interveni în geneza ideilor, dar astfel de idei supuse controlului raţional singurul în măsură să le con- firme certitudine. INVARIANTĂ, tendinţa unei imagini de a-şi menţine mărimea independent de distanţa supra- feţei pe care este proiectată. în percepţie, există mai mulţi invarianţi, sau mărimi st.mdaid, in funcţie de care je face apre- cierea mărimii sau distanţei. I. 380 3S1 M I I considerat obiectual sau rela- ţional este considerat a fi echiva- lentul obiectiv al conceptului. Prin asimilarea şi conservarea invarianţilor se formează con- ceptele (J. Piaget). INVENTICÂ, disciplină psiho- logică nouă care se ocupă de studiul sistematic al procesului invenţiei şi condiţiilor stimulării creativităţii. INVENŢIE, realizare a ceva nou, reprezentînd un adaus la obiectele şi cunoştinţele pre- existente. I. se bazează pe desco- perirea unor relaţii obiective, dar nu se reduce la aceasta, ci implică o recombinare de mijloa- ce şi cunoştinţe în vederea atin- gerii unui scop, împlinirii unei intenţii (Boirel), prin crearea unui ' nou dispozitiv tehnic, a unui lucru sau (şi) a unui nou model sau formule ştiinţifice cu funcţie instrumentală, lucrativă, în i. se reuneşte creativ cogni- tivul cu pragmaticul, noutatea caracteristică rezidînd în gene- rarea în formă substanţială (dis- pozitiv, aparat) sau operaţională (procedeu de lucru practic, orga- nizaţional, intelectual) a unei inedite posibilităţi instrumentale şi funcţionale. 1. este mijlocită prin sinteză şi se exprimă în noi sinteze. De exemplu, descope- rirea unor substanţe chimice în natură şi sintetizarea artificială, deci i. unor compuşi chimici, cunoaşterea unor proprietăţi şi relaţii" fizice, obiectiv existente şi utilizarea lor prin i. în indus- t r i e , lieuşila i. necesită r<7 siiilc'.ii Ci.wj.hiiiiilui-ic si resliuclitnnită ::u fie dusă pînă la o coerenţă con- cretă şi funcţională. Simondori explică progresul obiectelor teh- nice prin „reducerea divergenţe- lor dintre funcţiile structurilor polivalente, condensarea de func- ţii multiple asupra aceloraşi struc- turi". Usher arată că sinteza şi construcţia i. reprezintă apari- ţia unei noi calităţi, întrurit face ca structuri separate să devină compatibile şi interdepen- dente. I. este o formă înaltă <•< inovaţiei, rezultă dintr-un proces creativ şi implică creativitate. îndeosebi ingeniozitate sau origina- litate în combinarea şi modela- rea mijloacelor. INVERSIUNE AFECTIVĂ, re- acţionarea printr-o bună dispo- ziţie la o situaţie negativă din mediu şi printr-o proastă dispozi- ţie la 'o situaţie favorabilă. INVESTIŢIE, concept econo- mic din teoria psihanalitică, care desemnează faptul că o anumită cantitate de energie psihică ••-c ataşează unei reprezentări, unui grup de reprezentări, unei părţi a corpului, unui obiect etc. Deşi Freud 1-a definit destul de vag, conceptul de 1. pune în evidenţă ideea că fiecare subiect are la dispoziţie o anumită cantitate de energie psihică, pe care o re- partizează mai mult sau mai puţin proporţional în relaţiile sale cu lumea şi cu sine. Această repartiţie creează o veritabilă balanţă energetică între diferi- tele i., care se referă fie la obiecte o\teiioare sau fantasma!ie<\ iic la propriul corp, I.i cu ele. INVOLUŢIE, rc;>reyimie a ca- pacităţilor iuuction-j.lt; •' '-tiiR- turale a unor ui;.;,'iu: :,-i func- ţiuni; regresiune consecutivă unei evoluţii, caracterizînd, în parti- cular,'modificările ce pot fi obser- vate în cursul hnbătrinirii. După A. Laiande, i. era opusă evolu- ţiei în sens spencerian de simpli- ficare, omogenizare, de diferen- ţiere. IPOHONDRIE, stare psihică anormală caracterizată printr-o preocupare exagerată a cuiva faţă de propria-i sănătate. Fri- ca'obsesivă de a nu se îmbolnăvi, interpretarea unor senzaţii or- ganice banale ca fiind semnele unor boli grave, convingerea ne- justificată a pierderii sănătăţii, sînt forme de manifestare a ipo- hondrului. IRADIERE, latură şi lege a neurodinamicii, constînd în răs- pîndirea pe orizontală şi pe verticală a proceselor de excita- ţie sau inhibiţie, ce apar într-un punct. Furia paroxistică este un maximum de i. a excitaţiei, iar în cazul inhibiţiei, somnul reprezintă un maximum de i. Prin !. şi concentrare a i. nervoase se formează conexiunile temporare. Ivanov-Smolenski a introdus ter- menul de i. selectivă pentru a desemna relaţia dintre semnalele corespunzătoare de gradele I şi II. Astfel, cuvîntul actualizează ima- ginea adecvată şi invers. IRASCIBILITATE, stare psi- hică particulară caracterizată prin excitabilitatea exagerată însoţi- tă de reacţii afective-nogative, supărătoare; dispoziţie către pier- derea ''chilibruiui emoţional în ;-fi):.[|] jpaiiţit-i fio. vente şi neju ,- tiJi< a!r a, JK inul juiuiui, a respin- gerii altora. I. este opusă cal- mului, bunei dispoziţii, atitudi- nii atente şi înţelegătoare faţă (le alţii. în viaţa colectivă, i. creează jncordare, atmosferă încărcată. înlăturarea i. presu- pune formarea relaţiilor echili- brate în colectiv şi cultivarea stăpmirii de sine. în sens strict fiziologic i. este sinonimă excita- bilităţii. Se întîlneşte în forme majore în nevroze şi psihoze IRAŢIONAL, ceea ce este con- trariu sau inaccesibil explicaţiei raţionale. La Hegel, echivalează cu irealul. în alt sens, imprevi- zibil, accidental şi absurd. Th. Ribot consideră relaţiile afec- tive ca fiind în mare măsură i. într-adevăr, nu toate laturile con- duitelor umane sînt organizate şi explicabile raţional (P. Meyer- son). Astfel sînt superstiţiile şi credinţele religioase. Doctrinele care subapreciază sau contestă valoarea raţionalului şi tind să generalizeze modul i. de interpre- tare a lumii şi omului se înca- drează în curentul iralionalist. IRITABILITATE, proprietate gcneral-primară a materiei vii do a reacţiona diferit la agenţii me- diului. Este anterioară sensibili- tăţii difuze şi celei diferenţiate (A. Leontiev). IRONIE, accentuarea exagera- tă a unei calităţi sau a rezulta- tului unei acţiuni cu intenţia de a se înţelege tocmai contra- riul. I. presupune o capacitate superioară de surprindere a trăsă- 382 3S3 turilor 'i" caracter, int'. j ! i'-x .nţă -i sp ont an-. itafe. I. e.ste o modali- tate sociala fie sancţionare, can- poate avea efeil educativ, cînd nu e exagerată. ISTERIE (HISTERIE), formă (Ic nevroză caracterizată pri.n hiperexpre-ivitate somatică, a. ideilor, a imaginilor şi a afec- telor inconştiente. Boala a fost cunoscută şi descrisă, încă clin antichitate de către Hipocrat, dar a fost conturată în limitei* 1 nos<>- grnfiei moderne abia la sfîrMf'.;! secolului al XfX-lea, de că're Charcot, care o considera ca o bua.!ă somatică, care ar aparţin." neurologiei. Iii desei ie aşa-nunii- lele „crize de isterie", care sur- vin la anumite intervale şi se manifestă printr-o simptomato- logie precisă. Bernheim este imul din cei care-1 contrazic pe Char- eot, observînd că simptomatolo- gia este identică, pentru ci bol- navii îşi împrumută simptomele imitînd. D< ei el surprinde maiva sugestibiiitate, ca o caracteris- tică, a i. liabinski lansează defi- niţia i., care este valabilă în mare măsură şi azi: i. este o boală lipsită de un substrat neuronal sau organic, indusă prin sugestie şi susceptibilă de a dispare prin persuasiune (contrasugestie). Psih- analiza consideră că i. are drept cauză conflictele refulate care se manifestă în diferite simptome. Deci simptomele i. ar constitui fenomene de „conversie" pe plan somatic a conflictelor inconşti- ente — fapt pentru care Freurt a denumit această formă de nevroză „i. de conversie." Structurile per- : o i ; i l i i ă t i i î . s e c i r a c t e r i - f a ?:1 t , . : n p : i t i . . p l L - . u i c i m t e ş i s i l " , - j i i : , i l i i , i . , H . l i v , i n a c e s t s e n : , vori,in-i ii. s( n i c i u r i le c o n H k l u a ie şi (!.• ,1,., i,, . h l a r e a p e r s o n a l i t ă ţ i i . M:\nih i , r i l e i. a p a r s u b f o r m ă de t < >n.-111i: e x p i e s i v e , d a r s i n i , , { " ' < <\'-i •' •'•••• p e r s o n a l i t a t e a p a t o l i i;;n a ; , j de aspectele cnracteriale In:,.! mentale ale i.: sugestii,ilitat, mitomanie şi diferite tulbura; i I. nivelul analizatorilor, la ni\-,i; ; i motricitatii şi prin ciemon-ira- tivitate (ceea ce în literaturi ,•:.< specialii ate este cunoscut su!i denumirea de „teatraiism al i.",. I. se insera pe un fond afectiv M voliţional def'.'Ctuos, bolnavii i. prezentînd o permeabilitate ai'n- tivă (poechilotimic), o imposibili- tate de conservare a stării afec- tive anterioare într-o situaţie afec- tivă deosebită. Astfel, conduitei,' i. sînt efecte simbolice, pe plănui conştiinţei a unor trebuinţe incon- ştiente de a împrumuta de la altui, imaginea de sine. Psihanaliza distinge o serie de forme ale i.: a) i. de conversie — unde conflictul psihic se exprimă în simptome somatice (paralizii, anestezii, nod în gît etc.) b) i. de angoasă — termen utilizat pentru a desemna o nevroză al cărei simptom central este fobia; c) i. de apărare. caracterizată prin tendinţa subi- ectului de a se apăra contra repre- zentărilor ce i-ar produce stări afective negative. Cînd Freud constată că apărarea există în orice formă de I., el renunţă la termen; i. de retentie (Breuer şi Freud), caracterizată prin aceea că starea patologică este produsă 384 I de faptul că în condiţii nefavo- rabile stările afective negative n-au putut suferi o abreacţie; e) i. hipnoidă (Breuer şi Freud), cînd starea patologică îşi are ori- ginea în stările hipnoide; f) i. traumatică (descrisă de Charcot); simptomele sînt de natură soma- tică (mai ales paraliziile) apar după o perioadă de latenţă şi sînt consecutive unui traumatism fizic, fără a exista însă o legătură mecanică între acesta şi simpto- mele apărute. H. Fy, vorbind de personalitatea nevroticului se referă la structurile conflictu- ale şi .la dedublarea personalită- ţii, care este cel mai bine eviden- ţiată în i. Conduitele i. sînt efecte simbolice pe planul conştiinţei a unor trebuinţe inconştiente de a împrumuta de la altul imaginea de sine. ISTORIA PSIHOLOGIEI, ca- pitol al istoriei ştiinţei şi al psiho- logiei, ocupîndu-se de devenirea istorică a cunoaşterii ştiinţifice a psihicului şi personalităţii. Consi- derînd complexitatea obiectului psihologiei, i.p. are o mare însem- nătate pentru înţelegerea stadiu- lui actual de cunoaştere psiho- logică prin intermediul recon- stituirii treptate a nenumărate faze, ipoteze, confruntări, de- monstraţii etc, pe care le impli- că geneza psihologiei ca ştiinţă explicativă (T. Dobrin). Intrucît psihologia s-a dezvoltat în strînsă legătură cu celelalte ştiinţe, i.p. are im conţinut multi'disci'plinar. Se distinge o îndelungată peri- oadă de preistorie a psihologiei sau de psihologie preştiinţifică al cărei început ţine de cele mai vechi forme de cultură spirituală, şi care fiind legată de dezvoltarea gîndirii filosofice premarxiste se încheie în secolul al XlX-lea, cînd psihologia dobîndeşte posibilita- tea elaborării şi adoptării unei metodologii ştiinţifice şi experi- mentale. I.p. propriu-zisă debu- tează pe la mijlocul secolului al XlX-lea, odată cu întemeierea materialistă, atît biologică cit si sociologică a desciplinei şi prin adoptarea metodei obiective şi experimentale. Se recurge la va- riate modalităţi de analiză şi expunere, după perioade, după autori, prin studiu tematic longi- tudinal, după curente, după ra- muri de psihologie. O însemnă- tate primordială se acordă dezvol- tării psihologiei în secolul al XX-lea. ITEM (în engl. bucată, frag- ment), element constitutiv al unui chestionar, scală de atitu- dini, inventar de personalitate, test. I. este un „punct" al unei asemenea construcţii, care per- mite un rezultat' codificat al răspunsurilor. De regulă, fiecare întrebare dintr-un chestionar re- prezintă un i. IZOLAŢIONISM, tendinţă spre ruperea contactelor cu lumea re- zultată dintr-un interes special sau exprimând un mecanism de apărare al eului, dezvoltat la maximum înăuntrul nevrozei ob- sesionale. IZOMORFISM, HOMOMOR- FISM (gr. isos — egal, morphe — formă, hoino — acelaşi), princi- piu matematic adoptat de ciber- 25 — Dicţionar de psihologie 385 "'St- I DICŢIONARELE ALBATROS tu'tkfi, in scopul punerii in rela- ţie de corespondenţa a, unor sis- teme diferite, din punct de ve- dere substanţial-calitativ: maşini- organisme vii, sistem social. Do- uă mulţimi sîut i.'.onwrfc dacă exis- tă un operator care să facă posi- h Hă corespondenţa biunivocă din- tre elementele distincte ale acestora si dintre funcţiile care exprimă sau definesc relaţiile respectivelor elemente. Caracteristica esen- ţială a i. este deci biunivociiatea corespondenţei dintre două mul- ţimi sau sisteme. H. reflectă co- respondenţa univocă, fiecărui ele- ment şi fiecărei funcţii dintr-un sistem (original) îi corespunde im element şi o funcţie precis deter- minate în alt sistem (model), dar fiecare element şi funcţie dintr-al doilea sistem poate corespunde mai multor elemente şi funcţii din primul sistem. I. este un caz particular al h. Cibernetica, por- nind de la principiul i.,h. strict formalizat în matematică (biuni- vocitatea şi univocitatea), neocu- pîndu-se de corespondenţe sub- stanţiale între sisteme, ci de corespondenţe eminamente func- ţionale, comportamentale, intro- duce principiul izofuncţionalismu- lui, care postulează analogia din- tre sisteme diferite ca natura, dar .p>n- deuţa hi univocă s;iu univoca in tre mărimile do intrare şi de ieşire şi prin acelaşi mod de a reac- ţiona la influenţele cvU-nie. Prin- cipiul i.h., transformat pun in- termediul principiului i/olum.ţin nalismului, permite elaborarea unor metode generale de abordări- cibernetică a sistemelor; metod.-i. analogiei, a modelării şi a „cutiei negre". IZOTERE, linii de egală sen- sibilitate trasate în cîmpul vi- zual al retinei. Sînt, în general. linii (contururi) de egală acui- tate. Există i. de sensibilitate luminoasă absolută sau diferen- ţială şi de sensibilitate cromatică I20TERMIE (HOMEOTER- MIE), proprietate a organismelor homeotermice de a conserva ace- eaşi cantitate de energie calorică, în ciuda oscilaţiilor de tempera- tură ale mediului, în raport cu care însă, se produc ajustări meta- bolice, asigurate prin termore- glaj. Nivelul de i. este marcat printr-un zero fiziologic apropiat de temperatura normală a cor- pului, devierile pozitive sau nega- tive ale ambianţei, de la aceste valori, generînd senzaţiile de cald si rece, IMBĂTRÎNIRE v. SEXESCEXŢĂ ÎMPREJURARE DE VIAŢĂ, formulă introdusă de noi în teoria afectivităţii pentru a semnifica situaţia obiectiv-subiectivă în care subiectul se află ji pe care o tră- ieşte emoţional. î. de v. este o secvenţă existenţială, un sistem interacţionist în care sînt date împreună condiţiile interne, su- biective (trebuinţe, motive, aspi- raţii, proiecţii imaginative, de- prinderi, capacităţi, cunoştinţe) şi condiţiile externe obiective. în I. de v. cele două serii de condiţii sînt complex corelate, alcătuiesc o ţesătură sau un cîmp. în î. de v. sînt întotdeauna implicate tre- cutul şi viitorul prin amintiri, previziuni, proiecte imaginative. Stanislavski vorbeşte şi despre împrejurări presupuse. Din con- fruntarea cerinţelor subiective cu datele obiective prezente sau şi presupuse rezultă efecte emoţio- nale specifice. De notat că' în contextul î. de V. diverse relaţii 2S* cerinţă-răspuns se activează con- comitent, de unde caracterul mo- zaicat sau multitonal, simfonic al trăirilor emoţionale ce reflectă specific î. de v. Caracteristică pentru informaţia afectivă este faptul că aceasta este în acelaşi timp reproductivă şi reglatorie, î. de v. fiind cadrul ce permite înţelegerea unitară a celor două funcţii ale emoţiilor şi anume: 1) reflectarea în cadrul dinamic al personalităţii a propriilor trebu- inţe, motive, posibilităţi în corela- ţie cu corespondenţii Iov reali sau posibili; 2) adaptarea energetică şi orientativă la relaţii şi acţiuni. Stările emoţionale se includ în î. de v., dar modificarea aces- teia generează noi stări emoţionale de tipul reacţiei faţă de reacţie. Considcrînd sistemul multinivelar al motivaţiei umane, trebuie sem- nalate în cadrul î. de v. cazul emoţiilor faţă de emoţii sau a sniiimontelor fată de sentimente, ÎN SINE, în filosofia hegeliană tcrmcmtl î.s. se. aplică realităţii fiinţei umane în măsura în cure aceasta nu dispune de conştiinţă de sine prin care ajunge să existe pentru sine. Ceea ce este incon- ştient există î.s. ' ÎNAPOIERE INTELECTUALĂ, insuficienţă congenitală a dez- voltării inteligenţei care se referă la o stare de înapoiere momen- tană, dar care poate evolua şi spre subnormalitate, dacă nu e depistată în timp util şi nu se exercita o acţiune stimulatorie. ÎNCLINAŢIE, tendinţa de a realiza o anumită activitate cu posibilitatea de a obţine rezul- tate superioare. Motivaţie impe- rioasă şi atracţie pentru acţiune. î. se poate manifesta în raport numai cu o anumită activitate sau cu un grup de activităţi. Prin- cipala î. umană — şi cea mai valo- roasă — este înclinaţia pentru muncă. Precizarea î. este pentru orientarea profesională, tot aşa de importantă ca şi cea a aptitu- dinilor. ÎNDĂRĂTNICIE, persistenţa iraţională într-o anumită direcţie, deşi se face dovada că direcţia este greşită, ineficientă, dăună- toare, î., mersul înapoi sau încă- păţînarea, implică un blocaj emo- ţional, exagerată încredere în sine şi lipsă de consideraţie pentru opiniile altora. La tînăr sau la adult î. se leagă de amorul pro- priu şi se întîmplă ca, logic, cel in cauză să-şi dea seama că nu are dreptate, dar nu renunţă pen- 1 tni a nu se dezice, socotind, în mod greşit, ca, aceasta i-ar s(irl>i demnitatea, Ineori termenul de. î. se utilizează în sensul pozili\, de tenacitate. ÎNNĂSCUT, calitate a sistemu- lui de însuşiri pe care le po- sedă organismul la naştere, jn- cluzînd datele ereditare precum şi achiziţiile din perioada intrau- terină. După unele interpretări, de î. ţin şi însuşirile dezvoltate în perioada imediată naşterii, în condiţii independente de ambi- anţă şi în virtutea datumurilor prenatale. Cu care se naşte cine- va; congenital, nativ. ÎNSTRĂINARE, categorie fi- losofică tratată ştiinţific şi socio- logic concret de către Marx şi preluată, nu fără importante di- formări de filosofia şi psihologia, existenţialistă. î. este o conse- cinţă a orînduirii sociale contra- dictorii şi a evoluţiei sociale dizar- monice, spontane şi diformante asupra existenţei sociale, resim- ţite ca nedreptate şi limitare a autorealizării de către individ. Forţele esenţiale ale omului se obiectivează în produse, tehnici, relaţii, idei, artă etc. iar în condi- ţiile exploatării şi asupririi, aces- tea exercită, prin recurenţă, o influenţă negativă, ostilă asupra oamenilor şi condiţiilor lor de viaţă. Psihologic, î. este resim- ţită ca o suferinţă, ca o închidere în cerc vicios, ca obstrucţionaro a realizării aspiraţiilor, ca nesi- guranţă, anxietate, lipsă de per- f-pectivă etc. în centrul trăirii î. este dezvoltarea unilaterală a per- sonalităţii (omul unidimensional 3S8 i al lui H. Marcuse) şi faptul frus- traţiei. Existenţialiştii explică î. ca o contradicţie funciară. în- tre existenţa socială şi esenţa umană ce nu se poate realiza. Creaţia apare ca un mijloc de dezalienizare cu posibilităţi însă restrînse (J. P. Sartrc). Acuzînd tehnocraţia ca atare de transformarea omului din scop al existenţei în mijloc al acesteia, existenţialiştii ignoră însemnăta- tea decisivă a relaţiilor şi organi- zării sociale care în condiţiile capitaliste presupun tehnica drept scop, oamenii devenind mijloace, iar în condiţiile socialismului şi mai ales în procesul avansării spre comunism, răstoarnă acest ra- port, tehnica fiind concepută ca mijloc, iar oamenii tot mai mult ca scopuri. Pornind de la analiza şi explicarea î. muncii — prin relaţiile de exploatare capitalis- tă ce duc în situaţia în care pro- ducătorii sînt nevoiţi, prin munca lor, să sporească forţa proprieta- rilor capitalului — Marx a de- monstrat: 1) că remediul radical împotriva î. este înlăturarea orîn- duirii ce o generează şi întreţine; 2) că celelalte forme de î. (socială, politică, juridică, culturală şi spi- rituală) derivă din î. economică, sînt cauzal legate de aceasta iar dezalienizarea presupune revolu- ţionarea domeniilor respective. în socialism sînt eradicate principa- lele temeiuri şi forme ale î., dar socialismul, fiind o etapă de tre- cere spre comunism, societate ce face posibilă deplina realizare a esenţei umane, prezintă totuşi unele contradicţii tranzitorii ce întreţin forme parţiale şi particu- lare de î. După cum arată parti- dul, nu ignorarea ci studierea şi depăşirea acestor contradicţii duce la perfecţionarea progresivă a societăţii noastre şi aceasta în spiritul celei mai înalte forme de umanism, — umanismul re- voluţionar comunist. ÎNSTRĂINARE SPIRITUALĂ, constă în influenţa negativă, os- tilă condiţiei umane a unor idei, concepţii, viziuni, modele cultu- rale — toate create de oameni — ca şi religia — dar dovedindu-se dăunătoare pentru ei întrucît sînt înşelătoare, împiedică înţelegerea raţională a situaţiilor, reţin de la rezolvarea efectivă a problemelor reale ale existenţei. î.s. nu apare izolat ci este secundară în raport cu cea economicăşi socială. î.s. ca modalitate subiectivă de înstrăi- nare este totuşi mereu legată de condiţii obiective perimate sau ac- tuale. Există şi forme de autoîn- străinare legate de diformări fun- ciare ale personalităţii şi de defecte ale educaţiei. O speţă străveche, tipică şi radicală de î.s. este înstră- inarea religioasă (î.r.). în plan spi- ritual efectul î.r. a fost încă clin antichitate asemănat cu cel al unui drog (halucinogen, oniro- gen, paralizant). în afara postu- lării unor forţe supranaturale şi atotputernice, binevoitoare şi ma- lefice, determinante în chip fa- talist etc, î.r. este promovată îi! cadrul existenţei personale prin miturile despre nemurirea sufle- tului şi despre existenţa de după moarte. Acestea acţionează prin 389 î ficţiune compensator dar şi de- rutant, iraţional în sensul deco- nectării de viaţă şi lumea reală, de oameni şi istorie, a abando- nului în suferinţă şi nereali/are, a acceptării unei mizerii reale în speranţa unei postume fericiri fictive. Psihologic, î.r. se efectu- ează prin iluzie, imaginaţie mala- divă, dogmatism iraţional, cre- dinţă în absurd, proiectare in afară a speranţelor şi temerilor şi „zeificare" a lor etc. Căile î.r. sînt: 1) cognitivă, introducind în- tre lume şi subiect, pe măsura religiozităţii lui, un filtru care pe de o parte răstoarnă în sens spiritualist perspectivele, pe de alta, acoperă aspectele esenţiale ale realităţii naturale şi sociale cu segmente opace; este ceea ce prin fideism şi agnosticism, sub- minează şi interverteşte forţa cunoaşterii umane; 2) afectivă, exprimată în sentimentul religios unificat prin credinţă „oarbă" şi care este în centrul unei reactivi- tăţi emoţionale faţă de „împreju- rări fictive" concretizate specific în pietisme, complex al culpa- bilităţii, umilinţă, resemnare fa- talistă, deconectare de realitate şi dezangajare în raport cu acţiu- nile şi răspunderile, consolări ne- întemeiate, speranţe zadarnice, teamă de forţe malefice etc; pe această cale o mare parte din ener- gia umană" se evaporează în spa- ţiile ficţiunii"; 3) finalist-voiitivă, constînd din situarea scopului vieţii dincolo de sfîrşitul real al acesteia şi într-o vicioasă detur- nare a eforturilor de la obiecti- vele reale şi eficiente (aceasta in ordinea construcţiei şi oi.Hor- ducârii) c ă t r e o b i e c t k o firHvi-- - • ••, iraţionale. în ansamblu, pe căile cognitivă, afectivă şi finalista -.- realizează o î n s t r ă i n ă r i ' ;i pei., ci _ n a l i t ă ţ i i pe m ă s u r a afundării n; misticism, de unde detaşai ea I|I realităţi şi de nroblenirt ica inu;i nisnuilui constructiv. Î.S. este [|.- ordin cultural şi nu trebuie con- fundată cu î. psihică, de compe- t e n ţ a psihopatologiei. Î N T I P Ă R I R E , primul din /;,..- c e s e l c n i e n i n r i e i ( v . ) . i m p l i e i n d i u - gvamarea (v.) consolidaţi;), repe- tiţie, semnificaţie ş.a. JNTÎRZIERE INTELECTUA- LĂ, sindrom care cuprinde sfera psihică (gîndire, limbaj): din punct de vedere motor dezvolta- rea nu se abate de la normă şi se referă la o stare de moment. ÎNTÎRZIERE PSIH0MOT0- RIE, sindrom, care cuprinde aţii nivelul motor cît şi cel psihic (inielectual-afectiv). Se coiv-ude- ră în diagnozei vîrstelor iniei. ÎNŢELEPCIUNE, capacitate;! superioară de înţelegere şi jude- care a lucrurilor, irnplichid o cunoaştere adîncă a realităţii. expei ienţă bogată, măsură, echi- libru între dorinţă şi posibili- tate, din care izvorăşte senină- tatea sufletească şi împăcarea cu sine şi cu lumea; raţionalitate ",: conduită şi aprecierea cveniiih ;•- tclor. î. se dobândeşte în u r m;' unei bogate experienţe de viaţa şi se opune exceselor de oiice fel. î. presupune cunoaşterea de .sine şi cunoaşterea lumii, o filozofie praclie-acţională, dar şi domina- rea de sine, ca mijloc de dominaic a lumii înconjurătoare. î. se par^ că este apanajul persoane- lor d^ vîrste mai avansate care cunosc consecinţele diverselor acte şi posedă un simţ al relativităţii. Viaţa te înţelepţeşte", cu toate acestea şi la tineri este posibilă dezvoltarea î. după felul cum ştiu sâ înveţe din experienţa lor şi a altora, după modul cum ajung să aprecieze faptele într-o per- spectivă complexă şi raţională. ÎNŢELEGERE (lat. intellec- tio ~ act intelectual do surprin- dere a ceva în forma ideii), deco- dificare semantică, conceptualiza- re mijlocită de verbalizare; la- tură funcţională a intelectului uman în sensul generic al codifi- cării conceptuale şi mai ales al decodificării referenţiale. î. este acea modalitate a gîndirii care este cu necesitate, conştientă. în diverse limbi, termenul de î. posedă sensuri etimologice de- semnînd acţiunea de cuprindere, de punere în legătură sau în evi- denţă, de prindere, apucare sau sesizare. în ansamblu î. constă într-o detaşare relevantă a unor relaţii esenţiale din obiecte si fenomene, avvud însemnătatea unei descoperiri sau reflectări coguitive. în timp ce î. elementară se fundea- ză pe asemănări asigurate prin asimilările calităţilor comune şi abstracţiunilor simple, legate de scopuri practice, î. superioară şi deplină presupune, după I'iaget, o extensiune a conceptelor care nu este accesibilă insului decît prin intermediul unui simbolism precis şi cu condiţia suboi doniii ii semnelor verbale unui sistem jn- formaţional bine organizat şi re- glat. N. Chomsky şi G. Miilor (1963) au introdus conceptul de operator al î. care desemnează centrii funcţionali ai activităţii integratoare a conştiinţei şi prin care şirul de informaţii de la intrare este transformat în unul de reprezentări si structuri se- mantice (R. Lin'dsay — 1967). î. presupune o serie de momente foarte strîns legate între ele şi care, ulterior, odată cu struc- turarea experienţei se vor com- prima. Acestea sînt: sumarea şi organizarea informaţiei, elabora- rea unor ipoteze şi formularea, unor concluzii. Pavlov, pornind de la ideea formării noilor re- flexe pe baza celor vechi exis- tente, a definit î. ca utilizarea, vechilor cunoştinţe în vederea do- bîndirii de noi cunoştinţe. Difi- cultăţile de î. sint în raport di- rect cu distanţa dintre stocul de cunoştinţe adecvate situaţiei de care dispune subiectul şi carac- terul noilor informaţii pe care el trebuie să le descifreze, clasi- fice sau explice. Cercetările ge- netice făcute asupra î. demon- strează o pregnantă dependenţă a acesteia de nivelul şi modul de organizare a sistemului intelec- tual. Un rol central îi revine lim- bajului in procesul de î. care poate fi definită şi ca un proces de integrare şi corelare verbală. Cercetările lui Al. Roşea demon- strează că preadolescenţii înţeleg niai bine ceea ce li se comunică, vt-rbal decît Ceea re li se prr- KilHâ. intuitiv. Cuvintele repre- 391 zintă un mijloc superior de ana- liză şi sinteză şi în concluzie, este mai greu să observi ceva într-un obiect complex, pe care doar îl vezi, decît să sesizezi în baza unei indicaţii verbale. Cer- cetările lui Kikiforova (1959) asu- pra perceperii şi înţelegerii ope- relor literare, degajă în planul actualizării şi construirii imagini- lor patru nivele; al imaginaţiei pasive şi schematice, al asocierii cu amintiri personale, al repre- zentărilor adecvate celor de- scrise în text prin disocierea de amintirile personale şi, în sfîr- şit, al imaginaţiei reproductive exacte, fără sprijin şi influenţe ale amintirilor izvorîte din ex- perienţa personală. î. este un proces continuu de sistematizare si resistematizare a informaţiilor. Premisa globală a procesului de î. constă în sistemul de cunoştinţe de care dispune subiectul. Dar î. este numai preliminată de asi- milarea informaţională, ea rea- lizîndu-se în fapt, ca trăire a sem- nificaţiei, prin acomodare. Flexi- bilitatea ca abilitate a restruc- turării şi redirecţionării operative, priveşte cu deosebire acomodarea. De adecvarea acomodativă la relaţii ascunse, de detaliu, im- plicate în obiect, situaţie sau mesaj, depinde supleţea gîndirii, iar acomodarea, prin depăşirea informaţiilor asimilate se expri- mă în perspicacitate. Fenomenul î. este tot aşa de diversificat şi multiform precum este în genere activitatea intelectuală. A.N. So- kolov (1947) consideră că nicio- dată î. nu constă dintr-un sin- I gur act. Momentul iniţial est<: cel al determinării sensului cu- vintelor, apoi al stabilirii lr^,V turilor sintactice dintre cuvinte. după care urmează diferenţiere; nuanţelor semantice a cuvintele'i în conformitate cu contextul dat Aceste trei momente se bazează ]>< supoziţii preliminare asupra conţi- nutului textului şi care influen- ţează mersul interpretărilor. în î. ipotezele participă cu atît mai mult cu cît textul în cauză prezintă mai mari dificultăţi. In procesul multifazic al î. textului, sini treptat scoase în evidenţă cu- vinte de sprijin sau jaloane se- mantice şi totodată se constru- iesc unităţi sintactice tot mai ample. Aceasta duce la corecta- rea şi transformarea ipotezelor iniţiale, la înţelegerea finală, ca şi în rezolvarea problemelor com- plexe, realizîndu-se ca o deplină confirmare a ipotezei. Se face o deosebire între î. spontană ce presupune o operaţie rapidă de integrare, recunoaştere, semnifi- care şi î. discursivă ca activitate mintală de durată, ce dobîndeşte Structura specifică a unui proces de rezolvare a problemelor. Fe- nomenul de î. se realizează prin integrare şi transfer. Acesta este însă numai mecanismul central al integrării. Gîndirea nu se li- mitează prin actele de subsumare la integratorii verbalo-logici. Oda- tă cu aceasta este necesară ra- portarea părţilor la întreg, con- struirea întregului obiectual şi coordonarea părţilor într-un an- samblu. S. Jekulin .(1957) a ilus- trat acest proces prin analiza i. 39Z I de către şcolari a unor mecanisme gi instalaţii. T._ Slama-Cazacu (1959) arată că î. prin context, pe Ungă că duce la economie de mijloace şi timp, dar şi corelează supleţea cu acceptarea celor mai adecvate sensuri dintr-o plurali- tate de posibilităţi. Referitor la fazele î. se consemnează un mo- ment iniţial al orientării globale, după care vor urma î. fragmen- tare, pentru ca în final să inter- vină, o î. integrală cu efecte de restructurare a însuşi modului de î. a fenomenului respectiv. Termenul de î. este sinonim cu cel de interpretare. între necesi- tatea obiectivă şi cea implica- tivă proprie gîndirii se constată o deplină consonanţă atît în î. clasificatorie cît şi în inferarea legilor. Legile obiective sînt ex- primate în formulări riguros lo- gice, un maximum de adecvare fiind atribuit formulelor matema- tice, î. la acest nivel presupune deplina convergenţă dintre lo- gic şi legic şi noile descoperiri de legi ştiinţifice, determină for- jarea unor noi structuri logice. în genere, prin motivaţia sa in- trinsecă şi prin planurile sale reconstitutive, î. este o activi- tate participativă ce presupune implicarea mentală a subiectului în existenţa şi dinamica obiec- tului, situaţiei, persoanei. De aceea în structura intelectivă in- tră, pe lîngă componente cogni- tive şi altele de ordin afectiv şi voliţional. Sub acest raport î. empatetică este concludentă. W. G'ordon relevă şi condiţia deta- şării, a considerării din afară şi de la distanţă a obiectului, ceea ce pregăteşte şi anticipă implica- rea. I. se desfăşoară astfel ca o continuă alternare de detaşări şi implicări. ÎNVĂŢARE, activitate de în- semnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psihocomportamentală; după bc- haviorişti. dobîndirc de noi com- portamente in urma acţiunii re- petate a unor stimuli asupra or- ganismului şi a fixării unor reac- ţii. Este în esenţă o asimilară ac- tivă de informaţie (retenţie mne- zică) insolită de achiziţionarea de noi operaţii si deprinderi. Vom distinge deci laturile informaţio- nală şi operaţională (formativă) a î., considcrînd că ele pot fi inegal dezvoltate. Sub raport funcţional contează valoarea adap- tativâ a modificărilor de com- portament şi de aceea McGeoch evaluează cotientelc de î. după schimbările de performanţă re- zultate din exerciţiu. Pentru E. Hunt, î. reprezintă o schimbare progresivă a comportamentului cu repetarea aceluiaşi stimul, schimbarea neputînd fi atribuită nici oboselii, nici modificărilor sistemelor de recepţie sau efec- torii. Pentru E. Hilgard î. este caracterizată prin schimbarea ac- tivităţii ca rezultat al exerciţiului sau al reacţiei la o situaţie, în afara schimbărilor ce pot fi atri- buite tendinţelor reacţionalo în- născute, maturizării sau stărilor temporare ale organismului (obo- seală). După. H. Pieron î. este o modificare adaptativâ a comporta- 393 I meritului în cursul probelor r e - petate, iar după Thorpe o modifi- care adaptativă a comportamen- tului individual rezultînd clin experienţă. Gestalliştii au dus accentuarea caracterului adapta- tiv al î. pînă la confundarea aces- teia cu rezolvarea problemelor (M . Wertheimer). Insuficientă atenţie a fost acordată însă exerciţiului. Rolul acestuia a fost cu deose- bire subliniatele asociaţionism şi reflexologie. în acelaş timp î. este pusă în dependenţă de ca- racterul întăririi reflexelor, deci de motivaţie (E. Thorndike, Pa- vlov, E. Tohnan, O. Mowrcr). Un loc deosebit se rezervă în î., operaţiilor pe care subiectul le execută şi însuşeşte (B. Skin- ner). C. Osgood pune î. în de- pendenţă de restructurările pe care le provoacă noii stimuli în sistemul de comportament auto- reglat al subiectului. O linie de interpretare fecundă, a procese- lor de î. este deschisă de P. Ja- net şi J. Dewey care arată că operaţiile intelectuale rezultă din interiorizarea acţiunilor fizice şi verbale. în acest sens şi-au dez- voltat cercetările L. Vigotski şi Piaget. Odată cu centrarea pe acte sau operaţii intelectuale, accentul trece pe latura formativă a î., deci pe structurarea gîndirii în raport cu cunoştinţele iar nu doar prin volumul'de cunoştinţe memorate. Piaget înţelege î. în- tr-un sens general ca asimilare informaţională succedată de aco- modare sau ies mieunate ope- raţională, ceea ce se n-duce la un act de echilibrare. în sens restrins î., după Piaget, ,,iii,i vorbim de învăţare numai in măsura in care un rezultat (m noştinţă sau performanţă) >>i, achiziţionat în funcţie de expi rienţă. această experienţă pu tînd fi de tip fizic sau de ijj, logico-matematic". O altă ]>r cizare: ,,în opoziţie cu percepi i, şi comprehensiunea imediată, tn buie să rezervăm termenul ( ]i învăţare acelor achiziţii ce >.]\ l \ în funcţie de experienţă, dar >, desfăşoară în timp, sînt deci mi] locite iar nu imediate ca percep- ţia sau înţelegerea instantanee" în sensul cel mai general, ca însuşire de informaţii şi formare,! de operaţii, î. se prezintă în mai multe forme: perceptivă, sen- zoriomotorie, motorie, _ verbală, cognitivă, afectivă ş.a. în raport cu procesele psihice, î. este atit premisă cît şi produs. Tonic procesele sînt formate prin î. (Ui sensul larg al acesteia, incheine/ şi educaţia) şi totodată în activi- tatea de î. fiecare din procese (percepţie, gîndire, memorie, vo- inţă) sînt antrenate ca mijloace. De aceea î. nu poate fi redusă la unul din procese (de. ex. memorie; clar nici procesele nu pot fi con- fundate cu î. care priveşte mai degrabă latura lorgenetică decît cea funcţională. în linii mari, î. este responsabilă pentru asi- milarea de către subiect a expe- rienţei sociale şi pentru consti- tuirea personalităţii (G. Allporti. Considerînd că î. poate fi spon- tană, bazată pe imitaţie, s;\:i In- tenta, rezultînd din efectuarea mu i activităţi, fără vreo preocup.ue 331 I specific de î., va trebui «,d ..-.or- UWtilor reactive .le l. N e u l - n m îi î, dirijată, electuata siste- matic în conformitate eu un scop sau program, stabilit m chip conştient. Acer, st a se ba- zează pe o activitate socială de „ a r e însemnătate. Revoluţia teh- nico-stiinţilică a obligat la elor- turi 'considerabile pentru a de- fini nu numai ce_sâ înveţi dar si cum să înveţi. In legătură cu aceasta diverse discipline au con- tribuit la dezvoltarea teont/or învăţării. în ultimă instanţă se urmăreşte creşterea eficienţei pro- cesului ' de î. învăţămîntul îşi propune să creeze condiţiile ne- cesare pentru ? optimiza însu- şirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor intelectuale şi prac- tice corespunzătoare. Procedeele instructive devin, prin interiori- zare, operaţii mintale. De aici însemnătatea acordată logicii obiectului de studiu şi metodelor ce se utilizează în predare. Aces- tea trebuie '.-fi şr rolifortno^f" spr- c i h ' U J i j i < ^ ; ; H i t | v . ; 1 i . b i r , " t u l " I peni iu ui elevul nu doai :>a re- producă cunoştinţele: ci să ajungă să ghidească adecvat şi indepen- dent, in construirea procesului concret de instruire se ţine senuia în primul nud de legile: gîndirii şi numai în subsidiar de regulile memorării. De aceea, trebuie să se acorde o mai mare atenţie momentelor critice, dificile, no- dale ale procesului de î. şi să se generalizeze strategia problema- tizării si legării invăţămiivtuhii teoretic cu activitatea practică. De perfecţionarea metodelor de instruire şi de autoperfecţionarea metodelor de învăţare se leagă şi formarea intereselor cognitive şi a înclinaţiilor profesionale, în- trucît acestea se nasc în urma succeselor obţinute în î. prin procedee eficiente. Scopul final priveşte constituirea capacităţii de învăţare autonomă şi perma- nentă. DICŢIONARELE ALBATROS J JAMAIS VU, în traducere di- rectă, „nici.-dală vă/ut", se fo- loseşte în psihologie pentru a de- semna iluzia de recunoaştere a unei persoane sau situaţii care real nu face parte din experienţa subiectului. Se explică prin ope- raţii de transfer şi analogie. JOC, formă de activitate spe- cifică pentru copil şi hotărîtoare pentru dezvoltarea, lui psihică. Sub influenţa j. se furnicarii, se dezvoltă şi se reslrui/ureaz-ă întreaga activitate psihică a co- pilului. A.A. Liuhlinskaia sis- tematizează astfel particularită- ţile j. la copil: 1) în j. copilul re- flectă ambianţa şi, prin imitaţie, activitatea adulţilor; 2) j. este un mod de dobîndire şi precizare a. cunoştinţelor prin acţiune; 3) j. este o activitate degîndire întrucît este orientat spre rezol- varea unor „probleme", spre gă- sirea căilor în vederea depăşirii unor obstacole; 4) acţiunea şi cuvîntul constituie principalele mijloace ale j . ; 5) prin j. copilul participă la transformarea am- bianţei ceea ce produce o vie plăcere; 6) în j. se îmbină închi- puirea şi adecvarea la realitate; 7) j. se dezvoltă continuu şi im- plicit dezvoltă personalitatea co- pilului prin crearea şi rezolvarea progresivă a diverse feluri de contradicţii: a) între libertatea de acţiune şi conformarea la schema de j . ; b) între imitaţie şi iniţiativă; c) între repetiţie şi variabilitate; d) între dorinţa de j. şi pregătirea prealabilă necesară; e) între ceea ce este parţial cunoscut şi ceea ce se cunoaşte bine; f) între absenţa vreunui rezultat material util şi bucuria j . ; g) între operarea cu obiecte reale şi efectuarea de acţiuni simbolice; stabilirea de raporturi în plan fictiv; h) între emoţiile dictate de rolul îndepli- nit şi emoţia pozitivă provocată 396 de participarea la j. J. Piagct, L S. Vîgotski, D. Elkonin ş.a. relevă însemnătatea interiorizării acţiunilor şi a transformării lor în' procese psihice. Pentru ex- plicarea j. ca activitate lispsită de un scop practic, utilitar, dar ne- cesară, inevitabilă în psihoge- neză, s-au formulat diverse teorii. Astfel, pornindu-se de la faptul că nu numai copilul se joacă ci şi puii animalelor superioare, bio- logii au relevat asemănarea dar nu au înţeles deosebirile. H. Spencer explica j. la animalele superioare ca cheltuire a energi- ilor de prisos care la om ar fi mai mari. Este necesar însă să se considere şi necesităţile vieţii de relaţie, înţelegînd j. ca un fenomen tranzitoriu de adaptare la ambianţă. în acest caz tre- buie relevate deosebirile esen- ţiale dintre animal şi om. Soţii Kellog, ca şi Ladîghina-Kots, crescînd împreună cu puii de cimpanzeu şi un copil, au con- statat că ei' evoluează împreună numai în faza jocurilor dinamice, dezorganizat-motorii, mai de- parte copilul intră în sfera unor jocuri complexe cu desăvîrşire inaccesibile animalului. K. Gross susţinînd că j. are o fundaţie instinctivă, îşi arc în sine însuşi scopul şi anume pregătirea pentru viaţă. Conducîndu-se după teoria biogenetică a lui Hăckel, St. Hali susţine că în j. se reproduc sche- mele de acţiune ale strămoşilor noştri îndepărtaţi, iii ordinea sedimentării lor in experienţa umani. K. Btihler găseşte ex- plicarea j. în plăcerea pe' care o provoacă la copil acţiunile. Ed. C'laparcde consideră că j., re- zultind din imitativ, este tin sub- stitut de activitate eficientă şi îndeplineşte un rol compensator în sensul satisface) ii trebuinţelor, intereselor copilului. La baza j. sînt reacţiile circulare, ce se formează treptat, în j . , îmbinînd realul cu deviaţii imaginare. De fapt, scopul j. constă în însăşi acţiunea de j . , el „pregăteşte vi- itorul, potolind nevoile prezente". Sub imperiul trebuinţelor, co- pilul atribuie* lucrurilor obişnuite semnificaţii neobişnuite, se in- troduce în roluri, personifică etc, aceasta reprczentînd, aşa cum a arătat Th. Ribot, primii paşi ai imaginaţiei creatoare. K. Koff- ka a relevat tocmai această pendulare a copilului între cele „două lumi": ale realităţii şi închipuirii. împreună şi nedife- renţiate ele ar alcătui „lumea li- bertăţii infantile". Un mijloc şi un produs esenţial al acestei rea- lizări este simbolizarea care este intrinsecă j. şi al cărei conţinut este derivat la K. Koffka din trebuinţele personale opuse şi în conflict cu realul. Este necesar să se înţeleagă că de la începu- turile sale j. poartă amprenta vieţii sociale în care copilul se dezvoltă. Imperfecţiunile cunoaş- terii infantile nu sînt expresia rezistenţei, a opoziţiei faţă de real. Sînt, mai degrabă, caracte- ristici ale evoluţiei fa/ice către cuprinderea realităţii obiective prin însuşirea treptată a mijloa- celor activităţii umane. Rezulta 397 aceasta şi din diferitele clasifii ăi i ale j. care exprimă inevitabil dezvoltarea lor stadială. Arkiu propune următoarea, clasificare: 1) j. in care se exersează funcţiu- nile psiliofi ;>.o!o»ice (senzoriale, motorii, intelectuale); 2) j. teh- nice ţi pmductire (meşteşugăreşti, constructive, industriale, agri- cole) ; 3) j. in care se reproduc unele relaţii sociale (familiale, din grădiniţă şi şcoală, clin so- cietate în genere); 4) j. militare; 5) j. ce realizează dramatizarea, reluind spectacole de circ, cine- matograf, teatru etc. Pînă acum nu s-a. căzut de acord asupra unei clasificări a j. >,u este una- nim acceptată nici terminologia respectivă. Iniţial copilul repro- duce imitativ şi neorganizat unele scheme ale acţiunilor externe (Slavina, Fradkin, A. Chir- cev) pentru ca la un moment dat copilul să reunească mai multe acţiuni în jurul uneia cen- trale (subiect) şi să evolueze pro- cesual în j . , atribuindu-şi sieşi ca şi lucrurilor semnificaţii fic- tive. Acest tip de j. a fost numit j. cu subiect sau j. cu roluri sau j. de creaţie. Caracteristic aces- tei perioade este coordonarea acţiunilor. Important este însă modul de coordonare. L. Vîgot- ski relevă trecerea de la nemij- locit la mijlocit. Treptat, sche- mele coordonative se detaşează din contextul acţiunii, devin an- ticipative şi mai mult sau mai puţin explicite. Astfel se naşte regula de j. Ea este iniţial im- plicită, este principiu al schemei senzoriomotorii pentru ca apoi pe măsura verbalizării şi a trans- ferului generalizator, să se afir- me, ca principiu ;.l reglajului iun- ştient proiectiv. Dar i-a nu v.Ar la început dată. copilului în fon,,;, pură, nu este un efect al indica •ţ ii lor verbale ale adultului, (o. pilul cucereşte regula decantm- d-o din propria activitate de j. care devine tot mai complexă irnplicînd cooperarea colectivă" şi coordonarea procesuală. Realis- mul regulilor determină o ten- dinţă realistă şi în ce priveşti' principalul instrument al promo- vării acestor reguli. I>ar aceasU înseamnă că în jurul copilului realul şi fictivul nu sînt nici diso- ciate şi nici echivalente ca însem- nătate. K. Koffka nu are drep- tate şi nici Piaget cînd susţine că„ J. are semnificaţia unei rea- lităţi autonome", înţckgînd prin. aceasta că realitatea reală că- reia i se opune este pentru copil mult mai puţin reală decit pentru noi. Xu este cazul să se absolutizeze slăbiciunea dis- criminării dintre real şi imaginar în activitatea copilului. Xu cs1e doar un fenomen învecinat eu halucinaţia. Oricît ar fi de r.r.ga- jat în j. luînd perna drept fe- tiţă sau scaunul drept automo- bil, copilul „ştie" că jucăria JIU e totuna cu macroobiectele (!'• reală utilitate. El însă arc să fio lăsat să se joace şi manifestă în j. lui o sinceră şi candidă dă ruire şi mari posibilităţi de trans- poziţie. La copil angajarea in situaţia de j. este dictată de o necesitate de viaţă. Copilul ma- nifesta viu trebuinţa di- a ac- fiona izomorf adultului. Modela- re.i in }• a activităţii ^yrvstt) în ambianţă, este o lege obiec- tivă. Este binecunoscută deter- minarea social-istorică a conţi- nutului j . , faptul că şi j. retleetă. în mic, existenţa socială. S-a spus că j. este expresia compen- saţiei la care recurge copilul pentru a se întregi ca subiect. Nu este însă o compensaţie la care se recurge premeditat şi nici nu poate fi vorba de un com- plex de inferioritate (A. Adler). Pentru copil j. este un lucru fi- resc, este, cum observă Blaga, o „înţelepciune" a vieţii lui. iu j. se rezolvă contradicţia dintre posibilităţile copilului şi cerin- ţele, modelele de acţiune impuse de ambianţă. în abordarea pro- cesului ]., o primă problemă este aceea a originei psihofiziologice aj. ( mai precis a impulsurilor ini- ţiale spre j. Desigur, există la copil o predispoziţie nativă spre j. în anumite limite, o astfel de predispoziţie intîlnim şi la puii animalelor superioare. Totuşi nu putem vorbi de o „programare" ereditară a j. ea atare. Dovadă faptul că în anumite împreju- rări, j. poate să nu apară, să fie eliminat din circuitul dezvoltării. Ceea ce nu poate fi insă eliminat şi constituie condiţia primă şi fundamenta'ă a adaptării, este activitatea reflexă de orientare şi investigaţie. JOC STRATEGIC, situaţie de conflict în care există cel puţin două părţi — persoane fizice, colective sau sisteme dirijate a căror activitate urmăreşte un «cop bine determinat şi în cafe int'-r-'i.ele. p-îrţilpr sint contrare. K(/uitatul unui joc se numeşte partidă, aceasta dind cîştig de cauză unui anumit jucător sau grup de jucători. Diferitele ac- ţiuni executate de jucători în cursul unei partide sînt numite mutări, dintre care unele sînt întâmplătoare, aleatoare (zar, urnă cu bile, aruncare de mo- nedă), iar altele sînt libere, ju- cătorii putînd delibera şi alege mai multe variante de acţiuni posibile. în timp ce în cele mai multe jocuri de noroc au loc numai sau prevalent mutări întâmplă- toare, în j.s. —concurenţă econo- mică, conflicte militare etc. — se realizează în mod predomi- nant ntutări libere. în j.s. mută- rile libere presupun un plan con- ştient de acţiune al jucătorilor, o anumită strategie pe care aceş- tia trebuie s-o elaboreze şi s-o urmeze. Strategia apare ca an- samblu de reguli care permit luarea unei decizii sau a unui şir de decizii capabile să asigure fi- nalizarea acţiunii. Teoria j . , ini- ţiată în anul 1921 de către mate- maticianul Emil Borel şi funda- mentată începînd din 1928 de către John von Xeumann, ana- lizează schemele situaţiilor con- flictuale în care intervin capaci- tăţile intelectuale ale jucătorilor şi în care rolul intîmplării este limitat prin modul de comportare al acestora. Scopul teoriei jocuri- lor este elaborarea unor recoman- dări pentru comportarea raţio- nală a jucătorilor, adică deter- minarea strategiei optime a fie- cărui jucător. JUCĂRII, obiecte utilizate în activitatea copiilor, corespun- zînd uneltelor adultului. J. con- stituie un suport important în dezvoltarea copilului. H. 'Wullon le numeşte obiecte ale preuceni- ciei care contribuie la formarea ansamblului personalităţii. Ele sînt un pretext de bucurii. Func- ţiile j. sînt multiple: a) acţionează asupra simţurilor şi motricitatii (atrage atenţia pruncului, îl sti- mulează să prindă jucăria, să-i dea drumul, s-o ţină în echili- bru, s-o arunce, s-o prindă.) Este un exerciţiu care formează gesturile, coordonarea mişcărilor. precizia şi stimulează deprinderi noi; b) contribuie la dezvoltarea inteligenţei (trezeşte interes şi fixează atenţia, ajută cunoaşte- rea formelor, a mărimii şi ulte- rior la stabilirea unor ' relaţii logice, stimulează inventivitatea şi imaginaţia prin desfacere, asamblare şi construcţii noi, — uneori întîmplătoare); c) facili- tează afectivitatea (creează re- laţii de ataşament, cu transfer în joc a comportamentului coti- dian, poate elibera de sentimen- tele de agresivitate şi constitui identificări afective de natură socială; d) promovează sociabili- tatea (în jurul j. se manifestă la început egocentrismul, ca să facă loc ulterior unor relaţii sociale cu alţii; începe astf 1 coo- perarea etc); e) ajută la for- marea intereselor -profesionale si a modelelor de muncă. în raport cu îndeplinirea optimă a acestor funcţii, J. trebuie proiectate si experimentate psihologic. JUDECATĂ, formă logică fun- damentală, caracterizata pi in afirmarea sau negarea a ceva despre altceva şi prin însuşirea de a fi adevărată sau falsă. Re- laţionează noţiunile intre ele, ex- plicitează conţinutul lor şi relevă relaţiile dintre lucrurile reflec- tate. Relevă fie raporturile dintre obiecte diferite, în cazul j. relaţie, fie autoraporturile ace- luiaşi obiect, în cazul j. de apar- tenenţă (aceasta fiind atributivă, cînd relevă însuşirea unui obiect, sau predicativă, cînd relevă ac- ţiunea unui obiect). J. de relaţie este constituită din cel puţin două, elemente (reiate), membrul an- tecedent al relaţiei şi membrul succedent, şi o copulă care sta- bileşte tipul de relaţie (simetrică sau asimetrică, tranzitivă sau intranzitivă, reflexivă). J. de apartenenţă este alcătuită din subiectul j. (exprimă obiectul), predicatul j. (exprimă însuşirea sau acţiunea obiectului) şi copula sau legătura celor două clemente (apartenenţa sau nu a predicatului la subiect). După calitatea j. de apartenenţă se disting j. afir- mative (enunţă apartenenţa), j. negative (enunţă lipsa aparte- nenţei) şi nedefinite (sînt afir- mative, dar au ca predicat un termen negativ). După cantitate se disting j. universale (predica- tul se enunţă după întreaga clasă desemnată de subiect), j. particulare (predicatul se enunţă despre o parte din obiectele ce constituie clasa desemnată de 400 subiect) şi singulare (predicatul s e enunţă despre nu singur o- biect). Pe baza cantităţii şi cali- tăţii se disting următoarele ti- puri de j . : universal-afivmative (A) universal-negative (E), par- ticîdar-afirmative (I) şi partiatlar- negative (O); între aceste j. există raporturi de contrarietate (între A şi E), de contradicţie (între A şi O, E şi 1), de subal- ternare (între A şi I, E şi O) şi de subcontrarietate (între I şi O), care pot fi redate intuitiv cu aju- torul pătratului logic. După cri- teriul relaţiei se disting j. cate- gorice (legătura dintre subiect si predicat este necondiţionată), j. ipotetice (o j. categorică — condiţia sau antecedentul — condiţionează legătura subiectu- lui cu predicatul din cea de-a doua j. categorică — consecinţa sau consecventul) şi j. disjunctive (care enunţă diferite alternative). După criteriul modalităţii există j. asertorice (exprimă constata- rea unei stări de fapt), j. proble- matice (enunţă o legătură posi- bilă între subiect ^i predicatj ;i j. apodictice (enunţă o legătură necesară). O formă de j. apodic- tică este j. de valoare, prin aceasta afirmîndu-se legătura subiectului cu o valoare exprimată în pre- dicat (bine, frumos, adevăr etc); j. de valoare este corelată cu j. teleologică (de scop) şi j. norma- tivă (trebuie...). JUSTIFICARE, particularitate a unor raţionamente şi acţiuni de a fi orientate către întemeierea unor interese personale, satisfa- cerea unor năzuinţe şi senti- mente care pot să corespundă sau nu unor valori unanim accep- tate. După Th. Ribot, modali- tate a logicii sentimentelor. JUXTAPUNERE, punerea unor elemente alături unul de altul, interpretarea lor fără a între- vedea corelaţiile, interacţiunile şi interdependenţele; deseori desemnează o poziţie mecani- cistă în psihologie. DICŢIONARELE ALBATROS K KIMOGRAF, dispozitiv de în- registrare a unor reacţii, stări, procese (printr-o curbă trasată de un inscriptor pe o bandă de hîrtie ce se deplasează într-un ritm uniform). Clasic, pentru transformarea reacţiilor în impul- suri adecvate inscripţiei se uzează de un sistem pneumatic (capsulă Mareyj. Există şi variante elec- tromagnetice şi electronice. KINESTEZIE, simţ muscular, modalitate de recepţie a propri- ilor mişcări şi poziţii. Relevat în 1826 de Ch. Bell. Ch. Sherring- ton arată că în constituţia ner- vilor musculari aproape jumă- tate din fibre sînt senzitive. El introduce termenul de -proprio- ceptic (1894). Behtereva demon- strează că deseori discoordonâ- rilc motorii, parezele şi ataxiile sînt cauzate nu de blocarea că- ilor efectorii ci a celor aferente. \V. Jenkins (1954) serie „Sen- sibilitatea kinestezică este proba- bil cea mai importantă dinii e formele de sensibilitate de care dispune omul. Fără sensibilitate'.' kinestezică este imposibilă men- ţinerea poziiiei verticale, depla- sarea independentă, vorbirea şi participarea în alte genuri com- plexe de activitate." Receptorii sînt dispuşi în muşchi (fusuri), în tendoane (corpusculii Goigij, şi în articulaţii (terminaţii ner- voase libere). Proiecţia analiza- torului kinestezic este situată în cortex pe suprafaţa girusului post- central (parietal ascendent) şi în unele puncte adiacente. Aici prin stimulaţii electrice se identi- fică zonele corespunzătoare în- tregului corp, corespunzător însă nu dimensiunilor spaţiale, den- sităţii variabile a organelor recep- toare (v. honumculusi. GolJschei- K der distinge trei niveluri ale k.: a \ de înaltă sensibilitate (degete, antebraţ, palmă, la care ar tre- bui desigur adăugaţi muşchii bucali, linguali şi aparatul fona- tor); b) de sensibilitate medie (cotul, genunchiul, bazinul şi fesierii); c) de sensibilitate re- dusă (pulpa piciorului si altele). ;-e face o distincţie între proprio- cepţia somatoestezică ce infor- mează asupra muşchilor şi pos- turii si propriocepţie kineslezioi ce informează asupra mişcărilor active prin fccdback senzorial. KINEZIMETRU, dispozitive destinate să măsoare precizia mişcărilor manuale, îndeosebi în ce priveşte direcţia şi ţintirea. 26* DICŢIONARELE ALBATROS L LABILITATE, instabilitatea punctului cortical motor stimu- lat, manifestată prin faptul că nu orice intensitate sau frecvenţă de stimulare dau aceleaşi rezul- tate, iar stimulii aparent asemănă- tori nu dau răspunsuri identice. LABILITATE AFECTIVĂ (VERSATILITATE TIMICĂ), tulburare de afectivitate con- stînd în trecerea rapidă de la o stareţele bună dispoziţie la una rea. întîlnită în manie, psihopa- tii, isterie, paralizie generală progresivă, stări de involuţie senilă, epilepsie, hipertiroidism, stări de intoxicaţie alcoolică. LABIOLECTURĂ, citire a vor- birii după mişcările buzelor şi limbii celui ce vorbeşte. Aptitudi- ne foarte dezvoltată la neauzitori. LABIRINT, tehnică de cerce- tare în zoopsihologie şi psiholo- gia învăţării, constînd dintr-o construcţie de canale sau căi labirintice sau numai din dese- nul corespunzător. Parcurgerea drumului de la intrare la ieşirea, unică, este îngreunată mult din cauza multiplelor „răscruci", căi înfundate, variante derutante. Se urmăreşte timpul de, execuţie, greşelile, tactica adoptată etc LABIRINT AL DEZVOLTĂRII INDIVIDUALE, expresie ce semnifică unicitatea şi marea complexitate a drumului vieţii şi activităţii individuale printr-o scrie de împrejurări, relaţii, ex- perienţe practice şi spirituale, influenţe educative, fapte de în- văţare etc., toate conciliind la dez- voltarea psihică şi de personalita te. LABIRINT MENTAL, probi imaginară constînd din alegerea unei strategii de parcurgere a materialului dat spre alegere; constă în alegerea răspunsurilor corecte, prin repetări, pînă la obţinerea rezultatului final. Su- biectul trebuie să descopere prin încercări succesive răspunsul corect, în caz de alegere gre:;>it<. proba se reia de la început. LABIRINT RAŢIONAL, expe- rienţa imaginaţi de Peterson, constînd din suprapunerea me- todei învăţării prin încercări şi irori, cu înţelegerea materialului dat spre învăţare. Primelor li- tere din alfabet li se asociază primele numere, subiectului pre- zentîndu-i-sc litere şi numere si cerîndu-i-se acestuia să decode- ze materialul prezentat într-o sin- gură modalitate (cifre sau litere). LACUNAR, ceea ce se caracte- rizează prin lipsa unor anumite elemente din sistem. Limbajul poate fi astfel cînd îi lipsesc unele cuvinte şi de asemenea me- moria cînd amnezia intervine pentru anumite fapte sau inter- vale de timp. Figurile lui Landoldt sînt 1. întrucît din cerc, patrula- ter sau triunghi lipsesc anumite porţiuni, ceea ce permite testa- rea integrării perceptive. LAMARCKISM, doctrină evo- luţionistă, Lamarck (1809), care admitea, între altele, ereditatea caracterelor dobîndite în cursul vieţii de către genitori, de exem- plu prin antrenament, funcţio- nare intensă a unor organe etc. L. atribuia „nevoii" (de natură psihică, dar în raport cu condiţii precise de mediu) capacitatea ele a „crea" organul util. L. este abandonat de biologia modernă, îşi păstrează însă popularitatea şi „rezistă" sub forme mascate. De pildă, teza după care mediul este atotputernic faţă de zestrea ere- ditară, sau după care reflexele condiţionate însuşite de părinţi facilitează dobîndirea lor de că- tre urmaşi — sînt variante de 1. Te2a după care fondul ereditar al omenirii progresează prin ma- suri educative e.;te, de asemenea, o teză 1. LAPSUS, deficienţă de moment în exprimarea verbală, aducerea aminte sau gestică, constînd din- tr-o incapacitate de actualizare (moment de vid mental) sau din înlocuirea paradoxală a unui ele- ment cu altul, chiar cu contra- riul său. Subiectul poate să nu-şi amintească lucruri binecunoscute, să devină incapabil de a pronunţa un cuvînt banal, să spună sau să facă exact contrariul din ceea ce îşi propusese conştient. Consi- derînd că oboseala şi perturbă- rile de atenţie nu explică pînă la capăt astfel de fenomene, Freud presupune că faptele de inaptitu- dine sau substituţie din care con- stă I. se explică prin intervenţia unor pulsiuni inconştiente care se opun sau înlocuiesc pe cele conşti- ente. De aceea fenomenele de 1. sînt considerate ca dătătoare de seamă pentru autenticele tendinţe ale sinelui. LATENŢĂ, timpul scurs între momentul în care se aplică un stimul şi pînă cînd apare răspun- sul; 1. reductibilă, timp de 1. care se poate scurta prin variaţia condiţiilor de stimulare cum ar fi intensitatea; 1. ireductibilă, nedepinzînd de condiţiile stimu- lării; 1. adevărată este 1. ireduc- tibilă, diminuată de caracteris- ticile căilor de conducere şi a modului de transmisie a impulsu- lui. La Freud se consideră drept 1. perioada de reducere a intere- 401 405 s-ului sexual dintre vîrstele do (j v* 12 ani. LATERALITATL, predominare funcţională a unuia din segmen- tele simetrice ale aparatului loco- motor şi organelor de .simţ asupra altora, aşa cum, de regulă, do- mină mîna dreaptă, tot aşa după cum o dovedeşte B. Ananiev, do- mină sub anumite raporturi unul din ochi, una dintre urechi, feno- menul fiind necesar în ordinea coor- donării intrafuncţionale şi impli- cînd predominarea unor mecanisme din emisfera cerebrală corespunză- toare. După B. Ananiev prin asi- metria funcţională a organelor perechi de simţ se realizează accen- tuări cu rol foarte important în perceperea tridimensională a spa- ţiului şi în genere în selectivita- tea psihică. LAŢI CE, ordonarea într-o reţea a mai multor date. Denumirea a fost introdusă în psihologie de către F. Gonseth şi J. i'iaget. Ultimul o foloseşte în explicarea relaţiilor dintre structurile logi- co-matematice şi structurile cog- nitive. J. Flavell defineşte 1. lui Piaget ca structuri constînd într-un set de elemente şi o relaţie sta- bilită astfel ca fiecare două ele- mente să conţină legături ante- rioare şi posterioare. Exemplu: atributul esenţial al gîndirii for- male este orientarea către posibil şi ipotetic. Relevarea posibilită- ţilor ipotetice, recent însuşită prin operaţiile combinatorii gene- rează după Piaget, constituirea unei 1. LEADER.conducător, şef, per- soană care dirijează şi coordonează act;.-i Inie a itnuigrup. avind r <-0 ,.-, ,,. ttaliii .vlopldrcj decL'iik'i f n p , h o ! n ^ U [ ; , < ' C 1 j l a ş r ; C c r c e U ' . l . - ă . l i ' u r tura personalităţii diverşilor tjţ,; de 1. şi influenţa acestora aMiHv grupului. S-a dovedit că nu există o singura formulă de I. optim pentru toate situaţiile de grup (de ex. 1. cuipe/mt. o'ttf'iitar, hotmit, cohi"- n : calif), in diverse situaţii se potri- vesc mai bine pentru rolul de 1. divei se tipuri de personalitate. Ceea ce contează este interacţi- unea dintre 1. şi grup, modul cum aceasta se realizează. In afară I. loimali, instituţionaiizaţi, cunos- cuţi după numele funcţiilor p ( > care le îndeplinesc în diverse Mu- ţenie de activitate, sînt în majori- tatea grupurilor, şi 1. informai: ce realizează în chip fire: i un rol de conducere, fiind accep- taţi şi recunoscuţi tacit de mem- brii grupului, bucurîndu-sc de pres- tigiu şi reuşind voit sau nevoii să se impună. Aceştia pot acţiona în sens pozitiv sau negativ. Ma- karenko a relevat experienţa con- versiunii rolului negativ m rol pozitiv la 1. E:;te dezirabil ca 1. formal să se bucure şi de prero- gativele 1. informai. LEADERSHIP, rolul unui leader (conducător) care este iniţiator, di- rector sau organizator al unor acu- vităţi de grup; funcţiile celui c5S un coeficient constant pentru fiecare mod de cefalizare avînd valoarea de 2,8 la om, 0,7 la antropoizi, 0,4 la maimuţe, 0,3 la feline şi 0,07 la rozătoare; — EMMERT, după care mărimea aparentă a imagi- nilor consecutive este proporţio- nală cu distanţa aparentă, con- formîndu-se legii constantei; — FLECHSIG, întinderea supra- feţei receptoare corticale este direct proporţională cu suprafaţa sec- ţiunii nervilor periferici afe- renţi corespunzători. — FLOU- RENS, excitarea prin rotaţie a canalelor semicirculare provoacă mişcări oculare rotatorii. — GI- RAUD-ŢEULON, imaginea unui obiect, fiind percepută ca proiec- tată pe un plan de convergenţă binoculară are o mărime aparentă raportată la o dimensiune a imaginii în corespondenţă cu dis- tanţa faţă de planul de proiecţie şi care deci creşte cînd creşte distanţa aparentă;. —, HIC'K, timpul de reacţie electivă este proporţional cu logaritmul semna- lelor diferite din care se efectuează alegerea (1952); - 1LOOJL<\\ 1-A,. WE1SS, după care cantitatea de excitaţie electrică liminară a ner- vilor (produsă de intensitatea i pentru durata / a stimulativi) creşte liniar în funcţie de durată. cu o constantă b, pornind de I,,, constanta a ca limită inferioară : it — a + bl; — JOST, privind memoria prevede: a) asociaţiile mai vechi pot fi reactualizate in,ii uşor decît cele mai noi în aceleaşi condiţii de repetare; b) memora- rea devine maximal economică dacă se respectă anumite inter- vale între repetiţii (1897);— KIK- SCHMANN, saturaţia culorii in- duse prin contrast este propor- ţională cu saturaţia culorii in- ductoare (1927); - KORTE, în producerea optimă a fenomenu- lui piti intensitatea celor doi stimuli şi durata acţiunii lor variază în sens invers; — LA.M- BERT, conform căreia la o su- prafaţă care dispune de aceeaşi luminozitate în toate direcţiile şi este perfect mată, intensitatea luminoasă este proporţională cu cosinusul unghiului pe care ii face direcţia căderii luminii cu direcţia suprafeţei. Unitatea de măsura este lambertul (Lb) = — 1 lumen/cm a = 1 phot; — MARBE, timpul de reacţie a asocierilor verbale este cu atît mai scurt cu cît respectivele aso- cieri se produc mai frecvent. — MERKEL, spre deosebire de legea Weber-Fechner afirmă di- recta proporţionalitate dintn- in- tensitatea stimulilor şi intensita- 408 tea senzaţiilor; - KERNST, pri- vind permeabilitatea electrochi- mică a membranelor neuronale, susţine că între schimbarea con- centrării saline din masa neurona- lă şi frecvenţa curenţilor alterna- tivi sau duratele curenţilor con- tinui de propagare este un raport invers; — PIPER, în adaptarea la obscuritate între intensitatea excitabilităţii luminoase şi supra- faţa explorată este un raport constant; - PUTTER, intensi- tatea senzaţiei este direct pro- porţională cu concentrarea sub- stanţelor excitabile; - RIBOT, sau legea regresiunii progresive a memoriei: la o vîrstă mai avansată memoria funcţionează optim pentru faptele vechi (din copilărie şi tinereţe) şi pesim, pentru cele noi, recente; — RIC- CO, produsul dintre intensitatea stimulării foveale şi suprafaţa stimulată este constant; — TAL- BOT, cînd impresia de lumină continuă (în cazul stimulărilor intermitente) este stabilizată, lu- minozitatea percepută este iden- tică cu aceea a unei stimulări continue, furnizată de aceeaşi can- titate de lumină (1834); —' VIE- RORDT, în aprecierea duratelor scurte există un nivel de indi- ferenţă sub care se produce subaprecierea şi peste care inter- vine supraaprecierea (1860); — — WUNDT, timpul de latenţă al reacţiilor este direct proporţio- nal cu intensitatea stimulării (1868); - YERKES-DODSON, optimumul motivaţional nu pre- vede o proporţionalitate directă între intensitatea motivării anti- cipative şi dificultatea, sarcinii (1908). La sarcinile pentru subiect, uşoare — iste necesară o oarecare supramotivan; pe cînd la sarcini- le grele — oarecare submotivare; — ZiPF, legi psiholingvistice: 1) numărul cuvintelor ce se întilnesc cu o anumită frecvenţă este invers proporţional pătratului acestei frecvenţe; 2) frecvenţa unui cu- vînt este invers proporţională rangului său în ierarhia de frec- venţe verbale; 3) cuvintele cele mai frecventesînt cele mai scurte; 4) numărul de semnificaţii ale unui cuvînt se leagă printr-im raport constant de frecvenţa sa. LEGI (ale psihologici); fiind modalităţi ale determinării sau raporturi necesare, esenţiale şi stabile, 1. au un caracter obiectiv şi intervin în toate domeniile rea- lităţii, inclusiv în psihicul şi con- duita umană. Prezentînd princi- palul obiectiv al cunoaşterii ştiin- ţifice, 1. permit previziuni iar prin coordonarea lor se construiesc mo- delele de explicaţie ştiinţifică. Psihologia, dispunînd de un secol de dezvoltare ştiinţifică, a ajuns să formuleze numeroase 1., uncie (cele mai multe) avînd un carac- ter mixt (psihofizic, psihobiologic psihosociologic, psihopedagogie, etc.) iar altele fiind specific psiho- logice. Acestea se caracterizează nu prin termeni fizici, chimici, fiziologici etc. ci prin dependenţe implicative (ca 1. gîndirii) sau prin semnificaţii valorice (în mo- tivaţie şi afectivitate). Explica- ţiile'psihologice necesită conside- rarea ambelor categorii de 1. Viziunea interacţionistă asupra 409 psihicului .şi considerarea multitu- diiiei de variate determinări ce generează momentele subiective, şi comportamentele ne obligă ca în psihologie, să operăm caicomi- tent cu numeroase I. care acţiouea.tî deseori contradictoriu sau dieergeu'. Difuidta'ca explicaţiilor constă na in absenta I. ci Jn pluralitatea şi diversitatea- lor. în consecinţă este imperii s necesar ca să te încerce clasificări ale 1. implicate în con- duitele umane individuale şi de grup şi să se recurgă, în genere şi îu situaţii de caz, la ierarhizarea 1. considerînd rezultatele tuturor ştiinţelor. M. Bunge clasifică 1. în taxonomice şi morfologice cine- matice, statistice, teleologice, cau- -;ale şi dialectice. Referindu-se la psihologie, M. Pradincs distinge: 1. de funcţionare, 1. de compoziţie sau structură şi 1. psihogenetice. Important este să se considere că 1. nu sînt doar cauzale ci şi funcţionale, structuraliste, fina- liste, genetice etc. Cu cît un dome- niu este mai complex cu atît tipurile de determinare proprii lui sînt mai variate. Sînt de men- ţionat însă 1. fundamentale şi generice — cum sînt în psiholo- gie — reflectarea, semnificaţia, au- toorganizarea, autoreglajul, — şi altele particulare, ce acţionează la nivelul unui proces sau funcţiuni (1. memoriei, ale motivaţiei şi afectivităţii ş.a.) Există şi ierarhi- zări circumstanţiale de 1. De ex. in învăţare este o competiţie şi situativă ordonare a acţiunii 1. repetiţiei, motivaţiei, semnifica- ţiei valorice, ascopuluictc. Thorn- dike a formulat 1. efectului după care conexiunile sînt furtifii ale dacă sînt urmate de stări agre,,. bile (de ex. succes) şi slăbite'prin consecinţele dezagreabile. în '• capacităţile subiectului şi in p,|. titular de o prealabilă respectare I. exerciţiului, trecînd piin inc- i cari şi eroii. Deci 1. .ST interferai ,/ şi deseori una devine a ml in pentru acţiunea alteia. Astfel, >n actele de decizie se constată <• intercondiţionarc şi competiţia între normele de organizare inte- lectuală şi 1. polarizării afective. Cum 1. nu acţionează separat ci împreună, concomitent ,şi uneori în diverse sensuri, relativizîndu-. <• reciproc, cota de probabilitate a diverse I. este diferită şi variabilă. Pna puţine 1. au în psihologie un caracter dinamic, strict-determini st. cele mai multe sint I. statistice şi ,n şt înăuntrul 1. se ponte opera n distincţie între staticul programa- tic şi dinamica conduitelor \.i- bale, ceea ce a dus la considerări,! distinctivă 1. vorbire. Ar fi în<: o greşeală să se accentueze discon- tinuităţile in dauna continuităţi!. Limba, I. şi vorbirea alcătuiesc trei aspecte ale unui proces uni- tar. Psihologia se ocupă tic I.. plinind accentul pe vorbire ca ;;<<...- dalitate primordială şi fundamen- tala a 1. A. Ombredane (1933 şi 1952) identifică funcţiile 1. cu uti- lizările sale şi le pune într-o ierar- hie de la primitiv şi spontan către elaborat şi voluntar. Acest autor distinge la 1. 5 utilizări sau funcţii: a) funcţia afectivă a 1. constă i;i exprimarea spontană sau semirU- liberată a emoţiilor şi impulsuri- lor; b) funcţia Indică sau de joc apare timpuriu la copii, care în- cearcă stări de satisfacţie prin repetiţii ritmate, ajustări şi con- fruntări fonetice, combinaţii de efect. Glumele, şi cuvintele de spirit, jocul verbal ce se emanci- pează creator şi integrat într-un sistem de elaborare mult ni ai cu- prinzător şi moUvat, contribuie la arta cuvîntului; c) utilizatv-a prac- tică a 1. este menită să, declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiu- nea colectivă prin colaborare sau rivalitate. Este un 1. de interven- ţie promptă, cu formule concise L şi energice, întrucît se d«;?l':.iş".iiă într-un cadru situaţiv ;.-i r p l'' UMI multe din condiţiile acţiunii sint cunoscute; d) utilizarea reprezen- tativă este concepută ca purtind asupra desemnării a ceea ce este absent, fiind în raport invers cu 1. narativ şi evocator ca şi expu- nerile didactice elementare; el prin funcţia sau utilizarea dia- lectică a 1., Ombredane înţelege utilizarea formală care nu se ocupă de descrieri sau povestiri ci de facerea şi desfacerea combi- naţiilor simbolice. Algebra este forma cea mai elaborată a acestui limbaj. K. Biihler distingea trei funcţii alei. şi anume; a) funcţia expresiv-emoţionaUl, prin care se exprimă stările şi atitudinile subi- ectului; b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra altuia, şi c) funcţia referenţială sau designativă sau cognitivă. în ultima perioadă aspectele comuni- cative ale 1. au fost supuse unei analize sistematice pe baza mode- lelor teoriei informaţiei şi ciber- neticii. Schema de comunicare este alcătuită din următoarele elemen- te: emiţător, receptor, canal, cod, mesaj şi referent. în această schemă conţinutul comunicării este desigur reprezentat prin me- saj. Acesta se poate raporta în diverse moduri la celelalte ele- mente ale schemei. Corespunzător fiind scoase în evidenţă una sau alta din funcţiile 1. R.' Jakobson (1960) apelează la termenul de „centrare" a uit,ajului pentru a pune în evidenţă raportul domi- nant ce exprimă o anume funcţie. Astfel mesajul centrat asupra însuşi 'inii."Storului exprimă, l'unc- ţi-i f>p>x >i>'-cm"tj"vold a 1. ( 'irul mesajul este centrat asupra recep- torului sau destinatarului, în prim, plan apari." funcţia cunalivă s;m persuasivă, di" determinare a Criui căruia i se adresează vorbirea. Centrarea mesajului asupra refe- rentului, deci a obiectului desem- nat, evidenţiază funcţia denotaţi- vă, reprezentativă, în genere, cog- nitivă. Centrării mesajului, asu- pra sa însăşi, îndeosebi asupra modalităţii sale de construcţie, ii corespunde funcţia pvei-ică a 1. Se adaugă funcţia jatică, prin centrarea mesajului asupra cana- lului de comunicare, a eonductibi- lităţii acestuia, prin apeluri de tipul: alo!, mă auzi?, este clar?, în sfîrşit, funcţia metali-ugvistică -- presupune centrarea mesajului asupra elementelor codului, cores- punzător preocupării de a înţelege şi a fi înţeles: ce vreţi să spuneţi ?... trebuie să nu mă înţelegeţi altfel decît în sensul că... la ce se refe- ră... definiţi exact termenii pe care-i folosiţi! în genere funcţiile 1. ar putea fi reduse la trei: comu- nicativă, cognitivă şi reglatori?. Modelul psihoneurofiziologic al 1. înfăţişează un sistem hipercom- plex în care o multitudine de componente vizibile sau discrete acţionează sincronic şi riguros coordonat, dinamica întemeindu-se pe programe eonţinînd scheme ce pot ii considerate stadial sau static (Jinkin). Este de observat că mecanismele relativ evidente ale 1. (cele ce ţin de întreg apara- tul periferic al fonaţiei, articulă- rii şi de organele de simţ), nu sînt 415 biologic, expres, destinate I. arti- culat ci îndeplinesc primar alte funcţii organice (respiraţie, deglu- tiţie etc). în sistematizarea com- ponentelor aparatului vorbirii a devenit clasică împărţirea lor în trei categorii: 1) componente ener- getice (muşchii abdominali, dia- fragma, muşchii intercostali şi muşchii netezi ai arborelui traheo- branhial); 2) sistem generator (la- ringe şi coarde vocale); 3) dispo- zitive de rezonantă (cavitatea tora- cică, cavitatea bucală şi cea na- zală, laringo-faringele, ' orofarin- gele şi nazofaringele). Referindu-ne la mecanismele cerebrale ale 1. trebuie să arătăm că în ansam- blu se confirmă teza despre par- ticiparea (desigur, sub influenţa activărilor reticulare) a tuturor ariilor cerebrale la recepţia şi producerea 1. Behtereva a descope- rit, prin cercetările sale encefalo- grafice, modelele cerebrale ale cu- vintelor care ţin de structurile de ansamblu şi nu de fenomene loca- le. A. Leontiev generalizează teza despre continua interacţiune din- tre procesele verbogenerative şi verboreceptive. Este însă necesar ca să se ţină seama de modul în care interacţiunile menţionate se structurează. L. rezultă din inte- riorizarea limbii, din adaptarea limbii la existenţa şi activitatea proprie, îşi menţine caracterul de sistem superior organizat, sistem ale cărui caracteristici se relevă îndeosebi în vorbirea dialogată. Psihologia genetică, pornind de la ideea că semnele verbale reunesc două feluri de valori — semantice şi gramaticale — într-o unitate tematică, constată că, la copil cuvintele parcurg în mare uridj- toarele trti faze: 1) cuvint-p?,, poziţiune, implieînd o reiat t. • 2) pseudopropoziţiuni sau asocn-n de cuvinte slab sau defectuos coi ir donate; 3)propoziţiuni prop,iu-/i se. Subiectul adult este însă. de regulă, conştient de scopul său comunicativ-cognitiv, vorbirea d, venind un fenomen complex m care se reunesc strîns inteligenţa, deprinderea şi memoria. în legă tură cu selecţia cuvintelor şi de- poziţia lor in frază, uzînd de astă dată de unităţi mai larg; cum sînt sintagmele, se ridică . > serie de alte probleme care privesc caracteristicile obiective ale sisii- mului lingvistic în raport cu par- ticularităţile şi condiţiile activi- tăţii verbale. Astfel, lexicul lim- bilor moderne este foarte bogat dar numai o parte din termenii săi este înscrisă în I. individuale (i;> dependenţă de nivelul culturali şi numai o parte din termenii ce pot fi recunoscuţi sînt utilizaţi de subiect. G. Miller (1931) a scos în evidenţă tendinţa de con- centrare a unei cit mai mari can- tităţi de informaţie în unităţi ver- bale cît mai reduse. Kste o ten- dinţă real manifestată în dezvol- tarea modernă a comunicării ver- bale şi care se apropie de modelele ideale ale 1. După cum arată K. Zipf, „dintre toate compor- tamentele umane, limbajul este singurul continuum pe care îl putem izola cu un risc minim de deformare, pe care îl putem defini şi studia statistic cu o mare exactitate". După Zipf. dacă 416 ce con-lider ii indii, ele de frecventă ! I i ;d e i.; v i (, i. 11 li! i i 1111 - vi n text : i rangul (i) hău iu ui donarea des- crescătoare n fn cvi-nţelor atunci rf - k. deci o i'iiihtanta.. Zipt arată că intre lungime,! cuvintelor şi frecventa utilizai ii lor este o relaţie inversă; ci cît un cu, nit este luai scurt şi uşor < ] i > i e . i z ă . resursele personalităţii, mijlocind relaţiile cu ambianţa realizate sul) [urmii activităţii. Multiplicitatea funcţiilor, formelor si fazelor l.i. ne obligă să mi acceptăm o sursă unică a acestuia. în psihologia contemporană contribuţia cea mai valoroasă în analiza l.i. a fost adusă de către L. Vîgotski care începe prin a distinge limbajul oral destinat pentru alţii şi o I. pentru sine care iniţial este tot sonor şi apoi se metamorfozează în l.i. Vî- gotski se opreşte asupra laturci procesuale sau fazice a 1., ce se desfăşoară într-o anumită succe- siune de elemente şi asupra latu- rei de semnificare, respectiv la- tura semantică, ce funcţionează într-un alt regim, designările fiind simultane. Poziţia lui L. Yîgotski este aceea că I. extern este pre- cumpănitor fazic, iar l.i. este pre- cumpănitor semantic, prescurtă- rile şi comprimările cuvintelor şi propoziţiilor însoţindu-se de actua- lizarea semnificaţiilor şi sensurilor. Referindu-se la sintactica verbală, fazică şi la semantică, dotată cu o mare pondere psihologică, el arată că prima este caracteristică 1. extern, iar cea de-a doua este elaborată şi mijlocită prin l.i. Conectarea lor variabilă intervine în actul unitar al 1. în care inter- nul şi externul nu pot fi despăr- ţite, iar dinamica implică diverse sensuri. L.i. nu este numai ceea ce precede 1. extern sau ceea ce îl reproduce în memorie ci, în mod esenţial, ceea ce se opune 1. extern ca vorbire pentru sine mult diferită t i c v o r b i i c t i j ' i i i l i i t u l i i i . A n a l i / i i i d i l . i t 111, • l . i . i n l e g ă t u i ;i. c i l p u i u ţ u l formării sale, Galpcrin se raliază la interpretarea lui L. VîgotsUi care înţelege l.i. ca o f<tn.o-aiitropologic, care afirmă că înclinaţiile spre infracţiune sînt native, indivizii respectivi dispunind de o fizio- nomie specifică. Tipui 1. s-ar carac- teriza prin înfăţişare primitivă, monstruoasă şi anormală. LONGITUDINAL, strategie a psihologiei evolutive, consumi din urmărirea continuă la aceiaşi su- biecţi a fenomenelor de dezvoltare psihică şi comportamentală pe. perioade îndelungate ce depăşesc mai multe niveluri de virstă. Tipice sînt investigaţiile lui Gotschaldt şi apoi ale lui R. Zazzo asupra geme- nilor care au fost urmăriţi din faza pretimpurie şi pînă la cea adultă. LUCIDITATE, stare vigilă în care dat fiind echilibrul emoţional, procesele cognitive funcţionează optim. Claritate şi certitudine în reflectarea conştientă. LUDIC, ceea ce ţine de joc în oricare din formele acestuia, de la jocul copiilor şi pînă la cel al adulţilor. Litdisiunl este înclina- ţia spre activităţi gratuite, soli- tare. Ludoterapiu contribuie la read.'iplare;i b o l n a v i l o r m i n t a l i u - / l l l l l i v i o i 1 V . i e i n i l i l e l l i : I c j . I I I i - ( i i i i a i i i i c e a l e . i c i i v i t A ţ i i ' . f l u d i e r . LUMINĂ, modalităţi- de ener- gie radiantă, alcătuită din i.înipun şi unde eleetioiuaiMVlice. Are o n:i- t u r ă cnrpiiscularâ (Xewton, .Max- ll K i i p well, Kin in), dar şi una oniluia- ş torie (l'kuic-k, Yavilov, l.miis de l'.roglie). K.sie vizibilă în limitele frecvenţelor 380—870 nune, sub care radiaţiile ţin de porţiunea ultravioletă a spectrului, de la 800 mmc urmînd radiaţiile infra- roşii. în contact cu corpurile se relevă fenomenele de absorbţie şi reflectare. LUMINISCENŢĂ, emisie de lu- mină rezultată în alt mod decît prin încălzire. Fenomen optic ce rezultă în urma interacţiunii cor- pusculare. La nivelul sensibilită- ţii vizuale este sesizat ca fiind strălucire a obiectelor. Forme de 1.: fotoluminoasă, fluorescentă şi fosforescentă. LUNATISM v. SOMNAMBU- LI SM. LUX, unitate a clarităţii. Cla- ritatea unei suprafeţe care primeş- te în mod normal şi uniform un flux; de 1 lumen (luminare) pe 1 ni-. Llx = 10" i foţi. DICŢIONARELE ALBATROS M MACROPSIE, iluzie vizuală, ce constă în impresia că unele din dimensiunile obiectelor sînt mai mari decît în realitate; se de- osebeşte de micropsie, ce are efect invers, de micşorare a unora din proporţiile reale ale obiectelor. MACROSTEREOGNOZIE, ag- nozie vizuală ce constă dintr-o percepere supraestimativă a tu- turor dimensiunilor obiectelor ast- fel îneît acestea nu-şi pierd struc- tura cum se întîmplă în niacro- psii. MAGIE INFANTILĂ, compor- tament lipsit de valoare adaptati- văpropriu-zisă (pseudoadaptativ), asemănător superstiţiilor indivi- duale ale adultului (care şi de- rivă de aici, sau sînt reminis- cenţe ale comportamentului „ma- gic"), constînd în aşa-numita „ac- ţiune eficace la distanţă", adică lipsită de verigi cauzale reale. De ex., copilul ar crede că poate regăsi un obiect pierdut, dacă-I va conjura (ex. printr-o incan- taţie inventată ad-hoc). Originea m.i. s-ar afla, după Piaget, în sentimentul participării, care-1 fa- ce să creadă că poate comanda obiectelor sau fenomenelor fizice, obiective. MAGNETISM ANIMAL (MES- MERISM), termen introdus de medicul vienez Mesmer, la sfîr- şitul secolului al XVIII-lea, pen- tru un presupus substrat al efi- cacităţii contactului interpersonal în hipnoză, somnambulism şi unele forme de psihoterapie. A căzut în desuetudine, în secolul al XlX-lea, cînd în hipnoză s-a pus ac- centul pe sugestie şi autosugestie; mai este de oarecare circulaţie în parapsihologic, neexcluzuidu-so ipoteza unui „cîmp biologic" cu însuşiri speciale. MAIEUTICĂ (gr. maieutikc - priceperea de a moşi), artă inte- lectuală, atribuită de Platou Ini Socrate, constind din întrebări meşteşugite şi alte procedee ale demonstraţiei şi dialogului plin 422 M care ca şi în actul moşitului. se extrag idei din mintea interlo- cutorului şi concluzii, pe care acesta nu ştia eă le poseda. O modalitate a euristicii. MANA, concept al credinţe- lor primitive şi prercligioase, in- dicînd un flux sau o substanţă invizibilă, care ar determina viaţa si ar avea o influenţă hotăritoarc asupra, fenomenelor naturale Şi omeneşti. A constituit o premisă pentru' elaborarea ulterioară a imaginii religioase despre suflet. MANAGEMENT, termen pro- venit din engl., care semnifică metodă de gestiune raţională a întreprinderii, vi.ind dezvolta- rea şi coordonarea optimă a fac- torilor uman, ti linie şi economic în condiţiile informării complete şi prompte şi a adoptării de de- cizii care să slujească maximal obiectivele propuse. Implică psi- hologia socială industrială, orga- nizaţicnală, ergonomia şi tehnica de creativitate colectivă. De ase- menea, implică psihologia edu- caţională întrueît m. necesită pregătirea şi formarea cadrelor, selecţia profesională etc. MÂNIACO-DEPRESIV, sindrom descris iniţial de E. Kraepelin; afecţiune mentală caracterizată prin alternarea ritmică a unor accese de supraexcitaţie mania- cală cu depresiuni profunde şi nejustificate psihic. Sindromul m.- d. poate fi exprimat grafic prin- tr-o linie sinusoidală. Sinonim cu CICLOPEX1E, PSIHOZĂ. CIRC1L ARĂ. M A N 1 L (gr. iiniiiiii -• n e b u n i e ) , termen cu sensuri multiple. în limbajul colocvial este folosit pen- tru a denumi o pasiune de nestă- vilit, uneori ciudată, cum este -- de ex. -- colecţionarea unor obi- ecte lipsite de valoare economică .sau estetică (se citează impropriu „mania" pentru creşterea lalele- lor in Olanda). Termenul este folosit şi pentru formarea unor cuvinte desemnînd unele afec- ţiuni mintale caracterizate prin acţiuni impulsive, necontrolabile (cleptomanie, piromanie, dromo- manie etc). în sens strict ştiin- ţific, m. este o stare mintală îrt- tilnită în unele boli psihice, îndeo- sebi în psihoza mamaco-depresivă, raracttri/ată printr-o creştere exa- gerată a activităţii psihice şi motorii şi prinţr-o stare de bună dispoziţie nemotivată. Bolnavul maniacal manifestă o activitate tumultuoasă: vorbeşte continuu, într-un ritm accelerat, ideile se schimbă rapid, este agitat, se mişcă fără rost, rîdc nemotivat, este vesel, optimist, gesticulează, este permanent preocupat de ce- va, trece repede de la o activitate la alta. în psihoza maniaco-de- presivă stările maniacale pot al- terna cu stările depresive. Boa- la necesită internare în spital şi tratament psihiatric. V. PERSE- C\ ŢIE. MANIERISM, simptom întîl- nit în unele boli mintale (schizo- frenie) şi care se manifestă prin atitudini ciudate, artificiale, prin şablonism comportamental. De ex., subiectul execută unele acti- vităţi într-un mod deosebit, afec- tat, absurd. .V.li'el, mergi- ţo- păind într-un picior, îuănîneă 423 M ni scobiţi larea, vorbeşte cu o intonaţie speciala, uneori men- ţionează în vorbire 1 seninele de punctuaţie; psihiatrul C.ure\iei considera, drept manifestare de m. iazul unui bolnav circ scria o scrisoare de dragoste iu trei limbi d''oda!a etc. ]'"ori';el<: exa- gerate du comportare manierată siut denumite bizarerii. M. ca o exagerare şi ca o deformare a unor moduri de comportare, poate apărea în afara patologicului, ca o bizarerie caractenală, ce tră- dează, frecvent, o şubrezenie a fondului intelectual şi moral. MANIPULARE, t i p de com- portament motor restrîns la miş- cări locale (mînă, degete) pentru a, deplasa sau modifica obiecte. Prin extensie, operaţii ce produc schimbări într-o ordina de sti- muli, de probe, de comportamente ale altor persoane. Forgus vor- beşte şi despre o m. (sau inter- pretare) a percepţiei. MARGINAL, ceea ce se află la limita unei zone, la maximum de distanţă de un centru (disper- sia medic), implicând acţiuni, efec- te şi caracteristici minime. în psihologie se foloseşte pentru a califica unele fenomene ele per- cepţie periferică sau conştiinţă minimă. Desemnează de aseme- nea zona intermediară dintre nor- mal şi patologic. în plan statistic indică scopurile ce variază din- colo de limitele medii ale eşan- tionului şi deci, pot fi eliminate. MARKETING (engl. to markrt — a cumpăra, a vinde), concepţie care are in vedere luarea in con- siderare a cererii şi a ofertei por- nind de la cunoaşterea cerinţei.,; pieţei actuale şi viitoare, acj'iiiur asupra pieţei, organizare de im - tode, procedee şi tehnei de cer cetare, de analiză, previziuii 1 - . : de cunoaştere a deplasărilor du, comportamentul oamenilor, li, ti irită acestui lucru se începe n ; totdeauna prin cercetarea' di buinţelor consumatorilor. ]>.•,,, rece cercetarea pieţei trebuie - ;• stabilească ce se vinde şi ce c: taţi doreşte consumatorul să a:b. un produs, la ce preţ să se ofer. unde, cui, cînd şi cum se oferă ea face apel la subramurile psiho- logiei economice: psihologia con- sumului, studii de motivaţie (cer- cetarea pieţei) şi psihologia n- clamei (M. Demetrescu). MARTOR, persoană care asistă la desfăşurarea unui eveniment şi este, în general, chemată să relateze în amănunt toate datele întîmplării (în justiţie). Dar din copilărie pînă la sfârşitul vieţii omul asistă la o serie întreaga de fapte. Uneori, redarea lor se face dificil, pentru că nu a obser- vat bine, nu a învăţat ce şi cum să înregistreze, alteori, în mod voit, intenţionat sau neintenţio- nat alterează faptele la care a asistat. în psihologia judiciară se cercetează fenomenul mărtu- riei, urmărindu-se în interesul justiţiei, posibilităţile şi valoarea acesteia. Sînt probleme de per- cepţie, atenţie, memorie, inter- pretări, motivaţie care fac ci fiecare mărturie să fie relativă, trebuind să fie considerată critic dar fără a îndreptăţi un total scepticism faţa de valoarea măr- 424 M turici umane (T. Bogdan). în psi- hologia experimentală se folo- seşte expresia „grup martor" pen- tru a indica un grup de subiecţi care nu au fost supuşi experimen- tului şi care ne servesc, prin com- paraţi'e, să stabilim efectele ma- nipulării variabilelor mostre asu- pra primului grup experimental Pentru a desemna lotul m. se utilizează şi termenul de lot de control- MASĂ, mulţime compactă de oameni, de organisme, de ele- mente cu caractere comune. în psihologie şi ştiinţe sociale se men- ţionează: acţiuni de m. ce privesc întreaga populaţie; cercetări de m. ce nu se limitează la un eşan- tion restrîns; metode de m., cum sînt anchetele şi chestionarele sau scrutinul; reflexe de m. ce cuprind o mare parte a organismului ş.a. Studiul psihologic priveşte mul- ţimile (v.). MASCARE, suprapunere cali- tativă a doi sau mai mulţi sti- muli, fapt ce reduce posibilitatea lor de discriminare; ecranarea unei particularităţi psihocompor- tamentale prin alta, de exemplu m. temperamentului prin caracter. Ralea foloseşte termenul de m. pentru a desemna actul de simu- lare sau de adaptare la un rol. MASCĂ, modalitate a compor- tamentului simulant pe care su- biectul o adoptă mai mult sau mai puţin deliberat pentru a ascun- de ceva şi a demonstra altceva ce nu-i aparţine, dar in rare este interesat. Cuprinde inimica, pan- tomimica, gestica, expresa itatea verbală şi se suplimentează cu vestimentaţie, chiar deghizaj. MASCULINITATE, profil de per- sonalitate construit pe premisa sexului, dar avînd în principal o determinare culturală şi impli- cînd forţă, rezistenţă, curaj, ra- ţionalitate, capacitate de reali- zare. Termenul a fost introdus de A. Acller, care se referă la do- rinţa de afirmare superioară a bărbatului, la lupta pentru a se degaja de complexul de inferio- ritate. Masculinizarea semnifică schimbarea de personalitate ce merge de la feminitate la m. şi aceasta fie la femei fie la bărbaţi ce nu dispun de suficientă m. MASOCHISM, perversiune în care satisfacţia sexuală sau plă- cerea în genere este resimţită în condiţii de dureri şi suferinţe personale pe care subiectul le caută, întreţine, provoacă — re- curgînd la autoflagelare, auto- mutilări, autotorturi. în sadism, plăcerea este condiţionată de tor- turarea partenerului. în m. mo- ral, subiectul sub presiunea unui sentiment de culpabilitate incon- ştientă, îşi asumă mereu poziţia victimei, aceasta dîndu-i satis- facţii spirituale. MASS MEDIA (prescurtare de la engl. media of mass cotnmu- nicalion — mijloace de comuni- care în masă), ansamblul mijloa- celor de comunicare în masă şi anume: radioteleviziunea, cine- matografia, presa, discurile şi publicaţiile de mare tiraj, care vehiculează aceleaşi informaţii că- tre milioane de oameni, contri- buind la definiica unei culturi de 425 M masă. McLuhan distinge medii sau mijloace „calde" cum sînt scrisul, radioul, cinematograful, care transportă mesaje comple- te fărâ a lăsa loc interpretărilor personale, şi medii ,,rcci", cum este televiziunea, care au o den- sitate redusă şi incită la partici- parea activă a publicului. Con- sumul de masă al culturii în con- diţiile tehnicilor moderne de co- municare, generează anvimite efec- te psihice pozitive şi negative, care au fost cercetate de o serie de psihologi (Lazarsfeld, Moles, Schramm). Psihosociologia inves- tighează reacţiile publicului şi cerinţele acestuia în vederea realizării unui acord între mesa- jele de m.in. şi exigenţele dezvol- tării culturale. MAŞINĂ DE ÎNVĂŢAT, insta- laţie mecanică, electromecanică sau electronică, — la nivel supe- rior —, construcţie cibernetică, a- vînd destinaţia de a transmite cunoştinţele elevului, de a evalua, verifica şi corecta cunoştinţele de care elevul dispune, de a pri- lejui extensiunea şi precizarea cunoştinţe ca şi antrenamentele în rezolvarea de probleme. M.de î. sînt mijloace predilecte ale instrui- rii programate şi condiţionează avantajele aduse de aceasta: adap- tarea la tempoul elevului, rele- varea schemelor operaţionale, mai ales algoritmice, operarea cu „paşi mici", promptitudinea în comuni- care, înregistrare sau evaluare, întărirea răspunsurilor corecte şi respingerea erorilor la fiecare din ,,paşi", crearea unor nelimitate posibilităţi de repetare şi auto- control, oferirea de cunoştinţe suplimentare etc. M. de î. ci- bernetice, prin conexiunile inver- se detaliate şi operative creea/,1 depline posibilităţi de control si autocontrol, mareînd, sub HU-M raport, o netă superioritate fin;, de formele tradiţionale de instru- ire. Totuşi limitarea la progra. mări liniare, ramificate sau mix- te, aduce cu sine un pericol di „mecanizare" a activităţii didae- tice. Mai mult decît în predarea M. de î.s-au dovedit utile în exa- minarea riguros-obiectivă a ele- vilor sau concurenţilor. O impor- tantă perspectivă deschid m. de î. cu programarea euristică. Psiho- pedagogia are importante pro- bleme de rezolvat privind con- struirea, programarea şi utiliza- rea m.de î. ca verigi ale proce- sului instructiv, condus de ca- drul didactic. MATERIALE DIDACTICE, mij- loace extrem de variate (cărţi, scheme, grafice, hărţi, tablouri, diapozitive, filme, mulaje, rechi- zite, machete, instrumente, apa- rate de laborator, utilaje, obiecte naturale etc.) ce servesc procesu- lui instructiv, iacihtîndu-1, îmbo- găţindu-i conţinutul şi mărin- clu-i eficienţa. Restrictiv m.d. sîm cele ce poartă sau exprimă cu- noştinţele. Extensiv sînt toate obiectele utilizate nemijlocit in instrucţie şi îndeplinesc constant un rol instructiv, fie că sînt doar mijloace de comunicare (cpiclia- scop, reţea de televiziune şcolară) sau de antrenament şi calificau 1 (utilaj sportiv sau niu/ical. ini lajc de atelier şi materiale de pru- 430 M luciMt). Asupra construeţiei şi modului «Ic utili/au- a, m.d. se reflectă principiile şi metodologia didactică. MATRICE, în statistică, tablă de valori numerice dispuse în crupe, ranguri şi coloane, tabel centralizator al corelaţiilor dintre teste, sau dintre o serie de fac- tori; m. funcţională, sistem uni- tar de operaţii neuropsihice. MATRICE SOCIOMETRICĂ, re- alitate socială intimă, la baza căreia se află legătura psiholo- gică spontană simpatetică, fără examinări prealabile de motive, dintre oameni care interacţio- nează, creînd grupuri. Este con- stituită dintr-o structură socială afectivă între atomii sociali (care se manifestă prin atracţii-respin- geri, indiferenţă), detectabilă nu- mai prin analiza sociometrică. MATURAŢIE, procese interne, desfăşurate în etape succesive ale copilăriei şi adolescenţei, care constau în creşterea şi structu- rarea deplină a funcţiilor vegeta- tive şi senzomotorii, conform in- formaţiei ereditare şi sub influ- enţa mediului şi condiţiilor de viaţă. MATURITATE, stare funcţio- • nală fizică şi fiziologică la care se ajunge printr-o dezvoltare stadială şi care prezintă un sis- tem complet de posibilităţi, ce se conservă stabil în etapa vîr- stei adulte. Se distinge o m. bio- fiziologică, constînd din împlinirea proceselor de creştere şi structu- rare funcţională a organelor şi o tti. psihică, in care concură moda- lităţile de m. intelectuală de struc- turale definitivii a mecanismelor intelectuale, ceea. ce mijloceşte! autonomia lor, de in. emoţională reziduul în diferenţierea emoţiilor, stabilizarea sentimentelor şi ca- pacitatea de control a lor şi m. socială caracterizată prin deplina adaptare Ia condiţiile vieţii şi activităţii sociale şi prin partici- parea responsabilă la acestea. MATURIZARE, sistem de pro- cese biopsihosociale concurînd la o evoluţie individuală încheiată cu starea de maturitate. în m. un rol important revine progra- mării native, care, în condiţii normale de echilibru cu mediul, mijloceşte creşterea şi organiza- rea funcţională. M. nu poate fi insă detaşată de condiţiile me- diului şi de activitatea de învă- ţare şi educaţie, care sînt la om decisive. La nivelul psihic şi de personalitate factorii de m. şi de educaţie sînt interdependenţi şi trec unul în altul (S. Rubin- stein). R. Lafon scrie: „în reali- tate este un dublu proces: unul anatomic, prin mielinizarea axo- nilor, care permite izolarea cen- trilor şi a fibrelor, altul neuro- psihofiziologic, prin stabilirea conexiunilor intersinaptice dato- rită intervenţiei mediatorilor chi- mici, prin trecerea de la o activi- tate bioelectrică nediferenţiată la o organizare diferenţiată şi prin organizarea marilor sisteme func- ţionale neuropsihice, datorită unui mecanism de învăţare, sub influ- enţa stimulărilor şi a educaţiei, ajungîndu-se la circuite funcţi- onale din ce în ce mai complexe, ce presupun de asemenea un ine- 4?7 M canism afectiv, care determina starea de -plăcere şi «le interes intr-un mediu care satisface tre- buinţe." Considerînd locul pe ca- re-1 ocupă m. biologică în dezvol- tare (v.j, trebuie să adăugăm şi sensul specific psihosocial al pro- cesului de m. ce se referă în ge- nere la emanciparea personalităţii, ce devine independentă, aptă de activităţi şi răspunderi sociale. D. Super insistă asupra m. inte- reselor şi înclinaţiilor ce duce la ni. profesională. Stadiile dezvol- tării produc efecte de m., de sta- bilizare a aptitudinilor şi atitu- dinilor. M. psihica şi profesională alcătuiesc un continuum care, în lumea contemporană extrem de complexă şi în continuă schim- bare, capătă forma unui labirint nesfîrşit şi nu pe aceea a unei linii drepte ce se opreşte într-un punct. MĂDUVA SPINĂRII (MEDUL- LA SPINALIS), parte a sis- temului nervos central, situată în canalul vertebral şi alcătuită dintr-un cordon nervos cilindric, turtit antero-posterior. M.s. se împarte în patru regiuni: cervi- cală, toracală, lombară şi sacrală. M.s. este învelită, ca şi întregul nevrax, de trei membrane mezo- clermice, care la acest nivel for- mează meningele rahidian. M.s. este formată clin substanţă cenu- şie, dispusă, pe secţiune, spre interior, sub forma literei „ I I " . De fapt, substanţa cenuşie este dispusă pe coloane, ea fiind alcă- tuită din neuroni, fibre nervoase amielinice şi nevroglii, pe toată ijitinderea m.s. Spre p\-1<~rior m.s. este alcătuita din eordoan.- ii,> substanţă albă, alcătuită la ii:,. dul ei dmtr-un complex de fibt-,. nervoase, majoritatea mielnini In substanţa albă, în inx-di.u.-, vecinătate a substanţei cenuşii, se află mici insule de subMaiu.'i cenuşie, dispuse în reţea. Ele i,,n- slituie substanţa reticulală a m.s. Din punct de vedere funelioji.ii m.s. îndeplineşte trei mari funcţii: funcţia de centru reflex, îndrpH- nită de centri somatomolun M visceromotori, funcţia de COOK'.I,- nare a reflexelor, referindu-se Lt realizarea unei anumite ordini în desfăşurarea reflexelor şi în proporţionarea intensităţii acţiunii efectorilor şi funcţia de conducere, îndeplinită de substanţa albă şi anume prin căile ascendente (sen- zitive) sau spinoencefalice şi căile descendente (motorii) sau euce- falospinale. MĂSURĂ, valoare a unei mă- rimi, calculată prin raportare la un etalon sau scală. Este o deter- minare cantitativă, exprimată de regulă, numeric, dar care se situ- ează la un anume nivel calitativ şi, conform dialecticii marxiste, reprezintă unitatea cantitativu- lui cu calitativul. Mai precis, prin interpretarea m. se stabileşte şi valoarea calitativă a fenomenului estimat. Măsurătorile presupun compararea datelor cu standar- duri din aceeaşi familie. Pot fi m. directe (ce se integrează în standard sau barem) si indirecte, operate prin factori intermediari, stabiliţi în cadru! cercetării con- crete (temputil personal, nivel de 428 M aspiraţii) şi aceasta, mai ales, în studiul personalităţii. Tn psiho- logie metodele de măsurare sînt foarte variate şi se bazează în genere pe interpretarea statis- tică a unor răspunsuri la stimuli administraţi sistematic, în ace- leaşi condiţii şi la populaţii omo- gene sub raportul experienţei, vîrstei şi condiţiilor de mediu. Se are în vedere curba de distribu- ţie Gauss, erorile posibile în eşan- tionaj şi aplicare a probelor, fide- litatea şi validitatea probelor etc. Problema m. în psihologie sînt amplu dezbătute şi au devenit obiectul unor reuniuni ştiinţifice internaţionale. Este foarte impor- tantă elaborarea unei psihome- trii care să nu vină cu forme din afara cercetării psihologice, ci să-şi elaboreze modalităţile de calcul adecvat desfăşurărilor psi- hice, în acest sens operează psiho- logia matematică (P. Suppes, Luce, Gh. Zapan ş.a.). MECANICA IDEILOR, după J. Herbart (1824), apariţia şi men- ţinerea 1. în conştiinţă printr-un proces în care forţa şi energia (echivalentul atenţiei) sînt trans- ferabile, de la un conţinut la altul, după relaţii matematice analoage celor din tn. Este o teorie desuetă, tipic mecanicistă. MECANICĂ SOCIALĂ, mod de interpretare pozitivă a fenome- nelor sociale, încercare de socio- logie de inspiraţie fiziealistă a matematicianului român Spiru Haret. MECANICISM, orientare meto- dologică reducţionistă ce încear- că să aplice legile si principiile mecanicii newtoniene la inter- pretarea unor fenomene mai complexe, cum sînt cele biolo- gice, psihice, sociale. Omul-ina- şină al lui Lamettrie (1748) con- stituie un exemplu de ni., dnr totodată şi de materialism meta- fizic, nedialectic şi deci inconsec- vent, în secolul nostru prin m. se înţelege pe de o parte o metodă simplificatoare şi liniară, nedia- lectică, pe de alta, o teorie reduc- ţionistă, şi aceasta în sensul igno- rării complexităţii faptelor psiho- sociale şi a unei interpretări a lor simpliste nu numai de tip mecanic dar şi fizic, chimic, bio- logic. Există şi în psihologia ci- bernetică elemente de m. sau fizi- calism. MECANISM, în psihologie are un sens foarte general şi nu se reduce la un aparat de tip meca- nic, ci semnifică substratul ma- terial, modul de producere al psi- hicului subiectiv, prezentîndu-se la diverse nivele ca m. biomeca- nic, biofizic, biochimic, biofizio- logic şi operaţional. Tendinţele mecaniciste nu se semnalează decît prin reducţionism şi prin ignorarea valorii reflectorii sau creative a conţinutului psihic şi specificului fenomenal al acestuia. Real, prin relevarea tot mai pro- fundă şi exactă a diverselor ni. ce se suprapun sau implică pro- gresiv, studiul psihologic se con- solidează ştiinţific şi materialist. 429 M Este necesar să se înţeleagă că toate formele de mişcare ale mate- riei, în cele mai rafinate şi com- plexe stadii ale lor, concură la producerea efectelor psihice şi deci nici un fel de ni. nu este ex- clus din modelul explicativ al psi- hologiei. Totuşi, fiind informaţio- nale şi reprezeutind momente de salt calitativ, faptele psihice nu sînt reductibile la m. deşi nu sînt posibile fără acestea. S. Rubiti- stein arată că „creierul este orga- nul psihicului dar nu izvorul său". Psihicul este mediat prin m. dar nu reflectă (decît în cazuri pato- logice) in., ci lumea externă, re- laţiile subiectului cu mediul său social. în psihologia contemporană cele mai bine şi relevant studiate m. fiziologice sînt cele ale procese- lor senzoriale şi mnezice, ale aten- ţiei, limbajului, deprinderilor şi temperamentelor. La nivelul pro- ceselor secundare, m. sînt foarte complexe şi fiind în cea mai mare parte dobîndite, avînd caracter de acţiuni interiorizate şi variabil constituite operaţional în raport cu factorii sociali, ridică mari probleme de modelare, v. OPE- RAŢIE, TEORIA CONSTRUC- TELOR, MONTAJ, MATRICE. MECANISME DE APĂRARE A EULUI, în psihanaliză (uneori dat ca „apărările eului"), repre- zintă o serie reprezentativă de operaţii care se opun ruperii echi- librului şi dezagregării individua- lităţii biopsihice. întrucît eul so- cotit instanţa ce asigură constanţa individuală, ni. de a.a e. se pun pe scama sa deşi nu au îiitoulc-a- una caracter conştient şi sini foarte diverse. Laplanehe şi l'on talis notează: „Apărarea, iiitr-nn mod general, se referă la ex<.i!,: ţiile interne (pulsiuni) şi, electiv, la acele reprezentări (amintii i. fantasiile) de care pulsiunile MIU legate, la acele situaţii c;i pal ii li- să declanşeze excitaţia şi în mă- sura în care aceasta nu este com- patibilă cu echilibrul şi de ai i-c.i este dezagreabilă pentru ea. Afec- tele neplăcute, motivele sau sem- nalele de apărare pot fi de ase- menea obiecte ale apărării. Pro- cesele defensive se specializează ca mecanisme de apărare, mai mult sau mai puţin integrate eului. Marcate şi infiltrate asupra pulsiunilor asupra cărora poartă. m.de a. a e. iau deseori alura unor compulsiuni şi operează, cel puţin parţial, în mod inconştient". în multe cazuri conceptul de apă- rare este apropiat de cel de inter- dicţie pentru evitarea dezechili- brului şi neplăcerii. Ana Frcud în- cearcă o sistematizare a m.de a. a e. şi enumera : refularea, regresiunea formaţia reacţionară, izolarea, anu- larea retroactivă, proiecţia, in- troiecţia, reîntoarcerea spre sine, întoarcerea spre contrar, subli- marea. J.B. Colcman (1950), cu unele modificări, a sistematizat şi definit m. de a. a e. după cum rezultă din tabelul său pe care-1 reproducem în continuare. M Mecanisme de \ apărare I Refuzul realităţii Fantezia Compensaţia Identificarea Introjecţia Proiecţia Funcţiuni Protejarea eului de o realitate neplăcută prin refuzul de a o percepe. Satisfacerea dorinţelor frustrate prin realizări imaginare. Mascarea slăbiciunii prin accentuarea unei trăsături dorite sau hotărîica pentru frustraţie într-o anumită arie prin suprasatisfacerea alteia. Creşterea sentimentului valorii prin identifi- carea cu persoana sau instituţia care prezintă faimă. încorporarea valorilor externe şi a etaloanelor în structura eului în aşa fel îneît individul să nu mai fie la dispoziţia bunului plac al amenin- ţărilor externe. Plasarea blamului pentru dificultăţi pe seama altora sau atribuirea propriilor sale dorinţe imorale altora. Raţionalizarea încercarea de a proba că un comportament este „raţional" şi justificabil şi astfel vrednic de sine şi de aprobarea socială. Represiunea Formaţia reacţională înlăturarea gîndurilor dureroase sau pericu- loase din conştiinţă. înlăturarea dorinţelor periculoase prin exage- rarea atitudinilor şi tipurilor de comporta- ment opuse şi uzarea de acestea ca de „bariere". Deplasarea Descărcarea sentimentelor, îngrădite uzual de ostilitate, pe obiecte mai puţin periculoase, dintre cele ce iniţial au dat naştere la emoţii. 430 431 M , , I n s u l a r i •:. a r c a " t-niotiolialfl. i ă n i tul. ,-M ia pasivitate spre a J zola rea S c o a U ' i ea m i c i s . i n i n i a f e c t i v e c l i n t i -i» sil u: • t i, • ] ) l i n â d o p r e j u d i c i i s a u s e p a r , i r e a u i m r a t n ' i d i n i i n c o m p a t i b i l e p r i n c o m p o n e n t e l e , \'>;;\< i m p e r m e a b i l e . R e c e s i u n e a Retragerea la un nivel de dezvoltare in,, timpuriu hnplicînd răspunsuri mai pul;:, m a t u r e şi uzuale, la un nivel de aspiraţie m.,, coborît. "Repararea răului ispăşirea şi astfel neutralizarea actelor M dorinţelor imorale. Sublimarea Satisfacerea dorinţelor sexuale frustrate prii activităţi substitutive nesexuale. J.P. COLEMAN: Abnormul psychofrgy and modern life. Chicago, Scott Foresman, 1950, p. 95. MECANIZARE, proces care se caracterizează prin înlocuirea for- ţei musculare a omului cu forţa mecanică a maşinii, care preia executarea unor operaţii la un nivel mai ridicat, în ceea ce pri- veşte forţa, rapiditatea, ritmul şi durata. MEDIATORI CHIMICI, sub- stanţe care intervin în facilitarea transmisiei sinaptice a excitaţiei nervoase şi musculare. Principa- lii m.c. sînt: acetilcolina, produsă de fibrele colinergice, noradrena- lina, produsă de fibrele simpatice (adrenergice), apoi serotonina, his- tamina, dopamina etc. MEDIAŢIE, interpunerea une- ia sau mai multor idei (acte) în- tre stimulul (ideea) iniţial şi re- zultatele finale, care constituie scopul investigaţiei. MEDIAŢIONISM, teorie psi- hologică elaborată de neobeha- vioristul Ch. Osgood (1953) în prelungirea şi prin generalizarea teoriei variabilei intermediare (CI. Huli şi E. Tolman). în esenţă ni. constă în afirmarea că între sti- mul şi reacţii comportamentale se intercalează procese interne mediatoare, care pot face ca ia un stimul să se elaboreze ceîe mai variate reacţii, iar aceeaşi reacţie să fie pusă în dependenţă de diverşi stimuli. în locul for- mulei clasice şi liniare S-R, Os- good propune S-r m -S m -R, în care 432 M r şi Sm constituie ră'•.pînmil me- diat şi atUosUmiib.rea din par-Uvi organismului. Mediatia este con- cepută ca un sistem de autoivelaj. Cînd se produc reacţii de mediere (r m ), ele produc şi autostiuiuiarca (S^)'care pune în mişcare anumite secvenţe instrumentale de răspun- suri (R)- Orice stimul evocă la subiect o serie de reacţii dar prin- tre acestea există una singură care poate efectua mediatia se- mantică. Teoria ni. se centrează asupra proceselor de semnificare prin semniiicanţi verbali. C. Os- good este unul din fondatorii psi- holingvisticii. El a propus şi diferenţialul semantic. MEDICINĂ PSIHOSOMATICĂ, modalitate a medicinii moder- ne, fundamentată prin lucrările lui Pavlov, K. Bîkov, W. Can- non, Freud, H. Selye etc, şi axată pe principiul interacţiunii şi unităţii dintre neuropsihic şi somatoorganic, dintre spiritual şi anatomo-fiziologic. M.p. studia- ză rolul unor factori psihici în etiologia unor maladii organice sau funcţionale şi de asemenea, efectele sau componentele psi- hice ale unor astfel de maladii. (G. Ionescu) în consecinţă, bol- navul fiind tratat nu doar ca un organism ci ca o personali- tate diferenţiată, se urmăresc atît simptomele psihice, cit şi cele organice în vederea stabilirii unui diagnostic complex, iar terapeu- tica include pe lingă procedeele proprii medicinii, şi psihoterapia. R. Lafon distinge în sistemul m.p. s. următoarele laturi: a) atitudinea psihosomatică; b) simptomatologia psihosomatică; c) afecţiuni sau m a l a d i i p silios< >n lat ice, c u m s î n t a s t m u l , h i p e r t e n s i u n e a a r t e r i a l ă , nevrozele de organ, de felul ulce- rului, dermatozele, reumatismul cronic etc.; d) nevrozele de con- versiune sau isteria, cu o simpto- matologie de tip neuropsihiatnc. Alexander, pornind de la psihana- liză, consideră că perturbările psi- hic inconştiente, complexe, frus- traţii, predispun la anumite afec- ţiuni somatice, fiecare individ dispunînd, în acest sens, de un profil psihic. Afecţiunile psiho- somatice apar, fie ca rezultat al expresiei vegetative directe, din stări emotive prelungite (trau- me şi drame), fie ca o consecinţă a epuizării scoarţei cerebrale, fie ca expresie simbolică a unor ten- dinţe (limbajul corpului). La copii şi tineri, după Huyer ş.a., sînt în mod deosebit de resortul m.p.: a) tulburările funcţionale (crizele nervoase, insomnie, tulburări de limbaj, durerile, ipohondria, ano- rexia ş.a.); b) stările de tensiune psihice; c) marile entităţi morbide de felul astmului, afecţiunilor cu- tanate, obezităţii, diabetului, ma- ladiei lui Basedow, isteriei şi epilepsiei; d) hospitalismul; e) tulburările de comportament. MEDICO-PEDAGOGIC, expre- sie de origine franceză, purtînd asupra acţiunilor conjugate de terapie medicală, plus educaţie intensivă şi reeducare, întreprinse în cazuri de deficienţă sau situaţii la limita între normal şi patologic. MEDIE, în statistică, valoarea centrală sau măsura mijlocie a unei serii sau unui grup de date, 433 M n p i (Vi'ii(îi)il tendinţa Tti luip.i la ;i serici sau grupului respeitiv. Prin calcularea m. (aritmetice sau r-ediano) se pot determina obiec- li\- abaterile in plus sau minus a p >i i'ormanţclor. Repartiţia nor- m.iiă M reală a datelor esle dată de curba lui Gauss. în statistică se folosesc diferite tipuri de m.: armonică, geometrică ete. MEDIERE ASOCIATIVĂ, aso- ciaţie între doi termeni între care mi poate fi stabilită o legătură lo- gică, decît odată cu apariţia unui al treilea termen, interpus. MEDIU, concept biologic de- semnînd realitatea în mijlocul căreia se află şi vieţuieşte un or- ganism şi mai ales totalitatea fac- torilor şi condiţiilor ce influenţea- ză nemijlocit sau mijlocit organis- mul şi eu care acesta se află în interacţiune. Filogenetic, m. este factorul determinant al evoluţiei biologice. Pe măsura adaptării la m. organismul îşi sporeşte capa- cităţile de reacţie şi utilizare ac- tivă' şi selectivă a condiţiilor de m. Astfel se definesc condiţiile de existenţă ca acele condiţii din m. total cu care organismul întreţine relaţii vitale. în acelaşi ni. fizic diverse tipuri de organisme îşi constituie diverse sisteme ale con- diţiilor de existenţă. In legătură cu aceasta se propune ca m. vital r.ă intre în definiţia organismelor ce nu pot fi concepute decît în unitate cu ni. lor. în genere m. trebuie considerat un macrosistem pus în raport cu organismul (sau persoana umană) ca un cadru de referinţă. In raport cu omul se distinge un III. cosmic, itl. uniuni!, ni. sociocultural, ni. /'fojcsiiiiuil, in, familial ş.a. în altă incidenţă •-,• are în vedere m. fizic şi m. sj'iil- tual. Omul nu este numai prodig al tn., îndeosebi al celui sotial, dar şi agent al transformării m. Ksenţial este că omul ca persona litate face parte din sistemul so- cial şi se dezvoltă solidar cu acesta. Cultura defineşte în chip esenţial condiţiile de existenţă ale omului ce este tot mai mult capabil să stăpînească m. natural. TotuM dependenţele de m. persistă. în raport cu omul, ni. se dispune în cercuri concentrice mergînd de la cosmic şi pînă la cadrele sociali' imediate. Sub acest raport este- edificatoare teoria cîmpului ela- borată de K. Lewin. De relaţiile cu m. se ocupă ecologia. Există şi o psihologie ecologică. MEDiUM, persoană care da- torită unor particularităţi specia- le (în primul rînd sugestibilitate) este aptă de „percepţie extrasen- zorială" sau de comunicare para- psihologică. Originar m. este un subiect uşor accesibil hipnozei. Apoi această „permeabilitate" a fost extinsă asupra telepatiei. Se parc că în astfel de raporturi in- tervine şi compatibilitatea dintre m. percipient (mai ales în stare de transă) şi hipnotizor sau inductor. MEDULLA SPINAL1S, v. MĂ- DUVA SPINĂRII. MEFIENŢĂ, dispoziţie spre bănuială nejustificată, aşteptări' anxioasă a răului, teamă continuă de a fi înşelat şi de a suporta da- une. 434 M MEGALOMANIE (gr. inegal - niare, mania — nebunie), stare psihopatologică caracterizată prin alterarea autoaprecierii propriei personalităţi, în sensul amplifi- cării importanţei sociale a aces- teia. Megalomanii nu numai că au sentimentul patologic al gran- doarei propriei personalităţi (se consideră a fi: artişti sau savanţi de renume mondial, eroi sau con- ducători celebri de oşti), dar se şi comportă ca atare. Se întîlneş- te în unele boli mintale (para- noia, schizofrenie). MELANCOLIC, temperament hipotonic, rezultat din tipul slab de activitate nervoasă superioară. Se caracterizează prin redusă ca- pacitate de lucru în condiţii de suprasolicitare, slabă rezistenţă neuropsihică, dar şi printr-o acută sensibilitate. Dificultăţile de a- daptare la condiţiile vieţii sociale sînt compensate frecvent prin re- trageri în sine, trăiri profunde, reverii. H. Eysenck observă înalta corelaţie dintre acest temperament şi introversiune. M. sînt capabili de acţiuni migăloase, ce implică analiză de fineţe şi multă răbdare. MELANCOLIE, depresiune psi- homorală, tristeţe permanentă in- spirată de pesimism şi însoţită de un complex de culpabilitate. Din- colo de o anumită limită devine patologică şi se înscrie ca un simp- tom alternativ în psihoza mania- codepresivă. M. înseamnă şi o anxietate depresivă. MELIORISM, (lat. meilor - mai bine), doctrină filosofică ce repudiază pesimismul în avanta- jul unui optimism relativ, critic şi realist, considcrînd proeminenţa binelui în lume, cursul de amelio rare a acesteia şi posibilităţile largi de optimizare ce pot fi rea- lizate prin eforturi consecvente MEMORIE, proces psihic de stocare fi destocare a informaţiei, de acumulare si utilizare- a expe- rienţei co«uiti,:c. Se dezvoltă în două etape: 1) memorarea, ce cuprinde fazele întipăririi şi ale conservării; 2) reactualiza rea. în forma recunoaşterii sau a repro- ducerii, în formă elementară (sen- zorială) şi pînă la nivelul recu- noaşterii, m. există si la anima- lele superioare, dar ca m. cogni- tivă cu un conţinut sociocultu- ral, este caracteristică omului. Se- cenov apreciază m. ca „piatră unghiulară a dezvoltării psihice", întrucît fără m. nu este de con- ceput formarea proceselor supe- rioare, a conştiinţei şi personali- tăţii. M. îndeplineşte rolul de, premisă şi produs al tuturor celor- lalte procese psihice. Reflcctînd trecutul, fiind o funcţie a sedi- mentării şi reactualizării selective a experienţelor, Itl. contribuie ca un suport indispensabli pentru învă- ţare, dar nu unicul suport al acesteia. Se face distincţia dintre m. social-istorică şi m. personală, care este tributară faţă de p"ima. Sub raportul conţinutului, m. poate fi senzorială, corniiirri, efec- tivă sau motorie. După durută şi funcţie se situează la. trei nivele: 1) in. imediată, ci' persistă doar cîteva secunde sau minute şi prin care se asigură continuitatea ac- ţiunii; 2) ni. senilă sau mijlocie, cu d u r a t ă de ci leva ore, prin 28* 4IÎ5 M care se asigură continuitatea ac- tivităţilor cotidiene; 'A) m. ăe lun- gă durată, pcrsistînd peste ani şi prin care se asigură continuitatea conştiinţei şi unitatea, personali- tăţii. Se înţelege că sfera celor trei tipuri m. este inegală, m. imediată avînd o sferă de cuprin- dere mult mai mare dc-cît cea medie, care la rindul ei este mult mai cuprinzătoare decît m. de durată sau m. propriu-zisă. Nu- mai o mică parte din m. imediată trece în cea medie ş.a.m.d. Sub raportul reglajului m. poate fi :>iv"luv.tară sau intenţională şi voluntară. Există şi forme specia- lizate de m. conform activităţii ce este precumpănitor exersată. Se presupune existenţa unor mon- taje mnezice sub influenţa cărora se asimilează mereu informaţii, încă Aristotel observă că m. huită în sine este produs al con- ştiinţei noastre în prezent dar, luată ca indicaţie la altceva, este copia a ceea ce lipseşte. Deci propriu m. este ca evocînd tre- cutul în raport cu necesităţile prezentului (H. Pieron), să facă impHcit distincţia dintre trecut şi prezent. Respectiv să reflecte tre- cutul ca trecut şi să facă distinc- ţia dintre real şi imaginar. M. este în raport necesar cu per- cepţia şi conştiinţa timpului. Ja- net consideră ca m. s-a con- struit istoriceşte prin acţiuni so- ciale menite să lupte cu absenţa, şi să faciliteze adaptarea, la acele dificultăţi pe care le produce vremea. 1\ J.'inet a delimitat o clasă de acţiuni, numite Mine'ice, pe care subiecţii le întreprind pentru a fixa informaţia şi a, o putea recupera la nevoie. Asl|e| sînt crestăturile, nodurile, d o e . nele, simbolurile şi în principul limbajul şi mai ales scrisul. M. se înscrie în reţeaua de comuni- caţii informaţionale din soi j r - tate, m. individuală fiind mode- lată şi întreţinută de m. şi <<,- mimicaţia socială. Halb\va< li-; a- rată că în ni. socială acţionează' legi specifici-, iar F. lîartlett ar..t,. că diverse tipuri de cultură in- fluenţează variabil m. individu- ală, solicitîîid-o într-un anumi; mod şi punmdu-i la dispoziţie mnemoscheme convenţionalizat' prin care se reunesc experienţa socială şi cea individuală. A. Leon- tiev şi Tolman de asemenea relevă rolul semnelor în m., sem- ne ce apar ca mijloace în raport cu semnificaţiile, ce sînt snopuri. P. Zincenko a făcut analiza com- parativă a acţiunilor cognitive şi a celor mnezice, arătînd că pri- mele le devansează pe secundele, iar acţiunile mnezice formate pe baza celor cognitive, se disting prin finalitate mnezică şi prin detaliere, concretizare şi efort de însuşire exactă a materialului. în- văţarea presupune variabile inter- acţiuni dintre acţiunile cognitive şi cele mnezice. Pentru ni. este caracteristică strategia fidelii ă- ţii faţă de sursa de informare şi a exactităţii reproducerii. De aceea, în actele mnezice se recurge la puncte de sprijin, la constituita, uii'ir unitfdi tematice, la compa- raţii si clasificai i şi in genere !.t sistematizare, aceasta avind o 436 M însemnătate de;. i-.ivă pentru me- morare, în vi/iunea contempo- rană tn. ne mai apare doar ca vin efect sau o funcţie spontană a ţesutului neuron, ti. Desigur, există un substrat material al tn. şi ştiinţa contemporană a rea- lizat 'remarcabile progrese in dezvăluirea lor. (v. Eugramare). Pentru fixarea informaţiei este ne- cesară o perioadă de „consolida- ţie", în care intervin restructurări infraneurale şi se elaborează en- grama. Somnul favorizează con- solidaţia. E.N. Sokolov consideră că responsabili pentru păstrarea informaţiei sînt anumiţi neuroni din ariile asociative ca şi glia adiacentă. în genere, mecanis- mul neurofiziologic al ni. se iden- tifică cu mecanismul formării re- flexelor, legile reflexogenezei avînd şi valoare de legi ale m. C. Voicu a demonstrat că există o oarecare dependenţă a funcţio- nării tn. de tipul de sistem nervos. La baza stocării sînt circu- ite cortico-talamico-reticulo-cor ticale (W. Penfield), sînt relaţii între cele două emisfere (Sherry) ceea ce numim urmă avînd un ca- racter de sistem dinamic (P. Anohin). M. presupune o sistema- tizare a sistemelor după D. Hebb şi Pringle. în consecinţă, cele mai importante pentru formarea şi progresele m. sînt mecanismele operaţionale, de tipul acţiunilor mentale mnezice, menţionate mai sus. Vom considera deci că m., în condiţii normale, este prea puţin legată de particularităţi ale eredităţii şi fiind, în esenţă, o funcţie complexă ce se formează in legaturi şi o dată cu întreg sistemul psihic, va rellecta ca- rai.-u.-nstii.iJe acestuia şi va de- pinde ele condiţii ale exerciţiu- lui, organizării şi motivaţiei. In legătură cu aceste trei criterii pot fi clasificate nenumăratele legi şi regularităţi ale ni. pe care le-a demonstrat psihologia ex- perimentală. Un dicton antic arată că „repetiţia mater studii >- rum est". Ebbinghaus a urmărit efectul repetiţiilor asupra m., dar a constatat că acestea, fiind strict necesare, nu sînt în raport liniar cu reproducerea. Există fenomene de subînvăţare şi de supraînvă- ţare, optimă fiind o cotă modestă desupraînvăţare, dar nu una exa- gerată de natură să determine efecte blocante. După A. Jost (1907), „dacă două asocieri sînt de intensitate egală, dar una este mai veche decît cealaltă, o nouă repetiţie va favoriza mai mult asociaţia mai veche decît aso- ciaţia mai recentă". Deci materia- lul învăţat mai de mult timp, dar relativ uitat, se poate reînvă- ţa mai uşor decît unul însuşit mai recent. Lyon (1914) a demonstrat, în legătură cu amploarea mate- rialului de memorat, că dacă ma- terialul creşte în progresie arit- metică, timpul de învăţare creşte în progresie geometrică. Robin- son arată totodată că în condi- ţii egale de exersare sau repetiţie, materialul mai lung se aminteşte mai bine decît cel mai scurt. Contează deci mărimea lanţului de asocieri posibile. Levitan arată că la acelaşi număr de repetiţii mult mai bine se reţin povestirile 437 M (Ieril fra/eie izolate. Kleelul Kcsloii d(>vcdeşte Uituci < ,i |>!a- siuva într-o serie omogenă, ;i unui element heterogen, facili- tează memorarea acestuia. Tot aşa, după Foucault, în memorarea iniei serii sînt favorizate clemen- tele de la început si cele de l-i sfjr- şit, mijlocul fiind dezavantajat, în activitatea mnezică, decisivă este calitatea. Ku este suficient să repeţi standardizat, orbeşte, la nesfîrşit. A. Smirnov arată că repetiţiile variate, făcute în diverse forme, sînt mai produc- tive decît cele uniforme. Fiecare repetiţie trebuie să însemne o adîncire şi perfecţionare a acti- vităţii cognitive. Apoi regimul repetiţiilor trebuie adaptat optim la volumul şi gradul de dificul- tate al materialului. Astfel, dacă materialul are proporţii reduse şl este uşor accesibil, este preferabilă însuşirea lui prin repetări con- centrate sau comasate; dacă el este prea voluminos şi prezintă difi- cultăţi, este necesar ca repetiţiile să fie eşalonate. Există însă şi o problemă a intervalului dintre repetiţii; după cum arată T. Cook, intervalele prea mari favo- rizează uitarea, iar cele prea scurte contribuie la oboseală. H. Pieron a arătat că intervalul optim dintre repetiţii depinde atît de sarcină, de material, cît şi de caracteristicile subiectului.Kim- ble (1949) arată de asemenea că în fiecare etapă este preferabil să se facă un număr mai redus de repetiţii. Cît priveşte alternati- va dintre repetările globale şi » e l e p e f i . u ţ u i e n l c , a e e > . | e ; i .,,, r e / o l v,"\ 1<>1. i u ( l e | > ( l l d e n l , i ( | , . volumul materialului şi de posi- bilităţile subiectului (Pechsiein Vn material voluminos nici mi poate fi însuşit decît pe pârii dar este important ca aei >ie, să fie delimitate logic (ta unităţi didactice) şi ca ele să fie MH.H - siv cointegrate (A. Smirno\ .. Date fiind segmentele a,b,t\... \ învăţarea să se producă în ordi- nea a + b -f ab -f c + abc + a — x. Odată cu dezvol- tarea intelectuală şi cu virMa segmentele ce se construiesc di- vin tot mai mari şi cuprinzătoare, memoria adultă tinzînd spre glo- bali zare (Gates). Witaşek a ară- tat că repetiţiile trebuie să înde- plinească şi o funcţie de control asupra gradului de însuşrie a cunoştinţelor şi de aceea este necesar să se facă şi repetiţii fără apel la sursă, deci să se spu- nă sau să se scrie „pe de rost". Lecturile alternate cu recitări sîn' de 2-3 ori mai productive sub ra- portul garantării reproduceri'm, decît lecturile efectuate mim ui U: gînd (R. Woodworth). Subliniind însemnătatea repetiţiilor prin re- producere autonomă noi am pre- venit asupra fenomenului dcnuiuit de noi „iluzia învăţării" în cerc, elevul, familiarizat cu materialul, crede că dacă-l poate reciinouţl< . îl poate şi reproduce, fapt pe c. Ananiev arată că după desfăşurarea unei activităţi. ce nu este ghidată de scopuri ninezice, mult mai bine se an.iu- ţesc scopul şi rezultatele activi- tăţii decît mijloacele cu care ea a fost efectată. ('.. Katona (1940) si apoi mulţi alţii au demonstrat că memorarea este direct propor- ţională cu intensitatea şi gradul de organizare a acţiunii cu obiec- tul respectiv. Dacă organizarea angajează toate elementele unei situaţii, atunci m. va reuşi să Ic cuprindă în egală măsură pe toate. Aceasta pune însă în evi- denţă relaţia dintre memorarea logică sau cu înţeles şi memorarea „mecanică" a unor materiale, ce pot să posede sau nu un înţeles. McGeoch a stabilit că la acelaşi număr de repetiţii, numărul sti- mulilor memoraţi este cu atit mai mare cu cît este mai mare gradul lor de semnificaţie. Kste clar că memorarea logică este mai productivă decît cea mecanică şi este totodată o m. autentică, iar nu o simplă reproducere me- canică. Totuşi în unele cazuri cînd materialul prin sine însuşi nu are un sens (denumiri, ani, nu- mere de telefon etc.) şi memo- rarea mecanică este necesară. Apoi trebuie să se ţină scama de tendinţa firească a subiectu- lui uman de a înzestra cu un sens şi a încadra intr-o schemă şi materialele lipsite de sens. Astfel s-a dezvoltat mnemoteh- nica. După constatările noastre, cel ce posedă multe şi bine siste- matizate cunoştinţe are şanse să achiziţioneze, fără mari eforturi, noi cunoştinţe pentru că reuşeşte să le clasifice optim, să le pună în raporturi clare faţă de cele vechi etc. A. Smirnov arată că pentru randamentul ni. tot aşa de impor- tant ca şi înţelegerea este acti- viMiml. Acesta depinde de motiva- ţie >i efort. Dacă materialul este deosebit de semnificativ, răspunde unor cerinţe sau interese puter- nice ale subiectului, el produce o astfel de mobilizare, îneît poate fi însuşit dintr-o chită, fără repe- tiţii speciale (dar probabil nu fără repetiţii mintale). Deci nu doar repetiţia guvernează proce- sele de m., ci si semnificaţiile ce determină retentii şi reactualizări selective. F. Golu a subliniat însemnătatea motivaţiei episte- mice, intrinseci actului de învă- ţare. Hulrock a arătat că la şco- lari aprecierea laudativă a rezul- tatelor celor învăţate creşte mai mult decît sancţiunile, produc- tivitatea memorării, dar lipsa oricărei aprecieri, pozitive sau negative, se răsfrînge dăunător asupra memorării. în legătură cu fenomenele cotidiene şi acciden- tale de m. s-a discutat mult afirmaţia lui Frcud, care susţine că subiectul, sub influenţa incon- ştientului, are tendinţa de a reţine evenimentele plăcute şi de a uita tot ceea ce a fost, pentru el, dezagreabil şi penibil. Astfel s-ar explica fenomenele paradoxale de uitare (lupMiMiri) a unor nume de 439 M persoane sau imitaţii etc. Cer- cetările au dovedit că, aici fiind implicat un fenomen do m. aleeiivă, contează mai mult decît seninul stenic sau astenic al tiăi- rilor, intensitatea acestora (Har- ictt). Se re lin mai hine eveni- uiculrlc intens trăite afectiv, com- parativ cu ^cele indiferente (I). Kapaport). în genere m. trebuie pusă in raport cu structura ac- tivităţii pe care o slujeşte, îndeo- sebi prin fixarea snopurilor în raport cu anumite mijloace (A. Leontiev). Efectul Zeigarnik, de- monstrat prin retenţia mai bună a datelor probelor pe care subi- ecţii nu au putut (fiind între- rupţi de la lucru) să le rezolve decît a celor pe care le-au dus la bun sfîrşit constă în persis- tenţa tensiunii în sistemele de acţiune, ce susţin sarcinile între- rupte şi relativa descărcare a tensiunii prin executarea sarcini- lor, în cazul de faţă tensiunile sînt integrate în intenţiile subiec- tului de a îndeplini sarcinile. Intenţionalitatea expres mnezică („să ţin minte, să nu uit") se răsfrînge pozitiv asupra produc- tivităţii m. W. Jenkins dînd la două grupe de studenţi un materi- al spre examinare şi instruind numai una din ele asupra nece- sităţii de a-1 urma, a constatat că şi cei din cealaltă grupă şi-au propus singuri să-1 ţină minte. Este o autoinstruire energică, foarte frecventă şi generală. lm- portantă este nu numai prezenţa intenţiei innezice dar si conţinu- tul ei. Dacă subiectul îşi propune bă reţină un material pentru o anumită dată, îl va putea rcpio- duce la data respectivă, dar ulte- rior ii va uita în ritm accelerai Kste efectul Ebert-Meumann, i.i- re se formulează astfel: în;,'r : i- rui pentru o anumită dată con,h- Ivnează uitarea după această di- tă. Se înţelege că montajul de a învăţa fără termene limitativi'. pentru viaţă, favorizează, în ace- leaşi condiţii de efort, m. de du rată. Asupra procesului de ni. influenţează întreg sistemul de personalitate cu orientările >i atitudinile ei. Un experiment ai lui Murphy (1943) dovedeşte 'a de iele [nit ie ( L i i i i n i l i i t a i v <"vtra.senzorialâ a ghidărilor ia distanţa), pi'ecoi\niţie (presimţire şi prezicere neelaborată raţio- nal), telekinezie (acţiune meca- nică la distanţă fără instrumente materiale) etc. METAPSIHOLOGIE v. PA'RA- PS1HOLOG1E. M ETATE ORIE, elaborare teo- relică asupra uneia sau mai multor teorii, altfel spus o teorie ;i teoriilor. Se referă îndeosebi la aparatul conceptual al ştiin- ţelor sau al unei ştiinţe şi serveşte pentru elaborarea sistemelor for- malizate şi pentru integrările niul- tiuisciplinarc. METEMPSIHOZĂ (gr. me- tcmpsychosis — deplasarea su- fletelor), interpretare mistică des- pre mutaţia sufletelor (concepute ca autonome) de la un organism la altul, putînd trece de la plante la animale şi la oameni etc. în- truparea sufletului după moartea individuală, ar fi supusă unei lo- gici a purificării avînd un curs progresiv după comportarea in- dividului. METODA CONSTRUCTIVĂ, modalitate de testare a inteligen- ţei generale şi a structurilor de personalitate, care apelează la tehnici cum ar fi: construcţia figurilor pe bază de modele, asamblarea de obiecte, desenul liber sau după o temă dată etc. METODA ECONOMIEI, me- todă teoretică a studiului deter- minării şi evaluării retenţiei mne- monice şi a uitării progresive. Se determină numărul de repe- tiţii necesar iniei repp 'dureri ra- rei., le într-un timp dei i.Titun u ue achiziţia iniţială în rapoi: eu numărul de repetiţii nec<-,. acestei achiziţii. Se obţine . -: fel valoarea relativă a economi' repetiţiilor în reachiziţie. METODA SOCRATICĂ, p, ceuiiră inductivă, dialectică, >; desfăşurare a unui dialog, u. lizată de filosoful grec Socr.r ca o replică la metoda exp• •/ ti vă de instruire şi la metoda (U... matică de cunoaştere. I oi i primară a euristicii. Printr-o - rie de întrebări şi răspunsuri • !! rijate de conducătorul unei nouă şi deosebit de fecundă pei- spectivă deschid metodele psiho- logiei cibernetice. în psihologii.. pe lingă metodele de cercetare in- tensivă şi extensivă, un rol de- osebit revine metodelor de prog- noză şi diagnoză (v. psHiodUi^nn. za, v. tesle) şi de asemenea, me- todelor aplicative (psihoterapeu- tice, educaţionale, psihoergono- mice, organizaţionale ş.a.). (a şi în alte ştiinţe, în psihologie. fundamentale sînt metoda obser- vaţiei şi experimentul. în afara experimentului de laborator, ce cunoaşte o excepţională dezvolta- re în legătură cu progresele tehni- cilor (mai ales clectrofiziologice), psihologia utilizează formula de elaborare proprie, a experimen- tului natural. Apropiată de aceas- ta, şi de o mare fecunditate în psihologia medicală şi în psiho- logia genetică şi apoi şi în cea. socială, este metoda clinică. Adău- găm şi metoda analizei de caz. In studiul genezei trăsăturilor de personalitate se foloseşte de mult timp anamneză (v.) sau biogra- fia psihologică. Odată cu expan- siunea psihologiei sociale o larga răspîndirc au dobîndit: ancheta. chestionarul, interviul, analiza de conţinut, metoda grafelor ş.a. In psihologia muncii industriale se foloseşte anali/a operaţională, fil- marea, fotografiei ea /i|. i de mun- că ş.a- O metoda il.isii.'i ;, i mereu fecundă este metoda analizei pro- duselor activităţii creatoare. în diagnoză şi cercetare este necesar ca să se aleagă metoda adecvată si fidelă, să se utilizeze mai multe metode care să se controleze şi completeze reciproc şi la nevoie să se inoveze metode noi sau să se adapteze cele cunoscute, condi- ţiilor concrete. Psihologia este ştiinţa cu cele mai numeroase, diversificate şi plastice metode de cercetare, diagnoză şi aplicare. METODICĂ, sistem de pres- cripţii şi de procedee, tehnici, mijloace de orice fel, prin care este concretizată (adecvată unui domeniu sau unor scopuri) apli- carea unei metode sau unui grup de metode. în psihologie, prin ni. se înţelege modul concret de lucru (considerat într-o ordine şi dat pînă în detalii) în cercetare, diagnoză, învăţare, psihotera- pie, raţionalizare a muncii etc. în pedagogie iti. denumeşte dis- ciplinele didactice speciale pri- vind condiţiile, metodele şi pro- cedeele adecvate predării şi în- văţării unei materii de învăţă- mînt (scris-citire, aritmetică, is- toric etc). După Şt. Bîrsănescu m. „stabileşte locul materiei res- pective în cadrul planului de în- văţămînt, scopul şi sarcinile ei instructiv-educativo, programa- rea conţinutului, formele şi mij- loacele de predare (privind pe profesor) şi cele de învăţare (privind pe elev), raportul din- tre elev şi materia de învăţămînt". Aici ar trebui adăugat şi rapor- tul dintre | dimensiune realizării unt lor tn. sînt ( generală a < >r şi elevi ea importantă a In elaborarea "pendenle de teoria dacticii, de teoriile psihologice ale învăţării, de spe- cificul cognitiv (logica obiectului de învăţămînt), de experienţa şcolară. Punctul de convergenţă al m. este cel al mijloacelor şi me- todelor, de unde şi noua denu- mire de tehnologie didactică. To- tuşi m. este subordonată scopului pedagogic, de unde şi eforturile de antrenare a celor mai avan- sate date ştiinţifice (psihologie, logică, matematică, cibernetică) în vederea modernizării m. în acest sens, v. PROGRAMARE, AL- GORITMI/. ARE, EURISTICA, ANTICI PARE OPERAŢIONA- LĂ. METODOLOGIE, cu înţeles de ştiinţă despre metode, denu- meşte în principal teoria ştiinţi- fică a metodelor de cercetare şi mai ales de interpretare, ansam- blul principiilor după care o dis- ciplină se călăuzeşte şi constru- ieşte, concepţia privind mijloacele lezvoltării unui domeniu de cu- noaştere sau (şi) acţiune. Sub acest raport: fiecare din curen- tele sau şcolile psihologiei pre- zintă şi o m. ce apare ca latură sau chiar ca punct de pornire al doctrinei. Astfel psihologia com- prehensivă are ca m. comprehen- siunea sau intuiţia, behavioris- mul îşi centrează m. pe raportul S-R, psihanaliza deserveşte con- comitent şi teoria generală şi ni., ca şi psihologia reflexologică, psi- hologia clinică, psihologia ciber- 416 44T n e t i c ă e t c . î n t r - u n - i n s m a i n_L-> t i i n s , j i i i n n i . s e i l f i ' i n r u o a ; i - , a m - b l u l m e t o d e ! ' > r d e c a r e d j . ^ p u n e o disciplină, în chip abuziv ter- Icmul este folosit şi cu Înţeles strict tehnic ca metodică sau ca propedeutică, după cum spune lî. Ilolzner, ca un plural ne- lornial al metodei. T. l'arsons solicită însă o revenire la sensul de bază cînd arată că m. nu se referă „în primul rînd la metodele de investigaţie experimentală cum ar fi statistica, ancheta etc. IC preferabil să le numim pe aces- tea tehnici de cercetare. M. este considerarea fundamentelor gene- rale ale validităţii procedurilor ştiinţifice şi sistemelor lor. Ca atare, ea nu este nici o disciplină strict ştiinţifică, nici una strict filosofică". MJASTENIE, afecţiune ce se manifestă priutr-o continuă şi intolerabilă oboseală a muscu- laturii striate, avînd tendinţa de blocaj asupra funcţiilor res- piratorii şi deglutiţiei. MICROCLIMAT, ansamblul fac- torilor legaţi de mediu, de am- bianţă, de condiţiile generale în care se desfăşoară munca, şi care exercită o influenţă directă asupra muncitorului. în funcţie de natura lor, aceşti factori pot li grupaţi în: a) factori de am- bianţă fizică (iluminatul, tempe- ratura, zgomotul, aerisirea, umi- ditatea, culoarea industrială etc); 1>) factori de ambianţa psihoso- cială (bună dispoziţie-indispozi- ţie, colaborare-noncolaborare, in- teresul-dezinteresul, disciplina-in- disciplina, relaţii interpersonale M ş i g r u p a l e , v a r i a ţ i e - , p l i ' t i ; e > ; ; l r'oiiaidi-raţia-flesconsiili-raţi.ti , , r e g i m u l de l u c r u şi r e p a u s u l , i , i : . i n f l u e n ţ e a z ă g r a d u l d e oiiiK.-.ii, p r i n e ş a l o n a r e a p a u z e l o r , d u i . n , t i m p u l u i d e o d i h n ă , relaxai-.., si d i s t r a c ţ i a . M I C R O S O C I O L O G I E , d u p ă C i n vitch, marea ramură a sociolo- giei care se ocupă de grup. i mici şi de relaţiile iuterpers. • • nale. Este o modalitate de socjc logie concretă şi în acelaşi tim;. de psihologie socială. Acest nuni. a fost adoptat şi de J. Moreno care fundează primul sistem de nu MIELINIZARE, proces de for- mare în jurul fibrelor nervoase a unor teci protectoare şi izola- toare de mielină (substanţă albăi. Pe parcursul fibrelor teaca bilitate şi activism pregnant. 1 '- zual termenul este utilizat în le- gătură cu funcţiile de orientare, planificare şi evaluare. După ("- Allport, , caracteristica cea ir • importantă a minţii o constituiei M localizarea, caiitat-'-a organică, a< - ţiunea reciprocă a pc din iele ijif'-rioaie (genetic oi imicţional) il.ir nu bhil reductibili 1 , la ac,c"->le.t precum psihicul nu o reductibil ia fiziologic iar sudaiul nu (-ti 1 reductibil la psihic. Totuşi, on- tologic .şi ceea ce este psihic, su- biectiv poate fi consiliera! o formă extrem de complexă şi rafinai ă, subtilă de ni. Aici însă trebuie adă- ugată şi dimensiunea informaţii- lor, semnificaţiilor, valorilor. îs'iels Bohr socotea că este o apropiere între fenomenele atomonucleare şi cele psihice. Psihologia porneşte de Ia m. musculară din care se alcătuiesc operaţiile şi acţiunile şi urmăreşte corelativ procesele mintale, de factură şi semnifica- ţie superioară, ca şi relaţiile psi- hosociale. Deci psihologia investi- 'ghează din propria perspectivă un evantai larg de m. discrete sau desfăşurate. MIT, fabulaţie despre acţiunea unor forţe supranaturale, prin care se prezintă originea unor clemente ale lumii obiective sau ale vieţii omeneşti. Deşi se prezin- tă ca o construcţie fantasmagorică lipsită de validitate cognitivă şi asociată cu utopia, m. este pro- clamat prin credinţă ca fiind ade- vărat şi se bucură de autoritate pentru a impune aderenţilor săi norme de conduită. Wallon ex- plică m. ca o extrapolare fantastică a acţiunilor umane. Este un fe- nomen de reflectare la nivelul imaginilor slab controlate sub raportul raţional. Explicarea este înlocuită cu descrierea şi naraţiu- nea despre origini, apariţi, imi- îacole etc. în condiţiile exir-frnfrj soi Kilo te pot Kk'nUJica bur-elf construcţiilor mitologice. l.i\\ Strauss descoperă, prin metod,! structuralistă, teme generale al- m. şi consideră că în gene/a ],.; determinantă este opoziţia dinii'' natural şi artificial, iar după M Eliade, explicarea. nai uivJulii; prin cultural. Psihanaliştii, por- nind de la Freud, văd în figurile mitice proiectarea unor complexe ancestrale. M. Eliade atrage aten- ţia asupra funcţiilor sociale al'' ni. viu dotat cu sacralitate şi relevă pluralitatea semnificaţiilor acestora. Frazer a periodizat is- toria culturii în trei etape: ma- gico-mitologică, religioasă şi ştiin- ţifică (începînd de la Renaştere), implicînd o progresivă demitizare. în istoria culturală a popoarelor se descoperă şi m. lipsite de conţi- nut mistic şi care apar ca legende cu o anume semnificaţie istorică şi psihologică, ca arhetipuri ce per- mit descifrarea trăsăturilor carac- terului naţional. Astfel sînt, la noi, m. Mioriţei şi m. Meşterului Ma- nole. Astfel de m. implică, după Gh. Achiţei,,,povestirea deformată din perspectiva aspiraţiilor, ideilor şi preocupărilor diferitelor generaţii, a unor întîmplări necontrolabile, petrecute eindva în trecutul în- depărtat", însăşi opera de artă ar presupune o doză de mitizare. iar căderea ei în. desuetudine ar corespunde demiti'ării, întrucîi. nu mai răspunde aspiraţiilor pu- blicului, în sens contemporan un m. este im fapt psihosocial (b- apreciere exagerată, de absoluti- zare pînă la implicarea unei „unde de miracol" a posibilităţilor unui personaj (artist, sportiv, medic) a unei tehnici (cum este cea a computerilor), ti unei terapii sau rnedicaţii etc. Sînt aşa-zise m. normale şi care in zilele noastre sînt destul de trecătoare. Sînt şi in. aberante, cu totul nocive, cum sînt cele privind proprietăţile „mi- raculoase" ale drogurilor ş.a. MITOMANIE (gr. mytlios - mit, mania — manie)," tendinţă patologică de a minţi. M. se ma- nifestă prin denaturarea adevăru- lui sau prin născocirea unor în- tîmplări extraordinare de către un subiect, cu scopul de a atrage atenţia celor din jur asupra sa. De regulă m. nu urmăreşte scopuri utilitare ci îşi are scopul în însuşi faptul minciunii. De obicei, mi- tomanul este eroul propriilor sale povestiri imaginare şi este deose- bit de satisfăcut cînd anturajul îi dă crezare, îl consideră inteligent, onest, altruist, cunoscător profund al vieţii. Mitomanul este conştient de absurditatea ticluirilor sale, dar întrucît capacităţile sale fizi- ce sau psihice nu îi dau posibili- tatea unei afirmări reale, recurge la minciună, găsindu-şi astfel o satisfacţie afectivă. Alterarea ade- vărului din m. poate avea urmări negative, ducînd în unele cazuri la neînţelegeri, certuri, la înve- ninarea relaţiilor dintr-un colec- tiv, dintre soţi sau prieteni. Ca simptom patologic şi ca fapt nede- liberat, m. se întîlneştc în isterie şi în psihopatii. Există şi o formă convenţională, întîlniiă la vînă- tori şi pescari, care în relaiurilu lor, „adevărate" exagerează în- timplările lor cinegetice, cu sco- pul de a întreţine o bună dispozi- ţie. MIXOEDEM, nedezvoltare, a- trofiere a glandei tiroide—congeni- tală sau provocată de o boală infecţioasă şi avînd uneori, drept consecinţă, debilitatea mintală. MIZANTROPIE, atitudine ge- neralizată de dispreţ şi ostilitate faţă de om. Uneori are un carac- ter relativ, echivalmdu-se cu neîn- crederea în oameni şi convingerea că elementele negative din struc- tura umană pînă la urmă devin predominante. în istoria culturii orientarea mizantropică a avut variate înţelesuri, inclusiv acela de poziţie realist-critică faţă de om. MIZERIE PSIHOLOGICĂ, du- pă Janet (care a introdus această expresie) „este o slăbiciune mora- lă particulară constînd în nepu- tinţa subiectului de a reuni, de a condensa fenomenele sale psi- hice şi de a le asimila". MNEMOTEHNICĂ, ansamblu de procedee la care se recurge în scopul memorării unor date dispa- rate dificile. De regulă, se recurge la m. pentru a conferi pe cale ar- tificială un sens materialelor de memorat, pentru a le integra în sisteme ordonate. De pildă, în- tr-un număr de telefon se încear- că descoperirea unei reguli de construcţie a lui sai> a unui ra- port cu alte cifre semnificative pen- tru subiect. Tot aşa, diverse de- numiri de obiecte pot fi inserate îiilr-o povestire. M.nu este decisi- vă pentru dezvoltai ea memoriei 454 455 M şi îndeplineşte, în raport cu aceas- ta, doar funcţii auxiliare. MNEZIC (gr. mnemozis, de la numele unei zeiţe, — cu înţeles de aducere aminte, memorie), ceea ce ţine de memorie, face par- te din aceasta. Nu este corect să se folosească în loc de m. termenul de mnestic, pentru că acesta, sugeraeză un alt înţeles. MOARTE, stare a organismu- lui după ce viaţa a încetat, fie în organele vitale (ni. clinică), fio în toate celulele. Astfel, m. cli- nică este mai curîncl un moment, în timp ce m. biologică este un pro- ces care durează zile. Pe de altă parte, într-un organism pîurice- lular există, continuu o reînnoire a materiei vii care include m. unor celule şi naşterea altora (în fiecare zi, creierul unui om adult pierde zeci de mii de molecule). M. natu- rală este m. „de bătrîneţe", în timp ce tn. obişnuită survine, la om, prin boli şi accidente. M. cli- nică trebuie deosebită de m. apa- rentă, stare potenţial sau spontan reversibilă avînd, la prima ve- dere, aspectul unui deces. Progre- sele medicinii au făcut ca unele m. clinice autentice să fie învinse (reanimări), dar o m. clinică du- rînd mai mult de cîteva minute duce la leziuni cerebrale ireversi- bile; în consecinţă, semnele pato- gnomonice ale m. sînt căutate în electroencefalograme. Teama de m. a fost legată de un instinct de conservare, dar teama umană do m. este un fenomen mult mai complex. Unii autori au vorbit despre un instinct al tn. la b.ltriui, tradus prin dorinţa de a muri (Mecinikov). Omul pare a fi sin- gura fiinţă care are conştiinl;, inevitabilităţii tn. sale — izvor di dramă şi de aspiraţii la nemurire Cercetările psihologice au ară IM că, exceptînd m.prin tortură, tetanos sau intoxicaţie cu stri; nină, momentul m. clinice ins implică suferinţe. MOBILITATE, mărime fizi-f, a deplasărilor şi vitezei lor; in genere, caracteristică a mişcării. în neurofiziologie, ca/acteristu .1 proceselor nervoase implicînd vi- teza lor de desfăşurare şi gra- diente de transformare pe 'care Ir implică. în tipologia activităţii nervoase superioare — o însuşire fundamentală a proceselor ner- voase, testată prin vitezele de reacţie, prin indicatorii vitezelor iradierii şi concentrării, a induc- ţiilor reciproce, a formării şi stingerii reflexelor şi îndeosebi, a construirii şi transformării stereo- tipurilor. M. psihică are sensuri mai complexe şi variate, echiva- lîndu-se fie cu adaptabilitatea la situaţii noi, fie cu plasticitatea M. socială desemnează posibili- tăţile de modificare sau schimbare a statutelor într-un sistem social. MOBILITATE SOCIALĂ, ter- menul aparţine sociologiei şi ilus- trează „mişcările" persoanelor de, la un strat social la altul, de la o clasă la alta, în interiorul unui sistem social particular. Sorokin a studiat m.s. pe verticală. De obi- cei, schimbarea de profesiune înre- gistrată de la tată la fiu este un in- dicator al mobilităţii (ascendent': b,iu descendente), in funcţie do prestigiul social — ca dimensiune 456 M subiectivă — acordat profesiuni- lor respective. MOD DE VIAŢA, concept socio- logic semnificînd felul în care este concepută, organizată şi asigura- tă cu mijloace viaţa într-o anume colectivitate; totalitatea mijloa- celor, modalităţilor şi formelor utiliz'ate de o colectivitate (comu- nitate urbană sau rurală, pătură sau clasă socială, popor sau gru- puri de popoare) in vederea satis- facerii trebuinţelor şi aspiraţiilor materiale şi spirituale. Sociologia modului de trai corelează factorii care influenţează viaţa cotidiană, economică, cultural-spirituală a unei colectivităţi, studiind dina- mica schimbărilor în m.d.v. Cer- cetarea m.d.V. obligă la conside- rarea concretă a tuturor factorilor implicaţi şi anume: tradiţii, obi- ceiuri, nivel al forţelor de produc- ţie, relaţii economice şi sociale, organizare a muncii şi a habita- tului, condiţii de sănătate, confort, petrecere a timpului liber, odih- nă, raport dintre trebuinţele expri- mate şi gradul ca şi modul de satisfacere a lor, stadiul dezvol- tării, aspiraţiilor materiale şi spi- rituale, nivel de cultură generală, structură profesională a populaţiei, gradul de asigurare a dreptului la muncă şi la învăţătură, nivelul moral al conduitelor etc, to;;\.t fiind considerate în cadrul orîn- duirii sociale concrete şi în perspec- tiva dezvoltării social-istorice. M.d.v. prezintă o mare însemnă- tate şi pentru psihologie întrueit, pornind de La el se explici feno- menele de personalitate şi de psi- hologie socială. MODALITATE SENZORIALĂ, formă specifică şi distinctă a re- laţiilor senzoriale întreţinute prin- tr-un anumit canal sau analiza- tor şi ducînd la acelaşi tip de sen- zaţii (tactile sau gustative sau dureroase etc); m.s. complexe (văzul, auzul şi kinestezia) dis- pun de mai multe submodali- tăţi. Percepţia este totdeauna plurimodală. MODĂ (lat. modus — manieră), ansamblu de atitudini şi obişnuin- ţe trecătoare, fenomen tranzito- riu de cultură, îndeosebi de este- tică cotidiană, prin care se afir- mă valoarea unor forme noi de vestimentaţie, expresie fiziono- mică, comportament etc. şi se neagă valoarea formelor corespun- zătoare mai vechi. Efemeritatea valorilor m. se conjugă cu super- ficialitatea faptelor la care se referă şi se explică prin identifi- carea frumosului cu noul cronolo- gic, chiar dacă acesta rezultă din- tr-o reeditare de forme. Veblen explică m. prin tendinţele anticon- formiste ale oamenilor şi prin do- rinţa de evaziune din comun. M. este interpretată ca un fenomen de agitaţie estetică a epocii noas- tre implicînd raporturi operative între inovator şi imitator. Konig explică m. prin competivitatca interumană şi nevoia de afirmare personală. Se parc că acest feno- men exprimă întrucîtva stările de spirit şi aspiraţiile de masă. Elementele de cod ale m. sînt însă diferite la diferite populaţii şi JIU pot fi detaşate de fondul culturii globale şi stabile. M. se explică desigur pluralist şi 457 M ceea ce o singulari/cază este efe- meritatca ei, conştiinţa că ceea ce este astăzi valid, dar convenţio- nal, se va perima în scurt timp. MODEL (MODELARE), obiect (sistem) teoretic sau material cu ajutorul căruia se pot cercel n indirect proprietăţile unui alt obiect mai complex numit origi- nal. După E. Gcllner poate con- stitui un m. ,,oricare din obiectele dintr-o serie ce formează un continuum". Poate fi un obiect artificial ce imită pe altul natural sau un m. conceptual, un m. constînd din descriere verbală şi de asemenea o teorie cu valoa- re de m. După Caius Iacob (1969) termenul de m. are numeroase ac- cepţiuni în ştiinţă şi anume: ma- cheta la scară redusă, ilustrare sau descriere a unui fenomen, analog sau simulator al unui fe- nomen, schemă de funcţionare, teorie a unui fenomen ş.a. Ca m. al materiei, matematica pro- pune sistemul de axiome. în fi- zică este m. un ansamblu de pro- prietăţi descrise matematic prin anumite ecuaţii. Există deci m. de diverse grade în ordinea sche- matizării, generalizării, esenţiali- zării. Am putea vorbi despre mo- del de modelare, deci despre m. secundare, terţiare etc. Ansamblul de procedee practice sau teore- tice prin care se transformă şi se cercetează originalul prin m. său, reprezintă mc/oda modelării. La baza modelării stă analogia sau similitudinea anumitor canielc- ristici nlo celor două obiecte şi posibilitatea de trnnsfer a rezul- tatelor studierii m. la original, M. reflectă doar parţial originalul. M. de tip cibernetic, de pildă, reflectă schema de principiu ; , autoreglării şi organizării origi- nalului, doar anumite caracterV - tici funcţional-comporta mentala, deci conţinutul şi structura dina- mică a proceselor de comandă s: control, bazate pe schimbul infor- maţional dintre obiect şi ambiant;:. M. tinde concomitent să se apro- pie de obiect pentru a-1 aproxima mai bine, şi să se depărteze de el, pentru a i se aplica mai eficient- o metodă inaplicabilă origina- lului. Construirea unui m. se ba- zează pe formularea unei ipoteze cu privire la natura diferitelor caracteristici ale originalului, iar prin modelări succesive se ajunge îa elaborarea unei teorii,care expli- că cît mai cuprinzător origina- lul. Reflectarea psihică reprezintă o modelare sui generis, subiectivă a realităţii obiective. Psihologia utilizează din plin metoda mode- lării—teoretice şi experimentale — a psihicului, a proceselor si funcţiilor psihice care reprezintă ele însele o modelare a realităţii. între original şi m. trebuie să existe o relativă simetrie, iar pentru ca m. să fie eficient trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: să fie simplu, să fie izomorf sau homomorf, deci fidel originalu- lui, să fie relevant, să aibă un ca- racter generalizat, deci să nu repre- zinte un „original" individual, ei unul categorial. Modelarea psi- hoeibernet ică este eininnnirnie t u n e ' i o i u i l ă , d i n ; i i n i i \ " i , sî =.ii• 11•:•..t şi esle de esenţă informaţională. M MODEL NEURAL AL STIMU- LULUI, sistemul muiodiuauin ;i reflex ce nicdi.i/.ă reflectare.1 sti- mulului sau transformarea sa într-un semnal. D. Hebb (1949) susţine că astfel de modele se construiesc la nivel cortical medi- ind percepţia. E. X. Sokolov a explicat neurofi/J. ilogic ni. n. al s. în cadrul circuitului eortico-ret i- cular-cortical, relevînd caracterul de sistem funcţional unitar al reflexului de orientare, stingerea acestuia în urma ajustării prin reflexe adaptative, defensive şi sensoriale la stimul, în ansamblu intervenind modificări în reactivi- tatea, labilitatea şi sensibilitatea analizatorului. Acestea se stabi- lizează la un optim al percepţiei şi atenţiei prin relaţiile recipro- ce (contrare) dintre excitaţie şi inhibiţia din reflexul de orientare şi din arcul reflexului condiţio- nat. „ „ „ MODERNIZAREA INVAŢA- MÎNTULUI, operaţie permanentă de punere a învăţămîntului în acord cu cerinţele actuale şi de perspectivă ale dezvoltării socia- le, întrucît există tendinţa învă- ţămîntului de a rămîne în urmă, de a se fixa în forme tradiţionali- zate, necesitatea m.î. devine acu- tă şi necesită mari eforturi mai ales în etapa actuală de revoluţie socială şi tehnico-ştiinţifică. M.î. priveşte conţinutul, formele de organizare şi metodele, toate aces- te trei laturi trebuind să fie rein- tegrate într-un nou sistem de mare eficienţă instructiv-educa- tivă. Se realizează m.î. prin eforturi multidisciplinare şi mai ales cu sprijinul psihologiei, ciber- neticii, sociologiei ţuospeetive şi a discipline'loi tehnice. Toate aces- tea obligă la mari progrese ale pedagogiei şcolare. Este necesar ea m.î. să ţină seama de condiţiile, cerinţele şi perspectivele concrete ale ţării noastre. MODESTIE, trăsătură de carac- ter rezultată diiur-o apreciere obiectivă a propriilor calităţi şi defecte. M. exprimă raportarea echitabilă a propriului compor- tament şi al produselor activităţii personale, în genere a persoanei tale la ceilalţi membri ai societăţii, la valorile sociale autentice, uni- tă cu preocuparea de a nu te supraaprecia şi a nu te suprapune colectivului. M. comunistă este corelată cu solidaritatea colecti- vistă şi cu devotamentul faţă de interesele generale. M.nuînseamnâ deloc subaprecierea propriei per- sonalităţi ci, din contră, o sporire a demnităţii umane şi un efori continuu de autodepăşire. Este m. luptătorului, a constructorului preocupat de echitate şi de promo- varea tuturor valorilor, iar nu acea m. cu efect distrugător pen- tru demnitate şi care se califică drept umilinţă. MODULARE, în acustică, evo- luţia undei conform unei legi de periodicitate sau în raport c;< altă undă cu care se interferează, în psihofiziologie şi psihologie. m. are un înţeles apropiat de a! modelării; cum un proces se modi- fică corespunzător altuia (afecti- vitatea după intelect), organul d: simţ (ochiul, mina) se modulea- ză după obiect (A. N. Leontiev}. 439 M MOLAR, global, luat în totali- tate, opus analiticului molecular. în psihologie semnifică curentei'? ce consideră comportamentul şi psihicul macroscopic, fără a se opri la detalii. MOMENT PSIHOLOGIC, ter- men întîlnit îndeosebi în presa sportivă, şi în limbajul colocviul si care desemnează acele manifes- tări ce apar în comportamentul unui individ sau al unei grupări umane, ce desfăşoară activităţi intense de maximă însemnătate, la apariţia unor situaţii dificile, critice, ce le pun la grea încercare potenţialele fizice şi psihice. M.p. este consecutiv unei supraîncor- dări nervoase sau a unei trăiri- interne intense, ce depăşeşte pra- gurile liminare ale activităţii neu- ropsihice. Manifestările psihice ale m.p. sînt de un polimorfism ce variază de la stări de delăsare, relaxare, diminuare a încrederii în forţele proprii sau dificultăţi de a ieşi din impas, la stări de derută, dezorientare, pînă la ac- Jiune de panică şi iraţionalitate. în formele sale accentuate m.p. este comparat cu situaţia de sur- prindere şi dezorientare cînd eşti trezit din somn. în stările de m.p. este imposibilă obţinerea unor rezultate deosebite. De aceea, suporterii unei echipe de fotbal îşi încurajează favoriţii în anumite faze ale jocului exclamînd că acum este m.p. de a înscrie golul. Crearea unor m.p. adversarului este o parte componentă a tacticii şi strategiei psihologice în compe- tiţiile sportive şi mai ales în acţiu- nile militare. în stările de m.p. comunicarea iTiteruniană are un caracter predominant afectiv, re.i- lizîndu-se prin imitaţie şi conta- giune, ce poate determina genera- lizarea unor stări de constern.-irc, resemnare, sau abandon. int"i- venţia unor persoane energice sin: cu autoritate, scenele import.mi. pot exercita o influenţă copleşi- toare asupra individului sau gru- pului, canalizîndu-le comporta- mentele într-o direcţie pozitiva sau negativă, m.p. poate fi depă- şit. Răniîne exemplară interven- ţia lui Miliai Viteazul la lupta de la Călugăreni, cînd prin exemplul de vitejie a reuşit să scoată oastea romînă dintr-un moment critic, condueînd-o spre victorie. Pregă- tirea psihologică corespunzătoa- re poate preveni apariţia m.p. în fazele critice ale activităţii. MONGOLISM (BOALA 'LUI LANGDON-DOWN), boală con- genitală, caracterizată prin întîi- ziere în dezvoltarea psihică «i corporală şi printr-o conformaţi.' deosebită a feţei. Copiii bolnavi sînt afectuoşi, cu o tendinţă pro- nunţată spre imitaţie, dar nivelul mintal este foarte redus. Majorita- tea cazurilor se datoresc unei anevu ploidii — unui cromozom supli- mentar (trisomie 21). MONISM (gr. tnonos — unu, singur), concepţie filosofică ce afirmă la baza întregii existenţi- a unui singur principiu, respectiv reduc existenţa la o singură mo- dalitate (materie, spirit, energiei celelalte însuşiri şi fenomene fiind considerate ca derivate sau ipote- 460 M ze ale modalităţii unice. Sînt forme de m. materialismul con- secvent ca şi idealismul de extre- mă. Energetismul este şi el un m, Descartes a susţinut că a Ut materia cît şi spiritul există fie- care autonom, de unde dualismul. în secolul nostru au apărut şi concepţii pluraliste. Materialis- mul dialectic fiind un m. consec- vent, recunoaşte însemnătatea, activismului, influenţei recuren- te asupra materiei a factorilor deviaţi din aceasta, a spiritului, energiei, informaţiei, valorilor etc. MONOAURAL, stimularea au- ditivă parţială adresată sau înre- gistrată de o singură ureche, cu excluderea celeilalte. Modalitate parţială şi unilaterală a auzului. Este ceea ce-i restrînge posibili- tăţile, îndeosebi sub raportul ori- entării în spaţiu. Similar, se defi- neşte şi interpretează monoocn- lar (cu un singur ochi), monoma- nual, în palpaţie şi acţiuni, cu o singură mină, monoglotic, prin- tr-o singură zonă gustativă etc. MONOIDEISM, după Th. Ri- bot, stare a proceselor intelectua- le în care o singură idee ocupă lo- cul central în gîndire, tot restul activităţii interne fiind concen- trat în jurul acesteia. în patologie, stările isterice, somnambtiîismul, psihozele ideilor fixe sînt de obi- cei centrate pe astfel de idei, ima- gini, amintiri ce devin obsedante pentru bolnav. MONOLOG, formă a activităţii verbale desfăşurată de un Miivur subiect, irnplirind adresarea către alţii, care ascultă, sau produetn- du-se în afara unei relaţii de co- municare cu alţii ca o vorbire cu sine sau pentru sine (solilocviu). Prin interiorizare apare ca m. intern. Intervine. în copilărie ca limbaj egocentric, după J. Pia- get, sau limbaj rcglatoi, după L. Vîgotski, se dezvoltă ulterior ca m. adresat, dar apare episodic în forma solilocviului util sau parazitar. în afecţiunile psihic solilocviul poate dobîndi o dez- voltare paroxistă şi apare ca un simptom. MONOTONIE, rezultă din re- petarea continuă şi uniformă a unei operaţii de durată scurtă. M. duce la scăderea capacităţii de muncă. în cazul muncilor monotone, randamentul scade spre mijlocul zilei de muncă şi creşte accentuat spre sfirşitul zilei. Trebuie făcut distincţie între sentimentul de m. şi plictiseală, care provoacă o stare de somno- lenţă, şi sentimentul de saturaţie psihică, care poate fi provocat şi de activităţi nemonotone, dar în care e hotărîtoare atitudinea nega- tivă faţă de muncă, lipsa de inte- res pentru activitatea efectuată. Pentru înlăturarea efectelor nega- tive ale m. în muncă, ergonomia, recomandă: schimbarea alternati- vă a posturilor de muncă în de- cursul zilei sau de la o zi la alta, alternarea schimburilor de lucru, reducerea zilei de lucru, adăugarea unor stimulenţi variaţi cum sînt muzica şi exerciţiile fizice. MONTAJ (-eri'n. EinstcUun?, engl. sef, rusă itstu.ii'<~.:ka, fr. uvi'ii- fage), concept, propus de Ehren- felds şi dezvoltat de Uznadze şi tei M şcoala psihologica gruzină, ce desemnează o nnuinită stnutitiă internă duhindi/ă la nivel incon- ştient şi care se manifestă ca o dis- po:iţie dinamică, fiind un fel de- atitudine latentă ce se impune în corn'parlament, producînd efecte de un anumit gen. M. este disponi- bilitatea de a săvîrşi o anumită, acţiune, orientată spre satisface- rea unei trebuinţe concrete într-o situaţie concretă. După Uznadze, ni. se fixează la nivelul personali- tăţii, iar ansamblul m. constituie suportul psiliofiziologic al perso- nalităţii. Prin m. se realizează o unitate între trebuinţă şi situa- ţie. Observăm o similitudine cu conceptul de temă şi temalizare din teoria personalităţii elaborată de H. Murray. Uznadze evocă no- ţiunea de m. pentru a explica şi soluţiona pozitiv fenomenul inconştientului care n-ar fi alt- ceva dccît totalitatea m. acumu- late în cele mai diverse situaţii şi care se reactivează selectiv pe lingă conştiinţa subiectului dar susţinînd-o pe aceasta. Fiecare din activităţile întreprinse de subiect duc, implicit, prin deri- vaţie, la elaborarea sau modifica- rea de m. în acelaşi timp, fiecare acţiune a subiectului este prece- dată, orientată şi susţinută de acea „sfera de activism" care este 111. Pranghişvili a declarat că între ni. şi stereotip dinamic este o corespondentă, că acesta din urmă constituie substratul neuro- fiziologic al ni. Totuşi m. nu este considerat un concept fiziologic ci unul psihologic, întrueît: el se defineşte specific prin conţinutul psihologic al interacţiunii diulr- trebuinţă şi situaţie. Se subliniază cu deosebire natura, dinamică a ni. şi funcţia predispozantă sau de orientare pe care m. o exetvii.'t pornind de la conexiunile interii' proprii activităţii. Teoria ni. a pornit de la reinterpretarea unor experimente clasice privind ilu- ziile. Astfel transpunând în pl.m barestezie, iluzia lui Charpentn 1 , l'znadze dă subiectului, legat la ochi, în fiecare mină cîte o bilă de lemn, una fiind mai mare şi mai grea. Aceasta de 15—20 de ori, de fiecare dată subiectul tre- buind să ridice mîna cu bila ni.ii grea. Apoi i se dau bile egale ca valoare şi greutate dar subiectul continuă încă delO— 15 ori să ani te că pe una dintre bile o simte ea fiind mai mare şi mai grea. Este efectul de m. care, în cazul de faţă, se stinge treptat, mai repe- de sau cu oarecare întîrziere în raport cu gradul de inerţie a sis- temului nervos al subiectului. Sînt însă sute de variante ale experi- mentelor ce evidenţiază efecte de m. şi în multe cazuri se relevă fixaţii definitive ale m. Faptele sînt în afară de orice îndoială. iar psihologii gruzini dovedesc că persistenţa percepţiilor sau judecă- ţilor diformate nu se explică priii activitatea conştientă a subiectu- lui ci prin mecanisme sau forma- ţiuni ce s-au elaborat în plan in • conştient dar se impun cu necesi- tate conştiinţei. Nu este vorba doar de iluzii. Acestea sînt mai edifica- toare în ce priveşte elaborarea ace- lor formaţiuni ce constituie iu. fu •Îfî2 M oricare din aciivităţi preexist.i IM. şi se constituie ii'.n ni. i J tiihok';'.ii gruzini (Natadze, lihava, BjaLn.i etc.) au dovedit experimental că, in diversele sale ipostaze şi la di- verse nivele de complexitate şi de generalizare, fenomenul ni. participă în absolut toate proce- sele şi activităţile psihice, le mijlo- ceşte pe acestea, întrueît ni. se structurează în chip global în personalitate, însuşi modul per- sonalităţii, la un moment dat, fiind o stare de m. Tinzînd să identifice legile psihologiei cu legile elaborării şi funcţionării m., in ultimii ani, psihologii gruzini sus- ţin că m. este o formaţiune aptă de autoorganizare specifică şi de autoreglaj specializat. Trebuie în- să să observăm că şi în cazul teo- riei m., ca şi a celorlalte teorii psi- hologice, tendinţa spre universa- lizare promovată odată cu multi- plicarea indefinită a variantelor posibile, produce efecte contrarii în sensul estompării specificului fenomenului de m. şi a transfor- mării lui într-un principiu care, după părerea noastră, intră în convergenţă cu mediaţionismul şi constructivismul. MORALĂ, sistem de reglemen- tare a convieţuirii sociale în raport cu un ideal, prin intermediul unor principii şi conform unor norme. Se disting relaţii, comportamen- te şi conştiinţă morală. în psiho- logie se analizează motivele, con- vingerile, sentimentele, scopurile, conduitele şi structurile de con- ştiinţă în ordinea valorilor morale. MORAVURI (din lat. mos, moris — obicei), totalitatea obi- ceiurilor şi deprinderilor din cul- tura unui popor, a unei cla^e . J U a unei i olcctivităli mai restiinse, care reglează comportarea mem- brilor în cadrul colectivităţii, aeţionînd ca norme si modele ce se impun tuturor. M. sînt ioane semnificative pentru ceea ce re- prezintă etiopsihologia, specificul psihocultural al unei colectivităţi. MORFEM, cea mai mică uni- tate lingvistică care dispune de o semnificaţie proprie; construcţii genetico-motorii ce constituie componente ale cuvîntului. Un sunet se califică drept ni. întrueît este recunoscut ca făcînd parte sau putînd să facă parte dintr-un cuvînt şi deci să fie transcrisă sau înlocuită cu litere şi semne orto- grafice .N. Jinkin scrie: „Ca sistem de pronunţare cuvîntul este alcă- tuit din sunete, ca sistem semni- ficant — din morfeme." MORFOLOGIE, MORFOLO- GIC, caracterizare sau studiu al formei (structurii) unui ansamblu, în biologie, a orgatielor şi organis- mului, în psihologie m. semnifică o modalitate de abordare a lim- bajului şi, după G. Allport, a per- sonalităţii ce este analizată, „tră- sătură cu trăsătură", încereîn- du-se prin corelarea şi ierarhi- zarea acestora să se identifice structura de ansamblu a persona- lităţii. Se poate, de asemenea, con- sidera şi analiza m. activităţii, aptitudinilor, a oricăreia dintre procesele psihice. Corman a pro- pus o morfopsihologie, deci o psi- hologie întemeiată pe interpreta- rea structurilor morfologice. Arnin- 463 M tim şi biotipologiile întemeiate pe m. corporale. MORGANISM, concepţie biolo- gică 'lonumită şi teoria cromozo- mială a eredităţii, bazată pe desco- peririle genetistului Tli. H. Mor- ;;:in (1866-1945) şi a colaborato- rilor săi, CB. Bridges, A.H. Stttr- tovant, II.J. Muller. Spre deose- bire de mendelism, se susţine că genele nu sînt absolut independen- te, ci au tendinţa de a rămîne cuplate, pe parcursul generaţiilor, formînd „grupe de legătură", care corespund citologic cromozomi- lor. Opus acestei tendinţe generale de grupare, se manifestă fenome- nul de schimb de gene între cro- matidele ne-surori ale cromozo- milor omologi, prin aceste recom- binări de gene asigurîndu-se re- partizări noi diferenţelor eredita- re între indivizii unei specii. Gena îşi păstrează stabilitatea prin au- toreproducere bazată pe copiere, dar ocazional, cu o frecvenţă sta- tistică previzibilă, gena se poate schimba prin mutaţie, dînd naşte- re unui nou tip de genă ce se va autoreproduce în forma sa schim- bată. M. are următorul corolar: gena reprezintă concomitent o uni- tate de funcţiune, de mutaţie şi de recombinare. MORIA, sindrom de excitaţie psihică, cu euforie, tendinţe de comportament pueril, jocuri de cuvinte etc, apărut în urma unor leziuni la nivelul lobilor frontali (în special tumori). MOTILITATE (laţ. tnotus — mişcat), psihomotricitate, carac- teristică a mişcărilor musculare complexe, privind îndeosebi or- ganizarea şi coordonarea lor. Ca- pacitate de deplasare de la un Io.. la altul. în sein diferenţial, sti- lul comportamentului motor ca- racteristic pentru individ. MOTIV (MOTIVAŢII':), act srn ansamblu, sistem de impuUm /. imbolduri, piilsimii interne, ani:;: zări sau activări, stări tensiniml, sau mobiluri ale acţiunilor si con- duitei, în timp ce tn. este uniia- tea ce activează dinăuntru in afară, motivaţia este înţeleasă. fie ca un ansamblu de ni., fie o proces al motivării sau împingere spre acţiune. Sînt modalităţii'' fundamentale de mobilizare, ac- tivare sau autodeterminare. Toa- te demersurile conduitei intern - sau intern-externe sînt instigate prin m. De aceea, deşi majorita- tea m. sînt dobîndite, ele sînt de- finite de Michotte drept „cau:e interne" ale conduitei. P. Golit (1973) consideră că motivaţia „ar putea fi definită ca modei subiectiv al cauzalităţii obiecti- ve, cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăţare şi educaţie în achiziţie internă a persoanei". Există mai multe moduri de înţelegere a m. Primul, propriu psihologiei americane, in- clude în motivaţie (m-a) toate pulsiunile interne, fie că acestea reuşesc sau nu să instige actele efective. Este ceea ce duce la in- cluderea în m. şi a trebuinţelor pasive şi slab integrate. Cofcr şi Appley (1964) pun accentul pe „excitaţiile" generalizate, care orientează spre viitor, constituie un mecanism de instigare al an- 464 M ticipării. în altă accepţiune pen- tru care optăm, m. este un factor declanşator al acţiunii şi numai pre- zenţa acesteia este probantă pen- tru'ni. ca drive sau imbold insti- gator. Pentru ca trebuinţa să se transforme în motiv, ca trebuie să fi e integrată unei imagini (H. Picron) sau să fie conştienti- zată (A. Leontiev). Edificatoare este caracterizarea m. de către J. Nuttin, care arată că tn. dispu- ne de două segmente: unul enerej- zor-dinatnogen şi altul orientativ sau direcţional prin care ni. îşi defineşte sensul obiectual sau acţionai. Dacă, în ultimă accep- ţiune, m. nu este reductibil la trebuinţă, întrucît nu toate tre- buinţele ajung să fie motivante, întotdeauna tn. are la bază tre- buinţe (Bojovici). Pieron con- sideră, ca m. este mobilul care ale- ge dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată. Aceasta, întrucît a identifica un motiv înseamnă a răspunde la întrebarea „de ce?". în faţa ace- luiaşi obiect sau situaţii, diverşi subiecţi dau răspunsuri diferite şi se orientează preferenţial, în funcţie de m. şi trebuinţe. M. îndeplinesc funcţii de autoregla], dar numai la nivelul afectivităţii. Eficienţa reglatorie a m. este în egală măsură dependentă de ener- gizare şi direcţionare. Asupra ni. umane influenţează trei categorii de factori: 1) trebuinţele prin latura lor de energizare impuls, imbold, tendinţe; 2) relaţiile afec- tive şi atitudinile constituite faţă de diverse aspecte ale mediului şi faţă de propria persoană, de aici diverse stări emoţionale (do- rinţe, teama, repulsie, anxietate, frustraţie, năzuinţă etc.); 3) obiec- te şi împrejurări imediate sau ima- ginare, care dobîndesc funcţie de scopuri; specific pentru om este scopul conştient care apare ca răspuns pragmatic la trebuinţă şi prin recurenţă, ca un factor de modificare şi generare a motive- lor. B. Zorgo (1976) enumera cinci factori componenţi ai motivaţiei: a) trebuinţele, b) impusurile, c) intenţiile, d) valenţele, şi e) ten- dinţele. M. apare ca un rezultat al conjugării acestor fenomene motivaţionale. în consecinţă tre- buie repudiat modelul puncti- form al m. şi admisă teza de- spre complexitatea neurofiziolo- gică (cortico-talamico-reticulo- corticală) şi psihologică (bioso- cială şi valorică) a ni., cît şi ca- racterul procesual al acesteia, con- siderînd împrejurările actuale şi prezumtive în care se manifestă. Adăugăm faptul că niciodată o- mul nu acţionează sub imperiul unui singur motiv, ci sub influenţa unor constelaţii motivaţionale, în care de regulă se produc şi depăşesc conflicte. Ed. Claparede arăta că la om orice îndeplinire de dorin- ţă înseamnă şi o renunţare. în linii inari la om motivele se divid în: fiziologice, psihologice şi sociale, acestea din urmă alcătuind după expresia lui Haller Gilrner (1973) un adevărat labirint. Ceea ce caracterizează m. umană este varietatea şi ierarhia. Leontiev observă la copil instabilităţi afec- tive în legătură cu faptul că moti- 465 vele lor nu sint ieraihizate şi sub- ordonate unui 1T). dominant. Sistematizarea motivelor este ea- racleristiră pentru adolescent şi adult, definind baza de orientare' a personalităţii. Totuşi sistemele de motivaţie se structurează cir- cumstanţial şi cunosc în condiţiile existenţei sociale o anumită evo- luţie. V. Pavelcu arăta că motivele ce se extrapolează în stări emoţio- nale se alimentează din propriile lor efecte. în acest sens este ne- cesar să se ţină seama de interac- ţiunea dintre cerinţele grupale şi sociale şi cerinţele individuale. Motivele subiective sînt în bună măsură modelate sociocultural şi dependente de necesităţile obiective ale sistemului social. Pentru a înţelege mai bine fenomenele de m. la om este necesar să conside- răm clasificările ni. acţiunilor şi orientărilor umane. Se disting 111. pozitive, de angajare şi m. nega- tive, de respingere, abţinere, evi- tare. Este de notat că aceste ni. cu sens opus sînt la fel de active şi contribuie împreună la echili- brarea conduitei. în raport cu acţiunea de îndeplinit, ni. se di- vid în intrinseci (interne acţiunii, satisfăcute direct prin îndeplini- rea acesteia) şi extrinseci sau indi- recte, exterioare acţiunii în cauză. Leontiev arăta că ni. extrinseci presupun că ni. şi scopul nu coin- cid. Cît priveşte m. intrinseci, acestea pot fi primare (legate de trebuinţe bazale) sau secundare, derivate din ni. extrinseci, prin interiorizarea lor. Aşa elevul, ini- ţial, învaţă din motive colaterale obiectului de studiu, dar cu tim- M pul ajunge să înveţe din pl.keir din interes cognitiv pentru HM,'. ţinutul obiectului. Kcal. U I I U I M . tea umană este motivată attt iu liinsce cît şi CM!n."^r. t.'n I .. deosebit de important reviiir .HI. cognitive, ce se exprimă in cum portameiiiiil explorator. Ai^--: depinde, după lierlyne, de nou- tate, schimbaro şi ci'inple\itai Se creează im conflict ce rezult,i fie din confruntarea dintre stuii-.i de expectanlă şi stimulii prezenţi. fie din apariţia neobişnuită a tu- mulilor. Curiozitatea episteniii ă rezultă din conflictele dintre con- cepte. M. cognitivă intrinsecă face parte integrantă din procesele intelectuale. Disonanţa cogniti- vă (v.) se integrează în planul m. la nivelul personalităţii. Birch şi Veroff (1966) consideră că, perso- nalitatea dispune de o serie de sis- tema de m. ţi corespunzător de sisteme stimulatoare, ce se grupea- ză în sistemele: senzorial, al curio- zităţii, de realizare, de afUiaiic, al agresivităţii, al puterii şi al inde- pendenţei. Real, aceste sisteme motivaţionale, ce parcurg evolu- ţia de la impuls pînă la îndeplini- rea unui scop, acţionează conco- mitent, se mijlocesc unul prin altul şi pot intra în relaţii de con- vergenţă sau divergenţă. La om este frecventă m. mijlocită, un m. fiind motivat printr-un altul. Este deci de consemnat fenomenul motivării ni. Aceasta în condiţiiii' unor alegeri sau decizii conştiente. Ceea ce contribuie la finalizarea unui m. nu este numai competiţia, tensiunilor, ci şi confruntarea semnificaţiilor. Fiecare m. repre- M nflt şi ° valoare de un anumit grad. Procesul m. se identifică ru cel al valorizării. Orientîndu-se astfel, A. Maslow (1970) tratează in. la nivelul personalităţii şi face distincţia dintre trebuinţele inferioare şi cele superioare. „Cu gţt o trebuinţă este mai înaltă. scrie Maslow, cu atîi ca este mai specific umană". Este o deosebire psihologică şi operaţională (cali- tativă) între trebuinţele inferioare şi cele superioare. Acestea din urmă dobîndesc o oarecare inde- pendenţă funcţională şi se impun ca mai semnificative în măsura însă în care trebuinţele inferioare, mai puternice şi intense, sînt satisfă- cute. Viaţa este mult mai comple- xă şi fericită la nivelul trebuinţe- lor superioare. Importantă este depăşirea de către Maslow a prin- cipiului homeostaziei în explica- rea m. umane. în afara m. ho- meostazice sau de stabilizare sau de supravieţuire, A. Maslow deta,- şează m. de creştere, ce corespunde autoreglaj ului de dezvoltare şi care scapă de sub tutela homeo- staziei biologice, nu se impune ri- guros legii reducţiei de tensiune odată cu satisfacerea lor. Cel mai concludent exemplu este curiozi- tatea epistemică ale cărei satisfa- ceri secvenţiale nu înlătură ten- siunile căutării şi problematizării. De asemenea, trebuinţele de per- fecţionare, autodepăşire, realizare socială etc, sub imperiul m. de creştere, se comută progresiv la nivele de organizare tot mai înal- te şi se angajează pregnant în creaţie. Oricare din categoriile de trebuinţe sau m. pot să se situeze la nivel homeostalic sau să evo- lueze pe filiera emergenţei crea- tive. Piramida m. umane pro- pusă de Maslow cuprinde, în ordine, următoarele opt nivele: 1) tn. filologice sau trebuinţele de hrană, adăpost, repaus, sexua- litate, a căror satisfacere asigură conservarea şi sănătatea; 2) ni. de securitate răspunde trebuinţe- lor de echilibru emoţional, de perseverare împotriva primejdii- lor, pentru asigurarea condiţiilor de muncă şi viaţă; 3) m. sociale corespunzînd trebuinţelor de afi- liaţie şi adeziune, de identificare cu alţii, de apartenenţă la familii, grup, comunitate culturală; 4) m. relative la eu, legate de trebuin- ţa stimei faţă de sine şi de alte persoane, de reputaţie şi presti- giu, de a se bucura de considera- ţie şi a participa la decizii; 5) ni. de autorcalizare constînd din ne- cesitatea de obiectivare şi spori- re a potenţialului creativ perso- nal sau, după Rogers, de a-şi da sieşi actualitate în lume; 6) ni, cognitivă privind necesitatea de a şti, a înţelege, a descoperi şi inventa; 7) m. estetice, opusă mi- tului şi dezordinei, orientează spre frumos, simetrie, puritate; 8) m. de concordanţă între cunoaş- tere, simţire şi acţiune — ceea ce obligă la reechilibrări ale con- duitei şi contribuie la integrarea personalităţii. în definirea indi- celui valoric al ni. o mare însem- nătate are corelaţia dintre valen- ţele (sensurile individuale şi socia- le), respectiv dintre interesele indi- \iduluişi Cele ale societăţii. Socia- 4C8 M lismul apropie aceste două tipuri >• 473 N petrecute în trecut, defulare, răs- punsuri necenzurate la întrebări etc. NARCOLEPSIE, perturbare a echilibrului dintre stările de vigi- lenţă fi stările de somn în avan- tajul acestora din urmă şi în sensul unei hipersomnii paroxiste, a înclinaţiei patologice spre somn şi somnolenţă. Unii bolnavi ajung sa trăiască într-o stare de somn neîntrerupt timp de mai mulţi ani. Se pare că n. este cauzată de afecţiuni ale hipotalamusului în care se află centrul de reglare a somnului. NARCOMANIE (DROGOMA- NIE), atracţie vicioasă, folosire sis- tematică a preparatelor ce induc efecte narcotice, sedative, sti- mulative, halucinatorii asupra sis- temului nervos. Deprinderea faţă de drogul în cauză creează feno- mene de dependenţă cronică a absorbirii, de regulă, doza mărin- du-se treptat. Avînd în vedere influenţa nefastă asupra organis- mului, obişnuinţa ce se crează la luarea narcoticelor, se vor lua numai la indicaţia medicului. NATIVISM, concepţie generală care atribuie desfăşurările şi evo- luţiile proceselor psihico pre- existentei acestora în cadrul unor structuri native. Helmholtz a fo- losit acest termen pentru a desem- na anumiţi factori cognitivi şi afectivi ce' sînt proprii subiectu- lui independent de experienţă. Opus empirismului şi genctis- inului (în sensul lui Piaget). NATURALISM, doctiină ce'sus- ţine existenţa unici şi autonoma a naturii la aceasta şi l.i. legile ei obiective, intrinseci, redueîndu-se orice fenomen. Formă primitivă a materialismului, susţinînd că fenomenele şi valorile sociocul- turale, etice, estetice, spirituale sînt elaborate în prelungirea unor principii şi scheme ale naturii. N. în acelaşi timp tinde să ignore/e specificul acestor fenomene. în psihologie n. concordă cu biolo- gismul. NATURĂ, existenţă anorganica şi organică, considerată fără de conştiinţa umană şi de sfera ar- tificialului, în afară a tot ceea ce este cultură şi obiectivare culturală. Principiu al existen- ţei printr-o ordine proprie, au- tonomă. Esenţă a unei categorii reale; caracteristică intrinsecă şi diferenţială a unei individuali- tăţi. Natural este tot ceea ce, ţine de natură sau, într-un sens aparte, ceea ce este firesc şi necesar. NECESITATE INTERNĂ, cerin- ţă ce-şi are punctul actual de ple- care în individualitate, trebuinţă şi motivaţie imperioasă, tendinţă ce exclude alte variante, convingere cu mare forţă de impunere, deci- zie fermă, finalitate şi raţionament ce constrînge „dinăuntru" pe su- biect la un anume comporta- ment, în ordinea psihologică, n.i. sînt de două feluri: motivaţioiiale şi intelectuale sau implicative. NEGATIV, în genere, ceea ce lipseşte; matematic, o cantitate mai mică dccît zero sau o devia- ţie contrarie pozitivului. în ştiinţele biologice, umane şi sociale n. semnifică un deficit în raport cu o normă, o regresiune, o evo- 473 Iuţic contrarie valorilor. Este n. adaptarea .şi învăţarea ce duce la pierderea reacţiilor achiziţionate anterior, transferul ce împiedică elaborarea noilor acţiuni, trebu- inţa şi motorul repulsiv, de contra- angajare etc. NEGATIVISM, tulburare de comportament consthid din expri- marea unei atitudini negative ne- justificate de refuz, rezistenţă sau ostilitate faţă do orice solicitare venită din exterior. în dependenţă de gradul său de manifestare u. poate fi pasiv exprimat în indi- ferenţă, apatie, tăcere sau activ, constînd din fugă, opoziţie, acţi- une inversă celei solicitate. în psihanaliză, se are în vedere ca mecanism de apărare, negarea sau denegarea (v.). NEGENTROPIE (ENTROPIE NEGATIVĂ), desemnează, în ter- modinamica actuală, în ciberne- tică (şi de aici, prin extensie, în toate ştiinţele ce folosesc analiza informaţională), fie prezenţa unei energii nedegradate, apte de a efectua un lucru oarecare, fie energia potenţială conţinută în compuşi cu entropie mică, fie ceea ce duce la o creştere în sta- rea de organizare a unui sistem prin intermediul achiziţiei de in- formaţie (de aici rezultă o mărire a gradului de probabilitate cu care se pot face predieţii asupra comportamentului sistemului). NEOCATHARSIS, metodă psih- analitică (propusă de Fercnczi) priu care se provoacă conştien- tizarea relaţiilor din copilărie ale pacientului şi se obţine astfel des- căicarea unor tensiuni. N NEOCORTEX, formaţiunea cea mai evoluată şi cea mai recentă, clin punct de vedere filogenetic, a sistemului nervos, avînd la on> o dezvoltare mult mai mare decii paleocortexul (v.). N. reprezint.'t din punct de vedere funcţion.ij un ansamblu de zone mai mu!' sau mai puţin specializate ,i|. scoarţei cerebrale, care asigură pi de o parte integrarea supei io.iij finală a funcţiilor şi proces- ii i psihice de tip coivtient, iar pi de altă parte, un nivel de rcpiezcn- tare a tuturor funcţiilor şi proee- selor reflexe ale organisimiiu : . Astfel n. dobîndeşte atributele (!•• centru de reglare suprem al acti- vităţii vegetative şi de relaţie ;• organismului. Deci n. îndeplineşte următoarele funcţii: senzitivă şi senzorială — ti. receptor, moto- rie — n. motor, şi funcţia psihică — n. de asociaţie. N. receptor şi ce! motor sînt reprezentanţi de centrii de proiecţie, senzitivi, senzoriali şi respectiv de sistemul piramidal şi extrapiramidal. N. de asociaţie este reprezentat de neuronii de asociere, în număr mult mai mare decît neuronii senzitivi şi motorii, care au rol de a stabili pe de o parte legături între neuronii sen- zitivi şi cei motori din scoarţă, iar pe de altă parte între aceştia şi alţi neuroni de la diferite nivele ale encefaiului. NEOFREUDISM (XEOPSIHA- NALIZÂ), totalitate a curentelor psihanalitice dezvoltate după anii '80; ele renunţă la tezele panse- xualisie şi la unele teze biolo»isie şi accepta importanţa l'aH.onlor 474 N sociali şi culturali în geneza iu - vrozelor, NERV, gi upare de lascii ule de fibre nervoase, axonice sau den- dritice, constituind calea de con- ducere a influxului nervos. Fiecare fascicol al n. este învelit într-o tea- că conjunct ivală, cu aspect lame! ar, numită perjneurim. In interiorul fascicolului fiecare fibră nervoasă este învelită într-o teacă Henle (Key-Retzius). Toate fascicolele care intră în alcătuirea n. sînt la rîndul lor acoperite de un înve- liş comun, epineurim, format din ţesut conjunctiv lax. Ţesutul conjunctiv al n. conţine vase san- guine, cu rol trofic şi firişoare ner- voase numite nervi neuronum. N. cuprinde fibre nervoase de două categorii: fibre aferente, cu rol de a conduce influxul nervos de la periferie la centru, ele putînd fi somatosenzitive şi viscerosen- zitive, şi fibre eferente, care con- duc influxul nervos de la centru la organele efectoare, putînd fi ca atare somatomotorii şi visceromo- torii. într-un n. se pot distinge fibrele somatice de cele vegetative prin faptul că primele sînt mieli- nice şi predomină în sistemul ner- vos de relaţie, iar cele vegetative sînt amielinice şi predomină în sistemul nervos vegetativ. Catego- rizarea în n. senzitivi şi motori nu este totuşi exclusivă, într-un n. motor existînd şi fibre aferente, cu rol de a t v ansmite la centru starea muşchiului inervat, iar în cel senzitiv fiind întîlnite şi fibre eferente, motorii sau secretarii pentru reglarea activităţii vaselor sanguine şi a glandelor din piele. Fibrele nervoase care alcătui! JC im n. p'"iru>:-.se din r ein rit mu ton r-au senzitivi ai sistemului nervos cen- tral. Astfel, centrii motori ai fibre- lor somatice se găsesc în coloanele anterioare ale măduvei spinării şi în nucleii echivalenţi din trun- chiul cerebral. Centrii motori ai fibrelor vegetative, se găsesc în coloanele intermedio-lat şi exacerbarea treptată a unei stări de oboseală psihică, pe care bolnavul o trăieşte cu teama pro- fundă că nu mai poate face faţă îndatoririlor sale profesionale. Ten- siunea emoţională este permanent alimentată de o suită de traunn- psihice, care au determinat sta- rea actuală, cît şi de fiecare ele- ment care le întăreşte convinge- rea că sînt depăşiţi chiar şi în sar- cinile altădată obişnuite.'Tabloui clinic se întregeşte cu o seza'ie generală de disconfort somaţi. , legat în special de fenomenul de epuizare fizică, de cefalee, senzaţii penibile la nivelul diferitelor orga- ne interne etc. Complexitatea simptomelor n. este caracterizată ca „slăbiciuneiritativă" exprimată pe de o parte printr-o încărcătură afectivă iritabilă, prin creşterea excitabilităţii nervoase generale şi 476 N pe de altă parte prin scăderea rapi- dă a vivacităţii şi a tonalităţii psihice, explicabilă prin epuizarea rapidă a potenţialului activităţii nervoase superioare. Complexul simptomatic al excitabilităţii şi iritabilităţii crescute se manifestă în plan psihic printr-o sensibili- tate şi impresionabili tate cres- cute, 'prin scăderea pragului de toleranţă faţă de stimulările mai mult sau mai puţin obişnuite ale ambianţei. Insomnia şi deregla- rea ritmului veghe-somn este unul din simptomele cele mai frecvent întîlnite, somnul devine super- ficial şi neodihnitor, prin faptul că devine încărcat cu coşmaruri. Toate aceste simptome simboli- zează de fapt conflicte incon- ştiente şi mecanismele defensive împotriva anxietăţii (H. Ey). Psi- hiatria delimitează patru forme de n.: simplă, depresivă, anxioa- să şi cenestopată. In general se consideră că n. are un caracter reversibil: în tratamentul n. un loc important îl ocupă psihote- rapia, iar ca primă condiţie so impune eliminarea pe cît posibil a factorilor etiologici traumati- zanţi sau stressanţi. NEURCJCHIRURGIE.în ultime- le decenii n. devine tot mai im- portantă pentru psihologie fur- nizînd date anatomo-clinice asu- pra unor tulburări mentale pro- duse de hemoragii, traumatisme sau tumori, ca şi metode de tera- peutică a unor sindroame ('di- cotomia prefroutală în unele psi- hoze-anxioase) în afara celor date •de leziuni grosiere ale creierului. în strînsă legătură cu n. se dez- voltă neuropsihologia. NEUROCIBERNETICĂ, şiinţă interdisciplinară, care formalizează evenimentele ce se desfăşoară pe nevrax, în organele îcceptoare şi efectoare. N. interpretează as- pectele funcţionale ale sistemului nervos normal şi patologic, in lumina teoriei generale a sisteme- lor, teoriei informaţiei, teoriei deci- ziei, teoriei automatelor, teoriei reţelelor cu relee şi contacte şi a teoriei generale a'reglării. Astfel ti. are menirea să elaboreze o teorie generală şi coerentă a sistemului nervos ca sistem infor- maţional şi de comandă şi control. Abordînd dintr-un punct de vedere nou funcţionarea sistemului ner- vos, n. nu reprezintă doar o schim- bare de nomenclatură, ci permite adîncirea înţelegerii modului în care pot fi legate calitativ şi can- titativ anumite categorii de eve- nimente, care definesc activitatea sistemului nervos central (E. Ni- colau şi C. Bălăceam:). Pentru ca metodologia n. să fie eficientă, ea trebuie să plece de la datele de nouropatologic. Una din primele etaps ale abordării n. a sistemului nervos constă în formalizarea acti- vităţii nervoase, pe baza diferi- telor moduri de exprimare sim- bolică, specifice matematicii, dar modelele astfel obţinute trebuie să fie totdeauna conforme cu realitatea concretă ncuroanatomi- că şi neurofixiologică. N. oferă bionicii posibilitatea de a construi sisteme tehnice i;<:om"rfe cu subsis- temele neuroni le reale, iar bionica oferă la rîndul ei n. posibilitatea 477 N de a-şi perfecţiona conţinutul. N. permite astfel fundarea unei Icu- ri i materiale a funcţionării creie- rului uman. care să cuprindă şi să explice, stijid la ba/a psihoci- berneticii (v.), si procesele psihice eu diferitele lor forme de manifes- tare. Aşa cum o demonstrează analiza rl., sistemul nervos î.şi oiganizează evoluţia diferitelor procese, pe baza unor programe, unele dintre ele genetice, la care se adaugă ulterior, în ontogeneză, sena programelor pe care şi le însuşeşte prin mecanismul în- văţării, în acest fel, în plan for- mal sînt înlăturate toate dificul- tăţile de a cuprinde în cadrul unei teorii coerente activitatea ner- voasă a omului în ansamblul mişcării materiei. NEUROFIBRILE, fibre extrem de fine puse în evidenţă prin deli- cate tehnici histologice în inte- riorul axonilor, constituind con- ductorii nervoşi fundamentali ai acestora. Sînt, în urma studiului prin microscopie electronică, consi- derate ca nişte mase moleculare mari, foarte alungite şi indepen- dente ca sarcină electrică. NEUROLEPTICE, substanţe far- macodinamice care exercită o ac- ţiune depresivă, deconcertantă a- supra cîtorva centri nervoşi prin- cipali cum ar fi: centrul te'rmore- glării, centrul somnului. Au şi o acţiune de ameliorare a descărcă- rilor afective supranormale, redu- cînd anxietatea. NEURON (CELULĂ KERYOA- SA), numită de către Waldeyer, în 1891, unitatea de structură a sistemului nervos, ivprezcntînd în acelaşi timp şi o unitate trofică, genetică, morfologică, biologică şi funcţională. Sub aspect morfou- tologic, legat de recepţionarea şi transmiterea informaţiei, se p,.! distinge două părţi fundamentale ale n.: corpul n., numit şi perii j- rion şi prelungirile n. Pcrican.'- nul reprezintă partea centrală , n. putînd prezenta forme deoseb 1 de variate: sferică, ovală, stelata, piramidală, piriformă etc. Măi i mea lui este cuprinsă între jo şi 150, avînd o structură carac- teristică: la suprafaţă prezint;! o membrană — neurolema — a*- natură lipidică, singura membrană de tip celular cu structură bila- melată. Nucleul voluminos, de formă sferică sau ovală, conţine cromatină şi doar un singur iiu- cleol. Prelungirile n. datorate spe- cializării funcţionale, sînt de două feluri: dendritele şi axonul. Den- dritele sînt în număr variabil la diferite tipuri de n. Ele sînt în general prelungiri scurte care pre- zintă următoarele caractere: au formă conică, fiind mai groase la bază şi mai subţiri spre vîrf, iar de-a lungul lor au numeroase ramificaţii. Terminaţiile dendrite- lor sînt în contact fie cu un axon, fie cu celule epiteliale, sau se gă- sesc în interiorul unor corpusculi receptori cutanaţi sau musculo- tendinoşi. în ceea ce priveşte structura lor în mod obişnuit nu au înveliş. în unele cazuri în-;ă dendrila este unică şi ia aspe• subţire şi de aceeaşi grosime pe toată lungimea sa, avînd de-a lun- gul ei puţine ramuri aş. zate perpendicular — ramuri colnte- r a l e _ care sînt în general scurte. La extremitatea liberă axonu! prezintă o ramificaţie bogată care se numeşte arborizaţie termi- nală sau teledendrium. Structural axonul se caracterizează prin fap- tul că este învelit într-o serie de formaţiuni care au diferite roluri. Din punct de vedere funcţional n. este un element excito-conductor, care sub acţiunea unui excitant generează şi transmite influxul nervos. Ca o altă proprietate a n. este de menţionat şi proprie- tatea formării de engrame şi se- creţia anumitor produşi specifici — neurosecreţia. Sistemul nervos este o vastă reţea de comunicaţii care primeşte informaţii din me- diul exterior sau interior şi Io transformă în semnale care pro- duc răspunsuri adecvate în dife- rite părţi ale organismului, avînd la bază totalitatea ţesuturilor di- ferenţiate în vederea realizării aces- tor funcţii. Unitatea lui slructu- ral-funcţională este tocmai n. NEUROPLEGIE, caracteristică a unui stimul sau reacţie ce are o consecinţă paralizantă asupra centrilor nervoşi superiori. NEUROPSIHIATRIE, discipli- nă medicală care se adresează an- samblului de afecţiuni ale sis- temului nervos incluzînd bolile psihice cu sau fără suport organic cunoscut. NEUROI'SIHOLOGIE, termni introdu.-, de C. Lashlev (in ltMH), cai o lmulase primul laborator de n. (Harvard). După Lhermitte (1964) n. este ştiinţa care s(u- diază funcţiile superioare ale omu- lui — percepţia, memoria, con- ştiinţa, gesturile, limbajul etc. — în raporturile lor cu structurile cerebrale şi cu organizarea func- ţională a sistemului nervos. Du- pă Hecaen (1966), n. este disci- plina care tratează funcţiile min- tale superioare, în dubla şi inse- parabila lor legătură cu structu- rile cerebrale, care stau la baza acestor funcţii şi în legătură cu sistemele de comunicare interu- mană în care sînt încorporate. Deci n. nu este doar o ştiinţă care studiază pe bolnav, dar care îl şi tratează. în n. nu se includ decît acele tulburări psi- hice care apar ca urmare a unor leziuni sau excitaţii în focar. N. foloseşte datele neurologiei cli- nice, ale neurofiziologiei, psiho- fiziologiei, neuroanatomiei, neu- rociberneticii, neurogeneticii şi neurolingvisticii şi oferă la râului ei date tuturor acestor ştiinţe, în accepţiunea lui A. R. Luria „sarcina n. este studiul bazelor cerebrale ale activităţii psihice umane, prin antrenarea unor me- tode noi, psihologice, pentru diag- nosticul topic >1 leziunilor locale ale creierului" (1953). NEUTRU, în psihologic, răs- puns ce se situează la mijlocul unei serii bipolare; în scalari ati- tudinea medie, echivocă (da şi nu) notată cu zero. Real nu este un punct nul ci o poziţie rezul- 479 N N tată din echilibrarea unor ten- dinţe contiare. NEVRALGIE, dnrere locali- zată, limitată la zona unui tra- seu nervos senzitiv, survenind în general prin crize de supraso- licitare a sistemului nervos, sau prin iritarea unor căi senzitive, ca urmare a unui proces infla- matorul. NEVROGLIE, celulă care în- soţeşte neuronii avînd rol trofic, de elaborare a mielinei, susţinere şi izolare a neuronilor, absorb- ţie şi înlocuire a ţesutului ner- vos 'distrus. Denumită şi celulă glială. NEVROZĂ, termen utilizat pen- tru prima dată de către Vieus- sens (începutul secolului al XVIII-lea) pentru a desemna orice tulburare legată de creier. In 1776, W. Cullen cuprinde în acest ter- men toate afecţiunile nervoase şi psihice fără substrat anatomo- patologic. în accepţiunea actuală n. reprezintă un grup de reacţii şi dezvoltări patologice, deter- minate psihogen şi exprimate clinic printr-un complex de tul- burări, cu sau fără răsunet so- matic, care este trăit în mod con- ştient şi penibil de către indivi- dul bolnav. N. constituie astfel varietatea cea mai răspîndită şi de obicei cea mai polimorfă de psihogenii, caracterizată prin pre- zenţa subiectivă a bolnavului la boală, prin participarea autoana- litică şi critică a bolnavului la înţelegerea bolii, ea desfăşurîn- du-se totdeauna pe un fond de luciditate a conştiinţei. Nevro- ticul este în chip definitoriu un suferind rare-şi comentează ţi-si asumă suferinţa printr-o atitu- dine participativă. El sesizi;. ;O că între capacităţile sale de cxi tentă şi planurile sale exis- tenţiale, de inserare în lume, w creează o tensiune divergeţi IM Deci nevroticul trăieşte un pe mnnent conflict între'partca „sa miloasă" şi cea „bolnavă" a su biectivitâţii sale, aceasta desf.1 şurîndu-se şi organizîndu-se }<-• fondul unei conştiinţe clare, nea! tcrînd semnificativ raporturile ci; lumea. Tulburările n. sînt mai puţin marcate, regresia este mai puţin profundă (decît în psihozei psihicul organizîndu-se la un ni- vel foarte apropiat de cel normal. Janet defineşte n. ca o boaU psihică caracterizată prin con- flicte intrapsihice, care sînt de natură să inhibe conduitele so- ciale, generînd întotdeauna o sta- re de anxietate. Ele perturba mai mult echilibrul interior ai persoanei decît îi alterează sis- temul relaţiilor cu realitatea. Din acest punct de vedere n. este con- siderată ca o boală mentală mi- noră, în sensul că destructurează mai puţin personalitatea bolna- vului decît psihozele. Din defi- niţia dată de Pichot, se pot des- prinde trei caracteristici esenţiale ale n.: tulburările n, de compor- tament sînt în general minore, bolnavul păstrează conştiinţa ca- racterului morbid al tulburării sale, tulburările sînt psihologic comprehensibile, deci se poate stabili o legătură inteligibilă în- tre ceea ce a fost bolnavul ante- rior, circumstanţele vieţii lui pre- morbide şi tabloul morbid ac tual. Psihanaliza consideră n. ca oi. afecţiune p -.ilio^-nâ. al.- ţârei simptome slut expresa simbol;, i a unor conflicte intrr.psihic. 1 , ci-şi au originea în traumatisme alVt- tive şi frustraţii intervenite în ontogeneza subiectului. Deci sinip- tomele nevrotice ar fi rezultai ui absenţei descărcării unor pulshmi. N. experimentală (Pavlov) se tra- duce printr-o dezordine comporta- mentală durabilă, dar în general reversibilă, obţinută la animale datorită perturbărilor afective, survenite în anumite situaţii expe- rimentale de condiţionare. După C'osnier (1966) ele reprezintă un model valabil al n. reactive la om. Tabloul clinic al n. cuprinde instabilitate psiho-motorie, iri- tabilitate, intoleranţă, astenie ne- vrotică, tulburări ale somnului, tulburări funcţionale nevrotice (cri ticuri, balbisme etc), care se inserează pe un fond de anxietate generalizată, în urma convertirii, disimulării şi complicării agresi- vităţii inconştiente (H. Eyj. Li- bidoul şi agresivitatea apar ca două forme de manifestare ele- mentară ale vieţii instinctivo- afective, deci n. este o tulburare la acest nivel. Tendinţele agresive inconştiente sînt angajate în toa- te demersurile complicate şi în toate paradoxurile nevroticului şi sînt întotdeauna acompaniate de un sentiment de anxietate, ceea ce declanşează anumite me- canisme de „mascare", de apă- rare ale bolnavului. în funcţie de simptomul predominant în tabloul clinic, psihiatria distinge următoarele forme de n.: n. as- tenică (neui asteniai. n. ob-.-esivo- iobică (pîihast'.-nki |, n. isteric.:, (i'-hria) şi n. mixte •an muierii (ticuri, balbisme etc). în ceea ci: priveşte etiopatogenia n. exis- tă numeroase teorii (psihana- liza, teoria sociologică, teoria psi- hologică, teoria fiziologică ctci. datorita atît diversităţii factori- lor etiologici, cît şi modului spe- cific de structurare al personali- tăţii, care (Jaspers) are un r. .1 permisiv sau structurant în apa- riţia şi desfăşurarea bolii. NEVROZĂ ASTENICĂ v. NE- URASTENIE NEVROZĂ OBSESIVO-FOBI- CĂ v. PSIHASTENIE NEVROZISM, simptom de hi- peractivism nervos, mental şi fizic, în condiţii de iritabilitato, mare variabilitatc de dispoziţie afectivă şi rapidă fatigabilitatc. H. Eyserîck foloseşte acest ter- men pentru a institui un criteriu tipologic, alături de altul privind introversiunea şi extroversiunea. NICTALOPIE' (ORBUL GĂI- NILOR), absenţa vederii diurne şi cromatice, cauzată de nefunc- ţionarea sistemului conurilor, cu menţinerea vederii crepusculare şi nocturne prin aparatul basto- naşelor; anomalie congenitală. NIHILISM (lat. nihil — nimic), atitudine de negare a valorilor, acţiunilor şi structurilor sociale ridicată la rangul de principiu. N. se manifestă nu numai în ra- port cu ceea ce există, dar şi în raport cu ceea ce se proiectează. Caracteristică pentru n. este şi incapacitatea de a propune va- 480 31 — Dicţionar de psihologie 481 N ii.iute, soluţii constructive ni lo- cul a ceea te n< a' j ,-l. NIMFOMANIE, sindrom de pa- tologie sexuală (erotomanie) fe- minină, mustind din libido exa- gerat, continuă snpraexeilnre a orcanelor sexuale, dorinţă de acte sexuale repetate si cauzate de in- satisfacţie parţială (anorgasmie ctc). NISTAGMUS (gr. nystagiues - aţipire), stare patologică şi sin- cronică a globilor oculari ce se deplasează rapid pe verticală, orizontală sau rotativ; se dato- reşte contracţiilor spastice ale muş- chilor ochilor, perturbare cu ori- ginea în creierul mic şi aparatul vestibular; stări de n.'pot inter- veni facultativ şi la normali, în urma fixaţiei îndelungate a ochi- lor asupra unor obiecte apropiate. Nistagmograful, dispozitiv de în- registrare a mişcărilor ochilor, în urmărirea sau lectura unor obiecte şi a textelor. NIVEL, poziţie a unei structuri sau funcţiuni în ierarhia siste- mului. Introdus în psihofiziologie de către J. Jackson, indicînd etajele funcţionale la care ace- leaşi procese neuropsihice se rea- lizează simultan. N. este un ope- rator uzual în psihologia contem- porană indicînd. atît rangul din- tr-o serie cantitativă cît şi ranguri sau stadii de dezvoltare. Activi- tatea psihică se dezvoltă la diver- se n. şi uneori ascensiunea pe o ramură implică coborîrea pe o alta. Termenul arc uneori semni- ficaţii parţiale, particulare, le- gate de o funcţie sau noţiune, alteori semnificaţii globale ca n. "••ucral mental (A. Biuet. IV J a n e t , S p e j r r n j i i ) , l i . da a -/'iiti! i >, îl. de personalitate rit. NIVEL DE ASPIRAŢII, coi. cept elaborat de şcoala psiholo- giei dinamice (K. Lewin) şi pi in caro se tU-fineşte operaţional n > • vel ui calitativ de îndeplinire a .SYM. puhti la care subiectul se declar,'/ satisfăcut. In experimentele ori- ginare ale lui F. Hoppe se ia căzui tipic al elevilor care se mulţu- mesc fie cu note minime de tre- cere, fie cu note mijlocii, fie nu- mai cu note mari de unde califi- carea n. de a. ca fiind scăzut, mediu sau înalt. Se înţelege că n. de a. este o variabilă a indivi- dului sau a grupului şi nu se defi- neşte în termeni absoluţi, ci în relaţia cu posibilităţile pe care subiectul şi le-a verificat. După Hoppe, n. de a. se referă la scopu- rile, expectaţiile, revendicările unei persoane privind realizarea sa viitoare într-o sarcină dată, iar după J. Frank n. de a. este osarci- nă pe care individul încearcă s-o atingă explicit, cunoscînd nive- lul performanţei anterioare în această sarcină. Asupra n. de a. influenţează pregnant şi experi- enţa altora odată cu modelele culturale şi opiniile colective. K. Lewin distinge în structura n. de a. mai mulţi factori; scopul acţiunii, scopulideal, diferenţa in- ternă dintre aceste două feluri de scopuri şi nivelul de încredere pe care-1 are subiectul în realiza- rea aspiraţiei sale. Există un op- timum al n. de a. care exclude atit situarea acestuia sub nivelul posi- 483 N bilităţilor subiectului sau grupu- lui, cît şi mult peste acesta. După T. Denibo, B. Zorgoş.a.. n. de a. exercită o influenţă binefăcătoare asupra performanţelor cînd se situează de fiecare dată, întrucîtva peste nivelul posibilităţilor de moment ale subiectului. NIVELEŞI FORME ALEAFEC- TIVITĂŢIl'v. PROCESE EMO- ŢIONALE. NOCIRECEPTORI, receptori ai stimulărilor externe sau interne dăunătoare, ce periclitează inte- gritatea şi echilibrul organismu- lui; efect subiectiv, de regulă, dureros. NOETIC (din noein, care în- seamnă a gîndi), care se referă la procesul de gîndire; noemoti- cul desemnează obiectul şi con- ţinutul gîndirii. NOMADISM, tendinţă ce se manifestă prin instabilitate a do- miciliului, dictată, în condiţii normale, de un mod de viaţă spe- cific (de ex. pastoral). Se manifestă şi ca sindrom patologic la unii psi- hopaţi. NOMINALISM şi REALISM, curente filosofice opuse şi care au prilejuit în evul mediu „cearta universalelor". Sînt curente cen- trate gnoseologic şi care se dife- renţiază prin aceea că n. nu re- cunoaşte ca real existente decît obiectele particulare sau singu- lare, conceptele fiind reductibile la simple denumiri introduse de om, pe cînd realismul admite existenţa de sine stătătoare şi primară a generalului în forma lui pură în nfar.i uricăi'ii contin- genţe particulare (Platou, Toma d'Aquino). Se afirmă că „univer- saiia sunt realia". Conceptualismul susţine că generalul există într-o formă distinctă numai în mintea omului (de Roy) iar în varianta realist-ştiinţifică admite că gene- ralizărilor mintale le corespund anumite trăsături tipice, struc- turi, legi existente obiectiv în contextul realităţii. Dezbaterea arătată şi care în zilele noastre se prelungeşte prin opoziţia din- tre tomism şi empirismul logic, este viciată de opoziţia metafi- zică a generalului şi particularu- lui, soluţia întregitoare neputînd fi dată decît de dialectica marxistă. J.enin scrie: „Contrariile (particu- larul este opus generalului) sînt identice; particularul nu există decît în legătură cu ceea ce duce spre general. Generalul nu există decît în particular, prin particu- cular. Orice general este o părticică sau o latură sau esenţă a particu- larului. Orice general nu înglo- bează decît aproximativ toate obi- ectele particulare. Orice particu- lar nu intră decît incomplet în general etc, etc. Orice particu- lar este legat prin mii de treceri particulare de alt gen (lucruri, fenomene, procese). în toate aces- tea există deja elemente, embri- oane, noţiuni de necesitate, de legătură obiectivă a naturii etc." Considerarea unităţii dialectice dintre singular, particular si ge- neral are în psihologie o mare în- semnătate metodologică, îndeo Sfbi in studiul cunoaşterii şi al dil'i îv p . i i l i i c î l * 18:5 N NONDIRECTIVITATE, atitudi- ne metodică de conduită îutr-uti proces de intercomunicare con- stînd în evitarea oricărei induc- ţii sau influenţe asupra cursului discuţiei, gîndurilor celuilalt etc. N. este nonintervenţia asupra conţinutului, distingîndu-se de ,,laisser-fairo", deoarece nu exclude ci, dimpotrivă, comportă directi- vitate asupra formei, o reglare metodică a actului de comuni- care. NOOSFERA, concept, introdus de Teilhard de Chardin, prin care se semnifică analogic biosferei, lumea spiritului şi a gîndirii ca un strat ce înconjoară planeta noastră odată cu oamenii şi prin ei. Este un strat ultim şi superior al planetei noastre, o „sferă gîn- ditoare" coextensivă biosferei şi dotată cu un gen de supraconştiin- ţă. Dincolo de conotaţiile spiri- tualiste termenul este utilizabil în legătură cu sistemele de infor- maţie, de cunoaştere şi valori- zare. NORMATIV, ceea ce decurge din normele sociale cu efecte de organizare şi reglaj a acţiunilor şi relaţiilor în numele unor va- lori. Toate grupurile şi formaţiu- nile sociale manifestă tendinţa de a-şi menţine un anumit mod de organizare şi pe această cale de a-şi spori fondul de valori. NORMALIZARE, metodă sta- tistică folosită în operaţia de etalonare a testelor. în cadrul acestei metode, spre deosebire de decilaj (centiiaj), se ape- lează, la impărţirea datelor in clase, de o parte şi alta a clasei centrale, în funcţie de unităţi sigmatice (deviaţie standard), jn aplicarea n. este folosită distri- buţia normală redusă. în general nu poate fi aplicată decît pe eşan- tioane cu un număr de subiecţi mai maro de 50. NORMĂ SOCIALĂ, regulă can prescrie comportamentele aeeci' late de o colectivitate sau de că tre o instituţie. N. reglementează uniformizează, înlătură conflic- tele existenţei în comun a grupu- rilor umane. N. poate avea carac- ter de obligativitate (n. juridice j sau numai de constrîngere sociala (n. morale). NOSOLOGIE, în sens strict. studiul bolii (inclusiv clasificarea lor); descrierea bolilor este noso- grafia. N. psihiatrică, de pildă nu se reduce la o simplă clasi- ficare a tulburărilor psihice, i i încearcă să determine cele ni,ii rcvelante simptome şi să le gru- peze în sindroame (Sindvonw- logie), să le explice originea şi mecanismul. NOŢIUNE, formă logică fun- damentală care reflectă însuşi- rile esenţiale, necesare şi gene- rale ale unei clase de obiecte, fiind numită şi concept. însu- şirile reflectate alcătuiesc conţi- nutul n. (comprehensiune, conn- taţie, intensiune), iar totalităţii! obiectelor reflectate care deţin aceste însuşiri constituie sfera n. (extensiune, denotaţie). După sfe- ră se disting n. generale (care re- flectă toate lucrurile aparţinui'1 unei clase), finite ca, sferă, iniipi- te ca rferă 'gen r-'iprem sau rn'e- gon:') şi de clasă vida ^fâră ele- 481 N mente) -- şi n. individuale (sin- gulare sau specie infimă). După conţinut se < 11 .rin < n. rvut i>- contradicţie (sterelt- st- c.\, lud, conţinuturile negîiulu-se reciproc). Precizarea conţinutului şi sferelor n., deli- mitarea 11. între ele, trecerile de la o n. la alta se realizează prin intermediul operaţiilor logice cu n. Principalele operaţii logice cu n., care asigură organizarea cu- noştinţelor în sisteme unitare de n., sînt următoarele: determina- rea (trecerea de la o n. gata con- stituită la alta cu sferă mai re- strînsă), generalizarea (trecerea la o n., cu sferă mai extinsă), defini- ţia (atribuirea unui grup de note unui obiect, precizîndu-se astfel esenţa obiectului şi delimitîndu-1 de orice alt obiect), diviziunea (descompunerea n. în specii sub- ordonate) şi clasificarea (com- pararea n. din speciile ei). în psihologie n. este considerată în unitatea dintre general şi parti- cular considerîndu-se modul con- cret al formării şi funcţionării ei. De aceea în cercetările psiholo- gice asupra genezei n. sau con- ceptelor, identificate cu semni- ficaţia cuvintelor, o mare atenţie se acordă trecerii de la n. sau conceptele empirice iniţiale — ca- racterizate prin insuficientă ab- stractizare, impregnare cu ele- mente concrete neesenţiale şi ne- sistematizate dar valide din punct de vedere practic — la n. ştiin- ţifice, avînd un conţinut esen- ţializat şi delimitat precis prin sistematica logică a ştiinţei. DICŢIONARELE ALBATROS O OBEDIENŢĂ, comportament so- ciai caracterizat prin conformare la ordinele, sugestiile, dorinţele exprimate de o altă persoană sau prin urmare a tradiţiilor. Este o manifestare de supuşenie, subor- donare, dependenţă şi de comodi- tate asigurată prin faptul că deci- ziile, ca şi riscurile, revin altora. OBICEI, practică sau uzanţă socială sau tehnică, fiind o tra- diţie comună pentru grup şi învăţată de individ ca o deprinde- re. Grupul pentru care această tradiţie este comună poate fi o societate sau un subgrup al socie- tăţii (J.S. Himes). După E. Sa- pir „obiceiul este un concept va- riabil fâcînd parte din bunul simţ care a servit drept matrice pentru dezvoltarea unor concepte antropologice ale culturii, mai rafinate şi mai tehnice". S-au făcut încercări de a deosebi o. de datini şi moravuri, folosindu-se adjective ca tradiţional, spontan, necodificat, prescris, sancţionat permanent, care de fapt nu au clarificat conceptul. Unii autori înţeleg o. ca o subdiviziune a dati- nilor şi moravurilor (R.M.Mac- lver şi C.H.Page), iar K. Davis susţine că datinile şi moravurile sînt tipuri speciale ale o. OBIECT, categorie filosofică, gnoseologică şi ontică, făcînd par- te din cuplul bipolar: obiect- subiect. Gnoseologic o. nu există fără subiectul ce-1 cunoaşte, trans- formă şi valorizează, dar ontolo- gic, o. este o realitate primordială şi autonomă ce există natural sau cultural, independent de subiectul individual. în tratare marxistă poziţia gnoseologică a indisocia- bilităţii 0. şi subiectului se află în unitate dialectică cu poziţia ontologică, a materialităţii şi exis- tenţei, autonome de subiect, a o. Engels arată că prin acţiune şi cunoaştere o. în sine se trans- formă în o. pentru sine. Marx observă că animalul percepe 0. ca moduri de satisfacere a trebu- O inţelor sale biologice, pe cînd omul cunoaşte o. ca o., pentru că ştie să producă pe măsura oricărei specii şi ştie să imprime. pretutindeni obiectului măsura care-i este inerentă acestuia. Munca este fundamentală pen- tru luarea în stăpînire a o. na- turale, ca şi pentru producerea, prin transformarea^ datelor na- turale, de noi 0. In o. culturii materiale şi spirituale oamenii îşi investesc capacităţile şi îşi ex- primă atitudinile. Cu alte cuvinte, în 0. produse de oameni sînt investite modele psihice pe care alţi oameni, alte generaţii le „recuperează", desfăcind din o. implicaţia lor spirituală. Prac- tica este aceea care mijloceşte acest infinit circuit. Psihologia cercetează relaţiile dintre subiect, şi o., în forma activităţii care este întotdeauna obiectuală. Reflec- tarea este o modelare informaţio- nală a o. şi relaţiilor dintre o. Sub raportul conţinutului, psihi- cul este, în mare măsură, obiectiv. Percepţia reflectă o. în ansamblul însuşirilor lor. Gîndirea nu se referă decît la categorii de o. şi la relaţiile dintre o. întotdeauna conştiinţa se referă la un o. Pentru psihologie şi psihismul subiectiv devine un o. şi anume o. de studiu. Obiect permanent, concept introdus de Meyerson pentru a desemna invarianta obiec- tului ca atare, categorializa- rea schemei sale de existenţă. OBIECTIV, calificare a ceea ce este în afara subiectivului şi se opune acestuia. După cum arăta M. Dufrenne, „corpul obiec- tiv nu are o existenţă concep- tuală, ci are o existenţă în sine. pe care conceptul încearcă să o elucideze". în limbaj uzual, o. este sinonim cu rea!, opus la ceea ce este mental, ideal, fan- tastic. Totodată calificativul de 0. se referă la respectarea şi re- darea cit nun fidelă şi exactă a faptelor şi evenimentelor tic orice fel (sociale, istorice, psihice etc). în psihologie se consideră o. comportamentul extern şi toţi indicatorii pe care acesta îi im- plică. Psihologia o. este aceea care se construieşte numai prin studiul reacţiilor şi faptelor neuro- fiziologice, respingînd orice inter- pretare şi metodă subiectivă. To- tuşi şi fenomenele subiective exis- tă o.' OBIECTIVARE, act modela- toriu şi transformativ prin care un conţinut subiectiv — imagine, idee, aspiraţie, scop, plan men- tal — este realizat în fapt, este materializat într-un obiect de sine stătător sau exprimat com- portamental, în psihologie, tre- cerea de la fenomenele mentale la comportament şi la produse cu o existenţă obiectivă. OBIECTIVISM, concepţie ce pretinde la realizarea cunoaşterii strict obiectiv fără nici o selecţie, opţiune, valorizare subiectivă. Es- te ceva imposibil şi totodată im- propriu subiectului care cunoaşte din şi în perspectiva transformă- rii lumii. OBIECTIVITATE, proprietatea subiectului cunoscător de a ţine seama, de cccct ce este obiectiv, de a nu diforma realul prin 487 o adaosuri şi modificări arbitrare. Termenul mai semnifică şi ansam- blul lumii obiective. OBIECTUAL, termen introdus de noi ca echivalent al fr. oh- jectite şi a rs. predmetnli. în traducere ad litteram ar fi „lu- cruristic", ceea ce limba noastră nu tolerează. liste o cunoaştere ce se referă concret la anumite obiecte sau lucruri materiale. Ast- fel întotdeauna acţiunea este o. ca şi percepţia, gîndirea, imagi- naţia. Prin o. se caracterizează conţinutul (iar nu forma) acti- vităţii senzoriomotorii şi mentale. OBIECTUL PSIHOLOGIEI, do- meniul de fapte (stări, acţiuni, procese, însuşiri, structuri, com- portamente) ce intră în compe- tenţa psihologiei, de care aceasta se ocupă sau ar trebui să se ocupe; sistemul de cunoştinţe, reprezen- tări, modele descriptive sau con- ceptuale, legi, clasificări şi me- tode, din care constă psihologia şi pe care le extrage din studiul do- meniului său şi le raportează la acesta. Sub această dublă ipos- tază, ontică şi epistemică, se pre- zintă obiectul oricăreiştiinţe. Con- form concepţiei materialist-dialec- tice între epistemic şi ontic se in- stituie progresiv, şi istoriceşte o unitate tot mai accentuată (aşa cum a avut şi are loc evoluţia astronomiei, a ştiinţei despre uni- vers). Şi în gîndirea psihologică a intervenit o apropiere, de pe diverse poziţii şi din diverse un- ghiuri, de ceea ce real şi obiectiv constituie psihismul subiectiv şi comportamental. Originar, psi- hicul a fost înţeles naiv fie ca un homunculus intern, fie ca un su- flu (al respiraţiei), fie ca ceva stră- in de materie şi de corp, ca un principiu al vieţii, ca o forţă supranaturală, de aici pornin i speculaţiile metafizice şi ii. -,i liste. Progresele în elucidarea o,p. au fost strîns legate de prognsrr generale ale ştiinţelor şi de oriei: tarea materialistă. Fără viziunea evoluţionistă, fără ştiinţa debpr. creier şi cea despre societate ar ii fost imposibilă conceperea ştiin- ţifică a O.p. Aceasta pentru c,\ evolutiv şi funcţional psihicul si comportamentul dispun obiectiv de o serie de sub-şi supradetrr- minări ce ţin de competenţa tu- turor ştiinţelor, iar fenomene]! psihocomportamcntale reprezintă efectul suprem al evoluţiei uni- versale, prezintă un maximum de complexitate fiind şi discret;', greu accesibile studiului. în aceste condiţii modalităţile de consti- tuire ale o.p. au fost dependent'' de concepţie şi metologie. Diver- sele curente şi şcoli psihologico reprezintă diverse moduri de formulare a o.p. Sînt formulări unilaterale, polarizate pe un feno- men sau o metodă ce sînt luate ca sistem de referinţă central. Ca toate exagerările şi' ilegitimii" lor generalizări, curentele psi- hologice au pus în evidenţă cîte un fenomen sau relaţie, pe care le-au studiat intensiv şi astfel au adus unele clarificări în res- pectiva zonă a o.p. Au urmat <> scrie de corelaţii şi cointegrări mai ales in ordinea confruntăriieritio a curentelor opuse: asociaţionism şi gestalism, mentalism şi compor- 488 O tamentism, funcţionalism şi fe- nomenologism, psihotehnică şi psi- hologie | comprehensivă, psiholo- gia conştiinţei şi psihologia abi- sala, psihologia individuală şi psi- hologia socială etc. Cele mai im- portante reconstituiri de obiect sînt cele ce privesc reuniunea pro- ceselor subiective, senzoriale şi mintale, cu comportamentul, psi- hologia proceselor cu cea a per- sonalităţii şi de asemenea a psiho- logiei individuale cu psihologia socială. în etapa actuală psiho- logia nu se mai restrînge la feno- menele mintale, interne ci anga- jează şi planul comportamentului extern, între acestea două fiind o interacţiune complexă ce defi- neşte conduita. în consecinţă, o.p. nu'se mai restrînge la ceea ce este subiectiv (şi aceasta rezultă din interiorizări) ci cuprinde şi fap- tele obiective ale conduitei ex- terne şi relaţiilor în care omul este prins. întotdeauna însă fap- tele ce intră în o.p. au o implicaţie sau componentă subiectivă. Ac- ţiunea a devenit fenomenul cen- tral în jurul căruia gravitează preocupările psihologiei. în genere în o.p. se pot distinge două laturi: una de activitate luată în cele mai diverse sensuri şi forme (internă, externă, coordonare de stări, de acte) şi alta de sistem, deci tota- litate organizată prin interacţiuni şi dispoziţii ierarhice, sistem in- formaţional-operaţional dotat cu autoorganizare şi centrareglaj. Nu se poate nici un moment trece peste faptul că, real sau virtual, orice acţiune este o interacţiune cu mediul şi că sistemul psihic uman oricît ar fi de complex este la rîndul său componentă a niacrosistemului natural şi so- ciocultural şi nu poate exist.i. şi funcţiona în afara acestora. Pe aceea o.p. se extinde asupra for- melor de activitate luate ca atare, asupra relaţiilor interumanc şi sociale, asupra grupelor şi colec- tivităţii ş.a.m.d. O.p. poate fi reprezrrrtat printr-o serie de cercuri concentrice, avînd un nu- cleu cu totul specific şi propriu, iar în zonele celelalte, pe măsura îndepărtării de centru, realizînd combinări pluridisciplinare de ti- pul psihofizicii, psihofiziologiei, psiholingvisticii, psihosociologici, psihopedagogiei etc. Alături de sociologie, psihologia este cea mai diferenţiată şi multiramificată ştiinţă. Corespunzător, se definesc o serie de obiecte ale fiecăreia din psihologii (a muncii, educaţiei, sportului, artei, copilului, comer- ţului, reclamei, clinicii medicale etc, etc). Sistemul disciplinelor psihologice se centrează pe psiholo- gia generală ce se ocupă de cate- goriile şi conceptele fundamentale. OBIŞNUINŢĂ, deprindere pro- priomotivatâ ce se impune în conduită în virtutea unei nece- sităţi afective, indiferent de îm- prejurări. 0. presupune implicarea in actul deprinderii sau în rela- ţiile habituale a trebuinţei prac- ticării lor repetate periodic, de unde tendinţa subiectului de a-şi satisface o. spre deosebire de alte deprinderi care nu se activează uecît iu raport cu condiţiile acti- vităţii. Este, de ex. deprinderea 489 o dea scrie în genere şi o. de a scrie ceva zilnic, chiar dacă împreju- rările nu impun aceasta. OBIŞNUIRE, fenomen psiho- fiziologic studiat şi denumit astfel (habituation) de K. Hernandez- Peon (1960) şi care constă în re- ducerea activărilor reticulare ne- specifice în urma prezentării re- petate a stimulului. K. Pribratn explică o. prin impulsuri frena- torii de la cortexul frontal la sistemul reticular. Reflexele de orientare dispar şi se instalează neatenţia sau o stare apropiată de aceasta în care funcţionează precumpănitor automatismul. OBNUBILARE (lat. obnubillata — acoperit cu un nor), tulburare de conştiinţă, stare patologică de .,întunecare a minţii", de înceti- nire sau întrerupere a activităţii normale de cunoaştere, conştiinţa o. fiind ca „acoperită de ceaţă"; este, periodic, frecventată ' de scurte momente de „iluminare". Simptomul exprimă o suferinţă cerebrală fie primară, fie sur- venită în cursul unei alte boli. OBOSEALĂ, stare de slăbi- ciune musculară, nervoasă sau psihică, vizibilă sau interioară, reală sau imaginară, care dimi- nuează capacitatea de muncă a omului. O. este semnalul care anunţă scăderea continuă a ca- pacităţii de muncă. Este asemă- nătoare altor semnale ca foamea, durerea, care alarmează organis- mul încunoştiinţîndu-1 de peri- colul apariţiei unui fenomen pa- tologic. Dar o. nu este o boală, ea nu are decît temporar conse- cinţe asupra organismului. 0. are drept consecinţă imediată slăbirea atenţiei faţă de munca, îndeplinită şi faţă de mediul în- conjurător. Ca urmare, omul pier- de capacitatea de formare a unor noi deprinderi folositoare, iar de- prinderile formate anterior şi de- venite automate intră mai greu în funcţiune. Coordonarea dintre diferite funcţii şi operaţii este perturbată. 0. se manifestă prin încetinirea ritmului de muncă, apariţia mişcărilor suplimentare, inutile. Din punct de vedere su- biectiv, senzaţia de oboseală este mai mult sau mai puţin vagă: o slăbiciune generală, care nu poate fi definită şi localizată, cu o to- nalitate ce variază de Ia senti- mentul nevoii de repaus pînă la stări chinuitoare. 0. reprezintă în esenţă o reacţie a organismului, care la intervenţia sistemului nervos central, prin reacţii de inhibiţie, urmăreşte să permită organismului să se readapteze, să-şi refacă plenitudinea funcţiilor sale. 0. duce la apariţia în centrii nervoşi a unui proces de inhibiţie (oprire sau frînare a activităţii) cu rol de protecţie. Ea are aşadar nu numai rolul de a întrerupe starea de activitate, a unui or- gan, ci şi de a crea condiţiile ne- cesare pentru restabilirea funcţi- ilor sale. Prin inhibiţie, în centrii nervoşi se creează cele mai bune condiţii de restabilire şi reîn- noire a substanţelor cheltuiţi; în timpul efortului. Ca rezultat al acestui repaus, procesele de sinteză încep să predomine faţă de cele de dezagregare, ceea co reprezintă, de fapt, esenţa bio- 4!)0 O chimică, materială a ripitului restabilizator al inhibiţiei tle pro- tecţie. Inhibiţia şi o. sînt legate între ele funcţional. Inhibiţia, este o stare fiziologică care asi- gură protecţia necesară organis- mului, fără de care nu ne putem imagina activitatea centrilor ner- voşi, restabilirea capacităţii lor de'muncă etc. O. însă este aceea care provoacă apariţia inhibiţiei. Felurile oboselii: 1) o. provocată prin solicitarea unilaterală a muş- chilor (o. musculară sau perife- rică); 2) o. provocată prin soli- citarea unilaterală a vederii (o. vizuală); 3) o. provocată de so- licitarea fizică a întregului or- ganism (o. generală); 4) o. pro- vocată de munca intelectuală (0. mintală); 5) o. provocată de solicitarea unilaterală a funcţiilor psihomotorii (o. nervoasă); 6) o. provocată de monotonia mun- cii sau mediului; 7) o. provocată de însumarea unor influenţe ne- favorabile de lungă durată (o. cronică); 8) 0. cauzată de emoţii puternice şi greu de suportat (o. afectivă). Dacă examinăm mai atent această clasificare ve- dem că ea se reduce în fond la două forme de o.: cea muscu- lară şi cea nervoasă, care sînt strîns legate între ele. (Prin o. nervoasă se subînţelege stadiul de cronicizare a o. precum şi o. intelectuală = psihică. Uneori în loc de o. psihică se utilizează termenul de o. intelectuală, pen- tru a preciza natura activităţii care-o provoacă.) Atît diagnosti- carea, cît şi depistarea factorilor generatori ai o. presupun o obser- vare şi o studiere atentă a muncii, iar înlăturarea cauzelor o. im- pune cunoaşterea riguroasă a mo- dului în care diferiţi factori de natură fizică, psihică sau ner- voasă se repercutează asupra potenţialului de muncă al omu- lui. Metodele de evaluare a o. au ca obiectiv atît studierea aspec- telor o. în diferite feluri de soli- citare, cît şi stabilirea unui cri- teriu pentru aprecierea îmbună- tăţirii metodelor şi condiţiilor de lucru. Metodele de investi- gare şi evaluare a o. se împart în două mari categorii: metode indirecte, care caută să evalueze indirect o. şi analiza oscilaţiilor produselor activităţii, şi metodele directe, testele (probele) de o. care utilizează ca indicatori mo- dificările fiziologice şi psihomo- torii cauzate de exercitarea pre- lungită a activităţii. 0. slăbeşte rezistenţa generală a organismu- lui faţă de diferite boli. Acestea apar mai frecvent şi au o evo- luţie mai gravă la omul obosit, datorită afectării capacităţii imu- nobiologice a organismului, adică a posibilităţilor acestuia de a lupta împotriva agenţilor pato- geni. Acumularea de o. zilnică pe o perioadă prelungită duce la instalarea o. cronice. Cînd aceas- ta intervine, atunci senzaţia de oboseală se intensifică, ea apare nu numai seara după lucru, ci şi în timpul lucrului şi chiar înainte de a fi început. Senzaţiile însoţitoare de repugnantă, de dezgust faţă de muncă sînt ade- sea de natură accentuat emoţio- nală. Persoanele în această si- 491 o tuaţie pot manifesta simptome de mare iritabilitate, devin nego- ciabili 1 şi este aproape imposibil să te înţoli gi cu ele, an tendinţa ele a cădea în stări de depresiune, manifestă o nelinişte ncj notifi- cată, au o generală lipsă de orien- tare şi pierd iniţiativa. Pe lingă aceste efecte psihologice, la unele persoane apar adesea stări ge- nerale maladive, cele mai multe însă nespecifice, care sînt de natură psihosomatică: dureri de cap, ameţeli, tulburări cardiace şi respiratorii, tulburări diges- tive, insomnii etc. Pe de altă parte, persoanele care au con- flicte şi dificultăţi de natură psiho- logică sînt în mod special pre- dispuse la o. cronică. Foarte a- desea este imposibil să se separe factorii psihogeni de cauzele ex- terne ale o. De fapt, în o. cro- nică este aproape imposibil să se facă distincţie între cauză şi efect. Atitudinea negativă faţă de profesiune, faţă de superiori sau faţă de locul de muncă poate fi tot 'atît de bine cauza o. cro- nice ca şi efectul ei. Metodele de prevenire a o. sînt: organizarea timpului de lucru şi a duratei perioadei de muncă, prin orga- nizarea pauzelor, prin reparti- zarea judicioasă a muncii în schimburi. Este recomandabil ca muncile mai grele să fie efectuate dimineaţa. De asemenea, tre- buie ţinut seama de ritmul săp- tămînal. Este de dorit ca efor- turile fizice şi intelectuale intense să fie desfăşurate mai ales în a treia, a patra zi după ziua de repaus. Avînd în vedere că pau- zele din timpul muncii trebuie sâ refacă funcţiile organismului şi să întiivie apariţia fenomcnii'ui Vq; fie prin aplicarea succesivă a re- ciprocei acesteia R(p • q) = p • q; C(p • p) = pVq; deci transforma- rea N este echivalentă cu transfor- mările RC etc. OPERAŢIE CONCRETĂ, ac- ţiune transformativă care se a- plică asupra obiectelor (situaţii- lor) reale, spre deosebire de ope- raţia formală sau propriu-zisă, care se aplică unor propoziţii (ipoteze enunţate verbal.) Ca şi operaţiile/onwfl/e sau propriu-zise, o.c. se caracterizează prin apar- tenenţa la anumite structuri tic totalitate (deex. grupările, cores- punzătoare grupului la nivelul operaţiilor formale). Aceste struc- turi sînt inferioare structurii ope- raţiilor mintale, prin aceea că, dacă structura de grup inclu- de ambele forme de reversibi- litate (inversiunea sau negaţia şi reciproca) la nivelul o.c. cele două forme de reversibilitate sînt sepa- rate : negaţia caracterizează gru- pările de clase, reciproca — gru- pările de relaţii. Intrucît, în dez- voltarea psihologică a copilului, perioada, o.c. precede perioada o. ftiiniiilt' se poale presupune eă M mei ura de grup provine din 32* •1!)!) o coordonarea grupărilor, între cele două tipuri de o. existînd o le- gătură evolutivă. OPERAŢIONALISM, concepţie gnoseologica neopozitivistă fun- data de P. Brigdman care afirma că întrucît semnificaţiile ar fi generate de operaţiile intelectu- ale la care se recurge, noţiunile nu pot avea alt conţinut decît cel operaţional. Este o viziune subiectivistă şi antireflectoric. To- tuşi centrarea pe operaţii şi veri- ficarea valorii construcţiilor ope- raţionale a adus unele progrese in metodologia ştiinţelor. OPINIE PUBLICĂ (lat. opi- nan—d. gîndi sau crede), fenomen psihosocial al cărui conţinut este dat de aprecierea generalizată a unei populaţii, de la întreaga so- cietate pînă la grupa de muncă sau clasa şcolară, asupra proble- melor conduitei umane, a vieţii sociale, politice, economice şi culturale. Este o manifestare a conştiinţei sociale. O.p. are o importantă funcţie de sti- mulare şi reglaj social; regle- mentează relaţiile sociale şi con- stituie, mai ales în ţările so- cialiste, un mijloc principal de educaţie socială. în formarea o.p. se îmbină elementele raţionale cu cele emoţionale, astfel îneît can- titatea de informaţie privitoare la fenomenele sociale joacă un rol la fel de important ca şi dispo- ziţiile, resentimentele şi dorin- ţele maselor. O.p., ca stare activă, este manifestarea unui crez, pre- supunind un anume grad de spi- rit militant, determinată fiind de situaţiile sociale specifice, gene- ratoare de multiple trebuinţe si de mijloace diverse de satisface- re a lor. în colectivele de tineri, în şcoli, se pune problema foii mării unei opinii numai pe mă- sura structurării unor colectiva vii, unitar închegate, receptive la tumultul vieţii sociale. Este m - cesară pentru aceasta cunoasie- rca ştiinţifică a vieţii sociale con- crete, specifice fiecărui colectiv de tineri, a fiecărei clase şcolare în parte. Cunoaşterea ştiinţifici a o.p. înseamnă cunoaşterea ei prin cauze şi nu o simplă înregis- trare de păreri, pentru că opinia nu are un caracter întîmplător si nu este, ca în viziunea hegeliană, „contradicţie în sine însăşi"; ca nu este doar manifestarea unor procese superficiale şi efemere, simple riduri pe marea conştiinţei, neputincioase să zdruncine pro- funzimile, cum susţine J. Stoel- zel, ci aşa cum remarca Pleha- nov, o.p. „este supusă unor legi care o formează cu aceeaşi nece- sitate cu care sînt determinate mişcările cereşti." Teoria o.p. este de mare actualitate astăzi la noi, cînd P.C.R. a trasat pedago- gilor, psihologilor şi sociologilor sarcina de a contribui, prin stu- diile lor, la întărirea rolului „for- melor obşteşti de influenţare". OPTIMISM, concepţie despre om, viaţă, societate caracteris- tică claselor sociale revoluţiona- re, care afirmă posibilitatea de- săvîrşirii omului, îmbunătăţire i continuă a condiţiilor de viaţă, progresul social. Marxism-leiiiiii-- mul este singura, concepţie inte- gral o., pentru că este in aceiaşi 500 O timp si militantă: a!irmă şi luptă pentru fericirea colectivă. 0. este s i o trâ:âtură de caracter indi- vidual constind din predispoziţia de a înţelege lumea pe latura ei bună, de a prevedea şi aştepta n iai binele. Opus pesimismului. ORBIRE v. (/1-XLTATK, A.UA- UROZA. ORBUL GĂINILOR v. MCTA- LOPIK. ORGAN, grupare de ţesuturi, care funcţionînd împreună înde- plinesc o anumită funcţie a or- ganismului (v.). în structura unui O. există mai multe tipuri de ţesut dar nu în aceeaşi proporţie, i'ar un anumit ţesut predomină în legătură cu funcţia pe care o îndeplineşte o. respectiv. Funcţia unui o. ' nu poate fi înţeleasă decît pe baza structurii acestuia, după cum structura o. se confor- mează specificităţii sale funcţio- nale. Acesta este principiul uni- tăţii dintre structură şi funcţie şi din acest punct de vedere orice modificare intervenită în struc- tura unui o. atrage după sine modificarea corespunzătoare în funcţia acestuia şi invers. Deşi un o. îndeplineşte o anumită funcţie, el nu poate funcţiona izolat, ci doar în corelaţie cu alte 0., contribuind astfel la îndepli- nirea unei funcţii fundamentale a organului. O asemenea grupare de o. formează un sistem sau un aparat. ORGAN FUNCŢIONAL, con- cept psihofiziologic desemnînd structuri funcţionale dobîndite. în teoria sa asupra dominantei Uhtomski arată că organul are nu numai un înţeles morfologic ci şi psibafuioJogic, de formaţiune di- namică ce funcţionează unitar asemenea unui nrgan. l'avlov ara- tă că fenomenele rellexe comple- xe presupun „reunirea funcţio- nală, prin intermediul unor cone- xiuni bătătorite, a diverse in- stanţe ale sistemului nervos cen- tral". A.X. Leontiev care face din o.f. conceptul central al teoriei sale psihologice, îl caracterizează astfel: „Sînt acele organe care funcţionează ca şi obişnuitele organe morfologice stabile; însă se deosebesc de acestea prin aceea că reprezintă neoformaţiuni ce apar în procesul dezvoltării ontogenetice. Ele (o.f.) reprezintă substratul material al acelor capa- cităţi şi funcţii specifice formate în cursul însuşirii de către om a lumii obiectelor şi relaţiilor create de omenire, a creaţiilor culturii." întrucît procesele şi capacităţile psihice ale omului au o geneză socioculturală, formîn- du-se în ultimii 40 — 50 de mii de ani şi acestea nu au trecut pe sea- ma eredităţii biologice ci se însu- şesc prin organizarea acţiunilor odată cu fiecare generaţie şi fie- care individ, prin o.î. se explică toate construcţiile psihice spe- cific umane. Creierul nu are gra- vate în el capacităţi ci dispune de capacitatea de a forma capaci- tăţi şi aceasta în activitate şi prin preluarea modelelor şi tehni- cilor culturale. Decisivă este ex- perienţa socială şi modul cum ea este asimilată. Dezvoltînd unele idei ale lui L. Vîgotski despre formarea sistemelor funcţionale, 901 o i-'laij'-'i-i^ci u r n i a i ' > < i - ii'Ir- trăsături ale o.l. OL forma- ţiuni dobîudite: 1) prima este unificarea funcţionala, faptul că o.f. constituie sisteme unitare ceea ce face ca odată fixate să pară a fi nemijlocite, fireşti; 2. stabilitatea şi temeinicia fixării lor reflexe (deşi nu sînt stereo- lipc ci blocuri funcţionale, agre- gate în care semnalele sînt împa- chetate împreună cu reacţiile co- respunzătoare, formînd ceea ce azi numim matriţe funcţionale); 3) dispoziţia permanentă spre res- tructurare şi compensaţie şi aceas- ta fără ca o.f. să-şi schimbe iden- titatea; 4) specializarea şi struc- turarea variabilă a o.f.' care le permite acestora să corespun- dă celor mai variate situaţii şi cerinţe; 5) posibilitatea conju- gării sau combinării a diverse o.f. în sisteme mai cuprinză- toare şi aceasta facultativ sau stabil. Comentînd geneza o.f. Le- ontiev arată: „Luarea în stăpî- nire a uneltei constă în aceea că omul însuşeşte operaţiile motorii fixate în ea (în unealtă). Acest proces este totodată şi procesul formării la el a unor noi capaci- tăţi superioare, aşa-numitele func- ţii psihomotorii ce urmează sfe- ra motricitatii... luarea în stăpî- nire a limbii nu este nimic alt- ceva decît însuşirea acelor ope- raţii cu cuvintele ce sînt fixate în ele; este şi însuşirea foneticii verbale ce se produce în proce- sul însuşirii operaţiilor prin care se realizează constant sistemul fonologie obiectiv. Tocmai în cursul acestor procese se formează la om mucţiilc sale articulatorii şi verboauditive, precum şi acei. activitate cerebrală centrală pi- ca re fiziologii o numesc de semna- lizare secundară." ORGANICISM, veche şi erona- tă concepţie asupra societăţii care este asimilată cu un organism şi chiar interpretată biologist. II. Spencer a, încercat o modelare a societăţii după schema şi func- ţiile organismului. Este o orien- tare naturalistă pe care ştiin- ţele sociale o resping. ORGANIGRAMĂ, schemă de organizare a unei unităţi sociale. Această schemă reprezintă gra- fic structura socială oficială sau formală, cuprinzînd nivelurile ierarhice şi toate diviziunile la- terale, de la directorul general pînă la muncitorii angajaţi direct în producţie şi personalul auxi- liar. 0. are la bază un sistem de statute, legi, regulamente şi alte normative. Prin intersecţia o. cu sociograma rezultă structura glo- bal-reală a întreprinderii. O.consti- tuie schema de alcătuire a unui program pentru prelucrarea auto- mată a datelor prin căsuţe repre- zentîndu-se operaţiile şi ordinea de succesiune a acestora. Binois a elaborat în 1949 un test în care erau date multiple raporturi de dependenţă (logică, cronologi- că, funcţională) şi se cerea su- biecţilor să întocmească o o. cuprinzînd toate relaţiile ca şi în structurile organizaţionale. într-o altă variantă se da subiec- ţilor să dubleze o asemenea o. ORGANISM, un sistem com- plex, integrat dinamic deci şi 502 O evolutiv, im tot unitar, un în- treg, format din părţi (organe, a- parate, sisteme) cu funcţii bine definite, fiecare parte fiind in- fluenţată şi influenţînd, la ria- dul ei, pe celelalte, într-un ;inu- me * e l - O. este aşadar alcătuit din receptori, canale de comuni- care, centri şi organe efectorii. Proprietatea esenţială a o. este pe lîngă şi prin conservarea speciei, de a asigura continuitatea mate- riei vii. Prima proprietate, care priveşte conservarea structural- funcţională, se realizează în ge- neral prin metabolism, mijloa- cele de apărare etc, iar cea de-a doua proprietate se realizează prin funcţia de reproducere. Am- bele funcţii sînt de neconceput, în afara triplei corelaţii, nece- sare cu mediul: materială, ener- getică şi informaţională. Dar nu doar mediul constituie această sursă materială, energetică şi in- formaţională, ci şi O. însuşi. Din acest punct de vedere particula- rităţile structural-funcţionale de o. servesc realizării acestei fina- lităţi. Finalitatea o. şi realizarea ei însă nu pot fi concepute decît din punct de vedere al unităţii indestructibile dintre 0. şi me- diu, realizată prin adaptare (aco- modare şi asimilare). Rolul prin- cipal în adaptarea o. uman îl are scoarţa cerebrală, care este organul integrator al o. cu me- diul său de trai. Scoarţa este instanţa unificatoare a coordo- nărilor funcţionale dintre sub- sisteme, realizată pe cale nervoa- să si umorală. ORGANISMIC, calificare aceea ce ţine de o organizare asemenea organismului, cu accentuarea u- nităţii şi a interacţiunilor interne, l'ncori utilizat ca sinonim al sistemicului. în psihologic denu- meşte orientarea psihofiziologicâ globalistă ce nu face distincţie între psihic şi organic, le ia im- preună ca în psihosomatică, după K. Muchielli, „reintegrînd trăitul ca o realitate psihofiziologică". ORGANIZARE, dependenţa oa- recare dintre elementele unui tot (sistem). în sensul cel mai gene- ral o. este relaţionarea unor elemente disparate şi stabilirea unui asemenea ansamblu care să se comporte ca un tot funcţio- nal deci să posede atributele in- tegrativităţii. Termenul de o. nu poate fi abordat şi definit de- cît în raport cu dezorganizarea şi în acest sens opoziţia dialec- tică dintre cei doi termeni este opusă celei de negentropie şi entropie. 0. are la bază legăturile de tip informaţional dintre ele- mentele componente ceea ce con- feră ansamblului o relativă uni- formitate şi stabilitate. Entropia perturbă aceste legături prin fap- tul că le anulează sau le modifică sensul. Orice o. se constituie şi există, trecînd de la o stare la alta prin dezordine întîmplătoare. ORGANIZARE GENITALĂ v. STADIU GENITAL. ORGANIZAŢIE, formă de rea- litate socială care reprezintă un ,,sistem de activitate organizat in jurul unei finalităţi explicit formulate, suficient de diferen- ţiată funcţional, continuul un 503 o subsistem, diferenţiat cu funcţii do organizare, conducere şi coor- donare, antrenînd un număr su- ficient de mare de indivizi" (C. Zamfir, 1974). Nu orice activitate social-umană şi colectivitate re- prezintă o o., ci numai acelea în care participanţii au responsabi- lităţi specifice, sistematic core- late şi sarcini prealabil ordo- nate, în accepţia sa iniţială, de structură socială prin excelenţă formală (mergînd pînă la ultima limită în forma „organizaţiei biro- cratice"), o. reprezintă ceea ce C. H. Cooley (1909) numea „grup secundar", adică un ansamblu de persoane care urmăresc un scop determinat, identic sau comple- mentar, constituite în structuri, funcţionînd după reguli ce-şi pro- pun să ajusteze raporturile ele- mentelor apartenenţe. Teoria o. a manifestat tendinţe reducţio- niste, punînd accentul fie pe lanţul de comandă, specializa- rea funcţiilor, raza de control, în general pe structură, proiec- tînd „organizaţii fără oameni" (cum au făcut Taylor, Fayol, llrwick), fie pe „relaţiile umane", pe satisfacerea nevoilor neofici- ale, personale ale participanţilor, vorbind despre „oameni fără orga- nizaţii" (cum au făcut Likert, Leavitt, Haire, McGregor, Ar- gyris). Teoria o. bazată pe con- cepţia marxist-leninistă, abordea- ză într-o strînsă conexiune cele două categorii de constituenţi ai unei veritabile o.: sistemul de reguli şi norme vizirul atingerea unui scop şi oamenii aflaţi în interacţiune şi diferenţiaţi după locul lor în structura ierarhic- funcţională. De asemenea, se acordă o deosebită atenţie proce- sului de întrepătrundere, de com- pletare reciprocă a o. formale m cea informală (analogă ,,grupu- lui primar" de care vorbea Cu - ley). Dacă latura formală a o. asigură eficienţa tehnică pe li- nia preciziei, rapidităţii, continui- tăţii, controlului, discreţiei şi ren- tabilităţii maxime a invcstiţiil< n . latura informală fereşte pârtii ;- panţii de excesele de exigenţă a!e o. formale, instituie un context de relaţii personale şi de libera comunicare, un limbaj comun şi intenţii comune, dă fiecărui par- ticipant sentimentul locului său într-un ansamblu, măreşte sen timentul „de securitate" al mem- brilor în relaţiile lor oficiale, a- trage îmbinarea progresivă a o. în sistem, ierarhic autoritar (în care puterea, autoritatea, drep- tul la decizie, statutul şi recom- pensele cresc spre vîrful şi scad spre baza piramidei organizaţii)- nale) cu organizarea în sistem participativ, democratic (în care participantul nu mai este un sim- plu executant, ci are acces la decizie, este tratat tot mai mult ca personalitate complexă). Fac- torii determinanţi ai structurii şi funcţionalităţii unei o. sînt: a) ce- rinţele funcţionale sau necesită- ţile care trebuie satisfăcute prin activitatea organizată; b) posi- bilităţile de acţiune existente. Deoarece printre cerinţele func- ţionale ale unei o. sînt prezente şi cele de ordin uman, interesînd pe participanţii înşişi (necesităţi 504 O ele formare şi perfecţionare pro- fesională, culturale, de cooperare şi satisfacţii în muncă etc), iar în cadrul posibilităţilor de acţiune conjugîndu-se mijloacele materi- ale cu cele umane (alcătuind posibilul comportamental-instru- mental" după C. Zamfir, 1972), teoria 0. nu a putut rămîne o teorie exclusiv inginerească şi administrativă, ci s-a afirmat tot mai mult şi ca o teorie psihoso- ciologică, întrucît relaţiile de o. sînt şi relaţii interpersonale şi grupale. ORGANODINAMISM, ansam- blul teoriilor elaborate de P. Janet şi H. Ey, care consideră boala mintală ca manifestări re- gresive, legate de un deficit de energie, el însuşi fiind condi- ţionat de tulburări organice. Deci, din perspectiva acestor teorii bo- lile psihice reprezintă dezorga- nizări la diferite nivele ale vieţii psihice, aceste dezorganizări fi- ind condiţionate de factori orga- nici. Cu alte cuvinte, admiţînd acţiunea determinantă a unei tul- burări cerebrale sau a uneia mai generale, somatice, acestea joa- că un rol important în dinamica structurilor psihice, ca şi în con- stituirea tabloului clinic şi în evoluţia bolii psihice. Dar aceas- tă dinamică îşi pierde sensul dacă se consideră boala psihică doar ca dezorganizare a vieţii psihice, fără a lua în scamă şi o anumită reorganizare a ci însă la un nivel inferior. Din această perspectivă: a) organismul şi organizarea psihică care-i emerge sau i se „suprapune" constituie un construct dinamic şi ierarhi- zat, rezultat al evoluţiei, al ma- turizării şi integrării ierarhice a structurilor diferenţiate a func- ţiilor activităţii nervoase supe- rioare a conştiinţei şi ale perso- nalităţii; 2) boala psihică este un efect al distrofici şi al destruc- turării sau a unei anomalii de dezvoltare a acestui construct; 3) procesele organice constituie un agent al acestui accident evo- lutiv, iar acţiunea lor este de natură negativă sau destructivă; 4) regresia sau nematurizarca unui anumit nivel, constituie boa- la psihică, îi conturează tabloul clinic sub forma unei organizări pozitive (reorganizare). O ase- menea concepţie face neapărat necesară raportarea la concep- tul de „dezvoltare dinamică". H. Ey subliniază: ,,o asemenea con- cepţie 0. nu poate fi decît genetică". ORGOLIU, sentiment, trăsă- tură de caracter care exprimă mîndrie de sine dincolo de limi- tele firescului, un exagerat amor propriu, supraapreciere a propriei valori, interes concentrat exclu- siv la propria persoană în scopul situării ei deasupra altora. O. contrazice modestia, ţinuta de- centă, simţul echilibrului, fiind însoţită de dispreţ faţă de alte persoane. O. este o trăsătură de caracter negativă care nu trebuie să fie confundată cu mîndria pen- tru propriile realizări, cu demni- tatea izvorîtă din conştiinţa pro- priei valori. ORIENTARE COGNITIVĂ, ter- men relativ nou in psihologic, apărut în legătură cu studiul 50P o o ,-i.cţiunii din punctul do vedere al funcţiei. O parte a acţiunii este executivă, o alta orientativă (ori- entează execuţia). Termenul şi-a păstrat, în general, semnificaţia din alte domenii. De ex.: în avia- ţie, orientarea navei este operaţia de determinare a traseului pe care trebuie să-1 urmeze aceasta spre a atinge un ţel stabilit. Se consideră că obiect al psihologiei trebuie să fie mecanismul opera- ţional de orientare a comporta- mentului, singurul în stare să explice particularităţile psihice ale unei specii sau ale unui indi- vid. Forma elementară a o.c este reflexul de orientare (numit şi „reflexul noutăţii" sau „ce se î'ntîmplă", I.P. Pavlov). La ani- malele superioare întîlnim o au- tentică activitate de investigare; la om o activitate de cunoaş- tere organizată după modele soci- ale, şi cu obiecte şi instrumente ale patrimoniului social. Formarea cunoştinţelor şi deprinderilor im- plică' o orientare a individului în domeniul respectiv de obiecte şi sarcini. O.c. apare ca o antici- pare informaţională şi operaţio- nală a oricărei sarcini practice sau intelectuale. Rapiditatea şi calitatea însuşirii cunoştinţelor şi deprinderilor şi a rezolvării pro- blemelor, depinde în primul rînd de organizarea „orientării în ma- terial". Aceasta poate fi de trei feluri : a) incompletă, cînd se pierd din vedere o serie de con- diţii esenţiale pentru execuţie şi trebuie să recurgă la încercări şi erori, ceea ce face subiectul nesi- gur de sine; b) completă, cu pre- figurarea, tuturor condiţiilor şi procedeelor necesare, dar pentru domenii limitate de aplicabili- tate a acţiunii; c) orientare di- sferă largă a acţiunii în baza căreia subiectul îşi construieşte iml< - pendent orientarea concretă in acţiune (P. 1. Galperin). într-o acţiune orientarea poate fi rea- lizată de subiectul însuşi sau poaii- fi primită de la altul. în învăţări o.c. are o mare însemnătate întru cit elevul înţelege, interpretează şi rezolvă, după modul în care evocă preliminar anumite cunoştinţe M reactualizează sau elaborează mij- loacele adecvate realizării sco- pului propus. în aceeaşi ordini' de idei, amintim despre rolul esenţial pe care-1 îndeplineşte „modul de a vedea" sau de a „pune problema" în orice proces de gîndire sau învăţare. Programa ce se introduce într-o maşină automată îndeplineşte rolul de instanţă de orientare. Ea întot- deauna este introdusă de om şi de aceea, oricît de automatizată ar fi maşina, ea rămîne doar un instrument al omului. ORIENTARE PROFESIONA- LĂ, acţiunea de îndrumare a per- soanei 'către o profesiune sau că- tre un grup de profesiuni, în con- formitate cu aptitudinile şi încli- naţiile sale. O.p. tinde să găsească pentru fiecare individ ocupaţia, profesiunea cea mai potrivită. Pe un plan mai larg, o.p. reprezintă o acţiune organizată de repar- tiţie, după criterii obiective, a energiei umane spre diferite sec- toare de activitate socială, iin- zînd ca prin realizarea interesu- lui colectiv sa fie satisfăcuta necesitatea de valorificare a per- soanei, în acest mod, ea contri- buie, pe plan social, la reliza- rea echilibrului dintre cererea şi oferta de potenţial uman, ceea ce înseamnă, pe plan personal, siguranţa drumului ales. O.p. se înscrie, ca preocupare, în ansam- blul acţiunilor organizate de pro- teguire şi realizare a persoanei, intervenind, prin informaţia obiec- tivă pe care o poate oferi, în decizia asupra drumului de ales în viaţă. încercarea de a stabili o concordanţă între posibilităţile tînărului şi solicitările profesio- nale, asigură, pe plan individual, condiţiile unei valorificări spe- cifice. Mult timp, alegerea profe- siunii s-a relizat numai sub in- fluenţa familiei, tînărul învăţînd profesiunea tatălui ^său, cel mult una asemănătoare. în zilele noas- tre O.p. a devenit o preocupare însemnată pe plan internaţional. Fundamentarea o.p. se află în necesitatea unei adaptări cît mai eficace a persoanei la condiţiile muncii profesionale, prin efortul de a i se găsi acesteia o activitate în care realizarea sarcinii să per- mită valorificarea posibilităţilor şi un proces de integrare cît mai complet. Ca tendinţe generale, se remarcă extinderea programu- lui o.p. de la un simplu examen de diagnosticare a aptitudinilor şi înclinaţiilor, la un program de lungă durată, bine organizat în şcoală; de asemenea, orientarea nu se mai face către o singură profe- siune, ci, dată fiind diviziunea profe-jiiuiilor M mobilitatea lor, către un grup de profesiuni; tot- odată se morda impoitanţă nu numai aptitudinilor tinărului, ci şi atitudinilor sale faţă de muncă, faţa de colegi, cu un cuvînt particularităţilor sale caracteriale. Munca de O.p. este legată de reali- tate, de cerinţele social-econo- mice, de aceea, principalii factori antrenaţi în rezolvarea ei trebuie să recunoască solicitările diferi- telor domenii de activitate si nu- mărul de cadre necesare lor. Sar- cina O.p. nu trebuie să se rezume la informarea elevilor asupra pro- fesiunilor cu o răspîndire mai mare în principalele sectoare ale eco- nomiei, ci să ducă la dezvoltarea atitudinii pozitive a acestora faţă de ele, să-i determine să manifeste preocupări legate de profesiunea preferată. Succesul muncii de o.p. este determinat în mare mă- sură de strînsa colaborare a tutu- ror factorilor interesaţi în rezol- varea ei: şcoala, familia, mediul, organizaţiile de tineret, între- prinderile economice, instituţiile etc. Ca principal colaborator al şcolii în munca educativă, deci implicit şi în activitatea de o.p. familiei îi revin sarcini deosebite: educarea unei atitudini juste faţă de muncă, formarea şi dezvolta- rea unor interese multilaterale şi durabile, cunoaşterea, urmărirea şi stimularea. înclinaţiilor şi apti- tudinilor tinerilor. Se remarcă tendinţa de a lega problema o.p. de problema educaţiei în genere, de problema tineretului, de forma- rea lui prin acţiunea exercitată de şcoală. însuşi actul o.p. tre- 50G 507 o o buie să aibă un caracter educativ. Scoală formează, deschid».' pers- pective, dezvoltă şi peri» i tioneazâ ]>• i ••.(iiialit.'itca li]i;'inihii. obiecti- vul final al întregii acţiuni (Ui formare ii reprezintă integrarea, t mărului iu activitatea socială, activitate în care elementul pro- fesional intervine cu o pondere decisivă. Se ridică astfel problema cointeresării şcolii în o.p. , ceea ce reclamă lărgirea orizontului acţiunii pedagogice, în sensul inte- grării acestei acţiuni în dinamica vieţii economice prin preocuparea de a discerne asupra liniilor de perspectivă ale copilului şi tînă- rului, după terminarea şcolii, înlăturarea empirismului prac- ticat în o.p. a devenit necesară datorită implicaţiilor ei social- economice şi a devenit posibilă în urma progresului realizat de ştiinţele care se ocupă de om (medicină, psihologie, pedagogie, sociologie) şi a caracteristicilor contemporane ale cercetării ştiin- ţifice. Epoca în care trăim im- pune o atenţie sporită faţă de tînăra generaţie. în astfel de con- diţii, o.p. urmărind realizarea unei ajustări cît mai perfecte între şcoala sau profesiune şi per- soană, se va sprijini pe o cunoaş- tere obiectivă a caracteristicilor pe care le prezintă şcolile sau profesiunile, pe de o parte, şi copiii, pe de altă parte. Copilul nu poate fi considerat ca o reali- tate definitivă. Mobilitatea sa, caracteristică procesului de creş- tere, permite exercitarea unei acţiuni de formare. De aceea, şcoala are datoria de a descifra atent formele specifice de dez- voltare, iar pe ha/1 acestei < n noaşleri să întp-vadă po-it.ilii ... ţile şi direcţiile de reali;.ire. Ii funcţie de această prevedere, tr<- buie condus întregul proces i|. formare a copilului spre o • i mai deplină realizare a sa. h aceste împrejurări, o.p. se imi- grează, aproape pînă la identih care, în întregul proces inslru-- tiv-educativ al şcolii, asiguri-! tînărului, la absolvire, concomi- tent cu o integrare profesional; optimă şi o integrare în valori!" şi formele de activitate socială Astfel concepută, acţiunea d- orientare nu este rezultatul une-, hotărîri de moment, ci ea repre- zintă, caracteristicile unui pro- ces desfăşurat în timp. ORIENTARE ŞCOLARĂ, ne ţiune de dirijare a copilului spre formele de învăţămînt care-i con- vin şi care sînt conforme dispo- nibilităţilor şi aspiraţiilor sale, în scopul de a-i dezvolta toate posi- bilităţile la maximum. O.ş. vizea- ză asigurarea dezvoltării armo- nioase a personalităţii (în forma- re), ţinînd cont atît de posibilită- ţile şi predispoziţiile individului, cît şi de cerinţele sociale caracte- ristice epocii şi societăţii date. Modul în care se rclizează o.ş. acţionează nu doar la intran-a în şcoală a copilului ci în toal-- etapele şcolarizării, premergîu.! şi asigurînd o eficientă integrai-• în viaţa social-economică. l'ria complexitatea şi dimensiona'i • taica ei, o.ş. asigură o bază favo- rabilă orientării profesionale, (v.), care de fapt o continuă. Prima intervenţie de dirijare şi consilie- re, se face în perioada preşcolară. Intervenţia de dirijare este în acelaşi timp şi o operaţie de supli- mentare a instruirii şi educaţiei. La sfîrşitul celui do al doilea ciclu şcolar are loc o.ş. mai com- plexă însoţită de forme de selecţie în şcolile din ciclul liceal. Pentru accesul în învăţămîntul superior exigenţele devin şi mai complexe şi mai diferenţiate. O.ş. are impor- tanţă foarte mare şi constituie un instrument socio-pedagogicşi eco- nomic foarte important al societă- ţii moderne. Pentru o eficienţă a o.ş. se organizează reţele de labo- ratoare iar concomitent există emi- siuni speciale de T.V., radio, asigu- rînd o largă propagandă în direc- ţia orientării opiniei publice. La noi în ţară o importantă atenţie a acordat problemelor de o.ş. I. Holban, U, Şchiopu, P. Constan- tinescu, C. Zahirnic şi Al. Cazan- ORIQINALITATE, definită prin noutate şi raritate, presupune o interpretare şi exprimare per- sonală a lucrurilor, situaţiilor co- mune. A. Koestler deosebeşte o. de obişnuit prin 3 criterii: a) nivelul de conştiinţă cu care este condusă o activitate; b) tipul de îndrumare în care se încrede subiectul (unul personal sau unul cunoscut); c) na- tura obstacolului care trebuie depăşit. F. Barron în aprecierea o. a stabilit un criteriu dual: răspunsul trebuie: 1) să aibă un anumit grad de neobişnuit in cadrul în care a fost elaborat; 2) să fie adoptat la realitate (eli- minîndu-se astfel răspunsurile foarte neobişnuite provenite din nesiguranţă sau confuzie). Reiese caracterul relativ al o. Gradul fie o. se măsoară prin distanţa faţă de cunoscut şi comun iu condiţiile unei perspective croi- toare. 0. căutată, artificială de comportare, limbaj, vestimenta- ţie etc. este opusul o. creatoare. în acest sens Ralea nota, că nici un mare om pornind de la Leonardo da Vinci nu a fost un ,,original", adică un snob, extra- vagant, persoană ce caută să iasă în evidenţă cu mijloace ieftine, de formă. Este veritabilă o. de fond, care se reuneşte cu natura- leţea (B. Ananiev) şi este potri- vită oricăror convenţionalisme şi stridenţe. F. Barron' a găsit că o. e habituală în cazul persoane- lor creative.Ipotetic, el a determi- nat următoarele elemente de o.: existenţa unei experienţe foarte vaste şi a unei atitudini foarte generale în faţa acesteia; com- plexitate de vederi; independenţă în raţionament; nonconformisni; preferinţa pentru desen com- plex şi asimetric, liniar;prezenţa unor sisteme perceptive caracte- rizate prin bogăţie şi prin inte- grarea cît mai multor elemente în cîmpul perceptiv; tip plastic de organizare a activităţii; o înaltă capacitate de generalizare; siguranţă de sine, autoritate. 0RT0DR0M, caracteristică a influxului nervos ce se propagă normal în sens aferent sau ele- rent, spre deosebire de antidfoiu ce se propagă invers, de ex. in loc de aferent, eferent şi aceasta in 508 509 o DICŢIONARELE ALBATROS mod experimental, prin aplicarea unei stimulaţii electrice. ORTOFONIE, vorbire corect coordonată. Specialiştii care-i în- vaţă să vorbească pe copiii surzi sînt denumiţi ortofonişti. ORTOPSIHOLOGIE, disciplină psihoeducativă ce-şi propune co- rectarea sau îndreptarea spre sco- puri definite şi practice a gîn- tlirii şi activităţii. Ortopsihope- dia se ocupă de dirijarea şi corec- tarea dezvoltării capacităţilor inte- lectuale la copii. OSCILOGRAF, aparat ce dă posibilitatea de înregistrare a impulsurilor electrice scăzute, prin deplasarea unui flux de electroni într-un cîmp magnetic pe un ecran (osciloscop). Această posi- bilitate este pusă în valoare în înregistrarea proceselor neuroelec- trice. OSCILOGRAFIERE, în studiul muncii productive, metodă de înregistrare a structurii procesului studiat, a succesiunii şi modului de executare a părţilor mecanice si manual-mecanice ale operaţiei. Acestea se percep automat, fără a fi necesară participarea directă a obsevatorului. înregistrarea pro- cesului de muncă se realizează pe baza transformării deplasărilor părţilor din maşina-unealtă (ro- taţia axului, deplasarea cărucioru- lui strungului etc), în variaţii ale intensităţii electrice, cu ajutorul unui sistem de emiţători montaţi pe maşina-unealtă şi puşi în legă- tură cu oscilograful. Analiza cle- mentelor procesului de muncă, fixat în mod automat cu ajutorul oscilografului sub formă de gra- fic-osciligramă, permite să se obţi- nă date obiective asupra mai mul- tor elemente de bază şi auxiliare ale operaţiei, şi desfăşurării lor în timp şi spaţiu. Dingraficele-osci- logramă se determină direct struc- tura şi succesiunea de executare a elementelor operaţiei, valorile efec- tive ale timpului de funcţionare utilă şi în gol, direcţiile de depla- sare ale părţilor maşinii-unelte (cărucior, sanie etc), numărul de rotaţii ale axului pe minut. P PALEOCORTEX, ansamblu de zone de la baza emisferelor cere- brale, în care intră: supraorbi- tala lobului frontal, extremitatea anterioară a lobului temporal, partea anterioară a circumvoluţiu- nii cingulare, zonahipocampică, lo- bul piriform, nucleii amigdalienişi cornul lui Amon (porţiune veche a hipocampului). Aceste zone for- mează împreună creierul visceral sau rinencefalul, care este conside- rat ca nivel superior de integrare a funcţiilor vegetative ale organis- mului. Din punct de vedere func- ţional, p. reprezintă un centru de poliintegrare, ponderea revenind integrării funcţiilor şi comporta- mentelor primare, vegetative, iar prin conexiunile realizate cu neo- cortexul, participă la reglarea comportamentului de ansamblu. P. participă în primul rind la reglajul comportamentului ali- mentar şi lezarea diferitelor zone de la acest nivel, ca si stimularea lor electrică provoacă •fenomene de hipo- şi afagie sau dimpotrivă de hiperfagie. Rinencefalul (sau p.) reprezintă de asemenea meca- nismul tipic de integrare a sexua- lităţii, subordonînd şi activitatea centrilor hipotalamiei. P. participă la reglarea stărilor posturale şi a reflexelor motorii legate de reali- zarea reflexului alimentar (miş- cări de apucare, masticaţie, deglu- tiţie). împreună cu sistemul re- ticulat ascendent, p. participă la reglarea stării de veghe, expe- diind neocortexului influxuri de tip tonifiant. PALILALIE, vorbire repetată involuntar şi inutil; acelaşi cuvînt sau frază este repetată de mai multe ori în şir. PALLIUM v. SCOARŢĂ CE- REBRALĂ PALPEBRAL, calificarea refle- xului de clipire ce se declanşează necondiţionat la lumini şi sunete puternice, şi poate fi condiţionat, 511 constituind un mijloc foarte rfiai- !_>.• de cercetare ni'urofi.'iul•J'-'.'^-J. îiii.l'u5f-bi Ia copilul mie ( K a . a l - I.in, I . Şi hiopu). PANALG1E, simptom rl.- durere generalizată şi difuză ce apare ÎJI afecţiuni psihice, nevroză aste- nică, isterie, arterioscleroză ş.a. PANICĂ, reacţie afectivă, indi- viduali sau colectivă, de frică alarmantă caracterizată prin dez- organizări ale conduitei, pierde- rea autocontrolului, de unde şi dispoziţia spre acte impulsive şi iraţionale. PANPSIHISM (gr. pan - tot, pretutindeni, psyche — suflet, spirit), doctrină fundată de Flour- noy şi cu puncte de sprijin în •filosofia kantiană privind lucrul în sine. Conform p. nu numai oi'ga- nismele ca atare, dar şi corpurile materiei anorganice ar dispune tic psihic, sensibilitate, gîndire, voinţă şi eventual de un centru analogic si'.ternului nervos. PANTOMIMĂ, ansamblul miş- cărilor expresive ale corpului şi îndeosebi ale membrelor. (Arta de a exprima idei şi sentimente prin mimică şi gesturi). PARABIOZĂ/stare a unui seg- ment sau instanţe nervoase carac- terizată prin inerţie (scăderea labilităţii) şi încălcarea legii co- respondenţelor dintre mărimea stimulului şi mărimea excitaţiei (există o serie de faze intermediare în sens egalitar), paradoxal — cînd excitaţii slabe dau răspun- suri puternice şi tiltra paradox al — cînd excitanţi pozitivi dau reacţii negative şi invers (N. Vve- denski). PARACUZIE, simptom de per- opţk- auditivă denatiiiatâ uu,.u d • l'/iurii rde analizatorul:!!. PARADIGMATIC, o •< a ce ţi de urbanizarea după anumite in". dele ale frazelor discursului si cl>- tipul de modulare prin declinai"', conjugări, acorduri ete. R. Ja cobson spune că deosebirea dinii; sintagmatic şi p. este asemeni i celei dintre metonimie şi mei,. fora. Paradigma este, în lingvis- tica matematică şi alte disciplina formale, un enunţ de tip axioma- tic şi operaţional ce este luat ca bază în elaborarea ştiinţi'ică. PARADOX (gr. păta — contra, doxa — opinie), enunţ demonstra- bil dar contradictoriu, constînu în susţinerea concomitentă ci adevărată a unei judecăţi şi a alteia diametral opuse; ceea ce este pe lîngă sau contra opiniilor generale şi chiar a unor adevăruri prestabilite; p. nu se bazează pe o amplă şi completă demonstraţie, ci se exprimă succint, frapant, deseori strălucitor. Deseori intrigă spiritele conservatoare pentru că, aşa cum menţionează A. Lalande, adevărurile nu sînt de la început verosimile. Nefiind neapărat un simplu joc de cuvinte, o specu- laţie gratuită, după cum o dove- deşte istoria cunoaşterii, unele p. au devenit adevăruri unanim ac- ceptate, în logică se disting două tipuri mai importante de p. Pri- mul, numit şi antinomie, semantică, apare prin identificarea ilicită a sensurilor unor enunţuri diferite ca nivel de generalitate şi a lim- bajului în care sînt formulate (unele sînt la nivelul limbaj ului- obiert, altele la nivelul metalim- bajului). Ce! de-al doilea, p. for- mal, se construieşte prin ducerea la limită a semnificaţiei unor noţiuni şi prin absolutizarea aces- tor limite. Primul tip poate fi evitat prin distincţia riguroasă între nivelele de generalităţi, iar al doilea, prin tratarea formei în strînsă legătură cu conţinutul. PARAFRENIE, delir'cronic ex- trem de intens şi fantastic, impli- cînd grave devieri de la interpre- tarea adecvată a realităţii- E. Kra- epelin, în 1903, desemnează sub această denumire o entitate no- sologică presupunînd deliruri cro- nice endogene cu o deteriorare intelectuală şi afectivă foarte slabă. El stabileşte 4 forme: 1) p. sistematică, constînd în delir de persecuţie progresiv cu idei de grandoare şi halucinaţii ce o disting de paranoia; 2) p. expan- sivă, asemănătoare stărilor ma- niacale prin exaltarea şi delirul său bogat cu teme megalomaniace, erotice şi mistice; 3) p. confahula- torie, caracterizată de povestiri imaginare permanent îmbogăţite dar fără halucinaţii; 4) p. fantas- tică, presupunînd idei delirante extravagante, incoerente şi halu- cinaţii multiple, în afara cărora, însă, bolnavul rămîne perfect lucid. PARAKINEZIE, mişcare sau ansamblu de mişcări parazitare care deformează, încarcă sau în- locuiesc mişcările normale. P. este frecventă mai ales în sin- dromul citotonic şi în anumite stări nevropatice şi demenţiale. PARALAXĂ, unghi între tin pnnc.1 di- spaţiu si o imie de bazi, care este reprezentată în psihofi- ziologie prin distanţa intcroculară sau interauriculară. Mişcările rripului modifică p. sub care este interceptată o sursă luminoasă sau auditivă. PARALELISM PSIHOFIZIC, principiu introdus în psihologia secoluiui al XlX-lea de M. Weber odată cu lucrarea sa experimen- tală asupra relaţiilor dintre mă- rimile fizice şi cele psihice (1834 i. A fost dezvoltat de T. Fechner, H. Helmholtz, J. Miiller, \Y. Wundt. P.p. este tributar dua- lismului cartezian şi epistemo- logiei kantiene, şi conţine remi- niscenţe ocazional iste. Deşi ex- perimentele dovedeau corespon- denţa dintre intensitatea stimu- laţiilor fizice şi cea a senzaţiilor, cercetătorii, gîndind în spirit dua- list, susţin autonomia psihicului în raport cu fizicul şi neagă exis- tenţa unor relaţii de determinare de la fizic spre psihic, considerînd între ele numai o enigmatică po- trivire. P.p. şi-a pierdut din credit odată ce prin cercetările lui I. Secenov, Donders, Ch. Richet, Pavlov, Ch. Sherrington ş.a. s-au elucidat interdependenţele din veriga centrală (creierul) afir- mîudu-se unitatea dintre siste- mul nervos şi psihic. Astfel în- chegîndu-se continuitatea fizic- nervos-psihic, se evoluează, cum arată Iaroşevski, spre interpre- tarea deterministă a unităţii psi- hofizice. Este însă necesar ca determinismul să nu fie con- ceput univoc-mecanicist, să se 512 513 33 ~ Dicţionar de psihologie Imit scama de s;pti. iţit U jteale.utlor neurofuiolo^u.e şi ;i celor pi iu care se realizează reflectare;! su- biectivă (S. Rubinstein) şi de a.-iiririiea să s • aibă in vedrre in- iluenţa recurenta a p»ihiiului asu- pra neurodinamicii şi comporta- mentului, inclusiv asupra orga- nelor interne, evidenţiiruîu-se iune- ţia autoreglatorie a psihicului. PARALIZIE, disfuncţie mus- culară, incapacitatea muşchilor de a se contracta, în urma pertur- bării inervaţiei, a disocierii din- tre aferentaţie şi eferentaţie. Poa- te fi organică, periferică (atonică, atrofică), centrală (spastică., în cazul lezării fascicolului pirami- dal) dar şi histeroidalâ sau emo- ţională, de natură psihogenă. V. Behtcrev a dovedit că o serie de forme ale p. sînt cauzate de între- ruperea impulsurilor aferente de la muşchi, de desensibilizarea aces- tora, ceea ce face imposibilă în- chegarea reacţiilor circulare. în consecinţă, s-a elaborat terapia, de restabilire a aferentaţiei prin masaje, mişcări ale membrului imobilizat, stimulaţii tactile şi electrice. PARAMETRU (gr. para - de-a lungul, metron — măsură), în ma- tematică, cantitate ce face parte dintr-o ecuaţie a unei suprafeţe sau curbe şi a cărei variaţie determină variaţii în valoarea ecuaţiei; prin extensie orice însuşire, indicator, variabilă ce poate fi măsurată sau trebuie să fie luată în consideraţie în caracterizarea unui sistem. Sînt p. evidenţi şi alţii ascunşi la care se ajunge indirect, deductiv. PARAMIMIE, formă - meostazia umorală a calciuli'i (Ca) şi fosforului. Glandele p. sînt singurele glande endocrine care nu sînt influenţate de hipo- fiză. Reglarea secreţiei parathor- monului este făcută pe cale umo- rală. Concentraţia de calciu din sînge influenţează pozitiv sau negativ secreţia p. în reglarea se- creţiei p. participă şi centrii vege- tativi din hipotalamus, centri ca- re stau sub influenţa scoarţei ce- rebrale. Deci reglarea secreţiei p. este făcută şi pe cale nervoasă (Gr. Benetato). Hipoactivitateu p. (hipoparatiroidismul) are ca efecte tulburări musculare gra- ve, cunoscute sub denumirea de: „tetanie paratireotrivă", de ase- menea, şi alte tulburări motorii caracterizate prin contracţii con- vulsive ale muşchilor (datorită hiperexcitabili taţii neuromuscu- lare, ca urmare a lipsei de calciu). Pe lingă aceste tulburări, apar şi tulburări senzitive, viscerale, tro- fice şi nervoase. Bolnavii sînt în general irascibili şi violenţi, pu- ţind prezenta uneori halucinaţii si confuzii mintale. 516 PARAZITISM, în biologie, de- semneay.â modul de viaţă al unui organism care se hrăneşte de la alte organisme. P. social, prin analogie, exprimă însuşirea celor necesare vieţii din produsele muncii altora. Se vorbeşte de p. social al unor clase sau al unor indivizi. Deşi societatea socialistă a înlăturat baza economico-so- cială generatoare a p., ca fenomen individual p. mai poate fi încă întîlnit. Educaţia prin şi pentru muncă vizează tocmai eradicarea p. social. PAREIDOLIE, iluzie vizuală în care percepţia se desfăşoară cu un mare grad de bogăţie şi vivacitate datorită unei forţe imaginative deosebite a persoanei în cauză. Astfel, în desenele ano- dine ale unui plafon sau covor sau ale unei planşe Rorschach, cei în cauză pot percepe figuri inedite, deseori fantastice. PARESTEZIE, sensibilitate a- normală, percepţie care apare inadecvat unui stimul obiectiv sau în absenţa lor în mod halu- cinatoriu, în formă de arsuri, în- ţepături, furnicături etc. Este o denaturare a esteziei, excluzîn- du-se deci hipo- si hiperesteziile. PARKINSONISM (BOALA LUI PARKINSON), entitate anato- mo-clinică, descrisă în 1817 de către James Parkinson, sub denu- mirea de „paralizie agitantă", ca- racterizată prin apariţia în a doua jumătate a vieţii şi evoluţie lent progresivă. Debutul boiii este insidios, marcat de dureri nesistematizate, oboseală rapidă, scăderea randamentului. Apariţia 1''em urât urii, deşi rararieri-tieă, poate fi tardivă sau (Iu.ir :ă lip- M-ască.. Ceea te canutorizra/.ă p. însă este hipokinezia, modifica- rea tonusului postural şi tremol. Hipokinezia, caracterizată prin sărăcia şi lentoarea mişeăril-ir (bradikinezie) este un senin fun- damenta! şi' precoce în tabloul clinic. Tonusul postural este no- tabil modificat în sensul unei ati- tudini generale în fiexie. Bolna- vul este fixat în această atitudi- ne anormală, pe care o păstrează în toate activităţile, mai ales în mers. Aceasta tendinţă persistă chiar şi în decubitul dorsal („per- nă psihică"). Tremurătura/ fără a fi constantă, se observă în peste 80% din cazuri, este o tremură- tură de repaus ce apare doar la un anumit grad de relaxare mus- culară şi dispare în timpul mişcă- rilor voluntare. Astfel, se deose- beşte net de tremurul intenţional şi de tremurătura de atitudine. în aceasta boală nu se constată tul- burări de sensibilitate obiectivă, însă tulburările de sensibilitate subiectivă sînt destul de frecvente. PARTICIPARE, implicarea u- nui individ într-o acţiune oare- care; credinţă difuză a copilului egocentric, constînd, după Pia- get, în conceperea unor legături insesizabile dar reale între pro- pria persoană şi obiectele din reali- tatea exterioară, astfel, copiii au credinţa, datorită iluziei bine- cunoscute, că aştrii (luna, soa- rele) „ne urmează", adică efec- tuează aceleaşi deplasări şi sta- ţionări pe care le efectuează su- biectul, în virtutea faptului că 517 p snitctn lf^.iil prin iiiş<<' !<•;;.Uui i ir!\:?;ibile, alcătuind .iMff'1 mi t<>L. P. cile in legătură, cu corilo- pirea într-un singur tot a feno- menelor obiective şi subiective, care caracterizează egocentris- mul: artificialismul şi animismul copilului nu sînt astfel decît două forme de sistematizare mai ac- centuată a p., care are un carac- ter mai difuz şi se prezintă mai curînd sub forma unui sentiment decît al unei concepţii (credinţe propriu-zise). Termenul este îm- prumutat de Piaget de la Levy- Briihl, care susţine existenţa unor astfel de fenomene în gîndirea pre- logicâ a primitivilor. PARTICULAR, PARTICULA- RITATE (derivat de la lat. pars, parte, particula — părtici- că), ceea ce este sau ţine de parte, de caz concret, de individuali- tăţi, de laturi determinate ale lealităţii, opunîndu-se atît între- gului (ca parte) cît şi generalului, ca avînd însuşiri specifice, apro- piate de singular şi neintegrate în general. Uneori se dă p. sens de individual-singular. în uza- jul epistemologiei însă p. este o treaptă intermediară între ge- neral şi singular şi o sinteză a acestora. P. exprimă mai concret generalul şi reţine unele însuşiri comune ale obiectelor singulare. Deci p. este un model semiabstract, semiconcret, avînd valoare de categorial restrîns, de general intermediar, de tipic. „Cunoaşte- rea este ridicarea de la singular prin particular la general şi înţe- legerea singularului în lumina ge- neralului şi a particularului" (Mic dicţionar filuz"fi ( "). \stfcl p'-ilm- logia se centrează .isupia niod.ih- laţilor p. ale activităţii psihice (stadii genetice, procese, subpro- ce.ii 1 , modalităţi specializate ale gindirii, memoriei, imaginaţiei, afectivităţii) pentru ca în fina!. să construiască modelul general al conduitei individuale şi de grup. Cînd modelul p. este consi- derat ca atare el se defineşte ca particularitate. în psihologie particularităţile psihice sînt cer- cetate, după H. Eysenck, la ni- velul trăsăturilor şi al tipurilor şi sînt modelate categorial de psi- hologia persoanei, şi diferenţial (după gradaţii, variaţii calita- tive şi structurale) de psihologia diferenţială. PASEISM (fr. passd, trecut), orientare exagerată spre trecut şi idealizarea lui, însoţită uneori de nesocotirea prezentului şi do lipsa de preocupare pentru vii- tor. In caracterologie, p. se cali- fică prin secundaritate. Luat ca o concepţie, p. propagă conser- vatorismul sau cere întoarcerea la moduri de viaţă revolute. PASIUNE, sentiment deosebit de puternic şi de activ care îl stăpîneşte pe om şi-1 angajează nestăvilit, într-o anumită direc- ţie. Omul stăpînit de o p. îşi mobilizează toate energiile şi de- monstrează o neobişnuită tena- citate în promovarea acestora. Practic p. îl împinge pe om spre obiectul ei. Există p. creatoare, nobile, de o înaltă valoare morală, acestora li se potriveşte dictonul; 518 „nimic mare {ară o ninre pasiuni.-.". Există insa şi p. distvuctivc, înjo- sitoare, maladive, numite patimi sau vicii. Despre acestea Kpietet spune: „pune fiîti patimilor piuă nii-ţi P u n °' (> l' c ' PASIV, PASIVITATE (lat. pas- sirus, de li pali — a suferi sau su- porta), cel ce suferă acţiunea fără a reacţiona; opus activului, cel ce nu întreprinde acţiuni, rămîue imobil, în aceeaşi stare. Prin pasi- vitate se califică starea sau carac- terul celui ce este p. înclinaţia spre a fi p. este denumită pasi- vism, întotdeauna pasivitatea este relativă in sensul că nu exclude cu totul acţiunea ci o implică la un nivel minor, de ex. contemplare p., activitate p, etc. PATERNALISM, înclinare exce- sivă de protejare şi tutelare, chiar ţinere în subordonare totală a copiilor şi tinerilor de pe poziţii reale sau asumate de pater, ceea ce reduce sau suprimă independen- ţa tinerilor şi posibilităţile lor de dezvoltare adultă în condiţiile unor experienţe autentice şi a deplinelor responsabilităţi. PATETIC, ceea, ce provoacă impresii şi emoţii puternice şi, în genere, produce zguduiri spi- rituale. După Schiller esteticul implică jocul şi sfera p. A mani- festa patos înseamnă a demonstra stări emotive ce sînt contagioa- se şi se impun altora, uneori şi prin intenţia celui cuprins de patos. Patetismul este înclinaţia spre stări emoţionale accentuate, spre o sensibilii.ile (•<• se vre;i propagată la, alţii. Iu arta, si sti- bil (io conduită contemporană se (iiiiivâ un patos moderat, exagerările, p. fiind socotite ca di-MI.uite şi uneori fiind acuzate de fals, de mascare printr-o em- fază de circumstanţă. PATIMĂ, echivalent uzual al pasiunii ca sentiment foarte pu- ternic şi copleşitor, semnifică ra- reori si numai metaforic pasiunea pozitivă., creatoare şi se rezervă precumpănitor pentru denumi- rea pasiunilor negative cu efect distructiv pentru persoana pro- prie şi ambianţa imediată. Are deci un sens apropiat de cel al viciului. Este pătimaş cel „orbit de patimă", deci necritic, subiectiv dar energic, stăruitor, aproape im- posibil de despărţit de obiectul p. sale. PATOLOGIE, ramură a ştiin- ţei medicale consacrată descrierii maladiilor şi terapiei lor. Se poate împărţi tradiţional, în externă, îu care bolile somatice pot fi tra- tate direct instrumental prin in- tervenţii chirurgicale (tipice sînt fracturile, hemoragiile traumati- ce ctc.) şi p. internă sau medica- lă: 1) p. organelor şi a aparatelor vitale privind medicina internă cu toată gama ei de specializări (cardiologie, gastroenterologie, endocrinologie etc.); 2) p. funcţii- lor instrumentale ale vieţii de relaţie: neurologia; 3) p. funcţii- lor mentale: psihiatria. Asocierea patologici funcţiilor instrumen- tale cu p. integrării psihice con- duce la neuropsihiatrie sau simpto- luC',ii\ împărţirea citată mai sus este nesătisfăcătoare (aslă/i, de 610 resortul chirurgiei sînt multe afecţiuni ale orcanelor interne si chiar unele dereglări neuropsi- hice). PATOPSIHOLOGIE v. PSIHO- PATOLOGIE PATRIOTISM, izvorit clin rea- litatea hipercomplexă şi firească a patriei, reprezintă un sistem de ilăsaturi şi fapte socioumane care aparţin atît. existenţei cît şi conştiinţei, ideologici, culturii, — atît'fiinţei cît şi esenţei ei umane. Sub raport psihologic, p. este o realitate tot aşa de necesară obiec- tiv ca şi filiaţia, limba maternă, adaptarea la mediul sociocultu- ral concret şi integrarea în acesta, elaborarea personalităţii şi con- ştiinţei axiologice prin modela- rea social-istorică şi într-o formă inevitabil particulară întrucît o- mul este o existenţă concretă, nu există în plan abstract şi fictiv, el se integrează social. în ordinea spirituală, p. constă pe de o parte in factura sau particularizarea stilistică a vieţii psihice (de la modele perceptive condiţionate geografic şi cultural, pînă la struc- tura limbii şi determinările valo- rice ale sentimentelor şi scopuri- lor), pe de alta, în virtutea senti- mentului apartenenţei şi impli- cării în realităţile patriei, constă, esenţial, în solidarizarea pînă la identificarea cu patria, cu fiin- ţarea şi dezvoltarea ei superioară. Apartenenţa este obiectivă, a-ţi ,,aiege" o altă patrie este tot aşa de absurd cum ar fi să-ţi declari o altă mamă — spunea N. Ioi^.i. Solidaritatea patriotică, partici- parea, la vi,iţa patriei şi identui- carea cu interesele ci superioare, angajarea în lupta pentru apă rarca patriei şi în efortul continuu şi neprecupeţit de muncă con- structivă defineşte conduita pa- triotică sub raportul valori 1 ., i politico-morale. Conştiinţa pati i'. tică, reflectînd existenţa social.', este refractară faţă de exclusivi., mul de clasă exploatatoare şi s> referă, în spirit umanist, l.i. iul' - rescle de viaţă a întregului po- por. Superioritatea p. socialist ca p. autentic şi integral constă î;i caracterul său revolut-'onar, în uru- talea po'nlico-riorală a poporul'.!-, în cultivarea valorilor naţiunii in condiţiile respectului fală de alte naţiuni, iu caracterul său conslvuc tiv şi creator. P. socialist, legat cu fermitate de criteriul spaţial, al teritorialităţii, este centrat pe factorul uman, pe condiţiile de existenţă şi progres al poporului. De aceea toate cele trei dimensiuni ale timpului istoric întreţin con- ştiinţa, sentimentele şi conduita patriotică. Ne referim la trecu- tul istoric cu care ne aflăm în continuitate discontinuă, care este izvor de forţă şi învăţăminte, la prezent ca etapă de dezvoltare în care se investesc energiile creatoare ale poporului relevînd „pe viu" problematica progresu- lui şi condiţiile efortului eficient (p. socialist reclamă eroism coti diaii) şi la viitorul istoric, ca izvor viguros şi specific al p. socialist în care se proiectează, cu titlu de însufleţitoarc certitudini, planuri şi imagini ale unor mari realizări între p. socialist şi partinitate comunistă c>te o necesara iutei- 520 condiţionare. Reprezentînd prin- cipala forţă motrice a dezvoltării sociale p. socialist este în acelaşi timp principala forţă în edifica- rea şi afirmarea personalităţii. încercarea de a abdica de la p. este un fenomen de patologie psihosocială ce se soldează cu înstrăinarea spirituală şi eu simp- tome de dezumanizare. PATTERN, termen uzual în psihologia americană, dcsemnînd un prototip, un model funcţional, o structură sau formă de organi- zare generală, considerată în ceea ce are ea definitoriu, ca o constela- ţie de raporturi fără a se face re- ferinţă la conţinut. Formă carac- teristică a activităţii, într-o anu- mită măsură stereo tipizată. PĂRINŢI (in sens restrîns), tatăl şi mama. în sens general, strămoşi, întreaga linie de as- cendenţi din acelaşi sînge. Relaţia între p. şi copii este de mare im- portanţă în dezvoltarea persona- lităţii. Această relaţie nu se mai concepe astăzi sub forma autori- tăţii absolute, ci constituie o reţea de interacţiuni psihologi- ce, în care dialogul continuu constituie soluţia optimă. Un ma- re număr de copii inadaptaţi şi cu alterări ale personalităţii sînt determinaţi de greşita educaţie, de relaţii inadecvate cu familia. As- tăzi se vorbeşte tot mai mult de profesiunea de părinte, în sensul învăţării unui comportament adecvat în relaţiile cu copiii. •PEDAGOGIE (gr. pais, paidos — copil, agein — a educa), cer- cetarea şi aplicai ea celor mai bune metode de educare a copiilor, tineretului şi adultului. Este ştiin- ţă şi artă in acelaşi timp. Se pre- zintă ca ştiinţă prin cercetările pe care le efectuează în colaborare cu celelalte ştiinţe (biologie, psi- hologie, sociologie etc), apare ca artă prin aplicarea adevărurilor descoperite. Se cunosc astăzi o serie de împărţiri ale p. în funcţie de diferite criterii: p. generală incluzînd toate teoriile privitoare la educare şi instruire; p. experi- mentală, abordarea într-un plan al încercărilor şi controlului sis- tematic şi ştiinţific a diferitelor metode formale şi informalc de formare a omului prin părăsirea planului empiric în care argumen- tele au putut fi adesea selecţio- nate subiectiv şi la întîmpiare; p. specială, care se ocupă de dife- ritele categorii de inadaptaţi (pe- dagogia pentru deiicienţii senzo- riali şi motorii; p. pentru defici- enţii mintali, pentru copii cu di- ferite deficienţe specifice ca dis- lexie, disgrafie etc). Din punct de vedere al subiecţilor cu care operează, cunoaştem o p. a copilu- lui, a adolescentului, a tineretului, a adultului. în ultimele decenii se afirmă din ce în ce mai mult p. socială, care se ocupă cu o vastă gamă de probleme privind dife- rite compartimente ale vieţii so- ciale şi influenţa lor asupra pro- cesului instructiv-educativ. Pre- lungirea învăţămîntului şi nece- sitatea învăţării neîntrerupte pe toată durata vieţii a determinat apariţia unei p. a educaţiei per- manente. Se mai cunoaşte şi o p, ii!â se desfăşoare operativ, aparent — instantaneu. Analiza experi- mentală relevă însă mai multe faze ale oricărui act de p. Clasic, s-au detaşat trei nivele de mini- mum (v.): vizibile, separabile şi cognoscibile (A.D. Alexandrova). în psihologia inginerească, A. Fitts, H. Forgus, B. Lomov de- taşează patru faze ale procesului de p. (v.): detectarea, discrimina- rea, identificarea şi interpretarea. în genere, p. este concepută în ordinea interacţiunii dintre obiect şi subiect, considerîndu-se atît factorii obiectivi de intensitate, instanteneitâte, contrast, prin ca- re stimulii se impun, cît şi factorii subiectivi, cum sînt activitatea exploratorie (E.N. Sokolov), me- canismele de relevare şi extragere a informaţiei (Attneave, J. Bru- ner), modelele perceptive sau gestalturile, etaloanele, motivele ~A atitudinile (P. Fraisse), ca şt întreg aparatul cognitiv. Procesul p. este interpretat cibernetic în legătură cu capacitatea rezolutivă a canalelor senzoriale, iar selecţia este pusă în seama deciziei. Aceas- ta explică selectivitatea p. într-un cadru dat, dar nu permite „ada- osuri" arbitrare de calităţi senzo- riale pe care stimulul nu le posedă. Subiectul poate interpreta obiec- tul, poate presupune, dar nu si percepe, în condiţii normale, ceva ce nu aparţine şi nu este impus de obiect. De aici'caracterul de lrge al obiectualităţii p. Combătînd argumentat înţelegerea asociaţio- nistă a p. ca un complex de sen zaţii intercorelate, reprezentanţii gestaltismului — \V. Kohler, Ai Wertheimer, K. Koffka ş.a. — au arătat că unitatea sau integra- litatea imaginii primare se duto- reşte priorităţii întregului asupra părţilor şi rezultă din organizarea gestalturilor (formelor, structuri- lor) senzoriomotorii, conform ges- taltului fizic. în joc intră o serie de legi gestaltiste (v.) printre care fundamentală este legea pregnanţei. Experimental, multe din aserţiu- nile gestaltiste au fost parţial con- firmate, dar teoria a rămas vicia- tă de o exagerată afirmare a în- tregului şi relaţiilor în raport cn elementele şi totodată de ignora- rea rolului activităţii. Astfel, pe lîngă obiectualitate, integralitate, selectivitate, o lege a p. este constanţa (v.). Or, nu de la înce- put aceasta este prezentă. P. Pufan dovedeşte că, la copil, constantele de mărime şi formă so formează (modelează) treptat în condiţiile activităţii şi rezultă, deci, din experienţă. Fenomenele evidente ale specializării p. la persoane cu diverse profesiuni nu pot fi explicate decît prin antre- namentul prilejuit de activitate, ce permite restructurări senzorio- motorii, dublate de operaţii anali - tico-sintetice de ordin intelectual înregistrările mişcărilor ochiului 524 în perceperea unui obiect do- vedesc ca şi în palpa ţie, că este urmărit conturul şi structura o- bicctului (F. Davis, Iarbus, V. Zincenko). Tiparele sau gestal- turile ce se formează depind de practicarea unor traiectorii sen- zoriomotorii. Hebb (1956) a emis teoria ansamblurilor neurale în care se închid circuite ce sînt la baza perceperii formei. Orbii su- puşi operaţiilor nu-şi recapătă vederea iniţial decît la nivelul unor vagi senzaţii. Pentru a percepe ei trebuie să străbată o perioadă de reeducare. Există deci un fenomen de învăţare perceptivă, prin care, după J. Bruner, L. Postman, O. Selfridge etc. — se formează me- diatori centrali ai p., şi anume: gestalturile, operaţiile de explorare şi control, la care se adaugă me- moria senzorială. învăţarea per- ceptivă este intensă în copilărie, dar şi restructurînd repertoriul de modele perceptive de care dis- pune subiectul. După Pavlov la baza p. este un sistem de refle- xe. Niciodată însă p. nu se reduce la o simplă confruntare între mo- del şi stimul. E.N. Sokolov arată că în constituţia tuturor actelor perceptive intră ansambluri de reflexe orientative, defensive şi adaptative. Imaginea se constru- ieşte procesual prin ajustări „tran- zacţionale" (Werner şi Wapner). Dacă intervin condiţii dificile, desfăşurările oscilatorii ale p. sînt evidente. Uneori, mecanismele per- ceptuale generează iluzii deşi, în principal, mecanismele date con- tribuie Li p. corectă. Iluziile sînt depăşite prin cunoaştere logică şi practică. Astfel „ştim" că soarele are altă mărime decît cea ce ne apare. Subiecţii foarte exersaţi în măsurători nu comit eroarea prile- juită de figura lui Mullcr-Lyer, după cum a dovedit-o Gh. Zapan. în activitatea perceptivă, creieiu- lui îi revine un rol important. G. Stratton a experimentat cu oc!v- lari cu lentile prismatice, ce ră>- toarnă imaginea, şi menţinind la subiecţi ochelarii, a obţinut, în decursul a opt zile, o treptată corectare a imaginilor, astfel îneît, după scoaterea ochelarilor, subiecţii iar vedeau lumea răsturnată dato- rită ajustărilor ce interveniseră în decursul celor opt zile. în struc- turarea spaţiului intervin coordo- nări polisenzoriale, îndeosebi op- ticokinestezice foarte complicate, în psihologia p. se foloseşte ter- menul de cue-şi pentru a desemna atît mecanismele cît şi reperele ce mediază p. în p. spaţiului bidimensional un cue-s fundamen- tal, este unghiul drept, alcătuit din verticala gravitaţională şi orizontală. Acesta a dobîndit nu- mele de ancoră. în raport cu ce- le două dimensiuni se structurează formele plane. P. formei, după cum o dovedesc S.E. Asch şi Witkin, depind de concurenţa fac- torilor optici (proiecţia retiniana) şi a celor kinestezici. P. spaţiului tridimensional sau a volumului, adîncimii, depind de două serii de cue-şi: primari şi secundari Primare sînt mecanismele de acomodare şi convergenţă (aso- ciate central cu asimetria func- ţională a celor doua emisfere cerebrale — B. Ananiev, Sherry), 525 prin care se determină direc- ţia şi se realizează accenturi relevante (J. Brunei). Cit pri- veşte cue-şii secundari ce contri- buie la p. tridimensională, aceştia sînt: a) mărirea retinală a ima- ginii; dacă un obiect de proporţii cunoscute este văzut la o distanţă mai mare de 30 m, micimea pro- iecţiei retinale (obiectul se vede ca fiind mic) este un indicator invers al distanţei; b) pe măsură ce obiectul se deplasează pe linie orizontală pare mai îndepărtat, însă ridieîndu-se, în acelaşi timp şi pe verticală, pare şi mai înde- părtat; c) textura şi densitatea ambianţei şi obiectelor. Dacă privim un peisaj, observăm că textura pămîntului devine mai lină pe măsură ce se măreşte dis- tanţa. Obiectele localizate pe pă- mîntul cu textură mai fină par mai depărtate decît cele localizate pe pămînt cu textură mai gro- solană; d) superpoziţia. Obiec- tul mai apropiat poate să ecraneze obiectul mai îndepărtat. Această corelaţie este folosită în teatru — diferite perdele suspendate dau impresia că scena este mult mai adîncă decît în realitate; e) spa- ţiul gol sau umplut. Distanţa umplută pare mai lungă decît spaţiul gol. Astfel aceeaşi dis- lanţă pare mai mică decît pe teren, mai mică pe cîmp uniform decit de-a lungul unei străzi; f) perspectiva lineară. Este aplicată la dimensiuni longitudinale. Le- gea perspectivei lineare arată că mărimea retinală a dimensiunilor longitudinale este invers propor- ţională cu pătratul distanţei faţă de subiect. Astfel privind de-a lungul liniilor ferate ni se pare că acestea se apropie una de alta si în punctul cel mai îndepărtat se întîlnesc, sau la linia orizontului ni se pare că cerul se uneşte cu pămîntul. Principiile perspectivei lineare se utilizează şi în desen. Două linii ce se apropie de-a lun- gul unui plan dau impresia du adîncime; g) perspectiva aeriană. Straturile de aer şi vapori inter- puse între observator şi obiect ii estompează pe acesta din urmă. contribuie la simplificarea imagi- nilor, în sensul că o serie de deta- lii nu mai sînt vizibile sau sînt percepute vag. Cu cît obiectul apare mai simplu si vag, fiind îmbrăcat şi într-o nuanţă bleu- violet, cu atît ni se pare că este mai îndepărtat; h) umbrele şi lumina. Părţile iluminate ale o- biectelor indică apropierea dv observator, în timp ce umbrele sugerează volumul, relieful, adîn- cimea. Zonele de umbră, ca şi într-un desen, arată că porţiunile respective din obiect nu sînt cu totul vizibile, de unde efectul de corp tridimensional. Inversa- rea prin mijloace artificiale a zo- nelor de umbră şi lumină gene- rează o impresie de relativă apro- piere şi scoate în evidenţă volu- mul obiectului. Atragem atenţia asupra importanţei pe care o arc componenta interpretativă în p. spaţiului. Experienţa şi cunoştin- ţele'de care dispune subiectul, cic- loanele fixate de el intervin adu iu structura imaginilor şi în for- mularea aprecierilor. Deseori per- 526 P c e p e r e a I-<-|:It iil'ii- ••p.ili.-ilr •-.•• j w - l u n i ' . r ş t v t u r n i r " p i i i b l c - j i i - i i f M ' cere rezolvată logic. Reperele sînt confruntate şi judeeîndu-se, se trag concluzii despre distanţe, po- ziţii sau mărimi. în p. spaţiului se include măsura. La militarii ex- perimentaţi, ca şi la alţi specia- lişti se constituie un mecanism de vi'deometrie (măsurarea prin p. vizuală). Văziii d, subiecţii res- pectivi apreciază prompt dimen- siunile. Pentru a educa la ostaşi abilitatea videometrică se folosesc anumite tehnici. Cerîndu-se apre- cierea unei distanţe se verifică apoi distanţa reală în cazul că nu este cunoscută de ofiţerul ins- tructor. Ostaşului i se recomandă să recurgă fie la măsurarea ana- litică, aplicînd mintal pe traseul respectiv un etalon de 1,3,5, 10 m şi verificînd de cîte ori este cuprins între extremele traseului, fie la metoda dihotomică, care constă în diviziunea în două a traseului, apoi diviziunea în două jumătăţi apropiate ş.a.m.d. pînă la obţi- nerdU unui segment ale cărui di- mensiuni sînt uşor de determinat şi prin înmulţirea căruia se poate calcula integral distanţa. Punctul critic în aprecierea distanţelor mari constă în aceea că segmentele situate în depărtare par a fi mai mici, conform legilor perspectivei lineare, de aceea în diviziuni şi în folosirea de etaloane trebuie să se aplice progresiv un coeficient de amplificare direct proporţional cu distanţa. între coordonata spa- ţială şi cea temporară este un raport de intercondiţionare. După Einstein timpul este cea de-a 4-a < I r 11) <•• j i . i 111 •< • ,i l u m i i . ( ' , n i / ' • r i n , t r o - iia i'ii,tti,",l{i'ti iulie bpultitl tri- dimensional şi dimensiunea tem- porară este un raport de interdepen- denţă. Daca spaţiul ste obiectivat în lucruri şi raporturi între ele, timpul este o proprietate a miş- cării, a evenimentelor. P. spaţiului este facilitat de repere şi etaloane obiective, evidente. P.' timpului este mai dificilă, deoarece ea nu priveşte simultanul, ci succesivul, beneficiind numai de etaloane in- directe şi greu de constituit şi deci este foarte relativă, fiind mai mult decît oricare alta sus- ceptibilă de iluzii şi denaturări. Timpul este perceput şi apreciat în baza a trei sisteme de referinţă: a) sistemul fizic şi cosmic, constind din repetivitatea fenomenelor natu- rale; b) sistemul biologic, caracte- rizat prin ciclurile de viaţă şi ritmarea funcţiilor organice, puls, •respiraţie, contracţie şi dilatare musculară, digestie, metabolism, veghe şi somn; c) sistemul socio- cultural, cunoştinţe generale despre unităţile de timp şi sistematica lor, aparate de măsurare a tim- pului, retrospectiva cosmică, geolo- gică şi istorică. La nivel p., orien- tarea în timp se realizează în două forme: a) prin p. succesiunii corn- portînd ritmicitate, periodicitate, ordonări de faze, evenimente, stări; b) prin p. duratei, definită ca distanţă temporară dintre două evenimente. Copiii consideră că dintr-o serie de vehicule ordonate pe şosea, cea mai mare viteză o are cel ce se află în frunte, ceea ce poate să nu fie real. Observăm că în aprecierea timpului intervin 587 şi corelate spaţiale, cum e-te în t\[7.'-\\ v i t e z e i . I . ) I i > u t a r c a î n - ; u < " - i esiunc este ticpendentă şi de fac- tori subiectivi. Stimulul odată fixat este perceput mai repede, ceea ee laie ca în succesiune să i se acorde un loc privilegiat". Dacă în p. spaţiului un rol im- portant revine văzului, în p. timpului intervin cu prioritate acele modalităţi senzoriale ale < ăi'or funcţii se eşalonează lari;' în succesiuni: auz, kinestezie şi sensibilitatea viscerală. P. dura- iei este deosebită de reprezentarea ei. în sens nemijlocit, p. duratei se referă la aşa-zisul prezent psi- hologic, a cărui nemijlocită sesi- zare se extinde de la o sutime de secundă pînă la 2 secunde. Pra- gul minim al duratei este de o sutime de secundă prin senzaţiile auditive şi de zece sutimi de se- cundă prin senzaţiile vizuale. Timpul plin, continuu este asigurat de o stimulaţie stabilă şi se ex- tinde de la una la douăsprezece sutimi de secundă. Trăirea duratei devine accelerată, grăbită la in- tervalul de 0,5 secunde şi pare indiferentă la intervale ce se apropie de o secundă. între una şi două secunde durata este per- cepută ca fiind prelungă. Interva- lele determinate vizual par mai lungi decît cele determinate audi- tiv. Cînd se trece de la un stimul mai intens la altul mai slab, du- rata aparentă se prelungeşte. Cînd se trece de la un stimul slab la altul mai intens, durata aparentă se scurtează. Intervalele marcate cu sunete joase par mai scurte decît cele marcate cu sunete mai înalte. Interval' le mărcile m '-.(i- m u l a U i ' 1 i - ; c o i i h i i u i - i r i t | > e r e . p u i , - ca fiind mai lungi. Apreci> PM duratei perceput': şi a sueceMiin-! ei imediate este pregnant infim-! tată, de starea emoţională a MI liieclnlui şi de caracterul ai ti-, taţii desfăşurate de el. Emoţii!, plăcute comprimă, subiectiv, ilti ratele şi accelerează succesiunii' • într-o stare stenică, de bucurie -i desfăşurare energetică timpul tn ce pe nesimţite. Emoţiile neplăcu- te, dimpotrivă, provoacă, subiec- tiv, o dilatare a timpului. Stările penibilo fac ca intervale obişnui' - să pară insuportabil de lungi. I >; regulă îndreptarea atenţiei către scurgerea timpului, în absenţa oricăror altor preocupări, are ace- laşi efect al dilatării aparente a duratei. Astfel, în condiţii de plictiseală atenţia fiind fixată pe timp, acesta pare a se scurge ex- trem de lent. Dacă însă atenţia, este fixată asupra altor obiective decît timpul şi subiectul acţio- nează cu încordare sau însufleţire, atunci, subiectiv, duratele se com- prima. Timpul ocupat cu activi- tate densă şi interesantă se con- sumă extrem de rapid. Acţiunii'" şi evenimentele se transformă la nivelul reprezentării timpului în repere. De aceea retrospectiv du- ratele de timp încărcate cu acţiuni si evenimente (amintite sau pro- iectate) vor părea foarte lungi, se vor amplifica. în reactualizarea trecutului acţiunile şi evenimentele ce au fixat succesiv timpul, mo- mentele prezente par să restituie subiectului timpul, să comunice acestuia impresia că a trăit o 528 viaţă îndelungată şi bogată. Pe asemenea, în taţi subiectului per- spectivele temporare par a fi foarte largi cînd acesta este bogat în proiecte şi prevede evenimente semnificative. Cit priveşte p. miş- cării, aceasta este o modalitate mixtă de percepere spaţiotempo- rară. Concludent este următorul experiment: într-o cameră ob- scură se aprind succesiv două becuri situate la o distanţă mică unul de altul; subiectul percepe însă nu două lumini distincte şi succesive, ci o bandă luminoasă în mişcare, de la primul la cel de-al doilea punct. întotdeauna p, mişcării presupune o corelaţie între stimuli sau stimulaţii. Posi- bilitatea continuităţii între diver- se faze de stimulaţie este condi- ţionată, pe de o parte, de prezen- ţa unor repere fixe, pe de alta de fenomenele de postacţiune (v.) proprii analizatorilor. Rolul fe- nomenelor de postacţiune sau de persistenţă a imaginilor în con- struirea p. mişcării este pusă în evidenţă de experienţa vizionării filmelor. Pelicula conţine o suc- cesiune de imagini statice, repre- zentînd doar faze ale mişcărilor. Pe ecran sînt proiectate minimum douăzeci de cadre pe secundă, iar spectatorul realizează imaginea mişcării în virtutea unei continui- tăţi subiective, a unei contopiri datorite faptului că în minte ima- ginile nu dispar concomitent cu dispariţia stimulului (efect de postacţiune), ci persistă şi se în- gemănează una cu alta. Faptul că noua imagine se formează pes- te cea veche şi tot aşa mai departe, creează impresia mişcării persona- jelor. E : te un caz de mişcare apa- rentă. Din punct de vedere psi- hofiziologic şi mişcarea reală se percepe în acelaşi fel. Urmărind un obiect mobil primim o suită de impresii, care, dacă apar la intervale mici unul de altul, se înlănţuie printr-o suprapunere parţială, încadrîndu-se în ceea ce se numeşte vederea cinematică. Dacă un obiect se mişcă prea încet sau este la o mare distanţă şi mişcarea lui este aparent lentă, atunci imaginile nu se modifică suficient de la o fază la alta şi suprapunerea lor nu dă efectul perceptiv de mişcare. în schimb, este posibil ca obiectele imobile văzute rapid de un subiect aflat într-un vehicul să fie percepute ca fiind în mişcare. Pe lîngă aceste principale şi generice modalităţi de p. (spaţiu, timp, mişcare) se mai vorbeşte despre p. vizuale, auditive, kineslezice, după analizo- rul dominant în procesul de p. dat, sau despre p. specializate con- form unui tip de activitate (lec- tură, producţie industrială, artă etc). Datele perceptive servesc pentru elaborarea reprezentărilor şi gîndirii (v.) care însă se dezvoltă la un nivel superior, depăşind p. şi deseori contrazieînd-o sau completînd-o. PERCEPŢIE EXTRASENZO- RIALĂ, telepatie, calificare, în psihologia engleză a recepţiei me- sajelor telepatice sau după Ch. Richet, — criptestezie. PERCEPŢIE INTERPERSONA- LĂ (INTERCUNOAŞTERE), pro- ces de comunicare interpersonală 529 < ' x ( r < i l i m ; v L t n . i , p n - p m i x l . i ••i'ii- j i n i u d p e n n a u r i i i i . i j i ' i i l u t i l > - i n - terpersonale, îii care se manifestă tendinţa de a reflecta în mod deosebit nu atît structura şi di- namica comportamentelor indi- vizilor în grup, cît mai ales inten- ţionalitatea şi semnificaţia aces- tor comportamente, obiectivele lor (Cătălin Mamali). Obiectul p.i. este constituit din date de prezentare individuală (de la în- suşirile manifeste pînă la condui- tele relaţionale), trăsăturile de per- sonalitate inaparent-e, rol-staiusu- rih şi structurile, (reţelele) de grup, de percepţie. Datorită orien- tării cu precădere spre inaparent, p.i. presupune îmbinarea reflec- tării senzoriale cu cea raţională. Interpercepţia nu este un simplu act de cunoaştere, ci şi expresia nevoii de asociere cu alţii şi de variaţie relaţională (J. Moreno), punlnd astfel in funcţiune capaci- tatea de empatie. P.i. are caracter selectiv (P. Maucorps). Amplitu- dinea şi calitatea interpercepţiei sînt condiţionate de o serie de factori obiectivi (felul activită- ţii, contextul sociocultural, dis- poziţia spaţială — J. Stoetzel) şi subiectivi (atenţie, curiozitate epistemică, motivaţie relaţională, valori atribuite — R. Tagiuri). Informaţiile recoltate sînt compa- rate cu imaginile-etalon ale unor modele mentale lipice (F. Hei- der). Modelele mentale au şi rol motivaţional, conţin standarde relaţionale restrictive de ordin moral, transmise în familie, şi de aceea necorespondenţa imaginii actuale a partenerilor cu modelul j i ' j u t t : d f r ] . i n ; , i o l o r i r ţ i c r i ' p u l . ;sivă.. T i e p t . i t , g r a t i e i i i v . i t , u n şi experienţei, repertoriul mode- lelor şi motivelor se lărgeşti-, dechmşind acţiuni de investiga- ţie perceptivă, a altora, de orien- tare anticipativi spre un an- samblu de stimulări relaţionale, de atitudini reactive adecvate particularităţilor, sistemului va- lorico-norrnativ propriu colecti- vităţii date. Se menţine însă posibilitatea desfăşurării unor act,- interperceptive inadecvate, cum sînt: promovarea unei atitudini excesiv critice sau necritice, ne- perceperea (totală sau parţială) a unor indici semnificativi, per- ceperea deformată, generalizarea metaforică a unui indice percep- tiv asupra întregii configuraţii a situaţiei percepute, extensiunea temporală a indicelui perceput, inerţia perceptivă, tendinţa de cantonare la comportament apa- rent şi nesesizarea comportamen- tului inaparent (disimulat, simu- lat sau suprasimulat), conformi- tatea perceptivo-afectivă (struc- turarea „imaginii perceptive" în conformitate cu orientările po- zitivă sau negativă ale atitudi- nilor faţă de persoana percepută, de unde apariţia efectelor de cristalizare şi decristalizare). PERFECŢIONARE PROFESIO- NALĂ, tendinţă şi activitate sis- tematică de ridicare a calificării profesionale în raport cu exigen- ţele sociale mereu sporite, pe baza experienţei acumulate, prin însuşirea de noi cunoştinţe şi tehnici de lucru. Se realizează prin cursuri de perfecţionare în 530 întreprinderi şi instituţii sau la centre şi institute specializate, necesită preocupări continue, ten- dinţe de autodepăşire. spirt de răs- pundere pentru propria activitate. PERFECŢIONISM, atitudine hiperexigentă faţă de sine sau de alţii, grijă excesivă, adesea obsesională pentru perfecţiune ca- re eliminînd realizările parţiale, mai modeste, deseori frînează orice realizare. PERFORMANŢA, acţiune cu un efect ce depăşeşte nivelul comun, este superior, poate constitui chiar un record. în psihologie se apre- ciază ca p. toate rezultatele acti- vităţii, ce deţin un rang maxim şi aceasta fie în ordinea indivi- duală fie în cea colectivă. Prin testele de p. se evaluează nivelul mental evitîndu-se probele ver- bale sau de cunoştinţe. PERFORMANŢĂ SPORTIVĂ, rezultat valoros individual sau colectiv obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute după sistemul haremu- rilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. Realizarea unei anumite p.s. poate constitui mo- tivul fundamental al întregii ac- tivităţi de pregătire şi participare la competiţie. Obţinerea unei p.s. este condiţionată, alături de fac- tori de ordin somatic şi funcţional şi de factori de natură psihologică ca: interesul, o anumită motivaţie, echilibrul emoţional, nivel de aspi- raţie, pregătirea psihologică pen- tru competiţie, capacitatea tnu.'t unire, orientare a indivizi- lor es'.e subordonată devenirii istorice şi deci nu este aceeaşi în toate epocile si societăţile, parti- cularizîndu-se clasial şi grupai; 3) fiind produs al istoriei, perso- nalitatea umană se afirmă, prin recurenţă, — ca factor activ al acesteia, dar nu într-un mod general şi abstract, ci concret, îa unitate cu circumstanţele exis- tenţiale; 4) orînduirile sociale ne- drepte şi în genere imperfecţiunile organizării sociale se repercutează corespunzător asupra vieţii indi- viduale, ghidate de aspiraţiile multiple, prin înstrăinarea muncii şi celelalte forme de înstrăinare; 5) transformarea socială a perso- nalităţii ce nu poate exista şi fi concepută decît concret, în uni- tate cu existenţa sa, nu poate fi realizată decît prin transformarea radicală şi optimizarea vieţii so- ciale şi aceasta, în raport cu participarea subiecţilor la respec- tiva operă transformativă în sen- sul socialismului şi comunismului. Lucien Seve demonstrează con- vingător prin apelul la metodo- logia marxistă şi în baza lecturii psihologice a textelor marxiste că „la baza psihologiei personali- tăţii este analiza muncii sociale", ca o condiţie a existenţei ştiinţi- fice a însăşi teoriei multidiscipli- nare a p. Marx arătase că indus- tria este „cartea deschisă a for- ţelor esenţiale umane", „princi- pala forţă de producţie este însuşi omul", că „forţele de producţie şi relaţiile sociale sînt diferite aspec- te ale însăşi dezvoltării indivizi- S33 lor". SoH'hn itatctt profunda dinii c socivcconoiiut şi pa soii'j!<\;:i n- primă relaţiile funcţionale de de- terminare dintre două serii de procese, care sînt diferite, dar se împletesc strîns fără a fi reciproc reductibile. O veritabilă psihologie marxista a p. va evita atît difor- marea psihologistă a socialului, cît şi tratarea sociologizantă, ab- stractă a persoanei. Nu este vorba de înlocuirea studiului psi- hologic de p. cu studiul restrictiv al relaţiilor economice, sociale, culturale, ci de amplasarea psiho- logiei p. pe topografia materialist- istorică, ţinînd seama de rolul primordial al relaţiilor socioecono- mice. Numai astfel pot fi desco- perite, în contextul esenţei rela- ţional-sociale a omului, legile ge- nerale ale p. şi totodată modali- tatea tipică şi concret-individuală de existenţă a acesteia. Numai în acest sens al priorităţii social- istoricului poate fi realizată în psihologia p. dialectica relaţiilor dintre general, tipic şi singular. în continuare, solicitînd tratarea concretă a omului, psihologia marxistă obligă la studiul psiho- logic cît mai aprofundat şi cuprin- zător al individualităţilor fără de care nu poate fi înţeleasă nici viaţa socială, nici cea indivi- duală. Din faptul că sistemul de p. este subordonat macrosistemului social nu rezultă că individuali- tatea este un simplu derivat de serie al socialului. Fiind parte integrantă a societăţii, aparţinînd relaţiilor sociale, omul totuşi nu se depersonalizează prin aceasta, ci dimpotrivă, prin integrarea SO- L i d l ă SI' I Uf P'-: !-•-',];< ţi C-\ ţi. CU () n . i t u i v .•' • •_ i -.11 -1 . t o m . . i , il,.M iu .1 .structură p:,ihică particulară, aşii cum particulară îi este fizionomia propriu-zisă. Privită sub raport psihologic, p. a fost definită de către G. Allport ca unitate a sistemelor dinamice prin care se. efectuează o adaptare originală, iar de către R. Cattel ca un sistem al deprinderilor proprii subiectu- lui, care permit o previziune asu- pra comportamentelor acestuia.Fon- datorul personologiei W. Stern recurge la definirea p. ca un lot funcţional, structurat, orientat fi- nalist, articulat într-un sistem ie- rarhic de persoane. Ultima idee este în acord cu poziţia lui H.S. Sullivan pentru care p. este un model de durată relativă a situa- ţiilor periodice interpersonale, ce caracterizează viaţa umană. Astfel se confirmă ideea că fiecare om este dependent de toţi ceilalţi. Şcoala antropologică culturală de la Chicago are meritul de a fi dez- văluit corespondenţa dintre or- ganizarea comportamentală ce in- dică p. şi structura comportamen- telor sociale. A. Kardiner operează o distincţie între p. de bază (ter- men corelabil cu cel al lui Jung privind inconştientul colectiv) ce rezultă dintr-o comunitate de cultură şi p. de statut, suprapusă primei şi rezultînd din poziţia individului în sistemul social. G.H. Mead, apoi T. Parsons de- finesc p. ca un set de roluri şi valori interiorizate. C.L. Rogers consideră că sistemul de p. se închide în sine organizîndu-se şi se deschide spre lume, obiecti- 534 vîndu-şi dimensiunile în valori. liul constă ilititr-ii manieră de a exista cu alţii, conştiinţa de sine confundîtidu-se perpetuu cu con- ştiinţa altora (J.P. Sartre). După li. Lcit.'in, persoana şi mediul sin! interdependente, unul construi ndit- se în. funcţie de clălalt sau de an- samblul celorlalte. în consecinţă, agregatul de factori şi procese ale personalităţii este ontogeuctic con- struit, după G. Kelly, unitatea de sens a personalităţii fiind construcţii]. Observăm că chiar în sistemul psihologiei modul de concepere al p. se diferenţiază, fiind altul în perspectiva psiholo- giei sociale decît al psihologiei individuale. Dacă psihologia so- cială se ocupă de p. „în situaţie" sau de p. „interpersonală" (li. Sul- livan, J. Stoctzel), psihologia ge- nerală are în vedere structura psihologică a p. şi posibilităţile ei de emergenţă creatoare. După interpretările noastre, există o corespondenţă între modelul socie- tăţii şi modelul p., între relaţiile economice, culturale, sociale şi ati- tudini caracteriale şi de asemenea, intre mijloace de producţie şi apti- tudini sau capacităţi. Kelaţiile interspecifice dintre om şi mediu (relaţii şi acţiuni) se răsfring asupra relaţiilor ini'raspecifice din- tre componentele p. (atitudini şi aptitudini). înţelegerea p. ca un produs al împrejurărilor şi acti- vităţii sociale, şi ca un sistem de valori instrumentale şi sociomo- rale, ce dau posibilitatea subiec- tului să se impună şi să contri- buie în chip ereator In existenţa socială, .se opune atit exagerării roiului eredităţii iu definirea p., cit şi încercărilor de a reduce determinarea p. la trăsături psiho- cons1 ituţionale. De aceea biotipo- loojiK; de orice [el rămîn necon- cludento pentru ceea ce repre- zintă p. în esenţa sa şi nu pot aduce decît unele completări la teoria temperamentelor. în stu- diul psihologic al p. se detaşează în marc două modalităţi de abor- dare: cea factorială preocupată de identificarea şi stabilirea co- relaţiilor dintre trăsături şi cea structurală, preocupată de sur- prinderea organizării globale a p., de identificare a profileior. Trăsă- turile de p. se disting: prin sinte- tism, reunind particularităţi ale diverselor procese psihice, prin constantă sau relativă stabilitate, intrucit se confirmă în variate împrejurări şi prin generalitate, ajuugînd să fie definitorii pentru subiectul in cauză. Inventarul trăsăturilor de p., făcut de G. Al- lport şi Ph. Vcrnon sau de Fr. ljaumgarten a depăşit cifra de zece mii. Teoretic se consideră că toate trăsăturile descoperite în studiul general sînt într-o formă sau alta prezente în constituţia p. adulte. Trăsăturile de sens opus nu sînt sub raport psihologic, in- compatibile, întrucît coexistă, sînt în conflict permanent şi se echili- brează într-un anumit mod. Pen- tru înţelegerea structurii globale de p. este important să se lină seama de principiile integrării şi ale ierarhiei. Sînt trăsături generale care !,' in/i"'rea :•- echilibrare. lv-,te trăită ca liiml independentă de timp şi ihi|u unele opinii intervine nun ,i i<-~ în procesul îndeplinirii scopuii lor şi mai puţin după ce acesliM sînt obiectivate. P. este de>N>- bită radical de durere şi se. opun'- neplăcerii. Freud consideră că. în viaţă p. reprezintă un princi- piu (lil)ido), raliindu-se astfel doctrinei hedoniste, dar acest principiu se ciocneşte de „prin- cipiu! realităţii", mii fiind obli- gat la compromisuri. PLETISMOGRAF, aparat ca- re înregistrează modificările de volum ale vaselor sanguine din mină, în sensul vasoconstricţiei şi vasodilataţiei. Util îndeosebi in studiul psihofiziologic al reac- ţiilor afective. PLIERE v. CiKCU-MVOLUŢlK PLURALISM (lat. plnrali* — făcut din mai multe), concep- ţie apropiată de cea eclectică, negînd monismul şi subordona- rea sistemului natural, social şi uman la un principiu unic. Sus- ţine acţiunea concomitentă a mai multor factori cu însemna- ta te relativ echivalentă. PLURIMODAL, caracteristi- că a. acţiunilor sau proceselor la realizarea cărora concură mai multe modalităţi sau feluri de funcţiuni. Se sptino astfel că percepţia este p. pentru că la icalizarea ei participa, mai multe modalităţi senznridle. Deosebit de uni sau monomodal. PNEUMOGRAF, aparat do înregistrare a ritmului, volumu- lui şi structurii actelor respira- torii, implicînd corelaţia dintre inspiraţie şi expiraţie. Util în studiul reacţiilor afective şi a psihofiziologiei vorbirii. POICHILOTIMIE, permeabi- litate afectivă, caracteristică personalităţii de tip isteric, tra- dusă prin faptul că starea afec- tivă a istericului este foarte de- pendentă de atmosfera afectivă din jurul său, dar această con- cordanţă se realizează într-o ma- nieră mult mai amplă şi, spre deosebire de cei normali, prin nepăstrarea unei anumite stări timice de fond, în virtutea situa- ţiilor precedente. P. semnifică deci imposibilitatea conservării unei stări afective anterioare, într-o ambianţă afectivă deose- bită. POLARITATE, dispoziţie ca- racteristică în activitatea ner- voasă şi psihică de opunere a trăsăturilor şi fenomenelor în termeni extremi şi inverşi şi de dezvoltare în aceste condiţii con- tradictorii, după modelul elec- tricităţii, în care funcţionează p. negativ-pozitivă. Principiul p. este pregnant exprimat în afec- tivitate şi organizare caracte- rială. POLICROMATISM, denumi- rea teoriilor lui Hering, Wundt, Hartridge ş.a. care afirmă exis- tenţa în analizorul optic a mai mult de trei elemente sensibile Iri tonuri cromatice lunriamcn- UV- POLI GENEZĂ, multiplicitatea originilor sau paralelismul unor geneze ce duc la efecte similare. Se opune monogenezei ce sus- ţine originarea unei categorii de fenomene în aceeaşi sursă şi ace- laşi loc, după care ar urma o di- fuzare, dispersare şi diferenţiere a elementelor respectivei cate- gorii. P. susţine de pildă că an- tropogeneza s-a produs în multe zone ale planetei, pe linii inde- pendente una de alta, dar în virtutea unor legităţi evoluţio- niste generice. Tot aşa limbile sau culturile n-ar fi rezultat din una singură originară, ci au apă- rut mai multe limbi şi culturi primare la populaţii ce n-aveau legătură una cu alta. Schimbu- rile, interferenţele şi diversifi- cările ar fi intervenit ulterior. Teoria p. se bucură de mai mare credit decît monogeneza. POLIGRAF, agregat experi- mental modern care permite în- registrarea concomitentă a nu- meroase şi variate reacţii vege- tative, motorii, nervoase, vo- cale etc. Cunoaşte variante e- lectronice extrem de perfecţio- nate şi se afirmă ca un mijloc universal în laboratoarele de psi- hologie experimentală. POLTERGEIST v. HA.NTISĂ. PORNOGRAFIE (gr. porno- graphos: porno — prostituată, graphe — a scrie), scriere, pic- tură, fotografie sau obiect care înfăţişează obscenităţi. Lucră- rile pornografice sînt total lip- site de valoare artistică, realiza- 638 ,. 539 torii lor urmărind scopuri strict cointTLiale. Amatorii unor ase- menea lucrări sînt, în general, persoane dezechilibrate, cu de- formări sexuale. Conţinutul imo- ral al lucrărilor pornografice ca şi posibilele influenţe sociale ne- gative, în special asupra tinere- tului, au determinat adoptarea unor legi, care interzic produce- rea şi difuzarea lor în ţara noas- tră. PORROPSIE, iluzie vizuală, constînd în perceperea eronată a distanţei şi în aceea că obiec- tele sînt percepute ca fiind mai apropiate sau mai îndepărtate decît sînt în realitate. POSIBIL (POSIBILITATE), ceea ce ţine ae sau reprezintă un real virtual, potenţial, implicat într-un context obiectiv prin tendinţe de dezvoltai-3 dar încă nerealizat, neîmplinit. Filosofia marxistă consideră că în dezvol- tare, p. şi realul sînt intercorelate şi se raportează asemenea nou- lui la vechi. Conştiinţa umană se distinge prin faptul că reflectă nu numai realul dar şi p., iar prin transformarea p. în real activitatea devine creatoare. Cul- tura este generatoare de noi şi noi posibilităţi a căror împlinire marchează progresul. Dezvolta- rea psihică porneşte de la poten- ţialul ereditar, dar prin encul- turaţie apar noi posibilităţi pe care educaţia le valorifică. POSTACŢIUNE sau descăr- care consecutivă, efect neurofi- ziologic al unei stimulaţii ce se prelungeşte cîteva secunde şi după ce stimulul a încetat să ac- ţionezp. Stare de excitare rezi- duală ce persi.tă cîiv.i în 1>J,M inerţiei proceselor nervoase, i •'- fectul de p.„contribuie la conti- nuitatea actelor neurodinami'-c şi reflexe, făcînd posibile înlăn- ţuirile şi fuziunile de excitaţii. Vederea cinematică se explică prin efectul de p. POSTIMAGINE, manifestau: a inerţiei funcţionale a analizo- rilor constînd în menţinerea i - maginii senzoriale şi după ieşi- rea obiectului din cîmpul per- ceptiv. POSTULAT (lat. pcsţulatum — cerinţă), aserţiune preliminară imperativă căreia, în cadrul unui sistem deductiv, i se acordă va- loare de principiu chiar dacă nu se impune cu evidenţă aseme- nea axiomei. Adevărul p. este general dar indemonstrabil. P. este o premisă sau cerinţă pen- tru construirea unor enunţuri, teorii sau discipline. POSTURAL, ceea ce ţine de poziţia corpului şi organizarea dinamică a sistemului muscular. Posturalitatea constă din an- samblul distribuţiei încordărilor şi relaxărilor în sistemul osteo- mnscular. POTENŢIAL, ceea ce există latent fără a se manifesta mo- mentan în acţiune. Pentru ca p. să fie realizat şi valorificat sînt necesare anumite condiţii şi e- f orturi. O caracteristică a p. uman constă în aceea că el se alimentează din sfera culturii şi nu reprezintă o mărime dată de- finitiv ci una care sporeşte me- reu, odată cu fiecare act de în- văţare, cu fiecare progres al per- sonalităţii. Omului îi este pro- prie capacitatea autodepăşirii. POTENŢIAL DE ACŢIUNE, totalitatea modificărilor de poten- ţial bioehctric apărute consecutiv unei stimulări. Prin aplicarea u- nui stimul,după o anumită perioa- dă de latenţă, urmează depolariza- rea sau inversarea de potenţial bioehctric al membranei (interio- rul neuronului devenind pre- dominant pozitiv, iar exteriorul predominant negativ), pentru ca foarte rapid să aibă loc o repo- larizare care depăşeşte valoarea iniţială a potenţialului de repa- us (echivalînd o hiperpolarizarcj; ultima stare a p. de. a. se menţine cît timp funcţionează neuronul stimulat. P. de a. este astfel una din formele biofizice specifice de manifestare a procesului de excitaţie, unda de depolarizarc- repolarizare constituind substra- tul influxului nervos. POTENŢIAL DE REPAUS (POTENŢIAL DE MEMBRA- NĂ), reprezintă diferenţa de p. creată prin repartizarea inegală a sarcinilor electrice de o parte şi de alta a membranei neuro- nale: predominant pozitive la exterior şi predominant nega- tive în interiorul neuronului. Este specific ţesutului nestimu- lat, aflat în stare de repaus. POZĂ, termen introdus de A. Uhtomski pentru a desemna posturalitatea, mai precis orga- nizarea anticipativă a tensiuni- lor neuromuseulare în condiţii statice sau de lucru. Psihologia muncii acordă o mare insemna- 540 tate elaborării şi stercotipizării corecte a p. de travaliu. POZITIV, are mai multe sen- suri în funcţie de context: 1) care se întemeiază pe fapte, pe realităţi, pe experienţă (ex. şti- inţe pozitive); 2) erou pozitiv, personaj care corespunde valori- lor progresiste ale societăţii; 3) corespondenţă, cu un model (ex. post-imagine pozitivă); 4) cu re- ferire la un stimul sau stimulare (ex.: tropism pozitiv); 5) indi- cînd o valoare mai mare decit zero; 6) uneori este sinonim cu afirmativ. în psihologie îl întîl- nim şi în expresii ca: a) accele- rare pozitivă, schimbarea de la un ritm lent la unul mai rapid în procesul învăţării; b) metoda cazurilor p. şi negative, metodă introdusă de'T. Fechner în mă- surătorile psihofizice, în care sti- înuli cu valori apropiate sînt prezentaţi în ordine schimbată; c) mişcare pozitiv-negativă, îu mişcările aparente în cazul per- ceperii unei linii albe pe un fond negru ca pe o linie neagră pe un fond alb; d) sentimentul p. de sine, atitudine de satisfacţie fa- ţă de sine, de autorealizare; e) reflexul p. de susţinere, acţio- nează pentru menţinerea pos- turii corpului; f) transfer p. în exerciţiile de învăţare etc. POZITIVISM, curent filosofic de respingere a teoriei şi de li- mitare numai la faptele pozitive, la datele certe ale experienţei. P. se declară protivnic specula- ţiilor, dar nesocotirea rolului me- diaţiei cunoaşterii prin modele teoretice, pe, de o parte sărâ- 511 ceste cunoaşterea, pe de alta o deformează în chip subiectivist, întrucît îi neagă esenţialitatea şi o aduce la senzaţiile şi trăirile subiectului. Xeopozitivisnml sau p. logic (B.Russel, L.Wittgen- stein, R. Carnap, A.Ayer ş.a.) se centrează asupra analizei lo- gice a limbajului ştiinţei. în ace- laşi timp neopozitivismul neagă ca lipsită de sens relaţia funda- mentală a filosofiei, problema adevărului. în plan epistemolo- gic neopozitivismul este conven- ţionalist. Xeopozitivismul a a- dus însă unele servicii ştiinţei sub raportul rigurozităţii logice şi o edificare a unor noi modele de elaborare ştiinţifică. în psiho- logie p. a influenţat divers, pe de o parte rcactualizînd intros- pecţionismul într-un cadru ex- perimental, clinic şi ţtilr-o inter- pretare fenomenologica, pe de alta a generat obiectivismul ve- chiului behaviorism şi instru- mentalismul neobehaviorismu- lui. Şi aici se înregistrează pe lîngă subiectivism sau mecani- cism şi unele influenţe construc- tive privind experimentalismul, psihodiagnoza şi psihometria. în faza actuală, în psihologic p. tinde să fie depăşit prin atenţia ce se acordă elaborării modele- lor şi interpretărilor teoretice. PRACTICĂ (PRAXIS), acti- vitate socială, mijlocită cultu- ral, de transformare a realităţii naturale şi socialo, de construc- ţie materială şi socioculturală. P. este o activitate transfonna- tivă efectivă, cti pregnante re- zultate economice, tehnice, so- ciale, artistice, pedagogice etc. Ea are un caracter obiectiv, dosi este mijlocită prin forţele subiec- tive ale oamenilor organizaţi so- cial. P. ocupă un loc central, e- senţial, vital în existenţa sociala şi se dezvoltă istoriceşte. în p. s< exprimă relaţiile funcţionale din- tre oameni, grupuri, din întregul sistem social. Teza marxistă des- pre transformarea oamenilor în procesul transformării lumii an însemnătatea unui principiu pen- tru psihologie şi pedagogie. O mul este faber, este prioritar su- biect al p. şi astfel şi subiect ;\ 1 cunoaşterii şi al valorilor. în cunoaştere, p. are un rol decisiv. Ea „este superioară cunoaşterii întrucît o cuprinde şi pe aceas- ta". Faţă de cunoaştere activi- tatea p. este izvor, bază de sus ţinere şi scop, întrucît p. devine relevantă şi explicativă (mai ales în experimentul ştiinţific), ţ. re- clamă cunoaşterea, ce-i este tot ei destinată, întrucît orice cu- noaştere este orientată transfor- raativ. între p. şi teorie este o unitate dialectică şi aceasta că- lăuzeşte şi modul de construiri' al ştiinţei. Psihologia se ocupă nemijlocit cu studiul p. în for- mele concrete ale acesteia, do activitate specializată. PRAG, nivel sau mărime la care apare sau dispare un feno- men psihic sau devine posibila o discriminare. Se cunosc in est fi- ziologie p. absolute şi relative sau diferenţiale.. Prin extensiuni" conceptul este uneori utilizat şi în studiul proceselor emoţionale si intrlei luale. PRAG ABSOLUT, minim (p.m.) sau 111.1 siiu (p.M.)t limitele infe- rioară (începind de la care...) şi superioară pînă la care... funcţio- nează sensibilitatea de o anume modalitate. Aceasta atit după in- tensitatea cit şi după frecvenţa stimulaţiei. Pentru tact, p.m. ne- cesită o anumită apăsare (inten- sitate) a firului aplicat pe piele. Pentru gust sau .miros p.m. se defineşte la un grael de concen- traţie a soluţiei sau difuziei sub- stanţei în lichid sau aer. La văz p.m. este de 2 — 3 cuante de la distanţă mică. La auz, după frec- venţa acustică — p.m. din 19 — 20 cicli pe secundă, iar p.M. este de circa 20 000 c/s. Pentru ca p.m. să se definească în raport cu un para- metru (intensitate, frecvenţă, factură sau formă, durată) este necesar ca ceilalţi să fie menţi- nuţi constanţi. P.m. depinde at'ît de construcţia analizorului (unele animale sesizează stimu- laţii care pentru noi sînt subli- minare sau supraliminare), cît şi (în anumite limite) de antrena- ment. P.m. este indicatorul in- vers al acuităţii senzoriale (E) şi se calculează după formula: E = 1/p.m.. Cît priveşte p.M. acesta reprezintă limita de re- zistenţă la solicitări a analizoru- lui, nivelul la care încă mai func- ţionează, după care (zonă supra- liminară) intervine destrucţia semnalată prin durere şi deco- nectare şi calificată curent ca „lumină orbitoare", „zgomot a- surzitor", „presiune nimicitoare" etc PRAG DIFERENŢIAL (sm- : • i l"j 1111 a t f • i J M n v i i f i j l . i : . . . i n i l i . . - criminativă) se exprimă iu can- titatea (relativă la stimulaţi.! precedentul ÎMI cure trebuie să varieze (în plus sau minus) un stimul pentru a determina o sen- zaţie deosebită (mai puternică sau mai slabă, de o altă nuanţă cromatică sau tonalitate etc). în urmă cu mai bine de un secol, Bouguer şi apoi M. Weber (fon- datorul psihofizicii) afirmă că p.d. este o constantă ce se ex- primă în raport cu stimulul de bază. Dacă x este stimulaţia ini- ţială iar A;t- variaţia ei, atunci --- = A', iar concret în cazul x văzului este 1/100, a auzului 1/10, a andibilităţii ponderale 1/30, în cazul altor stimulaţii (miros, gust, durere, tact, kines- tezie), p.d. fiind dependent şi de calitatea şi locul stimulaţiei. Ce- va mai tîrziu T. Fechner a pro- pus ca cele două serii de mărimi, ale stimulaţiiîor fizice şi ale in- tensităţii senzaţiilor, să fie puse într-un raport generic, formulînd legea potrivit căreia: intensita- tea senzaţiilor creşte în progre- sie aritmetică, în timp ce inten- sitatea stimulilor creşte în pro- gresie geometrică. în formulă: p.d. = k log x -{- c, în care k şi c sînt nişte constante. Ulte- rior, măsurătorile experimentale efectuate de H. Ebbinghaus, H. Helmholtz, Lazarev ş.a. au dovedit că această relaţie (psihofizică) nu este valabila de- cît în zona intensităţilor medii 543 512 şi uzuale, stimulaţiile foarte slabe ;„iu foarte puteiriiee nece- sitind p.d. mult mai mare. l-; :J te ceea ce se explică prin legea in- tensităţilor formulată de I'avlov şi conform căreia excitaţiile me- dii iradiază şi se concentrează rapid, pe citul excitaţiile slahe sau puternice iradiază prelung şi se concentrează anevoios. De aici şi necesitatea revizuirii for- mulei fechneriene pe care a rea- lizat-o optim Gh. Zapan (1960) luînd în consideraţie teoria elec- trochimică a propagării excita- ţiei şi incluzînd o serie de varia- bile ce permit aplicarea formulei sale şi ia stimulaţiile slabe sau puternice. După Zapan: y = Contemporan, cu mijloacele ci- bernetico-statistice şi în pla- nul preocupărilor psihologiei in- ginereşti, în calculul p.d. se in- clud o serie de variabile puse în intercirculaţie şi considerînd a- nalizorul un canal de comuni- caţie, un sistem cu autoregla]. Ergonomia informaţională are în vedere nu atît p.d. considerat în forma sa de posibilitate mi- nimă, discretă, ci condiţiile opti- mizării diferenţierii senzoriale sub forma p. operativ. PRAG DINAMIC, variantă a p. senzorial propusă de G. Wal- ter prin considerarea nu numai a intensităţii stimulului, dar şi a variaţiei intensităţii în timp (di- namism). PRAG OPERATIV, după A. Cbapanis, valoarea p. care, în condiţiile activităţii concrete, per- mite o diferenţiere optimi. Jf.l! (19! discriminării (V. MINIMI" M SEPARABILE) şi al ident.fi carii (V. MINIMUM COGXOS CI BILE). PRAGMATISM, doctrină fi- losofică idealistă, susţinută în special de William james in S.U.A., folosind în largă măsură ideile lui F.C. Schiller şi ale lui Pierce, care neagă existenţa ade- vărurilor impersonale şi concor- dante cu un caracter invariabil, proclamînd drept criteriu suprem utilitatea şi avantajul practic, indiferent dacă cunoştinţele des- prinse corespund sau nu întocmai realităţii. \V. James consideră adevărul ca pe un ansamblu de idei care au fost inventate şi perfecţionate progresiv de către oameni ca să le permită să acţio- neze şi să trăiască mai bine în- tr-un univers concret. P. identi- fică obiectul cunoaşterii cu pro- cesul cunoaşterii, 'conceput ca un instrument de adaptare bio- logică a omului la mediu. P. sus- ţin că nu există idei care sînt adevărate ci numai idei care de- vin adevărate în cursul acţiunii subiectului în măsura în care au randament. Varianta psihologi- că a p. este behaviorismul, care nu se interesează, de procesele interne ci urmăreşte numai efi- cienţa şi utilitatea reacţiilor. PRAXIE, totalitatea acţiu- nilor şi operaţiilor mijlocite prin deprinderi, abilităţi, capacităţi şi realizând transformări efective în ordinea materială. PRAXIOLOGIE, disciplină fi- losofică şi ştiinţifică Ce se ocupă de practică, de acţiunea efectivă şi eficientă, tot aşa cum gnose- oiogia se ocupă de cunoaştere. T. Kotarbinski concepe p. ca teoria generală a acţiunii efici- ente. Categoriile p. sînt acţiunea, obiectul acţiunii, situaţia, sco- pul, motivaţia, executarea ac- ţiunii, organizarea, conducerea. P. se întretaie cu sociologia şi psihologia conduitelor colective şi individuale şi prezintă în ter- meni riguroşi metodologia op- timizării acţiunii (I. Tudosescu). PRAXIS v. PRACTICĂ PREADOLESCENTĂ, perioa- da dezvoltării copiilor de Ja 11 — — 12 la 14 — 15 ani, corespun- zînd aproximativ vîrstei şco- lare mijlocii şi care se caracteri- zează printr-o profundă restruc- turare a organismului, mai ales printr-o intensă formare a per- sonalităţii, la viguroasa creştere a forţelor morale şi intelectuale. P. este denumită şi vîrsta de tranziţie, deoarece ea caracteri- zează trecerea de la perioada copi- lăriei la cea adultă, de la nematu- ritate la maturitate. La această vîrstă dezvoltarea fizică şi psihică nu este nici pe departe completă. P. se caracterizează ca etapă cri- tică, cu o marcată instabilitate emoţională afectivă, curiozitate şi agitaţie. Ace:istâ vîrstâ este vîrsta construirii .sentimentelor şi convingciilor morale, acestea urmînd să se stabilizeze odată cu adolescenţa şi mai ales cu în- cheierea adolescenţei. Tot la a- ceastă vîrstă caracterul începe să se închege ca un sistem şi se constituie diferitele moduri şi forme obişnuite de comportare. Este vîrsta la care apare şi se conturează interesul şi capacita- tea de cunoaştere a realităţii în- conjurătoare şi cunoaşterea şi aprecierea însuşirilor psihice şi a trăsăturilor morale ale celor din jur. Odată cu dezvoltarea aces- tui interes, faţă de alţi oameni, începe să se formeze şi să se dez- volte conştiinţa de sine, repre- zcntînd unul din principalele mo- mente ale dezvoltării personali- tăţii preadolescentului. Una din particularităţile cele mai carac- teristice ale p. legate de dezvol- tarea conştiinţei de sine este tendinţa sa marcată spre inde- pendenţă (V.A.Kruteţki şi I.S. Lukin, 1960). O altă particulari- tate a p., în ceea ce priveşte spi- ritul subiectiv, este instabilitatea atitudinii sale critice faţă de sine însuşi, avînd adesea un caracter verbal, puţin activ. Tot la a- ceastă vîrstă apare şi dobîndeşte o însemnătate destul de mare tendinţa spre autoeducafie (v.). P. se caracterizează de asemenea printr-o excitabilitate crescută, printr-un oarecare dezechilibru al caracterului, prin schimbarea relativă, frecventă, bruscă şi 544 545 35 — Dicţionar de psihologie lor implicaţi. Astfel faţă de teo- ria lui J. Moreno a atracţiilor spontane, T. Ncwcomb propune un model de raportare interper- sonală prin co-orientare „cînd două persoane intră în contact, fiecare este alternativ sursă şi obiect de orientare pentru celă- lalt". T. Ncwcomb defineşte atracţia ca o dispoziţie asociată unei recompense iar respingerea ca o dispoziţie asociată unei pe- depse. Similitudinea atitudini- lor constituie o sursă a preferin- ţelor. J. Maisonneuve, A. Mihu, D. Grama interpretează în final p. prin valorile, modelele elaborate social şi prin procesele de valori- zare grupală şi interpersonală. PREGNANŢĂ! caracteristică a unei structuri de a fi — aşa cum o arată în genere cuvîntul — plină, expresivă, dar şi rele- vant conturată. In gestaltism p. corespunde bunei forme şi de- fineşte o lege fundamentală (le- gea p). După M. Wertheimer p. defineşte „o forţă şi prin urmare stabilitate şi frecvenţă a unei organizări psihice printre toate celelalte posibile" şi care pot fi lipsite de p. sau deficitare sub ra- portul p. întrucît sînt dispersate, discontinui, estompate, neregula- rizate etc. De un maximum de p. dispune cercul ca formă sau, în ordine logică, silogismul şi axioma. PREJUDECATĂ, judecată a- priorică cu caracter du opinie personală sau grupalâ insufici- ent verificată prin experienţă şi insuficient întemeiată, logic şi care, fiind susţinută afectiv (e- chivalîndu-se cu o credinţă) in- troduce un coeficient de defor- mare şi folosire în cunoaştere. P. exprimă o superstiţie sau un fapt de cunoaştere primitiv, lip- sit de valabilitate şi depăşii. A. Osborn extinde calificativul do p. asupra oricărei judecăţi vechi care este destinată reviziei şi depăşirii. PRELOGIC, care precede lo- gica; termen introdus de Lovi Briihl pentru a califica gîndirea primitivă care nu s-ar conforma normelor logice, fiind impreg- nată de emoţii şi urmînd al ie legi, cum este cea a participării. Etnologii contemporani (CI. Le- vi-Strauss) infirmă caracterul p. al mentalităţii primitive. PREMISE' EREDITARE, ex- presie utilizată în psihologie care, nerecunoscînd ereditatea unor structuri sau fapte psihice, gata constituite, ţine totuşi seama de acele însuşiri morfofuncţionale, mai ales neuronale, ce pot fi fa- vorabile sau defavorabile pentru elaborarea ontogenetică a con- ştiinţei şi personalităţii. Astfel sînt normalitatea ncurosomati- că, particularităţile dinamo-c- nergetice ale sistemului nervos şi ale fiecărui analizor în parb\ unele corelaţii neurohormonalc, dispoziţii pulsionale instinctive ş.a. în cea mai mare măsură p.e. sînt nespecifice în sensul că nu prefigurează sau interzic un anu- mit tip de dezvoltare şi reali- zare, în acest context funcţio- nalitatea analizorilor poate to- 548 tuşi intra ca un factor serai spe- cific. PREMONIŢIE, în parapsiho- logic denumeşte un fenomen du- bios, de percepere a unor scene ale viitorului, viziune intuitivă ce nu se supune constrângerilor temporale. Nu este o predicţie sau prevedere raţională şi mo- tivată. Este mai apropiată de ceea ce este presimţirea dar apa- re ca o clarviziune. PRESTIGIU, cota de valoare asociată şi recunoscută prin con- sens de către indivizi unei per- soane, unei funcţii sau unei activităţi. De ex. prestigiul pro- fesional reprezintă atribuirea unor cote înalte pe unele scări va- lorice: utilitate socială, satis- facţie, cîştig, şanse de promo- vare. PREVIZIUNE, însuşirea de a vedea mersul evenimentelor în viitor, folosind operaţiile min- tale sau experienţa vieţii. Latu- ră a proceselor cognitive care întotdeauna îmbină anticipati- vi cu reproductivul. P. uzează de raţionamentul ipotetico-de- ductiv şi include proiecţii ima- ginative şi prezumţii (v. predic- ţie). Se face distincţia între p. ştiinţifice care fiind construite logic şi motivate prin fapte şi argumente au o mai mare pro- babilitate şi p. neştiinţifice, fun- date mai mult afectiv şi asociate unor orientări arbitrare. PREZBIŢIE (PREZBIOPIE) (gr. presbos — bătrîn, ops — ochi), tulburare a vederii, ca- racterizată prin imposibilita- tea de a percepe clar obiectele aliate ia distantă mică, cidti.>ritj slăbirii capacităţii de acomodare a cristalinului (proiecţie optică, în spatele retinei). P. apare în jurul vîrstei de 45 de ani şi pro- gresează odată cu înaintarea în vîrstă. Corectarea p. se face cu ajutorul lentilelor convergente. PREZUMŢIE,presupunere, con- strucţie ipotetică încă neconfir- mată. Prezintă diverse grade de probabilitate independentă de va- loarea faptelor de sprijin şi a corectitudinii raţionamentelor implicate. G. Polya detaşează un tip de raţionament plauzibil. Se consideră prezumţios subiectul ce-şi formează p. exagerate des- pre orice şi este bănuitor în ra- port cu alţii. PRIMAR1TATE, în caracte- rologia lui K. Heymans dispozi- ţie fundamentală către prezent şi viitorul imediat. Opusă se- cundarităţii ce semnifică orienta- rea spre trecut. PRINCIPIALITATE, caracteris- tică morală a omului constînd din autoconducerea consecventă şi stabilă după idei fundamentale, după norme şi principii esenţiale. A fi principial înseamnă a fi inte- gral devotat principiilor ţkle, a promova neabătut în viaţă o anumită concepţie filosofică şi po- litico-morală. P. se manifestă prin aceea că fiecare act, atitudine, conduită şi activitate, în. ansam- blu, sînt subordonate ideilor direc- toare, sînt pătrunse de acestea. P. comunistă se defineşte prin slu- jirea consecventă a concepţiei poli- tice şi morale comuniste. 549 1» I'RINUPU UIDACUCE, nor- I I K ' ; ; < - m ' i a l c d u r 1 i i c j i c M - i ' j n J u - ce procesul didactic, direilive întemeiate practic şi justificate ştiin- ţific pentru organizarea şi desfă- şurarea procesului instructiv. De-a lungul timpurilor, pornind de la Comenius, au fost formulate în diverse moduri, în dependenţă de obiectivele inslructiv-cducative, de practica şcolară şi de rezul- tatele cercetărilor psihologice şi pedagogice. O deosebită însemnă- tate în modernizarea p.d. au avut cercetările privind fenomenul de învăţare. în momentul de faţă, sub influenţa învăţămîntului, în formularea principiilor sau strate- giilor instructive intervin impor- tante restructurări. Astfel Deco- te consemnează următoarele prin- cipii ale învăţării programate: 1) principiul participării active, care presupune construirea de către elev a propriului răspuns; 2) micile etape (paşii mici), care pre- supun fragmentarea dificultăţilor, deoarece „cu cît etapele sînt mai scurte, cu atît elevul are şanse să dea un răspuns corect"; 3) progre- sia gradată, adică înlănţuirea logică a etapelor, conducerea de la o etapă la alta pînă la reala luare în stăpînire a obiectului; 4) veri- ficarea imediată, ceea ce presupune întărirea şi corectarea fiecărei etape; 5) respectarea stilului per- sonal, idee care se referă îndeo- sebi la asigurarea ritmului de lucru propriu fiecărui elev; 6) răs- punsurile corecte, împuţinarea ero- rilor şi favorizarea corectitudinii răspunsurilor. P. Oleron consideră că la acestea trebuie adăugat şi p n i n ' i p i i i l i p p r . ' t i ţ i ' " i . ' <>jj . i d i ' t n u l :,-l e x i g e n ţ e l e I M > . ,il. j l i i f i c . i t i \ ( - , nrccsilatea Îmbinării algoritmi/a- rii cu euristica, noi am propus (1964) sistemul de p.d. de mai jos: — după scopurile învăţării 1) accesibilitatea, 2) conştienti- zarea, 3) temeinicia, 4) forma ti vi- tatea; — după conţinutul şi struc- tura învăţării: 1) gradarea volu- mului de cunoştinţe; 2) unitatea conţinutului; 3) apropierea maxi- mă a logicii obiectului de logica ştiinţei corespunzătoare; — după modalităţile sau metodica realiză- rii procesului instructiv : 1) co- relarea dintre unităţile informati- ve, metodele şi .operaţiile inte- lectuale ce trebuie formate la elev; 2) alternanţa optimă din- tre elementele concrete şi cele abstracte; 3) modelarea; 4) core- larea şi controlul reciproc al cu- noştinţelor; 5) sistematizarea; 6) problematizarea; 7) motivarea; 8) îmbinarea dintre activitatea cu clasa şi tratarea individuală. Neîndoielnic, în raport cu situa- ţiile instructive, p.d. trebnie să fie dozate şi îmbinate într-un anumit mod. PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI, teze fundamentale, norme călău- zitoare derivate din ceh mai gene- rale legi şi după care sini orientale şi construite cercetările, interpre- tările şi sistematica psihologiei. Fiecare curent sau şcoală psiholo- gică se întemeiază pe anumite p. Psihologia ştiinţifică se înteme- iază pe concepţia materialistă şi relevă trăsături ale dialecticii. Sistemul nostru de psihologie se orientează conştient după tezele 550 materialismului dialectic şi isto- ric. P.p. (tratate în dicţionar la termenii corespunzători) sînt următoarele: 1) determinismul, 2) dezvoltarea şi istorismul. 3) creierul ca organ al psihicului. 4) condiţionarea social-istoiicu, 5) reflecarca şi constructivismul. 6) intcracţionismul. 1) sistemul şi structuralitatea, 8) personalita- tea ca modalitate a actelor psiho- comportamcntale. în interpreta- rea faptelor şi iu elaborarea prin- cipiilor este necesar ca toate aceste principii să fie considerate simul- tan şi convergent. PRINCIPIU (lat. incipere - a începe), punct de plecare, cauză primordială, fundament teoretic, lege generală şi normă călăuzitoa- re. După Lalande „ansamblul ade- vărurilor fundamentale, evidente prin ele însele şi pe care se sprijină toate raţionamentele". Condiţiile p. sînt: universalitatea, necesi- tatea şi primordialitatea, în ştiin- ţă p. este un sector metologic re- zultat din generalizarea cunoştin- ţelor anterioare şi din transforma- rea lor în norme de interpretare, paradigme, axiome, postulate că- rora se subordonează toată dez- voltarea ştiinţei în cauză. PRINCIPIUL PLĂCERII, con- form căruia, după Freud, subiec- tul tinde să evite sau să întrerupă stările de excitaţie penibilă (ne- plăcută), să reducă tensiunea prin apelul la obiecte şi actinii de na- tură să producă o descărcare sau prin vise, reverii cir. (v. l'A- TH Alt SIS). PRINCIPIUL REALITĂŢII, a- pavţine doctrinei fnudicne şi constă din afirmarea necesităţii de acomodare la dalele şi cerinţele realităţii, în raport cu care subiec- tul se restructurează şi dobindeşte o experienţă: p.r. mijloceşte, limi- tează sau înlocuieşte principiul plăcerii I v.). PRINCIPIUL RELAXĂRII, folo- sit in psihanaliză pentru a desem- na încercările de eliberare a su- biectului de sarcini externe, con- ştiente, pentru a face loc unor procese analitice prin sondări ale subconştientului. PRIZĂ DE CONŞTIINŢĂ, ex- presie neologistică de origine fran- ceză pentru ceea ce în română înseamnă a deveni conştient, tra- diţional, a lua cunoştinţă de... După S. Kubinstcin, c. este pro- cesuală, într-o continuă deve- nire, prin integrare verbală şi con- ceptuală, faptele neconştiente de- venind conştiente. Ed. Claparedc consideră că aceasta este o lege, iar p. de c. echivalează cu menta- li zarea. Noi am propus termenul de conştientizare, care a fost adoptat in vocabularul psihologic uzual. PROACTIV, calificare a inhi- biţiei ce duce la uitare şi care este exercitată de cunoştinţele actuale asupra celor ce urmează să fie recepţionate. Sens al uitării orien- tată de la anterior spre posterior. Opus retroactivului care desem- nează propagarea de la posterior spre anterior. PROBABILITATE în sens raa- tem.itie, lapoit numeric al cazuri- lor favorabile producerii unui eve- 551 nimeni, (lintr-un număr do cazuri posibile; previzibilitate numerică a unei anumite proporţii de eve- nimente, definite în cadrul unui ansamblu du cazuri, care în mod i/.olat scapă previziunii. P. mate- matică sau apriori, reprezintă o gradualitatc numerică a diferitelor posibilităţi, cuprinse în limitele unei certitudini maxime (esti- mată prin 1) şi a unei incertitu- dini maxime (exprimate prin O). P. statistică (aposteriori), repre- zintă raportul numeric al unui număr foarte mare de cazuri ob- servate sau evenimente care, din numărul total de evenimente s-au produs. Cu alte cuvinte, este pro- prietatea evenimentelor aleatoare exprimată în raportul dintre nu- mărul încercărilor sau observaţii- lor în care se produce evenimentul dat şi numărul total al încercă- rilor sau observaţiilor. P. su- biectivă este expresia unei atitu- dini, în raport cu producerea sau neproducerca unui eveniment care implică atît aspecte cognitive, lo- gice şi anticipative, cît şi aspecte motivaţional-afective. Este gra- dul de expectanţă cu care un subiect întîmpină obţinerea unor răspunsuri la o stimulare pro- dusă (sau iniţiata) de el însuşi. P.s. este expresia gradului de in- vestire afectivă şi cognitivă a pro- ducerii sau neproducerii unui eve- niment. PROBĂ, fapt demonstrativ; în diagnoză şi cercetare, acţiune exploratorie. nzind do pro- cedee şi tehnici şi fiind orientată spre constatări, identificări, des- coperiri. Sînt p. simple, murite să descopere un simptom (tremur, di:icoordonare, uitare) sau să veri- fice un indicator (prag senzorial, volum al atenţiei, memorie ime- diată). P. permit măsurători. Tes- tul este o p. standardizată şi pre- văzută cu un barem. în cercetări intensive se folosesc p. dieene ce solicită răspunsuri, acţiuni din ce în ce mai complexe. P. experi- mentale sînt deschise la orice id de rezultate care necesită inter- pretări adecvate. V. TEST. PROBLEMATIZARE, operaţie intelectuală de sesizare, inducere şi formulare a problemelor. Moda- litate didactică de tip euristic constînd din prezentarea cunoş- tinţelor în formă de probleme şi din organizarea învăţării şi edu- caţiei intelectuale pe baza rezol- vării de către elevi a probleme- lor de cele mai diverse tipuri (teoretice, aplicative, practice, dis- tractive), astfel îneît să se ajungă la descoperiri. P. accentuează ca- racterul formativ al învăţării, la oricare din obiectele de studiu. PROBLEMĂ (pro-ballein, ceea ce ţi se aruncă în faţă ca obstacol), dificultate cognitivă, după P. Ole- ron, cerinţă faţă de care reperto- riul de răspunsuri de care dispune subiectul este insuficient şi ina- decvat, sistem de întrebări asu- pra unei necunoscute şi dificulta- tea de a selecţiona sau construi un răspuns nemijlocit. P. se con- turează într-o situaţie problematică în care intervine o discordanţă dintre mijloace şi scopuri, din fie posibilităţi şi cerinţe. O p. im- plică un conflict cognitiv şi uioti- vaţional afectiv. P. constituie, după F. Gonseth, modalitatea prin care se dezvoltă cunoaşterea in or- dinea succesivelor descoperiri .-au invenţii (v. REZOLVARE \>\l PEO13LE.ME). PROCEDEE EURISTICE, im- plicate în rezolvări de probleme şi creaţie, p.e. sînt sisteme de opciare deschise în continuei ela- borare şi modificare, creat!<•- pre- supunînd esenţial şi originalitate de metodă (Flannagan). Releva- rea şi inventarierea lor — întot- deauna aproximativă şi incom- pletă— este totuşi necesară întru- cît astfel pot fi însuşite şi aplicate, favorizînd creaţia. A. JMoles inte- grează p-e. într-o infralogică şi ocupîndu-se de creaţia ştiinţifică. menţionează: 1) aplicarea unei teorii cunoscute într-un nou do- meniu; 2) amestecul a două teo- rii diferite; 3) revizuirea ipoteze- lor; 4) explorarea zonelor inter- mediare între doua discipline; 5) diferenţierea aspectelor par- ticulare; 6) definirea conceptelor; 7) transferul unui model dintr-un domeniu în altul; 8) contrazicerea unor teze acreditate; 9) reforirm- larca teoriilor; 10) dezordinea ex- perimentală; 11) aplicarea matri- celor de descoperire; 12) mo- delarea intuitivă; 13) axiomati- zarea; 14) clasificarea; 15) trans- formarea prin emergenţă a can- tităţii în calitate; 16), intenţia artistică; 17) elaborarea teoriilor generale; 18) recodificarea cunoş- tinţelor şi teoriilor. PROCEDEELE IMAGINAŢIEI, considerind caracterul euristic (deschis, exploratorii!) al operaţii- lor imaginaţiei ce se elaborează,, din mers" şi prin variaţia şi multi- plicarea, lor mijlocesc originali- tate,t combinaţiilor şi construeiii- li>r noi. se pot totuşi detaşa unele scheme operatorii sau pro- cedee din analiza procesului imaginaţiei şi care pot fi propuse sţ^re invăţare şi antrenament (A. Osborn, M. Roco). inventarul p.i. va fi insă, _ inevitabil incomplet, şi deschis. în stadiul actual sînt de menţionat o serie de operaţii sau p.i. Prin interogaţie se poate căuta ce altă folosinţă poate do- bîndi un obiect sau ce alte obiec- te pot îndeplini aceeaşi funcţie. Adaptarea a ceva cunoscut la noi condiţii, modificările de orice fel şi substituirile constituie' operaţii de bază ale imaginaţiei creative. Un alt grup de operaţii imagistice se construieşte după modelul celor patru operaţii arit- metice dar nu urmează strict nor- mele acestora rămînînd într-o mar- gine de disponibilitate întotdeauna proprie imaginaţiei. Ne referim la adiţionări şi multiplicări, sustracţii şi diviziuni. In continuare urmează operaţii asemenea acelora cu care debutează analiza matematică: aranjări, inversări şi combinaţii, îndeosebi rearanjările ca modi- ficări de ordine şi poziţie oferă în orice situaţii o cantitate indefinită de alternative. Deosebit de impor- tantă, ca modalitate a imaginaţiei subiective este transpoziţia infe- rată în empatie (v). Totodată caraeterislkă pentiu imaginaţie esie analogia, care, după 1 \Y. Goi- don, poate fi personală, directă. 553 simbolică sau fantastică. Metafora, metonimia, personificarea, ale- goria, hiperbola etc.sînt nu numai figuri de stil ci şi p.i. ce pot inter- veni în orice activitate. Simboliza- rea ce intervine în proiecţie con- stituie un mecanism generic şi poli- valent al imaginaţiei. Trebuie, de asemenea, să nu se uite că în recon- stituirile şi construcţiile imagina- ţiei sînt implicate tipizarea şi toa- te schemele operatoriide tip logic. PROCEDEU, în cercetare, un mijloc, un tnodus operandi de detaliu, un aspect al tehnicilor de explorare, culegere şi prelucrare a datelor sau de interpretare. Sînt şi p. de psihoterapie, de reeducare, de compensare. Multe şi variate p. intervin în instrucţie şi educa- ţie adecvat scopurilor propuse şi condiţiilor concrete. Prin inte- riorizare p. devin proprii subiec- ţilor ca operaţii mintale. PROCES DE CONŞTIINŢĂ, ana- liza critică a unei situaţii con- flictuale. P. de c. constau din ra- portarea propriei conduite la prin- cipiile şi normele social accep- tate. P. de c. pregăteşte totdeauna acţiunea viitoare în concordanţă cu normele şi valorile sociale. PROCESE EMOŢIONALE (NI- VELE ŞI FORME ALE AFEC- TIVITĂŢII), prezintă o excep- ţională variabilitate şi plastici- tate care poate fi apreciată după următoarele criterii: a) nivelul calitativ stabilit între formele cvasiinstinctive de reacţie şi for- mele superioare de trăire emoţio- nală, elaborate sociocultural; nive- lul emoţiei este dependent si de calitatea motivelor în care acestea izvorăsc; pentru nivelele înalte de activitate este caracteristică participarea pregnantă a proce- selor ncocorticale; b) gradul de complexitate a emoţiilor conside- rat de la relaţiile simple şi uni- voce şi pînă la trăirile polivalente, polimorfe şi de simultană diversi- ficare; c) gradul de conştienti- zare a trăirilor emoţionale şi de- pendenţa acestora de judecăţi le de valoare; aici intervin variaţii între spontan-impulsiv şi elabo- rare procesuală; d) durata p.e., în această privinţă intervenind mari gradaţii între momentan, efemer, instabil şi stabilizat; e) corelaţia dintre intensitatea trăirilor in- terne şi expansivitatea com- portamentală şi expresivă (din acest punct de vedere fiind posi- bile acorduri, corespondenţă sau discordanţă: emoţii superficiale, foarte expansive şi emoţii pro- funde, slab exprimate). Toate aceste criterii sînt în linii mari corelative şi permit o împărţire în trei clase de p.e. Astfel, V.N. Measişcev vorbeşte despre: reac- ţii, stări şi relaţii sau atitudini emoţionale. Noi divizăm p.e. în: primare, complexe şi atitudinale. In clasa p.e. primare sau primitive intră dispoziţiile organice, mai mult sau mai puţin trăite afec- tiv (stare de sănătate, oboseală, boală, nelinişte inexplicită, do- rinţă senzuală), reacţii af.eeli\e spontane ce însoţesc toate netele de cunoaştere (percepţie, jude- cată, aducere aminte, imaginari'), ca şi de asemenea acţiunile simple 554 P ( l l i e i L i , a ş i ' ' l ' i . n •'. a i I I M I U l i . ' i i t i . d e a s e m e n e a e m o ţ i i l e p i i n t . u e . < | ( n u - niite î» psihologia germană ,,aiec- te". Afectele sini forme relativ primitive şi simple de emoţii, caracterizate prin apariţie bruscă si desfăşurare puternică, violentă si de scurtă durată, dar viu expri- mate în conduită. Emoţiile secun- dare, sau complexe, sînt depen- dente de o motivaţie social-cul- turală şi implică o desfăşurare plurifazică care ocupă intervale de timp ceva mai mari, ajungînd pînă la cîteva ore. în condiţiile acestor emoţii implicînd evoluţii tensionale moderate, funcţiile con- ştiinţei nu sînt blocate sau îngus- tate. Emoţiile specific umane se asociază în cupluri contradictorii situîndu-se la un anumit nivel între cele două extreme: sim- patie sau antipatie, bucurie sau tristeţe, admiraţie sau dispreţ, dragoste sau ură etc. După influ- enţa pe care o exercită asupra comportamentului, emoţiile pot fi pasive sau active. Dispoziţiile afective se definesc ca stări afec- tive generalizate difuz, puţin in- tense, relativ discrete dar dura- bile, care comunică o tonalitate afectivă întregii noastre activi- tăţi psihice. în timp ce emoţiile au un obiect precis, de care omul este conştient, dispoziţiile nu sînt raportate cu precizie la un anu- mit obiect, la o anumită situaţie etc. De regulă, dispoziţiile afec- tive sînt o rezultantă a unui şir de emoţii pe care omul le-a trăit sau numai a uneia care, fiind mai sem- nificativă, se generalizează şi se Stabilizează. în decursul dezvoltării i n i l r . h i i i a l e , d a t ' " i ă u n e i a n u m i ţ i ; O U i - l a n t e a i n i [ > r e j u r a l i l o r d e viaţă, dispoziţiile de acelaşi fel, repet indu-se sau menţinîndu-se o perioadă îndelungată, pot să se permanentizeze şi să devină ca- racteristice pentru viaţa afectivă a unei anumite persoane. în clasa atitudinilor afective intră senti- mentele si pasiunile, care se reco- mandă prin structurări complexe şi stabile, reprczentînd raporturi ale subiectului cu ambianţa şi cu sine. Aceste formaţiuni au o geneză şi un conţinut emina- mente social. O dezvoltare maxi- mă a însuşirilor sentimentelor se întîlneşte în pasiune. Pasiunile sînt sentimente precis orientate, care se disting printr-o deose- bită intensitate, statornicie şi eficienţă. PROCESE PSIHICE, modalităţi ale conduitei specializate sub ra- portul conţinutului informaţional, al structurilor operaţionale şi al formei de realizare subiectivă; ac- tivitate psihică complexă cu o des- făşurare discursivă, plurifazică, im- plicînd coordonarea unor varia- bile independente şi a altora depen- dente. Conceptul de p.p. s-a impus ca macrounitate fundamentală a psihologiei, înlăturîndu-1 pe cel de funcţiune sau facultate odată cu analizele făcute asupra rezol- vării problemelor şi a actelor de voinţă. Este o desfăşurare de tip istorist care este susceptibilă de schematizări, dar concret, ră- mîne de fiecare dată irepetabilă. Toate p.p. îndeplinesc funcţiuni informaţional-reflectorii; energe- tice, de autoreglaj şi de autoorga- 555 n . i z a r e r o n s h u c t i v ' r ; l : " i . î n s i - ; t e - rn a t i c i i pr.'hol'.--.;i-.i i i n f i:i.i]• r11J -<• ' 1 1 î i l l ţ i l « î i - p . p . f f i i : , i ; i . ' i , p a , r h t ' a l , ;•<• l ' i r : ( i i t i i i - L d , } : î n - l i r r a , m e n i , - r i n , imaginaţia, crn,>ţia fi vmvţci. Cit priveşte atenţia şi limbajul, aces- ioa nu sînt calificate ca p.p. în- tmcît, deşi au o desfăşurare pro- cesuală, nu posedă un conţinut specific. Diferenţierile dintre di- versele p.p. sîiit relative, în rea- litate ele fiind în continuă inter- acţiune şi interpenetraţie în ca- drul sistemului integrativ al con- duitei şi personalităţii. PRODUS PSIHIC, rezultat sec- venţial sau final al unei desfă- şurări psihice procesuale. S.L. Rubinstein face distincţia din- tre proces şi p., acesta apărînd în urma anumitor demersuri pro- cesuale. Este asemenea relaţiei dintre gîndire şi gînd, conceptua- lizare şi concept, percepţie şi percept, imaginare şi proiect, adu- cere aminte şi amintire, decizie, încordare voluntară şi atingerea scopului sau execuţie ş.a.m.d. Totuşi procesul operează cu pro- duse, iar distincţia este relativă şi trebuie făcută numai în ce pri- veşte noile p. PROFESIOGRAMĂ, cuprinde cerinţele psihofiziologice, psihice şi sociale ale profesiunii. P. in- dică cerinţele fizice (forţa fizică, talia, greutatea), cerinţele de să- nătate, exigenţele senzoriale, toa- te acestea cuprinse în somato- fiziograina profesiunii şi cerin- ţele de aptitudini, de cunoştinţe profesionale, de inteligenţă, de atenţie, de spirit de observaţie, cerinţe privind trăsăturile de tem- perament, exigenţele sociale, etice ctc. cure sint cupnn.'.e în pr-i>:o- ţ'uuxn meseriei. Alcătuirea p. im- plkâ .analiza multiLiterală a pro- i<-:,iunu, Snfăiişîndu-i cerinţele ş; solicitările pe multiplele planuri. P. unei meserii cuprinde, de obi- cei, următoarele aspecte elabo- raţi; în monografii profesionale-: 1) obiectul şi natura profesiunii (descrierea activităţii, a prim i- palelor operaţii şi a condiţiilor do muncă); 2) tehnologia profe- siunii (materiile prime şi auxiliare, utilaje, agregate, dispozitive, seu- le, instrumente utilizate); 3) secu- ritatea profesiunii (condiţii de siguranţă pentru muncitori); 4) igiena muncii (de exemplu con- diţii de microclimat); 5) fiziolo- gia muncii profesionale (însu- şiri fiziologice necesare); 6) psi- hologia profesiunii (aptitudini, în- suşiri psihice); 7) sociologia pro- fesiunii (perspectivele economice, sociale, condiţiile de salarizare, de promovare etc); 8) pregătirea profesională (cerinţe teoretice teh- nice şi practice, gradul de instru- ire cerut, modul de pregătire, durata şi locul pregătirii). Se pot elabora psihograme şi somato- fiziograme şi pentru anumite locuri de muncă, nu numai pentru o profesiune în întregime. P. constituie instrumentele de lucru, tabele de criterii pentru orientare şi selecţia profesională. Prin dez- voltarea p. se ajunge la monogra- fia profesională. De regulă însă, p. se elaborează în baza monogra- fiei profesionale. PROFESIOLOGIE, studiul pro- fesiunilor, al tuturor condiţiilor 556 lor sociale, psihice şi tehnice în legătură cu necesităţile orientării şi selecţiei profesionale. PROFESIUNE, formă de acti- vitate specializată pusă la dispo- ziţia persoanei de către socie- tate, în vederea satisfacerii ne- cesităţilor acesteia şi a valorifi- cării capacităţilor individuale. Sursă de venit şi mijloc de exis- tenţă individuală, grupată, so- cietală. Un ansamblu de solici- tări, pe plan tehnic şi social în care persoana trebuie să se poată integra ca totalitate, cu preve- derea înlăturării ideii de risc, de supraefort, de neplăcut sau de inadecvat.^ PROGNOZĂ, cunoaşterea anti- cipativă a unor evenimente, fapte, situaţii Ia care te va duce dezvol- tarea naturală şi istorică într-o etapă mai apropiată sau mai în- depărtată a viitorului. Actual, în legătură cu ritmurile revolu- ţionare ale dezvoltării sociale şi tehnico-ştiinţifice, p. s-a consti- tuit ca o disciplină ştiinţifică de mare utilitate pentru orientarea după. cerinţele de perspectivă ale planurilor şi proiectelor so- ciale, tehnico-economice, educa- ţionale, edilitare. M. Maliţa arată că p. uzează de metodologii ma- tematice, sociologice şi psiholo- gice, în psihologia socială se re- curge la p. asupra opiniei publice, a atitudinilor şi aspiraţiilor. Mo- delele educaţionale se elaborează în raport cu p. asupra dezvol- tării necesare şi optime a perso- nalităţii. Prin metoda icielor se formulează prognosticuri asu- pra dezvoltării individuale, şan- selor de adecvare la profesiuni ete. Sînt mai ales festele voca- ţioirde, ce-şi asumă nu numai sarcini diagnostice dar şi prog- no-tiec. PROGRAM (PROGRAMARE), pi.'nul sau schema de ansamblu a diferitelor momente şi a pa- şilor necesari realizării obiecti- vului propus; p. unui sistem cu autoreglare implică memorie şi constituie succesiunea în influ- enţele de comandă şi reglatoare, modificarea în timp a valorilor date ale mărimilor reglabile după o lege dinainte cunoscută. P. reprezintă stabilirea algoritmu- lui optim pentru finalizarea unei activităţi şi traducerea sa în operaţii fizice adecvate. Omul, datorită deţinerii conştiinţei — de sine şi despre lume — are permanent tendinţa ds a anticipa rezultatul acţiunilor sal", de a le organiza în cunoştinţă de cauză, elaborînd astfel planuri sau p. ca adevărate legi comportamen- tale, în cazul omului se poate vorbi de existenţa unui sistem multiprogramat, care constru- ieşte p. atît pentru sine cît şi pentru structurile sociale din care face parte. învăţarea are efect de p. în cadrul instruirii programate elevii îşi însuşesc un anumit obiect de învăţămînt pe baza informaţiilor si a modalită- ţilor operaţionale de asimilare a lor cuprinse într-un p. Aceste p. cotit in un t,-.A programat pla- s.it în m-.mua'a programate sau m.ryini de instruire programată. 551 \ Textul programat este alcătuit dintr-o succesiune de secvenţe, adică de informaţii cuplate cu operaţiile corespunzătoare şi rea- lizate printr-o temă (exerciţiu, problemă). Kievul parcurge sin- gur aceste secvenţe, instructorul intervenind doar pentru clarifi- cări suplimentare, demonstraţii, sinteze sau aplicaţii în comun. Aceste p. se pot clasifica după şirul de secvenţe parcurs de elevi (liniare, CAI. druin parţial impus sau la latitudinea elevilor), după concepţia de bază asupra orga- nizării şi desfăşurării procesului instructiv (cu transmitere com- pletă, cu descoperire orientată, combinate), după scopul didactic principal (complexe, parţiale). P. realizată în scopul reglării sau conducerii unei activităţi poate fi abordată prin metode formal- matematice. Din acest punct de vedere se disting, ca forme mai frecvent utilizate, p. liniară şi cea dinamică. P. liniară constă în stabilirea algoritmului optim pentru finalizarea unei activităţi relativ simple, a cărei soluţie se găseşte destul de repede. Folo- seşte metode bazate pe algebra lineară (ecuaţii lineare) Deoarece cele mai multe situaţii sînt acelea în care soluţia nu se găseşte din- tr-o dată, ci treptat, pe baza unei succesiuni de acte depen- dente, se apelează adeseori la p. t/i nanii că. Aceasta permite rezolvarea unor probleme legate de acţiuni cu mai multe etape, de unde stabilirea deciziei optime prin alegeri succesive, în fiecare interval de timp alegîndu-se o transformare din mulţimea trans- formărilor posibile. Sînt utili- zate în acest caz p. priitei pute, care definesc traiectoria prim i- pală a activităţii în raport iu sarcina dată si p. secundare s;iu subprograme care. vizează rezol- varea unor sarcini distincte. în- cadrate însă în traiectoria rezol- vării sarcinii de bază sau de efectuarea unor operaţii inter- mediare pe care le implică rezol- varea sarcinilor date. Progra- marea dinamică foloseşte metode bazate pe algebra nelineară. Di- versele tipuri de p. se pot traduce în diferite limbaje convenţionale de p. automată (Algol, Fortran, Cobol etc.) şi pe baza calculatoa- relor electronice vor rezolva pro- bleme matematice şi nemate- matice utilizînd datele introduse. PROIECT (lat. projicere — a arunca înainte; fr. projeter, pro- jet), ceea ce rezultă din proiec- tare, ca plan sau model ele atins, de realizat; configurare, în scheme de acţiune şi imagini, a intenţi- ilor, dorinţelor, ideilor; produs tipic al proceselor imaginative. P. este o construcţie mintală an- ticipativi şi care poate fi obiec- tivată verbal, grafic, în modele materiale. Sînt p. ce privesc obiectele, situaţiile şi persoana proprie. J.P. Sartre formulează ideea omului-proiecl: „Acest pro- iect al sinelui, întrucît este tota- litatea fiinţei mele, exprimă ale- gerea mea originală în circum- stanţe particulare... proiectul ori- ginal al unuia pentru sine nu poate viza decît fiinţa proprie...: el nu se distinge, real, de fiinţa pen- tru sine". J. Lyota.nl se exprim ' jnai clar: „liu nu sint un oLm-i l ci un proiect; cu nu sînt numai ceea ce sînt dar încă şi ceea ce trebuie să fiu, ceea ce vreau să fi fost şi să devin". I. Răceanu interpretează în acest sens la- tura de posibilitate a personali- tăţii. PROIECTIV, atribut al acti- vităţii de proiectare şi de pro- iecţie. Conştiinţa umană înde- plineşte şi o funcţie p. prin latu- rile corespunzătoare ale gîndirii şi imaginaţiei. Şi inconştientul este p. întrucît exprimă în fan- tasme, vise — pulsiunile libi- dinale. Acest fenomen se inves- tighează prin tehnicile p. C. Enăchescu consideră psihologia p. ca ramură a psihodiagnozei ce se ocupă de „analiza globală a personalităţii din punct de ve- dere structural şi dinamic, ea apelînd, în acest' scop, la feno- menul proiectiv, caracteristic per- sonalităţii". PROIECTIVITATE, ansamblu de proprietăţi funcţionale ale unui sistem de a se proiecta sau reflecta în altul. Este o modalita- te a interacţiunii informaţionale ce caracterizează latura extro- versivă sau exstatică a psihismu- lui uman. Se explică prin aceea că noi nu reflectăm numai obiec- tele ci şi relaţiile obiective cu ele. Impresiile senzoriale sînt subiec- tiv localizate la nivelul stimuli- lor ce ]e produc, la o anumită dis- tanţă de corp, deşi real ele sînt rodul unor procese perceptive interne. Tot aşa obiectele şi rela- ţiile denumite' şi conceptualizate nu par a fi purtătoarele ideilor prin i.ire le explicăm şi clasifi- căm. Dispoziţiile afective de ase- menea se caracterizează prin p. întrucît învăluie ambianţa într-o anume tonalitate, conferă un halou emoţional circumstanţelor în care ne aflăm. P. intervine şi în planul mental şi-1 face pe aces- ta posibil ca un cîmp sau o sferă a semnificaţiilor şi operaţiilor intelective. Fenomenul de p. nu reprezintă un fapt de diformare ci unul de adecvare la real şi circumstanţe. Ochiul care s-ar vedea doar pe sine ar fi orb. Gîndirea care s-ar gîndi pe sine ar fi cu totul ineficientă cognitiv. Fiind ontologic un raport rcflec- toriu şi constructiv, psihicul îşi realizează prin p. funcţia sa rela- ţională, însuşi faptul p. trebuie să fie, probabil, pus pe seama co- nexiunilor inverse sau retroafe- rentaţiilor. P. este, de ex., depen- dentă de acomodarea vizuală sau de etaloanele de care dispunem în genere de experienţă. PROIECŢIE, în neurologie, zo- nă de p. centrală, deosebită de cele asociative, semnifică zonele la care ajung căile aferente de la receptorii periferici şi repre- zentînd p. ale acestora (retină, organele lui Corti, homunculus etc.) în cortex. între receptorii periferici şi zonele de p. este co- respondenţă, în psihanaliză p. este un mecanism de apărare a eului cu sensul de „operaţie prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în altul, per- soana sau lucru, calităţi, senti- mente, dorinţe, „obiecte" pe care 558 529 le ignorează sau refuză propriei persoane". Laplanche şi Ponta- lis rezumă astfel procesele (ie p.: a) subiectul percepe mediul ambiant şi răspunde în funcţie de interesele, atitudinile, deprin- derile, dorinţele, stările sale; b) subiectul dovedeşte prin atitu- dinile sale că ele asimilează o per- soană la alta, de exemplu ima- ginea tatălui său asupra şefului său (transfer); c) subiectul se asimilează pe sine unor persoane străine şi invers, asimilează în sine înseşi alte persoane (identi- ficare) ; d) subiectul atribuie al- tuia tendinţele, dorinţele etc. pe care nu şi le recunoaşte (proiec- ţie propriu-zisă). în ordine pato- logică p. este exacerbată în pa- ranoia. S. Freud scrie: „Eul se comportă ca şi cum pericolul dezvoltării angoasei n-ar veni de la moţiuni pulsionale, ci de la o percepţie şi ar putea deci să reacţioneze împotriva acestui pe- ricol exterior prin tentative de fugă, prin evitări fobice". în genere însă p. este recunoscută alături de introiecţie ca un me- canism al diferenţierii şi opoziţiei dintre eu şi lume. Psihanaliza se ocupă însă de p. mai mult în perspectiva principiului plăcerii decît a principiului realităţii. PROPAGANDĂ, sub raport psi- hosocial, p. este o formă de co- municare care urmăreşte prin mijloacele comunicării însăşi să transmită receptorilor idei şi ati- tudini sau să provoace modificări în afara ideilor şi convingerilor, în conformitate cu scopuri şi intenţii determinate. Speciile p. se dis- ting; după conţinutul ideilor si convingerilor tratate. Cele mni extinse specii de p. sînt cele po- litico şi economice. Apropia \'\ prin anumite mecanisme de pro (..•'"•sul instructiv-edurati v p. si•
  • - înainte, paideia — educaţii-), foi- maţie sau învăţămînt preliminar, modalitate de introducere înir > activitate prin indicarea metode- lor, conceptelor, condiţiilor obli- gatorii ale acesteia. în medicina p. desemnează o disciplină ori: ! ; - tativă şi tehnică de introdu- cere în altă disciplină (p. clinică, p. chirurgicală etc). în sensul acesta se vorbeşte şi despre o p. a cercetării ştiinţifice sau a psihodiagnozei. PROPENSIUNE, termen prin care behavioriştii denumesc ten- dinţele, impulsurile, atît piilsiuni şi motivele primare cît şi pe cele secundare. PROPRIOCEPŢIE, sensibilita- te musculară; termen introdus în 1894 de Ch. Sherrington, care :>_ descoperit în constituţia nervilor musculari, în proporţie de 40%. fibre senzitive. Head considera sistemul p. ca simţ al posturii, întrucît el informează despre po- ziţia corpului în raport cu am- bianţa şi fazele mişcării muscu- lare. La ora actuală este unanimă părerea că aşa-zisul „simţ mus- cular" reprezintă un sistem afe- rent complex, în care trebuie de- limitate două subsisteme speci- fice: proprioceptiv, somatoeste- 560 zic şi proprioceptiv kinestezic. La p'erifene aceste doua -subsis- teme au. în calitate de orgiine receptoare, celulele senzoriale si- tuate în muşchi (j'usiuite neur"- rnusculare), in tendoane (eorpu-,- culii Golgi) şi în articulaţii (ter- minaţii nervoase libere). Concen- traţia cea mai mare a acestor re- ceptori se întîlneşte, la nivelul acelor segmente ale capului, care joacă rolul cel mai important iu comportamentul motor (membri', aparat fonator şi articular, capi. Primul neuron este reprezentat de celula bipolară din ganglionul spinal. Căile aferente parcurg cordoanele posterioare ale rnădu- vei spinării, prima făcînd sinapsă în bulb, iar cea de-a doua în ta- lamus. Din bulb unele căi merg spre cerebel, care constituie sta- ţia finală pentru unele categorii de impulsuri şi pentru altele, punct de plecare către scoarţa cerebrală (J. Konorski, 1967). în aprecierea sensibilităţii kines- tezice trebuie avută în vedere observaţia făcută de către Ch. Sherrington, care arată că aceasta se referă mai degrabă la mişcări ca atare, noi am spune la schema mişcării şi la fazele ei, decît la ţe- sutul muscular şi articular însuşi. „în cea mai mare măsură stările muşchiului şi ale articulaţiilor sînt mediative în informarea senzo- rială despre poziţie şi mişcare. De aceea putem spune că exci- tanţii adecvaţi ai acestei modali- tăţi senzoriale sînt acţiunile me- canice de extensie, presiune, în- cordare etc. asupra aparatului osteo-muscular. Toate senzaţiile p. sînt integrate într-un sistem per* eptiv unit.ir şi asigură per- m.ment acea informaţie de orga- ni/are şi sancţionare, fără de care activitatea motorie voluntară şi involuntară, ar fi imposibilă. PROSPECTIV (PROSPECŢIU- NII), ceea ce priveşte spre viitor, opus retrospectivului. Este o la- tură a gîndirii (de a prevedea vi- itorul) şi o funcţie definitorie a imaginaţiei — de a încerca să ela- boreze imagini concrete asupra viitorului. Cercetările p. îşi pro- pun fie să descopere noi posibili- tăţi (ca în geologie), fie să tra- seze cadrele unor realităţi ce vor surveni (în sociologia p.). Se conturează şi o psihologie p. în prelungirea celei istorice, şi care caută să deducă şi să prezinte, la diverse grade de anticipare, tabloul dezvoltării psihice şi de personalitate a oamenilor în so- cietăţile evoluate ale viitorului. PROSTRAŢIE, stare anormală de anihilare sau de suspensie a principalelor facultăţi psihice, res- pectiv de incapacitate de a gîndi şi de a înţelege ceva (vid mental), desensibilizare emoţională şi, mai ales, incapacitate voluntară; de- presiune morală, apatie. Un om în stare de p. pare absent, indi- ferent, obosit, nu mai raţio- nează şi nu mai întreprinde ni- mic. PROTANOPIE, cecitate cro- matică parţială constînd din in- capacitatea perceperii distincte a culorii roşii; subiecţii ce suferă de p. nu deosebesc roşul luminos de verdele închis, albastrul şi 561 bleuinariuul d<> roşul-purpuriu M violet. V. l> M/IONISM PROTOPATIC, după Head, calificare a unor forme primi- tive de sensibilitate care ar fi difuză şi mi ar surprinde proprie- tăţile obiective ale stimuiilor (rx. localizarea precisa a excitan- tului la suprafaţa pielii). Opusă sensibilităţii epicritice, mai nouă sub raport filogenetic, superioară din punctul de vedere al capaci- tăţii de discriminare specifică a stimuiilor şi relaţiilor cu aceştia. PROTREPTIC, procedeu ' su- gestiv realizat în stare de veghe şi „întărit" prin mijloace fizico- pedagogice. Protreptica este me- toda terapeutică ce se înscrie în sfera psihoterapiilor sugestive şi care cuprinde ansamblul mij- loacelor (verbale şi fizice) sus- ceptibile de a exercita o influ- enţă puternică asupra bolnavului aflat într-o stare nevrotică. PROXEMICÂ, direcţia de cer- ceLare în cadrul psihologiei am- bianţei apropiate (proximitate), dezvoltata de psihologi ca T.E. Hali, W.H. Ittelson, HM. Pres- hansky ş.a.; studiază relaţiile cauzale şi condiţionale dintre spa- ţiu, ca dimensiune a ambianţei, evenimente speci'ice diferitelor categorii de spaţiu, stări psihice şi comportamente. Comporta- mentul p., reglat nemijlocit de un sistem de modalităţi, etaloane şi stiluri perceptive spaţiale, de sem- nificaţii şi atitudini spaţiale, se formează treptat, pe baza îmbo- găţirii experienţei spaţiale perso- nale, a reflectării caracteristicilor obiectivi' ale spaţiului ambiant ş i a l e i i < l i i z i ţ i i i d i l e i i i c l o r i i n r m • socioculturale. Spaţiul ambiant material — fix sau semifix — condiţionează anumite trăiri psi- hice şi roluri prin care se exprimă raportul personalitate-ambianţă Spaţiul informai condiţionează distanţele psihologice dintre oa- meni, fiind, la extreme, sociofu- gal (menţinând oamenii la dis- tanţă) sau soeiopetal (apropiind, faci li t nul comunicarea). PRUDENŢĂ, trăsătură de ca- racter prin care se realizează im echilibru între curaj şi teamă, întrucît sînt prevăzute raţio- nal şi considerate realist perico- lele sau daunele ce pot surveni, în acelaşi timp adoptîndu-se mă- suri pentru a preveni daunele, a diminua riscul. Este o modali- tate a înţelepciunii adecvate si- tuaţiilor critice. Xu prevede to- tuşi o totală evitare a riscurilor şi reacţii de abandon. P. este complementară curajului şi con- tribuie la eficienţa acţiunilor di- ficile şi riscante. PSJEUDODEBILITATE MIN- TALĂ, termen care se aplică unei categorii foarte heterogene de copii (afectaţi de masive carenţe culturale, carenţe afective, in- stabilitate psihomotorie, faze pre- şi post-critice epileptice, ientoare patologică în gîndire etc.) care pot fi diagnosticaţi ca debili min- tal dacă se iau în consideraţie co- eficientul de inteligenţă şi per- formanţă şcolară. Constatarea că diagnosticul de debilitate mintală a fost fals, copilul fiind un pseudo- debil, se face ulterior. Evaluarea 582 corectă presupune depistarea pre- coce, investigarea mediului fami- lial, anamneză medicală şi proba de înv?ţare în care să apară posi- bilităţile de evoluţie pentru ca, ulterior, ia retestare, să se obţină un O 1 .!, normai. PSEUDOHALUCINAŢII (HA- LUCINAŢII PSIHICE), mai a- propiate de reprezentări dteit de percepţii, aceste fenomene psi- hopatologice sînt trăite pe planul subiectivităţii, al ideaţki, bolna- vului refuzîndu-i-se atit proiec- ţia spaţială, cit şi perceperea pe căile senzoriale normale. PSEUDOMNEZIE v. DEJÂ- VU. PSEUDOPSIHOLOGIE, orien- tări îndoielnice şi concluzii ne- ştiinţifice oferite de „experţi" autodidacţi sau şarlatani delibe- raţi care pozează în psihologi profesionişti. Psihologia este un teren fertil pentru pscudoştiinţă din mai multe motive. Pe de o parte datorită interesului ridicat faţă de problemele de care se ocu- pă, pe de altă parte, e una dintre cele mai tinere ştiinţe şi majori- tatea publicului nu este capabil să facă distincţia între veritabil şi fals. Real psihologia este o şti- inţă de mare dificultate şi practi- carea ei necesită un grad înalt de calificare şi specializare. Diletan- tismul în psihologie este extrem de dăunător. Nu trebuie confun- dată abilitatea psihologică em- pirică cu sistemul psihologici ştiinţifice a cărui luare î:t stă- pînirc şi aplicare specializată ne- cesită studii şi experienţe tot aşa, dacă nu mai îndelungate şi anevoioase, ca şi cele reclamate de medicină. PSIHAGOGIE, după Ch. Bau- doin, subramură a psihopedago- giei reeducării şi a psihoterapiei, care se ocupă de recuperarea de- iicienţilor psihomorali, de remo- delarea personalităţilor deformate, deviante, în raport cu exigenţele şi normele sociomorale. PSIHANALIZĂ, metodă de tra- tament a nevrozelor, doctrină şi metodă, de psihopatologie şi psi- hologie fundată de S. Freud şi privind cu deosebire structura inconştientului şi funcţiunile sale în determinarea vieţii psihice şi în geneza nevrozelor. P. ca psi- hoterapie îşi propune să desco- pere, prin analiză psihologică, motivele inconştiente ale diver- selor tulburări sau comporta- mente specifice şi să le înlăture sau dezvolte prin conştientizare. Reconsiderînd critic doctrina psihanalişti V. Săhleanu menţio- nează în prim plan convingerea lui S. Freud că „afectul poate avea un destin independent faţă de reprezentare", cvantumu- rile de efect sau forţe pulsionale sau Hbido (dorinţă) pot fi „in- dependente şi detaşabile" de con- ţinuturile cognitive; ele există şi în formă liberă şi se cuplează în chip variabil cu obiecte şi ima- gini ale lor. Subiectul are la dis- poziţie o cantitate de energie psihică (pulsională, afectivă) pe care o repartizează în mod va- riabil în relaţiile sale cu obiec- tele şi cu sine însuşi". Acesta este punctul de vedere „economic". In af.ira lui se. distinge în doctrina 563 36* psihanalitică un sistem de refe- rinţă „dinamică" şi un altul pri- vind „topica". Din punct de ve- dere dinamic, fenomenele psi- hice rezultă din conflictul şi din compunerea forţelor, acestea cxer- citînd o anumită presiune (de origine pulsionalâ). Inconştien- tul este dinamic pentru că pre- sează permanent cerînd astfel intervenţia unei forţe contrarii, ce interzice accesul la conştiinţă. Apariţia unor formaţii de com- promis între reprezentările re- fulate şi normele refulante, cum sînt simptomele nevrotice, relevă de asemenea un caracter dinamic. In viziunea lui Freud pulsiunilc inconştiente reprezintă principa- lul factor determinant al vieţii psihice. Cît priveşte „topica", aceasta cuprinde două variante: prima topică Ireudiana este aceea care distinge inconştientul, pre- conştientul şi conştientul. Aces- tea sînt concepute de Freud ca nişte compartimente riguros delimitate sau ca nişte instanţe autonome. Impulsurile circulă pe verticala celor trei instanţe as- cendent sau descendent fiind su- puse unor cenzuri. Mişcarea re- gresivă se exprimă în reprimări şi refulări iar cea ascendentă în deplasări şi sublimări. Cea de-a doua topică se referă la persona- litate şi cuprinde şinele, eul şi supraeul. Aparatul psihic rea- lizează norme ale homeostaziei, mijlocind descărcarea, investirea şi fixarea energici circulante astfel incit sa se ajungă, la o constantei. Freud a fost preocupat de iden- tificarea unor forţe pulsionnle fundamentale, unice, diferenţiat*- progresiv fără a-şi pierde sensul de bază. Este vorba despre Eros ca sistem pulsional hedonic şi vital în genere (şi nu doar sexual, şi despre Thanatos ca sistem opus, cu sens distructiv, agresh sau de retranşare în moarte. Ast- fel, conflictul ca formulă a dina- mismului, expandat psihic în dramatism, este funciar. Obser- văm că la baza terapeuticii psi- hanalitice sînt idei ce se abat de ld postulatul doctrinar al supre- maţiei inconştientului. Poate toc- mai de aceea terapeutica a avui succes şi după multiple revizuiri se menţine încă în arsenalul psi- hiatriei, însăşi doctrina nu este însă străină de succesele metodei psihanalitice. Pentru că deşi pul- siuuile bazale au fost înlocuite de către un A. Adler, C.G. Jung, H. Sullivan, K. Horney, E. Fromm, cu altele, privind năzu- inţa spre putere, comunicare, re- laţii interpcrsonale, dragoste uma- nitară, autorealizare etc, inc- delul general al dinamicii, econo- miei şi topicei psihanalitice s-.i menţinut, dovedindu-se un model demn de luat în seamă. Aceasta pentru că Freud depăşeşte, deşi nu fără exagerări de sens con- trar, reducţionismul conştien- tist. Psihanaliştii îşi recomanda modelul de psihologie pe care l-au elaborat ca fiind „abisal" întnicît explorează adîncurile in- conştiente şi „dinamic", întnieii încearcă să explice de.slăşiuai i energetice alt: cuini. Totuşi ui- trucit dinamismul individual esle 564 devalorizat, relaţiile si determi- nările Stxhk- ti1111. leite di'.ir ci inautentiec, c.> fnj'U- e\teine i ir conştiinţa apOiind m.ii mult. i-.i servomecanism al sincithti sau ca o instanţă artificială ataşată individualităţii, doctrinele psiha- nalitice vechi şi noi nu evită note de subiectivism şi schema- tism. Interacţiunea dintre su- biect şi mediul sociocultural este prezentată ciuntit, esenţa umană fiind totodată deformată în sens biologist şi egotist. în prelungirea p., s-a constituit Psihologia eului care chiar dacă inversează sen- surile psihic-social, opunînd te- zei freudiene a primatului pulsiu- nilor organice, teza despre însem- nătatea decisivă a motivaţiei de esenţă socială, rămîne totuşi pri- zonieră a vechei scheme, conform căreia între biologic şi cultural, între individual şi social este o ireconciliabilă contradicţie. în acest sens, E. Fromm vorbeşte despre „dihotomia existenţială" ce ar rezulta din faptul că indi- vidul este purtător al socialului, iar nu element constitutiv al acestuia. Deşi se uzează mult de termenul de identificare, dog- ma freudiană a exteriorităţii ire- mediabile a socialului faţă de psihic este menţinută. Prin psi- hologia eului, formulă persona- listă ce postulează autonomia şi stabilitatea persoanei, Erikson, N. Hartmann, D. Rapaport ş.a. încearcă să împlinească modelul persoanei prin reabilitarea pro- ceselor cognitive. în sistemul lui S. Freud, acestea ar părea fie ca însoţitoare ale dinamicii afec- tive (pi.i-iti,? inver;â faţă de cea a lui [. i-'u'-yr., li,-? ca expresie • I i i , d : i i " â i n t r e e e l e d o u ă S i - r i i de lV; l; .me;ie \\n S'lbsistă o diso- c i e r e , în j-^ih< , i l r r e z i s t e n ţ a s c ă z u t ă a . o i ; _ ; • ! n i - i m t - hii. ca urmare a mior boli orga- nice, a surmenajului fizic şi psi- hic etc. După I.P. Pavlov, p. aparo la persoanele de lip slab şi se caracterizează printr-o exa- gerată predominanţă funcţiona- lă a scoarţei cerebrale asupra ac- tivităţii subcorticale, şi a celui de-al doilea sistem de semnalizare asupra primului. Tulburările prin- cipale de care se plînge bolnavul sînt stările obsesive, care-i inva- dează conştiinţa, se menţin cu tenacitate şi pe care nu le poate elimina cu toate eforturile depuse. Stările obsesive împiedică desfă- şurarea normală a activităţii psi- hice. Psihoterapia, ca şi realiza- rea unui climat psihic familial sau social favorabil au o influenţă pozitivă în vindecarea afecţiunii. PSIHIATRIE (gr. psyche - suflet, iatreia — vindecare), dis- ciplină medicală care studiază modificările patologice ale acti- vităţii psihice, cauzele, condiţi- ile şi mecanismele acestor modi- ficări precum şi tratamentul bo- lilor psihice (C. Parhon-Ştefă- nescu, 1963). Obiectul p. constă- în „cunoaşterea bolilor, a afec- ţiunilor şi infirmităţilor mentale, descrierea grupurilor de simpto- me ce caracterizează fiecare varie- tate de alterare mentală, deter- minarea evoluţiei de la debut pînă la terminarea bolii şi, dacă este posibil, cunoaşterea cauzelor sale (H. Wallon, 'l926), în sco- pul vindecării, şi profilaxiei. As- tăzi p. epocii dezalienării şi reso- c L i l u ă i n , i i i l , f l c ; ; i n i | l " > [ n , j \ i i l m 1 1 - I I , u < • r p i m u c l i i ( i | i > i h i i ; , . n ' i a l . i , considera lioala, mentală ca avînd „surse actuale şi evidente sau îndepărtate şi profunde, cauze organice psihologice sau indivi- duale sau sociale, cu simptomatolo- gie somatică sau psihică" (K. Lafon, 1963), mai bine zis ia în considerare întrepătrunderea factorilor organici, psihici şi so- ciali, atît în etiologic cit şi în tratament. PSIHIC, modalitate superioară a existenţei biosociale, ansamblu de slăvi, însuşiri, fenomene ţi procese subiective ce depind cu necesitate de mecanismele cere- brale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă, îndeplinind funcţii de raportare la lume şi la sine prin orientare, reflectare, planificare mentală şi acţiuni transformativ- creative. P. este modalitatea su- perioară a vieţii de relaţie (care la om este esenţial sociocultu- rală) sau a adaptării (care la om fiind mijlocită instrumental şi social, este o coadaptare subiect- obiect, care are ca latură defini- torie intervenţia activă în am- bianţă, transformarea acesteia prin muncă). P. este inseparabil de materie, dar nu se identifică cu aceasta întrucît este numai o însuşire a materiei superior or- ganizate, este un ansamblu de relaţii energctic-informaţionale în care este esenţială caracteris- tica calitativă iar nu implicarea cantitativ-substanţială care este extrem de subtilă, rafinată etc. Niels Bohr presupune că sub ra- portul mecanismelor sale mate- 566 riale, p. ar prezenta similitu- dine, convergenţă cu fenomenele pe care le studiază fizica atomică. B. Ananiev arată că p. este ma- terial după originea sa (este efect al lumii materiale şi este mijlo- cit prin organism şi direct, prin organul material al creierului), este subiectiv după forma sa de elaborare (are ca mod de exis- tenţă activitatea subiectivă) şi este obiectiv după conţinut, în sensul reflectării şi al prelucrării informaţiilor. PSIHOANALEPTICE, grupă a substanţelor psihotrope care au ca acţiune principală stimularea ac- tivităţii sistemului nervos cen- tral indiferent dacă aceasta se realizează prin creşterea vigili- tăţii, prin stimularea activităţii intelectuale sau prin creşterea tensiunii emoţionale. După clasi- ficarea lui J.Delay şi S. Den- cker, această grupă cuprinde trei subgrupe: stimulante ale vigi- lităţii (psihotone propriu-zise sau antihipnotice), stimulante ale dis- poziţiei (timoanalcptice sau sub- stanţe antidepresive) şi alte sti- mulante care acţionează fie ca tonice ale vigilităţii, fie ca stimu- lante ale dispoziţiei, dar care nu au nici efecte antagonice faţă de somnul fiziologic sau faţă de hipnotice şi nici nu sînt capabile să inverseze dispoziţia depresivă. PSIHOCHIRURGIE, metode de terapie biologică destinate acelor bolnavi psihici consideraţi ne- recuperabili sau prezentînd o gravă periculozitate socială, uti- lizate numai după ce s-a ajuns la certitudinea ineficientei tuturor celorlalte mijloace terapeutice (chimio-, psiho- şi socioterapcu- tice). P. a fost' iniţiată de E. Moniz (1936) în forma interven- ţiei chirurgicale asupra lobilor prefrontali. Astăzi se disting trei categorii principale de intervenţii: aj întreruperea globală a conexi- unilor talamusului cu lobul pre- f ion tal; b) p. selectivă: loboto- mii, leucotomii, topectomii, sec- ţiuni subcorticale selective; c) metode stereotaxice de talamo- coagulare. Aplicarea acestor me- tode este urmată de o strictă supraveghere pentru asigurarea reeducării postoperatorii, a co- rectării eventualelor consecinţe nedorite în personalitatea celui operat. PSIHODIAGNOSTIC, act sin- tetic de analiză psihologică a unui caz şi de reconstituire logică a structurii armonice sau disar- monice a unei personalităţi care poate fi exprimată grafic în pro- filul psihologic, foi descriptive de p., fie de testare etc. P. se constituie ca rezultat al psi/io- diagnozei, acţiune complexă de investigaţii ce urmăreşte recu- noaşterea unor particularităţi spe- cifice psihice la o persoană prin intermediul observaţiei psiholo- gice şi al altor informaţii colec- tate prin intermediul unor teh- nici psihologice (anamneză, an- chetă, chestionarul, convorbirea, experimentul şi îndeosebi tes- tele). P. îndeplineşte un rol so- ciomuan util şi este implicat în stabilirea, celor mai adecvate mijloace educative sau pvihote- rapeutice privind ameliorarea sau 567 perfecţionarea condiţiei umane (U. Şchiopii, 1970). P . difercn'ia! se obţine prin compararea date- ior obţinute cu date tip, impli- ca le în etalonarea sistemului do investigare. P. clinic stabileşte abaterile pregnante ale parame- trilor psihici de la norrnalitate. P. de instrucţie şi educaţie stabi- leşte caracteristicile compoziţio- nale ale personalităţii la un anu- mit moment al evoluţiei persona- lităţii în scopul educării şi in- struirii ei optime. P. de orientare sculară şi profesională întocmeşte balanţa potenţialelor reale şi vir- tuale ale unui subiect > în vede- rea valorificării optime socio- economice. P. complex tinde să le reunească pe celelalte. P. etio- logic indică cauzele care au de- terminat o anumită structură deteriorată a personalităţii şi con- duce la elaborarea unui prognos- tic şi a unei psihoterapii. Sursele principale de diagnosticare sînt: a) studiul expresiei (manifestă- rile spontane pantomimice cu componente fiziologice pregnante, reacţiile de mînie, de surpriză etc); b) comportamentul inclu- siv cel verbal; c) analiza activi- tăţii productive inclusiv fluctua- ţiile performanţelor; d) inter- pretările şi comentariile subiec- tului privind diferite situaţii. P. se instituie tot mai mult ca o disciplină tehnologică, procedu- rală cu orientare psihomctrica. PSIHODRAMĂ, tehnică psi- hoterapeutică creată de J. Mo- reno (1921) care utilizează jocul dramatic liber şi vizează dez- voltarea în mod activ a sponta- neităţii subiecţilor. L j ".-\tcp'!ru.i- rea fândurilor şi atitudinilor pei- soi: ! le în cursul improvizaţiilor (scene) şi analiza lor de căln- psihoterapeutul conducător de jc >t constituie esenţialul acestei ti i,> pcutici, aplicabilă atît la eopn cit şi la adulţi. De la Aristou-i se cunosc efectele catartice alt acţiunii dramatice asupra sjiei - tatorului, dar J. Moreno a fo : ,; cel caro a extins binefacerile acesteia asupra „actorului" în- suşi, cerîndu-i să fie cu totul spon- tan, să joace propriul său perso- naj, abandonînd orice idee de a produce un efect asupra specta- torilor. Şedinţele de p. sini împărţite în 3 părţi: a) pregătirea, în timpul căreia conducătorul de joc depune eforturi pentru a face să dispară toată stinghereala la actori, făcîndu-se comod şi discu- tînd cu cei din şedinţă; b) jocul dramatic (improvizaţia asupra te- mei prealabil aleasă. în comun); c) discuţia finală, în care se comen- tează jocul fiecăruia, interacţiu- nile umane în cursul şedinţei şi unde fiecare degajă ceea ce el a învăţat, primit asupra lui însuşi. P. constituie un mijloc privile- giat de expresie a conflictelor personale, deoarece exteriorizarea se face lucid: graţie acestui fapt subiectul se înţelege şi se trans- formă în acelaşi timp, cînd el se recunoaşte. Se utilizează nu nu- mai ca tehnică psihoterapeutică, ci ca instrument de perfecţionaie personală, ca mijloc de selecţie a candidaţilor, la anumite posturi 568 de muncă, necesitând multă de- zinvoltură în contactele umane. Metodă de cercetare şi diagnoză a fondului personalităţii. Jocul li- ber oferă cercetătorului posibi- litatea de a înregistra gândurile-, sentimentele, dispoziţiile şi pre- ocupările subiectului şi astfel de a-şi forma o imagine asupra structurii lui sufleteşti, a particu- larităţilor de tip normal sau mala- div. PSIHOFARMACOLOGIE, ra- mură modernă a farmacologiei. care se ocupă cu cercetarea şi studiul farmacodinamic şi clinic al substanţelor, zise psihotrope, care exercită efecte psihologice utilizabile în terapeutica psihia- trică şi în psihoterapia curentă. Unele produse exercită o acţiune favorabilă asupra funcţiilor men- tale superioare, ca acidul gluta- mic, roniacolul, hidergină; alte produse au o acţiune stenică „psihotonică", ca amfetamina şi diverse alte amine, ritalina, aso- ciat reserpinei, în serpatonil, de acţiune zisă analeptică, sau mer- tatran, foarte vecin; altele au însă o acţiune inversă, psiholcp- tică, depresivă a funcţiilor men- tale superioare şi realizînd nar- coze mai mult sau mai puţin profunde, sau numai neurolep- tice, cu efect depresiv al funcţiilor talamice şi hipotalamice, sau cal- mante (tranchilizante), ca mepro- bamatul şi diazepanul. O serie de substanţe cu acţiune convul- sivantă sînt utilizate pentru te- rapeutica de şoc. PSIHOFIZiCĂ, întemeiată de T. Fechner, subdiseiplină a psihologiei, care vizează relaţia dintre stimulările fizice şi sen- zaţii ca stări psihice corespon- dente, neglijând toate instanţele psihologice intermediare. Terme- nul mai este folosit şi pentru a desemna măsurarea senzaţiilor (senzorimetre). Prin ex.tensie, p., care vizează relaţia psihofizică dintre intensitatea stimulării fi- zice şi intensitatea senzaţiei (pe care o exprimă legea logaritmică a lui T. Fechner), vizează şi ra- portul dintre mărimea obiectivă şi evaluarea perceptivă cores- punzătoare. Astfel metodele cla- sice de măsurare a pragurilor absolute şi diferenţiale se sub- stituie prin „scările subiective" preconizate de S.S. Stevens. PSIHOFIZIOLOGIE, ştiinţă de „graniţă", care realizează o punte de legătură între două ştiinţe considerate distincte: psi- hologia şi fiziologia sistemului nervos, în sensul realizării unei unităţi funcţionale, cu valoare explicativă superioară ântre mo- delele teoretice ale acestor două ştiinţe. P. studiază relaţiile func- ţional-structurante dintre struc- turile şi stările sistemului nervos şi manifestările de ordin psilw- comportamental, la diferite nivele de evoluţie. P. se fundamen- tează pe formularea şi adoptarea unui nou principiu metodologic, principiul unităţii sau al monis- mului, potrivit căruia activita- tea nervoasă superioară arc un caracter integral şi doar în anu- mite ipostaze se poate evidenţia cu precădere latura fiziologici sau psihologică. Potrivit acestei 589 unităţi, nu există nici un proces zis „psihic" fără anumite trans- formări de ordin fiziologic ner- vos. Orice proces psihic este me- diat legic -.icţi< i patologice. prima tentativă de sistematizare a p. a fost făcută în 1910, de către E. Kraepelin, care în cadrul lor cuprinde: stările psihotico şi stă- rile nevrotice, grupare făcută mai ales in funcţie de natura trau- mei. Schneider (1928) împarte p. în: p. caracterologice şi p. inter- caracterologice, în funcţie de exis- tenţa aspectelor dizarmonice în dezvoltarea personalităţii premor- bide. K. Jaspers, prin împărţirea bolilor psihice în reacţii, dezvol- tări şi procese, face posibilă şi o anumită distincţie în cadrul p. Cea mai generală şi mai co- mună împărţire a p. se referă la două mari categorii: stări reac- tive (psihoze reactive) şi nevroze. Toate aceste clasificări sînt însă doar orientative, avînd în vedere faptul că nici una din aceste cate- gorii nu poate fi caracterizată doar ca efect al unui factor exo- gen sau endogen şi deşi p. se caracterizează prin faptul că au o etiologic exogenă, acesta nu constituie decît un element de relativă distincţie. în medicina psihosomatică se pune în evi- denţă p. unor boli somatice cum sînt ulcerul, cardiopatiile, afec- ţiunile hepatice ş.a. PSIHOGRAMĂ,' cuprinde ce- rinţele şi contraindicaţii le psihice ale unei profesiuni, loc de muncă sau operaţie de muncă. Este un fel de inventar psihologic al pro- ceselor şi cerinţelor activităţii profesionale. PRIHOLEPTICE, acea ;;nipă a ;ail'L-t Jiiţf l"r jv-ilvliopr «ale in- hibă ailivilalca sistemului ner- vos, diminuează activitatea men- tală, determinînd scăderea pra- gului vigilităţii, reducerea activi- tăţii intelectuale sau aplatiza- rea emoţională. J. Relay şi S. Deiickcr au delimitat ea sub- grupe principale ale p. hipnoti- cele, nettrolcpiiccle şi tranchilizan- tele. Avînd în vedere datele mai recente privind psihotropele, şcoa- la românească a adăugat acestora substanţele sedative, cu şi fără efect hipnotic, barbiturice şi ne- barbitui'ice, şi substanţele anticon- vulsivanie. PSIHOLINGVISTICĂ, dacă lingvistica are ca obiect de stu- diu limbile ca sisteme de semne şi ca sisteme de reguli de combi- nare a semnelor pentru formarea de mesaje, iar psihologia limba- jului studiază mecanismele psihice cele mai generale ale vorbirii, p. studiază influenţele pe care le exercită psihologia vorbitorilor, intenţiile, atitudinile, inteligenţa, personalitatea lor, şi situaţiile în care se află vorbitorii asupra utilizării concrete a limbii (T. Slama-Cazacu). Fiind o disci- plină de graniţă, p. utilizează în mod curent date elaborate de lingvistică, şi îndeosebi modul lingvistic de a descrie enunţurile, şi datele psihologiei îndeosebi cele referitoare la mecanismele gene- rale ale gîndirii-vorbirii, învăţării etc. Are strînsc legături cu socio- lingvistica şi cu antropologia cul- tural-lingvisticâ. 571 PSIHOLOGIA CONDUITEI, d; finiţi de creatorul ei Pieriv jantrt ca ,,studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raportu- rile sale cu ceilalţi oameni" sau, într-o formulare mai veche, psiho- logia „nu este altceva decît ştiinţa ac- ţiunii umane" în care conceptele psihice de nivel şi reacţie, alături de cele de tendinţă, acţiune, con- duită, ocupă locul central. Ela- borarea şi utilizarea acestora îşi găsesc justificarea în faptul ca pentru Janet, prin opoziţie cu teoriile statico-atomiste şi me- canicist-asociaţioniste ale vremii, omul concret, real, viu a consti- tuit obiectul cercetării sale. După P. Janet (1909), tendinţa nu este o entitate elementară, izo- lată, ci reprezintă o unitate dina- mică a sistemelor psihologice şi fiziologice, constituită în cursul istoriei personale. într-o accep- ţiune mai largă, tendinţa este, după Stela Teodorescu, cvasisi- nonimă cu activitatea ce se desfă- şoară pe plan motor sau mental. Astfel, el ajunge, pe de o parte, a stabili o ierarhie a tendinţelor, pe de alta, a studia gradele de activizare ale acestora, dinamica lor, luînd drept criteriu forţa (aspectul cantitativ) şi tensiunea psihică (aspectul calitativ). Ana- liza tendinţelor a fost necesară lui Janet deoarece, în concepţia sa, tendinţele „activindu-se, de- termină mişcări mai mult sau mai puţin puternice, rapide, prelun- gite. Forţa este atunci scoasă din rezervă, mobilizată şi se mani- festă printr-o mulţime de acţiuni complete sau incomplete pe care ea tinde să le producă" (1928"l. Noţiunea de acţiune in concep- ţia janeliană are o sferă vasU. deoarece ea se poate aplica im numai acţiunilor perceptibile pen tru semeni şi care pot provocn la aceştia reacţii corespunzătoare, ci şi proceselor interioare inclu- zînd operaţiile intelectuale cele mai evoluate. Acţiunile interioare se leagă strîns de tendinţele ver- bale a căror activizare poate ajun- ge la limbajul interior, cuvintele interioare formînd esenţialul „gîn- durilor interioare". Dar şi alte acţiuni pot lua o formă interi- oară, de ex. aşteptarea, acţiunile intelectuale complexe, reglările, între acţiunile exterioare şi cele zise interioare există toate inter- mediarele posibile. Acţiunea infe- rioară şi implicită se distinge do acţiunea exterioară, corporal ex- ternă, materială, motrice, explici- tă şi primară. Janet întrebuin- ţează aceşti termeni ca fiind echivalenţi, prin aceea că ea nu determină nici o mişcare vizibila din afară. Ea provoacă totuşi reacţii la subiectul însuşi. Janei va defini acţiunea în sens mai general ca „ansamblul mişcărilor reacţionate", provocate fie de sti- mulările endogene fie de cele exo- gene. Pe lîngă această primă di- ferenţiere exterior-interior, gă- sim la Janet o a doua, şi anume: acţiuni secundare şi acte primare. „Sursa principală a fenomenelor psihice este în afară de corpul nostru, în stimulările periferice la care răspund acţiunile primare, de un ordin mai mult sau mai puţin ridicat urmînd tensiunea. 572 psihică. Dar alte fapte psihice se adaugă fără a avea nevoie de o nouă stimulare exterioară, ele apar ca urmare a primelor sau referitor la primele, acestea sînt acţiunile secundare a căror na- tură Şi rol este important a le cunoaşte. Acţiunile secundare nu a u o natură specială; ceea ce le caracterizează sînt condiţiile pro- ducerii lor, stimularea lor găsindu- se nu într-o împrejurare exteri- oară ci în executarea însăşi a acţiunii primare. Scopul acestor acţiuni secundare nu este atît cunoaşterea lumii externe ci per- fecţionarea, reglarea actelor pri- mare." Aşadar, dacă actul primar este o reacţie la stimulările lumii exterioare, reacţia la actul pri- mar însuşi este o acţiune secun- dară, reglatoare. O a treia dife- renţiere care poate fi făcută, numai după apariţia limbajului, grupează actele în motorii şi verbale. De ex., nu pot merge, deci nu efectuez acţiunea pe plan motor, dar eu pot vorbi sau gîndi acest fapt deci este vorba de exe- cutarea lui pe plan mental. Pe de altă parte, ca şi tendinţele, acţiunile pot fi clasificate după scopul lor. Ţinînd seama de com- plexitatea acţiunii, adică de numă- rul tendinţelor angajate, deci de multiplicitatea simultană sau în serie cît şi de accesoriile lor — reglările, se pot diferenţia actele simple de cele complicate. Dacă reflexul este o acţiune simplă compusă din mişcări bine deter- minate la o stimulare externă la fel de bine determinată, coudwtii este un ansamblu de acţiuni incluzînd mişcări şi expresii ver- bale. Conduitele se caracterizea- ză prin obiectul, prin scopul său şi sînt, ca urmare, extrem de numeroase ca şi tendinţele şi acţiunile. Există astfel conduite intelectuale, sentimentale, sociale, personale etc. De asemenea, se poate vorbi, ca şi la acţiuni, de conduite inferioare şi superioare din punct de vedere calităţii' urmînd nivelul lor, gradul lor âc perfecţionare (tensiunea) sau din punct de vedere cantitativ, consi- derînd forţa de care dispune o conduită. Se disting conduite per- ceptibile din punct de vedere exterior şi conduite interioare, neperceptibile. în general, con- duitele au aceleaşi proprietăţi ca şi acţiunile (durată, ritm, nivel) şi Janet întrebuinţează aceşti termeni ca echivalenţi, fără a se plasa prin aceasta pe poziţiile mecaniciste. Acţiunea şi condu- ita exprimă totdeauna o relaţie dinamică între subiect-obiect, in- divid-mediu, om-societate, în con- diţii determinate. Aceste proprie- tăţi pot fi examinate din punct de vedere static şi din punct de vedere dinamic, sub aspect can- titativ (al forţei) şi calitativ (al tensiunii). PSIHOLOGIA CONSUMULUI, subramură a p. economice (v.) care se ocupă de studiul conduitei şi comportamentului uman în re- laţiile sale faţă de consumul de bunuri şi acceptarea (sau folosirea) de servicii; are în vedere verigile " r i o i ] i u t a t . i - ' a ( . i n a d i i n ă I I M I U I " - n . i l . i e t o . M e t a n i i . i i n ! c I n a e i i i de la veghe la s. în condiţii na- turale, sint mixte, în sensul ră includ atît reducerea motivaţiei şi a afluxului senzorial cît şi solicitarea activă prin mecanis- me reflex-condiţionate şi necon- diţionate ale structurilor inhi- bitorii. In timpul s. principalele funcţii ale creierului diminuează: ritmul cardiac, presiunea arte- rială, temperatura corporală, me- tabolismul gazos şi tonusul mus- cular. Această diminuare func- ţională este expresia scăderii to- nusului centrilor respectivi, care se află în formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral. S. repre- zintă expresia unui proces de refacere activă a creierului, fapt dovedit şi prin constatarea că debitul circulator cerebral nu scade în cursul s. Pînă la începu- tul deceniului trecut se cunoştea un singur tip de S., diferitele faze ale s. fiind definite după gradul profunzimii lor. Astfel I.oomis şi colaboratorii săi (1937) au izolat cinci faze (perioade) mer- gînd de la aţipire pînă la s. cel mai profund. Dar această clasificare nu acoperă decît o parte a s. şi anu- me aceea care, după caracteris- ticile bioeleetrice, corespunde s. lent. Izolarea unui tip particu- lar de s., „cu mişcări oculare" (R.E.M. — rapid eye movem.cnIs slcep) de către A. Aserinsky şi N. Kleitman (1953), au modifi- cat esenţial datele asupra s. Datele cele nmi recente sînt în l a \ > > a t e a u n e i d u a l i t ă ţ i a : K i i i - l o r d e s . . d i c i . 1 v s \ . t c u ţ r . ' i a d ' U i a t i j i u i i : s . I a d ( s . l . ) ii,/•,/<, c u u n d e lente, şi s. rapid (s.r.), sau s. paradoxal ( s l>). caracterizai printr-o activitate corticală ra- pidă (activated sleep), şi care în- trerupe periodic s.l., părînd a fi în cea mai mare măsură expre- sia activităţii onirice. într-ade- văr, treziţi în cursul s.r., toţi subiecţii relatează că visau. S.i, constituie în medie 60 — 70% din s. comportamental, iar cores- pondentele EEG sînt reprezen- tate de apariţia unor fusuri de 10 — 16 c/s, de marc amplitu- dine, care predomină în regiu- nile frontale şi asociative. Cel mai bun criteriu, de delimitare n fazei de s.l., din punct de ve- dere comportamental, îl consti- tuie creşterea pragului de tre- zire la stimularea segmentului mezencefalic. S.r. sau s. paradoxal se caracterizează în esenţă prin- tr-o activitate electrică desiu- cronizată, rapidă şi plată, a iii la nivel cortical cît şi la nivel diencefalic, prin dispariţia acti- vităţii musculare pe EMG, prin mişcări ale globilor oculari şi vi- braţii ale pleoapelor, prin re- laxarea membranei nictitanle si rnioză, precum şi prin variaţii cardiovasculare şi respiratorii. Acest tip de s. are în. general o proporţie de 20 — 40% din s. comportamental. Fenomenele so- matice în s.r. sînt foarte clare. spre deosebire de s.!., putîn- du-sc astfel stabili cu mare exac- titate, debutul şi sllrşilul nur', perioade de s.r. Ca; .acteristie este G74 faptul că pragul de trezire com- portamentală, prin stimulare re- ticulată, este foarte crescut în comparaţie cu cel din s.l. De ase- menea, este crescut şi pragul de trezire la stimulări auditive şi vizuale, ele nefiind capabile !în special primele) să antreneze trezirea ei cel mult reapariţia S.l. l J c baza acestor criterii, mulţi autori sînt de părere că faza paradoxală reprezintă un S. profund. SOMNAMBULISM (LUX A- TISM), semnifică activitatea psi- homotorie desfăşurată în timpul somnului, cuprinzînd o largă arie de manifestări, de la simple gesturi cu un oarecare sens, pînă la părăsirea patului şi de- plasarea prin cameră sau chiar în afara locuinţei, cu mers „me- canic" şi cu ochii deschişi. De- plasarea în stare de somn pro- fund reprezintă desigur şi o per- turbare a somnului. Se presu- pune că în condiţiile s., nu func- ţionează normal inhibiţia de pro- tecţie, iar unele zone cerebrale responsabile pentru mişcare sînt reactivate. Dormind şi dezvol- tînd automatisnie ambulatorii, subiectul după cîteva minute tinde să revină la punctul de plecare pentru a-şi relua somnul normal. Contactul cu realitatea nefiind conştient, este eliminat rolul perturbator al trăirilor afec- tive în raport cu situaţiile difi- cile (mersul pe acoperiş, do pil- dă), comportamentul motor des- făşurîndu-se nestingherit. în une- le cazuri, perturbarea, fiind mai prolundă şi prelungită, sint ne- cesare intervenţii speciale. Cele produse în stare de s. nu sînt reţinute de subiect. Formele am- ple de s. apar pe un fond epilep- tic sau isterie SOMNOLOCV1E, vorbire în timpul somnului, avînd cel mai frecvent natură psihogenă, se manifestă pe fund de surmenaj, de senilitate sau ea reactivitate epileptică. SONDAJ, metodă statistică de investigare a modului de distri- buire a faptelor si fenomenelor psihice şt sociale, prin analogie eu operaţia de pătrundere cu ajutorul unei sonde în interiorul organismului sau al obiectelor fizice. în psihologia socială sînt binecunoscute sondajele de opi- nie, care îşi propun să prevadă comportamentul populaţiei pen- tru care eşantionul construit este reprezentativ. Sondajele de opi- nie publică îşi au originea în în- cercările ziariştilor, caro încă în urmă cu 100 de ani cereau trecă- torilor pe stradă să se pronunţe cu privire la acordul sau dezacor- dul lor raportat la diferitele pro- bleme sociale. Această formă de s. se instituţionalizează, astfel îneît în 1919 asistăm la crearea în S.U.A. a primei secţii de cer- cetare a opiniei publice, afiliată unei agenţii de publicitate. Re- vistele americane, care între cele două războaie mondiale publi- cau curent rezultatele s. lor de opinii, în special, privitoare la. comportamentul electoral, odată cu perfecţionarea tehnicilor stan- dardizate, se dovedesc a fi foarte precise. ('II ocazia alegerilor pre- 43* 1)75 îşi propii?.psi?. în Franţa, îrtcepînd eu A. I\> 1.1 iile, aiisrarn, intri. 1 ci.Io două războaie. Li dezvoltarea un.-i caraeterologii subiectiviste a po- ])onrclor (premisele fuseseră puse de H. Taine, iar ideea, în genere, se găseşte încă la Dcscartes, j\lon- tesquieu şi Voltaire). După cel de-al doilea război mondial, in- teresul pentru p.p. este în declin, datorită, progresului înregistrat de către etnologie şi etnografie, în studiul culturii diferitelor popoa- re, în cultură se oglindesc viaţa şi disponibilităţile spirituale ale unui popor. Astăzi, prin imagolo- gie, se încearcă a se studia felul în care un popor se vede pe sine şi pe alte popoare. Astfel de studii pot contribui cu succes la poli- tica de apropiere între popoare, la stabilirea şi consolidarea păcii în lume. La noi în ţară unele contribuţii la psihologia poporului român au adus C. Rădulescu-Mo- tru, I.M. Nestor, N. Mărgineanu, D. Drăghicescu şi (într-un anu- mit sens) L. Blaga. PSIHOLOGIA PUBLICITĂŢII ŞI RECLAMEI, subramură a p'si- liologiei economice (v.), care îşi propune studierea, exploatarea şi ameliorarea sistemului de comu- nicaţie, la nivelul pieţei, dintre întreprinderile (industriale şi co- merciale) cu produsele sau ser- viciile oferite si masa publicului, în vederea promovării şi accele- rării vînzărilor; ea analizează mecanismele psihologice, căile şi mijloacele de influenţare a publi- cului, preconizează norme de adec- vare a conţinutului şi formei mesajelor, stabilite pe baza cer- cetărilor psihologice de cunoaş- tere a diferitelor grupuri de- CMM- sumal ori, cu cerinţele, dorim, le, preferinţele, „motivaţiile", .e. are menirea de a surprinde întreaga reţea a aspectelor psi- hologice proprii vieţii economice în ansamblul ci, avînd ca puncte nodale: producţia de bunuri ma- teriale şi cel al serviciilor, repar- tiţia, schimbul şi consumul pro- duselor, într-o accepţie restrînsă, p.e. se limitează la sfera circula- ţiei şi consumului bunurilor, fi- ind ştiinţa care studiază, într-o viziune complexă, implicaţiile psi- hologice şi psihosociologice ale or- ganizării, comercializării şi pro- movării schimbărilor economice pe plan naţional şi internaţional, cit şi cele ale consumului de bunuri ţi folosirii de servicii, în scopul ol'tiini-'ă.rii acestor verigi ale circui- tului economic şi al creşterii satis- facerii cerinţelor publicului cou- aimator. Datorită complexităţii, eterogenităţii şi specificităţii di- feritelor ste;e a!c \ ieţii economi- ce abordau', p.e. coiitempoj .•;:iâ M : i il;'l b u b p i v s i U i l ' M a U u u a i c i ; - dinie opuse: de ..aiteză şi inte- grare (ţintind să cuprindă în- treaga reţea de determinări psiho- logice proprii ansamblului viHai social-economice şi să eşafodeze un sistem conceptual propriu, adec- vat), concomitent cu un proo- accelerat de divizare şi speciali zare în subramuri ce tind să :-.< autonomizeze ca: psihologia <:• mercială, psihologia reclamei (v.; psihologia consumului (v.), psih > logia întreprinderii economii' . psihologia marketingului ş.a. Prin- tre problemele centrale ale p.e. se enumera: studiul implicaţiilor psi- hologice ale actului de vînzarc- cumpărare (psihologia vînzăriii, în condiţiile vînzării clasice sau a. metodelor moderne de comerţ; problemele psihologice ale selec- ţiei şi pregătirii personalului co- mercial, studiul motivaţiei, acti- vismului şi formării personali- tăţii lucrătorului din reţeaua co- mercială, al evocării conduitei sale civilizate în relaţiile cu pu- blicul; studiul psihologic al di- feritelor categorii de public şi ai mijloacelor prin care se depis- tează trebuinţele, preferinţele, gus- tul şi variaţiile opţionale ale dife- ritelor straturi din populaţie; ce.- cetarca complexului motivaţio- nal care stă la baza comporta- mentului economic diferenţiat (grupai şi individual); studiul mijloacelor şi al mecanismeioi psihologice folosite în acţiunea de informare, influenţare, con- vingere şi modelare a gustului şi priiVriuţelor publicului; studiu: j> lili'ili'gic- ol p i ' u d u . - c i ' j r c o m e r - c i a l i / . , i t o şi ; ' l ..•••rviriil'T p u - . e 1., dispoziţia populaţiei, la funcţie ,580 de aceste d a l e ale c e r e ! "mi, p . e . pioiei.'ea : •• :\ - ... i i i ; . ! : ; - ş i H T - . I . I - l i k ' i l i l e r - . < a ! i s i i r e d , - i n t e r p r e t a r e . PSIHOLOGIE FUNCŢIONALĂ, rurent şi şcoală de psihologie de'/.voltaiă în finalul secolului al XTX-lea şi începutul secolului al XX-lea în ţările europene >i S.U.A., apărut pe baza şi înprthiii • pi rea psihologiei fiziologice, avînd drept concept central funcţia, con- siderată în unitatea clementelor < i, fiziologice şi psihice. în acest iei asociaţionismul clasic este depă- şit. Totuşi pentru funcţiile psihi- ce se conservă modelul funcţiilor vegetative '(respiraţie, circulaţie, digestie etc), care implică auto- nomie şi realizarea standardi- zată. Aceste limite tind să fie di.păşite prin interpretarea psiho- logică în spirit evoluţionist ca fenomen superior de adaptare. Tributară încă biologismului şi mecanicismului, eludind proble- matica gnoseologică, p.f. are meri- tul de a fi relevat sensul vital, ne- cesar al psihicului şi de a fi apro- piat psihicul de cerinţele practi- cii. Reprezentanţi ai p.f., în S.U.A W. James, J. Dewey, R.Cattel, R. Woodworth, în Elve- ţia, Ed. Claparede, în Franţa Th. Ribot, în Rusia X T .X*. Lange ş.a. Funcţionalismul a fost de- păşit o dată cu interpretarea pro- cesuală şi sistemică a activităţii psihologice. PSIHOLOGIE GENERALĂ, sis- temul ştiinţei psihologice luat în ansamblul componentelor sale teoretice, al legilor şi faptelor cu accentul pe problematica co- 581 u i m i r i p " i i t r u t o i t e i l i ' M i p l i n e l ' ji-.jh' 'I' vii' ! ' : ; ' ' i i ' ' t i ' " • ' ' i n p 11.111\ e ş i a p l i c a t i v e ; d i s c i p l i n a p s i h o l o - g i c ă c e n t r a l a c a r e r e p r e z i n t ă p u n ' t ' l e | ) ! ' t : a ; v şi 11 i t o d a i ă p i m < 1 ' l e so--,ire p e n t r u t o M e c < l e l a h e r , i - m u r i a l e p s i h o l ' >giei ; sistemul I: >•• rii'i, legilor şi fenomenelor cir în- souuăliile fundamentala. P . g . se ocupa (Ie procesele, sistemele şi însuşirile psihice integrînd şi pro- blematica generică a personalită- ţii. P.g. se sprijină nemijlocit pe psihofiziole)gie, psihologia experi- •i ne ni aht şi psihologia, socialii, intre- ţinînd relaţii i;trî:ise cu istoria psihologici. Nu s-a reţinui opinia unor psihologi după care p.g. ar trebui să se- limiteze hi studiul activităţii psihice a individului adult, întrucît pentru p.g. deo- sebit de productiva s-a dove- dit a fi metoda genetică, iar ca- drul individual a fost depăşit prin asimilarea datelor celor mai importante din cercetarea rela- ţiilor ir.terpersonale şi a fenome- nelor de psihism colectiv conside- rat la nivelul niicrogrupărilor şi al rnacrogrupărilor. în consecinţă, domeniul p.g. se circumscrie la teorie, legi, sistematică şi fapte reprezentative. în condiţiile con- temporane ale dezvoltării ştiinţei, p.g. nu se limitează nuni"i la generalizarea rezultatelor obţinu- te în domeniul disciplinelor psiho- logice, ci se angajează pregnant în eîmpul elaborărilor multidisci- plinare, conexîndu-se cu iiioso- i'ia, logica, sociologia, antropolo- gia, culturclogia. ciberretica, ne- uroliziologia, biologia, etiologia, genetica, matematica şi ştiinţele l i / i r ' ,'-el 1 1 u n i e . I u i ! / i i m . i f , p . ; r . s e o ţ . u p , i d " /uit,/(<;••'; 11/ I r t , , < \ e - tiie şl de cunoşti uleie /un lamc)i- lu'e a l e s i s t e m u l u i f i e p - i h > ! i g i r PSIHOLOGIE GENETICĂ, \ ' riantă de p-,iho] H:H: gem y-\\1, (eiaborată de J. l'i.igft! car" nu se mărgineşte de a înr-gistri starea funcţiilor mintale la adiut, ci încearcă să ie explice prin mo- dul lor de formare, deci prin dez- voltarea lor la copil. Altfel spus, considerînd pe de o parte psiholo- gia generală ca studiul psihologie de bază şi pe de altă parte psiho- logia copilului ca studiu! creşterii mintale a copilului, ele pot exista separat, constituind fiecare stu- diul unui obiect de sine stătă- tor. Insă p.g. tinda să stabilească, o legătură între studiul adultului şi studiul copilului explicind, t>e de o parte, starea adultă prin dez- voltarea ontogenetică, adică priit intona individului, iar pe de altă parte, fiecare dintre etapele acestei istorii prin cele care o preced. Deci, p.g. se deosebeşte în ace- laşi timp de p. generală a adultu- lui şi de p. copilului prin impor- tanţa crescută pe care o acordă explicaţiei în raport cu simpla descripţie şi prin ipoteza că, în psihologie ca şi în biologie, expli- caţia este inseparabilă de studiul dezvoltării. Astfel, în vreme ce psihologia adultului se poate mar- gini la constatarea că gîndirea dis- pune de o structură, descrisă în linii mari de logică, p.g. explică e- xistenţa acestei structuri printr-un proces de construcţii progresive, care parcurge întreaga dezvol- tare a copilului. Sau, în vreme ce 582 •psihologia copilului :;e poate limi- ta la a inventaria zestre,! lui min- tală la anumite \îrste, pentru p.g. asemenea inventare contează nu- mai în măsura în care fiecare din- tre acestea poate fi dedus din cel anterior. PSIHOLOGIE INDUSTRIALA, psihologie ce se bazează pe fap- tele, generalizările şi principiile psihologice. Ea foloseşte meto- dele experimentate de psihologia generală. Deoarece p.i. aplică teh- nici ale psihologici în industrie şi se confruntă cu probleme speciale, ea modifică procedeele în funcţie de condiţiile pe care le iiitîliieşte pe teren şi pe care trebuie să-1 stu- dieze în totalitatea structurii sale. P.i., atît în aspectul ei teoretic cît şi în acela aplicativ, se preo- cupă de două categori i de probleme: personale — munca in junclie de capacităţile şi limitele de uclrri- tate umană, orientarea profesio- nală, selecţia profesională, plusa- rea, pregătirea projesională şi pro- blemele asociate; sociale — com- portarea oamenilor şi a individului în cadrul organizaţiilor de diferite tipuri, relaţia faţă de mediul fizic, om-maşină, echipament, in gene- ral manifestarea subiect: 1 .! ui. in cadrul contextului industrial. în acest sens p.i. se poate împărţi în: p.i. personală şi p.i. socială. Mecanizarea, automatizarea şi ci- bernetizarea din epoca modernă determină o orientare cu un ac- cent deosebit asupra aspectului secund al p.i., fără să negli- jeze prima parte. Buna funcţio- nare a întreprinderii şi. realiza- rea optimă a lucratorului (de toa- te categoriile) depind, astăzi, în cea. mai mare pai te de organiza- rea grupului de muncă, de colabo- rarea dintre indivizi si între gru- puri, de sistemul de îndrumare' şi supraveghere, ele organizarea co- municărilor direct şi eătre unităţi şi invers. Istoricul dezvoltării p.i., al cărei început este socotit i.onvenţional în 1913, cînd Hugu Miinsterberg a publicat „The psy- chology of industrial efficieney", poate contribui mai bine la sesi- zarea difeienţelor faţă de actua- lele cerinţe. Selecţia profesiona- lă, combaterea accidentelor de muncă si colaborarea la raţio- nalizarea muncii au fost atunci preocupările principale. Testele au constituit instrumentul de bază. Astăzi, se recomandă sistemul de consilierat, metoda convorbirii, a chestionarelor, a interviului şi se caută să se conştientizeze în mintea oamenilor anumite reali- tăţi, pentru a obţine o colabo- rare directă în aplicarea princi- piilor psihologiei la industrie. PSIHOLOGIE INGINEREAS- CĂ, nouă ramură a psihologiei industriale şi totodată, disciplină ergouomieă apărută în perioada postbelică în legătură cu auto- matizarea producţiei şi transpor- turilor. Dacă anterior se accen- tua adaptarea omului şi activi- tăţii sale la maşini şi aparate, p.i. îşi propune să realizeze ţi a,lapia,ea maşinilor, dispozitive- lor tehnice, aparatelor de mă- sură şi comandă, — la om cu posii'i'it.'i'ile sale. considerate după un stand jrd-uwdiu (A. ('hap.i- nisj. IK aceea p.i. luind ca bază date anlropomelrice şi indici func- liouali ai percepţiei, deciziei şi reglajului psihic utc, propune i,i încă de l,i proiectarea ele către i!i.u;iii<-î/i a maşinilor şi dispoziţi- i l o r sa fie considerat factoiul tunari, asiguiindu-se condiţii pen- Hi! o optimă interacţiune om- iiuişină în sisteipsle complexe de ('.inducere. Pen' 'ii aceasta p.i. a ajuns să proieclcze iniţial însăşi activitatea cu sarcinile ei (B. J.omov) recurgînd în acest scop şi la analiza operaţionala ('/.. J'ogel, V. Pnşkin) şi apoi să dis- tribuie optim funcţiile între om şi maşină (El. Popescu-Neveanu) ţinînd seama de relaţiile infor- maţionale (\V. Hitt), de condi- ţiile deciziei (G. Iosif), de factorii de ambianţă (C. Botez) ctc. A- xîndu-şi cercetările de ciberne- tică, informatică şi teoria siste- melor, p.i. a reintegrat activi- tplea industrială într-o nouă per- spectivă, aducînd imense servicii producţiei. P.i. este într-un pro- ces de vertiginoasă dezvoltare. PSIHOLOGIE JUDICIARĂ, se ocupă de geneza delicventei, de prevenirea ci. de caracteristicile comportamentului deviant şi a grupelor delictuale, şi de proble- matica actului justiţiar impli- cînd detecţia delicventei, măr- turie, anchetă, demonstrarea vi- novăliei sau disculpare, reedu- care, re'aţii dintre inculpat şi justiţiar (T. Bogdan). PSIHOLOGIE MEDICALĂ, .şti- inţa care studiază psihologii/ hoina- rului ş< a relaţiilor sale cu a iubi•'inl-.t, ea priveşte bolnavul nu numai di:i punct de vedere al ore.ani-nmlui dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii sale, al naturii sale umane. Ea studia/.. do asemenea coeficientul de p^lh' - genie al fiecărui bolnav, refl' N al reacţiei sale faţă de agresi;, nea somatică sau psihică, ca şi mijloacele psihice de tratament PSIHOLOGIE MILITARĂ, în sens extensiv presupune transpu- nerea şi reelaborarea specifică în cadrul vieţii şi activităţii mili- tare a întregului sistem de psiho- logii cu toate ramurile sale; res- trictiv se referă la studiul specific al stilului activităţii militare şi la personalitatea militarului, la pro- blemele luptei armate, instrucţiei şi organizării militare. Pi imul ma- nual de p.m. a fost publicat de un român, maiorul dr. M. Cîm- peanu (1902). PSIHOLOGIE MOLECULARĂ, disciplină recentă, dezvoltată la Universitatea Yowa, Toronto, şi constînd din studiul parametri- lor biofiziologici şi biochimici (ARX şi AL'»,) a organismelor in condiţiile a diverse comportamen- te (Gaito). PSIHOLOGIE OBIECTIVĂ, ra- mură a psihologiei consacrată stu- diului comportamentelor, ce se lipseşte de datele introspective ale psihologiei analitice. Se foloseşte de metode, date şi referinţe ale studiilor fiziologice şi neurologici 1 . Experimentatorul, la fel ca in ştiinţele fizice, observă, măsoară şi : tabiieşie legi cantitative. Se dr~,- t ' l i u iufi'i.-'iili-le c a i e ; . c ' s i ' •wt-.i/.-X a s u p r a . b i i i j ! ' : c l u l i u , ^ e . n e n i . i i e u - 584 ritul este privit ca ,,obiect"reacti\), reacţiile Şi o > ui por ta me ut ele situa- 1 ional-vari.i! e. keflexoiogia lui Pavlov şi V. Bchterev, behavio- lisniul a l i n ' î c a n şi psihologia to- pologică a i:ii K. l.ewin sepp-(it:d a fi sil Kt oi>i r> cttve, capabile a lurniza le ; ;i valabile, fără a se ocupa de intimitatea proceselor subiective. P.O. se ci>ii>tiuicşte du- pă principiul cutiei negre (v.) şi este o poziţie unilaterală în p. PSIHOLOGIE ORGANIZAŢIO- NALĂ, di-.'Uieniu al psihologi- ei aplicate, care studiază întrea- ga problematică a organizării, care apare ca urmare a interacţiunii ..'auicniUir, studiază direct interac- ţiunea umană, organizează schim- barea şi ameliora,'ea ei bri.i inter- mediul unor mijloace psihologice şi indirect, dar tot prin. interme- diul oamenilor, a neeoilor, a pro- blemelor de organizarea lucrului (Ivi. Zîate, 1975). Oamenii slut cei care în acest context „produc" probleme care se cer a fi solu- ţionate. După Af.D. iJunuette şi N.K. Kirchner (1965), p.o. este studiul organizării procese- lor acesteia şi legăturile ci cu oamenii din cadrul organizaţiei respective, sau „p.o. este studiul comportamentului indivizilor în cadrul unei organizaţii. Organi- zaţia şi individul sînt legaţi într- un tot complex de interacţiuni. Studiui acestor relaţii complexe şi întreţe.-ute reprezintă obiec- tul p.o." Deci p.o. studiază rela- ţia otr,-o:ii în ca li ui diferitelor forme de a.t^itaio, iclaţia di't- tre un individ ri gr, : ""a! c;.'Pii\ îi aparţine sau relai.a t. u aKr grupuri. Dar p.o. diferă de cea socială (AI. Zlate) care, in afară de problema organizării, abor- dează ir.ai multe probleme, sfera ei liind mult mai largă ilecit ., p.o. care decupează d<>ar un siiii/ur aspect denbo.'dat. Exista ni ,i multe orientări în p.o. după cum accentul cade: ai asupra raporturilor individului cu întreprinderea (şi în primul rind problemele integrării profesiona- le, rolului individului în între- prindere şi influenţa acesteia asu- pra lui); b) asupra relaţiilor in- terumane din întreprindere — de colaborare sau de conflict, de dominare şi de supunere, de indi- ferenţă, atracţie şi repulsie e t c . raporturile directe personale cu şefii şi subalternii, cu partici- panţii la acelaşi colectiv sau echipă de muncă, toate acestea îusă în raport cu consecinţele pozitive .şi negative asupra întreprinderii: această orientare relevă că omul are şi nevoi sociole: oamenii simt nevoia să trăiască şi să muncească împreună cu alţi oameni, iar relaţiile dintre oameni trebuie să fie umane; c) asupra organizării ca sistem social, cercctînd feno- menele psihice sau psihosociale în înscrierea lor pozitivă sau negativă asupra desfăşurării acti- vităţii întreprinderii sau institu- ţiei şi urmărind adaptarea oame- nilor la nevoile organizaţiei. Unele încercări mai noi urmăresc sin- teza celor trei orientări amintite. Astfel, obiectul, p.o. l-ar cousii- tiu încadrarea factorilor psiholo- gici individuali şi interpersoiiah in piocesul OJJUPJ/V horml cari' constă în faptul că. orice organiz.a- ţie este creatoare ele relaţii inter- personale (de ex.: de suprave- ghere-control, de putere-autori- tate, de cooperai'- ele.) care pio- voacă reacţii („rezultate organi- zaţionale") în fiocaie individ (de ex.: comportamente legate de rolul pe care îl are în organiza- ţie, satisfacţii, insatisfacţii, stări conflictuale etc). O altă încer- care de sinteză priveşte mai ales sistemul organizaţional al între- prinderii ca un sistem multila- teral cu patru variabile: sarcina (pentru ce există întreprinderea), structura (sistemul comunicaţio- nal, ierarhia de roluri, sistemul muncii), tehnologia (uneltele, ma- şinile, instalaţiile) şi agenţii (oa- menii) şi studiază toate fenome- nele legate de cele patru varia- bile, în cadrul lucrărilor apli- cative se dă o deosebită atenţie opiniilor şi atitudinilor colective, discuţiei şi deciziei în grup, pro- cedeelor comunicării şi informă- rii, toate acestea în condiţiile de activitate productivă şi urmă- rind creşterea eficienţei. Revolu- ţia tehnico-ştiinţifică contempo- rană, cu rapida schimbare a tehnologiilor şi ca urmare a cerin- ţelor în ce priveşte calificarea (în sensul cel mai larg) ridică din ce în ce mai mult noi probleme în orice organizaţie, de dificultate ereseîndă, a căror rezolvare nu mai poate li realizata, optim fără cercetări de p.o. în cercetările sale p.O. utilizează ca tehnici şi metode: anchete, interviul i, ches- tionare, soiul.ije soc.ioinotrice si sociograiue, se,ni de atitudine ele. PSjHOLOGIE SOCIALĂ ŞCO- LARA, r a m u r ă a psihologiei sociale privind fenomenele de psihism colectiv şi relaţiile psihosociale din şcoală (1>. Johnson). Se ocupă de relaţiile d i n t r e elevi şi d i n t r e ac-stia şi profesor, de h'd(l< rsln, de grupe, climat şi opinii, '!•• s t a t u t e ş i r o l u r i , d e i V i i o i n e i i i . • [ < • d e i n f l u e n ţ a r e , — t o a t e i n c o n d i ţ i i ! ' - c o n c r e t e d i n i n v ă t c i n i n t f j . I-'i- l l o u x , S e c o r d , M . / . l a t e , P . i l o i m . PSIHOLOGIE PATOLOGICA v. PSIHOPATOLOGIA PSIHOLOGIE PROIECTIVĂ, disciplină psihologică, de ramură centrată pe studiul fenomenului de proiecţie (pus în evidenţă de Freud), cu ajutorul tehnicilor proiective (Rorsehach, T.A.T., de- sene ctc.J şi vizînd diagnosticarea globală a personalităţii ('r'rank, Anzieu, C Iinăchescu ş.a.). PSIHOLOGIE SOCIALĂ, ra- mură a psihologiei corelativă sociologiei, avînd ca, obiect fe- nomenele psihice legate de rela- ţiile şi interacţiunile indivizilor, comportamentele lor în cîmp social, influenţele acestuia asu- pra indivizilor şi reacţiile aces- tora, în genere fenomenele de psihism colectiv. Preocupări şi analize privind fenomenul care constituie obiect do studiu pen- tru p.s. datează din antichitate şi s-au ampiilicat îneepind cu Renaşterea. însă numai la sfîr- şitul secolului trecut şi începi.- tul secolului nostru a început în- chegarea noii p.S. ca ştiinţă de sine stătătoare. P.s, s-a in- s*. ri ; p e 111 n a u •> • i d< • \ o ! ! ' i i a • l ' i ' l " , i : ' ' \ e t . .••,;•.• •'. e \ l e i , •• r ca toate ştiinţele care se m up,t d e J • • 1 1 <" 1 1 ( 1 • ' I I ' 1 .! l l . l t e 1 , 1 l l l l e l - secţia mtie di\ei,e doineuii ale realităţii. I.a închegarea p.S. au contribuit ia nnre măsură Micio- metria. (v.i, teoria grupurilor (v.), teoria rolurilor, ale căror baze au fo>t pu-e in deceniul al patrulea. Totuşi, a ; t r e p n n J o i il> ']• s - a < \ i i n • ] M i ' •'• î ! I i ' l i ! ! ! ] ' •;.! ] W i ; t M 1 T ! M ; M t i ' - ' A ['<\y , ii c e r c e Uu :•!.' ( i m n\> ; ] > n : i ' i c i i a 11.Ji!• >i n a i i z . ' i ; i Livităţu întreprindei ii. P S I H O M E T R I E . ansambl'il n o - ii dclur de măsurare, utili/.,' i • în psihologie. P. cuprinde .-ve zoriomotria şi constituie ba/a psihotclinicii. Cum. măsurarea in psihologie nu p o a t e fi niciodată ă d directă, p măsoară doar cai:. (stimulul sau variabila indepen- dentă), durata (procedeu psiho- cronometric), efecte motorii sau psihice (procedeu psih.od.iuam ic j sau frecvenţa unui anumit fe- nomen psihic sau reacţie psiho- comportamentală în cadrul unui grup dat de indivizi (procedeu psihostatistic). PSIHOPATIE (gr. psyche — suflet, pathos — boală), afec- ţiune ce se caracterizează prin dezechilibru şi tulburări de com- portament pe fond constituţio- nal. Se mai numeşte şi anomalie caracterială a personalităţii sau caracteropatie, deoarece subiecţii psihopaţi se caracterizează în special prin conduite antisociale şi impulsive, prin abolirea „sim- ţului moral". P. sînt stări psi- hice patologice aflate la graniţa manifestărilor normale ale per- sonalităţii şi nu procese în evo- luţie, în p. activitatea de cu- noaştere a lumii înconjurătoare este conservată, dar unele din ati- tudini sînt structurate anormal. Kraepelin dă cîteva trăsături 588 personalităţii psihopate: insta- bilitate afectivă, inipulsh. it ite, absenţa sau slăbii ca reneţiiinr Ia imperative Io sociale, absent' 1 anomaliilor intelectuale şi a de- lirului, l'upă H. Hv, p. se carac- terizează prin 'îniiâtoarele I râ- sături: tensiune agresivă, impul- sivitate-, niielet: caracferial defor- mat (amoralitate, inadaptabili- tate, mcăpăiîiiare, plăcere de a face rău etc). dezechilibru, 1M- lolimie (variaţi; pat"logice ale afectivităţii), perversiuni, ten- dinţe spre toxicomanie, compor- tamente impulsive (furt, piro- manie, cscrc-heric şi unele tendin- ţe de homicid). Aceste manifestări duc la scăderea capacităţii de adaptare la condiţiile socialo. Spre deosebire însă de nevroze, în acest caz suferă mai mult am- bianţa cieeît individul. Educaţia şi psihoterapia sînt factorii ce contribuie la profilaxia şi trata- mentul psihopatiilor. O persoană psihopată se caracterizează, (le ex.. prin instabilitate emoţiona- lă, prin alterări ale trăsăturilor morale şi comportamentelor so- ciale (injurii, corturi, bătăi, furt, vagabondaj), perversităţi şi (sau) impulsivităţi. PSIHOPATOLOGIE (PATO- PS1HOLOGIK, PSIHOLOG! !i PATOLOGICĂ», în suiş larg, similar cu psihintrin; în sens restrîns, disciplină de „graniţă"', situată între psihologic şi psihia- trie, care-şi propune sluii'nt' f sistematica t::![-urtu Hor pu^^J^jf psihice, con.y'i'alci ;i •i\;^::iiu!i- tă'll niorblde. J.nU'-o primă afiloxi- mare p. poate fi definita prin uei caracteristici: 1) ea vizează cu- noştinţele despre structurile esen- ţiale ale personalităţii morbide şi despre determinismul patoge- niei mentale; 2) dintr-o pers- pectivă teoretică şi critică, în- globează toate aspectele activi- tăţii psihice morbide; 3) p. tinde sâ-şi integreze cunoştinţele în i unoaşterea ştiinţifică totală des- pre om. Se disting: o p. genn-alii. care cuprinde teoriile, concepţiile :••' ipotezele care încearcă, să ex- plice apariţia tulburărilor psihice în ansamblu, a bolilor psihice si a efectelor psihice sau psiho- patologice ale diferitelor boli so- matice. P. generală este un do- meniu prin excelenţă teoretic şi încearcă să elucideze problema exo- şi endogenici bolilor psihice. P. specială cuprinde în aria ana- lizei sale studiul simptomelor psihice atît în cazul bolilor psi- hice propriu-zise cît şi în cazul bolilor somatice. P. specială stu- diază deci simptomele psihice, determinate de anumite situaţii naturale sau experimentale şi constă în explicarea naturii aces- tor manifestări, fenomenologia lor şi modul lor de evoluţie. P. operează detaşat de cazul indi- vidual, cercetând descriptiv şi explicativ tulburările vieţii psi- hice. (G. lonescu). PSIHOSOMATICĂ, teorie me- dicală apărută la începutul seco- lului \1 XX-lca, din lure.-iitn/ra i.'Jil'. a >c;'i i wiitn'ilov oi ij((iu<;uu- iiii -i a ruht!\i />>/hisniui'ui in jpanjux, ni.'sjiiyiira'.ca şi oi^pari- ţia p;c-:-::-u:w r.wrhid. Ba.îa teo- retică a majorităţii lucrărilor cu- 589 rotitului medical psihosomatic o constituie teoria inconştientului elaborată de S. Freud şi orien- tarea fenomenologică în medicină datorată filosofici lui Ed. Hus- scrl şi M. Heidegger. Astfel, iniţial s-a admis că modificările organice şi fiziologice cu caracter patologic exprimă simbolic pul- siunile primitive refulate (mai ales cele rare ţin de „libidou"). Iu acest sens s-a vorbit despre maladiile „simbolice" (S. F'ereu- czi, 1926), „regresiunile" fiziolo- gice (A. Garma, 1950) şi chiar despre o „lege fundamentală'' (S.H. Jcllife, 1939), după care s-ar construi sindroamele clinice; cînd „conversiunea asupra unui organ", a unei pulsiuni refulate în inconştient este reversibilă, apare isteria, iar cînd această con- versiune este ireversibilă, apar tulburări organice. Medicina p. contemporană — biodinamică (Galdston şi Masserman), psiho- logică (Lengdon-Brown), psiho- biologică (Mayer) etc. — mani- festă tendinţa desprinderii de in- terpretările psihanalitice, nemai- punînd inconştientul pe primul plan în cadrul unităţii organis- mului în patologia sa. Se relevă existenţa reacţiilor fiziologice nes- pecifice' (H.G. Wolf, 1972), mo- dificărille fiziologice de ordin pa- tologic netraducînd, cel mai ade- sea, în mod distinct un conţinut psihic sau altul tulburat, ca şi existenta unei legături mijlocite între tulburarea psihică şi cea somatică, rolul de mediator reve- nind sistemului nervos (simpatic şi parasinipat ic) şi endocrin. Iu acest sens, p. se apropie de medi- cina nervistă şi de patologia cor- ticoviscerală. (G. Ionescu). PSIHOTEHNICĂ, ramură apli- cativă şi metodică a psihologiei, ce se ocupă de stabilirea metode- lor şi psihodiagnoză profesională, de elaborarea profesiogramelor şi psihogramelor, de aplicaţiile aces- tora în selecţia efectivă, concretă a oamenilor în cadrul unei în- treprinderi sau instituţii. PSIHOTERAPIE, metodă de tratament psihologic aplicată tul- burărilor de natură psihogenă. E utilizată nu numai la subiecţii psihotici şi nevrotici, ci şi la cei cu dificultăţi de adaptare. P. este o problemă de relaţionare interumană, unde psihoterapeu- tul angajează atît cunoştinţele sale de specialitate cit şi întreaga sa personalitate, el trebuind .-:i cîştige încrederea şi receptivi- tatea bolnavului. Tehnicile uti- lizate merg de la reeducarea unor funcţiuni perturbate, ca, de ex., în dislexii sau afazii, piuă la psihanaliza propriu-zisă, eu tehnicile ei de asociaţii libere (Freud), a visului treaz (Desoil- le), a narcoanalizei şi hipnozei. Distingem p. individuală şi de grup. în p. individuală distin- gem: a) psihanaliza, ca tehnică psihoterapeuticâ, are drept scop să ajute pacientul să conştien- tizeze propriile conflicte, difi- cultăţi, surse de anxietate, n- fulare. Foloseşte tehnica a.-.oti- aţiei libere, analiza viselor şi me- canismul transferului. în cursul ş e d i n ţ e i « l e p s i l i a u a l i / ă , t e r a p e - u t u l î n c e a n a . :-..i I U V I I U M r e / . i . . l e i i - r>no P l e l e a i l . l r . i u l a i . A t o > . t > , | i l i , , i , ] o r . I u i i > / . a \ , i ' 1 1 . 1 j :>i i i' i i e A e d u r a l a l ' " . a i t e l u n g ă a c i n a i p s i - h a n a l i i h • i h i n i , a n i I ; !>j p . t/r SCIU t a i/ia\i!ii. l ' o a l e S a t i c o p . raţional.l pnu care se îcali/.ează o explicitarc a conflictelor su- biectului :-. iu de supori. in care pacientul e susţinut afectiv de psihoterapeut ; <_ j p. prin liip- noză. Utilizată în clinică pentru tratamentul unor afecţiuni mai ales de natură nevrotică (isterie, fobii); d) p. în senii narcoză (nar- coanaliza); e) p. de relaxare (an- trenamentul autogen al lui j. H. Schultz sau metoda analitică a lui E. Jacobson. Distingem. p. nori-directivă în care roiut psi- hoterapeutului e pasiv, p. direc- tivă, în care acesta are un rol activ. Forma extremă a p. direc- tive este sugestia şi hipnoza. P. de «rup se desfăşoară în con- diţii mai apnjpiate de viaţa reală, pacienţii avînd posibili- tatea să întreţină relaţii sociale, are mai multe variante dintre care cea mai cunoscută este aceea în care grupul de p. e condus de un psihoterapeut. Are drept scop: 1) realizarea unei apropieri între membrii grupului pentru a înlătura sentimentele de singu- rătate şi abandon; 2) ameliorarea comunicării între membrii gru- pului; 3) educarea unei atitudini de încredere şi deschidere faţă de alţii; 4) îmbunătăţirea rela- ţiilor sociale în afara grupului de p. Se -utilizează mai puţin în ne- vroze şi mai mult în cazul difi- cultăţilor de adaptare. Se reali- /'• ' i î n • u i a i ! u u n r s e d i u ! ' ' î n '- o ' ' ' : < i! '1 li :; i u | MI i \ 1 n a t d u p ă « l i v e i - . e r r i l e n i ( v i r s t a , s e x , <)« l i p i ţ i ' ' , p r o b l e m e p e r s o n a l e e t c . ) se adună rcdizînd di-vuţii li- bere. Conduitele de relaţie şi pro- blemele personale ale pacienţi- lor sînt comentate in grup, sub conducerea psihoterapeutului. O forma, a p. de grup este p. de inediit, realizată în cursul unor activităţi cotidiene, realizate de pacienţi. Psihodrama (J. Mo- reno, 1946) poate fi şi ea in- clusă în cadrul p. de grup. A apărut pe baza constatării va- lorii catartice a jocului de tea- tru. Are forma unui joc dramatic colectiv, realizat pe baza unui scenariu improvizat, în care in- tervine un personaj neutru (psi- hoterapeutul) care conduce jo- cul. Se obţin efecte de eliberare şi compensare, ameliorîndu-se tul- burările de adaptare ale pacien- ţilor. Deşi e o formă de p. de grup, aici se insistă mai mult asupra spontaneităţii creative a pacientului pus în situaţia de a juca un rol, decît pe relaţiile de grup. PSIHOZĂ, afecţiune psihică ma- joră, de natură endogenă, care aduce perturbări grave vieţii psi- hice a, individului în ceea ce. pri- veşte raporturile subiectului cu sine însuşi şi cu lumea înconju- rătoare. Este profund alterată personalitatea subiectului, e afec- tată conştiinţa, afectivitatea, ca- pacitatea intelectuală a indivi- dului, fapt ce are drept conse- cinţă destructurarea comporta- mentului şi a adaptării sociale a 591 i n d i v i d u l u i . S p r e de--•a.'biic d e i i i - - . - i n t i i - , s u b i e c t u l p ; i i i . i t i r n u a r . e ' u ' ; t i i : l ! : i b o l i i ?..••'•:. \ " o ţ n . i ; i e a i i i ' p . v - r o i " o l e a z ă c u c . \ i d e a l i e - • U ' . K a ţ o i i a . r i i e i n d i v i d u l u i i u ^:>a in.-.;.şi, cu ceilalţi, cu lumea ane lai-.o. ^ubiei't ului ii e.;i" imposibil să stabilească relaţii a d e c v a t e cu medial. Universul )-ii'ioliculin pieide dimensiu- nea, realităţii, perspectivele aces- tuia devin d i f o r m a t e . Se disting {li. Lai'oii — 1963): j). kaluci- ii iilor u, delirante, toxice, orga- nic:, con-tliuţionale, reacţionate ele. Ce]e mai frecvent întîlnite iu clinică sînt: p. discordante (grupul schizofrenilor), p. ma- maco-depresive şi paranoia. PSIHOZĂ ALCOOLICĂ, ter- men generic ce desemnează stări psihice patologice cauzate de con- .-••unuil mare de alcool, mai ales de intoxicaţiile cronice însoţite do grave tulburări mentale şi de comportament. P.a. includ: a) intoxicaţiile alcoolice sim- ple- — cu variate tipuri, cuprin- zi iul şi reacţii epileptiforme; b) de tir imn alcooiicum (tremens) — si ari de vise continui, prelungite şi în stările de veghe, excitări continui de slabă intensitate, tremurături difuze, halucinaţii vi- zuale şi tactile în care se relevă viziuni de animale, multe re- duse ca proporţii; durata aces- tor crize este de 3 — 5 zile şi care astăzi sînt puse pe socoteala în- treruperii bruşte a unui consum iiabitual; c) halucinaţiile alcoolice — stări ce se caracterizează prin halucinaţii auditive, bolnavul acu- ză ordine şi invitaţii răuvoitoare d i n n f a i ă , ! a t a i e " ] r j ţ ; . p , ; , - , . î n i ] i < a . i i v i , : ' - m a i s i r i i l ' - t r i ' . w u în pai maneiiţă de către ciaev e,te ii!'--eu ta'muli umi', ::tări <: o durată relativ îiitm.-.ă, cil 3 — 8 săplămîni; d) reacţii po li nevrotice — cu slăbirea ca; citaţii de reţinere a limbaju 1 ' , S'ris sau vorbit, însoţită de sta îea fabuiatorie în care bolnav: ' isi va închipui că trăieşte o. '• povestite (SINDROM ' KOR SAKOV); e) paranoia alcooli-" — stări caracterizate prin din; de persecuţie, de gelozie, de gra\<- doare, obsesii şi halucinaţii ba- zate pe elemente conflictualc f:• L,; de persoane şi elemente ale vicii sale habituale; f) deteriorări d caracter — manifestate prin in- diferenţă, pasivitate, rcavoim" faţă de cei de la care primeşi îndemnuri; g) senilitate alcooli că — psihoză caracterizată prin tulburări totale de memorie, stări depresive accentuate şi psiho/ afective cu reacţii violente la anu- mite tonalităţi de culoare, cai- înainte erau indiferente. î n p a t o - genia p.a. intervine afectai ea neuronilor prin toxie, insuficien- ţă hepatică, avitaminozele dar şi uzura morală ca şi alte ele- mente de psihogenie. PSIHOZĂ MANIACO-DEPRli- SIVĂ, se situează în grupul b- lilor psihice care au pe prim plav tulburările de afectivitate, in acest sens p.m.d. definindn- -•.• ca o psihoză afectivă. Clini-a p.m.d. oferă cele două aspeta • polare ale timiei, euforia şi de- presiunea, stări care ating o in- tensitate psihotică şi care se suc- 592 ced la bolnav la un inierval de timp oar.a.aiiij, sub fuima acce- sului maniacal sau a accesului depresiv. Caracterul fundamen- tal al p.ttl.'.!. constă în lendiiiţa sa de desfăşurare dinifă i-,nu- soidală), prin urmare n h - m iţia clinică longitudinala e s ie o con- diţie sine i|ua nun a diagnos- ticului. Conceptul reprezintă în cea mai m.ire parte a cazurilor o abstracţie şi nu o realitate, pcr.tru că niciodată bolnavul nu este un inaniaco-depresiv, el este fie maniac, fie depresiv, fie mixt. Conceptul, creat de Ii. Kraepe- lin, ilustrează faptul că mania şi depresiunea nu se opun, ci sînl două aspecte ale unei acele- iaşi boli. în p.m.d. are loc şi o conservare calitativă a primului episod, în sensul că persoana care a făcut un prim puseu are toate şansele să dezvolte în următoarele pusee acelaşi colorit afectiv (da- torită acestui fapt autorii Kleist şi K. Leonhard vorbesc de psi- hoze „unipolare" şi ,,bipolare'). în general este considerată ca fiind de natură endogenă, apă- rînd mai ales la picnic şi ciclo- timie, cel mai frecvent în a, patra decadă a vieţii. Starea mania- cală sau criza de manie este un sindrom general de excitaţie şi accelerare psihomotorie care cu- prinde activarea exaltată a afec- tivităţii, a psihismului de relaţii imediate, a motricitatii expresive, acompaniată de o eliberare de- zordonată a instanţelor instincto- afective. Are loc o amplificare generalizată a tuturor aspectelor vieţii psihice. Senzorialitatea nu pste piuprin-.-'is afectata, dar p i ' j m p ' . . i LI i. 1 iin.w p e r c e p t i v i i î m - p i i - d i ' a !•.-.< r i i i i i n ă r i l e m a i f m e ; aientia este mobilă, distributivă, i 11 o un volum considerabil, clar ineficientă datorită defici- tului de concentrare; funcţia mnezică se distinge prin uşurinţa evocărilor, prin hipermnezie, dar fixarea este dereglată; conţinu- tul ideativ este exclusiv expan- siv, iar fluxul şi ritmul ideativ determină o imposibilitate a re- dării în plan verbal, astfel îneît bolnavul face multe eliziuni, are un stil eliptic; „fuga de idei" caracteristică nu-i permite un discurs desfăşurat; maniacul este într-o excelentă dispoziţie şi cu o cenestezie perfectă, afirmînd că este perfect sănătos, că doarme bine deşi este în fond insomnie. La polul opus, accesul depresiv sau melancolic se caracterizează printr-o intensă încărcare afec- tiv-negativă, trăită ca durere morală, însoţită de inhibiţia func- ţiilor psihice şi lentoare psihomo- torie. Bolnavul prezintă o atitu- dine inertă, o ţinută puţin în- grijită, o inimică îndurerată, cu frunte cutată, marcată de omega melancolic, privire fixă, o con- centraţie interioară; mobilitatea mimică este redusă la o expresie de profundă durere morală. Pan- tomimica se caracterizează prin mişcări lente, reduse în amplitu- dine, ezitante; rămîne mult timp într-o aceeaşi postură, în- tr-o situaţie de abdicare, de auto- abandon. în concordanţă cu in- hibiţia motorie, vocea are inten- 593 38 s i i a l c • e a z n t . i . u u e o i j • - . n p l i t . i , o i a b l . i p e i ' e , o l i l . i l . i , e v : , : I n l l i l d l l - • r a r , i n o i i o i o n ş i m o n o s i l a b i c , o i i in'Mţinîndu-se blocată într-un se- niimutism; răspunsurile Mut ă o perio;idă de la- tenţă, seui't" dar ])uţin precise, ilustrînu indecizia, resemnarea, precum şi efortul comunicării. Fluxul ideativ săi ic şi ruinul îent exprimă un conţinut idea- tiv univoe-negativ. Percepţiile se desfăşoară du;>ă o perioadă de latenţă, avînd grad variabil de exactitate, fiind deseori însoţite de iluzii; senzaţiile interne sînt neplăcute, acompaniate de dis- confort afectiv; atenţia îşi res- trîngc volumul, orientîndu-se în interior; memoria este axată în special asupra elementelor afec- tiv-negative, readucînd din an- tecedente doar nuanţele penibilo, culpabile, situaţiile psihotrauma- tizante, toate acestea nefiind re- date obiectiv; gândirea se desfă- şoară sub greutatea inhibiţiei şi a durerii morale, temele re- flectînd renunţarea, resemnarea, descurajarea; integrate conştiin- ţei depresive, ideile hipocondri- ace pendulează între teama şi do- rinţa de boală, fiind dominate de cele de culpabilitate. Ca urmare, bolnavul caută o ieşire în sinu- cidere, aceasta fiind considerată nu numai o rezolvare, ci şi o obligaţie derivată din culpabi- litatea sa incontestabilă. Chiar dacă nu toţi depresivii au ten- tative, este sigur că ideile sui- cidare nu lipsesc, deşi deseori sînt abil disimulate, d "sconeri- rea acestor tendinţe fiind cea P'JIJbUTATli, e(,i])a ont< ' le a t a i n ş i I .ier c i / : c h e a / a f i \ ' - e l i 11.'. i Ulo ] \ • u p r i ut re I I şi ; 5 a p:an f i ; i ! ui I i/eioi- pi Iii ne] m a t u r i / a i se c x p n m a m a i ales p r i n i; ii iu' u o : ,e n iod; i K.v • 1 bi< >[' •• ; ( S c C i ! l l d a : e d-. 1 M ! H ' l e l e l ' o i m i psihice cu rezona/iţă în conduit socială. lH-besse '1958) arat,": că deşi în p. dezvoltarea psihică este accelerată, există totuşi o relativă continuitate, o mişcare ce se desfăşoară în direcţii în- cepute în anii copilăriei. Transfor- mările biologice constau în primul rînd în procesul maturizării func- ţiei sexuale. Sub influenţii hor- monilor sexuali se dezvoltă ca- racterele sexuale secundare şi apară atracţia specifică spre sc^ul opus. f^a fete, în general, maiu- rizarea sexuală intervine cu circa 1—2 ani mai repede deeît la băieţi. De asemenea, se constată un ritm rapid de creştere în înălţime şi greutate, se intensi- fică simţitor forţa fizică şi se produc modificări în activitatea organelor interne, mai ales ii aparatului cardiovascular şi res- pirator, în această perioadă ma- sa creierului nu creşte prea mult şi p. presupune şi încheierea 'pro- cesului de maturizare. în schimb au loc profunde procese de com- plicare a structurii interne, în- deosebi ii funcţiilor scoarţei ce- rebrale. Se definitivează cireuni- 59* voluţiile şi creşte considerabil nu- mărul fibrelor de asociaţie. Func- ţia reglatoare a celui de-al doi- lea sistem de semnalizare devine tot mai pronunţată. Laroche (1956) şi U. Şchiopii (1967) con- sideră că p. poate fi împărţită în trei substadii: prepubertatea, p. propriu-zisă şi postpubertatea. Deci p. este un fenomen complex, sensibil la neiiumărate influenţe. PUBLIC, în sens sociologic, se referă la o structură socială amorfă ai cărei membri au o comunitate de interese produse de comunicări şi contacte im- personale. P. nu este organizat formal (deşi de multe ori poate da naştere la organizaţii formale), iar membrii nu se află în contact personal reciproc, deşi se pot în- truni pentru a-şi satisface inte- resele. P. reprezintă o arie so- cială de comunicaţie, care însă nu constituie un grup, dar are modalităţi proprii ale indivi- zilor. Structurare, prin aparte- nenţă la anumite opinii, că vor- besc aceeaşi limbă, apartenenţa la o anumită categorie profesio- nală, anumite norme de condu- ită etc. Faptul acesta face din ei o structură, deşi, evident, foarte amorfă. Mulţi cercetători vor- besc mai degrabă de „publicuri" decît de un p. Astfel G. Alund- berg (1954) spune; ,,O persoană poate aparţine tot atîtor publicuri cîte interese are; un public poate coincide sau nu cu unităţile fi- zice, geografice sau politice. "Ast- fel, se pot delimita cel puţin două p.: 1) un p. apreciaţi:', iii cărei membri au un interes comun pen- tru un anumit gen specific de comportament social; 2) p. de acţiune, categorii de persoane care doresc ca anumite lucruri speci- fice să fie realizate. în sens mai general, p. este un adjectiv care arată interesele şi obiectivele, presupuse comune, ale tuturor sau cel puţin a majorităţii oa- menilor din cadrul unei unităţi politice, economice, culturale, geografice etc. Opus termenului de ,,privat". PUBLICITATE, modalitatea de a aduce la cunoştinţă publicului; acţiunea de a se adresa publicului prin mijloace publicitare; are conţinut mai larg; utilizarea teh- nicilor de comunicare, în scopul transmiterii de mesaje cu rezul- tate comerciale; ea se poate re- feri şi la comunicări, prezentări care nu urmăresc numaidecît şi direct cumpărarea. Reclama şi p. au în esenţă însă aceeaşi idee: cumpărarea-, sfîrşitul unui proces complex care, din punct de ve- dere psihologic, reprezintă sche- ma acţiunilor voluntare (impor- tant este momentul deliberării) sau schema actului impulsiv (im- portant este caracterul situaţiei de moment). Acţiunea publicita- ră se adresează unei mase de consumatori cu caractere, obi- ceiuri, ocupaţii, vîrste, sexe di- ferite etc. şi de aceea este nece- sar să se cunoască starea de spi- rit, necesităţile cumpărătorilor, trăsăturile psihke alo acestora; în funcţie de acestea se stabilesc conţinutul şi forma mijloacelor 38* PUERILISM (lat. puer — co- pil), tulburare a personalităţii, manifestată printr-un compor- tament în discordanţă cu vîrsta, asemănător cu manifestările psi- iiice ale copilului. Astfel, în unele afecţiuni mintale, un bolnav adult vorbeşte ca un copil, caii- catural, sau manifestă diverse atitudini, preocupaţi sau stări afectivi; caracteristice vîrste: co- pilăriei. Se întîlneşte în anumite stări nevrotice ca isteria. în cle- menţa senilă, in schizofrenie. PULSIUNE, modalitate dina- mică constînd din impulsuri (Trieb, drive, imbold) prin care se realizează o activare sau încărcare energetică sau mobili- zare ce face organismul să tindă către ţinta sa. ,,După Freud, p. îşi are sursa într-o excitaţie corporală (stare de tensiune); ţelul său (al p.) este să suprime starea de tensiune care consti- tuie izvorul pulsional; numai îu obiect sau datorită lui p. poate să-şi atingă ţelul ei" (Laplanche şi l-'ontalis). Deci, sensul energiei pulsative direcţionate spre obiect este ca să se descarce, să fie „cheltuită" şi să dispară, înlă- turind încordarea. în psihana- liză, p. este socotită latură ener- getică a instinctului sau chiar este confundată cu acesta. Tre- buie însă avută îu vedere i.-.iir- gerea psihanalitică a instinctului care nu este considerat imuabil ci apare numai ca o schemă, un cadru înăuntrul cărui,i inter, vin variate desfăşurări. P. c. atare nu este un motiv, dar i .-'. m-tivanlă în măsura în can investeşte inlr-o reprezentare :•., imagine. Interpretată ca „un te cent de ii mi t;» între somatic psihic", p. este considerată .,,. principiu fundamental în ri:;ii. rea activităţii organismului, ir acelaşi timp trebuie considerai permanentul conflict dintre p. vieţii şi cele ale morţii, ci in (.re cele defensive şi cele refulate etc. Psihanaliştii integrează \\\ p. vieţii (Eros), p. sexuale, p. di stăpînire şi pe cele de autocon- servare, de care ţin şi p. eului, iar în p. morţii (Thanatos) p, agresiunii, ale distrugerii •-! autodistrugerii. Se disting şi p. parţiale din a căror combinare rezultă diverse organizări libi- dinale. în psihologia cunUi : porană conceptul de p. s-a gene- ralizat, fiind considerat d. J. Xuttin componenta energetici a oricăror feluri de motive inconştiente sau conştiente, pii- niure sau secundare. DICŢIONARELE ALBATROS RAMOLISMENT, mental sau cerebral, slăbire şi deteriorare a activităţii intelectuale legată de senilitate, cauzată deseori de scleroza vaselor sanguine din cre- ier, avînd drept consecinţă de- generarea unor porţiuni limitate din acestea, prost hrănite şi oxi- genate. Prin extensie, în limbaj popular, „ramolit" este orice vîrstnic sau bătrîn cu scăderea funcţiilor neuropsihice. Debutea- ză cu forme parţiale (senzoriale, motorii, amnezice, apatice, in- telective) ce se pun în raport cu zona cerebrală afectată de ische- mie. RANVERSIBILITATE, proprie- tate a acţiunii de a fi parcursă în sens opus primului, revenind la punctul de plecare fără ca su- biectul să aibă conştiinţa identi- tăţii acţiunii executate în cele două sensuri. în experimentele cu animale, după cum a demon- strat M. Beniuc, învăţarea dru- Tiii!'ni de la A la. Ti nu duce la învăţarea spontană a drumului de la B la" A, acesta din urmă trebuind să fie exersat aparte. Numai cînd cele două sensuri ale acţiunii se conjugă, aceasta dobîndeşte r. După J. Piaget, r. se deosebeşte de reversibilitate (care este operaţională) dar con- stituie o anticipare a acesteia. RAPTUS, impuls (engl. drive) brusc şi necontrolabil care pune subiectul în situaţia de a îndeplini acte violente şi grave (violenţă, sinucidere, omoruri). Realizare bruscă a unei idei delirante. Simptom al epilep- siei, al schizofreniei şi al psihozei maniaeo-depresive (r. melanco- licilor), „amok". RASĂ UMANĂ, în antropo- logia biologică, varietate naturală 597 K a speţei umane mie prezinţi U I ] CJIUS'I 1! ll >lll C o m u n H" < , < 1 ,1 < t < ' 1 ' • e r e d i t a r e e x p r i m a t e in p a r i u ;i- l a r i t ă ţ i m o r f o l o g i c i ' şi f i z i o l o g i c , i n d i f e r e n t de Înnlia şi o b i c e i u r i l e folosiţi;, i n d e p e n d e n t de dife- r e n ţ e l e c u l t u r a l e . S e c u n o s c tiei r a s e p r i n c i p a l e : a l b ă ilmi. MICI m ă ) , n e a g r ă ( m c t o n o d e r m ă i , e . d b e n ă ( x a n t o d c n n ă i şi o serie d. ras.- s e c u n d a r e ş i s u b v a r n n t e . i n - t n i c î t p a r i i e u l a r i i ă ţ i l e - d e rasă n u l i m i t e a z ă e v o l u ţ i a c u l t u r a l ă sau r e a l i z a r e a d e p e r s o n a l i t a t e , in- t e r p r e t ă r i l e rasi-itp t a i e d e r i v ă v a l o r i l e u m a n e d i n p r o p r i e t ă ţ i l e d e r a s ă s î n t ş t i i n ţ i f i c e r o n a i e ş i a u u n c a r a c t e r a g r e s i v a n i m m a ; ! . RAŢIONAMENT, formă logică fundamentală constînd dintr-o în- lănţuire de judecăţi, prin care se derivă, cunoştinţe noi din cunoş- tinţe date. Trecerea de la o cu- noştinţă dată la una nouă nu are loc direct, ci prin intermediul unei a treia judecăţi Structura logică a r. este mai complexă decît a noţiunii şi judecăţii, pre- supunînd: premise sau argumente (judecăţi din care se face deri- varea), concluzie sau consecinţă (judecata derivată) şi inferenţă (operaţia logică de derivare). Prerni.-a care conţine noţiunea cu sferă mai laigă este majoră, iar cea care conţine noţiunea cu sferă mai rcsirînsă este minoră. Concluzia, este o judecată adevă- rată dacă şi numai dacă r. se supune atît condiţiei materiale (caracterul adevărai r\ premise- lor), cit şi celei foimale (:e-:pec- tarea legilor logice de derivare). J > l i p ă o n - u t a l e a o p e l a ţ l e i d < M l - i " i " i i ţ a :-':>' i l i s t i u • , r . " ' •/,•!^dm:!i<:e s a u Iru-inci'^c i 1 ' 1 ; care punctul de pornire şi c fmal al operaţiei logice se a!' Ia acelaşi yrad d.' generalitate • După felul judecăţilor din e:n- este compus, r. dvdnctiv se pre- zintă :>ub mai mi:!te forme, o< numite silogism; categoric (foi- mat clin trei judecăţi categori- ce), ipotetic Ijudecă ţi ipotetice; disjuncţii: (judecăţi disjunctive: disiiinctin-ip-itelic (judecăţi dis- junctive şi ipotetice). După po- ziţia şi funcţia termenului me- diu (element al judecăţii care intră în ambele premise), se dis- ting patru figuri ale silogismului, iar după felin judecăţilor (A, !•', f, O) din care este alcătuit, se disting 19 moduri valabile ale silogismului. R. inductiv poale fi complet (concluzia generală este obţinută pe baza enumeră- rii în premise a tutui or cazurilor sa'.i obiectelor aparţinînd ace- leiaşi clase) sau incomplet (con cluzia generală se obţine prin cunoaşteiea numai a unei pârii din cazmile aparţinînd clasei cercetatei. R. ttansductiv poate ii de relaţie (alcătuit clin judeciţi de relaţie — de egalitate, marini'-, grad, poziţie, succesiune etc.) sau de analogie. 5 docejtiî reintegrarea, lui.rs '.:ir iu cazul st himbăiii bruş- fi te a ocupaţiei şi mediului socio- cultural, în urma unei maladii sau a unui comportament delic- tual. Implică măsuri de psiho- terapie şi pedagogie socială. Tre- buie să se considere dificultăţile procesului de r. şi să se aibă iu vedere faptul că r. necesită timp, se realizează treptat şi necesită asistenţa şi înţelegerea celor din jur. REALISM, termen cu înţele- suri diferite şi chiar opuse: a semnificat in filosofia idealistă realitatea mai mare a, ideilor de- cît a fiinţelor (Platou), existenţa independent de lucruri a univer- salelor (curent scolastic totuist opus nominalismului) iar în sens propriu, uzual şi ştiinţific priori- tatea realităţii obiective în ra- port cu cunoaşterea, considerarea actelor de cunoaşUre ca parţiale descoperiri ale realului autonom, tendinţa de luare a realităţii aşa cum este ea (Engels) în cunoaşterea ştiinţifică şi în artă. Atitudinea realistă se opune utopicului, ver- balismului parazitar, speculaţiilor fără acoperire, reveriilor ireali- zabile etc. REALISM INFANTIL, după J. Piaget, concepţie despre realita- te a. copilului, opusă obiectivitătii şi care consiă în a atribui reali- tate obicei ivă unor procese subiec- tive, in lipsa diferenţierii pla- nurilor obiectiv şi subiectiv. Aşi, de exemplu, numele lucrurilor se află în lucrurile insesi, visele sînt localizate în spaţiu (in spa- ţiul visat sau în camera in care. . s e d i l a r m e ) , g i n d i r e a i .-'.11' n i a l i - i i a 1.1 si există. în cap, sul) forma unui suflu sau a unui abur, sau „se gîndeşte cu vocea" etc. Aceasta deformare a realităţii mai poarta şi numele de egocentrism ontolo- gic, întrucit neputîiul diferenţia „eul" de „rest", copilul acorda acelaşi statut de rea'itate tutui.-.r acţiunilor sau trăirilor sale, pn iectînd îu real întregul conţii!ii 1 al conştiinţei sale. Pe scurt. r. , echivalează cu absenţa conştiin- ţei de sine. RECEPTIVITATE, proprietate a unui sistem sensibil de a p r mite recepţia formelor de energi' recunoscute ca stimuli adecvaţi pentru sistemul respectiv; în ne urocibernetica organelor de sin::;, cu un înţeles apropiat, se uzează, şi de termenul de permeabili Late. în genere r. califică uşurinţa cu care sînt asimilate informaţiile sau devin eficiente influenţele; prin extensiune r. pentru idei, propuneri, opinii. Nu este o par- ticularitate nativă ei una dobîu- dită prin exerciţiu, antrenament etc. în decursul dezvoltării psi- hice, r. trece de la formele ei pri- mare, infantile, de acceptare ne- critică a sugestiilor, la r. selec- tivă şi specializată (intelectuală, artistică, profesională). Este o condiţie facilitantă a învăţării. RECEPTOR, organ periferic sen- zorial, specializat în transforma- rea unui gen de energie în influx nervos, efectuîud prima etapă de codificare şi condiţionînd apa- riţia senzaţiei în urma integrări: nervoase centrale. R. se adec- vează stimulaţiilor mecanice, fi- zice, chimice, fiziologie e, puţind fi i. o i l s i d e r a t e ca u p . u a t e u i : ; - - R nice modelate după e.it a< t>• ri •ti- cile respectivi lor i> >i i> 1 > de i u"r- sjie. Bionica le studia/â, structura în vederea reproducerii lor teh- nice. Pavlov afirmă că si c o n e - xul reprezintă o ,-aipra [aţa re- ceptoare p e n t r u influxurile afe- rente recodificate la nivel subeor- tical. Se face o distincţie între r. periferici şi cei centrali. Uneori prin r. se înţelege analizatorul ca sistem periferico-central uni- tar, în orice caz r. periferic nu poate fi conceput disociat de me- canismele centrale, întrucît el este activ, în virtutea reglajului mijlocit prin proiecţiile corticale, apare ca un detector ce transmite impulsuri specifice. RECEPŢIE, proces neuropsihic de detectare, captare şi codificare a informaţiilor, finalizat prin con- stituirea de imagini simple sau complex-sistemice. Capacităţi ale organelor de simţ de a întreţine relaţii informaţionale cu mediul. RECE SIV, proces sau particu- laritate suprimată sau mai cu- rînd nemanifestată într-un con- text în care domină un factor mai puternic, dominant, singurul care «se relevă. De exempiu genele r. în ereditatea mende- leiană. Ceea ce este r. se poate evidenţia în absenţa factorului dominant. RECICLARE, modalitate a in- strucţiei şi educării permanente vizînd actualizarea şi perfecţio- narea pregătirii profesionale. Este o periodică reluare a unui ciclu de instruire, „punere în curent" cu noile progrese şi cerinţe ale domeniului profesional, indiferent <'••• virata, ian-.; sau pnwătire de |.,i7,i |v (e menită, să realizeze nu numai rccalilicarea sau n.nu- velarea profesională, dar şi să reactiveze potenţialul personal, să-1 pură în valoare o dată, cu experienţa dobîndită. Are scopuri formative şi este menită să spo- rească şi să pună în corespondenţă cu noile cerinţe, competenţa pro- fesională. De aceea si formele de r. sînt şi trebuie să fie moderne, strîns legate de cele mai noi cuce- riri ale tehnicii şi ştiinţei şi ferm orientate spre practică. Metodele r. sînt maximal active, iar „dis- tanţa" dintre instructori şi cei supuşi r. este redusă la minimum. Un rol de seamă în r. revine schim- bului de experienţă între cursanţi, în toate genurile de r. sînt impli- cate şi cunoştinţe de psihologie considerînd necesitatea optimizării factorului uman, a organizării şi comunicării, a selecţiei şi creş- terii cadrelor etc. RECIDIVĂ, termen de origine medicală care semnifică reapa- riţia unui sindrom sau maladii. Prin extensie, tendinţa de repe- tare a unor acte infracţionale, datorită unui dezechilibru psiho- moral şi după ce au fost luate măsurile sociale de represiune şi reeducare. Recidivistul este, după de Greef, un dezechilibrat min- tal datorită unor maladii psihice variate. Frieudlander nu consi- deră obligatorie implicarea psiho- patologiei şi atrage atenţia asupra unor malformaţiuni caraxteriaie cum sînt atitudinile antisociale, lipsa de independenţă şi s'ibiciu- 603 B R nea rnliii etc. F,te toru-fe imj> obiect şi demonstraţiile in care aserţiune posterioară o modiii' , pe cea anterioară şi pe acest di ua se stabileşte o concluzie. în ps Im logia modernă termenul este foai ie răspîndit în legătură cu ini.ru ducerea relaţiei de feedback şi cu recunoaşterea reversibilităţii ope- raţiilor. REDONDANŢĂ v. REDUN- DANŢĂ. REDUCTIONISM, tendinţă şi metodă a cunoaşterii constînd din interpretarea unui fenomen complex ce dispune de un anumit specific prin alte fenomene sub- adiacente mai simple şi nespecifkv. (Un gen de modelare infranio- dală.) R. a intervenit frecve.i: în elaborarea psihologiei cu rezu' tate variabile. Dacă reducţia psi- hică la o determinare sociala. biofiziologică, fizico-chimică esP' tranzitorie şi efectul va fi pozitiv contribuind prin reintegrări as- cendente Ia însăşi elucidarea spe- cificului psihicului. Dacă se pre- tinde că substratul fiziologic S-JU fizico-chimic sau cadrul social obiectiv este suficient pentru ex- plicarea psihologică, intervin ab- solutizări stagnante, tendinţe de lichidare a cunoaşterii specificul iu psihologiei (fizicalism, chimism, biologism, sociologism). REDUNDANŢĂ (REDONDAN- ŢĂ), mărime care caracterizează o sursă de mesaje alcătuite din semnele alfabetului dat, compa- rativ cu valoarea minimă nece- sară pentru transmiterea infor- maţiei date; informaţie exceden- tară. Un minimum de r. „învinge" zgomotele, clarifică anumite si- tuaţii dificile, R. prea mare îngre- uiază procesul de comunicaţie, de unde necesitatea, diminuării sau înlăturării ei. Informaţiile excedentari; sau redundante tre- buie deosebite de informaţiile irelevante, nesemnificative, care sînt zgomote propriu-zise, ade- vărate frîue ale recepţiei şi pre- lucrării informaţiilor. R. nu tre- buie confundate cu intensifica- rea semnalelor; o vorbire r. este, de ex., cea pleonastică, nu cea strigată. REDUPLICARE, simptom psi- hopatologic caracterizat prin fap- tul că bolnavul, în cadrul unui proces confabulatoriu, afirmă exis- tenţa a două obiecte, persoane, situaţii identice, din care numai una este reală, cealaltă fiind pro- dusul imaginaţiei sale. R. apare frecvent în schizofrenie, parafrenie, paranoia etc. REEDUCARE, proces sistema- tic, integral şi nou, de educare menit să compenseze lacunele unei educaţii anterioare, ale cărei efecte au fost pierdute în urma unei traume, infirmităţi, dezadap- tări, sau să combată, să înlăture şi să înlocuiască efectele unei edu- caţii şi adaptări defectuoase şi negative. Scopul r. este de a rein- tegra pe subiect într-un sistem de activitate şi în rcljţii sociale normale. Se îvali.-.oaz.i prin mij- loace pedagogico-medicale, psi- hoterapeutice şi prin procedee generale mult intensificate. Ne- cesită instituţii specializate şi experţi de diverse profiluri. Sînt supuşi r. delicvenţii, copiii-pro- hlcmă, deficienţii mintali ş.a. Ope- raţia este extrem de dificilă în- trucît nu se poate finisa numai in condiţii colective (colonii, şcoli speciale, dar mai ales locuri de muncă) ci necesită şi tratări indi- viduale, fiecare din aceşti iua- daptaţi reprezentînd un caz con- cret. REEDUCAREA DELINCVEN- ŢILOR MINORI, ansamblu de influenţe, măsuri şi activităţi des- făşurate într-un anumit cadru organizat şi menite să restructu- reze şi să reorienteze atitudinile şi comportamentele celor cu defi- cienţe morale, inclusiv a infrac- torilor. Se desfăşoară în peniten- ciare, colonii şi institute de re- educare sau în cadrul unor institu- ţii şi comunităţi cu activitate nespecializată în acest sens. Prin- cipalele dificultăţi în r.d.m. sînt: optica deformată, orientarea ero- nată a acestora, comportamentele agresive şi tendinţa de înstrăinare faţă de societate, dereglarea rela- ţiilor cu societatea, consecinţele traumatismelor cauzate de sanc- ţiuni, condiţiile, relativ artifi- ciale, proprii instituţiilor şi acti- vităţilor cu scop rceclucativ. Prin r. se vizează nu răzbunarea pentru delictele comise ci apărarea faţă de delincventă, prevenirea agra- vării situaţiei şi recuperarea mino- rului. Adaptarea la noul mediii de ilele.Jis-, vi.,ţă organizată şi muncă, reprezintă pentru minori 605 (504 o sarcină grea, o situaţie critică. Se trece de la libertinaj la un re- gim riguros. Există pericolul coa- lizării delicvenţilor minori şi a cultivării de către ei a unor stra- tegii de psendoadaptare şi men- ţinere în sistemul existenţei cen- trate pe delincventă. De aceea, re- gimul şi măsurile direct educative trebuie să fie maximal eficiente. Tinerii trebuie puşi în situaţia de revalorizare, astfel incit ei, trep- lat, dar tranşant, să se despartă de valorile negative. Sub acest import, factorii cei mai importanţi sînt: contactul psihic, apropie- rea sufletească dintre educator şi delincvenţii minori în con- diţiile exigenţei educaţionale şi constituirea colectivelor de mun- că şi de viaţii, după modelul demonstrat de Makarenko. R.d.m. implică şi acţiuni de tratare indi- viduală adecvată. Sînt foarte importante discuţiile de tip cli- nic pentru descoperirea puncte- lor critice din structura subiec- tului. Acţiunile educative se echi- valează cu o terapie întrucît unii subiecţi, normali sub raport psihic, prezintă simptome de pa- tologie sociomorală. P. Schmi- deberg propune „terapia realităţii" care constă în prezentarea, fron- tală şi necruţătoare a situaţiei în care tînărul se află. Ergoterapia prevede prestarea unei munci conform pregătirii şi intereselor subiectului. Este important ca activitatea utilă desfăşurată să deschidă o perspectivă profesio- nală firească. H. Evsen'ck pro- pune terapia de grup în care su- biecţii ce si- con i pa li bil; /.cază NI- R tre ei şi pot să comunice facil, discută, se descarcă şi ajung cu timpul la o opinie comună şi pozitivă. Conform altor expe- rienţe, grupul de discuţie se con- stituie din indivizi incompatibili, ceea ce duce la o actualizare a conflictelor şi la polarizări salva- toare pentru o parte din subiecţi. O metodă complexă de lerapi' şi reeducare constă în integrarea tinerilor în localităţi destinai' lor şi în care se desfăşoară i > viaţă şi activitate de tip normal activităţile productive şi presta- ţiile de servicii fiind retribuiţi: echitabil, iar libertăţile indivi- duale şi perspectivele de reveniri în „marea societate" fiind depen- dente de normalizarea compor- tării subiecţilor. Odată cu rein- tegrarea socială a foştilor delinc- venţi, mai intervin unele probleme, îndeosebi în legătură cu tendin- ţele de etichetare şi stigmatizare, manifestate de populaţie faţă de aceştia. Se recomandă abţinere;., de la manifestarea unor astfel de tendinţe, dar întrucît ele sînt, pînă la un punct, fireşti, este ne- cesar ca şi tînărul să fi fost pre- venit şi să dispună de rezistenţa morală necesară. Tocmai în le- gătură cu aceste împrejurări, în 1977, statul român a luat hotă- rîrea privind încredinţarea tine- rilor care au comis abateri unor întreprinderi, colective de munca. şi organizaţii obşteşti, pentru a fi reeducaţi, nu prin privarea de libertate, ci prin crearea, în con- diţii colective, a unei ambianţe dr onlinr şi răspundere, de înlr-a- R j u t o r a r e t o v ă r a ; e a sră IN-uliu i u - r e c t a r e a c o m p o r t a m e n t .•]• >r d-- v i a n t i ' şi p e n t r u p r e v e n i i e . i Im' s t a t u l socialist a p e l e a z ă l a f o r ţ a m o r a l ă a s> M ii l ă ţ i i , la forţa t r a n s - f o r m a t o a r e a m u n c i i si e r e a ţ i e i . R E F L E C T A R E , c a r a c t e r i z a r e d e c o n ţ i n u t a p s i h i c u l u i M d e n u m i r e a t e o r i e i m a t e r i a l i s t - d i a l e c t i c e p r i n c a r e se s u s ţ i n e : a) toiul determi- nant a! lumii rbicctifc- in genera conţinuiurilor informaţionale su- biective; bj corespondenta apro- ximativă dinIre acestea si sursele obiective; c) faptul că psihicul există sub forma unei activităţi interne orientate spre reproducerea cit mai adecvată a obiectelor şi relaţiilor existenţei, ceea ce permite orientarea corectă, adaptarea, in- tervenţia eficientă în ambianţă; d) faptul că activitatea subiectivă este tributară genetic şi funcţional practicii social-istorice, este mereu corelată cu aceasta şi îşi verifică valoarea de adevăr (întotdeauna relativ) priit practica, la care se adaugă şi autoverificarea corecti- tudinii logice a construcţiilor cog- nitive. „Deschiderea la experienţă", principiul menţionat de F. Gon- seth, se înscrie în perspectiva teoriei r. după cum în consonanţă cu procesualitatea r. intră şi epis- temologiile relativiste cum este aceea promovată de G. Bache- lard. Teoria r. nu este absolută şi dogmatică întrucît, susţinînd relativa dar progresiva valoare de adevăr a cunoştinţelor, recu- noaşte specificul legilor şi particu- larităţilor mijloacelor subiective (codificări senzoriale şi verbalo- logice) implicate cu necesitate O ' r., f a p t u l c ă r , III f i i n d n i ' ' ' . m i c ă ş i p a . - i \ a e . a . ' o i n i 1 1 j ; h u n e M i h i e i t u b i e i t , r e a l u n u l r e f l e c - tîmlu-se în celălalt, şi că niciodată r. nu se p.,a ir produce- dccît ni formă sul,ii divă. < u specificul şi limitele acesteia, că niciodată reproducerea ideală a obiectului de către subiect nu este desă- vîrşită sau încheiată. Teoria r. se opune însă atit subiectivismu- lui ce susţine arbitrariul şi lipsa de legătură cu obiectivul a con- ţinuturilor subiective, cit şi agnos- ticismului ce susţine incapacitatea percepţiei de a ne furniza imagini adecvate realităţii, şi a gîndirii de a ajunge la idei ce surprind determinări generale şi esenţiale, existente obiectiv. Sub raport cibernetic, r. este o modelare în şt de către subiect a obiectivului, modelare ce atinge un anumit grad de izomorfism, dar nu şi identitatea. în sens larg, r. semni- fică substratul determinist al mo- delării (lui A în B) care devine biunivoc în cazul comunicării interumane (A^BI. Este deci o interacţiune de tip informaţional, în sens restrictiv, r. califică gra- dtu de adecvare (izomorfism dus pînă la homomorfism) al mode- lării. Este deci valoarea calita- tivă, semantică a informaţiei. în primul sens orice informaţie este reflectorie pentru că e un răspuns sau un reflex; în cel de-al doilea, specific, numai anumite complexe de informaţii sînt reflectorii şi aceasta întrucît reproduc subiec- tiv prin „transpunere şi transplan- tare" în plan ideal, însuşiri, relaţii, structuri şi legi — toate obiective. 607 R li Dacă la nivelul im,.aiiiilor graniţa dintre cele două a c e pţiuni .i!e r. poale fi precizată, — l..i nive'n.l semnificaţiilor concept unii 1 , ope- raţia aceasta este uneori ane\o- ioasă. Se menţionează o deosebire între r. directă,, perceptivă şi r. indirectă şi niui/imijlocită a ceea ee spi cilic nu este perceptibil şi poate fi inferat. în acest ultim caz r. este mult mai activă şi sis- tematică, avînd şanse mai maii de profunzime dar putînd fi grevată şi de mari erori. R. ca proces informaţional cu un grad înalt de izomorfism (faţă de sur- să) se întemeiază pe operaţii sau acţiuni interiorizate şi este întot- deauna transformativă în sensul codificării şi al decodificării (ra- portării la original) specifice pen- tru r. psihică umană. Deci r. este o construcţie sau reconstrucţie, iar nu o simplă copie. R. este mo- tivată şi regizată de strategiile cognitive şi transformative. în produsul r. se exprimă prin selec- tivitate, organizare, compoziţie, modalitate a trăirii, nu numai obiectul ci şi subiectul (ce sînt indisociabili), nu numai obiectul ca atare ci şi relaţia obiectivă a acestuia cu subiectul. Organisme- le, omul şi omenirea sînt vital interesate în semnalizarea adec- vată realului întrucît acesta con- diţionează adaptarea, existenţa, eficienţa. La om, la care r. de- vine conştientă, revine clar fap- tul că numai în măsura în care sînt exact şi fidel reproduse şi sesizate relaţiile obiective devine posibilă realizarea proiectelor 1 ransformaf ive şi creafnnre 'foi mai năzuinţa 1.'liană V" ; 'î'' '<' ' spre transformarea lumii, -•••;. adaptarea creatoare a medii; la trebuinţele mereu schimb:- ale omului obligă ia efortul • r. sau cunoaştere tot maiadecv:' a realului şi deci, tot mai profine întrucît r. mijloceşte şi condi', • nează adaptarea (la om, actr tatea finalistă) în desfăşuram ei, ea devine tot mai mult anii. •• pativă (P. Anohin), predicth prospectivă. Genetic, r. trece n ren de la retroactiv la anticipa ii Atît genetic cit şi funcţional, r. se realizează după modelul re;; ţiilor circulare. în acest circuit intervin atît construcţiile repm ductive sau reflectorii cît şi c;:.- strucţiile noi, de combinaţie i;i >- vativă determinată de motiv, scopuri, aspiraţii. Cunoaşterea im plică întotdeauna şi invenţia, la consecinţă noi am propus ca i: psihologie să se formuleze în chi • unitar principiul reflectării si <- constructivismului. REFLECŢIE, formă superioara a activităţii intelectuale prin cn r . aceasta se orientează recuree asupra propriului conţinut di imagini şi concepte şi îndeoseb asupra modalităţii de lucru, cu tendinţa de a analiza critic, a desluşi natura propriilor cunoştin- ţe, a face noi legături, a verifica şi asigura validitatea terminolo- gică şi coerenţa logică a propriei construcţii mintale; nivelul . ce', mai înalt al gîndirii prin car' aceasta se autoreglează conştient şi se autocontrolează deliberat. Este deci gîndire despre gîndire, examinare logico-abstractă a con- tiuuturilor intelectuale, considera- te din punct de vedere formal prin raportare la normele logice şi matematice, în sensul lui i'iaget. Se face o distincţii 1 între r. şi meditaţie în sensul că ultima se poate concentra asupra lumii pe cînd prima se întoarce asupra înseşi proceselor intelectuale fiind un fel de meditaţie despre gîndi- rea proprie. Totuşi Drever are dreptate cînd afirmă că r. im- plică şi confruntarea cu expe- rienţa şi deci cu datele obiective ale realităţii. J. Piaget socoteşte că r. este un act de unificare şi sistematizare a tendinţelor, cre- dinţelor şi opiniilor pentru a le echilibra şi pentru a evita con- tradicţia dintre ele. REFLEX, mecanism fundamen- tal al comportamentului, con- stînd în reacţia de răspuns, mo- torie sau secretorie a organismu- lui, mediat prin sistemul nervos, la acţiunea unui stimul extern sau intern. R. reprezintă relaţia fundamentală a activităţii neu- ropsihice. Acest mod de reacti- vitate al organismului se face fie prin intermediul segmentelor inferioare ale sistemului nervos, cum este cazul r. necondiţionate, fie pe baza capacităţii funcţionale a scoarţei cerebrale de a stabili conexiuni (legături temporale în- tre diferiţi centri, cum este cazul r. condiţionate). Suportul anato- mic al actului r. îl constituie ar- cul r., format dintr-o cale afe- rent-centripetă, senzitivă şi o cale eferent-centrifugă, motorie, în- tre care pot sau nu să exiite neu- roni intercalări. Arcurile r., în funcţie de structura şi complexi- tatea lor, pot fi simple, bineuro- nale şi monosinaptice, cum sînt cele ale r. spinale şi pot fi com- plexe, polismaptice, multmeuro- nale, cuprinzînd în structura lor pe lîngă calea aferentă şi cea eferentă şi unul sau mai mulţi neuroni intercalări. Acest ultim tip de arc r. facilitează răspun- surile mai complexe ale organis- mului, datorită difuzării şi întir- zierii excitaţiilor. Activitatea r. a sistemului nervos cuprinde două mari sfere: activitatea nervoasă inferioară, constînd din ansam- blul reacţiilor reflexe care asigură unitatea şi stabilitatea echilibru- lui intern al organismului. Aces- tea au rol homeostatic asigurînd reglarea tuturor organelor, com- poziţia lichidelor organismului şi temperatura acestora. Ele sînt mediate de sistemul nervos ve- getativ. Activitatea nervoasă supe- rioară constînd din ansamblul sistemic al transformărilor şi re- acţiilor de esenţă reflexă, care asigură echilibrul dinamic al orga- nismului. Din punct de vedere structural aceasta cuprinde două verigi: veriga r. înnăscute, necon- diţionate şi veriga r. dobindite, condiţionate. R. necondiţionate con- stituie ansamblul reacţiilor şi răs- punsurilor la excitanţii cu semni- ficaţie biologică intrinsecă, alcă- tuind aşa-numita „zestre adap- taţi vă primară" a individului. în funcţie de variaţia informaţiei din mediul intern sau extern se 608 39 — Dicţionar de psihologie 609 R actualizează în niiul selectiv anu- mite structuri reflexe care acţio- nează in sensul restabilirii echili- brului ilin.miic. R. necondiţionate se caracterizează prin faptul că au o specificitate prestabilită la semni- ficaţiile biologice ale stimuliior. au un suport anatomo-fiziologic de- finit şi delimitat, existent încă din momentul naşterii, fiind tians- mis ereditar. R. necondiţionate sint declanşate automat fiind suficientă doar existenţa iu cîm- pul de recepţie a stimulului res- pectiv şi au un efect adaptativ de tip homeostatic. Iile sînt carac- teristice unei anumite specii, păs- trîndu-se pe tot timpul existen- ţei biologice. R. necondiţionate sint legate de funcţiile de con- servare a speciei şi cuprind ca atare r. legate de nutriţie, de reproducere şi de relaţie. în aceas- tă categorie intră deci reflexele vegetative, cum ar fi: r. ciliospinal, r. cardiac, r. vasomotor, r. pilo- motor, r. salivar, r. sexuale e t c ; r. posturale: osteotendinoase sau miotatice, care sînt r. ce se de- clanşează cînd, sub acţiunea unui excitant, muşchiul suferă o întin- dere; prin aceasta se excită pro- priocoptorii (fusurile musculare şi corpusculii Golgi) din muşchi şi tendoane şi aceste impulsuri sînt analizate şi pe cale r., pro- voacă contracţia musculară. Din această categorie de r. necondiţio- nate fac parte: r. bici pal, r. trici- pal, r. rotulian, r. abilian etc. Tot din cadrul r. posturale fac parte şi r. somatice lungi, polisinaptice cum ar fi: r. de scărpinat, mişcarea r. de îndepărtare a unui obiect care ac.ţionea/.ă nociv etc. R. cuta- nate fai, parte de a^t'inc-ne.i din cidtul r. posturale şi c.oiibt.iu in contracţia musculaturii somatice situată în imediata apropiere" ,i zonei cutanate excitate. R. ema- nate- sînt de ex.: r. cutanat abdo minai, r. cutanat plantar ele. R. de mai sus sint relativ simple şi •• pecifice. Un alt grup de r. ne- condiţionate ii (urmează r. nespe- cifice, ele fiind declanşate di- excitaţiile venite de la nivelul ori- cărui receptor, deci nu sînt legate direct de un anumit stimul spe- cific. Ele sînt polisinaptice şi complexe, incluzîncl în structura lor mai multe r. specifice sim- ple. Astfel, este r. necondiţionat de orientare, care se declanşea- ză la apariţia oricărui stimul, ce se impune şi se detaşează în cîmpul perceptiv prin noutate, intensitate, durată, apariţie sau dispariţie bruscă. De asemenea. r. de orientare presupune exis- tenţa unei anumite stări de nece- sitate internă, cum ar fi cea pro- vocată de saturaţia informaţio- nală (monotonie). R. de orien- tare se evidenţiază pe plan ex- tern prin trei componente: com- ponenta motorie, constînd din ansamblul macro- şi micromişcă- rilor, ca răspuns la stimulările externe sau interne, componenta vegetativă, constînd din modifi- cările circulaţiei, respiraţiei, ale dinamicii glandelor etc. şi o corn ponentă bioelectrică, constînd în modificările traseului EEG, in special al ritmului alfa. Toate aceste componente sînt doar indi- catori sau laturi, fiind integtate R •la nivel central, iar raportul din- tre ele determină dinamica r. de orientare. Pe această bază se delimitează două tipuri de r. de orientare: tazică şi tonică. R. de orientare reprezintă baza com- portamentului de relaţionare şi în acelaşi timp un nivel superior de integrare a individului cu me- diul. R. de orientare pregăteşte or- ganismul pentru activitatea de re- ceptare, prin reglarea analiza- torilor, asigurînd astfel efectul maxim al stimulului. în raport cu conduita de ansamblu a orga- nismului, r. de orientare este des- tinat anticipării a ceea ce urmează să faeă efectiv organismul în raport cu mediul, devenind prin aceasta un fapt fundamental în conduita adaptativă a individu- lui. La om, r. de orientare se îm- bogăţeşte cu un element foarte important şi anume, orientarea nu se mai face doar în raport cu datele perceptive nemijlocite ale unei anumite situaţii ci în structura orientării pătrund modelele so- ciale fixate obiectiv şi astfel orien- tarea se face în raport cu însuşiri- le constante şi esenţiale ale obiec- tului. Astfel r. de orientare stă la baza comportamentului inves- tigativ şi prospectiv, la baza în- văţării şi cunoaşterii specifice umane. R. de acomodare, ca efect al stingerii r. de orientare este un r. necondiţionat, nefiind un feno- men pasiv ci expresia activităţii etajelor superioare ale nevra- xului. Este un r. complex ce se realizează pe baza elementelor de întărire negativă. R. de aco- modare conferă fondul stabil al relaţiei individului cu mediul, iar în plan comportamental general susţine starea de habituare (obiş- nuire), starea de relativă relaxare. Condiţia primă a realizării r. de acomodare este existenţa unui stimul sau unui complex de sti- niuli constanţi, permanenţi în timp. R. de apărare este reacţia dată de organism cinei pragul ele toleranţă funcţional, privind intensitatea sau durata unui sti- mul, este depăşit. R. de apărare implică componenta senzitivă ge- nerală a organismului, sensibili- tatea algică, fiinel deci declanşate de toate modalităţile senzoriale. Specificitatea r. ele apărare con- stă în conservarea structurală a organismului, în preîntîmpinarea eventualelor distrugeri şi în evi- tarea contactelor cu stimuli no- civi. R. de apărare arc un dublu sens: 1) eleclanşează anumite transformări la nivelul unei zone lezate, care acţionează în sensul limitării şi restabilirii structurale şi funcţionale a zonei respective; 2) reducerea sau înlăturarea acţiu- nii factorului nociv. Ca şi r. de orientare, r. ele apărare are o acţiune inhibitoare asupra tutu- ror activităţilor reflexe, supu- nîndu-se deci legii dominanţei şi exclusivităţii. Viteza de declan- şare a r. ele apărare depinde de caracteristicile stimulului şi ele gradul de sensibilitate al organis- mului. Din punct ele vedere al sferei, r. de apărare poate fi lo- cal, segmentai" sau global. Efectul adaptativ al acestui r. comlfi în păstrarea şi restabilirea i n t t - . " r i l : ' i 1 i i m o r f o f u i i c ţ i ' o i i a l e a i n - 610 39* 611 R (lividului. Toate aceste tipuri de r. necondiţionate, specifice şi ne- specifice reprezintă baza pe care io structurează toate comporta- mentele orientate (finaliste de tip superior, care apar fie ca o con- tinuare nemijlocita a uneia sau alteia dintre r. necondiţionate, fie că devin posibile datorită inter- acţiunii şi coordonării acestor r. bazale). R. condiţionate, reprezen- Und a doua verigă esenţială a activităţii nervoase superioare, se formează doar în anumite condiţii, cu participarea scoarţei. Klc reprezintă o achiziţie indivi- duală a organismului, bazată pe funcţia de semnalizare şi integra- re a sistemului nervos central. La baza r. condiţionate stă feno- menul fiziologic al conexiunii temporale dintre diferiţi centri din scoarţă, conexiune care însă se poate desface destul de uşor sub acţiunea diverşilor factori. R. condiţionate sînt deci legături dobîndite, de tip funcţiona], au caracter temporal şi strict indi- vidual. Excitaţiile provenite din mediul înconjurător fac să se sta- bilească conexiuni foarte variate între diferiţi centri nervoşi, în- să în momentul cînd o conexiune nu mai corespunde condiţiilor mediului care s-au schimbat, ea se desface (se stinge) şi ia naştere o altă legătură, adecvată noii cerinţe a mediului. în felul acesta organismul se adaptează la con- diţiile mereu schimbătoare ale mediului înconjurător. în func- ţie de natura stimulilor intre care se realizează asociaţia se pot deosebi: r. condiţionate clasice R (pavloviene sau responsive) şi r. condiţionate instrumentaleţskiii- neriene sau operante). R. con- diţionat clasic ia naştere cînd între doi sau mai mulţi stimuli de na- tură diferită după semnificaţia lor biologică se stabileşte o legă- tură stabilă. Unul din aceşti stimuli trebuie să fie obligatoriu cu semnificaţie biologică intrin- secă pentru a putea declanşa un r. necondiţionat oarecare; se numeşte stimul necondiţional. Sti- mulul condiţional, care se aso- ciază primului, este neutru din punct de vedere al semnificaţiei biologice (cx.: sunet, lumină etc.) şi deci nu are proprietatea de ;\ declanşa o reacţie motivată a organismului. Legătura dintre aceşti doi stimuli se stabileşte pe baza unui raport de semnalizare, favorizat de ordinea temporală în care sînt prezentaţi. R. con- diţionat este considerat a fi for- mat cînd există o legătură de tip declanşator între stimulul con- diţional şi o anumită reacţie comportamentală adaptativă. în acest fel, stimulul condiţional suplineşte un anumit stimul ne- condiţional, dcclanşînd în absenţa, acestuia o reacţie reflexă. Pentru formarea unui r. condiţionat se impun anumite condiţii: 1) con- diţia precedenţei sau simultanei- tăţii în timp a stimulului condi- ţional cu cel nccondiţional; '1\ condiţia coincidenţei conform că- reia stimulul necondiţional tre- buie să acopere în timp un anumit interval de acţiune al stimulului condiţional; 3! condiţia repetam conformă căreia ordinea de aso- ciere a celor doi stimuli trebuie să se repete de un număr suti- cient de ori, pentru ca legătura să capete caracteristica stabili- tăţii. Această ultimă condiţie variază în funcţie de caracteris- ticile funcţionale ale organismului ca şi de natura stimulilor. Sti- mulul necondiţional poate avea o valoare pozitivă (hrană) şi a- tunci r. condiţionat dobîndit pe baza lui este un r. pozitiv sau „de apropiere", sau poate avea un caracter negativ (nociceptiv) şi în acest caz se formează r. nega- tiv sau ,,de evitare". R. condiţio- nate operante sînt r. bazate pe tipul de condiţionare, numit „în- cercare şi eroare" (trial and error) şi constă în aceea că o acţiune oarecare iniţiată de individ este urmată de un stimul de recompen- să — generator de r. pozitiv sau de un stimul de pedeapsă — ge- nerator de r. negativ. Acţiunea iniţiată de animal este întîmplă- toare doar la începutul experi- mentului. Diferenţa faţă de con- diţionarea pavloviană constă în aceea că nu conţine un stimul con- diţional specificabil şi că răs- punsul condiţionat nu are la ori- gine un r. necondiţionat. Condi- ţionarea este aspectul fiziologic al activităţii psihice de învăţare, dar la om procesul de învăţare nu poate fi cu totul identificat cu condiţionarea. REFLEXOLOGIE, studiul re- flexelor; formulă psihofiziologi- că adoptată iniţial de V. Behte- rev (1921) care în cercetările lui se concentrase asupra refle- xelor asociative, defensiv-moto- i ii. Prin extensie, inclunnd şi şcoala pavloviană, i*>:-.te direc- ţiile de cercetare care adoptă reflexul ca fenomen cheie. Ter- menul este din ce în ce mai puţin folosit. REFRACTAR, în afara sen- sului uzual relativ la refuzul si opoziţia faţă de adoptarea şi în- deplinirea unor norme sau indi- caţii; denumeşte, în neurofizio- logie, perioada de totală supri- mare a excitabilităţii (r. abso- lută), sau de reducţie regresivă a excitabilităţii (r. relativă, consecventă celei absolute). Se constată ca un moment în rea- lizarea legii „tot sau nimic" şi a fost cercetată de N. Vvedenski şi A.Uhtomski. REFRACŢIE, fenomen de de- turnare a unei raze luminoase ce trece printr-o lentilă. Efect pro- dus de cristalin în vederea pro- iectării razei luminoase în cen- trul ecranului retinian. Cînd pro- iectarea este corectă se realizea- ză emetropia. S. Rubinstein fo- loseşte termenul şi pentru a indica filtrarea cauzelor externe prin intermediul condiţiilor in- terne cu efecte relative de de- viere şi ajustare. REFULARE, termen folosit de psihologia freudistă pentru a de- numi procesul efectuat de sub- conştient, prin care anumite ima- gini, idei, tendinţe sau dorinţe neplăcute pentru subiect sau care contravin normelor morale, sînt îndepărtate din conştiinţă, res- pinse din sfera proceselor conşti- 612 613 R elite in cele ,nicu^luiile sau- silit ni'Hiţmute in afara i.impultii con- şhinţci. Tendinţele refulate nu se sedimentează in inconştient asemenea firişoarelor de nisip în adincimile marii spre nemiş- care, ci au un caracter dinamic, caută să pătrundă, să revină din nou în conştiinţă. Apare astfel un conflict subteran, permanent, inconştient între tendinţele refula- te şi conştiinţa morală care le re- primă. Tendinţele refulate se stre- coară totuşi în conştiinţă, însă într-o formă deghizată, simbo- lică prin sublimare, acte ratate, lapsusuri şi vise. Subiectul nor- mal rezistă presiunilor exerci- tate de tendinţele refulate fără a-şi pierde echilibrul psihic. Ne- vroticii cad victimă conflictului arătat şi devin incapabili de ac- ţiune. Terapia psihanalitică îşi propune defularea respectivelor tendinţe şi conştientizarea lor. REGLARE, mulţime de ac- ţiuni exercitate de un mecanism special vizînd instituirea şi men- ţinerea unor parametri la anu- mite valori, în condiţiile exis- tenţei unor perturbaţii. Princi- palele procedee ale r. sînt ritmu- rile şi operaţiile reglatorii, carac- terizate prin finalitate, durată şi eficienţă. Procesul de r. deţine o serie de elemente cum sînt: sem- nalele r., mecanismul de r., algo- ritmul r., mecanismul de execu- ţie, obiectul r., toate acestea inte- grîndu-se într-un sistem general «' r. în funcţie de modul de pre- lucrare a informaţiei primite, r. poate fi: proporţională (cînd e- xistă o relaţie de proporţiona- litile între mărimea reglată şi cea de execuţie), diferenţiate', (tind exista o pioportionuhtale intre mărimea de acţionare şi viteza de variaţie a mărimii de comandă), integrală (cînd mă- rimea de acţionare este influen- ţată de acumularea în timp a variaţiilor mărimii reglate), mix- tă etc. După mecanismul de prin- cipiu prin care se realizează, ac- ţiunea de. r. se disting trei prin- cipale forme: r. descinsă sau di- rectă (informaţia de la intrarea mecanismului de r. nu cuprinde date despre starea obiectului re- glabil), închisă (mecanismul de r. primeşte informaţii despre sta- rea mărimii reglabile după fie- care acţiune reglatoare, semna- lele emise apărînd ca rezultat al comparării valorii actuale a acestei mărimi cu valoarea eta- lon a ei, adăugîndu-se la cone- xiunea directă cea inversă) şi mixtă (înlătură dezavantajele pri- melor două forme de reglare, îmbinînd acţiunile reglatorii di- recte cu cele bazate pe conexiu- ne inversă). După conţinutul sar- cinii de r. sau scopul r., se dis- ting următoarele forme: r. de stabilizare (asigură menţinerea mărimilor reglabile în limitele admisibile cerute sistemului prin reducerea sau înlăturarea osci- laţiilor apărute la un moment dat), programată (modifică în timp valorile date ale mărimilor reglabile după o lege prestabili- tă), de urmărire (modifică obiec- tul reglat nu după o lege presta- bilită, ci după legea impusă de un semnal extern necunos- cut dinainte) şi competitivă (în condiţiile ,,luptei" cu un alt sis- tem permite alegerea acelei stra- tegii care asigură propriului sis- tem cea mai bună poziţie). REGRESIUNE, deplasare psi- hică retrogradă prin care se re- vine la un comportament ce ţine de un stadiu anterior şi inferior din punct de vedere al comple- xităţii (infantilism la adulţi sau bătrîm) sau numai la elemente, atitudini, operaţii dintr-un sta- diu depăşit şi aceasta în urma unui şoc, traume, frustraţii. în afara r. emoţionale se semnalea- ză şi una intelectuală în condi- ţiile în care subiectul pus în di- ficultate apelează la forme mai simple dar mai sigure de lucru, de exemplu socotitul pe degete în locul celui mintal. In teoria creativităţii E. Kris introduce formula de ,,regresie în slujba eului", mai bine zis în slujba progresului în sensul utilizării proceselor primare şi a impul- surilor inconştiente în forma jo- cului în vederea obţinerii de noi sugestii. REGULĂ, în sens ontologic, mod constant de producere a unui fenomen în baza unor re- laţii necesare, dar tu o sferă de valabilitate relativă; epistemo- logic, categorie intermediară în- tre lege, esenţă şi fenomen, ex- primînd o structură relativ con- stantă în sensul unei dominanţe statistice; pragmatic şi instru- mental, o normă de acţiune, identificare si ennirol oquini.ită tipic prin rdgoritm; in istoria ştiinţelor sociale şi umane, prin r. sau regularitate s-a denumit: ceea ce astăzi considerăm a fi o lege statistică; în didactică şi morală r. este o normă de acti- vitate şi comportament. RELATIVITATE, dependenţă a fenomenelor obiective, a acti- vităţii şi cunoaşterii, de relaţiile dintre termeni heterogeni, de mobilitatea şi transformarea per- petuă a relaţiilor, ceea ce con- duce la aserţiunea că nimic nu este absolut. După A. Einstein numai r. este absolută pentru că, de ex., mişcarea întotdeauna apare ca. aparţinînd unui obiect în raport cu altul. în fizică, r. re.striusă comentează relaţia din- tre observator şi mişcare. R. ge- neralizată este o teorie ce expli- că orice fenomen din univers din punct de vedere al interde- pendenţei spaţiu-timp-materie. în psihologia experimentală se constată interdependenţa dintre timp şi spaţiu în percepţie, din- tre cunoaştere şi starea afectivă. M. Ralea', O.Frank, P. Fraisse vorbesc despre o r. subiectivă. RELAŢIE, legătură de orice fel între două sau mai multe obiecte, fenomene, însuşiri, ter- meni. R. anulează izolarea, dis- paritatea, separaţia absolută, l'o.ite li substanţială sau func- ţională, univocă sau reciprocă; accidentală şi circumstanţială sau constantă şi necesară; simplă sau complexă, făcîud parte din- tr-un sistem; nemijlocită sau mij- locită. Marx arată că însuşirea nu se m.iuifest ;'i deeif în relaţie, Ace.iM.i dispune de o existenţă obiectivă. Gradul de esenţiali- 614 613 R tale al relaţiilor este variabil, sub incidenţa simţurilor inlrînd eele fenomenale, iar r. categoriale şi necesare constituind obiect al gindirii. Psihicul este înainte de toate o r. i n for/naţională şi iii* reglaj. Pentru om, decisivă este interiorizarea r. sociale, a celor practice, cognitive şi comuni- cative. O r. interiorizată ajunge să se realizeze ca o modalitate activă de orientare implinindu- se ca o atitudine. Marx consideră că la baza conştiinţei umane este capacitatea de întreţinere a unor relaţii cu ambianţa prin dis- tingerea şi opoziţia diul.ro pro- pria persoană şi lume, dintre eu si Hoit-eu. Eenin atribuie con- ceptelor rolul de puncte nodale în detaşarea subiectului de na- tură. Dialectica afirma princi- piul corelaţiei universale, r. lie- cărut om cu toţi ceilalţi şi legă- tura, fiecărui concept cu toate celelalte. RELAŢII PUBLICE, modali- tăţi de a stabili şi menţine legă- turi cu publicul, de a-1 informa asupra existenţei organizaţiei (in- dustriale sau comerciale), asu- pra produselor ei şi de a răspîndi o atmosferă do bunăvoinţă în jurul lor. Publicitatea îşi pro- pune să producă şi să răspîn- dească o bună reputaţie şi im- plicit r.p. optime. în felul aces- ta,, r.p. urmăresc într-un cadru mai amplu obiective mai înde- părtate şi 11 u neapărat comer- ciale: publicitatea îşi poate face şi o instituţie nelucrativă (cul- turală, de învaţămint etc.J. RELAXARE, metodă d- aub> reglare psiho-fizică a compor- tamentului uman, ce urmăreşte realizarea unui repaus cît m.: profund, ce recuperează cne; gia solicitată de activitatea omului. Are ca nbiectiv reaiv. rea unei dccontraclări nui-,t ula p- şi psihice prin utilizarea uii"r exerciţii adecvate. ;-o cuno-c două metode de r.: a) anali!:!.• (K. Jacobsoip, ce se bazează i» realizarea unei decontracţii pr> ! greşi ve, iueepind cu im membri şi terminfm! cu întregul cor] 1 ; b) sintetică „antrenamentul au- togen" al lui J.H.Schultz. Cu- prinde tehnici ce au ca scoţi uti uzarea unei decontracţii totale a organismului prin realizarea de către subiect a unor senzaţii de greutate corporală si căldură, prin control respirator, cardiac si al organelor abdominale. în- tr-o fază mai avansată, cuprinde şi tehnici de concentrare inspi- rate mai ales din sistemul yoga. R. este utilizată în clinică ('psi- hoterapie de r.), psihologia spor- tului, pentru reglarea stărilor psihice ale sportivilor înaintea concursului. REMINISCENŢĂ, proces de amintire subită a unor fapte ce păreau uitate, ameliorare a func- ţiei reproductive a memoriei după im interval lung de la fi- xare. Se explică prin înlăturarea inhibiţiei de protecţie provocată de efortul memorării şi prin in- ducţii pozitive co intervin în etapa de conservare a experien- ţei. Este mai frecventă la şcolari 616 R mici, preşcolari şi bătrîni, decit h adulţi. REMUŞCARE, tortură, su- ferinţă morală pe care propria conştiinţă morală o impune su- biectului după ce el a încălcat normele morale. Reacţie a eitlui faţă de propriul sentiment de '.•inovaţie. Efect al sentimentu- lui de culpabilitate, autopedep- nire, trăire chinuitoare a nevoii de a fi pedepsit, de a se reechi- libra prin ispăşirea vinei. Are semnificaţia unei autoagresumi. Angoasa r. poate duce la grave tulburări mintale. Fenomenul a fost magistral descris de Dosto- ievski în „Crimă şi pedeapsă". REOBAZĂ, intensitatea mi- nimă ce poate declanşa o exci- taţie, corespunzătoare unui anu- mit timp lung de acţiune a sti- mulului electric (de minimum o zecime de secundă). (V. KRO- NAXIE). REPETIŢIE, caracteristică obi- ectivă a fenomenelor exprimînd anumite relaţii necesare interne, dar şi caracteristică funcţională somato-neuro-psihică. Ed. Cla- parede comentează periodicitatea activării trebuinţelor şi tendinţa acţiunilor achiziţionate de a se repeta, de unde autonomia func- ţională bazată pe propriomoti- vaţie (G. Allport). [n învăţare, r. reprezintă atît o lege cît şi un mijloc important. Teh- nica memorării implică o anumită organizare a r., în sen- sul eşalonării lor la, intervale op- time şi a integrării progresive a. materialului [v. Memonej. REPRESIUNE, conform psi- hanalizei, mecanism de respin- gere conştientă şi voluntară a unor pulsiuni sau tendinţe de sa- tisfacere a unor dorinţe intime. Subiectul proiectează conştient consecinţele posibile ale satisfa- cerii tendinţei şi încereînd sen- timente penibile, reduce» viru- lenţa acesteia, o contracarează. Sînt supuse r. şi gîmlurile sau scopurile' în dezacord cu valorile acreditate conştient. R. poate avea diverse grade de intensitate mergind de la renunţare ezi- tantă pînă la respingere fermă şi interzicere a libidourilor inac- ceptabile moral. Deşi îndepli- neşte funcţii analoage, r. nu tre- buie confundată cu refularea ce este un mecanism subconştient de apărare a enlui şi fugă de au- goasă. REPREZENTARE, proces şi produs (imagine) de ordin se- cundar, opus primarităţii sau construirea imaginii obiectului actual şi prezent, în absenţa acestuia şi chiar fără ca existenţa sa să fie obligatorie. Este demer- sul elementar şi fundamental atît al memoriei cît şi (sau) al gîndi- rii şi imaginaţiei. R. constituie o subtreaptă sau un moment in- termediar între senzorial şi logic. Ea are o factură simili-senzori- ală menţinîndu-şi aspectul intui- tiv de tablou figurativ dar se construieşte în plan mental, este o imagine mentală, după Piaget — şi arc valoare de scuiiconcept sau de concept potenţial. în, ti;np ce imaginea perceptivă, mult fin R mai bogată şi continuă, este pri- zonieră a complexului de stimuli obiectuali şi nu poate fi vânată decît prin selectivitatea explora- rilor, r. ca imagine mentală este mult mai liberă, poate fi construită prin schematizări si combinări de orice jet, intră, cu unele limi- tări, asemenea conceptului, in cir- cuitul operaţional al glndirii, iar în planul fanteziei cunoaşte o combinatorică nelimitată. Deşi conservă, ceva clin sistemul de referinţă perceptiv, r. este re- construită prin intermediul ope- raţiilor intelectuale (J. Piagel). Paradoxul r. constă în aceea că dispune de un continui intuitiv, de tip senzorial, întemeiat pe un sistem de operativitate intelectu- ală, cu totul deosebit şi chiar opus mecanismelor perceptive. J. Me- yerson, referindu-se la r. scrie: „Imaginea este un tablou şi un semn; ca tablou ea ilustrează şi realizează, ca semn ea indică şi semnifică." Piaget relevă faptul că r. semnificante sînt „motivate" întrucît păstrează o similitudine reflectorie cu sem- nificatele lor (obiectele şi acţiu- nile). Modelarea în r. se produce atît din direcţia experienţei per- ceptive (prin sumaţie, suprapu- neri, reliefări) cît şi din cea a inteligenţei conceptuale, apte de grupări, transpoziţii, asociativi- tate, reversibilitate. Piaget no- tează: „se înţelege de la sine că la un anumit nivel de dezvoltare se pot reprezenta figurativ trans- formările sau unele din ele, lot aşci de bine ca şi stările legale prin aceste transformări, cele două aspecte ale cogniţiei — figurativ şi operativ —, devenind astfel complimentare". B. Ana- niev arată că în r. se fixează preferenţial acele însuşiri sau la- turi ale obiectului care dobîn- desc, pentru subiect, funcţia de scop al activităţii sale. Xoi am dovedit că in r. copilului un loc privilegiat îl ocupă însuşirile funcţionale (de lucru) ale obiec- tului. R. se dezvoltă odată cu intelectul şi ca una din compo- nentele importante ale acestuia, încă Ebbinghaus relevase dificul- tăţile în formarea r. şi arătase că imaginile r. faţă de cele perceptive sînt frecvent dezavantajate prin paliditate, fluctuantă, ineom- pletitudine. Dacă vom compara r. nu cu percepţiile ci cu noţiu- nile vom releva şi superioritatea r., care constă în condensarea informaţiilor, în generalizări in- tuitive de nivelul caracteristi- cului obiectual, în schematizări relevante şi semnificative. Prin r. imaginile, deşi deseori mai să- race, progresează în direcţia con- ceptelor, deci valenţa lor gnos- tică este mult sporită. î\u se poate însă spune că r. reflectă esenţialul. L. Vecker consideră imaginile secundare drept ,, por- tret al clasei" de obiecte sau eve- nimente. Se reţin trăsături co- mune şi distinctive, se constru- iesc prin amalgamare şi tipizare, imagini reprezentative etc. Fap- tul că în r. pot fi modelate însă şi operaţiile pragmatice sau in- telectuale face ca r. să furnizeze nu numai ,,imaginea situaţiei", dar şi planurile şi proiectele R acţiunii, îndeplinind deci un rol important in autoreglaj. Aceas- ta cu atît mai mult cu cit r. evo- luate sînt prelucrate şi verbal (H. Wallon), ele datorîndu-se unei supraordonate analize şi sinteze verbale a materialului senzorial (B. Ananiev). R. sînt întotdea- una intermodale, dar implică şi dominanţe de tip vizual, auditiv, kinestezic, gustativ etc. Avînd ca notă definitorie generalizarea simbolizantă de ordin intuitiv şi fiind de regulă dotate cu o semni- ficaţie, r. se disting prin particu- larităţi care pe de o parte constau în radicalizarea trăsăturilor ima- ginilor primare, pe de alta, în adăugarea unor însuşiri inacce- sibile percepţiei. Astfel sînt: de- taşarea marcată a obiectului de fond şi chiar estomparea fondu- lui, constanţa imaginii luată la o distanţă standard, relevanţa contururilor şi infrastructurii, re- ducerea succesivităţii percep- tive la simultaneitatea r. (în cazul audiţiei şi mişcării), redu- cerea nuanţelor cromatice la to- nurile fundamentale, schemati- zarea de un anumit nivel şi dega- jarea de detalii, combinarea de informaţii heterogene într-o ima- gine integrată şi tipică etc. B. Lomov a relevat ca o notă de performanţă a r. caracterul ei panoramic, în sensul că poate reda concomitent dimensiuni ce nu sînt accesibile percepţiei (un cub poate fi reprezentat cu pa- tru faţete „vizibile", iar nu nu- mai cu trei ca în percepţie). Pia- get remarcă deosebirea dintre r. retroactive şi r. anticipative, acestea din urmă fiind mult mai anevoioase. Se disting de ase- mene.i r. statice (sau mai bine, zis r. a, configuraţiilor statice pentru că procesul r. rămîne ac- tiv), r. cinetice şi r. ale transfor- mării ce implică în egală măsură construcţii^ intelectuale şi ima- ginative. In psihologie au fost cercetate r. topografice de două feluri, r. a drumului parcurs succesiv şi r. de tipul hărţii si- multane. T. Creţu a analizat r. geometrice în care se echilibrează şi transpun unul în altul, ima- ginativul şi conceptualul. în ge- nere formarea r. este vin filon important şi indispensabil al procesului învăţării. REPRODUCERE, funcţie fun- damentală a psihicului, constînd din transpunerea obiectivului în subiectiv, a materialului în ideal. Se realizează procesual aproxi- mativ, tinzînd spre o reflectare subiectivă ce caută să surprindă epistemic obiectul, fără să coinci- dă cu el ontic. Proces al memo- riei prin care sînt reactualizate segmente din experienţa subiec- tului printr-un proces de re- construcţie. Amintirile sînt rela- tiv fidele evenimentelor înregis- trate dar nu au niciodată o va- loare absolută. Calificativul de r. a fost folosit de Selz pentru a diferenţia gîndirea impregnată de memorie ce se limitează la descriere, conceptualizare, înţe- legere a unei situaţii în ceea ce are ea propriu, spre deosebire de gîndirea productivă. RESENTIMENT, după Sche- ler, „autointoxicaţie psihică, ca- 619 R re are cauze şi consecinţe bine determinate, este o atitudine psihică stabilă., ce se naşte dato- rită unor nerealizări sistematice a descărcării anumitor emoţii şi afecte...", este cauzată unui obsta- col, in sensul transformării ne- 631 R cunoscutei în cunoscută. R. de p. este activitate definitorie şi de performanţă a gîndirii, iar nive- lul rezolutivităţii califică^ direct nivelul de inteligenţă. în tra- tarea cibernetică a r. de p. se de- taşează două căi şi anume: ana- liza operaţională, prevăzînd paşii efectuaţi pe calea soluţionării şi strategiile prelucrării informa- ţiilor. Pentru subiect, situaţia 'problematică are structura unei acţiuni complexe, implicitul o bază anticipativ-oriemativă şi un ansamblu de modalităţi exe- cutorii ce trebuie elaborate sau perfecţionate şi puse în aplicare. După'W. Reitman (1966), A. Xewell şi H. Simon (1972) o si- tuaţie este problematică atunci cînd nu sînt suficiente rezolvării ei, procedeele uzuale. O. Selz şi M. Wertheimer definesc situa- ţia problematică drept o „situa- ţie ce prezintă o lacună acope- rită", iar N. Maier (1963) semna- lează caracterul de situaţie „des- chisă", generatoare de tensiuni în subiect şi de necesitatea impe- rioasă de închidere a structurii incomplete. Alţi autori (Berlyne (1963), relevă calitatea situaţiei problematice de a fi generatoare de conflict conceptual şi de stări de frustraţie (J.P. van Geer, 1957), calitate ce nu dispare decît prin găsirea soluţiei. Glo- bal, situaţiile problematice pre- zintă o serie de atribute pe care \V. Reitman (1966) le clasifică astfel: a) constantele, care repre- zintă elementele invariabile în sistemul de informaţie; b) varia- bilele, rcprezentînd grupul do alternative ce pot fi folosite pentru obţinerea unei soluţii; c) atributele deschise, ce se definesc printr-o serie de parametri, ale căror valori nu sînt specificaţi- în datele iniţiale ale problemei d) atributele structurale sau ii):pli- cite, sînt elementele neexplicitc, ce se relevă pe măsura descompu- nerii problemei în componente, fiind constrîngeri contextuale ah subcomponentelor şi, prin ur- mare, cu cît problema este mai complexă, cu atît numărul şi rolul atributelor structurale (or- ganizaţionale şi contextuale) se amplifică. O situaţie devine pro- blematică subiectiv, dacă asi- milarea ei de către subiect nece- sită un număr special de trans- formări, care conduc la echili- brare. A. Newell şi H. Simon (1961) ajung ca prin confrunta- rea şi conjugarea datelor obiec- tive şi subiective, să clasifice problemele după gradul lor de structurare, în probleme bine de- finite şi slab definiţie. Veritabile "sînt cele slab definite şi slab spe- cificate şi care nu pot fi rezol- vate prin metode uzuale. Amin- tim de împărţirea lui J.P. Guilford în probleme' convergente, cu multe restricţii şi specificaţii, ce oferă un cîmp de căutare îngust şi o singură soluţie, şi divergen- te, cu mai puţine restricţii şi un cîmp larg do explorări, ce permit mai multe soluţii. Există un continuu m problematic şi, corespunzător, un continuum al structuralii. W. Reitman (1964) a propus o clasificare sau tipo- 622 K logic a problemelor ni legătură cu gradifiiţii problematicului şi oriciiliudu-se duna măsura spe- cificării dată iniţial in situaţia problematică; măsurn specifică- rii scopului, deci a stării finale vizate; necesarul^ de operaţii, transformative. în consecinţă problemele se împart în cinci categorii: 1) probleme reprodueti- ve-necrealive, sînt cele care nu necesită un demers cognitiv- crea- tor, ci doar o gindire reprouuoti- vă; rezolvarea implică modalităţi sistematice, determinate, de pro- gres către soluţie, strategii algo- ritmice; 2) probleme demonstraliv- explicalive, sînt cele în care starea finală se prezintă bine specificată, ceea ce se cere fiind găsirea dru- mului către aceasta, prin dovedi- rea, demonstrarea, găsirea cauza- lităţii, explicitarea sau chiar ino- varea ei, în lipsa unor elemente ini- ţiale specificate şi doar în limi- tele unor reguli de operare; 3) probleme eutistic-creative, pre- supun specificarea naturii soluţiei şi în mod vag unele cerinţe pe care aceasta trebuie să le satisfacă; 4) probleme invenliv-crecttive, în care starea iniţială este bine speci- ficată, ea menţioirind anumite e- lemente prin continuarea cărora se presupune atingerea stării fi- nale, relativ vag specificată; de- limitarea acesteia din urmă con- stă tocmai în faptul că ea decur- ge din combinarea, transforma- rea, operarea cu elementele ofe- rite de starea iniţială; 5) probleme de optimizare sau. reproiectare cre- ativă, în care starea iniţială este perfect specificată, pornindu-se di-fi de la un element dat. bine- cunosuit, iar -Marea finala este deloc- sau slab specificată, pose- diud cel mult unele vagi indica- ţii generale asupra proprietăţi- lor soluţiei. Normau .Mackworth (1969) a introdus o deosebire marcantă între descoperirea de probleme şi r. de p. în esenţă, această distincţie se referă la problemele dale subiectului spre deosebire de cele pe care le des- coperă, inventează şi pune din proprie iniţiativă. ' Deosebirea dintre problem-so/uing (r. de p.) şi pt'oblem-finding (descoperirea de probleme) constă în aceea că prima ţine de o specializare strictă şi se leagă de un sistem conceptual constant, manifes- tînd tendinţa de a transforma problema în nonproblemă, iar cea de-a doua ţine de structuri cognitive foarte flexibile, apte să revizuiască închiderile şi să stabilească noi legături (F.L.Vi- dai, 1971). Bazele r. de p. sînt, după cercetările psihologice tra- diţionale, etapa primară şi pre- gătitoare a sesizării şi punerii problemei şi procesul rezolutiv în sens restrîns. îşi menţine va- labilitatea dictonul „o problemă bine pusă este pe jumătate re- zolvată", la care a aderat cu en- tuziasm şi Einstein, A. Crosby (1972) enumera: sesizarea pro- blemei prin selecţie şi observare, analiza şi definirea ei, strîngerea materialului, calitatea şi formu- larea de ipoteze, testarea şi fina- lizarea. R. Gagne (1966) vine cu un model operaţional care ţine seama de datele experien- 623 R ţei subiectului. După. confrun- tarea cu situjţia problematică, pri.ibli.nui este rlciiniri prin nlt-n- lilicarea elementelor es"!iiule, după euiu uniiiază: i"'-;\ei 11 ;i 1 i— zarea conceptelor disponibile si •\ regulilor cunoscute antenoi, evaluarea conceptelor pe baza experienţei, selectarea regulilor şi indicatorilor relevanţi pentru situaţia-stimul, formularea de ipoteze specifice, demersul de; descoperire orientat spre soluţie, formularea de ipoteze specifice privitoare la soluţiile posibile, evaluarea acestora, verificarea soluţiei aleasă drept optimă. Tra- diţional, se rezervă în procesul rezolutiv un loc important ipo- tezei, ca presupunere atît des- pre soluţie cît şi despre căile ce pot duce la obţinerea ei. în aceste condiţii se are în vedere fenomenul deciziei. într-o altă perspectivă, r. de p. este concepu- tă în termeni comportamen- tali ca o activare de abilităţi, construire şi aplicare de strate- gii, desfăşurare a unor demersuri cognitive. A. Newell şi H. Si- mon (1972) consideră că subiec- tul progresează de la o stare ini- ţială spre una finală, fără a par- curge anumite stadii distincte, ci doar folosindu-se de un reper- toriu de operaţii cognitive. Sînt considerate esenţiale pentru orice r. de p. următoarele: alegerea scopului, selectarea unei metode de rezolvare, verificarea rezulta- telor. Direcţionarea este prefigu- rată în punerea problemei să iegleze r. de p. Gestaltiştii recurg la conceptul de rest/it, tur are pentru a descrie ienoiii-.- nul de r. ile p. O M rie de pioc •••., mediatoare prin care, din vi-i.'nl< si nu. l uri în letţăt ură. ca ii' •:!< cerinţe ale situaţiei, se obţin ;io structuri, reprczin'ă taica di care depinde rezolvarea. Unu 1 problemă presupune o sein- de condiţii restrictive de care tre- buie să se ţină seama. Tui'i;ii apreciază r. de p. ca un „pm,y~ superior de învăţare". Performan- ţele dobîndite în acesta implică şi exprimă concomitent „o schim- bare în capacitatea omului (Duncan, 1959). Capacitatea re- zolutivă, constă, după P. Ga.yne. în posibilitatea generalizării prin desprinderea de situaţiile proble- matice şi în posibilitatea selecţie' 1 şi aplicării unor aceloraşi regu!> la situaţii divers^. Activitatea rezolutivă are deci drept efect obţinerea de noi achiziţii, fap; pentru care ea poate fi conside- rată învăţare problematizantă. Promotorul învăţării prin des- coperire (J. Bruner) echivalează r.de p. cu o acţiune de „catea"- rializare", acţiune al cărei efect este organizarea şi structurare,: datelor ce pot fi obţinute prin ambianţă. în calea r. de p. inter- vin bariere subiective şi funcţio- nale ce au fost calificate ca blo- caje intelectuale, vîseozitate min- tală, fixitate funcţională, ten- dinţă spre închidere prematură a structurilor cognitive. Depă- şirea rutinei implică tensiuni mo- tivaţionale specifice şi strategii care să ducă la reorganizarea 624 R reclamată de problemă. Deci- sivă este descoperirea principiu- lui rezolutiv. Uneori n< e-,ta con-;- tă dintr-o restructurare de ansam- blu a tâmpului informaţional, alteori se referă la detalii. In multe tipuri de probleme inter- vine, conform unui principiu funcţional, desfacerea şi utiliza- rea unor atribute sau relaţii im- plicate. A. Newell şi N. Simon, modelînd cibernetic rezolvările, folosesc, în mare, două tipuri de strategii. Prima este cea a îngustării progresive a spaţiului problematic prin confruntarea continuă şi alternanţa dintre mijloace şi scop. Pe această li- nie, rezolvarea are un caracter iterativ şi presupune la fiecare pas, în care se confruntă una din metode cu scopul, controlul prin feedback al rezultatului cu efec- te de sancţionare, corecţie sau infirmare, de la una dintre aces- tea pornindu-se pasul următor. (M. Golu) Această strategie, de- numită „analiza mijloc-scop", re- curge la împărţirea problemei într-o serie de subprobleme şi a scopului final într-o suită de scopuri intermediare. Astfel, pro- cesul general al r.de p. este trans- format într-o serie de probleme succesive ole subproblemei. A. Newell şi N. Simon admit însă şi o altă strategie, a „planifică- rii" şi care constă în anticiparea soluţiei în termeni generali, în simplificarea problemei prin omiterea unor amănunte, trece- rea în plan secundar a unor cali- tăţi şi dimensiuni ale spaţiului acesteia pentru a o reduce la un tip familiar, pentru facilitarea explorării şi deci rezolvării. Dune- kw a p r o p u s strategia dubki sti- mulări . de jos" (de la cîrnpul per- ceptiv) şi a stimulării „de sir.". care porneşte de la raţionament de la principiu sau regulă. Kes- tructurarea rezultă din îmbina- rea analizei perceptive cu ana- liza cognitivă şi similar, a con- fruntării imagistice cu modelele abstracte sau simbolice. Bipola- ritatea, proprie în genere pro- cesului cognitiv, este maxima! realizată în r.de p. Asher porneşte de la ideea, care nu poate fi ac- ceptată fără rezerve, că în învă- ţare se operează cu concepte complete, pe cînd în activitatea de r. de p. conceptele sînt incom- plete. Odată formate, concep- tele au tendinţa de a se închide, de a-şi menţine echilibrul şi de a funcţiona autonom şi stabil. Du- pă Asher, există două tipuri de r.de p. Primul tip constă într-un concept incomplet ce trebuie completat prin generarea de con- cepte alternative. Cel de-al doi- lea tip de r. de p. este mult mai dificil pentru că porneşte de la un concept stabil şi complet şi care este supus reviziei, este de- zechilibrat prin relevarea unor imperfecţiuni ale sale, urmînd să fie transformat şi regenerat prin soluţii. în acest caz r.de p. debutează prin disruperea con- ceptului sau restructurarea IU- noştivţelor. După N. Chomslcy, fiecare propoziţiune completă es- te echivalentă cu enunţul unei rezolvări. R. de p. ar consta din trecerile reciproce între structurile 40 625 R R de sn/iriifitlă ţi iele t/r wlincimti pyiu intermediul sti uiliinloy de Inmsjorinnre ce primii e/ahniiiien i/e noi răspunsuri .sau soluţii. l'entru ca prin competenţa ling- vistică şi cognitivă să se obţină o performanţă, este necesar ca odată descoperită şi reeristali- zată structura de adîncime, aceasta să fie adusă cu tot ce implică ea, la suprafaţă, să fie comunicată. Sistematizând stra- tegiile implicate secvenţial în activitatea rezolvării, 13. Zorgr' detaşează trei serii de strategii ce intră succesiv în acţiune. Sînt în primul rînd strategiile antici- pativ-exploratorii ce ghidează, mai mult sau mai puţin sistema- tic, căutările. Acestea corespund, după părerea noastră, fazei de definire a problemei. Urmează strategiile anticipaţi v-rezoluti- ve care sînt, după B. Zorgo, planuri specifice de căutare a soluţiilor şi corespund, după pă- rerea noastră, orientării în sar- cină. Urmează strategiile exe- cutive care au un caracter ana- litic şi uzează de primele, algorit- mice şi bine consolidate. Fiecare r. de p. lărgeşte cadrul proble- matic. Toate acestea intervin într-un circuit social şi depind de condiţiile activităţii sociale. Se face deosebirea dintre rezol- vări individuale şi colective de probleme. K.F. Balcs defineşte în genere grupul ca sistem de roluri avînd destinaţia r. de p. Ocupîndu-se de r. de p. în grup, Al. Roşea a stabilit că importantă este nu numai propunerea sarcinii, ci şi cooperarea şi compatibiliza- rea. afectivă a membrilor grupului RISC, concept care caracte- rizează comportamentul dcci/.i. onal desfăşurat într-o situaţie incertă ce poate implica primej- die şi nereuşită. Numim situaţi, de r. acea situaţie în care subiei - tul trebuie să aleagă între (o-! puţin) 2 alternative, care difer.'i între ele atît prin valorile (utili- tăţile) lor, cît şi prin probabili- tăţile de cîştig asociate, astd-l îneît unei creşteri a utilităţii ii este asociată o reducere a proba- bilităţii de reuşită şi invers. în sens general este comportament de r. alegerea uneia dintre alter- nativele oferite de situaţia de r. în sens restrîns este comporta- ment de r. alegerea alternativei mai riscante. Fiecare alternativă este caracterizată ca un stimul multidimensional care poate ti descris prin localizarea sa pe 4 dimensiuni de bază ale riscului: probabilitatea de cîştig (P\V), mărimea de cîştig ($W), proba- bilitatea de a pierde (PL) şi mă- rimea de pierdut (ŞL). în faţa aceluiaşi stimul subiecţii pot ii orientaţi diferit, acordînd mai multă importanţă uneia din di- mensiunile r., deoarece crede că această dimensiune este mai im- portantă decît celelalte în situa- ţia de r. în care se află. Există mai multe modele referitoare la modul în care subiectul combi- nă valorile şi probabilităţile pen- tru a resimţi o anumită atracti- vitate din partea unei variante. Din punct de vedere statistic diferitele variante pot fi carac- terizate de valoarea lor expec- tată şi de gradul de dispersie al rezultatelor posibile (varianta). Ulecanismele mai subtile prin care diferitele aspecte ale infor- maţiei se combină pentru a da valoarea unei unităţi informa- ţionale au fost analizate în teo- ria integrării informaţiei. într-o sarcină de combinare a mai mul- tor informaţii fiecare unitate in- formaţională poate fi descrisă prin doi parametri: 1) o valoa- re-greutate (w) reprezentînd im- portanţa psihologică a dimensi- unii, şi 2) o valoare-scală (s) re- prezentînd valoarea subiectivă a stimulului informaţional de-a lun- gul dimensiunii de judecată. Cei doi parametri se combină mul- tiplicativ pentru a determina efectul net al unei unităţi de in- formaţie. Funcţia care descrie cum mai multe unităţi de infor- maţie se combină pentru a da rezultatul final, valoarea alter- nativei, poate varia cu solicită- rile sarcinii, fiind create mai multe modele explicative (mo- delul aditiv, modelul mediei pon- derate, modelul diferenţei, mo- delul multiplicativ, modelul adi- tiv-multiplicativ), (N.N. Ander- sen, J.C. Chateau, 1970). Stu- diul proceselor cognitive arată Că adesea în situaţii de r. gîndirea este utilizată mai de- grabă pentru a justifica alege- rea unei strategii. Fenomenul de asumare a r. trebuie înţeles atît psihologic cît şi psihosocial. Mă- rimea r. asumat suportă o serie de influenţe extrem de impor- tante din partea unor factori de personalitate care acţionează ca variabile moderatoare, care pot controla atît structurarea sar- cinii cît si răspunsul subiectu- lui: necesitatea de realizare, tea- ma de eşec, defensivitatea, an- xietatea, emotivitatea. Efectul produs de unul din moderatul i este dependent tic nivelul celor- lalţi. Urmărirea interacţiunilor dintre nivelele acestor variabile moderatoare poate produce o destul de bună predicţie a mo- dului cum va privi sarcina şi ce tip de decizie va lua un subiect dat într-o situaţie determinată (X. Kogan, M.A.Wallach, 1964). Se pot distinge trei nivele de investigare a tendinţelor spre r.: a) nivelul psihofiziologic, ori- entat spre măsurarea gradului în care mecanismele de apărare ale eului intervin în structurarea sarcinii şi în alegerea răspunsu- lui. Acest nivel elimină posibilita- tea controlului voluntar din par- tea subiectului, dînd informaţii despre nivelele subconştiente de decizie (I.P. Vasilescu, 1975); b) nivelul atitudinal, examinat prin probe de tipul chestiona- rului, în care subiectului i se prezintă diferite situaţii ipote- tice şi este pus să aleagă o vari- antă de răspuns, mizîndu-se pe apariţia fenomenului de identi- ficare (X.Kogan, M.R. Wallach, 1964); c) nivelul comportamen- tal care presupune introducerea subiectului intr-o situaţie cu gra- de variate de autenticitate. S-a constatat că forma în care i se cere subiectului să dea răspun- sul influenţează deciziile sale si 626 10* 627 R R dl jucărea r. — efectuarea de acţiuni iii cursul unei interac- ţiuni, care confirmă Stiit resping expectaţiilo partenerului; c) in- teracţiunea r. — reuneşte cele patrii fenomene: „jucărea unui rol" constituie ultimul demers in vaste procese de rol la nivelul interacţiunii. Această conduită consistă în acte manifeste care resping sau care verifică expec- taţiile altuia. R. este strîns le- gat de percepţie şi expectaţie. în adevăr, pentru ca acţiunea în rol să fie adecvată, ea trebuie să se bazeze pe o percepţie netă a „rolului altuia şi pe o previziune clară a acţiunilor şi reacţiilor sale. Cînd semnele exterioare ale statutului nu sînt bine definite, percepţia nu poate fi netă, ex- pectaţiile sînt ambigui, şi parte- nerul întîmpină dificultăţi în de- terminarea conduitei reciproce pe care este cazul să o adopte" (Anne-Marie Rocheblave Spen- 16); f) conflictul de r.: la nivelul individului — situaţia în care se află un individ care trebuie sâ-şi asume simultan două r. in- compatibile; la nivelul interac- ţiunii expectaţiei contradictorii faţa de acelaşi individ sau ex- pectaţiei reciproce care nu sînt complementare între doi indi- vizi ; conflict între r. şi statute comportînd obligaţii de rol in- compatibile sînt ocupate de ace- laşi individ; conflict între perso- n.jlitate şi rol — situaţia unui in- divid obli;;,it ;;ă joace un r. i u care un poate li de acord, c<>n. Irazieîudu-i poziţia sa internă. „Conflicte de r. pot să apară in diverse situaţii. Fiind toate 1,. nivelul personalităţii, individul dispune de diferite mecanism' pentru a rezolva; de pildă: i• larea r. (Rigoletto, bufon la curte.i ducelui, părinte obişnuit, în se creţ, acasă); compromisul, unii • narea acţiunii pînă cînd cel. două grupuri îşi vor schimba cerinţele, ca în cazul elevului solicitat de colegi să joace fot- bal, ceea ce părinţii nu-i permit; părăsirea sau fuga: individul iese din acţiune, plecînd din sistemul social respectiv (ca în cazul unui casier care în permanentul con- tact cu banii şi cu oamenii, greşind socotelile şi plăţile, pă- răseşte activitatea de casier). Me- canismul instituţional de rezol- vare a conflictelor de r.: sepa- rarea în timp (de ex. r. de tată şi r. profesional), ierarhia în ce priveşte obligaţia de r. (în cazul unui deces în familie r. de membru al familiei primează şi este permisă învoirea de la lucru, deci neîmplinirea r. pro- fesional). Prescrierea de către societate a segregării r. (ca în cazul r. profesionale şi a celor familiale cînd se condamnă ne- potismul). Teoria r. aplicată în studiul tulburărilor de personali- tate relevă că acestea pol li cauza unor conflicte de r. (ca în cazul unor psihopatii incompa- tibile cu anumite r. profesionale) sau dimpotrivă, conflictul de r. duce la tulburări de personalitate (ca în cazul nefericit al unui co- pil cu tatăl recăsătorit şi care este lipsit de afecţiunea mamei: conflictul între r. de fiii şi acela de copil străin pentru un om mare). în cadrul psihoterapiei teoria r. a permis, de pildă, lă- murirea conduitei pe care tre- buie s-o adopţi' medicul în r. său faţă de pacient, iar în ca- drul socioterapiei, adoptarea de noi modalităţi de tratare a bol- navilor, de pildă prin introduce- rea acestora in diferite r. mai active: r. de muncă sau activi- tăţi in grup. 630 DICŢIONARELE ALBATROS s SADISM (după numele mar- chizului de Sade, scriitor fran- cez), perversiune în. care satis- facţia sexuală este condiţionată de suferinţa provocată partene- rului; poate ajunge la forme pa- tologice, criminale. Prin exten- siune, s. desemnează tendinţele spre cruzime asociate cu plăcere resimţită în condiţiile durerilor fizice şi a suferinţelor morale pro- vocate altuia. SADOMASOCHISM, structură a organizării somatopsihice ca- racteristice stadiului cînd perver- siunea mixtă ce reuneşte agre- siunea contra partenerului cu autoagrosiunca, sadismul cu ma- sochismul la aceeaşi persoană. Subiectul afectat de s. încearcă plăceri sexuale chinuind pe ce- lălalt şi chinuindu-se pe sine. Kxistă şi un s. moral în care subiectui pedepseşte şi se pedep- seşte cu cruzime, fiind totodată, judecător aspru şi învinuit pe- nitent. D. Lagache utilizează ter- menul de s. pentru a sublinia iu- terrelaţia acestor dmiă per\cr siuni, alK iu conflictul internii biectiv cit şi în structurarea per- sonalităţii. SANCŢIUNE, modalitate şi ac; social de dezaprobare, comba- tere, pedepsire sau de aprobav . stimulare, recompensare a unor comportamente individuale on grnpalc în raport cu un sistem de valori, norme morale sau ju- ridice. K. Durklicim a. relevai rolul s. punitive în efectuarea constrîngerii sociale. Alţi autori J. Bentham, M. Weber, M. Ra lea, Tr. Herseni au relevat şi funcţia de identificare, conser- vare şi promovare a valoriloi exercitată de sancţiunile pre- miale. Interiorizarea modurilor de s. generează structurări 1110- tivaţionale polarizate şi contri- buie, la. orientare şi autoregla!. SANGVIN, temperatment co- respunzător tipului puternic, echi- librat, mobil ce se caracterizează, 632 prin: rapiditate, vioiciune, calm, intensitate a emoţiilor şi super- ficialitate a sentimentelor, nă- zuinţă spre schimbare, instabi- litate a intereselor şi înclinaţiilor, distribuţie şi comutare uşoară a atenţiei, maximă adaptabili- tate, rezistenţă, prin restructu- rare facilă, la dificultăţi, relativ continuă menţinere a rezisten- ţei şi echilibrului psihic. SARCINĂ (engl. task. fr. - tacite, germ. Auf^abe, rusă ;•«- dacia), termen folosit în analiza activităţii în genere şi a rezol- vării problemelor în special, de- semnînd ceea ce revine subiec- tului clin activitate, ce are el de făcut (impus din afară sau asumat din proprie iniţiativă). După A. I.eontiev, s. implică formularea scopului în legătură cu condiţiile (mijloacele) de rea- lizare a lui. După G. JSliller, E. Galantei", K. Pribram, s. este echivalabilă cu planurile con- ştiente ale conduitei. în s. se reunesc cognitivul şi voliţionalul (N r . Ach). Fiind un plan de ac- tivitate pentru care subiectul se mobilizează şi în realizarea căruia se angajează, s. îndepli- neşte un rol central în reglarea acţiunilor. SATIRISM, tendinţă anormală a bărbaţilor spre satisfacerea ex- cesivă a trebuinţelor sexuale, ce sînt hipertrofiate şi întreţi- nute mult peste limita necesa- rului de echilibru fiziologic şi psihic. Spre deosebire de priu- pism care se datoreşte unor de- fecţiuni organice, abuzul sexual presupus de s. este de origine psihogenă. Explicaţiile S. sînt variate: supracompensarea unor complexe de inferioritate, lugă de angoasă şi frustrare, obsesiile sexuale, educaţia defectuoasă ce cultivă o orientare „perlorman- ţială" asupra vieţii sexuale ca in cazul competiţiilor sportive ete. ^SATISFACŢIE PROFESIONA- LA, configuraţia psihică complexă nu totdeauna integral conştientă, consistînd într-un set de atitu- dini pozitive ale persoanei faţă de munca efectuată. Arc valoa- rea unui important indice cali- tativ al organizaţiilor de tip productiv şi, totodată, a unuia dintre obiectivele majore ale aces- tor organizaţii: pe lingă randa- mentul economic, obţinerea di- feritelor produse, se urmăreşte şi randamentul social, adică fur- nizarea către societate a unor oameni satisfăcuţi în muncă, autorealizaţi profesional, bucurîn- du-se de consideraţie, integraţi şi stabili pe locul de muncă. S.p. are două surse principale de factori cauzali şi condiţionali: a) însăşi participarea la activi- tatea de muncă; b) obţinerea avantajelor personale, atit de ordin economic (retribuţie, loc de muncă asigurat, perspective de promovare şi de venit cores- punzător după pensionare), cit şi de ordin psihologic (sentimen- tul efectuării unei munci utile sau cel al muncii bine făcute, împlini- rea aspiraţiilor de a. participa la o activitate interesantă, atrăgă- toare şi care solicită la maximum cunoştinţele şi capacităţile de- 633 ţinute, accesul la luarea, deci/ii- lor referitoare la munca e asemenea, o st au- de s.p. ridicată Uncie să diminu- eze realismul perceperii valorico- afective a situaţiei organizaţio- nale, să sporească deci subiecti- vismul aprecierilor. Calea prin- cipală de sporire a S.p. constă în umanizarea conţinutului şi con- diţiilor participării la activitatea de muncă, psihologia muncii olc- rind în acest sens remedii şi alter- native pentru toate componente- le sistemului om-maşinâ-mediu. SATURAŢIE, 1) proces şi stare privind satisfacerea deplină (şi chiar prin depăşire) a unei tre- buinţe exprimat în reducţia de tensiune si dezvoltarea unei re- acţii inverse de respingere. 2) grad de exprimare a unei trăsă- turi în contextul personalităţii sau corelaţia dintre test şi respec- tiva trăsătură (pondere). 3) în- suşire a senzaţiilor cromatice de- finită de B. Ananiev ca grad de exprimare a unui anumit Ion cromatic sau giad de diferen- ţiere a acelui ton de un gri cu aceeaşi lumiuiozitate. SAŢIETATE, termen folosit, de \Y. Kohler şi H. Wallach pentru a numi tendinţa, de slăbire a ca- lităţii percepţiei (rezultate din- tr-un pattern particular!, ca ur- mare a unei stimulări prelungite. Suprasatisfacerea unei nevoi, a unei dorinţe dă naştere unei stări contrare celei care a provocat-o, o aversiune faţă tic orice nouă stimulare de acelaşi fel. Poate fi provocată şi de monotonie. SCALĂ (SCARĂ), serie pro- gresivă de valori, constituită în raport cu un standrad şi folosită în măsurarea, şi aprecierea unor anumite date specifice. Sînt aplicate în diverse aprecieri ca: virsta mentală (Binet-Simon), dezvoltarea intelectuală, dezvol- tarea motorie, de înălţime to- nală, forţă sonoră, durere, mo- tivare, implicare ctc. SCALĂ DE ATITUDINI, teh- nică de măsurare psihologică ce pune în lumină una din dimen- siunile calitative fundamentale ale personalităţii, atitudinea. Stu- diul atitudinii a impus o tratare sub aspect cantitativ. Astfel, ple- cîndde la premisa că în raport cu un obiect sau eveniment se dezvol- tă o opinie ce are o direcţie şi o in- tensitate, psihologii, îneepmd cu L. Thurstone (Iy28), au ela- borat unele instrumente speciale de măsură a acestora, (.ele mai cunoscute scale, utilizate in pre- zent, sini : a) scala T.. TJnwslaiir - sau ,,sc;da intervalelor aparent ega- le" — construită unpa următorul si.ii.cin: se aplică un chestionar (JIU cu itemi dihotomici, asupra că- rora subiecţii sînt îugaţi - : ă-şi manifeste acordul sau dezacordul în funcţie de piobleina dată. Fiecare item ales este cotat în funcţie de un indice prestabilit dinainte. Obiectivul acestei s. este de a crea un continuum de stimuli (7—11) care să reproducă cît mai fidel continuumul psihic pe care-1 reprezintă atitudinea; b) scala Likert — sau „metoda clasamentelor adiţionale" — în care experimentatorul constru- ieşte el însuşi valorile interva- lelor scalei, răspunsurile subiecţi- lor neavînd decît funcţia de a confirma şi verifica apartenenţa itemilor propuşi faţă ele conti- nuumul atitudinii. Fiecare pro- poziţie (iteni) este urmată de 5 răspunsuri posibile, din care subiectul trebuie să indice unul care i se potriveşte cel mai bine, răspunsuri care marchează gra- dat trecerea de la totalul acord cu afirmaţia din item, pînă la dezacordul net. De ex., la o în- trebare se optează pentru una clin cele cinci variante de răs- puns: A — hotărît da; B — mai mult da; C — da şi nu; D — mai mult nu; K — hotărît nu. La itemii consideraţi pozitivi în raport cu obiectul atitudinii răs- punsul cel mai aprobator primeşte cota maximă, in timp ce un răs- puns aprobator la un item negativ este notat negativ. De pildă: -f 2, + 1, 0, - l , - 2 ; c) scala N. Gut- tman — sau „metoda analizei ie- rarhice" -- reprezintă cea mai precisă, dar şi cea mai greoaie tehnică de măsură. Autorul caută sa determine exact corespondenţa dintre variabila cantitativă, care este îepre/entată de cota pe care o primeşte subiectul şi va- riabila-atribut care se schimbă ica atitudine), în funcţie de per- soană. După o primă măsurare pe bază de chestionar, urinează construirea unei scalograme, me- nită să ordoneze in funcţie de citeva rigori matematice, răs- punsurile subiecţilor, pentru a facilita distribuţia lor uniformă în clase de atitudini. Mai există şi alte scale de măsură, însă nu tot pe atttde folosite şi recunoscute ca cele de mai sus. în orice caz, ela- borarea unei scale trebuie să ţină cont de următoarele cerinţe: 1) Xu se măsoară decît o atitudine, de aici derivînd şi calitatea uni- dimensionaHlătii. Aceasta nu este incompatibilă, totuşi, cu inci- denţa altor factori care susţin şi explică atitudinea. 2) Orice scală trebuie să aibă fidelitate, avînd proprietatea de a da acelaşi re- zultat prin măsura aceluiaşi lu- cru, sau a unora identice. 3) Trebuie să fie validă, deci măsu- rarea prin tehnica propusă să posede un mare grad de valabi- litate. 4) Să posede caracteristica prcdictibUitâfii, anunţînd viitoa- rele manifestări atitudinale cu un mare grad de probabilitate. SCATTER (termen engl.), teh- nică de reprezentare grafică a dispersiei rezultatelor obţi- nute de un subiect la diferiţi itemi ai uneia sau mai. multor probe. Dispersia dobîndind astfel o anumită formă sau structură exprimată în scatterogramu. Va- 635 loarea psihodiagnostică a rezul- tatelor globale Lieşte mtrueit sînt prezentate structural şi analitic. SCEPTICISM (gr. slieptlii ••< ţ " ' l . n i / . H n t c u . p > - n . d e ş i d m j j i i 1 a c i n . - i ' - p i r u n scop, astfel incit viaţa p.-.ilncă M 1 desfăşoară d u p ă un model de hazard sau indiferenţă.. Această, f.>rniă se iiintaîează insidios, iar degi ad-'.rea psihică este progre- s i v ă ; J",•/:!(( lichefrc niră ;v. Iw- befreuie j; Jcnua caialonică, ca- racterizată prin fenomene mo- torii bizare: stare de imobilitate totală sau păstrarea unei poziţii incomode timp îndelungat, ne- gativism e t c ; forma pai-anoii/ri, caracterizată prin prezenţa idei- lor delirante, sărace în conţinut, nesistematizate, bazate pe o „lo- gică" inferioară, datorită degra- dării psihice generale. Sînt pre- zente şi halucinaţiile. Structura logică a gîndirii în s. este atît de profund perturbată îneît şi „cel mai logic" delir este inevitabil „ilogic" (D. Ogodescu şi E. Pam- fil). Gîndirea delirantă nu este susţinută de intenţii, pentru că nu este capabilă de reflectare anticipatorie şi se dezvoltă într- un cadru spaţio-temporal nepo- larizat de realitate. S. are în ge- neral un caracter progresiv, con- tinuu sau uneori întrerupt, du- cînd la degradarea totală sau parţială a sistemului psihic. SCHIZOIDIE, constituţie tem- peramentală caracterizată de K. Kretschmer prin tendinţă către solitudine, prin răsfrîngeri asupra euhii propriu şi printr-o dificul- tate de a se adapta la condiţiile externe. S. este un senzitiv, arc comportamente bizare şi se apără prin închidere în sine, reverii, meditaţie. Ineori reacţionează impulsiv. Et-te excesiv in aua- li/a si rigurozitate raţionaliza- lo.ire. I'entni alţii, agasant prin continua analiză oitică a lucru- rilor, prin „despicarea firului în patru". în plan morfologic se corelează eu tipul longilin (Jep- tnsoiii ast ejuc SCHIZONEVROZĂ, formă de schizofrenie ce ia forma unei ne- vroze mai mult sau mai puţin asemănătoare cu isteria şi care evoluează prin pusee. în timpul puseului modul de răspuns al subiectului la conflictele vitale este de tip psihotic; în perioada iuterpuseală bolnavul îşi reia mo- dul nevrotic de existenţă. Pu- seul sau criza de schizomanie este violent, dar bolnavul nu dă impresia unei pierderi complete a contactului cu mediul. Nevroza subiacentă este gravă, de tip isteric, obsesional sau anxios. SCHIZOTIM, termen intro- dus de E. Bleuler pentru a de- semna psihotipul dominat de in- troversie. Termenul caracterizea- ză un tip de caracter normal, închis în sine, hipersensibil, deşi în aparenţă rece, tinzînd spre in- hibiţie. Reacţiile sale, imprevi- zibile, sînt descărcări brutale ale unor tensiuni acumulate, de mul- te ori inadecvate. S. sînt fiinţe meditative, înclinate spre ana- lize abstracte, spre sistemati- zare. SCINTIGRAFIE CEREBRALĂ v. GRAMMAENCEFALOGRA- I'TE SCOARŢĂ CEREBRALĂ (PAL- LIl'M), locul celor mai complexe 639 funcţii de relaţie cu mediul în- cori|urător ii de integrare func- ţională a părţilor organismului înir-un tot nnilar. S.C. este s<"- (linl tuturor proceselor psihice, ( ţoală întinderea s.c, straturile în funcţie de predominanţa uni.; anumit tip de celule nervoa-,- devin criteriul de delimitare . zonelor funcţionale ale scoarţei Astfel sînt zonele receptoare, sen- zitive şi senzoriale, zonele moţu- ri i şi zonele de asociaţie. ZoneL :< ,i- ziiive sînt regiunile corticale care recepţionează excitaţiile de tact, durere, temperatură şi mioorto- kinetice. Aceste regiuni se ai IA înapoia scizurii lui Rolando. în cir- cumvoluţiunea centrală posterioa- ră. Proiecţia corticală senzitivă se numeşte „homunculus senzitiv" şi reprezintă un om în miniatură, răsturnat şi mult deformat. Par- tea corpului cea mai larg repre- zentată este cea care are sensi- bilitatea diserhninativă cea mai accentuată — buzele, limba si i n d e x u l . Zonele senzoriale sînt regiunile corticale care recepţio- nează excitaţiile auditive, olfac- tive, gustative şi vizuale. 1-21 e formează: zona senzorială audi- tivă localizată în lobul temporal, pe faţa externă, zona senzorială gustativă, se află la baza circum- voluţiunii centrale posterioare. zona senzorială vizuală, situata în lobul occipital, pe de o parte şi de alta a scizurii calcariene şi într-o mică măsură pe faţa ex- ternă, sub şanţul perpendicular extern, zona senzorială olfactivă, localizată pe faţa interioară a. a lobilor temporal şi frontal, a căror structură neuronală are. doar două straturi. Zonei? mo- torii sînt regiunile corticale în care predomină celulele pirami- dale (mijlocii, mari şi gigantice — ]3etz), de la care pornesc incitaţiile motorii. Ele se află în lobul frontal şi sînt: zona mo- torie, care se află în circumvolu- ţiunea centrală anterioară, îna- intea scizurii rolaudice. Din aceas- tă zonă pornesc căile piramidale, care transmit influxuri, cu rol de efectuare a. mişcărilor fine, de precizie; zona preniotorie, dis- pusă în faţa zonei motorii, este sediul reglării tonusului muscular şi al mişcărilor mai nediferen- ţiate şi mai puţin fine. De la celulele acestei zone pornesc fasciculele extrapiramidale. în partea anterioară a lobului fron- ,j tal, în faţa zonelor motorii şi •* premotorii, se află cîmpul fron- tal, care are rolul de a elabora impulsuri privind motilitatea glo- bilor oculari, împreună cu cîm- purile 8 şi 19 ale lobului occi- pital. Zonele de asociaţie sînt regiunile corticale alcătuite din celule mici, care au rolul de a sta- bili legătura dintre diferite arii corticale. Pavlov admite exis- tenţa unor centri care au o anu- * mită specializare în analizarea anumitor excitaţii, dar nu au o exclusivitate în determinarea funcţiilor. Ceea ce caracterizează s.c. este interdependenţa funcţio- nală a diferiţilor centri. în stare normală S.C. funcţionează ca un tot unitar, ale cărui diferite părţi se integrează într-un anu- mit iei. SCOP, ţintă fixată conştient şi anticipînd o acţiune, reflec- tare anticipativi a direcţiei şi rezultatului unei acţiuni. După K. Lewin relaţie dinamică între trebuinţă şi obiectul său. Pre- figurarea mintală prin imagine si idee a unui efect dorit sau ne- cesar, mijlocind anticiparea, de- clanşarea şi conducerea unei ac- ţiuni. S. îndeplineşte un rol esen- ţial în geneza acţiunii voluntare conferind acesteia o direcţie, un obiectiv, un anumit finiş. J. Drever defineşte s. ca un gînd desfăşurat în prezent asupra a ceea ce urmează să se îndepli- nească în viitor. Deci s. este ceea ce subiectul conştient îşi propune să facă, să obţină, să atingă. Uzual, sinonim cu obiec- tiv al acţiunii, elaborat şi fixat mintal. Ach caracterizează S. ca tendinţă determinanta. La rîndul său s. este determinat întrucit izvorăşte dintr-o motivaţie şi este susţinut de aceasta. Leon- tiev subliniază distincţia dintre motiv şi s., primul reprezentînd izvorul acţiunii iar secundul obiec- tivul sau staţia terminus. Deci s. mijloceşte satisfacerea moti- vului şi de aceea poate să nu coincidă cu el, fiind condiţionat de circumstanţe obiective şi de o anumită logică a acţiunii. De ex. elevul îşi propune să înveţe, obţinînd note mari, pentru că doreşte să facă plăcere părinţi- lor, între cauza energetică in- ternă şi finalitate există întot- deauna o distincţie funcţională 640 641 41 — Dicţionar de psihologie corespunzătoare răspunsurilor la întrebările !"'V ce. J:n ce ;.'••;/•'; şi /viu- ic mijlaaic, Uuvliii, in ce /<>,'. Leontiev arată că între ( (intimii mijr motivului şi S. yni.i 1 e fi sau 1111 coincidenţă şi in dez- voltarea individuală aceste re- laţii directe sau indirecte alter- nează complex. întotdeauna s. reprezintă o convertire, filtrată prin datele cunoaşterii, a moti- vului într-un obiectiv. Intrucîi satisfacerea motivului implică de- seori multiple acţiuni interme- diare, s. sînt ierarhizate. Deci aceluiaşi motiv îi pot corespund" o multitudine de s. înseriate şi ierarhizate şi acelaşi s. poate izvorî din variate motive. Su- biectiv, întrucît exprimă ini- ţiativa subiectului, s. par a fi independente de realitate. Le- mn scrie: „în realitate, s. omu- lui sînt generate de lumea obiec- tivă şi o presupun, o găsesc ca dată, ca prezentă. Dar omului 1 se pare că s. lui sînt luate din afara lumii, sînt independente de lume.'" Citindu-1 pe Hegel, Lenin notează: „Graţie unelte- lor sale, omul posedă putere asu- pra naturii exterioare, pe cîud prin s. sale el este mai degrabă subordonat ei." în consecinţă, devine posibilă diferenţierea din- tre mijloc şi s. Aceasta este, după Vîgotski, condiţia constituirii ac- ţiunii propriu-zise. Piaget men- ţionează, însă că tranzitoriu este posibil ci şi mijlocul să se trans- forme în s. Aceasta este şi o condiţie a problematizării şi crea- ţiei, în cadrul psihologiei ciber- netice s. apare ca un termen cen- tral al autoreghiiului. S. r-sff In I T ' M l c r . l l ' . O ' - i l f K d t A - l l)_l 1 i l \ u l ' ! \ , A . K i a i i s n o ^ o n - k i ) . S C O T O M I Z A R E , o p a c i t a t , . electivă a conştiinţei (sn-.iinmă de psihanaliză) faţa de 1 \ eni- nicnlele penibile, faţă de ce|c ce pot dăuna tendinţelor nar- cisice, pot genera culpabilitate sau angoasă. Citare cu scop de- fensiv, în patoi'iziologie, scoi..- mul pnve.-ie văzul şi desemnea/ă o umbră permanentă în cîmpul vizual ca expresie a unei hemia- nopsii laterale homonime (sen- torn hemianopsic) sau se referă li o pată, zonă obscură în cimpul vizual (scotom negativ). SCRIS, modalitate a limbaju- lui, de o maximă complexitate, angajînd, pe lîngă aparatul ver- bal, şi o serie de foarte rad na te structuri senzoriomotorii. După H. Delacroix, s. este un simbo- lism secundar în raport cu vor- birea, în consecinţă, limbajul s. implicînd cu necesitate şi citi- tul (v.) prezintă o maximă difi- cultate şi se recomandă prin particularităţi proprii. S. este co- relat cu memoria şi constituie un mijloc al acesteia, permiţînd de- păşirea condiţiilor de hic et nune. Odată cu s. se încheie preistoria şi debutează istoria. Iniţial sem- nele erau averbale şi nonfigura- tive (crestături, noduri, pietri- cele). Desenul este prima formă de simbolizare grafică si rămîne în legătură cu s. la copii. Jstori- ceşte primele forme de s. sîni pictografice, figurînd schematic obiecte şi acţiuni. Apoi s. trece spre însemnarea convenţională a 643 ideilor folosind semne arbitrare (hieroglife). Este s. ideografieă în care predomină conţinutul cu- vintelor iar nu forma lor. L. Wald (1969) arată că progresul în limbă este marcat de tendinţa spre simplificarea şi reducerea numărului semnelor şi de punere a lor în corespondenţă cu uni- tăţile fonetice. S. fonetică are un repertoriu mai restrîns de gra- feme ce sînt corelate cu fone- mele dar această abstractivitate este în acelaşi timp economică şi fecundă, oferind nelimitate po- sibilităţi combinatorice. S. în lim- ba română realizează maximal modelul fonetic. însuşirea s. de către copil implică elaborarea unui sistem de corelaţii acusto- optico-kinestezice, verbale şi idea- tive, toate pe o bază analitică microdimensională şi avansînd către integrările sintetice pe care le facilitează cititul. După Naza- rova, atît s. cît şi cititul sînt mij- locite prin vorbire, iniţial mani- festă apoi discretă, în forma lim- bajului intern. S. se dezvoltă ca o activitate intelectuală, ba- zată pe analiza vorbirii şi totodată rezultînd din şi contribuind la gîndirea verbală. S. necesită pro- iectare mintală mijlocită de lim- bajul intern şi aduce mari contri- buţii la dezvoltarea acestuia. Fa- ţă de limbajul oral, s. se, distinge prin mare economicitate sau con- ciziune şi totodată prin maximo exigenţe în ordinea selecţiei le- xicale şi a construcţiilor grama- ticale. Posibilităţile de expresie în s. sînt extrem de reduse iar adresai ivilalea., de regulă, ab- sentează. S. este o modalitate de comunicare abstractă şi rece, prea puţin personală. Există un stil al s. net deosebit ele cel oral şi de aceea transpunerile totale ale unuia în altul îngreuiază înţe- legerea şi scade valoarea comu- nicării. Xu se identifică arta S. cu arta oratoriei. SCRUPUL, moment al con- ştiinţei şi desfăşurării sentimen- tului moral în care intervine o îndoială, o interdicţie provizorie întrucît se presupune abaterea de la o normă. Subiectul este în încurcătură, dezvoltă judecăţi de valoare prelungite şi multiple pî- nă să adopte o decizie. Scrupu- lozitatea implică complicate raţio- namente critice, neîncetate veri- ficări, anxietate morală şi grijă excesivă (aproape superstiţioasă) pentru respectarea strictă a nor- melor morale sau a unor criterii prestabilite. SECHELĂ PSIHICĂ, (lat sc- qucla — urmare), stare psihică anormală care rămîne în urma unei boli neuropsihice sau so- matice. Cauzele s.p. sînt nume- roase şi variate. De ex.: trauma- tisme craniene, stări toxice, iu- fecţioase e t c , care acţionează în- tr-un fel sau altul asupra siste- mului nervos, tulburîndu-i func- ţionalinalitatea normală şi după ce evoluţia lor clinică s-a termi- nat. S.p. pot interesa orice aspect psihic (do cunoaştere, afectiv, comportamental), forma şi gra- vitatea tulburărilor fiind în func- ţie de natura şi mărimea modifi- cărilor din sistemul neivos. S.p. ar:, sînt mai frecvent întîlnite după boli la vîrsta copilăriei, datorită iinal urării (fragilităţii) sistemului nervos. SECUNDAR, în psihofiziologie se consideră a fi s. funcţiile afec- togenc sau altele ale organelor visceral',; şi musculare intrucit acestea îndeplinesc primar func- ţiuni biologice nemijlocite. Astfel, pe funcţia primară respiratorie >c grefează demersurile secundare ce mijlocesc vorbirea. Califica- tivul de s. este atribuit şi proce- selor intelectuale, voinţei şi sen- timentelor întrucît acestea se dez- voltă pe baza celor senzoriale şi elementar afective ce sînt cali- ficate ca primare. în teoria psiha- nalitică sînt calificate ca s. pro- cesele şi activităţile mintale pro- prii eului şi care se ajustează după realitate. Procesele s. exer- cită control asupra pulsiunilor in- stinctive si mijlocesc adaptarea. SECURITATE, stare psihică echi- librată, motivată prin absenţa unor factori care să pună în primejdie viaţa, sănătatea, sta- tutul social şi profesional, regi- mul de apreciere echitabilă etc. Este o condiţie fundamentală a existenţei normale şi a progre- sului. Insecuritatea este la origi- nea multor perturbări psihice. SECVENŢIALITATE, proprie- tate stabilă, descrisă de psiho- logia genetică, constind în fap- tul că fiecare stadiu urinează după un anume altul şi precede un anume nitul: ceea ce este constant in apariţia stadiilor este nu cronologia (\h>1.t de apariţie) ci ordinea lor de succesiune. SEDUCŢIE, influenţare predo- minantă afectivă şi mai pul in logică sau voluntară, exercitată de un subiect asupra altui su- biect, pentru ca acesta din urmă să-l aprobe pe primul, să cadă de acord, să 1 se ataşeze, lifectul de s. rezultă din superioritatea şi forţa emoţională cu care -c impune cel ce seduce sau din potrivirea, complementarii aici celor implicaţi şi, mai frecvent, din uşurinţa cu care unul este sugestionat, din slăbiciunea şi credulitatea Celui sedus. SEGREGAŢIE, diferenţiere netă, tranşantă, disociativă, în baza unui criteriu. Separare şi grupare a- parte cu aplicarea unor trata- mente diferite. Termenul este io- losit în psihologia percepţiei de- semnînd detaşarea obiectului de fond, structurarea obiectului în cîmp, fixarea însuşirilor prefe- renţiale etc. Analiza intelectu- ală şi abstracţiunea procedează prin s. O tristă celebritate a dobîndit termenul de s. în legă- tură cu teoriile şi practicile regi- murilor reacţionare ce procedează la s. după criterii antiumane şi iraţionale; privilegiind pe unii M persccutînd pe alţii. SELECŢIE PROFESIONALĂ, spre deosebire de orientarea pro- fesională (v.), este o activitate cu caracter mai concret, deoarece implică preocuparea de a asigura cu cadrele corespunzătoare unei. sectoare limitate de lucru. Ori de c'ite ori se pune problema de • '- alem intre, două sau mai iun 1 '!-' bci'sot'ivr. prnUii nrupaieii uvi' pa..!, piail'.c, se jetci o ^e'ccjie. in 614 selecţia empirică, chiar atuni i cînd experienţa nii>.r' •unu :d \/r:> malului e"ie t.iaite ma- re, criteriile care se adoptă sînl; nesigure; aspect fizic, impresii, consideraţii bazate pe informaţii neverificate, recomandări etc Se- lecţia ştiinţifică impune o analiză obiectivă a < oiicudanit i dintre ca- racteristicile profesiunii şi posibi- lităţile de ordin jixic, psihic şi informaţional pe care le prezintă persoana. O selecţie ştiinţifică ri- dică problema aprecierii persoanei sub aspectul posibilităţilor de for- inare şi de integrare ca totalitate în condiţiile muncii respective. (C. Zahirnic). Scopul s.p. este de a stabili pentru o profesiune dată care sînt aptitudinile necesare exercitării ei şi de a alege pe cei care au aceste aptitudini într-un grad satisfăcător şi pot exercita profesiunea dată în condiţii co- respunzătoare, în cazul s.p. tre- buie subliniat că nu este vorba de a alege supravalori, ci înainte de toate de a elimina pe cei inapţi, în acest fel rămîn posibilităţi foarte largi de utilizare a tutu- ror, chiar şi a celor mai slab în- zestraţi, avînd în vedere marea varietate a ocupaţiilor şi profe- siunilor. Totodată, experienţa a arătat posibilitatea compensării largi a unor aptitudini deficitare, prin factori de caracter şi morali, factori de care s.p. trebuie să ţină seama. în s.p. este nece- sar să cunoaştem, pe lingă apti- tudinile candida! ului, şi cerin- ţele psihofiziologice ale fiecărei profesiuni. în acest scop s-au elaborat profe vlograme (v.) şi rao- no"rahi piofe>ionale ii s-nu încer- cat clasific Ari ierarhice ,de pro- fesiunilor. ] 11 s.p. administrat ea probelor nu trebuie să facă să se piardă din vedere considerarea globală a personalităţii. O pon- dere însemnată o constituie ob- servarea comportamentului in timpul probelor, analiza calita- tivă a erorilor şi a atitudinii faţă de erori, discuţia cu subiectul şi considerarea dinamicii activi- tăţii. Organizarea s.p. ştiinţifice nu este rentabilă oriunde, ci în primul rînd acolo unde eşecul are implicaţii serioase: acciden- te, avarierea unor instalaţii sau materiale constisitoare,^ cheltuieli ridicate de calificare. în al doi- lea rînd, ea este recomandabilă în întreprinderi mari, cu locuri vacante în mai multe specialităţi. Aici selecţia pierde caracterul de respingere şi dobîndeşte unul de orientare profesională. în s.p. aptitudinile şi abilităţile pentru diferite sarcini de muncă au fost grupate în 5 clase: 1) aptitudini de gîndire; 2) aptitudini meca- nice; 3) aptitudini psihomotorii; 4) abilităţi vizuaie; 5) aptitudini specializate. Pentru fiecare din aceste categorii de aptitudini s-au imaginat numeroase teste: teste de inteligenţă, teste pentru apti- tudini specializate, baterii de ap- titudini multiple, teste de ran- dament, teste de personalitate ş.a. Rezultatele examenelor de labo- rator trebuie integrate în con- textul general al tuturor datelor obţinute prin celelalte metode (anamneză, caracterizare de teren 645 s cir). Kvamim'irile dn r-eh". ţie ;...• tr-rniinj r.u o < • UK IULIC- g'MVr/'l-i asupra capacităţii profesionale a celui examinat. Ha se face în termeni ca: va face fată foarte bine, bine, eu ajutor ele., eKpri- mînd posibilitatea aşteptărilor. J.a. baza acestor concluzii trebuie să stea o caracterizare cîl mai pre- cisă a aptitudini/or şi alitucUai- lor dezvăluite cu prilejul examină- rilor. SELF-GOVERNMENT, sistem de educaţie cui tivind autodisci- plinarea prin autoconducere, prin acordarea autonomiei elevilor faţă de educator care renunţă la o parte din autoritatea sa şi se in- stituie ca un coordonator sau co- leg mai mare. Liberalismul impli- cat de s.g. nu a dus întotdeauna la cele mai bune rezultate. Me- todele denumite „active" asoci- ate cu s.g. deşi sînt cunoscute de la începutul secolului nostru nu au reuşit să se impună în şcoala în proporţie de masă. Totuşi for- mula s.g. relativizată trebuie să fie reţinută de teoria şi practica educaţiei. SEMANTICĂ, (gr. semaino — a semnifica), disciplină ce se ocu- pă de sensurile, semnificaţiile cu- vintelor, expresiilor, propoziţiilor, în ansamblu de funcţia semantică a limbii (Ch. W. Morris) sau a altor coduri extralingvistice. De- numire veche: Semanseologie. Du- pă Guiraud, s. abordează trei categorii de probleme: a) psiho- logice, privind condiţiile comuni- cării semnificative şi procesele cognitive implicate; b) logice şi epistemologice privind normele de t "HM ! ucţie corei ţii, şi relaţiile ( îl 1 •'" i ' l l l i r ) * ' 1 : - : ' I i l ! . " . ; \ I :• t !'. '\ 1 < (- I |- t o a r e l . i r e l a ţ i a i l m t i e 1 < > ) i n . i - ; i i • . I I I - linului cuvintelor, la relaţia din- tre semantic, sintactic etc. I 1 . Guiraud stabileşte că liecaie cu- vînt posedă patru tipuri de lega- turi: sens do bază, sens con- textual, valoare expresivă, va- loare sociocontextuală. în s. ge- nerală se reunesc studiile psiho- semantice, logicosemantice etc. Se dezvoltă şi o s. filosofică (A. Schaff, H. YYald ş.a.). înţelesu- rilor cuvintelor li se acordă un rol determinant în relaţiile socio- umanc. Analiza concretă a rela- ţiilor verbale semnificative revine unei discipline noi şi mixte — psihosemantica. SEMIE, norme generic apli- cate tuturor mijloacelor de co- municare interumaue, inclusiv limbajul. SEMIOTICĂ (sau SEMIOLO- GIE — după F. de Saussure), disciplina lingvistică şi filosofică ce se ocupă de semne şi sisteme de semne, lingvistice şi extra- lingvistice. După L. Prieto(1968), „semiologia este ştiinţa ce stu- diază principiile generale prin care se regizează funcţionarea sistemelor de semne sau coduri şi se stabileşte tipologia lor". Studiile filosofice cibernetice şi lingvistice de s. cuprind un cerc larg de probleme incluzînd na- tura semnului, actul semic, si- tuaţia semiotică, tipurile de arti- culare (a semnelor convenţiona- le, gestice sau lingvistice) între ele şi la realitate, tipurile de co- duri, figurativ, simbolice, semni- 616 ficative, matematice, ale vorbi- rii, grafice, artificiale ele. în psihologie, termenul a loşt intro- dus de Ch. \V. Murris. pentru a desemna ştiinţa generală a semne- lor. SEMN, obicei sau fenomen. în- suşire sau acţiune avind, pentru subiect, proprietatea de a ..înlo- cui" (a indica sau desemna) un alt obiect, fenomen, pr-nes. După Piaget, — S. este nu simbol co- lectiv şi arbitrar. S. Cste semuifi- cant (clenolativ) a ceva ce est-' semnificat (denotat). Cind S. prin substanţa sa este o parte, o mani- festare, sau o consecinţă a obiec- tului semnificat (asemenea fumu- lui pentru foc sau a norilor pen- tru ploaie), atunci el este material sau natural şi îndeplineşte func- ţiunea de indiciu. Cînd relaţia dintre s. şi obiectul său este indi- rectă, ele r.cfăcînd parte din ace- laşi context sau lanţ de fenomene, S. trebuie să fie artificial iar func- ţia sa este o funcţie refereuţială, propriu-zis semantică. Ca simbo- luri, S. pot prezenta o asemăn are (analogie, prin figurare) cu obiec- tul semnificat (referentul) şi atunci sînt, după F. de Saussure, „motivate" sau pot fi cu totul deosebite de referent, deci .,ne- motivate" şi arbitrare, dar legate „convenţional" mai bine-zis so- ciocultural, cu obiectele desem- nate asemenea S. matematice sau cuvintelor (cu excepţia onoma- topeelor). Orice s. posedă o semni- ficaţie şi aceasta — contrar afir- maţiilor lui L. YViftgenslein s.:>. — este mai iinpoi i.iiil.l deriv s. Real s. este un instiuiiieiit comu- te,-, „o verigă intre obiectul şi subiectui cunoaşterii" i'.Mic dic- ţionar filozofic).' A. l.alande cla- sifică s. astfel: 1) s. ce justifică o aserţiune; '.') s. ce comunică un ordin; eî) 5. ce <-•• oca o idee. SEMNAL, concept neurofizio- logic şi psih-..'1'iziolonic, originar împrumutat din tehnică (de ex. s. in transporturi) şi reintegrat iu ••islemul cibernetic. Pavlov con- sideră legăturile temporare, rc- llcxe sub raportul mecanismelor şt s. ca semnificaţie şi funcţie in echilibrarea cu mediul. S. este o relaţie în acelaşi timp informaţio- nală şi reglatoric. Un stimul fiind perceput declanşează o reacţie ce i-a fost asociată (condiţionare;. Dar însăşi percepţia este o reacţie, una mediatoare pentru o alta motorie, emoţională, verbo inte- lectuală. S. nu este un stimul ca atare ci acesta devine s. prin acti- vitatea de semnalizare (ele- la. detecţie pină la reacţie), desfăşu- rată de organism. I u s. apare nu- mai in sistemele informaţionale cu autoregla] şi depinde nu numai de agentul fizic ci şi de programul sistemului. L. Pricto a denumii, unităţile semnalizării — seme si a arătat că acestea sint enti- tăţi cu două feţe, una privind spre semnificat şi alte spre sem- nificant. Pavlov a situat s. la trei nivele: nervos-subeortical, i- magistic şi verboconccptual. S. secundare, verbale suit s. ale s. Prin comunicarea interunianâ se produce o interseinnalizare se- mantica iar j>ei-,oan.i ajunge să desfăşoare autonom prin giudite, 017 amintiri, imaginaţie, voinţă, — o activitate de semnalizare. SEMNALIZARE, noţiune in- trodusa, in neurofiziologie de LI'. i'avlov pentru a desemna activi- tatea emisferelor cerebrale prin care diferite însuşiri ale mediului, asociindu-se cu stimulii ce declan- şează anumite reacţii înnăscute (reflexe necondiţionate) pot tie- \ cui semnale ale acestor stimuli, dcclanşiiid reacţii corespunzăto- are. Stabilirea de legături (asocia- ţii) la nivelul sistemului nervos central între stimulii ce apar într-o anumită succesiune. într-o primă fază a s. stimulul care acţionează în momentul dat devine semnal al reacţiei la stimulul care ur- mează, iar într-o a doua etapă stimulul semnal declanşează o reacţie nespecifică ce era mai îna- inte determinată de un alt sti- mul (reflexul condiţionat). S. asi- gură adaptarea la condiţiile în continuă transformare ale lumii înconjurătoare. Pavlov a emis ipoteza existenţei celor două sis- teme de s. SEMNIFICAŢIE, înţeles pro- priu, designaţie sau denotaţie, funcţie şi conţinut al semnelor re- feritor la ceva exterior lor. După cum arată V. Pavclcu, s. poate fi detaşată concludent numai în relaţiile de comunicare seman- tică. A. Schaff notează: „Comuni- carea constă în faptul că cel ce produce semnele sonore şi cel ce ie ascultă le înţeleg la fel, adică le dau aceeaşi semnificaţie." Ori- ce s. rezultă dinfr-o semnificare sau din valoti/aiea semnului prm actualizarea Încărcăturii sale in- formaţionale. După II. Waid, s. rezultă dintr-un raport iutro ->t_-111 - ne. în ultimă instanţă s. este „un proces care asociază un obiect, o fiinţă, o noţiune, un eveniment l.i un semn susceptibil să-1 evoce... Ceea ce noi numim experienţ.- sau cunoaştere- nu este decît o semnificaţie a realităţii, în cari 1 tehnicile, ştiinţele, artele, limba- jele sint modurile sale parti- cularo" (1'. Guiraud, 19GiK R. Carnap scrie: „eu propun utili- zarea termenului de „designator" pentru toate expresiile la cari' se aplică analiza semantică .1 semnificaţiei... Cuvînful „semni- ficaţie" este aici luat pretutindeni în sensul de „semnificaţie desig- nativă", numită uneori „cogniti- vă", „teoretică", „referenţială" sau „informativă" spre a-1 dis- tinge de alte componente al- semnificaţiei, de exemplu, de com- ponentele emotive sau impera- tive". După R. Carnap în faţa unei expresii prima operaţie efec- tuată este aceea „de a o înţelege, de a sesiza semnificaţia ei" şi aceasta prin metoda inten^i- unii, numai ulterior stabilind u--e extensiunea factuală sau empirică. Neopozitiviştii au elaborat para- metrii definitorii ai s. ca obiecte ideale. L. Vîgotsky arată că s. cuvîntului reprezintă o unitate a comunicării şi generalizării. a gîndirii şi limbajului. S. se elaborează şi dezvoltă treptat trecînd de la empiric la ştiinţific. Fiind întotdeauna <> generalizare şi r< prov.entînd uni- tăţi ale L,i:>tfmuiui de co!i;l!i" < (Piagct: „conştiinţa constituie 618 e s e n ţ i a l u n s i s t e m d e s e n i n i l a a - t i i " ) ' — s . r e p r e z i n t ă c o n c i - u t i , i n s e n s u l p s i h o l o g i c ;il a c e s i u i t e r - n i i ' i i . F i e c a r e S . s e d e i m e - t < ' ş i p r e s u p u n e a l t e s . T o t o d a t ă i i ' - e a r e c u v î n t ( n u ş i s e m n m a i e m n l i ' 1 s a u l o g i c ) p o a t e a v e a m a i m ^ t e S . î n d e p e n d e n ţ ă d e e o i i t i x t u i i u c a r e e s t e u t i l i z a t , l ' . s t e in~,ă nei. <•- s a r s ă s e c o n s i d e r e c o r e h i ţ i a i u - i e n s i u n e - e x t c ' n s i u n e . f ; n ă !•'. l ' . i u ! - h a n f ă c e a o d e o s e b i r e i n t r e ;•• ••!•, ca t o t a l i t a t e a f a p t e l o r p - . i h i 1 •• apărute în conştiinţă datorită eu- vîntului şi S. ca numai una din zonele sensului şi anume cea mai stabilă, coerentă şi precisă. Deci S. este sensul de bază, cel con- stant. Este coca ce T. Slama- Cazacu numeşte „nucleu de sens". în dicţionare cuvintele apar cu S. lor iar nu cu toate extensiu- nile de sens. Deci s. este o catego- rie prin excelenţă logico-scman- tică. Uneori în afară de s. cogni- tive propriu-zisc se vorbeşte şi despre s. afective ceea ce repre- zintă o reutilizare extensivă a termenului, l'zuat, s. este deseori echivalată cu sensul (v.). SENESTRALITATE, stîngăcie privind, în principal, dominarea mîinii stingi sau a oricărui alt segment stîng de analizor. Opus dexteraHtălii. SENESCENŢĂ (LMBĂTRÎNI- RE), proces biologic general care se manifestă la toate nivelele de integrare a organismului. S. este o vîrstă a vieţii, a treia după cea. a creşterii şi ca adultă. Se poal > admite o psihologic ,, s. < li oniij- ţionată p" ele o pai le de -tarea ti - z i o l - ' - i e . ' i . - ; i p e d e a l t a , d e s i . t r e n i ' - l a ţ n l o r , ; i a p ' • • a b i l i t a ţ i i " ! 1 d e a d a p t a r e . - o i i a l a p r e > p r i u - z i i ă . F e - n o m e n u l a j u i e . ' i 1 m a i d e v r c n i " ^ a u m . i i I i r z m l a s e n i l i t a t e , c a r o î'<•- p r i v i a l ă d " j a o - l a i e .le •:. i l a r ă . S . s e m a n i i ' - - t . i ! : n i \ - e l m o l e e u - i a r . c e l u i , ! 1 ~ i e i ' 1 h - . i ; , l.i n i x ' e l u ! " i < ; . i n i 1'.,- •-! , i f i ! e e i ; : h ' y i e > r , i e p ; ! -1 '!' o 11 : i I e . ^ e e o ; ; • î i • 1 ă ' ă. i " " ! ! ! ! 1 ] ! 1 ! ui i m l v t riuii ii iie.'piu' le m a i p u ţ i n de \ i r - l ă . i it ele- coueli- ţi't fiz't'ă. m o r a l ă s a u s o c i a l ă . S. se niunilVstă p r i n t r - u scăelcre a I'metili;)!- s e n z o r i i n o t r î i e şi in- ţe'''< i.uale. a.l c ă r o r elecliti î n c e p e ia *- ? r> 'le a m . S E N I L I T A T E , e x a g e r a r e a p r o - c e s u l u i n o r m a l a l î m b ă t r î n i r i i . ICsie e> s l ă b i r e s i m u l t a n ă a c a p a c i - t ă ţ i l o r fiza;e ş i m e n t a l e d a t o - r a t e p r o c e s u l u i s e n e s c e n ţ e i . "'. îr- sta la caro apare variază de ia nu individ la altul, în funcţie de factorii ereditari şi personali, ca şi de factorii sociali. S. se manifestă în. plan psihic, printr-o inerţie intelectuală, dificultăţi tipice ale fixării noilor evenimente, o pier- dere în supleţea adaptării şi incon- tinenţă emoţională. Tulburările mentale se pot diviza în tulburări care provin din simpla alterare funcţională sau din comporta- mcniele- rcacţionalo, şi tulburări care depind de evoluţia lczională progresivă a celulelor cerebrale, şi în care are loc un proces de dc- meiiţ iere. 5 K N S i f r . s i m t , i l a r v i d i r . ; t i e , hi' -'•' s e u i n i ' - T i ţ K i . î n ţ - l - . - . ; s . l a r i u e i u l s a u , : i c m a i m u l U . - 5 . l ' i : - mul — uzual, priveşte ideea sau înţelesul unui termen sau pro- poziţiuni sau direcţia (scopul) unei acţiuni, liste deci semnifi- caţia cognitivă sau denotaţia unui lermcn, relaţia sa cu denotaţii!. 1'. Guiraud distinge im s. de bază, inerent cuvîntului şi s. contextuale variabile. F. I'aul- han defineşte s. ca nnsainblul proceselor psihice evocate do u\\ cnvînt, la un subiect concret. In acesta intră atît semnificaţia se- mantică cit şi experienţe particu- lare, raporturi afective etc. M. Stirner a introdus conceptul de s. timetic sau afectiv iar Ed. ilusserl a diferenţiat s. tetic (cog- nitiv) de cel timetic. în anii '30, V. Paveleu a introdus în teo- ria psihologică această distincţie intre S. cognitiv şi s. afectiv, iar mai tîrziu A. Leontiev a delimi- tat semnificaţia ca s. cognitiv ge- •neral, unanim acceptat de s. per- sonal încărcat cu experienţe con- crete şi corelate motivaţional- afective. V. Pavelcu explică a- ceastă demarcaţie prin schema lui Ch. \V. Morris privind laturile limbii: sintactică, — de rapor- tare între cuvintele de unde s. lingvistic, semantică — de sur- prindere a relaţiilor dintre obiec- te, de unde semnificaţia obiecti- vă şi pragmatică — privind rela- ţia dintre cuvinte şi subiect, de unde S. personal, precumpănitor afeci iv. SENSIBILITATE, funcţie de reactivitate specifică a organis- melor animale ce constă în recep- tioiiarea siiiuulilor şi în stabili- rea cu ei a unu! rapoi i cu sens biologic. Se deosebeşte fie irHa- bilita'.e sau <'\ei1abilil;>te.i pn- mară care caracterizează întreaga materie vie. S. fiind o funcţie ;• analizatorilor, n-alizca/.ă primar reflectarea obiectuală. In calilaie 'ci o dis- punere a semnelor pe dimensiuni disociate, corespunzător pro- prietăţilor de intensitate, durată, frecvenţă, tonalitate, extensiune etc. Decodificarea psihică, echi- valentă cu formarea unei imagini, se bazează pe conexiuni tempo- rare (A. Leontiev, K.N. Sokolov). între fluxurile senzoriale şi mo- tricitate este un raport de inter- dependenţă. Reacţiile motorii frag- mentează fluxul în unităţi. De fapt, fără mişcarea stimulului în raport cu organul de simţ sau al mişcărilor exporatorii ale aces- tuia în raport cu stimulul, s. nici nu este posibilă. S. se asocia- ză şi cu al Le reacţii motorii al- cătuind cupluri senzomotorii. Da- tă fiind însă extensiunea suprafe- ţelor de proiecţie cerebrală a func- ţiilor de recepţie şi totodată com- plexitatea activităţii umane pro- cesele de reflectare senzorială realizează integrări succesive şi simultane la nivelul percepţiei. Dacă S. a fost impusă ca o cate- gorie fundamentală de curentul asociaţionist, gestaltismul a pro- movat o viziune contrarie con- form căreia întregul precede par- tea şi deci s. nu generează percep- ţia prin asocieri ci doar rezultă din percepţie prin analiza aces- teia. Totuşi nu se poate contesta existenţa s. ca fenomene separate sau ca elemente ale unor complexe senzoriale mai mult sau mai puţin structurate, l.a animalele inferioare nici nu se întîlnesc deeît semnale simple de tipul s. La om s. sînt frecvente în perioa- da timpurie şi se pol delimita >i mai lîrziu în condiţii critice de recepţie sau la nivelul unor moda- lităţi de recepţie mai slab organi- zate cum ar fi durerea, sensibili- tatea organică, olfacţia sau în condiţiile disocierii patolosjice a structurilor perceptive. La nive- lul semnalelor senzoriale simple, psthofiziologia şi psihologia expe- rimentală relevă şi măsoară ast- fel de însuşiri cum sînt: localiza- rea spaţială, timpul de latenţă şi durata, intensitatea, frecvenţa, calitatea modală, gradul de izo- morfism cu stimulul şi stimulaţia. Recepţia senzorială se produce între anumite limite de intensi- tate a stimulaţ.iei: pragurile mi- nim şi maxim. Cele mai elemen- tare fenomene senzoriale se su- pun unor regularităţi sau legi cum sînt: legea pragului diferen- ţial sau legea intensităţilor (for- mulările lui ~\1. Weber, T. Fecli- ner, Gh. Zapan), adaptarea sen- zorială, contrastul, interacţiunea energetică a analizatorilor, le- gea semnificaţiei, sensibilizarea. Ch. Sherrington a clasificat s. după tele- sau contaet-recepton şi după grupele intero-, extero- si propriorecepţie. SENZORIMETRIE, ramură a psihofiziologiei care studiază va- riaţiile senzaţiilor in funcţie de acelea ale stimulului, prin metoda cercetam prafurilor şi in special a celor diferenţiale. SENZUALISM, doctrină epis- temologică afirmhul just primor- dialitatea relaţiilor senzoriale in i unoaştere, dar tinzîiul să re- ducă în chip eronat procesele intelectuale la reziduuri, epifeno- mene ale senzorialitaţii, fără a admite specificul calitativ al ra- ţionalităţii, rezultat din cultură. ]n psihologie a fost solidar cu asociaţionismul şi a înregistrat si unele forme mecaniciste. SERIERE, activitate de ordo- nare a unor obiecte după ranguri de mărime, greutate, nuanţă cro- matică etc, într-un sens cres- cător sau descrescător. După T. Piaget, s. este inferioară clasi- ficării, dar o ajută pe aceasta şi îndeplineşte un rol necesar în dezvoltarea intelectuală. Probe de s. se folosesc pentru diagnos- ticarea nivelului de dezvoltare mintală a copilului mic. SERVILISM, atitudine şi con- duită de raportare slugarnică, linguşitoare, docilă şi nedemnă faţă de persoane cu un statut superior şi aceasta din interes meschin sau numai în virtutea unor deprinderi reprobabile moş- tenite din orînduirile inegalităţii sociale. Se deosebeşte de servia- bilitate ce semnifică dispoziţia generoasă, uneori necritică şi ile- gitimă, de a face altora servicii, de a-i sprijini într-un fel sau altul. SEX, în general sexualizarea se oglindeşte prin diferentele fizice constitutive (genetice, hormo- nale, anatomo-fiziologice) dintre bărbat şi femeie, ha. aceasta trebuie adăugate si diferenţierile psihice şi sociale. In aceste ( |,,_ m e n i i , iii/'< re»! iei ile se 'pvmluc tilît sub influenţa factorilor biolo^m cit şi acelora socioculturali. Nu- meroase cercetări atestă influen- ţele s. în dezvoltarea difeiiielor aptitudini şi capacităţi de inva- ţ;iif si de muncă. în c e a ce priveşte inteligenţa, aptitudinea generală a personalităţii, s-a do- vedit în cazurile în care s-au luat eşantioane echivalente din punct de vedere al pregătirii, că ea variază în funcţie de individ şi nu de s. La aptitudinile speciale diferenţele sînt mai variate din cauza intervenţiei tocmai a unor factori biologici (folosirea forţei de către bărbaţi etc). Studiile conduse de Allport-Yernon-Lin- dzey cu privire la interesele so- ciale, spirituale şi estetice indică diferenţieri mai pronunţate, dar se pare că ele sint datorate în primul rînd influenţei mediului social. Din punct de vedere al psihologiei educaţionale s. nu poate să mai fie privit ca un ele- ment general, ci prin prisma rela- ţiilor de maternizare. în acest sens, educaţia sexuală joacă un rol important în psihologie şi pedagogie. în afară de sexuali- zare, sexualitatea cuprinde, fireşte şi tendinţele, activităţile, relaţiile sexuale, legate de genitalitate (procreaţie) şi dragoste etc. Kle se dezvoltă din rădăcini biologice (instinctuale) dar se desfăşoară. după modele culturale şi sini supuse unor norme etice, cultu- rale, juridice etc. SIBILIC, calitate a celor ce pul anticipa sau prevedea, „au L i l a r u l p i ' ' i i i , i < i " . A c e a ; < j . <;\ , U i ; , L I l i g U i a î l < , • i i !••" I I i . - . [ ; • I I I ; . < | | i i - t o r . d e i n i i l e i i 1 1 I I 1 1 i i i a i < . 1 , t < • , - tor calităţi pi 111 extensiunea ter- menului. SiGMATiSM, defect de pro- nunţare a sunetelor sillante si sibikmtc. Sint mai multe feluri de S.: interdental, addcntal, la- teral, şuierător, labiodental. Pri- mul şi secundul acoperă peste jumătate din numărul defecţiu- nilor de pronunţare înregistrate la copii şi adolescenţi. Se remit prin laborioase exersări corec- tive, sub supravegherea logope- dului, în unele cazuri devine necesară şi intervenţia chirur- gicală. SIGURANŢA, a acţiunilor pro- ductive, a circulaţiei, a funcţio- nării unui sistem etc. Semnifică, în genere, eficienţă, dar mai ales o astfel de funcţionalitate (fiabilitate) care exclude, în mare măsură sau total, pericolul dete- riorării şi accidentelor (de muncă sau circulaţie). Intrucît s. presu- pune o îmbinare optimă a fac- torilor tehnic şi uman, iar analizele accidentelor dovedesc că, în ma- joritatea lor, acestea se dato- rează factorului uman (A. Cha- panis), psihologia este solicitată pentru a contribui la combaterea şi prevenirea accidentelor prin selecţie cu atenţie specială pentru cei ce lucrează în situaţii de risc şi prin propunerea de măsuri care să reducă susceptibilitatea la accidentare, să dezvolte rezis- tenţa la stress şi să asigure res- pectarea normelor de protecţia muncii si circulaţiei. S I M t ' A T A î . G I E , d.n.•-.•• -,. . , u | T ' i v i c a t a d e s u p i .•>• -.<>. 1 1 n , 1 . 1 , . t m i u l n i -^i 111 ]>-111 • , v c ; e t . i t i v SIMPTOM, semnuf (aparenţa, manifestare) după care --e iden- tifică o perturbare a funcţiunii. >r somatopsihice, se diagnoslichca/ă. o maladie. SIMULARE (lat. simulat io - iip'f.irere), acţiunea prin care cineva imită sau îşi provoacă in mod conştient diverse modifi- cări corporale sau psihice, cu scopul de a obţine anumite avan- taje. Formă specifică de compor- tament deviant, situată la limita dintre normal şi patologic, cu sau fără substrat psihopatologic. S. este întilnită sub nenumărate forme: elevul care pretinde că este bolnav spre a absenta de la şcoală, sau spre a nu fi exa- minat, deoarece nu şi-a pregătit lecţiile; adultul care se preface suferind de o boală pe care nu o are sau, în cazuri deosebite, care îşi provoacă în mod deliberat unele boli sau infirmităţi cu sco- pul de a se sustrage de la o anu- mită responsabilitate (spre ex.: de la efectuarea serviciului mi- litar sau de la executarea unei pedepse penale), sau prin care urmăreşte realizarea unui cîştig material (concediu medical, pri- me de asigurare, pensie). De regulă, simulanţii sînt indivizi lipsiţi de calităţi morale, leneşi, declasaţi sociali, dar ale căror înşelătorii sînt descoperite de or- gane medicale sau judiciare com- petente, lîxistă şi cazuri patolo- gice cînd s. se produce involuntar s şi inconştient. Spre tx., în isterie iîn.t simulate unele boli grave ca: p'>iiepf,ia, paralizia, surditatea e t c , Lira să r\i .te Ic -zi uni organici" i are să 1" ju-1 liice. S. patologică se deosebeşte de cea conştienta, jirin aceea că. istericii se înşală şi pe sine şi pe alţii, în timp ce simulantul im cârcă să insele nu- mai pe alţii (AL. Gurevici). în sens generic, a se preface, a simula., a oferi aparenţele unei acţiuni sau atitudini. SIMULTAGNOZIE, denumire veche, dală de Wolpert unei speţe de agnozii vizuale ce con- sta din incapacitatea totală sau parţială, a recunoaşterii vizuale a întreiturilor (obiecte, situaţii), în condiţiile în care elementele componente sau detaliile sînt co- rect identificate. Este mai de- grabă un simptom decît o formă aparte de agnozie vizuală. Apoi unele din perturbările de s. pot ţine de percepţie (vedere tubu- lară), iar nu de cunoaştere. SIMULTANEITATE, proprie- tate a actelor ce au loc în acelaşi sau aproximativ acelaşi moment. Relativă din punctul de vedere al actelor psihice. II. Bergson arată că durata dobîndeşte iluzo- riu forma unui mediu omogen iar trăsătura de unire dintre termenii spaţiu şi durată este s. pe care el o defineşte ca inter- secţie a timpului cu spaţiul. Totuşi reducţia succesivităţii la s. nu poate depăşi limitele prezen- tului subiectiv care ocupă, după 1'. Fraisse, cel mult 2 secunde. SINALGIE, formă a sinestezici în care o durere se asociază cu altă senzaţie". SINAPSA, structură funcţio- nală can' asigură contactul din- tre neuioni de unde şi denumiri a de joncţiune veuro-neuraiă. i i ' p r i n c i p a l s e d i s t i n g s . <•(>,•• ,.n;i,t tice şi tiX'Hienilfitice, s. r.vctiit'Ki re şi s. mitihiloare. Excitaţia y inhibiţia circulă la nivelul s. in sens unic, dinspre presinapsâ spre postsinapsă, eu ajutorul unor mediatori chimiei (acetilcolina, no- radrenalina, ionii de potasiu etc). Se consideră că nu nervii ci s. sînt elemente latigabile. Fi in ex- tensie, se vorbeşte şi de s. neuro- musculară (ex. la nivelul plăci- lor motorii). SINCOPĂ, şoc nervos şi (saui cardiac implicînd reducerea la minimum a pulsului şi a tonu- sului muscular şi nervos; între- ruperea funcţiilor conştiinţei. \n cele urai multe cazuri e sinonim cu leşinul. SINCRETISM (gr. synkretizein — a reuni), originar un sistem de gîndire, o teorie în care sînt date împreună elemente doctri- nare ireconciliabile, contradic- torii; în psihologie, caracteristică a percepţiei şi gîndirii de a li nediferenţiate, globale, difuze şi confuze. Este o formă primara, neevoluată, grosieră a cunoaşterii, semnalată în gindirea primitivi- lor. Fa copii se începe inevitabil cu s. ca un fenomen constînd din asimilarea unei realităţi date la o schemă globală, nediferen- ţiată (Ed. Claparede, K. Biihler, j. Fiaget, H. Wallon). Distingem 656 un s. al imaginii (al percepţiei sau al reprezentării), ca în cazu- rile în care un copil percepe şi îsi reprezintă confuz diferitele elemente ale mecanismului unei biciclete (pe care o va reda în desen eu pedalele, lanţul şi pini- oanele juxtapuse, şi nu în. felul în care ele se angrenează în rea- litate), de un s. al gindii-ii (exis- tenţa, în gîndirea unor primitivi, a conceptelor de „lună plină" si „lună nouă" de ex., fără a exista conceptul de „lună" ca atare). La nivelul gîndirii sincretice, Fia- get distinge un s. al înţelegerii (o frază continuul un cuvîiit necunoscut este înţeleasă făcîn- du-se abstracţie de cuvîntul neîn- ţeles, căruia mai apoi i se con- feră un sens în funcţie de context, adesea greşit şi datorat unor ase- mănări exterioare, sonore, cu alte cuvinte deja cunoscute, prezen- te sau nu, în contextul de mo- ment), de un s. al raţionamentu- lui (transformarea unor legături întîmplătoare în descrierea unui fenomen concret, individual, în legături necesare sau implicatorii; v. TRANSDUCŢIE). S. raţio- namentului derivă din s. înţele- gerii prin conştientizarea faptului că anumite proprietăţi „merg împreună" (de ex., „luna nu cade" merge împreună cu „cind apare luna, nu mai este soare") şi trans- formarea acestui sentiment de concordanţă („merg împreună") într-o pseudoimplicaţie (de ex. „luna nu cade" pentru că „nu e soare"). S. este privit ca rezul- tînd din egocentrism, întrucît: se manifestă sub forma unor sin- teze „subiective" deformante ale realităţii si întrucît indistincţii „cuini" ăc „lume" este caracte- ristica egocentrismului epistemic. SINDROM, ansamblu bine de- derminat, coerent, de simptom 1 şi semne itilcrcorelale, care carac- terizează mai multe afecţiuni (en- tităţi morbide) posibile (nu una singură), puţind, însă, sublinia o modalitate patologică. Agno- ziile, afaziile, apraxiile, sindroa- melo de acţiune exterioară, sînt printre cele mai cunoscute. Mai este de menţionat s. comofional, datorat unor explozii, şocuri, fără implicaţii lezionale ce se traduce prin: aprosexie, astenie, oboseală, senzaţii de cădere în gol, cefalee. în cazul leziunilor masive de lob frontal, după Kleist, apare s. apaticokineticoabulic exprimat în reducţia mişcărilor, vid mintal, dezagregare progresivă a activi- tăţii. S. parietal superior (A. Thomas) constă din hemipareză localizată, reducţie (corespunză- toare părţii afectate) a sensibili- tăţii tactile şi ineroceptive, bra- dikinezie, agnozie verbală ş.a. S. occipital se constată prin grave tulburări ale văzului (hemianop- sie, cecitate psihică, agnozie vi- zuală şi spaţială) şi prin apariţia, unorhalucinoze. S. temporal, (War- temberg) este implicat în epilep- sia temporală şi constă din miş- cări automate,'repetate paroxis- tic de a apuca, de a se freca etc, toate fiind însoţite de momente de eclipsă a conştiinţei. S. tem- poroplicei curbe, de origine vas- culară, se obiectivează prin afa- zie Vernicke şi apraxie ideatorie. 657 S . j r - C ! l { ! > ! - l < ' i > . . i r , d e a S C l l î ' M l f . l ' I I o i 1 i f i l ' i ^ i ' " \ :>•:,' n i i r . i . ( • • . ( ' • • • i ( • > i • - l i l a , i , I « i ( . " u i i . i r j . " - i I I u l i i i i t ( c h i , i l , i antrenează simptoino de inexpre- siviiato facială, atonalitate a vn- < ii, ris sau plîns sp.'ismoilic nemo- tivaf, nievs nesigur ş.a. In s. uii.xt ttilaniic şi hipotalamic se trădează prin hemiplegie mode- rată, regresiva, perturbaţii ale sensibilităţii viscerale, hemianop- sie omonimă ş.a. S. talavaopev- furat, descris do O. Sager, este mai puţin grav, împlichul miş- cări dezordonate, tulburări de sensibilitate la mînă, hemisiu- droni cerel)elos. O maladie dege- nerativă a vîrstci copilăriei osie manifestată prin s. de al ax ia talangietaxie cu multiple siin- ptome: bipertomie, distomie do mişcări, facies atonic, asinergie, dizartrio ş.a. Cu o apariţie la vîrsteie presenile, s. ncurasteni- fonn vascular este un rezultat al apariţiei insuficienţei circulato- rii arteroscleroticc cerebrale. Im- plică manifestările binecunoscute de fatignbilitate, cefalee, nervo- ziLate, labilitate afectivă, apatie, cenestopatie, nevroză astenică in- cipientă sau pronunţată. Inven- tarul s. esto foarte mare şi încă neincheiat, constituind preocu- parea unei ramuri specializate a medicinii — semiotica medicală. SINE (II), EU APERSOXAL), una clin cele trei instanţe alo personalităţii, descrisă de l-'reud, ca fiind un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care are caracter apersonal şi nu este trăit în mod conştient. A-.ifel, s. constituie polul pulsional al pf'I - ' M i a l i t ă ţ i i , d c | ) o : - : i ' •-< r al I m . d n i U ' l o r i i i I i n . 1 1 \ > • ) \ • • . 1 r • 1 1 1 1 I I . m ! M • > n . d e ş i j ' . ' . i c - i \ c . [ i \ p i e , i c , i instinctelor vieţii şi morţii), caii pune organismul în tensiune, n, puţind suporta creşterea, energie' pe care singur o dezvoltă. Rolul aclaptativ al s. se exprimă prin tendinţa sa continuă de a rodine tensiunea, asigurind astfel ochi librul, liniştea şi persistenţa orga- nismului. S. este deci considerai ca o componentă biologică a per- sonalităţii, reprezentant ai influ- enţelor ereditare, sistemul ori- ginar al persoanei, rezervorul ener- giei psihice, exponent al lumii interioare şi al experienţei su- biective. Totuşi si condiţiile so- ciomorale ajung să se integre/,* sinelui. După cum spune l'Yeud, s. este o „realitate psihică adecva- tă", care nu are însă conştiinţa realităţii obiective. în vederea reducerii tensiunii, a evitării dis- confortului şi a obţinerii plăce- rii şi gratificaţiei, s. recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante ii: reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică com- plexă care caută să realizeze di- minuarea tensiunii sau obţine- rea gratificaţiei pe plan imagina- tiv sau simbolic. Acest procedeu imaginativ-substitutiv constitui' singura realitate a celei imn reale componente a personali- tăţii — s. Din punct ele vedere dinamic, s. intră în conflict cu eu! şi supraeul (v.), care din punct de vedere genetic sînt diferen- ţieri ale acestuia. 658 SINECTICĂ (gr. synkretizcin - a reuni), strîngerea laolaltă a unor elemente diverse, metodă de antre- nare a unor indivizi sau grupul i, în vederea rezolvării creatoare a uneia sau mai multor probleme (W. Gordon). Se crede că ar li un procedeu neconştieut, folosit în procesele gîndirii, făcîud ci ele să capete aparenţa de întîni- plătoare şi producînd astfel idei si asociaţii noi. Punctul de ple- care al teoriei s. este precizarea mecanismelor conştiente care aju- tă individul sau grupul să folo- sească atît elemente raţionale cit si neraţionalc. S. folosesc două operaţii de bază: „să faci ca un lucru ciudat să-ţi devină fami- liar", ceea ce reprezintă faza ana- litică de înţelegere a problemei, şi „să faci ca obişnuitul să devină ciudat", care înseamnă o orien- tare complet nouă, în care trei mecanisme cu caracter analog (analogie personală, directă şi simbolică) sînt folosite cu scopul de a privi într-un mod nou pro- blema de rezolvat. Astfel pot apărea intuiţii noi care pot su- gera la rîndul lor noi soluţii. S. încurajează fantezia, iar încer- cările de a emite judecăţi pri- pite sau de a critica legăturile nerelevante sînt dezaprobate. S. reprezintă o metodă asemănă- toare cu „brainstorming"-ul (v. BRAIXSTORMIXG) şi deşi mai puţin cunoscută, se pare că este mai eficace, prin faptul că repre- zintă o încercare mai disciplinată şi mai specifică de a folosi stă- rile psihologice şi aspectele emo- ţionali', caracteristice proi.'Milui de creaţie. S. elaborează în plus, metode pentru creşterea înţele- gerii faţă de situaţia problema- tică. In s. se acordă foarte mare importanţă climatului de grup, peni ni ia aspectele emoţionale, şi inotivaţionale ale muncii crea- toare sînt la fel de importante ca şi cele intelectuale. Grupurile sînt alcătuite din 5 — 6 persoane, cu pregătire şi experienţă dife- rite, deoarece un aspect esenţial îl constituie şi asocierea diferite- lor moduri de gîndire. SINERGIE, apariţie concomi- tentă, coordonată a contracţi- ilor mai multor grupe de muşchi care, de obicei, se găsesc asociaţi în îndeplinirea unor acte reflexe sau mişcări voluntare. Xu se in- clud în această categorie muşchii antagonişti. S. se bazează pe o organizare nervoasă prin care se coordonează jocul asociativ al muşchilor. în psihologie, terme- nul se utilizează prin extensiune, desemnînd îndeplinirea corela- tivă şi concomitentă a unor acte sau procese. SINESTALGIE, fenomen de apariţie a durerii cutanate într-o altă zonă decît cea care este afec- tată. SINESTEZIE, fenomen de sen- sibilitate asociată sau transpusă într-o altă modalitate. Deşi sti- mulul se adresează unui anume analizor, el produce şi efecte senzoriale caracteristice penU'U alt anali/.or caro nu a fost soli- citat. Astfel, stimulaţia sonoră produce şi efecte de vedere cro- matică, (sinopsie), iar stimulaţia o p i i i ă p r o d u c r s i e l e c i e a u d i t i v e . 42* C5U Tot aşa se pot atribui sunetelor sau culorilor calităţi tactile sau gustative ctc. Kste un efect de „consonanţă" sau de modulare a excitaţiei uimi analizor după altul. Psihologul ieşean Kd. Gru- ber a publicat unele din primele tercetări despre S. (18S)3). Cerce- tările noastre dovedesc că s. fo- calizată, într-un anume mod (tra- ducerea oricăror mesaje şi în plan \ izual sau auditiv sau kineste- zic) este o premisă a dotaţiei artistice (pictori, muzicieni, dan- satori). SINKINEZIE, mişcare involun- tară ce se asociază actelor mo- torii voluntare, de ex. odată cu înclinarea trunchiului apar miş- cări ale membrelor inferioare şi inimilor care nu sînt comandate voluntar, dar îndeplinesc un rol în echilibrarea corpului. Sînt cu- noscute şi fenomene de s. de ordin patologic, care afectează coordonarea motorie, prin tre- murături şi spasme ce parazi- tează pe anumite acte motorii. SINTALITATE, profil sau con- figuraţie psihocomportamentală a grupului unitar, care dispunînd de particularităţi dinamice de po- sibilităţi specifice de acţiune si de caracteristici morale, a fost apreciat de R.B. Cattell ca un analog al personalităţii indivi- duale. Deci grupul dispune de o personalitate şi aceasta este de- numită S. SINTEZĂ (gr. synthcds — act de punere- laolaltă, de reunire sau combinai'') ; iu unitdte iu analiza, s. este o funcţie generală a creierului, constînd din asam- blarea informaţiilor, din structurări şi modelare, j/in glob al iz are şi generalizare. în ordine psihică, s. se efectuează la mai nmiir nivele: primar sau de surprin- dere a cîmpului, seiizoriomof <>;• sau de structurare perceptivă, secundar sau de reconstrucţie : i schematizare si propriu-zis de b. intelectuală, conccptual-teorei ici. Beneficiind de analiză şi fiind complementară acesteia, s. :-r dezvoltă împreună şi în depen- denţă de dezvoltarea analiz'i. Toi odată, S. este un mijloc al analizei după cum este şi HM cadru al acesteia. S. in/oniuiji-i- nală întotdeauna presupune şi o s. de structuri operaţionale. J ie ex. geneza numărului necesită, după Piaget, s. dintre grupările de clase şi cele de relaţii. JCsle o deosebire dintre s. perceptiva ce este senzoriomotorie şi strict obiectuală, şi s. ca subproces sau operaţie a gindirii. Aceasta se bazează pe analiză verbală ce discriminează şi individualizează elementele şi de aceea le poate selecţiona, ierarhiza şi regrupa nu numai pentru a reconstitui un obiect sau sistem, ci şi pentru a genera prin combinaţii origi- nale noi obiecte. S. intelectual:'! se bazează pe grupuri operaţio- nale compozabile, asociative şi reversibile, de unde şi multitu- dinea variantelor pe care le poate genera. S. se poate reali za prin coor- donări pe orizontală sau prin integrări verticale şi elaborau b-oiT-ti'"'?. Li ilenei s. apare ca un mijloc de depăşire a conlr.i- 600 dicţiilor dintre teză şi antiteză. Astfel s. devine, di:pi tuni urătu \V Wundt, .• ri :.U",i.re. SINUCIDERE, formă specilleă de conduită devi.mtă nulodi.-.- tructivă. Se poate considera (ă prin S. nu se urmăreşte atît m ::ir- tea, desfiinţarea propriei persoane, cît fuga de viaţă, de modul iu care se prezintă aceasta în con- diţiile date. Se încadrează în entitatea nosologică a sinucido- patiei care, după V. Dragomi- rescu (1976) ar prezenta următoa- rele trei etape: a) sinucidalia — faza de incubaţie, de punere a problemei morţii şi a necesităţii de a muri; poate avea cauze patologice (fond eredoconstitu- ţional, tulburări psihice) sau so- ciale (dezadaptare sau maladap- tare socială, slăbirea sau accen- tuarea coeziunii grupului); b) sinucidacţia — faza de trecere de la imaginile conflictuale, abstracte, la decizia înfăptuirii s. şi pregă- tirea concretă, căutarea forme- lor şi metodelor de autodistru- gere; influenţată şi întreţinută de circumstanţe psihopatologice (etilism cronic, narcomanii, psi- hopatii, stări reactive), somato- gene (malformaţii congenitale, infirmităţi, boli somatice grave, incurabile) şi sociogene (proze- litism, pierderea partenerului de viaţă, neînţelegeri familiale, ge- lozie, adulter, divorţ, ratare pro- fesională, dezertare sau urmărire penală, accidente de circulaţie cu omor sau mutilare etc.); c) trau- matizaţia — faza de punere în prac- tică a modalităţilor autodistruc- tive preconcepute, actul în sine de 5., i>i m a t im nu de reuşită (mo u re; ; tfrLttle rezultate pot ti p.'ilMpat'ilo'-.'iee --.au ':,pecilio- (s. realizat, tentativă de s., şan- taj suicidar) şi sociale sau nespe- cifice (s. egoist, altruist sau ane- mic). Conduita deviantă auto- di tructivă de tipul s. se poate desfăşura în strînsă legătură cn conduita heterodistructivă (mai întîi are loc uciderea celor din preajmă şi apoi s.) sau cu con- duite de s. colectiv. SISTEM, grupare sau organi- zare ierarhică de elemente, in- diferent de natura lor, avînd o desfăşurare spaţio-temporaiă şi implicînd legături (şi interacţiunii substanţiale, energetice şi infor- maţionale între elemente şi, în- tr-o anumită măsură, şi cu me- diul ambiant. Teoria generală a sistemelor studiază legile şi carac- teristicile s. în general, indife- rent de modalitatea lor particu- lară, de natura elementelor lor constitutive şi propune o clasi- ficare a lor după relaţiile interne şi externe (ex. sistem deschis). Cibernetica studiază sistemele des- chise, care realizează toate tipu- rile de schimburi cu mediul — substanţial, energetic şi informa- ţional—vizînd cu precădere schim- burile informaţionale de care este legată în mod direct propri- etatea reglabilităţii. S. ciberne- tice sînt deschise dar şi dinamice, suportînd anumite transformări în cursul unui anumit interval de timp, trecînd succesiv de la o stare la alta. Cibernetica se orientează asupra acelor s. dina- mice care au un mare şi foarte 661 m a r c n u m ă r d e l e i ; i t u r i f i ' n . 1 c o r u p i " . ; e ' - i l i ! | " i ' . ' ' i i i ( ' l ' - • • I ' '•'•- t l C S . c < ' U ) p l e i t i ' l t ' " t , 1 f e l l i b ' l - nctieă nu se îndreaptă alit spre s. deterministe, in cadrul cărunt legătura dintre mărimile de iu tiare şi cele de ieşire este cauzală, univocă, iar comportament ui lor este previzibil şi descript ibil algo- ritmic, ci spre s. probabiliste, cu legături de tip aleator, stohastic între cele două tipuri de mărimi şi cu un comportament previ- zibil doar cu o anumita probabi- litate, pe baza unei analize sta- tistice. Deoarece în s. cibernetic se urmăreşte comanda şi contro- lul, în schema sa grafică se deli- mitează principalele blocuri func- ţionale implicate în realizarea autoreglării: mecanismul de co- mandă (C) şi mecanismul de exe- cuţie (E) precizîndu-se conexiu- nea directă (Xc) şi conexiunea inversă (Yr). Aceasta este însă o schemă elementară. întrucît s. cibernetice sînt complexe şi hi- percomplexe, ele conţin mai multe subansambluri sau subsisteme atît în cadrul mecanismului de comandă cît şi în mecanismul de execuţie. Schema-bloc supraeta- jată, ierarhizată ilustrează orga- nizarea ierarhic integrată a s. cibernetice. 2) „Sistem" este însă şi o organi- zare de cunoştinţe (ex. s. filoso- fic), sau un model conceptual (ex. matematic), de aceea este util să se distingă (V. Săhleanu, 1972), între S. gnozice (în sensul 2) şi s. uutice (în sensul 1). 3) S. deschis este un s. (ontic) care face schimb de substanţă, energie (eventual şi de informaţie) c\i mediul ambiant. Organismele vii sînt s. deschise (se nutresc; in- troduc negentropie). Persoana umană a fost tratată ca s. des- chis în psihologia lui G. Allport. SISTEM DE ACŢIUNE, an samblu de acţiuni motorii ele- mentare, fie de unităţi compor- tamentale de care dispune un or- ganism (H. Jennings). Acţiunile sînt condiţionate în mare măsura de structura corporală. S.a. in fluenţează considerabil modali- tăţile de comportare în condiţiile externe date. SISTEM INFORMAŢIONAL, cuprinde procedeele de recepţie, p r e l u c r a r e , şi t rait-niii e r e a infor- m a ţ i e i . , . c a n a l e l e " J e c o m u n i c a r e şi m o d u l de o r g a n i z a r e a pi o c e - s e l o r i n f o r m a ţ i o n a l e . K,;,. M n d i a t : în p s i h o l o g i a o r e a m z a ţ ion:i la in l e g ă t u r ă ci: o p t i c i / a n a |'.n r d e d e c i z i e ş i c o n d u c e r e . P e l u m i f u n c ţ i o n a r e a s.i. depind'.- i l i e i m ţ a c o n d u c e r i i . SISTEM 0M-MAŞ1NĂ-MEDIU, ansamblu i'.u~mat 'im nun! sau mai mulţi oameni şi una sau mai multe maşini care. aviud un scop comun. iiHcrdcţiomv.ză pe baza unui circuit informaţional în cadrul unei ambianţe fizice si sociale. Se ioioseste expresia de s.o.ni.m. cînd este vorba de in- teracţiuni foarte complexe de tipul combinatelor, grupurilor de întreprinderi etc. S.o,ni.in. de- ţine două categorii de funcţii: de bază (rceepţionarea informa- ţiei, păstrarea, prelucrarea şi de- cizia) şi operaţionale şan sinte- tice (sprijinite pe mai multe funcţii de bază). l'ri'icipalele pro- prietăţi ale s.o.ni.m. sînt urmă- toarele : stabilitatea i'indeplimrea în orice moment a scopului pentru care a, fost creat, pe calea re- glării fiind eliminai' 1 efectele ne- gative ale perturbărilor), adap- tarea (capacitatea de modifi- care „din mers" fără perturbări majore prin intermediul schimbă- rilor interne in echipament, teh- nologii, energie, scop, oameni) şi fiabilitatea f a-M! i a nţa siste- mului). 1 >iioâ ,. ..i> : d :..(i.ni.ui. s e d i - 4 i n g u i . ' . i e U t ; • ; e .;•: " i . ! . - s i - t e n i e : d e p r o d u c ţ i e , d e t r a n s - p o r t , d e c o n i u i i i c a t e , d e î n t i " ' - ţ i n e i e , m i l i t a r e , d e v i n z a r c e l e D u p ă r e p a r t i ţ i a f u n c ţ i i l o r i n t r e " i i i n i ' i i i ş i m a c i n i --e d i s t i n g e i u t i " s i s t e m e l e m a n u a l e , s e m i a u t o m a t e - i a u t o m a t e . SISTEMUL AL DOILEA DE SEMNALIZARE, nivel ,-p-enlu uman al activităţii de semna- lizare, dezvoltat pe baza primu- lui sistem cel al semnalizării sen- zoriale, dar superior şi opus aces- tuia, ajungîud să-l dirijeze şi să reprezinte pentru subiectul uman iu-ianţu decisivă de cunoaştere şi autoreglaj. „Dacă senzaţiile şi reprezentările noastre referi- toare 1,1 lumea externă, scrie l J avlov, sînt -pentru noi primele semnale ale realităţii, semnale concrete, limbajul şi, înainte de toate, excitaţiile care sosesc i : i scoarţă de la organele vorbirii sint .semnale de ordinul al doi- lea, semnale ale semnalelor, iile reprezintă în sine abstragerea de la realitate şi presupun gene- ralizarea, ceea ce şi constituie gindirea noastră suplimentară, su- perioară, speciUcă, care creează mai în ti i empirismul general uman, iar, in final, şi ştiinţa, instrumentul oeici mai înalte orien- tări a omului iu lumea. încon- jurătoare şi iu lumea sa pro- prie." A. Ivauoy-bmolciibki şi colaboratorii săi a studiat diver- sele moduri ale interacţiunii din- Ui- c i l e d o u ă s i s t e m e d e s e m u a - e / . n e ş i , i p u s iii e \ i d e u t ; i le- 663 numenul iradierii elective prin crin; se realizează corespondenţa iiiiitrc semnalele senzoriali' şi cele verbale. Rubinstein consideră că mecanismul fundanicnlal rd con- ştientizării oslo integrarea VIT- bală a semnalelor senzoriale, in- ( linierea acestora in CLI de-al doilea sistem. SISTEMUL LIMBIC, el-mcnt de clasificare fiziologică a scoar- ţei cerebrale ce cuprinde ele. mai vechi formaţiuni corticalc, fiind constituit din porţiunile fronlale inferioare şi pcrihilare alo cortexului şi micleii profunzi asociaţi acestor formaţiuni. SISTEMUL MOTOR SOMA- TIC, totalitatea neuronilor si- tuaţi la diferite nivele alo nc- vraxului (spinal, bulbar, pont in, mezencefalic şi cortical), trimi- ţind de la nuclei prelungiri axo- nice ce fac sinapsă pe motoncu- ronii din coarnele ventrale alo măduvei spinării, de la care porneşte calea motorie finală. Acest sistem îndeplineşte turnă- toarele funcţii: iniţierea activităţii voluntare, orientate prin sistemul piramidal (de la nivel cortical) ; adaptarea posturii corpului prin modificări ale tonusului muscu- lar, conferind corpului o poziţie favorabilă pentru mişcare, prin sistemul extrapiramidal cortico- strio-reticular; coordonarea ac- ţiunii muşchilor, asigurind miş- cărilor unitate, echilibru şi pre- cizie, prin cerebel. SISTEMUL NERVOS CIN- TRAL (S1STKM NhkYO^ ( ! . KKISKOSI'l.VYJ, MUk.YLj. ]..;;. te a sistemului nervos de iilaii-- (somatic), format din măduv. spinării (\ r .) şi encefal (v), asi:;; rind viaţa de relaţie a individuh 1 : cu mediul şi avi ml robii (!•• a- adapta la condiţiile mereu schim- bătoare ale mediului, stabilii, i ])rin aceasta unitatea dintre or: v ,- nism şi mediu. SISTEMUL NERVOS PARA- SIMPATIC, componentă a .siste- mului nervos vegetativ, cu acţiune general inhibitivă, colinergică, în- cetinind ritmul cardiac, micşorii;-i pupila şi accelerînd mişcările tu- bului digestiv. Se află în anta- gonism funcţional constant eu componenta ortosimpatică a siste- mului nervos vegetativ, (v.), în cazul predominării producînd im dezechilibru vegetativ numit sin- drom parasimpaticotonic sau va- gotonic, cu efecte inhibitive exa- gerate. Din punct de vedere anatomic este alcătuit din nucii, i vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi la nivelul măduvei sacrale, din ganglioni şi fibre nervoase, în pereţii şi vecinătatea organelor. SISTEMUL NERVOS SIMPA- TIC, componenta ortosimpatică a sistemului nervos vegetativ, cu acţiune general stimulativă, adrenergică (similară acţiunii n- drenaliuei), rcglînd contracţia •;! dilatarea vaselor din glande: 1 salivare, viscere şi organele te.ui.;- le, a ni'i' hil'T pielii, orbit' ;. uteiuiui, stomacului ele. Se afla în antagonism funcţional constant cu componenta parasimpatică a sistemului nervos vegetativ, în cazul predominării producînd un dezechilibru vegetativ numit sin- drom simpaticotonic, cu efecte stimulative exagerate. Din punct do vedere anatomie, este alcă- tuit dintr-o serie de neuroni în regiunea toracolomhară a mădu- vei spinării, din două lanţuri ganglionaro situate bilateral co- loanei vertebrale, din plexuri şi terminaţii nervoase. SISTEMUL NERVOS VEGE- TATIV, parte a sistemului nervos care asigură conducerea şi coordo- narea funcţionării organelor şi in- tervine în denumirea păstrată de la vechea concepţie a indepen- denţei acestui s. în reglarea pro- ceselor fiziologice ale organelor interne. Pavlov a arătat însă că s.n.v. este foarte strîns legat de sistemul nervos central, se supune controlului scoarţei cerebrale şi prin urmare se integrează în uni- tatea sistemului nervos, denumi- rea de „autonom" nefiind dccît parţial justificată. Spre deosebi- re de sistemul nervos somatic, S.tl.v. inervează muşchii netezi din pereţii organelor interne, va- sele sanguine, muşchiul inimii, precum şi glandele. în s.n.v. inQuxul nervos circulă cu o viteză mult mai mică dccît în siste- mul nervos somatic. (1— 3(1 ni/ ; .j reacţiile fiind aMfrl l e n t e lrntr. Activitatea s.n.v. aie caracter continuu, produeîndti-so atîl în stare de veghe cit şi în timpul somnului. ( a şi sistemul ner- vos de relaţie, S.n.v. este con- stituit dintr-o parte centrală şi una periferică. 1 'orţiunea centra- lă se alia in măduva spinării, trunchiul c; rebrai şi diencefnl, fiind ropn/cutată de centri ner- voşi vegetativi, Porţiunea p< J i- ferieă tste î (prezentat ă de gan- glionii vegetativi şi fibrele vege- tative. Din punct de vedere funcţional, s.n.v. este alcătuit din sistemul simpatic şi sistemul parasimpatic, fiecare elin ele avînd o porţiune centrală şi una periferică. Sistemul simpatic arc rolul de a intensifica şi accelera contracţiile cordului, produce vase>constricţia vaselor cutana- te, ale glandelor salivare, cere- brale, ale viscerelor abdominale şi pelvienc şi ale organelor ge- nitale externe; produce vasodi- lataţia coronară, musculară si a vaselor mucoasei bucale; mi- driaza, relaxarea muşchiului ci- liar, bronhodilataţia, secreţia glandelor sudoripare şi sebacee; contracţia muşchilor netezi ai pielii şi cei sfincterieni; contractă şi inhibă muşchii netezi ai pere- ţilor stomacali. Sistemnl para- simpatic arc acţiune opusă sisle- timiui simpatic, acţiunea diferită a acestor două sisteme se datorează naturii diferite a mceliritorilor chi- m i c i . Si;/ci::it! f'nrii-iimf n'i'-.ire d e c i î •-• 1111 ' l e a i n h i b a m i ş e a n l ' * i n i m i i , pioduec v-.i -.01,0115 ti ici; ia coiondia, 065 dilataţia vaselor sanguine, dilata- ţia şi constricţia vaselor pulmona- re, micşoua/.ă pupila, contractă muşchiul cilian, produce mişcările, peristaltice ale intestinului sub- ţire etc. J'rin activitatea sa va- riată S.Il.v. exercita menţinerea constanţei mediului intern (ho- meostaz.ia internă) şi reglarea funcţiilor viscerelor, fiind un tot unitar, atit din punct de vedere anatomic cit şi fiziologic. SISTEMUL PSIHIC UMAN, modalitate modernă de concepere şi identificare a obiectului psi- hologiei. Ontologic, activitatea psihocomportamentală se distinge prin proprietăţi de sistem. Este ceea ce a impus gestaltismul, care a, constituit prototipul teoriei actuale a sistemelor. în plan diferenţial, s.p.u. se distinge prin maximilizarea proprietăţilor de sistem (interacţiunea părţilor, in- tegritate, organizare, reglaj, ie- rarhizare, complexitate) si prin alte proprietăţi ce sînt specifice. După M. (lolu, s.p.u. este un an- samblu autoreglabil, relativ sta- bil şi finalist, de stări şi procese, structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi simbo- lizării, coechilibrate prin inter- mediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opu- nere, scriere, spaţio-temporală, ge- neraliz.ue, operatori care func- ţionează pe baza unor criterii eminamente seni.iul ice şi pra- !•! ! l . i i ! C I ' . S . p . l l . M - l l t i l l l c s i f d i ' ( I , ca. ' . I M I - I I I i n t c g i a l a l m o d e l e l o r infonuaţionale ale obiectelor si fenomenelor din lumea externa, şi ale propriei realităţi a indivi- dului, sistem care se elaborează în procesul comunicaţiei si >.e autoelaborea/ă, prin reintegi arca in circuitul comunicaţional a< - tual al propriilor ieşiri. S.p.u. evoluează iu direcţia lărgirii i a paciiăţii nsimilative şi a re,j,i-,- trului gradelor de libertate un ceea ce priveşte reglaiulj, dobiit- dind astfel un puternic caracter anticiitropic şi antiaieator. Ca sistem de tip cibernetic s.p.u. e-.ie deschis din punct: de vedeu- comunicaţional şi închis din pune.; de vedere reglatoriu. S.p.u. nu poate fi însă caracterizat şi expli- cat concludent atîta timp i ît nu este considerat pe de o parte în raport cu macrosistemele ce alcătuiesc mediul său, clin care face deci parte, îşi împrumută structurile şi conţinutul şi pi iu care-şi explică funcţiile, si ne de altă parte, ca fiind alcăi-vt la rîndul său din subsisteme in- formaţionale şi energetice, eu un înalt grud de saturaţie a le- găturilor şi interacţiunilor in- terne şi intern-externe. Prin această raportare la nivelele in- fra şi suprastructurale ale s.p.ti. se determină autodelimitarea lui relativă, ceea ce duce pe ele o parte la o capacitate excepţio- nală de asimilare şi modelaie a condiţiilor socioculturale şi pe de altă parte Ia un înalt nivel de select ivii a te şi capacitate com- bmatorica, a si.. ril' T şi int'M'in.i- ţiilor, prin caie se dffiuc:.,-ie '.'• l'ativa autonomie şi acti vi.,mul subiectului. Colisideial in'iital, s.p.u. este o structură de perso- nalitate, în raport cu liimci şi cu sine existind dmtr-o diuaimcă procesuală polimorfă si mulli- dimensională. i.uat în desfăşu- rare, s.p.u. este un ansamblu de interacţiuni dintre subiect şi am- bianţă, interacţiuni ce implică simultan interpolări şi extra- polări, în acest circuit, în care personalitatea este im inacro- operator în continuă devenire, comportamentul apare ca o ve- rigă mediatoare indispensabilă. Un moment esenţial în mode- larea s.p.u., a fost înţelegerea unităţii şi condiţionărilor reci- proce dintre comportament şi procesele mintale. înseşi proce- sele psihice sînt constituite prin interiorizarea acţiunilor şi se ex- primă în activitatea obiectivă. Istoriceşte s.p.u. a fost relevat de interpretarea genetică a func- ţiilor şi proceselor psihice si de înţelegerea conştiinţei ca o orga- nizare sistematică şi ierarhizată a proceselor psihice. Prin coar- ticularea, cointegrarea şi inter- dependenţa acestora, se obţin efectele ele conştiinţă. Procesele secundare nu pot apare fără cele primare şi nu pot exista unul fără altul. Absenţa memoriei face imposibilă gîndirea şi ima- ginaţia, iar absenţa acestora anulează şi memoria de durată. în s.p.u. se constată o deplină unitate cu posibilităţi de reci- procă convertire între cognitiv, 'oniunicativ şi afectiv. De no- t.'t '-uuiilţ.mnt,!t",i comunii ai ii atit i u lumea cit şi cu sine. Aceas- ta se exprimă pregnant în unita- te, i şi intere ondiţionarea. conşli- inţii de sine şi a conştiinţei de lume. De aici caracteristica de bilateralii".î te a s.p.u. Acesta nu poate ii însă redus la faptele de conştiinţă. Veritabila modelare a s.p.u. in termeni majori riguros ierarhizaţi, contradictori şi com- plementari, rezidă în compu- nerea s.p.u. din conştient şi incon- ştient, avînd ca verigă interme- diară subconştientul. Astfel s.p.u. se defineşte ca fiind bipolar, cei doi termeni opuşi neputînd exista unul fără altul şi fiind in continuă interacţiune. Ceea ce James a definit ca „hallo" sau „franjuri" reprezintă de fapt un efect al dinamicii acestei rela- ţii, inconştientul apărînd simul- tan ca sferă interioară, cît şi ca zonă marginală a conştiinţei. în- seşi deciziile pe care le ia subiec- tul sînt în fapt expresia unei in- teracţiuni dintre conştient şi sub- conştient. Structurile subconşti- entului sînt în mare măsură ge- nerate de activitatea conştientă, iar conştiinţa operînd ca sinteză între subiectiv şi obiectiv îşi sub- ordonează inconştientul pe care tinde să-1 descifreze. Deci în ca- drul S.p.u. nu este posibilă con- ştiinţa pură fără activări incon- ştiente de substrat sau zonă iar la om şi structurile inconştiente locale împrumută forma conşti- inţei, fiind uneori denumite ca fenomene de mică conştiinţă sau 6C7 conştiinţă de scurt circuit. S.p.u. este deci im cuntmuu de verigi operaţionale integrate la diverse niveluri şi dispunînd între ele de feedbackuri interne, pozitive şi negative, circuitele cu lumea fiind mijlocite prin circuitele in- terne şi invers. Analiza pe verti- cală a S.p.u. relevă faptul că la bază persistă o subiectivitate mai mult închisă şi personală, pe cînd la vîrf se polarizează o subiectivitate maximal deschisă si adecvată la obiect. Deci funcţia realului se exercită de către vîr- ful conştient din modelul pira- midal corespunzător s.p.u. în acestea structurile cognitive deţin un loc central şi esenţial, pentru simplul motiv că intră în stă- pînirea relaţiilor esenţiale din univers şi propria fiinţă. SITIOFOBIE, sindrom de re- fuz total al alimentaţiei obser- vat în unele cazuri de alienaţie mentală; opus sitiomanici ce constă în consumul alimentar excesiv în legătură cu anumite cazuri de dezechilibrare neuro- psihică. SNOBISM, lipsă de discernă- mînt în adoptarea valorilor so- ciale şi culturale. S. trădează lipsa de personalitate şi incapa- citatea de selectare a valorilor autentice, prin imitaţie şi admi- raţia exagerată a modei, la ni- velul cotidianului, sau a mani- festărilor culturale „de ultimă oră". S. exprimă deficienţe cul- turale ale persoanei şi lipsă a spi- ritului critic. Totuşi, între anu- mite limite, s. are o oarecare în- semnătate în vehicularea şi asi- milarea valorilor (P. Comainescu) SOCIALIZARE, procesul de in- tegrare socială a copilului si tînărului. în cursul dezvoltării sale prin s., îi sînt furnizat'' mijloacele de comunicare (lim- baj), precum şi o întreagă seri' de procedee de cunoaştere -.: comportare, inclusiv de învăţare şi de acţiune. Prin s. copilul c^te condus spre dobîndirea reguliloi vieţii, a obişnuinţelor, a modu- rilor de a gîndi şi a cadrelor spa- ţio-temporalc, a credinţelor şi a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut. SOCIOAFECTIV, calificare da- tă laturii motivaţional-afective a relaţiilor interpersonalc şi so- ciale. Trebuinţa omului de a trăi printre oameni, de a avea contacte cu ceilalţi, a întreţin" relaţii de comunicare şi coope- rare — este fundamentală. Se pot distinge stări, procese şi re- laţii s. cum sînt stările de spi- rit, contagiunea emoţională, sen- timentele sociale ş.a. S 0 C I 0 C 0 G N ITI V, calificare dată laturii sociale a proceselor cognitive. Acestea sînt sociale prin geneză (formarea modele- lor percepţiei, elaborarea lim- bajului şi gîmlirii). ca şi prin funcţionare şi destinaţie, întru- cît cunoaşterea este un proces social-istoric, colectiv şi comuni- caţional. In sens restrîns, se dă calificativul de s. acelor procese de cunoaştere ce au ca obiectiv', obiecte, relaţii, acţiuni de ordin social (persoane, atitudini, cli- eee mat de grup, dezvoltare socială ctc.) şi aceasta în forma percep- ţiei, gîndirii, memoriei sociale (iM. /-late). SOCIOCULTURAL, caracteristi- că ce reuneşte calitatea foarte generală a socialului cu nota de valoare implicată de cultural. Termenul este tot mai larg uti- lizat întrucît permite sublinie- rea variaţiilor şi diferenţierilor ce intervin în acelaşi cadru social în dependenţă de particularităţi culturale, cum sînt tradiţiile, mo- ravurile, mentalitatea, sistemele de simbolizare etc. în interpre- tările de psihologie socială ori- entată niaterialist-dialcctic, nu se foloseşte termenul restrictiv de cultural ci acela de s., pentru că şi fenomenele culturale se ex- plică fundamental prin social (P. Golu). SOCIODRAMĂ, improvizaţie dramatică propusă de Moreno şi care, spre deosebire de psiho- dramă, caro presupune reprezen- tarea unui rol de către individul singular, se referă la asumarea de roluri de către membrii unui grup şi la configurarea unor sce- ne colective. Se obţine astfel un catharsis colectiv, o reechi- librare de raporturi prin reduce- rea tensiunilor şi conflictelor, o reconstrucţie afectivă a grupului ce devine astfel mai activ şi eficient. SOCIOGRAMĂ, metodă gra- fică de prelucrare a datelor ob- ţinute prin testul sociometric (Moreno), care permite reprezen- tarea şi dezvăluirea relaţiilor in- terinclividualc ale unui grup. Fiecare membru al grupului este reprezentat printr-un cerc şi orice alegere sau respingere printr-o linie continuă şi una punctată sau prin săgeţi. Reţeaua care rezultă are diverse configuraţii după structura grupului. Toate acestea reprezintă mai mult dec it o formă de reprezentare a datelor constituind un instrument care face posibilă analiza in conti- nuare a faptelor culese sau a indicilor calculaţi pe baza socio- metrici. Pentru situaţiile com- plexe şi cu un număr mai mare de membri ai grupului se utilizează, pentru a uşura analiza, transpune- rea s. într-o matrice matematică. Soc ic fig. 1 Matricea matematică a sociogramei din fig. l: 0 10 0 A alege pe B 0 (.) 0 1 13 alege pe D 0 1 (l 0 C alege pe B 10 0 0 L> alege pe A 669 SOCIOMATRICE, metodă de prelucrare a datelor culese prin testul sociometric. Este un ta- bel cu două intrări. Regulile • de alcătuire sînt ur- •: atît pe verticală cit zonlală se trec numele r din grupul cercetat, uierea datelor, în drep- principal niătoai el şi pe ol indivizii' I ,a d i ' - , p r e a (latel p tul numelui celui care a completat testul, urmărind pe orizontală, se trece răspunsul dat (sub for- mă codificată, de pildă 1, 2, 3, 4 etc.) pentru fiecare din indivi- zii grupului în coloana cores- punzătoare numelui acestuia. >,'<_>- tarea percepţiei alegerilor şi res- pingerilor (cum crede subiectul că a fost ales sau respins) se face alături cu cifrele în paranteza: (1), (2), (3). l'e baza datelor ordonate in tabel se calculează, o serie de indici pentru fiecare membru al grupului care se în- scriu in rubricile suplimentare ilm josul şi de la dreapta tabe- lului. Astfel, s. face posibilă ana- liza statistko-inatematică a da- telor prin a căror interpretare se pot trage concluzii despre grup ca întreg (dacă e coeziv sau tinde spre dezintegrare, care sînt cocli - eienţii acestor stări etc.) sau despre indivizi (care sînt izolaţii, care liderii etc). AV AV ! j ! B l ) BD _ ! \r\\ CI j MN p brut CI ' MX i ; 1 p brut p val 1 p brut ! i i i 1 ! : ! l ! i i : : I ! ! p val ; 1 p brut SOCIOMETRIE, termen folo- sit de medicul J.L. Moreno (născut la 19 mai 1892 la. Bucu- reşti) şi care desemnează: a) teoria şi metodologia sa sociolo- gică vizind descoperirea nivelu- rilor ..adîuci" ale structurii so- ( ' i ' - l . i t n , r e a l i t a t e a „ m i c r o s c o p i - 670 ră" al cărei clement central ar ii „malnct.i jixr.'me-tri'..."i", i • m- ceplie expusă piim.i dala iu 1934 în lucrarea: ,,Whi> -hali survive?" (Cine va mi^ra viei ui;) socotită Cartea de căpălii a s. în accepţia şi practica autorului, S. este nu numai o teorie şi o me- todă de cercetare, ci şi o teorie a acţiunii şi o pedagogie; b) an- samblul de metode şi tehnici prin care se explorează structura relaţiilor preferenţiale dintre in- divizii dintr-un grup sau dintre indivizi şi grupe; această struc- tură se reprezintă grafic printr-o sociogramă. în ştiinţele sociale ceea ce s-au impus şi s-au dez- voltat au fost nu tezele de bază ci metodele S., considerate de o marc importanţă esenţială în cercetarea sociabilităţii grupuri- lor cu număr mic de indivizi. Pe baza aplicării în practică a S. s-au obţinut unele rezultate eficiente în industrie, educaţie, sport, armată, comerţ prin gă- sirea liderului informai, îmbunătă- ţirea componenţei echipelor şi a repartiţiei rolurilor în grupuri, ameliorarea relaţiilor interuma- ne, reducerea instabilităţii an- gajaţilor, reducerea accidentelor etc. SOCIOMORFISM, termen ini- ţiat de Piagct ce desemnează tendinţa permanentă a indivi- dului de a considera socialul superior individualului, de a se ra- porta în întregime la societate, în- ţeleasă, formal, abstract. ,,Socio- centrismul", cum a mai denumit Piaget această tendinţă ;si acest al doilea termen este preferabil) repre- zint.i o d i r - f ţ i e d" a b i o l u f !,.-ire a M p a i l u l u i i u d i > . n l i . i . i l - j ' . i ' . i : d - i n d i - \ i d - : - < > < n i «11 • • . ( I p n - u l s o c i o i . e l l - irisnmhii fund runn'irliiswitl. h\ -.eu-, et iiunlc i'^ic, s, î n s e a m n ă iu- t e i p r e l a r e a duj.-ă u n m o d e l so- cial (cK. f u r n i c a r i le ca „ r e p u b l i c i " ; o r g a n i s m u l b i o l o g i c c a , , s t a t c e - l u l a r " c l e i . S0C10PS1HIATR1E, termen ce desemnează studiile asupra ac- ţiunii patogene a mediului con- cret. !>omenml, deşi la debut, este de mare interes pentru în- ţelegerea psihiatriei, dat fiind faptul că nici viaţa psihică nor- mală, nici cea patologică nu pot fi concepute izolat, în absenţa mediului care le înglobează şi care contribuie la formarea şi structurarea lor. SOCIOTERAPIE, sistem de teh- nici şi metode ce urmăreşte: 1) înlăturarea tulburărilor afective şi de comportament ale unui individ prin utilizarea judicioasă a relaţiilor umane stabilite cu ceilalţi membri ai grupului în care individul este integrat; 2) reducerea tulburărilor mintali" prin folosirea interacţiunilor psi- hologice dintre bolnav şi mediul social în care acesta trăieşte; 3) modificarea artificială a unui mediu social pentru a facilita adaptarea în cadrul ei a unui deficient mintal. SOFISM, raţionament aparent corect, dar incorect în fond, construit pentru a induce în eroare sau a apăra, cu orice preţ, o opinie. S. se realizează prin limbaj, avînd ca principale va- riante echivocul, construcţia fro- 671 Uni, parataxa (alăturarea de păr- ţi componente al* propoziţiunii, firi verbul de leaâtură). în afai.i limbajului în ordinea raţionam, s. cunoaşte variantele de s. iiu- lerial (în care se pleacă di 1 li premise false) şi s. formal (in care se încalcă legile logici- de derivare). l'aydh>^i:.inv.l e.ite un s. .săvîrşit fără intenţia de a induce în eroare. SOLIDARITATE (COKZIYi- TATIi), atitudine de adeziune la alţii, la grupul din care faci parte, mergînd piuă la identifi- care cu viaţa şi aspiraţiile altora sau ale grupului. S. poate fi ne- mijlocită (privind relaţiile inter- personale de interdependenţă în viaţă şi activitate, relaţii indiso- lubile) sau mijlocită (prin sco- puri, doctrine, norme, idealuri la care toţi aderă). în afara depen- denţelor reciproce se menţio- nează şi altele univoce, A fiind ataşat de B dar nu şi invers (J. Moreno). S. este şi o caracteris- tică a grupului, implicînd ra- porturi de comunitate, comple- mentaritate şi unitate de scop. Maximum de s. este exprimat de dictonul etic: toţi pentru unul şi unul pentru toţi. SOMATOESTEZIE, modalita- te de recepţie a proceselor ce se produc în segmente somatice sau corporale. SOMATOFIZIOGRAMĂ, cu- prinde cerinţele şi contraindica- ţiile medicale, fiziologice ale unei profesiuni sau loc de muncă. SOMATOGRAMĂ, este repre- zentarea grafică a cerinţelor bio- medicale proprii unei profesiuni ~au loc de muncă. Se include, ală- turi de p-ihowramă, în monom,:,\ ,j jirofi. itonai \. SOMATOMETRIE, ramură > antropologici, prcoi.upată <]*• m.', surarea si calculul statistic ,>l elementelor corpului onien"-< (înălţime, pondere, perimetru l'i- racic, lungimea membrelor ş.a ;. S. ]irezintă interes pentru eco- nomie (repartizarea statistică ]••:• dimensiuni a confecţiilor, încf,]- ţăniintei) dar şi un interes ştiin- ţific general privind evoluţia n n - pului în procesai istoric. S-n o-n- s t a t a t , de exemplu, că în perioada postbelică noile generaţii n u r - chează creşteri longitudinale si ponderale (L. Tănăsescu, Si. Milcu). în psihologia genetică se ţine seama de cotele creşterii corporale puse în r a p o r t cu dez- voltarea psihică. SOMATOTONIE, caracteris- tica unui tip psihologic, descris de W. Sheldon, la care predo- mină activitatea musculară, for- ţa, energia, nevoia de acţiune şi dorinţa de a se impune prin acestea. SOMATOTOPIE, coresponden- ţa existentă între zonele nervoase centrale (talamice sau corticale! şi teritoride somatice, ceea ce face ca fiecare formaţiune ner- voasă să aibă sarcinile ei con- crete, în acelaşi sens, zoneie cerebrale sînt considerate pro- iecţii ale diverselor organe sau segmente somatice. SOMESTEZIE, funcţie a sis- temului senzorial somatic rare constă în transmiterea informa- 672 ţiilor de la receptorii întregii suprafeţe corporale şi de la struc- turile somatice profunde (nnuchi, articulaţii), mijlocind elabo- rarea senzaţiilor somatice (tac- tile, termice, algice, kinentezice). Aceste informaţii ajung iu mă- duva spinării prin cele 31 de ră- dăcini dorsale ale nervilor rahi- dieni, trec în formaţia reticu- lată a bulbului, protuberantei şi mezencefalului, în cerebel, ta- lamus şi sînt proiectate, în final, în zona somatică a scoarţei ce- rebrale (situată în lobul parie- tal şi unele teritorii adiacente), proiecţia făcîndu-se după prin- cipiul toponimiei, suprafaţa cor- porală fiind astfel reprezentată la nivelul aşa-numitului homun- cui senzitiv. SOMN, fenomen fiziologic na- tural al animalelor superioare, stare reversibilă a organismului, în care are loc scăderea pînă la dispariţie a reacţiilor adaptative superioare, a relaţiilor senzitivo- motorii cu mediul ambiant şi diminuarea majorităţii funcţiilor organismului. S. se manifestă ca o nevoie imperioasă, ca o obişnuinţă, menţinută cu pre- ţul şi cu rigorile unei condiţio- nări şi a unui veritabil ritual; se deosebeşte de stările patolo- gice, de pierderea cunoştinţei prin aceea că în s. subiectul poate fi trezit prin stimulări senzoriale. S. reprezintă un mecanism ho- meostatic în refacerea funcţiilor, avînd un caracter bioritmic pre- ventiv, întrucît nu apare numai în urma uzurii funcţionale şi a oboselii. Din punct de vedere __ Dicţi'Miar de liEG, s. fiziologie se caracteri- ;:t.azi prin iunom.tfi.ie de dimi- nuare a activităţii cerebrale, prin apariţia undelor alfa, însă, pe măsură ce s. devine mai profund, frecvenţa undelor devine tot mai mică şi amplitudinea creşte, ap.V rînd undele tetha (v.' EF.G). Mecanismele care intervin în apariţia s. sînt dezaferentare.i şi stimulările structurilor inhi- bitorii, realizate pe baza unei întregi constelaţii de factori. Re- ducerea afluxului senzorial se face în primul rînd prin suprima- rea mişcărilor, scăderea impulsu- rilor kinestezice (trecerea la po- ziţia orizontală), la care se adau- gă scăderea celor optice şi acus- tice. Suspendarea tuturor aces- tor stimuli contribuie la dezacti- varea pasivă (Pavlov) a sistemu- lui reticulat activator ascendent, care acţionează cumulativ, scă- zînd tonusul cerebral. Totodată are loc o depresiune postactiva- toare prin întreruperea bruscă a unui bombardament neuro- nal ritmic. La aceste mecanisme se adaugă dezactivarea activă, inhibiţia recurentă cortico-reti- culată şi cea de origine bulbară, avînd ca efect iradierea gene- rală a inhibiţiei corticale. Fac- torii declanşatori ai s. sînt sti- mulii care produc în mod ac- tiv s., şi anume: stimulii care pun în acţiune structurile in- hibitorii, care dezactivează struc- turile activatoare, stimulii mo- notoni (fiziologici sau psiholo- gici), stimulări ale formaţiunilor nervoase centrale, factori chi- mici (produşi ai metabolismului, 673 zidenţialc, pronosticul revistei „Litcrary Digest" indica înfrîn- gerea categorică a lui Roose- velt. Rezultatul a fost contrar pronosticului dat de revistă, dar foarte apropiat — cu o aproxi- maţie de 6,5% — pronosticului făcut de către „American Insti- tute of Public Opinion" înfiinţat şi condus de către dr. Georgc (lullup (1935). Acest succes face să proliferezi: în S.U.A. şi mai apoi şi în Europa, instituţii do cercetarea opiniei publice. în perioada postbelică s. de opinie sau de preferinţă au fost răs- pîndite în cele mai diverse do- menii: cultural, comercial, pe- dagogic, urbanistic ctc. De re- gulă s. se efectuează cu ajutorul unor chestionare cu răspunsuri prefigurate din care se alege, prin subliniere, unul. SOPOR, stare psihopatologică de profundă tulburare a conştiin- ţei în care reacţiile organismului la stimuli psihosenzoriali sînt mult diminuate: sub aspect cli- nic, persoana pare a fi într-o stare do somnolenţă accentuată. SORIT (gr. soreites, din soros — grămadă, morman, mulţime), po- lisilogism prescurtat prin exclu- derea concluziilor intermediare care pot îndeplini şi rolul unor premise subînţelese. Este o formă amplă de raţionament ce implică o înlănţuire nelimitată numeric de judecăţi ce se succed, după Ratier, fie într-o ordine de ge- neralitate; doscrescîndâ, fie cres- cindă. S. regresiv rezultă, din excluderea acelor c<'tu luzii in- termediare care îndeplineau ro- lul de premisă minoră, iar s. progresiv prin excluderea celor care îndeplineau rolul de premisă majoră. Prin s. se ajunge la un argument sau se realizează o ar- gumentare. SOSII, iluzii vizuale patologice, constînd în perceperea unor fiinţe, persoane sau obiecte care se aseamănă într-o măsură atît de mare îneît nu pot fi deosebite. în aceste cazuri, de cx. persoana cunoscută nu este identificată ca atare, ci doar avînd o asemă- nare cu aceasta. Fiind întîlnite mai frecvent în psihozele dis- cordante, s. sînt legate deseori de interpretarea de substituţie a persoanei apropiate cu o per- soană cu chip asemănător, în scopuri agresive bolnavului. Bol- navii cu astfel de iluzii consideră că persoanele cunoscute au fost multiplicate, chipurile identice fiind luate drept persoane cu uită identitate. SPASM, contracţie bruscă, pu- ternică, repetitivă, involuntară a unui muşchi sau grup de muşchi din cei mai diferiţi, putînd ajunge pînă la paroxism şi avînd conse- cinţe variabile pentru funcţiile organice, comportament şi ori- entare psihică. La copiii de 3 — 4 ani, prin generalizare, o maladie tipică: spasmofilia (uneori legată de o insuficienţă a glandelor pa- rat iroide sau de o hipercalce- mie). Se vorbeşte şi despre s. emoţional sau verbal şi intelec- tual.' SPAŢIU, alături şi în unitate cu timpul, {'\>rm-i obiectiva :-i universala de existentă a mate- riei în veşnică mişcare, determi- nare fundamentala a exiitenţei materiale, determinare avînd un caracter dialectic şi alcătuind o unitate a finitului şi infinitului, a continuului şi discontinuului, a absolutului şi relativului (Mic dicţionar filozofic). Prin depăşi- rea' interpretării newtoniene a s. ca omogen şi izotrop (identic în toate direcţiile) şi a timpului so- cotit uniform, în teoria relativi- tăţii ce adaugă celor trei dimen- siuni a S. ca pe o a patra dimen- siune, timpul, se afirmă inter- dependenţa dintre s. şi timp pri- vind viteza mişcării materiale, concentrarea masei şi intensita- tea gravitaţiei). Şi în planul eva- luărilor subiective interacţiunile dintre s. şi timp sînt confirmate (P. Frais'se, Gh. Zapan ş.a.) Interpretarea aprioristă a s. este contrazisă de ştiinţă. To- tuşi întrucît organele de simţ sînt filogenetic adaptate la pro- prietăţile generale ale s. fizic, trebuie să se ţină seama de im- plicaţiile lor constitutive privind s. şi timpul (O. Lunneberg). Tot- odată trebuie considerat fap- tul că intelectul uman este con- struit precumpănitor după mo- delul obiectului solid (A. Leon- tiev). în psihologie, pornind de la H. Hoffdding s-a cerut să se facă o distincţie între conceptul filosofic de s., ce apare ca fiind ideal, de expresie matematică şi s. /izic-concret, s. psihofizio- logic. S. este perceput, reprezen- tat, conceput, trăit conform unor astfel de parametri cum sînt extensiunea plană, aidoma de coexistenţă a obiectelor, poziţia, forma, distanţa, mărimea, adîn- cimea etc. însuşirea tuturor aces- tor parametri ce permit diferen- ţierea s. şi operarea cu el necesită succesive şi progresive construc- ţii psihice. Piaget scrie: „spa- ţiul nu este cîtuşi de puţin per- ceperea unui conţinător ci aceea a unui conţinut, adică a înseşi corpurilor iar dacă spa- ţiul devine un conţinător aceasta este în măsura în care relaţiile constituind însăşi obiectivarea acestor corpuri ajung să se coor- doneze între ele pînă la a forma un tot coerent". Deci reflectarea s. este bazată pe modelarea izo- morfă şi parcurge, după L. Vek- lcer, mai multe nivele de izomor- fism: spaţio-temporar liniar, izo- topologic, S. proiectiv, s. analo- gic, s. izomorfismului metric congruent obiectului. Pe de o parte, prin construcţii intelec- tuale s. este desăvîrşit şi catego- oriahzat geometric, pe de alta este urmărit în toate variaţiile sale concrete, este măsurat prin etaloane, utilizat şi proiectat. Asupra perceperii şi conceperii s. influenţează modelele culturale, motivaţia, experienţa proprie, atitudinile pentru că nu trebuie să se uite că, psihologic, s. este trăit şi transferat în plan men- tal, construit prin interiorizări şi obiectivări, implicat în toate interacţiunile cu ambianţa. Exis- tă un s. al vieţii (v. teritorialita- te), faptele contingente cu s. cîmpului psihic, un S. proble- matic etc. 6T3 SPIRIT, ic .ph suii dependente de sistemul di' gîndire filosofic prin cave a fojit interpretat. Religia şi idealismul ii consideră de origine transcen- dentală şi îi acordă rolul de prin- cipiu al vieţii. Marxismul demon- strează, pe bază ştiinţifică, de- lerminarea biosocialâ a s. Se recunoaşte specificitatea s. ca nefiind identic cu materia şi îndeplinind un rol activ în raport cu aceasta. în limitele relaţiilor gnoseologice s. apare ca ideal în raport cu materialul. S. implică sfera subiectivă, mentala şi are întotdeauna un conţinut repro- ductiv şi proiectiv. S. Rubin- stein consideră că în activitatea psihică atributul de s. poate fi acordat numai momentelor fi- nale în care apar produsele de imagini şi idei intens trăite şi fixate. în acest sens se vorbeşte despre viaţă spirituală ca evo- luţie mintală, trăire subiectivă a unui conţinut ideal dar preg- nant. Spiritualitatea reprezintă ansamblul disponibilităţilor cul- turale considerate sub' raportul stilului, conţinutului şi tendin- ţelor. Spiritualismul este o doc- trină de tip idealist, reclamînd retragerea în sfera vieţii spiri- tuale prin degajarea de realitate. SPIRITISM, credinţă, lipsită de orice acoperire reală, în exis- tenţa unor spirite detaşate de corpul celor ce au murit. Practică pretinzînd comunicarea mijloci- tă cu spirite ale morţilor. Cînd nu este şarlatanie deliberată, sis- temul de mişcări ale obiectelor ) " ' C U ( ' I - ; 1 a p l l < , 1 1 1 1 L I 1 I I < • " ( l ' l C U prinşi de t u n s a nu iepii-/ini,i altceva, după cum au dovrdit-o experimentele decit efecte aii- pulsimiilor ideomotorii, adecvaţi imaginilor mintale. Deci, neoma gieienii spiritişti nu fac altceva doc it să afle pe cale mediată propriile gînduri, temeri şi aspi- raţii. SPORT, complexe de exerci- ţii si jocuri, practicate conform unor reguli precise sub formă de întrecere, de luptă pentru ob- ţinerea victoriei, în concursuri şi sisteme competiţionale. Prac- tica s. debutează ca activitate ludică, plăcere a mişcării şi poate deveni pasiune şi aspiraţie spre vîrful piramidei valorilor na- ţionale sau internaţionale. Sa- tisfacerea integrală a exigen- ţelor practicării s. de perfor- manţă şi de mare performanţă presupune existenţa unei moti- vaţii puternice şi a unor inte- rese individuale sau colective. Activitatea sportivă exercită o influenţă favorabilă multilateral pe planul dezvoltării psihice a individului. S. are şi valenţe şi dimensiuni psihosociale, declan- şînd anumite trăiri, sentimente, atitudini în rîndul spectatorilor, a suporterilor, a adversarilor. STADII, după Piaget, „decu- paje" în evoluţia genetică, ca- re satisfac următoarele condiţii: 1) ordinea diverselor achiziţii este neschimbată (de ex. noţiunea de volum este achiziţionată totdea- una după. noţiunea de greutate); 2) fiecare s. se caracterizează printr-o structură şi nu priutr-o 678 \ sKnplă juxtapunere de pioprie- tăii' 3) structurile construite la o ţuiumită vîrstă devin parte a structurii vîrstei următoare, alt- fel spus, structurile inferioare se integrează în structurile su- perioare; -1) fiecare s. comportă un moment preparatorul şi un moment de închegare; 5i se pot distinge procesele de geneză si forme de echilibru finale care sînt întotdeauna relative. în dez- voltarea psihică, durata şi si- tuarea după vîrstă a s. poate varia de la un individ la altul, dar ordinea lor de succesiune este întotdeauna aceeaşi. S. se leagă prin continuitate funcţio- nală, dar diferă din punctul de vedere al structurii lor de. ansam- blu. Cercetările efectuate asupra dezvoltării psihice a copiilor si adolescenţilor în diverse culturi, au confirmat sistemul stadiali- tătii elaborat de Piaget. STADIILE ŞI PERIOADELE DEZVOLTĂRII INTELCTUALE ALE COPILULUI (după Piaget), în psi- hologia genetică: (1) perioada inte- ligenţei senzorimotorii (0 — 2 ani) este împărţită în sase stadii: 1) S. exerciţiile r reflexe (aprox. între 0 si o'lună); 2) s. primelor adaptări' dobîndite şi al relaţiilor circulare primare (aprox. între 1 şi 4 — 5 luni); 3) s. reacţiilor cir- culare secundare .şi al procedeelor de a face să dureze spectacolele interesante (aprox. intre 4 — 3 şi 8 — 0 luni); 4) s. coordonării schemelor secundare şi al aplică- rii lor la situaţii noi (aprn\. între 8 —i) luni şi 11 - - 12 luni! ; 5) S. reacţiilor lireuiare iii- ţiale şi al descoperirii de mij- loace noi prin experimentare ac- tivă (aprox. între 11 — 12 şi 18 luni); ti) s. invenţiei de mijloace noi prin combinare mintală (aprox. între 18 şi 24 luni), (ii) Perioada de preparare şi or- ganizare a operaţiilor concrete lomportă două subperioade: sub- perioada A — reprezentativ pre- paratorie: 1. — S. funcţiei simbo- lice (aprox. de la 2 ani la 3 ani şi 6 luni); 2. — S. reglării simple (aprox. de- la 3 ani şi 6 luni Ia 5 ani şi 6 luni); 3. — s. reglării articulate (aprox. de la 5 ani şi 6 luni la 7 — 8 ani); subperioada 1! — operatorie concretă: 1. — s. operaţiile simple (aprox. 7 — 8 ani la 8 — 9 ani); 2. — S. opera- ţiilor complexe (de exemplu, con- strucţia de coordonate spaţiale) (aprox. de la 0 — 10 ani la, 11 — 12 ani). (111) Perioada operaţiilor formale: 1). — s. preadolescentei (aprox. de la J 1 — 12 ani la 14 ani); 2. — s. adolescenţei (14 — 10 ani). STADIU FALIC, stadiu al or- ganizării infantile a libidoului, fiind al treilea după stadiul oral şi anal. S.L se caracterizează prin unificarea pulsiunilor par- ţiale sub primatul organelor ge- nitale. Au existat discuţii în le- gătură cu utilizarea termenului de „fază falică" care ar fi mai adecvat decît cel de S.Î., subli- niind astfel faptul că reprezintă doar un moment intersubiectiv, inii-",iat iu dialectica complexu- lui lui ( )i 11 iţi. I ie asemenea au avut loc di:M.uiii iu legătură cu (iii) semnificaţi;! fazei falice, în spe- i ial la fete. K. Jiomey, M. Klein, K. Jones, caro admit existenţa senzaţiei sexuale spontan speci- fice, sînt înclinaţi sa nu vadă în acest stadiu decît o formaţiune secundară cu caracter defensiv. STADIU GENITAL (ORGA XJZARE GEX1T.ALA), stadiul dezvoltării psihosexuale, caracte- tizat prin organizarea pulsiuni- lor parţiale, sub influenţa zo- nelor genitale. S.g. comportă doar două faze, separate prin perioada de latenţă: faza falică sau organi- zarea genitală infantilă şi organi- zarea genitală propriu-zisă caro se instituie la pubertate. Anumiţi autori desemnează prin termenul de s.g. doar această a doua fază, incluzînd faza falică în organiză- rile pregenitale. După Freud, s.g. este singura organizare a sexuali- tăţii care, instituindu-se la pu- bertate, se opun perversiunilor polimorfe şi autoerotismului, ca- racteristice sexualităţii infantile. Este stadiul în care pulsiunile parţiale se unifică şi se ierarhi- zează definitiv. STADIU LIBIDINAL, stadiul dezvoltării copilului, caracterizat printr-o organizare mai mult sau mai puţin marcată a libidoului sub influenţa unei zone erogeno şi prin predominanţa unui anu- mit mod de relaţionare a subiec- tului cu lumea. Există opoziţie între sexualitatea pubertară şi cea adultă, pe de o parte, organi- zată sub influenţa primatului "f'nital şi sexualitatea infantilă pe do .iltă parte, unde scopurile s-xuale sint multiple, ca şi zonele erogrne care Ie suportă, fără fa să se instaureze în vreun fel ]>n- matul uneia dintre eie sau ale;;i•- rea unui obiect. De obicei, în sta- diile evoluţiei libidinale sînt in- cluse următoarele stadii ale sexu- alităţii infantile : stadiu ora/, stadi'i anal, stadiu falie. Ceea ce caracte- rizează aceste stadii este un anumit mod de organizare a vieţii sexuale. S.I. este legat de o anumi- tă zonă erogenă, dar nu şi de un anume tip de activitate, activitatea putînd fi însă recu- noscută la diferite nivele de rela- ţionare cu obiectul. Stadiul oral, primul stadiu al evoluţiei libidi- nale; plăcerea sexuală este legată predominant de excitarea cavi- tăţii bucale şi a buzelor care însoţeşte alimentaţia. Activita- tea de nutriţie furnizează semnificaţii elective prin care se exprimă şi se argumentează relaţia cu obiectul. După Freud, s.o. se caracterizează prin inexis- tenţa opoziţiei între activi tate- pasivitate, aceasta fiind carac- teristică stadiului anal. S.o. arc ca sursă pulsională zona orală, iar obiectul este într-un raport strîns cu alimentaţia. STANINĂ, notă acordată în care valorile se distribuie pe nouă trepte, de la 1 la 9. Scara, avînd o medie de 5 şi o deviaţie stan- dard de 2, este utilizată pentru transformarea în note standard a scorurilor brute la probe dife- rite ale aceluiaşi subiect sau la diferiţi subiecţi, în vederea com- parării lor. STARE HIl'NOIDALĂ, sUre iniei mediara intre vcdie :;.i somn, 080 caracterizată prin atenuarea in- tensităţii perceptive, o încetinire a proceselor cerebrale şi o dimi- nuare a cîmpului conştiinţei (ob- nubilare). STATISTICĂ PSIHOLOGICĂ, ramură a statisticii aplicate, care se ocupă cu prelucrarea şi interpre- tarea cantitativă a datelor privind dinamica activităţii psihice la nivel individual şi grupai. .Metoda statistică permite relevarea rela- ţiilor necesare şi a faptelor sem- nificative în contextul fenomene- lor aleatoare şi accidentale, asi- gurînd creşterea gradului de pre- cizie, rigurozitate şi obiectivitate al analizei psihologice, precum şi estimarea valabilităţii diagnosti- cului şi prognosticului operate de psihologie. STATUT, cu înţeles originar poziţie, are în ştiinţele sociale mai multe accepţiuni, fără a se fi realizat un consens între autori. în literatura americană de spe- cialitate (R. Linton) arc sensu- rile de poziţie socială, prestigiu ţrang) şi grad de acceptare a unei persoane într-un grup par- ticular. După R. Linton, s. este aspectul static şi structural, iar rolul, aspectul dinamic şi per- sonalist al unei aceleiaşi persona- lităţi. S. reprezintă o serie de drepturi şi datorii ale unei per- soane care ocupă o anumită po- ziţie în sistemul social. în psiho- logia socială, J. Stoetzel defi- neşte S. ca ansamblu de compor- tamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde, in chip lfgithn, faţă de sine, din partea altora. Rezultă vă aie o latură obiectivă definită prin cle- mente exterioare observabile şi recunoscute şi o latură subiectivă în care se exprimă aprecierea subiectului asupra poziţiei po care o ocupă. Problematica s. este în strînsă legătură cu aceea a rolului. După unii autori (K. Mcrton, R. Bale») aceluiaşi sta- tut îi pot corespunde mai multe roluri, după alţii (R. Linton, Gross, Mason, McEachcrn) fie- cărui statut îi corespunde un rol. S. pot fi clasificate după modul de acces în: impuse total sau par- ţial (de sex, vîrstă, naţionali- tate, religie etc.) sau dobîudile (politic, profesional etc). O altă clasificare: formale (instituţiona- lizate) şi informate (prin con- sensul grupului). Sînt utilizate concepte de s. care combină cîte două criterii, de pildă acelea de socioeconomie şi s. socioprofesio- nal. S. social este poziţia sau pres- tigiul pe care-1 are p persoană sau un grup în societate. Este caracterizat de un anumit an- samblu de variabile în care intră, după caz, profesiunea, venitul, puterea, nivelul cultural, aparte- nenţa etnică, religioasă etc. Re- zultă prin aplicarea valorilor în uz în societatea respectivă la cazul concret. S. economic indică poziţia din cadrul sistemului eco- nomic (salariat, comerciant, meş- teşugar, industriaş etc). Clasifi- cări mai analitice se fac în ca- drul sistemului producţiei sau al liberilor profesionişti. STĂPÎNIRE DE SINE, capi- ciUiU'i de a Hipuue proprii viaţa uid, instinctul, pornirile 681 spontane, dorinţele, exprimarea orală unui sever control conşti- ent, de a respinge şi de a suprima tendinţele ce se opun realizării unui scop principal şi de a pro- mova şi dezvolta numai pe ace- lea care servesc scopului. S.d.s. presupune însuşirea de a lupta nu numai cu dificultăţile externe, ci şi cu tine însuţi. Democrit spu- nea: „liste bărbat acela care-şi învinge nu numai duşmanii, ci şi dorinţele." S.d.S. se formează în cursul vieţii, prin îndelungate şi anevoioase exerciţii, prin acu- mularea de deprinderi corespun- zătoare. STEREOAGNOZIE (ASTERE- OGNOZIE), tulburare a recunoaş- terii formei obiectelor percepute tactil. STEREOFONIE, audiţie a su- netelor „în relief", cu implicarea direcţiei lor de emisie şi a com- plexităţii lor compoziţionale ca şi cum, deşi este vorba de radio- emisic sau discuri, ai participa în locul în care ele au fost pro- duse. Tehnica este similară celei stereoscopice, dublaj decantat, iar interpretarea psihofiziologică este analogică stereoscopici. Ste- rcofonul este aparatul ce emite două serii din aceleaşi sunete ce se suprapun parţial şi astfel faci- litează efectul de „volum" al audiţiei. STEREOSCOPIE, fenomen de vedere tridimensională, în adîu- cirac sau relief datorit coordonă- rii binoculare şi, după B. Ana- niev, proiecţiilor din cele două emisfere cerebrale. Secţionarea corpului calos, deci deconectarea celor două emisfere împiedică vederea s., după cum o dove- deşte experimentul lui K. Bî- kov şi A. Speranski. Stereosco- pul, cunoscut din secolul trecut, este un aparat ce prezintă două imagini identice suprapuse uşor decantat spaţial, de unde rezultă impresia de relief. Pe acelaşi prin- cipiu al suprapunerii decantate de imagini identice se bazează sto- reofotografia şi stereocinemato- grafia. B. Ananicv susţine că efectul de adîncime se dato- reşte asimetriei funcţionale a ce- lor două emisfere cerebrale. STEREOTIP DINAMIC, sistem de reflexe condiţionate interco- nectate şi reprezentînd o ordine a aplicării stimulilor şi apariţiei reacţiilor. Prin efecte de cone- xiune inversă reacţia duce la aşteptarea stimulului b şi prepară reacţia b ş.a.m.d. Dacă după ce s.d. a fost elaborat şi consoli- dat se inversează locurile a doi stimuli (de ex. c şi d) sau în locul lor se dau stimuli neutri, se obţin totuşi reacţii conforme locului sau poziţiei în seric, iar nu conform stimulilor. De aici, concluzia că în creier s-a înche- gat o ncoformaţiune de tipul ma- triţei funcţionale. Pavlov a acor- dat s.d. pe care 1-a descoperit, o mare însemnătate, arătînd că acesta explică o scrie de fenome- ne complexe cum sînt gcstaltul, deprinderile, configuraţiile logic, sentimentele etc. P. Anohin por- neşte de la S.d. în elaborarea teo- riei sale despre sistemogeneză. STIL COGNITIV, concept ce reprezintă o achiziţie relativ re- 682 centă a psihologii'i, fiind un re- zultat al cercetaţilor din domeniul percepţiei, giudirii, a psihologici genetice şi a personalităţii. în- ceputurile teoretizării acestui con- cept sînt legate de încercările de elaborare a unei tipologii eu- ristice a procesului de percepţie şi gîndire, care au fost concepute ca desfăşurîndu-se între doi poli: „analitic" şi „sintetic" (Wellek, 1955; Witkin, 1955; Sanders, 1962). Conceptul de „stil" este introdus pentru prima dată de A. Adler, „life style", referin- du-se la unicitatea şi indivi- dualitatea unei persoane. în con- cepţia sa modernă, conceptul de s.c. desemnează anumite modali- tăţi specifice de recepfionare şi prelucrare a informatici (deci s. perceptiv sau (şi) s.c.) care se datoresc în ultimă instanţă unor diferenţe de personalitate. Concep- tul de S.c. poate fi aplicat doar acolo unde anumite particulari- tăţi sau caracteristici formale ale comportamentului cognitiv vin în contact cu anumite maniere per- sonale de receptare a mediului înconjurător, maniere proprii in- dividului, care s-au format în cursul procesului de dezvoltare ontogenetică (Frohlich, 1965). S.c. se defineşte deci ca modalitate specifică de recepţionare şi pre- lucrare a informaţiei (P. Warr, 1970) şi se referă la o serie de caracteristici structurale şi sti- listice ale comportamentului, la modul cum gîndeşte individul, cum anume este primită, tratată, pre- lucrată şi interpretată o informa- ţie nouă (P. Warr, 1971). S.c. n pn/inlă ui r le variabile strurtn- r.di-, formale şi transmitnaţionale, adică variabile care sint relativ independente de conţinutul vehi- culat şi contextul concret în care operează, dovedindu-şi funcţiona- litatea într-o mare varietate de sarcini şi domenii. Trebuie fă- cută o distincţie între s.c. şi structurile cognitive, primele re- ferindu-sc la anumite aspecte ale proceselor de gîndire, în timp ce structurile cognitive se referă la sistemele care mediază aceste pro- cese. Deci s.c. desemnează un anumit mod de gîndire, de uti- lizare a anumitor reguli de prelu- crare a informaţiei, a anumitor modalităţi şi strategii consis- tente şi stabile de prelucrare şi sistematizare a acestei in- formaţii, de abordare şi rezol- vare a unor probleme (D. Wolit- zky, 1970), un grup de modele şi programe stabile ale funcţiilor cognitive (G.S. Klein, 1970), o anumită modalitate de reacţie cognitivă la problemele ce trebuie rezolvate (G. Shouksmith, 1970). Pentru D.T. Campbell (1963), (1962) s.c. sînt „clase largi de reziduuri experenţiale, care re- prezintă atît relaţiile cu expe- rienţa stocată, cît şi cele cu coor- donarea comportamentelor actu- ale în diferite situaţii de conduită, cu alte cuvinte, diferite relaţii între reziduurile experenţiale şi percepţiile actuale. Cele două di- mensiuni principale ale oricărui s.c. sînt: diferenţierea conceptu- ală (W. Scott, 1970) şi articu- larea sau gradul de integrare şi gradul de complexitate cognitivă 683 (A.I. Atkins şi J. Bieri, 1970). Diferenţierea conceptuali a fost definiri (W. Scott, 1970) ca fiind distinctivitatea între clemen- tele constitutive ale unui set, sau gradul de claritate cognitivă, opus ambiguităţii şi confuziei. R.W. Gardner şi AR. Schoen (1970) introduc încă două varia- bile importante legate tot de diferenţiere, şi anume: mărimea registrului de echivalenţe, care se referă la lărgimea posibilită- ţilor sau obiectelor pe care subiec- tul le consideră ca fiind la fel, şi lărgimea categoriilor, care deri- vă logic din dimensiunea prece- dentă şi se referă la gradul de fineţe în care se foloseşte o anume dimensiune, de-a lungul căreia sînt situate diferitele categorii. Articularea se referă la gradul de relaţionare-integrare între di- feritele părţi ale unei structuri. Ilarvay, Hunt şi Schroeder sta- bilesc un optim de articulare, care să evite exagerările, atît de tipul compartimentalizării exce- sive cît şi al interrelaţionării excesive. Complexitatea cognitivă se referă la gradul de diferenţiere a sistemului de dimensiuni a unei persoane, pentru a aprecia, infera sau chiar a face predicţii în legătură cu un comportament. Ea este deci un construct care indică ceva despre modul în care o persoană îşi structurează lumea relaţiilor sociale, o variabilă de- spre modul de prelucrare a infor- maţiilor referitoare la comporta- mentul celorlalţi, explicînd mo- dul de transformare a informa- ţiilor comportamentale în jude- căţi practice, sociale, clinici; etc. După părerea noastră, s.C. are la bază tipurile speciale de activi- tate nervoasă superioară (gînditoi şi artistic), implicînd predomi- nanţa unuia sau altuia. Cerce- tările asupra s.c, el fiind în ace- laşi timp un concept al psiholo- giei generale şi al psihologiei dife- renţiale, sînt numai la începutu- rile lor şi nu cuprind încă aspec- tele mai complexe ale gîndirii teoretice şi creatoare. Conceptul de s.c. este indispensabil legat de abordarea gîndirii şi cunoaşterii în genere şi permite o corelare optimă a acestora cu sistemul personalităţii. în cadrul s.c. in- tră şi tipurile speciale de activi- tate nervoasă superioară (v.). STIMUL v. EXCITANT. STÎNGĂCIE, însuşirea pe care o au unii subiecţi de a avea mîna stîngă mai puternică, mai înde- mînatică decît mîna dreaptă şi care o folosesc mai mult din această cauză în acţiunile lor practice. Cotidian, întîl'nim multe cazuri de s.: subiecţi care lu- crează, mănîncâ, salută, scriu cu mîna stîngă; sportivi (discoboli, floretişti, voleibalişti) care au o forţă mai mare cu mîna stîngă etc. S. rezultă din exersarea precumpănitoare a mîinii stingi în copilărie şi are la bază o asimetrie a emisferelor cerebrale, deosebită de cea obişnuită. în- trucît marea majoritate a oame- nilor folosesc dominant dreapta, este necesar ca în copilărie să se creeze condiţii pentru evitarea s. 684 într-un alt sens, s. semnifică nu o predominare neobişnuită ci difi- cultăţi de coordonare a mişcărilor şi deci neîndemînare. STOCARE, proces sau capa- citate psihofiziologică de fixare prin memoria de lungă durată a unei cantităţi anumite de infor- maţie (recepţionată şi prelucrată într-un interval de timp dat) şi de conservare pentru o bună evo- care. S. informaţiilor este realizată şi de către mecanisme de natură tehnică materială, de la cunoscu- tele magnetofoane pînă la auto- matele cu memorie finită sau infinită. Procesul de s. depinde de numărul clementelor memora- tive active pe toată duraţii pro- cesului de recepţionare şi trans- mitere a informaţiei, de sensibili- tatea şi inerţia acestor elemente, de volumul lor de înmagazinare şi de numărul conexiunilor asocia- tiv-integrative dintre ele. în mod obişnuit, capacitatea de s. are un nivel mai scăzut decît capaci- tatea de prelucrare a informaţiilor şi unul mult mai scăzut decît capacitatea de recepţie. STOCHASTIC, probabilistic, a- leatoriu. Convergenţa s. indică o dominanţă a probabilităţilor re- zultată din calculul adecvat, pro- ducerea întîmplătoare a unor eve- nimente. Legătura stochastică este exprimată de legi ce se verifică numai statistic. STRABISM, defect de coordo- nare a vederii binocularc, con- stînd din dificultăţi de convergen- ţă sau divergenţă a celor două axe vizuale. Este cauzat fie do afectarea nervului oculomolur lie. de dispoziţia asimetrică a liga- mentelor musculare oculomotorii. în primul caz, tratamentul este pedngogico-medical, în cel dc-al doilea defecţiunea poate fi corec- tată prin intervenţie chirurgicală. STRATEGIE, artă a celui ce conduce o luptă într-o anumită direcţie şi conform unui principiu unitar; deosebit de tactică, care priveşte ordinea concretă, dispo- ziţiile de repartizare şi organiza- re in teren şi în anumite momente, în ştiinţele sociale şi psihologie, s. este un plan de acţiune ordo- nată în vederea atingerii unui scop. în t ;oria jocurilor, după Rene Rox, o S. desemnează un ansamblu coerent de decizii care acordă unui factor responsabili- tăţi principale în raport cu alte eventualităţi în baza unor ipo- teze cu privire la comportarea altor factori. Stabilirea unei s. necesită estimarea probabilităţi- lor şi adoptarea unei reguli sau unui indicator preferenţial. Deci s. este decizia în raport cu ipoteza cea mai plauzibilă corelată cu scopul urmărit. în rezolvarea pro- blemelor, J. Bruner înţelege s. ca principiu sau direcţie generală de acţiune. Termenul a dobîndit o largă utilizare în psihologia gîndirii şi învăţării şi în teoria educaţiei. STRESS (termen engl.), ter- menul are în general două accep- ţiuni: a) situaţie, stimul, ce pune organismul într-o stare de tensiune; b) însăţi starea de tensiune deo- sebită a organismului prin cară aresta îşi mobilizează tonte resur- sele sale de apărare pentru a facs 685 fată unei agresiuni fizice sau psi- hice (emoţie puternică). Unii au- tori au în vedere doar aspectul psihologic al s., privindu-1 ca pe o totalitate a conflictelor personale sau sociale ale indivi- dului, care nu-şi găsesc soluţia într-un fel sau altul (P. Fraisse). Termenul de s. a fost introdus de H. Selye (1950) care, lucrînd pe animale, a avut în vedere mai ales s. provocat de stimuli fizici. După el, reacţia organismului are trei faze care formează „sin- dromul general de adaptare": a) faza de alarmă în care organis- mulîncearcăsăse apere de acţiu- nea nocivă prin acţiunea puternică a sistemului endocrin (secreţie de adrenalină şi de steroizi); b) faza de revenire (rezistenţă specifică), în care organismul pare că se adaptează la situaţie, com- portîndu-se relativ normal; c) fa- za de epuizare apare după o pe- rioadă mai îndelungată de ac- ţiune a stimulului nociv (s. con- tinuu). Se caracterizează prin mo- dificări hormonale intense, secre- ţie masivă de adrenalină. în cele din urmă, animalele mor epuizate. Dacă în timpul fazei de reve- nire se adaugă un alt stimul no- civ (stressant), animalele nu re- zistă şi mor. Acelaşi fenomen apa- re şi sub influenţa emoţiei prelun- gite. In s. se produc modificări morbide (hipertensiune, ulcere gastrice ctc). în cazul omului, s. psihologic este provocat de emo- ţii prelungite datorate în primul rînd frustraţiei, conflictelor, an- xietăţii. Există S. de suprasolici- tare dar şi s. de subsolieitare. Un s. moderat antrenează şi sti- mulează vitalitatea organismului. Caracterul nociv al s. apare atunci cînd degradările produse sînt prea ample, depăşind capacităţile adap- tative ale organismului. STRESS CIBERNETIC, ta- bloul general al perturbaţiilor unui sistem cibernetic cu auto- organizare ca răspuns la modifi- cările mediului, atunci cînd aceste modificări depăşesc (sau tind a depăşi) capacităţile modelelor de răspuns de care dispune sis- temul în momentul dat pentru anumite tipuri de modificări ale mediului şi tind să afecteze varia- bile esenţiale ale sistemului (I.P. Vasilescu). Pînă în prezent nive- lele de complexitate ale siste- melor la care s-a aplicat concep- tul de s. au evoluat între o limită inferioară reprezentată de celulă şi o limită superioară reprezen- tată de individ. Extinderea con- ceptului de s. la orice sistem cu autoorganizare face posibilă uti- lizarea sa în domeniul psihosocial şi sociologic şi interpretarea în structuri comune a unor feno- mene aparent disparate (biologice, psihologice, sociologice, electro- nice etc). S T R E S S S O C I O M E T R I C (STRESS'DE GRUP, STRESS INTERPERSONAL), în perspec- tiva cibernetică a conceptului de stress (vezi stress cibernetic), stu- diul fenomenului de stress poate fi făcut nu numai la nivel intra- individual, ci şi la nivele care in- clud individul ca element subordo- nat. Studiul modificărilor psiho- sociale de la nivelul grupului sub P8G influenţa situaţiei stnss.mli" re- prezintă im cii/. p.ulkukir de s. cibernetic supraindividual în ca- re sistemul considerat este grupul. Studiile arată că evoluţia tri- fazică pe care o descrie H. Selye (1956) pentru stressul biologic se regăseşte la evoluţia alressiilui intcrpersonal. Caracterul grupai (interpersonal) nu este dat de natura situaţiei stressante (care poate fi fizică, socială, culturală, interpersonală, fiziologică etc.) ci de nivelul (psihosocial) la care se înregistrează modificările. Atra- ge atenţia că termenul de „stressul interpersonal" sau de „stressul de grup" a circulat în literatură pen- tru a desemna nu o stare de stress la nivel psihosocial, ci un agent stressant psihosocial, ceea ce este total greşit. Deja H. Selye a lup- tat împotriva confuziei dintre ter- menul de stress, care desemnează starea sistemului şi agent stressant care se referă la situaţia agre- soare (intrările, ieşirile). Stressul de grup a fost numit şi sociometric deoarece modificările pot fi urmă- rite în bună parte prin interme- diul tehnicilor sociometrice (I.P. Vasilescu). STROBOSCOP, 1) aparat ce cre- ează imaginea unei mişcări cine- matografice, alcătuit din două discuri, dintre care unul este transparent, pe care sînt desenate imagini succesive, ce se rotesc simultan şi în mod inegal, dînd impresia de mişcare. 2) Aparat ce dă naştere unor seînteieri lu- minoase intermitente de ritm re- glabil. STRUCTUKALITATE, pioprie- tdti' ,i :.ta ii iii', .ir relevate de psiho- logul ;;eiivl icu, loiibtiud iu fap- tul că trăsăturile caracteristice fiecăruia nu sînt simplu juxta- puse (nu pot fi înţelese separat), ci alcătuiesc împreună un întreg sau o structură (de unde vine şi numele proprietăţii). De ex., dacă operaţiile formale (sau lo- gice) caracterizează ultimul sta- diu al psihogenezei inteligenţei, trebuie să ţinem seama de fap- tul că o operaţie formală se defi- neşte nu de sine stătător ci prin apartenenţa ei la structura de grup. Integrativitatea se deose- beşte deci de integralitate prin aceea că prima proprietate se referă la relaţiile dintre două stadii proxime, în vreme ce a do- ua se referă la relaţiile interne unui aceluiaşi stadiu. STRUCTURĂ (lat. stmere - a clădi, a construi), construcţie, totalitate organizată, în care păr- ţile sînt dependente de întreg şi, în consecinţă, solidare unele cu altele; termen apropiat ca sens cu acela de Gestalt sau, după P. Guillaume, cu acela de „for- mă", configuraţie. CI. Levi Strauss introduce încă'o distincţie: „for- ma se defineşte prin opoziţie faţă de materie care îi este stră- ină; dar structura nu are un con- ţinut distinct: ea este conţinu- tul însuşi, prins într-o organizare logică, conceput ca O proprietate a realului". După R. Muchielli, s. se poate defini în genere ca o unitate avînd o lege imanentă de acţiune şi dezvoltare, o cauzali- 6ST tate proprie şi reuli/înd o indivi- dualitate funcţionala, în nost sens înţelesul se apropie de cel de sistem. După [. Piaget, s. este o totalitate de transformări dotată cu autoreglare, care păs- trează mi invariant. Detaliate, eele trei proprietăţi principale ale s. se prezintă astfel: a) pro- prietatea de totalitate, S. este un ansamblu de elemente care, ca întreg, dispune de proprietăţi ca- re nu sînt reductibile nici la pro- prietăţile elementelor luate în parte şi nici la suma proprietăţi- lor acestor elemente; b) proprie- tatea de totalitate de transformări, s. nu este o formă statică oare- care, ci, dimpotrivă, că elementele ei an un. caracter dinamic, că ele nu sînt „obiecte", ci „procese"; c) în sfîrşit, proprietatea de autoreglare, totalitatea de trans- formări se conservă sau se îmbogăţeşte prin jocul însuşi al transformărilor sale, dacă aces- tea nu se întind în afara „grani- ţelor" respectivei totalităţi sau dacă nu fac apel la elementele exterioare ei: două transformări combinate dau o a treia, care este tot o transformare de na- tura primelor două, din a căror combinare rezultă (deci transfor- mările alcătuiesc ceea ce matema- ticienii numesc un „grup"). STRUCTURĂ COGNITIVĂ, construct ipotetic, care se defi- neşte ca o entitate stabilă pentru caracteristicile sau considerentele stilistice ale gîndirii, spre deose- bire de abilităţile cognitive, care sînt variabile dinamice. S.c. sînt modalităţi specifice de prelucrare a mt.orviiatit.-i receptate şi sînt mai stabile decît insisi conţinu- tul celor receptate sau preliurni.- Ciinlinutul întregii noasite e\pr rieiiţe se organizează în ansain bluri structurale cu arămiile sem uit'icaţii; modul în care experienţa noastră este recepţionată, prelu- crată şi interpretată, depinde tui. mai de s.C. preexistente (categorii perceptive, cogniţii, aşteptări ete. i. Pentru K. Lewin, s.C. se refer."; la modalitatea, în care indivuiu întimpină lumea, totalitatea ex- perienţelor, expectanţelor, con- vingerilor şi cogniţiilor sale. Va- riabilele de conţinut ale gîr.dirii se referă la ce anume gînde.-te individul, avînd deci un caracter fluctuant şi fiind variate la infi- nit, pe cînd variabilele structura- le, stilistice, formale, refermdu-M la cum anume gîndeşte individul sînt în număr limitat, prezentînd doar cîteva modalităţi bine defi- nite. S.C. sînt deci invariante cognitive operaţionale şi ţin în mare măsură de personalitatea individului. In timp ce stilurile cognitive (v.) se referă la moda- lităţile habituale şi personale de prelucrare a informaţiei, la aspecte ale procesului de gîndire, s.c. se referă la sistemele care me- diază aceste procese: schemele lui Bartlett şi Piaget, hărţile cognitive ale lui Tellman. STUDIUL DE CAZ, metodă introdusă în cercetările sociolo- gice de către Le Play şi dezvol- tată de către W.I. Thomas şi F. Znanieschi şi studiul emigran- ţilor polonezi în America, S.d.c. se referă la comportamentul in- («8 S dividiial în ansamblul cadrului social 1 ', punind accentul pe analiz-i datelor şi pe prezentarea lor uni- tară, ca variabile relevante ne- cesare înţelegerii unei „unităţi" (persoană, grup social, comuni- tate, naţiune). In s.d.c. sînt luate în discuţie: documentele perso- nale de orice fel: scrisori, jurnale intime, însemnări etc. în prezent, în s.d.c. se pune un accent deose- bit pe folosirea interviurilor. Prin analiza detaliată cît mai completă a unui fapt, individ sau grup, se încearcă explicarea unei categorii de fenomene. Dintr-o serie de s.d.c. analogice se pot descoperi cu ajutorul analizei statistice va- riabile pe baza cărora se formu- lează ipoteze. STUPOARE, starea de tulbu- rare accentuată a conştiinţei în care activitatea psihomotorie a persoanei pare suspendată; cel în cauză nu mai răspunde la între- bări, nu mai reacţionează la exci- tanţi decît atunci cînd aceştia sînt foarte puternici, conduita lui fiind ruptă de legăturile cu me- diul. SUBCONŞTIENT, termen apă- rut în psihologia secolului al XIX- lea şi prin care sînt desemnate fenomenele şi însuşirile psihofizio- logice şi psihice ce nu persistă permanent în sfera conştiinţei dar pot păşi selectiv şi cu uşurinţă pragul acesteia în raport cu îm- prejurările. Este un fel de „con- ştiinţă latentă" şi potenţială, care este inferioară, dar coexistă cu şi deserveşte conştiinţa clară. Pen- tru 8. s-a mai utilizat şi termenul de subcon ştiinţă sau de zonă »iaip>:,i!ă a conştiinţei. Totodată s. a toît caracterizat ca un „in- conştient normal" (M. Pradines) sau ea o zonă superficială şi apro- piată de conştiinţă a inconştien- tului, care spre deosebire de sferele „profunde" ale inconştien- tului se află în relaţii de compa- tibilitate cu conştiinţa şi este fa- cil accesibilă acesteia. Fapt este că s. a fost calificat de S. Freud ca preconştient, iar în conflictul dintre conştient şi inconştient, s-a arătat că s. se situează pe pozi- ţiile conştiinţei, participînd la refularea pulsiunilor inconştiente. Acestea sînt filtrate prin s. şi numai unele ajung la conştiinţă. De asemenea numai unele din formaţiunile conştiinţei, fiind fil- trate prin s., ajung să fie incor- porate şi transformate în sferele inconştientului. în consecinţă, deşi s. se prezintă ca rezervă şi subsistem potenţial al conştiin- ţei şi totodată ca posteonştiinţă şi preconştiinţă, iar pe de altă parte se prezintă ca un inconştient non- conflictual şi transparent, nu avem motive să integrăm acest sub- sistem în vreunul din cele două sisteme polare, ci trebuie să re- cunoaştem existenţa relativ au- tonomă a s. ca termen sau moda- litate mediatorie şi tranzitorie între conştient şi inconştient. A- ceasta, deşi mulţi autori îl con- fundă ilegitim cu inconştientul care dispune de alte caracteristici. în psihologie, pe seama s. s-au pus elementele cristalizate ale conştiinţei stinse sau uitate (Th. Ribot), automatismele psihice U f i x a t e p r i n r e p e t i ţ i e ş i i i i•,;111• • i i t u t o ( [ ' . J . m . ' l ) . l i i p t . ' l r d r de-. p i u n i r i ( • ş i i i i c i i i i ' i i c p o l c u l i a l . i . (II. l'icroii, Al. Ralea), montajele intelectuale (Chr. jihrcnfels, U. Uz- nacize), structurile operaţionale ne- reflexive (l'iaget), fenomenele per- ceptive neintegrate conştient .şi care astfel îndeplinesc funcţii regla- torii (S. Rubinstein, A. Lconti- ev). Deci în s. intră complexe senzoriomotorii aconştiente, de- prinderile de orice fel ca şi opera- ţiile necontrolate conştient şi de asemenea fenomenele de memorie potenţială. Noi considerăm s. ca un ansamblu de servomecanis- mc şi implicaţii nemijlocite ale conştientului, ca o rezervă de informaţii şi operaţii, din care se construiesc faptele de conştiin- ţă, ca un subsistem mediator care face parte din eu, deosebindu-se de eul conştient întrucît persistă într-o formă latentă sau implicită, dar totodată deosebindu-se ra- dical de inconştient, pe care cei mai mulţi îl caracterizează ca pe un „alter ego". SUBIECT, termen al cuplului polarizat: subiect-obiect; omul ac- tiv, capabil să cunoască, sa trans- forme şi să valorizeze prin activi- tatea sa lumea obiectelor. Dacă în logică, s. înseamnă obiectul de- spre care se afirmă sau se neagă ceva, prin predicaţie, în epistemo- logie şi antropologie este s. fiinţa cunoscătoare ce se opune obiectelor supuse cunoaşterii şi există ca fiinţă pragmatică, înzestrată cu valori şi producătoare de valori. Acţiunea, în oricare clin formele ei, este nota definitorie a s. I ) c t e n n i n a r e a < a l i l a t i \ ă a s . e o l i s l , i i n H i . i b i i r a i u l f i A i ' i i l i ' i l u i m ambianta şi in luarea iu stapinire a propriei liintc. însuşi modul di a acţiona pe plan mintal sau ma- terial este mijlocit sociocultural şi se construieşte în plan social-i-.- loric, l'iaget arată că acţiunile particulare ale s. individuali sini „coordonările cele mai genera!' ale tuturor sistemelor de acţiuni traducînd astfel ceea ce este o> mun la toţi subiecţii şi referimiu se deci la subiectul universalsau epistemic iar nu individual. încă de la început activitatea materna- tizantă apare ca fiind reglat.! prin legi interne şi ca sustrăgîu- du-se arbitrariului voinţelor indi- viduale. S. epistemic este decen- trat, capabil să organizeze raţional experienţe şi să utilizeze cunoştin- ţele empirice şi ştiinţifice pentru a descoperi şi urma obiectivita- tea. Analogic, prin determinări ale sistemului sociocultural şi prin participarea la acesta se constituie pe lîngă şi în unitate cu s. epistemic, s. pragmatic şi s. axiologic. Aceste trei ipostaze ale s. sau ale cidui ne apar ca fiind abstracte, dar ele sînt esen- ţiale şi definitorii atît pentru s. individual cît şi pentru s. colec- tiv. Xu trebuie uitat că s. rezultă, există şi se afirmă din şi în pro cesul social al interacţiunilor eu ambianţa. Considerat concret, în perspectivă psihologică, s. reuneş- te funcţiile sale pragmatică, cog- nitivă şi valorică ca esenţe ale conştiinţei umane şi reprezim.: atît un produs socia.l cît şi 1:11 agent al istoriei. Iu psihologie, s. este tratat restrictiv şi esenţial la nivelul conştiinţei, acţiunilor transformative şi relaţiilor pre- ferenţiale sau este tratat global ca personalitate sau sintalitate, S. dispunînd de o relativă auto- nomie, apare ca purtător şi autor al acţiunii, cunoaşterii şi valorilor. Este o fiinţă dependentă de am- bianţa sa şi care trăieşte acţio- nînd, este patient şi agent în acelaşi timp, definindu-se, prin relaţiile în care este angajat şi se angajează. Studiul ştiinţific al s. psihic scuteşte de transcendenţă. Analiza obligă însă la considera- rea diverselor determinări şi la- turi ale s. şi în continuare la rele- varea interacţiunii lor interne şi la explicarea raporturilor hiper- complexe dintre s. şi macrosiste- mele din care face parte. în psi- hologie, termenul de s. este luat şi în sensul limitativ logic de obiect al cercetării, vorbindu-se despre s. de experiment etc. SUBIECTIV, ca derivat de la subiectul psihic rămîne în opoziţie cu proprietatea de obiectiv, dar prezintă mai multe sensuri; în genere, este S. ceea ce aparţine subiectului şi este reprezentativ pentru el. în speţă, calificativul se referă la forma sau legătura fenomenelor psihice. Conţinutul vieţii psihice se împlineşte şi persistă într-o formă subiectivă dar, după cum remarcă Ananiev, ar fi o greşeală capitală ca acest conţinut informaţional şi reflec- toriu să fie declarat ca fiind prin originea şi conţinutul său exclu- siv subiectiv. Produsele activităţii psihice si unele din momentele procesuale sînt, după cum o arată Rubinstein, în acelaşi timp s. în opoziţie cu obiectivul şi ideale, prin semnificaţie, în ra- port cu materialul. A. Kisclincev a remarcat că S. are o sferă mai largă decît idealul. Procesele min- tale sînt integral subiective şi pot fi tratate ca atare şi în plan ontologic, pe cînd semnifica- ţia epistemică ideală nu are decît anumite momente subiective. Şi s. există obiectiv şi ca atare face parte din obiectul psihologiei. Planurile senzorial, mintal şi ten- sional se prezintă ca subiective. Sub această incidenţă termenul de s. desemnează ceva ce este intern, ţine de interioritatea subiectului. Este o caracterizare funcţională specifică, inerentă vie- ţii spirituale ca verigă a vieţii de relaţie. Ontologic, s. se prezin- tă ca trăire sau desfăşurare de trăiri. Psihismul subiectiv se pre- zintă, sub aspect fenomenal, ca un polipier de trăiri cu care subiectul se confundă şi pe care le resimte. Intimitatea trăirilor subiective nu înseamnă că aces- tea sînt determinate exclusiv de factori endogeni. Aici intervine, mai degrabă, o intersecţie a influ- enţelor ce vin din mediul intern cu cele provenite din ambianţă, altfel spus, prin trăirile interne se dă un răspuns situaţiilor în ca- re se afla subiectul sau pe care le presupune. Trăirea subiectivă evi- denţiază însuşi sensul vieţii ca fiind atribut al unui sistem cu auto- organizare şi autorcglaj. Trăirile subiect ive se situează în zona sn- i i * 091 pi ii oară a vieţii care se eliberează de standardurile funcţionale orga- nice, prezintă un maximum de deschidere, în baza unui maximum de plasticitate, omul trăindu-şi viaţa sa în lume şi sub imperiul acesteia, cele mai intime trăiri subiective urmînd reperele mode- lelor culturale. In acest sens stările sînt nu numai mijloace ci şi rezultate ale interacţiunii active a subiectului cu obiectul. Această a cincea accepţiune a s. de a fi activ, de a reprezenta un anumit activism, este de esenţă intrucît le cuprinde pe toate celelalte. In consecinţă, comitem o eroare dacă echivalăm termenul de s. cu acela de activ. Ne referim cu deosebire la activismul intern, fundamental, neurodinamicşi apoi la activismul psihic situat la diverse nivele între senzoriomo- lor şi reflexiv. Forma subiectivă de acţiune este o verigă a con- duitei de ansamblu şi totodată premisă şi rezultantă a acesteia. Specificul subiectiv este în acelaşi timp generator de zgomote şi antientropic, aleatoriu şi antia- loatoriu. In aceste condiţii cunos- cutul se îmbină cu necunoscutul, adevărul cu falsul, accidentalul cu necesarul. Disfuncţia acestor cupluri, izolarea şi interpretarea unilaterală a unui termen poate crea mari confuzii. în legătură cu inevitabilele deformări pe care le introduce s., acesta a fost înţeles, mai ales în logică, doar ca un factor de deformare si eroare. Chiar limbajul uzual înţrlrge deseori S. ca fa.lr;, pati- ma"', mărginit, iraţional. Defor- mările se pun în special pe seama activităţii. însăşi absolutizarea acestei laturi sau efecte ale s., care fiind pasional, optează şi, căutînd, se supune legii încer- cărilor şi erorilor, reprezintă o gravă deformare şi eroare. Fără a exclude sensul colateral al subiectivităţii ca deformare şi limitare accidentală, trebuie să promovăm, în prim plan, sensul s. de activare în vederea unei cit mai profunde şi corecte reflectări şi în vederea creaţiei. Cu cît este omul mai subiectiv, deci mai activ, cu atît are mai multe şanse de a cunoaşte adecvat lumea şi de a se orienta dincolo de noianul în- tîmplărilor pe calea necesităţii o- biective obţinînd efecte creatoare. Teorema poate fi demonstrată sau măcar argumentată, cu date globale ale psihologiei. Astfel gîn- direa reprezintă o reflectare mai profundă decît cea senzorială în- trucît este mijlocită şi discursivă, deci mai complexă şi activă, deci subiectivă, decît procesele senzo- riale ce angajează desfăşurări subiective mai simple şi superfi- ciale. Dacă ar fi însă să absoluti- zăm în acest sens principiul de reflectare s. activ, reducînd totul la o dependenţă liniară, nu ani evita blocajul dogmatic şi meca- nicist. Cunoaşterea devine crea- toare întrucît sub imperiul perpe- tuei atitudini transformative, de- celate de practică, se restructu- rează, riscînd erori pentru a dobîndi noi adevăruri şi a ere.!. Este. un ultim sens al termenului de s. acela de afi selectiv, consti n>. - tiv şi creator. în concluzie, cai'- 693 ficativul de s. are 6 sensuri: 1) categorial, ceea ce este depen- dent de subiect; 2) tu pic, fn- vind localizarea inletnă; 3) sen- sul descriptiv, de caracteristici a trăirilor, stărilor, proceselor psi- hice; 4) nota de afectare a logi- cului prin deformări si limite; 5) caracterul definitoriu, atît epis- temic cît şi ontic — de a fi activ, în sensul luării în stăpînire a obiectivului în plan cognitiv si pragmatic şi 6) caracterul creativ ex- primat în transformare şi inovare. SUBLIM (lat. sublimis — înaltă; măreţ), categorie a esteticii care exprimă însuşirea unor obiec- te şi a unor procese de amploare neobişnuită (în natură şi socie- tate), ca şi a unor acte umane de excepţională nobleţe; ceea ce este la maximum elevat, superior, du- pă proporţii sau valoare, culmi- nativ, inapreciabil, şi antrenează trăiri corespunzătoare de elevaţie, spaimă, dublată de elan şi entuzi- asm, subordonare a eului faţă de măreţie şi frumos la superlativ. SUBLIMARE, proces postulat de Freud pentru a desemna acti- vităţile umane, care în mod apa- rent nu se află în raport cu sexua- litatea, dar care îşi au de fapt resursele energetice' în forţa pul- siunilor sexuale. El a descris ca activităţi principale de s. activi- tatea artistică şi intelectuală. O pulsiune este s. în măsura în care este redirecţionată către un nou scop non-sexual şi în care vizează obiecte valorizate social. Inscriind-o între strategiile defen- sive ale eului, psihanaliza afirmă că este vorba de un procedeu fo- losit de persoană pentru a deturna energia sexiulâ (şi uneori agresi- vă) de la scopul său primar şi a o angaja într-un nou sistem <\e investiţie. J)ar faţă de celelalte mecanisme defensive, s. se dife- renţiază prin faptul că reuşeşti' să schimbe scopul şi obiectele şi ajunge la o veritabilă descărcare a energiilor pulsionale. S. este deci o „refulare reuşită" (Freud) permiţînd ajustarea socială şi dezvoltarea personalităţii. în a- ceastă calitate, s. iese din sfera nevrozei, permiţînd subiectului s-o evite; ea este cea care asigură organizarea eului moral şi social. SUBLIMINAR v. INFRAL1- MINAR. SUBN0RMAL1TATE INTE- LECTUALĂ, sindrom care se re- feră la o stare de dezvoltare in- telectuală net subnormală, avînd în majoritatea cazurilor o deter- minare organică. SUBSTITUIRE CULTURALĂ, proces de schimbare culturală în care un element de cultură ia locul altuia. Pentru H. Barnett, care concepe cultura mai mult ca idei decît ca acţiuni şi obiecte, s.c. e mai mult un proces psiho- logic decît unul cultural. După P. Sorokin s.c. este „o schimbare totală a sistemului cultural sau a comportamentelor sale esenţiale". SUBSTITUIRE NEURONALĂ, mecanism operativ al reţelei neu- ronale constînd în următoarele variante funcţionale: un neuron se poate substitui altuia sau unui grup de neuroni ale căror eferenţe converg asupra aceluiaşi sub- strat neuronal; mai mulţi'neuroni 693 s s se substituit: unuia singur in cazul iu cai'' cjercnl/le pi iutilor se proiectează pe substratun neu- ronale diferite, procesul neural respectiv activînd aceste sub- straturi multiple. SUCCESIVITATE, proprietate a unor acte perceptive cum este auzul şi kinestezia, a activităţilor intelectuale, şi a trăirilor alec- tive complexe de a se desfăşura in timp, ca o suită de momente apro- piate dar discernabilc şi urmîncl o anumită ordine. Bergson arată că sub raport fizic toate actele psihice se caracterizează prin s. dar tind să devină, subiectiv, simultane. SUGESTIBILITATE, proprie- tatea de a fi uşor influenţat de altcineva. S. poate fi întîlnită atît la omul sănătos psihic, cit şi la bolnavul mintal. Ea se manifestă, în formele uşoare, prin imitarea unor gesturi, atitudini, uneori în mod inconştient, aşa cum se întîmplă, spre ex. în contagiu- nea căscatului. In forme mai deo- sebite, s. este rodul unei voinţe slabe cînd subiectul acceptă ne- critic, pasiv, idei străine, sau cînd cedează şi se supune cu uşurinţă la anumite influenţe externe. Stări de s. crescute sînt întîlnite la copii, la persoanele naive sau la debilii mintali, datorită imatu- rării mecanismelor voinţei sau da- torită deficienţelor intelectuale. Uneori, sînt întîlnite stări de s. crescute, temporare, în oboseală, ebrietate. într-o formă patolo- gică, s. este întîlnită în unele boli psihice unde, adeseori, întreg comportamentul bolnavului este determinat de cele mai neînsem- nate influente exterioare (v. i;,. l e l i . l ) . b t a l e . ' l o p u s a S . C S t e Ili-;;a tivismul. K. I'latouov aliriu.L cfi o s. crescută este un simptom ;ii slăbiciunii funcţiilor celui de-al doilea sistem de semnalizare. SUGESTIE, considerată ca fâ - cînd parte din seria fenomenelor automate şi a acţiunilor subeon- ştiente, s. este interpretată ca. o reacţie particulară la anumite percepţii, care se manifestă prin activarea unei tendinţe la care se răspunde, fără colaborai.-a persoanei în ansamblu (G. Io- nescu). După P. Janet, s. constă în a provoca în mod artificial, sub forma unei impulsiuni, func- ţionarea unei tendinţe, pe care subiectul n-o poate obţine prin controlul voinţei personale. Au- torii moderni consideră s. ca o conduită obţinută printr-un sti- mul aplicat, în absenţa unei informaţii specifice asupra na- turii răspunsului aşteptat (R.M. Dorcus — 1963). Autorii români (V. Predescu — 1970) lărgesc sfe- ra noţiunii de s. acordîndu-i o dublă accepţiune: ca proces psihic constînd dintr-o influentă exercitată de o persoană asupra psihicului uneia sau mai multor persoane, transmiterea unor senti- mente, idei, atitudini comporta- mentale şi ca metodă de psiho- terapie, constînd în a imprima bol- navului psihic convingeri opti- miste în posibilitatea reversibili- tăţii fenomenelor patologice, mo- bilizarea pentru a putea lupta împotriva apariţiei unor fenomene psihopatologice, bolnavul puţind fi în stare de veghe, somn narcotic sau hipnotic. Prin s. se facilitează detenta emoţională (catharsis) sau se permite o priză de conştiinţă (S. se poate exercita independent de starea hipnotică, după cum şi hipnoza poate fi realizată fără S.). Fenomenul de s. depăşeşte deci cu mult, prin amploarea si semnificaţia lui, clementul psi- hoterapici, manifestîndu-se în di- verse forme, în grade diferite de intensitate şi în cele mai diverse situaţii. S. este unul din modelele de bază ale interacţiunii umane, si priveşte nu numai indivizii îuaţi izolat (s. individuala), ci şi grupurile mici (s. de^grup) şi cele mari (s. de masă). In princi- pal, este vorba despre putinţa pe care un individ o are de a impune, prin forţa afirmaţiei sale, o idee sau o emoţie uneia sau mai mul- tor persoane. Reuşita s. depinde de jocul dinamic al unor forţe care se găsesc atît în cel care su- gestionează cît şi în cel care este sugestionat. în acest sens, s. poate fi definită atît ca acţiune (persuasivă, prin care un in- divid impune altuia o idee, o credinţă sau o tendinţă), cît şi ca fenomen (de supunere fa- ţă de o idee, tendinţă sau credinţă, cu origine într-o acţiune exteri- oară şi care comportă o „stran- gulare" a puterii şi a libertăţii de voinţă a celui sugestionat). După Pavlov, mecanismul s., în general, este efectul concentrării excitaţiei în emisferele cerebrale, într-un anumit punct, ce devine dominat şi inhibă zonele adiacente; astfel, „cuvîntul-coniandă" acţionează cu totul izolat de celelalte influente, devenind un stimul necesar, l'av- lov studiază rolul cuvîntului care poate înlocui, şi în aceeaşi măsură poate provoca orice fel de reac- ţie. Astfel, s. constă în subordona- rea activităţii nervoase superioa- re unei persoane, influenţelor verbale a unei alte persoane, dar care se realizează nu pe baz.t argumentelor raţionale, a moti- vării logicii, ci pe calea subordo- nării la aceste influenţe, într-un mod inconştient. S. depinde de foarte mulţi factori, cum ar fi: motivaţia celui care sugestio- nează şi a celui care este sugestio- nat, de factorii de ambiguitate ai situaţiei respective cît şi de particularităţile constituţionale ale celor două persoane. SUMAŢIE, fenomen al pro- pagării impulsurilor prin centrii nervoşi, constînd în însumarea. stimulaţiilor care creează o stare de excitaţie centrală favorabilă descărcării neuronilor motori. Se poate distinge o s. spaţială, a stimulilor care declanşează ex- citaţii simultane, transmise pe calea mai multor nervi aferenţi, convergenţi spre acelaşi grup de neuroni motori, şi o s. temporală, a stimulilor care declanşează ex- citaţii ce se succed la intervale scur- te pe calea aceluiaşi nerv aferent. SUPER-EGO v. SUPRAEU SUPERSTIŢIE, credinţă falsă reflectînd necunoaşterea legilor care guvernează natura şi socie- tatea şi înlocuirea acţiunii aces- tora cu „forţe obscure", suprana- turale de care omul trebuie să se te:ună. S. izvorăsc din mentali- tatea primitivă, magică, si in- 695 694 ;.>rădesc dezvoltarea personali- tăţii. SUPRAEU (ŞUPER-EGO), în teoria lui S. Freud, a treia in- stanţă a personalităţii, care con- stituie expresia existenţei indivi- dului în mediul social; el este purtătorul normelor ctico-morale, a regulilor de convieţuire socialei. Fivud vede în conştiinţa morala, autoobscrvarca şi formarea idea- lurilor, funcţii ale s.S. este achi- ziţia recentă şi relativ fragilă a individului, dezvoltată în con- formitate cu normele şi nivelul sociocultural al comunităţii din care face parte. El îşi are originea în Id (şinele) şi se dezvoltă în interrclaţia ocazionată de expe- rienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statu- tul său, s. caută să refuleze im- pulsurile Id-ului, mai ales cinci acestea sînt de natură instinc- tivo-afectivă sau agresivă. De asemenea, s. obligă tul la substitu- ţia scopurilor realiste, moraliste si îl împinge la lupta spre perfec- ţiune şi sublim. S. reprezintă deci în primul rînd instanţa verifica- toare, cenzurantă a personalităţii, împreună cu Id-ul, s. reprezintă instanţa care „tamponează" şi „contraocazionează" permanent existenţa individului, avînd ro- luri şi funcţii opuse şi asigurînd astfel dialectica dezvoltării indi- vidului. Născut din inconştient, s., ca şi tul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atît mai manifest, cu cit omul este mai matur, m,ii s-ărutos şi mai elevat sub aspect soual. SUPRAINVESTIŢIE, investi- ţie suplimentară a unei reprezen- tări, percepţii etc, deja investite. Termen introdus de Freud (189r>i pentru a desemna „legea biologică căreia eul i se supune, în cadrul proceselor ele atenţie". în ac <••-', sens s. în cadrul teoriei frcudieiie a conştiinţei, S'- aplică mai a li-, proceselor de atenţie. S. se reali- zează, întotdeauna printr-un nou aport de energie pulsională (de ex. la o reprezentare, percepţie ctc). SUPRAINTERPRETARE, ter- men utilizat de Freud, pentru a desemna o nouă interpretare, o reinterpretare a unei interpre- tări deja coerente şi a valorii acestei prime interpretări. Freud utilizează acest termen mai ales în cazul interpretării viselor, eînd cel analizat îşi completează pro- pria interpretare şi pe baza aces- teia, cu noi asociaţii. Prin supra- punerea semnificaţiilor, devine ast- fel posibilă o înţelegere şi o inter- pretare mai profundă din partea analistului. SURDITATE, pierdere totală sau parţială a capacităţii de a auzi, cauzată de boli sau anomalii ale diverselor segmente ale analiza- torului auditiv. Se deosebesc nun multe tipuri des.: s. de conducere. datorită tulburărilor transmiterii sunetelor la urechea internă; s. de percepţii provocată de altera- rea receptorilor din urechea in- ternă, sau a nervului auditiv; s. centralii, cauzată de leziuni .. ameţeli, palpitaţii, mîiui şi pi- cioare reci şi umedr, senzaţie <;•• apăsare în drepiul inimii, Liţ - , pofU'i (ie mîncare efc. S. netr.ii.' .in 1 ca urmare alte tulburări i • astenic, găsirile, uneori nici : etc. Li siirşit. s. este cauza priiu : pală a nevrozei astenice. SUSCEPTIBILITATE, în < in re, dispoziţie spre a se. lăsa 1 fluenţat mai ales datorită '.!"-•; experienţe anterioare; reacti\': zare vie şi unilaterala, vulnn • biiitate. Kxces de sensibilii,;;• afectivă. Ca trăsături de cai.i- ter, dispoziţie spre o nejustilica;, sau exagerată alarmare, supărare depresiune. DICŢIONARELE ALP.ATROS T T (procedeu de normalizare a scorurilor), transformare a notelor Z în vederea eliminării dificultă- ţilor de a opera cu valori negative. Valorile notei 8 de la —3 la -j-3 se înmulţesc cu 10 şi se adaugă cîte 50 în fiecare parte a seriilor de la zero astfel îneît se obţine scara T cu valori între 20 şi 80 unde zero din Z capătă valoare de 50. Note Z: — 3 — 2 -1 0 1 2 3 NoteT: 20 30 40 50 60 70 80 Notele T se pot obţine şi direct din scorurile brute conform for- mulei T = 50 + — (x-x) în ca T re T = deviaţia standard, x = scorul brut, x = media, iar 50 = constantă. T (test de semnificaţie — Stu- dent), indice statistic ce se apli- că la eşantioane mai mici de 30 şi care au o disper- sie normală, alese la întîmplare pentru a verifica ipoteza nulă. Prin X se stabileşte dacă diferenţa rezultatelor a două experimente este semnificativă, adică nu este datorită întîmplării şi deci pu- tem avea încredere în datele ob- ţinute. Semnificaţia se calcu- lează la diferite grade de precizie considerînd riscul de a greşi cu 0,5% sau numai cu 0,1%'. în psihologie se lucrează de obicei cu p = 0,05. T (tip), denumire a teoriei lui W. Jaensch privind imaginile eidetice, de tip fotografic şi cu caracter obsesiv. Persistenţa lor obsesivă se combate prin trata- ment cu calciu. TABU (în polineziană: bu — foarte, ta — sacru), semnifică in- terdicţii prescrise în numele au- torităţilor sacre avînd un carac- ter absolut şi nemotivat şi antre- nînd, în cazul încălcării, grave pedepse sociale şi religioase. Unele t. sînt uşor explicabile practic cum sînt cele prin care este pro- hibit incestul, consumul vînatu- G99 lui, astfel decît în colectivitate, uciderea ctlor din acelaşi trib, distrugerea cuiburilor păsărilor ctc. Altele reflectă autorităţi so- ciale ce tind să se absolutizeze: tabuizarea pămîntului pe care calcă un şef sau vrăjitor, a obiec- telor pe care le ating şi în genere, dreptul acestora de a declara t. orice vor. în sfîrşit, sînt şi t. greu de explicat în legătură cu împreju- rările particulare ale existenţei tribale, cu credinţele totemice, cu superstiţii, întîmplări trauma- tizante ş.a. Oricum, t. reprezintă o modalitate a moralei primitive. Frcud a încercat o explicare a t. ca impus de strămoşul-totem şi generînd complexe oedipiene etc. ceea ce reprezintă o ipoteză neve- rosimilă şi abandonată. TABULÂ RASA (lat. tablă curată, nescrisă, „tablă pe care nu este scris nimic"), semnifică, în epistemologie şi psihologie, starea de totală lipsă de informa- ţie a subiectului; expresie aris- totelică introdusă în circuit de Leibniz şi pusă, interpretativ, pe seama lui J. Locke, prin care se arată că la naştere omul nu ştie nimic (nu există idei înnăs- cute) . totul depinzînd de experien- ţă. De aici marea expansiune a empirismului. Totuşi trebuie ţinut seama de faptul că dacă nou-năs- cutul într-adevăr nu ştie nimic, totuşi el dispune de premise ere- ditare care, funcţional, pot fi favorabile sau nefavorabile. TACT, modalitate senzorială cu- tanată prin care se semnalizează contactul cu corpuri. T. poate fi: pasiv în condiţiile imobilităţii aUt a mîinii si a obiectului, sau ;ictiv, în condiţiile mişcării. în acest caz, t. iinplică uu nuni.ii recepţia cutanată ci şi pe cea ki- nestezică, şi se realizează cn un proces de palpaţie cu posibilităţi de discriminare a formelor. ] >•• aceea palpaţia este socotită ;i fi analogică văzului. Deosebită de văz şi specifică pentru palpaţie este detectarea însuşirilor de fac- tură a corpurilor cum sînt: du- ritatea, porozitatea ş.a. în alt sens, termenul este folosit pentru a desemna o strategie a raportării la alte persoane implicînd dis- cernămînt, adeziune sufletească, grijă pentru a nu leza demnitatea celui în cauză şi a-1 influenţa edu- cativ sau instructiv în chip inge- nios, fără duritate şi evitînd con- flictele. TAHIFEMIE, formă patologică de hiperactivitate verbală, con- stînd în accelerarea exagerată a ritmului verbal, îngreunînd astfel mult comprehensibilitatea comu- nicării. Apropiat ca sens de termenul tahilalie în care se reflectă ritmurile accelerate ale civilizaţiei tehnice. Simptom în stările maniacale. TAHISTOSCOP, aparat ce per- mite prezentarea vizuală a unei imagini într-un timp foarte scurt (de ordinul miimilor de secundă). TALAMUS, formaţiune dien- cefalică, care intră în alcătui- rea talamencefalului (partea supe- rioară a diencef aiului), format din două mase ovoide de substan- ţă nervoasă care poartă denumi- rea de corpii optici sau straturile optice. T. este situat pe feţele 700 laterale în partea posterioară a ventriculului III, fiind despărţit de hipotalamus prin şanţul hip'o- talamic. Ca structură, la exterior, prezintă un strat subţire de sub- stanţă albă, formînd lama medula- ră externă şi stratul zonal, în partea posterioară; părţile inter- ne formează înşişi pereţii ventricu- lului III. în interior se găseşte substanţa cenuşie, despărţită de lama medulară internă, formată din substanţă albă, în patru mase nucleare principale: nucleu ros- tral anterior, nucleu posterior, nucleu lateral sau extern şi nucleu median sau intern. Aceste formaţiuni nucleare cuprind mai mulţi centri nervoşi care primesc informaţiile de la centrele etaje- lor inferioare ale nevraxului şi le transmit la scoarţă, alcătuind astfel centrul de integrare a întregii sensibilităţi extero- şi interoceptive a organismului. Toa- te căile centripete care vin de la măduva spinării, bulb şi cerebel, trec înainte de a ajunge la scoar- ţa cerebrală prin t., unde fac sinap- să cu neuronii care formează nu- cleii acestui centru. Pînă la t. ajung toate impulsurile sensibili- tăţii specifice cu excepţia analiza- torului olfactiv (care trec mai întîi prin hipotalamus) şi ale sen- sibilităţii nespecifice. Pentru a- cestea din urmă în t. există nu- clei de asociaţie care au legături cu substanţa reticulară, prin a- ceasta realizîndu-se reglarea rit- mului somn-veghe. Datorită a- cestor multiple legături t. de- vine o staţie releu, o staţie func- ţională pe calea seiizoriahtăţii. TALENT, termen psihologic em- piric si uzual cu o conotaţic ce se apropie de conceptul de creati- vitate. T. denumeşte ansam- blul dispoziţiilor funcţionale, ere- ditare şi a sistemelor operaţio- nale dobîndite ce mijlocesc perfor- manţe deosebite şi realizări ori- ginale în activitate. După St. Zissulescu, t. este „o continuare a aptitudinii, o treaptă superi- oară de dezvoltare a acesteia, caracterizat nu numai prin efec- tuarea cu succes a unei activităţi, ci şi prin capacitatea de a crea opere originale... nu toate apti- tudinile devin talente, ci numai acelea cultivate pînă la un nivel care le fac capabile de creaţii originale". T. este nu numai e- fcctul dezvoltării maxime a u- neia din aptitudini, ci şi, mai ales, efectul interacţiunii, interpene- traţiei, intermodelării a diferite şi eterogene aptitudini satisfăcă- tor sau superior dezvoltate. Du- pă cum demonstrează M. Bejat, toţi oamenii de t. au fost (mai bine zis au ajuns să fie) multilateral dezvoltaţi sub raportul activi- tăţilor pe care le practicau şi a aptitudinilor de care dispuneau şi pe care le-au îmbinat în chip fericit. G. Mialaret a demonstrat experimental că antrenamentul şi educaţia muzicală sporeşte per- formanţele elevilor la matematici. O altă foarte importantă, chiar decisivă, condiţie a t. este, după li. Ananiev, „includerea aptitu- dinilor în caracter" sau, după cum spunem noi, susţinerea aptitudi- nilor prin motive şi atitudini ce le stimulează, le permit dezvol- 701 tarea şi valorificarea. Deci t. nu se reduce la un optiinum a! compartimentului instrumental al personalităţii ci necesită şi o siner- gie cu acesta (cu aptitudinile" centrale) a compartimentului ati- tudinal sau vectorial, de unde şi înclinaţia spre muncă (S. Leites) şi vocaţia (Rădulescu-Motru) ca factori ai t. Conceptul de t. a (ost mult devalorizat din cauza exagerării nelimitate a dotaţiei native. Fără a contesta rolul dotaţiei trebuie arătat că acesta are o importanţă variabilă (mai mare în artă şi mai redusă în alte domenii) şi că decisive sînt condiţiile educaţionale şi de acti- vitate în care se construieşte t. Apoi este necesar să se arate că t. se defineşte nu numai în sec- torul artistic dar şi în orice alt domeniu de activitate (ştiinţă, tehnică, organizare etc). TANDREŢE, în psihanaliză, ter- menul desemnează, prin opoziţie cu cel de „senzualitate", o atitu- dine faţă de celălalt, care perpe- tuează sau reproduce prima mo- dalitate de relaţionare afectivă pozitivă a copilului (de dragoste), in care plăcerea sexuală nu există independent ci întotdeauna bazată pe satisfacerea pulsiunii de auto- conservare. Prin cercetările sale în clinică, Freud ajunge la reali- zarea unei distincţii între tendin- ţa senzuală şi tendinţa spre t., stabilind originea t. Aceasta se află, în alegerea obiectului pri- mar de către copil, în dragostea pentru persoana care îl îngrijeşte şi-1 hrăneşte; în acelaşi timp această dragoste are eomponeiiie erotice, dar acestea nu sînt la început separa bile de satisfaci ia găsită în alimentaţie şi îngrijirea corporală. TANTOFON, aparat (inventat de P.. Skinner, în 1936, şi inl'i-it de D. Shakow şi S. ' Ko-.en zweig în 1938) format clinti-un disc de patefon ce emile vue.ilc folosit pentru a determina linvt i audiţiei în percepţiile verbali TÂPPING TEST,'probă de vi- teză motrică simplă, care con- stă în a bate într-un timp dat cit mai multe lovituri posibile, cu im creion pe o hîrtie sau pe o tablă, E posibilă şi o înregistrare electrică a răspunsului. TASIKINEZ1E, stare de ten- siune manifestată printr-o do- rinţă continuă de mişcare, <.<• nu permite o continuă şedere p" acelaşi loc. TATONARE, mijloc de învă- ţare sau de rezolvare a proble- melor, constînd din variate în- cercări succesive, în vederea atin- gerii unui scop; analogic legii în- cercării şi erorii; introduse ;•• psihologie de E. Thorndike. T. poate fi nesistematică, cînd în- cercările sînt independente una faţă de alta şi sistematică, cina încercările se interacţionează re- ciproc şi sînt dirijate şi selec- ţionate după scheme fixate în experienţă. TAUTOLOGIE (TRUISM) fur. tauto — acelaşi, logi>s — cuvînti. <•- chivalenţa a unor părţi ale pro- poziţiei sau chiar a două propo- ziţii distincte, afirmînd ele fapi acelaşi lucru; judecată în caie subiei tul şi predicatul suit csa< i 702 T !! • • ţ 1 1 1 1 1 : 1 \ nu prin .:.'.vla.'i cu\iut. TAXIOIOGIE, denumire- a- doptală de Cili. Zapan pentru disciplina creată dr el (1962i privind optimizarea acţiunilor u- lîiane prin aplicarea ciberneticii şi a criteriilor rezultate din stu- diul stereotipului dinamic la om (V. FACTORt DE PROGRESi. TAX0N0M1E (TAXIXOM1H), gr. taxis — ordine, tiomos — le- ge), disciplină metodologică ce se ocupă de legile, criteriile şi configuraţiile clasificărilor por- nind de la cele din biologie ce sînt tipice; ştiinţă a clasificării şi sistematicii ştiinţifice. TEAMĂ, stare sau proces emo- ţional negativ implicitul insecuri- tate, nelinişte, alarmă, agitaţie şi tendinţă de evitare în legătură cu un pericol iminent sau înde- părtat. Se deosebeşte de frică şi angoasă ce sînt fără obiect. Patologic, teama evoluează spre sindromul obsesivofobic pe cînd frica trece în angoasă şi fobie. TEHN0PS1H0L0GIE, ' ramură a psihologiei ce se ocupă de mij- loacele aplicării practice a psiho- logiei teoretice. Se întretaie cu psihotehnica, dar o depăşeşte prin preocupările speciale pentru principiile şi strategiile aplicabi- lităţii psihologiei. TELE, termen introdus de J.Mo- reno, pentru a desemna fe- nomenul de ordin ernpatetic al atracţiilor şi respingerilor inter- personale şi efectul corespun- zător, fixat într-o opţiune afec- tivă. Relaţiile şi efectele t. pot fi unilaterale, reciproce şi con- 1 , . , , - . • i a d H l i " - i I n i A l . i l . a '!'• I 7 ' , , . | , n . . , - n 1 ' l u i A d e ' - a t i c Iii. TELEUNOZIS, |»" /.uinptn.' cunoaştere a evenimentelor în- depărtate (ca loc sau timpi pe alte căi decit cele perceptiv şi intelectuale. în t. se includ clar- viziunea , pivmoniţia ş a TELEKINTZIE,' fenomen de inducţie de caice un subiect care se presupune că dezvoltă în jurul său un cimp electromagnetic ex- trem de puternic, a mişcării unor obiecte mici şi uşoare. în 1966 R. Chauvin a dovedit, verificat fiind de o comisie academică, că băieţii de 12-13 ani pot să influenţeze prin concentrată in- ducţie mintală ritmul degajărilor de stronţiu radioactiv dintr-un re- cipient situat în faţa lor. Se pre- supune că în acest caz relaţiile sint de la un fenomen fizic cere- bral la celălalt fenomen fizic. Nu este cazul ca acestui fenomen să i se atribuie posibilităţi şi dimensiuni neverificate. TELENCEFAL (CREIERUL AXTER1OR), partea cea mai vo- luminoasă a encefalului, repre- zentat de emisferele cerebrale care sînt alcătuite din următoarele formaţiuni: scoarţa cerebrală, sub- stanţa albă, corpii striaţi, siste- mul limbic şi, în interior, ventri- culele laterale (I şi II). TELEOLOGIC (gr. telos - scop), concept care se referă la un tip determinat de explicaţie ştiinţifică, întemeiată pe finalitate.' Se con- sideră că viaţa şi îndeosebi psi- hicul, uman au un caracter t. Metafizica a opus t. determinării ignorind faptul că şi t. rezultă T din şi reprezintă o forma de deter- minare. f..;i h.i.:u '.uîttrmdor t. este uu mecanism de autoregla] rîup:i un program. J.enin scrie: „în realitate scopurile omului sînt generate de lumea obiectivă şi o presupun, o găsesc ca dată, ca prezentă. Dar omului i so pare că scopurile lui sînt luate din afara lumii, sînt independente de lume." TELEONOMIC, termen introdus de G. Allport (1937), pentru a denumi concepţia sa ipotetică pri- vind structura personalităţii. Structura descrisă ca un model ce unifică tendinţele orientate către scopuri ale individului, pentru rea- lizarea cărora el se foloseşte de o integrare specifică lui. Pisten- drigh, cu 20 de ani mai tîrziu, foloseşte termenul pentru a în- locui „teleologia" din biologie. TELEOPSIE, fenomen ce în- soţeşte tulburările vizuale în spa- ţiu, tradus prin supraestimarea profunzimii (adîncimii), celelalte dimensiuni spaţiale rămînînd in- tacte. TELEPATIE, simţire sau su- gestie de la distanţă, fenomen de comunicare pe alte căi decît cele ale organelor de simţ cunos- cute (după Ch. Richet — crip- testezie, după autorii anglo-sa- xoni — recepţie extraperceptivă, extrasenzorială). Comunicarea se efectuează într-un singur sens, de la un inductor la un percipient, iar termenul tele desemnează mai degrabă independenţa în raport cu distanţa, iar nu obliga- tivitatea mărimii acesteia, întru- cît, după cum o dovedesc experi- mentele, sugestia poate fi r< di- z . i t . ' i l ,i d i n ] i T i t - d i a t : . t a p r > . . [ . , , . K - T. est? eronat tduvalată ev. t>.n, - miterea ghid uri lor de la dis/«;'!.i intnicit cercetările obiective au (,•'••• ved.it că nu poate fi vorba deci; o, transmiterea unor mesaje sen-.'.'rii le, imagistice şi emoţionale. l'en i- pientul integrează verbal şi im>- lectual starea senzorio-emoţionai care i-a fost indusă. De altl-i, fenomenele de t. par a fi cu atu mai răspîndite pe scară animală cu cît organismele se află la uu stadiu mai scăzut de evoluţi*. La om apar ca un reziduu atavic extrem de rar şi selectiv. Freud socotea t. un mod de comunicaiv arhaic şi care a involuat. S. Rhine. R. Riess, Soal şi alţii au constatai că pentru a transmite, inductorul trebuie să fie într-o stare de în- cordare excepţională, ceea ce coin- cide şi cu situaţiile accidenta', 1 cînd se percep mesaje numai ue la persoane aflate în situaţii cri- tice sau de maximă tensiune. „Consonaja" t. nu intervine decit între persoane compatibile, de regulă între membrii familiei sau prieteni, Cercetările de electrofiziologic caută să identifice formula de compatibilizare care este probabil de ordin morfofuncţional. în ce priveşte purtătorul material al mesajelor s-au presupus unde herziene de origine biologică (V. Behterev, Cazzamalli), dar 1.. Vasiliev uzînd de subiecţi în ca- mere izolate metalic a demonstrat că şi în aceste condiţii mesajele se transmit şi deci nu poate li vorba de unde electromagnetic- sau măcar de lungimile de undă cunoscute şi f<:!n'o-:u\ 1'. J o r d a n a ajuns Ia Concluzia că relaţiile t. se dezvoltă într-un eîinp de ener- gie discretă, similar cîmpului gra- vitaţional. Se pare că studiul ştiinţific al fenomenelor extrem de rare şi fragile de t. nu vor con- duce la aplicaţii practice, dată fiind nesiguranţa acestei comuni- cări, dar va aduce o contribuţie la înţelegerea materialistă a psi- hicului uman. TELERECEPTORI, sistemele exteroceptive vizual, auditiv şi olfactiv care permit ca stimulii să fie percepuţi de la distanţă — în opoziţie cu receptorii tactili şi gustativi, care acţionează prin contact nemijlocit (contactrecep- tori). TELESTEREOSCOP, aparat realizat de H. Helmholtz, ce per- mite, prin mărirea cîmpului vi- zual, prin ataşarea unor sisteme receptoare (oglinzi), o mărire a paralaxelor, ceea ce generează efecte de vedere în relief. TEMPERAMENT (lat. tempe- ramentum, de la temperare — a amesteca pentru a dilua, modera), în viziunea originară şi naivă a lui Galenus şi Hipocrat — acea caracteristică dinamică a orga- nismului, comportamentului şi vieţii psihice, explicată prin ames- tecul celor patru humori socotite ca fundamentale (sînge, fiere nea- gră şi fiere galbenă, spută) din care una ar domina, de unde şi denumirile ce s-au păstrat de (v.) coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic. Din viziunea hipocra- li'-ă, ipoteza linmornlă a fost eli- liii'iiit.i il.ir --i m e n ţ i n u t :,-i c o n f i r - m a i ideea că t. e - l e c o u s t i t u t i v - organie, după cum rezistă de- scrierile, calificate de l'avlov ca intuiţii geniale, ale celor patru t. fundamentale, enumerate mai sus. G. AHport arată că t. „se referă la fenomene caracteristice firii unui individ, la înţelegerea sus- ceptibilităţii sale la stimuli emo- ţionali, la forţa şi rapiditatea răspunsurilor sale, precum şi la calitatea dispoziţiei sale persisten- te, la intensitatea dispoziţiei şi la particularităţile fluctuante. Toa- te acestea sînt considerate consti- tutive şi, deci, în mare măsură creditare" . După S. Rubinstcin, i. este latura dinamico-energeti că a personalităţii, iar Ananiev îl consideră o bază psihofiziologică a caracterului, după cum B. Tc- plov îl ia ca premisă morfofuncţio- nală generică pentru aptitudini. Linia dinamico-energetistă în de- finire, t. are numeroşi promotori: \\. Wundt, A. Fouîlle, J. Do\v- ney (t. hipo şi hiperkinetice), G. Euald (t. hipo şi hipertonice), ]'. Janct (hipo şi hipertensivi), culminînd cu Pavlov ce explică t. în termeni de forţă-slăbiciune, mobilitate-inerţic. Există însă im- portante probleme în ce priveşte sensul sau locul în procesul adap- tativ al energiei şi dinamicii temperamentale. în legătură cu faptul că t. a fost derivat din structuri morfofuncţionale şi asi- milat cu biotipologiile constituţio- nale s-au formulat o scrie de ipo- teze greu de acreditat (G. Viola, N. feude, G. Sigaut, E. Kret- 704 705 45 — Dicţionar de psihologie srhmer, \Y. Sheldon) şi totodată conceptul de t. a fost mull lărgit, adăugîndu-i-se şi trăsături ce ţin de caracter şi în genere de valorile culturale. în tipologia lui îl. l.e Seime, ce continuă pe G. Hey- nians şi K. Wiersma, t. şi caracte- rul bînt indisociaţi şi mai mult, ca- racterul este redus la t. Or. de aici rezultă grave confuzii. Din mo- ment ce t. este predeterminat ereditar (cel puţin ca tip), iar caracterul este (în orientare şi conţinut) dobîndit, construit so- ciocultural, nu se poate pune pe scama t. ceea ce ţine de coordonate ale educaţiei şi integrării sociale şi morale. în caz contrar, concep- tul de t. este confundat cu perso- nalitatea şi totodată devine inu- til pentru că nu mai poate fi de- limitat. La W. Wundt t. era înţe- les ca o caracteristică de forţa sau slăbiciune, de stabilitate sau instabilitate a emoţiilor în raport cu sentimentele (de ex. la fleg- matic sînt emoţii slabe şi senti- mente puternice, pe cînd la sang- \ inie emoţiile sînt puternice iar sentimentele slabe). Aceasta nu ne spune însă nimic despre orientarea şi valoarea proceselor şi relaţiilor emoţionale, după cum nu ne spu- ne nimic despre calităţile inte- lectuale, voliţionale şi morale ale subiectului. Cînd H. Sheldon îm- parte t. în endo, mezo şi ectomorf, pornind de la componente ale embrionului şi totodată declară că primul (viscerotonic) este bo- nom, senzual, conciliant, secun- dul (somatotonic) este reactiv, cu iniţiativă, activ, practic, pe cînd terţul (cerebrotonic) ar ii hipersensibil, meditativ, teoretic etc. — nu putem să ne explicăm nici cum astfel de calităţi sînt inerente membranelor embrionare şi nici cum devin intrinseci t. Tot aşa calităţile intelectuale şi mo- rale puse pe seama skizotimicului sau ciclotimicului de către K. Ketschmer ne apar ca inexplica- bile, întemeierea particularită- ţilor de t. pe structurile de tip de activitate nervoasă superioară în baza unor ample şi larg confirmate cercetări de reflexe condiţionate a adus o serie de importante cla- rificări, aceasta şi pentru că, precum era firesc, particularităţile dinamice de comportament şi viaţă psihică puteau fi explicate în primul rînd prin particularităţi constitutive ale creierului, ale sistemului nervos central, iar nu ale viscerelor sau morfologiei somatice de ansamblu. în primul rînd t. ne apare ca un complex de proprietăţi funcţionale de ma- ximă generalitate, deci nespecifice şi care se exprimă în activitatea reflexă dar nu determină, la om, conţinutul şi performantele acesteia. Ce şi cum se construieşte în ordinea sistemelor reflexe nu depinde de tip şi nici de t. în al doilea rînd t. se pune în depen- denţă de genotip pe cînd caracte- rul, ca şi aptitudinile, sînt asimi- late fenotipului ca aliaj al trăsătu- rilor înnăscute cu cele dobînditv. în consecinţă, nu se poate vorbi de o modificare radicală a t. pe parcursul vieţii. Acesta rămîm- o structură imanentă a individua- lităţii. Există totuşi o evoluţie temperamentală, condiţionată du 706 vîrstă şi de fenomenele de mascare a t. prin blocuri funcţionale spe- cial antrenate şi de filtrare a 1. prin suprastructura de personali- tate, în al treilea rînd, t. este apreciat ca reprezentînd un fapt singular care este numai încadrat tipologic pe scara gradaţiilor însu- şirilor de tip de activitate nervoasă superioară şi modului de com- binare a acestora. Tipul de t. este întotdeauna definit aproxima- tiv şi prin precizarea însuşirilor implicate se pot detaşa categorii subtipice, variante mai concrete etc. La om, forţa nervoasă are o însemnătate mai redusă clecit la animale. Noi ara găsit variante medii între puternic şi slab după cum am găsit şi Reechilibrări după mobilitate iar nu numai după forţă. în sfîrşit, t. ne apare ca expresie psiJiocomportamentală a unor particularităţi nervoase constitutive ce se manifestă şi în sfera somatică şi de aceea pre- zintă mare interes pentru medi- cină. Luat sub incidenţa sa pro- prie, psihocomportamentală, t. întrucît intervine în contextul şi prin intermediul structurilor valorice de peronalitate (t. nu poate fi raportat la valori inte- lectuale sau morale; este neutru), dobîndeşte totuşi o anume colo- ratură sau un stil de manifes- tare. Aceasta şi în dependenţă de gradul în care, prin caracter, t. este stăpînit şi reglat şi tot- odată de modul care t. se investeşte în structurile operaţionale sau aptitudinale. Bazai, t. se defineşte prin nivel energetic, mod de des- cărcare şi acumulare a energiei (d',~ unde calificările de energic, rezistent, exploziv, expansiv sau contrariile lor) şi prin dinamică (iute sau lent, mobil sau rigid). L. Malanova, unnînd constată- rile lui X. Krasnogorski, arată că tăria, ritmul şi intonaţia vor- birii sint mult dependente de t. Afectivitatea rămine principala sferă de evidenţiere a t. prin parametrii de sensibilitate, to- nus afectiv, stabilitate, profun- zime a trăirilor. N. Warren defi- neşte t. ca „natura generală a afectivităţii". Dacă în percepţie şi gîndire, t. implică numai o notă de tonus, echilibru şi di- namism, cum sînt particularită- ţile dinamice ale memoriei, des- coperite de C. Voicu în schimb în sfera afectivă t. pare să fie asociat şi cu unele sensuri sau orientări. V. Merlin asociază de t. şi astfel de calităţi cum este curajul şi stăpînirea de sine. Poate este vorba numai de favo- rizarea uneia sau alteia din ori- entările afective. Astfel t. slab (melancolic) este tradiţional ca- racterizat prin depresiune, în- clinaţie spre dispoziţii astenice şi pesimiste. în condiţii optime de viaţă şi educaţie aceste în- clinaţii nu mai apar ci se trans- formă în contrariul lor. Totuşi unii autori pornind de la influ- enţa predispozantă a t. au intro- dus în sfera t. şi parametri d< orientare afectivă şi comunica- tivă. Heymans şi Wiersma îşi împart t. după: nivel de activism, •nivel de emotivi sin şi corela/ie dintre pninaritaie (orientare spre 4S* 707 pvfcvt) şi secund'arilate- (spre trecut, paseism). Rezultă, după. R.. Le Senne, 8 tipuri de t.: 1) emotiv-neactiv-primar; 2) etno- tiv-neactiv-secundar; 3) emotiv- activ-primar; 4) emotiv-activ-se- cundav; 5) neemotiv-activ-pri- mar; 6) neemotiv-neactiv-secun- dar; 7) neemotiv-nenactiv-primar; Snieemotiv-neactiv-secundar. l\.r- nind de la C.G. Jung, H. Evsetx'k ataşează criteriilor de nevrnzism (iritabilitate) şi sugestibiiitate pe cele de introversiunc-extraversi- une, pe care-1 explică prin acţiu- nea inhibiţiei. Revenind la cele 4 tipuri clasice de t., H. Eysenck constată că melancolicul şi fleg- maticul sînt introversivi pe cînd colericul şi sangvinicul ar fi precumpănitor extroversivi. V. Merlin dovedeşte însă că orien- tarea comunicaţională spre sine sau spre lume este dependentă şi de împrejurările de viaţă, existînd cazuri ce contrazic co- relaţiile lui H. Eysenck. Releva- rea unora din tendinţele predispo- zante ale t. este totuşi necesară pentru că t. trebuie să fie serios considerat în educaţie, atît pentru a fi compensat cît şi pentru a fi investit, valorificat. Ori cît ar fi de dependent de substratul neuro- hormoual, t. este o categorie psi- hologică iar nu una fiziologică. De aceea şi însuşirile de t. trebuie definite psihologic putînd fi, du- pă noi, grupate în trei categorii: 1) toni co-ener getice; 2) fazico- tempiirnle; 3) de factură- a reac- tivităţii glohale. Pentru a de- termina t.. determinarea tipu- lui de activitate nervoasă biipe- rioară este strict necesară, dar nu şi suficientă. O determinare a t. necesită şi studiu global de per- sonalitate, ţinînd seama de fap- tul că t. este o caracteristică mai mult. formală a, personali- tăţii, că este în relaţii directe cu lipul de activitate nervoar-ă superioară, dar că este influen- ţat de caracter şi aptitudini 15. Teplov arată că acelaşi tip de caracter poate ii formulat pe baza a diverse t. şi aceleaşi t. pot servi ca bază pentru di- verse tipuri de caracter sau ta- lent. TEMPO INDIVIDUAL, carac- teristică a. individualităţii con- stînd din viteza variabilă a reac- ţiilor, proceselor mintale şi ac- tivităţilor adaptative în genere. TENACITATE, calitate a vo- inţei constînrl în rezistenţa la solicitări puternice şi îndelungate şi în capacitatea de a desfăşura eforturi, pe măsura dificultăţi- lor ce trebuie depăşite. Fără 1. nu este posibilă înfrîngerea ob- stacolelor ce se ivesc în viata cotidiană. „Caracteristica adevă- ratului eroism este tenacitatea' (M. Eminescu). TENDINŢĂ,' forţă de acţiune ce izvorăşte din organism şi este orientată spre o ţintă, ac- tual izîndu-se gradat şi transfor- mi nd spontaneitatea oarbă iu mişcare (precumpănitor afectivă; dirijată. Th. Ribot: „Tendinţa n-are nimic misterios: ea este <> mişcare sau oprirea unei mişcări în stare de naştere. Eu întrebuin- ţez acest cuvînt. de tendinţă, ca sinonim al trebuinţelor, gustii- 706 rilor, inşi metei: .r, inc liiuiţ ii!. .> . dorinţei' >r ; el <• -i e ;., ; uicnul ve- nerai pe ciud celelalte sini va- riantele sale; el are asupra, aces- tora avantajul de a îmbrăţişa cele două aspecte, fiziologie şi psihologic ale fenomenului." Du- pă Janet, t. este „dispoziţia or- ganismului de a acţiona ia sti- mulări determinate prin mişcări determinate, adică de a face anu- mite acţiuni, ce au o încărcătură mai mult sau mai puţin puter- nică după cum actele vor avea mai multă putere, durată, rapi- ditate". La om, t. sînt variate şi dispuse ierarhic pornind de la reflexe necondiţionate şi pînă la conduitele intelectuale şi so- ciale. T. apare nu numai ca o forţă latentă într-un anumit mod structurată, ci şi ca o dimensiune bazală a acţiunii. Prin experienţa acţiunilor, t. se construiesc şi evo- luează progresiv. Din activarea t. rezultă tensiunile corespunză- toare care acţionează recurent asupra acestor structuri dina- mice relativ stabile ce sînt t. TENSIUNE, termen ce defi- neşte trăirea unei stări de încor- dare fizică şi psihică, o stare de preparare a acţiunii. Orice efort pentru a rezolva o problemă sau un conflict pune organismul în stare de t. exprimată în discon- fort, jenă sau teamă, în genere, activare. La P. Janet, t. desem- nează gradele de activare ale forţei psihologice, precum şi ni- velul tendinţelor superioare. O bună funcţionare psihologică ne- cesită un echilibru între forţă şi t. Totodată t. este ea însăşi ii imită de Iau: ( , a o /',•: t/1 ! <•'- i 'i :i /•/v',r;,:';.'. 1 / o ,ii ,:u:u\ ci " < - (<'u,tenta, de.'Cei't'!'uta -VJU de cclu- lihrare si dcvollîndu-se superior iu cirul acţiunilor sintetice, com- parativ cu cele automatizate. T. psihice superioare iţi împrumută torta de la cele inferioare printr-un. mecanism de drenaj sau de deri- vare. Gestaltismul consideră t. echivalentă cu forţa pusă în ac- ţiune de dezechilibrul dintre sti- mulările adresate subiectului şi procesele psihice cărora le co- respund aceste stimulări. T. nu este o forţă statică, ci una moti- vantă. în teoria cîmpului K. Lewin numeşte „tensiune emo- ţională" starea afectivă a unui subiect supus influenţei a două forţe opuse. Intensitatea t. emo- ţionale va fi determinată de puterea forţelor puse în conflict. Eliberarea consecutivă de t. este o cerinţă a echilibrului psihic, în psihologia socială, starea de t. este expresia unui conflict mai mult sau mai puţin ascuţit. Pentru Freud, personalitatea se formează sub influenţa a patru t. principale" : fenomenele fiziolo- gice ale creşterii, ameninţările exterioare, frustraţiile şi conflic- tele (ele obligă individul să ape- leze la mecanismele de apărare de genul identificării sau depla- sării). D. Katz şi D. Levvis (1961), referindu-se la efectele negative ale t., înăbuşite, recomandă: în- văţarea acceptării a ceea ce nu poate fi schimbat, găsirea că- ilor de eliberare a t. emoţionale, învăţarea tehnicilor de relaxare, ^âoirca de prieteni-confidenţi. 709 TENTAŢIE lat. (Icuitilin - a încerca^, atracţie sensibila iui- piicată insidios în relaţiile su- biectului cu ambianţa, captivind iuvulantar atenţia sa, de-.i<>H ajungînd să-1 abată de la prin- cipalele sale scopuri. T. nu rc- zuliă dintr-o decizie ci îndeamnă la decizie, existînd ca atare (ca o „încercare" pulsionalâ) piuă ce se iormidează opţiunea în fa- voarea sa. în morală se menţio- nează lupta cu t. TEORIE, construcţie concep- tuală, uzînd de deducţii, ipo- teze şi validitate logică; sinteză şi generalizare a datelor cunoaş- terii în vederea formulării unor principii explicative, a dezvol- tării unei doctrine; cînd de la mai multe t. cu valoare delimi- tată se trece la una supraordo- nată, preocupată de validitatea primelor, aceasta este denumită metateorie. T. este în corelaţie cu practica, îşi trage originile din aceasta şi, la nivel ştiinţific, reprezintă un mijloc optim de dezvoltare a practicii. Modelele teoretice nu sînt arbitrare ci re- flectă, la un nivel de mare gene- ralitate, relaţii obiective. Prin- cipalele funcţii ale t. ştiinţifice sînt: explicaţia, predicţia, siste- matizarea, informarea intelec- tivă şi prescripţia normativă. în sistemul ştiinţei, t. ocupă un loc central, ea dispune de o re- lativă autonomie şi de particu- larităţi specifice. Unitatea dia- lectică dintre t. şi practică pre- supune respingerea atît a spe- culaţiilor arbitrare cît şi a prac- ticismului îngust, atit a absolu- i i zări lor teoretice cît şi a empi- rismului. TEORIA CONSTRUCTELOR PERSONALE este propusă de i;. Kelly în 1955, iar în 19fi;i c'.i'. 1 reluată şi explicată mai pe lai'4. T.c.p. se situează Ia un nivel inail de generalizare şi abstrac- tizare. Ea a fost prezentată de amor ca un postulat fundamen- tal cu 11 corolare reprezentind încercări de extindere şi de defi- nii e a implicaţiilor postulatului, care afirma câ procesele psihice sini, direcţionate prin modul cum persoana anticipă evenimentele. Omul este o formă a mişcării perpetue iar direcţia mişcării este controlată de modurile de anti- cipare a evenimentelor, moduri care reprezintă constructele spe- cifice persoanei respective (v. COXSTRUCT). în rezumat, pro- cesele sînt, psihologic, canalizate prin intermediul unei reţele de căi, reţea flexibilă, modificabilă, structurată şi care în acelaşi timp reslrînge şi facilitează nivelul de acţiune al persoanei. Finalul aces- tui proces este anticiparea. Pe G. Kelly îl interesează nu des- prinderea unui mod ideal de anti- cipare ci descoperirea căilor prin care individul alege şi proiec- tează pentru a anticipa evenimen- tele de care este conştient. Fiecare individ anticipează specific eve- nimentele şi formulează diferite moduri de anticipare a evenimen- telor similare. Este foarte puţin probabil ca persoane diferite să creeze sisteme identice, chiar re- laţiile logice în funcţie de care îşi alcătuiesc sistemul de constructe 710 nu pot fi niciodată identice. Fie- care persoană creează un sistem ie- rarhic petsonal de constructe, sis- tern în cadrul că>uia se instituie deci relaţii specifice interconsttucte şi care nu este static, imuabil, ci in decursul timpului ia diferite noi forme. Personalitatea se defineşte astfel ca modul de a se vedea pe sine şi lumea din jur, astfel îneît apare ca o invenţie personală a individului şi, cel puţin teoretic, acesta poate crea una nouă, în cadrul structurării sistemului, con- ceptul de personalitate se leagă desigur de relativa stabilitate a constructelor supraordonate, iar din cadrul acestora de aşa-numi- tele constructe miez, care guver- nează procesele de susţinere ale persoanei, care îl fac capabil să-şi păstreze identitatea şi sen- sul continuu al existenţei. Prin- cipiul general care afirmă varia- bilitatea constructelor şi modifica- bilitatea lor acţionează în special la nivelul constructelor periferice a căror reformulare apare mai pu- ţin complicată decît cea a cons- tructelor centrale. Conceptul de experienţă, cel de educaţie şi cel de învăţare se leagă tocmai de acest principiu. Un element important legat de construcţiaşi reconstrucţia evenimentelor este faptul că şi con- firmarea şi nonconfirmarea unei predicţii furnizează o bază pen- tru îmbunătăţire, pentru reorga- nizarea unor aspecte de antici- pare. Nonconfirmarea predicţiei poate demonstra relativa inadec- vare a bazelor prezente de anti- cipare a evenimentelor respec- tive şi astfel poate duce la ajus- tări care permit o mai mare acu- rateţe pentru viitor. Confirmarea poate furniza o bază pentru cer- titudine într-un anume domeniu, ceea ce permite persoanei să în- cerce cu mai mult curaj construc- ţii neobişnuite într-un sector anu- me al sistemului său. Pentru a justifica limitele de schimbare care apar în cadrul sistemului de constructe al fiecărei persoane, Kelly introduce conceptul de per- meabilitate, definind această ca- racteristică ca şi capacitatea con- structului de a fi folosit, ca ax de refetinţă pentru noi evenimente şi de a accepta noi constructe sub- ordonate în registrul său de utilitate. în t.c.p. experienţa se referă la constructe şi la revizuirea acestora realizată în funcţie de evenimente, iar învă- ţarea nu se defineşte ca un pro- ces aparte ci ea este cea care defineşte persoana prin generali- tatea ei şi prin faptul că se pro- duce continuu. Interrelaţionarea socială este surprinsă prin inter- mediul conceptului de rol. Aici G. Kelly încearcă o definire strict psihologică a rolului, susţinînd că persoana joacă un rol în relaţie cu alţii în măsura în care reali- zează şi o interpretare a poziţiei celeilalte persoane, sau a problemei în discuţie. Interpretarea persoa- nei nu trebuie să fie exactă — chiar imprecisă ea încearcă să dea sens la ceea ce se petrece cu celă- lalt, să înţeleagă sistemul inter- pretativ — de constructe — al altuia. Conceptul de rol devine central atît pentru metodologia cît şi rjentru tehnica terapeutică 7H T asociate teoriei. Acest scop psiho- U r a p e u t i c a l teoriei este csplicil. mărturisit de către autor: „lu-eti- i'ttl de utilitate pe cate l-am al s pentru propriile eforturi de ci-n*- ti'iiirc a teoriei este recensli ui) c presupune că pentru fiecare frec- venţă sonoră ar exista un seg- ment fibros al membranei bazi • lare care ar intra în rezonanţa la respectiva frecvenţă. AblaţiiK- selective (L. Andreev) ale unor segmente din fibrele acustico- recepioare dispuse în melc într-o ordine de mărime confirmă t.r., întrucît svibiecţii nu reacţionează la sunete cu frecvenţe corespun- zătoare segmentelor îndepărtate. TEORIA UMORALĂ, teorie bio- logistâ, conform căreia viaţa psi- hică şi comportamentul ar fi determinate de secreţiile endo- crine şi de combinaţiile lor; în realitate sistemul endocrin este dominat de cel nervos, care este în interacţiune cu mediul socio- cultural; dar secreţiile endocrine intervin în profilarea tempera- mentului, a tempoului mental etc TEORIILE AUZULUI, 1) teoria- rezonanţei (H. Helmholtz, 18771. membrana bazilară neavînd acee- aşi lăţime pe toată întinderea ei şi prezentînd şi o striaţie transver- sală în timpul vibraţiilor sonore în mediul lichid din urechea in- ternă, se produc covibraţii rezo- nante ale diferitelor strune ale membranei, pe care se sprijină celulele senzitive din organul Ini Corii. Localizarea cohleară a vi- braţiilor ar fi dată de rezonanţa mecanică n elementelor compo- nente (diferite porţiuni ale mem- branei b.'izilare); 2) teoria unt'. > mobile (Bekesy, 1929), datorită 711 structurii den..e, gelatinoase a endolimfei de pe iraseul coli le ar mişcările vibratorii ale acestui lichid au un caracter aperiodic, dînd naştere la două unde ale lichidului, de ambele părţi ale traseului cohlear, iar formarea acestei unde merge cu viteza unei perioade a vibraţiilor; 3) tcoiiu telefonică (Rutherford, 1866) pos- tulează că principalul transmită- tor al vibraţiilor perilimfei e>te planşeul lui Corti, care funcţio- nează după prototipul membra- nei telefonice, iar discriminările sonore sînt raportate la cortex. Fenomenele tonale nu depind de- cît de frecvenţele impulsului ner- vos transmis la cortex; 4) teoria microfonică (Weber şi Brav) con- sideră ca mecanism principal de reproducere a frecvenţei sune- telor potenţialelor electrice ale nervului auditiv. 5) teoria lui Ewald (1908) bazată pe ipoteza formării unor unde statice pe membrana bazilară, ce sînt co- respunzătoare diferitelor frec- venţe. 6) Teoriile actuale, care pun accentul pe: a) rolul factori- lor biologici; b) rolul precumpăni- tor al factorilor psihofiziologici; c) bazate pe principiile ciberneti- cii, care interpretează aparatul auditiv ca sistem specific de co- municaţie prevăzut cu elemente de transformare şi clasificare bine diferenţiate. TEORIILE FONAŢIEI, modele psihofiziologice referitoare la i.o- naţie ca producere a sunetelor verbale. Sînt: 1) teoria lui Ewald denumită mioelastică sau vibra- torie ce susţine că sunetele fone- li<-e n /uită din presiuiii'u varia- bil.i ,i aerului suhulotie asupra coardelor venale aflate intr-o anu- mită tensiune: L') teoria mtico- onchilalorie a lui Perrelo (1960) ce pune accentul pe contracţiile şi relaxările muşchilor faringieni; H) teoria reactivo-rezonatorie a lui Mel.eod şi Sylvestre (1S68) ce susţine că jiriu reglaj neuro- cortical coardele vocale dobindesc o anume reactivitate şi deci o anume dispoziţie rezonatoare. TEORIILE ÎNVĂŢĂRII, con- stituite pe baza diversităţii şco- lilor şi curentelor psihologice, explica procesul învăţării folositul sistema! specific de concept? şi /(•/,'/ prin prisma cărora este studia- tă, iir-'â/area iu cadrul acestor şc'iii. Cu toate diferenţele evi- dente în interpretări, după \Y. Thorpc şi Sclirnuller, variabili- tatea concepţiilor este necesară pentru a se putea pune la dispo- ziţia celorlalte ştiinţe o concepţie eclectică asupra învăţării. Pe de altă parte varietatea teoriilor este în unele cazuri aparentă, destul de multe principii sau procese fiind similare într-o teorie sau alta. Teoria reflexelor condiţio- nate (l'avlov) elaborată cu scopul de a explica fenomenele de con- diţionare, poate fi generalizată şi asupra altor forme de învăţare. Condiţia esenţială pentru stabi- lirea unei noi legături este conco- mitenta mai mult sau mai puţin absolută între două procese de excitaţie. Interpretarea dată de l'avlov im poate fi extinsă asupra condiţionării instrumentelor. Be- h.ii 1 . iribinul, aLii cel clasic (1. 715 T Watson) cît şi cel modern (Guth- ric, I. Konorski) aduc, concepţiei condiţionării adăugiri importan- te. B. Skinner prin reflexele ope- rante, K. Hilgard şi Marquis prin condiţionarea instrumentală şi I. Konorski prin condiţionarea de tip II, lărgesc cîmpul de aplicare al condiţionării. Teoria întăririi conexiunilor relevă faptul că pro- cesul de învăţare constă nu numai în stabilirea de noi legături, ci şi în întărirea diferită a anumitor le- gături între excitanţi şi răspun- suri (legea efectului a lui E. Thorn- dike şi fenomenul reducţiei de tensiune — C. Huli). Totuşi re- lativele distincţii teoretice merită să fie menţionate, avînd în ve- dere importantele lor consecinţe practice. Există cîteva zeci de teorii ale învăţării dintre care vom menţiona numai pe cele mai importante. Au fost amintite mai sus teoriile condiţionării în vari- anta clasică pavlovianâ şi în va- rianta reflexelor instrumentale. Pen- tru teoria structuralistă învăţarea nu constă în formarea şi consoli- darea treptată a unor legături, ci este o reacţie integrală organizată la o situaţie integrală. Învăţarea înseamnă învingerea unui ob- stacol (barieră — problemă), iar experienţa păstrată poate fi uti- lizată în rezolvarea unor situaţii noi. Rezolvarea problemelor este urmărită pe baza înţelegerii struc- turii (M. Wertheimer). J. Bruner (considerat de către G. Linhart ca fâcînd parte din această „şcoa- lă") se ocupă de caracterul struc- tural al gîndirii sub raportul di- feritelor strategii operative. Pro- cesul învăţării pentru E.C. Toi- mau constă m lonuarea structu- rilor de tip gestalt între datcli: cognitive, str uct uri denumi te „sign- gcstalt-expectation". O teorie ce prezintă o tentativă de conciliere între condiţionarea selectivă şi cea a lui Tolman şi C Huli este ce,i a lui Ch. K. Osgood, iar teoriile celor doi factori „reconsideraţi' (O.H. Mowrer) reuneşte condiţio- narea clasică şi învăţarea prin în- cercări şi erori (E. Thorndike). /. Piaget consideră că învăţarea in sens restrîns se caracterizează prin achiziţia bazată pe experienţa an- terioară a subiectului, dar fără control sistematic şi dirijat din partea sa. In orice act de învăţare există o fază de asimilare şi una de acomodare. Modificarea de con- duită sub forma căreia se manifestă învăţarea, rezultă din transfor- marea unei scheme de acţiune, în cazul discordanţei între o sche- mă şi un obiect sau o situaţie, ceea ce este implicat în orice si- tuaţie de învăţare se stabileşte un anumit echilibru între asimi- laţie (încorporarea mai mult sau mai puţin deformată a unui obicei, sistemului iniţial) şi acomodarea (modificarea schemei însăşi pen- tru a o aplica la obiect). Aeesi echilibru merge crescînd, el este mai întîi puţin stabil în învăţă- rile de tip inferior şi atinge o anumită permanenţă odată cu constituirea structurilor logl <> matematice. Ceea ce se repro- şează concepţiei lui J. Piaget este subordonarea învăţării nivelelor de dezvoltare şi posibilităţile iv slrînso pe care le acordă niouilica- rilor în formnrrn operaţiilor, deci implicit şi influenţelor procesului instructiv. Teoriile ce prezintă mo- dele matematice (statistice sau stn- chastice) şi cibernetice ale învăţării consideră învăţarea ca o schimba- re sistematică de probabilitate a apariţiei unui răspuns determinat (Bus'h şi Mosteller). Estes, spre deosebire de Bush şi Mosteller, face apel numai la condiţia de con- tiguitate, necesară stabilirii de- legaturi între elementele stimuli şi răspunsuri. După G. de Mont- pellier, aceste teorii se pot aplica în principal învăţării de tip serial. Teoria informaţiei ca un capitol important al ciberneticii a contri- buit la interpretarea mai exactă a procesului învăţării prin ana- liza amănunţită a însuşirii infor- maţiei. Este cunoscut modelul devenit clasic, al transmiterii in- formaţiei după Shannon, ca şi calcularea entropiei şi negen- tropiei în cazul unui sistem fizic. Extinderea aplicabilităţii teoriei informaţiei la procesele de învă- ţare complexe, ca cel al însuşirii cunoştinţelor (cazul unui număr mare de evenimente preferenţiale) a fost realizată de Gh. Zapan. Sub influenţa ciberneticii şi a curentu- lui operaţionali st a fost elaborată teoria programării învăţării, ce se bazează în principal pe algorit- mizare. In varianta lui 13. Ski- nner acest model de învăţare îşi propune să ţină seama de legile de funcţionare ale creierului şi să exercite un control secven- ţial, pas cu pas, asupra formării operaţiilor şi însuşirii porţiilor de informaţii. N. Radu (1970) a pus problema unei teorii a învăţă- rii care să se preocupe de fixarea informaţiilor noi în contextul ce- lor vechi şi de reorganizarea lor potrivit diferitelor etape şi scopuri ale învăţării. Tehnologia didactică care a luat naştere pe baza acestei concepţii a fost numită programa- re structurală. în cadrul ei s-a urmărit realizarea unei adevărate „hărţi a învăţării" (de genul „flow-chart"-ului din analiza in- dustrială) capabilă să ne spună: ce se învaţă, în ce ordine, cum se operează cu informaţiile, ce pro- cese psihice sînt solicitate şi antre- nate, în ce ordine şi în ce măsură, la ce model final se ajunge etc. Teoria programării intră în con- vergenţă cu acea concepţie asupra învăţării care se centrează asu- pra formării capacităţilor umane (L. Vîgotski, R. Gagne, C.A. Ferguson). Procesele de învăţare trebuie astfel construite incit să faciliteze formarea unor abilităţi generale şi speciale. în acest caz exerciţiului îi revine rolul decisiv. Cea mai eficientă activitate este însă rezolvarea problemelor. Aceas- ta nu permite însă un control analitic asupra formării operaţii- lor, dar obligă la depăşirea pla- nului algoritmic prin procedee euristice. De aici rezultă, pe de o parte, marea însemnătate a teo- riei acţiunilor mintale (v.) elabo- rată de P. Galperin, pe de alta ne- cesitatea promovării t.î. creative, ce cultivă în primul rînd origina- litatea prin gîndire divergentă şi în condiţii colocviale, ce stimulează şi asigură independenţa de acţiune şi expresie a elevilor. Pentru ca 717 acţiunile interiorizat o să se înscrie î n < i i ' / . \ u i t a r e a i K L S ' s ' . i â a i n i e l e c - lului, trebuie să se ţină seama de legile specifice ale gene/ci stadiale a inteligenţei. în legătură cu aceas- ta, pe de o parte H.A.coli, pe de. aita noi am propus ca iireă- ţurat sii urnit :<; cursul st'i'ial'ir / i f l l ' l i > l ' i ' : U , S ă r c i i l i i l l > ' : ' • ' ! < ! • - iun! lui J. t'iu^r; cit cel al lui /'. (Kilpcriu, detenţiiunul prin antre- nament operaţional clah'.ii urca acc- lor structuri operatorii cmc sin: ne- cesare în ordinea accelerării *' perfecţionai'ii de: col tării intelec- tuale. .Multe dintre t.î. au o bază comună. Hilgard crede că pentru elaborarea unei teorii generale sa- tisfăcătoare, avem nevoie de un ansamblu de concepte apropiate, a tot ceea ce ştim despre învăţare. Pentru aceasta trebuie să deli- mităm cu grijă „tipurile" fie învă- ţare (fiecare tip avînd legi care să-i fie proprii) şi să analizăm ,,aspectele" învăţării care cer să fie teoretizate. în acelaşi timp este imperios necesar ca modelele teo- retice elaborate în baza cercetă- rilor psihologice, să fie instrumen- tate didactic prin cercetări peda- gogice speciale, în baza cărora să se elaboreze şi să se valideze tehno- logiile corespunzătoare. TEORIILE VEDERII, privesc mecanismul de excitare lumi- noasă; ele invocă procsc foto- chimicc, fotocleetrice, lotomeca- nice. Cea mai cunoscută este teo- ria fotochimică (Selig Hecht), care însă nu a putut explica ansamblul proceselor vizuale, ci numai adap- tarea la lumină şi obscuritnfe prin descompunerea şi regenerarea pur- purului retinian'; chiar şi în aceas- ta privinţă teoria se 'dovedeşte contradictorie în raport cu nunii roase fapte care implică interven- ţia proceselor nervoase. Teon.i cuantică are in vedere faptul 1,1 există numeroase modalităţi -ie recepţionare a stimulilor vizuali -i explică excitaţia luminoasă pr:n absorbţia unui număr de quame în unitatea senzorială. T.v. cro- matice se sprijină pe schema trieromatică cu trei culori funda- mentale: roşu, verile, indigo; sau pe schema tetracromatică. l'o- trivit primei, senzaţia culorii ia naştere ca urmare a descompunerii a trei substanţe fotosensibile. Excitarea izolată a celor trei tipuri de fibre nervoase (H. Heîm- holtz) provoacă senzaţia de roşu, verde şi violet. Prin impresio- narea în acelaşi timp în proporţii variate, a acestor fibre iau naştere senzaţii impure. Teoria tetracro- matică a lui Hering postulează existenţa a patru culori funda- mentale : roşu, galben, verde, alba- stru şi corespunzător acestora, existenţa a patru tipuri de recep- tori ce funcţionează pe principiul asociaţiei pare. Teoria extra- eromatică explică modificarea sen- zaţiei culorilor sub influenţa mo- dificării intensităţii iluminatului şi. unghiului vizual, modificării' imaginii percepţiei cromatice. în cazul creşterii intensităţii ilumi- natului sau deplasării imaginii de la centrul retinei spre porţiu- nile ei laterale. Teoria lui V> • Wundt dezvoltă o primă formă A 718 teoriei policromatice. EI distin- ge două mecanisme: unul pen- tru perceperea culorilor, preco- nizînd existenţa mai multor tipuri de receptori, specializaţi pentru perceperea unor tîşii relativ în- guste ale spectrului electromagne- tic, şi altul pentru perceperea luminii. Teoria policromatică se leagă de numele lui Hartridge. Teoria policromatică postulează existenţa a şapte tipuri de recep- tori. Teoria policromatică explică: 1) existenţa a mai multe puncte de focare diferite (Hartridge, 1947); 2) existenţa unui număr relativ mare de culori subiective speci- fice (metoda microstimulaţici); 3) modificările aspectului curbe- lor de diferenţiere a tonurilor cromatice; 4) tulburarea discrimi- nării culorilor sub influenţa mo- dificării unghiului vizual, ilumi- natului şi adaptării. Teoria acti- vităţii conjugate a receptorilor (o variantă a teoriei policroma- tice), consideră că mecanismele receptoare se formează prin com- binarea variată a celor trei recep- tori de bază preconizaţi de Young. TERAPIE, metodologie speci- fică de combatere, ameliorare sau vindecare a unei boli somatice sau psihice, bazată întotdeauna pe un diagnostic. T. este un act medical sau psihologic esenţial, implicînd un maximum de efort pentru recuperarea şi reinserţia socială a bolnavului. Formele t. sînt foarte variate în funcţie de specificul bolii; astfel sînt: t. biologică, chimioterapia (v.), er- goterapia, socioterapia (v.), psi- hoterapia (v.), t. prin chirurgie etc, fiecare din ele comportînd diferite aspecte. TERORISM, conduită agresivă cronică, caracterizată în special prin folosirea unor mijloace psi- hologice persuasive, plin prelun- gire;', în timp a aplii.ării sistema- tice a acestor mijloace, urmărind cu tenacitate distrugerea îndeo- sebi morală a partenerului. O varie- tate minoră a t. este sicanarcu, care conferă o notă negativă raporturilor interpersonale la lo- cul de muncă, în concurenţa profesională. Factorii cauzali şi condiţionali ai t. sînt de natură biologică, psihofiziologică şi so- cioculturală. TEST, termen introdus în 1890 de J.McKeen Cattell. Expresia „mental tests" desemna un şir de probe pentru determinarea fiziono- miei mentale a unui individ. In prezent termenul are sens mult mai larg, de probă standardizată în ceea ce priveşte administrarea şi interpretarea-cotarea ei şi care furnizează date asupra anumitor caracteristici psihofiziologice sau psihice. Clasificarea t. utilizate în psihologic poate fi făcută din multe puncte de vedere. Cea mai cuprinzătoare împarte t. în: t. de eficienţă, prin care se obţin date despre aspectele cognitive ale indivizilor, t. de personali- tate sau de caracter, prin care se obţin date despre aspectele necog- nitive şi t. de cunoştinţe. După modul de administrare se disting: t. individuale şi t. colective, (v.). După materialul utilizat: t. ver- bale şi t. non-vcrbale, denumite şi 719 T fie perfonitnnţtl (v.), creion liir- li' 1 si cu aparate. După modul d'- clalonare: t. privind elezvoitarea (după vîrslă) şi t. de aptitudini. Scopul urmărit prin t. este obţi- nerea de informaţii şi obiective, independent de subiectivitatea in- vestigatorului, asupra caracteristi- cilor psihice ale subiecţilor exa- minaţi, astfel îneît să permită formularea unui prognostic. Pen- tru a corespunde acestor scopuri un t. trebuie să îndeplinească anu- mite condiţii: validitatea (v.), fidelitatea (v.), sensibilitatea (ca- litatea de a pune în evidenţă diferenţele mici dintre indivizi) şi să fi fost etalonat pe un număr ele subiecţi semnificativ din punct de vedere statistic. TEST BINET-SIMON, b.-Heri pentiu diagnoza inteligenţei "<.m i . i l e . S t a r a m e t r i i ă d e i n t e l i : ^ e i i l :>. a lui Binet a fost primul test meu tal utilizat real în practică. Jm; diat (iupă apariţia lui s-a lăspiu dit în numeroase alte ţări (P>ei^i. — Decroly, Klvcţia — Eel. Cl.nv- rede, SUA — Cattell şi Torranc. Germania — W. Stern) suferii).; o serie de modificări. Versiuiu,; care s-a. dovedit cea mai utiliza- bilă a fost realizată de Weehslcr. Kxistă şi o adaptare românev.M â a bateriei elaborată la Cluj • releze un proverb ipus alături de 4 afirmaţii], aleginel din aces- tea afirmaţia care convine cel mai mult proverbului dai. li) Arbore genealogic — i se prezintă o serie ele arbori gene.ilogici şi i se cere să indice graeltil de înru- dire al unui personaj indicat cu celelalte. 3) Interpretare de texte — i se dau o serie de texte, subiec- tul trebuind să descopere legea construirii lor şi să indice textul care ar urma. 4) Memorie ele numere. 5) Silogisme — se dau fie premisele şi se cere concluzia, fie se dă concluzia cerîndu-i-se una din premise. Se mai poate da o premisă majoră sau minoră false, fie o concluzie falsă —subiec- tul indicînd unde este eroarea. 6) Probe de cuvinte asemănătoare — se cere clasificarea mai multor cuvinte în ordinea asemănării. 7) Proba cuvintelor în plus — se dau o serie de cuvinte şi se cere eliminarea celor care nu se po- trivesc. 8) Proba de limbă străină. TEST MEILI, baterie de tip analitic ce cuprinde mai multe probe neverbale (formate elin ima- gini). Cuprinde 6 categorii ele test: 1) test de imagini: aranja- rea imaginilor în ordine logică; 2) test de cifre: descoperirea crite- riului de construire a unor şiruri de numere şi completarea lor; 3) test de fraze: construirea ele fraze, fiind date 3 cuvinte; 4) test ele lacune: se dau imagini încaelrate în careuri. Acestea sînt dispuse; după o regulă. Unul din careuri fiind gol, se cere indicarea nuniă- iiiliii imaginii cnro lipseşte; 5) pmbă de desen: compunere.i a i ii mai mulţi; desene; posibile.; elin 4 semne; elate; 6) test de analogie-: subiectul trebuie? să deseneze o a patra imagine 1 care să semene cu una din cele 1 3 date. TESTE DE APTITUDINI, ca- tegorie ele t. ce măsejarâ abilitatea potenţială, aptitudinea pentru : X 10). The Stromberg Dexterity Test constă într-o placă tricoloră (6 rînduri şi 9 coloane), iar pe altă placă sînt aşezate discuri ci- lindrice, variat colorate, şi care sînt plasate în nişte găuri aşe- zate în spaţiile tricolore (într-o anumită ordine), iestul implică nu numai dexteritate manuală, dar şi percepţia globală a culorilor şi un nivel elementar neverbal de clasificare. în timpul celui de-al doilea război mondial nume- roase teste psihomotorii au fost folosite de psihologii militari pen- tru selecţia oamenilor pentru di- ferite tipuri de antrenament, in 46+ 723 special, îti forţele aeriene. Aceste teste cereau o rapidă şi complexă coordonare senzoriomotorie. Din- tre acestea se foloseau ambele mîini simultan pentru a manipula două rotiţe de strung pentru a realiza o sarcină care se mişcă după o cale neregulată, obţinerea unor modele de lumină prin ma- nipularea unor manşe şi cîrme care simulau carlinga unui avion. Evaluare: teste de capacitate sen- zorială ca şi cele motorii şi de dexteritate au fost moderat folo- site în selecţionarea persoanelor pentru diferitele activităţi. S-au efectuat studii de corelaţie între testele senzoriale şi motorii, pe de o parte, şi testele de inteligenţă, pe de altă parte şi s-au obţinut coeficienţi scăzuţi sau neglijabili. S-a conchis că cele două tipuri de instrumente psihologice măsoară funcţii care sînt în mare măsură independente una de alta. Testele de aptitudine mecanică măsoară o combinaţie a capacităţilor senzo- riale ţi motorii plus percepţia rela- ţiilor spaţiale, capacitatea de a căpăta informaţii despre obiectele mecanice şi de a înţelege relaţiile mecanice. The Minnesota Spatia! Relations Test (1930) constă în 4 seînduri (table), fiecare avînd 58 de tăieturi de diferite forme, mul- te din ele neuzuale. Sarcina su- biectului este să plaseze aceste bucăţi în spaţiile din tablă. Se observă faptul că persoanele care sînt angajate în ocupaţii mecanice obţin scoruri mai mari decît persoanele care au ocupaţii m- mecanice. Acest fapt apare ra principala justificare pentru Jo- losirea lor ca o măsurătoare a aptitudinilor mecanice. Unele cri- tici au conchis că testul măsoară viteza şi acurateţea în rezolvarea detaliilor relaţiilor spaţiale şi că dă o măsurare a capacităţii indi- vidului să lucreze cu materiali concrete, dar nu poate măsura resursele în rezolvarea probleme- lor de natură mecanică şi nici pentru măsurarea capacităţii d< a manipula obiecte mici cu preci- zie. Teslele de înţelegere mecanică, prezintă probleme mecanice sub formă de imagini. în fiecare caz imaginea este însoţită de o înfă- ţişare a problemei şi cu două sau trei răspunsuri din care să se aleagă unul corect. Aceste teste diferenţiate pe 3 categorii de difi- cultate sînt desemnate să măsoare înţelegerea operaţiilor fizice si principiilor mecanice în situaţii relativ simple (îmbinări de roţi dinţate şi alte angrenaje). Asemă- nătoare sînt şi alte teste de inteligenţă mecanică care nu cer cunoştinţe specifice, nici nu se cer cunoştinţe verbale despre obiecte, unelte, procese sau mate- riale, ci se cere aranjarea unor unelte, dispozitive, instrumente, în acest domeniu au apărut alti teste noi, dar ele nu au introdu> noi concepte sau tehnici. Astfel Mellenbrauch Mechanical Moţi vation Test este un test de inw- gini, care cerc recunoaşterea şi darea de informaţii despre anu- mite obiecte, care de obicei m sînt comune (de exemplu: apa- rat do ras electric, macara, seri- 734 T p e t e e t c ) . S . i r c i m r;f<- s.i ;;e a ş e z e p e r e i , h i ot>!>i U | e t . ' i < - r q i n r - ti'n împreună. ] pot e/a care stă la baza acestui test este foarte sim- plă: indivizii cu interese şi capaci- tăţi mecanice, mai mult: decît alţii vor observa folosinţa, păr- ţile şi relaţiile dintre aceste obiec- te. Un alt test, recent, este SK'A Mechanical Aptitudes Test. Are 3 subteste care măsoară informa- ţia mecanică (se numesc unele unelte ca şi folosinţa lor), percep- ţia formei şi vizualizarea spa- ţială şi probleme aritmetice (in- cluzînd folosirea tabelelor şi dia- gramelor). Autorii testului consi- deră că acesta, are o anumită sem- nificaţie într-o varietate de profe- siuni mecanice pentru selecţia lucrătorilor. Testul de aptitudine pentru muzică, cel mai vechi este Seashore Measures of Musical Talent. Există 6 aspecte ale au- zului care sînt măsurate prin înregistrări fonografice şi anume: discriminarea înălţimii unui sunet (din două tonuri care este mai înalt); discriminarea intensităţii sau a intensităţii mici (se dau perechi de note cu mici diferenţe de gradare); discriminarea timpu- lui (dacă durata unei note este mai lungă sau mai scurtă decît a unei alte note); discriminarea timbrului (dacă două tonuri au acelaşi timbru sau diferă); jude- carea, stabilirea ritmului; me- moria tonurilor. Seashore n-a făcut o „analiză a profesiunii" printr-o încercare de a discrimina niveluri de aptitudine muzicală pe o bază empirică, ci a făcut o analiză a talentului muzical pe ba/a u i ] " r c o m p o n e n ţ i - senzoriali*, l ii»!:- d i n c u u i p o n e i i l e l o a p t i t u - d i n i l o r iiiu/.ii'.i.le pol: ti m ă s u r a t e obiectiv, altele nu. Aceste 6 capa- cităţi sînt printre cele măsura- bile, dar Seashore arată că nu pot fi măsurate toate componentele aptitudinilor muzicale. Pentru validarea rezultatelor, Seashore le-a comparat cu datele profeso- rilor despre abilitatea muzicală, realizarea muzicală şi calitatea muncii în şcoala de muzică Da- tele obţinute din corelaţii indică că aceste teste de percepere audi- tivă nu sînt suficient de valide pen- tru pronosticul talentului muzical. Totuşi testul Seashore poate de- pista pe acele persoane a căror capacitate auditivă este deficientă şi deci nu se pot angaja să urmeze cu succes o profesiune muzicală. T.d.a. în artele grafice, ca şi în muzică au dificultăţi referitoare la criteriile de conţinut şi de vali- ditate. Groves Design Judgement Test intenţionează să măsoare gradele în care un individ percepe şi răspunde la principiile de bază ale ordinii estetice: unitate, varie- tate, eejiilibru, continuitate, sime- trie, proporţie şi ritm. Se prezintă 90 do perechi sau triade de de- sene abstracte în care unele sînt organizate potrivit acestor cri- terii, iar altele, care violează unul sau mai multe din aceste principii. Selecţia subiectului pen- tru un anumit desen poate fi folosită ca o probă, a perceperii estetice şi judecăţii estetice. Horn Art Aptitude Inventory este folosit pentru admiterea la şco- lile de artă. Este un test de creaţi- 725 nt'jtc foIoMiiiI o p r e s c r i p ţ i e s u n |'I,1 şi Jle>.ibi!ă sau un L'hid p e n t r u liccare desen. La început se cere examinatului să s liiţeze 20 de obiecte familiare (casă, carte) într-un timp foarte scurt şi la o scară mică. Se mai cere să creeze desene abstracte simple plecînd de la un set de triunghiuri, drept- unghiuri. Se trece apoi la im nivel mai mare de creativitate. .Se dau 12 cartoane dreptunghiu- lare pe care sînt mai multe linii care trebuie să servească ca bază sau început pentru un desen. Desenele sînt judecate pe baza imaginaţiei creative şi a calităţii tehnice. Autorii de t.d.a. în artele grafice nu s-au învoit referitor la capacităţile care sînt măsu- rate. IV.C. Maier după ani de studii şi experimentare a identi- ficat 6 trăsături care caracteri- zează aptitudinea în artele gra- fice: 1) îndemînarea manuală; 2) energie şi perseverare; 3) inteli- genţă estetică; 4) facilitate per- ceptuală; 5) imaginaţie creativă; 6) judecată estetică. Pentru ap- titudinile medicale, primele teste aveau următoarele subteste: me- morie vizuală, memorie pentru conţinut ştiinţific, vocabular ştiinţific, înţelegerea unui ma- terial tipărit, definiţii ştiinţifice, raţionament logic. Aceste sub- teste se bazau pe analiza unor aptitudini care so credeau a fi necesare pentru studiul medicinii. Se credea că este esenţial să ai o capacitate mentală, să înveţi repede şi să organizezi materia- lul învăţat astfel îneît să fie reţinut şi utilizat în munca vii- t o a r e . P e n t r u ?i/'f
  • e o > n . - . H i e r â • e n i r e r a p i i l . i înţelegerea rapidă, a unui mate rial relativ dificil, memorizare si reproduceri; cu acurateţe, raţio- nament prin analogie, disei'mn narea faptelor relevante, raţiona mente inductive şi deductive şi facilitate în achiziţia şi folosi- rea vocabularului, l.rnv School Admission Test urmăreşte să sta- bilească capacitatea, de a înţe- lege, de a raţiona logic, de a mă- sura cunoaşterea mecanismelor scrisului, abilitatea de a organiza un material în proză, de a înlă- tura pasajele, greşelile etc. Pen- tru aptitudinile pedagogice, ală- turi de abilitatea mentală şi competenţa profesională, o mare importanţă o au aptitudinile. Ap- titudinile în ştiinţă şi inginerie nu sînt socotite a reprezenta un ta- lent special în acelaşi sens cum este aptitudinea muzicală. Apti- tudinea ştiinţifică este aplicarea capacităţii intelectuale generale la •materialele şi problemele ştiinli- fice. Un t.d.a. intenţionează să estimeze probabilitatea succesu- lui în ocupaţiile ştiinţifice şi ingi- nereşti. Stanford Scientific Apli- tude'Test (1930) are mai mult o valoare istorică; folosit pentru studenţii şcolilor şi colegiilor su- perioare. Intenţiona sâ evalueze: claritatea definiţiilor, raţiona- mentul, inducţia, deducţia, gene- ralizarea, validitatea (bazată pe fapte), minuţiozitatea, discrimi- narea valorilor în selecţionarea şi ordonarea datelor experimentale, acurateţea observaţiilor. Pre- Engineering Ability Test cu- Î2G T prinde două părţi: înţelegerea ma- terialelor ştiinţifice şi abilităţi ma- tematice generale. TESTE DE EFICIENŢĂ, se cla- sifică în t. de e. cantitativă şi t. de e. calitativă. Primele cu- prind: teste de inteligenţă tip ver- bal de tip non-vcrbal, teste de dezvoltare pentru prima copilă- rie sau preşcolari etc. pentru aptitudini la mecanică, de dex- teritate manuală, etc. Testele de inteligenţă (v.) folosesc scări bazate pe concepţia lui Binet: „Afirmăm că o probă este ca- racteristică unei anumite vîrste. şi o putem folosi pentru a diagnostica întîrzierea sau pre- cocitatea intelectuală, cînd reu- şesc la această probă copii nor- mali la această vîrstă şi nu reu- şesc la această probă copii de o vîrstă inferioară". Testele de dez- voltare sînt constituite dintr-un ansamblu de probe foarte diferite şi de dificultate gradată. Ponderea reuşitelor şi eşecurilor dă măsura nivelului de dezvoltare intelec- tuală a subiectului examinat. Suma reuşitelor la o scară de dez- voltare dă vîrstă mintală. Compa- rînd vîrstă mintală cu vîrstă reală a subiectului în momentul exa- minării se constată întîrzierea sau precocitatea dezvoltării inte- lectuale, în 1912 \V. Stern a introdus noţiunea de quotient in- telectual, raportul dintre vîrstă mentală şi vîrstă reală jQ.i. --- V R I . Cifra care exprimă O.T. este mult mai semnificativă decît exprimarea în luni şi ani a întîr- zierii şi precocităţii, deoarece o aceeaşi perioadă de întîrziere mentală este mult mai gravă la vîrsta de 3 ani de pildă, decît la vîrstă de 7 ani. Testele de dezvol- tare pentru stîngaci sau pentru preşcolari permit evaluarea nive- lului global de dezvoltare a orică- rui copil. 1-3le nu sînt propriu- zis probe care se administrează subiecţilor, ci presupun compa- rări ale nivelului atins în ceea ce priveşte limbajul, motricitatea, comportamentul social etc, ca norme stabilite pe baza unor cercetări minuţioase, ca acelea întreprinse de Gessel sau Buchler. Iile se bazează pe principiul că dezvoltarea tuturor copiilor are loc după aceleaşi etape. Testele de aptitudini permit să se stabi- lească nu un nivel de vîrstă atins de subiect, ci locul pe care-1 ocupă faţă de media subiecţilor de acelaşi nivel cultural, în ceea ce priveşte activitatea cerută de respectivele teste. între acestea se găsesc probe psihofiziologice, probe psihomotorii, teste de „func- ţii mintale" (de atenţie, de me- morie etc). T. de. e. calitativă cuprind probe destinate să deter- mine posibilitatea de a forma concepte. în general sînt probe de clasificare în care se dă sarci- na de a se grupa elementele date în oricît de multe categorii, folo- sind de fiecare dată alt criteriu, în categoria acestor teste intră şi acelea de gîndire conceptuală sau testele de vocabular. TESTE DE INTELIGENŢĂ, probe de diagnoză a inteligenţei. 727 Tendinţa de apreciere a inteli- gi nţei a pornit din şcoală, în sensul determinării măsurii în caro notele exprimă cunoştinţele şi inteligenţa, elevilor. Primii caro :.-au ocupat însă de evaluarea inteligenţei prin probe au fo^t psihiatrii (Rieger — 1885). Ini- ţial psihologii au folosit probe izolate în diagnosticarea inteli- genţei însă treptat, pe măsura dobîndirii experienţei în aprecie- rea inteligenţei s-a trecut la ba- terii de probe. I.a baza construirii acestor baterii există modalităţi diferite de concepere a inteligenţei, ceea ce a dus şi Ia moduri de abor- dare diverse ale ei. Din acest punct de vedere se pot grupa toate tipurile de baterii folosite in prezent, în 3 clase: 1) baterii destinate măsurării nivelului ge- neral al inteligenţei (toate pro- bele bateriei avînd acelaşi prin- cipiu de bază); semnificativă este bateria Binet-Simon; 2) baterii realizate pentru măsurarea dez- voltării individuale, accentul pu- nîndu-se pe diferenţierea indivi- duală a subiecţilor; reprezenta- tivă în acest sens fiind bateria Wechsler; 3) baterii create pen- tru a măsura unele aspecte cali- tative ale inteligenţei şi gîndirii, spre exemplu gîndirea matema- tică sau literară. TESTE DE PERSONALITATE, descriu un mod de reacţie sau trăsături ale individului. T. de p. analitice se prezintă sub formă de chestionar (Personal Data Sheet al lui Woodworth este primul ea dată — primul război mon- dial). Chestionarele unifazice, ca cel de extroversiune-intrnver- siune, investighează o singui.i trăsătură de personalitate. K\i->- tă şi multifazice, ca cel V lui 13enventer (vizează lendi'i lele nevrotice, introversiiiin ,i extro verşi unea, au tosufic tenta domiiianţa-supunerea) sau Inven- tarul înuhifazii- de personalii, i< Minnesota i.M.M.P. l.). Chimul ,i făt ut obiectul a peste 1500 d. studii şi serveşte la depistare.: tulburărilor de personalitate M chiar la diagnosticul psihiatric. După aspectele studiate chestio- narele pot fi de adaptare, de atitudine, de interese. T. de p. sintetice sau t. de p. proiective se bazează pe confruntarea subiec- tului cu o situaţie „căreia îi va răspunde după sensul pe care îl are situaţia pentru el şi conform cu ceea ce el resimte în cursul acestui răspuns" (Frank, 1948). După G. Lindzey tehnicile pro- iective pot fi: asociative (răspun- sul la stimul sînt primele idei sau imagini care vin în minte — ca la proba Rorschach — v). constructive (răspunsul este rezul- tatul unei activităţi cognitivi' sau imaginative mai complexe, ca în testul tematic de apercep- ţie — T.A.T.), de completare (răs- punsul simplu şi limitat, ca la testul de completare de propozi- ţii), de alegere (din mai multe aranjamente posibile subiectul alege pe cea mai corectă sau mai atractivă), expresive (se execută desene ca în proba desenului unui om, a unui arbore sau se reali- zează scene cu păpuşi ca în tcslui lunnij. T. de p, obiective vizează 738 obţinerea de date cuantificabile despre personalitate, în baza ipo- tezei că stilul acesteia se mani- festă într-o varietate de activi- tăţi, uneori foarte deosebite între ele (ex.: bateriile de 14 probe a, lui D.W. Mac Kinnon, de tf5 de teste al lui LX. Thurstone, testele de apreciere a umorului ctc). Noile t. de p. obiective presupun analiza factorială şi experimentul multivariat, ceea ce îngreunează încă extinderea lor. T. de p. situaţionale pun subiecţii iu condiţii asemănătoare celor reale în care se manifestă diferitele trăsături (de ex. moralitatea, stabilitatea emoţională, capaci- tatea de a suporta stressul, ini- ţiativa, discreţia, capacitatea de a asuma conducerea etc.). TESTE PROIECTIVE, sub a- cest nume se grupează probe care incită subiectul să se proiecteze, să se exprime în diferite manifes- tări ale personalităţii sale. Testele cele mai cunoscute în acest sens sînt: testul Rorschach şi testul T.A.T. De asemenea sînt cunos- cute sub numele de probe proiec- tive testele de asociaţie liberă, Bender, Szondi. Tehnica proiec- tivă constă în observarea reac- ţiilor la prezentarea anumitor imagini şi obiecte care ne permit să vedem cum şi cu ce aspect din mediu se iden- tifică subiectul şi să desprindem semnificaţiile acestor identificări. Test Rosenzweig — cu ocazia ela- borării unei teorii a frustraţiei (1934) — Rosenzweig pune la punct un test de frustraţie pe care-1 prezintă în 1935 sub numele de Picture Frustration Study. Ma- terialul constă într-un caiet, con- ţi nînd desene rcprezentînd o serie de situaţii frustrante. Se cere subiectului să-şi imagineze reacţi- ile verbale ale personajului frus- trat, ceea ce permite, datorită mecanismului de proiecţie, stu- diul propriilor sale moduri de a reacţiona. Acest test o foarte mult folosit de clim'cieni. Testul Ror- schach — sau testul „petelor de cerneală". Rorschach Hermami (psihiatru elveţian, 1884-1922), pornind de la ideea că percepţia vizuală e influenţată de personali- tate, construieşte proba „pete- lor de cerneală" ca test de imagi- naţie, iniţial, pe care îl utilizează ulterior şi ca mijloc de explorare a personalităţii. în 1918 constru- ieşte planşele test (unele acroma- tice, altele în culori), ca în 1921 să stabilească o tehnică de in- terpretare a testelor, publicînd lucrarea „Psihodiagnosticul". El descoperă din analiza planşelor (aplicate) pe bolnavi şi pe in- divizi normali că răspunsurile privind culoarea sînt legate de extraversiune, iar cele referitoare la mişcare, de introversiune (uti- lizînd tipologia lui" Yung). TESTE SOCIOMETRICE, in- strumente de bază în metodologia sociomotriei, prin care se mă- soară atracţiile şi respingerile care au loc între indivizii unui grup. Datele astfel culese, prin prelucrarea ulterioară cu ajuto- rul sociomatricelor sau sociogra- melor dezvăluie structura grupu- lui, reperarea subgrupurilor, a clicilor, a centrelor de influentă (liderii) şi a sistemului de comu- nicare socială, transmiterea aces- tei influenţe permite identifica- rea indivizilor „populari", a celor izolaţi şi a celor respinşi. în ad- ministrarea testului este esenţial ca fiecare membru al grupului să-şi exprime confidenţial pre- ferinţele, după un criteriu precis determinat (activităţi în comun, petrecerea timpului liber etc). TESTUL SZONDI, test proiec- tiv prin care se sondează pro- funzimile personalităţilor după simpatii şi antipatii, suscitate de fotografiile diverselor tipuri de alienaţi. Subiectului i se prezintă şase serii de cîte opt fotografii, cerîndu-i-se să arate pe care o preferă (cu care se identifică) şi pe care o respinge. In baza unui sistem de cotare se stabileşte un diagnostic ce interesează psiho- patologia sau caracterologia. TESTUL WECHSLER, bateri- pentru diagnoza inteligenţei; in alcătuirea acestei baterii de pro- be se ţine seama de faptul că inteligenţa este impregnată de factori motivaţionali. în 1939, elaborează prima formă a t. pe care o reformulează în 1955.Vari- anta cunoscută sub numele de WAIS şi derivă din aceasta şi o variantă a t., pentru copii WISC. Bateria cuprinde 12 grupe de t. clasate în 2 categorii, t. verbale şi t. de performanţă (nonverbale). Tipurile de probe: Categoria I Categoria II 1. Informaţia generală 2. înţelegere generală 3. Aritmetică 4. Similitudini 5. Probă de vocabular 6. Memoria cifrelor Completare de imagini Aranjare de imagini Asamblare de obiecte A Probă de cod B Labirint TETANIE, sindrom de hipo- funcţie paratiroidiană, constînd în accese de contracturi muscu- lare localizate (de ex.: spasm al piciorului, spasm laringian etc.) sau din convulsii mai mult sau mai puţin generalizate (foarte asemănătoare, din punct de ve- dere fenomenologic — cu crizele epileptice). în general accesele de t. sînt acompaniate de insta- bilitate psihomotorie. Se disting: t. tipice endocrine, t. neuronală (sau nehipocalcemică), t. toxica. TETRACROMATIC, calificare a ipotezei lui Hering, şi altor teorii ce susţin că vederea tuturui culorilor se explică prin excita- rea variabilă a patru clemente de recepţie cromatică specializate pentru roşu, galben, verde, albas- tru. THANATOS (gr. moarte), ter- men utilizat destul de rar în psihanaliză, pentru a desemna pulsiunile morţii în opoziţie cu pulsiunile vieţii (Eros — v.) Uti- lizarea termenului de t. subliniază caracterul radical al dualismu- lui pulsional şi al universalităţii acestor două mari categorii de pulsiuni. THYMUS v. TIMUS. TIC, sindrom nevrotic psiho- motor; tulburare motorie minoră, care apre pe fondul unei fragili- tăţi de integrare a funcţiilor psiho- motorii. T. sînt mişcări stereotipe, bruşte, intempestive, afectînd în general muşchii faciali şi ai gîtu- lui, mai rar muşchii membrelor sau ale trunchiului. Sînt reflexe motorii, de caz patologic. T. au o evoluţie inegală, capricioasă, ac- centuîndu-se în cazul unei emoţii puternice sau în perioade tensio- nale. Semnificaţia particulară a t. constă în caracterul psihomo- tor al tulburării, fiind un echi- valent motor, care exprimă o descărcare a agresivităţii repri- mate. S-a vorbit în cazul t. (ca şi în cazul daltonismului) de „conver- sia pregenitală' pentru a marca nivelul arhaic al sistemului psi- homotor, implicat în aceste tipuri de descărcare pulsională. T. apar la copii, în jurul vîrstei de 6 — 7 ani şi frecvent, pot dispare fără un tratament. La adolescent sau la adult pot căpăta un caracter cronic. TIFLOLOGIE, ramură a de- fectologkt, ştiinţă înultidisci- plinară care se ocupă de orbire şi ambliopie, de geneza şi compen- sarea acestora prin tiflotehnică şi de educarea, instruirea şi calificarea deficienţilor vizuali. TIMBRU, calitate' a senzaţiilor auditive corespimzînd formei undelor acustice, independent de amplitudine şi frecvenţă. T. re- flectă compoziţia spectrală a su- netului si, în sens mai restrîns. de- semnează particularităţile de structură funcţională ale vocii omeneşti şi ale instrumentelor muzicale. TIMIDITATE, comportament defensiv şi anxios, ezitant şi as- tenic, exprimînd dificultăţi de adaptare socială (sau o adaptare negativă) ce sînt normale şi expli- cabile în mica copilărie şi' la pu- bertate, dar ridică probleme în celelalte etape. T. se poate datora diverşilor factori, cum sînt tempe- ramentul hipotonic, nesiguranţă de sine, complexe de inferioritate ce pot fi impuse prin autorita- rism educativ, dificultăţi de co- municare şi expresie în absenţa ..învăţării sociale", reticenţe dic- tate _de atitudini hiperexigente ş.a. în tinereţe, de regulă, t. este depăşită. Importantă este activitatea socială şi dezvoltarea încrederii în sine şi'în alţii. TIMIE (TONUS AFECTIV), acea stare afectivă existentă atunci cînd nimic însemnat nu apare în cîmpul conştiinţei. T. este starea bazală fundamentală a afectivităţii unui subiect, obiş- nuită lui şi constituind o cumpo- 730 731 T nentă esenţială a temperamentu- lui şi caracterului său. T. est o numită iitni.| aparţine simultan la mai muh. categorii tipologice, existînd astln tipuri intermediare şi mixte După Viola, 60"„ dintre noi sir tem „mixotipi" sau „normolipi b. Toate corelaţiile dintre a pectcle somatic, visceral, psihic patologic silit legături statistn, care se verifică pe grupe mari existînd numeroase excepţii in cazuri individuale. Un procetu însemnat de indivizi nu sîiu „clasificabili" din punct de veciei < tipologic. c. La rîndul lor tipologiile, cn modalităţi de clasificare, sînt cla- sificabile.' Există deci o tipologic a tipologiilor, ce este expusa mai jos. TIPOLOGII MORFO-FIZIO-PSIHOLOGICE HIPOCRAT (după constituţia corporală): — ftizie — dezvoltare mai mare a membrelor, înclinaţie spre tuberculoză — apoplectic — dezvoltare mai mare a toracelui şi abdomenului, înclinaţie spre apoplexie VIOLA (după raportul torace-membre, 1909): — brachitip (macrosplanclmic) — torace mai dezvoltat decît membrele; scund — medinlip (normospl andini c) — longitip (microsplanchnic) — membre mai dezvoltate dccît toracele, înalt PEXDE (după raportul torace-membre şi funcţionalitate endocrină): — brevi'in (scund): — stenic (stenic-tonic) — normal, hiper- genitalism şi hipersuprarenalism, deseori şi hiperpancreatism, hiperpituitarism cu relativ hipotiroidism 736 mediu longilin (înalt): T — itsti ine (liipostenic-hipotnnic) — anor- mal, hipotiroidism, liipophuHarKm, relativ hiposuprarenalism, cu normal sau exagerat genitalism, pancreatism şi timism — ;tenic (stenic-tonic) — normal, hiper- iiroidism, asociat cu hiperpituita- rism, cu normal sau exagerat genii.i- lism, su])t"arenalism şi pancreatism. — astenic (hipostenic-hipofonic) — anor- mal, hipertiroidism asociat cu hiper- timolimfatism şi adesa cu hiperpara- tiroidism, hipergenitalism şi relativ hiposuprarenalism E. KRETSCHMER (după constituţia corporală asociată cu predis- poziţia psihopatologică): — picnic *• ciclotim: — hipomaniac (vesel, mobil) — constituţie orizon- tală, scund, sistem osteomuscular plă- pînd, faţă rotundă, ten fin, strat de gră- sime la suprafaţa trunchiului, trunchi sintonie (realist, umorist benign) greoi (dintre ei se recru- tează psihotici maniaco- depresivi; adaptare pa- sivă, submisie, extraversie) cu formă butoi generală de astenic constituţie verticală, trunchi cilindric, sis- tem osteomuscular firav. Variantă ex- tremă a tipului lep- tosom schizotim: — hiperestezic (iritabil, idea- lis!", delicat, interiorizat) — intermediar (rece, energic, calm, aristocrat) — anestezic (rece, nervos, so- litar, indolent, eronat, obtuz) recrutează mai frecvent (dintre ei schizofrenii, adaptare activă, introversie) 737 47 — Dicţionar de psihologie - atletic bună dezvoltare musculară, trunchi piramidal cu baza mare în sus — displastic cu diferite malformaţii corporale CL. SIC.AVD (1908 - după funcţiile solicitate de mediu): — respirator — cerebral — muscular — digestiv Mc AULL1FFE (după funcţiile somatice dominante şi sistemul reglator): — plat — dezvoltat orizontal, prevalenta proceselor meta- bolice, reglaj neurovegetativ — regulat — eugenetic, armonios dezvoltat — înalt — dezvoltat vertical, prevalenta relaţiilor cu lumea exterioară, reglaj prin sistem nervos central SCHREIDER (după constituţia corporală): — vertical (slab) — intermediar — orizontal (gras) W. H. SHELDON (1926 — după gradul de dezvoltare al celor 3 foiţe embrionare): — endomorf viscerotonic-*psiiioză maniaco-depresivă dezvoltare corporală predominant internă plăcerea relaxării în poziţie şi mişcare; dragoste de confort fizic; reacţii încete; iubire de ceremonii; sociofilie; unifor- mitate în curgerea emoţională; toleranţă faţă de semeni; complacere în propria situaţie; trăsături netemperate; comu- nicare uşoară şi rapidă; fire extra- vertită 738 — mezoinorf-+soinalofnnic dezvoltare corporală echilibrata — ectomorf T >' paranoia şi cele mai multe cazuri de delincventă aserţiune do poziţie şi mişcare; iubire de sport şi mişcare fizică: trăsături pline de energie; iubire de risc; mani- eră directă, deschisă, chiar puţin dură; curaj şi combativitate; agresi- vitate eompetitivă : voce nereţinută, fără inhibiţii; mat ui il.i ie iu prezentare cerebrolonic >• scluznjroiiu dezvoltare corporală predominant externă poziţie şi mişcare reţinute: inhibiţii, ermetism, însingurare; activism mintal; aprehensiuni; secretivitate de sen- timente; aprehensiune de sine în miş- carea ochilor şi a feţei; sociofobie; inhibiţii în public; reţineri vocale; evi- tarea zgomotului; prezentare infantilă VIVENIUS (1904): — conjunctivul — muscular — nervos — epitelial BOGOMOLEŢ (1924 — după starea ţesutului conjunctiv): — astenic — fibros — păstos — lipomatos BUNAK (din punct de vedere antropometric): — euriplastic — corespunzător brevilinului — stenoplastic — corespunzător longilinului M. MARTIN Y (1948 — luînd în considerare dezvoltarea ectoblastului, cordomezoblastukii şi endoblastului, con- chide că patologia mintală este o patolo- gie a mixotipurilor): — endomezoblastic — criminal sadic — ectocordoblastic — psihastenie — ectoendoblastic — perversiune sexuală 739 47* J. VAGUE (1952 — după legătura dintre obezitate şi sexualitate): — android — obezitate cu dispoziţie scapulară; întîlnită l.i bărbaţi şi la femei — ginoid — obezitate cu dispoziţie abdomeno-pelviaiiă. Printre bărbaţii ginoizi există cu o frecventă, semnificativă homosexuali LOUIS CORMAN (după criteriul morfopsihologic, al relaţiei dina- mice, profund energetice între morfo- logia feţei şi instinctele antagoniste de expansiune şi conservare): — dilatat — în mediu favorabil (CI. Sigaud) şi pe baza instinc- tului de expansiune — retractat — în mediu nociv (CI. Sigaud) şi pe baza instinc- tului de conservare; fenomen activ, traducînd o hipersensibilitate de apă- rare, corelativă unui înalt grad de vitalitate — instinctiv-senzitiv — cu etajul inferior al feţei mai dezvoltat — sentimental — cu etajul mediu precumpănitor — gînditor — cu etajul superior mai dezvoltat TIPOLOGII PSIHOFIZIOLOGICE I. P. PAVLOV(tipul general de ANS stabilit după combinarea for- ţei, echilibrului şi mobilităţii proceselor nervoase fundamentale şi tipul tempe- ramental corespunzător): — puternic — echilibrat — ex citabil — coleric — puternic— echilibrat — niobil-sangv inie — puternic — echilibrat — inert— flegmatic — slab — melancolic vizual auditiv înot r ic (tipul parţial de ANS stabilit după aferentaţia dominantă); (tipul special de ANS, stabilit după raportul dintre cele două sisteme de semnalizare): 740 _ aitirdic — prevalează, primul S. d«' S. ; reflectarea, realii aţii prin imagini întuitiv-eoncretc, cu încăr- cătură afectiv-voliţională; atitudine sin- tetică faţă de realitate — mediu — egalitatea celor două S. de S. — giiulitor — puvak-ază cel de al doilea S. de S. ; reflectarea realităţii prin legături de tip logic-no- ţional; atitudine analitică faţă de realitate O. GROSS (după particularităţile repercusivităţii — rezonanţei): — primar — prevalează procesele primare; senzaţii şi emoţii — secundar — prevalează procesele secundare: gîndirea " K stractă, imaginaţia, sentimentele ab- HEYMANS, WIERSMA (după combinarea repercusivităţii, emotivi- tăţii şi activităţii): — amorf — nonemotiv-nonactiv-primar — apatic — nonemotiv-nonactiv-secundar — nervos — emotiv-nonactiv-primar — sentimental — emotiv-nonactiv-secundar — coleric — emotiv-activ-primar — pasionat — emotiv-activ-secundar — sangvin — nonemotiv-activ-primar — flegmatic — nonemotiv-activ-secundar G. BERGER (1950 — după combinarea a 9 factori: 2 intensivi — emo- tivitate şi activitate; 3 de alură gene- rală a comportamentului — reper- cusivitate, lărgimea cîmpului conştiinţei şi polaritate; 4 de direcţie a tendinţelor '— ariditate, tandreţe, interese senzo- riale, pasiune intelectuală): ' larg — lărgime a cîmpului conştiinţei îngust — îngustime a cîmpului conştiinţei Marte — situarea în lume în manieră masculină Venus — situarea în lume în manieră feminină 1 tandru — tendinţă spre amabilitate, discreţie, poziţie mai puţin netă, categorică netandru — tendinţă spre claritate, raţionalitate excesivă, poziţie categorică avid — tendinţă de afirmare a eului, de încredere în sine . neavid — tendinţă de supunere 741 [ pasiona! intelectual' cu iţustiil pinten lor senzoriale GH. ZAPAX i'după modul de prezentare a 6 indici femperamentalii — fiirţa, echilibrul şi mobilitatea pro- ceselor nervoase fundamentale, persis- tenţă, tonus afectiv şi direcţie — în cadrul a palru niveluri sau subsisteme 1 : mntor-gencral, afectiv, perceptiv-i magina- tiv şi mental — activ — dominant este nivelul motor-general — afectiv — dominant este nivelul afectiv — artistic — dominant este nivelul perceptiv-imaginativ — ginditor — dominant este nivelul mental SZASZ (după tipul de răspuns la situaţii dificile corelat cu S.X. vegetativ): — activ — răspunsuri motorii, bazate pe predominanţa simpa- ticului, în faţa dificultăţilor — retras — răspunsuri vegetative (diaree etc.) în faţa dificul- tăţilor, bazate pe predominanţa para- simpaticului (mai vechi filogenetic şi mai repede consolidat ontogenetic); specific sugarului TIPOLOGII PSIHOLOGICE . S. FRETJD (tipuri primare de caracter după fazele de evoluţie a libidoului): — oral — anal — urelral — falie — genital C. G. JUNG, H. J. EYSKNCK (după raportul individ-mediu): — extravertit — (isterie, ipohondrie) gîndeşte ceea ce simtej concluzii intelectuale îndreptate către date obiective; trăieşte exterior; aderă la mediu; sociabil, adaptabil, realist; observator al concretului; amator de plăceri; doritor de noi posibilităţi — ambivert 742 — introvertit — gînditor introspectiv, reflexiv; adîncime şi intensitate în gîndire; nu ştie să-şi exploateze ideile personale; refractar lumii exterioare; inadaptabil; impre- sionabil; redusă capacitate de obser- vaţie exterioară; tăcut, calm; inaei e- sib'l; sentimente intense sub masca indiferenţei; stabilitate. SCHILLER: — noii' — orientat spre natură, spre lumea din afară. — sentimentul — orientat spre sine induşi NIETZSCHE: — dionisiac — activ, extravertit — apolinic — meditativ, introvertit WORRIXGER: — empatic — extravertit — abstract — introvertit JAMES (referitor la filosofi): — empirist — extravertit — raţionalist — introvertit OSTWALD (referitor la savanţi): — romantic — extravertit — clasic — introvertit E. KRETSCHMER (după tipul de gîndire): — concret (intuitiv) ... ciclotim — romantic (visător) ... schizotim — logic (raţional) ... schizotim E. R. şi \V. JAENSCH (după maniera reprezentărilor vizuale): — eidetic — înregistrarea şi reprezentarea imaginilor cu o mare pregnanţă şi detaliere ca a postima- ginilor — anaeidetic — H. RORSCHACH (1941 — după raportul dintre răspunsurile culoare /C/ şi kinestezice rezultă mai multe Erleb- nisstypus sau tipuri de rezonanţă intimă) : — extratensiv (K C) — sociabil, bogat afectiv, spirit practic 743 — in/rai'cn-fr (O K) — cu viaţă interioară, voinţă întn.u r -;ă asupra, sa, imaginaţie, produci i\ i!,i te interioară, relaţii mai mult intensivi- — coartat (retractat) --- lără C şi K; pedant, deprimat, cu rezonanţă afectivă slabă, blocat afectiv, de obicei, melancolic — aiiili'cijal (C — K) — echilibru al celor două categorii di trăsături enumerate la primele două tipuri E. R. şi \Y. JAENSCH (după gradul de coerenţă şi permeabilitate a structurilor psihice şi după orientare,! vieţii psihice): — basedovnid — cu integrare maximă „în afară" — tctanoid — eu integrare către interior sau chiar dezintegrai — litic — istericul, schizoidul etc. — instabil MA\ LUSCHKR: — concentric — cu preocupare subiectivă, de sine (fie intro- vertită, fie extravertită); pasivism — excentric — cu preocupare obiectivă, de ambianţă, (extra- vertită) ; activism TIPOLOGII PSIHOSOCIOLOGICE A. ROB AC K (1931 —după natura reglării conduitei): — superior — reglare prin intuiţie (autoreglare! — mijlociu — reglare cu mijloace sociale şi juridice — fără caracter — reglare cu mijloace fizice DILTHEY, ED. SPRANGER, ALLPORT, VERNON (după atitu- dinile dominante): — practic — dirijat de interese economice — teoretic — dirijat de interese cognitive, tinzînd spre sistema- tizări de cunoştinţe — estetic — dirijat de frumos, de formă şi armonie — religios — dominator — dirijat de interesul poliţie pentru putere — social — dirijat de interesul pentru satisfacerea oamenilor, iubirea lor K. HORNEY (după relaţiile insului eu ambianta): — complezent — tendinţă de dirijare spre oameni 714 — a::rc$i:> — (rndiuţ.i de dirijare împotriva oamenilor — detaşat — tc-ndint.i do îndcnărlare de oameni E. FRO.MM: — produci' — ghs'lire şi acţiune productive, obiectivitate în cunoaştere şi aulocuuuaştere, echitate — ncprodmli. - ru orientare receptivă - cu orientare de actinii:!.ire — cu orientare comercială BLEUI.ER: •par'ici paut retractil r sintonie — afectivitate, comunicativitate şi motolitate cu sens relaţional L schizoid — refracţie, însingurare, elaborare ermeitică si meditaţie W. I. THOMAS, FT>. ZXAXIF.CKI (după maniera relaţiilor indivi- duale private) : — boem — stăpîait preponderent de instincte, redusă putere fie stăpînirc de sine şi de integrare socială — filistin — condus de normele morale şi sociale; integrare socială dusă uneori pînă la tipare prea rigide, bazate pe prejudecăţi FL. ZNANIECKI (după rolul principal şi meditn: — omul bine crescut — urmăreşte aprecieri pozitive — omul muncii — încadrat în muncă — omul de distracţie — omul original J. SZCEPĂNSKI (după raportul faţă .le nou): — creator — apărător al crenjiilm' — prejudiciator al societăţii — "întreţinut de societăţii T H L ' R S T O X E , C. 13. S t i A W : — radical — p r o g r e ^ t . fire des'. Insă. spiri — conscrvi/lcr - tra.d.l inualisl. i'iie ii:ehi-a, spiiit băii'iucsc. 745 tineresc l i, K. CHRISTIE, FL. L. GEISS (după nivelul tendinţei de manipulare interpersonală): — puternic Mach — mediu Mach — slab Mach R. F. BALES (după 3 dimensiuni ale personalităţii „interpersonale": ascendent-descendentă /U —D/, pozi- tiv-negativă /P —N/, înainte-înapoi / F - B / : — UPF — orientat spre solidaritate şi progres social — US'F — orientat spre autoritate autocratică — !"[-' — orientat spre succes social — I J — orientat spre egalitate — UF — orientat spre loialitate şi cooperare în grup I M. NESTOR (1975 — după corelaţia trăsăturilor de personalitate cu eficienţa într-o activitate dată /criteriu de personologic profesionalăi: [ accidentabil — industrial -- integrat pro- i feswnal neaccidentabil j— agricol I— integrat în co- lectivul de muncă - comercial — dublu integrat !_ militar K. BENNE, P. SHEATS (după rolurile deţinute în grup): — centrate pe sarcină: -- stimulator — activist — secretar — reglator al problemelor materiale — operator cu informaţiile — evaluator — încurajator — conciliator — veleti — observator fi comentator |~ diurn nocturn — centrate pe coeziune • roluri parazite; — acceplor al deciziilor grupului — agresiv — frînar — interesat — negator — sofist sau orator 716 — dominator — avocat al iuta-,suini personal — umilit pe faţă Tipuri de lider W. M.COXWAV: — antrenor al mulţimii — care exprimă aspiraţiile mulţimii — reprezentativ pentru mulţime A. B. WOLF: — radical — conservator — ştiinţific MERRIS şi SEEMAX (1950), C, GIBB (1954 - după nivelurile com- portamentului individual, competenţei în sarcină şi sociabilităţii): — „bunul conducător" sau „omul mare" (cu ranguri înalte la toate cele trei criterii) — specialistul în sarcină (cu ranguri înalte la comportament individual şi competenţă) — specialistul social (cu rang înalt doar la sociabilitate) — „dominatorul" sau „deviantul supraactiv" (cu rang ridicat doar la comportament individual) — „deviantul subactiv" (cu ranguri slabe la toate criteriile) B. M. BASS: — cu orientare spre sine — cu orientare spre sarcină — cu orientare spre interacţiune K. LEWIN, R. LIPPITT, R. K. WHITE, J. A. C, BROWN: — autocrat: — strict (sever dar corect; impersonal, parcă (absolut) despuiat de afectivitate şi generozitate; realist; conservator, cu cîţiva vechi şi fideli subalterni) — binevoitor (nonconformist, responsabil pentru colaboratori; centralizator şi conser- vator) — incompentent (îiematurizat intelectual şi afectiv, animat de dorinţa de putere, slugarnic cu superiorii, umileşte şi invidiază subalternii) 747 — democrat! — aulcnăc (dirijor ;il grupului: ani rem-ază grupul la elaborarea şi realizarea deciziilor) — piLiulodcmocrat (nemat uriz:i( afe<. tiv, c a u t ă v" convingă, ciiiar sâ , e d u i a ; pierde di;i vi-dere perspectiva; aduce ;_• 111 ţ > 111 n i iluzia t e m p o r a r ă a unei a n u m i t e au- tonomii) — permis:,-: — a abdicat în favoarea adjunctului sau dă consilii " ? - > . - . - , ' d ' i ' c „filosofice" pentru a nu lăsa subordo- naţii fără nici un fel de directive; cai; tonat uneori la. nivelul acţiunilor de reprezentare a grupului NORAIAN R. V. MAIER: — paternalisl (intermediar tipurilor autocritic şi laissez-fnire sau permisiv) — majoritar (intermediar tipurilor autocratic si democratic — laissez-paire cu discuţii (intermediar tipurilor democratic şi laissez-faire) CHALYIX (după combinarea angajării personale cu cooperarea): —- distant — cooperator excesiv — mobilizaior-angajat — cooperator echilibrat — angajat-cooperator T. HERSENI (după combinarea valorii profesionale cu „felul de a se purta"): — valoros, care ştie să se poarte cu subalternii — valoros, lipsit de stil (nestăpînit, brutal etc.) — mediocru sau incapabil, care ştie să se poarte — mediocru sau incapabil, lipsit de stil F. C. BARTLETT: — instituţional — dominator — persuasiv WIXKLER, HKR11ADEN: — suveran — pedagog — apostol 748 WEBER: — charismotic — tradiţional — legal EDGAR II. SCflEI.Y (1965 — după implicaţiile pentru organizarea practicii manageriale) : — omul economic raţional — simplu executant şi determinat doar de interese economice individual' ; conducerea este interesată d.e execu- tarea corectă a sarcinilor şi nu iV sentimentele, dorinţele şi moralul oame- nilor — omul social — presupune orientarea conducerii nu doar asupra sarcinilor ci şi asupra oamenilor, a sentimentelor lor, vizîndu-se ame- liorarea relaţiilor interpersonale, umani- zarea întreprinderilor — omul care se antoactualizează — centrarea conducerii pe nevoia de autorealizare a oamenilor vizînd valorificarea talentelor şi capa- cităţilor — omul complex — cel care îmbină particularităţile tipurilor de mai sus F. HERZBERG (1966): — omul economic — cel care lucrează eficace cînd este tratat bine din punct de vedere economic, material — omul mecanic — subordonat totalmente maşinii, dezuma- nizat — omul social pasional — cel angajat în relaţii afectiv simpate- tice adesea inconştiente — omul instrumental — cel care îşi dezvoltă capacităţile umane conform dezvoltării tehnicii V. PAVELCU (după perspectiva de viaţă şi modalitate de valorizare): — îngust (restrîns la un cerc limitat de interese) — dispersat (cu o notă de instabilitate) — detaşat de real (angajat într-un plan imaginar) — acuzativ (alţii sînt „viuovaţi" şi pentru propriile lipsuri) — autoacuzativ (culpabil ii ale) — agresiv — multilateral şi armonic-creatlv — larg, profund, supui ior 749 W. J. REDDIN (1968 — după prezenţa a trei categorii de preocupări: pentru sarcini, contacte şi pentru ran- dament) : — nenativul — slabă prezenţă sau absenţă totală a tuturor celor trei categorii de preocupări — birocratul — nu este preocupat cu adevărat de nici o directu. de activitate, dar este mai activ dec-it negativul, fiind atent la respectarei normelor — altruistul — preocupat de contactele umane — promotorul — preocupat în egală măsură de contacte si de randament; — autocratul — preocupat de sarcinile de moment, ignorîm] contactele şi ecoul afectiv-negativ al atitudinilor şi actelor sale — autocratul binevoitor — preocupat atît de sarcini cit şi du randament, evitînd iritarea subalternilor — ezitantul (oscilantul) — preocupat de randament şi contacte, dar rezervat sau incapabil să influen- ţeze trecerea la executarea unor sarcini imediate — realizatorul — adevăratul conducător, îmbinînd preocupările de pe toate cele trei direcţii E. E. VENDROV (după intensitatea muncii depuse şi gradul de organizare a lucrărilor executate de subalterni): — factohtmul — gîudesc şi hotărăsc pentru toţi. Variantă' neînlocuibilul, cel care face eforturi pentru a ţine totul în mînă şi a demon- stra imposibilitatea de a fi înlocuit — eschivatorul — nu face nimic personal, toate îndatoririle transferîndu-le subalternilor — ponderatul — face numai ceea ce este necesar, iar subal- ternii muncesc cum trebuie (după modul în care cadrele de conducere iau hotă- rîrile) : — hotărăsc şi apoi se sfătuiesc — se sfătuiesc apoi hotărăsc — hotărăsc. (după caracteristicile procesului voliţional implicat în actul de conducere): — conducătorul comandant -••• exprimare necondiţionată a voinţei proprii 750 T — conducătorul voluntar şi totodată generos — alternează exi- genţa cu blîndeţea după situaţie — conducă or d cu voinţă slabă dar cu autoritate — dispoziţiile iau forma explicaţiilor, sfaturilor, fina- lizînd însă acţiunile declanşate; — conducătorul cu voinţă slabă — este la dispoziţia colectivului sau a liderilor informali D. CHALVTX (după spiritul de angajare personală şi cel de cola- borare) : — organizatorul — stabileşte relaţii ierarhice corecte, acordă suficientă autonomie subalternilor; nu se lasă influenţat de ei; varianta inefi- cientă — birocratul — participativul — colaborare strînsă cu subalternii, îi influen- ţează şi se lasă influenţat; varianta ineficientă — paternalistul şi demagogul •— întreprinzătorul — influenţează nemijlocit pe fiecare subal- tern, determinîndu-1 să obţină rezul- tate optime; îşi afirmă deliberat auto- ritatea; varianta ineficientă — tehno- cratul şi autocratul — realistul — dă dispoziţii şi asigură condiţiile pentru apli- carea lor; consultă subalternii, îi lasă să-şi rezolve singuri problemele inter- personale; varianta ineficientă — opor- tunistul — tnaxiinalistul — influenţează şi incită pe subalterni să se interinfluenteze la maximum; cere pre- zentarea deschisă a conflictelor în vederea soluţionării lor; varianta inefi- cientă — utopistul modernist TIPOLOGII CLINICE S. FREUD (tipuri psihosociale caracteriale): — erotic —- preocupat să nu-şi piardă iubirea — obsesiv — cu scopuri extrapersonale, afirmîndu-şi supraeul — narcisic — iubindu-se pe sine, conservîndu-se — erotico-obsesiv — narcisico-obsesiv 151 K . I . K O N I T A ' R l " ) ( d u p ă „ a c c e n l n a r e a " s a u i n t e n s i f i c a r e a f r ă s ă t III i i ' r d e p e r s o n a l i t a t e , 1 i n / n ; d u - s e s p r r p / . t i , l o g i c ' I a r i i c ; i j ! i i ) ^ i i i ( l i ! - s i - l ; i r n ' c - . i — L i / h r / V ' ' " 1 ' ' e r e n l ( s u s c t . j ) 1 1 1 ) i l i t n 1 c ; a i r l - i i i c i — > /"".'•"/ '•''• — hi pvre Acitl (i D l i ş l i i n c i o z i l a te şi S e r i o z i t a t e e x a g r i al c ; - > ' •• /- rti'/i'/iir-' — 7 / monstraliv ( t e a t r a l i s m c u r u i f o l a u i l ă ş i a u t ' j c o m p ă t i n v i t • • pripeală) -> psihopatie isterică — :iestăphiit ( i r a s c i b i l i t a t e , i n d i s p o z i ţ i e , d e v i e r i ~ ni'..oi'Iu •, sexuale -* psihopatie epiieplonlJ, — •hmostrativ-hi per perseverent — •'' iperpcrscveveiit-nestăpînit — :-ipertimic (locvacitate, bună dispoziţie)->/ i 5, ; /;e/ir;//V 7;>'/vi- — .'istimic (posomorala, seriozitate exagerată) -> psiliopoli-- suhdepresreo, — labil afectiv (oscilaţii între veselie şi tăcere, hiperlinue i distimic) —> ci ciot i nu e — (motiv (puternice trăiri afective, determinate atît de eveni- mente triste cît şi de cele fericite)->/>. i • hopatie reactivă labilă — exaltat (oscilaţie excesivă a sentimentelor între euforie şi depresie) -* ciclotimie exaltată. — anxios > anxietate profundă. — introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei) — extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei) — introvertit-hi pertinu c — distimic-hi per perseverent — hipertimic-dernonstratiu — demonstrativ-exaltat K. SCH.VEIDER (1962) — hipertnn (liipomaniac) — depresiv -- neliniştit — fanatic (paranoiac) — iiisteroid (histrionic sau mitomanie)i — instabil; — exploziv; — ipatic (schizoid); — astenic (psihastenie). 752 ÎN rsniTATRl \ COXTEMPOK \NĂ [după. gradul de dezorganizare a sisl 'inului personalităţii si a rapor- turilor acesteia) : — psihopatie (anomalii de dezvoltare a ansamblului structural psihic, reducere a plasticităţii şi a p o t ' ' i i t lai ui ui dr d e v e n i i'< ) : — a-->e a ie — isteric — psihastenie — cxcitabil — impulsii' — Iii perii m ic — paranoic — pervers sexual — nevrotic (dezorganizarea personalităţii, lipsa de unitate şi dificultatea identificării cu im model) : — neurastenic — obsesivo-fobic (psihastenie) — pitiatic (isteric) — mixt (motor) — psihotic (disoluţia personalităţii, ruptura ins-realitate. dezin- tegrarea comportamentului, pierderea sistemului valorico-normativj: — schizofrenic — paranoic — parafrenic — maniaco-depresiv TIPURI GENERALE DE AC- TIVITATE NERVOASĂ SUPE- RIOARĂ, complexe de însuşiri constituţionale ale activităţii ner- voase superioare descoperite de I.P. Pavlov prin cercetarea re- flexelor condiţionate şi confirmate ulterior de cercetările electrofi- ziologice şi biochimice. T.g. de a.n.s. au fost stabilite luîndu-se ca criteriu următoarele însuşiri ale proceselor nervoase fundamen- tale (excitaţia şi inhibiţia): 1) forţa proceselor nervoase, care se manifestă în capacitatea de ac- ţiune şi de rezistenţă a ţesutului neuronal şi care are la bază, pro- babil, capacitatea neuronului de a înmagazina şi utiliza o cantitate mai mare sau mai mică de „substanţă funcţională"; 2) mo- bilitatea proceselor nervoase, ma- nifestată în rapiditatea cu care apar, se întrerup sau se înlocuiesc una pe alta excitaţia şi inhibiţia, avînd la bază viteza variabilă a dezagregării „substanţei funcţio- nale" din neuron; 3) echilibrul proceselor nervoase, constînd din distribuirea egală sau inegală a torţei (după cercetările noastre şi a mobilităţii) între cele două 753 procese nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia. Prin com- binarea diversa a acestor însu- şiri iau naştere patru tipuri fun- damentale de activitate nervoasă superioară.: 1) puternic, echili- brat şi mobil; 2) puternic, echi- librat şi inert ; .S) puternic, neechi- librat '(excitabil); 4) slab. T.g. de a.n.s. stau la baza celor patru temperamente clasice: sangvinic, flegmatic, coleric şi melancolic. Clasificarea t.g. de a.n.s. este continuu lărgită şi completată în urma descoperirii de noi însu- şiri şi a precizării gradaţiilor şi corelării variate a însuşirilor ac- tivităţii nervoase superioare. TIPURI SPECIALE DE ACTI- VITATE NERVOASĂ SUPERI- OARĂ, a doua linie tipologică propusă de Pavlov în legătură cu raporturile dintre activităţile celor două sisteme de semnalizare. Calitativ, cel dc-al doilea sistem domină pe primul pe care-1 inte- grează şi reglează. Sub raport cantitativ, informaţia senzorială condensată în imagini şi cea con- ceptuală fixată în cuvinte poate să se prezinte în diverse proporţii. Faptul acesta fusese deja sta- bilit în psihologie de Meumann care detaşase un tip concret şi altul abstract. Pavlov a constatat că la unele persoane precumpă- neşte primul sistem, la altele cel de-al doilea şi , intermediar, la cea mai mare parte din oameni, o echilibrare a celor două sist-'tue de semnalizare. De aici, tipurile: 1) artistic sau concret-intuitiv sau imagistic; 2) gînditor sau intelectiv sau reflexiv; 3) tipul cognitiv mediu sau echilibrat. T.s.de a.n.s. sînt determinaţi' ontogenetic dar la aceasta in- fluenţează şi tipurile generale ce sînt congenitale. Xoi am consta- tat că tipul excitabil şi slab favori- zează dezvoltarea unui tip special de extremă (artistic sau gînditor;, pe cînd tipul echilibrat de regulă corelează cu tipul special mediu. De menţionat că tipul specia! în ciuda denumirilor, nu coincid ca specializările sau aptitudinile profesionale. Tipul gînditor nu e neapărat inteligent sau tipul artistic poate şi să fie total lipsit de dotaţia artistică. TIROIDĂ (GLANDULA Tl- ROIDEA), glandă endocrină aşe- zată în loja tiroidiană, pe faţa anterioară a părţii superioare a traheii, formată din doi lobi, sub forma unor piramide triunghiu- lare, care sînt uniţi printr-o por- ţiune transversală, numită istm. Principalul hormon secretat de t. este tiroxina, exercitînd o acţiune complexă asupra celor- lalte glande endocrine (suprare- nale, paratiroida hipofiza etc). La rîndul ei activitatea t. este influenţată de toate celelalte glan- de, stabilindu-se astfel o interre- laţie tireo-endocrină. în cazul disfuncţiilor t. apar grave tulbu- rări cum sînt: scăderea metabo- lismului bazai, hipotermia, tul- burări trofice cutanate, oprirea dezvoltării intelectului, anemie, oprirea dezvoltării glandelor sexuale etc. Cînd hipotiroidismul apare în copilărie, generează boli caracteristice: nanismul sau pi- ticismul hipofizar şi mixedemul. O manifestare caracteristică a hipotiroidismului este şi starea de funcţionare necorespunzătoare a sistemului nervos şi, mai ales, a scoarţei cerebrale. La adult, ma- nifestările hipotiroidismului apar cu toate aspectele caracteristice (mixedem. cretinism) neinfluen- ţînd însă dimensiunile corpului. Manifestările hipertiroidismului sînt cunoscute sub numele de boala lui Bascdow-Gravers. în acest caz activitatea nervoasă superioară este intens modificată, procesele de excitaţie fiind exa- gerate. Ca urmare apar: hipersen- sibilitatea, irascibilitatea, scă- derea inhibiţiei active, o perma- nentă stare de agitaţie şi neli- nişte, emotivitate exagerată şi treceri bruşte de la o dispoziţie la alta. De asemenea, somnul este agitat, încărcat cu coşmaruri. Alături de aceste tulburări ale sistemului nervos apar şi tulbu- rări de tonus muscular, tremură- turile extremităţilor sau ale în- tregului corp, rigiditate a muscula- turii mimicii şi a globilor oculari (expftalmie) şi tulburări vege- tative (tahicardie, insuficienţă enzimatică, hiperglicemie, poli- urie, depigmentarea pielii, osteo- poroză etc). Secreţia endocrină a t. este realizată pe cale neuro- hormonală şi pe cale nervoasă, un rol deosebit avînd centrii hipotalamici, direct şi indirect, centrii pontini şi bulbari, cu participarea scoarţei cerebrale. TOLERANŢĂ, lipsă de fermi- tate faţă de încălcarea normelor de convieţuire socială ; abateri de la morala comunistă, atitudini ireverenţioase etc. T. nu repre- zintă o înţelegere superioară, a ceea ce este uman, ci lipsă de în- ţelegere a esenţei comportamen- tului uman, fiind în aceasta o ati- tudine autieducativă. în sens larg, prin t. se înţelege şi acceptarea lumeţelor de vedere străine nouă, pe baza convingerii că nu toţi oa- menii sînt la fel şi că fiecare poziţie are unele temeiuri şi justificări. TONUS, AFECTIV' V. TIM1E TOPICĂ, teorie sau punct de vedere care presupune o diferen- ţiere a aparatului psihic într-un anumit număr de sisteme cu caractere şi funcţii diferite şi dis- puse în anumită ordine unele în raport cu celelalte; acest fapt permite considerarea lor meta- forică ca locuri psihice cărora li se poate da o reprezentare spaţia- lă. Se vorbeşte de două topici freu- diene, prima în care distincţia se face între inconştient, preconşti- ent şi conştient, iar a doua diferen- ţtind trei instanţe: şinele, eul şi supraeul. TOPOLOGIC, calificare a geo- metriei calitative preocupată de structuri, relaţii de vecinătate, organizări ale cîmpurilor; termen folosit de Lewin pentru a desemna psihologia sa dinamică, care se bazează pe un model spaţial şi vectorial. TORI J OARE, stare de tulbu- rare a conştientei ce se caracte- rizează printr-o uşoară dezorien- tare, prin scăderea mobilităţii motorii, scăderea tonusului afec- tivo-voliţional etc, fenomene care au drept consecinţă reducerea iniţiativei, indiferentism şi apatie. 754 48* 755 TOT SAU NIMIC, expresie ce defineşte modul de funcţionare a unui element excitabil (fibră musculară sau nervoasă) al cărui răspuns la un stimul este inva- riabil, în raport cu mărimile dife- rite ale acestuia. Această inva- riantă priveşte amplitudinea, du- rata, forma răspunsului, însă nu şi cadenţa răspunsului, el putînd ii repetitiv. în neurofiziologio t. sau n. semnifică legea conform căreia la stimuli se răspunde energetic (maximal) sau nu se răspunde deloc, gradaţiile fiind excluse. TOXICOMANIE, dependenţă extremă de consum, în cantităţi mari a unor substanţe dăună- toare: narcotice, alcaloide, anu- mite medicamente etc. T. se aso- ciază cu diverse perturbări psi- hice. TRAC, perturbare emoţională cu efect paralizant survenită în confruntarea cu o persoană sau, mai ales, cu o mulţime, un public. Este efectul unei stări de inhi- biţie temporară ce împiedică pe elev să răspundă la examen deşi a învăţat, pe actor să-şi joace rolul, pe sportiv să acţioneze op- tim etc. T. este un efect comporta- mental ce poate izvorî din va- riate cauze: hipotonie neuro- psihică, hiperemotivitate, supra- motivare anticipativă, nesiguranţă de sine în urma unei slabe pregă- tiri, slabă sociabilitate etc. Iu- dith Moscu arată că pericolul t. poate fi diminuat şi înlăturat prin combaterea cauzelor con- crete. Uneori t. nu mai acţionează paralizant în momentul mani- festării ce apare ca o stare pre- alabilă ce favorizează acţiune.i. Prin obişnuire în orice profesiuni t. este eliminat. TRADIŢIE (lat. traditio — transmitere), ansamblu de struc- turi şi valori culturale (menta • lităţi, credinţe, datini, moravuii meşteşuguri şi artă folclork,". , ce sînt elaborate istoriceşte într >. societate şi fixate ca un pat 11 moniu cultural, ce se transmit! de la o generaţie la alta. Nu tot o ţine de t. poate fi o valoare p< tuală, cum pretinde tradiţiona- lismul, dar există un fond al t. înaintate şi specifice, care asigui.: continuitatea istorică, identifi- carea naţiunii cu propriile valon spirituale ce reprezintă o che- zăşie a progresului. Atitudine .1 critică faţă de t. se îmbină CM elaborarea unor noi t. proprii modului de existenţă socialist. TRANCHILIZANTE, substam care reduc starea de tensiun •• psihică, diminuează anxietate;', > i calmează individul fără a provoc,: somnul. T. se deosebesc de neup>- leptice prin absenţa sindromului neuroleptic (modificări neurovi - getative importante, inhibiţie pM- homotorie, efecte cataleptice, tul- burări de tonus şi mişcări aivn- male), ca şi prin absenţa efectu- lui hipnotic. T. au o acţiune psi- holeptică care se exercită prin diminuarea tensiunii emoţional • şi a anxietăţii şi printr-o actinii' 1 miorelaxantă. Se indică în stării • de anxietate, iritabilitate, tensi- une emoţională din nevroze, ca si pentru manife .lai ilc iK-ui' >\ c- 756 getative din tulburările psihoso- matice, şi în tulburările somatice cu componente de anxietate. T. nu au o acţiune antipsiholică ; ca urmare, în psihoze se utilizează în asociere cu ncurolepticele. T. sînt indicate şi în pedopsihiatrie în cazurile de instabilitate psi- homotorie, labilitate emoţională, în nevrozele infantile (anxioase, obsesivo-fobice) şi în tulburările de comportament ale encefalo- paţilor. Deoarece provoacă obiş- nuinţă, nu se iau decît după prescripţie^ medicală. TRANSĂ, stare de modificare a conştientei determinată de o intensă sugestie hipnotică în care activitatea şi conduita, bizară şi paradoxală, ruptă de contextul situaţional, se află sub totala influenţă a hipnotizatorului. TRANSDUCŢIE, tip de „raţio- nament" (relevat la copil de Steril) în care trecerea de la o pro- poziţie la alta nu se face în virtutea unei necesităţi logice, ca în cazul raţionamentului deductiv propriu- zis, ci în virtutea unor coinci- denţe întîmplătoare: de ex. „lu- na nu cade (de pe cer) pentru că este foarte sus." Falsa implicaţie între „a nu cădea" şi „a fi foarte sus" se datoreşte sincretismului gîndirii, care se datorează la rîn- dul lui egocentrismului (v.). în sens mai general, raţionament prin analogie. TRANSFER, raport şi proces de interacţiune dintre două siste- me (de acţiune, informaţionale, de personalitate) cu efect de transport sau transmitere a unui model dintr-unul în celălalt. Dacă : chema sau relaţia preluată sau interpolată in sistem se integrează optim în organizarea acestuia t. este pozitiv, dacă apare ca un ingredient perturbator, este un t. negativ sau un fenomen de interferenţă (v.). T. a fost ini- ţial studiat în relaţia dintre ve- chile deprinderi, bine consolidate, şi noile deprinderi, în curs de for- mare şi care beneficiază de modele mai vechi. E. Thorndike a expli- cat t. prin teoria factorului iden- tic. Noua deprindere preia ceea ce este asemănător cu vechea deprindere. C. Pufan a constatat că în învăţarea unei limbi străine se integrează elemente similare din limba maternă. T. este depen- dent şi de gradul de exersare prin care este fixată deprinderea, ce furnizează modelul transferabil. Cu cît noua acţiune apare mai tîrziu decît a fost formată vechea deprindere, cu atît descresc şan- sele de t. pozitiv. T. priveşte nu numai elementele structurale ci şi cotele de exerciţiu. Ch. E. Os- good a arătat că t. depinde nu numai de similitudinea stimulilor ci şi de similitudinea reacţiilor. T. este facilitat de schematizarea şi analiza verbală a sarcinii. Aceasta pentru că dincolo de actele motorii, la nivel intelec- tual, t. devine foarte facil iar interferenţele tind să fie supri- mate. T. este şi o foarte impor- tantă operaţie a gîndirii, exersîn- du-se reversibil (= TRANSPO- ZABILITATE) şi intervenind ca modalitate a generalizării, a în- ţelegerii, învăţării, rezolvării de probleme. T. este dependent de •latura aromodativă a adaptării psihice, in psihanaliză lernieiiul de t. este utilizat pentru a de- semna repetarea modului de a reacţiona la anumite situaţii fără a fi adaptate la o situaţie prezentă, concretă. într-un sens mai par- ticular, t. este repetarea nevro- tică., în relaţie cu analistul, a unei structuri de comportament impro- prie şi stereotipizată, bazată pe trecutul pacientului. Relaţia de t. are loc în interiorul situaţiei terapeutice şi în această relaţie analistul reprezintă o figură sem- nificativă a trecutului bolnavu- lui. Prin t. S. Frcud a vrut să desemneze reacţiile faţă de ana- list, ca şi cum acesta n-ar fi el însuşi ci o persoană oarecare din trecutul bolnavului. Specificul acestor reacţii este că sînt incon- ştiente şi iraţionale. Este posi- bilă şi relaţia inversă în care se produce un transfer de la bolnav la psihanalist, acesta asimilînd diformări psihotice, obsesii etc. TRANSPOZIŢIE, transpunerea dintr-un sistem originar într-al- tul, nou, a unui ansamblu de re- laţii sau a unei structuri. In acti- vitatea intelectuală intervin erori dacă nu se ralizează t. proprie- tăţilor invariante. De ex., copilul apreciază că apa dintr-un pahar a devenit mai multă pentru că a fost turnată într-un tub de sticlă lung şi subţire sau plastilina a sporit pentru că din sferă a fost transformată în formă de şarpe. în accepţiune cibernetică t. are un sens apropiat de cel al mode- lării. După cum se ştie însă, mo- delarea implică o reproducere aproximativă, simplificată şi spe- cifică, în psihologia artei teatrale, prin t. se desemnează acţiunea de întruchipare a unui persona) şi de modelare a rolului. Capaci- tatea de t. este decisivă pentru actor şi în genere pentru orice fel de artist. în creaţia scenică t. parcurge următoarele patru etape: 1) t. intelectuală; 2) t. imagistică; 3) t. comportamentală şi acţio- na!ă; 4) t. afectivă. TRANSVERSAL, strategie me- todologică în studiul evoluţiei psihice, constînd din investigarea anumitor fenomene la subiecţi situaţi la un acelaşi nivel de vîrstă, urmînd ca din prelucrarea sta- tistică a datelor să se constituie modelul psihogenetic; opus lon- gitudinalului în care aceiaşi indi- vizi (subiecţi) sînt cercetaţi de-a lungul dezvoltării lor. TRANZIENŢĂ, concept care permite analizarea într-un fel nou a problemelor transformări- lor rapide, sociale şi individuale. T. este noua „instabilitate" în via- ţa de fiecare zi (A. Toffler) şi se exprimă printr-o senzaţie, un sen- timent de nepermanenţă, acut şi profund. T. vizează atît rela- ţiile interpersonale, relaţiile cu locurile, cu mediul instituţional şi organizaţional ca şi relaţiile individului cu anumite idei sau curentul de informaţii din socie- tate. Toate aceste relaţii care structurează situaţia specifică unui individ, se scurtează şi sînt reduse în timp pe măsura acce- leraţiei din societate. Prin ana- logie cu circulaţia mărfurilor din 758 economie, t. este rţală cu viteza de circulaţie a diferitelor tipuri de relaţii din viaţi! unui individ. O t. înseamnă deci o condiţie în care durata relaţiilor este scur- tată, iar „înlocuirea" lor extrem de rapidă. Pentru indivizii care trăiesc o astfel de t. lucrurile, locu- rile, oamenii, ideile şi structurile organizaţionale „se uzează" ex- trem de repede, influenţîndu-le foarte mult modul în care ei re- cepţionează realitatea, sentimen- tul lor de angajare şi capacitatea lor de a face faţă acestor realităţi. Această înlocuire rapidă, combi- nată cu creşterea noului şi a com- plexităţii din mediul înconjură- tor, pune deci la grea încercare capacitatea de adaptare a indivi- dului şi creează primejdia „şocu- lui viitorului." TRAUMATISM, eveniment ne- gativ foarte intens, ce survine în viaţa subiectului — de natură fizică (lovitură, şoc) sau psihică (şoc afectiv) — ce produce o perturbare mai mult sau mai puţin profundă datorată incapa- cităţii subiectului de a răspunde adecvat la situaţie. Se caracteri- zează prin apariţia unor situaţii şi stimuli ce depăşesc capacitatea de toleranţă a subiectului. Psiha- naliza insistă asupra traumatis- melor afective survenite in onto- geneză. După S. Freud, trau- matismul este definit ca o „expe- rienţă trăită care duce într-un timp limitat la o creştere atît de mare a vieţii psihice incit lichi- darea ei sau prelucrarea ei prin mijloace normale şi obişnuite eşu- ează, fapt ce atrage după sine tulburări durabile în funcţionali- tatea energetică a organismului". Afluenţa excitaţiilor este excesivă în raport cu toleranţa aparatului psihic, fie că e vorba de un eveni- ment foarte violent (emoţie pu- ternică) sau de o acumulare de excitaţii sumate. Iu aceste condiţii, subiectul nu poate face faţă efi- cient situaţiei, neput:ndu-se eli- bera de tensiune. Experienţele traumatice din copilărie sînt con- siderate cauze ale nevrozelor. TRAUMĂ (gr. trauma — rană, leziune), termen foarte vechi, utilizat în medicină şi chirurgie pentru a desemna o leziune pro- vocată de o agresiune externă. Freud reia acest termen şi-i trans- pune în plan psihologic cele trei semnificaţii majore: şoc violent, efracţiune şi consecinţele asupra ansamblului organismului. T. semnifică un eveniment de o deo- sebită intensitate din viaţa unui individ, care depăşeşte limitele posibilităţii lui de adaptare, de a da un răspuns adecvat. T. se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu pragul de toleranţă al unui subiect; termenul desem- nează acele evenimente sau si- tuaţii în care reflexul de apărare este insuficient. T. psihică dezor- ganizează viaţa psihică, generînd efecte patogene durabile. în funcţie de factorii care o deter- mină, t. poate fi: t. fizică, t. psihică (emoţie deosebit de intensă care determină o modificare cu caracter permanent a personali- tăţii, tradusă printr-o sensibili- zare la emoţiile ulterioare). 759 TRĂIRE PSIHICĂ, stare su- biectivă resimţită şi (sau) con- ştientizată, fenomen elementar al vieţii subiective, mod de a fi al psihismului ce reprezintă o for- mă superioară a vieţii şi păstrează ceva din caracterul ei procesual. T.p. este unitatea sau fenomenul de bază al psihismului, considerat evolutiv şi descriptiv. Relevarea şi studiul t.p. este legată de intro- specţionism, intuitivism, fenome- nologie, existenţialism. Defor- mările pe care aceste curente le introduc în interpretarea psiho- logică sînt pe cit de variate pe atît de grave şi se înscriu toate în subiectivism. Aceasta nu ne împiedică să recunoaştem t.p. posibilităţile ei, rezultate din eli- berarea de standardurile orga- nice, de a fi deschisă, plastică, de a se distinge prin senzitivitate, tensiune afectivă, structurare cog- nitivă, încordare voluntară ele. T.p. este numai o componentă sau verigă a conduitei şi de aceea ea trebuie înţeleasă ca un termen al interacţiunii cu mediul, ca un punct de întîlnire al influenţelor endogene şi exogene. în trăire in- formaţionalul şi energeticul sînt indisociabili. Trăirile sînt ale su- biectului, se integrează în gestiu- nea vieţii lui, dar sînt tot aşa de complexe şi variate pe cît este personalitatea şi sînt împrejurări- le cu care acesta se află în interac- ţiune. Dacă „trăiriştii" populează viaţa psihică cu stări emoţionale .,pure", un S. Rubinstein concepe viaţa spirituală (de conţinut) ca desfăşurîndu-se într-un spaţiu mental (construit operaţional du- pă Piagfit )şi implirînd idei valori- zate emoţional. Starea şi acţiunea sînt dimensiuni complementari- ce trec una în alta şi există UIM- tar. T.p. nu sînt exceptate de l.i autoorgani/are şi autoreglaj • i reprezintă momente importaţii" ale acestora. Autenticitatea traii :i lor nu poate fi definită prin izola • rea lor şi considerarea lor pur afe< - tivă (practic inexistentă) ci pn;i integrarea lor în ansamblul siste- mului psihic uman şi prin inter- pretarea lor interacţionistă. TRĂSĂTURĂ, concept des- criptiv ce semnifică empiric seg- mente, componente, unităţi seir- nificative ale unui portret, profil, ansamblu. în psihologie termenul este utilizat în variate sensuri şi echivalat cu însuşire sau parti- cularitate relativ stabilă a unui proces sau, mai ales, a persona- lităţii. Pornind de la caracteri- zarea comportamentului ca fim. 1 continuu, variabil şi convergent, G. Allport consideră că t. si ut elemente de stabilitate şi consis- tenţă ale acestuia, care nu se observă direct ci se deduc. Dup'i G. Allport, t. „sînt fapte biofizice, dispoziţii psihofiziologice actual', în strînsă dependenţă de sisteme!" neurale de tensiune." în timp i •• procesele sînt generice, t. sui 1 particulare şi personale. I. Wat- son înţelege prin t. o reacţie generalizată. O t. este o „disj 1 "- 'iiţic focalizata' ce este organizai.i într-un sistem integral, person:^. Fiecare t. are o structură proprie, iar t. face la rînclul ei parte dinir-o macvoslruclură sau sistem şi -v defineşte concret prin organizării acestuia. în legătură cu implicarea interacţiunilor intraspecifice în compoziţia t. se ridică problema facturii geografice (singulare) a acesteia si a sensului ei nomotetic (generic.) Astfel, încrederea în sine sau hărnicia sau înţelepciunea au o semnificaţie generală, dar se prezintă concret la fiecare persoană într-o formă sau alcă- tuire individuală. Nici o t. nu acţionează singură ci împreună cu altele, putînd reprezenta un moment de convergenţă. Fiecare t. îmbină constanţa cu flexibili- tatea, există potenţial şi se actua- lizează circumstanţial, posedă un anume grad de dinamism. Por- nind de la W. Stern şi angajînd analizele lui K. Lewin şi G. All- port, s-a ajuns la împărţirea în f. direcţionale (sau motivaţionale, sau atitudinale) şi t. stilistice (instrumentale, aptitudinale). R.B. Cattell (1946) a diferenţiat t. de adîncime care sînt surse ascunse încă nenominalizate şi t. de suprafaţă, care sînt secun- dare, variabile şi sistematizate verbal. R. Meili (1963) consideră că există şi t. izolate. întotdeauna t. fac parte dintr-un ansamblu, dar sistemul de personalitate nu este reductibil la ceea ce J. Guil- ford numeşte „constelaţie speci- fică de trăsături." în primul rînd fiecare t. sau însuşire de persona- litate este particulară, întrucît este o formaţiune sintetică, dispunînd de o relativă stabilitate şi generali- tate, detenninînd constante com- portamentale, fiind totuşi relaţii' plastice şi contribuind ca atare /.-« definirea indicidualilaţii. în al doilea rînd sistemul do personali- tate nu poate fi conceput aditiv întrurît se subordonează unor legi de emergenţă ce face ca t. să fie depăşite prin ceea ce este unicitatea personală. Cît priveşte inventarul t. de personalitate acesta, stabilit după lexic, e.iie foarte mare, de 17 000 după G. Allport şi Adbert, de 4 000 după L. Klages, de 1 100 după F. Baumgarten. Variaţiile t iu inventariere se explică prin op- ţiuni pentru t. simple sau com- plexe, în analiza factorială a personalităţii, fiecare t. intră ca un factor (H. Eysenck), G. Allport: ţine seama de dispoziţia ierarhică (la fiecare subiect alta) a t. în sistemul de personalitate şi deli- mitează: t: cardinale sau tele- onomice, 1—2 t. persistente, do- minante şi reprezentative pentru subiectul în cauză; t. centrale sau principale (20 — 30) ce defi- nesc profilul persoanei; t. secun- dare, mai puţin clar conturate — în număr de mii. O viziune rea- listă asupra omului ne obligă să admitem că toate t. constatate la umanitate sînt prezente (într-un anume grad, uneori latent şi cu infime şanse de actualizare) la fiecare om. TREMOR INTENŢIONAL, tul- burare a mişcărilor voluntare, cauzată de discoordonarea im- pulsurilor aferente şi a celor efe- rente. Suferă îndeosebi rctroa- ferentaţia kinestezică menită să informeze centrul de comandă despre stările organului executor, despre fazele şi parametrii miş- cării, în consecinţă, circuitul din- 700 761 DICŢIONARELE ALBATROS tre centrii corticali şt efector fiind întrerupt periodic apare t.i. ini- plicînd sincope ale orientării şi nesiguranţă, oscilaţii haotice ale mişcărilor ce trebuie să traducă în fapt intuiţia. Simptom al ma- ladiei lui Parkinson. TRISTEŢE, stare de suferinţă morală caracterizată prin depre- sie, lentoare, dispoziţie aste- nică, meditativă, compensată prin reculegere şi reproiectave. TROPISM, tip' de reacţie la ambianţă a organismelor sim- plisime, lipsite de sistem nervos şi bazat pe excitabilitate generală şi constînd din aproierea de sti- înulii utili biologic şi de îndepăr- tare de cei dăunători. După na- tura stimulilor se disting: termo, helio, electro, foto, chimio-tro- pisme etc. J. Loeb (1890) care le-a studiat, le-a interpretat în sensul unor comportamente glo- bale, mecanice. Se dovedeşte însă că aceste reacţii dispun de o va- riabilitate biologic-adaptativă, depinzînd şi de starea organisme- lor care, de pildă, cînd sînt sa- turate nu se mai deplasează în direcţia zonei nutritive. TRUISM v. TAUTOLOGIE TRUNCHI CEREBRAL, for- maţiune anatomică de legătură între măduvă şi creier, situată sub cortul cerebelului. Spre deo- sebire de măduvă, are o configu- raţie foarte variată, fiind alcătuit din următoarele trei segmente: inferior — bulbul, mijlociu puntea Varoli sau protuberanta, superior — mezencefalul sau pe- dunculii cerebrali. Bulbul este sediul centrilor reflecşi, respira- tor, vasomotor, cardioinhibitot şi cardioaccelerator, salivator in- ferior, al vomei. deglutiţici, tusei şi strănutului. Puntea dispui*' de o funcţie de adaptare a refle- xelor prin sistemele de asociaţie oculogire, cefalogire, auditive si vestibulare. Mezencefalul asi- gură distribuirea tonusului mus- cular, a reflexelor la lumină, de acomodare şi în mişcările de ver- ticalitate. TURBULENŢĂ, dispersiune a activităţilor copilului, căutare de plăcere şi de afirmare de sine prii: acte zgomotoase, dezordonate, mdiscipîinate. Fenomenul este, după H. Wallon, pînă la un punct, firesc dar apoi trece în domeniu! psihopatologiei infantile. După Allendy, în fiecare grupă de copii apar subiecţi cu tendinţe de su- pracompensare turbulentă. TUTELĂ, autoritatea şi funcţia celui ce se îngrijeşte şi contro- lează de şi pe copil sau minor. Exersată în chip excesiv şi uni- lateral, poate stînjeni dezvoltarea tinerilor şi duce la supraprotc- jare sau ' la decompensare. T ŢEL, mai general decît ţintă şi decît scop, termenul, (engi. — goal), desemnează obiectivul unei reacţii, acţiuni sau serii de acţiuni, efectul anticipat în mare în urma actualizării unei trebuinţe sau a unei motivări. Nu este obligatoriu conştient (atunci e scop) şi nu este fix (asemenea ţintei), ci denotă mai mult o di- recţie de acţiune, un mod de a obţine satisfacţia. Prin ţ. se ghidează o tendinţă. R. Merton arată că o valoare instrumentală devine o valoare terminală sau un ţ. Acţiunile sociale sînt depen- dente de un ţ. în măsura în care, după M. Weber asemenea asocia- ţiilor prevăd un scop la care mem- brii ei aderă discret, prin aştep- tări ce reprezintă condiţii ale realizării scopului. Ţ. este, în sociologie, orice schimbare de situaţie pe care o persoană sau un grup intenţionează s-o reali- zeze prin acţiunea sa (Ch. Lo- omis). ŢINTĂ, anticiparea exactă, precis delimitată a unui rezultat sau efect (engl. — end), punct de convergenţă a oricărei acţiuni, fie că este conştientă sau incon- ştientă. W. Mc' Dougal! a arătat că organismele au tendinţa de urmărire a unei ţ„ iar E.c! Tol- man a generalizat acest punct de vedere. Prin ţ. se reglează satisfacerea trebuinţei. Ţ. este una din condiţiile ţelului iar prin conştientizarea lor (care nu e obligatorie) se defineşte în chip specific scopul. ŢINUTĂ, sistem de atitudini, mod relativ stabil de compor- tare în cadrul colectivului, cu raportare la respectarea normelor de convieţuire socială. T. se re- feră atît la aspectul exterior cît şi la aspectul subiectiv, profund al persoanei. TO3 DICŢIONARELE ALBATROS V U UITARE, proces negativ al memoriei constînd din scoaterea din stoc a informaţiei, pierderea amintirilor în urma stingerii le- găturilor temporare sau a destruc- turării sistemului de cunoştinţe acumulate, unele din ele ajungînd să fie izolate şi să nu poată fi recuperate pe cale asociativă. U. poate fi integrală sau parţială, definitivă sau provizorie ca în cazul reminiscenţei. Procesul U. se dezvoltă treptat şi poate fi repre- zentat printr-o curbă (Ebbing- haus). Se consideră că u. este cauzată de inhibiţia retroactivă (de la noile la vechile cunoştinţe) sau de inhibiţia proactivă (de la cunoştinţele noi la cele mai vechi). După Mac Geoch, o cauză a u. este interferenţa reacţiilor. Gib- son arată că prin diferenţieri şi generalizări se produc efecte de u. Dacă sarcina de cunoaştere interpolată posedă un grad mai mare de învăţare sau este mai amplă decît cele precedente ea contribuie la slăbirea memoriei acesteia din urmă (L. Postman). Fenomenul u. este în genere util întrucît elimină informaţiile care nu mai sînt necesare, creează noi disponibilităţi. în unele cazuri u. este dăunătoare şi de aceea psihologia se ocupă de prevenirea ei, recomandînd reînvăţări perio- dice, sistematizări ale cunoştin- ţelor şi asigurarea unei motivaţii epistemice eficiente. Freud a con- siderat că u. este un efect al re- fulării, constînd din îndepărtarea din conştiinţă a amintirilor neplă- cute şi în dezacord cu exigenţele morale. în genere, U. este favori- zată de dezinteres. ULTRAPARADOXAL, a patra fază din stările fazice (descrise de Pavlov) prin care trece scoarţa cerebrală de la excitaţie la inhi- biţie, caracterizîndu-se nu doir prin faptul că la o excitaţie slabă, se produce o reacţie puternică, şi la una puternică o reacţie slabă (faza paradoxală) ci şi prin in- versarea răpăitului semantic dintre excitanţi. Astfel, se obţine efect pozitiv la excitanţi condi- ţionaţi inhibitori şi absenţa ci la excitanţi condiţionaţi pozitivi. UMWELT v. l'RFAJMA. URBANIZARE, fără" a dobîndi încă o accepţiune unică şi precisă, U. este înţeleasă ca „extindere şi amenajare a oraşului"; „schim- bare fundamentală a raportului dintre populaţia rurală şi cea urbană", ca „fenomen, caracteri- zat mai ales prin crearea de aglo- merări importante şi emigrarea, urmata de stabilirea în oraşe (temporară sau definitivă) a muncitorilor, cu sau fără familiile lor" ; ca „proces de restructurare socială" (R. Rambaud); ca proces caracteristic societăţii industriale, prin instalarea unei ordini noi. In timp ce în colectivităţile rurale coeziunea grupului şi contactul social se constituie şi fiinţează în jurul unui nucleu, care' este reprezentat de familie şi legăturile de rudenie, u. presupune substi- tuirea acestor tipuri de coordo- nare socială unui control social, politic şi înlocuieşte dreptul statutar cu cel contractual. No- ţiunea de u. este chemată să caracterizeze evoluţia unui nu- măr important de domenii ale realităţii sociale şi, în cadrul acestei evoluţii, de noi diferite situaţii (S. Chel cea). UNITATE DIDACTICĂ, sec- venţă de cunoştinţe care alcătu- iesc un tot şi trebuie să fie în- suşit ca atare. în procesul in- structiv materialul de predat cs1e divizat în U.d. după conţinut de idei şi norme logico, asigurîndu-se nu numai comunicarea succesivă a unităţii dar şi corelarea lor. în învăţarea programată u.d. sînt foarte comprimate, atomizate, conform metodei „paşilor mici". UTILITARISM, doctrină etică fundată în secolul al XlX-lea de J. Bentham şi J.St. Mill, conform căreia criteriul morali- tăţii îl constituie folosul. Faţă de principiul lui J. Bentham „asigurarea celei mai mari feri- ciri posibile pentru un număr cît mai mare de oameni", J.St. Mill a acordat prioritate satis- facţiilor superioare, intelectuale şi a completat principiul fericirii personale cu cerinţa solidarităţii. U. rămîne o idealizare naivă a egoismului. UTOPIE (gr. utopia — loc care nu există nicăieri), convingere sau proiect desprins de realitate şi imposibil de realizat. Th. Ri- bot nota: „La utopici nu este totul himeric, unii au fost reve- latori, iar alţii au acţionat ca nişte stimulenţi sau fermenţi." A. France arăta că u. poate contribui la progres în măsura în care sînt „vise generoase din care rezultă realităţi binefăcătoare". 164 DICŢIONARELE ALBATROS V VAGABONDAJ, lipsa unui do- miciliu şi a unei ocupaţii sta- bile, deplasare fără ţel pe largi arii teritoriale, fenomen social declanşat de un complex de fac- tori de natură economică şi psi- hologică, în condiţiile carenţei educative marcate. V. exprimă inadaptare socială şi constituie o plagă socială. VAGOTONIE (PARASIMPA- TICOTONIE), stare constituţi- onală sau momentană dominată de tonusul crescut al nervului vag (pneumogastric), împreună cu al subsistemului parasimpatic, constă din hipotensiune, bradicar- die, hipoglicemie, orientare ana- bolică, dispoziţie spre depresie, somnolenţă. Prin opoziţie, avem tipul simpaticotonic la care gă- sim tahicardie, hiperglicemic, dis- poziţii active, orientare catabo- lică. VALENŢĂ, în psihologie, ter- men utilizat do Lcwin pentru a semnifica forţa du atracţie sau respingere pe care o exercită obiectele de orice fel asupra su- biectului. Deşi aceeaşi forţă pare să aparţină exclusiv obiectelor, ea rezultă din interacţiunea din- tre proprietăţile obiectelor şi tre- buinţe. Anumite daturi obiec- tive dobîndesc v. pozitive sau negative după cum corespund sau nu trebuinţelor specifice de hrană, cunoaştere, contemplare artistică etc. V. se modifică în raport cu dinamica satisfacerii trebuinţelor, deci reprezintă sem- nificaţii timetice cu o întemeiere obiectiv-subiectivă. VALIDARE, operaţie de stabi- lire a valorii unui test de măsu- rarea unui proces sau trăsături vizate (grad de validitate), Con- siderînd contextul psihic, inter- acţiunile interne şi compensările, este aproape imposibil ca în re- zultatele obţinute la un test să nu se exprime şi alţi factori decit cel vizat. Uneori v. unui test se face prin raportare la un altul standardizat. K/B. Cattdl cri- tică acest mod de v. pe carc-1 denumeşte heraldic întrucit nu fi avem garanţia că tostul-ctalon are "t- aceeaşi capacitate discriminalivă ':- cu testul supus v. Inii psihologi, fî printre care H. Kyscnck. ple- < dează pentru v. prin metoda analizei factoriale şi determinarea consistenţei interne. Principalul este însă raportarea la condiţiile şi rezultatele activităţii practice. Condiţiile testării nu sînt iden- tice cu cele din activitatea prac- tică în direcţia căreia se încearcă prognosticuri. De aceea, v. este numai un grad de corespondenţă dintre rezultatele testării şi re- zultatele aceluiaşi subiect în ac- tivitatea reală, şcolară, profe- sională, sportivă ce solicită apro- ximativ aceleaşi calităţi ca şi testul. Un grad redus de vali- [ ditate face contraindicată utili- zarea respectivului test. Se poate întîmpla şi ca un test validat pe o populaţie să nu mai fie conclu- dent pentru subiecţi ce aparţin unui alt tip de cultură (O. Klin- neberg). VALOARE, proprietate a ce- va, relaţie subiectiv-obiectivă de natură socioculturală, prezentînd semnificaţie şi indicînd o pre- ţuire sau apreciere. Concept conturat clar în economia po- litică. Marx: „Munca este sub- stanţa şi măsura imediată a va- lorilor".' Orice valoare dispune de un purtător obiectiv, dar nu se defineşte decît prin raport cu _ un subiect. Marx: „Produsul are calităţi de produs, nu ca activi- tate materializată, ci numai ca obiect pentru subiectul activ." V. Jiu se confundă cu obiectul purtător, dar are şi un conţinut obiectiv, întrucît rezultă din munca socialmente necesară în- corporată (le obiect şi corespun- de unor necesităţi, cerinţe ale individului şi colectivităţilor. ." Tot aşa H. Peack arăta că un act este cu atît mai voluntar cu cit poate răspunde mai puternic la proprietăţile sla- be, discrete ale stimulului, li- sînd fără răspuns însuşiri puter- nice, evidente. Toate acestea do- vedesc că din moment ce v. poate acţiona contrar emoţiilor, ea reprezintă calitativ ceva supe- rior reglajului afectiv. J. Piaget consideră că v. este un reglaj al reglajelor. Real, v. poate ac- ţiona contrar emoţiilor sau siner- gie ei, ca în sentimentele supe- rioare. Este voluntar actul ce se opune celui impulsiv, este deli- berat şi subordonat controlului ra- ţional, între formarea gîndirii şi cea a v. este un raport de inter- dependenţă întrucît actele vo- luntare sînt şi gîndite iar proce- sele de gîndire sînt precumpănitor intenţionale şi voluntare. Un pa- rametru important pentru ela- borarea şi funcţionarea v. este obstacolul sau dificultatea. De aici necesitatea anticipării prin scop, a recrutării şi organizării mijloacelor şi a încordării sau efortului voluntar (v.). H. Pie- ron precizează: „în ierarhia con- duitelor, se rezervă denumirea de voluntare celor ce corespund la cele mai înalte nivele, celor mai dificile. Se consideră că o conduită corespunde mai bine caracterului voluntar cu cît re- zultă din predominarea mai mar- cată a tendinţelor intelectuale." în viziunea lui Janet, actele vo- luntare sînt acţiuni complicate social, care necesită un grad mare de activare şi se execută cu difi- 777 cullalc intvucU fac apel la tendinţe sociale fi morale, rejinind acliuiuii prin amintire şi pregătind-o pan limbaj intern. Copilul îşi însu- şeşte schema acţiunilor sociale de cooperare şi comunicări 1 . La originea v. este relaţia coiuandă- subordouare. După L. Vîgotski prin comunicare cu adultul co- pilul execută comenzile verimle ale acestuia şi învaţă să se supună. Apoi prin limbajul pentru sine şi mai ales prin limbajul intuit copilul ajunge să-si dea sinL.':!/ comenzi, luîudu-şi astfel în stă- ptnire comportamentul. A. JLe"n- ticv arată că funcţia caic era anterior interpersonală sau ; n- terpsihică devine, prin intenVn- zare, intraindivkluală sau infr.t- psihică. în acord evident, v. depinde de condiţiile dezvol- tării în activitate a persoanei. V. nu poate fi puternică în ab- senţa unor scopuri clare şi va- loroase şi fără ca anterior să fi existat perioade de antrenament în lupta cu obstacolele. A nu se confunda dorinţa cu capacitatea de efort voluntar ce se constituie şi se învesteşte în activitatea efec- tivă. Temeiul formării v. este munca, luată în toate formele ei — fizică, intelectuală, culturală, organizatorică, socială. Este sem- nifica//?; şi faptul că după tipul de activitate şi efort precumpăni- tor cxcrsatv.se specializează puţind fi mult mai puternică într-un do- meniu decîtîn altul. în consecinţă, exersarea satisfăcătoare a tutu- ror formelor de efort este o con- diţie de bază a dezvoltării multi- laterale a personalităţii. Pe mă- sură ce obstacolele sint dep.işile, ele îşi diminuează calitatea. iic obstacole. Aceasta pentru c'. ob- stacolul este nu numai un fapt obiectiv, ci o relaţie subiec- tiv obiectivă, între posibilii-ţi şi condiţii. Ceea ce pentru cineva este dificil poate fi facil p'iitri un altul ce posedă cimoşt:"iţe!e şi deprinderile necesare. D zvo!- tarea v. se înscrie optim intr-o curbă ascendentă a obstac<>!ei