(S TIAOTEI POPOVICI. DICŢIONAR DE MOZICA, e Cu mai multe ilustra ţiu ni. Editianca aatoralai. =?p Sibiiu 1905. Tipografia lai W. K r a î î t. P r ef aţă. La popoarele cu cultură muzicală înaintată dicţionarele de muzică au o literatură bogată. Şi nu încetează de a-se înmulţi zilnic. Pentru-că de o parte nici una dintre arte nu s’a generalizat aşa tare ca muzica, iar de altă parte nicăiri ca în muzică nu ezistă atîtea semne şi atîţia termini tehnici a căror cunoştinţă e indispenzabilă în practica de toate zilele. De aceea, la popoarele respective aceste dicţionare formează, aşa zicînd, călăuza permanentă, tovarăşul nedespărţit atît al artistului cît şi al diletantului. La noi, unde muzica a început în timpul din urmă a fi cultivată în măsură tot mai mare, lipsa acestui fel de scrieri e cu atît mai simţită, cu cît — afară de cîteva manuale de »teorie elementară* (la noi în ţară şi de acestea ezistă numai unul) — cărţi şi tractate despre muzică in general nu prea avem. La compunerea dicţionarului de faţă am avut în vedere consideraţii escluziv practice. De aceea chestiuni, cari au mai mult importanţă istorică cum sînt d. e. diferitele instrumente şi sisteme muzicale ale popoarelor vechi etc. în general le-am trecut cu vederea. Tot astfel şi in chestiunile privitoare la muzica bisericească am lăsat afară pe cele ce aparţin serviciului divin în bis. apusană, ca unele cari pertru noi nu sînt de interes mai apropiat. In schimb însă am tractat ceva mai intenziv toate chestiunile de interes practic şi cu deosebire chestiunile privitoare la muzica noastră atît bisericească cît şi lumească. In special în art. CîntecşiJoc am emis o anumită clasificare a diferitelor specii alo muzicii noastre, a cîntecelor romîncşti, VI iar în art. Muzică am căutat să dau o schiţă istorică mai amănunţită despre cîntarea bisericească folosită în toate bisericile romîne de rit oriental pănă în prezent — bine înţeles între marginile impuse de dimenziunile acestui dicţionar. Deasemeni am tractat mai pe larg chestiunile, cari în general trebue să formeze materialul de instrucţie din muzică în senii 11 ar iile noastre, — unicele instituţii cari la noi sînt totodată şi şcoale de muzică. De aceea cărticica prezentă va putea fi cu succes aplicată şi ca carte aucsiliară în seminarii. Izvoarele, de cari 111’am folosit sînt: F. Bremer: Hand-lexikon der Musik; P. Frank: Taschenbiichlein des Musikers; Dr. H. Riemann: Musik-Tasckeubuch şi Ivurzgefasste Harmonie-lehre; 0. Schwalm: Katechismus der Musik; Dr. H. Zopf: Die Behandlung guter und scliieohter Stimmen ; F. L. Schubert: Abc der Tonkunst şi Vorsehule zum Componiren; E. F. Richter: Lehrbuch des einfachen und doppelten Contrapunkts; J. C. Lobe: Lehrbuch der musikalischen Composition; M. Reger: Beitrâge zur Modulationslehre; F. A. Gevaert: Neue Instrumentenlehre (trad.de Dr. Ii. Riemann); iar romîneşti: A. Sequens: Elemente din teoria muzicii, Caransebeş; T. Cerne: Dicţionar de muzică,*) Iaşi; Dr. T. Tarnavschi: Liturgica şi Odigetica pastorală (manuscript litogr.) şi Enciclopedia rom., Sib,:iu. Pe lingă acestea, cu deosebire în ce priveşte jocurile noastre şi unele instrumente uzitate la pop. rom., pe lîngă observările proprii, preţioase servicii mi-au făcut informaţiile luate parte dela st. colegi dela seminar, parte dela persoane esterne şi cu deosebire dela elevii mei. Tuturora le esprim şi ia acest loc mulţămita mea adîneă. De sine înţeles, că între astfel de împrejurări şi neaflînd în altă parte nici un fel de date scrise referitor la multe din chestiunile ce privesc această parte, nu am putut prezenta de astădată un tablou complet şi ezact despre muzica noastră în general. Aceasta formează *) Dl T. Cerne a început publicarea unui dicţionar ele muzică în ditrmnziuni mari, din caro însă au apărut (1898—99) numai '2 volumo (lit. A—L). VII obiectul preocupaţiunii mele viitoare şi sper, că la timpul seu, într’o lucrare separată, să pot da un tablou cît se poate de complet şi real atît despre muzica noastră bisericească cît şi lumească. Dar şi în celelalte chestiuni cuprinse în opu! de faţă se vor afla şi lacune şi neezactităţi. Luînd însă în considerare, că e prima lucrare de acest fel în limba romînă, aceste greşeli nădăj-duesc, că vor fi scuzate. Din parte-mi voi fi foarte recunoscător tuturora, cari, prin observările binevoitoare, vor contribui de o parte la lămurirea multor chestiuni atinse în acest dicţionar şi cari preste tot la noi pănă acum încă n’au fost discutate, iar de altă parte la îndreptarea eventualelor greşeli ivite în el. Dela felul cum va fi întîmpinat depinde, ca la o eventuală ediţie nouă să apară mult mai bogat şi ilustrat şi cu mai multe esemple, mai ales ce priveşte muzica rom., lucru care deocamdată a trebuit să-l omit din cauza speselor mari. Sibiiu, în 1 August 1905. T, Popovici. Prescurtări. aoomp. = acompaniament. D. e. sau d. e. = de esemplu. engl. = englez. Es. = esemplu. espr. = espresiune. f. = foarte. fr. = francez. germ. = german. gr. = grecesc. gr. = grad, grade. instr. = instrument, instrumental. it. — italian. lat. = latin. m. = metru. muz. = muzică, muzical. s. = sau. prese. = prescurtat, prescurtare. term. = termin. term. de espr. = termin de espresiune. v. (v.) = vezi. (v. ac.) = vezi acest cuvînt (aceste cuvinte). (gr.) şi (lat.) arată originea greciască sau latină a cu-vîntului. O literă urmată de o liniuţă sau şi numai liniuţa ^iugură arată cuvîntul dela început (articolul) în toate formele (articulat, nearticulat, în singular, plural eto.). -A. A, la = i) tonul a, al 6-lea grad în sistemul diatonic. Tonul a1 (= din octava simplu liniată, cu 437'5 vibraţiuni pe secundă) e luat ca ton normal (v.) la acordarea instrumentelor (v. Diapazon). 2) Coarda a 2-a a vio-linei, cea primă a violei etc. A. prese. = alt (v.). A, al, all’, alia = în, cu, ca, în formă de, pănă la (v. a ballata eto.). A. it. a fr. = în, la, pentru (v. a due, â premiere vue etc.). A ballata it. = în forma baladei. Abanos {germ. Ebenholz) = lemn negru foarte vîrtos (din Ebenum în Africa), din care sînt făcute flaute, clarinete, tastele negre la instrumentele cu claviatură, puntea la cele cu arcuş etc. A battuta it. = îd, după tact, după cum e bătut tactul (= a tempo v.). Abb. prese. = abbassamento (v.). Abbandono [con] it. = cu resig-naţiune (term. de espr.). Abbassamento it. = lăsare în jos; a— di mano = lăsarea mînii în jos la baterea tactului, încrucişarea mînilor cînd cîntăm la pian; a_ di voce = slăbirea, co-borîrea vocii. Abbellimento it. — ornament (v.). Abcdare = ezerciţii de cîntare, la cari în locul tecstului întrebuinţăm numirile alfabetice ale tonurilor (v. şi Alfabet, Solmi-zaţiune, Solfegiare, Vocalizare). A bene placito it. v. A piacere. Abreviaturi v. Prescurtări. Absolut, muzică absolută = muzica în sine, ca espresiune curată a simţirii, în opoziţie cu cea descriptivă, de program, dramatică etc. Academie de muzică = societate de artişti şi alţi sprijinitori ai artei muzicale, ce are de scop cultivarea muzicii. Astfel de academii sînt mai în toate oraşele mari. In Bucureşti încă e una » Academia de muzică şi artă dramatică* înfiinţată în a. 1900. A (alia) capella it. = 1) în stil bisericesc, 2) muzică scrisă numai pentru voci, fără acomp. instrumental (cum era obicinuit în bis. catolică pănă prin seci. 16, iar în cea orientală pănă în prezent), sau cu acopaniament instrumental, însă numai în unison (v.) sau în octavă. 3) Allabreve (v.). A capriccio it. v. Ad libitum 1. Accarezzevole it. = linguşitor, amabil (term. de espr.). Accel. prese. = accelerando (v.). 1 a Accelerando — Acomodare» Accelerando it. = grăbind, în tempo din ce în oe mai iute (term. de espr.). Accent (it. accento) = intonarea mai puternică a unor tonuri anumite. Deosebim: i) A_ metric = intonarea anumitor părţi din tact. La tactele simple accentul cade totdeuna pe partea primă, la cele compuse pe acele părţi din tact, cari în caz de descompunere a tactului ar deveni primele. Partea accentuată se zice şi timp tare (thesis v.), cea neaccentuată timp slab (arsis v.j. Când singuraticele părţi din tact sînt sub-împărţite, nota primă a fiecărei grupe este accentuată. Cîte odată accentul se schimbă (v. Sincopă). 2) A _ ritmic = accentuarea dată ia o grupă de tonuri, ce formează o figură ritmică (v. Ritm). 3) A_ melodic cînd anumite tonuri din melodie sînt accentuate fără privire la locul, ce ocupă în tact. E însemnat prin a, >- sau prin fz., sf., rf. etc. pus deasupra notei respective. 4) A— patetic cînd în melodie sînt introduse tonuri alterate; acestea au putere espresivă foarte mare. 5) A— armonic cînd introducem alteraţiuni sau disonanţe în acompaniament. Accentus ecclesiastici lat. = recitarea ceva cîntată a rugăciunilor rostite de preoţi în bis. apusană, la cari cîntăreţii au să respundă (= concentus). Are 7 formule numite cadenţe. Accentuare, a accentua = a da accentul corespunzător diferite- lor tonuri şi părţi dintr’o piesă muzicală. Accentuarea corectă e de mare însămnătate în predarea unei piese (v. Accent). Accidenţi v. Alteraţiuni. Accidental, semne accidentale numim mai ales alteraţiunile în-tîmplătoare, ce obvin în lăuntrul unei piese, în opoziţie cu cele puse la cheie constituind armatura (v.); linii accidentale s. ajutătoare = liniuţele luate în ajutor la scrierea notelor sub şi deasupra de portativ. Accompagnare it. = *acompa-niare (v.). Accompagnamento it. = acompaniament (v.). Accordatore it. acordor (v.). Accordeur fr. == acordor (v.). Accordo it. = 1) acord (v.), 2) instr. italian vechi, cesamănăcucbasul. Accordoir fr. = 1) diapazon (v.), 2) cheia în formă de T, cu care se acordează pianul, ţimbala etc. Accrescendo it. v. Crescendo. Acoladă (fr. accolade) = semnul ce leagă 2 sau mai multe portative, ce aparţin la olaltă. Muzica pentru pian e scrisă pe 2 portative, cea pentru cor pe 2 sau mai multe, iar cea pentru orhestră pe atîtea portative, cîte partide sau familii de instrumente sînt întrebuinţate (v. şi Partitură). Acomodare (fr. accommodement) = a pune un instrument în consonanţă cu celelalte; a face din Acompaniare — Acord, 3 tecstul unei piese dramatice un livret de operă. Acompaniare (it. accompagnare) = a' însoţi o melodie sau un sdio, a ezeouta un acompaniament (v.). Acompaniament (it. accompagna-mento,germ. Begleitung) = par-ţia instrumentală, ce însoţeşte melodia principală (vocală s. instrumentală) cu scop de a-o sprijini şi a-i mări espresiunea. Acompaniator = cel care acompaniază (cu un instrument) pe cîntăreţ sau instrumentist. Acord (it. accordo) = sunarea mai mţiltor tonuri de odată (v. Armonie); în ştiinţa armoniei: o combinaţiune armonică de 3, 4 sau 5 tonuri suprapuse în formă de terţe. Tonul cel mai de jos, pe care e clădit acordul, e numit ton fundamental s. fundamentală ; celelalte îşi iau numirea dela intervalul, ce-1 formează cu fundamentala, adecă: terţă, cvintă, semptimă şi nonă. A_ îşi ia numirea mai de aproape dela intervalul estrem. Astfel acordul de 3 sunete e numit a— de cvintă (*), cel de 4: a_ de septimă(2), iar cel de 5: a— de nonă (s). ffl (2) (S) . nona septima cvinta terta fandam. A_ de cvintă e de 3 feluri: perfect constînd din fundamentală, terţă mare s. mică şi cvintă perfectă, crescut avînd cvintă crescută şi micşorat a cărui cvintă e micşorată. Acordurile le mai împărţim în consonante şi disonante. — I. Acorduri consonante sînt a_ făcute din intervale consonante (v. Interval), din care cauză dau impresie deplin satisfăcătoare şi pot forma armonii independente. Aici aparţin numai acordurile perfecte şi sînt de 2 feluri: i) dure s. majore (germ. Dur- s. harţe Dreiklange), cari au terţă mare şi 2) moi s. minore (germ. Moli- s. weiche Dreiklange), a căror terţă e mică. Cele dure au ^ dnr. moale, caracter mai aspru, vesel, deschis , hotărît, £ iar cele moi melancolic, gingaş ceva cam întunecat, şovăitor. Numai acordurile consonante pot servi ca acorduri finale sau de repaus (v. Consonant şi Cadenţă). A_ consonant de pe gr. I al scării îl numim acord tonic; el e acordul scării s. tonalităţii. — 11. Acorduri disonante sînt acelea, cari pe lîngă intervale consonante au şi unul sau mai multe disonante, din care cauză nu dau o combinaţie armonică deplin satisfăcătoare şi nici nu pot forma armonii independente. Ele recer pregătire (= tonul disonant să se afle deja în acordul precedent la aceeaş voce, însănu ca interval disonant, ci ca consonant)' şi rezolvire (= acordul disonant întreg tre-bue să treacă în acordul consonant corespunzător), care poate fi naturală (fundamentala acor- 4 Acord. dului disonant sare cu o cvintă în jos sau cvartă în sus, terţa su.e cu 1 gr. [dacă e senzibilă] pregă- rezolv, sau coboa- tire.__nat. ră, cvinta —[—ţ—|------f-i de regulă ~&~x:e—coboară cu ? 1 2- ' 1 gr-, iar septima şi nonatotde-unacoboară cu 1 gr.) şi V I; XV escepţio-La a_ disonante aparţin de septimă, care e de C-dnr: nală. 0 A- . 4 specii. Cel mai însemnat şi mai des folosit e cel de pe gr. V al scării numit a— de septimă dominantă, a— de septimă principală sau numai septimă dominantă şi constă din fundam., terţă mare (totdeuna senzibilă scării), cvintă perfectă şi septimă mică. E comun scărilor cu aceeaş tonică (d. e. C-dur şi C-moale). întrunind în sine ca-racteristicele (v. ac.) tonalităţii (senzibilă şi septima) acest acord determină foarte bine tonalitatea, din care cauză e totdeuna folosit în modulaţiuni şi cadenţe (v. ac.). Fiind rezultatul combinaţiunii naturale a tonurilor (v. Armonice), nu recere pregătire, iar rezolvirea naturală este în tonică. 7#- #• C-dur: V I C-moale: V I 2) A de nonă constă din 5 tonuri avînd 2 intervale disonante (septima şi nona). E folosit numai cel de pe gr. V al scării şi e de 2 feluri: a_ de nonă mare (*) pe gr. V al scării dure (constă din septima dominantă + nona mare) şi a_ de nonă mică(2) pe dominanta (i) (2) scării moi n ■» (constă din septima dominantă + „ 3 „ nona mică). V C-moale Cel de nonă mică e folosit de regulă fără fundamentală (în acest caz samănă cu a~ de septimă micşorată de pe gr. YII al scării moi) şi serveşte ca bun mijloc de modulaţiune în tonalităţi îndepărtate, deoarece prin schimbarea enarmonică (v. ac.) a unora din tonurile lui, el poate aparţinea la diferite tonalităţi. Rr-~i-- --- - EEF£--- ff9- hfc- =1 0 --&--- ---n®--- •-&--- C-moale: A-moale: Fis-moale: V V V 3) A— alterate sînt crescute (') avînd terţă mare şi cvintă crescută şi micşorate (2) avînd tot terţă mare însă cvintă micşorată. Ambele recer rezolvire (eventual şi pregătire). Alteraţia suitoare ob-vine de regulă în vocea superioară, cea coborîtoare de regulă în bas. pregătire rezolv. C-dur: V I VI I Acord frînt — Acord principal. 5 — înmulţirea (duplicarea) şi reducerea tonnrilor. In armoniile pentru mai multe voci unele dintre tonurile acordului trebue luate mai de multeori. Regula e: în prima linie duplicăm fundamentala (în unison sau octavă^, apoi cvinta şi în fine terţa (in acordul dur, avînd putere espresivă f. mare nu o duplicăm decît numai din consideraţii deosebite). Tonurile disonante nu vin duplicate. Reducerea tonurilor unui acord o facem cînd numărul vocilor e mai mic ca al tonurilor acordului. Regula e : în prima linie reducem cvinta, apoi fundamentala, mai rar terţa (aceasta e redusă cu preferinţă în acordul dominant) şi cîte odată şi septima şi nona. •— Stări şi poziţii. Fiecare ton din acord poate obveni atît în bas, cît şi în oricare din celelalte voci. Dela tonul, ce se află în bas depinde starea acordului. Acordurile de 3 sunete au 3 stări: s— directă (') cînd în bas e tonul fundamental al acordului, resturnarea primă (2) cînd în bas e terţa şi resturnarea 2-a (3) când în bas e cvinta acordului. La acordurile de septimă şi nonă mai e şi resturnarea 3-a (<) cînd ---G--- & Q & ---. - C-dur: V V C-moale :V e septima în bas şi resturnarea 4-a (5) cînd e nona în bas. Poziţia acordului depinde dela tonul, ce se afla în-vocea superioară. La acordurile de 3 sunete sînt 3 poziţii: p— octavei (<) cînd tonul cel mai înalt din acord e octava lui, p— terţei (2) cînd terţa acordului e în vocea superioară şi p_ cvintei (a) cînd cvinta e tonul cel mai înalt. La acordurile de septimă şi nonă este şi nonei (5 P— septimei (4) şi p_ h/frv---£- . Q--- ---&- LşJ ito -i): \J- ■ ^ - . GL . jQ- - C-dur: 1 I I F-dur: V V Acordurile în starea directă le numim şi a— fundamentale (germ. Stammaccorde), iar cele rest.u ni a te derivate {germ. abge-leitete Accorde). Acord frînt (germ. gebrochener Accord) v. Arpegiu. Acord de împrumut v. împrumut. Acord de trecere [germ. Leit-accord) = acordul consonant s. disonant (mai ales cel de septimă dominantă), ce serveşte în mo-dulaţiuni (v.) ca trecere în tonalitatea cea nouă. Acord principal (germ. Hauptac-cord) = acordul consonant de pe gr.I al scării, numit şi acord tonic; apoi ceie 3 acorduri consonante, ce reprezintă tonalitatea (cel tonic, dominant şi su'bdominant). 6 Acordare — Ad libitum. Acordare, a acorda (it. accordare germ. stimmen, Stimmung) = i) stabilirea, pe baza diapazonului (v.), a raportului armonic, ce trebue să eziste între tonurile unui instrument. La pian acordarea e făcută prin cvinte şi octave sau prin acorduri perfecte ; coardele violinei (violă şi celo) sînt acordate în cvinte perfecte, ale contrabasului în cvarte perfecte etc. 2) Acordarea uniformă sau aducerea în consonanţă a tuturor instrumentelor pe baza diapazonului. In orhestră toate instr. sînt acordate după tonul a* dat de oboi (v.). Acordeon (fr. accordoir) v. Diapazon. Acordor (it. accordatore, fr. ac-cordeur) = cel care acordează un instrument muzical şi în special pianul. Acsion = irmosul »Cuvine-se cu adevărat« cîntat în bis. noastră la iiturgie imediat după »Pre tine te lăudăm«; e un imn de laudă cătră Născătoarea de D-zeu. Act (it. atto) = o parte mai mare dintr’o operă sau piesă dramatică. Opera mare franceză e împărţită de regulă în 5, cea italiană în 3 acte. Azi această împărţire nu mai e respectată. A_ sînt împărţite în scene (v. ac.). Actului i îî premerge cîte odată o introducere numită prolog (v.). Acte de cadence fr. — cadenţă (v.). Acteur, actrice fr. — actor, actriţă (v.). Actor, actriţă = persoana, care pro-vede un rol în o piesă drama- tică (operă). Actorii muzicali, numiţi şi cîntăreţi de operă, trebue să fie şi cîntăreţi buni şi să aibă şi joc de scenă (v.). Acţiune dramatică = complecsul tuturor întîmplărilor, ce poetul le pune pe scenă pentru a escita interesul publicului şi a provoca diferite senzaţiuni şi stări sufleteşti. Acustică = ştiinţa despre sunet; sală a_ = sală, ce, avînd rezonanţă bună, e foarte favorabilă producţiilor muzicale şi de-clamatorice. Acut (it. acuta, acuto) = înalt, ascuţit. Adagietto it. = adagio scurt (v. Adagio 2). Adagio it. = 0 rar, trăgănat; a— assai, a- di molto = foarte rar (term. de mişcare), 2) piesă în tempo rar, ce aparţine, ca frază, la altă piesă mai mare (sonată, simfonie etc.). Adaptare v. Acomodare. Addoiorato it. — dureros, trist (term. de espr.). Ad arbitrium lat. — după plac (v. Ad libitum). A deux mains fr. = pentru 2 mîni (la piese peutru pian). Adirato, con ira = mînios, iute, agitat (term. de espr.). Ad libitum lat. = după plac, se refere: 1) la pârtii, pe cari eze-cutantul le poate ezecuta mai iute sau mai încet, fără privire la tact, tempo şi valoarea notelor, ci după gustul seu propriu, 2) la pârtii vocale s. instrumentale dintr’o compoziţie pentru mai Ado — Alia polacca. 7 , multe voci, ce pot fi lăsate afară \ fără a conturba melodia s. armonia compoziţiei. Es. Flauto ad libitum = cu sau fără flaut etc. Ado prese. = adagio (v.). Ad -una corda it. = pe o coardă (v. Una corda). A-dur, la major (it. la maggiore, fr. la majeur) = scara şi tonalitatea dură cu armatură de 3jţ (fis, cis, gis), paralelă cu Fis-moale. Aeolic v. Eolic. Affabile it. = afabil, plăcut (term. de espr.). Afectat = măiestrit, esagerat, forţat ; contrarul dela naiv, natural. Affeţtuoso it. = cu patimă, foarte sentimental (term. de espr.). Affretando it. = grăbind (v. Accelerando). Afinitate v. înrudirea tonalităţilor. Agevole it. = uşor, sprinten (term. de espr.). Aggiustamente it. = precis în tact. Agilitate (it. agilitâ) = uşurinţa cu care un cîntăreţ s. instrumentist poate ezecuta pasagii grele, triluri, scări cromatice etc. în-vingînd toate greutăţile tehnice. Agitato it. — agitat, mişcat; allegro a— = foarte repede şi puternic (term. de espr.). Air fr. = arie (v.). Ais, la-diez (it. la diese) = tonul a suit prin jţ (v. Alteraţiuni). Ais-dur, la-diez-major şi ais-moale, la diez minor = tonalităţi neîntrebuinţate în practică; în locul lor: Hes-dur şi moale. A! v. A. Album muzical = colecţie de piese muz. uşoare, de diferiţi autori. Alfabet, notaţiune alfabetică, sistem alfabetic = notaţiunea, în care tonurile sînt numite cu 7 litere din alfabet: c, d, e, f, g, a, h, în opoziţie cu notaţiunea aretină s. monosilabică (v. Mo-nosilabele aretine). A fost introdusă în muz. bis. de papa Grigorie cel mare (seci. 7), din care cauză e numită şi notaţiune gregoriană. Prin seci. 17 a fost adoptată de Germani fiind şi azi în uz nu numai ladînşii, ci şi la popoarele, cu cari sînt în atingere imediată. In Italia, Fran-cia, Romănia etc. e folosit esclu-ziv sistemul monosilabic. Al f. prese. = al fine (v.). Al fine it = pănă la fine (v. şi Da capo). Alicvote, tonuri a_ = tonuri armonice (v. Armonice). Aliluia = «lăudaţi pe Domnul«, cu-vînt folosit in cîntări bis. parte ca introducere, parte ca refren sau încheiere. A livre ouvert fr. = de pe foaie (v. A prima vista). Alia, all’ it. v. A. Alia ballata it. v. A ballata. Allabreve it. = prescurtat, înseamnă: i) tempo duplu mai repede, 2) tactul de f, însemnat de regulă cu (v. Tact). Alia camera it. = în stilul muzicii de cameră (v. Stil). Alia marcia it. = în tempo de marş. Alia mente it. = dearostul, improvizat (v.). Alia polacca it. = în tempo polonezei (v.). 8 Alia russe — Al tempo. Alia russe it. — în stilul muzicii naţionale ruseşti. Alia siciliano it. v. Siciliano. Alia turca it. v. Turca. Alia zingara it. = ţigăneşte. Allazoppa it. = şchiopătînd, comic. Allargando it. = lărgind mişcarea şi intenzitatea (term. de espr.). Allegramente it. — repede, vioi (term. de mişcare). Allegrettino, allegretto it. = piesă muz. în tempo repejor; face parte din alte piese mai mari. Allegretto it. = repejor (mişcare între andante şi allegro). Allegro it. = repede, vioi (term. de mişcare); are mai multe nuanţe: A_ assai = foarte repede. A— con brio = vesel-strălucitor. A con foco (fuoco) = vesel, cu foc. A— di molto = foarte iute. A— giusto repede-măsurat, nu prea. A— maestoso = nu prea repede şi cu espresiune înaltă. A— ma non troppo s. ma non tanto = nu prea repede. A— moderato = repede-moderat. A— vivace = foarte repede, etc. Allegro it. (germ. Allegro s. Haupt-form) = o compoziţie, ce aparţine la aşa numitele forme libere (v. Formă); formează de regulă fraza primă din compoziţiile ciclice (v. şi Forma principală). Allemande fr. = dans vechi german (Landler v.) în tact de |, J sau | de caracter vesel, fiind şi azi fovorit în Şvabia, Bavaria şi Sviţera. A fost întrcdus şi în balet (v.), iar în suită (v.) formează de regulă fraza primă. Allentando, allentato it. — rărind, domolind mişcarea şi intenzitatea (term. de espr.). Allo, a 11— prese. = Allegro (v.). Al loco = la loc, ca mai nainte. All’oct, all’ott, all’8va“~~ prese. = all’ottava (v.). All’ottava it. = i) în octavă, adecă pasagiul, deasupra căruia e pus acest semD, trebue oîntat cu o octavă mai sus de cum e scris, 2) scris pe portativul unui instrument (în locul notelor lui) arată, că acel instrument are să meargă în octavă cu altul. AII’ unisono it. = în unison, adecă o voce (s. instrument) are să ezecute aceleaşi note, ce le are altă voce, ce stă aproape de ea. Alphorn, Alpenhorn germ. = o specie de bucium (v.) uzitat la păstorii din Alpi (în Elveţia). Al (a) piacere it. = după plăcere (v. Ad libitum). Al (dai) segno it. — dela semn; pănă la semn (v. Segno). Alt (it. alto) = vocea femeiască mai adîncă, cu estenziunea f—g2 (v. Registre 2). Timbrul seu e puternic, plin, potrivit pentru roluri dramatice; pentru agilităţi (v. ac.) e mai puţin potrivit ca sopranul. E împărţit în adînc numit contra alt (ti. alto-, contr’alto-deciso) şi înalt {it. contralto moderato s commodo, mezzo-contralto), sau în a— prim şi secund. Alta it. v. Octava, Al tempo it. v. A tempo. Altera — Amin. & Altera [a], alterat = a schimba, a modifica înălţimea tonului prin semnele de alteraţiune; acorduri alterate v. Acord; tonuri alterate = tonurile, a căror înălţime a fost schimbată prin semnele de alteraţiune, în opoziţie cu cele nealterate, numite naturale. (v.). Tonul alterat suitor cere rezoluţie tot suitoare şi întors. --- •-fr#--k--- . t=±|=^ Alteraţiuni, semne de alteraţiune (it. Alterazioni, germ. Ver-setzungszeichen) = semnele, prin cari modificăm înălţimea tonurilor. Sînt: i) crucea s. diezul ($) sue cu l/9 ton, 2) bemolul (|?) coboară cu 4/s ton, 3) becarul (jţ) nimiceşte efectul crucii şi al bemolului, restituind tonul la înălţimea sa originală. Crucile şi bemolii îi întrebuinţăm în 2feluri: a) sau îi punem la începutul fiecărui portativ imediat după cheie, în care caz aparţin unei tonalităţi anumite şi constitue armatura (v.) tonalităţii, în care e scrisă piesa, iar efectul lor se estinde asupra tuturor notelor respective din piesa întreagă, sau b) înaintea notelor singuratice, în lăuntrul piesei şi atunci efectul lor se estinde numai asupra notelor de pe acelaş loc, cari urmează pănă la finea tactului respectiv. Alteraţiunile din armatură sînt numite şi ezen-ţiale, iar celelalte accidentale. Afară de alteraţiunile amintite, numite în general şi a— simple, mai sînt folosite cîte odată şi alteraţiuni, cari schimbă înălţimea tonurilor cu cîte un ton întreg. Acestea le numim a— duple şi sînt: 4) crucea duplâ s. diezul duplu (§§ s. X = cruce şpaniolă), 5) bemolul duplu (ţ’ b ) şi 6) becarul duplu (ţţtj)- Acestea, în practică nu obvin ca armatură. — In notaţiunea alfabetică (v.) tonurile suite simplu, primesc la numirea lor originală adausul is (fis, cis, gis, etc.), cele coborîte simplu es (fes, ces, eto.; escepţie face es în loc de ees. şi as în loc de aes). Cele suite duplu primesc adausul isis (fisis etc.) iar cele coborîte eses (feses etc.). în notaţiunea monosilabică (v.) tonurile suite simplu primesc adausul diez (fa-diez,. do-diez etc.) iar cele coborîte bemol (fa-bemol, do-bemol etc.). Cele suite duplu duplu-diez (fa -duplu-diez etc.) iar cele coborîtfr duplu - bemol (fa - duplu - bem ol etc.). Tonurile restituite primesc adausul becar (h - becar s. si-beoar etc.). Altist, altistă (it. altista) = cîntă-reţul sau cîntăreaţa care cîntă alt. Alt’ottava it. v. Octava. Amabile ^t■ = amabil, plăcut (term. de espr.). Amator (fr. amateur) = 1) diletant (v.), 2) cel care, fără a fi însuş artist, iubeşte şi spriji-neşte arta. Ambitus lat. = estenziune (v.). A mezza voce it. = cu jumătate voce, cu vocea reţinută. Amin = »aşasă fie«; cuvînt cu cam 10 A-moale — Ansamblu. se încheie cele mai multe rugăciuni. A-moale, la-minor (it. la minore, fr. la mineur, germ,. A-moll.) = tonalitatea moale fără armatura (cu senzibilă gis), paralelă cu C-dur (v. ac. şi Scară). A-moll germ. = A-moale (v.). Ămorevole, amoroso it. — gingaş, intim, cu dragoste (term. de espr.). Amoroso it. v. Ămorevole. Amphion gr. — ia vechii Greci un artist, care cu vocea şi lira sa fermeca nu numai pe om, ci şi animalele şi stîncile. Analiză în muzică = apreciarea unei compoziţii din punct de vedere al formei, melodiei, armoniilor, modulaţiilor etc. Ancie (fr. anche, germ. Zunge) = limbă, lame fine, de trestie sau. de metal, cari, aplicate la unele instrumente muzicale, prin vi-braţiunea lor servesc parte pentru a produce tonurile, parte pentru a provoca vibraţiunea «ierului din tubul instrumentului, prin ce se produce tonul. Sînt: i) libere, făcute totdeuna din metal, cari fiind puse în mişcare prin un curent de aier, -ce vine din neşte foi (v.), produc tonul (d. e. la armoniu), 2) lovinde, făcute din trestie {pentru clarinetă etc.) sau din metal (pentru orgă). Ele provoacă vibraţiunea aierului (şi prin aceasta producerea tonului) prin acea, că se lovesc necontenit de marginea unui scoc, ce le acopere. Aceste 2 specii sînt numite a— simple, 3) duple, cari constau din 2 lame de trestie astfel aşezate, că lasă între ele ceva loc gol, prin care pătrunde aierul suflat de instrumentist, dar marginile lor, fiind foarte apropiate între sine, se ating şi se desfac neîntrerupt şi uşor, provocînd astfel vibraţiunea coloanei de aier, respective producerea tonului. Sînt aplicate la oboi şi la fagot. Ancorai^ = înc’odată(v. Da capo). Andante it. = i) în pas (term. de mişcare), 2) o compoziţie în tempo liniştit, ce de regulă face parte din alte compoziţii (sonată etc.). Andante cantabile ii. = compoziţie eu melodie bogată, ezecutată în tempo liniştit (v. şi Cantabile). Andante con moto it. v. Andantino. Andantino it. = ceva mai puţin încet ca andante (term. de mişcare); câte odată şi numele unei compoziţii în acest tempo (v. Andante). Andno prese. = andantino (v.). Andte prese. = andante (v.). Anglaise fr. = dans naţional englez în tact de |, de caracter vesel. Anima it. = mimă; con— = cu inimă, vesel (term. de espr.). Animato it. = animat, însufleţit (term. de espr.). Animo it., con_ = animat (v. Animato). Animoso it. v. Animato. Ansamblu (fr. ensamble) = 1)conlucrarea mai multor voci s. instrumente solo într’o compoziţie (d. e. în oratoriu, operă etc.), Ansatz — Apogiatură. 11 2) însaş compoziţia scrisă pentru mai multe voci (instrumente) solo, 3) consonanţa, unitatea, rotun-zimea în ezecutarea unei piese pentru mai multe voci s. instrumente. Ansatz germ. = lipirea şi apăsarea buzelor instrumentistului de îmbucătură (v.) la instrumentele de suflat. Anschlag germ. = lovirea cu degetele a tastelor instrumentelor cu claviatură pentru a produce tonul, precum şi însuş felul cum e produs tonul la aceste instrumente. Antifoane (gr.) — stihuri culese din psalmi sau alte cîntări biblice cîntate alternativ de ambele străni. Conţin preamărirea şi mărturisirea numelui lui D-zeu sau şi lămurirea serbătorii şi sînt de mai multe feluri. Fiecare glas (v.) îşi are seria sa de a cîntate de obicei pe melodia stihovnei (v.). Antologie muzicală = colecţie de piese muz. alese. Anticipaţie (lat. anticipatio, germ. Vorausnahme) = întrarea unuia sau a mai multor tonuri din acordul următor, înaintea acelui acord. In stilul strict e interzisă. + + JS__J--------1----N T' Z5uj8 £ P> Aparatul vocal. Organul vocal e un instrument de suflat de construcţie ingenioasă. Constă din aparatul respirator, tonal şi re- sunător. Aparatul respirator îl formează plumînile, a căror funcţionare poate fi asemănată cu a foilor din orgă s. armoniu. Din ele vine curentul de aier prin resuflătoare (traheă) în aparatul tonal, adecă în laringe. Acesta e adevăratul organ, în care se produce tonul. Aici se află 2 membrane foarte elastice întinse orizontal, numite coarde vocale (v.). Cînd inspirăm ele se desfac pentru a permite aierului întrarea în plumîni; voind însă să vorbim sau să cîntăm, deci să producem tonuri, coardele se apropie una de alta, din care cauză aierul, ce vine din plumîni, le face să vibreze şi astfel se produce tonul. Insă tonurile produse prin vibraţiunea aierului, provocată de vibraţiunea coardelor vocale, sînt lipsite de putere şi timbru. Aceste calităţi ale tonului depind dela aparatul de rezonanţă (v. Rezonanţă) format din păreţii interni ai pieptului, gîtului, cerului gurii, nasului şi craniului (din dereptul frunţii). Dela construcţia mai mult sau mai puţin favorabilă a păre-ţilor acestor organe depinde adevărata voce (v. şi Registre, Timbru şi Yoce). A piacere it. v. Ad libitum. A poco a poco it. = din ce în ce. Apogiatură (it. appogiatura, germ. Vorschlag) = ornament con-stătător din o notă, ce precede nota reală (v. Real) la distanţă de 1 grad în sus sau în jos. E de 2 feluri: 1) lungă 12 Aplicatură — Arcuş. S. accentuată (*) avînd de obicei valoarea notei, prin care e reprezentată (la note prelungite prin punct e de regulă mai lungă ca nota reală). E scrisă s. cu note mărunţele sau curente şi are putere espresivă mare. In compoziţie e foarte mult folosită atît în stilul strict cît şi în cel liber; 2) scurtă (') s. neaccentuată notată totdeuna cu note mărunţele. Valoarea ei este mult mai mică, ca a notei, prin care e reprezentată. E iarăş de 2 feluri: simplă (a) reprezentată totdeuna prin o notă de optime cu cîrligul tăiat şiduplă(8) reprezentată prin şasesprezecimi în combinaţii diferite. (3) libnn 4----- =3^-.-1 ---r--- 1--- V>\7 L __J 1 t- H F- * 1 1 ezecutarc Aplicatură v. Degetaţie. Appassionato it — cu pasiune (term. de espr.). A prima vista it. (fr. a premiere vue) = a ezecuta o piesă la prima vedere (v. Prima). A punto d’arco it. = cu vîrfui arcuşului. A quatre mains fr. = pentru 4 mîni (v. A quattro). A quattro it. = pentru patru; a qu— mani = pentru 4 mîni (la piese pentru pian); a qu— parti s. voci = pentru 4 voci (partide); a qu— soli = pentru 4 voci (instrumente) solo. Aranjare (fr. arranger) = întocmirea unei piese muzicale pentru alt instrument, fără a-i schimba melodia. Arbitrio it. = arbitriu; a suo a— = după voinţă, termm ce obvine mai ales la cadenţe (v.), indi-cîud că ezecutarea ei e lăsată la gustul ezecutantului (v. şi Ad libitum). Arc = 1) arcuş (v.), 2) linia curbă, ce serveşte la legarea notelor (v. Legătură). Arc prese. = Arco (v.Coll’arco). Arcato it. v. Colfarco. Arco it. = 1) arcuş, 2) coll’arco (v. ac.). Arcuş (it. arco, germ. Bogen) = unealtă muzicală, cu care atingem coardele unor instrumente (instrumentele cu arcuş) pentru a le face să sune. Constă din-tr’un băţ de lemn de regală de fernambuc (v.), de capetele căruia e întinsa o şuviţă de păr de cal. Părul îl ungem cu co-lofon (v.), pentru ca să prindă Ardeleana — Armatură. 13 mai bine de coarde. Părţile sînt: bagheta s. băţul, părul (pentru violină, violă şi celo: fin, de coloare albă, pentru obas: negru, mai gros), vîrful şi broasca s. călcîiul, ce cu ajutorul unui şurub poate fi mişcat în sus şi în jos, servind a întinde părul după trebuinţă. Mişcarea arcuşului într’o direcţiune o numim trăsătură (v.). Ardeleana = dans rom. de caracter gingaş-vioi. E dansat în părechi stînd fată ’n faţă şi ţinîndu-se de mîni. Melodia constă de regulă din 2 perioade de cîte 8 tacte în tact de f , în mişcare moderată (M. M. * = 96). In dans sînt adesea combinate mai multe melodii singuratice. A_ are diferite numiri după ţinuturi, ca abrudeana, someşana etc. fiecare diferind în cîtva în privinţa jocului. Nu-i identică cu învîrtita (v. ac. şi Joc). Ardente it. = cu foc (v. Foco). Ardito it. = indrîzneţ, animat, iute (term. de espr.). Aretine v. Monosilabele aretine. Arhivă muzicală — suma tuturor colecţiilor de compoziţii, ce formează proprietatea unei societăţi muzicale, precum şi toate actele referitoare la viaţa şi activitatea ei; însuş locul unde acestea sînt păstrate. Aria it. = arie (v.). Aria di bravura it. = arie de bravură (v.). Aria di concerto ii. = arie de concert (v.). Aria di chiesa it. — arie bisericească. Arie (it. aria, fr. air) = piesă de caracter curat liric, pentru o voce solo cu acomp. de orhestră. Se deosebeşte de cîntec atît prin estenziune cît şi prin acompaniament (cîntecul e de regulă acompaniat de un singur instr., pianul, sau cel mult de un număr restrîns de instrumente) şi prin forma sa mai îngrijită. Obvine mai ales în operă, oratoriu etc. Arie de bravură s. de coloratură (it. aria di bravura) = arie care cuprinde pasagii grele (v. Pasaj), cadenţe, triluri, rulade etc., avînd scopul de a scoate la iveală deste-ritatea cîntăreţului (v. şi Coloratură). Arie de concert (it. aria di concerto) = arie de bravură (v.) destinată pentru concerte, în opoziţie cu aria din operă. Arietta it. — arie mai mică. Arioso it. = cîntare mai scurtă, ce formează trecerea dela arie la recitativ (v. ac.). Armatură s. signatură (germ. Vor-zeichnung) = semnele de alte-ratiune, ce aparţin- unei tonalităţi. A— o scriem nu numai la începutul piesei imediat după cheie, ci şi la începutul fiecărui portativ (v. şi Alteraţiuni). Ordinea crucilor şi bemolilor în armatură e: Sînt totdeuna 2 tonalităţi cu armatură egală; acestea le numim 14 Armonic — Armonice. paralele (v. Paralel). Avînd armatura putem găsi tonalitatea în modul următor: La tonalităţile dure cu cruci crucea ultimă din armatură este pentru gr. VII (senzibilă) din scară; mergînd deoi dela acesta cu un grad în sus căpătăm tonica scării. Es. In armatura de 3 cruci (fis, cis, gis) ultima e gis, tonul gis va fi prin urmare gr. VII al scării, deci tonalitatea va fi A-dur, La tonalităţile dure cu bemoli regula e: numirea tonalităţii e egală cu a bemolului penultim din armatură. Es. In armatura cu 3 {? (hes, es, as) penultimul {? e es, deci tonalitatea cu 3 e Es-dur. Dacă avem numele tonalităţii şi voim să-i găsim armatura folosim aceeaş procedură, însă întors. Tonalităţile moi le aflăm mai uşor cu ajutorul tonalităţilor paralele. E de observat, că, în ce priveşte tonalităţile moi, armatura cuprinde numai alteraţiunile formei antice a scării moi; cele ale formei armonice şi melodice, nefiind todeuna de lipsă, le punem numai în lăun-trul piesei de cîte ori e lipsă de ele (v. şi Scară şi Tonalitate). Armonic (it. armonico) = ce sună bine ; combinaţiune a— = com-binaţiune de mai multe tonuri (v. Acord); coarde a— = coar- dele violinei şi ale celorlalte instr. cu arcuş; instrumente a- (poli-fone) = instr., ce pot emite mai multe tonuri de odată; intervale a— = intervalele, a căror tonuri sună de odată, în opoziţie cu cele melodice (v. ac.). Armonică (lat. harmonica) = i) instrument compus din clopo-ţele de sticlă puse în vibraţiune prin frecarea cu degetul sau cu. un arcuş. Mai tîrziu clopoţelele au fost înlocuite cu pahare, oa cele de vin, cari, pentru a le acorda sînt umplute mai tare sau mai puţin cu apă. Frecate cu degetul umed produc tonurile; 2) instrument mic cu claviatură, la care tonurile sînt produse de ancii libere (v.), a căror vibrare e provocată prin curentul de aier produs de un foi (ca la armoniu), 3) instrument mic, tot cu ancii libere, puse însă în mişcare prin suflat, numit şi armonică de gură; e mai mult instr. pentru copii. Armonice, tonuri armonice superioare (parţiale s. alicvote) = tonurile secundare superioare, ce însoţesc un ton principal. Dacă lovim d. e. coarda pianului, ce dă tonul C din octava mare, acesta nu sună singur, ci e însoţit încă de următoarea serie de tonuri: Tonul tonurile armonice super. , + k u _ principal r n+ M. — et0- ------------- — 2 3 *''■*•*67 9 10 11 12 13 14 15 16" Armonico — Armoniu. 15 Unele din aceste tonuri pot fi distinse şi ou urechia liberă, altele numai ou ajutorul unor aparate (resonatori), iar cele însemnate cu + sînt neclare. Seria tonurilor a_ e uniformă la toate tonurile. Pe ea se bazază scara naturală a instrumentelor de suflat (v. Instrument muzical III.), cari în forma lor primitivă (fără aplicarea găurilor, ventilelor etc. în tubul instrumentului) nu pot emite decît numai seria tonurilor a—Tot pe acestea se bazază şi flageoletele (v.) la instrumentele cu arcuş. Tonurile a— mai joacă rol însemnat şi în armonii (din ele derivă chiar unele acorduri: cel dur, cel de septimă dominantă şi cel de nonă mare) şi în formarea timbrului (v.) instrumentelor. Armonico it. = armonic (v.). Armonie (it. armonia, germ. Har-monie) = i) rezultatul combinării mai multor tonuri într’un acord, i) raportul de consonanţă dintre mai multe melodii auzite de odată, 3) raportul dintre singuraticele părţi ale unei compoziţii între sine şi faţă de ideea principală, 4) ştiinţa armoniei (germ. Harmonielehre), adecă aceea parte din ştiinţa muzicală, care cuprinde regulele despre formarea acordurilor, legile în-catenării lor, despre modulaţiuni etc.; ea formează baza studiului compoziţiunii. 5) acord (v.) In acest senz deosebim a— consonantă, disonantă tec., 6) muzică de armonie (v.). Armonios (it. armonioso) = armonic (v.); melodie a— = melodie, ce poate primi armonii bogate; instrument a—, voce a— = instrument, voce cu timbra plin, rotund, bogat în tonuri armonice (v. Armonice). Armoniza [a] (germ. harmonisiren) = a provedea o melodie cu armoniile potrivite. In acest scop trebue stabilită tonalitatea melodiei, modulaţiile etc., ceea-ce nu-i totdeuna prea uşor. Armoniu (germ. Harmonium) = instrument, ce are forma unui dulap mic. E compus din un rînd de ancii (v.) de metal (libere),, ce stau în legătură cu o claviatură, ca a pianul ui. Vibrarea anciilor, cari produc tonurile, e provocată prin curentul de aier pro- Armoniu dus de neşte foi (burdufi). Foii sînt puşi în mişcare prin apăsarea cu picioarele pe 2 tălpiţe numite pedale (v.). Volumul e de 4—5 octave (C — c4). Ca şi orga, cu care seamănă în unele privinţe, are mai multe registre (v. ac. şi Orgă). Faţă de pian are avan-tagiul, că tonurile sună totdeuna cu lungimea prescrisă. De aceea 16 Arp. — Articulare. e f. acomodat la instrucţie în şcoală şi ia acompaniarea corului. In bisericile apusene mai mici înlocueşte orga. Arp. prese. = arpeggiato. Arpa it. = arpă v. Arpă, harfă (it. arpa,germ. Harfe) = instrument cu coarde multe puse în mişcare prin pişcarea cu degetele. Era cunoscut deja la cele mai vechi popoare orientale, avînd deosebite numiri. Are în generai forma triunghiului şi e de deosebite mărimi. Fiind un instrument foarte frumos, prin perfecţionările ce i s’au făcut mai ales în seci. 18 şi 19, a devenit un instrument de concert foarte favorit. E de 2 feluri: a) simplă s. ordinară, a cărei coarde dau numai tonuri diatonice; tonuri cromatice pot fi produse numai prin învîrtirea cheii deia cîte o coardă, b) cu pedală, acordată diatonic în Es-dur. Esten-ziunea e de aproape 5 octave. Are 7 pedale (v. ac.) puse în mişcare cu picioarele. Prin ele pot fi obţinute toate schimbările cromatice ale tonurilor, dînd astfel posibilitatea de a cînta în diferite tonalităţi şi a modula dintr’o tonalitate în alta. Mai are şi cîte o pedală pentru forte şi piano, crescendo şi decres-cendo. Notaţiunea e scrisă pe 2 portative în cheia violinei şi a basului (ca la pian). Arpanetta it. = arpă mică. Arpegg., arpio, arp. prese. = ar-peggiare, arpeggiato, arpeggio (v.). Arpeggiare, arpeggiato, arpeggio it. = arpegiare, arpegiat (v.)^ Arpegiare, arpegiat (it. arpeggiare, arpeggiato) = ezecutarea tonurilor unui acord nu de odată, cum sînt scrise, ci succesiv (ca la arpă). E însemnată prin linia f pusă înaintea, sau prin arp., arpio scris deasupra acordului respectiv. E apli- arp. cată la instr. cu claviatură .(mai ales la pian) şi la cele cu arcuş (vio-lină etc.). Arpegii, acorduri arpegiate (it. ar-Peg gi,germ. gebrochene Accorde) = acorduri, a căror tonuri nu sînt ezecutate de odată ci succesiv. In acompaniament produc efecte melodice frumoase. etc. Arpinella it. = arpă mică. Arpist = cel care cîntă din arpă. Arsisgr.=ridicarea mînii la bate-? rea tactului; partea neaccentuată ' din tact; contrarul e thesis (v. ac. şi Accent). Artă = ştiinţa şi putinţa de a creea ceva frumos. Arta muzicală v. Muzică. Articolare it. = articulare (v.). Articolato it. = articulat (v. Articulare). Articoiazione it. = articulare (v.). Articulare (it. articolare, articoiazione) = j) esprimarea corectă şi respicată a tecstului în cîn- Artist — Auz muzical. 17 tare, 2) observarea strictă a manierelor legato, staccato etc. Artist = cel care se ocupă ca arta. As, la-bemol = tonul a coborît prin (v. Alteraţiuni). Asas, la-duplu-bemol = tonul a coborît prin H?. As-dur, la-bemol-major (it. la be-molle maggiore, fr. la bemol majeur) = tonalitatea dură cu 4 t>, (hes, es, as, des), paralelă cu F-moale. As-moale (it- la bemolle minore, germ. As-moll) = tonalitatea moale cu 7 (?; în practică e înlocuită prin Gis-moale (v.). As-moll germ. = As-moale (v.). Aspirare(»t aspirare) = în cîntare greşala de a întroduce sunetul h între singuraticele vocale ale unui cuvînt. Es. A-ha-ha-min în loc de A-a-a-min. Ass. prese. = assai (v.). Assai it. = foarte, obvine în combinaţie cu termini de mişcare etc. Es. largo a_ = foarte rar, allegro a_ = foarte repede etc. Assoluto it. = absolut, liber; prima donna assoluta = prima cîntă-reaţă într’o trupă de operă. Astupat, tonuri astupate s. înăduşite = tonurile obţinute la instrumentele naturale (v.) de suflat prin astuparea pavilonului cu mîna. Tonurile produse astfel nu numai că sună cu 1/2 sau chiar cu 1 ton întreg mai jos, obţinînd astfel o serie de tonuri, ce nu sînt cuprinse în scara naturală a instrumentului sau corigînd intonaţiunea tonurilor neclare din această scară, ci ele capătă şi un timbru deosebit, sunînd ca şi^eînd s’ar auzi de departe (v. şi înăduşit, Corn şi Ecou). A suo arbitrio it. v. Arbitrio. A. T. s. a. t. prese. = a tempo (v.). A tempo it. = în tempo de mai nainte (v. Tempo). A tre it. = pentru trei (voci s. instrumente). A tre corde it. = pe 3 coarde. A tre mani it. = pentru 3 mîni. A tre parti, — voci it. = pentru 3 partide (voci). Att. prese. = attacca v. Attacca, a— subito it. = a continua imediat, a merge înainte fără întrerupere. E scris de obicei la finea unei fraze mai mari dintr’o compoziţie indicînd trecerea imediată la fraza următoare. Atto it. = act (v.); Audace it. = îndrîzneţ, cu inimă (term. de espr.). Audiţiune = producţie artistică dată în cerc restrîns (de reguiă numai de cîte un singur artist). Augmentaţiune = mărirea valorii notelor (în canon, fugă etc.). Aumentandoii =asporiîn mişcare şi intenzitate (term. de espr.). A una corda it. v. Una corda. Autentic v. Tonalităţi bis. Automat (gr.) = Aparat, ce prin ajutorul unui mecanism de cia-sornic ezecută singur diferite piese muzicale. Autor (lat.) = compozitor (v.). Auz muzical = însuşirea simţului auzului de a distinge tonurile după înălţimea lor precisă. Sînt 2 18 Ave — Bariton. oameni, cari auzind un ton oarecare, nu-i pot reproduce cu înălţimea sa adevărată. Despre aceştia se zice în lini bagiul comun, că cîntă falz. Acest defect insă nu provine totdeuna din cauza lipsei de auz muzical, ci şi din anumite defecte ale organului vocal. Voce falză poate avea şi o persoană, care are auz muzical foarte fin (v. şi Falz). Prin ştudiu intenziv şi raţional auzul muz. defectuos se poate perfecţiona. Ave, Ave Măria lat. = »fi salutată Marie«, cîntare bis. catolică. A Vl'sta, a prima vista it. == la prima vedere (v. Prima). A voce sola it. = pentru o voce solo. A vue fr. = a vista (v.). B B germ. = hes (v.). B. prese. = basso (v.). Baghetă =• băţul cu care batem tactul; beţele cu cari se bate doba. Bal (it. ballo, germ. Ball) = dans, petrecere cu dans. Baladă (it. ballata, dela ballare = a juca) = i) cîntec de caracter liric-epic, în care tecstul tratează mai mult subiecte istorice, narative. Samănă cu romanţa, cu care e adeseori confundată; 2) piesă curat instrumentală de caracter analog. Balalaika = instrument rusesc în forma lăutei, cu 3—4 coarde de intestine, întrebuinţat la acom-paniarea cîntecelor. Balerină (it ballerina) = dansatoare. Balet (it. balleto s. ballo, fr. ballet) = reprezentaţie de dans, dans dramatic-teatral jucat pe bina de mai multe persoane, în care prin mimică, gesticulaţiuni şi dans sînt esprimate acţiuni, sentimente şi situaţii serioase sau comice. Poate fi independent: fa- de acţiune (fr. b - d’action) sau să facă parte din operă: b— de operă (fr. opera b _) sau din comedie : b— de comedie (fr. comedie b—). Ballata it. = baladă (v.). Ballo it. = dans; tempo di b_ = tempo de dans. Bandă (it. banda) = 1) muzica militară precum şi ori ce muzică, în care pe lîngă instrumentele de suflat sînt şi instrumente de percusiune; 2)însaşgrupainstru-mentelor de percusiune: doba mare şi mică, cinelele etc. Bărbier (germ. Kinnhalter) = aparat aplicat violinei pe locul unde e apăsată de bărbie. Barcarolă (it. barcarola, barcarolla) = 1) cîntecul gondolierilor din Veneţia de caracter melancolic-sentimental, în tact de f sau g, de regulă în tonalitatea moale. E acompaniat de chitară, mandolină etc.; 2)compoziţie instrumentală de caracter analog. Bariton (it. baritono) = I) bas înalt, Baritonist — Bate. 19 vocea bărbătească, ce stă între tenor şi bas numită şi bas prim. E de 2 feluri: basso-baritono (it.), care înclină mai mult spre bas, avînd estenziunea: As — e1 (sau G — f1) şi tenore-baritono (it.)t ce samănă cu tenorul eroic, avînd estenziunea: Hes — ges1 (sau A—g ‘); 2) sacshornul în B. (Hes) (v. Sacshorn). Baritonist = cel care cîntă bariton. Bas (it. basso) = i) cea mai adîncă dintre cele 4 categorii ale vocii omeneşti. Intrebuinţază de regulă numai registrul de piept. Are următoarele nuanţe: a) basso profondo s. serio (it.) = bas profund cu estenziunea: F — d1; e acomodat pentru pârtii serioase, cu note mai lungi, în mişcare mai lină, b) basso - buffo - parlante (it.) = bas mai mlădios, pentru pârtii comice, avînd estenziunea: G — es1 (sau F — f1). In ţările nordostice ale Europei (mai ales în Rusia) se găsesc voci de bas cu o estenziune enormă în jos (pănă la C din oct. mare şi mai jos) numit contrabas. Aceste voci, cărora le lipseşte registrul înalt aproape de tot, sînt potrivite numai pentru tonuri lungi, şi sînt întrebuinţate numai în cor, unde produc efecte uimitoare. (In corul metropolitan din Iaşi în Romănia, este un basist, Teodorescu, care poate da tonul jA (= din contra-octava); 2) în studiul armoniei vocea cea mai de jos, ce serveşte ca bază armoniilor. De aci acest ştudiu e nujut şi bas general (v.); 3) instrumentele, cari în orhestră ţin locul basului (celo, cbasui etc.); 4) jumătatea stîngă a claviaturii pianului etc. Bas Cifrat, bas general (germ. bezifferter Bass, Generalbass) = rîndul de note, scris de regulă în cheia basului, în care fiecare notă e provezută cu una sau mai multe cifre. Aceste cifre indică intervalele, din cari au să rezulte armoniile, cu cari basul trebue completat. Această metodă e practicată în şcoalele de muzică la ştudiul armoniei (v. Armonie) pentru ezercitarea elevilor în aflarea şi aplicarea acordurilor, modulaţiilor şi a altor combinaţii armonice. D. e. nota fără cifră arată acordul consonant în stare directă, cifra 6 arată acelaş acord în resturnarea primă, | = acordul consonant în resturnarea 2-a etc. Bas general v. Bas cifrat. Basist = cel care cîntă bas (cu vocea sau cu un instrument). Bassgeige germ. = contrabas (v.). Basso it. = bas, contrabas (v.). Bate [a] tactul, a da tactul (it. battere il tempo, germ. Takt schlagen) = mişcările, ce Ie face dirigentul unui cor sau orhestre cu bagheta (v.) sau cu mîna liberă, pentru ca să marcheze tactul şi mişcarea (v. ac.). Acestea sînt: in jos (thesis v.), în sus (arsis v.) şi laterale (la tactele compuse). Tactul trebue bătut astfel, ca din direcţiunea, în care se mişcă bagheta, să putem observa uşor fiecare parte din tact. 2* 20 Battuta — Bebizaţiune. Mişcările acestea sînt numite figuri de tact şi sînt: a) pentru tactele de 2 părţi (f, b) pentru tactele de 3 părţi (f I, i): c) pentru tactele de 4 părţi 4 4 41. 2; 4' 8/* 2t d) pentru tactele de 6 părţi IA A)-Wî 8' " s \s <8\ La tactele mai mari şi la cele micste măsura o batem ca la tactele simple, din cari sînt făcute (v. şi Tact). Battuta it. = bătaie, tact (v. A battuta). Bătuta = joc voinicesc jucat de o grupă de feciori numiţi în general căluşeri (v.). Melodia, comună la toate figurile şi mai pretutindeni aceeaş, constă din 2 perioade de cîte 8 tacte, cu reprize, în tact , de f, în mişcare repede (M. M. * = 160). Jocul constă din o introducere şi din 4—6 figuri precedate de o preumblată. Jucătorii stau faţă’n faţă în 2 coloane drepte, fiecare avînd băţ în mînă. După figura întroducătoare fac dimpreună cu vătavul preumblata pe periodul prim a! melodiei. Pe repeţirea acestui period, în decursul căreia feciorii continuă preumblata, vătavul, care stă în frunteacoloanelor, arată figura. Aceasta e apoi repeţită de 2 ori de toţi pe periodul al 2-lea al melodiei. Astfel e continuat jocul pănă la fine. B_ e jucată de obicei după căluşer (v. ac. şi Joc). Bază (îi. fondamento) = în armonii vocea cea mai adincă, inferioară, numită în general bas (v.); tonul fundamental al acordului. Bazen v. îmbucătură. Bebizaţiune = sistem de solfegiare (v.) pe silabele: la, be, ce, de, me, fe, ge, (folosit prin seci. 17 în Austria superioară). Becar — Bravură. 21 Becar 8. semn de restituire (fr. be'-carre, germ. AuflBsungs-zeichen) = semnul ]jf, prin care tonurile alterate prin jţ sau sînt restituite la înălţimea lor originală (v. Alteraţiuni). Becken germ. = cinele (v.). B-dur germ. = Hes-dur (v.). Begleitung germ. = acompaniament (v.). Bellezza it. = frumsetă, frumseta tonului. Bellicoso it. = rezboinic (v. Mar-ziale). Bemol s. semn de coborîre (it. be molie, germ. B., Erniedri-gungszeichen) = semnul (?, care serveşte la coborîrea tonurilor cu cîte ’/j ton (v. Alteraţiuni). Ben, bene it. = bine; b - legato = bine legat, b_ marcato = bine marcat, accentuat, b — tenuto = bine ţinut. Beneplacito it. v. A bene placito. Berceuse/V. = cîntec de leagăn (v.). Bibliotecă muzicală — colecţie de compoziţii şi alte opuri muzicale precum şi locul unde acestea sînt păstrate. Bină (germ. Biihne) = locul mai înalt din şalele de teatru şi operă unde joacă actorii (v. şi Scenă). Biografie muzicală = descrierea vieţii şi activităţii unui artist-muzicant. Bis it. = de 2 ori (v. Repetiţie). Bizantină, cîntare s. muzică b_ = cîntarea uzitată în biserica orientală (v. Psaltichîe şi Muzică). Biasinstrumenie germ. — iustr. de suflat. Blechinstrumente germ. — instr.de suflat făcute din tinichea galbănă (alamă). B-moll germ. = Hes-moale (v.). B molie it. — bemol (v.). Bobizaţiune s. bocedizaţiune = sistem de solfegiare pe silabele: bo, ce, di, ga, lo, ma, ni (numite şi silabe belgiane) uzitat în Belgia prin seci. 16—17. Bocca it. = gură, îmbucătură (v.). Bocca chiusa it. — cu gura închisă (v.). Bocet = cîntec melancolic, tîn-guitor, prin care poporul plînge pe cel mort. Bogen germ. = arc şi arcuş (v.). Bolero (şp.) = dans naţional şpa-niol de caracter vesel, în tact de f, acompaniat de regulă de cîntare, castanete sau chitară. A trecut şi în muzica dramatică. Bombardon = instr. de alamă din familia sacshornilor, care în orhestră susţine basul (v. Sacs-horn). Bouree fr. (it. borea) = dans francez învechit, de caracter vioi, în tact de f. Samănă cu gavota (v.j. B quadrat (lat.) = becar (v.). Br. prese. = braciă (v.). Braccio it- = braţ (v. Violă). Braciă v. Yiolă. Bratsche germ. — braciă (v.). Bravo (it. bravo, brava) = minunat, escelent, espresie prin care publicul îşi manifestă satisfac-ţiunea faţă deprestaţiunea frumoasă a unui artist. Bravissimo it. v. Bravo. Bravour fr. = bravură (v.). Bravură (it. bravura, fr. bravour = desteritate tehnică foarte des- 22 Brevis — Bugelhorn. voltată, virtuozitate (v. şi Arie de bravură şi Piesă de bravură). Brevis lat. = nota —1 sau |ss| numită şi notă de 2 tacte (v. Men-sură şi Note). Briliante it. — splendid, cu espresiune vie. Brio it. = vioiciune; con — = cu vioiciune, cu vîlvă (term. de espr.). Brîu = joc rom. dansat sau numai de feciori în coloană, ţi-nîndu-se pe după cap s. pe după mijloc, sau şi cu fete. Muzica constă din 2 perioade de cîte 8 tacte, în tact , de f, în mişcare repede (M. M. 4 = 160). Broască s. călcîi = partea inferioară dela arcuş (v.). Broancă = numire poporală a contrabasului (v.). Brodărie (fr. broderie) în general ori-ce ornament melodic; (v. Ornament); în special: o notă melodică secundară (v.), ce întrerupe nota unui acord la distanţă de secundă inferioară sau superioară. Bruststimme germ. = voce de piept (v. Registre şi Voce). Buccina, buccinum lat. — la Romani un instrument de metal, ce servia pentru signale în rezbel. Din el derivă buciumul nostru(v.). Blicin v. Bucium; a bucina = a sufla din bucium. Bucium s. bucin (la Romani buccinum) = instrument de suflat compus din un tub lung de peste 11/a metr., făcut din coajă de tei sau din doage subţiri de lemn de tei sau de paltin în-vălite în coajă de cireş. La capătul de jos e binişor lărgit, iar în cel de sus e vîrîtă o ţeve strimtă, ce serveşte ca îmbucătură (v.). Tubul întreg e ceva încovoiat. Ca toate instrumentele de suflat în forma lor primitivă, b— nu poate emite decît seria tonurilor armonice (v.). Tonul e puternic, de un timbru melancolic, dulce. Ca şi Bucium la Romani aşa şi la noi în timpurile vechi servia ca instr. de signal în rezbel şi era întrebuinţat la festivităţi publice. Azi însă abia îl găsim pe la păstorii dela munte (mai ales în Romănia). B— din Bucovina are tubul drept, fiind de aproape 3 m. de lung, întocmai ca tulnicul(v.) uzitat în Munţii apuseni în Transilvania. Instr. analoage ezistă şi la alte popoare (v. Alphorn). Buciumaş (lat. buccinator) = cel care suflă din bucium. Buf (it. buffo, buffa) = comic, operă b_ = operă comică- Buffo it. = buf (v.). Buffona it. = piesă comică, farsă, poznă. Buffone it. = bufon, cîntăreţ pentru roluri comice în operă. Bugelhorn s. Bugelhorn germ. v. Bugle. Bugle — Cadenţă. 23 Bugle fr. = instrumente de alamă ou clape, azi înlocuite prin saes-korni (v. ac.). Buhai = instrument poporal întrebuinţat în România de colindători cînd umblă cu „pluguşorul" în a-junul anului nou. Constă din o botă (cofă, putinică) goală, legată la gură cu o piele de oaie, argăsită, întinsă bine. Prin mijlocul pieii trece o şuviţă de păr Buhai de cal, care, udată cu apă, e trasă succesiv cu mîna, prin ce se produce un vuet, care samănă cu mugetul taurului (buhai). Bumb sau cui = cuiul înfipt în partea din derept a corpului instrumentelor cu arcuş, de care e legat cordarul (v. Yiolină). Burla, burlesca it. = glumă, poznă, farsă. ' Burlesco it. = glumeţ, comic (term. ! de espr.). Burletta it. — farsa muzicală. O C, do (ut) = tonul c; gradul prim în sistemul muzical de azi; tonul fundamental al scării C-dur şi C-moale; tonul cu care se începe fiecare octavă (v. Sistemul octavelor); semnul măsurii de \. == semnul tactului de f (v. Allabreve). C. prese. = coli, colla, con (v.). Caccia it. — vînătoare; como di c— = corn de vînătoare (v. Corn). Cacofonie = disarmonie, combina-ţiune de tonuri contra legilor armoniei; contrarul e eufonia. Cad. prese. = cadenţă (v.). Cadena di trilli it. = lanţ de triluri (v. Tril). Cadenţă it. cadenza, fr. cadence) = i) combinaţiune melodică sau armonică, care, cuprinzînd în sine impresia repausului, formează sfirşitul unei fraze (v.). E de mai multe feluri: a) C-perfectă s. finală care, dînd impresia terminării complete, nu reclamă continuarea mai departe a piesei. Ea constă din acordul dominant (mai ales cei de septimă dominantă) cu repausul pe acordul tonic, ambele în stare directă. Acordul tonic trebue să cadă pe partea accentuată a tactului. -o--- 1 • \.% 1 -CV p- - b P- > ţr -a C-dur: V I C-moale: V I Ca cadenţă finală, ea trebue să stabilească pe deplin tonalitatea, în care se termină piesa. Spre 24 Cadenţa. acest scop e de regulă desvol-tată prin alte acorduri. Acestea sînt ou deosebire acordul sub-dominant (înlocuit cîte odată prin gr. II-lea în resturnarea l-a) şi cel tonic pus în resturnarea 2-a (care, avînd particularitatea de a-se impune ca atare într’un mod deosebit, este f. potrivit mai ales cînd, în urma multor mo-dulatiuni [v.], tonalitatea a devenit dubioasă). C-dur: IV b) C— imperfectă cînd repausul e făcut pe acordul tonic dar sau acesta sau acordul dominant e res turnat. ---:_l ■ ---&r--- J p T* 1 r 1 rt^l- C-dur: V I I o) C ruptă, evitată, înşălătoare cînd acordul tonic e înlocuit cu alt acord. -9*- & d: : V VI III C-dur d) Semicadenţa e repausul făcut pe dominantă. e) C plagală s. bisericească e un adaus la c- finală şi constă dm acordul subdominant (mai ales în resturn. 2-a) şi acordul tonic. E făcută de regulă din note mai lungi sau e ezecutată în tempo mai rar. Obvine de obicei în f) C- frigică e semicadenţa con-stătătoare din acordul d—f—a cu repausul pe acordul e—gis—h. (v. Frigică). 2) Pasaj ceva mai lung constătător din rulade, triluri etc., scris de obicei cu note măruntele, fără tact. Urmează de regulă după o fermată (v.) şi preinerge cadenţei finale (v.), eventual stă chiar între părţile acesteia. Eze- Cadenza di bravura — Canon. cutarea depinde dela gustul interpretului, ceea-ce de altfel e făout evident prin espr. ad libitum (v.) scrisă la începutul cadenţei. In decursul ei acompaniamentul încetează. Cadenza di bravura it. = cadenţă de bravură (v. Cadenţă 2). Cadril (fr. Quadrille) = un fel de contradans (v.) de origine franceză. E dansat de mai multe părecbi, stînd faţă’n faţă în două coloane. Constă din 5 figuri numite: Pantalon, Ete, Trenis, Pastourelle şi Chasse-croise, la cari mai vine şi cîte un galopp sau Finale. Muzica e de caracter vioi şi constă din reprize de cîte 8 tacte, în tact de f iar pentru fig. 3-a | s. f. Tempo e la fig. 1 şi 3 moderat, la celelalte repede. Calando it. = rărirea treptată a mişcării şi slăbirea intenzităţii (term. de espr. = ca diminuendo). Căldare v. Timpană. Calitatea tonului v. Timbru. Calmato it. = liniştit (term. de espr.). Căluş s. scăunaş (it. ponticello, germ. Steg) = o bucăţică de scîndură pusă pe tabla de rezonanţă a instrumentelor cu arcuş (între găurile ,£), preste care trec cele 4 coarde. Căluşeri = grupă de feciori sub conducerea unui vătav, cari în timpul Paştilor sau Rusaliilor umblă prin sate şi oraşe jucînd diferite jocuri voiniceşti (cu deosebire câluşerul) şi in general grupele de tineri, cari în petrecerile rom. la sate şi oraşe se produc cu jocuri de acestea. C sînt costumaţi la. fel (în port naţional), pe cap poartă căciuli negre de blană de miel, împodobite cu o peană de curcan, la picioare au zurgălăi, iar în mînă poartă băţ (v. şi Joc). Căluşerul = joc voinicesc jucat de căluşeri (v.). Melodia, comună la toate figurile şi mai preste tot aceeaş, constă din 2 perioade de cîte 8 tacte, cu reprize, în tact de f, | în mişcare moderată (M. M.#=96). Jocul constă din 8 (în ţinutul Braşovului din 12) figuri prececedate de preumblată. Jucătorii, cari au băţ în mină, stau în cerc la distanţă de 1—2 paşi unii de alţii avînd pe vătav în mijloc. Singuraticele figuri sînt ezecutato în aceeaş ordine, ca la bătută (v. ac. şi Joc). Cameră (it. camera) = espresie ce obvine în combinaţie cu alte cuvinte: muzică de c-, concert de c- eto. Campana it. = clopot. Campanella it. = clopoţel. Cancan fr. = un fel de contradans francez constâtător din gesturi şi mişcări destrăbălate. Canon (gr.) = regulă, normă, e o compoziţie armonică în formă contrapunctică, care constă din o singură melodie luată succesiv şi imitată strict de cătră mai multe voci, în vreme ce melodia dată se continuă încă. In scris e reprezentat de regulă numai prin o singură voce, în care intrarea vocilor celorlalte e indicată prin semne anumite (§, ^î) sau prin litere. 26 Canonic — Canzone. £ In acest caz canonul e închis (lat. canon firmus). Poate fi însă scris şi în partitură, atunci e deschis (lat. c_ apertus). Dacă numărul şi intrarea vocilor următoare nu-i indicată e enigmatic (lat. c enigmaticus). Cînd se termină prin o cadenţă (cu toate vocile de odată) e încheiat, liber, iu caz contrar e infinit, perpetuu deoarece vocile singuratice, după ce au terminat melodia, o pot lua de nou. Canonic = în stilai, în forma canonului. Canonică = ştudiul matematic al toDarilor, în care raportul dintre ele e ficsat prin numeri. Canonul (gr.) în bis. orient, e o împreunare de mai multe imne, numite tropare, combinate după o regulă anumită. In el e preamărită învierea Domnului, crucea, s. Treime, Născătoarea de D-zeu etc. Constă din 9 ode (piesne), cari înfăţişază ierarhia cerească împărţită în 9 cete. Poate însă consta şi numai din 3 s. 2 ode. Cele 9 ode sîut împărţite prin eetenii în 3 părţi, simbolizînd s. Treime şi împărţirea celor 9 cete îngereşti în 3 trepte. Primul tropar din flecare odă e numit irmos (v.), ultimul cata-vasie (v.). E cîntat sau pe melodia troparelor sau are melodie proprie. Cantabile it. = cantabil, în formă de cintec, intim, cu ton dulce şi espresiune gingaşă (v. şi Andante cantabile). Cantată (it. cantata) = compoziţie vocală cu acomp. de orhestră. Constă din arii, duete, terţete şi coruri. Are mai mult caracter dramatic. E bisericească şi lumească. Din cea bisericească s’a desvoltat oratoriul (v.). Cantatilla, cantatina it. = cantată mică. Cantatore, cantatrice it. = cîn-tăreţ, cîntăreaţă (v.). Cantica it. — cînt, cîntec, cîntare. Cantilena it. = compoziţie mică, ce samănă cu cîntecul. Canto it. = i) cînt (v.), 2) partida conducătoare, vocea care are melodia (sopranul s. tenorul) în compoziţii armonice (v. şi Discant). Canto a capella naţional din Sibiiu), iar la ambele capete e învălit în coajă de cireş sau în piele, oa să nu crepe. Tonul e moale, dulce, melancolic. In Muntenia şi în Bănat e numit fiueroi (v. şi Fluer). Cavaletto it. = căluş (v.); ac = lîngă căluş (v. Ponticello). Cavata, cavatina it. = arie scurtă şi simplă, fără coloraturi (v.) şi repeţiri. Face parte din operă (v. Arie). C. A. prese. = coli arco (v.). C B. prese. = coli basso (v.). C. D. prese. = colla destra (v.). C-dur, do-major (it. do maggiore, fr. ut majeur) = tonalitatea dură fără armatură, numită şi tonalitate normală, paralelă cu A-moale (v. Scară). Celere it. = repede (term. de mişcare). Celist = cel care cîntă din celo (v.). Celo (it. cello, fr. violoncelle) = contrabasul mic, instr. cu arcuş (v. Instr. muz. IV. 1.) derivat din viola di gamba (v. Violă). Are aceleaşi părţi ca violina (v.). La cîntare instrumentistul, care trebue să şadă, îl ţine între genunchi. Coardele (de intestine, ceie 2 mai adinei învălite în sîrmă de metal) sînt acordate în cvinte, cu o octavă mai jos ca viola, reprezentînd tonurile C, G, d, a. Volumul e de 3 1/3 octave: C — g8. N otaţiunea e scrisă în cheia basului, pentru tonurile înalte în a tenorului sau a vio-linei. Aplicatura e ca la violină. Timbrul, de espresiune nobilă, melancolică, samănă cu al vocii bărbăteşti. In cvartetul de instr. cu arcuş formează vocea fundamentală, basul; în orhestră & tratat sau independent sau merge în unison sau în octavă cu cbasuL Ca instr. de concert e foarte plăcut. Cembalo it■ = clavecin (v.). Cercul cvintelor (germ. Quinten-Zirkel) = mişcarea cercuală în urma căreia, plecînd dela tonul fundamental al tonalit. C-dur sau A-moale, prin cvinte sau cvarte, putem găsi toate tonalităţile folosite în practica muzicală. a) pentru tonalităţile dure: C l|? F Gljj 21? Hes D 2# 3 j? Es A 3 § 4i?As E 4# 5\> Des H 51 61? Ges \ 6 § Fis / b) pentru tonalităţile moi: A 1D Elf 2N H 2# 3 C Fis 3 § 4 f? P Cis 4 jţ 5(? Hes Gis 5$ 6i? Es \ 6 # Dis / CeS, do bemol = tonul c coborît prin \> (v. Alteraţiuni). Ces-dur, do-bemol-major (it. do bemolle maggiore) = tonalitatea 30 Ceteră — Cheie. dură ou 7 t7; în practică e înlocuită prin H-dur. Ceteră (lat. şi it. cithara) = unul din cele mai vechi instrumente cu coarde. Lada de rezonantă are forma inimii, gîtul e foarte lung, cu tastiera împărţită în diviziuni. Coardele, în număr de 3—(i, sînt puse în mişcare cu o peană. Azi e instrumentul predilect ai bărbierilor. Are o mulţime de varietăţi. In graiul şi în cîntecele poporului rom. c_ e egalcuvio-lina, numită în unele părţi şi lauta. (»Ceteră doagă uscată«). De aci: ceteraş = lăutar. Ceteră C. F. prese. = cantus firmus (v.). Chaconne fr. v. Ciaconna. Chanson fr. = cîntec (v.). Chansonette fr. = cîntec scurt, cîte odată cu tecst comic sau frivol. Chant fr. = cînt, cîntare. Chef fr. = şef, dirigent (v.). Chef d’attaque fr. = şef de atac (v. Şef). Chef d’orchestre fr. — şef de orhestră, capelmaistru (v.). Cheie (lat. clavis, it. chiave, fr. clef, germ. Schliissel) = i) semnul, care, pus pe portativ, arată locul fiecărui ton. Sînt: a) c_ violinei, numită şi g, stă pe linia 2-a a portativului şi indică -fi— tonul g1 (= din octava/£-r simplu liniată). e fa fa lâ do mi g e % h d E intrebuiţată la scrierea notelor pentru violină, pentru cele mai multe instr. de suflat, pentru vocile femeieşti şi pentru tenor (care însă cîntă cu o octavă mai fa soi si re f f a c e jos de cum e scris); b) c _ basului sau f, indicînd tonul f (din 7^7 octava mică!; e pusă pe linia 4-a a portativului. — do sol g h d f In această cheie sînt scrise cotele pentru bas şi în general pentru toate instrumentele, cari ţin basul în compoziţie (celo, cheia sopranului cheia al' c (do) W cbas, bombardon etc.); c) c— C (do) indicînd tonul cl. După locul, ce ocupă pe portativ are şi următoarele numiri: tulul cheia tenorului c (do) c (do) Chenonic — Cifre. 31 In timpul mai nou folosirea acestei chei e restrînsă numai la scrierea notaţiunii unor instrumente; 2) partea aceea a clapelor (v.), pe care apasă degetele şi însaş clapele (v.); 3) la instrumentele cu coarde: cuiele (v.) ce servesc la întinderea (acordarea) coardelor. La pian, arpă etc. aceste cuie sînt învîr-tite prin mijlocirea unei unelte de fier, ce are forma T, numită tot cheie (v. Accordoir). Chenonic {gr.) în psaltichie = pri-ceasnă (v.). Cheruvic v. Heruvie. Chiave it. = cheie (v.). Chiesa it. = biserică; concerto di ch— = concert bis., etc. Chitară (it chitarra, ţpan. guitarra) = instr. cu coarde născut în Şpania în seci. 12 din instr. arab El-Aud, de unde a fost respîndit apoi în Italia etc. Corpul ei samănă cu al violinei, tablele sînt însă de tot oable, iar obe-dele de 2 ori mai înalte. In mărime stă între violă şi celo. Gitul e destul de lung şi ceva cam lat. Dintre cele 6 coarde, ce reprezintă tonurile E, A, d, g, h, e 3 sînt de intestine, iar 3 de mătasă învălită în sîrmă. La cîntare coardele sînt pişcate cu degetele. Notaţiunea e scrisă în cheia violinei. E mai mult instrument acompaniator. Chitarist = cel care cîntă din chitară. Chiuituri s. strigături (în Romănia hore) = versurile glumeţe ori satirice recitate (nu cîntate) de feciori în decursul jocului. Sînt de multeori improvizate momentan (v. şi Joc). »Pe sub mînâ Câ-i Romtnă«. »Dragu-mi cu cine joc. Că iniroas’a busuioc«. »Eu la joc, mîndra la joc Şi oala curge la foc«. Chor germ. = cor. (v.). Chorai (germ.) = coral (v.i. Chordirektor germ. = director de cor, dirigent (v.). Chorfiihrer germ. = şef de atac (v. Şef). Chorregent germ. (lat. regens chori) = diligentul corului unei biserici. Chorton s. Orgelton germ. = acordarea obicinuită mai demult la orgă. Era cu 1 ton mai sus ca a celorlalte instrumente (v. Kammerton). Azi însă şi orga se acordează la fel cu celelalte instrumente, (v. Diapazon). Chroma lat. (it. croma) = 1) nota de optime; 2)semnele cromatice (v. Cromatic şi Alteraţiuni) Ciaconna it (fr. chaconne) = dans învechit italian în tact de f sau în mişcare lină; e aplicat în operă şi în balet. Ciasuri v. Oare. Cifre. In muzică întrebuinţăm atît cifre romane cît şi arabe. Cele romane indică gradele (I—VIII) scării diatonice (v. Scară) precum şi poziţiile (I—VII sau IX) la instrumentele cu arcuş. Cele arabe sînt folosite: a) în basul cifrat (v.) la cifrarea acordurilor, b) ca esponent pe lîngă numirile 32 Cifrare — Cînt. tonurilor spre a arăta octava, căreia aparţin (v. Sistemul octavelor), c) în ezerciţiile pentru instr. cu claviatură sau cu coarde arată degetul, care trebue pus pe tastă sau pe coardă (v. Degetaţie), d) deasupra unor figuri melodice arată din cîte note constau (v. Triolă, Cvintolă etc.). Cifrare v. Cifre. Cimbale (it. piatti, fr. cymbales, germ. Becken) = instrument, ce samănă ca cymbalum al Romanilor. Constă din 2 discuri de bronz rotunde, în mijloc bulbucate. Prin mijloc trece o curea, care serveşte drept mîner. La margine discurile sînt subţiri, spre centru tot mai groase. Sunetul lărmuitor, aspru, e produs prin lovirea discurilor unul de altul. însoţeşte totdeuna doba mare, cu care împreună marchează ritmul. Cimbalele mici sînt numite cinele (v.). Cimpoi (it. cornamusa, fr. musette, germ. Dudelsack, Sackpfeife) = instrument de origine străveche cunoscut deja la Evrei, Greci, Romani etc. Constă din un burduf de piele de capră, pe Cimpoi oare instru- mentistul îl umflă, suflînd în el prin o ţeve micuţă. In burduf sînt îm- plîntate 2—3 tuburi de lemnT de lungime diferită, provezute la capătul din lăuntru cu ancii (v.). Unul din aceste tuburiT în Romănia numit caravâ (lat. calamus, germ. Schalmei), fiind provezut cu 3—7 găuri (eventual şi 1—2 clape), dă o serie de 8—10 tonuri şi serveşte la producerea melodiei. Celelalte, numite hanguri (germ. Summer, Hummeln), nu au găuri şi dau numai cîte un singur ton, mai adînc, neîntrerupt, ţinînd astfel acompaniamentul (cel mai mare dă fundamentala iar celalalt cvinta). Burduful e strîns încet în braţe pentru a produce o comprimare mai marea aierului, care năvălind spre tuburi le face să sune. In Francia era într'o vreme instrument de salon. Azi îl găsim mai ales în Şpania, Italia etc. ca instr. de distracţie al ţăranului, iar la noi ca instr. poporal în unele ţinuturi muntoase, mai ales însă ca instr. de curiozitate în mînile vre-unui muzicant ambulant. a dat ideea inventării organelor (v. Orgă). Cinele (it. cinelli) = cimbalele mici (v. Cimbale). Cinci [5] = 1) în cifrarea acordurilor: cvinta acordului şi acordul de cvintă (v. Acord); 2) în aplicatură (v.): degetul al 5-lea; 3) seninul cvintolei (v.); | = semnul tactului micst combinat din tactul de J şi f (v. Tact). Cînt, cîntare (lat. cantus, it. canto, fr. chant, germ. Gesang) = emiterea tonurilor, ezecutarea unei Cînta — Cîntec. 33 melodii ou vocea. E sau natural, adecă neperfecţionat prin ştudiu sau artistic, perfecţionat după re-gulele espresiunii şi declamaţiunii (v. ac.); 2) ori ce compoziţie muzicală destinată pentru vre una din cele 4 categorii ale vocii omeneşti, cu sau fără acomp. instrumental. Cînta [a] = a ezecuta o melodie cu vocea şi, în înţeles mai larg, cu orice instrument muzical (acînta din fluer, din vioară, a cînta la pian etc.). Espresia »a juca la piam (dela germ .Klavierspielen), uzitată pe alocurea, sună ciudat romîneşte. în poezia poporală încă aflăm espresii ca * (Antă din fluer« sau flueruU. Ţăranul mai zice şi *zi una din vioară«, *zice cu fluerul« etc. Cînt ambrozian (lat. cantus ambro-sianus) v. Coral. Cîntare = cînt, cîntec, melodie (v.). Cîntare bisericească = cîntarea uzitată în biserică (v. Glas şi Muzică). Cîntăreţ (germ. Sânger) = cel care cîntă'(v.); c— de artă nu e destul să fie înzestrat dela natură cu voce deosebită, ci aceasta trebue să şi-o perfecţioneze prin ştudiu sistematic şi îndelungat. O voce cît de bună, însă neperfecţionată prin ştudiu, n’are valoare artistică. C— sînt de mai multe categorii : c_ de cameră = cîn-tăreţ aplicat la vre-o curte domnească. Cîte odată însă e şi numai titlu de onoare; c de concert = cîntăreţ, care se produce numai în concerte (în opo- ziţie cu cel dramatic); c dramatic = cîntăreţul, care ţine un rol-în operă. Pe lîngă arta cîn-tului (v. Cînt), trebue să poseadă şi pe cea dramatică (v. Actor). Cînt armonic (it. canto armonico) = cîntul pentru mai multe voci, în opoziţie cu cîntul monodie (v.). Cînt coral (germ. Chorgesang) = cîntul în cor (v.), în opoziţie cu cel solo (v.). Cînt de coloratură (germ. Coloratur-gesang) v. Coloratură. Cînt figurat sau colorat (lat. cantus figuralis) = cîntul cu note de valori diferite, în opoziţie cu cîntul plan (v. şi Figurat). Cînt gregorian (lat. cantus grego-rianusi v. Coral. Cînt melismatic v. Melisma. Cînt monodie sau melodic (lat. cantus monodicus) = cîntul numai pentru o voce, în opoziţie cu cîntul armonic (v.). Cînt plan (lat. cantus planus) = coral (v.); e numit astfel fiindcă constă numai din note cu valoare egală, în opoziţie cu cîntul figurat (v.). Cînt silabic = cîntul, în care fiecare ton îşi are silaba sa din tecst, ca d. e. în coral sau în recitativ (v. ac.), în opoziţie eu cîntul melismatic (v.). Cîntec (it. canzone, canzonetta, fr. chant, chanson, germ. Lied) = compoziţie destinată vocii omeneşti, cu sau fără acompaniament, în care muzică şi poezie se unesc, pentru ea într’o formă naturală, simplă, nemăiestrită, să dea espresie sentimentelor 34 Cîntec. omeneşti. Cu privire la formă e sau strofic, cînd toate strofele din tecst sînt cîntate pe aceeaş melodie, sau fiecare strofă are melodia sa separată, corespun-zînd conţinutului tecstului. C e împărţit în 2 grupe mari: poporal şi artistic. Ambele pot fi de cuprins religios sau lumesc. C— poporal e cîntecul strofic, de caracter liric, născut în popor, în care ţăranul îşi esprimă sentimentele sale de dor şi jele, dragoste, iubire de biserică şi neam etc. într’o formă simplă, curată, naivă. Izvorît din sufletul poporului, el e oglinda fidelă a vieţii sale spirituale, a firii sale. Tecst şi melodie, cari de obicei se nasc deodată, stau în cea mai strînsă legătură. Compozitorii, ca şi poeţii acestor cîn-tece remîn vecinic necunoscuţi. Ca ori ce poezie sau melodie, aşa şi c~ p. în prima fază a sa e productul unui individ, care de multe ori îl improvizază la horă, la nunţi şi alte ocazii. Cîte odată e adus din afară prin muzicanţi ambulanţi etc. Insă cîntecul născut astfel trece în massele poporului, mulţimea şi-l apropriază, îl netezeşte şi-l acomodează aşa, ca să fie accesibil tuturor. In chipul acesta cîntecul primeşte o formă stabilă şi devine tezaur comun. Fiecare popor îşi are cîntecele sale. Gradul lor de perfecţiune stă în raport direct cu gradul de cultură al poporului respectiv. La popoarele cu cultură muz. înaintată, ca d. e. Italienii şi Germanii, a fost mult influinţat de muzica artistică. De altfel această influinţă a fost reciprocă. — Cîntecele poporale ro-mîneşti. Poporul rom., foarte iubitor de cîntare, are o comoară avută şi preţioasă de cîntece. Ele se disting prin bogăţia şi frumseţa melodiei, însuşiri în general proprii muzicii cu caracter oriental, şi prin regularitatea şi varietatea ritmului propriu muzicii popoarelor din Apus. In privinţa tonalităţii prezintă o varietate bogată. Genul dur şi moale şi mai ales cel moale, adoptat în muzica modernă, formează în general baza cîntecelor noastre. Ca particularitate, aceste genuri în cîntecele noastre se prezintă foarte des în formă de tonalitate duplă. Adecă singuraticele perioade, cari alcătuesc melodia unui cîntec, încep în tonalitatea dură, dar termină în paralela moale. Sau fiecare period începe şi termină în tonalitatea moale, modulînd însă la mijloc în paralela dură. Unele se bazază pe scara naţională (care e făcută din scara moale armonică prin ridicarea gradului 1Y, v. Scara), iar unele, mai ales sub influinţă cîntării bisericeşti, au ca bază vr’una din tonalităţile vechi (v. Tonalităţi bis.). Mai e de observat, că unele cîntece (mai ales în Bănat), drept influinţă a muzicii sîrbeşti, nu fac cadenţa finală pe tonică, ci pe dominantă, ca semicadenţă. Cîntec. 35 Cîntecele noastre le împărtim în 2 grupe mari: i) religioase, la cari aparţin colindele, cîntecele de stea (v. ac.) şi alte cîntări la diferite sărbătoii şi 2) lumeşti. Aceste din urmă le impărţim în doine, cîntece şi cîntece de joc. a) Doina se caracterizază în general prin melodie duioasă, trăgănată, în mişcare lină, compusă din tot felul de figuri melodice şi ornamente (rulade, triluri etc.) întrerupte ici-colea de tonuri lungi. Frazele şi perioadele sînt neregulate, ritmul de asemenea, din care cauză împărţirea în tact nu o putem face în mod regulat şi uniform. In această privinţă o putem număra între compoziţiile libere de tact (v. Formă). Şi dacă totuş o îm-părţim în tact cînd o scriem, o facem mai mult pentru orientarea în cetirea notelor ei (v. Tact). Tecstul e mai ales de cuprins duios, jalnic. Sînt însă multe doine, ce nu-s cîntate cu tecst, fiind destinate instrumentelor şi mai ales fluerului şi cavalului (v. ac.), instrumentele predilecte ale ţăranului, cari, prin timbrul lor dulce, melancolic, sînt pare-că anume făcute pentru doină sau doina pentru ele. b) Cîntecul, spre deosebire de doină, se caracterizază prin tact şi ritm regulat. Frazele şi perioadele sînt simetrice, apro-piindu-se în această privinţă de cîntecele de joc, de cari se deosebesc mai ales prin mişcarea mai liniştită, prin figurile melo- dice constătătoare din note ceva mai lungi şi prin ritmul propriu melodiilor destinate în general cîntării, iar nu dansului. Tactul e de regulă cel cu păreche (mai ales f), mai rar cel fără păreche. Cîte odată mai găsim şi c—, al căror ritm particular pretinde tact micst (ţsauf combinat cui). Tecstul, de cuprins diferit, e astfel aplicat, că fiecare vers e repetit sau pe melodia întreagă sau, mai adeseori, pe cele 2 fraze ale fiecărui period, încheind cîte odată cu un refren, c) Cîntecele de joc sînt cîntecele, de caii poporul se serveşte la dans. Sînt în general destinate instrumentelor, cu toate că unele au şi tecst (hora). Ritmul e bine pronunţat, frazele şi perioadele de simetrie absolută. Constau de obicei din 2 perioade de cîte 8 tacte, cu reprize. Tactul e la toate cel de f cu esceptia horei (v.), al cărei ritm particular cere tactul de |. Mişcarea e la unele moderată. la altele vioaie sau repede, după caracterul jocului. După numirile jocurilor cîntecele din această grupă iau diferite numiri speciale, ca ardeleană, brîu, de doi, haţegană, horă etc. (v ac. şi Joc). — Pănă nu demult era credinţa, că cîntecele poporale ale noastre nu-s accesibile armoniilor muzicii moderne şi cu atît mai puţin acomodate saloanelor şi concertelor. De aceea de o parte, iar de alta din cauza lipsei de compozitori,cari să-şi în-drepteze privirea asupra acestor 36 Cîntec bahic — Ciocănaşe. cîntece, ele au fost lungă vreme trecute cu vederea de cătră instituţiile şi oamenii, cari la noi s’au ocupat cu arta muzicii. Espe-rienţa făcută însă de cîţiva ani încoaci a dovedit contrarul. Iar azi avem deja cîteva colecţii frumoase de cîntece, aranjate (mai ales pentru cor, pentruo voce solo cu acomp. instrumental sau pentru pian) de G. Huzi-cescu (Iaşi), G. Dima (Braşov), I. Mureşan (Blaj), D. G. Kiriac (Bucureşti) etc. — Cîntecele poporale rom. nu trebue confundate cu cîntecele în general de soiul romanţelor uşoare, de colorit cozmopolit sau naţional-străin, cari formează repertorul predilect şi de modă al publicului dela oraşe fără deosebire de neam şi cari, chiar de vre-un compozitor rom. făcute şi de multeori frumoase ca muzică, afară de tecstul romînesc, nu au nimic comun cu cîntecele noastre. Cîntece ca »Şti tu«, »Sărmanăfrunză«, »Remîi sănătoasă«, »Suspinuri crude« etc., cărora unii le dau titlul de »cîntece vechi romîneşti« ori chiar »melodii populare«, dar în tot cazul străine de inima şi gustul ţăranului, adevăratul creator şi depozitar al muzicii noastre naţionale, cel puţin pentru veacul în care trăim, nu pot fi considerate ca cîntece poporale rom. — O altă categorie o formează aşa numitele cîntece în spirit poporal (germ, Volkstllmliche Lieder), cari deşi nu sînt născute direct în popor, totuş, atît prin forma lor, cît şi prin ideea muzicală, ce esprimă, se apropie forte tare de cîntecele poporale. Cîntec bahic (dela zeul Bacchus) v. Cîntec de masă. Cîntec de leagăn (fr. berceuse, germ,. Wiegenlied) = piesăscurtă, vocală sau instrumentală, de caracter lin, legănat, sâmănînd cu cîntecele, cu cari se adorm copiii. Cîntec de masă (germ. Trinklied) = cîntec de caracter vesel, în care e preamărită beutura şi mai ales vinul; cîntece ezecutate de muzicanţi pentru distracţia oaspeţilor in decursul mesei la nunţi, ospeţe etc. Cîntece de stea = cîntece poporale de cuprins religios, în cari e descrisă naşterea lui Cristos. Sînt cîntate de grupe de copii sau feciori numiţi irozi s. crai (v.) în sărbătorile Crăciunului. Melodia e în general scurtă, compusă adeseori numai din cîte un period sau chiar numai din o singură frază de cîteva tacte. Tecstul nu e repeţit, ca în colinde (v.), iar refrenul lipseşte. Melodiile unora samănă cu ale colindelor, altele însă samănă a cîntece rel. germane. Această împrejurare e o dovadă mai mult, că cîntecele de categoria aceasta, dimpreună cu irozii sint de origine apusană, derivînd din aşa numitele misterii (v.). Un c_ frumos e »0 ce veste minunată« cunoscut pretutindenea. Ciocănaşe (germ. Hammer) = i) bucăţele de lemn, în formă de ciocane, căptuşite cu piele fină şi Cis — Clasic. 37 aşăzate deasupra capătului din-derept al tastelor claviaturii pianului. Loviod tasta cu degetul c— se ridică şi atingînd un moment coarda, o face să sune; 2) betigaşele învălite la un capăt cu vată, cu cari sînt lovite coardele ţimbalei. Cis, do-diez = tonul c ridicat prin jţ; cisis = tonul c ridicat prin jţ jţ (v. Alteraţiuni). Cis-dur, do-diez-major (it. do diese maggiore) = tonalitatea dură cu 7 neîntrebuinţată în practică; în locul ei: Des-dur. Cis-moale, do-diez-minor (it. do diese minore, germ. Cis-moll) = tonalitatea moale cu armatură de 4 ti (fis, cis, gis, dis), paralelă cu E-dur. Cis-moll germ. — Cis-moale (v.). Cithara it. = ceteră (v.). Cîrlig, cîrligel, steguleţ = semnul ^ prin care sînt reprezentate notele de ±Ui Vie etc. CI., clar. prese. = clarinetto (v.). C. I. prese. = col legno (v.). Clape s. chei (lat. claves, germ. Klappen) = acele părţi mobile ale unor instr. de suflat, cu ajutorul cărora închidem sau deschidem găurile, ce se atlă în corpul instrumentului. Clarinetă (it. clarinetto, fr. clari-nette) = instr. de suflat făcut din lemn de abanos s. grenadil. Tubul drept şi cam de */4 ra. lung constă din 5 părţi: pliscul provezut cu o ancie lovindă (v.), para, care e un tub mai scurt, fără găuri, 2 părţi mijlocii provezute cu până la 20 găuri, dintre cari 12 aco- perite cu clape, pentru degetele ambelor mîni şi pavilonul. C— cuprinde seria cromatică de tonuri dela d — f» sau a8. To- fl nurile înalte au timbru stri- 3 gător, neplăcut, dar registrul a de mijloc e moale, nobil, |g apt pentru cel mai puternic 8 ff precum şi pentru cel mai I lin pp, din care cauză c— e 1 întrebuinţată nu numai în | orhestră, ci şi ca instr. de Ij concert. Din cauza aplicaturii M (v.) greoaie se recer c în diferite diapazoane. Cele mai „etă uzitate sînt: c - în C (are ton deschis dar pişcător, ţiuitor), în A, care sună cu o terţă mică mai jos de cum sînt scrise notele (are ton mai moale) şi în B, sunînd cu o secundă mai jos; are ton plăcut, plin, stînd mai aproape de timbrul vocii omeneşti. E cea mai preferită de instrumentişti. Notaţiunea e scrisă în cheia violinei. Mai sînt şi alte varietăţi: c - alt, c— bas etc. Clarinetto it. = clarinetă (v.). Clarino it. — trompetă (v.). Claro. prese. = clarino (v.). Clartto. prese. = clarinetto (v.). Clasic = perfect, desevîrşit; compoziţie c— = creaţiune muzicală perfectă, care, atît cu privire la conţinut, cit şi la stil şi formă, poate servi ca model pentru toate vremurile; compozitori c_ sînt prin urmare acei puţini măiestri mari ai vremurilor trecute, cari au creat opere muzicale de valoare neperitoare. 38 Clavecin — Cobză. Clavecin (fr.) = pianul în forma sa primitivă. Claviatură, tastatură (lat. claviatura, clavarium) = rîndul întreg al tastelor unor instr. (pianul, orga eto.) cari, apăsate cu degetele, mijlocesc producerea tonurilor. La orgă (v.) e de 2 feluri: manualul constătător din 1—3 claviaturi şi pedala destinată picioarelor. C unei octave constă din 7 taste inferioare (albe), pentru tonurile fundamentale (diato-nice) şi 5 superioare (negre), mai scurte şi mai ridicate, pentru tonurile derivate (cromatice). La pian c— cuprinde de obicei 7 octave, la orgă şi armoniu 4—5. Clavicord (it. clavicordo) = o specie de clavecin (v.j. Clavicembalo it. = clavecin (v.). Clavier germ. = pian (v.). Clavier-Auszug germ. = estras pentru pian (v.). Clavis lat. = cheie, clapă (v.). Clef fr. = cheie (v.). Clopot (it. campana, germ. Glocke) = instr. de metal în forma unui con gol (coşni{â), avînd atirnată din lăuntru, în mijloc o limbă tot de metal, care lovind în marginile opuse ale lui, îl face să sune. C pot fi fabricate aşa, ca să dea tonuri anumite. Ale catedralei din Sibiiu, 4 la număr, dau acordul d-moale în poziţia octavei (d—f— a—d.) Cele mai mari c— le are Rusia (cel din Moscva, numit Ţar kolokol, cîntăreşte 220.800 kgr.). e aplicat cîte odată şi în muzica dramatică. Clopoţel (it. campanella) = clopot micuţ- C-moale, do-minor (it. do minore, fr. ut mineur, germ. C-moll) = tonalitatea moale cu 3 j? (hes, es, as; senzibilă: Jţ h), paralelă cu Es-dur. C-moll germ. = C-moale (v.). Co. prese. = come (v.). Coadă = linia verticală a notelor (â J)- Coardă it. corda, germ. Saite) = fir subţire, care întins pe un instr. muz. serveşte la producerea tonurilor. înălţimea tonului dat de coardă depinde dela lungimea, grosimea şi tenziunea ei. Sînt: de intestine (de miel, pisică etc.) pentru instr.-le cu arcuş, chitară, arpă etc., de metal p. pian, ţimbală etc. şi de mătasă. Cele pentru tonurile grave sînt învălite în sîrmă de metal. Coarde vocale = cele 2 membrane elastice aşăzate orizontal la capătul superior al laringelui, cari puse în mişcare prin aierul, ce vine din plumîni produc vocea omenească (v. şi Aparatul vocal). Cobuz = instr., de care se face amintire în poezia poporală, fără a fi cunoscut mai deaproape. Unii îl aduc în legătură cu cobza, alfii îl consideră ca un fluer. Cobză = instr. cu coarde uzitat mai ales la lăutarii din Romănia. Constă din o ladă f. bombată, făcută din doage de paltin, avînd gîtul de tot scurt şi euierui lăsat tare pe spate. Coardele, în număr de 10, sînt pişcate cu o peană Coda — Combinaţiune. 39 de gîscă. E es-cluziv instrum. acompaniator. Derivă probabil din lăută (v.). Coda it. = coadă şi codă (v.). Codă (it. coda) = frazafinală,cu care termină unele compoziţii. Col, colla, coli’ it. “ CU. Cobză Col arco it. = cu arcuşul; e contrarul dela pizzicato (v.1. Col basso it. — cu contrabasul îu unison sau în octavă (v. şi Partitură). Col canto it. = cu cîntul, adecă acompaniarea să se acomodeze vocii principale, melodiei în privinţa mişcării. Colinde = cîntece poporale-reli-gioase cîntate la ferestnle credincioşilor de grupe de feciori, numiţi colindători, în seara ajunului «Naşterii Domnului*. Obiectul lor îl formează mai ales diferitele legende despre naşterea lui Cristos. Sînt însă şi c_ de cuprins curat lumesc. C formează trecerea dela cîntarea bisericească la cea lumească dimpreună cu cîntecele de stea (v.). Melodiile sîntscurte, adeseori numai din o singură frază de cîte 4—8 tacte, urmată de un refren. Eiecare vers din tecst e cîntat pe melodia întreaga (v. şi Cîntec). |: Trei păstori se întîlnirâ :j Raza soarelui Floarea soarelui j: Şi aşa se sfătuiră :} Raza soarelui Floarea soarelui etc. (v. «Douăsprezece cîntece de şcoală« caietul I de T. Popovici. Sibiiu). Colla destra it. = cu mina dreaptă. Colla parte it. = cu vocea principală (v. Col canto). Colla punta deM’arco it. = cu vîrful arcuşului. Colla sinistra it. = cu stînga. Col legno it. = cu lemnul arcuşului (a atinge coardele, nu cu părul, ca de obicei). Coll’ottava it. = cu octava (v. Octava). Coloare = timbru (v.). Numirea vine dela obiceiul de a asemăna timbrul instrumentelor cu colorile, d. e. tonul flautului e alb etc. Colofon (în Romănia: sacîz) = răşînă preparată, cu care ungem arcuşul, pentru ca să provoace mai uşor vibrarea coardelor. Coloratură = în cîntul artistic şi de bravură împodobirea unor note din melodie cu pasagii bri-lante, cadenţe, triluri, rulade etc. Cîntul de c— recere tehnică deplină a vocii (v. şi Arie de bravură). Col sordino it. — cu surdina (v. ac. şi înăduşit). Columbaro = dans uzitat în Istria în tact de f sămănînd cu hora. Comă v. Comma. Combinaţiune, tonuri de c__ = tonurile secundare, ce se nasc cînd 40 Come — Con abbandono. 2 tonuri de înălţime diferită, numite primare, sună deodată. Sînt de 2 feluri: i) sumare născute din suma vibraţiunilor tonurilor primare, sînt prin urmare mai înalte ca acestea. Le putem auzi numai la instr. cu timbru bine marcat şi numai în registrul grav, 2) diferenţiale născute dm diferenţa de vi-braţiuni dintre tonurile primare, deci stau mai jos ca acestea. Pot fi auzite mai ales în registrul înalt. Come it. = ca; c_ prima = ca mai nainte ; c_ sopra = ca mai sus; c— sta = cum stă scris (fără ornamentări şi în tempo prescris). Comedie = piesă teatrală de cuprins comic. Comes lat. = respunsul în fugă (v. ac.). Comic în muzică e caracterizarea situaţiilor vesele, glumeţe prin tonuri. Mijloacele de a esprima comicul sînt tonalitatea, ritmul şi alte artificii de efect. C e obţinut mai ales în muz. vocală, unde tecstul vesel, hazliu capătă prin tonuri espresiune comică mai mare. Comma gr. = interval foarte mic, neperceptibil de ureche, care în muzica grecească veche era folosit ia împărţirea şi calcularea matematică a raportului dintre intervale. Tonui întreg era împărţit în 9 c—, dintre cari 5 ve-niau pe semitonul diatonic s. mare şi 4 pe cel cromatic sau mic (v. ac ). Commodo it. = comod (term. de espr.). Componist germ. = compozitor (v.). Compositeur fr. = compozitor (v.). Composition fr. şi germ. = compoziţie. Composto it. = compus. Compoziţie (it. composizione, fr. şi germ. Composition) = 1) ştiinţa despre încopciarea şi des-voltarea logică a ideilor muzicale, arta de a face piese muzicale. Cuprinde în sine armonia, formele muzicale (contrapunctul, fuga etc.), instrumentaţiunea etc.; 2) ori ce piesă muz. fără privire la formă, stil, caracter etc. Astfel avem c— vocale, instrumentale, apoi religioase, dramatice etc. (v. şi Instrumental şi Vocal). Compoziţii ciclice v. Forme ciclice. Compozitor (it. compositore, fr. compositeur, germ. Componist, Tonsetzer, Tondichter) = cel I care face compoziţii. C— clasici v. Clasic. Compune [a], (fr. composer, germ. componiren) = a face o compo-ziţiune, a practica arta compoziţiei. Compus v. Compune; intervale c = intervalele mai mari ca octava; tacte c v. Tact. Con it. — cu. Con abbandono it. = cu resigna-ţiune ; — anima = cu inimă, însufleţit ; _ discrezione = cu dis-creţiune, tainic; — dolore = cu durere ; — eleganza = cu eleganţă ; — espressione = espresiv; — forza = cu putere; — fretta = cu grabă; — (coli’) ottava = cu Concert — Conservator. 41 octava; — passione = cu pasiune, pătimaş; — sentimento = ou sentiment; — sordino = ou aplicarea surdinei; _ spirito = cu spirit; — tenerezza = cu gingăşie; — tristezza = cu jale; _undito = ou un deget; _ varia-zioni = cu variaţiuni etc. «Concert (it. concerto) = i) piesă muz. mai mare pentru 1 sau mai multe instrumente solo cu aoomp. instrumental. Constă din 3 fraze principale (Allegro, Andante sau Adagio şi Allegro sau Kondo). Aparţine la formele ciclice (v.); 2) ori-ce reprezentaţie muzicală. In acest senz avem: c_ vocal compus numai din piese vocale, c— instrumental constătător din piese instrumentale, c— bisericesc numai ou piese bisericeşti, c~ de cameră, simfonic etc. Concert bisericesc (it. concerto di chiesa, fr. concert spirituel) = 1) reprezentaţie muzicală ou piese de cuprins religios, dată în biserică; 2) piese, ce samănă ou concertul (v.) fiind scrise mai ales pe tecst din psalmi, pentru soli şi cor cu acomp. instrumental. Prin compozitorii ruşi a fost întrodus şi în biserica rusască, de unde apoi a trecut în Romănia şi în parte şi la noi. Aceste c— însă sînt sorise a capella (muzica instrumentală din nenorocire ne fiind admisă în biserica orientală). Ele constau din 3—4fraze principale. In biserica rusască formează, ca muzică, cea mai însemnată parte din liturgie. In Romănia au fost introduse de G. Muzicescu, oare însuş a scris 2 frumoase: i-ul Concert (premiat la espoziţia univ. din Paris 1889) constătător din 4 fraze (Andante, Allegro, Adagio şi AUegro-moderato), şi al 2-lea Concert compus din 3 fraze (Allegro, Andte-sostenuto şi Allegro). Concert spirituel fr. = concert bis. (v.). Concerta [a] = a da concert, a lua parte activă într’un concert. Concertando it. = concertant (v.). Concertant = 0 cel care dă un concert; 2) vocea principală, care poartă melodia; 3) vocile cari împrumută alternativ melodia în o compoziţie, în opoziţie cu cele secundare s. ripiene (v. Ripieno). Concertino it. = concert mic. Concertist = cel care concertează. Concertmeister germ. = măiestru de concert (v.). Concerto it. = concert (v.). Concerto di chiesa it. = concert bis. (v.). Condac (gr.) = cîntare bis., care cuprinde pe scurt însemnătatea sărbătorii. E cîntat pe melodia troparului (v.). Conducător = şef, dirigent (v.); ton c— = senzibilă (v.). Conduce [a] v. Dirigia. Conducerea vocilor (germ. Stimm-fiihrung) = mişcarea vocilor în frazele armonice conform regu-lelor prescrise (v. Mişcare 2). Conzervator (it. conservatorio, fr. conservatoire) = şcoală supe- 42 Consonanţa — Contrapunct. rioară de muzică, în care sînt predate toate cunoştinţele teoretice şi practice necesare unui artist muzicant, fie compozitor, dirigent, cîntăreţ sau instrumentist. Italia e leagănul c—, avînd mai în fiecare oraş cîte unul (numite şi licee s. colegii muzicale). Cel mai vechi şi mai însemnat e c— din Neapole (în-fintat în 1537). C— renumite sînt încă în : Paris (Francia), Madrid (Şpania) Bruxelles (Belgia), Praga (Boemia), Vien a (Austria) Lipsea, Berlin, Frankfurt (Germania) New-York (America) ect. In Bo-mănia încă sînt 2: unul în Bucureşti (1834, reorganizat în 1864) şi unul în Iaşi (1835, reorganizat în 1860). Consonanţă (it. consonanza) = combinaţiune armonică de 2 s. mai multe tonuri, care produce impresie deplin sătisfâcătoare asupra auzului. Contrarul e disonanţa (v. şi Acord şi Interval). Contra lat. şi it. = contra; obvine în combinaţie cu alte cuvinte. Contra-alt {it. contr’alto) = vocea de alt mai adîncă (v. Alt). Contra - bas (numiri poporale: broancă, gordună; it. contra-basso, germ. Bassgeige) = cel mai mare din familia instr.-lor cu arcuş (v. Instr. muz. IV. 1). Are forma violinei, fiind însă aproape de 2 m. de mare. Are 4 coarde acordate în cvarte, cari dau tonurile: tE, ,A, D, G. Volumul e de 2 */, octave (jE — a). Aplicatura e aproape ca la vio-lină. Notele sînt scrise în cheia basului, sunînd însă cu o octavă mai jos de cum sînt scrise. Dimpreună cu celo formează baza orhestrei. Arcuşul e mai scurt şi mai puternic ca al violinei. — Numirea de c— e aplicată în general şi instrumentelor de suflat, cari produc tonuri foarte adînci precum şi vocii de bas (v.), care posede astfel de tonuri. Contrabasist = cel care cîntă din contrabas. Contrabasso it. = contrabas (v.). Contradans (it. contradanza, fr. contre-danse) = dans social de origine engleză, de caracter vesel, cavaleresc. Constă din 5—6 figuri numite ture, fiind jucat de regulă de cîte 4 părechi postate în formă de patruunghi. Muzica constă din reprize de cîte 8 tacte, în tact de J, f s. f. Din el s’a desvoltat cadrilul (v.). Contra-octava v. Sistemul tonurilor. Contrapunct (lat. contrapunctus, it. contrapunto) = însoţirea unei melodii date de altele sau arta de a încopcia 2 sau mai multe melodii independente în un întreg armonic. Deosebim: i) c—simplu cind vocile, mergînd independent şi în armonii simple, păstrează permanent aceeaş ordine. 2) c— duplu cînd vocile sînt resturnate (adecă cea superioară devine inferioară şi invers) fără ca prin aceasta să fie vătămată frumseţa şi corectitatea frazei (v. Inversiune). C poate fi egal cînd notele melodiilor însoţitoare au valoare egală ca ale melodiei date Contrapunctic — Cordometru. 4$ (de aici numirea contrapunct, d ela lat. punctum contra punctum = notă contra notă), neegal cînd fiecărei note din melodia dată îi corespund cîte 2, 3 etc. din melodiile însoţitoare, înflorit (lat. c~ floridus) cu note de valori diferite, sincopat cînd melodiile contra-punctice sînt reprezentate prin note sincopate etc. C— reprezintă în compoziţie fraza curată (v.), stilul strict (sever), care e adevăratul stil bisericesc (v. Stil). Contrapunctic = după regulele contrapunctului (v.). Contrapunctist = eel care compune j după regulele contrapunctului, cu alte cuvinte: muzicant s. compozitor rutinat. Contrar, mişcare contrară v. Mişcare 2. Contra-subiect, c temă = în fugă meiodia, ce o percurge vocea, care a espus tema, in timpul cînd aceasta e luată de către altă voce (v. Fugă). Contra-timp (it. contratempo) = i) partea neaccentuată din tact (v. Accent), 2) întîrzierea unei voci, provocată de legătură (v. Legato) sau sincopare (v. Sincopă). Contra-tonuri v. Contra-octava. Contra-violon it. — contrabas (v.). Copertă = petec de postav, cu care acoperim timpanele, ca să producem înăduşirea sunetului lor (v. Surdină). Coperto it. = acoperit ; timpani co-perti = cu timpanele acoperite (v. ac. şi Copertă). Cor (it. coro, germ,. Chor) = 1) aso-ciarea mai multor voci omeneşti cu scop de a cînta împreună o-compoziţie scrisă pentru una sau mai multe voci, cu sau fară acomp. instrumental. Deosebim: c— de bărbaţi constătător de regulă din 4 voci (tenor I şi II, bariton şi bas),, c de femei compus numai din voci femeieşti (sau de copii) şi c micst combinat din vocile bărbăteşti şi femeieşti (sopran, alt, tenor şi bas) (v. şi Partitură);. 2) ori ce compoziţie scrisă pentru cor: 3) locul rezervat corului în biserică; 4) la pian cele 2 s. 3 coarde, ce dau unul şi acelaş ton, fiind lovite de odată de acelaş eio-cănaş; 5) la orgă tuburile (flue-rele), ce corespund la aceeaş tastă, din claviatură; 6) totalitatea cîn-tăreţilor sau instrumentiştilor,, cari fac parte dintr’un cor sau dintr’o orhestră, compusă mai ales din instr. de suflat (muzica militară etc.); 7) totalitatea instrumentelor de suflare, cari aparţin la aceeaş familie (v. şi Dirigent). Cor fr. = corn (v.). Coral (lat. cantus choralis, germ. Choral) = cîntarea introdusă în biserica apusană de papa Am-broziu (f 397) şi reformată de papa Grigorie cel mare (f 604} (v. şi Cantus firmus şi Cînt plan). Corda it. = coardă (v.); a una c— v. Una corda. Cordar (germ. Saitenhalter) = scîn-duricea do lemn de abanos legată în partea inferioară a instrumentelor cu arcuş, provezută cu 4 găuri, in cari sint prinse capetele de jos ale coardelor. Cordometru (gr.) = aparat de metal 44 Ooreografie — Corn de signal. folositlamăsurarea grosimii coardelor. Coreografie (gr.) = arta de a fiesa mişcările (pasul) dansului prin anumite semne, întocmai ca tonurile prin note. Corist (germ. Chorsânger) = cel care face parte din un cor (v.). Cor mut (germ. Brummchor) v. Cu gura închisă. Corn it. corno, fr. cor, germ. Horn) = instr. de suflat cunoscut deja la cele mai vechi popoare. In forma sa primitivă e un simplu corn de bou, scobit (astfel îl găsim şi la noi ca instrument de signal folosit de păstori etc.) sau un tub lung de metal, îndoit (la Romani avea forma semicercului), dînd de regulă numai cîte un ton şi servind în general pentru signale. In formă perfecţionată constă din un tub lung (al cornului în C e de 5 258 m.), îndoit mai de multeori în formă de cerc şi provezut cu îmbucătură şi pa-vilon. B de 2 feluri: i) c natural s. de vînătoare (it. corno da caccia, (fr. cor de chasse, germ. Waldhorn) la care tonurile sînt produse numai prin puterea suflării şi aşezarea buzelor instrumentistului pe îmbucătură. Poate emite numai seria tonurilor naturale s. armonice (v.). Dar şi dintre acestea unele sînt neclare. Această greşală e în parte reparată prin Introducerea palmei îndoite în pavilon. Prin acest procedeu, nu numai că intonaţi-unea unora dintre tonuri poate fi coreasă, ci pot fi obţinute şi alte tonuri noauă (deoarece întreaga scară naturală poate fi co borîtă cu Va s. chiar cu 1 ton). Tonurile produse în chipul acesta sînt numite tonuri astupate s. înăduşite (v.), în opoziţie cu celelalte, numite deschise. Pentru a-1 putea folosi în mai multe' tonalităţi a fost cu timpul perfecţionat prin tuburi adiţionale s. de schimb, cari, introduse în mijlocul tubului instrumentului, provoacă diferite transpuneri, coborînd sau suind astfel scara naturală a lui; 2) c_ cu pistoni s. ventile (it. corno cromatico, fr. cor â pistons s. â cylindres) născut din c_ natural prin aplicarea a 3 ventile, cu ajutorul cărora coloana de aier din tubul instrumentului poate fi lungită şi scurtată uşor şi repede, obţinînd astfel întreaga scară cromatică a tonurilor: g — c3. Azi e aproape escluziv folosit. Cele mai folosite sînt c- în F, E şi Es. Timbrul e mai mult melancolie. Tonurile astupate, întrebuinţate şi la acest c_, au timbru înăduşit, trist, foarte potrivit pentru efecte dramatice. Notele sînt scrise pentru ambele instrumente în cheia violinei şi totdeuna în C-dur. In orhestră sînt aplicate c_ în 2 diapazoane: c bas (it. corno basso) şi c_ alt (it. corno alto), ambele împărţite în cîte 2 voci. Ca instr. solo nu prea e folosit. Corn de signal (fr. cor de signal) = 1) goarnă (v.); 2) instrument micuţ din corn sau din metal pentru signale. Corn englez — Courante. 45 Corn englez (it. como inglese fr. cor englais) = o specie de oboi (v.); e puţin folosit. Cornet (it. cornetto, fr. cornet, germ. Posthorn) = instrument de suflat din alamă, care de altfel n’are nimic comun cu cornul, ci samănă mai mult cu trompeta, tubul e însă eu mult mai scurt (al trompetei în C e de 2'629 m., iar al cornetului în C = 1-314 m.). Ca c_ natural dă numai seria tonurilor armonice (v.), fiind folosit mai ales ca corn de signal al poştei. Perfecţionat însă în c_ cu pis-toni (fr. cornet â pistons, germ. Ventil-Cornett) a devenit în cu-rînd unul din cele mai însemnate instr. în muz. militară, stînd alăturea cu trompeta. Tonul, de un timbru vesel, poporal, res-punde uşor şi sigur. Nu este însă aşa puternic, ca al trompetei. In privinţa emiterii de pa-sagii repezi, scări diatonice şi cromatice, triluri şi alte ornamente aproape rivalizază cu flauta şi clarineta. Cele mai bune sînt c_ în B. Notele sînt scrise în ' cheia violinei. Cornet â cylindres fr. = cornet cu pistoni (v. Cornet). Cornetto it. = cornet (v.). Cornetlst = cel care cîntă din cornet. Cornist = cel care suflă din corn. Corno it. = corn (v.). Corno da caccia it. = corn de vînătoare (v. Corn). Corno cromatico it. = corn cu pistoni (v. Corn). Corno inglese it. = corn englez (v.). Coro it. = cor (v.). Coroană s. fermată it. corona, germ. Fermate, Ruhepunkt) = punctul de repaus, semnul care îl punem deasupra unei note sau pauze, ce voim să ţină timp mai îndelungat. Ea întrerupe pentru moment ritmul şi mişcarea piesei. Prelungirea nu e determinată, ci depinde mai ales dela chibzuiala ezecutantului şi dela caracterul piesei. In regulă generală nota cu c— ţine duplu cît e valoarea ei. In cadenţe (v.) serveşte ca semn de repaus pentru vocile acompaniatoare, pănă cînd cadenţa s’a terminat. Pusă deasupra unei linii de tact arată un repaus mai lung sau mai scurt. Corp (lat. corpus) = forma este-rioară a unui instrument muzical. Cosacca it. (fr. cosaque) = dans naţional al cazacilor de caracter melancolic, în tact de f, în mişcare moderată; e întrodus şi în balet; alia c = în tempo ca c_. Coti Hon fr. = dans social francez (din timpul lui Ludovic XIY) azi întrodus pretutindenea. E jucat de mai multe părechi şi constă din mai multe ture(v.). Cu el se încheie de regulă balul. Coule fr. (germ. Schleifer) = i) legat (v. ac.), 2) ornament constătător dm 2 note scrise mărunt, ce premerg notei reale, adecă o specie de apogiatură duplă (v.). Coupe fr. — staccato (v.). Couplet fr. — cuplet (v.). Courante fr. (it. corrente) = dans 46 Craccmenne — Cvartet. francez învechit, în tact de | s. f; a fost întrodus în suită (v.). Cracovienne fr. (germ. Krakowiak) = dans polonez din ţinutul Croooviei, în tact de J, de caracter vesel. Jocul e de regulă însoţit de cîntare din partea jucătorilor. A fost întrodus şi în balet. Crai v. Irozi. Crembalum lat. = instrument roman identic cu drîmba (v.). Cres. s. cresc, prese. = crescendo (v.). Crescendo it. = crescînd, termin de espr., prin care indicăm creşterea treptată a intenzităţii, cu oare trebue ezecutat un pasaj de note. E însemnat şi prin —=c. Contrarul e decrescendo (v.). Crescut = atribut dat intervalelor, cart sînt cu ‘/« ton mai mari, ea cele mari sau perfecte (v. Interval). 'Critică muzicală = apreciarea unei compoziţii s. altei lucrări muzicale analizînd-o din toate punctele de vedere şi arătînd în mod obiectiv părţile rele şi bune ale ei. Croche fr. — nota de optime. Croma it. = nota de optime. Cromatic (it. cromatico, fr. cro-matique) = colorat (Chroma gr. — coloare), în semitonuri, pro-gresînd în sus sau în jos tot cu cîte un semiton. (Numirea vine de acolo, că în vechime schimbările cromatice erau însemnate cu coloare roşie sau galbină). Obvine în combinaţie cu alte cuvinte: scară c—, semiton c—, semne c (v. ac.). Cruce, diez s. semn de suire (gr. diesis, it. diese, fr. diese, germ. Kreuz) = semnul jţ, care suie tonurile cu 1/a treaptă; c_duplă semnul jjţ s. Xî s™e ou 1 ton întreg (v. Alteraţiuni). C. S. pres. = colla sinistra (v.). Cu gura închisă (it. bocca chiusa) = acompaniarea cu gura închisă a unui solo vocal (v. şi Cor mut). Cui = i) bumb(v.); 2) cheile instrumentelor cu coarde (v. Cheie). Cuier (germ. Wirbelkasten) = partea aceea a instrumentelor cu coarde, în care sînt înfipte cheile. Cuplet (fr. couplet) = strofă, cîntec de cuprins umoristic, ale cărui strofe sînt cîntate toate pe aceeaş melodie. Curat (germ. rein) = perfect (v.); fraza curată (germ. der reine Satz) în ştudiul compoziţiei e stilul strict, fraza muzicală lucrată cu observarea strictă a regulelor armoniei, modulaţiunii etc. (v. şi Contrapunct). Cvartă = 1) în sistemul diatonic al 4-lea ton socotit dela tonul fundamental; 2) interval constă-tor din 4 grade diatonice (c — f, g—c etc.). E de 3 feluri: perfectă (constătătoare din 2‘/a tonuri), crescută (din 3 tonuri întregi) numită şi triton (v.). şi micşorată (din 1 */s tonuri) (v. Interval). Cvartdecimă = interval de 14 grade diatonice. Cvartet (it. quartetto) = piesă muz. pentru 4 voci s. instrumente principale (v.). Cel instrumental, numit şi quatuor, e scris de Cvintă — Decima. 47 regulă pentru 2 violine, violă şi eelo, în forma sonatei. Cvintă = i) în sistemul diatonic al 5-lea ton socotit dela tonul fundamental; 2) interval constătător din 5 grade diatonice. E de 3 feluri : perfectă (constă din 3'/s tonuri), crescută (din 4 tonuri întregi) şi micşorată (din 2 a/a tonuri); 3) coarda E a violinei. Cvintdecimă = interval din 15 grade diatonice. Cvinte auzite = cvintele paralele, cari în mişcarea vocilor (v.), deşi sînt evitate, totuş urechia le simte. Cvintet (it. quintetto) = piesă mu- J zicală pentru 5 voci s. instrumente principale. Cel instrumental, numit mai ales quintuor, e scris de regulă în forma sonatei (v. şi Cvartet). Cvintolă (lat.) = o grupă melodică de 5 note de valoare egală, ce corespunde ou privire la durată la 4 note de aceeaş valoare. Es. 0 0 f 0 p ___ 0000 Cyrnbalum lat. — instrument roman constătător din 2 discuri de metal, cari lovite unul de altul produceau sunetul (v. şi j Cimbale). D D, re = tonul d, al 2-lea grad în sistemul diatonic. D. prese. = destra (v.). Da, dai it. = dela. Da capo it. — dela început; — al fine s. — sin’ al fine = a repeţi dela început pănă la semnul fine (v. ac.). Da capo sin al segno, poi segue la coda it. — dela început pană la semnfjf? sau ). Damenizaţiune = solmizaţiune cu întrebuinţarea silabelor da, me, ni, po, tu, la, be (v. Solmizaţiune). Dămpfer germ. — surdină (v.). Dans v. Joc. Dărăbană = doba (v.). D. C. prese. = da capo (v.). D-dur, re-major (it. re maggiore, fr. re majeur) = tonalitatea dură cu armatură de 2 $ (fis, cis), paralelă cu H-moale. Debut (fr. debut) = prima păşire a unui artist în public, a unui actor pe scenă. Debuta [a] = a păşi pentru prima oară înaintea publicului. Debutant (fr. debutant) = cel care se prezintă prima oară în public. Decimă = interval de 10 grade diatonice. 48 Decimolă — Derivat. Decimolă = figură melodică constatatoare din 10 note egale, cari valorează numai cît o singură Deciso it. = decis, hotărît (term. de espr.). Declamando it. (fr. declame) = declamat, dînd tecstului accentul cuvenit (v. şi Declamaţiune). Declamaţiune (it. declamazione) == esprimarea corectă a tecstului în cîntare, dînd fiecărei silabe accentul cuvenit, ca în vorbire. In recitativ e de importanţă principală. In general concordanţa dintre prozodie şi accentul muzical. Decresc. decrs. prese. == decres-cendo (v.). Decrescendo it. — decrescînd, arată slăbirea gradată a intenzităţii; e însemnată şi prin . Contrarul e crescendo (v. şi Nuanţe). DeficiendO it. = slăbind (term. de espr. = cu diminuendo). Degetaţie s. aplicatură (it. manica, fr. doigtes, germ. Applikatur, Fingersatz) = felul cum sînt întrebuinţate degetele la producerea tonurilor pe instr. muzicale. Mai simplă e d_ la instrumentele de suflat, mai grea e la cele cu arcuş (violină etc.), deoarece la acestea claritatea şi frumseţa tonului depinde f. mult dela felul, cum sînt aplicate degetele pe coarde; mai complicată e la instr. cu claviatură parte din tact. E însemnată de obicei cu cifra 10 pusă sub arcul, ce leagă notele figurii. (pian etc.). In ezerciţii şi în piese de ştudiu d_ e însemnată prin cifre. Astfel d. e. la violină, în-trebuinţînd numai cele 4 degete ale nunii stingi (fără degetul mare), d— cuprinde cifrele următoare: 1 = arătătorul, 2 = degetul mijlociu, 3 = inelarul şi 4 = degetul mic. La pian sînt întrebuinţate toate degetele ambelor mîni, deci cifra 1 = degetul mare, 2 = arătătorul etc. D_ în furculiţă, (germ. Gabelgriff) aplicată la unele instr. de suflat (fluer, flaut etc.) constă în aceea, că d. e. tonul f2 îl obţinem aşa, că deschidem gaura pentru fis1, dar acoperim pe cea pentru el. Del, dell’, della, dello it. = dela. Delicato s. con delicatezza it. = delicat, gingaş (term. de espr.). Delirando it. — pasionat, selbatec (term. de espr.). Demanchement fr. = încrucişarea mînilor cînd cîntăm la pian. Demancher fr. = schimbarea poziţiei (v.) la instrumentele cu arcuş. Derivat (germ. abgeleitet), acord d = acordul pus în diferite resturnări, spre deosebire de cel în stare directă (v. Acord); scări (tonalităţi) d- = scările Des — Diapazon. 49 diatonice cu cruci şi bemoli, în opoziţie cu C-dur şi A-moale numite normale (v. Scară); tonuri d— = tonurile născute prin ridicare sau coborîre (prinos. 1?), în opoziţie cu cele naturale (v.) etc. Des, re-bemol = tonul d coborît prin t7 (v. Alteraţiuni). Descordare = i) distrugerea acor- • dării obicinuite la instrumentele cu coarde (v. Acordare); 2 j acordarea unui instr. altfel ca de obicei (v. Scordato). Descordat v. Descordare. Descriptiv, muzică d_ = muzică prin care sînt descrise s. imitate lucruri şi apariţiuni din natură, în opoziţie cu muzica absolută (v. Absolut şi Desemn muz.). Des-dur, re-bemol-major (it. re be molie maggiore, fr. re bemol majeur) = tonalitatea dură cu armatură de 5 (hes, es, as, des, ges), paralelă cu Hes-moale. Desemn muzical (germ. Tonmalerei) = descrierea, imitarea lucrurilor sau apariţiunilor din natură prin tonuri. D. e. cîntecui paserilor, vuetul furtunei, murmurul apei, liniştea nopţii, zgomotul luptei etc. Compoziţiile de genul acesta sînt numite tablouri muzicale (v.). Deslegare v. Rezolvire. Dessin fr. = prima schiţare a unei compoziţii. Destra it. = dreapta (ad. mîna). Determinato it. = hotărît, determinat (term. de espr.). Detonnation, detonner fr. — dis-tonare (v.). Dextra lat. v. Destra. Di it. = de. Diafonie [gr.) = disonanţă neplăcută, cacofonie (v.); apoi şi interval disonant. Dialog (it. dialogo, fr. dialogue) = j) convorbire între 2 persoane, în opere comice şi în operete indică textul vorbit, în opoziţie cu celcîntat; 2) compoziţie pentru 2 voci (instrumente) în care ambele îşi împrumută alternativ melodia principala (v. Duet). Diapazon (gr.) = 1) în sistemul muzical grecesc: intervalul de octavă; 2) estenziunea s. volumul (v. ac.) unei voci sau unui instrument ; 3) tonul a1 (fr. diapason, germ. Stimmton, Kammerton) stabilit în Paris 1858, cu 437'5 vibraţiuni (duple) pe secundă, numit şi ton normal (v.), care e luat ca bază la acordarea instrumentelor (v. şi Chorton), precum şi însuş instrumentul ce dă acest ton. Acesta are 2 forme a) sau e un tub micuţ de metal cu ancie, la care tonul a1 (la unele c! sau amîndoauă) e produs prin suflare, sau b) e o furcuţă de oţel cu 2 coarne lungi, egale, terminate într’un mîner scurt (germ. Stimmgabel), la care tonul e produs prin pişcarea coarnelor cu degetele sau prin lovirea lor de un obiect vîrtos; 4) instrumentul micuţ compus din 4 tuburi de metal separate, cari dau tonurile g, d1, a1, e2, servind începătorilor la acordarea violinei; 5) instrumentul micuţ numit şi acordeon (v.) care, cuprinzînd în sine toate acordurile tonali- 4 50 Diatonic — Dirigent. taţilor diatonice uzitate în practică, serveşte dirigentului corului la aflarea acestor acorduri; 6) raportul armonic dintre tonurile principale ale unui instrument (v. Acordare). Diatonic = dela un ton la altul, prin tonuri întregi şi semitonuri; scară d— = scară ale cărei grade stau în raport de tonuri întregi şi semitonuri (v. Scară). In sistemul diatonic modern tonurile au 7 numiri (v. Ton). Diblă s. diplă = instr. cu 2 sau 3 coarde şi cu arcuş folosit la poporul nostru mai demult. Azi numele acesta e dat în unele locuri violinei (v.). Diese it. {fr. difese) = diez (v.). Diez v. Cruce. Diferenţial, tonuri d V. Combinaţiune. Diletant = iubitor de artă, cel care se ocupă cu arta numai din plăcere, fără a avea pretenţii de artist. Diligente, con diligenza it. — cu dili-ginţă, sîrguitor (term. de espr.). Diludium lat. v. Interludium. Diluendo it. = stingîndu-se (term. de espr. = cu perdendo). Dim., dimin. prese. = diminu-endo (v.). Diminuendo it. = diminuare, rărirea treptată a mişcării şi slăbirea intenzităţii (term. de espr.). Diminuţiune {it. diminuzione) = reproducerea, imitarea melodiei principale, însă în note mai scurte (d. e. în loc de pătrare optimi etc.). E uzitată mai ales în con- • trapunct (v.). Di molto it. = foarte mult, d. e. Allegro d_ = foarte repede. Dinamică {gr.) = ştiinţa despre intenzitatea (v.) tonurilor şi efectele ei în muzică; semne d_ v. Nuanţe. Dinamometru {gr.) = aparatul cu care e calculată puterea de întindere, ce o pot suporta coardele. Diplă v. Diblă. Director de muzică {it. direttore, maestro di capella, fr. directeur de musique) — dirigent (v.). La capele mai mari sînt de regulă 2 dirigenţi, dintre cari primul e numit capelmaistru (v.) iar al 2-lea d— Dirigent — cel care conduce eze-cutarea prin mai multe persoane (cor, solişti, orhestră) a unei piese muzicale. Deosebim: d— de cor {germ. Chordirigent), d— de orhestră numit mai ales capelmaistru etc. D— e sufletul corului sau orhestrei. Dela el depinde în prima linie interpretarea corectă a unei compoziţii. Un d_ bun trebue să cunoască compoziţia, ce are să fie ezecutată, pănă în cele mai mici amănunte, căutînd să scoată la ivială toate efectele frumoase ce ea ofere. 8ă nu se mnlţămiască cu ştu-diarea superficială şi cu ezecu-tarea brută, monotonă, ci prin intonarea corectă, prin tact şi nuanţări potrivite să caute a da viaţă compoziţiei. Fără îndeplinirea acestor condiţii interpretarea e fără efect şi compoziţia e batjocuritâ. La un cor (v.) lucrul de căpetenie e disciplina. Dirigia — Distonare. 51 Fiecare corist trebue sâ fie cu atenţiune deplină la dirigent. Pentru coristul conştienţios în timpul ezecutării unei piese nu ezistă nici un fel de preocupaţie afară de semnele dirigentului (v. şi Dirigia). Dirigia [a] (it. dirigere, fr. diriger, germ. dirigiren, leiten) = a conduce ezecutarea unei piese la care iau parte activă mai multe persoane. Dirigiarea o facem cu ajutorul baghetei (v.) ţinută in mîna dreaptă. Cu ea arătăm tactul, mişcarea (tempo), gradul de intenzitate (la pasagii forte mişcările vor fi mai largi, mai puternice, la piano mai mici, mai uşoare; la crescendo din ce în ce mai largi şi viceversă), intrarea singuraticelor voci sau instrumente etc. Cîte odată folosim şi braţul stîng precum şi alte semne convenţionale stabilite între dirigent şi cîntăreţi: privirea, espresia feţii, mişcarea capului etc. (v. şi Dirigent). Dis, re-diez = tonul d ridicat prin jţ (v. Alteraţiuni). Disarmonie = relaţiunea dintre 2 sau mai multe tonuri ce nu stau în raport armonic între sine. Se deosebeşte de disonanţă (v.) prin aceea, că aceasta, pe lîngă anumite condiţiuni (v. Acord), e admisă în muzică, producînd efecte adeseori foarte frumoase, pe cînd d—, nefiind bazată pe nici o regulă, e totdeuna neplăcută, deci neadmisibilă. Contrarul e armonia (v.). Discant (lat. discantus) = vocea cea mai înaltă, sopranul (v.); la pian jumătatea dreaptă din claviatură (cea stîngă e numită bas). Discordanţă — disarmonie, cacofonie (v.). Discreto, con discrezione it. = discret, tainic, reţinut, term. de espr. ce se refere mai ales la acompaniament, care trebue sa fie discret, lin, ca solistul să poată eşi bine la iveală. Disis, re-duplu-diez = tonul d suit prin X cu un ton întreg (v. Alteraţiuni). Dis-moale, re-diez-minor (it. re diese minore, fr. re difcse mi-neur, germ. Dis-moll) = tonalitatea moale cu armatură de 6 rareori folosită; în locul ei Es-moale; paralela e Fis-dur. Disonanţă (it- dissonanza, fr. dis-sonance) = combinaţiune armonică de 2 s. mai multe tonuri, care asupra auzului nostru nu produce impresie deplin satisfacă-toare. D e folosită în muzică pe lîngă anumite condiţii (v. Acord, Pregătire şi Rezolvire) şi nu trebue confundată cu disarmonia s. cacofonia (v.). Contrarul e consonanţa (v.). Distinto it. = respicat, clar: d— voce = cu voce clară. Distonare, a distona (it. distonare, stonare, fr. detonner) = a cînta cu ceva mai sus s. mai jos de cum trebue. Acest defect provine parte din iipsa de auz muzical (v.), dar mai ales din anumite defecte ale organului vocal (v.), apoi din intonarea prea forţată, esagerată şi alte obiceiuri rele. Cîntăreţi cu 4* 52 Dito — Doinitor. voci puternice, cari au acest defect, fac întreg corul să distoneze, căzînd sau suindu-se cu Va ton sau chiar mai mult. Dito it. = deget. Div. prese. = divisi (v.). Divertlssement/V. (it. divertimento) = piesă mică scrisă pentru unul sau mai multe instrumente; apoi numirea unui balet mic întrodus între actele unei opere sau piese teatrale. Divisi it. = împărţit, cuvînt scris de obicei în pârtii pentru violină, în cari 2 violini, cîntînd de pe aceeaş foaie, pasagiile cu tonuri duple au să le împartă între sine, aşa ca una să eze-cute notele deasupra, iar cealaltă cele dinjos. Divoto, divotamente it. — devotat, serios (term. de espr.). D-moale, re-minor, (it. re minore, fr. re mineur, germ. D-moll) = tonalitatea moale cu 1 |? (hes) ca armatură (senzibilă e cis), paralelă cu F-dur. D-moli germ. = D-moale. Do (în loc de ut) v. C. Dobă (it. tamburo, fr. tambour, germ. Trommel) = instrument de percuziune ce dă un sunet zgomotos, duruitor, fără înălţime anumită. E compusă din un cilindru gol de lemn s. de metal, avînd deasupra şi dinjos întinsă cîte o piele de viţel argâsită. E de 3 feluri: t) d - mare (it. cassa, gran tamburo) cu diametrul cam de 1 m. E lovită cu un măişor învălit în piele. In muzicile militare serveşte la marcarea ritmului, din care cauză e de regulă însoţită de cimbale (v.). In orhestră se potriveşte pentru producerea anumitor efecte particulare (d. e. imitarea tunetului etc.), deşi în muzica modernă se face mare abuz de întrebuinţarea acestui instrument barbar, ca mai toate instrumentele de percuziune (v. Instrument muz.). Sunetul e reprezentat prin nota c scrisă în cheia basului, 2) d— comună (it. t_ rulante) are cilindru lung, de lemn. Sună înăduşit, 3) d— militară cu cilindrul scurt, de metal. Sunetul e deschis, din cauza celor 2 coarde de intestine întinse pe pielea inferioară. E bătută cu 2 beţi-gaşe numite baghete (v.). In armată e folosită pentru signale. In orhestră marchează ritmul. Do-bemol v. Ces. Do-bemol-major v. Ces-dur. Docsologia cea mare = cîntare bis. de laudă la adresa lui D-zeu-Tatăl, carele din nemărginita sa bunătate a trimis pe unul născut fiul seu, să ne mîntuiască. »Mă-rire ţie, celui ce ne-ai arătat nouă luraină«etc. E una dintre cele mai frumoase cîntări în bis. noastră. Do-diez v. Cis. Do-diez-major v. Cis-dur. Do-diez-minor v. Cis-moale. Doi [2] = 1) în basul general intervalul de secundă; 2) în aplicatură (v.) degetul al 2-lea. Doină v. Cîntec. Doini [aj = a cînta o doină. Doinitor = cel care cîntă doine, cîntăreţ. Doi. — Durată. 53 Doi. prese. = dolce (v.). Dolce it. = dulce, gingaş, lin, (term. de espr.). Dolendo, dolente it. = ou durere, trist (term. de espr.). Doloroso it. = cu durere (term. de espr.). Do-major v. C-dur. Dominantă (lat.) = în sistemul muz. de azi gradul V din scara diatonică. E de 2 feluri: superioară, care e adevărata d— şi inferioară (socotită dela gr. VIII în jos) numită şi subdominantă. D— e după tonică cea mai însemnată; în ea se cuprinde totdeuna modulaţiunea (v.); acord dominant e acordul făcut pe d— (v. Acord şi Scară). Do-minor v. C-moale. Doppelgriff gertn. (fr. double corde) = pe 2 coarde (v.). Doppelschlag germ. — grupet (v.). Donă (it. donna) = cîntărcaţă; prima d— = prima cîntăreaţă, caro în operă cîntă pârtiile principale. Dorică (gr.) = în sistemul muz. al Grecilor vechi tonalitatea bazată pe octava e—e1 (v. Tonalităţi greceşti); în muzica veche bisericească această tonalitate se bazază pe octava d—d1 (v. Tonalităţi bis.). Dramă muzicală (it. dramma per musica) = dramă cu muzică, operă şi mai ales opera maro, serioasă, în opoziţie cu cea comică. Dreiklang germ. = acordul de 3 sunete (v. Acord). Drîmbă (lat. crembalum, germ. Brummeisen, Maultrommel) = instr. micuţ făcut din oţel. Are forma potcoavei, cu capetele braţelor prelungite. Intre braţe e o limbă tot de oţel. D_ e pusă între dinţi, iar limba e mişcată cu degetul. E de origine foarte veche şi respîndită pretutin-denea mai ales ca instr. pentru copii. Dritta it. v. Destra. D. $. prese. = dai segno (v.). Due it. = doi; d_ volte = de 2 ori (v. Bis). Duet (it. duetto) = piesă pentru 2 voci s. instrumente principale (solo) cu sau fără acomp. instrumental. D— instrumental e numit de regulă duo (v. şi Cvartet, Terţet etc.). Duettino it. = duet mic. Duo it. = duet (v.). Duodecimă = intervalul constătător din 12 grade diatonice. Duolo it. = durere, con d__ = cu durere (term. de espr.). Dur (lat. durus = tare, dur, aspru, it. maggiore, fr. majeur) = numirea unuia din cele 2 genuri principale ale sistemului muzical modern. Contrarul e moale (v. ac. şi Gen şi Caracterul tonalităţilor). Duraccord germ. = acord dur (v. Acord). Durată s. valoare = timpul re-cerut la ezecutarea unui ton. D— tonurilor e reprezentată prin figurile notelor (v.), iar a tăcerilor pi'in ale pauzelor iv. Note şi Pauze). Şi anume: nota întreagă ţine pănă numărăm / 54 Durus — Elerato. (batem) 4, jumătatea pănă numărăm 2 eto. Tot astfel şi pauzele. Insă durata arătată prin figurile notelor şi ale pauzelor e numai relativă. In mod ab- solut ea e determinată prin tact şi tempo (v.). Durus lat. = dur (v.). Dux lat. = subiectul, tema principală din fugă (v.). E5 E, mi = i) tonul al 3-lea în sistemul diatonic socotit dela tonul c; 2) coarda cea mai înaltă a violinei numită şi cvintă. E, ed (înaintea unei vocale) it. =şi. Ebenholz germ. = abanos (v.). Ecole fr. = şcoală. Ecou (it. ecco) = reflectarea sunetului aşa, ca să poată fi auzit de nou. In muz. dramatică găsim adeseori imitaţii pline de efect ale acestui fenomen. Constă în general în aceea, că o grupă de tonuri sau o frază scurtă e repe-ţită, însă mai slab, mai dulce, ca şi cînd s’ar auzi de departe. La instr. cu coarde e produs cu ajutorul surdinei (v.), la corn(v.) prin astuparea pavilonului cu mîna etc. Ectenie {gr.) = rugăciunile rostite de preot în serviciul divin, Ia cari corul respunde cu «Doamne milu-eşte-ne«, »Ţie Doamne«, »Amin«. E-dur, mi-major (it. mi maggiore, fr. mi majeur) = tonalitatea dură cu armatură de 4 $ (fis, cis, gis, dis), paralelă cu Cis-moale. Efect (it. effetto) = impresiunea, întluinţa ce face o piesă muz. asupra ascultătorului. Egal (it. eguale) = de acelaş fel; voci e_ = voci cu timbru egal (numai bărbăteşti sau numai femeieşti). Egalitate = unitatea, ce trebue să eziste în timbrul unei voci s. instrument în diferitele registre (v.). Egalizarea registrelor vocii e pentru un cîntăreţ bun de mare importantă şi reclamă ştudiu in-tenziv şi îndelungat (v. şi Falzet). Eingang germ. — intrare, introducere (v.). Einklang germ. — unison (v.). Einleitung germ. = introducere (v.). Eis, mi-diez = tonul e cu | (v\ Alteraţiuni). Elegie (lat.) = cîntec de doliu de caracter melancolic, plîngător. Elegiaco it. — elegie, trist, dureros (ferm de espr.). Elemente (*/ elementi, fr. elemens) = cunoştinţele muzicale începătoare, cuprinzînd mai ales cunoştinţele necesare la ezecutarea unei piese (notele, pauzele, intervalele, tactul, tempo, scările, solfegiarea etc. v. »Elemente din Teoria muzicii« de A. Sequens, Caransebeş). ElevatO, con elevazione it. == cu elevaţie, cu înălţare sufletească, sublim (terrn. de espr.). Elicon — Es-moale| 55 Elicon v. Helicon. Embochure fr. = îmbucătură (v.). Emfază [cuj (it. enfasi, fr. emphase) = cu întonaţiune puternică, espresiv. E-moale, mi-minor (it. mi minore, fr. mi mineur, germ. E-moll) = tonalitatea moale cu armatură de 1 jţ (fis; senzibilă dis), paralelă cu G-dur. E-moll germ. = E-moale. Enarmonic (it. enarmonico), tonuri e_ = tonurile ce după numire şi interval se deosebesc, în sunet însă sînt egale, d. e. hes — ais, ces — h, es — dis etc.; acorduri e— = acordurile cari cuprind tonuri enarmonice; schimbare e— = înlocuirea unui ton prin altul cu care e enarmonic. Astfel de schimbări sînt făcute cîte odată în compoziţie fie din punct de vedere practic fie din alte motive tehnice (v. şi Enarmonism). Enarmonism = înlocuirea unui ton s. acord prin cel enarmonic cu el. E foarte bun mijloc de mo-dulaţiune (v.) în tonalităţi îndepărtate (v. Acord). Encora it. v. Ancora. EnergiCO, con energia it. = energic, cu putere (term. de espr.). Enfasi it. = emfază (v.). Enfatico it. = cu emfază (v.). Ensamble fr. = ansamblu (v.). Entr’acte fr. — între acte, piesă muz. ezecutată între actele unei piese dramatice. Entrada s. intrada it. — introducere (v.). Entree fr. — introducere (v.). Entuziasm (it. entusiasmo) = însufleţire. Entusiastico it. = cu însufleţire (term. de espr.). Eolică (gr.) = tonalitate veche grecească bazată pe octava a — a1; în seci. 16 a fost introdusă, şi în muz. bis. apusene, (v. Tonalităţi bis. şi greceşti). Epic, stil e— = stilul liniştit, nobil uzitat în compoziţii vocale de cuprins narativ, eroic. Epizod (it. episodio) = acţiune, întîmplare secundară, o fraza muzicală de importanţă secundară intercalată între părţile principale ale unei compoziţii (= cu intermezzo v.). Equabilmente it. v. Simile. Eroic (it- eroico, eroicamente) = cu vitejie, cu putere, însufleţit (terni, de espr.). Erotic, cîntec e_ = cîntec de dragoste. Poporul rom. are foarte multe şi frumoase (v. Cîntec). Es = în notaţiunea alfabetică su-ficsa adausă la numirile tonurilor coborîte prin \f (v. Alteraţiuni). Es (în loc de ees), mi-bemol = tonul e cu [7 (v. Alteraţiuni). Es-dur, mi-bemol-major (it. mi bemolle maggiore, fr. mi b^mol majeur) = tonalitatea dură cu 3 ca armatură (hes, es, as), paralelă cu C-moale. Esercizio it. = ezerciţiu (v.). Eses = i) tonul e cu ftp- 2) su-ficsa adausă la numirile alfabetice ale notelor provezute cu bemol duplu (v. Alteraţiuni). Es-moale, mi-bemol-minor (it. mi bemolle minore, fr. mi bemol 56 Es-moll — Ex capite. mineur, germ. Es-moll) = tonalitatea moale cu 6 !?, arareori folosită; paralela e Ges-dur. Es-moll germ. = Es-moale (v.). Espirando it. v. Morendo. Esponent = cifrele mici, cari puse pe lingă numirea tonurilor indică octava căreia aparţin, d. e. a1 =a din octava simplu liniată, jC = c din coutra-octava etc. (v. Sistemul tonurilor). Espresiv (it- espressivo) = pronunţat, accentuat (v. Espresiune). Espressivo, con espressione it. — espresiv (v.). Espresiune (it. espressione) e în muzică nu numai ezecutarea corectă a unei compoziţii din punctul de vedere al întonaţiunii, a valorii notelor, mişcării şi a altor semne prescrise, ci ea constă mai ales în unele mici, aproape necontrolabile abateri dela regula rigidă, făcute de ezecutant cu scop de a da viaţă, a mări efectul compoziţiei. Astfel: scoaterea la iveală a notelor şi pasa-giilor principale prin introducerea de accente melodice şi ritmice (v. Accent) potrivite, variaţiunea în mişcare şi intenzitate etc. Estemporare (lat. extempore,germ. aus dem Stegreife) = a cînta (cu vocea sau cu un instrument) fără a-se fi pregătit de mai nainte şi fără note (dearostul), a improviza (v.). Estenziune (lat. ambitus) = distanţa dela tonul cel mai înalt pănă la cel mai adine, ce poate emite o voce s. un instrument. E_ obicinuită a vocilor omeneşti e urm.: Sopranul c*—a2 şi mai mult; Sopranul mijlociu h—g2; Altul a—f2; Contraaltulf—e2; Tenorul I c—a1; Tenorul II H—g1; Baritonul A—f1; Basul F—e1 (v. şi Registre şi Volum). Estetică = ştiinţa despre frumos; ea e filozofia artelor. Estinguendo it. stîngîndu-se (term. de espr. = cu perdendo). Estinto it. = stins (v. Estinguendo). Estras pentru pian (germ. Clavier-Auszug) estragerea, aranjarea unei piese mai mari instrumentale s. vocal-instrumentale pentru pian. E_ cuprinde numai vocile principale (la piesele vocale şi pârtiile cîntate); cele secundare nu sînt luate în considerare. Estrem, voci e_ = vocea cea mai adîncă (basul) şi cea mai înaltă (sopranul s. tenorul I) dintr’o compoziţie. Ete fr. = figură din cadril (v.). Etude fr. = ştudiu (v.). Etui fr. = cutia în care sînt păstrate instrumentele muz. Eufonic (it. eufonico) = sonor, armonios, plăcut auzului. Eufonie (it. eufonia) = sonoritate, armonie. Contrarul e cacofonia (v.). Eufoniu (germ. Euphonion) = instr. de alamă cu 3 ventile, în C, B sau A. Volumul cuprinde seria cromatică D—a'. E folosit în muzica militară. Euterpe = muza artei muzicale la cei vechi; după tradiţie inven-tătoarea flautului. Ex capite lat. = dearostul, a cînta fără note. Executant — Fagot. 57 Executant fr. — ezecutant (v.). Execution fr. — ezecutare (v.). Exercice fr. = ezercitiu (v.). Exodium lat. = final, fraza ultimă dintr’o compoziţie. Ezecuta [a] = a cînta o piesă muz. (vocală sau instr.) aşa după cum e scrisă şi conform intenţiunii autorului ei (v. Ezecutant). Ezecutant = cel care ezecută o piesă muz. E_ bun nu numai că observă cu stricteţă valorile notelor, tactul, mişcarea şi alte semne de espresiune indicate de autor, ci trebue să pătrundă în spiritul compoziţiei, dîndu-i espre-siunea cuvenită (v. Espresiune). Ezecutare (fr. execution, germ. Vortrag) = predarea, ezeeu'-tareaunei compoziţii (v. Ezecuta). Ezerciţiu (fr. exercice) == i) deprinderea practică în cîntarea notelor; 2) mici compoziţii făcute cu acest scop, cuprinzînd ezerciţii de scări, octave, intervale, arpegii, triluri, staccato, legato etc. Ele au scopul nu numai a desvolta desteritatea tehnică, ci şi a familiariza pe ezecutant cu toate mijloacele de espresiune. E_ ezistă pentru toate speciile de instrumente, mai ales însă pentru pian sînt foarte multe. F F, fa = tonul al 4-lea în sistemul diatonic socotit dela tonul c. F. sau f. prese. = forte (v.). Fa v. F. Fa-bemol v. Fes. Faţade fr. = faţă (v.). Facile it. = uşor, neafectat (term. de espr.). Factură (fr. facture) = construcţia unei compoziţii. Fa-diez v. Fis. Fa-diez-major v. Fis-dur. Fa-diez-minor v. Fis-moale. Fag. prese. = fagot (v). Fagot (it. fagotto) = instr. de suflat făcut din lemn. Tubul, aproape de 2 in. dc lung, e frînt în două şi provezut cu 8 găuri şi multe clape. In capătul superior e în- fiptă o ţeve în formă de s. Capătul superior al acesteia e provezut cu o ancie (v.) de trestie, formînd îmbucătura (v.). Volumul e de 3 octave (t B — b >). Tonurile grave samănă cu ale hangului cimpoiului (v). In ansamblul instrumentelor de suflat cu ancie (clarinete, oboi etc.) formează basul, dar în orhestră timbrul seu moale, dulce se potriveşte f. bine cu toate instrumentele. E de 3 feluri, dintre cari însă sînt folosite numai 2: f— obicinuit, care e cel mai folosit. Tonurile sînt notate aşa cum sună şi anume cele adînci în cheia basului, cele înalte în a tenorului; contra f— folosit rar. Stă cu o octavă sub cel 58 Fagotist — F-dur. obicinuit. Ambele se prezintă în acelaş raport, ca celo cu cbasul. Fagotist = cel care cîntă din fagot. Falz (it. falso) = contrar legilor acustice sau regulelor muzicalo; coardă f_ = coardă ce, din cauza neegalitătii grosimii sale, nu dă ton curat; instrument f_ = instrument care dă tonuri falze din cauza construcţiei sale defectuoase; ton f_ = ton care nu stă în raport armonic cu celelalte; voce f_ vocea care nu poate reproduce corect tonurile. Acest defect vine parte din cauza auzului muzical (v.) defectuos, parte din cauza slăbiciunii sau altor defecte ale organului vocal (v. şi Distonare). Falzet (it. falsetto) = după unii: vocea de cap, în opoziţie cu cea de piept, după alţii: registrul mijlociu, între vocea de piept şi cea de cap. E una din cele mai grele probleme ale artei cîntului de a face, ca trecerea dela registrul de piept la f să se facă uşor şi neobservat. Egalizarea registrelor (v. Egalitate) e mai uşoară la vocile femeieşti, mai grea şi numai în parte realizabilă la tenor (basul de obicei nu foloseşte f—) (v. şi Registre). Falzetişti (it. alti naturali, tenori acuţi) = cîntăreţii (bărbaţi) cari pot cînta uşor falzet (v.). Înainte de seci. 17 f— cîntau pârtiile de sopran şi alt în corurile bisericeşti în bis. catolică, deoarece femeile nu erau admise să cînte, iar pentru copii învăţarea notelor era prea grea. (O altă categorie de oîntăreţi erau castraţii, cari în urma castrării şi la etatea de bărbat îşi conzervau vocea femeiască ce au avut-o ca copii şi cari timp îndelungat au jucat mare rol în muzică. Fa-major v. F-dur. Fa-minor v. F-moale. Fanfară (fr. fanfare) = i) compoziţie scurtă de caracter vioi pentru muzica cavaleriei; 2) compoziţie de acelaş caracter scrisă pentru instrumentele de vînă-toare, în tact de f; 3) bandă compusă numai din instrumente de alamă (fără flaute şi clarinete). Fantastico it. = fantastic, liber (term. de espr.). Fantazie (it. fantasia, fr. fantaisie) compoziţie instrumentală fără formă hotărîtă. De multe ori e o improvizaţie (v.) liberă sau pe o melodie oarecare (v. şi Formă). Fantesia it. = fantazie. Farce fr. = farsă (v.) Farsă (it. farsa fr. farce) = piesă teatrală scurtă în care predomină comicul de rînd, fiind în-treţăsută cu cîntece (cuplete) în cari se cuprind diferite glume sau sînt satirizate anumite persoane sau stări sociale. Far fiasco it. v. Fiasco. Fastoso, fastosamente it. = sărbătoresc, strălucit (term. de espr.). Faţă, faţadă (fr. faţade) = partea dinainte dela orgă. F-dur, fa-major (it. fa maggiore, fr. fa majeur) = tonalitatea dură cu armatură de 1 |? (hes), paralelă cu D-moale. Feldmusik — Fine. 59* Feldmusik germ. = muzica militară. Fermamente it. = firm, hotărît, puternic (term. de espr.). Fermată (it. fermata) v. Coroană. Fermezza (con) it. = cu tărie (v. Fermamente). Fernambuc = lemn din Brazilia de coloare roşietică folosit la fabricarea arcuşurilor. Feroce it. = furios, iute, selbatec (term. de espr.). Fes, fa-bemol = tonul f cu ^ (v. Alteraţiuni). Festival s. festivitate muzicală = productiune muzicală în stii mare dată cu concursul mai multor artişti sau societăţi muzicale din incidentul unei serbări naţionale, a unui eveniment artistic etc. Festivamente, festivo, con festi-vitâ it. — festiv, serbătoresc, vesel i term. de espr.). FF sau ff prese. = fortissimo (v.); fff = fortissimo posibil. Fiasco it. = cădere; far f_ = a face fiasco, se zice despre o operă sau despre un artist, care n’a obţinut succes, n’a plăcut publicului. Fiducia, con f_ it. = cu încredere, îndrîzneţ (term. de espr.). Fifre fr. — fluer, apoi şi o specie de flaut. Figură (it. figura) = i) grupă de note. Sînt: f-melodice = grupe de note cari au aceeaş armonie ca bază, constînd din notele acordului întreţăsute cu broderii, note pasagere etc. (v. ac.); f— ritmice făcute din grupe de note de durată mică, din punct de vedere metric independente, fă-cînd parte din o grupă melodică mai mare ; f— armonice = grupele de note ce rezultă din frîn-gerea unui acord (v. Arpegii). Mai-multe f_ de acestea formează un rînd de figuri. Unele dintre f_ melodice şi ritmice au numiri speciale, d. e. triole, cvintole, sincope etc. (v. Ornamente); 2) formele notelor, ale pauzelor,, cheilor etc.; 3) părţile singuratice din dansurile mai mari, cum e cadrilul, romana, căluşeruletc.-4) unii autori întrebuinţază acest, cuvînt şi în senz de motiv (v.). Figurat = împodobit; cînt £_ = cîntul constătător din note de valori diferite, în care sînt aplicate diferite figuri şi ornamente (v. ac). Figurant = persoana care apare pe scenă fără să vorbească sau să. cînte ceva (v. şi Statist). Figuri de tact (germ. Taktfiguren) = figurile cari arată cum să batem tactul (v. Bate). Filarmonic = iubitor de muzică; societate f— = societate care cultivă muzica (v. Reuniune da muzică). Final (it. finale) = fraza ultimă, cu care se încheie o piesă mai mare, cum e sonata, simfonia, un act din operă etc.; notă f__ = nota cu care se sfîrşeşte o compoziţie şi mai ales tonica (deoarece în cadenţa finală ea formează nota ultimă). Finale it — final (v.). Fine it. (fr. fin) = fine, sfîrşitul unei compoziţii. Acest cuvînt e- <80 Finito — Flaut. scris de regulă la sfîrşitul unei părţi dintr’o compoziţie (însă nu la cea din urmă) pentru a arăta, că acolo are să termine compoziţia (v. şi Repetiţie şi Da capo). Finito it. = terminat, gata. Fiorito it. = împodobit; canto f— = cînt figurat (v.) cadenza Sorită = cadenţă împodobită cu multe ornamente (v. Cadenţă 2). Fioritura it. = ornamentare (v. Ornamente). «Fis, fa-diez = tonul f cu § (v. Al-teraţiuni). Fisarmonică (gr.) = armoniu (v.). FiS-dur, fa-diez-major (it. fa diese maggiore, fr. fa difese majeur) = tonalitatea dură cu armatură de 6 $ (fis, cis, gis, dis, ais, eis), paraielă cu Dis-moale. FiSÎS (fisfis), fa-duplu-diez = tonul f ridicat prin X ou un ton întreg (v. Alteraţiuni). Fis-moaie, fa-diez-minor (it. fa-diese minore, fr. fa diese mi-neur, germ. Fis-moll) = tonalitatea moale cu 3 $ ca armatură (fis, cis, gis; senzibila eis), paralelă cu A-dur. Fis-moll germ. = Fis-moale (v.). Fistula lat. = fluer. Fistula [a] (germ. fistuliren) = a cînta falzet (v.). FI. prese. = flauto sau fiageolet(v.). Flageolet (it. flagioletta, fr. fla-geolet) = i) tonurile armonice, de un timbru particular, ce pot fi produse pe instrumentele cu arcuş. F— sînt mai ales pe vio-lină de efect deosebit şi sînt produse prin atingerea uşoară {nu apăsarea) cu degetul a coar- delor libere sau scurtate şi prin trăsătură de arcuş puternică şi egală. Sînt naturale produse prin atingerea uşoară cu degetul a coardei în punctele de împărţire (jumătate, pătrar etc.) şi artificiale. Acestea le producem aşa, că scurtăm coarda apăsind-o pe punte cu degetul prim, iar cu unul dintre celelalte degete o atingem fin la locul potrivit. în notaţiune sînt însemnate cu O (nulă, zero) sau cu flautino (deoarece f— sa-mănă foarte bine cu tonurile flautului); 2) o specie de flaut f. mic azi eşit din uz. Flaut, flaută (it- flauto, fr. flute, germ. FISte) = instrument de suflat cunoscut deja la cele mai vechi popoare (Egipteni, a Greci, Romani etc). Constă I din un tub cilindric de lemn | de abanos sau grenadil (acesta 1 fiind ceva mai moale nu piez- 1 neşte aşa uşor ca abanosul), j Sînt însă şi de argint, fildeş H etc. ceea-ce de altfel nu are j nici o influinţă particulară ff asupra timbrului. Tubul e îm- jj pârţit în 4 părţi separabile: capul cu gura, 2 părţi mij- ut locii provezute cu6 -7 găuri deschise şi mai multe găuri acoperite cu clape şi piciorul. Tonul e produs prin suflarea în gură, care e tăiată în laturea instrumentului (aceasta constitue deosebirea ezenţială dintre f_ şi fiuer), din care cauză la cîntare instrumentul stă în poziţie transversală faţă de corpul instrumentistului. De aici numirea de Flautando — Fluer. 61 flaut (fluer) transversal (germ. Querfiote). Estenziunea o de 3 octave. Timbrul e moale, dulce, sămănînd bine ou al fluerului. Tonurile respund f. uşor (primele din registrul de jos sînt slabe), iar în privinţa repejunii cu care pot fi emise arpegii, scări cromatice, triluri, intervale îndepărtate etc. e aproape neîntrecut de celelalte instr. de suflat. Cîte odată însă întona-ţiunea nu-i destul de curată. E de 2 feluri: a) f— mare (numit în general flaut) e făcut în mai multe diapazoane dintre cari cel mai uzitat e f— în C, avînd estenziunea c1—as (unele încep numai dela d1 de unde numirea falză, ce le dau unii de f_ în D). Tonurile, notate în cheia violinei, sună cum sînt scrise. In orhestră ocupă loc de frunte, iar ca instr. de concert încă e foarte favorit. F_ celelalte (în Des şi în Es) sînt transpozîtorii (v.); b) f— mic s. octav numit şi piculină (it. flauto piccolo, otta-vino) stă cu o octavă mai sus ca f— mare (d*—a4). E cel mai înalt dintre instr. întrebuinţate azi în orhestră. Registrul mijlociu, care e cel mai folosit, stă cu 2 octave deasupra sopranului mijlociu. Tonurile din registrul de jos sînt de tot slabe, cele din registrul înalt f. ascuţiţe şi aspre. Aplicatura e ca la f— mare. Nu are însă acest instrument nimic din timbrul poetic al aceluia. De aceea în orhestră e folosit sau numai pentru a în- tări melodia, mai ales în pasagii de forte, sau şi mai cu samă. pentru producerea de efecte particulare, cum e imitarea şuerului furtunei etc. (v. şi Fluer). Flautando it. = fin, gingaş, term. de espr. care la instrumentele-cu arcuş arată, că arcuşul să. meargă pe coarde în apropierea punţii (sau chiar deasupra, ei) şl nu ca de obicei. Prin aceasta tonurile capătă un timbra mai moale, fin, ce samănă ca al flautului (v. şi Glissato). Flautino«£.= i)flautulinic(v. Flaut),-, 2) term. de espr. pentru flageo-lete (v. Flageolet). Flautist = cel care cîntă din flaut. Flauto it. — flaut (v.). Flauto piccolo = flautul mic (v. Flaut). Flebile it. = trist, plîngător (term.. de espr.). Fiessibile it. = flecsibil, mlădios (term. de espr.). Flote germ. = flaut. Fluer, flueră (lat. fistula, it. flauto, pi tîaro, fr.flute, germ. Pfeife) = instrument de suflat cunoscut din cea mai îndepărtată vechime mai la toate popoarele. Au fost timpuri cînd se bucura de mare trecere lamuzicanţi, formînd o familie întreagă de instr., cari reprezentau toate categoriile de voci. Cu timpul însă flautul (care nu-i decît un f_ cu gură Flner <62 Flueraş — Formă laterală), prin perfecţionările oe a primit, i-a luat locul. Azi e folosit numai de popor. La poporulrom. formează instrumentul predilect al ţăranului şi tovarăşul indis-penzabil şi nedespărţit al ciobanului. In forma cum îl găsim la noi f— constă din un tub rotund de lemn de tei, paltin, prun (acestea sînt cele mai trainice) sau de alun, la capătul ■de jos puţin mai îngust. Lungimea variază între 25—40 cm. Capătul de sus al tubului e astupat cu un dop, care lasă numai o deschizătură mică numită în unele locuri vrană, prin ■care pătrunde în tub aierul suflat de instrumentist. Aceasta formează gura (v.) instrumentului. Vranei îi respunde o gaură patiTiunghiulară tăiată în tub imediat după dop numită lumină (în unele locuri ochi). In jumătatea inferioară, pe partea opusă luminei, tubul are 5—6 găuri, cari acoperite cu degetele servesc la modificarea tonului, care de altfel depinde şi dela intenzitatea suflării. Estenziunea e cam de 2 octave. Unele semitonuri sînt produse prin astuparea numai de jumătate a vreunei găuri, sau e întrebuinţată aşa numita degetaţie în furculiţă *(v. Degetaţie). In ambele cazuri înălţimea tonului se modifică încîtva. Tonul e moale, duios. La unele tubul e împodobit cu crestături. Valahii din Moravia ;şi Silezia îl numesc fuiara. Cavalul (v.) e un fluer mai mare. Flueraş = cel care cîntă din fluer. Flueroi = fluer mare (v. Caval). Fliigel germ,. = pianul cu coadă (v. Pian). Numirea vine probabil dela împrejurarea, că forma instrumentului samănă cu o aripă întinsă. Azi sînt numite aşa mai ales pianele cu coadă lungă, cari, avînd ton f. puternic, plin, sînt preferite în concerte, de unde şi numirea de Conzert-fliigel; Stutzfliigel = pian cu coada mai scurtă. Flute fr. — flaut. F-moale, fa-minor (it. fa minore, fr. fa mineur, germ. F-moll) = tonalitatea moale cu armatură de 4 (hes, es, as, des; sen-zibila: ^o), paralelă eu As-dur. F-moll germ. = F-moale (v.). Foalele = numirea cimpoiului ia Romînii dic Istria. Fooo, fuoco it. = foc; con f_, focoso = cu foc, vioi (term. de espr.). Focoso, fuocoso it. v. Foco. Foglietto it. foaia pe care sînt scrise notele pentru violina primă, în care sînt indicate cu note mărunţele toate întrările celorlalte instrumente obligate, servind astfel la dirigiare în loc de partitură. Foi = burdufi de piele plini cu aier cu ajutorul cărora e produs curentul necesar la întonaţiunea unor instrumente (cimpoiul, orga, armoniul etc.). Fondamento it. = bază (v.). Formă = prezentarea esterioară a compoziţiei. Cu privire la f_ compoziţiile sînt împărţite în Forma principala — Forte. 63 2 grupe mari: 1) libere de tact (germ. taktfreie Compositi-onen) şi 2) cari observă tactul (germ. takthaltige Compositi-onen). Cele dintîi pot fi pure sau micste, după cum conţin în întregime (coralul şi preludiul liber) sau numai în parte melodii fără tact (fantazia, recitativul şi dintre cîntecele rom. doina). Compoziţiile, cari observă tactul sînt iarăş de 2 feluri: a) în stil strict numite şi forme stricte sau polifone la cari aparţin toate speciile de contrapunct, imitaţiile, canonul şi fuga, b) în stil liber numite şi forme libere sau omofone. La acestea aparţin: cîntecul, variaţiunea, menuetul, forma principală şi rondoul. Fiecare din aceste forme poate obveni sau ca piesă de sinestă-tătoare, sau să facă parte din alte piese mai mari instrumentale (sonată, simfonie etc.) sau vocale cu acomp. instrumental (cantată, oratoriu etc.). Forma principală s. Allegro (germ. Hauptform, Allegroform) = o compoziţie ce aparţine la formele libere (v. Formă), făcînd de regulă parte din alte compoziţii mai mari (sonată, simfonie etc.). Constă din 2 părţi principale. Partea I cuprinde: Tema (ideea) principală, căreia îi urmează o frază intermediară numită preparaţiune; aceasta formează trecerea la a 2-a temă, numită frază mijlocie, care apare în dominanta sau paralela tonalităţii principale. Urmează apoi fraza de încheiere tot în tonalitatea frazei premergătoare. Partea II începe cu o fantazie liberă asupra ideilor singuratice din partea I sau şi asupra altor idei noauă. După ea apare a 2-a oară tema principală urmată de o scurtă preparaţiune, apoi iarăş o frază mijlocie, însă de astădată în tonalitatea principală şi în fine fraza finală prelungită cîteodată cu o codă (v. şi Sonată). Forme ciclice (germ. Cyklische Formen) = numirea compoziţiilor mari instrumentale scrise în general în forma sonatică (v. Sonată) cum e sonata, simfonia, cvartetul etc. Formele muzicale (germ. musika-lische Kunstformen) v. Formă. Formele notelor — formele date notelor pentruadetermina lungimea tonurilor ce reprezintă (v. Note). Formele pauzelor v. Pauze. Formenlehre germ. = ştudiul formelor muzicale (v. Formă). Forţă it. forza = putere. Forţare = trecerea unui cîntăreţ preste limitele vocii sale, încercarea de a cînta un ton cu putere mai mare decît aceea de oare dispune. Tonurile forţate sînt nenaturale şi neplăcute. Forţat (it. forzando) == 1) esagerat (v. Forţare); 2) accentuat (v. Forzando). Forte it. prese, f = tare, puternic, term. de espr. care arată, eă pasagiul deasupra căruia e pus trebue cîntat cu intonaţie puternică (v. şi Nuanţe). 64 Fortepiano — Fugă. Fortepiano it. prese, fp — tare-slab, term, de espr. care arată, că tonul prim trebue întonat cu putere, celelalte însă nu. Fortepiano (fr. fortbien) = numire mai veche a pianului. Forte possibile S. forte-fortissimo it. prese, fff = cît se poate de puternic (v. Nuanţe). Fortissimo it. prese, ff = foarte puternic (term. de espr.). (v. Nuanţe). Forza it. — forţă (v.); con f— = cu putere; con tutta la £_ = cu toată puterea (term. de espr.). Forzando, sforzando, rinforzando it. prese, fz., sfz., rfz. = accentuat, forţat, term. de espr. scris mai ales deasupra notelor sau acordurilor singuratice, cari trebue intonate cu mai multă putere (v. Accent). Forzato it. = forţat, accentuat (v. Forzando). Fp. prese. = fortepiano (v.). Francaise fr. = numele unui dans rotund mai vechi francez, de caracter vioi, în tact de f. Constă din mai multe ture, ca şi contra-dansul (v.). Franchezza it. con f- = cu fran-cheţă, îndrîzneţ (term. de espr.). Frază (germ. Satz) = i) o parte dintr’un period (v.). Perioadele simple (din cîte 8 tacte) constau din cîte 2 f— simetrice de cîte 4 tacte, terminînd de regulă cu o cadenţă imperfectă sau semi-cadenţă. Astfel de f— le numim regulate; celelalte sînt neregulate (v. şi Motiv şi Period); 2) părţile mai mari (constătătoare din mai multe perioade) ce fac parte din o compoziţie mai lungă. In acest senz avem: f— principală, secundară, mijlocie şi finală (v. Forma principală şi Fugă); 3) cele 4 părţi ale sonatei, simfoniei (Allegro, Adagio, Scherzo s. Menuet, Rondo s. Finale) etc.; 4) modul cum sînt aplicate regulele compoziţiei din punct de vedere melodic sau armonic. In acest senz deosebim f_ curată s. strictă şi f_ liberă (v. şi Stil şi Contrapunct). Frazare (fr. phraser, germ. fra-siren) = ezecutarea corectă a unei compoziţii din punctul de vedere al espresiunii. In f_ trebue să se distingă bine începutul şi sfîrşitul fiecărei fraze. Ea corespunde punctuaţiunii în cetire şi e de mare importanţă în ezecutare. Fredon, fredonnement fr. i)lanţ de triluri (v.); 2) vîjiitură, murmur. Fredona [a] (fr. fredonner) = a cînta o melodie fără a-i pronunţa tecstul şi fără a da tonurilor intenzitatea cuvenită. Frescamente, fresco it. = sprinten, vioi (term. de espr.). Fretta it. = grabă; con f_ = grăbit (term. de espr.). Frigică (gr.) = tonalitate veche gre-ciască bazată pe octava: d — d1; cea întrebuinţată în muzica bis. veche e cu 1 ton mai sus: e — e1 (v. Tonalităţi bis. şi greceşti). Frînt v. Arpegiare. Frivolo it. = frivol, uşoratic (term. de espr.). Fugă (lat. şi it. fuga, fr. fugue, Fuga. 65 germ. Fuge) = aceea dintre formele polifone (v. Formă), care, din canza mijloacelor tehnice şi spirituale necesare la tractarea artistică a ei, e’considerată ca cea mai grea şi mai înaltă problemă a compoziţiunii muzicale. F_ e o compoziţie pentru 2 sau mai multe voci, în care o melodie principală numită temă s. subiect e luată mai întîi de o voce, apoi rînd pe rînd de a 2-a, a 3-a etc. şi condusă, în formă imitativă, prin toate aceste voci după regu-lele contrapunctului (v.). Vocile, cari au percurs tema, poartă mai departe o melodie proprie, însă strict după regulele armonice ^ melodice, formînd astfel un fel de contra-temă faţă de melodia principală. Prin urmare în f fiecare voce se prezintă ca voce principală (v. Principal) şi nu serveşte numai simplu pentru completarea armoniilor. F_ constă din 3 părţi: I Espnnerea, care cuprinde i) Tema s. subiectul (lat. dux, germ. Hauptsatz) e melodia espusă de o voce, tre-cînd apoi succesiv la celelalte voci. Ea constitue ideea principală a întregii compoziţii. 2) Respunsul (lat. comes, germ. Gefâhrte) e imitarea (repeţirea) strictă sau cu mici abateri a temei de cătră altă voce, în unison sau la distanţă de cvintă, cvartă etc. 3)Contra-tema(grerm. Gegensatz) e melodia, ce o per-curge vocca, care la început a avut tema, în timpul cînd aceasta e cîntată de a 2-a voce. Ea trebue să formeze contrast cu tema atît în privinţa melodică cît şi ritmică. 4) Fraza incidentală s. mijlocie (germ. Zwischensatz) e fraza care, sămănînd încîtva cu tema, are scopul de a întîrzia reluarea acesteia. 5) Repercusiunea (lat. repercussio, germ. Wiederschlag) = ordinea în care tema şi respunsul sînt reluate de cătră diferitele voci (cînd f_ e pentru 3—4 voci). II Desvoltarea (germ. Durch-fuhrung) constă din 1) imitaţii stricte sau libere a temei şi a respunsului, în unison sau pe diferite intervale (prin mişcare contrară, augmentaţiune, dimi-nuţiune etc.); 2) desvoltarea parţială, care constă din imitarea singuraticelor figuri sau pasagii mici din temă şi respuns pe diferite grade şi în diferite forme. 3) Streta (it. stretto, germ. Engfiihrung) constă în aceea, că respunsul se apropie tot mai mult de temă, adecă întră mai nainte de a-se fi terminat tema. III încheierea constă de regulă din 1) pedală (germ. Orgelpunct), în care ies la iveală singuratice figuri şi pasagii din temă şi 2) cadenţa finală, în care de obicei toate vocile, ce pănă aci alergau necontenit unele după altele (de aci numirea de fugă), se întrunesc, obosite oarecum de drumul percurs. După numărul vocilor avem f_ pentru 2, 3, 4 etc. voci (cea mai uzitată e cea p. 4 voci). După intervalul, în care apare respunsul avem: f— 5 66 Fugat — Gamă. în unison, secunda, terţă, cvartă etc. (cea mai uzitată e cea cu respunsul în ovintă). După numărul temelor e: f- simplă, duplă etc. După instrumentele cărora e destinată e: vocală şi instrumentală. In fine după felul cum sînt aplicate mijloacele de compoziţie avem f— strictă, liberă, prin augmentaţiune,dimi-nuţiune, contrară etc. Fugat (germ. fugiert) = lucrat în forma fugii; stil f_ = stilul uzitat în fugă (v. ac.). Fugato it. = compoziţie, ce samănă cu fuga (v.), însă nu-i tratată strict după regulele ei. Fughetta it. = fugă mică, simplă. Fuiara = fluer (v.). Fiillstimmen germ. = vocile secundare (v. Secundar şi Ripieno). Fundamental, ton f _ sau fundamentală = tonul pe care e clădită o scară (v. Tonică) sau uu acord (v.). Funebral, funebru (it. funerale, fr. funebre) = trist, jalnic, destinat pentru înmormîntări; d. e. marş f._, cîntări f_ etc. FlIOCO it. v. Foco. Fuocoso it. v. Focoso. Furia it. = furie; con f_ = furios, mînios, selbatec (term. de espr.). Furibunda it. = furibund, turbat (term. de espr.). Furioso it. v. Furia. Furoreif. = furie, entuziasm; a face furoare = a secera aplauze vii. Fz. prese. = forzando (v.). ca- G, sol = tonul al 5-lea în sistemul diatonic socotit dela tonul c; cheia g = cheia violinei (v. Cheie). G. prese. = gauche (v.). Gabelton germ. = tonul dat de diapazonul, care are forma furcuţei (v. Diapazon). Gabelgriff germ. — degetaţie în furculiţă (v. Degetaţie). Gaida = cimpoiul la Romînii din Bitinia şi Horavia. Gagliarda it. = dans învechit italian de origine romană (de unde şi numirea de romanesca), de caracter vesel, în tact def; samănă cu menuetul (v,). Gagliardo it. = vesel, sprinten (term. de espr.). Gailiarda it. v. Gagliarda. Gajamente, gajo it. (fr. gaiement) = vesel, sprinten (term. de espr.). Gajo it. v. Gajamente. Galant, stil g— = stilul uşor, liber, lumesc, în opoziţie cu cel legat, contrapunctic, bisericesc; fugă g— = fugă liberă. Galante it. — galant, plăcut (term. de espr.). Galop s. galopadă (it. galoppo, fr. galop) = dans rotund, de caracter vioi, resfăţat, în tact de J, în mişcare repede. Gamă (gr. gamma, fr. gamme) ■ sistemul tonal vechi, în care tonurile erau numite cu 7 litere din alfabet a, b, c, d, e, f, g. Gambă — Gesticulaţiune. 67 La acestea s’a pus înainte încă un ton (prin G. d’ Arezzo) numit T (= gamma); 2) în timpul mai nou: volumul instrumentelor de suflat, scara întreagă a tonurilor, ce o poate emite un atare instrument; 3) în Francia şi Romănia: scară (v.); 4) ezerciţii pentru instr. de suflat. Gambă (it. viola di gamba, germ. Kniegeige) = instr. cu arcuş întrebuinţat mai de mult, avînd 5—6 coarde. Din ea derivă celo (v.) fiind ca şi acesta ţinută între genunchi (gamba = genunche) la cîntare. GarbO it., con g = cu eleganţă, graţios (term. de espr.). Garnitură = la instr. de suflat totalitatea clapelor, la cele cu coarde totalitatea coardelor. Gauche fr. prese. g. = stînga (v. Sinistra). Gavotă (it. gavotta, fr. gavote) = dans francez vechi, de caracter vioi-graţios, în tact de J, compus din 2 perioade repeţite. A fost întrodus în unele compoziţii pentru pian (sonată, suită) şi în balet. G-dur, sol-major (it. sol-maggiore, fr. sol majeur) = tonalitatea dură cu 1 § ca armatură (fis), paralelă cu E-moale. Gebrochene Accorde germ. = acorduri arpegiate (v. Arpegii). Geige germ. = numirea colectivă a tuturor instrumentelor ou coarde şi arcuş şi în special a violinei (v. şi Gigue). Gen (lat. genus, it. genere, fr. genre, germ. Tongeschlecht) = 1) în sistemul muz. grecesc ordinea cum se succed tonurile în lăuntrul octavei. E de 3 feluri : diatonic constătător din 5 tonuri întregi şi 2 semitonuri, cromatic compus din 12 semitonuri (diatonice şi cromatice) şi enarmonic, care cuprinde toate gradele, ce ezistă în lăuntrul intervalului de octavă, produse cu ajutorulalteraţiunilor; 2) genul dur şi moale pe care se bazază tonalităţile folosite în muzica modernă, (v. şi Scară şi Caracterul tonalităţilor.) General, bas g_ v. Bas cifrat, pauză g v. Pauze; probă g— v. Probă. Generalbass germ. = bas general (v.). Generoso it. = generos, nobil (term. de espr.). Gentile it. — nobil, graţios (term. de espr.). Genus lat. = gen (v.). Ges, sol-bemol = tonul g coborît prin i? cu un semiton (v. Alteraţiuni). Gesang germ. = cînt, cîntec (v.). Gesangverein germ. = reuniune de cîntări (v.). Ges-dur, sol-bemol-major (it. sol bemolle maggiore, fr. sol bemol majeur) = tonalitatea dură cu armatură de 6 i? (hes, es, as, des, ges, ces), paralelă cu Es-moale. Gesticulaţiune = mişcarea mînilor, care împreună eumina^schimbarea feţii) constitue mimica (v.), de care se servesc oratorii şi actorii pentru a esprima anumite acţiuni şi stări sufleteşti. 5* 68 Grigue — G-moale. Gigue fr. (it. giga) = i) dans vechi francez de caracter vioi, în tact de f, §, f sau y, în mişcare repede. A fost introdus în compoziţii pentru pian; 2)un fel de instrument cu coarde uzitat în seci. 12 şi 13 (de aci derivă numirea germană Geige. v.). Ghitară v. Chitară. Giocoso, giojoso it. = vesel, glumeţ (term. de espr.). Gloviale it. = vesel, prietenos (term. de espr.). Gis, sol-diez = tonul g ridicat ! prin ^ cu un semiton (v. Alte- j raţiuni). i Gis-moale, sol-diez-minor, (it. sol diese minore, fr. sol diese mi-neur, germ. Gis-moll) = tonalitatea cu armatură de 5 |ţ (fis, cis, gis, dis, ais; senzibila fisis), paralelă cu H-dur. Gis-moll germ. = Gis-moale (v.). Gît (germ. Hals) = partea superioară, ceva cam lungă şi îngustă a instrumentelor cu coarde, pe care e ficsată puntea (v.). Capătul de sus are de regulă formă spirală (melc) şi e numit cap (v.). Giusto it. = just, corect (term. de espr.); scris în legătură cu vorba tempo adecă tempo g arată, că mişcarea are să o precizeze ezecutantul, ţinînd samă de caracterul piesei. Glas = 1) voce (v.); 2) melodiile uzitate in biserica orientală. Sînt 8 glasuri: 4 principale (autentice) şi 4 secundare (pla-gale). Fiecare are de regulă 3 melodii mai mult sau mai puţin diferite, cari la noi sînt numite: însuş glasul, melodia stihovnei şi melodia troparului. Pe aceste melodii sînt cîntate cîntările bis. cu puţine escepţii. Glasurile, cunoscute în general sub numirea de cîntare bizantină s. psaltichie, au fost mai întîi stabilite de s. Damaschin (seci. 8) pe baza sistemului muzical grecesc. Insă în decursul vremurilor au suferit multe modificări atît în privinţa tonalităţilor cît şi în privinţa melodiei, şi forma în care ie găsim azi în bisericile diferitelor popoare de legea ortodocsă e datorită în mare parte gustului, firii şi mai ales culturii muzicale a acestor popoare (v. şi Tonalităţi bis. şi Muzică). Glissando it. (fr. gliss<5) = lune-cînd ; în compoziţii pentru pian acest cuvînt e scris deasupra pasagiilor constătătoare numai din succesiuni (scări) diatonice pe tastele albe, indicînd ezecutarea foarte repede a acestor pasagii. Aceasta o facem numai ou un deget (de regulă cel mare, cel arătător sau cel mijlociu) şi nu conform degetaţiei obicinuite. Glissato s. glissicato it. = 1) neted în ezecutare, fără accent pronunţat ; 2) la instr. cu arcuş arată, că notele trebue cîntate cu arcuşul în apropierea punţii (v. Flautando). Glockenspiel germ. = carilon (v.). G-moale, sol-minor (it. sol minore, fr. sol mineur, germ. G-moll) = tonalitatea moale cu armatură (r-moll — Grupet. 69 de 2 |? (hes, es; senzibilă fis), paralelă cu Hes-dur. G-moll germ. = G-moale (v.). Goarnă {fr. cor de signal, germ. Signalhorn) = instr. de suflat ce serveşte în armată pentru signale. Constă din un tub de alamă, lung, conic, îndoit numai odată, sămănînd cu trompeta. Lipsindu-i ventilele şi orice alte întocmiri nu poate da decît seria acelor tonuri din scara naturală (v. Armonice), cari respund uşor şi anume: 2, 3, 4, o, 6 şi 8 (c, g, c', eS g>, c2). G— întrebuinţată în armata austriacă e de regulă în F, cea din Romănia şi Germania în Hes s. As. Gordună v. Contrabas. Gornist = soldatul care în armată da signalele cu goarna. Gracioso it. = graţios, drăgălaş (term. de espr.). Grad (it. grado, germ. Klangstufe) = numirea tonurilor în scară (v.). Gradevole it. = graţios, plăcut (term. de espr.). Grado it. = grad (v.). Gran-cassa it. — doba mare (v. Dobă). Grande i/.(/V.grand.grande)=mare. Grandezza it. = grandeţă sublimitate; con g = sublim, înalt, grandios (term. de espr.). Grandioso it. = grandios, sublim (term. de espr.). Grave it. = grav, serios, demn (term. de mişcare între Adagio şi Lento). Gravita it. = gravitate,seriozitate; con g = serios, demn (term. de espr.). Grazia it. = graţie, con g — ou graţie, plăcut (term. de espr.). Graziosamente, grazioso it. v. Grazia. Grenadil = o specie de abanos (v.) de coloare roşietică. Din el sînt făcute arcuşurile, iar în timpul mai nou şi flaute, clarinete etc., deoarece faţă de abanos are avantajul, că nu plezneşte aşa uşor. Griffbrett germ. = punte, tas-tieră (v.). Gropetto it. = grupet (v.). Grundton germ,. = ton fundamental (v. ac.). Grupet (it. grupetto, germ. Doppel-schlag) = ornament înfăţişat de regulă prin semnul oc pus deasupra unei sai? între 2 note. In cazul prim constă din 3 note ornamentale, ce procedează nota principală (nota alăturata de sus, nota principală şi cea alăturată de jos). In cazul al 2-lea e ezecutat după nota principală primă (din valoarea căreia luăm şi durata necesară la ezecutarea ornamentului) şi constă de regulă din 4 note (mai ales cînd nota principală următoare nu e de înălţime egală cu cea primă). scriere n 90 ÎC - * * !*---- ~i--nJ--- ezecutare___ L_|---U ---fi--- T"'- -' * --TI !:*'• ' " Ji1’ «n- :: jj Coborîrea sau suirea notei supe- 70 (x-Schliissel — Helicon. rioare sau inferioare din ornament e indicată prin semnul de alterare pus dinjos sau deasupra L, V® A. semnului: 17 '* etc. Citeodată S» 9 ornamentul e înfăţişat prin note mărunţele. G-Schiiissel germ. — cheia violinei (v. Cheie). Guitarra it. = chitară (v.). Guerriero it. = rezboinic (term. de espr.). Gură {it. bocea, germ. Mundloch) = tăietura (gaura) rotundă sau lungăreaţă făcută în partea superioară a tubului unor instrumente de suflat (flaut şi fluer), care serveşte Ja intonarea instrumentului (v. îmbucătură). Gust (it. gusto, germ. Geschmack) = facultatea de a judeca în chestiuni de artă; a interpreta cu gust o piesă muz. = a da fiecărui pasaj, fiecărui ton es-presia cuvenită, producînd astfel efectul cel mai mare posibil (v. şi Espresiune). Gusto it. = gust (v.). Gustoso it. = cu gust (term. de espr.) v. Gust. Guter Takttheil germ. = timp tare (v.). EE H, si = tonul al 7-lea din sistemul diatonio socotit dela tonul c. Habanera, havanera = cîntec şpaniol de origine din Havanna, în tact de f, în mişcare moderată. Hackebrett germ- = ţimbală (v.). Halber Ton, Halbton germ. = semiton (v.). Hang = la cimpoi tubul sau tuburile cari dau numai cîte un ton conţinu, servind ca acompaniament melodiei, precum şi însuş tonul produs de aceste tuburi (v. Cimpoi). De aci espresia a ţinea hangul = a acompania, a secunda. Harfă, harpă v. Arpă. Harmonia gr. = armonie (v.). Harmonielehre germ. — ştudiul armoniei (v. Armonie). Harmoniemusik germ. = muzică de armonie (v.). Harmonico it. — armonic (v.). Harmonisiren germ. = a armoniza (v.). Harmonium germ. = armoniu (v.). Harfa lat. = arpă (v.). Harpeggio it. v. Arpeggio. Hart germ. = dur (v.). Haţegana = dans rom. de origine din jarul Haţegului (Transilvania) ; e o variantă a învîrtitei (v.). Hauptform s. Allegro-Form germ. — forma principală (v.). H-dur, si major (it. si maggiore, fr. si majeur) = tonalitatea dură cu 5 $ ca armatură (fis, cis, gis, uis, ăis), paralelă cu Gis-moale. Helicon {gr.) {germ. Contrabass) = instr. de suflat făcut din alamă Heruvic — Hypo. 71 în formă de tubă (v.) sau în formă de cerc (în care caz instrumentistul îl poartă pe după gît cînd cîntă din el). E întrodus in toate muzicile militare, unde împreună cu bombardonul (v.) susţine basul. Heruvic (gr.) = cîntarea sau imnul Heruvimilor. Ne îndeamnă a preamări pe D-zeu în 3 feţe, după cum o fac aceasta Heruvimii. E cîntat la liturgie în timpul ducerii darurilor la altar. Hes, si-bemol = tonul h coborît prin t? cu 1 semiton (v. Altera-ţiuni). Hes-dur, si-bemol-major (it. si bemolle maggiore, fr. si b^mol majeur, germ. B-dur) = tonalitatea dură cu armatură de 2 (hes, est, paralelă cu G-moale. Heses, si-duplu-bemol = tonul h coborît prin (?t? ou 1 ton întreg (v. Alteraţiuni). Hes-moale, si-bemol-minor (it. si bemolle minore, fr. si bemol mineur, germ. B-moll) = tonalitatea moale cu armatură de 5 ^ (hes, es, as, des, ges; senzibila iţ a), paralelă cu Des-dur. Hipo (gr.) == sub, prepoziţie care în combinaţie cu numirile tonalităţilor autentice din sistemul muz. grecesc dă numirile tonalităţilor plagale ale acestui sistem (v. Tonalităţi greceşti). His, si-diez = tonul h suit prin jţ cu ‘/î t°n (v- Alteraţiuni). Hisis, si-dupiu-diez = tonul h suit prin x cu 1 ton întreg (v. Alteraţiuni). H-moale, si-minor (it.- si-minore, fr. si-mineur, germ. H-moll) = tonalitatea moale cu armatură de 2 (fis, cis; senzibila ais), paralelă cu D-dur. Hoboe germ,. = oboi. (v.). Homophonia gr. = omofonie (v.). Homophonie germ. = omofonie (v.). Homophonus lat. — omofon (v.). Hora lat. = oară; horae reguiares = serie de rugăciuni şi cîntări destinate pentru anumite oare din zi în bis. apusană, în felul oarelor (v.) uzitate în bis. orient. Horă = dans social rom. de caracter moderat-nobil. Dansatorii ţinîndu-se de mînă formează un cerc maro, mişcîndu-se la dreapta. Ia stingă, înainte şi înderept. Muzica constă din 2 sau mai multe perioade de cîte 8 tacte cu reprize. Ritmul ei particular de J J' şi mai ales j. ,“77 (ritmul d'S întrodus de unii e falz) recere tactul de f în miş- IS, care repede (M. M. 4 = 160). Tactul de f în care sînt sorise unele h_ e greşit. Fiecărui ritm îi corespunde 1 respective 2 paşi. In unele ţinuturi cuvîntul h_ înseamnă cîntec (v.) şi mai ales cîntec de joc, apoi însuş jocul. In Romănia mai sînt numite astfel şi strigăturile (v.) rostite în decursul jocului (v. şi Joc). Hori [a] = a cînta; a zice chiuituri (v.). Horn germ. = corn (v.). Hymnus lat. = imn (v.). i Hypo gr. v. Hipo. 72 Icos — Impetuosamente. Icos (gr.) = cintare bis. în care se cuprinde însemnătatea sărbătorii sau lauda sfîntului, însă mai pe larg ca în condac (v.). Idee = o frază muzicală mică sau şi numai ud motiv (v.) ce serveşte compozitorului ca bază la compunerea unei piese muzicale. Ieremiadă S. lamentaţiune = cîntec plîngător, tînguitor (dela plînge-rile profetului Ieremia). II = articolul italian; il tempo crescendo = mişcarea să devină din ce în ce mai repede. îmbucătură (it. imboccatura, fr. embochure,<7e™. Mundstiick) = partea aceea a instrumentelor de suflat, care serveşte la întona-ţiunea instrumentului (v. Instr. muz. III). Are diferite numiri: bazen (germ. Kessel) la instr. de alamă, gură (it. bocca, germ. Mundloch) la flaut şi fluier, plisc (germ. Schnabel) la clarinetă etc., ancie s. limbă (it. lingua, linguetta.p'erm. Rohr, Rohrblatt) la oboi şi fagot etc. Imitaţie (it. imitazione, fr. imita-tion, germ. Nachahmung) = re-peţirea unei figuri s. fraze de cătră altă voce (prin aceasta se deosebeşte de secvenţă, v.) pe acelaş grad sau pe grade (intervale) diferite. Melodia dată e numită antecedent, iar reproducerea ei consecvent. Poate fi i) strictă eîuu intervalele din consecvent sînt egale cu cele din antecedent nu numai cu privire la specie ci şi la mărime (d. e. unei terţe mari îi corespunde tot terţă mare etc.); ea necesitează de multeori modulaţii (v.); 2) liberă cînd intervalele sînt reproduse în consecvent păstrînd numai specia (d. e. unei terţe mari îi corespunde una mică etc.) sau făcînd cîte o abatere şi în această privinţă (d. e. unei secunde îi corespunde o terţă etc.). Ambele pot fi: în mişcare directă, contrară, retrogradă (din-derept înainte), prin augmenta-ţiune, diminuţiune etc. Imn (lat. hymnus, it. inno, germ. Hymne) = cîntec de laudă la adresa lui D-zeu; apoi cîntece destinate pentru anumite festivităţi publice, cum sînt i naţionale. în ele e implorat darul lui D-zeu asupra patriei, regelui (»Gott erhalte«) sau altor persoane ; sau sînt de cuprins patriotic, naţional sau revoluţionar (»Marseillese« a Francezilor, »De-şteaptă-te Romîne« al nostru etc.). Ca muzică i_ constă de regulă din o frază compusă din 2 perioade de cîte 8 tacte în tempo maies-tos, fiind destinat masselor (cor, orhestră); pârtii de solo obvin rar. Impaziente it. = impacient (term. de espr.). Imperioso it. = poruncitor, despotic (term. de espr.). Impetuosamente, impetuoso, con impeto it. = vehement (term. de espr.). Imponente — Infinitus canon. 73 imponente it. = impunător, ou accent bine marcat (term. de espr.) Impresar (it. impressario, germ. Untemehmer) = întreprinzător de concerte sau teatru; directorul unei trupe de operă; cel care compune tecstul unei opere. Imprimarea notelor e făcută sau prin scobirea în table de aramă sau cositor, sau prin litografiare. In timpul mai nou însă mai ales prin tipuri mobile (ca cele de tipar). Impromptu, improvisation fr. = improvizaţie (v.). Improviza [a] (it. improvisare, germ. improvisiren) = a compune o improvizaţie asupra unei teme date. (v. Improvizaţie). Improvizaţie {it. improvisazione, fr. impromptu) = i) compoziţie improvizată cu ocazia ezecutării ei (fără a se fi pregătit şi fără a fi fost scrisă de mai nainte); 2) compoziţii mai mici pentru pian sau orgă fără formă ho-tărîtă, avînd apariţia unei improvizări (v. Fantazie). Improvizator (it. improvizatore) = cel care ştie bine improviza | (v.). Buni i_ sînt mai ales orga* I ^ niştii. ! împrumut, acorduri de î_ = acor-j duri străine tonalităţii, cari însă, din cauza că nu se rezolvesc în tonica tonalităţii la care aparţin, nu prod-uc modulaţiune (v.). Es. isF- I înăduşit (germ. gedampft) e numit tonul a cărui intenzitate naturală a fost redusă. Aceasta o facem prin întocmiri anumite, d. e. prin surdină (v.) la instr. cu arcuş, prin pedala stîngă la pian (v.), prin palma vîrîtă în pavilonul unor instrumente de A suflat etc. (v. şi Astupat şi Corn), înălţimea tonului depinde dela numărul vibraţiunilor corpului sunător în timp de 1 secundă (v. Ton). Cu privire la î_. tonurile sînt împărţite în mai multe octave, (v. Sistemul tonurilor). încheiere = final; cadenţă (v.). încrucişare numim în ştudiul armoniei cazul cind o voce inferioară trece deasupra altei voci mai înalte, d. e. cînd basul are note mai înalte ca tenorul etc. E admisă numai în formele contra-punctice între vocile, ce stau aproape una de alta şi mai ales între cele mijlocii. Indeciso it. = nedecis, îndoielnic (term. de espr.). Infernale it. — infernal, înfricoşat, selbateo (term. de espr.). Infinitus canon lat. — canon infinit (v. Canon). 74 înflorit — Instrument muzical. înflorit (it. fiorito, germ. verziert) = împodobii cu diferite figuri şi ornamente (v. Figurat). înflorituri = ornamente (v.). Inganno it. — cadenţă înşălătoare (v. Cadenţă). Inimă (fr. âme) = beţişorul de lemn înţepenit între pod şi tabla de rezonanţă la instr. cu arcuş. Inno it. — imn (v.). Innocente it. = inocent, naiv, nemăiestrit (term. de espr.). In partito it = în partitură; canone — = canon deschis (v. Canon). Inquieto it. = neliniştit (term. de espr.). înrudirea tonalităţilor = relaţiunea dintre tonalităţi bazată pe re-laţiunea mai apropiată sau mai depărtată a tonurilor. Aceasta îşi are baza în tonurile armonice superioare (v. Armonice). Gradul de înrudire între tonalităţi îl stabilim după numărul tonurilor comune: i) Tonalităţile cari au toate tonurile comune sau se deosebesc numai prin 1 ton sînt înrudite în gradul prim, d. e. cu C-dur stau în gr. prim de înrudire: G-dur, F-dur, A-moale şi C-moale (aceasta în forma antică se deosebeşte de C-dur prin 3, în forma armonică prin 2, iar în cea melodică numai prin 1 ton). Cu A-llioale sînt înrudite în gr prim : E-moale, D-moale, C-dur şi A-dur. 2) Tonalităţile cari se deosebesc prin 2 tonuri sînt înrudite în gr. 2-lea, d. e. C-dur cu D-dur (prin G-dur), cu Hes-dur (prin F-dur), cu E-moale (prin G-dur sau A-moale) etc. Gradul de înrudire îl putem afla uşor cu ajutorul cvintelor sau cvar-telor. Cu cîte cvinte s. cvarte îu sus sau în jos stă o tonalitate de alta, în atîtălea grad de înrudire se află. Tonalităţile înrudite în gr. prim sînt numite tonalităţi relative. I_ are mare însemnătate în modulaţiune (v.). Instrument muzical (lat. instru-mentum, it. instrumento, stro-mento) = ori-ce unealtă folosită în muzică pentru producerea tonurilor. Cel mai perfect şi mai frumos, dar totodată şi mai gingaş i_ e vocea omenească (v. Aparatul vocal). Ea a şi condus la inventarea instrumentelor în general. I— le împărţim în 4 clase mari: I. I_ autofone cari înseşi produc tonul, fiind lovite unele de altele, ori cu un ciocănaş etc. Sînt făcute din lemn sau din metal şi sînt: clopotul, canionul, triunghiul, cimbalele (ci- , nelele), castanetele, tam-tam etc. II. I— cu membrană la cari mediul producător de ton sînt una sau două membrane (piei) întinse pe cadre de lemn sau de metal de diferite forme şi mărimi. Aici aparţin: timpanele, dobele, tamburina etc. III. I- de suflat la cari tonul e produs prin vibra-ţiunile aierului, ce se află într’un loc închis (tub, ţeve, dulap), cari vibraţiuni sînt provocate de curentul de aier întrodus din afară. Sînt de 3 categorii: i) I— cu tăietură (v. Gură) la cari aparţin fiue-rul şi flautul mare şi mic. 2) I— Instrument muzical. cu ancii (v.): clarineta, sacso-fonul, oboiul şi fagotul. 3) I_ cu bazen (v.) numite şi i._ de alamă s. de tinichea. La acestea vibra-ţiunile coloanei de aier sînt provocate direct prin buzele instrumentistului. Buzele, lipite bine de îmbucătură (v.), vibrează sub influinţa respiraţiei. Gradul de întindere al buzelor şi lungimea coloanei de aier vibratoare (care depinde şi dela intenzitatea suflării) determină înălţimea tonului. Toate instr. din această categorie in forma lor primitivă pot emite numai seria tonurilor naturale s. armonice (v.), de unde şi numirea de instr. naturale (v.). Pentru a-le putea folosi în mai multe tonalităţi, respective pentru a putea obţinea seria diatonică sau cromatică întreagă de tonuri, unele diu aceste instrumente au fost provezute cu tuburi adiţionale s. de schimb (v.) de diferite lungimi, cari, adău-gîndu-le după trebuinţă la tubul instrumentului, îi schimbă înălţimea scării. Mai tîrziu au fost aplicate găuri acoperite cu clape, iar în timpul mai nou ventile s. pistoni (v.) cu ajutorul cărora coloana de aier poate fi modificată (scurtată sau lungită) foarte uşor şi fără a provoca întrerupere în cîntare, obţinînd astfel scara cromatică completă, rezultată din combinarea diferitelor scări naturale. Astfel sînt construite: cornetul,cornul, trompeta, trombonul, tuba, bombar-donul etc. folosite azi în or- hestră. E de observat, că timbrul (v.) instrumentelor aparţinătoare acestei clase nu depinde dela materialul din care sînt făcute,, ci dela lungimea, lărgimea şi forma tubului, dar mai ales dela felul cum sînt produse vibraţi-unile aierului în tubul acestor instrumente. — O categorie separată formează instr. de suflat provezute cu claviatură (v.). La acestea curentul e produs prin foi (v.). Aici aparţine: orga, armomul etc. IV. I cu coarde la cari tonul e produs prin vibra-ţiunile unor fire numite coarde (v.), cari, ca şi membranele, devin elastice numai dacă sînt întinsa bine. Sînt de 3 categorii: i) I— cu/arcuş a căror coarde sînt /puse în mişcare cu ajutorul unui arcuş (v.). Toate au cîte 4 coarde de lungime egală. La acestea aparţin: violina, viola, celo şi contrabasul. 2) I— cu coarde, pişcate la cari tonul e produs prin pişcarea (atingerea momentană) coardelor cu degetele sau cu un plectru. Astfel sînt: arpa, mandolina, cobza, chitara etc. 3) I— cu coarde lovite cu neşte eiocănaşe manuate de către eze-cutant (ţimbala) sau puse în mişcare prin un mecanism de claviatură (pianul). — I- le mai împăr-ţim în monodice cari pot emite numai tonuri succesive şi poli-fone cari pot emite mai multe tonuri de odată, d. e. orga, armoniul, pianul etc. — Caracterizare generală. în orhestra modernă locul prim iloeupă i— cu arcuş; ele sînt 76 Instrumental — Instrumentist. sufletul muzicii instrumentale. Pot ţinea tonul oît de lung şi sînt capabile pentru toate gradele de intenzitate. Timbrul e strălucitor, pătrunzător, tehnica simplă dar admirabilă, din care cauză nici un fel de instr. nu le întrece în privinţa repejunii, cu care se pot succede tonurile. Locul al 2-lea îl ocupă i de suflat. Şi acestea pot ţinea tonul lung, cu putere egală, sînt mult mai ; puternice ca cele cu arcuş; n’au I însă tehnica bogată şi flecsibilă a acestora, nuanţările nu pot fi obţinute în toată libertatea, intonaţia nu-i aşa precisă. Timbrul e mai aspru, mai hotărit, convingător, bărbătesc, dar tocmai de aceea mai puţin poetic, fin şi nobild.e. ca timbrul violinei etc. Le convine mai mult stilul muzicii vocale şi sînt escluziv mo-nodice, pe cînd cele cu arcuş sînt în parte capabile şi de polifonie. In orhestră i— cu arcuş poartă ideea muzicală, desemnul melodic, pe cînd celelalte dau mai mult coloritul piesei. Instrumentele din cl. I şi II numite în general şi i— de percusiune nu-s capabile pentru succesiuni melodice. Scopul lor principal e să marcheze ritmul, să măriască energia, să facă zgomot. Dar mai ales sînt potrivite pentru producerea de efecte pitoreşti. Unele dau ton determinat (clopotul, canionul, timpanele), altele nu (dobele, cimbalele, tamburina etc.). Toate sînt de origine orientală. Grecii şi Romanii nu le-au folosit. In Europa au fost introduse mai ales prin Arabi. - Instrumental, muzică i - = muzică destinată instrumentelor, în opoziţie cu cea vocală (v. Vocal). Formele curat instrumentale sînt: duo, trio, cvartetul, uvertura, sonata, simfonia etc. Instrumentare (it. stromentare, germ. instrumentiren) = aranjarea unei piese muz. pentru unul sau mai multe instrumente. La i - trebue să ţinem samă de caracterul, volumul şi timbrul singuraticelor instrumente (v. şi Instrumentaţie). Instrumentaţie (fr. instrumen-tation, germ. Instrumentirung) = aceea parte din ştiinţa com-poziţiunii care se ocupă cu descrierea şi cunoaşterea însuşirilor instrumentelor muz., precum şi cu aplicarea lor cu efect în orhestră şi în compoziţie in general (v. şi Instrument muz.). Instrumente de alamă s. de tinichea (germ. Blechinstrumente) = instr. de suflat făcute din tinichea galbină (v. Instr. muz. III. 3.). Instrumente naturale (germ. Natur-instrumente) = instrumentele de suflat în forma primitivă (fără aplicarea găurilor, tuburilor adiţionale, ventilelor etc.), cari nu pot emite decît seria tonurilor naturale s. armonice (v. Armonice). Astfel sînt: buciumul, cornul natural, trompeta naturală, signalul de poştă, goarna militară etc. (v. şi Instr. muz. III. 3.). Instrumentist = cel care cîntă din un instrument. Intendant — Interval. 77' Intendant (it. intendente, fr. intendant de muzique) = administrator (la teatrele de curte); directorul unui teatru s. opere; director de muzică, capelmaistru (v. ac.). Intenzitate = puterea tonului. Ea depinde dela puterea, cu care e provocată vibraţiunea corpului sunător (respective dela lărgimea vibraţiunilor sale), dela mediul prepagator, distanfă etc. Gradul de i e însemnat prin anumite semne numite semne dinamice S. nuanţe (v.). Interludium lat. = intermediu (v.) intercalat între 2 corale. Intermediu (it. intermezzo, fr. intermede, germ. Zwischenspiel) i = i) piesă scurtă instrumentală; intercalată între părţile altei piese, sau o simplă frază, ce serveşte ca trecere dela o parte la alta a unei compoziţii; 2) piese instrumentale mai scurte eze-cutate între actele unei piese teatrale; 3) mici scene de solo, adesea de cuprins comic, constatatoare din arii, duete etc., intercalate între părţile unei opere mari, servind ca recreaţie pentru cîntăreţi şi public; 4) operete sau melodrame mici numai pentru 2 persoane. intermezzo it = intermediu (v.). Interval [lat. intervallum, it. inter-vallo) = raportul de înălţime dintre 2 tonuri sau distanţa dela un ton pană la altul. Tonul de jos e numit ton fundamental s. fundamentală, iar celalalt ton superior. Calcularea intervalelor o facem după numărul gradelor diatonice, ce le cuprind. Plecînd dela tonul c avem i._ următoare: --- .. Repeţirea aceluiaş * Distanţa ■& grad Distanţa dintre de 3 grade Distanţa n 5. Cvintă 2 grade alăturate 7. Septimâ de 4 grade 6. Secstă 8. Octavă •■ST '-W . -.: 0 -----------0---1 H. 1 Distanţa de 5 grade De obicei calculăm numai pănă la octavă ; nona e luată ca secundă, decima ca terţă etc. Dacă tonurile unui i— urmează în ordinea iS>- Distanţa de 7 grade ii*- Distanţa de 8 grade obicinuita, e suitor s. superior, în caz contrar e coborîtor s. inferior. i cvintă sau cvintă super. cvinta infer. 78 Interval. Cu privire la mărime i— le îm-părţim în : perfecte, mari, mici, crescute şi micşorate. La aceasta Prime perfectă (unison) crescută împărţire ne servim de semiton şi tonul întreg (v. ac.). I— folosite în practică sînt următoarele: Secunde mică crescută -a- V2 ton cro- 1 ton matic. întreg. 1/2 ton diatonic. IV2 ton. T erţe mare mică micşorată Cvarte perf. cresc, (triton) micşor. 2 ton. IV2 ton. Cvinte perf. cresc. 3/2 ton. micşor. 2V2 ton. I8/2 ton. Secste mică cresc. -\nr 31/2 ton. 32/2 ton. 22/2 ton. 41/2 ton. 82/2 ton. 42/2 ton. S eptime mare mică micşor. Octave perf. cresc. micşor. 5Vs ton. 4a/2 ton. "4V2 ton- I— perfecte, mari şi mici le numim regulate; toate celelalte sînt neregulate (acestea în melodie [v.] obvin numai escep-ţional). Dacă tonurile unui i— sună succesiv, e melodic, iar dacă sună de-odată, e armonic. I— armonice le împărţim în i) consonante cari ne dau o combinaţie armonică deplin satisfăcătoare. Din ele sînt făcute 52/a ton. 6V2 ton. 5 Va ton, acordurile consonante (v. Acord şi Consonanţă). Sînt de 2 feluri a) consonanţe depline la cari aparţin toate i— perfecte şi b) consonanţe nedepline la cari aparţin terţele şi secstele mari şi mici; 2) disonante cari nu ne dau o combinaţie armonică deplin satisfăcătoare. Aici aparţin secundele şi septimele, precum şi toate i_ crescute şi micşorate. Intimo — Ison. 79 I— pot fi resturnate s. întoarse. Resturnarea o facem aşa, că transpunem fundamentala intervalului ou o octavă mai sus (eventual tonul superior cu o octavă mai jos). La resturnare i— se schimbă în ordinea urmă- toare: I; 1; I: t; 1; 2, f:adeoă prima resturnată ne dă octavă, secunda septimă, etc. Mai e de observat, că i— perfecte la resturnare remîn tot perfecte, cele mari însă se prefac în mici, cele crescute în micşorate şi întors. Intimo it. = intim (term. de espr.). Intonare, întonaţiune (it. intonare, intonazione) = emiterea tonurilor cu vocea sau cu un instrument; a întona un cîntec = a-1 cînta. Intrada, entrada it. = introducere (v.). Intrare {it. intrada) = introducere (v.). întreg, notă, pauză î_ v. Note şi Pauze, tact î_ = tactul de \ (v. Tact). Introducere (it. introduzione^erm. Einleitung, Introduction) = i) fraza muzicală, mai scurtă sau mai lungă, ce premerge unei piese; 2) uvertura (v.) în operă; 3) ansamblul (v.) vocal (cor, soli) ce urmează în operă imediat după uvertură. Inversiune (lat. inversio) = 1) resturnarea vocilor în contrapunctul duplu (v.); 2) întoarcerea ordinei în care se succed tonurile într’o frază (adecă me- lodia dată e repetată, însă din-derept înainte); 3) repeţirea mai de multeori a unor cuvinte din tecstul unei compoziţii vocale reclamată de ritm sau de mersul melodiei. Învîrtita = dans rom. de caracter vesel. Muzica constă din 2 reprize de cîte 8 tacte, în tact de §, în mişcare repede (M. M. J = 132). Haţegana e o variantă a ei (v. şi Joc). Ionică (gr.) = tonalitate bis. bazată pe octava c—cl (egală cu C-dur din sistemul muz. modern), (v. Tonalităţi bis.). Irato, con ira it. = mînios, furios (term. de espr.). Ironico it. = ironic term. de espr.). Irmos (gr.) = primul tropar din fiecare odă a caaoaului (v. Canonul). Pe melodia sa sînt cîn-ţate toate troparele următoare. In liturgie i— e cîntat la praznice în locul acsionului (v.), însă pe melodii deosebite. Irresoluto it. = nedecis, şovăitor (term. de espr.). Is = sufixa ce o adaugem la numirile alfabetice ale tonurilor ridicate prin jţ (v. Alteraţiuni). Ison (gr.) = acompaniamentul uzitat în psaltichie (v.) Constă din un singur ton (fundamentala, dominanta sau alt ton din scara, pe care e bazată cîntarea) conţinu (un fel de pedală, v.) cîntat pe vocala a sau o de către unul sau mai mulţi indivizi numiţi isonari, în vreme ce psaltul (v.) cîntă cîntarea. 80 Istesso — Joc. Istesso it. = acelaş, aceeaş; l’istesso tempo = acelaş tempo (v. ac.). Istorie muzicală = ştiinţa care ne arată fazele de desvoltare ale artei muzicale la diferitele popoare dela începutul ei pănă în prezent (v. Muzică). Istromento it. = instrument (v.). J Jeu, fr. = joc, numirea dată registrelor din orgă s. armoniu. Es. j— de flutes = registrul de flaut, j_ celeste = vocea îngerilor, j_ de voix humaine (lat. vox humana) = vocea omenească, grand j_ s. plain j_ = joc mare, adecă: cu toate registrele (v. şi Orgă). Joc s. dans (it. danza, fr. danse, germ. Tanz) numim atît jocul în sine cît şi muzica ce-1 însoţeşte. Muzică de joc e prin urmare muzica, care prin ritmul seu esprimă şi însoţeşte mişcările mimice ale jocului. Ritm (tact, tempo etc.) precis şi melodie frumoasă, însoţită de armonii simple sînt deci cerinţele de căpetenie ale sale. J datează deodată cu omenimea. La început melodia era cîntată din gură, iar ritmul era marcat cu diferite instrumente de lovit (doba, tamburina, castanetele etc.). Acest obicei e şi azi practicat în jocurile naţionale ale unor popoare orientale şi sud-europene. Mai tîrziu însă melodia a fost dată instrumentelor. Din muz. de dans s’au desvoltat prin seci. 16—18 mai multe forme muzicale (suita, sonata, simfonia etc.). Chiar şi muz. dramatică (opera, baletul etc.) îşi are baza în muz. de joc. — Jocurile româneşti. Poporul rom. are un repertor bogat şi frumos de jocuri, cîntarea şi jocul fiind distracţiile predilecte ale sale. Jocurile noastre le putem împărţi în 2 grupe: sociale şi voiniceşti, i) Jocurile sociale sînt jocurile petrecerilor obicinuite. Sînt totdeuna dansate de bărbaţi şi femei, respective feciori şi fete şi sînt de 2 feluri: a) de coloană ia cari toţi dansatorii, ţinîndu-se de mînă sau de preste mijloc, formează o coloană sau cerc. La acestea aparţin hora, brîul (în unele locuri), roata etc. şi b) în părechi la cari dansatorii, grupaţi în părechi (un fecior şi o fată), joacă sau izolat sau aranjaţi în rînduri. Aici aparţin ardeleana (cu variantele ei: abru-deana, someşana etc.), învîrtita, (haţegana), ţarina, de doi, (pe picior, logojana) etc. E de observat, că în unele din aceste jocuri feciorul joacă cu cîte 2—3 fete deodată. Jocurile din această grupă constau în general din mişcări cînd line, graţioase, cînd vioaie, însă nu esaltate, din în- Joc. 81 vîrtirea părechilor, sau numai a fetii (pe sub mînă) eto 2) Jocurile voiniceşti sînt jocuri de bravură ezeoutate numai de anumite grupe de feciori. Constau din o serie de figuri, unele foarte complicate şi grele de ezecutat. Originea acestor jocuri de sigur trebue căutată în vremurile bă-trîne, patriarhale, cînd bărbaţii petrecînd mai mult la munte cu turma, şi mai ales feciorii, la sunetul lin şi duios al flue-rului sau cavalului îşi căutau distracţia în diferite jocuri, emu-lînd între sine în privinţa frum-seţii şi complicaţiunii figurilor ce ezecutau. Multe din aceste jocuri frumoase au dispărut, iar altele sînt pe cale. Astfel jocurile blinda, poşovaica, ursa, mo-mirul etc., cîndva binecunoscute mai ales în părţile muntoase din jurul Caransebeşului, azi abia le mai ştie juca cîte un bătrîn; generaţia tineră în mare parte nu le mai cunoaşte. In Ardeal mai respîndite sînt căluşerul (obicinuit şi în Romănia) şi bătuta şi în parte şi romanul (v. ac.). Azi aceste jocuri sînt jucate de grupe de feciori numiţi în general că-luşeri (v.), cari costumaţi la fel se produc prin sate şi oraşe la anumite sărbători De cîţiva ani încoaci, în urma obiceiului foarte laudabil al tinerimii dela oraşe de a-se produce cu aceste jocuri admirabile în petrecerile de caracter mai poporal, mai ales căluşerul şi bătuta au început a-se respîndi şi în Bănat şi Un- garia, pretutindenea făcînd fala noastră şi provocînd admiraţia streinilor. — In privinţa muzicii dansurilor rom. sînt amănunte la art. Cîntec. Aici mai e de adaus, că instrumentele, ce pro-ved această muzică (afară de fluer şi caval, folosite mai ales în petrecerile improvizate, de caracter mai familiar, cum sînt d. e. şăzătorile) sînt în general cele întrebuinţate în muzica modernă, adecă instrumentele de arcuş (violina etc.) şi cele de suflat (clarineta, flauta şi toate instr. de alamă). E prin urmare greşit, cînd, confundînd muzica romînească cu a popoarelor orientale în general, compozitori streini (şi romîni), întocmind pentru orhestră un cîntec de joc romînesc, întroduc în acompaniament, ca element indis-penzabil, instrumente de percu-siune uzitate în muzica popoarelor respective, şi mai ales tamburina (v.), care la noi nu-i nicăiri cunoscută şi practicată ca instrument muzical naţional. In general instrumentele de per-cusiune (v. Instr. muz.) în muzica noastră nu pot avea mai multă îndreptăţire şi nici nu pot fi prin urmare aplicate în alt senz, de cum sînt ele aplicate în muzica modernă preste tot. In special tamburina poate fi aplicată în muz. noastră numai într’un singur caz şi anume în câluşer. E ştiut adecă, că călu-şerii poartă la picioare zurgălăi. Aceştia servesc în parte şi pentru 6 82 Joc de scenă — La-diez-major. marcarea ritmului jocului. Deci voind a reproduce fidel acest joc prin muzică, aceasta o putem face, în lipsa unui instrument propriu, prin tamburină, însă la nici un caz lovită, ci numai scuturată. A întrebuinţa acest instrument în ori ce cîntec de joc fără escepţie, şi mai ales lovindu-1, e abuz. Joc de scenă = mişcările ce le face actorul (v.) pe scenă (v. Gesticulaţiune şi Mimică). Jongleur fr. = numirea dată în Francia în evul mediu muzicanţilor ambulanţi; mai tîrziu e numirea batjocuritoare a farsorilor, comedianţilor etc. Jumătate v. Note şi Pauze. Justesse fr. = justeţă, claritate; j_ de la voix = claritatea vocii; j— de l’oreille = auzul muzical (v.) curat. Justeţă = claritatea tonului (v. Justesse). Kadenz germ. = cadenţă (v.). Kammer germ,. = cameră (v.); K_ Konzert = concert de cameră; K— Musik = muzică de cameră (v.); K Musiker = muzicant de cameră ; K_ Sânger = cîntăreţ de cameră (v); K-_ Stil = stil de cameră (v. Stil); K— Ton = diapazon (v.) etc. Kapelle germ. = capelă (v.). Kapellmeister germ. = capelmaistru (v.). Kenonic {gr.) v. Chenonic. Klammer germ. — acoladă (v.). Klangfarbe germ. == coloarea tonului, timbru (v.). Klanggeschlecht germ. = gen (v.). Klangstufe germ. = grad, treaptă (v.). Klappenhorn germ. = corn cu clape, azi eşit din uz. Klaviatur germ. = claviatură (v.). Klavier germ. = pian (v.). Klavier-Auszug germ. — estras pentru pian (v.). Klein germ. = mic (k—e Octave, k—e Secunde etc.). Kleiner Dreiklang (Moll-Dreikiang) germ. = acord moale (v. Acord). Kleines Orchester germ. orhestra mică (v. Orhestră). Klinginstrumente germ. = instr. de percusiune. (v. Instr. muz.). Kniegeige germ. = gambă (v.). Komma gr. v. Comma. Kontretanz germ. = contradans (v.). Kopf germ,. — cap (v.). Kopfstimme germ. = voce de cap (v. Voce). Kreuz germ. = cruce (v.). Kunst germ. = artă (v.). XL. La it. şi fr. = articolul feminin. La-bemol-major v. As-dur. La v. A. La-diez v. Ais. La-bemol v. As. La-diez-major şi minor v. Ais-dur La^e — Lăutar. 83 Lage germ. = poziţie (v.). Lagrimoso it. = plîngînd (v. Lamentabile). La-major v. A-dur. Lamentabile it. = lamentînd, plîngînd (term. de espr.; reoere mişcare lină). Lamentafiune v. Ieremiadă. Lamentoso it. v. Lamentabile. La-minor it. v. A-moale. Landler germ. = dans germ. f. favorit în Austria, in tact de f s. | de caracter vioi. Italienii şiFran-cezii îl numesc tyrolienne (v.). La prima volta s. prima volta it. = prima oară (v. Repetiţie). Largamente it. = larg, plin (term. de espr.; recere mişcare largă şi espr. puternică). Largh. prese. = larghetto (v.). Larghetto it. — rărişor, destul de întins (term. de mişcare). Largo it. — larg, întins ; 1 assai = foarte întins (term. de mişcare). La secunda volta s. secunda volta = a 2-a oară (v. Repetiţie). Laude = O serie de stihuri luate din psalmii 148, 149 şi 150, în cari se cuprinde lauda lui D-zeu. »Toată suflarea să laude pe Domnul« etc. Sînt cîntate ia utrenie după luminătoare (v.), legîndu-le de obicei cu cîte o stihiră (v.). Lauf, Laufer, laufende Figur germ. = pasaj (v.). Lăută (lat. testudo, it. liuto, fr. luth) = instr. f. vechi inventat în Persia şi adus de Arabi în Şpania, de unde apoi s’a respîndit şi în Francia, Italia etc. Corpul ei constă din o ladă bombată, ce are forma unei jumăţăţi de bostan şi e făcută din doage de arţar. Gîtul e lung, la capătul superior întors pe spate j aci se află cheile, de cari sînt legate coardele (unele aveau 2 gîturi). Puntea e împărţită în diviziuni. Are 24 coarde, dintre cari 14 trec preste un căluş (v.). Acestea sînt apăsate cu degetele dela mîna stîngă (pe diviziunile punţii) iar cu degetele mînii drepte sînt atinse pizzicato (pişcate). Celelalte 10 coarde trec pe lîngă căluş şi susţin numai acompaniamentul. Nota-ţiunea e făcută cu cifre (nu cu note) pe un portativ de 6 linii, fără cheie şi fără armatură, fiind numită tabulatură. Pănă la finea seci. 18 a fost cel mai lăţit şi favorit instr., fiind aplicat şi în orhestră. A fost însă scos din uz prin perfecţionarea pianului. Teorba, mandolina, man-dora, pandura etc. sînt toate derivate din 1— La noi nu-i nicăiri cunoscută cu toate că cuvîntul lăută (lăută, lăutar, lăutaş), ce trăieşte pretutindenea în graiul poporului, dovedeşte că acest instrument a ezistat cîndva şi la noi. Azi această numire e dată în general violinei (v.), iar cuvîntul lăutar (lăutaş) muzicantului, care cîntă cu violina (v. şi Cobză). Lăutar (în Bănat lăutaş) = vio-linist, muzicant; taraf de lăutari = muzică compusă din instr. cu arcuş (v. Lăută). 6* 84 * Leader • Leader engl. = conducător, diri-gent (v.). Lecons fr. = lecţiuni (v. Ezerciţiu). Leg. preso. = legato (v.). Legare, legarea tonurilor (it. legato, germ. binden, schleifen) = ezeoutarea unei grupe de tonuri fără să se simtă nici cea mai mică întrerupere între ele, ca şi cînd ar curge unul în celalalt. In notaţiune e înseninată prin ------sau -------- numit legătură. In cîntare şi la instrumentele de suflat tonurile legate le ezecutăm pe aceeaş suflare, la cele cu arcuş pe aceeaş trăsătură a arcuşului etc. (v. şi Legătură). Legat (it. legato) v. Legare. Legato it. = legat (v.). Legatissimo it. = foarte legat (v. Legătură (it. legătură, ligatura) = semnul,---------------. înseamnă: i) pus deasupra duor note cu înălţime egală, că numai nota primă trebue esprimată, pe cînd a 2-a, neesprimînd-o ca notă de sinestătătoare, apare numai ca prelungire a notei prime (v. Note); 2) deasupra unei grupe de note, ce arată tonuri diferite înseamnă ezeoutarea legată (v. Legare) a notelor respective ; 3) deasupra unei grupe de note provezute cu puncte de staccato v. Portament. Legendă (it. leggenda) = în literatură o povestire din viaţa sfinţilor; în muzică: o compoziţie - Linie. de caracter serios, povestitor înrudită cu balada şi romanţa (v.). Leggiero it. = uşor, nesilit, liber (term. de espr.). Legno it. = lemn (v. Col legno). Leitaccord, Leitharmonie germ,.— acord de trecere (v.). Leiter germ. = scară (v.). Leitton germ.—ton conducător (v.). Leno it. = obosit, fără vlagă (term. de espr.). Lento it. = lin 1— assai sau 1— di molto = foarte lin (v. Tempo). Lesso, lesto it. = sprinten, uşor (term. de espr.). Liberamente it. = liber, uşor (term. de espr.). Libitum v. Ad libitum. Libretto it. = livret (v.). Lied germ,. = cîntec (v.). Liederkranz germ. v. Gesangverein. Liederspiei germ. = vodevil (v.). Liedertafel germ. = reuniune pentru cultivarea cîntului de bărbaţi (cor de bărbaţii. Lidică (gr.) = în sistemul muz. grecesc tonalitatea bazată pe octava c—c1. Cea întrebuinţată în muz. veche bis. e cea bazată pe octava f—f1 (v. Tonalităţi bis. şi greceşti). Ligato it. v. Legato. Ligatura it. = legătură (v.). Ligne it. = linie (v.). Limbă = 1) ancie (v.); 2) îmbucătura (v.) dela oboi şi fagot. Limită = tonul estrem mai înalt şi mai adînc ce poate da o voce sau un instrument (v. şi Esten-ziune). Linie (it. ligne). In notaţiune liniile Linia tactului — Luminătoare. 85 sînt aplicate în mai multe feluri: i) 1— notei = linia verticală adausâ la capul notelor mai mici ca nota întreagă ( J f etc.); 2) 1— tactului = lima verticală trasă pe portativ spre a despărţi tactele (v. Tact); 3) 1_ de încheiere constă din 2 linii verticale trase pe portativ şi anume: dacă ambele sînt subţiri arată numai sfîrşitul unei părţi mai mari din o compoziţie (eventual schimbarea tactului sau a tonalităţii în decursul unei compoziţii); la sfîrşitul compoziţiei a 2-a linie e groasă; 4) liniile portativului şi cele ajutătoare (v. Portativ) etc. Linia tactului (germ. Taktlinie) v. Linie. Liniensystem s.Notensystem^en». = portativ (v.). Liră (gr.) (lat. testudo) = cel mai vechi instrument al Grecilor, vechi. Consta din o ladă de rezonanţă micuţă (sau din o ţastă de broască pe care era aşăzată o scîndură). In ea erau înfipte 2 braţe în forma coarnelor, legate între sine prin o traversă de lemn. Intre aceasta şi lada de rezonanţă erau întinse 4—11 coarde, cari prin pişcarea cu degetele sau cu un plectru produceau tonurile. La cîntare era ţinută între genunchi. In decursul timpului s’au desvol-tat din 1— diferite instrumente cu arcuş cum sînt: lira barba-rina,l_ dabraccio, 1 da gamba (it.) etc. Liric = în muzică ca şi în poezie genul, al cărui fond e viaţa intimă sufletească, sentimentele şi cugetările. Aici aparţin: cîn-tecul, aria, imnul, oda, elegia etc. Liscio it. = simplu, neted (term. de espr.). L’istesso (lostesso) tempo = acelaş tempo (v. Istesso şi Medesimo). Liturgie (gr.) = serviciul divin, în care se sevîrşeşte s. cuminecătură. Liuto it. = lăută (v.). Livret (it- libretto) = tecstul unei opere sau unei compoziţii mai mari (oratoriu, cantată etc.) precum şi cărticica în care e estras tecstul acestor compoziţii. Lo., loc. prese. = loco (v.). Loco s. luogo it. = la loc; e scris de regulă la locul de unde, după un pasaj AU’8va, notele vin eze-cutate cu înălţimea obicinuită, adecă cum sînt scrise. Longa lat. v. Mensură. Lo stesso it. v. L’istesso. Luogo it. v. Loco. Lumesc, cîntec 1— v. Cîntec; muzică 1— v. Muzică. Luminătoare (sfetilnă) = cîntare bis. care cuprinde cererea pentru lumina darului ceresc şi luminarea minţii spre preamărirea lui D-zeu. Adeseori cuprinde şi preamărirea luminătorilor credinţei (sfinţilor) sau (mai ales cele din Dumineci) promisiunea Mintuitorului de a trimite apostolilor pe Duhul sft, precum şi însaş trimiterea acestora la vesti-reaevangeliei. Bcîntatăla utrenie imediat înaintea laudelor (v.). 86 M. — Marcato. m; M. prese. = i ) mano (v.); 2) mezza s. mezzo (v.). Ma it. = dar,însă; Allegro m.....non troppo = repede însă nu de tot. Madrigal (it. madrigale, inadriale) = cîntec, cîntec de dragoste. In seci. 14 erau numite astfel mici poezii în formă liberă con-stâtătoaro din 4—16 versuri. De origine din Provence (Francia), au trecut şi în Italia, Germania etc. In seci. 15 această numire a fost dată şi la mici compoziţii corale pentru 3—7 voci de cuprins lumesc şi în fine şi unor compoziţii instrumentale de caracter analog. A fost aplicat şi în formele stricte (v. Formă) ale stilului bisericesc; tot din ei s’a desvoltat şi stilul muzicii de cameră (v. Stil). Maestoso it. = maiestos (term. de espr.; recere mişcare moderată şi espresiune puternică). Maestro it. — măiestru (v.). Maggiore it. = 1) major (v.); 2) ca titlu deasupra unei fraze dintr’o compoziţie în tonalitatea moale, arată trecerea io tonalitatea dură. Contrarul e minore (v.). Măiestru {it. maestro, germ. Meister) = artist, compozitor, apoi dirigent, capelmaistru. Măiestru de concert {germ. Kon-zertmeister) = primul violinist din orhestră. Face adeseori instrucţia şi dirigiază orhestra în absenţa capelmaistrului. Main fr. = mînă. Majeur fr. = major (v.). Major (it. maggiore, fr. majeur) = mare, dur (v.). Malinconico it. v. Melancolico. Mancando it. — scăzînd (term. de espr. = cu diminuendo. v.). Mandolină (it. mandolina, man-dola, mandora) = instr. italian ce samănă cu lauta (v.), fiind însă mai mic şi cu coarde mai puţine (4—6) pişcate cu un plectru. Serveşte la aeompaniarea cîn-tecelor. Manica it. = degetaţie (v.). Manieră (it. maniera) = ornament (v.) şi cu deosebire staccato, legato, staccato-legato (porta-ment), arpegiato etc.; m— afectată (it. maniera affettata) = afectarea esagerată, neplăcută în ezeoutarea unei piese. Manieră de atac (fr. maniere d’attaque, germ. Anschlag) = modul cum sînt atăcate tastele instrumentelor cu claviatură pentru a produce tonul. Mano it. — mîna; m_ destra prese, m. d. = mîna dreaptă; m— sinistra prese. m. s. = mîna stîngă. Manual (lat. manuale) = claviatura dela orgă (v.) destinată mînilor, în opoziţie cu pedala (v.) destinată picioarelor. Constă din 1—3 claviaturi. Marcato it. = marcat, accentuat (term. de espr.). La note singuratice e însemnat de regulă prin a, >, < sau prin sf, sfz, rf etc. (v. Accent). Marcia — Melodic. 87 Marcia it. = marş (v.); tempo di m— = în tempo de marş (v. Marciale). Marciale it. = în tempo de marş. Nu trebue confundat cu mar-ziale (v.) = rezboinic. Mare, major = atribut întrebuinţat la clasificarea intervalelor regulate (v. Interval). Marş (it. marcia, fr. marche) = compoziţie destinată a regula pa-şul unei mulţimi (miliţie etc.). E caracterizat prin melodie simplă, cu ritm puternic. Tactul e cel de|(cîteodată g, -f sau chiar f). Constă de regulă din 2 reprize de cîte 8 tacte, la cari e adaus de obicei şi un trio tot din 2 reprize de cîte 8 tacte, însă în o tonalitate relativă (cu preferinţă în subdominanta tonalităţii principale). E de mai multe feluri: m— de paradă (în paşul obicinuit), m— repede, rezboinic, triumfal (în paş mai repede), m— funebral (în tempo moderat) etc. Marşă armonică v. Secvenţă. Martellato it. = izbit, maniera stac-cato ezecutată la violină prin izbirea puternică a arcuşului de coardă. Marziale it. — marţial, rezboinic (term. de espr.; recere mişcare repede şi accent puternic). Masur, Masurek germ. — mazurcă (v.). Măsură v. Tact. Matineu muzical (fr. matint5e mu-sicale) = reprezentaţie muzicală dată în timpul zilii (mai ales dimineaţa), în opoziţie cu cea dată seara numită serată (v.). Maxima lat. v. Mensură. Mazurcă (germ. Masurek, Masur, Mazurka) = dană de origine poloneză foarte favorit şi respîn-dit pretutindeni. Muzica, de caracter vioi, sentimental, constă din 2 reprize de cîte 8 tacte, în măsură de f. Medesimo tempo it. = acelaş tempo (v. L’istesso tempo). Mediantă (lat.) — gradul III (m~ superioară) şi VI (in— inferioară) din scara diatonică. Meistersănger germ = poeţii-cîn-tăreţi din clasa burgheză in Germania, cari după apunerea Minnesănger-ilor (v.) cultivau arta poeziei şi a muzicii, însă mai mult din punct de vedere profesional, avînd chiar şcoale proprii. Cu reformaţiunea, în urma căreia cîntecul poporal începe a se desvolta tot mai tare, acest soi de artişti a dispărut. Melancolico s. malinconico it. = melancolic, trist (term. de espr.; recere mişcare lină). Melisma gr. = melodie, cîntec, ornament; cînt melismatic = cîntul în care pe o silabă din tecst vin mai multe tonuri, în opoziţie cu cîntul silabic (v.); apoi cîntul, în care sînt aplicate diferite ornamente (v. Cînt figurat). Melodic (it. melodico) = bine sunător, plăcut, bogat în melodie; interval m - v. Interval; instrument m_ s. monodie = instru- 88 Melodică — Mensură. ment care poate emite numai tonuri succesive, în opoziţie cu cele polifone cari pot emite mai multe tonuri de odată (v. Instr. muz.). Melodică (gr.) = ştiinţa despre melodie (v.). Melodie (gr. melos) = în general: o succesiune de tonuri singuratice, în special: o succesiune de tonuri combinate după regulele estetice şi ritmico aşa, ca să esprime o idee muzicală. M_ formează partea principală a oricărei compoziţii. In ea e cuprinsă tonalitatea piesei. Reprezentantul veritabil al melodiei e vocea omenească. Orice m_ constă din 2 sau mai multe perioade, acestea constau din cîte 2 sau mai multe fraze compuse iarăş din mai multe motive (v. ac.). Melodioso it. = melodios, plăcut (term. de espr.) (v. şi Cantabile). Melodramă (it. melodramma) = piesă dramatică în care recitarea tecstului e însoţită de muzică instrumentală. Muzica are deci numai rol secundar şi sau însoţeşte declamaţiunea tecstului, ilustrînd-o prin tonuri mai de-aproape, sau întră numai între pauzele recitării, reproducînd cîte o frază muzicală scurtă sau şi numai cîteva acorduri. Aceasta e deosebirea ezenţială dintre m— şi operă sau operetă. Scene melodramatice obvin şi în opere mai mari. Meno it. = mai puţin; obvine în combinaţie cu alţi termini d. e. m_ forte = nu aşa tare, m_ allegro = nu prea repede etc. Mâme mouvement fr. = acelaş tempo (v. L’istesso tempo). Mensură (lat. mensura, germ.Men-sur) = măsură, înseamnă i) determinarea timpului prin valorile notelor, tact şi tempo; 2) raportul de lungime şi lărgime al tuburilor instrumentelor de suflat şi mai ales raportul matematic dintre lungimea, grosimea şi tenziunea coardelor şi dintre lungimea punţii, respective mărimea şi construcţia corpului instrumentului ; cînt mensural (lat. cantus mensuralis, it. canto misurato) = cîntul ce s’a des-voltat prin seci. 13. Constă în aceea, că tonurilor li s’a dat lungime diferită, în opoziţie cu coralul (v.) uzitat pănă aci, în care toate tonurile aveau durată egală. Din el s’a desvoltat cu încetul cîntul figurat (v.) şi mai tîrziu (seci. 16) tactul, aşa cum îl aflăm în muzica de azi; note mensurale = notele de valori diferite şi mai ales notele uzitate în cîntul mensural, din cari s’au desvoltat notele de azi. Acestea sînt 1) maxima (p—-i) = nota cea mai lungă, în valoare de 8 tacte (respective 8 bătăi), 2) longa (jsl) = nota lungă, de 4 tacte, 3) brevis = nota de 2 tacte, 4) semibrevis (^) = nota de 1 tact. Din aceasta derivă nota întreagă (®) din sistemul de azi, 5) minima (nota de jumătate de azi), 6) seini- Menuet — Metronom. 8» minima (nota de pătrar de azi), 7) fusa (nota de optime de azi), semifusa (nota de şesesprezeeime de azi). Semnele pauzelor au trecut din notaţiunea mensurală aproape neschimbate în notaţiunea de azi (v. Note). Menuet (it. menuetto, fr. menuet) == dans francez foarte favorit în seci. trecut, azi însă învechit. Muzica constă din 2 reprize de cîte 8 tacte, în tact de f, în mişcare moderată. Mai tîrziu i-s’a adaus şi un trio (v.) tot din 2 reprize de cîte 8 tacte, însă în o tonalitate relativă (v.). Unii autori l-au întrodus în sonată şi în simfonie ca frază de sine-stătătoare. Aparţine la formele libere (v. Formă). Menuetto it. = menuet; tempo di m_ = în tempo menuetului (v.). Messa it. v. Missa. Messa voce, messa di voce it. = creşterea şi decreşterea succesivă a tonului, cîntarea unui ton lung cu crescendo şi decrescendo. Obvine mai ales la finea frazelor sau ca preparare a cadenţei (v.) şi e însemnată cu -==c Messinginstrumente s. Blechinstru-mente germ. = instrumente de alamă (v.). Mesto, mestoso = trist, mîhnit (term. de espr.; recere mişcare lină). Mesure fr. = măsură, mensură (v.). Metalic, voce m— = voce sonoră, puternică. Metrică (gr.) = ştiinţa regulelor versificaţiunii; în muzică ştiinţa despre ritmul muzical (v. Metru). Metronom, ritmometru, cronometru (gr.) = aparat ce serveşte la precizarea mişcării. Terminii folosiţi în muzică pentru determinarea mişcării (v. Tempo),, ori cît sînt de mulţi şi variaţi,, nu dau decît o indicare aprocsi-mativă a ei. De aici se esplică. şi confuziunea, ce o observăm adeseori cu privire la înţelesul şi aplicarea acestor termini în practică. Deja în seci. 18 s’au încercat unii a inventa anumite aparate, prin cari să se poată-stabili cu precisiune mişcarea în care trebue ezecutată o piesă, muzicală. Cel dintîi, care a construit un astfel de aparat, a fost, vestitui matematic şi acustician francez Saveur. Pe urmele lui au încercat şi alţii, pănă ce în a. 1816 i-a succes lui J. N. Malzel in Viena să construiască un astfel de aparat, care, putînd fi aplicat cu succes, să fie adoptat pretutindeni. Metronomul lui Mălzel constă din un dulap de lemn micuţ, în forma piramidei. In el e o pendulă provezută la capătul de jos cu o greutate şi sprijinită, in partea inferioară pe o osie, aşa ca să poată uşor oscila. Un mecanism, ca la ciasornic, pune-pendula în mişcare. Pe partea opusă, mai lungă a pendulei sînt 168 crestături (începînd dela 40 pănă la 208) numite grade (cîte odată aceste grade sînt indicate pe o făşie de hîrtie lipită pe dulap dindereptul pendulei) şi o linte de metal mobilă, care, după, cum o urcăm sau o coborîm pa $0 Metru — Mic. pendulă, măreşte sau reduce numărul oscilaţiilor ei în timp de o minută. (Pendula oscilează într’o minută de atîtea ori, cît arată gradul, pe care e pusă lintea). Un clopoţel regulat prin un cui provezut cu nrii 2, 8, 4 şi 6, ce se află în laturea dulapului, marchează singuraticele tacte. Aplicarea e următoarea: Scriem , d. e. la începutul piesei M. M. • = 60. (M. M. = Mălzel-Metronom). Aceasta înseamnă că nota de pătrar are să ţină atîta timp, cît tine o oscilaţiune simplă a pendulei, dacă , lintea •epusăpegr.60.SauM.M. d = 60 înseamnă, că valoarea notei de jumătate are să corespunda cu timpul cît pendula oscilează odată, lintea fiind pe gr. 60. Adecă în acest caz mişcarea va fi duplu aşa repede ca în cazul precedent. Dar cu toată precisiunea sa m_, fiind un instrument curat mehanic, nu poate fi aplicat cu succes totdeuna. De aceea aflarea mişcării potrivite, conformă cu caracterul piesei, remîne în prima linie la priceperea ezeeu-tantului, ţinînd de sine înţeles samă de toate semnele prescrise în acest scop de compozitor. Cele 5 categorii de mişcare raportate la metronom (după A. B. Marx) se prezintă astfel: Largo coresp. cuM. M.*= 50 Andante „ „ „ „ J= 60 Moderato „ „ „ „ # = 90 Allegro „ „ .. 0— 120 Vivace ,, „ ,, J— 160. Metru (lat. metrum) = în poezie: măsurarea silabelor cuvintelor după lungime şi scurtime, în muzică: împărţirea ritmică a unui rind de tonuri după accent şi valoarea tonurilor singuratice, după tact, tempo şi caracterul compoziţiei (v. şi Ritm). Mez. prese. = mezza, mezzo (v.). Mezza, mezzo it. = de jumătate. Mezza manica it. (fr. deuxieme position) = poziţia a 11-a la violină etc. (v. Poziţie 2). Mezza orchestra it. = cu jumătate de orhestră, term. de espr. care arată în partitură, că pasagiul, la care se refere, trebue cîntat numai cu jumătate din instrumentele cu arcuş, ce compun orhestra. Mezza voce prese. m. v. sau mzv. it. = cu jumătate voce, cu vocea reţinută. Mezzo it. = de jumătate, mijlociu; m_ forte prese, mf = de jumătate forte; m~ forte piano prese. mfp = a începe mf continuînd apoip; m_ piano prese, mp = piano de mijloc. Mezzo soprano it. — sopranul mijlociu (v. Sopran). Mf. prese. = mezzo forte (v. Mezzo). Mfp. prese. = mezzo forte piano (v. Mezzo). Mi v. E. Mi-bemoi v. Es. Mi-bemol-major v. Es-dur. Mi-bemol-minor v. Es-moale. Mic, minor — atribut întrebuinţat la clasificarea intervalelor regulate (v. Interval). Mi-diez — Mişcare. 91 Mi-diez v. Eis. Mi-major v. E-dur. Mi-minor v. E-moale. Mimică (gr.) = arta de a esprima diferite stări sufleteşti prin mină (= schimbarea feţii) şi prin gesticulaţiuni. Oratorii, actorii şi cintăreţii dramatici se servesc mult de oa. In balet (v.) joacă rol principal (v. Pantomimă şi Joc de scenă). Minima lat. v. Mensură. Minnesănger (Minnesinger) germ. = poeţii-cîntăreţi cari în Germania cultivau poezia şi muzica în eră cavalerismului (seci. 13 şi 14). Erau din familii nobile şi princiare. Luînd ca model pe trubadurii (v.) francezi, aceşti poeţi-cîntăreţi făceau versuri, pe cari apoi le cântau pe melodii făcute tot de ei, acompaniindu-se cu vioara sau cu chitara. In aceste cîntece era cîntată iubirea, virtutea şi f rumseţa femeii, vitejia, iubirea de patrie sau frumseţele naturii. Unele erau de cuprins religios. Ele au contribuit mult la emanciparea cîn-tului lumesc de sub forma şi caracterul bisericesc, ce avea pănă aci. Sînt şi colecţii scrise. După apunerea M_ acest gen de artă a fost cultivat de aşa numiţii Meistersanger-i (v.), cari însă practicîndu-1 mai mult din punct de vedere profesional, l-au adus la decadenţă. Mineur fr. = minor (v.). Minor (ti. minore, fr. mineur) = mic, moale (v.). Minorei- = 0 minor(v.); 2) scris ca titlu deasupra unei părţi dintr’o compoziţie în tonalitatea dura arată trecerea în tonalitatea moale (minoră), iar într’o compoziţie în tonalitatea moale, în care obvine o frază mijlocie în tonalitatea dură, arată revenirea la tonalitatea originală. Contrarul e maggiore (v.). Mişcare (lat. motus, it. movi-mento, germ. Bewegung) = 1) gradul de repejune cu care ezecutăm o piesă muzicală (v. Tempo); 2)raportul de mişcare al tonurilor unei voci între sine (m_ melodică) şi faţă de altă voce (m - armonică). A) Ca m— melodică e de 4 feluri: a) dia-tonică tot prin intervale de secundă, b) sărită prin intervale mai mari, c) ritmic-egală prin note de aceeaş valoare şi d) ritmic-neegalâ prin note de valori diferite. B) Ca m_ armonică e de 3 feluri: a) directă (lat. motus rectus) împărţită în paralelă cînd '2 voci merg în aceeaş direcţiune şi la aceeaş distanţă şi asemenea cînd merg în aceeaş direcţiune, dar nu la aceeaş distanţă: 92 Misterii — Modnlaţiune. b) oblică (lat, motus obliquus) cînd o voce stă pe loc, în vreme ce cealaltă se mişca în sus sau îd jos: c) contrară (lat. motus contra-rius) cînd ambele voci merg în direcţiune contrară: i 0 • tur In armonii pentru mai multe voci sînt aplicate deodată mai multe mişcări: ni w Aici sînt folosite 3 mişcări: paralelă (între sopr. şi ten.), contrară (între bas, ten. şi sopr.) şi oblică (între alt şi toate celelalte voci). Misterii = drame religioase uzitate în bis. occidentală în evul mediu. Subiectul lor îl formau naşterea, patimile şi învierea lui Cristos, apoi legendele religioase. Erau reprezentate în bis. de cătră preoţi în limba latină la Crăciun, Paşti etc. Tecstul era parte recitat (dialog), parte cîntat. Cu timpul degenerind au fost scoase din bis. Cîntecele de stea, irozii (v.) etc. ale noastre sînt remă-şiţe ale misteriilor, introduse la noi parte din Apus, prin Germani, parte din Resărit, prin Greci (conf. Enciclop. rom. III. 295). Misterioso it. = misterios, tainic (term. de espr.). Misura it. = măsură, tact (v.). Mixolidic (gr) — în sistemul muzical grecesc tonalitatea bazată pe octava H — h; în muzica bis. veche această tonalitate e bazată pe octava g—g1 (v. Tonalităţi bis. şi greceşti). M. M. prese. = Mălzel-Hetronom (v. Metronom). Mod (lat. modus, germ. Tonart) = tonalitate; moduri bisericeşti = tonalităţi bis. (v.). Mod., modto prese. = moderato (v.). Moderato it. — moderat (mişcare intre andantino şi allegretto); allegro m_ = repede-moderat, nu prea repede. Modtllaţiune (ii.modulazione, _S , 4' = *_* etc. ;«!..= i N i i i'1 B , n &JLJ i et0- Pre- lungiri în alte combinaţii putem face cu ajutorul legăturii (v.). — Notele numai dacă sînt scrise în portativ provezut cu cheie (v.) arată tonuri anumite. Deşi notele sînt numai seninele prin cari fixăm tonurile, totuş în practică sînt adeseori confundate cu acestea, d. e. zicem notă senzibilâ în loc de ton senzibil etc. (v. şi Durată). Note principale (germ. Hauptnoten) = i) notele din melodie cari, aparţinînd diferitelor acorduri, determină mersul armoniei în piesă; 2) notele ornamentate; 3) în senz ritmic: notele accentuate. Contrarul sînt notele secundare şi ornamentele (v.). Note secundare (germ. Neben-noten) = notele din melodie, cari n’au însemnătate armonică, numite în general ornamente, în opoziţie cu notele principale (v.). Aici aparţin notele pasagere, bro-dăriile, suspenziunile, anticipaţiile, apoi apogiatura şi toate celelalte ornamente (v. Ornament). Notist = cel care scrie, copiază note. Notturno it. — nocturnă (v.). Novemolă (it. novemole) = grupă melodică constătătoare din 9 note egale, cari valorează numai cit o singură parte din tact. E însem-natăprin'~JJ~'pus deasupra figurii. xr-----1—1-------- 1 l'i i: — 106 Nuanţe — Oboi. Nuanţe (fr. nuances) = diferitele gradaţiuni ale unei colori; în muzică: diferitele grade de in-tenzitate ale întonaţiunii. Semnele de nuanţare, numite şi semne dinamice, sînt: pianis-simo prese, pp = de tot slab, piano prese, p = slab, mezzo-forte prese, mf = de jumătate tare, tărişor, forte prese, f = tare, puternic, fortissimo prese. ff = foarte puternic. Cîte odată întîlnim şi ppp = pianissimo posibil şi /■/■/■ = fortissimo posibil. Creşterea gradată a intenzitătii e însemnată prin —sau prin espresia crescendo prese, cresc., iar slăbirea succesivă prin r=- sau decrescendo prese, decresc. Terminii diminuendo prescurtat dimin., dim., calando, perdendo si prese, perd., morendo, smor-zando etc. arată, pe lîngă slăbirea gradată a intenzităţii, şi rărirea gradată a mişcării. Nulă (0) în aplicatura instrumentelor cu arcuş indică nota cîntată pe coarda liberă (fără aplicarea vre-unui deget). Flageoletele (v.) încă sînt însemnate prin 0. Numirile tonurilor. Tonurile sînt numite sau cu 7 litere din alfabet sau cu 7 monosilabe (v. Ton, Alfabet şi Monosilabele aretine). NUOVO it. = nou; di n— = de non (adecă a repeţi). O 0, ossia it. = sau; d. e. violino o flauto = violină sau flaută. Oare s. ciasuri = serie de rugăciuni întreţăsute cu cîntări, destinate pentru anumite oare din zi în bis. orientală. Sînt practicate în postul Paştilor şi în ajunul unor praznice (v. şi Hora). Ob. prese. = oboi (v.). Obligat, obligată (it. obligato) = numirea partidei (voce s. instrument), care într’o compoziţie armonică nu poate fi lăsata afară fără a conturba armonia şi în general întregitatea piesei. Contrarul e ad libitum (v.). Oblică, mişcare o— v. Mişcare 2. Oboe it. = oboi (v.). Oboi (it. oboe, fr. hautbois, germ. Hoboe) = instr. de suflat făcut din lemn de păr sau de gre-nadil. Constă din un tub drept, la partea inferioară ceva mai larg, provezut cu 6 găuri (dintre cari a 3-a constă din 2 găuri mai mici, foarte aproape una de alta) şi 9—14 clape. Pliscul constă din o ancie duplă (v.). Vibraţi-unile acesteia dau instrumentului un timbru pătrunzător, pişcător, ceva cam nasal. E întrebuinţat atît în orhestră cît şi ca instr. de concert. Notele sînt scrise în cheia violinei. Are mai multe specii. Tonul a1 dat de o— serveşte ca diapazon (v.) la acordarea instrumentelor în orhestră (v. şi Acordare). Oboist — Operă. 107 Oboist = cel care cîntă din oboi (v.). Octavă (it. octava, ottava) = 1) în sistemul diatonic al 8-lea ton socotit dela tonul fundamental; 2) interval constătător din 8 gr. diatonice. E de 3 feluri: perfectă, constînd din 5 tonuri întregi şi 2 semitonuri (sau 12 semitonuri) şi e consonantă, crescută şi micşorată, ambele disonante (v. Interval). Octava, ottava it. = octavă (v.). Acest cuvînt, reprezentat mai ales prin semnul 8va pus deasupra sau dedesubtul unui rînd de note arată, că notele | respective trebue cîntate cu o | octavă mai sus (it. ottava alta) : sau mai jos (it. ottava bassa) de cum sînt scrise. Sistarea acestei maniere (v.) e de obicei arătată prin cuvîntul loco (v.). Când un rînd de note trebue cântat dimpreună cu octava, aceasta o indicăm prin con (coli) 8va (v. şi AU’oct., All’ottava şi Con). Octave (lat. species octavae, germ. Octavgattungen) = numirea modurilor în muzica bis. veche (v. Tonalităţi bis.). Octavflote germ. = piculină (v.). Octet (it. ottetto, fr. octuor) = piesă scrisă pentru 8 voci solo. Cel instrumental e scris în forma sonatei (v.) sau pentru 4 violine, 2 viole şi 2 celi, sau pentru cvartetul instr -lor cu arcuş şi 3 instr. de suflat. | Odă (lat.) — cîntec de laudă. Nu- I mirea aceasta era data ia cei i vechi tuturor poeziilor lirice cu j esceptia celor elegice. Azi e o I poezie de laudă sau admiraţie faţă de D-zeu, numită în special imn (v.), faţă de natură, sau faptele mari ale unui popor sau persoane. Muzica pentru o e de caracter serios, demn, avînd mai mult mers recitatoric decit melodic. Omofonie (gr.) (germ. Einklang) = unisonanţă, cîntare în unison; apoi şi cîntare cu acompaniament simplu, în care numai o voce poartă melodia, iar celelalte o sprijinesc numai din punct de vedere armonic. Ea ne dă stilul omofon, fraza liberă în care sînt scrise mai ales cîntecele, marşurile, jocurile etc. Contrarul e polifonia (v. ac. şi Formă). Ondulare v. Undulare. Op (lat. opus) = piesă muzicală (v.). Operă (it. opera, dramma per mu-sica, fr. opera, germ,. Oper) = dramă muzicală, acţiune dramatică însoţită de muzică. Se deosebeşte de drama recitată prin aceea, că elementul liric prepon-derează celui dramatic. Constă din pârtii de solo (arii, cavatine, recitative etc.), duete, terţete, ansambluri, coruri şi finaluri, cu sau fără acomp. instrumental şi din pârtii curat instrumentale (uvertură, intermedii etc.). Cîte odată obvine şi dans (v. Balet). Tecstul e numit livret (v.). După cuprins şi caracter deosebim 1) O— mare (it. opera seria) de caracter serios, eroic, nobil. Tecstul e întreg cîntat. Corespunde- iii general tragediei. 2) O— comică de caracter vesel, comic. Cores- 108 Operetă —'Orgă. punde comediei. Are mai multe variante a) O— comică italiană (it. opera buffa) se deosebeşte de cea franceză şi germană prin aceea, că tecstul întreg e cîntat, b) opera comică franceză (it. opera comique) care nu e tot-deuna de caracter vesel, dar are şi tecst recitat (dialog), ca şi cea germană. 3) Opera semi seria it. e în general de cuprins serios, avînd însă şi scene comice. Formează trecerea dela operă la j operetă. Varietăţi sînt opereta, ! piesa cu cîntece şi vodevilul (v. ac.). Un gen deosebit îl consti- ; tue melodrama (v.). Opera a fost creată în seci. 1 ti (v. Muzică). ; Operetă (germ. Operette) = operă j comică mai mică scrisă în stil mai uşor, liber. Tecstul e parte vorbit (dialog), parte cîntat. Opt (8) în basul general (v.) intervalul de octavă; 8va v. Octava. Optime v. Note şi Pauze. Oratoriu (lat. oratorium, it. ora-torio, azione sacra) = piesă muzicală mare, scrisă în forma operei (uvertură, arii, recitative, ansambluri şi mai ales coruri mari de espresiune dramatică puternică), de care se deosebeşte numai prin aceea, că lipseşte acţiunea dramatică. Subiectul şi-l ia de regulă din sf. Scriptură (d. e. »Mesia« de Hăndel, »Creaţiunea« de Haydn etc.); sînt însă şi de cuprins lumesc (d. e. »Anotimpurile« de Haydn etc.). O— c reprezentat în salclc de concerte, dar mai ales în biserică. Originea sa e în misterii (v.). Primele începuturi datează din seci. 13—14, iar in seci. 18 ajunge la perfecţiune mai ales prin Handel (1685—1759) etc. Orgă (lat. organum pneumaticum, it. organo, germ. Orgel) = instrument de suflat cu claviatură. E cel mai mare şi mai perfecţionat dintre toate instr. muzicale. E compusă din o serie întreagă de alte instr. de suflat. Mehanismul, foarte complicat şi ingenios, constă din: î) fluere (tuburi) de lemn şi de metal, numite voci; 2) claviatura compusă din a) manual constătător din 1—3 claviaturi pentru mini, şi b) pedală destinată picioarelor; 3) registre, cari servesc la conducerea curentului de aier la diferitele voci; 4) copula, prin care vocile cari corespund singuraticelor claviaturi pot fi puse în legătură între sine sau şi cu pedala; 5) foii şi 6) rezervoarele de aier. O seamă de alte întocmiri, numite tot registre, imi-tează timbrul diferitelor instrumente (flauta, trompeta, instr. cu arcuş, vocea omenească etc.). Numărul tonurilor, ce pot fi produse la o orgă mare e de 9 '/2 octave (2C = din subcontra-octava cu 16 ‘/2 vibr. pănă la g6). Numărul fluerelor (la unele în lungime de 1jl—10 metri) e foarte mare (orga din domul din Merseburg are 100 registre cu 5686 fluere). Notaţiunea e scrisă ca şi pentru pian pe 2 portative. Notele pentru pedală sînt însemnate cu Ped., iar cele Organe — Overtura. 109 pentru manual cu Man. sau cu s. p. = senza pedale. Cînd pedala apare în mod independent, pe Jîngă manual, notele ei sînt scrise pe un portativ separat. Mai nainte orga era de regulă cu 1 ton mai sus acordată, azi însă e acordata la fel cu celelalte instrumente (v. Chorton). De prin seci. 9—10 începînd, a fost introdusă în bis. occidentală unde, pe lîngă ridicarea serviciului divin, a contribuit de sigur mult şi la desvoltarea gustului muzical la popoarele, în bis. cărora a fost întrebuinţată. Organe v. Orgă. Organetto it. = orgă mică. Organist = cel care cîntă din orgă. Organo it. — orgă (v.). Organografie = descrierea instrumentelor muz. Organul vocal v. Aparatul vocal. Orgel germ. = orgă (v.). Orgelpunkt germ. = pedală (v.). Orgelton germ. v. Chorton. Orgue fr. = orgă (v.). Orhestră (it. orchestra, germ. Or-chester) = i) complecsul tuturor instrumentelor muzicale, cu cari sînt ezecutate compoziţiile instrumentale scrise pentru mai multe instrumente. După categoriile de instrumente deosebim: a) o— din instrumente cu arcuş (germ. Streichorchester) constă-tătoare numai din instr. cu arcuş (violină 1 şi 2, violă, celo şi cbas, fiecare din acestea reprezentat prin mai multe instrumente); b) o— de armonie (germ. Harmo-nie-Orchester) compusădin instr. de suflat de lemn (flaute, clarinete, oboi şi fagote) şi de metal (cornuri, cornete, trompete, tube etc.) şi din instrumente de percusiune (doba mare şi mică. cimbale, tam-tam etc.); c) o mare cuprinde în sine toate categoriile de instrumente; d) o_ mică cuprinde pe lîngă instrumentele de arcuş şi cîteva de suflat de lemn (flaută şi clari-netă) şi un număr restrîns de instr. de suflat de alamă (de regulă 2 trompete şi 2 cornuri); 2) locul dinaintea binei, mai adînc, rezervat orhestrei în teatru şi operă (v. şi Capelă). Orhestraţiune v. Instrumentaţiune. Ornamente (it. ornamenti, fr. bro-deries, germ. Verzierungen) = note secundare, cari servesc la înfrumseţarea notelor principale din o melodie. Le scriem sau cu note mărunţele, dinaintea sau între notele principale, sau cu anumite semne, şi le cîntăm totdeuna legate de nota principală. Unele au durată mai lungă, altele foarte scurtă. Timpul recerut la ezecutarea lor îl luăm din valoarea notei principale. Cele mai însemnate sînt: apo-giatura, trilul, grupetul, mor-dentul, apoi notele pasagere, brodăriile, suspenziumle etc. (v. şi Maniere şi Note secundare). Ossia v. O. Ottava, o_ alta, o _ bassa it. v. Octava. Ottetto it. = octet (v.). Ouverture fr. = uvertură (v.). Overtura it. — uvertură (v.). no P. Partitură. IE» P. s. p. prese. = piano; pp = pianissimo (v.). Pandora it. = o specie de lăută (v.). Pantomimă s. pantomină = dramă sau comedie fără cuvinte jucată Dumai prin gesticulaţiuni, mină şi prin diferite mişcări ale corpului. E acompaniată de obicei de muzică. Paralel, mişcare p_ v. Mişcare 2; scări, (tonalităţi) p = scările (tonalităţile) de gen diferit cari au aceeaş armatură, d. e. C-dur şi A-moale, G-dur şi E-moale etc. Stau la distanţă de terţă mică una de alta. Avînd tonalitatea dură, paralela sa moale o găsim cu o terţă mică în jos şi întors, (v. şi Armatură şi Tonalitate). Parlando, parlante it. — vorbit, term. de espr. care arată, că textul trebue mai mult recitat decît cîntat. Cîntarea scrisă pentru acest scop are pentru fiecare silabă numai câte o notă, ca în recitativ (v.). Paroles fr. = textul unui cîntec, livretul unei opere (v.). Parte it. (pl. parti) = partidă, voce (v.); colla p— = cu vocea principală (v. Col canto). Părţi s. timpi (fr. temps, germ. Taktglieder) = unităţile, părţile egale din cari constă un tact. Sunt accentuate s. tari şi neaccentuate s. slabe (v. Accent şi Tact). Parţial, tonuri P— v. Armonice. Partidă s. voce (it. parte, partita, germ. Stimme) = partea aceea din o compoziţie armonică ce are să o ezecute o anumită voce sau un anumit instrument (v. şi Yoce). Partita it. = suită (v.). Partito it. = împărţit în voci (partide). Partitură, partiţiune (it. partitura, partizione, spartito, germ. Par-titur) = dispunerea (scrierea) pe mai multe portative a tuturor partidelor sau vocilor singuratice ce constitue o compoziţie poli-fonă, tact de tact, aşa ca ochiul să poată uşor observa atît mişcarea fiecărei voci, cît şi armoniile ce rezultă din ele. In p— vocile le aranjăm de regulă aşa, că vocea fundamentală (basul) o punem în portativul cel mai de jos, iar toate celelalte deasupra, în raport cu înălţimea lor între sine, sau pe cîte un portativ separat, sau cîte 2 voci egale pe acelaş portativ (în acest caz notele vocii superioare au liniile în sus, iar ale vocii inferioare în jos). Şi anume: i) în piese vocale: a) sopran, alt, tenor, bas; b> sopran-alt, tenor, bas (tenorul fiind scris de regulă în cheia violinei, nu vine pe un portativ comun cu basul); c) tenor I, tenor II, bariton, bas; d) tenor I—II, bariton-bas. Portativele cari compun un rînd sînt legate Pasaj — Patru. in cu o acoladă; 2) în orhestră pe portativul superior: flautele, urmează clarinetele, oboiele, fa-gotele, cornurile, trompetele, trombonii, instr. de percusiune şi în fine instr. cu arcuş. Dacă obvin pârtii vocale (solo, cor), acestea sînt scrise între instrumentele de percusiune şi violina I. Portativele pe cari sînt scrise instr. de aceeaş categorie sînt legate cu cîte o acoladă separată. Cînd 2 voci de pe diferite portative merg timp mai îndelungat în unison sau în octavă, scriem de regulă numai una, iar pe portativul celeilalte scriem cuvintele d. e. col violino, col flauto etc., sau allgva (v.). La repeţirea unor fraze mai îndepărtate scriem cîte odată nuinai vocea superioară, iar în portativele celorlalte voci scriem cuvintele come sopra (v.). Cheile şi armatura le scriem la începutul fiecărui rînd pe toate portativele, semnul tactului însă numai pe portativul prim al fiecărei voci. Semnele de mişcare şi nuanţare le scriem sau la fiecare voce separat, ceea-oe e mai corect, sau numai la vocile estreme, eventual şi numai la vocea superioară. Pasaj (it. passagio, fr. passage) = 1) succesiune melodică în sus sau în jos (în formă de scară) constatatoare din note scurte, egale, ezecutate de regulă repede şi scrise adeseori cu note mărunţele. Poate fi diatonic (făcut din tonurile unei scări dure sau moi), cromatic (tot din semitonuri) şi armonic (din tonurile aceluiaş acord condus preste mai multe octave). Cîte odată e compus din reproducerea mai de multeori a aceleiaş figuri melodice cu cîte un grad mai sus sau mai jos. E de regulă întrebuinţat ca artificiu de coloratură, cînd ezecutarea lui e lăsată la chibzuiala ezecutantului (v. şi Ruladă). Passagio it. = 1) pasaj (v.); 2) piesă de ezerciţiu compusă din pasaje. Pasiune (lat. passio, germ. Passion) = oratoriu ce are ca subiect patimile iui Cristos, după cum sînt relatate de singuraticii evan-gelişti. Passionato it. = pasionat (terni, de espr.). Pasticiu (it. pasticcio) = numire dată în seci. 18 unor piese muzicale compuse din fragmente din alte piese (v. şi Potpuriu). Pastorală (it. pastorello, fr. pas-tourelle) = cîntec ciobănesc; numire dată 1) unor piese instr. de caracter simplu, liniştit, amintind viaţa dela ţară; 2) unor operete mici, melodrame etc. cu subiect luat din viaţa ţărănească. Pastourelle fr. — 1) pastorală (v.); 2) un fel de contradans (v.). Patetico it. = patetic, înalt, festiv, sărbătoresc (term. de espr.). Pătrime v. Note şi Pauze. Patru [4] = 1) în basul general (v.) intervalul de cvartă; 2) în apli-catura instrumentelor degetul al 4-lea (v. Degetaţie). 112 Pauke — Pedala. Pauke germ. = timpană (v.). Pausa lat. = pauză; p— generalis = pauză generală (v. Pauze). Pauze (lat. pausae) = semnele de tăcere. Au aceeaş valoare ca notele şi sînt: ± - etc. întreagă do jumătate de pătrar Pauza întreagă o numim şi p—de un tact. Valoarea ei se schimbă j De 2 3 4 o de optime de şasesprezecime după mărimea tactului. P_ mai mari de 1 tact au urm. forme: ti 7 8 tacte I I' In general p de mai multe tacte le însemnăm prin 2 linii groase, trase pieziş pe portativ, punînd deasupra numărul tac-telor pauzate: io 42 etc. P_ generală = pauza provezută cu 'T*, făcuta de toate vocile şi instr. ce iau parte la ezeoutarea unei piese. Are scopul de a potenţa aşteptarea şi prin aceasta a mări efectul piesei (v. şi Coroană). Pavilon (fr. pavilion, germ. Schall-trichter, Sturze) = partea inferioară, mai largă a celor mai multe instrumente de suflat. Serveşte pentru întărirea tonului. Peană = o bucăţică de lemn sau de metal sau şi o peană de gâscă cu care sînt pişcate coardele unor instrumente (d. e. cobza, cetera etc.). Ped. prese. = pedală (v.). Pedală (it. pedale, germ. Pedal) = i) în orgă claviatura destinată picioarelor, în opoziţie cu manualul (v. Orgă); 2) la pian 2 tălpiţe dirigiate cu picioarele. Cea dreaptă serveşte la ridicarea me-hanismului ce apasă coardele la capătul dinainte. In acest caz coardele sună şi după-ce degetele au fost ridicate de pe taste şi astfel tonul devine mai puternic şi mai lung. întrebuinţarea acestei p— e însemnată în compoziţie prin Ped. sau , iar sistarea ei prin . Cea stînga serveşte la mişcarea ceva spre dreapta a mehanismului ciocă-naşelor, aşa că acestea lovesc in locul corului întreg al coardelor (v. Cor) cu una mai puţin. Astfel tonul devine mai slab, mai înăduşit. întrebuinţarea acestei p~- e însemnată prin (a) una corda, iar sistarea ei prin tutte corde s. a tre corde; 3) la arpă (v.) mehanismul care provoacă schimbarea diapazonului instrumentului etc.; 4) în compoziţie (lat. punctus organicus, germ. Orgelpunct) cazul cînd deasupra basului (constătător din tonică, Pe doua coarde — Pesante. 113 dominantă sau ambele) oa ton lung, se mişcă o serie de acorduri, oari nu e de lipsă să stea în raport armonic cu el. E folosită mai ales în compoziţii mai lungi (fugă, finaluri etc.) înaintea cadenţei finale şi cuprinde rea- pedală pe tonică pedal; sumarea momentelor principale din compoziţie. Poate obveni însă şi la începutul sau. în mijlocul compoziţiei. Deasemeni poate fi şi în alte voci nu numai în bas, în care caz o numim p— transpusă. ă pe dominantă _n2-r«— &■ 77 Pe două coarde (fr. double corde, germ. Doppelgrifî) = întonarea de odată a duor tonuri pe instrumentele cu arcuş. Pentru două mîni (it. a due mani, fr. a deux mains, germ. Zwei-hăndig) espresie folosită în piese pentru pian spre a arăta, că piesa e destinată a fi cîntată de o singură persoană, în opoziţie cu piesele pentru patru mîni (v.). Pentru patru mîni (it. a quattro mani, fr. a quatre mâins, germ. Vierhăndig) espresie care în piese pentru pian arată, că la ezecu-tarea piesei se recer 2 persoane, în opoziţie ou piesele pentru două mîni (v.). Pepicior = joc rom. uzitat în Bănat. Muzica constă din 2 reprize de cîte 8 tacte în tact ,de f, în tempo repede (M. M. « = 132). E o variantă a jocului de doi. Perd. prese. = perdendo (v.). Perdendo, perdendo si it. = dis-părînd, pierzîndu-se, din ce în ce mai rar şi mai lin pănă cînd se pierde (term. de espr.). (v. Nuanţe). Perfect (germ. rein)=deplin, curat, numirea dată în muzică consonanţelor depline. In scara diato-nică, socotind dela tonul fundamental al scării, sînt 4 intervale p—: prima, cvarta, cvinta şi octava (v. Interval); acord p— = acordul cu cvintă perfectă (v. Acord). Period (gr.) = o succesiune mai lungă sau mai scurtă de tonuri, din punct de vedere melodic şi ritmic caracteristică, care esprimă o idee muzicală. Constă din 2 părţi numite fraze (v.). Cele mai simple sînt cele compuse din 8 tacte numite p— regulate; celelalte sînt neregulate. Mai multe p— dau o melodie, o piesă muzicală (v. şi Melodie şi Motiv). Pesante it. = greoi, trăgănat (term. de espr.). 8 114 Petit — Pian. Petit fr. = mic. Pezza it. = piesă (v.). Pf., pft. preso. = piano forte, pin forte, pooo forte (v.). Pfeife germ. = fluer (v.). Piacere it- = plăcere (v. A piacere). Piacevole it. = plăcut, linguşitor (term. de espr.). Pian (it. piano, germ. Pianoforte, Fortepiano, Fliigel, Clavier) = cel mai respîndit dintre instrumentele polifone. Tonurile sînt produse de mai multe coarde de oţel (pentru tonurile grave învălite în sîrmă de aramă), al căror număr variază după mărimea instrumentului. Fiecare ton e reprezentat prin o grupă de cîte 2—3 coarde numite coruri (v. Cor) cu escepţia tonurilor f. adînci, cari au numai cîte o coardă. Coardele sînt lovite cu neşte ciocănaşe puse în mişcare prin o claviatură. Ciocănaşele sînt căptuşite cu postav pe partea cu care lovesc coardele şi sînt astfel întocmite, că după lovirea coardei cad imediat înderept, lă-sind astfel coarda să vibreze liber mai departe. Sub coarde Pian. se află tabla de rezonanţă, care e făcută din lemn subţire de brad de calitatea cea mai bună. Coardele sînt ficsate cu cuie de cuier. Cuiele dinainte sînt mai mari şi pot fi învîrtite cu ajutorul unei chei (v. Cheie) cu scop de a acorda instrumentul. La capătul dinainte coardele sînt apăsate de un mehanism numit surdină, care permite sunarea fiecărei coarde numai pănă cînd degetele apasă pe taste. Claviatura (v.) constă din taste albe (pentru tonurile diatonice) şi negre (pentru tonurile cromatice). Două tălpiţe aflătoare sub claviatură, numite pedale, servesc parte pentru ridicarea surdinei, parte pentru a mişca mehanism ul ciocănaşelor ceva spre dreapta cu scop de a produce slăbirea tonului (v. Pedală). întreg mehanismul p_ lui e aşăzat într’un dulap de lemn lucrat frumos şi adeseori ornamentat. După forma şi poziţia dulapului p— e de mai multe feluri: a) cu coadă (germ. Fliigel) are dulapul lung, în formă de pentagon, fiind aşăzat in poziţie orizontală pe 3 picioare, b) p— scurtat {germ. Stutzfliigel) a cărui coadă e mai scurtă şi c) pianin care are forma unui dulap comun pus în poziţie verticală de unde şi numirea de pian vertical. Pianin. Volumul p— mai nouă e de 7 octave (2A — a4). Notele sînt scrise pe 2 portative în cheia violinei şi a basului. Deoarece p— aparţine la instru- I mentele cu acordare temperată Piangendo — Piesă de caracter. 115 (v. Temperatură), ca toate instr. i cu claviatură, tonurile sale nu se pot acomoda tuturor rao-dificaţiunilor cromatice, ca ale instrumentelor cu arcuş sau de suflat, din care cauză nici nu se pot contopi întocmai cu tonurile acestor instr. Deasemeni nuanţele do crescendo şi de-crescendo (v.) nu pot fi obţinute ca la instr. amintite. Are însă avantagiul polifoniei în aşa măsură, că în această privinţă singură orga (v.) îl întrece. Tocmai în aceasta zace importanţa cea mare a lui. Căci ori-ce piesă polifoDă, putînd fi estrasă pentru acest instrument (v. Estras pentru pian), ne e dată posibilitatea de a cunoaşte şi piese, cari pe altă cale poate-că nu ue-ar fi posibil a-le cunoaşte (d. e. o operă am putea-o cunoaşte numai dacă ne-am duce acolo, unde ea e reprezentată). Tot din acest motiv p— nu numai că e cel mai potrivit instr. acompaniator, ci şi ca instrument de concert ocupă locul de frunte. In forma sa de azi derivă din instr. numit clavecin(v.), primind mai ales în timpul mai nou perfecţionări însemnate. Prangendo it. = plîngînd (term. de espr.). Pianin (it. pîccollo, germ. Pianino) = pian vertical. Din cauza că ocupă loc mult mai puţin ca pianul cu coadă, e uzitat mai ales în familii, (v. Pian). Pianissimo it. prese, pp = foarte slab; p—quanto possibile prese. ppp = pianissimo posibil (v. Nuanţe). Pianist = cel care cîntă la pian. Piano it. prese, p = slab, fără în-tonaţiune puternică (v. Nuanţe). Pianoforte s. Fortepiano germ. = pian (v.). Piano forte it. prese, pf = tare-slab, adecă a începe forte, dar a continua piano (term. de espr.). Piatti it. == cimbale (v.). Piccicato it. v. Pizzicato. Piccoiino it. = piculină (v.). Picior (germ. Fuss) = partea inferioară a flautei (v.). Piculină (it. flauto piccolo, germ. Octavflote) = flautul mic (v. Flaut). Pieee fr. = piesă (v.). Piepten v. Surdină. Piesă (it. pezza, fr. pifcce, germ. Tonstuck) v. Compoziţie. Piesă cu cîntece (germ. Singspiel) = piesă dramatică în care tecstul e în general vorbit şi numai singuratice momente sînt ilustrate prin muzică. Cintecul e aproape singura formă muzicală aplicată în aceste piese (v. şi Vodevil). Piesă de bravură s. de coloratură = piesă vocală s. instrumentală în care sînt aplicate toate artificiile de coloratură (v. ac.) cu scop de a scoate la iveală des-teritatea tehnică a ezecutantului (v. şi Arie de bravură). Piesă de caracter (germ,. Charakter-stuck) = piesă cu caracter bine-pronunţat cum sînt d. e. jocurile, marşurile etc. 8* 116 Pietoso — Ponticello. Pietoso it. — compătimitor (term. de espr.). Piffaro it- = fluer, flaut (v.). Pistoni (fr- pistons) v. Ventile. Piu it. = ceva, mai; obvine în legătură cu term. de espr., d. e. p_ allegro = mai repede, p— mosso (moto) = mai mişcat, p_ stretto = mai grăbit, din ce în ce mai iute, p— forte = ceva mai tare etc. Pizz. prese. = pizzicato (v.). Pizzicato it. prese. pizz. = pişcat, manieră care în piesele pentru instr. cu arcuş arată, că tonurile trebue produse prin pişcarea coardelor cu degetul şi nu prin mijlocirea arcuşului ca de obicei. Sistarea acestei maniere e însemnată prin arco, col arco (v.). Plagal v. Tonalităţi bis. Plectru (lat. plectrum) = beţigaş de lemn sau de metal, cu care sînt lovite coardele unor instrumente (v. şi Peană). Plisc (germ. Schnabel) = îmbucătura clarinetei etc. (v. îmbucătură). Poco, un poco it. — ceva; obvine în legătură cu term. de espr., d. e. p— allegro = ceva mai iute, p— forte = ceva mai tare etc. Poco a poco it- = din ce în ce ; p— forte din ce în ce mai tare etc. Poi it. = apoi, după aceea; Da capo al segno p- coda = dela început pănă la semn, apoi coda; p - segue = apoi urmează (v. şi Da capo sin al segno). Polacca it. = poloneză (v.); alia p_ = în tempo polonezei. Polcă (germ. Polka) = dans ro- tund de origine boemă de caracter vioi. Muzica constă din 3—4 reprize de cîte 8 tacte, în tact de f. Pe la 1842 a trecut în Germania, Francia etc., fiind şi azi foarte favorit. Succesul obţinut în Paris i-a atras numirea de p— franceză. P. mazur e o variantă dela Mazurcă (v.). Polonaise fr. = poloneză (v.). Poloneză (it. polacca, fr. polonaise) = dans polonez de caracter vioi-cavaleresc. Muzica constă din 2 reprize, în tact de f, în tempo de marş. Cîte odată are şi un trio în dominanta tonalităţii principale sau în altă tonalitate relativă, după care urmează iarăş partea primă. Polifonie (gr.) — în general cîntarea în mai multe voci; în special conducerea independentă a vocilor într’o piesă armonică, dînd alternativ fiecăreia melodia principală sau numai părţi din ea. Prin aceasta toate vocile devin principale (v. Principal) şi nu servesc ca în stilul omofon (v. Omofonie) numai pentru sprijinirea din punct de vedere armonic a unei voci, oare singură poartă melodia. Stilul polifon e stilul contrapunotic, fraza curată sau stilul strict (v. Stil). Compoziţiile sorise în acest stil le numim şi compoziţii polifone (contrapunctul, fuga etc.). Pomposo it. = pompos, sărbătoresc (term. de espr.). Pon., pont., pontic, prese. = sul ponticello (v. Ponticello). Ponticello it. = căluş, scăunaş (v.); Portament — Poziţie. 117 sul p— = la căluş, în piese pentru violină arată, că trăsătura arcuşului trebue făcută în apropierea căluşului nu ca de obicei. Prin aceasta tonul capătă un timbru deosebit (v. şi Cavaletto). Portament {it. portamento) = maniera care constă din combinarea legăturii cu staccato (staocato legat). E însemnat prin v . . . pus deasupra notelor şi arată, că notele trebue cîntate tot întrerupte, ca la staccato (v.), însă aceste întreruperi sînt ceva mai mici. La violină sînt cîntate pe aceeaş trăsătură a arcuşului etc. scriere Portamento, portamento di voce ii. = purtarea vocii. In cîntare e arta de a lega tonurile astfel între sine, ca flecare ton, pe lîngă conzervarea intenzităţii şi rotunzimii sale, să treacă pe neobservate, să alunece în cel următor. Se deosebeşte de legato (v.) prin aceea, că trecerea dela un ton la altul nu e făcută direct cl treptat, trecînd prin toate tonurile intermediare, fără însă ca acestea să poată fi distinse. Acelaş efect îl producem d. e. la violină cînd degetul lunecă pe coardă. Portativ s. sistem linear = grupa de 5 linii paralele orizontale dimpreună cu cele 4 spaţuri dintre ele. Le numărăm de jos în sus. P— serveşte pentru a scrie notele în el şi în jurul lui. La scrierea notelor sub şi deasupra P—lui folosim liniuţe ajutătoare. Notele numai dacă sînt scrise în p— provezut cu cheie (v.) arată tonuri anumite. 1 n = a -1-- 1 1 In forma sa de azi p— datează din seci. 11. Călugărul Guido d’Arezzo e cel dinţii, care întrebuinţează atît liniile, în număr de 4—5, cît şi şpaţurile (mai nainte încă au fost folosite mai întîi una apoi 2 linii etc., însă fără spaţuri). Numărul liniilor a variat mult în decursul vremilor (prin seci. 13 ezistau p— şi cu cîte 12 linii). Insă pe la începutul seci. 18 a fost stabilit definitiv p_ cu 5 linii. Posaune germ. = trombon (v.). Poziţie, {fr. position, germ. Lage) = i) în ştudiul armoniei forma ce o ia acordul, avînd în vedere tonul din vocea superioară. Numărul P—lor depinde dela numărul tonurilor acordului (v. Acord); 2) în aplicatura instrumentelor cu arcuş {it. manica) aşăzarea mînii stîngi aşa, ca degetele să vină pe coarde sau la capătul gitului (poziţia I) sau ceva mai spre 118 Postludium — Prescurtări. căluş (poziţia II—VII). în ezer-ciţii şi în piese de ştudiu p— sînt / Coarda \ IS») v violinei7 I II 0 1234123 Postludium lat. (germ,. Nachspiel) = o frază muzicală improvizată la orgă în timpul cînd poporul părăseşte biserica. Potpuriu (fr. potpourri) = piesă mai ales instrumentală compusă din diferite melodii cunoscute (arii, cîntece, jocuri etc."l sau şi numai din părţi din aceste melodii. Melodiile singuratice trebue legate între sine prin armonii scurte, potrivite (v. şi Pasticiu). Prag {it. capo tasto, germ. Sattel) = bucăţica de lemn de abanos sau os de elefant, mai ridicată, ce se află la capătul superior al punţii instr-lor cu arcuş. Pe ea se sprijinesc coardele pentru ca să nu se atingă de punte (v. şi Violină). Praeludium lat. = preludiu (v.). Pralltriller germ. =- mordent (v.). Pp. prese. = pianissimo; ppp — pianissimo posibil (v. Pianissimo). Precipitando it. = grăbind (term. de espr. = cu accelerando). Precisione it. = precisiune (v.); con p_ = precis (term. de espr.). Precisiune (it. precisione) = co-rectitate, ezeoutarea corectă a unei piese. însemnate prin cifre romane (v. Cifre). III IV 41234 1234 Pregătire v. Preparaţiune. Preludiu (lat. preludium) = fraza întroducătoare a unei piese mai lungi sau mai scurte şi cu deosebire a compoziţiilor pentru orgă. Prelungirea notelor v. Note şi Legătură. Preparaţiune (germ. Vorbereitung) = la acordurile disonante: tonul ce are să formeze disonanţa să se afle deja în acordul premergător, la aceeaş voce, ca interval consonant. Prin p_ se domoleşte asprimea proprie acestor acorduri. Numai acordul de septimă dominantă şi cel de nonă mare şi mică nu reclamă pregătire. P— trebue făcută pe partea uşoară a tactului şi să fie de durată cel puţin egală cu nota disonantă (v, şi Acord). Premieră (fr. premiere) = prima reprezentare a unei opere sau piese teatrale. Prescriere, prescripţiune v. Armatură. Prescurtări (itabbreviazioni,jrerm. Abkiirzungen) sînt de 2 feluri : i) în cuvinte. A = alt. Accel. = accelerando. Prescurtări. 119 Adgo., ado. = adagio. Ad lib. = ad libitum. Al f. = al fine. All’oet, all’ott, all’8va=all’octava. Allo. = allegro. Andno. = andantino. Andte. = andante. Arc. = arco, coll’ai'co. Arpegg., arpio. = arpeggio. Ass. = assai. A. t. = a tempo. Att. = attacca. B. = bas. Br. = braciă. C. = col, colla, con. C. a. = coli arco. Cad. = cadenţă. Cal. = calando. ij. b. = col basso. C. d. = colla destra. 0. 1. = col. legno. Clartto = clarinetto. Claro = clarino. Cor., co. = corno. Cresc. = crescendo. D. = destra, droite. D. C. = da capo. D. S. = dai segno. Decres. = decrescendo. Dim„ dimin. = diminuendo, Div. = divisi. Doi. = dolce. Espr. = espressivo. F. = forte. Fag. = fagot. Ff, fff = fortissimo. FI. = flauto. Flag = flageolet. FI. picc. = flauto piccolo. Fp. — forte piano, Fz. = forzando. G. = gauche. Largh. = larghetto. Leg. = legato. Lo. = loco. M. d. = mano destra. M. M. = Malzel-Metronom. M. p. = mezzo piano. M. s. = mano sinistra. Mez. = mezzo. Mf. = mezzo forte. Mod., modto. = moderato. Ob. = oboe. P. = piano. Ped. = pedale. Perd.= perdendo. Pf. = piu forte, poco forte. Pizz. = pizzicato. Pp., ppp. = pianissimo. Rall. = rallentando. Rf., rfz. = riuforzando. Rit., ritard. = ritardando. Riten. = ritenuto. S., sin. = sinistra. Sem. = sempre. Sfz. = sforzando. Sim. = simile. S. s. = senza sordino. 8. t. = senza tempo. Stacc. = staccato. T. = tempo, tenor, tutti. Ten. = tenuto. Tr. = tril. Trem. = tremolando. U. C. = una corda. Y. = voce. Vo. = violino. Vcello = celo. V. s. = volţi subito. I-ma = prima volta. II-da = secunda volta. I-mo = primo. II-do = secundo, i 8-va = octava. 120 Pressante — Prima. 2) în note: scriere I ezecutare etc. Grupe de note egale cari se repeţesc mai de multe ori le scriem odată, iar pentru conti- nuare punem linii groase piezişe, sau şi cuvîntul simile prese. sim. (v. ac.). Pressante it. = grăbit (term. de espr.). Prestissimo it. = de tot repede (term. de mişcare). Presto it. = foarte repede; p— molto, p_ assai = cît se poate de repede (term. de mişcare). Preumblata = preumblarea ce o fac căluşerii între singuraticele figuri ale jocului. In decursul ei etc. vătavul arată figura următoare (v. Căluşer, Bătuta şi Romanul). Primă = o gradul prim al scării, tonica (v); 2) intervalul format din 2 note de pe acelaş grad. In practică obvine în 2 feluri: perfectă numită şi unison (c—c, d—d etc.) şi crescută (c—cis. d—dis etc.) (v. Interval). Prima it. — prima; p— vista, a Primadona — Punte. 121 p - vista s. a vista = a cînta o piesă la prima vedere, fără a o fi ştudiat de mai nainte ; parte P— = vocea primă etc. Primadonă (it. prima donna) = prima cîntăreaţă în operă; p— absolută (it. p assoluta) v. Assoluto. Prima vista it. = la prima vedere (v. Prima). Prima volta it. = prima oară (v. Repetiţie). Primo it. prese. I, I-°, 1° = primul; tempo p—= tempo dela început; flauto p = flautul prim; violino p_ = violină primă etc. Primo uomo it. — primul cîntăreţ îu operă. Principal, accent p— = accentul tactului sau metric (v. Accent); cadenţă p = cadenţa perfectă sau finală (v. Cadenţă); voci p_ = vocile cari în compoziţie împrumută alternativ melodia principală, avînd mers independent, în opoziţie cu acelea cari susţin numai acompaniamentul, numite secundare s. ripiene (v. şi Polifonie). Principale it. = principal; violino p_ = violină principală etc. j Probă (fr. repetition, germ. Probe) ; = ezercitarea unei piese muzicale înainte de a fi reprezentată în public, cu scop de a o putea ezecuta bine îu toate amănuntele ei; P— generală = proba ultimă înainte de reprezentarea piesei. Program, programă (itprogramma) = conspectul tuturor pieselor muzicale ce vor fi ezecutate într'un | concert. Cuprinde titlul, autorul, determinarea mai deaproape a felului piesei, instrumentul pentru care e destinată şi la piesele vocale mai mici şi tecstul complet al acestora. Programm-Musik germ. = muzică de program (v.). Prolog (gr.) = partea întroducă-toare a unei piese dramatice (v. Act). Pronunziato it. = pronunţat, accentuat (term. de espr.). Prozodie (gr.) — accentuarea corectă a cuvintelor îu vorbire. Psalmi = cele 150 cîntări compuse cea mai mare parte de regele David. Dela Evrei au trecut în biserica creştină unde sînt parte cîntaţi parte recitaţi în serviciul divin. Psalt = cîntăreţ bisericesc (espresie uzitată în Romănia). Psalterium lat. = psaltire (v.). Psaltichie (gr.) = cîntarea uzitată în biserica orientală (v. Muzică). Psaltire = 0 cartea în care se cuprind psalmii; 2) instrument foarte vechi (lat. psalterium) ce samănă cu arpa (v.). Pulpit, pulpitru, pult (lat. pulpitium, germ. Notenpult) = unealtă de lemn sau de metal, ce serveşte pentru a pune notele pe ea, aşa ca ezecutantulsăle poată vedea uşor. Punta it. = vîrf; a p— d’arco = cu virful arcuşului. Punte s. tastieră (it. tastiera, germ. Griflbrett) = bucăţica de lemn de abanos în formă de limbă lipită po gîtul instrumentelor cu arcuş şi a unor instrumente cu coardele pişcate. Coardele, 122 «Pnnto — Rapsodie, întinse dealungul, le apăsam pe Punto it. = punct; p_ d’organo = ‘ p— cu degetele cu scop de a pedală (v.). produce diferite tonuri. Q Quadrille fr. = cadril (v.). Quadro it. = cvartet (v.). Quart, Quarte germ. = cvartă. Quartett germ. = cvartet (v.). Quartettino it. = cvartet mic, simplu. Quartetto s. quadro it. = cvartet (v.). Quartsext-Aecord germ. = acordul consonant în resturnarea 2-a (v. Acord). Quasi lat. şi it. = aproape, cam; andante qu- adagio = ceva mai rar ca andante, aproape adagio etc. Quatre fr. = patru (v. A quatre mains). Quattro it. = patru (v. A quattro). Quatuor lat. = cvartet instrumenta! (v. Cvartet). Querstand germ. = relaţiune falză (v.). Questo, questa it. = acesta, aceasta. Quieto it. = liniştit, domol (term. de espr.). Quint, quinte germ. = cvintă (v.). Quinta modi (toni) lat. = dominanta superioară (v. Dominantă). Quintenzirkel germ. = cercul cvin-telor (v.). Quintett germ.. = cvintet (v.). Quintetto it. = cvintet (v.). Quintola lat. = cvintolă (v.). Quintsext-Accord germ. — acordul de septimă în resturnarea 2-a (cu terţa în bas), (v. Acord). Quintuor lat. = cvintet instrumental (v. Cvintet.). Rabbia it. = mînie; con r— = cu mînie, vehement (term.de espr.). Răgusală ifr. raucite, germ. Heiser-keit) = dispoziţia bolnavă a organului vocal, în urma căreia vocea îşi pierde timbrul limpede, sonor, devenind aspră, înăduşită, scîrţăitoare. Cauza poate fi în anumite defecte organice ale la-ringelui sau în aprinderi cauzate de răcială, esces în cîntare etc. In acest caz poate fi uşor de-lăturată prin linişte, vorbire puţină, petrecere în aier curat, gargară rece şi reţinerea dela anumite mâncări şi mai ales dela băuturi alcoolice (v. şi Voce). Rall. prese. = rallentando (v.). Rallentando it. v. Ritardando. Rapidamente, rapido it. = foarte repede şi energic (term. de espr.). Rapsodie (gr. rhapsodia) = frag- Rastral — Registre. 123 ment; numire dată unor compoziţii instrumentale îu formă de fantazie (v.), compuse din diferite fragmente din alte compoziţii sau cinteoe poporale. Rastral (lat. rastrum) = unealtă cu care putem face deodată toate 5 liniile portativului. Râtselcanon germ. = canon enigmatic (v. Canon). Re v. D. Real, note r_ v. Note principale. Realizare = în ştudiul armoniei completarea armoniilor indicate prin cifrele ce însoţesc basul dat (v. Bas cifrat). Recenziune = dare de samă despre un op sau despre o reprezentaţie muzicală (concert, operă etc.). Recitativ (it. recitativo, fr. reci-tatifj = compoziţie vocală ce stă între declamaţiune şi cîntare, adecă în care elementul curat muzical e redus aşa, ca decla-maţiunea naturală a tecstului să iasă mai bine la iveală. Din cauza aceasta nu reclamă nici tact, nici ritm determinat. De-asemeni nu are ca bază o tonalitate anumită ci constă mai mult din o serie de modulaţii ce se succed repede. Pe fiecare silabă din tecst vine de regulă numai cîte un ton. Tecstul e de cuprins narativ întreţăsut cu re-flecsiuni poetice. E scris de regulă în tact de f, fiind de 2 feluri: simplu (it. recitativo secco s. parlante) la care acompaniamentul e redus la simpla atingere a armoniilor, pe cari se razimă melodia şi 2) obligat (it. reci- tativo aceompagnato, obligato s. stromentato) cu acompaniament mai bogat şi mai îngrijit. R— e aplicat în piese mari dramatice (cantată, oratoriu, operă). Redita, reddita it. = rentoarcere, repeţire (v. şi Replica). Reducere (lat. reductio) = aran-jarea unei piese scrise pentru un număr mai mare de instrumente, pentru mai puţine instr., fără a-i schimba forma originală. Refren (fr. refrain) = versul repezit după fiecare strofă diutr’un cîntec precum şi melodia acelui vers. In cîntecele rom. r_ constă exteodată numai din 1—2 cuvinte, altădată din mai multe versuri (v. şi Cîntec). »Şti mîndro cînd ne iubiam Amîndoi un măr mîncam. Logojano.« »îot ţt-am zis mîndro mă duc Şi tu tot nu m’ai crezut. Dragă şi iar draga Fir de iarba neagră, Fir de cucuruz Auzi mîndr’auzi.« Regens chori lat. = dirigentul corului bisericesc. Registre (germ.. Register) = i) di-, feritele voci din orgă (v.); 2) regiunile vocii omeneşti. Tonurile produse de vocea omenească nu au toate acelaş timbru (v.). Acesta depinde dela locul unde se produce rezonanţa (v.) în partea superioară internă a corpului precum şi dela modul funcţionării coardelor vocale (v. Aparatul vocal). Sînt 3 registre (voci) principale: de piept, mijlociu s. 124 Reiner Satz — Relaţiune falză. falzet şi de cap. Acestea (după Dr. Zopf) sînt subîmpărţite în: a) r— de piept grav: dela tonurile cele mai adinei pănă la c1 sau cis* (rezonanţa acestor tonuri se simte în partea inferioară a pieptului dela diafragmă pănă la osul pieptului); b) r— de piept înalt: dela c1 sau cis1 pănă la fis1 (rezonanţa se sîmte în partea superioară a pieptului); c) falzetul grav, la vocile de bărbaţi numit falzet de piept: dela fis1 pănă la cisa (rezonanţa r. de piept se sîmte în gît dela cheia pieptului în sus); d) falzetul înalt, la bărbaţi numit fistulă: dela cis® pănă la fis2 (rezonanţa se sîmte în partea superioară a cerului gurii) şi e) vocea de cap (numai la vocile femeieşti): dela fis® pănă la fis8 eventual şi mai sus (rezonanţa se sîmte în cap dindereptul frunţii, între ochi şi creştet). In raport cu diferitele categorii ale vocii omeneşti registrele sînt distribuite în modul următor: falzet r. de cap. grav înalt | grav înalt j sopran j alt -m---I---1 £~Jr--: ---h ---t---l---Mtsj- -•+W-WA---Ut- ferii# ^ ■ Tonurile ce le poate emite o singură voce precum şi ori care alt instrument muzical le îm-părţim de regulă în 3 registre: adînc (cuprinde tonurile adînci ale vocii s. instrumentului), mij-' lociu (cuprinde tonurile mijlocii) şi înalt (cuprinde tonurile înalte). In acest senz tonurile, cari la un instrument compun d. e. registrul mijlociu, la altul pot aparţinea registrului grav sau înalt şi întors, după raportul de înălţime ce ezistă între singuraticele voci sau instrumente. Reiner Satz germ. = fraza curată (v. Curat). Relaţiune faiză {lat. relatio non harmonica, germ. Querstand) = în armonii relaţiunea ce se naşte cînd schimbarea cromatică a unui ton nu e făcută în aceeaş voce ci în voci diferite. r #r Are efect aspru, neplăcut, de aceea nu-i admisă. Efectul devine mai puţin aspru în cazul urm.: I Relativ — Respiraţiunea. 125 Relativ v. Tonalităţi relative. Religioso it. = religios, solemn (term. de espr.). Repercussio lat. — repercusiune (v. Fugă). Repertor (lat. repertorium, fr. repertoire) = conspectul pieselor teatrale (opere etc.) cari vor fi reprezentate. Repetatur lat. (it. si replica) = să se repeţiască. Repeter fr. = a repeţi. Repetiţie (it. repetizione, fr. re-petition) = reluarea neschimbată a unei părţi din o compoziţie. Semnul de r— obvine în 3 forme: II arată repeţirea imediată —t- - a părţii percurse (cea ------dela începutul piesei); arată repeţirea părţii următoare (cuprinsă între semnele repetiţiei); s. arată repeţirea atît a părţii premergătoare cît şi a celei ce urmează. Dacă trebue să repeţim numai 1 sau 2 tacte acestea le însemnam prin bis (= de 2 ori) ter (== de 3 ori) scris deasupra tactelor respective. Dacă o frază trebue repeţită însă nu imediat, ci numai după ce am percurs alte fraze, la începutul frazei respective punem semnul ^ s. iar la sfîrşitul ei cuvîntul fine sau semnul In acest caz repeţirea o iudicăm prin al (dai) segno al fine = dela semn pănă la fine, sau dai segno sin al /t- = dela semn pănă la Cîte odată se în-tîmplă, că la repeţire să lăsăm afară cîteva tacte dela sfîrşitul frazei, înlocuindu-le cu altele. In acest caz tactele respective le însemnăm cu[ ja v, j (prima volta = prima oară), iar tactele cu cari le înlocuim cu | jida Vi | (secunda volta = a 2-a oară). Acestea le scriem după semnul repetiţiei. Ele formează totodată trecerea la fraza următoare, în caz că piesa se continuă încă. 1 la V. 1 [ II «a V. 1 Repeţirea aceleiaş figuri de note o însemnăm prin o linie groasă, piezişă, trasă pe portativ (v. Prescurtări şi D’a capo). Repetition fr. = i) repetiţie (v.); 2) probă (v.). Replica it. = repetiţie; senza r— fără repeţire. Replicato it. = repeţit. Repriză (it. ripresa, fr. reprise) = repetiţie; semnul de repetiţie, apoi şi perioadele pieselor mai ales de joc, cari sînt repeţite. Respiraţiunea e de mare însemnătate pentru cîntăreţ. Regule: inspiră adînc însă fără zgomot; espiră cu economie, lin, succesiv şi în mod egal; nu respira în decursul unui cuvînt sau a unei idei ori fraze muzicale; caută să cînţi cît mai multe tonuri pe aceeaş respi- 126 Responsorium — Ribattuta. raţie. în notaţiune r_ e indicată cîteodată prin o virgulă (?). Responsorium lat. = respunsurile în bis. apusană(însă nu şi la noi). Respunsuri = sentinţele scurte cu cari respunde corul la rugăciunile preotului în serviciul divin, cum sînt »Doamne mi-lueşte-ne«, »Ţie Doamne«, »Dă-ne Doamne«, »Şi duhului teu« etc. Restricţiune {lat. restrictio, it. ristretto, stretta, germ. Eng-fiihrung) = în fuga cazul, cînd respunsul nu aşteaptă să se termine tema, ci întră mai curînd (v. Fugă). Resturnare s. întoarcere (lat. in-versio, germ. Umkehrung) = 1) transpunerea tonului fundamental al intervalului cu o octavă mai sus sau a celui superior cu o ctavă mai jos (v. Interval); 2) starea acordului cînd in bas nu e fundamentala ci altul dintre tonurile lui (v. Acord); 3) în contrapuctul duplu transpunerea melodiei Ia altă voce (v. Contrapunct). Retardando it. v. Ritardando. Retragere (fr. retrăite, germ. Zapfenstreich) = signalul prin care se dă seara de ştire, soldaţilor să se afle în cvartireie lor. Retuşare (fr. retouche) = împodobirea melodiei cu diferite ornamente (v. ac. şi Coloratură). Reuniune de cint şi muzică = so- cietate care are de scop cultivarea muzicii. Reverie (fr. reverie) = piesă de caracter fantastic, visător (v. şi Fantazie). Rezolvire (lat. resolutio, germ. Auf-losung) = trecerea acordului disonant în unul consonant (v. Acord). Rezonanţă = întărirea sunetului cu ajutorul unor corpuri resu-nătoare (lemn uscat, sticlă, metal etc.), d. e. tOQul diapazonului în formă de fureuţă (v. Diapazon 3) îl întărim dacă capătul inferior îl sprijinim pe masă sau pe alt obiect vîrtos; tablă de r_ (fr. table d’harmonie, germ. Re-sonanz-Boden) = scîndura subţire de lemn ce se află sub coardele pianului, a instrumentelor cu arcuş etc., servînd la întărirea tonului. E făcută de regulă din lemn de brad uscat de tot, de cea mai bună calitate, care, avînd însuşirea de a vibra foarte uşor, e cel mai potrivit material pentru întărirea tonului. Trebue ferită de uinezală, praf, pete de grăsime etc., deoarece acestea îi slăbesc puterea de rezonanţă (v. şi Aparatul vocal). Rf, rfz, rinf prese. = rinf orzando (v.). Rhapsodie germ. = rapsodie (v.). Ribattuta it. = trilul care începe încet, devenind succesiv mai repede: Ricereata — Rol. 12? Ricercata it. — fuga în care sînt aplicate toate artificiile contra-punctice (inversiunea, mişcarea contrară, restricţiunea etc.). Rigoroso it. = riguros, strict în tact şi tempo (term. de espr.). Rilasciando, rilasciante it. = în tempo succesiv mai rar (term. de espr. = cu ritardando). Rinforzando, rinforzato it. = es-presiv, accentuat (v. şi Forzando). Ripieno it. = umplut, umplutură; voci ripiene = vocile secundare cari nu au alt rol decît să duplice vocile principale cu scop de a le întări; ripienist = cel care cîntă o voce ripienă (v. şi Secundar). Ripresa it. = repriză (v.). Risoiuto it. — rezolut, energic (term. de espr.). Risonanza it. rezonanţă (v.). Risposta it. = respunsul în fugă (v.). Ristretto, stretta it. = restricţiune (v.). Rit., ritard. prese. = ritardando (v.). Ritardando s. rallentando it. = rărmd, în tempo din ce în ce mai rar (term. de espr.) (v. Tempo). Riten. prese. = ritenuto (v.). Ritenuto it. = reţinut, in tempo ceva mai rar (term. de espr.). Nu trebue confundat cu ritardando (v.). Ritm = ordinea regulată a mişcării esprimată prin tact, tempo şi construcţia metrică-ritmică a figurilor de tonuri. Tactul pre-cisază durata fiecărui ton, tempo precisază gradul de repejune ai mişcării întregului, iar în con- strucţia metrică-ritmică figurile singuratice sînt regulate în fraze perioade şi grupe de perioade compunînd un întreg organic’ în conformitate cu estenziunea’ accentul şi mişcarea ritmică, re’ clamate de ideea ce trebue espri. mată precum şi de principiul unităţii şi al simetriei (v. şi Motiv) Ritmică {gr.) = ştiinţa despi-e ritm (v.). Ritmometru v. Metronom. Ritomelă {it. ritornello, fr. ritour_ nelle) = fraze instrumentale cari servesc ca introducere sa^ încheiere la un solo vocal (arie cîntec etc.), eventual sînt intercalate între părţile acestui^ Avînd ca baza ideea fudamentalg a compoziţiei, scopul lor e nu numai a procura solistului tinip de recreaţie, ci totodată şi a mărj espresiunea. Tot r_ sînt numite şi frazele ezecutate de cor vreme ce solistul odihneşte. Riverso, rivoltato it. = întors adecă ori a cînta cu foaia îq' toarsă, ori luînd notele diu derept înainte. Rivoltato it. v. Riverso. Rivolto it. = resturnare (v.). Roata = joc rom. dansat de feciori şi fete. Constă din mai multe figuri ezecutate sub conducerea, unui vătav. Caracteristic e, cj comanda figurilor e făcută î^ versuri. Muzica e identică cu a învîrtitei (v.). Rol, rolă = partea aceea dintr () piesă dramatică, ce are să 0 joace un singur actor. La inter. 128 Romana — Rondo. pretarea corectă a unui rol e delipsă ca actorul să se identifice cu personajul, pe care-1 reprezintă (v. şi Actor). Romana = dans rom., un fel de cadril (v.) combinat în a. 1849 de I. Mureşianu în Braşov în colaborare cu prof. univ. din Iaşi Şt. Emilian. Constă din 6 figuri numite Rosa, Octavia, Mureşana, Augusta, Nimfa, şi Amata şi un rondo (v.), cu care se termină fiecare figură. Figurile singuratice sînt combinate din diferite jocuri romîneşti, iar muzica lor o formează diferite cîntece de joc (ardelene, învîrtite etc.) culese din ţinutul Haţegului, de pe Mureş, din Bănat, de pe Someş şi din Ţara Oltului. Tactul e la toate de J, mişcarea e la fig. 2 repede, la celelalte moderată. Mai întîi a fost jucată în balul »Reun. femeilor« din Braşov în 1850, respîndindu-se astfel, că azi e dansată în toate petrecerile dela oraşe nu numai în Ardeal ci şi în Bănat. Istoricul şi descrierea amănunţită însoţită de muzică a apărut în Braşov în a. 1902 sub titlul »Romana« sub pseudonimul «Tunarul din Dumbrău.« Romanesca it. v. Gagliarda. Romanţă (it. romanza) = poezie epică-lirică de o formă simplă, elegantă, apropiindu-se mult de cîntec (la popoarele din nordul Europei = baladă, v.). Muzica e egală cu a cîntecului strofic (v. Cmtec). Romantic = fantastic, miraculos; contrarul dela clasic (v. Roman-ticism). Romanticism = tendinţa cătră miraculos, fantastic; tendinţa spre deplină libertate subiectivă, descătuşare de sub formele rigide ale clasicismului antic (v. şi Clasic). In muzică r— a fost întrodus prin Weber (opera »Freischiitz«, »Oberon« etc.), iar urmaşii sei Schubert, Mendelssohn, Schu-maun, R. Wagner) i-au asigurat definitiv ezistenţa în muzica de operă (v. şi Muzică). Romanul = joc voinicesc jucat de căluşeri. Constă din 12 figuri. Melodia, comună la toate figurile, constă din 3—4 reprize, în tact de f, în tempo moderat pentru primele 6 figuri şi repede pentru celelalte. Figura primă o încep deodată toţi, făra a o fi arătat vă-tavul mai întîi; celelalte sînt precedate de preumblată (v.) şi jucate în forma căluşerului (v.), însă fără băţ. Fig. 6-a e numită pipăruşa, a 8-a adunata, a 9-a fuga lungă, a 10-a crucea, a 11-a călcîiul, şi a 12-a berbecele (aceasta e cea mai grea de eze-cutat dar şi cea mai frumoasă), (v. şi Joc). Rondino, rondoletto it. = rondo mai mic. Rondo it. (fr. rondeau) = piesă in care în jurul unei teme principale, care revine mai de multeori, sînt grupate mai multe teme secundare mai mult sau mai puţin variate. E întrebuinţat mai ales în compoziţiile ciclice (sonata, simfonia etc.) ca frază de în- Roulade — Sacsofon. 129 cheiere. A fost aplicat şi în muz. vocală (arie), unde samănă în general cu cîntecul cu refren. Roulade fr. = pasaj, ruladă (v.). Roulement fr. — tremolo pe doba şi timpane. Rubamento di tempo s. tempo rubato v. Rubato. Rubato it. = rupt, răpit; tempo r^ = tempo răpit, adecă tempo să fie cînd mai repede cînd mai lin în conformitate cu espresi-unea mai veselă sau mai tristă a pasageior singuratice din compoziţie (v. şi Ad libitum şi Tempo). Ruladă (fr. roulade) = pasaj cons- tătător din grupe de note suitoare sau coborîtoare, cîntate pe aceeaş silabă în arii şi alte piese vocale. Serveşte ca artificiu de coloratură (v.), din care cauză e adesea scris cu note mărunţele (v. şi Pasaj). Rulant (it- rullante) = vibrator, zu-râitor, ca tremolo pe dobă sau timpane. Rullante it. — rulant; tamburo r_ = doba mică folosită în orhestră. Russe fr. = rusesc, în mişcare proprie cîntecelor ruseşti; valse r_ = vals în tempo foarte repede. Rustico it. = rustic, ţărănesc. S. prese. = segno, sinistra, solo, subito (v. ac.). Sackpfeife germ. = cimpoi (v.). Sacshorni (germ. Saxhorner) = instr. de alamă provezute cu ventile, inventate în Paris pe la 1842. In muzica de armonie înlocuesc buglele şi ofic-leidele, fiind mult mai perfecţionate ca acestea. Numirea aceasta li-a fost dată mai ales în Francia şi Belgia (după numele inventatorului A. Sax); în Germania şi la noi poartă diferite numiri. Sînt împărţiţi în 2 grupe: i) grupa înaltă cuprinde 4 instr.: a) s— sopran în B (în Germania numit Fliigelhorn în B) are estenziune egală cu cornetul în B., b) s_ mic în Es (în Germania numit Piccolo în Es) întrebuinţat la producerea tonurilor cari pentru s_ sopran sînt prea înalte, c) s~ alt în Es (Althorn în Es) are estenziune egală cu trombonul alt sau cornul în Es, d) s._ tenor în B (Tenor-horn, Bass-FlUgelhorn) al cărui volum e egal cu al trombonului tenor; 2) grupa adîncă cuprinde 3 instr.: a) S- bass în B (Bass-tuba, Euphonion, Baryton s. Tenorbass în B), b) s _ bas grav (bombardon în Es) şi c) s - contrabas (Contrabass-Tuba s. bom-bardonul în B grav) e cel mai adînc dintre instr. de alamă. Sacsofon = instr. de metal ce samănă cu clarineta (inventat de A. Sax în Paris). Ezistă în toate diapazoanele, dela cele mai înalte pănă la contrabas, fiind în uz 9 130 Saison — Scară. mai ales în muz. militară franceză. Saison fr. = sezon (v.). Saite germ. = coardă (v.). Saiteninstrumente germ. = instr. cu coarde (v. Instr. muz.). Salmo it. = psalm(v.). Salmodia = psalmodie (v.). Salonmusik germ. = muzică de salon (v.). Saltarello it. = i) dans italian de caracter săltăreţ, vioi, în tact de f. Samănă cu tarantella (v.). Sans fr. (it. senza) = fără; s_ pedale = fără pedală; s— paroles = fără cuvinte etc. Sarabanda şpan. — dans şpaniol de caracter serios, în tact do f s. |, mişcare moderată. E acompaniat de castanete (v.). A fost aplicat în suită (v.). Şase (6) v. Cifre. Şasesprezecime v. Note şi Pauze. Sattel germ. = prag (v.). Satz germ. = frază (v.). Saxhorn germ. = sacshorn (v.). Saxophon germ. = sacsofon (v.). Scagnello, scanello, scanetto, ponticello it. = scăunel, căluş (v.). Scala it. = scară (v.). Scară (it. scala, fr. gamme, germ. Tonleiter) e succesiunea gradată a tonurilor unei tonalităţi între marginile unei octave. E de 2 feluri: diatonică compusă din tonuri întregi şi semitonuri şi cromatică compusă numai din semitonuri (diatonice şi cromatice). Scara diatonică cuprinde •5 tunuri întregi şi 2 semitonuri. Cele 8 tonuri ale ei le numim grade şi le însemnăm cu cifre romane şi cu numiri speciale: gr. I tonică (ton fundamental), gr. II dominantă schimbătoare (locţiitorul dominantei), gr. III mediantă supeiioară, gr. IY su b domin antă, gr. \ . dominantă, gr. VI mediantă inferioară, gr. VII senzibilâ (ton conducător) şi gr. VIII octavă. Mai însemnate sînt gr. I, IV, V, VII şi Vin. E de 2 feluri: î) dură sau majoră (germ. Dur- s. harţe Tonleiter) are semitonurile între gr. III—IV şi VII—VIII): -*• * i -c; ui i Va ton 2) moale sau minoră (germ. Moli- s. weiche Tonleiter) are 3 forme: a) antică (originală) are semitonurile între gr. II—III şi V—VI: b) armonică născută din cea antică prin ridicarea gr. VII cu Va ton (prin ^iceasta gr. VII devine senzibila): ---------- c) melodică derivată din cea armonică prin ridicarea gr. VI pe lîngă al VII (cu scop de a delătura secunda crescută dintre gr. VI—VII din forma armonică): ===s=M^r^ Scăunaş — Scordare. 131 In practică sînt întrebuinţate toate 3 şi anume: cea antică mai ales în formă coborîtoare, cea armonică în formă suitoare şi coborîtoare (aceasta e cea mai folosită), iar cea melodică mai ales în formă suitoare (şi numai din consideraţii pur melodice ca şi cea antică). Fiecare scară îşi ia numirea mai de aproape dela tonul fundamental (C-dur, D-dur, A-moale etc.). Intrebuinţînd numai tonurile naturale, putem obţinea numai o scară dură şi anume cea clădită pe tonul c ( = C-dur iar moale pe tonul a (= A-moale). Din cauza aceasta aceste 2 scări le numim normale s. naturale, în opoziţie cu celelalte, făcute cu ajutorul semnelor de alteraţiune, pe cari le numim derivate. Cu ajutorul semnelor de alteraţiune putem construi scări dure şi moi pe ori ce ton (v. Tonalitate). Alteraţiunile aparţinătoare unei scări le scriem totdeuna la cheie. Ele formează armatura (v.) scării. Scările cu armatură egală le numim paralele (v. Paralel), iar cele cu tonică comună scări cu nume egal (C-durşi C-moale etc.). — Unele cîntece romîneşti (v. Cîntec), sîrbeşti, slovăceşti, ungureşti etc. au ca bază o scară deosebită, numită scară naţională. Ea e făcută din scara moale armonică prin ridicarea gradului IV cu '/a ton: In muzica veche bis. sînt întrebuinţate şi alte feluri de scări diatonice (v. Tonalităţi bis.). , Scăunaş, scăunel v. Căluş. Scem. prese. = scemando (v.). Scemando it. = dispărînd (term. de espr. = cu perdendo). Scenă = i) bină (v.); 2) partea dintr’un act din operă sau altă piesă dramatică, ce rezultă din schimbarea numărului actorilor pe scenă (prin întrarea sau eşirea unuia sau altuia dintre actori). Scenerie = priveliştea scenei (v.), bina cu tot aranjamentul şi decoraţiile necesare la reprezentarea unei piese dramatice. Schallbecher, Schalltrichter, Sturze germ. = pavilon (v.). Scherzando it. = glumind (term. de espr.). Scherzo it. = 1) piesă instrumentală de caracter vesel, umoristic, fără formă anumită; 2) fraza a 3-a în compoziţiile ciclice (sonată etc.) constătătoare din 4 reprize, dintre cari l-a şi a 2-a se repetă iarăş după repriza 3 şi 4. Tactul e de f s. f, rar f. Are caracter vesel, umoristic. Schimbare enarmonică v. Enarmonism. Schiaginstrumente germ. = instr. de percusiune (v. Instr. muz.). Scintilante it. = brilant, strălucit (term. de espr.). Scordare, scordatura it. (germ. umstimmen) = acordarea unui instrument (mai ales vioiina) altfel, nu ca de obicei, cu scop de a ezecuta mai uşor anumite 9* 132 Scordato — Şef. pasage din o piesă sau pentru a obţinea anumite efecte. Scordato it — descordat (v.) sau acordat altfel ca de obicei; violino s- = cu violină descor-dată sau acordată altfel; tim-pani scordati = cu timpanele descordate (v. şi Scordare). Score engl. — partitură. Scripcă = numire poporală a violinei (v. şi Ceteră şi Lăută). Se it- = dacă; s— bisogna = dacă e de lipsă; s_ piace = dacă doreşti. Secco it. = sec, uscat; recitativo s— v. Recitativ. Seconda volta it. = a 2-a oară (v. Repetiţie). Secondo it. = secund (v.). Secstă = O al 6-lea ton în sistemul diatonic socotit dela tonul fundamental; 2) interval constătător din 6 garde diatonice. In practică obvine în 3 mărimi: mică, mare şi crescută. Cea mare şi mică aparţine la consonanţele nedepline, cea crescută e disonantă (v. Interval). Secstolă = figură ritmică de 6 note de valoare egală, care corespunde la 4 note de aceeaş valoare. E însemnată prin 6 . Accentul cade pe nota primă (prin aceasta se deosebeşte de triola duplă): Secund (it. secondo) = vocea 2-a, mai adîncă dintre 2 voci (instrumente) cu timbru egal, d. e. sopran s_ = sopranul mijlociu, tenor s , bas s—; violină s— etc. Secunda [a] (germ. secundiren) = a acompania vocea principală (melodia) cu altă voce. Secundă = 0 în sistemul diatonic ai 2-lea ton socotit dela tonul fundamental; 2) interval constătător din 2 grade diatonice. In practică obvine în 3 mărimi: mare numită şi ton întreg s. treaptă întreagă (c—d, g—a etc.), mică numită şi semiton s. semi-treaptă (e—f, h—c, cis—d etc.) şi crescută (c—dis, g—ais etc.). Toate sînt disonante. Secund-Accord S. Secund-Quart-Sext-Accord germ. = acordul de septimă în resturnarea 3-a (v. Acord). Secundar, tonuri s = tonurile armonice superioare (v. Armonice) şi de combinaţiune (v. Combinaţiune); voci s— = vocile cari în compoziţie servesc numai pentru completarea armoniilor, sprijinind numai vocea principală, care poartă melodia (v: şi Omo-fonie şi Note secundare). Secvenţă s. marşă armonică (germ. Sequenz) = reproducerea fidelă a aceluiaş model melodic sau armonic pe diferite grade ale scării. model secv. secv. iiişiili* r r 1 Se deosebeşte de imitaţie (v.) prin aceea, că modelul e repeţit de cătră aceeaş voce. Sef (fr. chef) = conducător, diri- Sog. — Septimă. 133 gent; ş— de atac (fr. chef d’at-taque) = primul între corişti (în operă); ş— de cor = diri-gent; ş— de orhestră (fr. chef d’orchestre) = capelmaistru (v.). Seg. prese. = segue (v.). Segno*i. = semnul i£s. al(d’al) s_ dela semn (v. Repetiţie); s di silenzio = pauză (v.) etc. Segue, seque it. = urmează; i) la sfîrşitul paginei arată, că piesa se continuă şi pe pagina următoare; 2) deasupra unui pasaj de note e == cu simile (v.); mai înseamnă apoi şi attacca (v.). Seguidilla şpan. = dans şpaniol, ce samănă cu bolero (v.), în tact de -f sau f, acompaniat de chitară şi castanete. Sem. prese. = sempre (v.). Semi lat. — jumătate; obvine în combinaţie cu alte cuvinte, d. e. semiton, semicadenţă etc. (v. ac.). Semicadenţă (germ. Halbschluss) = repausul făcut pe dominantă (v. Cadenţă). Semifusa lat. v. Mensură. Semilună (germ. Halbmond, Schel-lenbaum) = instr. turcesc în forma semilunei. Constă din o rudă, în vîrful căreia sînt înţepenite 2 coarne împodobite cu 2 coade de păr de cal şi cu o mulţime de clopoţele cari, scu-turînd instrumentul, produc un sunet sgomotos. Semiton, semitreaptă (lat. semi-tonium) = numirea celui mai mic interval din scară, sau distanţa cea mai mică dintre 2grade alăturate, adoptată în practica muzicii moderne (Teoria veche admitea intervale şi mai mici d. e. de V4 ton etc.). E de 2 feluri: mare s. diatonic făcut dintr’un interval de secundă mică (e—f, S~as etc.; şi mic s. cromatic făcut din intervalul de prună prin suirea sau coborîrea unuia dintre tonurile intervalului (c—cis, g gis, a—as etc.). Două semitonuri compun un ton întreg (v. şi Comma şi Ton). Semitonium modi lat. = sen zi bila (v.). Semn de coborîre v. Bemol. Semn de restituire v. Becar. Semn de suire v. Cruce. Semne (it. segne) = numirea generală a tuturor semnelor întrebuinţate în notaţiune (v.). Semne de alteraţiune v. Alteraţiuni. Semne dinamice s. de nuanţare (v. Nuanţe). Semplice it. = simplu, fără înflorituri (in ezecutare). Sempre it. = tot astfel; s- piano = tot piano (v.); s__ vivo = tot vioi etc. Senza it. = fără; s— accompag-namento = fără acompaniare; s fiore, S— ornamenti = fără ornamente în ezecutare, simplu; s- replica = fără repeţire; s— sordino = fără surdină (v.); s tempo = fără tempo anumit (v. Tempo) etc. Septet (it. settetto, germ. Septett) — piesă vocala pentru 7 voci obligate (v.); cel instrumental e de regulă numit septuor (lat.) şi e scris în forma sonatică (v. Sonata). Septimă = 1) al 7-lea ton în sistemul diatonic socotit dela tonul 134 Septimă dominantă — Siciliana. fundamental; 2) interval con-stătător din 7 grade diatoniee. Obvine în 3 mărimi: mare, mică (numită şi septimă principală) şi micşorată. Toate sînt disonante (v. Interval); acord de s_ v. Acord. Septimă dominantă = acordul de septimă de pe dominanta scării dure s. moi (v. Acord.). Septimolă s. septolă = grupă melodică constătătoare din 7 note de valoare egală, ce corespund cu privire la durată numai la 4 sau 0 note de acelaş fel. Septuor lat. v. Septet. Sequenz germ. = secvenţă (v.). Serată = convenire socială de seara, spre a petrece cu muzică, dans etc. De aci s_ muzicală, de dans etc. Seratta it. = reprezentaţie de încheiere într’un sezon de operă. Serena it. = cîntec de seară, serenadă (v.). Serenadă (it. serena, serenata, notturno) = 1) cîntec de seară cu sau fără acomp. instrumental destinat a fi cîntat sub fereasta unei persoane iubite sau sărbătorite; 2) piesă vocală sau instrumentală cu aceeaş destina-ţiune; 3) muzică ezecutatâ seara înaintea locuinţei unei persoane. Sereno it. = senin, vesel (term. de espr.). Serioso it. = serios, cumpătat, sărbătoresc (term. de espr.). Sesta it. = secstă (v.). Settima it. = septimă (v.). Setzkunst germ. = arta compoziţiei (v. Compoziţie). Severamente it. = strict, cu observarea strictă a măsurii. Sext-Accord germ. = acordul de 3 sunete în resturnarea primă (v. Acord). Sexte germ. = secstă (v.). Sextett germ. = secstet (v.). Sextole germ. = secstolă (v.). Sezon = anotimp; s muzical = timpul concertelor şi reprezentaţiilor de operă (de regulă Oc-tombre—April; la noi mai ales timpul carnavalului). Sf., sfz. prese. = sforzando (v.). Sforzando, sforzato it.=accentuat; espresie întrebuinţată mai ales deasupra notelor singuratice, cari trebue accentuate mai tare; e scrisă de regulă prescurtat: sf, sfz. (v. şi Accent, Forzando şi Kinforzando). Si v. H. Si it. = să, să-se; s_ leva il sordino = să-se ridice surdina de pe coarde; s_ replica = să-se re-peţiască; s_ tace = să tacă; s_ volte = să întoarcă foaia. Si-bemol v. Hes. Si-bemol-major v. Hes-dur. Si-bemol-minor v. Hes-moale. Siciiiană (it. siciliano) = 1) dans sicilian de caracter liniştit, în tact de f, în mişcare moderată; 2) compoziţie de caracter liniştit, simplu, în forma şi ritmul acestui dans. Obvine ca piesă instrumentală în locul frazei adagio din sonată etc.; Alia siciliana = Si-diez — Sincopa. 135 ea siciliana: eu espresie simplă, ţărănească. Si-diez v. His. Signal v. Corn de signal. Signalhorn germ. = corn de signal, goarnă (v.). Signalist = cel oare dă signalul, gornist (v.). Signatură = i) armatură (v.); 2) cifrele cu cari e provezut basul dat în ezerciţiile de armonie spre a indica acordurile, cari are să le completeze elevul (v. Bas cifrat). Silenzio it. = tăcere, pauză (v.). Silaba de coborîre = silaba es şi eses adausă la numirile tonurilor coborîte prin i? sau j?j? (v. Alteraţiuni). Silaba de suire = suficsa is sau isis adausă la numirile tonurilor suite prin § sau X (v- Alte-raţiuni). Silabe aretine v. Monosilabele aretine. Silabic v. Cînt silabic. Sim. prese. = simile (v.). Si-major v. H-dur. Simfonie (it. sinfonia, germ. Sym-phonie) = mai de mult ori ce piesă pentru mai multe instru- mente; azi piesă ciclică scrisă pentru orhestră mare în forma sonatei. Constă din 4 fraze: Allegro (în forma sonatică), Andante (s. Adagio etc.), Menuet (s. Scherzo) şi Allegro (ca fraza primă) sau Finale (în formă de rondo). Cîteodată fraza a ‘2-a cu a 3-a îşi schimbă locul reciproc. S_ o piesă strict polifonică (v. Polifonie); în ea toate instr. iau parte însemnată la desvoltarea melodică şi ritmică a ideilor muzicale, în cadrul însuşirilor particulare ale lor; în ea sublimul, veselul, comicul şi tragicul îşi află cea mai înaltă espresiune. Derivă din uvertură (v.). De aceea Italienii numesc uvertura şi azi simfonie. Creatorul ei e J. Haydn (1732—1809) iar prinBeethoven (1770—1827) a ajuns la cel mai înalt grad de perfecţiune. Simile it. = asemenea. Cînd o manieră (staccato, portament etc.), se estinde asupra unui pasaj mai lung de note. atunci semnele corespunzătoare le scriem numai deasupra notelor prime, iar continuarea manierei o indicăm prin sim., simile: 2 & » £> ir etc. Si-minor v. H-moale. Sin’, sino it. = pănă la; sin’ al fine = pănă la fine (v. Repetiţie şi Da capo sin al segno etc.). Sinfonia it. = simfonie (v.). Sincopă, sincopare(to. syncopatio) = contragere, în ritm e schimbarea accentului (v.) tare (thesis) cu cel slab (arsis). Aceasta o facem sau prin unirea într’o 13(3 Singspiel — Sistemul tonurilor. singură notă a părţii slabe cu cea tare următoare (') sau prin legarea notei neaccentuate cu cea accentuată (2). -P-M--. =(= . «te. Singspiel germ. = operetă (v.). Sinistra it. = stînga; mano s_ = cu raîna stîngă; (a cînta la pian). Sino it. v. Sin’. Sirenă = instr. fizical cu ajutorul căruia poate fi calculat numărul vibraţiunilor tonurilor. Sirene = în mitologia greciască fecioare mîndre (înfăţişate ca fete cu păr lung şi aripi, partea inferioară a corpului fiind acoperită cu solzi şi prefăcută în 1) Subcontra oct.: 2C—2H cupr 2) Contra oct.: ,C—jH ,, 3) Octava mare: C—H „ 4) Octava mică: c—h ,, 5) Oct. simplu liniată: c1—h1 „ 6) „ duplu „ c«-h» „ 7) „ de 3 ori „ cs—h» „ 8) „ de 4 ori „ c4—h* „ NB: Semnele întrebuinţate aici pentru indicarea octavelor le-am luat din »Neue Instrumenten-Lehre» de F. A. Gevaert. Alţi autori folosesc alte semne, d. e. C = c subcontra, C = c contra, peşte) cari locuiau pe ţermurii Siciliei, aproape de stînca Scylla, şi cari prin cîntecele lor frumoase atrăgeau la ele pe navigatori, pentru ca să-i omoare ; cîntecul sirenelor s. cîntec de sirene = cîntec de frumseţă deosebită, ademenitoare. Sistemul liniilor v. Portativ. Sistemul octavelor v. Sistemul tonurilor. Sistemul tonurilor (germ. Ton-system) = suma tuturor tonurilor întrebuinţate în muzică. Rîndul întreg de tonuri, dela cele mai adînci pănă la cele mai înalte, îl împărţim în 7—8 grupe de cîte 8 tonuri numite octave. Tonul cu care se termină o octavă îl luăm ca ton începător al octavei următoare. (Dintre instr. orga poate avea pănă ia 9‘/2 octave ; urechia însă poate distinge pănă la 11 octave). Toate octavele la olaltă dau sistemul tonurilor. Ele sunt: ton. cu 16^—33 vibr. pe secundă „ 33-66 „ ,, 66—132 - „ „ 132-264 „ „ 264-528 „ „ 528—1056 ., „ 1056—2112 „ „ 2112-4224 „ C = c mare, c = c mic, c’ s. c == c simplu-Iiniat, c” s. c = c duplu-liniat etc. Sistemul tonurilor înfăţişat prin note: Si replica — Solo. 137 Oct. mică. Oct. simplu-lin. Oct. duplu-lin. do re ^ do1 re1 do 2 re 2 i etc. e d etc. ci d1 c2 d2 Contra-oct. Oct. mare t Do 1 Re Do Re iHim =i =t S —r —p etc. etc. "*■ ,C tD 0 D Si replica v. Si. Si tace v. Si. Si volte v. Si. Slargando it. = rărind (vr. Ritardando). Slentando. slentante = stîngîn-du-se, din ce în ce mai slab (v. Perdendo). Slissato it. v. Glissato. Smanioso it. = mînios. zgomotos (term. de espr.). Sminuendo, sminuito it. v. Dimi-nuendo. Smorendo it. v. Morendo. Smorz. prese. = smorzando (v.). Smorzando, smorzato it. v. Perdendo. Soave, soavemente ii. = suav, blînd, domol, dulce (term. de espr.). Soiree musicale fr. = serată muzicală (v. Serată). Sol v. G. Sol-bemol v. Ges. Sol-bemol-major v. Ges-dur. Sol-diez v. Gis. Sol-diez-minor v. Gis-moale. Solenne it. = solemn, sărbătoresc (term. de espr.). Solennitâ it. = solemnitate; con s— = solemn. Solfegiu (it. solfeggio, fr. solfege) = ezercifiu de cîntare fără tecst, la care tonurile sînt cîntate pe diferite silabe (d. e. la, le, lo etc.), pe cele 5 vocale (a, e, i, o, u) sau folosind numirile tonurilor. Astfel de ezerciţii sînt indis-penzabile începătorilor pentru aflarea şi intonarea corectă a intervalelor (v. şi Soifegiare). Solfegiare (it. solfeggiare, fr. sol-fier) = în ezerciţii vocale cîntarea tonurilor nu cu un tecst anumit, ci pe diferite vocaleT silabe sau cu numirile alfabetice-s. monosilabice ale tonurilor (v. şi Solfegiu, Solmizaţiune, Abc-dare şi Vocalizare). Soli it. = pluralul dela solo (v.). Solist (germ. Solosanger, Solo-spieler) == cîntăreţul sau instrumentistul care cîntă un solo (v.). Sol-major v. G-dur. Sol-minor v. G-moale. Solmizaţiune (lat. solmisatio) = cîntarea tonurilor cu întrebuinţarea numirilor monosilabice (dov re, mi etc.) în locul tecstului (v. Monosilabele aretine). Aceste ezerciţii sînt de mare importanţă la învăţarea cîntului (v. Solfegiu). Pe urma acestei solmi-zaţiuni s’au ivit pe vremuri şi altele cunoscute sub numirile bebizaţiune, bobizaţiune, da-menizaţiune etc. (v. ac.). SolO (plural soli) it. — singur; piesă vocală sau instrumentală. 138 Someşana — Sopran. pentru una sau mai multe voci, cu sau fără acompaniament, sau şi numai un fragment dintr’o piesă, în care fiecare voce e destinată a o ezecuta numai cîte un singur cîntăreţ sau instrumentist, numit solist (v.). Contrarul e tutti şi cor. S_ pentru 2 voci s. instrumente e numit duet, pentru 3 terţet, pentru 4 cvartet etc. (v. ac.). S- cvartet -e numită în special piesa vocală scrisă pentru 4 voci solo (sopran-alt-tenor-bas; 2 soprani — 2 alţi; 2 tenori — 2 başi), în opoziţie cu piesa corală s. cor (v.). Someşana = joc rom. din ţinutul Someşului; e o variantă a arde-lenei (v.). Son fr. = ton, sunet (v.). Sonare alia mente it. = a cînta ceva dearostul, a improviza (v.). Sonată (it. sonata, suonata, germ. Sonate) = mai demult ori-ce piesă instrumentală; azi piesă instrumentală ce aparţine la formele ciclice. Constă din3—4 fraze independente, de conţinut diferit, stînd totuş în legătură între-olaltă Fraza 1, numită Allegro, cuprinde tema principală şi e in general lucrată in condiţiile formei muzicale numită Allegro s. formă principală (v. ac.), sau şi formă sonatică (germ. Sonatenform), fiind cîteodată precedată de o introducere. Fraza 2, numită Adagio (cîteodată Andante etc.) samănă cu aria (v.), sau e o temă cu variaţiuni. Stă de regulă în o tonalitate relativă (a dominantei, subdominantei sau în cea paralelă). E de obicei mai scurtă ca celelalte fraze. Fraza 3 e un Menuet s. Scherzo urmat de un Trio, iar fraza 4 Finale (avînd forma frazei prime sau a unei teme cu variaţiuni) sau Rondo, de regulă în tonalitatea principală. S_ e scrisă de obicei pentru unul sau 2 instr. (pian, pian şi violină etc). Forma ei a fost adoptată ca normă şi la alte compoziţii instrumentale, numite şi compoziţii s. forme ciclice (v. ac.). Astfel duo, trio, quatuor etc. nu sînt în fond decît sonate pentru 2, 3, 4 etc. instrumente solo, iar simfonia (v.) o sonată pentru orhestră întreagă. Sonatenform (Allegroform, Haupt-form) germ. = forma sonatică sau principală (v. ac. şi Sonată). Sonatină (it. sonatina) = sonată mai mică, uşoară, constătătoare numai din 2—3 fraze. Sonor (fr. sonore) = puternic, plin, bine sunător; voce s_ = voce cu timbru plin, puternic (la vocile de bărbaţi); corp s_ = corp apt de a mări intenzitatea tonurilor produse de alt corp din imediata sa apropiere (v. şi Tablă de rezonanţă). Sons harmoniques fr. = flageolete (v. Flageolet); tonuri armonice superioare (v. Armonice). Sonus lat. = ton, sunet. Sopra it. = sus ; come s_ = ca mai sus (v. Come şi Partitură). Sopran (it. soprano) = cea mai înaltă dintre cele 5 categorii ale vocii omeneşti, adecă vocea Sopranist — Staccatissimo. 139 femeiască înaltă numită şi dis-cant (v.). Estenziunea e c1—a2 şi mai mult. E de 3 feluri: i) s_ înalt, de agilitate s. de coloratură (it. s_ acuto, di agilitâ) = sopranul foarte înalt (pănă la ges8 şi mai mult), mlădios, potrivit pentru agilităţi (v. Agilitate şi Coloratură), 2)s— de forţă (it. s— sfogato, di forza = sopranul puternic şi 3) mijlociu (it. mezzo-soprano). In ansamblu e împărţit de regulă în s_ prim şi secund (v. şi Voce şi Registre).— Numirea s_ e folosită şi ca atribut la cvaliflcarea instrumentelor de suflat, cari produc tonurile cele mai înalte. Sopranist it. = cel care cîntă sopran (v.). Sordina, sordino it. — surdină (v.). Sordo, sorda*'£. = înăduşit, astupat; clarinetto s - = cu clarineta astupată; tromba s— = cu trompeta astupată (v. Astupat şi înăduşit). Sortita it. = aria de introducere a primadonei în operă. E de regulă o arie de bravură (v ). Sospirando, sospirante it. = sus-pinînd (term. de espr.). Sost. prese. = sostenuto (v.). Sostenuto it. = ţinut, arată observarea strictă a lungimii tonurilor în ezecutare (term. de espr.). Sotto voce it. = cu jumătate voce, indica ezecutarea notelor cu vocea reţinută. La instr. cu arcuş e obţinut acest efect prin ducerea arcuşului în apropierea punţii (v. şi Flautando). Spartito it. = partitură (v.). Spaţuri = locurile dintre liniile portativului (v. ac.). Spiccato it. = respicat, clar (term. de espr.). Spirito it. = spirit; con s_ = ou spirit, însufleţit (term. de espr.). Spiritoso, spirituoso it. = cu spirit, însufleţit (term. de espr.). S. pon. prese. = sul ponticello (v.). S. s. sau s. s. prese. = senza sordino (v. Senza). S. T. sau s. t. prese. = senza tempo (v. Senza şi Tempo). Stacato v. Staccato. Stacc. prese. = staccato (v.). Staccato it. = stacato, rupt, manieră care constă în aceea, că notele nu sînt ezecutate cu valoarea lor deplină, ci cu mici întreruperi. E însemnat de regulă prin puncte puse deasupra notelor. Contrarul e legato (v.): scriere • ezecutare S—legato = stacato legat (v. Por-tament). Staccatissimo it. e un grad mai înalt de staccato (v.). E însemnat prin virgule puse deasupra notelor: 140 Stagiune — Stingendo. Stagiune (it. staggione) v. Sezon. Stările acordurilor v. Acord. Statist (fr. comparse) = persoană care în teatru şi operă apare pe bină (d. e. în dueluri, bătălii etc.), fără să vorbiască ceva (v. şi Figurant). Steg germ. = scăunaş (v.); aus dem Stegreife germ. — nepregătit, dearostul (v. şi Alia mente). Stentando, stentatoit= greoi (termin de espr.). Stentor, voce de s— = voce de putere neobicinuită. Numirea vine dela Stentor, un erou grec în rezbelul troian, care, după tradiţie, putea striga mai tare ca 50 oameni la olaltă. Steso it. = întins; s_ moto = în tempo mai lin (term. de espr.). Stihiră = cîntare bis. căreia îi pre-merge cîte un stih (vers) din sf. Scriptură. Ştiinţa muzicii v. Teoria muzicii. Stil (lat. stilus, it. stilo) = modul de a scrie; felul cum un compozitor ştie să-şi esprime ideile şi sentimentele prin tonuri. In muz. deosebim 2 stiluri principale: i) bisericesc de caracter serios, liniştit, simplu, înălţător şi 2) lumesc de caracter variat. Subîmpărţiri: s— epic de caracter povestitor, descriptiv. E aplicat atît în piese bis. cît şi lumeşti; s— liric pentru espri-marea directă a sentimentelor. Predomină mai ales în cîntec (v.); s— dramatic (teatral) bogat în forme, de caracter pasionat, pentru esprimarea diferitelor acţiuni şi stări sufleteşti. E aplicat atît în piese bis. (oratoriu, cantată etc.) cît şi lumeşti (melodramă, operă etc.); s_ de camerâ în care, pe lîngă observarea riguroasă a regulelor de compoziţie, sînt întrebuinţate toate mijloacele de espresiune, între marginile impuse de instrumentele, cărora e destinată muzica de cameră. Se manifestează în general în compoziţii de valoare artistică înaltă (v. şi Muzică de cameră); s_ strict (a capella), care pretinde observarea strictă a regulelor de compoziţie; s— liber în care re-guleie de compoziţie nu-s observate cu toată stricteţa (v. şi Formă); s— vocal, instrumental, naţional s. poporal (în acest senz poate fi s_ romînesc, german etc.) etc. (v. şi Contrapunct, Omofonie şi Polifonie). Stilo it. = stil; s galante = stilul liber; s—osservato = stilul strict; s - rappresentativo s. dramma-tico = stilul dramatic etc. (v. Stil). Stilus lat. = stil; s- ecclesiasticus = stilul bis.; s— choraicus = stilul dansului etc. (v. Stil). Stimme germ. = voce (v.). Stimmfiihrung germ. = conducerea vocilor (v.). Stimmgabel germ. = diapazon în formă de furcuţă (v. Diapazon.). Stimmhammer germ. = cheia în formă de T (v. Cheie). Stimmstock germ. — 1) cuierul pianului (v. Cuier); 2) inimă (v.). Stimmung germ. = acordare (v.). Stingendo it. = stîngîndu-se (term. de espr. = cu perdendo). Strascinando — Suspenziune. 141 Strascinando, strasciando it. = rărind, trăgănat (term. de espr. = cu rallentando). Streichinstrumente germ. = instr. cu arcuş (v. Instr. muz. IV. 1). Streichorchester germ. = orhestră din instr. cu arcuş (v. Orhestră). Streichquartett germ. = cvartet (v.). Strepitoso it. = zgomotos (term. de espr.). Stretă {it. stretta, germ. Eng-fiihrung) = în fugă întrarea respunsului înainte de a se fi terminat tema (v. Fugă). Stretto it. == îngustat, grăbit (term. de espr. = cu accelerando). Stringendo it. = strîngînd, grăbind (term. de espr. = cu accelerando). Stromentato it. = instrumentat (v. Instrumentare). Stromento it. = instrument (v.). Strofă = în poezie combinaţiune de 2—8 versuri; cîntec strofic = cîntecul oare pentru toate strofele are aceeaş melodie. Astfel sînt mai ales cîntecele poporale (v. Cîntec). Ştudiu (fr. etude) v. Ezerciţiu. Stutzfliige! germ. — pian scurtat (v. Pian). Suave it. v. Soave. Subdiapentă v. Subdominantă. Subdominantă S. dominantă inferioară = gradul IV din scara diatonică (v. Scară). Subiect (lat. dux, it. soggetto s. suggetto) = tema în fugă (v.). Subito it. = subit, momentan; ac-cordate s_ = a acorda repede instrumentul; volţi s— = a întoarce foaia repede etc. Substituire = înlocuirea unui deget prin altul pe tastele instrumentelor cu claviatură (pian etc.) sau pe tastiera celor cu arcuş (violină etc.). Suită (fr. suite) = piesă instrumentală coustătătoare din o succesiune de 3—7 piese de dans, scurte (alletnande, gavotă, menuet, sarabandă etc.). Sul, sulla it. = preste, la, pe; s_ ponticello = la căluş (v. Ponti-eello); s_ corda = pe coardă; s-tastiera = deasupra tastierei (a trage cu arcuşul) (v. Tastiera). Sumar, tonuri s _ v. Combinaţiune. Sunet (it. suono) v. Ton. Suono it. = sunet, ton (v.); suoni armonichi = tonurile armonice superioare (v. Armonice); flageo-letele (v.). Surdină (it. sordino, germ. Dăm-pfer) = unealtă sau întocmire cu care putem reduce intenzitatea tonurilor instrumentelor sau să întrerupem vibraţiunea coardelor după voinţă. La instr. cu arcuş S— e un fel de piepten (v.) de lemn, de os sau de metal, pe care-1 înplîntăm deasupra pe căluş. La pian funcţiunea s— o îndeplineşte pedala stîngâ. (E de observat oă la aeest instr. e numit s._ şi mehanismul, care apasă coardele la capătul dinainte; v. Pian); la timpane şi dobe un petec de postav negru etc. (v. şi Înăduşit). Suspenziune (lat. retardatio, germ. Vorhalt) = prelungirea unui ton din acordul precedent în acordul ce urmează. Prin aceasta sus- 142 T. — Tact. pendăm pentru moment aeel ton din acordul următor, oare cu cel prelungit formează interval de secundă. S— trebue să cadă pe partea accentuată a tactului. E de 2 feluri: superioară (mai des folosită) şi inferioară. - 4 L^J T T. prese. = tasto, tenor, tutti (v.). Tablă de armonie v. Tablă de rezonanţă. Tablă de rezonanţă v. Rezonantă. Tablou muzical (germ. Tonge-mălde) = compoziţie care are ca subiect descrierea unui fenomen din natură sau a unui eveniment, d. e. viforul pe mare, o bătălie etc. (v. şi Desemn muzical). Tace it. (lat. tacet) = a tăcea, a pauza. Tact s. măsură (it tatto, misura, germ. Takt) = împărţirea unui rînd de note în părţi mici, egale. Eiecare din aceste părţi formează cîte un tact. Singuraticele tacte sînt despărţite prin o linie perpendiculară trasă pe portativ, numită linia tactului iv. Linie). Unităţile, din cari e format un tact, le numim părţi s. timpi (fr. temps, germ. Taktglieder). T— o de mare însemnatate în muzică. Ori-ee compoziţie poate fi pe deplin înţeleasă numai dacă e ezecutată strict în tact. Abatere facem numai cînd es-presiunea (v.) o cere. T— se bazază pe reiaţiunea metrică-ritmieă (v. Metru şi Ritm) a tonurilor, ce compun o piesă. Accentul (v.) e prin urmare elementul principal, dela care depinde forma şi caracterul seu. T_ e însemnat cu frîngeri vulgare (unele cu litera g) puse pe portativ la începutul piesei, imediat după cheie respective după armatură (v.). Numărătorul arătă numărul părţilor, iar mu-nitorui valoarea lor. Ca normă e luată măsura de 2 şi 3 părţi, iar ca unităţi valorile notelor. T_ sînt împărţite in simple (cele de 2 şi 3 părţi) şi compuse (cele de 4, 6, 9 şi 12 părţi); apoi în împârechiate (cele de 2 şi 4 părţi) şi neîmpărechiate (cele de 3, 6, 9 _şi 12 părţi). Cîteodată obvin şi tacte de 5 şi 7 părţi numite mieste. Tactele folosite în practică sînt: f (sau EîJ s- E3) allabreve mare, f (s. ^ (numit allabreve mic, î; |, b t; î (s- ^) numi* Şi •fo ■>“ ţi frnrf 4. • 3. ' £ 1 2 • 1 2 uaot îuticg, 8) 41 8’ 8î 8 1 16* Tambor — Tarantella. 14» — Fiecare piesă îşi are tactul sou propriu, bazat pe ritmul şi caracterul ei. Cu deosebire piesele de dans şi în general toate piesele cu ritm bine pronunţat şi regulat sînt strict legate de un tact anumit (d. e. valsul recere t_ de f s. f, ardeleana de f etc.). Piesele cu ritm mai mult s. mai puţin neregulat nu recer totdeuna acelaş fel de tact, iar unele chiar de loo (v. Formă). La acestea tactul serveşte mai ales pentru orientarea mai uşoară în cetirea notelor; în o piesă neîmpărţită în tact (mai ales în partituri) orientarea e aproape imposibilă — In muz. naţională rom. predomină tactul de f. Acesta e tactul tuturor dansurilor nostre cu escepţia horei (v.). Doina din cauza ritmului ei neregulat o putem număra la formele libere de tact. In regulă generală o scriem în tact de -f- sau | (v. şi Cintec). Pentru cînt. bis. ale noastre e mai potrivit tactul de J sau A. — A da sau a bate tactul = a marca cu mîna sau cu piciorul diferitele părţi ale tactului, (v. Bate). Cîte părţi are tactul atîtea mişcări trebue făcute. De aici provine că d. e. la tactele de jumătăţi (f, f etc.) notele la ezecutare apar cu valoare redusă de jumătate (d. e. nota întreagă ţine pănă batem de 2 ori, jumătatea pănă batem odată etc.), iar la cele de optimi şi şasespre-zecimi (f, f, if etc.) cu valoare îndoită sau împâtrată (d. e. nota de optime ţine pănă batem-odată, pătrarul pănă batem de 2 ori etc.). In tempo foarte repede mişcările tactului se pot contrage (d. e. la tactul de f în loc de 6 ori batem numai de 2 ori etc.). Tambor v. Tambur. Tambour/r. = tambur şi dobă (v.). Tambur {it. tamburo, fr, tambour) = cel care bate doba, dobaş;. t_ major = cel mai mare între dobaşi. Tamburină {it. tamburetto, fr. tambourin) = un fel de dobă compusă din un cerc de lemn . sau metal, pe care e întinsă numai o piele, iar jur împrejur e provezută cu zurgălăi. Lovită cu mîna produce un sunet zgomotos. E folosită în unele jocuri italiene, şpaniole şi orientale pentru marcarea ritmului; apoi şi in balet (v.). In privinţa aplicării acestui instr. în muzica noastră v. art. Joc. Tamburo it. = dobaş şi dobă; t~ grande = doba mare; t_ rulante = doba militară (v. Dobă). Tam-tam = instr. de percusiune uzitat în Orient. Constă din un disc de metal, care e lovit cu un ciocan căptuşit cu postav. Taraf = bandă de muzicanţi (es-presie uzitată mai ales în Romănia) (v. şi Lăutar). Tarantella it. = dans italian de caracter f. pasionat, în tact de f, tempo f. repede. E dansat de regulă de fete din popor acom-paniindu-se singure cu tamburina. A fost întrodus şi în balet (v.). 144 Tardando — Tempo. Tardando, tardo it. = rărit (v. Ritardando). Ţarină = joc rom. uzitat mai ales la Moţi (în Munţii apuseni). Muzica constă din 2 reprize de cite 8 tacte, în tact , de f, în tempo repejor (M. M. 4 = 108). Taste (germ. Tasten) = limbile de lemn albe şi negre cari compun claviatura (v.). Tastieră (it. Tastiera) v. Punte. Tastiera it. = tastieră (v.); sulla t— = la tastieră (v. Sul). Tatto it. = tact (v.j. Tecst (it. testo, fr. paroles) = cuvintele scrise sub note în compoziţii vocale. T—ul unei opere e numit de regulă livret (v.). Tedesco it. = nemţeşte. Tehnică = desteritatea mehanică recerută la ezecutarea corectă, artistică a unei compoziţii (în privinţa curăţeniei tonului, a îndemînării în folosirea degetelor şi a arcuşului etc.i. Temă s. subiect (it. tema, soggetto, sojjetto, germ. Hauptsatz) = fraza principală, idepa muzicală ce formează baza unei compoziţii (v. şi Fugă). Temă cu variaţiuni (it. tema con variazioni) v. Variaţiune. Temperatură (fr. temperature, germ. Temperatur) = abaterea dela întonaţiunea acustică curată (matematică) a intervalelor din scară făcută la acordarea instrumentelor cu claviatură. La acordarea curată din punct de vedere acustic, numită şi acordare naturală, a unui instr. obţinem un număr infinit de tonuri. Insă construcţia instrumentelor cu claviatură, pentru ca să poată fi în general practicabile, pretinde un numărdetonuricîtsepoate de limitat. De accea s’a ivit necesitatea de a stabili tonurile unei octave aşa, ca ele să poată fi întrebuinţate şi pentru celelalte scări. Spre acest scop octava a fost împărţită în 12 părţi egale (unora dintre tonuri adăugîndu-le, altora luîndu-le ceva din înto-naţiunea naturală a lor), obţinind astfel intervale cu intonaţie aprocsimativ corectă pentru toate 12 scările Aceasta o numim temperatură, iar instrumentele cărora li-a fost aplicată instr. cu acordare temperată. De aici provin micile diferenţe, ce le simţim între întonaţiunea acestor instr. şi între voce sau alte instr. cu acordare naturală, cînd funcţionează împreună. De altfel întreg sistemul tonurilor practicat în muzică e bazat pe t-, acordarea naturală în practică fiind în generai puţin practicabilă. T empestoso it. = viforos, vehement (term. de espr.). Tempo s. mişcare (it. tempo, fr. mouvement, germ. Taktbewe-gung, Zeitmass) = gradul de repejune în care trebue cîntată o compoziţie, conform conţinutului şi caracterului ei. T_ e determinat in 2 feluri: i) prin metronom (v.) care arată mişcarea cu toată precisiunea şi 2) prin termini (cuvinte). Deosebim 5 feluri de mişcare: a) de tot lină: largo, adagio, lento, Tempo — Termini de espresiune. 145 grave; b) lină: larghetto, andante, andantino, commodo; c) repe-joară: moderato, allegretto; d) repede: animato, allegro, allegro agitato, allegro eon fuoco eto. şi e) foarte repede: presto, prestis-simo etc. Toţi aceşti termini pot fi determinaţi mai deaproape prin: assai, un poco, un poco piu, meno, mosso, troppo, non troppo, molto etc. Schimbarea gradată a mişcării e indicată prin: a) din ce în ce mai lin: ritardando, rallentando, slargando etc. şi b) din ce în ce mai repede : accelerando, allargando, preci-pitando, stringendo etc. Sistarea de tot sau în parte a mişcării e însemnată prin: a piacere, ad libitum, tempo rubato, senza tempo, iar reluarea mişcării prin: tempo, a tempo, tempo primo, tempo I. Cînd se schimbă tactul (v.), dar tempo remîne acelaş, scriem: l’istesso tempo, mede-simo tempo. Sînt apoi termini, cari arată modul ezecutării (de care e condiţionată şi mişcarea): amabile, cantabile, con dolore, dolce, espressivo, giocoso, maes-toso, scherzando, risoluto, tran-quillo etc. — Esplicarea tuturor acestor termini se află la literile cuvenite. Tempo it. = tempo; a t— = în tempo (v. Tempo); t_ di ballo = în tem po de dans; t_ di prima = în tempo dela început; t_ giusto v. Giusto; t_ di marcia = în mişcare de marş etc. Temps fr. = timpi (v.). Ten. prese. = tenuto (v.). Teneramente, tenero, con tene- rezza it. = delicat, gingaş, blînd (term. de espr.). Tenerezza it. = gingăşie, fineţă (v. Teneramente). Tenor {it. tenore) = vocea bărbătească înaltă. E de 2 feluri: i) liric cu estenziunea c—hes1 (şi mai mult), avînd timbru moale, fin şi 2) eroic cu estenziunea c—g1; are timbru puternic, sonor, sămănînd cu al baritonului. In corul de bărbaţi t_ e împărţit în tenor prim şi secund. Notele erau scrise mai demult în cheia tenorului (v. Cheie), azi însă mai ales în a violinei, sunînd însă cu o octavă mai jos de cum sînt scrise (v. şi Voce şi Registre). Tenore it. = tenor; t_ buffo = tenor pentru pârtii comice; t_ eroico = tenor eroic; t_ lirico = tenor liric (v. Tenor). Tenorist = cel care cîntă tenor. Tenuto it. = ţinut, arată ezecu-tarea notelor cu valoarea lor întreagă, fără a-se observa nici cea mai mică întrerupere între ele, ca la legato (v.). Teoria muzicii = ştiinţa muzicală. Constă din: teoria elementară (v. Elemente), armonia, compo-ziţiunea, instrumentaţiunea, cîntul (regulele despre voce şi cultivarea ei), istoria, acustica şi estetica muzicală (v. ac.). Termini de espresiune = cuvintele folosite în muzică pentru a determina modul ezecutării unei piese muzicale. Aici aparţin mai ales terminii de mişcare şi nuanţare etc. (v. şi Espresiune). 10 140 Termini tehnici — Timbru, Termini tehnici = cuvintele folosite în artă şi ştiinţă pentru esprimarea unor noţiuni anumite. In muzică aceşti termini sînt mai toţi italieni. Terţă = i) în sistemul diatonic tonul al 3-lea socotit dela tonul fundamental; 2) interval constatator din 3 grade diatonice. In practică obvine în 3 forme: mare (c—e, g—h etc.), mică (c—es, d—f etc.), ambele consonante şi micşorată. T_ mare determină acordul dur, cea mică acordul moale (v. Acord); 3) coarda d dela violină şi mai ales dela violă şi celo. Terţdecimă = interval de 13 grade diatonice. Terţet (it. terzetto) = piesă pentru 3 voci concertante (de regulă: sopran-tenor-bas). Cel instrumental e numit trio (v.). Terz-Quart (Terz-Quart-Sext)-Ac-cord germ. = acordul de septimă în resturn. 2-a (v. Acord). Testo it. = tecst (v.). Tetracord (gr.) = la Grecii vechi: 1) o liră cu 4 coarde; 2) sistemul de 4 tonuri diatonice între marginile unei cvarte (d. e. c—d—e—f), care servia ca bază la construirea scărilor (v. Tonalităţi greceşti). E de 2 feluri: regulat (cu semiton între tonul 3 şi 4, iar între celelalte distanţă de ton întreg) şi neregulat. Scara dura din sistemul muzical de azi e făcută din 2 tetracorduri regulate (d. e. c—d—e—f-j-g—a—h—e). Thesis gr. = coborîre, partea ac- centuată a tactului. Contrarul e arsis (v.). Timbală (germ. Cimbalon, Hacke-brett) = instr. de percusiune de origine orientală respîndit deja prin seci. 12 în Erancia, Italia, Germania etc. Constă din o ladă de rezonanţă în formă de trapez, deasupra căreia sînt întinse o mulţime de coarde compuse din cîte 2—3 coruri (v. Cor) şi sprijinite pe mai multe scăunaşe. Coardele sînt lovite cu 2 beţi-gaşe învălite la un capăt în vată sau piele. Cuprinde circa 4 octave (C—cs). Tonul e vîjiitor, în forte pătrunzător, ascuţit. La noi în ţară o găsim mai ales în muzicile ţigăneşti-ungureşti. Timbales lat. = timpane (v.). Timbru (fr. timbre, germ. Klang-farbe) = însuşirea particulară prin care un ton produs de un instrument sau voce anumită se deosebeşte de acelaş ton însă produs de altă voce sau instrument; d. e. tonul c' sună deosebit cînd e produs de violină şi de pian sau altă violină, sau eînd e cîntat de 2 persoane. T— depinde parte dela forma vibraţiunilor, condiţionată de forma instrumentului, dela tonurile armonice şi de combina-ţiune (v. ac.), parte dela materialul de rezonanţă. T_ poate fl limpede (deschis), întunecat (închis), înăduşit, strident, ascuţit, sonor (metalic), moale, dur (aspru), nasal etc. Dela el depinde calitatea vocii sau a instrumentului (v. şi Aparatul vocal). Timoroso. — Ton. 147 Timoroso it. = timid, fricos (term. de espr.). Timp. prese. = timpani (v.). Timpană (it. timpano, germ. Pauke) = instr. de percusiune folosit în orhestră. Constă din o căldare de aramă, deasupra căreia e întinsă o piele de capră sau de asin, ca la dobă. Prin un me-hanism de şuruburi poate fi acordată, ca să dea un ton anumit. Tonul e produs cu 1—2 măişoare învâlite în piele sau postav. In orhestră sînt de regulă 2, acordate în cvartă sau cvintă (tonica şi dominanta): t- mare dînd unul dintre tonurile şi t— mică dînd unul dintre tonurile Notaţiunea e în C-dur pe acelaş portativ, în cheia basului. Pentru înăduşirea tonului e folosită o copertă (v.) de postav (v.Timpani). Timpani it. = timpane; t_coperti = cu timpanele acoperite (v. Timpană); t_ scordati v. Scordato. Timpanist = cel care bate timpanele. In orhestră e de regulă unul singur. Timpi (fr. temps) = părţile tactului (v. Tact). Timp siab (gr. arsis) = partea neaccentuată a tactului (v. Accent şi Tact). Timp tare (gr. thesis) = partea accentuată a tactului (v. Accent). Tirato it. = întins, trăgănat (term. de espr.) Tobă v. Dobă. Toccatait. = piese fără formă anumită, un fel de fantazii uzitate în timpurile mai vechi, scrise în special pentru instr. cu claviatură (dela toccare), în opoziţie cu sonata (dela suonare), care era destinată instr. cu arcuş şi cu cantata, numele dat în generai ori-cărei compoziţii vocale. Ton (lat. tonus, fr. son) = i) sunetul produs prin vibraţiunile regulate ale unui corp elastic, însuşirile sale sînt: a) înălţimea care depinde dela numărul vi-braţiunilor în timp de 1 secundă, b) intenzitatea care depinde dela lărgimea vibraţiunilor şi c) timbrul (v.). — T—le sînt numite sau cu 7 litere din alfabet: c, d, e, f, g, a, h (v. Alfabet) sau cu 7 monosilabe: ut (do), re, mi, fa, sol, la, si (v. Monosilabeie aretine). Cu privire la înălţime sînt împărţite în grupe de cîte 7 respective 8 tonuri numite octave (v. Sistemul tonurilor). In scris tonurile sînt ficsate prin note (v.); 2) distanţa dintre 2 tonuri cari formează interval de secundă. E de 2 feluri : a) semiton (semitreaptă s. secundă mică) e cea mai mică distanţă adoptată în muzică (v. Semiton) şi b) ton întreg (treaptă întreagă sau secundă mare) constă din 2 semitonuri (unul diatonic şi unul cromatic). In scris tonurile sînt determinate prin note (v.). 10* 148 Ton conducător — Tonalitate. Ton conducător v. Senzibilă. Ton întreg v. Ton. Ton normal v. Diapazon şi Normal. Tonalitate {lat. raodus, germ. Ton-art) = rezultatul combinaţiunilor melodice şi armonice, bazate pe cele 2 genuri (v.) adoptate în muzica modernă. Aranjarea în ordine gradată a tonurilor aparţinătoare unei tonalităţi ne dă aceea, ce numim scară (v.). Conform acestor genuri t_ e de 2 feluri: dură şi moale. Deosebirea între ele zace in mărimea intervalelor formate de singuraticele grade ale scărilor corespunzătoare faţă de tonul fundamental şi în special în terţă şi secstă. Anume: în scara dură terţa şi secsta sînt mari pe cînd în cea moale mici. In urma acestei deosebiri t— dură are caracter mai vioi, mai aspru, bărbătesc, cea moale însă melancolic, fin, gingaş (v. şi Caracterul tonalităţilor). Numărul t_lor e egal cu al semitonurilor din lăuntrul intervalului de octavă. Sunt prin urmare 12 t_ dure şi tot atîtea moi (cu ajutorul enarmonismelor putem obţinea şi mai multe) numite mai deaproape după tonul fundament, al fiecăreia. In practică însă sînt folosite numai urm.: a) cu cruci: C-dur G-dur D-dur (Do- (Sol- (Re- major) major) major) A-dur (La- major) E-dur H-dur (Mi- (Sima] or) major) Fis-dnr (Fa-diez-maj.) t m & & A-moale E-moale H-moale Fis-moale Cis-moale Gis-moale Dis-moale J (La- (Mi- (Si- (Fa- (Do- (Sol- Re- ruinor) minor) minor) diez-min.) diez-rain.) diez-min.) diez-min.) ^ ^ - W ^ b) cu bemoli: Hes-(B)-dur Es-dnr As-dnr Des-dur Ges-dur F-dur (Si- (Mi- (La- (Re- (Sol- (Fa-major) bemol-maj.) bemol-maj.) bomol-maj.) bemol-maj.) bemol-maj.) tock----------------^-----------— ' £- Y- E Se :J2zza; D-moale G-moale C-moale F-moale Hes-(B)-moale (Re-riiinor) (Sol-minor) (Do-minor) CFa-minor) (Si-hf>mol-min j =fc ± Es-moale (Mi-bemol-min.) £ iiiii & Tonalităţi bisericeşti C-dur şi A-moale le numim t— normale (v. Normal), celelalte derivate (v. Derivat). T_ cu armatură egală le numim paralele iar cele cu tonică comună cu nume egal. — Semnele după cari putem cunoaşte tonalitatea sînt: a) armatura (v.). Doarece însă aceasta e comună tonalităţilor paralele, trebue să căutăm şi tonul caracteristic (v. Caracteristică), care ca atare trebue să apară în primele tacte ale compoziţiei, d. e. t_ cu l$(fis) la cheie poate fi G-dur şi E-moale, deci în cazul prim vom găsi în primele tacte tonul d (care e caracteristica tonalităţii G-dur faţă de E-moale), iar în cazul al 2-lea tonul dis (care e caracteristica tonalităţii E-moale faţă de G-dur); b) tonul (acordul) cu care se începe, dar mai ales se termină compoziţia. Regula e: fiecare compoziţie se începe, dar mai ales se termină cu tonul fundamental al tonalităţii, în care e scrisă; c) impresiunea. Tonalităţi bisericeşti (lat. modi, toni germ. Kirchentonarten) = scările diatonice ce servesc ca bază cîntării bis. vechi atît în bis. orientală cît şi în cea apu-sană. Sînt mai mult o specie de octave (lat. species octave) bazate pe tonalităţile greceşti(v-), avînd tot aceleaşi numiri, diferind însă în privinţa înălţimii. In Apus au fost introduse parte prin Ambroziu ep. Milanului (f 397), parte prin papa Grigorie cel mare (-j- 604). Sînt 8: 4 auten- - Tonalităţi relative. , 149 tice: dorică: d-di, frigică: e-e« lidică: f—f1 şi micsolidică: g—Kî şi 4 plagale: hipodorică: A—a hipofrigică: H—h, hipolidică c—cl şi hipoinicsolidică : d_______d1. In seci. 16 au fost adause încă 4: ionică: c—c1, eolică; a—a1 (ca autentice), hipoionică: G—g şi hipoeolică: e—el (ca plagale). Cu ajutorul alteraţiunilor puteau fi transpuse mai sus sau mai jos, unele primind numiri speciale (astfel s’au născut cea ionică, eolică şi derivatele lor). — In bis. orient., unde au fost introduse de sf. Damaschin (seci. 8), au fost în decursul timpului nu numai intervenite, ci ii s’a schimbat în parte şi caracterul prin introducerea de intervale deosebite. Psaltichia (v.) uzitată şi azi în bis. din Romănia prezintă în această privinţă esemple destul de complicate (v. şi Glas şi Muzică). Tonalităţi greceşti = tonalităţile sau mai bine zis speciile de octave întrebuinţate în muzica Grecilor vechi. Erau 8, dintre cari 4 autentice: dorică (e—e1), frigică (d—d1), lidică (c—c1) şi micsolidică (H—h) şi 4 plagale (derivate): hipodorică (A—a), hipofrigică (G—g), hipolidică (F—f) şi hipomicsolidică (E—e). Fiecare din acestea era compusă din 2 tetracorduri (v.). Aceste tonalităţi au servit ca bază cînt. bis. vechi (v. Tonalităţi bis.). Tonalităţi paralele v. Tonalitate. Tonalităţi relative = tonalităţile înrudite în gradul prim (v. înrudirea tonalităţilor). 150 Tonică — Tril. Tonică = gr. I al scării diatonice, tonul fundamental al tonalităţii. Pe ea facem totdeuna cadenţa finală (v. Cadenţă); Acord tonic = acordul consonant făcut pe t_ (v. Acord şi Scară). Tonmalerei germ. = desemn muzical (v.). Tonuri (lat. toni) v. Tonalităţi. Tonuri alicvote v. Alicvote. Tonuri alterate v. Altera. Tonuri amornice superioare v. Armonice. Tonuri de combinaţiune v. Combinaţiune. Tonuri enarmonice v. Enarmomc. Tonuri relative v. Tonalităţi relative. Tonuri secundare v. Secundar. Tosto it. = sprinten, iute (term. de espr.). Tp. prese. = timpani (v.). Tr. prese. = tril (v.). Tranquillo it. = liniştit (term. de espr.). Transcriere (fr. paraphrase) = prelucrarea unei piese (mai ales eintece) pentru alt instrument. T ranspunere (lat. transpositio germ.. Ubertragung) = i) trecerea unei compoziţii în altă tonalitate, fără a face vre-o schimbare în construcţia melodică sau armonică a ei; 2) trecerea unui motiv sau fraze muzicale pe alt grad al scării (v. şi Instr. trans-pozitorii). Tranziţie (lat Aransiiio, germ. Uber-gang) = trecere; acord de t_ v. Acord de trecere. Trăsătură (germ. Strich, Strichart) = mişcarea arcuşului în aceeaş direcţiune pe coardele instru-mentelui. E: în sus însemnată prin y şi în jos însemnată prin n (v. şi Staccato, Legato şi Portament). Tre it. = trei; a t_ = pentru 3 (voci sau instrumente). Trei (3) = 1) în basul general arată terţa; 2) semnul triolei (v.). Treaptă (germ. Klangstufe) = grad (v.); t_ întreagă şi semitreaptă v. Ton întreg şi Semiton. Trem. prese. = tremolando, tremolo (v.). Tremolando it. = tremurînd (v. Tremolo). Tremolo it. = tremurare, undula-ţiune, înseamnă: 1) repeţirea foarte repede a aceluiaş ton; 2) undulaţiunea tonului produsă prin apăsarea tremurătoare a degetului pe coardă la instr. cu arcuş (v. şi Tremolare şi Undulaţiune). Tremolare (germ. tremoliren) = 1) tremolo (v.); 2) tremurarea, undulaţiunea defectuoasă, neplăcută a vocii la cîntare. Tril (it. trillo, germ. Triller) = ornament (v.) ce constă din schimbarea foarte repede şi egală a tonului principal cu cel ornamental diatonic de sus atîta timp, cît e valoarea notei principale. E însemnat cu tr. Poate fi simplu (') şi duplu (2). Cîteodată îi premerge o apogiatură sau alt ornament şi se încheie cu un fine (8). Nota ornamentală poate primi şi alteraţiuci. Mai multe note succesive trilate dau un lanţ de triluri (it. catena di trilli). Acesta e însemnat cu tr™™ (4). Triller — Triolă. 151 T_, care devine succesiv mai repede, e numit ribattuta (v.). Triller germ. = tril (v.); Prall-triller = mordent (v.). Trilletto it. = mordent (v.). Trillo caprino it. = tril neegal, ce samănă cu mecăitul caprei. Trîmbiţă = goarnă, trompetă (v.). Trîmbiţaş = cel care suflă din trîmbiţă. Trio = piesă pentru 3 instrumente concertante (v.) şi în special piesă scrisă în formasonatei (v.) pentru 2 violine şi violă, violină, violă şi celo sau pian, violină şi celo (v. şi Terţet); 2) o frază cu temă proprie, de caracter mai liniştit, cantabil, ce obvine mai ales in marşuri, jocuri etc., urmînd frazei principale. Triolă s. trioletă = figură ritmică născută din împărţirea unei note în 3 părţi egale. E însemnată prin d. e.: 152 Trişcă — Trubaduri. 0 0 0 — C> 0 0 0 — 0 r ii i, i et°' T_ duplă se naşte din împăre-cherea duor triole. Se deosebeşte de secstolă prin aceea, că accentul cade pe nota primă din flecare triolă (la secstolă e numai nota primă accentuată respective l-a, 3-a şi 5-a). Trişcă v. Drîmbă. Triton (lat. tritonus) = cvarta crescută. Constă din 3 tonuri întregi (f—b, d—gis etc.). Tromb. prese. = trombone (v.). Tromba it. — trompetă (v.). Tromb adore it. = trompetist (v.). Trombon (it. trombone, germ. Po-saune) = instr. de suflat de tinichea galbină. Cu privire la forma îmbucăturii (v ) şi la mensură tubului nu se deosebeşte mult de trompetă, fiind însă ceva mai mare şi frînt în îndoituri foarte lungi. De aceea şi timbrul sa-mănă cu al trompetei, fiind însă mai puţin strălucitor. E singurul dintre instr. cu bazen (v.), pentru oare notaţiunea e scrisă în tonalitatea şi cu înălţimea originală (toate celelalte instr. de categoria aceasta sînt transpozitorii). No-teie sînt scrise în cheia basului pentru t_ bas, în a tenorului pentru t_ tenor şi în a altului pentru t_ alt. Cel mai uzitat e t_ tenor. Trombonist (it. trombonista) = cel care cîntă cu trombonul (v.), Trommel germ. — dobă (v.). Tromp. prese. = trompetă (v.). Trompetă (it. tromba, fr. clarino, germ. Trompete) = instr. de suflat din tinichea galbină. Tubul destul de lung (al trompetei în C e de 2-629 m.) şi îndoit de 2 ori, e în partea cea mai mare cilindric şi numai spre capătul de jos se lărgeşte succesiv, termmîndu-se într’un pa-vilon (v.) destul de mare. Ba-zenul e pintecos. Timbrul e strălucitor, puternic. Estenziunea aprocsimativă e de 2 octave (a—a8). Notaţiunea e scrisă totdeuna in C-dur, în cheia violinei. In orhestră ocupă loc de frunte, în muz. militară are totdeuna melodia. E întrebuinţată atît ca t_ naturală (în C, D, Es, E, F etc.) cît şi ca t_ cu pis-toni (mai ales în F, E şi Es). Numai t_ în C sună cum e scris: celelalte sînt transpozitorii (v. şi Instr. muz.). Trompetist (it. trombadore, germ. Trompeter) = cel care cîntă cu trompeta. Tropar (gr.) = cîntare bis. care cuprinde icoana vieţii unui sfînt sau descrierea sărbătorii. Tot astfel sînt numite şi imnele, cari compun odele canonului (v. Canonul) etc. Troppo it. = foarte; obvine în combinaţie cu termini de mişcare, d. e. Allegro ma non t_ etc. Trouvere fr. = trubadur (v.). Trovadore, trovatore it. = trubadur (v.). Trubaduri (it. trovatori, fr. trou- vers) = poeţii-cîntăreţi medievali din Francia sudică, Şpania Tru^scliluss — Tulnic. 153 şi Italia (în Germania v. Minne-sanger). Erau nobili, cavaleri sau chiar principi. Poeziile lor, de cuprins erotic, eroic, satiric, didactic şi religios, le cîntau înşişi pe melodii făcute tot de ei, pe la curţile nobililor şi principilor, unde erau în mare cinste. Cînte-cele lor, adesea foarte frumoase, le învăţau servitorii, cari îi în-soţiau şi alţi muzicanţi ambulanţi, cîntîndu-le pentru bani prin diferite oraşe. Aceştia erau numiţi jongleuri (v.). Trugschluss germ. = cadenţă înşelătoare (.v. Cadenţă). Tuba (lat.) = i) la Romani şi alte popoare vechi o trompetă cu tubul lung, drept; 2) în Germania sacshornul cui—5 ventile, care în muzica de armonie (v.) ţine basul (v. Sacshorni). Tulnic = instr. de suflat ce samănă cu buciumul. E uzitat mai ales în Munţii-Apuseni. Constă din un tub gol, conic în lungime de 1'80—3-20 m. Diametrul la capătul de sus e de 3'5—4-5 cm., iar la cel de jos de 10—18 cm. Tubul e compus de regulă din 2 doage de lemn de brad sau de paltin (acesta e mai trainic şi are ton mai dulce) legate cu cercuri de crengi de brad. Sînt însă şi t— din mai multe doage. In unele părţi din Maramureş etc. ezistă şi t_ mai mici (80 cm.—1'40 m.), apoi şi de cele de tinichea. De acestea se servesc mai ales păstorii pentru signale. In ţinutul Câmpeniului e folosit esclusiv ca instr. muzical. Pe aici cînta din el mai ales femeile. Timpul cel mai potrivit de a cînta sînt serile de primăvară şi vară. înainte de cîntare a muiat bine în apă. Tulnicaşul, stînd pe un loo mai înalt, îl ţine cu ainîndouă mînile. Suflarea e făcută cu jumătatea dreaptă a buzelor lipite bine de gura instrumentului. Cumîna dreaptă rezimată de corp e încontinu purtat în dreapta şi în stingă, în semicerc sau e ridicat tare în sus şi lăsat apoi în jos pănă mai atinge pămîntul. Prin aceasta tonul capătă o espresie particulară, sămănînd unei specii de tril. Tonul foarte puternic, de espresiune pătrunzătoare-melancolică, în direcţia în care e ţinut instrumentul la cîntare, e auzit la distanţă de 10—12 klm., iar în direcţia contrară la 1—2 klm. Ca ori-ce instr. natural (v. ac.) nu poate da decît unele dintre tonurile scării naturale (v. Natural şi Armonice). Dar şi acestea respund destul de greu. Melodiile cîntate Tulnic, cu t— constau mai ales din armonicele 3, 4, G ţi o şi poartă diferite numi ri ca vidreana. albăceana, ponoreana etc. Sunt de obicei precedate de o scurtă 154 Tumultoso — Untertasten. introducere şi urmate de o încheiere. In a. 1848 a fost folosit şi ca instr. de signal în garda lui Iancu. Buciumul din Bucovina se deosebeşte de t_ mai ales prin aceea, că îmbucătura (v.) e formată din un tub separat, mai ÎDgust (ca şi la buciumul uzitat în România) înfipt în capătul de sus al instrumentului (v. şi Bucium). Tumuitoso it- — sgomotos (term. de espr.). Turca, alia t_ = turceşte, în felul cîntecelor turceşti. Ture = numirea figurilor din cadril, contradans etc. Tutta la forza it. — cu toată forţa (term. de espr.) Tutte corde it- = toate coardele, în compoziţii pentru pian indică sistarea pedalei drepte (v. Pedală). Tutti it. = toţi, arată întrarea tuturor vocilor după o pârtie de solo Contrarul e solo. Tympanl coperti it. v. Timpani. Tyrolienne fr. — dans tirolez în tact de | în mişcare moderată (v. şi Lăndler). XX U. C. prese. = una corda (v.). Ubergang germ. = tranziţie (v.). Ubermăssig germ. = crescut. Umkehrung germ. = resturnare, inversiune (v.). Un, una, uno it. = un, o; un poco = ceva, un poco piu = ceva mai mult (v. Tempo). Una corda it. = pe o coardă, la instr. cu arcuş arată, că notele trebue cîntate toate pe aceeaş coardă, iar la pian indică înă-duşirea tonului prin folosirea pedalei stîngi (v. Pedală). Undecimă = interval constătător din 11 gr. diatonice; acord de u_ = acordul de septimă dominantă (v. acord) auzit pe tonică. E întrebuinţat ca suspenziune (v.): Undecimen-Accord = acordul de septimă dominantă auzit pe tonică (v. Undecimă). Undulaţiune (it. undulazione) = tremurarea vocii (v. Tremolo). Unls. prese. = unisono (v.). Unison {germ. Einklang) = i) emiterea aceluiaş ton de cătră mai multe voci sau instrumente (v. şi Unisono); 2) prima perfectă (v. Primă şi Interval). Unison» (it. unisono, all’unisono) = în unison, cînd adecă toate vocile cîntă aceeaş melodie (la înălţime egală sau cel mult în octavă). Unterdominante germ. = subdo-minantă (v.). Unterstimme germ. = vocea inferioară, basul (v.). Untertasten germ. = tastele albe din claviatură; cele negre sînt numite Obertasten. Unu — Vibram. 155 Unu (i) = în aplicatura instr. cu arcuş arată degetul 1 (v. Cifre si Degetaţie). U S. prese. = ut supra. Ut it. = do (v. ao. şi Note). Ut Supra lat. (it. come sopra) : ca mai sus (v. şi Come). "V V. prese. = verte. voce, volta (v.). Va. prese. = viola (v.). Valoare (it. valore) v. Durată. Vals iit. valso, fr. valse, germ. Walzer) = dans de origine germ. respîndit pretutindenea. E eel mai favorit dintre dansurile numite rotunde (germ. Rundtănze). Muzica constă din mai multe părţi (melodii) constătatoare din cîte 16—32 tacte cu reprize. Fiecărei părţi îi premerge o scurtă introducere (de câte 4 tacte). De obicei i-se adauge şi cîte un trio sau o codă. Tactul e de în mişcare mai moderată; în timpul mai nou însă în tact de f şi în tempo mai repede (valsul vienez). E aplicat şi în alte forme de dans (cadril, cotillon etc.). Variaţiune (it. variazione) = schimbarea, variarea unei idei sau fraze muzicale din punct de vedere melodic, armonic şi ritmic. Idea muz. e numită temă. Ea trebue să fie interesantă şi să poată fi uşor recunoscută în singuraticele variaţiuni. V_ poate fi piesă de sine stătătoare (numită temă cu variaţiuni) sau să facă parte din altă piesă (sonată, rondo, dansuri etc.). Var. prese. = varie (v.). Varie fr. (it. variato) = variat. Vătav = conducătorul căluşeri-lor (v.). Veloce it. = repede; velocissimo = f. repede (term. de mişcare). Venetienne fr. — barcarolă vene-ţiană (v. Barcarolă). Ventile (fr. pistons, soupapes, germ. Ventile) = mehanism aplicat în timpul mai nou instr.-lor cu bazeu. Prin mijlocirea lor tubul principal al instrumentului poate fi uşor pus în legătură cu alte tuburi secundare cu scop ca, prin lungirea şi scurtarea coloanei de aier, să poată fi uşor obţinută întreaga serie cromatică de tonuri ca rezultat al diferitelor scări naturale (v. Armonice), ce corespund singuraticelor dimenziuni ale tubului respective ale coloanei de aier. Numărul v_ e de 3—5 (v. şi Instr. muz. III 3 şi Instr. naturale). Verte lat. = întoarce (v. Yolti). Vibrare, vibraţiune = i) mişcarea părţilor unui corp elastic produsă prin lovire, pişcare etc., al cărei rezultat e sunetul. Dacă vibra-ţiunile sînt regulate, sunetul devine ton (v.); 2) tremolare, un-dulaţiune (v ). 156 Vierklang — Violină. Vierklang germ. = acordul de septimă (v. Acord). Vigoroso it. = viguros, puternic (term. de espr.). Vioară v. Violină. Violă S. braciă (it. viola alta, alto, germ. Bratsche) = mai demult numirea generică a unei familii de instr. cu arcuş: viola di gamba = viola de genunchi (v. Gambă), viola da braccio = viola de braţ, viola d’amore = viola de amor etc. azi neîntrebuinţate; azi în special instrumentul derivat din viola de braţ. E o violină ceva mai mare, avînd tot 4 coarde (cele 2 mai adînci înfăşurate în sîrmă) acordate cu o cvintă perfectă mai jos ca ale violinei c, g, d1, a1) şi cu o octavă mai sus ca ale celuiui. Tonul are espresiune melancolică. Notele sînt scrise în cheia altului. Aparţine instr.-lor cu arcuş (v. Instr. muz. IV 1.). In orhestră (v.) serveşte ca instr. acompaniator. Viola di gamba it. = gambă (v.). Viola d’amour fr. = instr. cu arcuş foarte favorit mai demult. Să-măna cu viola (v.), fiind ceva mai mare şi avînd 5—7 coarde de intestine şi tot atîtea de oţel. Violento it. = violent, grozav (term. de espr.). Violină, vioară (numiri improprii: ceteră, lăută, scripcă; it. vio-lino, fr. violon, germ. Violine) = cel mai mic şi mai înalt dintre instr.-le cu arcuş. Părţile sînt: corpul constătător din acopere-mînt (tabla de armonie) ou găurile f, baza (podul) şi obedele (cari leagă podul de acoperemînt). Gîtul înfipt în capătul de sus al corpului, cu cuierul, în care se află cheile, terminîndu-se în un cap (de regulă în forma melcului). Pe gît e lipită puntea (tastiera), care la capătul superior are o bucăţică de lemn mai ridicată, numită prag. Preste punte trec coardele, cari spre partea dinjos se sprijinesc pe căluş (scăunaş), din dereptul căruia sînt legate de cordar. Acesta e legat de un cui (bumb) înfipt în partea de jos a corpului. Cele 4 coarde sînt acordate în cvinte perfecte (cîteodată altfel; v. Scordare), reprezentînd tonurile g, d>, a1, e2. Notele sînt scrise în cheia violinei (cu înălţimea originală). Seria cromatică de aproape 4 octave (g—c4; în orhestră însă de regulă nu trece preste a3) e produsă prin aplicarea pe coarde a degetelor (cu escepţia celui mare) dela mîna stîngă (v. Degetaţie). Tehnica e simplă, dar admirabilă, permiţînd ezeoutarea notelor cu o repejune nerealizabilă pe alt instr. Intonaţiunea e de tot curată şi sigură, timbrul pătrunzător, strălucitor, de o fineţă deosebită, iar bogăţia espresiunii e neîntrecută (v. şi Caracterizare generală în art. Instr. muz.). Toate aceste însuşiri i-au câştigat titlul de regina instrumentelor, ocupînd atît în orhestră cît şi ca instr. de concert locul prim între toate celelalte. — Tonurile sîut produse cu arcuşul (v.). Violină mută — Vocal. 157 Dela felul trăsăturii depinde f. mult espresiunea instrumentului. Manierele staccato, legato, pizzicato, sul ponticello, sul tastiera, aplicarea surdinei, flageoletele etc. îi dau violinei o espresie particulară. Tn orhestră e de regulă folosită în 2 voci independente: violină primă şi secundă scrise pe portative separate. In acompaniament viol. 2-a are de regulă tonuri duple. — Violină derivă din instr. arab rebab adus de Mauri în Şpania. Din acesta s’a născut în evul mediu aşa numitul rebec, care formează baza violelor vechi (viola da braccio, di gamba etc.). Din acestea s’au desvoltat viola şi violină de azi. V_ a ajuns la perfecţiune pela începutul seci. 16. Violinele construite atunci în oraşul Cre-mona (Italia) de cătră măiestrii Maggini, Amati, StradivariGuar-nerius etc., atît în privinţa formei şi construcţiei, dar mai ales în privinţa frumseţii tonului sînt pănă azi neîntrecute. Pe cînd toate celelalte instr. muz. şi cu deosebire cele de suflat au fost ridicate de ştiinţa modernă la un grad jînalt de perfecţionare şi sînt şi azi în progres conţinu, pe atunci în privinţa violinei toate încercările făcute pănă acum au fost zadarnice. Căci pănă azi n’a succes a construi violine nici macar egale în ton cu cele amintite. Astfel e uşor esplicabii, că violinele eşite din atelierele măiestrilor amintiţi, păstrate pănă azi (cu totul au fost fabricate atunci cam 2000 violine) sînt vîndute cu preţuri fabuloase de cîte 40—50 mii coroane. violină mută (germ. Stumme Violine) = violină cu corpul foarte îngust, din care cauză tonul de altfel curat, e foarte slab. E folosită pentru ştudiu în localităţi, unde e vorba de a evita contur-barea vecinilor. Violino it. = violină (v.); v_ primo = violină primă; v_ secundo = violină secundă (în orhestră). Violoncelle it. = celo (v.). Violoncello germ. = celo (v.). Violine it. = contrabas (v.). Virgulă = semnul i întrebuinţat ca semn de respiraţie (v. ac.). Virtuos (it. virtuoso) = artist practic (cîntăreţ sau instrumentist) care se distinge într’un mod deosebit atît prin tehnică (v.) sigură, cît şi prin predare de-sevîrşitâ. Vista, a prima vista it. = la prima vedere, adecă a ezecuta o piesă fără a o fi văzut şi ştudiat mai de nainte. Vivace, vivo it. = vioi, repede; vivacissimo = f. repede (v. Tempo). Vivezza (con) = cu vioiciune (term. de espr.). Vivo v. Vivace. Vo prese. = violino (v.). Vocal, muzică v_ (germ. Vokal-musik) = muzica ezecutată cu vocea omenească, în opoziţie cu cea instrumentală (v. şi Muzică); piesă (compoziţie) v_ = piesă pentru voce cu sau fără acomp. 158 „ Vooalizare — Volţi. instrumental. Formele vocale sînt: i) pentru o voce solo: aria, cîntecul, recitativul, balada, romanţa, cavatina etc., 2) pentru mai multe voci solo: duetul, terţetul. cvartetul etc., 3) pentru voci solo şi cor: cantata, psalmii, liturgiile; apoi pasiunea, oratoriul, opera, opereta, melodrama etc., aceste din urmă numite în special piese vocal-instrumentale. Vocalizare = a face ezerciţii de cînt cu vocalize (v.). Vocalize (fr. vocalises) = ezerciţii de cînt întrebuinţind vocalele din alfabet sau silabele de solmizaţiune în locul tecstului, cu scop de a învăţa pronunţarea corectă a tecstului în cîntare (v. şi Solmizaţiune). Voce (it. voce, fr. voix, germ. Stimme) = sunetul produs de organul vocal (v.). V_ e cel mai frumos, dar şi cel mai gingaş instr. muzical. Conzervarea ei reclamă îngrijire deosebită. Re-ciala, traiul neregulat, escesul in cîntare etc. au influinţă rea asupra laringelui, cauzînd uşor răguşirea, eventual ruinarea vocii. Defectele vocii provenite din defecte sau boale ale organului vocal sînt afonia (pierderea vocii), hiperfonia (vocea esagerată) şi râguşala cronică, iar ca defecte trecătoare răgu-şala şi mutaţiunea (v. ac.). După înălţime deosebim: voci femeieşti (la cari pe lîngă vocile femeilor aparţin şi ale copiilor pănă la mutaţiune) împărţite în sopran şi alt şi b) voci de bărbaţi împărţite în tenorşibas. Fiecare poate fi subîmpărţită. După locul unde se produce rezonanţa deosebim v_ de piept (germ. Bruststimme), falzet şi v— de cap (germ. Kopfstimme) (v. Registre 2.). După timbru şi intenzitate: v_ dramatică, lirică, metalică (sonoră), eroică, mare, mică etc. (v. Timbru); 2) registrele din orgă (v.); 5) partidă (v.), precum şi foile pe cari sînt es-trase singuraticele partide, în opoziţie cu partitura (v.), care cuprinde toate vocile scrise într’una. Voce it. — voce; v_ bianca = voce deschisă; v_ di petto = voce de piept; v_ di testa = voce de cap; v_ graniţa = voce metalică etc. Vocina it. = voce subţire, slabă. Voci principale v. Principal. Voci secundare v. Secundar. Vodevil (fr. vaudeville, germ. Liederspiel) = 1) cîntec poporal francez de cuprins umoristic sau satiric; 2) piesă dramatică scurtă de cuprins comic-satiric între-ţasută cu cîntece (romanţe, arii şi cîntece poporale). Voix fr. = voce (v.). Volante it. = volant, pripit, grăbit (term. de espr.'). Volkslied germ. = cîntec poporal (v. Cîntec). Volkstiimliches Lied germ. = cîntec în spirit poporal (v. Cîntec). Volta it. v. Prima volta. Voiţi, si volţi it. (lat. verte) = întoarce foaia; espresie scrisă la sfîrşitul paginei spre a indica Volum ■ că piesa se continuă şi pe pagina următoare; v_ subito prese. v. s. = întoarce repede. Volum (lat. ambitus, germ. Ton-umfang) = numărul tuturor tonurilor ce poate emite o voce sau un instrument (v. şi Estenziune). Vorausnahme germ. = anticipaţie. - Zunge. 159 Vorhalt germ. = suspenziune (v.). Vorschlag germ. = apogiatură (v.), Vorzeichnung germ. = armatură, prescriere (v.). Vox lat. — voce; v_ angelica = vocea îngerilor; v_ humana = vocea omenească (v. Orgă). V. S. prese. = volţi subito (v. Subito şi Volţi). w Waldhorn germ. = corn de vînătoare (v. Corn). Walzer germ. = vals (v.). Wechselnoten germ. = brodării (v. Brodărie). Weich germ. = moale (v.) ; w _.e Tonart = tonalitatea moale (v. Tonalitate); w_er Dreiklang = acord moale (v. Acord). Wirbel germ. = i) cheie (v.); 2) roulement (v.). Wirbelkasten germ. = cuier (v.). Xylorganum lat. = un fel de instr. | cu claviatură. Z Zapfenstreich germ. = retragere. Zefiiroso it. = lin, uşor, blînd (term. de espr.). Zeitmass germ. = tempo (v.). Zeloso, zelosamente it. = zelos, espresiv, cu foc (term. de espr.). Zingara, Zingarescaii. = ţigăneasca, cîntec ţigănesc; alia z_ = ţigăneşte, pasionat-fantastic. Zoppa, (alia) it. = şchiopătind (term. de espr.). Zunge germ. = limbă, ancie (v). Adaus. Irozi s. crai = grupe de copii sau feciori, cari în sărbătorile Crăciunului, purtînd cu sine o stea din hîrtie, umblă pe la casele oamenilor dînd un fel de reprezentaţii constătătoare din cîntece (v. Cîntec de stea) şi recitaţii, în amintirea naşterii lui Cristos. Sînt o reminiscenţă a misteriilor (v.) obicinuite în evul mediu în bis. apusană, de unde au trecut şi la noi. Mai demult, stînd sub protecţia şi controlul bisericii (cum mai e şi azi în foarte puţine locuri), i— formau un obicei rel. frumos. Azi însă în cele mai multe locuri şi cu deosebire la oraşe au degenerat de tot, devenind un izvor de câştig ieftin pentru oamenii de categoria morală mai inferioară. oTinOTEl POPOVICI. DICŢIONAR DE MUZICĂ. <5 Cu mai muiîe ilustraţiuni. Editianea aatoralai. •> Sibiiu 1905. Tipografia lai V. K r a î î t.