Reîerenţi ştiinţifici: prof. univ. dr. doc. ALEXANDRU TĂNASE conf. univ. dr. GH. VLĂDUŢESCU
   Redactare şi coordonare lexicografică: Rodica Pândele
              VICTOR KERNBACH
         DICŢIONAR
                 DE
 MITOLOGIE GENERALĂ
                POSTFAŢĂ
                  DE
               Gh. Vlăduţescu
                                                     V f r
                            2)
            EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ Bucureşti, 1989
cw*. ,i supracoperta: DUMITRU VEBDEŞ
 ISBN
973-29-0030-X
                   ARGUMENT
       Acest dicţionar nu a fost la început, pentru autorul său, un scop în sine, ci un aparat personal de laborator, fişierul slujind de fapt alte lucrări; publicarea selectivă a unor fişe, sub forma primei ediţii (Editura Albatros, 1983), a urmărit să devină un instrument de informare pentru orice om interesat de materia mitologiei generale. Dar epuizarea neaşteptat de rapidă a celor 50 000 de exemplare iniţiale (probabil şi datorită absenţei din bibliografia românească a unei atare lucrări), ca şi primirea ei bună în presă şi printre oamenii de specialitate, a făcut posibilă tipărirea acesiei ediţii noi, care nu mai este însă o reeditare, ci o variantă nouă, rescrisă şi îmbogăţită cu cîteva sute de termeni noi, cu informaţie de amănunt suplimentară şi cu diferite comentarii şi referiri la izvoare.
       Departe de a-şi asuma ambiţia exhaustivităţii, nici acum acest Dicţionar de mitologie generală, cu cele peste 2 600 de articole ale lui, nu face decît să acopere o arie ceva mai largă din teritoriul atît de vast al problemelor sale.
       Materia dicţionarului a fost organizată astfel, încît, înlesnind consultarea alfabetică, să conducă spre toţi termenii înrudiţi cu cel abordat. Dicţionarul cuprinde mitologia generală a omenirii în înţelesul că, nefiind o operă documentară absolută, care să nu fi evitat nimic din ceea ce intră în domeniul său, el, totuşi, oferă destule repere asupra tuturor zonelor mitologice cît de cit interesante ale lumii (divinităţi, mituri, ritualuri, concepţii etc.), dar şi asupra elementelor sau ramurilor adiacente ale mitologiei ca obiect de cercetare ştiinţifică (noţiuni, definiţii, doctrine, ipoteze, opere, personalităţi). în situaţiile de interes special, s-au inclus şi elemente de mitologie comparată, iar unde s-a simţit utilă recomandarea unor căi de informare mai amplă, au fost adăugate scurte trimiteri bibliografice, la obiect, în diferite limbi de circulaţie.
       Fără a fi în acelaşi timp şi o lucrare integrală a doctrinelor şi credinţelor religioase, dicţionarul îşi extinde atenţia şi asupra mai multor repere din aria religiilor, întrucît orice formă religioasă îşi asumă responsabilitatea mistică şi teologică a miturilor aferente, pe care şi le-a încorporat ca materie tradiţională şi le-a codificat într-un sistem propriu de dogme, de principii, odată cu responsabilitatea reîntîlnirii cu formele arhetipale, de tradiţie tabuală sau mitică, în exerciţiul ritual de cult. Iar dacă acest dicţionar nu oferă, bunăoară, toţi termenii autonomi din clasificarea generală a cultelor şi sectelor ori din doctrinele teologice, în schimb religiile principale din istorie, cu structura şi specificul lor doctrinar şi ritual, sînt prezente fie deosebit, fie în contextul explicării unor forme de transfer al mitului în cult sau în rit.
       Deoarece totuşi nu puţine persoane (şi nu numai dintre cele neavizate) mai confundă mitologia cu literatura, modalitatea de alcătuire a Dicţionarului de mitologie generală a năzuit să arate, prin ea însăşi, că studiul mitologiei generale nu face parte din studiul istoriei generale a literaturii; faptul că multe mituri ne sînt accesibile numai din transcripţiile istorice, filosofice sau literare (şi atunci le considerăm mitografii, directe sau indirecte) nu-l obligă pe mitolog să confunde mitologia cu istoria literaturii ori cu istoria sistemelor filosofice, după cum nici circulaţia frecventă a miturilor în folclor nu-l transformă pe mitolog în folclorist (sau invers), fiecare cercetător putînd umbla pe un teren comun în urmărirea propriei ţinte.
       împrejurarea acestei a doua ediţii se leagă şi de anumite datorii morale ale autorului faţă de bunele cuvinte, spuse sau scrise, după întîia ediţie, în primul rînd de regretatul filosof Constantin Noica şi de profesorul Gheorghe Vlăduţescu. Manuscrisul ediţiei
ARGUMENT
6
 prezente a beneficiat de lectura şi de sfaturile, attt ale prof. Gh. Vlâduţescu (naşul exigent al ambelor ediţii), cit şi ale prof. Al. Tănase, reputat filosof al culturii.
       Cartea rîvneşte să arate că oamenii din epocile arhaice au trăit intens nişte mari experienţe istorice şi spirituale, diferite doar in amănuntele evenimentelor, întrucît cadrul fenomenal le-a fost acelaşi, dictat de specificul speciei biologice, care este şi o producătoare de mitosferă, însă neinfirmat de anume deosebiri geoclimatice, la urma urmei, in acest sens secundare. Mai mult decît atît, un dicţionar al mitologiilor lumii poate demonstra, în felul său, circulaţia în lumea timpurie a ideilor primare, din care s-a dezvoltat exerciţiul inteligenţei omeneşti şi, în consecinţă, cultura omenirii, care este un întreg indivizibil.
37 martie 1988
                  AMĂNUNTE ORIENTATIVE
        Titlul fiecărui articol indică numele sau termenul principal, căruia îi urmează una sau mai multe denumiri secundare; în cazurile importante sînt indicate, în paranteze, etimologiile; tot în paranteze se dau, cu caractere obişnuite, traducerile numelor care au un sens figurativ, iar cu caractere distincte, epitetele zeilor şi eroilor mitici, precum şi uneori formele fonetice curente ale numelor mitologice de mai mare circulaţie.
        Termenii mitologici (mai cu seamă numele de divinităţi) s-au transcris cît mai aproape de rostirea originală, într-o grafie unitară, avînd la bază sistemul de transliteraţie adoptat de lexico-grafia engleză, mai simplu decît altele; s-au exceptat de la acest sistem numele şi noţiunile mitologice ale popoarelor Americii precolumbiene, unde tradiţia a impus demult un sistem propriu, în spiritul scrierii spaniole (de exemplu, Chi-Xibalba = Ci-Şibalba; Cinteotl = Sinteotl) şi numele chineze, pentru care s-au utilizat regulile de transliteraţie în grafie latină, stabilite de Academia Chineză; de asemenea, termenii şi numele sanscrite figurează în conformitate cu normele lingvistice internaţionale de transliteraţie; dar numele greceşti sînt transliterate fonetic, renunţîndu-se — cu cîteva abateri temeinic intrate în uz— la formele inconsecvente aşa-zis tradiţionale, de obicei după latină, care ţin sau de interpretatio romana sau de fonetica fantezistă a primilor traducători moderni, în nici un caz de logica lexicografică modernă; totuşi, chiar în cazurile exceptate, se indică în paranteze forma originală; ch este aproape în toate situaţiile â asilabic, deci scurt (ca în românescul ciur), afară de numele germanice, eline şi celte, unde are valoarea unui h distinct; unele transcripţii caută să sugereze pronunţia originală, cu neputinţă de transliterat fără ambiguitate în grafie latină: aşa sînt îndeobşte numele asiatice şi africane şi chiar unele sunete speciale scandinave (de exemplu dh în Odhinn, cu o vibraţie mai mult guturală, transcriind — cum recomandă justificat Georges Dumezii
—   fonemul scandinav specific); q transcrie un gen de k palatal, aproape sincopat, specific limbilor semitice; y (iod) este un i scurt (de exemplu yin = im); numele biblice frecvente păstrează şi forma bisericească tradiţională, ca şi transliteraţia formei originale; în fine, la numele slave s-a utilizat, potrivit tradiţiei, o transcripţie fonetică ce se fereşte totuşi de adaptare fonetică.
        Pentru economisirea spaţiului, s-au operat — mai ales în formulările generale — unele prescurtări de cuvinte deosebit de frecvente (afară de articolele unde acestea devin noţiuni principale sau unde ele ar împiedica urmărirea fluentă a frazei), după următoarea listă:
abh. (abhaz)
adj. (adjectiv)
ad-litt. (ad-litleram, textual)
afr. (african )
akkad. (akkadian )
amerind. (amerindian )
ap. (apostol)
aprox. (aproximativ)
aram. (aramaic)
arh. (arhaic)
arhip. (arhipelag)
arm. (armean)
art. (articol)
asir. (asirian )
babil. (babilonian)
BARSR (Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România) biel. (bielorus) bulg. (bulgar) cap. (capitol) cf. (conferă, compară) col. (colecţie) coresp. (corespondent) dr. (doctor) ebr. (ebraic) eccl. (eclesiastic)
ed. (ediţie)
edit. (editură)
egipt, (egiptean)
engl. (englez)
entom. (entomologie)
etim. (etimologie, etimon, etimologic)
etiop. (etiopian)
fam. (familiar)
fenic. (fenician)
fig- (figurat)
fini. (finlandez)
fragm. (fragment)
franc, (francez)
frig. (frigian)
germ. (german, germanic)
ibid. (ibidem, tot acolo)
ins. (insulă)
iran. (iranian)
irland. (irlandez)
island. (islandez)
jap. (japonez)
jud. (judeţ)
lat. (latin)
lb. (limba)
lit. (literatură, literar)
lituan. (lituanian)
amănunte orientative
 8
mesop. (mesopotamic ) mii. (mileniu) mitof olc. (mito folclor ) mitol. (mitologie, mitologic) m-rea (mînăstirea) ms. (manuscris, manuscrise) norv. (norvegian )
N.T. (No ul Testament)
op. cit. (opera citată)
palest. (palestinian)
par. (paragraf)
pers. (persan)
pl. (plural)
polin. (polinesian)
portug. (portughez)
publ. (publicat)
ref. (referitor, referinţa)
reg. (regionalism)
rom. (românesc) scand. (scandinav) scot. (scoţian) sec. (secol) sf. (sfînt) sg. (singular) span. (spaniol) subst. (substantiv) sumer. (sumerian) ş.a. (şi alţii j altele) trad. (traducere, tradus) transl. (translated) ţig. (ţigan)
univ. (universitate, universitar) v. (vers, verset) vb. (verb) voi. (volum)
V.T. (Vechiul Testament)
  (*) asteriscul dinaintea unui cuvînt indică trimiterea, în Dicţionar, la termenul respectiv; urmărind aceste trimiteri, cititorul poate străbate integral, de fiecare dată, tema care îl interesează;
(am pus asteriscul înaintea cuvîntului, întrucît această poziţie, psihologic, este mai favorabilă captării atenţiei).
        (->-) săgeata este un semn de trimitere, pentru completarea informaţiei, la un articol în relaţie directă cu cel citit.
        (§) semnul de paragraf indică invariabil bibliografia.
        Sublinierile (cursive) în text au scopul de a atrage atenţia cititorului asupra unor noţiuni care intră în centrul de gravitaţie al termenului prezentat în articolul respectiv, deci nu au decît un scop orientativ* discret, de sugerare a unor nuanţe.
        Textele citate ău fost traduse de autor după originalele lor (greceşti, latine, slavone, georgiene sau în lb. moderne europene) sau retraduse şi confruntate cu versiunile ştiinţifice ale autorităţilor în materie (engleze, germane, ruse, franceze ş.a.); cînd nu s-a procedat aşa, au fost indicate sursei© ediţiilor traduse.
A
    Aaron (ebr. ’ahârdn — împresurat de strălucire) Patriarh biblic (—► mitologie biblică), fratele mai mare al lui *Moise, colaboratorul şi locţiitorul său sacerdotal jn exercitarea ♦cultului lui ♦Yahweh, iniţiat în mînuirea ♦tabernacolului şi în esenţa mitologică şi doctrinară a religiei ebraice (—►■ mozaism) A. săvîrşeşte *sacrificiile curente pe jertfelnicul din Cortul Descoperirii, ca şi jertfa dublă a ♦ţapului ispăşitor, pentru Yahweh şi-*Azazel, deşi raporturile cu tabernacolul îi sînt limitate, el neputînd să intre „ori-şicînd înăuntrul sfîntului locaş, dincoace de perdeaua din, faţa capacului care este pe chivot, ca să nu moară" (V.T., Leviticul, XVI, 2), dacă admitem ipoteza că era vorba de un element producînd descărcări electrice, reluat din ştiinţa secretă a templelor egiptene; fiii lui A., Nadab şi Abihu, aducînd înaintea jertfelnicului „foc străin", sînt mistuiţi de „focul lui Yahweh“. Moise fiind bîlbîit, Yahweh i-1 impune pe A. ca „tălmaci", deci purtător de cuvînt (F.T., Exodul, IV, 15—16). Reprezentîndu-1 pe Moise în faţa faraonului, A. e investit cu puterea ♦miracolelor: „ridicînd toiagul, a lovit apa Nilului", care „s-a prefăcut în sînge“ (V.T., Exodul, VII, 20), dar ştim că în anotimpul ahet apele din Nil, vîscoase şi verzi la început, devin brusc sîngerii şi potabile. A. moare în împrejurări misterioase, fără dreptul de a ajunge în Ţara Făgăduinţei, funcţia sacerdotală transmi-ţîndu-se fiului său Eleazar (V.T., Numerii, XX, 24—26).
    Aaru; Amenti Insulă mitică, la apus de Egipt, înconjurată de ziduri metalice cu multe porţi spre drumuri dispuse radial (-* mitologie egipteană). A. e identificabilă ipotetic cu ♦Atlantida.
    Abaddon (ebr. *abaddon— pieire; *Septua-ginta: ApaSSov) în *iudaism, întruchiparea mormîntului ca groapă în pămînt, care ascunde, înghite şi dezagregă pe cel înmormîntat. A. e situat pe drumul spre prăpastia subpămînteană *Sheol. Uneori, e o personificare identificabilă cu Sheolul însuşi; se poate compara, fără o identificare exactă, cu ♦îngerul morţii, Malakh Ha-Maweth (-+ Malah). A. este evocat în Cartea lui Iov din V.T. (XXVI, 6; XXVIII, 22; XXXI, 12) şi în Proverbele lui Solomon, unde e socotit o „taină adîncă, pe care numai Dumnezeu o pătrunde" (XV, 11), de asemenea în apocriful înălţarea lui Isaia, 10       ►  Biblia) ;
în N.T. (Apocalipsul lui Ioan Teologul, IX, 11) e numit Apollion şi i se atribuie un rol pedepsitor la sfîrşitul veacurilor, cînd urmează să vină sub forma unui nor de lăcuste monstruoase.
    Aballon (irland. abal, galez afal — măr); Insula Avallonis Un tărîm edenic, o „insulă a
fericiţilor", în *mitologia celtică, situat fie pe lumea cealaltă, fie în nişte depărtate „insule apusene", şi populat de femei aborigene; tot acolo se află un turn de sticlă şi nişte mere dăruind nemurirea, oferite călătorilor rătăciţi de către femeile insulare. După o tradiţie, rănit mortal, regele *Arthur a fost dus de *zîna Morgana în A. Insula a fost vizitată de eroul mitic ♦Brain.
    Abaris Zburător hyperboreu din *mitologia greacă, trăind fără hrană, prevestind viitorul, făcînd *miracole, vindecînd molimi (ciuma din Sparta) şi cutreierînd Hellada în zbor, călare pe o săgeată magică de aur, dăruită de zeul ♦Apollon, cu care a şi plecat de la greci la *hy-perborei. Amintit de Strabon, ♦Platon, Iambli-chos, ♦Celsus şi Herodot: „Nu mai înşir despre Abaris, care se spunea că era hyperborean, mitul că ar fi făcut înconjurul lumii cu săgeata ce o avea, fără să mănînce nimic" (Istorii, IV, 36). După alte surse, fie preot şi ♦profet scit sau hyperboreu, consacrat lui Apollon şi vi-zitînd Grecia spre 770 î.e.n. ca predicator şi ♦sacerdot al lui Apollon, al cărui +cult l-a difuzat în Hellada (însă un predicator itinerant, săgeata magică slujindu-i drept vehicul), fie poet din cercurile apollinice, care ar fi scris un poem (Theogonia) şi, întrucît îşi efectua opera medicală în cadrul incantaţiei rituale, un ciclu de descîntece (Katharmoi). După mai mulţi autori, A. ar fi fost o persoană reală care ar fi trăit, cum deduce Hyppostratos, în timpul Olimpiadei III (768 î.e.n.) sau, după Suidas, al Olimpiadei LIII (568 î.e.n.).
    AMal Zeu cinegetic în mitologia avarilor din Caucaz, dar şi în alte ♦mitologii caucaziene (Avdal la darghini, tsahuri, laxi; cf. zeiţa kartvelă a vînătorii, *Dali), venerat ca ocrotitor al zimbrilor, caprelor sălbatice şi cerbilor sau, prin extindere mitologică, al tuturor fiarelor ♦pădurii, pe care le duce la păscut, mulgînd pe cele lactante, şi pedepsind pe vînătorii care încalcă aceste limite. în funcţia sa de apărător şi reglator al vieţii sălbăticiunilor, A. apare fie sub aspectul unui animal alb, fie ca om alb. Laxii cred că, înainte de o expediţie cinegetică, trebuie să i se adreseze o ♦rugăciune specială, altfel A. taie calea vînătorului şi îi abate săgeata (sau glonţul). Odinioară, vînătorii îi sacrificau inima şi ficatul animalului ucis, fără să ardă oasele ori să le arunce la gunoi, în credinţa că din oase A, reconstituie şi reînvie animalul vînat. După o credinţă mai rară, uneori A. extrage din uterul matern cîte un făt nenăscut, spre a-1 creşte el însuşi şi a-1 face păstor de zimbri.
 ABEL
19
    Abel (ebr. hebel — suflare) Al 2-lea fiu a! cuplului biblic ♦Adam şi *Eva, ucis de fratele său ♦Cain; numele A. ar putea deriya însă şi din asir. jabal (păstor) şi e posibil să fi fost o semidivinitate pastorală arhaică din Sudul Palestinei: „Abel era păstor de oi“ (F.T., Geneza, IV, 2). în V.T.y jertfa sa, privită „cu îndurare" de * Yahweh, stîrneşte în Cain gelozia şi impulsul de crimă, textul biblic (-> Biblia) nelămurind de ce se preferă sacrificiul oieresc al lui A. sacrificiului agricol al lui Cain. N.T. îl consideră primul martir al lumii.
    Ab£lard, Pierre Teolog scolastic francez (1079—1142) de orientare conceptualistă, urmărind, printr-o lectură critică a *Bibliei şi a scrierilor patristice (-* patristică), să consolideze ♦credinţa creştină (-* creştinism) prin elucidarea ei. A. vedea în Hogos („cuvîntul" din N.T.y Evanghelia lui Ioan) nu numai verbul creator, ci şi raţiunea divină care, pentru acest gînditor creştin, este preeminentă; de altfel, lui A. i s-a datorat, în bună parte, introducerea filosof iei aristotelice în cultura medievală, ca şi includerea filosof iei în ♦teologie. Selectînd şi clasificînd, în raport cu marile probleme, numeroase sentinţe din opera părinţilor ♦Bisericii, încît să devină evidente contradicţiile şi lacunele din căutarea de soluţii, A. a compus lucrarea Da şi nu (Sic et non) care, ca şi o Introducere tn teologie sau o celebră Replică (atacînd polemic opiniile „unui oarecare ignorant în domeniul dialecticii" — cum numea filosoful logica), reexaminau critic sistemul teologiei creştine din epocă. Aceste manifestări nu au rămas fără consecinţe, căci autorităţile eclesiastice catolice au convocat un conciliu special (1121) împotriva lui A., deşi acesta nu dorise decît să apere credinţa creştină în esenţa ei. După A., omul fiind înzestrat cu liber arbitru, iar ♦păcatul nefiind decît neîndeplinirea voinţei lui ♦Dumnezeu, sîn-tem datori mai întîi să înţelegem şi apoi să credem (cf. lucrarea lui A., Etica. Scio te ipsum). Refuzînd să se apere în faţa conciliului acuzator şi învinuit de ♦erezie multiplă, A. a fost condamnat la „tăcerea eternă" (recluziunea monastică totală). Formula lui ♦Anselm de Canter-bury — cred ca să înţeleg a fost inversată de A, în mod mai raţionalist: înţeleg ca să cred. în filosofia sa morală, A. defineşte păcatul nu prin faptă sau operă, ci prin intenţie (intentio animi): „Căci atunci cînd e vorba să răsplătească binele sau răul, Dumnezeu ţine seama numai de spiritul în care făptuim şi nu de faptele pe care le facem" (Etica> cap. VII). §£tienne Gilson, Hdotse et Abăard, Paris, 1938; R. Lloyd, Peter Abălard, the Ortodox Rebel, London, 1947
    Abeona Zeiţă din *mitologia romană, ocrotitoare a călătorilor care pleacă; uneori biatri-butivă sau cu 2 ipostaze, ocrotea şi sosirile; alteori cei sosiţi erau protejaţi de perechea ei, *Adeona. A., zeiţă biatributivă, patrona orice deplasare spaţială a omului, de cînd îl învăţa să umble, veghindu-i primii paşi de prunc, pîriă cînd îi proteja mişcările de adult în orice direcţie.
    Abnauayuh (abhaz abnauayuh — om pădureţ) Monstru silvestru malefic şi gigantic din mito-
 logia abhază (—► mitologii caucaziene) ; înzestrat cu o forţă fizică uriaşă, avînd gheare şi trup acoperit de păr aspru şi lung, înfăţişat cvasian-tropomorf (cu ochi şi nas de om), manifestă
 o permanentă furie sălbatică. Locuieşte în pădurile dese, dar unele credinţe îl socoteau o divinitate plurală, existînd cîte un A. în fiece trecătoare montană. Avînd sternul convex, ca un topor ascuţit de oţel, îşi ucide victimele prin îmbrăţişare, despicîndu-le trupul în două cu acest topor organic vertical, excrescenţă fixă a pieptului său. Uneori, ♦miturile îi atribuie © nevastă foarte frumoasă.
    Abog Divinitate cinegetică a tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine); de fapt, unul dintre ♦spiritele individualizate, într-o ♦mitologie rudimentară de tip *mana.
    Afooteni *Omul primordial, dar şi zeul genitor al omenirii şi al lumii obiectuale imediate, în ♦mitologia triburilor din grupul adi (zona hima-laiană din India de nord-est). După ♦mitul principal, A. a trăit în localitatea fabuloasă Supung, din Himalaia Orientală, unde a avut 4 soţii, primele trei născîndu-i toate categoriile de fiinţe cereşti şi terestre, iar a patra, Jamir Gimbare, un fiu, Abloma, strămoşul meşteşugarilor în bronz şi al inventatorului ♦clopotelor tibetane (acestea, prin atestare istorică, fiind primele clopote din lume). După ce ♦duhurile rele îi răpesc nevestele, A. îşi confecţionează un arc şi, ca represalii, ameninţă să distrugă cu săgeţile sale lumea, începînd cu soarele şi cu luna; de teamă, duhurile îi restituie una din soţii (sau îi dau una nouă), în persoana femeii Zukhumane, care îl sfătuieşte să se exileze cu ea şi cu fiul Abloma într-un ţinut unde ea va transporta, în două tulpini de bambus, animalele domestice, semănăturile de orez şi pe cei dintîi oameni. Regăsită şi persecutată de ♦spiritele malefice, fie această familie primordială, fie urmaşii inventează ♦ritualul ♦sacrificiilor. Mituî lui A. conţine un triplu simbol: apariţia omenirii, formarea civilizaţiei pastoral-agrare, constituirea religiei (în forma ceremonialului sacri-ficial) pentru apărarea celorlalte două valori.
    Abraham (ebr. Părintele mulţimii); Abram (ebr. Tatăl este sus); slav. Avraam ♦Patriarh biblic (-+ mitologie biblică). A. găzduieşte 3 mesageri ai lui ♦Yahweh sosiţi să anunţe pieirea ♦Sodomei şi ♦Gomorei. Fiul lui ♦Terah şi unchiul lui ♦Lot, plecînd cu aceştia şi cu soţia sa Sarai, din Ur spre Canaan, dar stabilindu-se în Haran? în preajma Sodomei; după o peregrinare prin Egipt, lăsînd pe Lot la Sojioma, A. ajunge cu soţia sa în Canaan, iar acolo, după 10 ani de la sosire, se împreunează la îndemnul soţiei sale cu roaba egipteancă Agar de la care dobîndeşte un fiu, ♦Ismail (reluat ca ♦simbol de ♦Coran); la vîrsta de 99 ani i se dă numele de Abraham (soţia sa devenind Sarah) şi, centenar, ajunge tatăl lui Isaac. Intim cu Yahweh, e supus de acesta unui test de fidelitate: acceptarea de a-şi sacrifica fiul pe rug; mulţumit de rezultatul testului, Yahweh îl salvează pe Isaac tri-miţînd în loc un berbec şi statorniceşte raporturile sale cu patriarhul. Anterior, cînd i se
 11
 A£OKA
 anunţase obligaţia de a fugi din faţa dezastrului iminent, A. întreţine un dialog subtil cu mesagerul divin (sau chiar cu Yahweh), încercînd să salveze cetatea: „Vei nimici oare într-adevăr pe cel drept laolaltă cu cel ticălos? Să ne închipuim că sînt cincizeci de drepţi în cetate; vei nimici tu atunci locul şi nu-l vei cruţa pentru cei cincizeci de drepţi?" — totuşi A. nu e mulţumit de răspuns („Dacă voi găsi la Sodoma cincizeci de drepţi în cetate, voi cruţa locul întreg pentru ei"). Dar A., în virtutea unui principiu: „Gel care judecă tot pămîntul nu va face oare dreptate?" insistă: „Iată, am cutezat să-i vorbesc lui Yahweh, eu care sînt numai pulbere şi cenuşă! Poate că din cei cincizeci de drepţi lipsesc cinci" şi tot astfel A. scade cifra la 40, 30, 20 şi 10, pînă cînd i se răspunde, cu iritare, negativ, fără să rezulte din context că s-ar fi procedat la vreo numărătoare înainte de distrugerea efectivă a Sodomei şi a celorlalte 4 oraşe (V.T., Geneza, XVIII, 23—33).
    Abrakax Zeu din Asia Mică, stăpîn al celor 365 *duhuri cu însuşiri diferite care reprezentau zilele anului. De la numele lui A. s-a format cuvîntul magic abracadabra (pe care ♦magii perşi şi preoţii siriaci îl socoteau conţinînd forţe vindecătoare), purtat ca inscripţie inclusă în ♦amulete. Dar, după unele opinii, abracadabra ar fi un cuvînt cabalistic creat de *gnosticii greci după una din cele două forme onomastice corupte: Abraxas şi Abrasax (a doua ar fi fost numele mistic al zeului adorat de secta gnostică a lui Basilides, filosof creştin din Siria: literele componente ale numelui ABPA3A2, adunate ca valori cifrice, dau suma de 365, adică
1 + 2 + 100 +1 + 60 +1 + 200). Un tip de amulete greceşti, numite geme (lat. gemmae ăbraxeae) au circulat, după sec. II, şi pe teritoriul Daciei. în unele amulete, A. e reprezentat cu cap de cocoş, trup omenesc, picioare alcătuite din şerpi. Pentru adepţii ♦sectei siriace a lui Basilides, A. era şeful suprem al cerurilor şi al ♦eonilor.
    Abred Stadiul de mijloc între cele 3 zone ale universului sau între stările existenţei, în
*mitologia celtică; *focul purificator, ca *6imbol al schimbării veşnice şi al stării de libertate; echivalat cu ♦Infernul. în A. domneşte zeul profetic *Gwyon. ♦Credinţele mitologice din Bretania socoteau că A. se află în Irlanda şi că sufletele morţilor sînt transportate, ca stafii, în corăbii stranii, spre apus, să fie judecate şi purificate prin foc (în noaptea de 1 noiembrie, cînd ♦druizii stingeau focul din ♦altare); întoarse în ♦Anun, fiinţele se reîncorporau în A. cît timp nu atinseseră perfecţiunea, iar în cazul purificării complete, se duceau pe ultimul lor drum, în ♦Gwynfyd, unde începea stabilitatea eternă. întoarcerea din A. s-a interpretat drept pierderea memoriei, precedînd ♦moartea (poate ca simbol al senilităţii).
    Acca Laurentia; Acca Larentia Zeiţă arhaică din ♦mitologia romană, ocrotitoare a sarcinii viitoarelor mame, dar şi zeiţă a ♦morţii. Uneori, considerată şi divinitate a cîmpiei, era socotită totodată mama zeilor ♦Lari, ocrotitorii Romei
(în acest caz fiind confundată cu *Nimfa fluvială *Lara)> dar şi mama Fraţilor Arvali (*Arvales), de asemenea mama adoptivă a lui ♦Romulus. ♦Sărbătoarea ei anuală, Larentalia (23 decembrie), bivalentă, se asocia ♦cultului morţilor (-+ funeralii), ca şi cultului luminii dăruite de ♦Iupiter. Un substrat sau un adstrat, contopit cu ♦mitul, narează *legenda custodelui ♦templului lui ♦Hercules din Roma care, pier-zînd la zaruri într-o competiţie cu zeul, îi oferise acestuia cea mai frumoasă fată romană, nereţinută însă de zeu şi oferită ca soţie bogătaşului etrusc Tarrutius (sau, într-o variantă populară, păstorului Faustulus, născînd de la el 12 copii şi adoptînd pe gemenii orfani Romulus şi ♦Remus). Legenda inclusă nu este însă decît o consecinţă a pragmatismului roman.
   Achamoth (grec. ’Axaji©0—înţelepciune, iluminare; ebr. hahăchmoth) ; Ennoia (grec. "ewoia — gîndire) în mitofilosofia ♦gnosticilor ♦valentinieni, A. e o ipostază a gîndirii Sofiei (Sofia reprezentînd înţelepciunea dumnezeiască), adică fructul spiritual al ♦păcatului acesteia. în virtutea dreptului ce i-1 dădea al 12-lea ♦eon, cu care se încheia *pleroma — în concepţia valen-tiniană—Sofia a simţit dorinţa pătimaşă să ajungă la Părintele Eonilor, cel intangibil şi fără început, dorinţa sa însemnînd o încălcare a ciclului închis al pleromei, deci a treptelor ierarhice din existenţa acesteia, iar ca urmare, o parte din esenţa Sofiei s-a vărsat, năseîndu-se unilateral, fără participarea principiului masculin (a eonului bărbătesc), substanţa informă, nefinisată, A. existînd numai în temeiul stărilor afective pure ale suferinţei (frica, tristeţea, nedumerirea, opacitatea); numai aşa apare în afara pleromei, întîia oară în univers, existenţa întru chin şi nearmonie, însă ca ♦arhetip al cosmosului viitor; iar în acest arhetip coexistă 3 nivele : patimile produc materia — deocamdată abstractă, pur potenţială; convertirea dă naştere forţei oarbe a sufletului; contopită cu acestea două, A. însăşi este substanţa spirituală captivă. Ca să oprească scurgerea pleromei prin A. şi robirea luminii de către întuneric, Părintele Eonilor creează un eon nou, cu număr impar: Limita, după care se nasc alţi doi eoni: ♦Isus Christos şi ♦Biserica; însă acest Christos e o fiinţă anistorică, una pur spirituală, şi A. doreşte să dea o formă nivelului de existenţă spiritual-corporală, producînd din substanţa spiritului un ♦demiurg care, cu participarea ei impalpabilă şi secretă, creează cosmosul material cu cele 7 Ceruri, Pămîntul şi Omul. De aceea valentinienii o considerau pe A. „Maica lumii"; izgonită totuşi din pleroma împreună cu „fiiiM ei, ea a plîns atît de mult, îneît lacrimile s-au transformat în fluvii şi mări (cf. Irenaeus, Contra ereticilor, I, 2—4).
   Aşoka Monarh al Indiei (273/264—232/227 î.e.n.), propagator al ♦budismului. După ce s-a convertit la budism şi l-a introdus în ţară ca ♦religie de stat, obligîndu-i printr-un edict j>e preoţi şi pe laici să înveţe şi să repete pasaje din scripturile budiste, A. a determinat ascunderea unor colecţii de manuscrise sacre, ante-
 ACORAN
12
rioare budismului, astfel că, sub domnia sa, ştiinţa devine secretă, începînd să fie, după o ♦legendă, apanajul exclusiv al unui grup ini-ţiatic. Orientarea religioasă iniţială a lui A-^s-a menţinut independentă faţă de *teologie şi ♦ritual, urmărind mai ales structura morală a budismului: potrivit tradiţiei, convertit la budism în al 9-lea an de domnie, A. purcede spre „Marea înţelepciune" a doctrinei budiste integrale (Sam-bodhi—Cărarea cu opt răspîntii spre Nirvana). Misionarii organizaţi de A. au străbătut toată India şLAsia Centrală (ţinuturile dintre Kashmir, Himalaia, malurile Indului, Burma şi Ceylon) şi, după o legendă, ar fi ajuns chiar în Grecia. A. socotea pe toţi oamenii copiii săi, dar pentru el centrul social nu era suveranul, ci legislaţia dreptăţii şi bunătăţii, el urmărind „stabilirea în ţara sa a unei ordini umane nu numai economice, ci şi morale: el creează spitale pentru oameni şi animale, răspîndeşte Legea budistă prin edicte, fără a o impune nimănui cu forţa" (Ren6 Berthelot, UAstrobiologie et la pensee de VAsie, V, în Revue de Metaphysique et de Morale, Paris, nr. 4, 1934, p. 515). De la A. au rămas 35 inscripţii preţioase, cu conţinut mitologic, religios şi politic, gravate pe stîlpi şi pilaştri sau în peşterile care constituiseră probabil locurile de recluziune ale primelor comunităţi budiste.
 § E. Senart, Inscriptions de Piyadasi, Paris, 1891; Vincent Smith, Edicts of Asoha, Oxford, 1909
     Acoran Zeu principal în ♦mitologia populaţiei aborigene guanchos (guanchinet) din arhip. Ca-narelor, numit aşa în Gran Canaria (Abora în Palma, Achihuran în Teneriffe, Eraoranhan în Hierro). Crescători de oi, guanchii îşi mînau turmele numai în păşuni consacrate zeului (pe care îl credeau locuind în munţi), cu speranţa că behăitul mieilor l-ar înduioşa. în timpul ♦sărbătorilor consacrate lui A., încetau orice războaie şi certuri. Femeile (mai ales în ins. Hierro) o venerau pe zeiţa ♦Moneibqs paredra zeului; opusul lui A. e ♦demonul *Guayota.
     a$vamedha (aQvamedha, — sacrificiul calului; sanscr. âgva — ♦cal) ♦Ritual religios, efectuat ca ♦sacrificiu regal (rajasuya) în cadru solemn (cu consecinţe militare şi politice) în India antică, după'un program riguros: regele lăsa în libertate un cal, care era păzit de la distanţă şi apărat de o armată puternică; toţi cîrmui-torii teritoriilor unde calul pătrundea întîmplător erau datori să se supună de bunăvoie regelui care îndeplinea ritualul, adică proprietarului acelui cal; în caz contrar, armata însoţitoare supunea teritoriul prin forţă; după aceea, calul era lăsat să-şi urmeze drumul la întîmplare. O asemenea campanie ţinea de obicei un an; dacă întregul drum se solda cu succes total, regele trecea la îndeplinirea ritualului a. propriu-zis, calul fiind sacrificat, iar grăsimea lui oferită zeilor, ca ♦ofrandă de recunoştinţă. Săvîrşirea întregului ritual dădea regelui dreptul de a se socoti rege al regilor, stăpîn al pămîntului. Dar o campanie sub semnul sacrificiului calului, obligatorie cel puţin un an, se putea prelungi sau
 repeta. După o tradiţie arhaică, regele care ar fi îndeplinit, în şir neîntrerupt, a., ar fi ajuns în stare să ocupe tronul zeului ♦Indra, devenind stăpîn peste zei şi univers. Semnificaţia stă, mai curînd decît în idee a imperenităţii zeilor, în repetatele translaţii din cadrul ♦henoţeismului Indiei; în felul acesta, a. devenea un ♦simbol ai posibilei înlocuiri cultuale a lui Indra. A, este un ritual de origine vedică, fiind- pomenit în Atharvaveda (XI, 7) şi descris amănunţit în Satapatha Brahmana (XIII, 1). Mircea ♦£!!-ade semnalează că'„sacrificiul indian al calului a înlocuit sacrificiul mai vechi al taurului" (Trăite d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 91). în Brhadăranyaka Upanişad (I, 1), lumea e comparată cu* un cal de sacrificiu, pe temeiul unui amănunt mitic despre chipul în care i-a fost revelată înţeleptului Yajnyavalkya una dintre cele 4 *Veda (Yajurveda Albă): soarele i s-a arătat cu înfăţişarea unui cal. Stagnînd după epoca vedică, ritualul a fost repus în drepturi sub dinastia Gupta (în timpul domniei lui Candragupta, spre sfîrşitul sec. IV î.e.n.). Prin caracterul său, ritualul a. era numai pe măsura regilor.
 § P. Dumont, L*AQvamedha, Paris, 1927
    Aţjvin (pl. agvinau; sanscr. agvin — călăreţ) Pereche geamănă de zei din ♦mitologia vedică (cu epitetul comun Năsatya, născuţi de iapa divină Agvinl), vindecători de boli* şi avînd puterea de a reda oricui tinereţea. A. simbolizează lumina dimineţii şi a serii: s-au născut din ♦Soare şi apar pe cer cu înfăţişarea Luceafărului de seară şi a celui de dimineaţă (cf. atributele cosmice ale altor gemeni: *Aloizi> *Dioscuri). Alt ♦mit arată că A. au dorit să cunoască de la un *rişi, Dadhyanch Atharvana, înţelepciunea divină (madhuvidya:            madhu-r-
 miere; vidya — adevăr, cunoaştere, înţelepciune), dar ♦Indra l-a ameninţat pe acesta că ii va lua capul dacă va revela cuiva atare ştiinţă; totuşi A. folosesc viclenia de a-i înlocui înţeleptului capul cu un cap de cal şi obţin rîvnita „învăţătură de miere", iar după ce Indra ia capul-de cal, gemenii îi restituie înţeleptului capul adevărat.
    Adad (Fulgerătorul); Addu; rar Ramman Zeu mesopotamic de origine sumeriană (Ishkuru) al trăsnetului şi ploii, identificat în Babilon, sub numele atributiv Addu, cu *Marduk (-+mitologii din Mesopotamia). Era venerat în general ca stăpîn „al apelor violente, care a declanşat ♦potopul şi deci poate distruge recoltele prin ploi excesive sau, dimpotrivă, printr-o mare secetă, reţinînd apele necesare ogoarelor. Considerat totuşi zeu sentimental, cu vagi nuanţe prometeice: cînd zeul suprem ♦Enlil, spre a pedepsi omenirea, ordonă curmarea ploilor, oamenii îl invocă prin ♦sacrificii pe A.: „îi puseră dinainte [turte] coapte, iar lui îi plăcu prinosul de făină coaptă, [. . .] i se făcu ruşine şi ridică mîna. în fiece dimineaţă făcu să plouă din ceaţă, iar în fiece noapte lăsă să pice roua pe furiş" (Cînd zeii erau încă oameni, II, 26—32). *Cultul lui A. e^a foarte răspîndit (în Canaan
 13
 ADAM
 —  acelaşi Addu), uneori ca al zeului global al furtunii. Adesea, A. era reprezentat cu un ciocan Intr-o mină şi cu un snop de fulgere în cealaltă.
     Adam (ebr.              adam — om; neamul
 omenesc, omenirea; ha'adam — omul, omul prin excelenţă; adamah — ţărînă) *Omul primordial biblic, omul ca specie, creat din ţărînă de divinitate şi sălăşluit în *Eden. După * Biblie, alcătuieşte primul cuplu cu *Eva, dar după *Zohar, prima femeie a lui A. a fost *Lilith. Biblia conţine 2 variante antropogonice; în una, actul divinităţii are caracter finalist: „Şi a zis Elohim : Să facem om, după chipul nostru şi după asemănarea noastră, care să aibă stăpînire peste peştii mării şi peste păsările văzduhului şi peste dobitoace şi peste tot pămîntul şi peste toate jivinele care se tîrăsc pe pămînt! Astfel a făcut Elohim pe om, după chipul său, după chipul iui Elohim l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut" (V.T., Geneza, I, 26—27); în cealaltă, *antro-pogonia pare o idee descoperită de divinitate întîmplător, în ciclul evenimentelor cosmogonice: „Nici un copăcel nu era pe pămînt şi nici o buruiană nu răsărise, căci El Yahweh nu slobozea ploaie pe pămînt şi nu era nici un om ca să-l lucreze; ci numai ceaţa se ridica de pe pămînt şi adăpa toată faţa pămîntului". Iar atunci e creat întîi bărbatul: „a alcătuit El Yahweh pe om din ţărînă şi a suflat în nările lui suflare de viaţă, şi s-a făcut om, fiinţă vie"
 (ibid., II, 5—7). Aici, succesiunea cosmogonică în care e inclusă antropogonia e aproape inversă: ulterior, divinitatea plantează grădina Eden, i-o dă lui A. în primire cu interdicţia de a gusta din *Pomul Cunoştinţei şi efectuează a 2-a etapă antropogonică: „Nu este bine să fie omul singur; îi voi face lui un ajutor de potriva lui" (ibid., II, 18). Aceasta pare un act de *magie: ,;Atunci El Yahweh a adus un somn greu asupra omului şi, în vreme ce el a adormit, El Yahweh a luat una din părţile lui şi a strîns carnea la loc. Şi partea pe care o luase din om, El Yahweh a prefăcut-o în femeie şi a adus-o către om" (ibid., II, 21—22). Textul ebraic nu conţine noţiunea de „coastă" (eroare de traducere a *Septuagintei), ci aceea de „parte" (din esenţa omului) şi ar putea fi alterarea unui *mit mai vechi de antropogonie partenogenetică. Femeia, fără nume propriu (ebr. hawwah — femelă; Septuaginta— uneori, Eva), devine dublul mijloc de perpetuare a speciei şi de incitare a băr^ băţului (în stadiul patriarhal) la cucerirea mediului ambiant. în actul numirii de către A, a animalelor şi plantelor („şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei. Şi a pus Adam nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor cîmpiei"—F.T., Geneza, 11,19—20), unii comentatori moderni văd o explicare a originii limbajului. Deşi în textul biblic se sugerează că Adam şi Eva aveau darul vorbirii înnăscut, tradiţia ebraică mai tîrzie presupune că, înainte de izgonirea din Eden a perechii umane, animalele vorbeau şi toate fiinţele aveau o singură limbă (cf. Cartea Jubileelor, III, 28; Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, I, 1, 4). Cuplul
 încalcă porunca divină care interzice apropierea de Pomul Cunoştinţei şi de *Pomul Vieţii şi e izgonit din Eden, *mitul avînd în partea simbolică ideea complexă a emancipării omului pe pămînt, prin setea de cunoaştere şi prin sacrificiul dobîndirii cunoştinţelor. Interdicţia cunoaşterii e asociată cu primejdia morţii, pe care ♦Şarpele (*Diavolul) ispititor, îmbiind-o pe Eva spre roadele Pomului Cunoştinţei, o neagă: „Nu veţi muri deloc! Dar El ştie că în ziua cînd veţi mînca dintr-însul, ochii voştri se vor deschide şi veţi fi ca El, cunoscînd binele şi răul" (ibid.f III, 4—5). Călcarea poruncii a fost adesea interpretată ca o descoperire a erosului, şarpele considerîndu-se (ca în alte *mit ologii) *simbol falie; dar principalul filon mitic legat de şarpe se referă la înţelepciune şi cunoaştere (-*• Que-izalcoatl — Şarpele-cu-pene): emanciparea ada-mită, îngrozind divinitatea colectivă, contrazice însăşi ideea de divinitate, trădînd probabil (prin expresia sa simbolică) gelozia iniţiatică a castei sacerdotale (-> sacerdot). în această parte a V.T. figurează divinitatea colectivă *Elohim, care înglobează semantic un grup de zeităţi arhaice artizane, traduse canonic prin singularul *Dumnezeu (ca şi, mai tîrziu, *El): „Şi a zis El Yahweh: Iată, omul s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul; iar acum să nu întindă mîna şi să ia şi din Pomul Vieţii şi să mă-nînce şi să trăiască în veci", aceasta fiind cauza izgonirii „din grădina Edenului, ca să lucreze pămîntul din care fusese luat" (ibid., III, 22— 23). După izgonire, perechea primordială se perpetuează prin *Abelt *Cain, *Set şi alţi fii. A. trăieşte 930 ani. Dar prezenţa mixată în textul biblic canonizat a 2 variante a deschis un lung şir de discuţii teologice şi profane, bizuite şi pe mituri colaterale. Din textul elohist rezultă (cum observă Mircea *Eliade, referindu-se la tradiţiile rabinice) că A. a fost „conceput ca androgin"
 (Trăite d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 354); într-adevăr, apariţia Evei dintr-o „parte" a lui A, pare un fenomen de partenogeneză. Există şi o tradiţie antropogonică mai stranie, pe baza căreia unele comentarii încearcă să-l identifice pe A. cu *Lucifer. Un text criptic din V.T. (Iezechiel, XXVIII, 12—19) pare să accepte şi o astfel de interpretare: „Fost-ai un desăvîrşit inel de pecetluit de o negrăită frumuseţe. Şi erai în grădina lui Yahweh, în Eden.
       Ai fost fără prihană în ziua zidirii tale, pînă cînd păcatul s-a cuibărit în tine. Dar din pricina întinsului tău negoţ, fiindcă lăuntrul tău s-a umplut de silnicie şi ai păcătuit, te-am izgonit din muntele dumnezeilor şi te-am alungat, heruvim acoperitor, din mijlocul pietrelor seînteietoare. [...]■ De aceea te-am aruncat pe pămînt, din pricina mulţimii păcatelor tale." Iar în apocriful Viaţa lui Adam şi a Evei, Dumnezeu îi spune lui* A.: „Te-am făeut pe tine din lumină". Un mit transmis de *Talmud (Heru-bin, 186), reluat şi de unii scriitori creştini (♦Tertullianus, ♦Augustin, Irenaeus), contrazice şi poziţia tradiţională terestră a Edenului, în-trucît spune că, după izgonire, A. a fost proiectat în spaţiu şi a căzut, din cer, pe ins* Ceylotn
 ADAPA
 14
 (Lanka), unde a făcut penitenţă (fără Eva)
 2 secole. De altminteri, structura de fiinţă globală a lui A. ca om primordial căruia, după izgonirea din rai, i se dă în stăpînire Pămîntul, e susţinută de tradiţiile creştine, mai ales orientale, printr-o concepţie de antropogonie analitică: A. a fost făcut din 8 ♦elemente, iar pămîntul (ţărînă) intrînd în compoziţie a fost luat din cele 4 puncte cardinale, care tind să-i explice etimologia numelui: A (ăvaxoXr\— răsărit) -f- A (6tiai<; — apus) -f A (ăpiccog — miazănoapte) -f M (neoejippifi — miazăzi); una din surse (colecţiile bizantine de Întrebări şi răspunsuri, cu largă circulaţie şi în traducerile româneşti vechi) explică: „Dincîte tării au făcut Dumnezău pre Adam? Din opt părţi: trupul din pămînt, oasele din piatră, sîngele din mare, ochii din soare, cugetul din nour, suflarea din vînt, înţelepciunea din lumină, iar prorocia din Duhul Sfînt". Tema (de mit strict alegoric) e destul de frecventă în mitologia antropogoniei primordiale. Variante apocrife de uz popular susţin că A. a fost iniţial un *gigant de dimensiuni egale cu ale pămîntului (cf. fiinţele cosmice primordiale: *Puruşa în India, *Pangu în China), devenind mic abia după izgonirea din ♦Paradis. Acelaşi gen de apocrife populare leagă crearea şi moartea lui A. de muntele Golgota, în piscul căruia A, a fost zidit şi, după moarte, înhumat (de unde ♦legenda adiacentă după care, udînd cu sîngele jertfei sale craniul înhumat al lui A., ♦Isus Christos a răscumpărat ♦păcatul originar al omenirii). Mitul lui A, a fost reluat de ♦islam (în *Coran> A. figurează ca ♦profet) şi de folclor (în folclorul românesc, Moş Adam, ca ♦strămoş sacru). Un mit folcloric românesc, de provenienţă obscură, afirmă că, după o viaţă de 700 ani, A. e înmormîntat (împreună cu Eva) în Muntele Alelei.
    Adapa înţelept mitic sumerian (-+ mitologii din Mesopotamia), care s-a urcat în locaşul ceresc al zeilor, de unde a izbutit să se întoarcă după ce a străbătut abisul; considerat înţeleptul prin excelenţă (unul din cei 7 strămoşi sapienţiali antediluvieni) şi preotul purificator al cetăţii Eridu; numit şi Ouana (poate formă hel-lenizată pentru *Oannes). ♦Mitul e reluat de teologiile mesopotamiene (mai ales în Babilon), unde A. apare şi ca ♦erou civilizator. Mitul sumerian povesteşte cum zeul ♦fia, avînd un ♦templu în Eridu, pe ţărmul mării, înainte de ♦potopul universal, şi văzînd inabilitatea oamenilor, le dăruieşte pe ♦profetul A., care cunoştea toate tainele universului, însă era muritor, cu toate că nici un zeu nu-l depăşea în înţelepciune. A. s-a îngrijit de oameni, învăţîndu-i prin pildă proprie să lucreze pămîntul şi să-şi procure hrană. în unele variante tîrzii, A• e primul înţelept (babil. apkallu) născut din ape, în formă de peşte (din specia ne identificată puradu). O incantaţie liturgică îl numeşte „preotul purificator din Eridu, care s-a ridicat la ceruri", unul din cei 7 care „s-au născut în fluviu şi au păstrat armonia între cer şi pămînt". Vîntul-de-sud îi zdrobeşte luntrea pescărească, iar A., prin ♦blestem magic, îi frînge vîntului
 aripa ce nu mai bate 7 zile; zeul #Anu îl cheamă pe luntraş la sine şi A., învăţat de zeul fia, se înfăţişează umil, uzînd de veşmînt cernit şi de şiretlicuri retorice, refuzînd Pîinea şi Apa vieţii, după care e coborît pe pămînt fără pedeapsă, dar şi fără răsplată ; totuşi, din surse colaterale, aflăm că Anu îi dă puterea de a vindeca bolile pricinuite de Vîntul-de-sud. A. e apărat de zeii ♦Dumuzi şi ♦Gizzida. Potolit, Anu se întreabă: „De ce fia i-a dezvăluit unui om nevrednic lucruri din cer şi de pe pămînt? El 1-a înzestrat cu inimă tare, el i-a făcut nume. Ce vom face noi pentru el? Pîinea vieţii să-i fie adusă ca s-o mînînce! îi fu adusă Pîinea vieţii, dar el nu o mîncă. îi fu adusă Apa vieţii, dar el nu o bău. îi fu adus un veşmînt, şi el se îmbrăcă, îi fu adus ulei, şi el îşi frecă trupul. Privindu-1, Anu începu să rîdă de el: — Vino încoace, Adapa! De ce nu ai mîncat nici nu ai băut? Tu nu vei mai trăi veşnic!" Şi Anu conchide: „Să fie luat şi pogorît înapoi pe Pămîntul său" (Poemul lui Adapa, fragm. B 57—70). în lipsa unui text integral, rămîne obscură intenţia lui fia: onestă (presupunînd la Anu un vicleşug faţă de A.) sau perfidă (vrînd să împiedice acordarea imortalităţii) ? Ambele atitudini sînt traductibile simbolic: destinul duratei efemere a vieţii omeneşti, deşi unii interpreţi moderni nu văd aici decît un ♦simbol al nostalgiei nemuririi.
    Adeona Zeiţă din ♦mitologia romană, ocrotitoare a sosirii, a tuturor celor sosiţi la destinaţia lor, ca şi a revenirii copilului care învaţă să meargă (ea aducîndu-1 înapoi în punctul de plecare, de unde îl călăuzise perechea ei, *Abe-ona); orice drumeţ îi implora protecţia pentru a se întoarce cu bine acasă.
    Adeva Divinitate venerată în Dahomey (—► mitologiile populaţiilor africane), pedepsind crimele sau supraveghind pedepsirea criminalilor; dar A. urmăreşte şi populaţia, pentru lipsa de vigilenţă, represaliile fiind seceta şi distrugerea recoltei.
    Adharma (Nelegiuitul; sanscr. adharma — vină, fărădelege, încălcarea datoriei) Zeu al răului din clasa ♦Prâjâpati, în ♦mitologia vedică: „Adharma, distrugătorul a tot ce e viu, s-a ivit din devorarea reciprocă a oamenilor" (Ma-hăbhărata, I Adiparva, LX, 52).
    Adi$eşa (sanscr. adhiQi — a zăcea, a se odihni culcat); Qesa (peşa—capăt, sfîrşit, ultimul) ♦Şarpele primordial din ♦mitologia vedică, simbolizînd timpul infinit sau timpul absent (cf. *Ananta) şi patul cosmic pe care se odihneşte zeul ♦Visnu, înainte de prima urnire a ♦timpului. în unele variante, considerat şarpe universal, A. este regele ♦demonilor-şerpi şi ştăpînul lumii subterane ♦Pâtala. Iconografia tradiţională îl închipuie în ipostaza primordială, încolăcit sub Vişnu şi avînd 1000 de capete.
    Adibuddha Personificarea concentrată a întregii esenţe a celor două numeroase categorii de *Buddha şi *Bodhisattva, în concepţia tîrzie a budismului mahayanist (—*■ Mahăyana); fiinţa sintetică a luiĂ. emană orice alt Buddha sau Bodhisattva, însă într-o succesiune rigu-
 19
ADONIS
roasă. în această esenţă unificată e totuşi imposibil de identificat o concepţie monoteistă (cum au încercat unii a demonstra), de vreme ce nici o şcoală budistă nu concepe un Buddha creator al universului, universul fiind considerat o entitate care există dintotdeauna, iar Buddha nefiind decît simbolizarea unităţii spirituale a acestui univers autoexistent. Noţiunea Ădibud-dha apare prin sec. VII, însă nu devine frecventă în India decît după răspîndirea doctrinei despre *roata timpului (kălacakrâ; -+cakrd), deci nu mai devreme de sec. X. Ca persoană divină, A. e venerat, în Nepal, şi în sec. XX, iar în oarecari nuanţe diferite, parţial în Tibet (identificat mai ales cu divinitatea Samantabhadra), de asemenea în China şi Japonia (identificat cu Mahavairocana).
    Aditi (Incomparabila, Independenta, Nemărginita ; sanscr. aditi — libertate, infinit; *vacă; femelă) Zeiţa-mamă a divinităţilor primordiale
* Aditya, în *mitologia vedică, adorată ca o magna deum mater; identificată în *Rigveda cu ♦cerul şi spaţiul aerian. A. era fiica *strămoşului mitic *Dâkşa şi soţia lui *Kă$yâpa. în Athar-vaveda, e numită cu epitetul Madhukaşa (Cea de miere, Cea cu părul de aur). A. era invocată de 3 ori pe zi (în zori, la amiază şi la asfinţit), ♦cultul ei fiind legat de ideea de lumină.
    Aditya (sanscr. ăditya — divin) Grup arhaic de divinităţi primordiale, în *mitologia vedică, odrasle ale zeiţei * Aditi) A. erau socotiţi paznicii lumii; *Vâruna, zeul apelor, *Mitra, zeul razelor solare, *Aryaman, şeful *strămoşilor (al părinţilor răposaţi — pitarah), *Bhaga, personificarea norocului," Daksa (altul decît tatăl zeiţei Aditi), Amşa şi *Surya (numit şi *Savitar sau chiar Aditya). Textele mai tîrzii (*Brahmana, *Upanişad, *Mahăbhărata), sporind la 12 zei grupul iniţial de 7 (cu includerea lui * Indra, *Agni, *Soma, *Vişnu, *Văyu), îi consideră stăpînii universului şi'totodată personificări ale celor 12 luni ale anului. Uneori (Mahăbhărata) se adaugă un al 13-lea A.: *Arjuna. A. aveau şi o soră: zeiţa zorilor *Uşâs. Noţiunea ăditya intră în mai multe cuvinte sanscrite, ca particulă componentă: ăditya-mav,dalâ — discul solar, ădityavat — ca soarele.
    Adolenda Zeiţă din *mitologia romană, sub egida căreia se efectua *ritualul arderii copacilor loviţi de trăsnet.
    Adon (Domnul, Stăpinul) Zeu tînăr din
*mitologia feniciană, care personifică *moartea şi renaşterea ciclică a vegetaţiei anuale; *cultul său e, atestat încă din mileniul II î.e.n. După răspîndirea acestui cult în coloniile feniciene de pe ţărmurile Mării Mediterane, A. începe să fie adorat şi în Hellada, însă în forme adaptate, ca zeul * Adonis. (—*■ Attys, Tammuz, Dumuzi)
    Adonai (Domnul, Stăpinul) Divinitate ebraică tîrzie (—* mitologie biblică), înlocuind onomastic pe *Yahweh, dar nu cultual. A. provine din *cultul, comun mai multor popoare semite, al zeului *Adon (Canaan, Fenicia). Lingvistic, A. e considerat (ca şi *Shaddai) un plural intensiv. Comentatorii talmudici îl interpre-
tează cu sensul de „atotstăpînitoru sau ca atribut al lui Yahweh de protector al bătăliilor, şi îl folosesc îndeosebi spre a indica autoritatea supremă a lui Yahweh. Totuşi, în lecturile publice ale *Bibliei ebraice, numele Adonai era substituit numelui convenţional Yahweh, sub care *.E7 (*Dumnezeu) i se revelase lui *Moise; astfel, tetragrama sacră YHWH era ferită de profanare. *Septuaginta îl traduce însă prin Kyrios (Domnul) şi, cu toate că sensul ebraic originar era Atotstăplnitorul, traducerile moderne îl echivalează frecvent cu sintagma Dumnezeul meu.
    Adonis Zeu în *mitologia greacă de origine feniciană (—► Adon) simbolizînd *moartea şi renaşterea ciclică a vegetaţiei sau a naturii în general (cf. *Osiris, *Dumuzi, *Tammuz> * Attys); unii mitologi îi atribuie o obîrşie totemică (-> totem), transferată apoi în *simbolul mitic al unei divinităţi a naturii. Adorat de greci întîi la Byblos, A. devine mai tîrziu, pentru toată Hellada, un tînăr zeu frumos, născut din incestul inconştient, inspirat de *Aphrodi-te, al regelui siriac Theias (sau al regelui cipriot Kinyros) cu fiica sa Smyrna (Myrrha); după ce descoperă incestul, tatăl îşi alungă fiica (sau ea pleacă singură, cu intenţia *sinuciderii), pe care zeii, de milă, o prefac în arbore; din scoarţa crestată a acestuia se naşte A. Educat de *Per-sephone, după ce creşte, A. e îndrăgit şi de Aphrodite; ambele zeiţe şi-l dispută şi recurg la arbitrajul lui *Zeus, care decide ca A. să stea cîte 4 luni pe an cu fiecare dintre cele două zeiţe, iar în ultimele 4 să dispună liber de sine însuşi; A. îi consacră însă tot Aphroditei şi aceste luni, stîrnind gelozia lui *Ares care, la vînă-toare, asmute un mistreţ asupra tînărului zeu, şi acesta moare sfîşiat. Acest *mit secund este probabil din sursă literară tîrzie, ca şi *legenda lui complementară după care din lacrimile Aphroditei, atîtea cîte picături de sînge s-au scurs din trupul lui A., au răsărit anemonele. Expansiunea *cultului adonisiac a pornit probabil din Mesopotamia (cf. *Ishtar iubindu-1 pe Dumuzi), dar acelaşi zeu, adaptat tradiţiilor locale, era adorat şi la Betleem. Arborele-femelă din care s-a născut A. e de fapt un arbore asiatic a cărui coajă secretă smirna, uleiurile aromatice extrase de aici folosindu-se la *sărbătorile adonisiace de vară (Adonia). J. G. *Frazer şi alţi mitologi îl consideră pe A. nu un zeu al vegetaţiei, ci un *geniu al grînelor. Întîlnirea fatală între A. şi mistreţ este explicată uneori prin mitul reîncarnării lui în porc, animal sacru şi interzis consumului în zona cultuală respectivă, dar şi prin prezenţa *sacrificiilor de porci în cultul Aphroditei; cele 2 noţiuni (zeul vegetaţiei şi zeul-porc) nu se exclud, întrucît în unele regiuni europene existase *credinţa că geniul grînelor (sau în general al vegetaţiei) apare şi ca mistreţ sau ca scroafă. în epoca hellenistică cultul lui A. se contopeşte cu vechiul cult al lui Tammuz, noul zeu sincretic simbolizînd amorţirea şi trezirea periodică a vegetaţiei: iarna sub pămînt cu Persephone, primăvara, vara şi toamna la suprafaţă, cu Aphrodite.
ADOPŢIANISM
 § J. G. Frazer, Adonis, Attis and Osiris, London, 1906; H. Brugsch, Die Adonishlage und das Linoslied, Berlin, 1852
    adopţianism ♦Erezie creştină (—> creştinism) răspîndită mai ales în Spania (sec. VIII), apărută însă la Roma (sec. II) de unde a pătpttns în Antiohia (sec. III); doctrina a fost elaborată de arhiepiscopul Elipandus din Toledo (cca 783—808) care, influenţat de dogmatica musulmană /-> islam), afirma că *Isus Christos a devenit fiul lui ♦Dumnezeu prin adopţiune, datorită graţiei divine; astfel, Isus Christos e văzut doar ca un zeu printre ♦zei, căci fidelii ereziei se considerau zei ei înşişi.
    Âdrasteia (grec. ’ASpdaisia — Inevitabila, Ireversibila) Zeiţă frigiană, preluată de greci, care o identifică adesea cu ♦Rhea sau cu ♦Kybele, ca mamă a ♦zeilor (—► mitologie greacă). Pentru ♦orfici şi pentru ♦Platon, A. e ♦Nemesis; de altfel, Platon afirma (Phaidros, 284c—249d) că numele Âdrasteia nu e decît un epitet al zeiţei *Dike, care determină circuitul cosmic al sufletelor. Se pare totuşi că exista în Britania o zeiţă similară personificînd fecunditatea şi răzbunarea, amintită de Cassius Dio (Istoria Romană, LXII, 6), în textul invocaţiei rostite de regina Bouduica, iniţiatoarea răscoalei bri-ţilor împotriva guvernării romane (61 e.n.); Dio o numeşte A., dar probabil o confundă cu zeiţa feniciană ♦Astart6, poate şi cu ♦Nike, zeiţa greacă a victoriei militare. Dar numele reginei brite (Bouduica), atributele zeiţei (răzbunarea, victoria războinică) şi împrejurarea invocării (războiul: „Tu, stăpîna noastră, facă-se să te afli mereu în fruntea noastră") sugerează că ar putea fi vorba de zeiţa celtică Bodb.
    adventişti (lat. adventus — venire) ♦Sectă creştină (-* creştinism), predicînd ca esenţă doctrinară ♦credinţa. că sensul vieţii şi datoria omului este să aştepte a doua venire a lui ♦Isus Christos, ce se va efectua curînd, odată cu Judecata de Apoi (—* escatologie, Apocalips). ♦Cultul adventist, propus ca o formă milena-ristă de *religie a pasivităţii (—* milenarism), a fost întemeiat spre anul 1830, în mediul micii burghezii din Statele Unite ale Americii, de predicatorul baptist William Miller. întemeietorul, rîvnind să apropie de timpul generaţiei sale a doua venire a lui Isus Christos, dedusă din scripturile canonice creştine (*Biblia), a publicat, în 1833, cartea Evidences from Scrip-ture and History of the second coming of Christ about the year 1833; întrucît profeţia nu s-a împlinit, ea a fost corijată de Miller, întîi pentru anul 1843 şi apoi pentru 1847; nici neconfir-marea acestor date nu a dizolvat cultul adventist, care s-a dezvoltat şi apoi s-a ramificat în cîteva subsecte. Cultul de bază, apropiat doctrinar de ♦baptişti, admite ca ♦dogme: trinitatea lui ♦Dumnezeu, caracterul revelat al Bibliei, învierea morţilor; dar neagă sfinţii şi ♦crucea şi este iconoclast; se deosebeşte de baptism prin credinţa în grabnica reîntoarcere a lui Isus Christos şi prin credinţa că ♦sufletul omului moare şi învie odată cu trupul. După W. Miller,
 toate profeţiile biblice s-au împlinit, cu excepţia celei de a doua veniri. După moartea întemeietorului, a. au comutat data venirii a doua întîi pentru anul 1924, apoi pentru 1995. Conform doctrinei a., la a doua venire a lui Christos, toţi drepţii vor învia şi vor domni 1000 de ani împreună cu el, iar după acel mileniu, Isus Christos va veni şi a treia oară, cînd vor învia şi păcătoşii, pe care Dumnezeu îi va judeca şi îi va distruge prin ♦foc, spre a-i cruţa de chinurile ♦Iadului. De atunci, asistînd la gloria Fiului Omului, cei drepţi vor dobîndi dominaţia eternă. Cultul a. de bază, avîndu-şi centrul la Washington, avea în 1958, în lume, 1 119 000 adepţi. între timp, subsectele au devenit autonome, deşi deosebirile doctrinare sînt neesenţiale: adventiştii creştini insistă asupra ideii că, după mileniul de domnie christică, toţi păcătoşii din lume vor fi nimiciţi; adventiştii evanghelici recunosc imortalitatea; adventiştii de ziua a şaptea (subsectă înfiinţată de Ellen White, 1827—1915) constituie ramura a. cea mai fanatică ce îşi desfăşoară propaganda uneori agresiv şi care consideră drept a 7-a zi din Geneză (ziua de odihnă), sîmbăta; adventiştii reformaţi refuză orice fel de muncă în zi de sîmbătă şi nu acceptă serviciul militar.
§ W. Mueller, Die Adventisten, Hamburg, 1947; A. JI. Kjm6aHOB, Adeenmucmbi, MocKBa, 1931
    Aegir; rar Gymir Zeul mărilor şi oceanului, în ♦mitologia scandinavă (cf. grec. *Okeanos; germ. *Aki), personificînd furia acvatică pe care o stăpîneşte cu soţia sa ♦Ran. Divinitate din afara celor 2 clase: *Asa (marii ♦zei) şi *Vana (♦spiritele apei), A. are raporturi optime cu zeii, cărora le este şi berar, poftindu-i adesea la ospeţele sale. Întrucît i se supune şi ♦focul, A. e numit, în virtutea ♦simbolului luptei între ♦elemente, „îngrozitorul" sau „înfiorătorul"; spaima se degajă şi din coiful său (Aegirshjalmr) de pîclă şi brumă închegată. Ran i-a născut 8 fiice (Ranars daetr), simbolizînd talazurile: Bylgja (hula marină, freamătul subacvatic), Blodughadda (valul roşu al asfinţitului, vestitor de furtună), Duva (cufundătoarea), Hefring (valul impetuos), Himingloefa (oglinda cerului, marea calmă), Kolga (valul întărîtat) etc. A. îşi poate înmulţi fiicele nelimitat, după dorinţă.
    Aeneas; Enea Erou troian — născut de zeiţa ♦Aphrodite, de la Anchises — care, după un episod homeric, a întemeiat cu supravieţuitorii neamului lui Priam altă cetate în locul Troiei distruse (Iliada, II, v. 819—823; V,v. 311; XX, v. 308; cf. imnurile homerice: Imn către Aphrodite, 196); dar, după varianta latină (Vergilius, Eneida) Ac. a fugit din Troia incendiată, rătăcind 7 ani pe mări, iar apoi, găzduit de *Dido, regina Cartaginei, condus de o ♦Si-byllă în ♦Infern, prin Cumae, şi în fine ajuns în Latium, s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui Latinus, al cărui regat l-a moştenit. După tradiţia mitică romană, fiul său Ascanius a întemeiat Alba Longa. Lui Ae., tradiţia îi atribuia aducerea din Troia a statuetelor zeilor ♦Penaţi. Acţiunea lui Ae. se sprijină pe două valori umane: virtus (virtutea) şi labor (munca-
\
AGARTTHA
activitatea) — aşa cum sintetizează Vergilius (Eneida, XII, v. 435). Dacă ♦Homer, în războiul troian, îl prezintă ca pe un războinic secundar, fie şi basileu al dardanilor (o colonie troiană din Asia Mică, lîngă Hellespont), pentru romani Ae. este zeu, chiar zeul strămoşesc maxim: Iovem indigetem apellant (Titus Livius, Ab Urbe condita, LIV), datorat cerului: Indi-getem Aenean scis ipsa et scire fateri / Deberi caeîo fatisque ad sidera tolii — Eneida, XII, v. 794—795 (trad. rom. G. Coşbuc: „Însăţi o ştii că-n curînd primi-voi in ceruri pe-Aeneas / Zeu - pâmîntean şi menirile lui rădica-l-vor la stele). în cadru mitologic, Ae. — întemeietorul arhetipal — este de fapt un ♦erou civilizator.
    Âeoina Personaj mitic divin (sau numai arhetipal) din *mitologia ainu, căruia această veche etnie extrem-orientală îi atribuie crearea omului; ♦antropogonia a fost operată astfel: scheletul din lemn de salcie, ca mai elastic, carnea din pămînt muiat, iar părul din iarbă; în timpul construcţiei, Vidra (animal demonic) zădărniceşte perfecţionarea operei antropogonice, aşa că A. compensează lipsurile ireparabile, învăţîndu-i pe oameni diverse meşteşuguri şi ♦ritualuri.
    Aerg; Âirg Zeu abhaz /—► mitologii caucaziene)y care apără pe oameni în primejdiile din război, *vînătoare şi călătorie. După introducerea ♦creştinismului, Â. e identificat cu *Sfîntul Gheorghe; conform unei datini, la hramul bisericii din satul caucazian Ilori, apare în chip miraculos, în noaptea din ajunul sărbătorii, un zimbru, alteori un cerb, care e sacrificat sfîntului creştin, ca odinioară zeului A.
    aerul Unul dintre cele 4 ♦elemente ale cosmologiei antice, prezent în ♦mitologie sub 3 aspecte: elementul calm — zeul egiptean al atmosferei, *Sku, tamponul dintre ♦pămînt şi ♦cer, care şi-a căpătat energia în procesul despărţirii, prin forţă mecanică, a acestor 2 elemente, simbolizate de copiii săi, ♦htonicul ♦Geb şi celesta ♦Nut; elementul violent, personificat în general de divinităţile vîntului şi ale furtunii: zeul maya *Huracan, centrul energetic divin al universului; zeul aztec *Ehecatl sau vîntul fertil, descoperitor al dragostei şi element antropogonic insuflînd forţa vitală; zeul hurrit al furtunii *Teshub, înarmat cu ploi şi fulgere; zeul nefast polinesian *Tawhiri, o formă maximală a vîntului distrugător, mai ales din categoria uraganelor oceanice; zeul vedic *Văyu sau vîntul total, cumulînd toate formele posibile, de la gingăşie la furie; elementul vital, cu o singură formă mitică absolută, ca aer sau conţinut esenţial al aerului — *prănd, forţa de viaţă, inhalabilă prin respiraţia ♦yoga. Rareori, unii mitografi (ca ♦Ovidius) ataşează aerului un superelement mai subtil: *eterul, care e un aer imponderabil, peste zona vînturilor, din straturile cereşti superioare.
    Aesculapius; Esculap Zeul medicinei, în *mi-tologia romană, preluat fără diferenţe atributive după *Asklepios.
    Aesculnus (lat. aes — aramă, bronz) Zeu ară-mar, în ♦mitologia romană, patronul prelucrării
aramei şi bronzului, totodată şi al banilor de* aramă [as — monedă divizionară măruntă). Fiu! lui A., zeul Argentinus, patrona banii de argint.
    Aeshma ♦Demon nefast, din ♦mitologia iraniană, patronînd mînia, furia, rebeliunea, turbarea, discordia; era imaginat, în mîini, cu o măciucă magică a groazei. Adversarul său, *Sraosha, divinitate a milei, îl va învinge în duelul escatologic (—► escatologie) de la sfîr-şitul vremurilor (*sfirşitul lumii). A. a devenit, în *Biblie, ♦Asmodeu.
    Aethra Paredra sau soţia lui *Hyperion9 mama ♦Soarelui, * Lunii şi ♦Aurorei (*Eos)f în ♦mitologia greacă.
    Aiferenda Zeiţa darurilor (citată de ♦Tertul-lianus), din ♦mitologia romană.
    Afsâti Zeu oset (poate de origine alană, dar cu corespondenţe în alte ♦mitologii caucaziene), cu atribute cinegetice, venerat ca stăpîn al animalelor sălbatice nobile (cerbi, zimbri, căprioare); era reprezentat ca moşneag cu o lungă barbă albă, şezînd în piscul unui munte înalt, spre a-şi putea cuprinde în privire turmele. După un ♦mit zonal, A. are un pat din coarne rămuroase de cerbi, aşternut cu blană de urs şi cu o pernă din-păr moale de capră. Vînătorii credeau că pot săgeta un animal numai cu încuviinţarea lui A., aceasta obţinîndu-se prin meritele personale ale vînătorului şi prin îndeplinirea unor obligaţii şi ♦ritualuri; între altele, mergînd la ♦vînătoare, oamenii luau cu sine 3 mari plăcinte, ca prinos pentru A., iar la faţa locului făceau în cinstea zeului frigărui caucaziene specifice (şaşlîk) din carnea animalului vînat. După ♦credinţa generală, A. este atoatevăzător şi aude totul, aşa că, spre a-şi ascunde unele intenţii, vînătorii oseţi (ca şi alţi caucazieni) vorbesc într-un argou specific, bazat pe un limbaj simbolic şi metaforic. în unele zone, A. e şi ocrotitorul mistreţilor, iar în unele sate i se aduceau, ca ♦ofrandă, pîini sacrificiale (—* sacrificiu). Vînătorul care a avut succesul cel mai mare în expediţia sa era obligat de zeu, ca recunoştinţă, să ofere o masă tuturor săracilor din sat.
    Agamemnon Erou grec din *Iliada, rege mycenian, căpetenia armatei aheilor la asediul Troiei, ucis după întoarcerea sa victorioasă (aşa cum a prevestit un ♦oracol) de soţia sa Klytai-mnestra şi de amantul ei, Egist. Â. e ♦simbolul eroului prigonit ereditar de soartă. Pentru a-şi urni flota, imobilizată de vînturi potrivnice, un oracol îi cere lui A. sacrificarea fiicei sale *Iphi-genia (pe care, într-o variantă, ♦profetul Kalhas
o  jertfeşte pe ♦ alt ar zeiţei ♦Artemis, în altă variantă, zeiţa o înlocuieşte pe fată cu o ciută); în timpul războiului, A. se ceartă cu ♦Ahilleus, pentru sclava Briseis: iar după moartea eroului, copiii săi Elektra şi *Orestes sînt în continuare victimele ♦blestemului ereditar,
    Agarttha Lume mitică subterană cu vaste ramificaţii în care s-ar conserva perpetuu vechile taine esenţiale şi adevărul primordial, ştiinţa iniţiatică ; galeriile A., de construcţie artificială* s-ar fi întins sub toate continentele şi sub oceane.
 Aga stya
 18
 în altă variantă, A. nu ar fi decît un imens sanctuar-bibliotecă, situat sub Himalaia, adăpostind o mare universitate iniţiatică şi cel mai mare şi mai misterios dintre centrele de iniţiere, păstrînd toate moştenirile magice, tehnice şi spirituale ale civilizaţiilor dispărut^ în A. ar oficia *Metatron (Stăpînul lumii), amintit de Ren 6 Guânon (în Le Roi du Monde). A. e invocată mai ales de ♦teozofie, care susţine că o populează „forţele negre", opuse „forţelor luminoase" călăuzite din Palatul de Jad de la *Shambala (în drumul spre Tibet). Pînă acum
 6 milenii, A, ar fi fost la suprafaţă, populaţia ei retrăgîndu-se apoi sub pămînt spre a-şi feri înţelepţii şi depozitele de ochii indiscreţi ai profanilor. în vechile *mitologii, similitudinile sînt rare: „Un norod străin a săpat hrube pe sub pămînt, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni" (F.T., Iov, XXVIII, 4). Originea şi vechimea acestui ♦mit (sau pseudomit) e dubitabilă, dar el s-a răspîndit mai ales după apariţia postumă (1910) a cărţii La Mission de Vinde de Saint-Yves d’Alveydre, care pretinde că A. ar fi reşedinţa unui soi de pontifex maximus, Brahatmah, purtător de tiară cu 7 coroane; referiri mai timpurii (sec, XIX) la: Helena Blavatsky, Ferdinand Oddendowsky, Louis Jacolliot ş.a. teozofi.
    Agastya *Profet din *mitologia vedică, citat de *Rigveda, unul dintre marii înţelepţi primordiali (*risi) care, după tradiţie, s-a născut din sămînţa zeului *Mitra, scursă la vederea frumoasei fecioare cereşti *Rambhu (din clasa ♦Apsara).
 I se atribuiau puteri magice nelimitate. Imnurile vedice consideră că A. era singurul care a izbutit să fie totodată şi soţ şi ascet. Cînd oceanul l-a împiedicat să facă ♦sacrificiile rituale (sau, în altă variantă, cînd oceanul a devenit obstacol în calea ♦zeilor care îi urmăreau pe *demoni), A. l-a sorbit din trei înghiţituri; cînd muntele Vindhya a rugat *soarele să-l ocolească aşa cum ocolea muntele Meru şi, refuzat, a început să crească în sus spre a’ stăvili drumul soarelui, la cererea zeilor A. s-a dus lîngă munte, care I-a salutat, iar profetul, poruncindu-i să-şi curme creşterea pînă se va întoarce el, a plecat spre sud fără să se mai întoarcă, muntele rămînînd de atunci încremenit şi înclinat ca pentru salut; de asemenea, A. l-a ars de viu pe rug pe demonul Vatapi din neamul ♦Daitya, iar cu ♦blestemul său l-a prăvălit din cer pe gloriosul rege Nahuşa, prefăcîndu-1 în şarpe. A. a creat, de asemenea, pe fecioara Lapâmudrâ, pe care i-a dat-o în taină regelui Vidarbha ca fiică adoptivă, însă cînd ea a crescut mare, şi-a luat-o sieşi de soţie. Tradiţia îl consideră pe A. şi autorul unora dintre imnurile din Rigveda.
    Agathodaimon (grec. Aya0o5(nn©v — Demonul Bun) Zeu binefăcător în *mitologia greacă, provenind se pare din principiul divin egiptean shai (fie durata vieţii sortită la naştere, fie în general destinul), dar devenind *geniu ocrotitor al lanurilor de grîne şi al viilor (cf. lat. *Bonus Eventus). ♦Sanchoniathon (citat de Eusebius în Pregătirea intru Evanghelie) îi face însă un portret mai straniu: „Taautos şi după el fenicienii şi
 egiptenii au divinizat soiul dragonilor şi al şerpilor ca fiind, din toate vietăţile tîrîtoare, cele cu cea mai puterniqă răsuflare. El arată că [specia] aparţine materiei de foc, întrucît are în ea putinţa unei iuţeli pe care, din cauza suflului, nimic n-o poate depăşi. Deşi fără picioare, fără mîini şi fără alte mijloace exterioare cu care sînt prevăzute celelalte animale, aceasta săvîrşeşte toate mişcările şi se arată în formele cele mai felurite. Ea dă repeziciunea pe care o vrea spiralelor (âAaţ) ce le face în mersul ei. Datorită acestui fapt, animalul de care vorbim a pătruns ca element esenţial în temple şi în mistere. [. . .] Acest animal nu moare de moarte firească. Fenicienii îl numesc Agathodaimon, a-dică geniu bun, iar egiptenii îi dau numele de Kneph.” Adorat ca geniu ocrotitor al locuinţei (cf. roman *Lares; slav *Domo*oi), uneori sub formă de şarpe, era îmbunat de obicei prin ♦libaţii casnice.
    Agave (grec. ’Ayauri < dyaurţ — minunat) Fiica lui ♦Kadmos şi a zeiţei ♦Harmonia, în
♦mitologia greacă. în timpul unor Bacchanalii în onoarea lui *Dionysost aflată printre baccante, A. prinde şi sfîşie, împreună cu ele, ceea ce crede a fi un pui de leu, de fapt însă pe fiul ei Pentheus (ajuns la maturitate basileu al Thebei); cu capul copilului ei înfipt în tirs (thyrsus), se întoarce la Theba, trezindu-se abia acolo din extazul ritual şi dîndu-şi seama de tragedie (cf. Euripides, Baccantele).
    Agbe Căpetenia divinităţilor mării, fiul zeului *Mawu, în ♦miturile triburilor din Dahomey (—> mitologiile populaţiilor africane). De la soţia sa Naete, A. are 6 copii, dintre care e preferată mezina Afrekete, păzitoarea bogăţiilor mării şi deţinătoarea tuturor secretelor părinţilor ei. Cu tatăl său Mawu, A. se întîlneşte la orizont, unde se îngînă cerul cu marea; în acest caz, ♦soarele în asfinţit e identificat cu ochiul divin al lui A.
    Age Zeul ♦vînătorii în mitologia tribului ewe din Dahomey (—► mitologiile populaţiilor africane), subaltern al zeului ceresc ♦Nana-Buluku.
    Ageru-ochilor Personaj folcloric fabulos din ♦mitologia românească, dispunînd de capacitatea de a vedea orice cînd este legat la ochi; dar dacă ochii îi sînt liberi, ei ard totul cu raza privirii. (Parţial, e comparabil cu personajul Ochilă, din Harap Alb de Ion Creangă). Această forţă a privirii poate fi un relict din mitologia indo-europeană (cf. al treilea ochi, arzător, al zeului vedic ♦Qiva), însă totodată şi o intuiţie populară independentă asupra forţei de sugestie manifestate de privirea unor persoane de excepţie.
    Ageru-p&mîntului Personaj fabulos din *mi-tologia românească, avînd atribute sapienţiale: în unele basme, închis într-o cratiţă şi ţinut pe foc de către 7 ♦zmei, este eliberat de erou (în Poveste ţărănească, col. Petre Ispirescu, de feciorul mezin al împăratului), căruia îi dă apoi preţioase sfaturi de strategie.
    Agheran Viteazul Una din variantele folclorice din *mitologia românească ale tipului general *Făt-Frumos, aici reducîndu-se la ♦simbolul valorificării monetare a metalelor specifice (aur
19
AGUSHAYA
argint, aramă). A.Y. ucide un număr oarecare de ♦zmei, prefăcîndu-le fiicele în bani de aur, de argint şi de aramă. Prototipul figurează In mai multe variante de folclor epic românesc (cf. B. P. Hasdeu, Magnum Etymologicum Ro-maniae, I; I.C. Fundescu, Omul după tărîmul celălalt; col. Teofil Frîncu, Românii din Munţii Apuseni, Moţii, basmul Povestea lui Toader Flâmîndul şi a lui Agheran Viteazul).
    Aghiuţă Nume familiar al *Diavolului (sau al unui *drac subaltern, considerat tip generic), în folclorul românesc (—* mitologie românească). Forma diminutivală a numelui (de fapt, un epitet) divulgă, prin simpatia mascată, un relict de *cult demonologie străin, (cf.* Beng)
    Aglaie; Pasitheia Una dintre cele 3 *Harites, în *mitologia greacă; simbolizează splendoarea.
    Agni (sanscr. agni, lat. ignis, slav orm— *foc) Zeul focului şi patronul *sacrificiilor religioase prin ardere agnihotră, în *mitologia vedică; divinitate centrală în ♦religia arilor arhaici, venerată ca şef şi paznic al clanurilor arice străvechi printre care şi Clanul lui Bharatd (-* Bharatd), adică India, A. dobîndeşte un rol religios absolut în *cultul brahmanic (—► brah-manism). *Rigveda (care începe cu invocarea Agnim ide) îl defineşte sintetic: „Pe Agni îl cînt, capelanul, zeul sacrificiului, preotul, rînduitorul de jertfe care ne copleşeşte cu daruri" (I, 1). Importanţa cultuală a lui A. trebuie raportată şi la tradiţia consecventă a incinerării morţilor în India (—> funeralii). Atharvaveda (XII, 2) vorbeşte de „doi Agni": focul pustiitor şi focul util. Simbolismul multiplu al zeului coincide probabil cu epoca arhaică a descoperirii focului, de unde şi epitetele lui A.: Ydvistha (Cel mai tînăr), Hiri-Şmaşru (Cel cu barbă de aur), Vaigvănarâ (Cel ce aparţine tuturor, Cel obştesc), Huta-sana (Devoratorul Victimelor), Havyavăha (Cel care ia jertfele), Pavana (Purificatorul), Anila-Sarathi (Cel al cărui vizitiu e vîntul), Agni-Jihvâ (Cel cu limbi de văpaie), Qukra, Jătdvedas ş.a. în epoca vedică, A. intra în componenţa triadei supreme, împreună cu
* Indra şi *Surya (înlocuită, în epoca epică a marilor epopei, de triada ♦Brahma — *Vişnu — ♦£iva). Svaha (Agnăyi), fiica lui ♦Dakşa,* este soţia lui A. *Cultul acestui zeu includea cîteva ♦ritualuri legate de foc: agnikarmân— ritualul aprinderii focului; agni-guddhi, purificarea prin foc; agnihotră — focul sacru sacrificial. ♦Sacerdotul care aprindea focul de sacrificiu se numea agnidh.
    agnostici (grec. dyvcoaTog — incognoscibil) ♦Sectă sau subsectă creştină (-+creştinism) din sec. V, derivată din mişcarea lui Donatus (-+ donatişti), deseori confundată cu *agonisticii din aceeaşi epocă; doctrina, destul de confuză, consta mai ales în refuzul de a cunoaşte pe ♦Dumnezeu pe vreuna din căile imaginaţiei şi, implicit, în opoziţia faţă de antropomorfizarea lui Dumnezeu. Secta nu trebuie însă confundată cu agnosticismul, care este o doctrină filosofică modernă (numele ei, pus în circulaţie de Th.
H.   Huxley în 1869), negînd cognoscibilitatea
lumii obiective. Agnosticismul religios este şi el
o  atitudine modernă, dar cu rădăcini în filosofia antică, în special în cea greacă, negînd capacitatea umană de a cunoaşte şi a descrie divinitatea; de ex., numeroşi teologi l-au considerat pe Albert Einstein, un om în felul său religios, drept un agnostic.
    agonistici (lat. agonistici, grec. ăycwioriKdţ
—  capabil de luptă) ♦Sectă creştină (-* creştinism) cu tendinţe democratice, formată în Africa romană (pe teritoriul Algeriei actuale), în sec. IV—V, înglobînd mai ales populaţia rurală şi reprezentînd aripa radicală a *dona-tiştilor. Adepţii erau numiţi şi circumcelliones (cei ce rătăcesc în jurul cuştilor), spre a se sugera pasiunea lor pentru martirajul în arena cu lei; în practica principală a a. intra ♦asceza şi vocaţia martiriului de bunăvoie. Sub raport doctrinar, era o sectă protestatară cu nuanţe sociale şi anticatolică; a. îi atacau pe clericii ♦Bisericii oficiale romane, dărîmînd biserici şi clădiri eclesiastice, şi considerau trădătoare a ♦credinţei creştine Biserica Romei. în 347, a» au organizat o rezistenţă militară împotriva funcţionarilor imperiali, trimişi să facă ordine şi să lichideze opoziţia religioasă africană. Secta a. şi-a continuat un timp existenţa şi după cucerirea provinciilor africane, în sec. V, de către vandali.
§ J.-P. Brisson, Autonomisme et christianisme dans VAfrique romaine, Paris, 1958
    Agoue-taroyo Zeu marin din Haiti. în ♦panteonul eterogen al ♦cultului haitian aborigen *vudu, unde peste vestigiile vechilor zei africani s-au suprapus influenţe creştine şi ♦superstiţii moderne, formînd credinţa într-o pluralitate de ♦duhuri (loa) indistincte, A.-t., divinitate nedelimitată strict, este un fel de *Neptunus mai complex care simbolizează, ca patron absolut, marea cu fauna şi flora ei, dar totodată cu bărcile şi vapoarele ce o străbat; zeul e închipuit ca un mulatru mai mult alb, cu ochi verzi ca marea şi în uniformă de ofiţer de marină.
    Agreskui Zeul irokez (—*• mitologiile triburilor amerindiene) al ♦vînătorii şi războiului, dar şi personificarea ♦Soarelui, aceste atribute con-jugîndu-se şi în controlul pe care îl exercită asupra junglei şi apelor. Vînătorii, pescarii, navigatorii şi toţi cei nevoiţi să intre în ♦păduri îl invocă pe A. ca pe un ocrotitor şi salvator de la primejdii.
    Aguna; Angura Zeu kartvel al viticulturii şi vinificaţiei (—* mitologii caucaziene), adorat odinioară mai ales în Georgia Apuseană. ♦Ritualurile în cinstea sa se desfăşurau în podgorii şi în crame (marani), avînd în primul rînd rostul invocării bunăvoinţei zeului pentru asigurarea unor recolte bogate de struguri şi pentru apărarea lor de grindină.
    Agushaya Zeiţă războinică babiloniană (-+ mitologii din Mesopotamia) pe care ♦zeii o opun furiei zeiţei ♦Ishtar împotriva rivalei sale Saltu; în acest conflict, A. are un rol mediator. O aşa-numită Tabletă despre Agushaya (scrisă pro-
 AH AL Y A
 20
babil sub Hammurabi, între anii 1792 şi 1750 î.e.n., în 10 cînturi) e consacrată gloriei războinice a zeiţei Ishtar; prezenţa rivalei sale Saltu nu o calmează *pe Ishtar; discordia e potolită abia de intervenţia conciliantă a zeiţei A. După unii comentatori (Ren6 LabatJ* tableta ar evoca poetic efortul de ♦sincretism religios cu care teologii au vrut să armonizeze ♦panteonul eterogen al ♦mitologiei lor.
    Ahalyâ Soţia înţeleptului (*rtsi) *Gautama, în *mitologia 'vedică. Zeul * Indra, profitînd de absenţa lui Gautama, ia chipul acestuia şi o seduce pe A., dar soţul îi blestemă pe amîndoi, astfel încît Indra rămîne fără testicule (recăpătate ulterior printr-un act magic al celorlalţi zei), iar A. e prefăcută pentru o mie de ani în piatră (-> blesteme). Noile testicule sînt luate, pentru Indra de la un berbec, iar piatra se retransformă în A., cînd ♦Râma o atinge cu piciorul. După un ♦mit vechi, A* a fost prima femeie creată de ♦Brahma.
    Aliar Zeul patronal al zilei, în *mitologia vedică, unul din cei 8 Vasavah (*Vasu) subalterni ai lui * Indra. Prezent mâi ales în *Mahă-bhărata, unde apare în locul zeităţii acvatice *Apa, A. personifică ziua.
    Ahasverus Evreul rătăcitor, dintr-un ♦mit de origine incertă; după varianta pusă în circulaţie de un roman popular german de la începutul sec. XVII, A. ar fi fost condamnat la nemurire, la veşnică peregrinare şi la limitarea cheltuielilor de trai (5 gologani, rea-părînd în pungă îndată ce erau cheltuiţi), fiindcă l-ar fi jignit pe ♦Isus Christos cînd acesta urca pe Golgota. Unii cercetători socot mitul izvorît din epica budistă, alţii îl identifică pe A. fie cu Iosephus Cartaphilus, aprodul lui Ponţius Pilatus, fie cu un personaj din *misterele religioase ale catolicismului medieval, Malchus. E mult mai posibil însă ca o anume ideologie eclesiastică medievală să se fi folosit într-adevăr de un mit oriental migrant, despre peregrinii arhaici penitenţi, ajuns la această formă fie prin ♦sincretism" natural, fie prin adaptare mito-grafică literară.
    Aheloos (grec. ’Axsk&oţ) Zeul rîului cu acest nume, în ♦mitologia greacă, fiul cuplului divin ♦Okeanos— ♦Tethys şi tatăl ♦Sirenelor şi al ♦Naiadelor. Metamorfozat în taur, s-a luptat cu ♦Herakles, cînd i s-a rupt un corn pe care Naiadele l-au prefăcut în Cornul Abundenţei (cf. varianta referitoare la ♦Amaltheia). Mito-gj*aful grec Akusilaos (sec. VI/V î.e.n.) afirmă (după relatarea lui Macrobius) că „Okeanos ia în căsătorie pe sora sa Tethys şi, din această unire, se nasc 3 000 de rîuri, dintre care Aheloos este cel mai vîrstnic şi cel mai onorat".
    Âheron Fluviu mocirlos din ♦Infern, în ^mitologia greacă, peste care ♦Haron transportă în luntrea sa ♦sufletele morţilor; fluviu al suferinţei, primeşte afluenţii Pyriphlegethon (Rîul de Foc) şi Kokytos (Tîriguirea), ultimul izvorînd din ♦Styx. A. nu poate fi traversat de umbrele morţilor cărora nu li se oficiase ♦ritualul funerar (-+ funeralii). Un A. geografic real, în Epir, dispare pe o distanţă sub pămînt.
    Ahilleus (grec. JAxiM.eu<;); Ahile Semizeu din *mitologia greacă, erou homeric din *lliada, participant la războiul troian* fiul zeiţei ♦Thetis şi al lui Peleus; născîndu-1, zeiţa l-a cufundat în ♦Styx ca să-I facă invulnerabil, dar un călcîi a rămas neudat, „călcîiul lui Ahile" (acest călcîi vulnerabil are similitudini cu călcîiul uriaşului cretan de aramă ♦Talos şi cu supapa din călcîi a statuilor turnate în bronz de sculptorii greci). A. a fost crescut şi instruit (în meşteşugul cinegetic, în arta războiului, în morală) de ♦Centaurul ♦Hiron, care l-a hrănit cu măduvă de leu, iar la maturitate i-a dăruit o lance vrăjită. Thetis îl ţinuse ascuns la curtea regelui Lyko-medes, întrucît ; ♦profetul Kalhas îi prezisese moartea în războiul troian. Chemat de ♦Odysseus, A. vine totuşi la Troia, comandant al mirmidonilor, iar Thetis îi dăruieşte caii lui ♦Poseidon şi armele sacre confecţionate de ♦Hephaistos. După 9 ani de campanie, o ceartă cu ♦Agamem-non pentru sclava Briseis îl face să se retragă din luptă; reintră însă, după moartea prietenului său Patrokles, în ciclul faptelor sale de arme omorînd pe ♦Hector, pe regina ♦Amazoanelor, Penthesileia, pe ♦Memnon, fiul zeiţei ♦Eos, pînă cînd e ucis şi el de săgeata otrăvită cu care ♦Paris, fratele lui Hector, ajutat de zeul ♦Apollon, îi ocheşte călcîiul vulnerabil. Murind, A. e răpit de pe rugul arzînd de mama sa Thetis, apoi transportat, în apoteoză de erou zeificat, în ins. ♦Leuke, unde îşi începe noua existenţă, alături de ♦Hellene din Troia (sau, într-o variantă, alături de ♦Iphigenia).
    Ahkinxoc; Ppiz Hui Tec Zeul-poet în mitologia maya (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene), ocrotitorul poeţilor şi al poeziei.
    Ah Mucencab Zeul ♦albinelor în mitologia maya (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) care, într-un ♦mit din *Cartea lui Chilam Balam-îndată după încheierea ♦facerii lumii leagă ochii zeului plural Oxlahun-ti-Ku, la începutul ♦războiului ceresc între acesta şi zeul plural atacator Bolon-ti-Ku.
    Ahpuch Zeul maya al ♦morţii (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), stăpînul ţării morţilor Mitnal (*Micilan), considerat divinitate demonică răufăcătoare şi asociat de obicei cu zeul războiului +Ek Chuah. Reprezentat adesea cu înfăţişare umană, dar monstruoasă, cu chip slut, cu o stranie ţeavă (ca de tun) ieşindu-i din frunte şi ţinînd în palme un craniu; alte înfăţişări: fie cu craniul descărnat, înconjurat de clopoţei, fie ca om cu cap de bufniţă sau de cucuvea (ţipătul cucuvelei e şi azi, pentru amerindieni, prevestitor de moarte).
    Ahriman —► Angra-Mainyu
    Ahto Zeul ♦apelor în *mitologia finlandeză, locuind cu soţia sa, Vellamo, în ţinutul acvatic Ahtola.
    Ahura-Mazda; Ahura-Mazdah; Italo Pizzi: Ahura Mazdao (Domnul Înţelepciunii, Atotştiutorul ) ; grec. Ormazdes, Ormuzd Zeul suprem din
*mitologia iraniană, venerat de *zoroastrism ca principiu al binelui. Mitologia parsă primitivă populase universul cu ♦spirite (ahura), în
 21
AIAX
fruntea cărora A.-M. se opunea principiului răului, * Angra-Mainyu. Născut odată cu Angra-Mainyu de zeul primordial al timpului, *Zurvan, A.-M. iese din starea sa de inerţie atemporală, creînd universul şi, prin mişcarea ce o imprimă actul său creator, scoţîndu-1 din inerţie şi pe Angra-Mainyu, cu care intră în impact. De atuncij *Pămîntul se află în punctul de echilibru sau de ciocnire între fasciculul de lumină care vine de la A.-M. şi fasciculul de întuneric venind de la Angra-Mainyu. Creînd universul, A.-M. are rolul luminos de producător al tuturor operelor bune: fiinţele, lucrurile, principiile utile oamenilor (pămîntul fertil, animalele domestice, apele, ♦focul); fiind şi zeul adevărului, înţelepciunii şi binefacerii, A.-M. a stabilit durata lumii actuale la 12 milenii, divizate în 4 epoci de cîte 3000 de ani: în întîia epocă el creează sfinţii şi ♦spiritele *Fravashi, organizînd ♦haosul spaţial dintre el şi duşmanul său trezit (Angra-Mainyu), într-un univers în mişcare, iar pe acest duşman, rîvnind să-i surpe opera, îl opreşte în loc, lovindu-1 cu o rază; în a 2-a, creează, ca fructificare a luminii, ♦cerul, pă-mîntul, ierburile, copacii, animalele şi pe om, în timp ce Angra-Mainyu produce ♦demonii şi ♦duhurile rele; în a 3-a, Angra-Mainyu invadează pămîntul, umplîndu-1 de boli, dezastre, ruine, inundaţii, arşiţe şi geruri, de toate flagelurile imaginabile şi de corupţii morale, şi atunci moare primul om creat de A.-M., Gaya Maretan, iar după aceea lumea e guvernată alternativ de cele 2 principii, cînd A.-M. creează drept consolare specii noi de cereale, alt om: *Yima, apoi eroi şi regi; mai tîrziu, apare la porunca lui, din pămînt, *profetul *Zarathustra, aducînd oamenilor o lege nouă; în a 4-a epocă, va veni mîntuitorul *Saoskyant> un mare reformator (urmaşul saiu reîncarnarea lui Zarathustra), care va salva omenirea, iar între Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu se va disputa bătălia finală, după care Angra-Mainyu va fi aruncat în abis pentru eternitate. în concepţia avestică, zona binelui e reprezentată de 7 sfinţi nemuritori (amesha spenta): zeul suprem, creatorul uni-, versului — Ahura-Mazda; gîndulcel bun— Vohu Manah; dreptatea superioară şi ordinea universală— Asha-Vahista; cea mai aleasă cîrmuire
—  ’Kshathra- Vairya; sfînta pietate, firea sacră, ♦geniul (yazata) feminin al pămîntului — Spenta-Armaiti; sănătatea şi integritatea existenţei
—  Haurvatat; nemurirea — Ameretat. Aceşti 7 sfinţi, probabil arhaici, corespund celor 7 ♦Aditya
—  zeii arhaici principali din ♦mitologia vedică. Lui A.-M. îi mai sînt subalterne geniile protectoare: *Sraosha (supunerea), Daena (evlavia),
♦ Verethraghna (victoria), Rasnu (justiţia) şi numeroşii Fravashi. Zeul suprem e pomenit în documente persane timpurii. Basorelieful din sec. VI î.e.n., de la Behystun (Kurdistan), îl reprezintă salutat de Darius I, care-i închină 12 regi vasali, A.-M. zburînd pe deasupra capetelor într-un +car ceresc pe care îl manevrează cu un soi de manşă sau baghetă magică, mîna dreaptă ridicînd-o pentru binecuvîntare ori salut; figura zeului e pur antropomorfică. Basorelieful
e însoţit de o lungă inscripţie cuneiformă, începînd cu: „Eu sînt Darius, rege măreţ, rege al regilor, rege în Persia [...]. Din voinţa lui Ahura-Mazdah sînt rege, Ahura-Mazdah mi-a dat regatul/' Inscripţia lui Artaxerxes III, din aşa-numitele Tăbliţe de la Persepolis (sec. V î.e.n.) conţine referinţe mitologice: „Zeu măreţ este Ahura-Mazdah care a făurit pămîntul acesta, care a făurit cerul acela, care l-a plămădit pe om, care i-a hărăzit omului propăşire, care l-a făcut pe Artaxerxes rege‘c. Unii cercetători găsesc similitudini între A.-M. şi zeul vedic ♦Vâruna. Mircea ♦Eliade îl consideră, la origine, zeu uranian, bizuindu-se poate pe o informaţie neclară a lui Herodot (Istorii, I, 131) care-1 numeşte, desigur, ♦Zeus, dar indică structura cerească (uraniană) a divinităţii persane supreme, A.-M. a devenit zeul central, stăpînul omnipotent al ♦religiei iraniene, după reforma atribuită lui Zarathustra; putem bănui că reformatorul l-a ales dintr-un abundent ♦panteon politeist (—► politeism) al tradiţiei, unde A.-M-nu era zeu principal. Ulterior, în textele avestice (-* Avesta), A.-M. este „Domnul înţelepciunii“ şi „Atoateştiutorul", avînd ca „veşmînt tăria bolţii cereşti" (Avesta, Yasna, 30, 5); el dă ploaia, vede de departe, cunoaşte totul şi nu se înşeală în nimic, înţelepciunea sa fiind fără cusur, nu doarme niciodată şi nimic nu-l poate extrage din starea de veghe după cum nici o taină nu poate scăpa privirii lui strălucitoare; este chezaşul cuvîntului dat şi al contractelor dintre oameni, prin zeul ♦Mithra (♦simbol solar, iar ca nume comun — contract, fidelitate); totodată, este legislator, paznic juridic al universului şi pedepsitorul celor păcătoşi. în epoca de apogeu al zoroastrismului, A.-M. capătă ecou în teritoriile, vecine, căci listele asiriene de +zei din sec. VII î.e.n. citează divinitatea Assara Mazas, părînd identificabilă cu A.-M.
    Aiakos Rege al mirmidonilor, în ♦mitologia greacă, fiul lui ♦Zeus şi al Aeginei; pentru deosebitul său spirit justiţiar, zeii l-au făcut după moarte judecător în ♦Infern. A. avea 3 fii; Peleus, Telamon şi Fokos (ultimul, făcut cu Psamatheia, o *Nereidă ocrotită de „ţărmul nisipos", a fost ucis de fraţii săi vitregi, în cadrul unei suprimări rituale a dreptului de prim născut; cei doi ucigaşi sînt pedepsiţi de tatăl lor prin surghiun, de unde şi faima lui A. de judecător imparţial). Un ♦mit, relatat de ♦Pindar (Ne-meice, VIII) spune că o gravă secetă, trimisă de Zeus în arhipelag, îi determină pe basileii din Sparta şi Argos să-l roage pe A. să intervină pe lîngă divinul său părinte pentru curmarea calamităţii; ♦rugăciunea lui A. îl convinge pe Zeus să * declanşeze ploaia.
    Aiax; Aias Erou din războiul troian (—* mitologie greacă), remarcabil prin rapiditatea sa de alergător, pedepsit de +zei fiindcă i-a sfidat, urmărind-o pe ♦Cassandra pînă în refugiul ei din ♦templul zeiţei ♦Athena; la întoarcere, o furtună i-a sfărîmat corabia, iar stînca pe care A. a naufragiat a fost scufundată de tridentul lui ♦Poseidon. în altă variantă, A. s-a sinucis*
 aiolos
22
    Aiolos; Eol Custodele vînturilor, în Mitologia greacă; fiul (sau nepotul) lui ♦Poseidon (sau al lui Hippotes), locuind cu 6 fii şi 6 fiice pe o insulă plutitoare din arhipelagul eolian (cf. Odisseia, X). *Zeus îl investise cu păstrarea vînturilor, închise fie într-o peşteră, fie într-un burduf. Găzduindu-1 odată pe ♦Odysseus, A. i-a dăruit burduful cu vînturi (afară de ♦Z&phyros, dat călăuză); dezlegarea nesăbuită a burdufului, crezut plin cu vin, a eliberat vînturile, care au stîrnit un uragan. A. a întemeiat neamul eoli-enilor (aioloi), fiind astfel ♦strămoşul direct al lui ♦Sisyphos.
    Aion ♦Om primordial (atribuit de ♦Sancho-niaton *mitologiei feniciene), născut din vîntul ♦Kolpia şi din soţia acestuia *Baau (noaptea). A. a descoperit fructele comestibile cu însuşirile lor nutritive şi meşteşugul pomiculturii, după care a fost zeificat de fenicieni (potrivit aceluiaşi autor) sub numele de Beelsamen (*Bel). însoţit cu Protogone, A• devine tatăl unei perechi de copii (Genos şi Genea), care se stabilesc în Fenicia; din perechea primordială se mai nasc alte trei odrasle: Phos (lumina), Pyr (focul) şi Phlox (văpaia), care descoperă ♦focul rezultat din frecarea a două bucăţi de lemn precum şi utilizarea lui. Numele lui A. are sens de timp ciclic sau de eternitate (aidov).
    Airâvata Elefantul arhetipal din *mitologia vedică, ♦strămoşul tuturor elefanţilor; a apărut din oceanul primordial (-+apa), cît timp ♦zeii şi *demonii îi băteau apele cu muntele Mandara, folosit ca făcăleţ. Un alt *mit afirmă însă că A. s-a născut, împreună cu alţi 7 elefanţi, din găoacea ♦oului cosmic al lui *Brahmă, cei' 8 elefanţi devenind apoi paznicii celor 8 zone (sau ţări) cardinale ale lumii. Custode al Orientului, A. e reprezentat cu 4 colţi de fildeş şi este animalul de transport şi elefantul de luptă al zeului *Indra (cf. Ramăyăna, VI, 15, 6).
    Aita; Eita Zeul principal al ♦Infernului, în *mitologia etruscă, identificat de mitologii mai vechi cu * Hades. Era reprezentat de obicei cu coroană şi sceptru, uneori însă cu o ♦mască, de fapt, cu scalpul unui cap de lup.
    Aither (grec. AiGfip; lat Aether). Divinitate primordială (*eterul), născută din ♦Haos, în
♦mitologia greacă; simbolizează lumina astrală sau *focul cosmic dintru început, ca unul din ♦elemente; totodată partea cea mai de sus a ♦carului, adăpostind sursa acelui foc. Romanii identificau pe A. uneori cu ♦Iupiter, ca zeu al ♦aerului.
    Aityaras; Eitvaras; Atvars ♦Duh zburător din mitologia lituană (-+ mitologie baltică), considerat diferit ca înfăţişare: şarpe (sau ♦balaur) de foc, cioară, pisică, dar şi ca un cocoş care debordează grăunţe, mai rar ca nălucă. A. nu e pro-priu-zis un ♦spirit malefic, într-un fel e chiar binevoitor faţă de oameni, direct sau indirect. Este şi un ocrotitor parţial al ♦cailor, cărora le împleteşte coamele (sau le ţesală). Cînd vrea să ocrotească pe oameni, le dăruieşte anumite bunuri (bani, miere, lapte), dar în atare caz el trebuie să-i aparţină în anume mod benefi-
ciarului, care îl poate cumpăra de la alt posesor ori îl poate dobîndi de la ♦Diavol, prin trocul clasic (contra unui suflet uman, nu neapărat al celui care face negoţul); de asemenea, orice om îl poate obţine şi prin efort propriu, clocind oul ouat de un cocoş în vîrstă de 7 ani (—► Spi-ridus). Din propria iniţiativă, A. le inoculează uneori oamenilor coşmare în timpul somnului. Cine vrea să scape de prezenţa lui o poate face, deşi cu riscuri, căci A. poate fi alungat, fie şi foarte greu, poate fi chiar ucis, însă represaliile lui postume devin un incendiu mistuitor.
-   Aius; Aius Loquens; Aius Locutius Zeul cu-vîntului în ♦mitologia romană, patronul darului vorbirii, care a anunţat năvălirea galilor, ros-tindu-şi prevestirea, după tradiţie, în 390 î.e.n., lîngă ♦templul zeiţei ♦Vesta.
    Aiyanar (tamil aiyanar — domn, stăpîn) Zeu dravidian arhaic agrar, al cărui ♦cult provine probabil din ♦religiile preindiene ale culturii Mohenjo-Daro şi Harappa. Venerarea lui A. s-a mai conservat azi în ♦cultele agrare din unele regiuni sudice ale Indiei, mai ales în legătură cu fertilitatea solului. în reprezentările iconice, zeul este fie cu un trident pe cap, fie ca războinic pedestru, uneori însă pe elefant sau călare pe cal. Ceramica înfăţişînd cai se pare că era inseparabilă de aspectul ♦templelor consacrate lui A.
    AJweypshaa Zeul ♦vînătorii în mitologia abhază (—*■ mitologii caucaziene), patronul tuturor animalelor sălbatice. Locuieşte fie într-o ♦pădure deasă, fie pe o stîncă inaccesibilă, împreună cu familia sa: cîteva fiice foarte frumoase, uneori prefăcute în căprioare ca să-i atragă pe vînători, fiul său Iuana şi servitorul său Shwak-waz. Era socotit un bătrînel amabil, pe jumătate surd; de aici şi un ♦simbol tradiţional: deşi fiicele sale îl roagă mereu să-i ajute la vînătoare pe tinerii neînsuraţi, neauzindu-le bine, A. trimite vînatul bun tot spre vînătorii mai vîrstnici şi mai încercaţi. în miturile mai tîrzii, e confundat cu zeul *Aerg.
    Aber Zeu arhaic din ♦mitologia egipteană, (citat şi în Textele Piramidelor, însă numai ca ♦simbol al petecului de pămînt), patronînd ♦pămîntul, ca teren special de adăpostire a morţilor, al căror protector pare să fi fost (nu Pămîntul ca obiect cosmic, pe care l-a reprezentat totdeauna zeul ♦Geb). înfăţişat figurativ uneori în formă de leu. Existase şi o variantă plurală: Akeru — un ^balaur simbolizînd ♦spiritul complex al pămîntului.
    Akh (egipt, akh — fericit, iluminat) în concepţia filosofică ^ ^mitologiei egiptene, unul din cele 3 elemente constitutive ale esenţei omului (împreună cu *Ba şi *Ka). Termenul apare prima dată în Textele Piramidelor, indicînd starea în care se transformă un faraon după ♦moarte ; abia în Regatul Mijlociu începe să se considere că orice om devine, postum, un A., cu condiţia îndeplinirii integrale a ♦ritualului funerar (—► funeralii). *Zeii şi faraonii aveau cîte 7 Akhu (rareori mai puţine). în textele copte, pl. akhu se traduce prin ’*demoni (probabil cu
 23
AUtAT
sens apropiat de grec. daimon). ^Simbolul lui A. era ibisul.
     Aki; Uoki Zeul mărilor în *mitologia germanică, corespondentul zeului scandinav *Aegir, de care nu diferă prea mult.
     Akkruva Zeu lapon al peştilor (-+ mitologiile triburilor polare), reprezentat cu cap şi trunchi omenesc (de bărbat), dar cu coadă de peşte; ocrotitor al vietăţilor mării şi al pescarilor.
     Aktaion; Acteon Yînător din *mitologia greacă, prefăcut de zeiţa *Artemis în cerb şi sfîşiat de cîinii lui, ca pedeapsă pentru că a văzut-o scăldîndu-se goala.
     Alala Zeiţă secundară în *mitologia greacă, de origine incertă, patronînd probabil bătăliile, întrucît numele îi era folosit adesea ca strigăt de luptă. *Cultul A. era frecvent în timpul războaielor, mai ales la grecii occidentali. Invocată de *Pindar, care o numeşte ,,fiica războiului". Numele zeiţei poate fi comparat şi cu exclamaţia de bucurie alala! din refrenele cîntecelor de muncă din Akkad.
     Alalu Zeul hurrit suprem din epoca arhaică (—* mitologii din Mesopotamia), şezînd în centrul bolţii cereşti, dar conducînd lumea prin fiul său cel mai mare, *Anu, care ulterior îl detronează, aruncîndu-1 pe *Pămînt. *Mitul uzurpării tronului ceresc de către Anu evocă de fapt o reformă teologică în *religia hurrită. (în akkadiană, allalu este numele unei păsări migratoare, cu penaj multicolor şi cu ţipăt strident, omologat de scribii din Akkad cu cuvîntul repetat kappi, kappi, tradus de ei prin „aripile mele"; după unii comentatori, ar fi vorba de pupăză.)
     Alârdy Veche divinitate osetă a variolei (—* mitologii caucaziene).
     Alatîr (rus. aAamupb sau Aamupb) în ♦legendele ruseşti medievale, o piatră fermecată cu însuşiri tămăduitoare (Părintele Pietrelor), care zace ascunsă pe fundul mării (cf. numele străvechi slav al Mării Baltice: Alatîrskoe More).
     Al&mor; Alimori *Sărbătoare mitofolclorică românească din Transilvania şi Banat, consacrată focului viu (-* focul), şi care se ţine la începutul primăverii, cu mari ruguri aprinse pe dealuri şi *roţi de foc rostogolite la vale. Cei mai mulţi cercetători consideră că A. este un relict al unui ♦cult arhaic solar. Serbarea include un tip specific de ♦dans cu cîntece în jurul focului, uneori însoţit de strigătul repetat Alimori! (în zona Lugoj); în acelaşi cadru, o roată de căruţă sau de plug, învelită în paie şi apoi aprinsă, e lăsată să ruleze liber spre vale, imaginînd poate mersul aparent al ♦soarelui pe ♦cer. în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni) există o variantă a sărbătorii, numită *Hodăiţele.
     albigenzi (lat. Albigenses) ♦Sectă creştină medievală (—*• creştinism) din Franţa (în Lan-guedoc, numiţi albigeois, adepţii sînt amintiţi prima dată de abatele Gotfried din Limousin, în 1181), ramură a sectei *catharilor. Doctrina a. e dualistă, considerînd că lumea se constituie din 2 principii: binele (♦Dumnezeu— creatorul ♦spiritului) şi răul (♦Diavolul— producătorul .materiei); de aici, respingerea de către sectă
 a tot ce este pămîntesc. A. condamnau înavuţirea şi averile, iar teologic negau patimile lui ♦Isus Christos, cele 7 taine creştine, ♦crucea, Judecata de Apoi, * Infernul şi ♦Paradisul, fiind şi iconoclaşti consecvenţi (—► icoane); mulţi dintre ei refuzau integral V.T. (—► Biblia) şi respingeau ideea de război. A. mai aveau şi obiceiul de a se adora reciproc, ca nişte divinităţi; documentele ♦Inchiziţiei din Tou-louse citează, în sec. XIV, numeroase asemenea cazuri. Secta a fost înfrîntă (fără să fie neutralizată total) în două bătălii (1213 şi 1218) ale unei ♦cruciade speciale, ordonate de papa Inocenţiu III (-* papi).
 § T. Niel, Albigeois et Cathares, Paris, 1956
    albina Fiind o insectă utilă, domesticită de timpuriu, a. a pătruns în ♦miturile multor popoare, atît datorită stranietăţii vieţii ei riguros ordonate în colonie, cît şi datorită capacităţii de a fabrica miere şi ceară. Adesea, a., fără' a fi divinizată direct, era pusă în relaţie directă cu marile divinităţi. ~ în Egipt se credea că a. au apărut din lacrimile zeului suprem ♦R6. ~ Mitologia maya din America precolum-biană avea un zeu protector al a., *Ah Mucen-cab; ~ un zeu similar, ♦Anigal, a existat şi în mitologia alano-osetă din Caucaz. ~ Pentru greci şi romani, a. era ♦simbolul sacru al elocvenţei plăcute („dulce ca mierea"); după o ♦legendă, pe buzele lui *Pindar şi ale lui ♦Platon s-ar fi aşezat, încă din copilărie, nişte a. care le-au inoculat harul divin al vorbirii frumoase. ~ tn folclorul mitologic românesc, a. i se atribuie uneori un rol sapienţial în ♦cosmogonia operată de ♦Dumnezeu; dar există şi o variantă genealogică ciudată, asemănătoare cu mitul egiptean: albinele au apărut din lacrimile Maicii Domnului (*Fecioara Maria).
    alcheringa (vremea visului) Noţiune folosită de tribul australian arunta (-+mitologii din Oceania) spre a desemna epoca arhaică a ♦miturilor primordiale, cînd, potrivit tradiţiei, anumite fiinţe supranaturale, socotite ♦strămoşi ai oamenilor, şi-au făcut apariţia pe pămînt ca să schimbe peisajul, să producă animalele şi plantele, dispărînd în cele din urmă în lumea subpămînteană; aceşti strămoşi sînt asociaţi direct cu animalele şi plantele ale căror nume le poartă. Triburile din centrul Australiei, de la poalele muntelui Conner, au un termen similar: tjukurita (vremea legendelor).
    Aleodor-împărat Variantă a ♦arhetipului *Făt-Frumos, în *mitologia românească, viteaz popular, ajutat în împrejurările decisive ale acţiunilor sale de recunoştinţa animalelor. Activitatea lui eroică se datorează încălcării poruncii paterne de a evita teritoriul personajului malefic Jumătate-de-om-călare-pe - jumătate - de - iepure-şchiop, dar ea se fructifică prin obţinerea fetei lui Verdeş-împărat, rămasă soţie a sa după ce monstrul malefic (căruia îi era iniţial destinată) piere, plesnind de ciudă (cf. prototipul epic în basmul Aleodor-împărat, col. Petre Ispirescu).
    Alilat (arab. al-Alath; Aliat, probabil după al-Ilah— *Allah) Divinitate din *mitologia ara-
 AtKMENE
 24
 bă preislamică (după Herodot, corespunzînd ♦Aphroditei), socotită mamă a ♦zeilor şi zeiţă a frumuseţii, dar şi divinitate solară sau chiar întruchiparea ♦soarelui. A. avea un mare ♦templu în Taif, dar şi ♦altare pentru sacrificarea victimelor (-+ sacrificii).Asociată cultual cu zeul ♦Dhu-Sharah. Zeiţă panarabică, A. era
—  în ♦cultul din Mecca premahomedană — în fruntea unei triade feminine (împreună cu ♦ikfa-nath şi *Uzzah), mai presus de care era venerat doar Allah.
    Alkmene Soţia lui ♦Amphitryon, sedusă în absenţa soţului de ♦Zeus, care ia chipul aceluia şi pleacă puţin înainte de întoarcerea adevăratului soţ, astfel că femeia naşte apoi 2 copii: pe ♦Herakles (de la Zeus) şi pe Iphikles (de la Amphitryon). Căsătorită mai tîrziu cu ♦Bhadamanthys, e ridicată după moarte în ♦Olimp.
    Allah (arab al-Ilah— zeul) Divinitate supremă în ♦mitologia arabă, ulterior dogmatizată, în ♦monoteismul ♦islamului, drept unică şi absolută. în epoca preislamică, deşi zeu suprem şi zeul prin excelenţă, A, devenise un *deus otiosus şi abia *Mahomed i-a reîntronat ♦cultul, absolutizîndu-1 şi transferîndu-1, ca noţiune, de la forţa abstractă primordială (raţiunea guver-nînd universul), la un ♦Dumnezeu unic şi concret, o divinitate personalizată; *Coranul i-a definit personalitatea divină de creator al lumii în perspectivă, întrucît numai de el depinde tot ce se petrece în continuare în univers. Dacă înainte de islamism A. — zeu panarabic de prim rang —era venerat în relaţia directă cu piatra neagră sacră ♦Kaaba, ca o rămăşiţă a ♦litolatriei arabe primitive, Mahomed, care* şi-a început predicarea noii ♦religii din oraşul Mecca (unde se afla Kaaba), l-a ales pe A. în cultul său, stabilindu-i unicitatea şi elaborînd, pe acest temei, o religie monoteistă. Astfel, şi ♦dogma islamică de bază a devenit versetul coranic „Nu este zeu în afara Zeului şi Muhammad este solul [♦profetul] Zeului" (Lâ ilăha illăh Allăhu wa Muhammădun rasulu ’llăhi); simpla rostire mecanică a dogmei de către un străin „necredincios" era interpretabilă drept act de convertire la islamism. Pe lîngă profetul unic,
i  se confereau lui A. anumiţi emisari; după o tradiţie transmisă de cronicarul musulman Tabari (în Anale), A. l-a trimis pe ♦îngerul Djabrail pe pămînt, să-i aducă o mînă de pulbere din care să zidească pe om, însă ♦Pămîntul, după sfatul viclean al ♦Diavolului (♦Iblis), a refuzat, repetîndu-şi refuzul la solia a doua, purtaţă de îngerul Mikhael, şi abia Azrail, al treilea ţnger, fără să ia în seamă atitudinea sfidătoare a Gliei, a adus în cer pulberea cerută, fiind răsplătit de A. cu învestitura de înger al Morţii şi cu sarcina de a transporta sufletele morţilor de pe pămînt în cer. ♦Teologia islamică modernă defineşte însă un A. fără trăsături antropomorfe, dimpotrivă, un dumnezeu-fiinţă atotcuprinzător, dominînd tot ce există, deşi fiind altminteri o divinitate incognoscibilă structural, nesupusă simţurilor omeneşti, acorporală şi insesizabilă altfel decît prin efectele forţei
sale de acţiune totală asupra lumii. La această concepţie s-a ajuns treptat. După sec. IX, teologii musulmani ortodocşi acceptînd în parte doctrina ♦sectei mutazilite (—mutaziliţi), elaborează o teologie ortodoxă, numită kalam (al cărei întemeietor a fost Ashari). Sub o înrîu-rire grecească relativ filtrată, în acest cadru se creează o concepţie atomistă a universului: sînt atomi ai spaţiului şi atomi ai ♦timpului; dar aceşti atomi sînt imateriali (fizica modernă descrie unele particule elementare fără masă), fiecare atom fiind despărţit de ceilalţi printr-un gol absolut; fireşte, mişcarea atomilor şi relaţiile dintre ei, ca şi orice modificare căreia i s-ar putea supune, nu se produc decît sub influenţa nemijlocită a voinţei active* a lui A., văzut deci ca un dumnezeu demiurg, creator al lumii din nimic, prin intervenţia unei porunci (materializarea ♦logosului creator rostit de A. în formă imperativă: „Fii!"). Creaţia efectuată de A. este o acţiune neîncetată/ întrucît el creează şi distruge atomi necontenit, ceea ce şi explică, teologic, apariţia* dezvoltarea şi dispariţia organismelor vii (plante, animale, oameni); tot aşa se explică şi alte fenomene (evaporarea apei: prin faptul că A. distruge anumiţi atomi din apă). Negînd raportul dintre cauză şi efect, această şcoală teologică explică fenomenele naturale de repetiţie (anotimpurile, revărsarea ciclică a ♦Nilului) prin deprinderile incluse de A. în natură, pe care tot el le poate nimici la dorinţă, săvîrşind un ♦miracol.
    Aloizi (grec. 'Ataoa5ai) Doi ♦giganţi în Mitologia greacă: fraţii Otos (Otus) şi Epialtes (Ephial-tes), fiii zeului ♦Poseidon şi ai soţiei lui Aloios, Ifimedeia. Creşcînd pînă la dimensiuni colosale, au vrut să-i atace pe ♦zei şi, spre a ajunge în ♦cer, au aşezat unul peste altul munţii Olimp, Ossa şi Pelion; au izbutit să-l facă prizonier pe zeul ♦Ares (eliberat de ♦Hermes), însă fulgeraţi de ♦Zeus şi căzînd în ♦Tartaros, au fost legaţi spate în spate cu lanţuri de un stîlp.
    altar Loc special destinat exercitării unor ♦ritualuri religioase, mai ales ♦sacrificiilor şi depunerii ♦ofrandelor, prezentîndu-se ca o construcţie mică, de obicei din piatră, sau ca o simplă masă cu trepte înconjurătoare ori aşezată pe un postament. în antichitate erau răs-pîndite mai ales a. de tipul jertfelnicului, pe care se sacrificau prin ♦holocaust animale sau alte prinoase consacrate zeilor. ~ în Egipt erau frecvente îndeosebi mesele-altare pentru ♦libaţii. ^ Pentru mozaism, a. din Sfînta Sfintelor, în Templul din Ierusalim (-* templu), a devenit masa destinată ♦fumigaţiilor sacre de miresme, pe care preoţii ardeau tămîie. ^ Şi a. creştin are caracter sacrificial: fiind locul principal al *bisericii, cu o masă (Sfînta Masă) dintr-o piatră consacrată, situată în centrul incintei, are destinaţia oficierii sacrificiilor din cadrul liturghiei; a. creştin simbolizează locul de sacrificiu, pentru ♦mîntuirea omenirii, al lui ♦Isus Christos. ~ în Hellada, a. erau iniţial simple îngrămădiri de pietre, ca nişte vetre rudimentare, devenind apoi construcţii cu o arhitectură din cş în ce mai subtilă. ^ Romanii,
 25
AMAZOANE
pe lîngă a. publice, aveau, în fiecare casă cîte un a., situat în atrium şi hărăzit zeilor domestici (-* Lares).~ Micul a. „casnic nu lipseşte, de asemeni, din nici o locuinţă japoneză. ~ Cele
 2  categorii principale de a. sînt: funerare (pe morminte) şi votive (consacrate unor divinităţi, în amintirea binefacerilor dobîndite). ~ Simbolismul a. depăşeşte o singură dată înţelesul curent: a. vedic este *timpul materializat în anul calendaristic. (-+capişte)
    Alwis; Alviss (înţeleptul deplin) Pitic al nopţii, în *mitologia scandinavă, care, îndrăgostit de fecioara Thrud (fiica zeului *Thorr şi a zeiţei *Sif), profită de absenţa părinţilor şi se logodeşte cu ea. Revenit din călătorie şi nedorindu-şi-1 ginere, Thorr recurge la viclenia de a condiţiona această căsătorie a fiicei sale cu A., dacă înţeleptul pitic va şti să-i răspundă cum numesc zeii, uriaşii, piticii, oamenii şi locuitorii din *Hell, astrele şi fenomenele naturii; piticul acceptă, însă Thorr îi pune atîtea întrebări, pînă răsare *Soarele şi îl împietreşte eu căldura Iui, A. fiind o fiinţă prin excelenţă nocturnă.
    Amalivaka Zeiţă din *mitologia tribului sud-amerindian arawak (Brazilia), avînd meşteşugul de a întineri pe oameni, scoţîndu-le pielea îmbătrînită şi menţinîndu-i astfel într-o tinereţe eternă; cînd o femeie s-a îndoit de valoarea *magiei zeiţei, A. s-a supărat, retrăgîndu-şi Bunăvoinţa şi ’nemaidivulgîndu-şi secretul, iar de atunci oamenii au devenit muritori.
    Amaltheia (grec. ’ A^dMteia sau le pa aî£
 —  sfînta capră) Doica lui *Zeus, în *mitologia greacă, imaginată fie ca o *capră divină, fie ca o *Nimfă care l-a ascuns pe Zeus, cînd abia se născuse, de mînia tatălui său *Kronos, hră-nindu-1 cu laptele unei capre. Mai tîrziu, Zeus dăruieşte Nimfelor un corn al acelei capre şi astfel Cornul Amaltheii, înzestrat cu însuşirea de a oferi orice după dorinţă, devine Cornul Abundenţei (cf. varianta *Aheloos). Recunoscător că fusese alăptat, Zeus a metamorfozat-o pe A. într-o constelaţie. Derivată din acest *mit «e şi cinstea tradiţională de care se bucurau caprele la greci: pielea unei capre (în planul ♦superstiţiei) avea darul *apotropaic să abată relele.
    Amaravăti (sanscr. amaravătl — locaşul nemuritorilor) Cetatea celestă de reşedinţă a zeului *Indra din *mitologia vedică; în sens larg
 —  locuinţa *zeilor. Se află în preajma muntelui Meru şi ’i se atribuia aspectul unei splendori singulare.
    Amaterasu; Amaterasu Omikami (epitet: Cerul Strălucitor) Zeiţa *Soarelui, în *mitologia japoneză. Născută din ochiul stîng al zeului primordial *Izanagi, după moartea soţiei acestuia* *Izanami, A. alcătuieşte un cuplu cu zeul furtunii *Susano-o, devenind *strămoaşa directă a primului împărat (mikado), *Jimmu-Tenno, într-o epocă arhaică, apoi ocrotitoarea simbolică a insulelor nipone. Un *mit cu implicaţii astronomice povesteşte un conflict al zeiţei A. cu paredrul ei Susano-o şi supărarea ei imediată (numită şi „marea eclipsă"): dorind
 s-o viziteze pe zeiţa Izanagi, soţia tatălui lor, strămutată îa imperiul întunecat al *morţii, Susano-o îşi jigneşte prin aceasta paredra care se închide într-o grotă şi blochează intrarea; astfel, A. lipseşte lumea de lumină şi întrerupe succesiunea de zile şi nopţi; spre a o convinge să iasă din peşteră’ intră în acţiune întregul ♦panteon, dar numai divinitatea Âma-no-uzume găseşte o soluţie, executînd un *dans cu care stîrneşte rîsetele celor 8 milioane de divinităţi-japoneze; curiozitatea o atrage pe A. afară, zeii îi pun în faţă o *oglindă (obiect pe care ea nu-l cunoştea) şi, uimită de propriul chip, îşi uită ambiţia, merge înainte, iar între timp zeii întind o funie ca să-i taie retragerea; lumea reintră în cadrul firesc, avînd din nou soare, zile şi nopţi, anotimpuri. După „marea eclipsă", A. trimite pe pămînt pe Ninigi-no-Mikoto (fie fiul ei, fie un nepot), ca stăpîn al insulelor nipone, Jimmu-Tenno fiind descendentul acestui strămoş solar. în *shintoismi A, a devenit divinitatea supremă; de altfel, cel mai vechi *templu shintoist (templul Naiku din provincia Ise) este consacrat zeiţei A.
    Amatsumara Divinitatea fierarilor, în Mitologia japoneză. în *mitul retragerii zeiţei solare ♦Amaterasu într-o peşteră, zeii însărcinează pe A, să confecţioneze, împreună cu zeiţa Isiko-ridome (Turnătoarea în metal), o *oglmdă magică sacră, cu ajutorul căreia Amaterasu e ademenită afară. Codexul *Nihongi îi citează şi alt atribut: *strămoşul divin al fabricanţilor de oglinzi, întrucît A. însuşi a fost inventatorul primei oglinzi magice.
    Amazoane (grec. ’AnaCâveg) Femei războinice avînd, după Mitologia greacă, un regat în bazinul fluviului Thermodon din Pont; fondatoare de mari oraşe (Ephesus, Magnesia, Smyrna), conduse de regine (Antiope, ♦Harpalyke, *Hip-polyte, Penthesileia), omorîndu-şi copiii de sex masculin, păstrîndu-şi numai fiicele (după o variantă colaterală, tăindu-le acestora sînul drept, pentru comoditatea încordării arcului) şi petrecîndu-şi viaţa în exerciţii militare şi războaie. Pe bărbaţi nu-i admiteau în comunitatea lor decît temporar, pentru procreaţie. Capitala mitică a regatului A, era plasată pe fluviul Thermodon (identificat cu Termegay, în Turcia de azi), în preajma Pontului Euxin, numindu-se Themiskyra (Herodot, Istorii, IV, 110—17). *Plutarh citează în Viaţa lui Theseus (28) nume de A. ilustre: Molpadia şi mai ales regina Antiope, răpită de *Theseus, de la care a născut un fiu, iar mai tîrziu, murind, a fost înmormîntată lîngă sanctuarul din Olympia. Dintre campaniile militare ale A. sînt mai spectaculoase: invazia Atticei pentru pedepsirea lui Theseus şi participarea la războiul troian în ajutorul lui Priam. A. erau ocrotite de zeiţa ♦Artemis. Nu s-a putut stabili o etimologie exactă a numelui acestei populaţii mitice feminine ; s-a propus fie a mazos — cu sînii plini, fie a-mazos — fără sîn (dar *mitul sînului retezat e contrazis de toate imaginile plastice antice); de asemenea, în nordul Caucazului există cuvîntul maza — lună, de la care porneşte
ambrozie
26
altă ipoteză, bazată şi pe asocierea cu Artemis, presupunîndu-le consacrate ♦Lunii. Herodot relatează (op. cit., IV, 110) că sciţii le numeau oiorpata — femei care îşi ucid bărbaţii; alţi autori antici transmit numai episoade ale mitului (Iliada, III, v. 189; V, 186; Enerva, I, v. 490). Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică,
 III, LIII, 1—6; LIV, 2—7) dă altă versiune: A. erau un „neam cîrmuit de femei" care luau asupra lor greutăţile războiului şi în acest timp „trebuia să-şi păstreze fecioria", îngăduindu-şi relaţii sexuale în vederea procreării abia după încheierea serviciului militar, cînd se consacrau conducerii statului şi treburilor obşteşti, bărbaţii ducînd o viaţă casnică; tot Diodor reia legenda atrofierii deliberate a sînilor (în pruncie „li se ardeau sînii, spre a nu creşte cînd vor ajunge la pubertate, pentru că sînii prea proeminenţi erau consideraşi o piedică în război"). După acelaşi autor, A. locuiau „în partea de apus a Libyei, la capătul pămîntului", pe ins. Hespera din lacul Tritonis de lîngă Ocean; iar una din reginele lor, Myrina, a condus războiul contra *Gorgonelor. Alţi autori antici, refe-rindu-se la războiul lui ♦Herakles cu A., dau lista nominală de A., fie omorîte direct de eroul grec (Aella, cea sprintenă, Philippis, Prothoe, Eriboia, Kelaino, Eurybia, suliţaşa fără greş Phoibe, însoţitoarea zeiţei Artemis, Deia-neira, Asteria, Marpe, Tekmessa, Alkippe), fie luate prizoniere (Melanippe, soră, ca şi Hip-polyte, a reginei Myrina, care se răscumpără dîndu-i eroului cingătoarea după care venise el, şi Antiope, dăruită de Herakles lui Theseus). O confruntare curioasă a devenit posibilă în sec. XVI, cînd s-a spus că exploratorul spaniol Osellana ar fi intrat în conflict cu nişte femei luptătoare localnice, pe malul fluviului numit după aceea Amazon (derivat însă dintr-un cuvînt indigen: amassona — distrugător de bărci). Miturile mai multor populaţii primitive (Ţara de Foc, Africa Occidentală locuită de triburile bantti, unele insule polinesiene) conţin memoria epocii matriarhale, exprimată uneori direct, ca într-un mit al boşimanilor din zona Tanganica: „în vremea veche armele erau în stăpînirea femeilor".
    ambrozie (grec. dpPpcaia) Hrana preferată a ♦zeilor, în *mitologia greacă, conţinînd germenii imortalităţii.
    Ameta ♦Omul primordial în ♦mitologia tribului marind-anim (Noua Guinee). în ♦timpul iniţial, A. fugăreşte la ♦vînătoare un porc sălbatic care, vrînd să scape, se îneacă într-un lac, unde A. găseşte o nucă de cocos; în noaptea următoare, i se dă în vis porunca de a sădi nuca, a doua zi o sădeşte, după 3 zile creşte un cocotier care înfloreşte după alte 3 zile. Culegîndu-şi flori pentru prepararea unei băuturi, A. se taie la deget; dintr-o floare stropită cu sînge se naşte după 9 zile o fată pe care A, o îngrijeşte 3 zile pînă cînd fata se dezvoltă, fiind bună de măritat; atunci, îi dă numele de *Hainuwele.
    Amida Divinitate în ♦panteonul ♦budismului japonez, venerată ca ♦simbol abstract ideal al
 luminii nelimitate, eterne. Mai tîrziu, A, a fost identificată cu Buddha Amitaba (japon. Dai-butsu; —*• Buddha).
    Aminon (Arătătoarea) Zeiţă în vechiul ♦panteon oset (—► mitologii caucaziene), cu atributul de paznică a porţii de acces în Ţara Morţilor. Păzind intrarea în ♦Infern, A. are grijă să nu pătrundă pe tărîmul morţii nici un om viu, deşi morţilor le permite uneori să iasă în lumea celor vii, cu condiţia întoarcerii pînă la miezul nopţii; dar fiind o divinitate miloasă, nu-i pedepseşte nici pe cei care se întorc cu în-tîrziere, uneori lăsîndu-i să-şi petreacă In lumea de sus o noapte întreagă. Dacă mortul care a beneficiat de astfel de învoire, la întoarcere, declară adevărul, A. îi îngăduie să intre şi îl apără în faţa ♦Narţilor; dacă minte, îl bate peste buze cu un tîrn muiat în sînge. Infernul nart cuprinde 3 drumuri de răspîntie: unul spre ♦cer, altul spre lumea infernală, al treilea, cel de mijloc (aceasta fiind calea optimă), spre ♦Paradisul Narţilor, unde se află şi tronul lui ♦Barastyr. Sexul acestei divinităţi e neclar: după unele tradiţii, e zeiţă; după Georges *Dum6zil, e zeu.
    Amirani Fiul zeiţei *Dali, un ♦Prometheus în ♦mitologia kartvelă (-+ mitologii caucaziene), de fapt un voinic titanic, eliberator şi binefăcător al oamenilor, omorînd aproape toţi ♦balauri lumii şi încercînd un război contra lui ♦Dumnezeu; pedepsit pentru cutezanţă şi legat cu lanţ de fier de un stîlp de fier pe care-1 trage din pămînt tot anul, în clipa cînd e gata să se elibereze, Dumnezeu trimite o pasăre să se aşeze pe stjlp. A. vrea s-o alunge şi astfel bagă stîlpul iar în pămînt, şi tot aşa la nesfîrşit; lîngă A, e legat cîinele său Kurşa, născut de o vulturiţă şi de aceea înaripat.
    amigh ♦Sectă creştină protestantă (-* creştinism) din Statele Unite ale Americii, admî-ţînd din ♦ Biblie numai anumite texte, considerate drept cele mai pure; de origine europeană, adepţii au fost persecutaţi sau izgoniţi de catolici din Alsacia, Olanda, Valea Rinului şi, emi-grînd în America, s-au stabilit în statul Pennsyl-vania, în jurul oraşului Philadelphia. Doctrina a. se întemeiază pe refuzul civilizaţiei tehnice şi al oricărui progres, implicit pe negarea utilităţii bunurilor materiale. Membrii comunităţii duc o viaţă rurală simplă, de nivelul sec. XVIII, interzicîndu-şi folosirea electricităţii, radiodifuziunii şi televiziunii, telefonului şi chiar a motoarelor şi a oricăror mecanisme automate. Din învăţămînt, nu acceptă decît şcoala elementară, socotind toate celelalte forme şcolare o violare a sufletului ; (condamnaţi la amenzi fiindcă nu îşi dau copiii la colegii, în virtutea legii obligativităţii învăţămîntului secundar în S.U.A., adepţii a. nu au cedat nici în faţa tribunalelor şi abia Curtea Supremă i-a absolvit de această obligaţie legală). Azi, în S.U.A. sînt peste 50 000 membri ai sectei. Doctrina sectei îşi adaptează, periodic, aniconismul (-+ icoane), de la folosirea aparatelor fotografice, la orice aparate sau instalaţii producătoare, emiţătoare, receptoare sau păstrătoare de imagini.
 27
AMPHION
    Amma Divinitate supremă, creatoare a lumii, în ♦mitologia dogonilor din Sudan (-* mitologiile populaţiilor africane); actul său e o formă stranie şi rară de *cosmogonie cinetică. A. a dat primul impuls de mişcare unui ♦haos static; rotindu^se din ce în ce mai repede, cu tot mai multă forţă, haosul a devenit un ou uriaş (—► oul primordial); apoi, dintr-o jumătate a oului, a ieşit fiinţa Yurugu (Vulpoiul Palid) care a vrut să pună stăpînire pe tot universul, iar din cealaltă jumătate a ieşit fiinţa Yazigi, destinată realizării echilibrului cosmic, întrucît de atunci Yurugu îl urmăreşte pe Yazigi etern. Mitologia tribului bambara (Coasta de Fildeş) consideră pe A. şi zeu creator al lumii, dar şi zeul apelor primordiale sau al ♦apei în general. (Impulsul cinetic al lui A. e comparabil cu prima învîrtire a *roţii timpului (kălacakrâ; —► cokrâ) de către ♦Brahma, iar destinul lui Yurugu, cu damnaţiunea lui *Lucifer.) M. Griaule (Masques Dogons, Paris, 1938, p. 33) scrie: „Cultul cel mai răspîndit la toţi dogonii e al zeului creator Amma, un zeu depărtat şi imaterial. Deşi e invocat mereu, deşi numele lui ocupă un loc de onoare în toate rugăciunile şi fiecare dogon îi aduce sacrificii pe altarele ce-i sînt consacrate, totuşi Amma rămîne o figură cu totul abstractă."
    Ammon (egipt. Amun — Cel Ascuns; amun
—   a tăinui); Ammon-Re Zeul suprem al teologilor tebani (—* mitologie egipteană). Iniţial, zeu obscur al vîntului (epitet arhaic: Sufietul lui Shu) la Teba, unde ♦cultul său apare în Regatul Mijlociu şi se dezvoltă repede, compu-nînd o divinitate a ♦aerului şi fecundităţii. Anterior, A. era unul din zeii ogdoadei hermo-politane, zeu secundar între cei 8, considerat „zeul ascuns" (*deus absconditus). La Teba e reprezentat ca fiinţă cu coroană de fier (uneori cu cap de berbec) şi îi sînt consacrate gîsca şi berbecul. Sufletul lui A. era întruchipat fie într-un *Sfinx cu cap de berbec, fie în sceptrul, specific egiptean, în formă de şarpe (kematef) ; uneori înfăţişat însă şi ca bărbat potent, cu pielea vînătă şi pe cap cu o coroană de pene. Soţia (sau mama sa) era Amaunet (asimilată ulterior cu *Neith). A. avea mari ♦temple la Edfu, Dendera, Abydos şi Karnak. După alungarea hicsoşilor, devine zeul suprem al statului eliberat (sec, XVI î.e.n.), cultul său căpătînd o ascensiune rapidă mai ales în Regatul Nou; cîteva secole, A. rămîne zeu naţional, susţinut de preoţii săi deveniţi faraoni, care încep să-l numească Ammon-Re. Noul zeu sincretic dobîn-deşte atribute suplimentare şi i se consacră temple noi la Teba şi mai ales marele templu din Luxor, înălţat de Amenophis III, cînd Ammon-R6 e numit „regele zeilor" şi considerat creatorul universului, autorul tuturor lucrurilor şi diriguitorul ♦timpului, stăpînul direct al ♦soarelui, ♦cerului şi lumii subterane, devenind zeul cel mai popular. Un imn dintr-un text funerar din sec. XIV î.e.n. îl numeşte „creator al zeilor", care s-a zămislit pe sine însuşi „din vlaga trupului" său, a „făcut Cele-două-ţări" egiptene şi cînd a răsărit deasupra pămîntului cotropit de întuneric, „a luat fiinţă lumina".
în această epocă, Ammon-R6 e în toate privinţele, pe rînd, întruchiparea fiecărui zeu; dar, deşi personificare a Egiptului eliberat de sub hicsoşi şi reunit într-un stat puternic şi unitar, zeul suprem le e tributar indirect tocmai hicsoşilor, care au introdus în Regatul Nou industria bronzului, o tehnică nouă a războiului, metode agricole noi. Egiptologul G. Maspâro afirmă că acest „zeu al teologilor tebani era o fiinţă înzestrată desăvîrşit cu anume ştiinţă şi inteligenţă, unicul, cel care există în esenţă, singurul care trăieşte în substanţă, singurul generator în cer şi pe pămînt care n-a fost născut, părinte al părinţilor, mamă a mamelor". în acest stadiu, cultul său consolidează ♦teocraţia egipteană şi deschide perspectiva reformei ce avea s-o facă, în ♦mitologia şi ♦religia Egiptului, faraonul Amenophis IV (Akhnaton) în încercarea sa de ♦monoteism, transferînd toate atributele divine patronate de Ammon-Râ asupra noului zeu unic, *Aton. Dar, din 664 î.e.n., după distrugerea Tebei de către asirieni, cultul lui A. decade în favoarea unor zei provinciali (din nomele emancipate după lunga supremaţie economică şi politică tebană); dintre ei, capătă importanţă naţională *Osiris.
    Amor Zeul iubirii, în *mitologia romană, fiul zeiţei *Venus; imitat după zeul grec *Eros.
    amoricani (franc, amaurycains — după numele întemeietorului sectei, Amaury de Bene) ♦Sectă cu doctrină panteistă (-+ panteism), apărută la Paris, în sec. XII—XIII, conside-rînd că ♦păcatul e absent din lume, că oricine are dreptul la liberul arbitru şi că există o identitate între cele 3 mari epoci ale istoriei şi cele
3  feţe ale lui ♦Dumnezeu (din concepţia trini-tară creştină). A. aşteptau venirea ♦Sfîntului Duh şi întronarea, pe pămînt, a împărăţiei dumnezeieşti întruchipînd victoria adevărului, păcii şi libertăţii. Crezînd că în fiecare om e inclus Dumnezeu, a. se socoteau ignifugi. Negau ideea Judecăţii de Apoi (—* Apocalips, escatologic), ca şi formele eclesiastice şi de ♦cult (biserica, sfintele taine, sfinţii), văzîndu-şi ♦mîn-tuirea numai în acceptarea doctrinei amoricane care pentru ei echivala cu învierea întru Dumnezeu şi contopirea omului cu divinitatea. Roma era acuzată a fi al doilea Babilon; iar papa (-+ papi) era identificat cu ♦Antichrist. Doctrina a. s-a dezvoltat din opera pierdută (reconstituită doar din referinţele polemice ale lui Albert von Bolschtedt şi ♦Toma din Aquino) a gîndi-torului francez Amaury de B&ne (Amalric), mort în 1206, după ce în 1204 fusese judecat de papa Inocenţiu III, din ordinul căruia şefii sectei au fost arşi pe rug în 1210 şi doctrina lor interzisă în 1215.
    Amphion (grec. ’A|acp(©v) Prinţ mitic teban, în ♦mitologia greacă, fiul lui +Zeus şi al Antiopei, care a clădit zidurile Troiei mişcînd pietrele cu sunetele lirei dăruite de ♦Hermes (sau de ♦Apollon) ; s-a căsătorit cu ♦Niobe, fiica lui ♦Tantalos, şi a murit (ucis de Apollon cu arcul sau sinucis), după ce zeul îi omorîse copiii.
 AMPHITRITE
 28
    Amphitrite (grec. 'AjiqntpiTTj) Zeiţa mării, în
 ♦mitologia greacă, una din ♦Nereide, fiica lui ♦Nereus; răpită de ♦Poseidon lingă ins. Naxos, prin căsătorie cu el devine regina mărilor şi mama zeului ♦Triton. A. era personificarea mării învolburate.                                     ^
    Amphitryon (grec. 5A|i(piTpi)COv) In ♦mitologia greacă, tatăl convenţional al lui ♦Herakles, soţul ♦Alkmenei, înşelat fără voie de ea cu ♦Zeus. Profitînd de plecarea la război a lui A., al cărui chip îl împrumută, Zeus petrece o parte din noapte cu Alkmene, în restul nopţii ea iu-bindu-se cu soţul real; astfel, se nasc din taţi diferiţi gemenii Heraldes şi Ifikles.
    amrita Băutură a nemuririi, pe care, în
 *mitologia vedică, o beau ♦zeii şi acei dintre oameni care sînt hărăziţi să ajungă în ♦cer; uneori e confundată cu *soma. Istoria mitică a a. (după *Mahăbhărata, *Rămăyana, ♦Pu-rănâ) e legată de războiul contra ♦demonilor şi '♦giganţilor, cînd zeii, istoviţi, l-au rugat pe ♦Vişnu să le dăruiască nemurirea, iar marele zeu *le-a poruncit să agite oceanul primordial (-+ apa), folosind muntele Mandara (identificat azi cu muntele Mandaragiri) ca făcăleţ; zeii au agitat apele oceanului pînă cînd au apărut din el ♦Luua, zeiţa ♦Lakşmi, ♦vaca primordială ♦Kamadhenu, care împlinea orice dorinţe, apoi multe alte lucruri de preţ şi o amforă cu a.
    amuletă (lat. amuletum — obiect magic ferind de rele) Obiect mic, purtat în special de primitivi, pentru presupusa lui forţă magică de a aduce noroc purtătorului; de obîrşie mitică, la popoarele civilizate obiceiul se transferă în ♦superstiţie, unele a. socotindu-se făţiş profilactice, apărătoare de ♦duhurile rele ale bolilor, altele fiind mascate de pretextul ornamentului simbolic pur. Tipologia a. diferă; de ex., în India are numele generic mangala (noroc), dar purtată ca pandantiv sau ca brăţară, se numeşte pratisard, iar cînd are caracter ♦apotropaic e numită rakşă. (—* talisman, Abrakax)
    Amurru (sumer. Martu) Zeu patronal (fără atribute precise) al amoriţilor (-+mitologii din Mesopotamia), socotit de acest popor semitic ♦simbolul ipostazei lui divine.
    An Zeu sumerian (-+ mitologii din Mesopotamia ) al ♦cerului (imaginat ca o emisferă goală de plumb), alcătuind în ♦timpul primordial, cu soţia sa *Ki, cuplul cosmic *An-Ki (Cer-Pămînt); (cf. babil. *Anu\. A. era iniţial elementul masculin al dublei divinităţi născute de zeiţa fără bărbat ♦Nammu (oceanul primordial; —► apa). Ca personificare a cerului, A. apare înainte de mileniul IV î.e.n.; ulterior, capătă sensul subst. cer (însemnat cu vechea hieroglifă sumeriană reprezentînd o stea), dar şi adj. înălţat sau chiar strălucitor, iar în anumite poziţii sintactice şi subst. ploaie.
    anabaptişti (grec. avapcwm£(D — rebotez) ♦Sectă creştină (-* creştinism), practicînd ♦botezul la vîrsta conştientă, cînd omul poate împărtăşi deliberat ♦credinţa; întemeiată de A. Carlstadt, în Elveţia, în 1519. Primii predicatori (sau ♦profeţi) au fost N. Storch şi M. Stub-
 ner, din Zwickau (Saxonia), influenţaţi de Thomas Muntzer (teolog cu înclinaţie panteistă şi cu orientare socială, dar şi anticatolică), atacaţi de Martin ♦Luther (marele reformator german al creştinismului); originea doctrinei lui Th. Muntzer se află în teologia istoristă a lui ♦Gioa-chino da Fiore care anunţa, cu 3 secole anterior, sosirea epocii finale a istoriei omenirii, numite de el Evanghelium aeternum (—*■ escatologie, Apocalips). Intrînd, din primii lor ani, în conflict dogmatic cu alt reformator, Ulrich Zwingli, a. sînt persecutaţi la Zurich şi în alte cantoane, totuşi se răspîndesc în Europa, printre meseriaşii săraci şi ţărani, astfel că în sec. XVI, în ajunul Războiului ţărănesc din Germania, devin curentul cel mâi democratic din întreaga Reformă. Doctrina a. evoluează, de la refuzul organizării eclesiastice şi respingerea ♦icoanelor şi sfintelor taine, pînă la condamnarea averii şi inegalităţii sociale, ca şi la refuzul de a purta arme, de*a depune jurămînt şi de a ocupa funcţii publice; odată cu acestea, se predicau comunitatea bunurilor, a doua venire în curînd a lui ♦Isus Christos şi ideea milenaristă a întronării împărăţiei lui ♦Dumnezeu pentru o mie de ani (-► milenarism). Dar, în ciuda refuzului doctrinar de a purta arme, a. participă efectiv la Războiul ţărănesc din Germania, după care centrul sectei devine oraşul Strassbourg, iar conducerea teologică este preluată de Melchior Hoffmann, acesta prezicînd a doua venire a lui Christos pentru anul 1533 şi stabilirea Mîntuitorului (—► Mesia) şi a ♦Apostolilor săi la Strassbourg, menit să devină Noul Ierusalim. După arestarea lui M. Hoffmann, secta e condusă de brutarul Jan Matthisson (Matthis) şi de croitorul Jan Bo-ckelson (Ioan din Leyda), amîndoi activînd întîi în Olanda, apoi în Germania, la Munster. Mai tîrziu a. încep să predice nonviolenţa şi se despart de grupul radical fidel predecesorilor (care decad într-o organizaţie teroristă), răspîndindu-se în Moravia, Cehia, Ungaria, Anglia şi America de Nord. Deşi combătută de Luther, secta a. a fost o consecinţă a ♦lutheranismului: în prima etapă a Reformei, studenţi şi oameni din popor se manifestă cu violenţă fanatică împotriva ♦Bisericii catolice, întrerupînd liturghii, dărî-mînd ♦altare, aruncînd icoane. La Zwickau apar diverşi profeţi care îşi atribuie revelaţii personale (Th. Muntzer fiind unul dintre ei) şi predică în chiar centrul Reformei (Witten-berg), respingînd botezul pruncilor şi cerînd un botez nou, spiritual. Mai tîrziu, din secta violentă iniţială se desprinde o ramură temperată: anabaptiştii paşnici sau mennoniţii, al căror patron, preotul catolic Menno Simons (1492— 1559), abandonînd Biserica romană, formulează o doctrină, în 1536, cuprinzînd ideea rebote-zării, ideea că adepţii mennoniţi sînt singura biserică din lume compusă din sfinţi, interdicţia violenţei, jurămîntului şi a participării la serviciile militare şi civile; subsecta mennonită cunoaşte un apogeu la începutul sec. XX (500 000 credincioşi), după care decade (în 1960: 300 000 membri: două treimi în S.U.A., împărţiţi în 14 organizaţii relativ autonome,
29
 ANAT
 restul în Canada, Germania — mai ales R.F.G.— Olanda şi^U.R.S.S.).
    Anahita; Anahita Ardvisura; (grec. Anaitis) Zeiţa apelor, fertilităţii şi vegetaţiei în *mito-logia iraniană, patronînd *apa înviorătoare, ♦pămîntul roditor şi agricultura, dar ocrotind şi iubirea. Se credea că locuieşte în piscul Hu-kairya, de unde porneau mai multe izvoare naturale, irigînd Iranul. Deşi *cultul A. pare de origine asiriană, ♦mitul avestic (—► Avesta) spune că ♦Ahura-Mazda a creat-o anume pentru fertilizarea ogoarelor, aducîndu-i el însuşi ♦sacrificii. Statuetele din Susa o înfăţişau ca tînără femeie frumoasă, cu sîni bogaţi simboli-zînd belşugul. Grecii o identificau cu ♦Artemis. Era venerată de massageţi şi sciţi ca zeiţă agrară. în toată aria ei de adoraţie, era protectoarea pămîntului arabil, a irigaţiilor, a oricărui fel de sămînţă vegetală şi animală (ocrotind deci şi pe bărbatul care inseminează pîn-tecele rodnic al femeii). Deşi textele avestice nu o menţionează, tradiţia afirmă că *Zara-thustra îi înălţase ♦rugăciuni pentru harul cu care avea să-l convertească pe regele Vishtaspa. A, a avut un cult foarte durabil, răspîndit larg, din Iran pînă în Babilon, la Susa, Ekba-tana, Damasc, Sardes.
    Anala Zeitate arhaică, în *mitologia vedică, una din cele 8 ce personificau principalele fenomene ale naturii: grupul divin *Vasu. A, personificase ♦focul probabil înainte de apariţia ♦cultului lui *Agni.
    Anangama Zeu al tribului baule (—► mitologiile populaţiilor africane), fratele mai mic al zeului creator ♦Nyamye, socotit zeu artizan, autor al unui lanţ cu care i-a coborît pe oameni, împreună cu animalele lor, din cer pe pămînt, dar şi zeu sapienţial şi mesianic, dînd fiecărui trib cîte o pereche de animale de reproducţie şi învăţîndu-i pe oameni să le crească şi să se folosească de ele; cum ♦omul primordial nu ştia să facă nimic, A. coboară pe pămînt în chip de învăţător universal. E reprezentat plastic numai cu un picior: stîngul, a cărui talpă se crede că a rămas întipărită pe o stîncă de lîngă Sakasu (Coasta de Fildeş).
    Ananke (grec. 'AvdyxTi) Zeiţă arhaică din
♦mitologia greacă, personificînd fatalitatea, inevitabila necesitate cosmică. A născut-o, de la ♦Zeus, pe *Nemesis, dar este — într-o variantă rară —şi marna celor 3 *Moire. Fiind cea care împiedică iniţiativa, impulsul voinţei, mişcarea, A. include ♦simbolul absolut al constrîngerii. Euripides (Alkeste, v. 962—967; 974—977) a portretizat-o sintetic: „M-am urcat către cer / purtat de Muze pe aripi, / am pătruns atîtea ştiinţe, / însă nu am întîlnit altă forţă / mai teribilă ca Ananke. / Nu este putere care s-o învingă. [...] Numai ea, singura zeiţă fără altare / şi fără chipuri cioplite / e surdă la jertfele noastre." După unii filologi moderni (E. Schwyzer ş.a.), A. ar conţine de fapt ideea de constrîngere. Forţa ei cosmică, supradivină, este comparabilă cu aceea a unicei Moire homerice.
    Ananta (sanscr. ananta — infinit, nemărginire) ♦Şarpele universului, în *mitologia vedică, închipuit ca o cobră din specia naja, dar cu 1 000 de capete. A. este ♦simbolul dublu al ♦haosului primordial şi al absenţei ♦timpului. înainte de creaţia lumii (—> cosmogonie) zeul ♦Vişnu zace nemişcat pe *cobra sacră* care pluteşte imobilă pe netedul ocean universal de lapte. Adesea, A, e numai porecla şarpelui primordial ♦Adhi-geşa (sau Qeşa — regele ♦demonilor-şerpi şi stăpînul lumii subterane), însă uneori s-a utilizat şi ca epitet al mai multor ♦zei.
    Anat Zeiţă din *panteonul ugarit (—> mitologie feniciană), fiică a zeului *E1, avînd 2 funcţiuni fundamentale: zeiţă a fecundităţii şi a dragostei ; zeiţă războinică. Pe de o parte, e socotită sora zeului *Baal şi numită cu epitetul enigmatic „Ruda popoarelor", fiind protectoarea omenirii, sau cu epitetul „Fecioara" (ceea ce nu înseamnă virgo intacta, ci femeie fără copii); în această ipostază, pare o zeiţă cochetă, întrucît zilnic, după toaleta matinală, cele 7 cameriste ale ei o parfumează; dar deopotrivă îi plac măcelurile sîngeroase, sîngele fiind un ♦simbol principal al fertilităţii. Credincioasă lui Baal, pe care îl însoţeşte pretutindeni şi îl slujeşte îndeplinind numeroase misiuni, A. e o zeiţă a manifestărilor extreme: cînd de maximă ferocitate, cînd cu spiritul cel mai pacific; după ce Baal a fost înghiţit de ♦Mot, zeul infernal al ♦morţii, A. l-a căutat în măruntaiele pămîntului (cf. *Isis căutînd pe *Osiris, *Ishtar pe *Dumuzi, * Aphrodite pe * Adonis); masacrele sîngeroase contra duşmanilor lui Baal le efectuează cu exuberanţă: este simbolul firesc faţă de calitatea de îngrăşămînt pe care l-a avut sîngele, uman şi animal, în vechile * culte agrare; în acest sens era numită „Anat-pe-ogor" şi „Stăpîna muncilor cîmpului" (o inscripţie feniciană tîrzie o numeşte „Puterea de viaţă"). Probabil pentru ambele funcţiuni, A. are aripi, cu ajutorul cărora poate zbura, mai ales planînd la suprafaţa pămîntului. Zeiţă virginală, A. era şi ocrotitoarea dragostei şi fecundităţii în lumea umană; dar simbolul esenţial este primenirea anuală a vieţii terestre, care se asigură prin ♦ritualurile repetînd tăierea în bucăţi a trupului lui Mot şi semănarea acestora pe ogoare, ca a boabelor de grîu; în plan religios, aceste ritualuri traduceau crizele periodice de mînie ale zeiţei. în cadrul cultului ei agrar, era reprezentată cu coarne de vacă ce încadrează discul solar, de unde şi comparaţia atributivă cu zeiţa egipteană ♦Hathor. De fapt, hicsoşii au adus cultul zeiţei în Egipt, unde ea a fost adorată la Tanis (în Delta Nilului) şi socotită fiica zeului solar *R6, soţia lui ♦Seth şi zeiţă a războiului, înfăţişată cu o coroană cu panaş, iar în mîini cu scut şi secure. Coloniştii evrei tîrzii din Elefantina (Egiptul de Sus) au făcut din A. paredra zeului ♦Yahweh. Dar pretutindeni, A. era în relaţie cultuală cu ideea de regenerare a naturii, şi aici rezidă, după unii mitologi, explicaţia violenţelor zeiţei, ca simbol al dezlănţuirii ♦elementelor ce primenesc forţele din natură.
ANAXAGORAS
 30
    Anaxagoras (’Ava^ayopag; Anaxagoras din Klazomenai) Filosof grec ionian (500/496— 428/427 î.e.n.), stabilit la Atena în epoca lui Perikles (al cărui preceptor şi prieten a fost), contemporan cu *Socrate. I s-a deschis un proces de impietate faţă de ♦zei (deşi unii au bănuit că obiectul acuzaţiei a fost de fapt teza filosofului că *soareîe e o masă de *foc). Gînditor in-conformist, care a privit critic *religia şi ♦panteonul mitologic tradiţional, A. a fost condamnat, se pare, la moarte, însă în cele din urmă doar exilat (e posibil să-l fi salvat Perikles), ajungînd în Lampsakos, unde a trăit pînă la moartea sa naturală. Opera lui A*, redusă la un tratat numit convenţional Despre natură, este în mare parte pierdută. După Lexiconul Suda, „a fost aruncat de atenieni în închisoare, ca unul care răspîndise o părere nouă despre zei“. ♦Platon vedea în doctrina lui A. capacitatea de a înţelege „natura inteligenţei": nous (cf. Phaidros, 269 E), iar mulţi autori antici îl porecliseră Nous (vfltog— raţiune), poate admirativ. După o definiţie a lui A., citată de Simplicius, „nous este infinit, suveran şi nu e amestecat cu nici un alt lucru". ♦Plutarh (Viaţa lui Perikles, 32) spune că, la începutul războiului pelopo-neziac, „a fost publicat un decret de către Diopeithes, ca să fie denunţaţi cei care nu respectă cele sacre sau răspîndesc teorii despre corpurile şi fenomenele cereşti, poruncă îndreptată împotriva lui Perikles, din pricina lui Anaxagoras". Mai dură pare relatarea lui Io-sephus Flavius (Contra lui Apion, II, 265): „Anaxagoras era din Klazomenai, iar atenie-nilor, care socoteau că soarele e zeu, le-a spus că e o piatră de moară înroşită în foc". De un ♦ateism real nu se poate vorbi totuşi, căci „Anaxagoras spune că Nous este creatorul divin al universului" (.Aetios, I, 7, 5) sau, cum transmite mai clar Cicero (Despre natura zeilor, I, XI): „Anaxagoras [...] a considerat pentru întîia oară că ordinea şi dispoziţia tuturor lucrurilor se datorează forţei şi judecăţii unei minţi infinite". Acest nous (raţiunea universală) traduce ideea de substanţă autonomă a existenţei, a mişcării şi ordinii cosmice, A. conce-pînd-o ca substanţă subtilă cu inteligenţă proprie: punînd în mişcare materia inertă a lumii, nous este inteligenţa care a dat impulsul iniţial existenţei cosmice. De remarcat că, uneori, definirea însuşirilor cu care operează această minte universală (nous „este cel mai subtil dintre toate lucrurile" sau „are cunoştinţă despre toate şi este plin de forţă" — aşa cum citează Simplicius) e comparabilă cu unele definiţii ale noţiunii *dao, formulate de ♦Lao Zi.
    ancile (pl. ancilia; grec. dyKuXia < dyKotax;
—   curb) Scut mitic, căzut din cer în prezenţa regelui ♦Numa Pompilius şi trimis de ♦Iupiter spre ♦mintuirea Romei (—► mitologie romană) ; din ordinul lui Numa, s-au mai confecţionat 41 scuturi identice, ca să se evite dispariţia celui divin şi astfel să se prelungească puterea Romei, întrucît, la cădere, un glas ceresc ar fi anunţat că această putere va dura cît scutul. Preoţii sălii au fost numiţi paznicii celor 12 a.
După ♦Plutarh (Viaţa lui Numa, XIIIJ, a. era de formă necirculară, cu marginea teşită în spirală şi colţuri îndoite şi lipite strîns unul de altul; apariţia a., după tradiţie, a avut consecinţe binefăcătoare: vindecări de bolnavi, încetarea secetei, înlăturări de primejdii.
    Ancutka (rus. amymKa < am -f- ymm—raţă; cf. lituan. anciute — răţuşcă) ♦Duh rău, din Mitologia slavă răsăriteană, de obicei acvatic; la ruşi, variantă pl. onomastică pentru „drăcu-şori"; ♦mitul pare a fi de origine baltică.
    Andriamanitra Zeul suprem malgaş (Madagascar), socotit uneori ca un bărbat bogat, locuind într-o ţară a sa, avînd multe slugi şi putînd face orice pentru oameni sau împotriva lor. Mitologia rudimentară malgaşă (-+ mitologiile populaţiilor africane) pare să confirme părerea unor etnografi despre o ♦religie reductibilă aproape numai la +cultul ♦strămoşilor, de altfel explicabilă în cadrul lungii supravieţuiri a unei societăţi patriarhale.
    androgin (grec. dvSpoyuvog) Fiinţă fabuloasă bisexuată, în Mitologia greacă, cu aspect de om dublu, pedepsită de ♦Zeus şi tăiată în două cînd a vrut să se emancipeze şi să-i domine pe ♦zei. După ♦Platon, fiecare a. arăta „ca un bulgăre dintr-o singură bucată", cu „patru mîini şi tot atîtea picioare", cu un cap cu „două feţe opuse" pe un „grumaz rotund". Cu mers vertical, capabili să se deplaseze în orice direcţie, a. alergau făcînd „tumbe fără să se clatine", adică rostogolindu-se; puternici şi trufaşi, „li s-a năzărit să se lege tocmai de zei", iar de aici, decizia lui Zeus de a-i secţiona, „cum taie unii ouăle cu firul de păr", ♦Apollon completînd opera prin răsucirea feţelor şi coaserea pielii. Platon utilizează ♦mitul pentru teza sa alegorică asupra iubirii (Banchetul, 189 d — 192 a), întrucît jumătăţile, risipite de Apollon prin lume şi tinzînd să se regăsească, piereau, pînă cînd Zeus, de teamă că se va epuiza neamul omenesc, le corectează anatomia dîndu-le putinţa realizării erosului („dragostea ce reuneşte natura primitivă"). Mitul a. e frecvent în ♦religiile timpurii. ♦Adam şi ♦Eva, în tradiţia rabinică, „erau făcuţi spate în spate, prinşi de umeri", pînă cînd ♦Yahweh „i-a despărţit cu o lovitură de secure" (Bereshit rabba, I, 1); în textul biblic elohist, omul e făcut „bărbat şi femeie" totodată, „după chipul lui Elohim" (V. T., Geneza, I, 27), rezultînd că şi divinitatea era androgină. (De fapt, zeii primordiali, precos-mogonici, ♦Zurvan, ♦Râ, ♦Ometeotl, sînt androgini). A, se întîlneşte şi în unele mitologii ale primitivilor: ♦Obatala, zeul cosmogonic al triburilor yoruba (-*■ mitologiile populaţiilor africane), succesorul creatorului ♦Olorun, e un a. în formă ovoidală. Prin ipoteza androginismului fiinţelor supreme, Mircea ♦Eliade explică „absenţa hierogamiei în religiile arhaice", unde zeii supremi sînt totodată ♦Cerul şi ♦Pămîntul, astfel că „androginia este o formulă arhaică şi universală pentru a exprima totalitatea, coincidenţa contrariilor" (Mythes, reves et mysteres, Paris, 1972, p. 215). Mitul a. conţine simbolul
 31
 ANILA
despărţirii sexelor şi implicit destinul căutării jumătăţilor (descoperirea iubirii), sugerînd primatul dragostei faţă de toate celelalte preocupări omeneşti şi prevestind parţial esenţa teoretică a psihanalizei (-* Sigmund Freud); dar deopotrivă a. reflectă şi ideea primitivă a Îngemănării Cerului cu Glia.
    Andromahe (grec. 'Av5pondxîl ); Andromaca Soţia eroului troian ♦Hector, nora regelui Priam. După ce privise distrugerea întregii sale familii de către ♦Ahilleus (ultimii ucişi: soţul ei Hector şi fiul lor Astyanax), A. e luată ca pradă de război de Pyrrhos (Neoptolemos, fiul lui Ahil-leus) şi dusă în Epir: născînd, de la Pyrrhos,
3 fii (Molossos, Pielos, Pergamos), este repudiată de acesta, care o dă de nevastă fratelui lui Hector şi al ♦Casandrei, Hellenos (în altă variantă, moşteneşte tronul Epirului, după moartea lui Pyrrhos, domnind împreună cu Hellenos în epoca in care ♦Aeneas a traversat Epirul). După moartea lui Hellenos, A. pleacă în Mysia, împreună cu fiul ei Pefgamos, unde acesta, potrivit unei tradiţii mitice complementare, întemeiază oraşul Pergam (ulterior celebru prin marea sa bibliotecă).
    Andromede Fiica regelui etiopian Kephaios, în *mitologia greacă. A ispăşit *păcatul mamei sale ♦Cassiopeia, care se socotise mai frumoasă ca ♦Nereidele, şi e înlănţuită de o stîncă spre a fi prada unui monstru marin, împietrit însă de ♦Perseus cu imaginea capului *Medusei. Eli-berînd-o, Perseus o ia pe A. de soţie.
    Angaraka Zeu personificînd, în ♦mitologia vedică, planeta Marte (sanscr. Angara) şi purtînd epitetul straniu Dhara-putra (Fiul-pămîntului).
    Angekok; Angakok Divinitate eschimosă (—*■ mitologiile triburilor polare), ♦şamanul sacru ; dar orice şaman eschimos, ca protagonist al luptei contra forţelor vrăjmaşe şi ca magician, e un A.: el alungă bolile şi asigură succesul vînătorii, cu ajutorul ♦duhurilor sale tutelare; sufletul lui călătoreşte la dorinţă, desprins de trup, pe fundul mării sau în *Lună, iar duhurile, în timpul extazului său, vorbesc prin el cu diferite voci, adresînd oamenilor cuvinte oraculare. Orice A. e unicul ştiutor al tuturor tainelor lumii. Lipsiţi de şefi de’trib şi de un minimum de centralizare a autorităţilor locale, trăind în condiţiile foarte grele oferite de o natură ne-ospitalieră, unde singurele mijloace de existenţă sînt puţinele animale marine şi renii, iar singurele instrumente — harponul, arcul, caiacul, casa de zăpadă (igloo), eschimoşii sînt terorizaţi de grija perpetuă a existenţei, ca şi de frica de mediul ostil; astfel, şamanul este pentru ei o fiinţă semidivină, întrucît ei cred că un A. domină *zeii şi ♦spiritele, pe acestea avîndu-le la dispoziţia sa (căci ele reglează prezenţa vî-natului, alungă sterilitatea femeilor şi absolvă pe oameni de *păcate) şi putîndu-le vinde: pe la mijlocul sec. XX, preţul unui spirit era de 150—200 dolari; un A. este cunoscătorul tuturor lucrurilor ascunse. Dar şi iniţierea include eforturi; viitorul şaman îndură frigul şi foamea, locuind claustrat într-un mic igloo, fără nici
un aşternut de blană, 30 zile de ♦post negru,
o  dată la 5—15 zile o gură de apă caldă; novicele e ocrotit de zeiţele ♦Hila şi ♦Pinga, iar cînd s-a încheiat iniţierea, un A. a şi devenit el însuşi zeu.
    angelologie (lat. angelus — vestitor; lat. medievală — ♦înger) Ramură din ♦teologie, ocupîn-du-se de îngeri şi consacrată, ca atare, descrierii şi clasificării acestora, în spiritul şi litera Mitologiei biblice (prin extindere, şi a Mitologiei arabe j slamice).
    Angiras Unul dintre cei 7 rtşi (înţelepţi primordiali), în Mitologia vedică, autor al unor imnuri din *Rigveda şi mijlocitor între ♦zei şi oameni.
    Angitia Zeiţă a populaţiei marsilor (din Latium), care au rămas în tradiţia romană drept cei mai renumiţi meşteri în arta vrăjitoriei (-+ mitologie romană)
    Angra-Mainyu; Angro-Mainyush; grec. Ahri-man Principiul răului, în *mitologia iraniană, zeu demonic, adversar al lui *Ahura-Mazda (fratele său geamăn), născut de ♦Zurvan, zeul ♦timpului. Numele lui A.-M. nu apare în inscripţiile persane arhaice în raport cu Ahura-Mazda, iar *Avesta îl numeşte „Fratele Geamăn al Sfîntului Spirit" (în contrast cu acesta). A.-M. este ♦spiritul atotdistrugător, sursa oricărui rău din univers. După lupta de 12 milenii între bine şi rău, în duelul escatologic decisiv (—► escatologie), A.-M. va fi biruit şi aruncat în abis pentru veşnicie. în *zoroastrism, răul e personificat de 7 ♦demoni principali (în opoziţie cu cei 7 sfinţi nemuritori): A.-M. e demonul (daeva) suprem, secondat de Ako-Manah (gîn-dul vinovat), Andra, Saura, Naonhaithya, Taurvi, Zairica. Alţi demoni subalterni: *Aeshma (mînia), *Busyasta (somnul); Asto-Vidotus (♦moartea şi lumea infernală), *Apaosha (seceta), Araska (invidia), Zaurva (bătrîneţea), Azhi (lăcomia), Nasu (molimele produse de contactul cu cadavrele). ♦Cultul lui A.-M. a exercitat probabil o anume influenţă doctrinară asupra formării concepţiei teologice creştine despre ♦ Sat an.
    Angurbodha (norv. Angrboda — Aducătoare de năpastă) ♦Uriaşă din Mitologia scandinavă (prezentă mai ales în ♦miturile islandeze). în-soţindu-se cu zeul malefic ♦Loki, a născut 3 divinităţi nefaste: lupul ♦F&nrir, şarpele ♦Yor-mungandr, şi ♦Hei, stăpîna regatului ♦morţii (♦Hell).
    Anigal Zeul albinăritului, în mitologia ala-no-osetă (—> mitologii caucaziene)y una dintre divinităţile cele mai vechi ale ♦panteonului oset. Atributele principale erau: paza stupinei împotriva deochiului şi asigurarea recoltelor de miere. I se jertfeau faguri proaspeţi. Ecouri ale ♦cultului lui A. s-au conservat pînă azi în folclorul Osetiei de Nord.
    Anila Divinitate arhaică din Mitologia vedică, personificînd vîntul, ca pe unul din principalele fenomene ale naturii, şi făcînd parte din grupul de 8 vechi divinităţi *Vasu. A. probabil a precedat ♦cultul zeului atmosferic *Văyu, apoi l-a dublat ca semidivinitate subalternă.
ANIMAŢI SM
 32
    animatism (lat. animatus — însufleţit) Termen pus în circulaţie de etnograful englez R. R. Marett (1900), spre a defini stadiul religios timpuriu al omului primitiv, premergător *animismului şi legat de însufleţirea impersonală a naturii sau a unor părţi din ea (—> mana, kami). Cunoscător al triburilor polare, etnograful rus V. G. Bogoraz (în studiul despre ciucci, 1912) afirmă că, pentru aceşti primitivi cu gîndire inferioară, toate obiectele amorfe sau lucrate de om, ca şi toate fenomenele naturii, îşi au sufletul, viaţa şi modul propriu de existenţă, după model uman: de ex., cortul are soţie şi copii, iar animalele îşi au gospodăriile şi chiar ţările lor propii. Criticînd pe E. B. ♦Tylor şi pe J. G. *Frazer că au acordat atenţie exclusivă gîndirii primitive, fără să ia în seamă emoţiile şi acţiunile, R. R. Marett afirma că atunci cînd omul primitiv nu-şi poate ajunge duşmanul, e cuprins de furie şi, de pildă, loveşte cu măciuca un pom pe care-1 frînge, eliberîndu-se de o parte din mînie, dar totodată, convins că măciuca sa conţine o forţă tainică, el face un act rudimentar de ♦magie (naşterea ideii de mana). Marett greşea însă absolutizînd emoţiile primitivului.
§ R. R. Marett, The Threshold of Religion, London, 1909
    animism (lat. anima — suflu, suflet) Rezultat al gîndirii antropomorfice a omului primitiv (—> antropomorfism), stadiu prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea obiectelor şi fenomenelor naturii imediate şi prin investirea lor cu atribute ale fiinţei umane, mai ales cu atributele elementare. A. e o concepţie concretă asupra forţelor necunoscute. Termenul a fost impus de etnograful englez E. B. *Tylor, în 1871, în studiul său despre cultura primitivă (Primitive Culture) spre a desemna primul stadiu religios, un „minimum de religie", avînd ca sursă dorinţa omului de a-şi explica ^fenomenele enigmatice din propria viaţă (somiîul, visele, halucinaţiile, bolile) sau *credinţa că orice om are un suflet autonom care-1 poate părăsi temporar (în somn sau în leşin) sau definitiv (în ♦moarte). „Sub numele de animism îmi propun să studiez doctrina «fiinţelor spirituale », credinţa care este însăşi esenţa filosofiei spiritualiste, ca opus al filosofiei materialiste. Inteligenţa, într-un stadiu de cultură puţin avansat, pare preocupată mai ales de două categorii de fenomene biologice: mai întîi, ceea ce constituie deosebirea între un corp viu şi un corp mort, cauza treziei, somnului, morţii, bolii; apoi natura formelor umane ce apar în vis şi în năluciri. De aici, această deducţie că în fiecare om există o viaţă şi o fantomă. [...] La popoarele sălbatice, ca şi la popoarele civilizate, baza reală a_ oricărei filosofii religioase este animismul" (E. B. Tylor, op. cit.). Nefiind capabil de abstractizare, primitivul nu-şi imagina poate sufletul ca o entitate imaterială, ci ca un model miniatural al omului, cu trup material şi cu organe, socotit uneori un omuleţ, alteori o pasăre, un şoarece ş.a. Principalul neajuns al teoriilor animiste stă
i n limitarea zonei izvoarelor şi, implicit, în
artificiala învestire a omului primitiv cu capacitatea filosofică a abstractizării fenomenelor naturale ; primitivul remarca în primul rînd mişcarea fiinţelor şi lucrurilor, neştiind să deosebească mişcarea autonomă de mişcarea mecanică (un animal alergînd, de o piatră rostogolită); chiar mai tîrziu, noţiunea biblică nephesh, însemnînd de fapt „sînge", era tradusă prin „suflet". J. G. ♦Frazer (Creanga de aur, cap. II, Regii preoţi) observă: „Primitivul aproape că nu înţelege deosebirea pe care o fac de obicei popoarele mai avansate între natural şi supranatural. Lumea este, pentru el, în mare măsură sub influenţa unor agenţi supranaturali, adică a unor fiinţe personificate care acţionează conform unor impulsuri şi motive asemănătoare cu ale lui proprii, putînd fi, ca şi el însuşi, mişcate prin apeluri la îndurarea, la speranţele şi temerile lor. într-o lume concepută astfel’ el nu vede nici o limită în calea puterii sale de a influenţa cursul naturii în propriul său folos". ♦Spiritele, în a., reprezintă un pas spre personificarea cau-zal-atributivă a divinităţilor din stadiul mitologic; de ex., ciuccii au o'distribuire specializată destul de riguroasă: cîte un spirit al tusei, guturaiului, epilepsiei, sifilisului etc.; diversificarea e mult mai bogată, constituind aproape o ♦mitologie, la unele triburi amerindiene sau africane, dar mult mai săracă la tribul ainu. Astfel, în orice om primitiv (sau numai cu gîndire rudimentară, necultivată), ca şi în orice copil al oricărei epoci, există înclinaţia spre a., în sensul de a considera însufleţite obiectele înconjurătoare; cum afirmă psihologii, este nevoie de cunoaşterea precisă a mecanismelor naturii spre a scăpa de tendinţa de animare a obiectelor amorfe şi iresponsabile.
 § G. van der Leeuw, L’Hcmme primitif et la religion Paris, 1940 ; G. Roheim, Animism, Magic and the Divine King, New York, 1930
    An-Ki Dublă divinitate primordială în mitologia sumeriană (—*■ mitologii din Mesopjta-mia):   *An (cerul) — *Ki (pămîntul), gemeni
 născuţi din oceanul primordial (zeiţa ♦Nammu). Rămînînd multă vreme nedespărţiţi, ei devin părinţii celor 7 zei principali, din care ♦Enlil e primul născut; el taie însă marginile tatălui său ceresc An, cu un cuţit de bronz, iar An se desparte gemînd de Ki, care rămîne ca un disc plutitor pe oceanul primordial (—*■ apa). Cu timpul, subst. comun an-ki (cer-pămînt) ajunge să însemne „univers”.
    Anna Perenna; Anna Paranna Zeiţă arhaică din *mitologia romană, fiică a cuplului *Belus (întemeietorul mitic al Babilonului) şi *Dido. Fugind în Italia după moartea mamei sale ş: găzduită de *Aeneas, află dintr-un vis intenţiile rele ale soţiei acestuia, Lavinia, şi pleaca. noaptea din palat să se înece în rîul Numicius, dar devine *Nimfă nemuritoare (perenna) (cf. Ovidius, Fasti, III). A.P. era zeiţa plebei romane, în stadiul de zeiţă primitivă,' A.P. patronase probabil înnoirea anului, deşi în textele latii.e de erudiţie, atributele ei nu sînt clare; mai tîrziu, era sărbătorită la 15 martie. Totuşi
33
ANTICHRIST
 Mareuş Terentius *Varro pare a vorbi (Satire menippee) de două zeiţe distincte: „Tu, Anna şi Peranna“ sau cel puţin de două epitete ale aceleiaşi, semnificînd, ca ipostaze diferite, începutul şi sfîrşitul anului.
    Annona Zeiţă a recoltei, în *mitologia romană, amintită destul de rar (în sec. I e.n., de poetul Statius).
    Anselm de Canterbury (Anselmo d'Aosta) Arhiepiscop englez, originar din Italia (1033— 1109), teolog scolastic, socotit adesea drept „părintele scolasticii". Călugăr, abate în Nor-mandia, din 1093 arhiepiscop de Canterbury, declarat Doctor al Bisericii şi canonizat sfînt, A.C. este un important reprezentant al *teologiei monastice, pentru care *credinţa este un mijloc de cunoaştere; formula sa de bază, fides quaerens intellectum (credinţa căutătoare a intelectului), condensată în povaţa, de obîrşie augustiniană (—* Augustin), crede ut intelligas (crede ca să înţelegi), este explicată prin acest argument: „Mi se pare că e o neglijenţă să fii tare în credinţă şi să nu cauţi totodată să înţelegi ceea ce crezi" (Cur Deus Homo / De ce s-a făcut Dumnezeu om). Urmărind aprofundarea credinţei sale, mai exact, a obiectului credinţei (*Dumnezm), A.C. — în opera sa de bază Proslogion — a elaborat o demonstraţie ontologică a existenţei lui Dumnezeu: „în afara oricărei îndoieli, precum în intelect, deopotrivă şi în mod real, există un atare obiect mai presus de care nu se poate cugeta" (cap. II); acest argument ontologic e destinat să demonstreze că existenţa lui Dumnezeu este o cerinţă a spiritului. în acest context, s-a impus şi definirea „obiectului", adică a lui Dumnezeu ca noţiune: „Şi aşa, Doamne, cel care ne dai înţelegere credinţei/fă-mă să înţeleg, atît cît crezi că este folositor, că eşti aşa* cum credem; şi că eşti acela în care credem. într-a-devăr, credem că eşti ceva decît care altceva mai mare nu poate fi conceput." După mai multe silogisme comunicante, derivînd din aceeaşi premisă, teologul raţionează aşa: „Chiar ignorantul e convins că există în intelect măcar ceva decît care altceva mai mare nu poate fi conceput, pentru că atunci cînd aude acest lucru, îl înţelege, iar ceea ce este înţeles, există în intelect. Şi ceva decît care nimic altceva mai mare nu poate fi conceput nu poate exista numai în intelect. Deoarece, dacă am presupune că există numai în intelect, s-ar putea concepe că există în realitate: ceea ce este mai mare. Prin urmare, dacă ceva decît care altceva mai mare nu poate fi conceput există numai în intelect, adevăratul ceva decît care nimic mai mare nu poate fi conceput este unul decît care altul mai mare nu poate fi conceput; dar, evident, acest lucru e imposibil. Prin urmare nu este nici o îndoială că există ceva decît care nimic mai mare nu poate fi conceput, si există atît în intelect, cît şi în realitate" (ibid.). De aici, concluzia previzibilă: „Căci dacă un spirit oarecare ar putea concepe ceva mai bun decît tine [Doamne], creatura s-ar ridica deasupra Creatorului; şi lucrul acesta e cu totul absurd" (ibid., cap. III). Ca şi altele, argumentaţia derivă firesc
 dintr-o viziune piramidală a forţelor în univers Acestui argument i s-a reproşat chiar de către unii contemporani că reprezentarea despre fiinţa supremă nu este însăşi fiinţa supremă. Reluat, reevaluat de către Descartes şi Leibniz, argumentul ontologic anselmian a fost criticat şi respins de mai mulţi filosofi, de la John Locke pînă la Immanuel Kant.
§ R. W. Southern, St. Anselm and His Biography, Cam-bridge, 1963
    Anshar (Totul-de-sus) Zeu primordial babilonian (—► mitologii din Mesopotamia), apărut din germenii vitali ai genunilor acvatice iniţiale. Antipodul zeului *Kishar şi cel care i-a dat lui *Marduk primul din cele 50 de nume atributive.
    antardliăna (sanscr. antardhăna — dispariţie) Armă fabuloasă cu efect magic, amintită în *Mahăbhărata, în stare să determine dispariţia subită a obiectelor vizate şi a oricăror piedici materiale.
    Anteros Zeul dragostei reciproce, în *mitologia greacă, fiu al cuplului *Ares-*Aphrodite, frate al lui *Eros; dar *mitul e contradictoriu, căci Eros este dintre zeii primordiali, născut de ♦Haos, astfel că stabilirea acestei fraternităţi poate fi un ^sincretism tîrziu, efectuat sub presiunea *simbolului literar.
    Anteu (grec. ’Avxaîog) *Gigant din *mitologia greacă, născut din *Gaia şi *Poseidon. Locuind în Libya, se lupta cu toţi cei ce treceau prin ţinut şi îi omora, întrucît* îşi putea împrospăta forţele ori de cîte ori atingea *pămîntul, adică trupul matern; a fost ucis de *Herakles care
l-a ţinut ridicat în aer, destul ca să-i sece forţa şi apoi să-l sugrume. E o divinitate de origine egipteană, asimilată în Regatul Nou cu *Horus. A. urmărea să zidească un *templu magnific, în memoria omorurilor sale, cu un acoperiş din craniile victimelor, ceea ce poate fi ecoul unor datini africane de antropofagie rituală.
    Antichrist (grec. ’Avtixpicrcog) Căpetenie fabuloasă nefastă în *creştinism (-* mitologie biblică ) ce ar urma să apară la sfîrşitul veacurilor (-> escatologie) ; esenţa lui A. ar fi duşmănia faţă de *Dumnezeu şi implicit faţă de *Isus Christos. Menţionat ca atare în Epistolele soborniceşti ale lui Ioan (N.T., * Biblia) ; „Antichrist, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul" (Ep. I, II, 22); „Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antichrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume" (Ep. I, IV, 3). Precizările erau de ordin dogmatic: „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Isus Christos a venit în trup:         acesta  este
amăgitorul şi Antichristul" (Ep. II, I, 7). în N.T., numele figurează numai la Ioan, deşi se pare că-1 menţionează şi ap. Pavel: „Omul nelegiuirii, fiul pierzării, protivnicul, înălţîndu-se mai sus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa încît să se aşeze în templul lui Dumnezeu şi pe sine să se dea drept Dumnezeu" (Ep. II Tesaloniceni, II,
ANTROPOGONIE
34
3—4). Personajul, apărînd aici aproape ca un concurent al lui Dumnezeu, după ap. Pavel (ibid., 8) urmează să fie distrus în lupta finală („Domnul Isus îl va ucide cu suflarea gurii sale şi îl va nimici cu strălucirea venirii sale"), el fiind un ins satanic. Mai mulţi comentatopi*pre-tind că în fiara din Apocalipsul lui Ioan Teologul (XI, 7; XIII, 1—18) s-ar identifica A. Interpretări mai vechi pe baza textelor din V.T. (Daniel, XI, 36) au dedus că modelul lui
 A. ar fi fost o figură istorică: Antioh IV, persecutor al evreilor; acest motiv a fost remitolo-gizat de creştinismul timpuriu în identificarea fiarei apocaliptice cu împăratul Nero: „numărul fiarei" 666 a fost recitit cifric după alfabetul ebraic ca Nero Caesar, iar interpretarea antică, reluată de L. Feuerbach, a fost acreditată de K. ♦Marx, ea nefiind însă decît expresia urii primilor creştini şi a unor scriitori aparţinînd ♦patristicii, respinsă apoi ca neîntemeiată de specialiştii moderni (Eugen Cisek, Neron, Paris, 1982; trad. rom. Secvenţă romană, Bucureşti, 1986, p. 22); alţi comentatori deduc pe A. din ♦mitul babilonian al luptei lui *Marduk cu ♦Tiamat, deducţie imposibilă din două motive: Marduk se instaurează definitiv ca zeu providenţial, Tiamat fiind o divinitate monstruoasă şi nefastă, dar primordială; mai mult, mitul babilonian e cosmogonic (-^cosmogonie), iar mitul lui A., escatologic (-+ escatologie). Fireşte, mitologia creştină a. N.T. a avut repere în V.T. (textele apocaliptice din profeţi: ♦Daniel, Baruh, Ezdra, ♦Isaia), dar o sursă mai probabilă ar putea fi escatologia zoroastrică (-+Avesta), ♦Angra-Mainyu putînd fi cel mai sigur model pentru A., ca şi cadrul luptei finale din concepţia dualistă iraniană, de care n-a fost scutită nici ♦religia creştină. Identificări s-au încercat nu numai cu Antioh IV şi Nero, ci şi cu alte personaje istorice (Pompei, Galigula); ca prim model al lui A. a servit totuşi oponentul demonic al lui ♦Yahweh, numit uneori Belial (în Psalmi, XVIII, 4: Beliar), acest oponent fiind citat abuziv în Cartea lui Baruh (XXXVI—XL) şi tn Cartea IV a lui Ezra (V, 6): „va domni cel la care nu speră nimeni". Sînt texte apocrife (înălţarea lui Moise, cca 30 e.n.), unde, ivindu-se ca ^dragon monstruos, reprezentând ♦haosul, oponentul demonic va intra într-o dispută finală inevitabilă cu Dumnezeu. Aşa cum s-a format în tradiţia creştină, A. simbolizează necredinţa şi nelegiuirea prin excelenţă, ca şi efortul de rezistenţă faţă de Dumnezeu şi de Isus Christos, iar actele Iui din confruntarea apocaliptică sînt destinate să stîrnească apostazia generală, pînă la înfrîngerea sa ireversibilă de către Christos.
 § W. Bousset, The Antichrist Legend, London, 1895; P. Durville, Antichrist. Christ. Antichrist, Paris, 1923;
 B. Kigaux, UAntichrist et Vopposition au royaume mes-sianique dans VAncien et le Nouveau Testamentt Paris, 1932
    antropogonie (grec. ăvOpconog — om, yoveiv — a crea) Crearea omului de către ♦zei, act precedat, în majoritatea ♦miturilor antropogonice, de ♦cos-
 mogonie; din punctul de vedere al sistemului creaţionist, cele mai multe mituri se referă la o a. de artizanat divin, lucrarea fiind de la început definitivă; alte mituri, mai puţine, istorisesc etapele unei creaţii treptate, uneori experimentale, a ♦omului primordial.
    antropomorfism (grec. ăvOpoMiog — om, jiopcpri
—   formă) Mod de a gîndi, de obîrşie primitivă, atribuind forţelor necunoscute înfăţişare şi însuşiri omeneşti. în ♦politeism, a. devine o regulă de organizare mitologică a doctrinelor; de ex., o ♦religie cu ♦panteon prin excelenţă antropomorfic este cea din Hellada (-+ mitologie greacă). Printre primii care au semnalat că oamenii îşi creează zeii după propriul chip sînt: ♦Xenophanes (sec. VI î.e.n.), apoi ♦Lucretius (sec. I î.e.n.), ideea fiind dezvoltată în epoca modernă de G. Vico, Spinoza ş.a. Azi se consideră că originea a. trebuie căutată în ♦cultul ♦sţrămoşilor şi în ♦totemism.
    antropozofie Doctrină mistică (derivată din ♦teozofie) întemeiată de Rudolf *Steiner (în 1909), care înlocuieşte pe ♦Dumnezeu cu omul divinizat. în 1913, R. Steiner a constituit Societatea Universală Antropozofică. Conform a., cosmosul se compune din 3 sfere sau lumi: sfera supremă sau ♦spiritul, energia (sau astralul) şi materia (sau lumea fizică); toate cele trei lumi se află în conflict perpetuu, rezultatul căruia este istoria omenirii. Societăţi antropozofice cu caracter local există şi azi, în a doua jumătate a sec. XX (mai ales în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Germania Federală).
§ G. Kaufmann, Fruits of Anthroposophy. Threefold Commonwealth, London, 1922
    Antzwâ Zeul suprem, creator al lumii şi al oamenilor, în mitologia abhază (-* mitologii caucaziene). Avîndu-şi sediul în ♦cer, A. e atotputernic şi atoatevăzător, dar circulă constant între cer şi ♦pămînt, în ambele direcţii. Cînd coboară pe pămînt, produce tunete, fulgerul îi însoţeşte ascensiunile; aceste două atribute sînt şi armele de represalii ale zeului. A. are o mamă, dar de structură vegetală, numită Hetzia (abh. ahyatza — carpen); datorită ei, trăznetul zeului, lovind orice arbore, cruţă carpenii. Despre înfăţişarea zeului există două ♦credinţe paralele: după una, A. este o divinitate abstractă (sau cel puţin imperceptibilă pe căi senzoriale), după cealaltă, pronunţat antropomorfistă, e fie un tînăr foarte frumos, fie un bătrîn venerabil, în împrejurări festive, i se sacrificau vaci şi vinuri (—► sacrificiu).
    Anu (sumer. An) Zeul ♦cerului, în ♦mitologiile din Mesopotamia. ♦Miturile babiloniene îl considerau părinte al ♦zeilor, creator al vînturilor, zeu tînăr; în varianta hurrită, uzurpînd tronul celest al tatălui său ♦Alalu, A. e muşcat de fiul său ♦Kumarbi, care îi suge toată puterea; după aceea, A, zboară definitiv în adîncul cerului, devenind un *deus otiosus; în mitologia akka-diană, A. este zeul suprem şi iniţiator antropo-gonic (—* antropogonie).
    Anubis (egipt. Anup) Zeu din ♦mitologia egipteană, considerat pînă la ascensiunea cultuală
 35
ANZU
a lui *Osiris zeu funerar de prim rang, cu numeroase *temple şi sanctuare particulare. S-a născut din împreunarea accidentală a lui Osiris cu *Nephthys, soţia lui *Seth, întrucît zeiţa, dorind ardent să aibă un copil de la Osiris, l-a amăgit luîndu-şi temporar chipul surorii şi soţiei acestuia, *Isis. Adorat de timpuriu în tot Egiptul, A. era reprezentat sub formă de *cîine negru sau de cîine sălbatic egiptean (asemănător cu şacalul şi cu *lupul); iniţial fusese zeu mortuar numai pentru faraoni; în epocile timpurii, după o domnie de 28 de ani, faraonul trebuia să moară ritual, cu ajutorul veninului de şarpe; un *mit spune că, scurgîndu-se termenul, A. a venit la un faraon cu o viperă; obiceiul s-a împămîntenit, iar A. a rămas un sol al *morţii, care apărea în clipa necesară, în chip de soldat, cu un pumnal şi cu un şarpe încolăcit; de aici şi însuşirea lui de a prevedea soarta oamenilor. Asocierea cu aspectul său canin provine din mitul naşterii sale: născîndu-1, Nephthys, de frica soţului ei Seth, a ascuns copilul, ocrotit însă de Isis care l-a adoptat şi l-a adăpostit în Delta Nilului; după moartea lui Osiris, l-a regăsit, călăuzită de un cîine. După aceea, cînd Isis a reconstituit cadavrul lui Osiris din bucăţile împrăştiate de ucigaşul Seth, A., folosindu-se deopotrivă de ştiinţa vindecării şi de secretele veninurilor în prepararea chimică de alifii şi balsamuri, singur sau împreună cu Isis şi cu Nephthys, şi-a îmbălsămat tatăl, stabilind astfel această tradiţie rituală (-+ funeralii), prin care a devenit şi patronul îmbălsămătorilor. In ♦superstiţiile egiptene, A. e prezent ca o călăuză divină care îi conduce pe morţi în *Duat, iar pe morţii păcătoşi îi devorează îndată după ce
 i-a judecat Osiris şi, totodată, ca un cîine negru, sălbatic, dînd tîrcoale cimitirelor spre a supraveghea mormintele. A. avea 4 epitete principale: „Cel-ce-are-feşele“ (de mumificare), „Dregătorul pavilionului divin", „Stăpînul Necropolei", „Cel-ce-se-caţără-pe-munte“. în miturile tîrzii, i se atribuie 3 funcţii importante: supravegherea îmbălsămării corecte şi exigente a cadavrelor, la reconstituirea lor în condiţia originară; primirea personală a mumiei în mormînt şi îndeplinirea ceremoniei deschiderii gurii, pentru ieşirea lui *Ka, apoi conducerea *sufletului eliberat în Gîmpia Ofrandelor Cereşti, cînd îşi pune mîna ocrotitoare pe mumie; supravegherea *psiho-stiasiei, în vederea căreia examinează minuţios corectitudinea talgerelor balanţei. Grecii l-au identificat pe A, cu *Hermes (*Plutarh îl numea pe A. —Hermanubis), iar romanii i-au clădit un templu.
 Anuket (egipt, anuket— a îmbrăţişa); Anukis Zeiţa *apei, în *mitologia egipteană. Importată din Sudan, avea centrul cultual în regiunea Assuan de azi şi era socotită sora zeiţei secundare *Satet. Se credea că îmbrăţişarea ei provoacă inundaţiile fertilizatoare ale *Nilului. Importanţa ei creşte cînd începe să fie considerată concubina zeului *Hnum, patronul izvoarelor fluviului, şi intră astfel în triada sacră de la Elefantina. Înfăţişată ca femeie cu o cunună din pene roşii
 de papagal, era socotită şi zeiţa poftei şi a plăcerilor.
    Anumati (sanscr. ănumati — încuviinţare) Zeiţa bunăvoinţei, în *mitologia vedică, personificînd ziua a 15-a a lunii cînd se credea că *zeii şi *strămoşii primesc binevoitori *sacrificiile aduse.
    Anun *Haosul primordial, în *mitologia cel-tică, din care, cu ajutorul zeului creator (în unele variante, zeul suprem *Droyn), purced germenii *vieţii şi unde se poate întoarce orice fiinţă după *moarte, A. (avînd şi sensul de „abis") reprezenta, în concepţia druidică (—► druizi) a celor 3 stări existenţiale (împreună cu *Abred şi *Gwynfyd)t starea întîia, germinativă, de fapt o stare de constrîngere, care avea însă ca ţintă transferul fiinţelor în zona sau starea Abred.
    Anunnaki Divinităţi secundare artizane în unele *mitologii din Mesopotamia (în special în Sumer, Babilon şi Akkad), consacrate construcţiei şi distrugerii, lucrînd din ordin şi fără drept de iniţiativă. închipuite ca *genii născute de *Anu şi supuse celor 50 de *zei de prim rang (mai tîrziu lui *Marduk, zeul cumulard al celor 50 de nume), se hrăneau cu ierburi şi rădăcini şi beau apă din şanţuri, necunoscînd pîinea, laptele şi vinul. Socotite cei mai tineri dintre zei, se credea că în anumite împrejurări aveau şi rolul de agenţi secreţi ai zeilor principali. Numărul lor e variabil: la origine (în * miturile sume -riene timpurii) nu erau decît 7 şi erau considerate judecători în *Infern (*Kur); totuşi în mitologia babiloniană au ajuns la 600, fiind subordonate integral zeiţei infernale *Ereshkigal, dar numărul arhaic se prea poate să fi conţinut un *simbol mai obscur: după ce *Ghilgamesh ucide monstrul *Humbaba şi îi sfărîmă cele 7 raze, descoperă locuinţa secretă a zeităţilor A. Acest grup pare comparabil cu grupul biblic *Elohim.
    Anxur Zeul suprem al volscilor (popor pastoral italic), identificat în *mitologia romană cu un atribut al lui *Iupiter (Iupiter Anxur). Era considerat, se pare, paredrul zeiţei *Feronia.
    Anzu; Zu Pasăre fabuloasă din *miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene (-+ mitologii din Mesopotamia) — pasărea-furtună, o făptură înaripată cu cap de leu; răpindu-i lui ♦Enlil Tăbliţele Destinelor, nimbul şi atributele divine, după ce se proclamă stăpînia universului, A, e atacată şi învinsă, deşi cu dificultăţi, de zeul ♦Ninurta, care restabileşte regulile universale perturbate. Pentru furtul însemnelor puterii lui Enlil şi al tăbliţelor sorţii, sumerienii o socoteau pasăre infernală („Zu cea de jos“). Dar insurgenţa ei (pe care unii au asemuit-o cu actul prometeic) dă în vileag de fapt concepţia din Mesopotamia arhaică despre puterea condiţionată a divinităţii supreme: fără nimb şi fără Tăbliţele Destinelor, Enlil nu mai e în stare să conducă universul. Mult mai tîrziu, evocată doar la serbările de Anul Nou din Babilon, A. rămîne *simbolul divinităţilor învinse periodic de zeii renovatori.
AO
 36
    Ao Broasca ţestoasă simbolizînd eternitatea, în *mitologia chineză. în urma unei catastrofe cosmice cu efecte diluviene, zeiţa *Nii Wa s-a folosit de această broască (sau numai de un picior al ei) pentru a propti ♦cerul, care se înclinase ameninţător.                     ^
    Aoide Una dintre cele 4 *Muze primitive, în
*mitologia greacă arhaică, patronînd cîntecul.
    apa în majoritatea *miturilor, ♦elementul de bază din care s-a constituit universul creat de ♦zei, dar şi unul dintre elemente din filosofia antică, încă nedesprinsă complet de ♦mitologie. Chiar dacă în antichitate nici autorii anonimi de mituri, nici filosofii nu ştiuseră că 71% din suprafaţa terestră e acoperită de apă, ei intuiseră aspectul general al proporţiei, cunoscînd şi funcţia apei de element esenţial în existenţa umană; ♦Pindar scria că „apa e mai bună ca orice"Apiaxovnâv£)8©p (Olimpice, I, v. 1). în ipostaze mitologice varii, a* are mereu semnificaţie simbolică; locuitorii ţinuturilor aride, care duc lipsă de apă potabilă, corăbierii, pescarii care trăiesc de pe urma mării şi fluviilor, agricultorii hrănindu-se de pe urma ploii şi irigaţiilor, sinistraţii suferind din cauza deselor inundaţii ş.a. i-au acordat puteri supranaturale, iar în stadiile de cultură primitivă, au divinizat-o. Noţiunea mitologică de apă se poate diviza în
7 categorii % 1) Apele primordiale ♦Haosul iniţial, materie primă în crearea universului, e de obicei o vastitate acvatică. Dacă în Sumer divinitatea *Nammu era numai oceanul etern conţinînd germenii vieţii, în Babilon miturile mai vechi din fondul comun al
♦mitologiilor din Mesopotamia devin ♦simboluri cosmogonice active; a. marină sărată (*Tia-mat), a. marină dulce a fluviilor (♦Apsu), văzute ca principiu feminin şi principiu masculin, prezintă teatrul unor catastrofe: Tiamat îşi ucide soţul (Apsu), fiind la rîndul ei ucisă de zeul ♦Marduk care, considerînd-o monstru primejdios, o despică în două şi face din ea ♦cerul şi ♦pămîntul. ~ în ♦mitologia egipteană, zeul ♦Nun personifică toate apele lumii, de la haosul iniţial la izvoarele ♦Nilului producător de ♦viaţă.
— în ♦cosmogonia ♦mitologiei biblice „Duhul lui Dumnezeu [♦Elohim] se purta deasupra apelor", pînă cînd a despărţit uscatul din ele şi le-a separat de cer. ~Pentru ♦mitologia feniciană, ♦Mot era noroiul cosmic dintru început, adică o formă maximă de haos acvatic. ~ Mai complexă era viziunea cosmogonică din *mitologia vedică: zeii şi ♦demonii vedici amestecă laolaltă oceanul universal, care e însă a. lactată, pînă cînd din spuma agitată ia naştere cosmosul; sînt şi variante care acordă a<p. toată iniţiativa cosmogonică: „Apă cu adevărat a fost aceasta la început, numai mare..Aceste [ape] cugetau:
—  Cum să ne putem înmulţi? şi ele s-au străduit şi au făcut [♦sacrificiile] tapa" (Satapatha brahmana, IX, 171); în felul acesta, din a. iese *oul primordial, din găoacea căruia apare ♦Prâjâpâti, rostind cuvîntul bhan, a cărui forţă creează pămîntul. /^ ♦Mitologia iraniană^ descrie un lac mitic, Vourukasha, care e o mare
primordială şi sediul zeului ♦Apam-napat, unde creşte arborele miraculos Huapa, conţinînd principiul vital al tuturor plantelor (-+ Avesta). ~ In ♦mitologia greacă, noţiunea de ocean primordial se exprimă prin perechea divină *Okeanos — *Tethys. -—' Fireşte, ♦mitologiile populaţiilor africane văd în a. numai esenţa vieţii: tribul sudanez dogon crede că zeul ♦Nommo e apa însăşi, fără care nu poate fi nimic pe lume. ~ Dar pentru eschimoşi (strîmtoarea Behring) şi, parţial, în multe din ♦mitologiile triburilor polare, la început pretutindeni n-a fost decît apă foarte rece, acoperită de gheţuri (iar aici nu ar fi exclusă amintirea vagă a ultimei glaciaţii). ~ Populaţiile din zone bogate în resurse acvatice au mituri corespunzătoare. Multe tradiţii din ♦mitologiile triburilor amerindiene (mai ales în Arizona şi California) spun că la început nu a fost decît o lume total acvatică. ~ în Australia, pentru tribul arunta (—► mitologii din Oceania), ♦cosmogonia şi *antropogonia sînt văzute aproape ca într-un stadiu post-diluvian: o lume iniţial zăcînd sub ape care, după ce scad de la o vreme, lasă să apară nişte fiinţe autocreate. Polinesieniî au o concepţie pescărească: din a.p. acoperind totul, ♦Tiki (sau alt zeu) pescuieşte cu undiţa toate insulele cunoscute ale arhipelagului, ţ 2) Apa diluviană Apele ♦potopului universal, rezultînd din îndelungatele ploi de pedeapsă (cu durate diferite, de la o zonă mitologică la alta), la sfîrşitul ciclului hotărîtde divinitate (Mesopotamia, Palestina, Hellada,, Scandinavia, însă şi la popoarele Americii precolumbiene sau chiar în Africa), acoperă tot pămîntul, lăsînd de obicei un pisc de munte pentru acostarea navei salvatoare (uneori arbori foarte înalţi), iar după aceea apele se retrag dezvelind pămîntul; după un mit (sau o simplă fabulaţie) din *Coran, a.d. era fierbinte, în unele mituri escatologice (*Avesta, *Edda Veche), a.d., de astădată prevestită pentru un viitor apocaliptic, ia forma ninsorii care acoperă pămîntul de zăpezi. ^ 3) Apa vie Ideea de a.v. e posibil să se .fi constituit mitologic după descoperirea efectelor curative, uneori spectaculoase, ale apelor minerale şi termale; dar a.v. în sens mitic este în general apă potabilă, cu funcţiile ei de regenerare vădită imediat a vegetaţiei şi vieţuitoarelor. ^ în mitologia iraniană, Huzhr, o fiinţă nedivină dar nemuritoare, totdeauna în veşmînt verde, putînd să se deplaseze în spaţiu prin mijloace magice,, vine în ajutorul călătorilor însetaţi care pier în pustietăţi şi îi salvează, întrucît* a descoperit izvorul de a.v. ce se găsea într-o ţară misterioasă a ceţurilor şi întunericului veşnic din nordul îndepărtat. ^ în ♦mitologia românească, apa vie nu e (cum ar părea lingvistic) opusul apei moarte, ci o completare de funcţii; a.v. redă viaţa, reconstituie funcţiile vitale pierdute, fie şi tatăl; are însă şi efecte secundare: un basm oltenesc spune că fetele unui împărat, bînd a.v., au reuşit să zboare, făcîndu-se ♦zîne. $4) Apa moartă Există 2 categorii: una nefastă şi alta salutară. Lacul fabulos Puitika din mitologia iraniană adună în el toate murdăriile lumii, în primul rînd
 37
APAM-NAPAT
cadavrele (numele vine de la pu — a puţi); de asemenea, a.m. Veninoasă, ucigătoare, au toate fluviile infernale (-*■ Styx) sau Marea Moartă (după dezastrul biblic de la ♦Sodoma şi ♦Go-mora). Dimpotrivă, a.m. din mitologia românească are proprietăţi de ♦magie terapeutică: de obicei eroul omorît sau ciopîrţit de ♦Zmeu sau de alţi inamici e reconstituit mădular cu mădular şi lipit (printr-o ciudată sutură chirurgicală) cu ajutorul a.m., complet, a.v. readucînd funcţiile vitale, f 5) Apa pluvială este a. care împrospătează vegetaţia cultivată de om şi îi asigură omului hrana; zeii ploii sînt cu atît mai numeroşi şi mai importanţi la popoarele ale căror culturi agricole necesită ploaie mai abundentă: popoarele vechii Americi Centrale (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) aveau mai mulţi zei ai ploii, porumbul fiind una din plantele cultivate care depind sensibil de cantitatea şi de ritmul precipitaţiilor, de aceea *Tlaloc era chiar zeul regent la popoarele nahuatle, mai ales la azteci. Ploaia este simbolul integral al fertilităţii, al fecundaţiei. în multe mitologii există *ritualuri magice speciale de invocare a ploii în vreme de secetă; de ex., în obiceiurile folclorice româneşti — ♦dansul Paparudelor (ţigănci care nu au depăşit vîrsta pubertăţii dansează goale, înfăşurate în frunzare, şi sînt stropite cu apă din găleţi în timp ce-şi recită invocaţiile). ţ 6) A pa rituală este apa considerată sau pregătită ca atare printr-o acţiune de magie religioasă în nevoile exercitării ♦cultului: a) apa lustrală — destinată spălării pe mîini a preotului înainte şi după un sacrificiu ritual; b) apa magică: agheasma (apa sfinţită) — legată de ♦credinţa că un act magic, un ♦descîntec, o ♦rugăciune specială însoţită de cufundarea unui obiect ritual (la creştini, ♦crucea) într-un vas cu apă, transformă lichidul, prin intervenţia ♦sacerdotului, într-o a. sacralizată, căreia i s-a transmis un miraculos atribut divin; a. oraculară — cea care se află în vecinătatea ♦oracolelor şi, prin aceasta, le transmite forţele ei; a. de stropire şi Hibaţie — folosită fie în stropirea paparudelor (-+ Paparuda), spre a pune în mişcare apele pluviale amorţite, fie în vărsarea ei rituală (cînd nu e înlocuită cu ulei, vin ş.a.) pe un ♦altar sau un mormînt; c) apa de purificare — destinată spălării împotriva primejdiei de contaminare prin atingerea unui cadavru sau prin vecinătatea cu el; la unele popoare a persistat tradiţia spălării rituale pe mîini la întoarcerea de la o înmormîntare; dar forma purificatoare absolută este apa diluviană care curmă o lume şi recompune altă lume; d) ablu-ţiunea (spălarea unei părţi a corpului cu apă) purifică şi -urmele unei crime (cf. Eneida, II, v. 717—720), dar purifică mai ales pe orice ins înainte de intrarea în ♦templu, spălîndu-i ♦păcatele; în India se practică o abluţiune rituală periodică (sanscr. prakşălana), de fapt o scăldare care purifică integral de păcate; o formă de abluţiune bisemnificantă: ♦Isus Christos spală picioarele ♦apostolilor săi, exprimînd astfel şi purificarea prin umilinţă; e) apele sacre: în unele ♦religii care leagă de apa unor fluvii, lacuri sau
mări anumite evenimente mitice, aceste ape se socotesc sacre, iar scăldarea în ele e necbsâră pentru efectul miraculos; fiind importantă în viaţa agricolă a ţinutului, era explicabilă sanctificarea unor fluvii ca Nilul în Egipt sau Gangele (*Gâfigă) în India (ambele avînd şi cîte o dublură cerească); Iordanul, cu valoare tradiţională în mitul stabilirii evreilor în zona riverană, a fost venerat inclusiv de creştinii (-+ creştinism) care reluaseră iniţiativa lui Ioan Botezătorul de a-şi boteza botez) adepţii în apa rîului; dacii şi geţii se pare că, plecînd la război, beau apă din Dunăre spre a deveni invincibili; tot astfel, numeroase mituri au sacralizat în America precolumbiană lacul andin Titicaca; f) imersiunea — apa fiind solventul universal al impurităţilor fizice şi sufleteşti, ca purificatoare absolută, ritualurile de imersiune repetă actul arhetipal al potopului, care a purificat pămîntul de toate păcatele: un ritual de imersiune e botezul creştin, care simbolizează moartea şi învierea săvîrşită prin a., adică, simbolic, „înnoirea vieţii" (Pavel, Romani, VI, 3—4); totodată, imersiunea se făcea la anumite popoare prin introducerea în scăldătoare a unor statui îndeosebi de zeiţe (♦Kybele, ♦Athena, ♦Aphrodite, iar la catolici ♦Fecioara Maria), cu scopul de a fecunda apele ori de a combate seceta, ţ 7) Absenţa apei este asociată în multe mitologii 'cu ♦Infernul sau cu ideea de lume a morţii: morţilor le e mereu sete, lip-sindu-le factorul regenerator, iar libaţiile funerare au scopul de a le potoli temporar suferinţa, în mitofolclorul românesc există noţiunea specială, numită apa morţilor, traducînd ritualul turnării de apă proaspătă scoasă din fîntînă în centrul unui cerc de pietre aşezate pe iarbă verde; scopul este eliberarea izvorului destinat morţilor; ritualul are loc de obicei în Joia Mare prepas-cală, din Săptămîna Patimilor. Divinităţile acvatice sînt de obicei printre cele mai puternice şi importante în ♦panteonul multor mitologii (—► Varuna, Baal, Poseidon, Aegir, Tinirău).
§ Graston Bachelard, L’eau et Ies râves, Paris, 1942; K. Hartte, Zum semitischen Wasserhultus, Halle, 1912
    Apa (sanscr. ap — ape) Semizeu arhaic din
*mitologia vedică, personi.icînd fenomenul acvatic natural. A. face parte din grupul de 8 zeităţi *Vasu; în *Mahăbhărata, A. e înlocuit de zeitatea *Ahar, care personifică şi ziua.
    Apam-napat Zeu arhaic, în ♦mitologia iraniană, ocrotind +apa (probabil dintre divinităţile ♦panteonului arie comun; epitetul curent Apam-pati — Stăpinul apelor — aparţine zeului vedic ♦Vâruna). Tradiţia prezoroastrică l-a considerat fiul sau nepotul Apei Primordiale (personificate). Important ca răspîndire cultuală şi în ♦zoroas-trism, A.-n. e totuşi o figură misterioasă: are multe soţii şi numeroşi ♦cai foarte iuţi (putînd fi lacurile şi rîurile) şi locuieşte în lacul fabulosr neidentificat geografic, Vourukasha, păzindu-i apele şi iluminîndu-1 maiestuos cu razele nimbului ce îi înconjoară capul regal; (acest lac,, de fapt marea primordială, adăposteşte în mijlocul său arborele magic al apelor potabiler
APAOSHA
 38
 Huapa, care conţine principiul vital al vegetaţiei de asemenea planta *haoma, din care se extrage o băutură sacră). Dar zeul era socotit şi creator al oamenilor (mai cert al bărbaţilor, pe care-i înzestra cu putere virilă, aşa cum * Anahita ocrotea femeile).
     Apaoslia *Demonul secetei în *mitologia iraniană, vrăjmaşul zeului ploilor *Tistrya; acţiunea lui A. aduce totdeauna foamete.
     Apa Sîmbetei; rar Apa Morţilor Rîu infernal care se varsă în *Iad, prezent în mitofolclorul românesc; patronat de *Sfînta Sîmbătă. A.S. are cîteva insule, numite Ostroavele Albe, pe care, după tradiţia locală, trăiesc *Blajinii. A.S. izvorăşte din rădăcinile Bradului Lumii, ca apă curată (cf. izvorul *Mimir, ţîşnind din rădăcinile frasinului *Yggdrasill, şi el un arbor mundi), şi înconjoară pămîntul de 9 (sau de 7) ori, iar după ce a ajuns în Iad, se transformă într-un rîu de flăcări (cf. Elena Niculiţă-Vo-ronca, Datinele şi credinţele poporului român, I, Mihalcea-Cernăuţi, 1903, p. 1002: „La capătul lumei se află Âpa Sîmbetei. Apa Sîmbetei de aceea necontenit fierbe şi nu mai are stare, pentru că-i matca tuturor apelor. [...] ea împrejură pămîntul ca un gard.")
     Aphrodite (grec. dtppog — spuma mării) Zeiţa frumuseţii şi iubirii, în *mitologia greacă, născută fie din spuma mării, fie (îji *Iliada) din unirea lui *Zeus cu *Dione. După o aluzie a lui *Hesiod, A. a ţîşnit din spuma adunată în jurul mădularului mutilat al lui *Uranos, numele ei derivînd de aici. Măritată cu *Hephaistos, dar iubită şi de zeii *Ares, *Dionysos, *Hermes şi *Poseidon, ca şi de frumoşii oameni muritori Anhises (de la care l-a născut pe *Aeneas) şi *Adonis (pe care ea îl împarte succesiv, prin decizia lui Zeus, cu ♦Persephone); de la Hermes, zeiţa naşte pe *Hermaphroditos, de la Ares pe *Harmonia. Pe ♦Paris, care i-a cultivat orgoliul lăudîndu-i farmecul, îl protejează şi, implicit, ocroteşte pe troieni şi pe Aeneas (Paris şi *Theseus fiindu-i favoriţi). Iubind însă cel mai mult pe Adonis, coboară în *Infern, ca să-l smulgă de la Perse pho-ne. Originea *cultului A. pare orientală, mai exact semitică, modelul fiind poate *Ishtar, care şi ea coboară în Infern, după *Dumuzi (cf. zeiţele similare *Astarte, *Atargatis, *Alilat); în Creta era numită Antheia (Zeiţa-floare). Se considera că A. a născocit farmecele dragostei: unele atribute adiacente îi extind aria patronală asupra curtezanelor, chiar asupra impulsului sexual din lumea animală, precum şi asupra dragostei pasionale şi infidele, de legătură strict trupească, de erotism în sine. în epoca hellenistică, cultul A. înfloreşte spectaculos, menţinîndu-şi răspîndirea pînă în epoca romană, cînd centrul ei cultual se stabileşte într-un *templu din Corint, clădit pe o stîncă înaltă de 575 m ; caracterul cultului corintian îi divulgă direct obîrşia orientală, zeiţa fiind slujită de 1 000 de hetaire. Pe lîngă sanctuarul din Corint al zeiţei, preotesele hieroduloi (sclave sacre) practicau, ca *ritual, prostituţia sacră. Templul Aphroditei Pandemos (A. cea populară) din Attica a fost construit cu
 fondurile rezultate din impozitele plătite de patronii caselor de toleranţă (înfiinţate încă de arhontele Solon, în 594 î.e.n.). Cultul A. era legat şi de idealul frumuseţii feminine, aşa cum confirmă reprezentările plastice ale zeiţei, de ex., statuia din Knidos, făcută de Praxiteles (copii la Vatican şi Munchen), statuia din Melos (Venus din Milo ~ Luvru). După perioada clasică cultul A. intră într-un anume declin, deşi multă vreme pînă atunci fusese adorată (mai ales sub epitetul Kypris), alături de zeul *Eros, ca forţa cosmică primordială a iubirii; „Kypris, cum* plită, îşi poartă suflarea asupra lumii întregi şi pretutindeni pluteşte ca o albină" (Euripides, Hippolytos, v. 563—64). (cf. *Venus)
 § J. B. Lajard, Recherches sur le culte de Vinus, Paris, 1837; A. Enmann, Kypros und der Ursprung des Aphro-dite-Kult, 1866
     Apis Una din cele mai vechi divinităţi în *mitologia egipteană, închipuită ca taur procreator, venerată din epoca arhaică pînă la consolidarea ♦creştinismului. A. s-a născut dintr-o *vacă rătăcitoare, fecundată întîmplător de o rază de lumină. Începînd prin a fi un *simbol al fecundităţii (uneori una din ipostazele lui *Hapi, ca zeu al *Nilului), A. cumulează treptat şi alte atribute, prin asociere cu alţi zei; astfel, la Memphis devine „Sufletul măreţ" al lui *Ptah; *R6 îi împrumută discul solar, pe care-1 poartă de atunci între coarne, deasupra unui şarpe încolăcit; contopindu-se mai tîrziu cu *Osiris (ca ipostază a acestuia) ajunge şi zeu funerar, numit „Taurul din Amenti" (din lumea sub-pămînteană), considerîndu-se de atunci că moare şi renaşte periodic şi fiind venerat prin serbări religioase de preoţii care, anual, caută să identifice *teofania taurului sacru A. în cirezi, după anume semne; o pată stelară albă pe frunte, altă pată cu contur de vultur pe spate, o formă de scarabeu sub limbă; ales din cireadă, taurul era înecat în fîntîna sacră a lui R6, apoi mumificat. Sub Ptolemaios Soter, *cultul lui A. are un centru religios nou: Alexandria. Dar în Egipt au fost divinităţi şi alţi zei taurini, de importanţă secundară, *Mnevis, adorat la Helio-polis ca încarnare a lui Re şi ca simbol al fecundităţii; Bukhis, adorat la Hermonthis, mai ales ca încarnare a lui *Monthu şi ca zeu războinic simbolizînd forţa violentă.
     Apocalips (grec. d7toKdXu<pi<; — mărturisire, ♦revelaţie) Categorie de mitografii oraculare şi escatologice, prevestind *sfîrşitul lumii şi Judecata de Apoi (—► escatologie), prezente în multe ♦mitologii şi adesea trădînd polemici doctrinare şi strategii teologice acute pentru vremea cînd au fost compuse. Cel mai cunoscut este Apocalipsul lui Ioan Teologul, cu care se încheie * Biblia creştină (N.T.); dar există o bogată literatură apocaliptică şi în V.T., atît în codicele canonic (cărţile *profeţilor *Iezechielf *Daniel, capitole din Zaharia), cît şi în apocrife. Apocalipsul lui Ioan Teologul se poate diviza în 2 părţi: în prima, un prolog şi 7 scrisori către cele 1 biserici din Asia (comunităţile creştine din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia,
\
 39
AP0CATA3TAZĂ
 Laodikeia), adresate „îngerilor" (episcopiilor) acestora; în a doua, un complex de viziuni escatologice, dominate probabil de *Isus Christos '(neamintit nominal), figurînd în *simbolul mielului sfînt, care sînt înşirate de-a lungul revelaţiei receptate la Patmos de Ioan: primirea unei cărţi şi desfacerea de către un crainic celest, pe rînd, a celor 7 peceţi ale sulului manuscris; după ruperea ultimei peceţi, evenimentele se precipită, în împrejurări catastrofale, culminînd cu apariţia mesianică definitivă a lui Isus Christos (—► creştinism). în părţile cele mai încărcate de fabulos e o aglomerare de ecouri din viziunile lui Iezechiel, din variantele egiptene tîr-zii ale *cultului solar, poate şi din filonul mitului paleoastronautic (—► paleoastronauticâ): „Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi întorcîndu-mă am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe cineva asemenea unui Fiu al Omului, îmbrăcat în veşmînt lung pînă la picioare şi încins în jurul pieptului cu un brîu de aur. Capul lui şi nărui lui erau albe ca lîna albă şi ca zăpada şi ochii lui ca para focului. Picioarele lui erau asemenea aramei care a ars în cuptor, iar glasul lui era ca vuietul apelor mari. în mîna lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar înfăţişarea lui era ca soarele, cînd străluceşte întru* a sa putere" (I, 12—16). Viziunea continuă cu o uşă „deschisă în cer", cu răpirea lui Ioan în Duh (ca şi la Iezechiel) pînă la un tron ceresc din care „ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sînt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu", tronul fiind ocupat de „patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi" (IV, 5—6). Desfacerea pece-ţilor e însoţită de evenimente insolite: la în-tîia, apare un cal alb cu un călăreţ arcaş; la a
 2-a, un „cal roşu ca focul"; la a 3-a, un călăreţ cu o balanţă, pe un cal negru; la a 4-a, un cal galben-vînăt, călărit de Moarte; la a 5-a, sufletele martirilor sub un jertfelnic; la a 6-a, „s-a făcut cutremur mare şi soarele s-a făcut negru", sluna s-a înroşit, stelele au căzut pe pămînt, „cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mişcat din locurile lor"; la a 7-a, „s-a făcut tăcere în cer" cînd încep să sune din trîmbiţe cei 7 îngeri, producînd tot atîtea mari dezastre (grindină de foc şi sînge, incendii, un munte de foc prăbuşindu-se în mare, căderea unei stele uriaşe — în similitudine perfectă cu steaua escatologică din * Avesta — , eclipse, două sute de milioane de călăreţi pe cai cu capete de lei ejec-tînd flăcări şi, în sfîrşit un *înger celest, reze-mîndu-şi un picior în mare, altul în pămînt şi anunţînd dispariţia *timpului, odată cu alte semne: o femeie solară născînd, un *balaur roşu tîrînd cu coada o treime din stele, un *război ceresc şi triumful Mielului, încătuşarea ♦Satanei şi aruncarea ei în iezerul de foc). Spectacolul escatologic se încheie cu Judecata de Apoi. Mai ales partea finală pare aproape o variantă a mitului escatologic din *zoroastrism. Cea mai veche dintre scrierile creştine, Apocalipsul lui Ioan
Teologul, atribuit unui Ioan, care ar fi fost exilat — după tradiţie — de împăratul Nero pe ins. Patmos, aparţine de fapt unui autor (sau coordonator de fragmente mitografice) incert. Un anume specific îl deosebeşte net de celelalte componente ale N.T. Astfel, se propagă ideea de *apocatastază şi *milenarismul, iar Isus Christos, spre deosebire de întregul codice al N.T., nu apare ca *Dumnezeu, deci ca una dintre cele 3 „feţe" ale divinităţii creştine, întrucît *dogma sf. Treimi a fost elaborată teologic ulterior: în profeţia apocaliptică creştină, Isus Christos e prezent numai ca un mîntuitor (aproape ca şi avesticul *Saoshyant), care vine să răscumpere *păcatele lumii. Din această cauză, cum şi pentru că din text lipsesc dogmele fundamentale (sf. Treime, păcatul originar, iaţa terestră a lui Isus Christos, sfintele taine aie cultului creştin ş.a.), s-a purtat o lungă polemică asupra ezitării de a include Apocalipsul lui Ioan Teologul în cuprinsul canonic ,al N.T. în 363, cînd sinodul din Laodikeia a stabilit componenţa canonică a N.T., Apocalipsul lui Ioan Teologul era încă o problemă litigioasă, textul fiind admis definitiv abia în sinodul din Carta-gina, în 419. în scrierile mitologice ale mai multor *religii sînt şi alte forme de literatură apocaliptică, unele influenţate direct sau indirect de scripturile ebraice (* Talmud, *Thorah) şi creştine (Biblia), de ex., texte ale *islamului (părţi din *Coran), altele autonome (*Cartea lui Chilam-Balam). Aproape în toate s-a utilizat o vastă mixtură mitică, turnată în structuri teologale distinct programatice. Cîteva efecte colaterale tîrzii limitează întreaga ţesătură apocaliptică (de origine creştină) fie la recompuneri escatologice (doctrina luptei finale între Dumnezeu şi Satan în *Armageddon), fie la forme oraculare de *mîntuire, de tipul *cargocul-telor.
§ Friedrich Engels, Apocalipsul (în Mărx-Engels, Opere, 21, Bucureşti, 1965); H. H. Rowley, Relevance of Apo-calyptic, London, 1944
    Apocalipsul lui Ioan Teologul —► Apocalips
    apocatastază (grec. &TCOK&xaaTaoi<") *Cre-dinţă religioasă specifică *maniheismului, privind o etapă obligatorie în succesiunea *mîn-tuirii omenirii cînd, în plan cosmic, ar urma să se desfăşoare lupta finală între lumină şi întuneric. Germenii a. se găsesc în *zoroastrism (înfruntarea decisivă între *Ahura-Mazda şi
* Angra-Mainyu, adică între bine şi râu), în doctrina *esenienilor (lupta între forţele luminii şi ale întunericului). Ideea înfruntării finale e cuprinsă şi) în doctrina creştină oficială (—> creştinism), pe baza *escatologiei din * Apocalips; iar *Origenes, teolog creştin proeminent, a dezvoltat în sec. III o a. originală (pe temeiul doctrinei ap. Pavel; —> Apostoli, asupra recapitulării universului în fiinţa lui *Isus Christos), susţinînd mîntuirea totală, în care se va salva chiar şi *Satan. O formă de a. mai nouă vizează momentul escatologic *Armageddon (—> esca-tologie).
 ApbLLON
4Q
     Apollon (grec. AnoXXwv) Sub epitetul *Phoi-bos, identificat cu lumina solară. Zeul luminii şi artelor în *mitologia greacă, zeu profetic şi tămăduitor, patronul *oracolelor şi ocrotitorul oraşelor, mai tîrziu divinitate solară. Fiul lui *Zeus şi al *Titanidei *Leto, fratele zeiţei *Arte*nis; închipuit ca un frumos tînăr înalt şi zvelt, cres-cînd cu iuţeală fabuloasă, A. devine arcaş temut din copilărie, cînd ucide la *Delphoi şarpele *Python, unde apoi îşi întemeiază un oracol, devenit centrul profetic al Helladei, şi instituie Jocurile Pythice. Avînd un fiu (zeul medi-cinei, *Asklepios) pe care l-a ucis Zeus, A. îi distruge pe *Ciclopi numai fiindcă făuriseră arma (trăsnetul) cu care i-a fost răpus fiul, dar e pedepsit de olimpieni la un an de sclavie terestră şi devine paznicul turmelor lui Admetos. Numit şi Apollon Lykios, pe baza unei tradiţii arhaice (relatate de Aristotel şi Ailianos), după care mama sa Leto ar fi fost o femeie-lupoiacă. Astfel, A. a fost socotit de greci un zeu orgolios, răzbunător, uneori violent, ceea ce — împreună cu atributele de arcaş, muzician şi dătător al luminii solare — explică tinereţea lui eternă şi trupul său viguros, de frumuseţe atletică. Pe lîngă ipostazele lui esenţiale de ♦profetj muzician, medic şi arcaş, i se atribuia şi *simbolul purităţii luminii solare; treptat, îl încarcă atribute noi: e instructorul ancestral al Helladei şi al întregii omeniri, patronînd şi inspirînd prezicerile oracolului de la Delphoi, pe care grecii îl socoteau „buricul lumii" (-* Omphalos) ; totodată, e simbolul armoniei şi prezidează toate modificările politice ale societăţii; ocrotind orice construcţie nouă, devine protectorul urbanismului, al străzilor şi pieţelor publice (Agylaios); într-o epocă mai tîrzie, considerat mai ales zeul muzicii (purtîn-du-şi lira simbolică), al poeziei şi artelor plastice, prezida pe cele 9 *Muze. De fapt, conform celor mai vechi tradiţii mitice, A. şi-a vădit harul muzical şi oracular îndată după naştere, cînd şi-a cerut şi principalele atribute divine: lira şi arcul (cf. imnul homeric Către Apollon, I); posedînd această liră (în unele variante, inventată de *Hermes), devine ocrotitorul oficial al cîntecului poetic. Uneori i s-a spus şi Smin-theos (sugerînd etimologic originea sa totemică: aj!iv0o<; — şoarece de cîmp, la greci animal sacru). în onoarea lui A., grecii organizau o *sărbătoare de toamnă: Pyanepsia (în ziua a 7-a a lunii Pyanepsion — octombrie), cînd i se oferea zeului ca jertfă o tocană cu păstăi, simbol de recunoştinţă faţă de cel ce coace fructele şi legumele (Phoibos), împreună cu lamura primelor fructe de toamnă (oferite şi divinităţilor *Horai), iar serbările erau ilustrate de cîn-tecul Eiresione, transmis de *Plutarh (Viaţa lui Theseus, XXII): „Ramura de măslin aduce smochine şi pîine grasă/şi miere în pahar şi untdelemn de frecat corpul/şi paharul de vin curat ca, bîndu-1, să dormi". Mult timp, funcţiile divine ale lui A. s-au îmbogăţit prin ♦sincretism repetat. într-o etapă religioasă relativ tîrzie, acest zeu absoarbe, de ex., şi *cultul lui *Paian. Preluîndu-1 pe A., romanii au instituit
 festivalul cu jocuri Ludi Apollinares. De la atributele principale ale zeului s-a creat mult mai tîrziu sensul modern de apollinic, care hi Fr. Nietzsche devine egal cu însuşirea de a crea imagini ale vieţii reale (apollinicul respinge pesimismul şi contemplă frumosul, în opoziţie cu omul dionisiac). Cultul lui A. e posibil să fi provenit dintr-o ^credinţă mai veche, a societăţii pastorale din Arcadia, într-un zeu al turmelor; după altă ipoteză, A. era un zeu importat din Asia Mică. Un zeu asemănător era venerat de unele triburi hittite, sub numele de Appaliuna. într-adevăr, etimonul numelui e străin, deşi s-a încercat explicarea lui prin verbul a 7:o>v>-i)vai — a distruge; dar principalii mitologi din epoca noastră (Guthrie, M. *Eliade, K. Kerenyi) au putut demonstra originea non-hellenică (s-a propus ca sursă mitologia din Anatolia) a cultului lui A. Tîrziu, acest cult decade chiar în Hellada.
    apologetică Ramură a * teologiei, avînd ca obiect demonstrarea caracterului întemeiat şi raţional al *credinţei; caracterul acestei demonstraţii e opus *fideismului, adică atitudinii religioase care desparte domeniul credinţei de domeniul raţiunii ştiinţifice. *Teologia oficială respinge tipul de a. fundat pe miracolul - efect şi nu pe miracolul-semn. Exegeţii moderni consideră a. creştină, în înţelesul ei clasic, o expunere teoretică şi metodică a raţiunii de a crede în mesajul *creştinismului, ea fiind altceva decît „arta apostolului care ştie să prezinte cutărui individ (sau cutărui grup) motivele capabile să-l mişte" (Henri Bouillard, Logique de la Foi, Paris, f.a., p. 15). Există şi forme mai noi, „neclasice", în cadrul teologiei creştine; astfel, a. lui Pierre *Teilhard de Char-din include pe de o parte concepţia evoluţionistă a savantului paleontolog, pe de altă parte teologia christologică (*Isus Christos — punctul energetic universal Omega) a filosofului şi teologului iezuit.
    Apophis *Demon gigantic sau *dragon cu aspect de şarpe, din *mitologia egipteană, ulterior identificat cu zeul *Seth, fostul său duşman de moarte. Locuind fie în apele zeului *Nun, fie pe fundul *Nilului ceresc, A. ameninţă în fiecare seară şi dimineaţă ordinea universului, atacînd barca solară a lui *R6, dar, indestructibil, este elementul constant al menţinerii echilibrului universal provocîndu-1 zilnic pe R6, care e victorios în fiece dimineaţă. La un moment dat, Re ia înfăţişarea unui „Motan în flăcări", distrugîndu-1 pe A. prin decapitare.
    Apostoli (grec. ănocxoXoQ — mesager) 12 discipoli principali ai lui *Isus Christos, potrivit scripturilor şi tradiţiei creştine (—* creştinism)y aleşi de el însuşi, care devin apoi predicatorii învăţăturii sale şi organizatorii *Bisericii creştine/ După tradiţie, Isus a avut în total 70 discipoli, cei 12 alcătuind elita; cifra 12 fiind simbolică, după trădarea lui Iuda, este ales un înlocuitor, Matia, dintre doi candidaţi. Pavel (Paul) s-a alăturat mai tîrziu şi a fost numit „Apostolul Păgînilor". Noţiunea de apostol e totuşi instabilă, căci sînt numiţi astfel Pavel şi Barnaba
41
 APOSTOLI
 (N.T., Faptele Apostolilor, XIV, 14), de asemenea Andronicus şi Iunias „care sînt fruntaşi între Apostoli" (Romani, XVI, 7). Cercetătorii marxişti îi consideră pe toţi A. personaje integral mitice. 1) Petru, cel mai important, numit Simon, fratele lui Andrei, pescar din Bet-saida, locuind însă în Capernaum cînd a devenit ucenicul lui Isus; numit de Isus, simbolic, „Piatră" (aram. Kefă, grec. Ilexpog): „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri" (.Evanghelia lui Matei, XVI, 18—19). A predicat în Iudeea, Galileea, Asia Mică, s-a stabilit în Antiohia, apoi a venit la Roma, unde a fost martirizat sub Nero. împreună cu Iacob şi Ioan, asistă la cîteva momente-cheie, în cerc restrlns, precum: schimbarea la faţă, anunţarea distrugerii Templului din Ierusalim (-^templu) şi agonia de la Getsemani a lui Christos. învestitura sa a fost rostită de Isus la a 3-a sa apariţie după înviere: „Paşte oile mele! “ (E-vanghelia lui Ioan, XXI^ 15—17). Aria generală a activităţii misionare a lui Petru: Antiohia, Corint, Galatia, Bythinia, Capppadocia, Asia Mică. A murit la Roma, în anul 64. Se deosebea de ceilalţi prin pasiunea pentru elocvenţă şi acţiune, dar şi printr-o fire instabilă; porecla „Kefâ" (Petros) e interpretată ca aluzie la lupta lui lăuntrică, de ex., în cazul celor 3 lepădări de Isus. După tradiţie, considerat şeful colegiului apostolic de către Isus Christos însuşi, a fost socotit de catolicism drept întîiul papă (->papi). I se atribuie puţine scrieri: două epistole (canonice) şi o ^evanghelie (apocrifă). Epistola I-a sobornicească, adresată celor „care trăiesc risipiţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Cappadocia, în Asia şi în Bythinia", conform criticii textologice, ar fi fost scrisă la Roma, între 60—66 sau la sfîrşitul sec. I, avînd coautor pe Sila, şi nu ar fi decît recompunerea în stil epistolar a unui *cult creştin primitiv, contopind imnuri, *rugăciuni şi predici. Epistola a
 Il-a sobornicească a fost redactată în jurul anului 150 şi a fost inclusă în N.T. după lungi ezitări. Despre Evanghelia lui Petru vorbeşte istoricul eclesiastic Eusebius. 2) Andrei, pescar, frate al lui Simon Petru, supranumit de primii scriitori creştini „Întîiul Chemat". Ar fi predicat în Grecia, Asia Mică şi Sciţia (la nord de Pontul Euxin, sau numai în Scythia Minor, adică Dobrogea de azi). Conducîndu-1 pe Simon Petru la Isus, îi spune: „Am găsit pe Mesia" (Evanghelia lui Ioan, I, 42). A fost răstignit pe o ♦cruce mai puţin obişnuită, de forma x („crucea Sf. Andrei"). I se atribuie o evanghelie (apocrifă) al cărei text nu e cunoscut. 3) Iacob cel mare (ebr. Ya’qob), fratele evanghelistului Ioan; născut la Betsaida, martirizat la Ierusalim, după ce fusese condamnat de Herod Agrip-pa, şi mort în 44; după o *legendă, ar fi fost apostolul Spaniei. Pentru firea impulsivă, ca şi a fratelui său Ioan, a fost supranumit, ca şi el, „Fiul Tunetului". 4) Ioan evanghelistul, dis-
 cipolul preferat al lui Isus; şi-a exercitat apostolatul mai ales în Efes; mort în anul 100. I se atribuie: Evanghelia lui Ioan (a 4-a), * Apocalipsul lui Ioan Teologul (deşi mulţi textologi consideră că sînt de autori diferiţi, cu aceleaşi nume), 3 epistole soborniceşti, în plus, o evanghelie (apocrifă) şi o scriere gnostică (-*>gnosticism) mai tîrzie, despre originea universului. 5) Filip, răspînditor al creştinismului în Sciţia şi Frigia, mort pe cruce la Hierapolis; i se atribuie uneori o evanghelie (apocrifă), conţinînd de fapt speculaţii gnostice tîrzii, în care creaţia lumii materiale e privită ca o eroare. 6) Bartolo-meu (confundat uneori ca Natanael, acelaşi sau alt discipol al lui Isus); i se pune în seamă o evanghelie (apocrifă, păstrată fragmentar), conţinînd cuvintele lui Isus rostite după înviere, dar atribuită de critica biblică unor gnostici egipteni din sec. III. 7) Matei (rădăcina ebr. a numelui: „darul lui Yahweh"), numit şi Levi, fost vameş; autorul primei din cele 4 evanghelii canonice; atribuirea e contestată, căci autorul însuşi nu-şi divulgă numele, iar textul nu are o ţinută apostolică, părînd a fi compus mai curînd de către un scrib iudeu din Orientul Apropiat, poate din Siria, între anii 75—95. 8) Toma (Necredinciosul; anterior, Geamănul) care ar fi predicat în India, Persia, Parţia, Grecia, îndeosebi Ahaia. Versiunea curentă a poreclei sale e o traducere falsă, Toma nefiind necredincios, ci incredul: „Dacă nu voi vedea în palmele lui semnul piroa-nelor, dacă nu voi pune degetul meu în semnul piroanelor şi dacă nu voi pune mîna în coasta lui, nu voi crede"; iar cînd Isus, reapărut după
8  zile, îi cere: „Adu degetul tău încoace şi vezi mîinile mele şi adu mîna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios!", Toma declară: „Domnul meu şi Dumnezeul meul" (Evanghelia lui Ioan, XX, 25, 27—28). Evanghelia lui Toma, fireşte, neintrată în codicele canonic, dar deosebit de interesantă şi se pare cea mai veche dintre evanghelii, a fost descoperită, într-o versiune coptă, în 1946, la Nag-Hamadi (Egiptul de Sus), de către Philippe de Suarez. Textul, destul de enigmatic, are un pasaj (în loghion 13) în care Isus se retrage cu Toma scurt timp şi îi spune „trei cuvinte"; întrebat de ceilalţi discipoli asupra convorbirii, Toma declară: „De vă voi spune un singur cuvînt din cele ce mi le-a rostit, voi veţi lua pietre şi le veţi arunca în mine; şi atunci foc va ieşi din pietre şi vă va arde pe voi". 9) Iacob cel mic, zis şi „Cel drept", mort ca martir, în 62; fusese, după tradiţie, primul episcop al Ierusalimului. 10) Simon Zelotul (Canaaneanul), crucificat, după
o  legendă, în Persia. 11) Iuda al lui Iacob (Ta-deu), fratele lui Iacob cel mic şi autorul unei epistole soborniceşti, din codicele canonic. 12) Iuda Iscarioteanul, născut la Kerioth (Ish-Kerioth — omul din Kerioth), localitate la sud de Hebron. Primind de la preoţii evrei 30 sicii de argint, ca să mijlocească arestarea lui Isus şi să-l conducă pe învăţător la procuratorul roman Pon-tius Pilatus, se căieşte, restituie preţul trădării şi „aruncînd siclii în templu, a plecat. Apoi s-a dus şi s-a spînzurat" (Evanghelia lui Mateii
APOTROPAIC
 42
  XXVII, 5). Mulţi comentatori consideră enigmatic motivul trădării, căci textul biblic nu-l explică decît prin faptul că „Satana a intrat în Iuda“ (Evanghelia lui Luca, XXII, 3) sau ca să se împlinească profeţia (Faptele Apostolilor,
  I,   16). Matia, după sinuciderea lui Iuda, a^Jost ales apostol pe locul vacant (avînd contracandidat pe Barsabba), la propunerea lui Petru, prin tragere la sorţi; a murit în 61 (sau 64). Paul (rom. bis. Pavel, după rostirea slavonă; anterior convertirii: Saul), născut în Tarsos între anii 5—15, mort în 67. Fariseu şi adversar violent al creştinilor, convertit în urma unei viziuni de pe drumul spre Damasc şi devenit discipol al lui Isus. Supranumit „Apostolul Păgînilor" (Apostolus Gentilium), efectuează 3 călătorii misionare în Asia Mică, Grecia şi Macedonia; socotit uneori al 2-lea întemeietor al Bisericii creştine; arestat şi închis la Ierusalim, apoi trimis la Roma (sub Nero), interogat de prefectul pretoriului Burrus (în 59 sau 60) şi decapitat. Creştinismul îl consideră unul dintre primii mari teologi ai săi, anume cel care a elaborat o. *teologie a misterului învăţăturii lui Christos şi a eliberat creştinismul de forma lui iudaică primitivă, alcătuindu-i o structură de religie autonomă; în acest plan, se face referire la erudiţia sa, de fost fariseu. I se atribuie epistolarul din N.T. (14 epistole către: 1 Romani, 2—3 Corin-teni, 4 Galateni, 5 Efeseni, 6 Filipeni, 7 Coloseni,
  8—9 Tesaloniceni, 10—11 Timotei, 12 Tit, 13 Filimon, 14 Evrei). Potrivit criticii biblice, epistolele pauline aparţin unor specii diferite, cele mai timpurii părînd a fi cele către romani, corinteni şi galateni; epistola către evrei, avînd întrucîtva spiritul lui Phylon din Alexandria, lasă să se vadă izvoarele din care s-a alimentat doctrina creştină: forma populară a filosofiei stoicilor greci, teologia şi morala cazuistică a cărturarilor evrei, *escatologia orientală şi ♦misterele păgîne; şi totuşi, departe de a fi o scriere eclectică, epistola paulină este o sinteză în care contradicţiile surselor sînt puse deliberat în evidenţă. Specificul de fond al epistolarului stă în confruntarea acută între concepţii, gîn-direa teologică paulină servindu-se adesea de paradox, antinomie şi antiteză. în plan etic, se impune antinomia lege — libertate: legea (de o atît de mare importanţă în *iudaism) e privită ca necesitate a constrîngerii, de origine divină, însă aptă în sine „să înmulţească păcatul"; de aceea creştinismul e privit ca un transfer din aria legii în aria libertăţii, unde, datorită graţiei divine, există putinţa de a ieşi din inerţia răului, prin *credinţă, iubire, spiritualitate şi cunoaştere mistică. Epistolele pauline au orientat atît filosofia catolică (*Augustin, Pascal), cît şi gîndirea lui *Luther. Statutul apostolic e definit clar în Evanghelia lui Matei (X, îndeosebi, 1—10, 16, 28): Isus, chemîndu-i pe cei 12, „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, să le scoată afară şi să vindece orice boală şi orice infirmitate" şi fixîndu-le atît norma morală („Aţi primit fără să plătiţi, daţi fără plată"), cît şi strategia misionară („Iată/eu vă trimit pe voi ca oi în mijlocul lupilor; fiţi dar
  înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii. [...] Ceea ce vă vorbesc eu la întuneric, rostiţi la lumină, şi ceea ce auziţi la ureche, strigaţi de pe case. Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă", apotropaic —*-■ apotropaion apotropaion (grec. d^oipoTcaiog sau dTroxpo-rcaiov — care înlătură relele; expiator) în Hellada, xa drcoxpoTiaia erau nişte *sacrificii (sau numai *ofrande rituale), avînd adesea doar funcţia de ceremonii expiatoare. Formele sacri-ficiale au dus la răspîndirea, aproape pretutindeni în aria de influenţă grecească, a *amule-telor apotropaice. Funcţia apotropaică cu care sînt învestite amuletele este însă generală şi nelipsită în societăţile primitive, din zorii omenirii, ca şi de azi; ea are menirea de a-i apăra pe purtători împotriva *demonilor şi a *duhu-rilor rele, ca şi împotriva oricăror efecte malefice din surse necunoscute. Un tip de amuletă apotropaică specifică se întîlneşte şi în India: răkşă (sanscr. rakşas — demon, duh malefic). în ultimă analiză, a. se bazează pe *superstiţie şi pe mecanismele magice. (—► magie)
      Apsara (pl. Apsaras) Zeiţe cereşti de rang secundar, cîntăreţe şi curtezane divine în
  *mitologia vedică, specializate în coregrafie şi muzică şi întruchipînd în genere farmecul, frumuseţea şi nurii feminini, în mod ideal. Locuiesc în cerul zeului *Indra. Apsarele au apărut, ca multe alte comori, din spuma lactantă a oceanului cosmic primordial (-* apa), cînd *zeii (*Deva) şi *demonii (*Asura) băteau apele acestuia spre a obţine, din înspumare, băutura divină *amrita. în tradiţia mitică a Indiei, sînt considerate de obicei soţiile semizeilor (sau *geniilor) din clasa *Gandharva. Ele poartă adesea epitete simbolice clare: Divya-stri (divya — ceresc), Divya-nări (Fecioară Cerească), Div-yangană sau Surăngană şi Sura-sundari (Frumoasa Divină). A. sînt comparabile, ca statut mitic, cu *Nimfele din *mitologia greacă. Textele antice vorbesc amănunţit despre mai multe A.: Ghrităci, din alaiul lui Indra, a colindat pămîntul sub forma unei papagaliţe, stîrnind pofta erotică în înţeleptul *Vyâsa, a cărui sămînţă a împroşcat-o de departe, făcînd-o să nască un*fiu* Quka (Papagalul); *Menakâ, dintre A. principale, trimisă de Indra la pustnicul *Vi5vâmîtra spre a-1 ispiti şi a-1 abate de la *asceză, naşta pe celebra *ţakuntală; Agvinl (numită şi Vada-vă — Iapa divină) a născut de la zeul *Surya (*Soarele) pe cei doi fraţi gemeni Agvinau (*Agvin) ; *Urvagl, una dintre cele mai frumoase* pomenită încă din *Rigveda, sub ^blestemul dat de zeii *Mitrâ şi *Vâruna, a fost obligată să coboare pe pămînt şi să devină soţia regelui Pururavas, întemeietorul dinastiei selenare din India; Adrika, blestemată de un *brahman şi exilată pe pămînt sub formă de peşte, năs-cînd în asemenea ipostază un fiu şi o fiică şi devenind astfel bunica lui Vyâsa; *Krittikă, un grup de 6 A., personificînd cele 6 stele ale constelaţiei Pleiadelor, care l-au crescut pe zeul războiului *Skandâ; alte A.:      Saurabheyi, Samici, Bud~
buda, Lata.
43
ARBORELE COSMIC
    Apsu (sumer. Abzu) Divinitate babiloniană, originară din Sumer (—*■ mitologii din Mesopotamia), a abisului sau abisul însuşi, adăpostind pe zeul *i?a, locuitor al regiunilor acvatice cunoscute numai de el. A. e soţul zeiţei primordiale ♦Tiamat, a apelor sărate marine, el simbolizînd apele dulci, fertilizante. în cursul conflictului între cele două generaţii de zei, e ucis; după ♦moartea sa, A. nu mai rămîne decît un ♦simbol al abisului acvatic sau al locuinţei lui 1Ea; în adaptare hurrită, această locuinţă devine oraşul Apsuwa. Ca termen de filosofie mitologică mesopotamică, apsu era principiul masculin al ♦haosului acvatic iniţial.
    Araf (arab al-A'raf) Ţinutul dintre *Raiul *Firdaws şi ♦Iadul *Djahannam, în *mitologia araba islamică, un tărîm tampon, loc despărţitor pustiu, adică un fel de *Purgatoriu prin care trec sufletele după ispăşirea pedepsei infernale, din Iad spre Rai. A. e încadrat de zidurile marginale ale Iadului şi Raiului, aşa că defuncţii ajunşi în teritoriul mijlociu, deoarece faptele lor şi bune şi rele îi ţin într-o cumpănă neîngăduind încă decizia, se pot urca pe ziduri să vadă ce se petrece şi în Iad şi în Rai.
    Ârahne (grec. dpd/vng —păianjen) Ţesătoare ideală din *mitologia greacă. Fiica boiangiului lydian Idmon, tînăra A., ţesătoare cu faimă, o sfidează pe zeiţa ♦Athena cu arta sa, după ce zeiţa coborîse din *01imp să-i vadă pînzeie, şi o provoacă la întrecere: zeiţa ţese pînze cu imaginile simbolice ale celor 12 *zei olimpieni şi ale pedepselor pe care le dau aceştia oamenilor răzvrătiţi contra ordinii divine, iar A. ţese pînze cu ♦simboluri paşnice, nelipsite de aluzii ironice (scene de dragoste între zei şi femeile muritoare, ♦metamorfozele zeilor); sacrilegiul o jigneşte pe Athena, care îi sfîşie lucrările. A. se spînzură, totuşi Athena, miloasă in ultima clipă, n-o lasă să moară şi o transformă în păianjen, oferindu-i destinul de fa-şi ţese pînza etern. Deşi aici e vădit simbolul dublu: al mîndriei creatorului autentic şi al invidiei artizanului inferior, precum şi al înfruntării orgoliului uman şi al ♦credinţei omeneşti în superioritatea divinităţii, unii comentatori au considerat că *mitul ţesătoarei reflectă ideea superiorităţii artelor textile asiatice faţă de cele greceşti (cf. Ovidius, Metamorfoze, VI,
 o—145).
    A ramaţi Zeiţa pietăţii şi umilinţei, în Mitologia vedică.
    Aramazd Zeul suprem armean (-* mitologii caucaziene), stăpînul *cerului şi creatorul celor două lumi (cerească şi terestră), protectorul .fertilităţii. Numele zeului e o combinare între acela al ♦strămoşului legendar al armenilor, Aram, şi al zeului suprem iranian, *Ahura Mazda, a cărui structură mitologică a influenţat probabil şi atributele lui A,
    Aranyâni Zeul pădurii, în Mitologia vedică. în tradiţia Indiei, ♦pădurea a jucat un rol foarte important în viaţa spirituală, religioasă şi probabil şi în cea militară timpurie, din perioada mitică relatată de *Mahăbhărata; do-
vadă este abundenţa de noţiuni şi nuanţe, în sanscrită:   aranya—pădure;         kăntăra—pădure
mare, codru; ‘aţavi—pădure, crîng; dharmă-ranya—pădure sacră; aranyaukas—schimnic retras în pădure.
    Ararat (asir. Urartu) Munte mitic, identificabil cu un masiv din Armenia, la nord de Arax (5 156 m); în *Biblie (V.T., Geneza, VIII, 4), A. este muntele pe care *Arca lui Noe s-a oprit după ♦potopul universal.
    Arborele Cosmic; Arbor Mundi *Simbol^universal în ♦mitologiile principale (considerat şi axis mundi — osia lumii), sintetizînd concepţia generală despre lume într-o formulă mitofilo-sofică şi mitopoetică specifică. Uneori poate fi regăsit în cele două simboluri biblice —■ * Pomul Vieţii şi * Pomul Cunoştinţei (Arborele Ştiinţei); în alte mitologii e identificabil cu alte forme: Pomul Fertilităţii, Arborele Revelaţiei, Arborele Centrului (cosmic, arhetipal, totemic), Arborele Mistic, Arborele Ceresc (edenic), Arborele Magic (uneori şamanic). Există însă şi variante negative (deşi mai rare): Arborele Morţii, Arborele Răului, Arborele Infernal. Multe concepţii mitice identifică în Arbor Mundi o axis mundi; alteori, arborele se înlocuieşte (fără a-şi pierde semnificaţia simbolică esenţială) cu: un *Templu cosmic, un Munte cosmic, un Stîlp cosmic, un Obelisc, o Scară la cer, o ♦Cruce sau chiar cu Omul cosmic arhetipal. Se poate spune că orice A.C. (în orice variantă a sa) este şi nervura în jurul căreia se organizează logic (în logica ei internă) orice mitologie, cu zona ei auxiliară de tradiţii, ♦credinţe, ♦ritualuri, ♦superstiţii, mito-grafii poetice şi, în fine, cu doctrina religioasă. A.C. este inseparabil de miturile cosmogonice (—► cosmogonie) şi antropogonice (-+ antropogonie), pentru că el reprezintă linia de unire între +cer şi ♦pămînt, adică între supranatural şi natural. A fost ales arborele în mod aproape unanim probabil pentru cele 3 elemente principale cu care se pot identifica simbolic lumile imaginate de gîndirea mitică: lumea celestă a zeilor (coroana), lumea realului uman (tulpina), lumea infernală subpămînteană (rădăcinile) ; în alt sens, aceste 3 elemente (de jos în sus) se identifică şi cu cele 3 timpuri: trecutul, prezentul şi viitorul. Mergînd mai departe, copacul e comparabil şi cu singura fiinţă de staţiune bipedă: omul — capul (coroana), trupul (tulpina), picioarele (rădăcinile). în plus, arborele este şi deţinătorul simbolic al celor 3 ♦elemente esenţiale care compun lumea:          * focul,
pămîntul, *apa. Toate aceste simboluri comunicante pe care le conţine A.C. se concentrează totodată şi în ideea de unitate interactivă a universului mitic. Ca stîlp ceresc reazemă bolta cerului. Ca axis mundi, arborele ca atare (specia variind după zonele geografice) e prezent în toate mitologiile lumii, fie în marile civilizaţii antice din Asia, Africa, Europa, America Centrală, fie la cele mai primitive triburi nordice, uralo-altaice, fino-ugrice, amerindiene, africane, australiene. Fiecare etnie a conferit propriei mitologii un număr variabil de amănunte specifice derivative, din noţiunea de arbor
 ARCADIA
44
mundi. Cei mai importanţi arbori cosmici: Pomul Cunoştinţei (*Biblia, Geneza), deşi nedeterminat ca specie vegetală, este important pentru simbolismul cunoaşterii, întrucît sub el s-a produs, pentru *Adam şi *Eva, descoperirea atît a cunoştinţei de sine, cît şi a civilizaţiei elementare şi a familiei, adică a funcţiei sopiale şi a condiţiei terestre a omului. *Bodhi (în ♦budism) este smochinul sacru, ca arbore al ştiinţei, sub care s-a produs iluminarea lui ♦Buddha. Bradul a fost, în tradiţia romană, un arbore funerar (cum atestă majoritatea ♦bocetelor cunoscute), probabil pentru rectitudinea staturii lui verticale, ca şi pentru perenitatea cetinii; fiind însă copacul marilor altitudini montane, el a putut să devină, în gîndirea mitologică latină, deopotrivă o axis mundi şi un simbol al nemuririi. Bradul e însă copac specific mai ales Nordului şi prezent cu mare frecvenţă în Mitologia germanică (probabil de la germani preluîndu-1 şi Mitologia romană): vechii germani aprindeau brazi în noaptea Anului Nou, încon-jurîhdu-i cu ♦dansuri rituale, adesea cu caracter războinic. Deşi bradul e frecvent şi la scandinavi, axis mundi este la aceştia frasinul sacru *Yggdrasill, poate unul dintre exemplele cele mai tipice pentru identificarea cu distribuţia stratificată a universului. Stejarul, arbore consacrat la celţi, pare însă a fi fost numai suportul adevăratului simbol: vîsculsacru (♦creanga de aur), retezat de fiecare an nou de marele ♦druid, cu o seceră de aur. Arborele Cosmic al ♦creştinismului este crucea răstignirii lui ♦Isus Christos. La români (după observaţia lui Octa-vian Buhociu), „profilul mitic al bradului" este „cel mai vechi şi poate cel mai complet dintre toţi ceilalţi arbori de care vorbesc credinţele şi riturile româneşti"; de altfel, bradul e nelipsit pînă şi în ceremonialul simbolic al nunţilor şi înmormîntărilor.
    Arcadia Regiune peloponesiacă a Helladei, căreia *mitologia greacă îi conferise condiţia fericită a unei populaţii inocente, dinaintea ♦potopului universal şi a apariţiei ♦Lunii pe cer; ţara ar fi fost întemeiată de Arhas, primul ei rege, fiul lui ♦Zeus şi al ♦Nimfei *Callisto, nepotul lui ♦Lykaon, iar pînă la arcadieni ţinutul ar fi fost stăpînit de pelasgi; alte numeroase ♦mituri susţin că şi Zeus s-a născut in A. ♦Ovi-dius sintetizează mitul: „Se spune că arcadienii au stăpînit pămîntul mai înainte de naşterea lui Iupiter şi că acel neam a fost mai înainte decît Luna;’viaţa le era la fel cu a animalelor sălbatice, străină de orice cultură; acest popor sălbatic era plin de grosolănie şi de ignoranţă. Ei cunoşteau frunzişul drept case şi ierburile drept roade; nectarul lor era apa ce o luau în cele două palme; nici un taur nu asuda trăgînd brăzdarul încovoiat al plugului; nici o ţarină nu recunoştea legea vreunui stăpîn; nu se ştia folosinţa calului, căci fiecare se purta el însuşi pe sine; oaia umbla îmbrăcată în blana ei, oamenii trăiau sub cer cu trupurile goale călindu-se sub vînturi şi furtuni" (Fasti, II, v. 289—300). Omul arcadic, descris şi de Ver-gilius (Eneida, VIII, v. 314—325) sau ♦Lucre-
 tius (De rerum natura, V, v. 925 şi urm.) existase, pentru romani, înainte de domnia primului legislator şi zeu, ♦Saturnus. Mitul arcadic ar putea fi imaginea memorială difuză a unuia din primele grupuri de hominizi, tradiţia înregistrîndu-1 într-o perioadă de interferenţă cu grupurile de homo sapiens.
     Arca lui Noe (ebr. aron—casă) Corabie paralelipipedică din ♦mitul biblic al ♦potopului universal, construită de ♦Noe pentru salvarea sa, a familiei sale şi a perechilor de animale destinate perpetuării speciilor. Planul (V.T., Geneza, VI, 14—16): ca o casă cu dimensiunile de 150x25x15 m, cu o singură deschizătură în acoperiş; lipsită de orice unelte de navigaţie (cîrmă, vele, vîsle), arca e o formă redusă, copiată mitografic după modelul mesopotamic construit de ♦Ziusudra. Totuşi, indiferent de sursa lui, mitul ar putea conţine şi un aspect real de protonavigaţie; alpinistul francez Fernand Navarra a izbutit să extragă o bucată de lemn (de stejar) din „nava" închisă natural în gheţarul de pe ♦Ararat; potrivit analizei cu C 14, vestigiul ar avea vechimea de 5 milenii; ulterior, s-a organizat o expediţie internaţională (încă fără rezultate categorice), întrucît dimensiunea estimată din gheţar pare să corespundă celei biblice.
     Arduinna Zeiţă galică a ♦vînătorii (—► mitologie celtică), simbolizată — poate ca relict totemic (totem) — de un mistreţ însoţitor. Romanii au identificat-o cu ♦Diana, îndeosebi în reprezentările plastice, unde apare alături de un mistreţ.
     Ares (grec. 'Aprig) Zeul războiului în Mitologia greacă, fiul lui ♦Zeus şi al ♦Herei, socotit printre cei 12 ♦zei tflimpieni de prim rang. A. e un zeu sîngeros, un ♦simbol al violenţei brutale, un temperament impulsiv şi tranşant; de aceea, împărţindu-şi atributul războinic cu zeiţa ♦Athena, el dirija războaiele violente, dezlănţuite cu furie şi purtate iraţional; de asemenea, se amesteca în certurile şi încăierările oamenilor, înregistrînd adesea eşecuri ca atunci cînd a fost rănit de eroul Diomedes. Nu era un zeu popular. Totodată, A. era considerat un pătimaş amator de aventuri erotice, dar şi un îndrăgostit de zeiţa ♦Aphrodite, soţia lui ♦Hephaistos. ♦Cultul lui A. pare a fi fost importat de greci din Thracia. Principalul său epitet: Enyalios (Războinicul) îl asociază cu ♦Enyo, subalterna sa. în reprezentările plastice curente, zeul poartă cască, platoşă şi lance.
     Arethusa ♦Nimfă din alaiul zeiţei cinegetice ♦Artemis, în Mitologia greacă. Respingînd dragostea zeului rîului Alpheos, A. a fost prefăcută, la rugămintea sa, de Artemis într-un izvor. Anticii credeau că rîul Alpheos, după ce scălda Elida, traversa marea ale cărei ape nu se amestecau cu apele lui, apoi se vărsa în fîntîna Arethusa din ins. Ortygia, în preajma Siracuzei. Pausanias transmite varianta că Alpheos „era un simplu muritor, vînător pătimaş, şi că s-a îndrăgostit de Arethusa, care iubea şi ea vînă-toarea. Dar Arethusa n-a vrut să se mărite
45
 ARGONAUŢI
 şi se zice că a străbătut marea ca să ajungă îa insula numită Ortygia; acolo a fost prefăcută în fîntînă. Alpheos, pentru iubirea lui nemăsurată, a fost transformat în fluviu" (Călătorie in Grecia, V, 7). într-o epocă mai tîrzie, A. a fost uneori adăugată celor 9 *Muze clasice, ca muză a poeziei pastorale.
    Arew (arm. arew—*soare; viaţă); Areph; Areqak în mitologia armeană posturartiană (—► mitologii caucaziene), dar precreştină, zeul soarelui, divinizarea forţei vitale solare. Uneori, numai personificarea discului solar, într-un zeu antropomorf, tînăr şi foarte frumos; alteori, simbolizare sub forma unei roţi iradiind lumină. Palatul lui A. este în Orient, la marginea lumii; acolo se întoarce zeul în fiecare seară, incandescent de oboseală, iar mama sa îl scaldă, îl scoate din apă, îl culcă în aşternut, îl alăptează la sîn, iar în zori îl trimite să-şi străbată traiectul divin; (după o variantă, A. se scaldă şi se odihneşte
?este noapte în lacul Van, unde are un pat pe undul apei). Dimineaţa, „îngerii" (acest amănunt poate proveni din sursă creştină mai tîrzie sau din noţiunea zoroastrică iraniană *Fravashi) îl îmbracă în veşmînt de foc. Roua zorilor de pe munţi şi cîmpii sînt stropii împroşcaţi de zeu în scăldătoare. Pe un munte răsăritean foarte înalt, o gardă personală de 12 bărbaţi înarmaţi cu toiege de văpaie loveşte muntele, care se înclină în faţa zeului, şi abia apoi zeul se înalţă pe cer, cu pletele sale de văpaie, îl însoteşte jQ/jjasăre cu aripi uriaşe, zburînd sub el, ca să ferească pămîntul de incendiu. A. străbate cerul călare pe un leu, care îşi apără călăreţul de asaltul *duhurilor rele. După Xenophon (Anabasis, IV, 35), în sec. V î.e.n.
i se sacrificau lui A. *cai (—► sacrificiu), Există, în mitofolclorul armean, şi un *mit complementar despre tînărul vînător Arewamanuk (Tînărul solar) care, după trei zile de insucces cinegetic, îşi încordează arcul ca să ucidă Soarele, dar e pălmuit de A. cu mîna lui de foc şi, apucat de păr, e aruncat într-o pustietate. Mort ziua, tînărul învie nopţile, iar mama sa se duce la mama Soarelui pe care o imploră pentru iertare; obţine iertarea prin încuviinţarea de a-şi stropi fiul mort cu apa din scăldătoarea solară, astfel înviindu-1 definitiv. într-o variantă (influenţată poate de mitul lui *Iosua, din
* Biblie), acelaşi tînăr rugase Soarele să-şi întîrzie asfinţltuT^pînă cînd maică-sa va sfîrşi să-i împletească ciorapii; deşi dorinţa îi e împlinită, mama solară decide prin *blestem ca vînătorul să nu mai fie viu decît nopţile, şi nici ciorapii să nu poată fi împletiţi pînă la capăt. în Armenia a existat o *sectă tradiţionalistă, refuzînd *creştinismul, numită are-wordik, adepţii închinîndu-se Soarelui; certificată de documente din sec. XII, ea nu a dispărut fără urmă: relicte ale acelui *cult s-au conservat discret, în *rugăciuni populare şi în ^jurăminte, pînă în sec. XX.
    Argeş (grec. ApyrţS; apyflg — strălucitor) Al
3-lea din grupul de *Ciclopi uranieni, fiul cuplului *Uranos—*Gaia şi frate cu *Brontes şi *Steropes.
    Argonauţi (grec. &PYOva6tr|<; —corabier pe Argo) Cei 50 (sau 53) de membri ai echipajului navei Argo (Apyco) — însoţitorii lui *Iason în ♦Colhida, în căutarea linii de aur. După ♦Ovi-dius, ca şi după majoritatea poeţilor mitografi antici, nava Argo (după *Odisseia, chiar o corabie vorbitoare), construită în oraşul Pagasai de lîngă muntele Pelion, de Argos, fiul lui ♦Phrixos, ar fi fost corabia arhetipală, deci A,, care erau cu toţii fie basilei, fie odrasle regale, „au înfruntat, pe întîia dintre toate corăbiile,
o  mare pe care vîsla n-a lovit-o niciodată"
(Metamorfoze, VI, v. 7). Argo (numită astfel fie după numele constructorului ei, fie după adj. arhaic dpyov, rapid), avînd 50 de perechi de vîsle, a uimit pe localnici, deoarece „pe atunci oamenii navigau numai pe plute sau pe corăbii foarte mici" (Diodor din Sicilia). Iason (după acelaşi istoric) şi-a organizat expediţia argonautică din pură dorinţă de glorie, iar basileul tessalian uzurpator Pelias, unchiul său, l-a încurajat în speranţa că va scăpa de rival şi i-a oferit chiar un scop: aducerea lînii de aur din Colhida. După Diodor, A. erau 54, împreună cu Iason. Pe lîngă Iason, dintre A. sînt citabili: Aithalides, crainicul expediţiei, după miturile pithagoreicilor fiu al lui *Hermes, nemuritor şi cu memoria nesupusă eroziunii uitării, iar ulterior reîncarnat în ♦Pythagoras; Akastes, fiul lui Pelias; Admetos, rege tessalian protejat de *Apollon şi însurat mai tîrziu cu Alkestis, fiica lui Pelias, pe care o ia în călătorie de nuntă într-un car tras de un mistreţ şi un leu; Amphiaraos, rege în Argos şi prezicător, imortalizat postum de *Zeus; Ankaios, fiul lui Lykurgos; un alt Ankaios, fiul lui *Poseidon, devenit cîrmaci pe Argo după moartea lui Tiphys; *Kastor şi *Pollux, cei doi *Dioscuri; *Herakles, vestitul erou zeificat postum; Hylas, tînăr frumos, răpit de *Naiade înainte de a ajunge în Colhida; Kaineus, lapit, anterior femeie (Kaineia) iubită de Poseidon, metamorfozată de zeu, la dorinţa ei, în bărbat; Euphe-mos, rege în Tenaros; Idas, fiu spartan al lui Poseidon, fulgerat mai tîrziu de Zeus, cînd încerca să-l ucidă pe Pollux; Idmon, prezicător şi fiu al lui Apollon; *Laokoon, preotul troian ulterior potrivnic introducerii calului-capcană, în cetate; Lynkaios, neîntrecut prin agerimea privirii, fratele lui Idas; *Orpheus, poetul; Periklymenos, nepotul lui Poseidon şi fratele înţeleptului Nestor, ucis de Herakles; Poly-phemos, erou lapit; Meleagros, cel care a omorît mistreţul din Kalydon; Menoitios, tatăl eroului din războiul troian Patrokles; Telamon, rege în Aigina şi în Salmis, primul soldat ce a pătruns în Troia într-o expediţie a lui Herakles; *TJie-seus, care a ucis mai tîrziu ♦Minotaurul; Tiphys, primul cîrmaci al navei Argo. Un catalog complet al echipajului dă Apollonios din Rhodos (Argonauticele, I, v. 23—227), în această ordine: Orpheus, Asterion, Polyphemos, Iphiklos, Admetos, Erytos, Ehionos, Aithalides, Koronos, Mopsos, Menoitios, Eurytion, Eribotes, Oileus, Kanthos, Klytios, Iphitos, Peleus, Telamon, Butes, Phaleros, Tiphys, Phlias, Talaos, Areios
ARGOS
 46
 Leodokos, Herakles, Hylas, Nauplius, Idmon, Pollux, Kastor, Lynkaios, Idas, Peryklimenos, Amphidamas, Kepheus, Ankaios, Augeias, Aste-rion, Amphion, Euphemous, Erginos, Ankaios ctrmaciul, Meleagros, Laokoon, Iphiklos, Patei-monios, Iphitos, Zetes, Kalais, Akastes, Argos. După itinerarul uneia din variante, A. au navigat pe Dunăre, Pad, pe Mediterana de-a lungul costelor italice, siciliene şi africane, apoi cre-tane, pe lîngă Ciclade şi, în fine, în lungul Pontului Euxin, pînă la litoralul caucazian. Ajun-gînd în Colhida, A. au fost ajutaţi de ♦Medeia, a doua fiică a regelui colh Aietes şi viitoarea soţie a lui Iason: „Medeia i-a condus pe Argonauţi în incinta sacră a lui Ares, aflată la o distanţă de şaptezeci de stadii de cetatea numită Sibaris, unde era palatul regelui colh. Ajunşi la porţile templului, închis noaptea, Medeia le-a vorbit paznicilor în limba taurică şi ostaşii, fără ezitare, i-au deschis fiicei regelui porţile în templu. Atunci Argonauţii s-au năpustit înăuntru cu săbiile scoase din teacă. [...] Apoi, fără a pierde vremea, argonauţii au luat lîna de aur şi au pornit numaidecît spre corabie" (Diodor din Sicilia Biblioteca istorică, IV; XLVIII, 1—3). O luptă între armata lui Aietes şi A. se soldează cu moartea regelui colh; la întoarcere, expedi-ţionarii sînt însoţiţi ocrotitor de zeul marin ♦Glaukos. Sosit în patrie, Iason face ordine şi îşi reia tronul părintesc.
    Argos (lat. Argus) Zeu cu trup atletic, din
 *mitologia greacă, înzestrat cu însuşirea de a vedea cu tot corpul care îi era presărat cu
 1 000 (sau 100) de ochi; pentru agerimea sa vizuală şi pentru atenţia vigilentă, a fost pus de ♦zeii olimpieni să le vegheze existenţa; astfel, ♦Hera, prefăcînd-o în vacă pe rivala sa ♦Io, îl pune paznic al acesteia. A. a fost totuşi omorît de ♦Hermes, din ordinul lui ♦Zeus, iar Hera i-a strămutat numeroşii ochi, pe coada păunului.
    Arhe (grec. dpxfi—început) Una din cele
 4 ♦Muze primitive, în *mitologia greacă arhaică.
    arhetip (grec. dpxeiorcoţ—model primitiv) Termeii filosofic folosit întîia oară de ♦Platon, referitor la modelul originar şi ideal al unui lucru, care nu e decît o copie imperfectă; aplicat la ♦mitologie, termenul indică modelele primare (♦Adam şi ♦Eva sînt, ca ♦oameni primordiali mitici, a. umane). în mitologie, toate locurile sau obiectele terestre îşi au prototipurile lor cereşti, modelele arhetipale; Nilul egiptean corespundea unui +Nil ceresc; Gangele din India vedică — unei ♦Gangă cereşti; adesea, marile ♦temple se construiau după imaginare temple celeste, a căror arhitectură ar fi fost transmisă prin ♦revelaţie (de ex., babilonianul ♦E-Sag-gila); ♦Yahweh îi arată lui ♦Moise, pe muntele Sinai, forma arhetipală a jertfelnicului tabernacol ). Cel mai vechi a. de sanctuar era în inscripţia regelui sumerian Gudea cu privire la templul clădit de el în Lagash: Gudea o visează pe zeiţa •Nidaba, care îi arată un panou cu stelele bine-
 voitoare şi-i face legătura cu un zeu care îi dezvăluie planul acelui templu; tot astfel, după tradiţie, oraşul Ninive îşi avea a. în Ursa Mare, iar oraşul Assur, în Arcturus. Alte a. mitice: ♦Paradisul pierdut, ♦dragonul, ♦gigantul, ♦strămoşul totemic (de obicei omul primordial). Dintre cercetătorii mitologiei, C. G. ♦Jung a întrebuinţat termenul cu mai multă amplitudine, arhetipurile fiind pentru el „fonduri de imagini străvechi ce aparţin tezaurului comun al omenirii".
    Ariadne (grec/ ’ApiaSvri) Fiica regelui cretan ♦Minos, care. îndrăgostindu-se de ♦Theseus venit să ucidă ♦Minotaurul, a întins prin ♦Labirint vestitul fir al Ariadnei, destinat să-î conducă pe erou spre ieşire; drept răsplată şi spre a o salva de represalii, Theseus a luat-o cu sine, părăsind-o însă pe ins. Naxos. în altă variantă, trecînd prin insulă, s-ar fi îndrăgostit de ea zeul ♦Dionysos şi ar fi luat-o de nevastă,
    arianism —► Arius
    ariciul Rareori animal sacru sau totemic (-+totem); în ♦mitologia generală (figurînd în ♦mitologia iraniană ca ♦erou civilizator), a. nu este zeificat, cu excepţia unui filon secundar din ♦mitologia românească, unde are rol de divinitate (sau semidivinitate) sapienţială, cu un rol parţial în ♦cosmogonie. A. îl învaţă, indirect, pe ♦Dumnezeu să completeze pămîntul cu dealuri şi văi. B. P. Hasdeu citează un ♦mit din Vîlcea: după crearea ♦Cerului, pentru a măsura ♦Pămîntul încă în curs de zămislire, Dumnezeu i-a dat a. un ghem de aţă, însă acesta îl desfăşoară cu viclenie prea mult, aşa încît rezultă un Pămînt mult mai vast decît Cerul; numai spionajul ♦albinei rezolvă acest dezechilibru, după ce transmite vorbele spuse de a.: dacă s-ar pri* cepe, Dumnezeu ar strînge Pămîntul în mîini şi l-ar îndesa, obţinînd totodată munţii, dealurile şi văile (Magnum Etymologicum Roma-niae, art. albină). Tema mitică e mai larg tratată în acţiunea personajului demonic *Căţelul Pămîntului O ♦legendă circulînd în folclorul românesc prezintă şi un a. precosmogonic, voinic, bărbos, mergînd pe picioare, însă transformat de Dumnezeu ca represalii în ghem viu (cf. op. cit., art. ariciu).
    Ariei *Mit obscur şi multiplu: 1 locul de rezidenţă al lui ♦Dumnezeu (ebr. ariei — locul zeului); în *Biblie (-+ Isaia)—Ierusalimul; 2 în *Kabbala, %înger nefast, ♦demon; 3 Shakespeiâre (în Furtuna) evdcă pe A. ca Muh al ♦aerului (poate după Steganographia lui Jean Trih&me, 1606).
    Arius (grec. vApeioc; lat. Arius; rom. eccl. Arie) Presbiter alexandrin (mort în 336), încercînd o reformă religioasă, clasificată de ♦teologia oficială drept ♦erezie. După doctrina sa, Dumnezeu-Fiul e distinct faţă de Dumnezeu-Tatăl, a cărui creaţie temporală este el însuşi, ca „fiu"; iar astfel, sf. Treime este ierarhizată de A. în mod necanonic: Dumnezeu-Tatăl: singurul element etern; Fiul (creaţia Tatălui) e ♦logosul divin; ♦Sfîntul Duh este opera Fiului, deci a logp-sului. Născut în Antiohia, A. a trăit în Alexan-
 47
ÂRTAVYZ
dna, fiind pînă în 312 ocrotit de episcopul local, aşa în cît şi-a putut expune liber speculaţiile teologice, cîştigînd numeroşi discipoli; dar doctrina întîmpmă opoziţie şi stîrneşte controverse, aşa încît o adunare prezidată de acelaşi episcop somează grupul lui A. să-şi revizuiască afirmaţiile sau să înceteze a-şi exercita funcţia de cleric ; refuzul lui A. e urmat de un sinod, în Egipt, în cadrul căruia, din cei 100 episcopi prezenţi, numai doi îl apără, sinodul condamnîndu-i doctrina şi silindu-1 la exil; el se stabileşte la Cesareea (Palestina), unde era episcop vestitul istoric Eusebius, discipolul lui ♦Origenes, care îl protejează. Totuşi, cînd A. s-a întors la Alexandria, unde avea mulţi adepţi (matroane, mate-loţi, muncitori portuari) şi o popularitate consolidată, împăratul bizantin Constantin impune convocarea unui conciliu ecumenic la care A. e chemat să dea socoteală de învăţătura sa; iar cînd acest conciliu (Nikeia,I, 325) adoptă ♦dogma unităţii Sfintei Treimi, A., declarat eretic, este expulzat în Illyricum, în reşedinţă supravegheată; pedeapsa nu se aplică imediat; la intervenţia Constanţei (sora împăratului Constantin), A. urmează să fie reprimit în sinul ♦Bisericii, în ciuda opoziţiei arhiepiscopului Athanasios al Alexandriei; însă venind spre basilică, unde edictul imperial îi îngăduise intrarea, „ereticul" se Îmbolnăveşte subit şi moare pe treptele edificiului. Considerat de la primul sinod pînă în zilele noastre una din gravele erezii ale ♦creştinismului, totuşi arianismul a fost obiectul de convertire al cîtorva triburi germanice migratoare: goţi, vandali, suebi, burgunzi, longobarzi, durind astfel pînă în sec. VI. O ramură aria-nistă, păstorită de Eunomios (scurt timp episcop de Ci zic), a durat pînă la moartea acestuia (394). Pentru A., *Dumnezeu este etern şi nenăscut, celelalte fiinţe fiind creaturi, în primul rînd *Isus Christos — logosul, extras din neant, nu din substanţa divină; a fost adoptat ca Fiu pe baza previziunii meritelor lui, şi intr-adevăr el ş-a decis să aleagă binele, din proprie voinţă. Dumnezeu nu poate avea semen. Logosul, creaţia lui Dumnezeu, a avut rolul sufletului în întruparea lui Isus Christos, prima sa operă fiind Sfîntul Duh. Punctul de atracţie al doctrinei lui A. a fost ideea că fiinţa lui Dumnezeu poate fi înţeleasă şi explicată de oameni. Textele predicilor lui A. s-au pierdut, (cf.
 *unitarieni)
 § H. M. Grwatkin, Studies of Arianism, Cambridge, 1900
    Arjuna (Luminosul; sanscr. arjuna^-alb, luminos) Zeul zorilor în *mitologia vedică, unul din fiii oficiali ai lui ♦Păndu (de fapt, fiu natural al lui ♦Indra) şi erou în *Mahăbhărata unde, după ce a ieşit biruitor în toate bătăliile, se prăbuşeşte mort (XVII, 2), dar mai ales eroul central al poemului filosofic *Bhagavadgită (Mahăbhâ-raţa, VI Bhîşmaparva ). A. organizează lupta dusă împreună cu cei 4 fraţi ai săi (grupul *Păndavah) contra verilor uzurpatori. Ca ♦simbol mitic* A, reprezintă lupta sufletească a ostaşului între angajarea sa militară şi datina morală; prăbuşirea lui A. din carul de război
 (al cărui vizitiu e zeul *Krişnd, cu chip uman) este un act de restrişte şi totuşi de opţiune a războinicului pe cîmpul de luptă, după ce a înţeles că iniţiase un război fratricid; iar din clipa prăbuşirii lui mortale, începe un dialog filosofic cu zeul Krişnâ, care îi explică sensul libertăţii şi desăvîrşirii spirituale ce nu se pot obţine prin abandonare, ci numai prin discernerea rostului său istoric în evenimente şi prin relaţia sa cu acţiunea (karman). A, e un simbol aproape arhetipal al războinicului, comparabil, în termenii utilizaţi de mitografi, doar cu zeul Indra. Moartea eroului, şi ea simbolică, se interpretează ca o pedeapsă pentru trufia lui de arcaş imbatabil, abuzînd de arcul său, găndiva un oştean care promite mai mult decît realizează. Principalele epitete ale lui A.: Savyăsăcin (Cel ce foloseşte la fel ambele mîini), Dhanam-Jaya (Cuceritorul de bogăţii), Kapi-Ketu (Cel cu maimuţă pe steag) — confirmă structura mitului. A.. avea şi un fiu — Babhruvăhana.
    Arka (sanscr. arka—♦soare) Zeu din Mitologia vedică, personificînd discul solar, mai ales într-o anume fază; uneori (numit şi *Aruna, frate al păsării ♦Garuda) considerat vehiculul Soarelui (*Surya).
    Armageddon (ebr. Har Megiddon — ţinutul muntosl de la Megiddo) Cîmp de luptă mitic unde, după *Biblie, ar urma disputarea bătăliei apocaliptice între forţele binelui şi răului din ziua Judecăţii de Apoi (-><escatologie). Dar referirea la ♦spiritele demonice care mobilizează pe „împăraţii lumii întregi" la „războiul zilei celei mari" * (Apocalips, XVI, 14—16) nu este decît un ecou sintetic al mai multor războaie, purtate în condiţii grele la Megiddo, încărcat cu materia escatologiei polemice, caracteristice structurii ♦ Apocalipsului lui Ioan Teologul.
    Armazi Zeul suprem kartvel din Georgia orientală, provincia Ivereti sau Ivir (—► mitologii caucaziene), precreştin, reprezentat ca războinic în zale de aramă, coif de aur şi cu sabia în mînă. Patronînd *cerul, tunetul, ploaia, vegetaţia şi războiul, era sărbătorit vara, în cadrul unor fastuoase cortegii regale, în capitala veche a Georgiei: oraşul, existent şi azi, Mţheta. Potrivit tradiţiei’ *cultul lui A. a fost introdus de regele Parnavazi (sec. III î.e.n.); era deci un zeu de import.
    Armindeni (B. P. Hasdeu : slav. EpeMeeB
    —      ziua [sf.] Ieremia; vechi germ. Allmende) J. G. ♦Frazer se referă la cortegiile de alsacieni care „colindă purtînd armindeni", dar notează şi răspîndirea obiceiului la germani, slavi, popoare neolatine, colindătorii adunînd într-un coş ouă, slănină şi alte daruri. în genere, armindenii sînt pomi sau crengi verzi cu care se împodobesc porţile, uşile şi ferestrele caselor, ca simbolizare a începutului primăverii (în satele româneşti, ca şi în alte zone, de 1 mai; de altfel, în româna populară, luna mai e numită Arminden, iar prima zi a acestei luni, „începătorul verii").
    Ărtayyz ♦Spirit malefic în mitologia osetji (-+mitologii caucaziene), pedepsit de divinitatea supremă cu înlănţuirea veşnică pe ♦Lună.
ARTEMIS
 48
    Artemig (grec. ’ApTenu;) Zeiţa vînătorii, în *■mitologia greacă; sora lui ♦Apollon, născută odată cu acesta de ♦Leto, de la ♦Zeus, A, e reprezentată ca o fecioară sălbatică şi solitară, cutreierînd *pădurile împreună cu o haită de cîini, dăruiţi de zeul *Pan (un epitet caracteristic: Agrothera — Cea care vînează fiarele); socotită vindicativă cu cei care îndrăzneau să se îndrăgostească de ea (*Aktaion, *Orion), Întrucît ea însăşi a iubit foarte rar (pe *Endy-mion), dar şi atunci cu o stranie iubire aproape frigidă. Era temută de femei, din ♦credinţa că pedepseşte cu moartea trufia, trădarea castităţii, impietatea. Mai tîrziu i se adaugă atribute noi, de zeiţă binefăcătoare, care ocroteşte cîmpul şi animalele şi care vindecă miraculos felurite boli. Se poate deduce că printre aceste atribute s-a inclus *simbolul uneia din primele intuiţii omeneşti ale necesităţii echilibrului ecologic. A. veghează natura considerată ca un întreg viu, iar în acest cadru e singura din ♦panteonul grec îndreptăţită să stabilească şi să controleze normele vînătoreşti. Vestitul ♦templu din Efes, cel căruia îi dăduse foc Herostrat spre a deveni celebru măcar ca incendiator, o celebra pe A. ca zeiţă a vegetaţiei fecunde. A. era de obicei reprezentată cu vag aer de băiat (în Sparta, sub numele de Ortia, prezida luptele rituale ale tinerilor), cu aripi răsucite pe spate, în rochie lungă sau în tunică, (cf. *Diana)
    Artha Echivalentul ♦Paradisului, în ♦maz-daism: „Omul care se supune legii acesteia rînduite de Ahura-Mazdah şi cinsteşte pe Ahura-Mazdah şi cereasca Artha va fi fericit în viaţa lui iar după moarte se va duce la Artha" (Tăbliţele de la Persepolis).
    Arthur Monarh legendar din Ţara Galilor (sec. VI), ale cărui aventuri au fost istorisite în aşa-numitul ciclu breton sau Ciclul Mesei Rotunde. Tatăl regelui, Uther-cap-de-balaur, era înfăţişat ca un ♦dragon în flăcări, pe cer. Una din isprăvile sale de vitejie a fost lupta corp la corp cu un motan uriaş (legendă colaterală, explicabilă în candoarea ei, prin introducerea tîrzie a pisicilor domestice pe Insulele Britanice). După acţiunea de civilizare a regatului său, îmbătrînind şi socotindu-şi misiunea sfîrşită, A. se întoarce pe o corabie în ţara apuseană de obîrşie: insula atlantică ♦Aballon (sau Insula Merelor, identificată de comentatori fie cu ♦Grădina Hesperidelor fie cu ♦Insulele Fericiţilor), care a fost acoperită de apele oceanului şi a ajuns locul de retragere al sufletelor celor morţi; după altă tradiţie, rănit mortal, regele e transportat acolo de #zîna Morgana.
    Artio Zeiţă galică (—* mitologie celtică), fie zoomorfă (Zeiţa Ursoaică), fie antropomorfă, însoţită de un ♦urs simbolic.
    Anina (Cel Roşu) Divinitate din ♦mitologia vedică, personificînd zorile. A. este vizitiul carului solar al zeului ♦Scrya şi fratele regelui păsărilor, ♦Garuda.
    Anini Zeiţă akkadiană, creatoare a oamenilor (—> mitologii din Mesopotamia) care, din porunca zeului ♦Anu, a modelat un bărbat de
argilă: pe *Enkidu. prietenul lui *Ghilgamesh; această formă antropogonică. după un prototip generalizat în Mesopotamia (la sumerieni, actul era iniţiat de zeiţa ♦Nammu), pe care o reia noul zeu suprem babilonian ♦Marduk, nu trebuie înţeleasă ca un produs biologic al unirii unui zeu (Marduk) cu o zeiţă (Aruru): zeiţa modelează omul din lut, iar zeul îi insuflă viaţa (aceeaşi idee se reia în ♦antropogonia biblică, dar ♦Elohim efectuează ambele operaţii: modelarea şi însufleţirea). Mai tîrziu, de la arta modelării argilei, A, devine protectoarea olăritului.
    Arvales (lat. arvum — ogor, arătură); Fratres Arvales (Fraţii Arvali, Fraţii Plugari) Unul din cele mai vechi colegii preoţeşti (—► sacerdot) romane (compus din 12 preoţi), care oficia anual (în luna mai) ♦ritualul Ambarvalia: o procesiune constînd din ocolirea ogoarelor, în scopul de a le sfinţi. Ambarvaliile erau consacrate iniţial zeului *Mars (pe cînd era numai divinitate agrară); spre sfîrşitul republicii romane, colegiul A. îşi pierde importanţa; fiind reînviat sub Augustus (sec. I î.e.n.), capătă şi sarcina administrării ♦cultului casei împăratului de atunci; ♦ritualul se consacră zeiţei *Ceres, in-cluzînd şi sacrificarea unui taur, a unui berbec şi ă unui porc (—► sacrificiu). Un text din sec. III î.e.n. (Imnul Fraţilor Arvali), deşi începe cu o invocaţie către zeii ♦Lari este de fapt o ♦rugăciune directă către Marş, pentru prosperitatea ogoarelor: „Pe noi, Larilor, ajutaţi-ne, nu lăsa, Marte, să năvălească asupra mulţimilor nici molima, nici prăpădul. / [Plîng pentru mine, pentru ele, cu boabele acestea] Satură-te cu ele aşadar, necruţătorule Marte! /Stropeşte, apă, încetează, arşiţă/ Cheamă-i pe toţi din dreapta, din stînga, să semene sămînţa Semoniilor. / Chiar nouă să ne fii de ajutor, Marte. Hai, saltă!" Colegiul A. era consacrat, deopotrivă, cultului zeiţei agrare *Dea Dia. Existenţa A. e atestată pînă în sec. III, sub împăratul Ga-lienus.
    Aryaman (Ospitalierul) Supranume generic, în ♦mitologia vedică timpurie, pentru zeul suprem (îndeosebi *Mitra); mai tîrziu, unul dintre
 ♦ Aditya, venerat ca stăpîn şi diriguitor al sufletelor ♦strămoşilor (pitarah— părinţii răposaţi).
    Asa (pl. Aesir; sanscr. asu — viaţă; vechi scand. asa—♦zeu ; asynja — zeiţă) Nume generic al divinităţilor fundamentale din Mitologia scandinava — zeii din stirpea superioară (sau marii zei, zeii cereşti), deosebiţi de ♦duhurile apei, *Vana, cu care însă, după un război, devin aliaţi. Primul A. este zeul suprem ♦Odhinn, totodată şi tatăl celor mai mulţi dintre zei. *Edda Nouă citează 12 A.: Odhinn, *Ţhorr, *Njordhr, *Tyr, *Bragi, *Heimdallr, *Hddhr, *Wydarr, * Vale, *Ullr, *Forseti, *Loki, cărora le-au fost adăugaţi ulterior *Baldr şi *Freyr. Aceeaşi listă din Edda Nouă cuprinde şi 14 zeiţe: *Frigg, *Saga, *Eir, *Gefjon, *Fulla, *Freyja, *Sdfn, *Lofn, *Warr, *V6r, *Syn, *Glinn, *Snotr, *Gnaa (dar Freyja este . din clasa Vana). *Edda Veche nu aminteşte însă nicăieri numele unor zeiţe figurînd totuşi în naraţiunile mitologiei scandinave:            *Nănna,
49
 ASILhl
 *Sigyn ş.a. Unii cercetători cred, pe baza etimonului sanscrit, că în epoca arhaică, A, ar fi reprezentat doar o categorie de funcţii vitale, divinizate mai tîrziu prin personificare alegorică.
     Asase Yaa; Assya Zeiţă a ♦pămîntului, în mitologia triburilor akan şi baule (—► mitologiile populaţiilor africane). A.Y. este soţia divină (dar cu o mare independenţă activă) a zeului creator *Nyamye.
     ascetism (grec daKs© — exersez, năzui) Atitudine religioasă practică, avînd rolul unei tehnici spirituale, de înfrîngere a simţurilor şi impulsurilor carnale, socotită un mijloc de obţinere a desăvîrşirii morale şi, prin aceasta, de apropiere faţă de dumnezeire. Practicarea ascezei este variabilă în raport cu doctrinele religioase şi atitudinea acestora faţă de a. în comunităţile primitive, asceza e practicată îndeosebi de ♦şamani, fie în cadrul iniţierii, cînd cere o izolare îndelungată însoţită de ♦post şi de încercări fizice, în exersarea ♦divinaţiei, cînd se crede că e indispensabilă dobîndirii unor viziuni. ~ în doctrinele Indiei, a. (*tâpa) a avut un rol esenţial: *Upanişad consideră trupul o piedică în calea contopirii sinelui (*Atman) cu sufletul universal (*Brahmăn); pentru ♦budism, a. e calea de a atinge *Nirvăna. ~ în Grecia antică nu au practicat a. decît ‘♦orficii care, de pildă, refuzau să se hrănească cu ceea ce este viu, adică provine din zona biologicului, şi pitagoreicii (—*■ Pythagoras). ~ în lumea ebraică. nici ♦mozaismul arhaic, nici ♦iudaismul nu au practicat asceza, o formă riguroasă de a. au avut numai *esenienii. ~ ♦ Creştinismul, în schimb, înregistrează diverse forme de a. în ♦patristică, a. a fost definit ca modalitate de purificare a sufletului de povara păcatelor (mai ales de Părinţi ai Bisericii ca ♦Tertullianus, Clement Alexandrinul, ♦Origenes); unele curente din creştinismul primitiv predicau mortificarea cărnii, ca purtătoare a ♦păcatului originar, acest tip de a. fiind văzut pe atunci ca o pregătire a sufletului pentru viaţa veşnică; formele acute au fost reluate de ♦calvinism, ♦pietismul lutheran şi mai ales de unele ♦secte creştine (♦metodiştii ş.a.), acestea practicînd asceza represivă. Totuşi, doctrina creştină de bază consideră de pildă mortificarea un aspect negativ al ascezei (căci aspectul ei pozitiv este munca), propunînd în schimb o asceză văzută ca efort moral individual şi ca o condiţie a dobîn-dirii'sfinţeniei, ascetul tinzînd să ajungă stăpîn pe sine în scopul desăvîrşirii spirituale; în concepţia eticjl a creştinismului, asceza e una din condiţiile ce duc la sfinţenie, fără ca sffciţenia să fie rezultatul efortului ascetic. De altfel, prezent în numeroase ♦religii (chiar şamanul tribal se supune unei grele asceze în răstimpul noviciatului), uneori (ca în religile Indiei), a. nu este decît o formă aproximativ asemănătoare cu pocăinţa creştină. în schimb, cercetătorii ştiinţifici au remarcat în a. adesea motivaţii iraţionale şi impulsuri patologice. Psihologul american William James a clasificat 6 forme
 de a.: reacţia temperamentelor energice faţă de o viaţă ce li se pare uşoară; aspiraţia spre puritatea morală prin respingerea plăcerilor senzuale ; spiritul de sacrificiu al credinciosului faţă de divinitatea sa; obsesia celor care cred că prin răscumpărarea păcatelor vor evita torturi mai grave după moarte; ideea fixă a nevropaţilor care, prin mortificare, îşi regăsesc echilibrul lăuntric; perversiunea sensibilităţii care schimbă durerile în plăceri. Pentru James-H. Leuba, a. creştin e motivat de 5 criterii: spiritualizarea, eroismul, devotamentul, obţinerea meritului prin renunţare şi suferinţă, imitaţia lui ♦Isus Christos. Psihanaliştii au văzut în a. o formă de manifestare a instinctului sexual.
§ William James, The Varieties of Religious Experience, New York, 1902; K. Schjelderup, Die Askese, Leipzig, 1928; E. Buonaiuti, Le origini delVascetismo cristiana, 1928
    asceză —> ascetism
    Asgardhr; Asaheim Ţinut celest în ♦mitologia scandinavă, reşedinţă a ♦zeilor (*Asa), imaginat ca un înveliş boltit al lumii vizibile şi cuprinzînd cîmpiile Ydavallr (areopagul divin) şi *Hlidskjalf (tronul de pe care zeul suprem ♦Odhinn aude şi vede sincronic toate evenimentele universului).
    Agh Zeu arhaic din ♦mitologia egipteană, patronul deşertului Libyei. îi era consacrat şoimul. Mai tîrziu, ♦cultul lui A. s-a contopi cu al zeului malefic *Seth.
    Ashera Zeiţă palestiniană, asociată în ♦ Biblie lui *Baal şi corespunzirid divinităţilor *Athirat (din Ugarit) şi Ashratum (din Akkad) (-* mitologie feniciană); principalul atribut: ocrotirea fecundităţii. în sanctuarul canaanit al zeiţei ♦Astartâ se afla un trunchi sacru de arbore, numit (ca obiect de ♦cult) ashera.
    Aslinan Zeiţă sumeriană a grînelor, seminţelor şi semănăturilor (-+ mitologii din Mesopotamia) 9 sora divină a lui ♦Lahar, făcută de zei din acelaşi lut ca şi fratele ei şi destinată să lucreze pămîntul cu primul plug, inventat pentru ea, şi să semene orz şi grîu. A. a făcut şi primele pîini, dar şi primele băuturi alcoolice (din susan, curmale, struguri). Judecata divină a socotit munca ei mai importantă decît a fratelui său (care era cioban); acordîndu-se întîietate pîinîi şi vinului faţă de lapte şi lînă, s-a consfinţit, de fapt, revoluţia agrară, odată cu sedentari-zarea omului nomad sau transhumant.
    Asilki (Acuaku, Ocuaku, Benemu) Voinici uriaşi din vechime, poate de influenţă biblică, în ♦mitologia slavă răsăriteană (ruşi, bieloruşi, ucraineni). Uneori prezentaţi drept creatori de fluvii, munţi, prăpăstii şi constructori de opere ciclopice (cf. ♦ Jidovi, în ♦mitologia românească). O variantă folclorică (suspectă de înrîurire cărturărească) vorbeşte despre trufia forţei fă-cîndu-i să-l ameninţe pe ♦Dumnezeu, care însă i-a nimicit (cf. conflictul între ♦giganţi şi ♦Zeus, după descrierea lui ♦Hesiod). ♦Mitul bielorus are un caracter particular: A. (aici Veletî) se îndeletnicesc cu strîmbarea copacilor (oi. Strtmbă-
asiyak
 ao
lemne din mitologia românească) şi cu sfărî-marea stîncilor şi pietrelor (cf. * Sfarmă-piatră), slujindu-se în acest caz de unelte de piatră, care ar putea să fie un relict al memoriei colective din paleolitic sau neolitic. ^Legendele adiacente spun că, în spatele unor pere# clădiţi din stînci sfărîmate de A., se puteau găsi oameni răpiţi de un *zmeu sau un *balaur. în folclorul rus li se mai atribuie producerea tunetului prin aruncarea lăncii spre cer. Unii cercetători au propus, ca rădăcină etim. pentru Asilki, indoeurop. ak--------piatră, cer de piatră.
    Asiyak Zeiţă eschimosă (-> mitologiile triburilor polare), diriguitoarea vîntului şi a viscolelor.
    Asklepios (grec. ’AoKXrimoq) Zeul medicinei în *mitologia greacă, fiul lui * Apollon (născut de fiica unui rege lapit, numită Koronis, din împreunarea cu zeul); îşi practică sistemul de vindecare noaptea, în Epidaur, servindu-se de *cîine, grăsime şi *şarpe (poate *totemuri arhaice) izbutind şi vindecări miraculoase. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie şi morţii, ceea ce l-a supărat pe *Zeus, care l-a omorît, fulgerîndu-1. Acuzaţia (după Diodor din Siciîia) i-a adus-o *Hades, motivînd „în faţa lui Zeus că îi micşorează regatul, prin grija de a salva cît mai mulţi oameni". ♦Miturile principale îl socoteau însă numai semizeu, de unde şi justificarea pedepsei capitale: era născut de o femeie muritoare, de la zeul Apollon, tatăl său divin dîndu-1 în grija *Centaurului *Hiron care, în cadrul unei educaţii complexe, i-a împărtăşit secretele *taumaturgiei cu ajutorul căreia, mai tîrziu, A. avea să izbutească anihilarea spontană a oricăror dureri la pacienţii săi, ca şi regenerarea părţilor afectate de boală; totodată l-a iniţiat în sistemul de utilizare a plantelor medicinale. Naşterea lui A. s-a produs (după varianta transmisă de *Pindar în Pythice, III) în împrejurări neobişnuite: Apollon l-a smuls din pîntecele în flăcări al mamei; cum şi moartea lui A. se produce prin fulger, întregul mit e sub semnul *focului cosmic, producător şi distrugător, ca forţă absolută de purificare. (Ulterior, Apollon îşi răzbună fiul, omorînd *Ciclopii făuritori de fulgere pentru Zeus). în epoca homerică, mitul încă nu se formase complet : în *Iliada, A. nu era venerat ca zeu al medicinei, ci doar considerat un medic fără cusur, care îşi învăţase arta de la Centaurul Hiron şi care era tatăl celor doi „vestiţi vindecători Podaleirios şi Mahâon" (Iliada, II, v. 731—732), dar şi pretendenţi la mîna *Helenei; Mahaon e chemat chiar să vindece o rană a lui Menelaos (op. cit., IV, v. 193—195), pe care o tratează astfel: „Şi văzînd crana unde îl lovise săgeata cumplită, îi suge înveninatul sînge. Apoi presară deasupra prafuri liniştitoare pe care odinioară Heiron i le dăduse vestitului Asklepios" (op. cit., IV, v. 217—219), Şi după ♦Homer, A. fusese considerat unul dintre eroii din vechime; venerarea sa ca zeu se constituie într-un *cult aparte atunci cînd i se atribuie ca tată Apollon ; cultul e introdus în Attica în sec. VI î.e.n. Ca zeu al medicinei, A. prac-
tică o anumită *magie (albă) de neutralizare a molimelor şi de asigurare profilactică împotriva infecţiilor, metodele sale terapeutice fiind: *descîntecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile, chirurgia de incizie. în *templele lui A., bolnavii rămîneau noaptea în incintă, pentru a li se stabili diagnosticul, socotindu-se că preotul consacrat are, de la zeul său, revelaţia integrală asupra maladiei pacientului. Tipul mitologic al lui A. aparţine însă categoriei de *eroi civilizatori. Templele consacrate lui A. în întreaga lume greco-romană erau, în felul lor, nişte clinici medicale (probabil după model egiptean), toţi preoţii slujitori fiind şi medici; sanctuarul principal se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl înfăţişează ca bărbat blajin cu barbă, avînd totdeauna alături un şarpe. (cf. *Aesculapius)
    Askr Arbore mitic din *antropogonia Mitologiei scandinave: un frasin din care zeii fac primul bărbat, Askr: zeii „au găsit pe ţărm, stingheri şi lipsiţi de soartă, pe Askr şi pe Erabla. Nu aveau încă nici minte, nici suflet, nici sînge, nici frumuseţe, nici chip. Odihnn i-a însufleţit, Honir le-a dat inteligenţă, Lodurr le-a dat sînge şi chip atrăgător" (Edda Veche, Voluspa). (—► Embla )
    Asmodeu (ebr. Ashmedai) Prinţul *demonilor (în *Talmud), care în fiece noapte se urcă în ♦cer, unde studiază, cu *Yahweh, Talmudul. In genere demon răufăcător (preluat după iranianul *Aeshma); identificat uneori cu *Bel-zebuth sau comparabil cu *Lilith, alteori socotit numai *duhul nefast al geloziei conjugale, al nefericirii matrimoniale:,, Tot în aceeaşi zi s-a întîmplat ca Sarah, fiica lui Raguel de la Ek-batana din Media, să fie ocărîtă de slujnicele tatălui său, fiindcă ea ţinuse şapte bărbaţi. Şi Asmodeu, duhul cel rău, îi ucisese înainte de a trăi ea cu ei" (V.T., Tobit, III, 7—8). Mai tîrziu, capătă şi alte nume: „împăratul demonilor", „îngerul adîncului" (N.T., Apocalips, IX, 11).
    assasini (arab. hashshishin — consumatori de haşiş) *Sectă musulmană neoismailită (desprinsă din secta *ismailiţilor spre sfîrşitul sec. XI), organizată sub forma unui ordin secret, cu implicaţii politice, una din caracteristicile de conduită fiind uciderea tuturor adversarilor, in cadrul unor asasinate politico-religioase de tip terorist. Secta a. a fost întemeiată de Hasan Sabbah, stabilindu-şi centrul în nord-vestul Iranului, în castelul Alamuth, cucerit în 1090. Formată abia după un secol, doctrina se întemeiază pe divinizarea imamului conducător şi se difizează în Iran, Siria şi Liban, fără însă a fi o doctrină propriu-zis religioasă: a. nu urmărea decît consolidarea puterii, într-un cadru rudimentar de politică religioasă, şi, fireşte* libera practicare a drogării cu haşiş, pentru obţinerea stărilor de pseudoextaz. Dar, după ce castelul Alamuth a fost cucerit, în 1256, de o armată mongolă, iar mamelucii au distrus* în 1273, rămăşiţele grupurilor din Siria şi Liban, secta a* dispare cu totul. Singura urmă a lor este cuvîntul asasin din mai multe limbi moderne.
 51
 ASTROLOGIE
    Assur Vechi *zeu tribal asirian (—* mitologii din Mesopotamia), devenit zeu al războiului şi divinitatea supremă ocrotind Asiria, marele său preot fiind regele. Iniţial, protectorul divin al cetăţii Assur, din nordul bazinului Mesopotamiei; cînd regiunea nordică (asiriană) ajunge independentă, ♦cultul lui A. începVsă. concureze cultul zeului suprem babilonian *Marduk; mai tîrziu, regatul Asiriei îl proclamă zeu suprem pe A., transfe-rîndu-i şi toate atributele lui Marduk, fără a-1 detrona pe zeul babilonian. Regele asirian Assurbanipal, deşi se consideră strănepotul lui A., din motive de diplomaţie politică, restaurează *templul *E-Saggila. al lui Marduk. Totuşi, analizat etimologic, A. nu aparţine nici Sumerului, nici lumii semitice. Menţionat întîi In Ur (sfîrşitul mileniului III î.e.n.)/în sec. IX î.e.n. e venerat chiar ca părintele zeului ceresc ♦Anu, iar în sec. XIII î.e.n. devine zeul principal, tn locul lui *Enlil, şi i se atribuie, ca soţie, zeiţa *Ishtar. în epoca sa de glorie cultuală, e zeul suprem al Asiriei, judecător divin şi zeu al războiului; la începutul mileniului I te.n. e reprezentat simbolic prin două mîini ieşite dintr-un nor şi încordînd un arc, pentru a deveni curînd (sec. IX) o figură implantată In tradiţionalul disc înaripat.
    Astar Zeu etiopian al *cerului, cu atribute din *mitologia arhaică locală, dar cu nume împrumutat de la arabi (Ashtar < mesop. *Ish-tar) ; *cultul lui A. (înainte de invazia arabă în Etiopia, zeu suprem,) e anulat de*creştinism.
    Astarte (grec. Astartes; Lukian, Herodian: Asteroth) Zeiţa supremă, adorată şi de filisteni, în *mitologia feniciană, la obîrşie zeiţă a procreaţiei şi fecundităţii, cumulînd apoi dominaţia *cerului şi *pămîntului. *Cultul era foarte răspîndit în lumea semită, zeiţa fiind în general socotită principiul feminin suprem şi avînd ♦temple în Sidon şi Tyr, apoi în Gartagina şi în Askalonul filistean; venerată în Canaan cu numele Asthoreth, e preluată de unele triburi ebraice ca *simbol celest al fertilităţii vegetale (în * Biblie: Ashera); regele Solomon îi zideşte un templu în Ierusalim: „Atunci Solomon a început să cinstească pe Astarte, zeiţa sido-nienilor“ (V.T., I Regi, XI, 5); regele Iosia „a pîngărit apoi capiştile de pe înălţimile cele de la răsărit de Ierusalim [...] pe care le clădise Solomon, regele lui Israel, în cinstea Astartei, idolul Sidonului“ (V.T., II Regi, XXIII, 13); totuşi, cultul ei continua să se răspîndească şi în vechiul Israel, dar şi în Egipt şi chiar în Grecia. Populaţia ebraică o adora din ce în ce mai amplu: „Nu vezi tu ce făptuiesc cei din cetăţile lui Iuda şi cei de pe uliţele Ierusalimului? Copiii adună lemne, părinţii aţîţă focul, femeile frămîntă aluatul să facă turte împărătesei cerului" (V.T., Ieremia, VII, 17—18). E venerată în Egipt (între dinastia XVIII şi epoca ptole-maică), fie asimilată cu *Sehmet, fie ca zeiţă autonomă a dragostei şi războiului. Grecii o preiau, numind-o Astartes. Se pare că prin unele atribute era omologată fie cu *Ishtar, fie cu •Atargatis. Fenicienii o considerau soţia lui *Baal. Răspîndirea atît de largă se datora probabil
 fascinaţiei exercitate de un cult al unei zeiţe care, imaginată ca o femeie tînără şi frumoasă, patrona nu numai fertilitatea naturii vegetale şi animale, de asemenea *vînătoarea, şi personifica simbolic Luceafărul (planeta Venus), dar ocrotea în primul rînd dragostea pînă la formele erotice cele mai libertine. Ca zeiţă a iubirii, A. era închipuită uneori cu aspect de gazelă sau antilopă; imagini arhaice o reprezentau şi ca femeie cornută, de unde unii mitologi conchid că fusese la origine doar o zeiţă pastorală (după o referire biblică: „Astarte [stăpîna] turmelor"
 —  V.T., Deuteronomul, VII, 13).
    Astkhik (Steluţa) Zeiţă armeană (-* mitologii caucaziene) ocrotitoare a dragostei sexuale şi a *apei; amanta zeului Vahagn (tînăr cu barba şi pletele de flăcări, patronînd tunetul şi fulgerul). *Templul principal al zeiţei, clădit în oraşul străvechi Ashtishat de pe teritoriul de azi al Turciei, se numea „Dormitorul-lui-Vahagn". A. era asociată, onomastic şi atri-butiv, cu planeta Venus. Considerată de o frumuseţe excepţională, se credea că se scaldă în fiecare noapte în Eufrat. Dar, după răspîndirea *creştinismului în Armenia, îşi părăseşte statutul de zeiţă şi e socotită numai fiica lui Xisutr (*Noe), născută după *potop.
    Astraia Zeiţa justiţiei, în *mitologia greacă, fiica lui *Zeus şi a *Titanidei *Themis. în epoca primordială (vîrsta de aur) a trăit printre oameni, dar scîrbită de răutatea lor s-a urcat în cer, devenind Constelaţia Fecioarei; părăsirea pămîntului şi refugierea în cer este un *simbol moral explicînd dificultatea învingerii răutăţii umane înrădăcinate într-o societate inechitabilă, chiar şi în justiţia divină.
    Astraios *Titan din *mitologia greacă, soţul zeiţei *Eos, părintele vînturilor şi al stelelor.
    astrologie Paraştiinţă, constituită în antichitate sub egida *mitologiei, şi în strînsă dependenţă faţă de *religie, urmărind influenţa poziţiei speciale a astrelor (conjuncţia astrelor) asupra evenimentelor viitoare din viaţa omului, societăţii, lumii. în Babilon, Egipt, India, Persia, China, Japonia, în civilizaţiile precolumbiene din America, la *druizii celţi, în Grecia şi la Roma, la daci, a. era o însoţitoare consecventă a tuturor ♦miturilor astrale, fiind exercitată îndeosebi de preoţi. în vechile religii, raportul între mişcarea regulată a stelelor şi planetelor (numite cu nume de zei şi adesea identificate cu zeii patronali, uneori prin deducţii obscure: de pildă, cea mai mare planetă din sistemul solar purtînd numele celui mai mare zeu, Jupiter) şi concepţiile de cosmologie mitologică devine argument în demonstraţia ordinii divine a universului; în acest act, religia s-a sprijinit întotdeauna pe a. Dar astrologii nu au avut pretutindeni în antichitate aceeaşi importanţă. ~ în Egiptul faraonic, nici nu se poate vorbi de a. practică (analize zodiacale, horoscoape), ci numai de interese astronomice; abia în manuscrisele demotice tîrzii apar slabe ecouri asupra influenţei poziţiei astrelor în destinul omului, dar şi ele sînt suspecte de a fi fost importate din Mesopotamia. ~ A. înflo-
ASURA
 52
 reşte abia în Egiptul alexandrin, însă şi atunci cu interese limitate (de ex. hemerologia, predecesoarea horoscopului, clasificînd zilele faste şi nefaste ale anului. ~ în toată istoria a., au excelat chaldeenii din Mesopotamia; ştiinţ*»acestora era însă cu precădere astronomică, autorii antici comunicînd că asirienii au observat astrele timp de 72 000 ani (Hipparc, lamblikos) sau, mai realist, numai 1903 ani (Simplicius), iar Strabon (Geografia, XV, I) dînd referiri mai verosimile: „în Babilonia este o castă sau o colonie de filosofi băştinaşi care se numesc chaldeeni şi care se ocupă în primul rînd de astronomie. Unii dintre ei şi-au făcut meserie din a compune horoscopul, însă nu au încuviinţarea celorlalţi". Prudent, Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, II, XXIX—XXX) relatează totuşi că, după chaldeeni, „aceste astre ar avea cea mai mare înrîurire asupra naşterii oamenilor şi asupra soartei lor, bune sau rele; datorită observării şi cunoaşterii naturii lor, se poate şti foarte bine destinul fiecărui om". ~ Necunoscută în epoca vedică, a. apare în India abia în preajma începutului erei noastre şi se dezvoltă sub influenţă greacă, păstrînd însă legăturile cu temeinica astronomie tradiţională indiană. După tratatul Suryasiddhănta, considerat o ♦revelaţie directă a ♦Soarelui (Soluţia Soarelui), se credea (cf. cap. XI) că atunci cînd Soarele şi Luna au declinaţii identice, situaţiile devin nefaste pentru oameni. ~ în lumea islamică arabo-persanâ, astronomia fiind una din ştiinţele de prim rang, admise de *Coran, în penumbra ei a activat şi a. Cînd se construia oraşul Badgad, o familie persană de astrologi, Banu Nawbakht, a făcut horoscopul oraşului care se năştea, compunînd şi . o cronică astro-futurologică a lumii, an după an, pînă în 933; astrologii arabi îşi numeau disciplina — ştiinţă a edictelor stelelor; prezicerile erau totuşi frînate de ♦teologia musulmană oficială care insista asupra ♦dogmei coranice că nimeni afară de ♦Allah nu are dreptul să cunoască viitorul. ~ în antichitatea tîrzie, astrologii erau priviţi cu suspiciune de către intelectuali. Aulus Gellius relatează (Nopţile attice, XIV, I) că filosoful sceptic Favorinus numea „ştiinţa chaldeilor" un „gen de înşelătorie şi păcăleală", „inventat de scamatori", întrebîndu-se „ce se poate răspunde despre faptul că oameni de ambele sexe, de toate vîrstele, născuţi sub diferite mişcări ale stelelor şi la mari distanţe unii de alţii, pier totuşi toţi deodată, doborîţi de acelaşi fel de moarte, în timpul unui cutremur [...j sau în acelaşi naufragiu, ceea ce nu s-ar întîmpla niciodată dacă în clipa naşterii i s-ar atribui fiecăruia o anumită lege a sorţii." După Procopius din Gaesarea (Istoria secretă, Îl), împăratul bizantin Iustinian a dus o politică represivă faţă de astrologi ► zodiac, mituri astrale). ^ Europa medievală a preluat vechile tradiţii astro-logice, însă adesea independent de religie. Dar din observarea reală a mişcărilor periodice şi neperiodice a astrelor (soarele, luna, stelele, planetele, cometele şi alte fenomene) s-a desprins treptat, din a., astronomia propriu-zisă; totuşi
a. a continuat să existe, ca preocupare ezoterică, chiar dacă tot mai limitată, pînă în vremea modernă.
§ Philippe Defrance, Claude Fischler, Edgar Morin et Lena Petrosian, Le Retour des Astrologues, Paris, 1971; M. Jacob et C. Valence, Miroir d’astrologie, Paris, 1949; P. Couderc, L'Astrologie, Paris, 1961; A. Bouche-Leclercq, Vastrologie grecque, Bruxelles, 1963
   Asura (sanscr. asu — viaţă) Clasă primordială de *demoni în *mitologia vedică, iniţial cu sens pozitiv, probabil ca rămăşiţă a ♦animismului arie străvechi. Sensul originar de zeu din A. s-a transferat ulterior asupra noţiunii *Deva, iar A. a fost reinterpretat de astădată cu înţelesul de ne-zeu (asura), deci demon; de aici şi sanscr. asurya — iniţial „divin", ulterior „de* monic". (cf. în acelaşi bazin mitologic arie: zend. ahura > iran. ♦ Ahura-Mazda; de asemenea scand. *Asa). în timpul primordial, demonii Asura şi zeii Deva colaborează la aceeaşi operă a ♦cosmogoniei. Mai tîrziu, consideraţi a fi fost născuţi de *Diti şi *Danu, clasei A, i se delimitează rolul mitologic; ei sînt acum demoni nefaşti, duşmani ai zeilor şi sprijinitori ai marelui demon *Vritrâ. Textele îi numesc uneori (după numele matern) şi *Daitya. A. au o căpetenie— Prahlada, un instructor—Usanas şi un rege — Vrişaparvan. Toţi demonii A, locuiesc în lumile subterane inferioare, una dintre ele fiind Atala (sanscr. atala— fără fund).
   Atargatis (formă onomastică greacă, pentru aram. Attaratte) Marea Mamă a zeilor primordiali şi zeiţa patronală a naturii, a fertilităţii naturale şi a frumuseţii, în mitologia siriacă (considerată de unii cercetători o variantă aproape identică a zeiţei frigiene *Kybele), comună însă structural mai multor popoare semitice occidentale. în +cultul ei curent, A. era considerată de obicei soţia zeului ♦Haddad-Rimmon şi ♦simbolul puterii destinului: devenea astfel strămoaşa casei regale şi ocrotitoarea succesiunii generaţiilor umane; de aici şi practicarea ^sacrificiilor umane in cultul ei. Ca ♦strămoaşă, A. a fost simbolizată adesea de embleme falice, precum şi de unele serbări cu caracter falie. (—► culte falice) în unele tradiţii complementare, e descrisă ca Zeiţă-peşte; un ♦mit spune că ă ieşit din găoacea unui ou găsit de un peşte în Eufrat; această versiune mai tîrzie (Ovidius, Fasti, II, v. 459—474; Metamorfoze, V, v. 331) circula în lumea greco-romană, unde A. era cunoscută şi chiar venerată fie sub numele Derketo (grecii au numit-o. „Atargatis, deşi Ktesios o numeşte Derketo“ — Strabon, Geografia, XVI, 4* 27; dar şi Plinius cel Bătrîn, Istoria naturală, V, 23—81), fie sub acela de Dea Syria (Lukian şi autorii romani). Sub acest nume, Dea Syria, cultul zeiţei A. s-a difuzat în lumea romană, unde era însă adorată îndeosebi cu atributele zeiţei romane +Venus; în unele provincii apar variante, mai ales în Dacia (Apullum), unde era numită Dea Gaelestis. Se citează un mare ♦templu siriac: Atargateion, în Galaad, amintit şi într-un verset biblic (V.T., I Maeabei, Y, 43). Opiniile de sinteză îi acordau zeiţei 3
53
 ATEISM
atribute esenţiale: apa ca funcţie vitală, glia maternă personificată în natura universală, forţa destinului.
    Ate (grec. Atti) Zeiţă personificînd furia ucigaşă şi crimele, în *mitologia greacă, voluptatea’distrugerii intenţiilor generoase ori a planurilor raţionale omeneşti; la ♦Homer, A. e mai mult o stare psihică, ducînd inevitabil la dezastre. Născută de ♦Eris de la ♦Zeus, A. îl determină să ia hotărîrea pripită de a-1 face pe * Herakles supusul lui Eurystheus, însă după aceea Zeus o înşfacă de păr şi o aruncă pe Pămînt din *01imp, unde nu se va mai întoarce niciodată. Rămasă simbolic printre oameni să producă sau să iniţieze fapte criminale, A. e urmată de un alai de lites (*rugăciuni), bătrîne penitente, fiice infirme ale lui Zeus destinate să corecteze răul săvîrşit de zeiţă. Pentru greci, A. era un mod de descărcare morală: ♦Agamem-non îşi justifică furia contra lui ♦Ahilleus, dînd vina pe A. (Iliada, XIX, v. 91); mai tîrziu, e socotită doar o divinitate răzbunînd *păcatele (Sofocles, Antigona).
    ateism (grec. a 0eo<; — fără zeu) Doctrină bazată pe respingerea, refuzul sau negarea ♦zeilor şi a lui ♦Dumnezeu, ca şi a oricăror elemente supranaturale sau divine, traductibilă concret în anularea totală a domeniului ♦religiei şi, implicit, în interpretarea raţională a ♦miturilor. Există un a. sentimental, care respinge, si un a. raţional, care dembnstrează, primul fiind instabil şi niciodată definitiv. Cu mai multă precizie, se pot clasifica 3 tipuri de a. 1) a, dogmatic, care intuieşte inexistenţa divinităţii însă o neagă neargumentat, sprijinin-du-se pe bunul simţ; 2) a. sceptic, care nu are încredere în capacitatea minţii omeneşti de a descoperi sau a-şi imagina divinitatea; 3) a. critic, care pune la îndoială validitatea argumentelor teiste sau a aşa-numitelor dovezi de existenţă a lui Dumnezeu (-ateism), anulîn-du-le prin argumente construite logic. în forme primitive, a. apare aproape în acelaşi timp cu religia, dar ca fenomen izolat, insular, căci ceea ce numea John Lubbok (sec. XIX) „perioada atee" a omului primitiv nu era negarea divinităţii, ci absenţa unor noţiuni distincte despre zei; primitivul nu e ateu: el poate fi uneori sceptic sau mînios pe zeii săi, pe care crede că-i poate pedepsi ori alunga, sau poate avea chiar stări de necredinţă (dmana). Dar în vechile civilizaţii constituite s-au manifestat de timpuriu forme modeste de a. propriu-zis. în India găsim termenul *năstikya — necredinţă în zei (Mahăbhărata, II); şi chiar noţiunea năsti-kată, desemnînd o atitudine ateistă. ~ în Palestina, psalmistul polemiza cu opinia anonimă, autentificînd indirect existenţa fenomenului de formă destul de acută în gîndirea epocii, poate în texte pierdute: „Nelegiuitul zice întru semeţia lui: « Mînia lui nu urmăreşte. Nu este Dumnezeu »"— Psalmi, X, 4). ~ în China, ♦Han Fei (sec. III î.e.n.) afirmase că nu se poate dovedi existenţa zeilor şi a ♦demonilor. ^ în Hellada, un a. parţial, care nu nega zeii, dar îi deposeda de amestecul în soarta lumii, era bogat repre-
 zentat de filosofi (♦Xenophanes, Democrit. ♦Pro-dikos, ♦Heraclit, ♦Euhemeros, Kritias, ♦Prota-goras, ♦Epicur, Lukian). Heraclit scrie: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni. Ea a fost totdeauna." Sofistul Protagoras, a cărui carte Despre zei a fost arsă public la Atena (sec V î.e.n.), accepta numai realitatea perceptibilă senzorial şi ca atare spune: „Despre zei nu ştiu nici dacă sînt, nici dacă nu sînt şi nici cum arată. Intr-adevăr multe ne împiedică să ştim asta, atît lipsa de claritate a problemei, cît şi durata scurtă a vieţii omului". Theodoros din Kyrene (sec. IV-III î.e.n.) a negat însă făţiş existenţa zeilor, poreclit pentru aceasta de contemporani „Theodoros Ateul". Mult mai a-proape de înţelesul modern al a. se situa Epicur care, fără a nega existenţa pasivă a unei categorii divine, vede un univers autonom, „deoarece nu este nimic în afara universului, care să pătrundă în el şi să producă o schimbare" (Scrisoare către Herodot). îndoieli pertinente găsim la unii poeţi greci; astfel, Euripides, fostul discipol şi apoi prietenul lui ♦Anaxagoras, în invocaţia piesei în mare parte pierdută Melanipa filosoafă, spune: „O, Zeus, dacă este un Zeus, căci nu-l cunosc decît din auzite!", dar mai ales în tragedia Alkeste (v. 962—967; 974—977): „M-am urcat către cer /purtat de Muze pe aripi,/ am pătruns atîtea ştiinţe / însă nu am întîlnit altă forţă / mai teribilă decît Ananke. / Nu este putere care s-o învingă. [—] Numai ea, singura zeiţă fără altare / şi fără chipuri cioplite, e surdă la jertfele noastre." Tragicul grec intuieşte forţa incoruptibilă a legilor cosmice autonome. ♦Lucretius, discipolul lui Epicur, ac-ceptînd ideea unor divinităţi indiferente, spune că omul născoceşte pe zei fiindcă e înfricoşat de fenomenele naturale. ~ Teza e reluată în sec. XVIII de iluminiştii francezi (La Mettrie, d’Holbach, Voltaire, J.J. Rousseau ş.a.); dar nici aceştia nu profesează un a. autentic (mulţi dintre ei, ca şi succesorii lor din Revoluţia Franceză de la 1789, admit, ca pe un gen de divinitate abstractă, „raţiunea supremă"), întrucît scopul lor rezidă în primul rînd în anticlericalism. în sec. XIX, problema a. e cercetată multiplu (etnografic, sociologic, economic, politic, dar şi filosofic) şi se conturează premisele unui viitor a. ştiinţific. Max ♦Muller introduce noţiunea nouă de adevism (sanscr. a-deva — fără zeu), ca termen analogic definind actul de negare a zeilor, faţă de ateism (hellenistic a-theos), care defineşte negarea lui Dumnezeu. A. începe să se contureze mai exact la filosofii materialişti (L. Feuerbach ş.a.) şi îndeosebi la creatorii socialismului ştiinţific, Karl ♦Marx şi Friedrich ♦Engels. Astfel, o definiţie indirectă a lui K. Marx e aplicabilă la întreaga problemă: „în general, reflexul religios al lumii reale nu poate să dispară decît atunci cînd relaţiile din viaţa practică de fiecare zi vor fi relaţii clare şi raţionale între oameni şi între oameni şi natură".
 ('Capitalul, I). în sec. XX, a. devine un fenomen masiv, constituind totodată refuzul atitudinii religioase şi refuzul acceptării oricărei religii;
ATHANOR
54
 astfel, alimentat de expansiunea cunoaşterii ştiinţifice, a. contemporan îşi asumă forma unui nou gen de umanism. Dar formele particulare de a. se diferenţiază tot mai mult. Ca termen în sine, a. tinde să desemneze noţiuni cu totul diferite în raport cu mutarea punctului de vedere filosofic, de la o zonă de gîndire la alta^ de la refuzul unei religii la refuzul alteia. Astfel, Jacques-J. Natanson ajunge să afirme (într-un eseu asupra a. modern, publicat in 1975) că „nu ateismul este cel care îl defineşte pe ateu, ci ateul este cel care îngăduie să se definească ateismul". Din asemenea cauze, teologii catolici acuză a. de incoerenţă (Claude Tresmontant) sau cel puţin de înclinaţie spre „o credinţă mesianică în pozitivismul cunoaşterii ştiinţifice" (Jean Daniâlou). Există şi abordări mai puţin obişnuite. Deşi aparţinînd unui curent teist (personalismul, pentru care lumea este manifestarea actului creator al lui Dumnezeu — personalitatea supremă), neoaugustinianul Jean Lacroix, operînd o analiză obiectivă asupra a., relevă un sens contrar celui urmărit, cînd, prin acuzarea ideilor tradiţionaliste care, pătrunse în catolicism, „conduc pe oameni spre ateism", ajunge să constate cu îngrijorare că „Dumnezeu a început a fi sesizat ca un obstacol în calea progresului" şi că „omenirea tinde să înlăture acest obstacol din calea ei" (Le sens de Vatheisme moderne, Paris, 1966, p. 28). Pierre *Teilhard de Chardin considera că „Lumea este pe cale de a se converti spontan la un soi de religie naturală a Universului, care o abate pe nedrept de la Dumnezeul Evangheliei" (U Incroyance moderne, cause profonde et remede, 1933, în Oeuvres, voi. IX, Paris, 1968, p. 153). Mulţi teologi de azi, accesibili înnoirii, spun că a. contemporan deschide drum căutării absolutului autentic ce depăşeşte tot ce e în stare să conceapă omul, adică a acelui absolut care ar rămîne transcendent în raport cu universul integral. Alţi teoreticieni, din afara *teologiei, consideră că a. e legat direct de tipul civilizaţiilor an-tropocentriste. Dincolo de speculaţiile pro sau contra, pentru gîndirea materialistă contemporană există un a. ştiinţific propriu-zis, care nu e împiedicat nici de revoluţiile ştiinţifice din fizică sau biologie, nici de prezenţa *credinţei religioase în conştiinţa unor savanţi moderni iluştri (A. Einstein, A. Schweitzer. P. Teilhard de Chardin). Acest a. consideră în linii generale că universul este alcătuit exclusiv din materie care, ea singură, fără vreo intervenţie exterioară ce s-ar numi divinitate sau raţiune universală, se organizează perpetuu, guvernată de legi obiective şi constituind, concret, tot ceea ce există.
 § Felix Le Dantec, Vatheisme, Paris, 1912; J. M. Ro-bertson, A History of the free thought, Ancient and Modem, I—II, London, 1936; IO. U. <X>paHiieB, y ucmo-Koe peAueuu u ceoâodoMbicAUn, MocKBa, 1959; Ignace Lepp, Psychanalyse de VatMisme modeme, Paris, 1961; Roger Garaudy, Dieu est mort, Paris, 1962; Henri Arvon, L’athiisme, Paris, 1967;Claude Tresmontant, Les problemes de Vatheisme, Paris, 1972; Jacques-J. Na-
tanson, La Mort de Dieu. Essai sur Vatheisme moderna Paris, 1975; Petru Berar, Umanism şi ateism, Bucureşti, 1980; Grli. Vlăduţescu, Septimiu Chelcea (coordonatori), Raţiune şi credinţă, Bucureşti, 1983; Al. Tănase, Cultură şi civilizaţie, Bucureşti, 1977; id. Umanismul şi condiţia umană în civilizaţia contemporană, Bucureşti, 1985
    athanor Cuptor în care alchimiştii pretind a realiza „regenerarea cosmosului" şi a transmuta metalele „leproase" în aur, precum şi a obţine „piatra filosofală". Alchimia medievală (ars magna) descinde de la magii antici de pe lîngă *temple, promotori de *mituri şi parţial iniţiaţi în unele ştiinţe experimentale. A. medieval este un soi de furnal cu pereţi refractari, cu o cupolă de reflectare a căldurii focului, cu pirostrii pe care stătea un vas adăpostind, în nisip sau cenuşă, „oul filosofal", şi o vatră cu uşă şi orificii pentru circulaţia aerului. Gradaţia ascendentă a încălzirii determină „oul" să treacă prin toate culorile spectrului pînă la roşu strălucitor, cînd era spart şi devenea „piatra filosofală", reprezentînd condensarea activă a începutului şi sfîrşitului tuturor lucrurilor, adică a miticului Spiritus mundi; după o fază de fermentare, se credea că pulberea roşie rezultată din ou, acum transparentă, putea străbate mercurul şi toate celelalte corpuri, urmînd să le transforme în aur, fireşte, fără vreun succes.
    Athar Zeul *focului, în *zoroastrism (-+ mitologie iraniană), fiul lui * Ahura-Mazda, probabil însă divinitate arhaică, faţă de vechimea şi importanţa *cultului ignic local; era slujit de un colegiu preoţesc: athravan. (-+ sacerdot).
    Atharvan (sanscr. atharvan — *sacerdot) Preotul arhetipal din *mitologia vedică sau cel mai vîrstnic fiu al zeului *Brahmâ. Este întîiul preot amintit de tradiţia din India, considerat a fi fost sacerdotul care oficia *ritualurile ignice, consacrate zeului *Agni. (cf. clasa de preoţi ai ♦focului, athravan, sub egida zeului *Athar, în tradiţia mitoreligioasă din Iranul zoroastric).
    Athena (grec. ’AGrivă); Pallas Athena Zeiţa înţelepciunii şi războiului, una din cele mai vechi divinităţi în *mitologia greacă, adorată din mii. II î.e.n., *simbol preferat de civilizaţiile antice cu tradiţie patriarhală: *Zeus, lăsîndu-şi însărcinată prima soţie, pe *Metis, o înghite, apoi, după o cruntă durere de cap, cerînd să i se despice craniul, provoacă naşterea insolită a A., care apare în armură şi cu armele ce le va purta mereu, răcnind războinic şi zguduind cu vocea *pămîntul şi *cerul. A. era sfătuitoarea perpetuă a areopagului atenian, protectoarea statului şi a activităţilor politice şi sociale, patronînd direct oraşul Atena (căruia îi dăruise măslinul) şi ocrotind artele plastice, literatura, ştiinţa agricolă şi meşteşugurile. Ca zeiţă a războiului (deosebindu-se de *Ares), A. patrona războaiele calculate, fiind de fapt zeiţa strategiei militare; a avut un rol mitic esenţial în *Titanomahiej iar în războiul troian a fost de partea aheilor. înfăţişată cu statură înaltă, cu ochi alb aştri-verzui (culoarea peruzelei) mari şi rotunzi (♦Homer o numea, în *Odisseia, glaukpis
ATLANTIDA
—   cea cu ochi de bufniţă), avea bufniţa ca emblemă, pasăre ce a rămas după aceea* simbolul înţelepciunii; dar de aici s-a dedus că, la origine, ar fi fost o divinitate totemică, bufniţa fiind de fapt un vechi ♦totem local. Uneori avea şi epitetul Aithya (aîGota — pescăruş), ca protectoare a corăbierilor. Era totdeauna înfăţişată cu cele 3 atribute formale: coiful, lancea şi egida (sau scutul, făcut din piele de capră, pe suprafaţa căruia s-a imprimat ulterior capul înspăimîntător al ♦Medusei); această egidă, mai ales de cînd purta capul, rămas funcţional, al Medusei, a devenit o armă magică; iniţial, egida (alyiQ <aiyfl — piele de capră) fusese un nor cu care Zeus îşi semnala atitudinile ameninţătoare prevestind urgia. Dar în mîna A., înconjurată de o sută ciucuri de aur, egida a devenit simbolul ocrotirii armatelor simpatizate de zeiţă. Printre statuile zeiţei a devenit celebră cea numită Palladion, idolatrizată de troieni care, păs-trînd-o în cetate, o socoteau căzută din cer. ♦Odysseus şi Diomedes, ştiind că statuia veghează destinul troian, au’răpit-o într-o noapte şi numai după aceea Troia a putut fi învinsă. Tradiţia romană susţinea însă că se răpise un fals Palladion, statuia autentică fiind adusă de ♦Aeneas la Roma. Se pare că acest gen de ♦idolatrie provine din ♦cultul arhaic al pietrelor meteoritice, faza zoomorfă şi apoi cea antropomorfă apărînd mai tîrziu. Zeiţă pururi castă şi ocrotind lupta oricărui erou pentru binele omenirii, A. nu e lipsită nici de trufie (nedreptăţind, din rivalitate artizană, pe ♦Arahne, deşi patrona arta ţesătoarelor), nici de viclenie (plămădind, cu ♦Hephaistos, din argilă şi însufleţind pe ♦Pandora). îi erau consacrate *sărbătorile, constînd din procesiuni pline de fast, Panathe-nee (reorganizate, după tradiţie, de ♦Theseus): la 4 ani, Marile Panathenee, iar anual, Panathe-neele mici. Principalul sanctuar al A, era în ♦templul central din Acropola ateniană, (cf. *Minerva)
    Atliirat; Athirat Yam (akkad. Ashratum; canaan. Ashera) Zeiţă ugarită (—* mitologie feniciană), soţia zeului suprem ^El, născătoarea tuturor ♦zeilor, reprezentată uneori alăptînd prunci, ca ♦simbol al fecundităţii; totodată zeiţă a apelor mării („Cea care păşeşte pe mare44), iar dintr-o emblemă (fusul) ar rezulta că era şi zeiţa destinului. Nu locuieşte mereu alături de El, dar după unele călătorii lungi (ca aceea în sprijinul lui ♦Baal), cînd reapare, zeul consort îi cere să-şi îndeplinească datoria conjugală (un ♦mit, parvenit într-o traducere hittită, le descrie îmbrăţişarea erotică). A. e prezentă uneori alături de zeul Baal, care nu e fiul ei, nici al lui El, şi care îi face daruri, de fapt, mituind-o în vederea intervenţiei pe lîngă El; altfel, relaţiile dintre cei doi zei nu sînt prea clare.
    Athrahasis (Cel-foarte-înţelept) lnţelept mitic babilonian, protejat de zeul ♦Ea şi salvator periodic al omenirii (—* mitologii din Mesopotamia ); proliferarea neamului omenesc ajunge să tulbure liniştea zeilor care, mînioşi, decid să-l distrugă; dar sfătuit de fia, A. izbuteşte să limiteze dezastrul pedepsei prin diluviu, salvîn-
du-se împreună cu alţi cîţiva oameni; ciclul fatal reîncepe de mai multe ori, însă de fiecare dată A. salvează omenirea de nimicirea ei totală. (Ref. principală: în poemul mitologic babilonian Cînd zeii erau încă oameni, numit şi Mitul lui Athrahasis).
    Athtar Divinitate complexă, uneori plurală, în ♦mitologia mai multor popoare semitice. în Ugarit (—> mitologie feniciană), e un zeu mărunt, dar certăreţ, invidios şi revendicativ, ofe-rindu-se să ia locul lui ♦Baal, cînd acesta dispare un răstimp; părăseşte însă repede tronul uzurpat, fiind prea mic şi incapabil să-l ocupe real; în altă variantă (poemul mitologic Baal şi Mot), propunerea de înlocuire o face chiar zeiţa ♦At-hirat, căreia zeul suprem ^E1 îi declară: „Un zeu aşa mărunt nu va şti acum să rivalizeze cu Baal, nici să mînuiască lancea la fel ca fiul lui Dagan“. Mult mai important era ♦cultul lui A. în ♦religia populaţiei arabe preislamice din Saba (Yemen); aceasta îl venera pe A. în forme diverse sau duble (Athtar şi Athtar Dhu Kabd; perechea Wadd şi Nikrah, ca divinităţi ale iubirii şi urii — sau Cei doi Athtar, Wadd fiind amintit şi în *Coran); arabii sabaiţi îl înlocuiau uneori (poate doar onomastic) cu Ălmaqah, zeul planetei Venus sau planeta însăşi; din unele inscripţii preislamice s-ar deduce însă că A. era fiul ♦Soarelui şi tatăl ♦Lunii sau chiar Zeul-lună; oricum, patrona lumina nocturnă şi, în plus, irigaţiile.
    Ătînag Zeu alan şi oset (-+ mitologii caucaziene), ocrotitor al fertilităţii vegetaţiei şi, implicit, divinitate patronală a agriculturii.
    Atlantida (grec. 'Ax^avilg) Continent mitic» plasat de obicei în Oceanul Atlantic, dincolo de ♦Coloanele lui Herakles, şi care s-ar fi scufundat în împrejurări catastrofale, acum 12 milenii. Numele şi descrierea A. îi aparţin lui *Platon (Timaios; Kritias); el relatează că un bătrîn preot egiptean i-a spus lui Solon (după ♦Plutarh, preotul Sonkis de la ♦templul zeiţei ♦Neith din Sais) despre predecesorii antediluvieni ai ate-nienilor — cu 9 000 de ani înainte de Solon — care au stăvilit o uriaşă putere invadatoare ce „se năpustise din temeiurile ei aflate în Marea Atlantică44, pe atunci navigabilă, adică dintr-o insulă din faţa strîmtorii numite de greci Coloanele lui Herakles („o insulă mai mare decît Libya şi Asia la un loc44, comunicînd cu alte insule şi avînd acces „spre tot continentul aflat faţă în faţă şi care împrejmuie marea aceasta îndepărtată44); în A. exista o putere regală, organizatoare a invaziei împotriva teritoriilor egiptene şi prehellenice, după efectuarea căreia „s-au petrecut violente cutremure de pămînt şi cataclisme44, iar într-o zi şi o noapte „de groază44, luptătorii din Hellada „s-au scufundat sub pămînt şi tot astfel s-a scufundat în mare şi a dispărut Insula Atlantida44, ulterior marea ajungînd „cu neputinţă de străbătut şi de cercetat, încărcată cum este de vaduri de mîl pe care le-a lăsat insula scufundîndu-se44 (după unele interpretări moderne, zona ar fi identificabilă cu Marea Sargasselor). Platon completează aceste
ATLANTIDA
56
relatări din Timaios (20 d — 25 e) cu o dublură mai amplă a ♦mitului (Kritias, 108 d — 121 c): cînd ♦zeii şi-au împărţit pămîntul, după zarurile aruncate de *Dike, „Poseidon, dobîndind drept parte a sa Insula Atlantida", o organizează treptat; pe cîmpia insulară centrală, înAIrful unui munte, „locuia unul dintre oamenii care, la obîrşie, se născuseră acolo din pămînt", *Evenor, însoţit cu femeia ♦Leukippe, părinţi ai fetei Kleitho pe care ♦Poseidon şi-o ia ţiitoare, îi construieşte în mijlocul insulei o cetate cu fortificaţii şi îi plantează o vastă grădină fertilă, „făcînd să ţîşnească de sub pămînt, la suprafaţă, două izvoare de apă, unul cald, altul rece"; născîndu-i-se 5 perechi de gemeni masculini, Poseidon împarte A. în zece regate; cel mai important, dominînd asupra celorlalte, era al întîiului născut, *Atlas. Insula era bogată în vegetaţie (păduri cu lemn pentru construcţii), în minereuri îndeosebi metalifere şi nobile (printre care aur şi *oricalc) şi prin ingeniozitatea artizană a locuitorilor. Mult mai tîrziu, se clădeşte în centrul insular un sanctuar pentru Kleitho şi Poseidon, unde populaţia aducea ♦ofrande anuale; raporturile dintre regii insulari erau reglementate prin tradiţia păstrătoare a poruncilor lui Poseidon şi printr-o inscripţie „gravată pe o stelă de oricalc" din sanctuar. Dialogul, neterminat, se întrerupe la relatarea mîniei lui ♦Zeus, decis să pedepsească trufia ascendentă a atlanţilor ; (adunîndu-i pe toţi zeii în lăcaşul lor din „centrul lumii”, le-a rostit o cuvîntare, al cărei text dialogul platonician nu-l mai are). Diodor din Sicilia, într-o relatare insuficient de clară, atinge tema A, (deşi e posibil ca istoricul să nu se fi referit la ţara insulară a lui Platon, ci la nişte „atlanţi" continentali, poate din nord-vestul Africii, din zona munţilor Atlas): „Atlanţii, care locuiesc în regiuni fertile pe ţărmurile Oceanului, se pare că întreceau pe vecinii lor prin evlavie şi ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este ţara lor. [...] Atlanţii povestesc că primul lor rege ar fi fost Uranos şi că acesta i-ar fi strîns pe oamenii care locuiau răzleţi, aşezîndu-i într-o cetate înconjurată de ziduri. Tot el i-a dezvăţat pe supuşii săi să ducă un trai sălbatic, fără nici o rînduială. [ ...] Observînd cu atenţie astrele, a prevestit multe fapte dintre cele ce aveau să se petreacă în univers" (Biblioteca istorică, III, LVI, 2—4 şi urm.; LX; LXI). S-a răspîndit părerea eronată că dialogurile platoniciene ar fi singura sursă a mitului. E drept că numele ca atare, Atlantis, nu se regăseşte în alte izvoare, însă descrierile altor autori par similare cu aceasta. Astfel, Ailianos scrie: „Singurul continent care există se află dincolo de limitele lumii locuite. Potrivit cuvintelor lui Teopompos, acesta e nemăsurat de uriaş, este populat de animale mari, iar oamenii de acolo sînt giganţi, cît două staturi obişnuite, şi trăiesc nu atîta cît noi, ci de două ori mai mult. Pe continentul acesta se află multe oraşe mari cu rîn-duieli şi legi specifice, cu totul diferite de ale noastre (Istoria pestriţă, III, 18). De asemenea, mitul egiptean al insulei apusene *Aaru, care
ar fi fost înconjurată, ca şi A., de un zid metalic, pare să concorde cu relatarea istoricului egiptean Manethon despre ţara fabuloasă Siriatk, ce s-ar fi scufundat catastrofal în epoca primului zeu-rege al Egiptului, ♦Thot. într-un mit irlandez, eroul celt ♦Maelduin găseşte în plin ocean, la vest de Irlanda, două insule, una cu zid de aramă, alta cu zid de foc. După un mit toltec, 8 triburi au venit din ţara insulară răsăriteană Atztlan (Locul Cocorilor), stabilindu-se pe noul continent dintre cele două oceane; iar desenele vechi mexicane din Codicele Tira (Cartea Migraţiilor) înfăţişează ţara Atztlan ca o insulă muntoasă, muntele ei central fiind împrejmuit de ziduri şi înconjurat de un canal circular, semănînd cu canalul descris de Platon în dialogul Kritias. Un *simbol imagistic aztec înfăţişează o insulă ca un dreptunghi cu colţurile rotunjite; în afara ei, un vîslaş într-o barcă, spre a marca legătura posibilă cu insula, prin navigaţie; în interior, un bărbat şi o femeie şezînd, iar deasupra, simbolul unei piramide în trepte, înconjurat de simbolul unui zid gros, piramida terminîndu-se în vîrf cu simbolul unui arbore cu 8 ramuri (cf. supra, mitul celor 8 triburi imigrate). Pare semnificativă în anume direcţie (cel puţin spre a demonstra că numele şi poziţia geografică a A, nu este, cum s-a susţinut, o fabulaţie alegorică, fără izvoare, a lui Platon) o categorie de coincidenţe ale unor rădăcini lingvistice. Numele grec al A., ’AtXavxis, are o rădăcină rarisimă în lb. greacă: axX — şi prezentă în aria simbolică similară ('AxXaţ numele Titanului; dxXxiTog, dtXîiTo<; — irezistibil, copleşitor); dar aceeaşi rădăcină se regăseşte în aria centramericană nahuatlă (toltec aii — apă), intrînd în componenţa multor nume din ♦panteonul nahuatl, însă uneori ca postpozitiv (de pildă ♦Quetzalcoa/Z); deopotrivă interesant este numele zeului toltec al apelor: ♦^Zaua. Se poate adăuga şi coincidenţa, nu mai puţin enigmatică, a rădăcinii cuvîntului zeu: grec, Geog (deşi cu 0 — theos, nu cu t), nahuatl teotl. Sub raport epic, mitul scufundării teritoriului e prezent într-o variantă stranie dintr-un basm mitologic persistent în Yucatan (citat de arheologul Miloslav Stingi): un bătrîn sărac e găzduit într-o noapte de stăpînul („adevăratul bărbat") unui oraş yucatanez, şi, la plecare, îi dăruieşte gazdei o piatră de jasp; lacom şi suspicios, „adevăratul bărbat" pune să fie ucis bătrînul şi îi desface traista în care se găseşte doar o piatră obişnuită, aşa că o aruncă în mare; dar marea începe să se umfle şi îneacă oraşul. Unii au încercat să identifice A. cu altă ţară din
*mitologia greacă: Hyperborea (—► hyperborei), alţii au socotit că mitul platonician nu ar fi decît un simbol politic născocit de filosof (această interpretare fiind însă naivă şi în afara ♦mitologiei comparate). Există însă şi date moderne oceano-grafice şi geologice care par să confirme atît datarea platoniciană a catastrofei, cît şi existenţa protoistorică a continentului în Oceanul Atlantic. Atlantologia ştiinţifică, respinsă de unii savanţi (J. Thomson, R.#Hennig, I. V. Knorozov, F. Shepard), privită pozitiv, dar cu prudenţă, de
57
ATON
alţii; (Henri Lhoţe) sau constituind obiect de cercetare cu perspectivele pozitive posibile pentru ceilalţi (V.A. Obrucev, Ren6 Malaise, N.F. Jirov), se sprijină în primul rînd pe mitul platonician, clar şi pe datele geologiei şi ale altor ştiinţe aferente. De obicei catastrofa mitică este omologată cucele două etape de la sfîrşitul ultimei glaciaţii, în care ar fi putut să se scufunde A. sub acţiunea unor evenimente tectonice şi vulcanice,după N. F. Jirov, între anii 13 000—10 000 î.e.n. şi 9 000—8 000 î.e.n. (date care coincid în bună parte cu cronologia mitică, stabilită de Platon). Alte mituri adiacente, din surse mai mult sau mai puţin obscure, susţin mitul de bază. Astfel, alchimistul islandez Ârne Sak-knuşsem (sec. XVI), considerînd Islanda o rămăşiţă a Hyperboreei, pretindea că, urmînd unele tradiţii locale, ar fi regăsit o grotă sau un crater vulcanic prin care se putea pătrunde în nişte peşteri sau coridoare subterane ce ar mai păstra vestigii atlante. Restabilirea din fragmente a mitului iniţial şi confruntarea lui cu datele atlantologiei ştiinţifice duc totuşi la ipoteza unui mit memorial, cu nucleu protoistorie.
 § H. H, 1\ }KnpoB, AnuiaHmuda. OcHoeHbie npoâAeMbi amMHtnoAozuu, MocKsa, 1964 (trad. rom. Atlantida, Bucureşti, 1967); H. S. Bellamy, The Atlantis Myth, London, 1948; I. Donnelly, E. Sykes, Atlantis, the Antedeluvian World, London—New York, 1949; L. Spence, The Problem of Atlantic, London, 1924; P. La Cour, UAtlantide. Origines des civilisations, Paris, 1950; revista engleză Atlantis (apare la Londra, condusă de dr. E. Sykes, sub egida asociaţiei internaţionale Atlantis Research Centre)
    Atlas (grec. "Ax^ag) Unul din principalii ♦Titani, în *mitologia greacă, înfrînt şi pedepsit de ♦Zeus să susţină bolta cerească pe umeri, însoţit cu *Nimfa *Pleione, devine tatăl celor 7 *Pleiade. împietrit de *Perseus cu imaginea ♦Medusei, într-o variantă mitică, A. devine stîncă; în altă variantă, mergînd să culeagă, din * Grădina Hesperidelor, merele de aur necesare lui * Herakles (care între timp îl înlocuieşte ţinînd el ♦Cerul), A. vrea să lase sarcina veşnic pe umerii eroului, însă acesta îl ameninţă că va lăsa stelele să cadă pe Pămînt. Un ♦mit de altă alură afirmă că A. a fost un desăvîrşit matematician şi astronom, care a inventat sfera ; probabil că prin vulgarizarea acestui mit s-a putut ajunge la ♦simbolul anecdotic al unui A. care ţinea cerul pe umeri, ca pe un sac de cereale. Mai există un mit, după care A. era primul fiu atlant al lui *Poseidon şi unul dintre cei zece regi primordiali ai ♦Atlantidei.
    Atlaua (Stăpînul Apelor; nahuatl atl — *apă; atlail — săgeată) Zeu toltec al apelor şi al regenerării prin victoria sa asupra forţelor naturii, ca şi asupra ♦morţii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). într-un imn liturgic de expresie parţial enigmatică, zeul îşi aruncă îndărăt sandalele, îşi leapădă coiful, îşi ţinteşte săgeţile din ţeava de suflat şi declară: „Sînt mîndru că ele nu se frîng. în veşmînt de preot, iau săgeata
 în mină. Astfel mă voi înălţa, ca pasărea quetzal. Puternic este zeul Atlaua." în mitologia popoarelor nahuatle (tolteci, zapoteci, azteci), pasărea quetzal e ♦simbolul regenerării. După interpretările curente, dubla calitate a lui A. este patronajul ciclurilor naturii.
    Ătman în concepţia filosofică a Indiei post-vedice, părticică din’sufletul universal (*Brahman) existentă în orice om, animal sau plantă; de fapt, „şinele", absolutul subiectiv (Brahman fiind absolutul obiectiv), deci conştiinţa pură care depăşeşte suferinţa existenţială: „Ătman depăşeşte foamea şi setea, suferinţa, tulburarea minţii, bătrîneţea şi moartea" (Brihadâranyaka Upânisad, 111,5, 1). Definiţia dată de înţeleptul Yăjnavalkya, în discuţia iniţiatică cu soţia sa ♦Maitreyi: „într-adevăr, acest Ătman nu piere, el e de o natură nepieritoare. [...] El e de neînţeles, pentru că nu se poate înţelege, e de nesurpat pentru că nu se poate surpa, nu se priponeşte, pentru că este de nepriponit, nu este legat, nu se clatină, nu îndură răul" (ibid,
 IV,  5, 15). în clipa morţii unui corp, după aceeaşi ♦credinţă, A. iese din el şi intră în alt corp; (cf. aztec *nahual; de asemenea, maori taiora, particula din sufletul divin al zeului ♦Iho, şi sicun, emanaţia distributivă a zeului *Wakan Tanka).
    Atnatu Zeul suprem, autocreat, al tribului kaiti (din Australia Centrală) (—► mitologii din Oceania), imaginat ca un *duh ceresc şi venerat ca fondator şi inspirator al ♦ritualurilor iniţia-tice; cel care îi ocroteşte pe iniţiaţi. A. e în opoziţie cu duhul ucigaş Tuman, care îi omoară şi îi învie pe adolescenţi în timpul iniţierii, fiind imaginat mergînd cu un singur picior, pe celălalt purtîndu-şi-1 pe umăr.
    Aton Discul solar, divinizat de *mitologia egipteană ca înfăţişare concretă a lui *Re; era reprezentat ca un disc roşu cu raze palmate. De la valoarea de nume comun al discului solar, capătă, în Regatul Mijlociu, învestitura de ipostază perceptibilă a Zeului-soare. Sub dinastia XVIII din Regatul Nou (în jurul anului 1450 î.e.n.) se constituie *cultul autonom al lui A. care devine ulterior, sub Amenophis IV (1372—1354 î.e.n.), zeul suprem, în dauna cultului lui ♦Ammon-R6. Amenophis IV (Amenothes— Ammon e mulţumit), după reforma sa religioasă (considerată de teologii egipteni *erezie), adoptă alt nume regal: Akhnaton (Cel asupra căruia Discul [solar] revarsă bunăvoinţă). Introducerea totală a cultului lui A. a fost o încercare de impunere a unei ♦religii monoteiste; dar atît tradiţia politeistă (-* poli-teism) a egiptenilor, cît şi numai 17 ani de domnie a faraonului, nu au fost condiţii suficiente pentru o universalizate absolută şi durabilă a unui ♦monoteism, fie şi în cadrul ♦cultului solar. Akhnaton şi soţia sa Nefertiti au construit (în 1370 î.e.n.) oraşul Ahet-Aton (Orizontul-lui-Aton), azi Tel el-Amarna, ca să devină centrul religios panegiptean al cultului lui A. Acest cult nu a depăşit însă, ca atare, durata domniei reformatorului. Unii istorici moderni au presupus
ATOTARHO
58
 o înrudire semantică între Aton şi *Adon, deci şi * Adonai (de altfel, un mare imn liturgic al iui Akhnaton pentru A. a inspirat unul din psalmii biblici) şi chiar * Adonis. Reforma e posibil să fi avut ecou mai mult în afara Egiptului.
    Atotarho; Tododaho (Cel-a-cărui-casâ-mărgi-neşte-cărarea, Cel-prins) Zeitate irokeză (-+ mi-tologiile triburilor amerindiene), simbolizînd forţele dezlănţuite ale naturii; închipuit ca o făptură monstruoasă, cu trup răsucit în „cele şapte noduri ale răului", cu membre ca labele animalelor, terminate cu gheare, avînd ochi, urechi, nări, iar părul, în plete, din şerpi, însă toate organele de simţ, diforme. în mod curent, A. e reprezentat şezînd într-un jilţ împletit şi fu-mînd o pipă lungă. Se consideră că, iniţial, locuia în preajma satului irokez Onondaga, pur-tîndu-se tiranic cu sătenii; s-ar putea deduce de aici că a persistat în memoria locală un şef de trib. Doi *profeţi, Hayawata şi Denanawida, au purificat mintea lui A., extirpînd răutatea şi orientînd actele zeului spre binefacere. în prezent, irokezii mai păstrează numele de Atotarho, mai ales ca denumire a funcţiei de membru al consiliului Ligii Triburilor Irokeze.
    Atreus (grec. 'Aipeug) Rege legendar myce-nian, strămoşul Atrizilor (cărora le-a aparţinut şi *Agamemnon), a cărui ceartă cu fratele său *Thyestes devine simbolică în *mitologia greacă, unde e amplificată la scara unor consecinţe cosmice. Izgonit de tatăl său *Pelops pentru uciderea fratelui vitreg Hrysippos, apoi refugiat la regele Eurystheus din Mycene, căruia îi urmează la tron, după ce află despre adulterul soţiei sale cu Thyestes, A. se răzbună invitîndu-şi fratele la ospăţ şi hrănindu-1 cu carnea copiilor acestuia. Mai tîrziu se însoară cu Pelopia (fiica incestuoasă a lui Thyestes) şi îl înfiază pe Aigis-thos, fiul născut din incest; îndemnat de tatăl legitim, acest fiu îşi ucide tatăl adoptiv, spre a-i oferi lui Thyestes tronul din Mycene. Datorită acestor cauze, *zeii au blestemat întregul neam al Atrizilor (—► blestem).
    Atropos (grec. ă — ne: prefix negativ, Tpdrcog
 —  întoarcere, direcţie: care nu se întoarce) Una dintre *Moire, simbolizînd încetarea ireversibilă a *vieţii; era reprezentată figurativ adesea cu o unealtă de tăiat, exprimînd astfel operaţia de retezare a firului vieţii.
    Attius Navius *Augur roman legendar de maximă erudiţie, fiu de ţăran, ajungînd, prin excepţionala sa capacitate, după ce a învăţat de la etrusci toată disciplina etrusca, la treapta augurală. Regele Tarquinius cel Bătrîn, gelos pe popularitatea şi autoritatea augurului, îi întinde o cursă, întrebîndu-1 dacă el, regele, va putea îndeplini ceea ce şi-a pus în gînd, iar la răspunsul afirmativ al lui A.N., Tarquinius spune că avea de gînd să taie cu cuţitul o piatră; augurul îl sfătuieşte să încerce; neîncrezător, regele apasă tăişul în piatră, dar se simte batjocorit şi umil cînd constată uşurinţa cu care piatra a fost despicată de cuţit. Întîmplarea nu este un *mit, ci doar o *legendă propagandistică (din clasa
 istorică a hagiografiei *miracolelor), aici întărind autoritatea augurilor, deseori clătinată.
    Attys Zeu frigian al vegetaţiei şi agriculturii, adorat în Asia Mică (preluat în această formă de *mitologia greacă). A. a fost născut de fecioara Nana (care, după ce-1 zămislise dintr-o rodie sau o migdală pătrunsă în pîntecele ei şi conţinînd organul reproducător al monstrului Agdestis, a rămas virgo intacta). Imaginat ca un frumos păstor tînăr, A. este forţa de fecundaţie a naturii vii (floră şi faună) şi *mitul său e specific societăţilor pastoral-agrare meridionale. Iubit de * Kybele, A. o iubeşte pe zeiţă şi îi aduce jertfă propria sa bărbăţie, printr-un act de emasculare (fie ordonat de Kybele, fie de el însuşi, ca gest disperat), înPhrygia, cînd se veştejea vegetaţia toamna, era plînsă, în cadrul unor *ritualuri, *moartea periodică a lui A., asupra căreia există două variante: uciderea zeului de către un mistreţ şi schimbarea lui postumă într-un pin; jertfirea de către zeu, pentru Kybele, a organelor virile şi moartea sa prin pierderea hemoragică a sîngelui. Ambele variante îşi au tradiţiile lor; în prima, arborele simbolic consacrat zeului fiind pinul, în Phrygia, în fiecare an era sacrificat un bărbat prin spîn-zurarea de pinul sacru; în a 2-a, J. G. *Frazer făcea legătură între emascularea lui A. şi faptul că preoţii zeiţelor asiatice ale fertilităţii (*Ishtar, Kybele, * Astarte, *Atargatis) erau de obicei eunuci. învierea periodică a lui A., ca semnal simbolic al primăverii, era serbată la 25 martie, în *cultul zeului intrau 3 ritualuri succesive obligatorii: *botezul, comuniunea şi confirmarea iniţiatică. O statuie îl reprezintă pe A. cu un mănunchi de spice de grîu şi cu fructe în mînă, pe cap cu o cunună din conuri de pin, rodii şi alte fructe, iar din vîrful bonetei sale frigiene ies alte spice. (-+Adonis)
    Attzîs *Demon nefast din mitologia tătară (—* mitologie mongolă); el apare în calea drumeţilor noaptea, prefăcut în căpiţă de fîn, căruţă, copac, flacără, scopul său fiind exterminarea oamenilor. După sec. XIII, probabil a influenţat compunerea (sau recompunerea) unor personaje demonice din *mitologia românească, îndeosebi cele *mutante: *dracul, *Vîjbaba ş.a.
    Atum; Tem; Tum (Desăvirşitul) Zeu pre-dinastic (din Heliopolis), creatorul solitar al *zeilor şi oamenilor, în *mitologia egipteană> cel care a stabilit ordinea divină în *cer şi pe *pămînt şi care a luat fiinţă din nimic, fie prin actul propriei voinţe (parteneră fiindu-i mîna sa), fie prin rostirea *cuvîntului iniţial. După Textele Piramidelor, era Zeul-soare auto-creeat, care apoi, singur pe movila sa de obîrşie, creează pe *Shu şi pe *Tefnut. în epoca arhaică* era considerat fondatorul eneadei (pesedjet — grupul celor nouă) heliopolitane, cu următoarea succesiune genealogică: din A. se nasc Shu (aerul) şi Tefnut (umezeala); din această pereche, *Geb (pămîntul) şi *Nut (cerul), iar din ei *0$iris, *Isis, *Seth şi *Nephthys. Considerat zeul universal, stăpîn pînă la hotarele extreme (Neb-er-djer), era imaginat fie antropomorfic (un bătrîn cu barbă, întruchipînd soarele în asfinţit), fie
59
 AUGUSTIN
 zoomorfic (reptilă, ichneumon, taur) şi- îl reprezenta mesagerul şi animalul său consacrat, taurul *Mnevis. Mai tîrziu a fost asimilat cu *Ref în forma onomastică Re-Atum.
    Audhumbia (Cea Lăptoasă) *Vacă, în ^mitologia scandinavă, ivită din acumularea stropilor reci împroşcaţi de talazurile genunii pustii *Ginnunga Gap; se hrănea lingînd ţurţurii de gheaţă sărată din nordul aceleiaşi genuni, ca să alăpteze, cu cele 4 rîuri de lapte ale ugerului ei, pe * gigantul *Ymir. Treptat, din ţurţurii linşi, a apărut *omul primordial (sau zeul) Bure, părintele lui *Borr şi bunicul lui Odhinn. (cf. *Kamadhenu)
    augur (pl. augures; lat. avis [arh. auis] — pasăre, gurere — a cerceta, a ispiti) Preot roman, prezicînd viitorul după cîntecele şi zborul păsărilor, după felul găinilor de a ciuguli grăunţele sau după fenomenele cereşti; concluziile divi-natorii, rezultînd din interpretarea acestor manifestări obiective, erau socotite expresia voinţei zeilor. Auguratul era de origine etruscă (bazat pe disciplina etrusca), iar inventarea ştiinţei au-gurale se atribuia unui personaj legendar/numit Car. Principala sarcină a a. era auguratio: operaţia de observare a păsărilor; a. lua auspiciile (sg. auspicium), legate negreşit de funcţia sa, ele însemnind orice forme divinatorii efectuate în raport cu comportamentul păsărilor, deci orice profeţie; de aici. vb. augurari — a face profeţii după zborul păsărilor, a profeţi. Orice loc sau act cu calitatea de auspicatus era sacru, demonstrat prin auspicii, deci confirmat şi aprobat de zei. Observarea cerului se făcea prin împărţirea lui virtuală în 4 sectoare, punctul de întretăiere al celor două linii fiind deasupra creştetului a. (liniile se numeau decumanus, de la est la vest, şi cardo, de la nord la sud; a. diviza cerul cu toiagul augural (lituus), privind spre sud, astfel că auspiciile (semnele) prielnice (fulgerul ş.a.) erau cele din stînga; sectorul celest de observare auspicială se numea templwn (ca şi sectorul corespunzător de pămînt), iar locul de observaţie, auguraculum; trebuind deci să aibă vizibilitate deplină, a. avea dreptul să ceară înlăturarea oricărui obstacol vizual (tăierea unui copac, dărîmarea unei clădiri); acţiunea augurală de luare a auspiciilor determina întreprinderea sau amînarea unor acţiuni importante (chiar pacea, războiul, tratatele); cînd auspiciile erau rele, a. anunţa amînarea pe altă zi (alio die). După mărturia lui Cicero, a. utilizau nişte cărţi (un gen de manuale) asupra interpretării fulgerelor (Fulgurales libri) şi exista funcţia preotului fulgurator, specializat în
* divinaţia pe baza scăpărării fulgerelor. în Imperiul Roman, a. erau constituiţi într-un colegiu, k'tîi de 3, iar din anul 300 î.e.n., de
9 persoane (4 patricieni, 5 plebei). Sub Caesar, colegiul augural se ridică la 16 a. Tradiţia a păstrat numele unor a. celebri, intraţi în ♦legendă, ca * Attius Navius. Titus Livius citează, ca primi a., pe * Romulus şi * Remus care ad inaugurandum templa capiunt (Ab Urbe con-dita, LIV): îşi fixează *templul de unde vor
urmări, pentru divinaţie, zborul păsărilor. După tradiţie, un lituus’curb (toiagul augural), de provenienţă etruscă, i-a servit lui Romulus la întemeierea Romei. Vergilius a folosit sintagma Augur Apollo (Apollo cel oracular), iar la
* Ovidius întîlnim expresia nocturnae imaginis augur, de unde rezultă că a. putea fi şi tălmăci-citor de vise (sau că tălmăcitorii de vise erau numiţi şi a.). în ciuda autorităţii acestei instituţii, au fost cazuri cînd tribunii poporului au acuzat pe a. că ţin flămînzi puii pentru auspicii, întrucît lăcomia puilor indica un semn bun; (de altfel, după mărturia lui Cato, luînd auspiciile, a. abia îşi stăpîneau rîsul). Arta augurală (la Cicero, scientia auguratus, mai tîrziu numită doar augurium), cu timpul ajunge să însemne numai „prevedere" sau „semn prevestitor" (mea auguria rerum futurarum — „profeţiile mele asupra lucrurilor viitoare" — Cicero). Romanii respectau în chip deosebit instituţia augura-tului; de ex., nici un templu nu se putea clădi fără consultarea a., el numindu-se Auguratum Templum. La un moment dat, colegiul augural ajunge să influenţeze elaborarea legislaţiei statului, ca şi întreprinderile acestuia în politica externă sau internă, căci o acţiune sau o zi putea fi dies fas (zi fastă) sau dies nefas (zi nefastă), conformă sau nu cu legile divine. Avînd dreptul tradiţional de a atribui chiar funcţii în înalta magistratură romană ori de a se opune unei atare propuneri (de ex., pe Caesar l-au proclamat dictator a.), colegiul augural (după legea Aelia şi legea Fufia, abrogate la mijlocul sec. I î.e.n.) ajunsese să tuteleze pînă şi deciziile Adunării Poporului, întrucît votul acesteia depindea de rezultatul auspiciilor, deci se afla la discreţia a. Aleşi pe viaţă, a. completau colegiul prin cooptare, pînă în 108 î.e.n., apoi se introduce votul; în epoca imperială, a. sînt numiţi de senat sau de împărat.
   Augustin (Aurelius Augustinus; Fericitul Augustin —• la ortodocşi; Sfîntul Augustin — la catolici) Teolog creştin (354—430), episcop în Africa de Nord, Părinte şi Doctor al Bisericii, filosof neoplatonic, retor, adversar al * teologiei păgîne şi al * maniheismului. A. a fost instruit jumătate în spiritul culturii păgîne din mediul său, jumătate în spiritul creştin al mamei sale Monica; la Cartagina, unde şi-a trăit adolescenţa şi tinereţea, într-o viaţă nu lipsită de patimi, însă aglomerată de o solidă învăţătură, nu-şi dezvăluie încă viitoarea vocaţie; dar, invitatla Milan, ca profesor de retorică şi influenţat acolo de predicile sf. Ambrosius, e supus unei lupte lăuntrice între pasiunile lumeşti şi un interes acut pentru convertirea la
* creştinism. Continuîndu-şi viaţa la Milan şi la Roma, atras un moment de maniheism, pe care-1 va combate apoi, devine un gînditor sceptic năzuind neîncetat spre ideea de adevăr şi spre puritatea vieţii. Convertirea va fi asigurată, după propria sa mărturisire, de un eveniment petrecut în grădina sa, cînd aude un glas care îi spune: „Ia şi citeşte" şi, deschizînd Epistola ap. Pavel către Romani, la versetul despre *asceză (XIII, 13—14), îşi simte sufletul
 AURA POKU
 60
calm. „Astfel, cele două voinţe ale mele, una veche, alta nouă, una trupească, alta sufletească, se combăteau, şi prin discordia lor mi se destrăma sufletul" (Confesiuni); convertirea, efectuată după îndemnul din viziune: Toile, lege!, duce la ♦botez, pe care îl oficiază sf. Ambroşjus. A. îşi împarte la săraci partea sa din averea părintească şi devine pustnic timp de 3 ani după aceea e hirotonisit preot, se ilustrează ca un mare predicator şi. mai tîrziu, e ales episcop. Opera sa, compusă din 93 scrieri, în 232 cărţi, e mai cunoscută din 3 lucrări: Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), tipărită cu întîr-ziere, în 1465, circulînd însă larg în timpul vieţii Iui A., este o scriere polemică, în care autorul atacă păgînismul, demonstrîndu-i inconsistenţa, osîndeşte deopotrivă maniheismul şi arată superioritatea creştinismului; Confesiuni e o autobiografie de caracterizare a propriei sale doctrine spiritualiste; Tratat despre Treime, de fapt o sinteză a doctrinei religioase augus-tiniene. Baza doctrinei sale rezidă în ideea regentă a ♦credinţei („toate înfăptuirile raţiunii pălesc în faţa credinţei"); insistînd într-un mod aparte asupra ideii de *mîntuire a cărei cale a fost deschisă prin suferinţele şi moartea lui *Isus Christos, A. consideră că nu toţi oamenii se mîntuiesc deopotrivă, întrucît ♦Dumnezeu, conform unor legi pe care omul nu le poate pătrunde, a predestinat pentru salvare pe unii aleşi, lăsînd pe alţii în voia liberului lor arbitru; (concepţia augustiniană, în acest sens, a fost preluată mai tîrziu de reformatorul Jean ♦Calvin). A. derivase, din concepţia asupra luptei între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia ♦Satanei, ideea unui stat teocratic ( -* teocraţie), în care ♦Bisericii i se atribuia un rol de constrîngere. Susţinător al * ascetismului, A. este unui din părinţii vieţii monastice ( -> monahism), căreia îi dă şi primul regulament monahal cunoscut în Europa Occidentală. Adversar al diferitelor curente, tributare creştinismului (maniheism, pelagianism; pelagieni), ca şi al doctrinelor filosofice greceşti şi romane, A. (într-o scrisoare către Dioskoris) se bucura că cenuşa vechilor şcoli filosofice din Hellada se şi răcise în epoca sa, ceea ce a devenit un semnal al amplificării interdicţiilor dogmatice medievale ale ♦religiei creştine; s-a dedus de aici (cum făcuse cu două secole anterior ♦Celsus, provocînd mînia lui ♦Origenes) că, vînător de ♦erezii, creştinismul este ostil culturii; era însă criza sa de creştere (care a inclus şi doctrina augustiniană), după care această religie urma să-şi construiască o nouă cultură, proprie, consolidată în parametrii ei specifici.
     Aura Poku Regină mitică şi divinitate postumă a tribului baule ( —► mitologiile populaţiilor africane), care ar fi organizat primul stat pe Coasta de Fildeş şi ar fi fost strănepoata directă a primilor oameni coborîţi de zeul ♦Anangama din *cer pe ♦pămînt. A trăit foarte mult, con-ducînd ţara cu ajutorul ♦fetişului Ml6.
     Aurora Zeiţa zorilor, în *mitologia romană, preluată de la greci, după ♦Eos. A. avea ca soţ pe Tithonus, fiul lui Laomedon, pe care, spre a
 împlini dorinţa zeiţei, ♦Iupiter l-a înzestrat cu nemurire.
    Autolykog (grec. Aot6>o)xo<;; lat. Autolicus) Fiul zeului ♦Hermes. în *mitologia greacă, hoţ de maximă abilitate în arta furtului.
    Automatia Zeiţa norocului, în *mitologia romană, cea care potriveşte, după capriciul ei, împrejurările norocoase.
    Avalokiteţvara (avalokita-isvara— zeul privind în jos; Domnul care a fost văzut); Arya-Balo Divinitate tibetană budistă, înfăţişată uneori cu 11 capete de expresii diferite, dispuse piramidal, alteori cu mai multe perechi de braţe. A. e considerată una din ipostazele fiinţei ajunse la desăvîrşirea supremă, *Bodhisattva, precum şi întruparea şefului suprem al hierocraţiei tibetane, Dălai-lama. Forma originară ar fi fost Avalokitasvara (Urmăritorul Sunetelor), corespunzînd formei chineze *Guan Yin şi tibetanei Spyansras-gzigs (Ochiul Văzător).
    avatar —► avatar a
    avatâra (sanscr. avatăra — pogorîre [a zeilor], întrupare divină) Reîncarnare, în concepţiile religioase ale Indiei; fie ipostază a divinităţii rezultînd din împreunarea între un *zeu şi o femeie muritoare, fie o etapă din ciclul de rematerializări *samsăra, în scopul acumulării de experienţă (în* *Upanişad), fie circuitul infinit al existenţei fiinţelor (în ♦budism). In concepţia upanişadică, drumul omului este un drum strămoşesc (pitriyana), plecînd din fum, străbătînd zonele sumbre şi poposind pe *Lună, care e refugiul morţilor, unde ei stau pînă li se consumă toate meritele, după aceea se întorc pe ♦Pămînt, rematerializîndu-se succesiv: spaţiu, vînt, fum, ceaţă, nori, ploaie, seminţe, pînă cînd în această formă finală pătrund într-o existenţă animală ori umană, renăscînd calitativ în raport cu meritele existenţei anterioare; iar de la un avatar la altul se acumulează experienţa fiecărei vieţi şi, cum explică străvechiul comentator Shankara, în fiecare apare experienţa precedentă (purvaprajna), adică amintirea trecutului, suma reprezentărilor dobîndite în experienţele de pînă atunci şi reintrate în acţiune cu ajutorul cunoştinţelor şi activităţii din noua *viaţă (de pildă talentul de a desena). între doi ’avatari e starea de ♦moarte (preta — cel adormit, răposat, sau umbra mortului reprezentată ca schelet); mortul se hrăneşte cu resturile de mîncare primite de la cei vii şi locuieşte în noroi, urină şi fecale; dar starea preta e pentru cele mai multe suflete pasageră, încheindu-se cu o nouă naştere (samsăra); fac excepţie cei foarte păcătoşi, rămînfnd într-o preta eternă. După concepţia budistă, fiecare fiinţă e supusă unui lanţ nesfîrşit de reîncarnări şi nu iese niciodată din circuitul existenţial; dar şirul de a. poate fi întrerupt cînd fiinţa ajunge în * Nirvana, adică în starea de linişte absolută; budiştii cre'd că fiecare a. următor se stabileşte în raport cu faptele bune sau rele săvîrşite în viaţa precedentă; această stabilire se face prin *karma. ♦Credinţa în reîncarnările succesive se regăseşte însă şi în alte ♦religii (de pildă, în doctrina ♦druizilor).
 61
AWD DZllARY
    Avernua Lac italic (în Campania), socotit de romani intrarea în ♦Infern sau chiar lac infernal.
    Averruncus (lat. averruncare — a îndepărta un rău) Zeu, din *mitologia romană, care înlătură relele din calea oamenilor.
    Avesta (zend avestah — lege) Culegere de texte mitologice şi religioase persane, atribuită ♦profetului iranian legendar *Zarathustra. Primele imnuri au fost compuse probabil în Iranul arhaic (cu mult Înainte de invazia arabă) şi în vechea Midie asiatică, poate în mediul ♦magilor mezi; părţile mai tîrzii, alcătuite de discipolii lui Zarathustra, conţin imnuri şi *mituri despre ♦zei. După tradiţia ♦zoroastrismului, întregul codice al scripturilor avestice a fost distrus în timpul campaniei lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.e.n.) şi abia între sec. III-V11 se realizează recodificarea integrală. A. veche, din epoca sasanidă (sec. III-VII) se compunea din 21 cărţi; cea cunoscută azi e aproape un sfert din cea veche şi se compune din: 1) Yasna (♦rugăciuni, invocaţii către ♦geniile ♦pămîntului şi ♦aerului, cîntate în timpul ♦sacrificiilor şi dispuse în 70 capitole); 2) Gatha (cîntece — ţinînd tot de Yasna, întregite cu subdiviziunea Vispered — care. cuprind învăţătura lui Zarathustra şi se consideră cele mai vechi, întrucît provin din sec. IX-VI î.e.n.); 3) Vendidad sau Videvdath (legislaţie contra ♦demonilor, cu texte despre puritatea ♦ritualului, precum şi o naraţiune a istoriei mitice a întemeierii oraşelor, divizată în secţiunile fargard); 4) Yasht (imnuri către vechii zei iranieni: ♦Mithra, ♦Anahita, ♦Apam-napat, ♦Tistrya, şi incantaţii pentru divinităţile serbate în cursul unui an); pe lîngă cele 4 părţi de bază, există şi subdiviziuni secundare (de ex., Khorda-Avesta: rugăciuni către ♦soare, ♦lună, către zeul ♦apei, zeul ♦focului ş.a.). A. este şi un sistem de filosofie religioasă construit în cadrul unui dualism extrem, in care tot universul material şi spiritual se bifurcă în prin* cipiul binelui şi principiul răului, primul întruchipat în zeul suprem ♦Ahura-Mazda, al doilea, în zeul negativ ♦Angra-Mainyu, unul creator, celălalt distrugător; între aceste două principii în conflict perpetuu, omul e liber să opteze Dar A. fixează o durată limitată luptei între bine şi rău, adică istoriei—12 milenii, distribuite astfel: 1) 3000 ani iniţiali, existînd în sine, spiritual, cînd Ahura-Mazda creează lumea; 2) 3000 ani de guvernare exclusivă a lui Ahura-Mazda, cînd apare şi viaţa; 3) 3000 ani cînd în guvernarea universului intervine impactul dintre cei doi zei, lumea pendulînd între bine şi rău; 4) 3000 ani finali, în care Angra-Mainyu îşi pierde treptat puterea pînă cînd, în cadrul unui spectacol escatologic marcat de venirea mîntuitorului ♦Saoshyant binele triumfă definitiv şi Angra-Mainyu e proiectat în abis. înainte
însă de debutul primei epoci din cele 4, pe cînd ♦timpul era încă infinit şi nemensurabil, cele două principii stăteau despărţite (după ce se născuseră din +Zurvan) de un spaţiu haotic imens, coexistînd Ahura-Mazda în lumină, Angra-Mainyu în beznă, pînă în clipa cînd primul a pornit la crearea universului, actul creator scoţîndu-1 din inerţie şi pe cel de-al 2-lea, astfel că antagonismul celor două principii devine brusc activ; din acel moment, timpul încetează a fi infinit, devine limitat şi definit, epoca aves-tică de 12 milenii fiind durata lumii actuale. Tradiţia a ataşat codicelui a vest an şi alte scrieri, care nu îi sînt de fapt încorporabile, atît prin diferenţa de structură, cît şi prin orientare: mitul cosmogonic Bundahishn, „cartea de învă-ţătură“ Dinkart şi un tip mediopersan de scriere apocaliptică, intitulat Ayătker-i-zamăspik.
§ J. Darmesteter, Le Zend-Avesta, I—III, Paris, 1892; The Hymns of Saratustra being a translation of the Gathas together with Introduction and Comment by Y. Du-chesne-Guillemin, London, 1952
    Avestiţa; Aripa Satanei; Samca ♦Demon feminin din ♦mitologia românească, ♦duh rău acţionînd ca factor al îmbolnăvirii copiilor. După definiţia lui I.A. Candrea, „fiinţă supranaturală care chinuieşte mai ales copiii şi-i îmbolnăveşte greu" şi „fiinţa cea mai primejdioasă din toate duhurile rele”. Reprezentată cu plete pînă la călcîie, cu unghii în formă de secere, cu ochi de jăratec şi cu expectoraţie ignică, A. este o ♦mutantă: muiere, pisică, găină, capră, cîine, muscă, dar şi Bob de mei. Are şj numeroase nume secundare: Iuza, Avaruza, Dezana, Nâfruţa, Cadachia, Necorînda.
    Avsenî (Aecenb, Eaycenb, (Decern, Tayceub, ycem) Divinitate (sau semizeu) în ♦mitologia slavă răsăriteană, ocrotind ♦caii. Reprezentat uneori antropomorf ic, A. era legat cultual, îndeosebi de începutul ciclic al primăverii, sărbătorit ca An Nou în ♦calendarul arhaic slav. Prezenţa sa era semnalată atît în relaţie cu debutul noului ciclu solar, cît şi cu fertilitatea agrară, (cf. *Uşâs)
    Awd Dzriary (Şapte Zei) Divinitate sintetică alană, de primă importanţă, moştenită şi de oseţii din Caucazul de Nord (->mitologii caucaziene), la care A. Dz. a devenit o divinitate colectivă sau modulară, divizibilă în zei cu atribute specializate: *Alardy— stăpînul vărsatului de vînt, ♦ Tutyr — păstorul ♦lupilor, Uastyrgi, Uatsilla etc., cărora mitologia osetă le-a adăugat şi propriul ♦panteon local. Sediul lui A.D z. este ♦cerul, însă marea divinitate apare în anumite împrejurări şi pe ♦pămînt, luîndu-şi înfăţişarea unei mari păsări cu enorme aripi care răspîndesc lumină. Voinţa lui A.Dz. dirijează recolta de cereale, înmulţirea «vitelor, precum
AWONAWILONA
 62
şi bolile sau vindecarea de ele la oameni şi animale.
    Awonaivilona (Aloatefăcâtorul, Atotcuprinzătorul) Zeul suprem creator al universului în mitologia tributului zuni (-> mitologiile tribunilor amerindiene), * teofania căruia este concretizarea creaţiei, prin autodevenire solară. Actul său e din cele mai interesante viziuni cosmogonice amerindiene: singur la început în vidul cosmic, A. „s-a plămădit pe sine înăuntrul fiinţei sale şi şi-a azvîrlit gîndul în întinderile nemărginite", împrăştiindu-şi forţa în univers, sub formă de aburi fecundatori; deci zeul este „ceaţa creşterii", adică substanţa care face totul să crească, şi pe care mintea sa o preface în „noaptea de odinioară"; iar crearea detaliilor lumii (soarele, pămîntul, cerul, forma germenilor de oameni şi de alte făpturi, zăcînd pînă atunci în cele
4  peşteri sau utere ale universului) e văzută ca o ieşire în lunga zi de lumină şi de viaţă pe pămîntul de azi, după un îndelungat răstimp de evoluţie.
    Axomamă Divinitate feminină a cartofului, în ♦demonologia agrară incasă (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Aye Shaluga Zeiţă a triburilor yoruba (—► mitologiile populaţiilor africane), ocrotind trocul şi comerţul şi fiind în general divinitatea protectoare a belşugului şi avuţiei.
    Ayîsîth Zeiţă iacută (—► mitologiile triburilor polare), ocrotitoare a naşterilor.
    Ayodhyâ (sanscr, ayodhyâ— impenetrabil, inexpugnabil) Oraş arhaic, aproape fabulos, din India (pomenit în *Mahăbhărata şi ♦i?âmâ-yana), considerat capitală a regilor dinastiei solare din neamul lui ♦Raghu şi unul din cele
7  oraşe sfinte indiene (pe locul oraşului de azi Audh); ♦Rămâ era fiul regelui Dagartha din A. Numită şi Săketa, A. e situată de tradiţie pe malul fluviului Sarayu.
    Aytar Zeu abhaz (—*• mitologii caucaziene) cu 7 feţe sau ipostaze, ocrotitor al fertilităţii pămîntului şi al animalelor domestice. Componenţii săi sînt de ambe sexe: Giabran (Maica-părintelui-caprelor) — strămoaşa arhetipală a ♦caprelor sălbatice şi protectoarea vitelor mici, pe care credincioşii o invocau la începutul ♦ritualului de primăvară oficiat în onoarea lui A. ; Jwabran (Maica-părintelui-vacilor) — strămoaşa arhetipală a vacilor, ocrotitoarea vitelor mari; Acîshashana — zeiţa ♦cailor; Alîshkentîr — zeul ♦cîinilor, posesor al unei imense forţe fizice şi al unei neobişnuite dibăcii, capabil să apară instantaneu oriunde, spre a nimici cîinii ori a-i îmbolnăvi, putînd să trimită totodată oamenilor, ca răspuns la ♦rugăciunile lor, un cîine credincios ; Anapa-naga (Maica-dătătoare-de-mei) — divinitate a recoltei (zeu sau zeiţă sau divinitate androgină); Amra — divinitate personificînd ♦Soarele; Amza — divinitate personificînd ♦Luna. Se păstrează textul unui tip de
rugăciune arhaică: „O, Aytar. înşeptit Avtar, căruia îţi sînt supuse şapte puteri divine, alcătuitoare ale puterilor tale!". Timp îndelungat, A. a fost mai ales zeul ciobanilor; aceştia jurau pe numele lui şi îi sacrificau *tapi si berbeci (—* sacrificiu).
    Ayu-Toyon; Aar-Toyon; Yurung Zeu iacul principal (—► mitolologiile triburilor polare), creator al lumii şi al ♦strămoşului tribal Er-Soko-toh-Elley; identificat cu ♦Soarele, devine cu vremea un *deus otiosus, pînă cînd, în sec. XVIII, sub influenţa ♦creştinismului (exercitată de misionarii ortodocşi rusij e confundat cu ♦Dumnezeu (Tatăl)
    Azazel (Puternicul lui Dumnezeu) Divinitate demonică din Palestina (—► mitologie biblică), la origine probabil zeu al deşertului; e prezent în ♦ Biblia canonică şi în unele apocrife (*Cartea lui Enoh), fie ca ♦înger damnat, fie ca efect impersonal al propriei sale lucrări primejdioase, 1) Ca ♦demon al deşertului sau divinitate negativă, rivală a lui ♦Yahweh: „Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Yahweh şi un sorţ pentru Azazel". pe celălalt —
 ♦ ţapul ispăşitor , trimiţîndu-1 „lui Azazel în pustie". în acest context, este vorba de ♦ritualul de ispăşire Yom-kippur (V.T., Leviticul, XVI, 8—10).   2) Ca ♦ geniu luciferic şi purtător aî
 mesianismului: „Şi Azazel i-a învăţat pe oameni să făurească săbiile şi spadele, scutul şi platoşa, şi le-a arătat metalele şi meşteşugul lucrării lor, şi brăţările, şi podoabele, şi meşteşugul de a sulemeni ochii jur împrejur cu antimoniu, şi de a înfrumuseţa pleoapele, şi nestematele cele mai frumoase şi mai de preţ, şi toate culorile vopselelor, şi prefacerea lumii". După canonul divin, A. e învinuit că „a dezvăluit tainele veşnice care se săvîrşesc în ceruri (Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, VIII; IX ţ. 3) Ca rezultat fizic al operei sale: confundat (prin suprapunere de ♦mituri) cu lucrarea sa. A. (deci rezultatul operei lui) urmează să fie incatenat, deşi mai curînd paralizat, neutralizat; Yahweh îi ordonă îngerului Rafael: „Aruncă-1 în întuneric şi deschide deşertul care este în Dudael şi aruncă-1 acolo. Aruncă peste el bolovani colţurosi şi ascuţiţi, acopere-1 cu beznă şi să rămînă acolo veşnic; acopere-i toi aşa şi faţa"; după aceea, impune măsuri profilactice aproape cu caracter ecologic: „tămăduieşte pămîntul pe care îngerii
 l-au stricat; şi să vesteşti vindecarea pămîntului pînă cînd ei îşi vor tămădui plaga, pentru ca toţi fiii oamenilor să nu se prăpădească din pricina fiecărei taine pe care veghetorii le-au arătat-o Şi au dezvăluit-o fiilor lor. Tot pămîntul s-a stricat prin ştiinţ a lucrării lui Azazel" {ibid., X). A., mai mult decît rezultatul unui ♦sincretism, este o figură mitologică foarte complicată, o mixtură de ♦mituri cu origini şi din zone şi epoci cu totul diferite. Ca rival al lui Yahweh, A. e comparabil cu ♦Diavolul şi *Lucifer. îngerul
«3
AZIZ
răzvrătit; A. din Geneză ar putea fi identificat şi cu Diavolul care îl ispiteşte pe *Isus Christos în pustie (cf. N. TEvanghelia lui Matei, IV, 1—11; Luca, IV, 1—13); cel din Cartea lui Enoh a fost identificat uneori, în *Talmud, fie cu *Satan, fie cu Samayel; ca instructor al omenirii
—    cu toată categoria de zei mesianici şi *eroi civilizatori, de tipul lui *Prometheus şi al lui *Quetzalcdatl, dar şi cu *Şarpele, ispititor al *Evei, încolăcit în *Pomul Cunoştinţei; iar lucrarea sa primejdioasă, care trebuie ascunsă cu vigilenţa cu care se ascund azi deşeurile radioactive, săvîrşită printre alte lucrări ale grupului de îngeri de sub comanda lui *Semyaza, pare a fi din clasa evenimentelor catastrofale de tipul *Sodomei. Sensul general al personalităţii mitice a lui A. este răzvrătirea faţă de divinitatea majoră şi, implicit, fraternizarea cu oamenii, deci un sens prometeic.
    Aziz (grec. Azizos) Zeu de origine arabă, adorat în Palmyra ca „zeul bun şi milos“, considerat supraveghetorul şi paznicul caravanelor, al turmelor scoase la păşunat şi al unităţilor militare. Reprezentat în chip de copilandru, purtător de torţă, era identificat de greci cu Phosphoros şi de romani cu *Lucifer (Luceafărul de dimineaţă) şi socotit prevestitorul * Soarelui şi patronul luminii matinale. A. este asociat ♦cultului solar din Edesa; de asemenea, după monumentele epigrafice, venerat frecvent în Dacia Romană, unde era numit şi Deus Bonus Puer (cf., de ex., inscripţia dedicatorie din Apu-lum: Deo Bono Puero Phosphoro) sau cea de la temelia unui *templu din Potaissa:            Deo
Azizo Bono P[uero conservatori pro salute. Uneori, în lumea romană, era clasificat printre zeii armatei (dii militares).
B
    Ba (pl. Bau) In concepţia religioasă din Egiptul faraonic (—► mitologie egipteană), forţa vitală omenească, nepieritoare după moartea trupului, în epocile timpurii, se pare că avusese semnificaţia de energie (spirituală?), indestructibilă şi postum, dar de fapt o energie sufletească pe care o puteau avea numai *zeii şi faraonii (înRegatul Vechi; cf. Textele Piramidelor), deci nu sufletul propriu-zis, cum interpretase scriitorul hellenistic Horapollonios, în tratatul său despre hieroglife (scris în coptă, în sec. IV). Se considera că B. este o entitate independentă de corp, putîndu-se despărţi de acesta la dorinţă şi capabilă de a ieşi ziua din sarcofag sau mausoleu, mai mult, păstrîndu-şi chiar după moartea trupească întreaga existenţă fiziologică, împreună cu nevoia de hrană, băutură etc. B. era simbolizată de o pasăre semiantropomorfă, cu cap sau chiar şi cu braţe de om; dar, cînd aparţinea zeilor, B. era întruchipată de animale cvasiantropomorfizate: crocodilul Pentru *So-bek, berbecul pentru *Osiris. Intr-o epocă tîrzie, aveau cîte o B. chiar şi unele oraşe, nu însă cu funcţia de genius publicus ( —tgenii) din *mitologia romană. Ba şi *Akh erau considerate de egipteni elemente completive din spiritualitatea etern omenească, pe lîngă elementul principal *Ka.
    Baal (semit, baal — domn, stăpîn) Zeu de origine mesopotamică (—► mitologii din Mesopotamia) foarte răspîndit în antichitatea semită. Numele i se reia de la un popor la altul, cu diferite epitete (deşi la cele mai multe popoare semitice *zeii nu au nume cu valoare onomastică; nenumit, zeul se recunoaşte prin calitatea sau atributele lui): Aliyn Baal — Preaputernicul Stăpîn; Baal Zebul—Stăpînul Prinţ (Ugarit); Baal — Bărbatul (Fenicia); Baal Hamman — Domnul Gerului (Cartagina); Baal Sapon— Domnul muntelui Sapon (piscul de contact între *cer şi *pămînt) sau Stăpînul Nordului; Baal Pheor — zeul regent al moabiţilor; Baal Berith — adorat de evreii idolatri, ca păstrător al *jurămintelor; Baal Zebub — devenit *demon (-» Belzebuth) ca şi toţi zeii străini, socotiţi demoni, sau în genere idolii, numiţi în Palestina cu pluralul generic baalim. în Ugarit, imediat după perechea supremă *E1 şi * Athirat, B. e zeul tînăr, activ, biruitor, care pune ordine în elementele cosmice şi asigură viaţa oamenilor ; e şi un zeu al furtunii, ploii, trăsnetului şi războiului, adorarea sa fiind inseparabilă de cultul agrar, esenţial în existenţa ugariţilor. B. este zeul care fecundează vegetaţia şi cirezile, personificînd şi renaşterea anuală a naturii, de unde şi duşmănia permanentă cu *Mot, care personifică pămîntul adormit, ca şi alegoria coborîrii lui B. în gura monstruoasă a
    lui Mot: ploaia pătrunzînd în glie; în acest sens, B. apără pămîntul de secetă; cînd Mot îl înghite, B. e căutat şi regăsit în măruntaiele monstrului de zeiţa *Anat (cf. *Isis căutînd pe ♦Osiris); ca inamic al lui *Yam, B. apără ţărmurile de invazii străine şi protejează navigaţia corăbierilor. în peregrinările şi bătăliile lui e secondat adesea de zeiţa Anat, datorită căreia îşi recapătă tronul; cînd dispare temporar în pîntecul lui Mot, se încearcă înlocuirea lui cu micul zeu intrigant * Athtar, sprijinit de marea zeiţă Athirat, pînă cînd B. revine pe tronul său de pe muntele Sapon. Ugariţii îl venerau complex, îndeosebi ca zeu al forţei vitale, peate tocmai de aceea impulsiv şi mînios; totodată, zeiţa-mamă Athirat, care era gata să sprijine uzurparea tronului lui B., îi face adesea daruri în schimbul unor servicii sau favoruri neclare, tînărul zeu nefiind fiul soţului ei El, ci al zeului *Dagon; de aici, deducţia că B. era în Ugarit zeu de împrumut. în activitatea sa îl ajutau 2 mesageri simbolici: Gapan, personificînd viţa de vie, şi Ugar — lanurile de grîne. O stelă îl înfăţişează în poziţie de luptă cu coif ascuţit bicorn,’cu mîna dreaptă învîrtind o măciucă, în stînga ţinînd o lance în formă de fulger. începutul anotimpului ploilor era serbat triumfal, în onoarea lui B.. în mai multe regiuni, iar în perioada respectivă se practicau orgii simbolice în cadrul prostituţiei sacre. Dar unele texte ugarite îl identifică, sub numele Haddu, cu zeul siriac *Haddad-Rimmon. în Fenicia (—► mitologie feniciană), într-o epocă mai veche, baalim reprezenta o clasă de mici zei solari, al căror *cult se celebra pe locuri înalte. Mai tîrziu, B* devine fiul lui *Bel şi zeu al ţinuturilor infernale, suveran al izvoarelor, cascadelor, mărilor şi puhoaielor de apă. *Biblia, trans-criindu-1 mai ales Baal Zebub (dar confundîndu-1 şi cu Bel), îl consideră cel mai periculos adversar al lui *Yahweh şi, fireşte, demon. Figurase şi în Babilon, însă doar ca unul din cele 50 de nume ale lui *Marduk. Cultul lui B. a pătruns, parţial, şi în Egipt, prin intermediul invadatorilor hicsoşi, zeul de import fiind apoi identificat cu zeul malefic local *Seth. Religia romană l-a acceptat ca zeu celest şi atmosferic, însă l-a contopit cu *Iupiter (numit Iupiter Dolichenus; —► Dolichenus).
    §A.S. Kapelrud, Baal in the Ras Shamra Texlsr Copenhaga, 19 52
    Baalat; Baalat Gebal (Baalat din Byblos) Zeiţa *pămîntului matern în *mitologia feniciană, venerată la Byblos ca patroană a regilor şi stăpînă a cetăţii. B. personifică fecunditatea *ht,onică, dar e considerată şi născătoarea tuturor *zeilor (o Magna Mater Deorum}> de asemenea,
65
BABA IAGÂ
zeiţă antropogonică (—► antropogonie) şi creatoarea tuturor plantelor lumii.
     Baalbek (etim. semită incertă: Ba'al-bec'a— Domnul Cîmpiei sau, mai frecvent, Poarta Zeului) Monument protoistorie din munţii Antiliban, numit convenţional Terasa din Baal-bek, peste care ulterior, în antichitatea hellenis-tică, s-a clădit un *templu solar. Terasa pro-priu-zisă, din blocuri de piatră, tăiate, fasonate şi deplasate în condiţii enigmatice (inexplicabile faţă de raportul între greutatea fiecăruia, ajungînd uneori pînă la 2 000 t, şi mijloacele tehnice primitive), alimentează azi mitul paleo-astronautic (—> paleoastronautică), adepţii căruia afirmă fie că terasa ar fi fost o rampă de lansare a unei paleoastronave, fie depozitul unui mesaj de viitor, lăsat de o civilizaţie terestră sau extraterestră de odinioară; alţii pretind că terasa ar fi vestigiul marii construcţii mitice numite Turnul Babei (* Babei). Dar pietrele înseşi (adesea cu dimensiunile 19 x 4 x 3 m) — blocuri paralelipipedice aşezate în infrastructură — compun o construcţie ciclopică prese-mită de origine misterioasă. Legăturile cu mitologia sînt cel puţin 2: satul Baalbek transportă o sintagmă antică în numele său, însem-nînd „poarta zeului44; pe de altă parte, în mitul coborîrii grupului de *îngeri damnaţi conduşi de *Semyaza se indică, drept loc de „pogorîre44, „piscul Ardis din muntele Hermon44 (*Cartea lui Enoh, apocriful etiopian). Cel mai înalt pisc din Siria (cca 2 700 m), Hermon (ebr. hermon— purtător de altar), e socotit de localnicii de azi munte sacru.
     § Michel M. Alouf, Histoire de Baalbek par un de ses habitants, Beyrouth, 1928
     Baau Divinitate din *mitologia feniciană, a nopţii (după *Sanchoniathon), soţia zeului ♦Kolpia şi mama primilor oameni: *Aion şi Protogone.
     Baba Cloanţa Babă monstruoasă în mitofol-clorul epic românesc, descrisă uneori (ca în basmul Toarceţi fete c-a murit Baba Cloanţa, col. I. Pop-Reteganul) ca o femeie foarte bă-trînă, lungă, seacă, gheboasă şi cu dinţi lungi „ca şi colţii de greblă44. Mai rar, fără a-şi contrazice calitatea teratologică, apare şi ca personaj sapienţial (cf. basmul Coman vînătorul, col. Petre Ispirescu). în genere considerată vrăjitoare care, cu farmecele ei, încheagă apele, e prezentată rareori (poate doar ca epitet) drept mama unui *zmeu (cf. basmul Agerul Pămîntului, col. Petre Ispirescu).
     Baba Dochia Semidivinitate meteorologică din *mitologia românească, purtătoare a prognozelor populare asupra schimbărilor vremii. După *mitul principal, B.D. era o bătrînă care a plecat cu oile (sau caprele) la munte, îmbrăcată cu 9 cojoace; vremea a început să se încălzească şi, plouînd zilnic, B.D, şi-a lepădat cîte un cojoc pînă cînd, în ultima zi, un îngheţ brusc a degerat-o, lăsînd-o în chip de stană de piatră pe munte, împreună cu turma, în acest sens, Dimitrie Cantemir descrie o „statuie44 de pe Ceahlău, din vîrful căruia, numit şi azi Dochia, un pisc „ce se ridică foarte mult
 în înălţime ca un turn, porneşte la vale un pîrîu cu apă foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stînci, se aruncă în rîul Tazlău. Drept la mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, închipuind, o babă înconjurată, dacă nu mă înşel, de 20 de oi, din sexul căreia curge un izvor nesecat. Este desigur greu de spus dacă natura şi-a arătat în acest monument fantezia ei, sau dacă mîna iscusită a unui artist a plăsmuit-o aşa. Statuia nu e aşezată pe nici o temelie, dar* pe cînd în rest este una cu stînca, pîntecele şi dosul le are libere. [...] Este probabil că ea a folosit cultului vreunor idoli păgîni, ai cărui slujitori aveau obiceiul să facă ceva prin mijloace fie naturale, fie magice, prin care să poată stîrni uimirea gloatei lesne crezătoare sau credinţa în divinitate44 (Descriptio Moldaviae, cap. V). Epoca romantică din literatura sec. XIX inventează un pseudomit al fiicei împăratului Traian, încercîndsă identifice, în numele popular Dochia (de origine slavă creştină: Evdokia), simbolul Daciei strămoşeşti (Dakia). în concepţia populară curentă, cele 9 zile sînt omologate cu perioada 1—9 martie, cunoscută ca interferenţă de prag între iarnă şi primăvară; de aceea, sînt numite în popor Zilele Babei (sau Babele), în care Dochia şi-ar lepăda, pe rînd, cojoacele. Ziua consacrată B.D. este 1 martie. Ca semidivinitate meteorologică populară, B.D. are un alai de 9 babe (cf. Traian Gherman, Meteorologie populară, Blaj, 1928, p. 150). Numele Dochia nu are deci etimonul Dakia (fiica lui Decebal, fugărită de Traian care s-ar fi îndrăgostit de ea) dintr-o *legendă literară născocită de Gh. Asachi sau compusă de el prin hipertrofierea interpretării lui D. Cantemir; etimonul real este argumentat logic de Ovidiu Bîrlea: „preluat din calendarul bizantin care serbează la 1 martie pe martira Evdochia, în urma interferenţei dintre legenda populară străveche şi cea creştină44 (Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976, p. 15); dar filiera onomastică a fost slavonă. Istoria B.D. este, la obîrşie, un mit pastoral.
    Baba Hîrca în *mitologia românească, mare vrăjitoare care încheagă apele şi coboară stele din cer, deşi ea însăşi locuieşte doar într-o văgăună oarecare. Adesea, basmele o prezintă în ipostază sapienţială, dînd sfaturi utile de strategie unor flăcăi cinstiţi, angajaţi într-o luptă. Este aşadar şi personaj benefic, cu acţiuni selective.
    Baba Iagâ (rus. Ba6a-Hea\ pol. Jţdza\ ceh. Jezinka — Femeia pădurii; vechi sîrb. Jeza — Coşmar) Babă fabuloasă din *mitologia slavă, *geniu meschin şi perfid al răului, prezenţă aproape nelipsită în basmele fantastice ruseşti, recognoscibilă după epitetul constant „Baba Iagâ, picior de os, călătoreşte în rîşniţă, mînînd-o cu tîrnul44; cînd şade în casă, îşi ţine capul într-un colţ şi cîte un picior în celelalte două. Deşi bătrînă, e închipuită cu sîni enormi şi trăind retrasă (ori numai ascunsă) în desişuri silvestre, fie oarbă, fie pierzîndu-şi vederea periodic din cauza durerilor de ochi; vrăjitoare şi în
 8ABEL
 66
 acelaşi timp figură teratologică, B.L, în epica mitologică a slavilor occidentali, locuieşte în mijlocul pădurii, într-o „cocioabă pe picioare de ,găină“; e antropofagă, căci coliba ei e împrejmuită de un gard înjghebat din oase omeneşti, -cu un craniu înfipt în parul porţii, iar în loc de zăvor, cu un picior descărnat, şi în loc de lacăt, o gură rînjindu-şi dinţii ascuţiţi; răpeşte copii, ,prăjindu-i în cuptorul din colibă. Ea însăşi, -uneori, e descrisă cu înfăţişare parţial scheletică (unul din picioarele ei este numai os). Deplasările ei decurg lesne, în zbor. După V.V. Ivanov •şi V.N. Toporov, BJ. ar descinde dintr-o zeitate arhaică a fiarelor pădurii şi a tărîmului morţilor, darşi dintr-un tip de preoteasă păgînă specializată în iniţierea adolescenţilor, (cf. *Muma--Pâdurii)
    Babei (ebr. bab'el — poarta zeului); Turnul .Babei Construcţie ciclopică întreprinsă (după Biblie) de fiii iui *Noe ca să ajungă la *cer: „Şi tot pămîntul avea un singur grai şi aceleaşi ^cuvinte. Şi s-a întîmplat că, pornind oamenii din răsărit, au găsit un şes în ţinutul Shinear şi s-au sălăşluit în el“ (V.T., Geneza, XI, 1—2). €onfecţionîndu-şi cărămizi, şi-au propus: „Hai să ne clădim o cetate şi un turn al cărui vîrf să ajungă pînă la cer şi să ne facem vestiţi ca să nu mai fim împrăştiaţi pe toată faţa pămîntului “ (ibid., 4). *Yahweh „s-a pogorît să vadă cetatea şi turnul pe care îl zideau fiii oamenilor. Şi a zis Yahweh: — Iată, ei sînt un singur popor şi o singură limbă au cu toţii. Şi acesta e numai începutul lucrărilor, dar nimic nu le va rămînea nefăcut din toate cîte îşi vor pune în minte să facă. Haidem să ne pogorîm şi să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu alţii! Şi i-a împrăştiat El pe ei de acolo pe toată faţa pămîntului şi ei au contenit cu ziditul cetăţii. De aceea i s-a pus numele Babei, de vreme ce acolo El a amestecat graiul a tot pămîntul şi de acolo i-a risipit El pe faţapămîn-'tului întreg“ (ibid., 5—9). Unii comentatori ■consideră că la originea mitului ar fi construcţia Babilonului însuşi (asir. Bab-ili) sau că modelul biblic trebuie căutat în *templul *E-Saggila fVV.A. Bennet,Genesis). De altfel, istoricul *Bero-sos scrie: „Se spune că primii oameni, înfumurîn-du-se de puterea şi măreţia lor, au ajuns să «dispreţuiască pe zei şi să se socotească mai presus de aceştia. Ei au zidit un turn înalt în locul unde se află acum Babilonul. Turnul aproape că ajunsese să atingă cerul cînd, deodată, vînturile veniră în ajutorul zeilor şi surpară zidirea peste ziditorii ei. Ruinelor li se dădu numele Babei. Pînă atunci oamenii vorbiseră o singură limbă, dar zeii îi siliră să vorbească în graiuri felurite44 (citat de Eusebius din Cesareea, în Pregătirea întru Evanghelie). Desigur, e riscantă deducţia că mitul ar avea în vedere un anume tip arhitectonic (—► ziggurat); afară de Berosos, autor babilonian tîrziu, izvoarele mitului nu se regăsesc în textele mitografice babiîoniene, iar comparaţia cu construcţia templului ceresc E-Saggila e superficială. & Mitul are însă corespondenţe în zone geografice mult mai depărtate şi neînfluenţate de Biblie: un mit nahu-
atl (America Centrală), despre *gigantul antediluvian *Xelhua care clădeşte marea *piramidă de la Cholula spre a lua cerurile cu asalt, dar zeii distrug edificiul şi amestecă limbile constructorilor; mituri cu turnuri dărîmate de zei şi cu amestecarea limbilor sînt în India de nord, în Africa — pe malul lacului Ngami (mit citat de David Livingstone), în Estonia — explicînd cauza ancestrală a născocirii de limbi diverse, în Australia — asupra obîrşiei diversităţii graiurilor şi, mai ales, din nou în Africa, mitul bauie despre turnul construit de albi către cer, cu ajutorul înţelepciunii pierdute a zeului negru *Borebore. O ipoteză mai logică asupra părţii principale a mitului (turnul), probabil totuşi o tradiţie memorială, ar putea viza mai curînd simbolismul unui observator astronomic, aşa cum au fost în Babilon, în India antică, în America precolumbiană. Iar mitul amestecului graiurilor şi al dispersării omenirii, ambele privite ca *blestem şi ca represalii divine (cf. izgonirea din * Eden a lui *Adam şi a *Evei) se prea poate să se explice printr-un nucleu mitic al semiţilor de nord raportat la nişte evenimente mai vechi, localizate ulterior la Babilon. Interpretat încă de istorici alexandrini şi arabi, mitul ar fi încorporat, după unii, amintirea unui turn surpat de nişte vînturi puternice care, tot ele, ar fi dispersat populaţia din şesul numit mai tîrziu Babil; dar interpretarea e convenţională şi naivă. Mai plauzibilă ar fi ipoteza * memoriei dificultăţilor întîmpinate de primii migranţi întîlnindu-se cu semeni ai lor cu care nu se puteau înţelege: erau primele surprize ale diferenţelor lingvistice primitive.
   Bacchus (grec. BdKxog); Iacchus Zeu de importanţă secundară al vinului, viţei de vie şi beţiei, în Mitologia romană, formă sărăcită a zeului grec *Dionysos. Mai era numit: Bimater (Din-două-mame, întrucît *Semele l-a purtat în pîntece, apoi *Iupiter în coapsă) şi Nyctelius (Nocturnul, deoarece Orgiile sau Nycteliile în cinstea lui se celebrau noaptea). Imaginea lui cultuală era însoţită de preotese-le bacante (bacchantes) la *sărbătorile nocturne Bacchanalia (Cicero:   nocturnae bacchationes),
desfăşurate toamna, la culesul viilor; bacantele— îmbrăcate în piei de cerb, purtînd torţe aprinse şi agitînd un thyrsus — în timpul orgiilor scoteau strigătul evohe fiind poreclite evantes (cele care răcnesc); constituite în alai ritual, aceste tinere preotese (lat. bacchae) mergeau cuprinse de un delir orgiastic. Bacchanalele au fost interzise de Senat în 186 î.e.n. Mitul este de origine thebană, apoi răspîndit în Attica, însă în lumea hellenică a fost mai cunoscut ca mit al lui Dionysos. în varianta greacă, Bakhos, născut la Theba, a fost crescut de *Nimfe pe muntele Nysa (India); la maturitate, a cutreierat lumea pînă a poposit în Paphlagonia, unde şi-a celebrat întîia oară *misterele. Bacchanalele greceşti erau serbări bienale de pe muntele Kithairon (de lîngă Theba), iar bacantele cutreierau muntele în preajma *tem-plului golit, desigur în piei de cerb înfăşurate peste trupul gol, ţinînd torţe şi agitînd tirsul
 67
BALAM-QUITZI?
 (grec. 6i)paog) — o lance înfăşurată în viţă şi cu un con de pin în vîrf; strigătul însoţitor era:   E6oi BaxxTj (Evoh6 Bacchus). După
 informaţiile date de istorici, obiceiul bacchanale-lor era răspîndit şi în Thracia, probabil pornit din Bistonia, întrucît grecii le numeau pe bacantele trace Bistonides.
    BachueMama comună a neamului omenesc, în mitologia tribului andin chibcha (-*• mitolo-logiile civilizaţiilor precolumbiene). într-o zi, B. a ieşit dintr-un eleşteu, avînd în braţe un copil de 3 ani; cînd băiatul a ajuns adult, ea s-a măritat cu el şi a născut numeroşi copii (cîte 4 şi cîte 6 odată), care au întemeiat omenirea; dupăceB.şifiul-soţauîmbătrînit, s-au scufundat în eleşteul de obîrşie şi s-au făcut şerpi. Mitologia aceluiaşi trib are însă şi o ’ variantă a ♦antropogoniei artizane, prin lucrarea zeului ♦Chiminigagua.
    Badniak (rus. EadnxK; bulg. EbdnuK) în *ritu-alurile populare ale ^sărbătorilor de iarnă, personaj întruchipînd „lemnul de Crăciun“— o buturugă, un ciot, chiar o creangă uscată ce se arde în noaptea de *Koleada, ca *simbol al tinereţii şi al Anului Nou (—► mitologie slavă).
    Bagadjimbiri Pereche de gemeni primordiali în mitologia tribului australian karadjeri (-* mitologii din Oceania), ieşiţi din pămînt ca doi cîini dingo, dar crescînd ca un fel de oameni gigantici şi dînd nume soarelui, lunii, animalelor şi plantelor. Mitul australian are ciudate corespondenţe cu situaţii mitice din * Biblie şi din *Popol Vuh. Acţiunea gemenilor B. nu e cosmogonică sau antropogonică: ei fac însă ordine în lumea care apare treptat, obiectiv, odată cu ei sau pentru ei. Pînă la ivirea lor nu existase nimic (plante, animale, oameni); ieşirea lor la suprafaţa pămîntului s-a produs înaintea zorilor zilei întîi a a lumii; (cf. aşteptarea înfrigurată a zorilor de dinaintea creaţiei, în miturile yucata-neze maya relatate de Popol Vuh)\ cîteva clipe după aceea, gemenii aud ciripitul micii păsărele duru (care cîntă în zori), iar cînd se face ziuă, ei zăresc plantele şi animalele, cărora le dau îndată nume (cf. operaţia similară a lui *Adam, relatată în Biblie; V. T., Geneza, II, 19—20); şi numai după ce au fost numite, plantele şi animalele au început să existe real; într-o călătorie spre nord, văzînd Steaua şi Luna, le-au numit, iar apoi au întîlnit oameni asexuaţi: confecţionîndu-le organe genitale, i-au organizat în clanuri; apoi inventează pentru oameni ♦vînătoarea, gătitul alimentelor, primele unelte, întemeiază obiceiurile sociale şi datinile şi instituie ceremoniile de iniţiere. încheindu-şi misiunea, ambii B. sînt ucişi cu o lance de un om, Ngariman. O variantă le atribuie celor doi şi o mamă, Dilga (deşi, ieşind din pămînt, nu rezultă că ar fi fost născuţi anterior), care după ee adulmecă mirosul de cadavre, lasă să-i curgă laptele din sîni, acest torent vital înviindu-i pe gemenii ucişi şi înecîndu-1 pe ucigaş. După resurecţie, B. se înalţă la cer devenind nebuloasa numită astronomic Norii lui Magellan.
    Bagbarthu; Warubani Zeiţă din Urartu Armenia antică), soţia celestă a zeului *Khaldi.
    Baiame (în 1b. trib. australian wiradjuri? baia — a face) Zeu totemic (-*■ totem) şi probabil unic al triburilor wiradjuri, kamilaroi şi euahlayt din bazinul fluviului Darling (Australia de sud -vest), care şi-l reprezintă diferit: ca un bătrîn gigantic, adormit de veacuri cu oapul pe braţ şi cu trupul adine afundat în nisip, după ce a creat lumea, ca *deus otiosus; ca un bărbat cu picioare de cazuar; dar mai ales ca un unic stăpîn al lumii, autocreat şi creator al universului din nimic, apoi supraveghetor activ al acestuia (—* mitologii din Oceania). în această imagine, B. locuieşte în cerul sacru (Bullimah), în preajma Fluviului Ceresc (Calea Lactee), unde găzduieşte *spiritele defuncţilor fără *păcate;. şade neîncetat pe un tron de cristal şi are o ubicuitate senzorială, cu care controlează existenţa lumii; dispunînd de puteri magice nelimitate, pedepseşte violarea oricărui *tabu. Tunetul este vocea lui; *Soarele şi *Luna -- ochii săi — sînt crainicii de legătură cu *pămîntul. Are şi un alt gen de mesager, locuind în cel mai înalt pisc montan şi ascultînd *rugăciunile oamenilor ca să le transmită lui B., apoi aducînd pe pămînt răspunsul zeului. O rugăciune funebră în stil de invocaţie, semnalată întîia oară în 1840 de un etnograf, e citată de Wilhelm Schmidt (Ursprung der Gottesidee. III, Munster, 1931,. p. 846—847): „Bayame, îngăduie să intre spiritul lui Irin în Bullimah. Salvează-1, te rugămf din locul celor răi. Lasă-1 să intre în Bullimah, ca să hoinărească acolo după dorinţă. Căci Irin a fost mare pe pămînt şi totdeauna credincios legilor tale. Ascultă strigătul nostru, o, Bayame, şi lasă-1 pe Irin să intre în ţara frumuseţii, a bogăţiei, a odihnei. Căci Irin a fost credincios pe pămînt, credincios legilor pe care le-ai lăsat tu.“ în unele zone, zeul purtător de fuîgar *Daramulun e socotit un fiu sau un alter-ego al lui B., care, în această variantă, e producătorul fulgerelor.
    Balam-Acab (Jaguarul-Noapte) *Om primordial, al 2-lea din grupul mitic yucatanez quichâ (—* mitologiile populaţiilor precolumbiene) \ oţia sa este *Chomiha.
    Balam-Quitze (Jaguarul-Quiche) Primul dintre *oamenii primordiali ai mitologiei quich6 (ramura maya, din Yucatan), care, cu soţia sa *Caha-Paluna şi împreună cu celelalte 3 perechi primordiale (*Balam-Acab şi *Chomiha, *Mahu-cutah şi *Tzununiha, *Yqui-BaIam şi *Caquixa-ha), au întemeiat (după mitul din *Popol Vuh} atît neamul quich6, cît şi întreaga omenire* /—► mitologiile populaţiilor precolumbiene). După tradiţie, ei ar fi organizat primul *panteon toltec; i-au învăţat pe oameni să se slujească de *foc, pe care îl obţinuseră de la zeul Tohuil care l-a produs sfredelindu-şi una din sandale, încheindu-şi misiunea pe pămînt şi lăsînd suficienţi urmaşi, B.-Q, şi ceilalţi 3 bărbaţi primordiali şi-au luat rămas bun de la fiii lor, au cîntat cîntecul de despărţire Camacu, apoi şi-au motivat plecarea definitivă în discursul lui B.-Q.: „Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se şi află acum pe locul său, el se zăreşte acolo în cer. Noi ne începem întoarcerea, noi ne-am
B ALARAMA
 împlinit menirea, zilele noastre se sfirşesc! Şi atunci Balam-Quitze a lăsat simbolul fiinţei sale: — Iată amintirea despre mine pe care o las aici pentru voi. Aceasta va fi tăria voastră! £.. .] Şi el le-a lăsat drept simbol al fiinţei sale Pizom-Gagal [forţa înfăşurată], cum a fost ea numită. Nu se putea desluşi ce anume înfăţişează, căci era în întregime înfăşurată. Iată,’ astfel ei şi-au luat rămas bun şi apoi s-au făcut nevăzuţi numaidecît acolo, în piscul muntelui Haca-vitz. Ei nu au fost înmormîntaţi de nevestele lor sau de copiii lor, căci nu s-a băgat de seamă cînd s-au făcut nevăzuţi" (Popol Vuh, IV, 5). Dar există presupunerea că cei 4 au fost şefi tolteci iniţiali, care au întemeiat primele triburi şi le-au condus din Tollan (sau Şapte-peşteri) spre teritoriul peninsulei Yucatan (aria Guatema-lei de azi).
    Balarăma Zeu arhaic plugar, în *mitologia vedică, fratele mai mare al lui *Krişnâ. B. avea 4 epitete esenţiale: Halăyudha (Gel înarmat cu plugul), Halădhara (Purtătorul de plug), Lăngălin (Cel cu plugul), Slrin (Plugarul), îi plăcea vinul şi avea o soţie: Revati. Mitologia *hinduismului îl consideră un *avatar fie al zeului *Vişnu, fie al şarpelui primordial *Adigeşa (după un *mit complementar, B. murind pe ţărmul mării, din gura lui a ieşit ţeşa). Mai amănunţit în *Vişnu-purăna, mai succint în *Mahăbhărata — e povestită* următoarea împrejurare mitică: după ce *demonii (—► Asura) au invadat pămîntul, iar *zeii (-+Deva) au strigat după ajutor, Vişnu a luat două fire de păr (unul al său, negru, altul, alb, al şarpelui Ceşa), anunţînd: „Aceste fire de păr ale mele vor coborî pe pămînt şi îl vor mîntui de suferinţă". Cele două fire de păr au devenit *simbolurile lui Krişna (Cel Negru) şi Balarăma (Cel Alb). Pentru* B. plugul este deci nu numai unealtă, ci şi armă alegorică în acţiunea de eliberare a pămîntului; în acest context, textul puranic fiind în mare măsură enigmatic, poate fi speculat în sensul că salvarea pămîntului echivalează cu revoluţia agrară care a modificat traiul oamenilor, pus în dificultate probabil după un exces demografic, după ce *vînătoarea şi pescuitul, în condiţiile postglaciare mai vitrege, nu mai acopereau nevoile de hrană ale unei populaţii mai numeroase.
    balaur Formă a *dragonului în *mitologia românească, închipuit ca o fiinţă mixtă, cu preponderenţă de reptilă, de obicei cu 7 capete vărsînd flăcări pe gură şi care se regenerează după ce au fost retezate; b. locuieşte în locuri umede şi umbrite (fîntîni, văi adînci, peşteri, iezăre, mlaştini, păduri). Folclorul mitologic românesc îşi clasifică balaurii în 3 categorii:
 1) b. de inspiraţie biblică şi de penetrare mai veche a *miturilor greceşti, reprezentînd un ♦sincretism între b. apocaliptic, b. ucis de *Sfîntul Gheorghe, *Echidna şi un şarpe banal, hipertrofiat de fantezia folclorică; 2) b. ca producător şi custode al nestematelor şi aurului, locuind pe funduri de prăpăstii undeva în „Ţara Armenească44; 3) b. zburător sau *Zburătorul, uneori antropomorfic, locuind în aer, printre
 ea
 nori, participant la modificările atmosferic© şi producător de fulgere, tunete, grindină, ploi torenţiale; se crede că acest b., singurul vizibil de către om, provine din şarpele pe care nu l-a zărit nimeni 9 ani; îndeplinindu-se această condiţie, îi cresc aripi şi începe să zboare, putînd fi văzut strălucitor în cerul înnorat (probabil o personificare a fulgerului). B. din ultima categorie, numiţi în alte mitologii dragoni, după unele opinii (Wilhelm Bolsche, Drachen. Sage und Naturwissenschaft, 1929) ar fi imaginea memorată corupt a unor monştri din pleistocen. Genetic, b. este (în variante limitate) sau suflet de om necurat, sau om născut din şarpe, care a trecut cu succes proba de 7 ani a puterii de balaur, sau doar un gen de şarpe care s-a menţinut în ascunzătoare absolută un veac, uneori însă şi un om blestemat (—► blestem) a fi temporar
b. Structura b. nu e prea variabilă: oasele şi pielea îi sînt reci sau chiar îngheţate, respiraţia însă poate fi sau foarte fierbinte’ sau glacială; are aripi pe spinare sau la picioare; mulţi b. sînt marcaţi de o nestemată sclipitoare, încrustată pe frunte. Funcţionalitatea b., deşi multiplă, nu e specializată; mulţi dintre ei produc, prin răsuflare, aburi, nori, ploaie, grindină. Există şi rare referiri la b. domesticiţi (ca unii dragoni ai împăraţilor mitici chinezi). în mitofolclorul românesc/ cea mai frecventă formă a b. este cea de monstru fabulos, cu numeroase capete (7 sau mai multe), locuind mai ales în nori de a căror mobilitate dispune direct, producînd furtuni, ploi şi grindină, iar în acest plan mitul
b. e legat de *magia populară şi de activitatea desfăşurată de *solomonari. îndrăzneţ şi aproape imbatabil, b. nu se teme decît de voinicii din categoria *Făt-Frumos şi de solomonari — şi unii şi alţii oameni cu puteri supranaturale. G. Călinesbu interpretează b. ca alegorie intuitivă: „Balaurul e monstrul redus numai la reflexe, pe care omul, înspăimîntat întîi de aspectul lui străin geometriei frumosului, îl învinge uşor, cunoscîndu-i funcţiunea elementară şi căutînd îndeosebi să oprească procesul de refacere celulară" (Estetica basmului, Bucureşti, 1965, p. 44).
    Baldr; Baldur, Paltar, Balder (Stăpînul) Zeu al primăverii şi al frumuseţii în *mitologia scandinavă, locuind în nord-ves’t, între *cer şi *pămînt. Fiul lui *Odhinn şi al zeiţei *Frigg, căsătorit cu zeiţa florilor, *Nanna. Locuieşte în *Asgardhr, în castelul sclipitor Breidablick (Luminătorul din depărtare) în incinta căruia, după o tradiţie, se afla un *altar în onoarea lui *Odhinn, unde zeii făceau *sacrificii, preotul oficiant fiind B. Locuinţa vastă şi inundată de lumină a tînărului zeu a fost plasată de un *mit mai tîrziu în Calea Lactee. Rezistînd, la jocurile simbolice ale zeilor, oricăror proiectile de lemn, piatră sau metal, e ucis cu o ramură de vîsc (—> creanga de aur); *moartea i-a fost neprevăzută căci, deşi îşi dorise isprăvi primejdioase, a fost ferit de mama sa de pericole, ea punînd să jure *apa, *focul, metalele, pietrele, arborii, bolile şi otrăvurile, animalele şi păsările că nu-i vor face lui B. vreun rău; scăpase de *jurămînt numai
69
BARASTYR
vîscul, adus de zeul focului infernal, ♦Loki, iar bătrînul zeu orb ♦Hodhr, neştiind că ramura e fatală, l-a atins pe B. cu ea, omorîndu-1; cadavrul zeului ucis e pus în corabia sa Hringhorni (Cea-cu-chilă-rotundă), alăturîndu-i-se cadavrul soţiei sale Nanna, care murise îmbrăţişîndu-1; navei — pe care nu reuşeşte s-o împingă în apă decît uriaşa Hyrokkin, cea călărind un lup mînat cu frîn din şerpi — i se dă foc, ca unui rug funerar. După moartea lui B., fratele său, *Her-modhr, întreprinde o călătorie dificilă în lumea infernală a zeiţei ♦Hei, spre a-1 răscumpăra pe mort, fără a reuşi. Totuşi, după dezastrul din ♦Ragnarokr, el este unul din cei 4 zei care vor reveni, regeneraţi, în lumea nouă ♦Himli, întrucît B.? zeul inocent şi pur, simbolizează tinereţea perpetuă, J. G. ♦Frazer interpretează mitul lui B. ca pe o relaţie între ♦cultul fecundităţii şi cultul special al stejarului sacru al cărui parazit specific (vîscul) ar conţine viaţa magică a *de-monului fecundităţii, B. fiind deci stejarul sfînt. Cultul lui B. se prea poate să fi pornit din Norvegia, unde zeul avea cel mai mare sanctuar, în fiordul Sogne.
§ G. Neckel, Die Vberlieferungen von Gotte Balder, Dortmund, 1920
    Bali Regele claselor de *demoni binevoitori *Danava şi *Daitya, în *mitologia vedică, similari ♦Titanilor greci. B., nepotul lui Prahlada şi strănepotul lui *Hiranyakaţipu, căsătorit cu Vindhyavali, izbuteşte să ajungă la o treaptă spirituală superioară prin *asceză, prin binefaceri, prin acte de curaj şi datorită demnităţii şi nobleţei lui. Purtînd război cu zeii, îi învinge şi îi face de rîs, mai ales prin biruinţa sa asupra lui ♦Indra; după victorie, obţine stăpînirea celor 3 luni (celestă, terestră şi subterană). Zeii învinşi cer ajutor lui ♦Vişnu, care le salvează onoarea printr-un şiretlic; metamorfozat în pitic, Vişnu îi cere lui B. atît spaţiu cît poate măsura cu 3 paşi ai săi şi, după tranzacţie, se preface în gigant, cuprinzînd din 2 paşi tot cerul şi tot pămîntul. dar scurtîndu-şi al 3-lea pas, din milă pentru B., căruia îi lasă astfel regatul subpămîntean. Capitala mitică a acestui regat, rămas definitiv al lui B., este Mahabalipura.
    Balîos (Băltatul) Unul din cei doi cai nemuritori ai lui *Ahilleus, fratele calului *Xanthos; amîndoi au fost născuţi de ♦harpia ♦Podarge {de la ♦Zephyros), o iapă alergînd cu viteza furtunii.
    Bangputtis (lituan. Bangpuiys) Zeu prusie al vîntului şi al valurilor, venerat de triburile unor zone ale Prusiei şi de lituani (-+ mitologie baltică), la care probabil că era socotit şi ocrotitorul *apei şi al furtunilor, ca antiteză a divinităţii ♦focului.
    Bannik ♦Duhul ocrotitor al băilor de abur (rus. pyccKQH dana — baie. rusească^, la slavii răsăriteni (—*mitologie slavă).
    baptişti (grec. parciiC© — scufund, botez) ♦Cult creştin reformat, debutînd ca ♦sectă care a devenit cea mai amplă dintre toate sectele desprinse din ♦creştinism. Mişcarea baptistă a apărut în Anglia, în cadrul puritanismului
(sec. XVII), ca protesi împotriva ♦Bisericii anglicane oficiale. Prima comunitate se constituie în 1612, iar în 1644 este dat publicităţii, la Londra, un manifest în numele celor 7 comunităţi londoneze. Fondatorul londonez (1612) a fost Thomas Helwys (1560 — 1616). Intîia comunitatc americană (în Statele Unite ale Americii, baptismul devenind ulterior una din confesiunile principale) e întemeiată de R. Williamson (1639). în 1834 apăruse prima comunitate din Germania. în 1905 ia fiinţă Uniunea Mondială a Baptiştilor, incluzînd
 7  milioane de credincioşi. După o statistică din 1956, totalul b. în lume era de 22 000 000 (19 milioane în America de Nord, majoritatea în S.LT.A.; 1,2 milioane în Europa, din care 340 000 în Marea Britanie; 1,8 milioane în restul lumii). Azi, Biserica baptistă e condusă de Consiliul Mondial al Baptiştilor, cu sediul la Washington. Antecedentele constituirii cultului baptist datează din primii ani ai sec. XVII, cînd predicatorul, apoi clericul, John Smith devine separatist (1605 — 1606), fuge de persecuţii, iar la Amsterdv.m, în 1611, împreună cu Thomas Helwys. publică o declaraţie de notificare a libertăţii absolute de conştiinţă şi de mărturisire de ♦credinţă, specificînd că. primirea adepţilor depinde de ♦botezul întemeiat pe mărturisirea faptelor şi ♦păcatelor în mod individual şi pe predicarea *Evangheliei în forma ei primitivă. Th. Helwys repudiase anterior doctrina calvinistă (—> Jean Calvin) a ♦predestinării; după moartea lui Smith, el se întoarce în Anglia. Din sec. XVIII se înfiinţează instituţii baptiste de învăţămînt, între care şi Academia Baptistă, precum şi. organizaţii misionare, cu participarea unor erudiţi, traducători şi comentatori ai *Bibliei (dr. John Gill, dr. William Carey); misiunile baptiste pătrund în Franţa (1832), Italia (1866), Spania (1888), Germania (1834), Olanda şi Suedia (1848), Rusia (1850), Austria şi România (1869), Ungaria (1871) şi în aceeaşi epocă în India, China, Africa Centrală. Punctul esenţial în doctrina baptistă prevede că nimeni nu poate deveni adept decît eînd vîrsta adultă îi permite o decizie conştientă; botezul, făcut la această vîrstă, comportă imersiunea integrală. Din creştinism, b. refuză tradiţia, ad-miţînd numai scriptura; resping sfintele taine, ierarhia eclesiastică, venerarea * Fecioarei Maria, invocarea sfinţilor, ♦crucea, *icoanele, moaşteler ♦rugăciunile de înmormîntare şi botezarea pruncilor; menţin doar un simulacru de organizare eclesiastică (presbiteri, predicatori şi diaconi) B. admit sf. Treime, ♦Infernul şi ♦Paradisul şi sărbătoresc duminicile, recolta şi Ziua* unităţii. Biserica baptistă e împărţită în comunităţi (biserici), conduse de presbiteri. B. supraveghează un riguros cod moral, pre-dicînd slăbiciunea neputincioasă a omului şi sfinţenia suferinţei, şi îngrijindu-se de *mîn-tuirea sufletului.
    Barastyr (Cel înzestrat cu mare putere) Zeu infernal în mitologia osetă (—* mitologii caucaziene), stăpînul tărîmului ♦morţii, totodată
bardoayts
 70
 diriguitorul tuturor intrărilor şi ieşirilor *Infer-nului şi *Paradisului, unde intrarea sau ieşirea morţilor nu se face fără decizia personală a acestui zeu autocrat.
     Bardoayts; Bardoijs; Perdoytus Zeul prusie al navigaţiei (—* mitologie baltică), ocrotitorul 'Corăbiilor şi al corăbierilor; reprezentat £a zeu bărbos (prus. bordus, lituan. bardzdă — barbă).
     Barghuth Fîntînă fabuloasă în *mitologia arabă islamică (—* islam), în care locuiesc necredincioşii morţi; ea este şi canalul de ^contact cu lumea subpămînteană. ^Miturile islamice descriu această fîntînă ca o peşteră «calcaroasă, situată în preajma presupusului mormînt al *profetului HCld.
     Barz; Moţ (la avari); Varz (la lezghini) Zeiţă personificînd *Luna, în mitologia laxilor din Daghestan (—+ mitologii caucaziene) avînd înfăţişarea unei fete fermecătoare. în multe •♦mituri nord-caucaziene, B. e asociată cu zeul Barg (*Soarele) — un tînăr frumos emanînd o lumină orbitoare. Barg şi Barz fuseseră o pereche de îndrăgostiţi celeşti, dar fiindcă Barz (Luna) s-a fălit că e mai frumoasă decît Barg (Soarele), acesta i-a aruncat în obraz •cîteva cocoloaşe de noroi care nu s-au mai ;putut spăla (ceea ce explică, în fabulaţia populară, petele de pe faţa vizibilă a Lunii); supărată, B. a fugit de la partenerul ei solar, şi de atunci Soarele se tot căzneşte să ajungă din urmă Luna (cf. motivul mitofolcloric Soarele şi Luna în *mitologia românească). Un mit al rutulilor atribuie celor doi obîrşie iniţial umană: erau frate şi soră, iar consecinţa dragostei nelegiuite a dus la prefacerea lor în Soare şi Lună, adică în despărţirea fizică definitivă.
     Barzdukkai; Barstucke; Parstucken Gnomi Mrboşi subpămînteni, în mitologia prusică {-+ mitologie baltică), auxiliari ai zeului Puschkayts (o divinitate *htonică, locuind sub socul sacru), paznici ai bogăţiilor subterane, dar şi custozi ai alimentelor principale (pîinea, 'berea)..
     Bastet; Ubasti (Cea din [oraşul] Bast; grec. ■Bupaaxig) *Pisica sfîntă în *mitologia egipteană (sora zeului           care îşi are ipostaza
 -de „Motan în flăcări"), zeiţă a * Lunii şi a fecundităţii, ocrotitoarea femeilor gravide. Uneori ■considerată şi soţia lui R6, de la care naşte pe Maahes (reprezentat cu cap leonin), identificat uneori cu *Horus (Gloriosul Horus); alteori, fiica lui R6 şi, mai rar, ucigaşa şarpelui *Apophis, devoratorul *Soarelui; în unele variante, este sora zeiţei *Isis şi soţia zeului *Shu. Venerată întîi la Heliopolis, pomenită şi în *Cartea Morţilor, era reprezentată fie intr-o formă hieratică, de femeie cu cap de leoaică, fie popular (mai ales în bronz), ca femeie cu cap de pisică sau numai ca un cap de pisică. Pisica sălbatică a fost zeificată în Egipt sub dinastia a Il-a (în jurul anului 3000 î.e.n.); pisica domestică (o rasă locală cu urechi ascuţite lungi şi coadă scurtă) apare abia în Regatul Mijlociu (2052—1778 î.e.n.). ^Cultul egiptean al Zeiţei-pisică se pare că
 provine dintr-un *fetiş timpuriu, de după descoperirea sau din epoca domesticirii pisicii sălbatice, generat de admiraţia faţă de fecunditatea, vitalitatea şi agilitatea acestei feline. Adoraţia se manifesta în vesele procesiuni cul-tuale cu corăbiile pe Nil şi printr-un ceremonial orgiac. Autorii greci foloseau numele Bubastis, pentru zeiţă ca şi pentru oraşul unde avea un mare sanctuar: P-ubasti, capitala nomei 19 din Egiptul de Jos (*templul e descris de Herodot, iar ruinele lui s-au regăsit în preajma satului Zagagid şi se numesc azi Teii Basta).
     Bata Zeu arhaic (dintre cei mai vechi) în *mitologia egipteană, cu înfăţişare de taur; pus de obicei în relaţie cu *Anubis, uneori considerat fratele acestuia; se credea că era un zeu care murea şi învia periodic, readus la viaţă întîia oară de Anubis.
     Batraz Zeu (în unele variante, doar erou supranatural) din mitologia alano-osetă (-* mitologii caucaziene), stăpîn al *focului ceresc şi, probabil, patron al războiului, figurînd ca unul dintre cei doi eroi principali în eposul mitologic nart (-+ Narţi). Reprezentat ca personaj meteorologic, furtunos şi pluvial, cu trup de oţel, un domn al tulburărilor atmosferice, dar şi un *simbol concentrat al ideii de mînie sau furie; după opinia lui Georges *Dum6zil, B. conţine un relict al „mitologiei trăsnetului46 sau, mai exact, al zeilor fulgerului, din *pan-teonul indo-iranian. B. s-a născut nu direct din femeie, ci mama sa l-a implantat, prin respiraţie, în umărul tatălui, de unde se naşte ca dintr-un buboi. în cursul vieţii, el se revoltă contra divinităţii (identificată, în variantele tîrzii ale eposului, cu *Dumnezeu] şi e pedepsit mai ales pentru numeroasele vieţi fulgerate; dar cînd, pedepsindu-1, e nevoit să-l ucidă, Dumnezeu însuşi plînge. B. este eroul tragic al eposului nart. După tradiţie, principalele
 3  sanctuare ale sale s-au format de la sine, din lacrimile vărsate de Dumnezeu la moartea eroului. Sabia lui B., îmbibată de sînge alan, a fost aruncată în Marea Neagră, care a devenit pentru moment o mare roşie. *Mitul popular coincide cu o informaţie despre zeul războinic alan, dată de Ammianus Marcellinus (Istoria Romană, XXXI, 2, 23): „după obiceiul barbar, [halanii] înfig o sabie în pămînt şi o adoră ca pe Marte, patronul ţinuturilor pe care le străbat în toate direcţiile44 (Gladius barbarice ritu humi figitur nudus eumque ut Martem regionum quas circumcircant praesulem verecundius colunt), ceea ce pare să corespundă sanctuarelor sarmatice pentru *Ares, amintite de Herodot, cu atît mai mult cu cît acest istoric le dă numeie de ipov — întocmai ca autodenumirea limbii osetine: iron (Herodot, Istorii, IV, 62): „în fiecare ţinut, lîngă scaunul dregătorilor, i-au ridicat lui Ares cîte un sanctuar în acest chip: snopi de vreascuri sînt strînşi laolaltă într-un morman de vreo trei stadii în lungime şi lăţime, dar mai puţin înalt. Deasupra e clădită un fel de platformă în patru colţuri; trei laturi sînt înclinate, urcarea fiind posibilă pe a patra. Vremea rea surpă mereu
71
 BELLER OPHONTES
 mormanul, de aceea e nevoie să se mai îngrămădească în fiecare an cîte o sută cincizeci de căruţe de vreascuri. Pe fiecare morman din fiece ţinut e înfiptă o veche spadă de fier. Acesta e altarul lui Ares. Acestei spade i se sacrifică anual cai şi vite cornute, mai multe chiar decît celorlalţi zei. Din fiecare sută de prizonieri de război ei sacrifică unul singur, însă nu cum sînt ucise animalele, ci altfel: după ce varsă libaţii de vin pe capetele victimelor, înjunghie oamenii deasupra unui vas, apoi, suind vasul pe mormanul de vreascuri, toarnă sîngele peste spadă. Cît timp au Ioc acestea sus, iată ce se petrece jos, lingă sanctuar. Tăind drept umerii tuturor victimelor înjunghiate, cu braţe cu tot le aruncă în aer şi după sfîrşirea sacrificiului, părăsesc locul." Deşi aceste ♦ritualuri nu s-au păstrat în epoca osetă controlabilă, e vorba de acelaşi personaj mitic. B. nu locuieşte printre Narţi, fiind o entitate mobilă şi singuratică; el fie zboară prin aer, fie se odihneşte, în cer, la fierarul celest * Kurda-lagon, iar pe pămînt nu coboară decît sub formă de fulger, adesea spre a-i ajuta pe Narţi în războaiele lor contra *uriaşilor (deşi la un moment dat era gata să-i distrugă şi pe toţi Narţii). Cînd coboară vertiginos, B. îşi pune pe cap o jumătate de gheţar montan, care se topeşte şi astfel, răcorindu-1, se scurge pe pămînt sub formă de ploaie. în mitologia populară osetă mai nouă, atributul esenţial al lui B. s-a transformat în divinitatea sincretică Va-cilla — o preluare creştină, interpretată local, a sf. Ilie (cf., în *miiologia românească,, *Sintilie), care îşi lansează fulgerele cu praştia. Ca obîrşie probabil de influenţă indoeuropeană), B. poate fi comparat cu zeul vedic * Indra.
    Baubis Zeul lituan şi prusie (—* mitologie baltică) al vitelor cornute (,,zeul taurilor şi al vacilor**), numit şi Jâuliu Băubis (Zeul taurin).
    Ba-zîTsa Zeu folcloric în *mitologia chineză a antichităţii tîrzii, venerat ca distrugător al lăcustelor, pe care le judecă şi le pune în lanţuri, în iconografia tradiţională, zeul are cioc de pasăre şi gheare în loc de picioare, e gol pînă la brîu şi cu sîni căzuţi de femeie vîrstnică; veşmîntul îi e caracteristic: o fustă ca un clopot (pentu că B.-zh. a fost născut de un ♦clopot). Poartă uneori, într-o mînă, în loc de sabia sa cotidiană, un stindard cu inscripţia: „Adun lăcustele şi le nimicesc". După culesul anual al recoltei de orez, se organiza o ceremonie de mulţumire pentru zeul salvator.
    Bebon După ♦Plutarh (Despre Isis şi Osiris), sinonim pentru zeul *Seth din *mitologia egipteană, tradus de greci prin ♦Typhon. Citînd pe istoricul şi sacerdotul egiptean Manethon, Plutarh afirmă că B. e un zeu prin excelenţă demoniac, deoarece numele său „are înţelesul de piedică, de oprelişte, ca pentru a arăta că puterea lui Typhon se împotriveşte cursului firesc al lucrurilor şi avîntului ce le împinge acolo unde ele trebuie să meargă" (op. cit., 49^. Din aceeaşi relatare, rezultă că egiptenii j-ar fi socotit pe B. şi personificarea magnetului piatra magnetică**), dar numind uneori ♦fierul —
 osul lui Horus (cf. raportul între ♦Horus şi Seth).
    Befana (rostire populară deformată după Epifania) în mitologia folclorică italiană, o bătrînă cînd înspăimîntătoare, cînd binevoitoare, care rătăceşte prin lume în săptămîna dintre Anul Nou şi Bobotează (1—6 ianuarie), fie ca să aducă copiilor daruri (celor cuminţi) şi cenuşă (celor răi), în aceste cazuri pătrunzînd în casă prin horn, fie ca să facă vrăji. B. e o zeitate de origine animistă precreştină şi este invocată într-un gen de *colinde (befanate)■ care cer, în numele ei, daruri din gospodăriile vizitate de colindători.
    Begoe ♦Nimfă din *mitologia etruscă, avînd mai multe atribute charismatice. I se atribuia (după sursele romane) dictarea regulilor rituale de bază ale ♦religiei, care ulterior au fost reunite într-un codice sacru, conţinînd doctrina ce s-a numit disciplina etrusca.
    Beher Zeu etiopian precreştin al mării, fie de tradiţie locală, fie recompus sub influenta indirectă, exercitată de *mitologia greacă, în-trucît are similitudini cu ♦Poseidon.
    Bel; Beelsamen (Demnul, Stăpinul) Zei& solar din *mitologia feniciană (fiul zeiţei ♦Anat),* rege al ♦cerului, creatorul universului şi judecătorul suprem; de origine akkadiană, a fost. preluat de babilonieni ca zeu al ♦pămîntului'. (—► mitologii din Mesopotamia) ; e amintit şi în * Biblie (V.T., Bel şi balaurul). Datorită» sensului de „stăpîn prin excelenţă", B. era identificat uneori, la Nippur şi mai ales la Babilon, cu zeul suprem *Enlil.
    Beienus Zeu gallic (—> mitologie celtică) al vindecării bolilor, numit în inscripţii şi Bormanus, Cobledulitavus, Grannus, Mapcnus. Caesar (Comentariile războaielor gallice) îl confundă cu *Apollo medicus şi îl consideră zeu solar. La celţii insulari, se pare că, sub numele Borvo (sau Bormo), era zeul izvoarelor termale.
    Beiet-Ţseri (Stăplna Deşertului); Ninedena. Zeiţă babiloniană infernală (-+mitologii din Mesopotamia) posedînd atributul special a î contabilităţii analitice a destinelor lumii, de* aceea numită şi „Fecioara-scrib a pămîntului",, şi avînd în custodie Tăbliţele Destinelor.
    Belîal Zeu palestinian arhaic (—* mitologie* biblică), stăpîn al lumii subterane.
    Bcilerophontes; Bellercphon Erou din * mitologia greacă, fiul lui ♦Poseidon. Călărindu-şr calul înaripat ♦Pegasos, a ucis monstrul *Hi-maira. O variantă îl prezintă ca pe un criminal’ din imprudenţă, refugiat în Tirynt, unde An-theia, soţia regelui Proitos, iubindu-1 fără? succes, se răzbună, făcînd să i se dea misiunea, uciderii monstrului; după efectuarea misiunii* şi după o victorie intr-o bătălie contra ♦Amazoanelor, B. este iertat de regi, însă refuză-râsplăţile şi onorurile şi se retrage într-un pustiu, unde moare anonim. După altă variantă, dimpotrivă, se ambiţionează să pătrundă, călare* pe Pegasos, în ♦Oiimp, printre zei, de unde* e însă aruncat de *Zeus pe Pămînt; cu orgoliul lezat, se sinucide. Există şi o variantă unde? Proitos îl trimite pe B. la regele Ii cian Io-
bel lona
 72
bates, care îi dă diferite însărcinări dificile (începînd cu uciderea monstrului tricefal Himaira) însă toate victoriile eroului confirmă obîrşia sa divină, astfel că, în consecinţă, Iobates îi lasă moştenire lui B. propriul său tron.
    Bellona; Duellona (lat. bellum, duellum^— război) Zeiţă războinică din *mitologia romană, (dar de origine sabină), soţia zeului *Mars, tîrziu identificată cu zeiţa greacă *Ennyo. B. era reprezentată cu plete din şerpi în loc de păr şi, ca însemne divine, cu o tortă aprinsă, cu o lance şi cu un bici. în epoca imperială, ♦cultul B. se sincretizează (-> sincretism) cu un cult orgiastic oriental (al zeiţei cappadociene *Ma). *Templele zeiţei romane se aflau în afara zidurilor Romei (extra muros); dărîmîn-du-se din greşeală, în timpul lui Caesar, un asemenea templu, s-au descoperit în incinta lui, după o informaţie dată de Cassius Dio (Istoria Romană, XLII, 26,), „vase pline cu carne de om“.
    Belobog (rus. Eenofioe; sîrb. Bjely boh — Zeul Alb) Zeul şansei, al norocului, al fericirii, la mai multe grupuri slave (-* mitologie slavă), în antiteză cu *Cemobog.
    Belphegor; Beelphegor; in * Biblie: Baal-Pheor Zeu moabit din Palestina (-* mitologie biblică), al cărui *cult avea un caracter întrucîtva obscen; patrona erotismul abuziv, de unde analogia cu *Priapos, făcută de autori mai tîrzii.
    Belus Zeu în *mitologia romană, venerat ca rege şi întemeietor al Babilonului (prin interpretatio romana, identificat ca zeul *Baal). Se folosea şi numele sintagmatic Belioculus (Ochiul-lui-Belus — piatră nestemată). Reprezentat mai cu seamă ca bărbat imberb. într-o variantă era socotit însă ^strămoşul regilor din Tyr, ca fiu al zeului *Neptunus şi tată al lui Danaus, Aegyptus şi Cephysus. Dar în Palmyra, de unde l-au adus soldaţii romani, era zeul suprem: Baal Shamim. Originea zeului este mesopotamică: akkadianul *Bel şi babilonianul Bel * Marduk (ebr. Bel Merodach). Ca zeu suprem palmyrian, era adorat drept stăpîn al universului, creator al *cerului şi al *pămîntului, diriguitor al destinului, iar pentru atributele sale particulare, ca patron al ploilor şi ocrotitor al măslinului. în triada supremă palmyriană, era secondat de zeul solar Malachbel (Iarichbol) şi de zeul selenar Aglibol.
    Belzeîmth Prinţul *demonilor (N.T., Matei, XII, 24). Sub numele ebr. Baal Zebub, este zeul protector al cetăţii filistene Ekron (V.T., II Regi, I, 1—18^, dar sensul cuvîntului e obscur; Baal e titulatura comună a multor zei semitici, iar Zebul sau Zebub e interpretat etimologic contradictoriu, fie ca „domn" sau „prinţ", fie ca „muscă" (de unde traducerea hazardată „Zeul Muştelor“, socotit un *simbol al verii). B. era adorat mai ales de filisteni, forma coruptă din *Evanghelie provine probabil din Beel (forma aramaică pentru Baal) şi Zebul (suprem):    „Iar cărturarii, care veneau din
 Ierusalim, ziceau că [*Isus] Christos are pe
 Beelzebul şi cum că cu domnul demonilor scoate afară pe demoni" (N.T., Marcu, III, 22). Clement Alexandrinul consideră că Baalzebub (sau Belzebuth) este de fapt gîndacul de bălegar, deci zeul muştelor (Scarabaeus pillularius), împrumutat de la egipteni, după ^scarabeul sacru. Dar multe interpretări moderne îi conferă sensul de „Stăpînul din Marea Casă" sau „Domnul Cerurilor44.
     Bcndis Zeiţă din mitologia tracă, identificată de greci cu *Artemis, adorată probabil şi de daci şi geţi ca zeiţă a *Lunii, a ^pădurilor şi a farmecelor, poate şi ca zeiţă magiciană, patro-nînd în genere *magia. Unele reprezentări plastice (îndeosebi bustul de bronz de la Piatra Roşie), cu sînii proeminenţi, ca şi presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu că era socotită poate în primul rînd zeiţa dragostei şi a maternităţii, dar şi a feminităţii în general. Herodot (istorii, IV, 94; V, 1) spune că femeile trace, care o adorau, ar fi împrumutat-o de la neamuri mai nordice. Uneori era identificată de romani cu *Diana. Unii istorici şi mai ales arheologi au dedus că era de fapt o divinitate a *panteonului dacic, *cultul căreia s-a răspîndit firesc în Thracia. Cîteva relicve (un bust tip mască, mai ales medalionul de lut ars de la Sarmize-getusa) ar indica adorarea zeiţei B. în Dacia preromană, deşi dovezi indiscutabile asupra identificării medalionului figurativ nu există pînă acum. Presupunerea că ar fi fost adorată şi de dacogeţi, pentru epoca lui *Zamolxis e în contradicţie cu structura religiei instituite de acest zeu sau *profet. Frecventă în istoriografia românească şi mai ales la arheologi, ipoteza (după cum argumentează M. Bărbu-lescu şi Ion Horaţiu Crişan) sprijinită pe materialul figurativ este riscantă. Iar dacă într-o oarecare epocă (poate sub *Deceneu) a fost adorată într-adevăr în Dacia, cultul ei a fost adus din Thracia şi din Moesia. B. ar fi putut avea un cult şi în Dacia preromană, măcar la geţii dunăreni, dacă ţinem seamă de indicaţia dintr-un scholion la Olimpicele lui *Pindar (III, 46 a), unde zeiţa vînătorii şi a castităţii e numită Artemis Istriana (’lcxpla ^Apiejiig) Totuşi, Diana şi-a avut propriul cult în Dacia Romană, deci nu a absorbit, nici nu a fost absorbită de cultul zeiţei locale; unele atribute ale amîndorura puteau fi doar coincidente, cele două zeiţe nefiind nici identice, nici identificabile reciproc. Vasile Pârvan, admiţînd că „izvoarele nu ştiu nimic despre o divinitate feminină la geţi“, bazat însă pe datele epigra-fice din epoca romană, „privitoare la Diana, atît pe malul getic drept al Dunării (în special ca Diana Regina), cît şi în Dacia (Diana sancta, potentissima)‘\ credea că „Diana daco-romană e acea Artemis-Bendis tracică" despre care vorbea Herodot. Dar atributele zeiţei B. se cunosc insuficient, iar comparaţia cu Diana romană e forţată; M. Bărbulescu observă că „încercarea [...]de a stabili relaţia Bendis-Diana a dus la rezultate neconcludente".
 73
BERDEAEV
                                                                Bcng; Benga Nume generic dat de ţigani
 *  Diavolului. Deşi nu se înregistrează o ^mitologie autentică şi autonomă la ţigani, aglomerarea de *superstiţii oculte şi înclinaţia frecventă spre practicile vrăjitoreşti (-^ magie) gravitează în jurul acestei divinităţi nefaste, protectoare a magiei negre; se pare că, asimilat cu Diavolul din *religiile la care au aderat parţial ţiganii în epoci mai tîrzii, după teritoriile de migraţie (*creştinism ortodox şi catolic, *mahomedanism), divinitatea sumbră B. provine fie din vechiul *cult al *Şarpelui, fie, mai probabil, din tipul divinităţilor cosmogonice negative uralo-altaice, frecvente la triburile tătare; (de altfel, ipoteza e demonstrabilă şi prin faptul istoric al aducerii ţiganilor în Europa, ca robi fierari şi potcovari, de către tătari, In sec. XIII). B. are o clară similitudine cu ♦demonul tătar *Erlik. Această divinitate este dominantă în demonismul animist al ţiganilor, funcţionînd chiar şi atunci cînd unele grupuri sînt adepte ale unei religii, acceptate formal. J.G. *Frazer citează (Creanga de aur, LVII, 3) un obicei al ţiganilor din Europa sudică, practicat în duminica *Paştilor: o cutie de iemn prinsă între două scînduri încrucişate şi umplută cu ierburi de leac şi cu hoitul unui şarpe sau al unei şopîrle (cadavrul fiind atins cu degetele de toată comunitatea), apoi învelită în lînă roşie şi albă, purtată de cel mai bătrîn ţigan din cort, şi în fine aruncată într-un rîu, după ce a scuipat-o tot grupul, iar vrăjitorii şi-au rostit farmecele; *ritualul are scop *apo-tropaic, medical. Cu privire la rolul cosmogonic-antropogonic al lui B. există un *mit clar, cules «de H.V. Wlislocki (Mărchen und Sagen Trans-silvanischen Zigeuner, Berlin, 1892, citată de Mircea *Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-han, Bucureşti, 1980, p. 90—91), unde *Dumnezeu (de fapt, Devia), incapabil de a-şi realiza dorinţa ♦facerii lumii, se bucură de colaborarea oferită de Diavol (Beng) şi creează lumea din nisipul de sub ape adus de colaboratorul său. Diavolul doreşte să rămînă singurul locatar al lumii, cerîndu-i lui Dumnezeu să-şi caute alt sălaş, vînsă Dumnezeu trimite un taur să-l evacueze pe colaboratorul devenit rival, iar din copacul de la care s-a iniţiat creaţia, un arbor mundi, (-+ Arborele Cosmic), după plecarea Diavolului, cade carne pe pămînt şi frunzele arborelui se prefac în primii oameni. Aici se află originea personajului Nifirtache (la Romulus Vulcănescu: Nefărtatul) dintr-un mit românesc periferic, comunicat de Elena Niculiţă-Voronca, reluat, ca erou, în mitul cosmogonic despre *Căţelul Pămîntului. Din atare surse putem deduce că ţiganii ar fi avut, în epoci arhaice, un anume ^cult al *cerului, din care se păstrează personificarea vagă a unei divinităţi luminoase: Devia (nume traductibil azi prin Dumnezeu deşi ţig. devia — cap). Nomadismul, absenţa unei civilizaţii proprii şi inexistenţa unei culturi constituite, chiar orale, deci lipsa unei minime tradiţii spirituale, a fixat doar aceste 2 elemente rudimentar mitologice, dintre care B. vpare divinitatea preferată (într-un raport a-
 proape similar cu un cult al kurzilor pentru *Malik-Taus); ambele divinităţi sînt fenomene de ^sincretism superficial între resturile unei ♦demonologii arhaice, din care a supravieţuit mai ales magia neagră, şi *dualismul *zoroas-trismului, împrospătat fie de creştinism, fie de *islam, în raportul Dumnezeu-Diavol.
 § Ch. G. Leland, Gypsy Sorcery and Fortunate-Telling, London, 1891; H. Y. Wlislocki, Mărchen und Sagen Transsilvanischen Zigeuner, Berlin, 1892; id. Volksgaube und religidser Brauch der Zigeuner, Munster, 1891
    Benu Zeu autoprodus în *mitologia egipteană, reprezentat ca bîtlan, pe care grecii l-au identificat cu pasărea mitică *Phoenix. în timpul primordial, precosmogonic, B. a apărut din *haosul acvatic, pe un obelisc de piatră, marcînd astfel începutul *facerii lumii. Un epitet mai frecvent: Benben (Cel-apărut-din-sine-însuşi) îi indică originea spontană, acauzală. ♦Cultul lui B. era practicat la Heliopolis, unde era socotit sufletul (*Ba) zeului suprem *Re, iar mai tîrziu al zeului ♦morţii, *Osiris.
    Berchta (vechi germ. Perahta) Zeiţă din
 *mitologia germanică, avînd atribute zonal variabile. La scandinavi era o divinitate ♦htonică, însoţită în alai perpetuu de sufletele pruncilor morţi, dar ocrotind şi pe torcătoare; alteori considerată ipostază a zeiţei *Frigg (-* mitologie scandinavă). în zona lingvistică oberdeutsch (Suabia, Alsacia, Elveţia, Bavaria, Austria) este o variantă a zeiţei *Hidda şi numită respectuos Frau Berchte (zonal, şi Berchta) ca zeiţă plină de strălucire şi splendoare; în ţinutul muntos Salzburg stăruie pînă azi o ♦sărbătoare populară, numită Perchtenlaufen (sau Perchtenspringen), provenind din vechiul ♦cult al zeiţei şi manifestîndu-se prin emulaţii de alergare şi sărituri. Totuşi, în folclorul* epic, B. a devenit antiteza zeiţei Hulda şi ca atare un ♦simbol al răului, un monstru care sperie copiii (aici nefiind probabil decît o degradare folclorică rurală tîrzie, cînd orice ♦mit alterat se transferă în *superstiţie). După alte tradiţii, Frau Berchta şi Frau Holle (Hulda) — sînt o pereche inseparabilă.
    Berdeaev, Nikolai Filosof mistic rus (1874— 1948), fondatorul doctrinei numite de el „noul creştinism". Criticînd Sf. Sinod al ♦Bisericii ortodoxe ruse care, pentru B., nu ar fi reprezentat cu fidelitate spiritul creştin, e silit să se expatrieze. Dar, de la începutul sec. XX, a militat pentru eliberarea personalităţii umane din captivitatea necesităţii, considerînd că unica realitate este existenţa subiectului, al cărui temei de creaţie este libertatea absolută care face posibilă naşterea lui ♦Dumnezeu în om şi a omului în Dumnezeu. Gonfruntînd rolul creator al omului cu problemele ♦religiei, B. ajunge la concluzia că Dumnezeu aşteaptă de la om un răspuns liber la chemarea sa, fie acest răspuns chiar şi o iniţiativă creatoare, deoarece în anumită măsură creaţia umană ar fi continuarea creaţiei divine. Conform doctrinei filosofului, adevărul integral despre om nu poate fi relevat decît numai în cadrul ♦creştinismului.
 «EREGHINI
74
 Dar, pe de altă parte, orice încercare de înfăptuire a vreunui ideal omenesc pe pămînt nu este, după B., decît o întreprindere zadarnică. Opera filosofului rus a pornit de ia construirea unei filosofii a libertăţii" (<&iuioco<fiux ceoâodbi, 1911), gîndirea lui consacrîndu-se apoi îndeosebi interpretării „sensului istoriei" (Cmuca ucmopuu, 1923) şi elaborării unei viziuni mistice asupra unui aşa-zis „nou ev mediu" (Hoeoe cpedneeeKoeue,    1924; ed. franc. Un nouveau
 Moyen Age, Paris, 1927), în care filosofia face concesii unei polemici politice pătimaşe, iar filosoful îşi pune problema unei soluţii într-un stat teocratic. Ideea de religie este folosită ea însăşi ca instrument al unei idealizări a inegalităţii sociale, privite ca necesitate şi adevăr. „Noul ev mediu" ar urma să se instaleze după ♦sfîrşitul lumii (în sens apocaliptic). Acest demers al lui B. a fost reluat şi spre sfîrşitul vieţii filosofului, într-o Încercare de metafizică escatologică (1947) vizînd „creaţia şi obiectivarea". B. a fost, în felul său, un filosof existenţialist, acest existenţialism (sau personalism) creştin constituind şi temeiul doctrinei „noului creştinism".
     BeregMaî (rus! âepee — mal) Personaje feminine din Mitologia slavă răsăriteană (o variantă de ♦Nimfe de ţărmuri sau mai ales maluri de rîuri), asociate fie cu zeul *Perun, fie cu Rusalcele (—> Rusalka).
     Bergeloiir (Cel care rage ca ursul) * Gigant mitic în *mitologia scandinavă din epoca primordială a gerului, supravieţuitor unic (împreună cu soţia sa) al primului diluviu, produs de sîngele lui ♦Ymir, din cadavrul căruia a fost construită lumea. B. e tfn fel de *Noe, însă nu din specia omenească. B. e salvat de la înec de ingeniozitatea sa, căci la începutul catastrofei diluviene scobeşte un trunchi de copac şi îşi confecţionează o luntre în care rătăceşte pe valurile singelui lui Ymir, devenind astfel şi corăbierul arhetipal din *mitologia nordică. După debarcare, întemeiază neamul „uriaşilor de brumă".
     Berosos (babil. Bel-Usur) Erudit chaldeil, preot în ♦templul zeului *Marduk din Babilon (sec. IV-III î.e.n.) care a scris în greceşte o lucrare în 3 cărţi consacrată istoriei şi culturii babiloniene. Lucrarea s-a pierdut, dar fusese mult folosită de compilatori greci şi e amplu citată de Eusebius, Abydenus, Iosephus Fla-vius ş.a. B. se pare că a emigrat spre sfîrşitul vieţii în ins. Cos, unde a intemeiat o şcoală de astronomie. în prima carte, B. descria Babilonul, modul în care a debutat civilizaţia în acele locuri datorită zeului ihtiomorf ♦Oannes, precum şi *mitul creaţiei lumii (-> cosmogonie) ; celelalte 2 cărţi constituiau o cronologie a Babilonului şi Asiriei, începînd cu cei „zece regi dinainte de potop, ca şi cu istoria potopului". Opera mitologică şi istorică a lui B. a început să circule în epoca lui Antiochos Soter (sec. III î.e.n.), sub titlul Babyloniaka.
     § I. P. Cory, Ancient Fragmente, edited by E. R. .Hodges, London, 1876
    Berri Zeu etiopian autohton, în parte ♦erou civilizator, care, după tradiţie, i-a învăţat pe oameni să folosească şi să iubească agricultura.
    Bes; Besa Zeu familial în *mitologia egipteană, înfăţişat cu un cap mare, trup diform, faţă schimonosită cu ochi bulbucaţi şi cu limba scoasă, cu barbă de cîlţi şi avînd pe corp piele de leu şi pene de pasăre; după statura sa de pitic s-a dedus că ar fi fost un zeu străin (poate ♦cultul său era împrumutat din Sudan, însă îmbogăţit cu numeroase atribute solicitate de viaţa mai complexă a familiei egiptene). B. era ocrotitorul oamenilor contra ♦duhurilor rele, fiinţelor răufăcătoare, animalelor primejdioase (crocodili, şerpi), ca şi împotriva tuturor înrîu-ririlor nefaste ale mediului ambiant; totodată era protectorul grijuliu al femeilor lăuze şi al pruncilor nou-născuţi. Ocrotind familia, aducea în orice casă bucuria şi norocul, era piaza bună a căsătoriei, dar purta şi grija toaletei şi podoabelor femeieşti. Aspectul grotesc al zeului se pare că avea scopul de a stîrni hazul, de a îndepărta prin buna dispoziţie tristeţea, fiind o divinitate a distracţiei, recreaţiei, amuzamentului; dispunînd de harfe şi tamburine, conducea dansul, iar larma şi rîseteîe lui trebuiau să sperie şi să ameninţe pe duşmanii protejaţilor săi. Era considerat partenerul zeiţei ♦Thoeris. Imaginea lui simpatică şi hazlie era adesea pictată sau sculptată pe ^oglinzi, pe flacoanele de parfum, pe unele obiecte de toaletă, iar măştile lui se purtau ca ♦amulete. Mai tîrziu, datorită popularităţii sale, devine
 o  divinitate plurală, venerată şi invocată ca ♦spirit comun, un fel de ♦înger păzitor care asista lăuzele şi dădea bărbaţilor forţă virilă; în această ipostază de duh casnic era reprezentat ca *demon pitic, cu capul mare, mascat în leu.
    Betel Zeu al semiţilor occidentali, considerat divinitate de provenienţă ♦htonică. La arabii preislamici, obiect simbolic de ♦cult. La evrei, ♦simbol lingvistic denumind Casa lui Dumnezeu (Casa lui El).
    Bhaga (sanscr. bhâga — parte) Zeu secundar al norocului în Mitologia vedică, unul dintre ♦Aditya. în variantele mai tîrzii devine ocrotitorul constelaţiei Uttara-Phalguni (compusă din 2 stele). Există un ♦mit simbolic, potrivit căruia B. a fost orbit de zeul ♦Rudrâ.
    BhagaYadgîtă (Cîntarea Domnului) Poem filosofic indian cuprins în *Mahăbhărala (VI, 25—42), avînd ca erou principal pe ♦Arjuna. Inclus uneori în ♦ciclul *Upanişad, poemul B. este de fapt un dialog între Ârjuna şi zeul ♦Krişnâ încarnat ca vizitiu la carul eroului. Materia B. e o sinteză a concepţiilor filosofice post-vedice, dar şi o alăturare a cîtorva doctrine teologice indiene (-* vişnuism).
    Bfcăgîratha împărat din dinastia solară a Indiei (-> mitologie vedică) care, prin actele sale de mare ♦asceză, a izbutit să convingă fluviul sacru *Gâftgă să coboare din ^cer pe ♦pămînt, pentru a-i învia din cenuşă pe fiii lui Sagara, regele legendar din * Ayodhyâ..
 75
 BIBLIA
        Bharanda Pasăre fabuloasă din *mitologia vedică, trăind în ţinutul nordic locuit de uttara-kuruşi (un fel de ♦hyperborei ai Indiei).
        Bharatâ (sanscr. bharata— bine crescut, îngrijit) împărat din dinastia selenară a Indiei, unul dintre eroii principali ai epopeii *Mahăb-hărata, fiu al cuplului regal Duşyanta şi ♦ţakun-talâ şi tatălui lui Puşkalâ. B. e considerat întemeietor al neamului care ocupă locul central în naraţiune. Din numele lui B* derivă numele Indiei: Bhăratavarşa (Ţara lui Bharatâ), folosit şi azi.
        Bhaia; Bhaya *Demon personificînd frica, în *mitologia vedică, fratele zeului groazei, Mahăbhaya.
        Bhîma (Cel Groaznic) Unul dintre eroii principali ai epopeii *Mahabhărata, bunicul prin alianţă al celor 5 fraţi ♦Păndava şi al neamului ♦Kaurava, fiu al regelui ’ţantanu din dinastia selenară a Indiei şi al Zeiţei-fluviu *Gângă. B. este un *simbol al forţei fizice: abia născut, cade de pe genunchii mamei sale pe o stîncă, pe care o sfărîmă în o mie de aşchii; crescînd, devine voinic, impetuos, pătimaş, nes-'tăpînit şi lacom. Se luptă în război, fără a ' folosi carul sau arcul, numai cu o bîtă sau cu o tulpină de arbore smuls. Misiunea sa principală era curăţirea pămîntului de monştrii de-% monici. E posibil ca B. sau un prototip mitic al său mai vechi, din tradiţia arică, să fi slujit drept model ♦mitologiei greceşti la compunerea ♦mitului despre eroul ei ♦Herakles.
        Bhrigu (sanscr. Bhr'gu; răd. bhrâj— a sclipi)
 1  Unul dintre cei 7 mari *rtşi în *mitologia vedică socotit în unele ♦mituri printre străvechii *pră-jăpati şi, ca atare, fiu spiritual al lui ♦Brahma, *om primordial şi *strămoş al omenirii. Tatăl lui *£ukra (înţelept personificînd Luceafărul), B. este întemeietorul unui neam de
 V  eroi războinici (printre care şi *Para$urâma). g *Rigveda se referă la un grup bhfgu de paznici şf ai ♦focului cel*esc ce a fost transmis de aceştia
    oamenilor; după unii interpreţi, B. ar fi o ţ ^teofanie'"a zeului *Agni. După Padma-purana f (Puranâ) în urma unui consiliu al celor 7 ’ rişi, ţinut pentru stabilirea zeului suprem, B.
 V  vrea să viziteze întreaga triadă divină, însă J? nu este primit de ♦Qivâ, în acel moment ocupat H|, cu îmbrăţişarea erotică a soţiei sale, nici de
    .♦Brahma/ care nu-i acordă respectul cuvenit; jp în consecinţă, după ce îl obligă pe £ivâ să ia ii: forma de Hihga, iar lui Brahma îi refuză orice jgg veneraţie din partea ♦brahmanilor, B. ajunge |1 la ♦Vişnu, care doarme, îl trezeşte punîndu-i K piciorui*pe piept, iar marele zeu, fără a se su-ttpara, freacă umil piciorul înţeleptului; desigur » atunci B. îl proclamă zeu suprem (cf. Padma-W'*purana, VI, 282).
 8     Bhuta Clasă de ♦duhuri rele în ’ ♦mitologia vedică, ♦spirite demonice care manevrează nălu-Jg cile, apariţiile de ♦demoni, ♦vîrcolacii, stafiile etc, Aceste duhuri malefice frecventează cimi-
 4  tirele, se ascund printre crengile copacilor,
 *  devorează cadavrele, derutează pe drumeţi şi, *i în genere, duc la pieire pe oamenii întîlniţi H în eale. Potrivit unei vechi ♦credinţe super-
 stiţioase, creatorul lumii, ♦Brahma, a dat naştere acestei clase demonice într-un acces de mînie. B. fac parte însă din alaiul lui ♦Qivâ, ale cărui slugi fidele sînt de fapt.
    Bia Personificarea feminină a violenţei, în *mitologia greacă, fiica ♦gigantului Pallas şi sora lui *Kratos9 a lui *Zelos şi a zeiţei *Nike. A luat parte la *Titanomahie alături de ♦zeii olimpieni şi a contribuit la înlănţuirea ♦Titanului *Prometheus.
    Bian He Zeu în ♦mitologia chineză, patron al giuvaergiilor. După o tradiţie, ar fi fost iniţial un funcţionar din epoca dinastiei Zhou (sec. VIII î.e.n.), care, găsind o bucată de jad şi dăruind-o prinţului său, a fost învinuit de şarlatanie şi condamnat la amputarea unui picior; îl persecută şi prinţul următor şi abia sub al treilea prinţ, mai rafinat decît predecesorii, B.H. e lăudat pentru descoperirea sa, cu atît mai mult cu cît piatra era admirabil şlefuită. Cu timpul, zeul olog a început sâ fie venerat ca giuvaergiu arhetipal.
    Biblia (grec. pl. pifrUa —- cărţi; lat. sg. Biblia — Sfînta Scriptură) Amplu codex ebraic şi creştin, constituind pentru ♦creştinism textul fundamental. Aşa cum e cunoscută azi drept carte sacră (compusă din 2 secţiuni principale: Vechiul Testament şi Noul Testament), B. este o colecţie eterogenă, cuprinzînd *mituri, doe-trină religioasă, coduri juridice, meditaţii şi coduri de morală practică, sfaturi medicale, agricole, zootehnice şi gospodăreşti, eseuri filosofice şi speculaţii metafizice, cronici politice şi militare, folclor, literatură în proză şi poeme, texte rituale şi magice etc., foarte diferite ca epocă de redactare, stil, orientare şi chiar interese politice şi sociale, aparţinînd unui mare număr de autori, fie incerţi, fie anonimi. Vechiul Testament, cu oarecari deosebiri, este încorporat de * Talmud, ca o carte sacră a religiei mozaice (-+ mozaism) şi de B. creştină (ea însăşi impu-nînd diferenţe de compoziţie şi de terminologie doctrinară de la ♦rit la rit sau de la ♦sectă la sectă). Noul Testament aparţine numai ♦religiei creştine. B. canonică iiu acceptă în corpul ei aşa-numitele apocrife biblice, texte fie autentice, din epocile de formare istorică a B. propriu-zise, fie redactate în epoci mult mai tîrzii, acestea din urmă fiind inspirate de diverse secte ale mozaismului sau creştinismului ori de unele ♦erezii, dar ambele religii consideră Vechiul Testament o ♦revelaţie primordială. O Vechiul Testament Unele fragmente au circulat oral din timpuri arhaice, pînă să fi fdst scrise; dar şi textele nu se mai păstrează decît în copii, originalele fiind pierdute demult. Printre cele mai vechi se consideră Cintarea Deborei (Judecători, Vj, apărut probabil către sec. XIII î.e.n, Codificarea tuturor textelor arhaice începe odată cu apariţia scrisului şi cu organizarea primului stat Israel (sec. XI î.e.n.); autorii cărţilor componente se numesc ♦profeţi. Canonizarea ebraică a B. a avut drept scop stabilirea textului ca formă a revelaţiei divine primordiale, eliminîndu-se, fireşte, tot ce contrazicea flagrant concepţia doctrinară de
 BIBLIA
 76
bază (fapt ce nu a scutit însă integral nici B. ebraică, nici cea creştină de contradicţii şi nu dintre cele mai discrete). Redactarea canonică nu a eliminat nici trimiterile la unele cărţi pe care nu le mai cunoaştem (Cartea faptelor lui Solomon, Cartea războaielor lui Yahweh #a.-). + T e x t e canonice (ebr. qăneh — trestie; măsură, regulă, normă; grec. Kavov — linie dreaptă) oCanonul ebraic (canonizarea realizîndu-se, pe rînd, între anii 621 î.e.n.— 90 e.n.): 1) *Thorah (Legea) sau Pentateuch (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deutero-nomul, recunoscut abia în 444 î.e.n.); 2) Nebihim (Profeţii: *Iosua, Judecătorii, Samuel, Reţii, *Isaia, Ieremia, * Iezechiel; 12 profeţi minori: Oseia, Ioil, Amos, Obadia, Iona, Miheia, Naum, Habbakuk [Avacum], Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi); primele 3 (Judecătorii, Samuel, Regii) aparţin şcolii profetice din sec. VIII—VI î.e.n.; 3) Ketubim (Scripturile) — scrieri varii: a) poezie (Psalmi, Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov); b) 5 meghillot [suluri] (Cintarea cîntărilor, Ruth, Plingerile lui Ieremia, Eclesiastul, Estera) ; c) profeţie (Daniel) ; d) istorie (Ezdra, Neemia, Cronicile). Nu se ştie cine a adunat aceste texte în codicele canonic; opinia că alcătuitorul ar fi fost Ezra e respinsă de datele istorice. în apocriful Ezdra (cartea II), scris probabil în sec. I e.n., citim că Ezra, în urma inspiraţiei divine de a rescrie totul, a dictat unui grup de 5 scribi, timp de 40 de zile, 94 cărţi (24 din V.T. şi 70 apocrife). Totuşi, după textologia modernă, bazată pe ♦legende iudaice medievale, s-ar fi efectuat doar o canonizare scripturală sub conducerea teologică a lui Ezra. V.T. ebraic, fără să exceleze printr-o mare varietate lexicală, foloseşte în total 5642 cuvinte. <C>Septuaginta (canonul grecesc) Traducerea în lb. greacă, făcută de Septuaginta (Cei 70, de fapt 72); s-a acreditat legenda că traducătorii, deşi lucrînd izolat, au fost inspiraţi de *Sfîntul Duh în chip de porumbel şi au realizat 70 de traduceri identice; scopul traducerii era furnizarea textului biblic evreilor din diaspora (colonie iudaică alexandrină, în care nu se mai cunoştea ebraica), folosit apoi de creştini. Textul Septuagintei (care include şi apocrife: cărţile deuterocanonice) conţine: 1) Pentateuchul (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul); 2) cărţi istorice (Iosua, Judecătorii, Ruth, Samuel I—II, Regi I—II); Cronici I—II, Ezdra I—II şi Ezdra III [Neemia]); 3) cărţi poetice şi didactice (Psaltirea, Proverbele, Eclesiastul, Cintarea cîntărilor, Iov, înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul); 4) cărţi narative (Estera, Iudita, Tobit, Macabei I—II); 5) cărţi profetice (12 profeţi minori, Isaia, Ieremia, Baruh, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, iar în unele manuscrise şi Bugăciunea lui Manase ca şi Macabei III—IV). După o legendă relatată în Scrisoarea lui Aristeus, traducerea ar fi fost făcută de cei 72 învăţaţi bătrîni în Egipt, către anul 250 î.e.n., din iniţiativa regelui Ptolemeu Filadelful; apoi textul a fost revizuit între sec. I—II, iar noile traduceri au fost incluse în opera monumentală, publicată de ♦Origenes în 235, care conţinea, pe 6 coloane,
textul ebraic (în caractere ebraice), acelaşi text transcris în caractere greceşti, textul tradus al Septuagintei şi traducerile în greacă ale lui Aquila, Symmachos şi Theodotion. Septuaginta nu reprezintă un corpus complet al textelor ebraice originale (de ex. Cartea profetului Ieremia e aici mult mai scurtă decît în Biblia Masoretică). 0> V u 1 g a t a (versiunea latină a lui Hiero-nymus), Biblia catolică oficială (aprobată de Conciliul din Trent, în 1546, apoi declarată singura versiune autentică a Scripturii); din codicele original sînt eliminate aşa-zisele cărţi pseudoepigrafice (Rugăciunea lui Manase, Macabei III—IV, Ezdra III [IV din Septuaginta] şi IV OCanonul ortodox (răsăritean): Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecători, Ruth, Samuel I—II* Regi I—II, Cronici I—II, Ezdra, Neemiay Estera, Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul, Cintarea cîntărilor, Isaia, Ieremia, Plingerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, 0seea9 Ioil, Amos, Obadia, Iona, Miheia, Naum> Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahiy Tobit, Iudita, Baruh, Epistola lui Ieremiay Cintarea celor trei tineri, Ezdra III, înţelepciunea lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah sau Eclesiasticul, Istoria Suzaneiy Bel şi balaurul, Macabei I, II, III, Bugăciunea lui Manase + Apocrife (grec. dTcoKpujrxeiv
 —  a ascunde) Cărţi mitoreligioase clasificabile în zona tematică şi stilistică a B., necuprinse îi> textul canonic, în general provenind din literatura ebraică, unele preluate de creştinism (mai ales de riturile neevoluate sau de secte); apocrifele sînt numeroase, compuse la date diferite, opere originale, compilaţii sau transcrieri corupte de copişti, cele mai multe păstrate numai fragmentar. Apocrifele mai interesante prin conţinutul mitologic: *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian), Cartea tainelor lui Enoh (slavon )„ Cartea Jubileelor (ebraic), textele de la Qumrany Marea Moartă, (mai ales Sulul războiului), Vedenia lui Isaia (slavon), înălţarea lui Isaia„ Viaţa lui Adam şi a Evei, de asemenea mai multe scrieri apocaliptice ţinînd de fapt de o epocă mai tîrzie, a *evangheliilor (Apocalipsul Apostolului Petru ş.a./. Textele de la Qumran constituie azi o sursă dintre cele mai importante pentru textologia şi datarea B. Nu dispunem încă nici azi de o Biblie completă şi autentificată fără greş, dar lucrările textologice în curs, la finele sec. XX, promit un asemenea text, ce va fi probabil restabilit mai aproape de certitudine, pe baza colecţiei păstrate în sinagoga Ibn Ezra din Cairo şi descoperite în 1890 (cîteva sute de» documente religioase diferite), ca şi pe baza textelor de la Qumran, descoperite între 1947— 1956 (600 texte, în 11 grote). Textele de la Qumran * conţin aproape întreg Y.T. (cu excepţia Cărţii Esterei), în diferite variante, în 173 manuscrise, unele dintre ele mult mai vechi decît tocate-cele aflate anterior în circulaţie. Astfel, un Exod' şi un text al Cărţii lui Samuel provin din sec. III î.e.n.; Cartea lui Dan e mai tîrzie doar cu 50 ani faţă de data probabilă a originalului. Azi' există opinia savanţilor ebraişti că descoperirile*
77
BIBLIA
 de la Qumran clarifică procesul de elaborare a B. întrucît, înainte de fixarea textului, au circulat mai multe versiuni reflectînd tradiţii diferite, dar existau şi libertăţile pe care şi le luau copiştii de a eluda, restiliza sau amplifica un text sau altul, deoarece pentru ei textul era încă viu, nefixat canonic; scribii saduchei aveau obiceiul retuşării textelor, pe cînd fariseii au întreprins, începînd din anul 75 e.n., stabilirea lor redacţională definitivă; iar în anul 90 e.n., rabinii întruniţi în sinodul de la Jamnia au fixat textul Thorei (corespunzătoare Pentateuchului), pe baza celor 3 exemplare conservate în Templul din Ierusalim. +Datare. Versiuni Un He-xateuch (de la Geneză la Cartea lui Iosua) s-a presupus a fi fost transmis de un profet trăind în regatul Iuda, în sec. X/IX î.e.n., care a folosit în text numele divin *Yahweh. Mai tîrziu, alt scriitor a preferat numele *Elohim, transcriind textul în nordul Israelului. După căderea regatului nordic, alt profet din Iuda ar fi compilat textul celor 6 cărţi, contopind versiunea yah-wistă şi cea elohistă într-o naraţiune unică (după 722 î.e.n.), cu interpolări proprii şi im-primîndu-i un caracter profetic, peste cel sacerdotal anterior, păstrînd astfel ambele nume divine. Deuteronomul, în sec. VII î.e.n., sub domnia lui Manasse (sau a lui Iosia), este îmbogăţit cu discursurile deuteronomice care ar fi fost rostite de *Moise, puţin înainte de moartea sa, în faţa poporului evreu. Cărţile Judecători, Samuel I—II, Regi I—II au fost compilate către anul 600 î.e.n. Cartea lui Isaia aparţine unui profet anonim, care a scris în jurul anului 540 î.e.n., ca să-şi încurajeze compatrioţii din exilul babilonian. Ieremia (din Cartea profetului Ieremia) era cunoscut ca profet sub domnia lui Iosia, începînd din 626 î.e.n., deşi textul îi este atribuit de unii comentatori lui Baruh, iar profeţia propriu-zisă îi este oricum contestată Sui Ieremia, ca paternitate literară. Cartea lui Iezechiel se atribuie chiar acestui profet, ♦Iezechiel, *sacerdot aflat cu poporul în exilul babi-
 lonian, în localitatea Tel-abib; atribuirea s-a făcut pe baza unităţii stilistice şi cronologice a textului; dar e o unitate aparentă, în textul integral existînd două structuri distincte: cronologia de exil şi viziunea; faptul unităţii stilistice s-ar putea datora unui compilator sau autorului presupus, care a utilizat un text mai vechi sau a transcris o tradiţie orală. Cărţile celor 12 profeţi minori (în transliteraţie corectă [supra: numele au fost transcrise însă în grafie eclesiastică românească uzuală] — Amos, Hosea, Micah, Zephaniah, Nahum, Obadiah, Haggai, Zechariah, Malachi, Joel, Jonah) au fost compuse între sec. VIII—III î.e.n. Psalmii, texte lirice cu caracter devoţional, sînt o culegere compilată lung timp, pînă prin sec. III î.e.n. Proverbele lui Solomon (prima din cele 3 cărţi ebraice sapienţiale, urmată de Cartea lui Iov şi de Eclesiast), după unii comentatori, s-ar fi adăugat periodic nucleului iniţial care ar fi aparţinut într-adevăr regelui Solomon, dar după alţii a fost alcătuită integral abia în epoca hellenistică, începînd din 332 î.e.n. Cartea lui Iov a fost scrisă probabil după întoarcerea din captivitatea babiloniană. Cintarea Cintărilor nu are o dată certă, iar poetul ei, după unele deducţii, se prea poate să fi trăit în nordul Palestinei, pînă prin sec. IV î.e.n. Ruth va fi apărut fie înainte de captivitate, fie în sec. V î.e.n. Plingerile lui Ieremia, elegii pentru căderea Ierusalimului, sînt databile puţin după 586 î.e.n. Eclesiastul e aproape sigur un produs al epocii hellenistice, către sfîrşitul sec. III î.e.n. Esther— după sec. IV î.e.n. Cartea lui Daniel, care se referă la persecuţiile ordonate de Antiohos Epihanes (168—165), a fost scrisă nu de profetul însuşi, ci de un autor anonim utilizînd doar experienţa tradiţională din captivitate a acestuia, dintre anii 605—538 î.e.n. Cronicile şi Ezra sînt compilaţii tîrzii ale genealogiilor tribale, iar Nehemiah s-a compilat probabil în sec. III î.e.n. <0 Există şi o datare mitică, intrinsecă :
                              versiunea ebraică versiunea Septuaginta samariteană
de la crearea omului pînă la potop (ani)                     1656           1307           2262
de la potop pînă la chemarea lui Abraham           „          365            1015          1145
de la Abraham la exod                                         645
Deci între apariţia lui *Adam şi exod, după versiunea ebraică, au trecut 2666 ani, astfel că, după acest calcul, omul a fost creat în anul 4157 î.e.n. (dar din Septuaginta rezultă anul 5328 î.e.n.). Confruntînd însă, după ♦Berosos, datele istoriei babiloniene, şi echivalînd anul din Babyloniaha cu un lustrum (5 ani), Oppert a interpretat, într-o cercetare din 1877, astfel: 432 000 ani (cît au domnit, după Berosos, cei zece regi mitici antediluvieni) înseamnă 86 400 lustra, iar 1656 ani (dintre crearea omului şi *potop, după Biblia ebraică = 86 400 săptămîni; de unde concluzia sincronismului pefect între cele două cronologii. Totuşi, alte calcule similare (Ussher) duc la un sincronism între creaţia
biblică a omului şi fundarea ♦templului lui ♦Bel din Nippur (cca 7000 î.e.n.) sau între potopul biblic şi construcţia unui templu asirian pentru zeul ♦Âssur, deci cca 15 secole după ridicarea ♦piramidei lui Keops. O Textul ebraic al B. e cunoscut în numeroase variante, multe incomplete. Pentateuchul (primele 5 cărţi din V.T.) a fost descoperit pînă acum în cca 6000 variante, faţă de textul massoretic; cercetătorii au stabilit că nu a existat niciodată, la origine, o B. unică, un text de bază unitar şi revelat, iar lunga perioadă de elaborare a acestui unicat încă nu s-a sfîrşit. Biblia massoretică din Codex Babylonicus Petropolitanus — un manuscris coborînd pînă la anul 916 e.n. şi redactat de
 BIBLIA
7S
jnassoreţi (ebr. massorah — maestru al tradiţiei)
 —   este un text stabilit cu anume scrupul conservator, corectînd grafii şi indicînd lecţiuni; massoreţii nu au scris un text nou, ci au restabilit cu acurateţe textul tradiţional; spre a deveni accesibilă, transcripţia a adoptai un sistem de vocalizare pe baza concepţiei lui Rabbi Aaron ben Asher (sec. X), iar textul — de tradi-diţie apuseană — se opune textului răsăritean al lui Ben Naphtali. Conform tradiţiei iudaice, există 18 pasaje în care scribii străvechi au alterat deliberat textul, considerînd ireverenţios limbajul folosit în original sau afectat de o concepţie teologică eronată; astfel, în unele nume proprii compuse, ş-a înlocuit elementul bosheth (ruşine) prin ba?al: Ishboshetli devine Eshbaal, Mephibosheth > Meribaal (cf. V. T.,
 II  Samuel, II, 8 ; IX, 6; ibid-, I Cronici, VIII, 34—35). Nu e sigur însă că nu s-au produs şi alte modificări, involuntare ori mai ales deliberate. Versiunea samariteană a Pentateuchului este redactată în dialectul din Samaria, după cum versiunea aramaică a folosit limba vorbită în preajma erei creştine şi pare, ca text, identică cu versiunea massoretică. Versiunea greacă din Septuaginta, aparţinînd diasporei iudaice alexandrine din sec. III î.e.n., îşi permite incorectitudini şi îndepărtări de original; de aceea, criticîndu-se asemenea libertăţi de traducere faţă de textul tradiţional stabilit de Rabbi Aqiba, apar în sec. II alte versiuni; una a lui Aquila, un prozelit iudeu din Pont, discipol al lui Aqiba trăind către anul 135, altele ale lui Symmachus şi Theodotion. Versiunea siriacă (P'shitta), deşi tradusă din ebraică, pare influenţată de Septuaginta şi ar fi apărut în sec. II. în fine, pentru versiunea latină (Vulgata), Hieronymus a tradus textul ebraic, însă a utilizat şi versiuni greceşti, îndeosebi pe. Symmachus. în textologia modernă s-au făcut mai multe încercări de stabilire fără ambiguitate a textului originar. Prima ediţie sigură — Biblia ebraică (ed. III) — a fost realizată de Rudolf Kittel şi a apărut în 1937. Codexul din Leningrad B 19A, descoperit de Paul Kahle, e cel mai vechi şi mai complet manuscris al Bibliei massoretice (anul 1008). O ediţie revăzută a manuscrisului B 19A este Biblia Hebraica Stuttgartensia, apărută în 1978, cu un aparat critic mai complet decît al ediţiilor * precedente. G Noul Testament (grec. ’HKdtvrj AiaGfţKri; lat.Novum Testamentum) Cartea sacră fundamentală a creştinismului, consacrată integral tradiţiilor naşterii, vieţii şi activităţii terestre (fapte, predici, parabole, atragerea prozeliţilor, între care cei 12 * Apostoli, vindecări de bolnavi prin mijloace magice sau paranormale, cina cea de taină) şi morţii (judecata, răstignirea, expierea, învierea, înălţarea la cer) lui
 * Isus Christos, precum şi vieţii comunităţilor creştinismului primitiv. Noţiunea de „testament nou“, echivalînd cu ebr. bryt hhash— legămînt nou, provine probabil din V.T. (Ieremia, XXXI, 31), dar a fost folosită şi de comunitatea de *esenie-ni de la Qumran; la un moment dat, ^iudaismul a inclus speranţa că Yahweh va încheia un nou
 legămînt, însă de astădată cu toată omenirea, nu numai cu un popor ales. Pe acest temei, creştinismul a afirmat că legămîntul a şi fost încheiat din nou prin misiunea şi sacrificiul lui Isus Christos (Luca, XXII, 20). în acest sens, primii creştini s-au considerat oameni noi (Pavel, II Corinteni, V, 17). Raporturile între Dumnezeu şi oameni au caracter temporal: legămîntul lui Moise, fiind temporal, se schimbă printr-un nou legămînt (Pavel, Romani, I—VII). Cele mai vechi texte sînt epistolele (mai ales epistolarul atribuit ap. Pavel); dintre evanghelii, ar fi mai veche, după Bruno Bauer, Evanghelia lui Marcu sau, după alţi cercetători, Evanghelia lui Matei, deşi aceasta pare redactată abia în sec. II. Scrierile sacre creştine circulau în număr mare, pînă cînd la Conciliul din Laodikeia (363) s-a stabilit conţinutul actual al N.T. (fără
 * Apocalipsul lui Ioan Teologul), toate celelalte evanghelii (din totalul de cca 30) şi epistole, numite azi apocrife, fiind interzise credincioşilor ca nerevelate de *Dumnezeu; (totuşi, după cercetări mai noi, de ex. Ph. de Suarez, remarcabilă este Evanghelia lui Toma, text apocrif, neintrat în codicele noutestamentar, în pofida vechimii şi probabil autenticităţii sale). Definitivarea textologică s-a realizat însă abia la Conciliul din Cartagina (419). N.T. canonic cuprinde: 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan); o cronică numită Faptele aposto-* Iilor, 14 epistole atribuite ap. Pavel (către romani, corinteni, galateni, efeseni, filipeni, coloseni, tesaloniceni, Timotei, Tit, Filimon şi evrei);.7 epistole numite catolice (Iacob, Petru, Ioan şi Iuda); o scriere escatologică (Apocalipsul lui Ioan Teologul). Dar, după ultimele cercetări ale papirologilor Institutului Biblic Pontifical din Roma şi mai ales în urma unei descoperiri a pr. Jos6 O’Callaghan printre textele ide la Qumran, s-a putut stabili că Evanghelia ~ lui Marcu a fost scrisă la 15 ani după data considerată a morţii lui Isus Christos, deci în anul 50 şi nu în 70, cum se crezuse anterior. N.T..y completare doctrinară creştină a V.T., se deosebeşte de acesta mai ales prin concepţia asupra mesianismului; cărţile profetice din V.T. anunţau venirea lui, *Mesia ca iminentă; N.T. e întemeiat, dimpotrivă, pe convingerea că Mesia a şi venit, în persoana lui Isus Christos (iar spre a nu face contradicţia prea flagrantă, predică şi o a doua venire a aceluiaşi). în anume sens, nu există o unitate perfectă înăuntrul întregului codex noutestamentar: s-au semnalat contradicţii şi tendinţe polemice interne. După ap. Pavel,, *mîntuirea se dobîndeşte numai prin *credinţă, nu şi prin fapte bune, fidelitate faţă de *ritualuri, merite etc. (Romani, IV, 2—4; XI, 6), iar după ap. Iacob, dimpotrivă, nu numai prin credinţă, ci şi prin fapte bune (Epistola sobornicească, II, 24); unii comentatori au văzut aici un caracter polemic între cele două epistole doctrinare, vădit din stilul textelor vizate: Pavel—„Iar de este din dar, nu mai este din fapte, altfel darul nu mai este dar. Iar de este din fapte, nu mai este dar, altfel fapta nu mai este faptă“ (loc, cit.); Iacob —
79
 bisericJL
 „Vedeţi dar că din fapte se îndreaptă omul, iar nu numai din credinţă" (loc. cit.). De altfel, doctrina reformată a lui *Luther, susţi-nînd mîntuirea pe calea exclusivă a credinţei, s-a întemeiat pe acest pasaj paulin, în timp ce catolicismul îşi găsea justificarea doctrinei mîn-tuirii în textul lui Iacob. Există o contradicţie şi în tema relaţiilor cu autoritatea civilă: în Apocalipsul lui Ioan Teologul este un îndemn la lupta deschisă contra duşmanilor credinţei, dar în Epistola către Romani a ap. Pavel se cere supunerea faţă de autoritatea lumească („nevoie este să vă supuneţi nu numai de frica pedepsei, dar şi pentru cugetul vostru “ (XIII, 5). De asemenea, chiar dacă N.T. are o netă unitate de concepţie, şi aceasta are fisuri şi nu scapă de paradoxuri. Caracterul escatologic e prezent pretutindeni (Apocalips, Epistolarul paulin ş.a./ mai ales în semnificaţia morţii şi învierii: „Au nu ştiţi că toţi cîţi în Christos Isus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu el, în moarte, prin botez; aşa încît, după cum Christos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi umblăm întru înnoirea vieţii“ (Pavel, Romani, VI, 3—4). Dar valoarea suferinţei se transferă la un moment dat în valoarea ♦ascezei. Caracterul paradoxal apare în faptul că raţiunea e o însuşire suspectă din unghi religios, ca şi în nevoia reconsiderării tuturor valorilor curente. ^ Mitologia noutestamentară conţine şi elemente împrumutate: zeul care moare şi învie (de tip osiriac) simbolizînd ciclul vegetaţiei; animalul totemic (mielul); naşterea din fecioară (din virgo intacta, ca ♦Saoshyant din fecioara Eredatfedri); auto-sacrificiul zeului (de tip ♦Attys) etc. Principalul mit e însă iştoricizat, Isus Christos devenind un personaj istoric căruia i se atribuie o cronologie sincronizată cu datele curente (ceea ce îngăduie omologarea sa cu un întemeietor real al creştinismului), contrar miturilor păgîne al căror caracter cosmologic trimite la timpul primordial al creaţiei. Totuşi, aceste elemente, influenţate de filosofia greacă, de metodologia talmudică, de idealurile sectei de la Qumran, apoi conduse de o linie doctrinară elaborată în Imperiul Roman, s-au constituit într-o doctrină autonomă, cu o ♦jnitologie proprie, ordonată unitar de o *teologie originală, în spiritul exhaustiv al unei concepţii despre societate şi univers, care nu mai păstrează zone comune cu celelalte mitologii religioase, corespunzătoare altor stadii ale societăţii omeneşti. ^ Privită, global, B. este o operă composită chiar şi ca izvoare de inspiraţie: vechile mituri din Palestina şi Mesopotamia (îndeosebi în forma babiloniană), ♦mitologia greacă tîrzie, dar mai ales unele mituri egiptene, iar pentru textele mai noi (îndeosebi părţile mesianice şi escatologice ale N.T.) chiar şi ♦zoroastrismul iranian. B. este cea mai răspîndită carte din lume: pînă în 1985, a fost tradusă în 1800 de limbi.
 § G. E.Weil, Initiation ă la Massorah, Leiden, 1964; R.. W. Klein, Textual Criticism of the Old Testament, from the Septuagint to Qumran, Philadelphia, 1974;
 Biblia, adică dumnezeiasca scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, tradusă după textele originale ebraice şi greceşti de preoţii profesori Vasile Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, 1938; Biblia, Bucureşti, 1970; The Oxford Annotated Bible ‘with the Apocripha, revi-sed standard version, with an introductory article, edited by Herbert G. May and Bruce M. Metzger, Oxford, 1965 ; L'Ancien Testament, trad. par Edouard Dhorme, I— II, La Plâiade, Paris, 1960; Edgar Hennecke, Neutestamentliche Apokryphen, Tiibingen, 1924;F. Martin, Le Livre d’Hinoch, Paris, 1906; A. Vaillant, Le Livre des secrets d’Hănoch, Paris, 1952; M. H. Cne-paHCEHă, C/iae/iHCKue anoKputfwtecKue eeamcAUH, Mocssa, 1895; A. Dupont-Sommer, Les icrits ess&niens decou-vertes pres de la Mer Morte. Paris, 1964; J. Carmignao et P. Guilbert, Les Textes de Qumran, I—II, Paris,
 1961—1963; Dizionario Biblico, a cura di Giovanni Miegge, edizione riveduta e aggiomata, Milano, 1968; B. Chiesa, L'Antico Testamento ebraico secondo la tra-dizione „palestinese", Torino, 1978; E.Wurthwein, The Text of the Old Testament. An Introduction to the Biblia Iiebraica, London, 1980
    Bifrost * Simbol al curcubeului, în *mitologia scandinavă, considerat pod divin care leagă ♦cerul de ♦pămînt şi e păzit de zeul luminii, ♦Heimdallr; întrucît în componenţa podului B. intra şi ♦focul pur (culoarea roşie din spectru), nu-l puteau parcurge decît ♦zeii, ceilalţi riscînd să f; 3 arşi instantaneu.
    Bile Zeu în ♦mitologia celtică din Irlanda, patronînd ♦focul şi morţii. O formă mai nouă a ♦mitului îl consideră părintele lui Mile, care ajunsese să fie venerat ca ♦strămoş legendar al ultimilor cuceritori ai Irlandei.
    Bileiptr ♦Demon în ♦mitologia scandinavă, ♦simbolul mitologic al furiei flăcărilor dezlănţuite, fratele zeului infernal ♦Loki.
    Bimtoogami Zeul sărăciei, în * mitologia japoneză.
    biserică (lat. basilica — clădire publică mare, fără rol religios; ulterior, clădirea bisericii; cf. grec. Kuptaicdv [8(5jia]—casa Domnului; grec. âKK^riaia > lat. ecclesia — adunare, mai tîrziu* biserică, în sens de comunitate religioasă, de unde: franc, eglise, span. iglesia, ital. chiesa, welsh eglwys\ în alte lb. moderne, din grec. Kyriakon [doma]: germ. Kirche, sued. hirka, dan. kirke, scot. kirk, engl. church, rus yepKoeb, bulg. ifbpKoea, ceh cirkev, fini. kirkko) Locaş de adunare, ♦ritual şi ♦rugăciune, în terminologia religioasă creştină; dar şi comunitatea creştină, globală (Biserica creştină) sau pe ramuri (Biserica catolică, Biserica ortodoxă etc). Biserica creştină este un Hemplu; forma arhitectonică cea mai timpurie a bisericilor creştine a fost basilica. Construcţia locaşului respectă riguros anumite norme: clădirea e orientată cu ♦altarul spre răsărit, închipuind o navă compusă dintr-un altar, un naos şi un pronaos. în altar se află sfînta masă (pristolul) pentru oficierea ♦cultului de bază, cu sfintele daruri (trupul-pîinea şi sîngele-vinul), păstrate în vase speciale, pentru taina împărtăşaniei. în bisericile ortodoxe (răsăritene), altarul e despărţit de naos printr-un perete de ♦icoane numit iconostas, avînd uşi laterale şi o uşă principală cu două canaturi
BISHAMON
80
 (uşile împărăteşti). Bisericile catolice sînt compuse din sanctuar (cu altarul deschis) şi navă. Bisericile *templierilor erau rotunde. în înţeles de comunitate religioasă, biserica creştină este împărţită în biserici confesionale (după *rituri). Prin extindere, în sens curent, o biserică-este orice comunitate împărtăşind aceeaşi *religie. Termenul a fost pus în circulaţie de N.T. (-+ Biblia): Jiu eşti Petru [Petros — om de piatră, stîncă] şi pe această piatră [petra] voi zidi Biserica [Ecclesia] mea şi porţile iadului nu o vor birui“ (Matei, XVI, 18).
     Bishamon Zeul războiului şi al belşugului, în *mitologia japoneză; în *shintoism, B. este un element din septetul zeilor destinului: Sichi Fukujin (Bishamon, *Fukurokuju, *Ebisu, Ben ten, *Daykoku, Jurojin şi *Hotei).
     Blaşa, Lucian Filosof şi poet român (1895— 1961); teoreticianul spaţiului mioritic, ca spaţiu-matrice al spiritualităţii româneşti cu care aceasta e mereu solidară şi spre care românul tinde afectiv, neîncetat, ca spre spaţiul său ancestral, socotit plaiul, adică aria Mioriţei (*Oaia Năzdrăvană). Ca teoretician al *mitului, B* refuză definiţiile alterate şi decăderile de înţeles ale noţiunii (acuzînd de acest proces de degradare în primul rînd pe Fr. Nietzsche) şi îşi impune o întoarcere la un sens limitat âl cuvîntului mit: „Toare miturile vor să fie într-un anume fel revelări ale misterului44, B. deosebind 2 grupuri: 1) miturile semnificative, revelînd, „cel puţin prin intenţia lor, semnificaţii, care pot avea şi un echivalent logic“; 2) miturile trans-semnificative, încercînd „să reveleze ceva fără echivalent logic44. B. face distincţie netă între mituri şi plăsmuirile cunoaşterii ştiinţifice; astfel: „Pornind de la analogii infime de aspect, spiritul mitologic clădeşte excesiv, maximumuri analogice totalitare"; „Spiritul mitic e vasalul de aventuri al analogiei44 căci în general el „operează cu cunoscutul lumii concrete, cu datele sensibile, fără a le diminua în vreo privinţă44, iar „aparenţele concrete nu sunt supuse unor degradări, ci simt integrate într-o viziune mai complexă44 (de pildă *focul care devine, în plus faţă de ceea ce este, şi „o fiinţă, un demon, o zeitate44). „Spiritul mitic întregeşte aparenţele în sensul că acestea ar fi manifestări aidoma ale unor puteri invizibile. Spiritul ştiinţific desfiinţează aparenţele substituindu-le alte structuri44. „Spiritul mitic îşi plăsmuieşte viziunea revelatoare din elemente care ţin de experienţa vitalizată a omului44, vitalizarea fiind aci involuntară. B. combate exegezele încercate în desvăluirea miturilor transsemnificative şi critică şcoala psihanalistă, îndeosebi pe C. G.*Jung, şi exegezele ce transformă aceste mituri în alegorii, distrugîndu-le ca mituri: „Mitul nu poate fi deci tălmăcit în graiul ideilor44 şi mai mult: „Mitul e posibil şi fără elementul magic44. Pentru B. e deci posibilă această definiţie : „Am caracterizat miturile ca încercări ale spiritului uman de a revela metaforic, analogic, şi în material de experienţă vitalizată, anume trans-semnificaţii. Miturile sunt plăsmuiri de intenţie revelatorie şi întîiele mari manifestări ale unei
 culturi44; „ele vor fi modelate, interior, de categoriile abisale ale unui popor. Miturile se desprind din matricea stilistică a unui neam sau grup de neamuri, întocmai ca şi celelalte produse ale culturii.44 Iar „mitologia este în ordinea cronologică întîia mare întruchipare a categoriilor abisale, care alcătuiesc matricea stilistică a unui popor, sau grup de popoare.44 Dar acest unghi, inclus în ideea spaţiului-matrice al unui popor şi extrapolat la întreaga mitologie a lumii, necesar filosofului B. şi derivînd din poetul expresionist, este unul limitativ şi nedislocat cu totul din *euhemerism.
 § Trilogia culturii (în special Geneza metaforei şi sensul culturii), Bucureşti, 1944; Mit şi cunoştinţă (în încercări filosofice, Timişoara, 1977, p. 67—70)
     Blajini (slav ba4îk6H’k — fericit); Rohmani, Rocmani, Rahmani, Rugmani Populaţie mitică (în folclorul şi în cărţile populare din România) alcătuită, după *credinţele tradiţionale, din cei dintîi oameni de pe *pămînt (—* omul primordial). B. trăiesc sub pămînt — în unele variante la capătul pămîntului sau pe *Tărîmul Celălalt, dincolo de *Apa Sîmbetei. Întrucît au luat parte la *facerea lumii, ei susţin stîlpii de sprijin ai pămîntului. Imaginaţi ca fericiţi oameni blonzi şi socotiţi, genealogic, urmaşii lui *Set (al treilea fiu al lui *Adam şi al *Evei), B. due o viaţă cuvioasă şi lipsită de griji, întemeiată pe virtute şi pe incapacitatea de a face rău. B. trăiesc fără femeile lor, cu care pot convieţui numai 30 de zile pe an în vederea procreaţiei, copiii fiind crescuţi de mame pînă cînd încep să se deplaseze şi să se hrănească singuri, iar atunci băieţii trec în grija taţilor. S-a observat aproape o identitate între descrierea tradiţională a B. şi cea a Nagomudrilor, o populaţie pe care, după romanul popular Alixăndria, Alexandru Macedon a întîlnit-o în India; dar Nagomudrii (slav „înţelepţi goi44) amintesc, în ecou, de aspectul unor grupuri de yogini (numiţi de greci gymno-sofişti), iar cum sursa traducerii Alixăndriei a fost un text sîrb, este explicabilă şi identificarea Nagomudrilor cu B. (sîrb blazen—fericit), subliniată încă de N. Cartojan, în Cărţile populare în literatura românească (Bucureşti, 1974, I, p. 273—274). B. au ca zi de comemorare festivă
 * Pastele Blajinilor (de obicei, în prima sîmbătă postpascală, numită şi Sîmbăta Morţilor, alteori în a doua luni de după *Paşti). în tradiţia românească, *ofrandele oferite B. sînt pomeni alimentare şi *libaţii, scopul urmărit de credincioşi fiind asigurarea sănătăţii donatorilor şi a fertilităţii ogoarelor. După Andrei Oişteanu, „toate acestea ne permit să credem că avem de a face cu o reminiscenţă a unui străvechi cult al morţilor şi strămoşilor" (Rohmans-Brahmanes. Le voyage d’un motif ă travers Vespace et le temps, în Ethnologica, Bucureşti, 1983, p. 138). O variantă (pe care A. Oişteanu o socoteşte cea mai coruptă) a pus în circulaţie Simeon Florea Marian (Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1901, p. 171): acolo, B. sînt un popor de creştini locuind, goi, pe o insulă, printre livezi de pomi fructiferi, constituind singura lor sursă de hrană.
81
 BOCET
 Varianta Rohmani nu schimbă structura ♦mitului; cu rare excepţii, cînd a fost dedusă din etnonimul Romani, în mod curent ea e derivată din *Brahmani, prima ipoteză aparţinînd dr. Ign. Joh. Hanush (Die Wissenschaft des slavischen Mythus, im Weitesten, das altpersisch-lithauischen Mythus mit umfassenden Sinne, Lemberg, 1842): „este vorba poate de o estropiere a numelui Brahmanilor N. Cartojan a găsit
 * argumentele necesare, ca să afirme că „Roh-manii, Rocmanii sau Rogmanii, numire obişnuită mai ales în părţile nordice ale Bucovinei, nu poate fi despărţită de forma ruteană corespunzătoare, Rahman, care trebuieşte socotită ca o formă coruptă din prototipul Brahman al redacţiunilor bizantine şi greceşti”, op. cit., p. 287). A. Oişteanu (op. cit., p. 142) crede că brahmanii care au servit drept model ar fi fost ramura jainistă de asceţi goi digambara.
     blestem (lat. blasphemia — hulă, calomnie; grec. P^aacprijiia — defăimare) Act de ♦magie lexicală, prin care se invocă mînia sau urgia unei divinităţi asupra unei fiinţe, unui obiect, unei acţiuni/adesea în scop de’ răzbunare sau dintr-un motiv justiţiar subiectiv. în sens curent, b. este mai puţin ♦descîntec (aşa cum îl descriu folcloriştii clasici) şi mai mult o făcătură, cu intenţie de cele mai multe ori personală. Dar marile b. ale ♦mitologiei şi ale ♦religiilor sînt sau sentinţe divine ireversibile sau efecte ale mecanismului destinului. Aceste b. diferă relativ puţin de la o mitologie la alta. ~ în * Biblie se află unul dintre cele mai dure b. din tradiţia mitoreligioasă a lumii: blestemarea de către ♦Dumnezeu (♦Yahweh) a perechii primordiale ♦Adam şi ♦Eva, după înfruptarea lor din ♦Pomul Cunoştinţei: „Blestemat să fie pămîntul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el, în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă să-ţi aducă şi să mănînci buruienile cîmpului. întru sudoarea feţei tale să mănînci pîine, pînă cînd te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat. Căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce “ (V.T., Geneza, III, 17—19). Acest ♦păcat originar, producător al b. divin, care se converteşte pe loc în realitatea aplicării osîndei, după extrapolările doctrinare ale ♦iudaismului, urmăreşte pe om pînă la venirea lui ♦Mesia; în ♦creştinism, acelaşi b. a fost anulat prin răscumpărarea săvîrşită de ♦Isus Christos. ~ Creştinismul cunoaşte şi o formă de b., utilizată de ♦Biserică în cazuri grave:        anatema (grec. av&0e|ia
 ♦ofrandă, obiect blestemat; mai tîrziu: afurisenie) care este o condamnare morală în numele ♦credinţei, uneori asociată cu excluderea din comunitatea religioasă. —în India vedică b. putea fi proferat îndeosebi de un *rişi sau de un *brah-man; forţa acestor b. avea efect chiar şi asupra ♦zeilor, ea neavînd nici un obstacol; un rlşi, *Gautamâ, îşi blestemă soţia (♦Ahalyă) şi pe marele zeu +Indra, pentru adulter, Ahalyă fiind prefăcută pentru un mileniu în piatră, iar Indra rămînînd temporar emasculat. ^ în Hellada, b. este în strînsă relaţie cu destinul şi e dat ca un act de justiţie imanentă; de ex., blestemul Atrizilor (-* Atreus), folosit ca temă
 de tragicii greci: în planul duşmăniei dintre* Atreus şi ♦Thyestes, primul, ospătîndu-şi fratele-cu carnea copiilor acestuia, cade el însuşi sub» forţa blestemului rostit de Thyestes, iar acest
 b. urmăreşte, în alte generaţii, pe ♦Agamemnon şi pe ♦Orestes. După altă* variantă, ♦Pelops, aruncîndu-1 în mare pe Mirtil, vizitiul rivalului său Oinomaios, e blestemat de acesta cu o clipă înainte de înec, iar b. îi urmăreşte neînduplecat pe toţi descendenţii lui Pelops. ~ în*
 ♦mitologia scandinavă şi ♦germanică cel mai celebru este blestemul aurului ♦Nibelungilor, păzit* iar — după răpirea comorii — blestemat de regele gnom Andvari; ultima victimă căzută sub incidenţa acestui b. este eroul ♦Siegfried. Dar blestemul aurului este în primul rînd ♦simbolul tragediei umane rezultate din lăcomia de aur. ^ în folclorul românesc, b. are rareori» un caracter spectaculos şi nu porneşte decît prin excepţie din sursă divină; el se produce în genere la nivelul ♦magiei vrăjitoreşti: sînt prefăcute diverse ♦zîne în broaşte sau în pietre,, femei sau fete devin monştri (ghionoi, scorpii)' sau păsări (lebede, pupeze).’ O formă gravă este* blestemul părintesc: într-o baladă din Transilvania (cu variantă macedoromână) mama îşi blestemă fiul („N-ai avea loc în pămînt/ şi nici ţărnă la mormînt“). Unele b. vin însă direct de la Dumnezeu, ca schimbarea sexului unei fete (cf. basmul Din fată — fecior, col. I. Pop-Reteganul). în limbajul popular curent din epoca modernă a multor popoare, b. s-a degradat în simplă ocară, pierzîndu-şi funcţia magică-bocet Cîntec tărăgănat ritual, de* despărţire a celor vii de ruda lor decedată, în cadrul tipului general de ♦funeralii, răspîndit aproape în toată lumea. în b. adesea accentele lugubre alternează cu inflexiunile duioase, formulele rituale de scenariu tradiţional, cu pasajele improvizate asupra meritelor sau particularităţilor biografice ale defunctului. în epoca modernă b-a dispărut din ♦ritualul funerar al satelor intens urbanizate (în Europa Occidentală şi America de Nord — exceptînd rezervaţiile amerindiene).
    în Egiptul faraonic, contrar concepţiei generale optimiste despre ♦moarte, ca despre intrarea în eternitate, a existat un tip de b., însă de structură divină, ca Bocirea lui Osiris de către Isis şi Nephthys. ~ în India, deşi tradiţia afirmă că „înţelepţii nu plîng nici pe cei morţi, nici pe cei vii“ (Bhagavadgită, II), iar ideea transmigraţiei sufletelor a rămas constantă, mortul a fost* totdeauna bocit şi de rude (mai ales de soţie, cînd defunctul era bărbat)* dar şi de bocitoare profesioniste, care îşi strigau lamentaţiile melodice, dansînd, scuturîndu-şi părul despletit şi lovindu-şi ritmic pieptul. ~ în Hellada, în epoca arhaică, bocitoarele îşi însoţeau cîntecul cu gesturi rituale specifice, expri-mînd durerea, iar aceste gesturi atingeau uneori forme brutale (zgîrierea pînă la sînge a obrajilor cu unghiile şi lovirea capului şi pieptului cu mîinile). Ritualul a fost simplificat şi îngrădit de legislatorul Solon (cca 600 î.e.n.). ~ La slavi, ritualul de înmormîntare, dictat de teama superstiţioasă inspirată de mort, avea caracter magic
 BOCHICA
 32
 şi *apotropaic, în acelaşi timp respectînd durerea despărţirii familiei de cel decedat; b., cîntat de bocitoare (profesioniste sau improvizate), reflecta integral ambele stări; b. era executat pe rînd în numele văduvei (văduvului), al copiilor, părinţilor, altor rude, apoi reluat Ia parasfase. Profesiunea de bocitoare nu era limitată; în anume împrejurări putea boci şi un bărbat; documentele medievale ruseşti citează bociri executate de soţii sau soţiile unor persoane ilustre. Un rol important îlavea libertatea improvizaţiei. ^ La români, după unele opinii (Const. Brăiloiu, Ov. Bîrlea), b. are adesea rădăcini în ritualurile funerare arhaice precreştine şi e o specie deosebită în cadrul ceremonialului înmormîntării, faţă de cîntecul ritual funebru, legat de *riturile de trecere. Una din temele dominante în b. este ideea transferului celui mort în vegetaţia înconjurătoare, mai ales în flori, adică intrarea (prin putrezire) în ciclul naturii. # Orice b. din folclorul funebru universal este un canal de descărcare a durerii despărţirii de mort. Sarcina e încredinţată, în majoritatea epocilor şi zonelor, unor bocitoare profesioniste care urmăresc un scenariu tradiţional.
    Bochica; Nemqjieteba Zeu sau *strămoş primordial, în unele mitologii andine din America Centrală (—> mitologiile triburilor amerindiene), omologat uneori cu *Quetzalcoatl, alteori considerat *erou civilizator zeificat postum. Reprezentat antropomorfic, cu barbă bogată şi păr lung pînă în brîu, umblînd desculţ, ar fi venit din Răsărit în Anzi, învăţîndu-i* pe oameni artele şi meseriile (mai ales ţesutul hainelor) şi prevestindu-le învierea trupurilor după moarte. Triburile andine chibcha (numite de ele însele muiska — oamenii) îl consideră pe B. divinitate supremă şi zeu sapienţial; *cultul său era răspîndit mai ales în bazinul fluviului Bogota (Columbia). El a apărut în acest ţinut printre oamenii sălbătici din era preselenară (cf. *mitul *Arcadiei), de pe podişul Bogota, venind din văile de la răsărit de Cordilieri şi socotit de alt neam, fiindcă avea barbă lungă, deasă şi albă. El „i-a învăţat pe oameni să-şi facă veşminte, să-şi clădească colibe, să facă agricultură şi să trăiască în triburi44. Sosit cu soţia sa Chia (Jubecayguayâ), rea şi frumoasă, o alungă după ce ea, magiciană iscusită, a silit fluviul Fonza să iasă din albie, producînd un *potop care a înecat majoritatea oamenilor, afară de cîţiva salvaţi în piscuri de munţi; izgonită de zeu, Chia se urcă în *cer şi devine *Luna. Altă variantă a mitului diluvian (sau un mit vorbind de potopul propriu-zis) îl arată ca provocator al diluviului pe zeul rival *Chibchachum; în urma ^rugăciunilor credincioşilor săi rămaşi în viaţă, B. loveşte cu bagheta sa de aur stîncile de la Tequendama pe care le despică, după ce apele diluviene s-au retras, şi eliberează astfel şuvoaiele care devin cascada numită azi Tequendama. După aceea ordonă triburilor să coboare iar în Valea Bogota, unde le zideşte oraşe şi-i învaţă să se închine *Soarelui, le alege căpetenii cărora le împarte puterile sacerdotale şi laice
şi, socotindu-şi misiunea încheiată, îşi ia numele
Ydacansa, pleacă în valea sfîntă Yraqui de lîngă Punha, unde mai trăieşte, în izolare de pustnic, 2000 de ani.
    Bodhi în *miturile budiste budism) din India, Arborele Ştiinţei (*Pomul Cunoştinţei), reprezentat de smochinul sacru sub care s-a produs iluminarea lui *Buddha.
    Bodfoisattva Fiinţă divină, venerată plural * de ^budismul mahayanist Mahăyana); deşi prin extirparea setei de existenţă a ajuns la stadiul desăvîrşirii, meritînd astfel intrarea în ♦Nirvana, B. acceptă să mai întîrzie în lume spre a salva alţi oameni: în concepţia mahayanis-tă, orice B. îşi consacră existenţa divină exclusiv *mînutirii oamenilor, renunţînd în acest scop chiar la Nirvana. Principalele variante ale zeităţii: *Avalokitegvara—-care, în budismul tibe-tan (—* lamaism), se încarnează în Dalai-lama, şeful hierocraţiei Tibetului de odinioară ; *Guan-Yin — care, veche zeiţă chineză a milei, devine prin ^sincretism cea mai populară B. în budismul din China.
    bogomili *Sectă creştină medievală (-+ creştinism) provenind doctrinar probabil dintr-o *erezie de esenţă maniheistă_,din_Asia.v Mică
                                                                                           Macedonia, secia.
b. se constituie propriu-zis în Bulgaria, în urma predicilor preotului legendar Ieremia Bogomil, apoi, ramificată, migrează în Europa unde capătă nuanţe diverse: patarini (Italia de nord), *cathari (Germania), *albigenzi (Franţa), de asemenea în Bizanţ, Serbia, Ţările Române şi Rusia. Secta a fost combătută, mai ales în sec. XI, de cîteva sinoade creştine orientale şi de mai mulţi teologi între care Euthimios Zigabenos, în tratatul său Despre Bogomili sau Panoplia dogmatică. Din scrierile b. s-a păstrat foarte puţin (o Carte de taină, mai multe fragmente mitologice); doctrina b. o cunoaştem îndeosebi din documentele adversarilor. în concepţia cosmogonică a b., ^Dumnezeu, ca principiu al binelui, creează lumea spirituală, veşnică şi nevăzută ; *Satan, principiul răului, după ce se; revoltă cu alţi *îngeri împotriva lui Dumnezeu şi e aruncat în spaţiu, dă consistenţă prin verbul magic virtualităţii ideale a universului, clădind
o  lume vizibilă (pămînt, cer, stele) şi forme de viaţă (animale, plante), afară de om, pe care l-a plămădit din lut muiat în apă, însă căruia nu-i poate oferi suflet, şi abia Dumnezeu, înduplecat, întregeşte lucrarea, însufleţind întîia pereche — *Adam şi *Eva. Doi din fiii Evei, *Caia şi Calomena, se nasc adulterin de la Satan. Esenţa ereziei b. stă aici: stăpînul trupului omenesc e Satana, al sufletului e Dumnezeu, deci 2 forţe în antagonism etern; dar, fiind veşnic şi imaterial, sufletul’scapă prin *moarte din carcera trupului şi se întoarce la Dumnezeu. Experienţa morţii îi sileşte pe îngerii căzuţi să-şi ia neveste dintre fiicele oamenilor (cf. mitul lui *Semyaza, din *Cartea lui Enoh, apo-, criful etiopian), ca să poată obţine vehiculul de întoarcere în cer; mezalianţa naşte însă *uriaşi monstruoşi care îl atacă pe Satana, pînă cînd sînt înecaţi de el prin *potopul uni-
 83
BONA DE&
▼ersal. B. contestau V.T. (-+ Biblia), soco-tindu-1 de obîrşie diavolească, şi admiteau din scripturi numai Psaltirea, cărţile profeţilor (-+ profet), ♦evangheliile, Faptele apostolilor,
 * Apocalipsul lui Ioan Teologul, compunînd şi altă ♦epifanie: în anul 5500 (de la ♦facerea lumii), trimis de Dumnezeu, arhanghelul Mikael pătrunde în urechea dreaptă a ♦Fecioarei Maria, întrupîndu-se prin naştere în ipostaza de *Isus Christos; iar acesta, mîntuind omenirea, se înalţă la *cer în ♦spirit, nu în trup, fiind resorbit de Dumnezeu. Propovăduind ♦ascetismul vegetarian şi urînd trupul pentru că e dependent de plăceri, familie şi avere, b. refuzau formele ecleziastice, ♦biserica, ♦altarul, tainele creştine (afară de ♦botez, pe care-1 oficiau la majorat, fără apă, cu ♦transsubstanţierea ♦Sfîntului Duh prin Evanghelia lui Ioan, pusă pe creştet); ♦ritualul funerar se reducea la o ♦rugăciune. Combătut teologic şi fizic (la Bizanţ, medicul Vasilios* şeful sectei, e ars pe rug în anul 1111, iar în Europa se organizează în 1209, din iniţiativa papei Inocenţiu III f—► papi), o ♦cruciadă contra albigenzilor), b. persistă în Bulgaria pînă în sec. XVII şi găseşte ecou în mitofolclorul românesc şi în unele ♦mituri populare ale Europei răsăritene, mai ales în naraţiunile cu subiecte din ♦cosmogonie şi ♦antropogonie. Influenţa bogomilică a pătruns mai ales în miturile cosmogonice româneşti, în care ♦Diavolul îl confecţionează pe ♦omul primordial (Adam) din lut* fără să-i poată da viaţă, iar acesta începe să existe real abia după ce Dumnezeu suflă duh sfînt asupra modelului amorf, care capătă <şi viaţă şi darul vorbirii (cf. Elena Niculiţă-Vo-ronca, Datinele şi credinţele poporului român, Mihalcea-Cernăuţi, 1903, I, p. 9). Marxiştii ruşi îi atribuie bogomilismului iniţial caracterul pozitiv al unei mişcări sociale protestatare: „mişcare ţărănească antifeudală, care a luat o formă de erezie religioasă“, deşi în succesiunea istorică lucrurile s-au petrecut invers; această definiţie se completează analitic („Bogomilii îndemnau la refuzul îndeplinirii obligaţiilor feudale, la nesupunerea faţă de autorităţile de stat, osîndeau biserica, luau atitudine împotriva datinei creştine, luau parte activă la răscoalele populare“ şi doctrina b. „exprima un: protest împotriva învăţăturii oficiale bisericeşti asupra perfecţiunii lumii create de Dumnezeu” — <Pujioco$ckcih 3HiţuKAonedun, I, MockBa, 1960, p. 178 —-17 9). Atitudinea socială este însă o consecinţă a atitudinii religioase, iar fenomenul e caracteristic tuturor sectelor sau ♦cultelor disidente.
 § EuthiiriiOs Zigabenos, Narratio de Bogomilis seu Pa-nopliae dogmaticae titulus XXVII (ed. Geissler), Gotingen, 4842; D. Obolensky, The Bogomils. A Study in Balkan Neomanichaeism, Cambridge, 1948; AHrejioB, EozoMUAb-cmeo o Lomapuu, MocKBa, 1954; N. Carto jan, Cărţile populare în literatura românească, I—II (în special cap. Bogomilii şi literatura apocrifă), Bucureşti, 1974
    Boian Poetul arhetipal în ♦mitologia slavă răsăriteană, nepotul lui ♦Veles — adică al zeului vitelor şi belşugului. Evocat în Cintarea oştirii lui Igor; Cronica de la Novgorod îi face portretul sintetic: „Boian avea darul proorocirii, iar cui poftea cîntec să i se facă, peste arbore se revărsa
 cu gîndul, ca lupul cenuşiu pe pămînt, ca vulturul vînăt pe sub nouri”; interpretînd acest text, V. V. Ivanov şi V. N. Toporov deduc de aici că' B. îndeplinea şi funcţia de ♦şaman, „legată de reprezentarea arborelui lumii” (Mu$bi napodoe Mupa, I, MocKBa, 1980, p. 184); faptul e nesigur în privinţa presupusului arbor mundi (*Arborele Cosmic), întrucît în text poaţe fi vorba, metaforic, de pădure, mai certă fiind aluzia la darul profetic, care nici el nu trebuie' pus neapărat în relaţie cu ♦şamanismul.
    Boldog&sszeny; Boldoganya Maica Domnului, în limbajul religios popular maghiar: Femeia (Maica) Norocului (Fericirii)—mai exact, a Belşugului. în B. e probabil că o veche ♦zeiţă maghiară precreştină s-a sincretizat cu noţiunea religioasă nouă de ♦Fecioara Maria. De altfel, în folclorul religios maghiar figurează 7 Maici ale Domnului, bare corespund celor 7 crengi ale Copacului Lumii *Egigero fa (-» Arborele Cosmic).
    bon ♦Religie arhaică autohtonă din Tibet, probabil de tip totemic (—► totemism), dezvol-tîndu-se pe baza unui amplu *animism originar, tributar *magiei, iar mai tîrziu, după convertirea populaţiei tibetane la *budism, fuzionînd cu Hamaismul (formă budistă locală). ♦Panteonul bon e populat cu ♦spirite, totuşi nominalizate parţial ca divinităţi (*lha) ; dar ♦mitologia nu are o structură riguroasă: universul este coordonat de o zeiţă, Lumo. Există un număr mare de asemenea spirite sau divinităţi pentru diferite îndeletniciri sau noţiuni importante ale vieţii cotidiene: unul patronînd vatra casnică (Thab-Iha), altul ocrotind locuinţa (Nang-lha) etc. Unele îşi au sediul în ♦cer, altele pe munţi; mai sînt venerate, într-o categorie particulară^ divinităţile Iha din imediata apropiere a omului, căruia îi mijlocesc relaţiile cu mediul înconjurător, ca un fel de ♦genii; fiecare om este urmat şi ocrotit de cîte 5 Iha, cu diverse atribuţii; în concepţia cosmologică b., toate divinităţile sînt distribuite în cele 13 ceruri (sau sfere celeste),, apărute pe rînd, odată cu fiecare generaţie de Iha; prima divinitate, un Iha al existenţei, a apărut din relaţia între 2 flori: una masculină (cu petale galbene), cealaltă, feminină (cu petale albastre); în ultima fază, au luat fiinţă ultimele
2  sfere: cea acvatică—-a 14-a (*apa) şi cea terestră—a 15-a (*pămîntul). După răspîndi-rea lamaismului, divinităţile Iha au fost identificate cu numeroşii *Buddha şi *Bodhisattva. Scripturile tibetane, păstrînd tradiţiile esenţiale
b. (ca şi ale altor ♦credinţe prebudiste), ’dar îmbogăţindu-se şi cu filosofia religioasă a lamaismului, sînt cartea sacră (de fapt un codice cu o sută de cărţi) Kangyur şi o „carte a morţilor”, conţinînd mai ales sfaturi pentru defuncţi,
♦ Bardo Thodol.
§ D. L. Snellgrove, The Nine Ways of Bon, London, 1972
    Bona Dea; Bona Diva Zeiţă autohtonă în ♦mitologia romană, castă, protectoare a femeilor şi avînd atribute oraculare. La origine, era o arhaică zeiţă italică, patronînd fecunditatea
BONAVENTURA
84
feminină şi castitatea. B.D. e paredra (alteori sora sau fiica) zeului ♦Faunus (care, în unele variante, a iubit-o incestuos), ucisă de el, apoi divinizată din căinţă (cf. Zîna bună; —► zine). Numită uneori, din această cauză, şi Fauna. Era zeiţa predilectă a femeilor romane. *M*ete-rele zeiţei B.D. se celebrau Janual, într-o pădure sacră de pe muntele Aventin, într-un sanctuar consacrat anume. ♦Ritualul, oficiat de femei şi de fete, interzicea asistenţa bărbaţilor.
    Bonaventura, Giovanni Fidanza Doctor al ♦Bisericii catolice (Doctor Seraphicus), filosof scolastic şi teolog (1221—1274) reprezentînd curentul realist în ♦teologia ortodoxă de orientare mistică a catolicismului medieval. Fost student, apoi profesor al Universităţii din Paris, devine general al Ordinului Franciscanilor şi, în această calitate, combate aripa radicală fran-ciscană, formată din spiritualiştii ioachimiţi. în unele scrieri polemice, l-a atacat pe filosoful englez Roger Bacon. Gîndirea lui B. se sprijină pe un aristotelism subsumat învăţăturii neoplatonice a lui *Augustin, universaliile fiind concepute ca prototipul dumnezeiesc al lucrurilor; în concepţia sa, cunoaşterea deplină poate fi atinsă nu pe calea simţurilor, nici cu ajutorul speculaţiilor scolastice, ci numai prin contemplaţie mistică, aceasta putîndu-se realiza prin cufundarea în sine şi putînd conduce la atingerea absolutului, prin contopirea extatică cu ♦Dumnezeu. B. a fost canonizat sfînt în 1482, iar din 1587 e socotit unul dintre cei 5 mari magiştri ai Bisericii. Opera sa a fost editată integral între anii 1882—1902, în 10 volume; principalele scrieri: De reductione artium ad theologiam (Despre ridicarea artelor spre teologie), Itinerariwn mentis in Deum (Călăuza sufletului intru Dumnezeu ).
 § Btienne Grilson, La Philosophie de Saint Bonaventurey ed. II, Paris, 1943
    Bonus Eventus (lat. bonus — bun, eventus — rezultat, succes) Zeu arhaic în *mitologia romană, în vechime ocrotitor al cîmpurilor şi recoltelor, mai tîrziu invocarea lui slujind drept urare de succes în orice întreprindere iniţiată; în epoca imperială, devine zeul preferat al soldaţilor.
    Boreas; Borees Zeu personificînd vîntul de nord în *mitologia greacă (fratele celorlalte 3 vînturi cardinale Euros, ♦Notos, ♦Zephyros); locuieşte într-o peşteră din muntele tracic Hae-mus. Răpită de B., Orithyia, fiica lui ♦Erech-theus, îi naşte 2 fii şi 2 fiice. Lui B. i se atribuia întemeierea unui regat în Thracia.
    Borebore Zeu al triburilor baule (—► mitologiile populaţiilor africane), antropogonic, dar mai ales sapienţial, cu atribute de ♦erou civilizator. ♦Mitul lui B. este complex; într-o variantă e mesager divin; zeul ♦Nyamye creează lumea prin 2 delegaţi — Borebore şi Ado'nan-kana, care străbat spaţiul fără să doarmă, pînă ajung la Maimuţa Neagră (-+ maimuţa) care îi găzduieşte, oferindu-le o noapte de ospăţ şi desfătări; după un somn bun, cei doi se despart, B. rămîne pe loc şi face Ţara Oamenilor Negri (Africa), iar Adomankana pleacă spre nord,
 unde face Ţara Oamenilor Albi (Europa). într-o variantă mai subtilă, probabil mai veche, după o sfadă cu ceilalţi *zei, B. e nevoit să coboare pe ♦pămînt, legîndu-şi de gît, cu un lanţ, oamenii creaţi de el, iar apoi rămîne printre ei o sută de ani pentru a-i învăţa cîteva îndeletniciri elementare. Nu mult după aceea, sapă o imensă groapă de adăpost, dar tocmai la sfîrşirea lucrului se produce ♦potopul universal; cînd, după un răstimp, apele încep să se retragă de pe pămînt, ele se scurg în groapa pregătită şi formează o mare ce va despărţi pe oamenii negri de oamenii albi. în timpul marii catastrofe, B. îşi închide înţelepciunea într-o tigvă, pe care însă pierzînd-o, moare. înţelepciunea lui acţionează totuşi singură: tigva e găsită de oamenii albi, care descoperă cu ajutorul ei, întîi leacul împotriva morţii, apoi, îmbătrînind şi făcîndu-se urîţi, cu ajutorul aceleiaşi tigve înţelepte, inventează mijlocul de a străbate apele! astfel că vin în Ţara Oamenilor Negri, de unde încearcă să se urce în cer prin-tr-un procedeu arhaic, similar cu cel din mitul Turnului *Babel şi din ♦Gigantomahie: adună toate rîşniţele de pisat banane, le pun una peste alta şi, lipsindu-le ultima necesară, o iau pe cea de jos spre a o pune lîngă ♦cer, dar turnul se năruie şi oamenii, albi şi negri, care pînă atunci vorbiseră o singură limbă, se salvează fugind, se împrăştie pe tot pămîntul şi încep să vorbească limbi diferite.
    Borhaurali Zeu alan şi oset (-* mitologii caucaziene) al grînelor şi al recoltelor.
    Borr Divinitate primordială, în *mitologia scandinavă, născută din fiinţa asexuată Bure — care se ivise din gheaţa linsă de *vaca ♦Au-dhumbla; împreunîndu-se cu Bestia (fiica ♦gigantului Bolthorn), B. devine tatăl primilor ♦zei cereşti (-* Asa): ♦Odhinn — zeul suprem, ♦Vile şi ♦Ve.
    Boszorkâny Vrăjitoare (ca personaj fabulos) în ♦superstiţiile şi ♦miturile folclorice maghiare. Reprezentată ca o babă slută, capabilă să zboare prin aer şi totodată o abilă ♦mutantă (prefă-cîndu-se, după nevoie, în căţea, pisică, iapăt capră, scroafă), B. e în stare să stîrnească secetă sau, prin diferite acte magice (-► magie), să aducă molime şi nenorociri catastrofale printre oameni şi animale (de ex. secarea laptelui în ugerul vacilor sau amestecarea cu sînge a laptelui muls). B. e o entitate mitologică plurală; activitatea acestei categorii este maximală în timpul nopţii, dar mai ales la 24 iunie, 13 decembrie şi în ziua ♦Sfîntului Gheorghe (24 aprilie), sfînt creştin socotit de tradiţia maghiară ocrotitorul vitelor; în această noapte, vrăjitoarele B. umblă goale pe cîmp, adunînd rouă pentru a spori lactaţia propriei lor vaci.
    botez (grec. paTcxiajiog / PaTmajia; pajm?©
 —  ceremonialul spălării cu apă; lat. baptizatio
 —  botezare; cf. ablutio — [lat. clasic] purificare, [lat. eccl.] botez) Act ritual de purificare, în cadrul unor iniţieri religioase, cu +apă sacră sau sfinţită; deşi *răspîndit de *creştinism, b. nu este specific numai acestei ♦religii; credincioşii zeiţei ♦Isis şi ai zeului ♦Mithras erau
85
BRAHMA
 iniţiaţi prin apa izvoarelor (per lavacrum); fidelii erau botezaţi de asemenea în cadrul cultului unor divinităţi din Asia Mică (—* Kybele ) şi mai ales în cursul iniţierii în unele *mistere (♦Misterele Eleusine, Ludi Apollinares ş.a.). B. este un *ritual obligatoriu în principalele ♦rituri creştine, constînd fie în stropirea cu apă sfinţită, fie în imersiune (cufundarea totală) şi ofi-ciindu-se fie în pruncie (ortodocşi), fie în preajma majoratului (catolici, unii reformaţi), fie la vîrsta adultă (♦baptişti). B. creştin, considerat ♦simbol al renaşterii din ape şi din ♦spirit, se compune din 3 faze: catehizarea — prin comunicarea esenţială a doctrinei creştine, ca legămînt bilateral; abluţiunea — prin l). efectiv cu apă, în scopul purificării, deopotrivă concret fizice şi simbolic spirituale, ca o geneză din apele primordiale; punerea miinilor oficiantului, ca act simbolic de ♦taumaturgie pe creştetul celui botezat, dar şi ca gest ritual al confirmării botezatului, adică al confirmării relaţiei ce se stabileşte între cel botezat şi lumea cerească, prin aceasta simbo-lizîndu-se şi transmiterea harului ♦Sfîntului Duh, deci consacrarea. Orice b. creştin se oficiază de către preot, în numele întregii trinităţi (Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh). Act de purificare, orice b. practicat în creştinism sau în alte religii este şi un act de ♦exorcism, şi adesea a fost echivalat cu iluminarea. După mărturiile celor mai mulţi istorici, botezarea creştinilor a început în jurul anului 100.
    Bo2i£ (sîrb Eoxeuti < 6oz — ♦zeu; ca derivat patronimic: Fiul Zeului) Personaj solar din folclorul mitologic sîrbesc (-^mitologie slavă), frecvent în *colindele legate de începutul ciclului solar de primăvară.
    Bragi (vechi norv. braghr — poezie) Zeul oîn-tecului, elocvenţei şi poeziei în *mitologia scandinavă, venerat ca patron al skalzilor, el însuşi cel mai bun skald; după o tradiţie, ar fi zeificarea skaldului Bragi Boddason cel Bătrîn (sec. IX). Socotit fiu al lui ♦Odhinn, care i-a gravat pe limbă runele, deci cuvîntul magic; ♦mitul e neclar, deşi rezultă că naşterea mitică a lui B. s-a produs după ce Odhinn obţinuse, prin îmbrăţişările tinerei Gunnlâd, elixirul poeziei. ♦Simbolul are structură cosmogonică (—* cosmogonie), dar aici ♦logosul nu creează, ci dezmorţeşte creaţia săvîrşită, încă amorfă: cînd, Ia începutul lumii, +viaţa nu exista ca mişcare, pe marea netedă plutea corabia piticilor în care dormea B., şi trecerea pe lîngă piticul morţii îl trezeşte pe zeu, care cîntă; din iarba trezită,
 i se ridică în întîmpinare zeiţa ♦Idunn, care-i devine soţie. B. era imaginat ca un zeu bărbos, locuind cu Idunn în misteriosul castel ceresc Sokkwabek (Cascada), cu aspect de grotă, dar cu acoperişul şi pereţii străvezii. Una din misiunile lui B. este întîmpinarea eroilor defuncţi care sosesc în ♦Walhalla.
    Brahma Zeu principal sau suprem, simbolizînd absolutul şi creaţia universală, în ♦mitologia vedică, primul element în triada (*Trimurti) adorată de ♦brahmanism (Brahma — creatorul universului, *Vişnu — păstrătorul, *Qivâ — distrugătorul). în **Veda, B. apare mai ales ca
 întruchipare a forţei ♦rugăciunii (în epoci timpurii) şi abia mai tîrziu în ipostaza de creator al lumii, părinte şi stăpîn a tot ce e viu. Asupra apariţiei lui B. sînt variante: a ieşit fie din buricul lui Vişnu, fie din ♦lotusul primordial' răsărit din acel* buric, fie din ♦oul primordial (brahmanda) — embrionul de aur (*Hiranya -garbhă) — acest ou cosmogonic şi teogonic ’fiinrî causa causarum. ♦Cultul lui B., brahmanismul, nu are, ca ♦religie, un fondator cunoscut, iar cel mai vechi text brahmanic se consideră a fi *Rigveda (sec. XVI î.e.n.). Adesea, B. e o noţiune abstractă şi nu e adorat singular; în filo-sofia indiană, cuvîntul are 2 sensuri: 1 Brahma (cu a final lung), subst. masculin, numeşte pe zeul creator, care e una din formele de manifestare ale iluziei divine, ♦Măyă; în acest înţeles,. B. e venerat ca zeul suprem al triadei brahmanice tîrzii; 2 Brahmă (cu a final scurt), subst. neutru* înseamnă substanţa divină (numită mai ales. ♦jBrahman), fără atribute, fiind numai izvorul primordial al tuturor lucrurilor, lumilor, fiinţelor. Principalele epitete ale lui B. definesc variantele cultuale: Svayambhu (Autocreatul, Autoexis-tentul), Vidhătâr (Creatorul), Hiranyagarbhă (Cei ieşit din oul de aur), Purvapurusa (Bărbatul Primordial), Padmasambhava (Cel apărut din lotus), Dhătăr (Instauratorul — cf. lat. Deus Dator pentru ♦Iupiter), Shambu (Cel care dă fericire), Dhruvâ (Statornicul), Tridaca-greşţha (Cel mai bun din zei), Câtur-anlka (Cel cu patru chipuri), *Prajăpăti (Domnul făpturilor: prajă
 —  naştere, popor, posteritate), care este şi epitetul colectiv al celor zece zei regenţi, creaţi de B. şi devenind apoi creatorii şi ♦strămoşii primordiali ai omenirii. O formă de adorare mai concretă (antropomorfică) se regăseşte mai tîrziu: B. e reprezentat cu 4 capete şi 4 braţe; el produce o fiică: zeiţa sapienţială *Sarasvati> iniţial în ipostaza de antilopă, se împreunează, cu ea metamorfozat el însuşi în antilopă-mascuî şi astfel fiica devine Brahmi (brăhml — forţa creatoare a lui Brahmă, deci soţia lui B.). Tată al mai multor fii şi fiice, pe fiul său — înţeleptul *Nărada — B. îl investeşte cu misiunea de mijlocitor perpetuu între lumea ♦zeilor şi lumea oamenilor. B. însuşi locuieşte în Satyaloka (Lumea Dreptăţii) — cea mai bună dintre cele 7 lumi; muntele mitic Meru, în forma unei flori de lotus, poartă în centrul piscului său oraşul lui B. în jurul căruia se întinde în toate zările lumii oraşul lui ♦Indra. Definirea lui B. în comentariile vedice îl identifică cu esenţa lumii: „întreg universul acesta este Brahma; de la el purcede, în el se întoarce, în el respiră“ (Chăn-dogya Upanisad, III, 14) şi cu stăpînul universal: „Tot ce există în acest univers trebuie privit ca fiind înfăşurat de Marele Stăpîn, ca învelit într-o haină. [...] El este înăuntrul acestui univers şi totuşi.în afară [...] El e atotştiutor, cîrmuitor al minţii, deasupra tuturor celor existente, cel care există prin sine însuşi. El a creat toate lucrurile, aşa cum sînt. de la începutul veacurilor.“ (Isa Upanisad, I, 5, 8). Vechile comentarii sanscrite îl explicau pe B. ca pe „acela din care rezultă formarea
SRAHMĂN
86
 -acestui univers'* (Vedănta); comentatorii moderni îl consideră „esenţa împrăştiată în întreg universul" (Theofil Simenschy) sau îl compară cu Hogosul neoplatonic şi creştin (A. Weber).
 § H. von Glasenapp, Brahma und Buddha, Berlin, 4926; T. Bhattacharyya, The Cult of Brahma, Bfftna, 1957
    Braîunân Noţiune sanscrită complexă în *mitologia vedică şi *postvedică, desemnînd sufletul universal (paramătman) sau divinitatea impersonală, abstractă, Brahma (ca nominativ al subst. neutru) şi simbolizînd esenţa universului, Absolutul cosmic, din care orice fiinţă
 —  animal sau plantă—deţine o particulă: *Ătman
 —  sufletul individual. Brahma (ca subst. masculin) nu este decît una din cele 3 ipostaze — cea activă — a lui Brahman. Brahman — Lumina Luminilor — este izvorul originar şi ultima ţintă a tot ce există. Contopirea sufletului individual (Ătman) cu sufletul universal (Brahman)
 —  proces cosmic numit brahmabhăta — este so-
 luţia supremă (în *hinduism: săyujya) a salvării prin curmarea şirului de reîncarnări, *samsăra. Lumea senzorială este un joc magic al iluziei (*Măyă) pe care B. îl joacă cu sine însuşi. în teocosmogonia *brahmanişmului, B. autoexistentul (fiinţa în şine) a creat *oul primordial sau embrionul de aur (*Hiranyagarbhă) din care s-a născut zeul creator *Brahmă, iar acesta, desfăcînd în jumătăţi egale găoacea, a făcut din jumătatea superioară *cerul şi din cea inferioară *pămîntul, crăpătura dintre ele fiind orizontul, adică spaţiul unde sînt răsplătite faptele bune şi totodată locul unde orice fiinţă se poate uni cu B., adică se poate revărsa îri sufletul universal; de aici universul se mai numeşte alegoric şi „oul lui Brahman4* (mai frecvent, al lui Brahma). în concepţia escatologică din *Upanişad, calea divină (devayana — drumul zeilor) porneşte din *foc şi, evoluînd prin regiuni tot mai luminoase, ajunge să se reverse în spiritul universal B. Dependente de B. sînt cele 3 principii esenţiale: samsăra (reîncarnarea), *karma (cauzalitatea energetică integrală a vieţii omeneşti), *dharma (datoria). B. este deci fiinţa absolută care se manifestă deopotrivă în veşnicie şi în Himpul limitat, cu alte cuvinte este şi necuprins şi comprehensibil. Formula •preferenţială pentru tripla idee de Brahman «este Satcidananda, compusă din: sat (fiinţa sau inteligenţa pură), cid (gîndirea sau raţiunea <pură) şi ănanda (beatitudinea sau esenţa lumii). Durata universului corespunde unei ere cosmice (kalya) egale cu o zi şi o noapte din viaţa lui Brahman, adică 4 390 000 000 ani omeneşti (-*         Şi rezultă din 2 forte contrare: una
 centripetă (Vişnu), altă centrifugă (Qivd), ca şi din efectul amîndorura (Brahma), iar această stare de echilibru cosmic este *Igvara (Stăpînul). După cum rezuma Mircea *Eliade (Mythesţ reves et mysteres, Paris, 1972, p. 73) o definiţie din Maitri- TJpanişad, „Brahman, Fiinţa absolută, se manifestă deopotrivă sub două aspecte polare: Timpul şi Eternitatea. Ignoranţa conştă în a
 nu-i vedea decît aspectul negativ, temporali-tatea“.
§ J. Conda, Notes on Brahman, Utrecht, 1950
    brahman (sanscr. brahmana — cel care se roagă, cel care oficiază *cultul religios) Nume curent dat preoţilor brahmanici, care alcătuiesc cea mai înaltă castă din India (—>varna), cu cele mai importante privilegii şi drepturi din societatea indiană; brahmanii sînt preoţi potenţiali, fără a fi totdeauna învestiţi cu funcţii sacerdotale ; jignirea sau uciderea unui b. era socotită printre cele mai grele *păcate religioase; darurile aduse b. se considerau un mijloc pentru orice om de a-şi dobîndi mari merite spirituale ; erudiţia în domeniul cărţilor sacre îi conferă unui b. titlul de pahdita. Fiecare b. trebuie să urce 4 trepte obligatorii în cariera iniţiatică (ăgrama — treaptă, recluziune, schimnicie): brah-macărya — noviciatul, cînd viitorul b. e încă un brahmacărin şi, numai după desăvîrşirea uceniciei, ajuns un’snătaka, putînd fi apt să urce treapta următoare; grihastya, cînd candidatul, acum un grha-sthată, îşi întemeiază o familie a cărei răspundere o poartă, alături de soţia sa (brahma-jăyă — soţie de brahman) ; vana-prastha—cînd duce o viaţă de pustnic, retras în *pădure (vana — pădure); săhnyăsa — ultimul stadiu, cînd b. devine pustnic rătăcitor (san-nyăsin), un cerşetor peregrin prin lume; ca cerşetor (brikşu) el are acum un toiag triplu (tridanda) ; aceste patru eta.pe obligatorii se numesc nikeia (semn distinctiv; locuinţă); după încheierea lor, un b. devine brahma-jfia (iniţiat în ştiinţa sacră), adică stăpînind ştiinţa adevărată (brahma-jnăna) a identităţii dintre Brahma şi univers. După iniţiere, orice b, are 3 îndatoriri principale: îndeplinirea *sacrificiilor; stu-diul^ *Vedelor; binefacerile— şi poate fi numit, în acest sens, un tri-karma-krt. Studiul Vedelor implică fireşte revelaţia lor; o subliniere a acestui caracter revelat îl găsim în exemplul brahmanului legendar Aştăvakra, născut schilod, însă iniţiat prenatal, întrucît a studiat1 textele vedice încă din pîntecele mamei sale.
§ Greorges DumSzil, Flamen-Brahman, Paris, 1936 Brăhmanas (Comentarii despre brahman) Brahmanele'sînt o categorie de comentarii vedice (r^ Veda) din sec. VIII—VI î.e.n., sub forma unor mari tratate analitice (în proză), consacrate exegezei liturgice şi explicării tehnicilor de săvîrşire a *ritualurilor. Primul lor scoj) a fost justificarea sacerdoţiului (—> sacerdot) şi a ritualurilor, cu explicarea vechilor formule obscure (de ex. *sacrificiile şi ^ofrandele oferite în raport cu preferinţele mitice tradiţionale ale fiecărui zeu în parte: orz lui *Vâruna, cereale sălbatice lui *Mitra etc). în sens larg, B. sînt destinate a demonstra forţa sacerdoţiului brah-manic, depăşind chiar puterea *zeilor, şi forţa mistică a sacrificiilor. Printre cele mai importante B. se consideră:; Kauşltaki-brăhamna — comentariu al imnurilor din *Rigveda, însoţit de relatarea explicativă a unor mituri arhaice; Aitareya-brăhmana — tratat consacrat descrierii îndatoririlor sacerdotului suprem, pe baza tex-
87
 BREHNE
telor din Rigveda; Taittinya-brăhmana — exegeză asupra textelor din Yajurveda Neagră; Qata-patha-brăhmana (Brahmana celor O Sută de Căi), atribuită lui’ Yăjiicvalkya; consacrată Yajur-vedei Albe, analizează, în spirit iniţiatic, diferite ceremonii rituale (de ex., consacrarea regală), dar totodată relatează, explicativ, cîteva *mituri de bază (♦potopul universal, faptele săvîrşite de ♦Apsara *Urvagi)\ Tăndyamaha-brăhmana— una dintre cele mai vechii, referindu-se la* Să-maveda; compi^ din 25 cărţi, include multe naraţiuni legate de istoria Indiei. Uneîe B. s-au pierdut, altele, rămase întregi, sînt de importanţă secundară (Jaiminiya-brăhmana, Go-patha-brăhmana). Importanţa generală â Brahmanelor este 'legată de epoca în care oamenii începuseră să aibă dificultăţi în înţelegerea textului Vedelor; imnurile vedice părînd din ce în ce mai absconse, s-a impus scrierea unor comentarii exegetice nu numai pentru explicarea textelor clasice ca atare sau pentru lămurirea tehnicilor riguroase ale ritualurilor, dar şi pentru analiza limbii sanscrite vedice; astfel, deşi comentariilor brahmanice li s-a imputat adesea pedanteria, ca şi stilul arid, ele constituie totodată şi cele dintîi încercări de critică filologică, de analiză lingvistică şi chiar, într-o măsură, de semiotică primitivă. Mai presus însă
 B. sînt primele tratate sistematice şi exhaustive asupra rolului sacerdotal în societatea clasică a Indiei, ca şi asupra sistemului de ritualuri.
 § The Satapatha-brăhmana, transl. by J. Eggeling, I—V, Oxford, 1882—1900 (sd. nouă: Delhi, 1964); J. Varerine, Mythes et legendes dans les Brahmana, Paris, 1967
    brahmanism ♦Religie din India, formată în primele secole ale mileniului I î.e.n., după etapa vedică. Religie complexă, cu o filosofie teologică autonomă constituind un sistem integral,
 b. consideră că lumea are un caracter iluzoriu; tot ce există se bizuie pe substanţa impersonală, acorporală şi acalitativă a universului, adică pe *Brahmăn; iar, întrucît lumea se revarsă periodic în Brahman, spre a renaşte din nou din el, principiile creatoare, incluse în Brahman, se manifestă în ciclicitatea renaşterilor şi distrugerilor periodice ale lumii. Doctrina morală a
 b. prevede răsplata postumă, în spiritul legii *karma, pe care o poate obţine orice om, după felul cum şi-a împlinit în viaţă datoria (*dhdrma) ; sufletul omului defunct trebuie să renască fie în alt om de castă superioară sau inferioară (-+ vărna), fie într-un animal. ♦Mîntuirea. finală este *mohşa, eliberarea sufletului, scutit de aîle reîncarnări (*samsăra), cînd ♦Ătman se contopeşte cu Brahman, particula cu întregul. Calea spre emanciparea totală prin mokşa se asigură prin cunoaşterea desăvîrşită a esenţei divine, ’prin abstragerea totală a minţii de la lumea obiectuală şi, în disciplina dominării integrale a simţurilor, asociată cu ♦asceza (Hăpa), prin-t.r-o meditaţie concentrată asupra Iui Brahman. Sub raport mitologic, b. a reconsiderat ideea de Brahmăn, acceptînd noţiunea de creator personal al universului, *Brahmă—*Prajăpati, alături
de noţiunea de substanţă impersonală, Brahmăn, a aceluiaşi univers, în acest sens, Brahma ne-fiind decît o ipostază a lui Brahmăn; deopotrivă, spre a satisface aspiraţia populară, b* a admis triada supremă Brahmă—*Vişnu — *Qivâ, ca triplă ipostază a sufletului universal, iar apoi a acceptat şi alţi *zei din vechiul ♦panteon vedic, întîi triada feminină a soţiilor celor 3 divinităţi (*Sarasvati *Lakşmî,      * Păreaţi),
ulterior alt grup de zei, ca paznici districtuali ai lumii(*Indra, *Agni, *Surya, *Văruna, *Yama, *Văyu, *Soma, *Kubera ş.a.). Sub raport teologic, în ciuda aparenţei de ♦panteism, b. s-a pretins a fi o religie monoteistă (—*> monoteism )y considerîndu-şi panteonul doar o sumă de ipostaze ale unicului Brahman. De la b. originar, elaborat de casta sacerdotală a brahmanilor şi întemeindu-se pe ♦revelaţia (*gruti) cuprinsa în *Veda, pe scrierile sacre din *Upanişad şi *Brăh-manas, ca şi pe normele dogmatice (-* dogme) exp'use în doctrina *Vedănta, pînă la b. modern, această religie a suferit mai multe modificări.
B.  ortodox se concentrează asupra salvării prin mokşa şi consideră că cei aleşi izbutind să-şi domine simţurile şi să cunoască natura divină a universului, după destrămarea trupului pot fi absorbiţi instantaneu de sufletul universal. Dacă în epoca de răspîndire a ♦budismului (sec. V—IV î.e.n.), b. e influenţat de noua religie adversară, el se şi modifică structural, pînă cînd devine o religie nouă el însuşi, sub numele de * hinduism.
§ M. Monier-Williams, Religious thought and life in India, I, Vedism, Brăhmanism and Hinduism, ed. 2 London, 1885
   Brain Erou din *mitologia celtică, descoperitor al Ţării Fecioarelor (tir na mban), amintit în saga irlandeză Imram Brain maic Febail (Peripeţiile lui Brain fiul lui Febail). B. găseşte în preajma castelului său o creangă de argint cu flori albe. şi, aducînd-o acasă, asistă Ia. apariţia magică, din acea creangă, a unei femei stranii care îi cîntă 22 catrene despre o insulă miraculoasă (--+Aballon) aşezată în mare pe 4 picioare de bronz: ins. ♦Emain, lipsită de tristeţe, boli, bătrîneţe şi ♦moarte şi locuită numai de femei. După dispariţia cîntăreţei, B. pleacă s-o caute; navigînd cu echipajul său, se întîlneşte pe valuri cu ♦Manannân, care-i cîntă alte 22 catrene oraculare; ajuns la destinaţie, B. e găzduit de femeile insulare, petrece excelent dar, apucat de dorul de casă, se întoarce cu echipajul în patrie, unde oamenii nu-l mai recunosc; B. constată un decalaj secular între timpul său subiectiv si timpul obiectiv scurs de atunci acasă (—* timpul).
   Brclsne ♦Zîne rele, viclene (cf. rus âpexoim
—   a minţi; celt. brehon — acuzator regal, un fel de procuror) din *mitologia românească (mai ales în Moldova), imaginate ca ♦duhuri mincinoase de obicei silvestre, dar nu de tipul *Drya-delor. Nu sînt socotite vătămătoare, funcţia re-ducîndu-li-se doar la înspăimîntarea drumeţilor prostănaci şi fricoşi care străbat ♦pădurea mai ales noaptea. Se prea poate ca B. să fi fost produse
BREZAI A
 88
<le imaginaţia tulburată a oamenilor în faţa întunericului de codru nocturn, cadru prielnic «al iluziilor optice şi acustice.
     Brezaia *Ritual popular românesc, îndeplinit tfn zilele premergătoare ^Crăciunului, cu utilizarea fie a unei figuri cioplite din lenjji, fie a unui lemn înveşmîntat în aspect zoomorfic, în timpurile mai noi, B. e reprezentată frecvent de un flăcău din ceata de colindători ( -^colinde) purtînd o *mască cu urechi lungi şi/sau coarne (iar în cazul *Caprei, un bot lung, clăm-ipănitor, din lemn). Există ^credinţa zonală că
 B.  este un joc înfiinţat de *dracuL Uneori i se imprimă un aspect monstruos, în virtutea unei ♦superstiţii despre o sperietoare demonică nocturnă. Se’ citează şi o variantă conservînd urmele unui *cult falie (după Chestionarele lui B. P. Hasdeu, în judeţele Buzău, Ialomiţa, Dîmboviţa, Dolj, Muscel, Mehedinţi); în acest caz, în spatele Brezaiei dansează Brezoiul, mascat în moş purtînd un falus de lemn şi însoţindu-şi dansul ►cu gesturi şi cuvinte obscene.
     Briareos; A igaion * Gigant monstruos, avînd 100 braţe şi 50 capete, fiu al perechii *Uranos şi *Gaia („Aigaion, numit de zei Briareos, făptura minunată cu o sută de braţe“ — Iliada, I, v. 403—404); împreună cu fraţi! săi, *Gyges şi *Kottos, l-a ajutat pe *Zeus în *Titanomahie.
 B.  este şi paznicul *Insulelor Fericiţilor.
     Brigit; Brede Zeiţă din *mitologia celtică, fiică a zeului *Dagda şi a zeiţei *Morrigan, ocrotitoarea poeziei şi a barzilor celţi (mai ales în Irlanda şi în Ţara Galilor), iar mai tîrziu -zeiţă a fertilităţii, a recoltelor şi a *focului. Romanii o numeau Brigantia, de unde şi triburile celte ale Ţării Galilor (Walles) au fost numite brigantes. Odată cu expansiunea ♦creştinismului, zeiţa B. devine sf. Brigitte.
     Brihâspati (Domnul Marelui Guvînt) Una dintre cele mai vechi divinităţi din *mitologia vedică, învăţătorul *zeilor din clasa *Deva şi preotul lor, încarnarea divină a funcţiei sacerdotale brahmanice (—* sacerdot), patronul forţei *rita (asigurată de *rugăciuni şi *sacrificii). Avînd ca atribute principale înţelepciunea şi elocvenţa, B. era considerat prietenul şi consilierul intim al zeului *Indra. Totodată, era personificarea simbolică a planetei Jupiter, soţia sa fiind *Tăra (Tăraka — Steaua). Unele *texte îl numesc Brahmanaspati, spre a indica $>e stăpînul divin suprem âl preoţilor *brahmani.
     Brimir; Ymir sau în genere *uriaşii din ^mitologia scandinavă, în ipostaza regenerării universului, după catastrofa de *foc *Ragnarokr.
     Brontes (grec. Ppovxri — tunet) *Ciclop ura-aiian din *mitologia greacă, frate cu * Argeş şi ♦Steropes. Atributul principal al lui B. e trăsnetul.
     Brunhilde (scand. Brynhildhr — Luptătoarea cu armură) Eroină mitică din Nibelungenlied (-+ Nibelungi), care a fost odinioară *Wal-iyrie luînd parte la războaie şi dirijînd victoria. Din călcarea unui ordin al zeului suprem *Odhinn (asigurarea victoriei tînărului rege Agnar împotriva regelui bătrîn Hjalmgunnar) a fost silită •de el să se înţepe într-un spin, veninul căruia
 a adormit-o, făcînd-o să-şi uite trecutul. B. doarme într-un castel înconjurat de flăcări: o poate trezi numai un erou venit anume pentru ea, care soseşte într-adevăr, însă e un om muritor: *Siegfried; logodit cu B., acesta îşi pierde memoria şi se însoară cu Gudrun, a cărei mamă
 —  dorindu-şi-1 ginere — îi dăduse anume o băutură magică. B. se răzbună, omorlndu-1 pe Siegfried cu ajutorul soţului legitim Gunnar, apoi se sinucide lîngă cadavru şi sînt arşi amîndoi pe acelaşi rug.
     Buanann Zeiţa prosperităţii, în *mitologia celtică.
     Bufoer, Martin Filosof şi teolog evreu (1878—. 1965), renovator al studiului tradiţiilor iudaice, exeget al ideii de *credinţă, teoretician al „riscului de a crede", considerat de unii critici ai săi drept gînditor existenţialist, împreună cu Ph. Rosenzweig, a tradus * Biblia în lb. germană. Principalele lucrări ale lui B. sînt consacrate problemelor teologice ale iudaismului şi în genere ideii de credinţă religioasă: Ich und Du (Eu şi Tu, 1923), Moses (Moise, 1946), Gog und Magog (1941), Der Propheten Glaube (Credinţa profeţilor, 1950), Bilder von Gut und Bose (Imagini ale Binelui şi Răului, 1955), Philosophical Interrogations (ed. postumă, New York, 1970). Una din primele etape în gîndirea lui B. e marcată de dialogul între subiect şi obiect, între eu şi tu, întrucît „nu există Eul în sine, ci numai Eul cuvîntului fundamental Eu-Tu şi Eul cuvîntului fundamental Eu-El“, de unde şi un şir de antiteze: natură-om, ştiinţă-trăire, exterior-lăuntric, cauzalitate-destin, necesitate-libertate, Dumnezeu-lume; „fiecărui Tu îi e dat în această lume, prin însăşi esenţa sa, să devină obiect sau să se transforme iarăşi şi iarăşi în obiectualitate“, iar în acest caz (cînd „întîlnirea se produce numai acolo unde s-a dezagregat orice mijlocire"), *Dumnezeu este „Eternul Tu", relaţia eu-tu devenind relaţia „Om-Dumnezeu", însă' Dumnezeu, această taină cumplită (myste-rium tremendum), e totodată „taina a ceea ce este de la sine înţeles". De aici rezultă că starea religioasă a omului este antinomia sa esenţială şi insolubilă, iar raportul său cu Dumnezeu este frica. Acest Dumnezeu al lui B. este nu un Dumnezeu al filosofilor, ci unul tradiţional, care, nedezvăluindu-se lumii, i se adresează ca unei creaturi. în acest sens, „interogaţiile" (adresate filosofului de diferiţi interlocutori: David Baum-gardt, P. Pfutze, rabinul Jacob Agus din Balti-more), deducînd că acest Dumnezeu al lui B. îi răpeşte omului orice iniţiativă, orice importanţă şi semnificaţie au fost acuzaţia indirectă de *erezie. Totuşi, B. pleda pentru întoarcerea la credinţa arhaică, dinaintea exilului babilonian, adică la *Thorah primordială, care nu fusese încă „legea". Cealaltă formulă a lui B., riscul de a crede, e dedusă din ideea că omul ia, din *revelaţia divină, „numai ceea ce este etern", acest risc regăsindu-se în încercările de a privi în „abisul divinităţii" şi de a trece prin-tr-o „neîncredere ameţitoare" faţă de Dumnezeu care „îşi reînnoieşte zilnic creaţia" şi „ne vorbeşte din mărăcinele arzînd al timpului pre-
 89
BUDDHA
 zent“. în aceleaşi „interogaţii*4, B. privea făţiş şi existenţa lui Dumnezeu": „Dacă aşa ceva ar exista, nu ar mai fi nici o deosebire între credinţă şi necredinţă; riscul credinţei nu ar mai exista“ (Philosophical Interrogations, p. 84).
 § Martin Buber, Werke, I—III, Miinchen-Heidelberg,
 1962—1964; M. Friedmann, Martin Buber. The Life of Dialogue, London, 1955
     Biibilas; Bâbilas Zeul ♦albinelor, în ♦panteonul mitologic lituan (-+mitologie baltică).
     Bubona Zeiţa turmelor, în *mitologia romană.
     Buddha (sanscr. buddha — înflorit, trezit, iluminat) ; Siddhărtha Qăkyamuni Gautama Buddha (numele cuadruplu include atît originea familială cît şi o sinteză de epitete esenţiale, datorită mai ales polisemiei cuvîntului buddha: Iluminatul, înţeleptul, Cunoscătorul Adevărului, Cel care, eliberat de toate cele lumeşti, a descoperit calea spre Nirvana) întemeietorul tradiţional al *budismului. Ce*l numit curent cu acest ♦simbol onomastic este, potrivit ♦credinţei conservate de tradiţie, doar ultimul Buddha apărut în lume pentru a-şi predica doctrina, căci el apare periodic, ori’ de cîte ori doctrina sa a fost alterată, modificată de timp sau abătută de urmaşi de la sensul ei originar. După tradiţia budistă, B. s-a născut în oraşul indian nordic Kapilavastu de la poalele Himalaiei, numindu-se iniţial Siddhărtha (Gel' ce .şi-a atins ţinta), a fosi fiul lui ţuddhodana, din neamul Gautama, uiiul din şefii tribului ţâkya. La 19 ani s-a căsătorit cu verişoara sa Yasodhra, din dragoste, a avut un fiu, a trăit ignorînd noţiunea de suferinţă, pînă cînd a fost şocat de 4 întîl-niri tragice (cu un bolnav, un bătrîn, un mort şi un ascet), aflînd că există boală, bătrîneţe şi ♦moarte, dar şi o cale a renunţării voluntare la huzur. Atunci, a plecat discret din palatul său, -părăsind pacea belşugului familial, pentru a -practica ♦aşceza într-o recluziune în ♦pădure , ‘timp de 7 ani. Aşezat sub un smochin (*bodhi), care astfel devine arbore sacru şi sapienţial (un
 * Arbore Cosmic, dar şi * Pomul Cunoştinţei), are ♦revelaţia adevărului ajungînd un iluminat (buddha). Numindu-se Gautama, după neamul său, la vîrsta de 35 de ani îşi proclamă propria doctrină în faţa foştilor săi învăţători Alara şi Wdrakâ, declarîndu-le că a învins otrăvurile fjminţii, izvorîte din ignoranţă, senzualitate şi ^dorinţă. începe să-şi predice învăţătura la Be-fnares; în prima predică, expune esenţa noii Wdctrine, formulate în cele 4 adevăruri (satya) Esenţiale: existenţa suferinţei; cauzele suferinţei Ifexistenţa şi ignoranţa); posibilitatea eliberării Rin suferinţă; calea de suprimare a suferinţei jRşau „Cărarea cu opt răspîntii“). Predica de la pBenares (oraşul antic Brahmapura) arată că gsensul existenţei este suferinţa, a cărei cauză fete setea de viaţă ce duce la şirul de reîncarnări ş(*samsăra), dar că suferinţa poate fi curmată SiPrin anihilarea setei de viaţă, cu ajutorul distrugerii totale a dorinţei. Ţinta acestei doctrine iesţe *Nirvâna şi, potrivit ♦dogmei tradiţionale, ferice om po’ate ajunge în Nirvana numai prin -propriul său efort, neputîndu-1 ajuta nici un
 zeu. Numit „Venerabilul Gautama4*, B. îşi continuă predicile printre sihastrii asceţi din păduri, cîştigă discipoli care îi răspîndesc învăţătura în toată India şi rămîne el însuşi pentru tot Vestul vieţii un predicator peregrin. Este numit Buddha Qăkyamuni (Iluminatul sihastru din neamul ţâkya). După tradiţie, în ultima zi de viaţă
 B. le-a spus discipolilor: „Fără îndoială, te poţi regăsi în mintea unui adevărat discipol [...] Priviţi acum, fraţi ai mei, aceasta e povaţa mea către voi. Stricăciunea e înnăscută în" toate lucrurile alcătuitoare. De aceea, pregătiţi-vă cu străduinţă eliberarea. “ Apoi şi-a pierdut cunoştinţa şi, în această stare, a pornit mai departe, spre Nirvana; împlinise 80 de ani. în credinţa budistă, Buddha Qăkyamuni este ultimul stadiu care încheie un şir lung de reîncarnări (terestre
 —  în oameni, şi cereşti — în unii ♦zei, chiar în *Brahmă) necesare atingerii treptei de sfînt (arhat), iluminării şi pătrunderii în Nirvana. Ca toţi înţelepţii antici, B. şi-a predicat învăţătura oral, nescriind nimic; exprimările sale distincte, sub formă de sentinţe (pali sutta; sanscr. sutra), au fost adunate postum de discipoli în 4 Culegeri (Nikăyas). Asupra personalităţii lui B. circulă deopotrivă 2 versiuni printre specialişti. ^ Şcoala istorică (Rhys David, H. 01-denberg, V. P/ Vasiliev) confirmă în mare parte biografia tradiţională. Rhys David, în 1877, a dedus din aceste tradiţii, între care faptul că
 B. ar fi trăit 80 de ani, confruntate cu epoca regelui ♦Agoka, epoca istorică posibilă: sec VI —
 V  î.e.n. Opinia ştiinţifică recentă propune anii 563—483 (sau 568—488) î.e.n.; deci B. ar fi murit cu 15—20 ani înainte de naşterea lui Socrate. Datele arheologice recente certifică convingerea credincioşilor din sec. III î.e.n. că omul pămîntean Buddha a întemeiat ♦religia budistă. ^ Şcoala mitologică (Wilson, B. Kern, E. Senart) susţine structura mitică integrală a tradiţiilor despre B. Profesorul Wilson afirmase" printre primii (Oxford, 1854) că viaţa lui
 B. e un ♦mit, iar „Buddha însuşi, o fiinţă imagi-nară“. E. Senart (1882) l-a considerat pe B. o persoană semilegendară. După alţii, B. ar fi fost un zeu arhaic solar (în *Mahăbhărata e amintit un zeu *Budha care personifică planeta Mercur) al cărui ♦cult ar fi fost reiterat lent, pînă cînd, sub regele Agoka, s-au instituit dogmele budismului. Totuşi, independent de caracterul istoric sau mitic al personalităţii sale, B. a devenit cu vremea zeu în conştiinţa credincioşilor; mai mult, treptat a ajuns o divinitate plurală: Buddha Qăkyamuni, întemeietorul \*Adi-buddha, creatorul universului; Buddha Maitreya, viitorul B. care îl va înlocui pe cel actual; Buddha Amitaba, stăpînul Paradisului; Buddha Vacparani, ultimul cu acest nume, cel care va încheia' întregul ciclu de ipostaze. Cultul modern venerează 35 B. purificatori şi 995 B. stăpîni ai lumii. în varianta reîncarnărilor periodice, se totalizează o mie de ipostaze ale lui B., pînă la aceea de Vacparani. ^ în budismul chinez,
 B. este numit Fo. ~ Printre primii europeni care pomenesc despre B. este Marco Polo (1254— 1323) care îl numeşte însă cu un termen mongol i
BCJBHA
 burhain (idol— sculptură religioasă reprezen-tînd pe B. sau o divinitate budistă), iar Buddha Qăkyamuni devine Sergamon Borkam (dar şi Sergamum, Sergamom). Cu candoarea sa specifică, negustorul veneţian narează, nu fără respect, cele 4 întîlniri, comprimate în 2: moartea şi bătrîneţea. Dar acest personaj refabiîlat de Marco Polo a ajuns un tinăr prinţ din ins. Ceylon, care apoi retras în pustietatea munţilor ca*ascet, moare de 84 ori (ceea ce a înţeles vene-ţianul din doctrina reincarnării), devenind pe rînd taur, cal, cîine etc. si — în final — zeu (cf. II Millione, CLXXVIII).
 § E. Senart, Essai sur la ligende du Bouddha, son caractere et ses origines, Paris, 1882; H. Oldenberg, Buddha, sein Leben, seine Lehre und seine Gemeinde, Leipzig, 1906; Dialogues of the Buddha. Dighanikăya, transl. by T. W. and C. A. Rhys Davids, I—III, Oxford, 1899—1921; E. J. Thomas, The Life of Buddha as Legend and History, London, 1927; A. Foucher, La vie de Boudha, d’apr&s Ies textes et Ies monuments de Vinde, Paris, 1949; H. von Glasenapp, Buddha. Geschi-chte und Legende, Ztirich, 1950
    Budha (Înţeleptul) Zeul patronal al planetei Mercur în *mitologia vedică (totodată şi numele astronomic al planetei), considerat de tradiţia vedică, şi de ♦hinduism drept fiul zeului *Soma (patronul ♦Lunii). în unele texte (mai ales în Vişvwpurăna, IV, 6), B. e prezentat ca fiu născut de *Tăra (soţia lui ♦Brihăspati) de la Soma, răpită de acesta de la soţul ei divin. B. a avut şi el o soţie — pe zeiţa *Ilă; Pururavas, fiul născut din acest cuplu, este întemeietorul mitic al dinastiei selenare din India.
    budism (sanscr. buddhamarga — caiea lui Buddha) ♦Religie apărută în India (sec. VI—
 V  î.e.n.), probabil ca o reacţie spirituală împotriva sistemului castelor (—► vama) şi a ♦brah-manismului; b., a cărui întemeiere este atribuită lui * Buddha, a pornit de la doctrina egalităţii tuturor oamenilor în faţa suferinţei şi a dreptului tuturor la ♦mîntuirea finală în ♦Nirvana, care se poate obţine prin disciplina efortului individual. Una din principalele trăsături timpurii ale b. ca formă religioasă a fost refuzul organizării eclesiastice, al sacerdoţiului şi al ♦ritualurilor. B» s-a format şi s-a răspîndit în împrejurări psihosociale prielnice unei religii populare: cînd triburile arice urnplu-seră în sec. VI î.e.n. toată valea Gangelui şi vechea vitalitate a epocii vedice se diminuase, odată cu degenerarea ♦cultului tradiţional al naturii şi cu remanierea ♦panteonului, ca şi cu pulverizarea ţării într-o sumedenie de principate mărunte, a luat proporţii neobişnuite ♦credinţa în transmigrarea sufletelor; b. a răspuns stării de spirit a oamenilor epocii. Proclamarea b« ca religie de stat, în sec. III î.e.n. sub regele *ÂQoka, îşi sprijină succesul mai ales pe actul înlocuirii brahmanismului cu o religie lipsită de privilegii sacerdotale; principalele căi de acces spre b. au fost: doctrina unei atitudini de neîmpotrivire faţă de şocul realităţii, doctrina perfecţionării individuale prin ciclul de recombinări din cursul existenţei umane,
 idealul suprem al eliberării din captivitatea suferinţei existenţiale prin încetarea ♦avatarilor şi dizolvarea în Nirvana. B. a oferit gîndirii ♦contemplaţia *Yoga, care nega existenţa unui suflet omenesc, a unui *Âtman individual, întrucît fiecare ins este compus din 5 elemente
 —  conştiinţa, reprezentările, forţele karmice
 (^ karma), simţurile, învelişul material al fiinţei — şi totul în lume se supune relaţiei dintre cauză şi efect, cutare existenţă nefiind decît consecinţa existenţelor anterioare. Elementele sau particulele componente (—> dharma) constituie substanţa universală şi pătrund în toate fenomenele lumii spirituale şi ale celei obiectuale; ele se află în mişcare perpetuă şi de aceea se aprind şi se sting în fiece clipă, astfel că lumea este un torent care curge neîncetat, modificîndu-se şi renăscînd mereu. Existenţa manifestată este *samsăra, însoţită de suferinţă, iar calea eliberării din ea e cunoaşterea. Nirvăna este existenţa nemanifestată. Calea cunoaşterii prin contemplaţie rezidă în sistemul Ycga. Întrucît nu au rămas texte autentice din epoca formării b. (s-au pierdut sau nici nu au existat), doctrina timpurie a religiei nu e cunoscută decît din inscripţiile epocii regelui A^oka, adică atunci cînd această religie se şi constituise, avînd o tradiţie şi o dogmatică. Cele mai vechi scripturi canonice sînt în 1b. pali păstrate în Ceylon (SriLanka): Tipitaka (sanscr. *Tripiiaka — Trei Coşuri); ele cuprind: Vinaya — sentinţe şi versete asupra regulamentului comunităţilor budiste timpurii; Sutta (Sutra) — discursuri şi dialoguri, atribuite lui Buddha; Abidhamma — speculaţii metafizice. (De altfel, Abhidharma — sau, în pali, Abhidamma — este treapta maximă a doctrinei filosofice budiste.) în cursul consolidării teologice, au fost convocate, potrivit tradiţiei, 4 ac'uiări sinodale, cu aspect de concilii religioase, ale b. — la Rajagriha (477        î.e.n.), Vayşali
 (367 î.e.n.), Pataliputra (sec. III î.e.n.), Kasmir (sec. II î.e.n.). în India Orientală, s-a constituit
 marea comunitate" (din care ulterior s-a format *Mahâyana). în sec. V., regele Kumara-gupta I întemeiază prima universitate budistă, Nalanda, care capătă mai tîrziu importanţă internaţională. Dar b, se modifică şi se scindează în ♦secte. Din sec. I e.n., sub influenţa artiştilor greci pătrunşi în provincia indiană Gandhara,
 b. încep să accepte imaginile sacre; apar, în cadrul cultului, statui ale lui Buddha. Spre sfîrşitul aceluiaşi veac, se constituie neobudismul mahayanist, cu o riguroasă organizare monastică (călugării purtînd veşmîntul de cerşetor
 —  clvara) şi cu numeroase sanctuare (vihăra).
 B. dobîndeşte chiar un panteon, cu diferite forme ale lui Buddha şi cu divinităţile categoriei *Bodhisattva.. După anul 500, se include in b. *tantrismul, care aduce adorarea zeiţelor, unele forme de *magie şi ♦superstiţie şi chiar de ♦cult erotic. B» pierde mult teren în India, dar migrează spre Orient, prin numeroşii săi misionari (mai ales în China unde pătrunde întîi prin mijlocirea călugărului Xuan Jiang în anii 58—75, sub împăratul Ming, apoi e introdus
91
 BYNĂTT HITZAXJ
 oficial de generalul Zhang Ling, în sec. II, pentru ca în sec. VI—VII, sub dinastia Tang, să se divizeze în 10 curente locale, iar în sec. XIV, sub dinastia Yuan, să devină religie de stat, sub forma Hamaismului — un derivat al curentului mahayanist). ~ Diferiţi cercetători moderni ai b., printre care William James, l-au considerat una din acele „forme de gîndire ce nu conţin afirmarea pozitivă a existenţei unui Dumnezeu"; pentru W. James, „budismul [e] conceput într-o formă populară44 care „face din Buddha însuşi echivalentul unui Dumnezeu; luat în înţeles strict, este un gen de ateism44. Dar, de fapt încă în epoca prebudistă, sistemele filosofice upanişadice *Nyăya şi *Vaigeşikay fără a formula aserţiuni desluşite, ignorau existenţa unei divinităţi creatoare, inteligente, supreme. Replica revoltată a b. faţă de tradiţia brahmanismului a urmărit, în esenţă, refuzul poverii fataliste a faptelor din altă existenţă; de aici şi predicarea perspectivei oricărui om de a se elibera, în existenţele sale de mai tîrziu, sau chiar în una singură, de toate tarele anterioare. Totuşi, India îşi pierde în mare parte comunitatea budistă. După sec. VII, cele 3 mari ramuri ale b. se distribuie astfel: *Hinayana (Sri Lanka, Birmania, Siam, Cambodgia), Mahă-yana tantristă (Nepal şi — sub forma lamais-mului — Tibet şi Mongolia). După statisticile din 1971, b. îngloba 176 920 000 credincioşi în lume. în India, din conflictul secular al b. cu brahmanismul, se ajunge la o influenţă reciprocă şi apoi la o contopire a celor două doctrine într-O: religie nouă: *hinduismul.
 § Spence Hardy, Manual of Buddhism, London, 1897; T. W. Rhys Davids and H. Oldenberg, Vinaya Texts, I—II, London, 1881—1895; E. J. Thomas, The His-tory of Buddhist thought, London—New York, 1933; Paul Mus, Barabudur. Esquisse d’une histoire du boudd-hisme, Hanoi, 1935; T.R.V. Murti, The Central Philo-sophy of Buddhism, London, 1955; H. Glasenapp, Buddhismus und Gottesidee; E.Lamotte, Histoire du Bouddhisme indien des origines ă l’&re Saha, Louvain, 1958; Lilian Silburn, Le Bouddhisme, Paris, 1977
    Bumb a Divinitate adorată în bazinul fluviului Congo (—> mitologiile populaţiilor africane) sub forma unui leopard negru.
    Bundjil Zeu suprem al triburilor australiene kulin (—* mitologii din Oceania), creatorul ♦pă-mîntului, copacilor, animalelor; pe om l-a făcut deosebit, plămădindu-1 din argilă şi suflînd în el, prin nări, gură şi buric, suflul vital. B. e un *deus otiosus parţial întrucît, dobîndind 2 copii, i-a dat fiului său Bimbeal puterea pămîntului, fiicei Karakarook, puterea cerească, iar el. însuşi s-a retras în nori, deasupra *cerului de pîclă, unde sălăşluieşte regal, mereu cu o sabie uriaşă în mină. Cerul de pîclă e imaginat ca un munte, unde locuieşte o divinitate sub^ alternă, Gargomich, cu misiunea de secretar al zeului B. Deoarece vrăjitorii nu pot ajunge decît pînă la acest cer al pîclei, Gargomich este gazda şi mijlocitorul lor pe lîngă zeul suprem.
    Buriak (arab. al-Burăq) Animal fabulos de călărie rapidă, cu care *Mahomed s-a transpor-atît într-o singură noapte de la Mecca la Ieru-
 salim, iar în altă împrejurare, a călătorit în cerul lui ♦Allah. Potrivit descrierii din tradiţia musulmană, B. era asemănător cu un cal mic, cu spinare lungă şi urechi lungi de măgar, uneori însă cu faţă omenească şi cu aripi albe la picioare, el însuşi fiind alb.
     Bnrkut-babâ Stăpînul ploii, în *miturile unor etnii turcice (turkmeni ş.a.) din epoca preislamică, zeu de origine animist-agrară şi şamanică.
 B.-b. mînă norii cu un bici împletit, producînd astfel şi tunetele. Dar e şi zeu oracular (—► oracole). E simptomatică persistenţa urmelor ♦cultului său antic şi în ♦credinţele populare de după convertirea la ♦mahomedanism. Ca un cunoscător perfect al viitorului, B.-b. intră în dispută adesea cu ♦Allah. De ex. cînd Allah inventează un concurs, făgăduind împlinirea unei mari dorinţe celui care va sta imobil, într-un picior,
 40 de zile, B.-b., singurul cîştigător al concursului, cere desfiinţarea ♦Infernului, iar Allah este nevoit să-i explice necesitatea acestui tărîm pentru echilibrarea morală a lumii; totuşi, vechiul zeu atmosferic izbuteşte, la un moment dat, să distrugă măcar unul din sectoarele, infernale.
     Busyasta ♦Demon feminin al somnului în
 *mitologia iraniana; cu mîinile sale neverosimil de lungi, apucă fiinţele şi le aruncă în somn.
     Bnşteanal Ielelor" Noţiune mitică, se pare, specifică basmelor româneşti. ♦Ielele posedă în unele împrejurări un buştean miraculos, capabil de zbor autopropulsat, a cărui manevrare e secretă; rareori un personaj dibaci izbuteşte să utilizeze vehiculul magic în scopuri proprii» Uneori B.I. e omologat pseudovulcanului din Vrancea, care nu e decît un puţ mlăştinos natural evacuînd permanent gaze aprinse şi oferă numai un spectacol static; în ♦mit, B.I. e însă vehicul funcţional, limitrof cu noţiunea de *car ceresc, consumînd distanţe uriaşe în viteze paradoxale: „împărăţia doamnei Chiralina este departe de aici, cale de zece ani; dar această cale se poate face cît te ştergi la ochi dacă cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lîngă gîrla de păcură care aruncă cu pietre şi foc pînă la cer şi dacă o încăleca pe Buşteanul Ielelor cu care poate să treacă gîrla“ (basmul Omul de piatră, col. N. Filimon). Gîrla produce zgomot şi urlet, iar călătorii, încălecînd pe B.I. şi dîndu-i pinteni de trei ori, îl prefac într-o căruţă cu
 12 cai de foc şi călătoria se face între 2 tărîmuri diferite, prin ascensiunea rapidă a B.I. la vîntul turbat (—*■ Chira Chiralina).
     Buzyges (grec. PouC^lc) Erou din *mitologia greacă, socotit primul îmbiînzitor al taurilor şi inventatorul jugului de atelaj, totodată cel dintîi om care a tras o brazdă cu ajutorul unei perechi de bovine (cf. Vergilius, Georgice,
 I, 19). Tradiţia hellenică păstra amintirea lui
 B. ca întemeietor al unui neam de ♦sacerdoţi agrari, el fiind considerat întîiul care a stabilit ♦ritualurile în onoarea zeiţelor ♦Demeter şi ♦Persephone.
     Bynâty Hitzâu ♦Spirit benefic din mitologia alano-osetă (—* mitologii caucaziene), protectorul locuinţei ca incintă familială şi, în genere, al caselor, (cf. *Larest *Domovoi)
    Cabiri (grec. Kapipoi; fenic. kabirim — cei mari) Grup de 4 divinităţi arhaice pelasge (Axieros, Axiersa, Axiersos, Kasmilos) care protejau navigaţia, dar, ca divinităţi ignice, după ce personificaseră forţele telurice şi fenomenele naturale în genere, patronau vulcanii şi focurile. în *mitologia greaca devin zeităţi artizane (turnători şi topitori metalurgici, fierari), subalterne ale lui ♦Hephaistos, mai ales la Imbros, Lemnos şi Samotrakes, unde Misterele Cabire (—+mistere) se oficiau pornind de la *cultul *focului şi incluzînd uneori chiar forme afrodisiace. în aceste divinităţi (sau numai *genii) ♦htonice destul de confuze, s-a inclus principiul metalurgiei, ca mister, deoarece lor li s-a atribuit în unele ♦mituri descoperirea prelucrării metalelor. Deşi sînt 4, mult mai tîrziu, C. sînt asimilaţi cu *Dioscurii. Misterele Cabire s-au răspîndit treptat în toată Hellada, apoi în Imperiul Roman şi în lumea hellenistică, punctul de plecare fiind Samotrakes (unde îşi aveau şi ♦templul principal, iar de aici şi numele samothrakia al sanctuarelor cabire), deşi ştim puţin despre ele; Diodor din Sicilia le evocase cu respect: „cei ce luau parte la ele ajungeau mai cuvioşi, mai drepţi, mai buni“ (Biblioteca istorică, V, XLIX, 6). După Diodor, în Misterele Cabire a fost iniţiat şi ♦Orpheus. Cultul cabiric este arhaic şi provine dintr-o regiune situată undeva între Thracia şi Troia, dar originea propriu-zisă e obscură. în epoca romană, C. erau uneori consideraţi o triadă, corespunzînd zeilor *Iupiter, *Minerva, *Mercu-rius.
§ B. Hemberg, Die Kabiren, Uppsala, 1956
    Cacullia (Strălucire de fulger) Epitet acordat, în miturile quichâ din Yucatan (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeului *Huracan, care e conceput adesea analitic,, ca o triadă de divinităţi separate, unite însă atributiv, prin interdependenţa fenomenelor produse: Caculha-Huracan, zeul trăsnetului; Chipi-Caculha, zeul fulgerului; Raxa-Caculha, zeul tunetului; toţi trei constituie Inima Cerurilor, care este indivizibilă. C. e de fapt zeul atmosferic al descărcărilor electrice, considerat în triplă ipostază: optică, sonoră, mecanică.
    Cacus Monstru italic infernal, cu 3 capete, sîngeros, debordînd flăcări şi fum şi locuind într-o peşteră. Copie romană a lui *Geryoneus din *mitologia greacă, era socotit fiul zeului *Vulcanus. După Vergilius (Eneida,\. VIII), C. a fost ucis de ♦Hercules.
    caduceu (lat. caduceus, grec. x^P^keiov
—   toiag de crainic) Toiag magic al zeului grec *Hermes, avînd ca ♦simbol şi însemn divin doi
şerpi încolăciţi. Primindu-1 de la ♦Apollon în schimbul lirei (sau al ţiterei) pe care o inventase, Hermes îl purta mai ales cînd călăuzea umbrele morţilor în ♦Infern. în acest sens, c. era un fel de baghetă magică (cf. Horaţiu, Ode, I, 10) şi în genere un instrument cu lin anumit rol în *magie (cf. Apuleius, Apologia, 31). Forma cea mai veche de c.: două ramuri de măslin împletite; în uz curent, simbol al oricărui crainic sau sol, c. era foarte preţuit de greci care-i acordau valoare simbolică în relaţiile diplomatice: atenienii, scrie Thukydides, „chibzuiră să îmbarce cîţiva oameni într-o luntre şi să-i trimită fără caduceu spre a ispiti starea lucrurilor44 (Războiul peloponeziac, I, 53), deoarece altfel, preluarea c. de la soli echivala cu acceptarea războiului.
    Caelus Zeu arhaic în *mitologia romană, de origine italică, simbolizînd ♦cerul în sine; era considerat tatăl lui *Saturn şi soţul zeiţei ♦Vesta.
    Cagn; Tzg'aang; Ikaggen Zeul suprem al boşimanilor şi al hotentoţilorf—► mitologiile populaţiilor africane), adorat în ipostaza sa de insectă (mantis religiosa—♦călugăriţa,) ca zeu binevoitor şi creator al lumii. Unul din ♦miturile boşimane narează o *cosmogonie naivă: zeul-insectă îşi aruncă încălţămintea în cer, producînd astfel ♦Luna, care e roşie fiindcă pe talpa sandalelor se adunase nisipul roşcat al ţării boşimanilor; celelalte ♦elemente ale universului sînt create din nimic, prin simpla poruncă dată lucrurilor să apară (adică printr-un fel de Hogos creator, de concepţie primitivă). Pentru a înfăptui ♦antropogonia, C. loveşte cu toiagul şerpii şi îi preface în oameni. întruna din variante, C. are ca soţie o fiică adoptivă, al cărei tată legitim e canibalul monstruos Ilkhwaihemm. în mitul principal, C* are o familie numeroasă care, împreună cu el, constituie un ♦panteon de origine totemică (—> totem) ; soţia sa: Iepuroaica, sora sa: Cocos tîrcul Albastru, odraslele sale: Tlnărul Greier, Ariciul, Steaua, Curcubeul; din toţi aceştia zeul a creat pe ♦strămoşii direcţi ai boşimanilor.
C.  locuieşte pe un teritoriu ştiut numai de antilope, care devin blînde în preajma iui. Unele triburi boşimane venerează pe C. ca stăpîn al ploilor; în cadrul acestui ♦cult atmosferic şi agrar, ♦rugăciunile liturgice au scopuri imediate („Cagn, Cagn, nu sîntem noi oare copiii tăi, oare nu vezi ce foamete ne bîntuie? Trimite-ne hrană!“). Se practică şi un ♦ritual de ♦dansuri nocturne pentru înduplecarea şi celebrarea zeului; aceste dansuri nu se întrerup toată noaptea, chiar dacă unii dansatori leşină
 93
CAKUNTALA
d6 efort; acesta e semnul de bunăvoinţă al zeului.
    Caha Paluna (Apa care cade vertical) Una dintre cele 4 femei primordiale (—► omul primordial) în *antropogonia populaţiei quiche din Yucatan (—* mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene), soţia lui *Balam-Quitze; asociată nu cu ploile, ci cu puhoaiele căderilor de apă, este probabil personificarea cascadelor.
    Cain (ebr. Qâyin) Primul fiu născut din *Adam şi *Eva, ucigaşul fratelui său *Abel (-+mitologie biblică). Destinul său are, în *Bi-blie, 2 variante: 1) C. era agricultor şi, făcînd ♦sacrificii din recoltă alături de fratele său, păstorul Abel, care sacrifica din turma sa, fiindcă *Yahweh nu-i ia în seamă jertfa, îşi omoară din pizmă fratele, negîndu-şi fapta: „Atunci Yahweh a grăit către Cain: «Unde este Abel, fratele tău? » Iar el a răspuns: «Nu ştiu; sînt eu oare paznicul fratelui meu? » Atunci Yahweh a spus: « Ge-ai făcut ? Glasul sîngelul fratelui tău strigă către mine din pămînt. Şi acum blestemat eşti tu de pămîntul care şi-a deschis gura ca să primească sîngele fratelui tău, din mîna ta! Cînd îţi vei munci ţarina, să nu-ţi mai dea vlaga roadelor ei; fugar şi pribeag vei fi pe pămînt! »“( V.T., Geneza, IV, 9—12). Fratricidul a fost interpretat adesea ca un *simbol al conflictelor timpurii între societatea pastorală consolidată şi cea agrară în ascensiune; dar *mitul e mai complex, întrucît replica lui C. divulgă un simbol al demnităţii şi al răspunderii actului săvîrşit; „Osînda mea este prea mare ca s-o pot îndura! Iată, astăzi tu mă alungi de pe pămînt departe; şi ascuns fi-voi de faţa ta; fugar şi pribeag voi fi pe pămînt, iar oricine va da peste mine, mă va ucide!“ (op. cit., IV, 13>. 2) însemnat de Yahweh a nu fi ucis de nimeni, C. porneşte în lume, muncitor agricol rătăcitor, pînă cînd femeia sa îi naşte pe *Enoh şi se stabilesc cu toţii „în ţara Nod, la răsărit de Eden“, unde
C.   zideşte o cetate şi întemeiază un neam, din care V.T. enumeră pe Lamekh, pe Jabal, „părintele celor care locuiesc în corturi şi ţin vite“, pe Jubal „tatăl tuturor celor ce cîntă din alăută şi din flaut", pe Tubalcain, „făurarul tuturor uneltelor de aramă şi de fier". Această ramură a mitului divulgă memoria ancestrală a întemeierii civilizaţiei urbane. Dar, după o tradiţie arhaică, C. ar fi fost de fapt primul *strămoş al tribului kenim, din care avea să facă parte şi Ietro, socrul lui *Moise, keniţii fiind implicaţi în războiul dus de *Debora (V.T., Judecători, IV, 11). Comentariile bizantine au inclus în mit prezenţa *Diavolului, ca autor moral, fără care C. nu ar fi fost în stare să comită un act ce îi era structural străin. O *legendă bizantină îl descrie pe C. ca bătrîn pribeag, ţeasta transformîndu-i-se treptat într-o fîntînă împuţită din care, ulterior, nişte viermi patrupezi, cu capete şi urechi, ies pe pămînt şi devin primii cîini din lume. Această anecdotă provine, după opinia lui Liebrecht, dintr-o confuzie fonetică între antroponimul Kaîv şi subst. comun kugov sau kuvo<; — cîine. Doctrina
catolică socoteşte pe C. rodul *păcatului originar care a despărţit pe Adam şi Eva de *Dumnezeu. A existat însă, după evul mediu, o *sectă minoră, cainiţii, venerînd, ca patron, pe C. şi deopotrivă pe toţi răzvrătiţii legendari împotriva divinităţii. Biografia biblică a lui C. se sprijină pe două ambiguităţi: C. îl ucide pe Abel, fratele său, săvîrşind un act care îi era necunoscut pînă atunci, potrivit informaţiilor din textul biblic; îi sacrifică lui Yahweh plante (nu animale) şi tocmai acest sacrificiu e refuzat de
o  divinitate care interzice vărsarea de sînge; de aici apare un C. disperat, nu un ucigaş sau un fratricid răzbunător, deci o fiinţă a cărei deznădejde este justificată psihologic (şi chiar moral) pentru că e provocată de violenţa nedreptăţii. Dar textul conţine şi o alegorie secundară : „fiind agricultor, Cain e înciudat că Yahweh preferă sacrificiul păstorului Abel; iar aici se ascunde opoziţia canaanitului cu viaţă agrară, nepreferat de zeul triburilor ebraice invadatoare care pînă vor trece la agricultură şi viticultură vor fi încă preponderent pastorale; deci Cain face un act, cum am zice azi, de ma-quis, drept care e alungat (sau silit să se retragă) de pe teritoriul său, invadat de alţii** (Victor Kernbach, Biserica in involuţie, Bucureşti, 1984, p. 367). Mai profund decît această alegorie colaterală, simbolul esenţial al lui C., în parte enigmatic, indică mai ales un homo duplex, nu o făptură diabolică sau un om tentat de *Diavol, el neluptîndu-se cu Yahweh şi necerînd nici măcar iertare sau clemenţă. „Format astfel din două valori care totodată se resping şi se absorb, omul dual Cain, alungat de oriunde şi prezent peste tot, reprezintă tocmai această goană de contopire a spaţiului cu timpul" (op. cit., p. 378).
    Cai Shen Zeul bogăţiei în *mitologia chineză, care a trăit întîi pe pămînt ca sihastru, avînd însă puterea de a face minuni: printre altele, a fost în stare să călărească un tigru negru. A luptat în serviciul împăratului Wu, fondatorul dinastiei Zhou, şi a murit de pe urma unui act de magie; devenind atunci zeu al bogăţiei, a obţinut şi nemurirea. în China arhaică, popular în genere, era adorat mai ales de ţăranii săraci.
    cakrâ (sanscr. cakră — roată, disc) în terminologia mitologică şi religioasă a *brahma-nismului, mai frecvent: kălacakrâ (roata timpului), figurată în ^simbolurile vechi de obicei cu 16 spiţe (8 fundamentale, 8 auxiliare), adică ♦roata pe care *Brahmâ o mişcă prima dată la *facerea lumii, prin întîia ei rotire urnind *timpul, pînă atunci imobil, şi dînd impuls energetic existenţei concrete a universului./^ în altă semnificaţie mitologică, c. (ca disc) este arma de luptă folosită de zeii *Vişnu şi *Krişnâ.
    (akuntalâ Eroină mitică din *Mahăbhărata (mai tîrziu şi personaj feminin celebru în drama lui Kalidăsâ, Abhijnăna-gakuntalam, din sec. V), mama eroului *Bharata şi fiica *Apsarei *Menakâ şi a pustnicului *Vigvămitra (deşi Menakâ era soţia legitimă a regelui Duşyanta).
CALENDARE
 94
     calendare (lat. calendarium — registru de datorii; calendae — prima zi a lunii în calendarul roman) Pe lîngă funcţia de sistem de măsurare a *timpului uman curent, prin divizarea anului în zile, săptămîni şi luni, c. au avut concomitent o funcţie religioasă,^a sisteme de măsurare a timpului mitic, în legătură cu evenimentele mitice şi cu rememorarea lor sacrală în cadrul *sărbătorilor. (Această a doua funcţie, numeroase c. moderne au păstrat-o, chiar dacă sărbătorile civile, de aniversări şi comemorări au dobîndit un caracter laic. O bună definiţie a dat Octavian Buhociu: „Calendarul concentrează şi conduce o bună parte din experienţa milenară a grupurilor sociale, a etniilor şi naţiunilor, fiind sub aspectul său cel mai general o intuiţie reuşită, căci raţionalitatea lui se verifică cosmic prin mişcarea regulată a corpurilor cereşti. Calendarul*încadrînd geografia, climatul, sezoanele, îl eliberează pte om de supunerea la ele. Riturile şi credinţele ce formează cultura unui popor se exprimă în primul rînd prin calendar şi reciproc^ (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 9/.. Iniţial, măsurarea timpului după succesiunea zilelor şi nopţilor se făcuse pe degete (de unde şi noţiunea decadă): de ex., lunile în calendarul precolumbian maya au cîte 20 de zile. Apoi, timpul s-a măsurat după fazele *.lunii (de aici, noţiunea lună calendaristică) ; toate populaţiile lumii, exceptînd triburile polare, au conservat ideea de fragment de timp în raport cu dimensiunile vizibile ale lunii în creştere şi descreştere. Dezvoltarea agriculturii impune calculul timpului şi după anotimpuri, în funcţie de cele 4 repere fundamentale: cele 2 echinocţii şi cele 2 solstiţii (primăvară-toamnă, vară-iarnă); aici, aportul ♦astrologiei, ea însăşi depinzînd de cele două moduri principale ale existenţei omeneşti profesionale (păstoritul şi agricultura), ca şi de mai vechea îndeletnicire a navigaţiei, a fost deosebit de important; în acest plan, au existat însă şi particularităţi regionale: de ex, revărsările periodice ale Nilului, în Egipt (unde erau numai 3 anotimpuri). Calcularea anului s-a izbit de dificultatea rezultată din faptul că un ciclu orbital complet al *Pămîntului în jurul Soarelui nu are un număr întreg de zile şi nopţi, ci fracţionar (365 zile, 12 ore, 44 minute, 3 secunde)* de aceea nici un sistem calendaristic nu a fost perfect, chiar dacă unele, cu includerea unor corijări periodice, sînt satisfăcătoare convenţional. în istorie au existat
 3 tipuri principale de c. uzuale (lunar, lunar-solar, solar), pe lîngă rare tipuri cu caracter sacru (de ex., după mişcările planetei Venus). în c. lunare, fiecare lună începe cu „Luna nouă“, după ce Luna plină a descrescut pînă la dispariţie, şi durează alternativ 29/30 zile alcătuind un an de 354 zile; de aici, rămîne un decalaj anual de peste 11 zile. C. lunar-solare, coroborînd fazele Lunii cu mişcarea aparentă a soarelui (iniţial cu adăugarea unei a 13-a luni, pe cicluri de 19 ani, din care 12 ani lunari cu cîte 12 luni selenare şi 7 ani so-
 lari cu cîte 13 luni), au fost folosite în antichitate în Babilon, China, Iudeea, Hellada, Roma (azi nepăstrîndu-se oficial decît în Israel). C. solare, bazate pe mişcarea aparentă anuală a Soarelui, au 12 luni (11 de cîte 30/31 zile, una: februarie, de 28, cu recuperarea unei zile la 4 ani) şi totalizează 365 sau 365 1/4 zile; ele au depins în antichitate (Egipt, India, America Centrală) de *cultul solar; azi acest tip se păstrează în e. internaţional oficial, eî fiind la origine un c. zodiacal (—* zodiac), iar sectoarele zodiacale se păstrează şi în prezent în astronomie, ca formulă convenţională. ~ Egipt
C.  solar a apărut -în jurul anului 4000 î.e.n.; se compunea din 3 anotimpuri de cîte 4 luni (cu 30 zile fiecare), lunile anului fiind : Toth, Faofi, Atir, Hoyak, Tibi, Mehir, Famenoth, Farmuthi, Pachon, Păuni, Epifi, Mezori, conform unei atestări din sec. VI-V î.e.n.; totalului de 360 zile i se adăuga un supliment de 5, la sfîrşitul anului; dar, fiind mai scurt cu */4 de zi decît anul tropic, anului egiptean i se mai adăuga o zi la fiecare ciclu de 4 ani. Anul Nou se sărbătorea la data de 1 Toth (echivalînd cu 19 iulie, după c. iulian) şi a coincis, în mileniul IV î.e.n., cu apariţia stelei Sothis (Sirius) şi cu solstiţiul de vară. Acest tip de an (anul sothiac sau anul erant), mai scurt decît anul solar, avea dezavantajul de a se deplasa mereu, aşa că următorul An Nou coincidea iarăşi cu solstiţiul de vară abia după 1461 ani sothiaci (sau 1460 din c. iulian); aceşti 1461 ani se numeau Anul Mare (sau Anul lui Sothis); cronologic, anii se socoteau după anii de domnie ai faraonilor, O reformă din 238 î.e.n., admisă oficial abia în 26 î.e.n. (anul coptic)9 se foloseşte şi azi în Etiopia; după acest c., Anul Nou cade la 11 septembrie (sau 12 septembrie, în anii bisecţi). ^ Mesopotamia 0. lunar-solar reflecta schimbarea de importanţă între zeii *Sin (Luna) şi *Shamash (Soarele). Formulele erau variate: în Sumer, fiecare cetate îşi avea tipul său de c. în Babilon, anul de 12 luni, cu săptămîni de 7 zile (ca şi la sumerieni) începea cu echinocţiul de primăvară. ^ Iudeea a folosit c* lunar, cu săptămîni succedate după fazele Lunii. în sec. VI î.e.n., sub influenţă babiloniană, are loc o reformă, noul c. avînd săptămîni ce se succed regulat, independent de fazele selenare; acest c. lunar-solar a fost perfecţionat în sec. IV î.e.n. ^ China în antichitate, anul era divizat în 24 durate (chenzine), fiecare lună fiind împărţită în qi (impar) şi ki (par), anii grupîndu-se pe cicluri (începînd din 595 î.e.n. — cu cicluri de 19 ani, fiecare an din ciclu putînd un nume dublu: animal + element: paralel au fost folosite şi ciclurile de 60 ani, ele avîndu-şi începutul convenţional în 2397 î.e.n. Un ciclu sexagesimal avea această schemă: anul 1 — lemn şi şobolan, 2 — lemn şi vacă, 3 — foc şi tigru, 4 — foc şi iepure,
5  — pămînt şi dragon, 6 — pămînt şi şarpe,
7  — fier şi cal, 8 — fier şi oaie, 9 — apă şi maimuţă, 10 — apă şi găină, 11 — lemn şi cîine, 12 — lemn şi porc, 13 — foc şi şobolan,
14 — foc şi vacă, 15 — pămînt şi tigru, 16 —
 95
CALENDARE!
pămînt şi iepure, 17— fier şi dragon, 18 — fier şi şarpe, 19 — apă şi cal, 20 — apă şi oaie, 21 — lemn şi maimuţă, 22 — lemn şi găină, 23 — foc şi cîine, 24 — foc şi porc, 25 — pă-mînt şi şobolan, 26 — pămînt şi vacă, 27 — fier şi tigru, 28 — fier şi iepure, 29 — apă şi dragon, 30 — apă şi şarpe, 31 — lemn şi cal, 32 — lemn şi oaie, 33 — foc şi maimuţă, 34 — foc şi găină, 35 — pămînt şi cîine, 36 — pămînt şi porc, 37 — fier şi şobolan, 38 — fier şi vacă, 39 — apă şi tigru, 40 — apă şi iepure,
 41 — lemn şi dragon, 42 — lemn şi şarpe, 43 — foc şi cal, 44 — foc şi oaie, 45 — pămînt şi maimuţă, 46 — pămînt şi găină, 47 — fier şi cîine, 48 — fier şi porc, 49 — apă şi şobolan, 50 — apă şi vacă, 51 — lemn şi tigru, 52 — lemn şi iepure, 53 — foc şi dragon, 54 — foc şi şarpe, 55 — pămînt şi cal, 56 — pămînt şi oaie, 57 — fier şi maimuţă, 58 — fier şi găină, 59 — apă şi cîine, 60 — apă şi porc. ~lndia Predominante au fost c. lunar-solare; textele vedice (-+ Veda) se referă la c. de 360 sau 365 zile; la fiecare 5 ani se adăugau zilele suplimentare. începutul numărătorii se făcea în funcţie de 20 ere ► yuga) diferite; astfel, era Kâliyuga a început la 13 februarie 3102 î.e.n., era budistă — într-o variantă, din 950 î.e.n., în alta din 543 î.e.n. etc. Unificarea s-a făcut în 22 martie 1957. ~ America preco-lumbiană Etniile m a y a utilizau paralel 3 tipuri calendaristice: unul solar, Haab, cu caracter ritual, de 365/366 zile, anul avînd 18 luni de cîte 20 zile, cu un adaos anual de 5 zile; altul lunar, Tzolkin, cu caracter divinatoriu, tota-lizînd 260 zile, iar lunile fiind de 29/30 zile; al treilea, venus ian, cu caracter mistic, de 584 zile (după calculul astronomic exact: 583,94), consacrat planetei, considerate nefaste, Venus (Hun Ahau), dar de importanţă religioasă esenţială, urmărită în fazele ei de Luceafăr de dimineaţă şi Luceafăr de seară (236 zile vizibilă ca stea matinală, 90 invizibilă la conjuncţia superioară, 250 vizibilă ca astru vesperal şi
 8  zile de invizibilitate la conjuncţia inferioară). Coroborîndu-se toate cele 3 cicluri calendaristice, pentru popoarele maya istoria începea la
 4  ahau 8 cumku, iar sfîrşitul perioadei de 37 960 zile (65 cicluri venusiene de 584 zile = 104 ani rituali de cîte 365 zile = 146 cicluri divinatorii de cîte 260 zile), urmînd să coincidă cu răsăritul heliacal mediu al planetei Venus ca Luceafăr de dimineaţă, la 1 ahau, şi în ziua identică din celelalte două c. Etniile nahuatle, în primul rînd aztecii, foloseau c. tonalpoualli, de fapt 2 c. paralele: primul, cu anul de 260 zile, distribuit în 20 grupuri de cîte 13 zile (numite de cercetători tre-zene), fiecare trezenă avîndu-şi semnul propriu (Imix, Cimi, Ghuen, Cib, Ik, Manik, Eb, Muluc, Ix, Ganac, Chicchan, Oc, Men, Ahau); al doilea, calculat în raport cu mişcarea Soarelui divizîndu-se In 365 zile (18 luni de cîte 20 zile, cu adaosul anual de 5 zile goale, nefaste). Pentru stabilirea unei date, se corelau ambele c. orice dată nerepetîndu-se identic decît după
 o  perioadă de 18 980 zile (73 serii x260 zile)
 sau de 52 ani solari (adică un secol maya şi nahuatl). După fiecare ciclu de 52 ani solari, se sărbătorea aprinderea rituală a focului nou, în cinstea zeului *Huehueteotl (*focul fiind adus în pieptul incizat pe viu al unor tineri alergători aleşi, care mureau, după un calcul riguros, în clipa cînd ajungeau la *altarul ignic sacrificial). Timpul integral mai era împărţit în mari epoci, numite *sori. ~ Hellada Se foloseau în genere c. lunar-solare, însă fiecare cetate greacă îşi avea tipul său calendaristic. Lunile attice, folosite în c. atenian, se numeau: heka-tombeon, metageitnion, boidromion, pianepsion, memakterion, poseideon, hamelion, antesterion, elathebolion, munihion, thargelion, skirothorion şi — luna a 13-a, embolismică, — un al doilea poseideon; anul începea la solstiţiul de vară. Din 8 ani, 3 erau embolismici (cu 13 luni); din 432 î.e.n., la propunerea astronomului Meton, s-a adoptat ciclul de 19 ani, cu 7 embolismici. Anii se numărau cronologic, după marii dregători; apoi, din sec. IV î.e.n. numărătoarea s-a făcut după succesiunea olimpiadelor (una la 4 ani), socotindu-se convenţional de la prima olimpiadă, astfel că era greacă clasică se considera a fi început în 776 î.e.n. ~ Roma Din sec. VII î.e.n. s-a folosit un c. lunar-solar (355 zile repartizate în 12 luni), Anul Nou căzînd la calendele Iui *Marte (1 martie); după propunerea unui pontifex maximus, a început să se adauge, periodic, o lună de 22/23 zile. Luna romană era divizată în 3 fragmente: calendae, nonae, idus. în anul 46 î.e.n, după sfatul astronomului egiptean Sosigenes din Alexandria, Gaius Iulius Gaesar introduce reforma c. (calendarul iulian), constînd în succesiunea cvadrienală cu 3 ani de 365 zile şi al 4-lea, de 366, astfel că în ultimul an al ciclului de 4, ziua a 6-a de pînă la calendele lui Marte devenea dublă (bissextilis), Anul Nou începînd la 1 ianuarie. C. iulian a fost adoptat de *Biserica creştină (prin sinodul ecumenic de la Nikeia, din anul 325) şi de Bizanţ; dar neoficial, mai ales în cercurile literare romane, se utiliza în imperiu, ca dată a începutului de eră, fundarea Romei: 21 aprilie 754 î.e.n. (după M. T. *Varro, un an mai tîrziu: 753) Creştini în B iz anţul creştinat anii se numărau de la *facerea lumii, adică de la anul 5509 î.e.n. în sec. VI, în Europa Occidentală, călugărul roman Dionisius a calculat, pe baza pascaliilor, că anul 248 al lui Diocleţian echivalează cu anul 532 de la naşterea lui *Isus Christos, astfel că anul 754 de la fundarea Romei (ab Urbe condita) devine anul 1 al erei creştine, adoptată oficial în toată lumea modernă, în relaţiile internaţionale. Hegira musulmană începutul Hegi-rei (era ^islamului) este 16 iulie 622. C» musulman conţine ani cu 12 luni lunare; dar dintr-un ciclu de 30 ani, 11 sînt bisecţi. Reforma gregoriană Papa Grigore XIII ( —► papi), cu ajutorul astronomilor epocii, mai ales al lui Lullius, a stabilit în 1582, prin bula Inter gravissimas, ca ziua ce urma după 4 octombrie să devină
 15 octombrie. Noul stil gregorian a fost adop-
CALLIOPE
 96
 tat curînd de ţările catolice (Italia, Spania, Portugalia, Polonia, Franţa, Olanda şi Luxemburg, iar cu mică întîrziere, Bavaria, Austria, Elveţia, Ungaria, mai tîrziu Prusia). Multe ţări nu l-au introdus decît în sec. XX (de ex., Rusia în 1918). Corectînd Gorile c. iulian faţă de cel astronomic, reforma gregoriană nu a scăpat nici ea de eroarea întîrzierii (dar, în loc de o zi acumulată în 128 ani de c. iulian, se acumulează o zi în 3323 ani). Confortabil încă în mare măsură, c. gregorian nu e perfect vieţii moderne fiindu-i incomode diferenţele între lungimea lunilor şi a trimestrelor. Despuiate de caracterul lor mitoreligios, treptat, şi intrînd sub controlul mai riguros al astronomiei, c. au progresat, deschizînd o cale pentru o reformă definitivă (preconizată de Liga Naţiunilor, preluată azi de ONU). Unul dintre proiectele noi propune un an cu 4 trimestre de cîte 13 săptămîni, cu coincidenţă stabilă între zilele săptămînii şi datele lunii şi, desigur, cu zile suplimentare (una în anii obişnuiţi, două în cei bisecţi) # Succesiunea diferitelor sisteme calendaristice pune adesea în derută marile retrospective istorice, existînd tentaţia explicării unor anomalii prin *mit. Astfel, izbeşte în *Biblie, în miturile egiptene, în tradiţia şi cro-nografia babiloniană, în mitografiile arhaice chineze ş.a. durata anormală a vieţii *patriar-hilor, faraonilor-zei, regilor primordiali, a unor magi, a împăraţilor legendari, deseori pluri-milenară. încă Diodor din Sicilia s-a mirat de acest lucru şi a încercat să-l explice logic, vorbind despre domniile regale ale *zeilor egipteni *Osiris, *Horus ş.a.: „Deoarece pare do necrezut un număr atît de mare de ani, unii încearcă să spună că, în timpurile foarte vechi pe cînd încă nu fusese descoperită mişcarea soarelui, anii erau calculaţi după ciclul pe care îl efectuează luna“ (Biblioteca istorică, I, XXVI, 3). Explicaţia a fost reluată şi în sec. XX, fără să rezolve problema.
    Calliope (grec. KaXXiâjcrj sau KaM.io7ieia; Diodor din Sicilia: ica>.f| — frumos, oy — voce; cîntec) *Muza poeziei epice (rapsodia, epopeea), şi a elocvenţei (puterea de convingere prin cuvînt), în *mitologia greacă. Exista şi o zeiţă arhaică a elocvenţei: *Peitho — neindentificată cu Muza. C. este mama lui *Orpheus. Era reprezentată de obicei cu o unealtă de scris (styl) şi cu tăbliţe cerate în mîini. După *Hesiod (Theogonia/ v. 80 şi urm.), C. inspiră pe regii buni, care ştiu să aplaneze discordiile. După
 o tradiţie a pitagoreicilor (confirmată de Empe-dokles), C. era şi Muza filosofiei. Grecii o considerau cea mai eminentă dintre cele 9 Muze.
    Callisto (grec. KaMiaxcb) *Nimfă, în *mitologia greacă, din suita zeiţei * Artemis; născută în Arcadia, socotită fiica fie a regelui *Lykaon, fie a lui Kepheus. Din împreunarea ei cu *Zeus. care i-a apărut cu înfăţişarea lui *Apollon, C. l-a născut pe Arkas, viitorul rege al Arcadiei. Ulterior, spre a evita gelozia soţiei sale *Hera, Zeus a prefăcut-o pe Nimfă în ursoaică (cf. Apollodorus, III, 8, 2); după *Ovidius (Metamorfoze, II, v. 405—530), chiar Artemis a efec-
 tuat această metamorfoză, din mînie. Mai tîrziu* însă, Zeus a transformat-o în constelaţia Ursa Mare. *Mitul pare de origine totemică (—► totem)%
    Caloianul; Scaloianul Ceremonial popular românesc de combatere a secetei. E folosită, în cadru *ritual, o păpuşă antropomorfă din lut, în veşminte sau cu capul ornat cu cojj de ouă roşii (rămase de la *Paşti), care este-transportată în alai, apoi îngropată într-un loc anonim (necunoscut celorlalţi săteni). Jelit ca un mort, C. e dezgropat după 2—3 zile şi aruncat într-o fîntînă părăsită (sau într-o apă curgătoare). După îngropare, oamenii din alaiul pseu-dofunebru consumă un ospăţ numit pomana caloienilor. După răspunsurile corespunzătoare la Chestionarele lui B. P. Hasdeu, mai ales după o informaţie din jud. Tulcea, acest ceremonial ar fi de origine bulgară. Dar C. nu are totuşi nimic comun cu *sărbătoarea de primăvară (12 mai), numită şi de români, ca şi de bulgari* tot *Gherman şi ţinută îndeosebi împotriva viermilor de legume, (cf. *Kupalo, *Kostru-honika)
    calul Originar probabil din zona de stepă centrasiatică, multă vreme sălbatic şi, probabil* vînat pentru hrană, spre anul 1700 î.e.n. este domesticit şi se răspîndeşte larg în Orientul! Apropiat şi în Orientul Mijlociu, unde se cresc şi se exportă în acea epocă numeroşi cai de călărie, pentru nevoi cinegetice şi în special militare; ca mijloc de tracţiune curentă, c. e folosit mult mai tîrziu. Apariţia c. în zonele unde nu era cunoscut produce diferite *mituri: *Centaurul, calul înaripat, calul magic sau năzdrăvan sau *ritualuri noi, ca sacrificiul cajului (*agvamedha). Grecii şi romanii au consacrat c. în primul rînd zeului * Apollon, adică *Soarelui, după tradiţia mai veche; de ex., carul solar al zeului *Helios e tras de 4 cai (Pyroeis, Eous, Ethon, Phlegon) şi probabil de aici descinde mitul folcloric al cailor meteorologici (caii de foc de la căruţa lui *Sîntilie, din *mitologia românească). în *mitologia greacă existau şi cei
 2 cai nemuritori ai eroului *Ahilleus (*Balios şi *Xanthos), ca şi vestitul *Pegasos, calul înaripat al *Muzelor. Cai zburători, înaripaţi sau nu, se întîlnesc deseori în folclorul fabulos al popoarelor moderne, îndeosebi în basmele fantastice: *Calul Năzdrăvan la români, Merani la georgienii din Caucaz; un cal fabulos este şi Unicornul (Inorogul). O categorie de c. sînt purtători ai unor divinităţi (Sleipnir, calul octopod al zeului scandinav *Odhinn, calul anonim al *Cavalerului Trac, calul semidivini-tăţii creştine folclorizate *Sfîntul Gheorghe, omo-rîtor al balaurului). Există şi *simbolul calului funerar: în *funeraliile din China antică intra obligatoriu Cintecul calului alb; şi caucazianul Merani este asociat cu transportarea sufletului din omul care moare; de altfel, c. este adesea asociat cu *moartea şi în alte *mitologii (în special la celţi, unde caii de transbordare de pe un tărîm pe altul erau patronaţi de zeiţa *Rhiannon). După model celtic, romanii au compus o zeiţă gospodăresc-patronală, *Epona ocrotitoarea cailor şi măgarilor; însă c. care
97
 CALVW
   o însoţeşte este un animal sacru. Un mit arab a pus în circulaţie şi ideea de cal artificial (calul fermecat, din O mie şi una de nopţi). Mitologizarea şi sacralizarea c. este explicabilă prin revoluţia cu totul deosebită pe care a produs-o după domesticire acest animal inteligent şi fidel în existenţa militară, economică, agrară, cinegetică şi de comunicaţii a societăţii omeneşti.
      Calul Năzdrăvan *Cal fantastic din categoria cailor mitizaţi sau sacralizaţi în aria mai largă a *mitologiei generale, sub acest nume specific însă
   *   mitologiei româneşti. Aici, îndeosebi în basmele fantastice, C.N. are funcţie dublă: mijloc de transport ultrarapid, terestru şi aerian, al eroului (de obicei *Făt-Frumos) şi consilier al acestuia. Nefolosit, C.N. pare mîrţoagă fără valoare, singurul mijloc de a-1 redresa fiind hrănirea cu jăratic, iar atunci, după restabilirea funcţiilor potenţiale, el nu se avîntă deodată în zbor, ci face întîi o probă, adică o evoluţie de încercare. Adesea, C.N. păstrează în urechile sale 2 obiecte magice: o perie care, aruncată îndărăt, se preface în *pădure impenetrabilă, şi o gresie, din care răsare un zid ines-caladabil. Aproape mereu, C.N. efectuează toate muncile intelectuale şi fizice dificile sau insolite, necesare eroului. Sînt cazuri de funcţionalitate multiplă: încălzirea sau răcirea, cu suflul nărilor, a băii împărăteşti, transportul terestru, aerospaţial sau cel prin glisare relativistă între tărîmuri; alteori, C.N. devine armă vie de luptă care se autopilotează abil, în lupin-guri iuţi împrejurul vrăjmaşului (*Zmeul, ♦Scorpia, *Ghionoaia), asigurînd călăreţului său cele mai avantajoase poziţii strategice. Uneori, apare indicaţia nevoii de înlocuire periodică a C.N., după o prea mare uzură. Dar există şi C.N. xare slujesc personaje malefice, de ex., pe unii Zmei; uneori fraţi de sînge ai calului lui Făt-Frumos, C.N. ai zmeilor par a avea un statut de captivi, ei înşişi neavînd nimic malefic. Asupra C.N. din unele basme s-a stratificat cîte o influenţă suspectă, probabil livrescă (poate din sursa culegătorului sau a unui informator cu anumite lecturi): un cal cu 12 ari-; pi (basmul Cei trei fraţi şi zmeul, col. N. D. Popes-cu) pare un *Pegasos, calul lui *Agheran { are 8 picioare (Agheran Viteazul, col. Frîncu s.; şi Candrea), ca Sleipnir. Deşi în genere muritor, > C.N. le e superior cailor imortali *Xanthos şi r *Balios ai lui *Ahilleus, ca şi calului artificial v din basmele arabe (Istoria calului fermecat ţ din O mie şi una de nopţi), prin polifuncţio-ţ' nalitate şi înţelepciune.
I. Calvin, Jean Reformator religios francez (1509 ţ' -—1564), promotor al Reformei ca disidenţă faţă
i  de *creşinismul catolic, în Franţa şi Elveţia, şi în-
l  temeietorul *cultului creştin reformat, numit
I  ulterior calvinism. După absolvirea studiilor ju-j ridice, influenţat de Erasm din Rotterdam şi | de Martin *Luther, C. îşi scrie prima lucrare f teologică în 1531, apoi abandonează catolicismul ■ Şi organizează întîia comunitate reformată (1533), ţ: ^să, urmărit de autorităţi, se stabileşte în El-k veţia, unde îşi publică principala operă: Chris-
tianae religionis Institutio (Basel, 1536), suma teologică a protestantismului francez. Doctrina calvinistă este prin excelenţă teocentrică, tinzînd să se întoarcă la simplitatea creştinismului primitiv, reducînd sfintele taine la *botez şi euharistie ca simple *simboluri, dar, spre deosebire de alte curente protestante, recunoscînd ♦predestinarea şi graţia divină irezistibilă. Din 1541, întemeiază la Geneva o republică teocratică, introducînd energic în viaţă normele moralei religioase care dobîndeşte prin el putere de lege juridică (reglementarea severă a vieţii particulare şi sociale, a distracţiilor, vestimentaţiei* hranei, ca şi a obligativităţii prezenţei la liturghie, anularea majorităţii *sărbătorilor catolice şi introducerea unui regim general de ♦ascetism). Reforma anticatolică a lui C. a avut de fapt o structură de fanatism medieval, total intolerant; reformatorul prigoneşte foşti coreligionari sau obţine condamnarea la moarte a celor cu care nu era de acord; (în 1533, medicul şi teologul spaniol Miguel Şervet, aflat atunci în pragul descoperirii circulaţiei sîngelui, e ars de viu la Geneva, în urma denunţării sale de către
C.  în faţa *Inchiziţiei, pe care reformatorul o detesta, fără a neglija să se folosească de ea cînd a vrut să-şi distrugă adversarul). Spiritul sectant, intoleranţa uzînd de violenţă şi duplicitate faţă de tot ce nu era calvinist, dogmatica transpusă în jurisdicţie şi tendinţele inchizitoriale au făcut impopular calvinismul în Europa. Doctrina s-a răspîndit totuşi în Franţa, Elveţia, Olanda, Anglia, Scoţia, Ungaria; din ramura sa presbiteriană s-a desprins *secta puritană, prin care calvinismul a pătruns în America de Nord, influenţînd apariţia unui mare număr de secte protestante. Propaganda calvinistă din Ungaria a pătruns, în sec. XVII, şi printre români, printr-un Catehism calvinist apărut în româneşte în Transilvania (1642), căruia după trei ani, i-a dat o dură ripostă teologică mitropolitul Varlaam prin Cartea carea să cheamă răspunsul împotriva catihismusului calvinesc (1645), respingînd fie teza că oamenii sînt „şi după botez fiii mîniei ş-a diavolului", fie iconoclastia, sau atacînd definiţia calvinistă simplificată a *Bisericii creştine în loc de „credz întru una svîntă, săbornică şi apostolească besea-recă, aicea dzice numai — credz o besearecă creştinească şi uniciunea svinţilor, care lucru iaste mare smenteală şi întunecare din calea credinţei cii direapte". în patria sa natală, a fost admirat totuşi ca scriitor şi moralist; comparîndu-1 cu Cicero, Epictet şi Seneca, Gustave Lanson credea că, prin reforma sa,
C.  apărase morala şi că, prin asta, „reforma sa este cu adevărat franceză", iar reformatorul nu dorise altceva decît „viaţa bună" pentru oameni (Histoire de la Litterature frangaise, Paris, 1894, p. 265).
§ Jean Calvin, L’Institution de la religion chrăienne (trad. franc.), Geneve, 1887; F. Wendel, Calvin. Sources et evolution de sa pensie religieuse, Strassbourg, 1950; J. T. McNeill, The History and Character of Calvinism, New York, 1954; A. M. Schmidt, Calvin et la tradition
 CAL VINI SM
 93
calvinienne, Paris, 1957; Varlaam, Opere. Râspunsuj împotriva catihismusului calvinesc, Bucureşti, 1984
    calvmism —* Jean Calvin
    Calypso *Nimfă marină în *mitologia greacă, fiica lui *Okeanos (alteori a lui *Nereus sajj a lui * Atlas), locuind în ins. mitică Ogygia din preajma *Coloanelor lui Herakles, unde poposeşte *Odysseus (Odisseia, I, v. 50; V, v. 28; VII, v. 254/
    Camalotz (Fiară împungînd cu suliţa) Monstru fabulos din mitologia populaţiei quichâ din Yucatan (—*■mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) amintit în *Popol Vuh. C. are un rol escatologic după *potopul universal (—► esca-tologie), fiind destinat să distrugă pe oamenii experimentali de lemn, cărora le smulge capetele.
    Camaxtli Zeul aztec al destinului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), înfăţişat într-o imagine figurativă de calendar ritual (Codexul Borgia), purtînd pe trup semnul zilei 20, ultima zi a lunii aztece (-* calendare). Uneori, confundat cu *Mixcoatl.
    Camazotz Monstru infernal din *Chi-Xibalba, în mitologia quich6 din Yucatan (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), adesea asociat cu *Camcdotz, ca pereche a lui, fiind amîndoi rivali perechii gemene a eroilor *Hun-Ahpu şi *Xba-lanque. C. e socotit adesea Zeul-liliac.
    £amibara *Demon al secetei în *mitologia vedică, ucis în cele din urmă de zeul dragostei *Kăma (în ipostaza sa de patron al desfătării
—   Pradyumna), duşmanul său ireconciliabil.
    Camenae; Casmenae *Muzele, în *mitologia romană. C. erau la obîrşie * Nimfe ale izvoarelor, avînd har profetic, sau zeiţe secundare, ocrotind naşterile; li se atribuia ca reşedinţă o dumbravă lîngă Porta Capena di/i Roma. Printre
C.  erau: *Egeria, sfătuitoarea regelui *Numa Pompilius, ca şi vechile divinităţi acvatice sau Nimfe italice *Iuturna, *Carmenta, *Fons, Ca-nens (personificarea cîntecului), *Tacita (perso-nificma tăcerii, a păstrării tainei), Larunda (personificarea vorbăriei, cusur pentru care *Iupiter i-a smuls limba). Mai tîrziu, poeţii latini le-au identificat cu Muzele din *mitologia greacă.
    Candrâ (sanscr. candră, candraka, candra-maya — *Luna) Zeul stăpîn şi protector al Lunii, în *mitologia vedică.
    canibalism; antropofagie Practică primitivă rituală (-+ ritual) de consumare a cadavrelor duşmanilor (pentru a le neutraliza puterea) şi a şefilor de clan decedaţi (pentru a le prelua forţa, a nu o lăsa să se risipească). Restrîns în genere la epoca paleoliticului inferior, c. nu funcţionează ca un cod alimentar propriu-zis, decît în stadiul cel mai primitiv (după Claude *L6vy-Strauss, orientarea interesului alimentar spre natură înseamnă o treaptă spre civilizaţie). ♦Miturile primelor epoci de civilizaţie primitivă sugerează că antropofagia era un izvor de nenorociri; de ex., într-un mit grec, *Tantalos e pedepsit pentru că a testat vigilenţa zeilor, dîn-du-le să mănînce la ospăţ carnea fiului său.
€• e înfăţişat simbolic în unele mituri cosmogonice (—* cosmogonie): de teamă să nu fie uzurpat, *Kronos îşi devorează copiii. Tot în Hellada, existaseră ^sacrificii umane (timpurii) aduse lui *Dionysos. Tabuarea c. apare în faza consolidării civilizaţiei, ca act social deliberat al formării primelor *religii sistematizate. Ulterior, c. nu mai este atribuit, efectiv, decît divinităţilor demonice şi monştrilor malefici fabuloşi; amintirea lui se păstrează în stratul inferior al *mitologiilor mai multor popoare, îndeosebi sub forma *Strigoilor şi *Vampirilor (primii consumînd cadavre, ceilalţi sorbind numai sîngele). în acest strat, găsim diverse personaj© practicînd c., mai ales în folclorul mitologici baba rea antropofagă Mutinge (mitologia australiană), *Baba-Iagă (^mitologia slavă), * Moşul Codrului, uneori *Muma Pădurii, *Zmeii,
* Balaurii, *Ghionoaia (în * mitologia românească).
    Cantyd Zeul-curcubeu în *mitologia. vietnameză (în special la populaţia ede), imaginat ca un ţap cu limbă foarte lungă, bînd apa fluviilor şi a rîurilor şi provocînd secetă.
    capişte *Altar păgîn primitiv, rareori ♦templu rudimentar în aer liber. Cuvîntul (preluat de la slavi : KdnH — *idol; paleobulgar kapişte— locul idolilor) redă însă termenul românesc vsch i căpîlnă, probabil formă decăzută pentru lat. medieval capela, provenind din epoca ♦creştinismului primitiv local.
    capra Mai puţin frecventă decît *ţapul în ♦miturile şi *ritualurile populare, c. simbolizează de obicei fecunditatea vieţii şi, implicit, fertilitatea vegetaţiei (ţapul fiind *simbolul dublu al erosului — ca fecundator şi ca factor al plăcerii sexuale în sine). Prezentă mai ales în ritualurile de origine arhaică, rareori sacralizată, c. nu ’ este niciodată divinitate propriu-zisă. *Amaltheia din * mitologia greacă este capra sacră care l-a alăptat pe *Zeus, Egida sau scutul din piele de c. este un atribut al lui Zeus, al zeiţei * Athena şi, uneori, al lui * Apollon; în variantele mitice tîrzii, se indică o asemenea egidă confecţionată din pielea caprei Amaltheia. Capra cerească *Heidhrun, locuind în * Walhalla, reprezintă (în *mitologia scandinavă), de fapt, mai ales sursa de hidromel pe care îl beau *zeii. La popoarele europene moderne, c. figurează într-un tip de *colinde şi jocuri ceremoniale de Anul Nou. La slavi (ruşi, ucraineni), se practicau * jocuri rituale cu travestiuri în e. în preajma Anului Nou, la debutul ceremonialului cîntîndu-se un cîntec de fecunditate: „Unde umblă capra, / rodeşte secara, / Unde pune capra piciorul / se face secara căpiţă“; apoi c. e ucisă simbolic cu o săgeată, după care învie singură, în ritmul aceluiaşi cîntec, întrucît acest ritual folcloric reproduce suita ciclică a culturilor agricole. La români, jocul calendaristic al Caprei (uneori c. fiind identificată cu genul de *colindă *Brezaia, deşi e numai o variantă în datina Brezaiei) are loc deSf. Va-sile (Anul Nou), c. fiind confecţionată din lemn, cu bot clămpănitor (acţionat de un mecanism rudimentar, mişcînd falca inferioară de care e agăţat un zurgălău) şi împodobită cu măr-
99
 CARDEA
gele, panglici şi flori. „Umblatul cu capra“ e însoţit de un joc săltăreţ, ritmat de cîntec, fie în refren sacadat („Ţa, ţa, căpriţă") fie în recitativ vioi, de strigătură (Ţa, ţa, ţa, căpriţo, ţa / Numai lupul te-ar mînca"); un moment-cheie este cînd c. se prăbuşeşte, mimînd actul morţii, după care grupul de colindători simulează încercarea de a o vinde. Un relict arhaic, semnalat în Muntenia, indică scopul jocului c. ca „semn de îmbelşugare" (cf. Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981,p. 273 — 276). La români, dintre toate animalele, c. e socotită a fi cea mai aproape de *Diavol (cf. Chestionarele lui B. P. Hasdeu)> iar de casele în care a intrat „capra", adică grupul respectiv de colindători, *îngerii nu se mai apropie 40 (sau 50) de zile (cf. Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1916, p/ 33—34).
    Caquixaha (Apa papagalului) Una dintre cele 4 femei primordiale (-+ omul primordial) în *antropogonia populaţiei quich6 din Yucatan (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţia lui *Yqui-Balam.
    car ceresc Vehicul miraculos sau numai magic, destinat deplasării aeriene sau astrale a *zeilor sau eroilor mitici, descris sub nume, în forme şi cu atribute variate, alegorice sau simbolice, iar uneori direct, într-o terminologie tehnologică rudimentară, mixată cu alegorii de amănunt (ca în Cartea profetului lezechiel); figurează în marile mitografii (* Vimănatn *Mahă-bhărata, *Puşpaka vimăna în *Rămăyana, carul din * Samar an gănasutradhară, Gloria lui El Yahweh în *Biblie) sau în folclorul mitologic (♦Garuda, Vulturul lui *Etana, Dragonul de aur al împăratului *Huangdi, *Calul Năzdrăvan ş.a.). O formă arhaică figurează, confuz, în tălmăcirea unui vis al regelui Gudea din Lagash (Sumer): „Soarele ridicat în zare este zeul Ningizzida care se înalţă la cer în chipul unui şarpe de foc şi se lasă apoi iar pe pămînt la marginea de apus". Mai complexe sînt carele zburătoare din *mitologia vedică şi *posUedică: „iutele şi respectatul car al lui Indra" era „mînat de Mâtali" şi apărea pe „cer, ca şi cum ar fi despicat norii, umplînd zările lumii de un zgomot aidoma tunetului unei uriaşe furtuni"; el avea „guri scuipînd foc arzător", iar „zece mii de cai vineţi, aidoma vîntului, trăgeau divinul car" care, transportîndu-1 pe *Arjuna, mergea „pe un drum nezărit de muritori", prin spaţii unde mai trec „mii de care uluitoare la chip" iar cei purificaţi „luminau din însăşi lumina lor, ca şi stelele" (Mahăbhărata, III Aranyaparva, XLII, 1714—1747). Altă variantă de e.c. este Puşpaka vimăna (Râmăyana, Uttara-kanda). Mai derutante sînt fragmentele mitografic-e descriind vehicule mitice considerate într-o optică profană; astfel, A. Gorbovski, care a cercetat diferite „enigme ale istoriei arhaice" (3azadKu dpeeneuuieu ucmopuu. Kuuea eunome3, MocKBa, 1971, p. 72—77), propune fragmente din Sămarangănasutradhară asupra unui c.c.: „Despre chipul în care se pot făuri părţile alcătuitoare ale camlui zburător nu vorbim nimic, nu pentru
că nu am şti, ci spre a păstra lucrurile în taină. Nu se dau în vileag amănuntele făuririi deoarece, aflată de toţi, alcătuirea ar putea fi întrebuinţată întru săvîrşirea răului. [...] Corpul [carului] trebuie să fie puternic şi trainic, fiind înjghebat din lucruri uşoare şi semănînd cu o mare pasăre în zbor. înăuntru se cuvine să se pună o instalaţie cu mercur şi sub ea alta de fier, care s-o încălzească pe cea dintîi. Prin mijlocirea puterii ce se ascunde în mercur şi care pune în mişcare viforul purtător, omul aflat înăuntrul acestui car poate să străbată în zbor mari depărtări prin cer în chipul cel mai uimitor. Patru vase trainice pentru mercur se cuvine să fie aşezate înăuntru. Cînd ele vor fi încălzite de focul călăuzit din instalaţiile de fier,datorită mercurului, carul va dobîndi o putere de mişcare ca a trăsnetului. Şi numaidecît carul se va preface într-un mărgăritar pe cer". Există sensibile analogii între acestea şi carele zburătoare biblice, chiar dacă tipul de mitografit este mult mai confuz, fiind metaforic: „Un vifor de vînt care năvălea dinspre miazănoapte şi un nor mare, cu strălucire de jur împrejurul lui şi cu foc izbucnind mereu înainte, iar în mijlocul focului se arăta ceva cum e bronzul sclipitor. [...] Atunci m-a ridicat Duhul în sus, şi Gloria lui Yahweh cînd s-a înălţat din locul ei, am auzit la spatele meu un huruit ca al unui mare cutremur de pămînt; era zgomotul aripilor [...] care se atingeau una de alta şi huruitul roţilor de alături, care vuiau ca un mare cutremur. Duhul m-a ridicat în sus şi m-a purtat departe, iar eu mă chinuiam în zbuciumul duhului meu, în vreme ce mîna lui Yahweh apăsa din greu peste mine" (F.T., lezechiel, I, 3—28;
III, 12—14). De aici s-a format, colectînd şi influenţe ulterioare (de ex., din apocriful etiopian *Cartea lui Enoh), noţiunea kabbalistică (-> Kabbala) de car divin ceresc *Merkaba, descrisă îndeosebi în *Zohar. O variantă confuză este *teofania lui *'Yahweh în prezenţa lui *Moise şi a poporului (V.T., Exodul, XIX,
16—20). Apar şi forme mai tîrzii, folclorizate în ^simboluri mitice elementare: „Un car de foc cu cai de foc a trecut printre ei, şi Iiies-a suit la cer într-un vîrtej de vînt" (V.T., II Regi, II, 11). Dificultatea interpretării mitologice a acestei noţiuni stă în prea marea similitudine de amănunt între structura şi evoluţia carelor cereşti şi astronavele reale contemporane, fapt care transferă fenomenul cu origini atît de enigmatice, în mitul paleoastronautic (-* paleoastronauticâ):     interpretarea uzuală
prin simbol este naivă şi în realitate nereferitoare la obiect; tot aşa, după unele opinii (R. Forrer, Mircea *Eliade), carele de *cult din preistorie ar fi fost create spre a reproduce mişcarea aştrilor şi ar fi prototipul carului profan, dar şi această interpretare are un viciu silogistic, în lipsă de premisă, ca şi deducţia tradiţională a invenţiei *roţii. în mitul c.c. alegoria şi *simbolul sînt absente.
    Cardea; Carda (lat. cardo — ţîţînă, balama) Zeiţa ocrotitoare a căsniciei, a vieţii de familie şi a uşilor căminul’” fRmilial, în ^mitologiaro-
 CAR G OCULT
100
mană, divinitatea care veghează asupra tuturor intrărilor şi ieşirilor unei case. Zeul *Ianusy paznicul porţilor Romei, s-a împreunat cu C. prin surprindere, apoi i-a încredinţat misiunea de a veghea integritatea ţîţînilor de la j^rice porţi şi uşi.
    cargocult *Cult religios sincretic (-+ sincretism) din categoria *milenarismului, prezent la unele populaţii maritime semiprimitive din lumea modernă şi întemeiat pe mitul aşteptării salvatoare a unui mîntuitor (-+ mîntuire), care va veni de peste mare, pe bordul unui uriaş transatlantic (sau orice alt cargou modern sau, în variantele mai noi, pe bordul unui mare avion). Formele de c. sînt caracteristice în special populaţiei melanesiene, dar există şi în ♦credinţele altor insulari sau locuitori de litoral continental din Oceania şi Africa, mai ales în fostele colonii europene. Credinţă religioasă de tip periferic, orice c. include o viziune escatologică, de influenţă creştină, mîntuitorul aşteptat fiind *Isus Christos, însă într-o ipostază concretizată aspectual sub înrîurirea tipologiei colonialiste, adică adesea în uniformă de ofiţer al marinei americane. Structural, „personajul mesianic este identificat cu eroul cultural sau cu strămoşul mitic, a căror întoarcere era aştep-tată“ (Mircea Eliade, Aspects du Mythe, IV, § 5, Paris, 1963). Melanesienii asimilează c. cu ♦ritualurile sacre legate de Anul Nou, întrucît „sărbătorile Anului Nou implică, în chip simbolic, crearea din nou a lumii“, de unde rezultă că „lumea se va distruge şi se va crea iarăşi, în chip concret, iar tribul va avea parte iarăşi de un fel de paradis; morţii vor învia şi nu vor mai exista nici moarte, nici boli“ (ibid.).
    Carmenta; Carmentis (lat. carmen — poezie, cîntec, profeţie) Zeiţă a naşterii sau zeiţa-moaşă în *mitologia romană, secondată de *Prorsa şi *Postvorta. I se atribuia ca etimon subst. carmen, deoarece se credea că îşi exprimă în versuri cîntate profeţia asupra vieţii noului născut; era deci considerată un fel de * ursitoare. Mai era numită şi cu epitetul Porrima (cf. ♦Ovidius). ♦Sărbătoarea consacrată, Carmen-talia, era oficiată de un ♦flamen anume consacrat, numit Flamen carmentalis. C. avea un sanctuar la sud-est de Capitoliu, în Roma, spre care ducea o Carmentalis Porta.
    Cama Zeiţă în *mitologia romană, ocrotitoare a sănătăţii şi a prosperităţii fizice omeneşti (sau ♦Nimfă veghind creşterea nou-născuţilor).
C.  avea atributul grijii pentru dezvoltarea îndeosebi a musculaturii, din pruncie pînă la maturitate. Nu se ştie precis dacă e vorba de 2 divinităţi diferite sau numai de o evoluţie mitologică a unei nimfe la rangul de zeiţă. Oricum, prin stratificare atributivă, C. ajunge să fie venerată ca protectoare a tuturor organelor trupului omenesc.
    carnaval ♦Sărbătoare populară îndeosebi europeană (precreştină, dar absorbită de ♦creştinism), de factură optimistă, cu caracter vesel, incluzînd —în cadrul unor ample serbări groteşti — care alegorice, ♦măşti, costumaţii de deghizare. C. s-a răspîndit mai ales în lumea
catolică mediteraneană. Etimologia originară (încă incertă) este după unii cercetători dublă: carrus navales (un car reproducînd corabia celtică) şi carnes tollendas (interdicţia consumului de carne). La origine, după Claude Guignebert şi M. Claude Florentin, c. ar fi fost un ♦ritual întemeiat pe ♦simbolul sacralitâţii transgresiunii, traducîndu-se într-o largă liturghie populară, cu scopul principal al purificării. Un tip de sărbătoare populară cvasicarnavalescă au şi evreii: Purim (ebr. pur — zaruri, sorţi), singura sărbătoare veselă, ţinută la începutul primăverii în memoria salvării evreilor de nimicire sub dominaţia regatului din Suza (cf. V.T.y Estera, IX, 20—32). Descoperirea unor care votive de bronz pe teritoriul României a sugerat unor cercetători identificarea acestora cu instrumentele ritualului arhaic de petrecere veselă; în aceste cazuri, după o ipoteză, tipul de c. de pe teritoriul românesc ar fi autohton; totuşi, carele de bronz (de ex., cel de la Orăştie) par să aparţină mai sigur culturii celtice La T&ne, care s-a extins şi pe teritoriul Transilvaniei. în epoca modernă, forme parţiale de c. figurează în folclorul românesc (după Romulus Vulcănescu, vizibile îndeosebi în Pluguşor şi în *Capra). Slavii au un corespondent parţial de c. în Maslenniţa (Săp-tămîna albă), lăsata secului dinaintea ♦postului pascal, însoţită de ospeţe şi petreceri. în multe zone, c. prevede alegerea, în batjocură, a unui „rege de carnaval“, care la sfîrşitul ciclului este înmormîntat formal, într-un ♦ritual parodic. E probabilă originea c. în Saturnaliile romane (-* Saturnus) ca retrăire mitică a epocii de aur.
 § Claude Guignebert, M. Claude Florentin, Le Carnaval. Essai de mythologie populaire, Paris, 1974
    Cartea Iul Chilam Balam -» Chilam Balam
    Cartea lui Enoh Titlu generic, indicînd de fapt 2 apocrife biblice (—* Biblia), ambele conţinînd stratificări de ♦mituri stranii. Cartea lui Enoh (apocriful etiopian), compilată între anii 200—50 î.e.n., s-a păstrat în cadrul ♦Bisericii creştine de ♦rit copt din Etiopia. Cartea tainelor lui Enoh (apocriful slavon) a circulat probabil în aria ♦creştinismului ortodox răsăritean, mai ales în evul mediu, ajungînd pînă azi sub forma unui text fragmentar. (-► Enoh)
    Cartea Morţilor (egipt, probabil: Ieşirea spre ziuă sau Formule pentru a ieşi la lumina zilei) Nume impropriu dat de egiptologii moderni unei ample culegeri eclectice de formule ♦rituale incantatorii de călăuzire a morţilor în ultima lor călătorie. în fiecare sarcofag egiptean se introducea fie într-un vas ornamentat, fie sub faşa mumiei, un papirus, conţinînd de obicei o culegere de incantaţii însoţite de desene care urmau să asigure defunctului o existenţă postumă fericită. Deşi variind ca ordine şi conţinut de la un mort la altul, textul se supune în genere unei anume structuri canonice. C.M. începe să se compună ca vast codex sub dinastia XVIII (1500 î.e.n.); copiată şi amplificată sub dinastiile ulterioare, succesiv, de scribii din centrul oficial de cultură numit Casa Vieţii, de la 33 capitole în epoca tebană (sec. XVI î.e.n.) ajunge,
 101
 CATHARI
 în redactarea saită (sec. XII î.e.n.), la 165 capitole pe un papirus lung de 20 m (text editat prima dată în 1842, de Lepsius). C.M. cunoscută azi (în ed. T.G. Allen) are 192 capitole. întregul corp nu e unitar şi multe texte sînt lacunare. S-au inclus recopieri din Textele Sarcofagelor şi unele pasaje precedînd cu un mileniu primele alcătuiri ale C.M. (de pildă, texte din timpul faraonului Mykerinos). Pe lîngă incantaţii, formule funerare, imnuri către zei, crîmpeie de meditaţie filosofică asupra vieţii şi morţii, C.M. conţine şi un bogat material mitologic, chiar scurte scenarii pentru trecerea în cealaltă lume a defunctului şi întîmpinarea lui de către zei; zeul ♦Thot, ţinînd în mînă balanţa pe care va cîn-tări inima mortului în actul de ♦psihostasie, spune: „Apropie-te/ Cui să anunţ sosirea ta?“; defunctul răspunde: „Anunţă-mă zeului [al cărui lăcaş are] acoperiş de flăcări, ziduri de şerpi vii şi un pămînt [ca un] fluviu"; Thot: „Cine e [acel] zeu?"; defunctul: „Acesta e Osiris"; Thot: „Vino, zeii te aşteaptă!" Venind în faţa celor 42 de zei prezidaţi de ♦Osiris, defunctul spune: „Slavă ţie, zeu măreţ care eşti stăpînul [zeiţei] Maat, te cunosc, ştiu numele tău, ştiu numele celor patruzeci şi doi de zei care sînt cu tine în sala asta a celor două Maat. Eu n-am făcut nimic rău împotriva oamenilor, nici nu am aflat ceea ce nu poate fi cunoscut. N-am săvîrşit răul. Sînt curat, sînt curat, sînt curat, sînt curat." Iar maximele filosofice incantatorii sînt de acest tip: „Apele curg spre miazănoapte, vînturile suflă spre miazăzi, orice om merge spre ceasul său". O „carte a morţilor" posedă şi ♦lamaismul tibetan (-+bon) cu titlul * Bardo Thodol.
 S Th. Gr. Allen, The Egyptian Booh ofthe Dead, Chicago, 1960; P. Barguet, Le Livre des Morts des andens Egyp-tiens, Paris, 1967; Max Guilmont, Le message spirituel de VEgypte ancienne, Paris, 1970
    Cartea tainelor Iui Enoh —► Enoh
    Cassandra Eroină din *mitologia greacă, fiica regelui Priam şi a Hecubei; iubită de zeul ♦Apollon, îi cere în schimbul dragostei înzestrarea cu harul profeţiei; dar fiindcă, primind darul cerut, respinge totuşi iubirea oferită, e blestemată de zeu să nu-i fie crezute de nimeni profeţiile (—► blestem) ; astfel, după ce prezice dezastrul Troiei fără a fi luată în seamă, în noaptea incendiului cetăţii se refugiază în ♦templul ♦Athenei, unde e necinstită de ♦Aiax, apoi e luată roabă de *Agamemnon, căruia îi naşte pe Teledamos şi ♦Pelops; întorcîndu-se (în ciuda profeţiei sale) cu Agamemnon la Mycenae, C. e ucisă, odată cu el, de Klytaim-nestra).
    Cassiopeia Mama ♦Andromedei în *mitologia greacă; din trufie, a întrat în competiţie de frumuseţe cu ♦Nereidele, dar a fost pedepsită de *Poseidon, care i-a trimis pe meleagurile natale un monstru marin devastator şi numai sacrificarea Andromedei a reuşit să curme acţiunea nefastă a acestuia; postum, C. devine constelaţie.
     Cassirer, Ernst Filosof neokantian german (1874—1945). De la concepţia sa iniţială, orientată asupra matematicii şi ştiinţelor naturii, C. ajunge la „filosofia formelor simbolice", în care categoriile conştiinţei obiectuale trebuie să fie valabile pretutindeni unde se formează un „tablou al lumii" un univers rezultînd din haosul de impresii. Formele unei atare concepţii despre lume sînt văzute în limbă, în ♦mit şi în ♦religie, în artă, în istorie, fiind considerate opere autonome ale spiritului; în ele, omul îşi construieşte întîia oară propria sa lume. După C., limba e treapta cea mai simplă de obiectualizare, iar ♦mitologia şi religia sînt reguli inconştiente, însă ordonatoare ale fenomenului de obiectivare a simţurilor. în formele ei superioare, religia este „o expresie [simbolică] a celor mai înalte idealuri morale ale noastre" (Ce este emul?), Studiind din punctul său de vedere mitologia,
 C. consideră că, în cuprinsul mitului, elementele interne se confundă cu cele externe, iar forţa mitului este atotcuprinzătoare şi, faţă de ea, toate celelalte categorii ale conştiinţei şi ale cunoaşterii omeneşti sînt secundare şi abstracte.
 § Philosophie der symbolischen Formen, I—II, Berlin, 1923—1929; Naturalistische und humanistische Begrun-dund der Kulturphilosophie, Grdteborg, 1939; An Essay on Man. An Introduction to Philosophy of Human Culturet New Haven, 1945; Vom Mythus des Staates, 1949; Was ist der Mensch? Berlin, 1960
     cathari ♦Sectă creştină (—► creştinism) medievală, provenită dintr-o ramificaţie a sectei *bogomililor şi răspîndită mai ales în Germania. Numele a fost derivat de la grec. Kaxap6<; (pur), abia în 1163. Doctrina, bazată pe un dualism de tip maniheist (—► maniheism ), admitea 2 principii primordiale: binele (♦Dumnezeu, ca forţă creatoare a lumii spirituale) şi râul (♦Diavolul, cat forţă negativă prcducătoare a materiei, a lumii obiectuale). C. (ca şi bogomilii şi *albi-genzii), opunîndu-se ♦Bisericii catolice şi ♦dogmelor creştine, au respins egalitatea între Dumnezeu (Tatăl) şi ♦Isus Christos, necrezînd în ♦moartea şi învierea acestuia, şi au negat semnificaţia sacră a ♦crucii, ♦icoanelor, clădirilor de cult (bisericile), socotind cele 7 taine creştine drept o amăgire diavolească. Practicau ♦ascetismul şi refuzau căsătoria. Spovedania era făcută în mod public. C. se împărţeau în comunităţi, fiecare condusă de o persoană învestită cu harul sacerdotal prin „punerea mîinilor". Neexercitîndu-şi ♦cultul în public (faţă de neiniţiaţi), c. se adunau în locuri lipsite de o consacrare specială, ca să ia parte la recitarea în comun a ♦rugăciunii de duminică, iar apoi ca să-şi mărturisească reciproc ♦păcatele, care le erau absolvite de pastorii lor; în fine, după ascultarea unei predici, mîncau împreună la o masă rituală. în alimentaţie, refuzau alimentele de origine animală. Din tradiţia scripturală, respingeau integral V.T. (-* Biblia), iar în cadru social, negau legile de stat şi condamnau războaiele. Roasă intern de dispute doctrinare şi urmărită din afară de autorităţile eclesias-
 CATIUS
102
 tice oficiale, secta s-a dezmembrat, iar la sfîrşitul sec. XV a dispărut cu totul.
§ D. Roche, Le catharisme, Toulouse, 1947; A. Borst, Die Katharer, Stuttgart, 1953                 ^
    Catius Zeu patronînd inteligenţa băieţilor, în *mitologia romană, invocat de părinţi în perioada copilăriei şi adolescenţei fiilor lor.
    Cavalerii Apocalipsului Stranie societate secretă, întemeiată în Italia în 1693 de un fiu de negustor din Brescia, Agostino Gabrino. C.A. şi-au asumat misiunea de a apăra *Biserica împotriva aşteptatului * Antichrist. în Duminica Floriilor din 1693, în timp ce corul catedralei Sf. Petru din Roma cînta imnul Quis est iste Rex Gloriae (Cine este acest Rege al Gloriei), A. Gabrino a năvălit în *altar, cu sabia în mină, strigînd: Ego sum Rex Gloriae! (Eu sînt Regele Gloriei!). Lumea l-a considerat nebun (deşi era probabil o simplă formă maniacală, dublată de vanitate, mai mult decît de paranoia); totuşi asociaţia a prosperat, găsind ca adepţi destui fanatici sau pur şi simplu oameni care îşi căutau o întrebuinţare publică, pînă cînd, denunţată de unul dintre membri, a fost arestată integral de *Inchiziţie. în comportamentul public al
C.Â. intrau, obligatoriu, obiceiul de a umbla totdeauna cu sabia în mînă, gata de luptă, şi portul pe piept, ca semn distinctiv, al unei stele în 7 colţuri. A. Gabrino se numea pe sine „Monarh al* Sfintei Treimi“. Printre acuzaţiile de discreditare, răspîndite de duşmanii săi personali, era şi aceea că ar fi intenţionat să introducă poligamia.
Cavalerul Trac Tînăr *zeu, aparţinînd probabil *mitologiei trace din aria balcanică şi danubiană, reprezentat călare pe cal, adesea în împrejurări cinegetice. Atributele şi originea zeului sînt deocamdată obscure; pare a fi însă rezultatul unui *sineretism destul de rapid poate datorită penetraţiei romane în ariile *cultului său (Balcani, Dacia) atestat totuşi din sec.
II—III. Grecii îl numeau Theos Heros (grec. fjpox; — stăpîn, căpetenie; mai tîrziu -- semizeu, de origine muritoare), iar romanii, Deus sanctus Heron; unele imagini ale C.T. sînt însoţite de inscripţii, unde numelui (Heros în cele greceşti, Heron în cele latine) îi urmează adesea diverse epitete: Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Veşnicul), Kam%96viog (Stăpînul Morţilor), KxiaTTK (întemeietorul de neamuri), mai des Vetespios. După unele ipoteze, e posibil să fi patronat războiul şi *cultul funerar (—► funeralii), deoarece figurează pe stele funerare tîrzii din necropolele zonei Pontului Euxin: unii cercetători cred că l-au identificat în iconografia locală reprezentînd pe *Sfîntul Gheorghe (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985). Uneori, imaginile includ (ca relieful cinegetic de galop, de la Constanţa ) un element marginal derutant (poate biblic): un arbore cu un *şarpe încolăcit pe tulpină. Pe teritoriul României s-au găsit cel puţin 200 de imagini de epocă, atestînd cultul C.T. în Dobrogea, Oltenia, Transilvania. Unii arheologi (Radu Florescu, Ivan Venedikov) admit posibilitatea identifi-
cării C.T. cu zeul dacogetic *Zamolxis; dar nici una dintre sursele antice nu se referă, măcar aluziv, la ipostaza de călăreţ a lui Zamolxis, şi nici la vreo legătură rituală între zeul Daciei şi cai /-* calul), consacraţi ori sacrificaţi zeului, astfel că identificarea e riscantă.
    căciula fermecată Căciulă, coif sau scufie magică, avînd 2 funcţii specifice: 1) mijloc de invizibilizare a purtătorului: * Athena (Iliada, V, v. 830) îşi pune coiful spre a nu fi văzută de *Ares; *Perseus (Hesiod, Scutul), ca să nu fie zărit de *Gorgone, şi-a pus pe cap coiful lui *Hades; *Făt-Frumos (basmul Zîna Zinelor, col. P. Ispirescu), apărînd în familia sa, poartă o c.î. pe care şi-o ridică puţin de pe frunte doar cît să fie văzut de fiul său; 2) mijloc de prelungire aproape nelimitată a razei vizuale: „în cap are o scufie / şi scufia-i de scumpie / şi dedesubt de scumpie / este-o piatră despicată / de se vede lumea toată“ (colind din Transilvania, col. Ath. M. Marienescu). Unele texte mitofol-clorice macedoromâne pun în circulaţie noţiunea de comănac (acoperămînt de cap al călugărilor), cu aceeaşi funcţie de invizibilizare.
    călugăriţa (Mantis religiosa) Insectă carnivoră, figurînd în *mitologia unor popoare. în Africa de Sud, c. este o divinitate supremă, de origine totemică (-* totem) : *Cagn la boşimani, Ikaggen la hotentoţi; ambele triburi o consideră creatoarea lumii. Slavii răsăriteni nu au *mituri propriu-zise despre această insectă (rus. bogomol), ea figurînd mai mult în *superstiţii. Mitofolclorul românesc are o poziţie insuficient de clară faţă de c., care este invocată îndeosebi în unele ♦descîntece de *magie neagră, unde este definită ca atare: „Călugăriţă / Cu necredinţă, / Sîntu Petru te-a-nvăţat* / Sîntu Petru te-a mînat / Să faci bine / La creştine, / Să dai învăţătură / La cei fără-nvăţătură. / învăţătură ai dat, / Dar rău te-ai purtat, / Că ai spus / Şi te-ai arătat / Şi te-ai dezvălit / Pînă Dumnezeu te-a pedepsit. [...] Tu călugăriţă / Fără credinţă, / De Dumnezeu bătută, / De oameni hulită / Şi huiduită" (Simeon Florea Marian, Insectele in limba, credinţele şi obiceiurile românilor, Bucureşti, 1903, p. 503—504). Dar aici nu avem a face cu un mit, ci cu o *legendă populară tîrzie asupra transformării unei femei călugăriţe, ca pedeapsă, în insecta care poartă numele cinului ei monastic.
    Căluşari *Dans popular românesc de flăcăi, executat mai ales ca formă coregrafică rituală (—► ritual) în Săptămîna Rusaliilor; în ceea ce păstrează fiealterat şi autentic rural, Jocul Căluşarilor pare dintre cele mai vechi şi mai complexe dansuri autohtone, cu încărcătura sa. de mesaj mitic arhaic. Etimonul e însă discutabil; cel propus în mod curent: *cal, nu n re caracteristic nici pentru *simbolul dansului, nici pentru structura sa coregrafic-rituală; totuşi, sub această influenţă superficială (mai ales dirt sursa „mişcării artistice de amatori“, care nu o, dată a falsificat şi mixat tradiţiile folclorice), unele echipe căluşereşti ies în dans cu „căluţii de lemn sau de confecţie butaforică; mai sigur: pare etimonul căluş dacă se face relaţia cu taci-
 103
 CĂŢELUL PĂMlNT ULUI
turnitatea de bază a dansatorilor şi cu discreţia rostirii sotto voce de către stareţ a comenzilor. Este greu de operat o decantare explicativă a tuturor elementelor componente, de ex., a momentului specific de dans în genunchi, părînd un moment esenţial. Dansul C. are o funcţie evident magică, ceea ce îl scoate în afara „originii cabaline", prin care mai mulţi comentatori doresc să sugereze că ar fi vorba de un dans cavaleresc; astfel, pentru Ovidiu Bîrlea, „cel mai evident e substratul cabalin" (de altfel, deloc evident), cu toate că acelaşi folclorist admite şi o dublă origine: „reiese cu claritate că în practica căluşarilor s-au contopit două reprezentări principale, una legată de venerarea ielelor (rusaliilor, vîntoaselor etc.), cealaltă de cultul cabalin" (Eseu despre dansul popular românesc, Bucureşti, 1982, p. 41). *Cultul calului nu e însă specific dacilor sau tracilor în genere, cum este pentru celţi; iar prezenţa unei puternice formaţiuni celte* pe teritoriul Transilvaniei, sub acest raport, nu a lăsat urme în tradiţia mitologică românească. Contopit probabil din mai multe forme arhaice, Jocul Căluşarilor a ajuns omogen (în ciuda variantelor sale) şi cu adevărat evidentă este originea lui magică, el reprezentînd în primul rînd un ceremonial de magie profilactică împotriva bolilor aduse de *Iele, fapt confirmat de acea stranie conspiraţie a muţeniei, a păstrării unui secret medical şi a unui incognito pentru ceata de dansatori, marcat chiar în unele regiuni (de ex., în Oltenia) de strigătul de apel la prudenţă: „I-auzi, i-auzil". încă Dimitrie Cantemir considerase acest dans (Caluczenii) drept unul în mare măsură magic (superstiţiosius), dansatorii avînd feţele acoperite, veşminte femeieşti şi glasuri prefăcute femeieşte, purtînd pe cap cununi de pelin (plantă ♦apotropaică) şi flori şi agitînd săbii în mîini; ceata, după Cantemir, era condusă de un stareţ şi un primicer (acesta — un transmiţător al ordinelor coregrafice către ceată) (cf. Bescriptio Moldaviae, pars II, cap. XVII). Astăzi, în multe zone, C. poartă pinteni şi, pe pulpe, zurgălăi, chiar mai frecvent decît pintenii; se prea poate f ă fie o adaptare a sunetului ritmic pentru gonirea *duhurilor rele (echivalent cu toba şamanică), nu însă din recuzita calului şi călăreţului (căci pintenii sînt o invenţie medievală tîrzie). Op.rindu-se asupra săbiilor amintite de
D.  Cantemir, Ov. Bîrlea crede a vedea în Jocul Căluşarilor un dans coborîtor direct din dansul tracic al săbiilor, descris de Xenophon (Ana-basisy VI, /, 5—6); dar în descrierea lui Xenophon tracii dansează „cu arma în mină în sunetul flautului, în acest timp sărind sus şi uşor şi agitînd totodată pumnalele", iar între dansatori se dispută o luptă simbolică de competiţie. Dansul tracic este un dans războinic (aşa cum se întîlnesc multe tipuri, de ex., dansul săbiilor din Caucaz) şi nu are nimic comun cu Jocul Căluşarilor. De altfel, tot D. Cantemir oferă definiţia sigură a caracterului magic (—> magie) al dansului: „Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a
aşternut la pămînt, aceia încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cîntecului, calcă, unul după altul, de la cap pînă la picioare, pe cel culcat, în sfîrşit îi suflă la ureche cîteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă" (loc.cit.). După o informaţie din Bescriptio Moldaviae, *ritualul durează zece zile, timp în care căluşarii dorm numai sub streşini de biserici, din prudenţă faţă de Ielele răzbunătoare. Jocul Căluşarilor este panromân, fiind atestat în toate * provinciile dacoromâne, ca şi în Macedonia. Există totuşi părerea (susţinută mai ales de Mircea *Eliade) că funcţia apotropaică a craniului de cal, înfipt la ţară în parul porţii, anume spre a alunga Ielele de lîngă casă/ ar atesta parţial prezenţa rituală a calului în jocul căluşeresc: dar cele două acte magice, asemănătoare ca scop, sînt structural diferite ca tehnică. Depăşind chiar această ipoteză cabalină alţi cercetători (îndeosebi Romulus Vulcănescu) încarcă temeiul mitic al C. şi cu relictele unui *cult solar autohton, „caii căluşereşti" fiind c6nside-raţi cai solari.
 § Mircea Eliade, Notes on the Căluşari (în The Gaster Festschrift. The Journal of the Ancient Near Eaştern Society of Columbia University, voi. 5, 1973, p. 115 — 122); Horea Barbu Oprişan, Căluşarii, Bucureşti, 1969
    Căpcăuni Monştri antropofagi cu aspect antropomorf ic din folclorul românesc, de provenienţă sincretică; numiţi în două variante: căpcăun şi căpcin, deşi îşi păstrează în ambele cazuri aproximativ aceeaşi funcţie, se diferenţiază după etimonul respectiv căpcăun < avar. kapkan — un dregător administrativ (care e mai frecvent în basmele fantastice româneşti şi identic tipurilor de canibali din alte ♦mitologii); căpcin < ipotetic:       cap-de-cîine, după
 K0V0Ke(j>a>.0(; — babuin (probabil o formă coruptă fonetic, prin contaminare de pronunţie şi sub influenţa semantică a unei * legende hagiografice creştine, circulînd pe teritoriul românesc), în acest mod, cele două forme s-au despărţit adesea şi semantic, căpcăun rămînînd o formă mitologică negativă, căpcin — una hagiografic pozitivă. în cazul „căpcîn", se vorbeşte de sf. Christofor care, potrivit tradiţiei, l-a traversat peste un rîu pe *Isus Christos cînd acesta era copil („Sfîntul mucenic Christofor 3ra căpcîn din ţara celor ce mănîncă pe oameni" — Mineile pentru ziua de 9 mai). După o legendă creştină orientală, devenit misionar, apoi decapitat sub împăratul Decius, fie dobînaise chip omenesc la creştinare, fie ceruse lui ^Dumnezeu un cap de cîiiie, spre a fi mai convingător în misionarismul său printre păgîni.
    Căţelul Pămîntului; Ţîncul Pămîntului; Orbe-tele Pămîntului Fiinţă mitică aparte, din *demo-nologia primară a folclorului mitologic românesc, avînd o inteligenţă demonică vicleană şi locuind sub pămînt, pe lîngă *cruci, stîlpi funerari sau cimitire. C.P. este un produs sincretic, din *mitul grec al *Cerberului, precum şi mai multe personaje demonice cu rol cosmogonic din mitologiile fino-ugrice şi uralo-altaice (cf. *Erlik); dar a devenit o divinitate infernală mai com-
CELSUS
104
 plexă, uneori deţinînd puteri absolute şi trăsături luciferice: orgoliu, inteligenţă, autonomie faţă de divinitatea supremă. O variantă îi acordă rol decisiv în ♦cosmogonie: urzind lumea, ♦Dumnezeu o face prea mare, aşa că nu încape sub ♦cer, iar el, incapabil de a-şi desăvîrşi opera, trimite ♦albina să iscodească pe Ţîncul Pâmîn-tului care însă îşi păstrează secretul faţă de iscoadă pînă cînd, crezîndu-se singur, şi-l trădează ironizînd cu glas tare pe Dumnezeu: „El mă întreabă pe mine ce să facă. Dar de ce nu strînge pămîntul în mînă tot, că s-ar face ici dealuri, colo văi, şi ar încăpea44 (Tudor Pam-file, Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p/368). Opoziţia dintre C.P. şi Dumnezeu, asigurînd de fapt echilibrul Universului, aminteşte de rivalităţile religiilor dualiste; ♦Osiris-♦Seth, ♦Ormuzd-^Ahriman. Totuşi, mitul românesc e mai bogat. Funcţia mitologică a C.P. are autonomie şi complexitate: el e un domnitor subteran itinerant, uneori văzut chiar ca stăpînul integral şi absolut al subpămîntului, fiind totodată o divinitate luciferică (-+ Lucifer), remarcabilă prin orgoliul unei autonomii sigure de sine faţă de Dumnezeu, prin inteligenţa sa aplicată, cu care îl depăşeşte pînă şi în actul cosmogonic (-* trickster). ♦Superstiţii mai tîrzii atribuie monstrului subteran o răutate sadică şi înclinaţia spre antropofagie. Se poate descifra parţial în mitul C.P. şi ♦simbolul autonomizării ♦Pămîntului (ca lume umană) faţă de Dumnezeu, adică de forţele naturii obiective, în primul rînd celeste. Sînt variante care au înlocuit pe C.P. cu ♦ariciul din miturile cosmogonice româneşti; în alte zone mitologice (de ex., la bulgari), în rolul C.P. acţionează însuşi ♦Diavolul. Mai rar, mai ales în varianta cosmogonică a creării reliefului pimîntesc, ideea, ca şi opera, se datorează personajului enigmatic +Ion Sîntion. Decăzut mai tîrziu din mit în superstiţie, C.P. e văzut numai ca un ♦cîine demonic muşcînd de nas cadavrele neînmormîntate după ♦ritualul tradiţional; atunci, C.P. „este o vietate — se pare asemănătoare cînelui, dacă nu chiar un cîne — care trăieşte în fundul pămîntului, departe de sate, deci de locurile pe unde se fac fîntîni. Cîteodată iesă noaptea pe faţa lumii şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimînte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi, cînd întunerecul este mai greu"; dar narînd mitul prezenţei C.P. în cosmogonie, folcloristul nu e sigur că identitatea numelui identifică acest personaj cosmogonic cu celălalt, demonic (Tudor Pamfile, op. cit., p. 367—368).
    Celsus Filosof antic platonician (trăind la Roma, în sec. II), critic violent al ♦creştinismului ; a ironizat tradiţia întrupării lui ♦Isus Christos, doctrina creştinismului timpuriu, alcătuirea socială a ♦Bisericii. Opera lui s-a pierdut şi o cunoaştem numai din citatele şi referinţele lui *Origenes, din Contra Celsum. Cartea lui C., intitulată Discurs adevărat sau Doctrina adevărată (AXî|0Tte X6yog), scrisă probabil la Alexandria, în anii 170—180, era o lucrare polemică atacînd, cu ironie luxuriantă şi cu maliţie,
♦iudaismul şi creştinismul. Examinînd Penta-teuchul (primele 5 cărţi ale V.T. din ♦ Biblia ebraică), pe care îl consideră o culegere de poveşti şi alegorii, C. afirmă că autorii săi „istorisesc un mit oarecare ca pentru nişte femei bătrîne şi, în chipul cel mai necinstit, îl înfăţişează pe Dumnezeu deodată, de la început neputincios, incapabil de a-1 convinge chiar şi pe singurul om pe care el însuşi l-a creat". Totuşi îi laudă pe iudei, în contrast cu creştinii, că „respectînd serviciul divin moştenit de la părinţi, procedează ca toţi ceilalţi oameni". Numind Biserica creştină „un spital al tuturor epavelor vieţii", reproşează creştinilor modul de a-şi recruta prozeliţi dintre „neghiobi, oameni de nimic, prostănaci, sclavi, femei sărmane, copii" sau „dărăcitori de lînă, cizmari, postăvari, oameni de cea mai joasă ignoranţă, lipsiţi de orice educaţie" (Discurs adevărat, II, 37), întrucît C. considera creştinismul o ♦religie aculturală care tocmai de aceea „nu a cucerit decît pe cei simpli şi fără carte". Nu avem la dispoziţie textul original, totuşi din fragmentele citate de Origenes, uneori contradictorii, se poate deduce fie că C. nu a făcut o critică integral negativă, din oarecare obiectivitate, fie, dimpotrivă, că polemica sa era condusă mai mult de patimă decît de obiectivitate, căci afirmă că „şi printre creştini sînt destui înţelepţi, în stare să înţeleagă şi lucrurile spirituale înalte* şi „capabili să priceapă chiar alegoria". Principala teză care i-a indignat pe teologii creştini este contestarea naşterii miraculoase din fecioară (♦Fecioara Maria) a lui Isus Christos, C. colpor-tînd (sau inventînd) o anecdotă vulgară după care Isus era fiul unei torcătoare sărace, alungată pentru adulter de soţul ei, un dulgher, şi apoi, în viaţa ei de vagabondaj, născîndu-şi în taină copilul; adulterul s-ar fi produs cu „un soldat oarecare, numit Panthera" —însă comentatorii antici au semnalat corupţia lingvistică a cuvîntu-lui pârthenos (rcapOevog — virgină), în antroponi-mul Pantheras. Crescînd, Isus a căutat de lucru în Egipt, unde a învăţat ♦magia, apoi întors acasă şi fălindu-se cu noile sale puteri, „s-a proclamat Dumnezeu". Dincolo de această anecdotă, cînd ironizează ♦miracolul triplu al naşterii, ♦morţii şi învierii lui Isus Christos — afirmînd că „acelaşi lucru se povesteşte despre Orfeus la odrizi, despre Protesilaus în Tessalia, despre Hercules în Tenara şi despre Theseus" — se poate spune că filosoful roman face un pas spre ♦mitologia comparată. Eforturile de resti-tuţie a operei lui C. nu sînt consonante; printre ele se citează ca mai sigură operaţia textologică a lui R. Bader (1940); s-a ajuns la concluzia că (după diviziunea cărţii lui Origenes) scrierea lui C. ar fi avut 8 cărţi, grupate în jurul a 3 teme esenţiale: a) originea incertă şi suspectă a creştinismului (I-II); b) falsitatea bazelor doctrinare creştine (III-V); c) caracterul nul al valorilor doctrinei creştine (VI-VIII). Origenes şi scriitorii creştini ulteriori au acuzat tezele lui C. de o tendinţă total defăimătoare. într-adevăr, ştim din alte surse romane, vădit nesimpatizante (Tacitus, Plinius cel Tînăr), despre umilinţa etalată de primii creştini; dar C. îi acuză tocmai
105
 CERU*
de exclusivism şi infatuare: „Ca nişte lilieci sau ca furnicile ieşite din furnicar, ca nişte broaşte pe malul bălţilor, ori ca nişte viermi în gunoaie, aşa se întrec creştinii, întrebîndu-se mereu care din ei ar fi cei mai păcătoşi, însă declarînd în acelaşi timp că ei sînt centrul universului, numai de dragul lor conduce Dumnezeu lumea, numai cu ei comunică, deoarece,
 •  fiind asemenea lui Dumnezeu, ei urmează în vrednicie imediat după Dumnezeu". Fără să ştim în ce măsură i-a cunoscut pe creştini (care nu se considerau un popor ales), putem presupune că teza lui C. era în primul rînd o teză politică a imperiului, întrucît creştinismul devenise, pentru autorităţile romane, una din cele mai incomode „secte".
 § Cari Andersen, Logos und Nomos. Die Polemih der Kelsos wider das Christentum, Berlin, 1955
     Centauri (grec pl. Kevtaopoi; sg. Kâvxaupog; etim. incertă:     Kevieiv — a hărţui, a ucide,
 aOpa — suflu; sau Kevieîv —a lovi, xaOpog — taur) Fiinţe fabuloase din *mitologia greacă, avînd jumătatea inferioară a corpului patrupedă, de cal, şi jumătatea superioară, peste brîu, umană, de bărbat. C. s-au născut din cuplul ♦Ixion — ♦Nephele sau din cuplul divin ♦Apollon— ♦Hebe; mai răspîndit era însă ♦mitul după care ♦Zeus a creat dintr-un nor năluca Nephele, după chipul zeiţei ♦Hera; din împreunarea năluc cu regele Ixion, s-au născut, în Tessalia, toţi C. Numărul lor e variabil. Principalii C. sînt: *Hiron — cel mai înţelept şi mai cultivat, *Nessos — intrigant, ucis de ♦Herakles, PkoluSf Anhios, Agrios, Kyllaros — cel mâi frumos dintre toţi, Hylaios, ucis de ♦Theseus, Orneus, Medon, Lykabas, Monyhos, Pyrakmos. C. erau socotiţi (afară de Hiron şi Pholus) fiinţe pe jumătate sălbatice, neprietenoase şi supuse patimilor animalice; erau afemeiaţi, violenţi, beţivi, tîlhari de drumul mare, ucigaşi, cu rare excepţii (Hiron). Se credea că locuiau în pădurile Tessaliei, pe muntele Pelion (unde fuseseră Crescuţi după naştere de un grup de ♦Nimfe), părăsit de ei după ce au fost învinşi de lapiţi într-o bătălie vindicativă (cu participarea împotriva lor a lui Herakles şi Theseus) din cauza încercării unora dintre ei de a o necinsti, după o beţie de nuntă, pe Hippodamia, mireasa regelui lapit Pirithous. ^ Un soi de C., însă înaripat, numit Kusarikhu, există în mitologia babiloniană (—* mitologii din Mesopotamia). • B posibil ca ♦mitul C., pus în circulaţie de greci, să fi apărut în Egipt, pe vremea năvălirii hoardelor de hicsoşi călări, întrucît pînă atunci (sec. XVIII î.e.n.) egiptenii nu cunoscuseră ♦calul; ipoteza se poate confrunta cu o împrejurare similară din timpul debarcării călăreţilor lui Columb în Caraibe (după 1493), cînd băştinaşii au răstălmăcit aspectul fizic al călăreţilor «xpediţionari, socotindu-i fiinţe monstruoase neumane. De altfel, Diodor din Sicilia propune o ipoteză apropiată: „Unii spun că Centaurilor, acestor fii ai Nephelei şi ai lui Ixion, li s-a dat acest nume, pentru că ei au fost primii care au
 încercat să călărească" (Biblioteca istorică, IV, LXX, 1).
 § Georges Dumâzil, Le Problbme des Centaure*, Paria, 1929
    Cerber (grec. Kepftepog) Cîine monstruos din ♦mitologia greacă, născut de cuplul ♦Typhon
 —   ♦Echidna, fratele ♦Hydrei, al ♦Gorgonelor, al ♦Himairei ş.a. Paznic incoruptibil al porţilor infernale din ♦Hades, C. avea misiunea eternă de a veghea intrarea în ♦Infern a umbrelor celor morţi şi de a nu permite nimănui ieşirea în lumea umană; îngăduind numai intrarea umbrelor, nu şi a oamenilor vii, ca orice bun cîine de pază, care îi lasă pe străini să pătrundă pe teritoriul său (stînă, curte, casă), controla mai cu seamă ieşirea, nelăsîndu-i să plece. Vigilenţa i-a fost învinsă de două ori: prin forţă fizică (lupta lui Herakles) şi prin forţă spirituală (cîntecul lui ♦Orpheus). C. era imaginat cu 3, rareori cu 100 capete, iar după ♦Hesiod cu 50 de capete, cu o coamă de şerpi vii şi o coadă dintr-un şarpe activ. C. e reluat în ♦mitologia scandinavă (—> Gharmr).
    Ceres Zeiţa recoltei şi grîului, în ♦mitologia romană, provenită dintr-o veche divinitate italică agrară şi din zeiţa greacă *Demeter; în epoca imperiului, patronează simbolic pîinea albă: după izvoare latine, sabinii numeau ceres — pîinea, grînele. Romanii o serbau prin ♦jocuri sau alte manifestări festive: Ludi Cereris sau Cerialia, între 12—19 aprilie (Ovidius, Fasti,
 IV, v. 392 şi urm.), iar în ultimele zile ale intervalului, pe lîngă cursele de cai, se organiza în Circus Maximus ♦vînătoarea rituală de vulpi care alergau prin arenă cu torţe arzînd, legate de cozi, aceasta ca măsură profilactică împotriva ruginii grîului. C. era venerată drept „creatoarea recoltelor"; în acest sens, era invocată de Fraţii Arvali (*Arvales) în cadrul serbărilor Ambarva-lia, ca zeiţa care-i învaţă pe oameni detaliile tehnice ale agriculturii: semănatul, secerişul ş.a. Astfel, devine zeiţa întregii lumi vegetale, dar şi divinitatea ♦htonică a morţilor. La ceremoniile consacrate zeiţei, femeile nu puteau asista decît dacă erau „curate". Mai tîrziu, C. face parte dintr-o triadă a plebei, cu ♦Liber Pater şi ♦Libera, cînd e considerată patroana agriculturii, ocrotitoarea căsătoriei şi fondatoarea regulilor de viaţă civilizată.,
    Cernobog (ceh Cernyboh; slav Hipnogen — Zeul Negru) Divinitate din ♦ mitologia slavă (mai ales a cehilor timpurii), purtătoare a principiului răului. C. era un *zeu demonic, nefast, avînd un opus, invocat mult mai rar: *Belobog (Zeul Alb).
    Cernunnos Zeu ♦htonic din Gallia (-* mitologie celtică), înfăţişat cu coarne de cerb (sau de berbec) şi ţinînd în mînă un şarpe cu cap de berbec (după o reprezentare plastică de pe un vas de argint); era probabil un +zeu al fecundităţii şi al lumii subterane.
    cerul Noţiune mitologică multiplă, divinizată sintetic sau analitic, în etapele primitive, c. era venerat anonim sau personificat de un *zeu unic, fără atribute precise, ca zeul arhaic din India *Dyaus Pitar, ca zeiţa maternităţii teo -
CHAAK
106
 gonice*Nut din Egipt sau ca zeul maori * Răngi. Divinizarea analitică a c. se raportează la *aer, ca înveliş străveziu vital şi ca legătură sau tampon între cerul propriu-zis şi *pămînt (egipt. *Shu), adică un c. imediat, al mişcărilor atmosferice (de obicei vîntul: mesop. *Eragal^vedic *Văyti, maya *IIuracan), de asemenea, la lumină, fie solară (egipt. *Re), fie astrală sau eterică (grec. *Aither): în această formă, lumina provine dintr-un act cosmogonic de decantare (cf. în *cosmogonia biblică: lumina e despărţită de întuneric), apoi de la luminătorii cereşti (soare, lună, stele); de aici, divinizarea analitică priveşte c. ca boltă înstelată, pe care concepţiile *mitologiilor arhaice o socoteau de obicei o cupolă din materie solidă: în Babilon, ca.o boltă de plumb; în India, ca un acoperiş rezemat pe o mie de stîlpi imperturbabili; în Egipt, ca un „zid de fier al cerului" construit de *Ammon-Re; în China, o vastă cupolă rezemată pe Coloana Cerească, imaginată ca un stîlp de aramă situat în partea occidentală a munţilor Kunlun sau sprijinindu-se pe 4 stîlpi cardinali din care unul, izbit cu capul de zeul *Gong Gong, s-a frînt, înclinînd cerul spre nord-vest; în *Biblie, numit cu un cuvînt neclar — raqiah (tradus sau „întindere solidă" sau „cerul de fier"), cu menirea cosmogonică de tărie în mijlocul apelor, „care să despartă apele de ape" (F.T., Geneza, I, 6), iar mai tîrziu crezîndu-se că se sprijină pe pilaştrii munţilor („Stîlpii cerului se clatină" — V.T., Iov, XXVI, 11) ; în Grecia, expresia homerică (Odisseia, XV, v. 437) mSrjpeov oupavov — pînă la cerul de fier, dar şi înstelat; aştrii erau fixaţi în panoul ceresc sau, uneori, se credea că sînt orificii practicate în boltă, pe unde pătrunde lumina divină. In *credinţele primitive (Africa, Australia), c. este locul superior de repaos al tuturor zeilor retraşi (*deus otiosus). ~ Straturile celeste (cu sens plural: ceruri) există îii multe mitologii: în *miturile maya se admiteau 13 ceruri suprapuse (*Oxlahuntiku). Pentru orfici şi pitagoreici existau 7 ceruri. *Biblia (V. T.j nu precizează numărul (samâyîm — ceruri); abia N. T. (Pavel, II Corinteni, XII, 2) vorbeşte de al treilea cer; cerul suprem era considerat locaş divin: la azteci, locuinţa divinităţii duale supreme *Omete-otl, iar in .Biblie — cerul cerurilor (seme hassă-maym), înţeles ca un spaţiu de deasupra bolţii cereşti (raqiah) adăpostind locuinţa misterioasă a lui .*Yahweh. *Origenes spune însă: „Scripturile admise în Bisericile lui Dumnezeu nu amintesc că ar fi şapte său, în general, că ar fi într-un număr precis. Dar cuvintele dumnezeieşti obişnuiesc să ne înveţe , despre mai multe ceruri, fie că numesc ceruri sferele planetelor, cum le spun elenii, fie. că numesc cer ceva mai trainic" (Contra Celsum, VI, 21).
    Chaak Zeul maya al ploii (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) cu un rol de mare importanţă (ca şi *Tlaloc) la populaţii a căror hrană (porumbul) depindea în bună măsură de capriciile climei; adesea, Ch. e reprezentat cu un nas foarte mare, ejectînd stropi de apă. _■
     Chalchiuhtlicue (Cea cu fustă de peruzea) Zeiţa aztecă a apei (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), care a provocat la un moment dat *potopul pe pămînt, dar i-a transformat pe oameni în peşti, dîndu-le putinţa de a se mişca în voie prin apa abundentă; unele imagini plastice o înfăţişează oferind plantelor prea multă umiditate, pînă cînd le face să putrezească, într-o variantă, Ch. este soţia (sau sora) zeului ploii *Tlaloc şi oferă omenirii importante relaţii vitale cu *cerul; în altă variantă, probabil populară, ca soţie a zeului *Quetzalcoatl, transformată de acesta în soare, îşi exercită această funcţie solară de 6 ori cîte 52 ani (-* sori).
     Chalmecatecutli Zeul maya al *sacrif ic iilor (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), diriguitorul, controlorul şi patronul exclusiv al
 - *ritualului jertfelor.
     Chantico Zeiţa aztecă a căminului familial, a vetrei casnice şi a focului vulcanic (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
     ChariMa —> Scylla şi Charibda Châyâ (sanscr. chăyă — umbră, sclipire, frumuseţe, apărare) Soţia zeului solar *Surya, in ^mitologia vedică, şi sora (sau numai umbra) zeiţei *Sahjnâ.
     Chifochachum Zeu al triburilor andine chibcha (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), venerat mai ales în Valea Bogota, protectorul negustorilor şi rival al zeului suprem *Bochica. După o epocă de linişte, înfuriindu-se pe oameni, a produs în savana Bogotei un şir de ploi diluviene, dar a fost apoi osîndit de Bochica să poarte ♦Pămîntul pe umeri (ca * Atlas), de unde şi explicarea mitologică a cutremurelor prin faptul că, obosind din cînd în cînd, Ch, mută Pămîntul de pe un umăr pe altul.
     Chicomecoatl (Şapte-Şerpi) Zeiţa aztecă a porumbului (—*■ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), al cărei nume e inclus într-un *simbol heraldic nahuatl. De obicei, Ch. e reprezentată cu păr lung din mătase de porumb, împodobită cu flori acvatice şi purtînd o pavăză împotriva. arşiţei soarelui. Ea are grija hranei omeneşti şi e socotită sub toate aspectele o divinitate binefăcătoare. Bernardino de Sahagun descrie un *ritual al porumbului: se caută zeul porumbului şi se aduce un strujan verde, căruia i se oferă ♦ofrande, iar seara e însoţit cu alai la *templul zeiţei Ch., grupuri de fete'purtînd mănunchiuri de chicomolotl (şapte coceni) din recolta precedentă; fetele erau copile, adolescente şi mature, simbolizînd stadial cele 3 vîrste ale porumbului, ţîikhin Zeu ignic din *mitologia vedică arhaică (sau numai un alt nume al mult mai răspînditu-lui zeu al *focului *Agni).
     Chilam Balam (Profetul Jaguar) Numele unui vestit *sacerdot şi *profet maya semilegen; dar, dinainte de cucerirea spaniolă a Americii de Sud. I se atribuie, prin tradiţie, Cartea lui Chilam-Balam (uneori Cărţile), un codex con-ţinînd texte istorice, mitologice, calendaristice şi astrologice, redactate după izvoare mai vechi în lb. maya, dar cu alfabet latin.
 107
GICLOPS
    Chiminigagua Zeul suprem creator din unele variante ale mitologiei chibcha din Columbia (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), simbolizînd cauza universală şi obîrşia tuturor fiinţelor, lucrurilor, fenomenelor, zeul care a făcut şi primii oameni: bărbatul din lut, femeia din iarbă (—*> omul primordial).
    Chiracan (quich6 chiri acan — cea cu picioare) ; Străbuna Chiracan; Xmucane Divinitate primordială în mitologia quich6 (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeiţă maternă şi oraculară, probabil de origine totemică (-* totem). Deşi confundată uneori — prin atributul arhetipal — cu zeiţa *Xmucane, nu este identificabilă cu aceasta; ele par să fi fost 2 zeiţe, similare dar distincte.
    Chira Chiralina; Kira Kiralina (neogrec. Kupa
 —  doamnă, cucoană) *Zînă cu statut indefinit şi împărăteasă peste o împărăţie misterioasă, In folclorul epic românesc; această împărăţie este totuşi tangibilă, fie prin telescopie (cu ajutorul unui ochean de sticlă, păstrat într-o cameră interzisă din alt palat împărătesc, a cărei uşă se descuie cu o cheie de aur), fie fizic, pe cale normală (probabil călare) în 10 ani, iar prin *magie „cît te-ai şterge la ochi“, încălecînd pe ^Buşteanul Ielelor, singurul mijloc de a traversa gîrla de păcură din Pădurea cea neagră. Fireşte, în iatacul zînei imperiale se poate pătrunde numai în interiorul unui cerb de aur, pe care doritorul îl obţine prin act magic din Buşteanul Ielelor (cf. basmul Omul de piatră, col. N. Filimon). O variantă baladescă, neavînd nici un conţinut mitologic, doar o simplă identitate de nume, se află în ciclul de *legende dunărene, în care Kira Kiralina, sora frumoasă a unor hoţi din Brăila, piraţi danubieni idealizaţi de poetul anonim, e răpită din dragoste de un „arap .buzat", apoi eliberată de cei trei fraţi şi măritîndu-se în cele din urmă cu un voinic autohton numit Nenişor (cf. variantele Kira col. G. Dem. Teodorescu). Se poate presupune că un nume arhaic, pe care nu-l mai cunoaştem, al zînei, să fi fost înlocuit, prin contaminare, cu numele eroinei de origine neogreacă.
    Chi-Xibalba (Locul de groază; quich6 xibil — a dispărea ca o nălucă) Tărîm infernal subteran (*Infern), în mitologia quiche (-> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), populat de vrăjmaşii oamenilor; imperiu al zeilor *morţii, dominaţi de zeul *Xibalbay.
    Chiyou Divinitate complexă din *mitologia chineză, cu aspect de straniu *dragon gigantic, hrănindu-se cu nisip, pietre şi bucăţi de fier. După *mitul transmis în Biografia lui Huang Chen zi, „Chiyou avea cap de aramă, putea să înghită pietre, să zboare prin văzduh şi să străbată locuri primejdioase. Atunci s-a făcut din pielea taurului Kui o tobă, s-a bătut în ea de
 9  ori, Chiyou nu a mai putut zbura şi a fost ucis.“ Capul şi trupul i-au fost îngropate în locuri diferite. După o tradiţie folclorică, avea trup omenesc, copite de taur, 4 ochi şi 6 mîini, iar părul de la tîmple arăta ca nişte mănunchiuri de săbii; pe cap avea coarne. Unele desene rupestre îl înfăţişează ca pe un monstru, jumă-
 tate om jumătate animal, cu cap de panteră şi gheare de tigru, cu un coif pe cap şi cu cîte o armă în fiecare mînă şi în fiecare picior. După altă tradiţie, a avut 81 fraţi, toţi cu trupuri de animale, cu capete de aramă încadrate de coarne şi de urechi ca săbiile şi cu frunţi de fier, toţi însă putînd vorbi omeneşte. Ch. e considerat inventatorul săbiilor, tridentului, lăncilor, arcurilor mari, al securilor de luptă, al suliţelor şi a două tipuri de bardă. Fiind o divinitate intrigantă, i-a aţîţat pe oameni între ei, provocînd ucideri de inşi inocenţi şi răsculînd populaţia miao, distrusă apoi de împăratul *Zhuang Sui. Plănuind un război de cucerire a puterii universale împotriva împăratului *Huangdi, mai întîi uzurpă tronul propriului său strămoş *Yang-di şi abia astfel, cu forţe sporite, porneşte campania; totuşi, Huangdi îl învinge în cele din urmă, deşi cu dificultate. Ch. e considerat în majoritatea *miturilor fie zeu celest nefast, fie şeful unui trib de *uriaşi.
    Chiori s Zeiţa florilor, în *mitologia romană, soţia zeului *Zephyros şi mama zeului fructelor, *Karpos.
    Chomiha (Apa minunată, Apa aleasă) Una din cele 4 femei primordiale (-► omul primordial) în mitologia quiche (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţia lui *Balam-Acab.
    Ciclopi (grec. KuKkeojteg — Ochi-rotunzi) Făpturi uriaşe, în *mitologia greacă, puternice şi cu cîte un singur ochi; veniţi, după tradiţie, din Lykia, C., deşi se credea că sînt canibali» erau socotiţi excelenţi meşteşugari, prieepuţi mai ales în marile construcţii (ciclopice) şi în tehnica metalelor. Miturile îi împărţeau în 4 categorii principale: uranieni, născuţi din *Uranos şi *Gaia: fraţii * Argeş, * Brontes, *Steropes, de altfel singurii C. amintiţi de *Hesiod („Ciclopii cu inimă violentă, Brontes, Steropes, Argeş, cu suflet brutal, în totul asemănători cu zeii, de nu ar fi singurul lor ochi pus la mijlocul frunţii"
—   Theogonia, v. 140—141), însumînd un triplu efect senzorial (Argeş — fulgerul; grec. dpyris — strălucitor; Brontes— tunetul: ppovrn —tunet; Steropes— trăsnetul; aiepârcii — fulger)
—   optic, acustic, tactil; artizani, lucrînd în atelierul subteran (din vulcanul Etna) al lui *He-phaistos, unde confecţionau arme de uz divin şi uman, printre ei, fierarul Akmonides; au fost omorîţi vindicativ de * Apollon, fiindcă au făcut trăsnetul cu care *Zeus l-a ucis pe * Asklepios; constructori de ziduri şi edificii colosale; pastorali, adică ciobani, ca *Polyphemos, trăind din produsele turmelor şi fiind pe treapta cea mai de jos a inteligenţei. *Homer îi descrie pe C. ca pe nişte „oameni trufaşi şi fără lege, care, încrezători în zei, nu-şi îngrijesc ogoarele şi nu seamănă nimic ; fără sămînţă, fără muncă, cresc grîul, orzul, viile încărcate de struguri mari, umflaţi de ploile cerului. Nu au nici loc de sfat, nici datini, ci locuiesc în peşteri' adînci, pe culmile munţilor înalţi, iar fiecare îşi vede de casă nepăsîndu-i de ceilalţi" (Odisseia, IX). Ţara Ciclopilor era localizată de mitografii antici fie în Sicilia, fie în jurul Golfului Neapole. Faţă de C. cunoscuţi din izvoarele greceşti, mai este
 CEHUACOATL
 108
unul, Pyracmon (rcOp — foc, &K|i©v — nicovală), amintit numai de Vergilius (Eneida, VIII, v. 425). C. apar — prin ecou secundar — şi în folclorul mitologic românesc: „Urieşii au venit după jidovi şi dintre ei a fost Doicin şi Arap Buzat, cari mulţi din ei aveau numai cît^, un ochi în frunte" (T. Bălăşel).
 § A. Boltz, Die Kyhlopen, 1885
    Cihuacoatl (Şerpoaica) Zeiţă aztecă ♦htonică, rînduind naşterile şi supraveghind mortalitatea pruncilor abia născuţi (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Ca nume comun, cihuacoatl era un titlu de conducător politic intern în statul aztec.
    Cinteotl Zeu aztec, fiul zeiţei *Tlazolteotl (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) ; ocrotitorul principal al porumbului, dar şi patronul roadelor pămîntului, cum e definit într-un imn liturgic: „Inima mea poartă flori şi fructe în toiul nopţii. Eu, Cinteotl, m-am născut în paradis. Eu vin din ţara florilor. Eu sînt floarea nouă, glorioasă şi singura îmbietoare. Cinteotl s-a născut din apă; ca muritor, ca bărbat tînăr s-a născut din albastra casă cerească a peştilor." Alte ♦mituri îl arată ca o ♦teofanie a lui ♦Quet-zalcoatl. Hrană de bază a popoarelor precolumbiene, porumbul era ocrotit, în cadrul *religiei, de mai multe divinităţi, după vîrstele plantei: de la zeiţa fecioară ♦Xilonen (porumbul tînăr), pînă la maica porumbului matur, Toci (o ipostază a zeiţei Tlazolteotl). La azteci se sacrifica o fecioară (simbolizînd pe Xilonen) după 60 zile de la începerea recoltării, iar cînd porumbul intra în uz alimentar, o femeie adultă (simbolizînd pe Toci) era decapitată şi jupuită; preotul lui C., înfăşurat ca într-o mantie în scalpul acelei femei, cu o ♦mască modelată dintr-o bucată de piele de pe şoldul victimei, oficia ultima ceremonie a anului agricol. (—► Chico-mecdatl)
    Cipactonal Prima femeie (—► omul primordial) în mitologia toltecilor şi a altor popoare din Valea Mexicului (—*■ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţia lui *Ohomoquo, destinată de ♦zei să dea naştere neamului omenesc; totodată, prima torcătoare şi ţesătoare a lumii; iar cu cîteva boabe de porumb dăruite de zei, a învăţat să vindece bolile prin ♦descîntece, să ghicească viitorul (să „dea în bobi") şi să facă vrăji.
    circumcizie *Ritual religios de ♦sacrificiu şi iniţiere, constînd în „tăierea împrejur" a ligamentului dintre prepuţ şi gland, şi practicat în zonele calde (probabil, la origine, mai ales ca măsură igienică) din Africa (Egipt, Palestina), Asia (Arabia, Siria), Australia, Polinesia, America de Sud. Ca sacrificiu, c* reprezintă omagiul simbolic al omului faţă de divinitate (pars pro toto), iar ca act ceremonial de iniţiere, este ♦simbolul distincţiei bărbatului ales (îndeosebi în triburile primitive). La evrei, de ex., ritualul e îndeplinit la copiii de sex masculin cînd sînt în vîrstă de 8 zile, atunci dîndu-li-se şi numele; oficiantul (ebr. mohel) este totdeauna un ♦sacerdot cu învestitură specială. C. fiind destul de
 răspîndită, după unele statistici, mai mult de o zecime din populaţia lumii este circumcisă, ţivâ Zeu de prim rang din ♦panteonul ♦mî-tologiei vedice, după unele indicii unul din cei mai vechi, deşi necunoscut nominal în *Veda decît ca *Rudrd şi amintit cu numele C. abia în *Rămăyana, iar mai tîrziu compunînd, împreună cu * Brahma şi *Vişnu, triada supremă (*Trimurti). Cu timpul, cele 2 divinităţi con-topindu-se, C* devine un zeu cu 2 ipostaze* simbolizînd echilibrul de forţe în univers, reprezentate de 2 principii sau direcţii contrare: distrugerea şi reparaţia universului. Rudrâ, ca distrugător al universului, uneori identificat cu ♦Mrityu (♦Moartea) sau cu ♦Kala (♦Timpul) şi, în acest caz, numit Mahăkăla (Marele Timp) este energia cosmică negativă (manifestată uneori şi în forme feminine, ca ipostaze ale lui ţ)., sau de obicei în împreunarea lui cu soţia sa plurinominalizată — care şade totdeauna în stînga zeului — Qakti, zeiţa ♦vieţii şi ♦morţii, care e totodată *Kăli (Cea Neagră), devora-toarea lumii, de asemenea ♦£7mă, dar mai des fiica zeului ♦Himavân, al muntelui Himalaya, *Părvati şi ipostaza ei malefică *Durgă (Inaccesibila), zeiţă a războiului şi măcelului. reparatorul lini versului distrus, este energia cosmică pozitivă, izvorul forţei de reproducţie (Şamkara) şi divinitatea fecundatoare, avînd în această ipostază a fecundării universului, ca ♦simbol principal, organul falie (-^ lingă), venerat şi azi drept simbolul forţei creatoare (de pildă în Kashmir) şi, considerat investit cu puteri magice, fiind purtat în India contemporană adesea ca ♦amuletă; de altfel, în India de azi sînt numeroase obeliscuri simbolizînd lingay cărora credincioşii li se închină. C* are 1008 nume sau epitete, traducînd diversele lui atribute ; mai importante sînt: Măhăyogi (Marele Ascet), Vibhavâ (Strălucitorul), Deva-natha, (Domnul Zeilor), Lokadhatar (Ziditorul Lumii), Tryambaka sau Tri-locana (Cel cu trei ochi: al 3-lea, în frunte, e ochiul arzător; după un ♦mit, cînd practica ♦asceza, supunînd controlului voinţei impulsurile carnale, ♦Kăma i-a insuflat dorinţa iubirii cu Părvati, C., ca pedeapsă, arzîndu-1 pe Kăma cu al treilea său ochi), Iţa (Stăpînul), Ugra (Preaputernicul) Pagupati (Regele Fiarelor, Stăpînul Vitelor), Pinakin (Cel înarmat cu trident), Hara (Distrugătorul), Jivităntaka (Cel care curmă viaţa), Kapalamălin sau Kăpălin (Purtătorul colierului de cranii), Arămayd (Invulnerabilul), Mrida (Milostivul), Sambhu (Aducătorul de noroc) Nandi-gvara (Domnul Bucuriei), Bhuti-kriti (Răs-plătitorul cu fericirea), Virupăksar (Cel cu număr neobişnuit de ochi), Qipi-vişla (Cel străbătut de raze), Candra-cuda (Cel cu diademă selenară), Ajăta-gatru (Cel al cărui duşman încă nu s-a născut), Bhasmacuddhi-kara (Cel care purifică prin scrum), ţ. poate să întrerupă ciclul de reîncarnări (*samsăra):       „Cine pune
 cu mîna sa o floare pe capul statuii lui (iiva* rostind versul de 6 silabe, acela nu mai renaşte“ (Pancatantra, I, 168); cele 6 silabe sînt: Om» namah Qivaya — O/w, închinare lui Qivă (*om
109
CÎMPIILE SUSBB
 fiind silaba cu care începe invocarea oricărui *zeu). Totodată, ţî. e ocrotitorul asceţilor şi deţinătorul puterii magice a meditaţiei şi căinţei (în această ipostază, reprezentat adesea ca ascet gol, cu cenuşă pe trup şi cu un craniu în mînă, în care adună milostenia oamenilor, purtarea craniului fiind osînda primită de zeu după ce a ucis un *brahman). în călătoriile sale, ţî. foloseşte, ca vehicul,' pe taurul- său Nandin. Este In *Mahabhărata un episod ciudat (raportabil la vulnerabilitatea zeilor Indiei): regele *Hira-nyakagipu, stăpînul *demonilor *Dattya învingînd pe *Indra, îi răpeşte lui ţî. domnia asupra celor
 3   lumi, dar, trufaş, persecutîndu-şi fiul (Prahla-da) care-1 adora pe Vişnu, a fost ucis de zeu; mitul subliniază însă că ţî. a rămas fără domnie un milion de ani. în *cultul givaist are importanţă principală aşa-numitul *ritual de seară: pradoşa. Reprezentările plastice sînt diverse. Adesea ţî. e înfăţişat cu 5 chipuri, cu părul vîlvoi adunat în creştet şi deasupra cu simbolul fluviului *Gângă; uneori e descris (sau pictat) cu pielea neagră (ca Krişna) sau vînătă (Nila-kantha, „Gel cu gîtul vînăt“), fiindcă în momentul cosmogonic al agitării oceanului primordial (-+apa) ieşise la iveală, printre comori, veninul kalakuta, pe care zeul 1-a băut ca să scape universul de otrăvire, el doar învineţindu-se; dar una din imaginile mai răspîndite îl prezintă, Intr-un cerc mărginit de văpăi, avînd 4 braţe şi 2 aripi de flăcări, în timp ce execută *dansul tandava pe un trup de *demon care simbolizează 'tripla cetate spaţială demonică *Tripura. în privinţa ipotezei asupra cultului arhaic al lui ţî., E. Mackay a identificat o statuie (în Harappa), înfăţişînd un zeu cu 3 sau 4 feţe, pe care a socotit-o ipostaza Paşupati a lui ţî. şi a dedus că marele zeu fusese adorat şi în India prea-rică. Tot astfel, un relief ceramic, datat de . arheologi în jurul anului 2500 î.e.n., tot în epoca prearică, e posibil să-l reprezinte pe ţî. în ipostază de yogin suprem (-* Yoga). Cultul lui ţî. a fost unul dintre cele mai durabile, zeul fiind adesea invocat ca inspirator; de ex., celebra gramatică sanscrită a lui Panini începe cu 14 sutre numite Qiva-sutra, deoarece autorul a afirmat că i-au fost dictate chiar de marele zeu.
     cîinele Primul animal domesticit de om, provenind fie din şacal, fie din lup, şi însoţindu-1 apoi pe om din epoca cinegetică cea mai veche pînă în prezent, fie ca auxiliar preţios în activitatea de *vînătoare, fie ca animal de pază al gospodăriilor nomade sau sedentare. Vechimea CÎinelui pe lîngă om, după Konrad Lorenz, datează din jurul anului 50 000 î.e.n., cînd a fost îmblînzit şacalul, şi din jurul anului 20 000 î.e.n., cînd a fost adoptat un pui (de cîine sălbatic într-o locuinţă lacustră. Totuşi, contrar unei evoluţii fireşti în folclor şi *mitologie, c. e rareori divinizat şi apare frecvent ca personaj negativ, chiar demonic, şi uneori ca animal de ♦sacrificiu. Ca divinitate, este reprezentat de *Anubis (animal funerar în Egipt), *Gharmr (paznic infernal la scandinavi) şi *Căţelul Pămîntului (personaj cosmogonic subteran în Mi-
 tologia românească); dar numai Anubis este un zeu binevoitor, deşi în legătură cu *moartea, fiind supraveghetorul îmbălsămării şi călăuza morţilor la judecata postumă. ♦Ritualurile funerare din India (-+ funeralii) sînt în raport indirect cu o haită de cîini, Sărameya, subalterni al zeului morţii ♦Yama. ♦Infernul e păzit, în Mitologia greacă, de cîinele tricefal *Cerber, care nu e însă obiectul unui ♦cult. La koreacii din Kamciatka se practică sacrificii de cîini (spînzuraţi în număr mare, în vîrfuri de pari) pentru înduplecarea ♦spiritelor malefice. Există
o categorie de c. însoţitori ai *zeilor, cu un statut divin secundar, avînd fie funcţie cinegetică, a-tunci cînd aparţin zeiţei ♦Artemis (♦Diana), fie infernală, cînd aparţin zeiţei ♦Hekate; fărâ o funcţie delimitată precis, este Saramă, căţeaua zeului ♦Indra. în ♦miturile periferice şi în ♦superstiţiile populare, cea mai răspîndită este forma de cîine diavolesc, de obicei negru, însoţindu-i pe vrăjitori ; în cele din urmă, s-a ajuns la generalizarea vulgară, după care orice cîine negru este o ipostază (sau numai o ♦mască) a ♦Diavolului, ca, de ex. , *Mefistofeles. Foarte puţine mitologii au sacralizat pe cîinele fratern, ca prieten al omului şi ca animal agreat de divinităţi; la celţi, *Cu Chulainn este chiar un *totem; la kartvelii din Georgia (Caucaz), Kurşa este un cîine înaripat care-1 slujeşte pe eroul semizeu ♦Amirani; la armeni, e venerată tradiţia lui Arţibur care i-a scos pe ♦strămoşii arhaici din ♦labirintul unei ♦păduri. ♦Creştinismul, în mitologia sa hagiografică, a canonizat pe sf. Chris-tofor, purtătorul pe umeri al copilului Isus (*Isus Christos), şi pe sf. Dominic, ambii reprezentaţi uneori ca oameni cinocefali. Un mit inferior romînesc, probabil de influenţă sincretică bizantină, povesteşte cum viermii care devoraseră cadavrul lui ♦Cain s-au prefăcut în cei dintîi cîini din lume. Această evidentă teamă nerecunoscătoare a omului creator de mituri faţă de prietenia şi serviciile fidele ale c., pe care îl transformă în ♦demon şi în animal să-crificial, se poate explica prin faptul că, în cele mai multe cazuri, miturile despre e. s-au fixat în perioada de tranziţie, cînd încă sălbăticia persista şi la om şi la animal.
   Cîmpiile Elisee (grec. ’HMaiov rceSiov; lat. Elysium — Elizeu) Tărîm din capătul apusean al Pămîntului, dincolo de fluviul ♦Okeanos, locul de retragere postumă a eroilor protejati, de *Zeus. *Homer le descrie astfel: „Cîmpiile Elisee, de la capătul lumii, pe unde locuieşte blîndul Rhadamanthys şi unde traiul e mai fericit, căci nu sînt furtuni, nici ploaie, nici ninsoare, ci pururi adierea dulce a zefirului dinspre Ocean“ (Odisseia, IV). *Hesiod le numeşte Insulele Fericiţilor: „Zeus, fiul lui Kronos şi părintele zeilor, a dăruit altora o existenţă şi un sălaş departe de oameni, aşezîndu-i la marginile pămîntului. Acolo locuiesc ei, cu inima eliberată de griji, în Insulele Fericiţilor, la ţărmurile volburilor adînci ale Oceanului, eroi fericiţi pentru care ţărînă roditoare aduce de trei ori pe an o înfloritoare şi dulce recoltă*4 (Munci şi zile, v. 167—173). Unii poeţi greci ulteriori
CftEMENTIA
 11©
le echivalau (ca şi Hesiod) cu * Insulele Fericiţilor pe care, după descrierile din *Odisseia (Ins. Pheacilor), unii comentatori au crezut posibil să le identifice cu ins. Canare. încercarea e hazardată, descrierile antice fiind derutante. După Yergilius (Eneida, VI, v. 641), C.E. au un soare al lor şi stele proprii (solem que suum, sua sidera norunt). Ca şi textul vergilian, surse din aceeaşi epocă indică în C.E. un aer pur, inundat de lumină, unde umbrele morţilor se ocupă cu activităţile antume preferate. După doctrine tîrzii, acolo sufletele se perindă în popasurile dintre reîncarnări, insă rămîn să trăiască etern oamenii ale căror suflete au fost purificate total, adică şi-au redobîndit puritatea originară.
     Clementia Zeiţă a îndurării, iertării şi milei, în *mitologia romană.
     Clio; Kleio (grec. K^e© — slăvesc) *Muza istoriei, uneori şi a epopeii, reprezentată în operele plastice greceşti cu un sul de pergament în mină, ca femeie tînără cu faţă inspirată şi copleşită de gînduri; iniţial probabil Muza cîn-tecului eroic şi crainică a gloriei, inspiratoare a rapsozilor, ajunge să fie socotită prima şi cea mai importantă dintre cele 9 Muze. Potrivit unui *mit colateral, pentru îndrăzneala de a fi osîndit dragostea *Aphroditei faţă de * Adonis, zeiţa a stîrnit în Muză o pătimaşă dragoste plină de furie pentru Pieros; de la el, C. naşte pe Hyakinthos; dar uneori i se atribuie şi alţi doi fii: Linos şi *Hymenaios.
     clopotul Acest instrument muzical cu sunet simplu (instrument de percuţie al cărui percutor, limba clopotului, se mişcă prin balans în interiorul obiectului metalic de forma unei pere), grav la clopotele mari, din bronz, care pot ajunge la greutatea uzuală de 15 tone, suav la clopoţeii confecţionaţi adesea din argint, pare să fie legat în primul rînd, de-a lungul istoriei unor civilizaţii, de *ritualurile religioase, slujind pentru a chema pe credincioşi la *rugăciune sau la ceremoniile liturgice, de asemenea pentru a puncta anumite momente din ritual. Totodată, c. a servit şi în viaţa profană, ca mijloc de alarmă, de adunare a populaţiei unei-localităţi sau de salutare a comandanţilor învingători. Inventarea e., veche de cîteva milenii, este atribuită de tradiţia mitică unui zeu chinez; în jurul anului 1000 î.e.n. chinezii fabricau c. pe scară vastă, înaintea erei noastre, c. a pătruns în India şi în Tibet, servind în *budism, pînă azi, oficierii slujbelor religioase. *Creştinismul adoptă acest instrument relativ timpuriu, căci c. apare în ♦biserici spre sfîrşitul sec. III, dar se răspîndeşte şi se diversifică abia în sec. XII; această diversificare se produce în varietate de mărime şi de sunet, dar şi în sensul utilizării, c. ajungînd să se folosească în scopurile cele mai profane (de la clopotele ceasornicelor, pînă la tălăngile vitelor din turme şi cirezi). Sensului religios originar i s-au adăugat subsensuri locale, adesea cu caracter magic; astfel, dangătul c. din biserici- are, în Galabria (Italia), în luna martie, un rol *apotropaic, pentru alungarea mai ales a vrăjitoarelor. în fiecare *cult religios, sune-
 tele c. sînt folosite după un cod propriu de semnale, constituind un rudiment de limbaj (de ex., în bisericile creştine c. tras „într-o dungă“, adică lovind limba în ritm egal de o singură parte a curburii interioare, are sens funerar, anunţînd o moarte sau o înmormîntare; c. de tonuri diferite se pot combina în melodii specifice, sistemul numit carilion (carillon) exe-cutînd, în bisericile catolice, melodii suficient de complexe: Ave Maria. ^Marile clopote moderne:              Savoyarde, la biserica
 Sacre-Coeur din Paris; Ţari Kolokol, la Kremlin, în Moscova; Liberty Bell, la Independence Hali din Philadelphia; Big Ben, din Londra. Unul dintre cele mai mari clopote rituale din lume se află într-un *templu subteran din Beijing; turnat în pragul sec. XV, greu de 46,6 t, înalt de 4,5 m, cu diametrul maxim de 3,3 m, emite un sunet audibil la cîteva zeci de kilometri, iar dangătul se atenuează gradat, avînd o frecvenţă de lungă durată, care dă senzaţia de profundă solemnitate; sunetul acestui c. chinez are complexitate muzicală, două din tonurile componente fiind dominante şi dispunînd de frecvenţa de propagare de 98 cicli/secundă, iar senzaţia acustică e dublă — de apropiere şi depărtare. Clopotele din sec. XX se toarnă dintr-un aliaj de 78% cupru şi 22% cositor (celor foarte mari, adăugîndu-li-se şi 1% zinc).
     Coatlicue (Maica Gliei, Născătoarea) Zeiţa aztecă postcosmogonică a *pămîntului, a pro-creaţiei şi a maternităţii, dar şi a *morţiiY—► mi-tologiile civilizaţiilor precolumbiene); apărută în lume abia în era a patra (-+ sori) şi socotită divinitatea care hrăneşte lumea, este *simboluI primăverii şi al fertilităţii. Sora zeiţei selenare ♦Coyolxauhqui şi mama zeului solar *Huitzi-lopochtii. O statuie o înfăţişează ca alegorie a unui eveniment cosmic, cu'gestul caracteristic al palmelor întînse: dublul eveniment al naşterii, şi al morţii; craniul ei împodobit ar simboliza scufundarea *vieţii în moarte. Zeiţa poartă o fustă din şerpi împletiţi, interpretată de unii mitologi ca o simbolizare a omenirii; în imagini, la spate îi atîrnă 30 de şnururi sau curele de piele ornate cu melci, simbolizînd *cerul mitic din care a apărut *Soarele, Huitzilopochtli, născut de la soţul ei, Citlatonac. ca şi numeroşi alţi fii şi fiice, între care zeul *Tecpatl (Cuţitul-de-cremene), al cărui rol teogonic ■(—* teogonie) se efectuează prin moartea sa.
     cobra sacră *Şarpe veninos african şi asir atic, din specia naja (şarpele cu ochelari), di^ vinizat în Egiptul faraonic şi în India vedică:
 1   Uraeus (grec. o6patog, formă hellenistică pentru presupusul cuvînt egiptean cu acest sens), cobra emblematică regală, personificată sub formă violentă (*Uto, zeiţa incandescenţei solare), sub formă de ocrotitoare a faraonului (divinitatea maternă *Nekbet) sau sub formă binevoitoare (zeiţa-doică *Renenet) considerată alteori cobra cea bună (*Renenutet stăpîna hambarelor). 2 Naja (specie de cobră indiană), venerată în două forme: *Ananta, cobra simbolizînd absenţa precosmogonică a *timpului, sau şarpele universal cu 1 000 de capete, anterior
Xl'l
COLIND]?
 ♦cosmogoniei, echivalent *haosului primordial; Qeşa (*Adhigeşa), şarpele infernal, cobra stă-pînă a lumii subterane.
    Cocijo (Şarpele-jaguar) Zeul zapotec al ploii (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), reprezentat în plastica tîrzie ca un amestec de şarpe şi jaguar, cu predominanţă anatomică umană.
    Cohuy Zeu mixtec (în *miturile grupului nahuatl), patron al porumbului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Colhida Ţinut din Gaucaz (confirmat istoric), existînd azi’ca regiune din Georgia (U.R.S.S.), dar mitizat de grecii antici, sub forma unei ţări stăpînite de regele Kolhos (tatăl vrăjitoarei *Medeia) şi unde se afla Una de aur pentru recuperarea căreia *argonauţii au întreprins o expediţie. Regele Kolhos (numit şi Aietes) era fiul zeului solar *Helios şi unchiul zeiţei * Hekate, cu care căsătorindu-se a avut
 2 fiice — Medeia şi *Kirke, şi un fiu — Aigialeus. Din cauza unui *oracol prezicîndu-i moartea cînd vor veni nişte străini să caute lîna de aur a berbecului sacrificat odinioară de *Phrixos, regele Aietes devine crud, omorînd pe toţi străinii debarcaţi pe ţărmul său pontic; lîna de aur era depusă în *templul lui *Ares, care fusese înconjurat de un zid impenetrabil, şi păzită de un *balaur şi de un grup de tauri scoţînd văpăi pe nări. *Pindar afirmă că poporul colhilor avea faţa neagră, dar afirmaţia putea fi o metaforă, populaţia caucaziană avînd pielea foarte albă. Unii istorici raţionalişti, ca Diodor din Sicilia, explică omologarea paznicilor templului cu taurii, fiindcă proveneau din Taurida, iar născocirea balaurului, prin faptul că şeful corpului de gardă s-ar fi numit Drakon.
    colinde (lat. Calendae [Ianuariae]) Manifestări şi cîntece rituale, executate la unele popoare din Europa în timpul *sărbătorilor de iarnă. După cum au stabilit în special studiile de folclor ale lui Petru Caraman, originea datinii colindatului la toate popoarele europene care o practică este romană: Calendele lui Ianuarie, care echivalau cu sărbătoarea Anului Nou. €. au rădăcini vădit arhaice; în epoca . imperială romană, sărbătorile de tipul Anului ;Nou şi Saturnaliilor (-* Saturnus) cădeau ^iarna şi, după observaţia lui J.G. *Frazer, laceastă suprapunere nu era justificată; dar |într-o epocă mai timpurie, Anul Nou era serbat ide romani primăvara, în cinstea zeului *Mars, Ipe atunci încă ocrotitor al agriculturii; în această relaţie, c. au un substrat magic (—► ma-fgie), anume în urările pe care le conţin, ca şi jîn gesturile din semănatul simbolic cu boabe ^de grîne sau (la români) de lovire ritmică cu lsorcova (mănunchi multicolor de flori artificiale legate pe o tijă); o c. latină, recitată pînă -în evul mediu, se încheia cu urarea gaudium \€t laetitia sit in hac domo („bucurie şi veselie "să fie în casa asta"), colindătorii ţinînd în ^ mîini ramuri de măslin. Observînd caracterul general al c. de azi, P. Caraman recunoaşte
    baza originară a acestei datini este agrară.
Evoluţia colindatului antic porneşte de la urarea cu scop magic şi adesea se interferează pe parcurs cu *descîntecele:        „colindele nu
numai au suferit influenţa descîntecelor, dar şi-au luat din ele material de-a gata, adap-tîndu-şi-1 conform spiritului specific44. Aceasta se vede în multe c. româneşti şi slave, dar şi în tipul italian befanate, care se cîntă între Anul Nou şi Bobotează, în numele unei divinităţi populare, *Befana (zeiţă folclorică feminină care aduce copiilor daruri sau îi pedepseşte). De altfel, colinda latină de iarnă (după reforma ^calendarului roman) se extinde, la popoarele creştine din Europa modernă, de la sărbătorirea noului an şi la celelalte sărbători, îndeosebi asupra *Crăciunului (25 decembrie, ca zi de naştere a lui *Isus Christos). Regăsim termenul derivat din aceeeaşi sursă latină: chalendes la francezi, koleadka la ruşi (cu variantele apropiate ale altor popoare slave), kolendre la albanezi. Transferul asupra elementelor creştine nu este însă esenţial; mai mulţi etnografi şi folclorişti au observat puternicul substrat păgîn din scenariile c. creştine; acestea conţin relicte destul de amănunţite din stereotipia sărbătorilor romane similare (Saturnalii, Calende), mergînd pînă la ospăţul final, întocmit de colindători din darurile primite; iar sărbătorile romane au încorporat ele însele alte influenţe, ca sărbătoarea mithraică (-> Mithra) importată din Asia şi devenind în Imperiul Roman Dies Natalis Solis Invicti, ţinută tot la 25 decembrie şi redenumită, în forma sincretică a *creştinis-mului — Crăciun (români), Noel (francezi), Roj-destvo (ruşi) etc. Textele c., în formele înregistrate de folclorişti, constituie un corpus al naraţiunilor noutestamentare şi al tradiţ iilor apocrife, aşa cum s-au grefat în creştinismul popular pe rădăcinile arhaice locale şi pe tulpina obiceiurilor festive romane. Remarcînd apartenenţa aproape integrală la creştinism a c. care „constituie astfel un teren extraordinar de interesant pentru cercetătorii mitologiei creştine" („aici apare întregul Olimp creştin, cu Dumnezeu în frunte, cu Maica Domnului şi Isus, cu îngeri, sfinţi de toate rangurile"), Petru Caraman afirmă totuşi că, „în ciuda originii lor străvechi", c. nu ar prezenta „nici un interes pentru mitologia păgînă", întrucît „colindatul nu a avut niciodată în structura sa cultul vreunei zeităţi". Cercetările mai noi permit însă depăşirea acestei concluzii, şi zeul Mithra — chiar dacă numele său e uitat sau înlocuit, de ex., cu numele unui „Dumnezeu născut din piatră" (cf. col. At. M. Marienescu) nu e singurul relict păgîn. Adesea, terminologia creştină nu e decît o poleială a relictului păgin, iar eroarea provine din confuzia între datina colindatului şi a textului de adstrat, şi structura însăşi a colindei, aflate în substrat. încărcătura mitică e bogată în multe c., după cum au remarcat unii folclorişti:         „la * surselel
colindei descoperim mitul". Poate registrul cel mai bogat în relicte arhaice, dar şi teme rituale precum şi modalităţi artistice de expresie, îl
COLIVĂ
112
au c. româneşti, a căror vechime e atestată de o sursă din zona Botoşani, citată în Chestionarele lui B.P. Hasdeu, după care colindătorii spun că sînt trimişi de împărat să strîngă birurile. Formele de bază conţin şi ele atare confirmări: unul dintre cele mai fredvente refrene, „Florile dalbe, flori de măr“, trimite direct la calendarul roman de dinaintea reformei, cînd Anul Nou se serba primăvara. Formele principale la români sînt: Steaua, Vicleimul, Irozii, Icoana, Pluguşorul, Sorcova, Măştile; altele (Vasilca) par nespecifice. Petru Caraman le clasifică în religioase şi profane, contestînd caracterul cultual al Pluguşorului (prezent în forme mai sărace de altfel şi la slavij, al cărui scenariu este însă de o structură riguros ini-ţiatică, provenind din vechile *culte agrare şi conţinînd un program de iniţiere agricolă ce aminteşte de formulele hellenice din * Misterele Eleusine: acel „un loc curat de arat şi semănat“ înseamnă ogorul sacralizat prin purificare rituală. Cercetări recente au citat un document eclesiastic din sec. XVII, din care rezultă că pe atunci c. din Transilvania mai puteau fi condamnate ca păgîne. Ceata de colindători adună darurile (numite colindele), întocmai ca în obiceiurile romane. Ceata e condusă de un vătaf; vocile (în recitativ sau coruri de unison) sînt. adesea însoţite de instrumente muzicale — specifice (clopoţelul, toba, băşica de porc umplută cu grăunţe, nuielele de bătut în pereţi) şi nespecifice, preluate forţat din tarafuri (vioara, daireaua rudimentară). Petru Caraman a introdus, faţă de noţiunea colindat, şi pe cea opusdescolindat, reprezentînd riposta vindicativă a colindătorilor refuzaţi.
 § Al. Rosetti, Colindele religioase la români, Bucureşti, 1920; M Cokohob, PyccnuU tfosibKJiop. Mocraa, 1938; Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, 1983
    colivă (grec. KoXipeg — pîine de grîu; neogrec. KoMipa — pastă de legume şi boabe de grîu) Mîncare rituală, împărţită pentru morţi, la înmormîntări şi parastase, în cadrul datinilor funerare (-+ funeralii), ale unor popoare creştine ortodoxe, şi preparată din gFîu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu miez de nucă, întreg şi pisat; pusă în platouri rotunde sau ovale, c. e împodobită, pe suprafaţa netezită cu zahăr pudră, cu bomboane şi jeleuri, din care se compune, în centru,
 o   *cruce. Reţetele diferă puţin; coliva preparată de români este mai compactă decît corespondentul rus, ucrainean şi bielorus kutia (Kymbn), definit de S.I. Ojegov (C/ioeapb pyccKoeo H3biKa, MccKBa, 1S81) ca un „terci de obicei din orez, cu miere, stafide, care se mănîncă la parastase". Unele popoare slave consumă acest preparat ritual şi în ajunul ♦Crăciunului: „Tipică mîncare pentru pomenirea morţilor şi nelipsită la praznice de morţi şi la Crăciun la slavi, sub formă de kutia (la ucraineni, bieloruşi) se bucură de un adevărat
 cult" (Petru Caraman). *Ofrandă specifică popoarelor creştine cu preponderenţă agrară,, c. îşi are originea în *ritualurile sacrificiale pe bază vegetală (—* sacrificiu), în contrast cu cele umane şi animale.
     Coloanele lui Herakles Strîmtoare maritimă mitică (după unele ipoteze, identificabilă cu Gibraltarul), numită astfel în *mitologia greacă, întrucît grecii credeau că promontoriile Abyla şi Kalpe, legate altădată, au fost despărţite de * Herakles, pentru a uni apele Mediteranei cu ale Oceanului sau, într-o variantă, spre a despărţi Mediterana de Ocean. Unele texte antice nu identifică totuşi C.H. cu Gibraltarul„ indicînd alte coloane atribuite activităţii hera-kleene; de ex., Tacitus scrie: „Se zvoneşte că, pînă în zilele noastre, ar mai fi acolo stîlpii lui Hercules" (Germania, XXXIV, 2)\ unii cercetători moderni consideră că aceşti „stîlpi “ sînt identificabili cu stîncile de pe insula nordică Helgoland. Navigatori pe aceeaşi rută, fenicienii au numit stîncile Gibraltarului — Stilpii lui Melqart (—► Melqart) atribuind acestui zeu crearea strîmtorii.
     Concordia Zeiţa bunei înţelegeri, a prieteniei şi a relaţiilor civilizate, în *mitologia romană, patronînd puritatea sufletească, bunăvoinţa, solidaritatea umană şi armonia. Născută de *Themis (de la *Iupiter) şi reprezentată ca femeie ţinînd în mîini un *caduceu şi o ramură de măslin, era venerată în 2 ipostaze: una civilă, alta militară. Totodată, era socotită ocrotitoarea şi *simbo!ul divin al concilierii între patricieni şi plebei; tribunul Camillus i-a construit primul *templu roman, pe versantul răsăritean al Colinei Capitoliului (366 î.e.n.), în preajma căruia edilul Flavius i-a înălţat un *altar de bronz (303 î.e.n.). Templul Concordiei era adesea folosit pentru şedinţele senatului roman. (cf. *Harmonia)
     Condla; Connla Personaj legendar în *mi-tologia celtică, erou din saga irlandeză Condla caem, maic Conn Cetchathach (Condla cel frumos? fiul lui Conn O-sută-de bătălii) care, răpit cu o luntre rapidă de sticlă de către o tînără femeie misterioasă, a dispărut fără urmă.
     Conîucius (Kong Fuzi; Kong Qiu) Filosof şi reformator religios chinez (551—497 î.e.n.); autorul unei doctrine etice, filosofice şi religioase numite de chinezi rujiao, iar de europeni *confucianism, cu un rol fundamental în epoca de constituire a feudalismului chinez şi în genere în istoria Chinei antice. Născut într-o familie nobilă din Ţara Lu, educat într-un mediu cărturăresc şi în condiţiile abundenţei spectacolelor şi serbărilor tradiţionale, avînd profesori de talia lui *Lao Zi (filbsofie, *ritual) şi Zhang Xuan (muzică), devine şef de şcoală filosofică (rujia) şi întemeietorul unui sistem nou de filosofie şi *teologie (rujiao), rămînînd cel mai mare gînditor din cultura Chinei antice., spre a fi considerat, postum, şi sfînt (shenren); dar a fost un învăţător itinerant, care a străbătut întreaga Chină a epocii sale (populată probabil de 10—15 milioane locuitori). C. a sistematizat, într-un ciclu numit Wu jing
 113
 (Cinci canoane), scrierile antice *Shi jing (Cartea cîntecelor), *Yi jing (Cartea schimbărilor), Shu jing (Cartea edictelor), Liji (Memorial de ritualuri) şi Lu guo ChunQui (Pri-măvara-Toamna Ţării Lu), care devin textele didactice de bază în şcoala confucianistă. Opera lui C. e parţial controversată. A redactat un Tratat de armonie (Yue ji), de fapt culegere comentată a cîntecelor populare. A consacrat Teoria rectificării numelor (Zheng ming) normelor comportamentale obligatorii, după relaţia între principiul social li, al moravurilor (legate de naştere, căsătorie, înmormîntare, ♦sacrificii, ospitalitate, bună cuviinţă, viaţă familială, raporturi administrative, eticheta curţii imperiale) şi principiul moral ren (omenia sau relaţiile interumane, omul fiind dator să admită că în societate, afară de el, sînt şi alţi oameni). Teoria politicii lucide (Ren Zheng) ia atitudine împotriva războaielor şi abuzurilor politice. Singura scriere căreia i se recunoaşte autenticitatea (deşi unii o consideră redactată de discipoli) este Cugetări (Lun yu), cuprinzînd maxime şi dialoguri, o înregistrare a convorbirilor lui C. cu discipolii, în stil aforistic; primul text al scrierii Lun yu a apărut probabil în jurul anului 450 î.e.n. Doctrina lui C. este mai ales etică, iar în convorbirile sale el nu a făcut decît rare aluzii că ar avea o misiune cu care l-ar fi investit ♦cerul; predicînd modestia, era el însuşi un om modest („învăţătorul a spus: Eu sînt mai în vîrstă decît voi cu o zi. De aceea nu vă sfiiţi de mine“ — Lun yu). C. e un filosof sceptic, care consideră că, prin natura lui, omul purcede de la zeu, însă armonia faptelor sale, asigurată de supunerea faţă de voinţa divină, nu are nevoie să fie tulburată de cercetarea naturii divine. Unei întrebări puse de discipolul Zhe-lu, C. îi răspunde: „De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să slujeşti duhurile?" sau: „De vreme ce nu cunoşti viaţa, cum poţi şti ceva despre moarte?" în doctrina sa religioasă, C. a redus amplul ♦panteon tradiţional la un singur zeu: *Shangdi, identificat cu ♦cerul (tian). Sub dinastia Han (după sec. II î.e.n.), C. e proclamat sfînt. întemeiată pe tradiţie şi pe normele etico-politice, filosofia lui C. scoate în relief îndeosebi 3 concepte originale: tian (cerul) — concept de ♦religie pragmatică admiţînd un Stăpîn Ceresc şi, implicit, existenţa *spiritului, deşi într-o formă normativă (cerul îşi exprimă deciziile asupra destinului şi ordinii cosmice şi terestre conform normelor legii cereşti tiendao, obligatorii pentru oameni); li (eticheta) — concept asupra normelor ceremoniale, datinilor strămoşeşti şi ritualurilor obligatorii; ren (omul, omenia) — concept care cuprinde regulile comportării sociale, în lumina obligativităţii relaţiilor interumane cinstite, reciproc respectuoase, bazate mai ales pe buna cuviinţă şi pe virtute. Şcoala fundată de C., rujiao, este un curent intelectualist, aparţinînd unor cărturari profunzi, conservatori mai ales în sensul respectării operei predecesorilor, a istoriei şi tradiţiei în general (-+confucianism). Principalii conti-
 CONFUCIANISM
 nuatori au fost: *Mencius, căruia îi aparţine cursul metafizic; Xun Kuang, reprezentant al cursului pragmatic; şi *Han Fei, întemeietorul şcolii legaliste (fajia), totodată unul dintre primii filosofi atei din China. Istoricul antic chinez Sima Xian (145—89 î.e.n.) a făcut acest portret al lui C.: „Lumea a cunoscut nenumăraţi prinţi şi oameni de vază care s-au bucurat de faimă şi onoare în zilele lor, dar care au fost uitaţi după moarte, pe cînd Kong Fuzi — un om de rînd — a fost respectat de cărturarii din zece generaţii tot mai mult. De la împărat, prinţi şi voievozi în jos, toţi cei din China care studiază cele Şase Arte îl socotesc pe Maestru drept autoritatea finală. Cu drept cuvînt, el este numit Supremul înţelept." După 2 500 de ani, C. e numit cu respect, în China, „învăţătorul celor zece mii de generaţii". Există o descendenţă directă de familie din C. Lui Kong Decheng, din a 77-a generaţie,
i s-a acordat, în 1945, titlul oficial de „Maestru al Ritualurilor".
§ Arthur Waley, The Analecte of Confucius, 1938; R. Wilhelm, Kung-Tse, Leben und Werk, Stuttgart, 1925; Raizuka Shigeki, Konfucius, London, 195 <
    confucianism (chinez rujiao) Doctrină religioasă, etică şi filosofică specific chineză, întemeiată de *Confucius în sec. VI î.e.n. în concepţia religioasă a c., ♦cerul (tian) e considerat forţa supremă, conştientă şi activă, care determină actele şi comportamentul oamenilor, atît individual cît şi social („Pentru viaţă şi moarte este soarta; averea şi faima depind de cer"). Dintre divinităţile tradiţiei, c. recunoaşte una singură:        *Shangdi  (Stăpînul Suprem),
numit şi Tian (Cerul), care răsplăteşte binele şi răul, călăuzeşte pe împărat şi dirijează activitatea individului şi a societăţii. Existenţa umană se bizuie pe virtutea esenţială ren (omenia), care prevede în primul rînd respectul ierarhic, social şi de vîrstă; ca să obţină virtutea ren, omul trebuie să se dezbare de cusururi; iar acest ideal se realizează mai ales prin fidelitatea faţă de principiile etichetei sociale (li), care prevăd respectarea normelor de comportare, a moravurilor, datinilor şi ♦ritualului, stabilind în consecinţă locul fiecăruia în ierarhia lumii şi divinizînd pe împărat. Ca ♦religie, c. e un ♦sincretism între ♦cultul naturii şi cultul ♦strămoşilor, de aceea a şi acordat un mare rol ♦sacrificiilor, pe care le-a grupat în 3 categorii : mari (pentru cer şi ♦pămînt, pentru strămoşii imperiali şi ♦zeii agrari); mijlocii (pentru • ♦Soare, #Lună şi eroii sacri, între care ulterior Confucius însuşi); generale (pentru împăraţii mitici şi pentru zeii naturii, aprobaţi variabil de autorităţile regionale); marele preot al întregii Chine era împăratul. Continuat şi sistematizat de *Mencius în sec. IV î.e.n. şi de Xun Zi în sec. III î.e.n., declarat doctrină oficială sub împăratul Wu Di (sec. II î.e.n.) — cînd, după ♦teologia filosofului Dong Zhunshi, Confucius e proclamat sfînt, iar împăratul supraom — şi înflorind sub dinastia Han pînă în sec. II, c. cade apoi în desuetudine, sub presiunea
CONGREGAŢIONISM
 114
*daoismului şi *budismului; un reviriment se înregistrează în sec. X, la apariţia doctrinei spiritualiste a neoconfucianismului (daoxue), al cărui principal fondator, Zhou Dun-yi, socotind că, după Gonfucius şi Mencius, c. a devenit dogmatic, l-a reconsiderat aproape în afara tradiţiilor religioase. Filosofia neocon-fucianistă e sistematizată de Ghou Xi ş.a.: în raportul materie-lege, are întîietate legea (li) faţă de materia primordială (qi), din acest raport rezultînd forma (xun), care determină realitatea fizică. Reutilizat în diverse doctrine în sec. XIX-XX, neoconfucianismul s-a transferat, în prezent, într-un alt curent, numit noul neoconfucianism, elaborat de Fetig Yu-lan, reprezentînd de fapt o sinteză între c. clasic şi sistemele sau curentele filosofice contemporane ale Europei Occidentale. Din 1912, după instaurarea primei republici chineze, c. a încetat să fie religie naţională de stat, rămînînd doar una tolerată. în a doua jumătate a sec. XX, după o perioadă cînd s-a vorbit cu violenţă despre „reacţionarismul" c., învăţătura lui Confucius a fost repusă în valoarea ei culturală autentică pentru istoria Chinei.
§ H. A. Griles, Confucianism and its Rivals, New York, 1915; Carsun Chang, The Development of Neo-Confucian thought, New York, 1957
    congregaţii onism *Cult religios protestant (o variantă a *calvinismului) răspîndit îndeosebi în Anglia şi S.U.A., în care autoritatea supremă în orientarea credincioşilor este congregaţia locală, o formă de comunitate autonomă, cu drept de autoconducere. C. a apărut în Anglia, în sec. XVI, desprinzîndu-se din puritanism şi opunîndu-se *Bisericii anglicane oficiale, în perioada revoluţiei engleze, c. şi-a constituit propriul partid politic şi a instituit o republică, din ideologia căreia a derivat dictatura lui Cromwell. Din 1620, ramura nord-ame-ricană a c. s-a remarcat prin fanatismul ei, tradus în actele de persecuţie împotriva *qua-kerilor şi *baptiştilor. Congregaţioniştii americani sînt autorii faimoaselor „vînători de vrăjitoarei Sub raport doctrinar, renunţînd la fatalismul calvinist, c. predică principiul liberului arbitru; din unghi teologic, este o *religie dinamică, pentru care *revelaţia divină nu s-a încheiat, astfel că fiecare congregaţie locală, simţindu-se călăuzită de *Sfîntul * Duh, îşi interpretează crezul ca pe o reflectare a adevărului religios, spre a-1 putea adapta mereu la spiritul vremii. C. include şi acţiunea misionară. Toate comunităţile aveau, în 1962, peste
2 000 000 membri.
§ W. B. Selbie, Congregationalism, London, 1927
    Consus (lat. consuere — a semăna) Zeul prudenţei şi al prevederii în *mitologia romană, patronînd sfaturile înţelepte ca şi gîndurile intime ale oamenilor. Provenit dintr-un vechi zeu italic agrar (sau în genere rustic), ocrotitor al vegetaţiei, C. a fost identificat de romani cu aşa-numitul *Neptunus Equester, patronul divin al ordinului cavalerilor romani, şi sărbătorit
în festivalurile Consualia între 21 august şi
15  decembrie. *Templul consacrat lui C. în cuprinsul Circului Mare (Circus Maximus) din Roma, de pe Aventin, era îngropat pe jumătate în pămînt, simbolic, spre a demonstra că intenţiile şi planurile trebuie păstrate în taină* Exista tradiţia că vestita răpire a sabinelor s-ar fi efectuat la povaţa zeului, dată lui *Ro-mulus, cînd sabinele veniseră în amfiteatru să asiste la una din Consualii. C. era sărbătorit prin jocuri de circ şi întreceri de care.
    contemplaţie în sens religios, modalitate de cunoaştere mistică, prin concentrarea în meditaţie, în stare de extaz, cu scopul receptării directe a ^revelaţiei. C. e specifică unor *religii orientale (—* brahmanism, budism, zen) şi unor curente religioase din * creştinismul european (—> quietism); dar c. religioasă este structural diferită de c.. filosofică (aceasta fiind echivalentă cu o cunoaştere extrasenzorială a ideilor, deci cu intuiţia). Printre formele cele mai caracteristice este c. utilizată ca stare elaborată de practica *yoga, socotindu-se că duce la eliberarea *spiritului din prizonieratul trupesc, aşadar la realizarea contactului direct cu absolutul: „Din limpezimea minţii se naşte încetarea tuturor durerilor; în mintea limpezită, cunoaşterea [buddhi] se întăreşte repede. Nu este cunoaştere pentru cel fără yoga; pentru cel fără yoga nu este contemplaţie; pentru cel fără contemplaţie nu este pace; de unde fericire, pentru cel fără pace?“ (Bhagavadgitâ, II, 65—66). în budismul clasic, c. este ultima etapă din Cărarea cu opt răspîntii. Un punct de joncţiune între c. religioasă şi c. filosofică este aşa-numita contemplaţie eidetică a lui Husserl (continuînd ideea de intuiţie a lui *Platon), care ar asigura o cunoaştere a esenţei (si5ubg).
    Copia Zeiţa belşugului în *mitologia romană, personificarea abundenţei casnice, a avuţiei copioase, dar şi a fertilităţii *pămîntului. Uneori pare sincretizată cu *Ops şi astfel i se atribuie (după unele reprezentări numismatice) deţinerea Cornului Abundenţei (cornucopia).
    Coranul (arab. Qurăn; qurăn — declamaţie, citire) Cartea sacră a *islamului\ după tradiţia musulmană, text dictat lui *Mahomed fie de *Allah, fie, din porunca acestuia, de *îngerul Djabrail (*Gabriel); potrivit aceleiaşi tradiţii, pe pămînt nu ar exista decît copii ale C., originalul' aflîndu-se în cer: „Allah şterge şi întăreşte ce vrea şi la el se află maica scripturii" (Coran, XIII, Surah tunetului, 39). Nu există indicii că Mahomed ar fi fost ştiutor de carte, el nelăsînd manuscrise, iar textele disparate, daţînd din mai multe epoci, au fost strînse la un loc abia după moartea *pro-fetului. Fixarea în scris a tradiţiei orale şi redactarea definitivă a C. a durat 23 de ani (între moartea profetului: 632, şi moartea califului Uthman: 655). C. e de fapt un codex lipsit de vreo ordine interioară, care să trădeze
o   redactare cărturărească, şi înglobează texte timpurii din Mecca, precum şi mai tîrzii, din
   115
 Medina; divizată în 114 Surah (arab. surah, ebr. shurak — şir de pietre în zid, rînd de cuvinte fn text), alcătuirea făcută sub Uthman (al 3-lea calif după Mahomed) este o compoziţie eclectică, înglobînd poezie ritmică, fragmente retorice, refrene, naraţiuni în proză, toate de un stil diferit, de la poezie autentică la vulgaritate, cu numeroase imitaţii sau ecouri din
 * Biblie, adesea după surse intermediare, împletite cu ♦mituri arabe arhaice, reinterpretate.
 § Coranul. Traducere după originalul arabic, însoţită de o introducere de dr. Silvestru Octavian Isopescul, 1912, Cernăuţi, 1912; A. Jeffery, Materials for the Eistory of the Text of the Qur’an, Leiden, 1937
    Coritoanţi (grec. KopuPavxeg) Fiinţe semi-divine, semidemonice, preluate de greci dintr-un ♦cult asiatic, prezente în ♦ritualurile orgiastice consacrate Marii Mame a Zeilor (*Kybele).
 C.  erau confundaţi uneori cu o categorie de divinităţi arhaice: *Cureţii (din cultul zeiţei ♦Rhea), e populaţie mitică din Creta care l-a* ocrotit pe ♦Zeus în copilărie pe muntele Ida, împotriva urii lui *Kronos; dar există şi confuzia cu Dactylii, ♦genii de pe acelaşi munte Ida, variante ale Cureţilor, sau chiar cu *Cabirii. C. (cu origine fluctuantă în ♦mituri) erau socotiţi sau progeniturile lui Kronos, sau născuţi dintr-un cuplu divin, fie Zeus— *Calliope, fie ♦Apollon— ♦Thalia, fie chiar ♦Athena — *Helios; după miturile frigiene, C. sînt însă odraslele perechii Kybele — ♦Attys. în ipostaza de preoţi ai Kybelei sau, mai des, de făpturi supraumane executau un tip de *dans ritual frenetic, dansat' pînă ia delir, în acompaniament muzical strident şi complicat de flaute, tamburine, ţimbale, castaniete şi de strigăte delirante, dansurile încheindu-se cu căderea în extaz. în Grecia, dansurile delirante cu caracter orgiastic ale €. erau adesea legate de cultul lui - *Dionysos.
    Coridwen (Zîna Albă) Zeiţă sapienţială din
 ♦mitologia celtică, deţinătoare a ştiinţei integrale, ascunse în noaptea eternă: la începutul lumii, spre a distila ştiinţa, C. a pus la fiert într-un cazan de bronz cele 6 plante esenţiale (iarba de aur, ♦mătrăguna, somolul, verbina, floarea primăverii şi trifoiul), fiind ajutată de piticul Carig şi de zeul-profet *Gwyon; cînd compoziţia & dat în clocot, au sărit 3 stropi pe veşmîntul zeiţei, iar Gwyon, şter-gîndu-Ie cu degetul pe care l-a dus ud la buze, a sorbit fără voie taina cunoaşterii şi mintea
 i s-a luminat; furioasă, zeiţa a alergat după el vrlnd să-l distrugă, dar zeul a scăpat de urmărire prefăcîndu-se în nenumărate fiinţe şi obiecte. Considerată mama bardului gal Taliesin, C. e uneori identificată cu *Demeter, *Athena sau ♦Perse phone.
    cosmogonie (grec. Koa^iog — ordine, lume, yovog — generaţie) Ciclu de *mituri despre creaţia lumii prezent în toate ♦mitologiile. Miturile cosmogonice se pot împărţi în 2 clase:
 a)  facerea lumii dintru început' ex nihilo;
 b)  refacerea lumii din ♦haosul postcatastrofic (-+potopul universal)\ demarcaţia e posibilă în multe cazuri, chiar dacă dificilă, întrucît
 COSMOGONIE
 numeroase mituri sînt efecte tîrzii ale unor lungi procese de ♦sincretism; în ambele clase, actul creaţiei porneşte de la haos, ca de la un principiu potenţial sau ca de la o materie primă; dar în prima clasă este haosul primordial, static, iar în a doua un haos mobil, încă pur-tînd urmele catastrofelor generatoare ale lui Creaţia universului din haos
 #  Organizarea haosului E de fapt o operă de selecţie şi clasificare: lumina e despărţită de întuneric (sau dislocată din el, alteori decantată), de asemenea se despart ♦cerul de ♦pămînt, ♦timpul de netimp (aici părînd a fi o punere în mişcare a timpului static, care uneori e considerat absenţa sau inerţia timpului:
 *  Ananta, ♦Zurvan etc.), astfel că timpul imobil, inert devine după primul impuls un timp curgător, adică timpul viu. Haosul iniţial e androgin, iar despărţirea cerului de pămînt, a luminii de întuneric este secţionarea ♦androginului primordial în cele 2 principii fecunde: masculin şi feminin (sau ca în Mitologia chineză: *yin şi ♦yang). în cele mai multe mitologii, haosul e un monstru acvatic (oceanul primordial), ♦apa fiind esenţială în viaţa planetei noastre. O Logosul creator Lumea ia fiinţă prin rostirea de către zeul creator a primului cuvînt (ebr. dabar, grec. * logos, sanscr. bhan), zeul care-1 pronunţă fiind divinitatea supremă (în ♦ Biblie, ♦Elohim; în * Avesta, ♦Ahura-Mazda) sau una personificînd cuvîntul (în Mitologia vedică, zeiţa intermediară ♦Văc; în tradiţia ♦brahmanismului, ♦Brahma însuşi). % Creaţia ovulară Fie după modelul apariţiei puiului de pasăre, de broască sau de şarpe din ou, fie printr-o intuiţie ori informaţie retransmisă de o civilizaţie pierdută, unele cosmogonii înfăţişează naşterea universului din *oul primordial: mitul postvedic despre oul lui Brahmă, mitul chinez al naşterii lui ♦Pangu, mitul or-fic al lui *Phanes, iar în concepţia Mitologiei iraniene şi a ♦zoroastrismului universul ovoi-dal; (cf. concepţia einsteiniană asupra formei universului şi teoria expansiunii din nucleul iniţial). # Creaţia cinetică Un mit al dogonilor (—► mitologiile populaţiilor africane) afirmă că zeul *Amma dă impuls haosului static, din rotirea mereu accelerată a căruia se formează un ou gigantic ce se despică în două şi produce două fiinţe demiurgice care menţin echilibrul mişcării, urmărindu-se etern; după mitul unui trib din America de Nord, caxurillo, (-+ mitologiile triburilor amerindiene) din nimicul beznei iniţiale apar 4 pete colorate (roşie, albă, albastră, ocru), toate împletindu-se într-un arc ce începe a se roti, iar din mişcare se nasc doi demiurgi (Mucat şi Temayatzit) făcînd osia terestră, Pămîntul însuşi, Luna, astrele, apoi pe om, pînă cînd, disputîndu-şi prioritatea, îşi împart lumea, unul producînd tot ce e alb, celălalt tot ce e negru. ~ Aspectul universului Limitată la două elemente egale în valoare: pămîntul şi cerul, lumea creată se subdivide ulterior. Descrierea haosului primordial e de obicei vagă, totuşi există şi mituri de subtilitate filosofică; în concepţia vedică
COSMOGONIE
110
 sînt distinse chiar etapele cosmogonice: „Nu era fiinţă, nu era nici nefiinţă în acest timp. Nu era nici spaţiul şi nici, dincolo, firmamentul. Care era miezul? Unde se afla? Sub paza cui? Ce era apa adîncă, apa fără fund? Nici moartea nici nemoartea nu erau în acest timp, nici un semn să deosebească noaptea de zi. Respira Unul fără suflare, mişcat de sine însuşi", pînă cînd din autogeneza termică apare „Cel-care-de-venea“, iar după el „a crescut Dorinţa care a fost întîia sămînţă a Gîndului“; deci a luat fiinţă categoria de rişi care „erau purtători de sămînţă, erau virtuţi; jos era Instinctul, sus Harul“. Dar, în ciuda vechimii sale, acest mit e un caz particular de interogaţie şi îndoială: „Zeii sînt dincoace de acest act creator: cine ştie de unde izvorăşte el? De unde purcede această facere, dacă a fost făcută sau nu a fost, Cel-ce-veghează asupra ei mult mai sus decît cerul ştie fără îndoială; sau nu ştie deloc ?“ (.Rigveda, X, 129); o formă mai tîrzie exprimă mitul astfel: „La început nu se putea deosebi nimic în universul acesta. El era înfăşurat în moarte “ (Brihadăranyaka Upanisad, I, 2, 1);
c. chineză e mai netă: „în vremurile de demult, pe cînd nu era încă nici pămînt, nici cer, şi prin bezna adîncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul şi pămîntul şi atunci s-a despărţit elementul femeiesc yin de elementul bărbătesc yang şi au fost hotărnicite cele 8 ţinuturi ale lumii“ (Liu An, Huainan zi, sec. II î.e.n.); desigur si mitografiile chineze pun întrebări actului iniţial: „Cine a putut raporta istoria vremii de început? Pe ce temei poate fi judecată epoca în care pămîntul nu se despărţise încă de cer? Privirea cui a putut pătrunde în adîncul acelui haos şi cum se putea deosebi ce anume se rotea în acel vîrtej ? Din bezna nemărginită a apărut lumina. De ce a apărut? Unindu-se, s-au constituit forţele yin şi yang. Ce anume le-a născut şi de unde şi-au tras începutul? Bolta cerească are nouă cercuri; cine le-a făcut? Cine să fi fost primul constructor al acestui măreţ edificiu ?“ (Qu Yuan, Enigmele cerului, sec. IV î.e.n.). Orice c. totuşi se constituie îndeobşte pe dualitatea lumină-întuneric, cer-pămînt, ♦elemente care sînt despărţite în procesul actului creator: în Sumer, zeiţa acvatică ♦Nammu naşte perechea ♦An-Ki (cer-pămînt) despărţită din îmbrăţişare de fiul ♦Enlil, cu un cuţit de bronz; în Egipt, acelaşi lucru îl face prin suflul său zeul atmosferei, ♦Shu, despărţind cerul-femelă ♦Nut de pămîntul-mascul *Geb; în mitologia maori (—► mitologii din Oceania), ♦Tane îşi desparte părinţii ♦Răngi (cerul) şi *Papa (pămîntul), aruncînd cerul sus de tot; mitologia tibetană arhaică a ♦religiei *bon vede un început între fiinţă şi nefiinţă, condensat în lumina albă şi lumina neagră; acelaşi fenomen, mitologia primitivă îl vede în forme mai concrete: populaţia aborigenă din America de Nord (—► mitologiile triburilor amerindiene) are peste 3 000 de mituri cosmogonice, clasi-ficabile în 8 tipuri (7, comune întrucît va cu ale europenilor), dar formele mai răspîndite reduc
c. la ♦totemuri (un totem, ♦strămoşul omenirii, ucide alt totem şi din bucăţile cadavrului fac© ♦Soarele, Luna, Pămîntul) sau la ♦şamanism (marele ♦şaman face universul prin ♦descîntece) şi ♦magie (formă întîlnită mai ales în Australia, de pildă la tribul arunta, pentru care lumea a luat naştere din acţiunea oamenilor-fiare, deci tot totemuri, care transformau obiectele unele în altele, printr-un soi de evoluţie experimentală). Năzuinţa spre concretizare e vădită în folclorul mitologic al popoarelor europene; astfel, într-o variantă rusească sincretică (col, M. A. Dikariov, 1911), ♦Dumnezeu trimite pe ♦Diavol să scoată noroi de pe fundul apelor, din care se obţine o insulă; amîndoi se culcă pe ea, însă Diavolul, ca să rămînă singur, îl împinge pe Dumnezeu spre apă, totuşi insula se lăţeşte în efortul unei nopţi, pînă cînd se face cît pămîntul; Dumnezeu, trezindu-se mulţumit, îi face pe oameni, ea să aibă cine ara glia, dar pentru sine confecţionează munţii Sin ai şi +Ararat dintr-un noroi suplimentar, din care furase şi Diavolul, ascun-zîndu-şi-1 în gură, apoi vomitîndu-1 sub formă de rîpi şi văi, ca să asude plugarii muncind; pedepsit însă, Diavolul e aruncat în ♦Infern, în c. pronunţat folclorice, atare mituri sînt frecvente; de ex., în ♦mitologia românească. O variantă polisincretică figurează în Chestionarele lui B. P. Hasdeu: corabia lui Dumnezeu pluteşte pe marea primordială şi vîsleşte ♦îngerul Andrei care, pierzîndu-şi vîsla, se cufundă în mare s-o caute; Dumnezeu profită de situaţie şi răzuie mîlul de pe bordajul navei, confecţio-nînd Pămîntul şi punîndu-1 în spinarea îngerului, care-1 va purta ca ♦Atlas sau ♦Upelluri; apoi izbeşte cu talpa acest pămînt, scoţînd animalele, după care compune pe ♦Adam din 7 pietricele, iar pe ^Eva din 5 şi în fine, despicînd pămîntul, extrage +fier din care confecţionează primul plug şi ară primele brazde cot la cot cu Adam. Mai multe mituri cosmogonice româneşti sînt tributare unui dualism îndeosebi de origine uralo-altaică, din epoca marilor migraţii, ca un mit comunicat de Elena Niculiţă-Voronca (Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi-Mihalcea, 1903): un munte primordial atîrnă în aer, legănat de vînt şi scuipînd foc din pisc, pînă apare din el o femeie care, după ce mănîncă
2  bucăţi de fier, naşte 2 diavoli — unul înţelept dar şchiop, altul valid, dar nătîng; cel nătîng pescuieşte lut din marea primordială dar, în loc de Pămînt, nu modelează decît o turtă şi cere ajutor lui Dumnezeu, care suflă asupra turtei, lăţind-o şi pretinzînd coproprietate egală; neacceptînd şi cerînd sfat fratelui şchiop, e trimis sub apă să susţină Pămîntul, asigurîndu-i stabilitatea veşnică, şi e ferecat sub mare, de unde, ori de cîte ori încearcă să-şi rupă lanţurile, provoacă cutremure. La urmă, Pămîntul e împărţit inegal: un sfert primeşte Dumnezeu, trei sferturi îşi ia Diavolul — în acest calcul fiind vădită influenţa bogomilică (-+ bogomili). Alt mit din aceeaşi clasă, relatat de Tudor Pamfile (Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913,), porneşte de la haosul iniţial de apă şi beznă, cînd pe spuma mării primordiale plutesc un fluture (meta-
 117
COSMOGONIB
morfozat în Dumnezeu) şi un vierme (devenit Diavolul); după 3 imersiuni, Diavolul aduce mîl şi ambii confecţionează un pat ca o turtă, pe care se culcă cei doi, adormind; trezit primul, Diavolul îl împinge pe Dumnezeu, dorindu-se stăpîn unic, însă fiecare îmbrîncire amplifică patul pînă la dimensiunile Pămîntului cunoscut; tema e comună cu mitul rus, publicat de Dika-riov (cf. supra). Pe lîngă acestea, folclorul românesc a absorbit mituri cu origini mult mai vechi, ajunse aici pe căi obscure: Dumnezeu se deplasează prin văzduh (care în limbaj folcloric nu e ♦aerul, ci spaţiul universal) într-o trăsură de foc, pînă cînd se iscă un incendiu cosmic pe care Dumnezeu îl stinge scuipînd; diir stropii salivei divine se formează imediat mările; apoi Dumnezeu confecţionează 4 peşti gigantici peste care fixează cîte o bucată de pămînt, cele 4 bucăţi terestre fiind neîncetat plutitoare (cf. teoria geologică a derivei plăcilor continentale); cînd peştii se zbat, se produc cutremure. într-o variantă, *focul cosmic e stins cu apa mării primordiale, iar cenuşa rămasă e plămădită de Dumnezeu şi prefăcută într-o turtă discoidală care e lăsată să plutească pe apă, ca Pămînt (cf. în c« sumeriană: zeiţa *Ki, discul bombat de pămînt plutitor); scînteile conservate din focul primordial devin stele, iar Dumnezeu confecţionează la sfîrşit şi o broască ţestoasă (cf. reparaţia lumii cu ajutorul broaştei ţestoase *Jio, în mitul cosmogonic.al zeiţei *NuWa, din mitologia chineză), din ale cărei ouă (—* oul primordial) răsar vietăţile lumii. Totuşi marile mitologii prezintă o c. ciclică, de distrugeri şi refaceri succesive, rw Reconstrucţia universului distrus# Creaţia secundă cea mai evidentă (întrucît traduce străveziu şi reforma politică a lui Hammurabi) ca formă structurală de mit se găseşte în mitografiile babi-loniene (-+ mitologii din Mesopotamia): opera lui *Marduk se compune din distrugerea vechiului univers (uciderea monstrului acvatic *Tia-mat) şi reclădirea lui (cerul şi pămîntul făcîndu-se din cele două jumătăţi ale cadavrului); în Mitologia biblică, a 2-a creaţie a lumii răzbate indirect, ideea nefiind îndeobşte admisă canonic, totuşi, plutind ca o promisiune apocaliptică: „cerul cel nou şi pămîntul cel nou, pe care le voi zidi" (V.T., Isaia, LXVI, 22). Un examen atent al
 c. biblice arată însă că de fapt V.T. nu conţine decît naraţia celei de-a 2-a faceri a lumii; textul traducerilor canonice: „La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor" (V.T., Geneza, I, 1—2) nu transmite exact sensul originalului ebraic: „Cînd Elohim a[u] început să facă cerurile şi pămîntul, pămîntul era inform şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, iar suflul Elohim[ilor] se mişca pe deasupra apelor". O confirmare se regăseşte într-un manuscris de la Marea Moartă; «Căci tu ai făcut [oamenii] să vadă ce nu cunoscuseră, cînd ai nimicit lucrările de dinainte şi ai zămislit lucrurile cele noi, ştergînd învoielile dinainte şi statornicind tot ceea ce va fiinţa
 de-a pururi" (Cartea Imnurilor, IQH, V, 13) . La Efrem Şirul se găseşte o formă mai clarificată: „Dumnezeu a creat din nou cerurile, pentru că cei păcătoşi s-au închinat corpurilor cereşti. El a creat din nou lumea ce fusese pîngărîtă de Adam. El a săvîrşit a doua zidire cu însăşi saliva sa" (Imnuri, VIII, 16). % Creaţia ciclică stă probabil la obîrşia miturilor celei de-a 2-a faceri. Ciclurile cosmogonice s-au păstrat mai ales în două mitologii: vedică şi nahuatlă.
*  Mitologia vedică (India) prezintă 4 cicluri (*yuga): „în lumea aceasta, cînd fără strălucire şi lumină ea era înfăşurată de negură din toate părţile, a apărut dintru începutul acelei yuga, ca întîia cauză, un ou uriaş, sămînţa veşnică a tuturor fiinţelor, care se numeşte Mahă-divya. în el, precum se ştie, lumina adevărată era eternul Brahmâ[n], sublim şi inimaginabil, ubicuu, cel care e cauza ascunsă şi insesizabilă a realului şi irealului. Din aceasta a purces supremul Brahma, strămoşul şi singurul domn al tuturor făpturilor." Se succed apariţii de *zei, *spirite, rişi, se iveşte gigantul cosmic ♦Puruşa, şi abia în cele din urmă apar elementele : „apa, cerul, pămîntul, vîntul, spaţiul aerian şi ţările lumii" — şi diviziunea timpului, pentru o durată limitată; apoi, „tot ceea ce există, mişcător şi nemişcat, tot ce se supune observaţiei, totul se va amesteca din nou cînd, după ce se va scurge yuga, lumea se va nărui", ciclul fiind reluat. Mişcarea generală e simbolizată aici de *cakrâ (*roata mitică a impulsului iniţial): „Aşa se învîrteşte în lume veşnic roata aceasta care nu are nici început, nici sfîrşit, şi care prici-nuieşte distrugerea a tot ce există" (Mahăb-hărata, I Adiparva, I, 27—38). Mai concise, comentariile vedice recurg la aceeaşi concepţie: „Lumea văzută era o beznă neînţeleasă [...] părînd adormită de tot. Cînd termenul descompunerii s-a împlinit, Stăpînul existent prin el însuşi, care nu poate fi cuprins cu simţurile, [...] se arătă şi risipi întunericul" (Mânava-dharmagăstra, 1,5—6). Mitologia nahuatlă (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) prezintă 5 ere cosmice (*sori) în cîteva variante, în cea curentă succedînd: soarele pămîntului, soarele focului, soarele aerului, soarele apei, iar ultimul soare, cel prezent, fiind anominal; de fiecare dată, la schimbarea unui soare prin altul, are loc o catastrofă cosmică după care universul trebuie creat din nou. Independent de ipotezele posibile asupra unor cunoştinţe astrofizice moştenite confuz de la o civilizaţie arhaică pierdută, ideea
c. ciclice poate fi interpretată şi ca imitare a morţii şi resurecţiei ciclice a naturii vegetale, a înlocuirii permanente a generaţiilor în lumea animală şi umană, pe care observatori timpurii, mai cu seamă după revoluţia agrară, pe la sfîr-şitul paleoliticului superior, au inclus-o în mituri. Una din cele mai bogate şi mai profunde categorii mitologice, c. trebuie clasificată, din unghiul participării divinităţii la operă, în 5 mari ramuri: zeul creator autocreat (*Be, în Egipt şi toate miturile solare; Brahma, în India brah-manică); divinitatea eternă şi existentă în sine (Elohim, *Yahweh — care crează lumea ex
COTYTTO
 118
nihilo); zeul emancipat, creînd prin transfer energetic (Marduk, în Babilon, confecţionînd lumea, adică pămîntul şi apele, din cadavrul monstrului feminin primordial, zeiţa Tiamat); zeii cosmogonici ca element creat şi inclus în univers (zeii vedici, despre care Jean Varenne scrie că „sînt producţii secundare şi nu responsabilii creaţiei“); creaţia schematică, abandonată de. creator (în care intră toate cosmogoniile parţiale, specifice mitologiilor primitive, unde operatorul este un zeu care .s-a plictisit de opera sa şi s-a retras, să lenevească în cer, părăsind lumea neterminată; —► deus otiosus). (-* omul primordial )
 § Franz Lukas, Die Grundbegriffe in den Kosmogonien der alten Vdlher, Leipzig, 1893; J. Curtin, Creation Myths of Primitive America, Boston, 1898; S. Gr. F. Bran-don, Creation Legends of the Ancient Near East, London, 1963; H. Baumann, SchGpfung und Urzeit des Men-schen im Mythus der afrikanischen Vdlher, Berlin, 1936 ; W. Staudacher, Trennung von Himmel und Erde, Tii-bingen, 1942; Ch. H. Long, Alpha: the Myths of Creation; D. Mac Lagan, Creation Myths. Man’s Introduc• tion to the World, London, 1977; Grh. Vlăduţescu, Filo sofia legendelor cosmogonice româneşti, Bucureşti, 1982
     Cotytto Zeiţa neruşinării, în *mitologia romană (de origine tracă), celebrată în cadrul unor ♦mistere, numite Cotyttia, avînd un caracter licenţios şi fiind oficiate de o clasă de preoţi numiţi baptae.
     Coyolxauhqui (Pictată cu clopote) Zeiţa aztecă a *Lunii (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), asociată cu *pămîntul şi cu stelele, întrucît era socotită sora zeului *Huitzilopochtli, a zeiţei ♦htonice *Coatlicue şi a zeiţei patroane a stelelor sudului, Centzon Huitznaua.
     Crăciun (lat. creat io — naştere sau calatio — convocare) 1 Crăciun — ca sărbătoare a naşterii lui *Isus Christos La romani funcţiona tradiţia convocării (calatio) de către preoţi, la începutul lunii (zi-ntîi), a enoriaşilor, pentru comunicarea zilelor festive ale lunii în curs; la fel se proceda pentru alte *sărbători speciale, cum erau ♦ritualurile mithraice de la 25 decembrie (-* Mithra). Referindu-se la conflictul dintre ♦cultul creştin timpuriu şi cultul mithraic roman, J. G. ♦Frazer observă că „un vestigiu grăitor al îndelungatei lupte se păstrează în sărbătoarea noastră de Crăciun, pe care Biserica pare să o fi împrumutat direct de la rivala sa păgînă“, deoarece „în calendarul iulian la 25 decembrie cădea solstiţiul de iarnă şi se spunea că este Naşterea Soarelui". Frazer descrie comparativ „ritualul naşterii la cîteva popoare antice (perşi, siriaci, egipteni): „Credincioşii se retrăgeau în sanctuare secrete, de unde ieşeau la miezul nopţii strigînd din toate puterile: « Fecioara a născut! Lumina creşte! »“, căci de la solstiţiul de iarnă zilele încep să crească. Naşterea" lui Mithra (numit de romani şi *Sol Invictus) era sărbătorită la 25 decembrie, dată despre care N.T. nu vorbeşte vreodată cînd se referă la naşterea lui Isus Christos, deoarece ♦creştinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărută întîi la creştinii egipteni, dar la 6 ianuarie (cînd ulterior a
 fost aniversat *botezul lui Christos), sărbătoarea numită Naşterea Domnului e fixată de Biserica romană abia în pragul sec. IV, la 25 decembrie apoi preluată şi de Biserica orientală. *Augustia recunoscuse tacit originea păgînă a C., de vreme ce îi îndemna pe creştini să serbeze, nu ♦Soarele, ca păgînii, ci pe creatorul Soarelui şi lumii (cf. Sermones, oraţia CXC). Sărbătoarea C. a fluctuat în prima etapă creştină, de la 6 ianuarie la 25 decembrie; întîi, „teologii de la începutul erei creştine au considerat că data naşterii lui Crist trebuie să coincidă cu ziua cînd Dumnezeu
l-a creat pe om şi au stabilit că ziua de 6 ianuarie corespunde zilei a şasea a Creaţiei “ (Paulus Cassel), întrucît „simbolica creştină tălmăceşte botezul drept naşterea spirituală a lui Christos, pe cînd naşterea propriu-zisă era numai naşterea materială" (Petru Caraman); după refixarea datei, primul Crăciun nou a fost sărbătorit în 354 la Roma şi în 375 lâ Bizanţ; mutarea datei a fost o strategie a Bisericii creştine pentru anihilarea cultului lui Mithra şi, implicit, a Saturna-liilor (^ Saturnus). Mult timp apoi (la Vatican, pînă în sec. XIII), 25 decembrie a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou. Termenul Crăciun, ca şi termenii analogi slavi (KdPdM&i’K, bulg. KpanyK), cu etimon latin evident, îşi confirmă originea păgînă şi prin termenul albanez kercum— iniţial „lemn“, „ciot", „buturugă", apoi „buturuga de Crăciun" (mai multe popoare creştine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea). Relictele păgîne dia sărbătoarea creştină sînt 3, după Petru Caraman : arderea buturugii (la români rar atestată); rostogolirea ♦roţilor de foc de pe dealuri; colacii de Crăciun, unele forme ale cărora „imită perfect forma soarelui". ^ 2 Crăciun — ca divinitate mitofolclorică românească Prin contaminare terminologică, în ♦mitologia romanească, nume de personaj autonom, cu alură de divinitate antropomorfă, mai mult decît simplă personificare a sărbătorii, ulterior răspîndit în onomastica de familie. Acest C. nu apare prea clar, iar uneori numele său pare să acopere o divinitate arhaică, din categoria *Moşilor (adică a ♦strămoşilor arhetipali), după cum sugerează textul unei ♦colinde din jud. Constanţa, citat de Nicoîae *Densuşianu (Dacia preistorică, Bucureşti, 1913, p. 109): „Sus în dalbe mănăstiri / [şede] Bunul Dumnezeu, / Lîngă Bunul Dumnezeu / Şede Maica Precesta, / Lîngă Maica Precesta / Şede bă-trînul Crăciun, / Lîngă bătrînul Crăciun / Şede Ion Sînt-Ion, / Lîngă Ion Sînt-Ion / Şed toţi sfinţii de-a rîndul / Şi-mi judecă pe Sivo-Ilio / Vasileo Ilio". Uneori, Crăciun are şi o paredră: *Crăciuneasa. ^ 8 Moş Crăciun —- pseudomit familial modern, lipsit de sacralitatea religioasă a sărbătorii creştine, pe care o însoţeşte, fiind probabil de origine livrescă relativ recentă (după franc. Pere Noel).
§ Paulus Cassel, Weihnachten-Urspriinge, Brăuche und Aberglauben, Berlin, 1861; Eq. abej, Crăciun (în Studii şi cercetări lingvistice, 1961, XV, 3, p. 313—317); Petru * Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Bucureşti, 1983
 119
CBEDDîŢĂ
     Crăciuneasa Paredra lui ♦Crăciun, amintită foarte rar în *mitologia românească. Prezentată ca moaşă a Maicii Domnului (*Fecioara Maria), la naşterea lui ♦Isus Christos, cînd Crăciun refuză primirea maicii sacre în casă şi o adăposteşte în staul; pe soţia sa, o pedepseşte pentru asistenţă, tăindu-i mîinile. Dar Maica Domnului îşi vindecă moaşa, dăruindu-i nişte mîini de aur. E posibil ca în acest ♦mit confuz să se fi exercitat două influenţe: memoria unei vechi zeiţe locale care patrona moşitul şi al cărei nume s-a pierdut; conflictul între ♦teologia creştină şi ♦cultele autohtone din Dacia.
     creanga de aur; vîscul sacru (lat. viscum) Parazit al stejarului, mărului, plopului etc., de care sînt legate numeroase ♦mituri şi ♦superstiţii. într-un episod din Eneida (VI, v. 136— 148, 205—211) Vergilius arată cum s-au aşezat pe copacul căutat, orientîndu-se după o ramură ca de vîsc (căci de fapt e o crenguţă misterioasă cu caracter magic, doar comparată cu vîscul) - doi porumbei care l-au călăuzit pe ♦Aeneas, iar el a rupt ramura, sfătuit de ♦Si-bylla din Cumae (Cumana). Vîscul era venerat de multe popoare antice. I se atribuiau însuşiri homeopatice (se credea că vindecă epilepsia), dar mai cu seamă era socotit remediu de rupere a vrăjilor: în Bretania era atîrnat în uşa ori în poarta caselor şi grajdurilor la solsti-ţiul de vară, în Germania şi Suedia, la solsti-ţiul de iarnă, în România, de Anul Nou; unele superstiţii de origine mitică persistă şi azi: în Tirol se crede că, cu ajutorul unei crenguţe de vîsc, pot fi descoperite comorile, în Anglia se presupune că vîscul deschide orice lacăte şi zăvoare (ca ♦iarba fiarelor în superstiţiile folclorice româneşti sau ca sesamul oriental). Funcţia mitologică a vîscului era adesea esenţială ; în ♦mitologia scandinavă, zeul tinereţii ♦Baldr poate fi ucis numai cînd e atins cu o crenguţă de vîsc; celţii din Gallia şi din insulele britanice aveau un ♦ritual în cadrul căruia unul din ♦druizi, în veşmînt alb, într-o noapte cu lună plină, reteza creanga de vîsc de pe stejarul şfîrit^ cu o seceră de aur; culegerea ramurilor de vîsc de către druizi era însoţită de sacrificarea unor tauri albi. Asupra funcţiei mitologice a vîscului a insistat J. G. ♦Frazer în lucrarea sa capitală al cărei titlu, Creanga de aur, a: fost împrumutat aici. încă în scrisoarea de propunere către editorul său, Frazer explică succint şi miezul mitic şi *ritualul aferent, pornind de la comentariul lui Servius asupra lui Vergilius; dar acea creangă „ca vîscul" 'şi pe care savantul englez a identificat-o cu vîscul, creştea, lîngă lacul italic Nemi, „pe un anumit arbore dintr-o dumbravă sacră a Dianei de la Aricia, şi funcţia de preot al dumbrăvii era deţinută de un bărbat care o moştenea rupînd Creanga de Aur şi omorîndu-1 apoi pe preot într-o luptă în doi"— acest preot reprezentîn-du-1 pe zeul ♦Virbius al dumbrăvii, iar uciderea lui simbolizînd moartea zeului, deci a unui zeu care moare şi renaşte. Frazer pune ♦legenda în raport direct cu „veneraţia druidică pentru vîsc şi cu sacrificiile umane care însoţeau cultul
 druizilor" şi desigur cu *mitul *morţii prin vîsc a zeului scandinav Baldr. Datina arhaică, legată de cultul ♦Dianei Nemorensis (un cult pe care l-ar fi instituit ♦Orestes), s-a păstrat la romani pînă în epoca imperială. Şi după alţi cercetători, mitul pare a fi de origine italică, deşi variante întrucît va asemănătoare există în zone îndepărtate; astfel, un gen de creangă de aur este şi planta nemuririi, după care coboară eroul mesopotamic ♦Ghilgamesh sub pămînt şi care îi este furată de un ^şarpe. Sensul ermetic al relaţiei între c.a. şi lumea infernală a fost interpretat ca funcţie iniţiatică adesea, şi astfel a fost folosit şi de Mihail Sadoveanu, în mesajul simbolic al romanului său Creanga de aur.
 § James George Frazer, The Golden Bough. A Study in Magic and Religion, I—XIII, ed. III, London, 1935—1937; id., compendiu, Londra, 1890 (trad*. rom. de Octavian Nistor, I—V, Bucureşti, 1980)
    credinţă; crez Convingere apriorică iraţională, cu caracter transcendental, într-o existenţă sau o forţă extramundană, eternă, absolută, mai presus de om. Variabilă în raport cu specificul fiecărei ♦religii, c. alcătuieşte motivaţia şi scopul fiecărui sistem religios şi este totdeauna o atitudine afectivă pentru care ♦dogmele şi tradiţia devin formule inteligibile, deoarece sînt acceptate fără un examen raţional, ci printr-un act de opţiune spontană. Noţiunea de c. e variabilă în istorie. De ex., în concepţia religioasă din India vedică, pratyakşa-dargana (credinţa) însemna de fapt capacitatea de a vedea un zeu în înfăţişarea lui corporală. în marile religii moderne, noţiunea se îmbogăţeşte devenind instrumentul principal al fiecăreia. Orice c. religioasă acceptă fără rezerve tradiţia ♦revelaţiei divine, scripturile sacre corespunzătoare şi conţinutul integral al dogmelor teologice şi, ca atare, neagă posibilitatea cercetării dialectice a acestora şi respinge examinarea critică a conţinutului ♦miturilor şi tradiţiei ce alcătuiesc sistemul doctrinar respectiv. G. admite, ca unică moda* litate de cunoaştere, revelaţia divină; acceptînd mitul şi dogma religiei sale, orice credincios le acceptă ca pe o realitate misterioasă şi transcendentă cu care a realizat un contact intim total şi deci nu le reproşează nici construcţia paradoxală, nici conţinutul obscur sau chiar absurd , în acest act se implică adesea refuzul informaţiei din afara c., aşa cum preciza ♦Tertullianus: „Noi însă nu mai avem nevoie de curiozitate după Isus Christos şi nici de cercetare în afara Evangheliei. Odată ce am crezut, nu mai nă-zuim la ceva dincolo de credinţă" (De praescrip-tione contra haereticorum, Vil, 11^. Acest tip corespunde credinţei tradiţionale absolute a lui ♦Abraham şi se deosebeşte (fără a o contrazice) de credinţa care cere verificare, al cărei exponent poate fi socotit ♦apostolul Toma (Necredinciosul); ambele tipuri prefigurează cele 2 orientări din sec. XI—XII (cf. infra). Antagonismul inevitabil între cunoaşterea mistică prin credinţă şi cunoaşterea ştiinţifică prin raţiune a fost totuşi estompat pe cale de.compro-
CREŞTINISM
12*
 mis, de către mai mulţi teologi (ca de ex. *Toma din Aquino, în sec. XIII, care afirma existenţa unei armonii între cele două modalităţi, deşi acorda prioritate c. Forma cea mai acută a
c.  autentice a fost exprimată într-un paradox atribuit lui Tertullianus (160—222): credo quia absurdum (cred pentru #că e absurd). Fornf&la a fost corectată, în sec. XI, de *Anselm de Canterbury (crede ut intelligas — crede ca să înţelegi) şi inversată de *Abâlard în sec. XII (înţeleg ca să cred). Nominaliştii din evul mediu au susţinut teza delimitării zonelor credinţei şi cunoaşterii, de aici ajungîndu-se apoi la afirmarea deosebirii între adevărul credinţei şi adevărul cunoaşterii, dar şi la ideea că ambele adevăruri coexistă, fără să se excludă reciproc. Martin *Luther şi alţi teologi au folosit această idee a dualităţii adevărului, pentru a ataca cunoaşterea, opunîndu-i c. ca demers absolut. Cei mai mulţi teologi au fost convinşi că ştiinţa (sau cunoaşterea ştiinţifică) nu are calitatea de a judeca adevărul religiei, deci al c., şi ca atare au acordat acest drept numai metafizicii, pe temeiul tezei că ştiinţa rămîne agnostică şi incapabilă de a da răspunsuri faţă de sensul suprem al vieţii. In acest plan, circulă definiţia omului credincios ca om care caută absolutul, în sec. XX, eforturi de conciliere între credinţă şi raţiune a făcut Pierre *Teilhard de Ghardin.
§ Mircea Florian, Misticism şi credinţă, Bucureşti, 1946^ Karl Jaspers, Der philosophische GlavJbe, Ziirich, 1948 j Raţiune şi credinţă (studii de I. Ianoşi, Grli. Al. Cazan, Grh. Vlăduţescu, V. Tonoiu, I. Pârvu, I. Chelcea, S. Chelcea, I. Bădescu, N. I. Mariş, I. Groian, Cr. Petra, Y. Mihăilescu), Bucureşti, 1983
    creştinism *Religie universală, cu vechime bimilenară, constituită pe temeiul *credinţei în *Isus Christos, ca fiu şi mesager al lui ♦Dumnezeu, trimis pe pămînt în vederea răscumpărării omenirii din captivitatea *păcatului originar al cuplului *Adam şi *Eva, precum şi a *mîn-tuirii omenirii. Apărut în sec. I e.n. în Palestina şi acceptat de unii evrei din diaspora, apoi atrăgînd prozeliţi printre cei de alte religii,
c.  se dezvoltă repede, de la forma sa iniţială de *sectă iudeo-creştină, la o religie autonomă, sprijinită pe *miturile cuprinse în textele epice din *Evanghelii şi din Faptele Apostolilor (—► Biblia ) şi consolidată teologic prin Epistolele ap. Pavel şi Epistolele soborniceşti ale ap. Ioan, răspîndită apoi în cuprinsul Imperiului Roman chiar în sec. I, constituindu-se într-o comunitate de adepţi, numită Biserica creştină, care se consideră „trupul lui Christos" (-► biserică), iar după sfîrşitul evului mediu invadînd lumea, astfel că azi (potrivit unor statistici formale) ar însuma peste un miliard de credincioşi. C. a avut nevoie de cîteva secole pentru a-şi elabora doctrina; credinţa creştină e definită abia de conciliul IV ecumenic (Calcedonia, 451), prin formularea crezului, care stabileşte esenţa ei; această esenţă rezidă în: acceptarea misiunii de mîntuitor a lui Isus Christos, calităţii lui de fiu al lui Dumnezeu, născut din *Fecioara Maria, deci de Dumnezeu şi de om în acelaşi
timp, „monogen, în două naturi, fără confuzie nici schimbare, fără diviziune nici separaţie", fiecare din cele două naturi păs-trîndu-şi „particularitatea", dar alcătuind „o singură persoană şi o singură ipostază". Aşadar, Isus Christos este considerat nu un semizeu (ca un *Bodhisattva sau un zeu născut de o muritoare), ci întruparea *Logosului divin, o faţă a Absolutului, a esenţei divine unice. In centrul doctrinar al c. se află o trinitate (Sfînta Treime) care, potrivit *teologiei acceptate, este „esenţa divină unică în 3 ipostaze: Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh"; întîiul element reprezintă principiul creator fără de început, al
 2-lea (Isus Christos) se consideră Logosul întrupat, adică înţelesul absolut al universului, al 3-lea simbolizează principiul energetic, dinamic, al vieţii. Prin misiunea salvării (mîntuirii) şi prin credinţa în trinitate, c. se apropie de *budism, de *brahmanism şi de *hinduism (cf. triada hinduistă *Trimurti), dar şi de *mitologia greacă (cf. tripla *Hekate), deşi la baza c, se află ♦mozaismul, prin V.T. din Biblie; ideea unui mîntuitor universal, ca şi mitul escatologic al Zilei de Apoi (—* escatologie), de regenerare a lumii prin *foc, apropie c. de *zoroastrism (cf. apariţia mîntuitorului *Saoshyant şi lupta finală a lui *Ahura-Mazda cu *Angra-Mainyu, în *Avesta). Deşi influenţat de stoicism, c. nu a putut păstra orice fel de principiu din acest sistem, căci pentru stoici, de ex., lumea nu este creată de divinitate, ci chiar principiile incluse în ea au creat divinitatea. C. s-a format din punct de vedere dogmatic într-o lungă perioadă de mobilitate teologică şi de conflicte interne, care l-au dus la schisme şi fărîmiţări sectante. Unul din punctele principale de dispută doctrinară a fost constituit de dificultatea de a preciza dacă *Sfîntul Duh purcede numai de la Dumnezeu-Tatăl sau şi de la Fiul (filioque). Un alt punct disputat a fost calitatea divină a lui Isus Christos, asupra căreia s-au pronunţat negativ diferite *erezii timpurii, în special doctrina lui *Arius (arianismul). Problemele dogmatice au fost dezbătute în comun de toţi creştinii în primele 8 concilii ecumenice: Nikeia 1 (325) convocat de împăratul bizantin Constantin cel Mare, pentru combaterea ereziei preotului alexandrin Arius, care afirma că Fiul este numai prima creatură a lui Dumnezeu şi instrumentul creaţiei divine; Constantinopol I (381), întregind trinitatea prin includerea Sfîntului Duh; Efes (431), consacrat divinizării Maicii Domnului, contră doctrinei lui Nestorius (-* nestorieni) care afirma că Fecioara Maria nu poate fi mama lui Dumnezeu, întrucît creatura nu-şi poate naşte creatorul; Calcedonia (451), combătînd erezia monofizită (-* monofiziţi) a călugărului con-stantinopolitan Eutihios, negator al naturii umane a lui Isus Christos; Constantinopol II (553), convocat de împăratul bizantin Iustinian, pentru a condamna, în cele Trei capitole, arianismul, nestorianismul şi doctrina unuia din părinţii Bisericii, *Origenes; Constantinopol III (680), condamnînd monothelismul care se îndoia asupra prezenţei a două voinţe, divină şi umană
 121
CREŞTINISM
 fn fiinţa Logosului întrupat; Nikeia II (787), convocat de împărăteasa bizantină Irina, pentru condamnarea iconoclaştilor şi confirmarea cultului *icoanelor; Constantinopol IV (869), consacrat dezbaterilor în jurul *dogmei filioque, susţinută de Biserica romană şi negată de Bi-° serica bizantină. După acest ultim conciliu comun al c. oriental şi al c. occidental, se intensifică polemica în jurul aceleiaşi dogme şi se ajunge la marea schismă între cele două Biserici; schisma se concretizează într-o ruptură definitivă între Biserica romană şi Biserica bizantină, care se anatemizează şi se excomunică reciproc (1054); acest act bilateral e anulat abia în cadrul conciliului ecumenic (catolic) Vatican II (1965). Celelalte concilii sînt ţinute unilateral de Biserica romană. Biserica creştină este o instituţie concretă, cu statut juridic şi cu istorie politică; ea se consideră trupul mistic al lui Isus Christos şi îşi asumă sarcina de a propaga învăţătura acestuia, ca întemeitor al ei; în acest cadru, afirmă a avea rin rol matern şi pedagogic faţă de credincioşi (fiind, într-o formulare catolică, mater et magistra). Dar schismele, reformele şi desprinderile parţiale au dus la existenţa mai multor biserici creştine. ^ Biserica răsăriteană (sau ortodoxă), cea care a acceptat toate decretele primelor 7 concilii (sau sinoade) ecumenice, se împarte în patriarhii naţionale autocefale: Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim — ca biserici ale tradiţiei orientale; apoi bisericile: cipriotă, sinaiotă, elenă, sîrbă, muntenegreană, română, bulgară şi rusă. Biserica catolică (sau romano-catolică), socotindu-se întemeiată de ap. Petru şi Pavel, este subsumată universal pontificatului roman, avînd în frunte un *papă (eligibil de către un conclav şi considerat infailibil — de la consacrarea de către conciliul Vatican I, în 1869 — şi locţiitorul direct al lui Isus Christos pe pămînt); socotind drept întîiul papă pe ap. Petru, pînă la Ioan Paul II, ales în 1978, în Sfîntul Scaun de la Vatican s-au succedat 265 papi. Biserica catolică e condusă, teritorial, de cardinali şi arhiepiscopi (mai ales distribuiţi pe ţări sau regiuni naţionale). Bisericile protestante (sau refornule), cu diferenţe pronunţate sub raport dogmatic între ele, desprinse de catolicism începînd cu *Reforma, iniţiată de Martin *Luther la Wit-temberg în 1517 (Germania) şi continuată de Ulrich Zwingli (Elveţia), Jean *Calvin (Franţa, apoi Geneva), John Knox (Scoţia), ca mişcare religioasă de protest împotriva politicii ecleziastice a Vaticanului, se divid, după specificul local, în: lutherană, calvinistă, anglicană, pres-biteriană (sec. XVI); acestea sînt urmate în veacurile ulterioare de numeroase *culte reformate: ^adventişti, *metodişti, *baptişti, ♦unitarieni, congregaţionişti (“>congregaţionism) etc., sau sectante: *mormoni, ^penticostali, *martorii lui Iehova ş.a.; din cultele reformate sau din secte se despart adesea subsecte. 0 Diferenţele specifice sub raport dogmatic între principalele ramuri (numite *rituri sau biserici) ale c. sînt mai ales de ordin teologic (privind detaliile crezului) şi de ordin eclesiastic (privind sistemul
 organizării ierarhiei bisericeşti şi modul de exercitare a cultului religios). ^ Doctrina ortodoxă (răsăriteană) admite, ca şi catolicismul, autoritatea obligatorie a tradiţiei sacre alături de textele canonice scripturale (Vechiul Testament şi Noul Testament), instituţia monahală (-* monahism), cultul Fecioarei Maria, al sfinţilor, ♦îngerilor şi relicvelor; dar, spre deosebire de celelalte rituri, afirmă îndumnezeirea naturii umane prin natura divină, consideră trinitatea drept divinitate unitară şi integrală, acordă importanţă minoră *predestinării, investeşte textele liturgice cu un caracter pronunţat magic, admite ca zone extramundane postume numai ♦Paradisul şi *Infernul, nu acceptă celibatul preoţilor care nu sînt călugări. ~ Doctrina catolică (romană) are un caracter preponderent istorist în concepţia despre lume (care în ortodoxism este mai ales cosmologică) şi acordă o importanţă capitală dogmei predestinării dumnezeieşti, prin paradox, ca şi liberului arbitru oimnesc; trinitatea e privită analitic, ca alcătuită din 3 ipostaze ale dumnezeirii, în ierarhie descrescîndă; admite dogma filioque, ca şi alte dogme specifice catolicismului: imaculata con-cepţiune (Fecioara Maria, neatinsă de păcatul originar), *Purgatoriul (ca loc intermediar între Infern şi Paradis), absolvirea de păcate prin indulgenţe, infailibilitatea papei în problemele credinţei, celibatul preoţilor, prioritatea limbii latine în exercitarea cultului (deşi, după Conciliul Vatican II, această obligativitate a fost abandonată, introducîndu-se şi în bisericile catolice limbile naţionale'ca limbi liturgice). ~ Doctrinele reformate au un punct comun în pledoaria pentru întoarcerea la textul scriptura!, la intuiţiile fundamentale ale Evangheliei, şi în respingerea tradiţiei (admise de ortodocşi şi catolici) ; ~lutheranismul consideră că păcatul originar l-a privat pe om de liberul arbitru şi ca mîntuirea este opera exclusivă a graţiei divine, independentă de faptele bune, de indulgenţe sau de medierile sfinţilor, şi refuză ierarhia eclesiastică, sistemul monahal, sfintele taine, venerarea icoanelor şi a sfinţilor, întrucît singura cale de contact cu Isus Christos e socotită credinţa; ~calvinismul, întemeindu-se pe dog na predestinării, susţine suveranitatea absolută a lui Dumnezeu care mîntuieşte pe cine vrea; ^anglicanismul este în esenţă un catolicism fără recunoaşterea papei; ^ alte culte reformate şi îndeosebi sectele simplifică în diferite grade organizarea şi doctrina, pretinzînd în genere a se întoarce cît mai aproape spre creştinismul primitiv. După conciliul Vatican II, s-a manifestat o tendinţă (promovată îndeosebi de papa Paul VI şi de patriarhul constantinopolitan Athenagoras I) de conciliere şi unificare a bisericilor creştine # Biserica creştină — al cărei dublu rol asumat este de maică învăţătoare (în expresia catolică: mater et magistra) — a devenit o instituţie vizibilă, cu o structură juridică şi cu o istorie politică; ea îşi are manifestarea con vată de expresie a misterului Bisericii ori-ginire întemeiate, după tradiţie şi scripturi, de Isus Christos. Ea îşi vede sursa vitală in
CREŞTINISM
 122
Sfîntul Duh, căci, devenind anume prin acesta trupul lui Christos, îşi poate îndeplini cu fidelitate misiunea universală de mijlocitoare a mîn-tuirii, cu ajutorul cuvîntului divin şi al celor 7 taine (sau *mistere). Evoluţia creştinismului a fost dificilă. Istoria c. primitiv e nesigură, documentele fiind puţine, in.directe şi uneori cu paternitate incertă. Autorităţile imperiale (care priveau cu îngrijorare politică expansiunea noii „secte") şi scriitorii sau filosofii romani, cu puţine excepţii, au întîmpinat c. cu ostilitate. Un pasaj al lui Tacitus (Anale, XV, XLIV)
—   presupus de unii comentatori a fi interpolat, deşi nici tonul, nici argumentele nu-i favorizează pe creştini, doar coincid ciudat de exact cu informaţiile din N. T. — cînd vorbeşte de pedepsele grele date de Nero acestei comunităţi „urîte de toţi din cauza nelegiuirilor" (dar se pare că acele'pedepse urmăreau să abată asupra creştinilor o culpă poate a împăratului: incendiul Romei), afirmă că „vulgul îi numea creştini" {vulgus christianos apellabat) şi că „întemeietorul numelui lor, Christus, sub domnia lui Tiberius, fusese condamnat la supliciu de procuratorul Pontius Pilatus" (Auctor nominis eius Christus, Tiberio imperitante, per procuratorem Pontium Pilatum supplicio affectus erat). Acest text numeşte c. o „superstiţie" şi îl clasifică printre relele care îşi fac loc pe teritoriul Romei, soco-tindu-i credincioşii fiinţe vinovate de „ură împotriva neamului omenesc" şi evocînd represaliile statului: uciderea şi batjocorirea creştinilor, în-veşmîntati în piei de fiare şi lăsaţi să-i sfîşie cîinii sau crucificaţi ori arşi de vii noaptea pe ruguri, ca să ilumineze oraşul; acelaşi text semnalează efectul nescontat al compătimirii populare faţă de creştinii martirizaţi. Totuşi, prigoana în Imperiul Roman nu avusese un caracter propriu-zis juridic decît numai de la rescriptul împăratului Traian (cca 112 e.n.), reluat de împăraţii următori pînă la Gallienus care, după 260, printr-un rescript de orientare nouă, acordă creştinilor libertatea de cult ce nu va dura mult, represaliile reînteţindu-se după edictul din 303 al lui Diocleţian, ce prevedea dărîmarea bisericilor, interzicerea adunărilor cultuale, tortura, arderea cărţilor sacre; în cadrul represaliilor din 304, la Nikomedia, între alte victime, e ucis *Sfîntul Gheorghe. Biruindu-şi rivalii şi devenind împărat unic (în urma legendarului vis cu *simbolul dublu al *crucii înscrise pe steag şi al cuvintelor In hoc signo vinces), după anul 324 Constantin consfinţeşte victoria c. decretîndu-1 religie de stat şi convocînd primul conciliu ecumenic în 325, fără ca împăratul însuşi să se fi convertit vreodată la religia creştină, mulţumindu-se să manevreze această religie (căreia i-a dictat chiar şi norme teologice) ca pe un instrument politic. Atitudinea statului roman faţă de creştini e fluctuantă. Dacă lui Traian îi urmează cîţiva împăraţi toleranţi, ca Hadrian care impune ocrotirea juridică a c., în măsura în care acesta nu lezează religia romană (cf. Eusebius, Istoria eclesiastică, IV, 30, 8—10) sau Antoninus Pius care chiar se pare că i-a respectat pe creştini (cf. Cassius Dio,
Istoria Romană, LXX, 3), Septimius Severus interzice convertirea la c. (şi la *iudaism) sub pedeapsă gravă (cf. Aelius Spartianus, Severus, 17, în Istoria Augustă), declanşînd o prigoană generală (cf. Eusebius, op.cit., VI, 2; Augustin, De civitate Dei, XVIII, 52) cînd edictul din 202 pedepseşte nu numai convertirea, ci şi propaganda de convertire. Măsurile lui Septimius Severus au fost atacate de Tertullianus (în Ad nationes şi mai ales în Apologeticum) înainte de edict, iar după aceea de Clement Alexandrinul, profesor la Didaskaleion, marea şcoală teologică din Alexandria. Ulterior, Biserica creştină a ştiut să se plieze pentru a supravieţui. Comentînd coincidenţele dintre sărbătorile creştine şi cele păgîne, J. G. *Frazer (Creanga de aur, III, Bucureşti, 1980, p. 142) vede în ele „dovada compromisului pe care Biserica, în ceasul ei triumfal, a fost silită să-l facă cu rivalii săi învinşi, dar încă primejdioşi", iar în evoluţia religiei creştine, o politică mai maleabilă „a preoţilor subtili care îşi dădeau seama căj trebuind să stăpînească lumea, creştinismul nu o poate face decît atenuînd principiile rigide ale întemeitorului său, lărgind puţin strîmta poartă ce duce la mîntuire". în acest sens, Frazer socotea posibilă „o paralelă foarte instructivă între istoria creştinismului şi istoria budismului". După Mircea *Eliade (Le Mythe de VEternei Retour, Paris, 1969, cap. IV, La terreur de Vhistoire)f „Creştinismul se adevereşte a fi netăgăduit religia «omului căzut»: şi aceasta în măsura în care omul modern este iremediabil integrat în istorie şi în progres şi unde istoria şi progresul sînt un progres implicînd amîndouă abandonarea definitivă a paradisului arhetipurilor şi repetiţiei". între atitudinea teologică şi atitudinile profane, o situaţie particulară a avut-o poziţia lui Pierre *Teilhard de Chardin (Introduction a la vie chretienne, 1914): „Dacă creştinismul e într-adevăr destinat, aşa cum predică şi simte, să fie religia de mîine, aceasta nu ar fi decît prin axa lui vie şi organizată a catolicismului său roman, care poate spera să se măsoare cu marile. curente umanitare moderne şi să şi le asiihileze." Una dintre cele mai recente definiţii ale c. este formulată de teologul iezuit Paul Valadier (într-o convorbire cu Pierre Thuil-lier, publicată în La Recherche, Paris, sept. 1985, nr. 169): „eu cred că creştinismul este o religie modernă în înţelesul cel mai puternic al cuvîntului. El nu dă o dată pentru totdeauna o doctrină închisă definind binele şi răul, un ansamblu de rituri şi norme. [...] EI tinde să-şi interpreteze constant propriile sale texte de bază, deci izvoarele sale", întrucît „Noul Testament nu are sens decît raportat la cel Vechi, aşadar înţelegerea lui trimite la altceva decît la el însuşi/Fundamental, creştinismul este viu fiind mereu în relaţie de recitire cu propriul său trecut. [...] Biblia nu e decît mijlocul de a merge spre Isus Christos [...] Scripturile nu conţin, pentru noi, un adevăr imediat literal. Ele sînt texte care trebuie interpretate, care se cuvin recitite, şi care pot fi recitite în mai multe feluri. [...] Biserica procedează neîncetat
123
GRUCE
ia un fel de reevaluare a conţinutului spiritual al Bibliei; ea se străduie să înţeleagă mai bine, în fiecare circumstanţă, înţelesul adevărat al cuvîntului lui Christos şi misiunea lui. “ # Critica creştinismului C. a fost întîmpinat de romani cu aversiune, ca o religio Micită. Pentru Tacitus era o „religie odioasă44. Suetonius considera pe creştini duşmani publici (hostes publici). Pentru Plinius cel Tînăr, c. e o ♦superstiţie nocivă (superstitio prava et immodica). Pentru *Celsus, care imputa desele revizuiri ale textelor sacre,
c.  era o religie aculturală destinată sărăcimii şi sclavilor. Totuşi, e ciudat că, prigoniţi ca un pericol public în primele 2 secole, creştinii sînt prea puţin cunoscuţi de scriitorii romani: Suetonius, publicîndu-şi Vieţile Cezarilor prin anul^ 122, face o confuzie grosolană scriind despre Claudius că „a expulzat din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigaţi de Chrestus44 (Doisprezece Cezari* V, 25), tocmai el care trebuia să fie bine informat, în funcţia sa de secretar ăb epistulis latinis în cancelaria imperială. Epoca luminilor din Franţa împrospătează examenul critic al c., fără un demers sistematic, dar cu ironie abundentă. Voltaire (Dicţionarul filosofic, art. Creştinism) nu atacă niciodată direct; de ex.: ,,Ceea ce deosebeşte cel mai mult pe creştini, şi ceea ce a durat pînă în vremurile noastre din urmă, este puterea de a izgoni diavolii cu semnul crucii44. Enciclopedia (art. Toleranţă): „creştinii sînt ei înşişi răspunzători că celelalte popoare, lămurite asupra preceptelor lor, nu vor să le accepte, că nu văd în ei decît pe ucigaşii din America sau pe tulburătorii din India, şi că religia sfîntă, destinată să se întindă şi să dea roade pe pămînt, e pe bună dreptate alungată din cauza exceselor şi nebuniilor lor.44 O nouă etapă critică debutează cu marxismul, predominant polemic. Fr. ♦Engels numeşte c. „religie absurdă44’ fîn Bruno Bauer şi creştinismul primitiv), iar K. *Marx demontează (în Comunismul ziarului „Rheini-scher Beobachteru) „principiile sociale44 ale c. care „predică necesitatea unei clase dominante44 ştie să apere „oprimarea proletariatului44 sau „consideră că toate mîrşăviile asupritorilor faţă de asupriţi sînt pedeapsa dreaptă pentru păcatul originar44, predicînd „laşitatea, dispreţul de sine, înjosirea, supunerea, umilinţa, pe scurt toate însuşirile drojdiei societăţii.44 în sec. XX, aceste acuzaţii sînt reluate de* matematicianul Lord Bertrand Russel, un ateu afectiv: „Pot afirma cu toată convingerea că religia creştină, aşa cum este organizată în bisericile ei, a fost şi este încă principalul duşman al progresului moral în lume44 (De ce nu sînt creştin). De pe altă poziţie, filosoful Friedrich Nietzsche a formulat acuzaţia cea mai gravă din istorie: „Creştinismul, care dispreţuia trupul, a fost pînă în prezent cea mai mare nenorocire a omenirii44. 9 Personalitatea creştinismului Universalizarea sa amplă se datorează organizării de o anumită structură democratică supranaţională, predi-cării iubirii de aproape, deci de conciliere inter-umană, şi doctrinei de esenţă simplă, deşi intelectuală, care a vehiculat o mistică populară
accesibilă credincioşilor fără pregătire metafizică, totodată olastică în miturile ei, care s-au putut încorpora în variante folclorice de specific local în zone etnografice dintre cele mai diferite.
§ F. L. Cross (editor), The Oxford Dictionary of Christian Church, London, 1957; Friedrich Engels, Zur Geschichte des Urchristentums, 1894; Ludwig Feuerbach, Das Wesen des Christentums, 1841; H. Gr. Wood, Christianity and the Nature of History, Cambridge, 1934 ; M. Meslin, Le Christianisme dans VEmpire xiomain, Paris, 1970; Marcel Simon, La Civilisation de VAntiquiU et le christianisme, Paris, 1972; R. Janin, Les eglises orientaleset rites orientaux, Paris, 1955; Grilbert Mury, Christianisme primitif et monde modeme, Paris, 1966; J. Gr. Davies, The Early Christian Church, New York—Chicago—San Francisco, 1965; Rudolf Otto, Reich Gottes und Men-schensohn, Mtinchen, 1934; Fernand Hayward, Les ConciUs Oecum&niques, Paris, 1961; Jean Dani61ou, Jean Honore, Paul Poupard, Le Catholicisme, Hier-De-main, Paris, 1974; S. Boulgacoff, L’orthodoxie, Paris, 1958; V. Lossky, Thtologie mystique de l’tfglise d’Orient, Paris, 1960; E. L. Mascall, The Secularisation of Christianity. An analysis and a critique, London, 1965; Henri Verbist, Les grandes controverses de VlZglise contempo-raine, Yerviers, 1971; R. Bultmann, Das Urchristen-tum im Rahmen der antihen Religionen, Ztirich, 1949; Albert Schweitzer, Das Christentum und die Weltre-ligionen, Munchen, 1962
    Cri Zeiţă a frumuseţii şi fericirii în *mitologia vedică, soţia lui *Vişnu, apărută în prima etapă cosmogonică, printre* alte comori născute din oceanul primordial ► apa), agitat de divinităţile primordiale, zeiţa fiind produsul spumei marine, însă ivindu-se în corola unei flori de ♦lotus. Cînd au zărit-o, zeii şi-ar fi dorit-o fiecare de soţie, dar ♦Qivâ îşi formulase primul pretenţia şi ar fi obţinut-o dacă nu apuca să-şi aleagă între timp *Luna; astfel, (J. se căsătoreşte cu al doilea pretendent—Visnu. Socotită adesea numai zeiţă a frumuseţii, e identificată cu *Lakşmi.
    Cromm Cruach; Cenn Cruaich Zeu de origine arhaică din *mitologia celtică, poate chiar precel-tic, identificat ipotetic cu zeul irlandez *Droyn.
C. C. este şi numele curent al unui sanctuar megalitic (—► mitologie megalitică) din Irlanda, cu un simulacru statuar în centru, presupus a reprezenta în piatră chipul simbolic al zeului; simulacrul central este înconjurat de alte 12 pietre (poate divinităţi subalterne), ca stîlpi ai unui ♦menhir. După informaţii antice, pe ♦altarul acestui sanctuar megalitic se sacrificau uneori prunci nou-născuţi (-^sacrificiu).
    cruce (lat. crux) *Simbol religios esenţial în ♦creştinism, pe temeiul tradiţiei răstignirii lui ♦Isus Christos, şi semn emblematic sau magic în unele ♦culte solare şi ignice arhaice, prezent în ♦mitograme, inscripţii şi imagini cu caracter mitologic din Egipt, 6hina, India (♦svastika), Creta, Africa, Australia. C. primitivilor australieni e un semn totemic (-* totem); la unele triburi amerindiene nordice simbolizează cele
4  puncte cardinale; crucea de porumb din ♦religia populaţiei precolumbiene maya e un simbol al
CRUCIADE
124
 fertilităţii; există o ciudată coincidenţă formală între crucea sfintului Andrei (în formă de X) şi crucea olmecă, simbol sacru şi ea, însă fără legătură istorică sau simbolică cu cea creştină. Se pare că forma cea mai veche a c. e un simbol al ♦focului (două beţe încrucişate, prin^fre-carea cărora se obţine flacăra); ca simbol solar,
 c. reproduce cele 4 raze fundamentale. în creştinism, c. apare tîrziu, combinată cu simbolul mielului, iar ca simbol al răstignirii abia în sec. VIII (sub formă de crucifix); originea acesteia este mai veche, deoarece crucea romană a crucificării nu era o c. propriu-zisă, ci o combinare din două stinghii în formă de T; mormintele din epoca creştinismului primitiv nu erau încă marcate prin cruci; figurau alte simboluri funerare: un miel, un peşte. Totuşi, simbolul creştin s-a dezvoltat din evenimentul tradiţional al răstignirii lui Isus Christos, deci de la pedeapsa practicată în Imperiul Roman de crucificare a tîlharilor condamnaţi la moarte; în doctrina creştină, simbolul dobîndeşte sensul de ♦sacrificiu, după sacrificiul arhetipal făcut de Christos pentru salvarea omenirii (—* mîntuire). C. e consolidată ca simbol şi prin legenda visului în care i s-a arătat înipăratului bizantin Constantin cel Mare crucea de pe steag, împreună cu enunţul In hoc signo vinces (după anul 324). în doctrina oficială, crucea creştină include dublul simbol al misterului ♦morţii ca o cale spre înviere şi al ♦revelaţiei lui Dumnezeu-Tatăl, adică al dragostei, prezenţei şi armoniei atributelor lui ♦Dumnezeu. Cu timpul, în plan filosofic şi chiar teologic, interpretările se nuanţează; P. ♦Teilhard de Chardin vorbeşte despre „Crucea care devine (fără a înceta, dimpotrivă, să fie semn de expiene, compensatoare a Răului) simbolul specific şi'complet al Evoluţiei (o Evoluţie «deschisă şi personificată»)“ (scrisoaredin 1952, asupra planului unui viitor eseu, Le Sens de la Croix). Pentru creştini, crucea a devenit un arbor mundi (—* Arborele Cosmic).
    cruciade- Serie de 8 expediţii militare, cu caracter religios şi structură feudală, desfăşu-rîndu-se între anii 1096—1270, sub patronajul ♦Bisericii catolice, şi propunîndu-şi drept scop eliberarea locurilor sfiîite din Palestina de sub stăpînirea musulmană. Participanţii la aceste expediţii războinice, cruciaţiiy purtau cusută pe pieptarele echipamentului o *cruce mare. Ideea a fost propusă după invazia turcilor seld-giucizi asupra Imperiului Bizantin, însă rădăcina ei se află în prima alarmă, dată în acelaşi sens, de papa Silvestru II (—► papi) la începutul sec. XI. Cruciada I (1096—1099), predicată de Petru Ermitul şi decisă de conciliul de la Cler-mont, în 1095, s-a compus dintr-o expediţie ratată în Siria şi alta, izbutită parţial, prin Nikeia, Tarsos şi Antiohia, pînă la Ierusalim, unde Godefroy de Bouillon s-a proclamat rege. Cruciada II (1147—1149), propusă de sf. Bernard, a asediat fără succes Damascul. Cruciada III (1189—1192), propusă de episcopul din Tir, după recucerirea Ierusalimului de către Saladin, condusă de Frederic Barbarossa, Philip-pe Auguste şi Richard Inimă-de-Leu, s-a sfîrşit
    cu încheierea păcii între cruciaţi şi Saladin. Cruciada IV (1202—1204), întreprinsă deBaudou-in de Flandra, se abate la Constantinopol în ajutorul lui Isac Anghelos, dar degringolează într-o expediţie de jaf în teritoriile încă rămase ale Bizanţului şi într-o întemeiere a unui Imperiu Latin Oriental, cu Baudouin drept rege. Cruciada
V   (1219—1221), pornită împotriva Egiptului, a fost ratată. Cruciada VI (1228—1229), condusă de împăratul german Friedrich II, a dus la încheierea unei păci cu sultanul Egiptului şi la obţinerea cetăţii sfinte Ierusalim. Cruciada VII (1248—1252), condusă de regele Franţei Ludovic IX spre Egipt şi Tunis, s-a încheiat cu o înfrîngere. Cruciada VIII (1270), sub conducerea aceluiaşi Ludovic IX, care moare în faţa Tunisului, se soldează cu pierderea tuturor oraşelor din Palestina, cucerite pînă atunci de cruciaţi. Sfîrşitul definitiv al c. are loc în 1291, cînd cade şi oraşul Ptolemais. Dar în sec. XII-XIII, termenul e refolosit de Biserica catolică pentru a denumi diferite expediţii de represalii de ordin religios, ca aceea împotriva *albigenzilor9 iar în sec. XV, războiul împotriva husiţilor (—* Jan Hus).
    Cruţi (sanscr. gruti — ceea ce a fost auzit, ♦revelaţie) Ansamblul scriptural al ♦religiei vedice şi al ♦brahmanismului, atribuit revelaţiei primordiale şi compus din corpul celor 4 codexuri vedice: *Rigveda, Sămaveda, Yajurvedat Atharvaveda (—* Veda)y din ciclul *Brâhmanas
—   cărţi conţinînd ♦ritualuri şi formule sacre, şi din seria upanişadică — de comentarii vedice şi speculaţii filosofice asupra tradiţiei mitice (-+ Upanisad). Scrierile întregului corp revelat sînt atribuite unor înţelepţi mitici primordiali (*rişi).
    Cu Chulainn; Cuchulinn Semizeu din Mitologia celtică, prezent ca erou fabulos în ciclul epic irlandez, ca erou de sinteză între o structură de tradiţie mitică, religioasă, şi una de tradiţie legendară, cavalerească şi ca participant la numeroase bătălii şi isprăvi în cadru hiperbolic. E posibil să fi fost întîi o divinitate totemică (-+ totem): în compoziţia numelui intră cuvîntuî cu (cîine), iar eroul era legat cu ♦jurămînt să mănînce orice, afară de carnea „fratelui său, cîinele44, deşi, după o ♦legendă paralelă, în copilărie a ucis cîinele fierarului Culann, de unde i s-ar fi tras şi numele: „Cîinele lui Culann44. Despre naşterea mitică a lui C. C. sînt 4 versiuni:
1)  era fiul zeului *Lug şi al zeiţei *Dechtire: zeul intră în zeiţă, metamorfozat în insectă, într-o duşcă de vin, şi astfel zeiţa e fecundată;
 2) un zeu (Lug sau altul) o răpeşte pe Dechtire, prefăcut cu ciracii săi în stol de păsări, îl atrage pe Conchobar, fratele ei, în palatul său fantomatic, în ajunul naşterii copilului, pe care vrea să-l încredinţeze, pentru creştere, rudelor pămîn-teşti; 3) Dechtire îl naşte de la un soţ muritor (Sualdam), zeul Lug rămînîndu-i copilului doar părinte spiritual şi tutore; 4) Dechtire îl naşte de la fratele ei Conchobar (variantă abandonată de mitografi pentru caracterul ei incestuos). Dintre numeroasele fapte ale eroului (care debutează la 6 ani cu bătaia administrată băieţi-
125
CULTE AGRARE
 lor de la curtea lui Conchobar, din Emain Macha), pe lîngă bătălia cu Ferdiad sau lupta de unul singur, la bătrîneţe, cu forţele reginei Medb în apărarea Ulsterului, cea mai importantă şi mai rîvnită este călătoria pe *Tărîmul Celălalt, unde se duce la invitaţia zeilor infernali ce nu se pot lipsi de ajutorul lui. Eroul are două iubiri: Emer, fiica lui Forgall, cu care se însoară după un şir de grele obligaţii cavalereşti, şi *zîna subpămînteană Fand, de care se îndrăgosteşte în călătoria sa în *Infern, nemaiputînd-o uita vreodată. Portretul eroului e de tip cavaleresc primitiv, întruchipînd în însuşiri miraculoase idealul de bărbăţie, iscusinţă, moralitate şi spirit justiţiar, nelipsit însă de trăsături mitice: vîna păsările sărind după ele în aer, unde făcea iscusite rotiri de zbor, iar „din privirea lui se aţinteau şapte raze de lumină", întrucît fiecare ochi al său avea mai multe pupile; era înzestrat cu o fire originală: cînd era cuprins de mînie războinică, „toate mădularele, încheieturile şi zgîrciurile începeau să-i tremure. Tălpile şi genunchii i se întorceau pe dos; toate oasele i se amestecau, muşchii i se umflau ajungînd cît un pumn de voinic. Tendoanele frunţii se trăgeau spre ceafă [...]• Un ochi îi intra în cap [...], celălalt se bulbuca rostogolindu-i-se pe obraz. Gura i se întindea pînă la urechi; dinţii, scrîşnind, scoteau flăcări. Bătaia inimii se auzea ca un răget de leu. [...] Mai gros, mai des, mai tare şi mai sus decît un catarg de corabie, ţîşnea şuvoiul de sînge din cap, împrăştiindu-se în patru părţi, din care pricină se lăsa în aer o ceaţă vrăjită, ca stîlpul de fum deasupra unui castel regal" (saga Răpirea taurului din Cualnge, sec. XII). Moartea lui C.C. este neaşteptată; silit să lupte singur, la 70 de ani, cu o mare armată şi avînd împotriva sa şi pe zeiţa ♦Morri-gan, a cărei dragoste o refuzase cînd zeiţa i se oferise travestită în femeie muritoare, moare cînd chiar Morrigan îi sfărîmă carul de luptă.
 § A. Nutt, Cuchulainn, the Irisch Achilles, London, 1900
    Cucumatz (Şarpe cu pene verzi; maya kuk — pasăre verde, cumatz — şarpe); Marele Tată Zeul primordial suprem în mitologia quich6 din Yucatan (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), paredrul zeiţei *Tepeu, împreună cu care a creat lumea. Unele surse îl indică drept divinitate reprezentînd *apa ca *element cosmogonic, iar apa o consideră sălaşul său perpetuu. Sensul numelui său aminteşte de fceul toltec ♦Quetzalcoatl (Şarpele-cu-pene).
    ţ)ukra; Uganas Zeu al înţelepciunii în Mitologia vedică tîrzie, fiul unui *rişi celebru: *Bhrigu sau fiul fiului acestuia: Kavi. Preceptor al clasei demonice * As ura şi diriguitor al Luceafărului (planeta Venus, al cărei nume astronomic sanscr. este ţukra), ţ. izbutea, €u ajutorul *magiei, să redea viaţa ♦demonilor ucişi în războaiele cu ♦zeii. Epitete: Bhargava, Kavya (fiul lui Kavi).
    cult —► cult religios
    cult religios Expresia raportului esenţial între om şi divinitate, în cadrul căruia omul credincios (—► credinţă) îşi recunoaşte dependenţa faţă de divinitatea sa, pe care o consideră transcendentă; în sens larg, c.r. este venerarea, ca divine şi supranaturale, a unor obiecte sau fiinţe, a unor fenomene sau a unor abstracţii (de ex., c. ♦strămoşilor, c. ♦focului, c. ♦icoanelor, ♦cult falie, c. ♦zeilor sau al lui *Dumnezeu); în sens restrîns, c.r. priveşte aspectul ♦ritual, exercitarea formală a unei ♦credinţe religioase (de ex. oficierea serviciilor liturgice, ♦funeraliile). în exercitare^ unui c.r. se includ toate formele cu caracter magic (ritualul, ♦rugăciunea, ♦sacrificiile, ♦misterele, sfintele taine) şi toate obiectele de cult (icoanele şi orice ♦simboluri imagistice, ♦altarele, ♦templele, sanctuarele, instrumentele specifice — căţuia, cădelniţa, steaua hexangulară, ♦crucea, scăldătoarea de ♦botez, sfeşnicele, luminările, tă-mîia etc. — şi veşmintele sacerdotale). în cadrul multor forme de c.r. intră, de asemenea, ♦exorcismul, gestica de adoraţie, ^dansul ritual. Potrivit unei concepţii moderne, formele cultu-ale primare ale credinţelor şi ritualurilor animiste (-+ animism) şi totemice (-^ totem) preced formele religioase propriu-zise, care apar numai în stadiul explicării semnificaţiilor cuprinse în datinile tradiţionale. (-* religie, litolatrie, dendrolatrie)
    culte agrare Descoperirea agriculturii şi modificarea statutului social şi economic al vieţii umane din cele mai multe regiuni ale pămîntului, apte pentru efectuarea culturii plantelor alimentare şi pentru sedentarizarea omului — adică pentru revoluţia agrară — au fost fenomene care s-au răsfrînt deosebit de puternic în ♦mitologia generală şi în formele religioase timpurii. Variabile în raport cu specificul geoclimatic şi geobotanic local, e.a., împreună cu epica ♦miturilor aferente, au anumite trăsături principale comune, indiferent dacă s-au constituit în jurul cultivării grîului (—* Demeter, în ♦mitologia greacă)> a porumbului (-* Cinteotly în mitologia aztecă şi în genere în ♦mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) sau a orezului (-* Saning Sari, în miturile din Sumatra şi Jawa^. Caracterul *htonic al miturilor şi cultelor consacrate agriculturii, împreună cu semnificaţia esenţială a fertilităţii, leagă c.a. de divinităţile, de ♦riturile şi de ceremoniile religioase ale ♦Pămîntului, care — fie feminin (*Gaia, *Prithivt, *Ki, *Tlazolteotl), fie masculin (*Geb) — este fertilizat de către ♦Cer, prin ploaia spermatică, factor fundamental în asigurarea recoltei; acolo unde ploaia este o raritate (Egipt şi, parţial, Mesopotamia) fecundator este un fluviu (de ex., ♦Nilul). Actul fecundator a fost pus în relaţie cu misterul naşterii de către femeie, glia fiind o matrice; iar mai tîrziu cu ciclul moarte-înviere, fenomenul fiind periodic, anual. „Este vorba de un mister religios, pentru că guvernează originea vieţii, hrana şi moartea" (Mircea *Eliade). Dar totodată, c.a. au încorporat şi miturile
 CULTE FALICE
 126
militare, mai ales defensive, reflectînd nevoia de a apăra ogoarele de incursiunile tîlhăreşti; aşa se explică bivalenta unor ♦zei, la început agrari, apoi războinici — ca *Mars, pe care Fraţii Arvali (*Arvales) îl invocau în legătură cu recolta.
    culte falice; falicism Sistem de ♦creanţe, ♦mituri, practici religioase, ceremonii sacralizate şi ♦ritualuri cu caracter sexual simbolic, destinat a reconstitui creaţia lumii (-+cosmogonie, antropogonie) şi, imitînd actul primordial al divinităţii, a provoca periodic fecunditatea, fertilitatea naturii vii. C.î. s-au dezvoltat în epocile cînd omul din mezolitic şi din paleoliticul superior şi-a schimbat modul de viaţă, trecînd de la procurarea aleatoare a hranei prin cules, *vînătoare şi pescuit, la asigurarea continuă a traiului prin creşterea animalelor domestice şi prin cultivarea pămîntului. ♦Zeii faliei şi ceremoniile cultuale în onoarea lor se investesc astfel cu atributele asigurării ocrotitoare a înmulţirii şi creşterii vitelor şi a recoltelor utile ale ogoarelor, viilor, grădinilor, livezilor. în multe regiuni ale lumii, catastrofele naturale posibile erau prevenite magic, prin orgii rituale. Aşa, în China antică, în fiecare primăvară, fetele — alese pentru ceremonie— erau dezvirginate pe pămîntul gol, pentru a transmite gliei, prin simbolizarea căsătoriei sacre, puterea lor de procreaţie. Cu scop asemănător, la unele triburi africane, fecioarele ce trebuie să devină femei sînt dezvirginate de ♦şaman sau de preot, pentru a se pune în valoare relaţia cu divinitatea. De asemenea, în toate zonele agrare din lumea primitivă sau din cea antică, fecundarea brazdelor de către ploaie era considerată un act sexual sacru, săvîrşit de cuplul divin Cer-*Glie (*cerul — *pămîntul). După unii cercetători, e.L, mult mai vechi, s-ar fi intensificat în epoca descoperirii agriculturii, deşi de fapt abia lucrarea pămîntului l-a făcut pe om să observe posibilitatea unei relaţii între împreunarea dintre bărbat şi femeie, cu consecinţa stării de gestaţie şi de naştere a progeniturilor, pe de o parte, şi semănârea ogorului, cu gestaţia seminţelor, creşterea lanurilor, coacerea recoltei/ pe de altă parte, deci între inseminare şi însămînţare. Orgia rituală practicată în plan omenesc, după cum observă Mircea ♦Eliade, corespunde, în plan divin, *hierogamiei, iar „orgia face să circule energia vitală şi sacră“ (Trăite d’kistoire des religions, Paris,^ 1975, p. 301). Ca atare, forţa sexuală a unei perechi divine (zeu-zeiţă), spre a putea fi egalată la nivel uman, trebuie convertită într-o orgie rituală frenetică, menită să sugereze, dar să şi provoace, potenţa fecundatoare fără limite. Totodată, împreunarea cuplurilor orgiastice i-mită creaţia cosmică arhetipală. Zei ca perechea *Qivâ-*Părvati, cu *simbolurile lor corespunzătoare: Hinga şi *yoni (India), sînt purtătorii principiilor primordiale: cel masculin (energia naturală) şi cel feminin (forţa de procreaţie). Un şir îmbelşugat şi complex de zei: *Min (Egipt), ♦Phallos, ♦Priapos, *Pan (Hellada),
♦Itzamna (America Centrală) ş.a. reprezintă divinităţile falice prin excelenţă, simbolizînd pe bărbatul fecundator (de aceea şi reprezentaţi mereu cu enorme falusuri erecte). în acest cadru, unele ♦religii antice au inclus în ceremoniile lor şi prostituţia sacră, practicată m ♦temple de către persoane consacrate (preoţi şi preotese): în Egipt, în templele zeului Min, în Hellada, mai ales în templele zeiţei *Aphro-dite. Curtezanele sau hetairele din Hellada (numite iepo8oi)Xot), consacrate templelor, practicau amorul ritual, în epocile mai vechi ; de ex., pe vremea poetului ♦Pindar (sec. V î.e.n.)\ ritualul hierodulia (prostituţia sacră) încă se practica. Fără ca aceste obiceiuri religioase să fi avut un caracter universal, atît religiile antice, cît şi religiile moderne (exceptînd unele ♦secte ascetice sau extremiste) nu au respins-latura erotică a vieţii şi nici sexualitatea ca atare, supravegheată numai în normele morale. ♦Creştinismul, de ex., reluînd tradiţia ebraică: după V.T. (-+ Biblia), consideră unirea erotică drept opera creaţiei divine şi nu-i impune decît limitele morale, dictate de scopul unic al pro-creaţiei. Un teolog catolic (Claude Tresmontant, în Les problemes de Vatheisme, Paris, 1972) poate afirma astfel că „sexualitatea este demni-tatea regală a bărbatului şi a femeii care cooperează la opera de creaţie“.
§ C. de Krelles-Krang, L’Origine des interdictions sexuel-les (în Revue Internationale de Sociologiei juillet, 1904); Lord Raglan, Le Tabou de Vinceste (trad. franc.), Paris* 1935
    culte solare Formă răspîndită de adoraţie a ♦Soarelui, de obicei prin personificare miti-zată, prezentă fireşte în ţările expuse suficient radiaţiei solare, ca şi în regiunile unde ♦astrologia a reuşit să calculeze mişcarea aparenta a acestui astru pentru întocmirea ♦calendarului* Acolo unde adoraţia soarelui a fost intensă şi statornică, se înregistrează în tradiţia populară relicte tîrzii de c.s. chiar în ♦religiile teiste (-ateism), şi de ex., în ♦creştinism, cu dispunerea ♦altarului de *biserică spre răsărit (—> Re> Horus, Skamash, Surya, Savitâr, Mithray Apollon, Sol, Tezcatlipoca, Viracocha, Amate-roşu, Hors, Arew).
    Cunina Zeiţă ocrotind pruncii din leagăn., în *mitologia romană.
    Cupido —► Amor
    Cura Zeiţa grijii, în ♦mitologia romană; în ♦credinţele curente, se folosea însă mai des pl. Curae — zeiţele mustrării de cuget.
    curcubeul Divinizat ca atare în zonele mitologice cu ploi abundente, simplu ♦simbol în regimurile pluviale moderate, dar absent din ♦mitologia populaţiilor pentru care ploaia este un fenomen rar sau necunoscut, c. e considerat mai ales legătura divină între ♦cer şi ♦pămînt. în *Biblie, c. este un simbol aparte^ cu valoare de simplu semn, fie de sfîrşit aî ♦potopului universal, fie de memorator pentru divinitate şi de legămînt între aceasta şi viaţa de pe pămînt; cînd apele diluviene se opresc, *Yahweh declară: „Pus-am în nori curcubeul
127
CVETAMBASA
meu, ca să fie semnul legămîntului între mine şi pămînt. Iar cînd voi grămădi nori deasupra pămîntului şi se va arăta curcubeul în nori, atunci îmi voi aduce aminte de legămîntul care este între mine şi voi şi toate vieţuitoarele de tot soiul şi apele nu se vor mai aduna în potop ca să nimicească toată făptura" (V.T., Geneza, IX, 13—15). Grecii au personificat
c. în formă feminină: zeiţa *Iris, ca mesageră între *zei şi oameni, dar care avea şi misiunea de a dezveli cerul, trăgîndu-i perdeaua, spre a se vedea stelele. Pentru scandinavi, *Bifrdst nu era divinitate, ci doar un pod de legătură intre cer şi pămînt, supravegheat însă de zeul luminii, *Heimdallr. La populaţiile primitive din Pacific, c. nu este decît un semn emblematic al unor zei cu atribute complexe: zeul explorator *Kahukura, care scrutează zarea, îl are ca simbol distinctiv (Polinesia); zeul *Kun-manggur, dispunînd de mari puteri magice şi salvator a] *focului pentru oameni, are c. ca simbol onomastic: Şarpele-curcubeu (Australia de Nord). La români*, c. are semnificaţii variabile: *zmeu, *balaur, sorb (care soarbe apa mării sau a rîurilor), dar şi brîu cosmic (Brîul Pămîntului, Brîul Maicii Domnului), cu funcţia opririi ploii; interpretările populare variază extrem, fie sub influenţă biblică (dar atunci nu e decît semnul dumnezeesc de încetare a potopului), fie sub înrîurirea micii tehnologii orăşeneşti (devenind atunci o tulumbă sau o pompă pentru aprovizionarea cu apă a cerului); •e atestată şi o simbolizare pragmatic meteorologică (cf. Chestionarele lui B.P. Hasdeu):
curcubeul de primăvară este o prognoză pentru întregul an (dacă are culori limpezi, va fi belşug agricol, dacă însă culorile sînt tulburi, anul va fi ploios, iar dacă sînt întunecate, se anunţă secetă).
    Cureţi (grec. Ko'jpfjieg) Divinităţi arhaice în *mitologia greacă (de obicei, simpli daimoni) care au precedat naşterea lui *Zeus, făcînd parte — împreună cu *Coribanţii — din alaiul sacru al Marii Mame a Zeilor (*Rhea sau * Kybele). Au fost născuţi sau de *Gaia sau de o divinitate anonimă; după alte variante, erau succesorii Dactylilor, populaţie de pe muntele Ida. Rolul lor mitologic principal este de *eroi civilizatori care, deşi locuind în pădurile montane sau în peşteri, au fost cei dintîi care au strîns oile în turme, au domesticit mai multe specii de animale, au propagat albinăritul, i-au învăţat pe oameni să vîneze cu arcul, au inventat sabia şi coiful, dar şi *dansurile războinice, pe care dansatorii le execută înarmaţi şi producînd un zgomot ritmic asurzitor. în acest mod, travestiţi în dansatori cu armură, au amăgit vigilenţa lui *Kronos care îl căuta pe Zeus, fiul său nou-născut, ca să-l devoreze, căci pruncul fusese încredinţat de Rhea anume acestor dansatori divini, pricepuţi în bruiajul scîncetelor cu dansul lor zornăitor. Tradiţia îi considera pe C. contemporani cu *Titanii.
    cuvîntul —► logos
    ţyetâmbara *Sectă religioasă din India, una dintre cele două secte desprinse din *jainism; membrii ei umblă în veşmînt alb.
D
    Dabatopeiog Zeul fierar în mitologia tracilor ţudici, poate şi patron al ♦focului în general, identificat de unii cercetători cu *Hephaistos.
    Dadja Zeiţă primitivă din mitologia abhază (—► mitologii caucaziene), ocrotitoare a agriculturii şi a tuturor roadelor pămîntului.
    Dadjdjâl (arab. al-Dadjdjâl) în mitologia ♦islamului (—► mitologie arabă), ispititorul oamenilor şi subaltern al ♦demonului ♦Iblis, urmînd, după tradiţie, să se ivească pe pămînt în preajma ♦sfîrşitului lumii; pînă atunci, locuieşte pe o insulă din Oceanul Indian. Va fi ucis de mîn-tuitorul ♦Mahdi, undeva în Siria şi Palestina. D. nu figurează în *Coran. +Mitul este o imitaţie parţială după mitul creştin al lui ♦Antichrist.
    Dagda Zeu principal în ♦mitologia celtică, un fel de ♦Herakles rustic, soţul zeiţei ♦Morrigan şi tatăl zeiţei ♦Brigit, cunoscut adesea ca vechi zeu brit solar sau numit Zeul cel bun şi în această ipostază identificat de romani cu ♦Iupiter. Era considerat marele druid (-+ druizi).
    Dagon; Dagan Zeu arhaic siriac, răspîndit ulterior în aproape toată lumea semită; în Ugarit, D. erau un zeu important şi complex, mai ales al vegetaţiei şi agriculturii, considerat fiul lui +E1, preluat apoi în Mesopotamia şi în bazinul mediteranean; la fenicieni, uneori socotit ipostază a lui ♦Baal, ca zeu al grîului sau chiar fiul lui Baal; teologii hurriţi l-au asimilat zeului hurrit ♦Kumarbi; în Palestina primitivă capătă mai multe forme: amoriţii îl consideră zeul fertilităţii, ca şi în Canaan, unde e numit Dagan-takala, iar filistenii îl adorau uneori ca divinitate antropomorf-ihtiomorfă, la fel ca şi o parte din fenicieni, care îl socoteau divinitate marină (ebr. şi fenic., dag — peşte; ugarit. dagan — grîu). La un moment dat, ♦cultul lui e foarte răspîndit pe teritoriul palestinian: în ♦templul din Ascalon e reprezentat jumătate femeie, jumătate peşte; ♦ Biblia (V.T., I Samuel) relatează cum, dm cauza ♦tabernacolului răpit de filisteni şi pus în templul lui D., statuia acestuia e găsită pe jos, cu capul şi cu braţele retezate, templul din Ashdod devenind de atunci ♦tabti chiar pentru preoţii zeului; de asemenea, „Voievozii filistenilor s-au strîns să aducă o jertfă uriaşă lui Dagon, dumnezeul lor“ (V.T., Judecători, XVI, 23). După ♦Sanchoniaton, D. era divinitate masculină, fiul ♦cerului şi al gliei. G.F. Moore ş.a. consideră însă că este vorba de doi zei diferiţi, ceea ce e posibil, dacă ţinem seamă de diferenţa etimologică.
    Dahaka; Aji-Dahaka (zend. aji — ♦dragon, ♦balaur) Dragon din ♦mitologia iraniană, amintit în * Avesta, fie ca uzurpator al tronului în Iran, fie ca balaur cu 3 capete şi 6 ochi,
 rival al zeului ♦focului, *Alhar. După o variantă transmisă de tradiţia mitologică, D. va fi ucis, dar nu ireversibil, de Traetaona („al treilea fiu“, deci „mezinul", erou care învinge de obicei balaurul în ♦miturile comune indoeuropene, implicit şi în basmele româneşti). D. va sta înlănţuit în craterul vulcanului sacru din muntele Demavend, iar în ajunul ♦sfîrşitului lumii se va elibera, reîntronat pentru scurt timp, pînă cînd va fi omorît de un alt erou, Kersaspat de astă dată însă definitiv (cf. Fiara din * Apocalipsul lui Ioan Teologul).
    Dai Feng Zeu arhaic, al fericirii şi norocului, în ♦mitologia chineză. Locuieşte pe muntele He shan; reprezentat cu aspect aproape omenesc, dar cu coadă de tigru, este un zeu binefăcător şi blajin. Cînd apare, produce sclipiri de lumină şi are puterea de a pune în mişcare aburii pămîntului şi ai cerului, adică adună norii şi dăruieşte ploaie.
    Daiţya (pl. Daityăh) Clasă de ♦demoni, în ♦mitologia vedică, echivalenţi cu ♦Titanii din ♦mitologia greacă. Coborîtori din înţeleptul legendar (*rtşi) *Kăgyâpa, prin una dintre soţiile acestuia, zeiţa *Diti, dar de fapt fiii şi subalternii regelui demonic *Hiranyakagipu (cuceritorul universului, de la zeul* ♦Indra), aceşti demoni titanici se consolidează mai ales în epoca fiilor lui ♦Bali (al cărui bunic era Hiranyakagipu). Războaiele lor împotriva ♦zeilor v*edici (clasa ♦Deva) s-au purtat în numele adversităţii structurale faţă de clasa divină dominantă. ♦Mitologia îi prezintă Insă pe D. (ca şi pe ultimul lor şef, Bali) drept zeităţi titanice luminoase, acţionînd — din unghi omenesc— numai în scopuri benefice. Bali are, în acest sens, epitetul Daityendra. în ultima perioadă mitologică, D. se mai numeau şi Băleya (Urmaşii lui Bali).
    Dajbog; Dajdbog (slav.                  A^ka^rk)
 Zeu al ♦soarelui şi al ♦focului solar, în ♦mitologia slavă (sau în genere, al fertilităţii), un deus dator; etim. incertă (slav. A^ka^ — dar, ♦ofrandă * sau poate A^m ~ ploaie; sorb — ♦zeu) derutează asupra sensului atributiv. D. era o divinitate tribală, cu arie cultuală limitată. Uneori, ca zeu al focului, era numit cu patronimicul
 S var oj ic (întrucît era fiul lui *Svarog). E amintit în cronici de la 980, cînd cneazul Vladimir zideşte la Kiev ♦altare pentru zeii slavi. (De la acest nume slav s-a format probabil, prii* contaminare, subst. românesc dajdie).
    Dâkşa (Cel Capabil', sanscr. dăkşa — forţă, raţiune, capacitate) Unul dintre numele zeului creator sau un zeu autonom, în ♦mitologia vedică, adorat ca personificare a forţei divine de creaţie; considerat şi tatăl zeiţei materne ♦Aditi.
 129
 J
 în întîia Mare Eră (Mahâyuga; —► yuga), D. apare ca *Prăjăpati, fiind socotit în această ipostază unul din cei zece fii ai lui *Brahmă, născut din degetul mare de la piciorul drept al acestuia; în Mahăyuga a doua, e fiul unuia din înţelepţi, Pracetas, deci tot dintre Prăjăpati, avînd el însuşi 7 fii: Krddka (mînia), Tâmas (întunericul), Dama (stăpînirea de sine), Ăgva (calul), Angiras (înţelepciunea), Vikrita (boala) şi Kardama (murdăria). Dar în *Upanişad, D. e ♦strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii, identificat cu *cerul şi în general cu spaţiul aerian. E considerat şi tatăl zeiţelor materne ♦Aditi, *Diti, ♦Danu, ♦Kâlâ, Anayus, Sinhika, Muni, Prava, Vinata, Kapila ş.a. (după *Mahăb-hărata, 13 fete). Prin epitetul Prajădhyakşa (Supraveghetorul fiinţelor), D. e identificat cu * Soarele.
    Dali Zeiţă kartvelă cinegetică (—> mitologii caucaziene), ocrotitoare îndeosebi a animalelor sălbatice. în regiunile montane ale Georgiei (de ex., în Swaneti), e identificată, tradiţional, cu divinitatea Mzetunahavi (mai ales ca aspect). D. locuieşte pe stînci inaccesibile şi îşi poartă părul de aur, căzut în valuri, pînă la glezne. Dar e o ♦mutantă, putîndu-se arăta oamenilor ca ahimal terestru ori ca pasăre. E o zeiţă iubeaţă, iar vînătorului intrat în graţiile ei îi dă sprijin, cu singura condiţie ca el să păstreze riguros taina acestei iubiri;’ încălcarea consemnului îl duce la pieire. D. este mama eroului mitic popular *Amirani.
    Damâ Zeu arhaic din *mitologia vedică, fiul lui ♦Dâkşa, personificînd stăpînirea de sine, echilibrul sufletesc.
    Damballab-wedo Cea mai populară divinitate a ♦religiei *vudu din Haiti, un zeu închipuit în formă de şarpe (mai ales năpîrcă) şi îndeobşte divinitate acvatică, locuind în fluvii, în lacuri şi în mare, avînd culoarea albă drept ♦simbol şi ocrotind arborii (căci şerpii se urcă în arbori), dar şi banii (fiindcă argintul e alb), implicit cunoscînd şi toate tainele comorilor. D.-w. e nedespărţit de soţia sa Aida-wedo, are însă şi o concubină: Ezili, înfăţişată ca femeie de lume, vorbind afectat şi mişcîndu-se provocator, care a avut relaţii amoroase aproape cu toţi ceilalţi zei haitieni, mai ales cu ♦Agoue-ta-royo. Originea totemică (—► totem), ambalată în cîteva aspecte de suprafaţă ale traiului colonizatorilor periferici, este evidentă.
    Damie (lat. Damia) Divinitate agrară din ppidaur, în *mitologia greacă, al cărei ♦cult, âjungînd din Hellada, prin Tarent, în Italia, s-a identificat cu cultul zeiţei romane *Bona Dea.
    Damkina Clement feminin al unei triade babiloniene tîrzii (—> mitologii din Mesopotamia), soţia zeului ♦fia şi mama zeului *Marduk.
    Damu Zeu sumerian şi akkadian al sănătăţii (uneori confundat cu ♦Dumuzi), adorat ca Marele Preot Descîntător, cu atributul divin de medic arhetipal (—► mitologii din Mesopotamia). Era socotit fiul zeiţei ♦Ninkarrak (Ni-ninsin).
    Danae Fiica regelui Akrisios din Argos, în
 *mitologia greacă; de teama profeţiei că va fi ucis de nepotul său, tatăl ei o închide pe D. într-un turn înalt, inaccesibil oricui afară de ♦Zeus, care de altfel şi pătrunde la D. sub forma unei ploi de aur; din scurta lor iubire se naşte ♦Perseus. După aceea, regele închide pe mamă şi pe fiu într-un cufăr, abandonat pe valuri* dar amîndoi sînt salvaţi de Zeus care determină acostarea cufărului pe o insulă a regelui Poly-dektes. Acest rege se îndrăgosteşte de D. şi îl persecută pe fiul ei care, în cele din urmă, se întoarce cu mama sa în Argos şi îşi ucide fără voie bunicul, împlinind *oracolul.
    Danaide Cele 50 de fiice ale regelui Danaos din Argos, în *mitologia greacă, măritate cu cei 50 de fii ai fratelui acestuia, Aigyptos. Întrucît un ♦oracol prevestise omorîrea lui Danaos de către un nepot, din voinţa regelui, fetele lui îşi ucid bărbaţii chiar în noaptea nunţii, în afară de Hypermnestra — cea mai tînără dintre surori — care-1 cruţă pe soţul ei, Lynkaios, însă acesta, din răzbunare, îşi ucide socrul. Zeii le-au osîndit pe D., pentru această crimă, să umple veşnic, în regatul lui ♦Hades, un butoi fără fund: Butoiul Danaidelor (în variante: un butoi găurit; sau să umple un butoi normal, transportînd apa în ulcioare găurite).
    Dânava Clasă de *demoni uriaşi din *mitologia vedică (asemănători cu *giganţii din *mitologia greacă), născuţi de zeiţa ♦Danu, de la un *rtşi (înţeleptul primordial ♦Kagyâpa). Aceşti demoni (confundaţi sau adesea contopiţi cu o clasă asemănătoare: *Daitya) poartă război cu ♦zeii (* Deva) şi împiedică ♦ritualul ♦sacrificiilor. Şeful demonilor din ambele clase este ♦Bali, un demon-rege mitic, justiţiar, care, cu însuşirile sale întărite prin ♦asceză, a izbutit să pună stăpînire pe cele 3 lumi, biruindu-i pe zei; lumile au fost totuşi salvate de ♦Vişnu.
    Daniel (ebr. Dânniyyel — Dumnezeul meu e judecător; babil. Beltesassar) Unul dintre ♦profeţii biblici (-> Biblia), care în tinereţe a fost captiv în Babilon, devenind favorit al regelui Nabucodonosor şi al succesorului acestuia, Evil-merodah. Invidiat de ♦magii chaldei, e aruncat la insistenţa lor în groapa cu lei, unde e găsit a doua zi totuşi nevătămat. D. i-a tălmăcit lui Nabucodonosor diferite vise, printre altele dovedind nevinovăţia văduvei Suzana, apoi expli-cînd vestita inscripţie fantomatică, apărută pe zidul palatului unde se consuma ospăţul lui Balthazar: Mane, Tekel, Phares (corect: mene mene teqel ufarsin — socotit, cîntărit, împărţit) (cf. V.T., Daniel, IV, 1—25; V, 25—28). După cucerirea Ierusalimului, Nabucodonosor e succedat de fiul său Balthazar (ebr. Belsassar), ultimul rege în Babilon; în noaptea cuceririi Babi-lonului de către perşi, oferă un mare ospăţ, unde oaspeţii se serveau în vasele răpite din Templul de la Ierusalim (—► templu); cuvintele oraculare scrise de o mînă magică pe zid şi interpretate de D. anunţă prăbuşirea şi divizarea Babilonului.
    dans (rom. joc < lat. jocum; rom. horă; rus. xopoeod < grec. xopeia— dans coral) Dansul ori-
DANS
 130
 ginar este o formă de existenţă a societăţilor primitive, o formă de expresie poate prelingvis-tică a sufletului primitiv, care îşi etalează, prin mişcări ritmice ale corpului, picioarelor, braţelor şi capului, sentimentele şi senzaţiile sau impulsurile esenţiale. în forme rudimentare, d. există şi în lumea animală (mai ales ca aans nupţial şi ca dans războinic) aşa cum a demonstrat etologul Konrad Lorenz. Actul ludic şi actul artistic din structura d. sînt rezultatele laice tîrzii ale coregrafiei religioase originare, d. fiind la obîrşia sa un act magic f—►magie), o formă rituală (—*■ ritual) de exprimare a ♦miturilor, a sentimentului religios, a actului ritual al muncii, a gestului omenesc defensiv faţă de agresiunea presupusă a ♦duhurilor malefice, a operaţiilor militare de cucerire, de supunere a teritoriilor duşmane, a unirii între bărbat şi femeie în scopul procreaţiei, a cultivării agricole a pămîntului, a bucuriilor festive (-*sărbă-tori) sau a durerii de doliu (—►funeralii). Persistenţa pînă în zilele noastre a d. în sensul său primar este explicabilă prin nedezvoltarea suficientă a civilizaţiei în anumite zone geografice. ~ Dansul ludic, desprins din cel ritual, a apărut în antichitate, dar dezvoltarea şi răspîndirea lui — mai timpurii în sate, mai tîrzii în saloane
—   au fost legate de nevoia de eliminare a prisosului energetic, fie în formele de expresie ale veseliei — adesea dependente de ingurgitarea de băuturi ameţitoare/ de obicei alcoolice, fie în formele de mijlocire convenţională a stabilirii de raporturi erotice viitoare. ^ Dansul artistic derivat selectiv din dansurile rituale tradiţionale, debarasate de orice încărcătură magică sau religioasă, are forma gratuităţii stilistice, intrînd în alt domeniu, întru totul profan, cu scopuri pur spectaculare (de ex., baletul). Arta coregrafică modernă, devenită preocupare profană, este o consecinţă a dansului mitoreligios, înainte de a fi devenit scop în sine; ea a rezultat (ca şi cîntecul sau versificaţia, ca sculptura şi pictura
—   iniţial rupestră, cu conţinut magic, apoi iconografică, cu scop religios — sau cu ţesătoria, cusăturile, arhitectura chiar) din tendinţa arhaică magico-religioasă de executare optimă a ritualului, pentru a atrage astfel atenţia binevoitoare a divinităţii patronale sau, dimpotrivă, pentru a alunga ♦demonii şi *spiritele malefice. Toate dansurile rituale se pot clasifica, după structuri, în: ~ dansuri mitologice, care sînt nu repovestiri, ci reconstituiri ale marilor acte arhetipale, în scopul menţinerii continuităţii lumii şi vieţii; printre ele deosebim d. cosmogonice, care mimează creaţia universului (—> cosmogonie); d. erotice (sau de fecundaţie), care reproduc, esenţial, ♦teogonia, apoi ♦antropogonia în actele arhetipale ale acestora, însă d. erotic nu este un d. nupţial, pe care doar îl precede; d. * religioase (liturgice, imnice, propiţiatoare, de recunoştinţă, de convertire etc.), care exprimă mesajul credincioşilor, de obicei prin preoţii lor, către divinitate ; ~ dansuri magice, care programează ritual actele vitale ale omului în raport cu mediul, cu fenomenele însoţitoare, cu existenţa socială şi cu lupta pentru această existenţă;
printre acestea, deosebim: d. cinegetice (care sînt probabil dintre cele mai vechi), asi-gurînd pe vînători de succesul binecuvîntat al expediţiei lor; d. agrare, la obîrşia lor, reproduceri ale actului arhetipal de fecundare a Gliei de către *Cer (prin ploaia care simbolizează sămînţă spermatică), devin cu timpul mişcări coregrafice rituale, reduse la gesturile ritmice esenţiale care se vor converti în d. magic profesional, cu scopul memorizării mişcărilor elementare, de ex. ale semănatului; d. *apotropaice, urmărind alungarea ( —► exorcism) demonilor dintr-o persoană, dintr-o casă, de pe un teritoriu etc. (de ex., *Căluşariif expulzînd din trupul omului bolnav ♦Ielele răufăcătoare); d. războinice (ca numeroasele variante din dansul săbiilor — în Thracia, Gaucaz ş.a.), destinate prin mişcările violente să ridice moralul luptătorilor şi să asigure victoria prin acest război mimat, cu caracter de repetiţie generală; d. nupţiale, simbolizînd unirea binecuvîntată între bărbat şi femeie prin nunta care reface ♦arhetipul divin al căsătoriei sacre (*hierogamiei) — forme, puţin diferite, păstrîn-du-se aproape în toate ♦religiile lumii (de ex., în oficierea nunţii creştine, există momentul „Isaia, dănţuieşte în care preotul oficiant, ţinîndu-se de mîini cu mirii, înconjoară, într-un gest sugerat de horă, pupitrul din naos de pe care se citeşte *Evanghelia); d. profesionale, care provin din alte tipuri de coregrafie magico-rituală (de ex., din cea agrară), reţin, pentru fiecare meserie în parte (zidăria, ţesătoria etc.), gesturile de bază, fără care profesiunea respectivă nu poate fi exercitată; d. fenomenologice sînt totodată dansuri de recunoştinţă faţă de mărinimia divinităţii competente, dar şi de provocare a bunăvoinţei ei, în legătură cu marile fenomene naturale de care omul a început să beneficieze de timpuriu: ploaia, ♦soarele, ♦focul; d. de provocare a ploii sînt foarte numeroase (de ex. jocul interpretat, în satele româneşti, de către ♦Paparude); d. solare, abundente în Egipt, mai rare în zonele temperate, absente în zonele nordice, au în genere scopul mistic de a echilibra acţiunea soarelui, ale cărei excese pot deveni catastrofale pentru oameni; d. focului nou (—* focul) este legat de reînnoirea anuală a vetrelor de bază cu „foc tînăr“, adus dintr-un centru sacru (ca în Hellada) sau reconstituit, ca foc viu, pe ♦altarul corespunzător (ca în Iranul ♦zoroastrismului). Se prea poate ca, la originea dansurilor primitive, să fi fost tendinţa de imitare a unor mişcări ritmice din natură, mai puţin a celor conduse de hazardul vîntului, mai mult a celor efectuate de animale în ritualul nupţial sau în ritualul de luptă. Două forme consolidate şi diversificate ale coregrafiei primitive stau la baza întregii dezvoltări istorice a d.: d. cinegetic — de fapt o repetiţie a ♦vînătorii, un model coregrafic al actului vînătoresc pro-priu-zis; d. războinic — un model coregrafic sacral al războiului concret între triburi. Fireşte, nici una dintre aceste forme nu este gratuită, nu conţine nimic ludic: fiecare d. cuprinde întreaga succesiune a gesturilor necesare în practicarea concretă a vînătorii sau a războiului, scopul
131
DAOISM
fiind pur iniţiatic. Structura elementară a d. cinegetic variabilă după gen (de ex. dansul săgeţilor), sau a d. războinic (de ex. dansul săbiilor) se va regăsi, aproape fără deosebiri importante, la fel în coregrafia caucaziană, în cea africană sau în cea greacă (după prototipurile descrise de ♦Homer, în *Odisseia). O formă complexifi-cată a aceloraşi structuri există în dansurile magice (şi ele avînd caracter cinegetic sau războinic, dar şi solar, meteorologic, medicinal, apotropaic, erotic etc.), în acestea intervenind *măstile şi pantomima.
§ Louis S6chan, La Danse grecque antique, Paris, 1930; C. Sachs, Eine Weltgeschichte des Tanzes, Berlin, 1933; Romulus Vulcănescu, Fenomenul horal, Craiova, 1944; Ovidiu Bîrlea, Eseu despre dansul popular românesc, Bucureşti, 1982
    Danu Divinitatea demonică din *mitologia vedică, fiica lui *Dâkşa, sora zeiţei *Diti; ca soţie a unui *rişi bigam, *Kăgyâpa (care avea, ca a doua soţie, pe Diti), D. devine mama clasei ♦demonilor giganţi *Dânava, care au pornit un război împotriva ♦zeilor (*Deva).
    Danubius; Danuvius Zeu acvatic tutelar al Dunării, în *mitologia romană, probabil tîrzie, reprezentat într-un relief de pe Columna lui Traian, din Roma. O informaţie antică sugerează că dacii îndeplineau un ♦ritual de împărtăşire cu apă din Dunăre. Nu există dovezi incontestabile că D. ar fi fost zeu dacic; (Dunărea străbătea mai multe ţări antice şi nu scălda decît în parte teritoriul Daciei). Prezenţa pe Columnă poate fi şi numai o acceptare, prin interpretatio romana, a unui zeu (—*■ mitologie dacoromană), bunăvoinţa căruia era necesară armatei împăratului Traian; zeul figurează, ca efigie, şi pe un denar roman consular.
    dao (chinez, dao — cale; daojiao — calea dogmei) Principiul absolut al universului (calea spre adevăr) în filosofia religioasă daoistă (-+ daoism), principiul care produce întreaga varietate a aspectelor lumii, principiul echilibrator al universului, prin ordinea indispensabilă naturii şi societăţii. Principiu dialectic al contradicţiei între *yin şi *yang, d. a fost folosit, ca noţiune de bază, de filosoful chinez *Lao Zi care, după unii comentatori, ar fi înţeles prin d. aproximativ ceea ce înţelegea filosoful grec ♦Heraclit prin *logos: „Dao est vid, dar atunci cînd acţionează pare inepuizabil" şi fiind un „adînc al adîncuri-lor", el „pare strămoşul tuturor lucrurilor"; existenţa acestui d. e controlabilă intelectual în orice condiţie: „Dacă îi vom reduce puterea de pătrundere, dacă îi vom ordona haosul, dacă îi vom micşora strălucirea, dacă îl vom asemui cu un fir de praf, el va apare cu existenţă limpede. Eu nu ştiu cine i-a dat naştere. El este premergător strămoşului fenomenelor" (Lao Zi, Daode jing, IV). Considerat totuşi „lucru neclar şi nebulos" care „se răspîndeşte peste tot", d. „e veşnic şi nu are nume. Deşi e o fiinţă mică, nimeni în lume nu şi-l poate subordona" (ibid., XXXIV). Esenţa rezidă în faptul că d. „realizează neîncetat nonacţiunea şi prin aceasta nu este nimic care să nu fie făcut de el" (ibid., XXXVII). Aşadar, se poate deduce că d. este
un fel de înţelepciune cosmică, o entitate care „nu vorbeşte, dar ştie să răspundă" şi care „vine de la sine" (ibid., LXXIII). Comentatorii marxişti ai doctrinei lui Lao Zi consideră d. esenţa naturală a tuturor lucrurilor, manifestată prin atributele lui cuprinse în aşa-numitul de, în acest caz d. nemaifiind voinţa cerească supremă, cum aveau s-o interpreteze curentele religioase derivate din sistemul filosofic al lui Lao Zir ci calea naturală a devenirii lucrurilor, aşadar o necesitate inexorabilă a lumii materiale, o existenţă eternă, imperceptibilă, nevăzută, în perpetuă mişcare, şi accesibilă numai gîndirii logice. Totuşi, ajungerea la d. era înţeleasă, înăuntrul doctrinei lui Lao Zi, ca o stare de ♦contemplaţie mistică, de unde un ♦quietism extrem şi o supunere pasivă faţă de existenţă, tradusă în non-acţiune.
    daoism (chinez, daojia — Şcoala daoistă) ♦Religie bazată pe sistemul filosofic al lui ♦Lao-Zi şi constituită în China, sub dinastia Han (206 î.e.n. — 220 e.n.), deşi vechile ♦legende daoiste sincronizau activitatea lui Lao Zi cu domnia împăratului mitic ♦Huangdi. Doctrina despre principiul universal *dao a generat mai întîi (însă mult după epoca lui Lao Zi) un sistem monahal (—* monahism) de structură monistă, pentru care principiul dao a devenit Calea Adevărului şi a însemnat ♦elementul primordial absolut în geneza universului. Treptat, daoiştii ajung la ♦contemplaţia mistică (în cadrul unei doctrine a nonacţiunii) şi la o supunere pasivă cu caracter quietist extrem faţă de fenomene şi evenimente; iar astfel, se retrag în sihăstrie, în mijlocul naturii. Formîndu-se la început ca doctrină mistică, d. devine religie cînd îşi precizează raportul cu lumea şi formulează cele 3 stadii ale misticii sale: 1) purificarea prin anihilarea egoismului şi a iubirii de sine; 2) contopirea cu dao prin pierderea sinelui; 3) obţinerea forţei prin contopirea individualului cu dao pentru a scăpa de limitele ♦timpului şi spaţiului. Dacă misticii timpurii practicaseră respiraţia specifică şi abţinerea de la hrană, rîvnind longevitatea şi viaţa viitoare în * Paradisul daoist, după ce d. se precizează ca religie, credincioşii săi se îndeletnicesc cu prepararea unui elixir de viaţă şi cu călătoriile spirituale în Insulele Nemuritorilor; unele ♦secte, desprinse timpuriu din d., practică ♦exorcismul şi ♦divinaţia. Încorporîndu-şi unele ♦mituri arhaice şi tradiţii populare, d. şi-a elaborat un ♦panteon (cu o’ierarhie imitînd-o pe cea a statului imperial chinez), cu o divinitate supremă—*Yu Di (împăratul de Jad) — Stăpînul Suprem, locuind în ultima dintre cele 9 sfere în care cosmologia daoistă divizase cerul. Organizarea eclesiastică a d. (atribuită lui Shang Dao-ling) se perfectează în jurul anului 34 e.n.; după aceea, d; exercită un mileniu controlul vieţii politice şi administrative a Chinei; succesorii lui Shang Dao-ling sînt recunoscuţi de stat ca o forţă infailibilă. Dar în primele 6 secole din e.n., daoiştii se lasă influenţaţi de *budism, ajungînd să imite panteonul şi sistemul monastic al acestuia; în noua epocă, este zeificat însuşi Lao Zi,
DAPHNE
132
 fiind, asociat teologic cu creatorul primordial *Pangu (din vechea *mitologie chineză) şi cu zeul suprem Yu Huang Shangdi, identificat ulterior cu * cerul. Se concepe astfel o triadă supremă, influenţată de mitologia budismului.
 § R. K. Douglas, Confucianism and Taoism, London, 1906; Max Kaltenmark, Lao Tseu et le tao'isme, Paris, 1965; J. J. L. Duyvendak, Tao td king, le Livre de la Voie et de sa Vertu, Paris, 1953
    Daphne Fecioară din alaiul cinegetic al zeiţei ♦Artemis, în *mitologia greacă; voind să scape de urmărirea lui ♦Apollon, îndrăgostit de ea, D. e prefăcută de tatăl ei, zeul fluviului Peneus, în laur, care a rămas astfel planta predilectă a zeului artelor.
    Daramulun Zeul suprem al triburilor de pe coasta răsăriteană a Australiei (—► mitologii din Oceania) care, după ce a locuit un timp pe ♦pămînt, comunicînd oamenilor ♦ritualurile ini-ţiatice, s-a întors în ♦cer, de unde trimite ploaie, anunţînd-o cu glasul tunetului. Numele zeului este ezoteric ; afară de iniţiaţi, nimeni, îndeosebi femeile şi copiii, nu-l poate şti, aceştia numindu-1 papang (părinte) sau biambam (stăpîn, domn); nici chipul zeului, modelat în argilă, nu e arătat decît în ritualurile de iniţiere, ulterior imaginea fiind sfărîmată şi cioburile ascunse cu grijă, în cursul ritualurilor de iniţiere se produc sunete (între geamăt şi muget) cu un instrument muzical de ♦cult — un băţ lung de 15 cm, gros de 3 cm, prevăzut cu o sfoară cu ajutorul căreia, rotit în aer, produce un vîjîit înfricoşător, omologat cu „vocea zeului". Triburile sud-est australiene îl consideră pe D. fiul (sau un alter-ego) zeului *Baiame, fiind în această calitate subalternă însărcinat cu administrarea fulgerelor.
    Daruma (sanscr. Bodhidharma) Întîiul călugăr budist adept al ♦religiei *zen, practicînd numeroşi ani în şir tehnica *contemplaţiei, pînă cînd i s-au anchilozat definitiv picioarele. Venerat apoi ca divinitate în *budismul japonez (şi reprezentat figurativ, în statui, fără picioare) e socotit aducător de noroc şi împlinitor al dorinţelor. La *sărbătorile religioase, în Japonia se vînd imagini ale unui D. fără ochi; credinciosul care cumpără imaginea, cînd îşi pune în gînd o dorinţă, desenează un ochi, iar pe al doilea, numai după împlinirea dorinţei.
    Da Tokpe Zeu din Dahomey (—► mitologiile populaţiilor africane) al tuturor apelor pămîntului, avîndu-1 ca auxiliar pe zeul apei potabile, Da Singi.
    Dayan Degereki Zeu principal al ♦şamanilor, în *mitologia mongolă, coordonatorul divin al iniţierii şamanice. Considerat fie un *spirit al munţilor, fie un şaman atotputernic, D.D. este adesea identificat cu un monolit natural de piatră, un stei de formă ciudată pe lîngă lacul Hubsugul, din nordul Mongoliei; în folclor e imaginat uneori ca un călăreţ înarmat cu arc sau pur şi simplu ca un bătrîn cu barbă albă. Integrat în ♦lamaismul mongol, zeul a devenit un personaj de *legendă, în diferite variante epice (de ex., răpitorul soţiei lui Gingis-han sau, în urma unui duel, ajutorul acestuia).
    Daykoku Zeul norocului în *mitologia japoneză, reprezentat cu un ciomag sau cu un mai în mînă; celor loviţi de arma zeului li se împlineşte orice dorinţă.
    Dea Dia Veche zeiţă agrară în *mitologia romană, sărbătorită în luna mai, în cadrul unui *ritual al ogoarelor, oficiat 3 zile de Fraţii Arvali (*A.rvales).
    Dea Syria; Dasuria; Iasura Zeiţă preluată de romani din Siria şi vehiculată de legiunile romane, reluînd în noul *cult alura şi atributele zeiţei * Atargatis, dar sub un nume ini-ţiatic, păstrînd secretul numelui originar, iar adesea cunoscută şi sub epitetul de reverenţă Magna Coelestis. D.S. era echivalată în Imperiul Roman, de la o provincie la alta,, cu diferite zeiţe similare atributiv:              ♦Astarte,
*Hera, ♦Rhea, ♦Demeter, * Kybele, cultul ei fiind răspîndit îndeosebi în Italia, Grecia (Delos), Thracia, Pannonia, Britannia, Dacia. Principalul ♦templu al zeiţei se afla în Hie-rapolis.
    Debora     (ebr. deborah—              ♦albină) ♦Pro-
fetesă biblică (probabil din sec. XIII î.e.n.), căreia i se    atribuie textul arhaic (considerat
printre cele mai vechi din * Biblie) Cintarea Deborei (V.T., Judecători, V) celebrînd victoria armatei israeliene a lui Barac asupra canaaniţilor lui Sisera, dar avînd o rezonanţă mitologică mult mai veche. Acest război pare să fi fost prima tentativă de cîştigare a unităţii religioase şi naţionale a Israelului, iniţiată chiar de D., care-1 învesteşte pe Barac cu comanda celor 10 0Q0 de soldaţi, însoţiţi de ea şi în campanie. Textul are şi un substrat teologic: „Fiindcă îşi aleg zei străini, atunci şi războiul e la porţi" (ibid, V, 8).
    Deceneu (grec. Aeicaiveoţ; lat. Decaeneus) ♦Sacerdot dacoget               zeificat, trăind probabil
în vremea      regelui          Burebista  (contemporanul
lui Gaius Iulius Gaesar), păstrînd însă deopotrivă, în cele mai multe surse istorice, structura mitică de ♦erou civilizator. O informaţie din Iordanes (Getica, XI, 67) indică venirea în Geţia (Iordanes scrie Goţia), din altă parte, a lui Dicineus, căruia Burebista, luîndu-şi-1 asociat la domnie, i-a acordat „o putere aproape regală". (Radu Vulpe se întreabă dacă D» nu era cumva dac.) Fără a fi flagrant contradictorii, sursele nu se pot armoniza. După Strabon: „Boirebistas [. . .] şi-a luat ca ajutor pe Dekaineos, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă, de la un timp, era socotit şi ca zeu, aşa cum am arătat cînd am vorbit despre Zamolxis. Ga o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau [geţii ?], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stîr-pească viile şi să trăiască fără vin" (Geografia} VII, 3, 11); în acest text strabonian: AeKtri-vsov ăv5pa yoţiTa — yorig este într-adevăr „vrăjitor", „magician", uneori şi „şarlatan"; dai? în lb. greacă acelaşi cuvînt’are şi sensul, mai rar, de „om care fascinează". După Iordanes, D. era un om de o vastă erudiţie, acumulată
133
DEDÎ
în Egipt; evident exagerată, relatarea istoricului got conţine totuşi date interesante asupra rolului religios şi cultural îndeplinit de către D. în instruirea spirituală a stratului ierarhic superior de sacerdoţi şi nobili daci: „Obser-vînd înclinaţia lor de a-1 asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat aproape în toată filosofia, căci era un maestru priceput în aceasta. El i-a învăţat etica, dezvăţîndu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică, făcîndu-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care Goţii, transcriindu-le, le păstrează pînă azi [sec. VI] cu numele de belagines; i-a învăţat logica, făcîndu-i superiori celorlalte popoare în ce priveşte mintea; arătîndu-le practica, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa întru fapte bune; demonstrîndu-le teoria, i-a învăţat să contemple cele douăsprezece semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pămîntului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi cinci stele trec de la răsărit spre apus, ca să se apropie ori să se depărteze de polul ceresc" (Getica, XI, 69—70). Se impune însă o comparaţie pu un text foarte asemănător din apocriful etiopian *Cartea lui Enoh, în care „veghetorii" grupului ceresc, descins pe pămînt sub conducerea lui *Semyaza, le divulgă oamenilor (nu unui singur trib sau popor) învăţături întrucîtva similare. De aceea, datele lui Iordanes trebuie citite cu prudenţă, chiar dacă şi Strabon şi *Platon elogiază (însă ponderat) cunoştinţele filosofice, astronomice şi medicale ale lui *Zamolxis şi ale sacerdoţilor daci. Dar cea mai sigură informaţie din Getica lui Iordanes este cea după care D., „pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinsteî scă anumite divinităţi şi sanctuare, făcîndu-i preoţi şi Ie-a dat numele de pileaţi" (ibid., XI, 71). Ca Mare Preot şi ca vicerege, apoi probabil ca rege el însuşi, D. se pare că a putut dispune de dubla autoritate morală (stîrpind viticultura pentru a anihila consecinţele înclinaţiei spre beţie ale populaţiei) şi politică (organi-zînd triburile, dar şi casta sacerdotală—dintre nobilii pilleati, pentru şefii ierarhici, ca şi din categoria privilegiată mai largă, capillati (sau comaţi), din aceasta făcînd, pentru clerul de rînd, o clasă probabil asimilabilă clasei cavalerilor romani — equites). Ce rol a avut D. faţă de *religia dacogetică este greu de stabilit pe baza unor documente sărace şi contradictorii. Din unele interpretări, pare a rezulta că, după presupusa *reformă religioasă a lui D., *cultul lui Zamolxis s-a transformat sau a dispărut. După Iordanes, ar rezulta că a fost o reformă restrictivă în ce priveşte *zeii şi sanctuarele şi mai mulţi comentatori ai istoricului got deduc chiar înlocuirea cultului zamolxian cu un cult al zeului războiului (Mars geticus). Car e posibilă şi altă ipoteză, cea propusă de Hadrian Daicoviciu, după care sintagma lui Iordanes numina quaedam (anumite divinităţi)
sugerează că „Deceneu a rînduit preoţi pentru diferitele divinităţi ale panteonului dacogetic, iar aceşti preoţi oficiau în sanctuarele închinate divinităţilor respective", deci prin distribuirea lor pe specializări sacerdotale (Portrete dacice, Bucureşti, 1984, p. 96—97).
 § V. Lica, Reforma sacsrdotal-religioasă a lui Deceneu (în Istros, I, 1980, p. 177—182)
    Dechtire Zeiţă în *mitologia celtică, mama eroului mitic          Chulainn, din eposul irlan-
 dez, născîndu-şi fiul fie de la zeul *Lug (care a pătruns în ea, într-o înghiţitură de vin, sub forma unei insecte), fie de la fratele ei Conchobar.
    Dedal (grec. AaiSatax; < 8ai5dXAeiv — a construi meşteşugit) Arhiiect şi sculptor mitL grec, prezent în numeroase *mituri ateniene şi cretane şi cunoscut mai ales drept constructor al *Labirintului din Creta, la cererea regelui *Minos, pentru închiderea *Mino-taurului. D* ar fi fost de obîrşie ateniană regală. La curtea lui Minos, i-a construit reginei *Pasiphae o vacă de lemn, cu funcţii magice; fiicei regelui, *Ariadne, i-a clădit o sală de dans (poate cea descoperită de A. J. Evans la Knossos), iar statului cretan i-a făcut un om de bronz, pentru paza insulei, care i-a îndepărtat şi pe ♦Argonauţii dornici să acosteze acolo (*Talos, deşi în genere *mitologia greacă atribuie construirea acestui gigant zeului *Hephaistos). Fiind, după tradiţie, şi un iscusit inginer, D. a confecţionat unelte tehnice, inventate tot de el: securea cu două tăişuri (labrys), echerul, nivela cu bulă de aer, vela de corabie, burghiul, sula de cizmărie; îi erau atribuite şi diverse sculpturi monumentale în lemn, care împodobeau oraşele greceşti, ca şi nişte statui care se mişcau singure. Dintre construcţiile sale, Labirintul i-a purtat nenoroc: după ce *Theseus pătrunsese acolo cu ajutorul Ariadnei, Miiics
 l-a închis pe arhitect împreună cu fiul acestuia, *Icar, chiar în edificiu; confecţionînd două perechi de aripi artificiale, D. scapă cu fiul său, dar în timp ce Icar, lacom de înălţimi, se prăbuşeşte murind, D. izbuteşte să zboare pînă în Sicilia, unde e găzduit de regele Kobalos în schimbul executării unor lucrări de arhitectură. După o tradiţie, Minos l-ar fi urmărit chiar pînă acolo din răzbunare, dar sicilienii sau chiar Kobalos nu şi-au extrădat oaspetele util ci, dimpotrivă, au provocat moartea regelui cretan. Chiar dacă *legenda despre statuile lui D., care puteau să umble şi chiar să vadă, nu se referă nici la vreun act demiurgic şi poate nici măcar la construirea unor mecanisme autonome (anticipîndu-le pe ale lui Heron din Alexandria, de la Theatrum Machi-narum), ea poate fi considerată un *simbol, căci arhitectul mitic era socotit şi întîiul sculptor grec care a renunţat, în portrete, la „ochii orbi", sculptîndu-le pupila, adică făcîndu-i „să vadă", în plus, imprimînd „mişcare" plastică mîinilor şi picioarelor.
    Dedî (polon. Dziady) *Spiritele ^strămoşilor defuncţi (cf. sanscr. pitarah — părinţii răpo-
 DEISM
134
 saţi), în * mitologia slavă generală. Slavii răsări -teni aveau un ♦ritual de comemorare a strămoşilor, care se oficia primăvara (şi care, în urma creştinării, a fost transferat în a 7-a zi după *Paşti — adică de *Paştele Blajinilor) sau în cadrul ritualului de primăvară >Kos-tromă (*Kostrubonîka) în teritoriile ruseşti, iar la unele grupuri slave răsăritene (polonezi, bieloruşi), identificîndu-se cu ♦sărbătoarea de pomenire a morţilor familiali, Săptămîna Moşilor. Erau făcute ♦sacrificii de alimente, iar spiritele strămoşilor erau invocate cu invitaţia: ffedy, udu do o6edy! (Moşule, vino la masa de prînz). Li se oferea ca *ofrandă prima lingură de mîncare şi primul pahar de băutură, conţinutul putînd fi pus afară, pe pervazul ferestrei, sau vărsat sub masă. Uneori B. erau reprezentaţi figurativ de idoli antropomorfi rudimentari (—► idolatrie).
      deism (lat. medieval Deus— ♦Dumnezeu) ♦Religie naturală pornind de la tendinţa (exprimată întîia oară în sec. XVII, de Herbert of Cherbury) de a considera pe Dumnezeu nu o persoană, ci un concept. împotrivindu-se, din sec. XVIII, ♦creştinismului, d. a respins ideea oricărui mod de personificare a lui Dumnezeu şi a amestecului acestuia în existenţa naturii şi în viaţa societăţii, dar acceptînd un Dumnezeu impersonal, ca principiu cauzal, creator al universului, care i-a comunicat lumii legile elaborate de el, iar după creaţia iniţială a lăsat aceste legi să funcţioneze autonom; în acest mod, acceptînd numai ♦miracolul creaţiei primordiale, d. refuză orice altă idee de miracol sau de prezenţă a lui Dumnezeu în mişcarea universului. Precizîndu-se după expunerea lui Herbert of Cherbury din tratatul său despre adevăr (De veritate tractatus, 1624^ şi atrăgînd interesul (mai ales în sec. XVIII) unor filosofi şi savanţi (Leibniz, Kant, Locke, Newton şi chiar Voltaire, B. Franklin, J.-J. Rousseau) sau fiind atacat de unii gîndi-tori atei (d’Holbach, Diderot), d. s-a pretins
 o   religie „în limitele numai ale raţiunii" (Imm. Kant) şi a devenit de fapt o religie de compromis, situată între impulsul religios al omului şi înclinaţia lui spre raţionalism; numeroşi deişti au considerat că armonia şi finalitatea mecanismelor naturii („uimitoarea maşină a naturii") sînt dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. K. *Marx a remarcat însă că, pentru gîndi-torii materialişti, d. nu este „nimic mai mult decît un mijloc comod şi uşor de a se descotorosi de religie" şi de a cerceta, la adăpostul ideii de ţ)umnezeu, legile naturii şi ale societăţii în afara *predestinării divine. în epoca modernă, d, a ajuns o filosofie laică ce neagă valoarea religiilor mistice, respinge ideea de ♦revelaţie, ideea de *dogmă, formele rituale de ♦cult şi profesează libertatea de conştiinţă şi de gîndire. Dar nu se poate afirma dispariţia d., căci în cadrul unuia din curentele sale contemporane sînt oameni de ştiinţă notorii, care fie consideră că materia iniţială inertă a fost pusă în mişcare de un impuls primordial, fie văd în ordin ea universului dovada existenţei lui
 Dumnezeu. G. Van der *Leeuw găseşte în d. modern puncte de asemănare cu religiile societăţilor primitive, structurate pe ♦animism.
 § J. Orr, English Deism. Its Roots and Fruits, Grad Rapids, Michigan, 1934; E. Long, Religions Beliefs of American Scientist, Philadelphia, 1952
     Dekla Zeiţa letonă a destinului (-+ mitologie baltică), avînd un rol efectiv în debutul vieţii, întrucît înfăşarea, somnul din leagăn şi alegerea numelui nou-născuţilor cad în grija ei. Pentru restul vieţii omeneşti, interesul zeiţei nu se mai concentrează decît asupra fetelor de măritat, cărora ea le alege soţi potriviţi.
     Delphoi (grec. Aetapoi); Delfi Oraş grec din ţinutul Phokys, considerat în antichitate centrul lumii şi rămas celebru prin marele său ♦templu, consacrat zeului ♦ Apollon, şi prin oracolul delfic (—* oracole), oficiat de *Pythia în numele zeului patronal, cel mai important dintre oracolele Helladei. D. era numit buricul lumii, pe temeiul unui ♦mit după care ♦Zeus mînase simultan, din Orient şi din Occident, doi vulturi ce se întîlniseră apoi deasupra oraşului D., acolo unde, potrivit tradiţiei ulterioare, se păstra şi marcajul divin iniţial: piatra sacră *Omphalos. în sec. VII—VI î.e.n., D. devine un sanctuar panhellenic, iar după primul război sfînt grecesc, se instituie acolo Jocurile Pythice, o dată la 4 ani, prilejuind o efervescentă activitate comercială şi turistică, folosită de preoţii oracolului în obţinerea informaţiilor necesare compunerii prezicerilor. Rolul centrului delfic, îmbogăţit şi influent în viaţa Helladei, decade în epoca hellenistică; în 80 î.e.n., D. e prădat de traci, care distrug şi templul (reclădit în sec. I); funcţionarea oracolului e semnalată ultima oară în sec. III. Sanctuarul delfic avea înscrisă pe frontispiciu deviza Mt|5âv ăvav —Nimic prea mult (Ne quid nimis, în traducerea comediografului latin Terentius), adică: nimic peste măsură, întrucît această „măsură" este supravegheată de zeiţa ♦Nemesis. Din cele cam 615 oracole rostite la D., s-au păstrat cele mai multe, o sută fiind transmise de Herodot.
 § H.W. Parke and D. E. W. Wormell, The Delphic Oracle, Oxford, 1956 (prima culegere completă a oracolelor delphice conservate)
     dema Termen aplicat de tribul marind-anim (Noua Guinee) fiinţelor primordiale care, după tradiţia locală, au existat în timpurile mitice şi s-au lăsat masacrate pentru ca din cadavrele lor să răsară, pentru oameni, legumele şi pomii fructiferi. Termenul ca atare a fost pus în circulaţie în sec. XX, de etnograful Ad. E. Jensen; dar divinităţile de tip d. au fost frecvente la toţi cultivatorii de plante cu tubercule comestibile din epoca preagrară; Jensen afirmă că, hrănindu-se sau îngropîndu-şi morţii, primitivul nu face decît să îndeplinească un * ritual de participare la existenţa divinităţilor d.
 § Ad.E. Jensen, Das religi&se Weltbild einer fruhen, Kultur, Stuttgart, 1942
 135
DE METEB
    Demeter (grec. 8a: ye -f |-if|xr|p — glie, pămînt; Ari6 lootax;— mamă; nume iniţiatic: Deo{kr[&) Zeiţă *htonicădin *mitologia greacă, patronînd agricultura, legislaţia şi viaţa civilizată. *Cultul ei se pare că e originar din Creta; în timpuri mai vechi, nu fusese decît o personificare a vegetaţiei primăverii şi a fertilităţii pămîntului. Dar apoi, într-un imn atribuit lui *Orpheus, este numită „Demeter, Glia Mamă a tuturor şi cea care le dăruieşte din belşug totul" (apud O. Kern, Orphei Fragmenta, fragm. 302, Leipzig, 1922); ulterior, importanţa, uneori colosală, acordată de greci zeiţei D. (ca în genere zeilor agrari, în toate marile *mitologii), reflectă probabil transformările radicale, impuse în psihologia şi traiul individului şi societăţii, de revoluţia agrară, care a însemnat de fapt constituirea civilizaţiei; inventînd agricultura şi aşezîndu-se în formaţii locative stabile, satele, omul din ajunul neoliticului a suferit un şoc structural, compus pe de o parte din bucuria avantajului de a nu mai depinde de hrana incidentală şi neîndestulătoare, pe de altă parte, din tristeţea renunţării la deprinderile milenare de ins rătăcitor, lipsit de constrîngere, în natură. După sursele lui Diodor din Sicilia, descoperirea agriculturii în Hellada a fost o redescoperire, deoarece Erechteus, aducînd mult grîu din Egipt la Atena într-o lungă perioadă de secetă, după ce a devenit basileu, a introdus printre greci şi * ritul iniţiatic al *Misterelor Eleusine, cînd şi D. „a venit" în Attica (Biblioteca istorică, I, XXIX, 1—k). Deoarece revoluţia agrară a adus după sine şi o anume legislaţie (obligaţia muncilor succesive, fixarea proprietăţii, întîi comune, apoi individuale, a terenurilor, o anumită diviziune a muncii), grecii au supranumit-o pe D. şi Thesmophoros (întemeietoarea de legi). Ea purta numeroase epitete, legate mai ales de patronajul agrar: „Maica Griului", „Demeter cea Neagră" (pămîntul rodnic) sau, în Sparta, cu acelaşi sens, Htonia, iar în Arcadia, Melaina, de asemenea, Ioulo (îovtax; —snop de grîu) ca nume emblematic, iar ca zeiţă a întregii ligi a aheilor, Panahaia; *Pindar o numeşte Ilalkokrotos (Cea ferecată în aramă); însemnele ei principale, afară de snopul de grîu, erau uneltele agricole, dar şi stiletul, ca legislatoare. ♦Mitologia teologică oficială a Helladei o socotea pe
 D.   una din cele 12 divinităţi olimpiene princi-j pale, fiica lui *Kronos şi a soţiei acestuia *Rhea, sora lui *Zeus şi mama *Persephonei. Era reprezentată plastic aproape totdeauna cu solemnitate matronală, dar cu mari plete aurii, uneori într-un car tras de *cai sau * dragoni, alteori şezînd pe tron sau în picioare, alături de fiica sa Persephone. Opera agrară ce i se atribuie o răspîndea prin discipoli, dintre care cal mai interesant era *Triptolemos, care colinda lumea într-un car cu cai înaripaţi, dăruit de zeiţă, învăţîndu-i pe oameni arta agriculturii şi a îndeletnicirilor adiacente. Grecii avuseseră şi alt zeu, secundar, al agriculturii (poate tot discipol al Demetrei), *Erechtheus, cu un ♦templu în Attica, numit de romani Erechteion.
 D.  era celebrată în cadrul serbărilor Thesmo-phoria, dar mai cu seamă în Misterele Eleusine, desfăşurate în oraşul Eleusis şi avînd un caracter iniţiatic (acolo era numită cu numele tainic Deo, uneori Doso sau Dos). La Eleusis, zeiţa era considerată cea care dăruise oamenilor toate binefacerile agriculturii, dar şi tot ceea ce implica statornicirea omului într-o viaţă civilizată (locuinţa stabilă, căsătoria, statutul juridic al societăţii, viaţa paşnică, o alimentaţie mai raţională, mai sănătoasă şi mai prevăzătoare, omul putîndu-şi face în sfîrşit provizii ş.a.). Misterele Eleusine consemnau evenimentul mitic principal din cultul zeiţei: răpirea de către subpămînteanul *Hades a fiicei ei / Persephone, pe care D. o caută pretutindeni pînă cînd o găseşte, cu concursul lui Triptole-mos, la Eleusis, ajutată şi de zeul solar *Helios, căruia i se plînsese; mulţi interpretează acest *mit ca un *simbol al invocaţiei soarelui de către agricultor (sau de către ogorul însă-mînţat), pentru dezmorţirea vegetaţiei după stagnarea hibernală cînd sămînţa (Persephone) era ascunsă în regatul subteran al lui Hades. Imnul homeric. I (Către Demeter) relatează câ zeiţa a străbătut pămîntul în 9 zile în căutarea Persephonei, mergînd cu torţe aprinse* care se consumau succesiv, şi abia în a 10-a noapte, întîlnind-o pe *Hekate cea purtătoare de faclă (lumina lunii), care îi comunică a fi auzit un ţipăt divulgînd răpirea, fără să fi văzut nimic, începe a se orienta pînă cînd numai Helios, ca zeu solar, îi poate da informaţia sigură că Persephone nu a fost răpită, ci oferită de Zeus lui Hades; căutarea continuă acum prin lumea umană, D. luînd o înfăţişare discretă de femeie bătrînă din popor şi anga-jîndu-se doică la palatul basileului Keleos din Eleusis, prezentîndu-se acolo cu numele femeiesc Dos, spre a-1 alăpta pe vlăstarul regal Demophon. De altfel, această latură se regăseşte în mai vechea *mitologie egipteană, unde *Isis intră ca doică în scop similar. D. vrea să-l facă pe Demophon nemuritor şi e descoperită de Metaneira, mama copilului, cînd îi făcea *botezul focului; Fenunţînd la acest plan de imortalizare şi reluîndu-şi aspectul divin, cere să i se clădească un templu în Eleusis, printre stînci, unde va întemeia Misterele Eleusine. Zeiţa se stabileşte în templul terminat, se îmbracă în veşmînt de doliu şi trimite secetă pe pămînt, refuzînd să se întoarcă în *01imp pînă nu-şi va regăsi fiica; şi numai astfel, *Hermes e trimis de Zeus s-o readucă pe fiică de la Hades. De fapt, în simbolistica gîndirii mitologice greceşti, prin şantajul ei,
 D.  nu urmărea seceta în sine, nici distrugerea omenirii prin inaniţie, ci pedepsirea celorlalţi zei care astfel ar fi rămas privaţi de adoraţie şi *sacrificii. Simbolul revoluţiei agrare (implicînd şi creşterea animalelor) se reflectă şi în lista preferinţelor zeiţei; astfel, dintre plante, erau puse în relaţie cultuală cu D.
 ; grîul şi în genere cerealele, ca şi toate soiurile de fructe, cu menţiune specială macul şi rodia,
 ‘ precum şi coşul mistic cu flori, iar dintre ani-
DEMITOLOGIZARE
 136
 male, *vaca şi porcul; îi mai erau consacrate, ca plante sfinte, mirtul, asfodelul şi narcisa. Cu timpul, creşte importanţa serbărilor de cult Thesmophoria, organizate între 11—13, luna Pyanepsion (24—26 octombrie), la Atena, Abdera şi probabil în Sparta, iar vara la Th^foa; aceste serbări erau exclusiv femeieşti (cu 9 zile înainte, ca şi în cele 3 zile festive, femeile îşi încetau raporturile cu bărbaţii şi îşi puneau în paturi, în credinţa fortificării, crenguţe din plantele sfinte). După consolidarea societăţii agrare greceşti, D. o înlocuieşte aproape integral, în cultul htonic, pe *Gaia: „Ea este Gaia; sub orice nume ar fi adorată, ea le dă [oamenilor] alimentele cu care se hrănesc" (Euripides, Bacchantele, v. 274). Persistenţa cultului pentru D. în Grecia nu a putut fi anulată cu desăvîrşire nici de ♦creştinism; sanctuarul de la Eleusis a fost distrus de regele got Alaric, în anul 396, dar cultul zeiţei patronale nu a dispărut definitiv, ci a fost încorporat în hagiografia ortodoxă a sf. Dumitru (Demetrios) în toată Grecia modernă, în timp ce la Eleusis „se vorbea şi se mai vorbeşte încă de sfînta Demetra, sfîntă necunoscută în alte părţi şi care nu a fost niciodată canonizată" (Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idees religieuses, II, Paris, 1978, p. 394). Sf. Dumitru a moştenit în schimb de la Demeter patronajul agriculturii, (cf. *Ceres)
 § Cari Ker&nyi, Eleusis: Archetypal Image of Mother arid Daughter, New York, 1967; R. Stiglitz, Die grossen Găttinnen Arkadiens, Wien, 1967; A. Dieterich, Mutter Erdey Leipzig-Berlin, 1913
    demitologizare (germ. Entmythologisierung) Curent doctrinar în ♦teologia dialectică a protestantismului german contemporan, care, pornind de la consideraţia că vechiul *teism, caracteristic *creştinismului, este numai un sistem mitologic de semne, fără legătură obligatorie cu stratul profund al conţinutului său, a urmărit să evite ♦antropomorfismul din N.T. (-+ Biblia), deci implicit al imaginii lui *Isus Christos, şi să ajungă astfel la ideea de ♦Dumnezeu în afara confruntării posibile a acesteia cu ştiinţa. Curentul d. a fost iniţiat, către anul 1940, de teologul protestant german Rudolf Bultmann; dezvoltarea ulterioară s-a datorat constatării unei contradicţii acute între gîndirea scientistă contemporană şi sistemul mitologic de semne din N.T. Influenţînd parţial şi anumite straturi ale teologiei catolice, d. s-a întîlnit aici cu unele eforturi foarte noi de reorientare a catolicismului însuşi; teologul iezuit G. Ruiz consideră astfel o datorie recunoaşterea că ♦miturile ,,sînt comode şi servesc conservării" unor structuri sociale „înăuntrul cărora lumea mediteraneană s-a compromis" în Imperiul Roman, în timpul creştinismului medieval şi în „întreprinderile coloniale ale epocii contemporane". Dar dacă Paul ♦Tillich (în Teologia sistematică) deosebeşte pe „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob" de ceea ce a numit „Dumnezeul filosofilor", iar W. Kasper consideră că Isus cel istoric trebuie purificat de retuşurile iconografiei
 creştine, pentru „a auzi din nou cuvintele lui autentice şi a recunoaşte trăsăturile omeneşti ale chipului său", un filosof catolic de prestigiu, ca Jacques ♦Maritain, a cerut totuşi „să se termine cu demitologizarea dogmelor şi cu secularizarea sau profanarea creştinismului" (De VEglise du C Jir ist, Paris, 1970, p. 414).
 § R. Bultmann, Theologie des Neuen Testaments, Mtin-chen, 1953; id. J6sus, mythologie et demythologisation, Paris, 1969; Karl Jaspers, Rudolf Bultmann, Die Frage der Entmythologisierung, Munchen, 1954; W. Kasper, J. Moltmann, Jesus ja—Kirche nein?, Ztirich, 1973
     demiurg (grec. 8rmtoupyog — meseriaş, artizan) Termen mitologic şi filosofic cu sens variabil, desemnînd fie pe *zeii creatori ai lumii (mai cu seamă pe zeii greci, veneraţi ca meşteri ai construcţiei universului), fie pe eroii mitici, consideraţi oameni demiurgici de neobişnuită ingeniozitate şi forţă, adesea zeificaţi postum şi socotiţi zei secundari sau semizei; cu această semnificaţie, d. este orice constructor divin al lumii, dar uneori şi zeul mesianic sau chiar ♦eroul civilizator ca, de ex., fierarul *Ilmarinen din *Kalevala. D. a căpătat, în filosofia greacă, şi sensul de principiu creator sau de esenţă ideală, materializată în formele cosmosului vizibil; pentru ♦Platon, d. este inteligenţa cosmică activă; stoicii (îndeosebi Zenon) i-au acordat înţelesul de forţă creatoare; la ♦gnostici găsim un d. cu valoare de principiu creator iniţial care produce materia împovărată de ♦păcat; în ♦teologia creştină medievală (-+ creştinism), noţiunea de d. s-a suprapus ideii monoteiste de creaţie primordială a lumii.
     demoni (grec. 5ai|ioviov — forţă divină; 5ai|iav — divinitate; lat. daemon — ♦spirit) Spirite binevoitore sau nefaste, imaginate de omul primitiv în stadiul gîndirii sale animiste (—*•animism); mai tîrziu, d. sînt consideraţi, în ♦religiile primitive, ♦duhuri de obicei rele, provocatoare de nenorociri, accidente, boli, insuccese, vicii şi cliiar ♦moarte. în ♦demonologia rudimentară, d. sînt mai ales duhuri anonime, ocrotitoare sau vrăjmaşe, rareori indiferente, iar uneori parţial asemănătoare cu zeii care au abandonat lumea creată sau diriguită de ei (—* deus otiosus). Variantele din aria ♦mitologiei generale sînt deseori sensibil diferenţiate. ^ în Mesopotamia existau numeroşi d., căpă-tînd importanţă îndeosebi în *magia babiloniană: duhuri rele, unelte vii şi mesageri cu ajutorul cărora zeul %Anu îşi efectua crimele sau răzbunările; aceşti d. erau în majoritate de obîrşie cerească, unii însă trăiau şi pe pămînt, printre oameni, fiind responsabili de toate relele cerului şi pămîntului; astfel, se credea că ei atacă luna producînd eclipsele, că le priesc pustietăţile, ruinele, vînturile, apele tulburi; aproape mereu erau invizibili, putînd lua totuşi forme diverse de apariţie, de preferinţă monstruoase şi zoomorfe (pe monumentele babilo-niene figurau de obicei 7 d. zoomorfi: panteră, leu, ♦lup, berbec, ♦ţap, pasăre de pradă, ♦şarpe, dar erau şi alte variante, şarpele nelipsind din
 137
DEN SUŞIANU
 nici una). ~ Tradiţiile ebraice şi *mitologia biblică (ebr. shed — demon) nu cunoşteau decît d. răi: *Asmodeu, *Azazel, *Belzebuth, *Lilith, Satanael (*Satan), cărora ^creştinismul le-a adăugat pe *Lucifer (mai frecvent, Satan sau ^Diavolul). ~ * Mitologia vedică are clase abundente de d. buni şi răi (*Dănava, *Daitya) de valoare secundară, dar şi categoria marilor d. de pornire nefastă: * Asura, care la originea miturilor vedice erau divinităţi colaborînd cu *zeii (*Deva), diferenţierea producîndu-se ulterior, cînd epitetul Asura indică generic forţele răului, distingînd mari d. ca *Vritră, adversar al zeului *Indra, sau *Răvana, cu care se luptă *Răma. Mitologia iraniană concepea, înainte şi după *zoroastrism, un univers populat de o armată bine organizată a d. nefaşti, conduşi de principiul răului * Angra-Mainyu, dintre care
  6 principali, ca Ako-Manah (gîndul vinovat) şi numeroşi alţii, ca *Aeshma, al mîniei, *Apaosha, al secetei, sau Asto-Vidotus, al *morţii; un capitol din * Avesta (Vendidad) e hărăzit recomandărilor în lupta antidemonică. ~ Delimitarea între d. şi zei nefaşti, în *mitologia scandinavă, e neclară, d. principal fiind zeul *focului infernal *Loki, iar dintre ceilalţi, era populară *Hulda care, după răspîndirea creştinismului, a rămas în folclor ca o bătrînă vrăjitoare rea. ~ în
  *mitologia greacă, noţiunea era mult mai elastică, cuvîntul daimon însemnînd şi zeu şi *geniu (la *Socrate, daimon nu e noţiune mitologică):
  *Agathodaimon era, de pildă, un geniu agrar bun, iar *Ate personifica furia criminală. Frecvenţa d. era acceptată şi de unii filosofi materialistă: „Empedokles [...] a spus multe lucruri despre natura demonilor fSaiiiove^, cum că sînt prezenţi peste tot, guvernînd cele de pe pămînt" (Hippolytos din Roma, Refutatio om-nium haeresium, 1,3). e Imaginată în animism, expulzarea d. din cei posedaţi făcea obiectul ♦exorcismului pînă tîrziu: o menţiune evanghelică asupra actului exorcist, practicat de *Isus Christos, precedă acţiunile maniacale ale evului mediu creştin, suferind de demonomanie şi purificînd pe demonizaţi sau pe cei care încheiau contracte cu Diavolul, în genere, prin arderile pe rug. D. (împărţiţi adesea de mitologi în genii familiale, suflete ale defuncţilor şi duhuri nefaste) sînt clasificabili în mai multe categorii distincte: a) duhurile ancestrale care ocrotesc familia, tribul, ginta unde au trăit odinioară corporal, abandonarea *cultului lor crezîndu-se că pricinuieşte nenorociri; b) sufletele morţilor care îşi continuă existenţa, fie secretă, fie în Anumite împrejurări evidentă, păstrînd anumite raporturi cu oamenii vii; c) paznicii personali ai ■omului, echivalenţi cu *îngerii păzitori; d) demonii viselor şi ai somnului; e) geniile caselor 'particulare şi clădirilor publice (*spiriduşii, la ■islavi *Domovoi, în *superstiţiile româneşti — 'Şarpele casei); f) demonii sau semizeii ocrotitori sau stăpîni ai izvoarelor, lacurilor, rîurilor, copa-^ cilor sau ai plantelor cultivate (în unele mitologii .chiar zei secundari, în altele duhuri binevoitoare, ca *zînele din credinţele româneşti);
  ■ g) *vampirii (duhuri nefaste hrănindu-se cu
sînge viu sau cu sîngele pruncilor); h) stafiile (din categoria *Poltergeist); i) demonii morţii (ca d. vedic plural Vetala, intrînd în cadavrele din cimitire), ai bolilor şi molimelor, ai accidentelor şi ai insucceselor umane; j) marii demoni satanici. Prezenţa atît de amănunţită şi timpurie, dar persistentă, a d. în toate mitologiile a reflectat dintotdeauna conceptul dual despre lume, nevoia omului de a-şi împărţi existenţa între lumină şi întuneric, de a se simţi ocrotit şi de a avea pe cine învinui, de a delimita strict teritoriile morale ale binelui şi răului. (-* zei)
§ T*,K. Oesterreich, Possession, New York, 1930
    demonologie Disciplină teologică sau profană, care se ocupă în mod special de *mitul ♦demonilor şi îi clasifică, descriindu-le structura şi atributele; d. se ocupă în general de lumea fiinţelor fabuloase supraumane, neconsiderate *zei, care se crede însă că fie protejează, fie duşmănesc omenirea şi activitatea ei. Termenul e folosit uneori şi pentru formele religioase primitive (—* animatism, animism).
    dendrolatrie *Cultul arborilor. în *religiile timpurii, anumite specii de copaci sau pomi erau preferenţiale, cultul fiecărei specii în parte (în funcţie de zonele geografice) avînd fie valoare pur simbolică fie, mai des, semnificaţii mitice. Originea d. se află în *animism; adesea, anumiţi arbori se considerau a fi sediile unor fiinţe divine ori semidivine sau chiar ipostazele vegetale ale acestora. J.G. *Frazer a subliniat rolul important al cultului arborilor „în istoria religioasă a popoarelor ariene din Europa “ (Creanga de aur, compendiu, cap. IX); însă de fapt acest cult era mai larg; îl găsim chiar şi în * Biblie (stejarul de la Mamre, al lui *Abraham). Arborii sacri erau *simboluri generale, ca stejarul la celţi (întrucît era purtătorul vîscului sacru; —> creanga de aur), ca smochinul pentru *budism (-* Bodhi), sub care s-a produs *revelaţia lui *Buddha, ca bradul în mitofolclorul românesc şi apoi în *ritualul familial creştin general al ♦sărbătorii de *Crăciun. La popoarele germano-scandinave, erau venerate dumbrăvile sfinte, dar exista şi cultul special al bradului, arinului# frasinului; frasinul devine un arbore al ştiinţei, dar şi simbol cosmic (*Yggdrasill); dintr-un frasin şi un arin au fost făcuţi primii oameni (*Askr, *Embla). Copacii au jucat adesea roluri cosmogonice şi antropogonice (America Centrală, Asia nordică). ^Spiritele sau divinităţile locuind în arbori sau identificîndu-se cu ei (*Hamadryadele, la greci) e posibil să fi fost consecinţa unei intuiţii timpurii asupra unor măsuri ecologice, de cruţare a *pădurilor. Dar cea mai importantă formă de d. este identificarea arborelui preferat cu arborele axial al lumii: axis mundi (-+ Arborele Cosmic). Similari cu acesta sau chiar identici sînt: Arborele Ştiinţei (*Pomul Cunoştinţei) şi * Pomul Vieţii.
    Densuşianu, Nicoiae Istoric român (1846— 1911) care, în monumentala sa lucrare Dacia preistorică (1913), întemeiată pe o vastă erudiţie şi pe cercetarea critică comparativă a ^miturilor de raport şi a monumentelor megalitice de pe
DENTE
138
 teritoriul României, construieşte o interesantă şi cu totul originală panoramă arhaică a Daciei înainte de dacogeţi. Lucrarea conţine exagerări şi aserţiuni fanteziste, pentru care a fost acuzată şi luată în deriziune: „Nicolae Densuşianu scria romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie şi de filologie absurdă care la apariţia sa (postumă: 1913) deşteptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie" (Vasile Pârvan, în Prefaţă la Getica, ed. II, Bucureşti, 1982, p. 7). Totuşi, exagerările în ipoteze istorice şi în etimologii fanteziste, care aparţin fără îndoială unui diletant, însă totodată unui erudit, nu anulează şi unele interpretări îndrăzneţe, privite cu suspiciune de arheologi, întrucît erau interpretări necanonice. Fără a fi fost un mitolog, D. a izbutit să intuiască materia memorială din unele zone mitice, pe care a degajat-o de sub alegoriile şi ♦simbolurile stratificate ulterior, con-fruntînd-o în lumina diferitelor mitografii antice de referinţă şi în comparaţie cu folclorul mitologic românesc; de aici, a dedus — adesea ris-cînd şi concluzii fragile — vechimea mult mai adîncă a succesiunii unor civilizaţii arhaice locale, pe care documentele istorice sau arheologice, atîtea cîte sînt, nu o pot atesta. De asemenea, In confruntarea între ♦mituri şi monumentele megalitice sau construcţiile ciclopice (care îşi au ecourile distincte în miturile folclorice româneşti), D. a încercat să deducă manifestările unor enigmatice forţe artistice sau artizanale, îndeosebi în finisarea aspectului anumitor piscuri şi stînci montane (Omul, Caraimanul, binecunoscutul Sfinx din Bucegi etc.), pe care el nu le punea pe seama factorilor de eroziune geologică şi atmosferică. în acest plan, D. a precedat cu peste o jumătate de secol ipoteza despre cultura Masma a cercetătorului peruan Daniel Ruzo. D. propune scenarii ipotetice asupra prezenţei *Hyperboreilor într-i^n ♦templu apollinic de pe insula pontică *Leuke, asupra ecourilor civilizaţiei egiptene pe teritoriul protodacic, chiar asupra unui puternic regat pelasg, ca şi asupra unor masive populaţii arhaice de ♦giganţi (sau cel puţin constructori de opere gigantice); un exclusivism (care s-a mai repetat la istorici) mai mult decît exacerbat l-a făcut pe să localizeze pe teritoriul protoistorie al Daciei aproape toate marile evenimente ale ♦mitologiei generale:      ♦Titanomahia, războiul între
 ♦Osiris şi ♦Typhon (de fapt, ♦Seth), domnia locală a unor zei „egipteni" sau „pelasgi". Erorile lui D. se datorează fie nepregătirii lui ca etimologist (deşi cunoştea bine cîteva limbi, clasice şi moderne, îşi forma etimologiile după simpla rezonanţă fonetică), fie unor idei fixe euhemeriste (-> Euhemeros), deseori folosite în deducţii hazardate, ca încercarea de a stabili obîrşia tuturor civilizaţiilor cunoscute de el (greacă, romană, egipteană, indiană) pe teritoriul „pelasg" al Daciei, şi teoria fantezistă că limba română ar fi fost limba-mamă a tuturor limbilor antice. Dar, deopotrivă, teza sa de bază poate fi considerată o ipoteză de lucru: „Aici la Dunărea de jos şi în special în ţerile Daciei
—   faptul este cert — s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice în Europa; centrul unei rasse noui de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o veche organizaţiune patriarhală, cu idei severe religioase şi cu o pasiune adusă probabil din Asia, de a sculpta în stîncă vie statuele enorme ale divinităţilor sale" (op. cit., p. 25). Unu} dintre meritele lui D. este de a fi sesizat valoarea unor mituri ca izvoare istorice.
§ Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică (cu o prefaţă de Dr. C. I. Istrati), Bucureşti, 1913; ed. II (text stabilit de Victorela Neagoe, studiu introductiv şi note de Manole Neagoe), Bucureşti, 1987
    Dente Zeul suprem în mitologia triburilor ewe şi tshi (—► mitologiile populaţiilor africane), reprezentat ca o fiinţă schiloadă, cu o biografie mitică stranie; neglijat de credincioşi, I). se mută în peştera unui pisc montan, unde e depistat de un bărbat pe care l-au alarmat nişte copii; dar omul leşină auzind nişte răcnete de intimidare; trezit de zeu, care îl scuipă ca să-i redea vigoarea, fuge în sat şi deduce împreună cu fraţii săi că văzuse un tro (♦spirit) foarte puternic ; i se aduc daruri, i se spun ♦rugăciuni, regele tribului îi oferă veşminte, iar primul om care l-a văzut îi devine preot; zeul declară că va ocroti tribul, instituie ♦tabu-uri şi stabileşte hrana ce i se va aduce; dar zeul fiind abuziv, oamenii îi suspectează sfinţenia şi îl alungă. Totuşi, ♦cultul lui D. nu a dispărut, datorită preoţilor-teologi care au elaborat forma de adorare a sa ca protector regal, statuată în peste 25 epitete ce alcătuiesc o adevărată legislaţie: „Eu sînt cel în faţa căruia îngenunchează marii regi"; „Eu sînt marele vînător care îi hrăneşte pe toţi cei ce mă imploră să fiu de partea lor"; „Eu aduc ploaia"; „Cînd nici un alt tro nu vă poate ajuta, eu, Dente, pot să vă ajut" etc. Transparent, ♦mitul divulgă modalitatea simplei ♦credinţe în preluarea mistică a puterii tribale de către un ♦strămoş (un vrăjitor sau un şef de trib), care astfel a devenit regele arhetipal al tribului.
§ J. Spieth, Die Religion der Eweer in Sued-Togo, Leipzig, 1911
    Derzelas; Darzala; Derzo Zeu cu atribute incerte, adorat iniţial — în ♦mitologia greacă tîrzie — de coloniştii greci de pe ţărmul stîng al Pontului Euxin (după D.M. Pippidi) sau apar-ţinînd fie ♦mitologiei dacogetice, fie abia Mitologiei dacoromane, ajuns în ♦credinţele din Dacia prin împrumut sau avînd un ♦cult de origine autohtonă; ca şi asupra originii zeului, nici asupra atributelor lui nu există o părere unanimă: e considerat a fi fost patronul sănătăţii şi energiei vitale umane (I. I. Russu) sau, dim; potrivă, o divinitate infernală — stăpînul lumii subpămîntene (Ion Horaţiu Grişan). Se pare că, totuşi, grecii pontici îl identificaseră cu Marele Zeu (GeogMEyag), fără dovada că ar fi fost o variantă locală a lui ♦Zeus; iar coloniştii romani din Dacia îl consideraseră identic cu ♦Hercules.
D.  avea un ♦templu în Histria pontică (zidit îi* sec. III î.e.n.).
139
DESCÎNTECB
     derviş (pers. derwish — cerşetor) Călugăr musulman (-+ monahism) din *secta *sufiş-tilor. Dervişii se împart în două categorii: d. peregrini şi d. sedentari, locuind în mînăstiri conduse de cîte un şeic. D. sînt grupaţi, de asemenea, în mai multe ordine (frăţii sau corporaţii) care, începînd să apară în sec. XI, s-au organizat într-o ierarhie eclesiastică, avînd statute şi mînăstiri (dintre care unele admit a fi compuse din femei). Principalele ordine monastice: kadi-riya, nakshbandiya, yasawiya, mewlewiya, bekhtashiya, tidjaniya, senusiya. D. pot deveni atît săracii, cît şi bogaţii. (-► hurufiţi)
     descîntece; incantaţii (lat. incantatio, incan-tamentum — descîntec; incantator — persoana care practică descîntecul; grec. ixdyeujia ■—farmece, descîntec; jiaysoTfig—vrajă, vrăjitorie; sanscr. *mantra —rugăciune, vrăjitorie, farmece; mantra-pada — cuvînt magic, incantaţie; mantra-pustikă — carte de descîntece; krtyă —■ *magie, farmece; slav. 34KAHHdTH, 3<ikaath — a conjura; rus. 3azoeop, 3aKJiumme — descîntec, exorcism) Formulă lexicală magică (-+magie), destinată să modifice o stare de lucruri sau starea unei fiinţe într-o altă stare, cu ajutorul potenţialului supranatural al vrăjitorului descîntător. Formulele oricărui d. trebuiau întotdeauna intonate pe un anume suport muzical, magic el însuşi. Orice formulă incantatorie se consumă în aria *mitului, bazîndu-se pe forţa atribuită mitului însuşi; de altfel, o incantaţie nici nu poate fi concepută în afara concepţiei mitologice despre lume. Există un raport de interacţiune între omul aflat între *cer şi *pămînt, şi cele două lumi (sau medii) înconjurătoare: supranaturalul şi naturalul, toate trei fiind elementele inseparabile ale concepţiei mitice din aceeaşi ordine cosmică unitară, care funcţionează pe temeiul unei singure logici, numite de Lucien *L6vy-Bruhl „logica participării". De obicei, d. sînt formulele operaţionale ale *şamanului sau vrăjitorului, specializat în atare operaţii, întrucît este recunoscut ca avînd contact cu lumea supranaturală. în antichitate (Egipt, Mesopotamia, China, India, mai ales Hellada), unele documente arată indirect că incantaţia devenea funcţională şi ducea la un oarecare efect asupra subiecţilor, pe două căi: 1) un efect psihoterapie, prin sugestie, datorită textelor de o anumită forţă simbolică, acţionînd literar sau pur fonetic, dacă nu erau decît combinaţii ritmice de cuvinte sau pseudocuvinte fără legătură sintactică; 2) un efect benefic asupra reechilibrării sistemului nervos, prin meloterapie, da-; torită muzicalităţii d. (uneori chiar cîntece pro-priu-zise, la greci ămoSfi însemnînd deopotrivă
 i „incantaţie", „cuvinte magice", „refren", „epodă \ corală"), care astfel acţionau prin armonia
 ■ ritmică a sunetelor. Sub acest unghi, Petru Caraman compară descîntecele cu *colindele, precizînd deosebirea că d. „ţin de magia secretă": „în descîntece, repetiţia are rostul ei magiG. Rolul ei constă în chemarea insistentă a unui anumit lucru sau fapt, prin concentrarea întregii atenţii numai asupra lui. Este acesta unul din ; mijloacele cele mai puternice care îl ajută pe
 descîntător să se rupă de lumea reală şi să se identifice cu lumea magică" (Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, 1983, p. 459). D. sînt dedicate îndeosebi vindecării bolilor şi deci se încadrează în magia medicală. O însemnată parte din funcţiile mecanismului d. se consacră *exorcismului. Atunci cînd magia incantatorie persistă şi înăuntrul unei civilizaţii constituite, moderne, unde *religiile înlătură ele însele magia periferică şi *superstiţiile cu toată suita lor de practici auxiliare, explicaţia care se poate da este incultura (sau inconsistenţa conştiinţei de persoană civilizată) a practicantului, ca şi a beneficiarului. Cum o mare parte din magia incantatorie aparţine magiei negre, răufăcătoare (şi o parte mult mai mică magiei albe, medicale), practicanţii se recrutează, la mai multe popoare, în majoritate dintre persoanele neasimilate de civilizaţie şi cultură, ele însele făcînd parte din grupurile alogene (de ex., ţiganii, în România, Ungaria, Bulgaria ş.a., avînd ei înşişi o religie animistă, periferică; —► ani-mism, cu o dominantă demonică sub tutela divinităţii malefice *Beng). Clasificînd textele populare magice în descîntece, vrăji, farmece şi desfaceri, Simeon Florea Marian a evitat confundarea acestor genuri şi a stabilit deosebirile dintre ele după scop, mijloace, timp (moment) şi persoane (subiecţi), d. avînd în vedere „întoarcerea, alinarea şi vindecarea diferitelor boli corporale de care suferă nu numai oamenii, ci şi animalele domestice", în timp ce vrăjile urmăresc constrîngerea omului contra voinţei lui, aşadar în scopuri negative, farmecele — modi-dificarea în bine a stării fizice sau morale a persoanei, iar desfacerile — anularea vrăjilor şi farmecelor. Clasificarea are validitate doar în ce priveşte conţinutul şi scopul, deoarece întotdeauna d. (incantaţia) este o formulă în sine, folosită ca agent magic de către magician; din alt unghi, se pot delimita două categorii: 1) îneîn-tecul (cf. termenul la I. Heliade-Rădulescu, în Balada Sburătorul: „Încîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat") sau făcătura; 2) descîntecul sau desfacerea. Delimitînd descîntecul de vrajă şi de farmec, Artur Gorovei observă că poporul nu face deosebire între ultimele două noţiuni. Cuvîntul românesc uzual descîntec este o extrapolare semantică, deoarece, probabil la origine, „descîntec" însemna dezlegarea din condiţia stabilită prin magie, iar efectuarea propriu-zisă a farmecelor numindu-se odinioară probabil „încîntec"; Heliade-Rădulescu foloseşte ambii termeni în sensurile primare. La popoarele agrare sînt frecvente şi formele meteorologice (legarea şi dezlegarea ploii prin d.; de ex., textele din jocul *Paparudelor sînt d.). Adesea d. au un scop *apotropaic. Caracterul exorcist şi apotropaic al d. la români este atestat şi de termenul regional plural bozgoane (mai ales în Transilvania), cu etimon slav dublu (son* — zeu, h3pohhth —a alunga, a izgoni), devenit în româna veche o expresie autohtonă, pe baza propoziţiei originare: „a izgoni bozi" (bozi— zei păgîni, demoni), cu caracter vădit apotropaic.'
D.  au o tradiţie foarte veche pe teritoriul Da
DEUKALION
 140
ciei. Euripides aminteşte de „tăbliţele trace", conţinînd incantaţii, iar ♦Platon (Harmides, 156 d.) afirmă, prin replica lui ♦Socrate: „la fel este acum şi cu descîntecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul din medicii traci ai lui Zalmoxis". Privit global, orice ydes-cintec, prin caracterul său poruncitor, este opusul *rugăciunii, al cărei caracter este implorator. Deci d. este străin oricărei forme religioase propriu-zise, exceptînd formele demonologice ale credinţelor prereligioase sau periferice.
 § Simeon Florea Marian, Descîntece poporane române, Suceava, 1886; Artur Grorovei, Descîntecele românilor. Bucureşti, 1931; Al. Rosetti, Limba descîntecelor româneşti, Bucureşti, 1975
     Dcukalîon Fiul lui ♦Prometheus şi soţul ♦Pyrrhei, în *mitologia greacă, salvat de ♦Zeus de la ♦potopul universal şi destinat să repopuleze pămîntul; socotit tatăl lui Hellenus, ♦strămoş mitic al grecilor. O variantă alegorică a ♦mitului, precizînd că oamenii s-ar fi înrăit în vîrsta de bronz, cînd Zeus s-a hotărît să-i distrugă salvînd singura pereche pură (Deuka-lion şi Pyrrha), narează cum Prometheus îi învaţă pe cei doi să-şi înjghebe o corabie cu care plutesc, după dezlănţuirea potopului,
 9  zile şi 9 nopţi, acostînd pe un munte thessaliot. Dorinţei lui I). de a reface omenirea, Zeus i-a răspuns oracular, sfătuindu-1 să arunce înapoi, peste umăr, „oasele maicii sale" divine ♦Gaia; pricepînd că oasele erau pietrele pămîntului, amîndoi procedează ca atare, pietrele lui D. prefăcîndu-se în bărbaţi şi ale Pyrrhei, în femei, deus absconditus —* deus oţiosus deus otiosus Tip de zeu creator care şi-a abandonat opera, retrăgîndu-se în ♦cer şi nemai-păstrînd relaţii cu lumea creată (-* zei). Deus otiosus e traductibil prin: zeu care se odihneşte, zeu neutral, zeu obosit, zeu care nu participă la treburile lumii. Unele ♦mituri explică acest abandon prin depărtarea forţată a cerului de ♦pămînt, altele prin întreruperea comunicaţiilor pămîntului cu cerul. Dii otiosi se întîlnesc mai ales în ♦mitologiile primitive. Zeul ♦Numba-kulla (tribul australian arunta) dispare definitiv după creaţie. Zeul ♦Malengfung (tribul kai, Noua Guinee), după crearea universului, adoarme la marginea lui, însă vremelnic. La fel, dispar zeii africani ♦Olorun şi ♦Nyamye. în Africa se întîlnesc şi forme intermediare, clasificate de mitologi în: deus absconditus (zeul ascuns), deus remotus (zeul îndepărtat), deus incertus (zeul incert, de fapt nevăzut). O definiţie in situ găsim la tribul sudafrican aniamba, explicînd şi raporturile dintre oameni şi zeii retraşi: zeul principal al tribului e socotit un zeu egoist, care trîndăveşte, abandonînd lumea pe care a creat-o. De aici, unii cercetători numesc orice d.o., „zeu obosit". Cauzele cultuale sînt complexe; în acest sens, există o sugestie biblică (V.T., lezechiel, IX, 9—10): „ei zic: «Yahweh a părăsit ţara! » şi «Yahweh nu vede! » Dar ochii mei vor fi necruţători, nici nu voi avea milă." în aceste cuvinte, atribuite chiar lui ♦Yahweh, e cu putinţă să fie o polemică doctri-
 nară de emanaţie rabinică împotriva opiniei populare că Yahweh a devenit fie un d.o., fie un deus remotus, care periclita însăşi *dogma omniprezenţei de fiece clipă, în viaţa integrală a evreilor, a lui Yahweh. Noţiunea deus otiosus trebuie înţeleasă complex, întrucît sugerează o anume diversitate de ♦credinţe populare: un
 d.o. e un zeu trîndav, nepăsător, neutru, care, retrăgîndu-se în cer şi nemaipăstrînd relaţiile iniţiale cu lumea creată de el, devine nefolositor şi chiar vătămător propriei lui opere. Supra-impresiunile teologice din miturile despre d.o* explică pentru credincioşi fenomenul (emanînd chiar de la aceiaşi credincioşi) diferit: fie abandonul e pricinuit de îndepărtarea cerului de pămînt sau de întreruperea comunicaţiilor cer-pămînt, fie în zeul creator apare oboseala rezultată din efortul creaţiei. Mircea ♦Eliade remarcă, drept caracteristică zeilor uranieni, condiţia de zei retraşi, întrucît omul primitiv îi uită lesne: „asprimile existenţei îl constrîng să privească mai ales spre pămînt, decît spre cer" (Trăite d’histoire des religions, Paris, 1975, p. 55). Formula religioasă deus otiosus (absconditus, remotus şi mai ales incertus), născută din îndoiala mistică a omului asaltat de mediul natural şi social, poate fi interpretată nu ca o contestare directă a zeului în sine (el părînd absent doar din aria imediată), ci, aşa cum socotea şi ♦Lucretius, ca o afirmare a dezinteresului zeilor faţă de destinul fenomenal al lumii. Fenomen de intelect, ideea de d.o. este un pas iniţial spre un ♦ateism deductiv.
    Deva (sanscr. devâ— ♦zeu, divin, celest; devl — zeiţă) Noţiune din ♦mitologia vedică, însemnînd zeu în general (sinonim: Sura — zeu,în opoziţie cu *Asura—♦demon; astfel: surasura -—zeii şi demonii; un cvasi-sinonim: amăra— nemuritor). D. e o clasă de fiinţe supraumane care şi-au dobîndit nemurirea bînd *soma şi trăiesc din ♦ofrandele sacrificate anume de oameni; zeii vedici locuiesc în ţinuturile cereşti numite generic Devaloka (Locul*Zeilor), deşi loka desemnează şi „lumea de dincolo", unde sînt acceptaţi în anumite condiţii şi muritorii care au acumulat destule merite religioase; în ♦credinţe paralele, li se atribuiau, ca locuinţe, munţii înalţi şi sacri, ca Himalaya (de ex., muntele Meru). în concepţia religioasă a Indiei arhaice, zeii se recunosc după anumite semne specifice: veşmintele lor nu acumulează praf, capetele lor sînt împodobite cu cununi vegetale veşnic proaspete, trupul nu le asudă, ochii nu clipesc* iar cînd un zeu stă în picioare, tălpile lui nu ating pămîntul. O sinteză a acestor însuşiri divine există în *Mahăbhărata, în capitolul numit curent Povestea lui Nala: „Ea îi văzu pe toţi zeii, lipsiţi de sudoare, cu ochi neclintiţi, fără pulbere pe ei, purtînd cununi proaspete şi stînd în picioare fără să atingă pămîntul" (III, Vanaparva, 52—79 ; Nalopăkhyânam, 5, 25).
    Devaki în ♦mitologia vedică, soţia foarte frumoasă a regelui Vasu, din dinastia selenară, şi mama lui *Krişnă.
    Deverra Zeiţa curăţeniei şi a măturatului, în
 * mitologi a romană auxiliară.
141
DIAVOLUL
    Devi; Singarmati Devl; Devl Jagadamba Tînără şi ispititoare zeiţă din *mitologia vedică şi *post-vedică (de proastă reputaţie în ♦panteonul general al Indiei, considerată prostituată sacră), patronînd şi practicînd erotismul excesiv, îi aduceau ♦sacrificii crescătorii de viermi de mătase. înfăţişată în două ipostaze: fie tandră, miloasă şi discretă, fie înspăimîntătoare şi crudă; în a 2-a ei ipostază, a cruzimii, devine obiectul de ♦cult mai ales în doctrinele tantrice (—► tantra). în unele variante hinduiste (~* hinduism ) e venerată ca soţie a lui *Qivâ.
    Dlianvantari Medicul zeilor vedici, considerat în Yajurveda (-> Veda) învăţătorul care comunică ştiinţa tămăduirii şi totodată personajul prin care ♦zeii Indiei le-au transmis oamenilor arta medicinei. Tradiţia îl venerează (ca şi grecii pe ♦Asklepios) drept fondatorul medicinei specifice indiene; epitetul său curent: Vaidya-nătha (Stăpînul Vindecătorilor).
    Dhara; Dharanl Divinitate în ♦mitologia vedică arhaică, personificînd *pămîntul ca fenomen al naturii. Face parte dintre cele 8 zeităţi Vasavah (-+ Vasu) împreună cu *Apa (sau
♦  Ahar), *Dhruvâ, ♦ Anila, *Prabhăsa, *Pra-tyuşa, *Anala, *Soma (Apa sau, după *Mahă-bhărata, Ziua, Steaua Polară, Vîntul, Zorile, Lumina, Focul, Luna).
    Dliârma 1 Zeu vedic patronal al legislaţiei, legalităţii şi justitiei, soţul zeiţei Siddhi; adesea Dh. era identificat ca zeul ♦morţii, *Yamâ. 2 Un *rişi arhaic (înţelept vedic primordial), făcînd parte din grupul sapienţial *Prăjăpati.
    dhârma (sanscr. dhârma, noţiune cu o polisemie foarte largă: învăţătură morală; conştiinţă ; dreptate; binefacere; esenţă; ♦credinţă religioasă; lege; datorie — acest sens fiind regent în termenul filosofic-religios; de asemenea compusele: dliarmakrtya — datină religioasă; dharmacaryă — îndeplinirea tuturor îndatoririlor religioase; dharmajnăna — cunoaşterea datoriei) în ♦brahmanism, Legea sau Datoria (obiectivă, absolută, imuabilă); totodată, ansamblul ♦ritualurilor vedice, necesare dobîndirii unei vieţi prospere şi echilibrate, iar după ♦moarte, a dreptului la ♦ Nirvana, întrucît valorile morale rezultă din îndeplinirea riguroasă a tuturor ritualurilor impuse de tradiţie. Filosofia religioasă indiană admite 3 factori fundamentali sau 3 valori universale (care, mai tîrziu, au sporit la 4), obligatorii pentru orice om: Dhârma, în aria căreia omul se poate consacra slujirii ♦religiei, ştiinţelor sau artelor; ♦ Artha (Utilitatea), ca factor pragmatic indicînd acumularea de valori materiale; *Kăma (Dragostea), rezidînd în căutarea desfătărilor senzoriale (şi nu numai a celor erotice); acestora li s-a adăugat ♦ Mokşa (Mîn-tuirea), care se concentrează asupra tehnicilor spirituale de salvare a sufletului. Cei 3 factori de bază (între care dh. este factorul prim) trebuie să se afle într-un anumit echilibru, într-o legătură indisolubilă; iar în această structură tripartită, dh. are rolul echilibrator activ.
    Dhruvâ Divinitate arhaică din ♦mitologia vedică, întruchipînd Steaua Polară, şi făcînd parte din grupul celor 8 divinităţi arhaice fenomenale ale Indiei: Vasavah (*Vasu).
    Dhu Sharah (grec. Dousares) Zeu de prim rang, în ♦mitologia arabă preislamică, venerat (mai ales de nabateenii de la Petra, Sinai) sub forma unei roci naturale dreptunghiulare. ♦Cultul lui D. Sh. provine din ♦litolatria arhaică arabă. Mai tîrziu, e adorat ca divinitate a fertilităţii şi ca patron funerar, îndeosebi ca paznic al mormintelor (inscripţiile tombale fiindu-i consacrate des). Piatra zeului este un betil, noţiune frecventă la arabii preislamici (de pildă, în Palmyra), care credeau că pietrele sînt locuinţele ♦zeilor. Era de obicei asociat cultual cu zeiţa solară *Alilat.
    Diana Zeiţă italică arhaică, identificată de romani cu ♦Artemis şi inclusă în ♦panteonul ♦mitologiei romane ca zeiţă a ♦Lunii, ♦simbol al luminii şi ocrotitoare a ♦vînătorii. Adorată de timpuriu (după tradiţie, i s-a clădit un ♦templu pe Aventin încă sub Servius Tullius), era invocată de femei, dar patrona şi renaşterea anuală a vegetaţiei. Ca zeiţă selenară, avînd epitetul Diana Candelifera (Purtătoarea de torţă), era adesea numită Diana Lucina. La începutul erei noastre, se răspîndeşte o variantă nouă a vechii zeiţe cinegetice şi selenare, sub numele Diana Mellifica, al cărei +cult se dezvoltă în Dacia Romană, dobîndind un atribut nou: patronajul ♦albinelor. Faptul că la un moment dat acesta ajunge, în Dacia, atributul principal al D. este firesc într-o ţară unde albinăritul era una din îndeletnicirile economice de bază, cu atît mai mult că atributul nu e reîntîlnit nicăieri în restul Imperiului Roman, deci şi cultul respectiv era strict local.
    Dian Cecht Medic divin în ♦mitologia cehică. Pe un ♦spirit (sid) sau zeu marin, Manannân mac Llyr, zeul D.C. l-a înviat din morţi, cufun-dîndu-1 într-un izvor magic.
    Diavolul (ebr. — adversar; grec. 8id3oXog
 —  calomniator; lat. medieval Diabolus) ♦Spiritul suprem al răului, cel care ispiteşte stabilitatea religioasă şi morală a omului şi îl răzvrăteşte perfid contra lui ♦Dumnezeu şi a ordinii divine a lumii. Termenul folosit în ♦mitologia creştină descrie adesea o figură influenţată structural de iranianul ♦Angra-Mainyu, dar în N.T., D. e singular şi confundat uneori cu ♦Lucifer (îngerul căzut), alteori cu +Satan (care însă în tradiţia ebraică din ♦mitologia biblică e investit cu trăsături mai bogate decît în portretul simplist din varianta creştină); în V.T., Satan nu e D., ci este vremelnic unul dintre ♦îngeri, devenind treptat un incitator, pînă cînd influenţa dualismului persan face din el un agent definitiv al răului. Totuşi, în Geneză (VI, 1—4) pare identificabil cu ♦Şarpele; de altfel, după tradiţia ebraică şi după Targum ♦Cain s-a născut din adulterul ♦Evei cu Satan. în apocriful creştin *Cartea tainelor lui Enoh, D. este în acelaşi timp Şarpele din Geneză şi îngerul răsculat împotriva lui Dumnezeu. Abia în N.T. portretul D. e precizat (uneori, numit Beliar): „Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce potrivire este între Christos şi Beliar ?“ (Pavel, II Corinteni,
 DIDO
 142
VI, 14—15); N.T. îi conferă numeroase epitete: acuzator („aruncat a fost pîrîşul fraţilor noştri, cel ce îi pîra pe ei în faţa Dumnezeului nostru ziua şi noaptea" — Apocalips, XII, 10), vrăjmaş, viclean, ispititor, dar şi stăpînitor (al „acestei lumi" — Ioan, XII, 31) al „puterilor văzduhului" şi „spiritul care lucrează în fiii răzvrătirii" (Pavel, Efeseni, II, 2). D. e imaginat ulterior antropomorf ic, uneori ca animal com-posit: Apocalipsul îl consideră „şarpe" şi „balaur" (*dragon), iar *Augustin scrie: „este leu şi balaur; leu ca vioiciune, balaur ca viclenie". ♦Creştinismul a definit noţiunea destul de tîrziu. ♦Origenes îl înglobează între ♦demoni şi scrie: „Unii mai devreme, alţii mai tîrziu, după un şir de lungi şi riguroase suplicii, se vor întoarce apoi la rangurile de îngeri; după aceea ei se vor ridica la grade superioare şi vor ajunge în ţinuturile nevăzute şi veşnice, după ce vor fi îndeplinit, ca încercare, felurite dregătorii cereşti" (Despre principii, I, 6, 3). ♦Riturile creştine principale privesc diferit noţiunile de Diavol şi *demoni; în cadrul Conciliului XII ecumenic (Conciliul IV din Latran, 1213, după marea schismă), sub pontificatul lui Inocenţiu III, se precizează învăţătura catolică despre demoni: creaţi buni, au devenit răi prin liberul arbitru. Dar în această definiţie era îndeosebi un răspuns polemic dat ♦sectei ♦catharilor, ca şi altor ♦erezii inspirate din ♦maniheism. în sec. XI, autorul bizantin Mihail Psellos clasifică 6 varietăţi ale D., sub formă de demoni — ignici, aerieni, tereştri, acvatici, subterani, infernali. însă în majoritatea scrierilor patristice (-+ patristică) prezenţa Diavolului (căruia i s-a dat prezentul) este pusă în raport cu *Isus Christos (căruia i s-a dat viitorul); Christos vine pentru răscumpărarea omenirii — în formularea iniţială a lui Origenes: „Prin ispita sa izbutită, diavolul şi-a cîştigat dreptul asupra oamenilor. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a oferit oamenilor sufletul lui Christos. Dar diavolul s-a amăgit, cînd Christos l-a biruit şi pe el, aşa cum a biruit şi moartea." Prezent în toate ♦mitologiile, în diverse sensuri şi forme,
D.   este ♦simbolul răului universal, primum movens al ideii de distrugere, adversar al creaţiei şi creatorului şi un principiu al ♦haosului — ca monstrul babilonian *Tiamat duşmănind ordinea universului, ca ♦balaurul egiptean *Apophis, vrăjmaş al luminii solare, ca zeul vedic distrugător *Rudrâ, sau ca elementul negativ *Angra-Mainyu în ♦zoroastrism; de aceea imaginea D. e foarte rar gîndită ca abstracţie, în ♦miturile folclorice creştine (mai ales ortodoxe), noţiunea a devenit plurală (diavoli, ♦draci) şi reprezentarea de un antropozoomor-fism grotesc, influenţat de ♦escatologia ♦maz-daismului şi de figura tîrzie a lui ♦Dionysos: faţă şi trup cvasiuman, de culoare neagră, coarne, coadă, copite, gheare etc. Aproape totdeauna ♦religiile îl condamnă, deşi folclorul trădează uneori o simpatie discretă pentru D., considerîndu-1 ingenios, inteligent şi ferm în învoieli, adică „negustor cinstit" (cf. ♦Mefisto-feles). Sînt şi rare forme cultuale cînd credin-
cioşii acordă întîietate oficială D. (*Malik« Taus la kurzi, *Beng la ţigani, *Iblis în'secta musulmană saafită, *Lucifer în secta luciferie-nilor—atestată de autorul bizantin Euthy-mios Zigabenos).
§ G. Roskoff, Geschichte des Teufels, I—II, Leipzig, 1869; J. Tondriau et R. Villeneuve, Dictionnaire du Diable et de la demonologie, Verviers, 1968
    Dido întemeietoarea mitică a Cartaginei> socotită prinţesă feniciană şi sora lui ♦Pygma-lion (după Vergilius, soră şi cu +Anna Perenna). Măritată cu pontiful Siharbas (asasinat de Pygmalion), fuge cu frate e ei şi cu averea soţului, într-o flotilă improvizată, debarcînd pe ţărmul african, unde localnicii îi oferă ca adăpost atîta pămînt, cît poate cuprinde cu o piele de taur; D. taie pielea însă în fîşii înguste şi încercuieşte viitorul teren cartaginez, clădind şi cetatea. A murit arzîndu-se singură pe rug spre a nu fi infidelă memoriei soţului ucis, într-o variantă mitologică (sau, sinucigîndu-se, după ce a fost părăsită de ♦Aeneas, de care se îndrăgostise cînd eroul făcuse popas în Cartagina). „Romanul Didonei", povestit de Vergilius în Eneida (cartea VI), cuprinde toate amănuntele mitice principale.
    Diespiter (lat. dies — zi, pater —' tată) Zeu al luminii, în ♦mitologia romană, la origine o divinitate arhaică italică, patronînd probabil şi tranzacţiile comerciale. ♦Lactantius îl confundă cu *Dis Pater, identificîndu-1 astfel cu ♦Pluton. Dar în ♦religia romană tîrzie a fost identificat cu ♦Iupiter. Sub împăratul Claudius (41—54
e.n.), ♦cultul originar al lui D. a fost restabilit pentru scurtă vreme. într-o epocă tîrzie, numele zeului, folosit mai ales în forma Dies Pater, începe să fie considerat doar titlu atri-butiv al lui Iupiter, ca patron al luminii.
    Dike (grec. Aikti ) Zeiţa dreptăţii în ♦mitologia greacă, una din cele 3 ♦Horai, divinitatea care reglementează raporturile între lucruri, în toate prefacerile şi devenirile. După ♦Hesiod (Theo-gonia, v. 901 şi urm.) — fiica lui ♦Zeus, însă unele ♦mituri colaterale o consideră soţia lui Zeus. Numită şi cu epitetul „Neînduplecata”, D. ţine cheile porţilor prin care trec zilele şi nopţile şi totodată veghează circulaţia cosmică a sufletelor (cf. Platon, Phaidros, 249b). După o informaţie din Euripides, D. urmăreşte cu sabia în mînă pe orice criminal care se sustrage de la pedeapsă (Bacchantele, v. 993—996).
    Dikkarin (Elefantul Ţârilor Lumii) Elefant fabulos din ♦mitologia vedică tîrzie, care, în concepţia arhaică populară, susţine Pămîntul. v Diktynna (grec. AiKxowa) Zeiţă arhaică, în ♦mitologia greacă, din epoca minoică, avînd un statut contradictoriu: şi celestă şi ♦htonică, în acelaşi timp şi fecioară şi mamă. D. era confundată uneori cu o ♦Nimfă cretană, amintită de Pausanias, numită Brihomartis (Fecioara Dulce) pe care, iubind-o, regele ♦Minos a urmărit-o stăruitor prin toată insula pînă cînd Nimfa s-a refugiat sărind în mare de pe o stîncă, dar a căzut în năvodul (SIktuov) unor pescari; în acest sens, Diktynna (derivat din cuvîntul
143
DIOXYSOS
„năvod") ar putea fi un simplu epitet. Unii comentatori interpretează gestul aruncării în mare ca pe o ♦ordalie, săritura în apă fiind în acest caz un act ritual demonstrativ. într-o epocă tîrzie, Diktynna devine epitetul cinegetic al zeiţei *Artemis.
   Bilmun Insulă paradisiacă în miturile sume-riene (—* mitologii din Mesopotamia), ridicată din apele Mării-de-Jos (probabil Golful Persic), întîi sub forma unor stînci golaşe, apoi transformată de zeul *Enki în grădină înfloritoare; zeul ♦Utu a crăpat stîncile, eliberînd izvoare de apă potabilă, cu ajutorul razelor solare, iar Enki a populat insula cu oameni şi animale. B. era socotită paradisul păcii şi al tinereţii eterne: leii păşteau iarbă, iar femeile nu cunoşteau nici ciclurile menstruale, nici durerile naşterii. în poemul sumerian despre Enki şi *Ninhursag (cf. S.N. Kramer, From the Tables of Sumer, Colorado, 1956, cap. XVIII), B. e descrisă ca o ţară a celor vii, sacră, pură, strălucitoare, unde „corbul nu croncăne/ [pasărea] ittidu nu ţipă ca [pasărea] ittidu,/ leul nu ucide,/ lupul nu fură miei, / e necunoscut cîinele sălbatic care mănîncă iezi“ şi unde nimeni nu suferă de durere, nici nu îmbătrîneşte, dar cresc cele opt plante esenţiale. După S.N. Kramer, sumerienii situau acest ţinut în sud-vestul Iranului. (—► Paradis)
   Bione ♦Titanidă care, după versiunea homerică (*Iliada), împreunîndu-se cu ♦Zeus, a născut-o pe ♦Aphrodite; după alte tradiţii, B. nu ar fi decît numele dat în Epir zeiţei ♦Hera.
   Dionysos (etim. incertă: grec. Aiog — al lui Zeus; trac. vOaog — fiu) Zeul fructelor, al vegetaţiei şi mai ales al viţei de vie, vinului şi beţiei, o divinitate din *mitologia greacă (de origine miceniană sau chiar mai veche, din Phrigia), cu un statut paradoxal: iniţial *Persephone născuse de la ♦Zeus pe *Zagreus care, ca să scape de ♦Titani, s-a metamorfozat în taur, '’ind totuşi devorat de ei în această formă; dar Zeus l-a făcut să renască sub numele Zagreus-Dionysos; (într-o variantă, se naşte prematur, din împreunarea lui Zeus cu *Semele, iar Zeus îl mai poartă în propria sa coapsă pînă la termenul normal, pentru a 2-a naştere). B. e crescut de Athamas şi *Ino, apoi de ♦Nimfele din Nysa; ajuns adult, cutreieră lumea (Egiptul, Thracia, India ş.a.) pedepsindu-şi duşmanii; în fine, coboară în ♦Infern spre a-şi recupera mama adoptivă înecată, o obţine de la ♦Hades şi o transferă în ♦Olimp, ia parte după aceea la * Gigant omahie şi are o aventură galantă cu ♦Ariadne, aflată în pribegie. Abia mai tîrziu devine zeul vinului, al viţei de vie şi al petrecerilor vese e, în care era însoţit mereu de un cortegiu de bacchante, sileni, satiri; fiind implicit şi zeu al fertilităţii, din alaiul său făcea parte şi ♦Priapos, iar în serbările dionysiace rurale era purtat ostentativ şi un falus (—► culte falice). ~ Misterele Dionysiace se celebrau orgiastic la culesul viilor, participanţii iniţiaţi purtînd toiege (lat. thyrsus), uneori dure, terminate cu vîrf de lance, împodobite cu corzi de viţă sau iederă şi cu panglici, care serveau şi ca arme; iar în cadrul acestor ♦mistere, se desfăşura şi ♦ritualul omofagiei (dbuocpdyoQ — mîncă-
tor de carne crudă), adică al consumării de carne crudă din trupul unor animale (ciopîrţite de vii, de obicei *ţapi, sau sacrificate obişnuit, mai ales tauri), în cursul delirului iniţiatic. Acest ritual era legat de *mitul tăierii în bucăţi şi devorării lui Zagreus de Titani şi al recompunerii lui corporale şi reînvierii cu ajutorul fulgerului lui Zeus (care nu era numai armă ucigaşă, ci şi instrument de reanimare). B. era o divinitate a beţiei cu semnificaţie dublă: beţia vulgară (produsă de vin) şi beţia mistică (sau iniţiatică, ducînd la starea de transă), în înţelesul extazului mistic. B. poseda harul profeţiei fiind deci adorat şi ca zeu oracular ; ♦oracolul său de la *Delphoi era la fel de important ca şi al lui ♦Apollon. Romanii, numin-du-1 *Bacchus (nume reutilizat şi de greci, din sec. V, în formele Bâkhos, Bakhios, Bakheus, Iobakhos, Bakhebakhos, paralel cu numele tradiţional) şi serbîndu-1 în Bacchanalii, reţinuseră mai ales sensul popular. B., celebru prin frumuseţea neobişnuită a pletelor sale, era reprezentat de mai multe animale simbolice (taurul, pantera, leul, tigrul, măgarul, ţapul şi uneori chiar delfinul şi *şarpele) considerate adesea chiar ipostazele sale; variante colaterale îl prezintă însă şi ca fiinţă cu trup firav, efeminat. însemnele atributive personale ale zeului erau: iedera, lăstarul (sau toiagul înfrunzit) de viţă, laurul, pinul, cupa de vin (mai des, un corn de taur, agăţat pe frunte), însă în primul rînd thyrsus, la origine o trestie cu care zeul înlocuise măciuca tradiţională, folosită de ciraci în încăierări. Unii scriitori antici îl credeau pe B. zeu de origine tracică, mai ales că ♦Homer îl aminteşte foarte rar. în vremuri mai vechi, i se aduceau şi ♦sacrificii omeneşti de unde şi un epitet specific: Omestes (njiTiatfig — Carnivorul); *Plutarh afirmă că chiar şi Temistoldes, în ajunul bătăliei de la Salamina (480 î.e.n.) i-a sacrificat zeului 3 tineri perşi: acest tip de sacrificiu poate fiţpus în relaţie cu varianta mitică în care bucăţi din trupul ciopîrţit de Titani au fost adunate de Zeus şi transmise lui Apollon, care le-a îngropat în solul muntelui *Parnas. ~ Cultul dionysiac, atestat încă din epoca miceniană, apoi răspîndin-du-se în Thracia şi Phrigia, a devenit panhellenic; mult mai tîrziu a derivat într-o semnificaţie filosofică, pe care Fr. Nietzsche a definit-o drept stadiul la care omul dobîndeşte conştiinţa de sine şi este capabil de inteligenţă (în opoziţie cu contemplativitatea instinctuală a apollinicu-lui); aşadar, dionysiacul ar simboliza înţelepciunea. Din serbările antice dionysiace s-a născut şi teatrul tragic grec. B. a fost adorat cu amploare şi în coloniile pontice greceşti (la Calla-tis, în cadrul Misterelor Dionysiace), îndeosebi ca zeu dătător de roade (deus dator); un ♦templu din Histria îi glorifică anume această ipostază, numindu-1 Dionysos Karpophoros. Biografia mitică a lui B. nu este nici uniformă, nici consecventă; diferitele variante indică o cultu-alizare treptată a unui zeu amintit de Homer ca divinitate măruntă. Cea mai răspîndită variantă îl arată ca născut de Semele, crescut de Nimfe pe muntele Nysa (probabil în India), într-o peşteră căptuşită cu viţă şi iederă, şi avîndu-1 drept
DIOSCURI
 144
tutore, de la naştere, pe zeul *Hermes; descoperind de timpuriu gustul strugurilor, D. se îmbată împreună cu Nimfele şi aleargă cu ele prin păduri, într-un delir vesel; alaiul străbate astfel ţară după ţară şi răspîndeşte cultura viţei de vie, împreună cu întregul ritual sacru al vinificaţiei. O variantă paralelă, mai pragmatică, afirmă descoperirea viţei de vie şi a vinificaţiei abia cînd D. a ajuns adult şi cînd a început să cutreiere lumea, învăţîndu-i pe oameni arta viticulturii. Diodor din Sicilia, repovestind această variantă, precizează că, odată cu viticultura, D. a introdus şi civilizaţia în zonele sale de contact. Tot după Diodor, zeul a mai născocit o băutură, zythos (tuGog — decoct de orz, mai tîrziu — bere), înmiresmată, obţinută din orz. Altă naraţiune mitologică, de factură vădit euhemeristă (—► euhemerism), face din D. un erou de * legendă: comandant al unei armate proprii, întreţinute cu scop justiţiar şi dezrobitor,
 D.  obţine" independenţa Beoţiei, întreprinde o expediţie în India (de unde aduce prăzi îmbelşugate,' celebrîndu-şi triumful) şi e transportat înapoi, spre patrie, pe spinarea unui elefant. Un mit utilizat de Euripides (în ultima sa piesă, Bacchantele) îl prezintă pe zeu ca misionar al propriului său *cult: însoţit de un cortegiu de bacchante, el vinelaTheba şi îşi iniţiază ascultătorii în structura unei *religii noi, întîmpinînd însă rezistenţa tradiţionalistă a fiicelor regelui întemeietor *Kadmos, fapt pentru care zeul le pedepseşte infuzînd în ele frenezia extazului, încît apoi tînărul basileu theban Penteus, condus de motive morale, pune sub severă interdicţie noul cult original; numai Kadmos şi ♦profetul Tiresias, oameni din vechea generaţie, apără noul cult, deşi nu sînt ascultaţi de tînărul rege care îl şi pune în lanţuri pe D. Bineînţeles, lanţurile se sfărîmă după ce zeul produce un cutremur, care năruie şi zidul închisorii; iar după ce el iese în libertate, e adorat de bacchante şi de femeile cetăţii, toate cuprinse de un delir mistic, pînă cînd îl ucid pe basileul Penteus, îmbolnăvit de nervi, şi aduc capul său în oraş, în vîr-ful unei lănci purtate chiar de mama regală, *Agave, stăpînită un moment şi ea de nebunia generală. D. era reprezentat în 3 chipuri (de fapt
 3   etape istorice de formare a cultului său): 1) cel mai vechi — un bărbat viril şi păros, cu barbă deasă; 2) cel mijlociu, din epoca clasică
 —   un efeb cu tinereţea neimpurificată; 3) cel tîrziu — un *androgin. Aceste etape diferenţiate se reflectă exact şi în numeroasele epitete ale zeului: Omestes; Dimetor (Cel născut de două ori; după Diodor din Sicilia, „prima naştere fiind clipa cînd planta e sădită în pămînt şi Începe să crească, iar a doua naştere, cînd viţa de vie îşi dă roadele ei, strugurii" — Biblioteca istorică, III, LXII, 5; dar Diodor aminteşte şi o „a treia naştere, după care zeul născut din Zeus şi Demeter a fost sfîşiat şi fiert de fiii Gliei [Titanii], mădularele lui fiind apoi potrivite la loc de către Demeter şi readuse astfel la viaţă“); Thriam-bos (Triumfătorul: Gpiajipoq — triumf; epitetul este şi numele imnului de procesiune cîn-tat în Bacchanalii şi la serbările dionysiace); Le-
 ios (Storcătorul la teasc: kriv6<; —teasc; prima stoarcere a strugurilor se consemna în serbările teascului, numite Lenaia); Meilihios (Dezmierdă-torul); Lysios (Dezlegătorul de griji); Bromos (Zgomotosul; ppojiog— zgomot, freamăt, murmur) ; Phloios (Zeul Inflorescenţei); *Iakhos (numele mistic al lui Dionysos); Evios (nume folosit în aclamaţii). Deoarece tradiţia greacă a atribuit mereu cultului dionysiac forţa de inoculare a freneziei în întreaga natură, unii comentatori moderni au considerat acest cult drept o formă timpurie de *panteism. Zeu în multe privinţe enigmatic, D. se deosebeşte de ceilalţi zei greci prin noutatea şi numărul mare al *epifa-niilor, ca şi prin varietatea transformărilor sale (M. *Eliade). Prin actele sale şi prin misterele iniţiatice (deşi contestate de unii cercetători ca mistere autentice) care îi erau consacrate pînă tîrziu, în epoca hellenistică şi romană, I>. pare mai aproape, structural, de oameni, decît de zei, totuşi fără să fi încălcat vreodată statutul olimpian, cum a făcut Titanul *Prometheus.
 § Walter F. Otto, Dionysos. Mythos und Kultus, Franck-furt/M., 1933; H. Jeanmaire, Dionysos. Histoire du culte de Bacchus, Paris, 1951; Karl Ker^nyi, Die Herhunft der Dionysosreligion nach dem heutigen Stand der Forschungy Koln, 1956
    Dioscuri (grec. AtoaKoopoi — băieţii lui Zeus) Fraţi, în *mitologia greacă (*Kastor şi *Pol-lux), simbolizînd dragostea frăţească ideală; născuţi, de la *Zeus, din cele două ouă ale lebedei *Leda şi avînd două surori — *Helene şi Klytaimnestra, soţia lui *Agamemnon, D. dispuneau alternativ (la cîte două zile) de nemurire ; de aceea au putut fi ucişi de verii lor, gemenii Idas şi Lynkeus. Această apariţie alternativă era transferată în plan astral, D. ivindu-se pe rînd în sfera zodiacală şi reprezentînd cele două emisfere: boreală şi australă (—► zodiac). Adoraţi iniţial în Sparta ca zei ai luminii, D. sînt invocaţi mai tîrziu de marinarii greci, pe vreme de furtună, ca protectori ai navigaţiei; în această ipostază, sînt închipuiţi zburînd prin aer călări pe armăsari albi. Biografia lor mitică include 3 mari fapte eroice: învingerea ♦gigantului de bronz *Talos, paznicul Cretei; eliberarea Helenei răpite de *Theseus; participarea la expediţia * Argonauţilor. în legătură cu această navigaţie, *mitul le conferă un atribut de valoare cosmică: în timpul unei furtuni care a asaltat nava expediţionară *Argo (furtună care nu s-a potolit decît prin ^rugăciunile lui *Orpheus către *Cabirii din Samothrakes) pe capetele D. au căzut doi aştri, ca semn divin—de fapt, focul sfintului Elm, adică scînteile ce apar pe vreme de furtună deasupra catargelor, din cauza aglomerării de electricitate pe velatură, un fenomen cunoscut de corăbierii antici care îl atribuiau prezenţei concrete a D. sau *teofaniei lor, manifestate în scînteile rătăcind peste catarge; în acest sens, Aetius (Despre învăţăturile filosofilor, II, 18, 1) citează pe *Xenophanes, care spunea că „felul acela de stele ce se văd deasupra corăbiilor şi cărora unii le zic Dioscuri sînt nori care devin luminoşi în urma unei anumite mişcări
145
djahannam
 a lor“. Adoraţi ulterior şi de romani, aveau un ♦templu consacrat în For. în societatea intelectuală romană din vremea imperiului, dar mai mai ales sub Augustus, exista o predilecţie pentru cultul D. (cf. *Hun-Ahpu, *Xbalanque)
§ F. Chapouthier, Les Dioscures au service d'une deesse, Paris, 1935
    Discordia Zeiţa neînţelegerilor şi a vrajbei, în *mitologia romană, (cf. *Eris)
    Dis Pater Veche divinitate indigenă din Italia, preluată de *mitologia romană, ca zeu al lumii subpămîntene şi, mai tîrziu, identificată cu Pluto (*Pluton)\ Vergilius (Eneida, VI, v. 541) îl numeşte „puternicul Dis“. Începînd cu anul 249 î.e.n. s-au serbat, în onoarea lui
D.P., o dată pe secol, Jocurile Seculare (Saecu-lares Ludi), însoţite de *sacrificii nocturne de răscumpărare; cele mai spectaculoase jocuri din acest ciclu s-au desfăşurat sub împăratul Augustus, în anul 17 î.e.n.
    Diti Zeiţă din *mitologia vedică, sora zeiţei *Danu, dar şi cumnata acesteia, ca a 2-a soţie a aceluiaşi soţ, *Ka$yâpa; fiica zeului *Dâkşa.
D.  a devenit mama clasei demonice de adversari ai * zeilor, *Daitya, un gen de *Titani: Prahlada, Sanhradâ, Anuhrada ş.a., fiii şi supuşii Iui *Hirav,yakagipu, care a devenit regele lor. Prin nepotul ei Prahlada, D. este străbuna lui *Bali, fiul unic al lui Virocana care era fiul lui Prahlada.
    divinaţie (lat. divinatio — ghicirea viitorului; adaptare după grec. iicwiktî — *mantică, darul prezicerii) în ♦credinţele societăţilor primitive, în * religiile antice şi în ♦cultele magice, arta de a descifra necunoscutul şi de a ghici viitorul (—► astrologie, oracole), prezentul şi trecutul, prin mijlocirea *spiritelor celor morţi, invocate în acest scop. D. era răspîndită în toată lumea antică. ♦Platon (în Phaidros) distinge două forme divinatorii: forma sănătoasă, raţională, ştiinţifică şi forma nesănătoasă, adică extatică, efectuată prin ♦profeţi căzuţi în delir (posedaţi de divinitate); acestora, unii cercetători le adaugă forma prin comuniunea cu lumea spiritelor (de obicei în plan oniric, pe calea viselor); complementar, Platon socoteşte delir divinatoriu şi inspiraţia acordată poeţilor de ♦Muze. Un gen de d. se credea a fi incubaţia zeului în preot sau în ♦şaman. Tipurile principale de d. (după clasificarea greacă) erau: oniromanţia (bazatăpe interpretarea viselor), meteoromanţia (interpretarea fenomenelor atmosferice), dendromanţia (ghicirea viitorului după freamătul copacilor şi după foşnetul frunzişului), astromanţia (după aspectul şi poziţia astrelor), geomanţia (după caracteristicile aspectuale ale solului terestru), meto-poscopia (după liniile frunţii), onomanţia (după corespondenţele astrologice ale literelor compu-nînd numele de persoane), fiziognomonia (după forma şi trăsăturile feţei), chirognomonia (după forma mîinii), empyromanţia (după intensitatea şi caracteristicile * focului: flăcări, fum, zgomote), hidromanţia (după mişcările şi aspectele apei: cercuri, valuri, limpiditate, colorit etc.), ornito-manţia (după specia, zborul şi comportament
păsărilor), hieroscopia (după aspectul măruntaielor animalelor de * sacrificiu), chiromanţia (citirea liniilor din palmă), catoptromanţia (descifrarea semnelor şi prevestirilor din imaginile apărute în ♦oglinzi). în statele vechilor civili-lizaţii, d. era o practică obligatorie şi permanent necesară, cîrmuitorii statului, comandanţii militari, corăbierii, negustorii, călătorii neîntreprin-zînd nici o acţiune înainte de a consulta prevestirile la zi. Aşa cum în Hellada erau consultate ♦oracolele (♦Delphoi ş.a.), iar la Roma funcţiona colegiul augural (—► augur), şi în Japonia medievală era organizat riguros, în cadrul curţii imperiale, un cabinet al prezicerilor, care calcula zilele faste şi nefaste, direcţiile de călătorie bune şi rele etc. Totuşi, în anumite perioade istorice, d* nu s-a bucurat de audienţa oficială; de ex., împăratul roman Tiberius a interzis practicarea d., condamnînd la moarte pe ghicitorii străini* prezicători şi cititori în stele (cf. Cassius Dio* Istoria Romană, LVII, 15). în epoca modernă, o formă de d. devine ♦spiritismul, cu diversele lui tehnici, avînd rădăcini în antichitate (cînd era un sistem oracular cu caracter religios), renovate treptat într-o formă necultuală, practicată în medii sociale involute. Urmaşa ştiinţifică a d. este futurologia, limitată în calculele ei probabilistice totuşi la un anumit caracter speculativ.
§ A. Bouch£-Leclercq, Histoire de la divination dans Vantiquite, I—IV, Paris, 1860; A. Boissier, Choix de textes relatifs â la divination assyro-babylonienne, Genâve, 1905—1906
    Dizhan-wan Zeu budist în ♦mitologia chineză tîrzie, stăpîn peste ♦Infern (*Yudu) sau numai o divinitate cu drept de decizie în lumea infernală, în care are însă misiunea de a salva sufletele recuperabile; astfel, D.-w. are datoria să viziteze periodic Infernul, iar din iubire şi compătimire să transfere anumite suflete în ♦Cer (Tian); de asemenea, zeul are dreptul integral de control asupra celor zece prinţi-judecători ai Infernului. Mărturii asupra acestui +cult există încă din sec. VI; dar, după o scriere din sec. XV/XVI, însemnări despre căutarea spiritelor din trei religii, ar fi fost un om zeificat: călugărul budist Fu Lobu, venit cu un mileniu mai înainte în China; conform tradiţiei* după ce şi-a dobîndit numeroşi discipoli, la vîrstă de 99 ani s-a lungit în sicriu cu picioarele încrucişate şi, murind, s-a transformat în zeul D.-w. în iconografie, e reprezentat în veşmînt monahal budist (-+ monahism), cu capul ras şi ţinînd în mînă o cîrjă metalică prevăzută cu 6 verigi de plumb sunînd în mers; cu această cîrjă, zeul deschide porţile Infernului; în mîna stîngă are un mărgăritar care îi luminează calea în ţinutul beznei subpămîntene. Zeul e sărbătorit anual în ziua a 30-a din luna a 7-a cu ♦fumigaţii aromatice şi luminări aprinse. D.-w. a slujit ♦budismului japonez la recompunerea figurii şi numelui zeului ♦Jizo-Bosatsu.
    Djahannam (în ♦ Biblie: Gehinnom—♦Gheena) ♦Infernul, în ♦mitologia arabă islamică, aflat sub stăpînirea ♦îngerului diabolic Malik (-* Malik-Taus, Iblis), alungat din * Paradis pentru că a
 DJIN
 146
refuzat să i se închine lui *Adam. Dj. e închipuit ca un loc izolat şi obscur, compus din închisori sumbre, în care păcătoşii sînt supuşi unui regim de asprime ilimitată a chinurilor fizice şi morale, în aşteptarea Judecăţii de Apoi (—* escato-logie).
    Djin *Spirit în *mitologia arabă islamicăT noţiune moştenită din vechile mituri arabe preis-lamice, termenul coranic (—► Coran) fiind corupt din lat. genius (-► genii). Epoca arabă arhaică, numită de musulmani „vremea ignoranţei" (waqt el jahiliya), de pînă la naşterea ♦profetului ♦Mahomed, se afla în stadiul unei ♦demo-nologii primitive, venerîndu-se vag o fiinţă supremă, anominală şi impersonală, şi un număr mare de Dj.; în Marea Moschee din Mecca s-au colectat 360 imagini de Dj., cîte unul de fiecare zi a anului. Dj. se credea că sînt spirite inferioare ♦îngerilor, create din *foc şi, deşi dispunînd de puteri supranaturale, supuse totuşi nevoilor corporale şi, fireşte, ♦morţii.
    Dodola (sîrbo-croat Dudulejka, Dodolice, Dodilas; bulg. ffydyna, JJydyAuya, ffydo/ie; polon. Dzidzila; cf. rom. ♦ Paparuda) Personaj feminin în ♦mitologia slavă (la slavii sudici), invocat în ♦ritualurile magice pentru ploaie. D. e legată de ♦cultul zeului slav *Perun şi, deci, din aceeaşi familie mitologică cu *Peperuna (sau Perperuna); dar în mitologia lituană zeul *Perkunas (echivalentul lui Perun) avea porecla atributivă Dundulis (lituan dundulis — tunete). Interpretată de mitologii ruşi, în plan mitic, ca fiind soţia lui Perun, iar în planul ritualului magic, ca numele colectiv al preoteselor (dodojiuifbi) zeiţei. La unele grupuri de sîrbi, Dodoliţele sînt 6 fete între 12—16 ani, dintre care
 4 cîntă invocaţia, iar două o mimează pe zeiţa reprezentată. J.G. * Frazer o descrie astfel (Creanga de aur, compendiu, cap. V, § 2 — Controlul magic al ploii): ,.în perioadele de secetă, sîrbii dezbracă pînă la piele o fată tînără şi o îmbracă apoi din cap pînă în picioare cu iarbă, buruieni şi flori, ascunzîndu-i chiar şi faţa cu un văl viu de verdeaţă. Deghizată astfel, ea primeşte numele Dodola şi face ocolul satului împreună cu o ceată de tinere fete. Ele se opresc în faţa fiecărei case; Dodola se învîrteşte dansînd în mijlocul unui cerc alcătuit din celelalte fete, care cîntă unul din cîntecele Dodolei, iar stă-pîna casei toarnă peste ea o găleată de apâ.“
    dogme (grec. 56yjia — părere, decizie) In doctrinele religioase, hotărîri sau reguli absolute ale instanţelor teologice şi clericale, obligatorii pentru toţi credincioşii unei ♦religii. Cristalizate într-un proces de elaborare teoretică adesea foarte lung, implicînd polemici şi lupte teologice, d. sînt în fiecare religie postulatele ei esenţiale pe care se sprijină sistemul de codificare a ♦miturilor, structura filosofică a ♦credinţei, orientarea ♦teologiei şi toate raporturile omului religios cu divinitatea pe care o adoră. Întrucît d. se adresează direct credinţei, ele nici nu cer, nici nu îngăduie să fie demonstrate. Orice d. religioasă este, în genere, o formulă de ♦cult, obligatorie atît în conţinutul ei, cît şi în expresie. ^ Dacă pentru gîndirea antică,
îndeosebi greacă, d. însemna o noţiune generală, cuprinzînd un adevăr incontestabil, religiile teiste (-+ teism) o consideră un adevăr din sursă divină, obţinut prin ♦revelaţie. ~ Pentru
*mozaism, d. principale (formulate ca atare, pe baza ♦ Bibliei şi a ♦Talmudului, în 13 puncte, de ♦Maimonides, în sec. XII) sînt eternitatea şi ubicuitatea lui ♦Yahweh, venirea viitoare a lui ♦Mesia. Printre d. de bază în *hinduism se consideră caracterul sacru şi revelat al scripturilor *Veda, inegalitatea omenească, transmi-graţia sufletelor (*samsăra). ~ Pentru ♦budism, d. esenţiale sînt '*avatara (reîncarnarea) şi *karma; sistemul dogmatic al budismului a fost definit, pentru curentul *Hinăyana, în adunarea teologică de la Pataliputra, din 243 î.e.n., iar pentru curentul *Mahăyana, în 78 î.e.n., la Kashmir. ^ D. fundamentale ale Creştinismului se referă la creaţia lumii în 6 zile, la trinitatea lui ♦Dumnezeu ca divinitate unică (—* monoteism) şi la existenţa, faptele, minunile, moartea, învierea şi doctrina lui ♦Isus Christos; acestea au fost stabilite la dezbaterile primelor 7 concilii ecumenice (325—787, între Nikeia I şi Nikeia II), dar li s-au adăugat două d. catolice: ♦Purgatoriul şi Imaculata Concep-ţiune. Definind d. ca învăţătură recunoscută drept adevăr de o autoritate ce nu admite contradicţia şi nu se supune criticii, teologia creştină afirmă totuşi că formulele dogmatice nu pretind să epuizeze misterul, ci doar să-l situeze, prin expresii care nu-1 falsifică, în cultura fiecărei epoci, aşadar admiţînd un progres dogmatic (pe care teologii catolici îl consideră nu modificare, ci dezvoltare). Prima dogmă formulată de creştinism (la Conciliul I din Nikeia, în 325, şi completată definitiv la Conciliul II de la Constantinopol, în 381) este simbolul credinţei (crezul), care constituie esenţa doctrinară în religia creştină. ~ Dogma coranică centrală pentru *islam, se referă la unicitatea absolută a lui ♦Allah şi la misiunea unică de ♦profet a lui ♦Mohamed, şi se adaugă ideea dogmatică de ♦predestinare; ♦mahomedanismul şi-a elaborat sistemul dogmatic în sec. IX-X. ~ Pentru unele teologii (budistă, creştină, islamică) arta este unul din mijloacele de expresie dogmatică.
§ H. Ltldemann, Christliche Dogmatik, Bern, 1924;
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. Pr. D. Feciorii, Bucureşti, 1945; M. Schmaus, I. R. Geiselmann,
H. Rohner, Handbuch der Dogmengeschichte, I—IV, Freiburg, 1951 —1956; H. Rondet, Histoire du dogme, Paris, 1970
    Dolîa (slav. aoaa — parte, tain) Personifi- '■* " carea norocului, a şansei oferite oamenilor de ♦zei, în ♦mitologia slavă; la slavii arhaici, se ^ pare că noţiunea dolia avea sens identic cu noţiu- ^ nea bog (zeu). în mitologia folclorică mai tîr- ' ; zie, se disociază două sensuri în numele Dolia: unul pozitiv — Dolia, ca divinitate binevoitosup, altul negativ — Nedolîa, ca divinitate malefică; ^ iar cu timpul s-a ajuns la o dualitate netă de / rî atribute, poate chiar la o pereche de zeiţe:              s
Dolia şi Nedolia (cf. în * mitologia românească: Piaza bună şi Piaza rea; piază).
 147
DONATIŞTI
    Dolichenus Zeu oriental, din Doliche (Siria), probabil *Baal adorat în această cetate; asimilat apoi în Europa antică (unde însă era cunoscut sub numele sincretic Iupiter Dolichenus), marelui zeu roman *Iupiter, dar destul de vag şi neavînd cu acesta prea multe tangenţe. A dobîndit un *cult foarte răspîndit — din Thracia, Moesia, Dalmaţia, Dacia şi Panonia, pînă în Numidia, Sardinia, Renani’a, Belgia marginală, Britannia, iar la un moment dat prezent chiar şi la Roma, cu un sanctuar pe Aventin. Pe teritoriul dacic, e atestat cultual mai ales în Dobro-gea (Tropaeum Traiani, Tomis, Histria, Calla-tis, pînă în zona Tulcea); aici era reprezentat, în sculptură, ca imperator roman, stînd însă în picioare pe un taur şi ţinînd în mîna dreaptă o secure dublă; (dacă taurul este într-adevăr un ♦simbol al lui *Zeus/Iupiter), securea înlocuieşte atributul esenţial: mănunchiul de fulgere). Dacă unii cercetători care l-au identificat pe D. cu zeul Baal din Doliche au dreptate, acest zeu sincretizat vag cu Iupiter are deci origine siriacă, unde prototipul său era considerat patronul furtunii şi al marilor altitudini montane; în acest caz era, probabil, o divinitate din grupul Baalim, similară zeului hittit *Teshub. Cultul lui D. a fost adus de militarii egiunilor romane care, de ex., sub Traian, au participat la războiul contra părţilor, ca şi la cel de cucerire a Daciei, sau oate şi de negustorii care circulau între Asia lică, Pontul Euxin şi Mediterana, pe rute ce treceau totdeauna prin Doliche. Apoi, prin inter-pretatio romana, a fost identificat cu Iupiter şi, devenind Iupiter Dolichenus, a împrumutat şi o parte din atributele lui *Aesculapius. în mod normal, cultul lui D. s-a răspîndit larg şi în masa populaţiei de militari şi colonişti ai Daciei Romane. în această fază, D. este adorat ca tămăduitor al tuturor bolilor, dar şi ca mîntuitor moral şi aducător de victorii, pînă cînd ajunge zeul patronal al armatelor (dintre dii militares), adică cel care asigură sănătatea soldatului şi triumful în războaie; de altfel, unele statui îl şi înfăţişează în vestimentaţie militară romană. în unele inscripţii din Dacia, D. este asociat şi extracţiei minereului de fier. Cîteva epigrafe folosesc variantele teonime Dolicenus şi chiar Dulcenus (—* mitologie dacoromanâ).
§ Dumitru Tudor, Jupiter Dolichenus în Dacia inferioară (în Apulum, 4, Alba Iulia, 1961, p. 14—19);
A.  N. Kan, Jupiter Dolichenus, Leiden, 1943
    dolmen (breton doi — masă, men — piatră) Construcţie megalitică simplă, de aspect monumental, formată din mai multe pietre mari verticale în chip de stîlpi, pe care se sprijină o mare piatră plată, relativ netedă (Bretania) sau de o arhitectură completă, cu incinte închise şi o cavitate de acces (Caucaz). Aparţinînd epocilor de *litolatrie, aceste sisteme programatice au avut un net rol cultual, de morminte colective şi de locaşuri de *cult; după o ipoteză, ar fi fost iniţial sanctuare, pînă să fi devenit incinte de sepultură (—► mitologie megalitică). D. sînt frecvenţi în zone de litoral, în Europa şi Asia, sporadic în Africa de Nord.
 Apariţia d. nu a fost sincronică: epoca bronzului (Europa, Africa), epoca fierului (India, Japonia), bronzul timpuriu (Caucaz). Pretutindeni, blocurile componente au greutatea de cîteva zeci de tone fiecare. (-► menhir)
    Dolus (lat. dolus — viclenie, înşelăciune, abilitate) Zeiţă simbolizînd viclenia, în *mitologia romană; ocrotitoare îndeosebi a oamenilor abili.
    Domovoi *Spiriţ domestic protector în Mitologia slavă; e o divinitate plurală ocrotind, în felurite variante, toate formele gospodăriei rurale. în fiece ipostază, D. este un unchiaş blajin» binevoitor, care protejează fie locuinţa (Domovoi), fie grajdul (Koniuşnik), curtea si acareturile (Dvorovoi), hambarul (Sarainik) etc. Varianta principală (Domovoi), deşi închipuită rudimentar antropomorfic, este un bătrînel răspîndind căldură asupra casei ocrotite şi avînd labe moi ca un cojoc. D. se credea că trăieşte mai ales lîngă sobă (ori în spatele ei), rareori sub pragul casei; el apără toată casa, însă ocroteşte numai pe gospodarii harnici. I se aduceau modeste ^sacrificii (pîine, sare). Ocroteşte şi *caii, însă preferenţial, putînd ucide unul a cărui culoare nu-i place! Nu se cunoaşte forma veche slavă a numelui: Domovoi are etimon mai nou, din rus. doM — casă (cf. lat. domus); după Karel Erben, originea sa ar fi în rădăcina slavă veche krt (k-lpttv), de unde rus. nepm (drac), din care derivă celelalte variante slave: Krodo (slavii occidentali), Kret (cehi), Skrzat (polonezi), (cf. *Lares, *Bynâty Hitzău).
    Donar Zeu al tunetului, în Mitologia germanică; fiul zeiţei pămîntului fertil *Hertha,
 D. corespunde zeului analog *Thorr, din Mitologia scandinavă.
    donatişti Curent eretic (—► erezie) desprins din * creştinism şi răspîndit în provinciile romane ale Africii de Nord (sec. IV—V), potrivnic *Bisericii oficiale. D. erau partizanii episcopului Donatus, care a organizat o mişcare, în sec. IV, pentru despărţirea de Biserica oficială şi în vederea constituirii unei Biserici creştine africane autonome, care să nu depindă de Roma. Doctrina donatistă refuza statului dreptul de a se amesteca în problemele religioase şi eclesiastice. Totodată, Donatus predica întoarcerea la modul de viaţă comunitar şi democratic al primilor creştini, numind *secta sa Biserica săracilor. Mişcarea a izbucnit în 311, prin nere-cunoaşterea de către cîteva comunităţi creştine din Africa romană a alegerii lui Caecilianus ca episcop al Cartaginei. Partizanii lui Donatus fiind în majoritate coloni, sclavi şi orăşeni săraci, donatismul propovăduia iubirea şi împăcarea între oameni, ca şi venerarea martmLor creştinismului timpuriu, iar în acelaşi timp acuza Biserica oficială că a trădat tradiţia creştină. Aripa stîngă a d., *agonisticii, era însă înclinată energic spre insurecţie, astfel că d. o foloseau uneori în lupta violentă contra autorităţilor imperiale; însă cînd agonisticii atacau pe proprietarii imobiliari şi pe zarafi, tot d. îi divulgau aceloraşi autorităţi romane. La începutul sec. V, statul roman a lichidat integral mişcarea donatistă.
DORIS
 148
§ W. H. C. Frend, The Donatist Church, a Movement of Protest in Roman North Africa, Oxford, 1952; J. P. Brisson, Autonomisme et christianisme dans VAfri-<que romaine de Septime Severe ă Vinvasion vandale, Paris, 1958
    Doris *Oceanidă din *mitologia greacă,s-cută de ♦Tethys, de la *Okeanos; măritată cu *Nereus, a născut pe cele 50 de *Nereide.
    Dosojin Zeul patronal al drumurilor, în
*mitologia japoneză, al cărei ♦panteon are şi o altă divinitate ocrotind drumurile, însă anonimă şi fără autonomie, nefiind, de fapt, spre deosebire de D., decît zeificarea în sine a unei ♦sărbători tradiţionale, numite Ziua Maimuţei.
    drac (lat. draco — dragon) Formă folclorică din *mitologia românească pentru *demonii anonimi (consideraţi însă într-o vastă pluralitate ierarhică de draci) sau pentru *Diavol (dar atunci personalizată distinct, în formă articulată: Dracul), obţinută printr-un complicat proces de ♦sincretism din: a) *duhurile anonime nefaste din ♦credinţele primitive (-* animism) ; b) *geniile rele (sub influenţa *mitologiei romane); c) Diavolul din *mitologia biblică; d) duhul necurat din categoria krt (ciort), adus de *mitologia slavă; e) divinitatea malefică ţigănească *Beng; f) * dragonul din *mitologia greacă, însă reprivit sub formă de *balaur folcloric; g) ♦superstiţiile generice privind Hapul; h) ecourile colaterale din *escatologia *mitologiei iraniene; dar niciodată d. nu este descris nici ca balaur, nici ca ♦spirit; deşi identificat adesea cu Diavolul biblic, d. rămîne o noţiune multiplă şi impersonală, clasificabilă strict atributiv. Superstiţia din formele mitologice populare, In special româneşti, îi dă numeroase porecle, uneori de circulaţie foarte restrînsă, alteori invadînd însă întreaga arie lexicală; aceste epitete — atributive sau numai eufemistice — sînt destinate a ocoli rostirea numelui, parţial ♦tabu (Necuratul, împieliţatul, ♦Aghiuţă, Cor-nilă, Nichipercea, Ducă-se-pe-pustii, Ucigă-1 toaca, Naiba — din „n-aibă parte“—, ca şi singura poreclă personalizată, de formaţie tîrzie: Scaraoţchi — căpetenia ♦Iadului). Reprezentat (în tipul clasic medieval, mai ales în aria creştină ortodoxă) în genere negru, cu păr roşu, o pereche de coarne şi barbă de ţap, cu coadă şi urechi de măgar, cu mîini păroase avînd gheare de fiară, cu două picioare din care unul cabalin, cu copită, cu ochi fosforescenţi şi cu un trup foarte sprinten, dar cu o faţă — de obicei prelungă — modificîndu-şi spontan fizionomia, aşa cum i se modifică — dimensional şi aspectual — corpul, d. este un ♦mutant. Locuieşte în ape stătătoare tulburi (cf. proverbul rus: în iazul liniştit bîntuie dracii), în case pustii, blestemate, in pivniţe vechi şi în fîntîni părăsite, pe comori, în ♦păduri sălbatice şi, desigur, în Iad. Fiind mutant, se preface cu predilecţie, instantaneu, în animal: ♦cîine, ♦pisică, ♦ţap, ♦cal, iepure, berbec, ♦capră, porc, scroafă neagră, mai rar în ♦şarpe, şoarece, insectă, dar şi în om: călugăr, harap, babă, unchiaş bătrîn cu barbă roşie, neamţ cu căciulă roşie, boier cu ţilindru, muiere, copil sau în forme vegetale şi minerale: copac,
  căpiţă de fîn, bob de mei, piatră şi chiar în fenomene naturale: abur, fum, pară de foc, umbră, bulgăre de lumină, vîrtej de vînt, roată autonomă scoţînd scîntei ► roţile de foc), ghem (cf. tătar *Attzis). Apariţiile sale sînt mai ales nocturne, pînă la cîntatul cocoşilor; dispare însă lesne alungat de semnul ♦crucii şi de fumul de tămîie (cf. proverbul românesc: Se teme ca dracul de tămîie). Forma feminină a d. (în afara mutaţiilor ad-hoc) este rar întîlnită, poate numai livrescă; valoare mitologică are, în mitologia românească, numai *Talpa Iadului, considerată în folclor mama dracilor. Din personalitatea distinctă a Diavolului, d. — care nu x este îngerul căzut, ci un instrument, un subaltern tolerat, controlat şi folosit de ♦Dumnezeu
  —  nu păstrează decît superficiale amprente de comportament, cu anecdotica respectivă, mai curînd ca ecou din predicile preoţilor semidocţi rurali şi din influenţele colaterale bogomilice (-* bogomili), decît din textele liturgice sa,u din hagiografie, nu o dată absorbind prin contaminare rudimentară chiar şi unele evenimente istorice locale, o Despre originea d., ♦miturile populare dau variante mult diferite, în funcţie de influenţe şi surse. în folclorul românesc, d. a apărut din viermele care plutea pe spuma mării primordiale (cf. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, I, Mihalcea-Cernăuţi, 1903,* p. 22) sau a fost născut de femeia primordială (-+omul primordial), care înghiţise două bucăţi de fier, iar această demo-nogonie în dublu exemplar: unul deştept şi şchiop, altul nătîng şi valid, e investită cu rol cosmogonic (op. cit., p. 143). Sînt însă rare ♦miturile despre izgonirea din cer a ♦îngerului căzut, prefăcut în d., unele purtînd ecoul, corupt, al ♦Gigantomahiei greceşti, dar şi ecoul suprapus al dualismului zoroastric (-* Ahura-Mazda, Angra-Mainyu), probabil transportat prin ♦cultul mithraic (-+ Mithra), din *zoroastrism: d., alungat de Dumnezeu, construieşte munţii, ca să ajungă iarăşi în cer spre a uzurpa tronul divin; tot d. (ca Angra-Mainyu) a făcut toate lucrurile şi fiinţele rele: lupul, şoarecele, insectele vătămătoare, eclipsele de soare şi lună, grindina, rachiul şi tutunul (ultimele două fiind influenţe vădite ale predicilor bisericeşti), în toate mitologiile folclorice, d. e patronul ocrotitor al hoţiei şi nelegiuirilor; el dispune de bani şi comori (adesea de tipul mirajului), cu care plăteşte sufletele cumpărate, dar e' totdeauna corect în tranzacţii şi îşi apără clientul care a iscălit zapisul cu sîngele său. Unele mituri cosmogonice (-*> cosmogonie) de provenienţă fino-ugrică şi mai ales uralo-altaică pun în circulaţie un tip de d. deţinător de puteri cosmice şi rivalizînd cu Dumnezeu prin inteligenţă (Ucraina, România, Bulgaria etc.), însă în folclorul românesc poartă în acest caz alte 'nume (*ariciul, *Câţelul Pămîntului). Folclorul european pune variantele d. în relaţie de colaborare cu vrăjitoarele; una din formele interesante de invocare magică din România (atestată, de ex., în Oltenia): vrăjitoarea se opreşte goală, seara, pe malul unei gîrle, călare pe O
149
DRAGO N
  secure, cu o căldare şi un clopot de gît, cu o nuia în mînă şi descîntă bodogănind, intrată în apă pînă la buric; după ce d. o posedă, îi împlineşte toate poruncile. ♦Exorcismul popular fie păstrează tradiţia creştină, fie foloseşte tehnici păgîne periferice.
                                                        dragon (lat. draco — *şarpe, dragon, ♦balaur; grec. 8pdx©v — dragon, şarpe < Sepxoyai
 —  a privi cumplit, a vedea cu agerime) Făptură mitologică complexă, adesea reptilă monstruoasă putînd zbura cu aripi sau fără, înzestrată cu capacitatea debordării de flăcări şi fum, de obicei sulfuros, prezentă în diverse aspecte zoomorfe aproape în toate ♦mitologiile.
 D. în sine este (mai ales în China) principiul oricărei schimbări esenţiale. în ciuda marii lui dimensiuni, d. are o mare mobilitate, astfel încît se deplasează cu mare uşurinţă în toate mediile şi dispune de puteri stranii, colosale, cu atît mai periclitante cu cît are însuşirea de a ejecta văpăi şi materie incandescentă. Cei mai mulţi pot zbura: d. chinezi, d. înaripaţi care trăgeau, după *Ovidius (Metamorfoze, VII), carul aerian al ♦Medeii, d. vedici. Fie divini, fie demonici, ei dispun mereu de inteligenţă, forţă supraterestră, viclenie. D. chinezi se tem în chip misterios de orice obiecte de *fier. Printre cei mai importanţi d.: *Apophis (Egipt), marele şarpe al lumii de beznă; Huwawa (Sumer) sau *Humbaba (Babilon), monstrul iradiant do-borît de ♦Ghilgamesh; *Ticimat (Babilon), ♦haosul acvatic primordial, imaginat ca d. şi folosit de zeul ♦Marduk ca materie primă cosmogonică (—► cosmogonie) ; Bashmu, d. sălbatic babilonian sau „şarpele mării“, o hidră cu coarne, cu 6 guri şi 7 limbi şi cu un trup lung de 60 leghe; d. biblici: *Rahab şi *Leviatan\ d. greci: *Python (o reptilă complexă), *Gorgonele, *Hydra din Lerna, ucisă de ♦Herakles, *Himaira, decapitată de *Perseus; *Yii, interesant d. ocrotitor chinez, care a stăvilit ♦potopul universal; de asemenea, balaurii folclorici. în China antică, d. (long) era considerat întruchiparea împăratului, care avea în gîtlej perla dragonului, adică arta perfectă a cuvîntului; sub dinastia Han (după sec. II î.e.n.), d. începe să fie considerat ♦simbolul emblematic al puterii imperiale. Fiind foarte numeroşi în ♦mitologia chineză au devenit clasificabili, iar unii autori din antichitate au creat în China şi o teorie a dragonului, de ex. demonstraţia lui Wang Chun (Discuţie despre echilibrul universal); „Dragonul are o formă. Dacă are formă, se poate deci mişca. Dacă se mişcă, este obligat să mănînce. Dacă mănîncă, are o natură materială. O fiinţă ce are o natură
 • ihaterială nu poate să fie spirit. “ Apariţiile d. chinezi sînt fenomene extramundane: „A răsunat un zgomot cumplit, cerul s-a despicat, pămîntul a plesnit, palatele s-au clătinat şi pretutindeni s-au năpustit valuri de fum şi aburi. S-a ivit un dragon roşu, lung de peste o mie de ji. Din ochi îi scăpărau fulgere, limba îi era însîngerată, solzii îi avea purpurii iar .coama — de văpaie; [...] mii de fulgere şi zece mii de tunete îl înconjurau împletindu-se Şi se izbeau de trupul lui. [...] Dragonul desfăcu cerul cu labele şi trecu în zbor prin locul
deschis" (Li Zhao-wei, Istoria lui Liu Yi, cap. Dragonii din codicele Taipin Guangzi, sec. VII). Un model de clasificare atributivă oferă autorul antic Wang Jia (însemnări despre întîmplări uitate), pentru care un atelaj zburător e compus din 8 d.: „Juedi — Cel-ce-se-smulge-de-pe-pămînt“ şi aleargă neatingînd solul; „Fan-yu — Cel-care-fîlfîie“ şi întrece zborul păsărilor; „Ben-xiao — Cel-ce-galopează-sub-cer“ şi străbate într-o noapte „zece mii deli“; „Chao-ying —Cel care-întrece-umbra“; „Yu-hui — Sclipitorul44; „Chao-guang — Cel-care-întrece-iuţeala-iuminii“, parcurgînd dintr-un salt o distanţă de „zece umbre"; „Teng-wu — Ceaţa-învolburată“; „ Jia-yi — înaripatul". Simbol al vigilenţei cosmice şi terestre, d. chinez este paznicul comorilor zeilor, iar ca executant al voinţei divine, el simbolizează spiritul universal de ordine şi creaţie; de obicei, poartă pe frunte perla puterii„ absenţa căreia îi anulează forţa şi care e de fapt însemnul figurativ al dualităţii *yin-*yang. Clasificările atributive comune sînt mai simple: d. ceresc Tian long e paznicul casei zeilor* Shen long e un d. responsabil al mişcărilor atmosferice, Di long e d. pămîntului şi al apelor curgătoare ş.a. Adesea, d. orientali sînt legaţi de anul ciclic; în cronologia chineză, bazată pe cicluri de 60 de ani, fiecare an e dedicat unui animal simbolic, ce reapare periodic la 12 ani; astfel, anul 1988 este „anul dragonului" (—> calendare). în general, mai ales în Extremul Orient, d. are o structură benefică şi un rol echilibrator; el întruchipează forţa, bunătatea şi modificările esenţiale din natură (-» Tatsu, d. japonez al cutremurelor); în acest sem, d. oriental se urcă în cer la echinccţiul de primăvară, iar la cel de toamnă se scufundă în mare, de aceea, sîngele lui e negru şi galben, adică simbolizează culorile primordiale ale cerului şi pămîntului. Orice d. oriental e un ♦mutant, putîndu-şi lua orice înfăţişare, putîndu-se face nevăzut şi putînd chiar muri temporar. Există în unele ♦mituri şi d. nevii, un gen de creaturi autonome, însă neînsufleţite (Dragonul de Aur, venit după împăratul chinez ♦Huangdi; într-un fel, *Tcdos paznicul de aramă din ♦mitologia greacă). Lupta eroului mitic contra d. a fost privită de unii mitologi (Georges *Dum6zil, Mircea ♦Eliade) drept mitizarea unui ♦ritual iniţiatic arhaic: ♦R6 contra lui ♦Apophis, ca şi toate celelalte conflicte (Ghilgamesh-Humbaba, ♦In-dra-^Vritrâ,    Marduk- ♦Tiamat,          Yahweh-Ra-
hab, Herakles-Hydra din Lerna, +Sfîntul Gheor-ghe-Balaurul). Totuşi, mai mult decît atît şi decît fantezia primitivului care hiperbolizează fenomenele spectaculoase, în mitul d. sau al balaurilor s-a inclus probabil o dublă amintire confuză: marile animale dispărute în paleozoic, însă pe alocuri supravieţuind ca fosile vii, contemporane cu primele grupuri hominide, şi unele evenimente constatate de triburile primitive în contactul posibil cu o civilizaţie, azi absentă, fie terestră, fie cosmică. Teza că d. mitic este o copie memorială deformată a ultimilor saurieni giganţi are numeroşi adepţi; cealaltă, mai greu acceptabilă, poate părea
DRĂGAICĂ
150
hazardată. D. au fost veneraţi de vechile popoare, imaginile lor mitice fiind folosite ca embleme imperiale şi regale (în China, d. inclus in însemnele împărăteşti, în Grecia, scutul lui ♦Agamemnon împodobit cu capul Gorgonei, capetele de d. de pe scuturile vikingilor sau ţj* introdus de Traian, după cucerirea Daciei, ca emblemă militară figurînd pe steagurile cohortelor aşa cum legiunile romane aveau acvila). Emblema s-a perpetuat pînă tîrziu în he raldică.
 § G. E. Smith, The Evolution of the Dragon, Manchester, 1919; W. Bolsche, Drachen, Sage und Naturwissen-schaft, Stuttgart, 1929
    Drăgaică Nume special dat în * mitologia românească unei categorii de *Iele care, potrivit ♦superstiţiei folclorice, se răzbună pe oameni opărindu-i cu apă clocotită. în ziua de Drăgaică, sărbătoare populară, consacrată coacerii grî-nelor, coincizînd cu ziua sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) se crede că se pot aduna cu succes buruienile de leac din păduri. Dimitrie Cantemir identifica personajul D. cu zeiţa agrară romană *Ceres: „Drăgaica pare că arată numele [zeiţei] Ceres. într-adevăr, în anotimpul cînd grînele încep să se coacă, se adună toate fetele din satele vecine şi aleg pe cea mai frumoasă şi mai chipeşă dintre ele, dîndu-i numele de Drăgaică. Pe aceasta, încoronînd-o cu o cunună de spice, împodobind-o cu mai multe marame brodate cu măiestrie şi atîrnîndu-i de mîini cheile hambarelor, o însoţesc cu mare alai pe ogoare. împodobită astfel, întinzînd mîinile şi punînd maramele în bătaia vîntului, încît pare că zboară, Drăgaica se întoarce de la cîmp acasă, străbătînd cu cîntece şi dansuri toate satele prin care trecuse cu alaiul, înconjurată de toate celelalte fete care o numesc deseori, £n cîntece deosebit de frumoase, sora şi stăpîna lor. Fetele de la ţară ale moldovenilor sînt foarte dornice de asemenea cinste, deşi o tradiţie neîntreruptă spune că aceea care a jucat rolul de Drăgaică nu se mărită trei ani“ (Descriptio Moldaviae, III, 1, notă). Călătorul italian Antonio Maria del Chiaro scrie că, în Ţara Românească, D. e o întruchipare a Irodiadei deoarece în ziua sf. Ioan Botezătorul ar fi dansat cu sabia în mînă. Uneori Drăgaicele sînt confundate cu ♦Sînzienele.
    Dreg Zeu demonic din *mitologia celtică (poate ♦dragon), simbolizat de *şarpe şi purtător al ideii de rău. E posibil să fi fost odinioară divinitatea celtică principală, întrucît şarpele e adesea prezent pe piatra ♦altarelor druidice, pe monumentele funerare, pe *dolmeni, iar aleile de ♦menhiri au uneori formă de şarpe. ♦Druizii creşteau de obicei şerpi în preajma locurilor de ♦cult. Poate că năpîrlirea şi regenerarea anuală a pieii şarpelui se asocia cu ideea de regenerare perpetuă sau de nemurire.
    Drdna Erou din *Mahăbhârata, profesorul de artă militară al neamului celor o sută de fraţi *Kaurava (coborîtori din regele Kuru, înte-
 meietorul dinastiei selenare) şi al celor 5 fraţi *Pandavah, printre care ♦Arjuna; după moartea lui ♦Bhîma, prin însăşi funcţia sa, D. devine generalisim. D. era ♦brahman cu învestitură militară, socotit fiul ♦Apsarei Ghritaci şi al înţeleptului Bharadvagi. Dar D. e, totodată, întruchiparea alegorică a principiului de echilibru în impactul forţelor contrare.
    Droyn (Duv) Divinitate arhaică din *mito-logia celtică, probabil odinioară supremă, dar concepută ca o existenţă în sine, prezidînd cele
3  zone ale universului şi cele 3 stări existenţiale: *Anun (*haosul primordial adăpostind germenii vieţii, adică starea de constrîngere); *Abred (un gen de ♦Infern, dar totodată şi un ♦Purgatoriu, ♦focul purificator şi schimbarea perpetuă sau starea de libertate); *Gwynfyd (♦Paradisul sau starea de fericire şi dragoste). Cele 3 zone sau brîuri sînt înconjurate de al 4-lea brîu, nemărginit ca vastitate şi profunzime, rezervat zeului D. sau întregului ♦panteon. Ideea se bi-zuie pe ♦credinţa druidică (-+druizi) în trans-migraţia sufletelor, de unde şi lipsa de thanato-fobie la celţi. Se prea poate ca D. să fi fost identic cu zeul principal al celţilor din Irlanda: *Cromm Cruach (sau Cenn Cruaich), reprezentat în Ulster printr-o mare statuie de aur şi argint, înconjurată de alţi 12 ♦idoli poleiţi cu bronz.
    druizi (lat. druidae, druides) Preoţi celţi (Irlanda, Britannia, Gallia), consideraţi mediatori între oameni şi lumea supranaturală, pro-fesînd o doctrină ezoterică nescrisă şi alcătuind o clasă sacerdotală (—> sacerdot), moştenitoare şi păstrătoare a tuturor tradiţiilor celtice, organizată ierarhic, însă nu ca o castă închisă. După Henri Hubert: „clasă de preoţi însărcinată în mod special cu păstrarea tradiţiilor". Acelaşi cercetător afirmă: „Este sigur că sacerdoţiul druidic, comportînd [...] o doctrină juridică,
o  doctrină morală, o doctrină a nemuririi sufletului şi avînd o autoritate recunoscută de toţi, se întindea în cea mai mare parte a lumii celtice" — Celţii şi civilizaţia celtică, Paris, 1932 ; trad. rom., 1983, p. 395). Funcţia sacerdotală druidică putea fi îndeplinită şi de femei. Supus unei îndelungate iniţieri (20 de ani), novicele devenea druid prin consacrare, rămînînd mai departe părtaş la viaţa şi îndeletnicirile obştei. Obştea druidică îşi alegea un şef pontifical (Marele Druid). Celibatul nu era obligatoriu şi în general nu existau asprimi sau privaţiuni peste puterile medii omeneşti, ceea ce asigura suficientă popularitate druidismului (admirat de altminteri şi de Aristotel şi de mulţi scriitori romani) care, practicînd uneori chiar şi ♦sacrificiile umane, totuşi nu jertfea decît pe criminali (dar aceste sacrificii, făcute cu scopul ♦divinaţiei, ajung apoi simbolice, oamenii desemnaţi, înlocuindu-se cu animale); aşa se şi explică de ce, cînd druidismul e interzis prin lege în Gallia romană, el cade aparent în desuetudine, devenind de fapt o religie secretă a săracilor şi, chiar după ce dispare cu vremea de tot, îşi lasă urmele în ♦superstiţiile populare. Nu se ştie sigur dacă druidismul s-a născut în Britannia
 DRUIZI
sau în Gallia; Caesar (Commentarii de bello gallico, V, 12) şi Tacitus (Agricola, 11) considerau Gallia drept leagăn al druidismului. Izvoarele informative despre d. îi descriu pertinent: „Druizii iau parte activă la cult, se îngrijesc de sacrificiile publice şi private, explică practicile religioase, [...] socotesc că religia nu permite consemnarea în scris a învăţăturii lor", pentru că „nu doresc să li se divulge doctrina" şi se tem „ca nu cumva discipolii lor, bizuindu-se pe scris, să-şi cultive mai puţin memoria. [.. .] Druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci trece după moarte dintr-un corp în altul" şi „îi învaţă pe tineri multe lucruri despre aştri şi mişcarea acestora, despre dimensiunile universului, despre originea lucrurilor, precum şi despre puterea şi atributele zeilor nemuritori" (Caesar, Comentarii despre războiul gallic, VI, 43—14); „Druizii, în plus faţă de studiul naturii, se mai îndeletnicesc şi cu etica. Ei sînt socotiţi cei mai drepţi dintre oameni şi ca urmare le sînt încredinţate spre judecare atît pricinile particulare, cît şi cele publice" (Strabon, Geografia, IV, 4, 4). Deci, d. erau *profeţi (Cicero, care se referă cu admiraţie la un Mare Druid, Divitiacus, în Despre divinaţie, I, 41, 90), *magi, medici (Plinius cel Bătrîn, Istoria naturală, XVI, 44, 249; XLIV, 251) şi profesori (Strabon) care îşi iniţiau discipolii în astronomie, matematici, ştiinţe naturale, medicină, etică, drept, *astrologie (studiind mişcarea astrelor, calculau ^calendarul), tradiţii mitice şi istorice, literatură epică, filosofie cosmologică, ♦ritualuri, reţete magice de elixiruri, geografie şi, fireşte, *teologie. Învăţămîntul druidic oral includea în primul rînd o doctrină, complet elaborată, asupra nemuririi sufletului, *moartea fiind considerată o simplă strămutare între două lumi, viaţa fiind continuă şi lumea de dincolo — „un rezervor de suflete disponibile", sau „un capital constant şi activ de suflete", iar lumea morţilor reglementînd „soarta celor morţi" ca să „restituie oamenii vii" (H. Hubert). Sufletele, cosmic vorbind, sînt deci în număr limitat, iar strămutările în sau din lumea noastră se efectuează riguros, spre a nu se deregla echilibrul numeric dintre vii şi morţi; acest rezervor cosmic de suflete cuprinde toate speciile vii, aşa că *metempsihoza poate fi operată nu numai între oameni, ci între toate speciile animale şi vegetale. Se credea că toţi zeii sînt druizi şi că toţi druizii sînt zei. Erau scutiţi de impozite, de participarea la război, aveau cuvînt hotărîtor în alegerea magistraţilor (ei înşişi fiind judecători), ca şi în declararea războiului şi în încheierea păcii. Spre deosebire de Gallia,
 d. insulari, după cum rezultă din ciclul eroic irlandez, erau prezenţi nu ca o corporaţie (se vorbeşte de pildă de d. Cathbu numai în raport cu Conchobar, regele Ulsterului). Comunicată numai (întrucît era ezoterică) oral în lungi cîntece sau în poeme de proză ritmată, doctrina druidică includea ideea metempsihozei şi fireşte a imortalităţii, moartea nefiind decît prelungirea în eternitate a acestei vieţi terestre şi, remarcabil ca filosofie teologică, trecerea din viaţă
 în moarte nefiind dependentă de nici un fel de răsplăţi ori pedepse. Este dificil de stabilit data dispariţiei druidismului. După Suetonius (Doisprezece cezari, Claudius, 25), atît druidismul cît şi sacrificiile umane au fost interzise de împăratul Claudius; după Plinius cel Bătrîn (.Istoria naturală, XXX, 1, 13), druidismul a fost suprimat de Tiberius; după Pomponius Mela (Despre configuraţia continentelor, III, 19),
 d. au continuat să activeze pe ascuns mai multă vreme; iar cu prilejul unei răscoale din anuî 70 î.e.n. le preziseseră gallilor dominaţia lumii (Tacitus, Istorii, IV, 54). S-ar părea că ultimul refugiu druidic şi totodată ultimul centru de rezistenţă a fost ins. Mona din Marea Irlandei, cucerită abia în anul 78 de Agricola; dar în Irlanda şi în Scoţia, druidismul a durat pînă la consolidarea *creştinismului (sec. V). De altfel, deşi druidismul era un fenomen celtic general şi solidar, totuşi fiecare grup tribal (Irlanda/ Britannia, Gallia etc.) îşi avea propriul corp de d.; dar toate aceste corpuri sau colegii sacerdotale păstrau relaţii reciproce şi constituiau simbolul activ al unităţii spirituale panceltice, căci grupările teritoriale, cu scopuri secundare şi lipsite de rivalităţi interne, participau efectiv la adunările periodice cu valoarea unor congrese care se ţineau în Gallia, în zona locuită de tribul carnut. Nefiind admisă decît comunicarea orală, precizarea fără greş a numeroaselor atribuţii pe care le aveau d. nu e uşoară. Guido A. Mansuelli (Civilizaţiile Europei vechi, trad. rom. Bucureşti, 1978, II, p. 229) clasifică în 4 categorii funcţiile druidice: 1) religioase (profeţiile prin interpretarea semnelor oraculare (—*■oracole), formularea interdicţiilor rituale de tip *tabu, supravegherea şi oficierea sacrificiilor); 2) juridice (rolul de arbitri în justiţia publică şi privată); 3) politice (rezolvarea conflictelor între triburi şi chiar un ro! de conducere spirituală intertribală, cîte un druid funcţionînd ca înalt consilier al fiecărui rege şi totodată ca instanţă infailibilă); 4) culturale şi educative (organizarea şi conducerea învăţămîntuiui în şcolile druidice, unde învăţătura specială de iniţiere în sacerdoţiu dura două decenii; această învăţătură, multilaterală şi complexă, a fost rezumată, destul de simplist, de Diogenes Laertios: „Să te temi de zei, să nu faci nimic care să nu fie nobil şi să-ţi dezvolţi însuşirile bărbăteşti". Nu putem fi prea siguri nici asupra termenului denominativ, toate etimoanele propuse continuînd a fi discutabile. Se pare totuşi că numele de druid nu desemna cu precizie funcţia sacerdotală; romanii spuneau druida, iar în vechea celtă druveid însemna „înţelept"; în bretonă era druz, iar irland. drui se traducea la un moment dat prin lat. magus (mag), fiind comparabil cu engl. truc (adevărat, loial) şi germ. treu (credincios). Etimonul posibil ar fi celt. incert dru stejar (galez derw, grec. 8ptx; — stejar), dar această etimologie este parţial abandonată, deşi *cultul stejarului la celţi era esenţial: d. tăia cu o seceră de aur, în noaptea Anului Nou, o crenguţă de vîsc, parazitul acestui arbore (-+ creanga de
DRYADE
152
 aur). S-a formulat un alt etimon de către R. Thurneysen, D’Arbois, mai tîrziu (1925) H. Hubert, A. Mc Bain ş.a.: celt. dru (puternic)-f-uid (rădăcina vb. „a şti"), acesta părînd mai acceptabil. Clasa druidică a avut o importanţă colosală nu numai pentru numerosul popor delt, dar şi pentru popoarele de contact (romani, germani, daci, caucazieni); „constituirea sacerdoţiului druizilor [...] a făcut din grupul popoarelor celtice un popor coerent" (H. Hubert), druidismul fiind şi principalul factor de rezistenţă împotriva expansiunii romane (Gallia, Britannia) şi creştine (Irlanda). Persecutarea ^religiei druidice de către romani nu a avut motive doctrinare, ci numai un mobil politic, întrucît tocmai acest tip de religie era în stare să asigure coeziunea politică a celţilor, chiar şi după înfrîngerea lor militară.
 § D’Arbois de Jubainville, Les Druides et les dieux celtiques ă forme d'animaux, Paris, 1906; F. Le Roux, Les Druides, Paris, 1961; S. Piggott, The Druids, London, 1968
    Dryade *Nimfe ale ♦pădurilor, în Mitologia greacă, asemănătoare cu ♦ Hamadry adele ; răspîndit poate mai ales în scopuri silvice, ♦mitul D. a avut şi o vădită valoare practică pentru salvarea pădurilor; acest rol şi l-a asumat ♦religia, care interzicea, la greci, tăierea arborilor, afară de cei „părăsiţi de Dryade şi Hama-dryade".
    Duamuteî Zeu cu cap de cîine, în Mitologia egipteană; fiul lui *Horus.
    Duat ♦Infernul în Mitologia egipteană, în a cărei concepţie lumea e divizată în +Cer, ♦Pămînt şi Duat, acesta fiind „emisfera cerească de sub orizont". Uneori ♦Osiris, ca stăpîn al regatului ♦morţii, era numit Rege în Duat. D. era conceput de egipteni ca un tărîm subteran, „cu totul adînc, cu totul întunecat şi fără margine", dar şi ca ♦element constitutiv al universului (compus din: cer, pămînt, duat, *apă, munţi). Ieroglifa cu care se scrie cuvîntul Duat este un cerc cu o stea în centru.
    duhobori; duhoborî (rus. dyxoâopbi, dyxo-6opi}bi — luptători pentru ♦spirit, apărători ai spiritului) ♦Sectă creştină (-+ creştinism) apărută în Rusia (sec. XVIII), originară din Ucraina, cu caracter specific ruso-ucrainean; constituită pe baza tezelor formulate de primii ei predicatori: S. Kolesnikov şi I. Pobirohin. Doctrina
 d. — expusă mai tîrziu în scrierea Mueommn Kuuza (Cartea Vieţii) — avînd orientare pan-teistă (-* panteism) afirmă că înţelepciunea, bunătatea şi iubirea dumnezeiască sînt revărsate pretutindeni în lume, iar ♦Dumnezeu e prezent în sufletul şi în inima fiecărui om, încît se cuvine venerată „icoana vie" omenească, deci „chipul dumnezeiesc din om"; astfel, „iubindu-se pe sine însuşi, omul face din sine un Dumnezeu şi îşi este sieşi Dumnezeu", deoarece oamenii sînt înzestraţi cu harul divin al libertăţii şi, prin naştere, sînt egali între ei". De la această doctrină, d. au ajuns la comunitatea averii, la refuzul autorităţii eclesiastice şi al autorităţii statului, ca şi al legislaţiei ome-
 neşti; refuzînd obligaţiile cetăţeneşti (de ex., serviciul militar), ei au refuzat totodată însă şi protestul social activ contra autorităţilor. După unele presupuneri, Siluan Kolesnikov, fondatorul sectei, ar fi fost un străin provenit dintre *qua-keri; concomitent cu el, a început să activeze în gubernia Tambov şi Ilarion Pobirohin, un bogat negustor de lînă, a cărui activitate a fost continuată de fostul caporal Savelii Ka-pustin, acesta ajungînd să fie venerat de prozeliţi aproape ca un +zeu; fiul său, cu numele schimbat în Kalmîkov, continuă acţiunea tatălui, iar familia Kalmîkov devine căpetenia ereditară a sectei; primul dintre ei, L. Kalmîkov, şi-a convins discipolii că în el sălăşluieşte „duhul lui Christos", transmisibil ereditar. D. se grupau în mici comunităţi, anulînd proprietatea individuală (în comerţ, agricultură etc.); conduse de „sfatul bătrînilor", au devenit mici forme teocratice (-+ teocraţie). Prigoniţi şi strămutaţi de autorităţile ţariste,într-o regiune periferică, prin 1880 se scindează în două subsecte (Partida Mică, susţinută de ţarism, şi Partida Mare, cuprinzînd masa intransigenţilor, conduşi de Piotr Verighin, arestat, numit numit apoi „Magnificul", iar adepţii încorporaţi în batalioane disciplinare şi rămaşi fără adăpost, satele lor fiind distruse). Totuşi, opinia publică rusească, incitată de Lev Tolstoi, protestează, aşa că în 1889—1890, 8 000 d. pot emigra în Canada, datorită lui Lev Tolstoi, care le dăruieşte 25 000 dolari (drepturile de autor pentru romanul învierea), o parte stabilindu-se ulterior în Columbia Britanică. D. trăiesc într-o comunitate rurală semiprimitivă, refuzînd confortul şi instrumentele civilizaţiei tehnice (deşi, pentru distrugerea acumulărilor excedentare, folosesc explozibilele): cînd consideră că acumularea de bunuri a ajuns într-un punct primejdios pentru viaţa spirituală, îşi ard ori îşi aruncă în aer propriile locuinţe; mormîntul lui P. Verighin a fost distrus prin explozie de 11 ori, pentru ca bogăţia funerară să nu tulbure odihna celui răposat. Din bigotism misionar, uneori procedează la fel cu posesiuni ce nu le aparţin, distrugînd silozuri, depozite, magazine, case, uzine, trenuri, ca semne ale corupţiei; cînd sînt deferiţi tribunalelor pentru atare acte, se dezbracă'goi în faţa instanţei, cu replica: „Guvernul ne ia libertatea, să ne ia şi hainele". (Totuşi, guvernul canadian a acordat celor 18 000 d. din Canada o subvenţie de 25 000 dolari pentru construirea unui muzeu în oraşul Brilliant, centrul lor de emigraţie.) Locaşurile lor de ♦rugăciune sînt construcţii simple din lemn, de tipul vechilor izbe ruseşti, ei refuzînd orice aspect exterior bisericesc, întrucît afirmă că se închină lui Dumnezeu numai întru spirit (dyx) şi adevăr (npaeda) ; d. neagă ♦biserica vizibilă, ierarhia clericală, trinitatea, cele 7 taine, invocarea sfinţilor şi venerarea ♦icoanelor şi moaştelor. Viaţa’ socială şi familială îşi are morala sa specifică în traiul comunitar şi în mare parte libertin. D. cred că omul este o „lume mică“, plasată în centrul lumii mari. duhuri spirit
 153
dum£zil
    Dulful; Dolf; Duf; Dorf; Dyth de Mare; Dop de Mare; Duhul Mării Negre *Mutant fabulos în *mitologia româneastiţ, părînd a avea rădăcini mitice arhaice; o mitologizare a delfinului (cf. grec. 5e>xpi<;, lat. delphinus; celelalte forme sînt corupţii fonetice, datorate pronunţiei rurale; etimonul slav dolufinu, presupus de Octavian Buhociu, e inacceptabil, influenţa fiind cert inversă, întrucît termenul slavon * tardiv e cărturăresc şi infrecvent). Atestările folclorice sînt rare, dar există destule pentru a putea reconstitui măcar scheletul ♦mitului, chiar dacă despre „Dulful de Mare sau Dolful de Mare, poporul nu-şi mai aminteşte nimic astăzi" (Tudor Pamfile, Mitologie românească, I Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 306). D. este adesea un personaj benefic condiţionat şi nu devine periculos pentru oameni decît provocat sau nedreptăţit. Deşi prezent îndeosebi pe litoralul maritim (adică în zona sa firească), ecouri folclorice îl pomenesc chiar în regiuni mai îndepărtate de Marea Neagră (Muntenia, Transilvania), iar pretutindeni s-a conservat atributul său principal, de mîncător de mere (roşii, de aur sau obişnuite). Nestîrnit, D. nu le este niciodată ostil pescarilor şi navigatorilor; în trecut, pentru a-i obţine favoarea unei îndrumări ori a unui sprijin, corăbierii îi aruncau, noaptea, în valuri, mere roşii; mîncîndu-le,
 D,  lepăda cotoarele pe suprafaţa apei, indi-cînd astfel direcţia bună de navigaţie. E drept că D. figurează mai ales în ♦colinde, însă personajul nu are decît o legătură formală, prin simpla intruziune în colinde, şi nu prin participare activă la sărbătoare; ipoteza lui Octavian Buhociu e riscată: „Acest mamifer acvatic, atît de iubit şi de considerat în zilele noastre pe tot globul, pentru inteligenţa lui, a fost cunoscut şi a trebuit să încînte din străvechi timpuri pe români şi pe strămoşii daco-geţi, încît să fi fost adoptat atît de plastic şi de «frăţeşte » în tradiţiile ce privesc în primul rînd naşterea Anului Nou şi a noii familii", (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 126). Deşi animal marin,
 D.  e pus rareori în relaţie cu pescarii şi mai des cu vînătorii, chiar dacă pe litoralul românesc nu a existat nici tradiţia, nici nevoia efectivă a vînării cu harponul; de altfel, D. iese ade-•’seâ pe uscat: „Cum dă soarele-n de seară, / Dulf de mare sare-afară, / Sare-n vînt, / Sare-n pămînt, / Sare-n vîrf de merişor, / Prinde-şi mere de-a mînca, / Rău crăngi de-a dărăpăna" (citat de Tudor Pamfile, op. cit., p. 307). Mai multe „izvoare informează despre o familie de Dulfi: f9 sau 12 fraţi (uneori 1.8 : 9 fraţi şi 9 surori), care sînt atotputernici şi nemuritori (cu excepţia unei variante din Transilvania). Eroul uman, un vestit arcaş (de obicei Ion sau Niţă),
 , tipul lui *Făt-Frumos, fie că are misiunea de a 'apăra merele de incursiunea D., fie că o face | din proprie iniţiativă, adesea renunţă la victoria cinegetică'pentru schimbul oferit: „Dulf ,cu milă roagă-şi lui: / D-aleu, Ioane, frate-al Nostru, / Strînge arcu-n mila ta, / Nu da de
 mă săgeta, / Că noi am fost nouă fraţi, / Nouă fraţi/Nouă surori, / Toţi au murit împuşcaţi / împuşcaţi / şi săgetaţi, / Numai eu că am scăpat, / Numai eu ş-o sor’mai mică" (ibid.). într-o variantă transilvăneană, eroul e necruţător: „Pe dorf săgeta, / Dar în el afla / Doi rărunchi de leu, / Trei inimi de zmeu, / Una-i asudată, / Alta-i aspumată, / Treia-i sîn-gerată", după ce s-a luptat cu D. utilizînd săbii fără succes, întrucît „dorful [era] ca un balaur" (col. At. M. Marienescu, Poezia poporală. Balade, I, Pesta, 1859). Variantele dobrogene oglindesc însă linia principală, a tranzacţiei între erou şi D.: „Duf de veste că prindea / Şi din gură-aşa grăia: / [Niţă] nu mă săgeta, / Că degeaba te sileşti / Pe noi să ne prăpădeşti / Căci sîntem vreo nouă fraţi / Ce am fost toţi săgetaţi, / Dar nici unul n-am murit, / Căci’ în mare ne-am dosit" (col. Th. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880). Sînt variante revelînd atribute magice mai rare, de anvergură cosmică: „Stăi, nu mă lovi, / Că ţi-oi trebui. / în braţe te-oi lua, / Şi te-oi ridica / Sus la Garalim / Şi ţi-oi dărui / Cerul cu stelele, / Şi te-oi coborî / Jos la Garalim / Şi ţi-oi dărui / Norodu cu pămîntu" (Gr. G. Tocilescu, Materialuri folcloristice, II, Bucureşti, 1901, p. 1472). Absenţa D. din basme şi prezenţa mai ales în colinde atestă vechimea deosebită a acestui personaj; basmele s-au supus mai multor influenţe urbane (cărturăreşti, pedagogice, politice) decît colindele, prigonite mult timp de ♦creştinism şi în ciuda ♦sincretismului cu temele acestuia, rămase mai riguros conservatoare. Se prea poate ca în basmele foarte vechi (iremediabil pierdute)
D.  să fi fost un personaj epic central, dar asemenea speculaţii sînt imposibil de dovedit.
    Dumezil, Georges Istoric francez al ♦religiilor (1898—1986), mitolog comparatist, cercetător erudit al fenomenelor lingvistice, mitologice şi religioase ale civilizaţiilor indoeuropene, profesor la universitatea din Istanbul, la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris, în fine, la Coll&ge de France (deţinînd aici, între 1949— 1968, catedra de Civilizaţie indoeuropeană). Membru al Academiei Franceze. D. a creat „o operă monumentală şi solitară" (Claude ♦L6vi-Strauss, în răspunsul la discursul de recepţie la Academia Franceză, din 1979). Cercetarea în profunzime a ♦mitologiei comparate indoeuropene i-a înlesnit de timpuriu lui D. observaţia că „miturile nu se lasă înţelese dacă sînt rupte de viaţa oamenilor care le povestesc" (Mitul şi epopeea, 1968). Pornind de la acest program de investigaţie mitologică, cercetătorul istoriei comparate a religiilor şi civilizaţiilor a remarcat că popoarele indoeuropene şi-au constituit, încă din epoca arhaică, trei funcţii sociale: una sacerdotal-religioasă, alta militară, a treia economică, si că acest factor tripartit şi-a lăsat urma adîncă în sistemul mitoreligios al tuturor indoeuropenilor, aşa încît nici ♦zeii, nici eroii nu sînt produsul unei fantezii populare aleatorii. De pildă, triada romană ♦Iupiter — ♦Marş—♦Quirinus
DUMNEZEU
 154
(ca şi triada vedică *Mitra / *Varuna, *Indra şi cei doi *A$vin sau \ ca triada scandinavă ♦Odhinn — *Thorr — *Freyr şi chiar ca triada zeiţelor homerice *Hera — *Athena— *Aphro-dite, provocate de „mărul discordiei" şi judecate de *Paris) traduce simbolic suvefani-tatea-războiul-poporul; dar D. a descifrat cele 3 funcţii şi în legendele Europei medievale şi chiar în epoca modernă, ca relict în statele totalitare de tipul Germaniei hitleriste (partidul nazist-armata de cucerire-frontul muncii). Teoria trifuncţionalit ăţ i i, formulată de
 D., este una din teoriile moderne de bază în cercetarea spiritualităţii, a culturii şi civilizaţiei popoarelor indoeuropene şi, chiar dacă nu a fost acceptată unanim, ea a devenit un reper şi un criteriu esenţial, cu neputinţă de evitat. Spirit pragmatic, însă ostil dogmatismului, în aplicaţia asupra istoriei complexe şi concrete a fenomenelor de limbă (fiind cunoscător al cîtorva zeci de limbi şi civilizaţii), D. e străin de speculaţiile abstracte („Mi-e frică de filosofi" — declara cu umor într-un interviu din 1986), de aceea admirator al lui J. G. *Frazer şi Salomon Reinach, dar circumspect faţă de fimile *Durkheim, pe care îl acuză de dogmatism, şi tot de aceea considerînd că „istoria omenirii nu are nimic providenţial, ci mai degrabă e incoerentă“. Mai presus însă de contribuţia sa originală asupra trifuncţionalităţii ideologiei indoeuropene, D. este un cunoscător şi un interpret profund al mitologiilor şi religiilor indoeuropene în integralitatea lor absolută şi în conexiunile lor intime. S-au impus de asemenea studiile sale exhaustive, incluzînd descoperiri şi interpretări revelatoare, de la Religia arhaică a Romei pînă la Legendele Narţilor (eposul oseţilor din Gaucaz; —* Narţi) sau de la spiritul religios al *zoroas-trismului din Iran (Naşterea Arhanghelilor, eseu asupra formării teologiei zoroastriene), pînă la structurile intime ale miturilor scandinave (Loki şi numeroase alte lucrări). Specialiştii au recunoscut că opera lui D. „a con-istruit instrumente operatoare de investigare asupra altor parcele de săpături ale terenului indoeuropean“ (Joel H. Grisward).
 § Le festin d’immortalite, 6tude de mythologie comparâe indo-europ4enne, Paris, 1924; Le crime des L'emniennes. Rites et lâgendes du monde 4g6en, Paris, 1924; Le probleme des Centaures. Btude de mythologie ccmparăe indo--ewropienne, Paris, 1934; Lăgendes sur les Nartes, sui-rries de cinq notes mythologiques, Paris, 1930; Ouranos-Va-runa, etude de mythologie compar6e indo-europeenne, Paris, 1934; Flamen-brahman, Paris, 19 35; Mythes et dieux des Germains. Essai d’interprăation comparative, Paris, 1939; Les dieux des Germains. Essai sur la for-mation de la religion scandinave, Paris, 1959; Jupiter, Mars, Quirinus (I). Essai sur la conception indo-europăenne de la soci&te et sur les origines de Rome, Paris, 1941; (Jupiter, Mars, Quirinus, II) Naissance de Rome, Paris, 1944; (Jupiter, Mars, Quirinus, III) Naissance d’Archan-ges. Essai sur la formation de la thâologie zoroastrienne. Paris, 1943; Lofci, Paris, 1948 (ed. nouă, (1986); Les dieux des Indo-Europ4ens, Paris, 1952; Dtesses latines
 et mythes vădiques, Bruxelles, 1956; Contes et legende» des Oubyhhs, Paris, 1957; La religion romaine archaique avec un appendice sur la religion des Etrusques, Paris* 1966 (ed. nouă, 1981); Mythe et 6popie, Paris, 1968-L’idAologie de trois fonctions dans les epopâes des peuples indo-europâennes, Paris, 1968 (ed. noi, 1974, 1979 1981); asupra personalităţii lui D.: „dosarul" din Magazine littâraire, Paris, nr. 229, aprilie, 1986, p. 14—52 Dumnezeu (lat. Dominus Deus; ebr. *’£/ pi. *Elohim; grec. 0eog) Noţiune mito-iogică şi religioasă folosită în limbajul cultual creştin, spre a determina onomastic şi noţio-nal pe zeul unic al universului monoteist (-+ monoteism), aşa cum comentatorii talmudici medievali definiseră pe acelaşi D. unic în divinitatea complexă *Yahweh. Totuşi, prin prezenţa biblică a *Diavolului şi a rangurilor îngereşti (-^ înger), rămîne ideea unei organizări piramidale, cu urme de dualism dar şi de *henoteism, D. fiind zeul suprem şi autocrat, deşi *teologia ebraică consideră numele succesive divine drept atribute yahwiste, iar teologia creştină încorporează pe Fiu şi pe *Sfîntul Duh, Tatălui, celelalte divinităţi (*Fe-cioara Maria, Diavolul, îngerii ş.a.) fiind subalterne şi neconsiderate divinităţi. D. (în ambele Testamente) este divinitatea creatoare a universului văzut şi nevăzut, eternă, atotputernică, ubicuă, impalpabilă, înţeleaptă şi atotştiutoare. * Biblia de fapt nu-1 prezintă şi nu-1 descrie pe D. (spre deosebire de alte ^mitologii), nici nu caută să-l demonstreze, el fiind conside- I rat o existenţă transcendentă; incognoscibil i „faţă către faţă“j îşi manifestă prezenţa prin i *revelaţie, prin opera sa, prin discursul său. Teologia creştină afirmă că, prin ♦credinţă, omul intră în contact cu D., care i se dezvăluie şi că, deci, a-1 întîlni pe D. înseamnă a depăşi însăşi ideea de D.; totuşi, ideea de D. există şi ea este condiţionată de cercetarea mistică, aşa că în cadrul demersului filosofic această idee constituie o problemă care rezidă, în ultima analiză, în setea omului de absolut sau, dimpotrivă, în teama sa de acest absolut noţional. în acest sens, D. este o noţiune fără nume. A-1 numi, pentru credincios ar echivala cu definirea ideii de D. printr-un cuvînt, un semn lingvistic, care s-o exprime. Pseudo-numele adresate lui D. de credincioşi sînt nume atributive care desemnează calităţi (sau ipostaze). Raportul între credincios şi D. (mai ales în ♦religiile monoteiste moderne) nu a exclus totuşi încercările teologice şi filosofice de a demonstra logic existenţa sa. Istoria a înregistrat mai multe tipuri de argumentaţie, printre ele mai cunoscute fiind: argumentul cosmologic (exis-tînd lumea ca rezultat, trebuie să fie o cauză generatoare şi o finalitate a tuturor lucrurilor, aşa cum rezultă din Biblie), susţinut îndeosebi de Leibniz şi respins de Spinoza; argumentul teleologic (finalitatea naturii socotită mărturie a unui constructor raţional; —> teleologie), avînd rădăcini în filosofia lui * Platon şi a stoicilor, şi refuzat de Democrit, *Epicur, Empedokles, apoi de Bacon şi Spinoza; argumentul ontologic (ideea de D. ca fiinţă perfectă include semnp
155
DUMNEZEU
existenţial), apărat de ♦Augustin, ♦Anselm de Canterbury, Descartes, Leibniz, criticat de Voltaire. Imm. Kant (Critica raţiunii pure, 1781^ a negat valoarea celor 3 argumente, ca fiind imposibile teoretic, ca oricare alte demonstraţii ale existenţei lui D. Argumentaţia ulterioară înclină mai mult spre aria psihologiei şi eticii (argumentul gnoseologic, argumentele psihologic şi moral, chiar un argument matematic etc.). Karl Jaspers (Der philosophische Glaube, Miinchen, 1948) afirmă că existenţa lui D. nu are nevoie de argumente, deoarece un Dumnezeu demonstrat nu este Dumnezeu. Aşadar, în ♦iudaism, ♦creştinism şi chiar în * islam, J). este o formulă totală şi indivizibilă (spre deosebire de concepţiile dualiste, de ex. în *zoroastrism, divizînd starea cosmică în bine şi râu), care cuprinde în şinele său absolut şi infinit, deopotrivă, şi binele şi răul, întrucît e considerat cauza atemporală a mişcării temporale şi conţinutul integral al spiritului cosmic aspaţial; comprehensiunea acestei noţiuni se explică prin ceea ce subliniază Mircea ♦Eliadeîn sintagma coincidentia oppositorum, aplicînd-o ca pe „unul dintre modurile cele mai vechi prin care s-a exprimat paradoxul realităţii divine44 (Trăite d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 351/ De-a lungul istoriei religiilor monoteiste, ca şi în interiorul ramificat în * rituri, ♦erezii şi ♦secte al fiecăreia (dar mai ales în creştinism, şi islam, Yahweh şi ♦Allah fiind noţiuni mult mai puţin fluctuante), ideea de Dumnezeu a suferit şi suferă neîncetate modificări de formă sau de structură, în mediile intelectuale, ca şi în mediile populare. Niciodată nici un teolog sau filosof nu a dat o definiţie exhaustivă sau măcar satisfăcătoare a ideii de Dumnezeu. Nici scripturile ebraice (*Thorah, întreg Vechiul Testament,    *Talmudul), nici
scripturile creştine (Noul Testament cu ♦Evangheliile, canonice şi apocrife, Faptele Apostolilor, Epistolele, ♦Apocalipsul), nici cartea
islamului (*Coranul) nu definesc pe D. în mod explicit, aşa cum scripturile vedice (-* Veda) şi comentariile upanişadice (-* Upanişad) evită şi ele descrierea ideii de *Brahmăn. Deşi prezent, direct sau indirect, în fiecare verset biblic, Biblia (în ambele Testamente) nu explică nicăieri cine este Dumnezeu („Eu sînt cel care este44, sau „Eu sînt44—V. T., Exodul, III, 14) şi nici nu-i demonstrează existenţa, căci Dumnezeul biblic este în afara cunoaşterii omeneşti. De fapt, Biblia nu vorbeşte despre Dumnezeu, ci Dumnezeu vorbeşte prin Biblie. Dumnezeu este incomprehensibil („Poţi tu să pătrunzi cu mintea, atotştiinţa lui?44—V.T., Iov XI, 7; „Căci gîndurile mele nu sînt ca gîndurile voastre şi căile mele ca ale voastre, zice Domnul44
—   V.T., Isaia, LV, 8; „Lumea, prin înţelepciunea ei, nu a cunoscut pe Dumnezeu44 — N.T., Pavel, I Corinteni, I, 21), incomparabil („Doamne, cine este asemenea cu tine între dumnezei?44
—   V.T., Exodul, XV, 11; „Nimeni [. ..] nu este asemenea lui Dumnezeu44— V.T., Deutero-nomul, XXXIII, 26), invizibil („Apoi a zis Domnul: Tu nu poţi să vezi faţa mea, căci nu
 se poate om care să mă vadă şi să rămînă viu“ — V.T., Exodul, XXXIII, 20; „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a privit vreodată44 — Epistola
I-a  sobornicească a ap. Ioan IV, 12). ♦Simbolul credinţei (Crezul) asupra Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul, Sfîntul Duh) nu e formulat ca atare nicăieri în N.T., decît aluziv, ca de ex. la ap. Pavel: „Domnul este Spiritul; şi unde este Spiritul Domnului, acolo este libertate44 (Epistola a
II-a către Corinteni, III, 17/ Teologia (ebraică, creştină, musulmană) a încercat totuşi explicări definitorii şi demonstrări. Filon din Alexandria (sec. I e.n.), preocupat de lume numai în măsura în care ea este o umbră a lui Dumnezeu, a făcut efortul de a părăsi formula unui Yahweh antropomorf, spre a se apropia de o noţiune abstractă, coborîtoare din filosofia pitagoreică, platoniciană şi stoică, potrivit căreia *logosul personificat devine forţa prin care D. creează lumea (idee ce se va regăsi, reformulată, în creştinism, în venirea lui ♦Isus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu). ♦Origenes (sec. III), respin-gînd „orice încercare de reprezentare corporală a lui Dumnezeu44, a ajuns la formula cea mai prudentă: „vom spune cu tot adevărul că, în sinea lui, Dumnezeu nu poate fi înţeles şi nici pătruns de mintea noastră omenească. Orice idee ne-am putea face despre el sau oricum ni
I-am putea reprezenta, el este cu mult mai presus decît tot ce putem cugeta despre el“ (Despre principii, I, 1, V). Reluînd o formulă obscură din ♦profetul *Daniel („Cel vechi de zile44, VII, 9, repetată şi de Apocalipsul lui Ioan Teologul), Clement Alexandrinul (sec.
II—III)    îl consideră pe D. *timpul absolut: „Dumnezeu este un bătrîn veşnic, mai bătrîn decît toate cîte sînt44 (Pedagogul, Illj. Primele secole de creştinism fac mai puţin sforţarea de a căuta o definiţie filosofică a lui D. şi clocotesc în schimb de disputele asupra identităţii între Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul / Isus Christos (teza oficială), asupra neidentităţii Tatălui şi Fiului (Arius) sau chiar asupra antagonismului între Dumnezeu şi ♦Satan în actul ♦cosmogoniei (-+ bogomili), ca şi, mai tîrziu, asupra problemei dacă sursa de emanaţie a Sfîntului Duh este numai Dumnezeu-Tatăl sau şi Fiul (filioque — formulă care, împreună cu altele, a scindat creştinismul în cele 2 rituri de bază: roman şi oriental). în epocă, un teolog de prestigiul lui Grigore din Nissa (sec. IV) a încercat o definiţie echilibrată în lumina doctrinei trinitare; pentru el, esenţa dumnezeiască exprimă unitatea autonomă a lui D. care e prezent egal în cele 3 ipostaze (sau feţe) ale Trinităţii, ipostazele, autonome ele însele, fiind în acelaşi timp unitare. Un secol mai tîrziu, Augustin (sec. V) respinge ideea neoplatonicilor despre D. ca despre o unitate impersonală şi o înlocuieşte cu ideea unui D. considerat ca persoană (desigur, supranaturală, independentă de natură şi de om) care a creat, din bunăvoinţă, lumea şi omul, deci un D. fără nici o legătură cu hazardul orb al ♦Fortunei antice (cf. De civitate Dei, IV, 33), dar totodată atotputernic absolut, care domină destinul devenit
DUMNEZEU
 155
providenţă (Confessiones, I, 4). *Toma din Aquino (sec. XIII), prin cele 5 deducţii sau demonstraţii celebre, care sînt de fapt căile lumii spre D., ajunge la conştiinta existentei lui D. ca ţintă finală (Summa de veritate catho-licae fidei contra gentiles şi Summa theologifâ). Astfel, D. „este o fiinţă raţională presupunînd existenţa unui scop pentru tot ceea ce se petrece în natură“ (Summa theologiae, I, q2, 3c/ adică o finalitate transcendentă. Căutata definiţie a unei noţiuni indefinisabile conduce uneori pe teologi şi filosofi spre impas; soluţionarea sui-generis a unui astfel de impas aparţine faimosului Meister *Eckhart (sec. IV), care desparte Dumnezeirea (Gotheit), ca pe un absolut incognoscibil („această fîntînă fără fund a dumnezeiescului Nimic44), de rezultatul ei principal („prima separare a Dumnezeirii44): Dumnezeu (Got), care poate fi conceput ca persoană, de ex. în relaţia cu *dogma Treimii. Eforturi asemănătoare a înregistrat şi medievalitatea musulmană. Astfel, al-Farabi (sec. IX—X) consideră că Dumnezeu (Allah) este „Întîia Esenţă44 sau „începutul înainte de care nu poate fi alt început, nimic mai timpuriu şi nimic mai vechi44, din a cărui emanaţie rezultă „prima raţiune44, care contemplă divinitatea şi totodată se cunoaşte pe sine, iar primul ei act este „a doua raţiune44, cel de-al doilea act fiind naşterea sferei supreme, cu propria ei materie şi formă; emanaţia continuă, iar „ultima raţiune44 este „raţiunea activă44 care produce pe de
 o  parte sufletul universal şi sufletele omeneşti, pe de altă parte, cele patru regnuri terestre: oamenii, animalele, plantele şi mineralele. Nici teologia modernă nu a ieşit din impas. încă în sec. XIX, cardinalul Newman, considerînd că „Dumnezeu este necesar, absolut, nu poate să nu fie şi nu este determinat de nimic altceva“, fiind totodată „infinit perfect44, „unic, căci nu poate exista decît o singură fiinţă perfectă44, de ,asemenea „spirit44, pentru că dacă ar include şi materie, ar fi necesară, spre a-1 combina, „intervenţia altei puteri44, iar ca atare este concomitent existenţă şi esenţă, este imuabil, infinit, omniprezent, etern, avînd inteligenţă şi voinţă, şi e „o persoană vie44 care este „totodată subiectul şi obiectul propriei sale activităţi44, iar nefiindu-şi suficient sieşi, el creează, şi creaţia sa are un scop principal — exercitarea libertăţii lui absolute, şi unul secundar — dragostea. în sec. XX, definiţia lui D. devine cu atît mai puţin posibilă, cu cît este mai necesară. Pentru un teolog al iudaismului modern, ca Martin *Buber, care întîiul a vorbit despre „riscul de a crede44, D. este un mysterium tre-mendum (o taină cumplită), însă „o taină a ceea ce e de la sine înţeles44 şi mai ales, Dumnezeu este „eternul tu4t din relaţia „eu-tu44 dintre Dumnezeu şi om sau dintre om şi Dumnezeu, în care nu mai poate fi vorba de „el44, deoarece „numai acolo unde s-a năruit orice mijlocire, se produce întîlnirea44 între om şi Dumnezeu (Ich und Du, 1962 /Iar pentru Pierre *Teilhard de Chardin, Dumnezeu creatorul este punctul Omega, „enigmaticul centru al centrilor noştri44,
 centrul energetic al universului, însă (contrar dogmaticii creştine) nu un centru perfect şi neschimbat dintru început, ci unul care se dezvoltă treptat în ritmul evoluţiei universale, dar care la sfîrşitul procesului cosmic de evoluţie* se va separa de lume, devenind transcendent în raport cu ea şi o fiinţă atotputernică pur spirituală. Eforturi asemănătoare au făcut şi filosofii laici. Deseori, încercările au decăzut în simple speculaţii. Privind din afară problema, se poate observa că, asupra ideii de Dumnezeu, s-au ramificat de timpuriu 2 direcţii de înţelegere: una căutînd definirea abstractă a noţiunii în sine, alta adaptînd sferei umane senzoriale un D. magnific însă concret. Pentru prima direcţie printre cele mai caracteristice aserţiuni este aceea a lui Blaise Pascal: „un punct miş-cîndu-se pretutindeni cu o viteză infinită; căci el este unul în toate locurile şi este întreg în fiecare loc44, dar un Dumnezeu căruia nu-i putem cunoaşte nici existenţa, nici natura, „deoarece el nu are nici întindere, nici margini4* (Cugetări, 233^; linia acestui tip de definiţii recunoscînd imposibilitatea definiţiei lui I). a urcat pînă la doctrina contemporană care propune *demitologizarea ideii de D. Cealaltă direcţie înclină spre caracterul popular, mitologic, al religiei, cu un D. conceput antropomorfic, ca un stăpîn al unui univers primitiv; de pildă, în Talmudul babilonian (tratatul Awodah Zarah), e prezentat un D. (Yahweh) care zboară noaptea călare pe un *heruvim, supraveghind cele 18 000 de lumi, sau consumîndu-şi cele 12 ore ale zilei cu studiul cărţii sacre T hor ah, cu judecarea universului, cu alimentaţia lumii şi cu relaxarea în jocul cu *Leviatanul; înclinaţi spre un ^antropomorfism cît mai concret, unii talmudişti medievali au stabilit şi dimensiunile lui I).; de ex. lungimea bărbii: 10 500 parasangi (47 250 km). Probabil că această sursă a influenţat reprezentările folclorice ale lui D., formate în mitologia popoarelor creştine moderne (mai ales de rit oriental), printr-un îndelungat proces sincretic ( —> sincretism) la care au contribuit, concomitent cu introducerea creştinismului, cultele neamurilor migratoare şi cultele autohtone. De aici a rezultat imaginea unui moşneag divin cu barbă, de aspect rural şi cu raţionamente simpliste, care uneori coboară din cer pentru binefaceri, judecăţi şi teste de fidelitate. Dincolo de formele complex sincretice, prezente în folclorul mitologic al popoarelor creştine din Europa răsăriteană şi din Peninsula Balcanică, unde pentru constituirea figurii populare a lui D. au concurat: *Zeus, * Iupiter, *Perun, deopotrivă cu Yahweh şi cu adăugirile regionale ale unor *Dolichenus, *Gebele-izis, *Ghmerti ş.a., s-au stratificat cu intensităţi diferite numeroasele aluviuni religioase sau animiste ale populaţiilor migratoare, în special venite din Extremul Orient sau din pragul nord-estic al Asiei; acestora li s-a adăugat infiltrarea concepţiilor maniheiste (—► maniheism) şi bogomilice (—* bogomilism). Rezultatele sînt surprinzătoare: cel care e numit Dumnezeu nu are nici o legătură cu Dumnezeu
157
DURGĂ
 din Biblie, şi al cărui act cosmogonic, cum observă şi Mircea Eliade, este sugerat sau sprijinit de Diavolul mai inteligent (cf. De la Zalmoxis la Genghis-Han, trad. rom. Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1980). Pe lîngă aceste variante în care Dumnezeul creştin devine un oarecare *deus otiosus, leneş şi nătîng, aproape subaltern al Diavolului, prezent la ruşi, ucraineni, români, bulgari, sîrbi şi care provin din prototipuri de zei cosmogonici primitivi din zone eurasiatice (fino-ugri, uralo-altaici, mongoli, tătari, ţigani), mai putem distinge, în mitofolclorul românesc, două *teogonii de substrat arhaic, probabil din fondul comun indoeuropean, care nu au fost impurificate de numeroasele imigraţii, ci se referă direct la elementele arhetipale: 1) un *mit, citat în Chestionarele lui B.P. Hasdeu după care Dumnezeu „s-a iscat din duh şi foc, apoi a stins jumătate din foc şi a dat o ploaie din care au rămas mările deasupra focului"; ideea se regăseşte parţial în mitul vedic despre ♦focul de sub ape ♦Vadavăgni; 2) alt mit, incluzînd participarea *apei ca mediu teogonic primordial şi a focului ca lumină: „Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept la mijlocul mării s-a făcut un vîrtej de spumă şi de acolo s-a făcut Dumnezeu şi îndată chiar din aceeaşi spumă şi-a sucit Dumnezeu o lumînare, căci era întuneric peste tot" (Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Mihalcea-Cernăuţi’ 1903, p. 881); spuma primordială ca substanţă creatoare o regăsim în cosmogonia vedică în momentul cînd ♦zeii şi ♦demonii bat, cu un munte transformat în făcăleţ, apele oceanului primordial.
 § Wilhelm Schmidt, Der^Ursprung der Gottesidee, I — XII, Miinster, 1926—1955; Etienne Souriau, L'ombre de Dieu, Paris, 1955; Jean-Paul Sartre, Le Diable et le Bon Dieu, Paris, 1951; Karl Barth, L’humanite de Dieu, Geneve, 1956; Claude Bruaire, L’affirmation de Dieu. Essai sur la logique de Vexistence, Paris, 1964; Henri Bouillard, Connaissance de Dieu, Paris, 1967; Thomas F, Torrance, God and Rationality, Oxford, 1970; Gerard Bessi^res, L'incognito de Dieu, Paris, 1970
    Dumuzi Divinitate adorată în Sumer şi Babilon (—► mitologii din Mesopotamia), zeul păstor al turmelor şi ocrotitorul fecundităţii animalelor, reprezentat ca un tînăr frumos. Numit în Babilon şi Duzu, devine mai tîrziu, împreună cu *Gizziday paznicul porţilor cereşti ale incintei zeului *Anu. Gel mai popular dintre zeii mesopotamici şi venerat ca zeu patronal în *cultele agrare ale lumii semitice, este pus în relaţie mitologică cu zeiţa *Ishtar (sumer. *Inanna); filonul mitic principal narează dragostea acestei zeiţe pentru D., pe care tot ea îl trimite la moarte printr-un gest de cruzime, spre a se elibera de povara iubirii, iar apoi îl regretă şi coboară în ♦Infern (*Kigallu) pentru a-1 recupera printr-o formulă de resurecţie („Scaldă-1 în ape curate, freacă-1 cu ulei dulce [...], să răsune pentru el flautul albastru, [muierile] să-i aţîţe simţurile"). Descoperind un
 text sumerian clarificator, din poemul despre Coborirea Inannei in Infern, S.N. Kramer afirma în 1956 (în From the Tablets of Sumer), reparînd
 o  veche eroare: „cei mai mulţi dintre savanţi admiteau că zeul Dumuzi fusese aruncat în adîncurile Infernului — nu se ştia pentru ce — înainte ca Inanna să fi coborît acolo. Ei presupuneau că dacă Inanna se dusese în ţara morţilor, nu putea fi decît pentru a elibera pe soţul ei Dumuzi şi pentru a-1 readuce pe pămînt. Textul din Yale a dovedit că aceste ipoteze erau greşite. Inanna nu a smuls cîtuşi de puţin pe soţul ei din Infern, ci dimpotrivă, ea fusese aceea care, mîniată de atitudinea dispreţuitoare a lui Dumuzi, îl dăduse pe mîna demonilor să-l ducă în«Ţara fără întoarcere». “D. este de fapt reţinut în Infern ca zălog pentru eliberarea zeiţei Ishtar. Deşi păstor şi nu agricultor,
 D. a fost socotit ♦simbolul mitic al dezvoltării şi regresului naturii, deci zeul care moare şi învie periodic; ciclurile de coborîre şi urcare, ♦moarte şi renaştere — tip de feedback frecvent în cultele agrare — personifică mişcările periodice ale vegetaţiei şi, în genere, ale pulsaţiei ♦vieţii în natură (—► Tammuz, Attys, Osirist Adonis).
    Dungu Zeul *vînătorii şi ♦simbol al luptei pentru existenţă în ♦panteonul tribului baganda (—► mitologiile populaţiilor africane), avînd simulacre de ♦altare în junglă (de fapt ♦capişti primitive), unde neapărat se afla un ♦fetiş confecţionat din oase, bucăţi de piele şi colţi de animale, ca şi din ciocuri, gheare şi pene de păsări, alături fiind puse arme miniaturale.
    Durgă (Inaccesibila, Inabordabila, Nebiruita); Devâdevi (Zeiţa Zeilor) Zeiţă a violenţei în
 ♦mitologia vedica, predispusă la războaie şi măceluri, însoţită de un alai de ♦demoni feminini şi de vrăjitoare cu atribute de ♦vampiri, hrănin-du-se cu sînge omenesc, al căror număr propus de mitografiile sanscrite este de 8 sau 64 (însoţitoarele D. se numesc yogini). Adesea, D. e identificată cu *Părvati, soţia zeului ♦Qivâ (sau o ipostază a violenţei lui). D. personifică răzbunarea (numită atunci Candavatî — Furioasa), însă mai ales forţele contrare de echilibru (creaţie-distrugere), patronînd astfel fertilitatea vegetală, ca şi lumea ♦duhurilor ♦morţii; de aici şi paralelismul unei ♦sărbători de vară, Pavitrărohana; comemorarea morţilor se oficiază în toiul secerişului, împletindu-se cu sărbătoarea recoltei; în cadrul ceremoniei, preotul înfăşoară pe statuia zeiţei un şnur sfinţit. Divinitate contradictorie, părînd adesea de o structură, paradoxală, D. îşi reflectă complexa personalitate în numeroasele epitete: Jagad-dhătri (Susţină-toarea Lumii), Mahădevi (Marea Zeiţă), Nâga-Nandini (Fiica Munţilor), Sakamhari (Purtătoarea Ierburilor), Bhairavi (Cumplita). ♦Cultul zeiţei B. se pare că are o istorie dintre cele mai îndelungate: la început, o fecioară violentă, care ucide ♦balaurul demonic al spaimei, Maheşa; considerată sora lui ♦Krişnâ, iar cînd devine soţia lui Şivâ, de la violenţa virginală trece la
 o  violenţă sîngeroasă şi orgiacă. Venerată probabil încă în India prearică, iar în epoca vedică
DUBKHEIM
1Ş9
 timpurie, ocrotind vegetaţia şi combătînd pe demonul secetei, Durgama, e adorată şi azi în Bengal, în cadrul unor serbări populare anuale, Pujă sau Durgăpujă (sanscr. pujă — respect, închinare), cînd se sacrifică 2 000 de ţapi pe zi şi sînt îngăduite excese orgiastice eroţjce; un *altar principal contemporan este în templul bengalez Kalighat. D. e reprezentată cu trup negru, cu zece braţe, aşezată pe un leu şi locuind în munţii Vindhya.
    Durkheim, £mile Sociolog francez (1858— 1917). Gonsiderînd filosofia dincolo de cercetările ştiinţifice, întrucît aceasta are ca obiect natura transcendentă a faptelor vieţii reale, şi aşadar despărţind-o categoric de ştiinţele pozitive, D. afirmă că sociologia e obligată să trateze obiectiv, ca pe nişte lucruri, faptele sociale şi să refuze orice teorie filosofică. Implicit, D. s-a ocupat de formele religioase primitive, ♦religia primitivă fiind pentru el un sistem de reprezentări, condiţionat de caracterul solidarităţii sociale a unei colectivităţi. Dacă „ideea de suflet derivă din ideea de mana", D. postulează că „nu este popor la care ideea de suflet şi ideea de mana să nu coexiste" (—► mana); „formele elementare ale vieţii religioase" sînt privite în perspectivă, sociologul văzînd „cauza obiectivă, universală şi eternă a senzaţiilor sui-generis din care e făcută experienţa religioasă" anume în societate, dezvoltarea'succesivă a ideilor religioase aflîndu-se în relaţie directă cu dezvoltarea societăţii. Ca atare, şi „gîndirea ştiinţifică nu este decît o formă mai perfectă a gîndirii religioase". în acest plan,
D.  afirma (dintr-un unghi particular): „Ceea ce ştiinţa îi contestă religiei nu este dreptul de a fi, ci dreptul de a dogmatiza asupra naturii lucrurilor" (Les Formes elementaires de la vie religieuse, p. 613). Dar, în acelaşi timp, sociologul consideră, în plan istoric, că: „Există în religie ceva etern, care este destinat să supravieţuiască tuturor simbolurilor particulare în care gîndirea religioasă s-a dezvoltat succesiv (op. cit., p. 610). Mai înainte de a-şi fi publicat amplul studiu asupra formelor religioase elementare, examinate pe temeiul cercetării sistemului totemic al triburilor din Australia
(-► totem), D. văzuse în divinitate numai „societatea transfigurată şi gîndită simbolic" (în Bulletin de la Societe frangaise de Philosophie, avril, 1906).
 § Les Formes tlimentaires de la vie religieuse: le sys~ tăme totămique en Australie, Paris, 1912
    Dvăpara Zeul jocului de zaruri (-+jocuri rituale) şi în genere al hazardului, în *mitologia vedică, după el numindu-se a 3-a vîrstă a ciclului de ere *yuga: Dvăparayuga. Originea zarurilor (sanscr. durodara — zaruri, joc de zaruri), pomenite încă în * Rigyeda, e străveche şi incertă; ele s-au găsit şi în' unele sarcofage egiptene, dar sînt citate în Babilon, Iran, China, Japonia, Arabia, Grecia şi Roma imperială; grecii şi le-au asumat ca joc naţional, Sofokles atribuind născocirea lor unui comandant aheu din războiul troian, Palamedes; o amforă înfăţişează pe *Ahilleus şi *Aiax la jocul de zaruri, iar *Homer spune că peţitorii *Penelopei îşi treceau vremea lîngă palatul din Itaka aruncînd zi şi noapte zarurile. Termenul modern provine însă din arab az-zahr (joc de zaruri), care a dat şi cuvîntul hazard.
    Dyaus Pitar (sanscr. arhaic dyaus — cer senin) Poate cea mai veche dintre divinităţile Indiei arice (preluată, după o ipoteză, din *pkn-teonul autohton prearic de tip Harappa şi Mohenjo-Daro). D.P. era, în *mitologia vedică, zeul primordial al *cerului, pomenit astfel în textele vedice arhaice (—► Veda), rămas apoi ca nume comun: dyaus—cer. Din numele şi din atributul său esenţial a derivat *Zeus la greci şi
 * Iupiter (Diu-Piter) la romani, sensul iniţial fiind „Cerul-Părinte" (Rigveda, I, 160) şi „Cerul Atotştiutor" (Atharvaveda, I, 32, 4). Cu timpul, din divinitate pasivă devine nume comun ca şi sintagma sumeriană an-ki (*An-Ki), deoarece chiar din epoca vedică timpurie poziţia divină în panteon este ocupată de zeul *Vâruna (supus şi el apoi aceluiaşi tip de transfer).
    Dzanat în mitologia alană şi veche osetă (—► mitologii caucaziene), echivalentul *Paradisu-lui, care este situat în centrul Tărîmului Morţilor.
E
     fia Zeul babilonian al înţelepciunii şi cunoaşterii, creatorul primilor oameni, organizatorul şi binefăcătorul omenirii, patronul abisului acvatic şi al izvoarelor, protectorul tuturor îndeletnicirilor artizane şi al *descîntecelor; originar din Akkad, *cultul său a fost de fapt recompus după modelul zeului sumerian *Enki; dar uneori era confundat cu *Nudimmud sau chiar cu *Oannes (—► mitologii din Mesopotamia). Imaginat cu şuviţe de apă ţîşnind din umeri, era adesea reprezentat antropomorfic. în Asiria devine un zeu pseudoihtiomorf, mai exact, semănînd cu un peşte despicat care îl înfăşoară ca o manta cu glugă peste trupul de aspect omenesc. (Dar emblema sa mai frecventă este „capra-peşte“ — o capră cu coadă de peşte), în *panteonul babilonian timpuriu, puterea supremă a triadei divine era împărţită între Ea (înţelepciunea maximă: eautu), *Anu (puterea legislativă: anutu) şi *Enlil (autoritatea executivă: ellilutu). înţelepciunea lui fi. rezidă şi în mintea înţelepţilor de dinainte de *potop, care sînt consultaţi ori de cîte ori universul e în impas. în actele sale de creaţie artizanală, fi. este ajutat de 3 meşteri divini (uneori părînd numai ipostazele lui): Ninildu (Marele Dulgher), cel „care poartă cu sine securea cea curată", „cunoaşte toate lucrurile", iar obiectelor făcute de el le „dă strălucirea luminii"; Gushkinbanda (Cel cu mîinile curate), creatorul „zeului şi omului"; Ninagal, cel care „din adîncuri îşi aduce piatra sa" (bazaltul) şi care „mănîncă arama tare, cum ar mînca piele". După reforma regelui babilonian Hammurabi, fi. începe să fie considerat tatăl noului zeu suprem *Marduk. Conform unui *mit de origine sumeriană (variantă deocamdată singulară), în calitatea sa complexă de patron al apelor, înţelepciunii, meşteşugarilor şi al omenirii întregi, era adorat ca organizator multilateral al vieţii şi oricărei activităţi terestre, dar mai mult decît ca un simplu ♦erou civilizator. *Numărul sacru al lui fi. f era 40.
 |:J eMoniţi (ebr. *ebjonlm — săraci) *Sectă iu-
 I deo-creştină, existînd întîi în Palestina transior-|daniană în sec. I e.n., a cărei doctrină a fost
 l apoi continuată de alte secte mixte (iudeo-' creştine). E. militau mai ales împotriva universalizării *creştinismului, împotriva acceptării influenţelor exercitate de filosofia şi de modelele mitice hellenistice şi împotriva admiterii Epistolelor ap. Pavel (—> Biblia). Profesau o ♦teologie dualistă, în concepţia căreia Christos este
 I doar căpetenia *îngerilor, nu a doua ipostază Treimii, nici *logosul creator (—>Isus Christos), |iar *Satan este purtătorul răului şi ca atare | adversarul lui Christos; astfel, în fiecare gene-
 raţie, cei doi se manifestă prin cîte un *profet personal; în prima generaţie, lupta se dă între Isus (profetul lui Christos) şi Paul (*Apostolul Pavel — profetul Satanei). E. respectau cu stricteţe interdicţiile ^iudaismului, ca şi ideea evreilor despre ei înşişi, ca popor ales (chiar şi în cadrul creştinismului) al lui *Dumnezeu. Prin traiul ascetic (—► ascetism) şi comunitar,
e.  se apropie doctrinar de *esenieni. Dar mulţi comentatori ai acestui fenomen sectant au considerat că, întrucît e. militau pentru conservarea caracterului medio-oriental al *credinţei evanghelice, ei ar fi precursorii ^islamului.
§ G. Strecker, Das Juden-Christentum in den Pseudo-klementinen, Berlin, 1958
    Ebisu Zeul hranei cotidiene, în * mitologia japoneză, ocrotitorul muncii cinstite, dar totodată şi unul dintre zeii destinului (împărţind acest atribut generic cu *Fukurokuju, *Hoteix Jurojin, *Daykoku, Benten, * Bishamon — numiţi ca grup Shichi Fukujin — Cei şapte zei ai sorţii).
E.  e reprezentat ca pescar ducînd în mînă un peşte (tai).
    Echidna (grec. i8va — viperă) Monstru dragonic, în *mitologia greacă, reprezentat jumătate femeie, jumătate şarpe, născut de cuplul *Phorkys şi *Keto. E., împreunîndu-se cu *Typhon, a născut ea însăşi alţi monştri: ♦Hydra din Lerna, *Himaira, *Gorgonele, ♦Scylla, Leul din Nemeia, *Sfinxul (varianta feminină) ş.a. Deşi monstru, E. are chip feminin foarte frumos, chiar încîntător, dar frumuseţea îi este anulată de trupul de şarpe şi de comportamentul de reptilă; ea locuieşte într-o peşteră subterană, departe de *zei şi de oameni.
    Echo (grec. *Hxcî)) Zeiţa ecoului, în ^mitologia greacă, una dintre *Oreade, îndrăgostită de ♦Narcis, care a respins-o, silind-o fără voia lui să-şi risipească vocea şi oasele în lume, pînă cînd s-au prefăcut în stînci răsunătoare. După Longos, E. refuzase dragostea zeului *Pan care, de amărăciune, i-a înnebunit pe toţi păstorii din ţinut, făcîndu-i s-o sfîşie în bucăţi şi să-i împrăştie toate mădularele, care însă şi-au păstrat harul cîntecului. După altă variantă, a fost prefăcută de *Hera într-o fiinţă care nu putea vorbi, dar putea repeta ultimele cuvinte auzite, *metamorfoza fiind o consecinţă a faptului că E. o prevenea mereu pe Hera cînd *Zeus putea fi surprins printre *Nimfe. E. este eterna îndrăgostită, socotită — în epoca mitologiei greceşti tîrzii — una dintre Nimfele pădurilor şi izvoarelor, care nu e în stare să repete decît sfîrşitul cuvintelor. Dar toate variantele, lipsite de un miez mitic autentic, nu sînt decît o personificare — printr-o ^legendă
ECKHART
adaptată tradiţiei mitice — a cunoscutului fenomen acustic.
    Eckhart, Johann; Meister Eckhart Filosof german (cca 1260—1327), călugăr dominican, predicator, profesor la Universitatea din Paris, apoi la Strasbourg şi Koln. După 1325, predicile sale au fost acuzate de *erezie, învinuirea fiind confirmată de o bulă papală, conţinînd 28 puncte, doi ani după moartea lui E. (1329). în doctrina sa despre Absolut, E. delimitează raportul Absolutului faţă de sine şi faţă de rest, în prima situaţie Absolutul fiind „esenţa divină ca atare", iar această noţiune, numită Gotheit (Divinitate sau Dumnezeire), corespunde „nimicului divin" teologic. Pentru E., Absolutul nu are nici un fel de atribute, filosoful socotind că existenţa Absolutului se deosebeşte ontologic de existenţa esenţială; dar Absolutul este temeiul esenţei, fiind însă, în raport cu el însuşi, fără nici un temei, adică o genune (Abgrunt); considerat bază, „nimicul divin" este unitatea între protobază (Urgrunt) şi genune, acest „nimic divin" fiind un „deşert taciturn". în a 2-a situaţie, adică în raportul Absolutului cu tot restul (deci cu orice altceva decît el însuşi), Absolutul este natura activă, considerată început sau principiu al creaţiei şi, în acest caz, numindu-se *Dumnezeu * (Got), cel căruia îi aparţine Trinitatea. în raportul dialectic între Dumnezeu (Deus est esse—,,Dumnezeu este a fi”, adică existenţa) şi Divinitate, E. vede însuşi principiul întregului proces al universului, dar pentru el Dumnezeu este inseparabil de lume, iar actul creaţiei lumii (—* cosmogonie) e văzut nu în timp finit, ci în eternitate. Ga antropolog, E* găseşte identitate între natura divină şi natura umană; astfel, Divinitatea uniesenţială („scînteia”) e prezentă în natură ca principiu necreat, fiind prezentă în sufletul ce străbate drumul lepădării de sine şi care presupune eliberarea acestui suflet de orice forţe, imagini, definiţii, perfecţionarea (prin contopirea cu cel neîntemeiat) în virtutea impulsului său de a se scufunda în „nimicul divin". în gîndirea lui
E., principiul raţiunii este de primă importanţă în actul cunoaşterii, aceasta fiind înfăţişarea gnoseologică a căii lepădării de sine şi a contopirii cu Absolutul; filosoful a ierarhizat cunoaşterea în 4 trepte: cunoaşterea senzorială, raţionamentul comun, non-viziunea divină, identitatea între subiect şi obiect. Prin etica sa, care afirmă că „fapta bună este doar o medie între viciu şi perfecţiune", E. a respins gîndirea scolastică, devenind astfel un precursor al ♦Reformei în genere şi al doctrinei de „justificare prin credinţă" profesate de Martin *Luther. Dar *mîntuirea omului, care nu poate porni decît odată cu retragerea sa din captivitatea timpului (căci *timpul, împreună cu tot ce depinde de acesta, constituie piedica maximă a apropierii omului de Dumnezeu), este realizabilă în măsura în care omul îşi descoperă propria fiinţă.
§ Paul Petit, Oeuvres de Maître Eckhart, Sermons-Trai-Us, Paris, 1942; Vladimir Lossky, Thiologie negative et connaissance de Dieu chez Maître Eckhart, Paris,
1960; Bernard Welte, Meister Eckhart, Gedanken zu seinen Gedanken, Freiburg, 1979
    ecumenigm (grec. oiKouuevucog — care cuprinde tot pămîntului locuit) Tip de mişcare cu caracter de politică religioasă, militînd pentru unirea *bisericilor de aceeaşi *religie sau de confesiuni apropiate. în *creştinism, e. a apărut la începutul sec. XX, în cercurile protestante, asumîndu-şi scopul de a contribui la unirea bisericilor creştine într-o singură Biserică universală. Mişcarea debutează în 1910, prin Conferinţa Misionară Mondială de la Edim-burgh, prezidată de J. Mott, reprezentantul Bisericii Metodiste Americane (-> metodişti). Apoi, la conferinţa de la Amsterdam din 1948, unde au fost reprezentate 147 biserici din 44 ţări, a luat fiinţă un consiliu mondial (World Council of Churches), care devine coordonatorul întregii acţiuni ecumenice. în 1968, în acest consiliu sînt reprezentate 231 biserici din 80 ţări: evanghelici, lutherani, presbiterieni, mennoniţi, *baptişti, *quakeri, metodişti, congregaţioni-şti ► congTegaţionism) , vechi catolici, precum şi cîteva biserici ortodoxe, între care biserica ortodoxă rusă. Biserica catolică romană (deşi, după Conciliul Vatican II, a adoptat un Decret asupra ecumenismului) nu este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor. în 1979, după Adunarea Generală de la Nairobi, numărul bisericilor membre ajunge la 290. în 1974, are loc Conferinţa Ecumenică de la Bucureşti, între 18—25 ianuarie 1981, Vaticanul organizează Săptămîna rugăciunilor pentru unitatea creştinilor (cf. L'Osservatore Romano, sub semnătura lui E. Fortino, 27 ian. 1980), ceea ce nu înseamnă totuşi adeziunea oficială la e. Dar, după aceea, ideeea ecumenistă îşi lărgeşte cîmpul. Întîlnindu-se cu comunitatea evreiască din Meinz (R.F. Germania) la 17 noiembrie 1980, papa Ioan Paul II subliniază importanţa unui dialog între credincioşii evrei şi cei creştini (cf. La Documentation catholique, 21 dec. 1980, p. 1148—1149); iar Scrisoarea apostolică din
2  ian. 1981 a aceluiaşi papă îi proclamă pe sf. Kiril şi Metodiu ocrotitori ai Europei, deşi pînă atunci protectorul creştin al Europei fusese numai sf. Benedict (acest rol atribuin-du-i-se, în 1964, de către papa Paul VI). Consiliul Mondial al Bisericilor — care nu se consideră o suprabiserică — are un prezidiu din 6 membri aleşi o dată la 5 ani de Adunarea Generală, de asemenea un comitet central cu 90 membri şi un secretariat general cu sediul la Geneva, iar organele de conducere se întrunesc anual. După doctrina e., toate bisericile' : creştine sînt părţi ale unei singure Biserici creştine a lui *Isus Christos; dar, deocamdată,
e. nu a reuşit crearea unei *teologii unanime, deci a unei platforme teoretice pentru unirea reală a ramurilor creştinătăţii, astfel că, în mod concret, singurul fapt împlinit este o cola- ■ borare la un nivel politic suprapus, între diferite confesiuni, cu obligaţia de a nu se interveni:; în particularităţile doctrinare ale fiecăreia,1 deci în *credinţa propriu-zisă. De altfel, nriŞ' carea ecumenică a admis fără obiecţii aserţiunea
161
■Di»
   tradiţională că *Biblia pune şi rezolvă toate întrebările eterne ale omenirii. Totuşi, unii ecumenişti consideră că a sosit sfîrşitul despărţirii între credinţă şi ştiinţă, că progresul tehnic este un proces prevestit de scripturi, că omul e responsabil de tot ceea ce a creat *Dumnezeu, deoarece şi natura şi tehnica sînt daruri divine, iar omul — deşi dator să le folosească fără a încălca planul general al creaţiei — devine prada noilor forţe demonice produse de el însuşi şi că, în fine, în secolul revoluţiei tehnice şi ştiinţifice, religia dobîndeşte un rol compensator. Variantă mai nouă a universalismului, e. este de fapt o formă socială, nu una religioasă, o formă a bisericii, nu a religiei, aşadar o formă hibridă, întrucît se opune tendinţei intime a grupurilor de credincioşi, orientării tradiţionale de sisteme închise a comunităţilor religioase, căci se ştie că fiecare confesiune (*rit, *sectă) s-a desprins din corpul religiei matriciale prin-tr-o reformă mai mult sau mai puţin violentă, care nu permite recontopirea. Chiar dacă e. este o tendinţă benefică din punct de vedere politic şi social şi poate coopera la mai buna înţelegere între oameni (deziderat al celor mai multe doctrine religioase), din punct de vedere strict religios el este o utopie, întrucît contrazice structural o lege obiectivă, verificată practic în istorie, guvernînd dintotdeauna evoluţia şi involuţia formelor religioase: entropia religioasă (cf. Victor Kernbach, Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984, p. 275—297). ® Există mişcări ecumenice asemănătoare în cadrul *budismului (Frăţia Mondială a Budiştilor) şi al Hslamului (Congresul Islamic Mondial). Un curent nou militează pentru unirea într-o singură organizaţie religioasă a tuturor religiilor lumii.
   § N. Coodall, The Ecumenical Movement, London, 1963; R. Nelson, The Unity of the Church and the Unity of Mankind. What unity implies, Geneva, 1969 ; Wissert Hooft, A History of the Ecumenical Movement, I, London, 1967; The Ecumenical Advance. A History of the Ecumenical Movement, II, London, 1970; IO. B. KpHHeB, XpucmuaHcKuă 3xyMenusM, MocKBa, 1980
                                                      Edda Două culegeri de *mituri şi *legende eroice din Scandinavia, scrise în evul mediu nordic precreştin de scalzii din Islanda, din materia mitologică adusă de scandinavii imigraţi. ^Edda Veche cuprinde mituri şi j legende arhaice, redactate în sec. X-XII, în s rversuri aliterate; a fost descoperită de episcopul r.r> Olandez Brinjolf Svejson (1643), care i-a dat 7 ~şi numele sub care circulă azi; cel mai vechi *din textele E. e un ms din sec. XIII, găsit în *Codex Regius. E.V. se compune din peste 30
 1 ;de texte, divizibile în două categorii: 1) cîntece ^mitologice de tipul saga, cu conţinut cosmogonic 2(cosmogonie) şi escatologic (—► escatologie),
   * narînd viaţa şi activitatea *zeilor *panteonului ri \scandinav (—► mitologie scandinavă) ; 2) cîntece Eroice despre neamurile northmene vestite: ţ '/Volsung, Gjtikung ş.a. Saga iniţială a culegerii,
   *Voluspa, are caracter oracular (—> oracole) şi "conţinut cosmogonic, dar şi prevestirea escato-g*f-logică a amurgului zeilor (*Ragnarokr); altă
 saga, Lokasensa (sau Lokalepsa) e consacrată zeului infernal *Loki. r^Edda Nouă eun tratat medieval de mitologie şi poetică, atribuit lui Snorri Sturluson (1179—1241); are 4 părţi, două mitologice în proză (Orbirea lui Gjiilfi şi Cuvîntările lui Bragi) şi două de poetică (Poveţe pentru scalzi — tratat de poetică, şi un tratat de prozodie). în prima parte, există o expunere generală a mitologiei scandinave, sub forma unor întrebări ale lui Gjiilfi, la care răspunde, în diverse *teofanii mascate, chiar zeul suprem *Odhinn.
    Edda Nouă —► Edda
    Edda Veche —> Edda
    Eden *Paradisul biblic (-+ mitologie biblică), înţeles iniţial nu ca loc de răsplată postumă, ci ca reşedinţă primordială a întîiului cuplu uman: *Adam şi *Eva. Eden (formă ebraizată a babil. edinu — cîmpie, deşert, faţă de toponimul sumer. E-din — Cîmpia babiloniană) înseamnă în ebr. „plăceri", „delicii" — de unde gan-eden
 —  grădina plăcerilor; în *Septuaginta se utilizează IlapaSsiaog — grădină, derivat în noţiunea modernă de paradis. * Vulgata traduce uneori prin Paradisum voluptatis. După tradiţii mai vechi, se crezuse că E. era conceput ca o grădină cerească, transferată apoi de textul biblic undeva pe Pămînt, ca paradis terestru. V.T. (Geneza, II, 8) îl consideră sediul în care au fost colonizaţi, au locuit, au gustat roadele cunoaşterii şi de unde au fost alungaţi, pentru ♦păcatul originar, primii oameni de pe pămînt, Adam şi Eva. Datele biblice, confuze şi contradictorii, fac imposibilă localizarea ţinutului. Iranienii considerau leagăn al omenirii un fel de plai de lîngă munţii Mesopotamiei, încadrat de 4 fluvii dintre care unul izvorînd din cer, ca Gangele (*Gangă) indic, şi unde se afla şi un pom al vieţii (-* Pomul Vieţii). Sursa *mitului biblic e însă obscură, chiar dacă sînt unele coincidenţe cu mitul avestic: „Şi a sădit El Yahweh o grădină în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl alcătuise". Printre feluriţii pomi fructiferi, „în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina, şi de acolo se despărţea în patru braţe", numite: Pishon, care înconjura ţinutul aurifer Hawilah, mai avînd bdeliu şi onix; Gihon, care mărginea ţinutul Kush; HiddSqel, la răsăritul Asiriei; Perat. „Şi a luat El Yahweh pe om şi l-a pus în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească!" (V.T., Geneza, II, 8—15). Originalul ebraic a fost interpretat în moduri hazardate de unii comentatori, care cred că pot localiza teritoriul E., identificînd fluviile: Pishon cu Indul, Gihon cu *Nilul, Hiddeqel cu Tigrul (asir. Idiglat, iran. Tigrat) şi Perat cu Eufratul (sumer. Puranam, asir. Purat, iran. Uphratu), iar Ţara Hawilah nu i-a decis în vreun fel pe comentatori, care o plasează fie în Asia, fie în Africa. Dar un ţinut Havila e menţionat de unele texte sanscrite, ca teritoriu abundent în aur, acestea precizînd că amiezii din Havila îi corespunde în India miezul nopţii: o atare referinţă deschide ipoteza unui
 EDUSA
162
 teritoriu de antipod, eventual ecoul unui teritoriu pierdut (şi putem compara descrierea geografică a E. cu descrierea sumară a ♦Atlan-tidei din textele lui ♦Platon), mitul E. biblic fiind în acest caz punctul final al unui lung proces sincretic; oricum, rezultă că teilhenii Asiria, Tigrul şi Eufratul sînt fie adaptări ale copiştilor, fie interpolări, mai ales că în Mesopotamia nu a existat niciodată onix. Dar mai este şi ipoteza enunţată de D. Drăghicescu, în Reflexi-ons sur Vorigine de la destinee de Vhomine (1938), după care mitul izgonirii din E. sau dintr-o grădină paradisiacă similară nu ar fi decît amintirea plecării unui grup de colonişti de pe planeta natală pe Pămînt, acest mit contopin-du-se, după aceeaşi ipoteză, cu mitul căderii ♦îngerilor (—► paleoastronautică).
     Edusa; Edulica zeiţă avînd grija hrănirii copiilor, în * mitologia romană.
     Egeria Divinitate oraculară (—► oracole) în
 *mitologia romană, una dintre *Camenae, sau o ♦Nimfă cu care regele ♦Numa Pompilius mărturisea că se consultă, ca pontifexmaximus, în elaborarea legislaţiei sale religioase, dar şi în treburile conducerii statului; în unele variante, E. era considerată chiar soţia lui Numa. După alt ♦mit, plînsul Nimfei la moartea lui Numa a făcut-o pe *Diana s-o transforme, de milă, într-un izvor. E. avea un ♦altar la izvorul ce se varsă într-un lac din crîngul italic de la Nemi, alături de sanctuarul Dianei Nemorensis. Acestui izvor, identificat în ♦credinţele populare romane cu Nimfa însăşi, i se atribuiau însuşiri tămăduitoare. După *Ovidius (Fasti, III; Metamorfoze, XV), E. s-a însoţit cu regele Numa chiar în această dumbravă, unde apoi femeile îi aduceau ♦ofrande pentru uşurarea naşterilor; după alte surse antice, însoţirea s-a petrecut însă într-un crîng din Roma, de lîngă Porta Gapena.
     Eggthir (Slujitorul-cu-sabie) Personaj din
 *mitologia scandinavă, paznicul (sau soţul) unei femei din lumea ♦Uriaşilor: Bătrînă din Pădurea de Fier.
     Egigero Fa Copacul universal, un gen de arbor mundi (—► Arborele Cosmic) din mitologia maghiară, un arbore care ajunge la cer, numit adesea şi Telejetlen Fa (Copacul fără vîrf) sau Sasbfa (Copacul Vulturilor). E.F. are 7 crengi şi leagă între ele cele 3 lumi, întrucît rădăcinile ajung în *Infern, tulpina se sprijină pe ♦Pămînt, iar coroana reazemă ♦Cerul. La rădăcina copacului este un izvor vital (cf. izvorul lui *Mimir, de la rădăcina frasinului scandinav mitic *Yggdra-sill)t iar fructele, răşina şi seva hrănesc tot ce este yiu pe suprafaţa terestră. Pe creanga superioară se află Casa Soarelui; pe altă creangă, de mai jos, Casa Lunii. Mişcarea şi freamătul crengilor produce vîntul. Arborele e păzit de un vultur uriaş, iar drumul spre tulpina sa nu-l poate găsi decît ♦şamanul (magh. tâltos). Roadele arborelui sînt daruri divine pe care însă le culeg, le transportă şi le distribuie numai ♦zînele (magh. TiXnder). în ♦credinţa populară, celor 7 crengi ale acestui arbore cosmic îi corespund 7 _ Maici ale Domnului. Cronicile pomenesc, în
 legătură cu E.F., şi 7 şefi legendari ai triburilor maghiare originare: Hetumoger (Şapte Muguri).
    Ehec&tl Zeu aztec al vîntului (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), uneori epitet al lui * Quetzalcoatl, dar sub forma Yohualli-Ehecatl (Noapte-Vînt), ca divinitate transcendentală: yoh ualli — invizibil, ehecatl — impalpabil, deci nevăzut ca noaptea, de nepipăit ca vîntul, adică în afara experienţei. E. i-a adus omenirii dragostea, cînd s-a desfătat el însuşi cu fecioara *Maya-huel, zeiţa fecundităţii; în iubirea lor, ei se identifică simbolic cu un arbore magic birami-ficat: vîntul suflînd peste flori şi răsădindu-le sămînţă în pămînt. E. insuflă viaţă în scheletele pregătite de zeul *morţii, ♦Mictlantecuhtli.
    Eileithyia Zeiţa naşterilor, in *mitologia greacă, deţinînd puterea de a uşura chinurile facerii sau de a le intensifica şi prelungi; totodată moaşa divină a zeiţelor. Născută de cuplul ♦Zeus—♦Hera, ca ultimul (al 4-lea) lor copil. Dar în ♦mituri mai timpurii (*Iliada) sînt amintite mai multe zeiţe cu numele E., ca ♦simboluri ale durerilor facerii şi ale actului biologic al naşterii. Numită în ♦mitologia romană Ilithyia (dar identificată cu Iuno Lucina), era însă adorată de romani doar ca ipostază obstetrică a marii zeiţe *Iuno. Grecii i-au acordat, în perioada clasică, o importanţă principală, mult mai amplă. ♦Pindar o invocă (Olimpice, VI) în simbol mai larg, ca pe ocrotitoarea viitorului omenesc pe care îl zămisleşte. Era reprezentată în picioare, cu braţul stîng ridicat şi cu palma deschisă, în mîna dreaptă ţinînd o faclă aprinsă (flacăra vieţii).
    Eir (Cea care cruţă) Zeiţa medicinei, în ♦mitologia scandinavă şi ^germanică, făcînd parte din alaiul zeiţei ♦Freyia. E. alină durerile fizice ale oricui şi vindecă bolile sau rănile zeilor.
    Eirene (grec. eipf|VTi — pace) Zeiţa păcii, în ♦mitologia greacă, reprezentată ca ’o femeie frumoasă, ţinînd în braţe pe ♦Ploutos copil, iar într-o mînă Cornul Abundenţei. Fiică a cuplului ♦Zeus — ♦Themis, era una din cele 3 ♦Horai. Romanii au numit-o *Pax.
    Ek Chuah Zeul maya al războiului (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Ekibiogami Zeii molimilor, în ♦mitologia japoneză.
    El (semit, el, akkad. ilu—♦zeu) Zeu răspîndit la popoarele semite (—*> mitologie feniciană), în forma arhaică avînd semnificaţia generică de zeu (pl. elonim). în Canaan, era zeul prin excelenţă, locuind într-un ţinut misterios şi îndepărtat, la obîrşia rîurilor, în adîncul genunii, adorat ca fiinţa supremă şi ubicuă. Originea ♦cultului său e în mitologia ugarită unde, ca zeu suprem, prezidează Adunarea Tuturor Zeilor, fiind numit Părintele Zeilor şi văzut ca un bătrîn cu barbă albă, venerabil, binevoitor, simbolizînd înţelepciunea şi dreptatea; era considerat şi Tatăl Oamenilor, iar ca divinitate a ♦timpului, Părintele Anilor (atribut reluat de ♦ Biblie în epitetul „Cel vechi de zile"— probabil pentru ♦Dumnezeu). Nici în Ugarit zeul nu era localizat pe pămînt sau în cer, prezenţa sa extinzîndu-şe pretutindeni, iar sediul predilect fiind la obîrşia
 163
ELCHESAIŢI
 fluviilor; pe aceste domenii misterioase primeşte, pe zei şi pe zeiţe care sînt „fiii şi fiicele*6 lui întrucît E. cumulează vechimea, înţelepciunea supremă, cunoaşterea tuturor lucrurilor şi puterea deciziei în ultimă instanţă. E personificat uneori ca taur simbolizînd forţa şi fertilitatea; de obicei însă imaginile sînt "antropomorfe (totdeauna de bătrîn cu barbă), uneori, ca într-o stelă, cu coarnele rituale pe cap. In varianta ugarită,
 E. are şi o soţie: ♦Athirat, iar multe mitografii îl socotesc un zeu pasiv care preferă odihna, somnul şi uneori chiar beţia (un text îl prezintă beat, împleticindu-se în căutarea odăii sale şi neputîn-du-şi reţine udul). Dar, deşi tată al zeilor, E. este un zeu castrat. Gel mai frecvent epitet ugarit e „Milostivul cu inima largă"; în această calitate personifică Providenţa şi astfel e sensibil la intervenţiile lui ♦Baal în favoarea omenirii, iar cînd Baal dispare, E. compătimeşte durerile omeneşti. Sînt şi *mituri din Ugarit mai puţin pertinente; în poemul numit convenţional Naşterea zeilor, există această scenă: pe ţărmul mării E. se apropie de două femei ce par destinate dragostei rituale, dar zeul devine subit neputincios, apoi prinde în cer o pasăre, o frige pe cărbuni şi, vindecat prin acest remediu straniu, săvîrşeşte cu ambele femei căsătoria sacră, din care se nasc divinităţile astrale Shahar şi Shalim (Luceafărul de dimineaţă şi cel de seară); cînd repetă ♦ritualul ♦hierogamiei cu aceleaşi femei, ele nasc pe „copiii mării" sau „zeii graţioşi" care, crescînd, îşi vădesc marea lăcomie pentru roadele pămîntului şi pentru toate celelalte produse comestibile (păsări, peşti, vînat), foamea potolindu-li-se doar cînd un paznic le dă din magazia sa mîncare şi băutură de provenienţă agricolă (aici fiind evident, ca în multe ♦mitologii, ecoul descoperirii şi integrării agriculturii în viaţa socială). Acelaşi zeu, preluat de evrei, figurează în diverse ipostaze în Biblie, fără a se abate prea mult de la valoarea originară ugarită. „Eu sînt El şi locuiesc în locaşul zeilor în inima mării" (’ad-litt. — F.7\, lezechiel, XXVIII, 2), faţă de traducerile canonice, de pildă versiunea ortodoxă: „Eu sînt Dumnezeu şi stau pe tronul lui Dumnezeu în inima mărilor"); dar în textele biblice E. capătă treptat sensul de „domn" sau „stăpîn" şi e folosit adesea ca subiect succedat de un atribut: El Elyon (Domnul cel preaînalt), El Olam (Domnul cel veşnic), El Roi (Stăpînul din vedenie), El Shaddai (Stăpînul Atotputernic) sau intră în compunerea unor teonime şi nume sacre, ca particulă pre-pozitivă: Eloah, ♦Elohim, Eliyahu (Ilie), El’azar (Eliazar) şi postpozitivă: Isra’el, Gabri’el, Mika’el, Yehezq’el (lezechiel).
    Elagabal (semit, el— zeu, zeul prin excelenţă, gabal — montan; arabo-siriac el-Gabal — împărat; grec. 'HXioyafiaXo<;) Important zeu al munţilor în ♦miturile semiţilor occidentali, avînd un sanctuar somptuos, iar zeul însuşi fiind adorat sub forma unui mare aerolit conic, de culoare neagră, despre care se credea că a căzut din *cer, fiind creat de ♦Soare. Întrucît, ca zeu al munţilor, era pus în relaţie cu soarele, romanii (care i-au acordat o importanţă cultuală
 mult mai mare decît o avusese la semiţi), prelu-îndu-1, l-au numit mai ales Heliogabalus. ♦Cultul originar semitic e datat în perioada aramaică, aproximativ între sec. X î.e.n. şi sec. I e.n. Cultul roman pentru E. îşi atinge apogeul între anii 218—222, în perioada de domnie a împăratului Varius Avitus, care şi-a luat numele oficial de Elagabalus, asumîndu-şi totodată funcţia de mare preot al zeului E. şi construindu-i un mare *templu pe Palatin, în tendinţa de a muta acolo şi sanctuarele altor ♦zei şi de a transforma cultele locale, concentrate sub egida unui corp de preoţi, într-o *religie unică, cu statut ezoteric. Istoricii antichităţii romane tîrzii au privit cu ironie sau insatisfacţie acest cult. Herodian şi Gassius Dio considerau acest zeu o divinitate solară. Templul solar din Emessa (Syria), vizitat de numeroşi pelerini din tot Orientul Apropiat, veniţi să se închine conului negru meteoritic, era frecventat şi de soldaţii romani din garnizoana locală, care au adus cu ei acest cult, nou pentru imperiu, însă nu au avut autoritatea de a-1 şi răspîndi prea mult. După Gassius Dio, cultul lui E. a fost introdus la Roma de împăratul Avitus (Antoninus), supranumit Elegabal, construindu-se, succesiv, un templu pe Palatin şi altul, la periferia oraşului, pe Esquilin; apărătorii religiei romane clasice se simţeau jigniţi de asemenea reformă, cum vedem în textul lui Cassius Dio: „Printre cele mai nelegiuite fapte pe care le-a săvîrşit [Avitus] este şi celebrarea cultului lui Elegabal. Introducerea la Roma a unei divinităţi străine nu ar fi fost de fapt un lucru atît de grav [...]> gravă era însă supremaţia ce i-o acorda faţă de Iupiter şi faptul că s-a proclamat mare preot al acestei divinităţi" (Istoria Romană, LXXIX, 11). Existase chiar intenţia ca E. (sau măcar ♦Helios) să-l înlocuiască pe ♦Iupiter în triada capitolină (Iupiter, *Venus, ♦Minerva); dar Avitus nu numai că a condus el însuşi carul triumfal cu care era transportată la Roma statuia sacră a zeului, dar a propagat *circumcizia şi abstinenţa de la carnea de porc, totodată afirmînd că „trebuie transferate, în templul lui Elegabal de pe Palatin, religia iudeilor, cea a samaritenilor, precum şi cultul creştin, aşa încît în cultul lui Elegabal să se concentreze misterele tuturor religiilor" (Istoria Augustă, III). E posibil ca această acţiune să fi corespuns de fapt unei tendinţe populare generalizate de a prefera *misterele mistice ale cultelor orientale. Totuşi, la Roma, cultul lui E. nu a durat mai mult decît domnia împăratului care l-a introdus.
    elchesaiţi (ebr. hei kesai — forţă ascunsă) ♦Sectă creştină (-* creştinism) timpurie (sec. II), după a cărei doctrină lumea provine din şi este guvernată de două principii — unul masculin : *Isus Christos, altul feminin: *Sftntul Duh. într-un detaliu teologic, acest „principiu masculin" e descris ca ♦înger de rang superior şi de dimensiuni gigantice (înălţime: 96 mile, lăţime: 24 mile — adică 141 888 x 35 472 m). E. credeau că atragerea lui Isus Christos de către simţurile credincioşilor creştini, spre lumea terestră,
EL DORADO
 164
                                                           nu ar fi în consecinţă decît o îndepărtare a sa înspre ♦cer şi totodată o abstractizare mentală.
    EI Dorado Ţinut sau ţară fabuloasă auriferă, bănuită de căutătorii de aur în America de Sud şi pe care conchistadorii primei epoci o plasau între Amazon şi Orinoco. ♦Legenda s-a născut probabil din amintirea tezaurului boga* în obiecte de aur găsit de cuceritorii spanioli aduşi de Cortez în regatul aztec al lui Moctezuma. Dorinţa de a găsi aur a născut în istoria omenirii şi alte legende similare, ca în ^mitologia egipteană — ţara *Punt.
                                                           elementele Materiile prime fundamentale, stihiile primordiale, principiile cosmogonice care
 —  potrivit cosmologiilor mitologice şi filosofilor antici — au participat, în timpul primordial, la crearea lumii, la construcţia (zidirea) universului, cu alte cuvinte, la punerea în ordine a ♦haosului iniţial. în cele mai multe *mitologii sau sisteme filosofice antice, elementele sînt 4 sau 5, adică cele pe care omul le-a decelat în natură ca nefiind confundabile între ele: *focul, *apa, *pămîntul, *aerul, iar uneori şi *eterul; în cazuri speciale (*mitologia chineză) apar, în locul altora, lemnul şi metalul, sau (în *mitologia scandinavă) unul cu rol de forţă a interacţiunii: frigul. Toate e., înainte de cosmogeneză, s-au aflat într-un amestec inert, într-o dezordine informă (haosul primordial), pînă- cînd întîiul impuls al creaţiei (un zeu creator, un grup de ♦zei, ♦Dumnezeu, ♦Allah, principiile primordiale ♦yin şi ♦yang, urnirea ♦timpului cosmic sau altă forţă intrinsecă ori extrinsecă) le-a separat, le-a purificat, le-a indus sau le-a trezit forţa activă latentă şi le-a solicitat participarea (cînd erau considerate ele însele divinităţi) sau le-a impus-o (cînd erau socotite stihii impersonale) în opera generală de creaţie a universului. ~ în India, concepţia clasică (vedică) admitea, cu numele generic bhuta (dar sanscr. dhătu — element primordial), 5 e. în această ordine a importanţei cosmogonice: ăkăgâ (eterul), *văyă (aerul sau vîntul), tejas (arşiţa, adică focul şi lumina), prthivi (pămîntul), ap (apa); în cadrul aceleiaşi concepţii vedice, ^viaţa se clasifică în 4 categorii de fiinţe, alcătuind la rîndul lor elementele sui-generis ale vieţii: svedaja (insectele şi viermii, care provin din căldură, aburi şi sudoare), andaja (păsările şi reptilele, care provin din ouă), udbhijja (ierburile şi arborii, care provin din sfîşierea solului terestru), jarăyu-ja (oamenii şi animalele, care se nasc din pîntecele matern). ~ Gîndirea veche (mitică şi filosofică) din China a clasificat 5 elemente primordiale (*wuxing)% xing fiind element, dar şi substanţă: shui (apa), huo (focul), mu (lemnul), jin (metalul), tu (pămîntul). ^Principalele şcoli filosofice din Hellada afirmau că stihiile (axoixeîa
 —  elemente primordiale; ta toO Koajiov axotxeîa
 —  elementele din care e alcătuit cosmosul; termen folosit şi de ♦Platon: ctoixeîov— element) sînt la obîrşia lumii, care s-a născut din materia originară — CXri filosofii şcolii eleate numeau e. cu sintagma pt£ai thxvtcdv. Elementul originar prim era, pentru Thales din Milet, apa; pentru Anaximenes, aerul;
 pentru Heraclit, focul; iar Empedokles considera că întregul cosmos provine din 4 e.: focul, apa, aerul, pămîntul — numite sintetic axoixeîa (stihiile). ^ Elementul cosmogonic primordial, în ♦mitologiile din Mesopotamia (Sumer, Akkad, Babilon) este apa, dar scindată în două subele-mente: *Apsu—apele dulci, *Tiamat — apele sărate. ~ Gîndirea religioasă ebraică nu admite elemente primordiale şi nici haos iniţial, căci ♦Dumnezeu (♦Elohim) a făcut ♦cerul şi pămîntul din nimic, întîi informe şi invizibile, apoi, după crearea luminii, coagulînd apele în mări, despăr-ţind apele inferioare de apele superioare prin tăria cerului şi eliberînd la vedere uscatul terestru. ^ ♦Cosmogonia scandinavă este rezultatul interacţiunii frigului, ca forţă elementară primordială, cu apa şi focul. ~ ♦Teologia Creştinismului timpuriu (în N.T.) foloseşte noţiunea plurală greacă stoiheia pentru a numi fie legile naturii impurificate de forţa răului, fie principiile fundamentale ale învăţăturii sacre (Pavel, Evrei, V, 12), fie chiar e. naturale: „stihiile, arzînd, se vor desface" şi „se vor topi" (Petru, Epistola a Il-a sobornicească, III, 10, 12).
    Elf (pl. Elfen) ♦Spirite în ♦mitologia scandinavă şi ^germanică, fie luminoase şi prietene ale ♦zeilor, fie sumbre şi vrăjmaşe; uneori, ♦genii ale vîntului. Forma feminină Elfe corespunde întrucîtva ♦zînelor sau ♦Ielelor din ♦mitologia românească.
    Eliade, Mircea Exeget al ♦mitologiei universale, filosof şi istoric comparatist al religiilor, printre cei mai prestigioşi în sec. XX (1907— 1986), profesor la Universitatea din Chicago, membru al Academiei Americane. Prin cercetarea erudită, aprofundată şi originală a mitologiei comparate în aria culturii spirituale — considerată integral — a grupurilor umane primitive şi observînd complexitatea de aspecte, E. priveşte fenomenologia ♦mitului ca act, inseparabil de ♦religie, al spiritului omenesc, examinînd mitul dinăuntru şi constatînd contopirea totală în gîndirea omului primitiv sau arhaic a miticului cu realul. De la contactul analitic timpuriu cu alchimia şi cosmologia babiloniană, cu doctrina ♦yoga, cu miturile populare ale ♦ritualurilor construcţiei sau ♦magiei, cu mitul ♦androginului şi cu ♦simbolul mitic al ♦eternei întoarceri, E. a ajuns la construcţia de mare densitate a sintezei sale fundamentale: un tratat de istorie a religiilor (Trăite d’histoire des religions, 1949), unde clasificarea în funcţie de personalitatea specifică a fiecărei religii şi de tipologia tradiţională a ritualurilor, deosebite de la o religie la alta, este efectuată pe temeiul ideii că „pentru homo religiosus esenţa precede existenţa", adevărata existenţă a acestuia începînd în clipa cînd el comunică direct cu istoria mitică primordială şi îşi asumă consecinţele ce decurg din ea; căci omul, după E., are o dimensiune istorică şi una trans-istorică. Pentru omul oricărei societăţi arhaice sau primitive orice act al său „se desfăşoară într-o manieră rituală", adică este „un sacrificiu" şi prin urmare orice act omenesc Me apt să devină un act religios"; religiile se constituie deci în jurul acelor eveni-
 165
ELIADE
 mente esenţiale, petrecute in illo tempore, în marele timp arhetipal, care însă diferă de la q arie la alta (de pildă, pentru religia ebraică şi cea creştină esenţialul fiind „drama Paradisului, care a întemeiat actuala condiţie umană"). Şi nefiind „nicăieri o religie simplă", studierea fenomenului religios „de la simplu la complex" ar fi aşadar „arbitrară". Despre acest Tratat, teologul catolic Jean Dantelou a scris la vremea sa că „marchează o dată în istoria religiilor", în alte cercetări, E. studiază funcţia, concepţiile şi tehnica extazului la ♦şamani (Le Chamanisme et les techniques archaiques de Vextase, 1951, ediţie amplificată, 1968 — o cercetare fundamentală, de sinteză, a întregii probleme), relaţia dintre elementul sacru şi cel profan din gîndirea umană în istorie (Le sacre et le profane, 1965), dar mai ales problemele ^arhetipului şi ale eternei întoarceri (Le Mythe de VEternei Retour. Arcbetypes et repetition, 1949), unde se afirmă că, pentru omul arhaic, întreaga sa existenţă nu e decît repetarea actelor, funcţiilor şi gesturilor arhetipale revelate de ♦zei la începutul lumii, imitaţia modelelor divine fiind reactualizarea perpetuă a momentului mitic de obîrşie, deci o veşnică întoarcere la esenţe; iar miturile cuprind o întoarcere ciclică, întrucît după fiecare catastrofă de tipul ♦potopului, rămîne^ un cuplu ce reia omenirea. într-o explorare sistematică a problemelor întrepătrunderii dintre mit, vis şi mister ritual (Mythes, reves et mysteres, 1957) se precizează că, „fiind real şi sacru, mitul devine exemplar" şi slujeşte drept model, întrucît „mitul reprezintă un anumit mod de a fi în lume" al omului primitiv sau arhaic, pentru care ♦moartea este „un rit de trecere" sau „iniţierea supremă". E. a scris şi un compendiu foarte răspîndit (Aspects du Mythe, 1963), un examen al structurii şi funcţiei miturilor, de la prestigiul lor magic pentru primitivi, între ♦cosmogonie şi ♦escatologie, pînă la decăderea mitului în ^legendă prin demitizare şi la supravieţuirea funcţională a noţiunii de mit în timpul modern, în fine, o cercetare de mitologie religioasă şi folclorică din Dacia şi Europa orientală (De Zalmoxis a Gengis-Khan, 1970) restabileşte personalitatea mitico-morală a lui Zalmoxis (*Za-molxis), cu preferinţă pentru această rostire, ca zeu şi nu ca ♦erou civilizator; de asemenea, examinează continuitatea elementelor mitice pe teritoriul Daciei (de ex., de la +Diana la ♦zînă); reconstituie mitul „vînătorii rituale" din legenda lui Dragoş Vodă, şi mitul „construcţiei rituale" din legenda ♦Meşterului Manole. Nicăieri E. nu riscă o definiţie lapidară şi exhaustivă a mitului, întrucît „mitul este o realitate culturală extrem de complexă, care poate fi abordată şi interpretată din perspective multiple şi complementare"; totuşi, se precizează că: „mitul povesteşte o istorie sacră", „relatează un eveniment ce a avut loc în timpul primordial", adică „istoriseşte felul cum, datorită faptelor unor Fiinţe Supranaturale, o realitate a început să existe, fie realitatea totală, Cosmosul, fie numai un fragment — o insulă, o specie vegetală, un comportament omenesc, o instituţie"; „mitul nu vorbeşte decît
 despre ceea ce s-a întîmplat intr-adevăr1 pentru gîndirea primitivului, iar personajele mitice „sînt cunoscute mai ales prin ceea ce au săvîrşit în vremile prestigioase ale începuturilor", de vreme ce „mitul e considerat o istorie sacră" şi funcţia lui principală este „de a revela modelele exemplare ale tuturor ritualurilor şi ale tuturor activităţilor umane semnificative". Remarcînd în concepţia primitivilor convingerea că ♦timpul sacru primordial e recuperabil, deoarece omul arhaic nu acceptă ideea ireversibilităţii timpului, E. defineşte astfel şi funcţionalitatea mitologiei în cadrul oricărei religii. Ultima lucrare, de filosof şi istoric, cea mai amplă din întreaga operă: Histoire des croijances et des idees religieuses (o istorie generală a credinţelor şi ideilor religioase), cuprinzînd, în 4 largi etape, întregul fenomen, îa ansamblul dar şi în unitatea sa, cum a scris, la apariţia primului tom, Georges ♦Dum^zil. Lucrarea are 4 tomuri: I De la epoca de piatră la misterele din Eleusis (1976); II De la Gautama Buddha la triumful creştinismului (1978); III De la Mahomed la epoca Reformelor (1983); IV De la descoperirea „<blajinului sălbatic" la teologiile ateiste contemporane (postum). Opera lui E. a înregistrat un moment-cheie în istoria religiilor, tot atît de spectaculos ca şi apariţia operei lui J. G. ♦Frazer, iar definirea raportului între om şi fenomenul religios, făcută pe baza unei imense documentări digerate şi a unei perspective originale, este un instrument fundamental al operaţiilor intelectuale contemporane, poate şi viitoare. Aproape unanim preţuit în lumea savantă şi în lumea cititoare obişnuită, E. a fost totuşi atacat de Marshall McLu-han (Galaxia Gutenberg, Toronto, 1962), dintr-o stranie opacitate faţă de problema mitului în societatea omenească. Acuzînd „zelul" filosofului de „resacralizare" a vieţii umane, McLu-han se arată în genere sceptic faţă de posibilitatea înţelegerii miturilor, crezînd cu candoarea diletantului că miturile se pot produce numai în culturile orale şi că alfabetul fonetic ar fi desfiinţat mitogeneza; însă confirmarea vitalităţii teoretice a operei lui E. se afiă chiar în faptul că, fără să-şi dea seama, însuşi McLuhan (dincolo de ideea sa esenţial justă) produce un mit (mitul „galaxiei Gutenberg"). E. a afirmat cu tensiune vizionară că „înţelegerea mitului se va socoti într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului XX" (Mythes, reves et mysteres, p. 38).
§ Alchimia asiatică, Bucureşti, 1934; Cosmologie şi alchimie babiloniană, Bucureşti, 1937; Mitul reintegrării, Bucureşti, 1942; Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Insula lui Eutkanasius, Bucureşti, 1943; Yoga. Essai sur les Origines de la Mystique Indienne, Bucureşti—Paris, 1936; Techniques du Yoga, Paris, 1948; Trăite d'histoire des religionsy Paris, 1949 (ultima ed., 1975); Pattems in Comparative Religion, London—New York, 1958; Le Mythe de VEtemel Retour, Paris, 1949; Le Chamanisme et les techniques archaiques de Vextase, Paris, 1951 (ultima ed., 1974); Images et Symboles. Essais sur le SymJbolisme Magico-Religieux, Paris, 1952; Le Yoga, Immortalitâ et Libertd, Paris,
ELOHIM
166
1954; Forgerons et Alchimistes, Paris, 1956; Mythes, râves et mysttres, Paris, 1957; Naissances Mystiques. Essais sur quelques types d'initiation, Paris, 1959; M&-phistopMUs et VAndrogyne, Paris, 1962; Patanjali et le Yoga, Paris, 1962; Aspects du Mythe> Paris, 1963 (trad. rom., Bucureşti, 1979); Myth and Reality,^tew York, 1963; Le Sacră et le Profane, Paris, 1965; Zal-moxis, the Vanishing God, Chicago, 1972; From Primi-fitîca to Zen. A Thematie Sourcebooh on the History of Religions, London—New York, 1967; The Quest, .History and Meaning in Religiont Chicago, 1969; Religions australiennesy Paris, 1972; La Nostalgie des Originesy Paris, 1970; De Zalmoxis ă Gengis-Khan, Paris, 1970 (trad. rom. cu un Cuvînt înainte al autorului, Bucureşti, 1980); Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions, Chicago, 1976; Histoire des croyances et des idâes reli-gieuses; I De l’âge de la pierre aux mysttres d’Eleusis, Paris, 1976; II De Gautama Bouddha au triomphe du christianisme, Paris, 1978; III De Mahomet ă Vâge des Râformes, Paris, 1983; IV De la dăcouverte du „bon sauvage“ aux tMologies athâistes contemporaines, postum trad. rom. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, de Cezar Baltag, cu o Prefaţă la traducerea româneascât de Mircea Eliade — Bucureşti, I, 1981; II, 1986; III, 1988)
    Elohim (Cei Puternici; sg. ebr. tîrziu Eloah) Divinitate plurală sau divinităţi biblice în epoca arhaică a mitologiei ebraice (—> mitologie biblică), avînd o valoare cultuală secundară), consacrate mai ales construcţiei şi reconstrucţiei universului (-> Biblia, V.T., textul elohist), la origine probabil *zei artizani distrugători şi constructori, asemănători cu categoria de divinităţi mesopotamice *Anunnaki. Precedînd în textul Genezei canonice pe *Yahweh, ulterior E. se interpretează ca un plural intensiv, ajungînd să denumească unul dintre atributele lui Yahweh, ca zeu ebraic unic: „Judecătorul"; sg. Eloah apare tîrziu, mai mult ca termen alegoric. Actul cosmogonic fundamental (—> cosmogonie) e astfel consemnat în textul biblic elohist: „Cînd Elohim a făcut [au început să facă] cerurile şi pămîntul" (V. T., Geneza, I, 1) pentru care * Septuaginta, *Vulgata şi alte traduceri canonice ale Bibliei înlocuiesc sensul Elohim cu sensul El — în Septuaginta: „La început a făcut Dumnezeu (6 0eo<;) cerul şi pămîntul". Dificultatea pentru ^monoteism de a neutraliza evidenţa unui *cult arhaic bazat pe *politeism a făcut să se recurgă la sofismul lingvistic al pluralului intensiv cu valoare de singular, pro-punîndu-se comparaţia cu pl. intensiv haim (viaţă) sau zekunim (bătrîneţe) unde subst. pl. e servit de un verb la sg.; totuşi, textul biblic, prin conţinut şi construcţie gramaticală, contrazice explicaţia teologică: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi“ (op. cit., III, 22). Provenienţa numelui e incertă; dar o inscripţie din Tell el-Amarna dă putinţa deducţiei că termenul elohim s-ar fi folosit ca semn de umilinţă omagială colectivă la adresa faraonului. Cu timpul, prin Elohim e numit, atributiv, ♦Dumnezeu în general, iar astfel Biblia îl citează de 2000 ori; apoi, devine dominant ca teonim, fiind exprimat sub forma ’Elohey hăelâhim —
 Zeul Zeilor (V.T., Deuteronomul, X, 17). Semnificaţia integrală a noţiunii o găsim însă abia în Cartea întiia a Regilor (V.T.), în cuvintele ♦profetului Ilie: „Dacă Yahweh [Domnul] este Elohim [Dumnezeu], umblaţi după el, iar dacă este Baal, atunci umblaţi după dînsul“ (V.T., I ResL XVIII, 21).
    Emain Ţinut fabulos din *mitologia celtică (eposul irlandez), identificat de istorici, după urmele unor ziduri şi după unele referiri de cronică locală, cu o cetate întemeiată de regele Kimbaith (sec. IV— III î.e.n.). Valoarea mitică a ţării, situate pe o insulă paradisiacă a femeilor (Tir namban—Ţara Fecioarelor), spre apus de Ulster în largul oceanului, unde e atras eroul *Brain, e însă de o rezonanţă simbolică independentă de identificarea făcută hazardat, deoarece are un raport mai cert cu *mitul ♦Amazoanelor şi obîrşia arhaică e mai probabilă.
    Embla Arinul sacru din care ♦zeii din Mitologia scandinavă au creat întîia femeie (Embla), odată cu bărbatul *Askr, din frasinul sacru.
    Emma-o (Domnul Infernului; Judecătorul Morţilor) Zeu din ^panteonul ^budismului japonez (probabil o reluare a zeului vedic *Yama). Este venerat ca un judecător drept, care face o contabilitate riguroasă a faptelor bune şi rele, ca să poată măsura exact proporţia între cele două valori, în vederea unei sentinţe fără cusur; astfel, zeul poate uneori să ierte un mort şi să-l trimită din nou în existenţa pămîntească; aceasta e o variantă religioasă mai binevoitoare faţă de credincioşi, în raport cu *credinţa shintoistă (—► shintoism), potrivit căreia cel ce a gustat din hrana *Infernului nu se mai poate întoarce niciodată pe pămînt.
    Empousa (grec. ’EjiTtooaa) Monstru fabulos feminin din Mitologia greacă, devorator de prunci. E. face parte din suita zeiţei *Hekate. Deşi antropofagia i se limitează la copii, ademeneşte spre *moarte şi adulţi, îndeosebi pe bărbaţi, iar atunci îşi ia chipul unei preafrumoase fecioare; în celelalte situaţii, apare ca
 o nălucă a cărei faţă e îmbujorată ca de flăcări, însă tropăie mergînd, unul din picioarele ei fiind de aramă.
    Endymion (grec. ’EvSojiiov) Frumos păstor din Mitologia greacă; îngrozit de perspectiva îmbătrînirii, e adormit pe veci la rugămintea sa de *Zeus, ca să-şi conserve tinereţea; dar, îndrăgostită de el, l-a vizitat în fiecare noapte *Selene (sau *Artemis, în ipostaza ei selenară), născînd, din relaţiile erotice cu iubitul adormit, 50 de fiice. în altă variantă, admis în *01imp însă fiind peste măsură de intrepid faţă de *Hera, E. a fost pedepsit de Zeus cu somnul veşnic.
    Engels, Friedrich Filosof german (1820— 1895), întemeind (împreună cu K. *Marx) teoria comunismului ştiinţific şi sistemul filosofic al materialismului dialectic şi istoric. Ca explorator filosofic al structurii societăţii divizate în clase şi ca gînditor ateu, s-a ocupat implicit de *mitologie şi de filosofia şi istoria religiilor; definiţiile şi comentariile sale asupra acestor
167
ENKIMDU
 probleme sînt răspîndite în întreaga sa operă, fără a fi constituit obiectul unor cărţi speciale. Suprapunînd cele două noţiuni (mitologie şi ♦religie), E. examinează geneza *miturilor şi *teo-gonia astfel: „Religia s-a născut în timpurile cele mai primitive din reprezentările confuze, primitive, ale oamenilor despre propria lor natură şi despre natura exterioară înconjurătoare. [■...] Zeii creaţi [...] de fiecare popor erau zei naţionali, a căror putere se limita la teritoriul lor naţional pe care trebuiau să-l apere. Dincolo de hotarele acestuia exercitau alţi zei o domnie necontestată. Ei puteau să trăiască în închipuirea oamenilor numai atîta vreme cît exista naţiunea respectivă; ei se prăbuşeau odată cu pieirea naţiunii" (Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filosof iei clasice germane, 1886). De asemenea,
E.  defineşte global religia (ca mitologie): „Dar orice religie nu este altceva decît oglindirea fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pămînteşti au forma unor forţe suprapămînteşti. La începuturile istoriei, forţele naturii au fost cele dintîi obiecte ale acestei oglindiri, trecînd în cursul dezvoltării ulterioare la diferitele popoare prin personificări din ce în ce mai variate şi mai pestriţe. Acest prim proces a fost urmărit de mitologia comparată — cel puţin la popoarele indoeuropene — pînă la originea sa în Vedele indiene, iar apoi, în dezvoltarea sa ulterioară, a fost cercetat în amănunţime la indieni, perşi, greci romani, germani şi, în măsura în care există material, chiar şi la celţi, lituanieni şi slavi. Dar alături de forţele naturii intră curînd în acţiune şi forţele sociale care la început le sînt oamenilor tot atît de străine şi de inexplicabile şi îi domină în aparenţă cu aceeaşi necesitate naturală ca înseşi forţele naturii. Figurile fantastice în care se reflectau la început numai forţele misterioase ale naturii capătă astfel atribute sociale şi devin reprezentante ale unor forţe istorice. într-o fază de dezvoltare şi mai înaintată, toate atributele naturale şi sociale ale numeroşilor zei sînt trecute asupra unui singur dumnezeu atotputernic, care, la rîndul său, nu este altceva decît reflexul omului abstract. Astfel a luat naştere monoteismul care, din punct de vedere istoric, este produsul ultim al filosofiei vulgare elene mai noi şi care şi-a găsit întruchiparea în dumnezeul naţional exclusiv al evreilor, Jahve. în această formă comodă, maleabilă şi uşor adaptabilă oricărei situaţii, religia poate continua să existe ca o manifestare nemijlocită, cu alte cuvinte ca o formă emoţională a relaţiilor dintre oameni şi forţele străine, naturale şi sociale care îi stă-pînesc" (Anti-DiXhring, 1878). în acelaşi cadru,
E.  punea problema dispariţiei religiei ca formă de conştiinţă socială: „Abia cunoaşterea reală a forţelor naturii alungă pe zei sau pe dumnezeu rînd pe rînd din toate poziţiile", socotind că acest proces „din punct de vedere teoretic poate fi socotit încheiat" (ibid.).
§ Herm Eugen Diihring Umwălzung der Wissenschaft, Stuttgart, 1878 (trad. rom., Anti-Diihring, în voi. Marx-
Engels Opere, voi. 20, Bucureşti, 1964); Dialektik der Natur, 1873—1886 (trad. rom., în op. cit., voi. 20); Ludwig Feuerbach und der Ausgang der hlassischen deut-schen Philosophie, 1886 (trad. rom., Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, în op. cit., voi. 21, Bucureşti, 1965); Zur Geschichte des Urchristentums, 1894 (trad. rom., Cu privire la istoria creştinismului primitiv, în op. cit., voi. 22, Bucureşti, 1966)
    Enki (Stăpînul de Jos [al pămîntului]) Zeu sumerian complex (—* mitologii din Mesopotamia)— *htonic, acvatic şi sapienţial, al treilea ca importanţă. Adorat mai întîi în Sumerul sudic (oraşul Eridu), ca stăpîn al pămîntului, ocrotitor al apelor dulci şi patron al înţelepciunii şi cunoaşterii, se credea că locuieşte în abisul zeului Abzu (*Apsu), în genunile apelor dulci pe care le ştie numai el şi din^care se ridică periodic la suprafaţă spre a iriga ogoarele cu apa regeneratoare; de aici şi atributul său de zeu organizator al agriculturii, iar apoi şi al activităţii tehnice şi economice omeneşti. Mai tîrziu era venerat şi ca divinitate oceanică, dar şi ca marele creator şi protector al civilizaţiei, iar ca zeu sapienţial el era cel care înfăptuia cu inegalabilă agerime toate proiectele şi planurile zeului *Enlil. Fiu al zeiţei primordiale *Nammu, uneori era considerat tatăl zeiţei *Inanna. în mitologia babiloniană a fost identificat cu *£a.
    Enfeidu Personaj întruchipînd forţa şi puritatea omenească primară, reluat, după sumerieni, în literatura mitografică babiloniană şi akka-diană (—* mitologii din Mesopotamia); erou important din * Poemul lui Ghilgamesh. Apariţia lui *Ghilgamesh îngrijorînd pe zei şi pe oameni,
i se cere zeiţei *Aruru să creeze un bărbat de o forţă egală: „S-a spălat Aruru pe mîini, a luat o bucată de lut, l-a aruncat pe pămînt şi l-a plămădit pe Enkidu, a făurit un viteaz. Odraslă a miezului nopţii, oşteanul lui Ninurta, tot trupul îi e acoperit cu blană [...]. Ierburi mănîncă laolaltă cu gazelele, cu fiarele alături la adăpat se înghesuie." Apoi e dus în Uruk de un vînător, e iniţiat în dragoste de curtezana Shamhat care-i îmblînzeşte moravurile sălbatice, e învăţat să mănînce şi să bea după obiceiul cetăţii şi în cele din urmă se descoperă pe sine şi descoperă plînsul. împrietenindu-se cu Ghilgamesh, contra căruia fusese asmuţit de *zei, ia parte la expediţia acestuia împotriva monstrului *Humbaba. După victorie, zace de o boală ciudată 12 zile, tulburat de vise oraculare care îi prevestesc moartea; de groază cade în delir, apoi moare; Ghilgamesh îl plînge şi îi face ♦funeraliile, apoi (după o versiune interpolată a *mitului) îl vizitează în *Infern. Mitul lui E. pare a simboliza destinul omenirii, eroul fiind omul prin excelenţă, care, după concepţia antro-pogonică a întregii Mesopotamii, e plămădit din lut de zei, străbate treptele obligatorii ale evoluţiei de la viaţa inocentă printre fiare, trecînd prin erotism, viaţă pastorală, prietenie umană, traiul civilizat de cetate, eroism, boală şi *moarte.
    Enkimdu Zeul sumerian al agriculturii şi al plugăritului (—> mitologii din Mesopotamia), diriguitorul şi protectorul canalelor şi şanţurilor
ENKRATIAŢ1
168
de irigaţie, al plugului şi al jugului, al ogoarelor, brazdelor, seminţelor şi lanurilor de grîne.
    enkratiaţi (grec. âyKpaxrig -— înfrînat, tem-perant, stăpîn pe sine, ferm; lat. encratitae) ♦Sectă gnostică de abstinenţi (-* gnostici).
    Enlil (akkad. Ellil — Stăpînul Aerului) Zeul sumerian al atmosferei (-* mitologii din Mesopotamia), apoi şi al *pămîntului, care, în actul cosmogonic, şi-a despărţit părinţii: *An — ♦cerul, de +Ki — glia (-> An-Ki) ; întrucît An ia cerul cu sine, E. se împreunează incestuos cu mama sa Ki, dînd naştere universului şi, implicit, vieţii vegetale, animale şi umane. în Sumerul arhaic era venerat ca *demiurg şi zeu antropo-gonic, în nuanţe diferenţiate de la o cetate la alta. Dar un curios *mit precedă ♦antropogonia:
E., „Tînărul Bărbat", locuia în oraşul de nord Nippur cu soţia sa *Ninlil, „Tînăra Fată", şi cu zeiţa Nunbarshegunu, „Bătrînă Femeie", soacra lui; după unirea tinerilor *zei şi după naşterea fiului lor ♦Sin, care urma să devină Zeul-lună, familia divină e alungată din oraş pentru imoralitate, de către cei 7 (sau 50) zei atotputernici, şi coboară în *Infern (*Kigallu). Ga demiurg, la Nippur se consideră că a creat artizanal omul, modelîndu-1 din argilă cu mîinile sale. însă antropogonia din Eridu e văzută mai complex (-* Nammu). Mai tîrziu, Sumerul îl adoră ca zeu suprem binefăcător, inventator al plugului şi al cazmalei, zeu al ♦aerului, al zorilor, al creşterii plantelor şi partizanul ocrotitor şi milos al neamului omenesc, un imn definindu-1 astfel: „El, în faţa căruia zeii pămîntului se pleacă îngroziţi, înaintea căruia se umilesc zeii cerului".
E.  (confundat în Babilon uneori cu ♦Bel), într-o fază ulterioară, deţine puterea executivă (babil. ellitutu), pe care o exercită prin mai multe însemne ale puterii, între care mai ales nimbul său iradiant şi Tăbliţele Destinelor, unde sînt înscrise toate sorţiJe amănunţite ale zeilor şi oamenilor; dar odată E. a fost deposedat de putere: cînd se îmbăia, însemnele i-au fost furate cu intenţia uzurpării de mesagera sa, pasărea ♦Anzu, învinsă după aceea de zeul ♦Ninurta care a restabilit ordinea în univers. E. era considerat tatăl unui grup de zei, printre care Sin (patronul *Lunii), *Ninhursag (protectoarea fertilităţii solului, socotită uneori şi soţia lui
E.) ş.a.
    Enmerkar Zeu sau rege mitic sumerian, fiul zeului solar ♦Utu şi fratele zeiţei ♦Inanna, considerat de ♦mitologiile din Mesopotamia tîrzie unul dintre regii legendari din Uruk (din prima dinastie), care ar fi domnit 420 de ani şi, după o perioadă nenorocoasă de războaie, a fost salvat de sfaturile înţeleptului ♦Adapa.
    Ennugi Zeul fîntînar în miturile akkadiene şi babiloniene (-+ mitologii din Mesopotamia), stăpînul divin al apelor subterane, de asemenea patronul grotelor şi al canalelor de scurgere, ca şi al irigaţiilor. Dintr-o invocaţie cuprinsă în
♦ Poemul lui Ghilgamesh, se poate deduce că i se acorda un rol important în operaţia dilu-viului (—*■ potopul universal).
    Enoh (ebr. hanâk— învăţătură, consacrare) ♦Patriarh biblic antediluvian (-+ mitologie bi-
blică), fiul lui Iared, cu o genealogie lineară din ♦omul primordial ♦Adam: ♦Set — Enosh — Che-nan — Mahaleel — Jared — Enoh —♦Matusalem. (Un alt E. e fiul lui ♦Cain.) Personaj bizar şi enigmatic, E. e o prezenţă ocazională şi ambiguă în ♦ Biblia canonică, însă erou central complex în ciclul apocrif *Cartea lui Enoh (etiopian) şi *Cartea tainelor lui Enoh (slavon). *Biblia, în V.T., îl descrie sumar: „Enoh a umblat în căile lui Yahweh, după ce i s-a născut Matusalem, trei sute de ani şi a avut fii şi fiice. Deci au fost toate zilele lui Enoh 365 de ani. Şi fiindcă Enoh umbla în căile lui Yahweh, nu s-a mai văzut, căci El l-a luat lasine“ (Geneza, V, 21—24). în N.T. e doar o reluare: „Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase" (Pavel, Evrei, XI, 5). Apocrifele oferă însă elemente stranii, în legătură cu vedeniile şi zborurile cereşti ale lui E., deplasînd personajul într-o zonă enigmatică, întrucîtva din categoria aventurilor mitice ale *profetului ♦Iezechiel, ataşîndu-se unui ♦mit particular (—>pa-leoastronautică). Sursele apocrife sînt 3: Cartea lui Enohi compilată probabil între anii 200— 50 î.e.n. şi păstrată de ♦Biserica creştină din Etiopia. Aici se relatează ascensiunea la cer. Naraţia are un ton de dare de seamă, cu aparente nuanţe oraculare, de fapt mai curînd iniţiatice: „Gînd mă aflam în ţinutul Dan, un <xlas ceresc m-a strigat în vis şi mi-a poruncit să vorbesc cu fiii cerului; Şi ceea ce spun nu e pentru vîrstă aceasta, ci pentru cea care vine de departe [...] Am fost unde nu a mai fost nici un om de pe pămînt: peste vînturi" (XVII, *1—2). Martor sau narator al căderii ♦îngerilor lui ♦Semyaza, E. profetizează o viziune apocaliptică mult deosebită de ♦escatologiile curente, stăruind asupra ♦carelor cereşti şi zborurilor paradoxale. Cartea tainelor lui Enoh, mai fragmentară, dar mai concretă, insistă asupra vedeniei şi descrie ascensiunea, însă mitul acordă personalităţii lui E. mai multă umanitate: profetul declară că, în vis, l-aii vizitat „doi bărbaţi, atît de înalţi cum nu am mai văzut pe pămînt vreodată. Şi feţele lor străluceau ca soarele şi ochii lor erau ca nişte lămpi aprinse iar din buze izbucneau văpăi". Trezindu-se, vede „limpede oamenii ce stăteau dinaintea" sa şicare-i anunţă plecarea în cer. E. se desparte de fiii săi cu acest discurs: „Nu ştiu încotro mă duc* nici ce mă aşteaptă!" iar apoi îşi descrie plecarea: „Ei m-au luat pe aripile lor şi m-au pus pe un nor. Şi iată minunea I norii au început să se mişte. Şi iarăşi înălţîndu-mă mai sus am văzut văzduhul, iar mai sus am văzut eterul; şi ei m-au adus în cerul cel dintîi.” în cer, el vede comorile zăpezilor şi gheţurilor, apoi „un întuneric mai întunecos decît cel de pe pămînt" şi după aceea, traversînd grădina ♦Edenului, în al 4-lea cer îl miră strălucirea concomitentă a soarelui şi lunii, iar mai departe ajunge la „cercurile pe care aştrii trec ca vîntul mergînd înainte cu neînchipuita iuţeală şi neavînd nici
o  zi de răgaz." Văzînd în cele 7 ceruri monştri zburători, în cerul al 7-lea contemplă pe ♦Dum-
 169
EPICUB
nezeu. îngerii îi desluşesc rostul stelelor, calculul căilor solare şi al mişcărilor lunii, îi citesc „cărţi cereşti", îi explică „tainele firii" şi ale omului, îl învaţă să citească şi îl îndeamnă să scrie ce a văzut şi auzit; după 60 de zile îl readuc acasă la fiii săi. Cînd ajunge în preajma pămîntului,
 E. vede că „întunericul s-a dat înapoi în faţa pămîntului şi s-a făcut lumină. Oamenii se uitau fără să priceapă cum fusese luat Enoh"; iar după întoarcere, a şi scris tot ce văzuse, în 366 de cărţi. Cartea Jubileelor relatează aceleaşi aventuri, prezentîndu-1 drept „cel dintîi dintre fiii oamenilor, din cei ce s-au născut pe pămînt, care a învăţat scrisul, ştiinţa şi înţelepciunea şi care a scris despre semnele cerului, după rîn-duiala lumilor, într-o carte", după ce „a fost cu îngerii Domnului şase jubilee de ani şi ei l-au ajutat să vadă tot ce este pe pămînt şi în ceruri"; iar la sfîrşitul călătoriei, E. a adus mărturie împotriva „veghetorilor care păcătuiesc cu fiicele oamenilor (IV, 17, 21—22). în figura mitică a lui E. s-au aglomerat sincretic (-+ sincretism) cel puţin 3 elemente: o structură de *erou civilizator, predica unui *profet apocaliptic şi materia fragmentară a memoriei unui aspect din mitul paleoastronautic.
    Enuma elish (Cînd sus — titlu format din primele două cuvinte ale textului, după sistemul tradiţional din Mesopotamia) Poem cosmogonic babilonian, cu caracter liturgic, compus din
 7  cînturi, consacrat zeului *Marduk şi creaţiei a 2-a a lumii (--► cosmogonie). Evocînd universul haotic primordial, nediferenţiat ►haos), lipsit de *cer, *pămînt şi *zei, unde apele dulci ale lui *Apsu erau amestecate cu genunile apelor marine amare (-* apa) ale soţiei lui, *Tiamat, poemul continuă nararea apariţiei succesive a generaţiilor de zei şi a impactului între aceste generaţii, soldat întîi cu victoria efemeră a zeului ’*Ea, apoi cu efortul tînărului zeu Marduk de a pune ordine în univers, distrugînd-o pe monstruoasa Tiamat, din cadavrul căreia crează noul univers, apoi purificînd lumea prin *potop, repartizînd tuturor zeilor misiuni definitive, stabilind crearea omului, statornicirea acestuia pe pămînt şi, în sfîrşit, receptînd *templul mistic *E-Saggila ce i se zideşte; poemul se încheie cu apoteoza noului zeu suprem Marduk* posesor atributiv a 50 de nume. Considerat sacru, poemul era recitat integral de marele preot al templului E-Saggila de fiecare an nou, care, începînd la Babilon primăvara, se suprapunea simbolic actului de renaştere a universului. Poemul a avut şi o deosebită influenţă politică, întrucît asirienii, devenind dominanţi în Mesopotamia, şi l-au însuşit, înlocuind doar numele lui Marduk cu al zeului lor principal, *Assur.
 § S. B. Parker, Enuma Elish, Oxford, 1966; alte traduceri din Enuma Elish în: Les Religions du Proche-orient asiatique. Textes babyloniens, ougaritiques, hittites, pr^-sent48 et traduits par Renâ Labat, Andrâ Caquot, M. Smy-cor, M. Vieyra, Paris, 1970; Gîndirea asiro-babiloniană in texte; studiu introductiv: Constantin Daniel; traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă, Bucureşti* 1975
    Enyalios Vechi zeu războinic secundar, în
 *mitologia greacă, reprezentat difuz, neantro-pomorfic, mai tîrziu contopit cultual cu *Ares.
    Enyo (grec. Evud>) Zeiţa luptei şi bătăliilor, fiica lui *Zeus şi a *Herei şi sora (sau soţia) zeului *Ares al războiului, pe care îl însoţeşte în garda lui personală de războinici (cf. Homer, Iliada, V, v. 592 şi urm. (-+Bellona)
    eon (grec. dicov — secol, veşnicie) Noţiune greacă, personificînd durata, formată în limbajul filosofic al antichităţii tîrzii din Hellada, sub influenţa atributului principal al zeului iranian *Zurvan. într-o altă ipoteză, influenţa iniţială după care s-a operat treptat *sincretismul, ar fi fost exercitată de noţiunea ebraică ’olăm (secol), pe care grecii au reluat-o însă în sens de „durată" (mai ales „durată foarte lungă"). Astfel, întreaga istorie a omenirii (cu nedreptăţile şi suferinţele] acestei lumi) constituie un eon. în Roma imperială tîrzie, sub înrîurirea răspîndirii în imperiu a *cultului zeului iranian *Mithra (forma romană: Mithras), noţiunea se personifică sacral şi Eon începe să fie venerat ca zeu, avînd chiar şi iconografia corespunzătoare, care îl prezintă în genere ca peun bătrîn voinic cu cap leonin şi cu gură rînjită, trupul fiindu-i încolăcit de un şarpe (poate ecoul simplificat al *cobrei sacre din *mitologia vedică, *Ananta sau *Adhigeşa). * Gnosticii creştini din sec. II au înţeles noţiunea de e. ca pe o fiinţă pur spirituală, dar şi ca pe o ipostază a Absolutului divin; în acest plan, suma tuturor eonilor posibili constituie deplinătatea cosmică: *pleroma (cf. numele omului primordial *Aion, după *Sanchoniaton).
    Eos (grec. ’Hdx;) Zeiţa dimineţii, în *mitologia greacă, cu epitetul homeric: 'PoSoSaKxoXog 'Htfx; — Eos cea cu degete trandafirii (Odisseia,
 II, 1), fiică a cuplului *Hyperion — *Theia, sora lui *Helios, a *Selenei şi soţia lui *Astraios, de la care a născut pe zeii celor 4 vînturi: *Bo-reas, *Notos, *Euros şi *Zephyros. Dar prinzînd-o cu *Ares, *Aphrodite a blestemat-o din gelozie să fie o eternă îndrăgostită (-* blestem); astfel,
 E.  are numeroase aventuri galante, răpind orice bărbat dorit şi născînd copii aproape de la fiecare: de pildă de la Tithonus, pe Emation şi pe *Memnon. (cf. * Aurora)
    Epicur (grec. EiciKoupog) Filosof grec (cca 341—270 î.e.n.), întemeietorul şcolii epicureice şi cel mai important reprezentant al ştiinţei greceşti, după Aristotel. Din cele 300 de opere pe care i le atribuie tradiţia, nu se cunosc decît 3 scrisori (Epistola către Herodot, Epistola către Pythokles, Epistola către Menekeus), 40 maxime şi un număr mic de fragmente, grupate ulterior sub titlul Sentinţe Vaticane. Din cît mai putem şti azi, E. nu refuza *credinţa în .*zei', dar îi considera fiinţe fericite şi eterne, cu figuri omeneşti, avînd o structură din atomi mult mai fini decît cei care compun trupurile oamenilor; această concepţie a lui E., contrară tradiţionalului *antropomorfism grec, a precedat 'cu două milenii *deismul, chiar dacă filosoful nu vizase nişte divinităţi abstracte: zeii „nu sînt aşa cum şi-i închipuie gloata" (Epistola către
 EPIfrANlE
 ITO
 Menekeus, 123,), ci fiinţe nemuritoare care îşi duc existenţa netulburate, contemplîndu-şi propria fericire şi neintervenind în destin; în acest sens, E. se exprimă ironic: „Dacă zeul ar lua în seamă rugăciunile oamenilor, în curînd ar pieri toţi oamenii, dorindu-şi mereu răul jumii altora" (Codicele parizian, fragm. 388). Ca atare, zeii lui E. sînt ca şi absenţi din viaţa lumii, întrucît fiinţa „fericită şi nemuritoare nu are nici ea nelinişti, nici altora nu le pricinuieşte, aşa încît nu e stăpînită nici de mînie, nici de bunăvoinţă" (Maxime principale, I). Cel mai caracteristic fragment conţine un şir logic de raţionamente care par a sugera ideea caracterului pur convenţional al acestor divinităţi: „Zeul sau vrea să înlăture răul şi nu poate, sau poate dar nu vrea, sau nici nu vrea nici nu poate, sau vrea şi poate. Dacă vrea şi nu poate, e neputincios, dar un zeu nu poate fi astfel. Dacă poate, dar nu vrea, este gelos, ceea ce e tot atît de nepotrivit unei divinităţi. Dacă nici nu vrea nici nu poate, e neputincios şi gelos, prin urmare nu e zeu. Iar dacă şi vrea şi poate, ceea ce îi aparţine numai zeului, atunci de unde porneşte răul? Sau de ce zeul nu-l înlătură?" (.Epicurea, ed. H. Usener). Diogenes Laertios comunică, în Viaţa lui Epicur, un fragment din care ar rezulta că E. considera formarea imaginilor de zei fie din emanaţia atomilor subtili, fie „din afluxul necontenit de imagini similare care le asigură permanenţa unităţii de structură". E. nu accepta nici un fel de *mit, nici cu privire la activitatea zeilor, nici cu privire la destinul omenesc postum: pentru el, „moartea nu are nici o legătură cu noi, căci tot binele şi tot răul rezidă în senzaţie, iar moartea este privaţiunea de senzaţie" (Epistola către Menekeus, 124). Totuşi, filosoful a explicat, într-un mod care nu cere corecturi esenţiale, nevoia omului de mituri religioase: „mitul îngăduie măcar speranţa că îi poţi îndupleca pe zei, venerîndu-i", spre deosebire de asprimea acceptării necesităţii ca destin implacabil. Doctrina lui E. a fost deformată de unii urmaşi; de aceea nu a rămas, în memoria populară a straturilor sociale mediocre, decît ca un îndemn la satisfacerea poftelor de plăcere. Dar filosoful s-a exprimat net, delimitînd sensul superior al plăcerii: „Atunci cînd spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile constînd din desfătările senzuale, cum socotesc unii sau din ignoranţă şi nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet" (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, X, 131).
 § H. Usener, Epicurea, Leipzig, 1887; C. A. Vicol Epicur. Omul, gîndirea, opere rămase, Bucureşti, 1947
    epifanie (grec. ânKpaveia— apariţie, manifestare, aparenţă) Categorie de *sacrificii cul-tuale antice în memoria venirii pe pămînt a unui *zeu. în *creştinism, întruparea *logosului divin în *Isus Christos, adică apariţia sa în faţa păgînilor, în primul rînd în faţa celor 3 *magi veniţi din Orient, la Betleem, să-I adore.
    Epimetheiis (grec. ’ErciMriOeix;) *Titan, în
 *mitologia greacă, fratele lui * Prometheus. Sedus de *Pandora, femeia modelată de *Hephaistos şi refuzată de Prometheus, E. devine soţul ei şi are nesăbuinţa să deschidă cutia primită de la zei ca dar de nuntă, răspîndind astfel în toată lumea toate sentimentele şi pornirile rele omeneşti. E. este tatăl *Pyrrhei. Numele lui, simbolic, înseamnă „cel care gîndeşte după" ce a săvîrşit ceva, în contrast cu al lui Prometheus
 —  „cel care gîndeşte înainte" de a săvîrşi: după ce olimpienii au făcut animalele şi oamenii, *Zeus l-a însărcinat pe Prometheus să împartă, împreună cu E., darurile cereşti între noile fiinţe; dar, asumîndu-şi întreaga sarcină, E. a irosit toate darurile pe animale, fără să lase nimic oamenilor, lipsiţi astfel de apărare în lupta vieţii; situaţia a fost salvată de Prometheus, care-a furat pentru oameni *focul de la *Hephaistos şi inteligenţa de la *Athena.
    Epona (lat. epo \equo\ — iapă) Zeiţă din Mitologia romană, de origine gallică (—► mitologie celtică): *Rhiannon, la celţii din Ţara Galilor (Walles), patronînd lumea subpămînteană, dar ocrotind şi caii — *calul fiind în concepţia celtică *simbolul trecerii morţilor în lumea cealaltă — de aceea reprezentată plastic fie călare pe mînz, fie în picioare, între doi cai;imaginea iconografică cea mai frecventă (călare sau alături de cal) s-a răspîndit, din Gallia, la cei mai mulţi dintre celţii continentali. Preluînd-o de la gali, romanii au venerat-o ca zeiţă care protejează caii, măgarii şi catîrii şi îi păstrau imaginea în firidele din pereţii grajdurilor.
    Eragal Zeul vîntului, în Mitologiile din Mesopotamia, mai des socotit însă o ipostază de violenţă atmosferică a zeului infernal *Nergal, acelaşi care, în dezlănţuirea *potopului universal, descris în * Poemul lui Ghilgamesh, „sfărîmă catargele" corăbiilor şi agită marea.
    Erato (grec. Epaxrf)— Drăgălaşa;          £pax6<;
 —  drăguţ, fermecător) *Muza poeziei erotice în Mitologia greacă, uneori şi a poeziei elegiace, rar patronînd şi poezia pastorală, care e atribuită mai tîrziu *Nimfei * Arethusa; era reprezentată cu o liră în mînăsau cu o ţiteră (tciGapa).
    Erebos Zeu din a 2-a generaţie primordială* în Mitologia greacă, născut de *Haos şi patronînd bezna infernală (personificare homerică); dar ca fenomen cosmogonie, în mitologiile ulterioare, considerat întunericul primordial sau primul element care se detaşează din haos. Din unirea sa cu propria sopă, *Nyx (Noaptea), se nasc *Aither (Eterul), *Hemere (Lumina astrală sau Lumina zilei), *Hypnos (Somnul) şi *Tha-natos (*Moartea).
    Erehtheus (grec. EpexGetig; Cel ce întredes-chide pămîntul) Zeu *htonic din Mitologia greacă, considerat a se fi născut din pămînt, adică din *Gaia, dar crescut de zeiţa * Athena; i se atribuia un aspect mixt de om-şarpe şi era venerat ca zeu agrar, apoi contopit cu *Poseidon, căruia
 i  se adaugă numele vechiului zeu, ca epitet (Poseidon Erehtheus). Alt ciclu mitologie îl socotea numai erou din epoca arhaică ateniană sau chiar rege legendar, tată a 7 copii între
171
 EREZIE
 care *Kekrops deşi, de fapt, după filonul principal, E. era venerat doar ca al 2-lea rege mitic, urmaş al întemeietorului Kekrops. Ca zeu, a avut două fiice, Merope, protectoarea intimă a cetăţii Atena, şi Orithya, sedusă de *Boreas. De obicei pendent de *cultul zeiţei Athena,
E. avea şi un cult special al său, oficiat în ♦templul Erehteion, de pe acropola ateniană.
    Ereshkigal Zeiţa sumeriană a ♦Infernului {♦Kigallu), fiica zeului ♦Enlil, căsătorită cu fratele ei *Nergal (—> mitologii din Mesopotamia). Considerată, ca stăpînă a lumii infernale, o divinitate cumplită, nedreaptă şi necruţătoare, ne-cunoscînd mila sau dragostea, era în concepţia întregii Mesopotamii deopotrivă spaima oamenilor şi a ♦zeilor. Un ♦mit arată că, fiind singura care, din ură şi orgoliu, n-a participat la un ospăţ al tuturor zeilor, e rugată cel puţin să contribuie cu o parte din alimentele necesare, dar îl tririiite la ospăţ pe *demonul ciumei, ♦Namtar, o figură monstruoasă şi dezgustătoare. Deşi în miturile mesopotamice existau nişte raporturi riguros protocolare între zeii cereşti şi zeii infernali, întemeiate pe respectul reciproc şi pe o politeţe ceremonioasă, totuşi de astădată ceilalţi zei se înfurie şi trimit, ca represalii împotriva surorii lor E., pe zeul războiului Nergâl; rezultatul intervenţiei sale militare de o cruntă violenţă are efect' contrariu: zeiţa se îndrăgosteşte de el şi îl cere în căsătorie, iar zeul, venit s-o ucidă, începe s-o iubească şi îi devine soţ. Babilonienii au preluat-o aidoma. Asirienii, hiperbolizînd ♦simbolul ♦morţii din acest mit, o numeau „Doamna din Irkalla, regina popoarelor44.
    erezie (grec. aipsaiţ — părere, ♦sectă; *Sep-tuaginta: liberă alegere) Abatere doctrinară de la dogmatica dogme) unei ♦religii sau de la un sistem cajionic. ^ La evrei, ♦teologia ♦mozaismului considera sectanţi eretici pe, farisei, saduchei şi ♦esenieni ; ^TfiF China antică, ♦dao-îsimilşi ♦confucianismul erau religii ortodoxe, deci „singurele adevărate44, dar nu era socotit eretic ♦budismul, ci numai heterodox, ca atare fiind tolerat; <^în Hellada, tribunalul îl condamnase la moarte pe ♦Socrate, pentru ♦credinţa în originalul său daimon care părea că neagă orice alte divinităţi; ~ în cadrul *isla-mului, musulmanii ortodocşi socotesc eretici pe ♦sufişti, dar mai ales pe *mutaziliţii care afirmă despre *Coran că ar fi operă creată, nu predes-. tinată. ~ Cele mai numeroase e., considerate ca atare de doctrina teologică oficială şi adesea supuse represaliilor, au existat în aria ^creştinismului (unde, secole în şir, era socotit eretic orice credincios care gîndea autonom, încercînd să-l caute pe ♦Dumnezeu în mod solitar, în afara tradiţiei revelate): împăratul bizantin Constantin cel Mare (cca 270—337) descria ♦Biserica occidentală drept „erezie catolică"; în fapt, cele două mari biserici creştine, cea catolică şi cea ortodoxă, s-au repudiat şi anatemizat reciproc, ca eretice, pînă la Conciliul Vatican II (1962—1965) care, prin sărutul de la Ierusalim între papa Paul VI şi patriarhul
Athenagoras I, anulează vechile dispute. în N.T., epistolele atribuite ♦Apostolilor Pavel şi Ioan osîndesc diferite e.; Credinţele gnostice (—► gnostici) au fost socotite eretice şi precizate astfel în cadrul sinodului de la Nikeia (325) şi condamnate de părinţii bisericii ♦Ter-tullianus, Irenaeus, Clement Alexandrinul, ♦Ori-genes; însă Irenaeus şi Tertullianus, neavînd aceeaşi optică doctrinară, au definit diferenţiat abaterile eretice şi schismatice din vremea lor. Principalele tipuri de e. din creştinism: ebio-nitismul (obligaţia perpetuă de a păstra întreagă lege mozaică: —> ebioniţi); Agnosticismul (un amestec de doctrină creştină cu noţiuni religioase din ♦mitologiile păgîne); ♦maniheismul (avînd afinităţi cu doctrina gnosticilor, era o mixtură între ♦teozofia chaldeană, concepţia dualistă din ♦zoroastrism şi etica budistă); monar-hianismul (socotind pe ♦Isus Christos un simplu om'"care,' ca şi ♦profeţii biblici, era înzestrat cu înţelepciune şi putere divină); patripasia-nismul (identificînd Hogosul creator cu Dumnezeu Tatăl); sabellianismul (predicînd că Tatăl, Fiul şi ♦Sfîntuî~BiiîT sînt roluri în care Dumnezeu se manifestă succesiv în lumea reală); ♦Arius predica ideea subordonării Fiului faţă de Tatăl; Athanasius susţinea consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului; Nestorius (-► nestorieni) vorbea despre dubla natură din unitatea persoanei lui \ Isus; Apollinaris. a substituit logosului divin, 1 sufletul raţional al omului; Pelagius (-* pela-gieni) afirma că graţia divină e destinată tutu- < ror oamenilor, dar omul însuşi trebuie să facă efortul demnităţii şi virtuţii; au fost şi e. reformatoare, fie secte medievale între care ♦ca-tharii şi ♦albigenzii (dezvoltate doctrinar din dualism şi ♦panteism), fie grupuri reformiste (♦Wycliff, ♦Hus care a foşt ars pe rug ş.a.); în epoca modernă, creştinismul ortodox consideră eretică doctrina catolică despre papalitate (—ypapi), ♦dogmele catolice despre dubla procesiune a Sfîntului Duh,despre Imaculata concepţiune a ♦Fecioarei Maria şi despre infailibilitatea papei, în ultimă analiză, cînd o abatere doctrinară are un număr prea mare de adepţi spre a fi considerată eretică, ea devine o sectă, un ♦rit, un curent teologic sau chiar o biserică autonomă. Dar noţiunea însăşi de erezie este fluctuarită, în spaţiu ca şi în timp. CKiâTîîacă în antichitatea clasică din Hellada (însă şi din alte ţări) au existat abateri eretice în cadrul formelor religioase curente, ele nu se numeau ca atare; grecii le socoteau acte de impietate (dcepeia); pentru asemenea culpe au fost condamnaţi filosofii greci ♦Anaxagoras, ♦Protagoras, ♦Socrate. în religiile universale, orice e. este „în primul rînd o reinterpretare a dogmelor44 (Gh. Vlădu-ţescu). Majoritatea e. (îndeosebi în creştinism şi în islam) se orientează spre restabilirea formei originare, a religiei primitive, ca mai apropiată de ♦revelaţia primordială. Forniele de abatere nu mai sînt însă totdeauna numite cu vechiul termen, devenit insultător; aşa, după anul 1824, teologia catolică foloseşte un termen mai gingaş, deşi la fel de intransigent: acatolicism.
ERINNYS
 172
 § R. Maneelli, Studi sulle eresie del secolo XII, Roma, 1953; E. Aegerter, Les Hâresies du Moyen âge, Paris, 1939; M. ErbstOsser und E.Werner, Ideologische Pro-bleme des mittelalterlichen Plebejertums. Die freigeistige Hăresie und ihre sozialen Wurzeln, Berlin, 1960; Gh. Vlă-dutescu, Ereziile evului mediu creştin, Bucureşti, 19JA
    Erinnyg (pl. Erinnyes; grec. Epiwueg); Eumenides; (Allekto, Megaira, Tisiphone) Zeiţe ale răzbunării şi ♦blestemului (—* Nemeşis), în
 *mitologia greacă, socotite mai timpuriu ♦genii feminine pedepsitoare, iar mult mai tîrziu doar simple personificări ale sentimentului vinovăţiei, ale mustrărilor de conştiinţă. E. erau reprezentate cu aripi pe umeri, împletite din şerpi, şi cu şerpi pe cap în loc de păr. Au fost născute de *Gaia, după ce s-au zămislit din sîngele scurs din mădularul mutilat al lui ♦Uranos. Toate trei îi urmăreau mai ales pe ucigaşi, chinuin-du-i sau înnebunindu-i cu neîncetate mustrări de conştiinţă, dar totodată pedepseau încălcarea
 —  voită sau involuntară — a legilor nescrise ale tradiţiei, ca şi a legislaţiei scrise, răzbunînd nesocotirea dreptului familial şi vărsarea de sînge omenesc şi nelăsînd nepedepsită nici o nelegiuire. (cf.* Furii)
    Erig Zeiţa vrajbei, în *mitologia greacă, fiica zeiţei nopţii — *Nyx; împreunîndu-se cu *Zeus a născut-o pe zeiţa crimei *Ate; la nunta zeiţei ♦Tethys, unde nu a fost invitată, E. a aruncat în mijlocul zeiţelor prezente un măr (mărul discordiei) cu o inscripţie care îl destina celei mai frumoase, stîrnind astfel rivalitate între ♦Hera, *Athena şi ♦Aphrodite (—► Paris). Mai tîrziu, Zeus a alungat-o din ♦cer din cauza tuturor acestor intrigi (cf. * Discordia)
    Erlik; Erlik-han Personaj ciudat de triplă structură, în mitologia grupului tătar din Altai (—* mitologie mongolă) ; ♦om primordial, *demon, şi ♦simbol personificat al ♦morţii. *CHghen— zeul şi Erlik — omul, înainte de facerea ♦cerului şi ♦pămîntului (—> cosmogonie), pluteau pe apele primordiale (-+ apa), ca doi gîscani negri (sau unul alb, altul negru); omul, încercînd să se ridice mai sus ca zeul, cade în apă (acum sub formă umană), implorînd salvarea, pe care o obţine cînd zeul îi scoate din ape o piatră pe care să se aşeze. Acest tip mitologic, penetrat şi în folclorul rus, românesc şi balcanic, pare influenţat de dualismul ♦zoroastrismului. Există şi o formă mai frustă: tîlghen încearcă să facă iumea din ape şi, neştiind cum să procedeze, e aţîţat de orgoliosul E., care se declară competent în cosmogonie: găsind pe fundul mării un munte, îi aduce lui tîlghen o bucată în dinţi, din care zeul face pămîntul, iar el scuipă rămăşiţele dintre dinţi făurind munţii; după aceea,
 E. coboară, ca ♦diavol, printr-o gaură sub pămînt, simbolizînd astfel şi prima moarte din lume; mai înainte, ceruse pentru sine atît pămînt cît ar înţepa cu toiagul, uzînd de fapt de viclenia care-i obţine, sub aparenţa unei suprafeţe derizorii, pătrunderea în lumea subterană, pe care o va domina integral. Atare variante uralo-altaice au ajuns în foclorul românesc (probabil după sec. XIII) fie direct prin tătari, fie prin sclavii
 lor potcovari — ţiganii (cf. zeul demonic ţigănesc *Beng), întipărindu-şi urma în cosmogoniile populare (—► Căţelul Pămîntului). Confruntarea demonului E. cu zeul e o manifestare a inteligenţei imaginativ-artizanale (la nivelul conceptual al triburilor primitive, inteligenţa rezidind în viclenia mentală şi în dibăcia manuală). în acelaşi plan, zeul creează pe omul primordial, dar demonul E. îl atinge cu veşmîntul său pe omul cel nou şi astfel îl impurifică. Personalitatea mitică a lui E. s-a definit apoi numai în aria fenomenelor nefaste; unele inscripţii paleoturce se referă la E., ca la zeul morţii. ’
    Eros (grec. Epcoţ) Divinitate primordială din Mitologia greaţă, personificînd dorinţa, născută de ♦Haos generalizîndu-se mai tîrziu ca zeu al dragcstei carnale. După ♦Platon (Sym-posion, Phaidros), E. este un daimon, o fiinţă intermediară între *zeu şi om, care oferă nebunia dragostei. Ca personificări primitive ale dorinţei, există două pasiuni sau două euri în acelaşi E.: jocul de arşice (apoi cel de zaruri) şi jocul cu mingea, ca ♦simbol al universului sferic şi al destinului său aleator (—► jocuri rituale) ; dintre amîndouă, după un ♦mit transmis de Anakreon, arşicele erau pasiunea majoră a lui E. (cf. *Dvăpara, deşi E. simbolizează hazardul iubirii). Jucătorii de arşice (jucînd cu oase autentice, ulterior netezite: 4 feţe netede, marcate, două curbate albe, 3x6 fiind „aruncarea Aphro-ditei“, optimă) îl invocau pe E. în mitografiile poetice tîrzii, E. e multiplicat fără limită şi devine o divinitate plurală aproape impersonală, (cf. *Amor, *Kăma)
    erou civilizator (engl. culture hero — erou cultural) Persoană mitică, de obicei nedivină, care în trecutul primordial a comunicat unor societăţi umane primitive anumite invenţii, practici şi reguli de viaţă, muncă şi comportament, constituind baza de la care a început să se dezvolte civilizaţia timpurie. E.c. tipici sînt: *Oannes> *Huangdi, * Prometheus, *Maui; uneori sînt ♦zei: *Quetzalcdatl, după unele opinii, şi *Za-molxis.
    Erpit Zeiţă secundară, în Mitologia egipteanăi numită curent „Stăpîna din Ku“.
    Erra Zeu nefast din ♦panteonul babilonian, care, cu învoirea zeului suprem ♦Marduk, pustieşte pămîntul şi distruge Babilonul (-+ mitologii din Mesopotamia). Un ♦mit ciudat spune că
 E. a izbutit odată să-l convingă pe Marduk să-şi părăsească un scurt răstimp *templul *E-Saggila, iar îndată ce statuia zeului suprem a fost retrasă din templu, Babilonul a îndurat furia dezlănţuită cu voluptate de zeul nefast. Acest act distrugător al lui E. în absenţa statuii simbolice a lui Marduk din cetate este o parabolă teologică babiloniană: uitarea zeului suprem, pierderea, chiar simbolică, a statuii sale lasă cetatea fără apărare şi Babilonul poate fi reclădit din cenuşă numai după ce statuia e regăsită şi se reînsufleţeşte. Ulterior, E. personifica în genere ideea de distrugere, iar în dezlănţuirile sale sîngeroase era secondat orbeşte de heptada divină *Igigi, locţiitorul său fiind *Ishum. Uneori E. se confundă cu *Nergalf zeul violenţei
173
 ESCATOLOGIE
 infernale şi al ciumei, sau e socotit numai o ipostază a acestuia.
     Es Zeul suprem al tribului ket din bazinul lenisei, Siberia (—> mitologiile triburilor polare), divinitate ocrotitoare a activităţii umane, fără atribute precise. Soţia zeului, Hosyadam, dimpotrivă e un ♦duh rău, demonic; amîndoi compun o rară şi stranie formă de dualitate divină familială.
     E-Saggila *Templul ceresc al zeului babilonian ♦Marduk, modelul arhetipal al templului cu acelaşi nume din Babilon, consacrat acestui *zeu suprem (după cum exista ♦credinţa şi într-un Babilon mistic ceresc, prototip al Babilonului terestru). Iniţial, după tradiţia mitică, templul mistic E-S. a fost construit în oraşul Eridu, pe o insulă din lagună, chiar <ie către zeul Marduk (dar sub unul din cele 50 de nume ale sale: Lugal-du-Kuga, „Regele Măgurii Sfinte<e), pentru zeul ♦fia. Templul ar fi avut o formă de ♦ziggurat şi era numit In mitografii Palatul Gerului şi al Pămîntului. în templul terestru, marele preot al lui Marduk recita de Anul Nou poemul cosmogonic *Enuma elish într-un cadru de fast ritual, E-S* din Babilon devenind centrul de *cult al lui Marduk, ■după reforma religioasă a regelui Hammurabi. (—► Etemenanki, Eshara)
     Esar (lat. Aesar) Zeu din *mitologia etruscă, probabil cu atribute acvatice.
     escatologie (grec. gaxaicov — cel din urmă) Concepţie existentă în orice ♦mitologie şi *religie, despre sfîrşitul universului, despre distrugerea dm impuls divin a lumii, ciclic sau o dată pentru totdeauna, şi despre destinul omului după ♦moarte; vremurile apocaliptice (—* Apocalips), care fac obiectul unor profeţii asupra Judecăţii de Apoi (-* Biblia, Veda, Avesta, Coran, Edda) sînt ♦mituri escatologice. Dacă e. individului se interesează de soarta fiecărui suflet în condiţiile lui postume,
 e.  generală e preocupată de destinul cosmic, adică de ţinta universului, de etapa în care acesta îşi va fi epuizat sensul existenţei şi se va fi scurs şi întregul timp al istoriei, dar şi de •evenimentele urmînd să se petreacă după acel sfîrşit. Clasificare escatologică £ Distrugerea omului Există o e. individuală ((moartea ca încheiere a vieţii terestre) şi o e. colectivă (a omenirii: prin catastrofă totală — *potop universal, îngheţ, incendiu cosmic, molimă, cutremur, uragan — sau prin renunţarea la o etapă a experimentului antropogo-nic), din care se salvează însă totdeauna cel puţin o pereche spre a regenera omenirea. ^1) Destinul postum al omului e văzut diferit în diverse mitologii, după filosofia teologică respectivă (incinerarea însemnînd eliberarea sufletului din captivitatea corporală, iar înmor-mtntarea însemnînd o *eternă întoarcere în punctul matricial, adică în Glia maternă, care echivalează cu o nouă zămislire; —► funeralii): a) omul îşi continuă viaţa în altă ipostază, sub formă de suflet, material (pasăre, animal, obiect) sau imaterial (duh, de fapt suflu, jle o cvasimaterialitate, comparabilă cu aerul);
b) sufletul individual (*Ătman) se revarsă în sufletul universal (* Brahman); c) sufletul piere total odată cu moartea trupului; d) sufletul, la moartea trupului, intră într-un repaos indefinit, pînă cînd va fi trezit de trîm-biţele J udecăţii de Apoi (de pildă, în concepţia ♦iudaismului); e) sufletul revine periodic în alte corpuri (de plante, animale, oameni) în ciclul ♦metempsihozei (*avatara vedică, *samsăra în ♦brahmanism şi ♦budism, trans-migraţia sufletelor în *orfism şi în concepţia ♦druizilor) şi se reîncarnează de un număr limitat sau neprecizat de ori, pînă la desăvîr-şirea sa totală (în budism, intrarea în ♦Nirvana, pacea eternă) ~2) Judecata de Apoi e văzută fie ca o re judecare a întregii specii umane în toată cantitatea ei istorică, fie ca o purificare prin apariţia unui mîntuitor (-* zoroastrism, mozaism, creştinism); în Apocalipsul creştin e socotită „ziua cea mare a mîniei" (VI, 17); evangheliştii o interpretează ca o zi de justiţie providenţială: „Iar voia celui ce m-a trimis aceasta este, ca din toţi pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi" (N.T., Ioan, VI, 39); sintagma esenţială se regăseşte în V.T. (Isaia,
II, 2): „în vremile cele de apoi"; zoroastrismul (Avesta) prezintă o purificare justiţiară prin ♦foc, după care va apărea mîntuitorul ♦Sao-shyant, judecata finală încadrîndu-se, prin ♦apocatastază, în sfîrşitul definitiv al răului, prin triumful inevitabil al binelui; mozaismul pune în relaţie directă finalul escatologic cu venirea lui *Mesia, anunţată de înăsprirea existenţei şi de dominaţia răului în lume, simbolizînd „durerile naşterii", de unde şi paradoxul medieval din mediile rabinice:      „cu
cît e mai rău, cu atît e mai bine"; concepţia escatologică creştină a elaborat un Mesia (♦Isus Christos) cu două veniri: prima, ca rob şi învăţător care răscumpără ♦păcatul originar al omenirii, cînd însă timpul istoric continuă să existe, Christos refuzînd să judece pe oameni acum, iar a doua — cînd, potrivit ♦simbolului ♦credinţei stabilit la sinodul I din Nikeia (325) — Christos va judeca întru glorie pe vii şi pe morţi. ^ 3) Distrugerea speciei umane e în genere concepută de mitologie ca o pedeapsă morală, dar şi ca o înlocuire a unei specii greşite în actul atropogonic divin fie în structură (—► mitologii din Mesopotamia, Biblia, Avesta), fie în formă (*Popol Vuh); în V.T., *Yahweh anunţă: „Nimici-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi tîrîtoarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit", „fiindcă tot trupul îşi stricase rostul pe pămînt" (Geneza, VI, 7, 12); în Popol Vuh omul experimental e refăcut de
4   ori pînă la forma cunoscută şi acceptată de zei, iar distrugerea formelor rebutate, culmi-nînd cu o combinare a focului şi apei, e pregătită de obiectele de uz casnic, făcute şi folosite de oameni dar răsculate vindicativ contra acestora. ^Distrugerea universului ~1) Distrugerile ciclice sînt prezente, în expresie directă sau voalată, în toate mitolg-
ESCATOLOGIE
 174
giile, dar în cele mai multe se amintesc două distrugeri (şi, implicit, două ♦cosmogonii), după al 2-lea ciclu zeii renunţînd la altă experienţă (miturile Mesopotamiei, mai ales în *mitologia babiloniană lupta escatologică a lui ♦Marduk contra monstrului ♦Tiamat; potopul universal^ din *mitologia biblică', unele forme escatologice din *mitologia chineză; concepţia zoroastrismului; în anume formă, amurgul zeilor (*Rag-narokr din *mitologia scandinavă), iar ciclici -tatea e sugerată indirect, de pildă în * Apocalipsul lui Ioan Teologul: „Şi am văzut un cer nou şi un pămînt nou. Căci cerul cel dintîi şi pămîntul cel dintîi au trecut, iar marea nu mai este“ (XXI, 1).        *Mitologia vedică prezintă
concepţia asupra unui univers pulsatoriu, în cicluri de distrugeri succesive (-+ pralaya) iar la fiecare o mie atare cicluri, Mahâpralaya (Marea Distrugere), o pulsaţie durînd o zi şi o noapte din existenţa lui * Brahman, adică o eră cosmică kalya echivalentă cu 4 390 000 000 ani omeneşti; (această concepţie mitologică se cere comparată cu ipoteza astrofizică modernă a unui univers pulsînd ciclic în implozii şi explozii, cu durata de 82 miliarde ani într-un ciclu). în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene (mai ales în concepţia aztecă) figurează şirul de 5 ere (*sori) cînd universul se distruge prin apă, foc, uragan, cutremur, refăcîndu-se de fiecare dată. Unii filosofi antici (*Heraclit, Cicero) insistă asupra ideii că lumea umană se distruge periodic prin foc sau prin apă; în unele mituri distrugerea ciclică prin apă e interpretată ca o alternanţă între imersiune şi emergenţă a pămîntului (-+ Atlantida, Mu). ~
2)   Sfîrşitul definitiv e văzut numai ca o distrugere totală, fără urme, a lumii cunoscute, fără a exclude totuşi certitudinea sau speranţa mistică într-o salvare spre alt univers ori într-o posibilitate de regenerare din reziduuri. Sfîrşitul acvatic nu e niciodată văzut ca încheiere definitivă, potopul universal fiind o etapă de purificare, cum e de fapt, deşi mai catastrofală, şi purificarea prin foc; focul *Samvartaka arde tot universul în Mahâpralaya; după a 3-a eră aztecă (4-Ploaie) se produce un incendiu cosmic; în Avesta, în ajunul venirii lui Sao-shyant, lumea arde în incendiul stîrnit de căderea unei comete sau stele, mit care a influenţat şi e. creştinismului: „o stea căzînd din ceruri" (Apocalipsul, IX, 1) sau: „cerurile luînd foc, se vor nimici" (Pavel, II Efeseni,
III, 12); distrugerea lumii prin foc a fost o concepţie dominantă la filosofii stoici, care numeau fenomenul âKnupcaaig; cutremurele, adiacente în scrierile apocaliptice, sînt cauza unică a distrugerii ultimei ere nahuatle (aztece) (4-Cutremur) aşa cum a 2-a eră (4-Vînt) se sfîrşeşte prin mari uragane distrugătoare; o formă aparte este frigul: fie iarna catastrofală avestică, din care zeul ♦Ahura-Mazda îl salvează pe ♦Yima în oraşul *Var, fie iarna *Finibulwethr din mitologia scandinavă, care precede momentul final Ragnarokr. ~ 3) Universul obosit e o formă escatologică rară, întîl-nită într-un mit al tribului guarani (Mato
Grosso), unde pămîntul la un moment dat imploră: „Am devorat prea multe cadavre, sînt ghiftuit şi stins. Părinte, fă să se sfîrşească totul!" — secondat de apele care cer şi ele pacea totală; mitul simbolizează oboseala cosmică, setea de moarte, adică de repaos; iar în această privinţă, se menţionează un eveniment straniu (dovada trăirii mitului ca realitate, de către primitivi): ştiind că pămîntul va fi distrus prin foc şi prin apă, tribul guarani a pornit peste ocean, în pirogi, în sec. XIX, în căutarea unei paradisiace „ţări fără păcat", iar călătoria, inspirată şi condusă de *şamani, a durat pînă în 1912. # Mitul escatologic este dintre cele mai complexe, ca^structura: ~dtrfhinat de veşnica întrebare despre semnificaţia morţii individuale, el a absorbit memoria ancestrală ceţoasă a unor evenimente catastrofale (colosalele inundaţii, ultima glaciaţiune, vechi evenimente în legătură cu marile incendii silvestre şi cu focul cosmic), recompunîndu-se amplu sub presiunea duală a fricii de *viaţă şi a fricii de moarte* Formele fruste ale acestei presiuni se găsesc în special în e. folclorică din aria de răspîndire a creştinismului; mult desprinsă de mitologia tradiţională, ea e tributară, pe de o parte, ♦superstiţiilor locale, generate de o tanato-fobie aconceptuală, iar pe de altă parte, doctrinei *sectelor extremiste şi, implicit, unei literaturi escatologice apocrife, tradiţionale şi adaptative. în *mitologia românească, noţiunile escatologice ca *sfîrşitul lumii şi vremea de apoi sînt identice, prevăzute pe termen scurt, recalculat periodic (dar mai ales pentru anul 2000) şi într-o factură apocaliptică vulgară; consumarea evenimentului va fi prevestită prin întîmplări preliminare (curmarea înmulţirii demografice; degenerarea biologică a omenirii ; dispariţia moralei sociale, „tîlharul şi curva" ajungînd stăpîni; dominaţia ♦Diavolului; apariţia lui *Antichrist; producerea de catastrofe cosmice prin impact astral între constelaţii: „Sfredelul va cădea drept în Comoară" ; secetă generală; cutremure; răzbai total; condensarea ♦timpului: „ziua cît ceasul, ceasul cît minuta" şi inversiunea spaţiului: soarele va răsări la apus şi va asfinţi la răsărit; imersiunea totală a pămîntului în apele potopului final sau într-un potop de foc, în variante mai rare într-un potop de sînge, socotit şi sînge inflamabil, dacă este vorba de duelul dintre Antichrist şi sf. Ilie). Consecinţele purificării totale: Dumnezeu va întoarce pămîntul cu partea de dedesubt, aducînd la suprafaţă pe ♦Blajini şi instaurînd o lume fără păcate, ideală, neavînd nevoie de nimic, nici de hrană, nici de băutură, nici de veşminte sau de bunuri materiale, o O e. cu caracter special aparţine ♦astrologiei; aşa, de ex., în evul mediu, Nostradamus, iar în sec. XX profesorul Japonez Hideo Ytokawa, anunţă pentru anul 1999 (cifrele escatologice fiind totdeauna spectaculoase) variante de distrugere a omenirii.
§ P. Maury, L’Eschatologie, Gren&ve, 1960; P. (Jhisoni., Eschatologie infernale, Paris, 196-2; Rudolf Bultmann, History and Eschatology, Edimburgli, 1957
175
ESHARA
    esenieni Grup religios ebraic autonom (considerat *sectă) în antichitate, a cărui doctrină, asociată cu o viaţă ascetică în comun (-+ascetism), precedă întrucîtva ^creştinismul; scrierile e., descoperite în peşterile de la Qumran (lîngă Marea Moartă) în 1947, se consideră apocrife biblice (-* Biblia). Comunităţile e. se caracterizau prin: renunţarea la proprietatea privată şi la comerţul particular; cultivarea muncii fizice, obligatorie pentru toţi membrii comunităţii; efectuarea în comun a lucrărilor necesare; condamnarea războaielor, a sclaviei şi a inegalităţii sociale; contrar majorităţii evreilor, e. credeau în nemurirea sufletului şi păstrau, în contradicţie flagrantă cu doctrina *mozaismului, urme arhaice de *cult solar, reflectate în *rugăciuni rostite dimineaţa, în întîmpinarea *soarelui răsărind; dar în unele privinţe, rigoarea respectării în comunitate a legii mozaice ajungea la excese: e. respectau sacralitatea sîmbetei în aşa măsură, încît se abţineau în această zi pînă şi de la satisfacerea nevoilor fiziologice. E. trăiau în condiţii de viaţă integral comunitară, pe litoralul nord-vestic al Mării Moarte. în cadrul comunităţii a apărut, ca mesager al lui *Dumnezeu, un personaj mesianic, învăţătorul dreptăţii sau învăţătorul credinţei (trad. ebr. mdre kashshedeq e incertă), avînd unele coincidenţe biografice cu biografia scripturală a lui *Isus Christos. După Documentul din Damasc, *Dumnezeu trimite un învăţător pentru încheierea unui nou legămînt; la „sfîrşitul zilelor" acesta va muri, revenind ca *Mesia, ridicat din casa lui *Aaron. Textele de la Qumran (cele 40 000 fragmente găsite în 11 peşteri de depozitare compun parţial 600 cărţi) cuprind manuscrise biblice (textul massoretic al V.T. anterior celui canonic), apocrife (Cartea Jubileelor, Spusele lui N1oi.se ş.aj, scrieri ale comunităţii (statutul c., Cele două coloane despre educaţia tineretului, textul escatologic Regulamentul binecuvîntări-lor, opera apocaliptică Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, Documentul din Damasc ş.a.). Războiul fiilor luminii e cel mai interesant ca operă mitografică; scrierea are un caracter dualist: războiul între „fiii luminii" (identificaţi euhemerist de unii comentatori cu membrii comunităţii e.) şi „fiii întunericului" este predestinat, inevitabil, şi se va desfăşura în plan cosmic, implicînd omenirea, pe *îngeri şi pe *Satan; deşi finalul războiului — victoria luminii — se ştie dinainte, sînt necesare pregătiri militare şi morale îndelungate; războiul va dura 40 de ani (cît şi traversarea deşertului spre Ţara Făgăduinţei); fiii luminii vor birui de 3 ori, şi tot de 3 ori ceilalţi, decisivă fiind bătălia a 7-a (atunci „în miinile săracilor vei da tu pe vrăjmaşii ţărilor toate, în mîinile celor încovoiaţi în pulbere, ca să umilească cele mai puternice popoare. . . săvîrşind dreapta judecată a adevărului tău asupra tuturor fiilor omului"—XI, 13—14). De e. s-au interesat unii autori antici (Filon din Alexandria, Plinius cel Bătrîn, Iosephus Flavius, Hieronymus), ca şi unii teologi moderni (K. Fr. Barth, K. H.
 Venturini). Din confruntarea surselor antice pot rezulta preţioase elucidări asupra personalităţii şi ecoului sectei. Iată două poziţii nesimilare: Plinius cel Bătrîn: „esenienii, un neam izolat şi cel mai uimitor dintre toate din lumea întreagă: ei nu au nici o femeie, refuzînd dragostea trupească, nu cunosc banii şi trăiesc printre palmieri. De la o zi la alta numărul lor sporeşte datorită apariţiei gloatei de imigranţi istoviţi de viaţă, pe care valurile Fortunei îi îndeamnă către obiceiurile ese-nienilor. Astfel, deşi e greu de crezut, de-a lungul a mii de generaţii fiinţează un neam etern, în care nu se naşte nimeni, căci nemulţumirea traiului printre alţi oameni contribuie la sporul numărului lor" (Istoria naturală, V, 17, § 73); Iosephus Flavius: „După învăţătura esenieni-lor, totul este înfăţişat grijii lui Dumnezeu. Ei socotesc că sufletele sînt nemuritoare şi acordă mare însemnătate năzuinţei spre dreptate" (Antichităţi iudaice, XVIII, 1, § 18). Alţi cercetători (precedînd sau chiar succedînd descoperirile de 4a Qumrap) au considerat că episodul despre e., prezent deopotrivă în operele lui Filon şi ale lui Flavius (cf. Henri Del-Medico, Le Mythe des esseniens, des origines a la fin du Moyen Age, Paris, 1958), nu ar fi decît un *mit compus în sec. II şi interpolat în acele texte; dar ipoteza e infirmată. Un exeget savant, ca I. D. Amusin, al textelor qumraniene, a explicat prin două cauze marele interes stîrnit de ele în lumea ştiinţifică: pe de o parte, în contrast cu utopiile sociale din epoca hellenisticâ, pentru că „esenienii au încercat să realizeze practic un plan de instaurare a egalităţii sociale, bazat pe proprietatea comună, po munca în comun şi pe o existenţă colectivă", pe de altă parte, datorită ideii lor, „ajungînd pînă la autorii bisericeşti, despre ^punctele de contact între esenism şi creştinismul timpuriu" (TeKcmbi KyMpana, p. 14—15).
 § T. H. Gaster, The Dead Sea Scriptures in English translation, New York, 1956; A. Dupont-Sommer, Les Ecrits esseniens dAcouverts prăs de la Mer Morte, Paris, 1959; ed. II: 1965; C. Rotii, The Dead Sea Scrolls. A New Historical Approach, New York, 1965; H. JX. AMycHH, TeKcmbi KyMpana, Mocroa, 1961 (trad. rom. Manuscrisele de la Marea Moartă, Bucureşti, 1963); Texcmu KyMpana. Ilepeeod, eeedenue u KOMMenmapuu, H.          AMycHHa, I—II, Mocraa, 1971—1983; H. Kosmala,
 Hebrâer —Essener — Christen, Leiden, 1959; Constantin Daniel, Scripta aramaica, Bucureşti,ŢI980; Jean Da-ni61ou, Les manuscrits de la Mer Morte et les origines du christianismey Paris, 1956
     Eshara (Locaşul Totalităţii) *Templul ceresc primordial, edificat de zeul babilonian ♦Marduk, ca apoteoză a actului său cosmogonic (-* cosmogonie). Ulterior, E. devine în mitologia şi în cultura babiloniană (—► mitologii din Mesopotamia) *simbol generic al *cerului în sine, deşi termenul a continuat să se folosească uneori şi ca nume propriu, îndeosebi pentru templul din oraşul Uruk, consacrat zeului *Anu, aşa cum în Asiria a fost simplu epitet al templului patronat de zeul *Assur. (-* E-Saggila, Etemenanki)
 ESHMUN
 176
    Eshmun Zeu al sănătăţii, venerat îndeosebi la Sidon (unde era zeu patronal, ocrotind sănătatea obştească, dar avînd un sanctuar construit în afara centurii oraşului) în mileniul I î.e.n., totuşi destul de răspîndit, cu atribute uneori variabile, fie de zeu tămăduitor de boli, fie de divinitate de tip adonisiac, care moare ^1 învie ciclic (—* mitologie feniciană). Menţionat (împreună cu ♦Melqart) sub domnia lui Asarhaddon (sec. VII î.e.n.), e prezent şi în *Biblie (cu numele Reshep); în Canaan, sub numele de Shulmen, era considerat zeu al ciumei şi al *morţii. Cunoscîndu-i *cultul, grecii l-au asimilat cu ♦Asklepios.
    Estsanatlehi (Femeia care se întinereşte pe sine) Zeiţă principală din *mitologiile triburilor amerindiene (în special navaho, din Arizona şi New Mexico, S.U.A.), simbolizînd tinereţea perpetuă şi dispunînd de forţa magică a întineririi; se crede despre ea că de fiecare dată după ce a îmbătrînit, redevine subit, din proprie voinţă, iarăşi tînără.
    Etana Rege mitic (în tradiţia unor *mitologii din Mesopotamia), a cărui ascensiune în ceruri, pe un vultur, o narează poemul babilonian Zeii au zugrăvit oraşul (Mitul lui Etana). Textele tăbliţelor, foarte deteriorate, nu reuşesc să reconstituie un poem cu o linie autonomă şi clară a subiectului. E. apare abia în episodul III, însă numele lui se regăseşte şi în alte surse: ar fi fost al 4-lea rege din prima dinastie din Kish, adică al 13-lea domnitor după ♦potop; numit uneori „Păstorul", ar fi domnit fie 635, fie 1500 ani; din listele regale babiloniene păstrate rezultă că a avut în cele din urmă un fiu, Balih, care a domnit 410 ani. în ♦mitul din poem, E. acceptă să hrănească un vultur muribund, ajutîndu-1 să iasă din scorbura sa, cu condiţia să-l călăuzească în căutarea „buruienii zămislirii" (deci, o buruiană de leac, contra sterilităţii), necesare soţiei lui
E.., care nu născuse nici un moştenitor. Aşadar, vulturul îl poartă pe aripi, însă ajungînd în ♦cerul de reşedinţă al zeilor, se pare că regele renunţă să urce mai sus, iar vulturul îl aduce înapoi pe pămînt (sau E. cade, într-o prăbuşire pe care totuşi vulturul o amortizează). Pactul între vultur şi E. a fost binecuvîntat de zeul solar ♦Shamash. Dar partea mitologică cea mai interesantă e observarea ascensiunii treptate: „După ce l-a ridicat la o leghe dublă, Vulturul îi spune lui Etana: «Priveşte, prietene, cum arată pămîntul. Cuprinde cu ochii marea, caută-i cu privirea ţărmurile! Pămîntul nu mai e decît un munte, marea a ajuns cît o apă de fluviu!»". De la o distanţă la alta, imaginea aparentă a Pămîntului scade treptat: cît un munte, apoi cît un deal; iar după ce călătorii depăşesc cerul lui *Anu şi se îndreaptă spre cerul „Doamnei noastre Ishtar", de unde cei doi abia mai zăresc „[discul] pămîntului", şi văd că „larga mare e ca inelul lunii", în cele din urmă, E. mărturiseşte uimit: „M-am uitat bine, pămîntul nu se mai zăreşte şi marea largă ochii mei nu-i mai încîntă. Prietene, nu vreau S£ m£ urc în ceruri! Schimbă-ţi
calea ca să mă [întorc pe pămînt.] După întîia leghe dublă căzu, şi vulturul, lăsîndu-se grabnic în jos, îl prinse în spate" (op. cit.t III, 1—14;
IV,  14—40).
    Etemenanki; T urnul E-temen-an-ki Mare ♦templu babilonian consacrat zeului ♦Marduk şi construit în formă de *ziggurat, cu baza pătrată: 90 x 90 m. (cf. *E-Saggila, *Eshara) eter Noţiune mitologică şi filosofică, desem-nînd, în *mitologia greacă, ultimul strat aerian, cel mai subtil, în care locuiesc ♦zeii, iar în filo-sofia lui *Platon — al 5-lea ♦element constitutiv al universului; pentru *Lucretius, e. este un principiu, un primum movens al corpurilor cereşti, compus din cei mai uşori şi mai mobili atomi. De altfel, o linie de demarcaţie netă între noţiunea mitologică şi cea filosofică nu se mai poate trasa; *mitul însuşi, confundînd într-o fază timpurie eterul (alBrip) fie cu focul cosmic, fie cu lumina astrală, la un moment dat defineşte această stihie (sau element) ca partea supremă a *cerului, unde se află sursa ♦focului, iar această sursă (sau sediul ei) se personifică în divinitatea primordială *Aither. O noţiune apropiată se găseşte şi în gîndirea mitofilosofică din India ►mitologie vedică): akăgâ (eterul), ca prim element între cele 5.
    eterna întoarcere Năzuinţă a omului primitiv de a restabili, în invocaţii şi ♦ritualuri, starea lumii primordiale, de a se întoarce la evenimentele arhetipale pe care el crede că le poate reînvia prin repetiţia ritualului magic, întrucît pentru concepţia primitivului despre univers, tot ce s-a petrecut ulterior în realitatea concretă nu este decît repetarea a tot ce s-a petrecut prima dată, în vîrstă de aur, organizată primordial de ♦strămoşii divini. Mircea ♦Eliade, care a cercetat în mod special noţiunea, scrie: „O trăsătură ne-a izbit îndeosebi, studiind aceste societăţi tradiţionale; este revolta lor împotriva timpului concret, istoric, nostalgia lor de întoarcere periodică în timpul mitic, al obîrşiilor, în Marele Timp" (Le Mythe de VEternei Retour, Paris, 1949, Avant-propos, p. 11^. De asemenea: „Putem observa că ceea ce domină toate aceste concepţii cosmico-mito-logice lunare este întoarcerea ciclică a ceea ce a fost mai înainte, într-un cuvînt, eterna întoarcere" (op. cit., p. 133). Probabil, această nostalgie a întoarcerii la matcă, întemeiată pe structura biologică a fiinţei umane de a-şi redori începuturile şi pe convingerea, prin optica memoriei individuale şi sociale care filtrează, că generaţiile se succed coborînd, a fost influenţată sensibil de contemplarea repetiţiei fenomenelor din natura imediată: zile şi nopţi, mişcarea aparentă a soarelui, anotimpurile, reiterarea unor trăsături în copii şi nepoţi etc.
    euhemerism Curent mitologic (—► mitologie) folosind o metodă de interpretare concretă, pretins raţionalistă, a conţinutului mitic, prin punerea în ecuaţii cu termeni ipotetici, a ♦miturilor faţă de istorie, după concepţia filosofului antic *Euhemeros. E. s-a bucurat de multă popularitate în Hellada şi la Roma, fiind preluat apoi şi de părinţii ^Bisericii creştine      ► pa-
177
eurydike'
tristicâ), cărora metoda le dădea putinţa să nege divinitatea ♦zeilor păgîni în contrast cu doctrina V.T. şi N.T. din * Biblie. E. este bine definit într-un text din Malalas: „Despre zei, preaînţeleptul Diodor ne vorbeşte în scrierile sale, cam în acest fel: cum că, la naşterea lor, zeii au fost oameni. Iar oamenii i-au numit Nemuritori, socotindu-i astfel datorită binefacerilor săvîrşite. Unii dintre ei însă şi-au dobîndit numele după numele ţărilor pe care le-au cucerit."
                                                                Euîiemeros din Messene Filosof grec (sec.
III  î.e.n.) din şcoala cirenaică, presupusul autor al mitografiei romaneşti Istoria sacră ('iepd dvaypcuprj), clădită pe ipoteza că orice *mit conţine sîmburele unui fapt istoric şi că aşadar toţi* ♦zeii nu sînt decît vechii monarhi defuncţi şi eroii, aureolaţi pînă la divinizare de povestea (mythos) în care sînt pomeniţi. Despre viaţa lui E. nu se ştie nimic sigur. Eusebius (în Pregătirea întru Evanghelie) transmite un fragment al lui Diodor din Sicilia, potrivit căruia, fiind prietenul diadohului macedonean Kassandros (care l-a succedat pe Alexandru cel Mare), cu ajutorul acestuia E. a făcut lungi călătorii în sudul oceanului unde, pe ins. Panchaia, populată de locuitori foarte evlavioşi, ar fi găsit un mare ♦templu consacrat lui Zeus Triphylios, de pe cînd acesta, simplu muritor, domnise acolo ca „rege al întregii lumi", locuind „printre oameni", şi întemeiase el însuşi sanctuarul; pe o coloană de aur din templu ar fi fost gravate faptele lui ♦Uranos, *Kronos şi ♦Zeus. Dar Panchaia nu a fost identificată; poate că nu era decît o insulă fabuloasă ori una reluată dintr-un mit arhaic pierdut (din categoria ♦Atlantidei). Istoria sacră azi e pierdută, neexistînd din vechiul text decît cîteva fragmente, cel mai amplu, tradus în 1b. latină de Ennius. Dacă, potrivit tradiţiei, opera ar fi fost realizată pe baza inscripţiilor de pe coloana panchaică, există şi prezumţia că de fapt E. s-ar fi inspirat din descoperirile, pe care le-a extrapolat, efectuate de armata lui Alexandru cel Mare. Urmărindu-şi teza că *mito!ogia e zeificarea ^strămoşilor şi apoteoza regilor defuncţi, E. punea deci miturile în lumină istorică, pretinzînd să reconstituie istoria omenirii din personalitatea şi isprăvile tuturor divinităţilor din *mitologia greacă şi vrînd să demonstreze că toţi zeii adoraţi n-au fost decît regi, cuceritori sau binefăcători, adică oameni muritori pe care fie frica, fie admiraţia semenilor i-a divinizat. E. a creat numeroşi adepţi încă din antichitate, mai cu seamă printre gînditorii atei, dar a avut şi numeroşi adversari, printre care cel mai dur era Plutarh: „Acest om în cele din urmă, şcriind o mitologie de nesusţinut şi fără adevăr, a răspîndit pe tot pămîntul locuit o totală impietate. Ştergînd dintr-o trăsătură şi în chip nedesluşit pe toţi zeii recunoscuţi, el le-a înlocuit numele cu ale generalilor, amiralilor şi regilor despre care se auzise că ar fi fost odinioară şi numele cărora ar fi înscrise cu litere de aur în insula Panchaia. Dar nu este nici un barbar, nici un grec, afară de Euhemeros,
după cît se pare, care să-i fi putut întîlni şi aborda pe acei pancheeni şi pe acei triphylieni* ce nu există şi nu au existat vreodată în vreo parte a lumii" (Despre Isis şi Osiris, 23). Dar între adversitatea teologică plutarhiană şi acceptarea necritică de către filosofii atei, cercetările critice ale miturilor au găsit zona de echilibru, reţinînd în orice caz ideea istorici-tăţii surselor unor anumite categorii de mituri ; pe de altă parte, optica atee chiar timpurie’ (Democrit, ♦Epicur, ♦Lucretius) a evitat exagerarea lui E., intuind o gamă mai complexă în geneza miturilor. Şcoala lui E. a dat naştere" unui curent, numit *euhemerism, care de fapt nu a dispărut nici azi. Asumîndu-şi un sistem de interpretare a miturilor, în conformitate cu aşa-zisa logică a bunului simţ, teza lui E. s-a bucurat de o largă răspîndire în lumea greco-romană, probabil datorită faptului că era un sistem confortabil, ce scutea intelectul de eforturi prea mari. De aceea, E. a avut numeroşi continuatori indirecţi, pînă în epoca noastră. Diodor din Sicilia, deşi un istoric obiectiv, înfăţişînd adesea şi opinii contrare, pe care le comentează critic, în aria miturilor totuşi spirit pragmatic, în propriile sale interpretări înclină spre soluţiile euhemeriste. Eusebius, citîndu-1 pe Diodor, afirmă că el „susţine aceeaşi1 învăţătură despre zei, împrumutată de Iar Euhemeros din Messene". în epoca modernă, unii cercetători ai mitologiei, nesprijinindu-ser pe studii comparate, au îmbrăţişat total euhe-merismul, cu aceeaşi ignorare a numeroaselor' componente originare din orice mit.
§ R. Block, Evh&mkre, Bruxelles, 1877
    Eumenides —► Erinnys
    Eunomia (grec. Euvoţua — justiţie, echitate, veghe pentru aplicarea legilor) Divinitate" personificînd disciplina şi ordinea universului', în *mitologia greacă, una din cele 3 *Horai.
    Euphrosyne Divinitate, în Mitologia greacă, personificînd veselia; una din cele 3 *Harites.
    Europe ♦Nimfă, în *mitologia grbacă, pe care ♦Zeus a sedus-o, prefăcut în taur alb, pe“ spinarea căruia, răpită, ea a străbătut marea,-pînă în Creta. De la Zeus a născut pe ♦Minos ♦Rhadamanthys şi ♦Sarpedon. E. era fiica? Telephassei şi a lui Agenor (fiul lui ♦Poseidon* şi al Nimfei Lybia). După ce a fost răpită de Zeus, a fost căutată de fraţii ei, ♦Kadmos, Kilix şi Phoinix, trimişi de Agenor cu ordinul de a nu mai apare în faţa lui pînă nu o vor fî găsit; fraţii nu s-au mai întors: Kilix a întemeiat Cilicia, Phoinix s-a stabilit în Africa, iaf Kadmos a venit în Hellada, unde a introdus alfabetul, a întemeiat Theba şi a răspîndit ♦cultul zeilor fenicieni. După alte versiuni (Fulgentius), spre a o răpi pe E., Zeus a echipat o corabie rapidă, a cărei proră era sculptată în chip de taur.
    Eurydike Una dintre ♦Dryade, în Mitologia greacă, şi soţia lui ♦Orpheus. Ca să scape de un viol, fugind, a murit după aceea, muşcată de un şarpe. O variantă afirmă că era o ♦Nimfă din Thracia, care l-a întîlnit pe Orpheus
TBURYNOME
 178
după întoarcerea lui din expediţia argonautică, Argonauţi). Soţul ei a coborît s-o caute In *Infern, obţinînd de la ♦zei întoarcerea condiţionată pe pămînt; această încuviinţare Orpheus şi-a cucerit-o prin cîntecul lirei sale, dar şi jurînd că n-o va privi pe E. pînă la revenirea în lumea umană. Nerezistînd toţuşi dorului şi nerăbdării, a privit-o şi, călcînd astfel condiţia divină, a pierdut-o definitiv.
     Eurynome *Oceanidă din *mitologia greacă, născută de *Tethys de la *Okeanos, şi năs-cînd la rîndul ei, de la ♦Zeus, pe cele 3 ♦Harites. După un ♦mit arhaic, a domnit împreună cu ♦Ophioneos în *01imp, de unde au fost alungaţi amîndoi de ♦Kronos şi ♦Rhea şi s-au retras pe fundul oceanului,
     Euterpe (grec. Efrcepju] — Desfătătoare a, Cea care delectează < Teprceiv — a fermeca, a desfăta*) *Muza poeziei lirice, în *mitologia greacă, reprezentată de obicei cu flautul dublu dionisiac specific Helladei; mai tîrziu e socotită îndeosebi Muza muzicii (cf. Hesiod, Theo-gonia, v. 77). E. este mama regelui trac ♦Rhesos, pe care l-a născut de la zeul rîului Strymon.
     Eva (ebr. Hawwah — Cea care dă viaţă, Femela) în *mitologia biblică (canonică), femeia primordială (—► omul primordial), făcută de *Yahweh dintr-o parte a lui *Adam, pentru Adam: „Şi partea [* Septuaginta'. coasta] pe care o luase din om, El Yahweh a prefăcut-o în femeie şi a adus-o către om. Atunci omul [Adam] a grăit: «Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va chema femeie [ishshah], căci din bărbat [wA] a fost luată» (V.T., Geneza, II, 22—23). Ispitită de *Şarpe, E. ÎI iniţiază pe Adam în călcarea interdicţiei de a gusta din roadele ♦Pomului Cunoştinţei: „Astfel, cînd femeia a văzut că pomul era bun pentru hrană şi ispititor la vedere şi că pomul acela era de dorit ca unul care dă înţelepciune, a luat din rodul lui şi a mîncat şi i-a dat şi bărbatului ei, şi a mîncat şi el. Atunci li s-au deschis amîndorura ochii, şi şi-au dat seama că sînt goi, şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut cingă-tori“ (ibid., III, 6—7); această etapă a *mitului ■e interpretată diferit: fie ca descoperire a iubirii (în acest caz, Şarpele socotindu-se un ♦simbol falie), fie, mai întemeiat, ca prim fenomen social prevestitor al civilizaţiei — descoperirea umană a propriei sălbăticii şi deci întîia revelaţie a sinelui, de homo sapiens, la care, în ciuda tradiţiei ebraice de subordonare a femeii, se referă, ca la o epocă matriarhală, acest simbol mitic, comparabil cu descoperirea calităţii •de om, prin femeie, a lui ♦Enkidu. Şarpele fiind In multe ♦mitologii simbol al inteligenţei, gestul Er are caracter sapienţial; interogată, E. se disculpă: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mîncat “ (ibid:i III, 13); următoarea etapă a mitului defineşte femeia ca funcţie naturală a procrea-ţiei: „Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! întru dureri vei naşte fii", incluzînd însă şi un principiu de drept patriarhal: „şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va ştăpîni" {ibid., III, 16). E. naşte astfel pe *Cain şi pe
 ♦Abel, apoi (după fratricid) pe ♦Set. Cu valoare de nume propriu, E. se foloseşte tîrziu. După alte surse (necanonice) ale mitologiei ebraice, nu E. a fost femeia primordială, ci *Lilith.
    Evanghelie (grec. etiayye^iov, ztayyzXia — veste bună; eccl. bună vestire) Scriere biblică de conţinut mitologic creştin, componentă a N.T. (—> Biblia). Folosirea termenului evanghelie (necunoscut înainte de sec. II) are rolul, în ♦teologia creştină, de a afirma că acest gen de scriptură constituie ♦revelaţia sacră a lui ♦Dumnezeu-Tatăl prin Dumnezeu-Fiul sau ♦logosul întrupat (*Isus Christos); uneori însă, prin extindere lexicală mai ales populară, se numeşte E. şi N.T. întreg. Datorită marii răspîndiri a *creştinismului, textul Evangheliilor (fie separat, fie în cuprinsul întregului, N.T.) era tradus şi publicat, pînă în anul 1970 în 1326 limbi. ~ E v a n g h e 1 i i 1 e canonice, compuse în lb. greacă de autori anonimi (contrar opiniei eclesiastice uzuale, fiind totuşi ulterioare epistolelor), sînt 4 scrieri fundamentale cu care începe N.T. (partea creştină a Bibliei), atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan (numai primele 3 fiind sinodice) şi care narează, în moduri cînd asemănătoare, cînd deosebite, naşterea, ♦viaţa, faptele, învăţăturile, suferinţele, ♦moartea, învierea şi înălţarea la cer a lui Isus Christos, aceste 4 scrieri fiind baza mitologică şi materia doctrinară esenţială a religiei creştine (-+ creştinism). Contrar însă tradiţiei, ca şi ordinii canonice din codicele N.T., cea mai veche (şi cea mai scurtă) este Evanghelia lui Marcu, scrisă probabil pe la mijlocul sec. II, undeva în Orientul Apropiat, în 1972, în cadrul Institutului Biblic Pontifical din Roma, pe baza unei descoperiri a părintelui Jos6 O’Callaghan, întemeiate pe confruntarea cu un text de la Qumran, s-a putut stabili că Evanghelia lui Marcu a fost scrisă în jurul anului 50, şi nu în 70, cum se crezuse pînă atunci. Evanghelia lui Matei, ulterioară, e o revizuire amplificată a precedentei, scrisă temperat, cu scop propagandistic, urmărind să convingă pe cititorii iudei că Isus Christos este ♦Mesia cel anunţat în V.T. Evanghelia lui Luca e cea mai literară şi cea mai atenuat polemică. Evanghelia lui Ioan, mult diferită ca prezentare cronologică şi cadru geografic al activităţii lui Isus, faţă de celelalte, e cea mai unitară în compoziţia epică şi cea mai monotonă stilistic, divulgîndu-se mai pronunţat decît celelalte drept un tratat doctrinar. Cele 4 E. canonice nu sînt unicele; existenţa altora e certificată de Iustinus (sec. II), Irenaeus (sec. II—III) şi chiar de evanghelistul canonic Luca („mulţi au încercat să întocmească o istorisire despre faptele deplin adeverite de noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la* început" — Luca, I, 1—2). ^ E v a n g h e 1 i i 1 e apocrife, numeroase (cca 30) şi cu texte fluctuante, de altfel ca şi cele canonice, au fost definite încă de ♦Celsus (filosof roman din sec. II) care, într-o observaţie de esenţă (Discurs adevărat, scris probabil în 170) criticase pe creştini că îşi
 179
 ÎSVABT GHELU5
modifică întruna scripturile sacre. Printre cele pomenite mai des: o E. ebraică, alta egipteană, citată de Clement Alexandrinul, Evanghelia lui Petru, amintită de Eusebius, a 2-a
E.  a lui Marcu, Protovanghelul lui Iacob (sec. II) povestind viaţa ♦Fecioarei Maria şi copilăria lui Isus, Evanghelia lui Bartolomeu, operă a ♦gnosticilor egipteni din sec. III, conţinîrid cuvintele atribuite lui Isus Christos după înviere; altele (E. lui Filip, Barnaba, Andrei etc.) sînt cărţi populare anonime, reluînd fabulos biografiile mitice din textele canonice; de pildă, Evanghelia lui Filip (sec. II) conţine o ♦cosmogonie, influenţată de dualismul gnostic, în care apariţia lumii materiale e privită ca o eroare: „Căci acela care a făcut-o năzuia s-o facă astfel încît ea să fie nestricată şi veşnică. Dar el a greşit şi nu şi-a ajuns ţinta". Paradoxală e situaţia Evangheliei lui Petru, care ar fi fost de aşteptat, atribuindu-se persoanei considerate, în tradiţia creştină, de primă importanţă printre discipolii apostolici ai lui Isus Christos, să figureze în corpul canonic; ea circulase mai ales în provinciile răsăritene, fiind citată de ♦Origenes şi Iustinus şi criticată de episcopul Serapion din Antiohia (citat de Eusebius) cam în anul 200, ca fiind compusă nu de Petru, ci de un grup de eretici; dintr-un fragment (descoperit în Egipt, la Ahmim, în 1892) se deduce clar cauza, Isus Christos apărînd în acel text mult mai puţin ca persoană divină; aci, Isus e judecat nu de Pontius Pilatus, ci de regele Irod, dar în timpul supliciilor „el tăcea, ca şi cum nu ar fi simţit nici un fel de suferinţă", iar în cele din urmă exclamă: „Puterea mea, puterea mea, de ce m-ai părăsit ?“ (faţă de versiunea canonică: Eli, eli, lama sabakhtani? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?. Cea mai interesantă în contextul mitologiei creştine e însă Evanghelia lui Toma (prima jumătate a sec. II). Descoperit în 1946 la Nag-Hamadi (Egiptul de Sus, aproape de Luxor), textul ei în facsimil a fost pus la dispoziţia cercetătorilor, în 1974, de UNESCO şi de Departamentul de Antichităţi din Cairo, apoi a fost tradus şi publicat de Philippe de Suarez (UEvangile selon Thomas, 6d. M6tanoia, Marsanne, Drome, 1975), care susţine că această
E.  ar fi cea mai veche şi singura autentică, în ce priveşte transcrierea cuvintelor lui Isus Christos, întrucît ap. Toma (Necredinciosul) ar fi fost cel mai lucid dintre ♦Apostoli; aceasta ar fi şi cauza, după Suarez, a excluderii textului ca eretic. Traducerea din 1959 şi un studiu al Şcolii Biblice din Ierusalim (1965) par să dea temei deducţiei lui Suarez că E. canonice ar fi tributare Evangheliei lui Toma, textul acesteia fiind de maximă simplitate şi nefolosind mai mult de 800 cuvinte, faţă de textele, prea elaborate şi prea didactice, ale celorlalte. De ex., parabola pescarilor care, în Evanghelia lui Matei, transferă alegoria in plan moral (pescarii au ales din năvod „ce era bun, iar ce era rău au aruncat", întocmai cum „va fi la sfîrşitul veacului: ieşi-vor îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi" — Matei, XIII,
48—49), în Evanghelia lui TofhU Se referă la un pescar care „a aruncat toţi peştii mici înapoi în adîncurile mării“ şi „a ales cu uşurinţă peştele cel mare". După Suarez, „Christos din Evangheliile canonice cheamă la credinţă, iar* Isus al lui Toma cheamă la cunoaştere". Totuşi, mai mulţi specialişti americani în studiile biblice resping ipoteza lui Suarez asupra priorităţii, ipoteză pe care prof. Robert Grant (Universitatea Chicago) o socoteşte indemonstrabilă. Evanghelia lui Toma, considerată, de alţi cercetători, de origine gnostică, e compusă din cca o sută de rostiri înţelepte (kdyia), regăsite parţial în E. canonice, în Faptele Apostolilor şi în unele epistole; textul cu 114 rostiri fiind o copie a unei traduceri copte, există presupunerea că scrierea ar fi anterioară (după specialiştii americani, nu mai veche decît textele canonice) sec. II. Cîteva rostiri pot clarifica motivul învinuirii de erezie: „Isus le-a spus ucenicilor săi: Asemuiţi-mă, spuneţi-mi cu cine semăn. Simon Petru i-a grăit: Tu semeni cu un filosof înţelept. Toma i-a grăit: Doamne, gura mea nu va încuviinţa să rostească vreodată cu cine semeni. Zise Isus: Eu sînt Domnul tău, căci tu ai băut şi te-ai îmbătat din izvorul în clocot pe care chiar eu
 l-am măsurat! Şi l-a luat El cu sine; şi El s-a retras şi i-a grăit trei cuvinte. Iar Toma întor-cîndu-se la tovarăşii săi, aceştia l-au întrebat: Ce ţi-a spus ţie Isus? Toma le-a răspuns: De vă voi spune un singur cuvînt din cele ce mi le-a rostit, veţi lua pietre şi le veţi arunca în mine; şi atunci un foc va ieşi din pietre şi vă va arde pe voi" (13). „Eu vă voi da vouă ceea ce ochiul nu a văzut şi ceea ce urechea nu a auzit, şi ceea ce mîna nu a atins şi ceea ce nu a ajuns la inima omului" (17). „A grăit Isus: Fiţi trecători!" (42). „Isus a zis: Eu sînt lumina care este asupra tuturora. Eu sînt Totul. Totul a purces din mine şi Totul la mine s-a întors. Despicaţi un copac: eu sînt acolo; ridicaţi piatra şi acolo mă veţi găsi!" (77). „Cînd faci din doi Unul, ajungi Fiul Omului şi dacă rosteşti: depărtează-te, munte! el se va depărta" (106). Evanghelia lui Toma pare de fapt o grefă gnostică pe fragmentele unor mituri arhaice dintr-o arie mai largă (între India şi Egipt), în care se pot distinge deopotrivă şi rezonanţe mai vagi din textele hermeneutica (-* hermeneutică); presupusa ei autenticitate' creştină nu e decît autonomia faţă de corpul evanghelic (canonic şi apocrif). în genere, datarea
 E.  (ca a oricăror mitografii, păstrate în copii) este adesea iluzorie. Chiar dacă Evanghelia lui Marcu a putut fi datată cu 20 ani mai devreme* sau ar putea fi demonstrată prioritatea absolută a Evangheliei lui Toma, caracterul mitologic general al tuturor E. cunoscute pînă acum nu se modifică.
 § A. Loisy, Les Evangiles synoptiques, I—II, Paris* 1907—1908; A. Riesenfeld, The Gospel Tradition and! His Beginnings, London, 1957; Morton Smith, Clement of Alexandria and a Secret Gospel of Mark> Cam-bridge, 1973; Jean Doresse, UEvangile selon Thomas*
fcVENOB
 180
 'ou les Paroles Secr&tes de Jâsus, Paris, 1959; J.-E. M6-nard, L'fivangile selon Philippe, Paris, 1967
     Evenor *Omul primordial atlant (după Urnitul relatat de ♦Platon), localnic „născut •din pămînt“ în perioada cînd ♦Poseidon a primit ♦Atlantida prin tragere la sorţi. Căsătorit cu ♦Leukippe, e tatăl unei fete, Kleitho^ pe care, după moartea părinţilor ei, Poseidon a luat-o de soţie. *Homer (Odisseia II, 360; XXII, 355) îl consideră şi tatăl lui Leiokritos.
     exorcism (grec. ££opKian6<;; eccl. izgonirea demonilor) Ceremonie rituală însoţită de ♦rugăciuni, pentru alungarea ♦demonilor (din trupul unui posedat, dintr-o casă, dintr-un animal etc.) sau pentru apărarea de invazia demonilor. Practica este foarte răs-pîndită mai ales în ♦religiile primitive. în ♦teologia catolică, e. obişnuit e cuprins în ♦botez; e. extraordinar e săvîrşit ocazional, pentru eliberarea oamenilor din posesiunea ♦Diavolului. Modalităţile tehnice auxiliare de exorcizare diferă de la o religie la alta şi de la o zonă la alta. în actul de exorcizare executat de ♦şaman, vrăjitor sau chiar preot, de cele mai multe ori — în planul ♦magiei medicale — cu scopul vindecării (deoarece s-a crezut aproape pretutindeni că agenţii patogeni ai bolilor sînt demonii), se include transferul răului personificat, dintr-un loc în alt loc (asupra altei ^persoane, asupra unor animale, asupra unor obiecte amorfe). ~ La unele triburi africane, aboala se transferă asupra unei efigii a bolna-
 vului pe care dacă o calcă un trecător, o şi preia eliberînd pe bolnav. ~ Femeile din Hellada ademeneau în casă rîndunele, pe care le stropeau cu ulei alungîndu-Ie apoi afară. ~ La ciuccii din Siberia, şamanii izgonesc demonii din omul posedat, stropind pe bolnav cu urină umană. ^ în Polinesia, demonii se alungă prin cercul magic alcătuit din vrăjitorii tribului, împodobiţi cu frunzare şi rezemîndu-se în vîsle. ~ Vracii japonezi (gengia) alungau din bolnavi ♦duhurile rele numai cu ajutorul rugăciunilor şi al ♦descîntecelor. ~ Admiţînd existenţa Diavolului, fireşte că nici *creştinismul nu a evitat e. ♦Botezul este primul act de exorcizare din viaţa oricărui creştin. Se practică însă şi un tip de e. ocazional, în special în maladiile psihice. Astfel, după relatarea Evangheliei lui Matei (VIII, 28—34), ♦Isus Christos a transferat nişte demoni, din doi oameni demoni-zaţi, într-o turmă de porci. în ♦superstiţia populară, e. a fost întotdeauna şi în multe zone este şi acum bine cotat, îndeosebi datorită laturii lui spectaculare oferite de fumul de tămîie, căruia i se atribuie forţă ♦apotropaică (-*> fumigaţii); acest fum din ♦biserici, în memoria populară, continuă tradiţia arhaică a fumigaţiilor rituale, răspîndite universal. Mai ales în creştinismul ortodox, e. nu a fost vreodată respins de corpul preoţesc; de ex., în tradiţia românească, o rugăciune de „scoatere a dracului*4 aparţine popii Grigorie din Măhaci (sec. XVII). (—* ritual)
F
    Fa Divinitate oraculară (—► oracole) venerată de unele triburi (fon, bariba, peuli ş.a,) din Dahomey (—*■ mitologiile populaţiilor africane), patronînd mai ales ghicitul, adesea considerată însă o zeitate androgină cu a-tribute complexe, care personifică atît destinul lumii, cît şi fiecare destin individual. Ca divinitate a destinului, F. posedă cheile, uşilor viitorului, acest viitor aflîndu-se într-o casă cu 16 uşi, corespunzînd numărului de ochi ai divinităţii. Totuşi, F. nu simbolizează un destin implacabil, întrucît *credinţele tribale admit intervenţia favorabilă accidentală în situaţii contrare sorţii prescrise, prin prezenţa activă a crainicului divin ♦Legba. (Un zeu similar, Jfa, se întîlneşte la populaţia yoruba, din bazinul fluviului Niger). Figura lui F. a suferit însă modificări, *cultului său supra-punîndu-i-se, adaptabil ca de obicei, ♦creştinismul pătruns în Africa.
    facerea lumii —► cosmogonie
    Fâfnir ♦Dragon din *mitologia scandinavă, paznicul aurului nibelung (-+ Nibelungi) furat de el de Ia piticul Andwari. Fiu al lui ♦Hreidmar şi fratele lui Regin, care fusese educatorul eroului Sigurdhr (*Siegfried), F. îşi ucide tatăl după răpirea comorii, dar e ucis apoi el însuşi de către erou.
    falasha Trib ebraic de origine arhaică, locuind în Sudan şi mai ales în Etiopia, în zona nordică a lacului Tana (la sud-vest de Nil), în ţinutul numit în * Biblie Kush („Şi fiii lui Ham au fost: Kush, Mitzraim, Put şi Canaan"
—   V.T.t Geneza, X, 6), pe care textul biblic îl identifică cu Etiopia (Ţara Kush). Tribul f., recunoscîndu-se etnic evreu, vorbaşte însă în limba agaw (din ramura lingvistică aborigenă kushitică, alcătuind substratul limbilor semitice imigrate ulterior din Arabia). Acest trib confesează *iudaismul, dar un iudaism ciudat, evident premozaic (dintre *sărbătorile tradiţionale lipsind tocmai ♦Paştele), de unde se deduce că a fost o seminţie ebraică (fie a 13-a, fie numai un grup care a refuzat să participe la expediţia condusă de ♦Moise) ce nu a mai traversat deşertul împreună cu cele 12 seminţii clasice în căutarea Ţării Făgăduinţei. Tribul f. s-a stabilit în Etiopia probabil încă în timpul mi-graţiilor arhaice sau imediat după fuga din Egipt, in *cultul său de azi, f. păstrează toate ♦ritualurile premozaice, din iudaismul primitiv, în anul 1975, întreaga populaţie a tribului număra cca 30 000 locuitori; către 1985, întreaga ramură etiopiană (27 000 persoane) a fost dislocată din Ţara Kush în 3 etape (13 000, apoi 4 000 şi
10  000) pentru a fi transportată în Israel („în secret", după relatările presei), din cauza foa-
metei din Etiopia. Dar informaţiile publice nia precizează nici dacă populaţia î. a dorit să fie strămutată şi nici dacă deosebirile dogmatic© urmau să fie luate în seamă de autoritatea religioasă din Israel (autoritatea de stat a numit această acţiune de strămutare, semnificativ,. Operaţia Moise).
    Fama Divinitate a zvonului public şi a faimei, în *mitologia romană, imaginată ca monstru zburător cu mulţi ochi, multe urechi şi mai ales multe guri, care locuieşte într-un palat de bronz cu cîteva mii de porţi, pe unde intră şi ies întruna vorbele zvonurilor. La început, o simplă personificare alegorică a faimei, dobîndeşte un ♦cult propriu-zis de zeiţă, de bunăvoinţa căreia depinde reputaţia socială a fiecărui om. (cf.. *Ossa)
    Fames Zeiţa foametei, în ♦mitologia romană.
    farfurii zburătoare Termen uzual impropriii numind ♦mitul (ca şi fenomenul) apărut în a?
2-a jumătate a sec. XX în legătură cu Obiectele^ Zburătoare Neidentificate (OZN, după engl.. UFO — Unidentified Flying Objects). Alimentat, de numeroase observaţii obiective şi subiective ale unor manifestări autentice, însă nedescifrate, de fenomene sau obiecte cu comportament mecanic ciudat, zburînd deasupra mai multor regiuni terestre, cu o frecvenţă clasifi-cabilă şi uneori părînd artefacte, acest mit modern atribuie, printr-o psihoză eolectivă pe care o generează şi de care e generat, o origina extraterestră f.z., adesea le învesteşte cu planuri raţionale de cercetare exobiologică, iar uneori chiar cu un scop mesianic. Variantele mitului
f.z., de obicei speculative, sînt numeroase: f.z.. sînt populate de fiinţe extraterestre, care se* crede că s-ar fi şi arătat unor grupuri de pă-mînteni, printre care şi-ar fi ales chiar pasageri experimentali; f.z. sînt conduse de roboţi programaţi, întrucît vin cu scopuri secrete de pe o planetă vecină sau din altă galaxie; f.z. sînt obiecte extragalactice teleghidate; f.z. sînt „maşini ale timpului", în care urmaşii noştri din* viitorul îndepărtat vin să-şi contemple trecutul lor istoric etc. Mitul f.z. îşi are şi el mitografiile^ sale, de două feluri: 1) cercetările ştiinţifice sau empirice publicate, care construiesc ipoteze; dar din lipsa datelor esenţiale (elementele de referinţă decurgînd din observaţii pur contemplative), aceste ipoteze, oricît de captivante şi pînă la un punct logice, nu izbutesc să demiti-zeze nimic, adică să transfere mitul în sfera cercetării ştiinţifice experimentale; 2) fabulaţiile literare ale scrierilor ştiinţifico-fantastice care,, cu cît sînt mai izbutite literar, cu atît se îndepărtează de materia mitului f.z. ca şi de sfera^ cercetării ştiinţifice, devenind de fapt mito--
PATIMA
182
grafii moderne. Fără a fi unul religios, mitul
 f.z. se încorporează structural unei forme laice parareligioase; chiar raportul de interese (pe care partizanii le consideră ştiinţifice, întrucît. ele pot avea, în situaţii speciale, un atare caracter) faţă de ceea ce se numeşte ♦paleoastro-nautică se clasifică deopotrivă în categoriarTrni-tologică a *cultului *revelaţiei primordiale, pe care navigatorii extratereştrii de odinioară, deci tot fiinţele arhetipale (-* arhetip) o vor repeta (ei sau urmaşii lor sau cu totul alţii, aceasta ne-prezentînd interes în cadrul speculaţiei), aşa cum trebuie să se întoarcă ♦zeii mesianici: ♦Zarathustra (în ipostaza mîntuitorului ♦Sao-shyănt), ♦Isus Christos, ♦Quetzalcoatl. Dar aşa cum arheologia, de pildă, poate cerceta strict ştiinţific elementele de mit şi de cult, fără să anuleze existenţa istorică a mitului sau dubla lui funcţie, religioasă şi culturală, tot aşa uf o-ţogia (cercetarea obiectivă a fenomenului obiectelor zburătoare neidentificate) nu anulează exis-ienţâ paralelă a mitului f.z., format în sec. XX. S-au făcut adesea delimitările necesare între ,ufolatrie ca formă aberantă şi atitudinea care „ar fi o dovadă de mărginire ca datorită acestor aberaţii să taxăm ca misticism cercetarea întregului. fenomen OZN“ (Dan D. Farcaş, De ce ţac civilizaţiile extraterestre?, Bucureşti, 1983, p., 144). Se citează cazuri particulare de nivel statistic, constituind fapte de referinţă mitologică (de ex., R. Barry, un american din Pennşylvania, a pus apariţiile de f.z. în relaţie cu anumite .conflicte politice sau militare din ultimele decenii, susţinîndu-şi convingerea că f.z. sînt trimise de „Dumnezeu şi îngerii săi“ şi sînt pilotate .de *îngeri). S-a remarcat adesea că mitul f.z. a derivat chiar într-un cult ufologistic cu doctrină „eclectică parareligioasă (cf. Experienţa OZN, unde profesorul Allen Hynek, astrofizician de la ,Center for UFO-Ştudies, Illinois, SUA, se referă la grupurile de „adevăraţi credincioşi“ ai ufo-logismului, oameni „lipsiţi de simţ critic şi, gata :să accepte orice“, care pretind a recepta mesaje preferenţiale de la extratereştri şi întemeiază în .consecinţă „un cult al farfuriilor zburătoare"), în ultima analiză, creatorii mitului şi fidelii cultului f.z. se recrutează din categoriile oamenilor supuşi angoasei, alienării, stresului provocat de tehnocraţia amplificată a sec, XX şi alimentat de o anumită dezvoltare a cosmologiei şi astro-nauticii, ai căror termeni secundari se popularizează superficial în interpretări eronate. Cultul
 f.z. devine comparabil cu orice *cargocult şi cu alte forme de *milenărism; totuşi, spre deosebire de acestea, el invadează îndeosebi teritoriile civilizate, fructificîndu-se în păturile sociale intermediare; astfel, cu cît civilizaţia tehnocratică devine mai intensivă şi omul este mai aglomerat de produsele ei, cu atît e mai intensă, în mediile fragile spiritual, aşteptarea salvatoare a extra-
 - tereştrilor. Dar în cazurile curente, pseudoviziunile de f.z. şi de pasageri extratereştri sînt prezente în ♦superstiţie şi în inframitologia periferică populară. Etnograful V. Sanarov observa transferul apariţiilor Necuratului (—► Diavolul, drac, demoni) în apariţiile extratereştrilor,
 în aceiaşi parametri: în locuri pustii, de preferinţă seara sau noaptea, cu tendinţa evitării contactului cu oamenii: „O vreme s-a considerat că istorioarele tradiţionale — povestirile despre Necuratul — pier în timpul nostru ca gen folcloric. Pesemne nu este adevărat, genul acesta fiinţează şi în zilele noastre, doar că s-a produs transformarea subiectului. Mai trebuie subliniat că povestitorii cred ei înşişi în realitatea evenimentelor pe care le istorisesc."
 § Jaques Valide, Passport to Magonia, Chicago, 1970; Ion Hobana, Julien Weverbergh, OZiV, o sfidare pentru raţiunea umană, Bucureşti, 1971; J. Allen Hynek, The TJFO Experience. A Scientific Inquiry, Chicago, 1972 (trad. rom. Experienţa OZN, Cluj, 1978);
 B.   CaHapbB, HJIO ii 3HA0HMmu e ceeme tfoAbKJiopucmuKu (în CoeemcKaH 9mH02pa$un„ 2, 1979); Mandics Gyorgy Omul şi universul. Enigma farfuriilor zburătoare în conştiinţa umană. Timişoara, 1983; Florin Gheorghiţă, Enigme în [. Galaxie, Iaşi, 1983
    Fatima Persoană probabil reală, mitologi-z'ată ulterior, în *mitologia arabă islamică; fiicu ♦profetului; ♦Mahomed (născută la o dată incertă, moartă — conform tradiţiei —în anul 633. -Firul mitic şd hagiografiei o prezintă drept sfîntă care a săvîrşit mai multe minuni, naşterea însăşi fiind considerată, în cazul ei, un ♦miracol; căsătoria F. cu Aii se consideră a nu fi decît consecinţa voinţei directe a lui ♦Allah. Mai importantă în plan mitoreligios este tradiţia care afirmă că din posteritatea sfintei F. se va alege viitorul mîntuitor al lumii (un *Mesia islamic) —^ *Mahdi. Atributul principal exercitat de F. este apărarea oamenilor de agresiunea forţelor malefice; în acest sens, există un ♦simbol’ emblematic: o mîna cu degetele resfirate, despre care se crede că e mîna sf. F.
    Fatum (lat. arhaic fatum — rostire profetică; Fata Sibyllina — Oracole Sibiline, -profeţiile scrise de *Sibyllae) Divinitate a destinului, în ♦mitologia romană, Aulus Gellius (Nopţile attice,
 III, 6, 19) aduce mărturia pluralului Fata, denumind un grup de divinităţi feminine (similare *Moirelor din ^mitologia greacă), venerate în popor, fără să fi avut însă urî ♦cult oficial. Venerat îndeosebi ca zeu, F. era asociat cu ♦Parcele, dar era considerat de fapt purtătorul de cuvînt al ♦ zeilor (lat. fari— a vorbi), iar în acest.caz un Genius (-+ genii). Uneori, F. se divide într-o triadă: Fata — acest plural indicînd grupul celor 3 Parce. Ambele forme sînt înlocuite, după sec, I e.n., de zeiţa *Fortuna.
    F&unus;\Fatuus (Ghicitorul) \ Fatuellus (lat. fa-vere — a ajuta; fatuor—a fi posedat) Divinitate campestra din ♦mitologia romană, vechi zeu italic al ogoarelor şi vitelor, numele căruia era folosit şi ca termen mitologic comun, adesea în formă plurală (zeii Fauni, prielnici omului şi avînd grijă de cîmpuri). După tradiţie, ar fi fost un rege mitic al aborigenilor italici, după moartea sa celebrat ca zeu al cîmpurilor. Era onorat în cadrul ♦sărbătorilor Faunalia, de la nonele lunii decembrie. F. avea şi o soţie: *Viite-lia. Unii presupun că F. ar deriva din zeul ar-
 183
FĂT-FRUMOS
 haic *Inuus, dar că apoi a fost adorat sub noul nume de unele populaţii italice ca ocrotitor al crescătorilor de vite sau ca zeu al turmelor şi al cirezilor, fiind probabil totodată şi patronul cîmpurilor agricole şi al vînătorii; preluat cu aceste atribute ale unui deus agrestis de romani, care îl celebrau în cadrul sărbătorii Lupercalia (la mijlocul lunii februarie), a fost identificat mai tîrziu cu zeul grec *Pan.
     Faust; Doctor Faustus (germ. Faust — pumn ; lat. faustus — norocos) Personaj legendar sau semilegendar din lumea germanică medievală, personificînd un *simbol al străvechii aspiraţii umane către tinereţea perpetuă. Spre a-şi atinge ţinta, decepţionat că nici una din ştiinţe nu-i dezvăluie secretul fundamental, F. încheie un contract cu *Mefistofeles (*Diavolul), pe care-1 iscăleşte cu sîngele său omenesc, şi abia astfel obţine bogăţia şi tinereţea. Şi *legenda şi *mitul au alimentat o interesantă literatură consacrată lui F. (o dramă a Iui Marlowe, o tragedie a lui Goethe ş.a.). Cîteva scrieri medievale, mai mult sau mai puţin obscure, relatează existenţa semi-fantomatică a unui doctor Faust, *mag şi savant, despre care se vorbea în evul mediu că ar fi avut relaţii cu lumea transcendentă şi în special cu Diavolul. Legendele medievale îl acuză pe F. de colaborare cu *duhurile rele, cu *Satan, ca şi de practicarea *magiei, de arta de a-şi procura bani prin mijloace oculte, de ştiinţa oraculară a profetizării relelor; se mai spunea că ar fi posedat un cîine şi un cal care ar fi fost de fapt *demoni, că la Veneţia ar fi încercat să facă *levitaţie ca *Simon Magul, că ar fi făcut numeroase *miracole, dar că în cele din urmă Necuratul l-ar ii sugrumat pe domeniul său Staufen. După o mărturie, Martin ♦Luther a negat public ştiinţa magică a lui F. Despre F. vorbesc multe texte; de la abatele Johannes Trithemius din mînăstirea Sponheim (1507) îi cunoaştem titulatura: Magistrul Geor-gius Sabellicus, Faust junior, fîntîna neeroman-ţiei, astrolog, mag neîntrecut, chiromant, aero-mant, piromant şi neasemuit hidromant. Analele universitare din Heidelberg au înregistrat în 1509 pe „bacalaureatul în teologie Johannes Faust ex Simern"; cronicarul J. J. Vogel (în Leipzigisches Geschichtbuch oder Annales, 1525) comunică: „Umblă vorba în popor (iar aceasta se confirmă într-o veche cronică din LeipzigJ că odinioară, cînd pivnicerii pivniţelor de vinuri din Auerbach nu izbuteau să scoată un butoi cu vin neînceput, vestitul magician doctorul Faust a încălecat butoiul şi, prin puterea farmecelor sale, butoiul a ieşit singur săltînd pînă în stradă"; Andreas Hondorff (în De magicis Artibus, 1568) evocă pe „Johann Faust care a săvîrşit multe fapte ticăloase cu magia lui neagră. El ţinea un cîine. Acesta era diavolul [...] Cînd i-a venit sorocul, a poposit la un han din-tr-un sat din Wiirtemberg. Dimineaţa, l-au găsit mort în pat, iar gîtul îi era răsucit." Legende de mîna a doua spun că F. paraliza cu privirea oameni şi animale, dar şi că, la mînie, înghiţea, deschizînd gura, oameni, cai şi trăsuri, că ştia tot ce se vorbeşte despre el în absenţă, că se
 transporta cu viteză în zbor şi că plătea la hanuri cu bani aparent normali, care după cîteva zile se prefăceau în sfărîmături de coarne şi în gunoi. Autori mai tîrzii (Chr. Fr. Sattler, 1752), necontestînd existenţa istorică a lui F., îi refuză calitatea de mag pactizant cu Diavolul, consi-derîndu-1 alchimist sau prestidigitator. Dar Just Christoph Motschmau (1735) se referă la un dr. Kling, citînd o mărturisire atribuită chiar lui F.: „Jurămîntul meu m-a legat puternic* [•;•]; nu e cinstit, nici de laudă, să încalc legămîntul pe care l-am iscălit chiar eu cu sîngele* meu; căci diavolul a respectat cinstit tot ce îmi făgăduise." O compilaţie romanţată a tuturor legendelor epocii este Povestea doctorului. Johann Faust, vestitul mag şi vrăjitor (Frank-furt/M, 1587), vorbind despre viaţa, ştiinţa* contractul cu Mefistofeles, minunile şi convorbirile informative cu Diavolul ale dr. F. asupra căderii lui *Lucifer, *Infernului, puterii diavoleşti, *astrologiei, cosmologiei, ca şi despre cele-
 3 călătorii ale lui F. în *Iad, în stele şi pe pămînt,. încheindu-se cu faptele lui ticăloase printre care venirea Elenei din Troia în locuinţa sa şi găsirea unor comori, apoi cu boala şi moartea lui.
 § Karl Kiesewetter, Faust in der Geschichte und Tra~-dition, Leipzig, 1893 (ed. II, Berlin, 1921); Genevteve-Blanquis, Faust ă travers quatre siecles, Paris, 1935
    Faustitas Zeiţă din *mitologia romană, ocrotind* fecunditatea, înmulţirea şi calitatea turmelor.
    Făt-Frumos Erou cavaleresc (sau Eroul) din* folclorul mitologic românesc (—> mitologie românească), întrunind condiţiile esenţiale de vitejie,, puritate morală, spirit justiţiar, abnegaţie, virtute, forţă fizică şi spirituală, ingeniozitate, pasiune şi consecvenţă în iubire, un minimum de* capacitate a *miracolului, precum şi fidelitate absolută faţă de *jurămîntul său şi faţă de împăratul în slujba căruia se află, acest împărat fiind aproape totdeauna mai mult un principiu^ de coeziune a unei societăţi date, decît un monarh. F.-F. e supus mereu unor încercări depăşind capacitatea omului normal (de tipul muncilor lui *Herakles) pe care însă totdeauna le-rezolvă pozitiv şi demn. F.-F. e principalul adversar al monştrilor infernali sau numai nefaştii (*zmeu, *balaur, *Muma-Pădurii ş.a.). El circulă, mai ales cu ajutorul dublu, de vehicul şi consilier, al inseparabilului său *Cal Năzdrăvan, pe ambele tărîmuri, avînd celebritate absolută în amîndouă; în F.-F. se includ două categorii epice: eroul mitic arhetipal de tip heraklean (-+ arhetip) şi eroul fabulos de basm, foarte frecvent, dar secundar. După G. Călinescu, „Făt-Frumos reprezintă o vîrstă şi o criză întocmai ca şi Ileana Cosînzeana" (Estetica basmului, Bucureşti, 1965, p. 241). Romulus Vulcă-nescu îl consideră însă pe F.-F. „ipostaza antropomorfă a Soarelui“ (Mitologieromână, Bucureşti, 1985, p. 384). Dar de fapt eroul nu reprezintă nici criza de vîrstă, nici solaritatea, fiind un personaj mitic mult mai complex. El e pus, adesea în dificultate faţă de nevoia alegerii topografice a uneia dintre'căile posibile în deplasările sale, decizia trebuind să opereze între=
#EBIUS
184
 două variante prezentate însă într-o premisă unică, deopotrivă absurdă; o bătrînă (fie o anonimă, fie una dintre sfintele folclorice, îndeosebi *Sfînta Vineri), întrebată asupra drumului corect, răspunde enigmatic: „Dacă vei apuca la .dreapta, te vei căi, dacă vei apuca la stînga, iarăşi te vei căi". Dar aici este o problemă .existenţială a însăşi condiţiei umane şi, de fapt, „o schemă ce se poate regăsi şi in alte culturi populare. Lazăr Şăineanu (Basmele române, Bucureşti, 1895) o semnalează în Alexandria, unde alternativa stă în a scoate ceva dintr-o peşteră, mult sau puţin, dar în ambele cazuri cu consecinţe regretabile; la fel într-un basm albanez, Lada minunată, această ladă stîrnind părerea de rău atît a celui care o cumpără, ,cît şi a celui care o refuză; de altfel, în ♦mitologiile antice europene, bifurcarea drumului şi criza decizională apar de mai multe ori, chiar ,şi la *Homer (Odisseia, Xllj, unde vrăjitpa-rea *Kirke îi spune lui *Odysseus: „Cînd vei .ajunge mai departe, vei da de două drumuri, !dar nu-ţi pot spune anume pe care să apuci, ci tu să ţi-1 alegi". Deşi din sursă arhaică şi ,comună, totuşi varianta românească, faţă de cele două premise egal de misterioase, prezintă ,două tensiuni spirituale de substanţă superioară: una cosmică, alta naţională. Cea cosmică vizează condiţia umană. Cea naţională vizează fiinţa etnică; iar în acest sens, dificultatea deciziei lui F.-F. se face ecoul istoriei naţionale, ;ea devine destinul istoric intuit al poporului ?român care a trăit mereu pe un teritoriu traversat şi agresat fără pauză de cîte o altă putere, astfel încît poporul real, cel băştinaş, cel .statornic, era silit mereu să-şi dea seama care poate fi decizia optimă, între premisele deopotrivă absurde (sau măcar primejdioase: dacă te aliezi cu cotropitorii, te vei căi, dacă rişti să-i înfrunţi, iarăşi te vei căi ş.a.m.d.). Aşadar, Sfînta Vineri, sau orice altă bătrînă magică, in faţa derutei provocate de ea însăşi, îşi anulează atributul oracular, răspunzînd în dodii îndoielii eroului, pentru că răspunsul ei e de -fapt o nouă întrebare, infinit mai complexă .decît a ^Sfinxului grecesc, o întrebare ontică. Dar, de fiecare dată, dreptatea intrinsecă a lui
 F.-F. triumfează, căci el reuşeşte să corecteze erorile obiective ale implicaţiilor traseului şi .să iasă învingător.
    Feforis Zeiţa frigurilor, în *mitologia romană, al cărei *cult s-a dezvoltat mai ales la Roma, oraş situat într-o zonă nesănătoasă, unde bîn-tuia des malaria, în special toamna, începînd cu sfîrşitul lunii august. Se pare că din vremuri arhaice au existat numeroase * altare şi sanctuare consacrate acestei zeiţe; sanctuarul principal ,se afla pe Palatin şi anume acolo se confirmau medicamentele prescrise de medici bolnavilor.
    Februus Divinitate arhaică din Italia, patro-nînd iniţial luna februarie, apoi devenind la .romani o zeitate secundară din *Infern. Etruscii îl considerau zeu infernal echivalent cu ♦Pluton.
    Fecioara Maria (ebr. Miryam; aram. Maryam); Maica Domnului (grec. 0eot6ko<; — născă-
 toare de *zeu/*Dumnezeu) Mama virgină a lui *Isus Christos, în tradiţia ^creştinismului, considerată fecioara perpetuă şi *Eva cea nonă, în care *Biserica creştină îşi găseşte imaginea desăvîrşită. După *mitul pus în circulaţie de N.T. (îndeosebi in cele 4 *Evanghelii canonice), fecioara Miryam (Maria), logodnica sau soţia virgină a dulgherului Iosif (Yosef), a zămislit de la *Sfîntul Duh şi l-a născut într-o iesle din Betleem, ca fecioară necunoscătoare de bărbat, pe Isus Christos, adică pe Dumnezeu întrupat.
 F.M. a fost inclusă de *teologia creştină printre sfinţii de prim rang, epitetul ei timpuriu fiind Prea Sflnta (grec. riavayia — Sfinţenia perfectă). Formula mitologică a naşterii virginale nu aparţine exclusiv creştinismului şi îl precede în numeroase mituri despre venirea pe lume a unor divinităţi mesianice în cadru miraculos; tipologic, mitul a fost studiat comparativ de Arnold Van Gennep (Lucina sine concubitu). Printre miturile anterioare creştinismului, mai important e cel din * Avesta, despre reîncarnarea lui *Zarathustra în mîntuitorul *Saoshyant, care urmează să se nască din fecioara adolescentă Eredatfedhri. Tradiţia naşterii din virginitate a fost atacată din primele secole creştine. Filosoful roman *Celsus, aşa cum e citat de *Ori-genes (Contra Celsum, I, 32), afirma că F.M., o ţărancă torcătoare „alungată de soţul ei care era lemnar, pentru adulter, a rătăcit din aventură în aventură şi în cele din urmă a născut în taină pe Isus, care era fiul unui soldat, numit Panthera“. Discuţiile în această privinţă nu-i erau utile Bisericii creştine, care a luat diferite măsuri, culminînd cu o decizie conciliară; îndeosebi, măsurile s-au făcut necesare după controversele stîrnite de episcopul Theodoros din Mopsueste şi de discipolul său Nestorius. Theodoros scrisese că „e un non-sens să zicem că Dumnezeu s-a născut dintr-o fecioară", deoarece „Nu este Dumnezeu, ci templul în care a locuit Dumnezeu, acela care s-a născut din Maria"; acest tip de critică a fost dezvoltat de Nestorius, discipolul episcopului şi întemeietorul ♦ereziei nestorianismului (—> nestorieni); în aceeaşi epocă timpurie, preotul Anastasios a predicat că F.M. nu poate fi numită Maica lui Dumnezeu, întrucît Dumnezeu nu se poate naşte dintr-o creatură a sa. Doctrina scripturală a renunţat la argumentaţia aferentă (de ex., la tradiţia din apocriful Protovanghelul lui Iacob, citînd pe moaşa Salomeea ce constatase virginitatea
 F.M. după naştere), dar la Conciliul ecumenic din Efes (431) a osîndit ca erezie orice negare a virginităţii F.M. Contrar teologiei ortodoxe, catolicismul îi atribuie (prin *dogmă instituită în 1854 în bula Ineffabilis Deus) şi imaculata concepţiune, adică neapartenenţa la *păcatul originar al Evei, idee respinsă anterior de *Toma din Aquino şi chiar condamnată ca eretică de papa Sixtus IV (1483). Unii cercetători moderni au pus în raport mitologic figura F.3I7 cu tradiţia antică a Marilor Mame divine de tipul Magna Mater Deorum, asemănînd-o structural cu *Rhea, *Kybele ş.a.; dar acest mod de comparaţie este superficial. Aşa cum, în Grecia
 185
 FER AL 1A
modernă (la Eleusis), *cultul zeiţei *Demeter nu a dispărut de fapt, ci a împrumutat expresia cultuală populară a Fecioarei Maria, la fel în Europa occidentală, după o observaţie a istoricului român Eugen Cizek, „cultul modern al Madonei se constituie, de altfel, ca o prelungire a cultului lui Isis, zeiţă universală a mîn-tuirii“ (Secvenţă romană, Bucureşti, 1966, p. 323).
F.M. reprezintă un cu totul alt gen de ♦simbol. Papa Paul VI (în Conciliul Vatican II, 1962— 1965) a numit-o Maica Bisericii.
    Feng Bo (chinez, feng — vînt) Zeul vîntului, în *mitologia chineză, divinitate cerească şi atmosferică, avînd şi raporturi implicite cu marea. Rangul lui F.B. este imediat după puterea astrală supremă: forţa (qi) stelelor, iar sediul său este în Constelaţia Vînătorului, deoarece atributul principal al vîntului este forţa, iar marile mişcări atmosferice dominante, din clasa uraganelor, iau naştere la mari altitudini. Vîn-turile se află într-un sac mare, de unde ies la porunca patronului lor, printr-o crăpătură, în direcţia cerească necesară. De obicei zeu antropomorf, închipuit ca un bărbat bătrîn cu barbă albă* scufie roşie-albastră şi mantie galbenă; cînd umblă prin cer, paşii lui seacă fluviile şi pîrjolesc vegetaţia. Sub epitetul Fei Lian, e înfăţişat ca un * dragon cu trup de pasăre şi cap de cerb; în această ipostază F.B. a fost aliatul lui *Chiyou în războiul acestuia cu împăratul ♦Huangdi. Dimpotrivă, în varianta unde zeul e numit Feng Hou, după ce dragonul Chiyou acoperă cerul cu ceaţă spre a împiedica vizibilitatea pe cîmpul de luptă, împăratul Huangdi este cel care îi cere lui F.B. sprijin şi zeul, cu ajutorul vînturilor sale, risipeşte ceaţa; mai mult, la solicitarea împăratului, F.B. confecţionează o busolă (prima cunoscută) sub forma unui car rotant ce se orientează spre sud, busola fiind construită de zeu după modelul constelaţiei Carul Mare.
    Felicitas Zeiţă a fericirii statornice şi a întâmplărilor benefice, în *mitologia romană, constant venerată la Roma şi în provincii şi avînd pretutindeni numeroase ♦temple. Certificată des în epigrafie şi numismatică. I se consacra ♦sărbătoarea anuală de la 9 octombrie, cînd i se aduceau ♦ofrande.
    fenghuang Pereche de phoenicşi (de fapt, păsări fabuloase), în *mitologia chineză, feng fiind masculul, huang, femela. Phoenixul chinez, deşi pereche, este tratat de mituri ca o singură pasăre magică, avînd semnificaţie superioară şi rang imperial (cf. *Garuda). Amintit în scrieri mai ales în pereche, aşa cum este reprezentat mereu în iconografie, f. este în primul rînd un ♦simbol solar din categoria principiului masculin (*yang), purtător al semnificaţiei regenerării, împrospătării vitale prin renaştere; dar, în acelaşi timp, este şi simbolul perechii conjugale. Identificarea cu pasărea ♦Phoenix din ♦mitologia greacă aparţine autorilor europeni moderni, probabil datorită ideii — comune la ambele păsări — de regenerare şi renaştere; altfel, deosebirile atributive sînt mari. Numele feng-huang e amintit prima dată în inscripţiile ora-
    culare chineze din sec. XV î.e.n.; după unii cercetători, feng, ajungînd abia tîrziu la sensul de „pasăre miraculoasă", ar fi fost iniţial numele (sau epitetul) unui zeu al vîntului în ♦mitologia arhaică; asupra noţiunii secunde, huang, lingviştii nu au căzut de acord, unii considerînd că înseamnă „creastă" pe capul unei păsări, cum de altfel şi e reprezentată plastic pasărea femelă din cuplul f. cu semnificaţia grafică a ♦soarelui care răsare. Asemănarea cu pasărea mitică greacă Phoinix ar mai avea un temei şi în apartenenţa păsării mitice chineze f. la unul dintre ♦elementele constitutive ale universului, în cosmologia mitică: *focul. O descriere a noţiunii î. (pe care tradiţia mitografică o consideră pasăre cu pene multicolore care trăieşte în Ţara Răsăriteană a Oamenilor Perfecţi) se află în enciclopedia chineză antică Shou weng (Explicarea semnelor)t din sec. I e.n.: f. are cioc de cocoş, guşă de rîndunică, gît de şarpe, pe trup desene ca de ♦dragon, coadă de peşte; arată din faţă ca o lebădă, din spate ca un unicorn, iar spinarea pare de broască ţestoasă. ♦Miturile afirmă că apariţiile păsării f. nu sînt frecvente şi tocmai de aceea orice apariţie a sa este semnul instaurării unei păci magnifice în lumea subcelestă. De asemenea, aceste apariţii au fost însoţite întotdeauna de mari evenimente; de ex., la una din apariţii, zeul sapienţial #Fu Xi a compus o muzică specială.
§ Yoshiniko Izushi, A Study of the Origin of the Ch’i-lin and the Feng-huang (în Memoirs of the Research Department oftheToyo Bunko, Tokio, 1937, nr. 9, p. 78—109); GL Sclmiitt, Der Wind als Phdnix (în Mitteilungen des Instituta fur Orientforschung, 1963, Bd. 2, Hf. 2/3, p. 383—391)
   F&nrir; Fenrisulfr ♦Lup monstruos în ♦mitologia scandinavă, fiul zeului infernal ♦Loki şi al ♦uriaşei ♦Angurbodha. Forţa, inteligenţa neobişnuită şi agerimea lui F., de la care se poate aştepta orice rău, obligă pe * zei să-l ferece într-un lanţ magic, compus din sunetul paşilor de pisică, barba unei femei, respiraţia peştelui* nervii ursului, saliva păsărilor, rădăcinile munţilor ş.a< Cînd lanţul e pus pe grumazul său, F. muşcă mîna zeului ♦T^r, care îi bagă totuşi un căluş în gură, cu sabia, şi îl leagă de o stîncă pînă la termenul amurgului zeilor (♦Ragnarokr); atunci lupul îşi va sfărîma lanţul şi se va năpusti asupra zeilor, va devora ♦Soarele şi, în cadrul evenimentelor cosmice din Ragnarokr, va porni la luptă împotriva lui ♦Odhinn, zeul suprem, pe care îl va înghiţi. ♦Wydarr, fiul lui Odhinn îşi va răzbuna tatăl, străpungind inima lupului şi sfărîmîndu-i fălcile. F. figurează ca personaj proeminent în poezia mitologică norvegiană şi islandeză (sec. X—XI), iar unii poeţi insistă asupra ♦mitului colateral despre eliberarea simbolică a lupului infernal în momentul prăbuşirii zeilor.
   Feralia ♦Sărbătoare religioasă romană de pomenire a tuturor morţilor, care se ţinea în februarie ; oamenii se îmbrăcau cu Feralis vestis (haină de doliu) şi se oferea o cină funebră de pomenire (ca în parastasele creştine): Feralis cena; do
FERONIA
 186
   asemenea, se împărţeau prinoase întru pomenirea mortului: Feralia munera (*pomană).
   Feronia Zeiţă simbolizînd, în ^mitologia romană, vitalitatea primăverii şi libertatea şi protejînd ♦pădurile şi izvoarele, vegetaţia îmbelşugată de pe sol şi subsolul (infernul — în sens foarte lşjrg) ca loc al germinaţiei (de unde şi epitetul: Dea agrum sive inferorum). Mai tîrziu e socotită de asemenea ocrotitoarea liberţilor şi în genere a libertăţii, dar şi patroana plantelor medicinale. ♦Templul şi dumbrava ei sacră (Feroniae lucus) erau lîngă muntele Soracte (Etruria), unde se organiza anual un tîrg foarte frecventat. F. provine dintr-o străveche divinitate italică, plasată în lumea subterană sau reprezentînd tinereţea şi vigoarea primăverii. O adoraseră volscii, în ♦panteonul cărora a fost probabil paredra zeului *Anxur. La un moment dat, romanii au identificat-o cu *Iuno.
   fetiş(portug. fetigo—♦magie, vrajă) Obiect adorat ca divinitate căruia i se atribuie însuşiri şi forţe supranaturale; venerat în sine de societăţile primitive, f., deşi stăpînitor prin acceptare, devine totodată şi stăpînit de credincios, acesta purtîndu-se cu f. său ca un proprietar, adică însărcinîndu-1 cu anumite obligaţii, dar şi ameninţîndu-1 că îl poate pedepsi ori schimba cu alt f. ce i se pare mai bun. în ♦credinţele primitive, orice obiect poate do-bîndi forţă magică prin transformarea lui într-un f., potrivit ornamentului gravat pe el; sistemul se aplică îndeosebi armelor şi uneltelor; astfel, cîteva triburi nordice (amerindienii canadieni, eschimoşii) au obiceiul de a desena o pereche de ochi pe harponul de ♦vînătoare marină, iar un harpon înzestrat cu ochi devine un harpon viu, dispunînd de o forţă magică secretă, de propria sa raţiune, care vînează fără greş, din proprie iniţiativă, trebuind doar să fie slujit de vînător. Dezvoltarea socială şi renunţarea la ♦fetişism ca atare în avantajul ♦religiei constituite a adus după sine despărţirea
♦spiritului, ce se credea că locuieşte în obiectul fetişizat, de f. propriu-zis, deci la spiritualizarea credinţei; dar nici o religie n-a renunţat vreodată de tot la fetişuri, acestea transferîndu-se în zona ♦superstiţiilor; relicve, ♦icoane, moaşte, pietre sacre (—► Kaaba), alte obiecte sacralizate (mătăniile de la Muntele Athos la creştinii ortodocşi, icoanele făcătoare de minuni, iconiţele ♦Fecioarei Maria de la Lourdes etc.). Chiar şi în grupurile nereligioase sau atee se conservă urme mascate de fetişism, contopite confuz cu urmele ♦cultului ♦strămoşilor tribali sau gen-tilici: obiecte ce au aparţinut defuncţilor veneraţi din familie (ochelarii, ceasul, stiloul, briceagul, bricheta, unele cărţi ş.a.). F. sînt de o foarte mare diversitate; astfel, triburile africane bakongo (bazinul inferior al fluviului Congo) sculptează la prova bărcilor un î. antropomorf, ca protector al pescarilor pe vreme de furtună; în Insula Paştelui din Oceanul Pacific e răspîndit un celebru f. reprezentînd pe Omul-pasăre; orice măciucă de luptă din Insulele Marchize e în mod constant un f. cu capătul contondent sculptat: o figură virilă mustăcioasă, cu ochi vigilenţi şi ameninţători; multe fetişuri ale po-
poarelor precolumbiene reprezentau figuri vo-tive. In ultimă analiză, orice obiect funcţional sau simbolic poate deveni f.
    fetişism Formă religioasă primitivă, întemeiată pe ♦credinţa în forţa magică autonomă inclusă în diverse obiecte, amorfe sau lucrate de mîna omului. (-+ fetiş, idolatrie)
    fideism (lat. fides — fidelitate, supunere, încredere, ♦credinţă) Concepţie religioasă modernă, din cadrul ♦creştinismului catolic (posibilă însă în orice ♦religie întemeiată pe ideea de ♦revelaţie), care desparte net domeniul credinţei de acela al raţiunii şi în genere al cunoaşterii ştiinţifice, dînd prioritate credinţei. Pentru f., adevărul credinţei este superior adevărului ştiinţific sau cel puţin îi este egal, într-o condiţie de fapt de inegalitate, adevărul credinţei con-siderîndu-se în acest caz primus inter pares. Un curent de esenţă fideistă s-a remarcat, în sînul ♦Bisericii catolice, spre sfîrşitul sec. XIX, şi a fost confirmat de enciclica Providentissimus (1893) a papei Leon XIII (—► papi); scopul său explicit era delimitarea strictă a celor două domenii, al religiei şi al ştiinţei, şi refuzul oricărei imixtiuni reciproce. F. îşi exemplifică argumentaţia prin constatarea coexistenţei, paralele sau contopite, a credinţei religioase cu spiritul ştiinţific raţional, în conştiinţa unor savanţi de primă mărime (Isaac Newton, Albert Einstein, Pierre ♦Teilhard de Chardin ş.a.). Printre filosofii teologici contemporani, integraţi f., figurează gînditori de talia lui M. J. Adler şi mai ales a lui liitienne Gilson. Un curent fideist este ♦neotomismul. F. din a 2-a jumătate a sec. XX este caracterizat de teoreticienii marxişti a fi devenit o strategie a ♦teologiei filosofice, raportată la procesul de invadare a gîndirii moderne de către raţionalismul ştiinţific, adică o formă de acomodare (aggiornamento) a religiei la realitatea ^ontpmporană.
§ Petru Berar, Umanism şi ateism, Bucureşti , 1980 (în special cap. Ideea contemporană de ateism şi dificultăţile fideismului, p. 217—261)
    Fides Zeiţa bunei-credinţe în ^mitologia romană, ♦simbolul personificat al lealităţii; ♦cultul ei, după tradiţie, a fost întemeiat de regele ♦Numa Pompilius şi a fost totdeauna în strînsă legătură religioasă cu ♦Iupiter. ♦Templul din Roma al zeiţei s-a construit (cca 254 î.e.n.) în preajma Capitoliului; ♦sacrificiile se efectuau cu mîinile acoperite simbolic, pentru păstrarea inviolabilităţii secretului. Emblema zeiţei avea acelaşi simbol; două mîini care se strîng reciproc. Cultul pentru F. a apărut probabil în timpul regalităţii romane, cînd poporul roman îşi constituia preceptele de bază ale societăţii sale. Zeiţa patrona atunci fidelitatea faţă de înţelegerile şi contractele încheiate. Preoţii (—>flamen) îi aduceau sacrificii, avînd mîna dreaptă (simbolul înţelegerii şi asociaţiilor) înfăşurată într-o bucată de stofă; de altfel şi monedele, avînd pe avers efigia zeiţei F., purtau pe revers acelaşi simbol al mîinii drepte, ca garanţie a contractelor.
    Fidius \Fidius Dius Zeu din ♦mitologia romană (identificat uneori cu *Semo Sancus), ocrotind
 187
FJALAB
♦jurămîntul, lealitatea, fidelitatea şi buna-cre-dinţă; considerat fiul lui *Iupiter. Jurînd, romanii adăugau de obicei propoziţia: Medius Fidius (Me Dius Fidius iuvet — [Aşa] să-mi ajute zeul Fidius/ Aceste expresii subliniau invocarea zeului ca patron al bunei-credinţe şi echivalau cu expresiile noastre „zău“ sau „pe legea mea". Un colegiu de 20 preoţi (Fetia-les), consacraţi zeului, veghea aplicarea tratatelor internaţionale, declara război şi încheia pace, sancţiona tratatele încheiate de Roma cu alte popoare — fiecare act efectuîndu^se în cadrul unui *ritual special; la declararea războiului, şeful Colegiului Feţialilor (Pater Patratus) arunca o suliţă pe teritoriul inamic.
     fierul Deşi’minereurile de fier erau răspîndite şi relativ accesibile în natură, folosirea acestui metal a fost descoperită tîrziu, poate şi fiindcă
 1.  se topeşte la o temperatură cu cca 500° mai mare decît cea necesară aramei. Chiar cînd i se descopere utilizarea, f. încă nu e topit, ci decantat parţial şi prelucrat prin forjare (începînd din 1500 î.e.n., în Caucaz şi Taurus, primii beneficiari fiind hittiţii); după 1200 î.e.n., se răspîndeşte în Orientul Mijlociu, apoi în bazinul Mediteranei, iar în Europa abia după 800 î.e.n. (Hallstatt — prima epocă a fierului), unde se dezvoltă după anul 500 î.e.n. (epoca La Tene) producţia de arme şi unelte agricole. Prima consecinţă este amplificarea defrişării ♦pădurilor, în ritm rapid, datorită toporului de fier, depăşindu-se ritmul lent de defrişare din neolitic, cu topoare de silex. Din cauze insuficient de clare, în multe *credinţe religioase primitive sau chiar antice, î. era socotit metal necurat, malefic. ~ în Egipt, f. era un metal spurcat, fiind: numit „osul lui Suteh" (*Seth, zeul demonic, ucigaş al lui * Osiris), şi exista deci interdicţia de a fi apucat cu mîna, ca să n-o im-purifice; puteau fi lovite cu arme de fier numai animalele spurcate (de ex., hipopotamul şi crocodilul, consacrate lui Seth şi ambele vînate de egipteni cu harponul de fier—act simbolizat şi de imaginile sacre reprezentând pe *Horus care doboară hipopotamul lui Seth). ~ în Iran, Mesopotamia şi Anatolia, î. era cunoscut din mileniul III î.e.n., ca f. meteoritic (avînd un mare procent de nichel), greu de prelucrat, dar uneori şi ca minereu de fier, însă şi forjarea, singura tehnică accesibilă atunci, era imperfectă; de aceea obiectele de f. erau foarte scumpe pînă prin sec, XIV—XIII î.e.n., pînă cînd se descopere, în Siria, prima reţetă de fabricare a oţelului. Dificultăţile tehnologiei arhaice au produs diferite *mituri, *legende magice şi interdicţii (-^ tabu); cu privire la f. J. G. *Frazer consideră că: „Superstiţia care interzicea folosirea fierului datează poate de la începuturile istoriei societăţii, cînd fierul era încă o noutate privită de mulţi, în consecinţă, cu suspiciune şi fără plăcere" (Creanga de aur, compendiu, trad. rom. BPT, voi. 2, Bucureşti, 1980, p. 189). ^ în Hellada, virsta de fier — adică prezentul vieţii decăzute fizic şi moral, faţă de erele anterioare— e considerată de *Hesiod (în Munci şi zile) drept perioada cea mai rea a omenirii,
 poetul definind munca în genere ca o pedeapsă trimisă de *zei. * Arhetipul (care probabil l^a influenţat pe Hesiod pe căi ocolite) este în miturile din India, care periodizează timpul istoric tot în 4 ere (~*yuga)i ultima, caracterizată prin silnicie şi răutate, numită Kaliyuga, fiind echivalentă cu vîrstă de fier hesiodică. Aversiunea faţă de î. nu a dispărut pretutindeni. Cînd s-au introdus, în Polonia, brăzdarele de plug confecţionate din fier, coincidenţa unor recolte rele a stîrnit protestul ţăranilor, care au reintrodus vechile pluguri de lemn. Tribul baduwi din ins. Jawa nu utilizează unelte agricole de fier nici în sec. XX.
    Fimbulwethr (Iarna cea lungă) Fenomen escatologic din *mitologia scandinavă, iarnă catastrofală cu implicaţii cosmice, care va preceda amurgul zeilor (*Ragnardkr) şi, prin stabilitatea ei neîntreruptă, va pregăti distrugerea universului. F. este o iarnă grea şi totală care acopere lumea definitiv sub zăpezi ca într-o glaciaţiune absolută; succedîndu-se :în două cicluri, de cîte 3 ierni, F. va înceta abia cînd lupul *Fânrir va înghiţi *Soarele, iar *Heim-dallr va suna alarma din cornul său fatal Gjallar-horn. Sursa acestui *mit poate fi în *mitologia arilor arhaici, întrucît un fenomen escatologic asemănător se găseşte mult mai timpuriu, în
 * Avesta: „Peste lumea de trupuri cădea-vor ierni ce vor aduce frigul ucigător" (Vendidad,
 II, 44). Dar acest ciclu de ierni escatologice se interpretează uneori ca memorie difuză a ultiniei glaciaţiuni care, după ipotezele unor geologi, s-ar fi produs rapid, aproape pe neaşteptate, eventual ca urmare a unei catastrofe cosmice din sistemul solar, ce ar fi modificat brusc poziţia axei terestre. (-► escatologie)
    Firdaws Loc ceresc de răsplată postumă, conceput de *mitologia arabă (-*islam) ca o grădină a voluptăţilor concrete absolute: hrană, iubire, desfătare (rîuri de lapte şi miere, munţi de pilaf, plăceri erotice), oferite de făpturile feminine celeste numite *hurii). F. este o imitaţie hipertrofică a *Paradisului biblic {*Eden). Ideea de grădină cerească răsplătit oare a privaţiunilor terestre a fost firească pentru locuitorii deşerturilor aride ale Arabiei: F. nu este decît o mare oază, completată cu ceea ce puteau să zărească oamenii caravanelor în nălucile unor fata morgana. Topografia *Raiului musulman e simplă: pe o înălţime creşte un *lotus gigantic, la umbra căruia se odihnesc cei drepţi. F. e conceput în caturi (sau ceruri), în al 9-lea fiind aşezat tronul lui * Allah; acolo se conservă şi originalul *Coranului şi Cartea sfîntă a faptelor omeneşti integrale. Accesul e însă foarte dificil, în F. ajungîndu-se numai pe puntea Şirath, subţire ca firul de păr şi ascuţită ea tăişul săbiei *îngerului Azrail: păcătoşii nu reuşesc să se menţină în echilibru pe această punte, aruncată strategic peste *Infern (*Dja-hannam).
    Fjalar 1 Cocoş alegoric de culoare roşie, din
 *mitologia scandinavă, care veghează *Yotun-heim, lumea *uriaşilor, pîndindu-1 pe *Eggthir, paznicul marii săli din tărîmul infernal *Hell,
FLAMEN
18g
 Cîntatul lui F. va anunţa declanşarea bătăliei finale dintre *giganţi şi *zei, înainte de *Ragna-rokr. ~ 2 Fjalar şi Hjalar, numele unei perechi de gnomi (pitici), amintiţi în *Edda nouă care au preparat, din sîngele lui *Kvasir, amestecat cu mierea albinelor, miedul poeziei (Scaldanr-jbdhr).
    flamen Preot roman (în sens arhaic, un *sa-cerdot-mag), consacrat *cultului particular al cîte unei divinităţi, numele căreia intra în sintagma reprezentînd o funcţie sacerdotală specială. Se pare că f. era cea mai veche demnitate sacerdotală din istoria romană; după G. *Dum6-zil, originea funcţiei de flamen se află în sacerdoţiul arhaic al Indiei brahmanice ( —► brahman, brahmanism). In epoca regalităţii, erau 15 flamini, care însă nu alcătuiau un colegiu, căci fiecare flamin era autonom în sacerdoţiul (flami-nium) dedicat zeului său. Erau repartizaţi astfel: flamines maiores, aleşi dintre patricieni, erau consacraţi marii triade a *religiei romane: Flamen Dialis (preotul lui * Iupiter), Flamen Martialis (preoţii lui *Mars), Flamen Quiri-nalis (preotul lui * Quirinus *Romulus); alţi 12 flamini, flamines minor es, aleşi dintre plebei erau consacraţi altor divinităţi (*Vulcanus, *Volturnus, *Carmenta, *Pomona, *Flora ş.a.), aproape uitate sau cel puţin neglijate în epoca clasică. Dar cînd, în imperiu, începe să fie divinizat împăratul, apar flamini ai cultului imperial. Soţia unui f. — numită flaminica — era şi ea preoteasă. Demnitatea flaminului era o funcţie de stat, supusă unor aspre rigori religioase şi civile. Aulus Gellius ne-a transmis statutul unui Flamen Dialis care, fiind cel mai important, ca preot al lui Iupiter, era supus unui mare număr de interdicţii: de a merge călare, a privi armata echipnţă de război în afara zidurilor cetăţlk ct depune *jurămînt, a purta inel de aur compact (fiindu-i permis numai inelul gol pe dinăuntru), a purta noduri la bonetă, îmbrăcăminte, cingătoare, a fi tuns de sclavi (bărbierul său trebuia să fie om liber), a atinge sau a numi carnea crudă, capra, iedera, bobul, pîinea dospită, a tăia lăstari de viţă, a dormi într-un pat ale oărui picioare nu sînt spoite cu lut, a lipsi din patul său 3 nopţi în şir, a permite altcuiva să doarmă în patul său, a se arăta gol sau cu capul descoperit sub cerul liber, a atinge un mort, a divorţa; de asemenea, avea obligaţia să elibereze pe omul în lanţuri care i-ar fi pătruns în casă, lanţurile urmînd să fie scoase pe acoperiş, iar de acolo, aruncate în stradă (Nopţiîe altice, X, XV, 1—31).
 § Georges Duinâzil, Flamen-brakmar\t Paris, 1935
    Flora Zeiţa florilor dar şi a fenomenului înfloririi cerealelor, pomilor şi plantelor din grădini, în *mitologia romană; divinitate, se pare, de origine sabină, al cărei *cult a fost introdus la Roma de Titus Tatius (sec. VIII î.e.n.), rege sabin, apoi asociat al lui *Romulus. Soţia vîntului de apus Favonius (cf. *Zephyros). în cinstea ei, se organizau serbările de primăvară Floralia. (în Dacia romană Florilia, devenită *sărbătoarea preţjascală a Floriilor), între
 27 aprilie şi 5 mai, constînd în jocuri şi cortegii florale şi fiind celebrate noaptea, la lumina faclelor, de curtezane goale, în manifestări des-frînate. Întrucît varianta dacoromană Floriile era foarte preţuită şi devenită sărbătoare populară, se poate deduce că amintirea *dansurilor nocturne festive a rămas în memoria folclorică românească sub forma horelor pe care le dansează *Ielele, tot goale, la lumina lunii, în poieni inundate de verdeaţă.
    Foca; Sfîntul Foca în *calendarul creştin, martir din epoca împăratului roman Diocleţian, dar în *mitologia românească — patron al incendiilor şi în genere al *focului. F. îi fereşte pe oameni de foc şi de grindină, de trăsnet, ca şi de orice primejdie de incendiu. O vâri uită mai puţin frecventă îl socoteşte vizitiu al lui *Sintilie. Originea acestui *mit, în parte hagiografică, trebuie căutată mai ales în confuzia fonetică; totuşi, miezul mitului e posibil să conţină o divinitate ignică locală precreştină, al cărei nume s-a pierdut; ipoteza se poate baza atît pe bunăvoinţa lui F. de a limita incendiile, cît şi pe credinţa că, de ziua sf. Foca (23 iulie), apa rîurilor fierbe de la arşiţa soarelui, iar pietrele ard în apă.
    focul *Element principal în ^mitologiile lumii, considerat cauză şi motor al vieţii, dar şi distrugător sau purificator al ei; venerat adesea ca zeu important, reprezenta personificările f. solar şi ale f. atmosferic (fulgerul), de asemenea ale f. astral, apoi ale f. lăuntric al organismelor, dar mai ales ale f. viu, văzut în dubla ipostază de prieten şi duşman al omului. ♦Miturile arhaice ale arilor primitivi au venerat f. aproape ca zeu de prim rang; ecoul acestei veneraţii răzbate în *Veda care începe cu o invocaţie către zeul ignic *Agni (Agnim ide — „Pe Agni îl cînt“, Rigveda, I, 1) şi în *^4pesta,unde L, *Athar, e socotit fiul zeului creator *Ahura-Mazda. În aceleaşi zone mitologice există şi primele clasificări ale f. în concepţia vedică f. (teja), văzut totodată ca lumină esenţială, forţă şi strălucire, e distribuit în î. ceresc, părntn-tesc, stomacal şi mineral. în concepţia avestică (Avesta, Yasht, II, 17) se deosebesc 5 tipuri de foc sacru: f. aprins în *temple şi orice î* de lemne, cel din corpul omului şi animalelor, f. ocult al pămîntului, adică cel subteran, fulgerul şi f. paradisiac, arzînd pentru Ahura-Mazda’ şi pentru toate făpturile cereşti; cele 5 focuri devin 5 raze simbolice înconjurînd nimbul regal al zeilor, sfinţilor şi monarhilor. Deşi personificat de toate mitologiile în toate ipostazele şi socotit totdeauna divinitate (sau atribut al unei divinităţi), f. mitic e clasificabil în 2 categorii generale: fiinţă autonomă şi element cosmic divin, şl) Focul — fiinţă în Africa, boşimanii cred că f. e o fiinţă vie, deoarece se poate deplasa şi poate mînca, devo-rînd tot ce-i iese în cale. Zeul vedic Agni, dis-punînd de ubicuitate dar totodată de mobilitate, cuprindere şi insaţietate, nu era decît o însufleţire nominalizată a fenomenului. Chiar în Iranul prezoroastric, î. era socotit fiinţă în orice ipostază a sa şi avea o clasă specială de
 169
FOCUL
 preoţi (athravan): pînă şi f. vetrei era fiinţă vie divină, fiind interzisă suflarea sau scuiparea în flacără, chiar şi arderea deşeurilor fiziologice, preferîndu-se pentru combustie lemnul pur şi parfumat; într-un sens, era mai important şi decît f. solar: astfel, f. vetrelor şi al ♦altarelor era aprins in locuri ferite pînă şi de lumina soarelui, spre a nu fi eclipsat. Mai multe populaţii consideră că f. originar e în stăpînirea unei mame sau bunici a f. (*Mahuike, în mitologia neozeelandeză maori, locuitoare a subpămîntului, şi ale cărei unghii producătoare de î. sînt furate de nepotul ei *Maui; sau femeia cea mare, Nai, la tribul siberian al mansilor); iacuţii îşi imaginează personificarea f. ca pe un moşneag cocoşat, în halat roşu. 9 2) Focul — ele* ment^a) Focul solar, probabil, prima formă cunoscută de om în aspectul şi în efectele ei, dar înţeleasă analogic abia mai tîrziu, cînd, de pildă în Egipt, *R6 (♦Soarele), apare şi în ipostaza de „Motan în flăcări"; la multe popoare, f.s. este zeu de prim rang (zeiţa japoneză ♦Amaterasu, zeul nahuatl ♦Huitzilopochtli, ♦Shamash în Babilon) cu atribute multiple: creativitate, echilibru universal, legislaţie; alteori preferînd f. concret, miturile acordă f.s. ranguri secundare: ♦Surya (India), *Mithra (Iran), ♦Hors (slavi), *Oruna (tribul yoruba, Africa); grecii au transferat cu timpul o mare parte din atributele solare ale lui *Helios asupra lui ♦Phoi-bos Apollon, simţind nevoia unui raport de frumuseţe, de sens sublim al luminii soarelui. ^ b) Focul ceresc era adorat ca simbol vizual (fulgerul) şi ca efect (trăsnetul), adesea într-o singură personificare (*Indra în India, ♦Zeus Ia greci, ♦Perun la slavi, ♦Thorr la scandinavi), trăsnetul determinînd pînă şi venerarea locului de descărcare electrică, astfel că, la romani, Pontifex Maximus aduna pămîntul lovit de trăsnet şi îl îngropa cu un ♦ritual deosebit (moştenit de la etrusci), acoperindu-1 cu iarbă; o formă obscură de f.c. este flacăra nemistuitoare divină din textul biblic yahwist, care înspăimîntă fără să distrugă, fiind cadrul de coborîre din cer a zeului care vorbeşte „din mijlocul focului" („s-a uitat Moise şi iată mărăcinii ardeau cu flacără şi nu se mistuiau"—F.T., Exodul, III, 2). ~c) Focul viu, adorat dinaintea descoperirii producerii celui artificial, ca tezaur impalpabil şi esenţial, fie în personificări generale (zeul nahuatl arhaic ♦Huehueteotl, sub a cărui egidă se reaprindeau toate f. cu ajutorul torţelor umane vii, zeul slavilor ♦Dajbog, văzut ca dărnicie a naturii, sau violentul zeu chinez ♦Zhu Rong), fie ca f. de vatră (♦Hestia la greci, ♦Vesta la romani), era conservarea f. genuin necesar existenţei umane, a cărui dispariţie putea fi socotită un moment tragic; grecii considerau f. domestic, ocrotit de Hestia, şi îl adorau ca fiind de obîrşie divină, aducîndu-i ♦ofrande (vin, flori şi fructe, tămîie) şi adresîndu-i ♦rugăciuni ca unui zeu autonom care, arzînd în vatra casnică, asigură prosperitatea familiei. La romani, pe lîngă f. vetrei devenit cu vremea şi * simbol al belşugidui şi stabilităţii casnice, se păstra în mijlocul satului, mereu întreţinut.
 şi un focus publicus. în India, în ritualul nunţii, mirele şi mireasa, ţinîndu-se de mînă, înconjoară de 3 ori f. sacru, din care apoi îşi aprind vatra casnică, unde vor întreţine flacăra nestinsă toată viaţa. F. viu provine în genere fie din conservarea f. natural, fie din simpla frecare a două beţe uscate. în ambele cazuri, f.v. este pus în seama unei ♦revelaţii divine. Descoperirea f. în Egipt, după un mit transmis de Diodor din Sicilia, s-ar fi produs astfel: „Unii preoţi spun că acela care a domnit primul în Egipt ar fi fost Hephaistos, descoperitorul focului. Datorită acestei binefaceri, el a ajuns la cîrma ţării. Odată, în vreme de iarnă, cînd un arbore din munţi a fost lovit de trăsnet iar după aceea focul a cuprins pădurea vecină, Hephaistos s-a apropiat de foc şi s-a bucurat mult de căldura acestuia. Şi îndată ce focul tindea să se stingă, el îl înteţea mereu; aducînd întruna lemne şi menţinînd flacăra, Hephaistos a chemat şi alţi oameni să se bucure şi ei de căldura şi de puterea focului" (Biblioteca istorică,
 I,  XIII, 3). Dincolo de substituirea numelui prin identificare (cum procedase şi Herodot şi cum făceau romanii în curenta lor interpre-tatio), Diodor preia o ♦legendă inductivă (răspîn-dită de altfel în mitologia periferică a întregii lumi) despre ♦eroul civilizator ignic, dezvoltat în cadru antropologic mai mult decît mitologic, aici nemaifiind vorba nici de „furtul" prometeic al î., nici de „arta" arhetipală de a-1 produce. Provenienţa f. potenţial din lemnul copacilor e pusă în diferite mituri pe seama fulgerelor; arborii loviţi de trăsnet, consacraţi de romani lui ♦Iupiter, au fost veneraţi şi în Hellada, şi mult mai tîrziu în Africa de Sud, în California, în Saxonia. în multe mituri, îndeosebi asiatice, f. e ascuns de un zeu, într-o formă latentă, în lemnul unor copaci, de unde omul îl poate elibera, ca flacără vie (arborele de foc Shumu, în China; t. inclus în copacii din păduri de o pasăre pe care a trimis-o zeul ♦Olofaet, în arhip. Carolinelor; Agni, după o variantă din India, zeu de foc născut din lemn). Frecarea lemnelor pentru obţinerea f.v. s-a păstrat pînă în vremea contemporană, ca simplu ritual festiv (ca în societatea pastorală a românilor, ritualul efec-tuîndu-se aici în ajunul zilei de *SfîntuI Gheorghe). Scopul vital în ritualul f.v. de pretutindeni este purificarea. ^ d) Focul infernal, socotit totdeauna subteran, era înţeles fie ca un depozit divin al pămîntului, însă ascuns de ochii omeneşti (păzit în concepţia babiloniană de ♦Kishar, iar la neozeelandezii maori de Mahuike, dar şi o ipostază a f. în sine devenit subacvaticul vedic ♦Vădavâgni), fie o posibilitate de flăcări debordate periodic de glie, ca f. vulcanic (hawai-ianul ♦Pele, într-o măsură şi romanul ♦Vulcanus), fie ca f. de pedeapsă (tărîmul subteran ♦Hades întrucîtva asemănător cu acesta, ♦Gheena biblică — o formă impersonalizată a zeului arhaic palestinian ♦Hin — ambele sincretizîndu-se mai tîrziu în ♦Infernul mitologiei creştine; dar mai ales lumea subpămînteană a zeului scandinav ♦Loki, simbolizînd în genere forţa ignică distrugătoare). ^ e) Focul cosmogonic este sau
FOCUL
 f. cosmic primordial (♦Aither în *mitologia greacă, ♦Samvartaka în ^mitologia , vedică) considerat în sine sau materia unui ♦haos de flăcări iniţiale din care a luat fiinţă universul (triburile sud-vest africane cred că lumea provine din f. ceresc, manifest mereu în fulgere, iar amerindienii din California afirmă că la început lumeer nu a fost decît un glob de foc). ~ f) Focul escatologic nu e totalitar; unul din tipuri, f. distrugerii universului, este singurul cu consecinţe integrale, în primul rînd f. conflagraţiei cosmice Samvartaka, nimicind totul în mod periodic, după un mit vedic, şi avînd similitudini cu î. distrugător, în parte personificat de zeul nahuatl ♦Tezcatlipoca; subsidiar, există o variantă vedică, unica în mitologia generală, a fiului de ♦rişi, Aurva, care, în ipostază de f.e., a vrut să distrugă universul, însă *Brahmă, spre a-şi salva opera, a aşezat pe fundul oceanului acest î., numindu-1 Vădavăgni şi îngăduindu-i să devoreze apa dar să rămînă veşnic f. submarin ;
 f.e. e frecvent în mituri sub forma unor stele sau comete catastrofale, care cad în Ziua de Apoi (cometa Gurz-sehr, urmînd să incendieze lumea în clipa bătăliei între ♦Ormuzd şi ♦Ahri-man; de asemenea, „steaua adîncurilor" din momentul apocaliptic creştin); însă cea mai stranie formă a f.e. e în *mitologia scandinavă: amurgul zeilor (*Ragnardkr) care va începe în momentul cînd lupul ♦F&nrir, f. htonic (fiul lui ♦Loki), va înghiţi Soarele, adică se va produce distrugerea focului de către foc; ultima formă distrugătoare de f.e. o constituie armele războiului ceresc (trăsnetele lui ♦Zeus, săgeata lui ♦Indra, văpăile năstrapelor lui ♦Yahweh, sabia de foc a ♦îngerului ş.a.); dar f. purificator, deşi tot f.e., are în concepţiile unor mitologii un rol pozitiv, fie de igienă terestră (flacăra incinerării), fie de igienă a sufletelor (purificarea oamenilor în pămîntul lichefiat şi incandescent după ce cometa din Avesta va arde lumea). ~ g) Focul prometeic este cel mai preţuit în mitologiile populare, deşi cel mai osîndit de ♦teologiile clasice: furtul f. din depozitele divine (săvîrşit de ♦Prometheus la greci, de Maui la maori) este unul din marile acte de impuls ale primelor civilizaţii umane; răpirea f. este revoluţionară pentru omenire, însemnînd deopotrivă universalizarea I. ca unealtă umană şi constituirea ştiinţei de a-1 produce artificial, independent de capriciile naturii; sub acest unghi, interpretările clasice s-au mulţumit să considere descoperirea î. un rapt de la natura ambiantă, dar păreri mai îndrăzneţe l-au presupus un import extra-planetar (cf. Dimitrie Drăghicescu, Reflexions sur Vorigine et la destinee de Vkomme, în Revista de Filosof ie nr. 2, 1938 — care propune ipoteza speculativă că f. ar fi fost adus pe pămînt, odată cu alte bunuri tehnice primordiale, renarate de mituri, de coloniştii extratereştri veniţi odinioară să populeze planeta noastră). ^ h) Focul artizan, independent de f. prometeic, prezent colateral în multe mitologii ca atribut suplimentar al zeilor ignici, în mitologia greacă are un patron autonom, *Hephaistos, şi e simbolul absolut (probabil din epocsi descoperirii metar
 lurgiei) al singurului mijloc eficient de modelare a metalelor, aşa ca în atelierele subterane alo zeului amintit, supranumit şi „Făurarul". ~
i) Focul tehnic e fie divin (constînd în ejecţiile unor instrumente de inspiraţie sau ^revelaţie divină, ca *tabernacolul lui ♦Moise sau ca experienţele lui ♦Numa Pompilius în meşteşugul reproducerii fulgerelor lui Iupiter), fie uman (interpretat — adesea sub influenţa psihanalizei — în ce priveşte descoperirea producerii lui prin frecarea a două lemne din care unul prelung se roteşte rapid în cavitatea celuilalt, plat, ca provenind dintr-un simbolism sexual; faţă de această ipoteză hazardată, mult mai plauzibilă pare concepţia unui mit chinez: o pasăre ciuguleşte „copacul de foc Shumu“ scoţînd „din el un foc strălucitor", iar „un înţelept a luat o creangă din copac şi, sfredelind copacul cu ea, a obţinut focul". Dacă, probabil, primul foc artificial a fost produs prin frecarea a două lemne uscate, antichitatea preistorică a inventat, pe de o parte, amnarul (care ar putea fi de origine neolitică), pe de altă parte, un instrument tehnic ingenios (grec. rcupsîa; lat. igniaria)y compus dintr-o pîrghie verticală dură sprijinită, în orificiul unui alt lemn, însă orizontal (un fel de scîndurică), focul născîndu-se prin semiro-tirea alternativă foarte rapidă a pîrghiei acţionate cu palmele (ca şi acum în multe sate africane sau australiene) sau cu o curea; perfecţionat mai tîrziu, instrumentul a devenit un soi de burghiu. Forma antică superioară a fost însă ♦oglinda concavă a lui Arhimedes, existînd paralel şi alte sisteme: drugi de lemn rotunzi acţionaţi de curea (la germani) sau de o roată (la slavi). ^ j) Focul sacrificial este f. ritual (—► sacrificiu, funeralii), fie al rugurilor de incinerare, fie al flăcării ♦altarelor; popoarele Americii precolumbiene efectuau ritualul dramatic al reaprinderii tuturor focurilor la sfîrşitul fiecărui ciclu de 52 ani, în onoarea zeilor ♦Hue-hueteotl şi ♦Xiuhtecuhtli, de la torţele vii întruchipate în tineri bărbaţi purtînd văpaia într-o cavitate pectorală din dreptul inimii, practicată prin incizie, şi bineînţeles murind în clipa încheierii misiunii, al cărei răstimp era calculat în raport cu rezistenţa organismului omenesc; în India, în *Upanişad, se disting 5 tipuri de f.s. (lumea cealaltă sau cerul: furtuna ♦Parjanya; lumea aceasta adică pămîntul; bărbatul; femeia), fiecare avîndu-şi propriul combustibil (fumul, flacăra, cărbunii şi scînteile) ; prin fiecare din aceste f.s. zeii săvîrşeau sacrificii rituale din care rezulta apoi fiinţa corespunzătoare. Un ♦ritual asemănător exista în Hellada: pe ins. Lemnos (consacrată lui ♦He-phaistos care, aruncat de Zeus din ♦Olimp, căzuse aici) se stingeau o dată pe an toate focurile, fără să se reaprindă în timpul sacrificiilor; apoi o corabie aducea focul nou din ins. Pelos, spre a se reaprinde vetrele casnice şi cuptoarele fierăriilor, în fiecare primăvară. Sărbători ale
f. nou de primăvară s-au păstrat şi în datinele românilor: *Hodăiţele (Munţii Apuseni) şi *Ală-mor sau Alimori (Transilvania şi Banat); primăvara, la serbările de Alimori, se rostogoleau
191
FRAŢII APOSTOLICI
de pe dealuri roţi aprinse, poate ca ♦simbol solar (cf. *roţile de foc din basme); de Mucenici (9 martie) sau de ♦Paşti, se aprind focuri peste care sar flăcăii satului. ^ Serbările focului au vechi rădăcini pastoral-agrare: Palilia, la romani, marcînd sfîrşitul iernii (23 aprilie), şi persistînd la români, în forme asemănătoare şi în aceeaşi zi (după calendarul creştin — ajunul Sfîntului Gheorghe); la unele popoare romanice din Europa, la 24 iunie, adică îndată după solstiţiul de vară; dar cele mai frecvente ♦sărbători din Europa modernă, consacrate I., sînt sau în noaptea de 1 mai, sau în ziua solstiţiului de vară; francezii fac cu aceste ocazii şi sacrificii de animale, arzînd şerpi sau veveriţe vii. La unele etnii moderne (englezi, bulgari, sîrbi, albanezi, huţuli), buturuga de *Crăciun este bifuncţională, simbolizînd aprinderea f.nou, dar avînd şi un caracter *apotropaic. # Sacralizarea focului, prezentă în toate religiile sub forma veneraţiei absolute, are multe principii coincidente în aria mitologiei generale; astfel: nu se poate scuipa în f. (Iran, România), nu se aruncă în flăcări deşeuri fiziologice (Iran), nu se lasă udul peste f. (România, Rusia), nu se leapădă în faţa unui f. aprins nimic murdar (Hellada); un vinovat nu poate să stea în f. (Hellada);
 f. nu poate fi insultat (Iran, India) sau blestemat (România); cînd se dărîmă o casă, cuptorul sau vatra nu trebuie atinse (România). în datinile multor popoare există un ♦tabft ignic complex, numele propriu al f. fiind adesea evitat în vorbirea curentă; în lb. romanice, termenul s-a format din focus (vatră), deoarece romanii îl preferau, din ♦superstiţie, termenului propriu ignis (de ex., focus publicus). Avesta evită des numele lui Athar, preferind formula „fiul lui Ahura-Mazda“. în tradiţiile româneşti, cuvîntul foc, uneori tabuat, se înlocuia curent fie cu vatră, fie cu lumină, întrucît cu vremea foc devine similar cu incendiu (cf. în zona Botoşani: „Foc la tătari, la noi luminăl“).
 § | James Georges Frazer, Myths of the Origin of Fire. An\Essay, London, 1930; D. A. Vasiliu, Focul viu în datinile poporului român în legătură cu alte popoare Bucureşti, 1943; Gaston Bachelard, Psychanrlyse du Feu, Paris, 1937
    Fons; Fontus Zeul izvoarelor, în *mitologia romană, iniţial un simplu *numen al apei, apoi — ca personificare nominalizată — dobîri-dind o biografie populară, în care apare ca fiu al zeului naţional *Ianus şi al ♦Nimfei din Latium, *Iuturna. în cadrul ♦sărbătorii Fon-tinalia (13 octombrie), cununi împletite din flori erau aruncate în izvoare. F. avea un ♦altar, dincolo de limita urbană a Romei, pe malul drept al Tibrului.
    Forculus Zeu, în *mitologia romană, avînd atributul de paznic şi ocrotitor al uşilor.
    Fornax; Fornacalis Dea Zeiţă protectoare a cuptoarelor, în ^mitologia romană', în onoarea ei, se organizau ♦sărbătorile Fornacalia (Serbările cuptoarelor). F. patrona şi furnalele metalurgice.
    Forseti (Cel care stă dinainte) Zeu cu biografie mitică nu prea clară, din *mitologia scandinavă, numit în saga Gylfaginning (singura sursă nordică ce îl aminteşte ca atare), zeu al justiţiei; mai exact: patron al rostirii dreptăţii. Era considerat fiul zeului *Baldr şi al zeiţei ♦Nanna şi închipuit ca un îmbietor şi frumos tînăr locuind în palatul său Gletnir (sau Glastheim). în virtutea atributului său unic de judecător al ♦zeilor şi al oamenilor, remarcabile prin obiectivitatea sa juridică fără cusur, unii cercetători consideră că F. reprezintă zeificarea unei personalităţi protoistorice, a unui ♦erou civilizator sau chiar a unui cîrmuitor tribal.
    Fortuna; Fors Zeiţa sorţii, în ♦mitologia romană, al cărei ♦cult, originar din Praeneste (Fortuna Primigenia) şi dezvoltat din adorarea unei divinităţi arhaice locale, a dus la identificarea ei cu zeiţa greacă similară *Tyhe. F. era reprezentată cu ochii legaţi, spre a simboliza soarta oarbă, şi avea o mînă pe cîrma destinelor universului, ţinînd în cealaltă Cornul Abundenţei; imaginea era gîndită ca o alegorie complexă a capriciilor destinului, ale norocului arbitrar, ale şansei şi neşansei, căci zeiţa ajunsese să patroneze mult mai tîrziu, în cultul roman, pe de o parte hazardul, indiferenţa şi nesiguranţa sorţii, pe de alta, norocul prielnic şi manifestările bunăvoinţei divine; de aici şi deducţia că F. reprezintă de fapt un *sincretism, săvîr-şit de-a lungul unei epoci, din două divinităţi contrare: Bona Fortuna (Soarta bună) şi Maia Fortuna (Soarta rea) — pereche perpetuată apoi în perechea de divinităţi populare româneşti: Piaza Bună şi Piaza Rea (—> piază). F* era una dintre cele mai populare divinităţi printre romanii în genere fatalişti şi avea numeroase nume alegorice: Fortuna Augusta, F. Barbata, F. Brevis,F. Bona,F. Caelestis, F.Dubia, F.Dux, F. Equestris, F. Redux, F.Publica, F. Privata', un ♦templu din preajma Romei îi era consacrat în ipostaza ei de Fortuna Muliebris (Ferici -a femeilor) unde serviciul religios (1 decembrie) era îndeplinit şi asistat numai de femei. De fapt, în cultul roman popular, F. era implicit şi zeiţa norocului dirijat, a şansei, a cîştigurilor, dar şi o zeiţă oraculară oracole). Pe această cale a pragmatismului ♦religiei romane tîrzii,
F. pătrunde cu un cult nou pe teritoriul, cucerit de împăratul Traian, al dacogeţilor, fiind numită Fortuna Daciarum (Fortuna Daciilor) şi obţi-nînd numeroase ♦altare, la Sarmizegetusa şi în alte oraşe..,
    Fraţii Apostolici ♦Sectă creştină (-> creştinism), întemeiată la Parma, în 1260, de ţăranul italian Gerardo Segarelli, pentru a predica renunţarea la orice avere şi întoarcerea la modul de viaţă al ♦Apostolilor creştini. Elaborată treptat, doctrina sectei considera ♦Biserica catolică
o  organizaţie laicizată şi cerea în consecinţă nesupunerea credincioşilor faţă de autorităţile eclesiastice şi civile. F,A. divizau istoria omenirii în 4 perioade: 1) pînă la ♦Isus Christos;
2) de la naşterea lui Christos pînă la papa Silvestru I (-+ papi), cînd Biserica şi-a dobîndit autoritatea lumească; 3) de la papa Silvestru
FRAVASHI
 193
 I  pînă la Segarelli, perioadă de uriaşă autoritate lumească, de acumulare a unor imense bogăţii şi de corupţie a Bisericii; 4 ) ultima perioadă, consacrată ♦mîntuirii sufletelor omeneşti şi asigurată prin apariţia lui Segarelli. Fondatorul conducător al sectei, un om vanitos şi fanatic, purta o lungă mantie albă de apostol, trăitul împreună cu prozeliţii săi în deplină sărăcie. Condamnat la moarte şi ars pe rug în 1286, Segarelli lasă locul unui discipol, Dolcino, care în 1304 iniţiază o răscoală, înăbuşită însă abia în 1307 cînd şi noul conducător e ucis. Secta a mai existat pînă la mijlocul sec. XIV, din Italia răspîndindu-se şi în sudul Franţei, în Spania şi în Germania.
    Fravashi (zend. fravash — mărturisire de credinţă) Divinităţi persane simbolice (-> mitologie iraniană), reprezentînd fiinţa inteligentă ideală pe care zeul suprem ♦Ahura-Mazda, creînd lumea, a avut-o în minte şi cu ajutorul plural al căreia, multiplicată într-un număr incert de ♦genii binefăcătoare, el poate ocroti întregul univers şi mai ales poate proteja pe zeiţa apelor, *Anahita, şi ♦pămîntul, făcînd să crească toate plantele. Astfel, fiecare fiinţă inteligentă şi virtuoasă are un F. ca ♦înger păzitor şi ca geniu care o inspiră, sporindu-i potenţialul spiritual, o ocroteşte şi o apără; toate fiinţele divine, umane, animale şi vegetale au un F. individual, după cum au şi ♦zeii superiori şi chiar Ahura-Mazda; sînt privaţi de F. numai necredincioşii. Un grup special de F. are în grijă creşterea plantei din care se extrage băutura divină *haoma.
    Frazer, sir James George Etnolog şi folclorist englez (1854—1941), antropolog al religiei, istoric şi interpret reputat al ♦magiei, ♦mitologiei şi ♦religiilor; întemeiat pe o foarte vastă erudiţie în toate zonele mitologice ale lumii,
 F. a cercetat ♦miturile în cadrul sistemelor lor unitare, iar structurile formelor religioase le-a analizat eliberîndu-se de orice normative fie ale ♦credinţei religioase, fie ale ♦ateismului. Studiind comparativ *cultul naturii la primitivi, originile totemismului (—► totem), ♦cosmogo-niile primare, atributele magiei, de asemenea miturile fundamentale ale omenirii, printre care ♦potopul universal (cercetează în acest domeniu peste 400 mituri de referinţă), F. a ajuns la concepţia că religiile descind din magia primitivă: „Prin religie, înţelegem aşadar împăcarea sau concilierea forţelor superioare cu omul care, cum se crede, călăuzeşte şi regizează cursul naturii şi al vieţii umane. [....] în alţi termeni, nici un om nu e religios, dacă nu-şi guvernează, în oarecare măsură, conduita prin teama sau dragostea de Dumnezeu" (The Golden Bough, compendiu, London, 1924, cap. IV). Geneza religiei, ca fenomen de evoluţie a gîndirii umane între magie şi cunoaşterea ştiinţifică, e comparată „cu o pînză ţesută în trei fire deosebite — firul negru al magiei, firul roşu al religiei, firul alb al ştiinţei, dacă prin termenul ştiinţă ne este îngăduit să înţelegem, tot astfel, totalitatea adevărurilor simple extrase din observarea naturii." (op. cit., cap. LXIX). Cercetările lui F*
 s-au condensat în lucrarea sa principală: Creanga de aur (12 voi., 1911—1918), care este o originală oglindă a devenirii civilizaţiei umane prin coridoarele memoriei şi simbolismului miturilor (regele ♦pădurii; regii preoţi; magia simpatică; magia şi religia; stăpînirea magică a atmosferei; magicienii ca regi; *zei umani încarnaţi; regii ♦elementelor; cultul arborilor în Europa modernă; influenţa sexelor asupra vegetaţiei; căsătoria sacră; regii Romei şi ai Albei; succesiunea tronului în vechiul Latium; cultul stejarului; Dianus şi ♦Diana; povara regalităţii; primejdiile sufletului; acţiuni, persoane, obiecte, cuvinte tabuate; mitul lui ♦Adonis, ♦Attys, ♦Osiris, ♦Isis, ♦Dionysos, ♦Demeter; maica griului în diferite ţări; spiritul griului ca animal; uciderea animalului divin; transferul răului şi ♦ţapii ispăşitori; între +cer şi ♦pămînt; ♦sărbătorile ♦focului; ♦Baldr şi vîscul; sufletul exterior; ♦creanga de aur) — toate acestea fiind elementele de reper ale sintezei mitologice frazeriene, ferite de interpretări simbolistice abuzive şi de exagerarea valorii în sine a religiei în formarea culturii umane, chiar dacă nu totdeauna suficient raportate la cadrul de emancipare psihosocială a omului. Moment intelectual fundamental la sfîrşitul sec. XIX, Creanga de aur. Un studiu asupra magiei şi religiei (The Golden Bough. A Study in Magic and Religion), opera de căpetenie a lui F., şi-a cucerit o mare autoritate în antropologia religiilor şi a exercitat o influenţă culturală ce a fost comparată adesea cu influenţa exercitată, în alt plan de cultură, de opera lui Charles Darwin, Originea speciilor. Pornind de la ^simbolul „crengii de aur"—amintite de Vergilius în Eneida şi de la comentariul făcut de Servius asupra ♦ritualului aferent, de asemenea descifrînd implicaţiile mitologice ale cultului arborilor (*dendrolatrie) şi ale ♦sacrificiilor omeneşti în cadru religios, F. urmăreşte de fapt evoluţia conştiinţei religioase a omenirii, aşa cum o consideră el, de la magie (căreia îi acordă o foarte mare importanţă în existenţa omului primitiv) la religie. Deşi nu primul,
 F. a consacrat ca sistem mitologia comparată („metoda comparativă'" a sa), folosită anterior de fapt şi de ♦Tylor, ca şi de alţi etnologi şi folclorişti; dar la el, metoda comparativă se autodefineşte ca metodă ştiinţifică fertilă şi, chiar dacă un timp criticată, ba chiar respinsă, ea este repusă în drepturile ei depline, mai tîrziu,. de savanţi de talia antropologului structuralist Claude ♦L6vi-Strauss. Clădită astfel pe o erudiţie uriaşă şi pe surse de informaţie într-adevăr planetare, opera lui F. are o perenitate documentară greu egalabilă, recunoscută chiar de cei care nu-i recunoşteau şi valoarea ştiinţifică: Goldenweiser socotea Creanga de aur „neglijabilă ca teorie, indispensabilă ca colecţie de materiale asupra religiei primitive" (A’nthropology r London, 1937). Sistemul frazerian nu a rămas infailibil, iar opiniile specialiştilor sînt mereu împărţite. Bronislaw ♦Malinowski recunoştea în Creanga de aur „o lucrare care a avut o influenţă uriaşă asupra multor ramuri ale ştiinţei şi care a creat noi linii de cercetare ştiinţifică".
 193
mm
 John Benett critica opinia lui F. despre magie ca despre o ştiinţă eronată: „Frazer nu a reuşit să vadă că magia nu este numai o teorie greşită despre cauzaţia naturală, datorită faptului că se interesează mai mult de ceea ce cred oamenii despre lucruri, decît de ceea ce fac aceştia cu ele" (Other Cultures, London, 1964). Mircea ♦Eliade îşi amintea că, „pentru a citi operele complete ale lui Frazer, am început să învăţ engleza" (L’fipreuve du Labyrtnthe, Paris, 1979, p. 30), fără a evita să spună că „graţie în primul rînd imensei erudiţii a lui Frazer şi realului său talent literar, moda «demonilor vegetaţiei» a reuşit să domine studiile de etnografie şi de istorie a religiilor pînă chiar în ajunul primului război mondial" (Trăite d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 304). Au existat însă şi critici mai dure; pentru un G.E. Smith, opera lui
 F.  e compusă din „prostii savante". Totuşi, încă spre sfîrşitul sec. XX, nici un specialist şi nici un om de cultură generală nu poate ocoli şi ignora opera frazeriană.
 § Adonis, Attis, Osiris. Studies in the History of Orien -tal Religion, 1906; Totemism and Exogamy. A Trea-tise on certain early forms of Superstition and Society I—IV, London, 1910; The Golden Bough. A Study in Magic and Religion, ed. I, London, 1890; ed. integrală, I—XII, London, 1911—1918; ed. definitivă (ed. III) I—XII + XIII, Bibliography and General Index, London, 1935 —1937; The Golden Bough, compendiu, London—New York, 1922; Le Rameau d’Or, trad. franc, de Lady Frazer, Paris, 1924; Creanga de aur, I—V, trad. rom. şi prefaţă de Octavian Nistor, B acare şti, 1980; The Worship of Nature, London, 1926; The DeviVs Advocate. A Plea for Superstition, London, 1928; Myths of the Origin of Fire. An Essay, London 1930; Creation and Evolution in Primitive Cosmogo-nies, London, 1935 ; The Fear of the Dead in Primitive Religion, London, 1936; Folk-Lore in the Old Testament. Studies in Comparative Religion, Legend and Law, I—III, London, 1918; Anthologia Anthropologica. A copious selection ofpissages for the stuiy of social anthro-pology from the notebooks of Sir J.G. Frazer, I—IV, London, 1938—1939
    Freud, Sigmund Medic psihiatru şi filosof austriac (1856—1939), întemeietorul psihanalizei, cercetător din punctul său de vedere al ♦totemului, al sistemului ♦tabu din *religiile primitive şi al ♦mitologiei, dar în mod adesea preconceput, îndeosebi spre a-şi ilustra concepţia despre dominanta refulărilor sexuale. Tratîndu-şi propria nevroză şi observînd o metodă aptă de vindecare a isteriei prin explorarea în timpul somnului hipnotic a trecutului mental al pacientului, ajunge la construirea sistemului psihanalitic. In cadrul concepţiei sale despre rolul subconştientului şi al instinctului sexual în existenţa individului, ca sferă principală cenzurată de normele, legile şi principiile stabilite de conştient,
 F.  elaborează şi o teorie mitologică după care toate ♦arhetipurile miturilor nu sînt decît un vis colectiv omenesc produs de nevroza generală a umanităţii supuse insatisfacţiei erotice; astfel, sentimentul religios ar fi un sentiment de vinovăţie al învinşilor sexuali faţă de concurenţii
 învingători. F. explică întreaga ♦mitologie greacă prin reflectarea iraţională a anumitor complexe psihice; astfel ♦Gaia (pămîntul), ca substanţă primă şi ultimă, naşte pe *Uranos (*cerul) cu care se uneşte născînd pe ♦Titani, iar Uranos îi aruncă în ♦Tartaros, pentru lichidarea concurenţei sexuale; dar Gaia, care vrea să fie soţia tuturor bărbaţilor, îl ajută pe titanul ♦Kronos să-şi înlăture concurentul, castrîndu-1; după ce scapă de Uranos, Kronos se căsătoreşte cu mama sa Gaia, numită acum ♦Rhea, şi pune stăpînire pe univers, însă tot din concurenţă erotică îşi înghite copiii, afară de *Zeus, salvat de Rhea; ♦Titanomahia dezlănţuită de Zeus reflectă aceeaşi luptă sexuală: Zeus, învingătorul Titanilor, se căsătoreşte cu aceeaşi Gaia In ipostaza ♦Herei ş.a.m.d. Dar F. a recitit imitativ * miturile care îl interesau în planul teoriei psihanalizei, ajungînd uneori la răstălmăcirea lor; chiar dacă erotismul e frecvent mai ales în mitologia greacă, concurenţa este pentru puterea unei politici divine, iar incestul e caracteristic endogamiei primitive; exagerîn-du-şi concluziile asupra materiei mitice primitive,
 F.    a extrapolat dincolo de limitele fireşti o observaţie particulară, dovedind implicit şi o cunoaştere incompletă sau o absorbire superficială atît a mitologiei, cît şi a istoriei societăţii primitive. în Totem şi tabîi, F. porneşte de la complexul lui Oedip (—► Oedip) — cel care, fără a şti, şi-a ucis tatăl şi s-a însurat cu mama sa; F. afirmă că „trebuie să vedem în complexul lui Oedip una din principalele surse ale acelui sentiment de remuşcare care îi chinuie atît de des pe nevrotici" (Introducere în psihanaliză, 3, XXI) şi că tot aici îşi are originea „conştiinţa culpabilităţii" omenirii (Totem şi tabu) adică ♦păcatul originar. întemeiat şi pe numeroasele sale observaţii pe pacienţii laboratoarelor de psihanaliză (riguroase din punct de vedere ştiinţific şi deseori salutare), ca şi pe observaţii literare sau filosofice mai vechi (Sofokles însuşi, în tragedia Oedip, sau Diderot, în Nepotul lui Rameau, din care şi citează: „Dacă micul sălbatic ar fi lăsat în voia lui să-şi păstreze toată imbecilitatea şi să adauge puţinei raţiuni de copil din leagăn violenţa pasiunilor bărbatului de treizeci de ani, el şi-ar sugruma tatăl şi s-ar culca cu mama sa", F. exploatează presupunerea că fetele ar fi împinse spre taţii lor de o dorinţă incestuoasă obscură, după cum băieţii ar tinde spre mame; de aici, F. deduce (pe baza teoriei lui Atkinson despre „hoarda paternă") că fiii, geloşi erotic pe tatăl lor, devin paricizi; dar, neeliberaţi de obsesie şi ajungînd rivali, în acelaşi timp roşi de remuşcare, spre a se împăca cu moartea tatălui lor, fac din el un obiect de adoraţie şi se aliază într-un clan, stabilind legea exogamiei, adică a căsătoriilor n afara clanului, pe care o confirmi credinţa că măsura le-a fost dictată de tatăl defunct, devenit totem. Iar în ultimă analiză, F. consideră că mitologia şi religia aujaceeaşi origine ca şi nevroza obsesivă. Opera lui F. a influenţat
FREYJA
194
 o înclinare psihanalistă spre cercetarea istoriei religiilor (*Jung, *Eliade).
§ Totem und Tabu, Leipzig—Wien, 1913; Vorlesungen zur Einfiihrung in die Psychoanalyse, Wien, 1910; Das Ich und das Es, Leipzig, 1923; Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii^oti-diene, trad. rom. de dr. Leonard G-avriliu, Bucureşti, 1980
    Freyja ; Horn; I hrung; Mardal; Menglod; Skjalf; Syr Zeiţa fertilităţii, în *mitologia scandinavă, a dragostei pasionale şi ocrotitoarea vegetaţiei (cu epitetul Vanadis, deoarece aparţinea clasei *Vana de *spirite ale *apei) şi a podoabelor femeieşti (Menglod), de asemenea, patroana *magiei. Fiică a lui *Njordhr şi soră a lui *Freyr, F. e logodnica *uriaşului *Odhr, căci la încheierea păcii între zeii din *Asgardhr şi uriaşii din *Yotunheim, condiţia uriaşilor a fost obţinerea Soarelui şi Lunii, împreună cu
F., ei obligîndu-se să reclădească fortăreaţa zeilor; dar zeul infernal *Loki, făcîndu-i prin viclenie să-şi întîrzie sfîrşirea lucrării, F. nu s-a mai putut mărita niciodată cu logodnicul ei şi, pierzîndu-1, îl plînge mereu. F. locuieşte în palatul celest Sessrymner, unde îşi găsesc adăpost postum femeile şi bărbaţii fideli în iubire pînă la moarte; zeiţa, călătorind într-o căruţă trasă de două pisici (alteori călare pe mistreţul cu păr de aur, Hildeswin—„mistreţul de luptăl<) are un alai de 3 *zîne (sau *spirite virginale), care sînt mesagerele ei, mai ales în cazurile unde iubirile disperate îi solicită concursul. Ga zeiţă magiciană, F. i-a iniţiat pe zei (*Asa) în arta *descîntecelor, însuşire specifică *duhurilor acvatice Vanir; în această calitate patronează fecunditatea oricăror femele (la oameni, animale, plante), salba ei Brisinga-men fiind un instrument de *magie obstetrică. Are un veşmînt de pene cu care poate zbura, ca să trimită ploaia pe pămînt (lacrimile ei fiind stropii de ploaie, prefăcuţi în boabe de grîu).
    Freyr \Frey \Yngvi Zeu provenit din *duhu« rile apei (*Vana), în ^mitologia scandinavă, apo zeu solar, patronînd pacea şi fecunditatea naturii, ploaia, soarele strălucitor de vară şi *vînătoarea; fiul zeului *Njordhr şi fratele zeiţei *Freyja; căsătorit, din dragoste pasională, cu *Gerdhr, fiica *gigantului *Hymir; locuieşte cu ea în Alfheim. F. e posesorul unei corăbii miraculoase: Skidbladnir, care circulă în orice direcţie, nedepinzînd de vînt, mînată de voinţa magică a proprietarului care, acostînd, o poate face ghem şi lua cu sine; ca vehicul de uscat,
F.   utilizează mistreţul Gullinbursti, un *simbol al belşugului verii. Ziua lui F. era sărbătorită la solstiţiul de vară; se numea Jul, fiind cea mai importantă din vechile *sărbători ale triburilor germanice. Dar, după Ynglingasaga, F. ar fi fost rege al Suediei, mort de boală şi înmormîntat într-un tumul, moartea lui ţinîndu-se în taină. Saxo Grammaticus (în Gesta Danorum, V, 142) se referă la un fapt similar, socotindu-1 însă rege al Danemarcei (Frotho); în Suedia ar fi ajuns ca copil, într-o luntre, şi s-ar fi numit Skeaf.
    Frigg; Glinn (germ. Frija; longobard Frea) Zeiţa iubirii conjugale, a căsniciei şi maternităţii, în *mitologia scandinavă, prima dintre zeiţele apărute în univers, a 3-a şi ultima (cea mai importantă) soţie a zeului suprem *Odhinn; fiica lui Fjorgynn; mama zeilor scandinavi principali, printre care *Baldr. Gonducînd lumea alături de Odhinn, F. utilizează anumite viclenii faţă de el, spre a-i modifica unele decizii asupra destinului oamenilor. Locuind în palatul ceresc al lui Odhinn şi patronînd ospeţele, totuşi îşi petrece o parte din timp în propriul ei castel, Fonsall (Castelul de lîngă mare), torcînd un caier de aur cu fir infinit şi dăruind fragmente din el torcătoarelor harnice, pe care le ocroteşte şi pe care le-a iniţiat în arta torsului. F. e însoţită de un alai de 7*zîne fecioare: *Fulla (zînabelşugului), *Gnaa (crainică divină), Hlynn (cea care înlătură obstacolele şi primejdiile), Syn (paznica porţii palatului divin), *Lofn (împăciuitoarea perechilor de îndrăgostiţi), Sjofn (cea care aprinde iubirea), Var (pedepsitoarea călcării *jurămintelor de dragoste). în epoca de contact cu romanii,
F.  (mai tîrziu Frigga) a fost identificată cu *Venus.
    Fudo Zeul înţelepciunii, în ^mitologiajaponeză.
    Fukurokuju * Zeul longevităţii, unul dintre Cei-Şapte-Zei-ai-Destinului (Sichi Fukujin) din ^mitologia japoneză: Fukurokuju, *Ebisu, Benten, *Daykoku, * Bishamon, Jurojin, *Hotei.
    Fulgora Zeiţa fulgerelor (amintită de Seneca), în *mitologia romană.
    Fulla (norv. full — plin); Folia; Volla *Zînă sau zeiţă secundară din *mitologia scandinavă (una dintre fecioarele prezente în alaiul zeiţei *Frigg, fiind soră sau numai o ipostază a acesteia), care simbolizează belşugul material, opulenţa; uneori, era considerată deţinătoarea unor formule magice de restabilire a abundenţei.
    fumigaţii *Ritual religios străvechi, constînd în afumarea locului de *cult (în special a ♦altarului) cu plante sau substanţe aromate, arse lent, ca o formă de *sacrificiu pentru *zei sau *Dumne-zeu; în acest scop, se foloseau diferite răşini (eucalipt, tămîie, smirnă, bdeliu, nard), plante (aloe, cînepă, tutun, santal, licheni, paciuli), uleiuri sau amestecuri de diverse ingrediente. Arderile pentru î. se făceau fie direct pe piatra sau masa altarului, fie în vase speciale, fixe sau mobile; cel mai răspîndit recipient de f. era căţuia (transformată de cultul creştin în cădelniţă). F. nu lipsesc din practicile cultuale ale nici unei populaţii. în Egiptul antic se făceau î. în onoarea lui *Re, la răsăritul soarelui, folosindu-se combinaţia specială kuphi din 16 ingrediente (miere, vin, răşină, smirnă ş.a.), arsă în cupe emisferice de bronz; dar se utiliza, independent, şi numai tămîia. ~ F. practicate de vechii evrei şi atestate de *Biblie, numindu-se ketoreth, foloseau preponderent tămîia (lebonah)
—   foarte răspîndită pentru acest scop în Orient şi preluată apoi de *creştinism; „jertfa veşnică de tămîie înaintea lui Yahweh" (V.T., Exodul, XXX, 8) se ardea pe jertfelnic; în N.T. se vorbeşte de o tămîiere mobilă (Luca, I, 8—10) şi, mai tîrziu, se citează cădelniţa ca instrument al
 195
 FUNERALII
f. (.Apocalipsul, VIII, 3—4). ~ în *zoroastrism,
 f. (numite vohu gaono) foloseau mai ales tămîie (cf. Avesta, XIX, 24). ^F. din India, numite lumină de răşină" (ud-buti), se obţineau din arderea unei combinaţii de tradiţie locală, incluzînd răşini, lemn de aloe, santal, licheni, paciuli, mastic ş.a. ^ O formă de f. (incensum) e amintită la romani în Inscripţiile Fraţilor Arvali (*Arvales). ~ Sciţii practicau un tip de f. producătoare de stări extatice, arzînd seminţe de cînepă. ^ Mai multe triburi amerindiene (şi probabil vechile populaţii maya şi nahuatle din America Centrală precolumbiană) utilizau *tutunul, fumului căruia îi atribuiau şi puteri hipnotice; un ♦mit al tribului nord-american winnebago se referă la valoarea absolută a ♦ofrandei de tutun fumat în pipă în cinstea Spiritului Suprem.^ în ritualurile musulmane cu caracter special (♦circumcizia, căsătoria etc.), sînt obligatorii f. aromatice; ~ iar la numeroase populaţii, f. sînt un element inseparabil de ritualurile funerare (—> funeralii). Există însă şi o categorie de f. fără caracter religios, practicate în magia neagră sau în vrăji (-+ magie ), în cadrul acestora arzîndu-se, de pildă, păr de lup, fire din părul adversarului etc. Se pare că sacrificiile religioase sub formă de f. au marcat o anumită evoluţie sub influenţa dezvoltării civilizaţiei, care urmărea înlocuirea simbolică, mai apropiată de o concepţie religioasă abstractă, a sacrificiilor anterioare de animale (care, la rîndul lor, înlocuiseră sacrificiile umane din societăţile primitive).
    funeralii *Ritualuri ceremoniale specifice, religioase sau laice, în legătură cu despărţirea de cei defuncţi şi cu operaţia înmormîntării. Tipologia f. este variabilă geografic şi istoric, în funcţie de condiţiile ambientale şi de tradiţiile religioase, şi se poate clasifica în 6 modalităţi principale: înhumarea, incinerarea, îmbălsămarea (în cadrul unor forme de civilizaţie), canibalismul, aruncarea în mare şi abandonarea (în cadrul unor triburi primitive). Tipurile de f. pot fi specifice zonal ori etnic sau pot coexista în cadrul aceleiaşi populaţii. /-«-'în Egiptul antic, toate variantele religioase considerînd ♦moartea
 o  simplă strămutare, s-a instituit îmbălsămarea morţilor şi dotarea mormintelor (*piramide pentru faraoni, construcţii zidite pentru ceilalţi) cu tot ce e necesar vieţii; datorită existenţei ♦Nilului, se credea că morţii au de traversat apa şi de aceea sarcofagele se făceau în formă de navă; în sarcofage erau introduse cărţi, menite să ghideze pe defunct în drumul său spre *Duat şi în lumea cealaltă. ^ Toate religiile Indiei (—► brahmanism, budism, hinduism) au practicat exclusiv incinerarea, oficiată — în cadrul ceremoniei numite sat-karana — pe un rug de lemne (cităgni — rug de foc)* aprins în cadru ritual de la 3 ♦focuri cardinale de ♦sacrificiu, după o riguroasă pregătire a cadavrului; după cum rugul se aprinde de la unul din focuri, se presupune că defunctul ajunge în ♦cer, rămîne în spaţiul aerian sau se reîncarnează prin ♦ avatar a, întorcîndu-se printre oameni într-o variantă nouă de viaţă; osemintele rămase după incinerare
 £e depun într-o urnă (kulya), iar ritualul auxiliar sapindi, încheind întreaga ceremonie funerară, const’â în ♦ofranda de bulgăraşi frămîntaţi din orez fiert cu scopul de a-1 uni pe defunct cu ♦strămoşii săi. ~ Iranul antic în epoca zoroas-trică şi poate şi anterior, impuritatea cadavrelor şi intuirea pericolului de infecţii generale au dus la interdicţii severe, statuate în ♦ Avesta; cel care ar fi atins un cadavru era periclitat să devină „neputincios la minte, mînă şi limbă"; întrucît şi ♦pămîntul şi focul erau operele sacre ale lui ♦Ahura-Mazda, ♦zoroastrismul interzicea atît înhumarea, cît şi incinerarea, morţii fiind depuşi pe terase pavate, cu canale de scurgere şi înzidite în turnurile tăcerii, după ce cîinii şi păsările de pradă sfîşiaseră cadavrele; se pare că erau totuşi exceptate cadavrele ♦magilor, care erau întîi expuse; dar într-o epocă mai veche, cadavrele morţilor comuni erau acoperite cu ceară şi zidite în pămînt, socotindu-se că ceara este un tampon suficient spre a feri pămîntul de impurificare. ~ Ritualul înhumării din China antică era însoţit de Cîntecul calului alb şi de arderea pe mormînt a unui panegiric scris anume pentru defunct; iar întrucît se credea că sufletul raţional se ridică la cer, în timp ce sufletul corporal rămîne în cadavru, un ritual adiacent se consacra fie readucerii în trup a sufletului raţional, fie înscrierii lui în tabelele strămoşilor. în China arhaică s-a păstrat pînă prin sec. III î.e.n. obiceiul de a înmormînta împreună cu împăratul sau cu principele şi mai mulţi oameni vii din suita sa, care mai tîrziu au fost înlocuiţi treptat cu păpuşi de paie şi cu figuri de lemn. Arheologii chinezi au descoperit peste 150 morminte cu o vechime de 3000 de ani, în provincia nordică Xinjiang, cu un mod straniu de înhumare: scheletele, înmormîntate perechi, sînt îmbrăţişate reciproc, fiecare cu braţele încolăcite dupăgîtul celuilalt.
    *Lamaismul tibetan prevede ca preoţii să citească în faţa efigiei defunctului, timp de 49 zile, cartea ♦ Bardo Thodol (conţinînd sfaturi de comportare postumă); după aceea, cadavrul este dus pe o colină şi lăsat în seama păsărilor de pradă. ~ Evreii au considerat impure toate cadavrele, această impuritate putîndu-se transmite asupra oricărei alte persoane; în special un preot nu avea dreptul să meargă în casa în care era un mort, chiar dacă îi fusese tată sau mamă, căci „el trebuie să nu se spurce" (F.T., Leviticul, XXI, 11), şi trebuia alungat din comunitate orice om care „s-a întinat prin atingere de mortăciune" (V.T., Numerii, V, 2). ♦Iudaismul nu permite (aşa cum avea să nu permită nici ♦creştinismul) incinerarea, pentru ca morţii să poată învia la Judecata de Apoi. ~ Hellada Mortul era strigat pe nume de 3 ori, apoi i se ura o viaţă fericită în ♦Hades şi se adăuga „Să-i fie ţărînă uşoară"; la poarta casei defunctului se puneau crengi de chiparos şi un ulcior cu*apă lustrală, pentru purificarea celor care ar fi văzut cadavrul; semnul distinctiv al doliului consta nu numai în veşmintele negre, ci şi în tăierea unei şuviţe din părul îndoliatului, apoi în depunerea ei pe mormînt;
FUNEBALII
19i
 a treia zi, mortul era scos din casă cu patul pe care zăcuse, iar un cortegiu solemn îl însoţea fie la mormînt, fie la rug; (incinerările au intrat în uz după invazia în Pelopones a triburilor de dorieni, între 1200—800 î.e.n., care introduseseră acest tip de ritual funerar, de origine indoeuropeană); înhumarea se făcea în sicrie de lemn sau de lut, dar şi numai pe un strat de frunziş, cadavrul fiind înfăşurat în giulgiu; cenuşa incinerării se păstra în urne; cadavrele erau îngropate noaptea, spre a nu impurifica lumina soarelui, iar mortului i se punea un ban în gură, ca taxă de trecere peste *Styx, datorată lui *Haron; era deopotrivă obligatorie trecerea celor din asistenţă prin apă (pusă într-un recipient la uşa casei îndoliate), astfel ca oamenii vii să nu transporte impuritatea în mediul social. Religia din Mykene considera că sufletul îşi părăseşte trupul numai în timpul incinerării; totuşi Elpenor e găsit de Ulise abia în *Infern, fără să fi fost ars ori înhumat în prealabil (dacă nu cumva acest pasaj din *Odisseia, X, nu e interpolat). ^ Roma Morţii se considerau impuri şi de către romani; de aceea erau îngropaţi în incinte zidite în pămînt, mormintele fiind stropite cu apă lustrală, cu ajutorul unei ramuri de măslin sau de laur, care apoi era arsă. Nici preoţii, nici magistraţii nu aveau dreptul să întîlnească ori să privească un cadavru ; dacă totuşi asta se întîmpla, nu-şi puteau relua funcţiile decît după un chinuitor ritual de purificare. Romanii practicau egal înhumarea şi incinerarea. S-a conservat riguros obiceiul de a-i sorbi muribundului ultima suflare (Cicero, In Verrem, V) şi ne putem întreba dacă nu era încercarea de salvare prin respiraţie artificială „gură la gură“; poate tot pentru excluderea riscului de a confunda moartea aparentă cu decesul, romanii respectau riguros, ca şi grecii, obiceiul ca defunctul să fie chemat de
 3 cri pe nume, înainte de a fi înhumat sau pus pe rugul funerar, care nu era aprins decît cînd se constata că defunctul nu s-a trezit; mortului
 i se deschideau ochii, după ce era aşezat pe rug, probabil ca să poată vedea drumul spre Infern (Plinius cel Bătrîn, Naturalis historia, XI, 55,
 3). Înmormîntarea se făcea în lăcaşuri tombale zidite în pămînt, mormintele fiind stropite cu apă lustrală. F. cetăţenilor romani de vază, oficiate pe socoteala statului, decurgeau astfel: procesiunea era deschisă de o fanfară de suflători, urmată de bocitoare angajate, apoi de „strămoşi" (de obicei, actori purtînd *măştile păstrate de familie), după care era dusă năsălia cu mortul şi în urma ei veneau rudele şi prietenii; alaiul se oprea în for, măştile fiind depuse pe scaunul curul, iar în faţa cadavrului era rostit discursul funebru; în faţa casei defunctului era pus un chiparos sau un pin sălbatic, pentru prevenirea trecătorilor asupra situaţiei nefaste a clădirii; locuinţa era măturată cu mături speciale; se înjunghiau două scroafe (porcapraesentanea şi porca praecidanea), iar cadavrul defunctului se expunea într-o collccatio de 7 zile, după care era transportat prin oraş, spre cimitir, pentru înhumare (humatio), unde pămîntul era stropit
 cu vin şi acelaşi loc era destinat sacrificării unui berbec, în cinstea zeilor *Manes ai defunctului, toată ceremonia sfîrşindu-se cu purificarea celor prezenţi (cu apă, foc şi *fumigaţii de laur), cu un sacrificiu şi, în fine, cu un ospăţ funebru în familie (sacrificium novemdiale) ; doliul dura 9 zile, timp în care se purta veşmîntul îndoliat (vestimentum funebre) şi erau folosite torţele funerare (funereae faces); în civilizaţia romană exista şi meseria de specialist în pompele funebre (funerarius), întrucît înmormîntarea ('funera■ tio) era un eveniment deopotrivă religios şi social. O formă de f. imperiale era apoteoza (decretată de Senat la propunerea împăratului succesor): cadavrul împăratului defunct era în-mormîntat după ritualul obişnuit, însă un mulaj al său, în mărime naturală, confecţionat din ceară, era întins pe un pat de fildeş la poarta principală a palatului, unde senatorii îndoliaţi făceau gardă 7 zile, iar medicii consultau mulajul ca pe un bolnav, dînd la sfîrşitul acestui interval diagnosticul de deces; apoi, transportat pe Via Sacra, cu un popas în vechiul For, mulajul era întîmpinat de un cor de copii cîn-tînd peanuri şi după aceea dus pe Cîmpul lui Marte, urcat într-un edificiu de lemn, căruia după ultimele onoruri şi spectacole (mai ales cavalcade), succesorul la tron îi dădea foc cu o torţă; iar cînd edificiul era cuprins de flăcări, dintr-o încăpere a ultimului cat, se dădea drumul unui vultur care, ţîşnind în zbor dintre vîlvătăi simboliza sufletul împăratului, acum zeificat, ducîndu-se spre *panteonul ceresc (cf. descrierea detaliilor la Herodian, Istoria după domnia lui Marcus Aurclius, IV, 2); potrivit tradiţiei după care *Romulus, murind, s-a ridicat la cer, ♦cultul imperial afirma că împăraţii romani deveneau *zei prin moartea lor trupească şi deci trebuiau să dispară din ochii asistenţei, aşa că în cadrul ritualului de sacralizare (consecratio) efigia în ceară a împăratului răposat era topită simbolic, întrucît ceremonia obliga depunerea unui ju-rămînt de către un martor care l-a văzut pe împărat dispărînd ca ceara care se topeşte. ^ Tracii Multe ramuri, între ele dacii şi geţii, utilizau mai ales incinerarea, dar şi înhumarea, iar cu prilejul înmormîntării unui bărbat era sacrificată şi una dintre soţiile lui; în ritualul funerar al multor traci figura însă o formulă neobişnuită: moartea ca bucurie, f. fiind un spectacol de cîntece şi *dansuri — după mărturia lui Pomponius Mela — vesele. ^ Românii, în tradiţia generală a cărora ritualul înhumării este creştin cu influenţe romane de perpetuitate, au conservat totuşi în cel puţin două zone
—  Vrancea din cotul Carpaţilor şi Căpîlna din preajma vechii Sarmizegetusa — un priveghi vesel al mortului, derulat după un scenariu folcloric glumeţ şi însoţit uneori de dansuri cu măşti, acest tip de f. fiind evident un relict al strămoşilor daci, care erau convinşi că ajung nemuritori. In Africa, acolo unde mai predomină *animismul, cum atestase încă Dayid Livingstone, mormintele erau lipsite de orice caracter memorial, iar în unele zone (de pildă în Angola), morţii erau îngropaţi la răscruci de
 197
FU XI
drumuri. în Camerun, înainte de moarte, omul trebuie să-şi achite datoriile materiale către trib, altfel moartea lui se consideră definitivă, adică fără prezenţă în memoria urmaşilor: principalele datorii sînt construirea unei colibe, posedarea unui ogor şi întemeierea unei familii; mortul fără colibă e înmormîntat cu faţa în jos, ca să nu mai poată privi cerul în generaţiile următoare; f. cameruneze sînt de fapt forme comemorative şi pot avea loc chiar mulţi ani după moarte, iar atunci asistenţei i se împarte hrana preferată a defunctului, o parte presărîndu-se pe mormîntul lui, aflat în faţa colibei, şi tam-tam-ul funebru răsună toată noaptea. Atît pigmeii cît şi tribul maka din Camerunul de est folosesc, pentru înmormîntare, uriaşele trunchiuri de baobab. Tribul bakou îşi îngroapă morţii chiar în colibă, la doi metri adîncime şi cu faţa spre soarele în asfinţit. Tribul bamileke îşi înmor-mîntează morţii într-un cadru de reculegere, cu ♦bocete şi tam-tam, iar craniul fiecărui mort se păstrează în colibă, ca să fie venerat de urmaşi. ^ Eschimoşii (şi în genere triburile arctice) fie părăsesc mortul în coliba de gheaţă în care şi-a dat sfîrşitul, şi căreia îi astupă uşa, lăsînd, drept călăuză, un cap de cîine, fie abandonează în deşertul îngheţat pe muribunzi. ~ Există un tip de relaţii străvechi, inseparabile, între ♦cultele agrare şi ritualurile funerare. Actul înhumării îndeosebi aminteşte de actul agricol al îngropării seminţelor; aceeaşi semnificaţie o au ospeţele funebre, ca şi pomenirile (parastasele) periodice, cînd hrana oferită pentru sufletul celui răposat este preparată exclusiv din produse agricole (cum este ♦coliva din boabe de grîu la creştinii ortodocşi). E simptomatic faptul că, la multe popoare, *sărbătorile agrare mai importante coincid cu ritualurile comemorative ale morţilor. Formele de înhumare par a fi legate de cultele agrare, îngroparea mortului fiind asociată cu îngroparea seminţelor. în schimb, incinerarea (generalizată în epoca arhaică a triburilor arice şi persistînd cu consecvenţă în India pînă azi), ca şi mormintele zidite solid sau simbolurile aplicate pe ele (de pildă, ♦crucea la creştini) aveau între altele rolul de a feri cadavrul defunctului de asaltul ♦demonilor şi al ♦vampirilor. Numeroase ritualuri funerare prevăd practicarea unei aşa-zise „ferestre a sufletului", fie pentru ieşirea sufletului din sicriu sau din urnă, fie pentru nevoia de a comunica postum cu lumea vie; este un relict din neolitic, cînd fiecare urnă funerară avea neapărat un orificiu. O astfel de fereastră s-a perpetuat, în unele zone, pînă în timpurile noastre. Orificiul de eliberare se practică şi în România (Bucovina, Transilvania, Oltenia) şi anume în peretele sicriului, încît sufletul defunctului să poată auzi şi vedea întregul ritual funerar (bocetele, tripla strigare pentru eventuala trezire a defunctului, serviciul divin de înmormîntare, conversaţia şi activitatea familiei din timpul ♦priveghiului).
    Furii (lat. Furiae; Dirae; Dirae Deae) Corespondent în ♦mitologia romană pentru cele 3 *Erinnys din *mitnlogia greacă; numite de
romani Alecto, Megaera, Tisiphone, F. sînt fiicele zeiţei Nox (*Nyx); atributele cu care au fost investite de zei sînt: înfrîngerea răului, potolirea certurilor şi urii între oameni. Totodată, F. patronează răzbunarea pentru sîngele vărsat al părinţilor, iar după o definiţie a lui Vergilius (Eneida, III, v. 331), ele chinuie pe ucigaşi, provocîndu-le mustrări de conştiinţă.
    Furina; Furrina; Fura (lat. fura — hoaţă; furinus — hoţesc) Zeiţa furtului în ♦mitologia romană; avea o ♦sărbătoare consacrată, Furi-nalia, la 25 iulie.
    Fu Xi; Bao Xi Zeu de origine totemică (-^ totem) din ♦mitologia chineză. împreună cu sora şi apoi soţia sa *Nii Wa, e raportat la ♦mitul ♦potopului, ca şi la miturile privind reparaţia postdiluviană a universului şi ♦antro-pogonia sau numai re-crearea oamenilor. Figura mitologică a lui F.X. e complexă; zeu artizan şi sapienţial, el e şi +erou civilizator, împărţin-du-şi detaliile atributive cu Nii Wa. E reprezentat de obicei antropomorfic, dar cu coadă de şarpe în loc de picioare. Mitul afirmării divine (în varianta principală) a lui F.X. e sinuos: cînd au pornit marile ploi ale potopului, un personaj incert (om sau zeu) prinde prin viclenie pe zeul tunetului, ♦Lei Gong, într-o cuşcă, iar acesta înduplecă pe cei doi copii ai adversarului său să-l lase să bea apă, aşa că, fără voia lor, copiii îl eliberează şi zeul le dăruieşte ca răsplată un dinte care, sădit în pămînt, devine plantă şi rodeşte un dovleac în care copiii se adăpostesc de diluviu şi capătă nume (băiatul devine Fu Xi, fata Nu Wa). Tatăl lor îşi în-jgheabă din fier o barcă de salvare pentru sine, însă valurile potopului aruncă şi barca şi dovleacul în cer; apoi barca se sfărîmă în cădere, dovleacul nu, iar cei doi se salvează şi, cînd ajung adolescenţi, F.X. îi propune surorii căsătoria, în vederea repopulării pămîntului; pînă atunci, amîndoi locuiseră solitari, F.X. în Dong-shan (Munţii Răsăriteni), Nii Wa pe ţărmul Nanhai (Marea de Miazăzi), iar propunerea matrimonială, deşi o constrîngere a raţiunii, li se pare amîndorura impudică (deci mitul arhaic a consemnat ideea de incest); astfel, F.X. găseşte o soluţie (după ce Nii Wa se ascunsese de el sub un bambus care o trădase, ridicîndu-şi toate crengile ca să-i divulge prezenţa) în a merge amîndoi în piscul muntelui Kunlun (Muntele Cosmic) şi a solicita *cerului un semn prin o coloană de fum ce ar ieşi din pămînt în urma unui ♦descîntec al lui F.X., apoi, în cazul încuviinţării, ar rămîne verticală sau, dimpotrivă, s-ar risipi purtînd fumul spre zări. Dar fumul se ridică drept (şi e posibil ca stîlpul de fum să fie primul simbol casnic chinez al vetrei familiale); căsătoria fratelui şi surorii se efectuează, pudoarea fetei exprimîndu-se în gestul ei de a-şi confecţiona un evantai sub care să-şi ascundă faţa în timpul însoţirii. După căsătorie, F.X. deVine stăpînul Orientului; împreună cu Nii Wa reconstruieşte universul post-diluvian, dă naştere unei noi omeniri, iar în opera sa cosmogonică e ajutat de spiritul misterios Goumang — un ♦geniu silvestru cu faţă umană, dar pătrată,
 FU XING
 191
cu trup de pasăre, în veşmînt alb, circulînd simultan pe doi *dragoni şi nelipsindu-i niciodată din mînă un compas; de altfel, în vechea iconografie, F.X. are, ca semn emblematic al atributului principal, compasul, căci acest zeu este ♦simbolul mitologic al construcţiei şi al cunoaşterii tainelor universului. Cartea schimbărilor (*Yi Jing) din sec. IV î.e.n. îl defineşte în acest sens: „Bao Xi (Fu Xi) a schiţat opt trigrame, cu ajutorul cărora a descifrat însuşirile lumii şi a împărţit realitatea [acestei lumi] în specii". într-o variantă mitologică mai nouă, F.X. e considerat primul din cei 5 împăraţi mitici chinezi, care ar fi domnit între anii 2953—2838 î.e.n., fiind deci un erou civilizator; în acest cadru, i-a învăţat pe oameni scrisul, pescuitul, *vînătoarea, aprinderea *focului şi domesticirea animalelor; acelaşi misterios Human, imitîndu-i ingeniozitatea, a inventat capcanele de prins păsări. După unele variante,
F.X. a avut o fiică, Mi Sii (*zîna *Mi Fei) care s-a înecat în fluviul Lo-shui şi a devenit zîna ocrotitoare a fluviului. Spre a feri omenirea de evenimente neprevăzute cu consecinţe nefaste, F.X. concepe un sistem totodată astronomic, ontologic şi divinatoriu (-* divinaţie),
sintetizat în metoda de calcul numită bagua: sistemul celor 8 trigrame, care sînt reprezentări grafice ternare, în formaţii de linii drepte continue (simbolul masculin *yang) şi discontinue (simbolul feminin *yin) şi care se referă la forţele fundamentale ale naturii. După tradiţie, tri-gramele i-au fost sugerate zeului de dungile de pe carapacea broaştei ţestoase şi de pe omoplaţii marilor mamifere; după un mit arhaic, însă, F.X. a copiat trigramele de pe spinarea unui dragon cu aspect cabalin, care ieşise din Huang-he (Fluviul Galben); aceste 8 trigrame reproduc mişcarea universului, iar în succesiunea combinaţiilor de linii se află inclusă taina destinului acestui univers: cele 5 *elemente care compun lumea vizibilă se traduc în 5 forme existenţiale omeneşti. Astfel, cele 5 elemente primordiale (*wuxing) de la baza lumii determină forţa energetică (*qi), specifică fiinţării universului; forţa e duală, ea izvorînd din combinarea principiului masculin yang şi a celui feminin yin; deci mecanismul mişcării şi al schimbărilor în univers se compune din îngemănarea celor două forţe contrare: yangqi şi yinqi; combinaţiile celor două principii duc aşadar la variantele din cele 8 trigrame:
  qian (cerul)
  principiul creator masculin pur • simbol imperial
  soarele (ri) raza de lumină (guang)
  dui (lacul)
  vîrstele cosmice • călătoria crono-spaţială a spiritului
 bruma (shuang) vestul (xi)
 li (focul) shen (tunetul)
  lumina • sufletul clar
  •  vocaţia creaţiei
  tulburarea • incertitudinea
  •  frica
  soarele (ri) sudul (nan)
 estul (dong)
 xun (vîntul) kan (apa) gen (muntele) kun (pămîntul)
  mişcarea • nestatornicia
  •  schimbările
  angoasa • inconfortul
  •  marile distanţe
  •  abisul
  stabilitatea • durata • puntea între cer şi pămînt
  împărăteasa
  (hou)
  luna (yue) nordul (bei)
  cascada (pu) torentul (liu)
  umbra (yin)
Concepţia trigramelor lui F.X. este de fapt o dialectică a transformărilor permanente din natură.
                                                              Fu Xing (Steaua Norocului) Zeu benefic,
în *mitologia chineză, patronînd şansa optimă, norocul neaşteptat; e asociat într-o triadă cu zeul longevităţii, *Shou Lao, şi cu zeul veniturilor, *Lu Xing.
G
    Gabie Zeiţă lituană (—> mitologie baltică) a ♦focului ca fenomen al naturii, dar şi ocrotitoarea focului vetrei casnice (lituan. gabijă) care, mai tîrziu, a şi fost personificat sub numele feminin Sventa Gabija (Sfînta Vatră), pentru ca apoi să fie confundat cu însăşi zeiţa patronală, de astădată cu numele Matergabia. Există şi o variantă masculină: Gabys.
    Gabjauja Divinitate lituană (—> mitologie baltică) a norocului şi belşugului, ocrotind grî-nele şi hambarele. (E amintită uneori şi o variantă masculină cu aceleaşi atribute: Gab-jaujis.) G. avea o ♦sărbătoare consacrată la sfîrşitul treierişului, cînd agricultorii îi aduceau ♦ofrande constînd în alimente rituale specifice (carne, pîine, bere) şi aprindeau focuri, implo-rînd binecuvîntarea familiei şi a gospodăriei.
    Gabriel (ebr. gabrVel — puterea lui ♦Dumnezeu) în *angelologia ♦iudaismului şi a ♦creştinismului— de unde a pătruns şi în ♦mitologia arabă islamică sub forma Djabrail — unul dintre ♦îngerii (sau arhanghelii) principali, cel care concentrează maximal atributul de vestitor — în speţă vestitorul venirii lui ♦ Mesia. în ♦ Biblie (F.T., Daniel, VIII, 16—26; IX, 21—27), G. apare în vedeniile ♦profetului ♦Daniel, pentru a-1 instrui; apoi, în N.T., anunţă viitoarea naştere a lui Ioan Botezătorul (Luca, I, 9—20) şi este purtătorul Buneivestiri, anunţînd-o pe
♦Fecioara Maria că îl va naşte pe *Isus Christos. în apocriful etiopian *Cartea lui Enoh, G. este supraveghetorul ♦Paradisului.
    Gaia (grec. Tata); Geia; Ge (rfl) Glia, în ♦mitologia greacă, personificarea feminină a ♦Pămîntului, una dintre divinităţile primordiale care, apărută după ♦Haos, a dat naştere lui ♦Uranos (♦cerul) şi lui ♦Pontos (marea), apoi s-a împreunat cu Uranos de la care a născut pe ♦Kronos, pe ♦Titani şi pe ♦Titanide, după aceea pe ♦Ciclopi. Fiindcă Uranos şi-a ţinut copiii sub pămînt, neîngăduindu-le contactul cu lumina, G. l-a îndemnat pe fiul ei Kronos să-şi mutileze prin castrare tatăl; dar picăturile de sînge scurse din rana soţului au fecun-dat-o pe G., care a născut grupurile de ♦Erinnys, ♦Giganţi şi ♦Nimfe. Apoi, unindu-se cu Pontos, a născut mai multe divinităţi marine (♦Keto, ♦Nereus). Constatînd însă domnia la fel de tiranică a lui Kronos, a ajutat-o pe fiica şi nora sa ♦Rhea să salveze pe ultimul născut, ♦Zeus, iar cînd acesta devine stăpînul universului, tot
G., însoţindu-se cu ♦Tartaros, naşte pe viitorii lui duşmani: ♦Typhon şi ♦Echidna. Originea ♦cultului şi a ♦mitului ♦htonic ar putea să fie un împrumut; în epoca arhaică, grecii o adorau sub numele de Ge, poate după egipt. *Geb; se mai presupune şi că ar fi fost zeiţă de origine
asiatică. La ♦Homer e însă o divinitate secundară; în varianta relatată de ♦Hesiod (Theogonia, V. 126—138), mitul îi atribuie zeiţei Gaia, ca divinitate primordială, zămislirea din ea însăşi nu numai a mării şi munţilor, dar şi a cerului înstelat. După consolidarea societăţii agrare, e înlocuită treptat de *Demeter. Preluînd cultul pentru G., romanii au identificat-o cu *Tellus.
    Gaki Zeu demonic, în ♦mitologia japoneză, patronînd nenorocirile.
    Galagon Zeu oset (—► mitologii caucaziene) al vînturilor şi al fertilităţii, avînd un rol decisiv în vînturarea grînelor. I se sacrificau cocoşi roşii sau berbeci (-* sacrificiu) într-un cadru de ♦ritual magic (-+ magie).
    Galateia ♦Nereidă, din ♦mitologia greacă, născută de ♦Doris de la ♦Nereus, „mai albă decît laptele, mai moale decît un ied tinerel, mai fierbinte decît juninca, mai proaspătă decît un strugure tînăr“ (Theokritos, Idila XI — Ciclopul, v. 20—21). A fost iubită de ♦Ciclopul ♦Poly-phemos şi de păstorul sicilian Akis (pe care acest Ciclop pastoral l-a ucis din gelozie).
    Gamogamo Zeul apelor în mitologia tribului bagobo din ins. Mindanao (Filipine) (-► mitologii din Oceania).
    Gandharva în epoca vedică timpurie, ♦duhuri ale ♦pădurii; apoi rămase în tradiţia mitică a Indiei (—► mitologie vedică) în forma unei categorii de ♦genii ale ♦aerului şi de muzicanţi cereşti, cîntînd la ospeţele zeilor vedici; fiind făpturi semidivine, îşi au reşedinţa în ♦cer (mai ales în cerul lui ♦Indra, unde populează propriul lor oraş Vismâpana) şi cunosc toate tainele universului, pe care le pot revela prin muzică. Deplasîndu-se prin aer, G. dispun de o mare mobilitate. Preocuparea lor principală e de a prepara băutura divină *soma (ai cărei paznici sînt), iar de aici capătă şi atributul de medici: un G. i-a adus soma lui Indra, ca remediu. Cu vremea, atributele înăuntrul clasei G. se diferenţiază: toţi sau în parte sînt servitorii zeului ♦focului şi luminii #Agni şi ai judecătorului ceresc ♦Varuna; sînt custozii secretelor şi actelor divine şi mesageri între zei şi oameni; ocrotesc dragostea şi, cu toate că soţiile lor sînt frumoasele curtezane celeste ♦Apsaras, ei simt
o  imensă atracţie pentru femeile cereşti şi terestre, pe care le cuceresc şi le domină cu desă-vîrşita lor artă muzicală; dintre G. s-a recrutat şi vizitiul ♦Aruna, care mînă caii ♦Soarelui.
    Ganeţa; Ganapati; Gajanana Zeu sapienţial, în ♦mitologia vedică, patronînd ştiinţele şi literatura, ocrotind inteligenţa creatoare şi prudenţa, dar în acelaşi timp finanţele şi negoţul. Atributele lui sînt contrare ideii de obstacol; de aceea iniţiind orice lucrare, spre a iz-
GiNGA
 209
buti, credinciosul indian îl invoca numindu-1 Vighnavinayaka sau Vighnajit (Gel care înlătură piedicile); şi tot pe el îl invocau adesea autorii literaturii sanscrite, la începutul operei, ca grecii *Muzele. Născut fie de cuplul divin ♦ţivâ — *Părvati, fie numai de Părvati, G. e reprezentat de obicei cu cap de elefant-(ca ♦simbol al agerimii), cu pîntec proeminent (în această reprezentare, numit cu epitetul Heramba, „Bivolul", pentru a-i sugera masivitatea) şi cu 4 braţe, de multe ori alături de un şobolan; călare pe acesta, zeul îşi efectuează călătoriile, de altfel numeroase, pentru studierea lumii. G. are două soţii: Siddhi şi Buddhi.
 I  se atribuie multe acte esenţiale în zona înţelepciunii aplicate (după o variantă, capul său elefantin aparţine de fapt elefantului personal al lui *Indra); potrivit tradiţiei, G. ar fi scris în întregime *Mahăbhăratay la dictarea înţeleptului *Vyăsa.
     Gângă; Gange Fluviul sacru al Indiei, personificarea feminină, ca zeiţă, a acestuia. Fluviul G., fiica lui ♦Himavân (zeul munţilor Himalaya), cursese iniţial prin cer pînă cînd regele Săgara din ♦Ayodhyâ, vrînd să îndeplinească *ritualul *agvamedha, i-a dat; după tradiţie, deplină libertate animalului ales: ♦calul era supravegheat numai de Anşuman, nepotul regelui, dar în ziua ♦sacrificiului, calul a fost răpit de zeul *Indra; regele trimite în căutarea calului pe cei 60 000 fii ai săi; negăsindu-1, ei vor să-l caute în ♦Infern, încep să sape pămîntul înaintînd spre nord-est şi dau astfel de cal, care e însoţit de înţeleptul Kanila; învinuit pe nedrept de furt, acest *rlşi îi preface pe toţi în scrum cu văpaia mîniei sale (Anşuman află de soarta fiilor regali de la pasărea ♦Garuda). Evenimentul a perturbat starea cosmică a fluviului, iar după mai mulţi ani, cînd ♦Bhâgîratha, nepotul lui Anşuman, a ajuns pe tron, lăsînd regatul în seama miniştrilor săi, şi-a consacrat viaţa ♦ascezei, ca să aducă G. pe pămînt; dar numai după o mie de ani ♦Brahmă s-a îndurat să accepte ♦rugăciunile şi să determine fluviul să cadă din cer şi astfel să învie cu apele lui pe toţi fiii arşi ai regelui Săgara, să dea naştere oceanului şi să fertilizeze subsolul ţării. Conform altui ♦mit  arhaic, după  ce la început                     cursese numai
 prin  cer, cînd s-a pogorît  pe pămînt s-a apropiat                         prea mult de locul unde îşi îndeplinea
 sacrificiile marele rtşi ♦Jahnu; supărat de a fi fost  turburat în   ritualul său,                    acest înţelept
 primordial a sorbit fluviul fără să-l elibereze din pîntece pînă nu s-au acumulat suficiente rugăminţi rostite de Bhâgîratha; de aici, G. are şi epitetul „Fiica lui Jahnu". Pentru triplul său traiect mitic: celest, terestru şi subteran, fluviul mai e numit Tripatha-ga (Cea care curge pe trei căi); iar în memoria regelui care s-a străduit să-l aducă pe pămînt, G. are epitetul Bhăgîrathi (Fiica lui Bhâgîratha). Gafl-găsăgara (gurile fluviului, locul lui de vărsare în ocean) este, în India, unul din locurile sacre cele mai venerate, care atrage numeroşi pelerini,
 apa fluviului fiind considerată miraculoasă şi purificatoare.
     Ganymedes Tînăr şi foarte frumos păstor frigian din *mitologia greacă, de care s-a îndrăgostit *Zeus şi pe care, metamorfozîndu-se în vultur, l-a răpit spre a-1 duce în ♦Olimp, unde l-a investit cu funcţia de paharnic divin’ în locul zeiţei ♦Hebe; în această variantă, g! era socotit fiul regelui Tros din Dardania şi al soţiei acestuia, Kallirhoe; în schimbul fiului răpit, regele a primit de la Zeus în dar o pereche de *cai nemuritori. Cicero (Tuscu-lanae, I, 26) socotea acest *mit o injurie la adresa măreţiei lui Zeus. Mai tîrziu, grecii au început să-l considere pe G. numai un ♦geniu al fîntînilor şi al ♦Nilului, ca fluviu simbolic al fertilităţii, iar astronomii antici îl identificau cu Vărsătorul din ♦zodiac. Acest transfer de la cornul cu nectar la fîntînă e un fenomen de involuţie caracteristic mai ales în mitologia greacă (divinitatea care împărţea băutura divină la masa zeilor devine împărţitoare de apă pe pămînt).
     Gao-Yao (chinez, gaoyao — carcasa de lemn a tobei) Dregător al împăratului legendar *Yao, în *mitologia chineză, cu principala funcţie de judecător suprem (ajutat în taină de berbecul cu lînă verde şi cu un corn de împuns pe culpabili, *Xiezhai). Mitografiile îl înfăţişează ca pe un magistrat incoruptibil şi înţelept, care izbutea să rezolve într-o clipă (datorită berbecului său) şi fără greş, fără echivoc, cele mai încurcate probleme juridice. G.-Y avea chip straniu: faţă albastră-verzuie („ca un dovleac jupuit de coajă"), gură prelungă, întinsă ca botul de cal (sau, într-o variantă, cioc de pasăre). Tradiţia îl consideră constructorul celei dintîi închisori din istoria legendară a Chinei.
     Garabet Personaj divin în mitologia armeană (-* mitologii caucaziene), duşman al ♦demonilor pe care îi prinde oriunde şi îi încuie într-o temniţă inaccesibilă. Considerat de tradiţie apărătorul poporului armean, dar totodată ocrotitorul muzicanţilor, poeţilor, dansatorilor şi acrobaţilor, era reprezentat ca un bărbat cu plete lungi şi cu o coroană purpurie; se credea că străbate norii, provocînd tunetele. După introducerea ♦creştinismului în Armenia, a fost identificat, în folclor, cu sf. Ioan Botezătorul.
     Garuda (epitet: Răjakhaga — Pasărea Rege, Pasărea Regală; sanscr. răja — rege, khaga — pasăre); Vainateya Pasăre miraculoasă în
 ♦mitologia vedică, pomenită •— mai ales în *Rămăyana — şi cu epitetul Khagapati (Domnul Păsărilor). G. întrece în zbor vîntul şi îi serveşte drept vehicul aerian şi ceresc zeului ♦Vişnu. G., fiul cuplului ♦Kăgyâpâ— Vinata, are dimensiuni gigantice, locuieşte în Rukma-pura (Cetatea de Aur) şi e reprezentat cu trup omenesc auriu, cu cap mixt (faţă umană albă şi cioc vulturesc), aripi roşii de vultur şi picioare terminate cu gheare. (Fiul său, Jatăyu, are aspect de uliu.) Urăşte răul, devorînd şerpii vătămători (de unde epitetul Nagari — Vrăj-
201
GEBELEIZIS
 maşul Şerpilor) şi făpturile păcătoase. Evoluţia biografică pînă la atributul său definitiv are această formă, într-o variantă principală: în cursul unei lungi călătorii în Lună, trecînd pe lîngă Steaua Polară, unde locuia tatăl său Kăgyâpă şi cerîndu-i ceva de mîncare, acesta îi arată un lac în care se luptau o broască ţestoasă şi un elefant, broasca groasă de 80 de leghe, iar elefantul dublu. G. îi pune pe amîndoi într-un copac înalt de 800 de leghe, gata să se frîngă sub greutate peste nişte ♦brahmani; dîndu-şi seama de marele *păcat posibil prin uciderea unor brahmani, G. ia cele două animale şi le mută pe un munte, unde le şi mă-nîncă; ajunge apoi în Lună şi vrea s-o ia cu sine, dar fiindcă zeii nu vor să piardă Luna şi nici nu reuşesc să învingă pasărea, propun un compromis: G. restituie Luna şi obţine rangul regal de vehicul ceresc al lui Vişnu, odată cu imortalitatea.
    Gaunab Divinitate hotentotă (-* mitologiile populaţiilor africane)> opusă zeului suprem ♦Tsui-Goab şi locuind în cerul întunecat, ca personificare a nopţii, dar circulînd şi în lume ca stafie aducătoare de nenorociri.
    Gautama 1 Qaradvana Gautama înţelept (*rişi) şi *profet din *mitologia vedică, ducînd viaţă de pustnic; pe soţia sa *Ahalyâ a iubit-o zeul ♦Indra, fostul discipol al lui G.; surprinşi de G. care îi blestemă (-*■blestem), ei îşi pierd starea firească, Indra devenind eunuc, iar Ahalyă prefăcîndu-se în piatră şi recăpă-ţîndu-şi înfăţişarea de femeie abia după zece milenii, cînd piatra e atinsă de pulberea ridicată de pe tălpile lui ♦Râma. ♦Mitul conţine ♦simbolul explicativ elementar al forţei blestemelor rostite de un rtşi, după ♦credinţele vedice.
 2 Epitet al lui Kripa, fiul lui G. şi al ♦Apsarei Janapadi, primul instructor militar al triburilor ♦Kaurava şi ♦Păndava. 3 Supranume al lui ♦ Buddha: Siddharthâ Qăkyamuni Gautama Buddha.
    Găyatri (sanscr. găyatri — cîntec) Soţia marelui zeu *Brahmâ, în ♦mitologia vedică, şi mama celor 4 Vede (—> Veda), ca şi a primelor 3 caste ale Indiei (—► vama), uneori reprezentată sub formă de pasăre’ Dar G. este şi personificarea suflului vital (adică a respiraţiei), precum şi a unităţii prozodice din versificaţia poeziei vedice tradiţionale (scrisă în grupuri sau strofe de 3 versuri octosilabice).
    Gel); Keb Zeu ♦htonic antropomorf din ♦mitologia egipteană, personificînd ♦Pămîntul. Fiu al zeiţei ♦Tefnut şi al zeului atmosferic ♦Shu; e despărţit violent de către tatăl său de soţia sa *Nut (zeiţa ♦Gerului) cu care a avut
 4 copii: ♦Osiris, ♦Isis, ♦Seth, ♦Nephthys. După un ♦mit heliopolitan, a fost primul rege pe pămînt (din dinastia regilor-zei, la care se referă şi Manethon, ce au domnit înainte de regii-oameni); faraonii Egiptului se considerau succesorii lui G. După alt mit, a luat cu forţa tronul tatălui său, devenind al 3-lea rege divin; de la uzurparea tronului patern şi de la siluirea mamei sale au urmat 9 zile de furtuni şi de beznă, dominate de dezlănţuirea ♦elementelor, pînă
 cînd G. a fost recunoscut stăpîn; totuşi, e pedepsit ca uzurpator: 75 de zile după luarea puterii, plecînd să-şi viziteze regatul şi auzind, în Vest, că tatăl său întreprinde acte eroice, că se înarmează şi că poartă pe cap ♦cobra sacră ca emblemă regală, G. îşi doreşte acest şarpe, deschide lada în care acesta e păstrat, însă cobra îi împroaşcă pe toţi cu venin; slugile lui G. se prăbuşesc, el însuşi suferind arsuri şi îmbolnă-vindu-se de friguri; dar acum vrea să domnească potrivit datinii divine stabilite şi îşi consultă sfetnicii asupra construcţiei de ♦temple, administraţiei nomelor, construirii oraşelor şi zidurilor de apărare, ca şi asupra sistemului de irigaţie folosit de tatăl său, iar cînd află toate amănuntele cerute, înţelege că are de îndreptat erori rămase din vremea tatălui său, ceea ce şi face, clădind şi multe temple noi, de atunci domnia sa caracterizîndu-se prin ordine şi prosperitate; după tradiţie, a domnit pe pămînt 1773 ani, tronul faraonic numindu-se după aceea Tronul lui Geb. Un papirus din epoca dinastiei 21 (de la British Museum) îl arată pe G. încercînd să se împreuneze cu sora şi soţia sa Nut, încovoiată deasupra lui, ca un ♦simbol al curburii aparente cereşti peste relieful terestru. în alte imagini, deasupra capului său figurează simbolic o gîscă sau trupul zeului e acoperit de pete verzi (vegetaţia).
    Gebeleizis Zeu al ♦cerului înnourat şi pluvial, în ♦mitologia dacogetică, diriguitor al furtunii şi al fulgerelor, în onoarea sau împotriva ^Ixdia dacii trăgeau cu arcurile (după unii interpreţi spre a purifica faţa zeului celest risipindu-i norii excesivi, aducători de grindină şi de trăsnete primejdioase pentru ♦păduri, gospodării, grîne şi pentru cultura prosperă a viţei de vie); considerat uneori şi zeu al luminii. Oricum, un zeu al violenţelor atmosferice era firesc şi important în ♦religia unei ţări ca Dacia; iar tradiţia atacării norilor de către arcaşi, prin salve concentrate de săgeţi, este explicabilă la cultivatorii daci şi geţi, de grîu, viţă de vie şi pomi fructiferi (de altfel, practica e înregistrată şi în alte zone geografice, în antichitate şi în evul mediu: tirul aglomerat de săgeţi şi strigătele masive de „înspăimîntare“ a norilor creeau curenţi de aer care uneori risipeau înnourarea). G. e amintit numai de Herodot (Istorii, IV, 94), care-1 citează imediat după *Zamolxis, într-un context confuz, din care ar reieşi că e vorba de două ipostaze ale aceluiaşi zeu: unii dintre geţi „numesc pe acelaşi daimon — Gebeleizis“; pe acest temei, P. Kre-tschmer a teoretizat un aşa-zis ♦monoteism dacic, combătut însă de Mircea *Eliade, I.I. Russu şi G. Daicoviciu; M. Eliade îi reproşează lui Herodot de a nu fi înţeles caracterul ♦ritualului (pe care îl descrie în Istorii, IV, 93) şi precizează că săgeţile nu ameninţă de obicei pe ♦zeii cerului, ci pe zeii furtunii în ritualurile mai multor popoare. Deosebirea e certificată de cele două etimologii propuse: fie după lituan. giva -f- leizis (dătător de linişte), fie — într-o ipotetică formă originală — Zebeleizis, după modelul zeului tracic ^Zbelsurdos, patronul
GENII
 202
 luminii de fulger. Lipsa de izvoare despre G. este explicată de M. Eliade printr-un fenomen curent (deşi nesatisfăcător în acest caz): G. a devenit un *deus otiosus. Totuşi, nici această presupunere nu închide discuţia. De menţionat că nu toţi cercetătorii au căzut de acord asupra lecturii numelui din textul lui Heroddî; astfel, după unii (I. I. Russu), Gebeleizis ar trebui citit Zebeleizis, după alţii, Nebeleizis. Deocamdată, asupra structurii divine a lui G., se pot reţine 3 opinii: zeu uranian şi veche divinitate a dacilor şi geţilor, patronul aristocraţiei militare, însă ulterior, în dezvoltarea religiei dacogetice, suportînd un *sincretism cu Zamol-xis, sub acţiunea teologică a preoţilor (M. Eliade); zeu uranian al fulgerului şi divinitate supremă al cărei ♦cult ar fi fuzionat cu al lui Zamolxis, rezultînd un singur zeu cu două aspecte şi cu două nume (G. Daicoviciu); zeu ceresc, stăpîn al orizontului, avînd ca atribut principal fulgerul (I.I. Russu). Faţă de penuria datelor istorice şi de incoerenţa informaţiei furnizate de Herodot, părerea lui I. I. Russu, prin pertinenţa ei logică, pare cea mai acceptabilă.
     genii (lat. genius — spirit divin particular; lat. arhaic genere — a naşte) ♦Spirite semi-divine prezente în toate *mitologiile, avînd îndeosebi funcţii ocrotitoare şi sfătuitoare. ♦Mitologia iraniană conţine un mare număr de yazata, g. protectoare ale normelor morale, dar şi ale tuturor fiinţelor şi chiar ale ♦zeilor (în aceste cazuri: ♦Fravashi, ca paznici şi apărători individuali). Întrucît va similari sînt ♦îngerii păzitori ai creştinilor şi mahomedanilor. La romani, genius (cel care naşte) era tipul de spirit al bărbăţiei dezvoltate sau realizate, iar apoi o mică divinitate personală, ocrotind creşterea şi dezvoltarea fiecărei fiinţe; dar, pe lîngă persoane, familii şi ginte, profesiuni, provincii imperiale şi categorii sociale, fiecare popor şi fiecare oraş avea cîte un genius publicus; astfel, pentru romani mai existau: Genius commercii (Geniul negoţului), Genius libertorum et servorum (Geniul liberţilor şi sclavilor), desigur şi un Genius Daciarum (Geniul Daciilor) etc. (cf. *Elf, *Koboldf *spi-riduş)
     Genita Mana Zeiţă din ♦mitologia romană, veghind asupra menstruaţiei femeilor şi femelelor.
     Gerdhr (vechi germ. Gardi sau Gart) Soţia zeului ♦Freyr din ♦mitologia scandinavă, fiica ♦gigantului ♦Hymir. După *Edda Veche, Freyr, privind din ♦cer, a zărit-o cînd, ea in-trînd în casă şi închizînd uşa, braţele ei s-au reflectat în lume făcînd să strălucească aerul şi apele; apoi a fost obţinută cu greu din ♦Yotun-heim, pentru Freyr, de slujitorul acestuia, Skirnir, care a izbutit s-o convingă prin vraja runelor să se întîlnească pentru logodna cu zeul pe insula dragostei, Bar. Nunta s-a oficiat în locul numit Dumbrava înflorită. Concepută, în ♦mit, ca ♦simbol al frumuseţii strălucitoare,
 G.  are sîni vrăjiţi si braţe de albeaţă ireală.
 G. naşte un fiu, Fjolnir, mort de tînăr, înecat într-un butoi cu hidromel.
    Geryoneus Rege mitic, cu aspect monstruos, al Iberiei, din ♦mitologia greacă, avînd 3 trupuri contopite şi 3 capete, proprietar al unor cirezi nenumărate de boi, ucis de ♦Herakles din ordinul lui Eurystheus, cirezile sale fiind duse apoi în Hellada.
    Gharmr ♦Cîine monstruos din ♦mitologia scandinavă, păzind poarta domeniului morţii, ♦Hell, unde stă legat în lanţ, în peştera Gnipa-hellir, şi pîndeşte orice traversare a rîului infernal Gjoll. G. e un fel de ♦Cerber, reprezentat cu pieptul plin de pete de sînge şi cu sînge proaspăt pe falca inferioară. în lupta finală escatologică din ♦Ragnarokr, atacîndu-1 pe zeul ♦Tyr, G. va fi ucis de acesta.
    Gheena (ebr. Gehinnom) Vale la sud de Ierusalim, unde în antichitate se aruncau cadavrele celor ucişi cu pietre şi gunoaiele oraşului, ajunsă apoi ♦simbolul escatologic (-* escatologie) al locului de pedeapsă ignică de după Judecata de Apoi, deosebindu-se de *Sheol care, în epoca biblică timpurie, nu era considerat decît un ţinut subpămîntean al umbrelor. Ideea de G. apare abia în N.T. („Gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge" — Marcu, IX, 43—44); dar e posibil ca modelul să fie mai vechi, întrucît în *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian) e amintit un abis de foc de la mijlocul pămîntului; punctul de pornire trebuie să fi fost însă în ♦cultul arhaic al zeului palestinian preebraic *Hin, al ♦focului subteran.
    Gherman Divinitate inferioară sau numai personaj simbolic în ♦mitologia slavă sudică (mai ales bulgară), personificînd fertilitatea. E invocat, pentru provocarea ploilor, într-un ♦ritual popular bulgăresc, în cadrul căruia se foloseşte o păpuşă de lut cu pronunţate trăsături şi atribute virile. Ritualul include anumite ♦descîntece, în care se spune că G. a murit din cauza (după împrejurări) fie a secetei, fie a excesului de ploaie; după rostirea des-cîntecelor, femeile din sat înmormîntează păpuşa în pămînt uscat, de preferinţă într-un mal nisipos de rîu. Cercetătorii bulgari (Ţ. Ghincev) şi ruşi (V. V. Ivanov, V. N. Toporov) deduc atît numele Gherman, cît şi ritualul, dintr-o tradiţie tracică, juxtapunînd acest nume cu consonanţa, presupus apropiată, a unui antro-ponim trac: Germeruda. Dar în ♦calendarul creştin oriental (ortodox), la 12 mai, figurează sf. Gherman Patriarhul; iar în eresurile populare române, printre aşa-numitele ♦sărbători băbeşti, în aceeaşi zi de 12 mai, ţărăncile ţin sărbătoarea lui Gherman pentru a ocroti legumele de viermi şi de omizi, ca şi împotriva grindinei. Ritualul pentru provocarea ploii are similitudini atît cu ceremoniile populare în legătură cu divinităţile slave *Kupalo 'şi *Kostrubonika (mai ales la ruşi), cît şi cu Scalo-ianul (*Caloianul) românilor dunăreni. Originea tracică pare incertă; numele însuşi e con-
 203
 GHMERTI
 sonant mai ales cu antroponimul german Hermann.
 § II. rHHiCB, Om Eecapadun. repMan unu Cnano-Hu (în C6 opHUK 3a napoduu yMomeopeHUH, uayna u khuokhuho, Co<1>hh, 1892, k. 8); M. ApHa>w>B, Ouepyu no Eb/izapcmn 0OAKAOP, t. 2, Co$Hfl, 1969
    Ghilgamesh Erou mitic şi semizeu (mai exact: două treimi zeu şi o treime om), comun principalelor *mitologii din Mesopotamia, personajul central al unei capodopere de poezie mitografică, apărute în Sumer, reluate în Akkad, in Babilon, în Asiria ş.a., sub numele convenţional modern Poemul lui Ghilgamesh (în versiunea akkadiană a *magului Sinlikiunninni are titlul Despre cel care a văzut totul; mai completă e însă versiunea asiriană, în 12 tăbliţe sau cînturi, păstrată în Biblioteca lui Assurbani-pal). După *mitul originar, G. a fost al 5-lea rege din prima dinastie postdiluviană şi a domnit în oraşul Uruk, 127 ani. (Cifra fabuloasă nu e un element singular de longevitate mitică: în * Biblie, *patriarhii de pînă la *Noe trăiesc multisecular, dinastiilor arhaice chineze
 li se atribuie împăraţi cu domnii de peste un veac, iar în tradiţia babiloniană, Emmendu-ranki, al 7-lea din cei zece regi de dinainte de *potop, a domnit, după o versiune, 2100 ani, după alta, 72 000 ani, istoricul *Berosos, corec-tînd la 64 000 ani). După unii istorici (Ren6 Labat), s-ar deduce din anume inscripţii (de fapt incerte) că G. ar fi fost un personaj real, domnind în Uruk prin sec. XXVIII î.e.n.; dar după varianta akkadiană, G. e o creaţie a zeiţei *Aruru. Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile din *Jliada), fiecare narînd cîte o ispravă de alură colosală, săvîrşită de erou; principalele isprăvi: lupta contra regelui Akka din Kish; expediţia, împreună cu prietenul său *Enkidii, de prindere şi distrugere a monstrului *Humbaba; lupta contra taurului ceresc trimis de zeiţa *Inanna să-l ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea; călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi; în fine, moartea eroului (deşi nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba şi de moartea lui G. sau numai a lui Enkidii; în varianta akkadiană, G. călătoreşte în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalităţii de la ♦strămoşul său *Utnapishti, care-i comunică şi amănuntele desfăşurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic). Concepţia despre societate şi univers rezultă diferit din comportamentul eroului, de la o versiune la alta, în funcţie de propria viziune a mitografului adaptator ; dar mitul esenţial nu suferă modificări sensibile, el fiind de fapt linia regentă la popoarele semite din Mesopotamia, care au împrumutat figura lui G. şi principalele lui isprăvi fabuloase. Ceea ce este fundamental în mitul lui G. se poate numi drama existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva înfrîngerii lor, raportul cu femeia şi raportul de prietenie între oameni, teama de *moarte şi setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii şi
 destinul oamenilor ca societate: *vînătoarea, păstoritul, civilizaţia urbană, constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gîndirii. în substanţa mitului lui G. există şi *simbolurile unor practici rituale sau ale trecerii unor etape din istoria omului : călătoriile îndepărtate cu scop determinat, impactul între om şi lumea necunoscută, adică pentru el supranaturală (*zei, monştri, vise premoniţionale, *duhuri rele, nedumerirea faţă de durata limitată a vieţii etc.), dar şi orgoliul uman rezultat din confruntarea cu fauna şi flora ambiantă.
 § R. Campbell Thompson, The Epic of Gilgamish, Oxford, 1928; dr. Gr. Contenau, Ufipopie de Gilgamesh, Paris, 1939; 3noc o rujibzaMeme (O ece eudaeiueM), nep. c aKKaacKoro H M. /ţbJiKOHOBa, MocKBa-JIeHHHrpafl. 1961; Ren6 Labat, L’Epopâe de Gilgamesh (în Les religions du Proche-Orient asiatique, Paris, 1970)
    Ghionoaia în *mitologia românească, pasăre fabuloasă de proporţii gigantice, odinioară femeie care a ajuns în noua ipostază după ce a fost blestemată de părinţi (-* blestem). Unele variante o prezintă ca soră a *Scorpiei.
 G. posedă moşii, se deplasează doborînd copacii şi „e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorît" (Tinereţe fără bătrineţe şi viaţă fără de moarte, col. Petre Ispirescu). în folclorul albanez, figurează o variantă masculină: Gion (cf. Tancred Bănăţeanu, Legenda Ghionului, Bucureşti, 1946). G. este comparabilă cu pasărea fabuloasă *Paskundji din mitologia kartvelă.
    Ghmerti (kartvel ghmerti — zeu, zeul prin excelenţă; *Dumnezeu; ghmertoba — divinitate) Zeul suprem kartvel (-> mitologii caucaziene), stăpînul *cerului, părintele genitor al zeilor, proprietarul şi creatorul universului, diriguitorul naturii şi al vieţii umane, animale, vegetale, zeul care instaurează ordinea în lume şi veghează asupra menţinerii ei; cu acest atribut al ordinii era invocat prin epitetul Morige-Ghmerti (kartvel rigi — ordine; morige — pe rînd, cu rînduială). Divinitate cosmogonică, a făurit cerul ca un fierar (forjîndu-1 din materie metalică), apoi a creat *pămîntul şi *apa, iar după aceea a iluminat lumea cu lumina emanată de fecioara solară Mzekali (kartvel mze — soare, kali — fecioară), spre a avea condiţia creării celorlalţi *zei (—* cosmogonie, teogonie). Gh. locuieşte în al 7-lea cer, şezînd pe un scaun de aur, iar voinţa sa în legătură cu existenţa lumii şi a oamenilor o comunică prin „zeii ceilalţi"; însă tunetul şi *focul ceresc distrugător (fulgerul) sînt dirijate fără mijlocitori. Gh. este judecătorul suprem care decide şi determină destinele universale şi pe cele individuale (de ex., longevitatea umană, fecunditatea, darurile recoltelor, paza contra necazurilor şi dezastrelor). Prin numeroasele sale „părţi“ (sau ipostaze), Gh. este ubicuu, dar se poate şi întruchipa în orice fiinţă dorită, în vederea *teofaniei; de asemenea/e atoate-ştiutor şi atotpricepător. în acţiunea sa de conducere a omenirii, marele zeu dispune de
 GIBIL
204
 sprijinul unor ♦cîini (alteori lupi) credincioşi, care au o funcţie dublă: ajutorarea sau, dimpotrivă, pedepsirea oamenilor. Reprezentările iconografice tradiţionale imaginau de obicei un zeu antropomorf, cu gură de aur şi cu ocţi de foc. Răspîndirea Creştinismului în Georgia a operat un ♦sincretism popular între Ghmerti şi Dumnezeu (Dumnezeu-Tatăl).
     Gibil (akkad. Girru) Zeu babilonian al ♦focului (—* mitologii din Mesopotamia), amintit prima dată în textele mesopotamice din sec. XXVI î.e.n., ca fiu al zeului ♦Enki. în atributele lui G. este distinctă dualitatea focului: funcţia benefică (lumina, căldura şi forţa purificatoare) şi cea malefică (distrugerea); cînd ajunge zeu suprem, chiar şi zeul ♦Marduk se duce la
 G.  spre a-şi purifica însemnele puterii.
     Gigantomahie Războiul mitic al *zeilor cu ♦giganţii, descris în unele ♦mitologii, mai ales în *mitologia greacă.
     giganţi; uriaşi Stirpe mitică antedilu-viană de humanoizi cu dimensiuni gigantice, în genere blajină, dar neagreată de *zei, cu care intră şi în conflicte războinice (—► Gigantomahie), uneori cu consecinţe catastrofale. G. sînt adesea prezenţi, în mai toate ♦mitologiile lumii, ca o specie preumană (unii cercetători încercînd s-o identifice cu hominizii neander-thalieni, alţii cu rasa Cro-Magnon). Forma mitologică ag. e puţin variabilă. ~ în *jBiblie sînt două categorii principale: a) nephilim, uriaşi consideraţi odrasle hibride din ♦îngeri şi femei pămîntene („Iar în vremea aceea erau pe pămînt uriaşii, mai ales după ce fiii lui El intrară la fiicele oamenilor şi ele le născură fii. Aceştia sînt vitejii cei vestiţi din vechime"— V. T., Geneza, VI, 4; după *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, erau odraslele îngerilor din grupul lui ♦Semyaza şi, devorînd toate roadele muncii omeneşti, s-au devorat apoi între ei, ultimul care a pierit numindu-se Naphelim; o variantă biblică mai concisă e în
 V.T., Baruh, III, 26—28: „Acolo s-au născut uriaşii cei vestiţi din vremi străvechi, înalţi la statură şi iscusiţi la război. Dar El nu i-a ales pe ei şi nici calea către înţelepciune nu le-a descoperit-o. Şi s-au stins pentru că n-au avut pricepere, pierit-au din pricina nebuniei lor" — fiind o formă cu similitudini în ♦mitul corespunzător grec); b) rephaim, văzuţi pe vremea lui *Moise în ţinutul Hebron („Acolo am văzut uriaşi, pe feciorii lui Enac, din neamul uriaşilor. Şi noi eram în ochii noştri şi în ochii lor ca nişte lăcuste"—V.T., Numerii, XIII, 33). ^ în China se vorbeşte, mai ales în *iShan hai jing, despre ginţi de uriaşi locuind în piscuri de munţi, pe podişuri înalte, unii făcînd lucrări ciclopice: mutări de munţi, săpări de albii de fluvii (aproape la fel ca uriaşii din folclorul românesc). ^ în *mitologia greacă sînt cîteva categorii; cei 3 fraţi ♦Gyges, ♦Briareos şi ♦Kottos, „copiii pămîntului", l-au ajutat pe ♦Zeus în *Titanomahie; grupul monstruos de uriaşi cu forţă imensă, care au fost destinaţi de ♦Gaia să răzbune uciderea ♦Titanilor şi, răsculîndu-se împotriva zeilor olimpieni,
 au clădit munţi peste munţi ca să ajungă în ♦Olimp, dar au fost distruşi de trăsnetul lui Zeus, ajutat de ♦Herakles şi de zei. Războinicii principali în Gigantomahie au pierit la fel: Polybotes, ucis de ♦Poseidon care l-a strivit prăbuşind asupra lui ins. Nisyros din Dode-canez; Alkyoneus, ucis de Herakles; Porphyrion, străpuns de săgeata lui ♦Apollon; Eurytos, ucis de ♦Dionysos; *Hippolytos, ucis de ♦Hermes; Mimas, Pallas, Klytius, *Enkelados, ^hoas şi cei doi ♦Aloizi, Otos şi Epialtas, fiii lui Poseidon, fulgeraţi de Zeus; Tityos, insultînd-o pe ♦Lato, a fost ucis de copiii ei, arcaşii divini Apollon şi ♦Artemis (după Vergilius, Eneida, VI, v. 596, unde poetul comunică şi mărimea corpului victimei: per tota novem cui iugera corpus — „nouă iugăre romane", deci peste 22 km2}.
 G. din mitologia greacă, deşi stirpe semidivină, erau muritori, neputînd fi însă ucişi decît de un zeu şi de un om simultan (de aceea şi prezenţa utilă a lui Herakles în Gigantomahie). Unii mitografi (ca ♦Ovidius, în Metamorfoze) confundau Titanomahia cu Gigantomahia; dar
 g. greci erau socotiţi briganzi şi monştri telurici, fără să li se atribuie vreo obîrşie precisă, spre deosebire de stirpea nobilă, preolimpiană, a Titanilor. Mai riguros relatează poetul latin Marcus Manilius (Astronomicon, I, 413 şi urm.), evocînd vremea cînd g. s-au ridicat contra ♦cerului şi cînd „chiar şi zeii au căutat alţi zei superiori", fiindcă ♦Iupiter „a văzut pămîntul ridicîndu-se" şi „munţi îngrămădiţi înălţîndu-se mereu peste alţi munţi, înctt şi stelele fugeau"; iar după victorie, Iupiter face un ♦altar de stele (dincolo de constelaţia Centaurului), la picioarele căruia „au căzut sacrificaţi Giganţii". ^ La scandinavi, g. îi precedă pe zei şi le vor fi succesori; *Ymir, cel mai bătrîn dintre ei, a fost ucis de zeul suprem ♦Odhinn şi fraţii acestuia ♦Vile şi ♦Ve, care au creat lumea din cadavrul uriaşului; ceilalţi (ca ♦jHrungnir) s-au retras în grotele îngheţate din nord, producînd geruri şi viscole, şi vor fi distrugătorii zeilor, în ♦Ragnarokr. ~ în America precolumbiană, există un mit andin (Peru) despre neamul de uriaşi huaris, care a făcut construcţii ciclopice aproape în toată zona Anzi-lor; alt mit andin (tribul aymara) spune că în primele două mii de ani de la începutul lumii, uriaşii s-au răspîndit pe tot pămîntul, pierind apoi în marile catastrofe (diluvii, incendii cosmice). ~ Populaţia dayaka din Su-matra crede că odinioară pămîntul era locuit de uriaşi puternici şi curajoşi care la un moment dat au decis să-i distrugă pe zei şi în acest scop s-au suit pe un munte foarte înalt, de unde au început să tragă cu arcul în cer: loviţi de săgeţile lor, zeii au căzut pe rînd pe pămînt, unde uriaşii i-au omorît definitiv cu măciucile.
   Miturile româneşti sînt abundente şi variate, iar structural pornesc din surse arhaice, evident, aşa cum se poate confrunta, neînrîurite de puţinele repere biblice, şi acelea rar citate în liturghiile şi predicile ortodoxe: „Urieşn ceia, pe cari i-a fost făcut Dumnezeu, se făcuseră răi de tot, aşa că nici de Dumnezeu nu
 GNOSTICI
 voiau să ştie, ziceau că ei sînt Dumnezeu. Ce să facă Dumnezeu şi cum să-i prăpădească? A dat cumpene, potopuri — şapte potopuri au fost şi tot nu le-a putut face nimic. Amu trăiseră două mii de ani“ (Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Mihalcea-Cernăuţi, 1903, p. 31). Tudor Pamfile citează aceeaşi cauză a dispariţiei: „Potopul a fost făcut ca să nimicească pe Urieşi“ (Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913, p. 124).
% Mitul g. e unul din cele mai concordante în lume; confruntat pe de o parte cu ♦legende antice transmise de istorici, ca de pildă bănuiala lui Herodot (Istorii, I, 68) despre ♦Orestes, pe de alta cu presupunerile antropologilor, fie şi numai asupra staturii rasei dispărute Cro-Magnon, depăşind (după schelete) cu o treime statura medie a omului antichităţii, mitul g. s-ar putea clasifica printre cele memoriale, iar dispariţia bruscă (în raport cu alte ipoteze antropologice) prin potop poate fi legată de sfîrşitul ultimei perioade glaciare; celelalte detalii mitice sînt absorbite prin ♦sincretism, iar cele privitoare la dimensiuni şi forţă sînt tributare înclinaţiei folclorice spre fabulos şi hipertrofie.
    GOtine Zeiţa lituană a ♦morţii, în Mitologia baltică, totodată patroana ciumei; uneori, reprezentată cu o coasă în mîini.
    Ginnunga Gap (vechi norv. genune, hău) Pustiul imperturbabil ce desparte, în Mitologia scandinavă, tărîmul de ceaţă *Niflheim de tărîmul de %foc ♦Muspellsheim, şi în cuprinsul căruia se produce prima etapă a ♦cosmogoniei. în altă interpretare, G.G. ar simboliza ♦apele abisale ale oceanului primordial cînd, în ♦haosul de la început, nu exista decît ♦gigantul ♦Ymir. Lipsit de dimensiuni, fără fund, nici margini,
G.G. simbolizează golul inexistenţei primordiale, ca stare precosmogonică. Potrivit ♦mitului, treptat, au început să se verse în G.G. 12 fluvii pornite din izvorul Hvergelmir (de sub rădăcina ♦Arborelui Cosmic ♦Yggdrasill) şi ţîşnind pînă în tărîmul morţilor, Niflheim; în acel stadiu, apele adunate în G.G. îngheaţă, concentrîndu-se în stare solidă pe locul unde ulterior avea să se formeze ♦Pămîntul.
    Gioacchino da Fiore (Gioacchino de Celico) Călugăr italian (1145—1202) a căruifilosofie teologico-istorică a împărţit istoria omenirii in 3 etape faţă de momentul-cheie al apariţiei ♦creştinismului:   1) ante legem — epoca pă-
gînă, a ♦facerii lumii de către Dumnezeu-Tatăl; 2) sub lege — epoca creştină, a apariţiei lui ♦Isus Christos, Fiul, ca mîntuitor al lumii; 3) post legem — era ♦Sfîntului Duh şi a ♦Evangheliei eterne (Evangelium aeternum), care începe din anul 1260. Aceste 3 stadii, etape sau ere, desfăşurîndu-se progresiv între sclavia omului şi eliberarea lui totală, simbolizează cele 3 feţe ale lui ♦Dumnezeu, deci Sfînta Treime, ultima eră corespunzînd întronării unei împărăţii a păcii universale şi a adevărului. Doctrina gioacchinismului are o vădită structură panteistă (—► panteism), de-
oarece potrivit ei Dumnezeu sălăşluieşte în toate lucrurile lumii. Dar G. da F. şi-a declanşat revolta dintr-o atitudine pur anticlericală şi nu i-a construit un temei teologic decît pe parcurs. După 300 ani de la elaborarea acestui temei care, de fapt, nici nu alcătuia o doctrină teologică coerentă, şi cînd gioacchinismul a fost cu totul uitat, el a atras pe neaşteptate atenţia celui ce avea să devină întemeietorul ♦sectei anabaptiste, Thomas Milntzer (—* anabap-tişti).
    Gizzida Zeu babilonian (de origine sumeriană) simbolizînd natura care moare şi renaşte periodic (—► mitologii din Mesopotamia) ; apoi patronul general al vegetaţiei; în ♦miturile tîrzii, G. alcătuieşte, cu zeul *Dumuzi, o pereche de paznici ai porţilor cereşti.
    Gladsheimr Ţinutul ceresc de reşedinţă şi petrecere al zeului suprem ♦Odhinn, din
♦mitologia scandinavă. ♦Walhalla (scand. Val-holl — un gen de ♦Paradis) e un teritoriu component în G.
    Glaukos 1 Zeul vieţii submarine în *mitologia greacă, anterior pescar în Beoţia; născut de o ♦Naiadă de la ♦Poseidon, şi de aceea înzestrat cu har profetic. într-o variantă, era membru al echipajului ♦Argonauţilor, zeificat postum ca patron al pescarilor şi scufundătorilor, fiind reprezentat cu aspect ihtioantropo-morf. 2 Erou în războiul troian. 3 Fiul regelui cretan ♦Minos, născut de ♦Pasiphae; murind în copilărie, a fost înviat cu ierburile aduse de un şarpe.
    Glykon (grec. TXukcov; dar acest nume pare a fi un epitet: Prietenosul, Binevoitorul) Zeul-şarpe adorat în ♦religia greacă tîrzie, probabil ca ipostază a lui ♦Asklepios (-> mitologie greacă). Instituit de pseudoprofetul Alexandros din Abunoteihos (Paflagonia) în sec. II, ♦cultul lui G. s-a răspîndit şi pe teritoriile din afara Asiei Mici şi s-a perpetuat în lumea romană şi în coloniile greceşti tîrzii. Fusese totuşi zeul tutelar al Paflagoniei, deşi considerat cînd numai şarpele emblematic coincizînd cu ♦simbolul vindecării (şarpele-emblemă al zeului medicinei), cînd chiar un simplu daimon helle-nistic ocrotitor al norocului. G. era reprezentat ca un şarpe încolăcit sinuos, cu cap semiovin, semiantropoid (de unde şi numele d» „şarpe fantastic", dat superficial după descoperirea din 1962 a unei excelente statul, în Dobrogea, păstrîndu-se azi la muzeul din Constanţa).
    Gnaa (Sublima) Zeiţă secundară din Mitologia scandinavă, în alaiul zeiţei *Frigg căreia îi este mesageră, avînd şi misiuni nu tocmai clare în raport cu ♦moartea, întrucît se deplasează „cu iuţeala gîndului" călare pe ♦calul Hofwarpnir (Telegarul Morţii, Cel care zvîrle din copite), ca să cutreiere lumea.
    gnostici (grec. yvokjic;—cunoaştere; yv&cjtik6<;
—   capabil de a cunoaşte, cel care ştie) Fideli ai unei mişcări de ideologie religioasă care, apărută spre sfîrşitul sec. I e.n., s-a dezvoltat, divizîndu-se în cîteva tipuri de ♦secte (ebraice, creştine sau provenind din religiile asiatice), formatş în §gc, II—V; g. şi-au con-
 GNOSTICISM
206
ceput o doctrină de filosofie religioasă întemeiată pe gnosa iniţierii secrete în înţelepciunea absolută şi pe refuzul oricăror forme de absolut, propuse de orice *religie; astfel, g. şi-au asumat realizarea unui presupus umanism absolut ce se poate elibera de toate formele instituţionale mediatoare (de pildă, *biserica), precum şi de orice contaminare istorică legată de asemenea instituţii. Doctrina g. s-a concentrat în genere asupra întrebărilor din jurul creaţiei lumii şi în raport cu noţiunea de rău universal şi a inclus în sistemul ei o ierarhie de fiinţe intermediare între *Dumnezeu şi materia rea, al cărei prizonier era considerat omul; în acest sens, a fost pus în circulaţie un *mit gnostic despre *omul primordial ceresc (anthropos), a cărui condiţie terestră ulterioară este efectul unei căderi, al unei izgoniri. Avîndu-şi izvoarele în *mitologia iraniană şi în principalele religii din Iran (—* zoroastrism, mazdaism), doctrina
 g. — gnosticismul —a apărut în sec. II ca rezultat /al unui *sincretism între învăţătura
 ♦creştinismului asupra întrupării dumnezeieşti în scopul răscumpărării omenirii purtătoare a ♦păcatului originar şi *monoteismul *iudaismului, precum şi unele forme religioase păgîne tîrzii, printre care îndeosebi *mitologia greacă şi filosofia hellenistică. în concepţia gnostică se punea temei pe cunoaştere (yv^aig) mai presus de *credinţă (maxig), deşi această cunoaştere nu a fost vreodată cunoaşterea raţională, ci numai o stare mistică. Esenţa doctrinei
 g.   propune cunoaşterea prin *revelaţie şi statuează calea *mîntuirii omului, în raport cu o concepţie specifică despre materie şi *spirit, de o structură dualistă; astfel, miezul creaţiei primordiale este sacru şi incognoscibil, dar principiul iniţial se manifestă în *eoni, adică în emanaţii superioare cărora materia li se opune, întrucît sursa acesteia este un *demiurg, adică un creator iniţial cu atribute speciale, însă lipsit de plenitudine şi desăvîrşire/divină; de aici, între materia supusă păcatului şi1 împovărată de rău şî manifestările dumnezeieşti, există o luptă neîncetată; iar scopul spiritului uman e răscumpărarea, deci obţinerea mîn-tuirii, smulgerea omului din prizonieratul materiei împovărate de păcat, singura cale propusă în acest efort de emancipare constînd în cunoaşterea filosofică şi în *asceză. Pentru
 g. există aşadar o ireconciliabilă opoziţie între Dumnezeu şi materie; Dumnezeu — izvorul esenţial de perfecţiune — fiind infinit, imaterial şi indeterminat, produce prin proprie emanaţie *pleroma — adică totalitatea fiinţelor divine, una dintre ele numindu-se ♦Isus Christos. Dezvoltîndu-se în cadrul Bisericii creştine, grupurile g. au contaminat îndeosebi multe din evangheliile apocrife (-+Evanghelie) \ uneori, aceste grupuri prezentau variante sensibil deosebite de doctrina generală. Astfel, *valentinienii ţinteau spre ♦apocatastaza finală; ei venerau pe „Maica lumii" *Achamoth şi numeau înţelepciunea
 pronikos; împărţind lumea în eonii unei ogdoade, considerau Biserica al 8-lea eon; ramura orientală a valentinienilor nu admitea „trupul psihic “ al lui Isus Christos. Partizanii lui Marcion (85—160) au tins spre un evanghe-lism simplist, respingînd, din * Biblie, V.T. în întregime şi acceptînd N.T. doar în parte. Mai originali au fost g. din secta ophită (-* ophiţi) sau naasiană (numită astfel după ebr. nahas — şarpe), care au atribuit rolul de eliberator al omenirii *Şarpelui biblic. Atacat în sec. II de *teologia creştină, gnosticismul a început să se dezagrege treptat, pînă cînd nu au mai rămas decît aşchii ale doctrinei lui în unele secte fără importanţă istorică.
 § G. Quispel, Gnosis als Weltreligion, Ztiricli, 1951; J. Doresse, Les Livres secrets des gnostiques d’Egypte, { Paris, 1958; Hans Jonas, The Gnostic Religion. The Message of the Alien God and the Beginnings of Christi-anity, ed. II, Boston, 1963
     gnosticism —> gnostici
     Go-chi Nyorai în *budismul japonez, cei 5
 * Buddha ai ^contemplaţiei: Yakushi, Taho, Dainichi, Ashuku, Shaka.
     Gog şi Magog Dublă forţă ostilă în *mitologia Creştinismului, manifestîndu-se în cadrul *esca-tologiei ppocaJiptice. în V.T., Gog pare să fie sau o localitate din Armenia (cf. Iezechiel, XXXVIII, 2) sau ţara de obîrşie a lui Magog, care este unul din fiii lui *Iafet (cf. Geneza., X, 2); în N.T. (Apocalipsul, XX, 8), G. şi M. sînt două populaţii instigate la războiul escatologic final de către *Satan care, în ajunul domniei de o mie de ani a lui *Isus Christos (—► milenarism), se afirmă că „va ieşi să înşele neamurile care sînt în cele patru unghiuri ale pămîntului, pe Gog şi Magog, şi să le adune la război“.
     Gogă; Gogoriţă în *superstiţia populară românească, o făptură fabuloasă, fără identitate aspectuală, avînd unicul atribut de în-spăimîntare a copiilor.
     Goibniu (Făurarul) Zeu al metalurgiei şi artizanatului, în *mitologia celtică.
     Golem *Mit medieval din folclorul religios al evreilor ghetoului din Praga, potrivit căruia rabinul Low a plămădit din argilă un „chip înzestrat cu viaţă", sub forma unui antropoid uriaş, pe care l-a" însufleţit înscriindu-i pe frunte
 o siglă misterioasă în caractere ebraice; acest
 G., destinat apărării sau răzbunării, a început să umble autonom şi să dărîme totul în cale. Originea mitului e însă mai veche. în *Biblie întîlnim numele ebr. comun golem — substanţă informă (F.T., Psalmi, CXXXIX, 16) care, prin extindere, denumea pe orice femeie ne-măritată; tot aşa numeau *legendele medievale figurile de lemn primind viaţă de la sfinţi. După o tradiţie ebraică, mai mulţi rabini din sec. I e.n. au încercat să imite *antropogonia biblică, uzînd însă de formule magice care sâ reconstituie *logosul divin. încercările sînt reluate în evul mediu de practicile *Kabbalei şi mai ales de *secta iudaică hassidim (sec. II), care alcătuiesc un sistem magic (—► magie)
207
GRATIAB
 compus din 221 combinaţii ale alfabetului ebraic din convingerea că acestea vor fi în stare să însufleţească un G. de argilă, iar prin inversarea aceloraşi combinaţii, că îl vor distruge, în epoca Renaşterii, alte practici de magie kabbalistică urmăresc confecţionarea în serie a unui G. gigantic, cu atributul'de slugă casnică; acestui tip de G. trebuia să i se graveze pe frunte cuvîntul ebr. emeth (adevăr), dar ştergînd prima literă, rezulta meth (moarte), adică ordinul de anihilare a artefactului. G. rabinului Low are o anume similitudine cu ♦uriaşul de aramă cretan ♦Talos, din *mitologia greacă, şi nu este exclus ca mitul G. să-şi fi format rădăcina în mediul evreilor din diaspora alexandrină, în epoca în care se puteau vedea reprezentaţiile cu păpuşile mecanice ale lui Heron, la Theatrum ? Machinarum din Alexandria (sec. I e.n.).
     Gomora —► Sodoma
     Gong Gong Zeu arhaic din *mitologia chineză (uneori considerat demonic), simbolizînd apele lumii (—► apa); adversar ireconciliabil al zeului ♦focului, *Zhu Rong. G.G. era reprezentat cu faţă omenească şi trup de *şarpe (sau ♦balaur), capul fiindu-i acoperit de o chică de păr roşu. Ca ♦demon, se credea că are un discipol sau pupil, cu ajutorul căruia poate produce răul: Xiang Liu, o făptură cu 9 capete omeneşti şi un trup vînăt de şarpe. Acţiunea demonică a lui G.G. rezidă în furia monstruoasă a apelor dezlănţuite. Adversitatea dintre G.G. — zeu malefic şi Zhu Rong — zeu benefic, e stranie în planul ♦mitologiei generale, explicabilă însă prin specificul tehnologic al civilizaţiei arhaice din China. După o ceartă curentă între cei doi,
 G.G. năruie între oameni ordinea pe care zeiţa cosmogonică *Nii Wa abia o stabilise în lume după ♦potopul universal. Dar, deşi G.G. duce lupta de pe o plută, din ^elementul său, e învins de Zhu Rong (concluzia simbolică a mitului luptei celor două elemente ar fi că focul îi este superior apei). După alt ♦mit, cînd lumea fusese creată iar primul potop universal luase extindere, G.G. s-a străduit să reverse apele şi mai mult, pînă cînd a fost izgonit de dragonul ♦Yu, fiul sau reîncarnarea zeului prometeic ♦Gun. Vechile scrieri mitologice chineze care vorbesc despre domnia împăratului *Yao îl consideră pe G.G. numai un ♦spirit acvatic sau Duhul Apelor: scăldîndu-se în Huang-he (Fluviul Galben) şi agitînd apele în valuri, G.G. produce mari viituri care se extind în proporţii diluviale; din porunca împăratului Yao, zeul prometeic ♦Gun, întîi singur, apoi împreună cu fiul său, ♦dragonul Yii, stăvileşte apele; iar Zhu Rong pune pe un zeu secundar să-l ucidă pe Gun, pentru că monarhul ceresc e nu numai indignat de furtul argilei fermecate cu care se zăgăzuieşte potopul, dar îl şi protejează pe G.G. ca spirit al unuia dintre elementele cosmogonice primordiale (apa); în recidiva diluviană, G.G. e izgonit de dragonul Yii.
     Goniglis Dziewos Zeul prusie al ♦pădurilor, păşunilor şi păstorilor, în ♦mitologia baltică;
 i se sacrificau (-+ sacrificiu) testicule de armăsari,, de tauri şi de ♦ţapi.
    Gorgone (grec. ropvâ; pl- ropyoveg; yopyog — cu privire cumplită) 3 surori în ♦mitologia greacă (* Medusa, Sthenno, Euryale)> fiicele cuplului ♦Phorkys—♦Keto, monştri de structură femeiască, un tip de ♦dragoni, locuind lîngă ♦ Grădina Hesperidelor sau (după ♦Hesiod, Herodot şi Pausanias) în Libya. Capetele lor pline de şerpi şi privirile care împietreau orice fiinţă erau considerate arătări de groază, cu consecinţe catastrofale. G. erau înzestrate cu braţe de bronz şi aripi de aur, gheare de aramă şi colţi de mistreţ; totuşi, reprezentate adesea ca femei foarte tinere; dintre ele, Euryale şi Sthenno erau nemuritoare, iar Medusa, vulnerabilă, a fost omorîtă de ♦Perseus. ♦Mitul arhaic se limita la un singur monstru: ♦Homer pomeneşte numai o G. (Iliada V, v. 741), care în Odisseia (XI, v. 633) e descrisă ca monstru infernal. Abia la Hesiod (Theogonia, v. 274) apar 3 G.: Sthenno (cea puternică), Euryale (cea care sare departe) şi Medusa (regina). Totuşi, deşi dintre cele 3 surori tradiţionale era muritoare numai Medusa, Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, III, LIII,
4)   vorbeşte despre „neamul Gorgonelor“ ca de un trib numeros, împotriva căruia luptase Perseus şi care, retezînd capul Medusei, i l-a oferit zeiţei ♦Athena ca ornament activ pentru scutul ei; după Diodor, G. erau în adversitate cu atlanţii (-* Atlantida), însă „au fost învinse de Amazoane, care au ucis o mare parte din ele şi au luat trei mii de prizoniere", celelalte refugiindu-se în păduri şi, ulterior, izbutind să se reînmulţească; cînd a fost omorîtă de Perseus, Medusa era regina lor (op. cit.,
III, LV, 3).
§ W. H. Roscher, Die Gorgonen und Vervfandtes, Leipzig, 1879
    Graal Cupă care, după un ♦mit germanic, a fost făcută dintr-o piatră căzută din ♦cer, şi apoi a devenit ♦talisman. Etimologia (Graal sau Greal < engl. Grail; s-a propus şi cratella, diminutiv din lat. crater — vas, cupă) e discutabilă. După o ♦legendă medievală, G. ar fi fost un vas de smarald, care i-a slujit lui ♦Isus Christos la Cina cea de taină, şi în care Iosif din Arimatheia a adunat apoi sîngele scurs din şoldul străpuns de un centurion, cînd Isus era răstignit. Ulterior, Sfintul Graal s-ar fi păstrat în loc ascuns, pînă l-a găsit eroul Perceval (Parzifal). Mitul ca atare a fost pus în circulaţie de literatura cavalerească din ciclul breton despre regele ♦Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde.
    Graia (grec. ypaîa — babă) Zeitate pre-olimpiană, în ♦mitologia greacă, păzind drumul spre Ţara Gorgonelor (-+ Gorgone); de obicei figurau 3 Graiai: Deino, *Enyo, Pephredo (fiicele cuplului ♦Phorkys — ♦Keto), urîte, bă-trîne, cu un singur ochi şi un singur dinte, de care se foloseau, pe rînd, toate trei.
    Gratiae (Graţii) Numele latin al celor 3 *Harites. în ♦mitologia romană, 3 fecioare numite: Charis (Cea drăgălaşă), Mia (Cea fără pereche) şi Pasithea (Cea deplină).
 GRĂDINA HESPERIDEL OR
 208
    Grădina Hesperidelor —» Hesperides
    Grifon (grec. yptiy) Monstru din *mitologia greacă, imaginat cu trup leonin, cu cap şi cu aripi de vultur, consacrat zeului ♦Apollon; se credea că locuieşte în ţinutul ♦hyperboreilor, păzind aurul nordic împotriva lăcomiei {jjri-maspilor (o populaţie fabuloasă de făpturi cu un singur ochi). într-o variantă, G. sînt consideraţi cîinii de pază ai lui ♦Zeus.
    Grigore din Nazianz (Fpriyopiog Na£iavCnv6<;); Grigore Teologul Unul dintre părinţii ♦Bisericii creştine răsăritene (—* patristică), originar din * Gappadocia (328—389); după strălucite studii de filosofie, a luat parte, în Constantinopol, la condamnarea ♦arianismului, iar un an mai tîrziu (380), ajutat de armată, i-a alungat din capitala bizantină pe clericii partizani ai ♦ereziei arianiste. Conciliul II ecumenic (Constantinopol, 381) îl confirmă arhiepiscop de Constantinopol, dar, nefiind în stare a stabili unitatea Bisericii ortodoxe (răsăritene), după cîteva luni de păstorie, demisionează.
 G. din N. a contribuit substanţial la formularea ♦dogmelor * creştinismului, apartinîndu-i integral formularea definitivă a dogmei Sfintei Treimi.
    Grimm, Fraţii Jakob Ludwig Karl (1785— 1863) şi Wilhelm Karl (1786—1859) Fondatori ai şcolii mitologice în folcloristică, reputaţi folclorişti germani. Au publicat împreună studiul Die deutsche Heldensage (1829) asupra eposului eroic german, o culegere de tradiţii populare germane, Deutsche Sagen (1816—1818), şi mai ales o amplă culegere de poveşti populare, Kinder- und Hausmârchen (1812—1814). Textele folclorice au fost înregistrate de ei cu exactitate riguroasă, iar comentariile lor la culegerea de basme populare utilizează din belşug metoda comparativă. Explicînd subiectele comune de basme în circulaţie la mai multe popoare prin existenţa unor protomituri originare (concepţie romantică, avînd printre aderenţi pe Max ♦Miiller, ulterior contestată), ei au idealizat specificul naţional al materiei folclorice şi au atribuit folclorului (în special poeziei populare) o „origine divină", considerînd că eposul, basmul, ♦legenda nu sînt decît un rezultat al evoluţiei *miturilor. Studiind folclorul comparat, Jakob Grimm şi-a extins metoda şi asupra ♦mitologiei naţionale germane ; a publicat astfel studiul Deutsche Mytho-logie (1835), o excelentă contribuţie inedită la mitologia comparată şi îndeosebi la studiile despre *mitologia germanică.
    Gu Zeu în mitologia tribului yoruba (-+ mitologiile populaţiilor africane), patronul ♦fierului şi al războiului, meşterul mitic primordial al artei metalurgice.
    Guandi; Guan Zhong Zeul războiului şi al culturii în * mitologia chineză, venerat uneori şi ca ocrotitor al literaturii şi al dreptăţii. Biografia sa mitică e ciudată: la început nu fusese decît un om simplu din Shanxi, nevoit să fugă în munţi după ce omorîse un funcţionar din pricina unei constrîngeri erotice; în drumeţia lui, se împrieteneşte cu măcelarul Chang Fei şi cu negustorul de sandale de paie
 Liu Pei; în livada de piersici a lui Chang Fei, cei 3 fac un legămînt de prietenie. Apoi, în numeroase peripeţii şi lupte, iese la iveală deosebita virtute a lui Guan Zhong care în cele din urmă e prins şi ucis de adversarul său Sun Zhuang. Dar cunoscîndu-i virtuţile, posteritatea obţine un edict imperial prin care i se acordă titlul postum de principe, iar ceva mai tîrziu i se conferă chiar rangul de Prinţ al războiului şi răspînditor de cultură. De atunci, el începe să fie venerat ca *zeu ceresc, protector al bătăliilor, ocrotitor al justiţiei şi al literaturii. *Cultul său de zeu războinic se răs-pîndise la un moment dat în toată China, credincioşii lui G. fiind convinşi că zeul e în stare să curme’războaie, să asigure victorii, să inspire spiritul justiţiar, să fie chezaşul tuturor succeselor.
    Guan Yin; Guan Shi;Yin Pusa Zeiţă arhaică a milei şi îndurării, în *mitologia chineză, locuind în ♦pădurea sacră Crîngul de bambuşi purpurii; cu timpul, a fost inclusă de ♦budismul chinez în categoria ♦Bodhisattva, devenind analogă divinităţii ♦Avalokitegvara.
    Guayota în credinţele mitologice ale guan-chilor (Canare), *spirit al răului, ♦demon (temut mai ales de fosta populaţie localnică din Teneriffe) ce se considera că locuieşte în ♦Infernul pe * care îl patronează, numit Echeyde şi situat în piscul Teyde.
    Gudatrigakwitl Zeu complex, venerat mai ales de tribul wishosk (pornit în sec. XVII din Pennsylvania, iar după o lungă migraţie, în sec. XX strămutat în Canada); ♦cultul lui G. divulgă numeroase trăsături de ♦strămoş totemic (-+ totem) şi de *erou civilizator, dar şi de zeu creator al universului. într-o pustietate de ţărînă, G. delibera cum să creeze lumea şi, conştient de necesitatea vieţii, cum s-o populeze. Printr-o gesticulaţie magică, face o luntre, apoi tot astfel apare ♦omul primordial, numit Wat (numele unei specii de peşte oceanic) ; de remarcat că actul ♦cosmogoniei se efectuează prin exercitarea unui ♦ritual. Făcuţi rău, oamenii primordiali mor, iar zeul confecţionează a 2-a serie, pe care o doreşte semi-eternă (cu zece vieţi, reluate succesiv), dar rezultatul e mediocru, eternitatea nu se realizează; şi atunci, pentru evitarea morţii timpurii, G. asigură noua omenire cu vînat, peşte şi vegetaţie şi îi dăruieşte arta ♦dansului; ♦antro-pogonia este şi ea magică; oamenii nu sînt lucraţi din vreo materie primă, ci iau fiinţă instantaneu, din idee.
    Gula Zeiţa babiloniană a medicinei (-> mitologii din Mesopotamia), considerată fie soţia unui zeu secundar (Ninib), fie numai ipostaza feminină a acestuia, deşi mult mai populară decît el. Avînd epitetul răspîndit de „Marea Vrăciţă“, a dobîndit şi numele: *Ninkarrak, Gatumdug şi Nindindug, cu semnificaţia globală, precizată tîrziu, de „Doamna care redă viaţ^“.
 G. era uneori invocată în ♦blestemele adresate celor ce încălcau drepturile omeneşti elementare ori preparau băuturi otrăvitoare.
    Gulbis; Gulbidziewos în miturile lituane (—* mitologie baltică), ♦geniu păzitor al omului;
209
 GYGE&
 (numele zeului e de fapt un epitet, poate de la lituan. gelb — ti ajuta).
     GullinkamM (Creastă de Aur) Cocoş sacru oracular, de aur, din ♦Walhalla, în *mitologia scandinavă, aparţinînd zeului ♦Odhinn. G., care veghează pe o creangă a * Arborelui Cosmic ♦Yggdrasill (de unde şi epitetul său Vidofnir, ^Şarpele din arbore“), va trezi cu cîntatul său oastea cerească a lui Odhinn în momentul declanşării războiului universal din ♦Ragnarokr.
     Gullveig (norv. gull—aur, veig—vigoare) Frumoasă vrăjitoare nefastă în *mitologia scandinavă, din tagma ♦duhurilor apei (*Vana), simbolizînd forţa aurului. înzestrată cu darul ♦divinaţiei, nu făcea decît prevestiri rele, purtătoare ale ideii de rău în sine; vocaţia ei de intrigantă a determinat-o să stîrnească războiul între divinităţile claselor *Asa şi Vana, încheiat totuşi cu o pace durabilă; dar, ca pedeapsă, zeii au ars-o pe G. de 3 ori în flăcări, ea înviind de fiecare dată şi reconstituindu-şi trupul fără nici o pierdere; de aici a derivat credinţa că vrăjitoarea G. e arsă mereu, însă mereu se reface, răul fiind nepieritor.
     Gulu Zeul războiului, în mitologia tribului baganda (—* mitologiile populaţiilor africane).
     Gun Zeu prometeic din ♦mitologia chineză. în ciclul mitografic legat mai ales de mitul ♦potopului universal şi de domnia împăratului ♦Yao, cu subiecte de istorie legendară din China antică, îndeosebi în naraţiunea din mileniul III î.e.n. Gun şi Yii stăvilesc apele (Gun Yii zhi shui), al cărei conţinut mitic e retransmis de *Shan hai jing, de Călătoria regelui Mu (Mu Tian zi zhuan) şi de poemul epic Enigmele cerului (Tian wen) al poetului ♦Qu Yuan, există descrierea, întrucîtva confuză, fie a potopului universal, fie a unui al doilea potop sub forma unor uriaşe inundaţii; fenomenul, petrecut sub împăratul Yao, ar fi durat 22 de ani; cum în unele variante există prezenţa activă a zeiţei cosmogonice *Nii Wa, s-ar putea să fie vorba tot de marele potop universal. După o variantă principală, zeul apelor ♦Gong Gong, scăldîndu-se în Fluviul Galben (Huang-he) şi agitîndu-i apele, a produs o revărsare, iar, în faţa dezastrului, Yao i-a ordonat lui G. să pună zăgazuri puhoaielor catastrofale. Broasca ţestoasă magică Zhi Gui îi dă lui G. sfatul de a răpi din palatul ceresc al zeului ♦Shang Di un obiect numit xirang (de fapt, o bucată de lut vrăjit care, pe baza unui gen de entelehie, avea capacitatea intrinsecă de autodezvoltare şi autoperfecţionare, înmulţindu-se din sine); cu acest xirang, G. reuşeşte să ridice în grabă diguri, stăvilind inundaţia. O variantă arată că oamenii (cei salvaţi temporar), de frica viiturilor, dar şi a fiarelor care şi ele umblau îngrozite şi flămînde, au ajuns să locuiască în copaci; datorită lui G. şi miraculosului xirang, lutul s-a dezvoltat rapid formînd treptat diguri, apoi dealuri şi lanţuri de munţi, dînd oamenilor putinţa să coboare din arbori şi să-şi reorganizeze viaţa. Furtul e observat însă de Shang Di care’îl însărcinează pe zeul ♦focului, ♦Zhu Rong, să-l ucidă pe G.; dar el execută
 porunca parţial şi îl îngroapă pe G. de viu sub o stîncă din muntele Yulin, după care se constată că trupul lui G. nu e supus putrefacţiei, astfel că sufletul său nu părăseşte corpul; după' o stare de nemoarte de 3 ani şi după ce Zhu Rong l-a spintecat cu cuţitul magic wudao, făcînd să se nască, din măruntaiele lui G., fiul său, ♦dragonul ♦Yii (care va deveni succesorul lui ♦Shun la tronul Chinei), represaliile-marelui zeu Shang Di se reduc la sfărîmare# digurilor; dar noul potop e stăvilit acum de Yii, cu ajutorul tatălui său G., în 13 ani. împăratul Shun (protejatul lui Yao) îl trimite pe Yii să rectifice îndiguirile pe o distanţă de-
 2  000 355 550 li (cca 1 152 204 796 km; un
 li = 576 m). O mitografie arată că G., după1 ce i-a dat viaţă dragonului galben bicornut Yii, a devenit el însuşi un dragon galben şi a plonjat pentru totdeauna în abisul acvatic.
     Gwcleshapi (kartvel gweleshapi — ♦dragon, monstru; gweli — om rău; ♦şarpe) Vietate' fabuloasă din miturile folclorice kartvela (-+mitologii caucaziene), imaginată ca o reptilă humanoidă, alteori numai ca un şarpe-uriaş cu trăsături spirituale omeneşti (o mixtură de ♦demon antropomorf şi dragon); dac&
 G. nu ar avea un şold de lemn, lumea ar fi fost demult distrusă, căci el înghite uneori soarele, provocînd eclipse, însă de fiecare dată soarele izbuteşte să se elibereze din pîntecul monstrului, arzînd lemnul şoldului vulnerabil.
     Gwynfyd ♦Paradisul, în concepţia Mitologiei celtice, în care însă eroii şi în genere bărbaţii vestiţi vin de bunăvoie. G., a 3-a dintre' cele 3 zone succesive sau stări existenţiale din univers, e văzut ca un stadiu postum al desă-vîrşirii prin iubire şi fericire. Din G., sufletele morţilor pot vedea tot ce se petrece în ♦Abred' şi pe ♦Pămînt, unde pot coborî la dorinţă, spre a-şi ajuta semenii vii.
     Gwyon (probabil Părintele oamenilor) Zeu profetic şi sapienţial din Mitologia celtică; el şi-a sorbit înţelepciunea, cunoaşterea tainelor universului şi’ arta ♦divinaţiei odată cu cele-
 3  picături sărite din fiertura ierburilor cunoaşterii, pe care o prepara zeiţa ♦Coridwen. GL este un ♦zeu sincretic (-*■ sincretism), avînd: rădăcini în ♦miturile arhaice ale celţilor, dar şi anume similitudini cu Hermes Trismegistos^ (-* Hermes), cu ♦Apollon şi cu ♦Prometheus.
 G. conducea fiinţele din starea iniţială germi-natică ♦Anun, în starea ignică a purificării,-♦Abred. (O variantă gaelică a numelui lui G.* Alwion, ar fi dat numele de Albion Marii Britanii.)
     Gyges 1 Monstru din Mitologia greacăr avînd 50 de capete şi 100 de braţe; unul dintre^ ♦giganţii care au luat cu asalt ♦cerul, răzvrătiţi împotriva lui Zeus sau dimpotrivă, aju-tîndu-1 în ♦Titanomahie. Era născut de ♦Gaia„ de la ♦Uranos. 2 Personaj dintr-un ♦mit relatat de ♦Platon: un G. (sumer. Gu-gu), păstor regal, a intrat într-o peşteră unde, găsind un mort, i-a luat inelul din deget, dar apoi punîndu-şi-1, a observat că dacă îl răsucea pe degetul său*, devenea el însuşi invizibil.
H
    Haddad-Rimmon Zeu semitic (-* mitologie feniciană), răspîndit la mai multe popoare din Asia Mică, personificînd în general manifestările atmosferice; astfel, asirienii îl venerau ca zeu al furtunii, iar în varianta aramaică, personifica ploaia şi fertilitatea pămîntului. Unii l-au socotit divinitate de origine siriacă (Ben-hadad, cu atribute meteorologice incerte), apro-piindu-1 de zeii *Adad şi *Teshub (-* mitologii din Mesopotamia); alţii au dedus că Haddad nu ar fi decît alt nume pentru * Adonis; în * Biblie, pare un nume geografic (V.T., Zaharia, XII, 11 — unde se confundă cu localitatea Megiddo).
    Hades (grec. *Ai5r|<; —Cel Nevăzut) Zeu din
 *mitologia greacă, domnind în ţinutul infernal ■al umbrelor, sub pămînt; adesea identificat cu ♦Pluton. Fiul cuplului ♦Kronos—♦Rhea, după victoria lui *Zeus asupra ♦Titanilor şi după împărţirea universului în cele 3 lumi, H. a primit lumea subterană (-* Infern); apoi a răpit-o pe tînăra ♦Persephone, căsătorindu-se cu ea, -dar avînd-o cu sine numai o treime din an (cît germinează seminţele în sol). Mai tîrziu, H. nu mai e o personificare, ci Infernul însuşi (folosit ca atare de * Septuaginta, de unde slav.
    şi rom. *iad), întrucît grecii, evitînd să-i rostească numele, au preferat să-l invoce pe Pluton; confuzia incidentală între cei doi zei trimite la sensul dublu al divinităţii subterane: şi fast — ca depozitar al comorilor subpămîn-tene, şi nefast — patronînd *moartea. Dar după unii autori antici (*Platon, Lukian), H. ar fi un ideal, absorbind umbrele morţilor după purificarea de nebunia trupească a patimilor carnale. Iar după Platon, etimonul ar fi noţiunea ĂeiSfjg—invizibil, presupunere reluată şi de unii cercetători moderni (H. Frisk ş.a.). Unii antici (de ex., Euripides, în Alkestis) îl numeau călău. (—*Tartaros, Sheol)
    Haig (Uriaşul) în tradiţia mitologică (sau legendară) armeană (—* mitologii caucaziene), întemeietorul ţării Haig (numele vechi al Armeniei), *strămoşul arhetipal de origine divină al poporului armean. Era reprezentat, ca erou astral identificat cu constelaţia Orion, cu aspect de ♦uriaş divin, arcaş şi vînător, cu chip de tînăr bărbat frumos; avea 12 copii (fii şi fiice), omologaţi cu lunile anului din vechiul ♦calendar armenesc, deoarece H. poseda şi atributul de coordonator al ♦timpului. în eposul popular, transmis de Movses Horenatzi (sec. V), H. pleacă -de sub stăpînirea regelui babilonian Bel, împreună cu neamul său incluzînd 300 bărbaţi, şi se stabileşte la sud-est de lacul Van, apoi migrează cu un grup mai mic spre nord, unde respinge atacul de represalii al regelui Bel, pe care îi
 ucide, iar pe cîmpul de luptă întemeiază aşezarea Haig, din care s-a dezvoltat Armenia.
    Hainuwele (Creangă de cocotier) Divinitate feminină în ♦antropogonia tribului marind-anim din Noua Guinee (—* mitologii din Oceania), năs-cîndu-se dintr-o floare de cocotier fecundată de sîngele scurs dintr-un deget înţepat al ♦omului primordial *Ameta; în 3 zile, H. ajunge la maturitate şi, aşezată în centrul terenului de ♦dans ritual vreme de 9 nopţi, la marea ♦sărbătoare Maro, le oferă daruri dansatorilor, iar în ultima zi, oamenii sapă la mijlocul terenului
o  groapă unde o aruncă pe H. acoperind-o cu pămînt şi continuîndu-şi dansul deasupra ei. Ameta descoperă cadavrul fetei, îl taie în mai multe bucăţi şi, afară de braţele ei, înmormîn-tează totul în locuri diferite, iar din aceste bucăţi răsar numeroase plante, pînă atunci necunoscute, multe din ele cu tuberculi comestibili; din braţele fetei, zeul ♦Şatene construieşte o poartă de separare a lumii divine subterane, de lumea umană de pe sol. ♦Mitul, în parte simbolic (divinitatea care supravieţuieşte în plantele hrănind populaţia zonei: nucile de cocos, tuberculii dulci), are şi valoarea alegorică a sîn-gelui fecundator al solului pentru creşterea vegetaţiei, ca şi pe aceea a similitudinii, într-o anumită concepţie mitică, între om şi plantă, dacă nu chiar a rudeniei. Tradiţia locală consideră că nuca de cocos este carnea tinerei H.
§ A. E. Jensen, H. Niggemeyer, Hainuwele, Frankfurt/ M., 1939
    Hale ♦Duhuri rele din ♦mitologia românească, provocînd sau patronînd marile furtuni uraga-nice.
    Halmasuitta Zeu al tronului celest, în mitologia hittită (Anatolia) sau chiar divinizarea tronului însuşi; e un zeu de pură valoare simbolică patronînd ♦cerul şi, fără a interveni în producerea lor, fulgerele. Dar într-o epocă mai tîrzie, devine zeul hittit principal, adorat de regele Anitta, care introduce treptat ♦cultul lui H. în locul vechiul cult al zeului ♦Siusummi.
    Ham Personaj din ♦mitologia biblică, fie al doilea fiu al lui ♦Noe (V.T., Geneza, V, 32;
VI,  10; VII, 13; IX, 18; X, 5; Cronici, I, 4), fie cel mai tînăr (V.T., Geneza, IX, 24), deşi în context al 3-lea fiu este Canaan (ibid., IX, 20—26), H. părînd o interpolare mai tîrzie, poate derivînd din onomastica egipteană (hem
—  cel negru), întrucît într-un verset e citat „Ham? tatăl lui Canaan" (ibid., IX, 22). O în-tîmplare biblică bizară, încorporată ♦mitului, face din H. un vinovat fără vină: după salvarea de la ♦potop, el îşi vede tatăl cu trupul în neruşinată goliciune, consecinţă a beţiei cu primul
211
 HAOS
vin recoltat, iar pentru asta Noe îşi blestemă fiul: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor săi!“ (ibid, IX, 25). E posibilă ipoteza unor cercetători care consideră că această extindere a mitului urmărise să justifice adversitatea politică dintre *Israel şi Canaan; dar deopotrivă contextul oferă şi un tabel genealogic: din H. ar descinde numeroase neamuri, printre care amoriţii, canaaniţii, etiopienii ş.a. (ibid. X, 6—20), Egiptul fiind considerat, în * Biblie, ţara lui Ham“: „Cei întîi născuţi din Egipt, pîrga bărbăţiei, din corturile lui Ham“ (V.T., Walmi, LXXVII, 51).
    Hamadryades (grec. ana — împreună, 5p0g — stejar) *Nimfe ale arborilor, în ^mitologia greacă; soarta Hamadryadelor depindea de copacii împreună cu care se năşteau, trăiau şi mureau (mai ales de stejari, ca arbori sacri consacraţi lui *Zeus); acest atribut particular le şi deosebea de *Dryade; totuşi, H. nu erau complet inseparabile de arborii lor, după *Homer ele putîndu-se deplasa împreună cu *Satyrii ca să aducă jertfe * Aphroditei; iar Seneca spune că îşi părăseau copacii, ca să-l poată asculta pe *Orpheus cîntînd. Această imobilitate, chiar relativă, a H. era la greci un *simbol religios de structură juridică, formulînd indirect un Habii destinat să apere *pădurile şi arborii ornamentali sau pomii fructiferi. De altfel, această *credinţă e răspîndită şi la alte populaţii, arborii fiind locuiţi de *spirite în credinţele din America de Nord (irokezi), Africa Occidentală (wanika), Europa (sîrbii dalmaţieni). H. îndeosebi se încadrează în *cultele totemice (-* totem).
    Han Fei Filosof antic chinez (cca 280 — 234 î.e.n.), discipol al autorului cărţii Tian lun (Despre natură), Xun Kuang; pus în dificultate atît de bîlbîiala sa nativă, cît şi de opacitatea mediului vremii sale din Ţara Han, cîrmuită de împăratul Heng Hui din dinastia Han, H.F. nu şi-a putut răspîndi noile idei decît temporar, cînd s-a alipit curţii împăratului Shi Huang, din dinastia Qin, care l-a ocrotit, pînă cînd nişte intrigi de camarilă îl duc la închisoare, apoi la moarte. Sistemul filosofic al lui H.F. (care a compus 55 scrieri), izvorît din critica dialecticii daoiste (-> daoism) a filosofului *Lao Zi, ca şi a ideii de *predestinare din opera lui Xun Kuang, a dus la întemeierea unei şcoli proprii anticonfucianiste, numite Fajia (—► con-fucianism), a cărei doctrină propulsa o concepţie aproape ateistă (-+ ateism) despre lume. H.F. neagă existenţa *zeilor, *demonilor şi *spi-ritelor, prin argumentul imposibilităţii unei demonstraţii logice a unei atare * credinţe (incompatibilitatea între credinţă şi lege). în plan social, H.F. opune legea (fa) ceremonialurilor rituale (li) din concepţia confucianistă şi consideră tradiţia ca o moştenire parţial perimată, găsind necesară înlocuirea normelor ei cu modalităţi noi, pe calea reformelor. Doctrina lui H.F. este expusă în principalele sale tratate: Han Fei Zi (Cartea lui Han Fei), Jie Lao (Explicarea lui Lao Zi), Du Lao (Citind pe Lao Zi) şi Wu du (Cinci carii). Concepţia filosofului este istoristă, el găsind marile modele în guver-
 narea împăraţilor epocii mitice: *Yao, *Shun şi *Yii.
    Hanumân; Hanumat; rar Hanumant; epitete r Kapipati (Domnul Maimuţelor), Bajrangbali» Vătămaja Zeul-maimuţă, prinţ sau rege al maimuţelor în *mitologia vedică şi personaj important din *Râmâyana, ajutîndu-1 pe *Rămâ în* războiul contra *demonului *Râvana; în acest scop construieşte podul magic transmarin Sethu-bandha, destinat trecerii armatei spre ins. *Lan-ka. H. era considerat fiu al zeului vîntului,. *Văyu, şi al reginei maimuţelor, Anjana, o *Ap-sara. Abia născut, H. îşi manifestă existenţa printr-o imensă foame, vede soarele şi, crezîndu-î fruct, sare să-l înşface, însă ajunge în *ceruî lui *Indra, care-1 fulgeră şi îi răneşte o labă. Căzînd pe pămînt, e îngrijit de mama sa, iar Văyu protestează, astfel că Indra, drept scuză, îi dăruieşte lui H. nemurirea. Tradiţia îl consideră magician, gramatic şi literat, atribuin-du-i mutarea munţilor Himalaya, redactarea unei gramatici şi compunerea unei drame, Mahăna-taka, scrisă pe o stîncă şi precedînd subiectul Rămăyanei (ceea ce îl sperie pe Vălmiki, autorul acesteia, aşa încît, spre a nu-l depăşi pe poetuî terestru, H. aruncă în mare stînca purtătoare-a operei sale). Zburînd prin cer, H. lasă dîre-de foc şi, apropiindu-se de pămînt, stîrneşte vuiet şi cutremur. Adorat ca zeu în *hinduismu! primitiv, H. avea mici *temple consacrate în Himalaya. Dar şi mai tîrziu a persistat în hinduism *credinţa că adorarea lui H. inspiră oamenilor curaj moral, înlătură piedici de orice gen şi răsplăteşte pe credincioşi cu energie fizică şi cu iluminare intelectuală.
    Haoma Zeu al drogării cu băutura sacră haoma, în *mitologia iraniană (cf. *soma, bău* tura zeilor vedici), care era socotită o licoare a ♦sacrificiilor, asigurînd sănătatea prosperă, amî-nînd sau chiar înlăturînd *moartea şi, mai cu seamă, menţinîndu-le femeilor frumuseţea şi tinereţea, iar bărbaţilor războinici forţa şi vigoarea; planta (cu acelaşi nume) din care se prepara băutura sfîntă creştea la mijlocul lacului mitic Vourukasha (descris în * Avesta), dintr-un ţinut misterios, fiind păzită şi îngrijită de un mare număr de *genii *Fravashi şi de peştele Khar-mahi, care alunga din jurul ei vietăţile* vătămătoare. în *religia populară din Iran, un anume *cult al zeului H. a supravieţuit pînă azi. Planta h. — sădită iniţial de zeul suprem *Ahura-Mazda în piscul muntelui Haraitî (cf. Yasna, X, 10) — are un prototip ceresc alb, numit Hom sau Gaokerena (spre deosebire de-varietatea galbenă, terestră), care dă nemurire şi care, la *sfîrşitul lumii, va asigura regenerarea universului distrus şi va institui imorta-litatea (cf. Bundahishn, I, 1, 5), în ciuda faptului că *Angra-Mainyu a dat viaţă unei şopîrle* destinate să roadă rădăcina haomei.
    haos (grec. x^oq) toate *miturile cosmogonice (-+ cosmogonie), h. e starea primordială a universului necreat, nedecantat, neorganizat, un amestec într-o mare dezordine al tuturor
HAPANTALI
 212
elementelor, de obicei personificat ca o divinitate inijială, imensă şi informă, adesea androgină ; în unele mituri, e un h. de ape fie oceanul primordial (—► apa) din *mitologia vedică, fie monstrul acvatic *Tiamat din unele *mitologii din Mesopotamia (îndeosebi, mitul cosmogonic babilonian), alteori unul de *foc sau o pustietate informă, impersonală (ca în *mitologia scandinavă, cu lumile precosmogonice de foc şi de ceată), slujind ca materie primă în creaţia lumii. ^ Babilonienii (după un prototip sumerian) îşi imaginau un h. acvatic bisexuat: *Apsu, principiul masculin al apelor fluviale şi în genere dulci, şi Tiamat, principiul feminin al apelor oceanice sărate, iar din unirea lor au rezultat primii *zei şi universul iniţial. La egipteni {care considerau h. un mediu fluid, aproape vîsc os) găsim magma primordială *Nun, din care s-a născut zeul solar *R6. ^ India vedică vedea h. în aspectul unui ocean primordial de lapte, coincident cu starea de absenţă a timpului (—► timpul). ~ Concepţia ebraică (din *mitologia biblică timpurie) numea tohuwabohu (nimic) deşertul haotic iniţial, termenul căpătînd precizări mai tîrzii: „dezordine" sau „haos, unde lumina e totuna cu noaptea" (V.T., Iov, X, 22). ~ Chinezii descriau două forme de h.: *Huen-Tuen, materia primordială informă, dar conştientă de sine, şi un h. ovoid, din conţinutul căruia se naşte mult mai tîrziu fiinţa *Pangu. ~ Pentru greci, divinitatea primordială numită Haos naşte ♦Pămîntul (*Gaia), Dorinţa (*Eros), apoi Bezna {♦Erebos), Noaptea (*Nyx), Lumina astrală (*Aither), Lumina terestră (*Hemere) şi abia la sfîrşitul ciclului *Cerul înstelat (*Uranos) şi Marea (*Pontos); noţiunea greacă de h. este •de obicei egală cu ideea de abis indefinit, deşi *orficii o întruchipau prin gura unui *dragon; dar în genere, întrucît evită abstracţiile, Mitologia greacă nu are de fapt imaginea unui h• absolut, precosmogonic: * Hesiod nici nu-i descrie structura; iar întrucît termenul Xatfg* are aceeaşi rădăcină ca vb. xawsiv (a se deschide, a se căsca), se poate deduce că h. era imaginat ca o matrice difuză din care, prin această „deschizătură" paravulvară, se naşte spontan Gaia. Aristofan înregistrează această idee mitică: „La început nu erau decît Haos, Nyx, negrul Erebos şi adîncul Tartaros: pămîntul, aerul şi cerul încă nu existau" (Păsările, v. 693); este şi deducţia transmisă de tradiţii tîrzii că grecii ar fi împrumutat noţiunea de h. de la istoricul fenician *Sanchoniaton. ~ Miturile scandinave descriu deşertul primordial *Ginnunga Gap, ţinut tampon între ceaţa îngheţată din *Niflheim şi focul din *Muspellsheim. ^Printre amerindieni, unele triburi californiene au *credinţa că h. iniţial era un glob de foc. Rarele sugestii mitofilosofice asupra unei stări haotice considerate nu ca dezordine, ci mai degrabă ca ordine negativă, nu alterează însă definiţia mitică generală; căci, în variantele sale modest diferenţiate, mitul traduce ideea duală că o lume de ordine nu putea fi făcută decît dintr-o lume de dezordine, idee persistînd în astrofizică pînă în
 sec. XIX şi în unele ipoteze cosmogonice chiar pînă azi.
    Hapantali Zeu hattit (prehittit) din Anatolia, întrucîtva enigmatic (adesea asociat cu *Kam-rushepa, zeiţă preluată mai tîrziu de hittiţi), singurul care îndrăzneşte să-i vorbească Zeu-lui-lună, cînd acela a căzut din *cer.
    Hapi Divinitate personificînd *Nilul, în Mitologia egipteană, ca fluviu care fecundează solul Egiptului şi astfel fiind protectoarea directă a existenţei întregului popor. Imaginea androgină a acestei divinităţi (cap de bărbat cu barbă, sîni abundenţi de femeie) îi defineşte atributele funcţionale: el este obîrşia fluxului fluvial de care depinde nutriţia zeilor, a casei faraonului şi a populaţiei, fiind de pildă cel care udă păşunile păscute de vitele zeului *R6; un imn liturgic îl defineşte global: „Hapi, părinte al zeilor, hrana, mîncarea, merindele Egiptului în-sufleţindu-1 pe Ka în fiecare făptură, belşugul se află în căile sale, hrana este în buricele degetelor lui. Tu eşti Unicul, cel care însuţi te-ai născut pe tine!" în acelaşi sens alegoric, H. a contribuit la învierea lui *Osiris, întrucît trupul zeului în răstimpul morţii s-a odihnit pe pieptul divinităţii fluviale regeneratoare. în acelaşi raport de noţiuni mitice, apa lui H. e socotită sudoare care se scurge de pe mîinile lui Osiris. Se considera că H. locuieşte în preajma primei cataracte a fluviului, într-o grotă păzită de zeul *Hnum. în multe reprezentări plastice, H. poartă pe cap un mănunchi de plante acvatice locale (papirus, *lotus).
    Harhab Zeul ugarit al căldurii şi belşugului verii (—► mitologie feniciană).
    Hariţcandra Rege (raja) legendar indian din dinastia solară (-* mitologie vedică); pentru nobleţea şi mărinimia sa, a fost urcat la cer împreună cu tot oraşul său *Udranka (sau Harigcandrapura) şi cu locuitorii acestuia; cum ulterior în sufletul lui H. a apărut trufia, regele şi oraşul său au fost pedepsiţi să plutească veşnic în aer, între pămînt şi cer.
    Hariklo *Nimfă în Mitologia greacă, din alaiul permanent al zeiţei *Athena. Soţie a ♦Centaurului *Hiron şi mama lui Tiresias, H. i-a crescut de mici pe *Iason şi pe *Ahilleus.
    Haris Zeiţă a frumuseţii graţioase, în *mi-tologia greacă, uneori considerată soţia lui *He-phaistos, adesea identificată cu *Aglaie.
    Harites (grec. %apig — frumuseţe graţioasă) Graţiile (*Gratiae), în Mitologia greacă, cele 3 fiice ale lui *Zeus, născute de *Eurynome: *Aglaie (Splendoarea), *Euphrosyne (Veselia) şi *Thalia (Bucuria) personificînd — ca grup frumuseţea, graţia, farmecul şi calineria feminină şi făcînd parte din alaiul fie al *Aphroditei, fie al lui *Apollon. La origine au fost doar divinităţi ocrotitoare ale vegetaţiei. Unele *mi-turi le pun în relaţie cu *Muzele, întrucît cele 3 H. îi protejau deopotrivă şi pe poeţi.
    Harmonia Zeiţa bunei înţelegeri, simbolizînd adesea veghea armoniei cosmice şi terestre, ca pe un echilibru al raporturilor în univers. Biografia mitică e fluctuantă: fie fiica lui *Ares şi a ♦Aphroditei, fie (după relatarea lui Diodor din
 213
HATHOR
Sicilia, Biblioteca istorică, V, 48) a cuplului ♦Zeus — Elektra; considerată însă constant sora ♦dragonului ucis de *Kadmos; (dinţii dragonului, semănaţi pe cîmpuri, au produs, după un *mit, omenirea). în varianta thebană a mitului, H. devine soţia lui * Kadmos, cînd acest fiu al regelui fenician Agenor s-a stabilit în Beoţia fundînd Theba; de la Kadmos, H. a născut doi fii — Polydoros şi Illyrius, şi 4 fiice —
*  Seinele, */no, *Autonoe şi *Agave. Mitul principal insistă asupra împrejurărilor căsătoriei H. cu Kadmos: H. primeşte două viclene daruri de nuntă, de la *Hephaistos un colier, de la ♦Athena un veşmînt, ambele daruri fiind impregnate cu otravă, ca răzbunare faţă de împreunarea părinţilor ei (Ares şi Aphrodite), considerată de zei nelegiuită. Totuşi, la nuntă asistă toţi zeii olimpieni, iar *Muzele cîntă. Viaţa şi căsnicia H. se realizează calm; dintre copiii ei însă Agave înnebuneşte, Ino se îneacă, Semele e fulgerată de Zeus, iar darurile devin nefaste pentru urmaşii din cealaltă generaţie întrucît, stîrnind atracţie, ajung pretextul expediţiei Celor 7 contra Thebei, din care scapă cu viaţă numai comandantul, Adrastes. Reţinînd doar atributul principal, căruia *mitologia greacă îi acorda importantă mică, romanii au identificat-o pe H. cu *Concordia.
    Haron (grec. Xapcov); Charon; Caron Bătrîn luntraş zdrenţăros din *mitologia greacă, în luntrea căruia umbrele morţilor traversează fluviul infernal *Aheron, spre * Hades, plata unei traversări fiind un obol (monedă măruntă), pus în gura mortului. H. era socotit fiu al cuplului ♦Erebos—*Nyx. Neînduplecat, H. nu transporta decît pe morţii cărora li se făcuse ♦ritualul funerar (-* funeralii) ; a făcut numai două excepţii, fără voia sa, traversînd peste fluviu, ca oameni vii, pe *Herakles, care l-a silit prin forţă, şi pe *Orpheus, care l-a vrăjit cu cîn-tecul. în melodiile populare greceşti, H, era considerat un *demon al *morţii.
    Harpalyke Fiică războinică de rege trac şi regina *Amazoanelor, în *mitologia greacă.
    Harpii (grec. "ApTunai) Monştri feminini cu aripi şi gheare (Aello, Okypetes, Kelaino), care în *superstiţiile şi *legendele populare tîrzii din Hellada (—► mitologie greacă) răpeau pruncii din leagăn şi sufletele morţilor; după interpretările euhemeriste (-► euhemerism), H. ar simboliza mişcările naturale ale atmosferei, deoarece la ♦Homer (Odisseia, I, v. 241; XIV, v. 371; XX, v. 66, 77) ele par într-adevăr simple personificări atmosferice fără chip ale vîrtejurilor şi- uraganelor. Uneori, se credea că sînt mai multe H. (deşi *Hesiod nu pomeneşte decît două: Aello şi Okypetes), citîndu-se de pildă *Podarge care, din dragostea cu *Zephyros, i-a născut pe cei doi cai nemuritori, *Balios şi *Xanthos, ai lui *Ahilleus. H. erau fiicele *Oceanidei Elektra (de la zeul marin Thaumas). Dar etim. numelui H., deşi derutantă (pl. arhaic A percutai
—  tîlhari iuţi; sau dprca£ — răpitor, lacom), mai mult decît o simplă alegorie atributivă, divul a probabil adevărata origine a acestui *mit.
    Harpokrates Divinitate secundară în *mito-logia greacă, dar de origine egipteană (—► Hor-pahrud), adoptată tîrziu, apoi preluată şi de romani, spre a fi venerată ca zeu al liniştii.
    haruspicii (etim. incertă: lat. haru — măruntaie, spex < species — privire; sau hirae — maţe* specio — observ) *Ritual divinatoriu (—► divinaţie, mantică) îndeplinit în *religia romană de un oficiant (haruspex), cu scopul de a interpreta voinţa zeilor după anumite semne (fulgere, trăsnete, cutremure) sau după aspectul măruntaielor de animale sacrificate (-+sacrific ciu), precum şi de a deduce ceremoniile expiatorii care ar îndupleca pe *zeii nemulţumiţi, fă-cîndu-i să-şi retragă ameninţările. Preot, fiecare haruspex era ghicitor în măruntaiele animalelor sacrificiale sau în semne cereşti; cînd a jertfă era constatată ca o harviga (adică avînd măruntaiele nedeslipite, deci în stare perfectă)v ea devenea o vestitoare de bine, preotul divi-nator putînd-o interpreta; şi tot el trebuia să descopere fenomenele extraordinare (cutremure,, trăsnete) spre a descifra semnificaţiile pentru viitor. Tehnica nu era prea deosebită de aceea a * augur ilor şi se învăţa pe cale iniţiatică; poetul Catullus vorbeşte de nişte Haruspicini Librt (-¥ Tages). La etrusci, de la care le-au preluat romanii (—► mitologie etruscă), h. erau practicate de o corporaţie specializată, dintre nobili; romanii au instituit un colegiu pentru haruspi-ces, inferior instituţiei augurale. După simpla ghicire a viitorului în măruntaie de animale sau în semne cereşti, haruspices dobîndesc la romani o şi mai mare însemnătate, fiind învestiţi şi cu misiunea abaterii semnelor rău prevestitoare ; aceşti preoţi cresc în importanţă în epoca imperială, mai ales după ce Claudius îi organizează într-un colegiu compus din 60 membri, conduşi de un Haruspex Maximus. Probabil că înfiinţarea instituţiei şi dezvoltarea ei la Roma s-a datorat şi acestei întîmplări, relatate de Aulus Gellius (Nopţile attice, IV, V, 1—4): nişte haruspices, chemaţi din Etruria pentru sacrificii de purificare, după ce statuia lui Horatius Cocles, eroul care oprise invazia etruscă asupra Romei, fusese lovită de trăsnet, au făcut „aceste expiaţii contrar religiei" din ură faţă de romani şi au fost ucişi. Acuzate de şarlatanie, h. au fost interzise de împăraţii creştini; chiar romanii* în epoca tîrzie a imperiului, nu mai numeau haruspex sau haruspica decît pe vrăjitori.
    Hathor Zeiţă a *cerului în *mitologia egipteană, adorată în tot Egiptul, de obicei în ipostază de *vacă, socotită mama zeului solar *Ho-rus (cînd era identificată cu *Isis) şi maică universală. Investită cu numeroase atribute particulare, H. era considerată sufletul viu al arborilor (îndeosebi al sicomorului), întruparea vie a aurului, de asemenea, ocrotitoarea femeilor însărcinate şi patroana artei moşitului; la Teba era protectoarea morţilor, iar în această calitate devenea o divinitate plurală, numită „Cele 7 Hathor", adică un grup de 7 *zîne ursitoare (—► Ursitoare) corespunzînd unui ciclu de divinităţi ale destinului (ca şi cele 3 *Moire, la greci) care hotărau soarta nou-născuţilor; în
«AUMEA
 214
 această ipostază, cele 7 zîne erau femei tinere (epoca ptolemaică le-a confundat, mai tîrziu, cu ♦Pleiadele). Dar şi ca zeiţă singulară, H. apărea cu aspect de tînără femeie frumoasă, •captivantă, surîzătoare, patronînd bucuriile vieţii, veselia, petrecerile, iubirea şi voluptat&a, băutura, muzica şi dansul; în această ipostază
i se atribuia introducerea meşteşugului toaletei feminine şi era adorată deopotrivă de regine, ca şi de femeile felahilor. Uneori numită şi „Stăpîna ţărilor străine", H. era adesea confundată şi cu alte zeiţe, în special cu ♦Tefnut. Aspectul ei de vacă (păstrat uneori numai ca ■emblemă) provine dintr-un vechi ♦fetiş local: un craniu de vacă. într-o epocă timpurie, fusese socotită fiică a cuplului *Nut şi *R6 (Nut însăşi fiind reprezentată uneori ca vacă) şi preferata zeului solar suprem, căruia îi devine şi soţie, îiăscînd astfel de la R6 pe zeul exclusiv al muzicii: *Ihi, simbolizat ca taur divin. O ipostază cosmică, sugerată de mai multe reprezentări plastice, i se conferea prin stelele presărate pe tot trupul de vacă; dar imaginile sînt •diferite: H. e fie femeie cu cap de vacă, fie numai femeie cu cap prelung închipuind instrumentul muzical sistrum, ornat cu urechi de vacă şi purtînd între coarne discul solar.
    Haumea Zeiţă din mitologia hawaiiană (ornitologii din Oceania), protectoare a femeilor lăuze care dirijează şi apără naşterea naturală, fiind invocată ca moaşă sacră, care alină durerile facerii. *Cultul ei e legat şi de ♦dendrolatrie; mulţumindu-i pentru asistenţa la naşteri, femeile întreţin „Arborele cu frunze schimbătoare" sau „Arborele ale cărui roade hrănitoare nu se sfîr-şesc niciodată"; din acest al doilea copac provine un toiag, Makalei, cu multiple însuşiri magice: el atrage şi prinde peştele, dar mai ales redă tinereţea pierdută (din cînd în cînd, H. ia în mînă toiagul Makalei şi, din babă foarte bătrînă, se preface instantaneu într-o tînără fată înfloritoare). Divinitate complexă, fluctuantă şi capricioasă, H. îşi utilizează forţa magică în direcţii diferite: de pildă şi-a pus soţul (Wakea) la o încercare de ♦sacrificiu dificil, iar între timp ea a fugit de lîngă el, trecînd prin trunchiul unui arbore de pîine, însă din fugă îi fluturau deasupra pămîntului, enorme, zdrenţele fustei; alteori ♦magia ei distruge; aşa a înlăturat din ♦pădure plantele sălbatice pe care se bizuiau oamenii după ce se sfîrşeau fructele de pe cîmp. Reşedinţa ei principală este unul din numeroasele ceruri ale mitologiei hawaiiene: Nvtumea. Un cîntec religios îi sintetizează aventurile, definind-o: „Multe trupuri avea femeia Haumea / minunată era Haumea cea mare / minunată la chip cît trăia / cu nepoţii ei cît trăia / cu copiii ei cît dormea, / pînă cînd a fost prinsă şi atunci / Haumea a fost recunoscută şi s-a ofilit, / a îmbătrînit şi n-a mai rîvnit la nimic".
                                                          Haumia; Haumia-tikitiki Zeul ocrotitor al fructelor pădureţe şi al rădăcinilor comestibile, venerat mai ales de maorii din Noua Zeelandă mitologii din Oceania); divinitate arhaică,
probabil precinegetică, din epoca omului-cule-gător.
    Hayagrîva (Cel cu git de cal) *Demon din clasa ♦Daitya în *mitologia vedică, cel care a furat din gura lui ♦Brahma cele 4 Vede (-+ Veda) în timp ce marele zeu era adormit la sfîrşitul unei *kalpa; dar acest furt punea în pericol însăşi creaţia lumii, astfel că ♦Vişnu s-a încarnat în ♦avatarul său de peşte şi* l-a ucis pe hoţul demonic, restituindu-i lui Brahma Vedele şi repunînd cosmosul în ordine. O variantă mai tîrzie îl prezintă însă pe Vişnu ca salvator al scripturilor vedice, chiar în avatarul Hayagrîva, ele fiind răpite de astădată de alţi demoni din aceeaşi clasă Daitya: Madhu şi Kaitabha. ♦Mitul lui H. are şi un raport colateral cu vechiul ♦cult al ♦calului, răspîndit în acest aspect în India, ca şi în China şi Japonia.
§ R. H. van G-ulik, Hayagrîva, the Mantrayănic aspect of the horse-cult in China and Japan, Leiden, 1935
    Hebe (grec. flPri — adolescenţă, tinereţe, vigoare) Zeiţa tinereţii în *mitologia greacă, simbolizînd prospeţimea trupească eternă. ♦Homer o numeşte cu epitetul „Cea cu glezne frumoase". Fiică a lui ♦Zeus şi a *Herei, confundată uneori cu ♦Aphrodite, soră a zeiţei moaşe *Eileithyia, H. e în primul rînd slujitoarea specială a mamei sale, căreia îi înhamă ♦caii la carul sacru (Iliada, V, v. 722); multă vreme a avut funcţia de paharnic la ospeţele olimpiene, pînă cînd (după un ♦mit de tradiţie populară) a fost înlocuită de ♦Ganymedes. Cînd ♦Herakles a fost consacrat zeu, H. i-a fost dată de olimpieni ca soţie, în urma apoteozei eroului (Odisseia, XI, 603). (cî. *Iuventas)
    He Bo (chinez he — fluviu); rar Ping-i Zeul apelor în *mitologia chineză, totodată ♦spiritul protector al fluviului principal Huang-he (Fluviul Galben), în care şi locuieşte. Conform unui ♦mit popular, zeul a binecuvîntat sfinţind acest fluviu din timpul vieţii sale, cînd a aruncat în apă un bolovan cărat chiar de el în spinare; acest ♦sacrificiu ritual i-a conferit puteri magice lui H.B. însuşi, înzestrîndu-1 şi cu nemurirea. Soţia lui ar fi fost fie zeiţa ♦Lunii, ♦Heng Wo, fie ♦zîna +Mi Fei; prin una din ele are un conflict şi cu arcaşul ceresc +Yi. H.B. a fost adorat mai tîrziu ca zeu principal al tuturor apelor curgătoare (întrucît multe din ele se vărsau în Huang-he, fluviul cel mai important al Chinei, iar valea sa fiind vatra iniţială a civilizaţiei chineze), ♦cultul său oficializîndu-se şi fiind* celebrat personal de împărat. Spre a-1 îndupleca pe H.B. să nu provoace inundaţii (după atestările istorice şi geologice, Fluviul Galben s-a revărsat de 1 700 ori şi şi-a modificat albia şi cursul de 8 ori), populaţia riverană, pînă în sec. III î.e.n., îi sacrifica tinere mirese cu tot cu podoabele lor de pietre preţioase şi de jad, fetele fiind aruncate de vii în valuri (—► sacrificiu ).
    hecatombă (grec. â/axo^Pn) La origine, în epoca homerică, tip de ♦sacrificii solemne din Hellada, plurale, compuse întîi din o sută de boi sau alte vite cornute, apoi dintr-un număr
 215
 HEIMDALLR
mare de orice fel de victime, sacrificate împreună. Sacrificiul era efectuat în onoarea unui anumit *zeu sau a unui grup de zei. Mai tîrziu, noţiunea s-a extins, căpătînd sensul de orice sacrificare abundentă de animale. în epoca modernă, despuiat de solemnitatea sacrală, termenul poate exprima orice sacrificare de animale numeroase (o „grămadă" de animale) sau, prin figură de stil, sacrificare de oameni (de ex., în război).
    Hector Erou legendar troian (figurînd în *Iliada), fiul regelui Priam şi al Hecubei, căsătorit cu ♦Andromahe. Calitatea de erou simbolic stă în vitejia supremă cu care luptă, deşi ştie, pe cale oraculară (-* oracole), că va fi ucis de ♦Ahilleus şi că Troia va fi distrusă, în cursul celor zece ani de război, luptă îngrozind armatele aheilor, incendiază flota greacă, iar la sfîrşit, în afara zidurilor cetăţii, se înfruntă cu Ahilleus într-un duel individual; fugărit însă de trei ori în jurul cetăţii, e ucis şi tîrît prin pulbere de carul învingătorului, pînă cînd îi e cules cadavrul de ai săi şi ars pe rug.
    Hedihati (Dătâtoarea de pînzâ) Zeiţa ţesă-toriei în *mitologia egipteană, patronînd însă în special fabricarea pînzei albe pentru feşele cu care se înfăşurau mumiile, astfel că rolul ei figurează mai ales în ♦cultul morţilor (—► funeralii). Potrivit datelor scrise, s-ar părea că acest cult pentru H. a apărut abia în Regatul Mijlociu (2052—1778 î.e.n.), căci în epocile mai vechi fusese venerat un zeu al tesătoriei, cu acelaşi nume, pînă cînd teologii tebani i-au fixat un statut de zeiţă.
    Hegel, Georg Wilhelm Friedrich Filosof german (1770—1831), descoperitor al dialecticii categoriilor şi deschizător al unei perspective de interpretare dialectică a realităţii, punînd însă la baza acesteia spiritul absolut ca raţiune universală autonomă. Cunoaşterea este, pentru H., o neîncetată apropiere progresivă a gîndirii o-meneşti de adevărul absolut. în sistemul filosofic hegelian se cuprinde şi un ciclu asupra ♦religiei (Prelegeri de filosof ie a religiei), pentru H. religia fiind a doua formă de autodescope-rire a spiritului absolut, aşadar o formă specifică a cunoaşterii, filosoful neadmitînd decît o deosebire formală între ştiinţă şi ♦credinţă. Fără a fi un om religios, H. nu a fost totuşi un ateu (o ateism), iar teologii creştini îl socoteau un gînditor panteist (-+ panteism). Dar dacă H. defineşte religia drept „regiunea în care sînt dezlegate toate enigmele, lumii" sau „regiunea adevărului etern", care este totodată singura modalitate de „cunoaştere absolută", consideră totuşi că religia a fost generată de frică („Frica este începutul; pentru a o înlătura, se recurge la magie; aşa se dezvoltă treptat conştiinţa" ~ adică „din magie se dezvoltă religia magiei") şi astfel se situează pe o rută bimilenară între ♦Lucretius şi Bertrand Russel, în ce priveşte stabilirea dogmatică a genezei formelor religioase. H. clasifică religiile în: naturale (religia magiei, r. fanteziei, r. naturii — ca r. a binelui dar şi a enigmei, apoi r. individualităţii spirituale — sublimul, frumuseţea, intelectul) şi
 absolute (r. manifestă, r. revelată, r. adevărului şi a libertăţii). Iar dacă „lumea divină este o împărăţie a imaginaţiei" şi forţele particulare al© naturii devin, într-un anumit stadiu, forte fantastice, existînd un stadiu al ♦simbolurilor, „miracolul este conceput ca manifestare accidentală a lui Dumnezeu". într-adevăr, mai ales religiile şi ♦mitologiile antichităţii sînt explicate de H. dintr-o perspectivă net panteistă: „în zei este acest ecou al elementelor naturii"; şi chiar dacă „zeii sînt particularizarea spirituală a substanţei care se fărîmiţează pe sine în ei", filosoful nu e străin deloc de tradiţia ♦euheme-rismului: „O determinaţie principală în mitologie este aceea potrivit căreia zeii, Zeus, şi-au cucerit stăpînirea printr-un război, prin violenţă; principiul spiritual a fost acela care i-a doborît pe giganţi şi pe titani de pe tron; pura putere a naturii a fost învinsă de spirit, s-a ridicat deasupra ei spiritualul şi a domnit de acum el". Sondînd însă, spre deosebire de eu-hemerişti, factorul spiritualităţii, H. îl singularizează aici şi, în ultimă analiză, reduce întreaga mitogeneză la actul poetic uman: „Zeii sînt făcuţi de fantezia omenească sau sînt divinităţi plastice, plăsmuite de mîini omeneşti; astfel, ei iau naştere în chip finit, produşi de poet, de muze. Ei au această finitate fiindcă sînt finiţi în acelaşi timp şi în ce priveşte conţinutul lor; această finitate este dispersare, este particularitatea forţelor spirituale."
 § G. W. F. Hegel's Vorîesungen Uber die Philosophie der Religion, Berlin, I—II, 1832 (trad. rom. de D. D. Roşea* Prelegeri de filozofie a religiei, Bucureşti, 1969)
     Heh; Neheh Zeu din ♦mitologia egipteanăt personificînd — în ipostază masculină — infinitul şi eternitatea; era reprezentat fie ca un bărbat ghemuit, purtînd pe cap o trestie arcuită, fie ca figură, tot antropomorfă, susţi-nînd ♦cerul (de unde şi asimilarea sa mai tîrzie cu ♦Shu). Dar H. avea şi o ipostază (însă nu paredră, nici dublură) feminină: zeiţa Hehet„ simbolizînd oceanul primordial (-^ apa), apoi identificată cu divinitatea primordială +Nun. Tîrziu, ♦cultul ambelor forme decade şi H. e asimilat zeilor domestici de valoare secundară.
     Heidhrun ♦Capră cerească din ♦mitologia scandinavă. Aparţinînd zeului suprem *Odhinn> H. trăieşte în *Walhalla, pe acoperişul lumii* hrănindu-se cu mugurii ♦Arborelui Cosmic ♦Yggdrasill. în fiecare seară, din ugerul ei se umple un bazin cu hidromel (met), pentru uzul ♦zeilor; datorită producerii băuturii, H. e neîncetat voioasă.
     Heimdallr (Strălucitorul peste lume) ; epitet: Zeul Alb Zeul luminii, în ♦mitologia scandinavă, diriguitorul curcubeului (*Bifrdst), care este podul bidirecţional al ♦zeilor între +cer şi ♦pămînt. H. e străjerul ceresc al ♦panteonului nordic ; suflînd în cornul sacru Gjallarhorn, el anunţă orice prezenţă străină în preajma podului divin şi cu acelaşi corn va da alarma pentru bătălia finală din *Ragnarokr. H. a fost născut de 9 fecioare uriaşe, fecundate de zeul suprem *Odhinn; aceste 9 „mame" ale zeului (simboli-
ţHEKATE
 216
 -z înd, după unii mitologi, valurile mării) se numesc: Gjalp (Urlătoarea), Greip (Cea care înşfacă în gheare), Eistla (Cea care se repede ca vijelia), Eyrgjafa (Răscolitoarea nisipului), Ulfrun (Cea aidoma lupilor), Angeyja (Asupri-toarea), Imd (Cea umedă), Atla (îngrozitoarea), Iarnsaxa (Femeia cu pumnal de gheaţă)#. H. locuieşte într-o fortăreaţă din Himinsbjorg; principalul său atribut este vigilenţa integrală, iar trăsăturile aspectuale ale lui H. sînt specifice misiunii lui, întrucît el are dinţi strălucitori de aur, vede la o sută de leghe în jur chiar şi pe intuneric, aude pînă şi zgomotul creşterii ierbii şi a lînii pe trupul oilor şi doarme mai uşor ca o pasăre; zeul posedă un *cal — Gulltoppr (Coadă-de-aur) cu dinţi de aur ca şi ai călăreţului. Venerat ca un conservator al ordinii cosmice şi al datinilor omeneşti, H. va avea un -rol antropogonie esenţial în constituirea noului univers, * Hindi (de după dezastrul din Ragnarokr), atît ca iniţiator al supravieţuitorilor Lift şi Liftkrasir, cît şi ca ♦strămoş al noii omeniri, prin popasurile sale succesive la 3 generaţii de fiinţe, de la care se va naşte această omenire nouă. Deşi va fi fost omorît de ♦Loki în cursul războiului final (pe care de altfel îl va fi ucis şi el), H. reapare împreună cu puţinii zei întorşi în univers, dar acum e numit Rigr. Străbate astfel lumea ca să poposească pe rînd la
 3  perechi de făpturi g«nitoare: Ai (Strămoşul) .şi Edda (Strămoaşa), Aetti (Bunicul) şi Amma (Bunica), Fadir (Tatăl) şi Modir (Mama), de care este găzduit şi culcat, după datina ospitalităţii, cîte 3 nopţi, între gazde; fiecare dintre cele 3 femei naşte, după cîte 9 luni de la popasul zeului, cîte un fiu, iar din aceşti fii se trag cele 3 categorii componente ale omenirii: slugile — din întîiul fiu, Thrael, care se însoţeşte cu Thyra; ţăranii din al 2-lea fiu, Karl, Însoţit cu Snor; nobilii din fiul al 3-lea, Jarl, însoţit cu Erna.
     Hekate (grec. 'EKdTTj) Zeiţă enigmatică din ?■*mitologia greacă, patronînd ♦magia, vrăjile, o-trăvurile şi simbolizînd lucrările tainice ale beznei, ale nopţii şi ale lumii subpămîntene (de unde şi varianta că ar fi fost de fapt ♦Artemis în ♦Infern). Originea cultuală e incertă: unii o consideră zeiţă tracică, similară cu ♦Ben--dis; alţii susţin provenienţa ei autohtonă, fireşte, din Hellada arhaică. în orice caz, într-o •epocă timpurie, fusese venerată ca zeiţă împărţind oamenilor binefaceri, ajutîndu-i în judecăţi civile şi în războaie, alinînd durerile naşterii, ocrotind copiii, vînătorii, pescarii, iar ca ♦simbol timpuriu al fertilităţii, patronînd naşterea şi tinereţea animalelor sălbatice, odată cu naşterea şi căsătoria umană. în această formă, ♦cultul zeiţei s-a răspîndit devreme mai ales în părţile mai sălbatice ale Greciei (Samothrake şi Tessalia), pînă pe coasta Asiei Mici. După ♦Hesiod (Theogonia, v. 409j, era născută de Asteria, de la ♦Titanul Perses, dar se presupune că pasajul e o interpolare provenind de la crfici (—> orfism). în epoca ei cultuală culminantă, era venerată ca zeiţă cu 3 capete sau chiar 3 trupuri, adesea însă ca zeiţă cu 3 ipos-
 taze diferite sau cu 3 înfăţişări simultane (Tripla Hekate). Numele, interpretat de obicei drept „cea care lucrează de departe", s-ar fi referit în special la activitatea ei de magiciană; în această ipostază era asimilată ♦Lunii (♦Selene) care ziua se adăposteşte într-o peşteră secretă, pentru a auzi totul, nevăzută şi fără a vedea nici ea însăşi sursele sonore ale lumii (de aici şi obiceiul de a practica magia în timpul nopţii, mai ales în nopţile cu lună plină); această H. fiind patroana vrăjitoarelor, îşi ajută subalternele anume în nopţile cu lună plină; din acelaşi motiv, animalul ei favorit este ♦cîinele (şi i se aduceau ♦sacrificii de cîini), de unde şi ♦superstiţia (care a supravieţuit) de a crede în urletul prevestitor al dinilor la lună (întrucît H. era socotită şi cîrmuitoarea tărîmului subteran al morţii), cînd ei adulmecă ♦moartea adusă de H. O variantă explică astfel caracterul triplu al zeiţei: în cer e Selene, pe pămînt e Artemis,, iar în Infern e *Persephone. Imaginile plastice de obicei o înfăţişează compusă din 3 trupuri lipite spate în spate (după o interpretare: luna nouă, semiluna şi luna plină), care, în cele 6 mîini ale lor, ţin torţe, uneori şerpi, adesea o cheie (simbolizînd calitatea zeiţei de păzitoare şi stăpînă a lumii infernale), un bici sau un pumnal. Explicarea etimologică a Triplei Hekate e hazardată: âKaxov — o sută (sacrificiul curent cuprinzînd o sută victime simultane, dar din aceasta derivase ♦credinţa că H. reţine pe malurile Styxului o sută de ani sufletele ale căror trupuri au rămas neîngropate); âicdg — departe (întrucît Luna îşi trimite razele de departe) ; Kax — foc, lumină (în raport şi cu lumea infernală şi cu cerul selenar). Aceste 3 forme (xpio5vui<; — care umblă pe la răspîntii) devenind în latină trivia, apoi triformis, sînt explicate de mitografii romani (♦Ovidius ş.a.) într-un mod mult simplificat: epitetul triformis ar indica fie cele 3" capete ale zeiţei (după credinţele romanilor: de cal, cîine şi leu), fie cele 3 imperii peste care domneşte: ♦Cerul (Luna), ♦Pămîntul (♦Diana) şi Infernul (♦Pro-serpina). Una dintre cele mai fluctuante divinităţi greceşti, de la divinitatea arhaică pur benefică, H. ajunge zeiţa lumii subterane, a magiei şi vrăjitoriei (în miturile literare, şi ocrotitoarea vrăjitoarei ♦Medeia), patronînd fantomele şi spaimele nopţii, pentru ca în cele din urmă să fie aproape integral confundată cu Artemis.
     Hei (gotic Halja) Zeiţa ♦morţii, în ♦mitologia scandinavă, fiica lui ♦Loki, asemuită de comentatorii textelor vechi adesea cu ♦Proserpina. Născută de ♦giganta *Angurbodha, a locuit în primul răstimp la rădăcina frasinului sfînt ♦Ygg-drasill, apoi a devenit stăpîna celor 9 tărîmuri ale lumii subterane ♦Hell. ♦Mitul existenţei şi activităţii zeiţei e compus din alegorii: locuinţa ei se numeşte Elvidnir (norii negri), farfuria din care mănîncă — Hungr (foamea), cuţitul e Sullt (inaniţia), slugile care o servesc sînt Ganglate (mîncărurile sleite), patul de odihnă Kor (boala), baldachinul patului — Blikjandabol (desavîrşita mizerie). Arătînd ca o femeie uriaşă, jumătate
217
HENOTEISM
 de culoare umană, jumătate neagră ca smoala, H. locuieşte pe malul rîului infernal Gjoll, în-tr-un castel cu acoperiş din şerpi împletiţi, care picură venin peste prizonierii defuncţi; castelul e păzit de gigantul înarmat ♦Eggthir, mereu vesel, de ♦cîinele monstruos *Gharmr şi de cocoşul oracular (—► oracole) de culoare roşie, ♦Fjallar. Iniţial adăpostind inevitabil pe toţi morţii, mai tîrziu s-a crezut că nu are dreptul decît la cei răpuşi de boli.
    Helene (grec. *Elsvn); Elena Considerată, în memoria legendară a Helladei, regină din Sparta şi cea mai frumoasă muritoare, născută din oul ♦Ledei (pe Leda, metamorfozat în le-bădă-mascul, o iubise ♦Zeus), H. e răpită de ♦Theseus, apoi readusă acasă de fraţii ei *Kas-tor şi *Pollux (—► Dioscuri), măritată cu Mene-laos şi din nou răpită, de astădată de ♦Paris, cu încuviinţarea zeiţei ♦Aphrodite, care i-o dăruise ca răsplată după arbitrajul favorabil în cazul mărului discordiei. Plecarea H. cu Paris la Troia dezlănţuie războiul troian (—*• Iliada) în care moare şi Paris, iar H. se recăsătoreşte cu Deiphobos (fratele lui Paris), iar mai «tîrziu se împacă cu Menelaos, redevenindu-i soţie. în altă varianţă, H. s-a măritat cu ♦Ahilleus, învingătorul Troiei şi s-ar fi retras pentru restul vieţii cu el pe o „insulă albă", ♦Leuke, de la marginea lumii, trăind în desfătare. Dar, după unele interpretări moderne, H. ar fi fost o formă, adaptată epic, a ♦cultului unei zeiţe pre-hellenice a vegetaţiei, devenind, la greci, ♦simbolul perfidiei femeieşti sau al femeii ca instrument al destinului.
    Heliadcs Fiicele zeului solar *Helios, în *mitologia greacă, surorile lui ♦Phaethon. Plîn-gîndu-şi fratele prăbuşit cu carul de foc al tatălui, au fost metamorfozate în plopi, iar lacrimile lor au devenit boabe de chihlimbar.
    Helike ♦Nimfă care l-a crescut pe *Zeus şi, spre a fi ferită de răzbunarea lui ♦Kronos, a fost prefăcută de Zeus în constelaţia Ursei Mari. Originea ♦mitului e posibil să fie într-un * totem arhaic al ursoaicei.
    Helîkon Munte din Beoţia (Grecia), consacrat, în *mitologia greacă, zeului *Apollon şi celor 9 ♦Muze.
 . ^ Helios Zeu solar din *mitologia greacă, considerat dintre divinităţile preolimpiene, adică dintre ♦Titani (născut de *Theia, de la ♦Hy-perion). Imaginat ca un bărbat tînăr de mare fprţă şi frumuseţe (tatăl fecioarelor ♦Heliades şi al lui ♦Phaethon), H. străbate zilnic cerul, în carul său de foc tras de 4 cai nărăvaşi (Py-roeis, Eous, Ethon, Phlegon), iar noaptea se odihneşte în răcoarea oceanului. ♦Cultul ♦Soarelui era secundar în ♦religia greacă, iar H., ca Titan, face parte din categoria divinităţilor energetice; totuşi era un zeu panhellenic, adorat însă mai ales la Rhodos (numită Insula Soarelui şi adăpostind odinioară o celebră imagine statuară a lui H., socotită una din cele 7 minuni ale lumii, aşa-numitul Colos din Rhodos). Mircea *Eliade a observat o particularitate originală a cultului solar la greci, anume
    raportul dintre H. şi lumea tenebroasă a
 vrăjitoriei şi *Infernului; de altfel, relaţia lui H. (ca şi ulterior a succesorului său cultual ♦Apollon) cu elementul ♦htonic (atît în sensul fertilităţii, cît şi în sens funerar) se vede şi din faptul că intrarea în ţinutul infernal al lui ♦Hades se numea Poarta Soarelui. Confundîn-du-se treptat cu Apollon, de la o vreme H. e înlocuit cultual de acesta, sub numele Phoibos Apollon. (cf. ♦Sol)
     Hell Hellheim Tărîm subteran al morţilor, în ♦mitologia scandinavă, similar cu *Infernul. H. e legat de lumea omenească *Midgardhr prin-tr-un drum ce străbate ♦Yotunheim, tărîmul ♦giganţilor, şi printr-un pod de aur (Hjallar) peste rîul infernal Gjoll.
     Helle Sora lui ♦Phrixos, salvată împreună cu el de furia zeiţei ♦Ino cu ajutorul unui berbec zburător şi ducînd cu ei lîna de aur, dar murind înecată în marea pe care grecii au numit-o apoi Hellespontos (strîmtoarea Dardanele, între Marea Egee şi Marea Marmara).
     Helpis (grec gfariţ —speranţă) Zeiţa speranţei, în ♦mitologia greacă, singura care le-a rămas oamenilor — simbolic — în cutia darurilor ♦Pandorei, (cf. *Spes)
     Hemere Personificare, în ♦mitologia greacă, a zilei (ca lumină diurnă terestră); divinitate primordială, socotită fiica nopţii (*Nyx) şi a întunericului (♦Erebos).
     Heng Wo Zeiţa ♦Lunii în *mitologia chineză, sora zeului fluvial ♦He Bo şi un răstimp amanta arcaşului *Yi. ♦Mitul spune că iniţial existaseră pe cer V2 Luni (corespunzînd lunilor anului), dar cu timpul a rămas una singură. Pe această Lună unică, în unele variante, trăieşte un iepure, în altele, o broască; în epoca dinastiei Han (sec. II î.e.n. — III e.n.) se credea că iepurele şi broasca locuiesc laolaltă pe Lună. Acest Iepure al Lunii a preparat la un moment dat Elixirul Nemuririi pe care trebuie să-l bea H.W. spre a deveni acea broască fără moarte refugiată în cer. Alt mit o identifică însă numai cu ♦zîna *Mi Fei, dar se pare că broasca nu e decît emblema rămasă dintr-un mit totemic (-+totem), Heng Wo şi Mi Fei fiind deseori înfăţişate plastic numai ca tinere femei foarte frumoase şi gingaşe.
     henoteism Concepţie religioasă îngăduind, a-lături de adorarea unui zeu unic, recunoaşterea existenţei altor divinităţi. Termenul a fost pus în circulaţie de Max ♦Miiller, în 1878, el socotind h. drept cea dintîi formă autentică de ♦religie postanimistă (—* animism), incluzînd o idee vagă despre o divinitate singulară şi deose-bindu-se deci atît de ♦politeism, cît şi de ♦monoteism, faţă de care ar fi fost un stadiu religios intermediar. Criticii lui Max Miiller consideră însă h. o formă tîrzie şi de excepţie. Dar, de pildă, încă din epoca biblică timpurie, porunca „să nu ai alţi dumnezei afară de mine", dată de ♦Yahweh lui ♦Moise, nu cuprinde negarea, ci numai refuzul celorlalţi zei posibili, pe care de altfel textele biblice mai tîrzii îi şi citează afirmînd nu unicitatea, ci numai superioritatea exclusivă a lui Yahweh.
 HEPAT
 218
    Hepat Zeiţă hurrită (Anatolia), considerată soţia zeului furtunii, *Teshub; în mitologia hit-tită este o variantă a zeiţei babiloniene ♦Ishtar.
    Hephaistos (grec. ''Etjmcrcog) Fiul infirm, născut unilateral de ♦Hera şi locuind în muntele Etna, unde îşi are şi atelierele de făi^ar divin (-*■ mitologie greacă). Grecii şi-au compus o imagine ciudată (pînă la un punct, chiar ireverenţioasă) faţă de acest zeu, prezentat ca o făptură urîtă* şchioapă, uneori chiar pitică; miturile explică infirmitatea zeului în două variante (ambele la fel de naive): fie, într-o ceartă dintre ♦Zeus şi Hera, H. intervenind în favoarea Herei este aruncat din *cer de către Zeus şi căderea pe pămînt îl accidentează, fie Hera însăşi născîndu-1 cu această malformaţie, ruşinată, îşi aruncă fiul în mare (unde timp de 9 ani e crescut de *Tethys într-o grotă submarină); această variantă explică urîţenia şi infirmitatea zeului prin naşterea lui unilaterală de către Hera (adică fără aportul masculin al lui Zeus), ca replică la naşterea unilaterală de către Zeus a zeiţei * Athena. (în acest amănunt intervine, bizar, printr-o confuzie de timpuri, şi ajutorul de tehnician pe care H. i l-a dat lui Zeus la naşterea Athenei din craniu, prin tre-panaţie.) Această variantă este şi mai răspîn-dită, dar şi mai grijulie în detaliile motivaţiei: apucat de un picior şi aruncat de Zeus pentru sprijinul acordat Herei, H. pluteşte prin spaţiu din zori pînă în amurg, cînd cade pe ins. Lemnos; (influenţaţi de *euhemerism, mulţi cercetători au crezut că pot vedea aici atributul simbolic al ♦focului subteran, deoarece Lemnos este o insulă de structură vulcanică). în această variantă, H. construise, la cererea lui Zeus, un jilţ pentru încătuşarea automată a Herei, dar tot el a prevăzut şi pus în funcţiune mecanismul de descătuşare; iar în aceste două acte, aceiaşi cercetători au găsit simbolizarea raportului între focul vulcanic şi focul ceresc (adică imobilizarea atmosferei şi apoi descătuşarea ei prin furtuni şi trăsnete); iar faptul că H. a putut fi adus în ♦Olimp spre a o descătuşa pe Hera din jilţ numai după ce a fost îmbătat de ♦Dio-nysos se pune în relaţie cu abundenţa viilor şi cu calitatea superioară a vinurilor de pe solurile vulcanice — explicaţie reducînd un ♦mit stufos, cu numeroase implicaţii cosmologice, la
o  problemă de viticultură. în sens concret, o latură importantă a atributelor lui H. este personificarea mitologică maximă a artei metalurgiei. H. e un zeu inginer şi artizan dibaci, care fabrică în atelierele sale, cu ajutorul ♦Ciclopilor, obiecte de uz divin (tronuri, cupe, coliere ş.a.), vehicule spaţiale (♦carele cereşti ale zeilor), arme miraculoase (trăsnetele lui Zeus), automate humanoide efectuînd lucrări tehnice auxiliare (fetele de aur, mişcîndu-se singure şi lucrînd în făurărie). în interpretare simbolică, H. e socotit personificare a focului teluric, sub-pămîntean, vulcanic, presupunîndu-se că e vorba de o evoluţie a unui zeu arhaic al focului ca ♦element. De fapt, H. e o divinitate complexă, însumînd cîteva trăsături atributive printre care regentă e cea de făurar, adică metalur-
gist-arhetipal, de unde se poate deduce şi semnificaţia lui de zeu sau *erou civilizator (chiar dacă alt mit afirmă că *Prometheus a furat tocmai de IaH. focul pentru oameni). Deopotrivă,
H.  este patronul metalelor şi al focului complex, în cel puţin 3 ipostaze: focul ♦htonic (vulcanii) focul tehnic (flacăra domesticită în prelucrarea metalelor), focul atmosferic (fulgerele confecţionate pentru Zeus). {cf. *Vulcanus)
    Hera (grec. *'Hpa) Zeiţa principală a ♦panteonului grec (-* mitologie greacă), soţia lui ♦Zeus, născută de cuplul ♦Kronos—♦Rhea (deci în primul rînd sora soţului ei divin), iar în timpul luptei pentru putere a lui Zeus, crescută de ♦Tethys şi ♦Okeanos. A născut doi zei (♦Ares şi ♦Hephaistos) şi două zeiţe (♦Hebe şi ♦Eilei-thyia), fidelă soţului ei, deci protectoarea intransigentă a căsătoriei, a femeilor măritate şi a căminului conjugal; dar divinitate feminină pătimaşă (îmbrăţişările ei cu Zeus sînt totdeauna producătoare de furtună în univers), orgolioasă şi irascibilă faţă de cei care o jignesc (prigo-nindu-1 pe ♦Paris şi căutînd să neutralizeze judecata lui estetică din cazul mărului discordiei), geloasă şi răzbunătoare pe amantele (zeiţe sau muritoare) cu care o înşeală Zeus (♦Io, Kallysto, ♦Semele). Atributele zeiţei se clasifică în ramuri cultuale de două valori: a) soţia zeului suprem şi regina olimpiană a cerurilor; b) ocrotitoarea supremă a căsătoriei, prezidînd toate fazele specifice din viaţa unei femei. Dar tocmai din acest unghi, H. e o divinitate contradictorie: alăturarea ei de Zeus face parte dintr-un ♦cult mai nou, fiind a doua lui soţie (întîia se considera *Metis); pe fiica sa, moaşa divină Eilei-thyia, o manevrează spre a obţine întîrzieri de naşteri; a vrut să-l ucidă pe ♦Herakles, care a salvat indirect pe Hephaistos, acesta confecţionînd nişte lanţuri invizibile ce o ţin imobilă pe tronul ei pînă cînd eroul devine adult. Deşi etimologia numelui Hera e neclară, este sigur că a fost o veche zeiţă autohtonă; identificarea cu ♦Astarte e superficială, H. avînd trăsături greceşti evidente, în ciuda părerilor diferite asupra originii cultului ei; stoicii şi ♦Platon îi derivă numele din dfip (aer); alţi autori greci o consideră însă divinitate de obîr-şie ♦htonică, iai opinii mai noi îi atribuie protecţia ♦Lunii; după *Homer, care-i dă epitetul Pofî>7it<; (chip de *vacă), s-ar deduce fie că acest epitet (cum se şi traduce curent) însemna „Ochioasă", „Cu ochi mari" ca de vacă, fie că indică iniţial o divinitate sau zoomorfă (poate la origine un *totem), sau simbolizînd (ca la egipteni) cirezile ocrotite. Alt epitet: Hera Akraia — arată că zeiţa îşi are reşedinţa în piscuri montane; astfel, într-un ♦templu din Corint, era adorată ca ocrotitoare a marilor altitudini. Reprezentările plastice din perioada clasică (influenţate de o celebră statuie de Polyklet) o imaginau ca pe o tînără matroană, impozantă, frumoasă şi gravă. în antichitatea tîrzie, H. nu mai e decît o personificare a atmosferei. (cf. *Iuno)
 219
HERAKLES
     Herakles (grec/'HpaK>,r|<;— Celebru prin Hera, Gloria Herei: 'Hpa — *Hera, kA£o<; — glorie; lat. Hercules) Cel mai proeminent erou din Mitologia greacă, socotit după ♦moarte’*’♦zeu. Biografia sa mitică, plină de fabulos, e foarte încărcată. H. dă dovezi timpurii de forţă şi violenţă: în copilărie îşi ucide cu o piatră profesorul de muzică (Linos); pedepsit de tatăl său vitreg să-i păzească vitele pînă la vîrstă de 18 ani, la încheierea termenului omoară leul din Kithairon care atacase cirezile; imediat după aceea, doarme 50 de nopţi pe rînd cu cele 50 de fiice ale gazdei sale, regele Thespios; în drumul de întoarcere spre casă ajută pe thebani în războiul lor şi e răsplătit de regele Kreon, cu a cărui fiică, Megara, se însoară; Eurystheus, stăpînul său temporar, gelos pe ascensiunea eroului, îi ordonă executarea celor
 12  munci; în impas între teama de ♦Zeus şi dispreţul faţă de Eurystheus, H. are o criză de nebunie (de fapt, inoculată perfid de Hera), iar în acest moment îşi ucide propriii copii; însănătoşit prin leacurile oferite de ♦Medeia (susită după moartea lui ♦Iason) şi pricepînd sensul nenorocirii sale, după o scurtă recluziune, îşi îndeplineşte cele 12 îndatoriri, spre a-şi ispăşi ♦păcatul, după ce, la sfatul ♦oracolului de la ♦Delphi, intrase în slujba lui Eurystheus. Cele
 12  isprăvi celebre (muncile lui Herakles):
 I)  uciderea prin sugrumare a Leului din Nemeia, un invincibil animal uriaş, din a cărui blană eroul îşi face veşmîntul distinctiv, instituind în această împrejurare Jocurile Nemeice; 2) uciderea ♦Hydrei din Lerna, fiară cu un singur' trup şi cu 100 de capete de şerpi şi oferind primejdia potenţială ca în locul fiecărui cap retezat să crească alte două; dar eroul neutralizează pericolul, cerînd nepotului său Iolaos să ardă cu o faclă fiecare grumaz tăiat, iar apoi, din prevedere, îşi moaie toate săgeţile în sîngele ei ucigător; 3) vînarea şi aducerea de viu, pe umeri, a celebrului mistreţ arcadian, pînă atunci 'inatacabil, de pe muntele Erymanthos (regele Eurystheus ascunzîndu-se într-un butoi la vederea fiarei); 4) prinderea căprioarei cu picioare de aramă şi cu coarne de aur (a zeiţei ♦Artemis), adusă vie la Eurystheus, în Arcadia; 5) curăţirea grajdurilor regelui Augias, murdare de bălegarul celor 3 000 de vite, acumulat 30 de ani şi care trebuia înlăturat într-o singură zi: spre a nu se umili cărînd bălegar în spinare,
 H.  spală grajdurile abătînd peste ele apa rîului Alpheos; 6) alungarea păsărilor stricătoare de pe lacul Stymphalos cu ajutorul unei tocălii de aramă, apoi asanarea lacului; 7) prinderea taurului din Creta, animal furios care a fost trimis de ♦Poseidon să pustiască insula; 8) îm-blînzirea iepelor antropofage ale regelui trac ţ Diomedes, cărora le temperează lăcomia şi le J domină furia cu carnea stăpînului lor; 9) ră- \ pirea cingătorii reginei ♦Amazoanelor, ♦Hip-polyte, după o luptă cu Amazoanele; 10) aducerea cirezilor de boi ale lui ♦Geryoneus şi omorîrea acestui triplu monstru care locuia la marginea lumii, dincolo de Libya şi de Ocean;
 II) furtul merelor de aur din ♦Grădina Hespe-
 ridelor, aflată în ţinutul hyperborean, deşi fructele aparţineau zeilor olimpieni; 12) aducerea din ♦Infern a cîinelui tricefal ♦Cerber (cu ajutorul însă al zeilor ♦Hermes şi ♦Athena) la suprafaţa pămîntului şi reconducerea lui înapoi la ♦Hades. Pe lîngă aceste munci, lui
 H.   i se atribuie numeroase alte isprăvi (după ce, ca efeb, la vîrstă de 16—18 ani, îşi eliberează patria adoptivă, Theba, printr-un eroism fără egal): o expediţie împotriva Troiei; participarea alături de zei la ♦Gigantomahie; un război contra lui Augias; participarea, în calitate de căpetenie aleasă, la expediţia ♦Argonauţilor; întemeierea, după întoarcerea din expediţie, a Jocurilor Olimpice, ca serbări religioase periodice (la 4 ani), în scopul unei înfrăţiri panhellenice; un război cu regele Neleos din Pylos, cînd răneşte doi zei: Hera şi ♦Ares; participarea la războiul contra Spartei cînd, rănit la o mînă, e vindecat de ♦Asklepios; bătălia împotriva driopilor; lupta cu ♦Centaurii în care, din greşeală, îl omoară şi pe centaurul ♦Hiron; readucerea Alkestei de pe tărîmul lui Hades; învingerea invincibilului libyan ♦Antaios (An-teu); lupta cu Kyknos, care e ucis în drumul spre Grădina Hesperidelor; eliberarea lui ♦Pro-metheus din Caucaz, prin uciderea vulturului; lupta contra lui ♦Lykaon, fiul zeului Ares; lupta cu ♦gigantul Alkyoneus; prinderea cerco-pilor; lupta cu zeul acvatic ♦Aheloos pentru obţinerea Deianeirei, cu care H. se va căsători. Ultima aventură li aduce pedeapsa exilului; în drum, centaurul ♦Nessos vrea s-o violeze pe Deianeira, H. îl ucide, iar Nessos, murind, îi dăruieşte cu viclenie femeii un filtru magic cu care ea şi-ar putea aduce înapoi soţul ori de cîte ori i-ar fi infidel; folosit (îmbibînd tunica sacrificială a eroului), filtrul se aprinde, eroul încearcă să-şi smulgă de pe trup veşmîntul arzînd care e însă lipit şi nu poate fi smuls decît odată cu pielea; oracolul delphic îi recomandă, spre a scăpa de chinuri, să se arunce de viu pe rug şi să ardă; făcînd aceasta, H. de fapt, fără să ştie, îşi asigură apoteoza; în clipajinală, un nor îl ridică în ♦Olimp, printre zei^ şi astfel, devenind zeu el însuşi, prin urmare nemuritor, e înfiat de Hera, care îşi uită vechea mfni'e, şi este însurat cu zeiţa ♦Hebe. Numele personajului e ciudat; ar proveni etim. din Hera (numele zeiţei) şi kleos (faimă, glorie), acest nume sugerînd aşadar consecinţa persecutării eroului de către zeiţă. Dar există elemente stranii în variantele biografice, ca şi în structura sa de persoană mitică. într-o variantă a morţii, H. se urcă singur pe rug, după ce schimbase nemurirea cu care era înzestrat, pentru condiţia de muritor a lui Prometheus. Tot aşa, e puţin obişnuită în mitologie forma sa compozită (remarcată şi de Herodot) de^zeu şi de erou, poate ca un simbol de interferenţă între cele două condiţii contrare — cerul şi pămîntul (neavînd similitudine, în acest sens, decît cu ♦Ghilgamesh). Stratificarea mitică şi fenomenul de ♦sincretism i-au compus o biografie de excepţie, cu o genealogie de prim rang: tatăl şi totodată străbunicul său este
HERAKLES
 220
                                                               Zeus, deoarece *Alkmene, care îl născuse de la Zeus, era ea însăşi (ca fiică a lui Elektryon, fiul lui *Perseus născut de *Danae de la zeul v suprem) strănepoata lui Zeus. Chiar cadrul \ naşterii.-eroului...este excepţional: „noaptea în
  1 care Zeus s-a iubit cu Âlkmene a fost'[>..] de trei ori mai lungă" (Diodor), deşi după alţii (de ex., Seneca), doar dublă; unii autori antici se referă numai la dorinţa lui Zeus de a-şi relungi plăcerea, alţii descoperă aici un simbol erakleian: lungimea neobişnuită a duratei necesare zămislirii unei făpturi de asemenea forţă (Diodor) şi se mai invoca argumentul că Zeus fusese atunci străin de voluptatea pură, do-rindu-şi numai un fiu de la Alkmene şi tocmai de aceea asumîndu-şi identitatea soţului ei. Zeus anunţă, la termen, întregului Olimp că va întemeia dinastia coborîtorilor din Perseus, în Argos; dar Hera, ajutată de Eileithyia, întîrzie din gelozie naşterea copilului, deter-minînd totodată naşterea prematură a lui Eu-rystheus (viitorul stăpîn al lui H.). După naştere,
  H.  e abandonat pe cîmp unde e întîlnit de Hera şi de Athena (într-un moment paradoxal, Hera, care nu-l recunoaşte, îl şi alăptează), apoi e dat în grija Alkmenei ca a unei doici străine; dar descoperind adevărul, Hera trim ite doi şerpi ucigaşi la leagănul pruncului pe care însă el îi sugrumă. După un mit comple lentar, copilul s-ar fi numit Alkaios, iar oamen i din Argos, informaţi, i-au dat un nume simbolic oracular: Herakleos — „Beneficiarul gloriei prin Hera". Numeroasele fapte excepţionale ale eroului nu se roduc numai la aria vitejiei şi a forţei fizice, deşi aceasta e dominantă. Lui H. i se mai atribuie acte de instituire a civilizaţiei (introdu-cecga^^riculturii, viticulturii şi pomicultura. în Libyi)^satrn5fiiar derncuitură (răspîndirea, în Hellada, a teoriei astronomice a sfericităţii, pe care eroul o învăţase de la ♦Atlas). De asemenea, după mitul comunicat de Herodot, un episod 'J al peregrinărilor eroului îl prezintă drept primo- * genitorul cîtorva popoare din Europa; de pe domeniul din ins. Erythreia din faţa Gadeirei-(Gibraltar), deci în Africa de Nord, mînînd vacile uriaşului tricoporal Geryoneus, H. ajunge în împădurită Hylaia, viitorul ţinut scitic, unde iernînd într-o peşteră cu ♦Echidna (care îi furase herghelia de iepe), face cu această făptură trei copii, care devin strămoşii sciţilor, agatîrşilor şi tracilor (însă numai sciţii, coborîtori din primul fiu, Skythes, ajung neîntrecuţi arcaşi ca străbunicul lor). Actele lui H. sînt complexe, întrucît solicită egal forţa musculară, agilitatea în mişcări, viteza reacţiilor, ca şi inteligenţa, dibăcia, subtilitatea raţionamentului, decizia spontană, răbdarea, găsirea soluţiei optime şi un spirit justiţiar fără cusur. De altfel, faptele lui au fost răsplătite de zei — în afara darurilor întîmplătoare (o pelerină de la Athena, o măciucă şi o platoşă de la * Hephaistos, nişte cai de la Poseidon, o sabie de la Hermes, un arc de la * Apollon şi instituirea Micilor Mistere (—► mistere) în onoarea lui, din iniţiativa zeiţei ♦Demeter) — cu apoteoza zeificării şi căsătoria cu zeiţa Hebe (pînă atunci, H. mai avusese
cîteva soţii, legitime sau nu, însă muritoare: Megara, Omphale, Auge, Deianeira); în această împrejurare se evidenţiază latura cea mai puternică a caracterului său: lipsa de trufie; justiţiar fără abatere, el culminează-frT ace astă însuşire cînd, propunîndu-i-şe după apoteoză primirea între cei 12 zei mari olimpieni, H. refuză onoarea ştiind că astfel alt zeu ar trebui exclus spre a-i face loc. Şi totuşi portretul general al lui H. pare construit pe un paradox, coexistenţa spiritului justiţiar de maximă fermitate cu gafele impulsivităţii şi cu alte două trăsături divulgînd nestăpînirea instinctelor: eroul e un suprapo-tent erotic, nu totdeauna selectiv (de ex. îmbrăţişările cu Echidna) şi, după o imagine a lui «♦Pindar, neobişnuit de lacom la mîncare şi băutură; din suita portretelor lui mitologice rezultă că este un impulsiv violent, suferind adesea de stres; iată un fapt specific: ♦rugăciunea eroului către zei, ca greierii care îi împiedicau somnul să fie alungaţi, divulgă un personaj bolnav de nervi, căci ţîrîitul monoton şi nestrident al grjierilor, cu rezonanţa lui cosmică misterioasă, este pentru orice om normal încîntare producătoare d reverie. Totuşi, ori de cîte ori H. ucide cîte un nevinovat, îşi regretă violenţa cu sinceritate. în sfera mai tîr-: ie a ♦cultului său, H. devine patronul gimna-: fiilor şi al sportului, iar cum arborele său consacrat era plopul, tinerii învingători la întrecerile sportive erau încununaţi cu ramuri înfrunzite de plop; la romani, va deveni patronul gladiatorilor; de asemenea' protectorul apelor termale (Herculanum în Italia, Băile Herculane în Dacia Romană), dar şi al carierelor de piatră. Cultul lui H. s-a răspîndit mai întîi din Tirint (Pelopones) şi Theba (Beoţia); dar unele atribute coincidente cu ale zeului fenician *Melqart (adorat în Tyr) sugerează eventualitatea unui factor de influenţă din *mitologia feniciană; de altfel, despărţind munţii Kalpe şi Abyla ca să unească Oceanul Atlantic cu Marea Me-diterană, H. face * Coloanele lui Herakles (Gi-braltarul), pe care fenicienii le numeau în teritoriile lor Stilpii lui Melqart. în mitul grec,
H.   a clădit Coloanele de la Gadeira (Gi-braltar) după ce, prin îndiguiri, apropiase ţărmul african şi ţărmul european, practicînd o strîmtoare prin care monştrii oceanici nu mai puteau pătrunde în Mediterana; o variantă narează însă contrariul: lipite anterior, continentele se despart prin promontoriul făcut de
H.   pentru unirea Atlanticului cu Mediterana. (Tacitus aminteşte însă de alte coloane, mai nordice, identificate de cercetătorii moderni cu nişte stînci din ins. Helgoland). Chiar dacă ♦simbolul acceptat de greci era obţinerea nemuririi prin suferinţă, simbolismul structural al mitului e obscur. Romanii l-au numit Hercules ; exista însă şi un *Hercle etrusc (păstrat de romani în ocara licenţioasă mehercle). Ana-j liza structurii mitologice * a lui H. poate sugera \ observaţia generală că eroii mitici sînt mai ' vechi decît zeii în conştiinţa spirituală a omenirii, căci eroii reprezintă de obicei idealul pri- ^ mitiv al forţei fizice pure, amorale, care nu se"
221
HERMENEUTICĂ
împiedică de la ucidere, fără a avea însă vocaţia crimei (cf. *Enkidu). Dar portretul mitic hera-cleian, ca ♦arhetip, depăşeşte acest stadiu, nu numai prin apoteoza divinizării. H. pare de fapt, tipologic şi genealogic, un apartenent integral la rasa dorienilor peloponesiaci (stabiliţi în sudul Helladei în jurul anului 1200 î.e.n.).
 §J. G. Winter, The Myih of Hercules at Rome, New York, 1910; B. Schweizer, Herakles. Aufzeichnungen zur grie-cbischen Religicns- und Sagengeschichte, Ttlbingen, 1922: Angelo Brelich, Gli eroi greci. Un problema stori-eo-religiosot Roma, 1958
    Hercle ♦Strămoşul arhetipal (-+arhetip) al etruscilor (-+ mitologie etruscă). Imagini vechi, apoi statuete de bronz din sec. VI î.e.n., monede etrusce de argint şi de bronz de pînă în sec. IV î.e.n. cu efigia zeuîui-strămoş atestă vechimea acestui ♦cult. H. este prezent şi pe oglinzile etrusce (aici însă identificabil uneori cu ♦Herakles); există oglinzi etrusce ciudate, în ornamentaţia cărora zeiţa etruscă *Uni îl alăptează pe
 H., dar un H. adult şi bărbos, care suge inocent de la sînul zeiţei. Mai rar, reprezentat în cuplu cu zeiţa *Menrva, ca amant sau ca soţ al ei. După unele interpretări, H* ar constitui un împrumut mitologic (♦mitul elementar al lui Herakles, preluat de etrusci de la coloniştii greci din Cumae); dar există şi opinia contrară. Din numele zeului etrusc a rămas în 1b. latină populară interjecţia mehercle (cf. Plautus, Miles gloriosus) folosită ca ♦jurămînt vulgar (aprox. iău\) sau, mai ales, ca înjurătură.
    Hercules —► Herakles
    Herishef (Cel din iazul său); Harsaphes Zeu în ♦mitologia egipteană, al cărui +cult era originar din Herakleopolis; ♦simbol al fertilităţii, considerat în relaţie directă cu ^apa fertilizantă, era numit însă şi „Zeul Berbec", deşi reprezentat de obicei antropomorfic, numai cu cap de berbec, în Regatul Mijlociu devine zeu panegiptean (sec. XVII-XVI î.e.n.), cînd credincioşii săi îi înving, în Deltă, pe intruşii hiesoşi (în timpul tînărului faraon Sekhnen-ră) şi izbutesc să unifice Egiptul de Jcs şi Egiptul Mijlociu; cultul Iui H. generalizîndu-se, zeul începe să fie socotit una din ipostazele lui ♦Horus. Dar unificarea politică nefiind absolută, puterea învingătorilor asupra Egiptului de Sus rămînînd mai mult nominală, locuitorii Tebei impun în cele din urmă înlocuirea cultuală a lui H* cu zeul local ♦Monthu (din oraşul vecin Hermonthis).
    Herjan (Suveranul, Domnitorul) Căpetenia oştilor zeului suprem ♦Odhinn şi diriguitorul ♦Walkyriilor, în ♦mitologia scandinavă, uneori confundat cu ipostaza războinică a lui Odhinn. De fapt, H. trebuie să fi fost un zeu mai vechi al războiului, care mai tîrziu s-a contopit, prin ♦sincretism spontan sau teologic, cu Odhinn, şi considerat apoi (mai ales în *Edda Veche) drept ipostaza războinică a zeului suprem.
    Hermapliroditos (grec. Epna(pp65ixog) Fiinţă fabuloasă, în ♦mitologia greacă, socotită odraslă a zeilor ♦Hermes şi ♦Aphrodite şi reprezentînd egal sexele părinţilor. ♦Nimfele l-au crescut pe muntele Ida. Dar în altă variantă, fiind un bărbat
 tînăr şi scăldîndu-se în lacul Salmakis, H. a atras atenţia Nimfei lacului, îndrăgostită subit de el; respinsă, ea l-a cuprins totuşi în braţe şi, rugîndu-i pe zei să le unească etern trupurile în îmbrăţişarea iubirii, şi-a obţinut împlinirea dorinţei; după aceea, noua făptură bisexuată a intrat în suita permanentă a lui ♦Dionysos. Cu privire la ♦simbolul ♦mitului hermafro-ditic, Strabon sugerează (Geografia, XIV, II, 16) drept sursă, strădania de a se găsi o scuză vieţii depravate, de huzur şi efeminare la care decăzuse populaţia Helladei la un moment dat. Poate că aceeaşi idee a urmărit şi sculptorul Polyklet, în celebra statuie a lui H. din Atena.
     hermeneutică (lat. ars hermeneutica < grec. âpjiT|vei)© — interpretez) Ştiinţă sau artă iniţial empirică, destinată interpretării mesajelor sapienţiale atribuite de tradiţie zeului ♦Hermes (în ipostaza Hermes Trismegistus, identificabil cu egipt. ♦Thot), care ar fi comunicat, în scrieri iniţiatice compuse criptic în preajma morţii sau dispariţiei sale de pe pămînt, esenţa cunoaşterii universului (de ex., presupusul text egiptean ermetic numit Tablele de Smarald, avîndu-şi obîrşia probabil în ♦cultul solar şi ocupîndu-se de „lucrarea Soarelui" ca de o forţă cosmică primordială, a fost retransmis de alchimiştii medievali, apoi preluat de ♦teozofie şi ♦ocultism). Prin extindere, h. devine o metodă de interpretare a oricăror texte cu înţeles ermetic, ascuns, obscur, în scopul clarificării integrale a textului ş i descoperirii tuturor sensurilor lui primordiale, în sec. XX se vorbeşte de o h. textologică, destinată în genere descifrării de texte. La sfîrşitul sec. XIX, pentru Wilhelm Dilthey, h. a ajuns să fie un mijloc specific de pătrundere interpretativă, impus de nevoia de a înţelege integral formele de spiritualitate şi cultură (filosofie, artă, istorie, ♦mituri, ♦religie). Psihanaliştii (S. ♦Freud, C. G. +Jung) au o li. a emoţiilor, iar filosofii existenţialişti (M. Heidegger, K. Jaspers, J.-P. Sartre) utilizează b. spre a descifra însăşi existenţa umană, considerată semn. în mod curent, h. e aplicabilă interpretării specifice a operei unor filosofi, poeţi etc. Totodată există o h. religioasă, năzuind să descopere semnul scriptural originar, în ideea caracterului inepuizabil al ♦cuvîntului divin exprimat în ♦revelaţia primordială. Unul dintre primele demersuri hermeneutice aparţine ♦patristicii creştine: ♦Origenes (în Despre principii) afirma sacralitatea *Bibliei şi instituia reguli de citire şi interpretare a textelor biblice; dar şi anterior, atît comentatorii clasici ai scrierilor vedice şi upânişadice (-> Veda, Upanişad): Shankara ş.a., în ♦brahmanism, cît şi exegeţii talmudişti ai Bibliei ebraice (—► Thorah) şi ♦Talmudului în ♦iudaism sau apoi kabbaliştii medievali (-+ Kabbala) au practicat un tip de metodă hermeneutică. Aşadar sînt două hermeneutici:
 h, sacră (hermeneutica sacra) —consacrată exclusiv ariei religioase şi reconstituirii valorilor intacte ale revelaţiei incluse în scripturi, ea urmărind concret descoperirea sensului unui text scriptural, cercetarea metodelor servind acestui scop şi studiul metodologic al transmiterii
hermes
 222
 sensului descifrat; h. profană — care se dedică decodificării înţelesurilor simbolice ale operelor din aria culturii. Sensul general — modern — al
 h. ca metodă ştiinţifică este înţelegerea integrală a unui text, cu toate înţelesurile lui posibile.
 $ Wilhelm Dilthey, Die Entstehung der Hermeneutici (în Philosophische Abhandlungen, Ttibingen, 1900); Frances A. Yates, Giordano Bruno and the Hermeiic Tradition, Chicago, 1964; F. Schleiermacher, Herme-neutik und Kritik mit besonderer Beziehung auf das Neue Testament, Berlin, 1838; Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj, 1980
     Hermes (grec. 'Epjifjg); lat. Hermes Trismegis-tus (grec. 'Ep|ifj<; Tpiajieyiaxoc;) Zeu din *mitologia greacă, avînd atribute variabile, cu o etimologie onomastică incertă şi cel mai vechi centru cultual, de zeu al fertilităţii, în Arcadia. De fapt sînt însă în tradiţia greacă doi zei H., suprapuşi dar necontopiţi total, consideraţi de obicei ca două ipostaze ale aceluiaşi zeu şi uneori chiar ca divinităţi deosebite: H. arcadi-anul, socotit fiu al lui *Zeus şi al * Pleiadei ♦Maia, în primul rînd mesager al zeilor din ♦Olimp, era un zeu de rang secundar, totuşi investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclectică, aproape paradoxală. Divinitate sincretică (-* sincretism), rezultată dm fuziunea mai multor zeităţi arhaice locale, Hermes Arcadianul (numit uneori şi Hermes Psyhopompos — Călăuza sufletelor spre Hades) devine cu vremea zeu pastoral, ocrotind turmele şi cirezile; apoi, venerat în cetăţi, este zeul negustorilor greci, dar totodată şi oratorul arhetipal (socotit de tradiţie descoperitorul elocvenţei), un zeu călător, atlet, patron al jocurilor şi exerciţiilor gimnastice, protector al memoriei didactice şi al şcolilor, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor de acces, inventatorul ţiterei sau al lirei (pe care, potrivit imnului homeric Către Hermes, I — a confecţionat-o dintr-o carapace de broască ţestoasă, înfigînd în ea 7 tulpini retezate de trestie pentru susţinerea coardelor din maţe de oaie şi înfăşurînd cutia de rezonanţă în piele de bou, braţele lirei fiind lucrate tot din trestie sau dintr-un lemn curbat); acest H. a ajuns patron chiar şi al hoţilor, dar şi ♦simbol al forţei profetice (întrucît el dirija spre oameni visele premonitorii emanate de Zeus); dar era şi simbolul planetei Mercur (grec. Hermes). Exista însă, paralel, şi ♦cultul unui H. falie, care, deşi secundar, pare să divulge o origine cultuală primitivă (epjifjg—piatră falică: —*• culte falice); astfel, el reprezenta la un moment dat idealul elen al efebului; ca pereche erotică a ♦Aphroditei, simbolizează împreună cu ea cele două principii, masculin şi feminin, ale succesiunii generaţiilor; în plus, ar fi fost şi zeu al vîntului, de unde, după unii interpreţi, ar deriva funcţia sa principală, de mesager al Olimpului. Mitul său biografic spune că H. s-a născut într-o peşteră din Arcadia (muntele Kylene) şi îndată după naştere a fugit din scutece în Tessalia, furînd cirezile fratelui său ♦Apollon. Nezărit decît de ciobanul Battos şi ascunzînd vitele, s-a întors în grota natală unde, găsind o broască
 ţestoasă, a făcut din carapacea ei o liră. Apollon, deşi venise furios să-şi ia înapoi cirezile, s-a lăsat cucerit de sunetele necunoscute ale noului instrument muzical şi, în schimbul lirei, i-a lăsat lui H. toate vitele, iar altă dată i-a dăruit şi vestitul ♦caduceu, care ajunge simbolul nedespărţit al lui H., completat cu alte două simboluri: pălăria cu boruri largi şi sandalele înaripate de aur. Tot Apollon l-a investit şi cu funcţia de crainic divin. De la ocrotirea păstorilor şi a drumeţilor, ajunge mai tîrziu, uneori, patron al muzicii, al invenţiilor, al meşteşugurilor, iar în calitatea sa de crainic, o călăuză a umbrelor celor morţi, spre ♦Infern. Lukian din Samosata îi face un portret complex şi ironic, în autocaracterizare („Sînt singurul dintre zei care nu apuc să dorm nici noaptea, căci sînt nevoit să conduc sufletele în lăcaşul lui Pluton44 sau: „Ziua stau în palestre, servesc de crainic în adunări şi dau poveţe oratorilor; mai trebuie să fac ordine şi în treburile celor morţi44 — Dialogurile zeilor, XXIV). Asociat cultual cu *Hestia, ca zeiţă a căminului casnic, H. garantează securitatea locuinţei contra oricăror agresori. Statuile zeului erau aşezate la colţuri de străzi; (cf. varianta romană, mult mai săracă, *Mercurius). ~ Hermes Trismegistus e un zeu sapienţial, în ipostaza sa de zeu triplu, recompus în miturile greceşti după modelul zeului egiptean ♦Thot, dar adesea fiind numai numele onorific grec al acestuia. H.T. e zeul cunoaşterii secretelor divine, • autorul unor cărţi iniţiatice sacre, hermetice (preluate de la Thot), zeu cu atributul profeţiei, educator al preoţilor, legislator, astronom şi astrolog, ocrotitorul scrisului, al geografiei şi^; cosmografiei şi patronul medicinei, deopotrivă^ inventatorul vorbirii articulate, al ♦ritualului ♦sacrificiilor, al scrierii, al palestrelor, al lirei cu 3 coarde şi descoperitorul măslinului; dintre autorii antici, Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thot. De altfel, ♦sărbătorile consacrate lui H. (Hermaia) aveau o nuanţă intelectuală.
 § Gr. R. S., Mead, Thrice Greatest Hermes. Introduction and translation, Oxford, 1S07; A. J. Festugi£re, La Rdvtlation d’Herm&s Trismkgisle, I—IV, Paris, 1944 — 1954
    Hermoâhr; Hermodur (Cutezătorul) Zeu simbolizînd, în ♦mitologia scandinavă, fermitatea curajului, fiul şi mesagerul lui ♦Odhinn, fratele şi răzbunătorul lui ♦Baldr. După uciderea lui Baldr, H. porneşte spre domeniul funerar al zeiţei ♦Hei, ca să-şi răscumpere fratele; călătoreşte prin beznă 9 nopţi şi, traversînd fluviul Gjoll pe podul păzit de fecioara Modhudr, poate zări locurile la lumina aurului local; la destinaţie, i-1 cere pe Baldr zeiţei Hei, care pune condiţia ca tot ce este pe lume să-l plîngă pe acesta, însă condiţia nu poate fi îndeplinită, întrucît refuză să plîngă uriaşa -Tokk — o metamorfoză a lui ♦Loki. H. era închipuit mereu cu coiful pe cap şi cu o platoşă investită cu puteri magice, ambele obiecte fiind dăruite de Odihnn.
 223
HESPERIDES
    Hertha (lat. Nerthus) Zeiţa fertilităţii, Maica Glie (pămîntul hrănitor), în ^mitologia scandinavă şi *germanică. După Tacitus, triburile germanilor o celebrau în cadrul unor orgii şi *mistere rituale, în timpul nopţii. Locul ei principal de *cult ar fi fost o insulă neidentificată. Serviciul divin era oficiat de un singur preot, iar statuia zeiţei, acoperită de văluri, era transportată din loc în loc de *vaci sacre, care nu era îngăduit să fie atinse decît de mîini sacerdotale. în cele din urmă, la sfîrşitul întregului *ritual, statuia zeiţei, veşmintele şi vehiculul de transport erau scăldate într-un lac, H. fiind un *duh al *apei. în varianta scandinavă, era dintre divinităţile acvatice ale clasei *Vana, sora şi soţia lui *Njdrdhry de la care a născut pe *Freyr şi pe
 * Freyja.
    Heruvimi (ebr. pl. kerubim, sg. kerub) Fiinţe incerte din tradiţia ebraică (-> mitologie biblică), închipuite fie ca făpturi zoomorfe înaripate, fie ca *duhuri simbolice imateriale care, înarmate cu săbii de flacără, păzesc *Paradisul terestru Eden). *Yahweh, după izgonirea lui *Adam şi a *Evei, „a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească drumul spre pomul vieţii" (V. T., Geneza, III, 24). H. constituiau primul rang în ierarhia slujitorilor spirituali ai lui Yahweh, simbolizînd în epoca arhaică, se pare, fulgerele şi norii; erau secundaţi de serafimi, nişte şerpi cu aripi, provenind din vechile divinităţi cu aspect de reptile ale canaaniţilor. Herder îi compară cu *dragonii care păzeau, în *mitul grec corespunzător, merele de aur din * Grădina Hesperidelor, iar numele kerâb provine probabil din babilonianul Kurubu, care denumea taurul înaripat cu faţă omenească. Ca figuri cultuale artefacte, H. * împodobeau *tabernacolul lui *Moise, iar mai tîrziu şi Templul lui Solomon din Ierusalim; aceasta era o formă de manifestare materială, prin H., a puterii lui Yahweh care, ca orice zeu suprem, era socotit în primul rînd stăpîn şi diriguitor al fulgerelor; existînd o ipoteză asupra naturii acestor H. de pe tabernacol:    ornamente   funcţionale,    adică  electrozi
 primitivi (poate după un model din *templele egiptene), dacă tabernacolul va fi fost un gen de pilă electrică rudimentară, şi această ipoteză părînd confirmabilă de recomandările de prudenţă excesivă făcute lui Moise şi lui *Aaron, mitul ar putea conţine de fapt *simbolul concret al fulgerului artificial, nefiind exclus deci ca forţa lui Yahweh degajată din H. să fi fost o descărcare electrică de mare voltaj, iar ei devenind în acest mod mesagerii fulgerului ceresc. Miturile fulgerului conţin şi în alte zone elemente asemănătoare (cf. trăsnetele lui *Zeus, săgeata lui *Indra, fulgerele lui *Numa Pompilius); de altfel, reinterpretarea comparativă a unor informaţii antice a dus la formularea ipotezei că preoţii egipteni ar fi cunoscut o tehnică rudimentară de producere a electricităţii. Iniţial,
 H.  ar fi simbolizat norii producînd trăsnete.
    hesihasm (grec. fjaoxia — netulburare, linişte) ; isichasm Doctrină mistică apărută în sec. XIV la Bizanţ, în cadrul *creştinismului oriental, care predica *ascetismul şi extazul, ca instru-
 mente prin care omul ar putea recepta lumina de graţie (energia emanată de *Dumnezeu) şi ar fi în stare să ajungă la perceperea ei senzorială ; în acest scop, omul trebuie să atingă extazul integral prin tăcere, nemişcare şi desprindere totală de mediu, spre a zări lumina graţiei dumnezeieşti şi, stabilind astfel un contact direct cu Dumnezeu, spre a obţine *mîntuirea. în viaţa curentă, h. a impus" fidelilor săi pasivitatea existenţială, umilinţa şi supunerea. Iniţiat de Grigore Sinaitul, h. a fost elaborat doctrinar de teologul mistic bizantin Gregorios Palamas (1296—1359), egumen de mînăstire pe muntele Athos, apoi mitropolit de Salonic, pe care ♦Biserica ortodoxă l-a canonizat sfînt în 1368; pentru Palamas, esenţa lui Dumnezeu e inaccesibilă simţurilor omeneşti şi nu poate fi percepută decît ca emanaţie energetică; dar totodată, nedispreţuind trupul uman, pe care-1 considera participant la viaţa spirituală, Palamas acorda importanţă autocontrolului în asceză.
§ J. Meyendroff, St. Grigoire Palamas et la mystique orthodoxe, Paris, 1959
    Hesiod (grec. eHcrio8o<;) Al doilea poet grec după *Homer, dar primul confirmat de istorie (trăind mai ales în Beoţia, în sec. VIII-VII î.e.n.), despre care *Pindar a afirmat alegoric că se născuse de două ori. H. a trăit mai ales ca agricultor, de unde şi sursa competenţei sale din poemul didactic Munci şi zile, care conţine tabloul enciclopedic al concepţiei arhaice a Helladei despre viaţa agrară şi despre munca cîmpului, văzute în cadru mitic. Opera principală a lui H., *Theogonia, o sursă de mare importanţă pentru cunoaşterea *miturilor fundamentale greceşti, narează geneza *zeilor (-* teogonie) şi *cosmogonia, succesiunea generaţiilor divine, oferă aşa-numitul „catalog al zeilor" şi descrie faptele, iubirile, caracterele zeilor, războaiele purtate de ei şi raporturile lor cu oamenii. în miturile cosmogonice şi antropogonice, povestite de H., există sîmburele primei încercări greceşti de sistematizare a unei concepţii filosofice religioase despre univers. I se mai atribuie şi poemul scurt Scutul. Dar întreaga operă e interesantă îndeosebi pentru abundenţa materiei mitologice pe care o conţine.
§ Hesiode, Thiogonie. Les Travaux et les Jours. Le Bouclier, Texte ătabli et traduit par Paul Mazon, col. Le Belles Lettres, Paris, 1928
    Hesperides (grec. 'HarcepiSsg) Fecioare sacre din ^mitologia greacă (Aigle, Erytheia şi Hesperis sau Hesperethusa), păzind, în Grădina Hesperidelor, merele de aur primite ca dar de nuntă de Hippomenes, de la *Aphrodite; aceste mere creşteau într-un pom păzit de *dragonul Ladon. H., ca şi *Sirenele, aveau darul de a fermeca pe oricine cu cîntecul lor. Originea ce li se atribuie în *mit e incertă: s-au născut fie din cuplul *Erebos — *Nyx (cf. Hesiod, Theogo-nia, v. 215), fie din * Atlas—*Hesperis, fie din ♦Phorkys—*Keto. Plinius cel Bătrîn (Istoria naturală, V, 5) plasează Grădina Hesperidelor în Mauritania, iar *Hesiod (op. cit.) într-o
HESPEROS
insulă din Oceanul Occidental; după alte surse, insula ar fi fost pe ţărmul apusean al oceanului; Mimnermos scrie însă că II. locuiau în nord, printre *hyperborei. Vossius credea că a descifrat în acest mit un tablou al fenomenelor cereşti:
 H.  ar fi orele serii, grădina lor ar simbolica firmamentul, merele de aur — stelele, dragonul e ♦zodiacul sau orizontul care taie oblic în unghiuri ecuatorul, furtul merelor de către ♦Herakles simbolizînd poate dispariţia matinală a tuturor astrelor de pe cer. De remarcat că în miturile germanice (—* mitologie scandinavă şi germanică) şi lituane (—*■ mitologie baltică), *soarele era imaginat ca un măr de aur. Dar mitul H., mai complex şi nereductibil la ♦sim-bolul citat, conţine şi ecoul arhaic al îmblînzirii ♦focului.
    Hesperos (grec. 'Hcraspog); Luceafărul de seară Personificarea greacă a *Luceafărului în ♦mitul principal sau un frate al ♦Titanului
 * Atlas; după Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, III, 60; IV, 27), H. s-a urcat pe muntele Atlas spre a contempla mişcarea stelelor, dar o furtună stîrnită pe neaşteptate l-a răpit din pisc, urcîndu-1 în cer, unde a fost transformat în steaua înserării şi adorat ca zeu al stelei celei mai strălucitoare (cf. miturile ascensiunilor lui ♦Iezechiel, ♦Enoh, *Isaia). Uneori, în miturile de înregistrare mai tîrzie, H. e confundat cu Heosphoros (Phosphoros), ca fiu al cuplului ♦Astraios—♦Eos; în această formă era numit de romani Hesperus sau Vesperugo (ca stea a zeiţei ♦Venus) şi identificat cu *Lucifer.
    Hestia (grec. Ecma; âaua— foc, locuinţă); rar Histie; doric Essta, Osia Zeiţa protectoare a ♦focului (iniţial a vetrei familiale, a casei), în *mitologia greacă; în acest raport, era socotită fiica cea mai mare a zeului ♦timpului, *Kronos, deci sora lui ♦Zeus, şi purta un epitet amintind puritatea focului:   Fecioara Eternă (într-un
 mit anecdotic, H. a refuzat cererile în căsătorie ale zeilor ♦Apollon şi ♦Poseidon, conser-vîndu-şi virginitatea). în mitologia posthomeri-că, se consideră divinitate de prim rang (dintre cei 12 ♦zei olimpieni), singura care nu părăseşte niciodată ♦Olimpul; dar întrucît protecţia ei se extinde de la căminul domestic la orice vatră cu foc şi chiar asupra pritaneului, iar focul fiind o noţiune sacră în antichitate, H. este invocată totdeauna înaintea celorlalţi zei; astfel, de ex., toate *sacrificiile şi toate *libaţiile, indiferent pentru care zeu, începeau cu o invocaţie în onoarea H., tradiţia fiind consemnată şi în proverbul grec „Să începem cu Hestia“. H. este de altfel una dintre divinităţile arhaice indoeuropene, al cărei ♦cult a fost adus în Grecia probabil de primele triburi imigrante de arieni. Forma dorică 'Hala are sensul sintetic de Cea care dă impuls tuturor lucrurilor. Tradiţia attică se pare că păstra în numele zeiţei sensul dublu de statornicie şi mişcare. Pentru filosofia de substrat mitologic, H. devine vatra universului sau personificarea pămîntului ca centru cosmic. Euripides a identificat-o chiar cu *Gaia: „tu, Maică Glie, muritorii înţelepţi te numesc Hestia; Jţu locuieşti în Aitherl“ (fragm. 938). Reprezen-
 324
 tînd, pentru pitagoreici, esenţa lucrurilor (£aiia Xoajiou) era însă bulgărele de foc din centru] universului şi poate că tocmai acest atribut cosmic a înlesnit identificarea Hestiei fie cu Gaia, fie cu ♦Demeter sau chiar cu ♦Kybele. în faptul că H. şi-a conservat virginitatea ideală, poate fi descifrat probabil factorul simbolizînd puritatea absolută a focului faţă de celelalte ♦elemente, deşi în filosofia stoică virginitatea zeiţei este explicată drept improductivitatea imobilităţii, întrucît tronul cosmic al Hestiei — ♦Pămîntul — era socotit a fi imobil în concepţia geocentristă. Prestigiul H. în Hellada este confirmat de faptul că ♦altarul ei din ♦Delphoi era socotit de greci vatra comună panhellenică. (cf. * Vesta)
    Hesus Zeu al vegetaţiei silvestre, în ♦mitologia celtică, unul dintre cei mai veneraţi; după unii cercetători, ar fi fost zeul suprem al celţilor (Henri Hubert, 1923) sau un zeu principal; după alţii (dintre partizanii ♦monoteismului celtic), ar fi fost chiar divinitatea unică; dar ipoteza e neîntemeiată, întrucît H. era pomenit ca element al triadei principale, alături de ♦Teutates şi ♦Taranis, cu care nu are identităţi atributive. Galii îl considerau şi zeu al războiului, căruia îi aduceau ♦sacrificii omeneşti sîngeroase:      „La
 fel şi cei care s-au deprins să adape cu sînge omenesc / Groaznicul altar al lui Hesus“ (Luca-nus, Pharsalia, I, v. 444—445); o informaţie similară dă şi ♦Lactantius. Dar există şi ipoteza unor filologi că numele Hesus e traductibil prin Zeul Bun. H. e reprezentat ca bărbat viguros, tăind un arbore; un ♦altar al său a fost descoperit pe locul unde e azi catedrala Notre Dame din Paris.
    hieroîanţi (grec. ispopdvxrig) Preoţi din Grecia antică, patronînd şi conducînd ♦ritualul de iniţiere în ♦Misterele Eleusine. în acest cadru iniţiatic, h. erau cei care explicau secretele ♦misterelor de sub egida sacră a zeiţei ♦Demeter, ca nişte magiştri unor discipoli riguros selectaţi. Funcţia însăşi a iniţiaţilor eleusini: leporpavtia (adică funcţia de hierofant, de preot deţinînd tainele zeiţei Demeter) era mai rnult decît o simplă funcţie sacerdotală.
    hiero?amie (grec. iepo<; yduoq — căsătorie sacră) Unirea matrimonială între un zeu şi o zeiţă, dar şi contopirea a două principii omologate cu sexele opuse şi socotite divine (de ex., principiile *yin şi *yang, în ♦mitologia chineză). Mircea ♦Eliade vede însă în b. simbolul unirii cosmice a ♦elementelor.
    Hieronymus, Eusefoius Sophronius Doctor al Bisericii cca. (331—420), traducătorul *Bibliei catolice oficiale (*Vulgata). Născut în Dalmaţia şi învăţînd la Roma, H. a trăit ca eremit, către anul 373, în apropiere de Antiohia, iar după răstimpul cît a fost secretarul papei Damasius (—► papi), din 384 s-a stabilit în Palestina. Cunoscător profund al lb. ebraică şi greacă, traduce din original, în latină, V.T. şi o mare parte din N.T. Convertirea sa la ♦creştinism; şi marea sa erudiţie nu s-au produs spontan; după o bună educaţie domestică şi o perfecţionare a studiilor la Roma, antrenat într-o
 329
 HINA
 viaţă de plăceri, e atras de noua ♦religie, se botează, se supune unui *post sever şi, în acest timp, studiază ebraica şi chaldeana, biruindu-şi pasiunile lumeşti. Dar de plăcerile filosofiei antice nu se poate desprinde uşor, în ciuda reproşurilor pe care şi le tot face. Visîndu-se mort, la Judecata de Apoi şi răspunzindu-i magistratului divin că e creştin, e acuzat de acesta că, dimpotrivă, este un ciceronian ; visul îl determină să se despartă de scrierile laice şi să se consacre integral studiului biblic şi, concomitent, să-şi supună trupul unor exerciţii de mortificare, iar spiritul, unor grele şi ample activităţi intelectuale — ceea ce nu l-a împiedicat să trăiască 90 de ani. Comentariile biblice ale lui H. urmăresc totdeauna sensul literal al textelor. El devine un specialist de prim rang, fiind consultat adesea ca o autoritate (dovadă corespondenţa sa bogată) în problemele cele mai delicate de exegeză biblică. Evitînd interpretările alegorice, H. preferă comentariul explicativ cu referiri istorice. Pentru viaţa sa exemplară, ♦Biserica catolică l-a canonizat sfînt. Dar, deşi numeşte deseori filosofia un „izvor de erezii“, opunîndu-i mereu „simplitatea creştină44, H. este totuşi vădit influenţat de filosofia lui Cicero; în Epistole (22; 30), după visul Judecăţii de Apoi, îşi ia obligaţia de a nu mai citi vreodată cărţi laice, însă nu-şi respectă promisiunea aproape niciodată. Corespondenţa sa e un interesant documentar asupra faptelor şi moravurilor sec. IV european. H. a scris şi o colecţie de biografii: De viris illustribus, consacrate atît scriitorilor bisericeşti, cît şi unor filosofi şi istorici antici — Seneca, Filon din Alexandria, Iosephus Flavius ş.a.
 § Gr. von Grutzmacher, Hieronymus, I—III, Leipzig— Berlin, 1916; F. Cavallera, Saint Jârâme, sa vie et son oeuvre, I—II, Louvain, 1922; H. Hagendahl, Latin Fathers and the classics.A Study on the Apologists, Jerome and other christian writers, GOteborg, 1958
    Hila; Sila (rus. cuAa — forţă) Zeiţă eschi-mosă a ♦cerului, vag personificată (-► mitologiile triburilor polare); la multe triburi însă numai o formă de ♦animatism, denumind impersonal toate forţele misterioase din *cer şi de pe ♦pămînt care înfricoşează pe om. Dintr-o descriere, înregistrată de Knud Rasmussen de la un ♦şaman, rezultă că H. e spiritul creator şi păstrător al lumii şi al ♦vieţii: „Eu cred într-o putere pe care noi o numim Sila şi care nu poate fi lămurită în vorbe obişnuite; un spirit puternic, păstrător al lumii din vremea cînd a făcut-o, cu adevărat al întregii vieţi de pe pămînt, atît de puternic, încît cuvîntul său către oameni nu poate fi ascultat în vorbe obişnuite, ci prin furtuni, ninsori, clocotul talazurilor de apă, prin toate forţele de care se teme omul“; totodată însă: „Nimeni nu a văzut pe Sila. Locuinţa sa este aşa de tainică, încît se află în acelaşi timp lîngă noi şi nesfîrşit de departe**. Presupunînd că etnograful a fost fidel în transcrierea declaraţiei şamanului (de altfel, Rasmussen este el însuşi de origine eschimosă), portretul divinităţii nu-şi ascunde elementele de influenţă cultă ; de
 asemenea, al doilea nume poate fi un relict confuz al operei misionarilor creştini ortodocşi ruşi, din epoca în care Alasca a fost colonie a imperiului ţarist.
    Hilaritas Zeiţă secundară, din ♦mitologia romană, reprezentînd personificarea noţiunii abstracte a rîsului şi, prin extindere, a veseliei hilare.
    HiUervo; Fecioara Hillervo Zeiţă virginală, în ♦mitologia finlandeză, protectoare a turmelor şi cirezilor.
    Himaira (grec. Xijiaipa); Himera Monstru tricefal sau ♦dragon din ♦mitologia greacă, avînd un cap de leu, unul de ♦capră şi unul de ^şarpe sau ♦balaur. După ♦Hesiod (Theogo-nia, V, 314—322), H. este un monstru feminin, care s-a născut din împreunarea lui ♦Typhon cu ♦Echidna.
    Himavăn (Posesorul Zăpezilor, Cel înzăpezit; sanscr. himavant — rece, glacial, înzăpezit; munte acoperit cu zăpezi); Himâlaya Zeu din Mitologia vedică, personificînd munţii Himalaia sau stăpînul lor (în geografia mitică indiană, masivul himalaian e considerat un singur munte). Fiind cel mai mare masiv muntos al lumii, Himalaia — munte sacru în totalitate — are şi locuri sacre speciale sau sanctuare naturale: Agastyavaţa, Hiranyabindu (care este şi cel mai important loc de pelerinaj) ş.a. H., socotit tatăl zeiţei ♦Părvati, are epitetul Naghădipa (Domnitorul Munţilor).
    Himli; Himle (island. Acoperişul-de-nestemate) Palat ceresc în ♦mitologia scandinavă, zidit pe muntele omonim, pentru noua generaţie de ♦zei (♦ Baldr, *Hodhr, *Wydarr, *Vale), reveniţi în existenţă după dezastrul *Ragna-rdkr, ca să organizeze şi să conducă după alte criterii această lume regenerată, numită tot Himli.
    Hin Zeu arhaic palestinian preebraic al ♦focului subpămîntean (amintit în cartea Ras-Shamrah); centrul său cultual se afla probabil în valea Hinnom (numită ulterior Gehinnom, de unde a derivat în ♦miturile ♦creştinismului (-*> mitologie biblică) noţiunea de foc escatologic subteran, ♦Gheena), cînd această vale, devenind limitrofă cu Ierusalimul, era folosită ca loc de ardere a deşeurilor oraşului.
    Hina Zeiţa ♦Lunii în cosmologia mitică neozeelandeză maori (—► mitologii din Oceania) care, împreunîndu-se cu zeul principal cosmogonic ♦Tane, naşte pe ♦eroul civilizator ♦Maui. Invocată ca „Hina cea din Lună“ în ♦ritualurile ♦focurilor călătoare din Raiatea, dobîndea semnificaţia sacră a fertilităţii pămîntului. Un ♦mit o consideră numai strămutată pe Lună, în urma unui conflict cu zeul ♦Tangaroa, numin-du-se apoi „Hina care veghează** şi fiind tovarăşa de drum a călătorilor nocturni. După o variantă din Tahiti, într-o seară, cînd Luna era mare şi rotundă, H. a plutit spre fratele ei Ru, dorind să-l viziteze; navigînd întrro găoace, a fost atît de încîntată de excursie şi de privelişte, încît abandonîndu-şi luntrea în voia valurilor sau a vîntului, a rămas în goană veşnică prin cer. Alteori, e socotită însoţitoarea străbunei
HţNAYANA
 226
sale *Pele (zeiţa focului vulcanic) sau chiar o ipostază a acesteia, numindu-se atunci Hina-ai-malama (Hina care este Luna); epitetul poli-nesian curent este „Marea Doamnă aprinsă din cer“, iar un cîntec ritual hawaiian o înfăţişează şi ca o misterioasă doamnă a mării. E considerată şi patroana dibăciei îndeletnicirilor femeieşti şi bunica zeiţei *dansului, *Laka. *Cultul ei e legat în multe insule polinesiene şi de o anume vegetaţie: în acest sens, e numită „Hina ierburilor aromate de leac“, patronînd şi orice fel de ghirlande sau cununi împletite din frunze verzi şi galbene. Un *mit spune că H. a rupt odată cu atîta putere o creangă dintr-un arbore, încît creanga i-a scăpat din mînă căzîndîn preajma ♦templului sfînt Opoa din Raiatea, unde a prins rădăcini şi a devenit primul smochin din lume. Mai rar, e socotită şi zeiţă a *morţii: „Hina, marea zeiţă a întunericului (Hina-nui-te-Po) şi a-tunci e temută, fiindcă a adus moartea în existenţa oamenilor care, pînă la apariţia ei, nu mureau.
    Hinayana (Vehiculul Mic) *Sectă budistă dogmatică, apărută în marea schismă a budismului din preajma sec. I e.n., ca o tendinţă de a menţine riguros doctrina iniţială a lui *Buddha şi ca o replică faţă de curentul reformist *Mahă-yana. Identificată apoi cu secta Theravada (anterior, un curent budist autonom), se pare că H. a fost numită astfel, în primele decenii ale erei noastre, de adversarii ei, care au inclus în termenul H. toate şcolile budiste conservatoare, ca şi pe cele care respectau literal textele tradiţionale din *Tripitaka. Adepţii sectei H. socotesc că Buddha — personaj istoric exemplar, învăţător şi nu zeu — reprezintă idealul suprem al fiinţelor, dar şi limita altitudinii spirituale la care poate aspira un om; ca atare, venerarea lui Buddha exclude formele magice şi fiecare om e un Buddha potenţial, de aici rezultînd ideea liberului arbitru şi a responsabilităţii individuale, ca şi ideea imposibilităţii unei intervenţii exterioare la *mîntuirea cuiva: omul se poate salva, elibera şi purifica singur, prin înţelepciunea, voinţa şi decizia sa, tinzînd spre idealul stării supreme: *Nirvâna, pe care o poate atinge numai renunţînd ia orice raport cu lumea fenomenală şi practicind meditaţia şi *asceza în scopul desăvîrşirii morale.
§ A. Bareau, Les sectes bouddhiques du petit Vehicule, Saigon, 1955
    hinduism Concepţie religioasă (fără a fi o *religie autonomă) care s-a format în primele secole ale erei noastre din *brahmanism, printr-o absorbţie selectivă a *budismului, ajungînd să reprezinte în epoca actuală, etapa modernă, socială şi spirituală, a Indiei. H. a devenit o formă religioasă amorfă, cu instabilitate cultuală^ şi cu un sistem fluctuant de *ritual, cu o doctrină necanonică, fără o organizare clericală şi avînd o ^mitologie bizuită pe un *politeism larg. Mitologia hinduistă acceptă ideea de *spirit universal (*Brahman) şi de spirit individual (*Ătman), urmărind ca ţintă finală a- progresului omenesc — realizat prin transmigraţia sufletelor (*samsăra) .< şi prin respectarea; datoriei (*dhârma) ^.eliberarea fiecărui Ătman, din
cuprinsul naturii şi contopirea lui cu Brahman ; din tradiţie, h. a inclus în *panteonul său şi triada supremă (—► Trimurti): *Brahmă, *Vişnu, iod, dar într-o concepţie amendată, potrivit căreia creatorul universului, Brahma, s-a retras după ce şi-a desăvîrşit opera şi nu mai poate fi venerat decît ca *strămoş divin (Pitamăha — Marele Strămoş); tot aşa, h. a preluat, din Credinţele populare, diferite divinităţi rurale (numite laolaltă Grama-Devata, cele mai multe feminine, provenind probabil din străvechile *culte prearice locale, dar a completat panteonul, sub presiunea populaţiei, şi cu zei vedici vechi (*Indra, *Kubera, *Soma) sau mai noi (*Kăma, *Kârttikeya). Panteonul hinduist fundamental se compune din 33 zei (sanscr. tri-daga— treizeci şi trei), cum e fixat în *Mahă-bhărata, deşi lista zeilor a fost mereu variabilă: „Zeii sînt treizeci şi trei. îţi voi istorisi despre ei, potrivit cu pakşa [clasa divină], kula [neamul] şi gana [clasa semizeilor] lor. Rudras, Sadhyah, Marutan, Vasu, Bhargavah şi Vigve-devah sînt legaţi* de pakşa. Fiul lui Vinata, Garuda, puternicul Aruna şi marele Brihaspati ţin de Aditya. Află că ’Guhyakas împreună cu Ag.vinau, toate ierburile şi vitele mărunte, sînt gana zeilor, ce ţie, o rege, ţi-a fost rînduit cîn-tată" (Mahăbhârata, I Adiparva, 60, 36—39); lista e clasificabilă astfel: 8 *Vasu (numiţi; şi Vasavah sau Vasudevah), 11 *Rudra, 12 *Aditya, Vacatkara şi *Prăjăpati, ultimii doi fiind uneori înlocuiţi nominal cu cei doi *A$vin. ♦Teologia h. neagă orice tendinţă pesimistă în doctrina reîncarnării, acordîndu-i, dimpotrivă, un înţeles simbolic de continuitate a universului (pe care unii gînditori moderni o echivalează cu principiul conservării energiei). De fapt,
h.   modern urmăreşte stabilitatea structurii sociale şi spirituale a Indiei şi validarea concepţiilor moralei tradiţionale. în esenţă, consi-derînd substanţa spirituală supremă Brahman drept bază existenţială, iar lumea concretă empirică o reflectare iluzorie a aceluiaşi Brahman, doctrina h. afirmă că joncţiunea omu-, lui cu divinitatea se obţine pe 3* căi:* karma (acţiunea, de pildă ritualurile), bhakti (devotamentul, iubirea faţă de divinitate), jnana (meditaţia şi cunoaşterea). în cadrul h. s-au format de-a lungul vremii diferite curente sectante; astfel, curentul Vaignava a practicat un cult cu caracter erotic, exprimat în noţiunea sakti (energia virilă) şi alegînd ca obiect al adoraţiei pe *Krişna ca reîncarnare a lui Vişnu. Dar pentru h." timpuriu, prezenţa binelui şi răului, deci a fericirii şi a suferinţei, într-o viaţă curentă, a fost determinată de faptele săvîrşite de om într-o existenţă anterioară; *mîntuirea vă depinde de renaşterile graduale, din ce în ce mai înalte ca rang social sau castă (-vârna), excepţie făcînd *brahmanii care, ducînd *o viaţă pioasă prin excelenţă, nu vor mai, fi obligaţi la alte reîncarnări, putîndu-se revărsa, la capătul acestei vieţi, în sufletul universal Brahman: „Cine a făcut binele, renaşte ca fiinţă bună, cine a săvîrşit răul, ca fiinţă rea. El devine bun prin fapta bună şi
227
HIRANYAKACIPU
rău prin fapta rea. De aceea se spune: Omul e alcătuit în lumea aceasta în întregime din dorinţă; iar după cum îi este dorinţa, aşa este şi hotărîrea lui; şi după cum îi este hotărîrea, aşa săvîrşeşte el fapta; şi după cum îşi săvîr-seşte fapta, aşâ îi e şi destinul" (Brihadăra-’nyaka Upanşiad, IV, 4, 4—5). Stabilindu-se că
 h.  s-a format de fapt în sec. VI—IV î.e.n., de pe urma crizei religioase produse de adversitatea dintre brahmanismul înlocuitor al religiei vedice clasice şi, pe atunci, încă tînărul budism, se poate observa că această religie, veche de 2 500 ani, cu o doctrină necanonică şi cu ritualuri instabile, lipsită de organizare eclesiastică şi de cler, cu o mitologie adesea de împrumut, este o religie amorfă, care totuşi a putut deveni religia naţională a Indiei moderne, alimentînd deopotrivă doctrina spiritualistă Ve-dănta în acţiune a lui Ramakrishna, ca şi ideologia politică a non-violenţei lui Mahatma Gândi. O mişcare complexă reformistă s-a produs în sec. XIX, în primul rînd în cadrul unor societăţi ca Brahma Samaj, Arya Samaj ş.a.\ reprezentate de mari personalităţi din India modernă (Ramakrishna, S. Vivekananda, M. Gândi), al căror scop era purificarea h. de tradiţiile dogmatice şi de ritualurile primitive. Timp de un mileniu s-a dezvoltat neohinduismul, consolidat în sec. XIX de Ramakrishna, dar construit încă de filosoful Sari kara (cca 788—820), pe temeiul unei *Vedănta fără concepţie dualistă (Advaita Vedănta), într-o religie purificată de balast (eliminînd ritualul arhaic *mimahsa, ♦sacrificiile, ♦tantrismul erotic). Ramakrishna, vechi practician al sistemului *yoga, afirma că niciodată calea spre divinitate nu se descoperă prin ♦asceză şi recluziune, ci numai prin împlinirea de către orice om a datoriei lui terestre. Astfel, neohinduismul sec. XX a ajuns să confirme ♦monoteismul vedantin ca pe un monoteism absolut, susţinînd totodată — prin filosofia sa religioasă — valoarea intuiţiei şi a trăirii mistice a fenomenelor, ca forme unice ale cunoaşterii.
 § W. J. Wilkins, Modem Hinduism, London, 1887; J. N. Farquhar, Modem Religious Movements in India, London, 1929; S. Dasgupta, Indian Idealism, Cambridge, 1933; S. Chatterjee, The Fondamentals of Hinduism, Calcutta, 1950; S. Lemaître, Ramakrishna et la vitalite de Vindouisme, Paris, 1959
    Hine-Ahu Prima femeie a lumii (-> omul primordial), creată de zeul polinesian ♦Tane, în colaborare cu ceilalţi zei, făcînd-o din argilă roşie încălzită de soare (-+ mitologii din Oceania). Tane i-a dat viaţă suflîndu-i în nări, iar femeia şi-a deschis ochii şi a strănutat, înce-pînd astfel să trăiască. ♦Zeii au transportat-o în ♦cer, unde au scăldat-o în ape cereşti, apoi au readus-o pe ♦pămînt şi abia aici zeul Tane şi-a luat-o un răstimp ca iubită; după aceea a dăruit-o primului bărbat (*Tiki), creat de zeul războiului +Tu, pentru a întemeia întîia familie omenească.
    Hippolyte (grec.'ItciioMtti) Regină a ♦Amazoanelor, soţia lui ♦Theseus, considerată fiică a zeului ♦Ares; în altă variantă mitologică a
 fost omorîtă de ♦Herakles, cînd acesta i-a răpit o preţioasă cingătoare magică.
    Hippolytos (grec. 'ImtoXuTog) Tînăr erou din
 ♦mitologia greacă, fiul lui ♦Theseus şi al reginei ♦Amazoanelor ♦Antiope (sau, în altă variantă, al reginei ♦Hippolyte). Iniţiat de ♦Centaurul ♦Hiron în arta cinegetică, se dedică ♦vî-nătorii, dar şi adorării zeiţei ♦Artemis, cu care vîna împreună, rămînînd însă cast şi misogin. Jignită de dispreţul lui faţă de femei, ♦ Aphro-dite se răzbună şi stîrneşte în Phedra, mama vitregă a lui H., o dragoste incestuoasă pentru el, transformată apoi în calomnie contra lui; de aici, rugat de Theseus, zeul ♦Poseidon trimite în întîmpinarea lui H. un taur marin monstruos care sperie caii carului mînat de tînărul vînător; aceştia răstoarnă carul şi îl zdrobesc pe H. sub copite. La cererea zeiţei Artemis, ♦Asklepios îl readuce la viaţă pe tînăr, dar îşi plăteşte actul medical cu strămutarea sa în ♦Infern, din ordinul lui ♦Zeus; iar reînviatul H. pleacă în Italia, devenind regele ♦pădurii din Aricia (unde mult mai tîrziu va apare ♦ritualul ruperii solemne a *crengii de aur) sau, într-o variantă latină, fiind ascuns într-un nor de ♦Diana (Artemis) şi dat în grija ♦Njmfei ♦Egeria, în aceeaşi pădure din Aricia, unde îi clădeşte zeiţei sale ocrotitoare Diana un sanctuar (cf. Pausanias, Călătorie in Grecia, II, 27, 4—5; Apollodorus, Biblioteca, III, 10, 3). Sub acelaşi nume, însă în forma sf. Hippolytos (Ipolit), eroul reapare în hagiografia creştină, deşi de astădată e un personaj istoric (trăind între anii 165—-235): teolog şi martir, autorul unui tratat celebru, Respingerea tuturor ereziilor-Ca martir, ar fi fost zdrobit de nişte cai — la
 13 august, adică în ziua consacrată odinioară Dianei (calendarul catolic păstrînd această dată, ca ♦sărbătoare comemorativă).
    Hirauyagarbhâ Embrionul de aur (sau oul de aur), în *mitologia vedică, un ovoid care plutea pe apele cosmice primordiale, precosmogonice (—* apa), pînă cînd a dat naştere universului actual. Această variantă, probabil cea mai veche din ciclul ♦miturilor din ♦cosmogonia, şi din filosofia religioasă a Indiei, a fost uneori inclusă în mitul solar (—* Soarele), deşi *Rigveda (X, 121—129) identifică „embrionul de aur“ cu ipostaza *Prăjăpati a zeului creator. Dar în ciclurile *Brăhmănas şi *Upanişad, ca şi în *Mahăbhărdta, mitul este augmentat: din ♦haosul iniţial se aleg apele care produc *focul, iar din el, după un an cosmic (—► yuga), apare ♦ Brahma spărgînd găoacea oului de aur (sau sfîşiind membrana embrionului) şi creînd din jumătăţile acestuia, cerul şi pămîntul (-* oul primordial; cf. naşterea lui *Pangu, în Mitologia chineză).
    Hiranyakaţipu Tatăl şi regele mitic, în Mitologia vedică, al clasei demonice *Daitya (nepoţii zeiţei *Diti şi ai unui *rişi—înţeleptul primordial *Kăgyâpa), grup de adversari ai ♦ zeilor vedici (un gen de *Titani), împotriva cărora poartă un îndelungat război. H. posedă un dar de la zeul * Brahma: harul amplificării puterii, astfel îhcft lk un moment dat ajunge să dispună
HIRON
228
 de o forţă atît de uriaşă, încît prin ea îi răpeşte zeului suprem *Indra deopotrivă puterea divină *i stăpînirea celor 3 lumi, instaurînd în ele o domnie de aspră oprimare. H. a avut cîţiva fii dintre care unul, Prahlada, a adus pe lume un unic moştenitor: celebrul *Bali (principalul nepot al lui H.).
    Hiron; Heiron (grec. Xeipov) Cel mai popular şi mai înţelept dintre ♦Centaurii *mitologiei greceşti, simbolizînd înţelepciunea şi cunoaşterea; considerat un îndemînatic şi subtil taumaturg (—► taumaturgie), H. locuia într-o grotă din muntele Pelion, în care îl născuse ♦Oceanida Philyra (de la zeul * Kronos); era tatăl profe-tesei Okyrhoe născute de o *Nimfă. Deşi nemuritor, cînd a fost rănit din greşeală de o săgeată rătăcită a lui * Herakles, ca să scape de o suferinţă fizică eternizabilă, H. face o tranzacţie (atribuită într-o variantă şi lui Herakles), dîndu-şi nemurirea în schimbul mortalităţii lui ♦Prometheus. H. era considerat un prieten şi binefăcător al oamenilor. Ca protector direct al basileului Peleus, l-a crescut şi l-a educat pe fiul acestuia, *Ahilleus, eroul troian ; dar a fost şi învăţătorul lui *Iason, căpetenia ♦Argonauţilor, şi' al lui ♦Asklepios, viitorul zeu al medicinei; un ♦mit colateral îl numără printre discipoli şi pe zeul *Apollon; pe toţi aceştia i-a învăţat îndeosebi arta războiului şi meşteşugul cinegetic, legile morale ale existenţei, medicina, farmacopeea, muzica, totodată, cizelîn-du-le caracterele. Tessaliotul Peleus a primit în dar de la H. o lance magică, pe care a preluat-o apoi Ahilleus; operă directă a lui H., lancea putea să producă răni catastrofale, dar şi să vindece răni existente. Dincolo de variantele biografiei mitice ideale, întrucît alura acestui Centaur este de *erou civilizator, s-ar putea formula ipoteza că ar fi fost un personaj protoistorie, dintre primii călăreţi (îmblînzitori sau introducători ai' *calului în uzul Helladei), socotiţi (ca şi în Egipt, în prima perioadă hic-sosă) fiinţe integrale şi veniţi în lumea grecească sub formă de Centauri!
 § Georges DumSzil, Le Probleme de Centaures, Paris, 1929
    Hkanghkak Zeul curenţilor acvatici, al crocodililor şi al tuturor vietăţilor din ape, în ♦mitologia tribului shan din grupul lingvistic thai (Birmania). La sfîrşitul *potopului universal, zeul coboară pe un nor şi operează retragerea apelor.
    Hlidskjalf Tronul zeului suprem ♦Odhinn în *mitologia scandinavă, situat în centrul mai înalt din cîmpiile cereşti Idavallr, în ţinutul zeilor, ♦Asgardhr.
    Hnum (egipt, hnum — a crea); epitete: Berbecul, Zeul olar Zeu arhaic din *mitologia egipteană, al cărui *cult s-a răspîndit în toate nomele ; iniţial, era adorat în Elefantina ca ocrotitor al primei cataracte a ♦Nilului şi ca divinitate care umple fluviul cu apă; în această calitate, H. a absorbit şi alte atribute complementare, devenite principale mai tîrziu: întrucît apa este condiţie esenţială a vieţii, e numit
 „Stăpînul apelor răcoritoare", dar şi „Stăpînul vieţii viitoarefiind considerat generatorul vieţii şi creatorul tuturor vieţuitoarelor, pe care le-a făcut pe roata olarului ;*unele reprezentări plastice îl văd anume în această ipostază: un olar modelînd pe roată ♦oul primordial care va genera întreaga viaţă cosmică. De obicei e înfăţişat antropomorfic, uneori însă cu cap de berbec, cu coarne duble. Valoarea sa cultuală de regenerator al Nilului s-a consolidat sub dinastia a 3-a, cînd inundaţiile fluviale periodice înce-tînd 7 ani (un ecou al fenomenului: parabola biblică a celor 7 vaci slabe), marele inginer *Imhotep (ulterior zeu) l-a sfătuit pe faraonul Djeser să sape canale pe 12 parcele riverane, pe ambele maluri, pînă la Elefantina, aşa încît, deschizînd stăvilarele divine, zeul H. să umple cu apă reţeaua de irigaţie.
    Hodăiţele *Sărbătoare românească rituală, consacrată focului viu (—► focul) de către moţii din Munţii Apuseni — o variantă a sărbătorii *Alămor. H. se ţin între duminica în care începe Săptămîna Albă din calendarul creştin ortodox (—► calendare) şi prima zi a Postului Mare (—► post) prepascal (-* Paşti). Tinerii satului, care au împlinit 12 ani, ies pe dealuri sau pe coastele munţilor cu hodăiţele — nişte mănunchiuri de nuiele, împletite laolaltă cu foi de porumb şi cu paie; aceste fascii sui-generis sînt aprinse, apoi mişcate după un anume program, cu oarecare rapiditate, astfel încît se obţin figuri mobile, simbolice, din linii de foc, bazate pe o iluzie optică şi zărite clar din sat, pe orizontul nopţii.
    Hodhr; Hodur Zeul întunericului, în Mitologia scandinavă. Fiind orb, e folosit de zeul infernal *Loki să-l ucidă cu o ramură de vîsc (-+ creanga de aur), fără a şti ce face, pe propriul său frate, tînărul zeu ♦Baldr. Deşi nevinovat moral, întrucît fusese amăgit că participă la un joc, H. e hăituit de zei după accident; şi chiar dacă se ascunde în întunericul său, în cele din urmă e străpuns cu suliţa de zeul ♦Vale. Pînă la accident, H. locuia în castelul Walaskjalf (Casa Alegerii), fiind custodele ♦ritualului din ♦Walhalla de venerare a lui ♦Odhinn; i se atribuia pătrunderea esenţei din fiinţe şi lucruri, al căror aspect îi era inaccesibil.
    holocaust (grec. o^6<; — întreg, KaucTog — ars; grec. eccl. o^oxauaiog — ardere de tot) ♦Sacrificiu religies prin „ardere de tot“ a victimei sau ♦ofrandei, ♦focul trebuind să mistuie integral prinosul (animalulsacrificial, pîinea ş.a.).
    Homer (grec. "Ojnipog; ojiripoţ — ostatic; poet) Primul şi cel mai mare poet din Hellada arhaică, rapsod legendar, imaginat ca un cîntă-reţ rătăcitor, bătrîn şi orb, cîntîndu-şi rapsodiile în toată lumea grecească, cu timpul aceste rapsodii devenind epopeile *Iliada (povestea războiului Troiei) şi *Odisseia (povestea peregrinărilor lui ♦Odysseus). I se atribuie şi cîteva imnuri, dar şi o mică epopee eroi-comică, Batra-komiomahia (Războiul broaştelor cu şoarecii)* In antichitate se considera că poetul ar fi trăit între sec. XII—VII î.e.n.; 7 cetăţi (Smyrna, Hios, Kolonhonos. Salamina, Rhodos, Argos şi
229
HORUS
 Athena) îşi disputau fantezist dreptul de a se numi patria lui H. Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, I, XII, 10) afirmă că „poetul [...] a călătorit în Egipt“. Unii cercetători moderni consideră însă că H. este el însuşi un ♦mit (Fr. Aug. Wolf, în Prolegomena ad Homerum, 1795) sub egida alegorică a căruia o vastă operă arhaică orală s-a constituit în forme literare pînă cînd, odată cu inventarea scrierii greceşti, a fost înregistrată. Opera homerică este cea mai amplă şi mai amănunţită sursă de cercetare a miturilor Helladei, adesea încă în starea lor pură, iar faptele ♦zeilor şi eroilor, priviţi în acţiune, aşa cum le sînt atribuite de
 H., confirmă întotodeauna cu exactitate portretele lor mitice şi locul lor în ♦panteonul clasic al Helladei, ca şi rolul lor religios din unghiul ♦teologiei arhaice greceşti.
    Homoroka Divinitate marină din *mitologia feniciană, după un text al lui *Berosos, identificabilă cu principiul feminin acvatic, deci cu babiloniana ♦Ti'amat: la început „ar fi domnit o femeie cu numele de Homoroka, în limba chaldaică Thamt6 [babil. Tamtu], nume care tradus în greceşte însoamnă Thalassa, de aceeaşi valoare numerică cu Selene. Cînd însă totul a luat fiinţă, ar fi venit Bel [*Marduk] şi ar fi despicat în două femeia, dintr-o jumătate lăcînd pămîntul, iar din cealaltă cerul. “
    Honir (Domnul Talazurilor) Zeul apelor primordiale (—> apa), în *mitologia scandinavă, ♦simbolul mîlului conţinînd germenii vieţii. Socotit de unele ♦mituri, frate al lui ♦Odhinn şi colaboratorul apropiat al acestuia la crearea primei perechi umane (în varianta antropo-gonică II — dacă nu cumva cei doi fraţi ai zeului suprem, ♦Vile şi ♦Ve, confirmaţi ca atare de *Edda, din varianta I, sînt identificabili cu Honir si ♦Loki), H. este zeul care le-a dat suflare de viaţă primilor oameni, ♦Askr şi ♦Embla. Lăsat ostatic de zeii Aseni (*Asa) în războiul cu duhurile apei (*Vana) H. e ales de acestea cîrmuitor, devenind implicit zeu al mării. H. e unul dintre puţinii ♦zei care se vor întoarce în lume după ce se va fi consumat epoca escatologică ♦Ragnarokr; ca mîl germinativ, el este mereu forţa regeneratoare a existenţei în expansiune. Reprezentat des ca bătrîn vînjos, cu picioare foarte lungi de alergător neîntrecut; în acest raport, cocorul e pasărea sa emblematică.
    Honor; Honos Divinitate personificînd, în ♦mitologia romană, onoarea în relaţiile sociale dintre indivizi. Uneori, invocată de Cicero.
    Honsu Zeul ♦Lunii (Zeul-lună) în ♦mitologia egipteană, fiul lui ♦Ammon şi al zeiţei ♦Mut. Ca zeu selenar, era imaginat în chip de alergător care scotoceşte cerul (cu epitetul „Cel ce răzbate^), dar era şi zeu al destinului şi divinitate oraculară („Domnul Adevărului"), iar mai tîrziu, începe să fie adorat ca zeu care desface vrăjile *duhurilor rele, dar şi ca patronul responsabil al fertilităţii şi creşterii. Considerat şi drept cel ce dăruieşte suflarea vieţii, era adorat ca zeu al suflului vital, însă în această calitate e confundat uneori ca zeul atmosferic ♦Shu. înfăţişat de obicei ca mumie de bărbat tînăr,
 era reprezentat şi ca# om cu cap de şoim, purtînd pe creştet discul lunar, rareori ca un copil. ♦Templul său principal se afla în Teba (Karnak), întrucît H. era considerat sfetnicul divin al regatului teban, deşi în acest oraş era uneori identificat fie cu ♦Thot, fie cu Shu, ca un zeu cumulînd calculul ♦timpului şi cerul aerian.
    Hora Zeiţă arhaică din ♦mitologia romană, probabil patronînd tinereţea. Invocată uneori alături de *Quirinus (cf. Âulus Gellius, Nopţile attice, XIII, XXIII, 2), ca soţie a acestui zeu. Zeiţa este amintită (fără a i se descrie atributele) şi de alţi scriitori: Ennius (Anale, 117) şi ♦Ovi-dius (Metamorfoze, XIV, v. 851)
    Horai (grec ©pa — anotimp; lat. Horae) Zeiţe ale ritmului cosmic în ♦mitologia greacă, supraveghind împreună ordinea în natură, echilibrul universal şi succesiunea anotimpurilor şi orelor: *Eunomia (Disciplina), *Dike (Dreptatea), *Eirene (Pacea). H. păzesc porţile ♦Olimpultii, pe care le deschid sau le închid rărind sau înteţind norii (Iliada, V. v. 749); totodată, urmăresc riguros ordinea anotimpurilor (*Odisseia) ; la ♦Pindar (Olimpice,'XIII, 17; Pithyce, IX, 60; fragm. XXX, 7; fragm. LXXV, 14), purtînd „diademe de aur“, H. veghează ♦timpul universului, în succesiunea dintre atemporalitatea primordială şi timpul caleulabil, uman, izbăvitorul tuturor. (Varianta romană Horae era personificarea orelor.)
    Horkos (grec. "OpKog; cf. OpKog—♦jură-mînt; Jurămintul personificat) Zeul jiirămin-telor în ♦mitologia greacă, devenit mai tîrziu o divinitate populară st ♦morţii, suprapusă cultual lui ^Hades. Grecii timpurii, după cum atestă ♦Hesiod (Munci şi zile, v. 219; Theogonia, v. 331) îl veneraseră ca pe un zeu care plutea deasupra capetelor tuturor oamenilor, ca să asculte, să înregistreze şi să vegheze jurămintele omeneşti, spre a pedepsi pe sperjuri (sTtlopKoi
—   cei peste care e Horkos, cel care jură strîmb). La romani, H. (numit Orcus) a devenit una dintre divinităţile secundare ale ♦Infernului iar apoi, prin extindere, doar ♦simbolul teritoriului infernal.
    Horon Zeu războinic şi distrugător, dar şi vindecător, reparator, întîlnit frecvent In ♦roiturile siriace şi palestiniene, în ♦mitologia egipteană şi chiar în ♦mitologia greacă (în Delos).
    Horpahrud; Harpehrot Divinitate (sau ipostază divină) în ♦mitologia egipteană, aşa-numitul Horus-copil {♦Horus, ca fiu al zeiţei *Isis), reprezentat în chip de prunc care îşi suge degetul.
H.  a fost preluat şi de greci, însă în altă formă de ♦cult (—*■ Harpokrates).
    Hors (slav. Xtipc-h; iran. khor, khores—■ soare) Zeu solar al slavilor timpurii (-> mitologie slavă), care probabil personifica, în ♦cultele agrare, discul soarelui (—► Soarele).
    Horus; Hor (egipt, hor — faţă, chip); Hare-mahet (grec. Harmahis) Zeul ♦cerului, în Mitologia egipteană, simbolizat printr-un şoim; mai tîrziu zeu solar şi apoi ♦Soarele însuşi, ca fenomen cosmic (iar în această formă cultuală, Soarele şi +Luna erau ochii zeului). In epocile timpurii, H. fusese însă adorat vreme îndelungată
 fJOSO NO KAMI
 2301
ca un zeu al libertăţii spaţiilor aeriene; devenit tîrziu Zeul-soare (*Re-Harakhţy ), începe să fie socotit domnitor peste cer şi aştri; apoi ajunge protectorul personal al faraonului sau chiar se confundă cu faraonul însuşi; iar astfel, refjec-tînd poate un antagonism dinastic, e considerat unul dintre cele două elemente ale echilibrului In univers (tradus alegoric prin *mitul luptei între Horus şi *Seth). în *teologia heliopolitană -de mai tîrziu, H. e socotit fiul cuplului *Isis— ♦Osiris, deci nepotul lui Seth şi moştenitorul legitim al regatului terestru, de care a fost privat prin crima unchiului său, ucigaşul lui Osiris; petrecîndu-şi copilăria în Delta Nilului,
 H.  cîştigă în cele din urmă procesul, judecat de conclavul zeilor, şi e proclamat rege veşnic şi universal al pămîntului. într-o etapă teologică finală, după ipostaza sa de copil (*Horpahrud), se fixează imaginea mitică a lui H. de cuceritor al< universului pentru *R6, apoi de stăpîn al spaţiului celest şi de învingător al lui Seth şi al ciracilor acestuia. H. are 4 fii: Amşet, *Duamu-ţşfycHepi, kebehsenuf, simbolizînd ceje 4 puncte cardinale, dar totodată şi aşa-numitele ulcioare icanopice, în care se păstrau, spre a-şi continua iiestingherit funcţiunile postume, măruntaiele (fiecărui defunct (ficatul, plămînii, stomacul şi intestinele); existau ulcioare canopice cu capace inchipuindu-i pe aceşti 4 fii: Amset— cu cap de om, Duamutef — cu cap. de cîine, Hepi — cu cap de babuin şi Kebehsenuf— cu cap de şoim.
    Hoso no Kami Zeul variolei, în *mitologia japoneză.
    Hotei Zeu alegoric, personificînd satisfacţia, in *mitologia japoneză, unul din cei Şapte-zei-ai-Sorţii (Sichi Fukujin): Hotei, *Ebisu, Benten, *Daykoku> *Fukurokuju, *Bishamon, Jurojin).
    Hou Ji *Erou civilizator în ^mitologia chineză, considerat semizeu din naştere, apoi adorat ca un zeu al agriculturii şi al *riturilor agrare. Potrivit mitului transmis de *Shi jing (Cartea «cîntecelor) în poemul Naşterea poporului, H.J. i-a învăţat pe oameni ’ meşteşugul cultivării pămîntului şi, în legătură directă cu asta, sistemul religios al *ritualurilor sacrificiale (-> sacrificiu). Născut de Jiang Yuan din sămînţă divină, crescut şi îngrijit de o oaie, rătăcit apoi într-o pădure unde îl găsesc nişte tăietori de lemne care îl aşază pe un sloi de gheaţă, H.J. e ocrotit după aceea de o pasăre ; în fine, ajuns Ia vîrstă cînd se putea descurca singur, seamănă fasole, orez, grîu, cînepă, dovleci şi mei, orga-nizînd o agricultură raţională: „în cultivarea solului, Hou Ji / S-a străduit să ajute plantele să crească, / Pămînturi curăţind de iarbă grasă / Şi cereale galbene punînd în loc“ (Carte a poemelor. Shi Jing, Bucureşti, 1985, p. 198—200). Ga zeu, H.J. a statornicit regula *ofrandelor rituale agrare, în semn de recunoştinţă şi pentru asigurarea belşugului recoltelor: „De la Hou Ji am moştenit noi sacrificiul“ (loc. cit.).
    Hreidmar Vrăjitor din *mitologia scandinavăcare, găzduind în aşezarea sa rurală pe *Odhinn, *Honir şi *Loki, apoi-şantajîndu-i cu uciderea de către Loki a vidrei Oddir, care ar fi fost odrasla vrăjitorului, obţine de la *zei
 (ţinînd ostatici pe Odhinn şi Honir), atît aur cît să încapă pe pielea jupuită a vidrei, iar spre a completa cantitatea sub pretextul unui singur fir de păr rămas neacoperit, şi inelul magic al lui Odhinn. Dar aurul, procurat de zei de la piticul Andvari, e blestemat de păgubaş, astfel că, deşi îşi dobîndeşte aurul rîvnit, H. e ucis în somn de către fiul său *Fâfnir, care dorea să fugă, cu toată bogăţia, de Regin, fratele său; acesta îl urmăreşte pe fugar împreună cu Sigurdhr (*Siegfried) şi scapă de flacăra veninoasă a aurului asmuţită de Fâfnir (prefăcut în *balaur) pe care izbuteşte să-l ucidă; murind, Fâfnir aruncă însă „blestemul aurului" asupra lui Sigurdhr care, de frica umăririi şi concurenţei, îl omoară pe Regin. *Simbolul acestui mit-parabolă (*blestemul tragic al aurului) e reluat, după *Edda Veche, de Cîntecul Nibelungilor (—► Nibelungi).
    Hrungnir *Gigant din *mitologia scandinavă, cu fruntea de duritatea aramei, personificare a „muntelui pustiu"; avînd un *cal miraculos, Gullfaxi, pe care călăreşte în competiţie ,cu *Odhinn, bea bere cu zeul suprem şi, îmbă-tîndu-se, ameninţă să dărîme întregul *Asgardhr şi şă-i ucidă pe *zei; provocat la duel de *Thorr, acceptă să se bată pe cîmpul Grjottungardhr, departe de Asgardhr; deşi are un scut de stîncă, o măciucă dintr-un stei de cremene şi inima stîncoasă în 3 colţuri, totuşi ciocanul *Mjolnir, aruncat de Thorr, trăsneşte fulgerător capul uriaşului.
    htonic (grec. X06viog —: pămîntesc) Termen referitor (în *mitologie) la specificul unor divinităţi, fie de obîrşie telurică, fie cu sediu subteran şi în orice caz legate de *cultul ♦pămîntului; astfel, *Gaia este o divinitate h. prin excelenţă, dar şi zeii infernali din categoria lui * Hades sau zeii agrari, ca *Demeter, sînt de asemenea htonici.
    Hu Zeu personificînd *cuvîntul divin creator, în *mitologia egipteană, cu ajutorul căruia zeul suprem *Re dă naştere lumii cu tot ce este în ea (-^cosmogonie). H. e adesea asociat cu *Sia, personificarea inteligenţei active.
    Huaca * Spirit sacru în miturile quechua (—> mitologiile triburilor amerindiene), o întruchipare a unei forţe supranaturale care poate deveni o dublură a omului ca individ sau a unui grup social statornicit într-o localitate. Dar H. poate apare în întruchipări diverse: *idol, *altar, o piatră de formă neobişnuită sau chiar un vas ritual (-* mutant). Gînd e dublura omului, H. este un atribut sacru personal al acelui om; dar ca *duh al unei aşezări omeneşti, el este esenţa comunităţii respective, (cf. *Na-hual)
    Huangdi (împăratul Galben) Primul din cei
 5  împăraţi legendari chinezi, monarh etern al universului, zeu mesianic (—> zei) şi *erou civilizator, în *mitologia chineză. Zămislit de pasărea sacră Diqian (chinez, qian — *cer), cînd ea privise.un fulger apărut' lîngă Steaua Polară,
 H. s-a născut după o gestaţie de 24 luni. Capitala terestră a împăratului — potrivit descrierii ■din *SHan hai jirig — era plasată în condiţiile
 -231
HUANGDl
unei geografii fabuloase. în munţii1 Kunlun, şi administrată de *spiritul Lu Wu, care seamănă cu un tigru cu gheare, are 9 cozi, însă chip omenesc; pasărea Chong avea grijă de veşmintele lui H. Altă scriere de epocă (înserrtnări despre căutarea' duhurilor) adaugă detalii exotice: „Munţii Kunlun sînt vîrful pămîntului şi capitala de* jos a împăratului ceresc, de aceea pe dinafară aceşti munţi sînt împrejmuiţi de prăpastia Joshui şi înconjuraţi de nişte munţi de foc. Pe munţii aceştia trăiesc, chiar în flăcări,  păsări şi                  dobitoace şi cresc copaci şi ierburi                         din care se face o ţesătură ce se spală
în foc." Mai multe *mituri narează 'un mare război decisiv, condus de H. Astfel, *dragbnul *Chiyou a pornit război contra împăratului, la un moment dat făcînd să se lase, pe şesul Zholu, o ceaţă deasă care nu se ridică 3 zile, încît soldaţii imperiali rătăcesc drumul; atunci H. ordonă lui Feng Hou să născocească, după modelul constelaţiei Carul Mare, un instrument care   să arate direcţia spre ţările lumii;                     Feng
Hou    construieşte un car                  miniatural care    arată
sudul: în acest car, în faţă, un omuleţ de fier stă în picioare cu braţul întins spre sud, ră-mînînd mereu în această poziţie, oricum s-ar întoarce carul; împăratul reuşeşte să-şi conducă armata şi să-l prindă de viu pe Chiyou, pe care apoi îl ucide. Invenţia din acest mit e, desigur, busola chineză (cunoscută şi sub forma unei linguri magnetice, deoarece constelaţia Carul Mare era numită de chinezi şi Căuşul Ceresc), prevăzută cu un ornament direcţional. O variantă mitografică prezintă acest război ca pe
o  înfruntare cu tribul chiyou, compus* din 81 monştri, împăratul H. acordînd sprijin militar împăratului Dan Di cu o armată alcătuită din urşi bruni şi albi, lupi, pantere, tigri, zfei, spirite; în timpul campaniei, *spiritele executau un *dans războinic, în sunetul tobei pe care *Kui, zeul muzicii, o făcuse din propria sa piele, în tobă bătîndu-se cu oasele zeului tunetului Lei Shen. Lui H., ca erou civilizator, i se atribuie o operă vastă, pe lîngă crearea busolei: introducerea scrierii pictografice şi a artei arhitecturii, invenţia roţii şi a căruţei, adaptarea roţii olarului, construirea arcului automat, a primei bărci, calcularea *calendarului, introducerea medicinei şi a muzicii arhaice qingiao; sub domnia acestui împărat se instituie în China numele de familie ale tuturor cetăţenilor şi se pun bazele creşterii viermilor de mătase şi ale ţesătoriei mătăsurilor; (un mit complementar spune că prima ţiitoare a împăratului, *zîna mătăsurilor *Lei Zu, a fost cea-dinţii* care a crescut viermi de mătase). Binevoitor cu supuşii săi şi generos, i-a învăţat să-şi facă unelte şi arme, care de transport şi de luptă, haine de protecţie împotriva intemperiilor; celor înzestraţi intelectual le dădea sfaturi esenţiale; de ex. o sculptură antică îl reprezintă pe H. discutînd cu *Shen Nong cartea de. medicină scrisă de acesta. Probabil pentru că locuia în piscul foarte înalţilor munţi Kunlun, împăratul
se îmbrăca în culoarea azurului, adică în veşmintele cusute de pasărea îngrijitoare Chong. Călătoriile împăratului se efectuau cu mare pompă şi în cadru fabulos cînd se ducea la adunarea zeilor şi spiritelor, pe muntele Taishan: el şedea într-un car tras de elefanţi şi flancat de 6 dragoni; vizitiul carului era Bifang; în faţă veghea dragonul uriaş Chiyou (cer care avea să pornească mai tîrziu marele război contra' împăratului) ; zeul vîntului mătura drumul, zeul ploii îl stropea răcoriridu-1, în faţa carului alergau tigri şi lupi, iar *genii şi *demoni urmau carul, în timp ce şerpi înaripaţi se aşterne au la pămînt, iar numeroşi fenicşi (*fenghuang) zburau prin aer. H. a lucrat el însuşi foarte multă vreme la turnarea unui vas uriaş pe trepied, împodobit cu basoreliefuri; după aceea a aşezat trepiedul la poalele muntelui Qinshan şi a adunat la un ospăţ pe toţi zeii cereşti şi pe oamenii celor 8 ţinuturi ale lumii. în toiul ospăţului a apărut" pe cer „un dragon fermecat, acoperit cu o strălucitoare platoşă de aur, şi-a scos din nori trupul pe jumătate şi şi-a coborît o mustaţă în cupa trepiedului". H. şi 70 dintre oaspeţii săi, care abia atunci s-a constatat că erau zei, s-au căţărat pe mustaţă şi s-au aşezat pe' dragon, dispărînd în cer; oaspeţii pămînteni au vrut şi ei să se urce, însă mustaţa dragonului S-a rupt şi ei s-au prăbuşit înapoi pe pămînt. Variante ale aceluiaşi mit spun că împăratul, cit a stat pe pămînt, a căutat elbrirul vieţii veşnice, plecînd în' cer numai după ce a reuşit să prepare acest elixir. Tronul său, numit ^al cerului central", l-a cedat temporar zeului *Zhuang Sui. Totuşi, longeviv, H. a trăit 300 de ani,’pentru că se hrănea cu pulbere de jad alb, extras din muntele Mi. Guvernarea sa' înţeleaptă era ajutată de sfaturile unui animal fabulos cu grai omenesc, Bai Shu, de la care împăratul afla toate evenimentele petrecute pe pămînt şi în lumea subpămînteană; ca şi; de poveţele bătrînului zeu Tian Lao, de la care afla evenimentele cereşti şi manifestările oraculare ale fenicşilor în zbor. După» activitatea sa intensă, îi plăcea să se odihnească la umbra copacului Kongsang, pe care tocmai de aceea l-a tăiat Chiyou.■ Tradiţia populară a recunoscut în împăratul Galben * o personificare a păcii. Emblema sa imperială nu era dragonul (ca mult mai tîrziii) ci diaoxiao (pereche de bufniţe, mascul şi femelă), -care simbolizează înţelepciunea perenă şi puterea de a învinge şi*a supune prin abilitate. Portretul mitic al lui H. — explicînd că zeul-împărat Se putea arăta în 4 înfăţişări diferite — indică un *mutant. Dar tradiţia istorică (cu rădăcini arhaice) vorbeşte ca despre un monarh real, care ar fi domnit în jurul anului 3500 î.e.n. Unele texte vechi sugerează că ascensiunea împăratului ar fi pornit întîi de la condiţia tribală, deci că H. ar fi fost căpetenia unui trib riveran al Fluviului Galben (Huang-he), de unde şi numele său imperial, şi că domnia lui s-a desfăşurat sub semnul jin (metalul; ca unul din ^elementele lumii). Chiar dacă însă, la origine, ar fi existat un lîldnarb chinez, atestat cronologic cu acest nume, bio-
flUBAL
 232
grafia sa plină de fabulos (la compunerea căreia au contribuit deopotrivă lunga tradiţie folclorică şi o bogată literatură ulterioară), H. rămîne unul dintre cele mai complexe personaje mitice din *mitologia generală.
    Hubal Zeu arab preislamic (—► mitologie arabă) al *cerului şi al *Lunii, *strămoşul tribului din zona Mecca; era principala divinitate preislamică adorată în *templul * Kaaba. închipuit antropomorf (o statuie a sa din piatră are una din mîini modelată în aur), totodată simbolizat însă şi de piatra neagră sacră, zidită în peretele Kaabei.
    Huehueteotl (Zeul-vechi-vechi, Zeul străvechi; nahuatl hue — vechi, teotl — *zeu); epitet: însoţitorul Nopţii Zeu arhaic toltec al *focului, al cărui *cult era foarte răspîndit la populaţiile precolumbiene din Valea Mexicului, începînd cu civilizaţia enigmatică pretoltecă de la Teotihua-can (—*■mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); se pare că e cea mai veche divinitate din aria centramericană. Ceremoniile, de mare importanţă, în onoarea lui H. se desfăşurau la sfîrşitul fiecărui ciclu de 52 ani, cînd toate focurile erau stinse şi se reaprindeau, ritual, altele noi, de la tradiţionalele torţe vii (un dublu ♦sacrificiu uman, cu bărbaţi vii care, purtînd tăciuni aprinşi cu flacără într-o cavitate toracică obţinută prin incizie, mureau în momentul aprinderii focului sacru, atunci cînd li se smulgea şi inima). Adorarea lui H. (şi a similarilor săi, ca zeul nahuatl *Xiuhtecuhtli) prilejuia aceleaşi sacrificii de o absolută originalitate barbară a cruzimii. Teologii nahuatli îl identificau pe
 H. uneori cu zeul suprem *Ometeotl, mai mult spre a explica vechimea infinită a acestei divinităţi (poate iniţial a focului vulcanic).
    Huen-Tuen (chinez hu— *foc, tu — *pămînt) în mitofilosofia chineză, stare primordială amorfă, reprezentată fie de un animal (cîine, pasăre), fie de un ou de găină; nu este *haosul, ci mai degrabă o etapă precosmogonică (-* cosmogonie).
    Huillca Zeu ceresc al incaşilor (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), fiu al *Soarelui şi al *Lunii (sau numai al Lunii); după o luptă lungă şi dificilă, îl învinge pe enigmaticul ticălos Con, prefăcîndu-1 în maimuţă, iar după victorie începe să efectueze în lume acte justiţiare. Uneori e considerat şi zeu antropogonie (-* antropogonie) ; într-o versiune aparte, H. creează, înainte de orice alte lucruri sau fiinţe, prima pereche de oameni, însă, făcîndu-1 pe bărbat muritor, pe femeie o face eternă, apoi văzînd-o aşa, o ia de la bărbatul căruia i-o destinase şi o dăruieşte Soarelui, ca gest de curtoazie sau doar ca act consolator. E posibil ca aici să fie unul din rarele *simboluri mitologice ale eternului feminin, contopit totuşi cu urmele1 unor *culte arhaice matriarhale.
    Huitaca Zeiţa *dansului şi a bucuriei în mitologia centramericană chibcha (-► mitologiile civilizaţiilor precolumb iene).
    Huitzilopochtli Divinitate solară aztecă, zeul Sudului şi stăpînul lumii, *simbolul războiului, al *Soarelui, al *Cerului, diriguitorul naturii şi
ocrotitorul * vînătorii, dar mai ales patronul poporului aztec (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), uneori considerat Soarele însuşi, ziua luminînd lumea vie, noaptea, lumea morţilor. Dar în *cultul complex şi răspîndit în lumea nahuatlă a lui H. există şi alte atribute: el reprezintă forţa cerului în sine şi a naturii; în Valea Mexicului era adorat ca zeu al războiului. Ca zeu solar, a patronat primul ciclu (din cele 5 ere numite *sori), fiind deci şi divinitate cosmogonică (-* cosmogonie); solaritatea sa e însă perpetuă: el se naşte în fiecare dimineaţă din pîntecul Gliei (*Coatlicue) şi moare în fiecare seară, duşmănit de aştri, care sînt fraţii săi, şi de sora sa *Luna (*Coyolxauhqui) ; el suferă de foame şi de sete, dar nu se poate hrăni decît cu carnea duşmanilor săi şi setea nu i-o potoleşte decît sîngele lor; ca atare, i se aduceau *sacrificii umane (de obicei dintre prizonierii de război) spre a-1 îmblînzi: unii cercetători explică anume astfel numeroasele războaie purtate de azteci: nevoia de neîncetată reaprovizionare a *templelor cu cantitatea necesară de prizonieri de sacrificiu; la consacrarea templului ce i-a fost clădit în 1486, au fost ucişi în onoarea lui H. 70 000 de oameni; de aceea, istoricul catolic Bernardino de Sahagun îl numea „zeu necromant"; aceste sacrificii umane nu erau însă totale: se jertfea numai inima vie (yollotl), considerată în concepţia nahuatlă organul omenesc cel mai dinamic şi cauza esenţială a mişcării, deci, implicit, a menţinerii vieţii; cruzimea *ritualului sacrificiilor s-a îm-blînzit abia sub împăratul aztec Moctezuma I (sec. XVI), care a organizat nişte turnire ceremoniale numite „războaie înflorite" (xochiyao-yotl) în care preoţii jucau rolul teatral al învinşilor sacrificaţi, * iar spectacolele rituale se organizau în epocile de pace prelungită. Principalul *mit al naşterii lui H. explică mai exact structura alegoriei mitologice şi rolul atributiv esenţial din figura acestui zeu. Coatlicue, zeiţa pămîntului, măturînd treptele propriului ei templu, găseşte un ghem de fulgi şi, plănuind să-l folosească drept *ofrandă, îl ascunde în sîn, iar după aceea rămîne gravidă; la sfatul zeiţei selenare Coyolxauhqui, fiicele zeiţei pămîntului (adică „cele patru sute de stele") vor să-şi ucidă mama — fie din pizmă, fie de ruşine, dar din pîntecul marii zeiţe Coatlicue se aude glasul liniştitor al viitorului zeu H., care tot atunci se şi naşte, înarmat, îşi învinge toate surorile, prelungindu-şi de la început atît atributul solar, cît şi funcţia războinică. în cultul lui H. există şi un strat arhaic de *cult agrar: la *sărbătorile ce îi erau consacrate bianual, se prepara o figură enormă a zeului, din aluat de porumb cu miere, frîntă după încheierea ritualului şi distribuită credincioşilor spre a fi mîncată, ca un gen de împărtăşanie. în unele epoci, aztecii l-au considerat şi *erou civilizator care, în ipostaza de pasăre colibri, i-a condus la un moment dat spre o nouă patrie; dar aici nu e vorba decît de *strămoşul totemic (-> totem), adaptat mai tîrziu unui cult complex. Dominat însă de atributul său solar, H. era uneori identificat)
 233
HUN-AHPW
 cu o ipostază fie a lui *Ometeotl, dualitatea nahuatlă supremă, fie a lui *Tezcatlipoca (varianta albastră); oricum, culoarea simbolică de recunoaştere a lui H. era cea albastră (principalii zei nahuatli reprezentînd de obicei cîte
0 culoare). Probabil pornind de la asemenea identificări, E.B. *Tylor îl socotea un zeu parteno-genetic complex. Totuşi, zeul nu se prezintă decît, ca atîţia alţii, într-o varietate de ipostaze atributive, în funcţie de loc şi de epocă.
    Huixtocihuatl (Zeiţa de Sare) Zeiţă aztecă a sării şi a libertinajului vieţii intime (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Hulda; Frau Holle; Huile; Frau Holda Zeiţa căsătoriei, în *mitologia germanică, divinitate amabilă şi binefăcătoare, ocrotind pruncii şi veghind destinul fecioarelor. H. se supără numai cînd nu găseşte ordine şi curăţenie în casele unde pătrunde. De obicei socotită perechea antagonică a zeiţei *Berchta, dar uneori în basmele folclorice ambele se identifică reciproc, deşi de obicei folclorul le prezintă ca pereche antagonică: Frau Holda — geniul bun, Frau Berchta — geniul rău; mai rar, tradiţia le consideră pereche unitară: atunci ele amîndouă trag un car pe pămînt, protejează agricultura şi navigaţia, iar plugul de aur este unealta lor simbolică sacră; de asemenea, ocrotesc torsul şi ţesătoria; în alaiul lor se află în număr mare sufletele copiilor morţi din leagăn. Mai amplu, H. era venerată singură: e o zeiţă blajină, pe care nu o irită decît dezordinea; în credinţele rurale,
1 se atribuie producerea luciului zăpezii (sau chiar a zăpezii strălucitoare); locuind în peşteri montane, H. coboară pe pămînt numai o dată pe an: primăvara.
    Humbaba (sumer. Huwawa) Prezenţă fabuloasă în *miturile mesopotamice despre *Ghil-gamesh descrisă ca un monstru complex, între *dragon şi mecanism, dispunînd de raze ucigaşe şi avînd misiunea mitică de a păzi *pădurea de cedri. (După unele indicii, H. era cunoscut şi în Creta, sub numele Kubebe.) Zeul *Enlil l-a înzestrat cu „şapte spaime", părînd nimburi strălucitoare, iradiante, de tipul celor purtate simbolic de *zei în *mitologiile din Mesopotamia, precum şi cu „şapte platoşe grele" care, îmbrăcate una peste alta, îl făceau pe H. invincibil. Mitul principal caracterizează monstrul prin gura lui *Enkidu: “Humbaba! uragan îi e glasul, gura îi e flacără, răsuflarea e moarte! [...] Pe Humbaba, Shamash l-a înzestrat cu putere, curaj i-a dăruit Addu, ca să păzească pădurea de cedru. Enlil i-a încredinţat Spaimele oamenilor. Humbaba! uragan îi e glasul, el tulbură marea, clatină glia, ca vîntul turbat aţîţă războiul, ca un potop cutremură ţările lumii, oştean turbat a cărui mînie-i ca uraganul: cînd deschide gura, se zguduie cerul, se cutremură munţii, se clatină stîncile şi tot ce e viu se retrage în peşteri. Gura îi e flacără, răsuflarea e moarte!" (Poemul lui Ghilgameshy tabletele II, III, V). Ghilgamesh şi Enkidu răpun monstrul din 3 lovituri grele, apoi pacea cuprinde pămîntul, iar după aceea ei distrug şi pe „paznicii cedrilor, razele sfărîmate ale lui
Humbaba". Stranietatea acestor raze dă de gîn-dit, întrucît după bătălie, Enkidu zace de o boală misterioasă 12 zile, apoi moare fără putinţă de salvare (ca şi cum ar fi fost iradiat). H., deşi mult mai complex şi mai enigmatic, poate fi comparat (dacă nu cumva e modelul acestuia) cu biblicul *Leviatan.
   Humpan (elamit. hupa — a porunci) Zeul suprem în *panteonul din Elam (mijlocul mileniului II î.e.n., Mesopotamia), soţul zeiţei *Kiri-risa şi stăpînul autocrat al *cerului (-+ mitologii din Mesopotamia). H. a fost identificat mai tîrziu de babilonieni cu zeul lor suprem, *Mar-duk.
   Hunab ku (maya hun — unul, ab — fiinţă, ku—*zeu); epitete: Marea Mîna, Zeu peste zei Zeul primordial în *panteonul maya (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeu creator şi suprem, a cărui operă universală se compune din 3 straturi suprapuse: 13 ceruri (Oxlahun-tiku) dintre care ultimul, cel inferior, e de fapt pămîntul oamenilor; apoi,dedesubt, sînt 9 tă-rîmuri subterane (Bolontiku) suprapuse şi ele, ultimul, cel mai de jos, aflîndu-se în stăpînirea zeului *morţii, *Ahpuch. De importanţă esenţială în mersul lumii create este fiul* lui H., zeul complex *Itzamna.
   Hun-Âhpu Semizeu în mitologia quich6 din Yucatan (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), fratele lui Xbalanque (cu care alcătuieşte o pereche în genul *Dioscurilor). Cei doi gemeni au un rol categoric în lupta *zeilor contra ♦giganţilor. Hun-Ahpu şi Xbalanque au fosf, născuţi de fecioara Xquic într-o *pădure; deşi puşi imediat după naştere pe un furnicar, apoi în mărăcini, iar după aceea ţinuţi flămînzi, gemenii nu mor, dimpotrivă, cresc inteligenţi şi înzestraţi, devenind muzicanţi, sculptori în piatră, pictori, ţintaşi, cunoscători ai *magiei, ai semănatului porumbului prin mijloace miraculoase, ştiu să taie bucăţi orice fiinţă şi s-o readucă întreagă la viaţă. Anterior, trufia gigantului ♦Vucub-Caquix şi a fiilor săi i-a supărat pe zei, provocînd astfel pedeapsa *potopului universal, dar tocmai gigantul e singurul supravieţuitor nedivin al catastrofei. Gemenii coboară în regatul infernal *Chi-XibaIba, iniţial spre a-şi elibera rudele, însă îi îngrozesc pe zeii subpămîn-teni, iar pe Vucub-Caquix îl ucid cu o ţeavă de suflat (arma specifică a Americii Centrale); această aventură în Chi-Xibalba capătă şi scopul creării condiţiilor necesare apariţiei vieţii omeneşti. Limitînd forţa şi autoritatea divinităţilor infernale şi întîlnindu-şi sub pămînt propriii strămoşi, gemenii întemeiază civilizaţia umană, transmiţîndu-şi ştiinţele şi artele de care dispuneau ei înşişi, după aceea intră în marele cuptor subpămîntean; iar de acolo „ei s-au înălţat în miezul luminii; într-o clipă au fost ridicaţi la cer. Unuia i s-a dat Soarele, altuia Luna. Atunci s-au luminat bolta cerească şi faţa pămîntului. Acum ei locuiesc în cer" (Po-pol Vuh, II, 14,).~Tema a circulat probabil (sub formă folclorică) în ambele Americi; astfel, după un mit al tribului nord-american zuni, la începutul timpurilor, Gemenii Războiului au coborît
HUN DONG
234
în lumea subpămînteană printr-un lac şi au găsit acolo un neam de oameni alcătuiţi din aburi, cu formă instabilă, care se hrăneau numai cu aburii şi cu mirosul alimentelor gătite; acei oameni s-au îngrozit văzînd că gemenii mă-nîncă hrană solidă. Gemenii trec prin divise aventuri; în cele din urmă ei aduc la suprafaţa pămîntului cîţiva oameni de aburi, din care a descins ulterior omenirea actuală.
    Hun Dong (chinez hundong — ♦haos; hun — amestec, dong — noţiune mitofilosofică paradoxală: început fericit sau început incert, stabilitate sau incertitudine în desfăşurarea unei acţiuni iniţiale) Haosul primordial personificat, în
*mitologia chineză. După o tradiţie, H.D. a fost împăratul Lumii Centrale (Imperiul de Mijloc); foarte ospitalier, se deosebea însă de oamenii viitori prin lipsa celor 7 orificii, destinate văzului, auzului, respiraţiei şi nutriţiei. La un moment dat,       porunceşte supuşilor săi Shu       şi
Hu să-i facă      orificiile     necesare, aşa că ei îi
perforează zilnic cîte o gaură în corp, dar în a şaptea zi H.D. moare şi în aceeaşi clipă se naşte universul. Un ♦ritual (de caracter cinegetic) păstrat mult timp în China consta în străpungerea      cu săgeţi        aprinse a unor sticle
înfăşurate în     piele de       căprioară; ideea ar fi
putut simboliza haosul (pielea) şi cele 7 perforări (săgeţile de flăcări). în concizia sa arhaică, ♦mitul era mai precis: H.D. este materia informă, dar vie, conştientă de sine, a haosului primordial, pe care prietenii ei, adică principiile misterioase vitale, o perforează, conferindu-i căile de intrare ale senzaţiilor necesare contactului concret cu mediul cosmic.
    Hun gurăs (mongol hun — om, gurăs — sălbatic) Personaj fabulos din tradiţiile mitice mongole, identificabil cu *omul primordial, dar în unele interpretări ipotetice mai noi, echivalat cu *Yeti.
    Huracan Zeul suprem în mitologiile maya şi quiche (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), reprezentînd centrul universului (un epitet preferat: „Inima Cerurilor"); stăpînul şi diriguitorul furtunii, vînturilor şi fulgerelor, avînd ca atribut esenţial producerea vîntului violent (numele zeului H. a dat în limbile europene cuvîntul uragan; engl. hurricane). H. indică energia uriaşă, dezlănţuită, neînfrînată, a ♦elementelor. Adesea, H. e considerat o trinitate: *Cacul-ha-Huracan, Chipi-Caculha şi Raxa-Caculha (maya caculha — strălucire de fulger).
    hurie (pers. huri) Curtezană divină din ♦Paradisul musulman *Firdaws (-+mitologie arabă).
    hurufiţi (arab. kăruf—literă) *Sectă musulmană (-> islam) de orientare şiită (-+ şiiţi), apărută spre sfîrşitul sec. XIV (întemeietorul: Fazlallah Astrabi, condamnat la moarte şi executat în 1394) şi răspîndită mai ales în Iran. După moartea fondatorului, discipolul său AU al-Allah s-a mutat împreună cu sectanţii fideli în Turcia. Doctrina hurufită se bazează pe Cartea veşniciei, scriere canonică în 6 părţi (prima, compusă de Fazlallah, iar celelalte de mai mulţi discipoli, în 1b. persană); scrierile canonice ulterioare (în lb. turcă): Mahramnameh,
Mahabbatnameh etc. Prigonită şi în Turcia (unde e aproape desfiinţată în 1824), secta nu mai există ca atare; puţinii fideli perpetuaţi, con-topindu-se cu ♦dervişii, mai sînt prezenţi în grupuri mici în unele ţări arabe. Potrivit cosmologiei hurufite, lumea a fost creată de ♦Allah, dar se află într-o perpetuă mişcare de rotaţie, determinînd astfel toate modificările vizibile ale realităţii. Allah se manifestă în două moduri: în om, pe care l-a creat după chipul şi asemănarea sa; în cuvîntul dumnezeiesc, adică în ♦Coran, şi în numele tuturor lucrurilor (sunet, grai, literă). în om, Allah se manifestă pe 3 căi: profeţia, ocrotirea divină, dumnezeirea; după profeţiile lui ♦Mahomed, urmează imamii şiiţi, văzuţi ca ♦profeţi, Fazlallah fiind considerat ultimul ocrotitor şi prima întrupare dumnezeiască. în cadrul concepţiei hurufite s-a dezvoltat o mistică a literelor. Sunetul graiului dumnezeiesc, fiind imaterial, e socotit superior înregistrării lui grafice; dar tocmai acest grai este unicul mijloc de creaţie a lumii de către Allah: numele lucrurilor precedă lucrurile înseşi, iar deposedarea lucrurilor de numele lor înseamnă anularea existenţei acelor lucruri. Graiul sau cuvîntul lui Allah fiind Coranul, el este aşadar cauza existenţei tuturor lucrurilor.
    Hus, Jan Reformator religios ceh (1371— 1415), profesor la universitatea din Praga (unde studiase), apoi decanul facultăţii de arte şi, în 1402—1403, rectorul acestei universităţi. Din 1402, rosteşte predici (în lb. cehă) într-o'capelă pragheză, atacînd clerul catolic, averile bisericeşti, vînzarea indulgenţelor; predicile lui H. cer o reformă a ♦Bisericii catolice, însă îi atrag condamnarea la arderea pe rug, acuzat de ♦ere-zie de către Conciliul din Constanza (1415); sentinţa e pusă în aplicare, dar stîrneşte în poporul ceh un val de nemulţumire, soldat cu o răscoală. Cu doi ani înainte de arderea pe rug, H. publicase lucrarea sa principală, De ecclesia (Despre biserică, 1413J, unele din ideile fundamentale ale acesteia fiind influenţate de opera reformatorului englez John ♦Wycliffe (1320—1384). Doctrina lui H. afirmă, ca ideal al fiecărui om, ca normă absolută şi ca măsură a dreptăţii sociale, cunoaşterea raţională a „legii dumnezeieşti"; societatea, a cărei împărţire în 3 categorii H. o acceptă, trebuie guvernată în acest spirit; dacă guvernarea nesocoteşte legislaţia lui ♦Dumnezeu, supuşii sînt eliberaţi de obligaţia supunerii faţă de autorităţi. Din doctrina lui H. a luat naştere mişcarea husită care* sub lozinca normei „legislaţiei divine" a avut totuşi un caracter popular, de mişcare cu revendicări sociale, care a şi dus la mai multe războaie husite (1419—1437).
§ Johannes Hus, Tractatus de ecclesia, Cambridge, 1956; B. T. Py6iţoB, Mh ryc, MocKBa, 1958; R. Kalivoda* Husitskâ ideologie, Praha, 1961
    Hybris (grec. ''YPpiş; OPpiQ — crimă, nelegiuire, păcat suprem) Divinitate demonică din ♦mi-tologia greacă, reprezentată ca femeie, inspirînd oamenilor nelegiuiri făptuite din orgoliu sau din trufie. Fiul ei, după Herodot (Istorii VIII, 11)
235
HYPERBOREI
şi *Pindar (Olimpice, XIII, 10), este şi el o personificare mitologică — Koros, simbolizînd lăcomia şi excesul. Noţiunea hybris e variabilă ca sens’; dacă pentru Pindar (Pythice, II) poate desemna, de ex., trufia fără limită a lui *Ixion care doreşte să se împreuneze cu *Hera, alteori e traductibilă prin „păcat maxim", „culpă omenească supremă“ (în acest sens apropiindu-se de valoarea semantică a noţiunii biblice de *păcat originar); în genere, hybris înseamnă orice încălcare de către om a măsurii impuse de *zei sau păcatul justiţiabil prin intervenţia pedepsitoare a justiţiei divine (zeiţa *Dike).
    Hydra din Lerna Monstru sau *dragon din *mitologia greacă, locuind în lacul Lerna, (Pelopones) pe care-1 otrăvea cu emanaţiile sale, şi avînd o sută de capete ce se regenerau îndată ce erau retezate. H. L. ucidea şi cu mirosul îngrozitor, emanat de respiraţia celor o sută de guri. Imaginată ca o creatură feminină, în cele mai multe variante mitice se credea că este odrasla cuplului               *Typhon — *Echidna.
H.L. a fost totuşi ucisă de * Herakles, care a izbutit să taie şi unicul cap nemuritor şi să ardă cei 100 de grumaji imediat după retezare, spre a împiedica regenerarea. După interpretările clasice, Hydra ar personifica umezeala terenului mlăştinos din Lerna, cu numeroase izvoare (icetpaXa i— capete), răspîndind miasme; iar isprava lui Herakles ar fi asanarea terenului, devenit apt pentru agricultură.
    Hygieia Zeiţa sănătăţii, în *mitologia greacă. După unii interpreţi, ar fi fost la început numai o noţiune, o abstracţie, personificată ulterior ca zeiţă autonomă. într-adevăr, *cultul ei ca divinitate a fost introdus destul de tîrziu în Epidaur, iar în Atena a pătruns asociat cu cultul lui ♦Asklepios, după suferinţele pricinuite populaţiei de epidemia de ciumă. Mai tîrziu, *mitul se precizează în *teologia ateniană, H. începînd a fi socotită fiica lui Asklepios iar după aceea, chiar soţia lui. (cf. *Valetudo)
    hylozoism (grec. Ctoi — materie, substanţă, Ccori — viaţă) Doctrină materialistă în filosofia antică greacă (Thales, Anaximan-dros, Anaximenes, *Heraclit, Empedokles, într-o măsură Aristotel ş.a.) şi în gîndirea modernă (Giordano Bruno, Spinoza, Diderot, Haeckel), care, deşi respinge ideea de supranatural, atribuie însă materiei capacitatea generală de a avea senzaţii, percepţii şi raţiune, în toate detaliile ei componente. Dacă pentru Spinoza gîndirea era un atribut universal al materiei, pentru h. cel mai nou, atît sfera senzorialului, cît şi conştiinţa sînt însuşiri inseparabile ale materiei, care aşadar contrazic orice ipoteză asupra unei substanţe spirituale, adică imateriale.
    Hymenaios (grec. ' Yiisvaiog); Hymen Zeul căsătoriei, în *mitologia greacă, conducător al cortegiilor nupţiale şi al cîntecelor de nuntă. Era socotit fiul lui *Apollon şi al unei *Muze (*Calliope sau *Clio) sau al cupl.ului ♦Dionysos —- *Aphrodite (ocrotind însă în acest caz fertilitatea plantaţiilor şi belşugul roadelor), în varianta attică era imaginat ca un tînăr
frumos care, iubind o fată, a urmat-o în procesiune pînă la Eleusis, deghizat în femeie; salvînd în cale pe toţi ceilalţi de nişte piraţi, obţine ca răsplată fata şi se însoară cu ea. Dar *mitul principal vorbeşte de tînărul H. murind în noaptea nunţii. Acest mit, lipsit de caracterul anecdotic de'basm, provine pe de o parte din datinile arhaice de omologare a *ritualurilor nupţiale şi funerare (-* funeralii), iar pe de alta, poate, dintr-un simbolism intuitiv care duce la asemănarea — prin pierderea de sine a insului —■ între actul iubirii şi actul morţii.
    Hymir (Cel Sumbru) *Uriaş din ♦Yotun-heim, personificare a mării de iarnă, în *mito-logia scandinavă; tatăl frumoasei *Gerdhr şi socrul zeului *Freyr. H. moare accidentat, vrînd să salveze *şarpele *Midgardhr de agresiunea zeului *Thorr, fiind însă lovit chiar el de ciocanul *Mjolnir. împrejurarea *morţii are un caracter special: trimişi la H. să ia un cazan de făcut bere, zeii Thorr şi *Tyr sînt invitaţi de el la pescuit; dar Thorr prinde cu undiţa şarpele lumii, care e salvat de H. spre a se evita o catastrofă cosmică; după ce a tăiat firul undiţei şi le-a înmînat *zeilor cazanul, se răzgîndeşte şi fuge pe urmele oaspeţilor împreună cu alaiul său de uriaşi, iar ciocanul magic îi ucide pe toţi urmăritorii.
    hyperborei (grec'Yrceppopeioi) Populaţie mitică, plasată de greci în nordul ceţos al Europei şi Asiei, în ţinutul unde mitografii meridionali credeau " că soarele nu apune niciodată: Hyperborea (cf. *Atlantida). în *miturile religioase, această populaţie era legată de *cultul lui *Apollon. Relatările sînt sărace. Herodot, referindu-se la o scriere a lui *Hesiod, azi necunoscută, e sceptic asupra realităţii h., despre care spune totuşi că au trimis, cu tributul lor, pe fecioarele Hiperohe şi Laodike, apoi pe Arge şi Opis, ce ar fi ajuns în Delos fără să se mai întoarcă acasă. Acelaşi istoric pomeneşte şi zborul ciudatului *Abaris cu săgeata dăruită de Apollon (Istorii, IV, 32-36). Dar la Herodot există şi o frază stranie: „iar Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii“ (op. cit., IV, 35); în mod curent, s-a crezut că e vorba de introducerea cultului unor *zei (fie Apollon şi*Artemis, fie *Lato şi *Eileithyia); întrucît însă Herodot afirmă, în cazul Egiptului, că la început domniseră acolo zeii (faraonii predinastici), aşa cum comunică şi Manethon, s-ar putea să fie’ vorba de un alt gen de mit, fie al apariţiei unor *eroi civilizatori, fie al relatării unor * fenomene ori evenimente de alură insolită, din categoria mitului paleoastronautic (—* paleoastronautică), mai ales că i se asociază şi zborul lui Abaris cu săgeata apollinică de aur. *Pindar aminteşte despre „hecatombele de măgari“ sacrificaţi lui Apollon (—► sacrificiu) de h. (Pythice, X, 33). Iar un dialog atribuit lui *Platon (Axiochost
II, 3) vorbeşte, prin gura lui *Socrate, despre nişte table triunghiulare de aramă, aduse la Delos de fecioarele hyperboreene Opis şiHekaerge, cu conţinut escatologic („După ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce spre un ţinut ascuns de orice vedere44 în regatul lui * Hades, ca să fie
HYPER10N
236
judecat de *Minos şi ♦Rhadamanthys). Informaţiile cele mai interesante le comunică Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, II, kl): „în faţa ţinutului celţilor, în părţile Oceanului, se află o insulă, nu mai mică decît Sicilia, situată^în regiunea nordică şi locuită de hyperborei, numiţi aşa deoarece sînt mai îndepărtaţi de vîntul Boreas. Aici pămîntul e foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată, şi din această cauză fructele se produc de două ori pe an. Se povesteşte că Latona, mama lui Apollon, s-a născut aici, din care pricină Apollon e venerat aici mai mult ca alţi zei. [...] Se mai află pe această insulă o pădure sacră măreaţă a lui Apollon de o întindere considerabilă şi un vestit templu, a cărui înfăţişare exterioară este de formă sferică [...] Se mai spune că Apollon vine pe această insulă o dată la 19 ani, cînd constelaţiile de pe cer îşi împlinesc ciclul lor periodic." H. sînt amintiţi de ♦Homer. Raportul între clima insulei şi misterioasele mituri solare, ca şi prezenţa figurii lui Abaris şi cultul special al lui Apollon s-ar putea să sugereze un alt mit, fărîmiţat încă în epoca arhaică, asupra unui ţinut nordic antediluvian coincident cu ipostazele geologice, asupra unui nord abundent cîndva în vegetaţie. Alchimistul islandez Arne Sakknussem (sec. XVI) considera Islanda un vestigiu al continentului mitic hyperborean, pretinzînd chiar a cunoaşte, pe temeiul unor tradiţii locale, locul (craterul vulcanului Hekla) pe unde se poate pătrunde în nişte galerii subterane ce ar mai conserva urme ale fostei Atlantide.
    Hyperion (grec. urcep-uov — cel ce se mişcă deasupra; (rnepi-ov—cel care este deasupra) Unul din cei 6 ♦Titani născuţi de ♦Gaia de la *Uranos, socotit fie tatăl lui ♦Helios (♦Soarele) şi al zeiţelor *Eos (Dimineaţa) şi •Selene (♦Luna), fie Soarele însuşi; căsătorit cu ♦Theia, uneori era considerat tatăl tuturor aştrilor. Un *mit mai pragmatic, citat de Diodor din Sicilia, spune că H. „a descoperit mişcarea soarelui, a lunii şi a celorlalte astre", împăr-
 tăşind aceste cunoştinţe de observaţie obiectivă şi celorlalţi oameni.
    hypnagogie (grec. Crcvog — somn, dy©yeu(; — călăuză, sfătuitor); manipulare mentală Practică de o mare vechime istorică ce constă în a educa programatic, nu prin informaţie liberă, ci prin persuasiunea repetării unor noţiuni şi precepte, asupra unui individ sau a unufgrup, după ce fie a adormit, fie a fost supus unei spălări a creierului. Actul de inducţie se adresează perci-pientului nu în timpul somnului propriu-zis (ritmul delta), ci în timpul somnului paradoxal (la început, în special în răstimpul adormirii, adică în perioada ritmului alpha). De h., în ambele ei forme (însă de cele mai multe ori prin tehnici empirice), s-a uzat — probabil încă în adînca antichitate (Egipt, în templele somnului, de altfel destinate de *sacerdoţi vindecării unor maladii psihice); apoi în cadrul unor ♦religii dogmatice; iar în epoca modernă, în cadrul unor ♦secte extremiste. Mecanismul esenţial se sprijină pe repetiţia unor texte de obicei eliptice, cu ritm de sentinţă, precum şi pe capacitatea adaptativă de absorbţie a subiecţilor perci-pienţi; în aceste cazuri, inductorul însuşi nu este decît o porta-voce a doctrinei. Dar un factor auxiliar pentru h. — acesta nedepinzînd de starea de somn, ci adresîndu-se subiecţilor în stare de veghe — este informaţia iconică (arta plastică în întreaga istorie, televiziunea azi). In a doua jumătate a sec. XX s-au încercat, cu intenţii bune, sisteme şcolare de învăţămînt hypnagogie, dar ele au fost aproape total părăsite, după ce li s-a constatat un înalt grad de periclitate pentru sănătatea morală: inducţia hypnagogică poate da naştere, în conş-ştiinţa multor subiecţi, unor obsesii ce pot deveni cu timpul patologice.
    Hypnos Zeul somnului, în ♦mitologia greacă, fratele zeului ♦morţii, ♦Thanatos; născut din perechea de divinităţi primordiale: ♦Erebos (întunericul) şi #Nyx (noaptea). H. are o mie de fii, între care zeul viselor, ♦Morpheus.
I
    Iacob (ebr. Yaaqâb; etim. incertă: aqeb — călcîi snu aqab — a amăgi, a împiedica) Personaj misterios care s-a luptat cu ♦Dumnezeu (♦Yahweh) sau cu ♦îngerul acestuia (-+ mitologie biblică). Fiu al perechii Isaac-Rebecca,
 I.  a avut 12 fii şi, după o tradiţie, a locuit în ultima parte a vieţii în Egipt, la curtea faraonului; murind, a fost îmbălsămat după ♦ritualul egiptean (-* funeralii). în*mitul principal, despărţindu-se de fratele său Esau şi tra-versînd rîul Iordan prin vad, I. „a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el pînă în zori. Şi văzînd că nu-l poate învinge, acela l-a lovit peste încheietura şoldului şi s-a scrîntit încheietura şoldului lui Iacob în lupta cu acel bărbat. Şi i-a zis acela: « Dă-mi drumul, căci se luminează de ziuă». Iacob a răspuns: «Nu-ţi voi da drumul pînă ce nu mă vei binecuvînta »“ (V.T., Geneza, XXXII, 25—29); odată cu binecuvîntarea, I. primeşte numele *Israel, ca *simbol al noii sale condiţii: „Numele tău nu va mai fi Iacob, ci Israel, pentru că te-ai luptat cu El şi cu oamenii şi ai biruit “ (ibid., 30). Mitul duelului lui I. ar fi putut să aibă ca model lupta lui *Adapa cu Vîntul-de-sud consemnată tn mai multe *mitologii din Mesopotamia; dar în mitul biblic este o acumulare sincretică mult mai complexă: ♦arhetipul putea fi şi un duel inegal între două fiinţe, una dintr-o civilizaţie arhaică pastorală, alta reprezentînd o civilizaţie urbană de nivel spiritual şi tehnic mult superior (poate dintr-o civilizaţie dispărută sau itinerantă). Pentru I., conform textului biblic, adversarul este un om, un bărbat, şi devine Dumnezeu (*E1) sau îngerul acestuia numai după o intervenţie neobişnuită (şi în cele din urmă neloială din punct de vedere cavaleresc şi moral) în lupta primitivă; tot astfel, îngrijorarea adversarului la apropierea dimineţii poate avea raport cu lipsa lui de interes să apară în plină lumină. După modificarea onomastică operată în locul numit atunci, în memoria luptei, Peniel, noul nume al lui L, Israel, avea să fie purtat, ea semn etnic, de toţi descendenţii săi, întrucît devenea şi el un semn memorial: isra+el (isra < sărăh — a lupta, El —♦Zeul, Dumnezeu), deci „cel ce se luptă cu zeul". Mult mai tîrziu, I. e considerat de *creştinism un membru al triadei de ♦patriarhi din împărăţia Gerurilor (adică din ♦Paradis: ♦Abraham, Isaac, Iacob; cf. N.T., Matei, VIII, 11).
    Iad —* Infern
    Iafet; Yefet Al 3-lea fiu al lui ♦Noe, primind după ♦potopul universal, ca teritoriu de stă-pînire, Europa şi Asia Mică, şi considerat ♦strămoş mitic al rasei albe (sau arice) pe baza unui inventar onomastic confuz din *Biblie
 (V.T., Geneza, X, 2—5) cuprinzînd, în plan mitologic, ramurile lui descendente: Gomer, Magog, Madai, Yawan, Tubal, Mesheq, Tiras şi fiii acestora, Ashkenaz, Riphat, Togarmah, Elishah, Tarshish, Quittim, Dodanim. Unii istorici moderni au încercat identificarea cîtorva elemente din ♦mit, echivalînd pe Madai cu mezii, pe Yawan cu grecii ionieni, pe Tarshish cu o colonie feniciană, Tartessos, plasată ipotetic în Spania, iar pe Quittim cu ciprioţii; lingvistul N.I. Marr a riscat chiar construirea unei teorii a grupului de limbi iafetice.
     Iakhos (grec. sicilian taKxog —porc) Epitet mistic al lui *Dionysos, în *mitologia greacă. Uneori, zeu autonom secundar (fiu al zeiţei ♦htonice *Demeter şi al lui *Zeus), care conducea invizibil procesiunea din cadrul * Misterelor Eleusiene, ca divinitate agrară.
     Iambadoules Zeu tracic cu atribute incerte.
     Iana Sînziana (lat. Sancta Diana; cf. sard. jana, dzana) ♦Zînă din *mitologia românească, sora ♦Soarelui, iubită de el, de care ea fuge, de frica incestului. I.S. locuieşte „în prundul mării" (sau în „ostrovul mării"), la Mînăstirea Albă (identificabilă ipotetic cu un ♦templu apollonic din ins. pontică ♦Leuke), zidită pentru ea, ca dar de nuntă, de Sfîntul Soare, care a căutat-o îndelungat prin lună şi prin stele (cf. balada Soarele şi Luna, col. G. Dem. Teodorescu, şi basmul Sora Soarelui, col. D. Stăncescu). în altă variantă, într-o epocă arhaică, Soarel® era un împărat terestru cu capul de aur, iar sora sa — o fată cu cap de argint; nunta plănuită e împiedicată de răpirea fetei (într-o variantă, de ♦Dumnezeu — dar cu alură de zeu păgîn) şi metamorfozarea ei în Lună, apoi situarea într-o poziţie de unde Soarele n-o mai poate zări. Prin consonanţă onomastică, I.S. e uneori confundată cu ♦Ileana Gosînzeana, însă ambele zîne sînt structural diferite: Gosînzeana e o divinitate ♦htonică, o ♦Flora (etim. consingeana), iar Sînziana e zeiţă astrală, o ♦Selene (etim. Sancta Diana). Unii au identificat-o pe I.S. cu zeiţa traco-dacică ♦Bendis (ea însăşi identificabilă cu ♦Diana). Mircea ♦Eliade demonstrează interesant (De la Zal-moxis la Genghis-han, cap. II, Zalmoxis, %Daeia capta) că Sancta Diana de la Sarmizegetusa a devenit Sînziana, aşa cum dianatici (cei posedaţi de Diana) a dat în lb. română zănatici. Dar, fără a putea fi identificată ca atare cu vreuna din zeiţele antice (Diana sau Bendis), ea nereprezentînd caracteristicile proprii unui ♦cult religios, I.S. este în mod cert un relict mitic, în memoria folclorică românească, al epocii religioase din Dacia Romană (-* mito-
IANUS
 238
 logie dacoromanâ), cînd funcţiona cultul Dianei romane, adaptat pe rădăcini autohtone.
    Ianus; Ianus Bifrons Zeu autohton în
 *mitologia romană, provenind dintr-o divinitate arhaică sau dintr-un *strămoş arhetipal, localizat de tradiţie în Latium; în ♦cultul său iniţial, era venerat drept creator al universului şi ca personificare divină a oricărui început şi sfîrşit, a oricărei intrări şi ieşiri; veghind uşa sau poarta (ianua) oricărei case particulare ori clădiri publice romane, I. era şi ocrotitorul drumurilor; în acest sens, era în primul rînd zeul porţilor (ianuae), portarul vigilent al cetăţii, şi era închipuit cu 2 feţe opuse, una privind înainte, alta înapoi, ca "simbol al veghei totale; în mîini ţinea, cu aceeaşi semnificaţie, o cheie şi un toiag. Era zeul protector al Romei, fiindcă, după tradiţie, a salvat-o de o invazie sabină, provocînd ţîşnirea unui şuvoi de apă clocotită peste sabinii care încercau să escaladeze zidurile Capitoliului. Uşile *templelor lui
 I. erau tot timpul deschise în timp de război, dar se închideau în vreme de pace. Ca iniţiator al tuturor fenomenelor şi lucrurilor, I. precedă cultul lui *Iupiter. Unii cercetători au presupus că numele Ianus ar deriva de la haos, înteme-indu-se atît pe considerente fonetice, cît şi pe faptul că acest zeu era socotit principiul iniţial al tuturor lucrurilor, dar şi că faţa sa dublă ar    fi conservat          imaginea’ alegorică a
 confuziei   *haosului primordial,             precosmo-
 gonic. Apartenenţa            lui integrală la tradiţia
 mitologică  romană,            ca  zeu fără   model sau
 echivalenţă străină, a fost remarcată de *Ovidius („Grecia nu are nici un zeu care să-ţi semene [...]; de ce eşti singurul dintre cei cereşti care vezi totodată şi în faţa ta şi în spatele tău?“
 — Fasti I, v. 89—92). Foarte intens adorat de romani, I. avea numeroase epitete şi supranume, care îi definesc cumulativ bogata personalitate divină: Bifrons (cu două frunţi) sau Biformis (cu două chipuri, la Ovidius), Clusius (lat. clusus — închis, pentru perioada uşilor închise), Patulcius (lat. patulus — deschis), Ago-nius (lat. agon ■— luptă, întrecere, I. avînd consacrată *sărbătoarea Agonalia), Iunonius (începătorul fiecărei luni a anului, prima din ele, ianuarie, fiindu-i consacrată), Conswius (cel care a dat impuls înmulţirii neamului omenesc). Probabil *mitul avea numeroase variante, căci autorii antici îi explică întrucîtva diferit originea şi chiar atributele principale, neconsiderate unitar. După Macrobius (Saturnalia, I, 9, 1—16), imnurile arhaice ale preoţilor sălii îl invocau ca pe zeul suprem, zeul părinte (Ianus pater). După tradiţie, ar fi fost un străvechi zeu italic, patronînd drumul ceresc al ♦Soarelui şi veghind asupra curgerii anului, ca şi asupra intrărilor şi ieşirilor Romei; (una din cele 7 coline ale cetăţii, cea dinspre podul către Etruria, a şi fost numită Ianiculum, iar templul zeului se afla în nordul Forului Roman). După o altă tradiţie, fiu al lui *Apollon, stabilit în Italia într-o epocă arhaică imemorială, I. l-a găzduit pe *Saturnus, refugiat după alungarea lui din *01imp de către Iupiter;
 pentru buna ospitalitate, Saturnus şi-a răsplătit gazda cu darul dublu de cunoaştere concomitentă a trecutului şi viitorului; poate de aceea era numit într-o vreme Geminus, deşi Vergilius l-a numit Bifrons (Ianique bifrontis imago—Eneida, VII, v. 180), iar Ovidius (op. cit.) — Biformis. Bifacialitatea zeului este şi ea explicată diferit. După *Plutarh, I. a fost un rege-păstor care a renunţat la existenţa rustică pentru cea urbană, acestea fiind, în interpretarea istoricului, grec, cele 2 chipuri ale lui. Tradiţia locală a transmis *legenda că I. a fost un rege străvechi din Latium, în epoca de aur saturniană, şi că a fost divinizat postum, fiindcă sădise în supuşii săi evlavia şi puritatea morală. Mai tîrziu s-a format *credinţa că I. este şi paznicul porţilor către cele 2 lumi exterioare: *Cerul şi *Infernul. Mituri complementare i-au compus zeului şi o familie: o soţie, Venilia — după Ovidius, mama lui Turnus, şi o fiică, Ianigena. în sec. V î.e.n. exista deja un sanctuar al lui I. (tradiţia, după o informaţie transmisă de Titus Livius în Ab Urbe condita>
 I, XXXII, aminteşte că primul templu i l-a ridicat regele *Numa Pompilius, care îl adora pe zeu în ipostaza Ianus *Quirinus); dar epoca clasică pare a se dezinteresa de acest zeu, cel puţin cultul lui I. nu are o răspîndire populară. Sărbătoarea lui, Agonalia, se desfăşura la 9 ianuarie în locuinţa regelui şi era condusă de marele preot (rex sacrorum) al colegiului consacrat. Sub împăratul Domitianus (a doua jumătate a sec. I e.n.) se reconstruieşte un templu al lui Ianus Quadrifrons (zeului atri-buindu-i-se acum o perspectivă totală spre cele
 4  puncte cardinale).
    Iapetos *Titan din generaţia întîia, născut de *Gaia de la *Uranos; după *Hesiod (Theogonia, v. 507), era tatăl lui *Atlas, *Prometheus, *Epimetheus ş.a., iar după *Homer (Iliada, VIII, v. 479), fiind învins în *Titanomahie, a fost aruncat de *Zeus în *Tartaros, deşi poetul Hyginus, după o variantă obscură, îi atribuie ca părinţi pe Gaia şi pe Tartaros. I. era considerat adesea primul *strămoş al neamului omenesc şi bunicul lui *Deukalion, raportat deci la epoca ^potopului universal; probabil de aici şi ipoteza hazardată a unor mitologi care-1 identifică pe acest Titan cu *Iafet.
    iarba fiarelor în *superstiţiile folclorice româneşti cu bază mitologică, iarbă misterioasă foarte subţire, veninoasă, crescînd pe stînci, roşie ca focul sau argintie, scînteind noaptea ca o lumînare, dar ziua fiind invizibilă. I.f. pluteşte pe apă împotriva curentului; vitele care o pasc, mor. *Magia ei se exercită asupra *fierului, pe care îl moaie; de aceea poate descuia orice lacăt sau broască, fiind impenetrabilă la fier (săgeată, cuţit, glonţ); ţinută sub limbă sau în mînă, fereşte pe om de sabie sau de gloanţe; se crede că hoţii şi-o implantează subcutanat în palma dreaptă. I.f. poate fi folosită numai în contextul unor *descîntece şi poate fi culeasă numai dimineaţa pe răcoare şi rouă, cînd sclipeşte, însă nu căutată, ci descoperită întîmplă-
239
 ICOANE
 tor (lanţul cu care e împiedicat calul se desface, cad potcoavele, se rupe coasa cosaşului ori sare toporul); o găsesc mai ales haiducii şi hoţii. Ariciul e singurul animal care o cunoaşte, el fiind şi primul ei descoperitor şi cel care a dezvăluit-o oamenilor, împreună cu secretul utilizării. După o *legendă de sursă obscură,
 i.f. a răsărit din stropul de sînge scurs pe pămînt din ombilicul lui *Isus Christos, în clipa răstignirii.
 § I. A. Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 1928
    Iarilo Zeul verii şi abundenţei vegetale estivale, în *mitologia slavă, se pare venerat întîi la Kostromâ unde, la 29 sau 30 iunie, era celebrat cu fast şi apoi îngropat simbolic. Efigiile îl înfăţişau ca divinitate falică (-+culte falice), simbolizînd fecunditatea naturii. Unele triburi slave îl identificau însă cu discul solar (-* Soarele).
    Iason (grec. ’laaov) Căpetenia legendară a expediţiei * Argonauţilor, pe nava Argo, după lina de aur, pe care, după un şir de aventuri eroice, izbuteşte s-o aducă, odată cu frumoasa vrăjitoare şi fiică a regelui din *Colhida, *Medeia (care l-a ajutat în dobîndirea lînii de aur), devenită soţia sa. Fiu al regelui Aison din Iolkos, I. a fost trimis de tatăl său, în copilărie, pe muntele Pelion, unde a fost crescut şi instruit de *Centaurul *Hiron. între timp, tronul patern e uzurpat de Pelias, iar după încheierea educaţiei sale, ajuns matur, tînărul (purtînd, ca semn distinctiv, după cum îl descrie *Pindar în Pythice, IV, o singură sandală) vine la uzurpator şi cere tronul, restituirea căruia Pelias (de fapt, unchiul său) o condiţionează cu readucerea lînii de aur din Colhida. Rostul urmărit de uzurpator era distrugerea lui L, dar la întoarcerea din expediţie, vrăjile Medeii determină pe fiicele lui Pelias să-şi ucidă tatăl; totuşi I. şi Medeia sînt alungaţi de fiul victimei şi trăiesc un timp în Corint, pînă cînd I. îşi părăseşte soţia, atras de fiica regelui Kreon. Abia mai tîrziu, cu ajutorul *Dioscurilor, I. îşi obţine tronul părintesc. Un *mit complementar spune că, domnind asupra unei părţi din Arcadia, I. a dezvoltat acolo agricultura, iar în raport cu aceasta, tradiţia se referă şi la dragostea zeiţei *Demeter pentru el. După moartea sa legendară, venerat ca erou suprauman, I. avea consacrate cîteva sanctuare în Hellada.
    Iazmă (pl. Iezme) Mitonim generic în Mitologia românească, desemnînd o categorie de *demoni feminini thanatoferi (sau *ztne rele), care patronează bolile şi aduc în lume numeroase variante ale morţii (-+ moartea). Aspectual, orice I. este o bătrînă sinistră cu rînjet înspăi-mîntător şi respiraţie glacială. B. P. Hasdeu descrie o I. cu statut mitologic autonom: Zîna Filma (circulînd numai în miturile şi ♦superstiţiile româneşti din provinciile apusene) — producătoarea delirului de boală. Hasdeu o derivă de la o divinitate germanică, adusă de gepizi.
     Ibis (egipt, hib — bîtlan dintr-o specie locală, alb, cu capul şi coada negre) Pasăre adorată în Egiptul antic, fie ca *simbol sacru (cu valoare emblematică), fie ca o întrupare a zeului *Thot, deci o pasăre sapienţială (ca bufniţa la greci).
     Iblis; Eblis Variantă a *Diavolului, în *islam, concepută după modelul ebraic şi creştin. Se pare că, deşi figurează în *Coran numai de
 11 ori, spre deosebire de cele 87 menţiuni ale noţiunii Shaitan (*demon în general, identic cu *dracul din *mitologia românească), I. indică totuşi o relaţie mai directă cu imaginea de *înger damnat (—* Lucifer). Coranul (VII, 13) spune că, răsculîndu-se împotriva lui *Allah,
 I. a fost izgonit din *Paradis, cu adaosul că pedeapsa divină a pornit de la refuzul îngerului de a venera pe *Adam. Iniţial, I. a fost con* damnat la moarte, dar după aceea Allah i-a amînat executarea sentinţei pînă în ziua Judecăţii de Apoi (—* escatologie).
     Icar (grec. ’lKapog) *Mit pur simbolic (—* mitologie greacă), imaginat în virtutea aspiraţiei umane de zbor prin imitarea păsărilor. L, fiul arhitectului legendar *Dedal, spre a scăpa împreună cu tatăl său din * Labirintul cretan, a încercat să zboare cu aripi confecţionate din pene lipite cu ceară, care apoi s-a topit la căldura soarelui; din cauza lăcomiei sale de înălţimi tînărul aeronaut, cu aripile dezmembrate, s-a prăbuşit pe pămînt şi a murit. Mitul e o parabolă exterioară, de construcţie naivă şi lipsită de orice temei intuitiv sau memorial.
     icoane Imagini plastice, artistice sau artizanale, considerate sacre în exercitarea unor *culte religioase şi avînd menirea de a reprezenta chipuri, forme şi acţiuni ale unor divinităţi, îndeosebi antropomorfe; aceste imagini sînt expuse în locaşurile de cult sau în locuinţele credincioşilor, uneori şi în alte edificii, ecle-siastice sau laice, cu scopul de a evoca divinitatea sau divinităţile adorate, precum şi zeităţile de rang secundar sau sfinţii. Cultul i. derivă din formele primitive de *idolatrie9 chiar dacă i. nu sînt considerate * idoli', totuşi, în unele forme religioase populare, în special în mediile bigote, se poate remarca şi o adorare în sine a anumitor i., considerate de credincioşi „făcătoare de minuni". Cultul i. a cunoscut o amploare deosebită în *creştinism (exceptînd unele *rituri protestante şi anumite *secte), în cadrul căruia ritul catolic roman admite şi imaginile sculpturale, spre deosebire de ritul ortodox oriental, care nu acceptă decît formele de pictură iconografică. Dar, într-un sens aproape similar, i. constituie un obiect de cult şi în ♦budismul reformat (*Mahâyana, *lamaism), de pildă statuile lui *Buddha şi ale divinităţilor *Bodhisattva fiind adorate ca atare. în creştinism, s-a dezvoltat în evul mediu (începînd cu sec. VIII) un curent împotriva i., numit iconoclasm şi considerat de *Biserica creştină oficială o *erezie. Iconoclaştii s-au referit la absenţa i. în cultul primelor comunităţi creştine, precum şi la porunca biblică yahwistă „să nu-ţi faci
IC VARA
 240
 chip cioplit" (valabilă de fapt în ♦iudaism şi referindu-se numai la interdicţia închinării la idoli). Primele acuzaţii de idolatrie adresate Bisericii creştine au fost respinse de Leontius, episcop de Neapolis, în sec. VI, prin motivarea că adoraţia nu are ca obiect i., ci pe ♦Isus Christos („noi toţi creştinii, avînd şi salutîjjd în trup chipul lui Christos sau al unui apostol sau al unui martir, cugetăm în sufletul nostru că îl avem pe Christos însuşi sau pe martirul său“). Totuşi, în sec. VIII, basileul bizantin Leon Isauriotul a dat un edict contra cultului imaginilor, respins de credincioşi; iar după cîteva recrudescenţe, iconoclaştii sînt invalidaţi prin
3 discursuri ale lui *Ioan Damaschin (care declară incompetenţa împăratului în problemele religioase), prin decretul conciliar roman din 731 asupra legitimităţii cultului imaginilor şi prin deciziile Conciliului II ecumenic de la Nikeia (787) asupra restabilirii globale a cultului i. (sub împărăteasa Irina, care a şi semnat edictul conciliar). Reforma lutherană din sec. XVI respinge din nou cultul reprezentărilor imagistice, referindu-se tot la porunca biblică şi la creştinismul primitiv, deşi ulterior, în timpul pontificatului papei Pius IX (-* papi) şi cu încurajarea sa, De Rossi a făcut primele cercetări în catacombele romane (Roma sotterranea), descoperind admirabile fresce în cimitirele sf. Calixt, sf. Sebastian, sf. Priscila ş.a., care astfel au pus în evidenţă interesul primilor creştini pentru imagine doar ca pentru un mijloc ornamental şi instructiv. Războiul i. din sec. VIII—IX a evoluat, de la violenţa polemicii la violenţele fizice, încheiate cu acte de vandalism ; izvorul polemicii au fost două secte (pavli-chinenii şi ♦monofiziţii), adversare ale reprezentării figurative a dumnezeirii şi în primul rînd adversare ale călugărilor de rit greco-oriental; dar criza iconoclastă, distrugînd numeroase odoare bisericeşti şi opere de artă cu subiecte religioase, a divizat Imperiul Bizantin în 2 tabere vrăjmaşe: Imperiul se temea ca puterea economică a mînăstirilor să nu devină şi putere politică. Iconoclastia militantă din Bizanţ s-a încheiat la sfîrşitul sec. IX, prin reprimarea sîngeroasă a sectei pavlichienilor. Un curent iconoclast a apărut în Rusia (sec. XIV). în epoca modernă, unele culte reformate (ca ♦anabaptiştii) sau secte (ca ♦duhoborii) au recurs din nou la violenţele iconoclaste. Exceptînd însă numai cîteva religii (iudaismul, ♦islamul), care interzic evocarea figurativă a divinităţii, aproape nici o ♦religie consolidată din istorie nu s-a putut dispensa de ceea ce se poate numi predica iconică.
§ L. Br61iier, La querelles des images, Paris, 1905; A. Grabar, UIconoclasme byzantin, Paris, 1957; Edwin Bevan, Holy Images: An Inquiry into Idolatry and Image-Worship in Ancient Paganism and Christianity, London, 1940
    Iţvara Nume simbolic al lui *Brahmăn (în epoca vedică, epitet al lui *Rudrâ)y folosit in ♦hinduism. Considerat divinitatea unică şi transcendentă, care depăşeşte orice altă idee
de *zei (*Devâ), I. oglindeşte efortul hinduist de a constitui o ♦religie structurată pe un ♦monoteism absolut. *
    Idâ Zeiţa ♦pămîntului, pămîntul divinizat în formă feminină (Glia), în *mitologia vedică; uneori confundată cu Dhara (sanscr. dharani — pămînt, sol), alteori identificată cu *Prithivi.
    idol —* idolatrie
    idolatrie (grec. eiSco^ov — închipuire, nălucă) Adorarea religioasă a idolilor, a chipurilor cioplite (obiecte amorfe sau imagini sculptate, zugrăvite, înfăţişate pe orice cale de reprezentare plastică, închipuind divinităţi sau fiinţe supraumane); i. se regăseşte în *fetişism, dar şi în ♦cultele superioare în care se adoră obiecte făcute de mînă omenească sau obiecte şi făpturi naturale, deşi forma obişnuită de adoraţie se referă Ia imagini. Idolul se deosebeşte de ♦fetiş, de ♦talisman şi de alte relicve miraculoase prin faptul că nu e adorat în sine, ci prin zeul sau principiul sacru pe care îl evocă; idolul nu e decît simulacrul divinităţii pe care o face vizibilă, deci accesibilă senzorial credincioşilor, dar, în toate formele lui (de la statueta primitivă pînă la ♦icoana creştină), el e un împuternicit al zeităţii reprezentate a cărei forţă o încorporează producînd, în numele zeităţii şi cu puterea acesteia, acte magice (ca iceanele făcătoare de minuni din ♦superstiţia creştină). Forme mascate de i. sînt în mai toate ♦religiile, însă în cele dezvoltate forma idolatră e ambiguă; nemaifiind chipul materializat al zeului, idolul adesea ajunge să fie adorat în sine (♦Kaaba, moaştele sfinţilor, icoanele), în i. se disting cîteva categorii: adorarea pietrelor genuine (Hitolatrie), a arborilor (*den-drolatrie), a *focului (pirelatrie), a animalelor (zoolatrie), a cadavrelor sau moaştelor (ne-crolatrie) ş.a. Sub alt raport, imagistica religioasă transpune cu fidelitate ♦mituri (uneori dispărute din mitografii), ajutînd pe mitolog la reconstituirea unor tradiţii pierdute (cum este ciclul ortodox de fresce bisericeşti cu subiectul înălţării capsulare a lui ♦Isus Christos: în biserica sîrbă Veliky Decany din Pec, în Biserica Domnească din Tîrgovişte). Unele religii (♦iudaismul, *islamul) nu admit reprezentarea imagistică a divinităţilor, pe care le consideră acorporale.
    Idunn; Idhunn Zeiţa primăverii, a verii şi tinereţii eterne, în *mitologia scandinavă, născută spontan din iarbă şi flori cînd a fost trezită din inexistenţă de cîntecul zeului *Bragi, căruia îi devine soţie. I. posedă 12 mere de aur perpetue, regeneratoare ale vigorii şi tinereţii, destinate mai ales *zeilor, care nu au acces însă decît la 11 din ele. La un moment dat, zeii rămîn fără aceste mere; cînd, peregrini prin lume, *Odhinn, ♦Loki şi *H6nir poposesc pentru odihnă şi îşi frig un bou, ♦gigantul cîrmuitor al furtunii (Thiassi), metamorfozat în vultur uriaş, le împiedică prînzul şi îi privează de hrană: aici e un ♦simbol al înfruntării ♦elementelor — Loki simbolizînd *focul, iar Thiassi — vîntul. Vrînd să-şi lovească adversarul cu o prăjină, Loki e ridicat în aer cu ea
241
 IELE
cu tot de vultur şi şantajat; pentru a se salva, el o răpeşte pe I. împreună cu merele ei şi o pune la dispoziţia Gigantului Furtunii; dar, lipsiţi de merele zeiţei, zeii încep să îmbătrî-neas’că, iar Loki, ameninţat de ciocanul ♦Mjolnir al lui *Thorr, o readuce pe I., prefăcută de el în nucă, el însuşi metamorfozat în pasăre ca să poată purta nuca în gheare, iar zeii izbutesc între timp să-l ucidă pe Thiassi, astfel încît viaţa lumii reintră în normal. După tradiţia mitică, durata răpirii zeiţei I. se fixează între septembrie şi martie, deci în perioada amorţirii periodice a vegetaţiei; există similitudini cu ♦mitul grec al răpirii tinerei *Persephone de către ♦Hades, dar simbolul zeiţei I. nu indică un *cult agrar.
    Iehovah Nume convenţional al divinităţii ebraice supreme sau, după opinia unor autorităţi în ebraistică, lecţiunea eronată a tetra-gramei YHWH, transcriind numele *Yahweh. După interpretarea lui G. H. Ewald, teolog şi orientalist, sub numele Yahweh, a cărui rostire era interzisă, se scriau vocalele cuvîntu-lui * Adonai, rezultînd o mixtură fonetică (IAHOVA), de unde a provenit Iehovah, care nu era nici nume propriu, nici alt cuvînt ebraic.
    Iele Făpturi feminine supranaturale din
*mitologia românească, foarte răspîndite în ♦superstiţii, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza marii diversităţi a variantelor folclorice; totuşi, forma mitologică mai stabilă prezintă I. ca pe nişte fecioare zănatice, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice, cumulînd atributele *Nimfelor, ♦Naiadelor, ♦Dryadelor, întrucît va şi ale ♦Sirenelor.
I, — locuind în văzduh, în ♦păduri sau peşteri, în munţi, pe stînci sau pe maluri de ape, în bălării sau la răspîntii, scăldîndu-se adesea în izvoare pure — se crede că apar mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de rîuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în văzduh), dansînd goale sau numai cu sînii goi, cu părul despletit, mai rar cu veşmînt de zale sau înfăşurate în văluri transparente şi cu clopoţei la picioare; fostul lor ring de dans (♦dansul lor specific este hora) rămîne ars ca de foc, iarba nemaiputînd creşte pe locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pîrlite; şi cînd totuşi, mult mai tîrziu, iarba poate răsări din nou, ea e verde-întunecată, nu e păscută de vite, în schimb terenul devine prielnic înmulţirii ciupercilor din specia „lingura zînei". Uneori cu trup aparent, alteori sînt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul şi le reprezintă tinere şi frumoase, voluptoase şi seducătoare, nemuritoare, zburdalnice pînă la delir, vindicative şi rele, fără a fi totuşi structural malefice. Numărul I. e sau nelimitat sau redus la 7, uneori chiar la 3, în ultimul caz (Oltenia) ♦legenda considerîndu-le fiicele lui Alexandru Machedon şi numindu-le: Catrina, Zalina şi Marina. De obicei nu sînt socotite ♦genii rele: se răzbună doar cînd sînt stîrnite, ofensate sau văzute în
timpul dansului (în mod curent sînt invizibile, putînd fi zărite rareori şi numai noaptea), iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindutl, după ce l-au adormit cu cîntecul şi cu vîrtejuî horei jucate în jurul acestuia de 3 ori: de altfel,, principalele lor însuşiri sînt coregrafia şi cîntecul vocal cu care, ca şi Sirenele, îşi vrăjesc ascultătorii. Unele ♦descîntece le portreti-zează aşa: „Voi, Ielelor / Măiestrelor / duşmane oamenilor / stăpînele vîntului / doamnele pămîntului / ce prin văzduh zburaţi / pe iarbă lunecaţi / şi pe valuri călcaţi / vă duceţi în locuri depărtate / în baltă, trestie, pustietate f unde popă nu toacă / unde fată nu joacă./ Vă duceţi în gura vîntului / să vă loviţi de toarta pămîntului" (col. V. Alecsandri). Adesea „Ielele beau noaptea apă de prin fîntîni şi oricine va bea după dînsele, îl pocesc" (tradiţie din. Prahova, citată de B. P. Hasdeu în Magnum Etymologicum Romaniae). I, nu duc o viaţă individuală: cetele lor se adună în aer (ele putînd zbura, cu sau fără aripi, şi se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgînd „nouă mări şi nouă ţări" într-o noapte, uneori folosind trăsuri cu cai de foc); apoi apar pe stînci singuratice, în poieni silvestre sau în anumiţi copaci ca paltinul şi nucul (preferaţi şi pentru horele-lor), rareori la răscruci de drumuri. După caracteristicile globale mai frecvente, I. sînt acorpo-rale. Un factor important în sistemul de seducţie îl au veşmintele, mai des vaporoase, de? mătase ori in, de obicei translucide sau chiar străvezii (prin care li se zăresc sînii); întîlnirea cu oamenii în atare condiţie comportă mari riscuri pentru observator. Socotite uneori răzbunătoare (fiind investite cu asemenea menire sau de ♦Dumnezeu sau de ♦Diavol), în această ipostază au similitudini cu fecioarele ♦Erynnis* din ♦mitologia greacă. Nu se poate stabili totuşi o tipologie fermă, ea fiind variabilă de la o zonă folclorică la alta; astfel, Dimitrie Cantemir le numea, cu unul dintre epitete, Frumoasele, simplificîndu-le funcţiile mitologice la domeniul erotic şi considerîndu-le deci nişte „Nimfe siier aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai-frumoşi" (Descriptio Moldaviae, III, 1). ♦Mitul
I. e de origine incertă. Etimologiile speculate de* mulţi folclorişti sînt fanteziste, întrucît Iele (sinonim în alte regiuni cu Dînsele) nu este un nume, ci pronumele personal feminin ele în rostire populară; numele lor real, tainic şi inaccesibil, este înlocuit cu ♦simboluri atribu-tive clasificate de obicei în 2 categorii: a) epitete imparţiale — Iele, Dînse, ♦Drăgaice, ♦Vîlve, Iezme (-* Iazmă), Irodiţe, ♦Rusalii, Nagode, ♦Vîntoase; b) epitete fiatante (sau propiţia-toare) — Domniţe, Măiestre, Frumoase, Zîni-oare, Sfinte de noapte, Mîndre, împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului (Cîmpului), Şoi-mane, Muşate, Miluite, Albe. Evitînd cunoaşterea numelui categorial, de tagmă, al I., folclorul înregistrează totuşi unele nume individuale:    Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia,.
Lacargia, Lemnica, Liodiana, Magdalina, Ogriş-teana, Păscuţa, Roşia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Săndălina, Tiranda, Todosia, Tran-
 IEZECHIEL
242
dafira, rar şi Gosînzeana (probabil prin contaminare superficială cu ♦Ileana Gosînzeana); dar şi aceste nume false nu pot fi rostite fără temei, întrucît pot deveni invocaţii periculoase. Fiecare vrăjitoare cunoaşte 9 dintre aceste pseu-donume, pe care le poate utiliza în vrăji. Există cîteva ♦sărbători consacrate I. (Rusaljile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de după * Paşti, Marina, sf. *Foca), trebuind respectate prin repaos, recluziune şi discreţie; încălcarea acestui ♦tabti este pedepsită de I. în diverse moduri: cei care lucrează de sărbătorile lor (bărbaţi sau femei) sînt ridicaţi în vîrtejuri, apoi chinuiţi şi „smintiţi", cu aceleaşi efecte ca şi oamenii care au călcat locul bătătorit de Hora Ielelor (aici însă culpabilii sînt antrenaţi în dansul demenţial care îi duce la nebunie); oameni şi vite mor misterios, apare grindină, se produc inundaţii catastrofale, se usucă pomi, se aprind case, iar alţi oameni sînt paralizaţi sau schilodiţi; sînt răpiţi şi dispar fără urmă toţi cei care au reuşit să înveţe şi să cînte cîntecele I. Un tip special de răzbunare se operează asupra celor ce insultă I. sau dorm sub arborii lor, beau din izvoarele, din fîntînile sau din iazurile pe care ele şi le socotesc proprietate intangibilă, de asemenea din vasele de gospodărie care au fost uitate afară peste noapte, descoperite; pedepselor celor mai grave le sînt supuşi cei care refuză invitaţia lor la horă sau care le imită gesturile în scop de ridiculizare; chiar cine, fără intenţie, le aude cîntînd în-tîmplător, rămîne mut. Există şi remedii contra acţiunilor nefaste ale I. — fie preventive, ♦apo-tropaice: pelinul şi usturoiul purtate la brîu, în sîn, ori la pălărie, fie medical-exorciste ► magie, exorcism): jocul căluşeresc dansat pe trupul unui bolnav „de Iele“ (-* Căluşari); dar se utilizează, cu efect apotropaic colectiv şi permanent, şi înfigerea unui craniu de *cal în parul porţii. Cel mai consecvent atribut în mitul I. este cel coregrafic; horele nocturne se învîrtesc frenetic, sub stăpînirea delirului demonic, în mijlocul naturii sălbatice. După zone şi condiţii, aceste hore par să moştenească dansurile baccantelor (—> Bacchus) ; iar întrucît iniţierea în Misterele Dionysiace (-> Dionysos ) era accesibilă mai ales femeilor, este posibilă perpetuarea tradiţiei antice prin filieră romană, pînă în conştiinţa poporului român, care va fi contopit acest relict din epoca Daciei Romane (—* mitologie dacoromană) cu propriile mituri şi superstiţii locale. Totodată, varianta
I.  poate să aibă la bază o ♦credinţă demono-logică arhaică, deoarece o atare formă de superstiţie cu încărcătură mitică este atestată la multe alte popoare; de ex., Tacitus (Anale, I, 32) vorbeşte despre un grup de soldaţi romani care, „cuprinşi de delir, se năpustesc cu săbiile scoase asupra centurionilor44, după ce au văzut o Nimfă a unui izvor, fireşte goală, care a inoculat în ei sminteala şi frenezia. Un gen de
I.  există şi în *mitologia germanică (—>Elf), cu origine daneză: locuiesc şi dansează în păduri şi arborele preferat este arinul (Erle), dar au şi un rege al lor (Erlkonig).
   lezechiel (ebr. Şkpid        Y ehezqel — *E1
[♦Dumnezeu] întăreşte; *Septuaginta: ’Is£8icit|A,) ♦Profet biblic din V.T. (-+Biblia), după unele opinii, preot al lui ♦Yahweh în Templul din Ierusalim (anul V al captivităţii babilo-niene: 593—592 î.e.n.). La vîrstă de 30 de ani, a fost dus în Babilon de Nabucodonosor, cu alţi captivi, printre care regele Ioachim, curtea regală şi numeroşi artizani; cunoscut din Cartea lui lezechiel ce i se atribuie, lucrare compozită, de gen apocaliptic, care, pe lîngă părţile de predică şi profeţie escatologică, avînd un sens politic şi teologic evident, conţine şi o viziune, în nucleul ei, putînd fi absorbirea unei tradiţii mitice foarte vechi; din acest punct de vedere, sînt deosebit de interesante capitolele I—III şi VIII—XI, cuprinzînd viziuni interpretabile drept reluări corupte ale unei variante din mitul paleoastronautic (-+ paleoastronau-tică). Raritatea acestei variante mitologice se constată mai ales în descrierea detaliilor unui ♦car ceresc (-* Merkaba), foarte abundente şi cu un anume caracter tehnic, în ce priveşte modalitatea de zbor şi senzaţiile pasagerului transportat; se pot stabili similitudini cu descrierea carului lui ♦Indra, cu vehiculul ♦Puşpaka Vimăna şi cu carul ceresc descris în *Sămaran-gănasutradhară; ♦mitul lui I. pare să conţină senzaţia autentică a pasagerului supus efectului suprasolicitării pricinuite de acceleraţia din timpul decolării. I. („fiul lui Buzi, preotul, în ţara Galdeilor, la rîul Qebar44) îşi descrie viziunea („un vifor de vînt care năvălea dinspre miazănoapte şi un nor mare, cu strălucire de jur împrejurul lui şi cu foc izbucnind necontenit înainte, iar în mijlocul focului se arăta ceva cum e bronzul sclipitor. Şi din miezul acestora s-a ivit chipul a patru făpturi vii44 care „aveau chip de oameni dar fiecare avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, şi tălpile picioarelor lor erau întocmai ca şi copita piciorului de viţel; şi ele scînteiau ca bronzul lustruit44); relatarea are o luxurianţă a detaliilor şi o prudenţă a definiţiilor comparative depăşind structura fabulaţiilor mitografice obişnuite; de ex., mişcarea ordonat distribuită a roţilor unui angrenaj complicat: „fiecare mergea drept înainte; ori încotro le-ar fi mînat spiritul, într-acolo se îndreptau şi ele, fără a se întoarce cum s-au dus. Şi în mijlocul făpturilor celor vii era ceva ce arăta ca nişte cărbuni arzînd cu flacără, ca nişte torţe care se tot mişcau încolo şi încoace printre făpturile cele vii; şi focul strălucea, iar din foc ţîşneau fulgere. Şi făpturile se asmuţeau încolo şi încoace aidoma scăpărării de fulger44. I. vede „o roată peste pămînt44, apoi altele, „lîngă făpturile cele vii44, cîte 4 de fiecare ; roţile au „strălucirea unui crisolit44 şi „aceeaşi înfăţişare, întocmirea lor fiind ca o roată îmbucată în altă roată44). Mai stranie în acest mit este lipsa înclinaţiei mitografului spre ♦antropomorfism ca şi spre explicarea magic-abstractă a mecanismelor văzute („Cînd făpturile cele vii mergeau, roţile mergeau lîngă ele;
 243
IEZUIŢI
iar cînd făpturile cele vii se ridicau de pe pămînt, se ridicau şi roţile. Ori încotro le-ar fi mînat spiritul, într-acolo se îndreptau ele, şi roţile se ridicau împreună cu ele, fiindcă spiritul făpturilor vii era în roţi [. . . ] Şi cînd mergeau ele auzeam sunetul aripilor lor ca un vuet de ape mari"). Amănuntele principale (op. cit., 3—28), care fascinează pe mulţi cercetători după debutul investigaţiilor spaţiale, au provocat şi o analiză ştiinţifică efectuată de un constructor savant de la NASA (J. F. Blumrich).
I.  relatează un dialog („Şi el mi-a spus: — Fiul omului, scoală-te în picioare şi eu voi vorbi cu tine!" — op. cit., II, 1) şi primirea unei cărţi (aparent, un sul de papirus sau de piele) pe care o mănîncă, alegoric sau real, spre a fi investit cu misiunea profetică a unui program teologico-politic, fără nici un raport cu miraculosul viziunii (probabil o interpolare din timpul captivităţii). Viziunea se repetă după un an („mîna lui Yahweh căzu peste mine"), cînd profetul vede „un chip ca de om“, de la şolduri în jos părînd „că era de foc şi de la şolduri în sus o puternică lumină ca electrul" şi care „a întins ceva ca mîna şi m-a apucat de şuviţele capului şi spiritul m-a ridicat între cer şi pămînt" (op. cit., VIII, 2—3); vehiculul e numit, la fel, „Gloria lui El Yahweh", deşi acest Yahweh se deosebeşte esenţial de divinitatea lui *Moise, alaiul său cu alură mai mult tehnică decît angelică fiind compus din bărbaţi „fiecare cu unealta sa nimicitoare în mînă", unii cu sarcini precise („Şi cînd i-a poruncit bărbatului celui cu veşmînt de in: — Ia foc dintre roţile care se învîr-tesc, dintre heruvimi! acela a intrat şi s-a oprit lîngă o roată. Şi un heruvim şi-a întins mîna înainte printre heruvimi spre focul care era între heruvimi şi a luat din el şi l-a pus în mîinile bărbatului celui cu veşmînt de in, care l-a luat şi a ieşit afară" (ibid., X, 6—7). Trebuie precizat că „făpturile vii" (în trad. *ritului ortodox: „fiare") sînt numite, în textul ebraic, haiyoth — semnificînd nişte misterioase făpturi antro-pozoomorfe, cvadrifaciale, iar „Gloria lui El Yahweh" e o metaforă pentru denumirea vehiculului zburător („Gloria lui El venea dinspre răsărit, şi vuietul sosirii ei era ca vuietul unei ape mari, şi pămîntul strălucea de slava sa"
—   ibid., XLIII, 2). Grupul de viziuni culminează cu o ciudat de exactă senzaţie, în zbor, a suprasolicitării (comparabilă în detalii abia cu senzaţiile descrise de astronauţi, în a 2-a jumătate a sec. XX), ca şi cu determinarea frecvenţei zgomotului (ca al duzelor de rachetă) şi a punctului de ejecţie a „focului": „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un huruit mare ca de cutremur cînd Gloria lui Yahweh s-a înălţat din locul ei: era zgomotul aripilor făpturilor celor vii, care se atingeau una de alta, şi huruitul roţilor de alături, care vuiau ca un mare cutremur de pămînt. Duhul m-a ridicat în sus şi m-a purtat departe, iar eu mă chinuiam în zbuciumul duhului meu, în vreme ce mîna lui Yahweh apăsa din greu peste mine" (ibid., III, 12—14). O descriere speculativă, mai mult de ordin metafizic, a carului
ceresc al lui I. se găseşte în comentariile suplimentare din *Zohar (unde acest vehicul e numit Merkaba). în mitul lui I., memoria ancestrală a uimirii primitivului la contactul cu un eveniment insolit şi inteligibil, perpetuată printr-un canal mitografic mai puţin deformant, e dintre acele puţine cazuri de autodemonstrare a unei categorii de *teogonie şi de formare a miturilor memoriale, din care lipseşte fabulaţia, iar aparenţa de miraculos rezultă numai din materia neobişnuită din care s-a construit naraţiunea.
 § Josef F. Blumrich, The Spaceships of Ezekiel, New York, 1974; J. Steinmann, Ezechiel, Paris, 1961
    iezuiţi Ordin monahal (—> monahism) în ♦creştinismul catolic, numit Societas Jesu (Societatea lui Isus), înfiinţat la 15 august 1534, din iniţiativa lui Ignaţiu de Loyola (1491—1556)
 —  fostul căpitan spaniol Inigo, convertit la catolicism — şi aprobat de papa Paul III (-+ papi), în 1540. Ordinul SJ acceptă o severă disciplină paramilitară, principiul său de bază fiind supunerea fără rezerve faţă de papă. Ordinul şi-a asumat ca scop expansiunea misionară a catolicismului în lume, sub deviza Ad majorem Bei gloriam, pentru care sînt admise toate mijloacele („Întrucît e permis scopul, sînt permise şi mijloacele" — G. Busenbaum, 1600—1688, moralist notoriu din SJ): chiar minciuna, calomnia, intriga, sperjurul, provocarea, complotul, crima. Condusă de congregaţia ordinului, SJ are o sudură perfectă, dar şi mobilitate, întemeindu-se pe sistemul disciplinar incluzînd spionarea obligatorie între membri, precum şi alte reguli: i. pot purta şi veşminte laice, pot acorda pedepse şi pot absolvi de pedeapsă, îşi pot acorda lor înşile scutiri de canoane ori de interdicţii religioase şi se supun numai papei şi generalului care conduce ordinul (Prea Cucernicul Părinte General, care de fapt acţionează autonom), nu şi episcopilor. I. au luptat contra *Reformei religioase şi contra iluminismului, ca forţă de şoc a *Bisericii catolice. în acţiuniie lor misionare,
 i. au cutreierat Europa, America, Asia, Africa, au pătruns temeinic în India, China, Japonia, Etiopia; pretutindeni, ei nu s-au sprijinit riguros pe *dogmele catolice, adesea adaptîn-du-le datinilor, *miturilor şi moravurilor mediului social sau naţional în cuprinsul căruia acţionau. Orice membru al SJ — pe baza celor 4 legăminte obligatorii: sărăcia, castitatea, supunerea, misionarismul— se angajează să îndeplinească orice misiune încredinţată de papă, în orice loc, în orice împrejurare, spre binele Bisericii. Principalul instrument spiritual al ordinului:  sy stema accomodatwa — include 3
 principii fundamentale de demonstraţie cazuistică: probabilismul (elaborat de Busenbaum şi Liguori), după care moralitatea unei fapte se consideră demonstrată dacă se bucură măcar de o oarecare justificare (probabilis ), acordată de una dintre autorităţile Bisericii catolice; clauza mentală, care acordă dreptul de sperjur, dacă iezuitul adaugă în gînd negaţia non, anu-lînd astfel declaraţia în plan moral; condiţia
 (GIGI
244
 intenţiei călăuzitoare, care asigură moralitatea unei fapte imorale, dacă aceasta a fost dictată de un scop moral îndreptăţit. Deopotrivă, codul moral iezuit se sprijină şi pe alte derogări şi principii cazuistice (expuse în tratatele lui Suarez, Escobar ş.a.). în plan filosofic, i. sînt adepţii doctrinei lui *Toma din Aquino. Elasticitatea acomodării îşi are sursa în diferitele enunţuri ale lui Ignaţiu de Loyola, din Exercitia <spiritualia (de ex.: „Eu trebuie să mă consider un cadavru care nu mai are nici inteligenţă, nici voinţă“). în cadrul Bisericii, în sec. XVIII s-a propus desfiinţarea sau modificarea statutară a ordinului, adică îndulcirea regulamentului de funcţionare; în acea situaţie, papa Clement XIII (1758—1769) a răspuns: Sint ut sunt, aut non sint (Să fie ce sînt sau să nu fie deloc) ; totuşi, sub presiunea regilor Franţei şi Spaniei, următorul papă, Clement XIV (1769—1774) desfiinţează ordinul, pe care îl va reînfiinţa abia papa Pius VII în 1814, cînd
 i. vor căpăta o importanţă majoră, fiind socotiţi „nervul Bisericii catolice". Deşi între 1773— 1814 ordinul nu exista oficial, iar i. fuseseră alungaţi din mai toate ţările catolice, ei au prosperat în Rusia, pînă în 1820, pînă cînd au fost alungaţi şi de acolo, după ce convertiseră mulţi ortodocşi. în 1961, ordinul SJ avea 34 000 membri, dispunea de 30 universităţi, 500 colegii iezuite, 8 500 şcoli şi edita 1 320 periodice; dar după Conciliul Vatican II, încheiat în 1965, numărul i. a scăzut cu 9 000 (50% încâlcind obligaţia celibatului, 35% din cauza rigorilor ordinului, 15% din cauza dezacordului cu linia oficială a Vaticanului).
 § Â. Tondi, La potenza segreta dei Gesuiti, Roma, 1955 ; Gaston Fessard SJ, La Dialectique des Exercices Spiri-tuels de saint Ignace de Loyola, Paris, I—II, 1956—1966
    Igigi (Şapte-Zei) Nume colectiv pentru 7 divinităţi primitive adorate în Babilon (-+ mitologii din Mesopotamia), considerate zeităţi celeste primordiale, de prim rang, deşi semi-anonime; uneori, printre cei mai vechi I. se numărau zeii *Lahmu şi *Lahamu. Mai tîrziu,
 I. intră în terminologia astronomiei chaldeene: «de obicei constelaţiile erau considerate în terminologia babiloniană drept imaginile vizibile ale zeilor, mai ales „chipurile gemene" (lu-mashu), adică stelele duble, termenul apli-cîndu-se nu oricăror stele sau divinităţi, ci îndeosebi celor 7 constelaţii principale din preajma Căii Lactee, deci semnele zodiacale (-^ zodiac), adesea identificate cu cei 7 I.
    Ihanaga Zeiţă ocrotitoare a stîncilor dure şi perene, în *mitologia japoneză, fiica Spiritului Munţilor, *Oho Yama, şi sora zeiţei *Sengen •(stăpîna muntelui Fuji).
    Ihi Zeul muzicii în *mitologia egipteană, născut de zeiţa *Hathor (după varianta din Imnurile memphite) de la tînărul zeu * Horus.
 I. e reprezentat mai ales antropomorfic, avînd înfăţişarea unui copil cu un sistrum (instrument muzical egiptean alcătuit dintr-o lamă curbă de metial fixată într-un mîner şi traversată de cî-
 teva vergele mobile, sonorizante — cînd sistrul era agitat ca o dairea).
    Iho (maori i'o — înalt, ceea ce e sus) Divinitate precosmogonică transcedentală, fie dez-voltîndu-se, dintr-o tradiţie mitică, în cadrul unul *cult special, fie elaborată teologic de casta sacerdotală (—► sacerdot) a populaţiei neozeelandeze maori (—► mitologii din Oceania), venerată şi în Tahiti. în organizarea de castă a societăţii maorilor, I. a rămas un zeu necunoscut, inaccesibil păturilor inferioare; şi chiar în cadru cultual e denumit mai ales prin epitete abstracte, ermetice: „Nestrămutatul", „Chipul-veşnic-nevăzut", „Cel-fără-părinţi", „Cel-ce-nu-înapoiază-ce-a-luat", „Eternul". Aflîndu-se la obîrşia tuturor lucrurilor şi fiinţelor, I. a conservat în el însuşi *spiritul, viaţa şi formele, puterea *morţii păstrîndu-se dincolo de el. Această divinitate greu perceptibilă pare produsul unei concepţii panteiste primitive (dacă se poate concepe ideea de *panteism într-o societate primitivă); mai mult decît ideea de *mana, concepţia maorilor presupune existenţa în fiece fiinţă înzestrată cu sensibilitate a unui crîmpei (taiora) din substanţa divină a lui
 I., amintind foarte vag raportul concepţiei brahmanice *Brăhmân — *Ătman. (cf.*Nah'j,al)
    Ikşyâku întemeietorul dinastiei solare ([Surya-vamga) în istoria mitică a Indiei; fiul lui Mânu Vaivasvata (-* Mânu), născut din nările acestuia, şi strănepotul *Soarelui (*Surya). Dinastia solară se recruta din casta războinicilor kgătrya (—► vărna); cu timpul, această dinastie s-a bifurcat*: o ramură domnea în *Ayodhyă, alta în Mithila. I. a trăit la începutul erei Tretayuga (—* yuga). A avut un fiu: Nimi (sanscr. nimi — a construi, a instaura ceva pe pămînt).
    Ilâ Zeiţă venerată în *mitologia vedică, de obicei alături de zeiţa sapienţială *Sarasvati şi de zeiţa telurică ’*Mahi. Era considerată patroana evlaviei şi a discursurilor apologetice. Comentatorii vedici din tradiţia veche o identificau adesea cu Arundhati (soţia unui *rtşi: ♦Vâsişţha. Fiică a lui *Manu şi soţia regelui Budha, I. este mama regelui Pururavas (sau Aila) — fondatorul dinastiei selenare. Alte surse (vedice şi mai ales hinduiste; —*■ hinduism) o socotesc zeiţa ^libaţiilor sacrificiale (—* sacrificiu) şi a *rugăciunilor.
    Ilamatecuhtli (Bătrînă Prinţesă) Zeiţă arhaică aztecă înrudită cu pămîntul şi cu porumbul, fără a le patrona direct (-*> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Ileana Cosînze&na (etim. incertă: consîn-geana); Ileana Simziana Personajul feminin principal din basmele mitologice româneşti, corespondentul feminin al lui *Făt-Frumos, de obicei idealul feminin al acestuia. Chiar dacă nu e numită totdeauna ca atare, I.C. este o *zînă, o fecioară sapienţială şi năzdrăvană, iniţiată în ♦magia binefăcătoare; adesea are ca sfetnic, prieten şi vehicul personal — un *Cal Năzdrăvan. E întotdeauna foarte frumoasă (cea mai frumoasă dintre zîne, „cu ochi de soare, cu trupul din mare şi cu hainele de flori" — ţi-
245
ILMATAR
 nutul Neamţ — Moldova, după Chestionarele lui B. P. Hasdeu), dar şi vitează, un tip ama-zonic, cu spiritul independent şi virtuţile militare ale *Amazoanelor, fără dispreţul lor pentru bărbaţi. în unele variante, I.C. se confundă cu zîna (sau împărăteasa) florilor, (în Dobrogea nordică), socotită divinitate a primăverii (poate
o  reluare, prin influenţă cărturărească ori prin ♦sincretism istoric spontan a zeiţei romane ♦Flora). I.C. are şi ipostaze mitice superioare şi complexe: Ileana Cosinzeana din cosiţă floarea-i cîntă, nouă împărăţii ascultă, care locuieşte pe *Tărîmul Celălalt, unde se ajunge printr-un tunel de beznă din marginea lumii; *Inia-Dinia, din „mînăstirea Calu-Gastru într-un pai reazemă şi într-un păr spînzură", o zînă care poate zbura în chip magic, însoţită totdeauna de 12 fete. *Chira Chiralina (pseudovariantă a personajului baladesc) este parţial din aceeaşi categorie, însă *mitul e acoperit pe alocuri de un strat de folclor suburban. Confuzia cu *Iana Sînziana este un efect de superficialitate, întrucît I.C. e o zînă *htonică îndeosebi a vegetaţiei florale, iar Iana Sînziana — o divinitate celestă, selenară. Rareori, I.C. se prezintă totuşi ca amazoană propriu-zisă (cu numele regional Abrunca — „din ţara femeiască" sau, curent, Ileana Cosînzeana — împărăteasa războinică din ţara femeiască). Uneori e prezentată drept fiica monstrului Ciută-Nevăzută, iar după unele basme locuieşte „într-un munte de sticlă, unde om pămîntean nu poate să calce". Există şi o variantă vulgară, în care zîna — depersonalizată — este numită, prin adaptare locală, Ileana Constănţeana (cf. basmul cu acest titlu, în col. Frîncu şi Candrea). După interpretarea lui Romulus Vulcănescu, I.C. ar fi sora mezină a *Soarelui care se aruncă în Marea Neagră ca să evite incestul şi devine *Luna; însă mitul autentic al I.C. nu face parte din aria temei universale soarele şi luna. Numeroasele încercări de stabilire a unui etimon numelui curent folcloric al zînei sînt de obicei speculative: Aron Den-suşianu l-a derivat indirect din Diana Consulens (> Hiat Iana/ Consentiana), iar Lazăr Şăineanu din slav. ko<m — tradus eronat de el prin „coamă" cuvîntul semnificînd de fapt „coadă de păr împletit", dar şi „coasă" (ca unealtă agricolă). Materia de bază a acestui mit (în ce are esenţial şi peren) indică însă una dintre zînele benefice de prim rang, în folclorul mitologic universal.
    Iliada Epopee homerică despre Ilion (Troia), monumentul literar şi mitologic fundamental în literatura şi în *mitologia greacă. Compusă în hexametri (cca 15 700 versuri) a fost divizată mai tîrziu de gramaticii atenieni în 24 cînturi (sau rapsodii). Eroul principal e *Ahilleus; epopeea narează „mînia" lui Ahilleus care, jignit de căpetenia aheilor *Agamemnon, refuză participarea la războiul troian, iar *Zeus promite mamei eroului că grecii voi* suferi atîta timp înfrîngeri militare, pînă cînd ofensa adusă de Agamemnon nu se va anula. Pînza naraţiunii este războiul troian, de la stîrnirea lui prin răpirea frumoasei *Helene de către *Paris, pînă la moartea lui *Hector pe cîmpul de luptă.
Întrucît la război participă *zeii olimpieni, epopeea devine prima sursă de cunoaştere a mitologiei Helladei (precedînd opera lui *Hesiod). Victoria aheilor se asigură, după un lung asediu (zece ani) prin viclenia introducerii în cetatea troienilor a unui enorm cal de lemn (Calul troian) în care se ascunde echipa de şoc aheiană. I. are un plan epic riguros; acesta ne interesează nu numai din unghi estetic (criteriu care depăşeşte sfera lexicografiei mitologice,) căci miturile’sînt vehiculate într-un mod organizat, conform ♦teologiei epocii hellenice timpurii şi inventarului *panteonului fundamental. Războiul troian, în sine, nu este un *mit: el s-a desfăşurat, istoric, în sec. XIII î.e.n.; arheologii, de la H. Schliemann pînă la cei mai recenţi, au dezgropat 12 cetăţi suprapuse (la Hissarlik, în Turcia), dintre care Troia VII coincide parţial cu descrierea homerică a Ilionului.
§ Homerus, Iliade, I—IV, texte 6tabli et traduit par P. Mazon, Paris, 1937—1938; Homer, Iliada, trad. rom. de George Murnu, Bucureşti, 1924; idem, I—II, trad. rom. (în proză) de Sanda Diamandescu şi Radu Hîncu, Bucureşti, 1981
    Illabrat Crainicul zeului *Anu> în mitologia babiloniană (—* mitologii din Mesopotamia).
    Ilmarinen (fini. ilma — *aer) Divinitate arti-zană din *mitologia finlandeză, fierarul magician din *Kalevala, descoperitor al *fierului şi al prelucrării metalelor, constructorul — în ţinutul *Pohjola — al morii *Sampo, instalaţie miraculoasă cerută de stăpîna ţinutului, bătrînă *Louhi. Prieten şi secundant al bardului şi zeului sapienţial *Văinămoinen, în cele din urmă I. răpeşte, împreună cu acesta, moara Sampo, iar după o luptă cu baba Louhi eliberează pentru oamenii pămîntului, aştrii încarceraţi de ea: *soarele şi *luna. I. este şi pretendentul favorit al fecioarei Pohjola, fiica bătrînei Louhi; se şi căsătoreşte cu ea, apoi o pierde, rămînînd văduv şi consacrîndu-se numai activităţii sale de inginer divin, rămînînd în *mit producătorul unor opere arhetipale: „capacul" cerului, descoperirea fierului şi a metalurgiei, construirea mecanismului complex al morii Sampo, diverse ornamente de aur şi argint, arme imbatabile (săbii şi lănci) cu sigle astrale şi zoomorfe, descoperirea practică a *focului, căzut din amnarul zeului *Ukko, care se obţine însă cu sacrificii, I. arzîndu-şi faţa şi mîinile. *Magia creaţiei artizane a lui’l. se produce în solitudine şi explozie a inspiraţiei.
    Ilmatar (fini. ilma — *aer); Luonnatar Zeiţă a atmosferei, în *mitologia finalndeză, fiica aerului şi mama lui *Vâinăm6inen, totodată divinitate cosmogonică (-* cosmogonie). Iniţial fecioară purtîndu-se castă prin văzduh, se lasă la un moment dat pe valurile mării, e fecundată de vînt şi timp de 700 ani îşi poartă cu dificultate sarcina, înotînd în marea rece, pînă cînd, după *rugăciunea ei, zeul *Ukko trimite o raţă sălbatică ce se aşază pe genunchiul ieşit din ape al fecioarei însărcinate şi îşi cloceşte acolo ouăle, din care ia naştere universul. După alţi 9 ani, I. modelează
IMHOŢEP
 246
 lumea născută din ouăle raţei sălbatice. în cele din urmă, după încă 30 ani, iese din uterul primordial al zeiţei, ajutîndu-se singur, bardul Văinămoinen, ca *simbol al *cuvîntului dintru început.                                      ^
    Imhotep Venerat în *cultul memphit al *religiei egiptene ca fiu al zeului *Ptah şi ca Zeu-medic, dar şi artizan divin, a fost identificat de greci fie cu * Hephaistos, fie cu*Asklepios.
 I., personaj istoric real (ministru al faraonului Djeser), este unicul caz din istoria Egiptului de zeificare postumă a unui om neaparţinînd familiei faraonului. A fost un strălucit arhitect (construind *piramida în trepte a lui Djeser, prima din Egipt) şi un mare medic (scriind o carte sapienţială, pierdută), de asemenea, astronom, savant universal şi *sacerdot; s-a evidenţiat în ştiinţa administraţiei statului; a fost şi întemeietorul marilor construcţii folosind lemn şi cărămidă şi tot el a iniţiat reţeaua canalelor de irigaţie din regiunile riverane ale *Nilului, preîntîmpinînd consecinţele nefaste ale anilor secetoşi. La început fusese scrib; apoi a parcurs toate treptele ierarhiei posibile în viaţă, pînă la rangul de preot iniţiat în doctrina heliopoli-tană, iar după moarte," consacrat zeu. E adorat ca divinitate începînd din sec. I î.e.n. şi socotit un zeu mîntuitor şi tămăduitorul tuturor bolilor; apoi înlocuieşte de la o vreme pe *Nefertumîn triada memphită (avînd astfel, la Memphis, şi un mare *templu); iar în epoca ptolemaică, rămîne numai zeu al medicinei. Statuile sacre îl reprezintă de obicei ca preot, cu un papirus desfăşurat pe genunchi.
 § J. B. Hurry, Imhotep, Oxford, 1926
    Imix Che; Păsările Imix Che Păsări oraculare din mitologia maya (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); amintite în *Cartea lui Chilam Balam, ele apar în momentul distrugerii lumii, ca urmare a ^războiului ceresc între grupurile de divinităţi Oxlahun-ti-Ku şi Bolon-ti-Ku (-+Ah Mucencab). Aceste păsări apar semnalînd punctele cardinale şi vestesc sfîrşitul operaţiei de dărî-mare a lumii, în clipa cînd „s-a ridicat stîlpul ceresc": Imix Che cea Roşie la răsărit, Imix Che cea Albă la miazănoapte* Imix Che cea Neagră la apus, Imix Che cea Galbenă la miazăzi şi Imix Che cea Verde la mijlocul pămîntului. Atunci, ele se înalţă spre cer odată cu ridicarea stîlpului ceresc (noţiune obscură). Ultima dintre păsări (Imix Ghe cea Verde) se înalţă „în amintirea dărîmării lumii".
    Inanna (sumer. arhaic Nin-anna); Innin Zeiţă principală în *panteonul sumerian (-> mi-tologii din Mesopotamia), ocrotind dragostea şi procreaţia; divinitate celestă (Doamna Gerurilor) — avînd ca *simbol ceresc patronal planeta Venus), dar care nu dispreţuieşte dragostea *zeilor sau a pămîntenilor, a fost identificată de babilonieni cu * Ishtar. (în acest sens e o zeiţă vindicativă, care asmute un taur ceresc asupra oraşului Uruk, numai fiindcă regele acestuia, *Ghilgamesh, i-a respins oferta de iubire). în epoca înfloririi cetăţilor timpurii din Mesopotamia, I. e socotită zeiţa patronală
    a oraşului Uruk (biblicul Ereh), unde i se construieşte *templul Eanna, care este sanctuarul ei central, existînd însă cîte un templu în fiecare oraş sumerian. Spre a asigura fertilitatea ogoarelor şi fecunditatea femeilor şi a femelelor animale, se celebra anual un *ritual: căsătoria sacră a regelui din Sumer cu cîte una dintre preotesele zeiţei I. Dar soţul zeiţei era considerat Zeul-păstor *Dumuzi (şi numai în variante rare zeul *Anu, a cărui fiică e însă în alte variante). „Divinitate capricioasă cu patimi ne-stăpînite" (S. N. Kramer), ambiţioasă şi rîv-nind puterea totală, I. coboară în *Infern, se pare nu atît pentru a-1 recupera pe Dumuzi, cît pentru a deveni regină şi peste lumea subterană *Kigallu, unde domnea sora ei mai mare *Ereshkigal; dar, coborînd în Infern,
I.  e prudentă, ştiind că ar putea fi ucisă de Ereshkigal, şi de aceea sfetnicul ei fidel Ninshubur îi va pleda cauza, la nevoie, în faţa marilor zei *Enlil, *Nannar şi *Enki; adusă în genunchi în faţa stăpînei Infernului şi interogată, I. moare şi e spînzurată într-un cîrlig şi numai Enki acceptă s-o salveze, trimiţîndu-i 2 făpturi asexuate (Kurgarru şi Kalaturru) care răs-pîndesc asupra zeiţei hrana şi băutura vieţii pentru a o învia. Ga să se întoarcă în lumea ei cerească din Ţara fâră întoarcere, ea trebuie să-şi găsească un înlocuitor divin în Infern, care în cele din urmă este Dumuzi şi (după cum deduce S. N. Kramer dintr-o tabletă deteriorată şi din compararea altor surse) tocmai el este sacrificat: există unele variante mitologice care îl prezintă pe Dumuzi ca zeu infernal. Aşadar — zeiţă capricioasă, crudă, nepăsă-toare — I. nu a coborît la sora sa Ereshkigal pentru a-şi salva soţul, ci dimpotrivă, l-a sacrificat, casă scape ea însăşi din captivitatea *morţii subpămîntene. Variantele mesopotamice tîrzii, în care Inanna se numeşte Ishtar, diferă uneori sensibil de prototipul sumerian.
    Inari Zeul agriculturii, al creşterii viermilor de mătase şi, în genere, al hranei, în *mitologia japoneză. Ca divinitate a cîmpurilor (sărbătorită fie primăvara, între februarie şi aprilie, fie toamna, în octombrie sau noiembrie, în coinci* denţă cu serbările recoltei), cu vremea, *cultul său s-a contopit cu un cult totemic (-+ totem) al vulpii de şes.
    Inchiziţia (lat. inquisitio — cercetare, investigaţie, anchetă); Sfintui Oficiu(SanctumOffieium) Instituţie eclesiastică, în cadrul ^creştinismului catolic, înfiinţată în 1184 de papa Lucius III (—► papi), cu scopul organizării luptei contra ♦ereziilor prin descoperirea ereticilor şi readucerea lor la *credinţa catolică. Iniţial, procesele erau judecate de tribunalele laice, după recomandările făcute de episcopi (papa Lucius
III declarînd că „Biserica simte oroare faţă de sînge"). în 1209, papa Inocenţiu III a transferat conducerea I. unor legaţi pontificali, iar papa Grigore IX a luat (între 1231—1235) sub controlul său direct Sf. Oficiu, distribuind funcţiile de conducere locală unor călugări dominicani şi franciscani (—* monahism). Tribunalele inchi-
247
INCHIZIŢIA
zitoriale (foarte active în Spania din sec. XVI), după ce confiscă averile celor declaraţi eretici, îi condamnă de obicei la moarte îndeosebi prin ardere pe rug, justificînd acest tip de pedeapsă „purificatoare" prin *dogma catolică despre ♦Purgatoriu: noţiunea de „eretic" avînd pe atunci o accepţie largă, erau arşi pe rug, pentru erezie, de asemenea vrăjitoarele, prezicătorii, astrologii şi alchimiştii magie, astrologie). Papa Paul III a reorganizat Sf. Oficiu, punîn-du-1 din 1542 sub jurisdicţia directă a Sf. Scaun. Acest act pontifical (bula Licet ab initio) a fost dictat de „reacţia societăţii, care se apără" (Charles Pichon) şi de efectele *Reformei lui M. *Luther (după 1517). Excesele inchizitoriale din Spania şi Portugalia, influenţate de monarhii locali, fără să pună în lumină mai bună I. de sub jurisdicţia pontificală, au impus întărirea controlului exercitat de Vatican, care însă nu infirma nici cruzimea interogatoriilor, nici injustiţia proceselor, nici transformarea ne ascunsă a Sfîntului Oficiu într-o poliţie de stat totalitar. Dar justificările actelor I. nu au lipsit nici tîrziu, în sec. XIX (Joseph de Maistre spune, în 1821, că „Inchiziţia, prin natura sa. este bună, blajină şi conservatoare"), nici măcar în sec. XX (Celestin Douais: „Tribunalele Inchiziţiei au contribuit deopotrivă la păstrarea civilizaţiei epocii, deoarece ele au consolidat ordinea şi au împiedicat difuzarea răului acut..." — 1906; A. C. Shannon; „Instituirea sfintelor tribunale cu judecători numiţi anume, ducînd permanent lupta contra ereziei, era nu numai o urmare necesară, ci şi indiscutabil logică a progresului în legislaţia eclesiastică" —1949), iar situaţia nu s-a schimbat, de fapt, decît în 1965, sub presiunea epocii, care a dus la Conciliul Vatican II. Totodată, însă, I. nu a fost cruţată nici chiar de cercetătorii plecaţi din sînul ei (ca Juan Antonio Llorente, fost secretar inchizitorial în Spania, publicînd nişte celebre Anale demascatoare, în 1812—1813), cu atît mai mult de investigatori din afara sferei eclesiastice (ca Henry Charles Lea, în Istoria Inchiziţiei medievale, din 1888). După bula din 1542, I. nu a renunţat totuşi la duritatea care o defineşte în evul mediu; în 1555, e ales papă (sub numele Paul IV) marele inchizitor Caraffa, al cărui pontificat se remarcă prin înteţirea vînătorii de eretici, ea continuînd sub alţi papi, pînă la Pius VII, care a interzis însă tortura în interogatorii (1816). Dar mai ales sub presiunea revoluţiilor intre 1789 şi 1848, această instituţie caducă începe să-şi cedeze autoritatea, în faţa istoriei. Recrudescenţele nu mai sînt grave. încă din sec.XVIII rolul I. se minimalizează, chiar dacă instituţia se menţine şi azi, desigur în formă mult mai temperată. Orice procedură judiciară a Sf. Oficiu era înconjurată de cel mai riguros secret, iar sentinţele, şi ele secrete, nu dădeau dreptul de apel; ele erau pronunţate duminica, în biserică sau într-un alt loc public. în urma procedurilor de cercetare inchizitorială, acuzaţii erau despărţiţi în 2 categorii: a) cei care au mărturisit şi au abjurat; b) cei care nu au mărturisit, stăruind în susţinerea ereziei; dar exista, neofi-
cial, şi o a 3-a categorie, a celor care se confensa-seră şi abjuraseră în prealabil. în anumite situaţii, ereticul putea fi judecat şi după moarte, iar atunci i se ardea cadavrul dezgropat. Primul Inchizitor General a fost sf.Dominic (1170—1221); iar primul Inchizitor General din Spania, Torquemada (1420—1498), în 18 ani, a ars 10 220 oameni de vii şi alţi 6 860 — în absenţă (fie în chip de cadavre, fie „în efigie", adică punîn-du-se pe rug imaginea condamnatului), confis-cînd averile a 97 000 suspectaţi. Printre personalităţile arse pe rug prin autodafe (span. auto-da-fe
 —  act de credinţă): Cecco d’Ascoli (1327), medicul şi teologul Miguel Şervet (1553, la instigarea lui J. *Calvin), filosoful antiscolastic Giordano Bruno (1600), preotul şi filosoful panteist L. Vanini (1619), Kazimir Lyszczynski (1689), autorul tratatului De non existentia Dei.
 I. condamna şi cărţile la autodafe: Fizica lui Aristotel (1210), *Talmudul ş.a. I. spaniolă a pronunţat peste 300 000 condamnări, din care 30 000 arderi pe rug. ~ I. medievală a apărut ca un rezultat al unui lung proces religios, care a debutat la începuturile creştinismului; dar pedepsele prin excomunicare precedă creştinismul, căci în Deuteronom, XIII, 6—9 şi XVII, 1—6 (o Biblia) se stipulează ca acela care atrage pe evrei la credinţa în alte divinităţi să fie ucis prin lapidare („Să arunci în el cu pietre pînă îl vei omorî, căci a căutat să te îndepărteze de Domnul Dumnezeul tău"); în prima epocă creştină, urmăriţi pentru lepădarea de credinţă, după cum mărturiseşte ap. Pavel în Epistolar (-+ Apostoli): „Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească" (I Timotei, I, 20); totuşi, în primele secole de creştinism, ideea de persecuţie este respinsă de *Origenes şi de *Lactantius; întîia legislaţie antieretică apare sub împăratul Valentinianus
 I  (364—375), pedepsele administrate fiind exilul, descalificarea şi confiscarea averii; abia în sec.
 IV,  împotriva *donatiştilor se întreprind măsuri violente. între 1200—1292, sînt executaţi la Paris ereticii *amoricani. I. începe să se organizeze efectiv după ce dominicanul Alberic capătă (1232) titlul Inquisitor haereticae pravi-tatis; apar organizaţiile districtuale, iar comisiile inchizitoriale (alcătuite din boni viri — bărbaţi de ispravă) sînt finanţate îndeosebi de regii Franţei. Unul dintre primii teoreticieni ai I. a fost Bernardus Guidonis (Bernard Guy), iar unul dintre primii inchizitori, Petru Martirul, a fost asasinat în 1252, apoi canonizat sfînt. în acelaşi an, papa Inocenţiu IV — prin bula Ad extirpanda — aprobă tortura pentru descoperirea ereziei (act reconfirmat de papa Urban IV). între 1320—1333 bîntuie o epidemie de condamnări pentru extirparea vrăjitoriei şi a *magiei, căpătînd amploare mai ales în Spania. Mai tîrziu, la propunerea regelui Filip II al Spaniei, Sf. Scaun creează o I. itinerantă — Inchiziţia galerelor, destinată în special coloniilor. La 7 decembrie 1965, un Motu Proprio al Vaticanului înlocuieşte Sf. Oficiu cu Congregaţia pentru doctrina credinţei, pe care cardinalul Ottaviani a definit-o într-o declaraţie publică:
INCUBUS
 248
 „Diferenţa între Sfîntul Oficiu şi Congregaţia pentru doctrina credinţei este notabilă. Ea constă în abolirea caracterului inchizitorial şi <represiy“, în noua procedură, acuzatul avînd „înlesniri mai mari în a se apăra, a-şi expune punctul de vedere şi a discuta'4, deoarece s-a revenit la Constituţia papei Benedict XlV — Sollicita ac provida, de care „de-a lungul secolelor, Sfîntul Oficiu s-a îndepărtat" şi a înlocuit-o „cu o procedură autoritară4*. (-* Index librorum prohibitorum )
 § Ch. V. Langlois, V Inquisition d’aprks des travaux rtcents, Paris, 1901; Bartolomâ Bennassar, L'Inquisi-tion espagnole. XVe—XIXe siăcle, Paris, 1979 (trad. rom. Inchiziţia spaniolă, Bucureşti, 1983)
     Incubus şi Succubus *Demoni erotici, în ♦mitologia şi în *legenda Europei medievale: masculini — Incubus, pl. Incubi (lat. incubare —-a se culca peste); feminini — Succubus, pl. Succubi (lat. succubare — a se culca sub). Fiecare din aceste categorii caută relaţii de dragoste sexuală cu parteneri umani de sex opus. ♦Teologia creştină medievală consideră că ambele categorii demonice provin din tagma *îngerilor căzuţi. După *superstiţiile medievale, o femeie adormită, posedată de un L, putea rămîne gravidă; cele mai frecvente partenere ale incubilor se credea că sînt vrăjitoarele sau victimele acestora. Uneori, incubii puteau apare în înfăţişări omeneşti, realizîndu-şi progenituri pentru posteritate, dar aceşti metişi erau monştri sau fiinţe zoomorfe. Evul mediu socotea că incubii preferă legăturile erotice cu călugăriţele, iar succubele — cu sihaştrii şi cu sfinţii. (-* Zburător)
     Index librorum prohibitorum Listă oficială, editată periodic de Vatican, indicînd cărţile a căror lectură le este interzisă creştinilor catolici (odinioară, sub ameninţarea excomunicării). Prima listă a Indexului s-a publicat în 1559, gub papa Paul IV (—► papi), iar în 1571, papa Pius V a instituit Congregaţia Indexului — o cancelarie vaticană cu rol de cenzură, fiinţînd pînă în 1917, cînd s-a contopit cu Sfîntul Oficiu (*Inchiziţia). I. nu se limitează la domeniul cărţilor teologice; acţiunea lui se întinde asupra tuturor ariilor spiritualităţii umane, manifestate prin tipar. Prima listă de cărţi proscrise (redactată de papa Gelasius, în 494, apoi mereu amplificată) s-a numit Notitia librorum apocryphorum ,qui non recipiuntur; era doar o enumerare a unor scrieri biblice apocrife, precum Faptele apostolilor Filip, Toma şi Petru, Evangheliile lui Tadeu, Matei, Petru ş.a. (—► Biblia). Una dintre funcţiile Inchiziţiei era cenzurarea scrierilor în circulaţie; dar după invenţia tiparului, aria de supraveghere depăşeşte tipăriturile teologice şi eclesiastice, astfel că unii papi (Sixtus IV în 1479, Alexandru VI în 1501) dau directive speciale arhiepiscopilor din Koln, Mainz, Magdeburg etc. cu privire la tipăriturile .(abuzive, pînă cînd Conciliul V din Latran (1512—1517) formulează decretul De Impresione Librorum (1515), interzicînd imprimarea cărţilor fără avizul autorităţii eclesiastice şi ameninţînd
 pe tipografi cu excomunicarea persoanei şi confiscarea ediţiei. Conciliul din Trent interzice (1546) posedarea şi vînzarea cărţilor religioase anonime, neaprobate; tot atunci, la cererea lui Carol V, universitatea din Louvain redactează un Index al cărţilor primejdioase. Abia între 1557—1559 este redactat (din inţiativa papei Paul IV, prin Inchiziţie) primul Index roman propriu-zis (Index auctorum et librorum qui tanquam haeretici aut suspecţi aut perverşi ab Officio S. R. Inquisitionis reprobantur et in universa Christiana republica interdicuntur), conţinînd 3 categorii: cărţi prohibite de autori cunoscuţi; cărţi periculoase de autori anonimi; toate cărţile condamnate de Indexul din Trent — dar lista acestora din urmă se amplificase la fiecare sesiune. Acestui Index i s-au adăugat suplimente sub pontificatul papilor Clement VIII, Sixtus V, Alexandru VII, Benedict XIV (1753), iar o ediţie cu materia reorganizată apare sub Leon XIII (sfîrşitul sec. XIX). Din Congregaţia Indexului fac parte mai mulţi cardinali (unul dintre ei fiind prefectul congregaţiei), de asemenea numeroşi consultanţi şi examinatori ai cărţilor. Un timp, a apărut periodic şi un Index librorum expurgandorum (azi abandonat): un catalog de scrieri permise lecturii după eliminarea oficială a pasajelor cenzurate. La Conciliul Vatican I (1869—1870) cîţiva episcopi au cerut revizuirea Indexului, însă reforma solicitată nu s-a realizat decît în 1897, cînd papa Leon XIII a publicat constituţia Officiorum, în 49 articole: scrierile eretice rămîn condamnate ca şi pînă atunci (art. 1), dar sînt îngăduite cărţile care nu conţin nimic contrar doctrinei catolice (art. 2—3), sînt aprobate ediţiile de lectură ale *Bibliei (*Vulgata) şi diferitele traduceri în limbile moderne („vul-gare“), ca şi cele pentru şcolari (art. 5—8), se interzic cărţile obscene, iar clasicii sînt admişi în scop educativ (art. 9—10), sînt osîndite cărţile ultragiind pe *Dumnezeu şi lucrurile sfinte sau propagînd *magia şi *superstiţia ori în alt sens periculoase pentru societate (art. 11—14), se condamnă ziarele imorale sau antireli-gioase (art. 21—22), se admite lectura unor cărţi prohibite, în cazuri speciale încuviinţate de un episcop (art. 23—27); dacă raportul cenzorilor e favorabil, episcopul acordă dreptul de imprimare: imprimatur (art. 38—40), iar excomunicarea nu se prevede decît pentru lectura cărţilor eretice sau scrise de autori apostaţi (art. 41—42). Prin enciclica Pascendi a papei Pius X (1907) s-a reinstituit obligativitatea cenzurii eclesiastice. Simplificarea Indexului nu a fost rapidă în sec. XX (ediţia din 1948 conţinea 5 00 0 autori interzişi), dar după Conciliul Vatican II (1962—1965), conform definiţiei oficiale a Vaticanului, Indexul, în care nu va mai fi înscrisă nici o carte nouă, „rămîne un monument istoric, o operă ce va putea fi numai consultată".
§ T. Huxley, Commentary on the Present Index Legisla-tion, Doublin, 1908
 249
INDRA
    Indra (etim. incertă: sanscr. indu —* picătură) Dinivitate din triada supremă a *mitologiei vedice arhaice, stăpinul sferei celeste, conducătorul ♦zeilor şi diriguitorul divin al fulgerului violent; totuşi, deşi importanţa sa de zeu celest era, în perioada timpurie, covîrşitoare, I. era un primus inter pares în .cadrul triadei, considerat însă fiul zeului primordial *Dyaus Pitar, care simboliza ♦cerul în general. Zeu de prim rang, I. e venerat la început ca personificare a cerului senin; se presupune că ar fi fost chiar zeul suprem şi călăuza spirituală a triburilor arice care au invadat India distrugînd, în numele lui, oraşe (sanscr. pura) indigene, de unde şi epitetul Purandara (Distrugătorul de cetăţi) al lui I. Probabil pe baza aceloraşi tradiţii, încă din epoca vedică primară a fost socotit zeu al războiului şi, în genere, al forţelor violente, aşadar şi zeul ♦elementelor dezlănţuite, iar — într-o mitologie simplificată — al focului ceresc (-* focul), al fulgerelor, trăsnetelor, tunetelor. Prezent în marile războaie cereşti, trarisportîndu-se cu vehiculul ♦Puşpaka, I, e purtătorul unei măciuci miraculoase şi al altei arme kuliga (săgeta trăsnetului), iradiind o lumină cît 10 000 de sori, sau vajra (săgeata de fulger), care se întoarce singură în tolbă, aruncătoare de jeturi de foc comparate (dar neidentificate) de vechile texte sanscrite cu fulgerele ;zeul dispune de asemenea de arma Indra-căpa (arcul lui Indra: curcubeul). în expediţiile sale, L e purtat de un *car ceresc magic (descris în *Mahăbhărata) pe care-1 conduce vizitiul ♦Mă-tali; dar are şi un elefant de luptă: *Airavăta, unul dintre cei 8 elefanţi primordiali. Fapta sa cosmică principală este uciderea ♦demonului ♦Vritrâ, un monstru cosmic. Acest război demonic este *simbolul realizării operei prin ♦sacrificiul de sine; Vritrâ şi un monstru tricefal (de fapt, o noţiune mitică mai complexă:*Tri-pura sau Tripurasura — Trei-cetăţi-demonice) au zguduit toate apele; spre a salva de la pieire zeii şi lumea, prin repunerea în circulaţie a apelor dătătoare de viaţă, închise de cei doi demoni în tărîmul subteran, I. declară război; dar întrucît şi Vritrâ şi monstrul tricefal sînt ♦brahmani, care nu pot fi ucişi fără pedeapsă, zeul intră într-un cerc vicios; hulit pentru imensul său ♦păcat, I. se roagă pămîntului, copacilor şi femeilor să ia măcar în parte păcatul asupra lor: de aici apar pe pămînt pustietăţi, crăpături ale scoarţei terestre, coaja crăpată a arborilor lăsînd să se prelingă răşina, şi chiar menstrele femeieşti, pînă atunci inexistente; păcatul îl vlăguieşte pe zeu de puterea sa magică, astfel că, dintr-o divinitate a forţei, I. se vede redus la dimensiunea unui atom nevolnic; ispăşirea, similară ♦morţii, durează un an, cît I. stă ghemuit într-o tulpină de ♦lotus. în lunga perioadă de adoraţie a sa, I. se precizează ca zeu al energiei biologice şi cosmice; fără a fi un zeu creator, el împrăştie ^viaţă în tot universul. Prăbuşirile lui parţiale nu sînt definitive, el revenind mereu la grandoarea iniţială. Diversitatea trăsăturilor care îi compun portretul mitic e reflectată complex de epitetele
 sale numeroase, după căfe â feeognoscibil de fiece dată integral, ele sintetizîndu-i atributele din epoca de ascensiune cultuală: Naka-nayakd (Diriguitorul Cerului), Tridagendra (Domnul Zeilor), Amara-pati (Domnul Nemuritorilor), Ar-khandala (Sfărîmătorul), Vritrahan (Distrugătorul lui Vritrâ), Purandara (Distrugătorul-de-ce-tăţi, de obicei al oraşelor locuite de demoni, dar şi al celor omeneşti), Tridivapati (Domnul celui de-al treilea cer — adică al cerului suprem), Tridivegvara (Domnul Gerului), Jayanta (Biruitorul), Deva-raj (Regele Zeilor), Su-traman. (Cel-ce-păzeşte-bine), Kuligadhara (Purtătorul trăsnetului), Daga-gatăkga (Cel-cu-o-mie-de-ochi), Qa-kra (Preaputernicul), Maghavan (Darnicul), Ulu-ka (Bufniţa), Hari-agva (Galul Şarg), Soma-pati (Domnul Somei). I. e de obicei reprezentat plastic cu 4 braţe, cu două mîini ţinînd o lance (sau celebra săgeată), cu alte două un fulger; alteori, are trupul acoperit de ochi (această însuşire e alegoria explicativă a unui mit complementar: după un episod din Mahăbhărata, a fost creată la porunca zeilor preafrumoasa fecioară cerească ♦Tilottamă, contemplată cu încîntare de toţi zeii, cînd a făcut anume ocolul întregii adunări divine; deşi dorea grozav s-a privească, I. s-a abţinut, iar din această refulare (ca un efect alergic) i-au apărut numaidecît o mie de ochi. De fapt, I. e o divinitate contradictorie, iar faţă de actul său principal de eliberare a apelor lumii, trăsăturile negative devin, în evoluţia ♦cultului, preponderente şi condamnate: patima lui de a bea *soma, iniţial considerată doar ca o absorbţie de forţă, începe să fie socotită o meteahnă; uciderea brahmanilor de la un timp nu mai poate fi justificată; numeroasele lui aventuri galante par la un moment dat imorale, cum e de pildă seducţia frumoasei ♦Ahalyă, soţia învăţătorului său ♦Gautama, care îi blestemă pe amîndoi, zeul vădindu-şi acum şi neputinţa de a rezista ♦blestemului pronunţat de un *rtşL Dar în epoci mai tîrzii, tocmai de aceea, importanţa religioasă a lui I. scade întrucîtva, cultul său cedînd locul unei noi triade supreme (*Brahmă, *Vişnu, *$ivâ), totuşi fără a înceta să-l recunoască deocamdată domnitor peste toţi ceilalţi zei şi unul din cei 8 paznici ai lumii (I., al Orientului), el locuind (potrivit textelor din *Purănd) în cerul său Svarga, în reşedinţa *Nandaha, care e o grădină edenică, împreună cu soţia sa Indrani, (numită şi cu epitetele: Pulomajă şi Qâcl — Bunăvoinţa) şi avînd o căţea credincioasă: Saramă. în epoca decăderii pro-priu-zise a cultului său, I. începe să fie imaginat uneori ca un învins în bătălii (mitografiile referindu-se îndeosebi la insuccesele lui în luptele cu demonii din clasele ♦ Asura şi *Daitya): în *Rămăyana se relatează înfrîngerea lui I* de către ♦Ravana, după care fiul acestuia, Meghanada, îl aduce pe marele zeu în ♦Lanka şi numai la cererea celorlalte divinităţi, care îi dăruiesc lui Ravana imortalitatea, I. este eliberat şi se poate întoarce în cerul său. Şi mai tîrziu, prin împrumuturile între ♦religiile bazinului arie, în *Avesta iraniană I. devine
INFERN
250
 demon. Iar în *hinduismul modern, I. nu a mai rămas decît paznicul sfertului răsăritean al orizontului, şi nici nu mai e obiectul vreunui cult. Decăderea cultuală (posibila înlocuire a lui I.) pare prevăzută, în ciclul mitic respectiv, dintr-o epocă mult mai veche, anume în ♦ritualul *agvamedha (sacrificiul calului), căci orice rege care ar fi efectuat în şir o sută asemenea ritualuri ar fi devenit capabil să dărîme tronul celest al lui I. şi să ajungă astfel stăpînul zeilor şi al întregului univers.
    Infern; Iad Noţiunea mitologică frecventă în istoria *religiilor/indicînd un loc de pedeapsă postumă, fie subteran, fie izolat la marginea lumii, închipuit numai ca o arie de retragere a umbrelor (sufletelor) tuturor morţilor sau ca un teren de ispăşire a ♦păcatelor din timpul ♦vieţii, uneori şi ca loc special de represalii unde ♦zeii îşi aruncă duşmanii învinşi. Noţiunea e foarte variabilă, după zonele mitologice; dar de obicei I. se asociază cu bezna şi cu ♦focul; prin adaosuri teologice ulterioare, ♦mitul încorporează şi numeroase genuri de privaţiuni şi pedepse. ~ Pentru egipteni I. era egal cu regiunile inferioare pe unde trece, noaptea, barca solară a lui ♦Re, acolo sufletele fiind sau pedepsite cu aneantizarea, deci cu a doua ♦moarte, de astădată definitivă, sau răsplătite cu viaţa eternă (—► mitologie egipteană). ~ Babilonienii credeau în regatul *K i g al lu, plasat în măruntaiele pămîntului, peste care domneşte crunta zeiţă *Ereshkigal, împreună cu soţul ei ♦Nergal, şi unde morţii sînt ţinuţi în beznă, se hrănesc cu pulbere şi beau tină ; sufletele morţilor (edimmu) erau închipuite ca ♦vampiri înaripaţi pe care le judecau zeii ♦htonici *Anunnaki; sufletele care nu obţineau iertarea, tulburau liniştea oamenilor vii (—► mitologii din Mesopotomia). ~ Miturile escatologice (-+ escatologie) ale *Bi-bliei se referă, în perioada ebraică timpurie, la *S heol, un ţinut subpămîntean incert, adăpostind umbrele tuturor morţilor, fără criterii selective, care abia mult mai tîrziu e socotit şi loc de pedeapsă postumă, dar mai ales în varianta numită *Gheena, speculată îndeosebi de ♦creştinismul primitiv, ca loc diriguit de *Diavol, în care păcătoşii sînt supuşi focului şi altor suplicii grele; creştinii, divizînd lumea postumă în 3 (sau două) teritorii, concep I. ca loc etern de pedeapsă (pentru păcatele mai uşoare, înlocuit, în catolicism, de un stadiu intermediar pentru purificarea ignică numit ^Purgatoriu; în ♦ritul creştin oriental forma greacă *Hades ("Ai8r|<; în *Septuaginta) devine în tradiţia românească Iad (slav dA,Tv), un loc infernal cu instalaţii de ardere în flăcări sau fierbere în cazane cu smoală a păcătoşilor (—> mitologie biblică) . India vedică se referea la un infern temporar, mai apropiat de noţiunea de purgatoriu: *N a r a k a, divizat în mai multe sectoare, unul din ele:           M ah ă-
tal a — loc special pentru păcătoşi; în ♦brah-manism, I. este un imperiu al morţii, peste oare domneşte prinţul funerar ♦7amd; abia în ♦budism se concepeun teritoriu, *P ă t al a, al focului torturant, al îngheţului (—► mitologie
vedică). ~ In China antică erau mai multe variante, mai răspîndităfiind noţiunea *Y ud u, un soi de peşteră cu galerii pe versantul fabulos al unui munte neluminat vreodată de soare; dar se concepea şi Chandong (Capitala Beznei), unde domneşte Hou-du, care dispune, la administrarea pedepselor, între alţi meşteri ai supliciului, şi de prinţul Tubo, un monstru cu 9 coarne. Celelalte forme infernale nu se deosebesc noţional prea mult de acestea (—► mitologie chineză). ~ în Hellada, ♦Paradisul (*Ctm-piile Elisee) era tot unul din etajele lumii infernale a lui Hades, care — după numele zeului stăpîn al său — era înţeles ca un mare regat al morţii în genere nediferenţiat, afară de stratul său inferior extrem, *T a r t a r o s, rezervat celor mai ticăloşi muritori, dar şi inamicilor direcţi ai lui ♦Zeus (♦giganţii învinşi în ♦Gigantomahie), unde însă detenţiunea nu privează umbrele de a-şi păstra funcţiile şi rangurile din timpul vieţii, chiar în cursul celor mai crunte pedepse. ^ La scandinavi, I, (*H e l l sau Hellheim, stăpînit de zeiţa *Helt este sumbru (-+ mitologie scandinavă). —► Miturile maya şi quiche concepeau un tărîm subteran al beznei, ♦C hi - X ib alb a, prevăzut şi cu un mare cuptor de aramă cu funcţii indefinite, şi adminis-strat de un grup de divinităţi infernale monstruoase, conduse de *Xibalbay (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) ./^Pentru credincioşii din *islam, *Djahannam nu e decît o copie infidelă a I. creştin, dominat însă de memoria ♦animismului arab preislamic (—► mitologie arabă). ~ Prea puţin diferenţiat este şi I. din ♦mitologia japoneză: J igokou, ca şi forma lui shintoistă (—► shintoism) Y o mo. ~ Alte forme infernale (*M i ctl an la azteci, un echivalent al formei maya) au ca atribut dominant întunericul şi confuzia din bezna, în care îşi petrec timpul umbrele defuncţilor. ~ Miturile primitive includ rareori locuri de recluziune a morţilor (morţii continuînd să coexiste cu cei vii), întrucît nu concep nici ideea unei Judecăţi de Apoi, nici a unei justiţii imanente. Cînd, rareori, miturile primitive consacră morţilor un loc, ca Alhuem ap u în ♦credinţele din Patagonia, el nu este decît un simplu tărîm incert de dincolo. Ideea de I. ca pedeapsă postumă se prea poate să fi provenit de la discriminarea practicată într-o epocă teocratică tîrzie între cei „necuraţi" şi cei iniţiaţi în doctrină (ca la ♦orfici). Ca loc diametral opus Paradisului, I. — în cele mai multe religii, este un rezultat al concepţiei morale despre o lume duală, un rezultat al gîndirii omeneşti binare, cele două direcţii fiind binele şi râul, afirmaţia şi negaţia, în "alt plan — viaţa şi moartea; în zona de influenţă a dualismului propagat de ♦zoroastrismul iranian, ambele forme sînt mai acute. Totuşi, fără a viza riguros zonele opuse Infern — Paradis (adică pedeapsă-răsplată), unele religii au conceput o ierarhie de distribuire zonală sau categorială â morţilor. în acest sens, este cu deosebire interesant locul postum din mitologia aztecă pentru morţii de boală sau pentru defuncţii săraci: este un ţinut neospita-
insulele fericiţilor
. ]ier, lipsit de lumină interioară sau exterioară, subteran şi fără ferestre, unde se ajunge pe căi dificile şi întortocheate, după trecerea unor probe foarte grele; plecat din cadavrul său, sufletul trebuie să treacă mai întîi printre doi munţi ciocnindu-se mereu şi ameninţînd să strivească pe cei fără experienţă sau tărie; apoi e întîmpinat de un *şarpe gigantic cu o gură lacomă şi hidoasă şi de un aligator uriaş şi înspăi-mîntător; după aceea trebuie străbătute 8 pustietăţi şi 8 dealuri, dar fără o clipă de popas; iar după ce sufletul călător e lovit de un vînt puternic făcut din cuţite de obsidian, el ajunge în cele din urmă pe’malul rîului Nouă-Ape şi trebuie să-l traverseze pe spinarea unui cîine roşcat; ajuns pe celălalt mal, sufletul e obligat să ucidă cîinele, înfigîndu-i o săgeată în gîtlej. Dar, ca loc de stabilire postumă a sufletelor celor morţi, I. e o noţiune variabilă, nu totdeauna loc de pedeapsă (de ex., Sheol).
 § Y. Bautz, Die H&lle, Mainz, 1882; A. Michel, L’En-fer, Paris, 1950
    Inia Dinia *Zînă din *mitologia românească, prezentă mai ales în folclorul moldovenesc şi muntenesc, uneori identificată cu *Ileana Cosînzeana. O I.D. enigmatică figurează în col. Petre Ispirescu: „Inia Dinia [...] din mînăstirea Calu-Gastru, într-un pai reazemă şi într-un păr spîn-zură“; ea poate zbura în chip magic, mereu însoţită de un alai de 12 zîne tinere subalterne. Eugen Agrigoroaiei a relevat (fără a putea demonstra ipoteza sa, dincolo de consonanţa evidentă) „rezonanţa etruscă a numelui Inia Dinia", apropiind acest nume dublu de perechea divină din *panteonul etrusc: *Uni şi *Tinia (Ţara neuitatelor constelaţii. Folclor arhaic românesc, Iaşi, 1981, p. 253). Examinînd *mitul în contextul unui basm de bază, Trişti Copil şi Inia Dinia (col. Alex. Vasiliu, care însă transcrie „Iniia Diniia"), cercetătorul consideră acest mit un *simbol al iniţierii în scriere.
    Inki *Demonul incaş al răzbunării (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), din categoria ♦spiritelor pumei (acheichila), provocînd oamenilor, între altele, răul de munte, ameţeala marilor altitudini.
    Inmar Zeu absolut al *cerului, în *mitologia triburilor udmurte din Ural.
    Ino; Leukothoe Zeiţă de importanţă secundară, din *mitologia greacă, purtătoare a unui ♦simbol tragic. A fost pedepsită, împreună cu soţul ei, regele theban Athamas, de zeiţa *Hera, pentru a-1 fi crescut pe *Dionysos, copil, în palatul lor regal; amîndoi, înnebunind, îşi ucid copiii, apoi I., înţelegînd într-o clipă de luciditate ce făcuse, se aruncă în mare dorind să se înece, însă e transformată, din mărinimie divină, în divinitatea marină Leukothoe. Născută de cuplul *Harmonia — *Kadmos, I. este sora divinităţilor *Agave, Autonoe, * Se mele, Illyrius şi Polydoros. Potrivit însă unei variante din ciclul argonautic (—► Argonauţi), după ce femeile din Orchomenos, la sfatul perfid dat de I., prăjesc boabele pentru semănături, făcînd astfel să
 nu mai răsară lanurile aşteptate şi să se instaleze foametea, I. îi mituieşte pe solii aducători ai răspunsului dat de *oracolul delphic (-* Delphoi) ca să spună că singura măsură de înlăturare a calamităţii este sacrificarea copiilor ei vitregi ♦Phrixos şi *Helle (născuţi de *Nephele, prima soţie a bărbatului ei Athamas). Dar berbecul cu lînă de aur îi salvează miraculos pe copii, transportîndu-i în zbor peste mare, spre *Colhida (deşi Helle cade şi se îneacă, marea numindu-se apoi Hellespontos, azi strîmtoarea Dardanele).
    Inshushinak (sumer. Stăpînul Susei) Zeul patronal din Susa, capitala regatului Elam (azi, provincia iraniană Khazistan). I. nu avea alte atribute divine.
    Insulele Fericiţilor (grec. A( xcov iiaKdpcDv vfjaoi; lat. Fortunatae Insulae) *Mit straniu din *mitologia greacă, după aparenţe identificabil mai curînd cu mitul *Altantidei, decît cu al *Cîm-piilor Elisee. I.F. erau considerate un arhipelag de la capătul lumii, în zona nordică a Oceanului Occidental, şi ar fi fost locuite nu de umbrele morţilor, ci de oamenii muritori cărora *zeii le dăruiseră imortalitatea. Erau descrise ca o variantă de *Paradis terestru păzit de *Briareos, socotit în genere paznicul mărilor nordice, unde se trimiteau de către zei eroii căzuţi pe cîmpul de luptă şi pe care judecata lui *Rhadamanthys îi găsea Vrednici de atare răsplată. I.F. sînt un ţinut al verii veşnice şi al belşugului, nelip-sindu-le nimic din toate bunurile imaginate de oameni. O variantă a mitului *Titanomahiei spune că, după înfrîngerea sa de către *Zeus,
 * Kronos, domnind ca rege terestru în vîrstă de aur, nu a fost aruncat în *Tartaros, ci a plecat, stabilindu-se în I.F.; iar aici raportul mitic între personificarea *timpului pasager şi transferarea lui în nişte insule (adică spaţii izolate) cu viaţă eternă, aşadar atemporală, poate avea mai mult decît o semnificaţie de ♦simbol al setei omeneşti de eternitate. *Hesiod scrie: „în sfîrşit altora, Zeus, fiul lui Kronos şi părintele zeilor, le-a dat o viaţă şi un adăpost departe de oameni, aşezîndu-i la capătul pămîntului. Acolo, în Insulele Fericiţilor, la ţărmurile adîncilor sorburi ale Oceanului, trăiesc cu inima lipsită de griji eroii fericiţi pentru care glia roditoare dă de trei ori pe an cîte o înfloritoare şi dulce recoltă" (Munci şi zile, v.167—\lo). Dar mai este un vers, figurînd într-un ms singular: „departe de Nemuritori, şi Kronos le este rege". S-au găsit temeiuri de identificare a I.F. cu Insulele Pheacilor, descrise de *Homer (Odisseia, VUIj, ba chiar şi cu misteriosul ţinut *Aballon sau cu ins. sf. Brendan, din *mitologia celtică. în mod ciudat, I.F. seamănă mai mult cu Ţara Amenti din *mitologia egipteană („Occidentul", un ţinut îndepărtat unde plecau morţii urmînd calea soarelui care mergea să moară în asfinţit); la mijlocul acelei „ţări" erau Grădinile Ialu, un Egipt ceresc de o fertilitate inepuizabilă, în care sălăşluiau sufletele celor drepţi, la adăpost de orice nenorocire. Totuşi, unii s-au referit şi la posibilitatea identificării I.F. cu ins. Madeira din arhip. Canarelor (probabil fiindcă erau trecute în hărţile medievale cu
 INteRCIDONA
252
 numele Fortunatae Insulae). Cea mai incitantă la meditaţie este însă varianta din mitologia greacă, mai ales în descrierea lui *Pindar; poetul o numeşte Insula Fericiţilor şi o consideră „cetatea lui Kronos“, spre care se poate ajunge numai pe calea zeilor, I.F. fiind scăldată de apel^ şi adierile Oceanului, pe un ţărm plin de arbori scînteind de florile de aur din care fericiţii îşi împletesc cununi şi ghirlande (Olimpice, IV) ; cînd pe pămînt e noapte, acolo străluceşte soarele, iar fericiţii trăiesc în desfătare, călărind, făcînd exerciţii gimnastice, jucînd zaruri sau cîntînd din liră, eliberaţi cu toţii de orice suferinţe (fragm. 12$). Pe lîngă * sugestia (nedemonstrabilă) că I.F. ar putea fi identificate (după varianta pindarică) cu continentul american sau cu ins. Caraibe, mult mai importantă este observaţia ce rezultă din acelaşi context că aceşti „fericiţi" (jiaKdpa), comparabili cu *jBlajinii din *mitologia românească, aflaţi într-o fericire paradisiacă naivă, ca în miturile primare, sînt de fapt nişte iniţiaţi în ♦misterele ♦morţii (temă probabil de origine orfică; -♦ orfism).
     Intercidona Zeiţă profilactică din *mitologia romană, avînd grija de a feri lehuzele de agresiunea lui *Silvanus.
     Inuus (lat. inire — a îngrămădi) Veche divinitate italică, mai tîrziu confundată cu zeul grec ♦Pan, fiindcă era o personificare a fertilităţii şi abundenţei ogoarelor.
     Io      Fiică a regelui din Argos, în *mitologia greacă, pe care, iubind-o şi temîndu-se de gelozia soţiei sale ♦Hera, ♦Zeus a prefăcut-o în vacă; totuşi, Hera i-a cerut vaca în dar şi, primind-o, a pus-o sub paza lui ♦Argos, ucis de ♦Hermes din ordinul lui Zeus; în cursul duelului divin, Hera o supune pe I. chinurilor produse de un tăun gigantic, determinînd-o să cutreiere în fugă toată Hellada pînă cînd, în Egipt, naşte pe Epaphos, fiul conceput cu Zeus, şi abia atunci îşi redobîndeşte vechea înfăţişare umană şi începe să domnească acolo, împreună cu fiul ei. Printre urmaşele sale se considerau ♦Danaidele.
     Ioan Chrysostom (Tajawng Xpuc6cra)|io<;; Ioan Gură-de-aur) Unul dintre importanţii părinţi ai ♦Bisericii creştine răsăritene (-* patristică), arhiepiscop de Constantinopol, apoi ♦patriarh (347—407); teolog apărător al ♦creştinismului ortodox, atacînd păgînismul, ♦arianismul, ♦iudaismul şi ♦maniheismul, I.Ch. a fest unul dintre cei mai de seamă teoreticieni ai moralei creştine; tratatul Despre sfinţenie e consacrat raporturilor sociale, criticii luxului, monopolului Bisericii în educaţie, îndulcirii contradicţiilor sociale, însănătoşirii morale a societăţii. I. Ch. este şi creatorul retoricii creştine; cartea sa de Predici i-a asigurat o mare popularitate. Originar din Antiohia şi ajuiigînd patriarh în capitala Bizanţului, pentru spiritul său critic, fără concesii, ca şi pentru autonomia sa, a fost persecutat de împărăteasa Eudoxia, apoi exilat. Canonizat sfînt după moarte, a fost socotit postum Doctor al Bisericii creştine.
 § C. Baur, Der heilige Johannes Chrysostomus und seine Zeit, 1—II, Mtinchen, 1929—1930; Sf. Ioan Hrisostom» Cuvîntări la praznice împărăteşti, trad. rom. de Pr. D. Feciorii, Bucureşti, 1942
 Ioan Damaschin (’IwdwTjg o AajiaaKrivog) Teolog bizantin (cca 675—750), ideolog al ♦cultului ♦icoanelor şi adversar activ al iconoclastiei. D. a sistematizat doctrinar ♦credinţa creştină creştinism), mai ales în opera sa principală nrjyfj yvcboeax; (Izvorul ştiinţei sau Izvorul cunoaşterii), care se compune din 3 secţiuni; I, Dialectica, în care au fost incluse două tratate, unul de logică, altul de ontologie; obiectele, care există datorită înţelepciunii dumnezeieşti (-+ Dumnezeu )y trebuie cunoscute aşa cum sînt ele, în această judecată simţindu-se influenţa lui Aristotel; aici, I.D. a făcut afirmaţia, devenită apoi (într-o formă puţin modificată la ♦Toma din Aquino) una dintre tezele principale ale catolicismului, că ştiinţa este slujnica ♦teologiei (în tomism — filosofia); II, Despre erezii — o istorie a ♦ereziilor, reluată de autor mai tîrziu în cîteva tratate analitice; III, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe — parte numită curent şi Dogmatica — explicînd într-o sistematizare amănunţită toate ♦dogmele ♦Bisericii creştine. Dintre celelalte opere ale lui I.D., Despre patimi se consacră problemelor voinţei şi libertăţii omeneşti, liberului arbitru; Despre Sfînta Treime e o expunere exegetică a dogmei trinitare; un mai mare număr de scrieri, de regulă polemice, sînt destinate atacării diferitelor erezii (Contra ereziei nestoriene, Dialog contra maniheilor> Despre firea compusă contra acefalilor) sau combaterii iconoclastiei (Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane), precum şi explicării polemice a unor ♦superstiţii (Despre balauri) sau a unor probleme de morală creştină (Despre cele opt duhuri ale răutăţii).
 § Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed II, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943; B. Studer, Die theologische Arbeit'weise des Johannes von Damaskus, Ettal, 1956
     Ion (grec. "Igov ; iov— viorea; iama — lan de viorele; 'Iov — ioni an; "lcovia — Ionia) Zeu fluvial terapeutic, în ♦mitologia greacă arhaică, venerat drept ♦strămoşul eponim al ionienilor (primul grup de triburi greceşti care au invadat peninsula numită ulterior Hellada, cca 1950 î.e.n., după ce s-au desprins din masa indoeuro-peană). Potrivit tradiţiei, I. s-a stabilit în Aigialos (Ahaia), de unde urmaşii săi au fost alungaţi, după 7 secole, de către dorieni (alt mare grup grec indoeuropean). Lui I., ♦miturile îi atribuie, ca prime calităţi, înflăcărarea în acţiuni şi impetuozitatea. Pityreus, fiul lui I., a a fost basileu în Epidaur.
     Ion Sîntion; Ion Sînt-Ion (Iuon) Divinitate folclorică, rezultată dintr-un lung ♦sincretism, în ♦mitologia românească, fără atribute prea clare. După tradiţia din folclor, I.S. este fratele vitreg sau numai fratele de cruce al lui *Crăciun. într-un ciclu de ♦colinde cu multe elemente enigmatice (de fapt, relicte arhaice difuze), I.S. este
253
 iov
prezentat adesea ca divinitate de primă importanţă, alături de ♦Dumnezeu sau uneori chiar mai presus, ca factor activ teogonic (—► teogonie) şi cosmogonic (—* cosmogonie). Alteori, I.S. este judecător universal, eliberator chiar al divinităţii supreme din captivitate, de asemenea un mare iniţiat şi arcaş arhetipal. Rolul său cosmogonic se reduce la reparaţia universului, după erorile creaţiei primordiale; pămîntul, neted şi mai vast decît cerul, e măsurat de I.S. apoi „îmbulzit": „Că Dumnezeu ca prea-nalt / El pe mine m-o lăsat / Să măsur pămîntu, / Pă-mîntu cu umbletu / Şi ceru cu stînjenu. [...] Aflai pămînt / Gă-i mai mult, / M-am păzit / L-am îmbulzit. / Făcui dealuri, făcui văi, / Făcui munţii minunaţi / Cu zăpadă-ncunjuraţi" (colindă din Transilvania, citată de Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică. Bucureşti, 1913, p. 8); în altă variantă (col. N. Densuşianu), I.S. măsoară „Pămîntul cu umbletul / Şi cerul cu fulgerul". Statutul său iniţiatic, precum şi rolul de eliberator al divinităţii, fără a fi explicite, se pot reconstitui suficient din datele folclorice; într-o colindă din Dobrogea (loc. cit.), I.S. le reproşează sfinţilor, adunaţi „sus la cheia raiului" şi citind texte oraculare despre un Dumnezeu (sau zeu) pe care nu-l cunosc: „Voi citiţi, proorociţi / Şi-mi citiţi de Dumnezeu / Şi pe Dumnezeu nu-l ştiţi, / Iar eu viu şi bine-1 ştiu / Jos la cheia raiului / în Stîlp-piatră mi-e-n-cheiat"; astfel că sfinţii „Săltară şi zburară, / Sus mai sus se ridicară, / Cu norii s-amestecară", iar I.S. coboară jos, pe o coloană de piatră, cu cărţile oraculare în braţe, citind din ele şi profe-tizînd trei zile şi trei nopţi, în ♦ritualul unei incantaţii ►descîntece), pînă cînd „Stîlp de piatră-n patru crapă / Iată Dumnezeu că scapă". în acest text se pot descifra, de sub straturile suprapuse, 2 elemente evenimenţiale, mitizate în timp; a) lectura — posibil, misionară — despre Dumnezeu, efectuată de „sfinţii" care nu ar fi exclus să fi fost răspînditorii ♦creştinismului în Dacia; b) salvarea lui Dumnezeu din (sau de sub) stîlpul de piatră, care ar putea fi salvarea tradiţiei religioase a lui ♦Zamolxis (dacă asociem tabloul din colindă cu informaţiile antice despre peştera de piatră în care se retrăgea zeul dacic); ipoteza nu poate avea certitudine, dar ea poate fi o ipoteză de lucru. Faptul că I.S. apare şi ca judecător divin, ar putea sugera că el ar fi fost Marele Preot daco-get — un urmaş sacerdotal (-> sacerdot) al lui ♦Deceneu: „Sub poalele cerului /Frumoasă masă e-ntinsă. / Dar la masă cine şede? / Şede Ion Sînt-Ion I Şi cu bunul Dumnezeu / Şi judecă pe Adam" (Ioan G. Bibicescu, Poezii populare dm Transilvania, Bucureşti, 1970, p. 234): dar acest text pare mai tîrziu, cu influenţe cărturăreşti. Ipostaza de arcaş îndepărtează personajul de structura sa principală, iar arcul fiind aici atributul regent al său, I.S., ca arcaş arhetipal, pare o confuzie cu ♦Făt-Frumos: „O, Ioane, arcaş ma^e/ Trage arcul cam napoi / Că nu-s eu ce ţie-ţi pare/" (col. Ion Pop-Retega-nul, Dat inele Crăciunului (ms BARSR, p. 201, apud N. Densuşianu, op. cit.) Această variantă a
 lui I.S. reapare, în unele forme, în ♦mitul despre lupta unui voinic cu *Dulful. în creştinismul popular românesc, lui I.S. i s-a substituit, mult mai tîrziu şi numai parţial, figura sf. Ioan Botezătorul, cu care nu' are nimic comun. Hazardat, N. Densuşianu încearcă să identifice (în op. cit., p. 619—621) pe Iuon Sînt-Iuon nu numai cu Ioan Botezătorul, dar şi cu zeul roman ♦Ianus (singura cale de acces fiindu-i identitatea datelor aniversare ale celor doi: 7 ianuarie — deşi sărbătoarea Agonalia avea loc în a 9-a zi a lunii lui Ianus).
    Iosua (ebr. Yehosua — Yahweh este sprijinul) Important personaj în ♦mitologia biblică, succesorul investit al lui *Moise şi conducătorul evreilor în etapa de desăvîrşire a cuceririi Ganaanului (cf. V.T., Cartea lui Iosua). în tinereţe, cel mai fidel slujitor al lui Moise (V.T., Exodul, XXIV, 13), I. devine discipolul marelui ♦profet şi ambasadorul misiunilor delicate (de ex., sondajul făcut în populaţia canaa-nită); pînă atunci fusese căpetenia uneia dintre seminţii şi se numise Osias, fiul lui Nun, iar în ajunul intrării în Ţara Făgăduinţei (pe care Moise nu o va mai călca), e ales locţiitorul şi succesorul profetului, din porunca lui ♦Yahweh: „Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, şi peste el pune mîna ta, adă-1 înaintea marelui preot Eleazar şi înaintea obştii întregi şi pune-1 căpetenie în văzul lor. Şi dă-i din slava ta, ca să-l asculte toată obştea fiilor lui Israel" (V.T., Numerii, XXVII, 18—20). După moartea lui Moise, I. ajunge în fruntea expediţionarilor, pe malul Iordanului, şi oficiază ♦ritualul ♦circumciziei copiilor născuţi în cursul călătoriei. Apoi, ocolind de 7 ori oraşul Ierihon sub conducerea lui I., poporul îl cucereşte printr-o tehnică militară originală (dărîmarea zidurilor prin excedent sonor): „Iar la al şaptelea ocol, pe cînd preoţii sunau în trîmbiţe, Iosua a poruncit poporului:  «Strigaţi tare, căci Yahweh v-a dat
 în mînă     cetatea »     [...] Atunci       poporul a
 început să strige şi trîmbiţele să răsune. Şi cînd poporul a auzit răsunetul trîmbiţei, a pornit să strige zguduitor, iar zidurile s-au prăbuşit îndată şi gloatele       au dat năvală      în cetate"
 (V.T., Iosua VI, 16—20). Războiul a mai durat, succedîndu-se diverse cuceriri (sudul, apoi nordul Palestinei) şi împărţirea teritoriului pe seminţii.   în marea    bătălie cu amoriţii pentru
 cucerirea   Ierusalimului se    petrece     ♦miracolul
 opririi soarelui şi lunii, o zi şi o noapte, după ce I. a spus: „Soare, stai în loc deasupra Ghibeo-nului şi tu, Lună, în calea Aialonului!" şi ambii aştri s-au oprit, „pînă cînd poporul s-a răzbunat pe duşmani" şi „nu a mai fost altă zi ca aceea, nici mai înainte, nici pe urmă, ca Yahweh să dea ascultare unui glas de om" (V.T., Iosua, X, 12—14). După reînnoirea legămîntului cu Yahweh şi a legislaţiei juridico-religioase, I. a murit la vîrstă de 110 ani.
    Iov (ebr. Iyyob) Personaj din ♦mitologia biblică, fermitatea ♦credinţei căruia e pusă la încercare de ♦Yahweh, într-un dificil test de fidelitate, descris în hagiografia ebraică (V.T.y Cartea lui Iov); 1? propunerea lui ♦Satan,
IPHIGENIA
254
 Yahweh îl îmbolnăveşte de lepră pe I., silindu-1 să se retragă pe gunoaiele din afara oraşului; în conversaţia cu 3 prieteni ai săi, I. se lamentează, demonstrîndu-şi inocenţa, răbdîndu-şi umilinţa şi mizeria, pînă cînd este iertat şi răsplătit de Yahweh. Scrisă între sec. V—III î.e.n. şi bănuită de origine arabă, pe lîngă virtuţile de mitografie filosofică şi literară, Cartea lui Iov relevă clar concepţia ♦mitologiei ebraice asupra adversităţii dintre Yahweh şi Satanael, adică dintre bine şi rău, în ultimă analiză de o parte fiind omul, iar de cealaltă, divinitatea— în ambele ipostaze, de avers şi revers. Fabula acestui *mit hagiografic e aproape o excepţie în ^Biblie: fidelitatea omului faţă de ♦Dumnezeu e răsplătită încă din viaţă. Nedreptatea vădită a lui Yahweh din tot cursul experimentului său asupra lui I. a nedumerit mulţi comentatori biblici; remarcarea acestei nedreptăţi l-a determinat pe C.C. ♦Jung (în 1952) să considere că „tăcerea lui Iov îl şi anunţă pe Christ“ şi că „Dumnezeu s-a făcut om“ întrupîndu-se în ♦Isus Christos, „pentru a-şi răscumpăra injustiţia sa faţă de Iov“. Dincolo de speculaţii, mitul lui I. e o parabolă teologică.
    Iphigenia (grec. 9I(piyeveia) Fiica lui ♦Aga-memnon, în *mitologia greacă, jertfită de tatăl ei pe * altarul zeiţei ♦Artemis, spre a obţine vîntul favorabil necesar flotei aheene, în războiul troian. Dar zeiţei i se face milă de fată şi o duce în *templul său din Tauris, unde o consacră preoteasă. Euripides (în Iphigenia în Taurida) confirmă tradiţia după care I. a slujit la altarul zeiţei Artemis, în Hersonesul tauric. De fapt însă I. era o veche zeiţă cappadociană a fecundităţii, identificată mai tîrziu de greci chiar cu Artemis.
    Iris Zeiţa curcubeului, în *mitologia greacă, fiica lui Thaumas şi a ♦Oceanidei Elektra, dar totodată sora ♦Harpiilor; reprezentată ca tînără fecioară cu aripi de aur, este sluga personală a zeiţei *Hera şi curiera specială a acesteia şi a lui ♦Zeus din ordinul căruia cară apă din ♦Styx cu ulciorul, adormindu-i cu această apă pe sperjuri. Ca ♦simbol personificat al curcubeului, era considerată mesageră între *zei şi oameni: penetrînd bolta cerească, I. dădea la o parte în fiecare seară perdeaua ce o acoperea, făcînd să apară stelele. Totuşi, fidelitatea tinerei mesagere se curmă cînd ea ’e obligată să abată atenţia stăpînei sale Hera de la momentul naşterii lui ♦Apollon, de către ♦Leto.
    Isaia (ebr. Yeshayahu — Yahweh e mîntuirea) Primul din cei 4 mari ♦profeţi biblici (-+ Biblia), locuind în Ierusalim între 740—701 î.e.n. şi participînd la viaţa politică în calitate de ♦sacerdot, prin împotrivirea de a admite intrarea regatului lui Iuda în alianţa anti-asiriană. Profeţiile sale, care sînt materie mitologică, ar fi fost predicate oral şi scrise abia de discipoli. Cartea lui Isaia conţine părţi apocaliptice obişnuite, dar şi cîteva viziuni escatologice aparte (-* Apocalips,, escatologie) ; „Pămîntul se sfărîmă, pămîntul plesneşte şi sare în bucăţi, pămîntul se clatină!“ (XXIV, 19); „Şi luna'va străluci ca soarele, iar soarele străluci-va de şapte ori mai
 mult decît lumina a şapte zile în ziua cînd Yahweh va lega rănile poporului său“ (XXX, 26). Dar atare crîmpeie absorbite dintr-o tradiţie escatologică arhaică, în redactarea cărţii biblice sînt utilizate numai ca argument politic la obiect: „Asiria va tremura, în vreme ce Yahweh
 o va pedepsi cu toiagul“. Textul canonic a fost purificat de elementele mai stranii, păstrate însă într-un apocrif slavon (Vedenia lui Isaia) vorbind de răpirea în cer a profetului (cf. ♦Ieze-chiel, ♦Enoh): într-o noapte, I. e vizitat de doi bărbaţi înalţi, trimişi să-l ia în ♦cer spre a-i demonstra vădit organizarea cerească de care se sugerează că el s-ar fi îndoit. înt-o excursie documentară, îi sînt arătate tainele divine, profetul pierzînd însă noţiunea timpului; (îngerului care-1 reinvită pe pămînt, I. îi replică: „Pentru ce aşa de curînd? Căci la tine aici numai două ceasuri am stat!“, iar îngerul răspunde: „Nu două ceasuri ai stat, ci treizeci şi doi de ani“). Mitografia a încorporat un filon temporal, din aşa-zisele intuiţii relativiste, semnalate în ♦mitologie de etnograful V. Bogoraz, prezente şi în folclorul mitologic sub forma alegoriei *Tinereţe fără bătrîneţe, şi alcătuind laolaltă o ramură specială pe care o numim ♦mitul „călătorului paradoxal‘c (-* timpul).
    Ishkur Zeul sumerian al ploii şi furtunii (—+ mitologii din Mesopotamia), invocat ca echilibrator al recoltelor, deci al belşugului alimentar ; regele din înfloritorul oraş Aratta, aflat în impas economic, este ajutat de zeu — conform ♦mitului — cu o oarecare cantitate de grîu şi de fasole sălbatică; atîtl. cît şi episodul narat se întîlnesc o singură dată, anume într-un poem epic din mileniul III î.e.n., intitulat de S. N^ Kramer: Enmerkar şi stăpînul din Aratta.
    Ishtar Zeiţă de prim rang, adorată în Akkad şi Babilon (după sumer. ♦ Inanna), comună însă mai multor ♦mitologii din Mesopotamia, socotită stăpîna feminină a cerului, protectoarea dragostei şi maternităţii. I. e o divinitate universală, întrucît ♦cultul ei, răspîndit sub diverse nume aproape pe tot bazinul dintre Tigru şi Eufrat, a absorbit numeroase zeiţe locale sau a fost identificat în divinităţile similare străine (-* Astarte). Sensul numelui e incert: pl. babil. ishtarati — zeiţe; sg. akkad. Ishtar, scris silabic prima dată după 2000 î.e.n., ar deriva din Eshtar. Numin-du-se, după zonele geografice, fie Innin, fie Ir-nini, considerată fiica zeului selenar *Sin şi sora zeului solar ♦Shamash şi a zeiţei infernale ♦Ereshkigal, la un moment dat, împreună cu Sin şi Shamash, alcătuieşte triada divină supremă. Atributele I. ca zeiţă de primă importanţă în toată Mesopotamia sînt complexe: a) zeiţă virilă a bătăliilor, însetată de luptă şi de sînge, ţinînd un leu în lesă şi purtînd la spate două tolbe cu săgeţi şi o sabie la şold; în Sumer, sub regele Gudea’, şi în Babilon, sub Hammurabi, era numită Doamna Bătăliilor, iar în Babilon şi în Asiria era reprezentată uneori şezînd pe spinarea unui leu şi în mînă ţinînd o armă, iar adesea cu o platoşă ieşindu-i din umeri; b) zeiţă sapienţială, simbolizînd atotputernicia înţelep-
 255
 ISIS
 ciunii: în acest sens, stăpînă peste oameni, regi şi zei, le dă monarhilor sceptrul, tronul şi însemnele regale; în Asiria era considerată protectoarea directă a tronului regal şi divinitate oraculară; c) zeiţă a dragostei sub toate aspectele: amantă, soţie, soră, mamă a mai multor zei, născătoare universală, izvor de viaţă şi de fecunditate, iubind cu patimă şi răzbunîndu-se în cazul dragostei refuzate, ocrotind curtezanele; în acelaşi sens, e *simbolul suprem al frumuseţii feminine, un imn babilonian descriind-o astfel: „Chipul ei este frumos, ochii ei strălucesc. Privind-o pe ea, dobîndeşti bucurie, mărinimie, putere, o zeiţă ocrotitoare şi un duh păzitor! e şi dintre primele zeiţe din istoria *mitologiei, reprezentată figurativ complet goală, adesea susţinîndu-şi sînii cu palmele; era socotită amanta ideală, care se delecta şi delecta erotic, neocolind nici pe muritori, pe care astfel îi înălţa, nici pe zei (coborîndu-se însă, după Herodot, chiar pînă la desfrîu); uneori preoţii ei din Babilon se îmbrăcau femeieşte, executînd pantomime' cu caracter erotic făţiş; cerîndu-i lui *Ghilgamesh iubire, I. e refuzată de erou, care îi reproşează tot şirul aventurilor ei desfrî-nate; iubirea cea mai pătimaşă o manifestă faţă de tînărul zeu pastoral *Dumuzi, în căutarea căruia ajunge să răscolească domeniul *morţii, *Kigallu, de sub stăpînirea surorii sale Ereshkigal, Dumuzi fiind socotit de o mitografie (Cobo-rîrea Ishtarei în Infern) „iubitul tinereţii sale“, pe care de fapt (după S. N. Kramer) îl sacrifică ♦Infernului sau, în altă interpretare, îl reobţine (dar aici este ecoul unui vechi *mit agrar, simbolizînd amorţirea şi resurecţia naturii vegetale, ca în varianta * Kybele-*Attys ş.a., I. fiind înfăţişată plastic deseori cu un mănunchi de spice în mînă); pe lîngă acest mit erotic al cobo-rîrii (cu simbolul moral corespunzător), există un mit marital al înălţării spre iubirea mai castă, cînd I. străbate succesiv 3 zone cereşti în direcţie ascendentă, trecînd prin cerul lui *Ea, prin cerul lui *Enlil, şi rămînînd în cerul lui *Anu, cel mai înalt, ca soţie a zeului suprem; în cadrul acestui simbol, multe statui şi reliefuri o înfăţişează înaripată; o tradiţie simbolică babiloniană afirmă că, din momentul coborîrii 1. în Infern, şi pînă la găsirea lui Dumuzi, orice activitate erotică încetează pe pămînt; d) zeiţă astrală, fiind identificată, într-o epocă mai * tîrzie, cu planeta Venus (Steaua Dimineţii), întrucît este cea mai strălucitoare, dar şi cu Luceafărul de seară; semnul ei astral este o stea cu 6, 8 sau 16 raze, înscrisă într-un cerc; seara este I. din Uruk, dimineaţa I. din Akkad. Imaginile din Asiria o reprezintă cu un nimb de raze. Printre epitetele generale preferate erau: Leoaica şi Vaca divină.
    Ishum Zeu infernal babilonian (—► mitologii din Mesopotamia), sfetnicul zeului *Nergal şi căpetenia oştirii acestuia (sau a zeului *Erra, în altă variantă) şi locţiitorul lui (de unde şi epitetul principal Hendursauga — Sceptrul August). Deşi devotat patronului său, care e zeul distrugerii violente, I. nu e atît de înclinat spre măceluri şi crime ca stăpînul său, ba chiar e
capabil de milă, punîndu-se uneori chezaş între Erra (Nergal e citat în acest caz mai rar) şi oameni, fie spre a-i cere în numele lor îndurare, izbutind să diminueze furia patronului, fie spre a salvaA dintre viitoarele victime cît mai multe fiinţe. în actul de distrugere violentă a Babi-lonului, efectuat de Erra, I. reuşeşte totuşi, potolindu-şi stăpînul, să obţină pentru Babilon dreptul de renaştere din cenuşă.
                                                                  Isis (egipt. Eset, Usert) Zeiţa căsătoriei, în
 *mitologia egipteană, *simbolul armoniei matrimoniale şi fidelităţii casnice a femeii faţă de soţul ei chiar şi după *moartea lui; mai tîrziu şi zeiţă sapienţială, posedînd arta *magiei, a tămăduirii şi chiar pe a învierii din morţi. I. e o zeiţă arhaică predinastică, *cultul ei foarte vechi părînd a proveni din nordul Deltei Nilului (Sebennytos); inclus apoi în sistemul teologic heliopolitan, acest cult se extinde şi se consolidează sub Ptolemei, I. cumulînd atributele mai multor zeiţe locale (*Astarte, *Bastet, ♦Hathor, *Nut/*Sehmet, *Sothis, Thermutis ş.a.) şi devenind zeiţă universală, păstrată în acest înţeles religios (mai ales în Egiptul de Sus) pînă în sec. VI; grecii o cunoşteau, identificînd-o însă cu *Demeter, iar romanii îi introduc cultul în imperiu (Isis Myrionima—Isis cea cu mii de nume), *templele ei devenind case de întîlnire şi chiar localuri de desfrîu erotic, pînă cînd Sulla instituie la Roma (80 î.e.n.) un Colegiu Isiac; deşi foarte popular, acest cult isiac libertin era întîmpinat cu ostilitate de pontifii romani, iar în urma unor semne din vremea lui Caesar, toate templele zeiţei au fost dărîmate şi cultul însuşi a fost interzis în 52 î.e.n. Numită încă într-o epocă timpurie Marea Vrăjitoare, întrucît se considera că stăpîneşte forţe magice şi cunoştinţe secrete, cu sprijinul lui *Thot ea iniţiază pe oameni în arta medicinei, pentru că ştia să vindece toate bolile şi le apărea oamenilor în vis comunicîndu-le remediul. După un *mit circulînd în Regatul Nou (1580—1100 î.e.n.), I. a izbutit să afle, printr-un şiretlic, numele secret şi atotputernic al zeului suprem *Re, dobîn-dind astfel puteri nemărginite asupra universului; alt mit din aceeaşi categorie (probabil unul adiacent) precizează că I., o femeie subtilă şi meşteră la cuvinte, obosind de lumea oamenilor şi rîvnind la lumea zeilor, a socotit că dacă află marele nume tainic al lui Re (pe care nu-l cunoştea decît purtătorul) va deveni ea însăşi zeiţă; zeul suprem îmbătrînise, îi curgea saliva, iar I. a adunat-o şi, amestecînd-o cu tină, a plămădit un şarpe, l-a pus în drumul zeului pe care şarpele fireşte l-a muşcat şi cînd R6 a vrut să-i strige pe ceilalţi zei, neavînd putere să rostească limpede ce are, se iveşte I. care stăruie să-i afle numele secret; între timp, veninul şarpelui răspîndindu-se prin trupul zeului şi’ periclitîndu-i existenţa, R6 îşi dă seama de singura lui salvare şi îi strecoară Isidei discret în sîn numele său atotputernic. Acest mit avea însă, în Egipt, şi o funcţie pragmatică; îngrijiţi de preoţii-medici, bolnavii ră-mîneau, ca într-un spital, în unul din templele
ISLAM
256
 zeiţei; prin apariţiile ei în visul pacienţilor, I. „îi ajuta să scape de dureri şi îi vindeca în chip uimitor pe cei care îi dădeau ascultare44 (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, XXV, 4). Diodor îi mai atribuie Isidei şi descoperirea modului de a asigura imoralitatea pentru unii oameni (op. cit., I, XXV, 6); comentatorii moderni interpretează acest simbol drept inventarea îmbălsămării şi se referă la Textele Piramidelor: „Tu ai plecat, tu te întorci, tu ai adormit [şi te vei trezi], tu [ai murit], tu [în]viezi. Scoală-tel [... Isis, Nephthys] surorile tale ■[...] au adunat carnea ta, au întocmit mădularele tale şi pe chipul tău au deschis cei doi ochi ai tăi“ (fragm. 1976—1985) Pentru efectuarea acţiunilor ei magice, I. are în subordinea sa
 7  scorpioni: Mestetef, Tefen, Pe, Tsete etc. Originea mitologică a acestei zeiţe pare intru-cîtva contradictorie ; dar miturile regente o considerau fiica zeului htonic *Geb, sora şi soţia lui ♦Osiris şi mama lui *Horus; în acest cadru genealogic, un mit foarte popular asupra morţii şi învierii lui Osiris narează cu detalii peripeţiile şi ingeniozităţile zeiţei; modul în care Osiris a fost ucis de ♦Seth, felul cum I. i-a regăsit şi reconstituit cadavrul, cum apoi, îndrumată de ♦Nephthys şi de Thot, i-a redat, bătînd din aripi, suflul vieţii şi cum l-a crescut pe Horus în Deltă; în timpul morţii lui Osiris, I. călătoreşte la Byblos, unde se bagă doică la copilul reginei Astarte, căruia vrea să-i dăruiască nemurirea, spre a şi-l însuşi; dar din cauza intervenţiei unui vrăjitor local, stratagema nu reuşeşte şi I. îşi destăinuie natura divină; cauza suferinţelor Isidei era faptul de a nu fi zămislit un copil de la soţul ei Osiris; descoperind între timp cadavrul zeului, Seth îl taie în 14 bucăţi pe care le împrăştie în taină prin toată ţara, dar I. le caută răbdătoare pe toate şi, găsindu-le, reconstituie trupul şi îi redă viaţa; întrucît lipsea un singur element, falusul, pe care Seth îl înecase în Nil, I. confecţionează unul nou, îl adaugă trupului, apoi unge tot corpul cu uleiuri scumpe, săvîrşind astfel primul *ritual al îmbălsămării (-* funeralii) amintit în Egipt şi îi redă lui Osiris viaţa veşnică; în această împrejurare, I. concepe de la Osiris un copil, apoi, cu ajutorul lui Thot, se ascunde de urmărirea lui Seth în mlaştinile din preajma oraşului Buto, unde îl naşte şi îl creşte pe Horus; acest episod i-a adăugat zeiţei şi atributul simbolic al devotamentului matern, iar episodul căutării lui Osiris s-a transferat într-un mit complementar, egiptenii crezînd că inundaţiile anuale ale Nilului sînt produse de lacrimile Isidei. Atin-gîndu-şi cel mai mare prestigiu în Egiptul ptolemaic — iar de acolo, în şi prin Imperiul Roman, în aproape toate provinciile imperiale— I. este, la un moment dat, o zeiţă universală. Personalitatea cultuală a Isidei, complexă şi stranie, a fost interpretată de unii istorici drept manifestarea cosmică a forţei luminii. De fapt, aerul enigmatic — explicabil şi prin durata foarte lungă a cultului — a stăruit în întreaga antichitate; după relatarea lui Plutarh, în ♦misterele isiace era foarte preţuită o inscripţie
ermetică aflată în templul zeiţei, din Sais: „Eu sînt Isis [Eset], Eu sînt cea care a fost, cea care este, cea care va fi. Şi nici un muritor nu mi-a ridicat vălul.“
§ Plutarque, Isis et Osiris, trad. franc. Mario Meu-nier, Paris, 1924
    islam (arab. islam — supunere) ♦Religia musulmană sau mahomedană, întemeiată în sec. VII în Arabia, după tradiţie, de Muhammad (* Mahomed), considerat ♦profetul unic al unui ♦Dumnezeu unic (-+ Allah), şi devenită una din marile religii moderne (peste 400 000 000 credincioşi în 1962) şi răspîndită ca religie principală (80—98%), în statele Peninsulei Arabice, în Egipt, Sudan, Somalia, Libia, Iordania, Maroc, Algeria, Tunisia, Mauritania, în Siria, Irak, Pakistan, Afganistan, Iran, Turcia şi în Indonezia; ca religie cu difuzare medie (50%) în Liban şi Albania; sau secundară (11—12%) în India, Bulgaria, Iugoslavia, Kazah-stan, Başkiria ş.a. I., structurat pe un ♦monoteism riguros, şi-a format doctrina religioasă pe temeiul cărţii sfinte *Coran (al cărei text se socoteşte că Mahomed l-a obţinut prin *revelaţie directă de la Allah) şi pe tradiţia sacră Sunnah (compusă din naraţiuni despre faptele şi cuvintele lui Mahomed, a căror codificare s-a încheiat în sec. X). ♦Teologia ortodoxă a i. (Kalam)
—   care nu permite nici un fel de dispută, analogie sau judecată raţională şi interzice credincioşilor să pună întrebări cu caracter religios sau să facă orice confruntări şi comparaţii — a elaborat principalele ♦dogme (unicitatea lui Allah, ♦predestinarea lumii, caracterul necreat al Coranului), constituind o religie fatalistă şi integral dogmatică. în concepţia i., Allah este unica forţă energetică şi decizională a universului, pentru care toate creaturile (♦înger, om, animal, plantă, piatră) sînt unelte oarbe, fără autonomie şi libertate, şi pe care le cîrmuieşte după dorinţă şi capriciu; ca atare, omul e lipsit de liberul arbitru, fiind călăuzit de Allah spre bine sau spre rău. Religia i. nu conţine ideea de dragoste faţă de divinitate, ci numai ideea de frică („Vrednic în faţa lui Allah este cel care se teme de el cel mai mult“), subliniată frecvent în Coran, care aminteşte că pînă şi supunerea îngerilor faţă de Allah este dictată de frică. Pe lîngă dogme, i. se bizuie pe mai multe reguli religioase obligatorii; războiul sfînt (hawazath), cu scop misionar, pentru răspîndirea doctrinei mahomedane în lume, care se poate efectua şi « prin violenţă, căci toţi oamenii de alte ♦credinţe v sînt duşmani, urîţi de Allah, necredincioşi care \ trebuie convertiţi (uciderea unui „necredincios" t nefiind definită drept crimă); ♦rugăciunea obştească, de 5 ori pe zi, cu faţa spre Mecca, după ce credinciosul s-a spălat ori s-a frecat cu nisip (există peste 300 reguli privind efectuarea rugăciunii musulmane); pomana dată musulmanilor săraci, rudelor, orfanilor, călătorilor; cea mai mare ♦sărbătoare islamică este Kurban-Bairam (Sărbătoarea sacrificiilor); postul din luna Ramazan (acest post avînd o formă rituală stranie: zilnic, timp de o lună, credinciosul va
257
ISMAIL1ŢI
 fi abstinent total de la orice hrană, băutură şi plăcere, din zori pînă în amurg, toate fiind îngăduite în fiecare noapte a postului care se încheie cu sărbătoarea veselă Bairam durînd 3 zile); pelerinajul în oraşul sfînt al profetului Mahomed, Mecca, pentru închinare în moscheia *Kaaba. Pe baza interpretării Coranului şi a Sunnei, a fost elaborat şi codificat dreptul islamic, într-un tipar juridic în care raţiunea e foarte limitată, iar ♦ritualurile religioase sînt analizate pînă în cele mai banale detalii, cu prevederea celor mai surprinzătoare situaţii sociale sau particulare; în codul juridic general al i. (Sharioth), dreptul penal, dreptul civil, codul familial, dreptul comercial etc. sînt elaborate cu stricteţe după normele religiei. Duritatea dogmatică şi scolasti-cismul ortodox al teologiei Kalam a dus, chiar din primul an al erei musulmane (Hegira; —► calendare), la o mare schismă; grupul majoritar s-a constituit din păstrătorii ortodocşi ai tradiţiei — sunniţi, iar minoritatea înclinată spre oarecari modernizări a format *secta de partizani ai lui AU (al 4-lea calif, văr şi ginere al profetului), devenit primul imam şiit (—► ştiţi) în sec. VII; ulterior, s-au desprins într-o sectă antiscolastică *sufiştii, urmaţi de numeroase alte secte care au luat fiinţă în sec. IX—XI; această opoziţie a continuat şi în epoca modernă, mai ales prin scrierile unor filosofi ca Muhammad Abdo (Egipt) şi Muhammad Ikbal (Iran). Totuşi, primii teologi musulmani au fost *mutaziliţii, care apoi s-au constituit în sectă adversară i. ortodox.
 § H. Lammens, L’islam, Beyrouth, 1941; T. W. Arnold, The Preaching of Islam, London, 1913; H. A. Cmhphob, MycyAbMaHCKoe cexmaHmcmeo, MocKBa, 1930; L’filaboration de VIslam, Colloque de Strassbourg, 12—14 juin 1959, Paris, 1961; H. A. R. Gibb, Mohamedanism. An Historical Survey, Oxford, 1969; L. Grardet, UIslam , religion et communautâ, Paris, 1970
    Ismael (ebr. Jismă’el—*Dumnezeu a auzit; arab. Ismail) Fiu al ♦patriarhului biblic *Abra-ham, de la roaba egipteancă Agar, născut de mama sa în pustiu, unde ea fugise izgonită de persecuţiile soţiei legitime a lui Abraham, Sarrăh. întoarsă din drumul exilului de ♦îngerul
 l ui * Yahweh (care îi prevesteşte o posteritate abundentă şi îi ordonă să-şi numească Ismael acest fiu, afirmînd că el „vâ fi între oameni ca un măgar sălbatic“—V.T., Geneza, XVI, 12), ea revine în casa fostului stăpîn, acum centenar; dar acum, în sfîrşit, soţia sa legitimă îl naşte pe Isaak, iar după atitudinea ironică a lui I., Sarrâh îl alungă iarăşi, împreună cu mama lui, pentru a scăpa de un moştenitor cu dreptul primului născut. Crescut în deşertul Pharan, învă-ţînd mînuirea arcului, apoi căsătorit cu o egipteancă de la care va avea 12 fii (el însuşi va muri la vîrstă de 137 ani), I. devine, prin urmaşul său Adnan, întemeietorul neamului ismailit, adică al arabilor nordici. Tradiţia musulmană (islam) afirmă că mormîntul lui I. se află în ♦templul *Kaaba din Mecca.
    ismailiţi Membrii celei mai ample *secte, derivate din secta islamică şiită (-+ştiţi) şi
 reprezentînd forma extremistă a şiismului.
I.  au apărut în Califatul arab, în a doua jumătate a sec. VIII, luîndu-şi numele de la personajul arab Ismail (el însuşi numindu-se după presupusul primogenitor, biblicul * Ismael), care, fiu dezmoştenit al celui de-al 6-lea imam şiit, Djafar-as-Sadik, a fost declarat al 7-lea şi ultimul imam; totuşi, Ismail moare înainte de a fi fost confirmat imam, astfel că adepţii sectei sînt nevoiţi să-l recunoască drept al
7-lea imam confirmat pe fiul defunctului Muhammad ibn Ismail; considerîndu-se că nu pot fi mai mulţi imami decît cei 7 *profeţi recunoscuţi, după acest Muhammad, credincioşii au început să aştepte întoarcerea pe pămînt a celui de-al 7-lea imam, numit alegoric Imamul Ascuns, ca un ♦Mesia (-+ Mahdi) ; revenirea acestuia va preceda Ziua învierii morţilor şi va anunţa vremea Judecăţii de Apoi. Doctrina sectei ismailite este un sistem de filosofie religioasă influenţată de neoplatonism şi de ♦budism; astfel, *Allah este un ♦Dumnezeu fără atribute şi inaccesibil minţii omeneşti; totuşi, el este creatorul raţiunii universale care a*devenit la rîndul ei creatoarea sufletului universal, însuşirea acestuia fiind ♦viaţa în sensul ei de mişcare; pe această cale sufletul universal a creat lumea vizibilă (materia) obiectuală, accesibilă simţurilor; întruchipările terestre ale raţiunii universale sînt
7   profeţi: ♦Adam, ♦Abraham, ♦Noe (Nuh), ♦Moise (Musa), ♦Isus Christos (Isa), ♦Mahomed (Muhammad), Ismail — care au anunţat adevărul divin, comunicînd omenirii ♦revelaţia; pupilii sau discipolii acestora sînt cei 7 imami; fiecare profet reprezintă o epocă istorică, identică unui stadiu al revelaţiei divine. Cu timpul, i. şi-au elaborat două doctrine paralele: una exoterică (zahir), accesibilă tuturor credincioşilor, alta ezoterică (batin), destinată membrilor superiori ai sectei; dacă în zahir nu apar alte norme decît ale şiismului moderat, în batin sînt două ramificaţii: tavil, care nu e decît o interpretare alegorică a ♦Coranului, şi hakaik, un sistem teologico-filosofic general, de aspect eclectic (orientare neoplatonică, dar şi cu elemente aristotelice, adesea cu împrumuturi din ♦iudaism şi ♦creştinism): Unul (Ahad) este un Dumnezeu incognoscibil şi indefinisabil, făcînd imposibile relaţiile lui cu oamenii şi ♦rugăciunile lor către el; el a creat lumea indirect, prin raţiunea universală (akl al-kullh), singura posedînd atribute divine şi producînd o emanaţie secundă: sufletul universal (naphs al-kullh), substanţă perfectibilă care emană materia primară \haiyulah) de unde provin ♦pămîntul, planetele şi fiinţele; dar ea e o materie pasivă, neincluzînd principiul creator, deci nu creează decît forme şi idei, după prototipurile din raţiunea universală; în universul senzorial, omul perfect sau profetul (patik) — „cel care vorbeşte44 — este reflexul raţiunii universale, iar comentatorul doctrinei — „cel care tace“ — este reflexul sufletului universal, în acest plan larg, cunoaşterea desăvîrşită se manifestă, alegoric, în ♦Paradis, iar ignoranţa
ISORA
258
în alegoria *Infernului; *sfîrşitul lumii va fi declanşat cînd aleşii omenirii vor ajunge la cunoaşterea perfectă, iar lumea se va întoarce la izvorul ei primordial. în sec. X—XI, i. au cucerit autoritatea supremă în Egipt şi Tunisia, iar în acelaşi sec. XI secta se scindează în două subsecte; una din ele ajunge să fie condusă, în epoca modernă, de „dumnezeul viu“ Aga-Khan III, un prinţ indian din Karachi (1877— 1957. (-+escatologie)
§ B. Lewis, The Origins of Ismailiism. A Study of the Historic Background of the Fatimid Caliphate, Cairi-Imdge, 1940; A. E. EepTejn>c, Hacupu-Xocpoe u U3MQUAU3M, MocKBa, 1959
    Isora Spiritul divin ocrotitor al ţărmului mării, în *mitologia japoneză.
    Israel (ebr.             JVsră'el) Numele do-
bîndit de * Iacob, după lupta sa cu *îngerul sau cu *Dumnezeu (*E1), potrivit relatării din
* Biblie (V.T., Geneza, XXXII, 29): „Numele tău nu va mai fi Iacob, ci Israel pentru că te-ai luptat cu El [Dumnezeu] şi cu oamenii şi ai biruit“; confirmarea Iacob o obţine după ce se întoarce din Mesopotamia: „Şi El i s-a arătat lui Iacob, încă o dată, după venirea lui din Mesopotamia, şi l-a binecuvîntat; şi i-a zis El: «Numele tău este Iacob; dar să nu te mai numeşti, Iacob, ci numele tău de aici înainte să fie Israel. » Apoi El a spus către Iacob: «Eu sînt Dumnezeul Cel Atotputernic! Fii rodnic şi te înmulţeşte. Un popor, ba chiar un şir de popoare va înflori din tine şi chiar regi vor ieşi din coapsa ta. Iar ţara pe care am dat-o lui Abraham şi lui Isaak, ţi-o voi da ţie şi o voi da şi seminţiei tale de după tine! »“ De atunci încolo, Biblia se referă des la „poporul fiilor lui Israel“ (V.T.y Exodul, I, 9;
II,  23, 25) sau la „strigătul fiilor lui Israel“ (F.71., Exodul, III, 9) etc. Pe acest temei mitic, s-a statornicit numele statului contemporan Israel.
    Israîel (arab. Isrăfil < ebr. serăphlm — arzători, cei ce emană flăcări) Unul dintre cei 4 *îngeri principali din mitologia islamică (-+ mitologie arabă) care, de pe muntele din Ierusalim, va anunţa prin sunet de trîmbiţă învierea morţilor şi începutul Judecăţii de Apoi. Fiind totodată şi mesagerul de legătură între * Allah şi ceilalţi îngeri, I. plînge pentru păcătoşii (—► păcat) din *Infern de 3 ori pe zi şi o dată pe noapte. Este imaginat, în naraţiuni, ca o făptură de dimensiuni gigantice, cu două perechi de aripi, dar şi cu tot trupul, acoperit de păr şi de mai multe guri deschise, toate*cu dinţii evidenţi.
    Isten *Dumnezeu, în limbajul religios (creştin) din Ungari a j dar în mitologia maghiară era un zeu păgîn, precreştin, probabil arhaic, însemnînd într-o epocă timpurie Părintele-cer. Ca şi alţi *zei supremi, era adorat ca stăpîn al fulgerului; un relict al acestui sens s-a conservat în numele popular din lb. maghiară al fulgerului: Isten nyilo — săgeata.lui Dumnezeu (Zeului).
   Isus Christos (ebr. Yehosua— Yahweh este sprijinul; Yesua — *Dumnezeu [Domnul - Yahu/ *Yahweh] salvează; grec. ’lriaouq Xpiaxog [< ebr. masiah—*Mesia]; lat. eccl. Iesus Christus [Tacitus: Christus; Suetonius: Chrestus]; slav. Ih;o8ctv XpHiTOiiv; rom. eccl. lisus Hristos); epitete curente: Mesia; Mîntuilorul întemeietorul tradiţional, ca Dumnezeu întrupat, al
* creştinismului şi strania figură-cheie a *reli-giei creştine, personaj mitologic enigmatic şi paradoxal, socotit şi om şi divinitate, presupusă personalitate istorică, necertificată însă direct de nici un document autentic, cu o biografie construită fluctuant, inconsecvent, în 4 variante canonice (în cele 4 ^evanghelii) din N.T. (-+ Biblia) şi în cîteva evanghelii apocrife. După conceptul hagiografic esenţial, I.C. s-a născut în localitatea palestiniană Nazaret, din *Fecioara Maria, necunoscătoare de bărbat, logodnica dulgherului Iosif, zămislind spiritual de la *Sfîntul Duh, după ce fusese anunţată prin bunăvestire de *îngerul *Gabriel. Născut într-o iesle, întîmpinat de 3 *magi orientali, supus *ritualului tradiţional al *circumciziei (iar îndeplinirea acestui ritual e considerată de *teologia creştină o dovadă exemplară a întrupării omeneşti autentice — în Dumnezeu-Fiul), îşi petrece o copilărie precoce între familie şi *templu, dispare misterios pînă la vîrstă de 30 ani cînd, reapărut, începe să-şi predice învăţătura, să facă *miracole (vindecări de boli, învieri din morţi, *exorcisme, înmulţirea pîini-lor şi peştelui pentru masa mulţimii, schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii), rosteşte mai multe parabole doctrinare, apoi e trădat de unul din cei 12 discipoli: Iuda (-* Apostoli), arestat, judecat de procuratorul roman Pontius Pilatus, la instigaţia castei sacerdotale evreeşti din provincia romană Iudeea, e condamnat la moarte şi răstignit pe o *cruce pe care şi-o poartă singur pe muntele Golgota, unde moare, suferind omeneşte, dar învie după 3 zile, reapărîndu-le discipolilor schimbat la faţă şi, după 40 de zile de la înviere, se înalţă la *cer. Paralel cu demonstraţiile sentenţioase ale teologiei creştine, sprijinite documentar numai pe mitografiile evangheliilor, pe un text interpolat în istoriografia romană şi pe ecouri tîrzii şi indirecte din aşa-numita tradiţie, au existat şi alte încercări, necanonice, de istoricizare a lui I.C. Archibald Robertson presupune că I.C. ar fi putut fi un predicator din *secta nazireilor. După descoperirea textelor de la Qumran, s-au emis ipoteze asupra reluării portretului moral al „învăţătorului “ (înotătorul Dreptăţii) sectei *esenienilor, după aproximativ un mileniu. Documentele istorice invocate (Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice; Tacitus, Anale; Plinius cel Tînăr, o scrisoare către împăratul Traian), chiar dacă nu toate sînt interpolări evidente, ca textul din Flavius, nu atestă nici unul persoana Iui I.C., ci numai *credinţa creştinilor în el, aşadar confirmă un *mit. Acest mit al lui I.C., a cărui existenţă istorică nu poate fi riguros autentificată, este rezultatul unui proces îndelungat de *sincre-
259
ISUS CHRISTOS
tism complex, absorbind influenţe din tradiţia ebraică, din *zoroastrism şi *budism, din ♦cultele speciale ale unor secte palestiniene (nazireii şi esenienii etc.), cărora li s-au adăugat mai multe tradiţii de mitologie folclorică, vehiculate de numeroasele interferenţe etnice din Imperiul Roman, crîmpeie de mituri din Asia Mică, prin canale feniciene, frigiene şi greceşti, şi poate cîteva ecouri fragile şi neînţelese de evanghelişti (canonici sau apocrifi) din ceea ce numim mitul paleoastronautic (—> paleoastronautică), prezent şi în F.T., peste care s-au grefat filosofia *gnosticilor şi filosofia stoică. Punctele esenţiale ale hagiografiei evanghelice oferă posibilitatea stabilirii mai multor surse care au alimentat biografia lui I.C., în aria *mitologiei comparate ;^naşterea din fecioară: *Saoshyant, mîntuitorul prevestit de *Avestaf urma să se nască dintr-o fecioară (dar naşteri similare sînt şi în miturile greceşti, celte, maya) ^împrejurarea naşterii: zeul solar iranian *Mithra, al cărui cult era foarte răspîndit în Imperiul Roman, s-a născut (la 25 decembrie) într-o peşteră şi a fost adorat de păstori, ca şi I.C., mai tîrziu; ^mesianismul: izvorul principal este *Mesia ebraic; dar acelaşi Saoshyant din Iran (de unde şi magii răsăriteni, prezenţi la ieslea lui I.C., ştiindu-se că preoţii în zoroastrism erau consideraţi magi) urmează să apară în rol mesianic; mesianismul este însă o formă frecventă în mitologia generală (*Thot în Egipt, *Quetzalcdatl sau *Ku-kulkan în America precolumbiană, *Oannes în Sumer, Hermes Trismegistos (*Hermes) la greci, mesianicii textelor de la Qumran, *Zamolxis în Dacia ş.a.); ^ vindecările şi resurecţiile miraculoase: numeroasele mituri eurasiatice de acest tip au influenţat mito-logizarea actelor lui I.C. mai ales prin modelul lui *Asklepios, dar poate şi al zeiţei egiptene
 * *Isis, al cărei cult era foarte răspîndit în Imperiul Roman în pragul mileniului I e.n.; ^ î n-mulţirea pîinii şi vinului; trans-substanţierea (pîinea: trupul, vinul: sîn-gele): o rămăşiţă de vechi *cult agrar dintr-o arie vastă, în primul rînd din tradiţia culturii viţei de vie cu ecou în mitul lui *Noe, apoi din înrîurirea exercitată de cultul lui *Dionysos; ^moartea ş învierea: unul din cele mai răspîndite mituri personificînd moartea şi renaşterea periodică a naturii (*Dumuzi sau ♦Tammuz, *Attys, *Osiris, *Adonis ş.a.). I.C. e considerat de teologia creştină Dumnezeu întrupat, element egal al unei trinităţi hipos-tatice, explicate însă insuficient de clar (Tatăl, Fiul, Sfîntul Duh), în tendinţa expresă de afirmare a caracterului inseparabil şi totodată separat al celor 3 elemente (sau feţe) care compun aceeaşi dumnezeire unică şi unitară. Tema cea mai controversată a fost aceea a participării egale, în fiinţa lui I.C., a două structuri nesimilare; critica *dogmei s-a făcut de timpuriu, în cadrul cîtorva *erezii creştine; spre sfîrşitul sec. IV, episcopul Theodoros din Mopsou-estes nu admitea decît o uniune exterioară, juxtapusă, a celor două obîrşii: „Logosul să-
 lăşluieşte în omul acesta, ca într-un templu"; (dar identificarea lui I.C. cu *logosul divin s-ar datora, după unii cercetători, influenţei filosofului evreu Philon din Alexandria). Şi abia Conciliul III ecumenic din Efes (431) defineşte dogmatic acest dublu caracter al persoanei lui I.C., ca uniune hipostatică a celor două naturi în aceeaşi fiinţă, prin sintagma logos întrupat; în acest plan e definită teologic şi învierea, ca fenomen divin, succedînd *mortii, ca fenomen uman, iar cele două trepte constituie, în dogmele curente creştine, definirea lui I.C. ca noul *Adam care, prin autosacrificiu, obţine răscumpărarea omenirii din captivitatea ^păcatului originar adamit; în acest sens, una dintre cele mai concis elaborate definiţii se găseşte în mesajul pascal din 1964 al papei Paul VI (-+ papi): „El atinge întreg arborele genealogic al omenirii. Christos este noul Adam: el introduce în circulaţia vieţii omeneşti naturale, firave şi muritoare, un principiu de regenerare purificatoare, un germene de imortalitate, un raport de comunicare existenţială cu Christos, pînă la participarea împreună cu el în fluxul Sfîntului său Duh, la viaţa însăşi a nesfîrşitului Dumnezeu, pe care în virtutea lui Christos avem etern fericirea de a-1 numi Tatăl nostru. “ Mitul Iui I.C., prin sinteza sa de elemente tradiţionale eterogene, a generat interpretări contrare chiar în cuprinsul religiei creştine globale; aşa de pildă ♦bogomilii (potrivit unei relatări din Panoplia dogmatică a lui Euthymios Zigabenos) afirmau că I.C. a fost al doilea fiu născut al lui Dumnezeu, primul fiind Satanael (*Satan) ; pentru *elche-saiţii din sec. II, I.C. era unul din cele două principii care au produs şi guvernează lumea: principiul masculin, cel feminin fiind Sfîntul Duh (un text apocrif atribuie lui I.C. propoziţia: „Maica mea este Sfîntul Duh“); dimpotrivă, în sec. XX, pentru Pierre *Teilhard de Chardin (cf. Chrislologie şi Evoluţie, 1933), I.C., coexten-siv la scara valorilor ce se întinde între piscurile spiritului şi profunzimile materiei, este şi centrul energetic al universului, faţă de centrul de confluenţă universală pe care teologul l-a numit Punctul Omega spre care tinde întreaga evoluţie şi căruia îi sînt caracteristice 4 atribute: autonomia, actualitatea, ireversibilitatea, transcendenţa. Privind din alt unghi şi neiden-tificîndu-se cu normele teologice, Cari Gustav *Jung (într-o convorbire cu Mircea *Eliade, din 1952, în cadrul Cercului Eranos), face o afirmaţie temerară: „Tăcerea lui Iov îl şi anunţă pe Christ. într-adevăr, Dumnezeu s-a făcut om, a devenit Christ, pentru a-şi răscumpăra injustiţia sa faţă. de Iov“ (-+Iov). Examinînd însă dogma trinitară în aria mitologiei comparate, unii comentatori au semnalat succesiunea, prin contaminare, a tradiţiei religioase generale, care înregistrează numeroase variante de triade supreme divine, considerate uneori (ca, în *brah-manism, triada *Brahmă—*Vişnu— *£ivâ) ipostazele unei singure divinităţi Juniversale. Cu toate acestea, cele 3 feţe dumnezeieşti nujalcă-tuiesc, în doctrina creştină, o triadă (cu '3 ele-
ISUS CHRISTOS
 mente constitutive care se completează reciproc), ci o trinitate hipostatică a unei singularităţi. Sînt însă, pe de altă parte, situaţii evanghelice care au putut fi interpretate drept inadvertenţe. Dorind să predice un ♦monoteism absolut, în tradiţia ebraică a F.T., teologia creştină afirmă că Fiul e trimis de Tatăl, pfin-tre oameni, căruia i se roagă în timpul supliciilor pe cruce şi în alte împrejurări. Iar dacă elementele curente ale materiei hagiografice se pot regăsi, şi în detaliile lor, în mitologiile vecine de raport (tipologia parabolelor şi predicilor lui
 I.C., relativ la abstragerea socială şi la calea spre *mîntuire, aminteşte de predicile budismului originar, aşa cum austeritatea primelor comunităţi creştine rememorează asprimile de conduită ale esenienilor), alte 3 elemente fundamentale fac parte dintr-un mit arhaic, tot de structură mesianică, însă de formaţie prereli-gioasă (naşterea, vocaţia mesianică şi împrejurările din jurul înălţării la cer). Naşterea din scrierile canonice e prezentată în contradicţii ce pot să pară flagrante, fără ca textele scrip-turale să se aventureze totuşi în fabulaţia fastuoasă a altor mitologii (căci chiar fecioara care îl va naşte pe Saoshyant e fecundată indirect, după un răstimp enorm, de *Zarathus-tra), dar nici în dogma principiului rigid al creaţiei asexuate, din tradiţia ebraică. Textele apocrife se referă, aparent mai logic, la o descindere, nu la o naştere: un apocrif slavon vorbeşte de coborîrea lui I.C., ca adult din *Steaua Magilor; dar şi Evanghelia lui Marcu, text canonic, debutează cu *botezul lui I.C. de către Ioan Botezătorul, fără referiri la naşterea Mîn-tuitorului. ivirea sa în planul epic avînd alura unui deus ex machina; gnosticul Marcion (atacat de *Tertullianus în Adversus Marcionem, IV, 40), scriind o evanghelie pe la 150, afirmă: „în anul al cincisprezecelea al împăratului Ti-berius, sub Pontius Pilatus, Isus a coborît din cer şi a apărut la Capharnaum, oraş în Gali-leia, ţinînd o predică în sinagoga locală, apoi alta în Nazaret“. De asemenea, alte texte, provenind din evangheliile mesianice ale iudeilor creştini, puneau în circulaţie forma unei întrupări directe, din *spirit, pe calea miracolului, anulînd ideea de naştere umană; iar noţiunea de spirit (Sfîntul Duh), uneori cu valoare semantică de „suflu44 (cf., în F.T., suflul mişcării raportate la *EIohim, duhul care îl ridică de pe pămînt pe *Iezechiel etc.), este o alegorie sugerînd genul de propulsie celestă, comparabilă cu vîntul. Dintre toate divinităţile mesianice, portretul lui I.C. seamănă în mai multe amănunte cu al lui Quetzalcoatl (un pseudo-mit, pus în circulaţie de secta *mormonilor, a generat presupunerea neîntemeiată că acest zeu e o imitaţie a lui I.C., însă miturile nahuatle erau constituite cu mult înaintea Conchistei). Tot aşa, există puncte comune între caracterul misiunii atribuite lui I.C. şi activitatea gru-ului de îngeri aduşi din cer de * Semyaza. onsiderînd eîteva repere asupra cărora miezul ermetic al mai multor mitografii se concentrează concordant, e cu putinţă construirea ipotezei
 că, la baza mitului despre I.C. ca personaj mesianic, ar sta elemente dislocate într-o epocă arhaică dintr-un eveniment mai cuprinzător, care a generat atunci mitul paleoastronautic; în acest caz, I.C. (ca şi grupul lui Semyaza, dacă nu cumva modelul lui I.C. nu s-a aflat chiar înăuntrul acestui grup descris de apocriful etiopian *Cartea lui Enoh) e un personaj mitic aparte, de importanţă adiacentă, în mitul paleoastronautic. Grupul lui Semyaza acţionează contrar (deşi pozitiv din punct de vedere uman) scopului superior (care rămîne indistinct), şi toţi, dar mai ales *Azazel, sînt supuşi unor represalii din sursă divină. în ultimă analiză, situaţia lui I.C. e cvasisimilară: pare un personaj mesianic acţionînd de unul singur, dintr-un orgoliu care se vede chiar şi în acceptarea venerării lui de către adepţi (fapt confirmat ca idee şi de evangheliile canonice), dar care, în cele din urmă, pare să fie victima propriei sale acţiuni sectare. Totuşi un text canonic, răstălmăcit de comentariile teologice, indică deopotrivă şi acest orgoliu, ca şi obîrşia mitului de bază: „Isus a răspuns: « împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat prins iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici »“ (N.T., Ioan, XVIII, 36). Momentul schimbării la faţă are un văl ermetizant, dacă mitologul se fereşte de similitudinile cu altă sferă decît cea mitologică: împreună cu 3 dintre discipolii săi (Petru, Iacob şi Ioan), I.C. pleacă „într-un munte înalt44, în singurătate, apoi se schimbă la faţă, înaintea lor, „aşa încît faţa lui străluci ca soarele, iar veşmintele lui se făcură albe ca lumina44 (N.T., Matei, XVII, 1—2); în această împrejurare, I.C. pronunţă un *oracol escatologic, referindu-se la a doua sa venire, idee pe care o reia altă dată, pe Muntele Măslinilor. De aici încolo, ca şi după moarte şi resurecţie, atitudinea sa e net modificată, fiind mai rece, conţinînd chiar o anume înstrăinare (strecurată în mitografiile canonice din ecouri îndepărtate şi în vădită contrazicere cu teza teologică fundamentală despre un Isus plin de imperturbabilă afecţiune). Pe cruce, I.C. îi spune Măriei, deci, după mitul oficial, mamei sale, arătîndu-i „pe ucenicul pe care îl iubea44, deci pe Ioan: „Femeie, iată fiul tău!44 (N.T., Ioan, XIX, 26), atitudine ciudată după logica biografică. (Dar încă anterior, la nunta din Gana Galileei, cînd Fecioara Maria îi atrăgea atenţia că s-a sfîrşit vinul şi deci îi cerea săvîrşirea unei minuni, I.C. îi răspundea: „Femeie, ce am eu de-a face cu tine? Ceasul meu încă nu a sosit!44 — N.T., Ioan,
 II, 3—4.) Tot pe cruce, deşi textele canonice indică o cunoaştere dinainte a programului suferinţei, sugerînd forţa de a o suporta, I.C. exclamă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?44 („Eli, Eli, lama sabakhtani?44), cuvinte neconforme cu o prevedere a patimilor obligatorii; aceeaşi frază, în evanghelia apocrifă a ap. Petru e mai firească la un muribund, în această formă: „Puterea mea, puterea mea, de
 261
ITZAMNA
 ce m-ai părăsit ?“ Înmormîntat într-o criptă săpată în stîncă, acoperită cu o lespede, după 3 zile dispare (de fapt, actul învierii nu e descris de nici un text, canonic sau apocrif, însă tocmai această absenţă sporeşte misterul şi evoluţia spre sublim a lui I.C.) în Împrejurări deosebite de la o variantă la alta: „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului pogorînd din cer a venit, a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era luminoasă ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada“ (N.T., Matei, XXVIII, 2—3); „Şi intrînd în gropniiă văzură un tînăr şezînd în partea dreaptă, îmbrăcat într-o haină lungă albă, şi se spăi-mîntară. El însă le grăi: «Nu vă spăimîntaţi. Căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit: a înviat^ nu este aici; iată locul unde l-au fost pus »“ {N.T., Marcu, XVI, 5—6); „Şi au aflat piatra răsturnată de la uşa mormîntului. Şi intrînd înăuntru nu au găsit trupul Domnului Isus. Dar pe. cînd ele [Marta şi Maria] erau în mare nedumerire despre aceasta, iată că doi bărbaţi au stat în faţa lor, în veşminte strălucitoare" (N.T., Luca, * XXIV, 2—4); „Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe, şezînd unul de către cap şi altul de către picioare unde zăcuse trupul lui Isus“ {N.T., Ioan, XX, 12). Iar după evanghelia apocrifă a ap. Petru, doi bărbaţi coboară din cer, intră în criptă, îl scot pe Isus, şi „capul celui călăuzit de ei se înalţă mai sus decît cerul“ (IX, 40). înălţarea e descrisă fără amănunte bogate (aproape ca ascensiunile lui *Enoh şi *Isaia, Quetzalcoatl şi chiar *Huangdi) cu precizarea că I.C. posteşte, retras (ca şi Quetzalcoatl, care se supune unui regim strict înainte de ascensiune, în solitudine şi ^rugăciuni enigmatice către *Ometeotl, zeul său suprem): „Iar după ce a rostit acestea, Isus s-a înălţat cu ei de faţă şi un nor l-a luat din ochii lor. Şi pe cînd se ducea el, iar ei priveau la cer cu ochii aţintiţi, iată doi bărbaţi s-au oprit lîngă ei, îmbrăcaţi în haine albe; şi aceştia au vorbit: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi uitîndu-vă la cer? Acest Isus care s-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum l-aţi văzut ducîndu-se la cer »“ (N.T,, Faptele apostolilor, I, 9—11); dar acest element mitic pare să îndepărteze pe I.C. atît de natura sa divină, cît şi de aceea umană; orice reconstituire e hazardată, întrucît nucleul mitic originar e sfărîmat şi reconstituirea Iui e imposibilă din cioburi. Apocrifele mai tîrzii, avînd structuri de normative teologice pentru vulg, elaborate mai mult sau mai puţin abil şi uneori de un evident pragmatism sectant, au colportat poveşti naive, după modele mitologice secundare, fie despre copilăria lui I.C. (Povestirea lui Toma, filosof israelitean, despre copilăria lui Hristos), fie despre actul aceluiaşi, de înlănţuire a Satanei (evanghelia apocrifă a lui Nicodim, II — Pogorîrea lui Hristos în Iad, scrisă în sec. III). • Dintre relicve (care periodic reapar în centrul unor discuţii cu caractor senzaţional), una care stîrneste dispute este giulgiul; (autentificarea lui este tot atît de dificilă ca şi autentificarea biografiei Iui I.C.). Giulgiul în care, conform tradiţiei,
 a fost înfăşurat corpul lui I.C., după coborîrea de pe cruce (-+ funeralii), s-ar fi păstrat apoi pînă azi (deşi numeroşi cercetători laici şi ecle-siastici îi contestă autenticitatea); el ar fi apărut la Bizanţ, în jurul anului 500, după căderea Imperiului Roman, iar după 7 secole, ar fi fost transportat în Franţa (1204), apoi în Italia (Torino, 1572), unde un giulgiu e într-adevăr păstrat în prezent. Există o Fundaţie internaţională pentru Sfîntul Giulgiu care a procedat la anumite analize ale linţoliului de la Torino, conchizînd (1970) că sîngele conservat în ţesătura pînzei ar demonstra reanimarea lui I.C. după coborîrea de pe cruce, întrucît lancea soldatului roman nu-i atinsese inima, această ipoteză contestînd tradiţia învierii. Fotografierea analitică a aceluiaşi giulgiu spre mijlocul sec. XX, cu relevarea amprentelor de ulei cu care era uns corpul pentru înmormîntare, oferise atunci prezumţia unui portret. în jurul anului 1980 s-a produs o ipoteză şi mai îndrăzneaţă, pe baza unei analize fizice a aceluiaşi giulgiu: auto-dezagregarea trupească a Iui I.C., aducîndu-se ca mărturie de comparaţie un caz al soldatului japonez de la Hiroshima, a cărui amprentă integrală a rămas pe un zid, după explozia bombei atomice, pretinzîndu-se că ţesătura linţoliului conservă acelaşi tip de arsură iradiantă. Un teolog belgian, pr. Henri Verbist, a demonstrat că nu a rămas „nici o amintire materială de la Christ“ şi că „nu posedăm nici sîngele lui, nici crucea sa, nici giulgiul său; toate acestea sint false“, transmise numai de fantezia evlavioasă a evului mediu (Les grandes controverses de VEglise contemporaine, Verviers, 1971, p. 114). Privit în ansamblu, dincolo de aparenţa lui lineară, îndelungat elaborată, care maschează şi fisurile şi aglomerările, mitul lui I.C. poate fi la origine unul dintre miturile *eroilor civilizatori primordiali, însă unul cu preponderenţă morală şi cu o vastă perspectivă a includerii' sublimului spiritual în omul credincios şi în societatea semenilor de aceeaşi confesiune.
§ Ludwig Feuerbach, Das Wesen des Ohristentums, Leipzig, 1841; Ernest Renan, Vie de Jâsus, Paris , 1863; Arthur Drews, Die Ghristusmythe, Berlin, 1909; LSonce De G-randmaison, Jisus-Christ, I—II, Paris, 1927—1928; Gr. Pfannmiller, Jesus im Urteil der Jahr-hunderte, ed. II, Berlin, 1939 ; Maurice G-oguel, Jism de Nazareth, mythe ou histoire, Paris, 1925; Alfred Loisy, Histoire et mythe ă propos de J6sus-Ghrist, Paria, 1938; J. Moreau, Les plus anciens t&moignages pro-fanes sur Jăsus, Bruxelles, 1944; Jean G-uitton, Le Christ âcarteU, Paris, 1963; E.Fuchs, Die Frage nach dem historischen Jesus, Tiibingen, 1959; Hugh Ander-son, Jesus and Christian Origins, Oxford, 1964, R. Bultmann, Jesus, Berlin, 1926; ed. IV, Milnchen, 1964; id., Jesus Christ and Mythology, Leiden, 1960; T. E. Pol-lard, Johannine Christology and the Early Ohurch, Cambridge, 1970; C. H. Dodd, The Founder of Ghristia-nity, London—New York, 1970
    Itiigăn; Âtiigân Zeiţa *pămîntului, în Mito-logia mongolă.
    Itz&mna Zeu maya (—^mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) cu atribute multiple (fiul zeului
ITZPAPALOTL
 262
 creator *Hunab-ku, pe care-1 ajută în opera cosmogonică, şi soţul zeiţei *Ixchel): stăpîn al ♦cerului şi personificare a zilei şi a nopţii, ca succesiune temporală de lumină şi întuneric (de unde şi asocierea sa parţială cu zeul sqlar *Kinich Ahau). Era considerat îndeosebi zeu sapienţial, mesianic şi civilizator: le-a atras oamenilor atenţia asupra unor resurse de hrană principale (porumb, cacao), le-a transmis arta scrisului odată cu primele scrieri de înţelepciune sacră, le-a compus ♦calendarul şi i-a învăţat utilizarea cauciucului. Totodată, în cadrul ceremoniilor solemne de Anul Nou, era invocat cu scopul preîntîmpinării dezastrelor publice, înfăţişat de obicei cu mustaţă şi barbă, este însă tînăr imberb în reprezentările plastice timpurii, cînd apare şi ca zeu falie excesiv, probabil în raport alegoric cu fertilitatea vegetaţiei culti-vabile ocrotite.
    îtzpapalotl (Fluturele-de-obsidian) Zeiţa aztecă a destinului (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), adorată însă în cadrul ♦cultelor vegetaţiei şi provenind din mitologia chichi-mecă, unde era zeiţa ♦vînătorii. în imaginile plastice apare ca fluture cu aripile deschise, ale căror margini se sfîrşesc prin lame ascuţite de obsidian; în unele variante e însă înfăţişată ca femeie cu gheare de jaguar la mîini şi Ia picioare.
    iudaism (ebr. Yehudăh—întemeietorul seminţiei iudeilor; cf. în V.T., Geneza, XLIX,
 8—12) Una dintre cele mai vechi *religii, care poate fi semnalată istoric din sec. XV î.e.n., cînd primele triburi nomade ebraice au apărut în Arabia. Dezvoltîndu-se din ♦credinţele primitive (*animism, *totem, ♦tabti), i. a devenit o religie pragmatică, adorînd un ♦Dumnezeu abstract unic (*El *Yahweh în *Thorah, *She-khina în *Talmud), dar întemeiată pe o ♦mito-logie antropomorfică (-+ antropomorfism) şi pe un amplu cod de conduită morală, socială şi politică. Istoria i. a parcurs 4 etape: 1) biblică
 —  în care credinţele tribale : adorarea munţilor, plantelor (*dendrolatrie), animalelor, a ♦Lunii, însoţite de ♦ritualuri : *circumcizia, ♦dansul sacru, ♦holocaustul sacrificial (-*■ sacrificiu), tabuarea hranei impure, şi de ideea de suflet locuind în sînge, durează pînă la intrarea în Ţara Făgăduinţei de la mijlocul mileniului II î.e.n., după ce," în sec. XI î.e.n., semile-gendarul ♦Moise, impunînd ♦cultul lui Yahweh (la început, Yahu), a contopit cultele arhaice într-un ♦monoteism riguros; religia e consolidată prin reformele din 622 î.e.n. ale regelui Yoshiyăhft (Iosia), constînd în organizarea sacerdotală, elaborarea unei dogmatici (-*> dogme) şi codificarea * Bibliei ebraice; 2) talmudică — unde, între exilul babilonian (sec. VI î.e.n.) şi cucerirea romană (sec. I e.n.), pe baza adaptării textului biblic şi a tradiţiei, se elaborează (începînd din sec. IV î.e.n.) Talmudul; 3) rabinică
 —  în evul mediu, în condiţiile ghetoului şi prigoanei, cercurile de rabini (preoţi erudiţi; —► sacerdot) compun o doctrină mistică (*Kabbala) care, devenind unicul reper religios şi moral, explică ritualurile şi tradiţia şi elaborează un cod
 cu 613 porunci juridice rigide, alese din V.T., realizînd o societate religioasă cu structură de castă a tuturor evreilor; 4) reformistă — în care, după mişcarea teologică din 1842 a evreilor din Germania împotriva constrîngerii talmudice şi a ideii mesianice, se constituie neoiudaismul — o doctrină de orientare raţionalistă, autoconside-rîndu-se unica religie eternă şi universal umană, care asigură apariţia unui ♦Mesia. Difuzat mai ales în Europa occidentală, neoiudaismul — în etapa sa modernă — a încercat să armonizeze tradiţia L clasic cu concepţiile ştiinţifice moderne şi să se sprijine pe ideile de progres şi de umanitarism, mergînd pînă la afirmaţia că este singura religie eternă şi universal umană; (în acest sens defineşte *creştinismul drept o formă ratată de i.). în cadrul i., pe lîngă ♦secta ascetică a ♦esenienilor de la Qumran, s-au deosebit două curente teologice (din sec. II î.e.n. pînă în sec. I e.n.) de direcţii aproape contrare: saddukeii— reprezentînd o aristocraţie agrară, înrîurită de hellenism şi de filosofia greacă şi năzuind spre un compromis între această filosofie şi Thorah', şi fariseii—apărători ai purităţii i., dar care adaptau sensurile din Thorah noilor împrejurări spirituale şi sociale, prin comentarii interpretative, adunate în anul 210 în Mishna, concomitent cu opera de redactare scripturală a Talmudului, încheiată abia în sec. V. în epocile de mijloc, i. îşi asumă ideea exclusivistă a împărţirii lumii în evrei şi nee-vrei (primii, creaţi de Yahweh, ca Dumnezeu al lui ♦Israel, ceilalţi, făcuţi de cele 70 divinităţi subalterne). Pentru i., un ♦simbol esenţial a fost Templul din Ierusalim sau Templul lui Solomon (—► templu), mărit după proiectul ce se atribuie preotului ♦profet ♦Iezechiel, devenit apoi Templul lui Serubbabel (Zorobabel) şi, în fine, Templul lui Herodes (Irod) sub guvernarea romană; despre acesta, din Iudeea romană, Tacitus scrie că avea forma unei fortăreţe, care cuprindea „un izvor nesecat de apă, peşteri sub munţi, iazuri şi bazine pentru păstrarea apei de ploaie4* (Istorii, V, 12). Despre adepţii i. antic, Gassius Dio (care afirmă că „secta lor a prins rădăcini şi printre romani44) scrie că ei „se deosebesc de ceilalţi oameni prin toate manifestările felului lor de viaţă4* şi „mai ales prin faptul că nu onorează pe nici unul dintre zeii altor popoare44, căci „nu recunosc decît,
 o singură divinitate pe care o adoră cu patimă44 avînd „credinţa că acest zeu nu comunică prin viu grai şi că* este invizibil44 (Istoria Romană, XXXVII, 17). Timp de milenii, de la i. primei etape pînă la i. filosofilor din sec. XX (ca existenţialistul Martin ♦Buber), religie prin excelenţă naţională, nu a putut fi vreodată altfel decît o religie exclusivistă, fără să fi devenit intolerantă faţă de confesiunile altor popoare. S-a observat (între alţii, şi de către Mircea *Eli-ade) capacitatea de reîmprospătare a i. prin „integrarea unor elemente de origine exotică, fără a-şi pierde prin asta structurile fundamentale ale iudaismului rabinic44.
263
 IUPITER
 § H. Stein, Judaism ini the War of Ideas, New York, 1937; S. W. Baron, Social and Religious History Gf the Jews, I—VIII, New York, 1952—1958; Jacob Neusner, Judaism. The Evidence of the Mishnah, Chicago, 4981
     lugatîcus (lat. iugare—a lega, a uni) Zeu patronal, în *mitologic. rcmanâ, ocrotind instituţia căsătoriei, ca act de stare civilă; (amintit de *Augustin).
     Iimo (lat. iuvenca — femeie tînără); luncna Zeiţa principală, în *mitologia romană, maica divină a lumii, protectoarea femeilor (mai ales măritate), soţia lui *Iupiter. Leo divinitate sincretică (->sincretism), provenind din zeiţa etruscă *Uni şi zeiţa greacă *Hera. în epoca arhaică latină, iuno era unul dintre numele * Lunii, romanii invocînd pe atunci, la debutul fiecărei luni calendaristice (-+ calendare), de astă dată personificat, astrul fiind socotit divinitate, pe Iuno Novella (Luna nouă). După identificarea cu Hera, zeiţa capătă numeroase epitete (deşi iniţial nu fusese mai mult decît un *geniu feminin al matroanelor), indicînd adesea ipostaze: I. Regina sau I. Augusta — ca stăpînă a universului ; L Iugalis — patroana căsătoriilor; I. Lucina (lat. lucina — cea care dă lumina zilei)—patronînd ziua luminoasă, ocrotind menstrele şi ajutînd femeile în timpul naşterii, iar mai tîrziu devenind zeiţa protectoare a sporului demografic; era invocată de femei în durerile facerii (cf. Plautus: Iuno Lucina, tuam fidem — „Iuno Lucina, ajută-mă“); I. Matronalia — re-memorînd rolul casnic şi paşnic al femeilor sabine, răpite de romani, care au împiedicat măcelul început şi au înmulţit poporul roman; la fel, I. Matrona; I. Moneta — vestitoarea primejdiilor, în memoria salvării Romei de invazia gallică, prin gîştele ce îi erau consacrate zeiţei; în această ipostază, I. anunţă romanilor un cutremur iminent; pe de altă parte, fiindcă mone-tăria statului roman se instalase în *templul acestei ipostaze (Iuno Moneta), banul ca noţiune generică s-a numit în lat. moneta (de unde a pătruns în numeroase limbi moderne); I. Iuga sau I. Pronuba (lat. iuga — care uneşte)—veghind consecvenţa unirii maritale; I. Sospita
 —  I. Mîntuitoarea; de asemenea I. Opigena — I. Ajutătoarea (la naştere); I. Fluonia; I. Curri-tis; I. Veridica—I. Nedesminţita; I. Capro-tina; I. Sororia. Păunul (Iunonis volucris) îi era consacrat ca pasăre emblematică.
     Iupiter; Iuppiter (lat. arhaic Iou-pater> Deus Pater, Diu-piter; sanscr. *Dyaus Pitar) Zeul suprem, în *mitologia romană, deţinînd principalele atribute cereşti, în genere derivate din ideea de lumină şi fiind ocrotitorul direct al Romei. Probabil după o largă absorbţie a multor divinităţi italice, recompus mitologic după modelul zeului grec *Zeus, prin obişnuita interpreta-tio romana. Exista un Iuppiter Indiges, la origine un zeu roman primitiv, indigen, căruia i se ridicase un *templu în Lavinium (după Diony-sios din Halicarnas, o inscripţie frontală a templului îl indica pe zeu drept Pater Indiges); conform tradiţiei, sanctuarul a fost clădit de Asca-
 nius, pe malul rîului Numicus, în memoria tatălui său *Aeneas, dispărut pe aceste meleaguri. Cu timpul, I. capătă numeroase ipostaze, definite de epitete corespunzătoare: I. Lucetius — I. Strălucitorul; I. Elicius — producătorul ploii şi cel care dăruieşte semne miraculoase; L Ver-nus — diriguitorul ploilor de primăvară; I. Ful-gur sau Fulgurator — I. Fulgerătorul, stăpînul trăsnetului (arma lui principală); I. *Summanus (încorporînd *cultul unui vechi zeu sabin *Sum-manus) — sursa fulgerelor nocturne; I. Tonans —I. Tunătorul, autor al tunetelor; L Feretrius— cel care ia prada sau care învinge, care loveşte, dar şi ocrotitorul direct al copacului de care erau atîrnate prăzile de război, luate de la duşmani: exista şi o ceremonie a ofertei prăzilor, ca ^ofrandă către zei, pe o targă specială (feretrum) ; numeroase epitete, cu vremea uitate sau părăsite, sînt fie numele altor zei (*Fidius, *Terminus), încorporate de I. ca garant al ^jurămintelor, tratatelor şi hotarelor, consacrate în numele marelui zeu, fie atribute vegetale, urme dintr-o veche *dendrolatrie italică (Frugifer — Purtătorul de roade, Fagutal, de fapt numele unui sanctuar de pe Esquilin, clădit lîngă un fag, Viminius, protectorul răchitei, în sanctuarul de pe Viminal ş.a. — ceea ce l-a făcut pe J.G. ♦Frazer să creadă că I. nu fusese, la origine, decît un simplu *spirit al arborilor); dar arborele consacrat lui I. era stejarul (quercus Iovis), copacul pe care, în *credinţa romanilor, îl lovea cel mai des trăsnetul, ca semn simbolic al ordinelor comunicate de zeu pentru *auguri. Procesul treptat de foarte larg ^sincretism realizează cele mai diferite epitete atributive: I. Lapis — simbolul cremenei (un relict din *litolatria neolitică); I. Propugnator — I. Apărătorul prin luptă; I. Stator — Paznicul, zeul care îi opreşte pe fugari ; I. Depulsor — zeul care îl respinge pe inamic; I, Victor—I. învingătorul,; I. Supinalis
—  Atotdoborîtorul; I. Pistor — Brutarul, pentru că i-a sfătuit pe romani, în timpul asediului gallic, să arunce din cetate ce aveau mai de preţ, iar aruncarea pîinilor peste ziduri a fost interpretată de gali drept belşug şi forţă; I. Acrae-us — ipostaza de mare divinitate a altitudinilor montane, unde avea sanctuare speciale; I. Capi-tolinus — patronul templului ce îi era consacrat pe Capitoliu; I. Optimus Maximus (epitetul principal) — Cel mai bun, Cel mai mare, adică elementul prim în timpuria triadă capitolină, împreună cu Iuno Regina (*Iuno) şi cu *Minerva. Cultul lui I. era slujit de preoţii flamini (flamines; flamen), constituiţi într-un colegiu
i  avînd obligaţii ciudate (de ex., nu aveau drep-ul să poarte inele compacte şi centuri, nu puteau privi o oaste înarmată etc.). Sincretismul operat în Imperiul Roman tîrziu, îndeosebi de către soldaţii armatei romane, a dus la diferite variante în care cultul iupiterian încorpora, sub numele marelui zeu, forme cultuale exotice, în special orientale şi cu atribute străine, din aceleaşi surse; textele epigrafice din Dacia Romană includ mai multe atare variante: Iuppiter *Dolickenus, I. Heliopolitanus, I. Eratopolitanus (acesta avînd ca model pe
 IUSTITIA
264
*Haddad), I. Balmacordes (un *Baal fenician); cultul acestui tip de Iupiter era destul de răspîndit în Dacia Traiană (Dobrogea, Sarmize-getusa, Napoca, Apulum), unde avea * altare, chiar temple, uneori adorat în cadrul triadei capitoline. Dar se poate observa o anume tendinţă şi în cultul societăţii selecte din Roflia. în cadrul atît de largului *politeism roman, sub influenţa filosofiei greceşti, intelectualii Romei augustane, reprezentaţi de Vergilius, tind către monoteizarea *religiei lor prin reconsiderarea lui Iupiter ca Pater Omnipotens (Tatăl Atotputernic), cel puţin abstractizînd puterea marelui zeu; sînt semnificative două versuri din Eneida: O pater, o hominum divumque aeternapotestas (X, 18), care vorbeşte net despre „puterea eternă“ a zeului ; Tum pater omnipotens rerum cui prima potestas (X, 100) care se referă la tatăl atotputernic, a cărui putere primă asupra lucrurilor lumii... dar, după comentatorii mai noi, prima potestas s-ar putea interpreta şi ca „prima şi ultima putere", un fel de „alfa şi omega44, ceea ce poate că, în concepţia vergiliană, viza absolutul divin. De altfel şi acolo unde I. îşi declară neutralitatea faţă de conflictele divine (Iuno—*Venus) sau omeneşti (Aeneas—Turnus), neconfundîndu-se pe sine totuşi cu Destinul, pare a fi un ecou al aceleiaşi tendinţe spre o regîndire a religiei romane într-un spirit * monoteist. Cultul lui Iuppiter Latiaris, atestat arheologic şi databil cel mai tîrziu în sec. X î.e.n., pare a fi forma cea mai veche de cult a zeului suprem al religiei romane.
 8 Georges Dumâzil, Jupiter, Mars, Quirinus, Paris,
     Iustitia Zeiţă personificînd, în *mitologia romană, justiţia ca instituţie publică şi patronînd împărţirea obiectivă a dreptăţii; această obiectivitate se reprezenta plastic în statuile I.: o femeie legată la ochi şi ţinînd în mînă o balanţă.
     luturna; Diuturna *Nimfă din Latium, în
 *mitologia romană, sora lui Turnus, regele rutu-lilor şi duşmanul direct al lui *Aeneas. Deşi a-jungînd, în *miturile mai tîrzii, Nimfă, I. era de fapt o zeiţă arhaică din Latium, protectoarea lacurilor şi izvoarelor. Considerată fiica zeului *Volturnus. *Cultul I. se dezvoltă, mai tîrziu, la Roma, cînd i se construieşte un *templu, i se consacră un bazin şi se instituie, în onoarea ei, ciclul de serbări Iuturnalia. După o tradiţie mitologică periferică, fecioara I. a fost dezvirginată de *Iupiter.
     luventas Zeiţă personificînd tinereţea, în *mitologia romană, după modelul grec al zeiţei *Hebe.
     Ixchel Zeiţă selenară maya (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ocrotind totodată ♦Luna şi *apa. Soţie a zeului sapienţial *Itzamna, L personifică funcţia casnică a femeilor şi ocroteşte graviditatea, naşterea şi maternitatea, patronînd şi meşteşugul ţesătoriei; dar I. era şi divinitate oraculară (-* oracole), avînd în acest sens un sanctuar pe ins. Gozumel din Marea Caraibilor (Ah Cuzamil Peten — Insula Rîndu-nicii), loc de pelerinaj anual pentru întreaga Va-
 le a Mexicului precolumbian. I. prezicea acolo viitorul pentru orice pelerini, însă mai ales pentru viitoarele mame.
    Ixcuma (Patru Chipuri) Zeiţă *htonică aztecă (—► mitologiile civilizaţiilor pr ecolumbi ene), identificată adesea, ca maică a gliei, cu zeiţa *Tlazolt6otl.
    Ixion Rege mitic grec al lapiţilor din Tessa-lia, socotit fiul zeului *Ares (alteori al lui Phle-gyas). Omorîndu-şi mişeleşte socrul, nu a putut găsi nici un mijloc de a se purifica de *păcat-, pînă cînd *Zeus nu l-a admis ca oaspete în ♦Olimp; dar I. abuzează de iertare, încercînd s-o seducă pe *Hera, zeiţa substituindu-şi însă un nor, iar Zeus pedepsindu-1 prin legarea de o ♦roată care se învîrtea neîncetat arzînd, fie în aer, fie (după altă versiune) sub pămînt. O explicaţie plauzibilă, dar incertă, a acestui *mit se referă la o anume practică ain Hellada de a mîna roţi în flăcări peste cîmpurile lipsite de căldura solară trebuitoare. în altă variantă, spre a para pasiunea lui I. Zeus creează, dintr-un nor, năluca Nephele (de fapt „Norul“, fără vreo legătură cu zeiţa norilor—*Nephele), o copie identică a zeiţei Hera; năluca, împreunată cu I. (care bănuia că partenera este marea zeiţă), naşte pe *Centauri.
    Ixtab Zeiţa spînzuraţilor, în mitologia maya (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), patroana ştreangului de spânzurătoare, pe care îl poartă ca emblemă sacră în concepţia nahuatlă şi maya, sinucigaşii erau transferaţi, fără nici o pedeapsă, în *Parar!isuI ceresc, unde erau primiţi şi protejaţi de această zeiţ i.
    lytlilton Zeu azte ' al sănătăţii şi al medicinei, vindecător al oricăror boli (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); era reprezentat ca o figură antropomorfă, mică şi neagră.
    Izanagi Primul zeu nominalizat din *mitologia japoneză şi figura centrală a miturilor cosmogonice (—► cosmogonie) : din *haosul primordial, comparabil cu o pată de ulei plutitor sau cu un ou, lipsit de formă dar conţinînd germenii vieţii, a ţîşnit un lucru, ca o tulpină de trestie, fiind de fapt întîia divinitate anonimă (*Kami) ; s-au perpetuat 7 generaţii de atare divinităţi minore pînă cînd, în a 8-a, apare masculul Izanagi şi femela (sora sa) *Izanami, alcătuind primul cuplu. Iniţial, Izanagi şi Izanami nu erau diferenţiaţi, constituind împreună un ou unic (-+ oul primordial), adică divinitatea androgină a haosului primordial; despărţindu-se pentru a se cupla, devin două principii cosmice (sub acest raport putînd fi comparate cu principiile chineze *yin şi *yang). Cei doi creează întîiul tărîm cosmic; apoi, stînd împreună pe Podul Plutitor Ceresc, amestecă genunile mării cu o suliţă celestă, pînă cînd lichidul se încheagă, iar după ce suliţa e scoasă afară, stropii de apă sărată căzuţi înapoi în ocean alcătuiesc Insula-închegată-de-la-sine (Onorogo), pe care coboară cele două zeităţi şi înalţă acolo Stîl-pul Central. Din unirea lor. conjugală (*mit-uri complementare narează modul în care au descoperit iubirea) s-au născut numeroase insule şi
 265
IZANAMI
divinităţi. Una dintre aceste odrasle, un copil diform, incapabil să se ţină pe picioare chiar la 3 ani şi poreclit „Copilul Lipitoare", din cauza imperfecţiunilor, este abandonată într-o barcă de trestie, în voia valurilor. Izanami continuă să nască zei şi insule: aşa apar cele 8 insule nipone, precum şi divinităţile pămîntului, mării, anotimpurilor, vîntului, munţilor, arborilor, cîmpiilor cu ierburi, pînă cînd se naşte *Kagutsuchi, zeul ♦focului; vomitînd, zeiţa-mamă produce munţii, dintre fesele ei iese argila, din urina ei se formează apele. La un moment dat însă Izanami moare, soţul ei I. o plînge cu deznădejde, iar din lacrimile lui iau naştere nenumărate noi divinităţi, după aceea, zeul îşi îngroapă soţia în muntele Hiba. Izanami, locuind acum în Ţara de Beznă, unde şi-a clădit un palat, e vizitată de I. care o imploră să se întoarcă în lumea de deasupra, deoarece opera lor cosmogonică nu e încă desăvîrşită, dar zeiţa defunctă îi răspunde implacabil: „Am apucat să mănînc din hrana acestor locuri şi nu le mai pot părăsi!", apoi se retrage în palat. Totuşi, consortul divin aduce lumină şi începe s-o caute, în cele din urmă fixează o stîncă la hotarul dintre ţara întunericului şi ţara luminii, iar după aceea cei doi încep să se ameninţe reciproc; din cearta lor a rezultat însă primul echilibru între naşteri şi decese, între zile şi nopţi. Atunci, I. îi declară soţiei sale să se considere divorţată formal de el. Dar contactul cu lumea funerară a constituit şi pentru I. o purificare; după aceea, zeul continuă să nască divinităţi de unul singur, printr-un soi de partenogeneză; din ochiul stîng se naşte marea zeiţă a * Soarelui, * Amaterasu, numită mai ales Amaterasu Omikami (Cerul Strălucitor); din ochiul drept se naşte zeul ♦Lunii *Tsukiyomi, iar
din nasul său ţîşneşte zeul furtunii *Susano-o (Bărbatul Furios), al cărui imperiu devin întinderile marine; de aici încolo, activitatea noii perechi Amaterasu — Susano-o ocupă locul cosmic central. Uneori, comentatorii au asemuit mitul perechii Izanagi—Izanami cu mitul despre ♦Orpheus şi *Eurydike, alteori cu mitul ♦Perse-phonei, întrucît, ca şi zeiţa greacă, Izanami nu se mai poate întoarce din bezna subterană din a cărei hrană a gustat ; similitudinile sînt însă numai formale, mitul japonez fiind, global, de originalitate absolută.
     Izanami Sora şi soţia zeului japonez *Iza-nagi; participînd alături de soţul ei divin la prima etapă cosmogonică, teogonică şi antropo-gonică (—*■ cosmogonie, teogonie, antropogonie), zeiţa I. moare, de fapt retrăgîndu-se pe totdeauna în Ţara de Beznă, devenind stăpîna unică a lumii funerare subpămîntene, de unde nu mai vrea şi nu mai poate să se întoarcă la suprafaţă, în lumină, unde o chema soţul văduv, deoarece ea apucase să mănînce din hrana tărîmului infernal şi, prin aceasta, s-a adaptat altui mod de existenţă cosmică, incompatibil cu cel anterior. Murind, I. dă naştere zeului ignic *Kagu-tsuchi (adică *focului — omologat de unii mitologi, în acest caz special, cu ♦soarele). Dincolo de alegoria de suprafaţă (pruncul de flacără îşipîrjoleşte mama în timpul naşterii), aici există simbolul, mult mai profund, al transferului cosmic dintr-un ♦element în altul şi al mutaţiei unei stări în alta (—* viaţa, moartea). I. a fost considerată, cu vremea, zeiţa ocrotitoare a morţilor; fiind însă o divinitate ♦htonică, este totodată şi *simbolul fecundităţii telurice şi, implicit, cîrmuitoarea rodniciei agricole.
I
                                                            îngeri (ebr. *| malakh — sol, mesager; grec. ăyys'koQ—crainic, curier; *Vulgata: angelus
 —  mesager ceresc) Fiinţă supranaturală de legătură între divinitate şi oameni, cu circulaţie limitată în zonele mitologice ebraice, creştine şi, prin imitaţie, musulmane, corespunzînd de fapt fie ^geniilor ocrotitoare, fie curierilor divini de importanţă secundară, caracteristici mai ales mitologiei babiloniene, de unde probabil a şi i’ost absorbită noţiunea biblică. Textele arhaice atribuite lui *Moise vorbesc doar de mesagerii Iui ♦Yahweh, fie anonimi, fie numindu-se *Gabri-el, Mikael. Iniţial, noţiunea nu depăşea limitele ♦animismului primitiv şi circula în mitologia ebraică populară, desemnînd nişte fiinţe pur spirituale, pe o treaptă intermediară între ♦Dumnezeu şi om; *teologia iudaismului preia această noţiune abia în epoca exilului babilonian, sub influenţa ♦magilor chaldei, compunînd şi o teorie angelologică (-+ angelologie), după care î. sînt clasificabili în buni şi răi; abia atunci apare şi Satanael (*Satan), căpetenia L răzvrătiţi, întrucît, nefiind din clasa propriu-zis divină, i. nu sînt fiinţe perfecte: „Dacă chiar în slujitorii săi el [Yahweh] nu se încrede şi îngerilor săi le găseşte greşală!* (V.T., Iov, IV, 18). Textele biblice nu socotesc î. pe ♦Heruvimi şi Serafimi; î. sînt iniţial puţini (precizaţi în
 V.T. — Profetul Daniel; Gabriel şi Mikael; Tobit: Rafael; Profetul Zaharia: Satanael) şi se multiplică mai tîrziu, sub influenţa concepţiei dualiste din ♦zoroastrism (unde e descrisă o categorie de ♦spirite, comparabile cu î. dar şi cu ♦demonii, numite *Fravashi), susţinînd astfel scopul teologic de a organiza „cete îngereşti" luminoase şi oştiri întunecate satanice (de fapt demoni), deci şi interesul unei ierarhii, care se constituie doctrinar abia în ♦creştinism. Textele biblice vechi nici nu folosesc mereu noţiunea de î. (deşi de obicei termenii alternează); astfel, „îngerul" care se luptă cu ♦Iacob e numit de fapt om şi Dumnezeu (El), deoarece acolo este prezent El Yahweh însuşi, dar în formă umană, spre a putea intra în zona de percepţie senzorială a lui Iacob — viitorul *Israel\ vestitorii dezastrului de la ♦Sodoma sînt numiţi şi cei doi bărbaţi, ca şi cei care eliberează din criptă pe ♦Isus Christos. Perioada ebraică veche nu sugerează nici o ierarhizare, ci numai, cu timpul, o delimitare a atribuţiilor (uneori însă confundate). Gabriel (ebr. „Dumnezeu [El] e războinic") este î. al ♦Edenului, asigurînd paza militară {în *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, e răspunzător de ♦Paradis, de ♦dragoni şi heruvimi; apoi, reluat de *Coran: Djabrail— devine unicul crainic al lui ♦Allah), dar uneori şi transmiterea mesajelor divine (♦profetului ♦Daniel
 îi interpretează o vedenie). Mikael, „voievodul îngerilor păzitori" (V.T., Daniel, X, 43), este în primul rînd î. tuturor evreilor (numele său însemnînd „Cine este ca Dumnezeu ?“); şi probabil înmulţirea la un moment dat nelimitată a acestei categorii de paznici s-a produs sub o dublă influenţă: iraniană (după modelul numeroşilor Fravashi secundari), dar şi romană (unde geniile erau distribuite pe funcţii, de la protecţia individului pînă la a statului); în Babilon* rolul de custode îl aveau numeroşi ♦zei secundari, cu deosebire că acolo omul căzut în ♦păcat era părăsit de divinitatea protectoare şi lăsat în voia represaliilor mînioase ale marilor zei şi la cheremul făpturilor malefice, care erau demonii; dar de aici s-a ajuns, în ♦mitologia populară creştină tîrzie, la *credinţa că fiecare ins are, de la naştere pînă la moarte, un î. păzitor personal, un fel de conştiinţă divină sau un alter ego. Rafael (V.T., Tobit, III, 17) este însă un tămăduitor de oameni şi cel care îl pune în lanţuri pe ♦Asmodeu, căpetenia diavolilor. Se pare că funcţia de mesager sau nunţiu divin ajunge una dintre mai multele funcţii ale unor î. cumularzi, păstrîndu-se anonimi; de ex., Manoah, anunţat de î. că i se va naşte Samson, îi cere numele; „Atunci îngerul lui Yahweh i-a răspuns: « De ce întrebi tu de numele meu? Căci el este minunat»“ [magic] (V.T., Judecători, XIII, 18). A existat în mitologia ebraică totuşi şi un î. aparte: *Uriel, patronul luminii, care e însă, în apocriful etiopian Cartea lui Enoh, şi îngerul Infernului. O categorie (amplificată de mitografi şi teologi ebraici şi creştini) este a î. căzuţi (damnaţi), iniţial făpturi angelice pozitive care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind să-i ia locul: *Lucifer, ajungînd personificarea răului, Satanael sau ♦Diavolul, cumulînd ispitele, partea cosmică rea, păcatul; această categorie negativă traduce de fapt pe ♦Ahriman din ♦mitologia iraniană, avînd însă şi un punct de plecare local, în complexul *Azazel palestinian, un zeu arhaic al deşertului; iar răzvrătirea (ca şi ♦războiul ceresc din ♦Apocalips) are ca model mai ales ♦Gigan-tomahia greacă; un sens aparte, mai mult de emancipare decît de răzvrătire, are grupul celor 200 de î. (de tipul ♦eroilor civilizatori) conduşi de prinţul ceresc ♦ Semyaza, ♦mit mult mai vechi, prezent în Cartea lui Enoh. Definiţia din Epistolarul paulin e vagă: „îngerii oare nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii?" (Pavel, Evrei, I. 14). Teologia creştină a preferat definiţiile riguroase şi clasificările taxonomice exacte. ♦Ioan Damaschin scrie că „îngerul este o fiinţă spirituală, veşnic mişcătoare, liberă,
 267
ÎNGERÎ
 necorporală" şi că, nemuritori „prin har [. . .], îngerii locuiesc în cer şi au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu" (Izvorul ştiinţei, III Dogmatica, II, 3). Pentru Ioan Damaschin (loc. cit.), î. este „a doua lumină", întrucît în natura sa spirituală se reflectă, mai mult ca în orice alte făpturi, lumina desăvîrşirilor divine. Dionisie Areopagitul clasifică î. în 3 cete de cîte
 3  tipuri: a) serafimii, heruvimii şi tronurile; b) domniile, puterile şi stăpînirile; c) iniţiatorii, îngerii şi arhanghelii. Definirea î. e totdeauna speculativă, indiferent de nuanţele variabile de la scrierile patristice pînă la exegezele teologice din sec. XX; ca atare, speculaţiile făcute timp de 17;—18 secole duc în cele din urmă la cîteva puncte: î. cunosc multe dar nu totul; sînt nemuritori, Dumnezeu e veşnic; se deplasează în spaţiu cu imensă iuţeală, Dumnezeu e ubicuu; sînt sfinţi prin îndelungata lor supunere faţă de Dumnezeu, care e sfînt prin esenţa sa; şi cu toate că nu sînt apţi să facă rău, prin natura lor nici nu sînt lipsiţi de patimi; (bineînţeles, această ultimă trăsătură e o ambiguitate care tinde să împace definirea î. ca practicanţi şi mesageri ai iubirii universale cu mitul răzvrătirii Suciferice). Unii teologi şi exegeţi moderni, ca
 Jacques Dournes (Spiritus, 1970), au încercat să despiritualizeze pe î., remarcînd doar „stranie-tatea" lor de mesageri biblici. După opinia, mai pragmatică, a lui Clement Alexandrinul (Pedagogul, I, 6, 36; II, 10, 10), în condiţii speciale, anumiţi oameni pot dobîndi, parţial, atribute angelice (sau funcţii omeneşti cvasiangelice) încă din timpul vieţii pe pămînt. Punctul de vedere cel mai original îl exprimă, din unghi evoluţionist, Pierre *Teilhard de Chardin (într-o scrisoare din 1934, către Bruno de Solages): „« îngerii» reprezintă o parte, o zonă superioară a Universului care s-aşi înălţat întru Dumnezeu46 şi, „cuprinşi de acelaşi complex evolutiv" ca şi oamenii, au şi ajuns la ţintă, fiind mai spiritualizaţi decît oamenii, dar nu spirite pure, ci totuşi fiinţe „legate intim de Universul material". Tema angelologică e mereu discutată de teologi în cadrul unei discipline cvasiautonome, ange-lologia. Dar, în ultimă analiză, toate formele angelice sînt adaptări mitologice ale primelor tradiţii venite din animism, desigur, într-o formă filosofică, sprijinită în primul rînd pe ■ideea de perfectibilitate cosmică şi umană. Astfel, situaţi între Dumnezeu şi oameni, î. sînt mediatorii lui vizibili, întrucît Dumnezeu însuşi este transcendent, (cf. *Ophannim)
J
    Jahnu Unul dintre marii înţelepţi primordiali (*rişi) în *mitologia vedică (coborîtor din regele Pururavas), pe care tradiţia îl pune în relaţie' miraculoasă cu fluviul naţional al Indiei. Fiindcă fluviul *Gdngă, pînă atunci curgînd prin *cerj a pogorît pe *pămînt tocmai în locul unde J. îşi oficia *sacrificiUe, înţeleptul i-a sorbit integral apele, ca represalii pentru întreru-ruperea *ritusdului; şi nu i-a eliberat apele decît după îndelungata stăruinţă a altui rişi, *Bhâgî-rata, care s-a supus unei aspre *asceze, izbutind numai astfel să readucă fluviul pe pămînt. Din această cauză, Gangă are epitetul Jăhnavă (Fiica iui Jahnu).
    jainism *Religie din India post-vedică, totodată un sistem filosofic autonom despre esenţa universală. Apărut în sec, VI î.e.n. j. a fost instituit, conform tradiţiei, de înţeleptul legendar Makăvlra Vârdhamana (supranumit „Jina Biruitorul4*), contemporan al lui *Buddha. Doctrina j. afirmă că, în universul fără început şi sfîrşit, formele perisabile văzute de om sînt produsele unei forţe externe; dar sufletele, fiind veşnice şi neperisabile, îşi desăvîrşesc neîncetat înălţarea spre divinitate. Apariţia j. ca religie s-a datorat unei opoziţii faţă de dominaţia exercitată de *brahmanism, de aceea, unii cercetători consideră că j. nu ar fi fost iniţial decît o *sectă budistă (—+ budism) ; cu toate acestea, j. păstrează destule puncte comune cu ♦brah-manismul, în primul rînd ideea reîncarnării (*avaiara) şi ideea forţelor karmice (*karma). Sub raport doctrinar, se consideră că starea normală a sufletului este neîntruparea, sufletul trebuind să fie acorporal, iar tehnica realizării unei perfecţiuni morale şi, implicit, a eliberării de sub dominaţia legilor karmice este *asceza. J. neagă sacralltatea scripturilor vedice (-+ Ve-da), sacerdoţiul (—* sacerdot), ♦sacrificiile, caracterul sacru al castelor (—* vărna), intervenţia *zeilor în destinul omenesc; admiţînd însă eternitatea sufletului (spre deosebire de budism), j. defineşte *Nirvana nu ca nefiinţă, ci ca un stadiu în care sufle’tul îşi obţine fericirea veşnică. Cînd omul e în stare să ajungă la o anumită treaptă în eliberarea sa de sub acţiunea afluxului karmic, normele jainiste admit ♦sinuciderea rituală, ca o tehnică a perfecţionării. J., ca doctrină religioasă a *mîntuirii, se autodefineşte prin Cele Trei Nestemate:             *credinţa
perfectă, cunoaşterea perfectă, conduita perfectă. Dominată de practica ascezei, doctrina jainistă include obligaţia renunţării totale la orice bunuri materiale, averea fiind socotită o legătură nefastă a sufletului uman cu materia impură, deci o piedică spre idealul stării normale.
O   caracteristică decurgkid de aici se vede în
cele două secte, în care s-a scindat j.: gvetămbara („înveşmîntat în alb“) şi digămbara („înveşmîn-tat în aer“); călugării (—> monahism) din j. timpuriu, renunţînd şi la îmbrăcăminte, trăind din cerşetoria vagantă, se numeau dig-ămbara, cu semnificaţia literală „înfăşurat în veşmîntul ţărilor lumii “ sau ,.înveşmîntat în aer", adică gol. Datoria oricărui jainist este îndeplinirea riguroasă a normei ahimsă (nefacere de rău, neprovocare de durere),* iar întrucît doctrina afirmă că toate sufletele sînt egale potenţial, ahimsă interzice orice producere de suferinţă vreunei fiinţe vii; (de altfel, ideea de ahimsă e prezentă în Veda, în *Upanisad, în textele budiste, iar în epoca modernă, în doctrina lui Ramakrishna, a lui Gândi şi în concepţia vedan-tină din sec. XX: —► Vedănta). Doctrina jainistă este expusă în textele canonice Siddhanta, scrise de cei 11 discipoli ai lui Jina-întemeietorul, venerat în cadrul J. ca zeu. Filosofia jainistă (sprijinită pe codicele Jaina-sutra) concepe un univers cuprins în 7 esenţe sau adevăruri: tattvas; două au sens ontologic: jiva (sufletul, esenţa lui fiind conştiinţa) şi ajiva (nesufletul, lumea nevie, compusă din 5 substanţe: materia
—  de la atomul mobil şi ponderabil pînă la subtila materie penetrantă karmică; *dharma imaterială; adharma-dravvya — pacea sufletească şi obiectuală; ăkăsa-dravya—spaţiul imaterial infinit; kala — ♦timpul, relativ şi absolut); celelalte:   bandha   (capacitatea renaşterii —
avaiara); samvara (curmarea afluxului karmic); nirjara (înfrîngerea mişcării karmice); nirvana (înlăturarea totală a materiei karmice din suflet*).
    Jămbavăn Regele urşilor, în *mitologia vedică tîrzie, un aliat de război al lui *Răma. (-+ ursul)
    jansenism Curent religios în cadrul *Bisericii catolice (—* creştinism), apărut şi dezvoltat în Franţa şi în Ţările-de-Jos, cu unele trăsături specifice mişcării protestante. Punctul de plecare al j. se află în opera postumă a teologului olandez Cornelius Jansenius (1585—1638), consacrată doctrinei augustiniene (—> Augustin): Augus-tinus seu doctrina S. Augustini de humanae naturae sanitate4 aegritudine, medicina adversus Pelagianos et Massilienses (1640). Jansenius dorise să restaureze riguroasa doctrină augus-tiniană asupra *păcatului originar şi asupra ♦predestinării şi astfel a refuzat optimismul catolic în problema liberului arbitru; în consecinţă, el susţinea că ♦Isus Christos nu a murit pentru toţi oamenii. Concepţia lui Jansenius a fost condamnată global de papa Urban VIII (1642), iar papa Inocenţiu X a respins (1653) prin bulă specială 5 dintre propoziţiile ei (-+papi). Totuşi, mînăstirea Por^-Royal a devenit o cita-
269
 JOCURI RITUALE
delă jansenistă, dar şi un focar puternic al culturii franceze, atrăgînd o elită intelectuală (de ex., Blaise Pascal, Antoine Armauld, Jean Racine) şi, prin şcolile organizate şi conduse, formînd o intelectualitate superioară, cu înalt simţ moral, dar şi fanatică (impunînd căinţa publică a păcătoşilor, interdicţia pentru aceştia de a se împărtăşi fără o îndelungată ♦asceză şi condamnînd, ca viciată, orice iubire în afara iubirii supranaturale a lui ♦Dumnezeu).
 § L. Cognet, Le Jansănisme, Paris, 1961
     Jar ptiţa (rus. >Kap-nmuua — Pasărea-de-Foc) Pasăre fabuloasă în *mitologia slavă răsăriteană (mai ales în basmele fantastice ruseşti). J.-p. are culoarea aurului şi fiecare pană a ei este atît de luminoasă, încît ar lumina cea mai sumbră peşteră ca o mulţime de făclii. Deşi liberă şi vine numai de pe tărîmul ei unde toate fiinţele şi lucrurile sînt spoite cu aur, ea are uneori o colivie de aur, în care poposeşte. Adesea, folclorul epic o asociază cu Zmeul-de-foc. Este blajină şi chiar benefică, totuşi o răpeşte pe mama eroului (de ex., pe mama lui Ivan Ţarevicî), transportînd-o în locuri necunoscute, peste „de trei ori cîte nouă pămînturi". (cf.
 * Pasărea Măiastră)
     Jaungoikoa; Jaincoa Divinitate primitivă (precreştină), în *mitologia bască, greu clasifica-bilă, părînd a fi fost un zeu suprem: Stăptnul-de-Sus sau, poate mai exact, Domnul Lunii. Romanii au încorporat propriului lor ♦panteon unele vechi zeităţi împrumutate de la cantabri (basci), însă transcripţia lor latină rămîne derutantă (de pildă Baicosrixo, Herauscorrtsehe ş.a.). Azi, la bascii creştini: Jainko — ♦Dumnezeu, Jaun-goiko — Cel Preaînalt.
     Jidovi Nume restrîns (mai ales la teritoriul Olteniei) pentru ♦uriaşi, în *mitologia românească; tradiţiile folclorice pun pe J. în relaţie cu zidirea unor construcţii ciclopice, cu mutările de albii ale unor rîuri sau cu strămutările unor munţi. ♦Mitul e foarte confuz şi de origine incertă. După unii cercetători mai vechi (Lazăr Şăineanu), acest nume de uriaşi fabuloşi ar proveni de la kazari, o populaţie nrîgratoare mongolă de ♦rit mozaic; după alţii (Ovidiu Bîrlea), „sinonimia uriaş—jidov" s-ar datora „influenţei biblice, întrucît şi în Biblie sînt menţionaţi ufriaşii] ca populînd pămîntul pe vremea potopului" (Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976, art. Uriaş, p. 419); după altă opinie, ar fi o simplă suprapunere onomastică, datorată grupului de militari din armata romană a împăratului Traian, recrutaţi din provincia Iudeea; de altfel, numele nu e prezent numai în folclorul mitologic, ci şi în toponimie, cîteva sate numindu-se Jidova, Jidovin, Jidovu (în Transilvania, unde sîrit nişte ziduri ruinate, atribuite J.), Jidoştiţa etc. După o ♦legendă oltenească din Dolj, „Jidovii încercaseră să taie un munte, ca să abată apa Oltului şi s-o reverse peste români, ca să-i prăpădească". Alte legende din Mehedinţi identifică o formaţiune naturală de bolovani înfipţi în pămînt cu „mormintele Jidovilor". O variantă foarte
     rară (citată de Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1913, p. 159) confundă pe Novac (—* Novaci) cu „împăratul Jidovilor
 —   care a tras o brazdă mare“. Identificările folclorice ale J. cu constructorii mitici sînt însă simple confuzii ale memoriei colective (-* mitologie megalitică).
     Jimmu-Tenne Personaj legendar, în ^mitologia japoneză, considerat primul împărat (mika-do) al Japoniei, coborîtor direct din zeiţa solară *Amaterasu. Unii istorici îl situează în cronologia reală a sec. VII î.e.n. Potrivit însă istoriei legendare, eroul Iware (strănepot al zeului ♦Ninigi), într-o bătălie disputată pe cîmpia Yamato cu adversarul său Nagasune, cînd în cele din urmă e ajutat de zeiţa Amatera-su’prin emisarul ei (un corb cu 8 labe), îşi învinge toţi duşmanii, ultimii dintre ei fiind Tsuchi-gumo („Păianjenii Pămîntului" — asimilaţi de cronici cu populaţia aborigenă ainu); apoi Iware obţine titlul Sumera (Domnitor subcelest, împărat), îşi clădeşte palatul imperial iar la 11 februarie 660 î.e.n. se urcă pe tron şi primeşte de Ia şeful ♦cultului shintoist (-+ shintoism) însemnele imperiale: perla, oglinda şi sabia. După tradiţia japoneză, Iware e venerat postum sub numele Jimmu-Tenno.
     Jiva (polon. Zywye) Zeiţă principală şi divinitate feminină supremă în *panteonul slavilor occidentali (-+ mitologie slavă), simbolizînd forţa vitală, deci principiul pozitiv care astfel o situează în poziţia de adversitate diametrală faţă de toate divinităţile patronale ale ♦morţii. J. este amintită de cronica lui Helmold (sec. XII), ca avînd un ♦cult special în ţinuturile locuite de polabi. Cronicarul polonez J. Dlugozs (sec. XV) citează cultul zeiţei paleopolone Zywye, simbolizînd forţa vitală şi ocrotind orice manifestare a vieţii; această zeiţă e identificabilă cu J.
     Jizo-Bosatsu Zeu budist (-* budism) din ♦mitologia japoneză, protectorul şi apărătorul drumeţilor şi al copiilor; în toată Japonia, statuile sale de piatră se instalează adesea la margine de drum ori la răspîntii. Fiind unul dintre cei mai populari zei budişti japonezi, J.-B. e foarte frecvent în folclor, mai ales în basme. ♦Cultul lui a fost preluat după cultul mai vechi al zeului chinez Dizhăn-wan, aproape cu aceleaşi atribute.
     Jliâ; Jelea Personificare, în *mitologia slavă răsăriteană, a actului jelirii, a nenorocirii în sine, ca efect psihosocial. J. era prezentă obligatoriu (alături de *Karna) în ♦ritualul precreştin al bocitoarelor slave '(-+ bocet, funeralii).
     jocuri rituale Jocuri de structură religioasă, reproducînd simbolic, în cadrul unor ♦ritualuri speciale, anumite acte mitice arhetipale. Cele mai importante J.r. sînt clasificabile în: a) existenţiale (simbolizînd hazardul); b) cosmologice (simbolizînd mişcarea astrală). • J.r, existenţiale sînt mai ales cele cu arşicele şi cu zarurile.
 ~ în Hellada, arşicele au evoluat prin adaptare, devenind zaruri (grec. Ktipo<;; lat. alea) şi fiind supuse patronajului zeului *Eros (care, în ♦mit,
 JOIMÂXtlŢA
276
 utiliza zaruri de aur); şansa maximă (3x6) era „aruncarea Aphroditei", şansa minimă (3 x 4) — „aruncarea cîinelui". ~ în India, hazardul şi zarurile erau patronate de zeul ♦Dvapara. Ga ♦simbol al hazardului existenţial, grecii practicau cleromanţia, un gen de ♦di-vinaţie prin tragere la sorţi cu aruncarea zarului. Aşa, cuvintele atribuite lui Caesar: iacta est (Zarurile au fost aruncate) provin dintr-o formulă rituală. ~ Toate j.r. descind din *mcigie şi îşi păstrează — chiar în formele lor cele mai tîrzii — caracterul magic; sub acest raport, multe din ele conţinînd mişcări coregrafice elementare, sînt înrudite cu *dansul ritual. în categoria j.r. existenţiale au intrat, ca subdi /iziuni mai tîrzii, jocurile funerare (—►funeralii), întrecerile sportive şi jocurile festive. Jocurile funerare greceşti erau nişte întreceri sportive desfăşurate în onoarea unui defunct {cf. *Iliada, XXIII). Jocurile panhellenice (olimpice, pythioe, nemeice, isthmice), deşi caracterul lor ritual se diminuează simţitor, erau consacrate cîte unui mare zeu şi de aceea se şi desfăşurau în cîte una dintre localităţile celebre prin ♦temple sau *oracole: Olympia (lui *Zeus), ♦Delphoi (lui *Apollon), Nemeia (lui Zeus), Isthmos, lîngă Corint (lui ♦Poseidon). Toate jocurile greceşti se deschideau prin ♦sacrificii aduse zeului patron al sanctuarului local. Fiind de fapt manifestări de artă (muzică, dans, poezie, teatru) şi de sport (toate formele sportive), jocurile panhellenice simbolizau caracterul de operă divină pe care o reprezenta omul, prin spirit şi trup. ~ Jocurile festive ale romanilor {ca şi spectacolele publice) erau consacrate, după specific, diferitor zei din ♦panteonul naţional şi aveau totdeauna un substrat religios (de ex., în timpul celui de-al doilea război punic s-au organizat jocuri în onoarea lui Apollo); chiar şi luptele de gladiatori, foarte preţuite la Roma, aveau o origine rituală, iniţial desfăşurîndu-se în cadrul înmormîntărilor: lat. munus—obligaţie, funeralii, spectacol de gladiatori. • J.r. cosmologice, simbolizînd forţa şi bunul plac divin al mişcărilor cosmice, utilizau mingea, ca sferă cerească. După un mit transmis de Apollonios din Rhodos (Argonautice, III), Zeus s-a jucat în copilărie cu o sferă perfectă, din cercuri de aur, în jurul căreia se rotea o pereche de inele, ele însele fiind înconjurate de o spirală albastră, deci un ♦simbol al universului. Cu aceeaşi minge se joacă şi ♦Eros. J.r. ulterioare cu mingea (de pildă, mingea pe care o loveşte Nausicaa) îşi pierd treptat caracterul ritual. ~ J.r. toltec Hlachtli (cu mingi de cauciuc compacte) imita actul cosmic efectuat, ca dispută, între zeii *Tlaloc şi ♦Quetzalcoatl cu aştrii; în mitologia nahuatlă, dualitatea divină supremă ♦Ometeotl se joacă în palmă cu destinele lumii; aceleiaşi categorii cosmologice i se adaugă coregrafia şi întrecerile sportive, imitînd gesturi arhetipale cosmogonice. ~ într-o etapă mai tîrzie (în Hellada, chiar în cadrul Olimpiadelor), carac-
 terul ritual tinde să devină secundar şi se manifestă din ce în ce mai intens, în jocuri, un caracter ludic. Jocurile sportive moderne, deposedate de orice substrat religios, păstrează însă urme de ritual, care s-au dizolvat în eticheta politeţii formale a echipelor.
    Joimăriţa; Joimărica; rar (familiar) Zoica ♦Demon feminin din ♦mitologia romanească, patronînd cîlţii de lînă, torsul şi ţesutul lînii şi cînepii. închipuită ca formă plurală, locuieşte în munţi, mai rar în turle de biserici, de unde apare, în număr variabil, sub aspectul unor roţi de fum sau flacără (-+ roţile de foc), apoi cu înfăţişare antropomorfă (matahale, femei voinice şi slute cu gura cît groapa şi dinţii cît lopeţile, înalte cît copacul, groase cît o bute, îmbrăcate în zdrenţe negre), dar şi zoomorfă (cîini, bivoli) şi chiar în forme meteorologice (ceaţă); ca femeie (deşi folclorul o numeşte „un fel de femeie"), J. îşi poartă cu ea numeroasele atribute: ciobul sau găleata cu jăratic, ciocanul de fier, cuţitul, troaca, strachina, căldarea, oala, sacul cu cenuşă, vătraiul, apa clocotită, uneori chiar şi un cuptor portativ, necesare aplicării de pedepse femeilor care nu şi-au încheiat torsul şi ţesutul pînă în Joia Mare (din ♦postul prepascal): pocire, tocarea mîinilor, pîrlirea degetelor şi unghiilor sau zdrobirea lor cu ciocanul, băgarea forţată a fusului în anus, dar uneori (J. fiind antropofagă) şi omorîrea pruncilor. J. vine seara în sat, odată cu vacile de la pădure (deşi alteori se deplasează cu viteza gîndului), iar cînd trece pe uliţi întărită cîinii şi pleacă înainte de cîntatul cocoşilor. După alte ♦credinţe, nu. apare decît o dată pe an, între ♦Crăciun şi postul ♦Paştelui. în Joia Mare (noaptea de Joimari), echipe de colindători (numai băieţi) cu ♦măşti sau cu feţele mînjite de funingine, sunînd mereu din tălăngi, cutreieră satul îndemnînd femeile şi fetele la tors şi cerînd ouă drept colindeţe (-*colinde). Există în datini un ♦ritual folcloric special, oficiat joi înainte de Paşti: o femeie harnică şi îndrăzneaţă (rareori un bărbat travestit) se deghizează în J. şi caută prin podurile caselor rurale cîlţii netorşi, lovind apoi fetele leneşe peste unghii" J. nu e confundabilă cu Sfînta Joi, divinitate semipersonali-zată în ciclul antropomorfizării zilelor săptămînik Unele tradiţii în declin tind s-o confunde cu ♦Muma-Pădurii, cu care J. nu are decît cîteva puncte comune în reprezentarea aspectuală. Mitul J., aşa cum circulă, este rezultatul unui ♦sincretism între o zeitate de categorie etică, probabil autohtonă, şi tradiţia bisericească o 'to doxă, personificînd în cele din urmă un principia de muncă,
    jomon; yomon (jap. jomon— blazon) Cultură arhaică de pe teritoriul ins. japoneze Hon-shu, produsă (începînd din mileniul V î.e.n.) fie de japonezi,-fie de populaţia aborigenă ainu; printre relicve sînt micile statuete ceramice de aspect umanoid, pe care unii cercetători
271
JURĂM ÎHT
le-au comparat cu tipurile omeneşti în scafandre spaţiale, fără neglijarea detaliilor; vestimentaţia acestor statuete seamănă deopotrivă cu costumele rituale japoneze dogu, ele însele fără temei istoric clar; în ultima vreme, statuetele j. şi costumele dogu au fost puse în relaţie cu un *mit ainu, susţinînd că ♦strămoşii acestei rase ar fi venit din ♦Lună, aterizînd pe o platformă circulară arhaică, existentă şi azi, căreia nu
 i s-a găsit o explicaţie arheologică definitivă. Ceramica j. a fost descoperită în stratul neolitic din mileniile V-I î.e.n., alături de unelte şlefuite din silex (topoare, cuţite), din os (cîrlige de pescuit şi harpoane), vase de lut ornamentate, săbii de lemn cu mîner sculptat în elice cu 4 palete; vasele epocii au de obicei ornamente în spirală şi linie frîntă. Cultura j. (împărţită în 5 etape şi peste o sută subdiviziuni crono-logico-geografice, culminînd cu mijlocul mileniului I î.e.n.) se suprapune epocii legendare din istoria Japoniei cînd (în anul 660 î.e.n.) s-ar fi urcat pe tron întemeietorul dinastiei imperiale actuale, primul mikado, *Jimmu-Tenno. (—► mitologie japoneză, mitologie ainu)
 .§ T. Esaka, Yâmon culture, Tokyo, 1957
    Jord Zeiţă din *mitoloGgia scandinavă, re-prezentînd tina primordială, glia amorfă, numită şi cu epitetele: Hlodynn şi Fjorgynn. Este întîia soţie a zeului suprem ♦Odhinn şi (în varianta principală) mama zeului războinic şi meteorologic *Thorr.
    Jumala Zeul ♦cerului, în *mitologia finlandeză, personificînd într-o formă arhaică cerul locuit; mult mai tîrziu a fost confundat cu noţiunea creştină de ♦Dumnezeu. Se pare că este echivalent cu Jumo, zeul suprem, stăpîn al cerului şi al intemperiilor atmosferice, din mitologia fino-ugrilor şi a ceremîşilor de pe Volga.
    Jung, Cari Gustav Psiholog şi filosof elveţian (1875—1961), cercetător psihanalist al ♦miturilor şi ♦religiilor, continuator neortodox al freudismului, în psihologia analitică şi în teoria sa neomitologică. .Pentru J., mitul este o expresie a „inconştientului colectiv", propriu, după el, fiecărui om, fiecărui popor, fiecărei rase, ca şi întregii omeniri; tocmai de aceea el consideră că sarcina esenţială a psihanalizei este studiul tipurilor şi ♦arhetipurilor acestui inconştient colectiv, arhetipurile fiind produsele „inconştientului colectiv impersonal". „O expresie binecunoscută a arhetipului o constituie mitul şi basmul", în care, afirmă J., arhetipul „se manifestă în formă specifică cristalizată"; de aici şi concluzia sa că mitul, ca expresie deci a acestui inconştient colectiv al omenirii, ar preceda inconştientul individual, căruia i-ar impune simbolurile sale arhaice, mult mai pro-
 funde şi mai încărcate de emoţie. Lui J. li aparţine o interesantă teorie a *isimbolului, ocupîndu-se, în contextul corespunzător, de natura şi funcţiile visului (visul, după teoria sa» revelînd simbolic atît structura artei, cît şi semnificaţia psihologică a experienţei omeneşti din viaţa cotidiană): omul nu se poate împlini decît dacă consimte să-şi cunoască viaţa inconştientă prin intermediul viselor sale şi al simbolurilor acestora. J. a observat, printre primii, că fenomenul numit popular *farfurii zburătoare este un mit născut sub ochii noştri şi produs de spaima oamenilor sec. XX faţă de primejdia morţii într-un război atomic. J. s-a ocupat de diverse domenii ale spiritualităţii umane enigmatice sau obscure; de la gîndirea tibetană despre ♦moarte pînă la alchimie, de la ♦şamanism la practicile marilor mistici (-* misticism), de la ♦oracolele antichităţii şi ♦astrologie pînă la parapsihologia modernă. Atitudinea lui J. faţă de fenomenul religios nu pare unitară, însâ filosoful neagă pentru religie orice statut ontologic. Cercetat larg, însă nu în toată profunzimea structurilor, şi mitul se ataşează aceluiaşi concept. Dar, ceea ce evită sau scapă din vedere psihanalistul, mitul e un fenomen mult prea complex şi elaborat în dimensiuni şi durate mult prea ample spre a se putea reduce numai la simbolurile iniţiale, la marile arhetipuri saiî în genere numai la simboluri.
 § Wandlungen und Symbole der Libido, Leipzig, 1912; Von den Wurzeln des Bewussîseins. Studien iiber den Archetypus, Ziirich, 1954; Welt der Psyche, Ziirich» 1954; Ein modemer Mythus. Von Dingen die am Him-mei gesehen werden, Ziirich-Stuttgart, 1958; Psycholo-gie und Religion, ed. II, Ziirich, 1954; Psychologie und Alchemie, Ziirich, 1944; C. G. Jung und K. Kerănyi, Einfiihrung in das Wesen der Mythologie. Das G&ttliche Kind. Das gdttliche Mădchen, ed. IV, Ziirich, 1951
    jurămînt (lat. iuramentum, iuratio — jură-mînt) Formulă — implicată religios şi ca atare pronunţată solemn — de confirmare fermă a unui adevăr sau de angajare integrală în efectuarea unei făgăduieli. Existent la toate popoarele şi triburile, confirmat şi susţinut de tradiţia religioasă (apoi păstrat, în epoca modernă, chiar în societăţile atee, ca un ♦ritual lingvistic solemn), j. îşi are originea în *magie; probabil că, în primele stadii, el avea rolul de a invoca, în chip de garant, un ♦spirit, aşa cum mai tîrziu a început să invoce — în confirmarea adevărului sau în garantarea unui angajament de a executa un act oarecare — un zeu ca martor; (în acest sens, orice j. este înrudit cu *descinte-cele). Sacralitatea unui j. este subliniată de pedepsele pe care le prevăd codurile religioasa pentru jurămîntul fals (sperjurul) sau pentru
 JURĂMÎNT                                                                                          iTI
 călcarea j. dat, aceste pedepse comţlicîndu-se, de la *sacrificiile impuse vinovatului de către autoritatea religioasă, pînă la ameninţarea cu pedepsele postume din *Infern. ^ în * Biblie sînt numeroase exemple de j., ca declaraţie solemnă de evocare a puterii divine: în lumea ebraică se jura solemn pe numele lui *Yahweh (F.T., Deuteronomul, VI, 13; X, 20), isfr j. fals era egal cu pîngărirea numelui lui *Dumnezeu (F.T., Leviticul, XIX, 12); Yahweh însuşi jură în faţa lui *Abraham, Isaak, *Iacob, *Moise, spre a-şi întări legămîntul (contractul) cu poporul evreu (F.71., Deuteronomul, XXIX, 11—13); noţiunea^ de jurămînt (ăebua') este legată de cifra 1 (seba?) — numărul sacru al lumii cereşti. ^ în Hellada, cuvîntul jurămînt (SpKoc;) a
 derivat în numele zeului jurămintelor, * Horkos; invocarea în această situaţie a unui zeu dădea greutate declaraţiei solemne, ceea ce grecii făceau frecvent; poate că de aceea *Socrate jura „pe cîine", ca să nu abuzeze de numele zeilor (-+ciinele).~ în India, j. ritual tănănaptra invocă pe zeul *focului, *Agni, în timp ce ♦sacerdotul oficiant al *sacrificiilor şi alţi preoţi ating cu mîna untul sacrificial. ^ La Roma, cel mai frecvent j. era Medius Fidius: Me Dius Fidius iuvet (-* Fidius), iar dintre celelalte divinităţi, mai des era invocat *Hercules; după mărturia lui Aulus Gellius (Nopţile attice, VI, XVIII, 1), „la romani jurămîntul a fost respectat cu sfinţenie şi călcarea lui era socotită un sacrilegiu14.
K
     Ka în concepţia religioasă a Egiptului faraonic (-+mitologie egipteană), partea divină şi eternă a omului, sufletul, manifestarea energiei vitale, sursa funcţiilor de conservare a vieţii şi de creaţie, la ♦zei şi la oameni; un alter-ego al omului,' într-un fel poate umbra lui, avînd existenţă autonomă după ♦moartea corporală, cînd acest K. începe să locuiască în statuia funerară a defunctului. Interpretat diferit de critica modernă (după G. Maspero: alter-ego sau dublul insului; după Steindorff: ♦spiritul ocrotitor, adică un fel de ♦înger păzitor; după Erman : forţa vitală), în tradiţia egipteană K. era socotit partea nemuritoare, născută odată cu trupul a omului, însă o parte migrantă, întrucît mumia mortului era purificată cu apă rituală (-* apa) spre a se păstra curat sediul în care K. putea să se întoarcă în anumite împrejurări. Dar afară de K. după concepţia egipteană, omul mai posedă şi un *Ba, sufletul nemuritor destinat să se strămute în regatul lui ♦Osiris, precum şi un *Akh, nucleul spiritual (sau înţelepciunea) ca parte integrantă a ♦spiritului divin (-+ At-man, Brahmăn), identificat de unii interpreţi cu noţiunea greacă daimon. în Textele Piramidelor se afirmă: „Trupul este pentru pajnînt, sufletul este pentru cer“.
     Kaaba (arab. ka'ba—cub) Vechi ♦templu arab din Mecca, de formă cubică, zidit după tradiţia mitică (—> mitologie arabă) de *patriarhul biblic *Abraham sau de ♦Adam. Considerată centrul lumii (-+ Omphalos), incinta Kaabei este locul unde triburile arabe preislamice îşi păstrau ♦idolii şi îndeosebi o piatră neagră, care odinioară ar fi fost montată în cer şi adusă apoi în templu de ♦îngerul Djabrail. K. marchează, pentru ♦islam, traiectul sacru dintre *cer şi *pămînt, iar prin aceasta, direcţia osiei universului şi totodată Poarta Cerului. ♦Cultul K. are o puternică tradiţie în *litolatria generalizată a vechilor arabi preislamici. După o tradiţie islamică, poziţia K. este locul cel mai înalt '(ca altitudine geografică) de pe pămînt, Steaua Polară indicînd că în dreptul lui se află centrul ceresc. Obţinînd victoria în războiul său religios, ♦Mahomed a instituit obligaţia ca orice musulman să facă, măcar o dată în viaţă, un pelerinaj la Mecca, spre a se închina în templul cubic inclus în interiorul Marii Moschei, socotit Casa lui Allah: al-Bait Allăh (-> Allah), datorită pietrei paradisiace (al-hajar al-aswad) instalate într-o firidă a zidului exterior; de altfel, K. a fost singurul templu preislamic, cruţat de islam. Considerată de specialişti fie de origine meteoritică, fie o formaţiune geologică de bazalt sau agat sau chiar un fragment de lavă (natura mineralogică nu i-a fost încă
 precizată), piatra neagră se compune de fapt din 8 bucăţi de dimensiuni diferite, sudate laolaltă şi ulterior încastrate într-un înveliş de argint, lăsînd vizibilă o suprafaţă de 20x15 cm, foarte lustruită de atingerea nenumăraţilor credincioşi, dar se presupune că iniţial dimensiunile ei erau de 25x20x20 cm; piatra e de culoare neagră-castanie, cu mici pete galbene şi albe la suprafaţă şi, se pare, cenuşie în interior; furată în anul 930 din K., a fost regăsită în 951, datorită ciudatei sale proprietăţi de a pluti la suprafaţa apei (ceea ce anulează ipoteza provenienţei meteoritice). După opinia cercetătoarei daneze E. Tomsen (Universitatea din Copenhaga), piatra provine din craterele meteoritice situate în deşertul arabic Rub-al-Hali (1 100 km la est de Mecca, Arabia Saudită), unde s-au găsit formaţiuni de sticlă naturală rezultînd din topirea cuarţului sub presiunea de impact cu meteoriţi din fier, unele asemănătoare ca structură şi colorit cu piatra din K.; capacitatea de a pluti pe apă se datorează extraordinarei poro-zităţi, iar vîrstă geologică a acestui tip de sticlă este de 6,4±2,5 milenii, deci în timpul istoric.
    Kabbala (ebr. kabbalah — tradiţie, receptare < kibbel — a primi prin tradiţie) Sistem filosofic religios, născut probabil în timpul captivităţii babiloniene a evreilor, consolidat însă mult mai tîrziu, în cadrul ♦iudaismului, ca formă gnostică a unei mistici speculative (-+ misticism), sub influenţa şcolilor ebraice alexandrine care, combinînd doctrina pitagoreică şi cea pla-toniciană cu diverse doctrine filosofice orientale, grefîndu-le pe propria tradiţie mitică, obţinuseră un sistem mitofilosofic mistic. K. se împarte de obicei în două: a) partea teoretică (despre ♦Dumnezeu şi atributele lui) sau de speculaţie (Iyyunith); b) partea practică (despre modul în care, cu ajutorul diferitelor nume ale lui ♦Yahweh, pot fi produse fenomenele şi obiectele dorite) sau ştiinţa secretă (Maasith). Kab-baliştii împart K. în: a) Maaseh bereshith (istoria creaţiei sau explicarea primului capitol al Genezei din *Thorah sau Pentateuch; —► Biblia); b) Maaseh merkaba (istoria ♦carului ceresc sau explicarea vedeniilor lui ♦Iezechiel, ♦Daniel şi altor ♦profeţi). Dar sînt şi alte diviziuni, aparţi-nînd exegeţilor moderni (de pildă S. Munk):
 1) Kabbala simbolică, cea care caută în scripturi un sens ezoteric sau mistic, diferit de sensul literal, aceste operaţii de căutare fiind : a) themura (schimbare, strămutare), adică transpunerea arbitrară a literelor unui cuvînt sau înlocuirea cuvîntului cu alte litere, spre a se găsi celălalt cuvînt, cel secret; b) gematria, care consideră literele alfabetului în valori cifrice şi le înlocuieşte între ele, spre a recompune aceeaşi
 KABTA
274
 sumă, de ex.: M as h ia h (*Mesia) — mem (40), shin (300), yod (10), lieth (8) = 358; nahash (şarpe) — nun (50), heth (8), shin (300) = 358, de unde raţionamentul că Mesia va învinge pe ♦Satan şi va nimici ♦păcatul şi moartea spirituală; c) notarikon, adică formarea altui cu-cuvînt din unirea iniţialelor sau finalelor cuvântului dat. 2) Kabbala pozitivă (sau dogmatică), ocupîndu-se de ♦îngeri şi *demoni, de clasificarea lor, de compartimentele ♦Paradisului şi * Infernului, de transmigraţia sufletelor. 3) Kabbala speculativă (sau metafizică), după care nici o substanţă nu a ieşit din neant absolut, ci totul se trage din izvorul de lumină eternă, adică din Yahweh, care nu poate fi cuprins cu mintea decît în manifestările lui, un Dumnezeu nemanifestat fiind o abstracţie. în jurul K. s-a dezvoltat o vastă literatură kabbalistică (prima carte din serie, Bahir, este o compilaţie din sec. XII, după texte mai vechi), din care a căpătat o anume importanţă Cartea creaţiei (Sepher yetzirah)> pă-rînd influenţată de filosofia pitagoreică şi afir-mînd că la temelia lumii se află voinţa lui Yahweh, exprimată în primele zece numere şi în cele 22 litere din alfabetul ebraic. Această carte este atribuită rabinului Aqiba, care a •trăit în Ierusalim în epoca împăratului Hadria-nus (sec. II) şi l-a sprijinit pe conducătorul ■răscoalei iudeilor, Simon Bar-Kohha (Fiul Stelei) împotriva romanilor. Una dintre culminaţiile literaturii kabbalistice este cartea *Zohar (sec.
 XIII), reprezentînd o formă de ♦teozofie care tinde să dezvăluie laturile misterioase ale operei lui Dumnezeu. Speculaţiile matematice ale kab-baliştilor şi ale succesorilor acestora compun o neomitologie a calculelor religioase, imaginînd de pildă un Dumnezeu ca un om colosal, cu o barbă lungă de 10 500 parasangi (47 250 km), în concepţia 3L, Dumnezeu este totdeauna înconjurat de cetele îngereşti, conduse de îngerul ♦Metatron. Din cauza diferenţelor în spaţiu şi ♦timp, K. se refuză unei definiţii de sinteză. <]onst. Daniel (Scripta aramaica, I, Bucureşti, 1980, p. 219) încearcă să găsească baza unei definiţii în „afirmaţia insistentă că apropierea de divin nu se poate realiza nici prin speculaţii, raţionale, nici printr-o viaţă cucernică, ci numai prin cunoaşterea şi aprofundarea unei tradiţii secrete care merge pînă la primul om", dar şi în atenţia K. faţă de „valoarea persoanei umane pentru mîntuirea lumii întregi" (-+ mîntuire).
 § F. Warrâin, La Theodicâe de la Kabbale, Paris, 1955 ; 'Gershom Scholem, Ursprung und Anfănge der Kabbala, Berlin, 1962; Ernest Miiller, Histoire de la mystique juive, Paris, 1976
    Kabta Zeul sumerian al cărămizilor, devenit Ia babilonieni Kulla (—* mitologii din Mesopo-iamia), zeu al cărămizilor de construcţie şi al tăbliţelor de argilă pentru scris. într-un imn babilonian citim: „Ea luă din Apsu o mînă de lut şi îl făcu pe Kulla pentru reclădirea [templelor]".
 , Kâ^yâpa (Cel cu dinţii negri) Celebru înţelept vedic primordial (*rtşi), în ♦mitologia ve-
 dică,, poet al cărui bunic era zeul *Brahmă. Fiind tatăl *Soarelui (Vivasvan), K. este la rîndul său bunicul lui *Manut care e ♦strămoşul arhetipal al omenirii (-+ arhetip). Soţia sa Vinată e mama regelui păsărilor ♦Garuda şi e numită adesea cu epitetul Kăşţhă (Calea-no-rilor); fiul lui K., Vibhândaka, este şi el un rişi. Epitetul lui K.: Nidhruvi (Fidelul).
    Eadesh Zeiţă tîrzie patronînd raporturile sexuale şi reprezentată ca o frumoasă adolescentă goală; în ♦panteonul egiptean ♦cultul ei se confirmă abia în Regatul Nou, fiind probabil un împrumut din Asia Mică, după o zeitate comună mai multor popoare semitice (ebr. ko-desh — persoană sacră, pură; o bătălie între egipteni şi hittiţi s-a disputat în cetatea Kadesh din Siria). După ce autonomia ei cultuală dispare, K. e asimilată cu ♦Hathor.
    Kadmos Rege fenician legendar din Mitologia greacă, pe care grecii îl considerau întemeietor al Thebei beoţiene şi inventator al scrierii greceşti pe baza alfabetului fenician, adus de el în Hellada (după istoricii moderni, pînă în sec. XVI î.e.n.) K., fiu al regelui fenician Agenor, ar fi plecat în căutarea surorii sale ♦Europe, răpite de ♦Zeus. Sosind în Beoţia, K. ucide un ♦dragon, devorator al camarazilor de expediţie, dinţii căruia îi seamănă, din porunca zeiţei ♦Ath6na, pe cîmp, astfel că din ei răsar nişte oameni înarmaţi care se măcelăresc reciproc, exceptînd 5 inşi cu ajutorul cărora K. întemeiază Theba. După lupta cu dragonul şi cu uriaşii răsăriţi din dinţii acestuia (consideraţi "adesea de comentatorii ♦mitului drept ♦simbolurile literelor greceşti, K. este timp de 7 ani sclavul zeului ♦Ares. Apoi se căsătoreşte cu zeiţa ♦Harmonia cu care are mai mulţi copii, urmăriţi de nenoroc şi ♦blestem (♦Agave, Au-tonoe, ♦Ino, Illyrius, ♦Semele, Polydoros); în alt ♦mit, K. şi Harmonia se retrag la bătrî-neţe în Illyria, unde sînt metamorfozaţi în şerpi.
    KagutsucM Zeul ♦focului, în Mitologia japoneză, pe care zeiţa primordială ♦Izanami l-a născut, murind ea însăşi, arsă în timpul naşterii de flăcările produse de prunc. După ♦moartea soţiei sale, zeul ♦Izanagi îşi omoară fiul din răzbunare, însă din sîngele scurs pe pămînt al tînărului zeu muribund se nasc alţi zei; aceştia au epitete corespunzătare atributelor ignice naturale (Cel ascuns in Munţi, DespicâtoruL Munţilor )y din structura lor semantică unii mitologi deducînd că grupul de divinităţi ignice succesorale reprezintă ♦simbolurile fenomenelor vulcanice, Mircea ♦Eliade l-a asimilat pe K. unui simbol solar.
    Kaliukura Zeu comun mai multor mitologii din Polinesia (—+ mitologii din Oceania)y venerat îndeosebi ca divinitate a războiului. K. e considerat ♦strămoşul primordial al populaţiei neozeelandeze maori sau întîiul colonizator al grupiilui insular al acesteia. Un ♦mit spune: „Kahukura era căpetenia; el nu semăna cu cei din tribul lui, şi oamenii se tot întrebau, ce i se năzare dincolo de ocean?" Dar, pe cînd era tînăr, K. a făcut mai multe explorări de unul
 275
KĂLl
singur pe vechea insulă, pînă cînd a ajuns în nordul ei, în poiana morţilor, pe care sufletele defuncţilor o străbat spre arborele umbrind Poarta Morţii; acolo, pe ţărm, o muzică vrăjită l-a învăluit de departe din ocean. După aceea E. a plecat într-o canoe spre Aotearoa (Norul Alb Lung: Noua Zeelandă) unde, prin dibăcie, şiretlic şi eroism, a învăţat să împletească plase şi năvoade de pescuit, comunicînd apoi acest meşteşug tribului său pe care l-a şi condus în expansiunea de cucerire a noii insule. ♦Simbolul lui K. este curcubeul. Zeul e reprezentat ca un bărbat cu pielea albă, cu părul arămiu strălucind la soare ca o văpaie, cu ochii aţintiţi în depărtări neştiute de oameni, şi cu o lungă cicatrice pe unul din obraji. Un zeu cu acelaşi nume, dar cu atribute neclare, e venerat şi în ins. Rarotonga.
    Kairos (grec. Kapog — ocazie, timp favorabil, oportunitate, măsură exactă) Divinitate alegorică, în *mitologia greacă, simbolizînd ocazia, de fapt, *timpul mensurabil; la unii autori capătă sensul de timp prezent, timp imediat. în concepţia pitagoreicilor (-+ Pythagoras), K. devine intervalul temporal ce se poate determina în raportul său cu valorile numerice (-+ numere sacre). Totuşi K. nu a avut un ♦cult pro-priu-zis (sau cel puţin răspîndit) în Hellada, exceptînd grupul sacerdotal al ♦templului din sanctuarul de la Olympia consacrat lui ♦Zeus al cărui fiu mezin a şi fost considerat uneori). Zeu se pare că îl numea şi Menandru. Dar mult mai tîrziu, un proces sincretic intern (-* sincretism ) avea să ducă pe K. aproape de identificarea sa cu Hronos (nu ♦Kronos) — ca personificare a duratei; (cf. în *mitologia vedică şi în doctrinele Indiei, divinitatea *Kăld). Unii filosofi ai culturii au încercat să-l identifice pe K. cu „timpul critic" şi ca atare să-l asocieze cu destinul; aşa de ex., Al. Tănase observă că „prin Kairos [...] părăsim sau depăşim timpul circular, repetitiv, şi pătrundem într-o lume (şi un timp) al măsurii şi formei, al diversităţii, unde putinţa activă duce la forme creatoare, rezultînd din prelucrarea şi modelarea materiei amorfe a vieţii", iar arta „este prin excelenţă timpul critic al istoriei", deci „un timp al frumosului^ (cf. Al. Tănase, Chronos şi Kairos în antichitatea greacă, în România literară, 9, 1988, p. 19; Timpul critic — Kairos in opera de artă, ibid. 11, 1988, p. 8).
    Kăj; Kaz *Spirit benefic din mitologia avară (—* mitologii caucaziene), paznicul vetrei domestice şi veghetorul fericirii familiale. Aspectul său vizibil este un şarpe alb, care ocroteşte casa (cf. *Şarpele casei, în folclorul românesc). Potrivit ♦superstiţiei, K. se ascunde într-un ulcior, lăsîndu-şi capul în gîtul ulciorului, sporind astfel cantitatea de lichid din vasul respectiv (lapte, vin) şi anîhilînd orice consecinţe posibile ale deochiului. De asemenea, plantele atinse în treacăt de K. încep să crească bogat, galopant.
    Kâlâ Divinitate personificînd ♦timpul, în
*mitologia vedică. K. este un zeu care dă celor ce i se supun numai suferinţă; Kăld (sanscr.
 negru, umbrit) include şi sensul simbolic al-culorii negre, sumbre, pe care o are timpul, întrucît este iraţional şi neînduplecat, nemilos, crud. Cîteva noţiuni din filosofia indiană a timpului au structuri mitologice: kălacakrâ — roata timpului, ♦simbol al ciclicităţii mişcărilor timpului cosmic (-+ roata, cakrâ, yuga) ; kăla-dharma — legea timpului, de fapt ^simbolul abstract al *morţii (*dhârma), iar în acest caz apare simbolul formei concrete a morţii: kăla-păga— nodul, laţul tiţnpului, de care trage ca. de o funie, ca să-l înnoade, zeul morţii *Yama;. kăld nu trebuie confundat cu kală; primul înseamnă deopotrivă „timp", „oră"; al doilea, este o unitate subdivizionară de timp, egală fie cu 60, fie cu 48, fie cu 8 secunde; de ex.: kşana, (clipă) = 4/5 din o secundă; truti (clipită) = 1U din o kşana. (Confuzia între cei. doi termeni nu este posibilă în sanscrită, ci numai în limbile moderne lipsite de vocale lungi şi vocale scurte: în kălâ (timpul) primul a este lung, în kală (diviziunea temporală), al doilea a).
     Kalervo (răd, fini. kal- < vb. a fulgera); Kaleva ♦Gigant din *mitologia finlandeză, tatăl a 12 eroi fabuloşi sau *zei, printre care *Vâi-nâmoinen, ♦Ilmarinen, ♦Kullervo; în vremurile arhaice era venerat probabil ca zeu al mişcărilor şi fenomenelor atmosferice, mai ales al luminii-şi al fulgerului.
     Kalevala Eposul popular finlandez (-+ mitologie finlandeză) adunat, constituit şi publicat de Elias Lonnrot, în 1849, ca epopee autonomă (în 50 cînturi cu 22 795 versuri), în formă definitivă (o ediţie anterioară incompletă, în 1835). Runele folclorice originale diferă adesea demnele (cînturile) epopeii recompuse de E. Lonnrot, care, influenţat de romantism, fusese convins de existenţa arhaică a unui epos unitar; dar epopeea a încorporat destule interpolări de literatură tîrzie, uneori chiar de înrîurire creştină. O recompunere publicată în 1949 a încercat să se apropie de presupusele rune de obîr-şie. Oricum, K. lui E. Lonnrot e fidelă ca mito-grafie faţă de subiectul comun vechilor rune: aventurile miraculoase ale eroilor principali — bătrînul zeu-poet ♦Vâinămoinen, fierarul magician ♦Ilmarinen, isteţul Lemminkâinen şi păstorul ♦Kullervo; elementele cosmogonice ale ♦miturilor tradiţionale; descrierea figurilor şi atributelor tuturor divinităţilor din *panteonul Finlandei.
 § Elias LOnnrot, Kalevala, trad. rom. de Iulian Vesper, Bucureşti, 1974
     Kâlî; Devi-Kăll (Zeiţa Neagră) Fiica lui ♦Himavân (zeul personificînd Himalaya) şi soţia zeului ♦ţivâ, în *mitolcgia vedică. Divinitate duală, totodată şi blajină şi mînioasă (într-o variantă născîndu-se însă din faţa înnegrită de furie a zeiţei *Durgâ), K. a fost deseori adorată îndeosebi ca personificare a mîniei şi groazei; unele ♦mituri o descriu ca pe o personificare* a sorţii rele şi a erei Kăliyuga (era prezentă sau epoca de fier, a 4-a şi ultima din ticlui erelor vedice: —► yuga), fiind considerată epoca răului maximal, o eră aglomerată de suferinţa
KALKI
276
 şi silnicii. K. simbolizează şi ghinionul omenesc de fiecare zi. K. intervine în jocul de zaruri (-+jocuri rituale) deşi îl patronează zeul ♦Dvă-para. Imaginată figurativ cu dinţi de fiară şi cu 3 ochi, cu 4 mîini, în fiecare ţinînd cîte un atribut al cruzimii sale (un craniu, un *lotus, un cuţit, o sabie), cu o gură frumoasă din dare atîrnă o lungă limbă sîngeroasă, K. este nu rareori obiectul unor adoraţii rituale cîteodată obscene. Uneori identificată cu Durgă, în genere e socotită numai o rezultantă a acesteia. Unele variante mitice o numesc şi Distrugătoa-rea Timpului: la sfîrşitul erei Kâliyuga, a cărei patroană nefastă este, zeiţa K. se va înfăşură împreună cu lumea (sau numai lumea se va scufunda în întuneric), într-un văl de beznă, creînd astfel premisele absolute ale ♦sfîrşitului lumii; în această ipostază va purta numele Kălarătri (Noaptea Timpului). E. e însoţită de un alai permanent compus din grupul de ♦demoni feminini antropofagi Dăkini; în cinstea ei se desfăşoară *sărbâtoarea de toamnă Puja (cînd, în toată India, se închid timp de zece zile toate şcolile şi instituţiile). Se pare că această stranie divinitate e o moştenire din mitologia Indiei prearice, întrucît *cultul ei este legat de memoria unor * sacrificii sîngeroase care nu mai apar nici în religia vedică, nici în celelalte mari religii care au urmat (♦brahma-nism, *hinduism, ♦budism). Răspîndit mai ales în Bengal (există un mare *templu în capitala bengaleză Kâlighata/Calcutta, care îi este consacrat), acest cult a dobîndit un loc principal în doctrinele tantrice (-* tantra).
    Kalki A 10-a şi ultima reîncarnare (^avatar a) a zeului * Vişnu din ♦mitologia vedică în ipostaza sa de mîntuitor al lumii viitoare (-> mîn-tuire).
    kalpa Eră cosmică din ♦mitologia vedică, egală cu o zi şi o noapte din existenţa sufletului universal *Brahman, deci echivalînd cu 2000 ere complexe Mahâyuga (-> yuga) sau cu 8 640 000 000 ani tereştri umani: o jumătate dintr-o eră k. (1 000 Mahăyugas, divizate în
 4 320 000 000 ani omeneşti) este ziua lui Brahma, sfîrşitul căreia aduce distrugerea lumii materiale şi a lumii divine, printr-o *pralaya; cealaltă jumătate este noaptea lui Brahma, după care universul e creat din nou şi începe o nouă k. Brahma însuşi trăieşte 100 de ani cosmici; la sfîrşitul unui asemenea ciclu se declanşează Mahăpralaya, cînd, odată cu pieirea întregului univers şi a principalilor ♦zei, se instaurează o stare de ♦haos; haosul durează 100 de ani cosmici (atît cît a trăit Brahma), apoi se auto-organizează treptat într-o ordine logică,: pentru ca la sfîrşitul ciclului să se nască un nou Brahma, odată cu debutul unui nou ciclu de kalpas. Filosofia religioasă a ♦hinduismului consideră că, acum, Brahma se află în al 51-lea an cosmic de viaţă (—* escatologie).
    Kalpaka; Kalpavrikga; Kalpataru (Arborele Dorinţelor) Arbore sacru şi miraculos în Mitologia vedică, situat în ♦cerul zeului * Indra şi care a răsărit şi a crescut din oceanul primordial de lapte (-► apa); după ce a devenit ar-
 bore ceresc (-* Arborele Cosmic), K. a fost înzestrat cu puterea de a îndeplini orice dorinţă a celui ce se aşază la umbra crengilor lui şi îşi rosteşte dorinţa în timpul *rugăciunii.
     Kalnnga; Karunga ♦Strămoşul primordial şi patronul divin al tunetului, în mitologia triburilor bantu: ambo, chokwe, kongo, luba, mbundu (—*■ mitologiile populaţiilor africane) din jumătatea sudică a Africii. K. e considerat creatorul oamenilor, pe care i-a chemat la viaţă din arborele sfînt sau din stînca sacră (după alte *mituri, din pămînt sau chiar dintr-un muşuroi de termite). Primii oameni — în varianta termitică — au fost Amangudu şi femeia sa. K. este şi custodele lumii morţilor; (circulă curent expresia eufemistică: „l-a luat Kalunga"— a murit). K. se serveşte de ajutorul unui personaj feminin indefinit: Bătrînă-de-os, care poate fi personificarea scheletului, ca ♦simbol al ♦morţii.
     Kăma (sanscr. kăma — dorinţă); Kămadeva Zeul simbolic al dragostei, în Mitologia vedică, personificarea dorinţei şi a desfătării; e considerat uneori o divinitate autocreată din apele cosmice primordiale (-* apa), prima sa emanaţie fiind dorinţa. Atributele fundamentale ale zeului sînt simbolizate prin cele două soţii ale lui: Prlti sau Măyăvati (Iubirea, Prietenia) şi *Râti (Voluptatea). După un *mit din ♦Purâna, deoarece i-a inspirat zeului ♦Qivâ porniri de dragoste pentru soţia sa ♦Pârvatî, tocmai cînd marele zeu practica ♦asceza, K. a suferit neaşteptate represalii, întrucît Qivâ, mîniat de îndrăzneala zeului dorinţei, l-a ars cu văpaia celui de-al treilea ochi al său, prefă-cîndu-1 în scrum; de atunci, K. a rămas acor-poral (Anafigâ). După un mit complementar, cînd ţivâ îl preface pe K. în scrum, a doua lui soţie, Râti, o imploră pe Pârvatî să obţină anularea pedepsei; înduplecat, Qivâ îl regenerează, aşa încît K. se naşte a doua oară, ca Pradyumna (Desfătătorul), din cuplul ♦Krişna
 —  ♦Rukminî; luîndu-şi aparenţa unei muritoare de rînd, Râti creşte ea însăşi copilul, iar la maturitatea lui îi divulgă adevărul, redevenin-du-i soţie. Totuşi celelalte variante mitologice îl închipuie ca pe un foarte frumos adolescent, călărind pe un papagal şi însoţit de alaiul fecioarelor cereşti *Apsara al căror şef este; o apsara poartă steagul zeului, ornat cu o ma-kara (un fabulos monstru marin cu trup de peşte, cap şi picioare de antilopă) emblematică, de unde si epitetul zeului: Makaradhvaj; înarmat cu un arc cu coarda din albine vii K. are în tolbă
 5  săgeţi (sandîpana — incendiatoarea, sammo-hana — tulburătoarea etc.) confecţionate din 5 flori diferite; atunci K. are epitetul Vişamayudha (Gel înarmat cu un număr nepereche*de săgeţi; Purtătorul de armă imbatabilă), iar atacul zeului nu poate fi evitat (explicîndu-se şi prin epitetul Madana — Gel care îmbată* Cel care ameţeşte). Epitetele lui K. au un registru larg: Kămacara (Cel care acţionează dorinţa); Vis-mapana (Uluitorul), Mara (Ucigătorul), Mana-si-ja (Cel ce se naşte în inimă), Puspa-căpa (Purtătorul arcului de flori), Jhaşa-ketana (Cel
 277
KARAVAJ
 cu delfinul pe stindard). Miturile prezintă, fie în asociere cu zeul K., fie independent de el, un car al dorinţei: Kămayana, vehicul fabulos cu autotracţiune, avînd proprietatea de a se deplasa pretutindeni după dorinţa pasagerului. Tradiţia din India a conservat ♦sărbătoarea Madanamăha (Marea dragoste), consacrată lui K. Sub egida zeului au fost scrise, în antichitate, tratatele: Kămasutra (aparţinînd lui Vâtsya-yana) şi Kămatantra (Cartea iubirii), ocupîn-du-se de arta sau ştiinţa dragostei (sanscr. kă-magâstra — cunoaşterea dragostei).
 § P. Thomas, Kăma Kalpa of the Hindu Ritual of Leve, ed. IX, Bombay, 1958
    Kamadhenu *Vaca divină cerească, din * mitologia vedică, născută din oceanul primordial de lapte (-ap a), atunci cînd cele două grupuri de divinităţi iniţiale, *Deva (♦zeii) şi ♦Asura ^demonii), au amestecat acel lapte oceanic, bătindu-1, spre a obţine nectarul sfînt. Din laptele muls de la ugerul vacii K. a fost creată lumea, dar mai tîrziu vaca a fost furată de regele legendar ♦Kârtavîryarjuna.
    Kamadegami (Zeii locuinţei) Grup de divinităţi din *mitohgia japoneză, ocrotitoare ale locuinţei, ale vetrei familiale. După codicele *Kojiki, grupul e restrîns la perechea Qkitsu-Hiko .şi'' Okitsu-Hime, cei doi fii ai zeului O-Tosi. K. au. un rol esenţial în consolidarea tinerelor familii şi în conservarea ulterioară a coeziunii familiale.
    Kamari Fecioară cerească benefică, în folclorul mitologic kartvel (—> mitologii caucaziene), iubind cu fidelitate pe eroul *Amirani, care o răpeşte dintr-un turn celest. K. este fiica stă-pînului ceresc al norilor şi al vremii meteorologice, dar şi al ♦spiritelor malefice ale vrăjitorilor kadji (kadjeţi). După unii interpreţi, K. ar simboliza răpirea focului ceresc de către oameni, adică domesticirea focului natural, conservat şi folosit ca foc viu (-+ focul) provenit din incendiile provocate de trăsnet. în acest context, actul lui Amirani este un act prometeic (—*■ Prometheus).
    Kami Denumire generică pentru divinităţile primordiale, anonime, impersonale, din Mitologia japoneză: primul K. a apărut ca un lucru incert din ♦haosul iniţial, ridicîndu-se ca o tulpină de trestie. Se pare că noţiunea a fost împrumutată de japonezi de la aborigenii ainu, din insulele Hokkaido şi Sahalin (-+ mitologie ainu), ale căror divinităţi specific animiste se numesc generic Kamui (*duhuri; fiinţe miraculoase, superioare, sacre), fiind vag diferenţiate atributiv, dar fără nume sau epitete. ♦Spiritele Kamui ocrotesc pămîntul, apele* ploaia, vîntul, orezul, munţii războiul, norocul şi nenorocul, chiar cunoaşterea; există ♦credinţa în cfcte un K. al fiecărui clan (sînt deci similare ♦geniilor); o piatră avînd întîmplător formă falică, găsită pe cîmp, devine kamui, şi se crede că asigură fertilitatea cîmpului. Noţiunea japoneză Kami a încorporat tradiţiile arhaice ainu, în care au fuzionat ♦animismul şi ♦totemismul; astfel, în ce priveşte tradiţia succesorală tote-
 mică, există un ♦mit asupra originii cereşti a acestei populaţii: bătrînii din ins. Hokkaido afirmă că întîiul ♦strămoş ainu a coborît din ♦Lună pe un platou circular vitrificat, de aparenţă naturală (existent într-adevăr acolo şi marcat de un monument enigmatic), din valea rîului Saru. Mai tîrziu, printr-o restituţie a influenţei, după modelul zeilor japonezi, apare la populaţia ainu ♦cultul unei zeiţe semiano-nime a soarelui: Chuf-kamui. în mitologia japoneză, numele comun kami devine cu timpul o particulă postpozitivă, cu sensul de divinitate (♦Amaterasu Omikami).
     Kammo Zeul pietrelor, în Mitologia finlandeză, ocrotind stîncile, pietrele, prundişul. Fiul său, Kivi Kimmo, locuind în pietrele cascadelor, era considerat sfredelitorul stîncilor în vederea scurgerii mai lesnicioase a şuvoaielor de apă.
     Kamrushepa Zeiţă magiciană hittită şi hat-tită, o divinitate arhaică din Anatolia, socotită drept singura din întregul ♦panteon în stare să domolească violenţa zeului ♦Telepinu, prin ♦descîntecele ei. Dar K. era şi o zeiţă auxiliară
 —  organizatoarea acţiunilor întreprinse de marii ♦zei: astfel, ea organizează construcţia templelor cereşti ale zeului ♦Soarelui sau îl ajută pe acesta să dărăcească lîna oilor lui.
     Kandâen Zeu tracic al războiului, după o ipoteză, asemănător cu zeul grec ♦Ares, formă în care ar fi fost venerat şi în Dacia (—► mitologie dacogetică).
     Karacun (paleoslav. Kjmo&nv; rus. Kopa-ttyn, Kaponynb; bulgar Kpanyneif — Ziua de ♦Crăciun; slovac. Krac un — Crăciun) în Mitologia slavă precreştină, denumirea solstiţiului de iarnă; apoi, ♦sărbătoarea creştină a Crăciunului; după opinia cercetătorilor ruşi, etimonul este latin: quartum ieiunium; după alte ipoteze ar fi un împrumut slav din româna veche; cf. albanez kercum — buturuga arsă în sobă în noaptea Crăciunului.
     karamiyah Curent religios format în * islam, în sec. X—XI, în Asia (îndeosebi în Iran), dar considerat ulterior eretic (—terezie). Fondatorul— Muhammad ben Karamah (m. 868)
 —  a fost temeinic influenţat de ♦maniheism şi de ♦creştinism; probabil"pe această bază, prozeliţii doctrinei k. se îndoiau de erudiţia ♦profetului ♦Mahomed şi respingeau multe dintre ♦dogmele şi ♦ritualurile islamice esenţiale. Doctrina k. formulează 5 principii cosmologice: creatorul, ♦spiritul, spaţiul, ♦timpul, atmosfera; ca stare, în lume nu există decît ceea ce ocupă spaţiu şi timp. Creatorul lumii, ♦Allah, este* substanţial, dar nu posedă înţelepciunea absolută.
     Karavaî (rus. Kapaeau, Kopoeau; sîrbo-croat. Kpaeaj; bulgar Kpaeau;; etim. incertă: Kopo6a — ♦vacă, simbol curent al fecundităţii în civilizaţiile agrare) Personificare sacralizată-a pîinii, în Mitologia slavă, dar şi pîinea rituală (o pîine mare, rotundă, bine coaptă, împodobită din aluat) făcută din lamura de făină a primului grîu secerat. Ca personaj divinizat, K. simbolizează fecunditatea recoltei, în ♦cultele agrare slave. Pîinea festivă (din lamura d@
KABCIEALOI
 278
  grîu) se pregătea mai multe zile, în cadrul unui ♦ritual complex; grîul era măcinat în piuliţe .arhaice sau cu pietre primitive de rîşniţă, iar ♦sacerdoţii, prezenţi în cursul întregului ritual, invocau concursul *zeilor sau zeului (după^ereş-tinare, al lui ♦Dumnezeu) în operaţia triplă de tfrămîntare, creştere şi coacere a pîinii. K. avea .şi valoare de ♦simbol solar, iar astfel, pe orice pîine de tip karavai, se modelau din aluat semnele *Soarelui şi *Lunii. ♦Cultul personificării K. este strîns legat de mitul despre Arbor mundi (-+ Arborele Cosmic); adesea, printre figurinele -ornamentale de pe aceste pîini se afla un taur ;:sau mai ales o vacă (Kopoea). Se pare că acest cult al pîinii avea un caracter panslav, iar relicte ^evidente din el se semnalează şi în sec. XX, în zonele slave cultivatoare de grîu şi secară.
      Karcikaloi Zeul ocrotitor al păsărilor, în mitologia alano-osetă (—► mitologii caucaziene), fiind în bune relaţii cu zeiil ♦Afsâti, cu care face schimb de daruri vînătoreşti.
      Karma (sanscr. karman — activitate, acţiune, răzbunare, datină, *ritual) Forţă impersonală care, în ♦credinţa hinduşilor, face automat bilanţul tuturor faptelor bune şi rele ale
  - omului şi ale altor fiinţe; doctrina brahmanică (—► brahmanism) consideră 3L totodată şi forţa ^ implacabilă care leagă sufletul de lanţul reîncarnărilor necesare (-* avatara), întrucît ea determină următoarea formă de existenţă a fiecărei făpturi, în raport cu rezultatele acestui bilanţ
  * de faptei săvîrşite în existenţa precedentă: în filosofia mitologică a Indiei se afirmă că fiecare
  *om, murind, se reîncarnează într-o formă de viaţă superioară sau inferioară, pînă cînd sufletul i se perfecţionează' total ajungînd sau în ♦Paradisul zeilor sau la starea de divinitate (varianta budistă prevede ♦Nirvana, starea de rpace finală a inexistenţei). Astfel,* ÎL este atît
  * cauza cît şi răzbunarea directă a întregului lanţ -de renaşteri ale sufletului, în raport cu acţiunile anterioare: îi sînt supuse K. toate fiinţele,
 -de lâ cea mai umilă creatură vegetală sau animală, pînă la ipostaza de zeu. în acest plan, unul din cele 6 sisteme filosofice ortodoxe din India—*Mimânsâ (cercetare, studiu) format în r sec. IV-V — admite realitatea existenţială a lumii fizice pe temeiul capacităţii acesteia de a fi percepută, dar afirmînd realitatea sufletului, neagă existenţa divinităţii; astfel, în concepţia mlmănsă lumea este guvernată de legile karmice. în *hinduism, doctrina K. este unul din principiile fundamentale.
      Karna (slav. lupa™ —- a boci) Personificare
 -  sau divinitate a ♦bocetului în ♦mitologia davă răsăriteană, simbolizînd funcţia complexă a plîn-r sului: bocirea răposaţilor, jelirea efectelor nenorocirii, plîngerea consecinţelor rele ale sorţii etc. Adesea (ca în Cîntarea oştirii lui Igor, K. era ... asociată în invocaţii cu divinitatea jelirii, *Jliă.
      Karpos (grec. Kapjicona — fruct) Zeul fructelor, în ♦mitologia greacă, născut de ♦zîria florilor '♦Ghloris, de-la zeul vîntului de apus, *Zephyros.
      Karsliiptar (zend. karshiptar — iute la zbor)
 ’'Pasăre sau divinitate înaripată (neclară aspectual) /din ♦mitologia iraniană (amintită în * Avesta),
 care guvernează forţa dezlănţuită a apei; unii mitologi îi deduc originea din ♦miturile eurasia-tice despre o pasăre demiurgică plutind, înainte de creaţia lumii (—* cosmogonie), pe apele primordiale (—> apa). într-un ♦mit avestic, K. aduce Legea în oraşul ♦Far (o construcţie escatologică salvatoare a perpetuităţii omenirii, faunei şi florei terestre: cf. Avesta, Videvdat, II, 42); în Bundahishn (XIV, 23; XIX, 16; XXIV,
 11), Pasărea Karshiptar, avînd rang regal, domneşte peste toate păsările lumii pămîntene. într-un mit complementar, de formaţiune probabil mai tîrzie, K. ştie să recite Avesta în întregime, în limba păsărilor, deşi stăpîneşte desăvîrşit şi graiul omenesc. Aceleaşi surse informează că pasărea K. i-a dat importante sfaturi lui *Za-rathustra. Relicve din sec. IV î.e.n. (un basorelief în ceramică şi o cupă de argint conţin un mit —- necunoscut .mitografiilor — despre dezmembrarea unui prbtozeu cu chipul divinităţii K., de către o întruchipare simbolică a ♦focului, ca prim ♦element participant la cosmogonie.
     Kârtaviryarjuna Rege în ♦mitologia vedică, fiul regelui Kntavirya; K. e amintit în *i¥c-hăbhărata şi în *Rămăyana, unde este numit şi Sahăsra-arjuna, fiindcă avea 1 000 de mîini. Poseda un car magic (fie al său, fie însuşit), care îl putea transporta, după dorinţă, în orice mediu şi în orice direcţie (car adesea asimilat cu vehicului dorinţei, Kămayana; —► Kăma). K* a izbutit să-l ţină prizonier pe ♦demonul ♦Ră-vana în cetatea sa. Dar fiindcă a furat ♦vaca sacră ♦Kamadhenu împreună cu viţelul ei, în timp ce vîna într-o ♦pădure, omorînd tot atunci şi pe înţeleptul Jamadagni, unul din cei 7 mari *rtşi, în paza căruia fusese lăsată vaca de zei, K. a fost ucis represiv de fiul înţeleptului ♦brahman ♦Paragurăma, care era de fapt o reîncarnare (*avatara) a marelui zeu ♦Vişnu.
     Kârttikeya Zeul războiului în ♦mitologia vedică (înlocuindu-1 ori de cîte ori e nevoie pe ♦Indra), de obicei considerat un zeu unilateral, neremarcîndu-se decît în acţiunile militare şi neinteresat de nimic altceva decît de arta războiului. K. i-a scos pe ♦zei din numeroase dificultăţi, fie omorîndu-1 pe ♦demonul Taraka, socotit invulnerabil, fie scăpîndu-i de umilinţa totală atunci cînd toţi demonii clasei *Asura, profitînd de faptul câ marele zeu ♦Qivâ se retrăsese temporar în sihăstrie şi că Indra era peregrin prin păduri, au luat cu asalt cerul fiind gata să-i alunge pe zei (* Deva) definitiv. IC era socotit zeul isprăvilor categorice calculate în forţă; astfel, intr-o împrejurare a rupt în două muntele Kraunsa. Originea sa e neclară, ♦miturile îi atribuie ca părinţi fie pe ♦Agni, fie pe Qivâ şi pe soţia sa ♦Pârvati, fie numai pe Pârvati (care, înir-o variantă, nu l-a născut, ci doar l-a adoptat); un mit de mai mare circulaţie afirmă însă că ţivâ şi-a aruncat sămînţa în gura zeului ♦focului, Agni, care se prefăcuse în porumbel apropiindu-se de marele zeu tocmai cînd el o îmbrăţişa pe Pârvati; nesimţindu-se însă în stare să poarte în el sămînţa divină, a lepădat-o în fluviul ♦Gangă, unde atunci se scăldau 6 frumoase ^Apsara care întruchipau
 279
KEKROPS
 constelaţia ♦Krittikâ (Pleiadele), iar tinerele curtezane cereşti au rămas toate însărcinate, născînd apoi 6 fii; cei 6 băieţi s-au unit tainic, prinţr-un act de ♦magie, într-un singur trup cu 6 capete, 12 ochi şi 12 braţe şi din această fuziune a rezultat zeul hexafacial K. (ca şi predecesorul său cultual *Skandă) sau Dvada-şalocana: cel cu 12 ochi. K. e reprezentat de obicei şezînd pe păunul său Paravani, cu care îşi efectuează călătoriile, şi avînd totdeauna asupra sa arcul şi săgeţile. Adesea e socotit un singuratic, un zeu misogin; dar, deşi femeile îi sînt indiferente (de altfel, accesul femeilor în ♦templul său era interzis), unele variante mitologice îi atribuie totuşi o soţie: Kaumari (Devasena) fixînd şi împrejurarea căsătoriei tîrzii a zeului burlac (Kumara): cînd, cerul fiind atacat de clasa Asura, zeul Indra călătorea prin păduri adînc-i în meditaţie spre a găsi soluţia redobîndirii regatului său divin, a auzit dintr-o poiană silvestră strigăte care cereau ajutor; văzînd că o fată frumoasă era asaltată de demonul Kesin, Indra a eliberat-o, mai tîrziu măritînd-o cu K.; dar mitul acestei căsătorii e un semisimbol militar: fata era Devasena (Oastea Zeilor). Numele vechiului zeu Skandâ, cu care 3L a fuzionat într-un cult unic, nu mai rămîne decît un epitet.
     KaSceî-cel-nemuritor (rus. Kcufeu âeccMepm-Hbiu; turcic, koşgy — prizonier) Personaj fabulos din *mitologia slavă, trăind veşnic, însă *viaţa fiindu-i închisă într-un ou (sau într-o piatră), la mare distanţă de făptura sa; dacă e lovit acest ou, K. poate fi totuşi ucis. K., uneori putîndu-se metamorfoza în ♦balaur, locuieşte în piscul unui munte inaccesibil, într-o cas ă vastă şi se foloseşte de o sabie grea de 500 puduri (9 000 kg); cînd e urmărit el poate zbura, evi-tînd primejdia. Variantele mitofolclorice curente sugerează de fapt posibilitatea ♦morţii lui K., deoarece, „Pe mare—pe ocean, în ostrovul Buian este un stejar verde, sub stejarul cel verde e îngropat un sipet verde, în sipetul acela este un iepure, în iepure e o raţă, în raţă un ou, în ou este moartea lui Kas5ei“ în basme, de regulă, Ivan Ţarevi5i, fiul mezin al împăratului, îl găseşte pe K. (care i-a răpit mama, făcîndu-şi-o ţiitoare) şi după ce îi află ascunzătoarea „morţii" cu ajutorul animalelor (o lupoaică, o cioară, o ştiucă), obţine oul preţios şi, sfărîmîndu-1 In pumn, îl anihilează pe monstru. Formula morţii e variabilă în naraţiunile populare. în varianta cea mai răspîndită, după cîteva încercări de a o amăgi, K. îi dezvăluie soţiei (sau ţiitoarei sale) locul unde se află oul în care îi este închisă moartea; în felul acesta, un prinţ, devenit amantul soţiei lui K., găseşte oul, riscă să fie ucis de monstru, dar strînge cu putere oul în palmă, stîrnindu-i lui K. o durere cumplită, iar la întîia încercare a adversarului său de a apuca sabia, prinţul striveşte oul. în altă va-rintă, K. moare după ce este lovit în frunte cu oul, transformat în proiectil. Dar există şi variante periferice, unde în locul lui K. figurează un şarpe, care e omorît cu o pietricică extrasă din gălbenuşul unui ou similar. ♦Mitul
 pare împrumutat, chiar etimonul numelui Kas-cel (uneori Koscei) indicînd o sursă turcică (koşgy), probabil din zona altaică.
    kashpi ♦Spirite anonime (de tip *mana)r dintre forţele impersonale, care guvernează detaliile lumii, în ♦credinţele triburilor din Ţara de Foc; uneori noţiunea k. denumeşte generic ♦duhurile morţilor/
    Kastor Fratele lui ♦Pollux, unul dintre cei doi *Dioscuri, în *mitologia greacă; contrar fratelui său, K* era — în varianta curentă — muritor. în *Odisseia, K. este numit „Îmblîn-zitorul de cai“.
    Kate Zeu birman cu atribute cosmice, adorat ca stăpînul suprem al tuturor planetelor, el însuşi fiind considerat o planetă, însă una nevăzută. K. utilizează, ca vehicul ceresc, un animal fabulos însumînd „cele cinci perfecţiuni“, adică fiind o combinaţie de cerb, leu, elefant, taur şi peşte. Statuia (sau imaginea sa pictată) este expusă în Birmania, pentru adoraţie, în toate ♦ritualurile budiste (—* budism), imediat după statuia lui ♦Buddha.
    Kaumpuli Zeu al ciumei din mitologia tribului baganda (—* mitologiile populaţiilor africane). ♦Altarele lui K. sînt situate departe de aşezările omeneşti, la marginea ţării, adesea chiar la graniţă, spre a fi cît mai aproape de triburile străine. Se crede că zeul locuieşte într-o groapă adîncă de sub altarul principal, pe care credincioşii o astupă cu grijă, astfel încît zeul să nu iasă din ea şi să împrăştie ciuma prin ţară.
    Kaurava; Kuravaly, Kauravya Neam legendar din India, coborîtor din regele *Kuru.
    KeMiut Zeiţa apei potabile — reci, proaspete, curate — în ♦mitologia egipteană; fiica zeului *Anubis. Prezentă în orice ^funeralii, se considera că K. efectuează ♦libaţiile rituale (-+ ritual) pentru defuncţi şi îi ajută pe aceştia să se înalţe la cer.
    Kekrops Primul rege mitic al Atenei, pe care, după tradiţia transmisă de ♦mitologia greacă, a şi întemeiat-o, cetatea numindu-se iniţial Kekropia. Sub domnia lui K. a avut loc
 o  dispută teritorială între zeul ♦Poseidon şi zeiţa ♦Athena, urmînd ca noua cetate să intre sub stăpînirea divină a celui care îi va fi oferit darul cel mai de preţ: Poseidon îi dăruieşte ♦calul, iar Athena măslinul; întrucît ultimul dar este precumpănitor, zeiţa Athena devine patroana oraşului, care începe să-i poarte numele. Thukydides transmite o tradiţie legendară: „Pe vremea lui Kekrops şi a celor dintîi regi pînă la Theseus, locuitorii [atenieni] erau aşezaţi în tîrguşoare, fiecare cu pritaneul şi magistraţii săi, şi dacă nu-i silea teama de ceva, nu se adunau lîngă rege să se sfătuiască, ci fiecare orăşel avea guvernul şi sfatul său propriu" (Războiul peloponeziac, II, 15). Căsătorit cu fiica regală Aglauros, K. a avut 3 fiice (Agla-uros, Herse, Pandrosos), care primiseră în păstrare de la zeiţa Athena un cufăr unde era închis Erehtheion, fiul zeiţei, născut, după o variantă, de la ♦Hephaistos, crescut apoi de mama sa divină. Însurîndu-se cu ♦Nimfa Pra-
KENOS
 28®
 xitheia, Erehtheion moşteneşte tronul atenian, după moartea lui K. Unele variante fabulatorii indică o obîrşie misterioasă a lui K. prezentîn-du-1 jumătate om, jumătate şarpe. După ♦mitul principal, K. i-a mai învăţat pe oameni să-şi construiască oraşe şi să-şi îngroape morţii.
    Kemos Zeul suprem al moabiţilor (semiţi palestinieni), deţinînd şi atributul războiului.
 I  se aduceau ♦sacrificii umane: o informaţie din * Biblie (V.T., II Regi, III, 26—27) atestă chiar sacrificarea de către credincioşii moabiţi a propriilor fii pe ♦altarul lui K.: „Şi cînd regele Moabului [Mesa] şi-a dat seama că izbînda războiului nu este de partea sa [...], a luat pe fiul său cel dintîi născut [...] şi l-a adus jertfă pentru ardere-de-tot pe zid".
    Ken-ro-ji-jin Zeul ♦pămîntului, în *mitologia japoneză.
    Keremet Zeu demonic, fratele zeului pozitiv *Yumat în miturile triburilor ceremîşe (ramura fino-ugrică din Urali: —► mitologie finlandeză), închipuit ornitomorf (de obicei răţoi). în varianta cosmogonică ceremîşă (puţin deosebită de variantele constante ale mitologiei fino-ugrice) K. pluteşte pe apele precosmogonice, pînă cînd zeul Yuma îi cere să caute sub ape materie primă pentru zidirea lumii (-> cosmogonie) ; Zeul-răţoi K. se cufundă şi aduce în plisc puţin noroi, din care Yuma confecţionează un Pămînt neted şi monoton, iar K., scuipînd noroiul rămas în plisc, face, prin împroşcare, munţii. (Această naraţie a genezei a pătruns şi în mitofolclorul românesc, rus, bulgar, în variante apropiate). Dar în aria populaţiilor din bazinul fluviului Volga, noţiunea religioasă keremet e mai rar personificată onomastic: de origine arabă, ea devine un plural denumind o categorie de ♦duhuri rele care cer ♦sacrificii de sînge; acelaşi nume se dădea deci şi ♦altarelor primitive (sau ♦capiştilor), în care se săvîrşeau asemenea sacrificii şi care aveau de obicei aspect de dumbrăvi împrejmuite de garduri, din cuprinsul cărora nu se mai tăia nici un copac, toţi devenind ♦tabii; la udmurţi, aceste dumbrăvi sacre se numeau lud.
    Keto ♦Nimfă marină din *mitologia greacă, născută din cuplul *Pontos — ♦Gaia; căsătorită cu fratele ei ♦Phorkys, a devenit mama celor 3 * Gorgone, a celor 3 * Graia şi a altor monştri.
    Key Kawus Rege mitic din Iran figurînd ca personaj în poemul lui Firdowsi Shakh-nameh. K.K. era coborîtor din regele arhaic pers Hu~ sheng (Haoshyanha Parazata — în * Avesta), care fusese primul luptător regal contra *demonilor şi întîiul rege şi legislator al Iranului mitic, ♦strămoşul primordial al arilor iranieni. K.K. (numit, în Avesta, Kavi TJsazan şi identificabil cu TJsanas Kavya din *Veda), socotit de tradiţie constructorul celor 7 palate miraculoase din Elborz şi stăpînul demonilor din Magen-deran, fiind întărîtat de demonii care îi doreau pieirea, s-a ridicat împotriva zeului Yezdan (nume generic dat de Firdowsi tuturor divinităţilor afară de *Ahura-Mazda), fiind apoi privat temporar de nimbul regal. în versiunea firdowsiană a *mitului (epopeea e scrisă în epoca Iranului
 mahomedan, cînd vechile divinităţi avestice sînt fie supuse unui ♦sincretism natural, fie identificate teologic cu cele din mitologia ♦islamului), K.K. e ispitit de demonul ♦Iblis, iar atunci îşi iniţiază lupta anticelestă şi se urcă în cerul lui Yezdan — un zeu sugerînd în Shakh-nameh, de fapt pe ♦Allah, chiar dacă se referă la o perioadă mult anterioară Hegirei (-► calendare) ; totuşi complex, mitul indică nu numai intenţia de cucerire, ci şi impulsul, chiar curiozitatea regelui de a zbura în cer: consultîndu-se cu astrologii, şahul „a ales mijloace necurate şi lipsite de cuviinţă"; poruncind să i se crească vulturi, „şi-a construit un tron din lemn de aloe hmer“, iar 4 vulturi înhămaţi îl ridică peste nori, deoarece şahul dorea „să tragă săgeţi din arc asupra zeilor"; obosite însă, păsările se prăbuşesc lîngă o pădure (cf. Shakh-nameh, v. 13 873—13 916). Acest mit simbolic (înrudit cu mitul lui ♦Icar) este cel mai proeminent din descrierile faptelor aventuroase ale lui K.K., care a domnit, după tradiţie, 150 de ani. K.K. face parte din dinastia mitică iraniană Kavi (kavi — ♦şaman, preot, înţelept, poet); după Avesta, Kavianizii au fost 9: Kavata (în lb. zend; Kay Kawat — în mediopersană; Kay Kobad — la Firdowsi), Apivahu (Kay Apiurek), Usadana (Kay Kaws\Key Kawus), Arshana (Kay Arish), Pishinana (Kay Pishin/Peshin), Biyarshana (Kay Biarsh), Siavarshana (Kay Siawus/Siavuşh), Hausravaha (Kav Husraw/Key Khosrow), Vish-taspa (Kay Gushtasp/Goshtasp) — protectorul lui ♦Zarathustra. După unii comentatori ai a-cestei dinastii mitice, ar exista totuşi un sîm-bure de adevăr, măcar în faptul de a se fi conservat memoria vagă a unui şir de regi-preoţi din Iranul oriental al mileniului I î.e.n. ; potrivit tradiţiei ♦zoroastrismului, ultimul rege, Vishtaspa ar fi fost nu numai ocrotitorul ♦profetului întemeietor de religie, ci şi monarhul care a introdus în Iran, ca ♦religie de stat, doctrina zoro-astrică.
    Khaldi (Domnul Lumii) Zeul principal urar-tian, protectorul regilor din statul Urartu (Armenia antică), stăpînul universului şi patronul războaielor (-+mitologii caucaziene). Soţia sa e zeiţa *Bagbarthu. Amintit în cronici ca ocrotitor "al regelui Sarduri şi al tatălui său Argishti. Centrul cultual al lui K. era oraşul Musasir, cu un mare ♦templu în vag stil grecesc. în genere, sanctuarele zeilor urartieni erau aşa-nu-mitele „porţi" (Poarta Zeului), adică firide săpate în stîncă, întrucît se credea că zeii locuiesc în stînci (probabil o rămăşiţă de ♦litolatrie). ♦Ritualurile se desfăşurau mai ales sub cerul liber, însoţite de mari ♦sacrificii de vite.
    Khara ♦Demon din ♦mitologia post-vedică, adversar al lui *Rămâ, subordonat lui ♦Răvana
 —  regele demonilor din ♦Lanka. Incitat în cUrsul războiului de sora sa Şurpanaka, K, îl atacă pe Râma, conducînd împotriva eroului un grup puternic de 14 demoni ♦Rdkşâsa şi uzînd de arme insolite, în primul rîad de fmăciuca sa magică, cea care rade din zbor tu e şi copaci. Rămâ parează atacul cu săgeata iui ♦Agni, care, „părînd toată de foc, a oprit uriaşaTiăci ucă din
KIERKEGAARD
 zbor la mijlocul văzduhului, făcînd-o să se răsucească de mai multe ori în jurul ei". La sfîrşit K. e ucis de Râma cu o mie de săgeţi simultane.
    Khorklmt *Şamanul primordial, în mitologia kazahă (Asia Centrală), ocrotitorul tuturor şamanilor, cîntăreţilor şi aezilor populari, considerat nemuritor (deşi într-o variantă mai răspîn-dită e numai longeviv, trăind 300 de ani). I se atribuie de către tradiţie inventarea instrumentului muzical kobîz (cf. rom. cobuz, la Dosof-tei, Psaltirea in versuri), un instrument primitiv de coarde, cu arcuş. Intr-o variantă populară (poate mai recentă), K. visează repetat cum oamenii îi sapă mormîntul şi, spre a scăpa de obsesia onirică, îşi îşterne o pătură peste apele fluviului Sîrdariâ, unde se refugiază cîntînd din instrumentul de construcţie proprie kobîz; aţipind însă în cele din urmă, este surprins tocmai atunci de moarte care apare întrupată într-un şarpe veninos. O variantă mai pragmatică îl consideră pe K. un bătrîn oracular (—> oracole), un dibaci exorcist (-+ exorcism) şi multă vreme sfetnicul superior al hanilor şi al eroilor populari.
    Khuaokhao Sufletul orezului, în * mitologia populaţiei din Siam, unde există ^credinţa că au substanţă spirituală numai omul, bivolul şi orezul. Aceeaşi divinitate e venerată parţial şi în Vietnam unde, după seceriş, se confecţionează o păpuşă din paie de orez umplută cu măruntaiele unei găini sacrificate în acest scop; apoi, după încheierea ^ritualului, păpuşa e transportată într-un hambar, unde se crede că va dormi toată iarna, pînă o va trezi întîiul tunet al primăverii; e alte teritorii din Vietnam se introduce în ^mbar o tigvă umplută cu orez, din credinţa că unirea tigvei (ca principiu masculin) cu orezul (ca principiu feminin) va asigura o recoltă abundentă.
    Ki Zeiţă sumeriană primordială (-* mitologii din Mesopotamia), personificînd glia maternă şi locuind pe discul plat al pămîntului care pluteşte pe oceanul mondial (-+ apa). La început, fusese nedespărţită de fratele şi soţul ei *An (Cerul), cînd se numeau împreună *An-Ki; apoi cerul a fost desprins din îmbrăţişarea ei de fiul celor 'doi, zeul cosmogonic *Enlil.
    Kitouka Zeul războiului în mitologia tribului baganda (—>■ mitologiile populaţiilor africane), uneori şi zeu oracular (—> oracole), prevestind izbînzi şi înfrîngeri. Preoţii lui K. însoţeau totdeauna armata în războaie, aflîndu-se mereu în preajma comandantului suprem. în *templul lui K. se păstra ascuns într-o încăpere închisă un obiect sacru în formă conică, reprezentîndu-1 pe zeu; nimeni nu avea dreptul să vadă obiectul, cu excepţia constructorilor, în timpul zidirii unui templu nou. Abia cînd obiectul sacru a fost transportat la muzeul din Cambridge, s-a constatat că o scoarţă de copac înfăşură conic un scăunel scobit în formă de cupă, pe fundul căruia se afla un săculeţ conţinînd un maxilar uman inferior şi un falus mumificat (-+culte falice), aşadar *fetişul tribului.
    Kierkegaard, Soren Filosof şi teolog danez (1813—1855), considerat precursor al existenţialismului. într-o viaţă consacrată aproape nu-
 mai meditaţiei şi scrisului, încheiată — în ultirnii ani ai săi — cu o intensă polemică împotriva, reprezentanţilor *teologiei oficiale, K. fusese pregătit, din familie, pentru o existenţă de recluziune şi de introspecţie, care s-a manifestat prin vocaţia pentru starea mistică trăită în ♦asceză conştientă; (tatăl filosofului fusese obsedat de-a lungul vieţii de ideea că e un blestemat, fiindcă în copilărie hulise pe *Dumnezeu). Astfel, K. a devenit un căutător al unei autonomii necondiţionate şi al unei libertăţi absolute care, în concepţia sa, sînt cu neputinţă de obţinut altfel decît prin purificarea personalităţii de orice determinări obiective; prin asemenea'autonomie faţă de legăturile naturale şi de influenţele şi relaţiile sociale, deci faţă de tot mediul extern, omul poate dobîndi absolutul în opţiunea sa etică individuală, conservîndu-se ca personalitate răspunzătoare de sine şi numai o atare personalitate e capabilă să realizeze o existenţă autentică. Importantă este „numai realitatea actului opţiunii", nu realitatea lucrului ales, iar în clipa opţiunii autentice, „sufletul rămîne cu şinele său, izolîndu-se de întreaga lume şi contemplă în cerurile deschise însăşi Forţa Eternă" (Delectare şi datorie); de aceea, omul poate intra în relaţie directă cu această Forţă Eternă care îmbibă totul pretutindeni, regă-sindu-se în absolutul ei, contopindu-se deci cu Dumnezeu. Pentru K. dialectica cantitativă a existenţei (din concepţia lui *Hegel) trebuie corectată printr-o dialectică calitativă, adică o adevărată dialectică a existenţei, nedecurgînd din premise obiective, numerabile, ci de la premise în principiu neobiectivabile, care aşadar nu se pot nici determina, nici calcula, fiindcă sînt pur calitative; aşa, de ex., trăirile intime, ca frica, aceasta fiind o trăsătură caracteristică primordială a existenţei omeneşti în opoziţie cu inexistenţa; căci frica exprimă existenţa personalităţii în faţa morţii şi totodată o unică trăire intimă, cea mai intimă, pe care personalitatea insului nu o poate transmite nimănui (contrar trăirilor neautentice, transmisibile oricui). K. operează o clasificare a perceperii umane a propriei existenţe; în calea sa spre Dumnezeu, omul străbate 3 stadii în care îşi cunoaşte existenţa: estetică, etică, religioasă; omul estetic îşi trăieşte clipa, omul etic trăieşte îngrijorat de viitor, iar omul religios simte eternitatea; în stadiul etic apare disperarea autentică, disperarea absolută aducîndu-1 pe om la conştiinţa semnificaţiei religioase a propriei personalităţi, prin urmare îl ridică la treapta religioasă a existenţei, întrucît spre Dumnezeu nu este altă cale. Dar pentru K. trăirea religioasă este în mod radical una paradoxală şi ilogică; (în acest sens, filosoful a şi ridiculizat atît raţionalismul religios hegelian, cît şi practica teologică a protestantismului liberal). *Creştinismul era interpretat de filosof pe linia paulină (-+ Biblia, N.T.— cele 14 Epistole ale ap. Pavel), aşa cum a fost îmbogăţită ea de *Tertullianus, *Augustin şi Pascal, căci K. considera această linie teologică — în contradicţie cu teza lui *Luther — o realitate numai pentru cei aleşi, singurii care
XIGALLU
282
 după el pot atinge stadiul al treilea: al existenţei religioase, şi care intră astfel în conflict cu rutina socială. Sistemul filosofic al lui K. s-a condensat mai ales în cărţile Sau-sau (1843), Conceptul de angoasă (1844), Stadii pe calea existenţei (1845), Maladia mortală (Tratat asupra disperării, 1849 j.
 § R. Jolivet. Introduction ă Kierkegaard, Paris, 1946; R. Heiss, Die grossen Dialektiker, Koln-Berlin, 1963; Soeren Kierkegaard, Le concept de Vangoisse, trad. frâne. Knud Ferlov, Jean-J. Gateau, Paris, 1969; Soeren Kierkegaard, Trait6 du desespoir, trad. franc. Knud Ferlov, Jean-J. Gateau, Paris, 1969
    Kigalîu Domeniul subteran în mitologia babiloniană (—► mitologii din Mesopotamia), apar-ţinînd zeiţei malefice *Ereshkigal, identificabil cu ♦Infernul.
    Kikimora (slav. — molimă) ♦Duh rătăcitor feminin, în *mitologia slavă şi în ♦superstiţiile folclorice ruseşti, pricinuind oamenilor diferite rele: de pildă, K. suge sîngele pruncilor, de unde analogia ei cu ♦vampirul. Uneori e zeiţă a *morţii. ♦Cultul K. s-a păstrat în folclor şi în superstiţii la mai multe popoare slave: K., dar şi Mora (ruşi, sîrbi), Mura (cehi), Zmora (polonezi).
    Kingu Zeu babilonian (-+ mitologii din Mesopotamia), al doilea soţ al zeiţei primordiale acvatice ♦Tiamat, ales de ea dintre fostele ei slugi, devenit paznicul unui grup de 11 monştri, apoi proclamat de Tiamat zeu suprem şi mani-festîndu-se ca o fiinţă fioroasă, pe care nu îndrăzneau s-o privească în faţă nici *zeii. în războiul pornit de Tiamat contra zeilor succesori, K. ajunge căpetenia armatei şi poartă pe piept Tăbliţa Destinelor lumii. Cînd noul zeu suprem ♦Marduk reorganizează universul, îl ciopîrţeşte pe K., îi amestecă sîngele cu argilă şi modelează din acest aluat pe primii oameni. Uciderea şi utilizarea lui K. în actul antropogonie (după *Enuma elish) are o dublă semnificaţie religioasă: sîngele lui K. este părticica divină din om; pe de altă parte, K. joacă rolul de Hap ispăşitor, care plăteşte cu viaţa crima de a-i fi stîrnit pe zei la un război fratricid şi totodată de a fi introdus în lume ideea de ♦moarte şi moartea însăşi; prin distrugerea lui, ceilalţi zei sînt absolviţi de vină şi purificaţi de ♦păcat.
    Kinich Aîiau (Domnul cu ochi solar) ; epitet: Pasărea de Foc Zeul maya al ♦Soarelui (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), de importanţă secundară, al cărui ♦cult era asociat uneori cu al zeului mesianic ♦Itzamna. Un relief de la ♦Palenque îl înfăţişează pe K.A. aparent gnomic, ascuns pe jumătate într-o încăpătoare cochilie de melc şi avînd pe cap un coif plat.
    Kiriri§a Marea zeiţă în mitologia elamită (—> mitologii din Mesopotamia) al cărei ♦cult
 —  pornind din sud-estul ţării în pragul mileniului II î.e.n. — se răspîndeşte după cîteva secole în întregul Elam; atunci, K. este adorată ca maică a tuturor ♦zeilor elamiţi, fiind o Magna Mater Deorum, în jurul anului 1500 î.e.n. e considerată soţia noului zeu suprem din ♦panteonul elamit, ’*Humpan.
    Kirke (grec. KipKrj — pasăre de pradă, pasăre zburînd în rotocoale, şoim; lat. Circe) Tînără, frumoasă şi seducătoare magiciană (-+magie) din ♦mitologia greacă, sora regelui colhilor Aietes (-* Colhida) şi a reginei cretane ♦Pasiphae; născută de ♦Oceanida Perse de la zeul solar ♦Helios. După ♦Homer, care o consideră consecvent zeiţă (Odisseia, X), K. locuieşte într-un ţinut misterios (sau o insulă), Aiaie, căutat de comentatorii homerici fie în aria geografică feniciană, fie în Caucaz, unde e plasată şi Colhida mitică; acolo au poposit ♦Argonauţii, la întoarcerea din expediţia de căutare a lînii de aur. Atrăgîndu-şi oaspeţii prin frumuseţea sa ispititoare, K. e în stare, utilizînd droguri şi ♦descîntece, să-i prefacă în lupi şi lei care apot dau tîrcoale palatului ei rezidenţial; cînd a găzduit pe ♦Odysseus şi pe însoţitorii lui, i-a atins cu o baghetă magică, prefăcîndu-i în porci, şi numai concursul zeului ♦Hermes acordat lui Odysseus a izbutit să dezlege farmecele şi să le redea oaspeţilor vrăjitoarei condiţia lor umană. (Un ♦mit colateral adaugă că, fascinat de K., Odysseus a rămas un an în Aiai6, iar K. a născut de la el un fiu, Telegonos). în varianta comunicată de Diodor din Sicilia, K. este sora ♦Medeii şi fiica zeiţei ♦Hekate şi a regelui colh Aietes; învăţînd prepararea otrăvurilor de la mama ei divină, dezvoltă acest meşteşug pe care, spre deosebire de Medeia, îl foloseşte numai în scopuri malefice. Există însă o variantă unde 3L purifică pe ♦Iason şi pe Medeia (aici însă nepoata ei) de gravul ^păcat al uciderii fratelui Medeii — Absyrtos. Transparenţa miturilor asupra forţei de seducţie manevrate de K., mai ales prin alegoria metamorfozelor operate, sugerează ♦simboluri morale cu substrat erotic.
    Kisliar (Tot-ce-e-jos) Zeu babilonian (-+ mitologii din Mesopotamia), patron al ♦focului, divinitate primitivă subpămînteană şi astfel antipodul zeului ceresc *Anshar; uneori, K. era venerat ca unul dintre cei 1 mari ♦zei primordiali (*Igigi).
    Klotho Una din cele 3 ♦Moire, din ♦mitologia greacă, ocrotind, în cadrul stabilirii destinului, naşterea umană sau, după ♦Platon, călăuzind prezentul.
    Klu Grup de divinităţi din mitologia tibe-tană prebudistă (-* budism) a ♦religiei autohtone *bon (cf. *lamaism), numite generic „Cei care înoată în apă şi se tîrăsc pe pămînt", ieşite din 6 ouă pe care le-a depus pe Pămînt o broască ţestoasă cosmică de aur. Divinităţile K. sînt reprezentate cu trup de şarpe, dar capete de peşti, broaşte, şerpi, scorpioni ş.a.; locuiesc în izvoare, rîuri, lacuri, la confluenţa fluviilor sau pe păşunile montane. K. dirijează mersul vremii (seceta, ploile, gerul), de asemenea răspîndesc molimele printre oameni şi animale sau păzesc bogăţiile subpămîntene. în ♦panteonul bon, din Tibet, există şi o coordonatoare a universului: zeiţa Lumo.
    Kneph Zeu binefăcător din ♦mitologia egipteană, patronul fertilităţii şi uneori ♦simbolul divin al fluviului *Hapi (♦Nilul); era repre-
 283
KON-TIKÎ
zentat de obicei ca *şarpe cu diademă pe cap şi cu coada terminată în floare de *lotus (sau Intr-un mănunchi de spice).
    Hobold *Spiriduş în *miturile şi *superstiţiile germanice (—> mitologie germanică), *duh ocrotitor al familiei, socotit adesea şi paznicul comorilor şi al metalelor preţioase din zăcămintele subterane.
    Kodanda Arcul miraculos al eroului mitic *Rămâ, descris în poemul *Rămâyana (—* mi-iologie vedică).
    Kogaionon (grec. Kxoyatovov) Munte sacru din *mitologia dacogetică, în masivul căruia ar fi fost sediul şi sanctuarul lui *Zamolxis sau locuinţa marelui preot dac. Totuşi, după unii cercetători (I. I. Russu) numele muntelui, ca şi al rîului aferent, nici nu ar fi de origine dacogetică. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat; încercările de a-1 regăsi într-unul diii masivele carpatice (Gugu din Retezat, Ceahlău, Dealul Grădiştii) sînt ipoteze romantice care, contrazise de *mituri, nu au nici un temei documentar; mai puţin hazardată ar fi identificarea cu Omul care, pe baza unor stranii şi destul de coerente tradiţii folclorice româneşti (—* mitologie românească), pare să corespundă măi mult decît alte masive din Carpaţi noţiunii mitice de Munte Ascuns. Localizarea Muntelui Sacru este plasată de istoricii români mai noi (I. I. Russu, G. Daicoviciu, H. Daicoviciu, I. H. Crişan) în zona rezidenţială a regilor daci şi nu în Banat cum se presupunea anterior; o speculaţie riscată a lui N. Gostar localizează K. chiar în incinta sacră de la Grădiştea Muncelului. Strabon scrie astfel despre peştera de retragere a lui Zamolxis: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele rîului ce curgea alături" (Geografia, Vil, 3, 5). Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din K., iar acolo, în clipe de cumpănă, venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare (—► oracole) probabil chiar regele dacilor (cînd nu cumula, ca *Deceneu, ambele funcţii). Dacă se admite — pentru asceţii daci *ktistai — atributul alegoric „călători prin nori" (deşi interpretarea mai nouă înclină spre „înghiţitori de fum": kapnobatai—mai logică la abstinenţii alimentari), s-ar putea deduce că cel puţin sanctuarul principal era pe un munte atingînd norii. Peştera mitică a lui Zamolxis ar fi putut Să aibă galerii ramificate, care ar explica tradiţia dispariţiei subterane a zeului. Dintr-o informaţie preţioasă dată de *Lactantius (De mor-tibus persecutorum, XXIII, 5), aflăm că mama împăratului roman Galerius, născută în Dacia, adora pe zeii munţilor, iar atunci K. e justificat ca. sanctuar natural.
    Koios Unul dintre *Titani, fiul perechii *Uranos — *Gaia şi soţul *Titanidei *Phoibe, de la care a avut două fiice: *Leto şi Asteria '(care o va naşte pe zeiţa *Hekate). După *He-Siod (Theogonia, v. 134; 404—410; 717—735), K. a luat parte la *Titanomahie, fiind însă aruncat după aceea, împreună cu fraţii săi, în *Tartaros, de către *Zeus.
     Kojiki (Amintirea faptelor străvechi) Culegere tradiţională de *mituri japoneze, care ar fi fost alcătuită în anul 712 de cronicarul semi-legendar Ono Yasumaro (paternitate totuşi contestată de unii istorici japonezi moderni), din însărcinarea statului, spre a demonstra obîrşia divină a împăraţilor niponi. Originalul acestui codex s-a pierdut, conservîndu-se doar copii tîrzii (cea mai veche: 1370 — făcută cca 650 ani după data oficială a redactării originalului). K. cuprinde, în 3 tomuri, evenimentele de la era zeilor pînă la mikadoul Suyko (593— 628): 1) miturile zeilor, începînd cu *cosmogonia şi crearea insulelor nipone, continuînd cu *teo-gonia operată de cuplul *Izanagi — *Izanami;
 2) istoria timpurie, de la zeul-mikado *Jimmu-Tenno; 3) istoria propriu-zisă (semilegendară). Socotită codice sacrii, K. a constituit baza religioasă pentru *shintoism.
 § Kojiki or Records of Ancient Matters, transl. by B. H. Chamberlain with notes by the late W. C. Aston, London, 1932
     Kojin Zeul bucătăriei şi al artei culinare, în *mitologia japoneză; i se oferă, ca *ofrande rituale, păpuşi uzate.
     Koleada (slav. Koaaa* ; lat. calendae) Divinitate din *mitologia slavă, al cărei nume originar s-a pierdut, poate autohtonă, specifică *cultelor agrare şi ^ritualurilor magice de sărbătorire a renaşterii vegetaţiei (anul începînd primăvara); sub influenţa unor ceremonii religioase romane de la începutul lunii martie (Calendae Martiae) şi apoi sub dominaţia *creştinismului, K. devine o simplă personificare pentru *colinde (rus. Kojindm, pl. KOJindKu; acestea se cîntau de *Crăciun şi de Anul Nou (după ^calendarul creştin), fiind comparabile cu cîntecele rituale ale altor popoare, fie slave (cehi: koleda, ucraineni: KOAndb), fie neolatine (români: colindă, francezi: chalende) sau altele (albanezi: kolen-dre). Caracterul personificării colindei, la ruşi, este sacru, iar colindătorii au misiunea de a o căuta pretutindeni: „Am umblat şi-am căutat / Sfînta Koleada / Prin toate ogrăzile, pe toate ulicioarele. / Am găsit-o pe Koleada / în curtea lui Petrov." în variantele răsăritene (mai ales în Rusia) apar şi alte nume în loc de K., invocate tot ca personificări calendaristice festive: *Avseni (Ovseni, Useni). *Sincretismul a fost înlesnit de coincidenţa între calendele romane din 1 ianuarie şi sărbătorile slave de iarnă, sviatki.
 B. H. HH^epoB, 3umhuu nepuod pyccKOzo 3eMjiedcAbnecKozo Kaneudapn XVI—XIXee, MocKBa, 1957
     Kolpia în *mitul antropogonic (-+ antro-pogonie) atribuit lui *Sanchoniaton, Vîntul Kolpia este forţa primordială masculină care, unindu-se cu forţa feminină *Baau (Noaptea) a dat naştere primilor oameni, invocaţi într-un mit fenician, cu numele (în transcripţia lui Sanchoniaton) *Aion şi Protogone.
     Kon-Tiki (Omul-Soare); epitete: Zeul-de-Foc, Omul Supranatural Zeu solar sau erou preincas (—* mitologiile civilizaţiilor precolum-
KORKA-MURT
284
 hiene). K.-T. ar fi fost şi numele simbolic purtat, după miturile quechua, de şeful politic şi spiritual al unor triburi de oameni albi ce locuiseră în timpuri arhaice în preajma lacului Titicaca. Considerat uneori fiul zeului solar *Viracocha sau o ipostază a acestuia, K.-T. este evocat de ♦mituri ca rege şi mare preot al populaţiei misterioase din zona peruană, care, după o luptă de pe o insulă a lacului Titicaca împotriva armatei unui intrus, Cari, venit din Valea Coquimbo, a plecat, sub numele de K.-T., împreună cu puţinii săi oameni scăpaţi de măcel, spre Apus; grupul s-ar fi îmbarcat pe plute uşoare de lemn de balsa, emigrînd departe în largul Oceanului Pacific pînă în arhipelagul polinesian (călătorie refăcută experimental, în 1947, de antropologul norvegian Thor Heyer-dahl); traversarea s-a efectuat la sfîrşitul mileniului I, navigatorii andini stabilindu-se în Insula Paştelui, în Hawaii ş.a.; se prea poate ca navigaţia iniţială să se fi încheiat îndată după sec. V, prima migraţie fiind completată timp de o jumătate de mileniu de alte colonizări, pornite din zonele trib urilor amerindiene nordice.
    Korka-Murt Divinitate fino-ugrică udmurtă din Uralii occidentali (—* mitologie finlandeză)t considerată un *spirit domestic binevoitor, ocrotind familia contra *duhurilor vrăjmaşe şi aju-tîndu-i efectiv pe oameni în muncile curente. Totuşi, cînd e mînios, trebuie îmblînzit cu ♦sacrificii. Funcţionalitatea sa de duh prielnic locuinţei e întregită de Gid-Murt, protectorul curţii, al uneltelor, vitelor şi orătăniilor.
    Kostrutîonflia; Kostromă Divinitate confuză din *mitologia slavă, prezentă în *cultele agrare de primăvară, părînd să aparţină categoriei adonisiace, a zeului care moare şi renaşte ciclic, în limitele unei tradiţii conservate precar, mai tîrziu s-a numit K. numai păpuşa de *sacrificiu din*ritualurile de primăvară, confecţionată îndeosebi din paie de cereale; această păpuşă simbolică era fie arsă pe rug, fie înecată, fie sfîşiată (în acest caz, bucăţile fiind apoi înmormîntate); uneori păpuşa era înlocuită cu un copăcel, de obicei un mesteacăn tînăr. Festivitatea coincidea cu ritualul de primăvară al lui *Kupalo. în Ucraina, păpuşa era înlocuită de o figurantă vie, o fată cu cunună pe cap, în jurul căreia se rotea o horă (xopoeod) cu cîntece; numită alegoric tufă (Kycm), figuranta simboliza pe zeiţa ocrotitoare a vegetaţiei. Ritualul a contaminat şi unele jocuri de* copii: o femeie numindu-se Kostromă se preface moartă, apoi sare brusc în picioare şi sperie copiii adunaţi împrejurul ei.
    Kothar; Kothar-khasis (I ndemînaticul Viclean ) Zeu artizan venerat în Ugarit (-> mitologie feniciană), amintit şi de *Sanchoniathon cu numele Khusor, ca un *simbol general al utilităţii meşteşugurilor şi civilizaţiei tehnice, pe care populaţia ugarită o admira mai ales la egipteni. Adorarea lui K. — patron divin al tuturor meşteşugarilor şi constructorilor — i-a atriSDuit cîteva funcţii caracteristice (inginer naval, arhitect, miner, metalurgist, chiar bijutier) şi cîteva invenţii considerate uneltele arhe-
tipale (pluta de navigaţie, undiţa cu cîrligul ei, clădirile de cărămidă, prelucrarea lemnului, construcţiile metalice, principalele arme — arcuj şi măciuca), de asemenea unele practici magice (—> magie): formulele incantatorii şi *divinaţia. Unii istorici leagă aceste detalii de ecoul, răspîndit pînă în Asia Mică, produs de înflorirea meşteşugarilor în Creta minoică (mileniul III î.e.n.). în plan mitic propriu-zis, K. confecţionează două măciuci magice cu ajutorul cărora zeul *Baal izbuteşte să-l învingă pe zeul mării *Yam, un arc miraculos pe care îl rîvneşte zeiţa *Anat, şi construieşte palatul ceresc al lui Baal. în mitologia ugarită exista şi o pluralitate divină artizană: zeiţele Kotharot, subalterne ale lui K. şi avînd un rol precis în ocrotirea tinerilor căsătoriţi în momentul nunţii, apoi în moşitul pruncilor, poate chiar şi în grija pentru formarea fătului în uter. Unii mitologi au văzut o relaţie, insuficient argumentată, între acest grup de zeiţe ugaritice şi Zeiţa-hipopotam *Thoeris, din *mitologia egipteană.
    Kottos *Gigant cu o sută de braţe, în ^mitologia greacă; fratele giganţilor *Briareos şi ♦Gyges; colaboratorul lui *Zeus în *Titanomahie.
    Kratos (grec. xpâxog — putere) Zeu arhaic, din *mitologia greacă, personificînd forţa, asociat simbolic cu noţiunile de *viaţă şi victorie, întrucît era socotit fratele zeiţelor *Bia şi *Nike şi al zeului *Zelos.
    Krişnâ (Cel Negru) Cel mai popular şi poate cel mai vechi dintre zeii *mitologiei vedice; după unii mitologi, care se sprijină pe sensul onomastic sugerînd un atribut aspectual, K. ar fi o divinitate arhaică prearică, împrumutată probabil din sudul teritoriului Indiei (aria culturilor Harappa şi Mohenjo-Daro). Prezenţa sa e frecventă mai ales în *Mahăbhărata> unde apare fie ca erou şi semizeu misterios, fie ca a 8-a reîncarnare (*avatara) a zeului *Vişnu. S-a născut ca al 8-lea fiu al frumoasei *Devaki, soţia regelui *Vasu, din dinastia selenară, dar a fost crescut de păstorul Nânda şi de soţia acestuia, Yasodas. K. a manifestat din copilărie o fire duală, cînd de duioşie familială şi de porniri ştrengăreşti, cînd de violenţă sălbatică împotriva *demonilor, care îl atacaseră de 3 ori la vîrstă de un an. Spre sfîrşitul adolescenţei, îşi dovedise o neaşteptată superioritate faţă de ♦brahmani şi chiar faţă de *zei, reuşind de pildă să-l pună în încurcătură pe *Indra, dar nu evitase nici aventurile galante. *Legende (suspecte de hiperbolă poetică) tîrzii îi atribuie fie
8  soţii (prima: Rukminî), fie 16 100 — îmbrăţişate* de el simultan. S-a însurat apoi cu Su-bhadră, sora lui *Arjuna. A fost însă deopotrivă îndrăgostit de foarte frumoasa păstoriţă *Rădhă; (s-a păstrat, în India, tradiţia unui *dans păstoresc numit răsa, un fel de horă, în onoarea lui K.). I se atribuie lui K., în miturile aferente, posedarea unei scoici: păncajanya, care îi serveşte drept goarnă. Ca zeu care îşi însuşise chip omenesc, K. apare în calitate de vizitiu al carului de război (—*■ car ceresc) al lui Ar juna; dar ca zeu reîncarnat, păstrîndu-şi aura divină, a venit în lume numai pentru a duce lupta cu demonii,
285
 KRONOS
principala ţintă fiind uciderea demonului Kansa, uzurpatorul tronului lui Ugrasena din regatul nordic Mathura. Redîndu-i acestui rege tronul, K. rezolvă în acelaşi mod şi problema succesorală a regatului Pragiyotisa, de unde îl alungă, omorîndu-1, pe demonul ♦Naraka. într-un mit important, ca încarnare a lui Vişnu, metamorfozat în pitic, apoi în *gigant cosmic, recucereşte universul de la regele-demon *Bali. Considerînd mai tîrziu că şi-a desăvîrşit misiunea în lumea umană, K. a început să se gîndească la părăsirea pămîntului; aşezat în poziţie *yoga, rezemîndu-şi călcîiul drept de un smochin, a fost ucis de săgeata unui vînător care confundase piciorul zeului eu un animal. în timp ce murea, a trimis un sol la Dvărakă (Poarta), insula-cetate din mijlocul oceanului, unde se afla reşedinţa sa, oraşul Dvărâvatî, locuit de neamul Yadava, din care se născuse el însuşi, cu ordinul ca ţinutul să fie părăsit; 7 zile după ♦moartea terestră a lui K., insula a fost acoperită de apele oceanului. Epitetele lui K. vizează preocupări sau atribute cu caracter unitar: Go-pălâ (Păstorul, Regele-păstor), Krisa-Kega (Diriguitorul Simţurilor), Kegava (Pletosul), Nirlipta (Neprihănitul), Gavăm-pati (Domnul Vacilor), JDămodara (Gel încins cu funie). O ♦superstiţie din India contemporană a răspîndit ♦credinţa că, atunci cînd sună ♦clopotele ♦templelor pe malul fluviului sfînt ♦Gâfigă, la ora 3 dimineaţa, deci cît oamenii mai dorm, K. coboară din ♦cer ca să facă daruri săracilor şi să-i apere pe cei neajutoraţi sau să-i aline pe cei loviţi de năpastă. ♦Rugăciunile copiilor din sec. XX sînt adresate mai ales lui K. El a rămas şi azi zeul principal din ♦panteonul *hinduismului, deoarece este a 8-a (antepenultima) reîncarnare a marelui zeu Vişnu.
    Krittika (sanscr. Krttika) Grup de 6 ♦Apsâra (personificînd constelaţia Pleiadelor, numită în astronomia indiană Krttika), din *mitologia vedică; scăldîndu-se în fluviul sacru ♦Gangă, au fost fecundate întîmplător de sămînţa zeului ♦£ivâ, scuipată în valuri de zeul ♦focului, ♦Agni; apoi au născut 6 fii care ulterior, printr-un act de *magie, s-au contopit în unul singur, devenit zeul hexacefal al războiului — Kărtti-keya. Cele 6 apsare nu au avut nici un contact cu tatăl zeului războinic, astfel că acesta este considerat fiul legitim al cuplului divin ţivâ—
 * Pârvati, deşi nu a fost zămislit în pîntecele zeiţei. Qivâ, în timpul unei îmbrăţişări cu Pârvatî, îşi aruncase sămînţa în gura zeului ignic Agni, aflat în preajmă; iar acesta, neputînd suporta povara, a scuipat-o în fluviu.
    Krrîdha (sanscr. krodha — mînie, furie) Zeul mîniei, în *mitologia vedică, patronînd (sau numai personificînd) stările afective violente. K* e considerat fiul lui ♦Dâkşa, dar din a doua sa ipostază, în Mahăyuga a 2-a (-* yuga), cînd Daksa este socotit fiul celor zece Prâcetas.
    Kronos (grec. Kpovog) Divinitate primordială în *mitologia greacă, întruchipînd ♦timpul Xpovog cel mai tînăr dintre *Titani, născut <le ♦Gaia de la ♦Uranos. Din iniţiativa şi cu sprijinul mamei sale îşi mutilează tatăl, uzur-pîndu-i tronul şi punînd stăpînire pe univers.
 Căsătorindu-se apoi cu sora sa ♦Rhea, devine tatăl mai multor copii (♦Demeter, ♦Hades, ♦Hera, *Hestia, ♦Poseidon), pe care, din teama de a fi detronat de vreunul din ei, cum făcuse el însuşi, întrucît un ♦oracol îi şi prevestise evenimentul, K. îi înghite pe rînd, îndată ce se nasc. Cu ultimul copil aşteptat, ♦Zeus, Rhea fuge însă în Creta, unde îl naşte în taină, dîndu-i lui K., care ţinea socoteala odraslelor înghiţite, un bolovan în scutece şi izbutind să-l amăgească. Ajuns adult, cu ajutorul mamei sale Rhea şi al primei sale soţii ♦Metis, Zeus îl atacă pe K, provocîndu-i şi voma necesară eliberării copiilor mîncaţi. K. se apără într-un război de zece ani (*Titanomahia), dar e învins de partida lui Zeus care îi pune pe Titani în lanţuri şi devine stăpînul universului, zeu suprem şi total. într-un ♦mit paralel, se vorbeşte însă de un armistiţiu între K. şi Zeus, în răstimpul căruia K. a domnit ca rege terestru peste oameni, pînă la vîrstă de fier, cînd răutatea omenească l-a făcut să se retragă definitiv în cer, devenind un *deus otiosus ; în altă variantă, K. se strămută în ♦Insulele Fericiţilor din nordul Oceanului Occidental, populate ele muritori cărora zeii le dăruiseră imortalitatea şi administrate şi păzite de ♦Briareos. Există o interpolare în ♦Hesiod (Munci şi zile, probabil după v. 168) de 4 versuri mutilate (unica sursă fiind Papirusul de la Geneva) pe care elinistul Paul Mazon le restabileşte astfel: „Căci părintele zeilor şi al oamenilor şi-a desfăcut lanţurile şi eroilor aşezaţi la capătul lumii le-a acordat onoare şi glorie. Nici o altă rasă nu a dobîndit un astfel de renume de la Zeus cel cu vederea largă, dintre toţi muritorii care s-au ivit vreodată pe hrănitorul pămînt" (cf. Hesiode, Theogonie — Les Travaux et les Jours
 —  Le Bouclier, Paris, 1928). Textul face aluzie la un mit colateral, în care Zeus l-a eliberat pe K. după Titanomahie şi i-a iertat pe Titani. Mitul kronian, probabil odinioară de un simbolism complex, a fost sărăcit de mitografii greci, înclinaţi spre anecdoticul spectaculos. Numele propriu Kpovog,, ca divinitate a timpului, se prea poate să se fi născut dintr-o confuzie cu numele comun xpovoq — timp; de altfel, mitologia greacă avea şi o personificare a timpului ca durată•* zeul Hronos, neconfundat de obicei cu Kronos, dar absorbit mai tîrziu de zeul alegoric ♦Kairos); există presupunerea că K. fusese zeul arhaic local al unui trib primitiv cucerit de greci, de unde unii cercetători deduc şi gestul sălbatic cu care a fost înzestrat în mit actul de mutilare a lui Uranos ca şi brutalitatea cu care K. desparte cerul de pămînt; dar această despărţire primondială este un mit cosmogonic general (—► cosmogonie): aşa procedează ♦Enlil cu ♦An-Ki în mitologia sumeriană (—► mitologii din Mesopotamia), ♦Tane în mitologia maori (-+mitologii din Oceania), actul fiind repetat în ♦mitologia chineză, ♦mitologia vedică, în cea boşimană     ►mi-
 tologiile populaţiilor africane) şi chiar în cea eschimosă (-^mitologiile triburilor polare). în alt sens, devorarea copiilor este un ♦simbol derizoriu pentru ideea tragică a forţei timpului
KTESIOS
286
 care distruge totul; totuşi Sofokles (Elektra, v. 179) afirmă că „timpul este un zeu blînd“.
    Ktesios Zeu arhaic al *focului şi al bogăţiei căminului casnic, în *mitologia greacă, protector al incintei domestice, devenit mai tîrziu un „zeu al gardurilor" (numindu-se atunci Herke-tos). La plecarea de acasă, ca şi la întoarcere, orice grec se închina focului casnic, dar tot astfel şi după orice masă, R. fiind venerat ca zeul hrănitor al familiei; de aceea, o parte din mîncare era sacrificată pe vatră (—> sacrificiu). Gînd, ulterior, *cultul lui *Zeus absoarbe şi acest atribut, autoritatea divină a mareului zeu se extinde şi asupra cultului domestic, patronat de atunci încolo de Zeus Ktesios (Zeus Conservatorul). Cultul originar aparţine filonului indo-european, de unde provine şi cultul vedic pentru zeul focului *Agni, cu atribute similare.
    ktistai (grec. KTîGTai); kapnobatai (KcmvoPaxai)
 * Sectă de anahoreţi daci, amintită de Strabon (Geografia, VII, 3, 3). Aceşti anahoreţi, după interpretarea unor izvoare istorice, ar fi fost un ordin sacerdotal paramonastic (—► sacerdot, monahism) de celibatari vegetarieni. Descrierea oferită de Strabon e destul de clară: „obiceiul pitagoreic de abstinenţă de la folosirea animalelor ca hrană, introdus de Zamolxis, s-a mai păstrat încă" (op. cit., VII, 3, 5) ;„după relatarea lui Poseidonius, misienii, din evlavie, se abţin să întrebuinţeze în hrană fiinţe vii, de aceea nu mănîncă nici animale domestice. Ei se hrănesc cu miere şi brînză, ducînd o viaţă paşnică, fapt pentru care sînt numiţi «temători de zei» (theo-sebeis) şi «kapnobatai ». Sînt şi traci care trăiesc separat de femei; aceştia sînt numiţi «ktistai» şi, în virtutea respectului ce li se acordă, sînt socotiţi sfinţiţi şi trăiesc eliberaţi de orice frică" (op. cit., VII, 3, 3J. Interpretările moderne sînt variabile, nesigure, controversate, unele fiind idealizate, altele strict pragmatice. Pentru Vasile Pârvan, ktistai este o rădăcină greacă, referindu-se la „întemeietorii de oraşe"; 1.1. Rus-su consideră cuvîntul de origine dacogetică, însemnînd „strălucitorii"; D. De6ev îl traduce prin „abstinenţi de Ia plăceri lumeşti", iar A. Bodor, prin „cei mari". Termenul kapnobatai a fost tradus de V. Pârvan printr-o formulă forţat poetică: „călători prin nori", deşi corect este „călători prin fum" (A. Bodor, G. A. Stra-tanovski), deoarece sintagma se referă, evident, la modul de alimentaţie al anahoreţilor. Unor comentatori, epitetul li s-a părut obscur şi aceştia au propus lecţiunea kapnopatai sau kapno-botai — „înghiţitori de fum"; această lecţiune a fost interpretată de. G. A. Stratanovski (în Orpa6oH, reozpacfiuH, MocKBa, 1964, p. 815): „cei ce se hrănesc cu mîncare derizorie, uşoară ca fumul". A. Bodor (în Crisia, Oradea, 1972, p. 27—35) leagă acest epitet de *ritualul *fumi-gaţiilor, referindu-se la rolul oracular (—► oracole) al * fumului sacrificial. Mircea *Eliade preferă această interpretare: „E probabil că expresia «umblători prin fum» se referă la un extaz provocat de fumul de cînepă, mijloc cunoscut de sciţi şi de traci [...]. în acest caz, kapnobataii ar fi fost dansatorii şi vrăjitorii (şamani) misieni
 şi geţi, care întrebuinţau fumul de cînepă pentru a provoca transele extatice" (De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 57). Dar Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice, XVIII, 1, 5, 22), folosind pentru desemnarea aceleiaşi tagme cuvîntul *pleistoi, îi compară pe anahoreţii dacogeţi cu secta *esenienilor; termenul pleistoi e considerat de unii istorici români „un generic referindu-se la întreg clerul geto-dac“ (N. Gostar, V. Lica). Totuşi descrierea lui Strabon rămîne cea mai substanţială.
    Rufoafoa Zeiţă-mamă în ^panteonul hittit (Anatolia), iar în mitologia babiloniană (-+ mitologii din Mesopotamia) regină legendară învestită cu sceptrul regal de zeul *Marduk şi întemeietoarea dinastiei a 3-a din cetatea Kish din Mesopotamia. După un *mit anterior, K. fusese hangiţă pe lîngă *templul *E-Saggila şi le dăduse pîine şi apă unor pescari obosiţi, care pescuiau pentru zeul Marduk; primind în schimb peşte, în loc să şi-l oprească, ea l-a trimis Ia templu, probabil ca *ofrandă zeului suprem, care }.şi-a îndreptat asupra ei privirea sa binevoitoare".
    Rufoera; Vaigravana (Vestitul) Zeul bogăţiei, în *mitologia vedică, paznicul divin al tuturor comorilor şi al Nordului, locuind pe muntele himalaian Kailăsa în^ oraşul său Alakă (cel mas bogat din lume) sau în cerul paradisiac al lui *Qivâ. în epoca arhaică, R. era considerat diriguitorul tuturor fenomenelor răului şi se credea că locuieşte într-o prăpastie de beznă. Miturile ulterioare spun că, în viaţa anterioară, R. a fost hoţ, dar că, după o mie de ani de mortificare în vederea purificării, a obţinut rangul de zeu. R. este posesorul celor 9 comori fundamentale (socotite uneori comorile lui *Indra): un tezaur de scoici (sau un ghioc miraculos inutilizabil de oricine altul în afara proprietarului), o comoară de bani de aur (padmaniddhi) ce poate apărea cu înfăţişarea unui călugăr care, lovit în cap cu ciomagul, se retransformă într-o grămadă de bani; un *lotus fermecat; o broască ţestoasă; aur, argint, giuvaeruri şi perle; nanda (satisfacţia) ; şi carul magic aerian autopurtat *Puş-paka. Semnificaţia tuturor acestor comori e obscură. Se pare că toate aceste 9 tezaure (nava-niddhi) sînt de fapt mijlocul magic de a dobîndi orice bogăţie dorită, în orice cantitate. Numit şi Dhanegvara (Stăpînul Bogăţiilor), R. îşi foloseşte uriaşul car magic, în structura căruia intră
o  cetate şi un palat; cînd călătoreşte deasupra pămîntului, plouă cu giuvaeruri. Suita lui R. e compusă din clasele de semizei binevoitori Guhyaka şi Yakşâ, paznicii comorilor sale. Avînd o soţie (Bhadra) şi un fiu (Nalakubera), el însuşi fiind fiul lui Vi^ravas, a avut un singur prieten: Manimăn, care a fost ucis de *Bhîma. R. e reprezentat ca un monstru antropomorf obez cu un singur ochi, 3 picioare şi 8 dinţi; purtînd pe umăr un sac plin şi o casetă în mîna dreaptă. Uneori e numit şi Dhanada (Dăruitoruî de bogăţie); alte epitete: Kămegvarâ (Suveranul Dorinţelor), Nridharman (Cel ce se poartă ca ub
287
KUNMANGGU»
om), Dravinegvara (Mai marele comorilor). în iconografie, e înfăţişat fără excepţie caricatural.
    kuşâ Plantă sacră, folosită în *ritualurile religioase din India antică şi considerată aducătoare de sănătate şi de noroc; a fost identificată ou specia Poa cynosuroides, o buruiană din familia gramineelor, care creşte în *păduri dese ori pe marginea cărărilor.
    Kui Zeul muzicii, în *mitologia chineză, care a ajuns la acest rang, pentru că a confecţionat o tobă răsunătoare din propria piele. Reprezentat cu ochi strălucitori, locuieşte pe muntele Liubo din Donghai (Marea Răsăriteană);
i se atribuie o voce mai puternică decît tunetul.
    Kukailimoku Divinitate principală din Hawaii (-> mitologii din Oceania), în primul rînd zeu al războiului, reprezentînd o sinteză sincretică (—> sincretism) a doi zei polinesieni anteriori: Tairi (variantă hawaiiană — Kaili) şi *Tu (în Hawaii —Ku). *Cultul religios al lui K. a fost impus îndeosebi din sec. XIX, de primul rege al arhipelagului hawaiian unificat, Kame-hameha I, fost preot al acestui zeu.
§ H. Plischke, Kuhailimoku, ein Kriegsgot von Hawaii, Berlin, 1929
    Kuker Divinitate din *mitologia slavă sudică personificînd fecunditatea; uneori, la bulgari, şi la sîrbi, este o divinitate plurală numindu-se generic Kynyeifu sau KyKoeu. în Bulgaria, un spectacol ritual de primăvară (un fel de ♦carnaval) se desfăşoară după un scenariu de teatru popular, în cadrul căruia rolul lui K. e interpretat de un bărbat în veşmînt bizar din blană de oaie sau de capră, avînd pe faţă o *mască cornută şi fiind prevăzut cu un mare falus din lemn. în cursul *ritualului se interpretează diverse acte fiziologice, printre care actul sexual, ca *simbol al căsătoriei sacre a zeului, iar soţia simbolică, apărînd în stare de graviditate, mimează durerile naşterii. Acest ritual inaugurează muncile cîmpului (aratul, semănatul) şi se execută cu o numeroasă participare de personaje alegorice, printre care împăratul şi alaiul său. (culte falice)
    Kukulkan Zeul principal maya din Mexic (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), creatorul . universului şi divinitate mesianică simbolizînd civilizaţia. K. este varianta maya a zeului aztec *Quetzalcdatl şi a zeului quich£ *Nacxit, întrucît *simbolul Şarpelui-cu-pene, caracteristic acestor 3 zei, a circulat intens în-mai multe *mitologii precolumbiene mezoame-ricane. Călugărul spaniol Diego de Landa, prezent. în America după Conchistă (din 1549), oferă o sursă amănunţită a cunoaşterii ^mitului, chiar dacă tratarea saeste limitată de un anumit ♦euhemerism: ,,După părerea indienilor, împreună cu [populaţia] itza care s-a stabilit la Chichen-Itza, a venit şi marele senior Kukulkan [...] Se spune că a venit dinspre Apus, [...] că era binevoitor, nu avea nici soţie, nici copii, iar după plecarea sa a fost socotit în Mexic unul dintre zeii lor“ . (Raport asupra faptelor din Yucatan, VI).. Varianta aztecă e mult mai bogată în descrierea lui Quetzalcoatl.
    Kuladeva (sanscr. hula — familie, *deva — zeu) Divinitate ocrotitoare a familiei, în *mitologia vedică.
    Kullervo Zeul urii şi răzbunării, în *mitologia finlandeză, prezent în *Kalevala ca erou tragic.
    Kumarbl Zeul hurrit suprem (—» mitologii din Mesopotamia), asimiliat filisteanului *Dagon şi asemănător cu * Kronos. Era socoti t fiul şi pupilul lui *Anu, căruia îi aducea zilnic tava cu hrană divină, pînă cînd şi-a schimbat brusc firea, dobîndind o privire mortificantă şi s-a răsculat contra tatălui său, l-a alungat din cer si în zbor i s-a agăţat de picioare muşcîndu-i şi înghiţindu-i însemnele virile ale forţei divine creatoare. Dar, simţind în el după aceea o prea mare povară, în timp ce ca uzurpator guverna cerul de pe tronul tatălui său retras între timp în anonimat, K. a scuipat însemnele împovărătoare, care au ieşit sub formă de 3 *zei. Apoi, stabilindu-se la Nippur, K. îşi construieşte singur noul tron şi guvernează pînă cînd, amintindu-şi de *blestemul lui Anu, se sperie de uzurpatorul potenţial presimţit în cel mai crunt dintre fiii săi, zeul furtunii, *Teshub, şi din prudenţă îl înghite; avînd însă îndată grave arsuri in stomac, îl vomită şi în consecinţă e nevoit să abdice. Ajuns peregrin, se opreşte pe ţărmul mării unde îmbrăţişează pătimaş o stîncă, din care se naşte zeul mineral *Ullikummi, destinat să readucă guvernarea lui K. pe *pămînt şi în *cer; pierind şi acesta, K. renunţă definitiv la tronul ceresc, în favoarea lui Teshub, fiul şi uzurpatorul său. Element dintr-un *mit de tip etiologic, K. e un zeu ciclic; uneori era numit de teologii hurriţi Părintele Zeilor, nu fiindcă ar fi generat pe zei sau universul, K. neavînd o structură demiurgică. Din punct de vedere teologic, K. e în mare măsură o reluare a vechiului zeu sumero-babilonian *Enlil. într-o epocă tîrzie, e considerat o divinitate secundară nefastă sau numai un *demon.
    Kunmanggur (Şarpele-curcubeu) Zeu complex din nordul Australiei (—> mitologii din Oceania), venerat ca părinte atotputernic, a cărui autoritate şi predominanţă virilă era la un moment dat ameninţată de liliacul Tjinimin. Femeile supuse autorităţii lui K. sînt cele două fiice ale sale, Femeile-Papagali-Verzi; ducîn-du-se odată cu încuviinţarea tatălui lor să adune hrană, ele sînt urmărite sub un pretext inocent de fratele lor Tjinimin, care declară că merge să viziteze Vulpile-Zburătoare, rudele sale, dar se năpusteşte pe neaşteptate asupra surorilor şi abuzează de ele; ca să se răzbune, surorile, profită de traversarea unui rîu, se preschimbă în bondari cîntători, îşi regăsesc fratele, îl înţeapă amorţindu-1, apoi fac să ţîşnească asupra lui un torent care îl prăbuşeşte în prăpastie, strivindu-1 sub o stîncă; deşi cu membrele înţepenite, Tjinimin îşi încearcă forţele magice, întîi retezîndu-şi nasul şi făcîndu-şi-1 să crească îndată la loc, apoi se decide să-şi omoare tatăl, căruia i se relatase purtarea fiului. Tjinimin îşi confecţionează o lance, iar la o *sărbătoare, cît timp dansează după cîntecul tatălui său, aruncă lancea în cîntăreţ. Străpuns, totuşi viu,
KUNTARRA
288
 K. se retrage, peregrinînd pînă cînd rana i se vindecă; într-un loc de popas îşi lasă imprimat pe veci conturul trupului. Ajuns la ţărmul mării, adună tot ♦focul din lume spre a priva pe ceilalţi de această binefacere, dar şi cu un scop ocult, întrucît îşi ascunde capul în focul adunat; fiindcă mai rămăsese foc, încearcărfără succes să smulgă ultimele bucăţi de jăratic, astfel că oamenii nu rămîn fără foc.
    Kuntarra Lăcaşul ceresc al zeilor hurriţi (—* mitologii din Mesopotamia), totodată şi un coridor între *cer şi ♦pămînt sau o poartă aeriană a ♦templului mistic celest, pe unde coboară zeii cînd vizitează pămîntul. Din *mitul lui ♦Ulliknmmi se deduce că a ocupa prin forţă K. înseamnă a-i izgoni pe ♦zei.
    Kupalo (slav. kSimth —a scălda) Zeul fecundităţii agrare în *mitologia slavă, sincretizat tîrziu, după consolidarea ♦creştinismului, cu sf. Ioan Botezătorul (—* sincretism). Se citează şi o variantă onomastică (poate feminină): Ku-pala, probabil ca paredră sau numai ipostază a lui K. (numit, în cadru popular creştin, Ivan Kupalo). K. era celebrat în cadrul unor ♦ritualuri de primăvară cu caracter magic: scăldare, aruncări de cununi vegetale, festivitatea solemnă a reaprinderii focurilor noi, sărituri de emulaţie peste flăcări (-> focul). în noaptea de K. (coin-cizînd cu echinocţiul de primăvară şi cu ziua sf. Ioan Botezătorul), tineretul se ducea în ♦pădure să caute flori miraculoase şi diverse plante, îndeosebi papură care, potrivit unui eres local, înfloreşte anume în acea noapte. Există şi un alt ritual, de semnificaţie mitologică: băieţi şi fete, îmbrăcîndu-se de ^sărbătoare, se dădeau în scrînciob, legănarea cu ridicările ei ritmice simbolizînd actul magic al creşterii, al înălţării plantelor. Divinitatea K. este clar definită într-o cronică veche rusă din sec. XVII (rycmbmcKan Aemonucb)' „Kupalo era dumnezeul belşugului, întocmai ca la elini Ceres“, căruia i se aduceau prinoase de mulţumire „cînd se apropia secerişul": descriind cu dispreţ împletirea cununilor verzi şi *dansul în jurul focului, cronicarul creştin aminteşte că„acestui demon Kupalo şi pînă în ziua de azi în unele ţări i se fac pomeniri nebuneşti, începute în iunie, a 23-a zi, în ajunul naşterii lui Ioan“.
    Kur (sumer. kur — munte) ♦Dragon demonic înaripat din mitologia sumeriană (-+ mitologii din Mesopotamia), locuind pe tărîmul subteran, adică în ♦Infernul închipuit ca un spaţiu vid despărţind scoarţa pămîntului de oceanul primordial (-* apa), unde se adună umbrele morţilor; mai puţin divinitate autonomă şi mai mult personificare a acestui loc infernal, K. are similitudini cu *Hades; ca şi în concepţia mitologică greacă, în Infernul sumerian se ajunge traversînd „rîul mistuitor de oameni“, sub călăuzirea unui „om cu barcă“ (—* Styx, Haron). Infernul K. e stăpînit de 7 ♦zei (*Anunnaki), unul din aceştia fiind scribul înregistrator al morţilor; se credea şi într-un complet de judecată: * Ghilgamesh ajunge după moarte unul dintre judecătorii morţilor. Cu timpul cele două sensuri se decantează /♦demonul K. (numit mai
 des Asag) nu mai este decît locatar al Infernului şi patron al tuturor molimelor şi bolilor lumii.
    Kurdalagon (Fierarul Alanilor) Zeu alan şi oset (—* mitologii caucaziene), venerat ca patron al făurarilor care confecţionează arme şi zale, ba chiar recondiţionează craniile afectate în bătălii ale eroilor. K. locuieşte fie în ♦cer, fie pe tărîmul morţilor. Era implorat în mod curent, la înmormîntări, să facă potcoave pentru calul defunctului, încît acesta să se poată deplasa mai uşor în ţara morţii. Fierarii de odinioară îi aduceau ♦sacrificii de animale.
    Kuru Rege legendar în India arhaică (-> mitologie vedică), din dinastia selenară, ♦strămoşul lui *Yudhişţhira şi al lui *Păndu, precum şi întemeietorul numerosului neam al Kaura-vilor (*Kaurava), prezent adesea în *Mahăbhă-rata. Fiu al lui Samvarana, născut de Tapaţi (care era fiica zeului solar ♦Surya), K. stăpînea regatul localizat pe teritoriul unde e situat azi oraşul Delhi.
    Kutkhu (Corbul) Divinitate cosmică reprezentată prin ♦simbolul corbului primordial, în miturile itelmene din Kamciatka (-* mitologiile triburilor polare), recunoscută dar ne-venerată, dimpotrivă, blestemată de credincioşi,, care îi consideră creaţia din unghi critic, adu-cîndu-i reproşuri (—> profanare). K. a adus ♦pămîntul din ♦cer şi l-a consolidat în mijlocul mării, dar şi-a efectuat actul cosmogonic fără. ingeniozitate, umplînd lumea de stînci pră-vălatice, de munţi greu de străbătut, de cascade furioase, şi lăsînd-o să fie măturată întruna de viscole cumplite; de aceea, itelmenii nu-şi respectă zeul creator, socotindu-1 cea mai nătîngă. fiinţă a universului, şi afirmă că dacă K. ar fi fost înţelept, ar fi ştiut să facă pămîntul mai frumos şi mai locuibil; astfel, în loc de invocaţii) şi ♦rugăciuni, zeului K. îi sînt consacrate ♦ritualuri de profanare. Şi iacuţii consideră drept zeu creator un corb primordial, deopotrivă de prost şi supus ironiilor ca şi K. în ambele zone polare,, circulă ♦mituri anecdotice batjocoritoare, adesea licenţioase, despre zeul-corb. Corbul creator e o divinitate comună în miturile mai multor triburi nordice din Asia: ciuccii din Ciukotka cred că un corb primordial a prefăcut un bulgăre de* mîl în pămînt, dîndu-i formă cu ciocul, iar cu aripile a modelat văile şi munţii, fluviile şi1 lacurile rezultînd din saliva lui; tot corbul i-a făcut şi pe oameni şi le-a dăruit ♦focul. Dar corbul creator are o zonă de răspîndire nordică mai vastă: tribul amerindian thlinkit din Alaska venerează (fără ritualuri profanatoare) pe corbuP Yehl, o divinitate semicosmogonică, mai mult cu alură de ♦erou civilizator. Profanarea divinităţii creatoare se exercită însă în triburile amerindiene din unele zone ale Canadei: zeitatea* este coyotul (lupul preeriilor), care, deşi recunoscut drept creatorul lumii, e obiectul unufc ritual profanator, constînd din rîsete de batjocură şi calificative degradante, zeul fiind socotit nătărău, neîndemînatic şi fricos.
    Kvasir Personaj din ♦mitologia scandinavă, creat de zei ca încarnare a înţelepciunii, întru consolidarea păcii stabilite de zeul suprem
 289
 KYBELE
 ♦Odhinn. După războiul iniţial purtat între *zei (*Asa) şi *duhurile apei (*Vana) pacea e confirmată de ambele tabere împăcate, care scuipă într-un vas comun, iar din saliva lor contopită se naşte K* (kvasir — salivă, fruct) care personifică meşteşugul *cuvîntului şi e în stare să răspundă oricărei întrebări imaginabile. Odată născut, K. îşi asumă misiunea de a străbate lumea, răspîndind înţelepciune. Existenţa lui părînd îngrijorătoare, spre a-i împiedica ascensiunea nelimitată, K. este distrus de zei si prefăcut în noţiunea abstractă de poezie, fn varianta mitologică principală, K. e ucis nu de zei, ci de doi gnomi (Hjalar şi *Fjalar), la un ospăţ; ucigaşii îi adună apoi sîngele scurs, îl amestecă în mod magic şi obţin o băutură generatoare de inspiraţie poetică sau de înţelepciune vizionară (skaldmjddhr), dar gnomii tăi-nuiesc faţă de zei crima, afirmînd că K. a murit sufocat de înţelepciunea sa prea îmbelşugată. Băutura magică ajunge în stăpînirea *gigantului Suttung din *Yotunheim, de la care Odhinn o obţine printr-un şiretlic şi o bea toată, fiind cuprins de extazul poetic’ şi devenind skald. împovărat de cantitatea prea mare băută, zeul vomită licoarea în nişte vase cereşti; un submit precizează că, înainte de a o fi vomitat, transpor-tîndu-se în chip de vultur din Yotunheim spre ♦Asgardhr, Odhinn scapă pe pămînt cîţiva stropi din care se înfruptă numai poeţii mediocri, incapabili să ajungă a sorbi din vasele cereşti unde s-a depozitat ulterior licoarea.
    Kwannon Zeiţa milei, în *mitologia japoneză (luată după modelul zeiţei chineze *Guan Yin), ajutîndu-i multilateral pe oameni şi putîn-du-şi lua, pentru apariţiile concrete, 33 de înfăţişări; *mutantă (în scopul misiunii sale), K. e văzută de bătrîni ca un bătrîn, de femei ca o femeie, de călugări ca un călugăr fratern etc.; potrivit unei tradiţii folclorice, K. apare şi în visele premonitorii ale credincioşilor care i se închină în *temple; le dăruieşte acestora, la cerere, o fericire reală, plătită însă scump. K. e închipuită adesea ca femeie surîzătoare, uneori cu un prunc în braţe, cu faţa rotundă şi cu o mie de mîini (deşi tradiţia mai recentă îi atribuie numai 40 de braţe). Preluată de *budism (prin ♦sincretism cu *Avalokite$vara), K. capătă şi ♦teofanii masculine; e reprezentată cu 6 braţe şi 11 capete, dar uneori şi cu un singur cap, însă de *cal. Ipostazele ei (variabile) sînt subliniate de numeroasele epitete tradiţionale: Sho-Kwannon (înţeleapta), Juichimen (Cea cu unsprezece feţej, Senju-Kwannon (Cea cu cap de iapă), Nyo-i-rin Kwannon (Atotputernica). K., mai presus de orice, este *simbolul promptitudinii cu care divinităţile pot ajuta pe oameni.
    Kybele (grec. Kopr^ri; lat. Cybele) Zeiţă de obîrşie frigiană, divinitate teogonică (Marea Mamă a Zeilor), cunoscută în *mitologia greacă sub mai multe nume, fie după locul de *cult, fie după atributele complementare. Originar din Pessinunt (unde K. era adorată sub forma unei pietre probabil meteoritice, pe care, în sec. III î.e.n. romanii au adus-o, depunînd-o în *templul
din Roma al zeiţei *Victoria), cultul K. era asociat în Phrygia cu zeul *Attys (ca soţ sau amant al ei), unii mitologi văzînd în acest cuplu personificarea gliei materne şi a vegetaţiei. Suprapusă integral naturii, Ii. era socotită Marea Mamă atotcuprinzătoare şi atotdătătoare, inclusiv a roadelor pămîntului. Numeroase *sărbători îi erau consacrate, de la cele ale florilor de primăvară, pînă la procesiunile falice simbolizînd fecunditatea naturii. K. era adorată în cadrul unui *ritual orgiastic, condus de preoţii *Cori-banţi: spectacolul fundamental, desfăşurat pe muntele frigian Ida (acolo era numită Mater Idaia), consta din mişcări coregrafice violente, cu acompaniament specific de flaute, Coribanţii dansînd în stare de transă, provocată de sunetele delirante ale muzicii. Un *mit frigian mai amplu povesteşte că divinitatea hermafrodită Agditis a fost îmbătată de zei, care i-au tăiat organele bărbăteşti aruncîndu-le pe pămînt, iar din ele a răsărit un migdal; fiica unui zeu fluvial, Nana, mănîncă migdalele, rămîne gravidă şi naşte pe zeul vegetaţiei Attys, care, crescînd, ajunge păstor de *capre: aşa îl întîlneşte şi se îndrăgosteşte de el K., care era de fapt vechea divinitate Agditis din Pessinunt, devenită femeie după operaţia efectuată de zei. Înşelînd-o pe K. cu o muritoare, silit de remuşcări, Attys se auto-castrează sub un pin şi moare, dar ulterior învie, devenind zeu solar şi se uneşte definitiv cu K. Diodor din Sicilia rezumă, întrucîtva modificînd tradiţia curentă, biografia mitică a zeiţei (Biblioteca istorică, III, 58), prezentînd-o pe K. drept fiica foarte frumoasă şi cu mintea ageră a perechii regale frigiene Meon şi Dindyme; dar abandonată pe muntele Kybelos, apoi găsită şi crescută de păstori, care îi dau ca nume numele muntelui, ajungînd la maturitate, inventează syrinxul (naiul), construindu-1 din mai multe fragmente inegale de trestie, de asemenea timpanele şi cimbalul, precum şi arta vindecării vitelor şi copiilor cu ajutorul medicamentelor naturale şi a unor ^sacrificii; devenită prietena lui *Marsyas, născocitorul flautului simplu, însă îndrăgostită de păstorul Attys, de la care rămîne însărcinată, e readusă în cele din urmă la palatul părintesc; după ce află că păstorii care o crescuseră au fost ucişi, iar Attys a părăsit-o, înnebuneşte şi se dedică unei vieţi rătăcitoare, pînă cînd, îndrăgită de zeul *Apollon, pleacă însoţită de el la *Hyperborei. Frigienii ar fi început s-o adore tîrziu, ca Marea M amă a Zeilor, la sfatul lui Apollon însuşi, ca să fie salvaţi de agresiunea unei molime. în această calitate era însoţită de un alai de Daktyli (o clasă de *demoni frigieni de pe muntele Ida) în număr variabil (5 pînă la 100). Foarte răspîndit ca atare, cultul K. a cunoscut o mare amploare şi în Grecia, şi la Roma. Grecii însă o identificau fie cu *Rhea, fie cu *Gaia, uneori chiar cu *Demeter. Romanii au preluat cult ui K. în 204 î.e.n., în timpul războiului al doilea punic, după o interpretare a Cărţilor Sibiline (-+ Sibyllae), de unde s-a dedus că asemenea
 KYBELE
 290
act ar asigura victoria romană; o ambasadă obţine de la regele Pergamului piatra sfîntă a K. Tradiţia afirmă că, înainte de debarcarea pe pămînt italic, zeiţa s-a manifestat printr-un ♦miracol. Herodian (care numeşte „statuie“ piatra sacră) spune că, la gurile Tibrului, o „pu£ere supranaturală a oprit corabia“ împotmolind-o şi ea „nu s-a clintit pînă cînd nu i-a fost adusă zeiţei o slujitoare care mai înainte fusese vestală46 care, cu cingătoarea şi cu forţa purităţii virginale, a tras uşor corabia pe mal (Istoria după domnia lui Marcus Aurelius, I, 11). Cultul zeiţei se răspîndeşte repede, în cadrul ♦simbolului fecundităţii; consacrîndu-i serbări de primăvară (Ludi Megalenses), agrementînd ritualurile cu sacrificii de tauri, restabilind vechiul cult orgiastic, romanii cred într-o Cybele atotputernică şi fără început şi îi acordă un loc egal cu al lui
♦Iupiter; preoţii romani (galii) ai zeiţei erau obligatoriu castraţi. Numind-o Magna Deum Mater, uneori romanii o identificau cu una din zeiţele lor similare: ♦Maia, ♦Ops, ♦Tellus sau ♦Ceres, iar într-o epocă tîrzie, cu ♦Isis. Independent de influenţe sau de circulaţia universală a miturilor, zeiţe similare, cu atributul universal de mari mame divine, găsim în India vedică (*Aditi), la sumerieni (*Nammu), la finlandezi (*Ilmatar) şi chiar la triburile polare (la evenci
—   Bugady enintyn, la selkupi — Yliinda-koshtah, Bătrînă Strâmoaşă, locuind într-o mlaştină cerească unde creşte Arborele Stelelor). E posibil ca acest grup de mituri să se fi format în epoca matriarhatului.
§ H. Graillot, Le culte de Gybble, M&re des Dieux, & Rome et dans l’Empire Romain, Paris, 1912
L
     Labirint (grec. XapupivGog — loc întortocheat, plin de cotituri) Operă mitică de arhitectură, în *mitologia greacă, pe care a construit-o *Dedal pentru regele cretan *Minos, destinînd-o încarcerării * Minotaurului; în altă variantă mitologică, L. se numea chiar palatul lui Minos din Knossos. Ideea de labirint ar fi apărut în mitologia greacă (după unele opinii formulate de autori antici) de la scoica spirală cu drum întortocheat, numită de poetul grec Theodorides fie „labirntul mării" (OivdXia XaPopivxe), fie „scoica lui Dedal“. Despre L. mitic au scris mulţi autori; Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, IV, LXXII, 4) îl defineşte lapidar: „Se spune că, pentru a-1 păzi pe monstru, Dedal ar fi construit Labirintul, care erau nişte coridoare încurcate pentru ieşire, greu de găsit de către cei nepreveniţi". ♦Simbolul acestui *mit ar fi în căile întortocheate care duc, ca nişte chinuri infernale, spre ultimul loc de lumină al iniţierii totale, ultime; dar acelaşi mit se poate interpreta şi drept simbolul lumii sau al ♦vieţii considerate o carceră din care toate drumurile încurcate nu mai pot duce niciodată îndărăt, ci numai înainte, spre *moarte. în antichitate au existat şi alte construcţii labirintice (afară de cele naturale): cea din Hawara egipteană (Krokodilopolis) făcută pentru faraonul Amen-hotep III; cea din Lemnos, citată de Plinius cel Bătrîn; alta, în ins. Malta. S-a vorbit însă şi de cavernele preistorice, fie „asimilate unui labirint", fie „transformate ritual" în labirinturi ca locuri de iniţiere sau de înmormîntare, orice 1. fiind identificabil astfel cu trupul matern al pămîntului (cf. Mircea Eliade, Mythes, reves et mysteres, Paris, 1972, p. 211).
 § Psolo SsLlarcsiîgeli, Corlta lobiiiniurilcr, I—II,trad. rom., Bucureşti, 1974
    Labos Zeu infernal, în ♦mitologia romană, patronînd sau supraveghind chinurile morţilor.
    Lactantius, Lucius Caelius Firmianus Teolog creştin (250—325), unul dintre părinţii Bisericii creştine (—> patristică), profesor de retorică în Nicomedia, supranumit „Cicero al creştinătăţii" (-* creştinism). Iniţial filosof stoic, după convertire — deşi continuă să gîndească în acelaşi spirit al stoicilor şi să fie influenţat de ♦euhe-merism — L. scrie lucrări polemice, prin care urmăreşte, pe de o parte, să Răspundă acuzatorilor învăţăturii creştine, pe de alta, să instituie bazele sistematice ale ♦teologiei noii ♦religii; mai ales în Institutiones divinae (tratat în 7 cărţi), dar şi în tratatele consacrate creaţiei (De opificio Dei) şi mîniei lui ♦Dumnezeu (De ira Dei), teologul creştin interpretează euhemerist ♦mitologia păgînă, iar în atacurile împotriva filosofiei
 greceşti şi latine descrie contradicţiile dintre şcolile filosofice, polemizînd îndeosebi cu epicureicii. Altă scriere: De mortibus persecutorum (o condamnare a persecutorilor creştinismului şi un elogiu al împăraţilor romani care au sprijinit răspîndirea noii religii). Opera sa de bază? Instituţiile divine, este un sistem filosofic de apărare a creştinismului, prin descrierea structurii lui doctrinare, de religie monoteistă (-* monoteism), în opoziţie cu sistemele filosofice şi mitologice păgîne; criticînd ♦politeismul în primele două cărţi ale tratatului (De falsa religione, De origine erroris) şi, în a 3-a (De falsa sapientia), ceea ce consideră el a fi naivitatea filosofiei păgîne, L. descrie esenţa doctrinei creştine (conceptul de Dumnezeu, personalitatea dublă, divină şi umană, a lui ♦Isus Christos, ♦misterele — sau tainele — religiei şi ♦miracolul întrupării lui Dumnezeu în Om) în cartea a 4-a (De vera sapientia et religione), consacrînd ultimele 3 (De iustitia, De vero cultu, De vita beata) moralei creştine, fericirii întru virtute şi ♦credinţă, pedepselor şi răsplăţii postume. Raţionamentul lui L. asupra ♦mitologiei greceşti, logic în sine, e de fapt tributar preceptelor biblice (—> Biblia) şi tradiţiei lui ♦Euhemeros: „deoarece aştrii nu pot părăsi orbitele lor prestabilite, rezultă că nu sînt zei; dacă ar fi zei, s-ar putea observa cum se mişcă ba încolo, ba încoace, ca nişte fiinţe vii pe pămînt care merg încotro vor, căci actele lor de voinţă sînt libere" (Institutiones divinae, II, 5). Dar considerînd ♦spiritul o substanţă subtilă, în opoziţie cu materialitatea comună a corpului, L. are, totuşi, despre Dumnezeu o concepţie antropomorf istă        >antropomorfism).
 § R. Pichon, Lactance. Etude svr le mouvement philo-sophique et religievx scus le rtgime de Constantin, Paris, 1901; J. Siegert, JDie Theolcgie des Ajpologeten Lactan-tius mjhren Verhăltnis zur\Stoa, Bonn, 1921
    Lacturnus Zeu din *mitologia romană, apărător al grîului crud („grîul de lapte").
    Laertes Rege în Ithaca, tatăl lui *Odysseus (-+ mitologie greacă). La întoarcerea din pribegie a fiului său, L. a fost întinerit de zeiţa ♦Athena şi apoi a luptat împotriva rudelor peţitorilor ucişi ai ♦Penelopei.
    Laetitia Zeiţă din ^mitologia romană, personificînd, ca unic atribut, o abstracţie: bucuria, de obicei exteriorizată.
    Lahamu Divinitate primitivă babiloniană şi akkadiană (-* mitologii din Mesopotamia), aproape impersonală, născută din abisul apelor primordiale (-* apa). L., asociat de obicei cu *Lahmu, era socotit unul dintre cei 7 *Igigi (numiţi generic şi Lahama). Cei doi zei arhaicii
 LAHAR
292
 Lahamu şi Lahmu erau imaginaţi ca nişte ♦demoni cu înfăţişare monstruoasă.
    Lahar Zeu agrar din Sumer (—*■ mitologii din Mesopotamia), ocrotind cornutele mici.
    Lahesis Una din cele 3 *Moire din *mitologia greacă; în triada destinului, L. este aceea care supraveghează zilele vieţii omului şi scufundarea lor perpetuă în trecut.
    Lahmu Divinitate babiloniană venerată şi în Akkad (—* mitologii din Mesopotamia), unul din cei 7 *Igigi (Lahama), născuţi din abisul apelor iniţiale (—* apa). Fără personalitate distinctă, L. sugerează totuşi o vagă personificare a mîlului primordial, rezultat din unirea (sau impactul) apei sărate marine (*Tiamat) cu apa dulce fluvială (*Apsu). Reprezentat de obicei ca monstru, într-o listă akkadiană tîrzie de *zei, L. e considerat jumătate om, jumătate peşte, şi însoţitor al zeului Eia (*Enlil) sau, într-o variantă, sluga acestui mare zeu şi însoţitorul zeiţei *Gula (atunci, cu aspect bizar: jumătate om, jumătate cîine).
    Laka Zeiţa hawaiiană a *dansului (-+ mitologii din Oceania), coborîtă din *Lună spre a se dărui regelui muritor Lono, căruia însă, în schimbul iubirii, îi cere să facă fapte de zeu. Dar în timpul îmbrăţişării lor pe un pisc de munte, zeul războiului* *Kukailimoku i-a pedepsit împietrindu-i. După alt *mit polinesian, L., a cărei bunică este zeiţa selenară *Hina, e divinitatea ocrotitoare a *pădurilor tinere şi sora zeului Lono (*Rongo).
    Lakşmaha (Cel cu aluniţă, Norocosul) Fratele şi tovarăşul de arme al eroului *Rămâ, în *mitologia vedică tîrzie.
    Lakşmi (Sublima, Preafrumoasa) Zeiţa frumuseţii, norocului şi fericirii în *mitologia vedică, considerată soţia marelui zeu *Visnu şi, în această calitate, identificată adesea cu‘zeiţa *Qn. Vechile *mituri socoteau că în avatarii ei timpurii (—► avatara) a mai fost soţia lui *Varuna (sau, în altă variantă, a lui *Surya), iar atunci patrona jocul destinului între şansă şi neşansă; în alţi avat ari a fost, în raport cu reîncarnările lui Yişnu, pe rînd (-+ samsăra), Dharani sau glia pentru Paragurăma,* *Sita pentru *Răma, Rădhă pentru *Krişna. Miturile tîrzii o consideră însă, din primui'ei avatar, fiica înţeleptului (*rişi) *Bhrigu, şi o venerează numai ca zeiţă a norocului şi bogăţiei şi ca protectoare a femeilor măritate. Cu vremea, L. a devenit în India un epitet pentru orice soţie frumoasă şi fidelă. Epitetele zeiţei fixează cele trei atribute esenţiale: Striratna (Perlă între femei), Qakti (Forţa, Energia), Bhagavatl (Stăpîna fericirii), Sarvamangalâ (Aducătoarea adevăratei fericiri), Padmagrihă (Cea care trăieşte în lotus; —► lotus).
    lamaism (tibet, lama — superior; în sens curent—preot)j Ramură religioasă autonomă a *budismului mahayanist, dominantă în Tibet şi răspîndită parţial în Mongolia, reprezentînd un *sincretism teologic între *cultele arhaice tibetane şi doctrina budistă *Mahăyana. Maha-yanismul a pătruns în Tibet în sec. VII, sub primul împărat local, Srontszangambo, cucerind
 fideli mai ales prin doctrina non-violenţei. Sub al 3-lea dalai-lama, s-au convertit la budismul lamaist mongolii, iar sub al 5-lea dalai-lama (sec. V) s-a construit în Lhassa marele palat sacru Potala, cu acoperişurile placate cu aur. în timpul celui de-al 14-leâ dalai-lama, Tibetul a devenit provincia Xizang, în Republica Populară Chineză. Constituit ca *religie aparte, 1. se divide de timpuriu în *secte adversare; una dintre cele mai importante, Zok-chen-pa (Secta roşie), practică un anumit tip de *magie şi se distinge prin vestimentaţia roşie a tuturor călugărilor din sectă; altă ramură, Kadampa, a jucat un rol politic în hierocratizarea ţării (sec. XIII), impunînd hierocraţia ca putere supremă în stat, sub Pakba-lama; dar această sectă reformatoare e înlăturată ulterior (sec.
 XIV)   de Gelugpa, sectă întemeiată de Tzonkaba şi acordînd importanţă esenţială *ritualurilor, datinilor şi *teologiei budiste a *mîntuirii. între sec. XV—XX (pînă în 1951, cînd Tibetul a devenit provincie chineză), în sistemul hiero-cratic al 1., statul tibetan a avut o organizare eminamente religioasă, fiind cîrmuit de un dalai-lama, şeful spiritual suprem, desemnat la o vîrstă fragedă în urma unei căutări după criterii dogmatice ce aveau drept ţintă recunoaşterea în el a unei încarnări divine, şi de un pancen-lama, şeful eclesiastic şi politic; fiecare credincios, năzuind spre desăvîrşire, trebuia să fie îndrumat de un lama. în 1. se disting două forme cultuale: una populară, simplificată doctrinar spre a fi accesibilă credincioşilor, alta, aparţinînd călugărilor (—► monahism) din mînăsti-rile lamaiste (lamaserii), întemeiată pe ritualuri complexe şi pe o doctrină ezoterică de caracter mistic şi magic, acordînd atenţie principală învăţăturilor tantrice (-* tantra) şi yoghinice (-+ yoga). Sprijinindu-se pe cartea sacră Kangyur (care însumează peste o sută de scrieri) şi dirijînd pe credincioşii din capitala fostului stat hierocratic, Lhassa (—► Iha), 1. şi-a încorporat tradiţiile principale ale *cultelor prebudiste (în primul rînd ale religiei de tip totemic *bon, cu un *panteon primitiv care includea pe zeul domestic Nang-lha , pe zeul vetrei Thab-lhaş.a.), a asimilat vechile divinităţi diferiţilor *Buddha şi *Bodhisattva şi a stabilit drept scop suprem al existenţei *mîntuirea pe calea desăvîrşirii spirituale;*această tendinţă spre desăvîrşire îşi are calea trasată într-o sumă de precepte psiho-morale (de ex., după Tilopa: „Nu gîndi, nu-ţi imagina, nu analiza, nu aduna, nu alege, nu adăuga nimic peste ceea ce este“). L. tibetan posedă şi o „carte a morţilor“, numită *Bardo Thodol, care — conform tradiţiei — a fost dictată succesiv de către diferiţi lama, cînd se aflau în agonie, propriilor lor discipoli; maeştrii muribunzi descriau viziuni infernale din Bardo care este o stare de pasaj între *moarte şi renaştere: timp de 49 zile, preoţii se succed prin faţa unei efigii a defunctului căreia îi citesc din cartea ce conţine în mare parte (întrucîtva ca şi *Cartea Morţilor din Egiptul antic) sfaturi de comportare postumă; după lectură, mortul e transportat în vîrful unei coline şi lăsat acolo
293
AARES
 pradă păsărilor răpitoare; tipologia sfaturilor este aceasta: „O, nobile fiu, cînd o vei zări pe zeiţa cea galbenă cu cap de liliac, ţinînd în mînă un brici, să nu te înfricoşezi!"
 § R. A. Stein, Recherches sur Vepopee et le barde au Tibet, Paris, 1959; Lama Anagarika Covinda, Founda-ţions of Tibetan Mysticism, New York, 1960; R. A. Stein, La civilisation tibetaine, Paris, 1962; Marcelle Lalou, Les religions du Tibet, Paris, 1957; G-. Tucci und W. Heis-gig, Die Religionen Tibets und der Mongolei, Stuttgart, 1970 ; S. G. Karmay, The Treasury of Good Sayings: a Tibetan History of Bon, London, 1972; Giuseppe Tucci, II Libro Tibetano dei morţi, Milano, 1949; Sir Charles Bell, The Religion of Tibet, Oxford, 1968
     Lamia Nălucă monstruoasă din *superstiţiile mitice ale Helladei, îngrozind mamele, care o credeau răpitoare de prunci. Mai tîrziu, noţiunea devine plurală; în superstiţia folclorică, lamiile erau socotite *duhuri rele femeieşti care veneau noaptea să mănînce trupurile adolescenţilor ori măcar să le bea sîngele. Tot lamii erau numite şi unele vrăjitoare, despre care se credea că se hrănesc cu anumite părţi din cadavrele omeneşti.
     Lang, Andrew Etnograf, antropolog, folclorist şi mitolog scoţian (1844—1912), personalitate complexă, de mare erudiţie, ocupîndu-se de *mitologia generală, ca şi de *animism şi . *totemism. L. considera că *miturile s-au născut din personificarea *elementelor cosmice. A construit, de asemenea, hazardata teorie a “monoteismului originar" (—► monoteism) ; deşi el însuşi partizan al originii animiste a mitologiei şi ♦religiei, a fost cel dintîi care a sistematizat şi publicat această teorie ipotetică, remarcînd în religiile primitive aparenţa unor divinităţi uni-cale (care de fapt sînt numai divinităţi supreme rudimentar personificate, dislocîndu-se fie din animism, fie din *cultul *strămoşilor totemici); totuşi, L. afirma că aceste divinităţi ar avea origine independentă de *credinţele animiste, fără să fi încercat a preciza o atare presupusă origine. Teoria monoteismului originar (sau a protomonoteismului) s-ar baza, după L., pe faptul că omul primitiv, făcîndu-şi o unealtă sau o armă şi conştient că el este cauza producerii acesteia, judecă analogic şi lumea înconjurătoare, socotind-o opera unui creator unic. Dar fragilitatea acestei teorii stă în faptul că zeul e considerat totdeauna nu numai creatorul lumii, ci şi legislatorul şi judecătorul ei, iar în aceste privinţe viaţa de clan şi de trib a primitivului include mai multe cauze şi responsabilităţi. Interesante sînt punctele sale de vedere despre totemism: „Trei condiţii, nimic mai mult decît trei, au contribuit la naşterea credinţelor şi practicilor totemice, incluzîndu-se aici exogamia, existenţa unui nume de animal de origine necunoscută slujind la desemnarea grupului, credinţa într-o legătură transcendentală între toţi purtătorii acestui nume, oameni sau animale, prejudecata sîngelui" (The Secret of the Totem, London, 1905, p. 18).
§ Custom and Myth, London, 1884; Myth, Ritual and
Religion* I—II, London—New York, 1887; The Ma-
 king of Religion, London, 1898; Magic and Religion, London, 1902
     Lânkâ Insulă mitică din *mitologia vedică, prezentă în *Rămâyana ca teatru de război în conflictul dintre eroul**Rămâ şi *demonul *Ra-vana. L. se credea că este populată de grupul demonilor *Râkşasa, al căror şef—rege (raja.) al insulei — era demonul malefic Răvana. Lânkâ (sau Sihhala) a fost identificată de* geografii moderni cu ins. Ceylon (azi, Sri Lanka).
     Laocoon (grec. AaoKocov) Preot mitic troian al zeului *Apollon (-> mitologie greacă) ; îm-potrivindu-se aducerii în cetate a calului de lemn (calul troian) lăsat de ahei în faţa Troiei, a fost pedepsit de *zeii lor protectori: în timp ce aducea jertfe pe *altarul lui *Poseidon, a fost atacat de doi şerpi sau *balauri ieşiţi din mare şi sugrumat de ei împreună cu cei doi fii ai săi.
     Lao Zi Filosof chinez (n. cca 571 î.e.n.) care, după o tradiţie pusă în circulaţie de istoricul Sima Qian în sec. II î.e.n., ar fi trăit 160 sau chiar 200 de ani. L.Z. fusese un timp custodele arhivei imperiale; se cunosc prea puţine detalii despre viaţa sa, dar Sima Qian a conservat o mărturie despre personalitatea filosofului, în legătură cu memorabila întîlnire dintre acesta şi *Confucius: „Despărţindu-se de Lao Zi, Kong Zi le-a spui? discipolilor săi: « Eu ştiu că pasărea ştie să zboare, că peştele ştie să înoate, iar că fiara ştie să alerge. Cel care aleargă poate fi oprit cu capcane, cel care înoată —cu un năvod, cel care zboară — cu o plasă, însă în ce priveşte dragonul, nu ştiu cum se urcă el în cer, pe vînt şi pe nori. Întîlnindu-l astăzi pe Lao Zi, am văzut că seamănă cu un dragon" (Shi ji/însemnări istorice). Sistemul filosofic şi etic despre *dao (—> daoism) a fost expus în cartea Dao de jing (Cartea despre morală), scrisă între sec. IV—III î.e.n. (deşi i se atribuie), nu de filosof, ci de discipoli. Dao este principiul fundamental al ordinii universale (în natura obiectivă, în societatea omenească şi în gîndirea omului), fără care nu se poate concepe nimic din tot ce există. în elaborarea sistemului său, L.Z. a pornit de la contradicţia dintre cele două principii cosmice primordiale *yin şi *yang. L.Z. exclude ideea de divinitate în guvernarea naturii, căci după el principiul energetic, reglator şi echilibrator este dao, iar tian (cerul) este o forţă obiectivă, neutră, lumea însăşi fiind necreată şi eternă.
 § Ian Hin-Şun, Filosoful antic chinez Lao-Ţzî şi învăţătura sa, Bucureşti, 1953; Wing-tsit Chan, The Way of Lao Tzu, New York, 1962
     Lara; Larunda; Muta *Nimfă a fluviului Tibru, mama zeilor romani *Lares, pe care i-a născut după ce a fost violată de *Mercurius, în timp ce zeul o conducea spre *Infern. Pentru câ îi divulgase zeiţei *Iuno adulterul lui *Iupiter cu *Iuturna, L. a fost pedepsită de el cu smulgerea limbii şi cu chinurile infernale eterne în ♦Tartaros.
     Lares (sg. Lar\ lat. arhaic Lases; etrusc. Iar, lars — căpetenie militară); Lari Doi zei în
 *mitologia romană, preluaţi din *mitologia
LARVA
 294
 etruscă; fiii *Nimfei *Lara şi ai zeului ♦Mercurius, născuţi — după *mitul iniţial — dintr-un viol, L. erau veneraţi ca divinităţi protectoare ale Romei. în ♦credinţele mitologice populare mai tîrzii, L. se multiplică şi sînt socotiţi suflete ale ♦strămoşilor ocrotind —în directă relaţie cultuală cu *Penates, alţi zei totemici (-► totem), toate familiile cărora le aparţinuseră, ca şi grupurile umane mai mari: L. domestici aveau grija gospodăriei şi a căminului familial; L. praestites patronau oraşul; L. compitales protejau cartierele şi răspîntiile; L. permarini ocroteau pe navigatori; soldaţii venerau pe L. militares, ţăranii pe L. rurah's. în fiecare casă romană,un ♦altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginile Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la ♦sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. Fiecărui grup îi era consacrată o sărbătoare specială (de ex. serbările Compitalii, pentru Lares Compitales). (cf. *Domovoi, *Bynâty Hitzau)
    Larva (lat. larvare—a vrăji; a face pe cineva să aibă vedenii, să vadă năluci) Stafie, fantomă, în ♦superstiţiile romanilor.
    Lateranus Zeu ocrotitor al vetrei casnice, al căminului familial, în ♦mitologia romană.
    Lato; Latona Divinitate autohtonă din ♦mi-tologia romană, uneori confundată cu zeiţa greacă *Leto, căreia cu vremea i-a absorbit biografia, în varianta mitografilor latini.
    Laverna Zeiţa hoţilor şi a cîştigului lesnicios şi necinstit, în ♦mitologia romană. L. avea un ♦altar la Roma, în preajma uneia dintre porţile oraşului (Lavernalis Porta).
    Lde Nag-Khri Bean-po Primul rege mitic şi zeu arhaic tibetan* coborît după tradiţie din ♦cer, apoi, după împlinirea datoriei de divinitate mesianică sau de ♦erou civilizator, întors la condiţia sa celestă. O tradiţie tibetană obscură afirmă că zeul „a venit jos ca o ploaie care fecundează pămîntul şi ca întîiul părinte al ţării4* şi că „acest fiu al zeilor a. domnit peste ţările oamenilor; după aceea, s-a întors trupeşte în cer“.
    Letoe Zeul ♦Soarelui şi al ♦focului în mitologia tribului dogon, al doilea ca importanţă cultuală după zeul creator ♦Amma (-> mitologiile populaţiilor africane). L. avea ♦altare în fiecare sat al dogonilor, iar forţele magice (de tip *mana, numite local nyama) ale altarelor erau atît de înspăimîntătoare pentru credincioşi, Încît ţineau la distanţă pînă şi pe ♦şamani, aceştia neîndrăznind să se apropie de incinta sacră decît în timpul desfăşurării ♦ritualului, cînd se recita mai ales acest tip de ♦rugăciune: „Lebe, a venit ziua secerişului, Lebe, primeşte darurile noastre! Lebe, dăruieşte-ne meiul, Lebe, trimite-ne ploaia! Lebe, ocroteşte-ne satele şi dă-ne copii! Lebe, imploră-1 pe Amma să ne dăruiască apă, trimite ploaie pretutindeni!
    Leda Soţia regelui lacedemonian Tyndareos pe care a iubit-o ♦Zeus, prin metamorfozarea amîndorura în lebede pentru a masca aventura; din cele două ouă produse de L. au ieşit două
 perechi de gemeni: doi copii de la Zeus: ♦Helene şi ♦Pollux, alţi doi de la soţul legitim: ♦Kastor şi Klytaimiestra.
    L9euw, Gsrardus van der Fenomenolog olandez al ♦religiei, care afirmă că valoarea fenomenologiei în ♦teologie rezidă într-o tehnică de purificare a obiectului destinat cercetării şi totodată de orientare a cercetătorului către esenţă; astfel, pentru fenomenolog, fenomenologia nu este o metafizică speculativă, iar fenomenele sînt obiecte finale, dincolo de care nu mai este nimic; ca atare, scopul fenomenologiei religiei constă în cuprinderea esenţei fenomenelor, nu a existenţei lor vizibile: '„Obiectivul principal al fenomenologiei. religiei este iluminarea structurilor interne ale fenomenelor reli-gioase“. Experienţa structurală face posibile tipurile ideale (tipul nefiind aşadar nici realitatea exterioară, nici reflectarea ei): „Asemeni structurii ei, el [tipul] este atemporal şi nu e obligatoriu să se producă în istorie. Dar el dispune de viaţă, are propria sa semnificaţie, propria sa lege". O astfel de structură, după L., este de ex. sufletul a cărui existenţă ontologică nu se poate concepe, dar a cărui însemnătate pentru om este imensă. în planul teoriei sale,, fenomenologul s-a interesat îndeaproape, deopotrivă, de ♦ritual şi de ♦mit. Convenind că repetarea rituală a ♦cosmogonici se poate considera de fapt o reluare a acesteia, L. semnalează de ex. că un teren pe care vechii islandezi îl luau în stăpînire echivala pentru ei cu prefacerea *haosului în cosmos, astfel încît orice ritual nu e decît „repetarea unui fragment din timpul originar"; iar acel ♦timp primordial, ca timp al tuturor obîrşiilor, serveşte ca model tuturor vremurilor ulterioare. Anume în această relaţie de idei, L. acordă o importanţă categorică cunoaşterii miturilor omenirii, deoarece „este suficient să cunoaştem mitul pentru a înţelege viaţa'‘ (Omul primitiv şi religia); în conştiinţa primitivului, locul sacru, legat de un fenomen mitic, de un eveniment primordial, nu este ales, ci doar descoperit de om (Fenomenologia religiei).
§ La structure de la mentaliU primitive, Paris, 1962; Phănomenologie der Religion, Tiibingen, 1933; ed. II, 1956 (trad. franc., Paris, 1948); L’Homme primitif et la religion, Paris, 1940; Urzeit und Endzeit (în Eranos-Jahrhbuch, 1950, XVII, p. 11—51); Sacred and pro-phane beauty. . The Holy in Art. Preface by Mircea Eliade, London, 1963
    Legba (ewe gbo — divinitate) Zeu intrigant în mitologia triburilor ewe şi yoruba (-+ mitologiile populaţiilor africane), personificînd elementul accidental care intervine în destinul lumii şi al individului. Pe de o parte, L. este mesagerul practic şi purtătorul de cuvînt al tuturor ♦zeilor principali; pe de alta, apariţia lui e totdeauna prielnică îndepărtării dizgraţiei djivine din soarta omenească.
    legendă (lat. legenda — care trebuie citit, de citit) Termen inventat în sec. XIII, de hagiograful Iacobus de Voragine. Iniţial, legendele europene au avut un caracter preponderent hagiografic, întrucît se limitau la vieţile sfinţilor
 295
LEIBNIZ
şi ale martirilor; apoi s-au extins şi asupra vieţii eroilor. Totuşi, noţiunea precedă termenul, ea acoperind, în diferite culturi antice, o mixtură epică la confluenţa între ♦mit, istorie şi poezie epică. Mai aproape de valoarea semantică reală, 1. e definită în lexicografia generală modernă: „Povestire cu caracter miraculos în care faptele istorice sînt deformate de imaginaţia populară sau prin invenţie poetică" (Nouveau petit Larousse, Paris, 1968); dar cele mai multe definiţii curente se mărginesc, eronat, la aria literaturii: „Povestire în proză sau în versuri care conţine elemente fantastice sau miraculoase, de obicei brodate pe fGndul unui motiv istoric sau al unei închipuiri mitice" (Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975^. Multă vreme, chiar numeroşi cercetători specializaţi au confundat legenda cu *mitul: „mitul este* o formă a legendei; dar personajele umane au devenit divine; acţiunea este atunci supranaturală şi iraţională" (Jean-Pierre Bayard, Histoire des legendes, Paris, 1970) ; aceeaşi confuzie la Ovidiu Bîrlea: „O subspecie a legendei se mai numeşte mit“ (Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976^; şi [în folclor] „specia e denumită, pretutindeni la noi, poveste" (ibid.). Dar, în acest sens specific etnofolcloric, este mai adecvată sintagma tradiţie populară (cf. Simeon Florea Marian, Tradi-ţiuni poporale române, Sibiu, 1878). C.W. von Sidow a găsit un termen mai propriu pentru o categorie de legende narînd evenimente stranii, neobişnuite, greu de explicat, aflate la hotarul dintre imaginar şi real; aceste naraţiuni sînt considerate de folclorişti prelegende. L. nu e deci identificabilă cu mitul; orice legendă este un pseudomit, care creează o falsă realitate explicativă, adică duce la constituirea unei pseudo-realităţi enigmatice, spre deosebire de mit care, dimpotrivă, porneşte de la o realitate enigmatică arhetipală (-+ arhetip). L. e clasificabilă în două categorii largi: a) eroică (hipertrofierea unor personaje istorice semiobscure sau celebre, fără divinizarea acestora); b) naturalistă (originile speciilor, formelor, atributelor şi comportamentelor specifice ale animalelor şi plantelor, mai rar şi ale unor obiecte neînsufleţite, dar niciodată ale fenomenelor). Astfel, în timp ce mitul are o structură fenomenală, legenda se limitează la o structură evenimenţială.
 § Arnold van Gennep, La formation de Ifyendes, Paris, 1910; Jean-Pierre Bayard, Histoire des Ugendes, Paris, 1970 ; . Legende populare româneşti. Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983 Leibniz, Gottfried Wilhelm Filosof, matematician, savant enciclopedist german (1646— 1716). Competent în numeroase ramuri nesimilare (perfecţionează maşina de calcul a lui Pascal, elaborează independent de Newton calculul diferenţial şi integral, avansează ipoteza unei istorii geologice a Pămîntului, aderă la conceptul evoluţionismului mecanicist, e precursorul istoriei formării pe familii a limbilor), L. şi-a construit o concepţie filosofică despre monade (monadologia), ca substanţe autonome şi indivizibile, întrucît substanţa este conside-
 rată principiul originar al esenţei; iar această concepţie l-a obligat să caute ultima cărămidă a universului. Pe baza legii, descoperite de filosof, a conservării „forţelor vii", L. afirmă că toate lucrurile au putere proprie, posedă capacitatea de acţiune neîncetată; aceste forţe sînt substanţele lucrurilor, numărul lor în univers fiind infinit, toate fiind monade, adică elemente primordiale sau unităţi ale existenţei. Monada (jiovdş — unitate) — fără a fi nici punctul fizic divizibil, nici punctul geometric indivizibil, cu valoare spaţială — este de o simplitate absolută, autonomă, indivizibilă, deci este un punct metafizic, spiritual, al existenţei, reprezentînd esenţa, principiul activ al tuturor lucrurilor. Diversitatea lumii e asigurată de o ierarhie a monadelor; monadele anorganice minerale şi monadele vegetale (monade simple), monadele animale (sufletele), monadele oamenilor (monade spirituale) şi Marea Monadă (♦Dumnezeu). Lumea nu conţine două monade identice. Monada e în acelaşi timp spirituală şi corporală, este formă şi materie (forţă activă spirituală şi forţă pasivă materială)/ Negînd caracterul absolut, newtonian, al spaţiului şi ♦timpului, L. este un precursor al teoriei einstei-niene a relativităţii. Fiind deci fiinţe ideale, monadele nu se pot influenţa reciproc în plan fizic, neavînd nici „ferestre" spre lumea înconjurătoare, iar fiecare monadă este o microlume, un „univers concentrat". Unitatea şi acordul între monade este rezultatul „armoniei prestabilite", incluse de Marea Monadă (Dumnezeu) în univers; în acest sens, filosoful vede un Dumnezeu care a operat ca un ceasornicar, după aceea, pornind ceasornicul, care merge sincronic, nu se mai amestecă în mersul acestuia. Dar Dumnezeu emană neîncetat radiaţii de noi monade, chiar dacă nu mai intervine în dezvoltarea substanţelor create. Tot ce se petrece în lumea unităţilor obiectuale este întîmplător, chiar dacă. a fost prevăzut de Dumnezeu în mod ideal; existînd o libertate absolută a voinţei, sînt posibile, deopotrivă cu binele, şi răul, şi păcatele, şi orice fel de erori. Totuşi Dumnezeu a prestabilit toate legile universale, ca şi raportul înţre suflete şi trupuri, între libertate şi necesitate; el a admis răul, ca să poată exprima binele, şi a creat lumea noastră, „cea mai bună dintre lumile posibile"; L. accepta pe cel mai bun Dumnezeu dintre dumnezeii posibili în cea mai bună dintre lumile posibile; dintre contemporani, Voltaire (în Candide) a ironizat această încercare a lui L. de a concilia fatalismul mecanicist cu ideea de libertate a voinţei. De •fapt, L. a urmărit concilierea armonioasă (el nu admitea ideea de ♦haos primordial) între dreptul la existenţă al fiinţei omeneşti şi al celorlalte făpturi. Dar esenţialul nu se află aici. Acest filosof — care, în’ teoria cunoaşterii, îmbogăţeşte vechea formulă a empirismului despre simţurile care preced intelectul (nihil est in intellectu, quod non fuerit in sensu) cu sintagma nisi ipse intellectus (afară de intelectul însuşi) — este un precursor al logicii matematice (căci a pus bazele simbolicii raţionale în logică şi în
 LEI GONG
296
 euristică), izbutind să demonstreze convergenţa cunoaşterii şi afirmaţiei. în această optică poate fi înţeles Heismul leibnizian, care admite acţiunea lui Dumnezeu asupra proceselor ce decurg în univers, însă neagă influenţa lui asupra modificării monadelor create; astfel, pentru L. nu poate exista un Dumnezeu personificaifnici unul antropomorf (—* antropomorfism), întrucît Marea Monadă nu e comparabilă cu monada inferioară, nici creatorul universului nu se poate identifica cu universul creat. L. s-a consacrat un timp şi unei activităţi social-religioase, examinînd, împreună cu Bossuet, perspectivele unei fuziuni a *bisericilor catolică şi reformată.
§ Essais de theodic4e sur la bonU de Dieu, Amsterdam, 1710; Monadologie,[ 1714] (trad. germ. Lehrsătze iiber die Monadologie, Frankfurt—Leipzig, 1920; trad. rom. Monadologia, în Opere, I, Bucureşti, 1972); Nouveaux essais sur Veniendement humain [1704], Amsterdam — Leipzig, 1765
    Lei Gong; Lei-shi (Lovitura-de-trăsnet; chinez lei — tunet, gong — lovitură) Zeul descărcărilor atmosferice în *mitologia chineză, mai ales al tunetului şi al trăsnetului (Prinţul Trăsnetelor), pe care îl produce călătorind prin cerul înnourat într-o roabă, dusă de fecioara A Xiang.
    Lei Shen (chinez lei — tunet) Zeu secundar din *mitologia chineză, personificînd tunetul.
    Lei Zu *Zîna mătăsurilor, în *mitologia chineză, soţie (hou — împărăteasă) sau numai ţiitoare (soţie secundară) a împăratului mitic ♦Huangdi; * după tradiţie, a fost cea dintîi care a crescut, în China, viermi de mătase şi prima persoană care a ţesut pînza specifică; după tradiţia istorică (neatestată de documente), anume sub acest monarh s-au introdus în China veşmintele ţesute.
    Lelwani Zeu hittit (Anatolia), de rang superior, al lumii subpămîntene (-+ Infern), succe-dînd (în ordinea importanţei personificărilor fenomenologice) zeului *Soarelui şi zeului fulgerelor, dar precedîndu-1 pe zeul fertilităţii, ♦Telepinu (L. avea atribute identice cu zeul hattit Leluwani). în evoluţia concepţiilor mitice hittite s-a petrecut un fenomen ciudat, de schimbare a sexului acestei divinităţi: multă vreme zeu, în epoca civilizaţiei hittite tîrzii, L. devine zeiţă; fără să-şi fi modificat numele, acum zeiţa Lelwani este asociată, cultual şi mitologic, cu zeiţa akkadiană Alatum cu care în cele din urmă e identificată, pierzîn-du-şi chiar şi numele originar. în schimb, regii hattiţi, mai conservatori, au adorat constant pe zeul Leluwani, zidindu-i *temple, * înălţîndu-i statui şi implorîndu-1 prin *sacrificii, ori de cîte ori treburile statului mergeau prost. De ex., în cadrul unor ceremonii consacrate, regina Puduhepa (sec. XIII î.e.n.) îi făgăduieşte acestui zeu — dacă i se va însănătoşi soţul, regele Hattusil III — să-i înalţe o statuie votivă în templu. Ceremonialul hattit pentru Leluwani se numea purulli.
    Ler 1 Presupus zeu al mării (irl. Ier — mare), în *mitologia celtică din Irlanda; totuşi, această
divinitate nu este certificată decît ipotetic, prin zeul *Llyr din Walles, ce pare un împrumut de la irlandezi. ~2 în folclorul românesc (--+ mitologie românească), mai ales în *colinde, Ler (sau Leroi) este o formulă devenită adesea un simplu refren incantatoriu (—* descîntece), lipsit de funcţie magică, de origine obscură (o ipoteză asupra unei influenţe celtice arhaice, deşi posibilă, e riscantă). Refrenul apare şi în forme mai complicate: Leru-i Ler (deşi prezenţa verbului, neatestată decît în plan epic, ar putea fi o interpretare a folcloriştilor culegători), hoi lerui ler etc. Etimologiştii au derivat aceste forme de cele mai multe ori în mod fantasmagoric: Dimitrie Cantemir (în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor), referindu-se la o tradiţie dintre Dunăre şi Olt despre „Curţile lui I^er împărat", derivă termenul din numele „Avrelie Avrelian“ (împăratul roman Aurelianus); după două secole, etimonul se reia în alte variante: Al. T. Dumitrescu — din Galerius, Chr. Ione-scu — din Valerius; spre sfîrşitul sec. XIX, M. Gaster crede a găsi etimonul în slav. lei (presupus de el a fi echivalentul lui *Cupido); I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinităţii domestice Lar (*Lares); Aron Densuşianu, din lat. liber (dar nu din numele zeului roman *Liber Pater); B. P. Hasdeu (în răspunsurile la Chestionarele căruia există zece variante), din lat. Lar Dominus; Al. Rosetti (reluînd teza lui Dimitrie Dan şi urmat mecanic de unii discipoli) derivă sintagma hailerui Doamne din halleluiah [Domine] — etimologie imposibilă, deoarece colindele româneşti, în structura lor de bază, precedă cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspîndirea ♦creştinismului în Dacia Romană, iar intruziunile creştine în colinde sînt tîrzii (de origine ecle-siastic-cărturărească, din etapa slavonă) şi nu au suferit modificări fonetice (cf. Al. Rosetti, Colindele religioase la români, Bucureşti, 1920, p. 25—28); de altfel, această etimologie e criticată justificat de Ion Popescu-Sire-teanu (Limbă şi cultură populară, Bucureşti, 1983, p. 195 — unde se află şi un inventar abundent al etimologiilor propuse anterior), care însă, prin explicaţia sa (p. 207) cu caracter pastoral („refren * dintr-un cîntec despre oile pierdute": oile lui > 6i lelui > oi lerui) şi vădit tendenţioasă, nu rezolvă problema. Etimologiile fabulatorii au continuat; de ex. C. Cihodaru (Amintirea cavalerului trac în folclorul românesc, Analele Universităţii Iaşi, 1979) derivă ler din Heros (*Cavalerul Trac); Oh! iile Heros et Domine. Numai I. A. Candrea a evitat să stabilească aici vreun etimon, re ţinînd însă un sens secund, existent în limbă: ler— timp (în sintagma „i-a trecut leru“). Numeroasele variante fonetice (Chestionarele lui Nicolae Densuşianu cuprind cîteva zeci), printre care: Vele-rim şi Veler Doamne, Hoileronda, Olerinda, Reloi), nu clarifică problema etimologică; dar multe dintre ele sugerează tradiţia după care Ler sau Leru a fost fie un împărat fabulos de la care au început colindele, fie însuşi *Dumnezeu.
097
LEVIATAN
în acest plan, folclorul mitologic se referă de cîteva ori la un Ler personificat, fie vag: Icea, Doamne-n ceste curţi / Lerului, mărului“ (col. Q. Dem. Teodorescu), fie cu detalii epice: Ler-împărat are o fiică nemuritoare şi veşnic tînără, cu care se însoară *Făt-Frumos (basmul Wăţ-Frumos şi fata lui Ler-împărat, col. N.D. Po-pescu); Leru-împărat este ursit să se prefacă în rouă, dacă se va întîlni cu ♦Soarele (basmul dltenesc Domnul de Rouă, cules şi versificat de Dim. Bolintineanu). Ler este de fapt un evident *mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un ♦mit arhaic preroman; cunoscîndu-se formaţiunea statală <&eltică (de tip cultural la T6ne), ce a coexistat du populaţia dacică, de asemenea, relaţiile de schimburi materiale şi spirituale între cele două etnii, etimonul celtic ler nu pare total împosibil, ceea ce însă nu explică şi structura refrenului ritual şi a personajului mitologic din folclorul românesc.
    Lestrigoni (grec. AaiaTpoyoveg) Populaţie antropofagă din *mitologia greacă, locuind la poalele vulcanului Etna (Sicilia). L. au devorat mai mulţi dintre însoţitorii lui ♦Qdysseus {cf. Odisseia, X, 80—132). ♦Homer îi descrie ca pe nişte uriaşi care adunau oameni şi îi înşirau, străpunşi, pe lănci enorme, ca să-i frigă în asemenea frigare, aşa cum se frig peştii.
    Lethe (grec. Xf|0r| — uitare) 1 Fluviu infernal, în *mitologia greacă, ale cărui ape (apele uitării) fac pe oricine le traversează spre ♦Hades, să-şi uite trecutul. Numele fluviului repetă numele zeiţei uitării. L. străbate *Cîmpiile Elisee, iar umbrele morţilor, ajunse acolo, sînt Obligate să bea din apa fluviului spre a-şi anihila orice amintiri. La orfici (-* orfism) şi pitagoreici (-+ Pythagoras) această uitare impusă se fefereala încarnările anterioare (-*metempsihoză). Pausanias (Călătorie în Grecia, IX, 39,          8)
«pune că pelerinii veniţi să consulte oracolul din Beoţia (-> oracole) beau apă, pe rînd, din Cele două izyoare vecine: cel consacrat zeiţei Lethe, ca să-şi uite grijile şi emoţiile, şi cel Consacrat zeiţei *Mnemosyne, ca să memoreze tot ce vor vedea şi auzi în peştera oraculară Trophonia.         Zeiţa   uitării în mitologia
greacă (în opoziţie cu zeiţa memoriei Mnemo-syne), fiica zeiţei discordiei ♦Eris (cf. Hesiod, Theogonia, v. 226 şi urm.; Vergilius, Eneida,
VI,  v. 705).
    Leto (grec. Arjid) ) ♦Titanidă din *mitologia greacă, fiică a cuplului *Koios-*Phoibe; pentru relaţiile ei de dragoste cu ♦Zeus este prigonită, din gelozie, de zeiţa ♦Hera, soţia acestuia, din dorinţa căreia, prin ♦magia exercitată de moaşa divină ♦Eileithyia, îi este întîrziată naşterea {după ce marea zeiţă obligase pe ♦Gaia, divinitatea pămîntului, să-i promită că îi va refuza orice adăpost). Peregrinînd prin lume, L. găseşte refugiu ospitalier abia pe inexistenta pînă atunci ins. Delos, pe care zeul mărilor ♦Poseidon a scos-o la suprafaţă, prin emergenţă, şi unde, chinuindu-se în durerile facerii 9 zile şi 9 nopţi, acum în prezenţa Eileithyiei —aduse în taină de ♦Iris, zeiţa curcubeului — naşte pe ♦Artemis
şi pe ♦Apollon; naşterea lui Apollon s-a produs pe promontoriul atic Zoster (ţcoaxrip — cingătoare) cînd L., ca să nască fără dificultăţi, a fost nevoită să-şi desfacă cingătoarea. L. era de fapt o zeiţă locală arhaică, deoarece avea vechi consacrări: un oraş în Creta, numit Leto, un ♦templu în Asia Mică şi un crîng sacru în ins. Rhodos (cf. Strabon, Geografia, XIV, 4, 6).
    Leuke (grec. Aeu%fj— [Insula] Albă; lat. Leuce; Lucanus, Pharsalia, III, 202: Peuce) Insulă stîncoasă din Pontul Euxin unde, potrivit ♦miturilor apollinice, conservate fragmentar şi în folclorul — mai ales ritual — al popoarelor riverane, ar fi existat un *templu magic al zeului *Apollon, identificat (de ex., în unele ♦colinde româneşti) cu Mînăstirea Albă. Un mit, relatat de Proklos în Chrestomaţia sa (după Etiopida lui Arktinos din Milet), spune că ♦Ahilleus e răpit după moarte de mama sa, zeiţa ♦Thetis, chiar de pe rugul în flăcări al incinerării, şi transportat pe ins. L.; acum zeificat, îşi va petrece acolo noua viaţă, împreună cu ♦Helene din Troia (sau cu ♦Iphigenia) şi tot acolo i se construieşte un templu, unde încep să aducă ♦sacrificii corăbierii. Mai concis, acelaşi eveniment e relatat şi de ♦Pindar (Nemeice, IV, 49—50): „în Marea Ospitalieră [Pontul Euxin], pe strălucitoarea insulă, locuieşte Ahilleus“. După o tradiţie, L. era unul dintre locurile de retragere postumă pentru defuncţi, o variantă pentru ♦Insulele Fericiţilor. Grecii din coloniile pontice au păstrat pînă tîrziu un #cult deosebit pentru Ahilleus, afirmînd că toţi corăbierii care navigau pe lîngă insulă auzeau de pe ea, ziua, zăngănit de arme, iar noaptea cîntece de ospăţ şi clinchet de cupe; un sanctuar ahillean, care s-ar fi aflat pe insulă, era îngrijit de păsările mării. Pausanias (primul care identifică ins. L. cu aceea pe care geografia modernă o va numi Insula Şerpilor din Marea Neagră) repetă acelaşi mit, cu mai multe detalii: „Există la gurile Istrului, în Pontul Euxin, o insulă închinată lui Ahilleus, numită Leukâ. Ea are o circumferinţă de 20 de stadii, este plină de păduri stufoase şi de animale, unele sălbatice, altele domestice; în ea se află un templu al lui Ahilleus şi o statuie. Se spune că cel dintîi om care a venit în această insulă a fost Leonymos din Krotona[...]. Pythia l-a trimis în insula Leuk6 şi i-a spus că acolo i se va înfăţişa Aias, care îl va vindeca, însănătoşindu-se, după un timp s-a întors din insula Leuk6, unde zicea că văzuse pe Ahilleus, pe Aias, fiul lui Oileus, pe Aias, fiul lui Telamon, şi împreună cu ei pe Patrokles şi pe Antilohos“ (Călătorie in Grecia, III, 19, li). Unii filologi, reluînd varianta lui Lucanus — Peuce — încearcă s-o identifice cu Delta Dunării.
§ H. H. ToJicTOft, Ocmpoe EeAbiă u Taepuxa Ha Eqkcuhckom Tlonme, IIeTep6ypr, 1918
    Levana Zeiţă din ♦mitologia romană, ocrotitoare a pruncilor nou-născuţi; funcţia sa începe în momentul ceremoniei de recunoaştere paternă a copilului.
    Leviatan Misterios monstru biblic (-* Biblia), ♦dragon sau amfibie unicală sălăşluind în apele
 LfiVI-STRAUSS
 298
mării, caracterizat printr-o constituţie complexă şi o forţă colosală; căptuşit cu zale, L. are spinarea din „scuturi, înţepenite ca prin peceţi de piatră"; scoate flăcări din gură şi fum pe nări; e impenetrabil pentru orice fel de armă; mişcarea lui face marea să clocotească şi lasă în „mocirlă scrijilituri ca de grapă" (V.T., Iov, XL, 25—32 ; XLI, 1—26). L. pare un împrumut adaptat de mitografii biblici după o divinitate marină fabuloasă din mitologia ugarită (—* mitologie feniciană): Lotan; probabil au concurat şi alte surse, întrucît. unele elemente („înaintea lui dănţuiesc spaimele") amintesc şi de monstrul *Humbaba (din *Poemul lui Ghilgamesh), posesor şi el al unor „spaime", chiar dacă Humbaba e un monstru terestru, locuind în pădurea de cedri.
    Levi-Strauss, Claude Antropolog şi sociolog structuralist francez (n. 1908), totodată cercetător al *mitologiei primitivilor. L.-S. consideră ♦mitul un cod sui-generis, cu ajutorul căruia gîndirea sălbatică îşi construieşte diverse modele de lumi; de asemenea, mitul este matricea reprezentărilor şi totodată aria în care se găsesc soluţii logice în gîndirea primitivă. „Istoria mitică oferă aşadar paradoxul de a fi simultan ruptă şi legată de prezent. Ruptă, fiindcă primii strămoşi erau de o natură diferită decît oamenii contemporani: ei erau creatori, pe cînd aceştia sînt imitatori; legată, fiindcă de la apariţia strămoşilor nu s-au petrecut decît evenimente a căror recurenţă şterge periodie specificul lor." Gîndirea sălbatică reuşeşte însă „nu numai să depăşească această dublă contradicţie, dar şi să scoată din ea materia unui sistem coerent". „Datorită ritualului, trecutul «rupt » de mit se articulează, de o parte, cu periodicitatea biologică şi sezonieră, -de altă parte, cu trecutul «legat» care uneşte de-a lungul generaţiilor pe morţi şi pe vii" (Gîndirea sălbatică, VIII, 1970). In context, L.-S. defineşte rolul ^totemului: „în totemism, [...] funcţia are întîietate asupra structurii; problema pe care el nu a încetat s-o pună teoreticienilor este aceea a raportului dintre structură şi eveniment. Marea lecţie a totemismului e că forma structurii poate uneori supravieţui, chiar cînd structura însăşi sucombă din cauza evenimentului. ■[...] Ambiguitatea totemismului e reală" (ibid.) Astfel, L.-S. este obligat să examineze şi raportul dintre *religie şi *magie, în lumina'raportului dintre om şi natură: „Antropomorfismul naturii (în care constă religia) şi fiziomorfismul omului (prin care definim magia) constituie două componente totdeauna date şi la care variază numai proporţiile. [...] Nu există religie fără magie, aşa cum nu există magie care să nu conţină cel puţin un dram de religie. Noţiunea unei supranaturi nu există decît pentru o umanitate care îşi atribuie sieşi puteri supranaturale şi care împrumută în schimb naturii puterile suprauma-nităţii sale" (ibid.). Totuşi, mitul şi religia sînt definite programatic de L.-S. care acordă, ca şi alţii, un credit nelimitat imaginaţiei şi conştiinţei de sine a omului primitiv. în opera sa de bază (Antropologia structurală, cap. XI—
XII), L.-S. redefineşte mitul ca „sistem temporal" referitor „întotdeauna la evenimente care au avut loc în trecut", dar care, „presupuse a se fi desfăşurat la un moment al timpului, formează şi o structură permanentă" care „se referă simultan la trecut, la prezent şi la viitor"; subliniind calitatea de limbaj a mitului, antropologul conchide că:       „Substanţa    mitului nu se află
nici în stil, nici în modalitatea naraţiunii, nici în sintaxă, ci în istoria povestită de el. Mitul este limbaj, dar un limbaj care lucrează la un nivel foarte ridicat şi la care sensul reuşeşte să decoleze, dacă se poate spune aşa, de pe fundamentul lingvistic de pe care â pornit". Astfel, divizînd structura mitului în „mari unităţi constitutive" sau „miteme" ► mito-logem), pentru a le recunoaşte, a le izola — ţinînd cont de caracterul specific al „timpului mitic— dubla sa natură, reversibilă şi ireversibilă, sincronică şi diacronică" — L.-S.’ consideră mi-temele nu nişte relaţii izolate, ci „pachete de relaţii" şi „numai sub formă de combinaţii a unor astfel de pachete dobîndesc unităţile constitutive o funcţie semnificativă". Şi astfel, antropologul formulează o nouă concepţie, pe baza observaţiei identităţii de exigenţă în logica gîndirii mitice şi a gîndirii pozitive: „Poate că vom descoperi într-o zi că în gîndirea mitică şi în gîndirea ştiinţifică funcţionează aceeaşi logică şi că omul a gîndit întotdeauna la fel de bine", întrucît „deosebirea ţine mai puţin de calitatea operaţiilor intelectuale decît de natura lucrurilor cărora li se aplică aceste operaţii".
§ Anthropologie structurale, Paris, 1958 (trad. rom., Bucureşti, 4978); La Pensee sauvage, Paris, 1962; Le Totimisme aujourd’hui, Paris, 1962 (ambele în trad. rom. Gîndirea sălbatică, Totemismul azi, Bucureşti*; 1970); Mythologiques, I Le cru et le cuit; II Du miel aux cendres, Paris, 1964—1966
    levitaţie Capacitatea de ridicare corporală în aer fără mijloace mecanice, atribuită unor fiinţe mai ales mitice — sfinţi, *şamani, yogini (—* yoga), *brahmani, asceţi (-* ascetism), mistici extatici — considerate excepţionale printre oameni; atare performanţe se ating, potrivit unor doctrine religioase, îndeosebi prin consecvenţa *credinţei şi prin exerciţiu ascetic. Tradiţia sacră a mai multor *religii enumără diferite cazuri nominalizate; brahmani ridicîndu-se doi coţi de la sol, citaţi de Apolonius din Tyana; ♦Pythagoras, amintit de Porphyrios şi I ambii -kos; şamani amerindieni din Oregon, levitînd la 3 picioare deasupra solului, descrişi de un misionar catolic, Papetard; *Simon Magul, pomenit în N.T. (-+ Biblia)', o tradiţie levita-ţională în China şi în lumea *islamului; sf. Joseph de Copertino (1603—1663), care ar, fi fost văzut levitînd de papa Urban VIII, de prinţul Johann Friedrich von Brunswick, de marele amiral de Castilia etc. Sînt amintite şi cazuri de 1. laică, mai ales în cadrul practicilor yoga. Neatestate de datele biologice, cazurile de
1. sînt frecvente în *mituri şi mai ales în tradiţiile populare; ştiinţa nu acceptă posibilitatea ca un corp viu să se sustragă gravitaţiei (deşi
 m
 fiziologistul Charles Richet a examinat problema din unghi pozitiv); cercetătorii spiritualităţii religioase au privit 1. uneori ca pe o realitate verificată; astfel, Mircea *Eliade afirma (Folklo-rul ca instrument de cunoaştere, 1937; în Insula lui Euthanasius, Bucureşti, 1943, p. 44) că „în anumite împrejurări corpul omenesc se poate sustrage legilor gravitaţiei şi condiţiilor vieţii organice".
 § Olivier Leroy, La Lâvitation, Paris, 1928 ' L6vy-Bruhl, Lucien Sociolog francez (1857— 4939), cercetător al culturii spirituale a societăţilor primitive şi al *mitologiei, etnolog. Criticînd şcolile etnografice şi antropologice de tip evoluţionist (Spencerj, animist (*Tylor, Wundt) şi psihanalist^ (*Freud), L.-B. a susţinut, existenţa unei faze prelogice în gîndirea primitivului, care ar disocia şi asocia obiectele şi fenomenele după alte criterii decît ale omului civilizat, .adică în absenţa unei logici formale şi în funcţie de o lege. a „participării“, din unghiul căreia obiectele şi fenomenele mediului ambiant ar avea însuşirea de a fi ele însele şi totodată altele sau de a exista simultan în locuri diverse; de aici, L.-B, a conchis că cel mai limpede exemplu al teoriei sale ar fi *totemul şi că omul primitiv ar percepe deci lumea prin „reprezentări colectiveu (limba, *miturile, *ritualurile). Pentru L.-B., gîndirea primitivă se întemeiază aumai pe memoria fenomenală şi pe asociaţiile de vecinătate (de pildă pasărea, pana şi fulgul de zăpadă zburînd prin aer sînt deopotrivă păsări). Teoria prelogismului primitiv a fost atacată de mai mulţi critici, îndeosebi de Olivier Leroy (La raison primitive. Essai de refutation de la theorie prelogique, Paris, 1927). Dar, spre sfîrşitul vieţii, L.-B. a renunţat în mare parte la concepţia sa.
 § Les Fonctions mentales dans les socUtâs inf&rieures, Paris, 1910; La Mentalitâ primitive, Paris, 1922; Mentalii primitive et jeux de hasardt Paris, 1923; LeSpi-rituel et la Nature dans le mentaliU primitive, Paris, 1:931; La Mythologie primitive, Paris, 1935; L’Expe-rimce mystique et les Symboles chez les Primitifs, Paris, 1938
   Leza Zeu suprem în mitologia unor populaţii (baila, leba) din zona Tanganica (—► mitologiile populaţiilor africane), personificare a *cerului, tunetului, fulgerului, ploii; locuieşte în cer, fiind creatorul dintru început al lumii. Credincioşii nu-1 invocă în *rugăciuni: mijlocitori între *zeu şi oameni sînt ^spiritele *strămoşilor. Oamenii se referă la el îndeosebi prin numeroase epitete:. Plâmăditorul, Cel-ce-dăinuie-veşnic-şi-este-pretutindeni; Cel-ce-taie-şi-nimiceşte (compuse de preoţii-vrăjitori); unele sînt însă batjocoritoare : Darnicul-care-dă-ce-nu-se-poate-mînca, Cel -care-persecută-pe- oricine -cu - veghe - statornică, Cel-care-cere-ce-nu-i-se-cuvine, Cel-ce-poate-să-astupe-orice-găuri-dar-nu-poate- astupa- urmele -lui Oribi— toate aceste epitete fiind autentice şi cu adevărat vechi, fără însă a întreţine un *cult profanator (-* profanare). Totuşi, teama de *tabti a făcut ca numele lui L. să intre în
                                                                                                               LIBER PATER
componenţa unor propoziţii eufemistice, de tipul: Leza cade (plouă), Leza se înfurie (tună), prin care credincioşii evită primejdia de a numi direct fenomenele naturale care, deranjate prin evocare, s-ar putea răzbuna; aici găsim un vădit relict al *animismului.
    Iha Noţiunea de *zeu, în lb. tibetană (de unde şi numele capitalei tibetane Lhassa); dar termenul are mai ales semnificaţie plurală; grup de *zei, cereşti sau montani, ocrotitori ai oamenilor din vremea începuturilor, cînd au apărut din găoacea *oului primordial. Fiecare om este vegheat de cîte un grup de 5 L; prin intermediul acestor divinităţi, omul îşi poate efectua relaţiile cu mediul înconjurător, fiind totodată apărat de agresiunile acestui mediu adesea ostil. în mitologia *religiei arhaice *bon, care a precedat *lamaismul, toţi 1. sînt distribuiţi stratificat, în toate cele 13 ceruri; un 1. (al existenţei) a apărut din cooperarea a două flori-principii: floarea galbenă masculină şi floarea albastră feminină. Cele 13 sfere cereşti echivalează cu 13 generaţii de 1.; după acestea apar succesiv sferele 14 (*apa) şi 15 (*pâ-mîntul), în sfera 15 stabilindu-se Iha-strămoşii de la care, după alte 7 generaţii, se naşte primul monarh tibetan, Nyatitsen-po.
    libaţie (lat. libatio —*ofrandă de vin sau alte băuturi) *Ritual de *sacrificiu religios, constînd în vărsarea unui lichid (apă, vin, alte băuturi fermentate sau ulei, lapte, sînge al victimelor jertfite) pe un *altar, deasupra unui vas conţinînd plante, sau chiar direct pe pămînt. L. se efectuează în onoarea unei divinităţi sau întru pomenirea unui defunct. Orice 1., avînd şi semnificaţia purificării, e frecventă în *cultul morţilor (-> funeralii). Ritualul 1. era cu ^deosebire important în Religiile din Mesopotamia (în special la babilonieni); acolo, pînă spre sfîrşitul mileniului III î.e.n., ♦sacerdotul oficiant săvîrşea 1. cu trupul complet gol, pentru a nu impurifica ritualul. în India, orice 1. era însoţită de diferite exclamaţii rituale: vaşaţ şi svăhâ (în 1. pentru *zei), svadhă (în 1. pentru umbrele *strămoşilor răposaţi). Foarte frecventă la romani, 1. utiliza o cupă specială (spondeum). în *creştinism, a rămas pînă azi obiceiul turnării vinului pe mormînt, la înhumări şi parastase. O formă de 1. magică este apa vărsată asupra *Paparudelor în ritualul de invocaţie a ploii pe vreme de secetă.
    Libentia Zeiţă personificînd bucuria, în Mitologia romană.
    Libentina; Lubentina Zeiţa plăcerii, în * mitologia romană, sau numai un epitet al zeiţei dragostei, *Venus.
    Liber Pater (lat. libare — a stropi, a jertfi, a gusta) Vechi zeu italic al sporului, al înmulţirii (de obicei asociat cu zeiţa Libera, ambele fiind divinităţi plebee). *Sărbătorile consacrate se numeau Liberalia şi erau originare din Latium. Un sanctuar roman de pe Aventin (construit de arhitecţi greci în 494 î.e.n.) era închinat unei triade rurale, adorate preferenţial de plebei:    *Ceres, Liber, Libera; triada avea
                                                              scopul de a se opune triadei aristocratice *Iupiter
 LIBERT AS
 —  *Iuno —♦Minerva. L.P. devine la un moment dat patronul oraşelor libere (cetăţi autonome), probabil şi datorită consonanţei fonetice între Liber şi libertas (libertate). Mult mai tîrziu, L.P. a fost identificat cu *Bacchus, iar Libera cu *Proserpina. Sărbătoarea Liberalia (17 mgfftie) era un soi de ♦carnaval, cu ♦măşti din scoarţă de copac şi din frunze; la răscruci, participanţii legănau un enorm falus (-* culte falice) confecţionat din flori şi cîntau cîntece glumeţe, chiar licenţioase; în această datină se află una din sursele comediei latine (cf. Vergilius, Georgice,
 III, 380). Aceste serbări au fost criticate cu asprime de sf. ♦Augustin (De civitate Dei, VII, 2i).
    Libertas Zeiţă simbolizînd libertatea, în
 *mitologia romană; reprezentată (adesea în numismatică) avînd un sceptru simbolic în mîna stîngă.
    Libitina (etim. incertă: lat. ad libitum — după plac, pentru că zeiţa îi răpeşte pe oamenii vii după capriciul ei) Zeiţa ceremoniilor funebre, în
 *mitologia romană; mai tîrziu, prin extindere alegorică, *Moartea. La originea ♦cultului ei se pare că fusese o minoră divinitate agrară; apoi e venerată ca zeiţă a dorului şi iubirii, identifi-cîndu-se cu *Venus. în epoca imperială, L. patronează numai ♦funeraliile, fiind confundată în această ipostază cu *Proserpina. ♦Templele ei păstrau cele necesare întregului ♦ritual funerar, iar din dumbrava ce îi era consacrată se cumpărau scînduri şi lemne utilizate la în-mormîntări sau incinerări; în templul din Roma al L., construit sub Servius Tullius (sec. VI î.e.n.), devenise tradiţională deprinderea de a depune cîte un ban pentru fiecare înmormîntare din oraş. De fapt, fiecare templu al L. era şi un oficiu de pompe funebre, unde se închiriau sau se vindeau toate cele necesare unei înmomîntări sau incinerări, tot acolo putînd fi angajaţi oamenii specializaţi în organizarea şi desfăşurarea ceremoniilor funerare; acest comerţ este raportat de unii istorici la dragostea cuvenită celor morţi, patronată de zeiţă. în templele L. se păstrau şi registrele de decese, cu numele tuturor defuncţilor. Patul pe care era culcat mortul şi rugul de incinerare purtau denumirea alegorică de libitina.
    Licenţia Zeiţă din *mitologia rcmană, personificînd desfrînarea; ♦templul ce îi era consacrat echivala cu o incintă a dezmăţului.
    LieSii (rus. Jletuuu; slav A'fcc’k—♦pădure) ♦Demon sau *geniu silvestru în *mitologia slavă (mai ales în credinţele populare, provenite din ♦animismul primitiv). Trăind în păduri sau chiar ocrotindu-le, L. era considerat de obicei favorabil omului şi închipuit parţial antropomorfic (-+ antropomorfism), cu cap conic, cu coarne şi faţă spînă, urechi ascuţite (sau o singură ureche) şi cu picioare de *ţap, însă cu dimensiuni variabile: în pădure cît arborele, pe cîmp cît firul ierbii; nici în pădure nu-şi păstrează aceeaşi dimensiune căci el este fie înalt şi gros ca un copac bătrîn, fie pipernicit ca o tufă. în genere nevăzut, L. putea fi detectat după rîsul său neomenesc şi monstruos cu care
 sperie drumeţii din codru sau după cîntecul său monoton şi răsunător, părînd a imita ecoul. De cele mai multe ori, L. e închipuit stîngaci, în toate sensurile, chiar ca o personificare a stîngii (opinca stîngă e încălţată pe piciorul drept, haina e încheiată de la stîngă la dreapta), în mitofolclorul slavilor nordici şi răsăriteni, L. este de fapt personificarea pădurii în genere şi ca stăpîn al codrului şi al vietăţilor din el. Uneori răpeşte oamen , iar cel răpit, ca să s© salveze, nu trebuie să mănînce nimic în timpul prizonieratului, afară de o bucată de coajă de tei, bine curăţată. Unii cercetători explică ♦mitul despre L. prin „teama slavului agricultor de pădurea deasă, căreia trebuie să-i cucerească prin luptă pămîntul de arătură şi în desişul căreia era ameninţat de primejdia de a se rătăci, a pieri sfîşiat de fiare-- (S. A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, trad. rom., ed. III, Bucureşti, 1982, p. 194). L. se reîntîlneşte, cu atribute similare, la bieloruşi (JleutyK) şi la polonezi (Duch lesny; Bdrowy).
    Lif şi Liftbrasir Pereche de oameni din
♦mitologia scandinavă (femeia Lif şi bărbatul Lifthrasir), salvată — pentru perpetuarea speciei umane — din catastrofa pieirii lumii (*Rag-narokr)—fie din marele îngheţ (după *Edde Veche), fie din incendiul cosmic (după *Eddo, Nouă). Cei doi au trăit în crîngul Hoddmimir, hrănindu-se cu rouă, pînă cînd *Himli, noua lume regenerată, se va fi aşezat pe temeiuri normale.
    Liho Divinitate nefastă inferioară a slavilor orientali (-* mitologie slavă), personificare a năpastei, a oricărui tip de nenorocire. Este amintită de obicei fie alături de *Dolia, fie în opoziţie cu aceasta, (cf. Piaza Rea; piază)
    Liji (Cartea Ritualurilor) Scriere normativă chineză (sec. V-1V î.e.n.) asupra ♦ritualurilor, atribuită lui ♦Confucius, dar redactată probabil de discipolii lui, din rememorarea învăţăturii predate oral de învăţător. L. este un tratat (sau un memorial) despre datinile şi ritualurile practicate în China antică, sub dinastia Zhou. Cuprinde precepte morale şi principii juridice, dar se referă în mare măsură la obligaţiile comportamentale ale oamenilor în cadrul ♦religiei etice care este Confucianismul. Originalul scrierii s-a pierdut, iar textul în circulaţie este o reconstituire din,epoca dinastiei Han.
    Lilatu Zeiţa nopţii în mitologia sumero-babi-loniană mitologii din Mesopotamia), considerată divinitate sumbră şi nemiloasă.
    Lilith Prima soţie a lui *Adam, precedînd-o pe *Eva, dar nerecunoscuiă în această calitate de ♦ Biblia canonică (-+ mitologie biblică); prezentă numai în tradiţiile talmudice, după care L., întîia soţie a ♦omului primordial biblic, a fost izgonită de cea de-a doua (Eva) şi a devenit un ♦demon feminin (după *Talmud, mama unei rase de *giganţi şi demoni), dobîndind între alte atribute şi pe cel de a primejdui viaţa nou-născuţilor (din această cauză, pruncii trebuiau să poarte ♦talismane). După un ♦mit colateral, L. a fost creată odată cu Adam, cu unicul atribut preventiv de a omorî pe orice
 301
 LITOLATRIE
  nou-născut. (în acest sens, unii comparatişti citează un demon răpitor de prunci din ♦superstiţiile mitologice ale Helladei: Gyllo, căruia î s-a stabilit relaţia onomastică şi atributivă <5u demonul nefast din Babilon Gallu, care, ca să fure copii mici, se preface în panteră.) Referindu-se sporadic totuşi la L., fără s-o numească, Biblia canonică o evocă numai cu epitetul Năluca nopţii: „Fiarele din pustie se vor întîlni acolo [în Edom] cu cîinii sălbatici, şi ţapii păroşi se vor chema unii pe alţii. Acolo îşi va avea locuinţa Năluca nopţii, şi îşi va găsi un loc de odihnă" (V.T., Isaia, XXXIV, 14). în tradiţie unele versiuni o considerau vrăjitoare şi ♦Vampir. E posibil ca mitul despre L. să fi încorporat mai tîrziu şi modelul zeiţei babiloniene a nopţii, *Lilatu. O tradiţie talmudică o consideră pe L. un demon feminin de tip ♦Succubus avînd relaţii erotice cu bărbaţi vii, ca să nască prunci de la ei; de aceea Talmudul (Sabbat, 151b) recomandă bărbaţilor evrei să nu doarmă niciodată singuri în casă. în unele scrieri kab-' balistice (—* Kabbala), de ex. Bereshit raibah (12) se afirmă că Lilith a fost „întîia Evă" (prima femeie creată de ♦Dumnezeu), iar în ♦ZoW (XI, 267b), L. e descrisă ca soţie a lui Samael, aăscînd de la acesta o numeroasă clasă de demoni. în epocile antichităţii tîrzii, dar mai ales in evul mediu, L. căpătase cîteva epitete: Batnah (ebr. pîntece, sîn, matrice), Odem (ebr. roşeaţă), Amorpho (grec. fără formă) — folosite pentru înscrierea pe ♦amulete, alături de numele
      propriu-zis. în Europa medievală, pînă la debutul Renaşterii, L. era socotită o ♦mutantă.
  § W. Krebs, Lilith — Adams erste Frau (în Zeitschrift ffir Religions und Geistergeschichte, 1975, no. 27)
      Lima Zeiţă domestică din ♦mitologia romană, păzind pragul casei, supraveghind pe cei care
  11 trec şi ocrotind hotarul gospodăriei
      Limentinus (lat. limen — prag) Zeu ocrotitor al pragurilor de la uşile caselor, în ♦mitologia romană.
      lingă .(sanscr. lingă — semn); lifigam ♦Simbolul vedic al fecundităţii, ţinînd de un anumit tip de ♦cult falie din India (în acest caz: lihga
      falus). L., în ipostaza de falus, nu reprezintă decît simbolul potenţialului creator al zeului ♦Qivâ neavînd nici un fel de semnificaţie erotică ; dovadă şi reprezentările sculpturale sau iconografice, în forme abstractizate, mareînd doar ideea de fertilitate în sine. Simbolul 1. e făcut de obicei din piatră albă; după ceremonia de adoraţie Pujă, poate fi distrus. Echivalentul simbolic feminin este *yoni (simbolul vulvar matricial), reprezentat emblematic în India arhaică printr-o piatră găurită şi venerat prin apitetul definitoriu Loka-dvara (Poarta lumii). Quplul lingă—yoni (comparabil cu sensul din alte cîteva ♦mitologii) devine în India o alegorie mitică pentru cuplul plug—brazdă: „Femeia aceasta a venit ca un ogor viu; semănaţi într-însa, bărbaţi, sămînţă voastră!" (Atharvaveda, XIV,
  2, 14). Forma aceasta mitică divulgă, după cum s-a observat în istoria ♦religiilor, un stadiu de gîndire înaintată, după ce agricultura intrase
  în uz, iar procreaţia începuse a fi înţeleasă mai mult decît ca un act magic (aşa cum fusese privită în ♦animism). Cum observă Mircea ♦Eliade, „aceste simetrii antropotelurice nu au fost posibile decît în civilizaţiile care cunoşteau atît agricultura, cît şi cauzele reale ale concepţiunii" (Trăite d'Histoire des religions, Paris, 1975, p. 223—224). în terminologia logicii indiene (Sămkhya-kârikă) simbolul lihga se explică astfel: „Percepţia este determinarea privind obiectele simţurilor; se consideră că inferenţa [anumâna] este de trei feluri; ea e bazată pe semn [lingă] şi pe obiectul semnificat".
     Linug Zeu al suprafeţei terestre şi al atmosferei, în ♦mitologia tribului bagobo (ins. Minda-nao, Filipine).
     Li San-niang (A treia fiică a lui Li) Zeiţă ocrotitoare a morilor şi morarilor, în *mitologia chineză. După tradiţie, a fost soţia împăratului Liu Zhi-yuan (din a 2-a dinastie Han; 947—950), iar în tinereţe, în absenţa soţului, a fost pusă de cumnata sa să învîrtească — în locul măgarului — roata morii; de aceea, după moarte, poporul a zeificat-o.
     Litlong Om arhetipal post-diluvian, în ♦mitologia populaţiei shan din grupul lingvistic thai (Birmania). Respectînd virtuţile şi înţelepciunea lui L., ♦zeii — din iniţiativa zeului suprem Lin-laun — îl salvează din catastrofa ♦potopului universal, în vederea perpetuării omenirii. I s-a poruncit să-şi construiască o plută, inter-zicîndu-i-se însă de a lua cu sine altceva decît o vacă. După încetarea potopului, cînd zeul ♦Hkanghkak operează retragerea apelor, singurul supravieţuitor este L.; dar tot atunci, pe pămîntul abia zvîntat, izbucneşte un mare incendiu, şi L. se salvează a doua oară, despicînd pîntecele vacii şi ascunzîndu-se acolo de furia flăcărilor; în stomacul vacii găseşte nişte seminţe de dovleac, pe care le seamănă după potolirea calamităţii ; din ele răsar mai mulţi dovleci gigantici, care/ îndată ce s-au copt, sînt spintecaţi de trăsnetul zeului Linlaun: din primul dovleac, ies toţi oamenii tribului shan, iar din ceilalţi — toate celelalte popoare ale lumii, toate animalele terestre, păsările şi plantele utile.
     litolatrie (grec. M6oq — piatră) Formă primitivă timpurie de +cult religios, constînd în sacralizarea pietrelor, prezentă pe toate continentele. Modurile de adoraţie diferă după timp şi zona geografică, dar se pot clasifica fie după tipologia aspectuală, fie după semnificaţii. Aspectual, se disting 4 tipuri: 1) forme simbolice naturale — cînd pietrelor sacre li se atribuie forţă spirituală proprie, dar şi forţă biologică (de pildă, fecundarea femelelor), întrucît se crede că în ele sălăşluiesc sufletele ♦strămoşilor; 2) forme simbolice prelucrate: ♦menhirii, ♦dolmenii; aliniamentele megalitice (-*• mitologie megalitică); obeliscul, ca semn al forţei fecundatoare (rază solară sau falus); 3) Hdoli, adică forme sculptate imagistic, cum sînt statuile ♦Moai din Insula Paştelui; 4) petroglife, purtînd inscripţii sacre sau pseudoinscripţii magice. După semnificaţia lor, pietrele sacre pot fi clasificate în:
 1IU AN
3@2
 ^ *fetişuri (de ex., armele de piatră ca fetişuri în sine); ~ *totemuri (de obicei pietre puternice, cu forme incidental simbolice sau obţinute prin prelucrare superficială, care conţin *spiritele sau forţa strămoşilor, deci principiul esenţial al *vieţii; ~pietre de sepultură (megaliţii funerari şi lespezile tombale: mormîntul fiind casa suflatului, cele două forme garantează securitatea defunctului); ~ pietre vii (mai ales cele falice, de care se frecau femeile doritoare să nască, sau matriciale (—► culte falice), găsite în natură, cu rol fecundator); ^ pietre divine (ca forme de *teofanie: pietrele purtînd amprente divine ca *Betel, dar şi pietrele mitice, ca zeul de diorit *Ullikummi, uzurpatorul cosmic; mesajele zeilor, ca *Omphalos şi *Kaaba şi în genere pietrele sacre de origine celestă, care marchează osia lumii (axis mundi/şi locul care nu a fost inundat de *potopul universal; de asemenea, stîncile fulgerate de *Iupiter sau de alţi zei); ~ idoli amorfi (adică pietre naturale sugerînd imagini), zoomorfi, antropomorfi (ca imagini vizibile ale zeilor, în care poposeşte chiar modelul divin) — manifestări persistente, în *idolatrie, ale raportului intim între credincios şi zeul său; aceste statui conţin o parte din forţa zeului reprezentat, cum se credea, de ex., despre statuile zeiţei *Athena (numite de romani palladium). Piatra, implicată în 1., juca un rol esenţial faţă de alte materiale (de ex. metalele): fiind cel mai dur şi mai peren dintre obiectele naturale, fiind de asemenea exploatată în paleolitic şi neolitic, adică în marile epoci de formare a *miturilor esenţiale, ea a devenit de la început *simbolul optim al forţei şi al eternităţii; cum piatra de toate varietăţile (de la calcar la marmură şi granit) a rămas materialul preferat al sculpturii, marile imagini ale divinităţilor s-au asociat cu piatra mult mai frecvent * decît cu bronzul, fildeşul, abanosul sau aurul.
     Liu An Poet, filosof şi important mitograf chinez antic (179—122 î.e.n.); fiul guvernatorului princiar din ţinutul Huainan şi nepot al împăratului Gao ’Zu, din dinastia Han. Adept fidel al *daoismului, L.A. susţine teoria principiului echilibrator *dao, care guvernează universul. Pe lîngă poeziile şi poemele inspirate de daoism (multe dintre ele pierdute), a scris o culegere cuprinzînd relatări amănunţite ale *miturilor chineze arhaice, sub titlul Huainan zi (Opera prinţului din Huainan), conservată în întregime.
     Livpr (lat. livor— răutate, invidie) Zeiţă din *mitologia romană, personificînd invidia, în timp ce inaugura un pod la Puteoli, împăratul Caligula a adus „şi un sacrificiu în onoarea Invidiei [Livor], pentru ca nu cumva [. . . ] această divinitate să-i fie potrivnică şi să-l deoache“ (Cassius Dio, Istoria Romană, LIX, 17).
     Llyr (welsh Uyr — mare); Ler; Lir; Lair Zeu al mării, din *mitologia celtică, venerat în Irlanda şi în Wales, tatăl zeului *Manannân, după o tradiţie din Wales, strămoşul regelui *Arthur. S-a făcut o apropiere, insuficient întemeiată, între un rege Leir — personaj legendar amintit intr-o cronică din sec. XII, utilizat de William
Shakespeare în figura regelui Lear şi zeul Llyr. Nu e sigură nici identificarea lui Llyr cu *Ler.
    Loîn Zeiţa milei, iubirii de oameni şi tandreţei în *mitologia scandinavă, socotită fie din alaiul permanent al zeiţei *Frigg, fie o ipostază a acesteia ; L. ascultă atentă *rugăciunile oamenilor, sensibilă la nevoile lor, şi mai ales încurajează perechile de îndrăgostiţi şi înlesneşte căsătoriile întîmpinate de mari obstacole.
    logos (grec. X oyog — *cuvînt, noţiune, sens, categorie, raţionament, gînd, determinare, concluzie, relaţie, ţe mei, cauză, principiu, argument, dovadă, teorie, metodă, raţiune, lege, ştiinţă, vorbire, expresie, grai, convorbire etc.) *Heraclit, iniţiatorul filosofiei logosului, vedea în această noţiune poate numai o lege a existenţei şi nu forţa divină a lumii (o idee ce i s-a atribuit mai degrabă fie de către stoici: Marcus Aurelius sau de interpreţii săi creştini: Clement Alexandrinul, fie de către doxografii creştini tîrzii). Apoi ideea de 1. s-a diversificat, s-a nuanţat;, astfel, ea ajunge să însemne, la *Platon — cauza cauzelor, axiomă; la Zenon — raţiunea divină; la Krisippos — providenţă; în *Septua-ginta — cuvîntul creator. Ca noţiune mitologică generală, cuvîntul (verbul) primordial divin creator, expresia inteligibilă a voinţei zeului care efectuează actul creaţiei universului, apoi expresia care traduce orice poruncă divină adresată mai ales oamenilor sau care comunică orice *revelaţie prin *profeţi (-* Rigveda, Biblia, Avesta, Coranul). Polisemnificaţia şi, de fapt, in-traductibilitatea 1. a fost folosită în filosofia antică şi în *teologia medievală pentru a indica, pe de o parte, identitatea absolută dintre gîndire şi limbă ca într-un act unic, sau pentru a se referi, pe de altă parte, la potenţialul energetic al actului divin creator. Noţiunea de 1. se regăseşte, în acelaşi polisemantism puţin diferenţiat, şi în filosofia mitologică a altor arii istorice; referindu-se îndeosebi la *cosmogonie, limbile .antice au utilizat această polisemnificâţie în scrierile sacre, fie personificînd noţiunea de verb creator într-un zeu intermediar între divinitatea energetică şi cosmos, fie conside-rînd-o expresia impersonală a acelei divinităţi. Astfel, semnificaţii apropiate au: sanscr. *văc, ebr. dabar şi aram. memra (—* Elohim, Yahweh), pars. honover, chiar în anume sens chinez. *dao ş.a.; Logosul creator în ^creştinism (cu sensul de cuvînt: verbum, în *Vulgata) este echivalat cu întruparea lui *Dumnezeu îîy persoana lui *Isus Christos. * Mitologia iraniană (în *zoroastrism), concepea un 1; primordial creator şi transmiţător al revelaţiei: „Cuvîntul \honover\ cel curat, sfînt, repede a fost înaintea cerului, înaintea apei, înaintea pămîntului, înaintea turmelor, înaintea focului, fiul lui Ahura-Mazda, înaintea întregii lumi care este“ (Avesta, Vendidad, I). în Biblie, 1. este porunca pe care *Elohim o dă *haosului primordial, adică *elementelor în dezordine, beznei şi luminii potenţiale, de a se organiza, de a apare concret: „Şi azis Elohim: « Să fie lumină! » Şi s-a făcut lumină” (V.T., Geneza, I, 3); în *mozaism, acţiunea 1. divin (dabar) prin care e creată
 103
 LOISY
lumea nu este o însufleţire a haosului, întrucît âabar reprezintă numai forţa energetică de creaţie a lumii din nimic, nu sufletul universal, iar în teologia rabinică, memra este verbul dumnezeiesc care operează asupra naturii, deci un 1. din afara naturii (nu dinăuntrul ei, ca în gîndirea greacă). De aici, dar şi sub influenţa filosofiei greceşti, s-a format ideea creştină de L: „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. [. . .] Toate printr-însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut" (N.T., Ioan, I, î—3); astfel, 1, creştin este cuvîntul viu, adică fiul întrupat al lui Dumnezeu, Isus Christos, prin care s-a creat totul şi prin care se efectuează revelaţia; (o ♦erezie christologică: apollinarismul din sec. IV afirmase că, întrupîndu-se, Cu-yîntul a devenit trup, nu şi suflet omenesc), în India, ♦brahmanismul concepe creaţia declanşată prin 1. rostit de *Prăjăpati (*Brahmă): „Cuvîntul bhan a cărui forţă a creat pămîntul" (Qatapatha brahmana, IX, 171); totuşi, există
 2   formule: un imperativ generic — bhuh (să fie) şi o noţiune esenţială bhan (sanscr. bhâna — lumină, cunoaştere); dar în Rigveda, văc este verbul identificat cu sufletul universal (*Brahman). Sînt similitudini în noţiunea chineză dao (mult mai cuprinzătoare chiar decît noţiunea ^greacă logos): „Dao realizează neîncetat nonacţi-unea şi, prin aceasta, nu există nimic care să nu fie făcut de el" (Lao Zi, Dao de jing, 37). în toate variantele mitologice ale sacralizării noţionale a 1. rezidă de fapt uimirea iniţială a oamenilor faţă de descoperirea acestui sistem de comunicare; astfel, în memoria mitică a popoarelor indoeuropene există tradiţia apariţiei limbii (sanscr. namadheys — întemeierea numelor; grec. o vo^axoGerrn;—întemeietorul numelor); exegezele rabinice se referă la o protolimbă iniţială, apoi divizată prin „amestecarea limbilor" (-* Babei). Tratînd noţiunea de logos (cuvînt) ca sistem de comunicare, ea poate fi tradusă prin „limbaj", „limbă", „nume". încă în concepţia ♦magiei se credea că acela care deţine numele lucrurilor este implicit posesorul sau chiar stăpînul lucrurilor. Biblia (V.T., Geneza, II, 20) prezintă actul denumirii ca pe un eveniment echivalînd cu luarea în primire a lumii obiectuale: „Şi a pus omul [Adam] nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor văzduhului şi tuturor fiarelor cîmpiei". Studiile de lingvistică timpurie (Pănini, în India, cu prima gramatică a lb. sanscrite) au avut ca scop descrierea exactă a expresiei textelor sacre, în vederea înţelegerii şi stabilirii sensului lor real şi a conservării acestora ca atare. Importanţa acordată de ♦religii cuvîntului ca nume se vede clar dintr-o ♦credinţă a ♦hurufiţilor (♦sectă din aria ♦islamului), potrivit căreia pierderea numelui echivalează cu^anularea existenţială a fiinţei sau obiectului care l-a purtat.
 § C. H. Tpy6emcoH, yHernie o aozoc e e ezo ucmopuu, MocKBa, 1906; M. J. Dorf ler, Vom Mythos zum Logos, Freistâ'dt, 1914; W. Nestle, Vom Mythos zum Logos, Stuttgart, 1959; J. Duchesne-Gruillemin, Le Logos en
Iran et en Grbce (în Philosophia, an. 13, 1962, nov., supl.); M. Ruber, Logos, Heidelberg, 1962; Roman Jakobson, Quest for Essence of Language, Montreal, 1965; Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, trad! rom. Bucureşti*, 1982
    Loisy, Alîred Teolog francez (1857—1940), critic al ♦ Bibliei, cleric erudit, profesor la Institutul Catolic din Paris. Reprezentînd întîi curentul modernist din ♦teologia catolică, L. se apropie din ce în mai mult de interpretarea raţionalistă a ♦dogmelor şi textelor religioase, înclinînd uneori chiar spre ♦ateism. în urma enciclicei Providentissimus a papei Leon XIII (1893) e silit să-şi părăsească definitiv catedra, iar după enciclica Pascendi a papei Pius X (—* papi) şi îndeosebi după decretul pontifical Lamentabili sane exitu dat de Sfîntul Oficiu (*Inchiziţia) în 1907, care conţinea 65 propoziţii, specifice modernismului catolic, extrase din opera teologului acuzat, L. e supus excomunicării (1908). L. întemeiase în 1896 publicaţia Revue d'histoire et de litterature religieuses, consacrată dezbaterii problemelor biblice, exegezelor asupra filosofiei antice religioase, istoriei originilor ♦creştinismului şi studiilor patrologice patristică), dar de la reflecţiile exegetice el s-a ridicat treptat la problemele biblice generale; elaborîn-du-şi sistemul apologetic (-+ apologetică), îl prezintă în sinteza teoretică Evanghelia şi Biserica (1902) ; cartea, întîmpinată ostil, este pusă la Index (—* Index librorum prohibitorum), deşi autorul însuşi nu o considera decît „o schiţă şi o explicare istorică a dezvoltării creştine" şi „o filosofie generală a religiei", o „încercare de interpretare a formulelor dogmatice, simbolurilor oficiale şi definiţiilor conciliare" în raport „cu datele istoriei şi cu mentalitatea" contemporană (cf. Revue d'histoire et de litterature religieuses, an. XI, 1906, p. 570). După L., un exeget biblic trebuie să facă abstracţie de prejudecata că scripturile ar avea origine supranaturală („dogmele nu sînt adevăruri căzute din cer"), iar ♦Evangheliile nu ne oferă istoria lui ♦Isus Christos, ci ceea ce au crezut despre el primele generaţii de creştini, după cum izvorul dogmelor este nu ♦revelaţia divină, ci conştiinţa omenească perfectibilă. în cîteva împrejurări L. a ajuns chiar să afirme că şi-a pierdut ♦credinţa în dumnezeirea lui Christos şi în existenţa unui ♦Dumnezeu personificat, speranţa sa mărturisită fiind să poată contribui la o reformă a ♦Bisericii dinăuntrul ei. în 1974, Jean Honor6 îl învinuia de a se fi lăsat influenţat „de lucrări germane"; dar L# atrăsese atenţia că istoria comparată a ♦religiilor pune în evidenţă analogii izbitoare şi că protestantismul liberal procedează mult mai serios în critica biblică decît dogmatismul nerealist al catolicismului. (în prima carte L. a folosit pseudonimul A. Firmin.)
§ L’Evangile et l’ăglise, Paris, 1902; Autour d'un petit livre, Paris, 1903; Mtmoires, I—III, Paris, 1930—1931; Histoire et mythe ă propos deJJ4sus-Christ, Paris, 1938; A. Houtin et F. Sartiaux, A. Loisy. Sa vie, son oeuvre, Paris, 1960
LOKAYATA
 304
    lokăyata Curent filosofic din India antică, avînd o orientare parţial ateistă (-*■ ateism), dar mai ales tendinţe clare spre interpretarea non-mistică (-+ misticism) a ideilor de existenţă şi de univers; doctrina curentului l.*se întemeiază în primul rînd pe afirmarea materialităţii exclusive a lumii.                              ^
    Loki (island. liika — a pune capăt; arhaic Lodurr) Zeul *focului, distrugător şi creator, în
 *mitologia scandinavă (întrucît etimologic numele zeului include noţiunile de distrugere şi desă-vîrşire). L. dispune de forţa metamorfozelor nelimitate a trăsăturilor sale contrare; atrăgător la înfăţişare şi inventiv, totodată însă trufaş, pasional, fără stăpînire de sine, cultivînd perfidia, ♦păcatul, răul universal, dar şi căldura marilor pasiuni. Ca principiu al focului teluric, e necruţător şi perfid: la o petrecere, jigneşte pe ♦zei, calomniindu-i sau denunţîndu-le secretele intime (laşitatea lui *Bragi, prostituţia zeiţelor ♦Idunn şi *Frigg, incestul zeiţei *Freyja). în portretul său mitic de zeu frumos, simpatic, dar şi pătimaş, orgolios, violent, predomină alegoric un caracter de amoralitate absolută: minciuna, amăgirea, viclenia, ispita, hoţia, omorul, ca şi dibăcia sau imaginaţia aleatoare — ca atribute ale focului liber; aceste însuşiri, folosite de L. fără măsură, sînt de fapt simple mijloace spre atingerea scopului, care nu se pot clasifica în calităţi şi defecte. Metamorfozele lui L. sînt mijloacele unui *mutant; în una dintre metamorfozele mai spectaculoase, ca să împiedice efectuarea contractului între zei şi uriaşul anonim care construia zidul de împrejmuire din *As-gardhr, întrucît acest uriaş se bizuia în opera sa pe aportul armăsarului Svadilfari, L. se preface în iapă atrăgînd armăsarul în pădure şi sabotînd lucrarea; (din această aventură, în ipostaza sa de iapă, L. naşte un mînz octopod care va deveni calul năzdrăvan al lui *Odhinn). Deşi nu e un *Asa autentic, e adoptat de zei (înfrăţindu-se cu Odhinn prin sorbire reciprocă de sînge) cărora le devine util, în primul rînd pentru că, secon-dîndu-1 mereu pe zeul suprem Odhinn, realizează un echilibru al contrariilor, necesar stabilităţii universului; de asemenea, ia parte la actul antropogonic (—► antropogonie) primordial efectuat de Odhinn, inoculîndu-le primilor oameni, *Askr şi *Embla, focul (flacăra pasională) şi dîndu-le „chipul atrăgător şi sîngele". Pe de altă parte, devine părinte al forţelor nimicitoare, cu arie paternă vastă: de la soţia sa *Sigyn are pe fiul Narvi, iar de la vrăjitoarea gigantică *Angurboda (Născătoarea-de-tristeţe) pe lupul ♦Fenrir, pe şarpele *Yormungandr şi pe fiica *Hel (♦Moartea). L. e tolerat de zei pînă cînd dirijează uciderea lui ♦Baldr cu ramura de vîsc (-+ creanga de aur). Prigonit şi fugar (ascun-zîndu-se într-un pisc montan inaccesibil sau în apă, metamorfozat în peşte), în timpul exilului său, L. inventează năvodul pescăresc împletit în ochiuri şi vatra. Prins de zei, e legat cu maţele fiului său Narvi (devenite, magic, lanţuri de fier) de 3 lespezi (dispuse pe muchii ca o vatră): cînd vrea să se smulgă, produce primele cutremure din istoria mitică a pămîntului. L. e focul vul-
 canic şi lumina telurică naturală, dar poatfe produce şi lumină artificială (focul tehnic), acest cumul fiind identificabil cu sensul dual luciferii (-* Lucifer). în războiul final *(Ragnarokr) s© va lupta cu *Heimdallr (lumina telurică cu lumina astrală) pierind amîndoi. Georges ♦Du-mezil îl consideră pe L. una dintre cele mai originale şi mai contradictorii divinităţi scandinave (Loki, Paris, 1948); în epoca ♦mitologiei arhaice, încă fără o funcţie clară în ♦panteon şi fără un ♦cult special, în mărturia vechilor naraţiuni, L. apare totuşi mai important decît Odhinn şi ♦Thorr, de asemenea prietenul şi colaboratorul indispensabil al zeilor, dar şi ceJ mai viguros adversar al lor. Mai mult decît alţi zei scandinavi, L. a rămas chiar şi azi Îb memoria folclorică milenară a ţăranilor dia Scandinavia şi Islanda, fie în concepţia populară despre fenomenologia naturii, fie în paremiologie. Diferiţi cercetători l-au identificat pe L. cu focul, cu păianjenul arhetipal (A. B. Rooth, deoarece într-un dialect suedez: locke—păianjen)* cu vîntul, chiar cu ♦apa; după şcoala lui W. *Mannhardt, acest zeu este însă în primul rînd un *spirit al vegetaţiei; curentele istoriste îa mitologie îl consideră însă numai un ♦erou civilizator, poate fiindcă în unele mituri e înfăţişat şi ca divinitate de rang minor (curier, supraveghetor, însoţitor al zeilor, ba chiar bufon}., deşi este singurul mutant dintre ei, fie putîndu-se transforma direct în muscă, iapă, foc sau ren, fie născînd făpturi bizare ca lupul Fenrir, şarpele universal Yormungandr, zeiţa morţii Hei, * calul cu opt picioare Sleipnir. Gr/Dumâzil admite ca posibilă (deşi incertă) provenienţa cultului lui L. din mitologia primitivă inferioară, de unde acest zeu a ajuns prin evoluţie mitică la dimensiuni uneori cosmice (uciderea lui Baldr, ca şi propriile sale chinuri de pedeapsă sau reapariţia sa la *sfîrşitul lumii). G. Dumezil a sintetizat cel mai exact caracterul lui L.: viclean, inventiv, dar fără să vadă departe, stăpînit de impulsuri, pasiuni sau impresii momentane şi totuşi, mirat de consecinţele faptelor sale, gata oricînd de reparaţii; e însă lăudăros şi încrezut, are © curiozitate nesăţioasă, este profund amoral, necinstit, trişor, lipsit de scrupule şi neţinînd seama de demnitatea altora sau de regulile bunei cuviinţe, el bîrfind, înjurînd şi minţind cu şi fără scop. Privit în ansamblu, dincolo de analizele cunoscute, L. este unul dintre cei mai enigmatici şi mai contradictorii zei din panteonul universal; el poate fi identificat, pe de o parte cu ♦Diavolul biblic, pe de alta, cu omul comun din cursuJ ascensiunii sale de la condiţia primitivă la condiţia civilizată.
 § Jan de Vries, The Problem of Loki, Helsinki, 1933; F. Strom, Loki. Ein mythologisches Problem, Goteborg, 1956; A. B. Rootli, Loki in Scandinavian Mythology, Lund, 1961
    Long Wang (chinez long—♦dragon) împăratul dragonilor, în *mitologia chineză; stăpînul forţei acvatice a lumii. Se distinge, faţă de ceilalţi dragoni, mai ales prin dimensiunile lui excep" ţionale, fiind lung de un li (0,5 km). A. Maspero
m
LOTUS
 este de părere că figura mitică definitivă a lui L.W. a fost recompusă sub influenţa ^budismului, oare a transportat în lb. chineză sensul vechiului termen vedic Nagaraja (Regele Şerpilor). Datorită *cultului foarte răspîndit al lui L.W. în dhina antică, *templele consacrate sînt foarte numeroase, nelipsind din nici un oraş; dragonul fiind în China *simbol imperial, cu atît mai intens era preţuit simbolul acestei divinităţi de prim rang. Anumite categorii de credincioşi (marinarii, pescarii, agricultorii care în cultura orezului au nevoie de multă apă, fîntînarii, vînzătorii de apă cu doniţa) îl venerau în chip deosebit; în vreme de secetă, statuia Zeului-dragon era expusă în plină arşiţă, iar în vreme de inundaţii, era purtată prin apă, pentru ca zeului să-i fie" trezit sentimentul ruşinii faţă de catastrofele pe care nu le-a stăvilit; dacă ceremonia nu ducea la nici un rezultat, statuia era distrusă sau înecată. în acelaşi scop, împăraţii din China manevrau rangurile divine ale lui" L.W., cînd îiiălţîndu-1, cînd coborîndu-1, pînă la situaţia limită a exilării statuii sale. în tradiţia religioasă populară, recunoscut ca dragon, L.W. era de fapt adorat mai ales ca divinitate patronală a ploii. în perioada mai tîrzie, cînd se instala seceta, ţăranii purtau nu o statuie adevărată, ci o imagine a lui confecţionată din lemn sau carton, în cadrul unui *ritual de invocare a ploii; iar dacă seceta continua, aceiaşi credincioşi băgau la închisoare această imagine sau o blestemau şi o rupeau în bucăţi. Dar i se adresau zeului *rugăciuni şi în timpul ploilor prea abundente. Textele istorice chineze citează cazuri cînd imaginea lui L.W. a fost expusă în soarele arzător, legată în lanţuri, chiar în curtea templului consacrat, recomandîndu-i-se cu glas solemn Zeului-dragon să „încerce pe pielea lui“ chinul arşiţei secetoase.
   Losev, Alexei Feodorovici Mitolog rus (1893-1988), profesor, specialist în filologia clasică; după încercări de armonizare metodologică a neoplatonismului cu dialectica lui G. W. F. Hegel şi cu fenomenologia lui Husserl, L. devine un filosof marxist al culturii antice, aria sa de interese înglobînd ^mitologia, filosofia, estetica şi literatura. L. consideră că *mitul nu are nici un scop cognitiv, nu tinde să explice lumea, dimpotrivă, că mitul este o coincidenţă obiectuală nemijlocită între ideea generală şi imaginea senzorială. După această teorie a lui L. idealitatea şi obiectualitatea sînt inseparabile, de unde şi elementul miraculos, care e specific oricărui mit. Preocupat, într-o fază mai tîrzie, de critica — în plan semiotic — aplicată teoriei semnului lingvistic şi a *simbolului (Semn. Simbol. Mit, 1982), L. s-a consacrat studiului axiomaticii semnului lingvistic, teoriei despre valenţa infinită a sensului din semnul lingvistic şi a cercetat fenomenul de transfer dinamic de la semnul lingvistic la simbol şi la mit; dar acum simbolul, devenit mit, este un instrument exclusiv poetic („simbolica infinită ce apare [...] şi mai bogată, cînd simbolul devine mit“), mitul deosebindu-se de metaforă şi de simbol prin aceea că toate imaginile de care se folosesc meta-
fora şi simbolul sînt înţelese aici cu desăvîrşire literal, adică perfect real, perfect substanţial, iar imagistica mitului e considerată de structură pur estetică. Această concepţie continuă cîteva aserţiuni anterioare (1979): „mitologia, fiind înţelegerea realităţii nevii ca realitate vie, este deopotrivă înţelegerea neînsufleţitului ca însufleţit, a impersonalului ca personal, şi a nesocialului ca social“, astfel încît „orice n it nu e nimic altceva decît analogul unei proprziţii încorporate “, la fel cum „totemismul şi fetişismul sînt două rezultate deosebit de elocvente şi maxim inteligibile ale gîndirii încorporate* 3naK. Cum-eon. Muţf), MoCKBa, 1982, p. 263, 443—444).
§ JJuaAeKmuKa Miufia, MocKBa, 1930; Aumumian MUţfioAozim e ee ucmopunecKOM pa3eumuut MocKBa, 1957
    Lot Personaj biblic (-+mitologie biblică)» nepotul lui *Abraham, peregrin prin Canaan şi *Sodoma, apoi, în cursul distrugerii acesteia, favorizat prin invitaţia de a pleca la timp din zona primejdioasă, L. găzduieşte crainici misterioşi (numiţi cînd *îngeri, cînd bărbaţi), care7 anunţîndu-1 asupra distrugerii programate a oraşelor Sodoma şi *Gomora, îl apără şi de furia mulţimii sodomite doritoare să-l ucidă („Bărbaţii i-au spus lui Lot: Mai ai pe altcineva aici? [...]pe oricine ai în cetate, scoate-1 din acest loc, căci noi sîntem pe cale să nimicim locul acesta4*
—   V.T., Geneza, XIX, 12—13). Retrăgîndu-se din Sodoma, soţia lui încalcă o anume recomandare categorică: „femeia lui Lot s-a uitat îndărăt şi s-a prefăcut în stîlp de sare“ (ibid.» 26); „soarele răsărise deasupra pămîntului, cînd a intrat Lot în Tsoar“ (ibid., 23). După distrugerea oraşelor şi pieirea soţiei sale, L. a plecat „spre dealuri, căci se temea să mai locuiască în Tsoar“ şi „s-a aşezat într-o peşteră cu cele două fiice ale sale“ (ibid., 30). Nemaiexistînd în preajmă bărbaţi şi de teamă să nu li se stingă neamul, fiicele recurg la un act de endogamie extremă: îmbătîndu-şi tatăl, se culcă cu el fără ştirea lui şi rămîn însărcinate, una născînd pe Moab (părintele moabiţilor), alta pe Ben-Ammi (părintele amoniţilor), două ramuri de etnicitate incertă (ibid., 31—38).
    Lotofagi (grec. Aotocpdyoi) *Mit homeric despre un trib de pe ţărmul Africii, mîncător de *lotus care era socotit plantă a uitării. Echipajul lui *Odysseus, la un popas din călătorie» mîncînd flori de lotus ca băştinaşii, uită de dorinţa întoarcerii acasă (Odiseeia, IX); se preas poate* să se fi produs o confuzie de sensuri între Xcdtck; (lotus) şi knGri (uitare).
    lotus în mai multe *mitologii, 1. (în specia) floarea de lotus) a devenit un *simbol al forţe» de creaţie, ca principiu feminin; de aici, şirul de sensuri simbolice subalterne: germenii vitali* fertilitatea, longevitatea, posteritatea, sănătatea* gloria, nemurirea, puritatea, dar şi linişteai sufletească, pacea, concordia şi chiar uitarea. Sensurile sacrale sînt însă variabile după ariile mitologice. ^ Egipt (nephertem, nephertum — lotus parfumat). Crescînd pe malurile *Niluluiy 1. era pus în relaţie cu fluviul vital al egiptenilor. Floarea de lotus este, pe rînd, tronul regal a$
&OUCUO
306
 unor zei ca ♦Horus, *Isis, ♦Nephthys, ♦Osiris; apoi devine simbol regal propriu-zis:         regina
 Nefertiti (soţia lui Amenophis IV) e adesea împodobită cu o astfel de floare. Dar 1. avea şi o divinitate patronală: tînărul zeu *Nefertum, avînd ca emblemă lotusul albastru, era patronul florilor de lotus şi al parfumurilor. ~ Ctfîna (Han— lotus; lianhua{hehua — floare de lotus; lianye — frunză de lotus; lianzi — sămînţă de lotus). în tradiţia mitică chineză, 1. ca plantă (ca şi sămînţă sau frunza plantei) este un simbol solar, din categoria principiului luminos masculin *yang. Dar lianhua (floarea de lotus) e asociat ♦Lunii, deci simbolului întunecat, ţinînd de principiul feminin *yin. în China, 1. (în ipostaza yang) simbolizează desăvîrşirea şi biruinţa luminii asupra întunericului (deci asupra ipostazei yin), pe baza ideii că orice 1. răzbate din profunzimea sumbră a apei lacurilor spre puritatea luminii. în ♦budismul chinez se conservă simbolul originar al naşterii lui *Buddha (Fo) dintr-o floare de lotus. Sub raportul distribuţiei şi orientării spaţiale, 1. e omologat cu Occidentul. L. a fost in China dintotdeauna o plantă sacră. ~ India (padrria — lotus). Simbol al organului feminin *yoni, 1. are un rol simbolic principal în mitologia religioasă a Indiei: el semnifică ♦revelaţia, creaţia, forţa spirituală; în practicile *yoga există poziţia lotus — ca poziţie specifică a corpului în timpul meditaţiei. Dar valoarea generică a 1. se întîlneşte frecvent în ♦panteonul vedic (—► mitologie vedică): zeul ♦Vişnu are epitetul Padmanabha (Cel cu lotus în loc de buric), zeiţa *Laksmi -— Padmagrhă (Cea care trăieşte în lotus); zeiţa *Qrl s-a născut, ca şi Buddha, dintr-un lotus; în ♦rugăciuneabudistă Om! mani padme !Hum! 1. este un element referenţial („nestemată din lotus"); de altfel, în budism, 1. a devenit simbolul ♦pămîntului, dar deopotrivă al purităţii şi frumuseţii. în tradiţia Indiei s-a perpetuat convingerea că odraslele regale sau îndeobşte de neam mare trebuie să se nască negreşit pe trup cu semnul padma (lotus), cu semnul *cakra (disc) etc. Hellada (Xtoxog — lotus). Grecii antici credeau! că 1. este o plantă a uitării; astfel, Lotophagii de pe coasta Africii, văzuţi de cchipajul lui ♦Odysseus, se hrăneau cu plantele amnezice care erau lotuşii, iar Odysseus însuşi, mîncînd cîteva flori de lotus, uită de dorinţa întoarcerii acasă. L. era floarea consacrată zeiţei ♦Hera; urmărită de zeul falie ♦Priapos, ♦Nimfa Lotys se preface într-un lotus, ca să scape de a agresiunea erotică a zeului. ♦Homer vorbeşte frecvent de 1. (Iliada, XIV, v. 348, II, v. 766; Odisseia, IV, v. 603; IX, v. 80; XXIII, v. 311 etc.).
    Loucuo ♦Strămoşul arhetipal al caraibilor, coborît din ♦cer şi stabilit temporar pe ♦pămînt, pentru a crea viaţa:’ primii oameni ies din buricul său, următorii, dintr-o crestătură pe care şi-a făcut-o el însuşi în coapsă; din bucăţelele rădăcinilor de manioca pe care, împreună cu diverse gunoaie, le aruncă în mare, apar peştii. După efectuarea operei, L. moare, peste
 3  zile învie şi se întoarce în cer, lăsînd oamenilor moştenire o plantaţie de manioca. După înălţarea
 sa, apar animalele insulare. într-o variantă, L. continuă desăvîrşirea pămîntului, pe care îl făcuse anterior un alt strămoş, lăsîndu-1 moale şi neted, nefinisat, şi pe care abia arşiţa soarelui izbuteşte să-l întărească, apoi se supără pe primii „caraibi" (cu înţeles larg de oameni abia creaţi: Racumon, prefăcut în şarpe cu cap de om, locuind într-un copac, în fine, transformat în stea; Savacouy devenit pasărea uraganelor şi tunetului, apoi prefăcut în stea; Axinaon, cîrmuind ploile; Curdo-mon, stăpînul valurilor oceanice) şi pe urmaşii lor; ca răzbunare declanşează ♦potopul, de la care se salvează numai cîţiva, căţăraţi în piscuri montane; acel potop a despărţit insulele caraibilor de continent, iar după retragerea apelor, au apărut munţii, dealurile şi prăpăstiile.
    Louhi Divinitate feminină nefastă, în ♦mitologia finlandeză, imaginată ca o babă rea, stă-pînă a ţinutului nordic ceţos ♦Pohjola, duşmănind ţinutul sudic *Kalevala. Fierarului ♦Ilmarinen, care îi construieşte moara magică ♦Sampo, L. îi dă de soţie fiica; moara îi este însă furată, iar L., prefăcută în vulturiţă, umple Kalevala de molimi şi ascunde ♦soarele şi ♦luna.
    Lou-zu Zeul ocrotitor al cerşetorilor şi frizerilor în *mitologia chineză folclorică, pe care tradiţia îl considerase odinioară discipol al lui *Lao Zi; întors în lumea obişnuită, L.-z. şi-a cîştigat viaţa lucrînd ca bărbier ambulant. I se atribuie compunerea unei cărţi despre arta bărbieritului; uneori, iconografia din ♦temple îl înfăţişează cu această scriere în mînă.
    Lua; Lua Mater (lat. luere — a purifica, a ispăşi; luela — ispăşire, pedeapsă) Zeiţa ispăşirii greşelilor, în *mitologia romană. De origine obscură, în mod cert însă din Italia arhaică, L. era socotită de romani o zeiţă neprielnică, nefastă, care trebuia adulată şi împăcată; de aceea i se aduceau ♦ofrande din prăzile şi trofeele de război, în vederea ispăşirii delictelor şi crimelor făptuite în campanie; considerată paralel în anume opoziţie faţă de ♦Saturnus, care era şi zeu agrar, era aşadar şi o divinitate care prigonea ogoarele şi semănăturile. Aulus Gellius (Nopţile attice, XIII, XXIII, 2), care citează ♦rugăciunile publice pentru L., presupune că zeiţa ar fi soţia sau paredra lui Saturnus. Actul de ispăşire (expiatio) se încadra într-o ceremonie de ♦sacrificii expiatoare (piacularia), oficiată de un preot specializat (piator).
    Lu Ban Zeu patronal al tîmplarilor, dulgherilor şi constructorilor, în ♦mitologia chineza (mai ales folclorică); potrivit tradiţiei, s-a născut în Ţara Lu, în ziua a 7-a a lunii a 5-a din anul 606 î.e.n. Lfnele tratate antice îl consideră pe L.B. inventatorul scărilor militare de asediu, iar în memoria populară s-au perpetuat diferite unelte atribuite inventivităţii sale: fierăstrăul, rindeaua, sfredelul, uşile pe canaturi; uneori, tradiţia îi pune în seamă şi construcţii utilitare mari: un pod în provincia Hebei, nişte turnuri angulare ale palatului imperial din Beijing, dar şi roţile de fîntîni; tradiţia împodobirii palatelor cu ♦dragoni se atribuie răpirii de către L.B. a palatului unui dragon şi montării acestuia pe pămînt chinez cu ajutorul unor lănci; tot el a construit o pasăre
 307
 LUCIFER
de lemn zburătoare (într-o variantă un uliu), apoi chiar un om de lemn care arăta eu mîna întinsă spre sud-est, această lucrare reprezentînd represaliile zeului împotriva oamenilor care îl omorîseră pe bătrînul său tată, sosit în regiune prin aer, deoarece utilizase ca vehicul zburător uliul construit de fiul său. După vîrstă de 40 de ani, L.B. s-a retras în recluziune în munţii provinciei Shan-dong, pentru a studia *magia: în acea perioadă, a clădit un palat pentru zeiţa *Xi Wang-mu. Cele două soţii ale zeului — una în veşmînt alb, alta în roşu — erau ocrotitoarele vestitelor lacuri chinezeşti cu care se lăcuieşte excelent lemnul. *Cultul lui L.B. s-a intensificat în China după anul 1403.
    Luceafărul Personaj demoniac din *mitologia românească, realizat în folclor prin confundarea noţiunii biblice *Lucifer cu astrul de etim. latină Lucifer (planeta Yenus) şi numit popular Luceafăr. Un basm cules de Richard Kunisch: Fata din grădina de aur (utilizat de M. Eminescu) vorbeşte de fiica unui împărat, închisă într-un castel în izolare absolută şi îndrăgostită de un *Zmeu născut din mare şi apoi, în cursul zborului său ceresc, prefăcut în stea; respins de fată, el zboară în *cer, din nou astralizat, ca să coboare iarăşi la fereastra ei, ca tînăr frumos, şi din nou e respins, fata în cele din urmă condiţionîndu-şi dragostea prin actul lui de renunţare la nemurire; iubirea îl duce pe tînărul astral la nesăbuinţa de a-i cere divinităţii supreme humanizarea sa şi mortalitatea, însuşiri ce îi sînt refuzate. Tudor Pamfile citează un text românesc arhaic, aparent de inspiraţie biblică (ms BARSR nr. 86, p. 19): „A patra ză, cănd fiace Dumnezău lu-minele cele mari şi stealele, într-aciastă ză au căzut den cerui Luceafărul carele [era] mai mare pre o ciată de îngeri den ciatele îngereşti. Carele s-au mărit dentru săne şi s-au măndritu în cugetul său şi au zis că-ş va pune scaunul său înpotriva scaunului lui Dumnezău [ca să să] ivască şi el tocma cu Dumnezău; deci numai [au gîndit] acesta gănd întru sine, atăta s-au şi desfăcut [den cer şi au căzut] cu toată ciata lui. Şi trecură unii în adăncul pământului, alţăi în fundul mărei, alţăi pre pămănt, alţăi în văzduh, alţăi într-apă. Şi toţi aceia căţ au căzut de în cer [cu] acel voevod, făcutu-s-au diavol întunecat.“ Dar originea mai îndepărtată a acestor variante trebuie căutată probabil în *mitul apocrif al *îngerilor lui *Semyaza şi în relatările lapidare din textul *Bibliei canonice despre *Enoh asupra fiilor lui *Yahweh care au văzut şi au dorit pe fiicele frumoase şi îmbietoare ale oamenilor. Peste acest mit arhaic s-a depus un strat de fabulaţie folclorică, generat de fascinaţia pe care o exercită astrul numit Luceafăr prin strălucirea sa deosebită. De aici s-au format unele *super-stiţii magice, de pilda credinţa că, spre a opri ploile, strigoaicele fură L. de pe cer, fie ca personificare astrală, fie ca simplu luminător ceresc.
    Lucifer (Purtător de raze; lat. lux — lumină, ferre — a purta) La origine, numele latin al zeului *Hesperos (personificarea astrului vesperal, Luceafărul de seară: planeta Yenus, la elongaţia maximă de 48°); ulterior, nume dat şefului
♦îngerilor răzvrătiţi. în primele secole ale creştinismului, L. era un epitet alegoric al lui *Isus Christos, ca purtător de lumină sau astru strălucitor ; din evul mediu, s-a suprapus însă numele lui *Satan, în raport cu un text din *profetu! *Isaia asupra căderii în *Infern a regelui Babi-lonului, ca prinţ al *demonilor, pe care *Vulgata îl traducea astfel:  <<Quomodo cecidisti de caelo
Lucifer qui mane oriebaris? („Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor?“—F.T., Isaia, XIV, 12); însă acest verset este evident mult mai vechi decît polemica cu Babilonul; din *mitologia babiloniană e posibilă doar imitarea unor uzurpări cereşti (-*Anzu). *Mitul e contaminat de apocrifele biblice (—► Se-myaza) şi de mitologia zoroastrică (—► Angra-Mainyu), repuse în circulaţie fals de scrierile bogomilice (—* bogomili). în textele biblice canonice nu s-a făcut însă în mod real nici o confuzie între sensul luciferic şi sensul satanic. Sensul mitic de înger demonizat sau de iniţiator al revoltei şi de conducător al îngerilor damnaţi deşi ajunge să se confunde uneori (mai ales în mitografiile tîrzii, de structură populară) cu *Diavolul, nu trebuie însă căutat într-o identificare între cele două sensuri, luciferic şi satanic, ci mai curînd în optica unor apocrife cu teme similare; (deşi, în raportarea de ex. la *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, identificarea lui L-cu Semyaza este mai riscată decît aceea cu *Azazel). Nu este exclus ca provenienţa primă a confuziei să fie un verset din Evanghelia lui Matei: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit Diavolului şi îngerilor lui “(XXV, 41), deşi din verset rezultă alăturarea, nu identitatea cu Diavolul şi subalternii lui. Compusă probabil la Bizanţ, *legenda suprapusă mitului originar s-a răspîndit prin cronografele bizantine şi prin traducerile după ele în limbile popoarelor creştine ortodoxe (cf. N. Cartojan, Cărţile populare In literatura românească, II, Bucureşti, 1974, p. 47 şi urm.): „A patra zi, cînd au făcut Dumnăzău luminile celi mari şi stelile, întru acea zi au căzut Luciafărul din cer, carile era mai mare peaste o ciată de îngeri, pentru că s-au mîndrit întru sine şi au zis că-şi va pune scaunul său împotriva scaunului lui Dumnăzău; ce cum au cugetat, îndată s-au desfăcut ceriul şi au căzut împreună cu toată ciata lui, [...] S-au cutremurat toate cetele îngereşti şi s-au ales Mihail arhanghelul şi au zis cu glas mare: să stăm bine, să stăm cu frica lui Dumnăzău; şi cum au zis acel cuvînt, au stătut care unde s-au aflat; şi cîţi au rămas, iar sînt îngeri, iar cei căzuţi sînt tot draci.“ Există şi alte legende populare de alură bogomilică tîrzie (probabil de origine bulgară, ca şi ms comentat de N. Cartojan), de ex.: „Povestea lui Satanailu cu mu s-au trufitu împotriva zidi-toriuluî Dumnezeu cu gîndul şi cumu au căzutu dinu ceriu de s-au făcutu din înger luminatu,. de s-au făcutu dracu“ — unde L., numit Satanailu, este înfruntat şi învins, nu prin război autentic, ci prin vicleşug şi sperjur, de arhanghelul Mihail, din îndemnul (nu din porunca) şi cu contribuţia tehnică (scoaterea soârelui de 7 ori
 S.UCORIS
308
  mai arzător, îngheţarea mirii) a lui *Dumnezeu
  —   fapte contrazicînd normele etice ale * Bibliei. Mitul, recondiţionat în legendă bogomilică, e In cele din urmă recondimentat în stilul politicii bizantine (cf., de ex., memoriile Anei Comnena, Alexiada). Tema uzurpării tronului divin e frecventă în vechile mitologii (pasărea Anzu răpincjii-i zeului suprem *Enlil atributele puterii universale pînă la restabilirea ordinii în univers de <către zeul *Ninurta —în miturile din Mesopotamia), ca şi tema auxiliară a bătăliei finale (războiul între *Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu
  —   în miturile din *zoroastrismul Iranului). Nu sînt excluse şi influenţele din aceste surse.
      Lucoris Zeu lykomorf (cu înfăţişare de *lup), în *mitologia romană, patron al azilului (asy-lum) înfiinţat, după tradiţie, de regele *Romulus spre a găzdui pe refugiaţi, surghiuniţi şi proscrişi (supranumiţi, la multe popoare europene, „lupi"). L. este identificabil cu modelul său igrec: zeul delphic Lykoreus. (—* lykantropie)
      Lucretius (Titus Lucretius Carus) Poet latin (cca 95—55 î.e.n.), autorul poemului filosofic publicat postum sub titlul De rerum natura (Despre natura lucrurilor)\ discipol al Iui *Epicur şi filosof ateu în sensul că, recunos-eînd *zeii ca existenţe plasate undeva în spaţiul dintre lumi, le nega doar amestecul în fiinţa şi ordinea lumilor (-+ ateism); L. nu considera pe zei nici măcar nişte dii otiosi (—* deus otiosus) şi nu le acorda nici un fel de atribute sau raporturi cu lumea reală: Nullam rem e nilo gigni divinitus unquam („Nici un lucru nu se naşte din nimic prin voia divină", op. cit., I, 150). După L., *religia (prin care el înţelege ♦superstiţiile şi prejudecăţile) este produsul ignoranţei şi al fricii; ca atare, concepţia mitologică a lui ti. consideră pe zei existenţi în sine, eterni şi neschimbători, rareori vizibili oamenilor şi numai £n vechime; iar omul, speriat de fenomenele naturii,. supus simţurilor şi viselor lui, atribuie zeilor tot ce nu înţelege, tot ce îl depăşeşte — naşterea şi spectacolul universului, aştrii, fulgerul, «cutremurele, vîntul, moartea. Aşadar, ca efect al *credinţei lor, oamenii au umplut pămîntul
* de *altare şi * temple, unde se roagă cerînd îndurare zeilor care însă nu au nimic comun cu toate acestea.
      Lug Zeu cu atribute neclare, în *mitologia celtică, poate protejînd artele, ştiinţele, călătoriile, după unele surse, un zeu solar al luminii şi al meşteşugurilor gingaşe, patronul *spiritelor telurice *Tuatha De Danann. După unele opinii moderne, ar fi fost zeul celtic principal (sau «chiar suprem) şi, faţă de atributele Iui, un zeu universal, aşa cum e cunoscut din unele izvoare irlandeze care spun că el însuşi se prezenta în acelaşi timp ca tîmplar, fierar, ostaş, harpist, poet, medic şi *mag. în eposul irlandez e numit «cu epitetul Samildanach (Dibaci în multe meşteşuguri) ; numele *Lleu, din Wales, înseamnă .„Mînă dibace"; iar în Irlanda avea şi epitetul Lamhfada (Mînă-lungă, adică „bun mînuitor de lance"), iar o ^sărbătoare tradiţională păgînă din vechea Irlandă (1 august) se numea Lugnasad ((Nunta lui Ltfg). Caesar (Commentarii de bello
gallico) îl identificase cu *Mercurius şi îl socotea, la gali, inventator al artelor, ocrotitorul drumurilor,călătoriilor, comerţului şi afacerilor; (sensul galic al numelui Lug pare a fi fost „Strălucitorul**). Numit în unele inscripţii Lugus, se pare că era invocat şi cu epitetele (în transcripţie latină): Adsmerius, Dumias, Arvernus, Visucius; de la L. provine* numele oraşului Lugdunum (Cetatea lui Lug, azi Lyon). L. era considerat şi învingătorul decisiv în bătălia legendară de la Mag Tured.
§ J. Loth, Le dieu Lug, la terre mbre et les Lugoveş (în Revue arcMologique, 1914, I, 24); A. Even, Notes sur le Mercure celtique — Le dieu celtique Lugus (în Ogamt 1956, yol. 8)
    Lu^albanda Rege semilegendar din prima dinastie sumeriană de la Uruk (sec. XXVIII— XXVII î.e.n.), socotit tatăl lui *Ghilgamesh şi predecesorul acestuia la tron. *Legendele aferente (—► mitologii din Mesopotamia) îl citează ca pe un mare strateg militar; dar în textele din sec. XXVI î.e.n. e pomenit ca *zeu, printre divinităţile lumii subpămîntene.
    Luminuut Divinitate principală în *mitologia populaţiei din zona nordică a insulelor indoneziene Celebes; adorată ca personificare a ♦pămîntului, ea reprezintă maternitatea absolută şi *elementul cosmogonic esenţial (—► cosmogonie) în cuplul Pămînt-*Cer, totodată şi zeiţa-mamă universală, genitoare a tuturor *zeilor şi a omenirii. Conform *mitului principal, însoţindu-se cu zeul vîntului în prima etapă teogonică, L. îl naşte pe zeul Toar; dar reîntîlnindu-se cu el mai tîrziu şi nerecunoscîndu-se reciproc, mama şi fiul formează un cuplu din care se nasc treptat ceilalţi zei şi oameni. Omenirea moşteneşte de la zeiţă pămîntul, care este de la început divizat în 4 sectoare (împărţire limitativă), corespunzînd celor 4 triburi locale: toumbulu, tonsea, tontem-boan şi tontumarata. (Mituri similare, deose-bindu-se doar în unele nuanţe nesemnificative, se regăsesc în ins. Kalimantan, _Flores, Minda-nao,)
    Luna Divinitate astrală şi astru propriu-zis în *mitologia generală. Datele unor tradiţii arhaice permit deducţia că *miturile selenare au apărut încă din paleolitic. De cele mai multe ori (de ex., în funcţie de răspîndirea unei teme predilecte din basmele lumii), miturile selenare sînt în relaţie directă (şi dependentă) cu miturile solare, ambele teme încadrîndu-se în mitologia astrelor (-+mituri astrale) — una dintre cele mai vechi forme mitologice. Prin mărimea, strălucirea şi periodicitatea ritmică a apariţiilor şi dispariţiilor ei de o perfectă regularitate matematică, de care depind anume fenomene terestre, observate încă de omul primitiv, L., inspirînd şi alcătuirea unor * calendare, a fost divinizată în personificări feminine sau masculine, acump-lînd mituri variate, clasificabile în 3 categorii.
#   1) Era aselenară Mituri de pe continente diferite se referă la o epocă sălbatică în care cerul nu era încă luminat de L. *Ovidius scria: „Se spune că arcadienii au stăpînit pămîntul mâi înainte de naşterea lui Iupiter şi că acel neam
309
 LUPUS*
a fost mai înainte decît Luna" (Fasti, II, 289— 290). Un mit al tribului centramerican chibcha (Columbia) narează: „în vremurile străvechi, mai înainte ca Luna să fi început să însoţească Pămîntul, oamenii care locuiau pe podişul Bogotâ trăiau ca nişte sălbatici” (Legenda cascadei Tequendama). Ambele mituri, în ciuda neconcordanţei geografice, prezintă aproape identic o viaţă preumană din epoca aselenară, lipsită de foc, unelte, agricultură şi de ştiinţa construcţiei locuinţelor şi a confecţionării veşmintelor. Mituri similare din epoca arhaică fără L. au şi triburile boşimane din Africa. Toate acestea situează epoca preselenară înainte de ♦potopul universal. Există propuneri de explicări ale mitului, în confruntare cu o ipoteză astro-flzică asupra captării L. de către Pămînt, ca urmare a marilor opoziţii ale planetei Marte, care i-ar fi modificat la un moment dat orbita (G. Bellamy). o 2) Luna catastrofală Foarte răspîndit este, în diverse variante, mitul dispariţiei temporare sau furtului L., asociat de obicei cu nişte consecinţe catastrofale, produse chiar de acest astru. ^ Un mit hattit (Ana-tolia) spune: „Zeul Lună a căzut din cer. El s-a prăbuşit peste Ki-lam. Nimeni nu l-a văzut. Zeul Furtunii a trimis asupră-i ploaia şi uraganele, în aşa chip, încît l-au cuprins teama şi groaza. Zeul Hapantali plecă şi sosi în preajma lui, să stea de vorbă cu el. Zeiţa Kamrushepa văzu pe cel care căzuse din cer, şi rosti: — Zeul Lună a căzut din cer“. ~Un erou din miturile neozeelandeze maori, căutînd apă, din lipsă de lumină blestemă L. care coboară din cer năpus-tihdu-se asupra Pămîntului, îl înşfacă pe căutătorul de apă Rona şi apoi îl tîrăşte în cer; el rămîne o vreme pe L. pînă constată că şi acolo lipseşte apa. ~ Mitul citat al tribului chibcha vorbeşte despre zeul *Bochica, venit pe platoul Bogota ca *erou civilizator şi avînd o soţie frumoasă şi rea, Chia, care, fiindcă provoacă revărsări de fluvii şi mari inundaţii catastrofale, e alungată de zeu şi pleacă în cer, devenind L. (Legenda cascadei Tequendama). ~ în Mitologia finlandeză (Kalevala, XLIX), L. e ascunsa la un moment dat în caverna unei stînci pestriţe de fier pur (împreună cu *Soarele), ambii aştri fiind ţinuţi prizonieri de bătrînă vrăjitoare ^Louhi şi eliberaţi numai după ameninţarea făcută de magul *Vâinămoinen. # 3) Divinitatea selenară Venerată în personificări divine de aproape toate ^religiile primitive şi antice, L. ca zeu sau ca zeiţă are importanţă variabilă, după zonele geografice. ^ în Mesopotamia i se acordau mari onoruri zeului babilonian *Sin sau variantei lui akkadiene *Nannar, ca şi în Egipt, unde existau două divinităţi, una masculină: *Honsu şi una feminină, de prim rang: Zeiţa-pisică *Bastet. ~ Miturile asiatice îi acordă mai puţină însemnătate: ~ în India era venerat zeul *Candrâ ca stăpîn al L., dar textele vedice (-* Veda) uneori funcţionalizează astrul: „Anul este carul, este lada trăsurii, Viraj e cîrma, Agni e fruntea carului, Indra e luptătorul, iar vizitiul său este Luna“ (Aiharvaveda, 8, 8). Zeiţa chineză *Heng Wo este sau personificare selenară
sau locatară divină şi magică a L., dar fără» rang superior; ~ iar în Japonia, unde *cultu$ solar e pe prim plan, zeul selenar *Tsukiyomv este de însemnătate aproape derizorie ^ în? Mitologia greacă, pe lîngă zeiţa specială *Selener mai patrona astrul şi *Artemis (în anume ipostază şi *Hekate); ~ romanii au preluat *cultu£ primelor două zeiţe, sub numele Lunaşi *Diana. ~ Pentru cartaginezi, *Tanith, personificare directă a astrului, era „revelaţia lui Baal“, zeuB suprem. ~ Mitologia maori (Noua Zeelandă}» acordîndu-i zeiţei selenare *Hina atributul fertilităţii lumii, o consideră mama unui important zeu mesianic, *Maui, şi de rang egal cu zeii* cosmogonici.
 § Cari Kentze, Mythes et S%mboles Ivnaires, Chine ancienne, civilisations anciennes de VAsie, peuples li-miirophes du Pacifique, Anvers, 1932; Mircea Eliade^ Despre o „filosofie“ a lunii (în Insula lui Euthanasius» Bucureşti, '1943)
    Luo Zafcbo Zeul suprem al populaţiei indoneziene din ins, Nias (la sud-vest de .Sumatra). L.Z. a apărut dintr-un ou (—► oul primordial)^ iar după aceea a creat universul, din ochiui său drept născîndu-se * Soarele, din stîngul? *Luna.
    Lupe rea Zeiţă arhaică din *mitologia romană, cu atribute incerte: poate protectoarea peşterii' Lupercal, de la poalele Palatinului (Roma), unde lupoaica mitică a alăptat pe *Rcmulus şi pe* *Remus; sau poate o divinitate din alaiul lui? *Lupercus, zeul turmelor.
    Lupercus Vechi zeu ocrotind turmele, îib
 *mitologia romană; mai tîrziu, sub influenţă, greacă, începe să fie confundat cu zeul *Pan. ♦Sărbătoarea Lupercalia (care îi era consacrată1 la 15 februarie şi ulterior transferată în *cultul lui Pan) se declanşa prin sacrificarea a doi> *ţapi (-* sacrificiu), după care preoţii lupercu alergau prin oraş ca să lovească simbolic pe^ trecători cu nişte curele speciale, confecţionate1 din pieile ţapilor jertfiţi; gesturile lor fiind considerate, în *superstiţia romană, drept aducătoare de belşug în recolte, în naşteri şi în fătări.
    lupul Fără să fi avut un *cult de prim rang,, I. era legat, mai ales ca *totem sau ca *simbo$ emblematic, de organizarea cetelor de războinici, sau de originea totemică a unor triburi (Europa, Asia Occidentală, America de Nord, mai rar în Extremul Orient); unele triburi venerau 1.. ca zeu al războiului. în cadru religios erau consideraţi lupi — alături de animalele respective — şi oamenii *mutanţi care se puteau preface în. lupi, mai ales în scopuri militare (-* lykantropie). ~ în India există o tradiţie, relatată de *Ma-hăbhărata, potrivit căreia *Bhîma, unul dintre* eroii principali ai eposului (al cărui nume înseamnă „îngrozitorul"), este o fiinţă umană cu trupul de lup. ~ După tradiţia din Iran, marele* rege Cyrus a fost alăptat de o lupoaică. ~ Tipul acesta de adopţiune a fost aprofundat de miturile^ romane: Lupa (Lupoaica) era considerată mama* adoptivă a gemenilor *Romulus şi *Remus; romanii venerau însă şi două divinităţi — *Lu-percus şi *Luperca — păstrînd doar în rădăcina:*
LUSTRAŢDE
 310
 onomastică relaţia cti I. ^ în Hellada, mitul 1. era foarte restrîns: transformarea în 1. a lui Lykaon nu e privită decît ca o pedeaspă pentru crimă. ~ Mitul e mult mai bogat reprezentat la scandinavi şi germani: *Fenrir şi *Skdll sînt l. infernali, cu importante roluri în ♦escatologie; de asemenea, zeul suprem *Odhinn era însoţit de „cîinii“ săi de pază Geri şi Freki, de fapt amîndoi lupi ; la germani era răspîndit ♦ritualul militar al soldaţilor în piei de lup (ulfhedhnar)
    în Caucazul de Nord, populat de alani, apoi de oseţi, eposul *Narţilor descrie personajul Woerhoeg — ♦strămoşul totemic nart — simplă personificare a 1. ca atare (uneori însă numit doar „cel cu cap de lup“). ~ Stindardul de război al dacilor era de fapt un soi de instrument de producere a urletului cu ajutorul vîntului, fiind modelarea unui cap de lup (cu trupul redus la minimum); acest lup-dragon era şi emblematic la poporul războinic, căruia i se atribuia şi practicarea lykantropiei, ^ O cronică chineză din sec. VII .spune că strămoşii turcilor asiatici au fost nimiciţi într-un război greu, afară de un băiat care fusese alăptat de o lupoaică, devenită apoi soţia lui şi născînd de la el zece fii. ^ L. este venerat în diferite moduri de amerindienii nordici: tribul tlinkit povesteşte că strămoşul tribal, împrietenindu-se cu un lup care îi purtase noroc, lasă în urmă tradiţia potrivit căreia h e totemul tribului; algonkinii pun 1. în relaţie cu lumea subterană a morţilor (-+Nanabozho). ~ Destul de răspîndit, deşi mai ales în formă lykantropică, era cultul 1. la slavi: pe lîngă personajul fabulos Balaur ul-lup-de-foc, oamenii mutanţi de tipul *Velkodlak, prefăcîndu-se în lupi la dorinţă, sau lupul mutant Viscun din ♦credinţele ucrainenilor, exista un *ritual de toamnă tîrzie sau de iarnă, constînd fie în travestirea unor grupuri de oameni în piei de lup, fie în purtarea solemnă a unui lup împăiat (ori numai a unei păpuşi simbolizînd vag animalul); cehii numeau luna decembrie viei mesic (luna lupului), obicei ce se regăseşte aproape identic în Letonia (Vilka menesis).~ Dar sînt şi variante pur pastorale în mitul 1.: zeul păstorilor oseţi (Caucazul de Nord) *Tutyr — singurul care putea să permită 1. să fure oi, şi-a transferat, prin contaminare (prin alani) acest atribut asupra unei divinităţi pastoral-agrare din *mitologia românească — *Sinpetru (care este însă o divinitate mult mai complexă).
§ V. Grarfield and L. Forrest, The Wolf and the Raven, Seattle, 1961; Mircea Eliade, Les Daces et les loups (în Numen, 1959, t. 6, fasc. 1); C. Clouson, Turks and vfolves, Helsinki, 1964; Georges DumSzil, Heur et mal-heur du guerrier, Paris, 1969
    lustraţie (lat. lustratio — purificare prin ♦sacrificii) Formele vechi — în ♦mit şi în ♦ritual — de purificare se mărgineau la *foc şi la *apă (îndeosebi la apa lustrală); sub acest unghi, o formă de răspîndire a purificării e *botezul (prac-
ticat mai ales în ♦creştinism), dar şi spălarea pe mîini a ♦sacerdotului înainte de oficierea serviciului divin. Foarte larg folosită de romani, 1., în toată ceremonia purificării (lustrationis sacrum j
—   care era de fapt un ritual expiator — domina o procesiune, cînd cortegiul înconjura, în mers lent, locul sau obiectul supus 1., purtînd animalul de sacrificiu, torţe aprinse şi apă lustrală, sfinţită. La romani se purifica orice: ogorul, colonia, armata, oamenii, oraşul. Roma era purificată prin 1. la fiecare termen de 5 ani, în acest caz sacrificiile de purificare fiind efectuate de censorii ieşiţi din funcţie, printr-o ceremonie numită sacra suovetarilia, deoarece erau jertfite 3 animale —un porc (sus), o oaie (ovis) şi un taur (taurus) ; uneori, romanii însoţeau ritualul 1. şi cu ♦fumi-gaţii de pucioasă.
    Luther, Martin Teolog german (1483—1546), traducător integral al *Bibliei în lb. germană, iniţiator al ♦Reformei religioase anticatolice. Călugăr augustinian, doctor în ♦teologie (1512), devenit profesor de teologie la universitatea din Wittenberg, L. şi-a început acţiunea reformatoare cu cele 95 teze contra indulgenţelor pontificale, pe care le-a afişat la 31 octombrie 1517 pe uşa bisericii din Wittenberg; el a proclamat că nici ♦Biserica, nici clerul nu sînt mijlocitori între om şi ♦Dumnezeu, deoarece omul îşi obţine justificarea şi ♦mîntuirea numai prin ♦credinţă, deci prin relaţiile sale directe cu divinitatea; negînd totodată valoarea tradiţiei sacre şi autoritatea papală (-* papi) şi restabilind autoritatea Sfintei Scripturi, reformatorul declară că omul trebuie să-şi recunoască nimicnicia totală în faţa graţiei dumnezeieşti. Chemat la Roma spre a da socoteală de atitudinea şi actele sale, L. a refuzat să se prezinte la judecata vaticană, recunoscînd că în multe privinţe urmează linia reformatoare a lui Jan ♦Hus; în 1520, el a ars public bula papală de excomunicare a sa, publicînd şi un tratat adresat nobilimii creştine germane (An den christlicken Adel deutscher Nation)t în car© susţine caracterul sacru al vieţii creştine laice. Doctrina lutherană se bazează îndeosebi pe teza asupra ♦păcatului originar (acest păcat a corupt integral natura umană, lăsînd-o în stăpînirea ♦Diavolului, roadele fiind faptele rele condamnate în Decalog; prin ereditatea păcatului originar „omul e orb prin firea sa şi nu poate înţelege Cuvîntul lui Dumnezeu"; de aici, concluzia că omul e lipsit de liberul arbitru care „nu e decît o ficţiune", voinţa omenească fiind sclava păcatului şi a lui ♦Satan); consecinţa a fost dispreţul lui L. faţă de raţiunea umană, care era pentru el cea mai mare prostituată diavolească („die hochste Hure, die der Teufel hat"). După J. A. Mohler ş.a. concepţia lui L. despre păcatul originar e tipic gnostică (-* gnostici) ; ea a fost condamnată de Conciliul din Trent. După L. libertatea creştină trebuie înţeleasă ca liber-
 311
LYKAOK
tate spirituală (cf. Tractatus de libertate christiana, 1520). în tratatul polemic contra lui Erasmus (De servo arbitrio, 1525), L. şi-a formulat teoria asupra *predestinării absolute, susţinînd nulitatea ideii de liber arbitru.
 § Bengt Hâgglund, Theologie und Philosophie bei Luther und in der occamistischen Tradition, Lund, 1955; H. A. Oberman, Luther and the Dawn of the Modem Era, Leiden, 1974
     lutherani —► Martin Luther lutheranism —► Martin Luther Lu Xing Zeul veniturilor şi salariilor, ocrotitorul funcţionarilor, în ^mitologia chineză, pro-tejînd în genere munca salariată şi posturile administrative. Era asociat de obicei cu zeul longevităţii *Shou Lao şi cu zeul şansei *Fu Xing.
     Lyada Personaj feminin divinizat — poate zeiţă a frumuseţii şi feminităţii, în ^mitologia slavă. L. e citată de cronicarul polon Dlugosz, pe lista zeilor populari din Polonia precreştină, care o echivalează atributiv cu zeul roman *Mars; dar L. este identică cu Lada cehă, pe care cercetătorii moderni o echivalează cu zeiţa *Venus. De la *ritualurile pentru L. ar fi pătruns în folclorul ritual românesc, după unii cercetători, refrenul „Lado, lado“.
     lykantropie (grec. Micog — *lup, ăvGpcoîrog
 —   om) Tradiţie totemică (—*■ totem) la unele populaţii primitive, intrată în deprinderi şi ♦ritualuri simbolice din antichitate, de autodefinire sau de raportare obiectivă, în cadrul unor ^superstiţii, a anumitor fiinţe umane la posibilitatea metamorfozei omului în lup. în antichitate (iar în unele zone chiar în vremea modernă) existau şi asociaţii secrete de oameni-lupi, adesea recurgînd numai la forme de a-sociere simbolică sâu emblematică cu animalul patronal. Astfel, o populaţie (neurii) care ar fi trăit pe teritoriul dintre Galiţia şi Smolensk, se îmbrăca în piei de lup; Herodot (Istorii,
 IV,   105^ scrie: „Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Sciţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe cîteva zile şi apoi se face iar cum a fost“; dar aici e vorba de 1. rituală (numită de M. ♦Eliade şi lykantropie extatică): în astfel de societăţi secrete ale bărbaţilor din comunităţile primitive războinice (Hellada, Iran, Africa, Australia, America de Nord) animalul poate fi altul decît lupul (leopardul în Africa, pisica sălbatică în Australia); uneori, această formă de 1. practică W antropofagia (-* canibalism). Ecouri obscure răzbat şi în alte *mituri: *Romulus şi *Remus au fost crescuţi şi alăptaţi de o lupoaică (aceasta fiind un totem din Latium); steagul de luptă al dacilor era lup totemic; războinicii vechilor germani, numiţi ulfhedhnar, purtau piei de lup. Exista o 1. rituală, ţinînd de exerciţiile militare,
 iar ritualul scutea pe luptător să mai conserve în război legile şi obiceiurile umane; amerindienii kwakiutli şi koriacii asiatici, înainte de a porni la război, execută dansul lupului. Mai tîrziu, mitofolclorul şi superstiţiile se referă la metamorfoze lykantropice: francii aveau noţiunea werwulf, devenită la francezi loup-garou (om-lup) şi desemnînd un anumit tip de vrăjitor care rătăceşte nopţile cu înfăţişare de lup, speriind copiii. în Dacia se pare că au existat practici constante de 1.; întrucît Strabon (Geografia, VII, 3, 12) numea pe daci Aaoi, iar după o tradiţie transmisă de Hesychius, daos ar fi numele frigian al lupului, Mircea Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, cap. I, Dacii şi Lupii, passim) consideră numele dacilor, alături de legenda lupoaicei care i-a crescut pe Romulus şi Remus, printre puţinele „relicve mutilate“ ale ritualurilor arhaice de 1. iniţiatică. Tradiţia a persistat pe teritoriul Daciei, absorbind şi alte forme; aşa, în mitofolclorul românesc, *Sînpetru este şi patronul lupilor, probabil sub influenţa aianilor caucazieni (prezenţi în sec. IV în Dacia), popor pastoral avînd un zeu, *Tutyr, adorat ca „păstor al lupilor"; iar mai tîrziu, prin slavi, s-a răspîndit în onomastica locală un nume destul de frecvent în zona danubiană: Vîlcu (slav btvaktv ; rus 6oak •—lup), ca de altfel şi Wolf la popoarele germanice. In superstiţia folclorică românească întîlnim şi forma *Pricolici, denumind pe omul prefăcut în cîine care se amestecă în haitele de lupi. După tradiţiile româneşti ale moţilor din Munţii Apuseni, oamenii-lupi sînt sortiţi din naştere să devină periodic lupi autentici, ipostază în care pot fi însă îmblînziţi cu o bucată de pîine sau de mămăligă; există şi varianta în care omul-lup îşi poate părăsi condiţia de lup, prin desfacerea farmecelor, cînd cineva îi dă o coajă de mălai. în multe zone a existat şi o I. magică, întemeiată pe credinţa posibilităţii de transformare reală a anumitor oameni în lupi. E cu putinţă cel puţin aceasta să nu fi fost străină de prezenţa unei forme patologice, adică de maladia descrisă în psihiatrie sub acelaşi nume şi cunoscută din vechime, în al cărei delir bolnavul se crede metamorfozat în lup^şi încearcă să se comporte ca atare. (-+ Luco-ris )
 § R. Eisler, Man into Wolf, London, 1951
     Lykaon Personaj fabulistic din *mitologia greacă: găzduind pe *Zeus şi hrănindu-1 cu carne de om, a fost prefăcut ca pedeapsă în *lup (lykos) ; acest *mit moral e povestit, în variante apropiate, de Eratosthenes, Clement Alexandrinul, mai ales *Ovidius (Metamorfoze,
 I, k). L. se lăuda că Zeus îl vizitează uneori ca simplu drumeţ, iar o dată, anunţînd că marele
liYSSA
 zeu îi va fi oaspete, spre a fi sigur că acel drumeţ nu va fi altul, îi pune perspicacitatea divină Ia încercare amestecînd între cărnurile de ♦sacrificiu şi ospăţ, şi carnea unui copil ucis anume; chiar atunci s-a stîrnit însă o furtună şi participanţii la omorîrea copilului au pierit JLpviţi de trăsnet, care era ♦simbolul lui Zeus. Alţi autori antici (Apollodorus, Scholiastul lui Euri-pides) atribuiseră crimelor lui L. chiar şi ♦potopul lui *Deukalion; dar mitul lui L. a avut în primul rînd un scop moral categoric: împiedicarea, în *ritualurile religioase timpurii greceşti, a sacrificiilor umane, practicarea cărora s-ar părea că se extinsese abuziv, imitată după fenicieni.
    Lyssa (grec. Xtiacra — turbare, furie bolnăvicioasă, frenezie) Zeiţa nebuniei, în *mitologia greacă, născută de *Nyx (Noaptea) din sîngele lui ♦Uranos; geloasă pe ♦Alkmene (mama lfci ♦Herakles, pe care îl născuse din dragostea cu ♦Zeus) şi urînd-o pe rivală, zeiţa ♦Hera o trimite pe L. la erou, ca să-i ia minţile; într-ua impuls de iraţionalitate maladivă, Herakles îşi ucide soţia (Megara) şi copiii; abia actul vindecător al zeiţei înţelepciunii, ♦Athena, care aruncă asupra eroului o piatră uriaşă, ameţindu-1 şi cufundîndu-1 într-un somn de redresare, izbuteşte să-i curme nebunia (cf. Euripides, Herakles, v. 815—974).
M
   Ma Zeiţă din Cappadocia, probabil de origine (jultuală hattită (Asia Mică), prezidînd ♦ritualuri orgiastice. Adorată ca zeiţă-mamă, era slujită la Gomana, în Pont, de un mare număr de curtezane sacre, în cadrul serbărilor bianuale qkre i se consacrau.
   Maan Em{) (Maica Pămîntului); Maan Emăntâ (Doamna Gliei) Zeiţă *htonică de prim rang, în *mitologia finlandeză, considerată simbolul *Pămîntului matern; soţia zeului creator *Ukko.
   Maat Zeiţa adevărului şi a dreptăţii, în
*mitologia egipteană, divinitate justiţiară al tfărei *simbol, pana de struţ (aleasă ca obiectul c&l mai uşor din cîte există), este greutatea eftalon cu care, în instanţa celestă a *psihostasiei fînale, se cîntăresc inimile defuncţilor, spre a se (Şonstata dacă sînt potrivite cerinţelor maaty, impuse de zeiţă. Iniţial, maat era ideea abstractă de adevăr şi dreptate; cînd cele două noţiuni ajung atributele principale ale unei personificări mitologice, începe să se considere că sînt două zeiţe gemene M. (Cele două Maat): Adevărul şi Dreptatea. Cu timpul, socotită soţia lui *Thot şi apoi fiica zeului suprem *R6, M. e venerată mai ales ca o singură zeiţă şi devine, paralel, «imbolul interacţiunii forţelor care menţin ordinea cosmică, succesiunea zilelor şi nopţilor, «moţi mp urilor şi în genere echilibrul universului creat: fără M., întreaga operă cosmică şi-ar pierde stabilitatea şi lucrarea zeilor ar pieri; de aceea, faraonul era răspunzător de păstrarea principiilor simbolizate de zeiţă, iar preotul £i principal era şeful suprem al tuturor tribunalelor din Egipt; implicit, M. veghea cucernicia religioasă a oamenilor şi respectarea de către societatea umană a poruncilor divine. într-o epocă tîrzie, în momentul psihostasiei nu mai figura pana de struţ, ci pe unul din talgerele balanţei şedea chiar M., ,de obicei pe talgerul drept, iar pe stîngul, inima mortului. Zeiţa era reprezentată sub aspectul unei graţioase femei tinere şezînd cu tălpile strînse şi genunchii aduşi; Capul îi era împodobit cu o pană de struţ; uneori, era înfăţişată şezînd în barca solară a lui R6, alteori pe un tron din sala de judecată a lui * Osiris.
   Maboya *Demon din miturile folclorice ale caraibilor (—* mitologiile triburilor amerindiene), o personificare sumbră a nopţii, imaginat ca un 6emimonstru care stîrneşte furtunile şi îi bate pe oameni în somn.
   •   Machim (grec O |ia%i^o<; — războinic) Oraş mitic de războinici, vecin cu paşnicul oraş Eusebes, ambele descrise după o tradiţie obscură de Ailianos (Istoria pestriţă, III, 18) şi plasate de el, destul de confuz, undeva în ocean, spre
est faţă de Europa; aceasta şi alte coordonate seamănă întrucîtva cu cele relatate de Platon despre *Atlantida. Cele două oraşe se aflau pe acelaşi continent oceanic, „dincolo de limitele lumii locuite"; locuitorii din Eusebes trăiaif în pace şi belşug, fiind oameni sănătoşi, plini de voioşie, normali biologic şi muritori, adesea vizitaţi de *zei; locuitorii din M. par mai ciudaţi: sînt războinici care „vin pe lume în armură", populîndu-şi oraşul pînă la o densitate de „două sute de miriade", murind aproape numai în războaie şi numai cînd sînt loviţi cu pietroaie sau măciuci, întrucît „fierul nu le poate pricinui nici un rău".
    Macuilxochitl (Cinci Flori) Zeu aztec simbolizînd sudul, iar uneori confundat cu *Xochi-pilli (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); venerat ca zeu al florilor, al serbărilor, petrecerilor şi * jocurilor şi socotit patronul jocului aztec de societate patolli (un fel de joc de dame, disputat între două grupuri, fiecare dispu-nînd de cîte 6 pietricele de manevră).
    Mada Erou din *Mahâbhărata, *simbol al beţiei omeneşti; apare spre a-i obliga pe zeii beligeranţi să încheie pace, dar este distrus de ei şi reconstituit în cele 4 patimi omeneşti capitale: Beţia, Preacurvia, Jocul de noroc, Vînătoarea.
    Maelduin Erou mitic celt din Irlanda (-* mitologie celtică), personajul central al unei expediţii maritime fabuloase povestite în săga irlandeză Imram curaig Maelduin (Călătoria pe mare a lui Maelduin), atribuită unui bard din Ulster, Aid cel Bălai (sec. X), dar cunoscută în transcrieri mai tîrzii, cu interpolări din surse creştine şi cu elemente conservate dintr-o materie mitică arhaică. (O scriere cu subiect paralel a apărut cu un secol mai tîrziu: Navigatio S. Brendani, despre călătoria pe mare a altui erou, *Brain, poate alimentată din acelaşi filon oral pierdut, însă fără existenţa unor puncte epice comune între Brain şi Maelduin. Unii cercetători consideră asemenea elemente epice drept ecouri ale unor lungi navigaţii arhaice spre apus, pînă pe coastele americane, de tipul expediţiei istorice a vikingului Leif Erikson. Chiar dacă un asemenea strat există în poemele barzilor, *mitul autentic este în miezul fabulos, care e dominant; de pildă, în saga lui M., echipajul acestuia găseşte pe ocean un imens stîlp vorbitor de argint: „Stîlpul avea patru feţe şi fiecare faţă a lui era atît de lată, cît ai pluti lovind de două ori din lopeţi; spre a-1 înconjura, trebuia să vîsleşti de opt ori. Lîngă el nu era nici un petec de pămînt, numai oceanul nesfîr-şit. Nu se zărea nici temelia stîlpului, nici vîr-ful, aşa era de înalt". Iar oamenii din echipaj
 MAFDET
 314
„auziră din vîrful acelui stîlp o voce puternică, răsunătoare, melodioasă, dar nu putură pricepe nici cine vorbea, nici în ce limbă" (op. cit., VIII).
    Mafdet Zeiţă felină din *mitologia egipteană, reprezentată fie ca ♦pisică, fie, mai rar^a ghepard. Atributele ei erau bastonul şi cuţitul, iar menirea se reducea la lupta împotriva şerpilor: „Se ridică Re şi cobra sa pe creştetul său împotriva acestui şarpe care a ieşit din pămînt. [...] El retează capul tău cu acest cuţit care a fost ţinut în mînă de Mafdet" (Textele Piramidelor). M. este şi o sprijinitoare a bolnavi-for, dar are deopotrivă şi grija cotidiană a morţilor din lumea de dincolo. După unele surse, M. pare a fi fost considerată sora geamănă a zeiţei scrisului, ♦Seshat.
    mag —► magie, sacerdot
    magie (akkad. imga—preot > asir. maga—♦sacerdot > grec. ^ayeia — vrăjitorie, farmece > lat. magus — preot persan) Sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de ♦credinţa în puterea magului de a acţiona asupra realităţii obiective cu ajutorul forţelor supranaturale şi prin alte mijloace oculte sau paranormale. M. se bizuie pe credinţa în existenţa unor forţe în sine în natură (care la mai multe populaţii primitive se numesc fie *mana — termen preluat de istoria ♦religiilor ca definiţie sintetică, fie *kami etc.), pe care invocaţia magică le poate obliga să acţioneze în favoarea omului sau împotriva lui. M. primitivă are din cele mai vechi timpuri un raport direct în primul rînd cu anumite activităţi practice; tămăduirea bolilor (medicina populară), relaţiile de dragoste (dirijarea atracţiei erotice), atragerea vînatului şi peştelui (procurarea hranei), acţiunile militare (repetiţia bătăliei, pregătirea armelor), practici agresive (omorîrea duşmanului prin străpungerea imaginii lui plastice sau prin arderea unui obiect ce îi aparţine): de asemenea, practicarea purificării (un gen de katharsis), în al cărei ♦ritual se include obligatoriu noţiunea de *tabu, prin care se interzice atingerea unor anume obiecte, locuri sau fiinţe conside-rîndu-se fie sacre, fie necurate. Sînt legate aproape de orice practică magică în primul rînd ♦descîntecele (incantaţiile) şi vrăjile.
•   Clasificarea magiei De obicei, încă din antichitate, se disting două tipuri: a) magia albă, adică obişnuită, ademonică, ale cărei procedee principale rezidă în: forţa sonoră a rostirii (nume, incantaţii, cuvinte magice fără sens, ca abracadabra (-+ Abrakax), ♦blesteme ş.a.) şi în forţa creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrată prin ♦simbolurile reprezentărilor ei plastice (—► exorcism, apotropaion) ; b) magia neagră, adică procedeul invocării ♦demonilor în sprijinul săvîrşirii actelor magice (unul din procedeele curente ale m. negre: numele unui om era înscris pe frunze uscate de laur, care apoi se ardeau, ca să abată o nenorocire asupra purtătorului acelui nume). J.G. ♦Frazer desparte m. în: teoretică (pretinzîndu-se ştiinţă) şi practică (pretinzîndu-se artă), cea de-a
doua subdivizată în: pozitivă (vrăjitoria) şi negativă’ (tabuarea). Definind-o global ca „sistem fals de legi naturale" şi ca „ghid înşelător al comportării", dar mai ales ca „o falsă ştiinţă tot aşa precum şi o artă avortonă"* Frazer reia într-un fel opinia lui ♦Hegel, care a redus m. la simple „superstiţii" şi „aberaţii ale sufletelor slabe". în dezacord cu atare interpretări, Claude ♦Levi-Strauss găseşte că „deosebirea esenţială între magie şi ştiinţă" constă nu numai în faptul că „una postulează un determinism global şi integral, pe cînd cealaltă operează prin diferenţierea nivelurilor, dintre care numai unele admit forme de determinism", dar şi în faptul că „gîndirea magică şi practicile rituale" pot fi „expresia unei perceperi inconştiente a adevărului determinismului privit ca mod de existenţă a fenomenelor ştiinţifice, aşa încît determinismul să fie în totalitatea lui bănuit şi închipuit, înainte de a fi cunoscut şi respectat", ♦riturile şi credinţele magice devenind expresiile unui „act de credinţă într-o ştiinţă pe cale de a se naşte" care ajung „duble anticipaţii" ale ştiinţei însăşi şi asupra metodelor sau rezultatelor „pe care ştiinţa le va asimila într-un stadiu înaintat"; ca atare, în loc „de a opune magia şi ştiinţa, este preferabil a le considera paralei, ca două moduri de cunoaştere, inegale în ce priveşte rezultatele teoretice şi practice [...]> dar nu prin genul de operaţii mentale", deosebite „mai puţin prin natura lor, cît prin funcţia tipurilor de fenomene cărora li se aplică" (Gîndirea sălbatică, 1962, trad. rom., Bucureşti, 1970, p. 151, 153). ® Bazele parapsihologice ale magiei Dacă unii cercetători (Storch) puneau mentalitatea primitivă mitico-magică în raport cu schizofrenia, alţii (de la A. ♦Lang la J. W. Hauer) au presupus că m. se bizuie pe unele însuşiri paranormale ale unor subiecţi primitivi. Se poate totuşi presupune azi că, independent de încadrarea în ritualurile spectaculoase şi inutile uzînd de o recuzită complicată şi exterioară, m. porneşte uneori tocmai de la atari însuşiri native (unele încă discutabile): hipnoză, sugestie, telepatie, telekinezie, clarviziune, premoni-ţie. Fiziologistul Charles Richet scria că „în anumite condiţii, se pot obţine mişcări ale diferitelor obiecte mai uşoare* sau mai grele, fără nici un contact şi fără intervenţia vreunei forţe mecanice cunoscute" (Trăite de metapsy-chique, Paris, 1923). Wilhelm H. C. Tenhaeff, profesor de parapsihologie la Universitatea din Utrecht, afirmă că unii oameni moştenese dintr-un filon preistoric însuşiri paranormale, atrofiate de civilizaţie, pe care profesorulJoseph Banks Rhine (Universitatea Duke, S.U.A.) le numeşte „percepţii extrasenzoriale". E posibil deci ca, înzestrat cu una sau mai multe însuşiri paranormale pe care le extrapolează şi le include în spectacolul său de m. albă, ♦şamanul sau magul să se mire el însuşi de unele efecte ale practicii sale, iar de aici să deducă ilimitarea forţelor sale. ©Variaţiile geogra-f i ce ale magiei ~ Magia chaldeană
 S15
MAGIE
In Babilon, m. era o instituţie de stat, regii întreţinînd magi la curte care erau socotiţi solii zeilor ♦Ea şi *Marduk; preocupările principale erau: lupta defensivă împotriva răului, medicina, apărarea de mînia *zeilor şi de atacurile demonilor, ca şi de practicile vrăjitorilor vulgari (Codul lui Hammurabi interzicea vrăjitoria) ; iar exorcismul aparent al magilor chaldei tatona de fapt căile ştiinţei; în latura spectaculoasă a m. chaldeene intrau incantaţiile, traseul virtual cu bagheta magică („Cercul magic al lui Ea se află în mîna mea“, spunea magul) şi adesea, în ritualurile substituirii,
* Ţapul ispăşitor. ~ Egipt Se , practica mai ales m. defensivă, protejînd pe oameni eventual de furia zeilor (prin incantaţii, ♦talismane, ♦amulete), şi foarte rar cea agresivă; m. egipteană apăra pe faraon şi ţara de duşmani şi îşi aroga forţa de a opri ♦soarele şi ♦luna din mers, de a stîrni trăsnetul, de a produce sau opri catastrofe; preoţii practicau medicina magică, transferînd boala într-un animal pus în preajma bolnavului, sau îşi vindecau pacienţii în stare de hipnoză, în „templele somnului". ^ Iran Tradiţia atribuia preoţilor perşi, numiţi magi, puterea de a manevra ♦focul pantomorf şi lumina astrală: în ♦templele lor ar fi putut apărea subit întunericul ziua, lămpile s-ar fi aprins de la sine, fulgerul s-ar fi descărcat la dorinţa lor; „focul divin" (poate electricitatea atmosferică sau cea produsă artificial), numit „leul ceresc", le-ar fi stat la îndemînă şi ar fi ştiut să dirijeze curenţii magnetici naturali, numiţi „şerpi", ca pe nişte săgeţi. ^ India Forţele magice erau atribuite mai ales înţelepţilor mitici (*rişi), care dispuneau de o forţă nelimitată a blestemelor avînd efect şi asupra zeilor; de pildă înţeleptul vedic Asita este maestrul întunericului şi al m.; esenţiale erau cele 8 mari puteri magice (aşţamahâsiddhaya) şi cel care dispunea de ele era capabil să stăpînească lumea: ştiinţa de a te face infinit de mic, mare, uşor şi greu, puterea de a obţine orice doreşti şi de a face cum şi ceea ce doreşti, de a supune orice dominaţiei tale şi de a dispune de o voinţă nelimitată de nimic. ^ China M. s-a împletit din antichitate cu originala medicină homeopatică, cu folosirea tamariscului, a rădăcinii renshen (rădăcina vieţii veşnice) şi a procedeelor acupuncturii; paralel, în forme mai stranii, practicau o m. subtilă unele persoane mitice: ♦Gao-Yao, utilizînd un berbec oracular (—► oracole), *Huangdi căutînd în munţi un metal rar, purificat într-un cazan special. ~ Hellada Se credea că unii magi din Tessalia pot, prin incantaţii, să atragă Luna pe ♦Pămînt, apoi ş-o retrimită pe locul ei, producînd un imens vacarm cu o mulţime de instrumente de aramă ^ America precolumbianâ M. de bază (deşi exista şi una medicală) era fie de caracter oracular, prin ghicitul în boabe de porumb, fie de caracter premoniţional,, în stare de extaz provocat de consumarea unor ciuperci halucinogene, patronate de Zeul-ciupercă ♦Teonanacatl. ~ Evul mediu european devine un cîmp de întretăieri ale celor mai haotice tradiţii de m., vrăjitorie.
♦astrologie, figuri istorice ca Paracelsus ori Nostradamus şi semilegendare ca ♦Faust fiind în permanentă concurenţă cu vrăjitorii vulgari sau cu şarlatanii de bîlciuri. Practicile magice nu au încetat niciodată: constituind o bază religioasă la toate populaţiile semiprimitive, ele se menţin şi înăuntrul civilizaţiei consolidate, fie în forma medicinei populare agrementate cu descîntece, fie în tradiţiile folclorice care păstrează uneori şi exorcismele şi chiar urme de m. neagră (care se combină cu materia civilizaţiei tehnice exterioare: de ex., vrăjile asupra unor subiecţi prin înţeparea cu acul a fotografiilor acestora). Persistenţa m. se explică atît prin dorinţa nerăbdătoare a omului de a rezolva necunoscutele mediului agresiv, cît şi prin înclinaţia lui de a stăpîni forţe necomune. E^ex., Apuleius a fost acuzat de practicarea m. (acuzaţie plină de primejdie în vremea sa, putînd să atragă chiar pedeapsa cu moartea); dar în apărarea sa, subtilul orator şi scriitor latin a oferit cu perfidie un autentic tratat de magie; opera lui, Apologia sau pledoarie pentru sine însuşi contra acuzaţiei de magie, descrie de fapt practicile magice esenţiale de care s-ar părea că nu era străin; deşi achitat în proces, rezultă discret din context că se îndeletnicise într-adevăr cu practicile magice, iar urmaşii l-au memorat mai ales ca mag, opinie confirmată şi de sf. ♦Augustin. în evul mediu, kabbaliştii (-*• Kabbala) agreau îndeosebi m. semnelor grafice (litere şi cifre); şi nici mai tîrziu m. nu a fost evitată în special de unii teozofi (-* teozofie). Privită în structură, m. este unul dintre temeiurile arhaice ale gîndirii religioase şi nu poate fi considerată numai pragmatic. Frazer a clasificat m. dintr-un unghi mai rigid şi deosebind două principii ale gîndirii magice: legea similitudinii (similarul produce similar, deci efectul se aseamănă cu cauza sa) şi legea contactului (lucrurile care au fost odată în contact unele cu altele continuă să acţioneze unele asupra celorlalte, la distanţă, şi după ce contactul fizic a încetat); în acest’ mod, se ajungea la o m. homeopatica (bazată pe similitudine, cînd magicianul crede că poate provoca orice efect prin imitarea lui) şi la o m. contagioasă (bazată pe contact, cînd magicianul crede că, acţionînd asupra unui obiect, acţionează şi asupra persoanei căreia i-a aparţinut obiectul) ; dar dacă Frazer, considerînd m. o pseudoştiinţă şi un instrument primitiv de investigare a forţelor naturii, nu a coborît în profunzimea fenomenului, alţi cercetători, reproşîndu-i de a nu fi observat decît ce cred oamenii despre lucruri şi nu ce fac ei cu ele, au atras atenţia asupra unor elemente simbolice esenţiale din structura m. (John Benett). Unii antropologi şi etnografi au presupus că formele timpurii de m. preventivă ar fi aproape un act deliberat, silit de frica sau de neliniştea generatoare de obsesii, şi că aşadar ritualul magic, contracarînd obsesia, îl încredinţează pe primitiv că primejdia e înlăturată; dar acestea sînt în genere interpretări făcute de psihiatri, care îşi aleg date convenabile din anchetele etnografice, pe care le extra-
HAGNI
316
polează (Kn. Rasmussen colectează mărturisirea unui şaman eschimos: „noi nu avem credinţă, nouă he este frică"). Mircea *Eliade a remarcat utilizarea în multe comunităţi, fie primitive, fie civilizate, a recitării solemne de ♦mituri cosmogonice, în scopuri de m.terapeutică (—> descîntece), valoarea fiind simbolică: bolnavul devine „contemporanul creaţiei; el retrăieşte deci starea de plenitudine iniţială", întrucît „nu se repară organismul uzat", ci „se reface", bolnavul trebuind să se nască din nou, reproiectat „acolo unde acest eveniment e pe cale să se petreacă" (Mythes, reves et mysteres, Paris, 1957, p. 50—51). (-+ teurgie)
 § Ernesto de Martino. II mcndo magico. Prolegomeni a una storia del magismo, Torino, 1948; Hutton Webster, Maşic. A Sociological Study, Stanford, 1948; Simeon Florea Marian, Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti, 4893; H. E.Wedeck, Dictionary of Magic, New York [1956]
    Magni Zeu din *mitclogia scandinavă, simbolizînd forţa (sensul literal al numelui său), secundat de un frate: Modi (♦simbol al cute-zanţei), amîndoi fiind fiii zeului ♦Thorr (M. al ♦gigantei Jamsaxa). Voinic din naştere, cînd împlinea 3 zile, iar tatăl său Thorr fusese imobilizat de cadavrul ♦uriaşului ♦Hrungnir, pe care tocmai îl doborîse, M. l-a eliberat uşor de sub uriaş, aruncînd cadavrul în lături, cu regretul că nu venise de la începutul duelului; (Modi, născut, de ♦Sif, soţia legitimă a lui Thorr, e o figură ştearsă, dublîndu-şi impersonal datele); Magni şi Modi supravieţuiesc dezastruiui +Rag-narokr, moştenind amîndoi ciocanul ‘♦Mjolnir, ca simbol al continuităţii importanţei meteorologice a fulgerului; amîndoi sînt dintre puţinii zei care recompun noul ♦panteon în *Himli
 —  lumea restabilită.
    Magog -> Gog şi Magog
    Magutis Zeu din Moesia, cu personalitate deocamdată indistinctă.
    Mahăbhărata Epopee sanscrită, considerată adesea *Veda a 5-a, ale cărei prime texte sînt databile în mileniul II î.e.n. Atribuită (ca alcătuitor sau autor) unui *nşi, înţeleptul mitic ♦Vyăsa, M. a fost compusă de fapt în cursul unui lung proces istoric de elaborare şi cizelare, pornindu-se probabil de la nararea unui război local, apoi descriindu-se isprăvile şi războiul de cucerire a Indiei, purtat de dinastia selenară a neamului *Bharatâ, într-un cadru mitic general; războiul descris de M. e purtat între triburile *Pandava şi *Kaurava. întreaga concepţie a M. e dominată de una dintre cele mai timpurii doctrine filosofice din India— şcoala * Sămkhya (sanscr. — calcul, raţionament, adevăr autentic), întemeiată conform tradiţiei de înţeleptul Kapila, — dar şi de doctrina *Yoga. în concepţia Sămkhya, substanţa de bază a existenţei este materia (-* Prakriti), a cărei consecinţă este lumea obiectuală şi în cursul transformărilor căreia întîia etapă e şinele, eul; deşi Prakriti este cauza cauzelor, alături de materie ca principiu fundamental,
 şcoala Sămkhya admite, ca principiu autonom,
 ♦spiritul (-+ Puruşa). Dintre ramurile existente ale doctrinei, în M. predomină aşa-numita Sămkhya epică. Textul iniţial al M. avea 25 00(> de versuri, apoi s-a amplificat periodic (mai ales în sec. IV î.e.n. şi V—VII e.n., ajungînd la peste 100 000 distihuri sau strofe (sloka) în 18 cărţi (parva), adică 215 000 versuri. Ediţia critică modernă a epopeii conţine 225 capitole* Totuşi, după unii sanscritologi (G. Biiler), textul cunoscut azi ar fi fost scris integral de un singur poet şi ar fi fost încheiat în sec. IV. Primul text păstrat al M., caligrafiat în lb. sanscrită pe foi de palmier, e însă din sec. VI î.e.n. Subiectul general al cărţilor M. e acesta: 1) Adi-parva Interferenţă cu naraţiunea de bază despre creşterea şi învăţătura celor 5 fii ai lui ♦Păndu, în prima carte apare o descriere a ♦cosmogoniei, o enunţare a celor 4 *yuga, o trecere în revistă a principalilor ♦zei vedici (—► mitologie vedică) şi genealogiile celor două familii rivale, Kaurava şi Pandava. 2) Sabhăparva (Cartea adunării) ♦Năra’da, cel care i-a văzut pe zei, îi adună pe paznicii păcii, iar o ceartă iscată dintr-un joc de zaruri (—* jocuri rituale) duce la exilarea celor 5 Pandavah într-un palat smolit.
 3)  Aranyakaparva, consacrată „evenimentelor din pădure", printre care un concurs de arcaşi, unde apare ♦Arjuna; apoi însurătoarea celor 5 Pandavah cu aceeaşi femeie (Draupadi); în fine, încercarea Marelui Zeu (♦Mahădevâ) ♦ţivâ de a detecta însuşirile de luptător ale lui Arjuna. 4) Virăţaparva Cei 5 fraţi ajung în capitala lui Virata. 5) Udyogaparva (Cartea strădaniei) Arjuna stabileşte relaţii cu ♦Vasu, care devine comandantul fraţilor Pandavah. 6) Bhlş-maparva narează crearea continentelor şi descrie o bătălie cumplită de 9 zile, dar include în context şi tratatul filosofic ♦ Bhagavadgîtă.. 7) Dronaparva în cursul unui război cu multe i victime*, ♦Drona se foloseşte de miraculoasa ' armă nărăyana. 8) Karnaparva, consacrată lui Karna, ucis în luptă, ş?i căderii triplei cetăţi magice ♦Tripura. 9) Qalyaparva — o istorie a originii luptelor cu carele, o descriere a pieirii celor mai mulţi dintre membrii grupului Kaurava şi o prezentare a ♦ritualului de purificare în locurile sacre ale fluviului zeiţei ♦Sarasvatll 10) Sauptikaparva Descrierea groaznicului măcel al unor oameni adormiţi. 11) Strlparva (Cartea nevestelor) Despre ♦bocetele soţiilor eroilor căzuţi. 12) Qăntiparva (Cartea pacificării) Despre tristeţea şi regretele lui *Yudhişţhirar cel mai mare dintre fraţii Pandavah: de fapt cartea a 12-a e un tratat filosofic despre ştiinţa conducerii statului şi despre obligaţiile dictate de împrejurări catastrofale, dar şi despre căile ♦mîntuirii omeneşti. 13) Anugăsanaparva (Cartea preceptelor) Despre liniştirea sufletului lui Yudhişţhira, despre datoriile morale ale oamenilor şi despre mijloacele prin care omul poate deveni util şi capabil să atingă treptele superioare spre a merge pe căile adevărului. 14) Agvamedhikaparva (Cartea sacrificării calului) Despre vestitul ♦sacrificiu *agvamedha, îndeplinit de regi, despre bătăliile lui Arjuna şi
 317
MAHDI
 despre ihneumonul apărat în timpul jertfei ♦calului. 15) Agramavăsikaparva Descrierea structurii locuinţei şi a practicilor ascetice (—► ascetism). 16) Mausalaparva Cartea cruntelor bătălii ale lui ♦Râma, cu suliţe ucigaşe devenite trăsnete şi provenind din firele ierbii eraka, după ce a cules-o ♦Krişna; Arjuna îndeplineşte ritualul arderii cadavrelor lui Vasudeva şi Râma, după care el însuşi capătă învoirea să se consacre treptei sahnyăsa (despărţirea totală de lume), ultima din viaţa unui ♦brahman. 17) Ma-hâprasthanikaparva Povestirea marelui exod al Pandavilor care-şi părăsesc regatul împreună cu regina Draupadi şi aleg calea renunţării şi a *mîntuirii supreme. 18) Svargărohanaparva (Cartea înălţării la cer) Consacrată evenimentelor supraumane care îi ajută pe eroi să se întoarcă în ♦Paradis (*Svargă). Există şi două cărţi suplimentare: 19) Harivansa, consacrată genealogiei lui Hari; şi 20) Bhavişyaparva (Cartea profeţilor), un text oracular. ~ M. este şi cel mai amplu codice de izvoare asupra miturilor din mitologia vedică şi vechilor ♦religii ale Indiei. Potrivit tradiţiei hinduse, M. a fost comunicată, întîia oară, prin viu grai, în pădurea Naimişă (Naimişăranya), în naraţia lui *Vaigampăyana (unul dintre naratorii principali, cunoscuţi şi din context). Asupra surselor istorice ale subiectului există o ipoteză mai nouă (1982): după îndelungate săpături arheologice, prof. Lai (India) a ajuns la concluzia că esenţialul întîmplărilor din M. poate fi raportat la un şir de evenimente istorice reale, care s-au desfăşurat aproximativ între sec. VIII—VII î.e.n. (-+ smriti).
§ Â Prose English translation of the Mahabharata, edited and published i>y Manmatha Nath Dutt, M. A. Calcutta, 1895—1905; B. Roy, The Mahăbhărata, Calcut-ta, 1958; H. Oldenberg, Das Mahabharata, Gdttingen, 1922.
   Mâhadevâ (Marele Zeu) în ♦mitologia vedică, considerat sămînţă iniţială; nume dat în *Veda şi în ♦ Mahăbhărata fie lui ♦Rudra, fie mai tîrziu lui ♦ţivâ.
   Mahăyana (Marele Vehicul) Curent religios reformist, apărut ca ♦sectă după principala schismă din ♦budismul clasic (sec. I e.n.) şi opunîndu-se sectei tradiţionaliste *Hinăyana, cu scopul de a împrospăta vechea doctrină, prea riguroasă pentru mediile simple de credincioşi şi prea străină de viaţa laică. întemeiată de ♦brahmanul şi teologul budist Nagarjuna, doctrina M. predică ideea că omul este prea slab jca să se poată dispensa de ♦zei în efortul său de a obţine ♦mîntuirea în *Nirvăna; de aici a, apărut în M. practica divinizării lui *Buddha, întemeietorul legendar al budismului. M. face largi concesii *brahmanismuluii cu care mai tîrziu se va şi contopi; în acelaşi spirit, inspiră construirea unor mari ♦temple şi statui gigantice şi stabileşte ♦dogma că Buddha întemeietorul nu este decît unul dintre numeroşii zei Buddha, stăpîni ai universului (cifra ajungînd fin cele din urmă la 995); concomitent, mahaya-
nismul venerează şi categoria sacră plurală
*Bodhisattva, care reprezintă o formă potenţială a lui Buddha. Cînd budismul clasic refuzase ♦panteonul vedic tradiţional, de fapt nu negase zeii vedici (—+ mitologie vedică), socotind numai că actul veneraţiei unor zei ca ♦Brahmă, creatorul unei lumi imperfecte, este incompatibil cu realitatea acestei lumi a suferinţei; iar astfel, Buddha devine mîntuitorul capabil să distrugă suferinţa prin călăuzirea oamenilor spre încetarea ciclului de reîncarnări (*samsăra) şi prin dobîndirea „stingerii" finale în Nirvana. M. stipulează dreptul universal al oamenilor (şi nu numai al călugărilor budişti) de a obţine Nirvăna; dar, deopotrivă, include noţiunile, inexistente anterior, de răsplată şi pedeapsă postumă, sub forma unui ♦Paradis (*Sukhâvati), dirijat de Buddha-Amitaba, şi a unui ♦Infern. Reforma mahayanistă a fost necesară în primul rînd datorită unui paradox intern al budismului iniţial; cîştigarea unei rapide popularităţi de către budism, prin recunoaşterea existenţei suferinţei în lume şi prin oferta unei căi a mîntuirii, era contracarată — prin ideea reîncarnărilor imprevizibile, deschise schimbărilor apartenenţei de castă (*vărna), prinţul de azi putînd renaşte în viaţa următoare ca parya sau chiar ca animal, sclavul de azi putînd renaşte ca rege — de o dogmă impopulară. Decăzut în India, patria lui de obîrşie, budismul cunoaşte o nouă înflorire, în forma sa mahayanistă, sub regele Kanişka (78—123), considerat un al doilea ♦Agoka. Kanişka a convocat un conciliu panbudist la Kashmir (sec. II), în cadrul căruia s-au elaborat şi formulat dogmele de bază ale doctrinei M., socotită „calea largă" a mîntuirii budiste. Contrar doctrinei Hinâyana, care profesa desprinderea de toate legăturile terestre, mahayanismul îşi asumă misiunea atragerii cît mai multor fideli şi a influenţării vieţii laice, iar consolidarea unui sistem monahal puternic (—*• monahism) are ca scop mijlocirea raporturilor între divinităţi şi oameni. ♦Ritualurile mahayaniste devin spectaculoase, ♦cultul preia forme rafinate de artă plastică şi muzică şi încep să se organizeze periodic mari procesiuni cultuale. Răspîndindu-se mai uşor decît budismul originar, M. obţine numeroşi adepţi mai ales în Tibet (unde capătă o formă locală, numită Hamaism) şi în China (unde se divide în mai multe curente, dintre care doctrina *zen, constituită în sec. VI, pătrunde larg şi în Japonia).
§ Buddhist Mătijâiyâna Texts, translated from the San-skrit by E. B. Cowell, F. M. Mtiller, J. Takakusu, I — II, Oxford, 1894; Dutt Nalinaksha, Aspects of Mahă-yăna Buddhism and its Relations to Hinayăna, London, 1930
    Mahdi (arab al-Mahdî) Personaj mesianic (—► Mesia) în ♦credinţele musulmane (—> mitologie arabă, islam), considerat mesagerul viitor al lui ♦Allah şi care urmează să apară, ca om, pentru împrospătarea credinţei, în preajma Judecăţii de Apoi. Conform tradiţiei islamice,
MAHF
318
venirea lui M. va concide cu răspîndirea necredinţei şi a răului pe tot pămîntul. Numit şi Imamul Ascuns, M. este o formulă teologico-po-litică a ♦sectei şiite (~*şiiţi)\ fiind socotit coborîtor direct din ♦profetul *Mahomed, el va fi al 7-lea profet, care va continua în linie dreaptă descendenţa, de fapt, de la Muhammad Ahn Ismail, pupilul celui de-al 7-lea profet din istoria islamului (Ismail — ultimul din seria: ♦Adam, ♦Abraham, Nuh [♦Noe], Musa [♦Moise], Isa [♦Isus Christos], Muhammad [Mahomed]). Pînă în clipa decisivă, M. stă ascuns într-o recluziune inaccesibilă, urmînd să vină în împrejurări de structură escatologică pentru a instaura domnia egalităţii şi dreptăţii pe pămînt. „Sursele clericale ale şiismului autentifică această venire, raportînd-o la împrejurarea aşa-numitei revoluţii religioase iraniene, al cărei lider spiritual şi politic (ayatolahul Homeyini) e identificat cu aşteptatul Imam Ascuns" (Victor Kernbach, Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984, p. 317). Primul act terestru a lui M., imediat după po-gorîrea sa, va fi uciderea lui al-Dadjdjâl (un fel de ♦Antichrist), iar odată cu el trebuie să revină pe pămînt Isa, care va şi muri în aceeaşi perioadă; următorul act al lui M. va fi instaurarea dreptăţii şi belşugului egalitar; iar la sfîrşitul domniei sale cînd, prin forţa sa justiţiară, îi va întoarce pe oameni la credinţa lui Allah, instituind comunitatea universală, pentru care legislaţia religioasă islamică va fi devenit obligatorie, vor învia morţii şi va începe Judecata de Apoi. Domnia lui M. urmează să dureze minimum 3 ani sau maximum 9 ani. în istoria periferică a islamului, s-au mai considerat Imami Ascunşi cîţiva reformatori; printre ei, liderul unei mişcări din Sudan (Africa), de la sfîrşitul sec. XIX, declanşate contra dominaţiei turco-egiptene şi britanice.
    Mahi (Cea Mare) Zeiţă arhaică din Mitologia vedică, personificînd ♦Pămîntul; era invocată în cadrul unei triade, împreună cu zeiţele, *Sarasvati şi *Ilă. Uneori însă M. (care ar putea fi numai un epitet) este înlocuită, în această triadă, cu alt nume: Bharati. Prezentă doar în textele vedice, amintită rar şi acolo, M. devine, într-o epocă mai tîrzie, simplu nume comun: mahi — sol agricol, ţară, temei.
    Mahomed (arab. Muhammad) Fondatorul tradiţional al ♦religiei mahomedane (-+ islam), propagator al textelor coranice (autor parţial al acestora, necodificate încă pe vremea sa în culegerea unitară ♦Coran), venerat de credincioşii musulmani drept ♦profetul unic şi împuternicit al divinităţii unice ♦Allah. Probabil personaj istoric (cca* 570—632), născut la Mecca (Arabia), după meditaţii solitare într-o recluziune de un deceniu şi jumătate, M. începe să prediee ideile unei reforme politico-religioase a arabilor; urmat de numeroşi prozeliţi, atacat de adversari, se refugiază la Medina (622), iar acest moment capătă numele Hegira şi marchează începutul erei islamice (-* calendare). în aceste împrejurări, M. provoacă un război civil, al cărui rezultat este răspîndirea ordinii
 politice şi religioase mahomedane asupra întregii Arabii. Potrivit tradiţiei, Coranul i-a fost revelat lui M. de *îngerul Djabrail (♦Gabriel) — echivalent în mitologia islamică cu ♦Sfîntul Duh (sau, în altă variantă, chiar de Allah); M. ar fi scris (deşi istoria nu confirmă că ar fi ştiut carte) întregul Coran la dictarea lui Allah sau l-ar fi primit, gata scris pentru el de îngerul Djabrail (care capătă astfel rolul de Hogos), originalul cărţii sacre păstrîndu-se în ♦cer, întrucît textul e oricînd modificabil după dorinţa lui Allah. Tradiţia mitologică precizează că M. a fost transportat în cer de animalul fabulos Burak (o iapă cu cap de femeie şi coadă de păun), sub călăuzirea aceluiaşi Djabrail şi cu ajutorul pietrei sacre *Kaaba; aceeaşi tradiţie îi atribuie profetului săvîrşirea cîtorva mari minuni (învierea din morţi a tatălui său, frîngerea în două a ♦Lunii şi reîntregirea ei, obligarea unui lup de a vorbi în grai omenesc, răsărirea unor trandafiri din sudoarea sa, alimentarea întregii sale armate cu apa scursă din degetele Iui, potolirea poftei erotice a 5 000 de soldaţi cu propriul său trup ş.a.). Doctrina instituită de M. se bizuie pe ♦dogma esenţială: Nu este dumnezeu în afară de Dumnezeu [Allah] şi Muhammad este solul [profetul] dumnezeiesc (Lă ilahă illăh AUăhu wa Muhammădun rasulu ’llăhi), precum şi pe un sistem amănunţit ju-, ridico-religios, care include, între altele, 5 ♦rugăciuni zilnice obligatorii, rostite cu faţa orientată spre Mecca, postul lunii Ramadan, milostenia sub forma depunerii celei de-a 40-a părţi din venit, hagialîcul (pelerinajul) efectuat cel puţin o dată în viaţă la Mecca pentru închi-, narea în moscheia consacrată Kaabei, interdicţia consumării alcoolului şi a hranei necurate (în" special a cărnii de porc) etc.
§ Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, text original latin ms; trad. rusă, Sankt-piterburh, 1922; trad. rom. Virgil Cândea, Bucureşti, 1977; R. Blach^re, Le Probleme de Mahomet, essai de biographie criiique, Paris, 1952; M. liammidulah, Le Prophete de Vlslam, sa vie, son seuvre, I — II, Paris, 1959 mahomedanism —► islam Mahrem Zeu al războiului în mitologia etio-piană precreştină (-+ mitologiile populaţiilor africane). M.’nu pare să fi avut o tradiţie cul-tuală prea veche; era venerat probabil ca ♦strămoş arhetipal dinastic (—► arhetip) şi, desigur, protector direct al casei imperiale din Etiopia.'
    Mahucutah Al 3-lea din cei 4 oameni primordiali, creaţi de ♦zei, în mitul antropogonic (-* antropogonie) al populaţiei quich6 din Yuca-tan (o ramură a popoarelor maya), căsătorit cu *Tzununiha (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) şi alcătuind, împreună cu ♦Balam-Quitze, ♦Balam-Acab şi *Yqui-Balam, primul grup mitic uman.
    Mahuike +Zîna subpămînteană a ♦focului în mitologia neozeelandeză maori (—* mitologii din Oceania), proprietara originară a flăcărilor, pe care le produce mai ales din unghiile sale explozive. M. e deposedată de atributul ei esenţial, prin vicleşug, de către propriul ei nepot: zeul (sau ♦eroul civilizator) *Maui.
319
 MAIMUŢA
    Maia 1 (grec. jiaîa [diminutiv de la jitjttip
___mamă] — bunică, măicuţă, moaşă) Zeiţă din
*mitologia greacă, simbolizînd *credinţa, fidelitatea ; reprezentată — contrar înţelesului onomastic — ca o tînără femeie foarte atrăgătoare. Fiică a ♦Titanului *Atlas, era considerată cea mai frumoasă dintre ♦Pleiade. Din dragostea ei cu ♦Zeus s-a născut zeul ♦Hermes. Maia; Maiesta Zeiţă italică, ocrotitoare a recoltelor de fructe: ca zeiţă arhaică romană, cu atribute *htonice, M. era ♦simbolul procesului de creştere în natură şi patrona fecunditatea pămîntului, iar în această calitate i se sacrificau scroafe (-+ sacrificiu) ; era sărbătorită la 1 mai (după filologii romani, numele ei fiind etimonul numelui lunii mai: maius). Potrivit unei informaţii transmise de Aulus Gellius (Nopţile attice, XIII, XXIII, 2) M. ar fi fost venerată şi ca soţie a zeului *Vulcanus. Mai tîrziu însă, peste acest *cult destul de consolidat în ♦religia romană, se suprapune figura mitologică de împrumut a M. hellenice.
    Maimonides (Moshe ben Maimun) Filosof, medic şi teolog evreu (1135—1204 ; după era ebr. 4895—4964), născut la Gordoba (Spania), mort la Cairo (Egipt), unde fusese medicul sultanului; a scris, în arabă, lucrări de medicină, comentarii teologice (-* teologie) şi filosofice şi, în ebraică, tratatul Dalalath al-hayrin (redactat în 1190 în arabă, ca Sfătuitor al oscilanţilor, apoi tradus în ebraică sub titlul More nebuk-him I învăţătorul rătăciţilor şi în latină: Doctor perplexorum) e influenţat de doctrina aristotelică, studiată de M. prin intermediu arab. Mishneh Thorah, scris în ebraică, este un compendiu al Legii (*Thorah), numit şi Yad hahazaqah (14 — după numărul părţilor componente). Tot astfel, în comentariile sale la cap. X (Helek) din tratatul Sanhedrin, teologul a sintetizat în 13 puncte crezul *iudaismului: „1) Dumnezeu a creat universul, stăpîneşte şi conduce tot ce există;
2) Dumnezeu a fost, este şi va fi Unul şi Unicul;
3) Dumnezeu, care este Spirit, nu poate fi înfăţişat în nici o formă corporală, nici văzut;
4) Dumnezeu nu a avut început şi nu va avea sfîrşit, el fiind cel dintîi şi cel din urmă; 5) Numai lui Dumnezeu trebuie să i se adreseze rugăciunile credincioşilor; 6) Toate cuvintele profeţilor sînt adevărate; 7) Moise este cel mai demn dintre toţi profeţii care au fost şi care vor fi; 8) Legea [Thorah] care i-a fost revelată de Dumnezeu lui Moise este aceeaşi şi azi; 9) Legea nu va fi nici schimbată, nici înlocuită; 10) Dumnezeu cunoaşte toate faptele şi toate gîndurile oamenilor; 11) Dumnezeu răsplăteşte pe cei care îndeplinesc poruncile lui şi pedepseşte pe cei care le calcă; 12) Dumnezeu îl va trimite pe Mesia [Unsul său] cel anunţat de profeţi şi, cu toate că zăboveşte, el e aşteptat zilnic de credincioşi; 13) Cînd Dumnezeu creatorul va socoti necesar, se va produce învierea morţilor." Această sinteză e utilizată şi acum în cadrul ♦religiei mozaice. M. a încercat să realizeze, în opera sa, o împăcare între ♦credinţă şi raţiune şi, ca teolog, a căutat să elaboreze un iudaism raţionalist. Modernizînd, în spirit filo-
sofic neoaristotelic, rigiditatea gîndirii biblice (-* Biblia) şi talmudice (->■ Talmud), M. consideră V.T (în afara primelor 5 cărţi alcătuind Thorah) o alegorie şi o metaforă a principiilor raţionale enunţate de primii ♦profeţi biblici. Negînd radical ideea de ♦antropomorfism divin, ca şi ideea de eternitate a lumii sau ideea de nemurire a sufletului, M. consideră că lumea a fost creată de ♦Yahweh din nimic. El a văzut o deosebire categorică între acţiunea materială, supusă influenţelor exercitate de materie, şi raţiunea dobîndită, nedepinzînd de trup şi avînd drept sursă emanaţia raţiunii universale. Filosofia teologică a lui 31. a avut numeroşi adversari; sprijinit de ♦Inchiziţie, iudaismul ortodox a determinat arderea pe rug a cărţilor lui M., în 1234, anatemizînd pe autor.
 § L.-G-. Levy, Maimonide, Paris, 1932
    maimuţa Cu toată înfăţişarea antropoidă a unor specii, m. constituie destul de rar modelul unor personaje mitologice, iar în ♦religiile primitive ♦cultul m. e prea puţin răspîndit faţă de alte tipuri zoomorfe. ~ Africa Neagră Unele triburi cred că maimuţele sînt de fapt oameni şi că nu vorbesc numai din viclenie, spre a nu fi puse la muncă de semenii umani. Un mit cosmogonic (—► cosmogonie) al tribului baule consideră m., fără a o venera, un fel de semidi-vinitate sapienţială: *Borebore şi Adomankana, pe care zeul ♦Nyamye i-a delegat să creeze pămîntul, înainte de efectuarea operei, sînt inspiraţi de Maimuţa Neagră care îi găzduieşte oferindu-le şi o noapte de desfătări. Tribul man-dingo se teme de divinitatea monstruoasă Losso (identificabilă cu gorila gigantică de litoral), numită de tribul yoruba direct Maimuţa. Un anumit cult al m. există şi în Togo. ~ Egipt Babuinul (Papio hamadryas) a fost venerat ca ♦zeu în toată istoria egipteană, iar Cercopithe-cus aethiops, mai ales în Regatul Nou; totuşi, cultul m. se pare că a fost importat din sud. Fiindcă babuinul (sau maimuţa cinocefală), pe lîngă agresivitatea ei, are obiceiul să scoată ţipete stridente în clipa ivirii zorilor, egiptenii credeau că e vorba de o ♦rugăciune solară matinală, şi astfel zeul suprem *R6 se considera că e însoţit de un cor de babuini în fiecare dimineaţă, cînd iese [din ape. Ca martor al călătoriei fecunde a ♦Soarelui pe cer, babuinul sacru era reprezentat uneori şi ca ♦simbol falie (—► culte falice) personificat. ^ India Zeul-maimuţă sau Prinţul Maimuţelor *Hanuman este cea mai interesantă figură mitologică sub care e venerată această specie: apare în *Rămăyana ca un zeu binevoitor şi inteligent, aliat al lui *Rămâ în războiul acestuia. Dar în Assam (la graniţa Pakistanului) s-a conservat un ♦ritual străvechi de sacrificare anuală a unei m. din specia Entellus (—> sacrificiu), pentru ocrotirea ♦pădurii de primejdii şi calamităţi, iar a oamenilor, de boli şi de ♦duhuri rele (—► apotropaion). ~ China Cultul m. e destul de răspîndit, bucurîndu-se de popularitate prin ♦mituri şi ♦superstiţii. Cea mai populară figură mitologică de m. e Sun hou-zu, simbolizînd pornirea
 MA1NADES
320
 firii umane de a săvîrşi răul, întrucît chinezii socoteau că m. suferă de aceleaşi porniri şi ispite ca şi oamenii. Altă figură mitologică este Bătrînă Maimuţă care îşi organizează specia, frecventînd ♦cerul, păcălind pe zei şi izbutind să se iniţieze în marile taine ale universului (de pildă arta de a nu îmbătrîni călătorind în cer, ceea ce echivalează cu translaţia în timp relativist; -*> timpul); ♦mitul a fost reluat în romanţarea Călătorie spre Soare-apune a lui Wu C’heng en, unde Bătrînă Maimuţă (sau Regele maimuţelor: Sun Wukong) devine înso-ţitoarea călugărului Xuan Jiang care aduce în China scripturile budiste *Tripitaka (fojing).
    Australia în ins. Melville, specia Kakadu e un ♦totem.
    Mainades; (grec Mai va 5eg; lat. Maena des) Menade Grup de ♦Nimfe din ^mitologia greacă, considerate a-1 fi crescut pe ♦Dionysos şi ulterior făcînd parte din alaiul perpetuu al acestui zeu. în anumite împrejurări, M. erau posedate de furii mistice (jialv8G0ai — a fi furios); dar, divinităţi cîmpeneşti, ele erau reprezentate mai ales alergînd după Dionysos, cu părul despletit, pe jumătate goale, agitînd în mînă un thyrsus (toiag împodobit cu iederă sau viţă de vie) şi urlînd; alteori, se credea că rătăcesc, în stare de extaz, pe cîmpii şi prin păduri, celebrîndu-şi zeul. M. se numeau şi preotesele lui Dionysos (bacchante), care luau stupefiante vegetale spre a-şi provoca starea de transă necesară căderii în extazul sacru; după aceea se lăsau pradă zeului venerat în întruchiparea pe care i-o atribuia scenariul ritual.
    Maitreya (pali Metteyya — Cel legat întru prietenie) Dublă divinitate din ♦miturile budiste (—* budism), totodată un ^Bodhisattva şi un *Buddha, care vor fi prezenţi, unificaţi în rolul maxim, în ordinea lumii viitoare. M. este singurul Bodhisattva recunoscut egal de toate curentele budiste importante. Canonul *Tripi-taka îl aminteşte pe M. o singură dată: acolo unde Qăkyamuni prevesteşte venirea viitoare a sa; dar numeroase comentarii în pali, ca şi scrierile mahayaniste (—* Mahăyana), chiar cele timpurii, îl evocă frecvent. în Maitreyavyaka-rana există însă cea mai amplă descriere a lui, ca Bodhisattva de al 9-lea nivel. Acum, M. locuieşte în cerul divin Tuşită, unde viaţa zeilor durează 4 000 de ani celeşti, într-o cronologie din care o zi este egală cu 400 ani tereştri şi unde orice Bodhisattva îşi petrece penultima existenţă înainte de a coborî pe pămînt ca un Buddha; cînd ţăkyamuni a venit pe pămînt, el şi-a aşezat coroana pe creştetul altui Buddha (Buddha Maitreya) care încă mai predică învăţătura despre *dhârma celorlalţi zei şi aşteaptă să vină vremea sa. Dar M. nu se va naşte pe pămînt decît atunci cînd oamenii vor trăi 84 000 ani, iar lumea va fi guvernată de un conducător budist al dreptăţii integrale. ♦Cultul lui M. s-a difuzat cel mai larg în Asia Centrală şi pe platoul himalaian.
§ L. Lattourrette, Maitreya, le Bouddha futur, Paris 1926
    Maitreyi în *mitologia vedică, mai ales în ciclul *Upanişad, M. este soţia a doua şi ucenica înţeleptului Yâjnavalkya (autorul tradiţional al codului juridic Y âjnăvalkyasmriti); ea a devenit *simbolul categoriei femeilor înţelepte şi totodată al concepţiei tradiţionale indiene despre rolul femeii în existenţă şi în efortul de cunoaştere a universului. Pregătit de treapta brahmanică a retragerii în ♦pădure şi avînd două soţii: KaXyayani (înzestrată numai cu „ştiinţa firească a femeilor" — striprajna) şi Maitreyi (capabilă să discute despre ♦Brahman — brah-mâvadini), Yâjnavalkya o cheamă pe M. să-i transmită în cadru iniţiatic cunoştinţele lui explicîndu-i soţiei-discipol ştiinţa despre *Ăt-man şi despre valoarea nepieritoare a sa (Bri-hadăranyaka Upanişad, IV, 15/. M. este frt primul rînd, ca alegorie mitofilosofică, tipul femeii însetate de cunoaşterea adevărului cosmic.
    Mâkara (sanscr. mâkara — delfin, crocodil* monstru marin) Clasă de monştri marini fabuloşi, în *mitologia vedică, avînd dimensiuni gigantice şi un aspect hibrid — între crocodil, delfin şi rechin, însă adesea cu cap de elefant ţinîndu-şi trompa ridicată, iar alteori cu cap de peşte ţinîndu-şi căscată gura monstruoasă. Există şi numeroase variaţii figurative polizoomorfe, pornite de la aceeaşi temă de bază. M. se numără printre cele 9 comori ale zeului bogăţiei ♦Kubera.
    Makarom Pereche de divinităţi centrale, în mitologia populaţiei din ins. Keiser (Indonezia), repreztntînd cele două principii esenţiale ale universului: zeul Makarom Manuwe, principiul masculin fecundator, locuind în cer, uneori chiar în soare, şi zeiţa maternă, fecundă în progenituri, Makarom Mawakhu, principiul feminin fecundat, care — ca ♦simbol al fertilităţii ♦htonice — locuieşte în pămînt.
    Makasa Zeul principal al tribului baganda (—*■ mitologiile populaţiilor africane), iniţial simplă personificare a lacului Victoria, apoi venerat ca divinitate propriu-zisă, cu atribute multiple, de la asigurarea şanselor în pescuitul din lac, pînă la protecţia agriculturii. De M. se credea că depinde navigaţia pe lacul Victoria, el fiind şi zeu al apei şi al furtunii; apoi a început să fie socotit şi ocrotitorul ceresc al monarhilor tribali. Pe o insulă a lacului M. avea un ♦templu împodobit cu ♦simbolul său: o vîslă.
    Makemake Zeul principal din mitologia Insulei Paştelui (Matakiterani), dar deţinînd în primul rînd atributul de zeu al războiului; zeu indigen sau de origine obscură, M. absoarbe din mitologia Polinesiei (-+ mitologii din Oceania) şi alte atribute: astfel se crede că a luat asu-pră-şi opera zeului ♦Tane de creare a omului (-+ antropogonie) şi ocrotire a păsărilor, totodată fiind şi patronul tuturor ♦sărbătorilor rituale insulare. Uneori, ♦miturile îi atribuie manifestarea publică sub formă de craniu. Stînci pictate şi figuri de piatră cu ochi mari îl reprezintă îndeosebi în satul sfînt Orongo. M. este mai ales zeul obîrşiilor şi ♦simbolul sacru al forţei vitale pe care, în actul antropogonie de
 321
MALINOWSKI
plămădire a primilor oameni (bărbatul He-repa şi femeia Uka), a transmis-o suflînd asupra plă-madei de ţărînă. Un cîntec ritual descrie actul în toate detaliile: „Makemake strînse laolaltă ţărînă şi o plămădi rotundă, / puse mîna în mijlocul ei şi îi făcu o scobitură / apoi suflă în scobitură şi din ea ieşi un bărbat tînăr, He-repa. / Makemake spuse: —Nu e bine! / îl adormi pe He-repa. / Makemake luă o mlă-diţă de bananier. / Deschise pieptul lui He-repa în’stîngă, / sîngele curse peste mlădiţa de bananier. /Atunci Makemake suflă în mlădiţa în-sîngerată a bananierului / şi se născu Uka, tî-năra femeie." Întrucît M. a adus păsările go-nindu-le din largul oceanului pe insulă şi devenind astfel şi zeul vieţuitoarelor din aer, de numele său e legat şi ♦cultul local al Omului-pa-săre. Tangata-Manu: în cadru ritual e pîndit, primăvara, primul ou depus de păsări, apoi scufundat în mare şi înmînat noului rege, ales anual, în timp ce Tangata-Manu trăieşte retras şi abstinent în sihăstrie, păzind *mana. Unii cercetători pun acest mit în relaţie cu vechile statui *Moai care, simbolizînd aparent tăcerea şi aşteptarea, sînt dispuse radial pe insulă, ca să supravegheze — după ♦credinţa actualilor pascuani — toate sectoarele lumii.
 § Francis Maziâre, Fantastiqus île de Pâques, Paris, 1965 (trad. rom. Bucureşti, 1975)
    Malîu (Fecioara de cînepă) ♦Zînă din ^mitologia chineză, a cărei deosebită longevitate i-a dat putinţa să vadă marea prefăcîndu-se de 3 ori în livadă de duzi. Există şi varianta în care M. e nemuritoare datorită forţelor magice pe care le deţine; aşa, de ex., marea se retrage de la ţărm din porunca zînei, cu scopul de a elibera, pentru oameni, o zonă transformată apei tot de ea, pe noul ţărm, în livadă de duzi. în genere, M. era venerată ca magiciană binevoitoare. Un ♦mit colateral o prezintă, în altă încarnare terestră, după o ceartă cu tatăl ei, fiind nevoită să se salveze refugiindu-se în munţi, unde şi-a sfîrşit viaţa după o îndelungată sihăstrie. Dar într-o variantă istoricizantă, M. a trăit în sec. IV î.e.n.; deşi, după unii comentatori, nu ar fi fost decît o nouă reîncarnare a zînei, iar în această ipostază ea locuieşte. pe un munte şi prepară, pe de o parte, o anumită hrană a imortalităţii, iar pe de alta, un vin miraculos care redă orbilor vederea. în iconografia populară, M. e reprezentată adesea fie cu ♦simbolul chinez ai norocului (un liliac în zbor), fie cu simbolul longevităţii (tao — piersicul).
    Makuragami Zeul patronal al pernelor (deci al somnului cu vise liniştite) în *mitologia japoneză; în timpul nopţii, cînd omul doarme adînc, M. îi şopteşte la ureche diferite ♦revelaţii, îi dă sfaturi sau îi comunică ♦simboluri oraculare.
    Malah (sumer. malah — luntraş) 1 în mitologia babiloniană (-*■ mitologii din Mesopotamia)unul din cele 50 de nume ale zeului
 * Marduk: Corăbierul — protectorul navigaţiei.
 ^ 2 în *mitologia biblică, mesager al lui *Yah-weh sau sol regal (ebr. malakh); mai tîrziu — ♦înger al ♦morţii (—> Abaddon).
    Malaki t’Olu k’Waig Omul arhetipal de esenţă divină (-+ omul primordial), din ♦mitologia tribului agrar bagobo (ins. Mindanao, Filipine); deşi considerat semizeu, are o importanţă, în unele privinţe, superioară ♦cultului ♦zeilor; cauza e probabil morală: menţinut prin tradiţie dintr-un strat arhaic al ♦miturilor folclorice, pentru indigeni el reprezintă cel mai înalt ideal de bunătate şi puritate; locuieşte într-un loc misterios din muntele numit Izvorul Apelor, la confluenţa a două rîuri, cu apa cărora vindecă pe oricine îi e trimis, pe cale magică. O cercetătoare directă a miturilor bagobo, Laura Benedict, afirmă că, potrivit tradiţiei locale, M. „este un mare tămăduitor": „Acolo, la izvorul magic, Malaki nimiceşte toate bolile care îi sînt trimise. El prinde o panglică sau un fir vegetal în jurul gîtului fiecărei boli, capătul celălalt îl leagă de un stîlp sau de un copac şi strangulează boala. Malaki t’O'u k’Waig umblă să cunoască lumea întreagă; el nu doarme niciodată şi răspunde rugăciunilor ori de cîte ori îi sînt adresate". Etnografii (Paul Radin ş.a.) îl consideră ♦erou civilizator, reajustat mitologic şi adorat ca divinitate.
 § Laura Benedict, A Study of Bagobo Ceremoniale, Magic and Myth (In Annals of the JVew York Academy of Sciences, voi. XXV, 1916, p. 20—21)
    Malengîung Zeu creator în ♦mitologia tribului kai (Noua Guinee), care, după ce a făcut universul şi oamenii, s-a retras Ia orizontul lumii şi a adormit, ca orice *deus otiosus. De fiecare dată cînd se întoarce în somn, el face pămîntul să se c utremure. Dar într-o zi se va scula din culcuşi 1 său şi va distruge cerul, care atunci se va nărui peste pămînt şi va pune capăt oricărei vieţi.
    Malik-Taus (Regele-păun) ♦Diavolul, în ♦mitologia kurdă; ♦spiritul generator şi purtător al răului, socotit însă forţa cosmică supremă şi zeul maxim în ♦cultul ♦sectei kurzilor yezidiţi (numindu-se ei înşişi Dasni). Cultul yezidit este eclectic şi confuz: deşi divinitatea din vîrful piramidei concepute de această ♦religie sui-gene-ris, M.-T. e socotit totodată şi agentul creator al fiinţei sau zeităţii supreme a universului, aparent detronate de el care este ♦îngerul căzut, repus însă în drepturile de guvernare cosmică şi deci producînd şi răspîndind răul în univers. De obicei, yezidiţii evită să-i rostească numele, spre a nu-şi atrage mînia lui şi alte consecinţe tragice; de aceea îl reprezintă printr-un păun simbolic, adesea şi în cartea lor sacră Al-Yalvah. *Coranul pomeneşte de Malik (Surah aurului, XLIII, 11) ca stăpîn al ♦Infernului (*Djahan-nam) şi ca înger damnat.
    Malinowski, Bronislaiv Antropolog, etnograf şi mitolog englez de origine poloneză (1884—1942), profesor de antropologie la Londra, apoi la Yale. I-a studiat 4 ani pe indigenii ins. Trobriand (Noua Guinee), observînd cui-
MAMBER3
 322
 tura primitivă, practicarea ♦magiei şi formarea conceptelor religioase la sălbatici, ca şi viaţa erotică a acestora. Este întemeietorul scolii funcţionale în antropologie şi etnografie, societatea fiind pentru el „suma indivizilor", M, considera ♦mitul în legătură indisolubilă cu ♦ritualul şi magia, dar îi remarca imensayîorţă culturală (pe care o punea pe primul plan) de constituire a unităţii omului cu trecutul omenirii, într-o armonie desăvîrşită cu factorii existenţiali ai magiei, muncii, societăţii ş.a. din organizarea socială primitivă. Astfel eposul şi tragedia, după M., provin din semnificaţiile culturale ale mitului. „în civilizaţiile primitive, mitul îndeplineşte o funcţie indispensabilă; el exprimă, înalţă şi codifică credinţele; el apără şi impune principiile morale; el garantează eficacitatea ceremoniilor rituale şi o-feră reguli practice pentru uzul omului. Mitul este aşadar un element esenţial al civilizaţiei umane; departe de a fi o afabulaţie zadarnică, el este dimpotrivă o realitate vie, la care se recurge neîncetat; cîtuşi pe puţin o teorie abstractă sau o desfăşurare de imagini, ci o adevărată codificare a religiei primitive şi a înţelepciunii practice" (Myth in Primitive Psychology, London, 1926, în: Magic, Science and Religion, New York, 1955, p. 101—102j.
 § Argonauts of the Western Pacific, London, 1922; Methods; of Study of Cvlture Contact in Africa, London, 1938; Magic,'^Science and Religion and other Essays, Boston, ÎS48
    Mamberi Zeul ♦lupilor în mitologia kartvelă— din Georgia Occidentală, mai ales regiunea Swaneti (—* mitologii caucaziene); cînd e mulţumit de oameni, leagă boturile lupilor, cînd* e nemulţumit, îi asmute pe lupi asurra turmelor şi cirezilor.
    Mamers Zeu al războiului, adc rat de osci (veche populaţie autohtonă din Italia meridională) ; a fost identificat de romani cu zeul lor ♦Mars.
    Mâmet; Mama; Mammetum Zeiţă mesopo-tamică ocrotitoare a naşterilor, venerată mai ales în Akkad (—* mitologii din Mesopotamia) şi avînd numeroase epitete: Stăpîna Zeilor, Născătoarea, Moaşa, Doamna Zămislirii. In ♦mitul lui ♦Athrahasis (narat de poemul akkad-ian Cînd zeii erau încă oameni), care dezvoltă mituri sumeriene mai vechi din oraşul Eridu, zeiţa e adesea prezentă, numindu-se mai cu seamă Relet-ili (Născătoarea), dar şi Momi sau Nintu. Versiunea akkadiană a ♦ Poemului lui Ghilgamesh o consideră şi ♦ursitoare (de tipul ♦Moirelor: „Zeii cei mari Anunnaki se adună; Mammetuin, alcătuitoarea ursitei, hotărăşte soarta împreună cu ei" (op. cit., X, 6).
    mamutul Prezenţa m. în arta rituală figurativă I (mai ales în cea rupestră) a epocilor prealfa-betice este şi o confirmare a vechimii pe care o au. în istorie^sistemele mitologice din gîndirea omului primitiv (-+ mit, mitologie, mitologie megalitică). Cele”mai Vechi imagini de m* sînt
 cele din grota La Madeleine (Dordogne, Franţa) şi în genere din cultura magdaleniană (nordul Spaniei, Elveţia, sudul Germaniei) care coincide cu ultimul stadiu al glaciaţiei Wiirm şi se încheie între anii 15 000—1 500 î.e.n. ; de asemenea, în China şi în Siberia. (Dovezi arheologice, constînd însă numai în unelte, asupra existenţei magda-lenianului, s-au descoperit în zona nordică a României, îndeosebi în regiunile nemţene, de ex., muntele Ceahlău.) Paralel cu reprezentările figurative, m. apare în numeroase mituri primitive ale triburilor arctice, deşi în reprezentări epice refabulate care tind spre descrierea unui animal monstruos subteran; acest detaliu şi-ar putea găsi explicaţia în faptul că, în Siberia, au fost' dezgropaţi mamuţi congelaţi natural* în deplină integritate anatomică. Acest gen de forme corupte circulă numai în basme. Triburile polare identifică m. cu un ren uriaş (de mai multe ori superior în volum renului); evencii de la nord de Baikal şi eschimoşii consideră că m. mai trăieşte şi acum, printre gheţuri, mai ales sub pămînt sau în apă, dar bătătorindu-şi cărări şi pe pămînt; ciuccii nord-siberieni au însă o memorie mitică mai exactă asupra acestui animal, în legătură cu care au conservat şi un anume ♦ritual: nişte oameni găsesc, ieşiţi din pămînt, colţi de mamut, în jurul cărora dansează în ritmul tobei ♦şamanului şi îngînă ♦descîntece, cu ♦credinţa că prin această ♦magie se va reface carnea animalului, ce le va servi drept hrană; (se citează de altfel cazuri cînd mamuţi tineri, degajaţi din gheaţă în Siberia, sub supravegherea unor oameni de ştiinţă, s-au dovedit a mai fi comestibili). La populaţiile mai îndepărtate geografic de zonele arhaice cu mamuţi, mitul a transformat acest animal într-un monstru gigantic marin, de obicei răufăcător.
    mana în ♦credinţele melanesiene (-* mitologii din Oceania), m. e o forţă supranaturală, impersonală' şi nediferenţiată, constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: *animatismul şi * animismul. Termenul a fost pus în circulaţie de misionarul şi etnograful englez R. Codrington care, într-o scrisoare către Max ♦Miiller, semnala prima dată această noţiune: „Religia melanesienilor, în înţeles de credinţe, constă in convingerea că pretutindeni acţionează o forţă supranaturală ţinînd de domeniul invizibilului; practic, ea se traduce prin utilizarea unor mijloace de atragere a acestei forţe de parLea solicitanţilor. Este credinţa într-o forţă cu totul deosebită de puterea fizică, ce acţionează în cele mai diferite chipuri, şi binefăcător şi nefast, avantajul maxim constînd în a o poseda şi controla". Elaborîndu-şi ulterior opera, R. Codrington îşi precizează definiţia astfel: „Spiritul melanesian e cu desăvîrşire pătruns de credinţa într-o putere sau influenţă supranaturală căreia aproape pretutindeni i se dă numele de mana. [...] Deşi în sine impersonală, această putere are totdeauna un anumit raport cu persoana care o dirijează; toate spiritele neîncarnate o au şi, de asemenea, unii oameni. [—] Mana nu este deloc fixată intr-un anume obiect şi ea
 323
MlNDALA
poate fi atrasă asupra oricărui lucru; dar numai spiritele, fie sufletele separate de trup, fie fiinţele supranaturale sînt cele care o posedă şi o pot da. [.. •] Dacă se observă că o piatră are o putere Supranaturală, înseamnă că i s-a asociat un spinc; osul unui om mort poate să ascundă în el mana, pentru că spiritul este în os“ (The Melanesians, Oxford, 1891, p. 118). Mai tîrziu, R. R. Marett, vorbind despre „noţiunea mana“ (1908) presupune că ♦religia s-a dezvoltat din credinţa preanimistă (-* animatism) în m. ca într-o * putere supranaturală, impersonală şi unică. Aceeaşi noţiune s-a păstrat şi în mitologiile evoluate care-şi compuseseră un ♦panteon de personificări diferenţiate şi intraseră în sistemul unor *religii organizate. La sumerieni, Me era un nume global pentru toate legile divine şi forţele impersonale care guvernează lumea; urme de m. se regăsesc şi în noţiunea egipteană *Ka, dar nu există (cum s-a dedus eronat) în noţiunea vedică * Brahmăn, care este ♦spiritul cosmic; într-o măsură, noţiunii de m. îi corespunde *Moira homerică (înainte de pluralizarea personificată de mai tîrziu). Există şi un corespondent grec (de relativă identitate): jisvoţ cu sensul de forţă autonomă existentă în lucruri; această credinţă hellenică, de origine primitivă, nu este uitată nici într-o epocă tardivă, de ascensiune intelectuală, ca epoca lui Perikles; după uciderea accidentală a cuiva cu suliţa, ia un pentatlon, Perikles însuşi discută o zi întreagă cu filosoful *Protagoras, dacă răspunderea o poartă suliţaşul sau suliţa (cf. Plutarh, Viaţa lui Perikles\ 36). Identică noţiunii mela-nesiene, m. se se regăseşte însă la multe triburi primitive sau la popoarele care au înglobat în miturile ulterioare vechea terminologie animistă: kramat'(malaezi), kamui (ainu), *Hila (eschimoşi), *Manitu (algonkini), orenda (irokezi), wakan — $ar de fapt sicun, o emanaţie a zeului *Wakan Tanka (dakota), wakarida (siucşi), coen (atha-bascani), pokunt (shoshoni), Elima (bazinul Congo), Megbe (pigmei), *Andriamanitra,, personificat şi ca zeu (malgaşi) dar şi: *aao (chinezi), deşi are un înţeles cosmic superior, Tinh (vietnamezi), Tana (indonezieni), taiora (maori), *Shekhina (semiţi, mai ales evrei), *kami (japonezi, devenind * însă şi „zeu“, „divinitate"), *Hua.ca (incaşi), * numen, avînd şi un plural: numina (romani), într-o măsură *Fravashi (iranieni), Moira homerică şi menos (Hellada), *nahual — care e şi un alter-ego (azteci) şi uneori chiar *riîâ —dar, în anume sens, şi
 * Ătman (India).
 § R. R. Marett, Prcanimistic Religion (în Folk-Lore, Lqatton, 9, 1900, p. 162—182); Fr. R. Lehman, Mana. Eine Begriffsgeschichţliche Untersuchung auf ethnolo-gisch&r Grundlage, Leipzig, 1915; J. Abbot, The Keys of Power. A Study of Indian Ritual and Belief, London, 1932; R. W. Williamson, Essays in Polynesian Ethno-logyt Cambridge, 1939
    Mana Zeiţă din *mitologia etruscă, preluată apoi Ia Roma, unde a fost învestită cu îngrijirea bo$Eor femeieşti specifice. în ♦cultul ei roman,
 M. prezida deopotrivă naşterea copiilor; în acest cadru, i se sacrificau clini tineri (—► sacrificiu).
    Manalîan; Tsagan Manhan-Tăngri Zeul ♦vînătorii în ^mitologia mongolă, reprezentat cu trup de argint (de unde epitetul său de zeu „alb") sau de argint aurit, însă antropomorfic (un om cu statură uriaşă). Divinitate protectoare a munţilor, ♦pămîntului, ‘ ♦pădurilor şi animalelor sălbatice (care sînt vitele lui), M. e numit uneori şi Zeul Pămîntului şi al Spaţiilor. Vînătorii îi adresau ♦rugăciuni imploratoare pentru un vînat abundent.
    Manannan; Mannawyddan Zeu sau ♦spirit (sid) celt, în epoca arhaică a tradiţiei irlandeze (-*■ mitologie celtică), divinitate marină, apoi considerat numai fiul zeului mării Lair (*Llyr), Mai tîrziu, socotit unul dintre regii legendari (Manannan MacLair) irlandezi din Ulster, posedînd darul magic de a-şi schimba înfăţişarea la dorinţă, în variante infinite.
    Manasa Zeiţă din *mitologia vedică, ocrotitoare a şerpilor, dar şi vindecătoarea binevoitoare a muşcăturilor de şarpe; un epitet o numeşte Cea care înlătură veninul. După o tradiţie, probabil suprapusă ♦mitului originar, M. este fiica lui ♦Şivâ, născută însă de gîndul zeului; (sanscr. mănasâ, cu altă ortoepie decît numele zeiţei ♦spirit, gînd). în Himalaya a fost identificat lacul mitic Manasă, care a devenit un loc de pelerinaj.
    Manath (arab. al-Manath—Soarta) Zeiţa destinului şi a norocului, în ♦mitologia arabă preislamică. Locul ei de închinare era o stîncă din Qodaid (între Mecca şi Medina). Era adorată îndeosebi la Mecca, într-o triadă împreună cu *Allilat şi *Uzzah, sub patronajul suprem a lui ♦Allah, socotit mai presus de soartă.
    Manco Kapak (inca qhapaq — puternic) Zeu mesianic sau ♦erou civilizator incaş (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), considerat de asemenea fondatorul şi primul suveran legendar al imperiului incaşilor (sec. XI), M.K. ar fi venit dinspre lacul Titicaca şi ar fi introdus în existenţa populaţiei ţării Cuzco ♦cultul ♦soarelui şi principalele meşteşuguri, în special agricultura. Un ♦mit afirmă că M.K. era fiul sau un urmaş mai îndepărtat al zeului solar ♦Viracocha şi că ieşise de sub pămînt, dintr-o peşteră, împreună cu 3 fraţi şi 4 surori; într-o variantă, cei 8 se născuseră în peştera Pacaritambo, iar
 3 perechi dintre copiii lui Viracocha, încălcîndu-i poruncile, au fost prefăcuţi în stînci; numai mezinul Ayar Manco şi sora (sau fiica) sa Mama Oello au fost cruţaţi: stabilindu-se pe teritoriul Cuzco, cei doi au întemeiat ţara incaşilor, bărbatul luîndu-şi numele de M.K., iar sora şi soţia lui dînd naştere unui popor numeros; dar aici sînt şi urme de mit antropogonie propriu-zis, întrucît Mama Oello înseamnă mama-ou (—> antropogonie).
    mântfala (sanscr. mâiidala — disc, cerc, verigă, orbită astrală) ♦Simbol sacru esenţial în mitologia budistă (-+ budism), totodată obiect ♦ritual şi imagine simbolică (de ex., pătrat divizat
MANDARANGAiN
324
 în triunghiuri şi înscris într-un cerc) în formă geometrică circulară cu compoziţie figurativă, utilizîndu-se şi ca ornament sacral. Noţiunea apare încă în *Rigveda, fiece parte a căreia e o m. Sensul tîrziu, după unii cercetători (S. Hum-mel), aparţine budismului din Tibet (-* lama-ism). M. îşi bifurcă semnificaţia într-un 3ens cosmologic (sfera terestră, incluzind ♦focul şi ♦apa) şi unul ritual (sfera ♦sacrificiilor rituale) Dar interpretarea m. e variabilă, cea curentă acordîndu-i sensul de hartă a cosmosului sau model al universului. Fiind însă „nu numai o cosmogramă, ci şi o psihocosmogramă, schema dezintegrării de la Unu la Multiplu şi a reintegrării de la Multiplu la Unu“ (G. Tucci), m. este şi „acea diagramă care serveşte drept suport exterior în timpul exerciţiilor de concentrare mentală sau în ritualul tantric“ (Sergiu Al-George). Adesea, banda circulară exterioară a diagramei indică limitele spaţiale ale universului şi structura lui temporală şi cuprinde de obicei 12 elemente simbolice ale celor 12 cauze interdependente (sub forma verigilor unui lanţ) care asigură continuitatea fluxului vital; cercul exterior este şi „roata timpului": kâlacakrâ (-*cakrâ), dar şi ciclul reîncarnărilor (*sam-sâra); lumea locuită fiind reprezentată de pătratul înscris în cerc, zona de centru este un cerc mic, simbolizînd matricea feminină genitoare, iar centrul geometric real, marcat printr-un *lotus, este locul unde coboară divinitatea invocată, spre a fecunda, a fertiliza lumea. Astfel, in. devine o axis mundi (—► Arborele Cosmic).
§ Gr. Tucci, The Theorv and Practice of the Mandala, London, 1961; Cari Gustav Jung, Mandala Symbolism, Princeton, 1972
    Manliran^an Zeul războiului în ♦mitologia tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine).
    Manes; DU Manes (Mani) Sufletele morţilor în *mitologia romană; ♦duhuri bune, binevoitoare, considerate ♦genii protectoare, invocate în acest sens. M. ocroteau şi mormintele. *Cultul zeilor M. a fost de mare amploare şi persistenţă în istoria ♦religiei romane; le erau consacrate fastuoasele *sărbători Feralia. în legătură cu M. exista totuşi o expresie de violenţă lexicală: ad Manes — la sufletele răposaţilor, adică în ♦Infern. Etimologia numelui, incertă, se compară uneori cu numele divinităţii frigiene *Men. Dar cultul M. e probabil de origine indoeuro-peană (cf. în India vedică un cult similar al strămoşilor:' pitarah — părinţii răposaţi).
    Mani (Zeii Mani) —► Manes
    maniheism Doctrină religioasă schismatică de orientare pesimistă, întemeiată de ♦profetul semilegendar Mani (în rostire greacă Manihaios şi latinizantă Manes), probabil un nobil persan, născut în Iran în 216, mort în 276. M, e bazat pe ideea conflictului perpetuu între bine (lumină) şi rău (întuneric). Analizat în structură m. se divulgă ca o sinteză de ♦mituri, provenite din tradiţiile babiloniene, ca şi din ♦mazdaism, *zoroastrism şi ♦creştinism. Doctrina iniţială —
influenţată de Agnostici — a fost expusă de întemeietorul Mani într-un lung şir de predici rostite în Iran, Asia Mică, India şi China, apoi în 7 scrieri (Cartea giganţilor, Shapurakana ş.a./, cu caracter religios şi moral. Pe cît de respins de ♦religiile din care descinde doctrina sa, pe atît de dăinuitor şi de contaminant prin unele teze ale sale, atacat cu violenţă în polemi-cile sale cu teologii creştini, Mani’ a fost condamnat deopotrivă de mazdaism şi de ♦budism, prin stăruinţa liderilor acestor două religii, şi în cele din urmă a fost supus unei pedepse cumplite: jupuirea de viu şi decapitarea. Esenţa pesimismului maniheist se referă la răul originar şi la neputinţa omenească de a-1 înfrînge. Religie dualistă, m. rezidă în primul rînd în definirea omului ca fiinţă duală, compusă din lumină şi întuneric (binele divin şi răul satanic), iar ♦mîntuirea omului este adusă de ♦Isus Christos, pentru că acest salvator are o natură dumnezeiască, dar, în clipa apariţiei lui pe pămînt, capătă o aparenţă corporală umană. în polemica sa cu creştinii, Mani afirma că răul. are aceeaşi autonomie şi e la fel de etern ca şi binele; el raporta însă răul la materie, care se confunda cu întunericul, iar binele la spirit, adică la lumină; aşadar, cele două lumi sau imperii — întunericul şi lumina — deveneau pentru el elemente egale şi adverse, toată istoria omenirii nepărîndu-i altceva decît o bătălie neîncetată între întuneric (rău) şi lumină (bine), deci între ♦Diavol şi ♦Dumnezeu. Socotind pe ora fiinţă duală: lumină cotropită de întuneric, operă a Diavolului, m. considerase totuşi pe Isus Christos (cel din ♦Evanghelie) un pseudo-Christos, intercalat în acţiunea autenticului Christos, neîntrupat vreodată şi necumulînd atribute umane şi divine; şi iată de ce ulterior a fost trimis în lume Mani, supranumit Alină-torul (după grec. rca picuri toc; — apărător, mijlocitor), ca emisarul principal al imperiului luminii. Aparenta apropiere de doctrina creştină iscă prigonirea m. ca ♦sectă eretică chiar de către creştinism (mai ales după sec. V) şi de către ♦islam (sec. VIII—IX). Totuşi, doctrina m. se răspîndeşte într-o arie vastă, între Roma şi China; pe de o parte în Europa e absorbită de diferite ♦erezii şi secte creştine extremiste, adesea cu un acut caracter social (♦bogomili, catari, ♦albigenzi, pavlichieni, molocani), pe de altă parte în Orient, de secta islamică mazda-kită. M. a fost comparat de H. D. Lacordaire (în Vie du Saint Dominique) cu „un monstru care străbate căi necunoscute pe fundul oceanului şi, din cînd în cînd, îşi înalţă capul secular peste valuri“.
§ O. G. Wesendonk, Die Lehre des Mani, Leipzig, 1922; G. Widengren, The great Vohu Manah and th* Apostle of God. Studies in Iranian and Manichaean Religion, Uppsala, [1945]
   Mania Zeiţă din *mitologia romană, adorată mai ales ca mamă a Zeilor Lari (*Lares).
   Manitu Zeul suprem în mai multe mitologii ale triburilor băştinaşe nord-americane (—► mitologiile triburilor amerindiene), considerat Ma-
 625
MANUK-MANUK
rele Spirit (Kitchi Mănitu) creator al lumii (mai ales la irokezi). M* a creat lumea dintr-un grăunte de nisip, adus de un şoarece de pe fundul oceanului primordial (-* apa), iar din aed grăunte au fost făcute şi animalele şi plantele, omul fiind creat din tulpini de copaci. IM. e de obicei invizibil, însă uneori se preface în pasăre, iar această pasăre magică produce tunete cînd bate din aripi printre nori. Adesea, Marele Manitu e un zeu solar (sau numai locuind în soare) şi atunci (îndeosebi la triburile sudice ale Americii de Nord) reprezentantul său terestru e *focul, căruia i se aduc *sacrificii, fiindcă el transportă prin flăcări şi mai cu seamă prin fumul său *rugăciunile omeneşti în cer. Marele Manitu este şi protectorul războaielor. Alte triburi (algonkinii canadieni) consideră noţiunea de M. (similară cu *mana melanesiană) o fiinţă supranaturală multiplicată în nenumărate *spi-rite, ocrotind fie ginta sau familia, fie pe oricare ins în parte; din numerosul grup, uneori se diferenţiază o suprafiinţă cerească, numită impersonal tot Marele Spirit.
    Mannhardt, Wilhclm Etnolog şi mitolog german (1831—1880), înclinat spre o definire a ♦mitului ca explicare animistă a fenomenologiei naturii. De la studiul său despre Miturile germane (1852) şi publicarea (între 1853—1859) a unei reviste consacrate mitologiei germane (Zeiischrift fur Deutsche Mythclcgie und Sitten-kunde), M. ajunge la cercetarea materiei mitologice a germanilor, urmărind să restabilească mai ales *cultul originar al ^pămîntului şi cultul diferitelor plante (*păduri şi specii de arbori, cîmpuri şi grîne); de asemenea, el reconstruieşte într-un sistem logic universul zeilor germano-scandinavi (—► mitologie scandinavă şi
 * germanică). Potrivnic, direct sau indirect, teoriei lingvistice în ^mitologia comparată pe care o ilustrase Max *Muller, M. se interesează — priiitre primii — de „mitologia inferioară44 şi interpretează miturile ca pe un reflex al fenomenelor cotidiene de viaţă; aici există riscul de reducţie a mitologiei la reflectarea formelor elementare ale unei conştiinţe omeneşti strict pragmatice; (aşa, de ex., M. consideră că numele zeiţei hellenice’ *Demeter provine din ipoteticul cuvînt cretan deai—orz, importanţa acestei zeiţe redueîndu-se numai la atributul de „maică a orzului sau a grîului“). Desigur, M. nu s-a oprit aici, iar cercetarea „mitologiei inferioare" are avantajul absorbirii de către mitolog a întregului patrimoniu folcloric, spre deosebire de şcolile mitologice anterioare, care se mulţumeau să cerceteze numai marile mituri.
 § Germanische Myten, Berlin, 1852; Die Gdlterwelt der deutschen und nordischen Volher, 1860; Weihnachts bliit-ten in Siite und Sage, Berlin, 1864; Die Koradămonen, 1868; Wald und Feldkulte, Berlin, I, 1873, II, 1877; Der Baumkuttus der Germanen und ihrer Nachbarstămme, Berlin, 1875; M ythologische Forschungen, Berlin, 1881; Antike W cld und Feldkulte, Berlin, 1887
    mantică (grec. ydvTtKrKy&vTic — *prcfet, ghicitor, extaziat); *divinaţie Arta prezicerii viitorului, a ghicitului, în *credinţele religioase
 ale populaţiilor primitive. Chiar şi mai tîrziu, în ^religiile unor popoare antice cu o civilizaţie constituită, ghicitorii care se îndeletniceau cu in. preziceau viitorul adesea după zborul păsărilor şi măruntaiele animalelor de *sacrificiu (*haruspiciile romane, de origine etruscă), după comportarea *cailor sacri sau după nişte bas-tonaşe destinate anume (la germani şi scandinavi: rune); la greci, textele de răspunsuri date de -oracole se adunau în codexuri speciale, fiind dessori reconsultate; de acelaşi tip erau la romani Cărţile Sibiline (-+ Sibyllae); între numeroasele forme mantice, mai importante sînt: hidromanţia (ghicitul în băşicile de la suprafaţa apei); oniromanţia (tălmăcirea viselor) ; geomanţia (interpretarea viitorului după fenomenele telurice); caloptrcmanţia (ghicitul în oglinzi): cf. Apuleius, Apologia, dar şi tradiţia unor popoare creştine, la care fetele îşi ghicesc soţul ursit într-o oglindă, între două lumînări aprinse, fie în noaptea de *Crăciun, fie în cea de Bobotează.
    mantra (sanscr. mantra — vrăjitorie, rugăciune, descîntec) Vers sacru din imnurile vedice (—> Veda) în cultura mitoreligioasă a Indiei (-+ brahmanism, budism, hinduism)\ versurile de tip m. alcătuiesc categoria de scrieri samhită; de asemenea, mantra-pustikă se numeşte orice carte de *descîntece. Dar, din punct de vedere teologic, m. este de fapt o formulă de *rugăciune brahmanică obligîndu-1 pe zeul invocat să îndeplinească cererea ^brahmanului care se roagă.
    Manturna Zeiţă din ^mitologia romană, veghind asupra trăiniciei căsătoriilor; e amintită de sf. *Augustin.
    Mânu (sanscr. mânu — înţelept, *om primordial ; mănuşa — om; Omul, Strămoşul Omenirii) Nume purtat în *mitologia vedică de cei 14 *strămoşi ai omenirii, dintre care primul, Mânu Svayam-Bhuva, este autorul tradiţional al vestitului codice de legi *Manusamhiiă. Se consideră că acest prim IM, este fiul lui *Brahmă, născut nemijlocit de zeul însuşi, iar astfel e venerat ca întîiul genitor al întregii omeniri* ca strămoşul ei arhetipal (-+ arhetip). Cei 14 strămoşi (Mânu Svăyam-Bhuva şi succesorii săi) au guvernat Pămîntul în perioada lui primordială, organizînd şi călăuzind omenirea (mânus) începuturilor. M. este considerat tatăl zeiţei elocvenţei, *Ilă.
    manuK-manuk Sculpturi rituale zoomorfe (—► zoomorfism), lucrate în lemn de populaţia tagbanua (ins. Palawan, arhip. Filipinelor) şi utilizate în cadru religios în sezonul de seceriş al orezului, cu scopul de a obţine bunăvoinţa divină a ^spiritelor ocrotitoare. Acest *ritual are un caracter animist (—> animism) ; figurinele sînt prezentate de oameni mai ales la *sărbă-toarea recoltei de orez; printre ele, predomină păsările; celelalte figurine: şerpi, broaşte ţestoase, salamandre, prepeliţe, crabi, veveriţe, creveţi, peşti — sînt destinate numai să exprime recunoştinţa credincioşilor pentru recoltă sau să solicite suplimentar protecţia spiritelor; ca atare, sînt aşezate în jurul ^altarelor.
MANUSAMHITÂ
m
    Manusamhitâ; Mânavadharmagăstra (Cartea legilor lui Mânu) ; Manusmrti (Legile lui Mânu) Codice tradiţional sanscrit (India), cvasimito-grafic, atribuit lui Mânu Svăyarh-Bhuva (-* Mânu) — *strămoşul arhetipal al omenirii (—► arhetip). Codicele cuprinde o legislaţie juridică, un cod moral, descrieri de datini şi *credînţe sacralizate, a căror respectare strictă era impusă de *religie. (—* smriti)
    Mara; Mora; Maruhua; Maryana *Duh rău, în *mitologia slavă timpurie, considerat o întruchipare a *morţii. Cu timpul, rămîne doar o divinitate populară malefică, neucigaşă: astfel, la un moment dat nu se mai numeşte M., în *ritualurile folclorice, decît păpuşa ce se arde în noaptea de Ivan Kupalo/Ioan Botezătorul (—* Kupalo). Varianta Marena (Marana etc.) era legată de ritualurile figurînd moartea şi învierea vegetaţiei, ca şi de cele de invocare a ploii. Zonal, M. era reprezentată şi de o păpuşă într uchipînd moartea naturii sau — cu aceeaşi semnificaţie—venirea iernii; ca atare, era arsă sau sfîşiată pentru divinitatea *Kostrubonîka (sau Kostromă). în mitologia slavilor occidentali era cunoscută mai ales sub numele Marjana (la polonezi: Marzyanna), pe care cronicarul polon J. Dlugosz a identificat-o cu zeiţa agrară romană *Ceres. Ritualul slav pentru *cultul M. aminteşte, după unii cercetători, ritualurile romane legate de zeul *Mars, numit în invocaţiile Fraţilor Arvali (*Arvales): Marmar şi Marmor — în stadiul alungării vechiului Marş în persoana lui Mamurius Veturius, din ziua de 14 martie; dar temeiul comparaţiei nu poate fi demonstrat satisfăcător.
    Marduk Zeu babilonian (-* mitologii din Mesopotamia), cu o ascensiune cultuală rapidă şi spectaculoasă, cunoscut în *Biblie sub numele Bel-Merodakh. Începînd cu epoca regelui Ham-murabi (sec. XVIII î.e.n.), M. devine zeul prin excelenţă, divinitatea supremă a *panteo-nului din Babilon, zeul total căruia i se acordă 50 de nume (de fapt epitete alegorice atributive, cumulate de la întregul panteon), cu toate prerogativele divine înscrise în ^simbolurile onomastice. După întîia creaţie a lumii (din unirea lui *Apsu — apele dulci fluviale şi lacustre, cu soţia sa *Tiamat— apele sărate ale mării), universul e ameninţat de un nou *haos, din cauza conflictului celor două tabere de *zei, constituite după ce zeul *Ea îl ucide pe Apsu (simbolizînd de atunci *moartea), spre a-i uzurpa locul, rangul şi coroana; Tiamat vrînd să răzbune moartea soţului ei, cearta devine ireconciliabilă, ♦războiul ceresc dezlănţuit de Ea, ca sistem de represalii, ameninţă să distrugă întregul univers, iar atunci tînărul zeu M., fiul lui Ea şi al zeiţei *Damkina, oferă soluţia salvării, cu condiţia să-i fie transmise toate prerogativele divine şi să fie recunoscut rege autocrat al tuturor zeilor. Printre măsurile stării de urgenţă ale lui M. este un *potop universal, purificator; apoi zeul ucide pe Tiamat într-o luptă corp la corp (ea fiind adesea închipuită ca un *dragon monstruos), o „despică în două ca pe un peşte uscat“ creînd din cadavrul ei a doua oară lumea (din jumă-
 tate *cerul, .din acealaltâ jumătate *pămîntul). După ce devine astfel stăpînul absolut şi protectorul tuturor celorlalţi zei, aceştia îi jură credinţă şi respect. Teologii din Babilon şi regele Hammurabi au întreprins această reformă religioasă în primul rînd ca pe una din măsurile politice de consacrare regală şi de consolidare a statului după model divin (printre alte măsuri fiind şi celebrul cod juridic). Astfel, M. (fără să fi tradus o intenţie expresă a regelui şi *sacerdoţilor de a instaura un *monoteism teologic) era venerat în Babilon, concomitent ca zeu reorganizator al universului şi ca pedepsitor implacabil al răzvrătirii, ca izvor al *foculuii solar şi al luminii, ca salvator al zeilor prin potop şi ca unicul iniţiator al creaţiei omului. Atributele sale cumulau aproape toate specialităţile imaginabile în lumea babiloniană, M* devenind unul dintre cei mai cumularzi zei din toate ^mitologiile lumii. Zeul avea şi o soţie, rar citată: Sarpanitum. în cinstea lui’, de fiecare An Nou, marele preot recita integral poemul cosmogonic *Enuma elish, în *templul *E-Saggila din Babilon. ^ Cele 50 de nume ah lui Marduk: Addu (Stăpînul norilor — reluat dintr-o variantă a zeului autonom *Adad), Aga-ku (Domnul descîntecului care învie morţii),, Agil-ma (Creatorul pămîntului şi organizatorul cerului), Ara-nunna (Sfetnicul ’ zeului acvatic Ea), Asar-alim-nunna (Povăţuitorul lumii şi binecuvîntata ei lumină), Asari (învăţătorul oamenilor şi fecundatorul naturii), Asariludu (Lumina şi căpetenia zeilor), Asharu (Organizatorul destinelor şi cel care şi-a asumat povara existenţei întregii omeniri), Dumudu-ku (Zeu al cărui locaş sfînt se reînnoieşte singur), En-bi-lulu (Dătătorul Belşugului) En-kur-kur (Făuritorul cerului şi al lumii subpămîntene), Epadun (Ocrotitorul Agriculturii), E-siskur (Cel ce şacţe semeţ în casa rugăciunii, Creatorul frumosului]^ Gibil (Zeul războiului şi al armelor), Gil (Cel cb însămînţează pămîntul), Gil-ma (Făuritorul tuturor lucrurilor bune şi durabile), Gish-numwi-ab (Zămislitorul Popoarelor, Făuritorul celor 4 ţinuturi ale lumii, Distrugătorul partizanilor zeiţei Tiamat, Creatorul Oamenilor), Gugal (Ză-găzuitorul apelor), Hegal (Zeul ploii şi al vegetaţiei), Irkingu (Cel care l-a făcut prizonier £e Kingu), Ir-ugga (Zeul înţelepciunii, cel $3 acumulează ştiinţele), Kin-ma (Căpetenia Zeilor). Lugal-ab-dubur (Domnitorul Veşnic), Lugai-dimmer-ankia (Domnul zeilor cerului şi pămîii-tului), Lugal-durmah (Marea legătură a zeilof), Lugal-la-anna (Cel mai puternic dintre zei).,
 * Malah (Corăbierul), Marduk (Copilul-soare sau Fiul Soarelui), Marukka (Zeul creator, poruncind zeilor Anunnaki şi potolind pe zeii Igigi), Marutukku (Călăuza ţării, ^ cetăţii $1 poporului),Mer-sha-kush-u (Zeul mîniei şi al iertăfii), Mummu (Călăuza paşilor), Madâ-lugal-dimmer-ankia (Cel ce are grijă de zei şi de constructia templelor cereşti şi terestre)., Namru (Zeul preacurat care limpezeşte calea), Namtilla (Vindecătorul, Meşterul descîntecelorj, Nebiru (Paznicul locurilor de trecere în Cer Şi Pămînt, Protectorul stelei Nebiru [Steaua
 327
MÂRON
 polară] şi Păstorul turmei omogene a tuturor zeilor), Pa-gal-guenna (Cel mai măreţ dintre zei), Sha-zu (Cel care desparte minciuna*de adevăr), Sirsir (Cel care a îngrămădit munţii peste Tiamat), Suh-gu-rim (Cel ce le-a adus zeilor împlinirea), Suh-rim (Stîrpitorul vrăjmaşilor), Ţu-ku (Cel ce a stîrpit răutatea), Tutu (înnoitorul Zeilor), Zah-gu-rim (Cel adorat pretutindeni), Zah-rim (Cel slăvit de generaţiile viitoare), Zi-ku (Veghetorul Purificării), Zi-si (Cel care supune pe asediatori), Zi-ukinna (Viaţa oştirii sale), Zulum (Cel ce are grijă de ofrandele zeilor si de sanctuare), Zulummu (Atotputernicul Inegalabil). Anterior, aceiaşi număr 50 era numărul simbolic al zeului *Enlil, ca „Domn al tuturor ţărilor". Enuma elish cuprinde mai multe variante onomastice ale luiM., iar alte fragmente cuneiforme oferă nume în plus care, ca şi cele din lista sacră, se suprapun de fapt altor divinităţi (*Ninurta, *NergaJ, chiar Enlil şi *Sha-mash). Intenţia reformei de sub Hammurabi se prea poate să fi urmărit impunerea unui singur zeu cu 50 de ipostaze, eventual în vederea elaborării unui monoteism totalitar; dar în aria mitologică mesopotamică, atît de fluctuant ă, acest act teologic radical s-a vădit imposibil.
    Marica *Nimfă în *mitologia romană, soţia zeului *Faunus şi mama eroului Latinus. în Latium, la hotarul cu Campania, la gura rîului Liris din preajma oraşului Minturnae, i-au fost consacrate un crîng de stejari şi un lac.
    Maris Zeu agrar din *mitologia etruscă, identificat în epoca arhaică a *mitologiei romane cu *Mars, care nu avea încă atribute războinice.
    Mărităm, Jacques Filosof catolic (1882—1973) aparţinînd neotomismului; fost protestant, convertit la catolicism în 1906, devine profesor Ja Institutul catolic din Paris (1914), apoi ambasador al Franţei la Vatican (1945—1948), iar din 1948, profesor la universitatea Princeton. M., considerînd că „sfîntul Toma din Aquino este apostolul vremii noi" şi un „profet al raţiunii" — şi-a întemeiat doctrina pe ideea concilierii între *credinţă şi raţiune?, între *teo!ogie şi fiîosofie, aşa cum procedase ilustrul său predecesor, *Toma din Aquino. După ce a fost combătut de doi *papi: Pius XI şi Pius XII, ca şi de alţi teologi care îl socoteau contaminat de un periculos modernism, a fost recunoscut de papa Pau’ VI drept maestru al său şi a ajuns să conteze drept o mare autoritate filosofică în cuprinsul Bisericii catolice. Numindu-şi „realism critic" propria fiîosofie, pe care a opus-o raţionalismului cartezian, şi respingînd filosofia bergsoniană [De Bergson â Thomas d’Aquin, Paris, 1947). M. arată că obiectul ştiinţei este lumea fizică reală, naturală, deasupra căreia există o lume supranaturală a ^spiritului, inaccesibilă cunoaşterii raţionale. Gîndirea sa îşi are sursa în *fo-mism (,,I-au trebuit lumii şase secole să priceapă că, creîndu-1 pe sfîntul Toma şi dînd oamenilor această lumină, Dumnezeu şi-a binecuvîntat Biserica, poate cu cea mai minunată — din vremurile apostolice — charismă. Să-i fim fideli sfîntului Toma, ca unei graţii dumnezeieşti"), astfel încît raţiunea nu are nici laM. vreo autono-
 mie i\,Se cuvine ca raţiunea, dacă nu vrem să pierim, să se supună lui Dumnezeu care este Spirit şi întregii ordini spirituale instituite de el"— Primaute du Spirituel, Paris, 1927, p. 9); ea rămîne, ca şi la Toma, o simplă „servă a teologiei". Preluînd din tomism propoziţia despre caracterul extramental al naturii, potrivit căreia natura există în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea, M. caută să demonstreze că, rămînînd extramentală, natura nu este şi nesubstanţială, că autonomia fenomenelor şi obiectelor faţă de reprezentările omeneşti e mărturia faptului că *Dumnezeu a creat lumea ca pe o realitate supranaturală, aşadar că „e suficientă existenţa lucrurilor, ca Dumnezeu să fie necesar"; de aici (recunoscîndu-i savantului matematician, fizician, chimist etc. dreptul de a opera cu orice noţiuni şi de a construi orice teorii în domeniul său, fără imixtiunea *teoIogiei, chiar dacă socoteşte că teologii sînt obligaţi să fie la curent cu ceea ce se petrece în „ştiinţele particulare"), gîndirea neotomistă a lui M. ajunge la axioma: „Fizicianul vrea să pătrundă în secretele materiei; dar însuşi tipul de cunoştinţe de care e legat nu-i permite să ajungă pînă la natura materiei in sine". Susţinînd valoarea socială a ..democraţiei creştine", M. discerne baza societăţii în tendinţele sufletului nemuritor călăuzită de inspiraţia *Evangheliei; în consecinţă, şi asa-numitul „umanism integral" al civilizaţiei Creştinismului pledează împotriva spiritului medieval şi pentru modernizarea gîndirii religioase. Credinţa însăşi, după M., are două etaje: primul le este comun tuturor oamenilor religioşi, aşa cum e întemeiat pe revelaţia divină, fixată în scripturi şi conservată de Biserică; al doilea, ca formă superioară a credinţei, este însă accesibil numai cîtorva aleşi, constînd deci în contemplarea directă a lui Dumnezeu de către sfinţii aflaţi în starea de extaz mistic.
 § St. Thomas apHre des temos modzmes, Paris, 1923; Primaute du Spirituel, Paris, 1927; Religion ei culture, Paris, 1930; Humanisme integral, Paris. 1938; Ghristia-nisme et democraţie, New York, 1943; De Bergson & Thomas d'Aquin. Essais de metaphysique et de morale, New York, 1944; La signification de 1’athâism.e contem-yorain, Paris, [1949]; Approches de Dieu, Paris, 1953; La Philosophie dans la Citi, Paris, 1960. ~ J. Mein-Tielle, De Lamennais ă Maritain, Buenos Aires, 1943; Emilio Rossi, II pensiero politico di Jacques Maritain, Milano, 1956; H. Bars, Maritain en notre temps, Paris 1959 v
    Mărkanfjeya Ascet din tradiţia ^hinduismului f obţinînd prin *asceză nemurirea; vizitîndu-i pe fraţii *Pândava în exilul lor, îi alina cu istorisirea vechilor * legende.
    Mâron.Zeu dionysiac secundar din *mitologia, greacă, părînd adesea mai mult o simplă personificare alegorică a vinului. Alteori, considerat fiu al lui Evanthes sau mai ales a lui *Dionysos şi preot al zeului * Apollon. *Homer îl consideră personaj real, pe care îl întîlneşte
 MARS
 328
 ♦Odysseus pe litoralul tracic şi de la care capătă în dar un burduf de vin tare.
     Mars; Marte Zeul războiului, în *mitologia romană, provenit dintr-o fuziune a mai multor divinităţi arhaice — agrare şi războinice — din Italia: zeul agrar şi războinic *Mavors, dintr-un vechi *cult umbric, zeul osc *Mamer$r zeul etrusc *Maris, dar şi din influenţa cultului pentru zeul grec al războaielor violente, *Ares. Pînă la cristalizarea acestui fenomen de *sin-cretism, caracteristic mitologiei romane, Mavors era invocat ca protector al muncilor cîmpului şi chiar mai tîrziu, cînd se consolidează cultul lui M., noua divinitate e venerată mai ales tot ca ocrotitoare a activităţilor agricole. Baza originară pare a fi fost un cult totemic (—► totem) : chiar după ce este nominalizat, prin atributele sale complexe, ca important zeu roman patronal cu personalitate clar definită, lui M. continuă să-i fie consacrate, ca şi la origini, aceleaşi animale: ♦lupul, taurul, ciocănitoarea; lupii (Marti-alis lupi) se considera că îi aparţineau. Personificînd totodată renaşterea periodică a naturii; problemele de delimitare a terenurilor agrare şi de apărare a gospodăriilor şi recoltelor contra incursiunilor de prădăciune îl învestesc pe acelaşi zeu cu atributul nou al patronării războiului, însă iniţial aceste atribute se înrudeau strîns: preoţii zeiţei agrare ♦Ceres, Fraţii Arvali (*Arvales), îl invocau pentru ocrotirea ogoarelor şi pe M., numindu-1 Marmar, Marmor, Berber. Iar Cato lansase odată îndemnul de a se aduce ♦sacrificii speciale lui M. ca să aibă grijă do cirezile de boi. Printre vechile epitete ale zeului, erau mai caracteristice: Rusticus, Gravidus şi *Silvanus. Cînd M. devine, în epoca imperială clasică, un zeu mai complex şi în primul rînd ♦simbolul forţei militare romane, începe să fie considerat fiul cuplului ♦Iupiter—♦Iuno; numit Mars Ultor (Pedepsitorul) şi Marspiter, (Mars Pater), e inclus în triada protectoare a Romei, cu Iupiter şi ♦Quirinus; după o informaţie dată de ♦Ovidius, Roma era oraşul lui M. De altfel, tradiţia îl considera şi tatăl natural al gemenilor ♦Romulus şi ♦Remus, iar astfel şi părintele poporului roman. în vechiul calendar roman, de pînă la reforma lui Caesar (-* calendare), anul începea cu luna nurtie (Martius mensis). Orice soldat era socotit un adorator al lui M. (marticola), după cum fiecare preot al zeului (Martialis flamen) avea, în cadru ritual, alură de soldat: constituiţi într-un colegiu special, preoţii lui M. (solii) cînd, la festivităţile consacrate, îşi slujeau zeul, ei executau un ♦dans (salire — a dansa) războinic, agitînd în mîini, ritmic, scuturile (ancilia) sacre; după relatarea lui Titus Livius (Ab Urbe condita, 1,20), colegiul saliilor a fost înfiinţat de regele ♦Numa Pompilius, după căderea din cer a unui enorm scut (*ancile). Lui M. îi erau consacrate numeroase ♦sărbători: Agonium, Armilustrium, Equir-ria, Equus October, Tubilustrium.
 § Georges Dum6zil, Jupiter, Mars, Quirinus, Paris, 1941; E. Thevenot, Sur les traces des Mars cătiques, Brugge, 1955
     Marte —► Mars
     Marsyas Silen sau satir frigian din *mitologia greacă sau, în altă variantă, păstor care cîntă admirabil dintr-un fluier, fie născocit da el, fie pierdut ori aruncat de zeiţa ♦Athena şi găsit de M. Devenise prietenul zeiţei ♦Kybele, pe care o însoţea tot timpul in drumurile rătăcitoare prin ţară, consolînd-o după ♦moartea lui ♦Attys. Un ♦mit frigian din Kelene afirmi că M. a compus Cintecul Mamei pentru fluier, de-dicîndu-1 Kybelei. Varianta greacă narează că, nesibuit şi trufaş, M. l-a provocat la întrecere pe zeul artelor, ♦Apollon, el urmînd să cînte din fluier, iar zeul din liră; dacă un răstimp victoria păruse nesigură, în cele din urmă M. a fost învins,^ iar zeul, direct sau printr-un sclav scit, l-a legat de un pin jupuindu-i pielea sau emasculîndu-1. într-o vreme, locuitorii din Kelene arătau tuturor o piele atîrnată într-o grotă, pretinzînd că aparţinuse lui M. Mituri complementare greceşti au îndulcit finalul: din remuşcare, Apollon şi-a metamorfozat victima într-un rîu; se povestea că riul Marsyas din Phrygia, trecînd impetuos prin acea grotă, avea într-adevăr o melodicitate suficientă pentru a hrăni mitul despre rivalul muzical al lui Apollon. Diodor din Sicilia comunică altă versiune, după care M. era inventatorul flautului simplu, iar ca prieten ai zeiţei Kybele se păstrase virgin; în emulaţia cu zeul Apollon, după represaliile constînd din scalparea tînărului, regretîndu-şi violenţa ireparabilă, zeul îşi aruncă propriile instrumente muzicale în peştera lui ♦Dionysos.
     Mirtarii lui Iehova; Societatea Martorilor lui Iehova; Asociaţia Turnului de pază din Sion; Cercetători ai Bibliei ♦Sectă religioasă, desprinsă din ♦creştinism, avînd o doctrină predominant escatologică (-+escatologie) şi urmărind instalarea în lume a unei ♦teocraţii proprii. După formarea unui grup de studiu al *Bibliei, iniţiat de Charles Taze Russel (ca fracţiune autonomă a adventiştilor de ziua a l-a), Joseph Frederik R'xlherford (m.    1942) întemeiază Societatea
 Martorilor lui Iehova de cercetători biblici; separată de adventism (-* adventişti), organizaţia 31. I. devine autonomi în 1878 şi, destul de repede, îşi amplifică proporţiile (în 1960 avea organizaţii naţionale în peste o sută de ţări şi un total mondial de 700 000 membri). Societatea internaţională are un sediu central în SUA, New York, Brooklyn, cu numele Watch Tower Bible and Tract Soeiety, şi cu un preşedinte general (în 1960, Natan Homer Knorre). Doctrina M.I. predică sfîrşitul apropiat ai lumii şi a doua venire a lui ♦Isus Christos, dar în parametri puternic diferiţi de linia teologică creştină. Escatologia sectei rezidă în bătălia finală, *Armigeidon, dintre ♦Dumnezeu şi ♦Satan, după care toţi membrii Societăţii Martorilor lui Iehova vor dobîndi ♦mîntuirea eternă, iar toţi oamenii de altă ♦credinţă vor pieri; dar ideea de eternitate a salvării rămîne confuză, deoarece iehoviştii neagă eternitatea sufletului, respingînd deopotrivă ideea de ♦Paradis şi de ♦Infern. Nu e cu mult mai clară teologie
329
MABX
 nici ideea celei de-a doua veniri a lui Christos: refuzînd trinitatea creştină, M.I. l-au deposedat pe Isus Christos de chipul antropomorfic tradiţional; el urmează să reapară invizibil, nu în iriip, această apariţie fiind doar sugerată de semne speciale trimise de lehova; (însuşi numele *Iehovah este o reluare a unei lecturi eronate a numelui * Yahweh). Doctrina iehovistă conţine şi alte contradicţii: ♦Adam şi ♦Eva au fost la început perfecţi şi au decăzut prin *păcatul originar, astfel încît întreaga rasă umană post-adamită s-a născut degenerată, iar efortul omenirii de a face ordine pe Pămînt e zadarnic; ştiinţa şi progresul sînt inspirate de Satan, în vederea distrugerii omenirii. Totuşi, M.I. tind să facă ordine pe Pămînt, urmărind instaurarea statului teocratic, şi practică un gen de cercetare ştiinţifică, aceasta constînd pe de o parte în cercetarea studioasă a textului biblic, iar pe de altă parte în urmărirea consecinţelor cultului sîngelui în diverse domenii de laborator sau industrie. Studiul biblic anterior s-ar fi făcut numai ca examinare a unui codice de adevăruri dogmatice moarte, iar teologii iehovişti consideră Biblia drept „dinamica revelaţiei divine44 bazată pe contradicţii şi conflicte, ideea fundamentală a Bibliei ei găsind-o într-o ♦teodicee străină creştinismului: justificarea lui Dumnezeu ca creator suprem. Cultul sîngelui porneşte de Ia premisa că sîngele trebuie lăsat să curgă liber pe pămînt şi de la axioma că „este o profanare a sîngelui folosirea acestui suc de viaţă prin transfuzie, sub pretextul de a salva viaţa14, consecinţa fiind interdicţia participării la utilizarea sau producţia substanţelor cu hemoglobina naturală sau chiar sintetică (cleiuri, capsule de baterii, instrumente muzicale, cauciuc poli-merizat, insecticide, purificarea apei potabile, separarea uraniului, amalgamarea asfalturilor, ingrăşămintele chimice, operaţia de tăbăcărie, fabricarea plăcilor fotografice etc.).
    § 3. M. EapTomeBire h E. H. Bopaeorjie6csHfl, HMeneM 60-
sa Hezoebi, MocKBa, 1960
    Marţolea; Mârţoaia; Marţi-Seara Divinitate nefastă, de importanţă secundară, din *mitologia romanească, imaginată ca o babă slută, care pedepseşte pe femeile ce lucrează în ziua de marţi (de obicei omorîndu-le copiii). Izvorînd din tradiţia unor ♦sărbători băbeşti de origine arhaică, peste care s-au grefat obiceiuri religioase ăioi, concepţia folclorică a amplificat *superstiţia tabuării zilei de marţi ca zi neprielnică şi cu interdicţia pornirii la drum în asemenea zi, adăugind şi *credinţa că marţi sînt „trei ceasuri rele", care, fiind fluctuante, rămîn imprevizibile. M. are puterea plurimetamorfozării, strecurîndu-;se astfel discret în casele fetelor şi dîndu-le pedepse variabile (izbiri de garduri, paralizii ale degetelor). Superstiţia admite o singură cale de luptă contra acestei divinităţi: să ai o mîţă năzdrăvană. Uneori se crede că M. are un sac din care împrăştie grindina. Sub acelaşi nume figurează şi în folclorul din Ţara Moţilor (Munţii Apuseni) însă ca *Vilvă rea. Pornirile ei malefice &u ca sursă invidia că ♦Sfînta Duminică e sărbă-
torită în ziua ei. M. apare fie ca o bătrînă harnică, urmărind să se introducă astfel în casa vizată, fie ca huidumă cu un braţ de cruci de pe morminte; are şi 2 fii (sau mai mulţi), recognoscibill după picioarele lor cu copite de *cal.
    Marutah (sanscr. marut, maruta — vînt, suflu) ♦Zei impersonali, simpli executanţi dirijînd furtunile şi trăsnetele, în *mitologia vedică, în număr de 180 (în *Rigveda erau numai 27), consideraţi fiii zeului distrugător ♦Rudrâ, născuţi de Prigni, dar constituind armata lui *Indra (supranumit în acest caz Marupati—Domnul Măruţilor), pe care îl însoţesc pretutindeni şi avînd roluri importante în acţiunile militare cereşti ale acestui zeu (ca în războiul împotriva ♦demonului *Vritrâ); uneori, Indra însuşi era socotit tatăl lor, însă în mod curent, doar fratele lor mai mare; textele vedice (-► Veda) le acordă
 o importanţă destul de mare şi îi descriu ca pe nişte bărbaţi tineri, energici şi curajoşi, purtînd coifuri şi pieptare de aur, înarmaţi cu arcuri, săgeţi fulgerătoare şi securi de ♦foc, transpor-tîndu-se de obicei într-un car cu roţi de aur; sarcina lor curentă: conducerea vînturilor şi reglarea intensităţii furtunii. Unele ♦mituri arhaice, mai confuze, îi prezintă drept copiii ♦cerului, mai rar ai oceanului sau chiar ai ♦pămîntului.
    Marx, Karl Filosof şi economist german, fondator al teoriei comunismului ştiinţific (1818—1883). S-a ocupat implicit de ♦miturile societăţilor primitive („comuna primitivă44) şi de fenomenul religios, urmărit din antichitatea clasică pînă în sec. XIX, observînd întreaga fenomenologie, chiar fără a-i fi consacrat un studiu aparte. Lui M. îi aparţine definiţia materialistă lapidară a ♦religiei, ca factor acţionînd în societăţile alcătuite din clase antagonice: religia este un opiu al poporului. M. examinează stadiile timpurii ale ♦credinţelor religioase, oprindu-se asupra noţiunii de ♦fetiş: „Fetişismul, departe de a-1 ridica pe om deasupra poftelor sale, este, dimpotrivă, religia poftelor senzuale. Fantezia incitată de poftă creează în mintea fetişistului iluzia că un «lucru neînsufleţit»îşi poate schimba proprietăţile sale naturale pentru a satisface poftele lui. De aceea pofta brutală a fetişistului îşi sfârîmâ fetişul de îndată ce acesta încetează a mai fi sluga lui supusă44 (Articolul de fond din nr. 79 al ziarului Kolnische Zeitungf, 1842). M* vede în geneza miturilor rodul imaginaţiei: „popoarele antice şi-au trăit preistoria în imaginaţie, în mitologie44 (Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere, 1844), iar dispariţia miturilor e condiţionată de emanciparea omului faţă de natură: „Orice mitologie biruie, domină şi modelează forţele naturii în imaginaţie şi cu ajutorul imaginaţiei; ea dispare deci odată cu începerea dominaţiei reate a omului asupra naturii44 (Introducere [Din manuscrisele economice, 1857—1858]). Din acest unghi este examinată religia, ca fenomen social, pînă la ultima ei consecinţă: dispariţia. „Faptul că odată cu pieirea statelor din antichitate dispar şi religiile acestor state nu necesită nici ua fel de explicaţie specială, căci a adevărata
                                                                                                                                                         am
330
    religie » a anticilor era cultul «naţiunii * lor, ei «statului » lor.44 (Articolul de fond). Religia este deci privită ca refugiul înstrăinării: „Religia este conştiinţa de sine şi simţămîntul de sine fii omului care sau nu s-a gâsit încă pe sine sau îs-a pierdut din nou. [. . .] Ea este realizarea fantastică a esenţei omeneşti, pentru că esenţn omenească nu posedă o realitate adevărata. Lupta împotriva religiei este, prin urmare, i2pta indirectă împotriva acelei lumi a cărei aromă spirituală este religia. Mizeria religioasă tsste expresia mizeriei reale şi totodată protestul împotriva mizeriei reale. Religia este suspinul creaturii chinuite, sensibilitatea unei iumi lipsite de inimă, după cum este şi spiritul unor orîn-duiri lipsite de spirit. Ea este opiu al poporului. Suprimarea religiei, a acestei fericiri iluzorii a poporului, este cerinţa adevăratei lui fericiri“ (Contribuţii). Aşadar, gîndirea antireligioasă a lui M* se constituie în primul rînd în jurul ideii de înstrăinare, după cum a remarcat Petru Berar: „Conceptul de înstrăinare religioasă ne tutîmpină ca primul contact teoretic temeinic cu structura gîndirii ateiste a lui Marx şi, totodată, ca temă esenţială şi covîrşitoare prin semnificaţii în aria căreia se constituie ateismul marxist ca sistem filozofic*4 (Karl Marx — filozof şi sociolog al r ligiei).
    § Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie. Ein-tteitung, Paris, 1844; Okonomisch-philosophische Manus-kripte, 1884; Mars, Engels, Lenin, Despre religie (cu-degere de Petru Berar) Bucureşti, 1974; Petru Berar, Umanism şi ateism (studiul Karl Marx —- filozof şi sociolog al religiei, Bucureşti, 1980 p. 7—120)
        M&tali Vizitiu alegoric, conducătorul ♦carului ceresc al zeului *lndra, în *mitologia vedică, totodată crainicul şi însoţitorul perpetuu ai acestuia în lupte. Dispunînd de *magia şi ştiinţa subtilă a manevrării carului zburător, el nu poate fi înlocuit în acest atribut complex de nimeni, nici chiar de Indra. *Mahăbkăraţa îl descrie în chip straniu, învestindu-1 cu atribute şi modalităţi comportamentale care depăşesc izbitor imaginea mitică obişnuită despre vizitiii carelor zburătoare divine: „Nici regii cei mai vestiţi, făcînd sacrificiile de datină şi împărţind daruri bogate, nici zeii, nici cei de viţă aleasă, nici duhurile rele nu sînt în stare să se ridice în acest car minunat, fără a săvîrşi o greşeală44 {Mahăbkârata, III Aranyahapana, XLII, v.
i   5714—1747). Importanţa acestui „vizitiu44 de competentă unică rezultă şi dintr-un neobişnuit epitet al lui Indra: Mătalhârathi (Cel al cărui vizitiu e Mătali).
                                                           SMtatânga (sarscr. mctănga — elefant); Trigan-:j; ku (sanscr. tri — trei, ganku — ţăruş, spin, ;; săgeată) Rege mitic şi înţelept (*rişi) din dinastia solară a lui *Ikşvâku (—* mitologie vedică). înfumurat din cauza puterii, autorităţii şi bogăţiilor sale, iM. s-a decis să facă o călătorie ; în cer încă din timpul vieţii; cînd preotul său de casă, înţeleptul *Văsişţha, l-a prevenit despre imposibilitatea întreprinderii, regele s-a adresat rivalului acestuia, *Vigvămitra care, prin puterea actelor sale magice (-+ magie), l-a.transportat
pe M. în cer, îndeplinind pentru ei şi ^sacrificiile cuvenite. Dar întrucît regele nu acumulase merite personale care să-i fi dat dreptul intrării în cer, zeii l-au îmbrîncit de sus; şi numai datorită aceleiaşi forţe magice de care dispunea Vicvâ-mîtra, M. nu a căzut pe pămînt, ci s-a prefăcut într-o stea (Tri-ganku) din constelaţia Crucea Sudului.
    Mâtarîşyan (sanscr. mâtarlgvan — vînt; Cel care creste în mama sa) Semizeu din *mitologia vedică, întrucîtva asemănător cu *Prometheus. care, după *miturile mai tîrzii din *Veda, l-a adus pe pămînt pe zeul *focului *Agni. în. *Rigveda e înfăţişat însă ca zeu autonom aducîn-du-le în dar urmaşilor lui *Bhrigu focul ascuns. Mai tîrziu (începînd cu *Mahăbhărataî, M. nu este decît unul din epitetele zeului vîntului *Văyu, ca aţîţător şi răspînditor al flăcărilor.
    Matura (lat. maturare — a coace) Zeiţă din *mitologia romană, avînd grija de a face’ să se coacă fructele.
    Matusalem Personaj din *mitologia biblică,.. aî cărui nume a ajuns mai tîrziu *simbolu! longevităţii; fiul lui *Enoh (descendent dk* *Set) şi tatăl lui Lameh, iar într-o variantă, strănepotul lui Enoh. în V.T. figurează sub două nume cronologic deosebite: Methushaei, tatăl lui Lameh (V.T., Geneza, IV, 18), şi Metu-shelah, fiul lui Enoh şi tatăl lui Lameh („Şi Metushelah era în vîrstă de o sută optzeci şi şapte de ani şi i s-a născut Lameh. Şi a ma? trăit Metushelah, după ce i s-a născut Lamelu şapte sute optzeci şi doi de ani şi a avut fii şi fiice. Deci toate zilele lui Metushelah au fost nouă sute şaizeci şi nouă de ani. Apoi a muri};'’' (ibid., V, 21; 25—27). Această longevitate se regăseşte în forme hiperbolice şi în alte Mitologii: regi mitici din Sumer au uneori domni? milenare; la fel regii epocii legendare persane (după Shakhnameh), ca şi unii împăraţi miticii-chinezi (-* Huangdi). S-a propus adesea, dirc nevoia de a găsi explicaţii exacte, ipoteza funcţionării altor *calendare, însă vechile calendare* din zorii civilizaţiei umane sînt în genere studiate. Mai curînd, acest *mit trebuie încadrat în mitul *Tinereţe-fără-bătrîneţe, ca o alegorie (sau nu numai atît) asupra intuirii raportului invers proporţional între *timpul subiectiv şt cel obiectiv. Uneori duratele sînt aproape identice, deşi zonele mitologice nu au fost nici interferenţe, nici vecine. Poetul chinez Qu Yuan (340—278 î.e.n) scrie în Enigmele cerului: „Pen-qu a trăit opt sute de ani şi totuşi îi părea rău că a trăit puţin*4; cînd avea 767 de ani,, mărturisea că a înmormîntat 49 neveste şi a pierdut 54 de fii.
    Matuta; Mater Matuta Zeiţă a luminii şi a dimineţii, foarte răspîndită în *religiile popu-laţiilor din Italia arhaică (—► mitologie romană) ; se* pare, o divinitate importată din Orient (sau adusă odată cu primele imigraţii arice; G. *Du-m6zil consideră *cultul pentru Mater Matuta un ecou al unui cult similar indoeuropean). Romanii au preluat-o ca atare, numind-o Mater Matuta şi adăugîndu-i atributul de ocrotitoare
331
m mt
a naşterilor, li era consacrată, la 11 iunie, sărbătoarea MatralicL, cînd femeile romane se rygau pentru copiii surorilor lor. După relatarea lui *Ovidius, accesul în *templele M. le era interzis sclavelor, şi numai Ia 11 iunie o singură sclavă era introdusă în templu, pentru a fi aproape imediat alungată şi bătută (Fasti, VI, v. 475 şi urm.). Rareori, M. era identificată cu *Ino, cu care avea însă prea puţine similitudini, sau mai des cu zeiţa romană după model grecesc * Aurora: „La fel, în timpul hotărît apare Matuta, inundînd cu lumina trandafirie aurora peste tot în eter“ (Lucretius, Despre natura lucrurilor, v. 656—657). De altfel, ajun-gînd — într-o epocă tîrzie — să simbolizeze numai zorile, este identificată integral cu Aurora. I se atribuia un fiu: zeul *Portumnus, ocrotitorul porturilor maritime.
    Maui; Ma.ui-tiki-tiki-a-Taranga Zeu mesianic şi *erou civilizator din Polinesia, prieten şi binefăcător al oamenilor, cărora le-a adus în dar focul subteran (—► mitologii din Oceania). în mitologia maori e socotit zeul primordial al *focului, fiul zeilor cosmogonici *Tane şi *Hina şi nepotul bătrînei *zîne subpămîn-tene cu unghii de foc, *Mahuike. Procurarea focului e un lanţ de dificultăţi: M., necunoscînd decît focul piu, păstrat în activitate perpetuă, îl stinge vrînd să-i afle obîrşia şi astfel află de existenţa focului subteran din Ţara de Beznă, unde e păzit de străbuna Mahuike. Cu o manta din pene de păsări kiwi pe umeri, M. ajunge „în ţara umbrelor, unde locuia zîna focului", Mahuike, în palatul ei; vorbindu-i cu glas bătrînesc răguşit care suna „cum pîrîie vreascurile in flăcări44, după ce îl identifică, „Mahuike îşi smulse unghia unui deget şi din această unghie izbucni văpaia“; dar M. pleacă aruncînd focul primit şi îl stinge călcîndu-1 în picioare, apoi se întoarce repetînd gestul de mai multe ori, pînă o deposedează pe bătrînă de toate unghiile ei explozive. „Mahuike îşi pierdu răbdarea; focul subpămîntean îi zgudui casa, iar Maui năvăli spre uşă prin bezna încinsă de flăcări. Ochii Mahuikei scăpărau ca fulgerele. Ea îşi smulse ultima unghie şi o zvîrli în Maui. Cînd unghia atinse pămîntul, răsună o bubuitură ca de tunet şi un vifor de flacără alergă după el ca un tanifa mugind. Maui se prefăcu în uliu şi fîlfîind cu putere din aripi zbură înainte, dar văpăile îl ajungeau din urmă şi-i pîrleau penelew. în faţă îi apare un lac, în care M. intră şl apa începe să clocotească; îşi ia zborul din nou, urmărit de incendiul care vuia arzînd pădurile şi pămîntul, pînă cînd M. apelează la ^ei care, văzînd că „pămîntul e în primejdie de moarte", trimit o ploaie grea ce răzbate prin „zidurile de foc". „Atunci, din miezul incendiului, Mahuike răcni răguşit, cuprinsă de groază"; după potolirea incendiului, „rămăşiţele de flăcări Mahuike le aruncă asupra copacilor, dar qi le ascunseră în inima lor şi păstrară astfel totdeauna focul pentru copiii oamenilor"; copacii se numeau kaikomako, mahoe şi totara, i&r „oamenii învăţară să frece bucăţile de lemn &na de alta şi în orice clipă să cheme la ei pe
copiii de foc al Mahuikei" (A. W. Reed, Mytlm and Legends of Maoriland, Wellington, 4961). în plan general, M. e mai complex: el este şl un erou cosmic, punînd ordine în univers: maorii cred că, întrucît odinioară soarele alerga prea repede şi zilele erau prea scurte, insuficiente pentru muncă şi navigaţie, M. a prins astrul şi l-a obligat să străbată cerul mai lin, mai egal (după o variantă, soarele e prins în năvodul de pescuit). Acelaşi caracter ordonator al naturii îl au şi alte acţiuni: M. statorniceşte mişcarea stelelor, supraveghează vînturile fi-xîndu-le ritmul şi intensitatea. Pe lîngă aducerea focului, opera lui de bază este pescuirea de pe fundul oceanului a insulelor Polinesiei; spre a izbuti, M. unge cîrligul undiţei cu propriul său sînge, apoi trage afară bucata de pămînt a fundului mării unde era casa zeului adîncurilor (cîrligul agăţîndu-se de uşa casei) şi împarte insula (sau insulele) cu fraţii săi; între timp însă pămîntul capătă relief (munţi şi văi, albii de rîuri) fiindcă insula era de fapt un peşte enorm care, scos Ia aer, s-a încreţit. Insularii polinesieni din sud cred că ţările lor sînt legate cu funii vegetale de un peşte trăind în imer-siune. Dependent de această operă, M. le-a dăruit oamenilor peştii ş i i-a învăţat să-î pescuiască şi să-i mănînce. Înzestrîndu-i cu arhipelagul pescuit, i-a învăţat să-şi construiască locuinţe şi pirogi pentru navigaţie. Fiind în întreaga Polinesie figura mitologică cea mai măreaţă şi mai plină de autoritate (numit adesea „Maui cel înţelept" sau „Maui cel cu o mie de şiretlicuri", iar în Tahiti crezîndu-se că are 8 capete), socotit fie zeu, fie semizeu sau supraom, M. e venerat şi pentru că un *mit spune că i-a sfidat pe zei: în ins. Rarotonga e considerat fiul zeului *Tangaroa şi se crede că s-a răzbunat crunt pe tatăl său divin numai fiindcă acela, luînd chipul zeului care rîde, şi-a făcut de rîs fiul şi l-a îmbrîncit în mare. Uneori naraţiunile mitologice regretă că M. şi-a irosit puterea şi înţelepciunea şi pe fapte mărunte: fie (la maori) la bătrîneţe prefăcîndu-şi fiii în 2 stele, fie transformîndu-şi din resentiment cumnatul în *cîine. Miturile îi conferă şi o singură încercare nereuşită: lupta contra morţii. Ştiind că M. va trebui într-o zi să moară, tatăl său îl sfătuieşte s-o provoace pe zeiţa nopţii Hina, (de obicei mama, dar în unele variante, soţia lui M.), totodată şi zeiţa morţii (Hina-nui-te-Po) ; el o cheamă la luptă, secundat de toate păsările lumii; zeiţa fiind adormită, M. intră în gura ei cu gîndul de a o ucide dinăuntru şi a obţine astfel nemurirea pentru oameni şi păsări ; îi rămîn însă afară picioarele tatuate, atîr-nînd caraghios printre dinţii zeiţei, şi o pasărs, amuzată de spectacol, calcă consemnul şi rîdq* iar ciripitul ei piţigăiat o trezeşte pe zeiţă ca^e fulgeră din ochi şi strînge din dinţi, retezînduşl în două şi omorîndu-1 pe M., astfel că şansa obţinerii imortalităţii piere pe totdeauna; în acest fel a fost inventată ♦moartea, oamenii fiind pînă atunci nemuritori.
 MAVKI
332
 § Katiiarine Luomala, Maui-of-a-thousand-Tricks. His Oceanic and European Biographers, Ilonolulu, 1949; J. F. Stimson, The Legends of Maui and Tahaki, Honolulu, 1937
     Mavki; Navki Nume plural al unei categorii de ♦spirite malefice, în *mitologia slavă (la slavii răsăriteni: ruşi, ucraineni); sînt de obicei aducătoare de moarte; (de altfel, sînt legate onomastic de divinitatea slavă care personifică ♦moartea: *Navi. M. sînt reprezentate cu trup omenesc numai în faţă; din spate însă, neavînd spinare, li se văd măruntaiele. în varianta ucraineană (peste care şi-a lăsat amprenta ♦creştinismul), se prefac în M. toţi copiii care au murit nebotezaţi.
     Ma-wang (Prinţul Cailor) Zeul ocrotitor al ♦cailor, în ^mitologia chineză folclorică; această divinitate, odinioară cu mare popularitate, provine dintr-un ♦cult din China de Nord, de origine străveche. Ca personaj mitologic, M.-iv. este rezultatul unui ♦sincretism între mai mulţi ♦zei cabalini arhaici, care se sărbătoreau — în cadrul unor ♦ritualuri cu *sacrificii — în funcţie de anotimpuri, astfel: primăvara — Ma-zu (strămoşul cailor sau calul arhetipal); vara — Xiang-mu (primul păstor de cai) ; toamna — Ma-she (primul călăreţ); iarna — Ma-bu (spiritul bolilor cabaline). Dar într-o epocă mai tîrzie apar în ♦temple imagini trifaciale, ca ale unei trinităţi divine inseparabile, compuse din: Ma-zu (de astădată confundat cu Ma-wang), Xiang-mu (acum o divinitate feminină: strămoaşa cailor) şi Ma-she. în evul mediu chinez, se organizau în temple *sărbători, sacrificii şi spectacole de teatru în onoarea lui M.-w., în ziua a 23-a din luna a 6-a, considerată ziua de naştere a zeului.
     Mawu Zeul suprem al tribului ewe din Sudanul Occidental şi Dahomey (—* mitologiile populaţiilor africane); îndeosebi, zeu al ♦cerului (în unele privinţe aproape un *deus otiosus), care a creat lumea şi oamenii. M. trimite ploaia şi domină un numeros ♦panteon de divinităţi şi ♦spirite, numite trowo (112 indigene şi 26 acceptate de la alte triburi). Portretul mitobiografic al zeului e variabil; în concepţia tribului ewe, cerul e adesea considerat o pluralitate verticală de cercuri sau discuri, înşirate unul peste altul pe o osie de fier. Actul cosmogonic (-* cosmogonie) al lui M. nu este integral şi e pe jumătate un soi de comerţ; împărţind aripi păsărilor, nu le-a dat cozi, declarînd că trebuie să şi le cumpere singure; cum cozile urmau să se vîndă o singură dată, cu 5 kauri, pe care prepeliţa nu le avea, coada ei a fost vîndută de zeu turturelei. Oamenii sînt creaţi nemuritori: la încheierea actului de ♦antropogonie, M. le-a spus: „Nu veţi muri niciodată şi veţi trăi mereu pe pămînt f“; dar murind accidental un şoarece şi fiind înmormîntat cu fast de tribul care nu mai văzuse cadavre, le transmite ♦moartea, fiindcă s-au bucurat de pieirea altuia. Cerul, iniţial prea aproape de pămînt, a fost luat sus de zeu, după ce o femeie l-a jignit aruncîndu-i terci fierbinte în faţă. Iar gestul arhetipal al trimiterii ploii l-a făcut într-o epocă de secetă,
 păcălit de o antilopă. Sub raport cultual, M. şi spiritele trowo se încadrează în reguli riguroase; preotul zeului e numit de ♦sacerdotul principal al ♦duhurilor, dintre cei mai bătrîni şi mai bogaţi membri ai comunităţii, diipă o lungă iniţiere, urmată de instituirea unor ♦tabuuri (interdicţia de a mînca arici, şoareci, şerpi, pisici sălbatice, maimuţe, cărnuri putrede sau de a purta alt veşmînt decît cel ritual alb-albastru, exceptînd cazurile de ♦funeralii); acest preot al lui M. execută dimineaţa şi seara ♦ritualul spălării cu ♦apă din sanctuarul zeului în timp ce îi rosteşte epitetele atributive, după ce şi-a clătit de 3 ori gura cu aceeaşi apă lustrală; de asemenea, practică ♦magia medicală şi se roagă zeului pentru femeile sterpe. El nu ane dreptul să vorbească decît cu alţi preoţi sau cu familia sa.
 § J. Spieth, Die Evje-Stămme, Berlin, 1906
    Mâyă (Marea Iluzie) 1 Zeiţă supradivină, în ♦mitologia vedică, personificînd aparenţa iluzorie a lumii obiectuale, simbolizînd iluzia cosmică, manifestată în forme diverse, una dintre ele fiind însăşi apariţia zeului creator *Brahmă. în tradiţia vedică, M. are, în înţeles de iluzie divină, şi valoarea de forţă creatoare absolută,, care poate construi orice fel de lumi, dar care este mai presus de experienţa omenească, întrucît e o forţă supratemporală, iar experienţa umană se încadrează în realitatea temporală, depinde de *timp. Supusă acestei M., lumea cunoscută, realitatea umană, are aşadar o existenţă ireală, de nălucă; în concepţia mitofilo-sofică indiană, M. creează o lume aparentă, care de fapt nu există. Lumea nu este decît proiecţia cosmologică a lui ♦ Brahman (adică a Absolutului universal aflat mai presus. de Timp) şi numai ignoranţa omenească transformă Marea Iluzie într-o realitate logică; a înlătura vălul Măyei (iluzia) înseamnă deci a regăsi Fiinţa Absolută. „Pentru gîndirea indiană,, Mâyă este o creaţie divină, un joc cosmic care are drept ţintă deopotrivă experienţa umană ca şi eliberarea de această experienţă44 (Mircea Eliade, Mythes, reves et mysteres, Paris, 1972, p. 72). în acest sens profund, dacă realitatea aparentă a lumii imediate e caducă, întrucît se supune acţiunii distrugătoare a timpului, înlăturarea vălurilor iluziei înseamnă pentru om depăşirea realităţii iluzorii şi deci prezenţa lui în faţa ultimei realităţi — aceea a lui Brahman, spiritul universal absolut. ^2 ♦Demon magician (sanscr. măyâyoga — ♦magie) şi arhitect inegalabil al clasei sale demonice *Asura; deoarece, în incendiul pădurii Khandava (cf. Mahăbhărata, I) zeii *Krişnâ şi ♦Arjuna i-au cruţat viaţa, M. a clădit 'drept recunoştinţă un splendid palat pentru adunările divine.
    Mayahuel Zeiţa aztecă a fecundităţii (simbolizată de planta maguey) şi a băuturii pulque% o băutură veche din Valea Mexicului, obţinută din fermentarea portocalelor cu unele specii de* agave (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene ); astfel, după mai multe ♦mituri, M. s-a născut într-o floare de agave (în care de atunci
 333
 MĂŞTI
 şi locuieşte), anume o agavă care înfloreşte în două feluri ; în această locuinţă florală, zeiţa a descoperit şi băutura pe care o patronează. Dar M. a devenit oblăduitoarea tuturor băuturilor ameţitoare şi a ciupercilor halucinogene, fiind stăpîna zeilor secundari ai acestora (de pildă *Teonanacatl). M. a fost iubită, ca fecioară, de zeul vîntului *Ehecatl care, pornind în căutarea ei, a găsit-o adormită, printre multe alte fete, sub paza bătrînei Tzitzimitl; zeul o trezeşte (în această ipostază, M. simbolizează forţa adormită a dragostei) şi atunci ea e gata să plece cu el pe Pămînt, iar după ce perechea se desfătează, ajung amîndoi la un frumos pom cu două crengi groase de mare preţ: pomul lorilor şi salcia păsării quetzal; trezindu-se şi constatînd absenţa tinerei păzite, bătrînă porneşte mînioasă după M., însoţită de o armată de zei tineri, pînă dă de copacul biramificat, unde o găseşte pe M. în ramura înflorită; ea rupe creanga şi o scutură peste zeii însoţitori şi numai creanga lui Ehecatl rămîne nevătămată; zeul coboară, adună bucăţile celeilalte ramuri, adică osemintele fecioarei M., şi le îngroapă In cîmp; de aici creşte o plantă din care oamenii 6torc vinul alb. Se considera că M. are 400 de fii care patronează împreună cu ea băuturile şi beţia (aztecii clasificînd beţia în 400 de aspecte, zar fiii zeiţei numindu-se iepuri; o beţie totală era numită alegoric „patru sute de iepuri“; „cincisprezece iepuri" înseamnă o petrecere modestă). M. este soţia zeului buruienilor de leac, * Patecatl.
     Mayirahpak Femeie gigantică fabuloasă, în miturile eschimose (-* mitologiile triburilor polare).
     mazdaism *Religie din Iranul antic, repre-zentînd o formă evoluată a vechiului *zoroas-irism, organizată doctrinar în jurul *cultului zeului suprem Mazda (reluare a zeului binelui, *Ahura-Mazda, din *Avesta). Apărut în primele secole din mileniul I î.e.n., in. s-a răspîndit pe întregul teritoriu al Iranului, de asemenea în Afganistan, Azerbaigean şi, parţial, în Asia Mică; în a doua jumătate a sec. XX mai are fideli în grupul etnic pars din India şi în cîteva mici comunităţi din Iran. Forma canonică a doctrinei m. respectă textul avestic, fiindu-i caracteristic structural dualismul, *credinţa în conflictul ireconciliabil dintre cele două principii arhetipale: Binele, reprezentat de zeul avestic Ahura-Mazda, ca şef universal suprem şi *simbol al luminii, şi Răul, reprezentat de zeul demonic * Angra-Mainyu, simbolul întunericului. Dar în m. tîrziu, cele două principii anterior personificate, se abstractizează şi devin noţiuni eterne şi simbolice. Dezvoltarea şi, implicit. apropierea m. de credinţele populare, a impus reconstituirea unui *panteon cu vechi divinităţi, cu o mitologie escatologică (-* esca-tologie), precum şi preluarea unor *ritualuri tradiţionale (de pildă *libaţia cu băutura fermentată din planta *haoma). In acest cadru se formează şi concepţia asupra duratei limitate a luptei între Bine şi Rău (4 perioade de cîţe 3 milenii), culminînd cu duelul decisiv
 şi cu apariţia mîntuitorului *Saoshyant © Sub raport moral, m. consideră că omul dispune de liberul arbitru de a se situa în una din cele două zone; totuşi, prin efort comun, credincioşii care au ales zona Binelui pot determina triumful mai grabnic al principiului luminos. Structura pronunţat morală a m. determină şi convin? gerea religioasă că atît triumful universal al Binelui prin efort omenesc comun, cît şi *mîn-tuirea individuală, se pot dobîndi mai puţin prin ritualuri, ^sacrificii, exerciţii de *asceză sau ^rugăciuni („Căci mulţumită hranei trăieşte toată lumea trupească, iar prin înfometare îşi pierde viaţa“ — Avesta, Vendidad, III, 33) şi mai ales prin viaţa trăită întru dreptate; astfel, instrumentele credinciosului devin Gîndul bun-, Cuvîntul bun, Fapta bună, acestea traducînr du-se în existenţa cotidiană prin datoria de a spori bunurile materiale create iniţial de Ahura-Mazda (conduită centrată în m. avestic timpuriu pe agricultură şi creşterea vitelor); de altfel, Avesta (Vendidad, III, 30—32) precizează că o recoltă de grîne vatămă pe Angra-Mainyu cu aceeaşi forţă ca recitarea a 10 000 de rugăciuni din Yasna. în mod firesc, m. a respins *ascetismul şi mai ales sacrificiile sîngeroase; în centrul ritualurilor sacrificiale a fost pus cultul focului, *focul fiind considerat expresia spiritului justiţiar divin. Mai tîrziu, cînd în Iran pătrund *creştinismul şi *islamul, parşii^ transformă religia mazdaică Într-un gen de ' ^monoteism, unde răul nu mai e decît o tendinţă lăuntrică omenească, iar singura divinitate recunoscută rămîne Ahura-Mazda.
    măşti Acoperăminte faciale — în strînsă relaţie cu ^miturile, datinele şi ^ritualurile religioase primitive — avînd funcţii simbolice active, fie rituale, fie magice, purtate în cadru ceremonial de *şamani, preoţi, vrăjitori, războinici şi dansatori rituali; m. au apărut probabil în perioada *animismului, funcţia şi stilul lor simbolic fiind influenţate de *credinţele totemiste (—► totem) şi fetişiste (—*• fetiş) ; s-au conservat de asemenea în *religiile antichităţii, în măsura în care acele religii mai păstrau stratul magie în mod efectiv. ^ Egipt Preoţii egipteni reprezentau, în timpul ceremoniilor religioase, figurile zeilor, fiecare preot purtînd masca rituală (care simboliza animalul consacrat) a zeului său: berbecul pentru *Ammon, ibisul pentru *Thot, *cîinele pentru *Anubis, *vaca pentru *Hathor ş.a. ~ Fenicia Arheologia a descoperit mai ales multe m. din teracotă (cele masculine, cu expresii predominant groteşti), făcînd parte din inventarul funerar şi nefiind destinate să fie purtate pe faţă (cf. Sabatino Moscaţi, Lumea fenicienilor, trad. rom., Bucureşti, 1968) ; cele mai vechi datează din sec. VII—VI î.e.n. Întrucît majoritatea reprezintă *demoni, se deduce că aveau mai ales funcţie de *apotropaion ~ Hellada Nefrecvente, m. greceşti erau fie de invocaţie a zeilor, ca atare imitînd figurile divine şi fiind păstrate în sanctuare, fie războinice (ca, de ex. presupusa m. a lui *Agamemnon, confecţionată din aur şi cu o expresie de aspră gravitate ). ~ Roma Fiecare familie romană d*
KftTRĂGDKA
384
 Tază lua masca mortuară a oricărui defunct din ai săi, păstrînd nu acestor rude apropiate ca pe nişte chipuri ale ^strămoşilor, în perimetrul casei, în dulapuri speciale; unite prm linii grafice, toate nu constituiau un soi de arh ore genealogic. Oameni angajaţi de familie (de obicei aj^ori profesionişti) însoţeau, cu aceste m. pe faţă, orice cortegiu funerar, mortul fiind însoţit simbolic, pe ultimul drum, de strămoşii săi (-► fu-vieralii). ^ America precolumbiană Popoarele maya şi nahuatle foloseau abundent m. funerare, In genere, pentru a acoperi feţele mumiilor; în Peru, aceste nu aveaţi expresii programatice ca, de ex., masca cu lacrimi pictate, de pe chipul mumiei unui tînăr (cf. Simone şi Roger Waisbard, Mumiile din Peru, trad. rom., Bucureşti, 1965); la *Palenque predomină m. mozai-cale cu aceeaşi funcţie funerară; dar această tradiţie, mai veche, e moştenită de la strămoşii din Teotihuacan ai popoarelor nahuatle (înrudiţi cu toltecii), care excelau în nu funerare mozaicale sau din onix. De la azteci au rămas numeroase nu de asemenea funerare, confecţionate însă din lemn pictat, reprezentînd chipuri cu alură fioroasă, probabil cu funcţie exorcistă (—* exorcism). ~ Africa M. triburilor autohtone sînt aproape totdeauna făcute spre a fi purtate în împrejurări speciale de către vrăjitori (în actele de *magie), viitorii şamani (în ritualul de iniţiere), preoţi sau şefi de trib (în ceremoniile de cult al strămoşilor) sau de către războinici. Multe dintre aceste tipuri de nu africane sînt din lemn sculptat , (ca de ex. m., neobişnuite la alte populaţii, pe care le confecţionează tribul ibo dm Nigeria: ele sînt sculptate tn lemn şi au feţe prelungi, terminate cu coifuri; uneori lemnul e înlocuit cu piele întinsă). Mai multe triburi (de ex., bambara, Malij poartă m* războinice combinate în coif cu obrăzar. O alură enigmatică în solemnitatea lor au m. metalice din Benin, cărora nu li s-au precizat definitiv atributele. ~ Populaţiile primitive cunosc, ca în Africa sau în Australia, toată tipologia magică elementară a m.; dar predomină fie funcţia' totemică (de ex., la mai multe triburi amerindiene, ca tribul Nootka Sound, m. au forma capetelor de *lup, fiind purtate de membrii unor societăţi secrete), fie cea *apo-tropaică (aşa ca la vrăjitorii singalezi din Cele-bes, purtate în *dansul executat în jurul bolnavului demonizat cu scopul de a izgoni din trup *demonii purtători de boli). ^ La români, m. sînt rituale, cu caracter spectacular, utilizate predominant fie în anumite ceremonii coregrafice {de ex., dansul funebru Chiperiul, din Vrancea, în care toată echipa poartă nu funerare), fie în anumite manifestări festive la *sărbătorile de iarnă, în relaţie cu unele *colinde (de ex., *Capra). ~ Europa medievală şi modernă R,ăs-pîndirea ^creştinismului (deşi această religie, tu tradiţia modelului ebraic, nu agrea în primele Becole sistemul de mascare cu scopuri rituale sau magice) nu a putut stăvili tradiţiile păgîne originare ale celor mai multe popoare europene; mu au fost reluate în forme mai laicizate îndeo-
 sebi în * carnaval. în sec. II, *Tertullianus, în Contra spectacolelor, considerînd că orice spectacol apaţine ^idolatriei, preciza: „Legea lui Dumnezeu a rostit blestem împotriva măştilor". Pe lîngă carnaval, care a menţinut un substrat religios minim, popoarele europene (în zonele lor rurale) utilizau nu în ziua de *Rusalii; dar aceste nu erau fie un fel de glugi florale cu două orificii pentru ochi, ca de ex. în Bavaria, fie capete false, ca în Boemia. # Materiile prime folosite în confecţionarea m. sînt foarte diverse: argilă, lemn sau scoarţă de copac, oase îmbinate, pietre preţioase, onix, piele, sticlă (sau pastă de sticlă), teracotă, ţesături, combinaţii vegetale, hîrtie, ţesături, metale (ordinare sau preţioase), combinaţii eterogene (sîrmă, frunze, fructe uscate, păr, cîlţi, mătase de porumb, strujeni) şi, în cele din urmă, tatuaje directe pe faţă sau chiar numai sulemenirea feţei. • întreaga tipologie a m. poate fi clasificată în două ramuri generale: măşti rituale (itotemice; de invocaţie — reprezentînd zei şi spirite; funerare — care, în epoca modernă, s-au transferat într-o practică laică, unde nu se mulează în ghips după chipul defunctului, mai ales dacă acesta a fost o personalitate celebră; festive — de sărbătorire a primăverii, simbolizînd regenerarea naturii sau mareînd schimbarea anului calendaristic; războinice) spectaculare— purtate de bufoni, ca o mască de lemn a bufonului regal din Uganda; de actori, ca perechea de m. dm teatrul grec: una tragică, alta comică; sau ca, mult mai tîrziu, m. de carnaval, care sînt şi măşti de deghizare); măşti magice (de iniţiere, îndeosebi în *şamanism; de metamorfozare în animale totemice, de ex., în lupi, în *riturile *lykantropiei; apotropaice — cu scopul îndepărtării *spiritelor malefice, nu folosite în coregrafia profilactică; exorciste — purtate de orice vrăjitor sau şaman care dansează în jurul demonizatului, spre a-1 elibera din posesiunea demonilor; medicale — urmărind transferul unei maladii dintr-un bolnav, prin dans, gestică şi mască, asupra unei victime alese — om sau animal. ~ în toate practicile corespunzătoare, toate m. de esenţă religioasă — evidentă sau discretă — au avut întotdeauna, fără excepţie, şi o funcţie iconicâ activă.
§ M. Griaule, Masques Dogons, Paris, 1938 ;L Romulus Yulc&nescu& Măştile populare, Bucureşti, 1970
    mătrăguna (grec. ^av8pay6pa<;; lat. mandragora', bot. Atropa Belladonna; rom. pop. doam-na-codrului, doamnă-mare, iarbă-bună, împărăteasă, cireaşa-lupului, nădrăgulă) Plantă solana-cee veninoasă, cu flori brun-violete, care conţine atropină şi hyoscyamină (de aceea utilizată în medicină), prezentă frecvent în *super-stiţiile, practicile de *magie şi *miturile multor popoare, îndeosebi europene şi asiatice, dar amintită şi în texte religioase dintre cele mai vechi. în * Biblie (F.T., Genezat XXX, 14—23), „merişoarele de mandragoră sînt considerate utile în procreaţie, datorită lor, Lea rămînîîid
335
 MEDUSâ
gravidă de la *Iacob. De asemenea, m. era socotită o plantă afrodisiacă, astfel pătrunzînd frecvent în *descîntecele de dragoste. Intrarea m. în mituri şi în magie se datorează îndeosebi unor proprietăţi somnifere şi totodată excitante, ca şi asemănării vagi a rădăcinilor ei cu partea inferioară a corpului omenesc; din această cauză, Columella o numea „iarbă-jumătate om“. Vechile ierbare o reprezintă în ipostazele ambelor sexe (cînd femeie, cînd bărbat), cu o cunună de frunze pe cap şi uneori cu un *cîine m:r legat cu lanţul de picioarele „femeii44 sau aie „bărbatului44. în evul mediu circulau multe superstiţii despre originea m., crezîndu-se, de ex., că ea a apărut fie pe locul unde a fost creat *Adam, fie că răsare periodic din poluţia scursă în pămînt a bărbaţilor', spînzuraţi. După o superstiţie foarte răspîndită, omul care aude geamătul acestei plante, cînd o dezgroapă, e condamnat să moară, m. fiind considerată setoasă de sînge; de aceea, exista obiceiul ca, la dezgroparea unei m., să fie legat alături un cîine, despre care se credea că va muri într-o lungă agonie. Multă vreme, începînd din antichitatea greacă, s-a acordat credit virtuţii de excitant erotic al plantei; astfel, în Hellada, iniţierea folosirii m. era atribuită zeiţei *Aphrodite şi vrăjitoarei mitice *Kirke. în Arabia, m. era pusă în relaţie cu *Djinnii (*demonii) şi se credea că, noaptea, ea e luminescentă; arabii medievali au numit-o „floarea vrăjitoarei44. în numeroase zone folclorice ale lumii se crede că m. îl poate face pe om invulnerabil, că îi poate descoperi comorile ascunse, de asemenea, că posedă proprietăţi oraculare (-> oracole). Plantă prin excelenţă magică, m. are, închise în ea, „forţe extraordinare, care pot multiplica viaţa sau pot ucide44, fiind aşadar „iarba vieţii şi a morţii44 (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 222).
 § Mircea Eliade, La Mandragora et les mythes de la naissance miraculeuse (în Zalmoxis, III, 1940—1942, p. 3-48)
    Medeia Vrăjitoare caucaziană din *mitologia greacă, fiica regelui colhilor Aietes (sau Kolhos), devenită soţia căpeteniei * Argonauţilor, *Iason, care a adus-o din *Colhida în Hellada. După un *mit transmis de *Ovidius, M. era preoteasa zeiţei *Hekate şi nepoata vrăjitoarei *Kirke. Prin arta *magiei sale 1-a ajutat pe Iason să învingă piedicile puse de tatăl ei şi să obţină lina de aur. Spre a scăpa tronul părintesc al lui Iason de uzurpatorul Pelias (care-1 trimisese pe succesorul legitim după lîna de aur), M. le învaţă pe fiicele acestuia să-şi taie tatăl şl să-i fiarbă într-un cazan bucăţile trupului amestecate cu buruieni, sub pretextul întineririi, desigur fără nici un rezultat. După ce fiul lui Pelias îi alungă pe amîndoi din ţară, M. îşi petrece cu Iason zece ani în Corint; cînd însă Iason o repudiază, ca să se însoare cu Kreusa, fiica regelui Kreon din Corint, M. îi dăruieşte cu viclenie tinerei fete un veşmînt care, îmbrăcat, ia foc; din răzbunare, îşiucide şi copiii făcuţi cu Iason, după care acesta, de durere, se sinucide;
plecind, M. incendiază şi palatul regal al Iul Kreon, care piere în flăcări, apoi pleacă zburînd în carul ei aerian tras de *dragoni; ajunsă la Atena, se mărită cu regele Aigeos; uneltind însă împotriva fiului ei vitreg *Theseus, e alungată din nou şi se întoarce în Colhida, unde îşi ajută tatăl să-şi recapete tronul uzurpat. a rămas şi un *simbol mitologic al magiei perfide. Kreusa este omorîtă indirect, prin mantia şi coroana trimise în dar, ambele îmbibate cu > soi de bitum inflamabil, care o fac pe rivală să ardă de vie. Hesiod îi acordă M. epitetul „Cea cu glezne frumoase44 (Theogonia, v. 981 fără să insiste asupra detaliilor de caracter; dar Diodor din Sicilia o descrie ca pe o blîndă fecioară rătăcitoare pe ţărmul colhic al Pontului Euxin care divulgă Argonauţilor cruzimea tatălui ei Aietes, regele colh, ş{ (în această versiune) a surorii ei Kirke, obişnuiţi amîndoi să ucidă pe orice străin care ar debarca în Colhida. Aici, M. ajută efectiv întreprinderea argonautică, intrînd în sanctuarul lui *Ares (de fapt al zeului local al războiului), unda era păstrată lina de aur; apoi, prin vicleşug, obţine uciderea uzurpatorului Pelias la întoarcerea în Hellada, ca soţie a lui Iason. Totuşi* în altă variantă mitologică, plecînd cu Argonauţii din Colhida, pentru a tempera viteza flotei urmăritoare comandate de tatăl ei, M, îşi taie în bucăţi propriul frate (Absyrtos), arun-cînd de la pupa navei, pe rînd, în mare, fiecare bucată din trupul acestuia. Tot după Diodor, alungată, învinuită de otrăviri şi rătăcitoare prin lume, M. naşte un fiu — Medos (de la un rege asiatic sau de launbasileu grec) —(într-o variantă, de la Aigeos), iar acest fiu devine întemeietorul unui popor: al mezilor (însă alţî mezi decît cei atestaţi istoric, din ramura iraniană). Cunoscută de greci în reprezentări da obicei cu aspect exotic, M. defineşte în *mitologi0 tipul de vrăjitoare inteligentă şi perfidă, neîntrecută în arta dozării otrăvurilor şi a unguentelor magice: aceste unguente fabuloase modifică ire-cognoscibil vîrste şi chipuri omeneşti. Toată activitatea M.era inspirată şi ocrotită de Hekate.
   Meder Zeiţă *htonică din Etiopia precreştină» simbolizînd glia maternă (Terra Mater); deşi numele are o rezonanţă indoeuropeană, M. ara o structură cultuală autohtonă, ^cest nume sub care o cunoaştem nefiind probabil decît rezultatul unei contaminări, după contactul cultural al Etiopiei cu lumea hellenistică.
   Meditrina Zeiţă din * mitologia romană, patronînd actul însănătoşirii bolnavilor, procesul fiziologic al vindecării de boală. MeditrintUia îi era consacrată ca ^sărbătoare specifică.
   Medusa (grec. Ms8oixra ) Cea mai hidoasă din grupul *Gorgonelor şi cea mai cunoscută» Fiica perechii *Phorkys—*Keto, M. îşi omora victimele privind u-le drept în ochi (după altă variantă, văzînd-o din faţă în rază perpendiculară, privitorul murea subit sau era pietrificat), A fost ucisă de *Perseus care, ca să-i poată reteza capul, i l-a privit indirect într-un scufe* pe care zeiţa * Athena i l-a ţinut în loc de
 JHENSTOFELES
336
dă; apoi zeiţa a început să poarte chipul imprimat al M. fie pe scutul ei, fie pe egidă.
    Mefistofeles; Mefistophilus în ♦legendele medievale germane, numele unui *demon subaltern care, încheind un legămînt cu Doctdrul Faustus (*Faust), căruia avea să-i dea tinereţe şi bogăţie în schimbul sufletului, s-a pus în slujba aceluia. Era socotit un *duh rău, încorpo-rabil fie în formă umană (călugăr), fie mai ales în formă de *cîine (de obicei negru). Adesea era identificat cu ♦Diavolul.
 fi Mircea Eliade, Mephistopheles et l’Androgyne, Paris, 4962
    Meletes (grec. jjeXetti — exerciţiu, studiu, îndeletnicire) Una dintre cele 4 *Muze primitive din *mitologia greacă, probabil patronînd preocupările artizane.
    Melhisedek (ebr. Malhizedeq — Regele meu este sfinţenia; grec. MeX%ioe8ek) Personaj enigmatic din *mitologia biblică, după tradiţiile ♦iudaismului şi ale ^creştinismului primitiv, un contemporan al lui ♦Abraham şi rege în Sha-lem, cetate care va deveni ulterior Yerusha-laim (Ierusalim). M. era şi *sacerdot în *cultul premonoteist al zeului El Elion (—> El, Yahweh). Referirile din * Biblie sînt sau confuze sau misterioase: „Atunci regele Sodomei a venit întru întîmpinarea lui Abram, după întoarcerea sa de la înfrîngerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu el, în valea Shaveh [valea regelui]. Şi Melhisedek, regele din Shalem, i-a ieşit înainte cu pîine şi vin; iar el era preot al lui El Elion. Şi l-a binecuvîntat şi a zis: «Binecuvîntat fie Abram de El Elion, făcătorul cerului şi al pămîntului! »“ (V.T., Geneza, XIV, 17—20). Dar în Psalmi (CX, 4) apare o stranie sacralizare, alta decît aceea, curentă, cu caracter de castă, a succesorilor lui ♦Aaron: „Juratu-s-a*Yahweh şi nu-i va părea rău: «Tu eşti preot în veac, după rînduiala lui Melhisedek! »“ — căci aici M. e descris aproape ca sacerdot arhetipal. Tratatul talmudic Nedarim (32 b şi urm.) îl identifică pe M. însă cu *Sem, fiul lui ♦Noe. în textul de Ia Qumran Midrash Malhizedeq, al *esenienilor, aleşii lui Yahweh sînt numiţi „oamenii sorţilor Iui Melhisedek", iar timpul răscumpărării mesianice este „anul binecuvîntării lui Melhisedek", M. însuşi fiind prezent aici ca un locuitor ceresc sau ca o căpetenie a „îngerilor veşnici"; totodată, el apare şi ca un răzbunător de tip escatologic (—► escatologie); din atari aluzii poate să rezulte chiar un prototip al lui ♦Mesia, în sens ebraic. Continuînd tradiţia mozaică (—> mozaism) şi poate şi pe cea eseniană, Epistolarul paulin adaugă o altă trăsătură ciudată: „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavînd nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii, şi fiind făcut asemenea Fiului lui Dumnezeu, el rămînea preot pururea (Pavel, Evrei, VII, 3). Dar o altă linie tradiţională din iudaism (relatată de autorul creştin Epiphanius din Cypru) II consideră pe M. numai fiul unei femei de moravuri uşoare şi al unui tată necunoscut.
    Mclissa (grec. |i£Xicoa—albină;              lat.
 mei — miere) ♦Nimfă din * mitologia greacă (pre-
 luată şi de *mitologia romană), căreia i se atribuie descoperirea creşterii *albinelor şi, implicit, patronajul albinăritului; se credea că există şi un grup de Nimfe (Phryxonides) care au crescut primele albine domesticite şi care, totodată, l-au hrănit pe ♦Zeus, cînd era copil.
    Mellona; Mellonia (lat. mei — miere; mei-larius — apicultor) Zeiţă din *mitologia romană, venerată ca ocrotitoare a ♦albinelor.
    Melpomene (grec. Metaojjevri — Cîntăreaţa; jjeXticd — cînt, celebrez prin cîntece; după Diodor din Sicilia, din jisXog — melodie, cadenţă, muzică) *Muza tragediei în *mitologia greacă (una dintre cele 9 Muze clasice), reprezentată cu o ♦mască tragică şi, pe frunte, cu o cunună de iederă sau de viţă de vie. Iniţial, patronase numai cîntecul festiv; mai tîrziu, cînd faţă de noul atribut al poeziei tragice e înfăţişată şi cu un pumnal simbolic, ♦cultul ei se asociază cu al zeului ♦Dionysos.
    Melqart; Melkaart Zeu cumulînd atrbute cereşti şi marine, în ^mitologia feniciană, adorat mai ales ca zeu al navigaţiei şi comerţului, în Tyr, centrul său cultual, unde numele său însemna Regele Cetăţii. M. era de obicei reprezentat cu aspect de războinic victorios şi de mare corăbier. Dar, deşi similar sidonianului ♦Baal, M. era zeu mai complex, patronînd şi modificările periodice ale vegetaţiei, căci anual, cîte 5 zile consecutive, se oficiau *sărbătorile de primăvară Trezirea lui Melqart, cu scopul de a determina reînvierea zeului prin virtutea ♦focului. Din sec. X î.e.n. devine zeul suprem în ♦panteonul fenician din Tyr, adorat însă şi în alte oraşe (cartaginezii trimiteau anual o solie la Tyr cu un tribut pentru M.). Zeul avea numeroase ♦temple în lumea Feniciei (unul magnific, construit de regele Hiram), dar mai ales în coloniile tyreniene: Gadir (Cadix), Lixos, de ambele părţi ale Gibraltarului (Stîlpii lui Melqart). M. a fost preluat şi de alte popoare: regina de origine sidoţiiană Iezabel, soţia lui Ahab, introduce ♦cultul lui M. la evrei, ridicîndu-i şi un ♦altar în Samaria (V.T., Regi, XVI,31—32); grecii îl asimilează cu ♦Herakles, iar Plinius cel Bătrîn îl semnalează numindu-1 Midakrit (Istoria naturală, VII, 56).
    Melusine ♦Zînă (fee) din folclorul mitologic francez, avînd capacitatea de a se metamorfoza parţial în şarpe sau înfăţişîndu-se alteori ca ♦Sirenă cu şolduri ispititoare însă unite în coadă de reptilă. Fiică de zînă, M. moşteneşte de la mama ei acest dar al ♦metamorfozei, putîndu-şi preface partea inferioară a corpului în coadă de şarpe; una din versiuni transferă ♦mitul în cadru tematic curent de basm: surprinsă într-o sîmbătă de soţul ei în momentul metamorfozării, M., sare pe fereastra castelului. Prezentă în ♦legendele din Poitou şi în romanele cavalereşti medievale, povestea M. a fost transcrisă întîia oară în prelucrarea romanescă a lui Jean d’Arras (1387), iar apoi s-a răspîndit şi în Germania.
    iMemnon Rege mitic al Etiopiei, după un mit grec (-* mitologie greacă), fiu al troianului Ti-thonus şi al zeiţei ♦Eos; omorînd în războiul
337
MERT
troian (în care venise în calitate de comandant al unui corp de 10 000 perşi şi 10 000 etiopieni) pe Antilochos (fiul lui Nestor şi prietenul lui ♦Ahilleus), e provocat de Ahilleus la duel şi ucis ; dar mama sa, Eos, îi răpeşte cadavrul şi îl înduplecă pe *Zeus să-i dăruiască fiului ei nemurirea. Luptîndu-se cu M. la rugămintea lui Nestor, Ahilleus cîştigă totuşi o victorie relativă, numai asupra trupului pămîntesc. Grecii afirmau că din rugul de incinerare a lui M. au ieşit în zbor nişte păsări (numite apoi Memno-nides); ele se formaseră din cenuşa cadavrului şi
ii vizitau anual mormîntul de la Hellespont (cf. Ovidius, Metamorfoze, XIII, v. 600—621).
O  statuie gigantică, ridicată în cinstea lui M. în Teba (Egipt), ar fi cîntat zilnic la ivirea zorilor, al căror *simbol era zeiţa Eos.
    Men (frig. men — strălucitor, puternic) Zeu frigian al * Lunii, *cultul căruia este atestat şi în Dacia Romană (—* mitologie dacoromanâ) ; după o ipoteză neconfirmată ar fi la originea cultului zeilor *Mani. Reprezentat cu *simbolul cornului selenar, plasat între omoplaţi. I se atribuia protejarea morţilor, dar deopotrivă însuşiri oraculare (-+ oracole) şi vindecătoare de boÎL M. a fost absorbit, în epoca imperială, de *mitologia romană.
    Menakâ O foarte frumoasă *Apsara din
*mitologia vedică, trimisă de zeul * Indra la un măre *rtşi, înţeleptul ascet *Vi£vămitra, spre a-1 seduce şi a-1 abate astfel de la exerciţiile sale de. *asceză. Faptul s-a petrecut, iar M. a născut de la marele ascet pe frumoasa *ţakuntalâ.
    Mencius (Meng Zi, Meng Ke) Cel mai important discipol al lui *Confucius şi filosof el însuşi, trăind (372—289 î.e.n.) în epoca dinastiei Zhou. Una dintre tezele sale filosofice fundamentale, cu implicaţii religioase în *confucianism, este shan (bunătatea), ca însuşire nativă a omului, orice modificări de caracter omenesc datorîndu-se influenţelor sociale. Scrierea de bază, în opera lui M., este tratatul Meng zi (Cartea lui Meng Zi).
    menhir (breton, men — piatră, hir — lung; celt., cromleh — cerc de piatră) Megalit prelucrat în anumite forme: de obicei, piatră mare, pînă la 20 m înălţime. Menhirii abundă mai ales în Bretania, Anglia, Scandinavia, Caucaz şi sînt grupaţi în aliniamente sau dispuşi circular, concentric; azi li se cunoaşte întrucîtva funcţia cultuală, dar în rest sînt încă enigmatici. Se pare totuşi că m. aveau şi atributul de paznici ai mormintelor împotriva fiarelor şi hoţilor, totodată şi împotriva *morţii totale (deci şi contra morţii sufletului, care astfel era împiedicat de greutatea pietrei megalitice să se risipească, să se difuzeze în spaţiu). în mitofolclorul populaţiilor tîrzii de după *creştinism, printr-un raport de confluenţă între *mituri şi *superstiţii, se crede că m. (ca şi *dolmenii) nu sînt decît urme ale *zînelor sau ale *uriaşilor din vechime. (-+ mitologie megalitică)
§ F. Niel, Dolmens et Menhirs, Paris, 1961,
    Menket Zeiţă din *mitologia egipteană, ocrotitoarea fabricării berii şi patroana berarilor;
i  se atribuiau *libaţii îmbelşugate cu bere. Dar *cultul zeiţei avea o strînsă relaţie şi cu ♦ritualurile funerare (—> funeralii).
    Menrya Zeiţă sapienţială din triada etruscă supremă, împreună cu *Tinia şi *Uni (-*■ mitologie etruscă); preluată de romani, devine *M inerva.
    Mephitis (lat. mephitis — putoare, duhoare) Zeiţă din *mitologia romană, patroana mirosurilor respingătoare, pestilenţiale. La origine, o veche zeiţă italică, personificînd emanaţiile din natură de mirosuri pestilenţiale (mefitice) şi patronînd lacul vulcanic Ampsanctus, din centrul Italiei, exalator de aburi sulfuroşi. Animalele sacrificate zeiţei M. nu erau înjunghiate, ca în toate celelalte *sacrificii, ci sufocate cu ajutorul acestor aburi toxici. în jurul lacului sînt diverse peşteri, pe care credincioşii antici italioţi le considerau intrări în *Infern. Totodată însă M. era venerată şi ca ocrotitoare profilactică a oamenilor de agresiunea bolilor epidemice pricinuite de orice contact cu emanaţiile sulfuroase din zonele cu mlaştini.
    Mercurius (lat. merx — marfă) Zeul comerţului, în *mitologia romană, crainicul permanent al lui *Iupiter, şi zeu psihopomp (călăuza umbrelor morţilor spre *Infern), de asemenea, patron al negustorilor, dar şi al hoţilor. *Cultul său s-a format prin cumul sincretic (-+ sincretism) din măruntele divinităţi italice anonime, grupate de romani sub denumirea dii lucrii (lat. lucrurn
—  cîştig), care ocroteau negoţul şi în genere afacerile, dar şi sub influenţă greacă (—> Hermes). M. prezida şi întrecerile sportive. Era reprezentat de romani ca un tînăr frumos şi agil.
    Meriem Zeiţă cerkeză, în mitologia populaţiei circaziene din Caucaz (—► mitologii caucaziene), adorată ca ocrotitoare a albinăritului şi *albinelor; nu se cunoaşte numele originar al zeiţei, cel înregistrat fiind rezultatul unei contaminări de ecou din *creştinism (*Fecioara Maria, aram. Maryam).
    Merkăbă *Carul ceresc, descris în vedenia profetului biblic *Iezechiel (-+ mitologie biblică), din textul canonic scriptural (*Biblia, V T ., Iezechiel, I, 4—28), comentat şi interpretat ca *mister divin, din diferite unghiuri, în mai multe scrieri kabbalistice (-* Kabbala), mai ales în cartea *Zohar (cap. XV; XX), ca şi în unele texte prekabbalistice: *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian) ş.a. Totuşi, la Iezechiel, nu e folosit termenul merkăbă; carul ceresc este numit fie Măreaţa Glorie, fie Gloria lui El Yahweh (angrenajul fiind compus din serafimi, *heruvimi,
4  fiinţe cvadrifaciale înaripate, cu denumirea hayoth, roţi angrenate, numeroşi „ochi" etc.). După toate probabilităţile, termenul merkăbă s-a format de la rădăcina vb. ebr. „a călări".
    Mert Zeiţa muzicii instrumentale şi a cîn-tului vocal, în *mitologia egipteană. M. patrona în special executarea imnurilor pentru zei ; se credea că ea participă efectiv la jubileele de
3  decenii ale faraonilor, într-o *teofanie de tînără
MERU
333
femeie care bate tactul cu palmele. *Templu zeiţei se numea Casa de Aur.
    Mcru ; epitet: Kăiicana-giri (Muntele de Aur) Munte mitic de aur, în *mitologia vedică, de după piscul acestui munte se considera că răsar ♦Soarele şi ♦Luna. M. are forma unei fiori de ♦lotus, iar în centrul piscului este situat oraşul zeului creator * Brahma, în jurul căruia se desfăşoară circular oraşul zeului *Indra; întregul munte e înconjurat de cele 7 continente (jam-budvîpa), din geografia mitică indiană. Singura indicaţie mai concretă se referă la situarea muntelui M. în masivul himalaian (sanscr. Himalaya).
    Mcshkiienet Zeiţă din *mitologia egipteană, ocrotitoare a naşterilor, dar adesea nume colectiv purtat de 4 divinităţi cu atribute distincte: una prezidînd camera de naşteri, alta supraveghind scaunul pe care era aşezată femeia în durerile facerii, iar alte două îngrijind de cărămizile folosite la moşit (femeia egipteană se ghemuia pe o cărămidă spre a-şi înlesni facerea). Emblema era o cărămidă cu cap de femeie. Alteori se ataşau acestui *cult încă două zeiţe, fie cu nume deosebite, fie contopindu-se, ca ipostaze în plus, cu unele dintre cele 4 M.: *Renenet — Zeiţa-doică, femeia cu cap de şarpe, supraveghind pruncul îndată după naştere, dar avînd şi rol de ♦ursitoare, deci prevestindu-i firea, norocul şi averea; Skhai (Zeiţa care decide), glas al destinului decisiv şi un fel de ♦înger păzitor pe care îl dobîndea fiecare om la naştere; în Regatul Mijlociu, Skhai era socotit însă bărbat, soţul zeiţei M., el hotărînd durata vieţii omului şi prezicîndu-i felul *morţii.
    Mesia (ebr. Mashiah — Unsul lui Yahweh) Titlu dat în * Biblie şi unor regi (Saul, David), dar mai ales unui mîntuitor, mesager divin esenţial, aşteptat într-un viitor indefinit, apariţia căruia pe. pămînt ar marca triumful poporului ales al lui ♦Yahweh asupra inamicilor şi începutul unei ere paşnice de prosperitate, cînd „va veni împăciuitorul44, iar „ochii săi vor* 1'i roşii ca vinul şi dinţii săi albi ca laptele44; „împăciuitorul44 e de fapt „cel care va aduce liniştea44 (V.T., Geneza, XLXIX, 10—12 ; cf. ebr.Uhiloh < shalah — a trăi în linişte). M. reapare şi în cărţile ♦profeţilor: „fecioara va zămisli şi va naşte fiu şi îi va pune numele Emanuel44 şi „mare va fi stăpînirea lui şi pacea lui va fi fără sfîrşit44 (V.T., Isaia, VII, IX). Cu semnificaţia de pantocrator şi de suveran al Zilei de Apoi, venirea lui M. înseamnă pentru profeţii biblici aşezarea totală a imperiului lui Yahweh (sau ♦Sabaoth) constînd dintr-un nou legămînt, ba chiar o nouă facere a lumii (comparabilă cu a doua ♦cosmogonie operată de zeul babilonian ♦Marduk), după cum M. are evidente similitudini fie cu mîntui-torul *Saoshyant, aşteptat de ♦ Avesta, fie cu zeii mesianici de tipul lui ♦Quetzalcoatl, ♦Toth, ♦Huangdi. Dar, în sens curent, în doctrina acelor ♦religii care se întemeiază pe făgăduinţa ♦mîntuirii generale a omenirii, prin venirea — într-un viitor anunţat de obicei criptic — a unui salvator, fie de esenţă divină, fie purtînd un mesaj divin, M. este operatorul salvării obşteşti;
 sosirea lui e legată şi de bilanţul universal al faptelor umane. Uneori e numit în V.T. Jiul omului44: „Iată că pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului14 [V.T., lezechiel, VII, 13). în ♦creştinism, M. devine *Isus Christos (negat de ♦teologia ♦iudaismului în cursul unor nesfîrşite polemici doctrinare). Un M. este aşteptat, parţial, şi de unele grupuri de credincioşi din ♦islam '(—* Mahdi). Ideea generală de mesianism e prezentă în toate marile ♦mitologii şi religii ale lumii, care includ în aria mesianică ♦zei binevoitori faţă de oameni, subalterni faţă de divinitatea supremă şi avînd adesea atribute de ♦eroi civilizatori: în contactele lor directe cu grupurile umane, aceştia „mîntuiesc44 omenirea, salvînd-o de la starea sălbatică şi transmiţîndu-1 cunoştinţele elementare fără care nu se poate constitui o civilizaţie (agricultura, metalurgia, astronomia, medicina, morala, scrisul, meşteşugurile, navigaţia ş.a.). în tipul de mesianism biblic (iudaic şi creştin), teologia a operat o reducţie asupra substanţei tehnice şi a insistat asupra codului moral, asupra spiritualităţii umane, asupra ♦escatologici finale din raportul bine-rău şi chiar asupra unor practici de ♦magie.
    Messia (lat. messis — seceriş, recoltă) Zeiţă din ♦mitologia rom.ană, patronînd recoltele.
    Meşterul Manole *Legendă de circulaţie cvasi-universală, convertită în ♦mit de tradiţia folclorică românească (—► mitologie românească) ; mitul autohtonizat în România circulă în balade, ♦colinde şi, după unele presupuneri, chiar în ♦bocete arhaice. O echipă de 9 zidari, condusă de marele meşter Manole (sau Manea), alege pe malul rîului Argeş un loc de mînăstire, unde semnul sacru trebuie să se afle în nişte ruine anterioare; dar, în puterea unui ♦blestem anonim, tot ce se zideşte ziua se năruie noaptea, pînă cînd o tragere la sorţi alege victima de ♦sacrificiu: Ana (sau Caplea), soţia meşterului; implorată şi sedusă de durerea meşterului, divinitatea sau natura îşi dezlănţuie forţele spre a împiedica ajungerea victimei la ţintă, ea însă depăşeşte obstacolele şi voinţele asociate ale omului şi divinităţii şi, fărăsăştie ce face, se lasă zidită de vie, asigurînd cu viaţa ei consolidarea zidurilor. Izvorît din tema comună, în varianta românească mitul ia naştere din detaliile zbuciumului spiritual omenesc şi din sinteza rece a legilor destinului. Alegerea locului sacru, care trebuie descoperit, el existînd în sine (ceea ce traduce o lege generală a societăţilor totemice, ca şi a celor profund tradiţionaliste, ca societatea din India) şi fiind destinat dintru început să adăpostească un sanctuar, este aluzia la actul arhetipal premergător construcţiei sacrificiale; această alegere, cum se ştie, ţine de caracterul magic al ♦ritualului de construcţie din vechile asociaţii de zidari; suprastructura istoricizată (biserica zidită pentru Negru Vodă/Neagoe Basarab) nu depăşeşte tema legendei cu circulaţie mai ales balcanică (Grecia, Macedonia, Serbia, Albania, Bulgaria, România); sacrificarea ca atare (un om, un animal, o parte din trup — ca în legenda caucaziană a arhitectului Arsakidze constri^-
339
METEMPSIHOZĂ
 torul mînăstirii Svetitzhoveii, căruia după realizarea operei i s-a retezat mîna dreaptă) nu e in sine un simbol mitic; tema generală a fost descrisă, în sec. XIX, de Jakob ♦Grimm, Edward ♦Tylor, Lazăr Şăineanu ş.a. G. Dem. Teodorescu semnala (în nota la balada Meşterul Manole, din culegerea sa Poezii populare române, Bucureşti, 1885; în ed. BPT, Bucureşti, 1985; voi. Il/p- 155): „Credinţa care constituie fondul poemei, zidirea unei fiinţe vii pentru întărirea edificiilor, se păstrează pînă astăzi în popor. Se zice că uneori se ia unui om măsură pe la spate, fără să ştie, că măsura se pune pe zid şi că, după 40 de zile, acel om moare, pref ăcîndu-se in stafie". Nu dispunem nici de ♦arhetipul românesc al mitului despre M.M., nici de un nucleu invariantiv; dar întrucît scenariile folcloriştilor şi literaţilor nu au alterat esenţa, nucleul poate
ii restabilit în structură. Originalitatea transferului legendei în mit („Numai poporul românesc a crezut că jertfa ţine cumpănă unei fapte cereşti": Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, cap. Perspectiva sofianică, în Trilogia culturii, Bucureşti, 1944, p. 236) a fost explicată de Petru Caraman ca o ridicare „deasupra preocupărilor de breaslă ale zidarilor". Tema din mitul românesc al M.M. a devenit bivalentă: „moartea creatoare" (Mircea *Eliade) prin sacrificarea femeii şi „opera neterminată" prin prăbuşirea bărbatului evadat, ca suprasimbol al blestemului sorţii; (acest suprasimbol pare să descindă din mitul plecării lui ♦Zamolxis, iar atunci el este şi un *simbol al eternizării). Astfel, mai presus de teza sacrificării de sine a creatorului (şi fără legătură cu motivul profesionalităţii zidarilor), mitul — în care numele Manole e o siglă fără importanţă — ridică lupta dintre om şi destin la un potenţial cosmic. Acest mit nu are totuşi o rezonanţă religioasă autentică: nu „biserica" (traducînd în termen creştin un relict arhaic: „templul", „altarul") stabileşte structura acestui mit (considerat de unii cercetători un mit eminamente cultural), ci actul ritual al construcţiei sacre inevitabile. Mecanismul intim al mitului conţine un factor esenţial: soţia sacrificată este existenţa terestră a constructorului, opera fiind existenţa lui cosmică; femeia vine peste obstacole, inai presus de oameni şi zei, ca o *Moiră, pentru împlinirea operei sacrale; ea e tot atît de supusă grijii pentru bărbat cum este supus trupul bărbatului grijii pentru operă. în lupta dintre om (prin glasurile care se roagă în sens contrar: meşterul pentru ploaia torenţială care s-o oprească pe femeie, femeia împotriva ploii torenţiale care nu are dreptul s-o oprească din drum) şi destin (care dictează construcţia, nepăsător faţă de viaţa sacrificată sau gelos pe cei doi oameni concurînd pe * demiurgi), destinul nu izbuteşte sa distrugă decît factorul terestru (trupul), nereuşind să împiedice realizarea scopului sacru spiritual (opera); iar astfel, mitul M.M. ar fi simbolul luării în posesie a lumii de către hcmo faberx dar nu numai atît.
§ Meşterul Manole. Studiu, antologie şi note de Maria Cordoneanu, Bucureşti, 1980 (cuprinde 38 autori, Ia obiect fiind mai ales textele semnate de: Oy. Bîrlea,
Lucian Blaga, D. Caracostea, Petru Caraman, Alex Ciorănescu, Mircea Eliade, Adrian Fochi, M. Gaster,
B.  P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu, Lazăr Şăineanu, Ion Taloş); Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Giuseppe Cocchiara, II ponte di Arta. I saci'ifici nella letteratura popolare e nella storia del pensiero ^ magico religioso, Roma, 1956
     metamorfoză (grec. j.isTa|i6p<pcoaig ; lat. metamorphosis — transformare) însuşirea de care dispun ♦zeii şi alte persoane mitice sau fiinţele fabuloase din folclor, de a-şi transforma aspectul ori structura sau de a deveni alte fiinţe ori obiecte (oameni, animale, plante, pietre), alteori fenomene (ploaie fulger, vînt, ceaţă), cu ajutorul ♦magiei. Poetul latin ♦Ovidius şi-a intitulat Metamorfoze poemul fundamental.
     Metatron (grec. jisia Opovov — lîngă /după tron; etim. incertă: ebr. natar — a veghea; lat. metator — cel care măsoară; aram. malronita — în terminologia kabbalistică, sinonim pentru Shekhina — fiinţă dumnezeiască; *Ioan Damas-chin, Dogmatica: meta thronon — alături de tron, ca rang îngeresc [apud Const. Daniel, Scripta aramaica, I, Bucureşti, 1980, p. 243]) în *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian), M. este căpetenia supremă a ♦îngerilor şi totodată scribul lui ♦Dumnezeu, ţinînd statistica ^păcatelor omenirii, dar şi a erorilor comise de îngeri (de ex., de grupul „veghetorilor" coborîţi pe pămînt sub conducerea prinţului ceresc * Semyaza, adică de acei îngeri care au fraternizat cu femeile oamenilor. Uneori, M. apare şi în postura de avocat ceresc, în această ipostază complexă, a fost asemuit de unii comentatori cu zeul egiptean *Thot; alţii îl compară însă cu *logosul, ca verb divin, mai ales în sensul ebr. memra. După o versiune din alte texte apocrife, referitoare la ascensiunea lui ♦Enoh, anume acesta a fost învestit de Dumnezeu cu astfel de atribute celeste, devenind Metatron. în ♦mitul despre *Agarttha al *teo-zofiei moderne, M. oficiază ca pontif suprem.
     metempsihoză (grec. nexe^xj/uxcQcrig — strămutarea sufletului dintr-un corp în altul); me-lensomatoză *Cred inj,ă,jprezentă în multe ♦mitologii şi *relîgîl^desj)re ^ telorr-după ♦moartea corpuiui, p.urt abac,-în alt corp (de om.,, animal sau plantă), cu scopul purificării, al desăvîrşirii, iar în unele religii, de ex., cele din India (—► avatar a), cu acela al contopirii finale, după parcurgerea tuturor treptelor necesare atingerii stării pure de perfecţiune, cu sufletul universal (în ♦brahmanism, revărsarea fiecărui *Ătman în * Brahmăn). Treptele sînt în număr variabil. Credinţa se întîl-neşte mai ales în India (—* mitologia vedică, budism, hinduism), la cel ţi (—* druizi, mitologie celtică), chiar în Hellada, la pitagoreici (-* Pythagoras) şi orfici (-+ orfism), dar în forme moderate; de asemenea în Egipt (-» mitologie egipteană) şi la unele triburi amerindiene şi australiene. Credinţele în m. au apărut la popoarele mai înclinate decît altele spre meditaţia aprofundată asupra ♦vieţii şi morţii şi spre o mistică speculativă, care nu admite soluţii
 METIS
340
escatologice definitive (-* escatologie), nici condamnări fără drept de apel. Numărul şi rigoarea statistică a reîncarnărilor s-au modificat de la o religie la alta. Dacă, în religia vedică şi în brahmanism, reîncarnarea urma să se producă în condiţiile vieţii precedente, budismul a^-de-mocratizat ideea ciclului *samsăra, astfel că fostul rege putea să revină la* viaţă chiar ca animal sau plantă şi invers, treapta reîncarnării calculîndu-se în funcţie de meritele personale, în doctrinele greceşti (mai ales orfică şi pitagoreică), se considera că sufletele aşteaptă în ♦Cîmpiile Elisee dobîndirea unui nou trup şi, bînd din rîul Lethe, îşi uită încarnările precedente. Influenţat de orfici şi pitagoreici, poetul *Pindar era un partizan al ideii de transmigra-ţie a sufletelor, în anumite condiţii: „Celor cărora le-a acceptat ispăşirea unei suferinţe străvechi, Persephone le trimite sufletele în al nouălea cer, spre soarele de sus“ (fragm. 133^
—  din acestea născîndu-se eroii sacri; sau: „Cei care au rezistat statornic în cele două lumi, păstrîndu-şi sufletul neimpurificat de nedreptate, se duc pe drumul lui Zeus pînă la cetatea lui Kronos. Scăldată de adierile Oceanului, acolo e Insula Fericiţilor' (Olimpice, II, 75—79j. Em-pedokles, considerînd viaţa terestră un exil, admitea m. ca peregrinare a sufletului prin plante şi animale înainte de purificarea totală care îi va permite recontopirea cu divinitatea din care s-a desprins (fragm. B 115). E interesantă atitudinea unor autori antici faţă de doctrina reîncarnării; de ex., Vergilius îşi include propria nedumerire în întrebarea pusă de ♦Aeneas tatălui său Anchises, în momentul coborîrii în *Infern: eroul nu poate să creadă uşor că sufletele vor pleca de acolo ca să se îmbrace din nou în trupurile greoaie şi se miră de lăcomia sau dorul de lumina vieţii (Quae lucis miseris tam dira cupido?—Eneida, VI, v. 719—721) ; poetul pare şi neîncrezător în posibilitatea poftei nebuneşti de reluare a vieţii; se impune compararea atitudinii vergiliene cu veşnica teamă de reîncarnări a budiştilor.
    Metis (grec. nfjTig — înţelepciune, meditaţie, abilitate, prudenţă) Zeiţă din *mitologia greacă, personificînd gîndirea, raţiunea cosmică. Era considerată întîia soţie a lui ♦Zeus (prece-dînd-o pe ♦Hera), cu ajutorul căreia acesta l-a obligat pe tatăl său * Kronos să-şi verse copiii înghiţiţi. Dar întrucît un *oracol l-a anunţat că tronul îi poate fi uzurpat de copilul său născut de M., Zeus îşi înghite soţia cînd era însărcinată şi astfel ♦Athena se naşte din craniul său. Părinţii zeiţei M. erau *Okeanos şi *Tethys, deci iniţial ea fusese o divinitate marină. *Simbolul *mitului înghiţirii de către Zeus a soţiei sale, adică a gindirii, este înarmarea sa cu înţelepciunea absolută înainte de organizarea definitivă a universului al cărui stăpîn devenise prin uzurpare.
    metodişti *Sectă protestantă, desprinsă din ♦creştinism, dar derivînd direct din ♦Biserica anglicană. *Cultul metodist provine din Clubul sfînt, cerc de studii religioase înfiinţat la Oxford
de fraţii John şi Charles Wesley, în sec. XVIII. Membrii clubului duceau o viaţă ascetică (-* ascetism) cu ♦post şi ♦ritualuri, iar în orele libere, privîndu-se de distracţii, studiau metodic textele scripturale (*Biblia). După încercarea neizbutită de a reforma Biserica anglicană, susţinuţi de un grup german (din iniţiativa contelui Zinzindorf), se constituie într-o organizaţie cui-tuală autonomă (1722), începînd abia de atunci să-şi elaboreze o doctrină proprie, secta meto-distă amplificîndu-se (în 1791, la moartea lui John Wesley, erau 76 848 credincioşi şi 310 predicatori), după ce în deceniile anterioare pătrunsese în coloniile engleze din America. în 1813, ia fiinţă Societatea Britanică de misionarism metodist şi imediat după aceea o societate similară americană; ulterior, apar misiuni în Africa, India, Ceylon, Noua Zeelandă, Australia (engleze) şi în America de Sud, Europa, Asia Orientală (americane); în prima jumătate a sec. XIX, diverse grupuri disidente înfiinţează subsecte, iar în 1881 sînt instituite conferinţele metodiste mondiale, convocate la fiecare zece ani. M. au o riguroasă organizare centralistă: un nucleu inferior cu 12 membri (clasa), circumscripţii conduse de superintendenţi (echivalenţi episcopilor), iar la adunările de clasă fiecare credincios (avînd de altfel carte de membru şi obligaţia de a avea scrisori de recomandare la mutările dintr-o localitate în alta) e obligat să-şi mărturisească săptămînal starea de spirit. Una din ţintele activităţii religioase este misionarismul, m. predicînd o formă de socialism creştin. Considerînd Biblia unica sursă a cunoaşterii lui ♦Dumnezeu şi a ♦mîntuirii şi neaccep-tînd tradiţia, m. admit, dintre *dogme, Sfînta Treime (însă în prim plan ♦Sfîntul Duh), ♦moartea, învierea şi a doua venire a lui *Isus Ghris-tos, Judecata de Apoi, ♦Infernul şi *Paradisul (nu şi ♦Purgatoriul) şi neagă rolul preotului de mediator între Dumnezeu şi oameni. Dintre cele 7 taine creştine acceptă numai *botezul şi împărtăşania, ca ritualuri simbolice, însă şi lipsite de caracter supranatural. Negînd dogma ♦predestinării totale pe baza încrederii lor în perfectibilitatea umană, m. constituie Biserica cea mai tolerantă faţă de problemele teologice litigioase, credincioşii avînd libertatea de a-şi căuta singuri soluţiile. Serviciul divin se reduce la o liturghie simplificată (psalmi, ♦rugăciuni şi predică accesibilă tuturor), importantă fiind ♦credinţa, al cărei rol este activ în transformarea omului, iar ♦religia fiind „viaţa lui Dumnezeu în sufletele omeneşti44. în privinţa ♦păcatului originar — contrar intransigenţei lui Martin ♦Luther şi a lui Jean ♦Calvin, m. spun că, pierzîndu-şi inocenţa după căderea în păcat, omul nu şi-a pierdut însă chipul dumnezeiesc, nici raţiunea, nici liberul arbitru, astfel că a rămas capabil să dobîndească, combătîndu-şi tendinţa spre păcat, o stare purificată inculpabilă. Azi, m. au 87 organizaţii naţionale cu totalul de 20 milioane membri.
§ F. C. Gill, The Romantic Movement and MeLhodism§ London, 1937.
 341
 MILENARISM
    Mgar-ba-nag-po (FierarulNegru) In mitologia tibetană a *religiei prebudiste *bon, zeul fierarilor şi — fie direct, fie prin ♦teofania sa manifestată în primul om care, în stare de transă, a deyenit fierar — fierarul arhetipal (—► arhetip). (Uneori e identificat în alt zeu-fierar: Dbal-gyi-mgar-ba, dacă acesta nu e doar un epitet.) Zeul locuieşte într-o grotă din muntele himala-ian Bal. Mitologia lamaistă (—> lamaism) l-a clasat pe M.-b.-n.-p. în grupul unor divinităţi secundare însărcinate cu misiunea de paznici ai religiei. Fierarul arhetipal, după incubaţia zeului în elt făureşte o sabie capabilă să doboare armate numeroase şi să-şi apere stăpînul de orice pericol de moarte: conform tradiţiei, această sabie arhetipală ar fi păstrată şi azi într-o lamaserie din sudul Tibetului.
    Mictlan (Locul Morţilor) Lăcaşul subpămîn-tean al ♦zeilor ♦morţii şi al oamenilor morţi, în mitologia aztecă şi în general nahuatlă, co-respunzînd noţiunii maya Mitnab (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Cu diferenţe particulare, M. este echivalentul * Infernului. M., stă-pînit şi condus de zeul infernal principal * Mictlan-tecuhtli şi de soţia sa Mictlancihuatl, era închipuit ca’o lume a durerii şi neliniştii veşnice, a suferinţei şi a lipsei totale de bucurii; se credea că e situat sub pămînt, undeva în Nord, dispus în 9 nivele suprapuse; de fapt, M. este o noţiune mai complexă, însemnînd pe de o parte cele 9 straturi unde se duceau toţi cei mugind în condiţii obişnuite, iar pe de altă parte *Tărîmul Celălalt, o lume paralelă, coexistentă cu aceasta, însă neasemănătoare; acestei duble semnificaţii i se acorda o mare importanţă şi printre teologii şi filosofii nahuatli (îndeosebi azteci) exista chiar o specialitate, numită mic-tlanmatini, desemnînd pe învăţatul care se consacra studierii totale a lumii de dincolo.
    Mlctlanteculitli Zeul nahuatl al ♦morţii (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), stă-pîriul absolut al tărîmului infernalMictlan, unde domneşte alături de soţia sa Mictlancihuatl; corespunzînd zeului maya ♦Ahpuch, M. simbolizează totodată nordul lumii.
    Midas Rege frigian dintr-un ♦mit simbolic grec (—* mitologie greacă); răsplătit de*Silenus cu împlinirea unei dorinţe, a preferat să capete puterea de a transforma în aur tot ce ar fi atins: lăcomia l-a adus pînă şi la chinurile foamei, întrucît şi alimentele atinse se prefăceau în aur, astfel că a fost nevoit să-l implore pe zeul ♦Dionysos să-l elibereze de povara unui atare har; la sfatul zeului, s-a scăldat în rîul Pajctolos aurindu-i apele, dar scăpînd de darul său nefericit. După alt mit, chemat să arbitreze o emulaţie muzicală dintre zeii *Pan şi ♦Apol-lon5: preferind pe Pan, a fost pedepsit de Apollon care a făcut să-i crească regelui urechi de măgar; regele a început să şi le mascheze sub o scufie, pînă cînd i le-a văzut bărbierul său; ameninţat cu moartea dacă va divulga secretul, totuşi neputînd purta povara unei asemenea taine, bărbierul a făcut o gaură în pămînt în care a strigat: „Regele Midas are urechi de măgar", iar
din locul de contact sonor a crescut o trestie care, legănată de vînt, a foşnit răspîndind în lume secretul. Mitul a pătruns apoi în folclor, regăsindu-se în forme apropiate şi în alte zone; (un basm kartvel din Caucaz povesteşte păţania similară a unui împărat cu coarne).
    Mider Zeu din *mitologia celtică, făcînd parte din grupul *Tuatha De Dănann şi avîndu-şi reşedinţa în mormîntul megalitic din Bri Leith. Soţia sa, Etain, a fost răpită de regele irlandez Eochaid Airein; zeul a încercat s-o recupereze, însă fără succes. (E straniu amestecul de personaje mitice cu personaje istorice, deoarece acest rege din Irlanda este un personaj istoric atestatr contemporan cu Caesar.)
    Midgardhr; Mannlieim Lumea de mijloc a oamenilor, în *mitologia scandinavă, paznicul acestei lumi fiind zeul fenomenelor atmosferice *Thorr. Concepută de ♦zei ca o zonă despărţitoare între ţinuturile cereşti şi tărîmurile subterane, adică între lumină şi întuneric, lumea M. le-a fost dăruită ca locuinţă perpetuă ♦oamenilor primordiali ♦Askr şi ♦Embla. Zeii au împrejmuit M. cu un dig, integritatea căruia ar fi ameninţată de *uriaşii frigului, de nu ar fi vegheată de Thorr. Cînd s-a născut şarpele *Yormungandr (fiul zeului malefic ♦Loki), *0-dhinn l-a aruncat în mare, însă şarpele a crescut şi a înconjurat întregul M., muşcîndu-şi coada ca să închidă cercul; încercarea neizbutită a lui Thorr de a-I pescui şi a-1 ucide a făcut ca şarpele (numit alegoric Brîul Pămîntului) să rămînă de atunci o permanentă ameninţare circulară a omenirii, întrucît el stîrneşte valurile oceanice, izbindu-le de digul lumii.
    Mi Fei Zînă din *mitologia chineză, fiica zeului *Fu Xi, numită întîi Mi Su şi înecată în fluviul Loshui, apoi devenind ♦zîna patronală a acestui fluviu (deşi unii mitografi, de ex. poetul ♦Qu Yuan, în Enigmele cerului, o consideră zeiţă); e reprezentată ca o tînără femeie de o mare frumuseţe graţioasă, ale cărei proporţii trupeşti constituie un model de armonie.
    Milda Zeiţa lituană a dragostei (—► mitologie baltică) ; avea un sanctuar în Yilnjus.
    milenarism (lat. millenium — o mie de ani); chiliasm (grec. xtkiaajiog <               —  o mie)
♦Mit apocaliptic (-+ Apocalips), figurînd mai ales în ♦teologia ♦creştinismului, referitor la imperiul de o mie de ani al lui ♦Dumnezeu, după a doua venire pe pămînt a lui ♦Isus Christos. Influenţat vădit de ♦zoroastrism, care împarte în durate milenare fixe schimbările raportului de forţe între bine (♦Ahura-Mazda) şi rău (♦AngrarMainyu), m. se întemeiază pe un pasaj din ♦ Apocalipsul lui Ioan Teologul: „Şi am văzut jeţuri şi pe cei ce s-au aşezat în ele, cei cărora li s-a dat putere să ţină judecată. Şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru cuvîntul lui Dumnezeu, ca unii care nu s-au închinat fiarei [...] Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Christos o mie de ani, iar ceilalţi morţi* nu vor învia pînă cînd nu se vor sfîrşi cei o mie de ani. Aceasta este învierea cea dintîi [...] Şi cînd se vor sfîrşi cei o mie
mImansa
 343
de ani, Satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să înşele neamurile care sînt în cele patru unghiuri ale pămîntului (op. cit., XX, 4—8). Bazele doctrinei m. au fost elaborate în sec. II de Papias şi de ♦gnosticul Kerintkos. Avînd un caracter protestatar în genere pasiv şi alimentat de speranţa unei epoci justiţiare, m. se manifestă încă din sec. II—V (la sectanţii ♦montanişti, care afirmau că *revelaţia divină nu s-a încheiat, apoi la *donatişti), dar e atacat de sf. ♦Augustin (De civitate Dei, 426) ; o formă de m. reapare în concepţia stadială asupra istoriei, profesată de călugărul medieval ♦Gioacchino da Fiore (sec. XII), după care ultimul stadiu va fi intronarea unei păci divine; această doctrină e reluată în sec. XVI de Thomas Muntzer, fondatorul sectei creştine anabaptiste (—* anabap-tişti). Există un raport direct între m. creştin şi’ mesianismul rabinic (rezultînd îndeosebi din apocriful Baruh, XXIX, 5 şi urm.), care anunţă venirea compensatoare a lui ♦Mesia în cadru istoric, nu celest, cînd toţi cei care au suferit vor învia şi vor fi răsplătiţi de o mie de ori mai mult. Forme similare de m. s-au manifestat însă şi în ♦islam (în doctrina sectei ♦şiiţilor care aşteaptă venirea' mesianică a Imamului Ascuns, ce se va numi *Mahdi). M. nu este o formă strict religioasă (afară de unele secte in care m. este esenţial, ca la ♦adventişti), într-un sens, avînd totdeauna un substrat politic; de aceea, în epoca modernă se pot întîlni şi forme milenariste cu caracter laic (mitul ♦farfuriilor zburătoare) sau semireligios (formele de ♦cargo-cult). Ga structură generală, înrîurit de vechile doctrine orientale, orice m. include, făţiş sau discret, o nostalgie a ♦teocraţiei. Dar, în esenţă, m. este o doctrină a consolării.
 § L. Gry, Henoch X, 19 et les belles promesses de Papias (In Revue biblique, 1946, voi. 53, p. 207)
    MImâns'; Mîmămsâ Doctrină de structură filosofic-religioasă din India, întemeiată de filosoful Jaimini (un *rtşi semilegendar din sec. IV—V) şi contînd ca unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe de fiîosofie religioasă ale gîndirii clasice indiene. în concepţia M. (care admite existenţa lumii fizice, pe baze senzoriale, şi afirmă existenţa reală a ♦spiritului, deşi neagă existenţa divinităţii), lumea este guvernată de legile kar-miee (-+ karma). Doctrina e ramificată, deşi esenţa ei nu este propriu-zis variabilă de la o şcoală la alta. Forma cea mai veche: Purva-mlmăhsă (Întîia mîmânsâ), al cărei sistem a fost explicat de Jaimini, este consacrată clarificării textelor vedice sacre (-> Veda), avînd în special scopul justificării ritualismului'vedic; o altă ramură importantă:      Karma-mlmâhsă, consa-
 crată acţiunii, explică legile karmice în existenţa lumii; ramura superioară, Uttară-mlmăhsâ (de fapt, mîmânsâ *mîntuirii) este *Vedănta; în acest plan, Brahmă-număhsă, din cadrul filosofiei vedantine, cercetează natura lui *Brahmăn, ca spirit universal. Apropiată întrucîtva de şcolile filosofice *Vaigeşika şi *Nyăyâ prin refuzul concepţiilor subiectiviste, doctrina M. afirmă
 realitatea obiectivă a lumii, negind imixtiunea vreunei divinităţi în creaţia şi în guvernarea a-cestei lumi; a fost astfel firesc refuzul unor concepte, ca de ex. starea iluzorie a universului (-* Mâyă) sau ciclicitatea distrugerilor şi refacerilor lui (-+ Pralaya). Pentru filosofia BL, universul este etern şi neschimbat, fără început şi fără sfîrşit, chiar dacă în el anumite lucruri sînt supuse modificării, între apariţie şi pieire, întrucît nici o distrugere nu e absolută: în toate aceste modificări echilibrul se menţine datorită substanţei — ca bază a oricăror însuşiri: BL clasifică 9 tipuri de substanţă, dintre care numai
5 sînt materiale: ♦pămîntul, *apa, *aerul, ♦focul, ♦eterul (—> elementele), celelalte 4 fiind: sufletul (♦Ătman), mintea, ♦timpul şi spaţiul.
§ Iha Ganganath, Purva-mimansa, Benares, 1S42; A. B. Keith, The Karma mimansa, Caîcutta, 1921
    Mimir Divinitate acvatică, în Mitologia scandinavă, zeu primordial, custode al izvorului înţelepciunii cosmice, aflat sub arborele sapienţial ♦Yggdrasill (-+ Arborele Cosmic). În schimbul dreptului de a sorbi din această înţelepciune, zeul suprem ♦Odhinn i-a dat lui M. un ochi al său. în armistiţiul de după războiul între grupurile divine *Asa şi *Vana, adversarii au făcut schimb de ostatici, însă Vanii l-au ucis pe M. tăindu-i capul, pe care l-au trimis zeilor Asem; cu ajutorul ♦magiei sale, Odhinn a reuşit să-i conserve acestui cap însuşirea de a gîndi şi a vorbi păstrîndu-1 pentru sine ca un preţios instrument oracular /—^oracole). (De altfel, după un ♦mit complementar, M. era unchiul matern al lui Odhinn). Dar sub rădăcinile arborelui Yggadrasill nu era un singur izvor: al doilea, conţinînd cunoaşterea integrală şi înţelepciunea absolută, se află în stăpînirea şi sub controlul exclusiv a lui M. în sens mitologic curent, BL simbolizează şi memoria strămoşească.
    Min; Hakahagaher Zeu falie din Mitologia egipteană, identificat de greci cu ♦Pan, adorat mai ales la Koptos, unde era considerat zeul forţei virile, al fecundităţii bărbăteşti (~+ culte falice). în epoca arhaică, provenit dintr-un ♦fetiş al cărui ♦simbol era un fulger, Bl. devine ocrotitorul cerealelor, zeu al recoltei şi al fertilităţii ogoarelor; procesiunile festive în onoarea lui M. în prima perioadă a verii, în anotimpul shmu, cînd începea secerişul, păstrau această semnificaţie, reluată şi de unele reprezentări plastice: zeul ţine în mîna dreaptă ridicată fie un bici, fie un fulger, ca simbol al forţei. Ulterior, devin curente imaginile arătînd un bărbat zvelt, viguros, pe jumătate gol, cu un imens falus erect; alteori, cu figură tot antropomorfă, are faţa neagră; era numit adesea Părintele oamenilor negri, fiindcă se pare că iniţial fusese adorat de triburile negre din preajma Egiptului; în sanctuarul său exista totdeauna şi o colibă de tip somalez, încheiată în vîrf cu o pereche de coarne. Un al doilea simbol de putere fecundatoare: procesiunile rituale se făceau adesea în prezenţa unui taur (de obicei alb).
    Minerva (arh. Menerva) Zeiţa înţelepciunii, a artelor şi a strategiei militare, în Mitologia
343
 MIR AC Oft
romană. Recompusă sincretic (—* sincretism) după *Menrva etruscă şi * Athena greacă, ocrotind toate meşteşugurile şi prelucrarea lînii, patronînd deopotrivă mobilitatea minţii, M. era pentru romani şi inventatoarea construcţiilor navale. în onoarea zeiţei se ţineau două cicluri de ♦sărbători vesele: Quinquatrus maiores {19—23 martie), cu participarea meşterilor (artifices) din diverse meserii şi arte: medici, poeţi, pictori, sculptori, învăţători, elevi, ţesătoare etc., şi Quinquatrus minores (13 iunie) pentru flautişti.
    Minos Rege mitic al Cretei (-+mitologie greacă), născut din cuplul *Zeus—♦Europe, iratele lui *Rhadamanthys şi al lui *Sarpedon *sau — în unele variante — *Aiakos) şi ajungînd după *moai,te, împreună cu ei, judecător în ♦Infern (♦Hades). Vrînd să fie unicul rege cretan şi cerînd sprijinul zeului ♦Poseidon, care îi trimite, din mare, un taur destinat să confirme Sn faţa poporului sprijinul divin,. M. nu-şi respectă* învoiala cu zeul şi nu-i sacrifică taurul, iar atunci zeul reprogramează destinaţia animalului fâcîndu-1, ca represalii, să pustiască întreaga Cretă. Mai mult, *Pasiphae, soţia regală a lui M., se îndrăgosteşte de taur şi dintr-o aventură a ei cu animalul se naşte ♦Minotaurul, pentru izolarea căruia arhitectul *Dedal construieşte ♦Labirintul şi pentru uciderea căruia ♦Theseus organizează o expediţie, reuşind doar cînd e ajutat de ♦Ariadne, fiica lui M. Un alt ♦mit explică, indirect, ciudata infidelitate a reginei: ..Prokris (soţia lui Kephalos, rege în Thorikos) s-a refugiat pe lîngă Minos. regele Cretei. Ea î-a găsit in puterea unei vrăji: nu putea să aibă copii. I-a făgăduit să-l vindece şi l-a învăţat cum să aibă copii. Întrucît Minos ejacula şerpi, scorpioni şi scoiopendre, iar femeile cu care se împreuna el mureau, Prokris a inventat următorul procedeu, spre a-i permite lui Minos să procreeze: ea şi-a introdus în vagin o băşică de capră, în care Minos îşi evacua reptilele, tre-cînd apoi la Pasiphae şi împreunîndu-se cu ea“ iAntoninus Liberalis, Metamorfoze,      41). în
 Infern — prin voinţa Iui Zeus — M. ajunge judecătorul suprem: judecata se desfăşura pe
 o pajişte de asfodel, în răscrucea (imaginată ca litera Y) unde drumurile se bifurcau spre ♦Tartaros şi spre ♦Insulele Fericiţilor. Sufletele veneau în instanţă dezbrăcate de fostele lor trupuri, iar M. judeca numai cazurile nerezolvate de ceilalţi doi. ♦Platon pune în gura lui ♦Socrate explicaţia motivată de Zeus: culpabilii „trebuie judecaţi goi cu toţii, deci să fie judecaţi după ce au murit. Şi judecătorul trebuie să fie gol, deci mort, ca să privească, cu sufletul său, sufletul fiecăruia, îndată după ce a murit, departe de toate rudele sale, după ce şi-a lăsat pe pămînt toate podoabele, încît judecata să fie dreaptă. Cunoscînd acestea, am pus înaintea voastră ca judecători pe fiii mei, doi născuţi din Asia, Minos şi Rhadamanthys, unul din Europa, Aiakos. Ei, după moarte, vor ţine judecata pe pajiştea de la răscrucea de unde pleacă un drum către Insulele Fericiţilor şi alt drum către Tartaros. Pe cei din Asia îi
 va judeca Rhadamanthys şi pe cei din Europa — Aiakos. Lui Minos îi voi’ da împuternicirea de a decide asupra cazurilor nedezlegate de ceilalţi doi, pentru ca judecata asupra strămutării oamenilor să fie cît mai dreaptă“ (Gorgias, 52 3e—524a).
    Minotaurul (grec. MivG>xaopc<;) Monstru enigmatic din ♦mitologia greacă, jumătate om, jumătate taur, fiul adulterin al soţiei regelui cretan ♦Minos, ♦Pasiphae, născut din amorul ei cu taurul trimis în Creta de zeul ♦Poseidon. închis în ♦Labirintul construit anume de arhitectul ♦Dedal, M. se hrănise cu tributul viu, primit anual, de 7 băieţi şi 7 fete, pînă cînd ♦Theseus izbuteşte să-l ucidă, pătrunzînd în Labirint cu ajutorul fiicei regelui, ♦Ariadne. ♦Mitul e o acumulare de ♦simboluri şi alegorii mai noi, stratificate peste un* nucleu arhaic, poate de structură totemică (-* totem).
    Mioriţa —» Oaia Năzdrăvană
    miracol (lat. miraculum; grec Gaujia — minune) Eveniment reprezentînd o abatere de la legile statistice, iar ca fenomen — o contrazicere a legilor naturii; în sens religios, este un triumf al voinţei divinităţii asupra firescului, iar în ♦religiile structurate pe ♦teism, o derogare efectuată de divinitate de la legile stabilite de ea însăşi; (Spinoza a redus la absurd această definiţie: operînd contra legilor naturale, ♦Dumnezeu operează contra propriei naturi). în religiile primitive, miracolul se subsumează *magi-ei, producerea lui fiind atribuită oamenilor special înzestraţi (♦şamani, ♦sacerdoţi, vrăjitori), în religiile teiste, orice m. este o breşă pe care supranaturalul o deschide în natural, iar autor nu se consideră decît Dumnezeu, direct sau prin intermediarii săi. Spre deosebire de ♦magul primitiv, care se bizuie pe propriile lui ştiinţe şi puteri, sfîntul, ♦profetul sau taumaturgul (-* taumaturgie)y care produce un m., acţionează numai în numele lui Dumnezeu, prin învestitură divină, actul său avînd un caracter charismatic, datorită harului dumnezeiesc cu care a fost înzestrat temporar sau definitiv; ca atare, m. în concepţie teistă (de pildă în religii ca ♦iudaismul şi ♦creştinismul) este un semn dumnezeiesc (signum) ; în acest mod, m. devine un criteriu al ♦revelaţiei, tot aşa cum revelaţia este un criteriu al m. Dar întrucît religiile teiste admit că şi ♦Diavolul, ca şi pseudoprofeţii săi (de ex., ♦Antichrist) pot să producă evenimente miraculoase care forţează firescul, spre a nu rezulta de aici o contradicţie flagrantă (de vreme ce personajelor malefice nu li se acordă harul divin), ♦teologia consideră acest tip de m. drept o falsă imitaţie a minunilor divine, aşadar un act necharismatic, neinclus în actul revelaţiei. De remarcat că tipologia m. relatat în scrierile sacre ale religiilor teiste (*Bibliai *Talmuduly *Coranul) are totdeauna un caracter particular, referindu-se la cazuri speciale şi nu la vreo generalitate universală; de pildă se vorbeşte despre vindecarea orbului din naştere, ca eveniment individualizat, nu de vreun m. care să se refere la vindecarea integrală a feno-
 MIROKU
344
menului orbirii din naştere; această particularizare este un gest teologic de prudenţă faţă de confruntarea cu realitatea curentă, întrucît m. are în primul rînd valoare religioasă de *simbol asupra puterii şi graţiei divine.
 § A. Wiesinger, Okhulte Phănomene im Lichte der^The-ologie, Graz-Wien, 1953
    Miroku Divinitate patronală a viitorului, în *mitologia japoneză.
    mistere (lat. mysteriwn — ceremonie religioasă secretă; grec.ixuaTfipiov—ceremonie misterioasă, iniţiere secretă <        — iniţiez; noţiune
 cu substrat semantic complex: jaucrxrig—iniţiat; lauaxripiotpuXa^—paznicul misterelor sacre; jaocrca-ycoyog — custodele tezaurului din *templu, preot însărcinat cu iniţierea) Categorie de principii religioase şi de practici rituale de ♦cult, destinate exclusiv unor grupuri de fideli admişi a se iniţia în secretele cultuale, totodată obligaţi prin *jurămînt să nu trădeze taina celor petrecute în sanctuar. M. sînt specifice oricărei ♦religii, ele incluzînd două tipuri de ♦ritualuri particulare: magice şi purificatoare. M. erau frecvente în Egipt (solare, funerare), Iran (ale ♦focului), India, mai ales Hellada, de asemeni în America precolumbiană şi la multe triburi din Africa. Printre cele mai semnificative din lumea greacă (autohtone sau împrumutate), erau m. cabire (-* Cabiri), eleusine, dionysiace Dionysos), orfice (->Orpheus), pythagoreice (-+ Pytha-goras), m. lui ♦Zeus, dar şi m. isiace (-* Isis), adonisiace (-* Adonis), mithraice Mithra) 9 ca şi cele consacrate zeiţei frigiene * Kybele.
 *Misterele Eleusine aveau substrat agrar; cele adonisiace se consacrau ciclurilor anuale de ♦moarte şi înviere a naturii. Orientarea cosmologică a * Misterelor Orfice viza originea universului în ♦oul primordial, ca şi legea existenţei ciclice (sufletul omenesc, produs titanic, e con-strîns să se mute dintr-un corp în altul fără încetare, exceptaţi fiind numai cei ce au aflat calea ♦mîntuirii, adică tocmai iniţiaţii Misterelor Orfice. Dar şi ♦creştinismul practică unele tipuri de m.: Sf. Treime, întruparea lui *Isus Christos, *transsubstanţierea vinului şi pîinii în sîngele şi în trupul dumnezeiesc. ♦Teologia creştină, şi îndeosebi cea catolică, afirmă că m. (sau sfintele taine) sînt adevăruri inaccesibile raţiunii, întrucît ele constituie ♦revelaţii, iar în ultimă instanţă nu este admis decît un singur mister: al lui ♦Dumnezeu şi al relaţiilor lui cu lumea; ca atare, ♦cuvîntul divin nu e o explicaţie prin care Dumnezeu ar intra în cadrul logic al gîndirii umane, ci este o *epifanie, adică manifestarea prezenţei lui ascunse, chemarea adresată credincioşilor de a pătrunde în misterul său. Sub raportul conţinutului, toate m. sînt clasificabile în:
 a) simbolice (cu caracter solar, ignic, agrar, metalurgic) ; b) mistice (cosmogonice, funerare, ale transsubstanţierii ş.a.); ambele categorii se sprijină pe iniţierea fidelilor în neverosimilul izbitor pentru ei prin noutate (a) sau prin iraţio-nalitate (b).
    Misterele Eleusine Importantă ^sărbătoare religioasă cu caracter agrar iniţiatic, consacrată
 anual de greci zeiţei * Demeter şi desfăşurîndu-se la Eleusis (Attica); întemeierea acestui oraş era atribuită unui fiu mitic al zeului ♦Hermes, iar întemeietorul era şi tatăl (sau bunicul) lui Triptolemos. ♦Mitul relatează că acolo a poposit Demeter în timp ce îşi căuta fiica, ♦Persephone, răpită de *Hades, şi a cerut să
i  se clădească un ♦templu. Orficii (—> orfism) credeau că la Eleusis se află poarta secretă care se deschide spre ♦Hades. Poetul trac legendar Musaios, din anturajul lui *Orpheus, ar fi fost primul preot al M.E. Scenariul tradiţional al M.E., clădit pe ♦simbolul unirii lui ♦Zeus cu Demeter şi pe căutarea şi regăsirea răpitei Persephone, avea un caracter iniţiatic; în cursul ceremoniei, participanţii vizitau o sală de iniţiere care, topografic, pretindea să reproducă regatul infernal al lui Hades; următorul act de iniţiere, după un an, îl repeta pe primul insistînd asupra amănuntelor. Serbările durau zece zile (13—23, luna boidromion: septembrie^oc-tombrie), în fiecare zi desfăşurîndu-se alt ♦ritual. Hierofanţii (Cepotpavxrig) — preoţii care explicau ♦misterele în faţa celor veniţi să se iniţieze, oficiau ritualul principal, numit „ceea ce se spune" (ia keycDneva); celelalte două părţi: ceremonia (xa5pojieva) şi obiectul ♦cultului (xaopiieva) constituiau anexele de sprijin. M.E, au origine arhaică, poate prehellenică; evoluţia lor îndelungată a pornit probabil de la simbolul spicului de grîu pe care Demeter l-a dăruit lui Triptolemos, ajungînd la simbolul răpirii Persephonei pentru a culmina, în faza de rafinament final al întregii ceremonii sacre, cu iniţierea adepţilor în secretele vieţii postume; de aceea, cu timpul, M.E. s-au complexificat. Viitorii iniţiaţi se purificau — înainte de participarea la ceremoiiial
—  cu o băutură (kykeon) pe care o ceruse Demeter în casa lui Keleos, cînd se angajase doică pe parcursul periplului ei de căutare a Persephonei; băutura se prepara din făină de grîu, apă şi busuioc fraged. Regulile fundamentale pentru iniţiaţi erau discreţia şi cumpătarea. Telete era prima treaptă a iniţierii (xetexTi
—  ritual, ceremonie de iniţiere în mistere); tratată ca fază secretă a sărbătorii misterelor, această treaptă era compusă din 3 momente: dromena (xa 5pojieva), care simboliza răpirea Persephonei şi periplul efectuat de către Demeter în căutarea ei; deiknymena (xa 8eticvDnsva), constînd în reprezentarea regiunilor subpămîntene din Hades; după scurgerea acestui moment ritual, mystii puteau să contemple, în „lăcaşurile fericiţilor", obiectele sacre din cadrul cultului celor’două zeiţe; legomena (xa XsyîDneva), adică instrucţiunile primite de iniţiaţi pentru orientarea spre locuinţele subpămîntene; (de fapt, aceste instrucţiuni nu erau decît nişte formule urmărind înlăturarea fricii de ♦moarte), la această privinţă, ♦Pindar — care acordă o foarte mare semnificaţie M.E. — scrie: „Fericit cel care a văzut acestea, înainte de a merge în Hades; el cunoaşte sfîrşitul vieţii, cunoaşte începutul dat de Zeus“ [fragm. 137). După parcurgerea tuturor treptelor riguros succedate*
345
MISTICISM
mystii obţineau stadiul epopteia (ârcoircsia), aradul maximal de introducere în marile secrete, adică iniţierea supremă. Privite retrospectiv, în dinamica istoriei, M.E. îşi divulgă structura: celebrind „întoarcerea la lumină a tinerei fiice a grîului“ (A. Bonnard), ele repetau iniţierea primordială în agricultură a societăţii primitive, efectuată de către ♦eroii civilizatori mitici, din momentul revoluţiei agrare; iar revoluţia agrară a determinat o cotitură structurală în existenţa omenirii, atît în plan psihosocial, cît şi în geneza conceptelor religioase şi, implicit, în profilul miturilor aferente. Naşterea şi moartea în natură, înmormîntarea seminţelor şi regenerarea lor în altă generaţie de spice vivace şi hrănitoare nu mai rămîneau, tocmai de aceea, simple ♦ritualuri agrare, după ce oferiseră termenii esenţiali de comparaţie cu succedarea alternativă a vieţii şi morţii umane. M.E. au ajuns în cele din urmă mecanismul intelectual şi etic de integrare a omului în univers, deşi pe una dintre căile cele mai pragmatice. După unele tradiţii şi conform unor dovezi arheologice locale, la Eleusis se practicau incinerări rituale. M.E. erau printre cele mai respectate sărbători greceşti; se pare însă că, totuşi, sacralitatea lor ocrotită de lege nu era luată în serios de toţi grecii, căci de pildă Alcibiades a avut îndrăzneala să parodieze ceremonialul de iniţiere secretă; el a scăpat de pedeapsa cu moartea, inerentă, autoexilîndu-se.
 S Georges Mâautis, Les Dieux de la Grbce et les Mys~ ttores d’fileusis, Paris, 1959; Sterling Dow and Robert F. Healey, A Sacred OcUendar of Eleusis, Cambridge, 1965
    Misterele Orîîce ♦Ritualuri da iniţiere secretă, practicate în Hellada (-* Dslphoi) de către orfici (-* orfism), în numele poetului mitic ♦Orpheus şi în cadrul ♦teologiei ce i se atribuia: obîrşia universului total în ♦oul primordial cosmogonic, Noaptea (*Nyx) născînd ♦Gerul (*Uranos) şi ♦Pămîntul (*Gaia), din împreunarea cărora se naşte (altfel decît după tradiţia mitică) Dionysos-Zagreus (-* Dionysos), divinitatea reîncarnată; iniţierea urmărea îndeosebi legea existenţei ciclice: sufletul omenesc, de origine titanică (-+ Titani)t este constrîns să se mute dintr-un corp în altul, fără sfîrşit, exceptîndu-se sufletele celor care au aflat calea ♦mîntuirii, adică ale iniţiaţilor în M.O. Spre a-şi asigura mîntuirea, adică reducerea termenului de eliberare definitivă din ciclul ♦metempsihozei, orficii refuzau întreţinerea vieţii lor prin distrugerea altor vieţi, ceea ce se traducea în hrana riguros vegetariană şi în evitarea a tot de poate consolida „închisoarea corporală" a sufletului, trupul socotindu-se principala impuritate omenească şi deci trebuind să fie strunit şi chiar mortificat (-* ascetism). La sfîrşitul căii de purificare, sufletul urmează să fie primit în lumea divină a veşnicei fericiri, iar atingerea acelei ţinte trebuia să se obţină printr-o instrucţie amănunţită (de pildă, asupra cuvintelor de trecere, gravate pe ♦talismanele care îi însoţeau pe iniţiaţii orfici decedaţi). Cuvintele de trecere
 erau diverse, toate referindu-se însă la cercul iniţiatic purificat din care pleca defunctul („Eu vin din obştea sufletelor curate“ sau „Am ieşit din şirul pedepselor grele şi al durerilor”), iar salutului de primire rostit de zeiţa ♦Infernului ♦Persephone („O, norocosule, preafericitule, din omul care fuseseşi ai ajuns zeu!“), defunctul era obligat să-i răspundă printr-o formulă magică, de sens obscur, strict iniţiatic: „Ied fiind, în lapte am căzut".
 § L. Moulinier, OrpMe et Vorphisme ă l'tpoque clas-sique, Paris, 1955
     misticism (grec. jumiicdţ —misterios, tainic). Noţiune curentă desemnînd orice ♦credinţă în supranatural, specifică atît ♦religiilor, cît şi ♦superstiţiilor, şi aflîndu-se în opoziţie faţă de cunoaşterea raţionalistă a legilor obiective care guvernează universul. în sensul restrîns, de concepţie filosofică sau religioasă, noţiunea de mistică — deosebită de aceea de misticism — include orice atitudine psihologică orientând gîndirea sau existenţa către o experienţă în plan mistic şi defineşte orice concepţie care admite posibilitatea legăturii directe, suprasenzoriale (prin intuiţie, ♦ascetism, extaz sau ♦revelaţie) dintre sufletul omului şi divinitate, mergînd pînă la contopirea virtuală a celor două entităţi. Stările mistice caracterizează atît unele religii (♦orfismul, ♦budismul, ♦creştinismul — îndeosebi medieval, ♦secta ♦sufiştilor din ♦islam), cît şi unele forme paraleligioase (ca ♦teozofia). Mistica budistă are ca ţintă pierderea omului, prin propriile lui puteri, în Absolutul cosmic, ceea ce echivalează cu ajungerea (sau stingerea) în ♦Nirvana. ♦Teologia mistică a creştinismului îşi asumă ca domeniu specifio aşa-numita cunoaştere experimentală a lui ♦Dumnezeu şi a ♦misterului său, întrucît se bizuie pe revelaţia divină şi pe inspiraţia directă din sursă dumnezeiască. Orientări mistice, uneori foarte puternice, a înregistrat ♦iudaismul medieval al kabbaliştilor (-+ Kabbala)9 de ex., în mistica literelor. Un important curent mistic, format în sfera creştinismului oriental (în cercurile monastice bizantine), pe baza doctrinei formulate de teologul Gregorios Palamas (1296— 1359), a fost ♦hesichasmul; acest curent considera că esenţa dumnezeiască, inaccesibilă senzorial, devine perceptibilă numai prin energia emanată de Dumnezeu, aşadar calea de acces spre contactarea spirituală a acestei energii şi, implicit, spre cunoaşterea esenţei divine e constituită de ♦rugăciune şi extaz. în extazul mistic, scopul principal este presupusa contopire a sufletului uman cu divinitatea. Această stare, psihologul William James o explică prin demersul individual deliberat: „Trecerea de la conştiinţa normală la conştiinţa mistică se face de la mic la imens, de la agitaţie la linişte. Se intră în armonie, în unitatea senină unde infinitul absoarbe toate limitele" (The Varieties of Religious Experience, New York — London, 1902). D3 fapt însă atît formele religioase şi filosofice de mistică a meditaţiei, cît şi formele
 MIT
346
 vulgarizate în m. constituie, în trepte diferite, căi de refugiu din cunoaşterea naţională, instrumente de fugă a omului de sine însuşi. Dar au existat şi definiţii din afara ariei religioase; astfel, Alexis Carrel (în VHomme, cet inconnu, Paris, 1935) pune mistica în vecinătatea esteticii, după ei, sensul frumosului conducînd'îa activitatea mistică, pe care acest autor o clasifică printre „activităţile omeneşti fundamentale'4, în planul practicii religioase istoria a înregistrat numeroase crize mistice (în special la filosofii teologici), ca forme particulare; dar în mediile Ignorante şi alienate apar periodic crize de misticism, care adesea sînt numai variante ale bigotismului (acestea s-au înregistrat, în masă, îndeosebi în evul mediu, dar şi în vremurile noastre, în unele secte extremiste) şî caracteristice zonelor periferice ale creştinismului şi islamului, mai rar la marginea altor religii.
§ R. Steiner, Das Chrisientum als mystische Tatsache and die Mysterien des Altertums, Leipzig, 1910; Gershom Sciiolem, Major Trends in Jewish Mysiicism, New York» U 946; V. Lossky, Essai sur la thiologie mystique de VEglise d’Orient, Paris, 1960; T. Andrae, Islamische Mystiker, Stuttgart, 1960; H. Tliurston, The Physical Phenomena of Mysticism, Chicago, 1952
    mît (grec. jauGog — poveste) Naraţiune tradiţională complexă, născută în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman, al cărei conţinut specific, emanînd în forme sacralizate 'de la- o -societate""primitivă (uneori de la o societate numai întTrziată cultural sau regresată prin alienare), imaginează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial sau temporal, petrecute în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă * şi în univers, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, şi care le atribuie tuturor acestora origini supranaturale din vremea creaţiei primordiale şi le consideră sacre şi revelate de fiinţe supraumane. Atît în dezvoltarea istorică verticală a noţiunii de mit, cît şi în circulaţia orizontală a sa prin limbajul curent, termenul a fost investit cu semnificaţie multiplă, elaborată sau spontană, variind între diverse puncte de vedere şi zone de aplicaţie. De la sensul de ficţiune, născocire, se reajunge uneori la înţelesul iniţial de memorie populară sau istorie adevărată, apoi din nou la valoarea de fabulă alegorică, de poezie simbolică, de ♦simbol moral sau la operaţia mentală prin care omul primitiv sau omul involut îşi explică lumea, iar alteori la retroconstrucţia ♦arhetipurilor, la memoria sacră a modelelor exemplare din ♦revelaţia iniţială sau, dimpotrivă, la ideea unor personificări hipertrofice din cursul primelor investigaţii şi descoperiri omeneşti în lumea ambientală; adesea prin m. se înţelege — în limbajul cotidian — pseudorealitatea şi realitatea iluzorie, aşa cum se vorbeşte şi de mituri moderne (care sînt de fapt mai ales pseudo-mituri); iar în limbajul curent (îndeosebi în cel jurnalistic din sec. XX) ..mit;t ajunge să în-
semne şi ceea ce este contrar realităţii concrete. Cercetări din diverse unghiuri, vechi de cel puţin 25 secole, au produs peste 500 definiţii ale" m., dar nici una nu a izbutit să înglobeze toată materia plurisemnificantă a noţiunii atît de complexe, deşi cele mai multe din ele au asigurat o evoluţie teoretică tot mai substanţială a problemei; în tot acest răstimp a crescut un copac cu peste 500 de ramuri, unele groase, altele subţiri şi fragile; nici una din ele nu reprezintă copacul întreg, dar nici una nu poate lipsi din el. Aceste definiţii, fie că se referă la geneza şi structura m., fie că privesc ♦mitologia în ansamblu, ca fenomen de manifestarc-timpurie a unui sistem de gîndire umană, sînt mai puţin o evoluţie practică spre formularea unui postulat şi mai mult o acumulare teoretică de puncte de vedere. Critica m. s-a manifestat în Grecia antică (urmată de reluările romane) unde mitologii erau induşi în eroare de mitografi şi considerau m. o ficţiune poetică deliberată. *Xenophanes din Kohphon (sec. VI î.e.n.) critică printre cei dintîi expresiile şi simbolurile mitologice din opera lui ♦Homer şi a lui ♦Hesiod, respingînd afirmaţia homerică asupra deplasării spaţiale a ♦zeilor, viziunea antropomorfică asupra lor şi refuzînd să accepte ideea că zeii ar fi imorali, aşa cum rezultă din opera lui Homer şi Hesiod, care ie descriu adulterele, furturile, înşelăciunile. Apoi, *Prodi-kos din Keos (sec. V î.e.n.) afirmă că oamenii zeifică îndeosebi fenomenele naturale utile. *EuJiemeros (sec. III î.e.n.) este întîiul care a încercat ,o definire concretă a mitogenezei, considerînd, captivant dar simplist, că mitologia este zeificarea ♦strămoşilor muritori şi apoteozarea regilor defuncţi: oferind o cheie aparent universală, *euhemerismul a recoltat numeroşi adepţi pînă în sec. XX, pe care îi scutea de efortul investigaţiilor mitologiei comparate şi al judecăţii complexe interdisci-plinare. Tot astfel, cu un secol mai înainte, pentru *Theagenes din Rhegion (sec. VI î.e.n.) numele zeilor homerici era fie întruchiparea alegorică a însuşirilor omeneşti, fie alegoria ♦elementelor naturii. ♦ Platon (sec. V—IV î.e.n.), condamnînd drept imorale în educarea tineretului poveştile mitologice ale poeţilor, afirmă că „acestea sînt povestiri cărora nu trebuie să li se îngăduie accesul în Cetate, nici dacă un înţeles simbolic susţine născocirea, nici dacă această născocire e despuiată de orice semnificaţie simbolică" (Republica, II, 378 d). în concepţia lui Aristotel (sec. IV î.e.n.), „iubitorul de mituri e oarecum un filosof, căci mitul a fost născocit pe baza unor întîmplări minunate, pentru explicarea lor“ (Metafizica, I, 2); aceasta e şi singura definiţie antică mai aproape de conceptul modern. Din aceeaşi arie e şi opinia poetului latin *Lucreiius (sec. I î.e.n.); „Oamenii vedeau în vise că zeii săvîrşesc / multe lucruri minunate fără nici un efort. / Pe lîngă asta, vedeau cum se petrec într-o ordine sigură / rotirea cerului şi schimbarea anotimpurilor deosebite, / dar nu puteau să cunoască pricinile celor petrecute. / îşi găseau deci scăparea,
m
punînd toate cele minunate / pe seama zeilor, socotind că toate se petrec din voinţa lor" (De rerum natura, v. 1181—1187). Istoricul Diodor din Sicilia (sec. I î.e.n.), deşi discipol — în interpretarea miturilor — al lui Euhemeros, este totuşi mai temperat, mai larg în soluţii: „atunci cînd avem a face cu povestiri mitologice, nu trebuie să căutăm cu tot dinadinsul adevărul, în înţelesul cel mai deplin al ouvîntului" (Biblioteca istorică, I, VIII, 4). în epoca Renaşterii, preocupările reapar, Gio-vanni Boccaccio (1313—1375) reia însă o concepţie antică simplificată şi, investigînd genealogiile zeilor pagini, consideră miturile o alegorie a cerului înstelat (De genealogiis deorum gentilium). Abia Giambattista Vico (1668—1744) aprofundează problema, stabilind 4 etape istorice în evoluţia m.: 1) umanizarea şi divinizarea naturii; 2) simbolizarea cuceririi şi transformării naturii; 3) înzestrarea zeilor cu semnificaţii sociale şi politice; 4) umanizarea zeilor pînă la despuierea lor de orice înţeles alegoric ; totuşi opinia sa nu se depărtează mult de euhe-merism: „Atunci cînd e vorba de oameni care, într-o împrejurare sau alta, au ajuns vestiţi, într-o direcţie sau alta, poporul închipuie despre ei poveşti potrivite celor ce el ar fi vrut să se întîmple. Poveştile, aşadar miturile, sînt prin urmare adevăruri ideale care corespund meritelor acelor personaje în jurul cărora poporul le-a creat ; şi ele sînt uneori false în sensul că acestor personaje li s-a atribuit capacitatea de a săvîrşi ceea ce ele în fapt nu sînt vrednice să săvîrşească (Principi di una scienza nuova d'intorno alia comune natura delle nazioni, 1725,). în 1757, David, Hume reia optica lui Lucretius, considerînd fîn Hume’s dialogues concerning natural religion) ♦politeismul o *religie naturală şi explicînd apariţia religiei (implicit, a mitologiei) ca o consecinţă a trăirilor omeneşti (mai ales frica şi speranţa), pe care omul le transferă asupra universului înconjurător. Epoca romantismului german (Schlegel, C. Brentano, Fraţii *Grimm) începe să privească, în sec. XIX, m. ca expresie a substanţei spirituale a popoarelor; ideea era generată anterior de Herder, pentru care m., exprimînd înţelepciunea populară, este esenţa concepţiei acesteia despre natură şi societate. Fraţii J. şi W. Grimm introduc întîia oară studiul mitologiei comparate. Apoi Fr. W. Schelling — urmărind ideea unei unificări între „filosofia mitologiei46 şi „filosofia revelaţiei", adică între ştiinţă şi ♦credinţă — afirmă (prima dată, într-o prelegere universitară din 1841), că dacă o cauză formală (aspectul obiectului) e înţeleasă literal ca o cauză materială, ideea devine fiinţă şi se preface în *miracol sau basm, iar dacă această idee miraculoasă e înţeleasă şi ca o cauză activă (avînd finalitate), apare fiinţa miraculoasă acţionînd de la sine, în propriile ei spopuri, şi nefiind altceva decît un mit. Mai t|rziu, Fr. Nietzsche, ocupîndu-se de „naşterea tragediei" (Die Geburt der Tragodie aus dem (jteiste der Musik, 1872) şi, implicit, de *mitologia greacă, îi stabileşte acesteia două izvoare pri-
niordiale: apoliinieul (ceea ce e paşnic, măreţ, echilibrat, artistic) şi dionisiacul (ceea ce e orgiastic şi exaltat). Abia, dintre filosofii germani, K. *Marx şi Fr. *Engels fac efortul de a discerne structura complexă a formării m. ca fenomen psihosocial, spunînd nu numai că m. este opera imaginaţiei omului înfricoşat de forţele naturii, dar şi că „realitatea trecuta, îşi găseşte reflectarea în imaginile fantastice ale mitologiei" (Marx). Cercetarea stadiilor arhaice (*animatism, *animism, Hotemism) a oferit mitologilor un cîmp de investigaţie mai larg, deşi uneori tocmai zonele noi descoperite au limitat aria concluziilor. Max *Miiller, care considera că filosofia primitivă din mitologie este încercarea omului de a cuprinde spiritual infinitul şi, studiind comparativ numele zeilor, lansa o concepţie semantică despre m. (no-mina-numina: numele care devin divinităţi), socotindu-1 o maladie a limbii, ajunge să găsească obîrşia întregii mitologii în m. solare, afirmînd că arienii arhaici îşi constituiseră tot ♦panteonul în jurul ♦soarelui, ♦cerului şi ♦pămîntului (teorie discreditată încă din timpul vieţii autorului). Edward *Tylor teoretizează originea animistă a mitologiei, socotind câ toate miturile s-au format din acel „minimum de religie", cum numise el animismul. Partizan al originii animiste era şi Andrew *Lang (care demontase cu succes angrenajul teoriei lut Max Muller): miturile ,se nasc din personificarea ♦elementelor cosmice, geneza miturilor (care la popoarele civilizate conţin deopotrivă elemente raţionale şi iraţionale) fiind un proces caracteristic stadiului animist al gîndirii umane. Lang lansează, de aici, şi teoria sa despre „monoteismul originar", îmbrăţişată ulterior de mulţi teologi catolici. Toate aceste aparente înnoiri ale cercetării de fapt redescopereau într-un fel sau altul optica antică, de la Euhemeros la Lucretius, uneori însă şi sub înrîurirea ♦teologiei creştine. Alte unghiuri de vedere (de ex., semantismul) exploatează nelimitat zonele limitate alese. G. Usener, consacrîndu-şt o cercetare „numelor de zei" (Gotternamen, Versuch einer Lehre von der religia sen Begriffs-bildungy Î895), construieşte istoria reprezentărilor mitologice, de la micile zeităţi ocazionale pînă la marii zei, întemeindu-se pe analiza limbii. Herbert Spencer (1820—1903), filosof şi sociolog pozitivist, interesat de problema animismului şi a „prereligiei", consideră (dar dintr-o perspectivă derivată din euhemerismţ că divinităţile sînt personificări, însufleţiri ale fenomenelor, m. fiind deci o consecinţă a degenerării şi a falselor concepţii şi interpretări ale naturii, iar mitologia în ansamblu nu e decît un rezultat al ♦cultului ♦strămoşilor. Sociologii, antropologii, etnografii îşi extrapolează observaţiile de strictă specialitate, interpretînd prin ele întreaga . fenomenologie a m. Leo Frobenius face chiar o repartiţie geo-climatică a tipurilor de gîndire mitică, socotind de pildă că tribul yoruba ar fi „un epigon al Atlantidei lui Platon" (KulturgeschichteAfrikas, 1933,/. Pentru sociologul Emile *Durkheim
MIT
 348
(1858—1917), mitologia şi religia sînt acelaşi fenomen social: „Nu văd în divinitate decît societatea transfigurată şi gîndită simbolic". Ecouri ale concepţiei animiste şi totemiste se aud şi mai tîrziu, în sec. XX. Wilhelm Wundt, preocupat de psihologia popoarelor, construieşte (în vasta sa lucrare Vdlkerpsychologie, I—X, 1900—1920) un sistem logic de interpretare idealistă a fetişismului (-+fetiş), animismului, totemismului şi mitologiei, care nu ar avea, toate la un loc, altă sursă decît stările iraţionale (afectele, voinţa) ale omului primitiv; iar H.M. şi N.K. Chadwick afirmă că „mitul este ultimul, nu primul stadiu în dezvoltarea eroului". Totuşi, încă la sfîrşitul sec. XIX, James George *Frazer izbutea (după 1890), manipulînd o materie mitologică imensă din întreaga lume, să vadă mult mai aproape de complexitatea lăuntrică a m. ca fenomen, atît punctele lui de pornire, cît şi evoluţia stadială; Frazer priveşte mitologia (mai ales în ampla sa cercetare comparativă The Golden Bough, consacrată implicaţiilor mitului despre *creanga de aur) în lumină cultural-istorică, m. născîndu-se, după el, de la începutul şi pe parcursul dezvoltării spirituale a omenirii, care străbate 3 etape: *magia, religia, ştiinţa (chiar dacă această stadiaîizare s-a dovedit eronată). O investigaţie atentă şi originală oferea, în 1926 (Myth in primitive psychology), Bro-nislaw *Malinowski, pentru care m. este „un element esenţial al civilizaţiei umane", „o realitate vie la care se recurge mereu", „o adevărată codificare a religiei primitive şi a înţelepciunii practice", şi „nu e o poveste gratuită, ci dimpotrivă, o forţă de mare intensitate activă; nu e o explicare intelectuală sau o imaginare artistică, ci o cartă pragmatică a înţelepciunii primitive". Sec. XX aduce cîteva curente noi în interpretarea m. (psihanaliză, structuralism, existenţialism, pe de altă parte un anumit istorism, dar şi puncte de vedere, fie cu totul speciale, fie îmbrăţişînd, în afara curentelor, fenomenul global). De la Sigmund *Freud, pentru care toate *arhetipurile mitologice sînt un vis colectiv al omenirii, produs de nevroza avînd ca sursă neputinţa satisfacţiei sexuale (Totem und Tabu, 1913,), psihanaliza se amplifică în sforţările imens documentate, însă canalizîndu-se prin aceeaşi albie limitativă, ale lui Cari Gustav *Jung, care consideră mitologia o expresie a „inconştientului colectiv", arhetipurile sale putînd fi găsite* psihanalitic, în opera mitologică a tuturor popoarelor şi raselor, iar autorul urmărind astfel toate transformările şi simbolurile din fenomenul numit de el libido (Wandlungen und Symbole der Libido, 1912); aşadar, zeii cosmici, simboluri ale luminii, exprimă conştiinţa omului, iar *demonii, simboluri ale întunericului şi *haosului, inconştientul său. Considerarea m. numai în plan simbolic avea destui adepţi încă în antichitate, iar reluarea mai complicată a concepţiei în sec. XX nu înseamnă şi o îmbogăţire a cercetărilor ştiinţifice ale m. Şi Ernst *Cassirer se consacră „filosofiei formelor simbolice"
(Philosophie der symbolischen Forment I—II 1923—1929), înţelegînd mitologia ca formă simbolică de gîndire, fără diferenţierea elementelor interne de cele externe, opoziţia cărora se formează încet, m, avînd astfel o forţă atotcuprinzătoare faţă de care celelalte categorii ale conştiinţei şi cunoaşterii umane sînt secundare şi ^abstracte; gîndirea mitică, după Cassirer, e generată de includerea în spiritul uman a ideii de forţă magică. Structuraliştii au privit mai profund relaţia om-natură în procesul primitiv de naştere a m., totuşi limitînd şi ei aria cauzală şi investind primitivul cu gîndire abstractă capabilă de a construi o logică, aşa cum vechile concepţii îl învesteau cu forţa de a imagina inimaginabilul, adică a face comparaţii fără termen de comparaţie, sau cum psihanaliştii au făcut din acel vînător, pescar, păstor de turme sau agricultor primitiv un psihopat cu întreaga sa gîndire dependentă exclusiv de erotism şi de raporturile sexuale. Claude *Levi-Strauss, abordînd m. prin metoda structuralistă, în contextul antropologiei generale şi în condiţiile „gîndirii sălbatice" (La pensee sauvage,      1962; Anthropologie structu-
rale, 1958îl defineşte drept matricea reprezentărilor şi aria soluţionării unor probleme ale logicii primitive, iar mitologia, un cod sui-ge-neris cu ajutorul căruia gîndirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi, obîrşia m. aflîndu-se aşadar în nevoia primitivului de a-şi explica fenomenele din jur, de pildă antiteza viaţă-moarte. Apoi, cu demersul unor cercetători care aprofundează folclorul, cercetarea se reapropie — fie şi pe o cale mai pragmatică — de realitatea de teren: aşa cum socoteşte V. Ia. Propp, cercetător al fenomenologiei basmului fantastic şi al rădăcinilor lui istorice (Ecmo-puuecKue Kopuu eoAiueduou ci<a3KU,          1946), m.
este o povestire despre divinităţi sau esenţe divine, în realitatea       cărora oamenii cred      cu
adevărat. „Mitul        şi  basmul se deosebesc      nu
după forma lor, ci după funcţia lor socială", căci „din punct         de  vedere formal mitul      nu
poate fi deosebit       de  basm", deoarece „basmul
şi mitul (mai cu seamă miturile popoarelor din perioada premergătoare împărţirii societăţii în clase) pot coincide între ele uneori atît de mult, încît în etnografie şi folcloristică asemenea mituri sînt deseori numite basme." Propp clasifică deci întregul corpus de mituri în „miturile formaţiunilor anterioare împărţirii pe clase, mituri ce pot fi considerate izvoare nemijlocite" şi „miturile care ne-au fost transmise de clasele dominante ale statelor antice" mărturia acestora fiind desigur indirectă. Clasi-ficînd mitologiile după specificul lor etnie („Fiinţele mitice ale eschimoşilor sînt eschimoşi, cele ale australienilor, australieni" observaţie valabilă însă numai pentru societăţile primitive închise), Franz Boas respinge conceptul de factor aleator în mitogeneză al imaginaţiei şi admite integrarea m. în cultură: „Fiinţele mitice preexistă ordinii actuale a lumii"; „Nu ar fi corect să presupunem că
349
 MII
miturile care relatează evenimente în legătură cu originea lumii [...] sînt numai rezultatele unui joc întîmplător de imaginaţie": „Importanţa subiectului şi seriozitatea cu care e tratat sugerează că ele sînt rezultatul unor reflecţii despre originea lumii şi ale uimirii respectuoase în faţa unor achiziţii culturale şi faţă de înţelesul riturilor sacre" (Mythology and Folklore, în: F. Boas, D. G. Heath and Co., General Anthro-pology, New York, 1965). Statistician taxonomic al temelor folclorice, Stith Thompson (în Motif-Index of Folk Literature, 1956—1958) vede în m. o „proză narativă" privită, în societatea unde circulă, drept o „relatare veridică despre ceea ce s-a petrecut într-un timp îndepărtat" şi face inventarul general (de fapt, un indice tematic foarte util) al motivelor mitologice: *zei, semizei, *eroi civilizatori, Cosmogonie, catastrofe, instaurarea ordinii în natură, ^antropogonie, originea animalelor şi a plantelor etc. Cercetările mitologice iau cu totul alt curs în îndelungatul travaliu comparatist al lui Georges *Dumezil> care — pe baza unei imense informaţii de la izvoare — reuşeşte să re-definească m. în substanţă. Urmărind dezvăluirea aprofundată a m. în structură, ca într-un sistem coerent (de unde a şi dedus descoperirea sa — fundamentală în mitologia comparată — a funcţiilor tripartite din mitologiile indoeuropene: suveranitatea magică a regalităţii şi sacerdoţiului, forţa fizică militară, fecunditatea asigurată de agricultură, care sînt convertite în triadele de zei de prim rang), DumSzil tinde să descopere, prin m., structura societăţilor arhaice (U Ideologie tripartite des indo-europeens, Paris, 1953; UIdeologie des trois fonctions dans les epopees des peuples indo-euro-peens, 1968; id. Ze ed. avec des «notes addition-nelles », Paris, 1980; ş.a.). După mult timp de compartimentare şi exclusivism, cercetarea de amplitudine, profunzime şi discernămînt, ilustrată la un moment dat de J. G. Frazer, e consolidată de Mircea *Eliade, primul care afirmă că „mitul este o realitate culturală extrem de complexă" şi că „funcţia principală a mitului este de a revela modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative". Privind m. dinăuntru, Eliade îi conferă într-un amplu demers ştiinţific una din cele mai complexe definiţii de pînă acum. M., ca experienţă a societăţilor arhaice, 1) „constituie istoria faptelor fiinţelor supranaturale";
2) „această povestire e socotită absolut adevărată (deoarece are raport cu realităţile) şi sacră (deoarece este opera fiinţelor supranaturale)" ; 3) „mitul se referă totdeauna la o « creaţie », el povesteşte cum ia fiinţă ceva sau cum un model de comportare, o instituţie,
o  deprindere de muncă au fost stabilite: iată de ce miturile constituie paradigmele pentru toate actele omeneşti semnificative"; 4) „prin cunoaşterea mitului se cunoaşte originea lucrurilor şi de aici se poate controla şi manipula totul după dorinţă; aceasta nu e o cunoaştere exterioară abstractă, ci o cunoaştere pentru care experienţele rituale fie relatînd mitul, într-un
ceremonial, fie îndeplinind un ritual, sînt însăşi justificarea"; 5) „pe o cale sau alta mitul este trăit, în sensul că e înţeles ca o forţă sacră, înălţătoare, a evenimentelor rememorate sau repetate". Sintetizînd (în compendiul Aspects du Mythe, Paris, 1963), M. Eliade precizează că m. descrie diferite irupţii ale supranaturalului în lume ce au constituit temeiurile acestei lumi aşa cum este ea şi datorită cărora omul consideră că a ajuns aşa cum e el azi — fiinţă muritoare, sexuată şi culturală. Alţi mitologi, considerînd m. în lumina materialismului istoric, aduc în definiţiile lor nuanţe ale cercetărilor personale, ca Alexei F. *Losev, pentru care „mitul e reflectarea generalizată a realităţii în forma unor reprezentări senzoriale, mai precis, în forma fantastică a unora sau altora dintre fiinţele însufleţite", dar „nu este simbol religios, deoarece * religia e credinţa într-o lume suprasenzorială", iar „mitul nu conţine nimic suprasenzorial, nu cere nici un fel de credinţă", căci primitivului care „n-a ajuns la delimitarea credinţei şi cunoaşterii, fiecare obiect mitic
 i se pare atît de veridic şi evident" încît e vorba într-adevăr de „confundarea omului cu întregul mediu ambiant". Cercetător al „religiei în istoria popoarelor lumii", S. A. *Tokarev operează o reducţie maximală în cîmpul de forţă al m*, privindu-1 ca mitologie — şi aceasta nefiind altceva decît „totalitatea producţiilor fanteziei populare, născute de dorinţa de cunoaştere pe care o posedă raţiunea umană în stadiile timpurii ale dezvoltării sale şi care conţin, în forme naive, explicarea lumii". Sînt însă şi multe cercetări speciale, fixate în concepte mai categorice: Yuan Ke socoteşte (în Miturile Chinei antice, Beijing, 1965) că „fiecare mit îşi are obîrşia într-un fapt istoric". Un cercetător colateral, Immanuel Velikovsky, preocupat de fenomenele astrofizice interpretate ca „lumi în coliziune" (Worlds in Collision, New York, 1950) deduce că mitogeneza (mai ales în cadrul *escatologiei, în particular, a m. despre *potopuî universal) a fost determinată de o catastrofă de proporţii cosmice, produsă de explozia unei hipercomete în sistemul nostru solar. Iar un punct de vedere cu totul original în epocă (1923) este al etnografului rus V. G. Bogoraz- Tan (în 3umumeuH u pemzuny MocKBa, 1923), afir-mînd că omul din epocc formării miturilor avea altă concepţie despre *timp decît cea newtoniană: metamorfozele miraculoase din mitologie, existenţa concomilenţi a aceluiaşi obiect în locuri diferite sau apariţia şi dispariţia lui subită arată că omul primitiv înţelegea timpul în capacitatea lui de contracţie şi dilatare. Romulus Vulcănescu, în aplicaţia sa asupra mitologiei naţionale, încearcă să deceleze specificul m. ca gîndire: „Pentru noi mitul este un elaborat al logicităţii gîndirii mitice permanent active în cultură, indiferent de nivelul stadial-istoric al acestei gîndiri", iar „Gîndirea mitică nu este o formă simplă de gîndire care se opune unei forme complexe de gîndire, mai precis gîndirii ştiinţifice, ci o componentă permanentă a gin-
 dirii globale“ filologie română, Bucureşti,
 1985). Semiotica introduce altă optică (tratînd însă mitul mai ales ca literatură). Pentru Roland Barthes, m. este „un sistem semiologic secund" fată de limbă, fiindcă „ceea ce ?n primul sistem este semn (adică totalitatea asociativă dintre un concept şi o imagine) devine, în cel de-al doilea, simplu semnificant", iar ca atare „mitul propriu-zis este un metalimbaj", supus însă unei triple metode de receptare şi descifrare, conform „reglajului" operat de receptor: fie simbolul oferit „cinic" de producătorul de mit asupra unui „semnificant vid"; fie operaţia demistificatoare de descifrare oferită de mitolog asupra unui „semnificant plin", fie obţinerea unei semnificaţii ambigue, relevînd prezenţa, atunci cînd „reglajul ţinteşte semnificantul mitului în totalitatea sa indestructibilă de sens şi formă"; iar astfel, dacă primele două reglaje, statice şi analitice, distrug m. prin afişarea sau demascarea intenţiei, al treilea e „dinamic" şi „consumă mitul respectîndu-i întru totul structura", iar „cititorul trăieşte mitul ca pe o poveste adevărată şi în acelaşi timp ireală." De aici şi „principiul mitului" este, după R. Barthes, „transformarea istoriei în natură" (Mythologies, Paris, 3957; cf. Romanul scriiturii, trad. rom. Bucureşti, 1987, p. 94—109). Eforturile de a defini exhaustiv m. se vor izbi totdeauna de o cauzalitate ireparabilă: nu mai putem dispune decît în foarte mică proporţie de mituri absolute, adică pure; miturile sînt impurificate mai ales de 3 fenomene: sincretismul, consecinţă a transmiterii orale de la o epocă la alta, dintr-o zonă geografică în alta, a lacunelor memoriei, a ignoranţei generînd confuzii, a înclinării structurale, specifice fiinţei umane, spre comparaţii; eclectismul teologic, provenit din urmărirea unor teze doctrinare speciale care impun modificări canonice, eliminări, interpolaţii şi rescrieri; literaturizarea sau faptul că miturile ajung adesea în stare de mitografii care, înainte de orice, au devenit monumente literare sprijinite pe nucleele mitice ca pe o materie primă hrănind alegorii, simboluri, hiperbole şi chiar pastişe. Abia mitologia comparată a descoperit unul din primele instrumente cu care se pot forţa mozaicurile sub care gîlgîie apa freatică a mitului originar. De asemenea, adesea se confundă mitul cu ceea ce trebuie numit pseudom.it: răstălmăcirea hiperbolică, din lipsa informaţiilor suficiente, a unui eveniment contemporan care, înzestrat cu însuşiri captivante, circulă în societate într-o cadenţă obsesivă; pseudomitul (avînd o durată limitată, pînă la înlocuirea lui cu alt pseudomit din aceeaşi sferă), se bizuie pe credulitatea abuzivă a ignoranţei, pe criza timpului de informare, pe angoasele şi nevrozele societăţii într-un moment istoric dat; un pseudomit e cultul modern al automobilului; altul: cultul obsesiv al turismului (crezîndu-se că lumea poate fi cunoscută mai bine prin deplasare fizică decît prin deplasare intelectuală). Din categoria pseudomiturilor este şi *legenda (greşit confundată cu m.) care creează o pseudo-
 reaîitate enigmatică, în timp ce mitul, dimpotrivă, porneşte de la o realitate enigmatică. Considerînd mit de pildă ciclul de naraţiuni legate de pasărea Phoenix (necitată de ornito-logi), socotim însă legendă naraţiunea folclorică despre culoarea corbului (de ce e corbul negru? corbul era alb, dar...); există totuşi forme de ♦sincretism între m. şi legendă (mâi ales prin operaţie artistică, aşa cum a procedat Homer). ©Mitogeneza Un m. ia naştere din spectacolul insolit, enigmatic, produs de fapte, fenomene sau evenimente reale depăşind puterea de înţelegere a spectatorului (victimă, beneficiar sau privitor neimplicat fizic, dar implicat emoţional); aceasta, întrucît fantezia omenească nu e în stare să inventeze ceva din nimic, fără un sprijin în cunoaşterea concretă. De obicei spectatorii mai inteligenţi şi mai cutezători, care şi-au depăşit frica şi alte emoţii, au construit primele explicaţii epice, iar generaţiile următoare au sporit materia primordială a nu după sistemul avalanşei, în jurul miezului perceput senzorial, sau au extrapolat observaţiile de ordin evenimenţial asupra unei virtualităţi fenomenale. în acest sens, miturile esenţiale ale omenirii nu sînt deducţii, ca miturile particulare, ci inducţii. Transferul miturilor moştenite într-un sistem mitologic încifrat a fost hărăzit apoi iniţierii în cercuri restrînse, încorporate cu vremea de religiile organizate ca forme de codificare a mitologiei. în stadii tîrzii apare simbolul, ca efect al uitării. Dar iniţiaţii tîrzii în m. arhaice cred ei înşişi reală forma exterioară, cristalizată, am., nedispunînd de cifrul decodării, care s-a pierdut pe parcursul formării avalanşei şi pe care nu-i avuseseră decît potenţial, însă inutilizabil şi neutilizat, generaţiile iniţiale în vremea cărora au luat fiinţă marile mituri ale timpului primordial, în formele lor de naraţiuni arhetipale. Se poate remarca, dacă unghiul retrospectivei este corect, că mari rnituri apar nu numai în timpul primordial: m. budiste, in. creştine, ni. kabbaliste au apărut în timp istoric/ dar momentul mitogenezei era considerat tot dinăuntru, ca orice timp primordial; tot astfel, m. escatologice ale Europei din preajma anului 1000, aşa cum apar în vremea noastră, în mediile sociale corespunzătoare, m. asupra anului 2000, cu acelaşi atribut escatologic, montat în alt scenariu şi utilizînd altă recuzită virtuală (—► milenarism). Fiecare mare cotitură istorică a fost însoţită de trena ei de m. M. milenariste nu au apărut în timp primordial. M. ^farfuriilor zburătoare are, în parte, un caracter milenarist, cu un net atribut escatologic. Există, în fiecare epocă, de asemenea m. politice cum a fost, în Imperiul Roman, mitul cezarilor. Toate acestea demonstrează că mitogeneza este un fenomen spiritual permanent. De aici e posibilă deducţia existenţei unei *mitosfere în care omul trăieşte* de cînd şi-a descoperit conştiinţa de sine, pînă în prezent, şi probabil îi va mai fi tributar un timp oarecare. Acest fenomen obiectiv pune In dificultate, pentru^cercetător, efortul clasifi-
 351
MIT
 cării m. Din cauza riscurilor pe care le-ar implica inevitabil orice încercare de periodizare a mitogenezei, astfel de cercetări au fost de obicei evitate; ele sînt posibile în mod ideal, dacă periodizarea nu se va pretinde absolută; se poate propune de ex. următoarea succesiune
 —   in care însă factorii se pot repeta: m. memoriale, ca formele cele mai vechi; apoi formele intermediare, care cuprind m. fenomenologice (rezultînd din contopirea concepţiilor animiste şi totemice, cu materia epică a m. memorial); după aceea m. clasificării universului; şi, în fine, forma cea mai nouă: m. filosofic, constituindu-se din stadiile alegorice şi simbolice. O Clasificarea miturilor Dintre vechile clasificări asemănătoare, se poate menţiona mai ales cea a lui Andrew Lang: m. despre originea lumii (cosmogonice), despre originea omului (antropogonice), m. ale artei de a trăi (despre culture heroes — *eroi civilizatori), m. astrale, ale ^Soarelui şi *Lunii, ale *morţii, ale răpirii *focului, m. eroice şi romantice (*Perseus, *Odysscus, *Siegfried, *Văi-nâmoinen). Printre clasificările moderne, mai comprehensivă este aceea a lui Mircea Eliade: an. ale începutului şi sfîrşitului (in. originilor şi cele cosmogonice; repetiţia periodică a m. cosmogonic; sfîrşitul lumii, în trecut şi viitor; m. milenariste; *cargoculte); m. ale fiinţelor superioare şi ale zeilor cereşti; m. antropogonice; m. ale transformării (schimbările cosmice; originea morţii); m. corpurilor cereşti şi ale vieţii naturii, Soarelui şi Lunii; m. despre eroi. Clasificările eclectice curente se reduc de obicei la: m. teogonice (originea şi istoria zeilor); in. cosmogonice (creaţia lumii); m. etiologice (originea fiinţelor şi lucrurilor); m. escatologice (sfîrşitul lumii); m. morale (lupta între bine şi rău/între *zei şi *demoni). Dar toate acestea sînt clasificări mai ales tematice. Miturile trebuie clasificate însă mai folositor pentru cercetare, după caracterul structurilor şi după vîrstă probabilă a formării; putem deosebi astfel
 4   categorii: m. memorial, m. fenomenologic ni. cosmografie şi m. transcendental. ~1) Mitul memorial conservă amintirea faptelor ancestrale, transmisă prin succesiune orală; rezultînd din impactul între fenomen sau eveniment şi inteligenţa umană, insuficient exersată faţă de obiect, a grupului spectator, el creează o psihoză colectivă de mari proporţii, cu atît mai intensă, şi mai durabilă, cu cît unda de şoc e mai depărtată de epicentru (de ex., m. paleoastronautic al *carelor cereşti din epoca arhaică sau m., cvasisimilar, al farfuriilor zburătoare din a doua jumătate a sec. XX; de asemenea, m. agrare); psihozele creînd ambianţa de evoluţie a unui m. nu depind de realitatea sau irealitatea evenimentului generator; m. memorial provine de la carenţa de informaţie ■din conştiinţa grupului de martori cu privire la fenomenŢsau eveniment, ca şi din aparenţa de superforţâ a acestuia în optica privitorului primitiv, de tmdej'şi clasificările empirice în supranatural; atunci cînd obştea îşi explică,
 fie şi pseudoştiinţific, caracterul controlabili în principiu al unui fenomen (sau eveniment de mari proporţii), acesta încetează a mai fi mit (fulgerul) sau nici nu devine (explozia nucleară) ; cum grupurile umane au totdeauna revendicări. secrete sau făţişe. faţă de natură şt de propria lor trecere temporală spre viitor (adică faţă de destin) care, neîmplinite total sau parţial, nasc angoase, unele mituri sînt: învestite cu valoarea promisiunii şi devin mesianice, de la ele aşteptmdu-se orbeşte salvarea; după cum, invers, alte stări de angoasă determină insul sau grupul uman, care se simte în taină vinovat, să mitizeze nenorocirea sau catastrofa de caracter amplu, conferindu-i rol pedepsitor. Pe de altă parte, a căuta cauza (de ex., pentru m. întunericului şi haosului primordial) în „memoria inertă" e un risc pe care un cercetător al mitologiei nu şi-l poate asuma.. în m. memorial sînt clasificabile fenomenele şt evenimentele condiţiei umane: a) interferenţa erelor (vîrstă de aur, traiul în sălbăticia arcadica, popoarele de maimuţe, cadrul animal fabulos — întrucît migraţiile arhaice u-mane au pus faţă în faţă societăţi omeneşti de nivel diferit); b) *o m u 1 primordial (omul arhetipal care s-a socotit pe sine superior animalelor şi grupurilor de hominizi cu care se confrunta — exceptînd totemurile, dar inferior faţă de aspectul fenomenal al mediului cosmic şi de aceea izgonit din *Paradis sau părăsind libertatea vînătorească pentru noua condiţie agrară; c) *r e v e 1 a { i a iniţială:: descoperirea iubirii (perechea arhetipală *Aaani şi *Eva care se constituie în familie inseparabilă sau mitul platonician al ^androginului despicat, ale cărui jumătăţi se recaută etern); descoperirea cunoaşterii * (m. din categoria *Pomulul Cunoştinţei: omul se descoperă pe sine, în primul stadiu de homo sapiens, învăţînd să spună despre sine „eu"; e remarcabilă formarea m. cunoaşterii prin revelaţie, nu divină, ci demonică, prin intermediul unor divinităţi fie mesianice secundare, delegate sau tolerate de divinitatea regentă, fie răzvrătite, luciferice, ca *Şarpe3e biblic sau ca grupul prinţului *Semyaza); damnaţiunea (înţeleasă deopotrivă ca pedeapsă şi ca povară a cunoaşterii revelate, aplicîndu-se atît omului primordial de tip adamit, cît şi îngerului ssyi zeului luciferic); în cadrul m. memoriale, care au fost cele mai supuse fluctuaţiei şi modificărilor, m. revelaţiei este cel mai criptic; nucleul lui e tangibil în anume cazuri de ^sincretism tîrziu, cînd peste miezul păgîn bine conservat s-a suprapus un strat creştin de provenienţă misionară, ca într-un mit din Haiti, recoltai la Port-au-Prince şi citat de antropologul Alfred MStraux (Vudu in Haiti, 1959): după crearea lumii, *Dumnezeu trimite pe pămînt 12
 * Apostoli care se poartă cu prea puţină rigoare , abuzînd de puterea lor şi, din trufie, se revoltă contra creatorului; spre a-i pedepsi, Dumnezeu îi strămută în Africa, unde ei se înmulţesc şl, sub înfăţişarea de loa (sfinţi), îşi alină adepţii; apostolul care a refuzat să se ducă în Guineea
 ■IT
 352
se face strigoi, numindu-se *Lucifer; mai tîrziu, Dumnezeu trimite alţi 12, care de astădată sînt fideli voinţei divine şi predică ♦Evanghelia zeloşi; d) evenimentele insolite (viziunea lui ♦lezechiel, prăbuşirea lui *Phaethon;
e)  înnoirea uneltelor (uneltele $»he-tipale: *Mjolnir — ciocanul lui ♦Thorr; corăbiile salvatoare — nava lui ♦Ziusudra, *Arca lui Noe; armele de tip vedic — ♦antardhâna, arcul ♦kodan-da; instrumente, aparate şi maşini magice — ♦carele cereşti de tip *Puşpaka, ♦tabernacolul lui ♦Moise, berbecul ♦Xiezhai al lui ♦Gao-Yao;
f)  modificările brusce ale condiţiei umane: revoluţia agrară reflectată în ♦cultele agrare (*Demeter şi *Misterele Eleusine); numeroase mitologii (toate cele arice şi în primul rînd miturile ♦zoroastrismului din mAvesta, de asemenea cele chineze, mayase, greceşti, chiar cele africane) sînt dominate de cultura plantelor agricole şi de consecinţele binefăcătoare ale noului mod de alimentaţie, ca şi de creşterea animalelor (♦capra, ♦oaia, *vaca, taurul, mai tîrziu ♦calul, pe de altă parte ♦cîinele şi mai tîrziu ♦pisica) — toate jucînd rol de divinităţi esenţiale; junca primordială din Avesta\ vaca vedică — în rol de element cosmogonic —1 ♦Kamadhenu; vaca ♦Audhumbla din *Edda\ ♦Zeus în ipostază taurină, capra divină ♦Amal-theia, doica lui Zeus; ♦Oaia Năzdrăvană (Mioriţa) dintr-un mit românesc; taurii egipteni ♦Apis şi ♦Mnevis; taurii înaripaţi din Mesopotamia; calul ca simbol al morţii la chinezi şi la celţi; cîinele ca paznic infernal: ♦Cerber, ♦Anubis, ♦Gharmr, sau ca totem: *Cu Chulainn; pisica: ♦Bastet şi *Mafdet la egipteni, pisica sacrală a lui *Mahomed în *islam); descoperirea agriculturii după domesticirea ♦focului, deprinderea creşterii vitelor, inventarea satului, apoi a cetăţii, cu transformarea radicală a cadrului psihosocial în noile condiţii ale statornicirii grupurilor umane; după aceea revoluţia neolitică şi, mai tîrziu, revoluţia metalurgică (arama, bronzul, metalele nobile şi fierul) domină în diverse forme aproape toate mitologiile lumii, întrucît miturile esenţiale s-au alcătuit în acele milenii de modificări ale structurii existenţei omeneşti;
g)  ♦războaiele cereşti: marile m. ale conflictelor celeste (de obicei între *zei şi ♦Titani: ♦Titanomahia, între zei şi ♦giganţi: ♦Gi-gantomahia, răspîndită însă în arie mai vastă
—  India, China, Scandinavia, sau între zei şi ♦demoni sau ♦dragoni: între *Indra şi ♦Vritrâ, Intre ♦Ahura-Mazda şi ♦Angra-Mainyu, între ♦R6 şi ♦Apophis, între ♦Huangdi şi Yii sau războiul apocaliptic împotriva ♦Satanei) care, uzînd de un cadru prea spectaculos, cu elemente mult prea complicate pentru mintea şi experienţa primitivă ca atare, rămîn încă de origine obscură; în orice caz, sursele au fost multiple (impactul cu forţele dezlănţuite ale naturii, poate şi în forma unor dereglări astrofizice, poate însă şi de tip paleoastronautic, contopite sincretic într-o categorie mitologică dintre cele mai stufoase; h) p o t o p u 1 universal şi reconstrucţia universului: m. diluvian, răspîndit în toată lumea (ca invazie acvatică:
Mesopotamia, China, Grecia, Palestina, America precolumbiană, Africa; sau ca invazie de zăpezi: Iran, Scandinavia), adesea e contopit cu m. reconstrucţiei universului distrus sau dereglat (de ex., m. zeiţei chineze ♦Nu Wa, m. operei lui ^Marduk după uciderea monstrului acvatic ♦Tiamat, lucrarea de restabilire a lumii operată de divinitatea colectivă ♦Elohim); dar modul lui J. G. Frazer (care a adunat peste 200 de mituri în temă) de a explica potopul suferă sensibil de un anume euhemerism, perpetuat apoi şi la alţi mitologi. ~2) Mitul fenomenologic: a) actul c o s m o g o n i c, efectuat de divinitatea creatoare de obicei printr-o decantare a pămîntului din ape, prin despărţirea cerului de pămînt (♦An şi ♦Ki în Sumer, ♦Geb şi ^Nut în Egipt, ♦Răngi şi ♦Papa în Polinesia) printr-o operaţie chirurgicală sau mecanică făcută adesea fie de zeul apelor, fie de zeul atmosferei (fiul perechii Cer—Pămînt) sau prin construirea unui cer între ape, actul iniţial fiind urmat de fixarea astrelor luminoase şi de umplerea lumii cu faună şi floră; b) a n t r o p o g o-n i a: omul e creat (fie o pereche — Adam şi Eva, fie mai multe, ca în mitologia maya) sau ca să devină beneficiarul lumii îmbelşugate (aici fiind un submit al orgoliului uman, după descoperirea conştiinţei de sine) sau să constituie o categorie de slugi ale zeilor (avînd ca izvor tristeţea condiţiei umane supuse efortului de procurare a hranei şi stării de fiinţă muritoare);
c) escatologia: mortalitatea umană, animală şi vegetală, imperenitatea obiectelor, catastrofele (de pildă cele vulcanice), dar şi impactul între spiritul paşnic şi spiritul agresiv, între inteligenţă şi prostie, între spiritul moral şi cel amoral, ’producînd deznădejde sau scepticism, au condiţionat formarea m. despre destinul postum al omului şi despre soarta univer-lui; aceste întrebări de perspectivă întrevăd fie o escatologie unicală (moartea definitivă a omului după Judecata de Apoi şi trecerea lui eternă în locul de pedeapsă ori în cel de răsplată, ca şi distrugerea definitivă, la un moment dat, a întregii lumi, uneori chiar cu pieirea zeilor
—  ca la scandinavi), fie una ciclică (avatarii desăvîrşirii omului — în India şi la celţi, ca şi lanţul de distrugeri şi refaceri ale universului, în erele vedice *yuga sau în *sorii nahuatli);
d) repetiţia manifestărilor natu-r i i, adică mitizarea alternanţei zi-noaptej ori a succesiunii anotimpurilor (aceasta văzută ca o periodică ♦moarte şi renaştere a vegetaţiei: ♦Attys, ♦Osiris, ♦Adonis, ♦Tammuz, ♦Persephone); 6) regnurile fabuloase: animalele (împărţite în două categorii: diferite fiare inamice ale omului sau, dimpotrivă, numeroase animale folositoare fie în starea lor de libertate, fie în stare domestică, devin des obiectul zoolatriei (întîi ca ♦totemuri, apoi ca divinităţi), evoluînd de la ♦şarpe la ♦balaur sau ♦dragon, de la cîine la ♦Cerberul tricefal, de la pasăre la ♦Phoenix sau de la simpla noţiune de animal, la vietatea composită,^ adesea monstruoasă: *Gorgonele, ♦Vasiliscul, iar alteori ră-mînînd ca atare: taurii egipteni, ♦Calul Năzdră-
 393
MIT
van, e drept, înaripat, regele maimuţelor *Hanu-man, deşi avînd totuşi însuşiri supranaturale); plantele generînd fie *dendrolatrie directă sau prin divinităţi ale arborilor ca *Hamadryadele, fie personificări ale însuşirilor ascunse ca zeul ciupercii halucinogene *Teonanacatl); pietrele (în *litolatrie fiind preferate sau stîncile enigmatice, ca *Scylla şi *Charybda, sau presupuşii meteoriţi ca piatra sacră arabă *Kaaba); metalele (rar divinizate ca atare, de obicei purtătoare de *blestem: aurul lui *Midas şi al lui *Siegfried, sau de binefacere: arama lui *He-phaistos, fierul lui *Ilmarinen, metalul insolit al lui Huangdi, argintul viu al carului ceresc din *Sămarangănasutradhrâ); f) cadru la strai: astrele sînt cadru divin şi uman, dar sub raport mitologic nu fac parte din cosmos, întrucît sînt dependente de Pămînt şi de locuitorii lui, ca instrumente accesorii de producţie divină, necesare existenţei umane: clasificarea lor cosmogra-fică făcută de mulţi mitologi e o eroare, căci creatorul de mituri avea cu totul altă optică despre cosmos şi astre decît mitologul (sau chiar filosoful grec, care îşi cunoştea bine astronomia de epocă); dealtfel, stratul arhaic din *miturile astrale se referă la astre ca la simple felinare („luminători cereşti44), iar stratul cosmologic tîrziu (călătoriile cereşti ale lui *Enoh sau ale lui *Etana ş.a.) vorbeşte de un cosmos compus din „ceriiri“ suprapuse; g) *elementele: *apa, prezentă în aproape toate mitologiile, este elementul primordial, adesea văzut ca un monstru (Tiamat, *Rahab) cadavrul căruia constituie materia primă a creaţiei (sau refacerii) lumii; succesiunea cronologică a elementelor mitice e variabilă, dar adesea (ca în *mitologia vedică) apa este începutul: „Apa s-a condensat şi acest lucru a devenit pămînt. Din el a ieşit focul“ (Brihadăranyaka Upanisad) ; în funcţie de creşterea nevoii*de apă după zonele geografice .(Mesopotamia, Egipt, Iran), acest element e dintre divinităţile cele mai vechi (*Apam-napat, *Hapi, *Gângâ, *Okeanos şi *Pontos sau zei ai marilor fluvii, ca *He Bo patronînd apele în general şi fluviul Huang-he), apa fiind totodată şi materia catastrofală a diluviului; * focul este prima descoperire a omului primitiv, şi poziţia sa mitologică e aparte; principalele ipoteze curente despre m. revelaţiei focului sînt fragile, atît cea care atribuie iniţierile în producerea focului tehnic ♦altarelor de cult, cît şi cea pozitivistă conside-rînd că oamenii au acceptat pur şi simplu focul tehnic remarcîndu-i utilitatea; (ipoteza de alură psihanalistă: ideea că producerea focului prin frecare a imitat actul sexual e naivă* întrucît mizează pe o imposibilă forţă de extrapolare abstractă în minţile primitive); omul primitiv se temea de foc, chiar după primele domesticiri; ca în toate reformele civilizaţiilor primitive, vrăjitorii tribali, *şamânii, mâi tîrziu preoţii, recrutîndu-se spontan dintre oamenii mai înzestraţi intelectual şi mai siguri de propriul eu, au căutat să alunge frica de foc prin anexarea lui la exerciţiul cultului; înfăţişat drept un dar divin, un furt de la divinitate (—* Prometheus) sau divinitatea însăşi (*Agni, *Athar — focul
avestic, fiul lui *Ahura-Mazda, *Huehueteotl §.&.}, el trebuia adorat, iar adoraţia înfrîngea teama, astfel că primitivul începea să înveţe a produce şi a folosi focul cu încredere religioasă; nu importă cine a descoperit focul sau l-a domesticit, nici unde a fost folosit prima dată; probabil că m. focului a început să se formeze încă din paleoliticul inferior; e caracteristică învăţătura zoroastrică despre foc (în Iran, una din divinităţile primordiale şi cele mai venerate): flacăra pură emană de la Ahura-Mazda (principiul binelui) iar fumul şi cenuşa de la Angra-Mainyu (principiul răului); *ae rul e întîi atmosfera despărţitoare şi străvezie dintre cer şi pămînt (zeul egiptean *Shu), iar ca hrană a vieţii prin respiraţie, este omologat cu sufletul sau suflu] vital, ultima expiraţie însemnînd *moartea; de asemenea, mişcarea mecanică a aerului a fost intuită şi personificată în zeii vîntului (*Vâyu> *Huracan), iar mai tîrziu, apărînd m. zborului, aerul e intuit ca element al sustentaţiei păsărilor, carelor cereşti; *pămîntul cosmogonic e fie apă metamorfozată, fie nisip (tină) decantat, fie mîl care se încheagă, iar alteori un munte care se supune emergenţei prin retragerea apelor (ca în cosmogoniile uralo-altaice sau în cea finlandeză) sau o insulă pescuită de un zeu (în Polinesia: *Maui) de pe fundul mării; pămîntul cosmografie este un munte conic sau o tavă plutind pe oceanul universal; mitologia nu cunoaşte un pămînt rotund sau migrînd liber în spaţiu, ea nevăzîndu-1 niciodată ca astru; geo~ centrismul astronomiei mitice e consecvent, pămîntul (fie masculin: *Geb, fie feminin: *Gaia) fiind un centru înconjurat de ape. ~ 3) Mitul cosmografie a) *t e o g o n i a este un fenomen mitic ciudat, întrucît s-a simţit nevoia ca zeii înşişi, cu mult înainte de abstracţiile teologice, să aibă genealogie şi origine, să fi fost creaţi; gîndind lucrurile cauzal, producătorii miturilor teogonice au compus ideea fie despre zeul suprem autocreat (*Brahmâ), fie despre zeii născuţi dintr-o mare maică divină (Magna Deum Mater): *Kybele, *Gaia ş.a.; apoi multiplicarea zeilor din acelaşi *panteon se supune în primul rînd endogamiei tribale ;b) panteonul universal, variabil numeric de la o mitologie la alta (ajungînd, după unele surse, la romani pînă la 30 000 de divinităţi), e dominat de zeii supremi, de obicei şi creatori ai universului şi ai lumii umane, rămînînd conducători invocaţi şi răsplătitori sau pedepsitori (dar cele mai multe m. vorbesc de crearea universului din haosul primordial, care nu e un „nimic", ci un amestec al elementelor: în aceste mituri zeul creator e văzut de fapt ca un organizator al haosului, cum considerau ulterior şi *Platonşi apoi*Hegel); în opoziţie cu aceştia, aproape de aceeaşi valoare mitologică, sînt zeii luciferici (fie răzvrătiţi şi concurenţi ai divinităţii supreme, fie infernali, adică înrăiţi şi resemnaţi faţă de marea divinitate însă autonomi în aria lor), care, împreună cu cei dintîi, asigură ideea de echilibru universal (binele-răul); sînt numeroşi zeii forţelor obiective, fie abstracte (*timpul,£forţa vi-
BUT
354
tală, destinul, moartea), fie concrete (lumina, întunericul, cerul, pămîntul, aerul, apa, focul viu şi focul solar); iar şi mai numeroşi sînt zeii ocrotitori ai tuturor detaliilor lumii naturale şi lumii umane; o categorie aparte, deţinînd cheile înţelepciunii absolute, alcătuiesc zeii sapienţiali, uneori suprapuşi zeilor supremi, alteori confundaţi cu aceştia sau cu zeii masianici (sau eroi civilizatori, fie divini, fie luciferici, fie mîntuitori ai omenirii, totdeauna ingenioşi, cu inteligenţă practică şi binevoitori pînă la abnegaţie faţă de oameni); categorii secundare sint zeii artizanif ♦Anunnaki) sau zeii exploratori (crainici divini); c) lumile coexistente: multe m. se referă la comunicaţia permanentă primordială între cer şi pămînt, întreruptă brusc spre a se păstra apoi numai în sensul unic de la zei la oameni: un mit chinez explică aşa: ♦Zhuang Sui a distrus scara de legătură şi şi-a pus ajutoarele să depărteze şi mai mult cerul de pămînt (dar aici este şi alt nucleu: despărţirea, sau depărtarea cerului de pămînt, apariţia Lunii, perturbările hărţii cereşti, din-fcr-un m. general foarte confuz, care ar msmora o catastrofă sau o dereglare astrofizică arhaică); de obicei, mitologia consideră universul împărţit în 3 straturi sau lumi: cerul divin, pămîntul uman, subpămîntul sau ♦Infernul demonic, cerul şi subpămîntul avînd în unele mitologii mai multe nivele, după ranguri şi dificultăţi; dar totodată există şi m. ale unor tărîmuri para-humane, fără legătură cu cele 3 lumi, ele fiind de fapt alte universuri.^'*) Mitul transcendental Primitivul căruia i se datorează mitogeneza arhaică nu poate admite contradicţiile existenţiale aparente (viaţa curmată prin moarte, insuccesul cu care se încheie o perioadă de muncă, o expediţie, o dragoste) şi atunci el caută explicarea cauzală a fenomenelor: ceva s-a petrecut altfel decît se cuvenea, iar moartea a venit ca pedeapsă (pentru ♦păcatul său sau păcatul originar) sau ca răsplată (dacă nu ca strămutare în vederea desăvîrşirii ori salvării): a) eroul arhetipal este mai mult decît strămoşul totemic: e o transcendenţă, primul model de la care emană şirul, dar un model niciodată egalabil, oricît s-ar perfecţiona ascensiunea şirului declanşat;
b) suprastructura demonologie ă, avînd rădăcini în ♦animism, reprezintă în etapele mitologiei o lume suprapusă lumii umane, subalternă lumii divine sau chiar autonomă faţă de ea, anonimă şi vag diferenţiată (sau diferenţiată ocult), avînd de fapt rolul practic al guvernării universului (tipul formei anonime *mana); c)d e s-t i n u 1 e considerat un datum nemaidepinzînd nici de zei, nici de oameni (de pildă ♦Moirele la greci, implacabile şi faţă de zei) şi neputînd fi (excepţiile sînt rare) nici corectat, nici influenţat ; d) universul dual delimitează contradicţia observată de timpuriu între lumină şi întuneric, zi şi noapte, căldură şi frig, mişcare şi repaos, succes şi ghinion, bine şi rău, viaţă şi moarte; de aceea antagonismul se personifică mitologic în cele două categorii diametral opuse: forţele divine şi forţele demonice (personificate sintetic în Avesta prin lupta între bine şi rău
—  ♦Ormuzd şi *Ahriman); e) simbolurile condiţiei umane: simbolul mitic fiind în acelaşi timp un efect al uitării trecutului ancestral, înregistrat de m. memoriale, dar şi o premisă a năzuinţei de a modifica sau ameliora condiţia umană, el include în miturile de formaţie tîrzie de fapt alegoriile aspiraţiilor umane, izvorîte din comparaţiile dezavantajoase pentru om cu mediul ambiant (de ex., aşa-zisul mit al lui ♦Icar, evocînd invidia omului faţă de pasăre);
f) ♦viaţa şi ♦mo arte a constituie antiteza cea mai acută în miturile transcendentale, dar şi cea mai fluctuantă: în genere viaţa e privită fie ca împlinirea unui scop divin, adesea experimental, fie ca un accident cosmic; iar moartea (toate categoriile umane din toate timpurile au suferit de thanatofobie) e privită fie ca încetare a existenţei (prin epuizarea resurselor vitale sau a scopului iniţial sau ca pedeapsă), vremalnică (atunci cînd intervine ♦credinţa în ♦metempsihoză) sau definitivă (prin transferul în altă existenţă, de „dincolo", ori prin anean-tizare), fie ca modificare a existenţei (strămutare în altă existenţă sau pasaj în ciclul alternativ al desăvîrşirii); g) a r i a timpului — ♦timpul mitic este considerat fie timp mensurabil, adică uman, cu zile şi clipe, ani şi vîrste, epoci ale universului amplifieîndu-se pînă la răstimpul imens dintr-o Mahăyuga (-+yuga), fie timp numenal, în două înţelesuri: ♦cobra ♦Ananta, adică absenţa timpului, atîta cît zeul ♦Vişnu zace adormit pe ea; sau timpul inert, personificat de zeul +Zurvan; astfel, pornirea timpului din nimic, ca atunci cînd Brahma, zeul primordial autocreat, efectuează prima învîrtire a ♦roţii vremii (kâlacakrâ), este intrarea în acţiune a timpului potenţial. Privite în aria mitologiei generale, adesea cele 4 mari clase de m. pot f i interferenţe, în măsura în care un m. se supune regulilor curente ale unei acţiuni epice. # Dacă vom privi global fenomenul de mitogeneză, anume din perspectiva momentului nostru, o bună parte din problemele m. ca fenomen istoric se va clarifica. Etapele din societatea primitivă, de la animatism la producerea marilor mituri iniţiale, uimesc de obicei pe acei cercetători care se lasă captaţi de prejudecata că primitivul este fie un imbecil abia descins din animal (iar aici se vădeşte influenţa nefastă a unui evolu-ţionism rău înţeles şi chiar dogmatizat), fie în cazul cel mai bun un copil, un adult imatur, fie, cu totul dimpotrivă, un geniu neimpurificat de civilizaţie şi de cultura scrisă; dar aceste etape demonstrează uşor, cum s-a observat abia în ultimele decenii, viaţa sufletească într-adevăr surprinzător de bogată a primitivului. Primitivul este de o puritate adamică în raport cu mediul, pe care îl descoperă prima dată în istoria sa personală (adică în istoria tribului, ceea ce echivalează cu istoria speciei); acest primitiv este ♦Adam care dă nume fiinţelor şi lucrurilor, iar întîia senzaţie — neremodelată încă de istoria culturii pe care a absorbit-o cu sau fără voia sa omul civilizat, formîndu-şi prejudecăţi şi tocindu-şi funcţiile senzoriale auten-
355
 MIT
tice (probabil şi pe cele suprasenzoriale) — este otdeauna majoră şi include negreşit actul fanteziei. Aşadar primitivul, care contemplă lumea înconjurătoare, creează din nou această lume pentru sine şi crede în realitatea creaţiei sale, iar aceasta este mitologia iniţială. Ea s-a constituit timpuriu într-un sistem. De aici nu rezultă însă că mitogeneza ar fi un fenomen istoric încheiat odată cu apariţia şi consolidarea civilizaţiei. Nemaiîncadrîndu-se în sisteme, m. izolate se nasc permanent. Aflate între cele două medii ambiante în neîncetată expansiune — natura şi civilizaţia, anumite grupuri umane se regăsesc periodic în alte arii fenomenale cu cauzalitate obscură, susceptibile de a se transfera în neomituri (de ex., farfuriile zburătoare). Astfel, m. însoţesc fără întrerupere întreaga istorie a omenirii. în epocile prealfabetice, mitul a constituit pentru om un mod de viaţă esenţial; în epocile de ofensivă a civilizaţiei ca mediu ambiant artificial, m. a devenit un regulator al mecanismului psihosocial. Există totuşi opinii intransigente, potrivit cărora mitul şi-a făcut datoria şi poate să iasă din scenă; astfel, criticul de artă Ren 6 Berger pune lucrurile la punct cu candoare: „Mitologia şi-a trăit traiul" pentru că, între altele, odată „cu Neil Armstrong, toţi am pus piciorul pe Lună" sau pentru că tehnica a izbutit „să-i smulgă pămîntului o masă de 43,863 tone" din captivitatea gravitaţiei, că „500—600 milioane de telespectatori" au urmărit operaţiunile de pe Lună („dintre care o parte se desfăşoară în dosul Lunii") etc. (La Mutation des signes, Paris, 1972); din alt unghi, dar cu acelaşi rezultat, acordînd un coeficient exagerat decalajului între cultura orală şi cultura alfabetică, Marshall McLuhan sugerează inactua-litatea m. în epoca textelor scrise; acest autor divide spiritul uman în două valori incompatibile, ceea ce e fals, căci aşa cum omul culturilor alfabetice nu s-a dezvăţat de oralitate, nici omul culturilor orale sau „prealfabetice" nu era străin cu totul de semnul grafic simbolic: grafitti, răbojul, pictura şi sculptura rituală rupestră, arhitectura megalitică şi chiar *fetişurile; iar un exemplu categoric este opera lui Homer exercitîndu-şi cu forţă egală — pe lîngă funcţia artistică — şi funcţia sa mitologică sacrală, atît înainte cît şi după folosirea scrierii; repetînd, în premisă, o eroare curentă: aceea de a găsi factorul desacralizator al culturii în funcţia tiparului, îşi absolutizează însă descoperirea (altminteri interesantă în limitele implicate) pînă la resacralizarea ei; de aceea i se va părea că „în culturile nealfabetice nu există însă nimic subconştient" şi tot de aceea va crede că „Motivul pentru care ne este greu să sesizăm semnificaţia miturilor este tocmai fap,tul că ele nu exclud nici un aspect al experienţei, cum o fac culturile alfabetice" (The Gutenberg Galaxy, To-ronto, 1962). Dar întrucît nevoia de mit a omului nu dispare, ca şi nevoia de sacralizare (printre numeroasele cauze ale fenomenului fiind în primul rînd neomogenitatea spirituală a omenirii, odată cu faptul că înseşi produsele civilizaţiei tehnologice acute sînt sacralizate — inconştient
şi nereligios — de omul pendent de mass media
 —   de ex., televizorul), omul se va reîntoarce la miturile sale ori de cîte ori se va simţi descumpănit în sens ontic; fenomenul se poate urmări documentar pe o perioadă de 2,5 milenii. Epicur a explicat nevoia de mituri într-un mod căruia timpul nu i-a adus prea multe amendamente: „Mai bine să crezi în miturile filosofiei naturii despre zei, decît să fii sclavul necesităţii fizicienilor, deoarece mitul îngăduie măcar speranţa că îi poţi îndupleca pe zei, venerîndu-i, pe cînd necesitatea destinului se caracterizează printr-o implacabilă inevitabilitate. Să vegetezi etern în jurul necesităţii oarbe este nenorocirea cea mai mare. Dar nu există necesitatea de a trăi în necesitate" (Scrisoare către Menekeu, III). Mircea Eliade a precizat fenomenul într-o formulare din 1957 (Mythes, reves et mysteres, Paris), pe care realitatea cotidiană ulterioară o confirmă în conţinutul ei: „înţelegerea mitului se va număra într-o zi printre cele mai utile descoperiri ale secolului XX". O atentă aducere la zi a problemei face Al. Tănase dintr-o clară perspectivă marxistă, asupra vitalităţii m.: „Pentru a forja un nou model uman care să nu fie doar o proiecţie ideală într-un viitor nedefinit, ci o dimensiune reală a omului social, este necesar ca întregul său mediu de viaţă [...] să devină un climat psiho-spiritual, al perfecţionării umane", totuşi un „climat de încredere şi autenticitate umană din care visul şi chiar mitul nu sînt izgonite, dar care nu înseamnă fugă de adevăr, negarea lucidităţii critice" (Cultură şi religie, Bucureşti, 1973, p. 145). Periodic, nevoia de mit se reîmprospătează ca o modalitate de adaptare a o-mului în situaţiile-limită pe care el însuşi le creează; de atîtea ori în istoria sa, fiinţa umană s-ar fi putut distruge în impactul cu împrejurările insolite, dacă mintea omenească nu ar dispune de capacitatea producerii miturilor.
 § A. Lang, Myth, Ritual and Religion, I—II, London, 1913; Sir James George Frazer, The Golden Bough. A Study in Magic and Religion, I—XII, London, 1890 — 1915; id., TheGolden Bcugh, ccmpendiu, London, 1922 (trad. ale compendiului:        franc.—Le Rameau
 d’Or, Paris, 1924; rom. — Creanga de aur, I—'V, Bucureşti, 1980); Salcmon Reinach, Cultes, mythes et religions, Paris, 1923; E. Cassirer, Das mythische Den-ken, Berlin, 1925; A. van Gennep, *La formation dea Mgendes, Paris, 1910; Cari Gustav Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, Leipzig, 1912; Roger Caillois, Le Mythe et VHomme, Paris, 1938 H. S. Bellamy, Moons9 Myths and Man, London, 1949; J. de Vries, Betrach-tungen zum Mărchen, bescnăers in semem Verhăltni8 zu Heldensage und Mythos, Helsinki. 1954: id. Forschungs-geschichte der Mythologie, Mtinchen — Freiburg, 4961 ; Georges Gusdorf, Mythe et Mătaphysigue, Paris, 1953; A. C>. JIoceB, JJuajieKwuKa Mu$a, MocKBa, 1930; id., AwnuHHOH Aiţf CAdVfj e ee ucircpuveehCM pa3eumuu, Mocraa, 1957; Claude L6vi-Strauss, Myihologiques, I— IV» Paris, 1964—1971 ; Roland Barthos, Mythologie9, Paris, 1958 ; Mircea Eliade, Myth and Reality, London, 1963; G. S. Kirk, Myth. Its Meaning and Func-tions in Ancient and cther Cultures, Berkley—Los Angeles, 1970; Mu$bi vapodoe Mupa. SnifunoneduH— Tji. pejiaKTop C. A. ToicapeB, I — II,MocKBa, 1980—1982; Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1987
 MITHRA
 356
    , Mithra (zend mithra — fidelitate) Zeu arhaic din *mitologia iraniană, probabil solar (preluat din ♦panteonul vedic; —»• Mitra); ♦cultul lui M. a fost introdus de Artaxerxes II (405—362 î.e.n.), dar ulterior ♦zoroastrismul l-a transformat în-tr-o divinitate mai complexă, iricluzînd şi ♦simbolul moral al fidelităţii. Se considera că s-a născut într-o peşteră, dintr-o lespede de piatră (în ziuă omologabilă cu 25 decembrie), cînd păstorii din ţinut au venit să i se închine. Apoi, după un oarecare răstimp petrecut printre oameni, stînd odată la masă cu însoţitorii săi tereştri, s-a înălţat la *cer; (acest dublu episod se prea poate să fi constituit mai tîrziu unul din modelele ♦mitului creştin al lui ♦Isus Christos). După una dintre variante, M. are un duel cu ♦Soarele, pe care îl învinge, obligîndu-1 să poarte o cunună de raze; totuşi, după victorie, Soarele îşi răpeşte învingătorul, acum mort, şi îl transportă în carul solar, dincolo de Ocean. In *Avesta, M. este însă asociat direct cultului central al lui ♦Ahura-Mazda, M. fiind zeul razelor solare care leagă cerul de ♦pămînt, deci un zeu mediator; considerat în acelaşi sens şi întîiul preot al zeului suprem Ahura-Mazda, ca şi arbitrul juridic din litigiile aplicării dreptului divin, întrucît era şi zeul justiţiei, ocrotind încrederea reciprocă şi pedepsind trădarea şi ♦jurămintele false. Mai tîrziu e confundat eu Soarele însuşi, care se ridică în zori din muntele mitic. Hara-berezaiti, locuinţa sa de la marginea pămîntului, unde nu e niciodată întuneric şi nu bate nici un fel de vînt. Străbătînd ziua cerul, M. vede şi aude totul în cer sau pe pămînt, întrucît el are 10 000 de ochi şi 1 000 de urechi. B înarmat cu o măciucă de lemn ferecat cu care alungă ♦demonii (alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el. în Iranul arhaic, M. fusese o divinitate de prim rang. îi erau consacrate, ca *simbol şi emblemă, crizantemele trandafirii. Pe atunci, reprezentînd soarele şi bolta cerească, el era — pentru vechile triburi arice — ocrotitorul oştilor şi chezaşul unirii acestor triburi; de aceea, credincioşii lui continuă să-l adore ca zeu suprem şi după constituirea şi instaurarea zoroastrismului, care a impus cultul suprem al lui Ahura-Mazda. Cînd Vishtaspa îl primeşte la sine pe ♦Zarathustra şi îi acceptă doctrina dualistă, el ny renunţă însă a se închina în continuare lui M. Un gest de curtoazie diplomatică face şi Zarathustra, înglobîndu-1 pe vechiul zeu în panteonul a vestic. Dar probabil o anumită ostilitate a populaţiei conservatoare i-a impus Iui Zarathustra, după un timp, soluţia pribegiei. După ce, sub Pompeius (sec. I î.e.n.), legiunile romane au adus cultul lui M. în Europa, acest cult influenţează, iar în primele două se-„€ole din e.n. chiar concurează ♦creştinismul în Imperiul Roman. Numit de romani Mithras, zeii e adorat în aproape întregul imperiu tîrziu, cînd i se şi consacră serbări uneori fastuoase şi ♦ritualuri iniţiatice de introducere în ♦misterele zeului (mistere mithraice). Sanctuarele lui romane (tipul mithraeum) erau grote naturale sau artificiale, în memoria peşterii mitice originare. Noul cult a pătruns şi în Dacia cucerită, zeul
 căpătînd un loc important în panteonul Mitologiei dacoromane. Noua formă cultuală îl reprezenta pe M. ca distrugător al uriui taur fabulos şi ca pe ‘un mîntuitor al omenirii.
    mitogramă Gen de inscripţie arhaică, din preistorie, conţinînd grafisme (graffiti) rupestre sau în piatră, între desenul propriu-zis şi scrierea simbolică, şi referindu-se, după deducţiile moderne, la diverse elemente de *mit primordial. Unii cercetători (ca antropologul A. Leroi-Gour-han) demonstrează că cele mai multe desene preistorice sînt în realitate grafisme la jumătate de drum între desenul figurativ şi scrierea abstractă şi că adesea notează m., care precedă limbajul articulat.
    mitologem Elementul mitologic prim, forma mitică elementară şi pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui *mit, a unei naraţiuni mitologice. Termenul a fost creat de mitologul Karl Kerenyi, pentru exprimarea sensurilor primare autonome, obiectivate, care nu mai au nevoie de interpretări şi explicaţii, întrucît se exprimă singure, fiind unităţile de bază ale oricărei ♦mitologii şi, inerent, indispensabile oricărei *religii în actul ei de comunicare; un m. este, de ex., cel despre copilul divin (♦Horus după naşterea sa, pruncul ♦Isus Christos din ieslea de la Betleem etc.); printre tipurile de m. principale sînt: *eterna întoarcere, ♦potopul universal, întrucît toate se referă ca elemente primordiale la originea cosmică; aşadar, orice m. are valoarea de nucleu străvechi (apxri)- K. Kerenyi motivează astfel nevoia de acest termen nou: „Cuvîntul « my-thos » e mult prea încărcat de sensuri şi totodată tocit, cu conturele şterse: el ne este mai puţin util decît expresiile care leagă cuvîntul jaOOog de cel care înseamnă « a pune laolaltă, a spune Xtyziv [...] Există o materie deosebită ce determină aria mitologiei: o masă de materie arhaică, transmisă prin tradiţie, pe care o conţin povestirile cunoscute, ce nu exclud totuşi o prefacere ulterioară, referitoare la zei şi la fiinţe divine, la luptele eroilor şi la călătoriile în lumea subpămînteană; pentru ele, cuvîntul grec cel mai potrivit este «mitologem ». Mitologia reprezintă mişcarea acestei materii: ceva solid şi totodată fluid, material şi totuşi nu static, ci susceptibil de a se transforma." Cu toate acestea, K. Kerânyi deosebeşte o gradaţie în tipologia m,: „Acele mitologeme care se apropie cel mai mult de nişte pure întîlniri cu zeii sînt considerate de noi drept mitologemele primordiale. Din punct de vedere istoric, nu există decît variaţii ale acestor mitologeme primordiale, nu în conţinutul lor, care nu e supus timpului" (Despre origine şi întemeiere în mito-logie, 5, în: ,Carl Gustav Jung, Karl Ker6nyir Einfiihrung in das Wesen der Mythologie, Ziirich, 1941).
    mitologie (grec. jiuOo^oyict) 1 Totalitatea ♦miturilor unei arii etnice sau sociale, constituită într-un sistem epic mai mult sau mai puţin unitar, în cadrul căruia se manifestă concepţia grupului etnic sau social respectiv despre lumea
357
MITOLOGIE
 văzută şi nevăzută, despre ♦viaţă şi ♦moarte, despre destin, din perspectiva raportului între natural şi supranatural, Intre oameni şi divinităţi. M. ca sistem general este elaborată începînd din stadiul culturii primitive, pînă în momentul apariţiei civilizaţiei tehnice timpurii şi a formelor ei de gîndire teoretică, adică pînă atunci cînd m. — ca sistem integral — e absorbită şi codificată — integral sau în parte — de ♦religie. Definită dinăuntrul ei, subiectiv, na. este o încercare globală de cunoaştere absolută a universului, deci o fiîosofie incluzînd demersul mistic şi o ştiinţă generală excluzînd experimentul, şi care se constituie în orice cultură primitivă, operînd cu mijloace magice şi manifestîndu-se prin adaptarea concretă epică a abstracţiilor şi a fenomenelor su] erioare la situaţia psihosocială dată, ca şi prin explicarea simbolică a acestora. M. înglobează în sistemul ei în primul rînd miturile despre naşterea şi distrugerea unicală sau ciclică a universului (—* cosmogonie; pşcatolcgie), cele despre apariţia şi dispariţia, ca specie şi ca individ, a omului (—> antropogonie; omul primordial), a animalelor, plantelor, obiectelor din natura nevie, ca ţi a tuturor fenomenelor cadrului natural, apoi miturile despre zei şi eroi arhetipali (-* zei; strămoşi; arhetip) şi cele despre condiţia umană, privite cauzal, funcţional şi finalist. Adesea, cercetătorii au despărţit istoria m. în două etape: una, aparţinînd culturii primitive, cînd prin caracterul ei integral, echivalent cu ştiinţa, m. ar fi năzuit să cerceteze şi să explice lumea în totalitate; alta, aparţinînd civilizaţiei tehnice, cînd din corpul m. s-au desprins forme autonome de gîndire şi conştiinţă de sine a societăţii {religia, politica, arta, literatura, ştiinţa) care nu ar face decît să reia, în transfigurări proprii, vechile modele mitice. Marile m. se formează
 —   pentru fiecare grup uman în parte — între mezolitic şi sfîrşitul neoliticului, adică atunci cînd oamenii îşi înlesnesc existenţa printr-un mod de viaţă nou, de oarecare confort asigurat, faţă de riscurile traiului precedent, peregrin şi aleator, din civilizaţia cinegetică şi pescărească; experienţa acumulată în creşterea vitelor şi mai ales în agricultură (aceasta din urmă curmînd şi nomadismul transhumant) ca şi folosirea unor invenţii tehnice care duc la producţia de mică industrie de atelier meşteşugăresc specializat, chiar dacă produsele sînt din lemn şi silex (iar anume în epoca neolitică s-a inventat oraşul, cu o anumită distribuţie a muncii şi răspunderilor): cuţitul perfecţionat de cremene şlefuită, plugul rudimentar, jugul, arcul, roata, îl ajută pe omul neolitic intrepid să aibă ideea domesticirii *caiului, pentru tracţiune şi călărie, ceea ce schimbă spectaculos raporturile omului cu spaţiul. Avînd prima dată un răgaz ritmic, în condiţiile unei civilizaţii mai puţin fragile, mai apărate de grija zilei de mîine, cel care îşi descoperă vocaţia pe care azi o numim artistică, începe, din iniţiativa sa ori a ♦şamanului, să picteze ♦totemuri şi ♦fetişuri zoomorfe pe pereţii peşterilor rituale. Primele asemenea operaţii s-au efectuat în paleoliticul superior, poate mai de-
 vreme. Peştera putea să fi fost o ecclesia, ca loc de adunare liturgică sau magică, întrucît peşterile nu au fost locuite nici în paleoliticul inferior (aceasta fiind o ♦legendă naivă a istoricilor epocii romantice, care s-a perpetuat pînă în zilele noastre); peştera era loc de ♦cult, prima formă de ♦templu, tocmai pentru că nu era confecţionată, adică zidită de om; ♦credinţele epocii (greu de atestat) se pare că puneau zidirea ♦templului-peşteră în seama ♦spiritelor sau divinităţilor montane, iar muntele a fost totdeauna sacralizat şi atribuit ca locuinţă terestră tuturor ♦zeilor importanţi, mai ales celor supremi; iar în aceste peşteri, amenajate de j.rimii pictori şi sculptori, probabil se cîntau şi se recitau compunerile liturgice făcute de primii muzicanţi şi poeţi. In acest cadru începeau să se compună epic şi primele mituri coerente, a căror datare este imposibil de făcut („dar important e să nu confundăm «vîrstă » unei concepţii religioase cu data primului document care o atestă" — Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, Cuvînt înainte, 1976). Mitologia, ca sistem natural şi unitar de mituri* generează conştiinţa religioasă a unei comunităţi umane, iar această conştiinţă religioasă duce la constituirea religiei, ca sistem de credinţă exprimată, religia devenind, la rîndul ei, regenerat oarea, sistematizat o are 3 definitivă şi ccdificatoarea m. Ca sistem de gîndire ontologică, na. a fost uneori comparată cu ştiinţa (şi, mai rar, confundată chiar cu ♦teologia). Această comparaţie nu ar fi valabilă decît în sensul vag şi larg al efortului de cunoaştere; dar ştiinţa face acest efort prin raţionament şi intuiţie, în timp ce mitologia se sprijină numai pe ♦revelaţia primordială; ştiinţa cercetează pentru a afla, iar mitologia află. (Desigur, o analiză a structurilor ne va lămuri că, „neoficial", în substanţa miturilor şi în viziunea de ansamblu a mitologiilor naţionale, au intrat observaţii empirice ale vrăjitorilor, şamanilor şi preoţilor asupra mediului intim psihologic şi asupra marelui mediu cosmic, dar nimeni nu accepta — fără îndoială, cu bună credinţă — această cale cognitivă; chiar Pănini, scriindu-şi vestita gramatică aplicată la sanscrita textelor vedice, afirma că i-a fost revelată de divinitate.) Oricît de adînc am explora termenii comparaţiei, vom constata că ştiinţa îşi propune să realizeze un progres, iar mitologia conservă cu stăruinţă un statu-quo al cunoaşterii primordiale; unii cercetători au şi sugerat că, cele două demersuri deosebindu-se prin metodă şi rezultate, demersul ştiinţei ar marca o evoluţie, în vreme ce demersul mitologiei ar fi caracterizabil ca involuţie; este drept că miturile restabilesc mereu situaţia iniţială, din momentul revelaţiei primordiale, că fac apel la arhetipuri, însă aceasta înseamnă efort de conservare, nu un act involut. Dacă cele două activităţi ale intelectului omenesc trebuie neapărat comparate, vom spune mai degrabă că ştiinţa priveşte lumea ca fenomen diacronic, pe cînd, pentru mitologie, aceeaşi lu me — cu mecanismul ei temporal — este o
 MITOLOGIE
358
 entitate sincronică. S-a exagerat des şi importanţa literară a m., susţinîndu-se uneori chiar că literatura e o mitologie, ca şi cum m. şi-ar fi străbătut lungul ei drum spre a deveni literatură. Mitologiile naţionale îşi au fiecare personalitatea lor, reflectînd concepţia despre zonele necunoscute din om şi din univers a poporulyi, tribului sau grupului uman respectiv. Dar în majoritate aceste m. arhaice sau antice, deşi toate pornesc din izvoarele societăţii primitive a cărei concepţie o reflectaseră în epoca de formare a miturilor, au ajuns la noi în transcripţii fie literare (epopeile lui *Homer, *Theogonial\ii *Hesiod, *Mahâbhărata), fie teologice (*Biblia,
* Avesta), fie istorice (*Popol Vuh, *Kojiki, Huainan zi a lui *Liu An,), fie folcloristice (*Edda Veche, *Kalevala), fie filosofice (*Veda, ciclul *Upanisad), fie, în fine, etnografice; astfel, fiecare m. s-a reorganizat treptat, constrînsă de copişti, traducători, poeţi, istorici, filosofi, etnografi şi folclorişti şi mai ales de teologi, şi supusă unor operaţii complicate de triere, interpolare, repliere filosofică, resistematizare istorică, restilizare poetică (cu filtrarea naraţiunii mitice prin alegorie); iar cea mai gravă con-strîngere a suferit-o prin repunerea ei în cadrele canoanelor doctrinare gîndite de teologi; în toate aceste cazuri (şi chiar în cele mai fidele tradiţiei) s-au obţinut m. naţionale supuse concepţiei altei civilizaţii şi altei culturi, depăşind pe cea care a creat miturile. în cazul etnografilor şi folcloriştilor, unde operaţia de înregistrare e ştiinţifică (şi uneori fără cusur), operaţia de deshumare are adesea un caracter jurnalistic: chestionarul, interviul (fie şi condus de întrebări competente), care se izbeşte de neîncrederea informatorului, mitul fiind pentru el sacru, materie a religiei lui, aşadar imposibil de destăinuit unui străin suspect (presupunînd că informatorul e bine informat, deoarece adevăratul informat, informatorul ideal — preotul, vrăjitorul, şamanul — nu-şi destăinuie secretele sacre, adică apanajul său principal); transmiterea mitului este, în societăţile primitive totale sau parţiale, un act iniţiatic, şi adesea deţinătorul mitului, dacă nu tace, răspunde anume derutant la întrebările etnografului anchetator, a cărui naivitate pune uneori în circulaţie „mituri despre mituri"; de notat că la multe triburi (de ex., în Africa) miturile nu se rostesc nici măcar în faţa femeilor şi copiilor tribului. Astfel numai rarele cazuri de etnografi, antropologi, mitologi sau folclorişti (ca Bronislaw *Malinow-ski sau Claude *L6vi-Strauss) care au trăit în mediul populaţiei cercetate mai mulţi ani, pînă Ia familiarizarea intimă cu acel mediu şi pînă îa recoltarea miturilor şi credinţelor dinăuntrul acelei societăţi (cum a procedat şi R. Codring-ton, studiind noţiunea melanesiană *mana), ne oferă şansa unui contact aproape autentic cu m. populaţiilor fie încă primitive, fie într-un stadiu de cultură neconsolidată care nu a corupt încă tradiţia orală. Iar întrucît nu dispunem decît de o istorie înregistrată 5—6 milenii, şi Qumai în forme subiective, cu informaţii lacunare şi contradictorii, de multe ori, dorit sau
nedorit, falsificate, şi chiar şi acelea în cantitate derizorie, ţinînd seama şi de nenumăratele pierderi şi ocultări voluntare sau involuntare, şi întrucît întinderea mai adîncă a timpului controlabil prin arheologie nu oferă totuşi decît nişte repere plutind ca o mînă de orez într-un cazan de fiertură confuză (chiar şi aceste repere fiind uneori echivoce) colecţia de mituri a o-menirii devine o sursă suplimentară, mai ales pentru trecutul foarte îndepărtat, cînd chiar şi glasul arheologiei încetînd, nu avem la înde-mînă decît ipoteze paleontologice şi antropologice care nu pot explica esenţialul din protoistorie; astfel, mitologia (şi îndeosebi ramura ei memorială) devine o paraistorie (unii au numit-o ultraistorie) care ne ajută să construim modele probabiliste ale trecutului îndepărtat, tot aşa cum construim modelele probabiliste ale viitorului îndepărtat. ~ 2 Ştiinţă — născută în triunghiul de incidenţă al filosofiei, istoriei culturii şi antropologiei — avînd ca obiect de cercetare mitologiile şi miturile, geneza şi explicarea lor, clasificarea tipologică, analiza structurilor (mitologie structurală), compararea mitologiilor naţionale şi tribale în cadrul mitologiei generale (mitologie comparată), studierea raporturilor între mit şi religie (istoria religiilor), între mit şi societate (antropologie, etnografie, folclor) etc., precum şi stabilirea raportului psihosocial între condiţia istorică a unei populaţii şi sistemul ei mitologic. Curentul mitologic privind mitul numai ca *simbol al omului primitiv care încearcă să-şi explice lumea fenomenală sau să-şi traducă în simboluri mitice pornirile instinctuale (psihanaliştii din şcoala lui S. *Freud şi în special C. G. *Jung) greşeşte în atribuirea creaţiei spontane a unui sistem de simboluri tocmai fanteziei primitive: dar universul gîndirii primitive, sărac în abstracţii şi aproape lipsit de nuanţe semantice, nu este capabil să pună în valoare o mişcare cerebrală creatoare de noţiuni abstracte în mecanismul unei gîndiri elementare de vînător, pescar sau culegător de rădăcini comestibile. Există şi un curent de poziţie sceptică, mulţumindu-se cu clasificarea miturilor şi cu descrierea mitologiei generale, fără vreo încredere în rezultatul încercărilor de descifrare a sistemului mitologiei: astfel a procedat de pildă A. Krappe (în La genese des mythes, Paris, 1938), afirmînd că porţile ce duc spre cunoaşterea • modului în care au apărut miturile creaţiei lumii s-au închis demult şi nu mai sînt chei care să le descuie. Ştim intr-adevăr că majoritatea miturilor sînt im-purificate. Dar drumul către nucleele originare ale miturilor şi spre epoca de constituire a m. ca sistem este, pe cît de greu, pe atît de posibil. Mircea *Eliade socoteşte că „înţelegerea mitului se va număra într-o zi printre cele mai utile descoperiri ale secolului XX", datorită acelui „rest mitic" din comportamentul modern „consubstanţial cu condiţia umană, în măsura în care el exprimă angoasa faţă de Timp" (Mythes, reves et mysteres, Paris, 1972). Din unghiul metodologiei mitologului, una dintre observaţiile
m :'0
MITOt OGIE ARABĂ
cele mai raţionale a fost notată de Georges *Dum6zil: „miturile nu se lasă înţelese dacă sînt despărţite de viaţa oamenilor care le povestesc" (Mythe et epopee, I, Paris, 1968). Mer-gînd mai departe, după Mircea Eliade, care a precizat atitudinea obligatorie a cercetătorului faţă de mit, deci a definit pe deplin satisfăcător instrumentul mitologiei ca ştiinţă („Mitul este o realitate culturală extrem de complexă care poate fi abordată şi interpretată în perspective multiple şi complementare" — Aspects du Mythe, Paris, 1963), mulţi dintre cercetătorii noi acceptă obligaţia înţelegerii mitului ca fenomen multilateral care, implicit, defineşte şi profesiunea mitologului. Cercetarea atît de complexei materii a m. nu poate fi uniformizată: „Mitul vorbeşte altfel istoricului religiilor şi altfel istoricului filosofiei; antropologul desluşeşte sensuri cu mare încărcătură de informaţie acolo unde cel dintîi nu vede nimic, folcloristul are şi el limbajul său şi luminează faţete lăsate de alţii în umbră.
       Mitul nu se poate cerceta altfel decît inter-disciplinar, ceea ce presupune integrarea rezultatelor după investigaţiile particulare" (Gheor-ghe Vlăduţescu, Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, Bucureşti, 1982). Mai presus însă de orice analiză compartimentată, ca ştiinţă a miturilor, m. poate şi trebuie să opereze, inevitabil, în sens euristic global.
 § H. S. Robinson and K. Wilson, The Encyclopaedia of Myths and Legends of all Nations, London, 1962; Lewis Spence, Introduction to Mythology, London, 1931; The Mythology of all races, edited by J. A. Mac Culloch I—XIII, Boston, 1916—1932; Max Miiller, Essay on Comparative Mythologie, London, 1856; id., Contribu-tions to the Science of Mythology, London, 1897; Andrew Lang, Modem Mythology, London, 1897; Karl Otfried Mtiller, Prolegomena zu einer Wissenschaftlichen Mythor logy, GOttingen, 1825; Cari Gustav Jung und Karl Ker6nyi, Einfuhrung in das Wesen der Mythologie, Ztiricli, 1951; S. N. Kramer, Mythologies of Ancient World, Chicago, 1961; J. Cazeneuve, Les mythologies ătravers dumonde, Paris, 1966; Jan de Vries, Forschungs-geschichte der Mythologie, Freiburg—Miinchen, 1961; Andrei Oişteanu, Grădina de dincolo. Zoosofia, Cluj-Na-poca, 1980; Gheorghe Vlăduţescu, Introducere în istoria filosofiei Orientului antic, Bucureşti, 1980
    mitologie ainu Populaţia aborigenă (sau cel puţin prejaponeză) ainu, din ins. Hokkaido (ocupînd un teritoriu şi din ins. Sahalin), deşi arhaică, de aspect europoid şi cu memoria tradiţională a unei civilizaţii precursoare de mare anvergură, are azi o *religie animistă (-+ animism); iar *mitologia, deşi cu un *panteon diferenţiat şi destul de numeros şi cu ^ritualuri complexe, nu are *zei distincţi, ci doar *spirite diferenţiate, numite kamui (care au influenţat epoca formativă a *mitologiei japoneze: *kami), ceva mai mult decît nişte *duhuri anonime, simple zeităţi fără biografii mitice, denumite alegoric după atributele lor. Unii cercetători pun în relaţie directă pe *strămoşii ainilor cu interesanta cultură prejaponeză a ceramicii *jo-mort, din mii. II î.e.n., iar alţii îi socotesc o
 ramură a rasei indoeuropene, coborîtă din Pamir în mii. VIII î.e.n. Limba ainu de azi, inclasifi-cabilă, pare înrudită cu unele limbi amerindiene, cu eschimosa şi chiar cu basca; însuşi etnonimul ainu are de fapt sensul de „om". Raportul paradoxal între varietatea atributivă a panteonului şi concepţia religioasă animistă, aparent inexplicabil, totuşi poate fi pus în legătură cu tradiţia ainilor afirmînd că ei sînt descendenţii unui popor puternic şi numeros, la care se referă eposul lor naţional şi amintirea mitică despre *Aeoina, întemeietorul poporului şi primul său constructor antropogonie şi învăţător. Aeoina a utilizat, în *antropogonie, lemnul de salcie ca schelet, pămîntul drept carne, ierburile pentru păr; dar această creaţie, întreruptă şi neterminată, printr-o durată de absenţă de pe pămînt a lui Aeoina, e reluată la a doua sa venire numai printr-o completare de nivel spiritual, el învăţîndu-şi creaturile principalele meşteşuguri (*vînătoarea, pescuitul, construirea caselor, agricultura elementară, confecţia de veşminte) şi îndeletniciri spirituale (religia, petrecerile). Zeităţile kamui apar pe pămînt cu înfăţişări de animale, dar nu se pot elibera singure din prizonieratul trupului decît cu ajutorul vînătorilor aini care, omorînd un *urs sau alt animal, îi dau zeităţii putinţa să revină la statutul său de spirit (kamui), oamenii rămînînd cu trupul folosit, pe care îl mănîncă, şi cu sîngele, pe care îl beau festiv. Tot aşa, sufletul omenesc (ramat)
 —  care în timpul vieţii îşi are sediul în fiere — este eliberat prin *moarte. Zeităţile ainu sînt supermutante (-+ mutant), fiecare*Heofanie ale-gînd aspecte zoomorfe (i:rs, peşte, vulpe), den-dromorfe (salcie, stejar), amorfe (stîlp, lingură, săgeată) sau fenomenale (fulger, vînt, boală). Aceste zeităţi compun două categorii esenţiale de kamui: spirite cereşti (Pase Kamui) — Kim Un Kamui (sau Koro), ursul, zeitatea ocrotitoare a înălţimilor montane, căreia i se cos-sacră ^sărbătoarea anuală Yomante, „sărbătoarea ursului"; Shiramba, spiritul vegetaţiei; Wak-kaush, spiritul apelor; Kara Kamui, constructorul pămîntului; Chisei-Koro, spiritul domestic; ~ spirite telurice: Fuchi Kamui, spiritu feminin al *focului; Hash-lnau-Uk, spiritul feminin patronînd vînătoarea; Sarak Kamui, spiritul accidentelor; Ru-Koro, spiritul latrinei pentru bărbaţi; Apasam Kamui, spiritul protector al intrării omului în colibă. Cînd, spre sfîrşitul sec. XIX, unii aini s-au creştinat f—► creştinism), această mitologie tradiţională încorporează pe *Isus Christos, cu numele de Charisto. Religia ainilor, prea puţin totemică (nici Aeoina, întemeietorul, făcînd parte din panteon, nici ursul Kim Un nu sînt de fapt totemuri), s-a sprijinit însă în oarecare măsură p© practicile şamanice, iar *şamanismul i-a fost un important auxiliar pînă’în sec. XIX.
 § Georges Montandon, La civilisation ainou et les cui-tures arctiques, Paris, 1937; Liviu Petrina, Ainii, afro-rigenii Japoniei, Bucureşti, 1970
                                                                       mitologie araM — preislamică şi islamică ^
                                                                  Mitologia arabă arhaică, insuficient cunoscută
 MITOLOGIE BALTICĂ
 360
  <(din două surse principale, care oferă relaţii parţiale şi incerte: autorii greci, mai ales Herodot, sau voit denaturate: scriitorii islamici arabi), pare să fi fost prea puţin desprinsă din ♦animism şi ♦fetişism, ♦cultul nefiind unitar la nişte triburi nomade şi larg dispersate. Existau două forme mai importante de ♦religie, întemeiate peC o ♦mitologie aridă, a cărei materie epică, atît a cîtă va fi fost, s-a cenzurat în epoca alcătuirii *Coranului: a) Hitolatria (adorîndu-se pietre şi stînci naturale: piatra dreptunghiulară personificată în zeul *Dhu Sharah sau pietre enigmatice, ca presupusul meteorit *Kaaba, al cărui cult a fost preluat de *islam), de unde a derivat şi o formă idolatră de chipuri rudimentar cioplite (—*■ idolatrie): o divinitate întruchipînd una din pietrele sacre, *Manath, zeiţa sorţii; b) cultul astral (astrele adorate fiind altele de la un trib la altul: ♦Soarele la tribul khiuszar, *Luna la kenanah, Aldebaran la thasm) avînd şi un rudiment de ♦panteon: zeiţa *Alilat, întruchipare a Soarelui şi ♦simbol al frumuseţii, zeiţa *Uzzah, personificînd Steaua Dimineţii (planeta Venus) şi mai ales zeul suprem panarab (creator, însă un *deus otiosiis) Al Ilah (reluat, cu numele
  * Allah, de ♦Mahomed (Muhammad) şi devenind puntea de legătură religioasă între preislamism şi islam); în vechiul cult astral erau curente ♦sacrificiile de oameni (adulţi şi copii). ~ Mitologia islamică (mahomedană sau musulmană) a Coranului se constituie dogmatic pe un eclectism restrîns, preluînd unele tradiţii ale arabilor arhaici, ca şi unele elemente biblice (ebraice şi creştine), nu direct din ♦ Biblie, ci mai curînd din circulaţia orală. în jurul unui ♦Dumnezeu unic (Allah) se grupează cete de ♦îngeri, dirijaţi de Djabrail (♦Gabriel, inspiratorul lui Mahomed) în luptă cu *Iblisy căpetenia ♦Djinilor demonici. Deşi acceptă cîteva personaje biblice, pe care le consideră ♦profeţi (♦Adam, ♦Noe, ♦Abraham, ♦Moise, David, ♦Isus Christos ş.a.), islamul stabileşte drept unic profet esenţial al lui Allah pe Mahomed, a cărui doctrină se bazează pe o dublă ♦dogmă esenţială: Nu este alt zeu afară de Allah şi Mahomed este mesagerul lui Allah („Nu este dumnezeu afară de Dumnezeu şi Muhammad este profetul lui Dumnezeu"). Pro-„ fetul musulman nu pretindea să fi inventat o religie nouă,'Susţinînd că n-a făcut decît să restabilească religia*primordială a lui Abraham; ♦miturile proprii sînt puţine şi incerte, poate reconstruite după tradiţii obscure din mitologii mai vechi, de ex., cele 3 lumi postume: *Fir-daws (♦Paradisul), ♦ Djahannam (♦Infernul) şi tărîmul tampon dintre ele, *Araf (un fel de ♦Purgatoriu); sub raport cosmologic, lumea, să-lăşluia, pentru musulmanii timpurii, pe coarnele unui taur gigantic stînd pe spatele unui peşte uriaş. Mitul cel mai specific al islamului este ♦revelaţia Coranului, dictat lui Mahomed de îngerul Djabrail (sau chiar de Allah), profetul afllndu-se de fiecare dată în extaz (stările acestea par a fi fost, după informaţii bizantine şi după examenul detaliilor comunicate de tradiţia islamică, aure epileptice). Mitologia islamică se mai referă la un mare număr de profeţi
  secundari (224 000), nabi, fără ♦păcate şi făcători de minuni, care vor fi sprijinul credincioşilor la Judecata de Apoi. ♦Teologia islamului descrie pe Allah ca divinitate unică şi universală, dispunînd de 7 atribute totale, care ar contrazice sau ar anihila orice alt atribut: viaţa, cunoaşterea, forţa, voinţa, auzul, văzul şi cuvîntul, fiecare — un element energetic absolut.
 § H. A. R. Gribb, Mohammedanism, Oxford, 1969; H. L. Kaster, Islam ohne Schleier, Giltersloh, 1963
     mitologie baltică Arie mitologică indoeuro-peană, avînd caracteristici fundamentale comune, din zona Mării Baltice, cuprinzînd triburi riverane atît occidentale (în special prusice), cît şi orientale (lituane, letone ş.a.). Cele mai vechi informaţii despre ♦miturile şi ♦religia populaţiei baltice din antichitate le oferă Tacitus (Germania, XLV) cu privire la estii de la gurile Vistulei, identificaţi cu strămoşii prusilor: estii „au obiceiurile şi înfăţişarea suebilor, dar limba lor este mai apropiată de cea britanică. Ei se închină Maicii Zeilor, iar ca semn distinctiv al cultului lor poartă imagini de mistreţ; această emblemă îl păzeşte mai bine decît armele sau orice altă defensivă, chiar în timpul luptelor, pe credinciosul zeiţei." Zeiţa (Magna Mater Deo-rum, identificată de romani cu ♦Kybele), după unii istorici moderni, ar fi fost *Nerthus. Triburile baltice din antichitate erau idolatre (-+ idolatrie). Chiar în sec. XI—XII (conform geografului arab Idrisi şi unei bule papale din 1199, ele se închinau ♦focului, arborilor (-+ den-drolatrie), izvoarelor, unor animale /—► zoomor-fism). Popoarele baltice sînt creştinate spre sfîrşitul sec. XVI, dar ♦creştinismul nu a reuşit să elimine total vechile ♦credinţe, încă înrădăcinate în populaţia rurală şi mai tîrziu. Structura m. b., net indoeuropeană, avea, sub diverse nume, cam aceiaşi zei: unul desigur principal — ♦Per-kunas, personificînd fulgerul sau ♦focul ceresc (într-o variantă arhaică baltă — Dievas, zeul ♦cerului, corespunzînd zeului vedic ♦Dyaus Pitar) era numit de prusi *Okopirms („Cel dintîi") ; însă forma arhaică Dievas reprezintă a-proape un *deus otiosus. Miturile bălţilor alcătuiesc o mitologie pragmatică, cu o cosmologie săracă (♦cerul-♦pămîntul), o natură ambientală abundentă (păduri, păşuni, turme) şi cu o familie riguros constituită, cu numeroasele ei funcţii gospodăreşti. Dintre puţinele noţiuni existenţiale, se pare că mai bogat reprezentată era ^moartea (cu accesoriile ei). Principalele ♦mitologeme arhaice: gemenii divini (de tipul ♦Dioscuri sau ♦Agvin), nunta cerească (între ♦Soare şi ♦Lună). Distribuţia atributelor personificate se menţine între limitele concretului cultual: pămîntul — matern (letona *Zemes Ma± te, lituana *2emina)4 dar şi patern (*Zjameluks, fără temei apropiat de către unii cercetători de zeul dacogetic ♦Zamolxis); natura: prusicul
 *Pergrubrius (patronul vegetaţiei) şi, tot prusicul, *Goniglis Dziewos (un zeu pastoral al turmelor, păşunilor, păstorilor)* asociaţi cu letonul *Pilnitis (reprezentînd belşugul), cu tî-
 361
mitologie biblică
 nărui zeu prusie *Potrimps (al apelor curgătoare), cu *Bardoayts (ocrotitorul corăbiilor şi navigaţiei), cu *jBangputtis (vîntul) sau *Bubilas (zeul ♦albinelor); dintre fenomenele mitice existenţiale, moartea e simbolizată de zeiţa lituană *Giltine, dar întunericul *Infernului şi tărîmul morţilor au ca patroni pe zeul prusie *Pekols şi pe vechiul zeu balt Wels. Dintre divinităţile familiale se impune ciudata zeitate Pizius (de fapt numai personificarea ♦simbolului vulvar, reluat după simbolul vedic *yoni), cu atributul nupţial de conducere a miresei la mire.
 § A. V. Strom, H. Biegais, Germanische und baltische Religion, Stuttgart, 1975
     mitologie bască Deşi există foarte puţine date despre *miturile bascilor din Pirinei (populaţie europeană preindoeuropeană, considerată fie de origine hamită, provenind din civilizaţia protoistorică a Saharei, fie de origine sau doar cu înrudire caucaziană, căci într-adevăr lb. bască are înrudiri evidente, de gramatică şi lexic, cu lb. kartvelă a georgienilor din Gaucaz), totuşi se poate deduce că baza lor este totemică; ♦credinţele în ♦totemuri au rămas destul de persistente multe secole în ţinuturile basce. J.G. ♦Frazer citează cazul unui vînător basc mărturisind că, după ce a fost omorît de un ♦urs, sufletul animalului a trecut în el, astfel că a devenit urs el însuşi (cf. Creanga de aur, compendiu, LXVII, 4). Dintre puţinele divinităţi arhaice pe care le-a conservat tradiţia în formă autentică, cea mai importantă pare să fi fost *Jaungoikoa, probabil zeul suprem. Bascii, urmaşi ai vasconilor (un trib iberic din antichitate, atestat din mileniul I î.e.n., locuind pe ambele versante ale Pirineilor), nu au fost nici romanizaţi, nici înrîuriţi, mai tîrziu, de arabii medievali aşezaţi în Spania. Vasconii erau vecini cu cantabrii (locuitori ai zonei Biscaya, cu care erau înrudiţi iar uneori şi confundaţi) şi probabil au fost o populaţie dură, căci Gassius Dio, numind ambele triburi cantabri, scrie că sub Augustus, după un război greu cu romanii, mulţi dintre ei „s-au aruncat, nesiliţi de nimeni, în flăcări", iar vînduţi ca sclavi îşi omorau stăpînii şi se întorceau acasă, stîrnind răscoale (Istoria Romană, LIV, 5). Cîteva nume de divinităţi vascone au fost conservate în epigrafia romană din Aquitania; pe acestea, romanii le-au asimilat prin interpretatio romana; nu le cunoaştem atributele, iar transliteraţia latină a deformat şi numele lor: Baicorrizo, Heraus-corrtsehe etc. După convertirea bascilor la ♦creştinismul catolic, numele zeului suprem a fost folosit spre a desemna pe ♦Dumnezeu: Jainko, numit adesea şi Jaungoiko — Dumnezeu cel preaînalt (mai exact: Stăplnul-de-sus sau chiar Domnul Lunii). Terminologia teologică creştină a înlocuit vechii termeni religioşi tradiţionali; nu s-a păstrat nici termenul autohton pentru *altar, bascii de azi numindu-i (după lb. spaniolă) ildare. Noţiunea de *cer — basc. zeru — a devenit „paradis"; totuşi, cîteva cuvinte esenţiale ie ♦cult nu au suferit modificări semantice:
 othoitz — ♦rugăciune, ehorzîe — înmormîntare hil-harriak — cimitir ş.a.
 § E. de Grandla, Origines prearios del pueblo vasco, Buenos Aires, 1943
     mitologie biblică ~ ebraică Din vechi ♦culte totemice tribale (-+ totem), din puternice influenţe ale ♦mitologiilor din Mesopotamii şi dintr-o dificilă experienţă a unirii celor 12 seminţii tradiţionale şi a stabilirii lor în bazinul Iordanului, s-a constituit, ca doctrină teologică, un ♦monoteism cu ♦mituri aferente, care a proclamat pe *Yahweh — ♦Dumnezeu unic şi total. V.T. biblic—♦ Biblia ebraică, dar mai ales primele 5 cărţi, atribuite lui ♦Moise, numite *Thorak, împreună cu ♦Talmudul şi comentariile talmudice, au construit un sistem mitologic coerent, deşi nu fără contradicţii şi lacune, însă rotund, corespunzător rigorilor doctrinei. Dar există urme de ♦totemism chiar în Biblie, în numele: Shimon (hienă), Kaleb (cîine), Hamor (măgar), Rahel (oaie). Beduinii îşi avuseseră ♦zeii lor tribali, confirmaţi chiar de textul canonic, întrucît Rahel, una dii$r surorile lui Laban, a furat idolii casnici („Rahel furase terafimii", „luase idolii şi-i vîrîse în şeaua unei cămile"—V.T., Geneza, XXXI, 32, 34). Existaseră zei arhaici importanţi, ca *Azazel, veche divinitate nefastă a deşertului, pe care ♦mozaismul nu-i refuză; lui Azazel îi confirmă şi reşedinţa şi valoarea cultuală, prin ♦sacrificiul celor doi ♦ţapi, unul pentru Yahweh, altul pentru acest zeu căruia animalul îi e trimis ca ♦ţap ispăşitor, cu povara ♦păcatelor poporului. Porunca a 3-a din Decalog („Să nu ai alţi dumnezei afară de mine") şi pedeapsa pentru alte ♦credinţe („Cel ce jertfeşte altor dumnezei afară de Yahweh, să fie ucis"— V.T., Exodul, XXII, 19) divulgă măsuri prohibitive contra perpetuării ♦politeismului premozaic; astfel, exista şi o pereche divină premozaică, protejînd norocul: zeul Gad şi zeiţa *Ashera, şi chiar însuşi *Shaddai (devenind apoi unul din numele atri-butive ale lui Yahweh sau o ipostază) îşi are originea în Shedi (Demonul meu). Vechiul zeu semitic *El, intrînd în componenţa numelor lui Yahweh, ca prepozitiv (El-Shaddai, El-Olam)f şi în Canaan însemnînd „zeul prin excelenţă"* era în Mesopotamia zeu în general; iar Yahweh, probabil zeu al furtunii şi fulgerului, sub numele Yahu, apoi al războiului, care fusese venerat întîi de tribul leviţilor (de unde şi afirmaţia că Dumnezeu agrează îndeosebi pe leviţi, dintre care, de la ♦Moise (Moshe) încolo, se vor recruta preoţii), e introdus ca zeu unic al tuturor seminţiilor. Prima divinitate biblică, *Elohimr indică un plural (interpretat ca pl. intensiv) care oricum denotă acelaşi efort teologic de a cuprinde politeismul tradiţional într-un monoteism de doctrină. Introdus, după tradiţie, de Moise şi stabilit ca zeu unic şi total, Yahweh absoarbe alţi zei ale căror nume devin atribute sau ipostaze: Yahweh — mărinimia, El — împăratul cerului, Elohim — creatorul iniţial, *Ado-nai — dumnezeul războiului şi autoritatea supremă, Shaddai — îndurarea. Reprezentarea lui
 MITOLOGIE BIBLICĂ
362
Yahweh devine cvasiabstractă, deşi în dese cazuri se fac referiri la autorevelarea materială (nu neapărat corporală), cînd, deşi uneori se afirmă că Moise îl vede, alteori se precizează că nici nu muritor (nici Moise) nu-l poate-privi „faţă către faţă“ fără să moară. Nici Elohim (chiar şi ca plural al majestăţii) nu e ♦spirit: „duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor" este o interpretare greşită a textului ebraic, fiind vorba de suflul elohimilor care agita apele primordiale (-* apa), înainte de ♦cosmo-gonie. Dar în Geneză sînt două cosmogonii şi două ♦antropogonii: a) prima variantă (V.T., Geneza, I, 1—31; II, 1—3) prezintă pe Elohim făcînd ♦cerul şi ♦pămîntul din ♦haosul acvatic, apoi producînd lumina (lumina în sine sau lumina astrală, ca un gen de ♦Hemere, din Mitologia greacă), „tăria" cerului despărţitor al apelor inferioare de cele superioare, scoţînd uscatul din ape şi grupînd apele în mări, creînd vegetaţia, astrele, animalele acvatice şi păsările, apoi animalele de uscat şi în fine omul; aici, antropo-gonia se consumă într-o singură etapă („Şi a făcut Elohim pe om, după chipul său [...], bărbat şi femeie i-a făcut", dînd perechii direct în stăpînire pămîntul cu vegetaţia şi animalele, iar omul devenind finalitatea acestora); opera divină integrală durează 6 zile, a 7-a simbolizînd instituirea odihnei; b) în a doua variantă (V.T., Geneza, II, 4—25; III, 1—24; IV, 1—2) antro-pogonia e intercalată în cosmogonie: „Nici un copăcel nu era pe pămînt şi nici o buruiană nu răsărise; [...] numai aburi se ridicau de pe pămînt", cînd Elohim face omul din „ţărînă pămîntului", producînd ulterior grădina ♦Edenului, vegetaţia lumii, „vieţuitoarele cîmpului" şi „păsările cerului" (invenţia limbajului, cînd ♦Adam le dă nume tuturor acestora, este de fapt ieşirea din sălbăticie); femeia, în textul canonic, apare tîrziu, făcută dintr-o „parte" a corpului adamit (nu „coastă", cum s-a tradus eronat în * Septuaginta), iar o tradiţie talmudică, vorbind de ♦Lilith, prima soţie a lui Adam înainte de *Eva, explică acest decalaj al antro-pogoniei canonice; după săvîrşirea *păcatului originar (înfruptarea, la îndemnul *Şarpelui, din ♦Pomul Cunoştinţei, şi coaserea primelor veşminte, adică invenţia civilizaţiei), perechea e izgonită din Eden, divinitatea temîndu-se de o agresiune a perechii umane asupra *Pomului Vieţii, care ar asigura nemurirea. Din prima variantă lipseşte actul împreunării pentru perpetuarea speţei, prezent în a doua. M.fe. ebraică e bogată în texte escatologice (de ex. ♦potopul universal) pe care le consideră anunţări de represalii sau pedepse exemplare, ca sentinţa dată după fratricidul lui *Cain; aşadar ele fac parte din politica doctrinară dură a menţinerii ♦monoteismului yahwist. Şi totuşi sînt interesante raporturile ♦sacerdoţilor cu divinitatea: Moise îi cere lui Yahweh numele şi nişte minuni, ca să fie crezut de popor; ♦Iosua discută ca într-un consiliu de război, în perspectiva înfrîngerii: „Şi atunci ce vei face tu cu marele tău nume?" (V.T., Iosua, VII, 9). Cînd Yahweh e acceptat ca zeu unic al tuturor seminţiilor, poporul îşi ia liber-
tatea de a nu se descoperi în faţa lui. Ideea venirii lui *Mesia, ca mîntuitor făgăduit pentru un viitor indeterminat, e punctul de tangenţă între ♦mozaism şi ^creştinism şi sursa unor lungi polemici teologice: mozaismul neagă afirmaţia creştină că Mesia a venit. Dar — ca şi ♦religia evreilor: ♦iudaismul—m.b. ebraică, întemeiată nu numai pe Thorah, ci rafinîndu-se timp de aproape 25 secole, dar fără a opera modificări substanţiale în doctrină sau în mituri, a străbătut 4 mari etape de consolidare; ţinta a fost în special fructificarea vocaţiei de abstractizare a ideii de divinitate. Etapele: 1) epoca biblică, între începuturi şi exilul babilonian: cca sec. XV—VI î.e.n., odată cu statornicirea cultului lui Yahweh către sec. XI î.e:n. şi aşezarea celor 12 triburi în Ţara Făgăduinţei;
2) epoca talmudică, dintre exilul babilonian şi transformarea regatului iudeu în provincie romană: sec. VI î.e.n.—I e.n., odată cu precizarea Legii (Thorah) sub regele Iosia, cu codificarea Bibliei ebraice şi cu elaborarea Talmudului;
3) epoca rabinică a *Kabbalei, suprapunîndu-se evului mediu în care se formează, într-o legislaţie religioasă rigidă, conştiinţa de castă â unei societăţi închise, şi durînd pînă la mijlocul sec. XIX; 4) epoca reformistă a neoiudaismului, cu tendinţe religioase de universalizare. în aceste epoci, cu excepţia unor momente de remitolo-gizare a vechilor credinţe de către kabbalişti, ideea specifică a unui Dumnezeu unic, exterior lumii pe care a creat-o şi altceva decît opera sa, se consolidează atît teologic, cît şi mitologic: El Yahweh produce universul din ideea ivită în inteligenţa sa şi prin intermediul acţiunii energetice a ♦cuvîntului, materializate în con-cretitudinea lumii. Astfel, niciodată în miturile ebraice nu a funcţionat astrolatria sau vreuna din formele ♦idolatriei imaginilor; personajele biblice sînt oameni: ♦sacerdoţi, ♦profeţi, regi, cu care divinitatea este incomparabilă. Caracterul abstract al religiei, răsfrînt deplin şi asupra mitologiei fără zei, îl observase încă Tacitus: „iudeii cunosc o singură putere divină şi numai cu mintea: ei socotesc pîngăritori pe oamenii care plăsmuiesc chipuri de zei din materia perisabilă, aidoma oamenilor; făptura cea preaînaltă este veşnică, inimitabilă-şi nepieritoare" (Istorii, V, 5). Dar în această mitologie sui-generis, prezenţa lui Yahweh, ubicuă şi neîncetată, lasă impresia unei dictaturi absolute: „Prima datorie a poporului evreu era deci de a-şi păstra intactă identitatea pînă la sfîrşitul istoriei; altfel spus, de a rămîne întotdeauna la dispoziţia Iui Dumnezeu" (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II, cap. XXV, §204, Bucureşti,
1986). r+s creştină Creştinismul preia
V.T. în versiunea Septuagintei (diferenţele canonice înăuntrul religiei, asupra unui mit sau altuia, apar mai tîrziu) căreia îi adaugă > cu o mitologie proprie, dedusă din tradiţia e-braică, dar recompusă pe deoparte sub influenţa cultului lui ♦Mithra adus de soldaţii romani din Asia Mică, printr-un ♦sincretism rapid între mithraism, tradiţia mesianică din cărţile profeţilor biblici şi doctrina sectantă a ♦esenienilof
 363
 MITOLOGIE CELTICI
de la Qumran, iar pe de altă parte din surse de mitologie folclorică de veche tradiţie, printr-un îndelungat şi fluctuant efort eclectic al primilor teologi creştini. Acceptînd ^cosmogonia şi *antro-pogonia biblică tradiţională, însă compunîn-du-şi şi o *escatologie proprie (^Apocalipsul), creştinismul reformulează definiţia divinităţii: un Dumnezeu unic privit în trinitate atributivă de ipostaze: Tatăl (creatorul şi stăpînul universului, organizatorul lumii şi judecătorul suprem) ; Fiul (funcţia mesianică dumnezeiască, încorporată în *Isus Christos) şi Sfintul Duh (energia cosmică); această trinitate —■ nu numai perfect coerentă, dar şi unitară — a fost asemănată, fără temei teologic, cu triada vedică şi cu cea brahmanică (India), iar *moartea şi învierea lui Isus Christos s-a presupus că reiau mitul adonisiac foarte răspîndit în lumea, antică (*Attys, *Osiris, *Tammuz, * Adonis). Totuşi, Fiul, centrul mitic şi religios al creştinismului, e starea corporală a divinităţii unice, semănînd prea puţin cu încarnarea lui *Brahmă. în *Krişna sau a lui *Zarathustra în *Saoshyant. Dar avînd nevoie de un pseudopanteon în scopuri populare (cum de altfel a procedat şi *budismul mahayanist), creştinismul divinizează alte forme (mai ales *Fecioara Maria sau Maica Domnului, un fel de Magna Deum Mater) sau sanctifică numeroase alte personaje (martiri, misionari ş.a.). Ideea păcatului originar, a umilinţei umane implicite şi a Judecăţii drepte de Apoi a asigurat popularitatea acestei religii cu mituri simple, de alură folclorică, printre oamenii săraci, umili şi ignoranţi, foarte numeroşi în Imperiul roman. în persoana sincretică a lui Isus Christos s-au încorporat — peste substratul originar — numeroase adstraturi mitice, mai ales din mitul zeului care moare şi învie, din mitul mesianic şi din sub mitul, mai straniu, al *Stelei Magilor, în epocile mai tîrzii, îndeosebi *sectele, folclorul, înclinaţia spre *politeism a bigoţilor şi alţi factori au amplificat şi complicat scenariul mitologic originar cu inframituri (la popoarele catolice şi ortodoxe sau în unele grupuri sectante), ca rezultate ale remitologizării hagiografiei şi divinizării în sine a exemplarelor iconice (♦simboluri, *icoane şi iconiţe, relicve, moaşte, izvoare, fîntîni etc.).
f S. Madelaine — J. Lane Miller, Encjclopaedia of Bible Life, New York, 1944; P. Humbert, Etudes sur le ricit du Paradis et de la chute dans le Genbse, Paris, 1940; W. Bousset, Die Religion des Yudentums in spăthelle-nistischen Zeitalter, Tiibingen, 1966; F. L. Cross, The Oxford Dictionary of the Christian Church, Oxford, 1957; O. Eissfeldt, Einleitung in das Alte Testament, Gottingen, 1964; Theodore Gaster, Myth, Legend and Customs in the Old Testament, New York, 1969; R. M. Grant, The Formation of the Nev? Testament, London, 4965; C. F. D. Moule, The Origin of Christologyt New. York, 1977; H. Delahaye, Les Ugendes hagiogra-Phiques, Bruxelles, 1955
    mitologie celtică Cunoscută insuficient şi nu din izvoare celte antice, întrucît tradiţia religioasă perpetuată de casta *sacerdoţilor *druizi transmitea *miturile şi doctrina numai oral,
m.c. e divulgată de monumentele arheologice (♦menhiri, *do!;n3ni, tumuli, statui în Marea Britanie — nordul Scoţiei, Cornwall, Irlanda, şi în Franţa — galii fiind ramură celtică — mai ales în Bretania), de epigrafie (se cunosc numele a peste 400 divinităţi, deşi inscripţiile nu comunică decit rareori şi atributele lor), de scriitori greci şi romani (Lukian din Samosata, Caesar, Plinius, Tacitus, Poseidonios) şi de poemele barzilor irlandezi. Multe din cultele divinităţilor celte nu par desprinse cu totul de *fetişism şi ♦totemism. *Cultele agrare se întrepătrund sau se contopesc cu cele sapienţiale. Mitologia cel-ţilor era compusă din multe mituri eroice, zeii fiind consideraţi în genere şi *strămoşi arhetipali. Zeii celţi, destul de numeroşi, sînt de obicei complecşi, cu atribute subtile (reprezentaţi plastic în naraţiunile barzilor adesea cu ciudate rafinamente alegorice). Un zeu suprem nu se poate stabili cu certitudine, deşi unii înclină să-l considere ca atare pe *Droyn, care era mai curînd însă un primus inter pares şi, se pare, identificabil cu zeul irlandez *Cromm Cruachy sau nu era decît personificarea celor 3 stări stadiale ale universului (sau cercuri), în care s-a condensat şi concepţia celtică despre cosmos: *Anun (abisul haotic unde se nasc germenii vieţii şi se întorc mereu sufletele transmigrante înainte de a se desăvîrşi), *Abred (zona purificării prin *foc) şi *Gwynfyd (starea fericirii supreme şi a perfecţiunii); această concepţie metempsi-hotică reflecta şi ideea celţilor despre *moarte ca despre o stare tranzitorie repetată pînă la cîştigarea meritului de a ajunge definitiv în zona paradisiacă Gwynfyd. Autorii antici comunică egal aceste concepţii: „Celţii cred că sufletele oamenilor sînt nemuritoare şi că, după împlinirea termenului vieţii actuale, ele trec în alte corpuri şi revin iarăşi la viaţă" (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, V, XXVIII, 6), iar „la înmormîntări unii aruncă pe ruguri scrisori pentru rudele răposate, ca şi cum morţii le-ar citi" (loc. cit.) ; „Druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credinţă [...] înlătură teama de moarte" (Caesar, Despre războiul gallic, VI, 14); Pomponius Mela (în Cronograf ia, III, 2) afirmă că celţii (sau numai galii) ar fi crezut nu în transmigraţie, ci în viaţa eternă de după moarte şi atît de ferm, încît împrumutau bani cu scadenţa în lumea cealaltă. Iar de la Strabon aflăm concepţia generală a m.c. despre univers şi suflet: „Nu numai druizii, ci şi alţii susţin că sufletele şi universul sînt nepieritoare, dar că în cele din urmă focul şi apa le vor birui" (Geografia, IV, 4, 4). *Panteonul pare să fi fost zonal. Totuşi, era foarte răspîndit cultul zeului plurisapienţial *Ogmios; alte divinităţi se grupau în triade şi perechi. Probabil că triada principală era compusă din *Dagda (soarele, forţa fertilă, binefacerea), soţia sa *Morrigan (războiul, stafiile) şi fiica lor *jBrigit (poezia); altă triadă *Hesus (vegetaţia), *Taranis (tunetul), *Teutates (sacrificiul războinic). Venerată şi temută era perechea *Gwyon (zeu oracular) şi zeiţa magiciană *Coridwen (a
MITOLOGIE CHINEZĂ
 3S4
ştiinţelor şi a cunoaşterii secrete); iar altă pereche, cu o fabulaţie a cadrului mai complicată: zeul luminii, drumurilor şi călătoriilor *Lug şi zeiţa *Dechtire, mama semizeului sau eroului fabulos *Cu Chulainn; zeul Lug avea în subordine numeroasele ♦spirite telurice (al căror reprezentant celebru era *Manannan mac Llyr) numite colectiv *Tuatha De Danann. Celelalte divinităţi erau adorate individual (adesea antro-pozoomorfe sau numai zoomorfe: zeul fecundităţii, cu coarne de cerb, *Cernunnos, zeiţa cailor *Rhiannon (în interpretatio romana: *Epo-na), zeiţa ursoaică *Artio, zeul demonic al răului *Dreg. Ciclul epic irlandez narează lupte, expediţii şi isprăvi ale zeilor sau ale unor eroi mitici, călători în ţinuturi maritime insolite (*Mael-duin, * Brain ş.aj. Dar deşi mulţi zei celtici sînt fie zoomorfi (*Budiobos, *Segomo), fie antropomorfi cu elemente zoomorfe (Cernunnos, March), fie doar însoţiţi de animale (Epona, Artio, *Arduinna)> unii cercetători consideră că ♦totemismul a avut, în religia primitivă a celţilor, un caracter moderat, deoarece „în loc de totemul clanului, găsim pe eroul clanului, al tribului, al naţiunii" (Henri Hubert), elementul totemic avînd adesea rol emblematic. Celţii credeau că divinităţile lor locuiesc în morminte; „s-ar putea spune că panteonul lor este un cimitir" şi că aceşti zei sînt „persoane supraomeneşti, nu supranaturale", pentru că pot chiar să moară, ca zeiţa irlandeză Macha (H. Hubert). Probabil tocmai de aceea, divinităţile celtice — împreună cu miturile aferente — erau reactualizate periodic şi supuse, ca şi miturile, unui proces de „întinerire", uneori prin ideea de reîncarnare. ♦Cultul eroilor era deosebit de important în lumea celtică (zeii înşişi fiind adesea consideraţi în primul rînd eroi); în acest sens, mai ales în Irlanda, se stabiliseră prin tradiţie 4 ♦sărbători cu caracter eroic-calendaristic, împărţind anul în anotimpuri: Samhain — sărbătoarea sfîr-şitului verii şi, se pare, şi a noului an (1 noiembrie) ; Lugnasad — aniversarea nunţii zeului Lug (1 august); Beltene — sărbătoarea începutului verii şi a focului tînăr, patronat de zeul *Bile (1 mai) cînd se aniversa şi debarcarea fiilor lui Partholon, cei dintîi invadatori ai Irlandei; Imbolg (1 februarie) —devenită, în epoca creştină, sărbătoarea sf. Brigitte, ea însăşi continuînd tradiţia zeiţei păgîne Brigit (Brigantia). în prim plan religios erau la celţi ♦sacrificiile (unele sîngeroase, altele nu), deşi sacrificiile umane erau rare, cu atît mai mult cu cît se îngăduia substituirea victimei umane cu un animal. La celţii insulari şi la bretoni a crescut treptat rolul ♦magiei, vrăjitorii (ca faimosul breton Merlin) dobîndind o poziţie centrală în cultul religios tîrziu. Paul-Marne Duval sintetizează astfel specificul panteonului celtic: „Politeismul celtic este el însuşi original. El -cuprinde zei naturişti: forţe cosmice, fluvii, munţi, animale, monştri ca zeii cu trei feţe, şarpele cu cap de berbec, zeul cu coarne ramificate de cerb, mici genii sau demoni cărora eşti tentat să le zici strigoi sau korrigani: zeiţe
colective, adesea anonime: «Mamele» care anunţă pe zîne" (Viaţa cotidiană în Gallia, 1952).
§ A. Mac Bain, Celtic Mythology and Religion, Stir-ling, 1917; T. O’Rahilly, Early Irish History and Mi-hology, Dublin, 1964; J. de Vries, La religion des Cel-tes, Paris, 1975; F. Benoit, Art et Dieux de la Gaule, Paris, 1971; Henri Hubert, Celţii şi civilizaţia celtică (trad. rom., Bucureşti, 1983)
     mitologie chineză Ca şi ♦religiile mai tîrzii (♦daoismul, ♦confucianismul), m.c. arhaică este mai mult un fenomen cultural şi etic decît unul de ♦religigjşau filosofie mistică; de imensă varietate, mitologia arhaică e prea puţin cunoscută în structurile ei originare: vechile mituri au fost adesea uitate fie din cauza raţionalismului daoist ulterior, fie şi datorită dificultăţilor de lectură a scrierii arhaice. în epoca cea mai veche se pare că ar fi existat aproape un ♦monoteism, reflectat în ♦cultul unei fiinţe supreme condiicînd universul: zeul *Shang Di, care nu era privit ca divinitate creatoare, ci ca o forţă cosmică centrală, incompatibilă cu noţiunile de rău, alterare, neadevăr, dar care distribuie răs-plăţile şi pedepsele cu un echilibru justiţiar fără greş. Dacă în epoca dinastiei Shang (mileniul II î.e.n.), cultul înnoit îl apropiase de treburile imperiului (acum era zeu al războiului,, recoltelor, ploii şi destinelor omeneşti), în confucianism (deşi ♦Confucius îl numise „gigant") importanţa sa scade, pînă cînd zeul e redus la o simplă personificare a ♦cerului (tian), pentru ca în epoca modernă shangdi să însemne zeu (ca nume comun). Sursele m.c. clasice sînt multe, dar contradictorii şi disparate, baza rămînînd totuşi străvechea enciclopedie *Shan hai jing. Această veche ♦mitologie, ca fenomen cultural de foarte lungă continuitate, e poate cea mai comprehensivă în ce priveşte mitizarea lumii fenomenale: ♦miturile chineze desfăşoară un evantai de elemente de la cele mai abstracte noţiuni pînă la fabulosul cel mai plastic. Dar, deşi o lume atît de specifică şi cu o veche civilizaţie continuă şi originală, China a produs mituri fundamentale de circuit universal (de ex., mitul ♦potopului). Există două ♦cosmogonii succesive» cu un mare diluviu intercalat: a) ♦haosul primordial, *Hun Dong, personificat ca împărat lipsit de cele 7 orificii ale vieţii, cere perforarea necesară, dar la ultima moare, producînd din sine însuşi universul; însă de fapt unive'rsu} organizat îl compune abia *Pangu, ♦omul (cosmic) primordial care, după un somn de ÎS milenii într-un ou, sparge găoacea eliberînd materia primă din care se constituie ♦cerul şi ♦pămîntul în formele cunoscute (-* oul primordial) ; b) potopul dezlănţuit ameninţă să nu se mai curme, pînă la intervenţia ♦dragonului *Yii, care obţine din cer o hartă a pămîntului şi izbuteşte să ghideze puhoaiele (în altă variantă, pînă la intervenţia zeiţei *Nu Wa care, împreună cu soţul şi fratele ei *Fu Xi, repară universul distrus de potop şi naşte un număr mare de bucăţi de carne informă, iar apoi scăpîndu-le din cer pe pămînt, produce omenirea). Miturile arhaice spun că la început exis*
    365
taseră legături permanente între cer şi pămînt, circulaţia fiindu-le accesibilă în ambele direcţii şi oamenilor şi zeilor, pînă cînd împăratul-zeu *Zhuang Sui le-a întrerupt, relaţiile reluîndu-se ulterior în sens unic (de la cer la pămînt) şi rar. ♦Panteonul clasic se înmulţeşte în primele milenii foarte mult, încît un edict imperial limitează la 600 lista zeilor oficiali. în acest mod, numeroase divinităţi au fost uitate cu timpul de popor; totuşi, ♦panteonul folcloric şi mito-grafic a rămas abundent şi mai ales de o foarte largă diversitate atributivă; ♦zeii (wushen) din acest panteon vădesc o constantă concepţie mitologică pragmatică, în genere fără tendinţe de abstractizare (abstracţia fiind chiar evitată făţiş), cu atît mai mult fără vocaţie mistică. Cercetătorul miturilor chineze are însă un corpus de scrieri mitografice conservate din epocile de cultură antică: *Shi jing', Shan hai jing; *Yi jing; Zhu Shu (Cărţile de bambus); Mu Tianzi Zhuan; Daode jing (Cartea despre morală) atribuită lui *Lao Zi, dar redactată de unul dintre adepţii învăţăturii maestrului, filosoful Huan Yuan, în sec. IV î.e.n.; Huainan zi, scrisă de *Liu An; Tian wen (Enigmele cerului)y cartea poetului mitograf *Qu Yuan; Xi You ji (Călătorie spre soare-apune), romanul mitografic, consacrat introducerii ♦budismului în China, scris în sec. XVI de Wu Cheng-en. Fantezia chineză clasificase divinităţile după toate evenimentele primitive memorate de tradiţie, după toate fenomenele cosmice, pentru întregul mediu ambiant natural, ca şi pentru toate îndeletnicirile omeneşti posibile în epocă. După potop apare zeul solar *Yangdi concomitent cu strănepotul său *Zhu Rong, zeul *focului, dar există tot atunci zei ai apelor (*Yu Qiang, *He Bo ş.aj, vîntului (*Feng Bo), tunetului (*Lei Gong), desigur, un zeu al *morţii (*Yan Luo), unul al longevităţii (*Shou Lao), unul al fericirii ( *Dai Feng), ca şi mulţi zei cu arii atributive strict delimitate (de la zeul funcţionarilor, *Lu Xing, pînă la zeul literaturii, *Wen Chang Dadi, sau de la zeul bucătăriei şi artei culinare, *Zhao Chong, pînă la zeiţa latrinelor, *Qi-gu); dar existau alţi zei cu atribute duble din arii aparent contrare (fenomen posibil în istoria Chinei antice): *Guandi, zeu al războiului şi culturii, sau *Shen Nong, zeul agriculturii şi al medicinei. în opoziţie cu aceşti zei se aflau divinităţile nefaste; mama imperială *Xi Wang-mu, dragonul * Ch iy o u (al căror caracter nu e însă comparabil cu *demonii nefaşti ai altor religii, pentru că de fapt sînt divinităţi duale — temute, pedepsitoare, neînduplecate pe de o parte, dar avînd intervenţii nu rareori constructive în organizarea lumii, pe de altă parte); acestora li se adaugă dragonii buni şi răi, ♦zînele (*Mi Fei, de o fascinantă frumuseţe, *Maku, trăind 3 ere), împăraţi cu rol de ♦eroi civilizatori (*Yao, *Huangdi), dar şi eroi legendari (arcaşul *Yi, mandarinul zburător în Lună, Wang Hou). Dao-ismul, introdus de filosoful Lao Zi, a formulat o doctrină religioasă de structură filosofică şi morală, încorporîndu-şi o mitologie proprie, cu un panteon redus la minimum şi cu o epică sim-
                                                                                             MITOLOGIE DAC O GETICA
    plificată: *dao este întrucît va similar cu ideea de *logos (la Heraclit), considerat forţa cosmică primordială, atotputernică şi ubicuă, adică absolutul. Dintr-un mit mai vechi, daoismul reia ideea celor două principii primordiale, văzute ca primii zei născuţi din haosul iniţial: *yin (principiul feminin) şi *yang (principiul masculin), datorită cărora s-a operat despărţirea cerului de pămînt, haosul originar fiind *apa. Mitologia daoistă divizează cerul în 4 imperii, conduse de zeul suprem *Yu Di (împăratul de Jad); alte cîteva divinităţi din panteonul clasic (ca zeiţa *Xi Wang-mu) reapar cu biografii modificate. Confucianismul, predicat de Confucius (Kong Fuzi, 550—478 î.e.n.), dar statuat ca religie oficială abia sub dinastia Han (sec. II î.e.n. — sec. III e.n.), a devenit mai mult un sistem politic (considerat mereu, cu rare excepţii, baza spiritualităţii chineze), care totuşi nu s-a dispensat de o mitologie elementară, pornită de la reluarea aceloraşi principii iniţiale yin şi yang, socotite principii cosmice de energie primordială, unul negativ, altul pozitiv, dar apoi încorporînd parţial cultul naturii şi al ♦strămoşilor; guvernarea statului urma să-şi caute modelul în ordinea cosmică, iar împăratul, ca ♦sacerdot suprem, aducea ♦sacrificii cerului la solstiţiul de iarnă şi pămîntului la cel de vară. Budismul chinez debuta cu un mit ad-hoc: împăratului Mingdi (58—76 e.n.) i-a apărut în vis un om de aur, considerat apoi Buddha Qakyamuni (♦Buddha, numit de chinezi Fo). Totuşi, prezenţa budismului în China se citează abia din 217, iar sistemul adoptat (*Mahăyana) are ca divinitate principală pe ♦Bodhisattva *Guan Yin (un ♦sincretism între zeiţa clasică a îndurării Guan Yin şi divinitatea plurală budistă Bodhisattva).
 § C. W. Krieg, Chinesische Mythen und Legenden, Ziirich, 1946; C. Birch, Chinese Myths and Fantasies§ London, 1962; Anthony Cliristie, Chinese Mythologyy London, 1968; E. T. C. Werner, A Dictionary of Chinese Mythology, Shanghai, 1932; M. Granet, La Religion des Chinois, Paris, 1951; Yuan Ke, Miturile Chinei antice (ed. chineză), Beijing, 1980; (trad. rusă, după ed. Beijing, 1960, Moscova, 1965; trad. rom. Toni Radian, după ed. Slianghai, 1957, Bucureşti, 1987); JI. C. BacHJitew, KyAbmbi, pemtzmt, mpaduyuu eKumae, Mocicsa, 1970; W. Mtinke, Die hlassische chinesische Mythologie, Stutt-gart, 1976; Ileana Hogea-Velişcu, Dicţionar al literaturii chineze clasice şi modeme, Bucureşti, 1983
    mitologie dacogetică Numărul prea mic de izvoare (Herodot, Strabon, ♦Platon, Pomponius Mela, Iosephus Flavius, Diodor din Sicilia, Iam-blichos, Iulian Apostatul, Iordanes, Hellanikos ş.a.), chiar şi ele în parte contradictorii, în parte superficiale, pierderea stranie ’a. presupusei cărţi a împăratului Traian despre războaiele dacice şi a cărţii lui Criton, medicul acestuia, ca şi absenţa unor studii de ♦mitologie comparată deductivă nu dau putinţa unei definiţii sigure şi cuprinzătoare asupra concepţiilor religioase, asupra orizontului mitologic şi asupra ♦panteonului naţional al geţilor şi dacilor. Nu se poate răspunde serios la întrebarea dacă *Gebeleizis,
MITOLOGIE DACOGETICĂ
366
 zeul *cerului înnorat, al fulgerelor şi probabil al furtunii, nu era un zeu mai vechi, precedînd revoluţia agrară şi cea neolitică, apoi continuînd să fie venerat o vreme alături de zeul mai nou, iniţial poate într-adevăr *htonic, *Zamolxis, şi în fine contopindu-se cu acesta prin *sincretism lent, pînă cînd cele două nume vor fi ajtms ipostaze ale noului zeu. Opiniile majoritare despre Zamolxis ca zeu htonic (pe baza unei *legende — şi nu a unui *mit — despre peştera sa de retragere sau locuinţa subterană construită, ca şi a unei ipoteze riscante asupra etimologiei numelui) nu sînt argumentate infailibil: trimiterea la Zamolxis a solului anual, aruncat spre cer ca să cadă în suliţi, şi mai ales preferinţa dacilor (şi într-o măsură a geţilor) pentru incinerare (cînd *cultul unui zeu suprem htonic ar fi impus înhumarea, ca *funeralii obligatorii), precum şi sediul din piscul înalt al muntelui *Ko-gaionon, sugerează o divinitate complexă, totală, dar în primul rînd cerească. Tipologia mitologiei şi *religiei dacogeţilor nu a cunoscut încă o clasificare definitivă; s-au ramificat 3 orientări principale şi o a 4-a colaterală, în cercetările de pînă acum: *monoteismul (E. Rohde, Vasile Pârvan, Jean Coman) e o ipoteză abandonată ; V. Pârvan susţinea că Zamolxis şi Gebeleizis nu ar fi decît atributele aceleiaşi divinităţi însă într-o formă de *henoteism (Getica, Bucureşti, 1982, p. 155—156); dualismul de tip zoroastric (G. Bessel, în De rebus Geticos; A. D. Xenopol, în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1985); după Xenopol, Zamolxis ar fi reprezentat binele, iar *Mars (Geticus) răul, căci, politeistă la început, religia daco-getică ar fi devenit dualistă în urma acţiunii lui Zamolxis, sub influenţa *zoroastrismului; *politeismul, susţinut de majoritatea specialiştilor (Lucian *Blaga, I. I. Russu, D. Decev, Mircea *Eliade, Const. Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, I. H. Grişan, Paul Mac Kendrick, J. Wiesner, Alex. Popescu ş.a.); dar, din cauza confuziei izvoarelor, după unele opinii moderne (K. Meuli, E. R. Dodds), Zamolxis nu ar fi fost decît un *şaman sau chiar şamanul arhetipal, ceea ce strămută involuntar *credin-ţele religioase dacogetice în categoria unui
 * animism şamanic sau într-o ^demonologie primitivă; (e drept că Herodot îl consideră pe Zamolxis nu numai discipol uman sau sclav al lui *Pythagoras, ci şi, paradoxal, un daimon); în acest sens, o afirmaţie a lui V. Pârvan nu se îndepărtează nici ea de ipoteza şamanică: „în afară de jertfa umană o dată la patru ani, cultul getic pare a fi constat, ca şi la ceilalţi barbari nordici, din practici, ceremonii şi incantaţii vrăjitoreşti", preotul fiind un medic-vrăjitor* . iar Marele Preot cunoscînd „semnele cerului" pe - temeiul cărora putea „face preziceri şi da oracole" (Getica, Bucureşti, 1982, p. 94). Ceea ce se ştie mai sigur despre mitologia şi religia dacogetică se referă mai mult la Zamolxis (deşi nu se poate preciza ce a fost el: zeu,*erou civilizator, teolog în înţelesul antic, semizeu, daimon, divinitate htonică sau ura-
 niană, medic, filosof, reformator religios, atributul lui Gebeleizis, sclavul lui Pythagoras rege sau mare preot); din aceste referinţe, se pare că sursa cea mai coerentă este dialogul Harmides al lui Platon („Zamolxis, care este regele nostru" şi „ca zeu ce este" — cum transmite *Socrate mărturisirea unui get, care îi relata amănunte despre ştiinţa psihoterapie! pe care o stăpînea, ca medic, marele get). Confruntînd izvoarele şi acceptînd, ca mâi veridic, statutul de zeu (sau de *sacerdot zeificat) al lui Zamolxis, vom admite şi calitatea lui de zeu ceresc, nu htonic; interpretînd textele antice, Pârvan a ajuns la această concluzie logică, deducînd în continuare caracterul spiritualist, de tip arhaic indoeuropean, fără influenţe htoniste mediteraneene, al religiei dacogeţilor („geţii, dincolo de Haemus, trăiau îijcă în’concepţiile primitive indo-europene ale idealismului naiv şi ireductibil uranian", de unde şi conservarea tipului specific de *rit funerar nordic, cu arderea cadavrului şi aruncarea cenuşii în vînt, „deoarece viaţa viitoare era în altă lume, iar nu în aceasta, a trupului" — op. cit., p. 94). Rămîne neclar dacă dacii se considerau nemuritori în *spirit sau în trup, căci sursele antichităţii indică certitudinea dacilor că ei se strămută vii la Zamolxis, nu prin reîncarnare, nici într-o existenţă purificată de suflet acorporal. Totuşi, istoricii şi mai ales arheologii admit ca „incontestabil că religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate", deoarece „încă din sec. 6 î.e.n., incineraţia — ritul purificator de esenţă spiritualistă — se generalizează pe teritoriul geto-dac" (Radu Florescu, în comentariile de editor al Geticii, p. 539); totodată, Radu Florescu observă (ibid.) că în sec. IV î.e.n. apar forme dezvăluind „o componentă naturistă, «dionisiacă », a religiei geto-dacice", constînd în imaginea lui *Dionysos sau în *simboluri cu şerpi, ţapi, cerbi, lei şi grifoni. M. Eliade considera sistemul religios dacogetic o religie de tipul *mist erelor (deşi majoritatea religiilor, indiferent de atitudinea faţă de spiritualitate, se întemeiază pe mistere). Acestea însă nu rezolvă problema spinoasă a politeismului dacogetic, al cărui panteon este deocamdată imposibil de reconstituit într-un sistem satisfăcător, cu liste concrete de divinităţi. în ce priveşte neidentitatea între Gebeleizis şi Zamolxis* M. Eliade a făcut demonstrări inatacabile; Gebeleizis (deşi amintit numai de Herodot, dar şi de acesta în afirmaţie confuză) e deosebit de Zamolxis prin structură, ca şi prin cult; dispariţia definitivă din prim-plan a lui Gebeleizis este pusă în seama unui proces specific vechilor religii, cînd „un zeu celest devine deus otiosus şi în cele din urmă dispare din cult, dacă nu este «reactualizat » transformîndu-se în zeu al furtunii, ceea ce se pare că s-a petrecut cu Gebeleizis" (De la Zalmoxis la Genghis-han, Bucureşti, 1980, p. 67). Reconstituirea panteo- • nului dacogetic a continuat prin interpretarea izvoarelor. Pe baza afirmaţiei lui Diodor din
 367
MITOLOGIE DACOGETICĂ
 Sicilia (Biblioteca istorică, I, XCIV, 2: „Zamolxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor“ — deci, dincolo de interpretatio graeca, o zeiţă a focului vetrei casnice; -+ focal), unii istorici deduc o asemenea zeiţă ignică şi la daci, ceea ce nu este nici exclus, nici demonstrabil. După Gonst. Daicoviciu, dacii ar fi adorat şi o divinitate solară; în 4935, ipoteza unui cult solar antropomorfic la geţi era lansată de D. V. Rosetti, după examinarea unei ştampile de amforă din timpul lui Burebista, incluzînd un corp uman cu capul înconjurat de raze în loc de păr şi cu o ♦roată suprapusă; ştampila seamănă cu efigiile solare greceşti, dar nimic nu dovedeşte că efigia este dacică sau că reprezintă un zeu solar; interpretările arheologice sînt derutante (pentru Al. Vulpe, în efigie este zeul celt *Cernunnos, pentru Gonst. Daicoviciu — zeiţa selenară ♦Bendis, pentru I. H. Crişan, deşi efigia nu demonstrează nimic, un cult „putea să existe la dacogeţi" fiindcă el există „la aproape toate popoarele indo-euro-pene"). Pare mai probabil un cult pentru un zeu al războiului la daci, de vreme ce nici izvoarele, nici analizele tipologice nu pot confirma că războiul ar fi fost un atribut zamolxian; un Mars Geticus e descris în Geticile lui Iordanes ca avînd un „cult sălbatic" ce consta în uciderea prizonierilor de război; o referire a lui Ver-gilius (Eneida, III, v. 34—36) arată că „neobositul părinte care stăpîneşte cîmpiile geţilor", dar afirmaţia este în contextul unei confuzii vergiliene: geţi în loc de traci, iar zeul e Mars-piter, cu funcţii agrare, un Mars războinicul; adoraţia geţilor faţă de zeul războiului e confirmată, indirect, de ♦Ovidius (Ex Ponto, IV, 14, 14): „Marticolis [...] Getes", însă numele e fictiv, obţinut prin interpretatio romana, sau nu e decît o metaforă a stilistului Ovidius, comunicînd firea războinică a geţilor. Dincolo de speculaţii şi false deducţii, mitologia dacogetică nu este exclus să fi avut un panteon, însă componenţa lui nu poate fi stabilită cîtă vreme, cum raţionează Paul Mac Kendrick, „dacii nu şi-au conceput antropomorf zeităţile"
 {Pietrele dacilor vorbesc, trad. rom., Bucureşti, 1978, p. 152). Nu ştim cît a durat religia zamolxiană ca atare, nici ce s-a conservat din ea în formele ulterioare (de ex., după reforma lui *Deceneu); acţiunea lui Deceneu e descrisă amănunţit de Iordanes care, pe lîngă relatări ce par fanteziste, dă şi informaţii verosimile, între care cea mai importantă arătînd că Deceneu a .ales pe bărbaţii cei mai de vază şi mai înţelepţi şi „i-a învăţat teologia", apoi „i-a sfătuit să onoreze anumite divinităţi şi sanctuare" (Getica, 11), fără ca istoricul got să fi precizat numele sau atributele vreuneia dintre ele. Judecind după normele de ♦asceză a castei sacerdotale daco-getice (*pleistoi sau polistai) şi după sistemul periodic de ocultaţii folosit de Zamolxis, poate fi admisă ipoteza celor două religii din Dacia: una ezoterică, întemeiată pe practica misterelor, fiind forma religioasă exclusivă a preoţilor, alta exoterică; a poporului, ambele dizol-
 vîndu-se odată cu pătrunderea şi statornicirea ♦creştinismului. Nici una, nici cealaltă nu au fost reconstituite. Zamolxis nu poate fi reconstituit nici prin tradiţia *Moşilor, nici prin ♦ritualul popular al ♦Galoianului, după cum nici prin posibila divinitate a ^Soarelui în Sfîntul-Soare sau chiar în construcţiile cu rol astro-logic-calendaristic din munţii Orăştiei. Dacii au avut o formă de ♦cult solar, fapt explicabil atît prin uşurinţa cu care, după cucerirea romană, s-a răspîndit cultul lui *Mithra, adus de soldaţii imperiului, ca şi prin diferite relicte folclorice româneşti în legătură cu Soarele. Dar structura specifică a acestui cult dacic numai poate fi cunoscută, chiar dacă ştim că, popor de agricultori şi viticultori, dacogeţii nu puteau ignora un cult al soarelui de care depindeau pîinea şi vinul. în presupusul panteon, este adesea amintită o zeiţă tracică (nu se ştie sigur dacă era adorată şi de populaţia Daciei):
 * Bendis, ocrotitoare a femeilor şi personificînd ♦Luna, poate şi dragostea, patronînd existenţa zilnică femeiască, de asemeni ♦pădurile şi ♦magia; dacă Bendis va fi fost identificată în timpul romanizării cu +Diana (Sancta Diana), ipoteza continuităţii cultului ei în divinitatea populară românească Sînziana (cunoscută şi în formă colectivă: ♦Sînziene), capătă validitate. Fără îndoială (judecînd după numărul mare de ♦amulete, ca şi după indicaţiile lui Herodot), dacii şi geţii, nedesprinşi cu totul de animism, credeau în spirite, iar liniştea (chiar bucuria, se pare) cu care mureau (ca şi celţii), ar confirma credinţa lor în eternitatea sufletului; iar atunci, această linie mitoreligioasă dacică probabil a fost reiterată în relictele unor funeralii precreştine, cum este ♦priveghiul vesel al mortului în Vrancea şi la Săpînţa din Munţii Apuseni. Şi tot astfel, fie că a existat un panteon mai bogat, fie că nu (dar în nici un caz o religie monoteistă, cum crezuse V. Pârvan), relicvele medicale şi farmaceutice pot sugera şi o divinitate a medicinei (după Platon, ar fi fost chiar Zamolxis). Prezenţa ♦lykantropiei la daci (probabil şi anume consecvenţe totemice) e indicată mai ales de ♦lupul care intra în compoziţia steagului de luptă, deci cu valoare emblematică principală, de ♦totem mult mai mult decît ca un simbol al curajului. Dacii iubeau în genere simbolurile (există dovezi în corespondenţa regilor daci cu împăraţii romani). Simbolismul sanctuarului circular de la Sarmizegetusa, ca şi unele tradiţii sau informaţii scrise din antichitatea greacă, trimit la ideea că preoţii daci vor fi fost şi buni astrologi care întocmeau ♦calendarul, se îndeletniceau cu ♦divinaţia (domeniu în care, după mărturia lui Iordanes, ar fi excelat Deceneu). Deceneu, marele preot dac sub regele Burebista (sec. I î.e.n.), devenind el însuşi rege într-un stat ajuns astfel aproape hierocratic, fusese venerat mai mult decît ca un sacerdot: mai curînd ca un semizeu şi un erou civilizator. Miturile dace şi gete propriu-zise însă, din păcate, deocamdată nu pot fi reconstituite în structura lor epică; continuitatea lor în mitologia folclorică românească este
MITOLOGIE DAC OR OM AN A
368
 foarte greu depistabilă, atît datorită intruziunii, timp de cel puţin 1500 de ani, a numeroaselor influenţe aduse şi operate de invazii (întîi de cele ale căror purtători au fost soldaţii armatei romane, ei înşişi proveniţi din zone etnice foarte diferite, apoi de ciclul populaţiilor migratoare, dintre care unele s-au sedentarizat, de la^ slavi pînă la tătari, de la huni pînă la turci). Mifologia dacogetică trebuie căutată în relictele celor mai vechi genuri folclorice româneşti (*colinda şi cîntecul bătrînesc) şi în ritualurile populare sau în unele *superstiţii cu urme mitologice. Tendinţa optimistă a unor cercetători riscă să rămînă fără obiect; după Octavian Buhociu: „Din documentele etno-folclorice de care dispunem, romanizarea daco-geţilor, în afară de deprinderea noii limbi, nu pare să fi adus schimbări remarcabile de comportament şi în cultura magico-religioasă a populaţiei" (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 7). Afirmaţia este falsă. Condiţia mitologiei şi religiei dacilor este, în acest sens, comparabilă cu a bascilor; bascii (mai exact strămoşii lor, vasconii) au rezistat pînă la capăt romanizării, nu însă şi creştinării; pe de altă parte, folclorul lor nu a fost agresat de influenţele cîtorva secole de năvăliri barbare asiatice; totuşi, *mitologia bască este foarte greu de reconstituit. Pe lîngă aceste mari dificultăţi, folclorul românesc se culege de mai puţin de un veac şi jumătate, iar pentru genul liric şi baladesc informatorii folcloriştilor au fost deseori lăutari ţigani, nelegaţi de tradiţia culturii populare autohtone şi nemaifiind ca atare informatori autentici.
 § Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926; ed. II, Bucureşti, 1982; id.,Dacia, Bucureşti, 1957; I. I. Russu, Religia Geto-dacilor: Zei, credinţe. practici religioase (în Anuarul Institutului de Studii Clasice, V, Cluj, 1947, p. 61—139); Jean Coman, Zalmoxis. Un grand probleme gete (în Zalmoxis, Revue des tXudes religieuses, II, Bucureşti, 1939, p. 79—110); Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1974; id., Portrete dacice, Bucureşti, 1984; Ion Horaţiu Crişan, Bu-rebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977; id., Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucureşti, 1986; Alexandru Popescu, Cultura geto-dacâ, Bucureşti, 1982; Stelian Stoica, Viaţa morală a daco-geţilor, Bucureşti, 1984; Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, Bucureşti, 1985; Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societatea geto-dacâ de la Bure-hista la Decebal, Iaşi, 1984
    mitologie dacoromană Transformarea Daciei în provincie romană, instalarea în Dacia a garnizoanelor şi administraţiei imperiale, staţionarea trupelor de ocupaţie, împroprietărirea agrară a multor veterani şi circulaţia pe acest teritoriu a negustorilor din Roma au avut consecinţe şi asupra *credinţelor religioase. Nu există certitudinea introducerii, printre daci şi geţi, a divinităţilor , romane, fie autentice, fie împrumutate prin interpretatio romana; populaţia autohtonă, cu rare excepţii, se pare că a rămas multă vreme neinfluenţată mitologic şi cultual; iar *cultele, ^ritualurile, divinităţile atestate
 de documentele epigrafice şi arheologice sînt de obicei sau identificări oficiale cu formele autohtone sau practici ale militarilor şi funcţionarilor romani. Astfel, după un examen statistic al frecvenţei lor cultuale din textele monumentelor epigrafice, principalele divinităţi adorate în Dacia Romană (dintre cele peste 100 fiind aleşi, într-un grup de dii selecţi, după formula lui Marcus Terentius *Varro, mai ales *zeii corespunzători obligaţiilor oficiale, intereselor intime ale oamenilor sau chiar modei) ar fi fost (conform calculelor făcute de Mihai Bărbulescu) următoarele:             Iupiter
 Optimus Maximus (*Iupiter), *Mithras, *Liber Pater şi *Libera, ^Hercules, * Venus, *Silvanus9 *Diana, *Aesculapius, Hygia (*Hygieia). de asemenea, *Attis, *Fortuna, Cavalerii Dariu-bieni, *Minerva, *Nemesis, Iupiter Dolichenus (-^Dolichenus ), *Cavalerul Trac, * Iuno,* Apollon, *Mercurius, *Mars, Terra Mater şi, în fine, *Glykon, *Serapis, *Isis, Diana Mellific % (o .variantă locală: Diana — producătoare de miere) — adică nişte divinităţi fie romane, fie împrumutate de romani din Egipt şi Asia Mică, fie orientale, • neîncorporate religiei romane. Dar desigur, acest *panteon servea religia coloniştilor Romei, indiferent dacă aceştia erau romani autentici sau de origini etnice diverse; uneori erau printre ei şi daci sau geţi, care pactizaseră cu stăpînirea imperială. Şi totuşi, condiţiile ce s-au impus în Dacia victa, cînd o mare parte a populaţiei autohtone îşi găsise refugiu în munţi în perioada celor două războaie ale împăratului Traian (101—102, 105—106), iar altă parte (emigranţii) s-a întors din pribegie, după cum atestă scena LXXYI de pe Columna Traiană potrivit interpretărilor moderne, practicarea religiei părinteşti de către daci şi geţi nu putea să înceteze, însă putea să se ascundă, în modul cel mai simplu, sub masca identificărilor convenţionale cu zeii cultului oficial Uneori, procesul evolua pînâ la inventarea unei zeităţi inexistente în cultul roman originar, ca Diana Mellifica, probabil pentru a numi o zeiţă autohtonă ocrotind albinăritul (îndeletnicire importantă în Dacia). Un fenomen social caracteristic multor teritorii ocupate de învingători este, după o perioadă de relaţii reci, alianţa prin căsătorii, ceea ce s-a întîmplat şi în Dacia capta (una din cauzele esenţiale care a dus la naşterea poporului român); în atare împrejurări noi, treptat, în mai multe generaţii, s-a putut produce şi fuziunea religioasă, după ce au încetat sâ mai existe pe teritoriu învingători şi învinşi. Probabil nedispărînd, vechea religie a dacilor, cu veşminte modificate, a devenit în sfîrşit religia dacoromană, pentru durata relativ scurtă de pînă la introducerea ^creştinismului. Există însă o zonă unde nici influenţele, nici concesiile nu au acţionat prea mult: „Pe tărîm spiritual-religios, în sistemele şi riturile funerare, dacii supuşi de romani, ca şi alte populaţii din restul Imperiului, şi-au putut păstra mai nestingherit datinile proprii, mani-festînd uneori chiar un pronunţat conservato-
369
 MITOLOGIE EGIPTEANA
 rism“ (D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, p. 85); autorul demonstrează convingător pe baza deosebirii specifice a ^funeraliilor, între colonişti şi autohtoni, funcţionalitatea acestui factor. în Dacia Romană, populaţia devenise un mozaic etnic, în consecinţă, şi mitologia religioasă oficială era firesc să capete un aspect mozaical. Divinităţile evocate în epigrafie provin din panteonul greco-roman (*Amor,
 *  Apollon I Apollo, *Ceres, *Concordia, * Kybele / Cybele, Diana, *Flora, Fortuna, *Glykon, *Hekate, *Herak!es / Hercules,        * Ianus, luno,
 *Iustitia, *Lato, Lares militares (*Lares), *Leda, * Liber, Libera, Mars, *Melpomene, Mercurius, Minerva, *Penates, *Pomona, *Pro-serpina, *Salus, *Saturnus, *Spes, *Sol, *Venus, *Vesta, *Vicioria, *Virtus, *Vulcanus, *Thana-tos, şi variantele lui         /  Iupiter) ; dintre zeii
 tracilor (*Zbelsurdos / Zbellhiurdos), ai fenicienilor (Balmarcodes, *Tanit), arabilor (*Aziz / Azizos), celţilor (*Epona), precum şi nu puţine divinităţi din Palmyra (*Belus, Malagbel, Fenebal, Bel Hammon (*Bel), Iarhibolus, Mdnavat) şi din Siria f *Dolichenus, *Z)ea Syria, Turmasgades), iar un zeu este de origine siro-iudăică (Theos Hypsistos). Dar această religie era o suprastructură, căci dacii ţărani şi păstori nu au lăsat documente epigrafice despre religia lor tradiţională; ceea ce M. Băr-bulescu numeşte „religiozitatea «medie» a Daciei“ nu priveşte de fapt decît societatea de colonişti romani de compoziţie etnică eterogenă, lar convieţuirea între aceştia şi populaţia autohtonă nu a rămas fără influenţe reciproce. Abun-, denţa de zei orientali absorbiţi a răspuns, fără îndoială, unei nevoi de religie a *misterelor, ceea ce sistemul religios roman nu putea oferi; religia zamolxiană (care, după definiţia lui Mircea *Eliade, era „de tip misteric şi escatologic^ oferise această ispită, aşa cum intelectualii din Roma imperială se interesau îndeaproape de cultul zeiţei hellenice *Demeter şi, implicit, de ^Misterele Eleusine. Mai mult decît atît, după judicioasa remarcă a lui Silviu Sanie, „cultele orientale au netezit drumul creştinismului, au facilitat înţelegerea dogmelor sale“ (Cultele orientale în Dacia Romană, Bucureşti, 1981, I, p. 21). Probabil din acest motiv creştinismul a izbutit să pătrundă în profunzimea rurală a Daciei, după ce religia romană încercase zadarnic un efort similar.
 § D. M. Pippidi şi colectiv, Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976; D. Protase, Autohtonii în Dacia, I Dacia Romană, Bucureşti, 1980; D. Tudor Oltenia Romană, ed. III, Bucureşti, 1968; I. Berciu,
 C. C. Petolescu, Les cultes orientaux dans la Dacie Meridionale, Leiden, 1976; Mihai Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1984; Ion Horaţiu Crişari, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucureşti, 1986
    mitologie egipteană *Miturile Egiptului faraonic au o puternică bază totemică (-+ totem) peste care s-a clădit un *cult riguros al sufletelor *strămoşilor şi rudelor defuncte, ducînd
    apoi la ideea de suflet etern (*Ka). Egiptul era un stat aproape hierocratic, fenomen posibil la un popor, după cum afirmă Herodot, foarte religios; iar faptul că faraonul era socotit zeu (de altfel, nici nu i se rostea numele în popor) a făcut ca legislaţia religioasă să se contopească cu cea juridică, persoanele pămîn-teşti în viaţă (faraonul, casa regală, preoţii) devenind pe jumătate mitice. Miturile egiptene erau susţinute de arhitectură, arte plastice, mitografii, spectacole de *mistere, *magie sacerdotală (uneori ascunzînd reale cunoştinţe de ştiinţă empirică şi tehnică practică, cu rezultate spectaculoase care impresionau pe credincios) şi *ritualuri riguroase, de la zeificarea morţilor cărora li se pregăteau antum mormintele (culminînd cu marile *piramide), iar după moarte li se conservau trupurile prin mumificare, pînă la sacralizarea marilor fenomene naturale din mediul imediat (în primul rînd *Nilul, sursa esenţială a existenţei şi înfloririi civilizaţiei Egiptului). Numărul destul de mare al cunoştinţelor exacte, însă ezoterice, deţinute de preoţi (astronomie, matematici, mai ales geometrie, arhitectură, o medicină destul de complexă, arta îmbălsămării durabile, noţiuni de electricitate produsă artificial sau „arta fulgerelor", ştiinţa administraţiei, precum şi manevrarea unor însuşiri paranormale, native sau dobîndite prin exerciţiu: hipnoza, sugestia ş.a., prezentate drept arte magice de inspiraţie divină), formau instrumentele tehnice de impunere a unei mitologii profund religioase, cu un *panteon bine clasificat, putînd hrăni substanţa hierocraţiei; acestei condiţii i se adăugau altele două principale: spectaculosul tulburător al frumuseţii masive şi durabile a sanctuarelor şi ^templelor punînd în umbră cartierele de locuinţe, devenite astfel derizorii şi imperene, şi *credinţa în judecata postumă (printr-o implacabilă *psihostasie) a celor 42 de păcate, de către *Osiris. Spre deosebire de maî toate celelalte *mitologii, în cea egipteană zeificarea era un fenomen rarisim (eroii nu erau, ca la greci, obiect de cult); pentru zeificarea (de altfel unică) a arhitectului *Imhotep (constructorul primei piramide din istoria egipteană, dar care era şi un experimentat medic) au fost necesare două milenii. Zeii egipteni (cîteva sute) n-au constituit niciodată un panteon unitar, fiecare centru teologic (Memphis, Teba, Sais) impunîndu-şi . panteonul propriu cu miturile corespunzătoare — ceea ce a dus nu o dată la conflicte religioase şi politice, depăşind simpla polemică teologică; „se ştie că egiptenii sînt poporul cel mai superstiţios de pe pămînt şi că la ei izbucnesc deseori războaie religioase, fiindcă nu au toţi acelaşi cult şi adoră la culme divinităţi rivale între ele“ (Cassius Dio, Istoria Romană, XLII, 34). Unii zei de mai mare importanţă atributivă şi-au extins zona de cult prin împrumuturi deliberate sau prin ^sincretism spontan; de obicei erau grupaţi în eneade,
 MITOLOGIE EGIPTEANĂ
379
 tipologia structurilor mitologice variind după tradiţiile tribale locale şi după condiţiile geo-climatice; dar chiar din epoca arhaică, *poli-teismul egiptean s-a afirmat net. Dominant în m.e. a fost mereu cultul *Soarelui (*Re în diferite variante, apoi *Ammon devenind Ammon-R6, în fine *Aton); centrul religios £d lui R6 era la Heliopolis (On), apoi cultul său şi al familiei lui a invadat Egiptul, alcătuindu-se marea eneadă (egipt, pesedjet): Re (sau *Atum), creatorul solitar, *Tefnutt umiditatea, *Geb, ♦pămîntul masculin, *Nut, *cerul feminin — despărţiţi din îmbrăţişarea erotică de tatăl lor *Shu, *aerul; pe treapta următoare, *Isis, maternitatea, şi *Osiris, *moartea (dar şi zeu ciclic al morţii şi renaşterii naturii, apoi şi judecătorul suprem), în a cărui renaştere are rol important sora sa *Nephthys şi, în sfîrşit, *Seth, violenţa. Fiecare din ei îşi poartă menirea eternă şi în raport cu alţi zei din afara enea-dei:  *Re-Harakhty (identificarea lui R6 cu
 soarele), *Horus (de obicei altă ipostază a lui R6, dar şi cuceritorul universului pentru R6, în această împrejurare luptînd contra demonicului Seth). Cuplul Isis-Osiris simbolizează în primul rînd destinele existenţei (maternitate-naştere, moarte-înviere) de care sînt legaţi şi alţi zei subalterni: *Anubis, zeu funerar şi îmbălsămător, *Nehbet, ocrotitoarea naşterilor, *Min, zeu falie fecundator. Un cuplu cîştigînd treptat importanţă:         *Thot,
 ze.ul sapienţial prin excelenţă, şi *Maat, zeiţa justiţiei. în altă categorie sînt zeii menţinerii existenţei cosmice: *Hathor, mama universală, *Hnum, creatorul de viaţă şi dătătorul apelor din Nil, *Neith, zeiţă solară şi războinică, *Ptah, „inima şi limba" lui R6, adică ideea şi verbul. Rangurile panteonului coboară la zei secundari ca *Bes, patronul familiei şi al veseliei, *Bastet, *pisica sfîntă protejînd graviditatea femeiască. Devenit important mai tîrziu, Aton fusese o veche divinitate personificînd discul solar: apoi, contopindu-se cultual cu R6, ajunge obiectul *reformei religioase efectuate în sec. XIV î.e.n. de Akhnaton (Amenophis IV, soţul celebrei regine Nefertiti) în încercarea sa de realizare a unui *monoteism, dezmembrat însă după moartea faraonului reformator. Miturile *cosmogoniei şi *antropogoniei sînt alegorii fenomenologice. Din *Nun (*haosul acvatic primordial) se naşte R6 (Soarele) care, auto-fecundîndu-se, naşte zeii iniţiali din marea eneadă; oamenii năseîndu-se din lacrimile lui; constituirea universului este opera lui Shu care îşi desparte copiii îmbrăţişaţi (ca şi *Tane din mitologia neozeelandeză maori); dar o variantă are similitudine cu *teogonia vedică: din haosul acvatic Nun se trezeşte zeul primordial şi, din conştiinţa de sine, se autocrează pe sine însuşi, din sine, fără concurs exterior. Lumea materială, sub forma de început a Soarelui, se naşte fie dintr-o floare de *lotus, fie dintr-un *ou primordial. La Heliopolis însă cosmogonia era considerată într-un plan mai abstract: *Atum se naşte din nimic (adică din el însuşi)
 şi fecundînd prin masturbaţie cosmosul inform creează spaţiul aerian (Shu) şi umezeala (Tefnut i, această pereche născînd apoi perechea Geb (pămîntul) şi Nut (cerul). Mitologia memphită avea totuşi cea mai interesantă cosmogonie: Ptah (posesorul tuturor forţelor creatoare latente) fructifică ideea inimii sale (sediu, în credinţele egiptene, al raţiunii) prin *cuvîntul limbii sale (-+logos) producînd universul, zeii, toate fiinţele, lucrurile, oraşele etc. Iar în miturile sudice, *Hnum modelează pe oameni din lut, servindu-se de roata olarului. în m.e, nu apare însă un mit al *poţopului universal, ca inundaţie pluvială gigantică, şi nu sînt nici mituri escatologice propriu-zise asupra pieirii universului (-^escatologie). După o variantă tîrzie, R6 era rege în Egipt (epoca zeilor regali de care vorbea istoricul egiptean Manethon), cînd oamenii devenind nelegiuiţi şi regele ne-putîndu-i domoli, trimite împotriva lor pe *Sehmet (ca ochi solar al său); distrugerea prin *foc solar a omenirii ameninţă să devină totală şi fiindcă furia zeiţei Sehmet nu poate fi stăvilită, se recurge la şiretlicul stropirii cîmpu-rilor cu bere înroşită, pe care zeiţa o crede sînge, o bea şi se îmbată, puţinii oameni care* supra-vieţuiseră scăpînd aşadar şi repopulînd pămîntul; atunci R6, lăsînd succesor pe Geb, se înalţă la cer. Se poate spune că m.e., întruGît aparţinea unui popor care nu cunoştea formele catastrofale ale *apei, a adaptat tradiţia potopului Ia calamitatea posibilă local: arşiţa soarelui. în această ascensiune la cer a regelui-zeu rezidă explicarea mitologică a zeificării faraonilor. Cu toate acestea, deşi considerat zeu şi guvernînd în numele lui R6, în ciuda autorităţii temporale absolute, faraonul era supus el însuşi unor obligaţii religioase fixe, adesea dure, constînd în anumite *tabuuri a căror încălcare echivala cu riscul anulării forţei magice regale. El era răspunzător de sănătatea poporului său şi de calitatea recoltei, iar o epidemie sau o secetă îi puneau în pericol juridic chiar existenţa. Exista şi obiceiul ca faraonii îmbătrîniţi sau longevivi să fie ucişi şi înlocuiţi cu succesori mai tineri. Cînd civilizaţia Egiptului s-a consolidat, în locul faraonului era omorît un om de rînd sau un animal consacrat; şi nici moartea omului înlocuitor nu mai era reală, ci doar mimată simbolic.
 § J. H. Breasted, Development of Religion and Thoughi in ancient Egyptt New York, 1912; J. Yandier, La Religion igyptienne, Paris, 1944; S. Morenz, La Religion tgyptienrţe, Paris, 1962; N. Frankfort, Ancient Egyptian Religion, New York, 1948; H. Brunner, Die 4 Geburt des Gotthonigs, Wiesbaden, 1964; R. T. R. Clark, Myth and Symbol in Ancient Egypt, London, 1959; Al. Piankoff, Mythological Papyri, New York, 1957;
 S. Donadoni, La religione delVEgitto antico, Milano, 1955; H. Bonnet, Reallexicon der ăgyptischen Religi-onsgeschichte, Berlin, 1952; Gr. J6quier, Consideratiom sur les religions ăgyptiennes, Neuchâtel, 1946; Georges Posener, Serge Sauneron et Jean Yoyotte, Dictionnaire de la civilisation âgyptienne, Paris, 1959 (trad. rom., Bucureşti, 1975); Mai Guilmot, Le Message spirituel
 371
 MITOLOGIE ETRUSCA
 de l’Egypte ancienne, Paris, 1970; Andre Pochan, L’£-nigme de la Grande Pyramide, Paris, 1971; Constantin Daniel, Gîndirea egipteană antică în texte, Bucureşti, 1974; id., Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976 ; (Şlaire Lalouette, UEmpire des Ramses, Paris, 1985 (trad. rom. Civilizaţia Egiptului antic, I—II, Bucureşti, 1987)
    mitologie etruscă Deşi insuficient cunoscută şi absorbită de Eclectismul religios roman, se poate totuşi şti că m.e. avea o structură uni-cală (probabil provenită din concepţia acestui popor orgolios şi izolat ca viaţă spirituală). Era predominantă venerarea fulgerului:                o
eneadă supremă avea menirea divină a lansării fulgerelor; din aceasta, se distingea triada (probabil supremă) compusă din *Tinia (zeul maxim), *Uni (soţia sa şi ocrotitoarea familiilor) şi *Menrva (zeiţă sapienţială). Se pare totuşi că în epoca agrară timpurie triada fusese precedată de cuplul Tinia şi *Turan (identificaţi de romani, superficial, cu *Iupiter şi *Venus), care n-ar fi reprezentat decît ideea cuplului mascul-femelă, ca fertilizator al lumii. Existau însă şi un zeu războinic: *Maris, ca şi un zeu infernal: *Tuchulca. într-un stadiu de cristalizare a doctrinei religioase se dă importanţă unui zeu misterios:         *Tages,  plasat la înce-
puturile primitive ale istoriei etrusce, soco-ţindu-se că a apărut brusc dintr-o brazdă de ogor comunicînd, prin ^revelaţie, Cărţile harus-picine despre ştiinţa *divinaţiei (mai ales în ficatul animalelor de jertfă), dar recomandînd şi construirea primului oraş etrusc, Tarquinia. Tages, de fapt *erou civilizator, încheie *teo-gonia *mitologiei etrusce. *Panteonul etruscilor era ierarhizat astfel: zeul suprem, Tinia, era înconjurat de „senatorii divini “ Maris, fNethuns, Turan, *Voltumna ş.a., urmaţi de 12 zei zodiacali şi de 7 zei patronali ai planetelor, după ei urmînd alte 16 divinităţi ale sectoarelor cereşti corespunzătoare. (Pe un model etrusc de ficat din bronz destinat divinaţiei, descoperit la Piacenza, sînt înscrise 40 de nume de divinităţi.) *Cosmo§tonia, *antropogonia şi *escatologia etruscă (atît cît se cunosc) au o strictă originalitate: durata integrală a universului este de 12 milenii, fiecare mileniu corespunzînd unui semn zodiacal; creaţia lumii a necesitat jumătate din această durată, cealaltă jumătate reprezentînd folosirea de către oameni a . lumii create, după care totul se va distruge. Creaţia lumii s-a desfăşurat astfel: întîiul mileniu — cerul şi pămîntul, al doilea — firmamentul, al 3-lea — marea şi apele curgătoare, al 4-lea — soarele şi luna, al 5-lea — animalele, al 6-lea omul. O bază (poate baza absolută) a *religiei etrusce constituite era ceea ce romanii numea disciplina etrusca (o culegere exhaustivă de reguli rituale a căror origine era atribuită fie zeului Tages, fie nimfei *Begoe, şi-care prevedeau norme, se pare, pentru toate detaliile comportamentale, în sens antic, ale vieţii omului); din ea, cu concursul *magiei, al divinaţiei şi al preţuirii şi cunoaşterii unor fenomene paranormale (toate acestea în cadru
riguros iniţiatic), făceau parte: *haruspiciile, ştiinţa fulgerelor, preceptele conduitei şi raporturile oamenilor între ei şi faţă de *zeis tot astfel Cărţile acherontice, indicînd obligaţiile de comportare ale oamenilor după *moarte^ adică regulile de conduită pe care trebuie să" le respecte morţii în clipa despărţirii de viaţă şi sufletele lor pe parcursul trecerii în lumea*cealaltă. Aplicarea şi supravegherea acestui sistem complet de ^ritualuri se afla în grija unui colegiu sacerdotal format din haruspices, preoţi care se ocupau cu divinaţia, semnele viitorului fiind interpretate după măruntaiele animalelor sacrificate; se folosea un tip de ficat de bronz, divizat în compartimente specializate după atributele şi poziţia cerească a diferiţilor zei (căci, în concepţia etruscilor, macrocosmului celest îi corespunde microcosmul din ficatul victimei sacrifici ale), precum şi după tipologia fulgerelor sau după diverse evenimente considerate miraculoase. După unii istorici (Raymond Bloch), această disciplina etrusca ar fi avut la origine practicile divinatorii babiloniene. Pentru omul etrusc lumea era plină de *spirite; deopotrivă cu această amplă *demonologie, etruscii acordau o foarte mare importanţă *funeraliilor, cu toate ritualurile aferente; îşi incinerau sau îşi îngropau morţii numai în camere subterane boltite, somptuos decorate şi prevăzute cu toate obiectele necesare existenţei postume; aceste camere erau zidite din mari blocuri de piatră şi acoperite cu lespezi. Lumea morţilor este supravegheată neîncetat de numeroase *genii înaripate, pe care etruscii şi le reprezentau cu nişte chipuri severe. Disciplina etrusca, şi în primul rînd divinaţia, aveau marea lor pondere în viaţa cotidiană, deoarece zeii etrusci erau înconjuraţi de mister şi foarte temuţi, credinciosul fiind mereu obligat să le sondeze voinţa după semnele prevestitoare, şiiiumai pe temeiul acestor semne se puteau iniţia toate actele omeneşti viitoare. Din acest motiv, „preocuparea principală a etruscilor pe plan religios pare să fi fost de a cunoaşte anticipat voinţa şi intenţiile «zeilor. [ ...] Preocuparea aproape obsesivă a etruscilor de a nu întreprinde nimic înainte de a-şi lua măsuri de precauţie faţă de un viitor nesigur arată că religia lor se înrudea cu magia şi, pe de altă parte, că ea nu-i concepea pe oameni ca responsabili de acţiunile lor, ci supuşi unui determinism care suprima orice formă de libertate. Divinitatea este cea care le indică oamenilor, prin semne, ceea ce au de făcut“ (Guido A.Man-suelli, Civilizaţiile Europei vechi, I, trad. rom., Bucureşti, 1978, p. 172—173). Religia etruscilor este o religie mistică, revelată prin cărţi sacre — ^fie prin dăruirea directă a acestora de către zeul Tages ieşit dintr-o brazdă de ogor, fie prin dictarea normelor rituale de către nimfa Begoe. Tot religia a menţinut mult timp echilibrul grupurilor confederate ale Etruriei; un centru sacru al confederaţiei etrusce, consacrat zeiţei Voltumna, găzduia anual o adunare a delegaţilor celor 12 cetăţi federale, cu ocazia unei
MITOLOGIE FENICIANĂ
372
mari *sărbători cu caracter de congres — după denumirea latină: Fanum Voltumnae. Romanii au preluat panteonul etrusc şi multe din ritualuri, iar funcţiile haruspicilor au intrat în sarcina *augurilor.
 § G-eorge Dennis, The Cities and Cemeteries of Etrujtia London, 1948 (trad. rom., Lumea etruscilor, I—II, Bucureşti, 1982); P. Ducati, Etruria antica, I—II, Torino, 1927; R. Herbig, Gdtter und Dâmonen der Etruskert Heidelberg, 1948; F. Altheim, Der Urprung der Etrus-her, Baden-Baden, 1950; Attilio Gaudio, Les Etrusques, Verviers, 1969; Raymond Bloch, Jean Cousin, Roma şi destinul ei (trad. rom., I, Bucureşti, 1985, cap. Poporul şi civilizaţia etruscă, p. 30—52)
    mitologie feniciană Formă a spiritualităţi ramurii semitice, cu un specific aparte, de pe mai multe teritorii mediteraneene de litoral. O m.f. perfect unitară nu a existat niciodată, ea fiind compusă din mai multe *mitologii locale ale cîtorva principate (sau state-cetăţi) autonome şi ale coloniilor acestora (Tyr, Sidon, Beryt/Beyruth, Gebal/BybloSj de asemenea colonia africană Cartagina, coloniile din Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Spania), fiind totodată
 o componentă inseparabilă a întregii lumi semite de canaaniţi, amoriţi, fenicieni, ugaritici, evrei, moabiti, edomiţi, amoniţi şi, pe de altă parte, ramuri arabe. Chiar dacă elementele esenţiale ale *panteonului sînt, la origine, comune, formele religioase s-au diferenţiat pînă la neidentitate sau chiar pînă la opoziţia categorică (de ex., ♦sacrificiile umane, fundamentale, la cartaginezi pentru zeul *Moloh, sînt condamnate şi interzise la evrei); dar în acelaşi timp există zeul *El (zeul prin excelenţă), prezent în toată lumea semită, chiar în zonele arabe, devenind fie zeul unic (*El/*Yahweh la evrei, al-Ilah la arabii preislamici, apoi * Allah în *islam), fie la celelalte popoare un zeu suprem. M.î. poartă amprenta pragmatismului unui popor care a inventat alfabetul şi care a fost dintre cei mai activi corăbieri şi negustori ai antichităţii, exportînd grîne şi bijuterii, dar în mod paradoxal practicînd şi o adoraţie aproape bigotă faţă de *zeii cărora li se sacrificau prunci (Moloh, *Tanit). Zei asemănători sau identici erau adoraţi cu nume variabile în oraşele feniciene, Înrudite etnic, autonome politic şi economic: El, * Baalat, *Adon, Baal Shamim (la Byblos), *Baal, *Eshmun, *Melqart, * Astarte (în Tyr), Baal Hammon (identificat în *mitologia romană cu * Saturnus), Tanit (sau Tinnit — considerată de romani *!uno), Melqart (în Sidon), Melqart, Tanit, Astarte şi desigur Moloh (la Cartagina), Melqart (care preia parţial funcţiile lui * Herakles, sau invers, în Spania — unde Gibraltarul, numit de greci ^Coloanele lui Herakles, pentru fenicieni se numeşte Stilpii lui Melqart), Tanit, Eshmun; fără a se modifica în structura cultuală, unii zei îşi modifică fonetica numelui; astfel Baal devine *Belîn Syria şi Palmyra. Panteonul fenician este proiectat într-o ierarhie simplă, riguroasă, iarăşi ca rezultat al pragmatismului: Baal este Stăpînul, Tanit e Stăpîna, Melqart e
 Domnul sau Regele Cetăţii. Primul strat cunoscut din mJ. ne-a parvenit prin rezumate şi citate succesive de la Philon din Byblos, prin intermediul episcopului Eusebius din Cesareea; totuşi în lumea anatoliano-mediteraneană, pornind îjfcă de la hittiţi sau chiar din bazinul Mesopotamiei (—* mitologii din Mesopotamia), circulă îndelung cam acelaşi panteon: fenicianul Elyun care, prin intermediul religiei canaanite din Ugarit, va deveni El Elion la evrei — ca unul dintre numele lui Yahweh (—* mitologie biblică, mozaism, iudaism), iar la grecii pontici (-+mitologie greacă, mitologie dacoromană) se va numi Zeus Hypsistos — pare a descinde din zeul hittit *Alalu. în aceeaşi lume feniciană, raportul de forţe între cetăţi se schimba de cel puţin două ori pe mileniu: după anul 2000 î.e.n. s-a ridicat
 o  jumătate de mileniu Byblos peste întreaga Fenicie, iar după o lungă perioadă ugaritică începe dominaţia oraşului Tyr, urmat în epoca romană de colonia acestui oraş, Cartagina. în ciuda uscăciunii conceptelor despre zei, fenicienii au propus o interesantă variantă proprie a *cosmogoniei (aşa cum rezultă ea din a treia relatare: *Şanchoniaton, reluat de Philon din Byblos, care este citat de Eusebius din Cesareea: ca o consecinţă a unui incendiu cosmic, din perechea *KoIpia—*Baau, se nasc *Aion şi *Protogonos (Kolpia fiind vîntul cosmic, Aion
 —  eternitatea); iar *Mot, mîlul primordial genitor din această versiune feniciană cosmogonică, în Ugarit era zeul *morţii.
 § C. Clemen, Vie phdnikische Religion nach Philo von Byblos, Leipzig, 1939; R. Dussaud, La religion dea Hittites et des Hourrites, des Ph&niciens et des Syrieris, Paris, 1949; Sabatino Moscaţi, The World of the Phoe~ nicians, London, 1968 (trad. rom., Lumea fenicienilor, Bucureşti* 1975); Gîndirea feniciană în texte, studiu ntroductiv: Constantin Daniel; traducere, notiţe introductive şi note: Âthanase Negoiţă, Bucureşti, 1979
    mitologie finlandeză De formaţie tîrzie, m.f. se organizează în- jurul *cultului *fierului, chiar dacă porneşte de la o§ *cosmogonie acvatică, legată însă direct de cultul *focului. Fecioara aerului *Ilmatar, coborînd între valurile mării, fecundată de vînt, concepe pe *Văinămdinen, viitorul mag şi „eternul rapsod“, care zăboveşte în pîntecul zămislitor pînă cînd o raţă sălbatică se aşază pe un genunchi al fecioarei să-şi clocească *oul primordial, de unde se naşte universul (din gălbenuş *Soarele, din albuş *Luna, din partea inferioară a găoacei *Pămîntul, din rest stelele) pe care fecioara îl modelează şi abia atunci Vâinâmoinen iese singur la lumină, rostind *cuvîntul dintru început; în altă variantă *Kalervo, zeul fulgerului şi al luminii, unul dintre *uriaşii primordiali, devine tatăl a 12 eroi, printre care Văinămoinen (magia cuvîntu-lui), * Ilmarinen (metalurgia şi focul), * Kullervo (răul şi ura). Văinămoinen, inspiratorul geniului omenesc şi personificarea memoriei lumii, e în Qonflict cu bătrînă * Louhi (negurile nordice), iar cu ajutorul lui Ilmarinen (fierarul arhetipal), vrea să-i răpească tripla moară *Sampo (meşteşugul omenesc integral), eliberează Soarele şi
 873                                                                                        MITOLOGIE   GREACĂ
 Luna, ascunse de Louhi, şi coboară în *Tuonela, fiind singurul muritor care s-a întors de acolo. ♦Panteonul finlandez, destul de numeros, e rezultatul unei ♦teogonii specifice geografiei sale de obîrşie: există un zeu al apelor (*Ahto), un zeu al cerului cosmic (*Ukko)> altul al cerului locuit (*Jumala), o divinitate a frigului nordic (Louhi), dar şi un zeu al gerului (Puhuri) ca şi o zeiţă a ceţii (*Utu), cîteva divinităţi ale vegetaţiei (*Tapio, zeul ♦pădurilor, şi cîte o zeiţă a ienuperilor, scoruşilor, cireşilor sălbatici). M.Î., aşa cum se cunoaşte din tradiţia poetizată a folclorului transcris în *Kalevala, reflectă în ♦simboluri fabuloase îndeosebi lupta de statornicire a unei populaţii cu vechi probleme politice şi cu veneraţia efortului dificil de asigurare a existenţei. Poate tocmai de aceea miturile escatologice par să lipsească, fiind suplinite de dispariţia temporară a lunii şi soarelui, împrejurare cînd ambiţia fierarului Ilmarinen de a le înlocui cu artefactele sale e un eşec tragic (imposibilitatea altei cosmogonii), cei doi aştri eliberîndu-se numai prin lupta lui Văinâmoinen cu Louhi; (răpirea lor ar putea simboliza noaptea polară). /—-Acest grup mitologic (manifestat în Kalevala şi în genere în folclorul Finlandei) face însă parte dintr-un sistem mai amplu, numit curent mitologia fino-ugrică, cu o vechime de minimum 4 milenii şi provenind dintr-o zonă răsăriteană situată între Volga şi munţii Urali. Din această populaţie originară s-au despărţit mai multe ramuri, din care o parte au migrat în Europa nordică şi centralăffinezi, saami, estoni, maghiari), altele au coborît în zona de păduri a Europei orientale (mordovi, marii, udmurţi, ugri ş.a.). Toate aceste ramuri au elemente mitologice «le bază comune (mai ales miturile cosmogonice: un demon-pasăre pluteşte pe marea primordială şi e obligat să adune mîl de pe fundul apei pentru alcătuirea pămîntului. Raţei care cloceşte, pe genunchiul zeiţei Ilmatar, oul universal [finlandezi) îi corespunde răţoiul * Keremet (ugri şi maghiari), după cum zeului suprem finlandez *Ukko îi corespund udmurtul *Inmar şi ugricul *Numi-Torem.
 § A. Sauvageot, Les Anciens Finnois, Paris, 1969; 1^ Paulson, A. Hultkrantz, K. Iettmar, Die Religionen Nordeurasiens und der amerikanischm Arh.tis, Stuttgart, 1961
     mitologie germanică mitologie scandinavă
     mitologie greacă Una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decît aproape numai de izvoare literare şi filosofice (*Homer, ♦Hesiod, *Pindar, ♦Platon, ♦Lukian), speculaţii anecdotice (Ailia-mos), antimitografii (♦Euhemeros, ♦Xenophanes), ^eseuri teologice (♦Plutarh) şi rareori de informaşi aleTstorîcilor, captate direct din tradiţie (Herodot, Pausanias, Thukydides); totuşi deşi «tiiar acestea din urmă au pus în circulaţie informaţii intermediare, prelucrate de alţii anterior, m.g. este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică, reflectînd fie cruzimile sălbăticiei precivilizaţiei arcadice, fie conflictele Între ionieni şi dorieni, fie chiar lipsa de scrupul
 în lupta de organizare a vieţii primelor grupuri sociale statornice şi a spaţiului comercial maritim. M.g. şi-a elaborat un *panteon aproape exclusiv antropomorf ic, amoral, sacralizînd defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul şi fratricidul şi în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea); oratorul Isokrates (436— 338 î.e.n.) scrie că poeţii „au istorisit asemenea poveşti despre zei, cum nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre duşmani; căci ei le-au reproşat zeilor nu numai răpiri, adultere şi acceptare de plocoane de la oameni, ci şi că s-ar fi înfruptat din carnea propriilor copii, că şi-ar fi emasculat taţii, că şi-ar fi pus în lanţuri mamele precum şi multe alte fărădelegi născocite pe seama lor“ (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38^. ♦Zeii greci nu sînt numai prin excelenţă antropomorfi, nu au numai firi omeneşti, dar de fapt nu dispun de atribute divine în sens major (departe de absolutul conceput mai tîrziu de filosofia greacă); în ♦miturile timpurii, aceşti zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice); de ex. cînd *Zeus îşi concediază fiica (*Tketis), îi cere: ,*Du-te fără ca Hera să te poată zări“ (Iliada, I, 522—523), ca în organizarea unui umil spionaj tribal; zeii greci au nevoie de informatori şi crainici, ca să afle despre mersul lumii; sînt supuşi surprizelor 'şi manevraţi de certuri, ambiţii, orgoliu, capricii, fiind impulsivi şi răzbunători (deşi unit „teologi4* antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături; de ex. Zeus nu âr fi fost amăgit de *Prometfteus9 ci doar s-ar fi prefăcut a se lăsa amăgit. Tot panteonul olimpian — lipsit de măreţie ^—duce o viaţă de clan certăreţ lipsit de norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice; deşi hrana şi băutura lor sînt, teoretic, ♦ambrozia şi nectarul, zeii Helladei mănîncă şi beau din belşug vin şi cărnuri, atunci cînd vizitează pe oameni, dorm, suferă de boli (căci au şi medic) şi, ca orice societate primitivă, ascultă muzica lui * Apollon şi a *Muzelor numai la ospeţe; deşi lacomi de ♦sacrificii, pe care le doresc adesea în ♦hecatombă, în mod paradoxal, ei nu suportă să vadă cadavre. Spirit lucid, Euripides pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmaţie dură: „Zeii ar trebui să fie mai înţelepţi decît muritorii". Privită din acest unghi neconvenţional, m.g. este una dintre mitologiile cele mai libertine, de unde şi ♦religia greacă, foarte vag desprinsă de ♦mitologie şi de fapt neorganizată teologic, deci nea-vînd nici ♦dogme doctrinare, afară 'de obligaţia de a cinsti pe zei (contrariul constituind de pildă unul din punctele de acuzaţie în procesul lui ♦Socrate); astfel, religia greacă s-a dezinteresat de amănuntele comportamentului uman, ea fiind antipodul religiilor cu dogme severe şi exclusiviste (ca ♦mozaismul). Eroarea lui ♦Hegel, cînd a numit-o „religiafrumuseţii", afost generată de confuzia între poezie şi mitografie — autorii fiind de multe ori nişte artişti-mitografi, ca poeţii (Homer, Hesiod, Pindar, chiar Anakreon), ca tragicii (Sofokles, Euripides, Eshil), ca sculptorii (Phidias, Praxiteles, Miron), ca arhitecţii (fie şi numai cei ce au conceput Parthenonul);
MITOLOGIE GREACĂ
374
aceştia sînt producătorii unui summum de sublim în emoţia estetică. Dar miturile apar în societăţile primitive cînd nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizaţiei. Ramura indoeuropeană, venind în sudul Europei, şi-a adus propriile mituri arice (în primul rînd *cultul lui ♦Dyaus Pitar, devenit Zeus) şi a absorbit mitologiile locale (egeeană, pelasgă), ca şi miturile dispersate ale unor populaţii mărunte, despre care nu mai ştim decît ce oferă tot miturile greceşti, de ex., frecvenţa pomenirii traiului troglodit al arcadienilor. Probabil de acolo şi persistenţa pînă într-o anumită epocă a *sacrificiilor umane, ca şi a ♦fetişismului (zeii înşişi au ♦fetişuri); de asemeni, supravieţuirea *animismului, în nenumăratele *Nimfe, *Dryade, *Hamadryade, *Naiade, *Oceanide ş.a. Erau stăruitoare şi tradiţiile totemice (—* totem), aduse din fondul arie comun sau împrumutate de la populaţiile locale: *Hera era uneori simbolizată de o ♦vacă (Homer o numea „cea cu ochi de vacă“), alegorie a fecundităţii răspîndită în multe din mitologiile lumii ( * Kamadhenuin India, *Hathor în Egipt, *Audhumbla la scandinavi); Zeus era uneori taur, doica sa *Amaltheia era *capră,
* Athena era-bufniţă, iar Apollon (adesea Apollon Lykius), *lup; tribul mirmidonilor avea ca ♦strămoş totemic furnica (myrmex), iar imaginile cultuale cretane trădează şi ele o amplă zoolatrie, provenită din totemuri. Dar epoca revoluţiei agrare impune un cult nou şi decisiv: zeiţa *Demeter, „maica grîului“, cu adiacenţele ei: * Persephone şi *Triptolemos. Judecînd după însemnătatea iniţiatică a acestui cult (—> Misterele Eleusine) la un moment dat Demeter trebuie să fi fost o divinitate regentă; iar paralel, aproape cu aceeaşi valoare, se impune cultul lui *Dionysos, din familia zeilor naturii periodic regenerabile, reprezentînd însă celălalt aspect faţă de „maica grîului“: „părintele viţei de vie“. Miturile cosmogonice (în succesiune fenomenală), deşi ecou al mitologiei arice (indoeuropene) originare mult mai subtile, au suferit caracteristica reducţie greacă, aducînd totul la simplitatea de noţiuni: ♦cosmogonia lui Hesiod (cea mai veche dintre toate cosmogoniile greceşti) se structurează pe triada primordială Haos-Gaia-Eros, adică pe principiile de spaţiu infinit şi confuz, materie concretă şi forţă cosmică, energetică şi echilibratoare; din această triadă rezultă apoi cele două etape teogonice: etapa
* Kronos şi etapa Zeus. Considerată global, aceeaşi cosmogonie greacă este un şir de regrupări noţionale: din *Haos (starea primordială) apar *Gaia (glia) şi *Eros (dorinţa), urmînd *Erebos (bezna), *Nyx (noaptea), *Â’.ither (♦eterul), *Hemere (ziua sau lumina cosmică), în sfîrşit *Uranos (♦cerul de fier sau cerul înstelat) şi
* Pontos (marea); din căsătoria lui Uranos cu Gaia se naşte Kronos (♦timpul), la început un prizonier, dar care porneşte în mişcare prin actul mutilării tatălui său spre a putea ieşi din măruntaiele mamei sale (eliberarea timpului); aceştia sînt *Titanii. Kronos este cel mai tînăr,
cel care cu ajutorul mamei sale îşi mutilează prin castrare tatăl, devenind el stăpînul universului ce se formează. Din căsătoria lui Kronos cu *Rhea se nasc: Demeter (agricultura), *Hades (focul subpămîntean), Hera (maternitatea), *Hes-tia (focul vetrei familiale), ♦ Poseidon (apele lumii) şi Zeus (fulgerul şi guvernarea universului); dar Kronos îşi devorează copiii (timpul care distruge totul), pe măsură ce se nasc, şi e salvat numai Zeus, care, după ce îşi determină tatăl să-şi exgurgiteze copiii înghiţiţi, ajuns adult, în 10 ani de război (—* Titanomahia) învinge şi se proclamă stăpînul unic al universului, pe care îl împarte în 3 (Zeus: cerul, Poseidon: oceanul, Hades: subpămîntul); apoi, căsătorit cu sora sa Hera şi cuplîndu-se cu alte zeiţe şi cu femei muritoare, devine tatăl altor 30 divinităţi: *Ares (violenţa războinică), Apollon (arta, ♦oracolele, mai tîrziu şi lumina solară), * Artemis (luna şi vînătoarea), ♦Persephone (încolţirea seminţelor), * Athena (inteligenţa înţeleaptă şi strategia militară), ♦ Aphrodite (frumuseţea şi feminitatea), *Hermes (comerţul, inteligenţa calculului şi relaţia între cele 2 existenţe: antumă şi postumă), cele 9 Muze (artele), cele
 3 *Moire (destinul) ş.a. Uzînd de viclenie şi de arma sa principală (trăsnetul), după un război cu ♦Giganţii insurgenţi şi cu monstrul *Typhon, Zeus îşi consolidează domnia universală, fără a deveni vreodată stăpînul absolut care nu mai depinde de nimeni şi de nimic: sînt momente cînd îi e frică de Titani şi de Giganţi, pe care îi învinge pentru că are una sau cîteva şanse în plus, dar el însuşi e obligat să se supună deciziei Moirelor, căci el nu este o divinitate din afara lumii (pe care nici nu a creat-o el), ca ♦Yahweh, ci este doar elementul prim înăuntrul universului. Cheia m.g. stă în trinitatea Moirelor, hotărînd soarta divină şi umană, în caracterul pluriatribu-tiv al lui Zeus, în înţelepciunea Athenei, în harul oracular al lui Apollon, în forţa răzbunării zeiţei *Nemesis şi în ideea de victorie (*Nike). Cei 12 zei principali locuiesc în ♦Olimp, care nu se ştie bine dacă e munte terestru sau ceresc, însă domină universul, îmbogăţit periodic cu produsele artizanului divin ♦Hephaistos, cu fertilizarea pămîntului efectuată de Demeter, cu artele Muzelor şi cu veselia vinului dionisiac (transferat în nectarul divin), cărora li se adaugă oamenii confecţionaţi într-o ♦antropogonie ne-spectaculoasă de Titanul * Prometheus, care fură pentru ei focul şi raţiunea, iar lumea lui Zeus nu mai este ameninţată de nici o primejdie: ea e eternă. Firea vechilor greci, solară, mercantilă, epicureică, totuşi coexistînd cu vocaţia gîndirii filosofice şi ref uzînd ♦asceza, ca şi mistica aprofundată sau metafizica ce depăşeşte pragmatismul logicii imediate, este normal să înlăture din potenţialul gîndirii mitologice aproape tot ce ar primejdui solaritatea, echilibrul şi orgoliul conştiinţei de sine; ideea libertăţii în m.g, e limitată la ideea libertăţii faptelor umane: zeii nu au putere absolută, putînd fi amăgiţi de alţi zei sau chiar de oameni, cu care sînt de fapt în concurenţă, mai ales în aria
375
MITOLOGIE IRANIANA
 dezlănţuirii pasiunilor de orgoliu sau carnale, între lumea zeilor şi lumea oamenilor există un sistem de relaţii permanente, în ambele direcţii, lumea zeilor rămînînd deasupra lumii umane numai prin diferenţa de putere şi prin imortalitate; dar sînt zei excluşi din Olimp, cum sînt eroi umani aduşi în Olimp. Pînă şi momentele îmgîce, adesea consecinţe ale răzbunărilor nedrepte ale zeilor contra oamenilor, se sfîrşesc (afară de rare cazuri: *Sisyphos, butoiul
 *Danaidelor) fericit: victimele sînt prefăcute postum în flori, fîntîni, izvoare, constelaţii, şi chiar Prometheus încetează a mai îndura atacul zilnic al vulturului. Suferind de thanatofobie (*Thanatos era un zeu odios şi evitat, însă rămînea inevitabilă ideea de *moarte în contextul artei sau al filosofiei ca *simbol al destinului ori ca un datum inacceptabil chiar dacă de neocolit), Hellada şi-a recompus o mitologie în care tragicul şi comicul (reluate cu forţă de filosofi, de poeţii tragici şi de comediografi) sînt menite a deruta de fapt ideea condiţiei umane, repropunînd, prin anecdotizarea maximă a miturilor despre zei şi eroi, modele de satisfacţii zilnice, de concentrare a atenţiei vitale asupra acestei lumi şi acestui moment.
 § W. H. Rosclier, Ausfurlich.es Lexikon der griechischen und romischen Mythologie, I—'VI, Leipzig, 1884—1937; W. Nestle, Vcm Mythos zum Logos, Stuttgart, 1940; M. P. Nilsson, The MycenaeanOrigin of Greek Mythology, Berkeley—California, 1932; Heinricli Schliemann, Pe urmele lui Homer, trad. rom., Ion Roman; introducere şi comentarii Radu Florescu, I—II, Bucureşti, 1979 (cuprinde: Ithaka, der Peloponnes und Troja, Leipzig, 5 869; Mykenae, 1878; Ilios, Stadt und Land der Tro-janer, 1881); F. Gr. Jtinger, Griechische Mythen, Frank-furt, 1957; John Pinsent, Greek Mythology, London, 4969; U. Wilamowitz-Moellendorff, DerGlaube der Hel-ienen, I—III, Berlin, 1959 ; A. JYCarnoy, Dictionnaire itimologique de la mythologie greco-romaine, Paris, 1957; Karl Ker^nyi, Apollon. Studien iiber antike Religion und Humanităt, Dusseldorf, 1953; E. R. Dodds, The Greehs and the Irrational, University of California, 1951 (trad. rom., Dialectica spiritului grec, Bucureşti^ 1983); Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia în Grecia veche, Bucureşti, 1984
    mitologia iraniană Mitologia arhaică parsă conservă concepţia miturilor obîrşiei arice (re-întîlnite parţial în primele texte vedice, şi ca terminologie divină; ahura — asura, daeva — deva) şi în oarecare proporţie structura ♦panteonului esenţial (*Indra, *Mithra/* Mitra, *Hao-ma / *Soma erau divinităţi comune ambelor .ramuri, de ari iranieni şi ari migranţi spre sud). Amîndouă ramurile aveau comun şi *cultul ♦focului (*Agni la inzi, ♦Athar, fiul universului, ia perşi), care în Iran capătă o importanţă esenţială şi mai tîrziu, sub *zoroastrism, cînd are şi un colegiu special de ♦magi (preoţi) numiţi athravan. *Reforma religioasă a ♦profetului semilegendar *Zarathustra încorporează sau cel puţin evocă în cartea sacră *Avesta
 o partedin *zeii locali străvechi care acum devin *spirite angelice sau demonice, fără însuşiri
absolute. Vechiul zeu solar Mithra devine ♦simbolul moral avestic, iar cele 2 divinităţi primordiale ale ♦apei: zeiţa *Anahita, patronînd fertilitatea, şi zeul *Apam-napatf paznicul apelor, se consideră creatorii omenirii (Apam-napat al bărbaţilor, Anahita a femeilor), dar şi ocrotitorii forţei biologice de perpetuare a oamenilor ca specie. După cum relatează istoricul grec Hekataios din Milet (citat de Dio-genes Laertios:       Despre vieţile şi doctrinele
filosofilor, I, 6), magii perşi afirmau că „şi zeii se nasc“. înregistrată sub Ahemenizi (Zarathustra ar fi fost mag la curtea lui Hystaspes, tatăl lui Darius), apariţia zoroastrismului e socotită de unii istorici un ♦mit, mai ales că însăşi Avesta nu e unitară ca timp şi stil. Dar zoroastrismul se consolidează în imperiul părţilor, din sec. II î.e.n., şi îşi elaborează o dogmatică religioasă sub dinastia sasanidă (sec. III
e.n.), devenind ♦religia unică a Iranului, care introduce structura logică şi autonomă a mitologiei avestice; iar această situaţie va dura pînă în sec. X, cînd zoroastrismul va fi înlocuit de *islam. Lumea, în *cosmogonia zoroastrică, ia naştere din dedublarea ♦timpului primordial ; *Zurvan, adică timpul infinit, care produce din sine însuşi dualitatea bine-rău, personificată de zeii * Ahura-Mazda şi * Angra-Mainyu, amîndoi intrînd în impact perpetuu; lupta lor, în care raportul aparent de forţe se modifică periodic» se serveşte de *duhuri, ♦genii şi *demoni din ambele tabere (*Tistrya, spirit astral al stelei Sirius, *Verethraghna, geniu binefăcător simbolizînd victoria, Haoma patronul băuturii vitale haoma, spiritele ocrotitoare *Fravashi9 demoni ca *Apaosha— al secetei, *Aeshma — al mîniei. în cursul existenţei lumii se va produce un diluviu sui-generis, de fapt o iarnă absolută (cf. iarna *Fimbulwethr, din Mitologia scandinavă); în vederea dezastrului, Ahura-Mazda îi transmite ♦omului primordial *Yima (care la renaşterea lumii va deveni continuatorul omenirii şi primul ei agricultor) un plan amănunţit de construcţie subterană a marelui oraş salvator *Var (cu lumină şi căldură artificială). Timpul luptei dintre cele două principii durează 4 epoci de cîte 3 milenii: l-a, cosmogonică numai ca impuls al mişcării şi ca organizare principală a *haosului temporal; a 2-a, ♦cosmogonia propriu-zisă, ca organizare a materiei cosmice, incluzînd şi ♦antropogonia, opera efectuîndu-se prin forţa luminii transferate în energie; în a 3-a apar marile pedepse şi întîia distrugere a lumii prin frig, cînd odată cu Yima apare şi Zarathustra, ca profet al noii lumi şi ca legislator; a4-ae marcată de apariţia mîntuitorului absolut *Saoshyant, ca reîncarnare a lui Zarathustra, în clipa cînd o cometă va incendia lumea purificînd-o prin foc, cei drepţi fiind salvaţi, iar purtătorul răului, Angra-Mainyu, fiind aruncat în abis pentru eternitate.
§ H. S. Nyberg. Die Religionen des alten Iran, Leipzig, 1938; A. Christensen, Essai sur la Demonologie iranienne9 Kobenhavn, 1941; Georges DumSzil, Naissances d’Ar-changes, Paris, 1945; P. Thi&ne, Mitra and Aryaman,
MITOLOGIE JAPONEZĂ
37®
 New Haven, 1957; Marjan M0I6, Culte, mythe et cosmologie dans Viran ancien, Paris, 1963; Geo Widengren, Die Religionen Irans, Stuttgart, 1965
     mitologia Japoneză Originalitatea m.j. îşi conservă caracterul straniu, chiar dacă a absorbit cîteva elemente secundare din *animismul aborigenilor ainu şi unele vagi ecouri din ♦miturile polinesiene şi chineze. Gînd clanul yanato a contribuit la unificarea insulelor nipone, s-a impus ca divinitate generală zeiţa solară
 * Amaterasu. Fără să fi fost vreodată hiero-cratic, statul japonez a venerat mereu pe împărat (mikado) ca pe zeul fundamental, în unele împrejurări preferat întregului *panteon (zeiţei Amaterasu nu-i era îngăduit să-l vadă pe împărat, care din acest motiv era ferit de razele directe ale soarelui); această tradiţie pornea de la *Jimmu-Tennoi strănepotul mitic al zeiţei Amaterasu şi primul mikado. *Religia japoneză principală: *shintoismul (kami-no-michi — calea zeilor), de structură panteistă, s-a constituit pe baza acestei mitologii tradiţionale, al cărei panteon cuprinde 4 generaţii de *zei, împăratul fiind zeul vizibil (Akitsukami). *Cosmo-gonia se produce cînd din *haosul iniţial, semă-nînd fie cu o pată de ulei protector, fie cu un ou conţinînd germenii vieţii, ţîşneşte ca o săgeată de trestie primul *spirit anonim (*kami), din care se nasc succesiv 7 generaţii de zeităţi nediferenţiate şi în a 8-a apare perechea esenţială:
 * Izanagi — bărbatul care îmbie, şi *Izanami — femeia îmbietoare, sora lui; şezînd pe Podul Plutitor Ceresc, cei doi agită marea primordială cu o suliţă cerească, pînă cîad *apa se încheagă dînd naştere ins. Onogoro, unde descind amîndoi înălţînd Stîlpul Central, invăţînd arta dragostei şi dînd naştere unui mare număr de insule şi zei ai ^elementelor şi fenomenelor naturii ; Izanami suferă numai cînd naşte pe zeul *focului (*Kagutsuchi), care-i produce arsttri, hemoragii şi vomă; în timpul bolii post -natale, din vărsăturile zeiţei apar munţii, din fecale —argila, iar din urină — apele curgătoare; după boală, zeiţa moare; văduv, Iza-nagi produce din durere alte divinităţi for-mîndu-se din lacrimile sale, apoi el îşi înmor-mîntează soţia în muntele Hiba, îl ucide pe zeul focului şi după un răstimp îşi vizitează soţia în Ţara de Beznă, unde ea îşi zidise un palat, implorînd-o să se întoarcă sus spre a încheia împreună creaţia lumii; ea îl refuză cu replica „Am apucat să mănînc din hrana acestor locuri “; dar, după ce o caută în Palatul Beznei şi nu-i regăseşte decît corpul putrefact care adăposteşte cele 8 spirite ale fulgerului, zeul pleacă trîntind poarta beznei şi despărţind pentru totdeauna cu o stîncă zona întunericului de zona luminii; după aceea divorţează solemn de zeiţă şi stabileşte alternanţa regulată între zile şi nopţi, *viaţă şi *moarte. După o baie de purificare, Izanagi produce singur numeroase divinităţi, apoi din ochiul său stîng iese zeiţa soarelui Amaterasu Omikami (Cerul Strălucitor), din ochiul drept, zeul lunii *Tsukiyomi, iar din nas zeul furtunii *Susano-o (Bărbatul Furios).
 Acum domină universul noul cuplu Amaterasu — Susano-o (soarele şi vîntul). Deoarece Susano-o vrea la un moment dat s-o viziteze pe Izanami în Ţara de Beznă, Amaterasu se închide supărată într-o grotă, blocînd intrarea şi oprind succesiunea zilelor şi nopţilor; e un moment escatologic, cînd lumina solară părăseşte lumea un răstimp mai lung; 8 milioane de divinităţi nominale şi anonime se căznesc s-o scoată pe zeiţa soarelui, neizbutind, pînă cînd divinitatea Amo-no-uzume dansează un soi de strip-tease şi stîrneşte rîsul celor 8 milioane de divinităţi, incitînd curiozitatea zeiţei care iese afară; zeii îi pun în faţă o *oglindă (prima pe care o vede ea) şi, uimită de propriul ei chip, Amaterasu pleacă mai departe, uitînd să reintre în grotă; atunci o funie e întinsă în spatele ei spre a-i tăia retragerea. Mai tîrziu, Susano-o coboară în Ţara Izumo din vestul Japoniei, terorizată de un *dragon, pe care-1 ucide; din măruntaiele acestuia, zeul scoate iarba kusanagi care frînge săbii (cf. *iarba fiarelor); apoi ia de soţie o fecioară salvată de urmărirea dragonului. Dintre urmaşii noului cuplu, mai important e zeul *Okuninushi, stăpînul Marii Ţări (Izumo), care, printre primele sale isprăvi, îi taie în somn tatălui său Susano-o părul, răpindu-i sabia, arcul, săgeţile şi lăuta, apoi, cu concursul divinităţii gnomice *Sukune Bikona, desăvîrşeşte construcţia abandonată a universului, dăruind lumii arta medicinei şi învăţîn-du-i pe oameni să se păzească de fiarele sălbatice. După aceea Amaterasu îşi trimite un nepot (sau fiu): zeul *Ninigi să-l detroneze pe Okuninushi (care rămîne marele ei preot) şi să guverneze Ţara dintre Trestii (Japonia). Miturile japoneze nu au fost prelucrate în literatura sau iilosofia din cultura timpurie a Japoniei, astfel că cele două codexuri, *Kojiki şi *Nihongi (sec. VIII), nu par să le fi alterat substanţa şi unitatea iniţială. O fuziune integratoare a compus m.j. din fondul propriu, adus de strămoşii probabil polinesieni, din *credinţele ani-mist-totemice aborigene şi din doctrina de import misionar a *budismului mahayanist, ulterior cu adaosul important al doctrinei *zen. Nu puţini comentatori au remarcat însă prezenţa — în * miturile japoneze preponderent epice — a unor structuri de basm folcloric, uneori aproape nedislocate din formulele folclorice originare.
 § Nobuhiro Matsumoto, Essai sur la mythologie ja-ponaise, Paris, 1928; W. Gundert, Japanische Reli-gionsgeschichte, Tokyo, 1935; A. Vannovsky, Volca-noes and the Sun. A new concept of the mythology of the Kojiki, Tokyo, 1960; Octavian Simu, Civilizaţia* japoneză tradiţională, Bucureşti, 1984
    mitologie megalitică Deşi aparent construcţiile megalitice nu pot atesta existenţa unor ♦mituri coerente ale populaţiilor care le-au clădit, nu mai există îndoieli asupra caracterului magic, ritual, religios al tuturor tipurilor de megaliţi (solitari sau în ansambluri). Megaliţii apar între ultima perioadă neolitică (eneolitic) şi debutul epocii bronzului (cca 3000—1500 î.e.n.); în Europa, traseul porneşte din Iberia şi se încheie
 377
 MITOLOGIE MEGALITICA
 in Scandinavia, dar fenomenul are un caracter aproape universal (deşi universalitatea e contestată de unii istorici). Cercetări arheologice mai recente au arătat că megaliţii cei mai vechi au apărut în Palestina şi Transiordania (mijlocul mileniului IV î.e.n.), dar s-au întins apoi în India (la unele populaţii dravidiene), în Japonia, £n numeroase teritorii ale Europei (Spania, Franţa, Irlanda, Scoţia, Scandinavia, Italia, România, Grimeea, Gaucaz), în fine, în Africa de Nord (mileniul I î.e.n.). După Guido A. Mansuelli, „megalitismul apare ca un fenomen complex, a cărui origine şi semnificaţie rămîn £ncă prea puţin elucidate" (Civilizaţiile Europei vechi, 1967, trad. rom., Bucureşti, 1978, II, p. 285). Guy Rachet acordă mai multă atenţie răspîndirii megaliţilor în Europa: „Se pare că trebuie să admitem că megalitismul este un fenomen local care s-a reprodus în epoci diferite, în diverse zone“, admiţînd că megalitismul a reprezentat, în epocă, un „curent cu caracter religios", iar că primele monumente megalitice europene au fost „sub formă de morminte colective sub tumul, numite «morminte de trecere » (dolmeni cu culoar)" (Universul arheologiei, 1970 ; trad. rom., Bucureşti, 1977, 1, p. 172—173). Conform unor ipoteze mai noi, monumentele megalitice ar marca traseele misionarismului unei noi *religii, introduse pe teritoriile respective de grupuri de misionari imigranţi. Monumentele megalitice sînt clasificate de obicei £n două tipuri: *menhiri şi *dolmeni> iar ansamblurile menhirice sînt şi ele fie aliniamente, fie cromlechuri. Menhirii sînt megaliţi prelucraţi în forme simbolice (uneori antropomorfe), reprezentînd de obicei idoli (—► idolatrie) ; un astfel de idol este aşa-numitul *Crom Cruach din îrlanda, probabil preceltic (deşi unii arheologi l-au identificat ipotetic cu zeul *Droyn). Rolul menhirilor, după Guido Mansuelli, „rămîne problematic", deşi Mircea *Eliade (Trăite d'histoire des religionst Paris, 1975, p. 189) deduce că ei ar fi jucat rolul de paznici ai mormintelor („Piatra proteja împotriva animalelor, hoţilor, dar mai ales împotriva « morţii »; căci, la fel ca incoruptibilitatea pietrei, sufletul trebuia să dureze indefinit, fără a se dispersa"), dar totodată „megalitul funerar protejează pe cei vii de eventualele acţiuni nocive ale mortului" {op. cit., p. 190). Uneori, menhirii se găsesc în aliniamente: şiruri paralele, formînd un gen de alei; alteori în construcţii circulare sau cromlechuri (breton, cromlech — cerc de piatră sau cerc de pietre), care ating adesea diametre mari, pînă la 113 metri în cercul exterior; sînt construcţii concentrice, avînd în centru o platformă, cîteodată purtînd un dolmen sau un menhir, mai des însă în preajma aliniamentelor mari (pînă la 2000 pietre) de menhiri; în interiorul celor mai multe cromlechuri sînt morminte. Destinaţia cromlechurilor e încă neclară: unele ipoteze le definesc drept incinte ale unui *cult solar (probabil *temple ale Soarelui); după părerea majorităţii specialiştilor erau numai incinte pentru *ritualuri funerare (—* funeralii), dar şi pentru ceremonii religioase; e cu putinţă
 ca oficianţii acelui *cult religios să fi utilizat marile cromlechuri şi ca observatoare astronomice primitive. Printre cele mai interesante cromlechuri: ansamblul ^Stonehenge (Anglia, în Wiltshire), cu diametrul de 90 metri, compus din cîteva inele circulare, iar la mijloc, o formaţiune tip potcoavă, adăpostind în centrul ei o piatră de mărimea 4,8 x 1 x 0,5 m. Unii cercetători au confirmat dubla destinaţie a acestui complex: templu şi observator. La distanţa de 85 m faţă de centru e aşezat un menhir (6 metri înălţime, 37 tone); s-a observat că, la solstitiul de vară, soarele răsare exact deasupra acestui menhir, iar în următoarele 6 luni descrie deasupra orizontului un arc de 78°; (o verificare recentă pe calculatorul electronic a dat în vileag faptul că toate direcţiile sugerate de ordinea pietrelor din cele cîteva inele concentrice indică principalele stele şi constelaţii în momentul cînd răsar şi cînd apun; o altă verificare a arătat că, ajutîndu-se de cromlechul Stonehenge, constructorii lui de acum 4 milenii puteau să prevadă eclipsele de soare şi de lună). Tradiţia folclorică locală pune construirea acestui ansamblu în seama cavalerilor Mesei Rotunde şi a regelui *Arthur, sau a vestitului vrăjitor legendar Merlin. Oamenii care au instalat megaliţii erau mobili, poate chiar peregrini pe mari teritorii geografice; e posibil ca Stonehenge sau şi alte mari cromlechuri să fi marcat centrul lumii, pe unde trece osia universului (axis mundi). Evul mediu a răspîndit *superstiţia că megaliţii sînt vizitaţi periodic de *zîne. Nu este exclus ca unele ansambluri să se fi destinat într-adevăr ca „sedii de popas" unor *zei. Altă formă megalitică sînt dolmenii, cărora unii le atribuie numai un caracter funerar; dar „dolmen" înseamnă ad-litteram „masă de piatră", deci ei puteau îndeplini funcţia de „mese" (*altare) de ♦sacrificiu în relaţie apropiată simbolic de divinitate, întrucît sînt gigantice (unele pietre de zeci de mii de kilograme); s-au găsit sub unii dolmeni morminte, în care morţii erau înhumaţi şezînd; dar uneori erau un fel de mausolee seculare, înmormîntările făcîndu-se succesiv, timp de mai multe veacuri; după unele ipoteze, dolmenii ar fi fost iniţial sanctuare ale cultului ♦strămoşilor. între eneolitic şi dezvoltarea bronzului apare ritualul incinerării morţilor; de aici poate rezulta faptul că se consolidaseră ^credinţele primitive despre suflet; în aceeaşi perioadă în care au fost produse monumentele megalitice, *totemismul era destul de larg răspîndit şi se consolidase şi cultul strămoşilor. în legătură cu aceasta, fără a avea raport direct cu megalitismul, există în Anglia (Berkshire Downs) un desen gigantic al unui cal în galop, realizat în schiţă simbolică (110 metri de la coadă la nări), într-un strat de cretă, în epoca bronzului; arheologii i-au atribuit o semnificaţie cultuală; se ştie, de altfel, că la multe popoare — în epoci arhaice (de la celţi pînă la chinezi) — *calul era un simbol al *morţii. S-au avansat nu o dată obiecţii (de fapt, neîntemeiate) asupra capacităţii de abstractizare la oamenii primitivi; însă civilizaţia megalitică, judecind numai
 MITOLOGIE MONGOLĂ
378
 după moştenirea lăsată de ea, nu era cîtuşi de puţin primitivă în înţelesul trogloditismului arcadic. De altminteri, cu o bună armătură de informaţie documentară de teren, care îi susţine argumentele, Claude ♦L6vi-Strauss refuză prejudecata multor etnologi de a-i consider^, pe primitivi incapabili de gîndire abstractă; odată cu aceasta, antropologul structuralist afirmă şi existenţa curiozităţii ştiinţifice în sine la primitivi, pentru plăcerea cunoaşterii (Gîndirea sălbatică, 1962, passim). Acest lucru susţine ideea că Stonehenge şi alte cromlechuri puteau fi observatoare astronomice la nivelul epocii, dar şi ipoteza că în mintea constructorilor de megaliţi s-a putut forma o mitologie megalitică. Acelaşi autor mai scrie: „Departe de a fi, cum s-a susţinut adesea, opera unei «funcţiuni fabula-torii» care întoarce spatele realităţii, miturile şi riturile oferă, ca valoare principală a lor, faptul de a fi păstrat pînă în epoca noastră, sub o formă reziduală, moduri de observaţie şi de reflecţie care, la timpul lor, au fost [...] adaptate exact unor descoperiri de un anumit tip şi anume acelea pe care le permitea natura, pornind de la organizarea şi de la exploatarea speculativă a lumii sensibile, în termenii sensi-bilului“ (op. cit., trad. rom., 1970, p. 156—157). Acest tip de „adaptare" a generat practici religioase fundamentate pe credinţe şi mituri specifice civilizaţiei megalitice. Aceste mituri vor circula în mitologiile antice (clasice), însă sursa lor megalitică devine evidentă în confruntare cu structura civilizaţiei respective. Astfel, printre miturile megalitice se pot clasifica în primul rînd toate marile construcţii insurgente, destinate să ajungă la cerul zeilor, de tipul turnului
* Babei, ca şi opera * Gigant omahiei, adică îngrămădirile suprapuse de munţi, efectuate de *giganţii răsculaţi împotriva lui ♦Zeus; tema însăşi a ♦uriaşilor poate proveni din acelaşi mediu. (Uneori’ megalitismului îi sînt alăturate construcţiile ciclopice, care ar fi rezultatul amenajării reliefului terestru — munţi, stînci — în aspecte plastice determinate, o temă pe care au speculat-o fie Nicolae ♦Densuşianu, în Dacia preistorică, fie cercetătorul peruan Daniel Ruzo, In Cultura Masma; dar aici interpretarea nu oferă suficientă certitudine, iar interpreţii înşişi situează opera ciclopică înainte de ♦potopul universal.) O temă părînd de origine megalitică, dar convertită în basm, e inclusă în motivul folcloric al călătoriei peste 9 mări şi 9 ţări (sau de 3 ori cîte 9 pămînturi), analizată de V. Ia. Propp (Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, 1946, trad. rom. 1973, p. 355—379): eroul găseşte adesea un palat cu un singur stîlp sau cocoţat pe un munte sau în interiorul unei stînci impenetrabile sau între doi munţi care se depărtează puţin unul de altul numai cîteva clipe, în zori (amintind de menhirii din Stonehenge, marcaţi de lumina soarelui solsti-ţial); acest motiv e posibil să se fi format în timpul migraţiilor „misionare<£ ale grupurilor constructoare de megaliţi. Mitul care descrie sufletul ce îşi părăseşte, ca un abur sau ca un
fum, trupul muribund, aparţine fără îndoială gîndirii din epoca civilizaţiei megalitice, în împrejurările căreia a fost descoperit sistemul incinerării.
§ G. A. Nordman, The Megalitic Culture of Northern Europe, Helsinki, 4935; L. Pericot Garcia, Los sepui-cros megaliticos catalanes y la cultura pirenaica, Barcelona, 1950; G. Bailloud, Megalithes et Civilisation galithique (în VAnthropologie, 58, 1954); G. und Y. Leis-ner, Die Megalithgrăber der iberischen Halbinsel, Berlin, 1963
    mitologie mongolă Populaţia mongolă de bază (din Mongolia) şi triburile înrudite direct, din jurul teritoriului aborigen sau locuind pe malurile fluviului Volga, posedă o ♦mitologie unitară, destul de simplă, abia desprinsă din ♦animism şi ♦totemism, formată în perioada veche — cinegetică şi pastorală — şi conservată fără modificări importante în tradiţia folclorică, odată cu păstrarea aceloraşi îndeletniciri vitale: ♦vînă-toarea şi păstoritul. Dominanta în ♦credinţele mitoreligioase o constituie autoritatea şi concepţiile ♦şamanului, iar modelul mitic de univers se dezvoltă din optica nomadului de stepă şi taiga. ♦Cultul ♦strămoşilor este legătura de coeziune imperios necesară unor populaţii ne-sedentarizate; la mongoli, strămoşii provin de obicei din căsătoria sacră a unor oameni din trecutul mitic cu fecioare cereşti sau, dimpotrivă, de la fecundarea imaculată a unor fecioare terestre de către uri fulger (temă transmisă de ♦miturile chineze arhaice: naşterea împăratului ♦Huangdi). Din genealogia mongolă fac parte şi cultele totemice, principalele *totemuri fiind : ♦calul (în special calul alb), taurul, cerbul. Zeii mongoli sînt mai ales personificări fenomenologice sau cosmologice, nominalizate sau nu. *Tăngri este ♦cerul personificat, \*Itugăn— ♦pămîntul; dar deseori cele două ♦elemente nu au nume propriu şi apelativele rămîn impersonale: Cerul-tată şi Maica-glie; totuşi, Tăngri sau Cerul-tată e considerat creatorul universal etern, iar mai tîrziu va fi înlocuit de un ♦demiurg anonim. Dintre strămoşii totemici, se venera îndeosebi ♦lupul Borte-Cino. Despre ♦omul primordial mongol se ştie puţin: numai folclorul calmîcilor a conservat mitul despre primul om, Jangar, un orfan singuratic. în modelul mongol al lumii, văzut simplist, cerul este un ceaun răsturnat, iar pămîntul un disc, alteori o platformă pătrată, la mijlocul căreia se află un munte cosmic de forma unui stîlp sau a unei ♦piramide în trepte. A fost normal ca un popor pastoral să instituie, printre ♦sărbătorile de bază, nişte festivităţi de primăvară, marcînd renaşterea naturii, deci reapariţia păşunilor. Toate aceste tradiţii vor reapare în forme modificate chiar şi după influenţa intensă a unui conglomerat de ecouri mitologice şi religioase, venite din India, Iran, Tibet. Modificările ar fi făcut să dispară multe din temele mitice primare, dacă unele scrieri vechi mongole (cronica Povestirea sacră, sec. XIII) şi însemnările unor călători străini (istoricul persan Rashidaddin din sec. XIV, italienii Plano Carpini şi Mareo Polo,
379
MITOLOGIE ROMANĂ
armeanul Kirakos Gandzaketzi, precum şi cronicile chineze) nu ar furniza destule date dinainte de pătrunderea dualismului zoroastric şi mai ales a *budismului; aceste date se mai pot confrunta şi cu mitologiile locale ale unor triburi mongolice. Dualismul persan declanşează în mitologia mongolă apariţia unui personaj demonic: *Erlik, care devine şi domnul lumii infernale. Influenţa budistă a dus la convertirea unei mari părţi din populaţie la varianta tibetană: Hamaismul. Ulterior, miturile cosmogonice se reorganizează într-o nouă ^cosmogonie, cu caracter demiurgic (de provenienţă din India post-vedică): un * demiurg răstoarnă pe spate o broască gigantică, plutitoare pînă atunci pe apele oceanului universal, şi aşează pe burta ei pămîntul anume confecţionat. Dacă unele triburi venerau
o  formă plurală de divinităţi cereşti, aproape nediferenţiate: grupul de 33 sau 99 tăngri, un mit antropogonie nou consideră că din acest grup se alege perechea primordială strămoşească a omenirii.
§ W. Heissig, Mongolische volhsreligiose und folkloris-tische Texte, Wiesbaden, 1966; B. Rintchen, Les ma-ttriaux pour Vătude du chamanisme mongol, I—III, Wiesbaden, 1975
    mitologie post-vedică —* mitologie vedică
    mitologie romană Dependentă în mare măsură de * mitologia greacă, m.r. este poate cea mai eclectică dintre toate, generînd o *religie cu desăvîrşire practică. Sistemul mitologic roman s-a dezvoltat din 4 surse primitive: fondul comun indoeuropean, tradiţiile locale prearice şi latine din Italia, aportul etrusc şi influenţa greacă — la care s-au adăugat, periodic, elemente de absorbţie de la popoarele de contact militar, sin-cretizate prin interpretatio romana. Pragmatismul roman a istoricizat miturile generale din fondul arhaic, adaptîndu-le tradiţiilor despre întemeierea Romei şi consolidarea statului roman. Noţiunea de *numen, ca forţă transcendentă anonimă, este de fapt multiplul unei *demono-logii pragmatice primare dezvoltate într-un imens sistem coerent de numina, înglobînd toate fenomenele curente ale naturii şi toate formele comportamentale omeneşti. Chiar în * panteonul tîrziu, cînd grupuri de numina se vor fi coagulat în cîte o divinitate: deus — zeu, sau dea — zeiţă, ca numen generalizat (de ex., *Fons, ca zeiţă patronală a *Nimfelor fîntînilor), se vor menţine în mare cinstire noţiuni ca *genii, *Lares, *Pe-naţi iar numeroasele atribute ale marilor zei (* Iupiter, *Iuno ş.a., cu toate atributele lor) provin tot din vechile numina. Faza arhaică divulgă venerarea umbrelor morţilor, care deveneau protectoarele familiei şi ginţii (*Manes sau Dis Manibus, un dativ adesea înscris cu iniţiale DM pe lespezile funerare), cărora Ii se adăugau zeii proviziilor casnice (*Penates) şi ^spiritele de protecţie generală a vieţii, distribuită pe specialităţi (*Lares — fomiliar es, per-marini, militares ş.a.,). Vechii zei ai romanilor erau legaţi mai ales de *miturile agrare: *Mars (agricultura şi vegetaţia, apoi şi războiul), *Fau-
nus (turmele şi cirezile), *Saturnus (recolta), *Ceres (cerealele); foarte importanţi erau: *Terminus (zeul hotarelor) şi mai ales *Ianus (dintre cei mai vechi, iniţial zeu suprem şi creator, cedînd — deşi se pare că singurul autentic latin — locul lui *Iupiter). M.r. nu este o ♦mitologie fixă; prin deschiderea permanentă spre împrumuturi de divinităţi şi spre ^sincretism, divinităţile Romei sînt fluctuante, în veşnică schimbare atributivă, în perpetuă complexificare. Apoi, se disting curente religioase preferenţiale, fie intelectuale — în mediile patriciene (de ex., doctrina pitagoreică sau cultul *Dioscurilor), fie populare — în mediile plebei (*Ceres, *Bac-chus, *Liber Pater). Această mitologie, pragma-tizătă excesiv prin *ritualurile religioase, tinde să se dezagrege în sec. I î.e.n. (probabil şi din cauza divinizării abuzive a unor conducători — de la Sulla şi mai ales de la Caesar încolo). Dacă zeii grecilor (conform informaţiilor din epopeile homerice, *Iliada şi *Odisseia) puteau sfărîma oricînd destinele instituite de ei înşişi, în religia romanilor, oricît de capricioşi şi vindicativi (ca, de ex., Iuno faţă de *Aeneas), zeii nu mai pot clinti deciziile sorţii, ci se mulţumesc doar să pună piedici, să opereze amînări în îndeplinirea destinului implacabil. Iar doctrina poetului filosof *Lucretius (din De rerum natura), tributară lui *Epicur însă nu ateistă, este o expresie a unei stări generale de scepticism politic, social şi, implicit, religios; pentru Lucretius, zeii există (cum existaseră şi pentru Epicur), dar sînt fericiţi şi imperturbabili în zona lor neutră intermundană, neimplicată în frămîntările lumii şi neinteresată de ele. în epoca imperiului tîrziu, marile deplasări ale legiunilor şi mişcarea corpului de funcţionari imperiali impun, prin contaminări, diferite forme sincretice dealtfel fireşti: Iupiter e asimilat cu *Baal, Mithras (*Mithra) cu *Sera-pis, * Venus cu *Astarte şi cu *Tanit. (Formula interpretatio romana a fost folosită prima dată de Tacitus, în Germania, 43, cu sensul identificării zeilor germanici cu zeii romani, pentru înlesnirea înţelegerii structurii lor de către cititorii de lb. latină.) Religia romană — deşi panteonul, după calculul lui Marcus Terentius *Varro, ajunge la 30 000 de divinităţi — conferă totuşi adoraţia fundamentală unui grup de zei principali, aleşi, preferaţi, pe care Varro îl consideră compus din 20 dii selecţi (zei aleşi). *Augustin (De civitate Dei, VII, 2) îi enumără: Ianus, Iupiter, Saturnus, *Genius, *Mercurius, *Apol-
lo, Mars, *Vulcanus, *Neptunus, *Sol, *Orcus, Liber Pater, *Tellus, Ceres, Iuno, *Luna, *Diana, *Minerva, Venus, '*Vesta. Panteonul roman a devenit atît de cuprinzător prin numeroasele împrumuturi şi moşteniri de la populaţiile italice predecesoare (mai ales de la etrusci şi sabini), apoi masiv de la greci, dar şi de la toate celelalte popoare de contact, întrucît romanii se interesau amănunţit de zeii popoarelor inamice, spre a-i atrage de partea lor; în cadrul unui ritual specific: evocatio, romanii preluau zei din oraşele asediate sau cucerite, incluzîndu-i în panteonul propriu. *Ovidius recunoaşte (Fasti, I, 90) acest
 MITOLOGIE ROMANĂ
 38®
caracter de împrumtft, vorbind de Ianus; Nam tibi per nullum Graecia numen habet („Qăci Grecia nu are un zeu aidoma ţie“). Totodată, romanii nu au renunţat la venerarea vechii forţe impersonale numen (echivalentă cu ♦mana), mai ales pluralizată în numina. Funcţionalitatea atributivă a zeilor s-a dezvoltat pe efbuă căi paralele: prin sincretismul succesiv, determinat de identificările cu zeii asemănători ai popoarelor de contact, şi prin amplificarea activităţii sociale a poporului roman: de ex., Mars, recompus din zeul agrar etrusc *Maris şi zeul umbric al vegetaţiei cîmpurilor *M.avors, sub influenţa micilor războaie locale de invazie pe ogoarele vecine sau de apărare a propriilor ogoare, e socotit şi patronul armelor, iar cînd romanii cunosc panteonul grec, el devine, sub influenţa lui *Ares, zeul războiului violent. După ce panteonul roman ajunge să însumeze peste 30 000 de divinităţi, mitologia îşi clasifică zeii în 7 categorii: 1) Zeii consiliului divin (dei censentes sau consulentes), numiţi şi zeii marilor neamuri (dei maiorum gentium), fiindcă erau recunoscuţi de egipteni, sirieni, fenicieni, greci şi romani, se limitau Ia 12: Vesta, Iuno, Minerva, Ceres, Diana, Venus, Mars, Mercurius, Iupiter, Neptunus, Vulcanus, Apollo; 2) numeroşi zei subalterni (dii minorum gentium); 3) opt zei aleşi fdii selecţi): Ianus, Saturnus, *Ops, Genius, *Sol, Luna, *Pluto, Bacchus, preferaţi de romani, fără a fi de prim rang; 4) semizeii (semidei), născuţi dintr-o divinitate şi o fiinţă muritoare, de obicei şrpj. ca *Hercules;
 5) zeii topici, adoraţi doar în anumite locuri;
 6) zeii locali, indigeni (dei indigetes)', 7) zeii comuni, favorabili tuturor. După structura lor, aceiaşi zei erau împărţiţi în 3 clase: a) divinităţi teologice (marii zei şi zeii aleşi); b) divinităţi naturale (sau fizice), ca Uranus, ♦Terra, Ocea-nus, Chimera, *Tritonii, monştrii şi în genere zeii zoomorfi; c) divinităţi alegorice sau morale, întruchipînd pasiuni, virtuţi. în sfîrşit, după obîrşie, se clasau în două categorii: di patrii indigetes — zeii primitivi ai romanilor (Ianus, Iupiter, Mars, *Quirinus, Vesta), chiar dacă supuşi sincretismului ulterior (de altfel, triada maximă cea mai timpurie era compusă din Iupiter, Mars şi Quirinus) şi di novensides, adică zeii împrumutaţi de la alte popoare. Prima erganizare a religiei şi ritualurilor romane i s-a atribuit regelui ♦Numa Pompilius. Concepţia religioasă a romanilor, conservatoare a tradiţiilor şi pragmatică pînă la exces, totodată străină vocaţiei mistice chiar dacă izvora dintr-un ♦misticism demonologie primitiv ţesut cu ♦superstiţii, era în acelaşi timp, aproape paradoxal, şi liberală faţă de imixtiunile cultelor pentru alţi zei, străini; fără să refuze actul ♦divinaţiei, religia romană simplifică pînă la elementar dialogul cu zeii al credinciosului, interesat îndeosebi de prezentul său (cârpe diem al lui Horatius traduce o mentalitate obştească), precum şi de asigurarea nevoilor omeneşti imediate printr-un tîrg cu zeii (numit pax deorum) ce se fructifică $n numeroase ritualuri, sacrificiale şi festive, ne-scitite de intruziunea superstiţiei; de aici şi
 mecanismul intim al acelei ospitaliere interpretatio romana prin care s-au absorbit aproape toţi zeii popoarelor cucerite, în vederea asigurării unei stabile pax romana, care, desigur, n-a exclus niciodată războaiele. Dar altminteri religia romană a fost una dintre cele mai tolerante din istorie faţă de celelalte ♦credinţe; prigoanele vremelnice împotriva unor religii exclusiviste (ca ♦iudaismul şi ♦creştinismul) au avut mai ales substrat politic: de ex., nerecunoaşterea divinităţii împăraţilor romani era interpretată ca nerecunoaştere a stăpînirii romane. Totuşi, cîţiva împăraţi, începînd cu Traian, devin mai îngăduitori; Traian nu ia măsuri grave şi, chiar cînd nu abrogă unele rescripte sau legi asupra creştinilor, nici nu le aplică. Hadrian (după mărturia lui Eusebius: Istoria eclesiastică9 IV, 30, 8—10), adresase epistole oficiale coloniilor, cerîndu-le să tolereze credinţele care nu jignesc religia romană şi cultul împăratului. Cel mai tolerant împărat se pare că a fost Antoni-nus Pius. După unele informaţii, unii împăraţi s-au arătat chiar apărătorii religiilor altădată prigonite; astfel, Hadrian (cf. Xiphilinus, Epi-tome la Istoria Romană a lui Cassius Dio, LXX,
3) „ameninţa cu asprime pe cei care ar fi făcut vreun rău creştinilor sau i-ar fi dus în faţa justi-ţiei‘% împăratul întărindu-şi decizia prin actul de ♦jurămînt (a jurat pe Hercules); despre Antoninus Pius (Xiphilinus, loc. cit.) se scrie că „le-a acordat creştinilor cel mai mare respect şi s-a întrecut cu Hadrianus în măsurile de preţuire prin care i-a onorat. “ Caracalla, sub domnia căruia acordarea cetăţeniei romane depinde de acceptarea religiei oficiale a Romei, deşi apărător al religiei strămoşilor, era tolerant ca împărat faţă de răspîndirea cultelor orientale, ba chiar şi-a amenajat un ♦altar subteran în termele sale, consacrîndu-1 unei divinităţi supreme hibride, recompuse (printr-un sincretism elaborat) din ♦Helios, ♦Serapis şi Mithras. Pe de altă parte, religia romană s-a arătat întotdeauna intolerantă cu religiile sau riturile străine practicante de ♦sacrificii umane; de ex. preoţii zeului fenician *Moloh, sacrificatori rituali de prunci, au fost pedepsiţi cu crucificarea, sub Tiberius; în schimb interdicţiile aplicate *drui-zilor au tradus de fapt o măsură exclusiv politică, deoarece paralel cu ea panteonul roman a preluat numeroşi zei celtici. O trăsătură specifică a religiei romane se află într-o anumită tendinţă tranzacţională, de contract bilateral între credincios şi zeul său, acest fenomen putînd fi urmărit de la legendara tranzacţie a lui Numa Pompilius cu Iupiter, pînă la definiţia lui Cicero: „Despre rigoarea îndeplinirii legămintelor se spune suficient în lege, iar legămîntul este angajamentul solemn [sponsum] prin care ne obligăm faţă de zeu“ (Cicero, Despre legi, II, XVI, 41). Istoricul Theodor Mommsen vorbeşte de „ideea spiritualizării lucrurilor terestre, pe care se întemeia religia romană" (Romische Geschichte, I, Berlin, 1865; trad. rom., Istoria Romană9
I, Bucureşti, 1987, p. 254). Caracterul p ractic şi prevăzător al religiei romane e vădit şi din
381
MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ
structura *rugăciunilor, foarte amănunţite, pre-văzînd toate situaţiile posibile, spre a-i împiedica pe zei să pretindă mai mult decît li se oferea (fenomen vizibil şi în lipsa de ambiguitate juridică a legislaţiei romane); o rugăciune se încheie aşa: „Primeşte în dar vinul acesta pe care ţi-1 ofer“, încît zeul să nu creadă că are dreptul ia toată cantitatea de vin din pivniţa credinciosului; în împrejurări speciale, credinciosul se şi putea tocmi cu zeul, spre a obţine un sacrificiu mai ieftin sau mai convenabil moral: „Mînios, Iupiter i-a poruncit lui Numa să facă purificarea cu căpăţîni, iar Numa l-a întrebat: De ceapă? —De oameni! a răspuns Iupiter. Cu părul capetelor? a întrebat Numa din nou, spre a scăpa de înfiorătoarea poruncă. Cu ceva viu! a răspuns Iupiter. Numa a adăugat: Mai-nisi! [peşti marini] Se spune că Egeria l-a învăţat să zică aşa. Iupiter s-a întors, potolin-du-şi mînia." (Plutarh, Viaţa lui Numa, XV). Romanii aveau zei de toate rangurile, pentru toate amănuntele existenţei omeneşti, se interesau mult de *divinaţie şi aproape deloc de *magie, însă nu aveau o clasă sacerdotală autonomă; sacerdoţiul era la Roma o funcţie administrativă, ^sacerdotul roman (*augur, *flamen sau pontifex maximus), nefiind decît un funcţionar al statului; împăratul, dictatorul sau alt demnitar suprem era Pontifex Maximus. De la 104 î.e.n., preoţii începuseră a fi aleşi prin vot cetăţenesc. Divinaţia era atribuţia augurilor; colegiul Vestalelor întreţinea *focul sacru; serviciul divin în onoarea marilor zei (flamen dialis fiind preotul special al lui Iupiter) era oficiat de flaminii specializaţi sau chiar de şeful statului, în calitate de Pontifex Maximus; cultul împăratului
 —   cu statui în *temple — se generalizase după Caesar, căruia i s-a organizat apoteoza, deşi încă *Romulus fusese proclamat zeu sub numele de Quirinus; între religie şi stat exista o legătură curentă şi adesea senatul îşi ţinea şedinţele în temple. Şi totuşi forţa acestei religii organizate ca un simplu corp administrativ al statului era mare, îndeosebi auguratul, căci augurii puteau înlesni oricînd demiterea indiscutabilă a oricărui .magistrat roman. Religia juca un rol cu totul deosebit în viaţa cotidiană a fiecărui cetăţean. Cicero, Sallustius, Horatius ş.a. i-au considerat pe romani drept oamenii cei mai religioşi din lume; Roma însăşi era sfinţită de existenţa acelui tradiţional pomoerium, cum era numită incinta ei sacră.
 5 A. v. Domaszewski, Abhandlungen zur romischen Religion, Leipzig/Berlin, 1909; G. Wissowa, Religion tind Kultus der Romer, Miinchen, ed. Il-a, 1912; A. Grefier, Le gănie romain dans la religion, la pensie et Vart, Paris, 1925; Nicola Turchi, La religione di Roma antica, Bologna, 1939; F. Altheim, Ramische Religionsgeschich-te, 1—2, Berlin, 1956; K. Latte, Rdmische Religionsge-schichte, Miinclien, 1960; G. Radke, Die Gotter Altita-Uens, Miinster, 1965; Stewart Perowne, Roman Mytho-b>gy, London, 1969; Georges Dum6zil, Les Mythes sromains, Paris, 1942, id., La Religion romaine archaique, Paris, 1966; id., Jupiter Mars Quirinus, essai sur la concep tion indo-europâenne de la societe et sur les ori-
 gines de Rome, Paris, 1941; id., Fetes romaines d’ită et d’automne, suivi de Dix questions romaines, Paris, 1975; G. Piccalunga, Aspetti e problemi della religione romana, Firenze, 1975 ; Raymond Bloch, Jean Cousin, Rome et son destin, Paris, 1960 (trad. rom. I—II, Roma şi destinul ei, Bucureşti, 1985); Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator ştiinţific prof. univ. dr. doc. Dumitru Tudor, Bucureşti, 1982
     mitologie românească Creştinarea în epoca formării poporului a împiedicat constituirea timpurie â. unei *mitologii unitare, de puternică structură religioasă arhaică, iar începutul sin-cretizării *miturilor locale, sub influenţa ♦credinţelor aduse de migratorii asiatici şi sub con-strîngerea *dogmelor şi miturilor introduse de ♦creştinismul timpuriu, a devenit un factor care a fărîmiţat şi, pe alocuri, a pulverizat o mitologie probabil autonomă, dacă judecăm după unele relicte detectabile în scenariile citorva cere-monialuri populare enigmatice (unele dintre ele numite sărbători băbeşti), în folclorul epic (balade, basme) fantastic şi eroic, într-o anumită categorie de *superstiţii, în *descîntece, în *ritualul magic semiprofanator din * priveghiul mortului (Vrancea, Ţara Moţilor), în memoria oieritului transhumant (*Mioriţa). Miturile biblice (-+ Biblia), auzite la biserică într-o limbă latină încă dificilă şi pentru predicator ca şi pentru convertit, apoi înţelese parţial şi eronat, se sincretizează spontan prin injectarea nervurii mitice locale (*Adam şi *Eva, morţi la vîrstă de 700 ani, au poruncit să fie înmormîntaţi în muntele Alelei). Dar există variante cosmogonice stranii (-* cosmogonie), cu foarte vechi rădăcini (de ex., cele din folclorul bucovinean): la început nu era nimic pe lume, decît un munte mare purtat de vînturi; din vîrful lui ieşea *foc iar din foc s-a născut o femeie neînsufleţită, al cărei trup a fost purtat multă vreme de vînturi pînă a ajuns la Vîntul-cel-mai-de-sus, care i-a dat viaţă; de acolo femeia coboară pe munte, unde, găsind două bucăţi de fier, le înghite, rămîne însărcinată şi naşte doi copii: unul şchiop şi deştept, altul teafăr şi prost; muntele nepose-dînd decît fier şi fraţii avînd nevoie de argilă ce se poate plămădi, cel prost aduce lut din adîncul mărilor, iar cel deştept confecţionează un cal fără viaţă, şi intră amîndoi pe rînd în cal ca să-l mişte, făcînd ulterior şi o căruţă; deoarece numai fratele prost izbutise să pună calul în mişcare, rămîne să tragă el toată viaţa; acest mit folcloric (avînd rădăcini difuze de origine fino-ugrică sau uralo-altaică, din *cultele profanatoare) precizează că în vremea aceea „Dumnezeu era necunoscut". Nucleul mitului este în parte migrant, dar în parte poate fi şi local, chiar dacă fenomene vulcanice recente nu au existat pe teritoriul României; iar *fierul, ca germen fecundator, este dintr-un strat mitic mai tîrziu. M.r. nu se suprapune unei geografii miti e delimitate etnic sau totemic (—» totem); acest spaţiu al mitogenezei româneşti nu a fost nici spaţiul mioritic (Lucian *Blaga), nici cu atît mai puţin fenomenul horal (Romulus Vul-cănescu) — ambele delimitări avînd numai sens
MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ
 382
 metaforic, prima corespunzînd unei tradiţii poetice pastorale, a doua fiind însă o eroare etnologică. Spaţiul sacru al m,r. este numai teritoriul de mişcare cotidiană normală, adică acest târtm, despărţit printr-o graniţă magică de *tărîmul celălalt; mai exact, m.r. este o miologie coerentă şi unitară prin suprapunerea ei peste un spaţiu sacru specific şi propriu, care este limba română (adică toate teritoriile româno-fone). în funcţie de acest criteriu natural s-a format şi ♦panteonul specific. Nu este un.panteon autentic de mitologie religioasă riguros constituită în sistem; mai curînd este un ansamblu de relicte din vechi filoane pierdute. Un panteon mitic propriu-zis este cadrul cultual al unei religii; panteonul folcloric al mitologiei româneşti nu poate servi un cult religios, care nu mai există decît în forme relictuale dispersate. Dar, oricîte riscuri ar comporta clasificarea lui, el poate fi clasificat într-un registru foarte larg. Vom deosebi astfel: divinităţi sincretice (♦Dumnezeu, Hristos, Sfîntul Soare, ♦Sînpetru, ♦Ursitoarele, Maica Domnului, ♦Sfînta Vineri, Sîni-coară, ♦Ion Sîntion, ♦Sfînta Duminică, ♦Sfînta Miercuri, ♦Sfîntul Andrei, ♦Sfîntul Antipa); semizei (*Zburătorul, ♦Crăciun, ♦Crăciuneasa,♦Luceafărul, ♦Trif Nebunul, ♦Foca); ♦strămoşi arhetipali (♦Moşii, ♦Uriaşii, ♦Novacii, Moş ♦Adam, Moaşa Iova/^Eva, ♦Tinereţe-fără bătrîneţe); personificări calendaristico-meteorologice (♦Sîntilie, ♦Paparuda, ♦Baba Dochia, ♦Sînvăsii, Vîntul Turbat, Moş Crivăţ, ♦Zorilă); *zîne bune (♦Iana Sînziana/Sora Soarelui, ♦Sînzienele, ♦Ileana Co-sînzeana, ♦Inia-Dinia, ♦Piaza Bună); zîne rele (♦Iele, ♦Rusalii, ♦Brehne, +Piaza Rea); eroi arhetipali (♦Făt-Frumos, * Agheran Viteazul, ♦Aleo-dor împărat, *Ler împărat); personaje magice binevoitoare (♦Ageru-ochilor/Ochilă, ♦Ageru-pă-mîntului); *demoni (♦Căţelul pămîntului, ♦Muma-Pădurii, ♦Moşul-Codrului, ♦Vîjbaba, ♦Baba Cloanţa, ♦Baba Hîrca, ♦Drăgaica, ♦Vîlva, ♦Joimăriţa, ♦Marţolea, ♦Goga, ♦Oaca, ♦Pîca, ♦Ştima apei, Stafiile, ♦Pricoliciul, ♦Strigoii/Moroii, ♦Spiri-duşul, ♦Dracul — şi variantele: Scaraoţchi, Ni-fîrtache, * Aghiuţă, Michiduţă, de asemenea, ♦Sfînta Sîmbătă); iniţiaţi (♦Meşterul Manole, ♦solomonarii); suflete sacralizate (♦Blajini/Roh-mani); monştri (♦Balauri, ♦Zmeul, ♦Dulful, ♦Ghionoaia,* Scorpia, * Căpcăuni, ♦Strîmbă-lemne, ♦Sfarmă-piatră, Ciută-nevăzută, ♦Statu-palmă-barba-cot); animale sapienţial-oraculare (♦Oaia Năzdrăvană/♦Mioriţa, ♦Pasărea Măiastră, ♦Calul Năzdrăvan, ♦Ariciul, ♦Albina). Alături de acest panteon sînt clasificabile: ♦elementele (+apa vie, +apa moartă, ♦focul nou); diferite obiecte, plante şi unelte magice (♦roţile de foc, ♦Buşteanul Ielelor’ carul de foc, căruţa cu cai de foc, Ceasornicul casei, ♦căciula fermecată, ♦mătrăguna, ♦iarba fiarelor); coregrafia magică (♦Căluşarii, Jocul fetelor de la Căpîlna); ^sărbători, ♦ritualuri, ceremonii cultuale (♦Alămor-Alimori, ♦Hodăiţele, ♦Arminden, ♦Caloianul, ♦colindele, Zio-rile, ♦Brezaia, ♦Paştele Blajinilor); precum şi o geograf ie mitică (Tărîmul celălalt, ♦Apa Sîmbetei, Gîrliciu-pămîntului, Valea Plîngerii, Muntele Alelei, Mînăstirea Albă, Valea Zînelor, Mînăs-
 tirea Calu-Gastru). Panteonul mitofolcloric românesc nu poate fi reconstruit pe axul artificial al unei perechi de divinităţi cosmogonice şi supreme, neatestate decît periferic şi accidental, aşa cum procedează Romulus Vul’cănescu pla-sînd în centrul scenariului său mitologic dualitatea fraternă Fărtatul — Nefărtatul (cf. Mitologie română, Bucureşti, 1985, passim); cele două personaje sînt simpli demoni, citaţi de Elena Niculiţă-Voronca numai într-o variantă bucovineană, cu rol cosmogonic nespecific tradiţiei mitice indoeuropene, şi nerecunoscuţi de mitologia românească în ansamblul ei. Acest mit uralo-altaic, cu variante în mitologia fino-ugrică, adus de tătari sau de însoţitorii lor, ţiganii (sec. XIII), nu a putut fi sincretizat în tradiţia mitologiei româneşti, care l-a minimalizat prin-tr-un efect organic de respingere. Mitologia românească, aşa cum există ea în înregistrările folcloriştilor, nu are divinităţi absolute; panteonul popular l-a inclus pe Dumnezeu, văzut ca moşneag benefic, doar printre divinităţile principale, fără rol central. în formele cognoscibile azi, m.r. nu cuprinde un panteon ierarhizat de zei, nici nu şi-a elaborat un model propriu de univers coerent; divinităţile sînt sau ♦duhuri de categorie inferioară, provenite din * animism, sau zeităţi secundare de origine totemică, monştri polimorfi sau zoomorfi, demoni, ♦genii, chiar ♦eroi civilizatori, numeroase ♦zîne etc. Toate acestea au suferit îndelungate mutaţii şi re-stratificări, de la ♦mitologia dacogetică de bază, timp de 20—25 secole, în lungul ciclul de invazii, pînă la venirea turcilor în sec. XVI. înregistrările au început foarte tîrziu şi s-au făcut rareori calificat, iar un corpus folcloric nu este în măsură egală şi un corpus mitologic. Din materia existentă se pot defini totuşi mai multe trăsături specifice ale mitologiei româneşti: a) lumea e populată de duhuri rele şi viclene, care pot fi însă păcălite de inteligenţa (recte: şiretenia) omenească, deşi omul nu se angajează în lumea duhurilor decît sau din însărcinare împărătească, sau din vocaţie eroică, sau provocat de ele;
b)  destinul e implacabil (sensul oracular al Mioriţei, unde ♦oracolul nu e prevenire, ci anunţarea obiectivă a unui eveniment inevitabil care, inclus în mecanismul destinului, devine un fenomen cosmic ce nu mai poate fi oprii sau modificat; tot aşa cînd, rătăcit la răscruce, Făt-Frumos întreabă o bătrînă, de obicei pe Sfînta Vineri, încotro să meargă, i se răspunde^ invariabil: „De vei apuca la dreapta, te vei căi, de vei apuca la stîngă, iarăşi te vei căi“);
c)  credinţa într-un tărîm secund, paralel (Tărîmul Celălalt) unde există o viaţă parahumană/ păgînă, liberă, încîntătoare şi eternă; de obicei acest al doilea tărîm e locuit sau numai păzit de Zmei; rareori are caracter infernal şi niciodată unul paradisiac în sens biblic (influenţele bisericeşti nu au pătruns în acest mit); d) convingerea că există undeva (de obicei pe Tărîmul Celălalt) un domeniu magic al unei zîne
numite Tinereţe-fără-bătrîneţe-şi-viaţă-fără-de-
moarte, unde *timpul poate fi anulat şi unde unii eroi ajung, dar de unde invariabil pleacă»
383
MITOLOGIE SCANDINAVĂ
 I absorbiţi de dorul de casă şi, cînd se întorc, | constată că acolo timpul se scurgea mult mai f încet, iar aici ei îmbătrînesc şi mor imediat,
 l pierzînd efectul misterios care îi menţinuse tineri; deşi tema e universală, varianta românească a mitului e tratată în categoria ideală: 5 tragicul fără lacrimă, neputinţa opţiunii; e) ac-
 * tele esenţiale săvîrşite miraculos de eroii mitici (obţinerea apei vii şi apei moarte, omorîrea balaurilor, răpirea Ilenei Gosînzene, războaiele cu făpturi fabuloase sau magice), de obicei condensaţi în eroul arhetipal Făt-Frumos, sînt tot ideale,’ nefiind urmărite în interes personal,
 t căci Făt-Frumos nu e cavaler supus pînă la { evlavie suveranului său, el nu are stăpîn, e f suveran el însuşi, posesor liber al inteligenţei,
 l dreptăţii şi forţei, care şi ele sînt ideale; sin-j gurul care îl ajută consecvent este Galul Năz-' drăvan, însă totdeauna un paradox îl sileşte f să se supună altui destin decît al său (finalurile ’ fericite fiind interpolări folclorice sau cărturăreşti tîrzii), întrucît Făt-Frumos este de fapt un semizeu luciferic. O trăsătură esenţială a m.r. este lipsa de pragmatism (de unde şi rezonanţa ei cosmică, ceea ce o determină, artistic, să se’transfere în sublim; fiecare ♦sacrificiu i: neagă scopul imediat, urmărindu-se numai con-| fundarea cu destinul universal al omului; omul
 I nu se poate identifica însă cu timpul absolut ; şi atunci el reintră obligat în timpul său men-E surabil (ca după periplul spre Tinereţe-fără-bă-trîneţe) şi nu se poate sustrage morţii, indiferent de modalitatea de a muri, astfel încît se abandonează discret intrării în moarte (Mioriţa); el nu poate construi fără a se sacrifica, şi atunci sacrificiul său dublu — adică jertfirea esenţelor — se transferă cu aceeaşi discreţie în operă, iar opera nu este nici cetate inexpugnabilă, nici labirint, nici zid defensiv, nici palat de hălă-duire, ci o incintă sacră: biserica mitică, adică un * templu pentru glorificarea abstracţiei cos-; mice (Mînăstirea Argeşului); cînd posedă un depozit intelectual de cunoaştere, acesta nu este ; o carte, ci Cartea, care nemaiavînd simple ^ scopuri practic informaţionale, se rezumă la [ efectul magic al paralizării duhurilor malefice ‘ numai prin simpla lectură discretă care devine un înalt act de purificare, prin ♦exorcism, a k incintei sacre a bisericii, dar de fapt al unui
 * templu celest (Voinicul cel cu cartea în mînă : născut). Specificul mitologiei româneşti, indiferent de scenariile mitice absorbite în ierarhia ^etapelor, are o structură definitivă de tip pastoral, cu o cosmologie păstorească şi cu un panteon prin excelenţă păstoresc: Dumnezeu e un
 ' cioban bătrîn sau un baci, Sînpetru e patronul ♦lupilor, Mioriţa este oaia oraculară autoselec-tată din turmă, Ielele apar în poieni de codru, -Zmeii sînt nişte războinici chiaburi proprietari de turme şi cirezi, Baba Dochia, pietrificată, îşi păzeşte oile, Moş Adam e înmormîntat în muntele Alelei, Făt-Frumos străbate munţii singuratici; în miezul acestei pastoralităţi globale,
 ■ în aproape toate aceste personaje, se aud ecouri din condiţia precedentă cinegetică: Făt-Frumos, ca şi adversarii săi Zmeii, vînează ca să se între-
 ţină. Dar nu există divinităţi sau personaje mitice fundamentale în m.r. care să fie ocrotitoare ale ogorului, plugului, hambarelor ori ale satului, după cum nici o zeitate populară autohtonă nu patronează cetatea sau pe meşteşugarii ei. Mitogeneza română s-a oprit la societatea pastorală arhaică; divinităţile complementare tîrzii (ca Drăgaica şi Paparuda), ca şi puţinele ritualuri agrare (Caloianul), provin din contaminări tardive şi nespecifice; în schimb ritualurile arhaice specifice (Alămor, Hodăiţele, Căluşarii), personificările meteorologice (Sîntilie, Baba Dochia), zînele (Sînzienele) au un statut pastoral consolidat.
 § Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, I—II, Mihalcea—Cernăuţi, 1903; Tudor Pamfile, Mitologie românească, I Duşmani şi prieteni ai omului; II Comorile, Bucureşti, 1916—1918; id., Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913; id., Cerul şi podoabele lui, Bucureşti, 1915; id., Văzduhul, Bucureşti, 1916; Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915; Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti, 1944 ; Ion Muşlea —Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele luiB. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Ovidiu Bîrlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976; Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978; G. Călinescu, Estetica basmului, Bucureşti, 1965; Mircea Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, Paris, 1970 (trad. rom., De la Zalmoxis la Genghis-han, Bucureşti, 1980); Andrei Oişteanu, Grădina de dincolo, Cluj-Napoca, 1980; id., Legenda românească a potopului (în Viaţa Româneasoă, nr. 6, 1984, p. 40—54; nr. 12, 1984, p. 18—24); Maria Ioniţă, Cartea Vîlvelor, Cluj-Napoca, 1982; id., Drumul urieşilor, Cluj-Napoca, 1986; Gh. Vlăduţescu, Filosofia legendelor cosmogonice româneşti, Bucureşti, 1982^ Alexandru Popescu, Elemente de continuitate geto-dace în cultura populară românească (în Revista de etnografie şi folclor nr. 2, tom. 25, Bucureşti, 1980, p. 151—165); Romulus Yulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985; Mihai Coman, Sora Soarelui, Schiţe pentru o frescă mitologică, Bucureşti, 1983; id., Mitologie populară românească, I Vieţuitoarele pămîntului şi ale apei, II Vieţuitoarele văzduhului, Bucureşti , 1986 — 1988
    mitologie scandinavă şi germanică Cu distincte repere în fondul mitologic indoeuropean (vechi norv. *Asa < sanscr. Asura, numind global clasa de *zei; identitatea între divinităţile ♦elementelor; ^vaca primordială cosmică *Au-dhumbla < vedic. *Kamadhenu; ♦războaiele ce-, reşti între zei şi ♦demoni; similitudini escatologice, ca între iarna *Fimbulwethr şi iarna diluviană legată de refugiul ♦Far, dintr-un mit iranian, descrisă în * Avesta), dar şi cu numeroase trăsături originale, ţinînd în primul rînd de zona nordică a formării acestei ♦mitologii, printre care concepţia, aproape unică, despre un amurg al zeilor (*Ragnarokr) sau pacea definitivă şi fuzionarea de după un război dificil între clasele Asa (elementul solid) —• adică zeii Aseni (Aesir) şi *Vana (elementul lichid) — adică divinităţile acvatice Vana (Va-nir) din a căror primă colaborare rezultă *Kva-sir, încarnarea înţelepciunii şi a poeziei, m.s. pare a fi, între creaţia lumii şi amurgul zeilor,
 MITOLOGIE SCANDINAVĂ
 384
ca între două glaciaţii. *Cosmogonia, relatată în *Edda, porneşte de la o stare primordială, care nu este însă un *haos, ci o arie cu două teritorii strict delimitate: *Niflheim (lumea de ceaţă) şi *Muspellsheim (lumea de *foc), despărţite de
o  zonă neutră pustie: *Ginnunga Gap şi ambele populate de *uriaşi. După multe milenii, deasupra zonei pustii, flăcările se întîlnesc cu ceaţa îngheţată şi stropii condensaţi se adună într-o formă vie: *Ymir, gigantul frigului, pe care-1 alăptează vaca Audhumbla; totodată ea linge ţurţurii de gheaţă sărată şi modelează o fiinţă preumană incertă, din care se naşte *Borr, întîia fiinţă divină; din iubirea lui cu Bestia, o fiică de uriaş, se nasc primii 3 zei: *Odhinn (viitorul zeu suprem), *Vile şi *Ve, care îl ucid pe Ymir şi din cadavrul lui construiesc universul. Sîngele lui Ymir produce un *potop universal care-i îneacă pe uriaşii din Niflheim, salvîndu-se numai *Bergelmir cu soţia lui, pe o corabie. Cadavrul e pus întîi în pustiul Ginnunga Gap; cei 3 zei fac din carnea lui Ymir pămîntul, umplînd albiile despicate cu sîngele lui şi ele devin fluvii, iar mormanele de oase devin munţi, părul lui sînt *pădurile, Odhinn făcînd din craniul uriaşului *cerul şi împrăştiindu-i creierul sub formă de nori; prinosul de sînge a alcătuit oceanul care înconjoară lumea, despărţind-o de noul tărîm, unde s-au mutat uriaşii; scînţeile căzute în Ginnunga Gap din Muspellsheim, fiind aruncate pe cer, devin aştri, iar doi copii de uriaşi ajung vizitiii celor doi aştri principali: *Soarele şi *Luna; între cer şi pămînt se face o punte de legătură: *Bifr6st (curcubeul). Odhinn împarte universul în 9 lumi situate vertical (de sus în jos): Muspellsheim (focul); *Asgardhgr (cerul zeilor, cu un cîmp de adunări, Yddavalr, unde, în piscul Hlidskjalf, se află marele palat al lui Odhinn: Valholî I *Walhalla, în care e aşezat tronul marelui zeu şi unde sînt adăpostiţi, postum, groii; dar Valholl este un *Paradis tragic, pentru că e, supus nu eternităţii, ci duratei: zeii şi chiar zeul suprem, împreună cu eroii recuperaţi, trăiesc îngrijoraţi deopotrivă ele" inevitabila*lor pieire, cu tot cu universul, în Ragnarokr); Ljosalfheim (tărîmul spiritelor luminii); Fanaheim (lumea *spiritelor apei); *Midgardhr / Mănnheim (lumea umană:               un
disc înconjurat de ocean),; *Yotunheim (lumea uriaşilor, dincolo de oceanul de centură); Svartalfheim (prima zona subterană, adăpostind *duhurile nopţii); *Ilell / Hellheim (lumea morţilor sau *Infernul, de sub stăpînirea zeiţei *#<?/); Niflheim (lumea inferioară extremă, a gerului şi ceţurilor, păzită de *dragonul *Nidhdggr). Partea arhaică din *Edda Veche vorbeşte de 12 zei:Odhinn (la germani, *Wotan), zeul suprem; * Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului, posesorul ciocanului magic *Mjolnir; *Loki, zeul nefast al focului subteran şi al *morţii; *Baldr, simbolizînd dreptatea şi natura care renaşte, dar mai ales suveranitatea noii lumi postcatastrofice *Himli, cînd el va deveni zeul stăpîn în locul dispărutului său tată Odhinn; *Tyr, patronul bătăliilor; *Bragi, personifica-
rea înţelepciunii, elocvenţei şi poeziei; crainicul divin *Heimdallr; *Hdnir, raţiunea; *Ullr, viteza ş.a., precum şi de 26 zeiţe, în primul rînd, *Frigg; pe lingă zeii Aesir, sînt divinităţile binevoitoare Vanir: *Njdrdhr, ocrotitorul mării *Freyr, patronul belşugului terestru ş.a. Universul mai e populat de uriaşi, spirite nefaste şi binevoitoare, monştri, gnomi, fecioare cereşti. Interesanta ^antropogonie scandinavă are origine probabil totemică şi e legată de o străveche *dendrolatrie nordică: cei 3 zei principali dii> prima etapă a formării religiei nordice: Odhinn, Honir şi Loki, confecţionează prima pereche umană din doi copaci de pe ţărmul mării: frasinul *Askr (bărbatul) şi ulmul *Embla (femeia), cărora Odhinn le-a dat suflet, Loki sînge şi Honir raţiune. Universul, cu toate tainele lui. e simbolizat de arborele *Yggdrasill, la rădăcina căruia Odhinn a zăcut în timpul primordial 9 nopţi, sorbind înţelepciuneacosmicăşi plătind-o cu pierderea unui ochi. Forma de *escatologie rezidă în amurgul zeilor de după marele *război ceresc Ragnarokr, precedat de iarna triplă Fimbulwethr (cînd va îngheţa totul sub zăpezi) şi va începe cu momentul dezlănţuirii lupului *Fenrir, care va înghiţi soarele, iar arborele înţelepciunii Yggdra-sill se va clătina şi războiul între zei şi giganţii frigului va fi anunţat de cornul Hjalar al lui Heimdallr, zeul care îl va ucide pe Loki dar va fi ucis concomitent cu victima sa. Lupul Fenrir îl va înghiţi apoi pe Odhinn, iar Yggdrasill se va aprinde şi va carboniza lumea. După aceea — cînd Soarele se va întuneca, vor cădea toate stelele şi apele vor înghiţi pămîntul — universul va ajunge o stare de haos. Renaşterea îndepărtată a universului va căpăta alte forme, fără Odhinn şi Thorr, însă cu zeii simbolici *Honir (raţiunea), *Magni (forţa), *Modi (îndrăzneala) şi Baldr (tinereţea), omenirea* regenerîndu-se din două principii vitale, conservate într-o *pădure unde în toată perioada dezastrului au fost hrănite cu rouă, şi va trăi fericită în noua lume Himli, cînd pămîntul seva acoperi din nou de pulsaţia vieţii, iar grîul va creşte nesemănat. Cercetătorii nu au ajuns la concluzii identice asupra acestui straniu secret genealogic al dezastrului şi reconstituirii lumii şi zeilor, în alt univers şi în altă generaţie divină: momentul catastrofal Ragnarokr a fost pus în succesiune cu escatologia *zoroastrismului iranian din Avesta; iar tragedia Iui Baldr {uciderea lui cu ramura de vîsc: —► * creanga de aur9 după instigaţia lui Loki), urmată de întoarcerea în fruntea universului regenerat, a fost omo^ logată (*Mannhardt) cu mitul zeului care moare şi învie (cum procedase şi J. G. *Frazer) — de tip adonisiac (-+ Adonis). Un studiu compara-tist asupra detaliilor din Edda şi *Mahabharata l-a condus pe Georges *Dum6zil la o interesantă ipoteză care exclude influenţa sau împrumutu : „Amploarea şi caracterul regulat al acestei armonii între Mahabharata şi Edda rezolvă, cred* problemele zeilor Baldr, Hodhr, Loki, precun* şi problema Ragnarokr, care din eroare au fost
 385
MITOLOGIE SLAVĂ
separate", problema fiind „rezolvată într-un mod neaşteptat, lăsînd la o parte [...] soluţiile bazate pe teoria împrumutului iranian, caucazian sau creştin, punînd în lumină un mit vast asupra istoriei şi destinului lumii, asupra raporturilor dintre Rău şi Bine, care trebuie să presupunem că se şi constituise înainte de dispersare, cel puţin la o parte dintre indo-europeni“ (Zeii vechilor germani, 1958). Varianta germanică a m.8. prezintă diferenţe neînsemnate, mai ales onomastice; ea a reluat însă mai amplu şi miturile eroilor (*Siegfried) şi ♦mitul blestemului aurului (comoara furată a *Nibelungilor) (—* blesteme).
 § Jakob Grimm, Deutsche Mythologie, GOttingen, 1835; H. R. Ellis, The Road to Hei, Cambridge, 1943; Ake OUmarks, Heimdall und das Horn, Uppsala, 193 7 ; J. de Vries, Altgermanische Religionsgeschichte, I—II, Berlin, 1956—1957; A. B. Rooth, Loki in Scandina-tian Mythology, Lund, 1961; Jean I. Young, The Prose Edda of Snorri Sturlusson, Berkeley, 1966; E. Mogk, Germanische Religionsgeschichte und Mythologie, Berlin—Leipzig, 1970; Georges Dum6zil, Mythes et Dieux des Germains, Paris, 1959; id., Lokif Paris, 1986
     mitologie slavă O mitologie unitară nu s-a format la slavi niciodată, căci în perioada expansiunii răsăritene a *creştinismului, triburile de slavi erau încă risipite şi necomunicante. ♦Zeii (slav s-hr-K >vusâo2—zeu< sanscr. bhaga), puţini şi imperfect cunoscuţi, specifici ariilor geografice tribale, nu au constituit un *panteon coerent. Totuşi cîţiva, cu atribute fundamentale în viaţa pastoral-agrară, devin la un moment dat comuni aproape tuturor slavilor. Gel mai important, zeul principal panslav, fără a fi însă şi divinitate supremă, era zeul tunetului * Perun. Cum viaţa de păstorit şi agricultură depindea în primul rînd de condiţiile atmosferice, un grup de zei cu un *cult mai răspîndit coagula mai ales atributele modificărilor din atmosferă, Perun fiind primul dintre egalii săi: *Svarog (♦cerul senin), *Dajbog (*soarele), dar şi alţi zei solari — *Hors şi tricefalul *Triglav, creatorul cerului, ♦pămîntului şi ♦apei. Răspîndit aproape ca şi Perun pe care, cultual vorbind, îl secondează, era *Sviatovity zeul războiului şi al semănăturilor. Acestora li se adăugau divinităţile gospodăreşti: *Veles (ocrotitorul turmelor), zeiţa *Mokosi (protectoarea căminului casnic şi a îndeletnicirilor femeieşti). Dar, într-o *religie încă prea puţin dislocată din cultul ♦strămoşilor totemici (—*■ totem) şi din ♦credinţele animiste (—* animism), o mitologie subalternă popula mediul ambiant cu ♦duhuri, fie binevoitoare: *Domovoi (comparabil cu grupul roman Lares domestici; —► Lares), fie mai ales rele: Krt (sau Ciort, un duh satanic, identic cu ♦dracul), *Rusalka (fecioară a apelor, cu coadă de peşte), *Liesil (duh silvestru), *Kikimora (un soi de vampir feminin), *Baba Iaga (echivalentă cu ♦Muma-Pădurii), * Kascei-cel-nemuritor ş.a. Mi-tografii propriu-zise nu sînt (afară de ecourile vagi din Cîntarea oştii lui Igor), ele fiind suplinite în modestă parte de basme şi de bîline (un fel de rapsodii eroice anonime). Unii zei mai impor-
 tanţi aveau statui, de obicei de lemn, constituind centre de ♦capişti. Probabil dm cauza dispersării zonelor mitologice slave şi în absenţa unui folclor cuprinzînd relatări consistente de mituri, în momentul creştinării slavilor (sec. X), mai multe divinităţi păgîne au fost absorbite de noua religie, devenind nişte zei hibrizi: *Kupalo, iniţial probabil un zeu al fertilităţii pămîntului şi al ploii şi izvoarelor, a fost suprapus sf. Ioan Botezătorul ( koSiuth — a scălda); *Koleada, zeitatea ♦sărbătorilor de sfîrşit de an, devenind ♦simbolul comun al ♦colindelor de ♦Crăciun şi de Anul Nou; Perun însuşi s-a confundat cu profetul Ilie, care în credinţele populare din lumea ortodoxă răsăriteană nu e nici el sfîntul creştin Ilie ci o semidivinitate a tunetului, care-şi hurducă roţile căruţei pe drumurile norilor (Illiă). Unii mitologi din U.R.S.S. (V. V. Ivanov, V. N. Toporov) afirmă că protoslavii au avut o mitologie unitară, atît timp cît au constituit un popor unitar, adică pînă spre sfîrşitul mileniului I e.n., şi că mitologia lor s-ar fi diferenţiat pe măsură ce diferite ramuri slave, părăsind teritoriul protoslav dintre Vistula, Carpaţi şi Nipru (unde ar fi rămas un nucleu originar), s-au răspîndit în Europa centrală şi răsăriteană, de la Elba la Nipru şi de pe litoralul sudic al Mării Baltice pînă în nordul Balcanilor; astfel s-ar fi produs diferenţieri şi ar fi apărut: variante locale, care au mai păstrat mult timp trăsăturile esenţiale ale mitologiei panslave. Dar ipoteza nu e demonstrabilă. Abia kneazul Vladi-mir al Kievului încearcă să instituie un cult slav unitar: „în anul 980, el a adunat pe una dintre colinele din Kiev un foarte mare număr de idoli ai diferiţilor zei (Perun, Veles, Dajdbog, Hors, Stribog, * Mokosi) dînd poruncă să li se facă rugăciuni şi să li se aducă sacrificii" (S. A. Tokarev, PeAusun e ucmopuu wpodoe Mupa, MocKBa, 1965, p. 232). Dar acelaşi Vladimir, interesat de problemele religioase în vederea unei unificări politice, în 988 creştinează poporul prin edict. Documentul atestînd această încercare este Cronica de început; textul acesteia insistă asupra statuii lui Perun, acordîndu-i probabil rangul suprem: „Perun de lemn, iar capul de argint şi mustaţa de aur“. Texte mito-grafice vechi slave nu s-au păstrat; ele au fost distruse în perioada introducerii forţate a creştinismului. V. V. Ivanov şi V. N. Toporov consideră posibilă reconstituirea elementelor mitologice fundamentale cu ajutorul unor texte secundare sau pe baza materialului folcloric şi arheologic, indicînd, drept surse principale, însă cronicile medievale latine şi germane (pentru slavii baltici), scrierile unor cronicari slavi (pentru triburile cehe şi polone), lucrările polemice antipăgîne (pentru slavii răsăriteni) şi diferitele informaţii din operele scriitorilor bizantini (începînd din sec. VI, de la Procopius din Cesare-ea) şi ale geografilor arabi şi europeni din evul mediu. Dar la perioada mitologică DaleoslavS nu. se referă decît aproape numai modestele rezultate ale săpăturilor arheologice, carp an. scos la iveală cîteva sanctuare (Arkona baJtic^
MITOLOGIE VEDICĂ
38G
Novgorod etc.), dînd posibilitatea reconstituirii schematice a unor ♦ritualuri; mai există unele rezultate din cercetările de mitologie comparată. După Ivanov şi Toporov, mitologia slavilor antici se prezenta stratificată; în nivelul superior intrau zei cu atribute generalizate (rituale, juridice, militare, economice ş.a.): Perun, Wles şi o zeiţă cu nume necunoscut, însă cei doi zei erau în conflict perpetuu, primul hotărînd descărcările atmosferice, celălalt răpindu-i primului vitele, oamenii şi poate chiar soţia; Perun locuieşte fie în cer, fie pe creste de munţi, iar Veles pe pămînt, de obicei în formă de şarpe -{deşi e un *mutant, ivindu-se şi ca om, *cal sau ♦vacă); victoria e convertită într-o ploaie fertilă, in acest prim nivel ar mai fi funcţionat Svarog, Svarojic, Dajdbog, poate *Iarilo şi Iarovit; în următorul nivel figurau divinităţile ciclurilor naturii, cum sînt anotimpurile, de asemenea zeii grupurilor de rudenie (*Rod)y poate şi unele divinităţi feminine, ca Mokosl; nivelul mediu includea personificări atributive întrucîtva mai abstracte: *Dolia, *Liho, Pravda, Krivda, Smerii, Sud, cuvîntul bog (zeu) intrînd adesea în componenţa teonimelor acestui nivel (Dajdbog\ *Cernobog); nivelul eroic ar fi cuprins pe *eroii civilizatori, *strămoşi ai triburilor sau întemeietori de state (Kii, Ceh, Liah, Krak ş.a.), ca şi monştrii *Rarog, Vuk — şarpele de foc) sau personajele de basm (Baba Iaga, Kascei-cel-nemuritor) ; în nivelul inferior erau clase de duhuri neindividualizate (Domovoi, Liesii, Ru-salkay *Vila, Kikimora) sau de animale (♦ursul, ♦lupul) sacralizate (cf. art. CjiaenncKaR mu$ojiozur în enciclopedia Mu$bi napodoe Mupa, II, p. 450—456). Privită dintr-un unghi comp arat ist ic, pe lîngă fondul ei indoeuropean, m.s. a încorporat divinităţi şi ritualuri străine: printre acestea, figurează şi cîteva din vechea *mitologie românească: Koleada (—► Colinde), Korocun (—* Crăciun), Rusalka (Rosalia latină — sărbătoarea de primăvară a trandafirilor, probabil din latina tîrzie a Daciei postromane).
§ L. Leger, La Mythologie slave, Paris, 1901; Axaj. O. E. Kopiu, BAaduMupoeu 6ozuy XapbKOB, 1904; A. Briickner, Mitologia slava, Bologna, 1923; E. B. Ahh'dcob, %3bmecmeo u dpeeHnn Pycb, nerep6ypr, 1914; L. Niederle, Zivot starQch slovanu, Praha, 1924; E. KarapOB, PeAuzun dpeeuux cAaenn, Moacsa, 1915; V. Mansikka, Die Religions der Ostslaven Quellen, Helsinki, 1922; Anca Irina Ionescu, Lingvistică şi mitologie. Contribuţii la studierea terminologiei credinţelor populare ale slavilor, Bucureşti, 1978; A. PwSaKOB, fchmecmto dpeenux c/iaenn, MocKBa, 1981; B. B. HBaHOB, B.H. TonopOB, HccAedoeamiH o6jiacmuj;a60hhckux dpeenocmeu, MocKBa, 1974
    mitologie vedică ^ Mitologia Indiei prearice Vestigiile arheologice de la Mohenjo-Daro şi Harappa, din Valea Indului, după presupunerea lui E. Mackay, ar conţine mărturii despre ♦cultul cîtorva divinităţi, identificate apoi de triburile arice de invazie cu propriii lor zei: *Qivâ-Pa$upatiy reprezentat la Harappa de statuete trifaciale, poate şi * Pârvati; totuşi tipologia unor statuete aduce mai mult cu zeii şi semizeii sumerieni (de pildă chiar cu *Ghilga-
mesh). Arheologia a descoperit urme de *culte falice. Aceste popoare arhaice, care au creat o puternică civilizaţie şi o cultură originală în India nord-vestică din mileniul III î.e.n. (cultura protoindiană) au fost şi strămoşii popoarelor dravidiene (andhra, tamili — locuind în sudul Indiei şi parţial în ins. Ceylon, mitica *Lanka, malayalami ş.a.); acestea, creatoare şi ele ale unei culturi ramificate, de tip preindoeuropean, au influenţat formarea *miturilor şi *credinţelor religioase ale triburilor de inzi, care, cucerind India, şi-au constituit propria lor cultură din epoca vedică. în mitologia dravidiană pare să fi fost dominant cultul zeiţei-mame (şi implicit al energiei sexuale feminine, ca energie cosmică), uneori personificată în cumplita zeiţă a *morţii şi războiului, Kottravey, care se va contopi mai tîrziu ca zeiţa vedică *Durgă. Dravidienii au conservat un şir de crîmpeie din mitul ♦potopului universal, care le-a alungat *strămoşii dintr-o stranie patrie originară scufundată, identificabilă ipotetic, după vagi indicii geologice, cu continentul arhaic numit convenţional Gond-wana. ^ Mitologia vedică, de fapt cea fundamentală a Indiei, e descrisă şi comentată filosofic în cele 4 *Veday în *Mahăbhărata, în ciclul *Upanişad şi în alte scrieri vedice, din ea deri-vînd şi concepţiile mitoreligioase ulterioare, postvedice. *Dyaus Pitar, personificarea ♦cerului, este probabil divinitatea arică tribală cea mai veche, dintr-o epocă a unui *panteon de campanie, încă aproape nediferenţiat. Iniţial, divinităţile formau 2 clase egale în putere şi drepturi: *Deva, devenind ulterior *zeiy şi *Asura (sanscr. asura — pars. ahura), devenind mai tîrziu *demoni. Religia vedică adora un număr mare de divinităţi organizate într-un *politeism mobil, de tip henoteist (-+ henoteism). Astfel, triada vedică supremă din epoca cea mai timpurie se compunea din *Agni (focul), * Indra (fulgerul) şi *Surya (soarele). Dar, treptat înmulţit, panteonul Indiei e unul din cele mai fluctuante: era venerată o divinitate sintetică, *Vigvedevăh (Toţi Zeii) cu 10, 12 sau 13 elemente, iar zeii fundamentali (nu totdeauna aceiaşi) erau 33; însă inventarul total al divinităţilor vedice ajunge la cifra de 3399. Max *Miiller a emis, asupra acestei fluctuaţii, teoria henoteismului vedic: în prim plan era de obicei zeul căruia i se închinau credincioşii la un moment dat, ceilalţi venerîndu-se ca divinităţi familiale sau zei tribali (Indra, zeu al fulgerului, în epoca de cucerire a teritoriului Indiei, e învestit cu prerogativele războiului, apoi importanţa lui cultuală decade). De altfel, nici mitul cosmogonic nu discriminează net clasele divine: în perioada creaţiei lumii materiale, laptele primordial compunînd oceanul unic e amestecat laolaltă de grupurile Asura şi Deva, şi pe măsura închegării lui apar: nectarul sacru (soma)y *vaca cosmică sacră *Kamadhenuy alte divinităţi şi obiecte; totuşi marele act cosmogonic începe cu trezirea lui *Vişnuy care dormea pe *cobra *Ananta — semnificînd absenţa *tipipului (într-o variantă mai tîrzie, cu primul impuls de rotire imprimat de autocreatul *Brahmâ ♦roţii timpu-
387
MITOLOGIE VEDICA
 lui, pînă atunci inertă); *simbolul actului de autocreare sau autotrezire înseamnă *sacrificiul de sine al zeului creator, în ipostaza sa primordială: *Prăjăpati. O clasificare după structuri, practicată curent, ar despărţi zeii vedici în 3 categorii: cereşti — * Var una (regele cerului şi al ordinii universale), * Mitra (zeul razelor solare Jegînd pe oameni de zei), *Savitar (furnizorul apei cereşti şi creatorul vieţii), Surya (discul solar), Visnu (creatorul universal), gemenii Agvinau (*Âcvin), divinităţile * Aditya; atmosferici— *Indra (descărcările atmosferice), *Ru-dra (zeul distrugător, mai tîrziu ipostaza negativă a lui Qivâ), *Văyu (Vîntul), Parjanya (norii şi ploaia); *htonici — *Agni (focul, primitorul jertfelor), *Brihăspati (ocrotitorul sacrificiilor), *Soma (zeul băuturii divine). Zeul morţii, *Yama, apare abia în scrierile vedice tîrzii, cînd se vorbeşte distinct şi de reîncarnările desăvîrşirii (-> avatara). în general, personalitatea zeilor vedici e instabilă, atributele lor migrează de la unul la altul, numeroşi zei par să devină simple ipostaze atributive ale altor zei; astfel, în epoca iniţială, zeul suprem se numeşte fie Varuna, fie Mitra (Suveranul) dar de asemeni *Vi$vakarman (arhitectul universal) *Parameşthin (Stăpînul Universului), *Dha-tar (Instauratorul), *Aryaman (Ospitalierul). Existenţa mitică a zeilor vedici are o anume solaritate intimă:     cele mai multe divinităţi
 fiind antropomorfe, duc o viaţă aproape imorală (totuşi fără ostentaţia celor din *mitologia greacă şi nescutiţi de consecinţele culpabilităţii, ca de exemplu Indra, blestemat odată de un *rtşi, pentru adulter; —► blesteme), cu lupte fratricide, erotism neîngăduit (cu incest, adulter şi patimi carnale pure, crime pasionale ş.a.), confirmînd poate teza dependenţei nelimitate a m.v. de adorarea forţelor cumplite ale naturii. Pe de altă parte, m.v. e construită pe intuiţiile profunde, capabile de abstractizare, care au izvorît din examenul principalelor mari întrebări cosmice: noţiunea de timp în sine (Ananta — absenţa timpului; trezirea lui Visnu — începutul mişcării universale), finalitatea de’stinului cosmic (cele 4 *yuga ducînd la Mahâpralaya — marea distrugere a universului) văzut ca un ciclu de pulsaţii universale prin distrugeri şi renaşteri succesive (ceea ce ar corespunde întrucîtva termenilor de astrofizică modernă implozie-explozie din modelul cosmologic al unui univers pulsatoriu). în concepţia mitologică a Indiei, zeii trebuiau să aibă trăsături distinctive specifice: veşmintele lor nu sînt atinse de praf; ei poartă pe cap cununi mereu proaspete, neatinse de veştejire; nu asudă; nu clipesc din ochi; stînd în picioare, nu ating pămîntul cu tălpile; în acest sens, e semnificativă o caracterizare din naraţiunea despre Nala şi Damayanti: „Ea îi văzu pe toţi zeii, lipsiţi de sudoare, cu ochii nemişcaţi, fără pulbere pe ei, avînd cununi proaspete şi stînd în picioare, fără să se atingă de pămînt4* (Nalopăkhyăna, V, 25). Corpul scriptural al religiei vedice îl alcătuiesc Vedele, compuse în vechea sanscrită vedică şi transmise oral, cărora li s-a atribuit un caracter revelat
 şi sacru; continuatoarea limbii vedice sacre, sanscrita propriu-zisă, este o limbă savantă, considerată sacră şi ea, care s-a menţinut însă vie pînă azi, ca limbă a straturilor intelectuale din India; unul dintre marii gramatici ai antichităţii, Pănini, a fixat normele lb. sanscrite în 3976 reguli (sec. IV î.e.n., în opera sa Aşţădhyăyi)> într-un tratat de gramatică „cu referinţe încrucişate, formalizată aproape matematic, recurgînd! la metalimbaj şi axiomatizare" (Sergiu Al-Geor-ge), dar despre care savantul antic se confesa că i-a fost revelată de divinitate. învăţătura vedică şi cea upanişadică aveau un caracter secret, strict iniţiatic, comunicîndu-se oral de la învăţător (guru) la discipol, nici o astfel de învăţătură neputînd fi divulgată neiniţiaţilor: „Această învăţătură despre Brahmă s-o comunice un tată fiului său celui mai vîrstnic sau numai unui elev îndrăgit, dar nu altcuiva* oricine ar fi acela, chiar dacă i-ar da tot pămîntul înconjurat de apă şi umplut cu comori44 (Chăn-dogya Upanisad). Accesul la învăţătura textelor vedice se îngăduia în mod gradual fiecărei caste, în raport cu rangul social: cunoaşterea cărţilor sacre era permisă în profunzimi diferite, acces integral avînd numai brahmanii. *Brahmanismul post-vedic este un stadiu mitologic de un rafinament superior, convertit într-o formă religioasă aristocratică, dominată de marele simbol al zeiţei *Măyă, iluzia divină, creatoare de lumi şi forme aparente, una dintre care e chiar zeul creator al universului, Brahmă; panteonul brahmanismului venerează, în triada supremă,, pe Brahmă, Qivâ şi Visnu, „cei trei44 (-+ Trimur-ti) simbolizînd creaţia lumii (Brahmă), conservarea (Visnu) şi distrugerea ei (Qivă). Bazele doctrinare se află în cărţile brahmanice (-+ Brăhmanas), care sînt comentarii explicative ale ceremoniilor de sacrificiu, ale ♦ritualurilor sacre, ale imnurilor şi în genere ale textelor vedice, de asemenea, în Upanisad; călăuza doctrinară principală este *Manusamhitâ. ~ Reforma budistă Instituit ca religie oficială şi răspîndit în India de regele *A£oka (sec. III î.e.n.), *budismul nu a negat zeii tradiţionali brahmanici, le-a negat doar puterea de intervenţie, predicînd ideea că omul poate curma şirul reîncarnărilor (*sarnsăra) ca să intre în *Nirvăna numai prin propriul său efort şi prin sacrificiile sale. Dezvoltîndu-se, faţă de budismul iniţial, în cuprinsul concepţiei *Mahăyanay doctrina nouă stabileşte drept scop suprem ajungerea după *moarte în suprema linişte nirvanică pe care oricine o poate obţine devenind sfînt (arhat); panteonul budismului maha-yanist nu rămîne, cu timpul, decît o multiplicare atributivă a lui *Buddha (care ajunge o divinitate colectivă: o mie de Buddha) şi a unor divinităţi adiacente din categoria *Bodhisattva. ~ *Hinduismul a fost o replică la răspîndirea budismului, de fapt un brahmanism revizuit, o religie foarte tolerantă şi avînd o doctrină mai populară, cu zei mai apropiaţi prin atributele lor de viaţa cotidiană a oamenilor, chiar cu absorbirea unor divinităţi străine identificate cu zeii vechi ai Indiei; printre divinităţile principale hinduiste
 ■IVOLOGII CAUCAZIENI
388
 se impun: *Krişnâ, ca mîntuitor, şi *Bămâ, ca erou popular, amîndoi consideraţi reîncarnări ale* marelui zeu Visnu (al 7-lea: Râma, şi al 8-lea avatar: Krişnâ).
 § E. Mackay, Early Indus Civilisations, London, 1948; M. Wh€eler, Civilizations of the Indus Valley and^Jie-yond, London, 1966; Nilakanta Saştri, The Develop-ment of Religion in South India, Bombay, 1963; J. Dow-son, A Classical Dictionary of Hindu Mythology and Religion, Geography, History and Literature, London, 1961; E.W. Hopkins, The Religions of India, Boston, 1895; A. Hillebrandt, Vedische Mythologie, I—II, Bres-lau, 1927—1929; Louis Renou, Vocabulaire du rituel vădique, Paris, 1954; Greprges Dum6zil, Les Dieux des k Indo-Europăens, Paris, 1952; V. Papesso, Vedismo e brahmanismo, Bologna, 1931; E. J. Thomas, The History of Buddhist Thought, London—New York, 1933; Max Weber, The Religion of India, London, 1958; Yeronica Ions, Indische Mythologie, Wiesbaden, 1967
    mitologii caucaziene Aglomerarea de etnii în Caucaz nu reprezintă o unitate eulturală, nici religioasă, cu atît mai puţin lingvistică şi mitologică; există numai un grad moderat de contaminare reciprocă a temelor mitologice principale. în Caucaz locuiesc'cîteva zeci de popoare, ‘adesea radical deosebite între ele în ciuda vecinătăţii şi unor coridiţii naturale identice. în genere cu demografie scăzută, cele mai multe popoare caucaziene âu origini foarte vechi şi foarte diferite, cu genealogii uneori indemonstrabile şi cu înrudiri foarte rare. Unele popoare sînt unicate etnice: armenii, kartvelii (numiţi şi gebrgieni sau gruzini) — înrudiţi numai cu bascii din Pirinei, oseţii din Caucazul de Nord — urmaşi ai olanilor, abhăzii de pe litoralul Mării Negre, apoi micile populaţii împrăştiate mai ales în Daghestan: adîgheii, habar dinii, cerkezii, cecenii, inguşii, rutulii ş.a. Una dintre principalele teme mitologice comune sînt *Narţii, epos produs de oseţi (sau chiar de strămoşii lor alani); alte influenţe au operat spontan asupra m. c., lăsînd ecouri* din ♦miturile romane, bizantine persane, apbi creştine şi islamice. 9 Mitologie armeană Originile miturilor armene provin din tradiţia statului antic Urartu, din miturile hurriţilor şi ale unor triburi de la marginea, Âsiriei, ca şi dintr-o oarecare influenţă persană; (divinităţi ca *Ardmazd, Anahit, Vahagn derivă din modelele ♦zoroastrismului: * Ahura-Mazda, * Anahita, etc.); vechiul ♦panteon al armenilor a suportaţ însă şi o influenţă mitologică semită (de ex. BarshamlBarshamin, derivînd din *Baal Sharriim, sau *Astkhik); pătrunderea tîmpiirie a ♦creştinismului (301) a dus la identificarea unor "divinităţi locale cu personajele hagiografiei creştine: *Garabet se confundă cu Iaăn Botezătorul, Vahagn, zeul fulgerului, devine Egid (♦profetul biblic Ilie). Zeii antici armeni —- Vahagn, *Haig, *Aram — cu alura unor eroi întemeietori, sînt veneraţi ca ♦strămoşi arhetipali; în variantele principale, ♦arhetipul poporului armean este Haig, iar opera sa a fost consolidată de urmaşii săi: Aram şi regele Artavaz; în mitologia primară se regăsesc urme de ♦dendrolatrie şi mai ales *zoolatrie (cultul
 ♦şarpelui şi miturile unor păsări oraculare: cioara, cocoşul, barza), de asemenea un bogat fond de *mituri astrale (firesc într-o ţară în care a existat în antichitate, dar cu rădăcini încă în neolitic, o dezvoltată astronomie empirică) şi de mituri despre ♦uriaşi; motivul astral de bază este din fondul universal, cu nuanţe locale: fraternitatea între ♦Soare (*Arew) şi ♦Lună (Lusin), iar cosmologia reduce aspectul ♦cerului la al unei cetăţi magnifice cu porţi de aramă; uriaşii au fost, la obîrşia lor, nişte mari munţi însufleţiţi ulterior; în acelaşi plan mitic, pămîntul era susţinut de un taur, între coarne. Influenţa religioasă de provenienţă iraniană a fost exagerată de autorii antici (de ex., „armenii respectă toate riturile sacre ale perşilor" — Strabon, Geografia, XII, 14, 16). După unele opinii (S. B. Arutiunian), panteonul este un rezultat al etnogenezei armenilor. Aram şi Haig ar fi fost divinităţile a două triburi sau uniuni tribale arhaice, iar Aramazd ar fi fost adorat ca părinte al tuturor zeilor în epoca formării primului stat armean (Hayastan). Unul dintre eroii naţionali legendari, David din Sasun, este eroul epic principal ; potrivit unui ♦simbol de mare semnificaţie mitologică, atunci cînd e captiv, David aruncă un os prin oblonul de stîncă al ferestrei şi face astfel o gaură prin care răzbate în celulă o rază de soare; iar primul efort miraculos al eroului este încercarea de a îndoi raza de lumină şi a o domestici: aici se observă însă un relict din mitul arhaic solar despre zeul soarelui, Arew. % Mitologie kartvelă (georgiană sau gruzină) în mod constant, zeul suprem care a instituit şi care veghează ordinea universului a fost *Ghmerti, dar epoca creştină l-a identificat cu *Dumnezeu (fenomen petrecut şi la basci: -* mitologie bască); probabil marele zeu provine din categoria ♦spiritelor anonime din stadiul ♦animismului, căci în kartvelă există numele comune' ghmerti
 —  zeu, şi ghmerta—zeiţă (poate de tipul *numen). Deosebit de interesantă este cosmologia mitică a kartvelilor. Universul era conceput în două planuri perpendiculare, vertical şi orizontal (kartv. skneli — lumea terestră, între zeskneli — lumea celestă/ad-litt. „mai presus de cer“, şi qweskneli — lumea subpămînte-ană/ „infernul"); lumile diferă şi după culori: cerul este alb şi adăposteşte pe zei, împreună cu păsările şi cu fiinţele fabuloase; lumea medie este roşie şi e populată de oameni, animale şi plante; lumea inferioară, neagră, aparţineJ ap elor subterane, ♦demonilor şi ♦balaurilor; | în plan orizontal, lumea umană are şi ea 2J teritorii: una este lumea din faţă, cea de aici,; luminoasă şi fecundă; cealaltă, lumea din spate,I cea de acolo, este misterioasă, malefică, plină ^ de primejdii, din care pricină un *tabti arhaic J îi interzicea omului să-şi întoarcă privirea" înapoi, în spate. Aceste lumi perpendiculare, în ] totalitatea lor, sînt înconjurate de o lume exteri-J oară neutră, din beznă condensată şi din veşnicie imperturbabilă, în care nu este nimic. Tot sistemul de lumi este echilibrat de un stîlp
 389
 MITOLOGII CAUCAZIENE
 (axis mundi) sau de un copac (arbor mundi: —► Arborele Cosmic). Trecerea dintr-o lume în alta le e accesibilă numai zeilor şi eroilor, dar periodic îi e permisă transgresarea şi omului, de rînd, cu condiţia „schimbării la faţă“ (kartv. gardatzwaleba), adică prin *moarte, deşi uneori omul viu poate ajunge acolo cu ajutorul cailor fabuloşi (de ex. dus pe *calul Merani, care este însă calul morţii), al vulturilor, al unui berbec alb ori al unuia negru şi, desigur, cu sprijinul demonilor şi al vrăjitorilor. Panteonul kartvel a suferit modificări, dar cîteva trăsături de bază au rămas multă vreme neschimbate; ca la mai toate popoarele caucaziene, sînt nelipsite divinităţile cinegetice şi zeul fierarilor: *Dalit zeiţa vînătorilor, ocroteşte şi animalele sălbatice ale *pădurii, iar Pirkushi este patronul atelierelor de fierărie. Toţi zeii sînt copiii lui Ghmerti; totuşi zeii *htonici, cu toţii fiind şi zei patronali, se află sub controlul şi poruncile directe ale zeului Kwiria, o veche divinitate falică (-► cui-te falice), ocrotitoare a fecundităţii vitale a pămîntului şi locuitorilor lui. % Mitologie oseto-alană Structura miturilor produse de vechii alani, porniţi din Gaucazul de Nord şi ajunşi odinioară şi pe teritoriul Daciei, are prea puţine atestări documentare antice, dar poate fi reconstituită prin mitologia descendenţilor oseţi, locuitorii de azi ai patriei originare; alanii (cu etnonimul propriu yas) se răspîndiseră la începutul erei noastre între Gaucaz, Gaspica, Urali, Volga, Don, o ramură stabilindu-se în sec. XIII în Moldova şi mai ales în Panonia (numele oraşului Iaşi provine de la etnonimul plural al acestui popor); erau de origine sarmatică. Baza mitologiei oseto-alane se regăseşte în ♦cultele primitive de formă animistă şi totemică; de ex. lanţul de atîrnat ceaunul pe vatră era socotit sacru, era chiar personificat, numindu-se r Sa fa, iar o interesantă şi persistentă datină osetă este jurămîntul pe vatra casnică. Gel mai cuprinzător mit, cel despre Narţi (grup de zei, eroi şi strămoşi totemici), prezent în diferite variante la cele mai multe popoare caucaziene, este însă de origine autohtonă; după expresia lui Georges *Dum6zil, care a descifrat întregul mecanism al acestei mitologii, „eposul nart este osetin în esenţa sa“ (Mit şi epopee, I, Paris, 1968). Narţii sînt „eroi legendari, luptători, care au trăit în adînca antichitate" (cf. op. cit.) şi se divid în 3 neamari sau ramuri genealogice: Alaeata, Ahsartagkata şi Barata, fiecare neam ctvinau-şi atributul specific: înţelepciunea, vitejia, averea — ceea ce corespunde celor 3 caste sau celor 3 funcţiuni indoeuropene, decelate de G. Dumâzil în panteonul tuturor religiilor ar ice şi în organizarea socială a popoarelor respect ive (suveranitatea, forţa, fecunditatea); cei din neamul Alagata, păstrătorul unei cupe magi ce, deţin funcţia regal-sacerdotală, ca şefi polit ici şi magi; în Ahsartagkata sînt războinicii, sa c-cedaţi în două generaţii: *Uryzmaeg şi Hamylz, *Sislan şi *Batrazy ultimii loouini de obicei în cer; Borata sînt bogaţii, printre care mai ilustra este Biraefzernug. Dintre toţi aceştia, ce 1 mai
 glorios e Batraz care, spre a deveni invulnerabil, s-a lăsat călit în atelierul faurului ceresc * Kurda-lagon. Zeii au un pronunţat caracter cinegetic, pastoral şi agrar; se pare că zeul principal a fost Uatsilla, adorat ca producător al fulgerului şi ploii (de aceea sincretizat, sub influenţa creştinismului, cu sf. Ilie), dar apoi ajungînd protectorul agriculturii şi creşterii vitelor; animalele îşi aveau patronii lor: Falvar pentru turmele de oi; *Avsati, un vechi zeu vînătoresc, ocrotea animalele sălbatice „nobile" (zimbrii, cerbii, căprioarele) şi era reprezentat ca un foarte bătrîn cioban cu barbă albă; *Anigal era patronul albinăritului; *Tutyr era numit păstor al *lupilor (şi de acolo provine funcţia similara a Sfîntului Petru/*Sînpetru din *mitologia românească). Fireşte, exista şi *credinţa într-un zeu dur, *Bara-styr, stăpîn al lumii morţilor. 9 Mitologie abhazâ Abhazii (cu etnonim propriu: apsua), pomeniţi prima dată în izvoarele istorice asiriene din sec. XI î.e.n. sub numele abeshla, iar în cele romatie din sec. I—II, ca abazgi—popor de cîteva zeci de mii de oameni — şi-a compus o mitologie originală, sub îndelungata influenţă a condiţiilor naturale, originale şi ele: munţii a-brupţi şi foarte înalţi ai Gaucazului, coborînd direct în apele Mării Negre. Zeul abhaz principal, *Aytar, era bineînţeles patronul creşterii vitelor şi avea numeroşi zei subalterni pastorali, printre care Mkamgaria, ocrotitorul bivolilor. Totuşi, zeul cel mai vechi este zeul solar Hayt, patronînd propriu-zis cele două ipostaze solare: răsăritul şi asfinţitul, iar prin aceasta făcînd legătura între lumea celor vii şi lumea morţilor, dar el însuşi locuind în mare, unde, printr-un gigantic orificiu acvatic, se scurg la el toate rîurile din munţi. într-o etapă mai tîrzie, apar două personificări: Amra — soarele, ca femeie de o frumuseţe incomparabilă; şi Amza — luna, soţul zeiţei solare. Nu lipseşte un zeu al trăsnetului, Afa, şi nici, desigur, frecventul zeu caucazian al fierarilor: Shashwa. însă oamenii au un zeu (de un tip rar întîlnit în mitologia generală), *Aerg, care îi ocroteşte în toate împrejurările primejdioase ale vieţii: la război, la *vînătoare şi în călătorie. 0 Mitologie cerkezâ Cerkezii (un mic popor de păstori, răspîndit pînă în Turcia şi în Irak, înrudit cu adîgheii şi, lingvistic, cu abhazii) şi-au umplut panteonul cu divinităţi specifice: Emish, patronul turmelor de oi, Ahin — al cirezilor de vite, Mezith, un zeu silvestru pro-tejînd pe vînători, Sozeresh — zeul mai comprehensiv al agriculturii şi fertilităţii cîmpiilor, precum şi nelipsitul zeu al fierarilor, la cerkezi însă fierăria constituind, în vechile timpuri, totodată şi incinta magică a medicinei populare. Existase un zeu suprem, Thashkhuo, fără o prea distinctă personalitate atributivă; mai important în anume sens pare să fi fost *Shible, zeul descărcărilor atmosferice, dacă s-a menţinut atît de multă vreme datina ca omul ucis de trăsnet să fie onorat ca un privilegiat al cerului, iar mormîntul victimei să fie considerat loc sacru. Numeroasele mici popoare (fiecare populînd uneori numai cîteva sate: avari, darghini, lez-ghini, lixi, ceceni, inguşi, kumîci, tatii), conser-
 MITOLOGII DIN MESOPOTAMIA
390
 vîndu-şi specificul tradiţional, au totuşi elemente comune în mituri, ca o consecinţă a îndelungatei convieţuiri; astfel, eposul Nariilor osetini nu e străin unora dintre aceste populaţii, deşi în prelucrări proprii; tot astfel — divinităţile cinegetice, ca zeul *Abdal sau Awdal, prezent^a avari, darghini şi laxi, şi patronînd vînatul şi pe vînători (dintre animale, preferind însă zimbrii şi caprele sălbatice).
    H. Gelzer, Zur armenischen Gotterlehre, Leipzig 1896; M. Abeghian, Der armenische Volksglaube, Leipzig 1899; Vitejii din Sasun. Epopee populară armeană, trad. rom.* Bucureşti 1971; M. X. HnKOBaHH, Tlpunosambiu Amupohu, T6hjihch, 1968; Georges Charachidz^, Le systfrme religi-eux de la Găorgie paîenne, Paris, 1968; JI. X. Aica6a, MutfoAaeubi a6xa3oe, CyxyMH, 1976; «Zţnpp, Eootcecmea Oxomu u oxOniHmuu H3UK y KaoKa3tfee, Th^jihc, 1905; M. H. Ma*aeB, Mu$ojiozwecKan u oBpndoean no33un ndbizoe, HepKeccK, 1973; Y. B. JţaJiraT, repofaecKUu 3tioc «ievewjee u umyiueu, MocKBa, 1972; Georges Dum^zil, Le livre des h&ros. Ligendes sur les Nartes, Paris, 1965.
    mitologii din Mesopotamia între Tigru şi Eufrat, civilizaţiile dezvoltate succesiv, dar adesea în întrepătrundere, şi-au împrumutat unele altora principalele „mituri, chiar şi pe cele reconstruite în mitografii literare sau teologice, astfel înict se poate vorbi de o mitologie a Meso-potamîei, comună în esenţa ei tuturor popoarelor antice care s-au succedat între -Tigru şi Eufrat, şi aproape unitară. Rădăcinile acestor mituri se află în tradiţiile timpurii faiefcuturii sumeriene. în concepţia sumerienii", din marea primordială *Nammu, se naşte perechea unită *An <(cerul) şi *Ki (glia) păstrîndu-se în îmbrăţişare ♦Opînă cînd * Enlil, fiul acestei perechi, îşi’ desparte părinţii (dar cosmosul vizibilrămîne *An-Ki *cer-*pă:mînt). Enlil (comparabil cu egipteanul ♦Shu) simbolizează * aerul şi devine zeul suprem •care separă şi totodată uneşte pămîntul cu cerul şi dă viaţă lumii, fecundîndu-şi întîi mama (Ki). în prima etapă a lumii, ♦zeii sînt singurele fiinţe raţionale populînd pămîntul. Enlil ia de soţie pe *Ninlil, care naşte pe *Şin, Zeul-lună. Curînd zeii se înmulţesc într-un *panteon riguros; mai tntîi cei 4 zei fundamentali: An, Enlil, *Enki(zeu sapienţial, creatorul omenirii şi civilizaţiei) şi *Ninhursag sau Ninlil (zeiţa dragostei şi ocrotitoarea fertilităţii terestre), ca diriguitori şi supraveghetori ai cosmosului, cu cele 4 ♦elemente ale lui: cerul, pămîntul, aerul şi ♦apa; apoi cele 7 (mai tîrziu constituind grupul *Igigi) divinităţi confuze, care decid destinele universului, totuşi cîrmuit executiv de cei 50 . („zeii cei mari"), iar alte cîteva sute de zei subalterni au atribute compartimentate, de la zeul „soarelui, la zeul cărămizilor. în epoca primitivă, un mit rememorează apariţia unui „erou civilizator: *Oannes, ieşind din mare zilnic, avînd un aspect dublu antsropoihtiomorf şi comunicîndu-le oamenilor cunoştinţele esenţiale, de la agricultură la astronomie. După opinia lui S. N. Kramer, „sumerienilor li se părea normal să admită că zeii care compuneau panteonul nu aveau cu toţii aceeaşi importanţăşi acelaşi rang. Zeul «însărcinat
 cu hîrleţul sau cu tiparul de cărămizi cu greu se putea compara cu zeul «însărcinat » cuSoarele; zeul însărcinat cu digurile şi cu şanţurile nu putea nici el să fie pus pe acelaşi plan cu zeul care guverna toţ Pămîntul." Aşadar organizat ierarhic, după modul omenesc, într-o adunare condusă de un monarh divin, panteonul sumerian avea în primul rînd o aristocraţie, în care erau incluşi 4 zei creatori, 7 zei spuremi şi 50 zei mari; cum a observat şi S. N. Kramer, filosofii Sumerului au fost envoiţi să explice activitatea acestui numeros panteon printr-o teorie (putem zice chiar o *teodicee), care se difuzează ulterior în tot Orientul Apropiat al antichităţii: „teoria forţei creatoare a vergului divin" (Hog’os) un plan, un cuvînt sau un nume rostit de zeul creator dădea existenţă lucrului plănuit, iar Kramer crede că această rezolvare lesnicioasă a „problemelor cosmologice după care ideea şi verbul fac totul singure" îşi are originea „în vechiul vis al omenirii de realizare « automată » a dorinţelor, vis frecvent mai ales în vremuri de încercări şi restrişte" şi că aceiaşi gînditori din Sumer, ca să explice prin ce se menţin „entităţile cosmice şi fenomenele istoriei civilizaţiei, odată create, într-o stare de mişcare continuă şi armonioasă, fără ciocnire sau dezordine", au mai exprimat o idee, prin cuvîntul sumerian me (cu sens încă incert), părînd să indice „un ansamblu de reguli şi directive" atribuite fiecăruia de zeii creatori (cf. S. N. Kramer, From the Tdblets of Sumer, Colorado, 1956; trad. rom. Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962, p.144 şi urm.). Subliniind „caracterul nu numai antropomorfic ci şi uman al zeilor sumerieni" şi observînd că „sumerienii considerau universul un domeniu rezervat în primiil rînd zeilor", Kramer descrie panteonul religiei din Sumer (cum avea el să se menţină, cu mici diferenţe, în Akkad, Babilon şi Asiria), ca pe
 o  structură piramidală: 7 zei care hotărăsc soarta, 50 zei mari care guvernează universul^ apoi zeii mărunţi cu atribute specializate strict în funcţie de fenomene şi profesiuni, Stabilirea oamenilor pe cîmpurile agricole şi în cetăţi (simbolizată în „Poemul lui Ghilgaemsh, comun întregii Mesopotamii) păstrează pretutindeni acelaşi panteon (Akkad, Babilon, Asiria etc.)* operînd modificări de rang şi mutaţii atributive neesenţiale. Zeul solar, fiu al Zeului-lună, odatăâ cu revoluţia agrară şi cu încetarea nomadismului vînătoresc, capătă tot mai multă importanţă mai ales în Babilon, unde se numeşte * Shamash, personifică discul solar, dar este şi elgislatorul divin suprem (aşa cum fusese zeul identic din | Sumer, însă de mult mai redusă importanţă,^*Utu) ] însemnătatea lui Enki (numit în Babilon *Ea)r j în toate variantele zeu al apelor, poate fi; legată de dezvoltarea sistemului de irigaţii, iar prerogar;; tivele cosmice se împart în: înţelepciune (Ea), legislaţie (*Anu) şi putere executivă \(Enlil). Fiica aventuroasă a lui Enki, fzeiţa sumeriană; *Inanna, devine în Babilon zeiţa de prim rang
 ♦ Ishtar (venerată egal în Akkad), iar acum e considerată fiica zeului selenar. Sin şi sora zeului solar Shamash, atributele ei principale
  391
 fiind patronajul patimii iubirii, ocrotirea fertilităţii» dar şi războiul; la un moment dat, Ishtar (împreună cu Sin şi Shamash) compune triada supremă, care simbolizează cele 3 mari forţe ale naturii: forţa vitală a Pămîntului, *Luna şi Soarele. Zeul vegetaţiei, *Dumuzi, frumosul păstor divin, iubit şi căutat în ♦Infern (*Kigallu) de Ishtar, devine ♦simbolul calendaristic al regenerării naturii. Apoi o reformă teologică structurală, efectuată în Babilon de regele Hammurabi, ridică la rangul de zeu suprem pe *Marduk, care distruge universul primitiv printr-un *război ceresc de tipul ♦Tita-nomahiei, declanşează ♦potopul universal, creează a doua oară lumea din corpul monstrului *Tia-mat (marea) pe care-1 despică longitudinal, făcînd cerul şi pămîntul, şi se proclamă zeul suprem universal, stăpînul absolut al cerului şi pămîntului, asumîndu-şi cele 50 de nume ale celor
 50    de zei mari de odinioară. Această a doua ♦cosmogonie e narată în poemul mitologic babilonian *Enuma elish, de conţinut cosmogonic şi teologic, recitat în cadru liturgic la sărbătorirea fiecărui An Nou, de marele preot al Babilonului, în ♦templul ♦E-Saggila. în epoca Asiriei, vechiul panteon babilonian e preluat aproape integral, cu mituri şi atribute divine, dar micul zeu tribal * Assur devine zeul războiului şi divinitatea supremă, ocrotitoare a statului asirian; atributele originare ale lui Assur erau comple-tiate de atributele zeului furtunii *Haddad-Rim-mon. în genere, atît prin autoritatea preoţilor babilonieni, cît şi fiindcă asirienii erau un popor mai ales războinic, mai puţin înclinat spre filosofie, ♦religie şi subtilităţi mitologice, în cele din urmă întregul corp de mituri şi tot panteonul babilonian se preiau ca atare. Odată cu resurecţia Babilonului, de fapt începînd aproape îndată după Hammurabi, mitologia moştenită de la sumerieni şi reformulată de preoţii Babilonului în mai multe etape trece printr-o fază de astralizare. Sin, vechiul zeu al Lunii, şi Shamash, zeul Soarelui, sînt identificaţi pur şi ; simplu cu discul selenar şi cu cel solar, iar operaţia este continuată cu identificarea celorlalţi zei de prim rang cu planetele principale: Marduk (planeta Jupiter), Ishtar (Venus),*Nergal (Marte), *Nebo (Mercur), Ninib (Saturn) —poate şi sub influenţa unor ♦credinţe astrale vechi din *mi-| tologia greacă, retransmise de cultura hellenistică. T Mitologii disting de obicei 4 etape în istoria | formării mitologiei şi doctrinelor religioase din
 l  bazinul Mesopotamiei: 1) între cca 3500 î.e.n.
 f. şi reforma lui Hammurabi din cca 2250 î.e.n.; C 2) epoca babiloniană de după Hammurabi, ţ: pînă la începutul supremaţiei Asiriei; 3) epoca *. regatului asirian dintre 2000 î.e.n. şi distrugerea
 l  oraşului Ninive (606 î.e.n.); 4) epoca neobabilo-' niană, de la domnia lui Nabopolassar (625 î.e.n.), pînă la cucerirea Babilonului de către Cyrus M539 î.e.n.) sau, mai exact, pînă la apariţia ‘ nellenismului (după victoria lui Alexandru cel Mare asupra perşilor, în 331 î.e.n.), pe valea / Eufratului. Desfăşurată pe una dintre cele mai mari durate istorice (de la mijlocul mileniului VI î.e.n., în imagini pictografice şi sculpturale,
                                                                                               MITOLOGII DIN OCEANIA
 iar de la debutul mileniului III î.e.n. în inscripţii şi texte pînă aproape de pragul erei noastre), chiar dacă de lao etapă etnică la alta a devenit mai subtilă, mai implicată în simbolurile poetice, m.M. a rămas unitară prin registrul constant al miturilor esenţiale, iar religia — de la sumerieni la asirieni #— a fost fidelă unui pragmatism dur, destinat în primul rînd să justifice divinitatea regalităţii absolute şi ideea despre o omenire creată de zei ca o pepinieră de slugi pentru uz divin.
 § Charles Jean, La Religion sum&rienne, Paris, 1931; S. N. Kramer, Sumerian Mythology, Philadelphia, 1944; M. Jastrow, Die Religion Babyloniens und Assyriens, Giessen, 1905—1912; Edouard Dhorme, Les Religions de Babylonie et d*Assyrie) Paris, 1945; R. Labat, Andr6 Caquot, M. Sznycer, M. Vieyra, Les Religions du Pro-che-Orient asiatique. Textes babyloniens, ougaritiquesr hittites, Paris, 1970; Gîndirea asiro-babilonianâ în texte. Studiu introductiv: Const. Daniel. Traducere, notiţe* introductive şi note: Athanase Negoiţă, Bucureşti, 1975
    mitologii din Oceania Formate uimitor de complex în unele zone şi nedislocate în altele încă din ♦aftimism şi ♦totemism, mitologiile din Pacific au numeroase puncte comune, +zei care circulă cu aceleaşi nume ori cu altele de la un arhipelag la altul şi în acelaşi timp conţin neaşteptate ecouri din ♦miturile unor populaţii americane precolumbiene. # Polinesia Poate cea mai interesantă este mitologia populaţiei maori (Noua Zeelandă), cu un mit cosmogonic de subtilă originalitate, totodată cu similitudini In cîteva ♦cosmogonii arhaice ale lumii. Lumea s-a născut din nimic, ♦haosul primordial nu era de fapt preexistent, ci a luat fiinţă din Pu. (rădăcina), devenită Kore (pustietatea), din care s-a născut perechea Po (noaptea, apoi lumea subterană) şi Ao (lumina); din această pereche numenală se naşte perechea reală *Rangi (♦cerul) şi *Papa (♦pămîntul), strîns îmbrăţişată în iubire şi născînd 7 zei ai principiilor iniţiale: *Rongo (hrana), *Tawhiri (vîntul), *Hina (♦luna), *Tane (♦soarele, fertilitatea, viaţa în mişcare), *Tangaroa (marea şi peştii), *Haumia (fructele şi rădăcinile). *Tu — la maori Tu Matauenga (războiul şi creaţia omului). Tane îşi desparte părinţii din îmbrăţişare (ca +Shu pe copiii săi, în ♦mitologia egipteană), iar lacrimile de despărţire ale liii Răngi sînt ploaia. împerecheat cu sora sa Hina (soarele cu luna), Tane devine tatăl semizeului *Maui> ♦erou civilizator şl aducătorul ♦focului printre oameni. Zeul Tu creează pe bărbat (ca războinic), Tane creînd femeia (deci simbolizînd originea solară a frumuseţii şi fecundităţii feminine): *Tiki şi *Hine-Ahu. Cu mici diferenţe, acest mit cosmogonic se reîntîlneşte în toate insulele polinesiene, zeul suprem fiind pretutindeni Tane (în Hawaii: „Bărbatul", în Mangaia: „Meşterul"). în Hawaii există şi o zeiţă protejînd naşterile: *Haumea iar tot acolo, zeul principal este *Kukailimoku, zeul războiului (o variantă a lui Tu), aceşti zei, războinici şi artizani, fiind foarte răspîndiţi
  MITOLOGIILE CIVILIZAŢIILOR PRECOLUMBIENE
 în arhipelag, cu rădăcinile onomastice Tu sau Ku. % Insula Paştelui (Matakiterani; Te Pito No te Henua — Buricul Lumii; Rapa Nui) Zeul principal e războinic, dar şi antropogonie: *Ma-kemake, totodată ocrotitorul naturii vii (semă-nînd cu Tane şi cu Tu-Matauenga (-+ Tu) din mitologia maori). De acest zeu e legat şi^cultul „Omului-pasăre" Tangata-Manu. O divinitate importantă este *Kon-tiki, zeul solar preincas din America Centrală, după ipoteza lui Thor Heyerdahl, expediţionarul mitic în Polinesia, care, colonizînd Insula Paştelui, a devenit aici ♦strămoş totemic, zeu protector şi erou civilizator. Insula e plină de stranii statui cu gurile încleştate (ca un ♦simbol al tăcerii) şi cu ochii atinţiţi în depărtări, numite *Moai, reprezen-tînd zei sau strămoşi totemici. • Melanesia e în general dominată de ♦credinţa animistă în forţa supranaturală *mana (noţiunea fiind descoperită întîi aici, de R. Codrington), impersonală şi nediferenţiată. Există totuşi şi un zeu mai complex, *Qat, creatorul lumii şi al oamenilor, ajutat în opera sa de păianjenul Marawa (♦duh silvestru) şi luptînd întruna împotriva fiinţei nefaste Qasavara. Qat e o. fiinţă pre-umană, iar printre atributele sale de zeu, cel mai important e ocrotirea mării. Urmele evidente ale unei vechi ♦dendrolatrii se remarcă în mitul antropogonie: primii oameni au fost făcuţi din lemn viu: femeia, dintr-o ramură de salcie (cf. ♦antropogonia perechii umane ♦Askr şi ♦Embla din ♦mitologia scandinavă). % Australia Indiferent de nivelul spiritualităţii, se venerează tradiţia mitică iniţială (o formă totemică) a vremii visului, *alcheringa (cu varianta tjukurita—vremea legendelor), cînd primii strămoşi au apărut pe pămînt şi au produs toate cele văzute. O divinitate feminină plurală (plasată mai ales în alcheringa) este *Muramura (Fecioarele Pribege). Multe triburi (de exemplu arunta) nu au depăşit animismul şi totemismul, care aici coexistă. Totuşi în Australia este şi un zeu mai complex: *Kunmanggur (Şarpele-curcubeu), zeul fecundator al lumii, cu atribute predominant sexuale, în etern conflict de concurenţă cu fiul său, Zeul-liliac Tjinimin. Dar de o răspîndire mai mare sînt miturile australiene despre strămoşi (fără însă prea multe detalii epice), fie pe linie matriarhală, deşi mai rare, fie îndeosebi pe linie patriarhală, de tipul „părintelui obştesc" (♦arhetipul întemeietorului de clan' sau de trib, considerat zeu, ca *Baiame, *Daramulun şi *Bundjil).
 § Roslyn Poignant, Oceanic Mythology, London, 1967; R. H. Codrington, The Melanesians, Oxford, 1891; Sir George Grey, Polynesian Mythology, London, 1965; Peter Worsley, The Trumpet Shall sound. A Study of,,Cargo“ Ovlts in Melanesia, London, 1957; A. P. El-kin, Studies in Australian Totemism, Sydney.t 1950; W. E. H. Stanner, On aboriginal Religion, Sydney, 1964; C. P. Mountrord, The Dreamtime, London, 1965; T. GvH. Strehlow, Aronda Traditions, Melbourne, 1947; A. W. Reed, Myths and Legends of Maoriland, Welling-ton, 1961; M. W. Beckwith, Eavtaiian Mythology, New Haven, 1970; R. Mitchell, Micronesian Folktales, Na-
                                                                                                                          302
 goya, 1973; Thor Heyerdahl, Aku-Ahu. The Secret of Easter Island, London, 1959 (trad. rom., Aku-Aku Bucureşti, 1961); S. Englert, Island at the Center of the World. New light on Easter Island, New York 1970
     mitologiile civilizaţiilor precolumbiene Pe teritoriul Americii de Sud, între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic, cu precădere pe platoul peruan şi în Valea Mexicului, s-au succedat mai multe civilizaţii, realizatoare de puternice şi originale culturi (excelînd în arhitectură, poezie, gîndire filosofică, astronomie, marcate însă de particularităţi, paradoxale pentru concepţia europeană sau asiatică, de ex., necunoaşterea ♦roţii de către nişte excelenţi constructori de străzi şi şosele), cu ascensiuni şi decăderi prin războaie sau producînd o bogată ♦mitologie şi subtile forme religioase paralel cu menţinerea unor ♦sacrificii umane de mare cruzime ce nu scuteau pînă şi latura ludică a vieţii. Ipoteza originii asiatice sau australiene (ca şi speculaţia asupra obîrşiei din ♦Atlantida) este explicată şi prin numeroasele ♦mituri locale despre venirea de departe sau din nori a ♦strămoşilor (Milos-lav Stingi citează un asemenea mit al tribului venezuelian warrau); iar ştiinţific azi se demonstrează marea migraţie din Asia nord-orientală, prin Alasca şi pe uriaşa crustă de gheaţă a ultimei glaciaţiuni Wisconsin-Wurm (adică în perioada dintre anii 30 000—10 000 î.e.n.). Civilizaţiile mezoamericane au avut, după interpretările posibile azi, aceeaşi cosmologie, reflectată în ♦calendarele lor (solare, lunare sau venusiene) cu scopuri în primul rînd rituale şi cu structuri probabil ezoterice, aproape acelaşi ♦panteon — foarte numeros şi nuanţat — şi sisteme rituale (liturgice, sacrificiale, ludice etc.) foarte asemănătoare; calendarele se pare că serveau, în toată lumea precolumbiană civilizată, în bună parte pentru *divinaţie. %Ol-mecii Cea mai veche civilizaţie precolumbiană din America Centrală este autoarea unor lito-monumente de caracter mitologic enigmatic, dar mai ales a capetelor monolitice colosale (multe de cîte 20 t) şi ♦altarelor cu nişă adăpostind pe jumătate personaje părînd divinităţi, dispuse într-un sistem riguros în zonele La Venta şi San Lorenzo (Mexic); aceste 30 de capete monolitice, reprezentînd într-o abundentă varietate tipologică şi de expresie aceeaşi rasă de figuri puternice şi dominatoare, au privire severă şi o umbră de surîs ironic şi sceptic; părînd împrăştiate pe sol, capetele au înălţimea de cca 20 m şi poartă ciudate căşti pneumatice; interpretate eronat drept capetele unor jucători de *tlacktli9 ele par mai degrabă portrete de şefi militari divinizaţi sau de zei, iar întrucît figurile, vag negroide, nu sînt din aria tipologică locală, s-a formulat chiar şi ipoteza că ele ar reprezenta nişte mesageri, veniţi de departe (din Atlantida sau din spaţiul extraterestru), care, după ce şi-au difuzat civilizaţia originară, au fost adoraţi ca zei. O ipoteză satisfăcătoare asupra acestor capete încă nu a putut fi elaborată; s-a observat însă (Marion Popeno^
393
MITOLOGIILE CIVILIZAŢIILOR PRECOLUMBIENE
Hatch, 1971) că dispunerea capetelor urmăreşte o anumită poziţie astronomică a unor aştri, văzută de astronomii olmeci în anul 2000 î.e.n. Specialiştii au remarcat de asemenea marea religiozitate a olmecilor (similară religiozităţii tuturor popoarelor precolumbiene), reflectată în toate documentele arheologice cunoscute, în construcţii de clădiri şi altare, în amenajările pentru ♦ritualuri de ceremonii. Jacques Soustelle justifică astfel „incredibilul efort uman investit în căutarea şi transportul pietrelor, în amenajarea aşezărilor, în sculptură şi cizelură, în practicarea ofrandelor masive, în realizarea basoreliefurilor şi picturilor pe faleze sau în peşteri", deoarece „acest popor şi-a trăit miturile, iar imaginea lor a transpus-o în piatră“ (Les Olmkques, Paris, 1979; trad. rom., Bucureşti, 1982, p. 195). Nu cunoaştem numele zeilor olmeci, dar pare dominant Zeul-jaguar, fie patronul ploii (P.D. Joralemon, M. Goe), fie o divinitate telurică (J. Soustelle). ţ Teotihuacan Civilizaţia pre-toltecă din Teotihuacan (un mare oraş, exclusiv religios, dominat de Piramida Soarelui şi Piramida Lunii), opera unei populaţii necunoscute, poate înrudite cu olmecii, se deduce că ar fi avut o bogată mitologie cu un panteon riguros, din, care cel puţin unii zei au fost reluaţi în miturile nahuatle; se pare că la Teotihuacan domina un zeu al ploii (poate modelul lui *Tla-loc), iar un zeu al *focului, probabil cel mai vechi din Valea Mexicului şi de *cultul căruia erau legate anumite sacrificii umane, e posibil să fi fost cel numit de tolteci *Huehueteotl. Q cale simbolică a morţilor, trecînd între Piramida Soarelui şi Templul Agriculturii, se sfîrşea în faţa Piramidei Lunii. Q Popoarele nahuatle din Valea Mexicului (tolteci, chichimeci, tepaneci, azteci) veneraseră, încă din capitala toltecă Tuia, pe zeul misionar ^Quetzalcbatl (figura lui dominînd o *piramidă). *Teogonia nahuatlă şi zeii de prim rang manifestă un efort mitologic de abstractizare comparabilă cu epoca vedică iniţială din India. Punctul suprem al mitologiei nahuatle era zeul dual *Ometeotl (cu atributul Moyocoyani — zeul care se creează pe sine însuşi), creatorul principalilor 4 zei: Tlatlauque Tezcatli-poca, Yayauqui Tezcatlipoca,. Quetzalcbatl şi *Omiteotl; creatorul lumii era *Tloque Nahuaque („vecinătatea" cosmică apropiată); iar cultul solar, puternic la toate populaţiile precolumbiene, avea două ipostaze nahuatle: *Huitzilopochtli (Soarele-lumină) — ziua ocrotitorul lumii celor vii, noaptea al lumii morţilor, şi *Tezcatlipoca (Oglinda Fumegîndă) — ca forţă solară distrugătoare. Cultul pămîntului era reprezentat de zeiţa *Tlazolteotl (Mîncătoarea de spurcăciuni), simbolizînd dublul aspect al gliei materne: atît fertilitatea şi hrana, cît şi absorbirea cadavrelor de fiinţe ce şi-au încheiat existenţa şi a păcatelor lumii. Quetzalcdatl era creatorul oamenilor în două sensuri: cel care a săvîrşit actul antropogonie iniţial şi cel care i-a învăţat pe oameni esenţa civilizaţiei. Viaţa agrară, legată îndeosebi de cultura porumbului, avea cîţiva zei stadiali ai acestei plante (mai ales cuplul *€inteotl— * Xilonen) şi venera ca zeu de prim
rang pe Tlaloc, stăpînul ploii. O bogată ♦escatologie imagina distrugerea şi regenerarea universului într-un ciclu de *sori (ere cosmice, co res-punzînd întrucîtva ciclurilor vedice *yuga): 1) era 4-Jaguar, dominată de soarele Tezca-tlipoca, sfîrşită prin nimicirea ^uriaşilor; 2) era 4-Vînt, sub soarele Quetzalcbatl, sfîrşită prin distrugerea lumii de către uragane şi prefacerea oamenilor în maimuţe; 3) era 4-Ploaie, sub soarele Tlaloc, cu un incendiu cosmic final;
4)  era 4-Apâ, dominată de zeiţa apei, *Chal-chiuhtlicue, sfîrşindu-se cu un *potop care îneacă lumea şi preface oamenii în peşti; 5) actuala eră, 4-Cutremur, care se va sfîrşi prin cutremure pustiitoare. • Aria maya din Guatemala, cuprinzînd şi populaţia quiche din Yucatan, răspîndită între Pacificul guatemalez, partea sudică mexicană pînă la golful Honduras împreună cu teritoriul yucatanez (manifestîndu-şi civilizaţia— prin marile oraşe Chichân Itza, Mayapan Uxmal şi fastuoase piramide (-* Palenque) şi cultura — prin excelenţi matematicieni, astronomi, istorici şi poeţi) lasă o mitologie întrucîtva asemănătoare cu cea nahuatlă, cunoscîn-du-se numai după puţine scrieri nedispărute (* Cartea lui Chilam-Balam, *Popol Vuh). Timpul e împărţit, în filosofia teologică maya, într-un ciclu de 4 ere încheiate prin catastrofe (din unghi antropogonie: l-a eră — a piticilor, a 2-a a fiinţelor dzoloob, a 3-a — a poporului maya, a 4-a — a unei armonii de convieţuire a tuturor popoarelor, cu înflorirea preferenţială a mayaşilor). Cosmologia: universul se compune din 13 ceruri suprapuse (Oxlahuntiku), pămîntul fiind ultimul cer inferior, sub care se stratifică 9 tărîmuri infernale (Bolontiku) ultimul de jos locuit de zeul *morţii, *Ahpuch. Lumea a fost creată de *Hunab-ku, al cărui fiu *Itzamna era un zeu sapienţial, dar şi falie (dăruind calendarul şi scrierea şi simbolizînd fecunditatea). Guverna universul însă zeul furtunii *Huracan (Inima Cerurilor), secundat de *Kinich Ahau (soarele), *Chaak (ploaia) şi * Kukulkan (creatorul şi ocrotitorul omenirii, similarul lui Quetzalcdatl), numit însă *Nacxit de ramura yuca-taneză qiiich6, în mitologia căreia creaţia lumii era atribuită cuplului *Cucumatz şi *Tepeu. Cum în cadrul *magiei, divinaţia avea rol esenţial, iar persoanele oraculare se drogau cu ciuperci halucinogene spre a cădea în transă, *oracolele erau patronate de zeul-ciupercă *Teonanacatl. Dar erau numeroase divinităţi specifice, de ex. zeiţa *Xcacau, ocrotind arborele de cacao.
•   Triburile andine preincase (mochica, aymara, chimu, chibcha) din Peru şi Columbia adorau un zeu complex (solar, antropogonie, sapienţial şi civilizator), * Bochica, venit pe pămînt, după tradiţie, înainte de ivirea primordială a Lunii pe cer, şi fiind în perpetuă rivalitate cu zeul negustorilor şi drumeţilor *Chibchachum, provocatorul potopului. Din epoca chimu datează Poarta Soarelui (cu petroglifele ei obscure) şi Tiahuanaco (din zona cîmpiei Nazca) cu ciudatele „drumuri incase" anterioare incaşilor, figurînd zoomorfic un fel de terenuri vizibile numai din
MITOLOGIILE POPULAŢIILOR AFRICANE
 394
aer, de la mari altitudini, în desenul lor simbolic intenţional. La Tiahuanaco era socotit creator al universului zeul *Pachacamac, iar oamenii, după rangurile lor, proveneau din 4 stele. $ Incaşii au trăit în zona andină (Peru), excelînd în organizarea politică a statului şi în amploarea arhitecturii (Cuzco, Machu-Pichu), dar nu în artă şi mitologie; credeau într-o forţă anonimă de tip *mana (numită huaca), nedesprinşi decît vag de *animism şi *totemism, şi puţinii lor zei erau împrumutaţi ori imitaţi: zeul central *Viracocha, încarnare demiurgică a soarelui, era o ipostază a lui Pachacamac; iar primul Inca (rege şi strămoş) era *Manco Kapak. Oamenii erau opera zeului ceresc *Huillca: un bărbat muritor şi o femeie eternă, dăruită Soarelui.
 § Irene Nicholson, Mexican and Central American Mythology, London, 1967; Cecilio A. Robelo, Diccionario de Mitologia Nahuatl, Mexico, 1911; Miguel Leon-Por-tilla, La filosofia nahuatl, estudiada en sus fuentes, Mexico, 1959; Ferdinand Anders, Das Pantheon der Maya, Graz, 1963; H. L. Loayza Guerra, La Religion Indigena del Peru, Arequipa, 1944; Laurette S<S journ6, El Universo de Quetzalccatl, Mexico, 4 962 ; G. Vaillant, La civilizacion azteca, Mexico, 1956 (trad. rom., Civilizaţia aztecă, Bucureşti, 1964); Jacqucs Sous-telle, La Pencâe Cosmologique des anciens Mexicains, Paris. 1940; Miloslav Stingi, Indiâni bez iomahavhu, Praha, 1963 (trad. rom., Indienii precolumbieni, Bucureşti, 197g)
     mitologiile populaţiilor africane In miturile cosmogonice şi antropogonice autohtone din întreaga Africă predomină rădăcinile puternice ale ♦totemismului (lumea şi oamenii provenind din insecte, păsări, fiare sălbatice), iar lumea reală e populată de forţe secrete de tipul *mana. Deşi prezent intens, ^animismul nu a împiedicat în Africa formarea unor *mituri mai complexe, uneori a unor sisteme mitologice, chiar dacă, privind în ansamblu, ♦zeii dominanţi sînt de structuri simple, cu atribute directe: hrana, *vînă-toarea, războiul, bolile, iar universul este dual. După penetrarea *creştinismului şi ^islamului, s-au produs fenomene sincretice aparte, zeii locali absorbind atribute ale personajelor din
 * Biblie şi din *Coran; dar un ^sincretism similar s-a produs între zeii locali şi noţiunile civilizaţiei tehnice moderne: un zeu din Benin, patronînd între altele sîngele şi seva, îşi extinde ocrotirea şi asupra benzinei, care astfel e considerată un „suc“ propulsor vital pentru autovehicule, în cadrul aceluiaşi efect animist. Zonele mitologice africane se interferează, totuşi sînt distincte una de alta, unele deosebit de originale, încît nu se poate vorbi de o singură mitologie a Africii. Q Iconografia mitologică parietală din Tassili Sutele de fresce din peşterile de la Tassili şi Hoggar (Sahara), cuprinzînd numeroase ♦mito-grame stranii sau chiar scene pictate, cu conţinut mitic şi dominate vădit de „Marele Zeu marţian“ (numit aşa, alegoric şi impropriu, de Henri Lhote) sau de „Capetele rotunde“ şi de femei negre cu trăsături de mare fineţe, care execută în mod cert *dansuri rituale solemne, par adesea
 divinizări plastice mai mult sau mai puţin naive, făcute de o populaţie arhaică sahariană, după modelele vii ale unor exploratori sau peregrini dintr-o civilizaţie superioară şi străină geografic sau mai curînd nişte prezenţe locale, transmise de memoria colectivă a urmaşilor unei societăţi precedente şi neînţelese de continuatori; (căci azi e demonstrată existenţa arhaică a unei Sahare cu vegetaţie abundentă, pe care fenomenul de deşertizare a distrus-o treptat). O Dogonii din Sudan au o ciudată ^cosmogonie cinetică: zeul Amma pune în mişcare *haosul static: rotirea, sporindu-şi acceleraţia, preface acest haos într-un ou uriaş din care, după ce e tăiat în două de zeu, dintr-o jumătate iese Yurugu, vrînd să domine universul, dar sortit să-şi urmărească etern partenerul din cealaltă jumătate, şi astfel se menţine echilibrul de forţe în univers. Un zeu principal, apărut mai tîrziu, e al *soarelui şi al ♦focului: *Lebe. o Boşimanii din Kalahari (cu etnonim propriu: san) au un zeu central (şi *strămoş totemic) *Cagn (Ikaggen), închipuit ca insecta Mantis reli-giosa (*călugăriţa); din sandalele aruncate în gol ale acestuia a luat fiinţă lumea, iar oamenii s-au născut din şerpi. • Triburile akan (Ghana, Coasta de Fildeş) şi baule (bazinul Congo) venerează un zeu comun, *Nyamye, socotit creatorul lumii, dar retras de la treburile acestei lumi (—> deus otiosus)y lăsînd guvernarea în seama soţiei sale *Asase Yaa> iar ♦antropogonia, în sarcina fratelui său *Anangama, care după ce
 i-a făcut pe oameni în cer, i-a coborît cu o frînghie pe ♦pămînt. • Grupul lingvistic banta de la sudul ecuatorului are un zeu suprem (cu numeroase variante onomastice:) *Mulungu, personificînd sintetic forţele naturii: triburile bantu cred de obicei că fulgerul e faţa lui, iar tunetul, vocea; alte triburi (herero) îşi reduc întreaga mitologie religioasă la *cultul strămoşilor care continuă, morţi, să trăiască sub pămînt; tribul baganda (Uganda) are însă o zeiţă a foametei: *Nagabonyi, şi un zeu al cutremurelor: *Musisi. % Hotentoţii (autodenumindu-se koi-koin) din Republica Africa de Sud cred că universul e divizat într-un Cer Roşu, stăpînit de zeul suprem *Tsui-Goab (strămoş tribal binefăcător, la obîrşie fie vrăjitor, fie insectă) şi un Cer întunecat, stăpînit de zeul răufăcător *Gaunab.        • In
 Dahomey (mai ales la tribul ewe), o făptură fantastică, Agazu, născută de soţia primului rege de la un leopard, este şi strămoş totemic şi zeu; însă divinitatea supremă, totodată teo-gonică şi antropogonică, e zeul *Nana-Buluku, ajutat în activitatea sa îndeosebi de *Gu, zeu al ♦fierului şi războiului, dar împiedicat adesea de zeul intrigant *Legba, singurul în stare să strice destinele stabilite. • Triburile yoruba (Nigeria) au, fără a-1 venera, un deus otiosus văzut ca un „proprietar al cerului“: *Olorun, care după primul gest cosmogonic a lăsat continuarea operei de organizare a lumii în seama zeului androgin *Obatala, iar îngrijirea pămîntului, crearea altor zei şi a oamenilor, în sarcina lu* *Odudua; yoruba mai venerează un zeu al ghi-
395
MITOLOGIILE TRIBURILOR AMERINDIENE
 citului: Ifa, şi o zeiţă a trocului, comerţului şi belşugului: *Aye Shaluga. • Zuluşii (Republica Africa de Sud) consideră creator al lumii pe zeul tunetului: *Unkulunkulu, care este şi strămoşul arhetipal al tribului, dar locuieşte în cer, unde e secundat de „prinţesa cerească" *Nom-kubuUvana, cea care le-a dăruit zuluşilor grînele şi i-a învăţat să facă berea, iar uneori apare printre ei, pe cîmp, în scop oracular; pretutindeni *magia cultuală e foarte dezvoltată, vrăjitorii tribali specializîndu-se mai ales în *divinaţie şi în confecţionarea *talismanelor. # Micul popor bini din Benin venerează un zeu complex: *Ogivu, al fulgerelor şi al *morţii, în acelaşi timp al sîngelui uman şi animal şi al sevei arborilor, ca element vital, devenind în epoca modernă şi zeul benzinei care mişcă automobilele. • Mal-gaşii (Madagascar) nu aparţin ariei mitologice a Africii şi în genere miturile lor sînt reduse numai la formele epice legate de cultul strămoşilor totemici; au totuşi un zeu regent: *Andria-manitra, imaginat ca un bărbat care locuieşte undeva departe şi poate face oricînd şi binele şi răul. • Acolo unde s-au menţinut formele religioase primitive, totodată sub influenţa şocantă a dificultăţilor existenţei (clima, lipsa apei, raritatea hranei), oamenii şi-au format şi menţinut credinţele înconjuraţi de evidenţa agresivă a naturii; de aici şi abundenţa zeilor oţioşi. Unde a pătruns misionarismul de diferite nuanţe (creştinismul cu principalele *rituri şi *secte, islamul cu ramificaţiile lui), timpul a operat fuziuni consolidate, cu excrescenţe uneori hibride. în Africa de Nord, creştinismul a pătruns din sec. I e.n., (de acolo provin atît sf. *Augustin, cît şi *erezia *donatiştilor. # Etiopia este creştină de rit monofizit, dar creştinismul îngloba, spre anul 1975, peste 38 milioane şi islamul peste 90 milioane de credincioşi.
§ Henri Lhote, A la decouverte des fresques da Tassili, Paris, 1958 (trad. rom., Frescele din Tassili, Bucureşti, 1966); E. E. Evans-Pritschard, Nuer Religion, London, 1956; Leo Frobenius, Und Afriha sprach, Berlin, 1912; id., Kulturgeschichte Afrikas, Ziirich, 1933 (trad. rom., Cultura Africii, I—II, Bucureşti, 1982); H. Deschamps, Les religions de VAfrique Noire, Paris, 1954 ; L. V. Tho-mas, R. Luneau, J. L. Doneux, Les religions d'Afrique Noire. Textes et traditions sacrăs, Paris, 1969; C. I. Gu-iian, Despre cultura spirituală a popoarelor africane, Bucureşti, 1964; EepTa M. WapeBCKaH, Cmapbte u Hoebie pe/iueuu mponunecKou u jodkhou Aifipunu, MocKBa, 1964 ; Basil Davidsohn, Old Africa Rediscovered, London, 1961 (trad. rom., Redescoperirea Africii vechi, Bucureşti, 1964); E. G. Parrinder, African Mythology, London, 1967; A. Werner, Myths and Legends of the Dantu, London, 1968; A. T. Bryant, The Zulu People as they were before the vthite Man came, Pietermaritzburg, 1949; Ben Burt, The Yoruba and their Godst London, 1977; E. Guerrier, La Cosmogonie des Dogons. L'Arche du Nommo, Paris, 1975
    mitologiile triburilor amerindiene Nu există o *mitologie unitară a numeroaselor triburi aborigene din America de Nord, după cum nu se poate vorbi de mitologii propriu-zise nici la fiecare trib în parte. Printre cauzele principale
e citată adesea migrarea multor triburi în căutare de teritorii mai ospitaliere. în genere, e venerat Marele Spirit dominînd lumea, care e guvernată (in pură concepţie animistă) de *spi-rite anonime de tipul *mana (numite variabil: arenda la irokezi, manitu la algonkini, pokunt la shoshoni, coen la athabascani, wakanda la siuxi). *Credinţele, nedesprinse de *fetişism, sînt situate între un *animism totuşi evoluat şi un anume *panteism popular, uneori cu oarecari diferenţieri nominalizate, alcătuind rudimente de *panteon. Adesea se crede în forţe antagonice: Mîna Caldă şi Mîna Rece, la algonkini, sau Mina Dreaptă şi Mîna Stingă la zuni. Algonkinii venerează, pe lîngă nenumăraţii *manitu anonimi, un Kitchi Manitu (Marele Spirit) care, cum povestesc băştinaşii din regiunea Marilor Lacuri, a creat lumea dintr-un grăunte de nisip procurat de un şoarece de pe fundul mării primordiale (sau, alteori, din carapacea unei broaşte ţestoase), iar mai tîrziu au fost făcuţi şi oamenii (din arbori), prima pereche trăind mult timp imobilă pînă cînd un şarpe a ros rădăcinile foştilor copaci şi a permis prima mişcare umană; algonkinii au şi un al doilea zeu creator, mai curînd *erou civilizator: *Na-nabozho, al cărui rol a început după ^potopul universal, cînd a refăcut lumea inundată şi a creat alţi oameni din pietre. Mai distinct e constituită mitologia populaţiei zuni (pueblos, din New Mexico, S.U.A.) avînd un zeu complex, totodată şi suprem şi creator: *Awonawilona, care se regăseşte în forme similare simplificate şi la alţi amerindieni: *Gudatrigakwitl (California), Tehoron Hiawakhon la irokezi; aceştia au de altfel o formă mai stranie de *mituri, poate influenţată nu atît de prezenţa religioasă a europenilor, cît de cea administrativă: zeii irokezi personifică lumina zilei, cutremurele, medicina, vîntul, florile, *viaţa, dar „zeu" este de fapt pentru ei o noţiune intermediară între „cel care porunceşte" şi „cel care controlează"; astfel, *Atotarho este personificarea forţelor dezlănţuite ale naturii. Foarte răspîndită e peste tot zoolatria, socotindu-se că unele mamifere sau păsări (coyotul, *corbul, de ex., corbul Yel la tlinkiţi) pot efectua modificări esenţiale în existenţa lumii şi a oamenilor. în miturile multor triburi sudamericane apare stăruitor tema inventării *morţii, de obicei din neglijenţa sau ticăloşia unui personaj de importanţă secundară. E frecventă şi prezenţa eroului civilizator sau a zeului mîntuitor (de ex., *Pariakaka). Mai rar se manifestă *cultul solar: natchezii (Mis-sisipi) au şi un *dans ritual al soarelui, executat în cadrul unei festivităţi religioase de vară.
§ L. Spence, Myths of the North American Indians, Washington, 1927; Paul Radin, The Story of the American Indian, New York, 1934 ; B. Peret, Anthologie des mythes, Ugendes et contes populaires d'Amirique, Paris, 1960; C. Burland, North American Indian Mythology, New York, 1964 ; II. Osborn, South American Mythology, Feltham, 1968 ; A. Hultkrantz, Les religions des Indiens primitifs de VAmirique, Stockholm, 1963 ; Cin-
MITOLOGIILE TRIBURILOR POLARE
m
tecul bizonului. Din literatura pieilor roşii, antologie de DanJGrigorescu, Bucureşti, 1978
     mitologiile triburilor polare *Şamanismul, de origine nord-siberiană, e dominant la toate populaţiile arctice, adesea *şamanul tribal fiind considerat şi zeu sau cel puţin un vrăjitor >*tn legătură cu *duhurile şi care cunoaşte viitorul şi alte taine ale mediului ambiant. # Eschimoşii (Alasca, Labrador, Groenlanda), pe lîngă formele inferioare de *animatism şi de venerarea şamanului (*Angekok), a cărui forţă e colosală, el dirijînd toate *spiritele, benefice sau malefice, dau importanţă decisivă *magiei; scopurile ei sînt medicale, dar şi exorciste, iar *amuletele şi *descîntecele utile la *vînătoare şi pescuit se moştenesc sau se vînd scump, ca şi duhurile (un spirit protector poate fi cumpărat cu minimum 200 dolari); totuşi eschimoşii am şi cîteva divinităţi diferenţiate: *Hila, stăpîna *cerului, şi mai ales zeiţa mării, *Sedna (în Labrador, în ipostază masculină: Torngarsoak), de care depinde apa mării cu vietăţile ei, deci în ultima instanţă, pentru triburile de vînători şi pescari, traiul esenţial. • Laponii au o divinitate importantă ocrotind renii: Luot-Hozik, imaginată cu faţă şi picioare omeneşti, însă cu trupul în blană de ren; dar *cultul principal e al Zeului-peşte *Akkruva (cap şi trunchi uman terminat în coadă de peşte); celelalte divinităţi, secundare, par însă împrumutate de la finlandezi (Peive: ♦soarele, Aieke: viscolul). Cultul lapon al ♦strămoşilor e decisiv în asigurarea vînatului şi în speranţa dirijării fenomenelor meteorologice.
 •  Tungusii (Siberia) practică un şamanism aproape total, ei fiind şi autorii noţiunii de şaman (în lb. tungusă: om în stare de surescitare sau cu manifestări de frenezie, în ultimă analiză
 —  iluminat). # Un mit cosmogonic aparte au samoezii (Siberia, pen. Taimîr): *Num creează pămîntul neted, dar *mamutul, trecînd apoi peste el, îl răscoleşte producînd relieful care îngreunează deplasările oamenilor. • La iakuţi, alături de şamanism (pot fi şamani şi femeile, socotite mai înzestrate în manevrarea puterilor supranaturale), există un puternic cult al ♦fierului, legat direct de cultul *focului. Cre-zînd într-un duh al fierului, iakuţii venerează pe fierari pentru ştiinţa modelării metalului în foc; iar focul, ocrotit şi el de un spirit (reprezentat de obicei în forma idolatră a amnarului de lemn, sculptat antropomorf ic), în distribuţia lui casnică are cîte un patron al vetrei, care e tatăl familiei. Există şi un simulacru de *panteon, patronat onorific, dar distinct, de *Ayu-Toyon, lumea fiind însă mai mult sub controlul grupului de divinităţi infernale, conduse de Arsan-Duolai (Moşneagul Subpămîntean). în mitul cosmogonic iakut (înrudit cu *cosmogonia triburilor uralo-altaice şi fino-ugrice), la început nu erau decît *apa şi două păsări: una albă în zbor, alta neagră plutind; prima i-a cerut celeilalte un strop de mîl, care i-a fost adus din mare şi, descîntat de pasărea albă, a crescut pînă a devenit pămînt; pasărea neagră ascunsese în guşă pentru sine o parte din mîl, care se dezvoltă deopotrivă sub vraja *descîntecului; ca să nu
 se sufoce, pasărea neagră îl scuipă, făcînd astfel munţii şi stîneile; ambele păsări certîndu-se în acel moment, cea albă face tot ce e bun, cea neagră — tot ce e rău.
§ Knud Rasmussen, The Intellectual Oulture of the Iglulih Eskimos, Copenhagen, 1929; N. G-ubser, The Nunamiut Eskimos, New Haven, 1965; H. A. Anescee» TpaduifuoHHbie pemzuosHvie eepoeanun xKymoe e XIX hoh. XX ee., HobochShpck, 1975*1
     mito sferă Sferă spirituală care, produsă de intelectul uman în ipostazele sale de gîndire mitică, înconjoară prin acumulare istorică şi răspîndire geografică, în mod permanent, omenirea planetară şi este expresia vocaţiei de cunoaşte^ prin *mituri şi a propensiunii religioase a lui homo sapiens, pe tot parcursul existenţei acestuia. Întrucît miturile nu aparţin numai unei epoci preistorice sau istorice arhaice, ci se nasc neîncetat, generate în fiecare epocă de alte condiţii ambientale, stări psihice ale grupurilor sociale şi cauze intime insuficient înţelese, precum şi pentru că nevoia omului de a-şi reflecta conştiinţa în mituri rezidă în însăşi nevoia lui de a-şi explica lumea integral, însă mereu în întîrziere faţă de apariţia noilor probleme sau în raport cu complexificarea problemelor vechi, se poate vorbi de o mitogenezâ neîntreruptă. Ad-miţînd că, prin miturile ei, omenirea participă la existenţa cosmică sau cel puţin că, prin ele, ea se integrează într-un sistem de referinţă identificabil cu întregul ei univers spiritual şi că, mitul este expresia concretă a actului psihic prin care omul oricărei epoci îşi asumă propria sa responsabilitate pentru existenţa universului, se ajunge la concluzia că orice mit devine totdeauna un răspuns al unui grup uman la o realitate, perceptibilă sau dedusă, din lumea fenomenală, dar care îi depăşeşte posibilităţile intelectuale şi documentare din momentul dat. în această perspectivă, miturile milenariste (-+ milenarism), formate sub influenţa * Apocalipsului lui Ioan Teologul, au creat un cadru specific mitului ufologist (-+ farfurii zburătoare) din sec. XX, avînd şi el un caracter milenarist, chiar dacă nu şi-a fixat un termen calendaristic precis pentru împlinirea aşteptărilor. Dacă sînt examinate etapele acumulative din evoluţia cunoaşterii omeneşti, se poate observa că miturile sînt nişte organisme vii care însoţesc pas cu pas istoria omenirii pînă în prezent şi probabil nu o vor părăsi încă multă vreme. Pe temeiul acestor argumente a putut să fie formulată teoria mitosferei (cf. Victor Kernbach, Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984, p. 36—37, unde se ajunge la următoarea concluzie: „Iată prin urmare de ce am putea vorbi de o mitosferă ca sistem de expresie absolut al uneia dintre cele mai profunde şi insondabile nişe spirituale ale speciei homo. Această mitosferă este un sistem stabil, chiar dacă detaliile i se modifică de la o epocă la alta: şi nu este sigur că modificările din mitosferă sînt determinate de modificările parametrilor istorici ai psihosferei, întrucît e posibil ca tocmai mitosferă, modificîndu-se,, să dicteze modificările generale ale structurii
397
MITURI ASTRALE
psihice esenţiale a speciei. Aşa, de exemplu, de la distanţă s-ar putea crede că expansiunea ştiinţelor tehnice şi mai ales a rezultatelor strict aplicative ale acestora, pătrunzînd în cotidian, ar fi un fenomen determinant pentru întreaga psihosferă din sec. XX, ca o consecinţă din ce în ce mai vădită a tehnocraţiei ce se stabilizează în lumea de azi [...]. Dar de fapt expansiunea tehnologică e un fenomen determinat de etapa cea mai recentă a mitosferei. Fenomenul ca atare e vechi şi a început odată cu societatea cinegetică; acum el este însă în preajma punctului critic. Mitosfera, cea mai compactă dintre sferele spirituale care înconjoară planeta noastră şi cea mai stabilă istoric între toate sistemele spirituale, este totodată cea mai fluctuantă în vibraţia ei orientativă, deoarece omul îi umple neîncetat golurile informaţionale cu mituri."). Au mai existat unele observaţii, laterale însă realiste, asupra mitogenezei din sec. XX, dar nu toate au înţeles mitul dincolo de aspectul lui simbolic. Astfel, un cercetător al efectului publicităţii asupra populaţiei din a doua jumătate a sec. XX, remarcînd că „imaginile mărcii sînt reprezentări colective încărcate de aspiraţii, de idealuri, de sentimente" şi că „se înrudesc prin aceasta cu miturile", conchide că „mesajul publicitar tinde [...] spre naşterea unui fel de mitologie, din obiectul cotidian" (David Victoroff, Psychosociologie de la publicite, Paris, 1970, p. 134). Miturile sînt unul dintre instrumentele principale de adaptare a conştiinţei umane la realitatea naturii; cînd sînt ritualizate, ele devin nu numai canalul senzorial de legătură între conştiinţă şi realitate, dar şi cordonul ombilical între omul biologic şi natura cognoscibilă, întrucît cunoaşterea naturii nu este un act limitat al conştiinţei istorice şi nici adaptarea biologică a omului nu are un termen final, din cauza dublă atît a interesului spiritual niciodată saturat, cît şi a neîncetatei expansiuni fizice a omului în spaţiu şi în timp, în condiţii mereu nesimilare şi cu rezultate mereu noi. Cum experienţa umană este deseori tulburată de noile impacte, vom găsi aici explicaţia permanenţei mitosferei, ca fenomen obiectiv şi inevitabil.
    Mitrâ Zeu arhaic, în *mitologia vedică, unul din grupul *Aditya, suveranul divin al sola-rităţii spiritului şi al luminii; venerat alături de *Vâruna în epoca vedică, era considerat atunci stăpînul zilei, faţă de Vâruna, care patrona noaptea; aceşti doi zei se completau şi prin alt dublu atribut: guvernarea în echilibru a ^cerului şi *pămîntului, totodată amîndoi asi-gurînd veghea divină asupra tuturor fiinţelor şi paza cotidiană a lumii. împreună cu Vâruna, M. era şi ocrotitorul sentimentului religios, ’de asemenea pedepsitorul ^păcatului. Deşi înrudit onomastic cu zeul iranian * Mithra, este totuşi omologul zeului iranian suprem, *Ahura-Mazda. In *simbol curent, Mitra personifică ziua, aşa cum Vâruna personifică noaptea. Un episod din Satapatha ’ brahmana (reluat de Kâlidâsa în drama V ikramorvasi) povesteşte cum cei doi zei, îndrăgostiţi de *Apsara *Urvagit îşi rezolvă rivalitatea blestemînd-o pe fecioara cerească
să-şi strămute viaţa pe pămînt (—► blesteme), astfel că ea devine soţia regelui Pururavas, întemeietorul dinastiei selenar© în India legendară-în epoca post-vedică, M. (ca şi toţi ceilalţi 11 Aditya) nu mai personifică decît" una dintre formele de manifestare şi de situare cerească a soarelui, în cadrul cercului complet de personificări zodiacale ale grupului Aditya, devenite divinităţile lunilor anului.
    mituri astrale Categorie de *mituri legate de corpurile cereşti (stele, constelaţii, planete, soare, lună), care sînt considerate aproape totdeauna o lume de dincolo şi despre care se crede aşadar că sînt populate de fiinţe supranaturale (*spirite, *zei); acolo se transportă uneori, mai ales postum, foarte rar antum, şi unii oameni muritori. în *mitologia primitivă, lumea astrală este o dublură a lumii umane: în ^religiile mitologice evoluate, lumea astrală constituie modelul divin, *arhetipul lumii umane. Din epocile timpurii totemice (-+ totem), s-au conservat identificări mitice ale constelaţiilor cu diferite imagini de animale sau de oameni executînd acte arhetipale (de aici şi originea nomenclaturii astronomice moderne). La multe popoare antice politeiste (sumerieni, babilonieni, asirieni, în parte şi chinezi, de regulă la azteci, mayaşi şi alţi precolumbieni, iar uneori chiar la greci şi romani), fiecare zeu poseda un astru, fie ca sediu, fie ca emblemă, fie ca imagine vizibilă prin *teofanie. Desigur, religiile monoteiste (-+monoteism), în primul rînd *iudaismul şi *creştinismul, resping orice identificare a spiritului divin cu lumea astrală, socotind aceasta chiar sacrilegiu, deoarece divinitatea este din afara lumii create de ea. Zoomorfizarea şi antropomorfizarea constelaţiilor traduce adesea mituri particulare ale luptei între personajele mitice (de ex., la greci ♦Dioscurii/constelaţia Gemenilor sau la azteci conflictul între zeii *Tlaloc şi *Quetzalcoatl). Cel mai răspîndit mit popular, nelipsit aproape din nici o mitologie a lumii, este cel din tema Soarele şi Luna (ca fraţi sau amanţi despărţiţi, care îşi alternează prezenţa pe cer, spre a nu se mai întîlni niciodată). în *mitologia greacă, mai ales în cea hellenistică literaturizată, a existat o categorie de mituri despre strămutarea oamenilor în stele (Kaxa-axspia^âv) — o temă predilectă în poezia alexandrină. *Origenes, născut şi trăind în Alexandria şi supus influenţelor şcolii platonice şi ale celei stoice, atribuia astrelor o viaţă proprie şi chiar o raţiune autonomă (în ciuda apartenenţei sale ferme la creştinism). Mitologia astrală a avut un important rol în dezvoltarea observaţiilor astronomice primitive şi în consolidarea astronomiei empirice. Din m.a. s-a născut şi * astrologia; deopotrivă, m.a. au condus la împărţirea zodiacală a cerului (£fî>ov — fiinţă, animal, de unde, apoi, noţiunea *zodiac); cerul fusese divizat, probabil, începînd din Mesopotamia şi China, în zone sau semne zodiacale, sistemul difuzîndu-se apoi la numeroase alte popoare. în sec. XX, într-un mod particular, sub influenţa indirectă a cercetărilor exobio-logice şi directă a neomitului *farfuriilor zbu-
 MIXCOATL
398
rătoare, miturile astrale au început a fi reconsiderate, dar îndeosebi ca pseudomituri.
§ F. Boli, K. Bezold, Stemglaube und Stemdeutung. Die Geschichte und das Wesen der Astrologie, Leipzig—Berlin, 1926
    Mixcoatl Zeu toltec al norilor, adorat ulterior şi de azteci (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) care, investindu-1 cu acelaşi atribut, îi acordau epitetul curent Şarpele-de-nor. După unele interpretări, M. ar fi putut să fie zeificarea fondatorului mitic al primei dinastii toltece, asasinat — după o tradiţie — de un uzurpator. Probabil printr-o suprapunere de ♦mituri s-a ajuns la varianta în care memoria lui M. este restabilită de fiul său Ce Acatl Topiltzin; recucerind tronul patern, acesta se dă drept încarnarea zeului *Quetza,lcdatl şi îşi instalează capitala în oraşul Tollan (Tuia), devenit cetatea sacră a acestui zeu. Potrivit unui mit paralel, în anul corespunzînd anului 999 din era noastră Quetzalcoatl (fie zeul însuşi, fie presupusa lui încarnare) ar fi plecat pentru totdeauna spre Ţara Maya sau în ♦cer.
    mîntuire; salvare (lat. salus — sănătate, scăpare ; grec. aaxiipia — eliberare de rău) Speranţa salvării omului religios din captivitatea răului, reprezentat fie de primejdia ♦păcatului (căruia i se adaugă, în *iudaism şi în *creştinism, povara păcatului originar), fie de suferinţa perpetuă a existenţei (în ♦budism), fie în genere de constrîngerile *vieţii sau de ♦moarte. Raportul dintre păcat şi mîntuire determină specificul structural al unor ♦religii teiste (-+ teism), ca iudaismul, mai ales creştinismul şi întrucîtva ♦islamul; dar contribuie deopotrivă şi la constituirea profilului unor religii orientale (—► maz-daism, budism, maniheism) sau la mecanismul doctrinei religioase a ♦gnosticilor; de aceea aceste religii se numesc şi religiile salvării (după termenul german Erlosungsreligionen), ele deosebindu-se astfel de aşa-numitele religii păgîne, unde noţiunea de m. e cu totul secundară şi se referă doar la situaţii particulare (de ex., la greci şi la romani, un +zeu putea fi considerat salvatorul patriei, al unei cetăţi, al unei expediţii militare); pentru egipteni, m. însemna asigurarea eternităţii postume. Forma absolută apare abia în iudaism: ♦Yahweh îşi salvează poporul ales dintr-un şir de împrejurări catastrofale, iar fiecare credincios se lamentează în ♦rugăciuni (cf. în ♦ Biblie — Psalmii, cărţile profeţilor: -► profeţi) ca un ins supus stării tragice a înstrăinării sociale şi cosmice; din acest motiv, în iudaism m. e cerută ca formă integrală şi deci nu mai este doar un act divin, ci se confundă cu noţiunea de divinitate. Mîn-tuirea creştină e concepută spiritualizat, chiar dacă include şi ideea de resurecţie trupească la Judecata de Apoi; în genere salvarea, în ♦credinţa creştină, echivalează cu eliberarea omului de povara păcatului originar al lui ♦Adam, prin ♦sacrificiul de sine al lui ♦Isus Christos (numit de aceea Mîntuitorul) y căci acest sacrificiu e socotit actul de răscumpărare a omenirii. Anterior, profesase o doctrină riguroasă a sal-
vării *zoroastrismulf anume prin ♦focul escatologic final, cînd urmează să apară şi mîntuitorul ♦Saoshyant. în ♦secta islamică şiită (-+siiţi) se prevede o salvare, precipitată de reapariţia Imamului Ascuns (*Mahdi), cu implicaţii însă imediat politice. Dimpotrivă, în budism, forma absolută de mîntuire (-+ mokşa) are caracter abstract, însemnînd eliberarea din ciclul reîncarnărilor (*samsăra) şi asigurarea stingerii finale în *Nirvăha; implicînd numai sufletul, nu şi trupul considerat piedică, doctrina soteriologică budistă găseşte în ♦contemplaţie mijlocul omenesc deliberat de salvare prin forţe proprii; numai doctrina *Mahăyana admite ajutorul dat omului de divinităţile din clasa ♦Bodhi-sattva. Pentru ♦gnostici nu exista decît m. prin mîntuitorul mîntuit el însuşi în exerciţiul său ascetic (—► ascetism) ; această metodă a dus apoi la forma de autosalvare predicată de ♦teo-zofie. Sub influenţa ideii religioase de m. s-a format însă şi o idee de m. laică, fie aceea descrisă în utopii, care solicită efortul colectiv conjugat al omenirii, fie cea profesată de diverse categorii politice, care vizează salvări terestre locale, pentru generaţia curentă sau pentru generaţiile viitoare. (-*$oteriologie )
§ W. Staerk, Die Erldsererwartung in den Ostlichen Re-ligionent Stuttgart, 1938; K. LOwit, Weltgeschichte und Heilsgeschehent Zliricii, 1957
    Mjolnir Ciocanul miraculos al zeului ♦Thorr din ♦mitologia scandinavă, lovind cu iuţeai ă fulgerătoare (interpretabil şi ca alegorie a trăsnetului), fiind irezistibil şi, după ce era aruncat într-o ţintă, întorcîndu-se în mîna zeului ca un soi de bumerang. M. izbeşte sfărîmînd; confecţionat din ♦fier (de piticul metalurgist ♦Sindri) e un ♦simbol al raportului dintre ♦elemente. Lansat de zeu, ciocanul se autodirijează spre ţintă, lovind-o fără greş, indiferent de calitatea de ţintaş a aruncătorului: are şi alte virtuţi: e inalterabil, iar la dorinţa lui Thorr se poate miniaturiza, încît zeul şi-l ascunde discret1 în palmă; de asemenea, ciocanul e plurifuncţional: pe lîngă fulgerul pe care-1 degajează, cu el este aprins rugul sacru al lui ♦Baldr şi tot cu el Thorr îşi regenerează cei doi *ţapi de ham, după ce fuseseră mîncaţi; un detaliu ciudat: Thorr nu apucă niciodată ciocanul fără să-şi bage mîna într-o mănuşă izolatoare. După pieirea (în ♦ Ragnarokr) a lui Thorr, M. e moştenit de fiii zeului, ♦Magni şi ♦Modi.
    Mnemosyne ♦Titanidă care personifică, în ♦mitologia greacă, memoria (amintirea individuală şi memoria colectivă a lumii). Iubindu-se în taină cu ♦Zeus, în Pieria, 9 nopţi, naşte pe cele
9  ♦Muze. ♦Hesiod o numeşte „regina măgurilor Eleutheriei“ (din Beoţia). Prin cele 9 Muze, M* era considerată producătoarea activităţilor spiritului, iar pentru Hesiod (Theogonia, prologul)„ acest act determină acţiunea de educaţie a oamenilor în sens moral şi justiţiar; aşadar, rolul zeiţei este esenţial în fenomenul de răspîndire a culturii. Diodor din Sicilia, insistînd asupra genealogiei zeiţei născute din cuplul ♦Uranos-Gâ (*Gaia), sugerează un ♦simbol mai profund,
 399
MOARTEA
anume al uniunii sacre între *cer şi *pămînt, întrucît memoria personificată a lumii este un produs cosmic. Pausanias (Călătorie tn Grecia, IX, 39, 8) atrage atenţia asupra unei perechi de izvoare din preajma unei peşteri beoţiene: unul al memoriei (patronat de Mnemosyne), altul al uitării (patronat de * Lethe).
    Mnevis (egipt. Merwer) Divinitate din Mitologia egipteană, avînd aspectul unui taur negru (adorat îndeosebi la Heliopolis), cu discul solar între coarne, deoarece era socotit o *teo-fanie accesibilă a zeului soarelui *Re.
    Moai Numele generic autohton al statuilor gigantice din Insula Paştelui (ins. Matakiterani), legate probabil de un străvechi *cult enigmatic local al *strămoşilor. Aproape identice, reprezentînd feţe prelungi, acoperite de un fel de tichii pe creştet, înfipte aproape direct într-un torace fără relief, neavînd similitudini în sculptura religioasă a lumii, statuile masive M. sînt dispuse radial, potrivit *credinţei actualilor pas-cuani, ca să supravegheze toate sectoarele lumii. Chipurile lor sobre, cu gurile strînse, cu ochii fixaţi în zări, simbolizează aparent o aşteptare încordată şi o tăcere aproape arhetipală. Numărul statuilor inventariate: cca 700 amplasate pe pantele vulcanului stins Rano Raraku, neridicate
 —  450 şi alte cca 150 statui părăsite în cariera de tuf din craterul acestui vulcan. Statuile coborîte pe platoul insular erau montate în numeroasele sanctuare (ahu); unul din ele se numeşte Ahu Tepeu (cf. divinitatea mexicană *Tepeu, descrisă în *Popol Vuh). Aceste incinte, păzite de cîte un M., sînt totodată şi morminte. Statuile M. variază ca înălţime între 5 şi 21 m. Problema transportării lor în vale a rămas în stadiul controverselor, faţă de tradiţia derutantă, comunicată invariabil de pascuani exploratorilor (de la căpitanul Cook, la Alfred M6traux, preotul Sebastian Englert, Arne Skjosvold, Thor Heyerdahl sau Miloslav Stingi), că „Moai mergeau singuri", în mers legănat, ziua — puşi în mişcare de preoţii ivi atua, iar noaptea făceau popas. Experienţa de transport şi ridicare a uneia dintre cele mai mici statui, întreprinsă de Heyerdahl, nu este concludentă.
 § Alfred Metraux, L’île de Pâques, Paris, 1941; Francis Mazidre, Fantastique île de Pâques, Paris, 1965 (trad. rom., Fantastica Insulă a Paştelui, Bucureşti, 1975); Miloslav Stingi, Posledni Răj, Praha, 1974 (trad. rom., Ultimul Paradis, Bucureşti, 1981)
    moartea Finalul ireversibil al existenţei vii, considerat de numeroase *religii şi prezentat în cele mai muJte_*mitologii ca o etapă existenţială, o formă diferită a *vieţii, sau ca punte de trecere spre altă ipostază. Conştient că e supus m. şi neştiind ce este de fapt m., altceva decît momentul care marchează încetarea vieţii, adică a mobilităţii corpului şi conştiinţei sale de sine, omul şi-a construit întreaga gîndire mitofilosofică şi dogmatica religioasă, întemeiată pe raportul între cele_două noţiuni esenţiale în care se reflectă existenţa sa controlată. Astfel, religiile îşi stabilesc structural orientarea doctrinară în primul rînd în funcţie de atitudinea lor faţă de
 m., adică după cum consideră că m. este: un scop al vieţii (-+ mitologia egipteană), o etapă în desăvîrşirea existenţei (-* brahmanism, budism mahayanist), anihilarea existenţei (budism clasic), strămutare în alt tip existenţial (-+ animism, totemism şi alte forme religioase primitive), tribunal al vieţii (-* mazdaism, creştinism), încetarea existenţei corporale (-> iudaism), reintrarea. în substanţa naturii (toate formele religioase şi laice de *panteism), transferul ca atare în condiţia celestă (doctrina lui *Zamolxis, în Mitologia dacogetică), o etapă a *mîntuirii (budism, creştinism). Indiferent dacă o religie consideră m# ca o încetare sau ca o modificare a existenţei, predica fiecăreia explică sau contracarează tha-natofobia — teama omenească de m. — care este generală şi organică, ţinînd direct de instinctul de conservare, inclus prin afecte în conştiinţă unde, sub aparenţa unui exerciţiu al raţiunii, se înrădăcinează ca simplu reflex condiţionat. ~ Simbolurile thanatofobiei In concepţia *mozaismului timpuriu, m. era considerată nu numai pedeapsă, dar şi *blestem, a cărui purtătoare este întreaga omenire, devenită muritoare prin *păcatul iniţial al lui *Adam: „Viaţă şi moarte ţi-am pus dinainte, binecuvîntaro şi blestem (V.T., Deuteronomul, XXX, 19). Teama de m. ca de o pedeapsă este prezentă în Mitologiile din Mesopotamia şi în * escatologici Americii precolumbiene; un *simbol absolut se găseşte în teama de moarte a lui *Enkidu, ca şi în plîngerea lui *Ghilgamesh — care a întreprins şi o dificilă expediţie după planta nemuririi; iar pentru azteci, teritoriul subpămîntean postum (*Mictlan) echivala cu un „loc de groază". Doctrinele religioase şi cele filosofice care au înfâţişăXnDmuTca                           suflet
 nemuritor au fost totdeauna expresii adş thanatofobiei generale, 'căreia Îi este necesară speranţa că m. nu va curma totuşi total existenţa (socraticii şi platonicienii, *orfismul, pitagoreicii, creştinismul, budismul mahayanist, islamul); în mozaismul timpuriu, deşi considerată un blestem, m. e totuşi deposedată de tragism /^Tribunalul vieţii Se disting două forme principale: una solară: *psihostasia din *miturile funerare ale Egiptului, în cadrul căreia *Maat cîntăreşte inima mortului în faţa consiliului de judecată prezidat de *Osiris; alta sumbră, a Judecăţii de Apoi, încadrată în viziuni escatologice şi apocaliptice înspăimîntătoare, asociate cu distrugerea lumii (războiul final dintre *Ahu-ra-Mazda şi * Angra-Mainyu, în * Avesta, Războiul ceresc între *Isus Christos şi *Satan, în
 * Apocalipsul lui Ioan Teologul. ^Ţinta existenţei Toate etapele religiei egiptene au considerat viaţa o simplă pregătire pentru stadiul superior — viaţa în moarte, ceea ce explică grija deosebită pentru morminte (-+ piramide) ; creştinismul a moştenit indirect o nuanţă a concepţiei egiptene, infiltrată în ideea de mîn-tuire prin răscumpărare sacrificială („cu moartea pre moarte călcînd"); sub alt raport, fără o concepţie precisă a finalităţii, dar cu o înţelegere a caracterului inevitabil al fenomenului, eschimoşii consideră m. un eveniment absolut necesar,
MOARTEA
400
 instituit spre a se împiedica suprapopularea nelimitată a pămîntului. ^Desăvîrşirea vie-ţiişi eliberarea de viaţă în religiile Indiei, ciclul de reîncarnări (*samsăra) asigură desăvîrşirea şi, prin aceasta, revărsarea sufletului individual (*Ătman) în sufletul universal (*Brahmăn) şi deci dispensarea de conştiinţă prin contopirea cu izvorul absolut, cînd raportul între subiect şi obiect nemaiexistînd, dispare şi orice simulacru de dualitate, adică de imperfecţiune: într-un sens apropiat, m. era privită ca un merit al desăvîrşirii şi de alte popoare (celţi, daci). Budismul a precizat actul m. absolute ca o formă de eliberare din existenţă, adică din suferinţă, meritul desăvîrşirii fiind aici răsplătit cu stingerea în ♦Nirvana; concepţia nu e unică: ♦secta din Qumran a* ♦esenienilor privea m. ca pe o răsplată, membrii sectei murind fericiţi chiar şi în tortură, întrucît erau convinşi că sufletele lor, eliberate „din cătuşele trupeşti, pornesc în sus, bucuroase, ca şi cum s-ar fi eliberat dintr-o lungă sclavie" (Iosephus Flavius, Războiul iudeilor, II, 154); aceeaşi formă de bucurie a eliberării se citează la daci care socoteau că ajung corporal, prin ♦sacrificiul morţii, către ♦Zamolxis, sau la unii filosofi greci (pentru ♦Platon, m. este eliberarea sufletului nemuritor din închisoarea trupească muritoare). ^Strămutare şi continuitate ♦Credinţă răspîndită la populaţiile primitive, pentru care m. nu înseamnă decît continuarea altui gen de viaţă, după cum remarcă L. ♦L6vy-Bruhl: „Omul, la moartea sa, încetează să mai facă parte din grupul celor vii, însă nu să existe. El a trecut numai din această lume în altau (UÂme primitive, Paris, 1927). Marile religii ale civilizaţiilor antice au dezvoltat această credinţă, considerînd m. numai o schimbare de condiţie existenţială şi de cadru, de unde şi complicatele preparative funerare (—► funeralii) implicînd obiecte, alimente, soţii şi sclavi (la sciţi, defunctul era îngropat călare) şi chiar o locuinţă confortabilă (de la gorgane şi tumuli, la mausolee şi piramide); la japonezi (—> shintoism), m. e o cale de transfer în urmaşi, omul trăind atîta timp cît are posteritate, dar murind de fapt cînd îi moare ultimul descendent. în acest concept, m. „este un sfîrşit care e urmat îndată de un început nou", cum precizează Mircea ♦Eliade (Mythes, reves et mysteres, Paris, 1957), care vede în această categorie religioasă considerarea m. ca un „rit de trecere", de aceeaşi valoare cu naşterea si iniţierea. ^ Anihilarea existenţei Mai rară, această concepţie nu pare a viza
o  formă absolută; sînt citate unele credinţe primitive (papuaşii considerînd m. dispariţie totală, sufletul însuşi pierind curînd după trup; hotentoţii, care cred că oamenii mor de tot, ca animalele), fără o certificare mitologică precisă; în budism însă aneantizarea în Nirvana nu e o dispariţie decît a sinelui, a insului; iar în concepţiile antispiritualiste, ţinînd de raţionalismul ateu (-* ateism), anihilarea e compensată fie de concesia panteistă a revărsării în natură, fie de idealul continuităţii în operă
şi în urmaşi. ^ Pedeapsă universală în unele credinţe africane, amerindiene şi polinesiene se consideră că m. ar fi putut să nu existe dacă nu ar fi survenit un accident arhetipal, o eroare din epoca ♦antropogoniei primordiale, lipsită însă de implicaţie morală; aceeaşi formă se regăseşte în mozaismul timpuriu: eroarea este păcatul originar al lui Adam, dar vechii evrei au privit această eroare din unghi moral, astfel că pedeapsa mortalităţii devine o pedeapsă penală; la început fără cadrul unei escatologii spectaculoase, m. nu este decît un somn adînc în care sufletul, despărţit de trup, trăieşte în pămînt, mai tîrziu sub pămînt (în *Sheol), singuratic, fără conştiinţă de sine şi fără memorie (aşa cum, ulterior, umbrele morţilor coborau, pentru greci, în *Hades, unde exista un „jilţ al uitării"), şi numai sufletele merituoase pot trăi în preajma lui ♦Yahweh; m. în conceptul biblic (-+ Biblie) nici nu e definitivă: la venirea lui ♦Mesia, sufletele vor reintra în trupurile lor, spre a fi gata pentru Judecata de Apoi. Creştinismul reia conceptul puniţional, care este definit în N.T.: „Simbria păcatului este moartea" (Pavel, Romani, VI, 23); nici iudaismul, nici creştinismul nu evită să privească m. ca un act absurd, pe care însă îl explică şi îl consideră posibil şi justificat în funcţie de voinţa şi raţiunea lui Yahweh (♦Dumnezeu). ^ Mîntuirea prin moar-t e S-a considerat greşit că disputa creştinismului cu intelectualismul concepţiei filosofice greceşti asupra ideii de moarte ar fi generată de o thanatofobie creştină; împrumutînd din iudaism ideea de pedeapsă pentru păcatul originar şi ideea de absurditate cuprinsă în actul decesului, creştinismul a considerat totuşi m. o poartă spre adevăratul scop omenesc — salvarea sufletului, adică speranţa întoarcerii în teritoriul primordial: *Edenul; vocaţia martirajului creştin din epoca timpurie este de altfel o replică practică adresată oricărei thanato-fobii. ~ Reintrarea în obîrşia universului e văzută ca întoarcere în ţărînă a trupului (m. în concepţia biblică) sau ca recontopirea sufletului individual cu universul (m. în brahmanism); aceste două direcţii determină de fapt orientarea actelor tehnice de ♦ritual funerar: înhumarea (practicată de religiile pendente de o antropogonie ♦hfconică); îmbălsămarea (în credinţele referitoare la revizi-tarea postumă a trupului de către suflet); incinerarea (derivînd fie din divinizarea ♦focului
—  sufletul fiind atunci omologat cu fumul care urcă de pe rugul funerar spre cer, fie din sacralizarea absolută a ♦cerului ca loc de întoarcere a vieţii în stare de ♦element pur); abandonarea cadavrelor — ca inutile sau primejdioase de contaminare sau de sacrilegiul impurităţii faţă de puritatea ♦pămîntului şi a focului — pe platforme speciale, la îndemîna păsărilor de pradă şi a cîinilor vagabonzi (în Iranul *zoroastrismului). Totuşi, nici o religie nu a abordat direct definiţia morţii (de altfel, pînă în prezent, nu există o definiţie satisfăcătoare;
 401
MOISE
 nici în biologie sau în medicină). Explicaţia faptului, dată încă de *Epicur, rămîne deocamdată validă: omul nu se întîlneşte de fapt cu moartea sa, deci ea nu există pentru el. în toate mitologiile, „moartea este o ruptură de nivel ontologic şi totodată un rit de trecere" (Mircea *Eliade). Născută din thanotofobie şi alimentată de speranţa prelungirii vieţii, ideea de imortalitate nu s-a generalizat totuşi în mitologiile lumii; acolo unde această idee este prezentă sau chiar activă, interpretările diferă. Principalele concepte-cheie se află în 3 formule: doctrina upanişadică — pentru care, atunci „cînd toate dorinţele care sînt în inima sa încetează, muritorul devine nemuritor şi îl dobîndeşte pe Brahma aici", pe pămînt (Katha Upanisad,
 II, 6, 14^; mitul druidic (—* druizi), conform căruia există un rezervor limitat de suflete pentru univers, iar astfel ele transmigrează între diferite specii, moartea nefiind decît un simplu tunel sau pasaj în continuitatea vieţii, între lumea aceasta şi lumea de dincolo; credinţa creştină a cărei concluzie, în acest înţeles, a sintetizat-o papa Ioan Paul II (1980), afirmînd că frica legitimă de moarte a oamenilor şi-a găsit soluţia în creştinism, care oferă pilda bucuriei învierii lui Isus Christos. Ideile lăturalnice (fie cea religioasă — a nemuririi prin urmaşi, fie cea ateistă — a nemuririi prin operă) sînt deopotrivă naive şi totodată ipocrite.
 § Dr. B. A. W. Budge, Egyptian Ideas of the Future Life, London, 1899; id., The Booh of the Dead, New York ,
 1951; Hans Abrahamsson, The Origin of Death. Studies in African Mythology. Uppsala, 1951; G. Pfannmailer, Todt Jenseits und Unsterblichheit in der Religion, Lite-raturund Philosophie derGriechen und Ramer, Miinchen-Basel, 1952; Edgar Morin, VHomme et la Mort dans Vhistovre, Paris, 1952; K. Th. Preuss, Tod und Unster-blichkeit im Glauben der NaturvQlker, Tiibingen, 1930; K. Rahner, Zur Theologie des Todes, Freiburg, 1958; J. Zandee, Death as an Enemy, Leyden, 1960; J. Stan-dinger L'Homme modeme devant le probl&me de Vau delă, Paris, 1950; Y. Jank616vitch, La Mort, Paris, 1966; P. Badham, Christian Beliefs about Life after Death, London, 1976; Septimiu Chelcea, Aspiraţia spre demnitate în faţa morţii (în voi. Raţiune şi credinţă, Bucureşti, 1983, p. 114—142)
    Moire (grec.Moîpai; noîpa — parte; soartă) | Zeiţele destinului, în *mitologia greacă, |depinzînd, se pare, de forţele selenare; născute | de *Tkemis (Legea) de la *Zeus. *Homer vorbeşte de o singură Moira (Iliada, v. 613), dar | *Hesiod enumără 3 (Theogonia, v. 218—219), |ca fiice ale Nopţii f* Nyx). *Mitul triadei e g ulterior: el prezintă pe cele 3 surori ca pe o | asociaţie care — în exprimare metaforică — poarce firul vieţii din caierul energetic al veşni-Iciei: *Klotho (naşterea) îl toarce, *Lakesis pzilele vieţii) îl deapănă, *Atropos (moartea,
 1 «cea care nu se întoarce") îl taie. Altă viziune | asupra M. comunică *Platon (Republica, V, 2, |616c—617d): fusul se roteşte pe genunchii | zeiţei *Ananke (Necesitatea), considerată aici | mama celor 3 Moire, care sînt aşezate în cerc, | la distanţă egală una de alta. fiecare De un tron,
 îmbrăcate în alb, cu fruntea strînsă în panglici şi cîntînd toate trei; Klotho, cu mîna dreaptă ridicată, călăuzeşte rotirea cercului exterior descris de fus şi, ritmînd intervalele de timp, cîntă prezentul; Atropos, călăuzind cu mîna stîngă cercurile interioare ale fusului, cîntă viitorul; Lahesis, care şade între cele două surori, călăuzeşte alternativ cu amîndouă mîini-le cînd cercurile interioare, cînd cele exterioare, şi cîntă trecutul care a fost un viitor predestinat, după ce viitorul a devenit prezent. Fusul platonician e însă un angrenaj complicat din 8 cercuri concentrice: cel exterior şi mai mare este *zodiacul, celelalte sînt orbitele pe care se rotesc Saturn, Jupiter, Marte, Mercur, Yenus, Soarele şi Luna, Pămîntul fiind desigur punctul fix din centrul acestui angrenaj cosmic. „Fusul se învîrtea, rotindu-se cu totul, cu o viteză constantă; iar în întregul care se rotea, cele şapte cercuri interioare executau fără grabă o rotaţie contrară faţă de întreg" şi cu viteza crescînd de la un cerc la altul, spre interior. Pe fiecare cerc „şedea cîte o Sirenă care se rotea împreună cu acesta şi lăsa să răsune un glas şi un ton", toate adunîndu-se într-o „armonie" (interpretată drept muzica sferelor). Se bănuieşte că în epoca arhaică Moira (sau Moirele) patrona numai naşterile, devenind în epoca homerică personificarea destinului. Deja, ea (ca soartă obiectivă, din afara lumii) era considerată mai presus chiar de zei: zeiţa ♦Athena mărturiseşte că „nici chiar zeii nu pot scuti de soarta firească pe cel care le e drag, cînd Moira l-a înşfăcat ca să-l prăbuşească în somnul adînc al morţii" (Homer, Odisseia, III, v. 236—238). După Roger Caillois, „ideea de moira“ era pentru greci „noţiunea unei legi impersonale, oarbe, imparţiale de partaj" unde se poate, recunoaşte „elementul pasiv al sacrului, de care se ciocneşte elementul activ reprezentat de voinţa eroilor sau a zeilor" ce pot corecta soarta, însă nu îndrăznesc să-şi asume o asemenea răspundere, căci încălcînd legalitatea cosmică ar crea „un precedent funest", ar da un exemplu de „dezordine şi rebeliune" (Uhomme et le sacre, Paris, 1963, p. 168). (cf. * Parce)
 § E. Steinbach, Der Faden der Schichsalsgottheiten, Leipzig, 1931; W. Gr. G-reene, Moira: Fate, God and Evil in Greek Thought, Cambridge, 1944
     Moise (Moshe; ebr. TWD mosheh — scos din apă; egipt, mose — a naşte fiu; de asemenea, numele coincide cu al unei divinităţi egiptene secundare) *Profet biblic (-+ Biblia) de primă importanţă, poate mitizarea unui organizator politic şi religios al celor 12 seminţii ebraice din epoca pastorală primitivă (judecind după cuţitul de cremene şlefuită al tăierii împrejur, specific civilizaţiei neolitice), pe care le-a scos din Egiptul împilator şi le-a călăuzit în exod spre Ţara Făgăduinţei (Palestina); după unele interpretări istorice, acest exod s-ar fi declanşat în jurul anului 1230 î.e.n., iar un personaj semilegendar cu] acest nume ar fi
JMOKOgl
402
 fost educat la curtea faraonului Ramses II (1290—1226 î.e.n.). Potrivit ♦mitului biblic principal, urmînd să fie ucis din ordin regal, M. este salvat de fiica faraonului, iar mai tîrziu <e iniţiat în ♦misterele ♦templelor egiptene; întrucît ar fi omorît un supraveghetor egiptean care persecutase un evreu, M. se refugiază in deşertul Midian, la preotulj Iethro, a cărui fiică Sefora (Sipporah) îl ia de bărbat, născînd de la ■el un fiu, Ghershom. Spectaculoasa întîlnire pe cîmp cu ♦Yahweh, pe care o relatează Exodul, •are loc ulterior, M. numind Yahweh pe zeul de tradiţie locală *Shaddai (după alte opinii — pe -zeul tribal Yahu). Mitul biblic asociază ♦teo-fania cu o flacără rece: păscînd oile socrului său, M. vede nişte mărăcini arzînd, se miră „de ce nu se mistuieşte mărăcinele" şi e prevenit de o voce din desiş: „Nu te apropia pînă aici! Descalţă-te de sandalele tale, fiindcă locul pe •care stai tu în faţa mea este pămînt sfînt" (V.T., Exodul, III, 1—5). Producînd ♦miracole demonstrative în palatul faraonului, în numele lui Yahweh, M. întîmpină apoi apariţia spectaculoasă a divinităţii, în faţa poporului, la traversarea deşertului spre pămîntul făgăduinţei ; teofania dezlănţuie elementele, făcînd poporul să tremure de spaimă: „Iar muntele Sinai fumega tot, căci Yahweh se pogorîse în foc pe munte şi fum se ridica de pe el, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura grozav. Şi sunetul cornului răzbătea şi clocotea puternic! Moshe vorbea, iar El îi răspundea cu glas de tunet" (ibid., XIX, 18—19). Primind de la +E1 (Yahweh) Decalogul, M. încheie tradiţionalul legămînt („Şi Moshe a rămas acolo 40 de zile şi 40 de nopţi; şi pîine n-a mîncat şi apă n-a băut. Şi a scris pe table de piatră cuvintele legămîntului: cele 10 porunci"), apoi coboară din munte cu faţa stră-lucindu-i înspăimîntător (ibid., XXXIV, 28—30). După confecţionarea chivotului legămîntului (♦tabernacolul) şi a unui templu mobil (Cortul Descoperirii) în care uneori (după cum s-a interpretat descrierea scripturală) provoacă spectaculoase descărcări electrice (de natura celor produse în scopuri similare de preoţii egipteni), biografia lui M. se simplifică; pînă atunci, un amalgam de ♦mituri cu structuri varii, din diverse izvoare arhaice (coborînd în adîncimea istoriei, de la faima templelor Egiptului şi a ♦magiei chaldeene, pînă la mitul ceţos din categoria *paleoastronauticii), biografia lui M. relatează mai ales o activitate de conducător popular, legislator, preot şi educator de tipul ♦eroilor civilizatori, întrucît în compunerea figurii sale mitice au intrat numeroase modele arhaice şi alegorii ad-hoc. Mărturiile antice (şi ele indirecte) sînt puţine şi contradictorii în privinţa acestui mare profet. Deosebindu-se mult de informaţia biblică, informaţia pe care o furnizează Tacitus (Istorii, V, 3—5) nu anulează totuşi esenţa mitului; potrivit istoricului roman, din cauza unei epidemii, regele egiptean legendar Bochoris, sfătuit de un ♦oracol al lui ♦Iupiter, alungă din Egipt pe iudei care sînt
 apoi abandonaţi în pustiu; „pe cînd toţi se istoveau plîngînd, Moses, unul dintre izgoniţi, i-a sfătuit să nu mai aştepte nici un ajutor de la zei sau de la oameni, ei fiind părăsiţi şi de unii şi de alţii, ci să se încreadă în el ca într-un povăţuitor ceresc"; evreii acceptă propunerea şi pornesc fără cunoaşterea ţintei şi chinuiţi de sete: „zăceau ca şi morţi pe cîmp, cînd o turmă de măgari sălbatici se îndrepta de la păşune spre o stîncă adumbrită de o pădure"; urmînd turma, „Moses a dat peste nişte vine abundente de apă" cu care şi-au refăcut puterile toţi iudeii ca să poată străbate „un drum neîntrerupt de şase zile"; în „a şaptea au pus stăpînire pe nişte pămînturi, după ce au izgonit pe locuitorii lor, şi au înălţat un templu". „Pentru a avea şi în viitor mulţimea sub puterea sa, Moses a statornicit rituri noi" în care „sînt profane toate cîte sînt sacre la noi şi, dimpotrivă, îngăduite cele ce sînt la noi interzise". Sfinţind „într-un sanctuar chipul animalului" (măgarul sălbatic) ce îi salvase de chinurile setei, expediţionarii au profanat animalele consacrate în Egipt, „tăind berbecul în semn de batjocură pentru Hammo" (Iupiter) şi sacrificînd „boul, deoarece egiptenii îl onorează pe Apis". Tacitus explică tradiţia interdicţiei cărnii de porc şi regula consumului festiv de azimi, ca şi statornicirea zilei a 7-a de odihnă totală şi anul sabbatic (al 7-lea); istoricul observă esenţialul din ♦teologia *mozaismului: „iudeii cunosc o singură putere divină, şi numai cu mintea: ei consideră profanatori pe cei care plăsmuiesc chipuri de zei din materie pieri-toare şi întocmai ca oamenii", căci în concepţia iudaică „acea fiinţă preaînaltă este eternă, inimitabilă şi nepieritoare". în timp ce îşi conducea mai departe poporul spre ţara promisă, moare fratele şi locţiitorul său *Aaron; rămas singur în împrejurări dificile, M. rezolvă, cu diplomaţie sau violenţă, situaţii sociale şi religioase acute, unele generate de crizele morale sau economice ale migranţilor, instituie coduri etice, agrare, sanitare, juridice, eclesiastice, iar într-un acces de mînie, sparge tablele legii* obţinînd un nou exemplar de la Yahweh* şi, în fine, desemnează ca urmaş pe *Iosua; în pragul Ţării Făgăduinţei, M. se urcă pe muntele Nebo, de unde vede panorama Palestinei, în care însă nu i se îngăduie să intre; murind, e înmormîntat în Moab. Trăise 120 de ani: „Şi nu s-a mai sculat în Israel profet ca Moshe, pe care să-l fi cunoscut Yahweh faţă către faţă* (7.T., Deuteronomul, XXXIV, 10).
§ H. Cazelles, Moise, Vhomme de VAlliance, Paris, 1955; W. Beyerlin, Origins and Hystory of the Oldest Sinaitîc Traditions, Oxford, 1966
    MokoSI (slav. Monom) Zeiţă ocroti? toare a lucrărilor femeieşti (torsul, ţesutul), singura divinitate feminină din ♦mitologia slavă a cărei amintire s-a păstrat şi nominal, în tradiţia orală. M. era adorată mai ales de slavii răsăriteni. în nordul Rusiei, a persistat pînă în sec. XXJ#superstiţia potrivit căreia, dacâ o
 403
 MONAHISM:
femeie toarce în *postul mare prepascal este întreruptă din lucru sau chiar pedepsită de ♦zîna M.
    inokşa în mitofilosofia Indiei antice (-* mitologie vedică), salvarea, eliberarea din suferinţa ciclului de reîncarnări (*samsăra) şi ţinta superioară a experienţei şi cunoaşterii religioase. Pentru concepţia clasică, acest tip de *mintuire avea înţelesul treptei supreme din şirul celor 4 scopuri esenţiale ale activităţii omeneşti:     kăma— plăcerea, artha — utili-
tatea, dharma— datoria şi mokşa—salvarea. (—► Kăma, Artha, Dhârma) Potrivit şcolii filosofice religioase Advaita-Vedanta (-*■ Ve-danta) , m. este dizolvarea conştiinţei individului (jiva) în conştiinţa universului (*Brahmăn), îndată după ce conştiinţa individuală a perceput irealitatea lumii fenomenale. Pentru concepţiile *Sămkhya şi *Yoga, m. este însă desprinderea conştiinţei individuale (puruşa) de materie (prakriti), iar în concepţiile *Nyâya, *Vaigesika, *Mimăv>sâ— m. ca eliberare se produce prin despărţirea eului etern de însuşirile lui temporale. Gîndirea indiană din epoca modernă şi contemporană insistă asupra semnificaţiei, în m., a idealului de eliberare colectivă, nu individuală, printre susţinătorii acestei laturi fiind Vivekananda, Rabindranath Ta-gore, S. Radhakrishnan.
§ M. Hiriyanna, The Quest after Perfection, Mysore,
1952
    Moloh (fenic. Molk; etim. incertă: molk — ♦sacrificiu de prunci, jertfă în posesia divinităţii; ebr. Molek, Molok; cf. ebr. melek — rege) Zeul războiului în *mitologia feniciană, adorat mai ales în Cartagina, căruia i se sacrificau copii mici, de obicei din familiile de vază (rudelor fiindu-le interzis să plîngă la ceremonie, spre a nu-l indispune pe zeu prin regretarea sacrificiului); acest fel de sacrificii se efectua îndeosebi în vreme de război, cînd devenea urgentă cîştigarea bunăvoinţei divine, pentru asigurarea victoriei. Diodor din Sicilia citează cazul din timpul războiului cartaginezilor cu Agathokles (310 î.e.n.) cînd, faţă de 200 de copii ceruţi de preoţi, nobilii au oferit spre sacrificare 300. Înfrînţi în acest război, cartaginezii au instituit obligaţia sacrificării a cel puţin 200 de prunci. Diodor din Sicilia văzuse un astfel de idol-cuptor al zeului cartaginez: „Cartaginezii aveau o statuie de aramă a lui Kronos, care întindea mîinile spre pămînt, arătîndu-şi palmele, astfel că pruncii puşi în braţele ei alunecau căzînd într-o gaură deschisă/ plină de foc“ (Biblioteca istorică, XX, XIV, 6). Istoricul l-a identificat, potrivit sistemului tradiţional de interpretatio graeca, cu * Kronos, cu care însă zeul semitic nu avea nici o legătură. M. avea sanctuare (fenic. tofet — *altar de sacrificare a pruncilor) în nordul Africii (Tunis), în Sicilia, Sardinia şi peste tot unde era venerat ca patron al războiului. Cartaginezii au menţinut acest tip de sacrificiu pînă la sfîrşitul cetăţii lor; substituirile de animale, practicate in alte părţi, aici erau rare, întrucît se credea că
pruncii arşi de vii sînt divinizaţi, iar zeul se poate menţine mereu tînăr şi viguros numai prin sîngele proaspăt al copiilor. M. a fost venerat şi în Palestina, unde *cultul său a pătruns probabil prin influenţă canaanită; dar ♦mozaismul a respins şi a prigonit acest cult (♦Yahweh îi cere lui Moise: „Şi din odraslele tale să nu dai ca să treacă pe jertfelnicul lui Molok“— V.T.r Leviticul, XVIII, 21); regele Iosia „a spurcat locurile de jertfă din valea Ben-Hinom, ca să nu mai ardă nimeni în foc pe fiul sau pe fiica sa în cinstea lui Moloku (V.T., II Regi, XXIII, 10) iar jerfitorul către M., indiferent dacă era localnic sau străin, trebuia ucis. Forma de care se uza în ♦ritualul sacrificial (după cum confirmă Diodor) era depunerea victimelor în mîinile statuii de bronz a zeului, de unde ele cădeau prin glisare în pîntecele-cuptor al acesteia. Unele surse par a indica însă, drept destinatar al jertfelor, nu pe M., ci pe *Baal sau chiar pe zeiţa *Tanit. Săpături arheologice făcute la Cartagina au descoperit în zidul consacrat zeiţei* Tanit din zona portuară occidentală mii de urne cu cenuşă umană. Oricum, acest cult s-a menţinut vreme îndelungată în societatea feniciană,, scopul dublu constant al sacrificiului fiind purificarea armatei în vederea succesului militar, precum şi întinerirea zeului prin inocularea de vieţi proaspete.
                                                                 Momos (grec. ji&jioc; — dispreţ, glumă, batjocură) Zeul ironiei, zeflemelei şi bîrfei, în
♦mitologia greacă. „Momos nu are prea mult de pierdut dacă rămîne neglorificat, fiindcă nu a fost din cei cărora li s-au adus onoruri, nici chiar în vremurile bune“ (Lukian din Samo-sata, Din pătimirile lui Zeus, 22). M. l-a luat în rîs pe zeul mărilor, ♦Poseidon, reproşîndu-i că nu făcuse taurul pustiilor (trimis în Creta pentru pedepsirea regelui ♦Minos) cu coarnele pe piept, ca să vadă bine unde împunge; iar pe ♦Apollon l-a acuzat că îşi compune ♦oracolele cu prea multe înţelesuri, beneficiarii avînd nevoie de alt zeu pythic să le tălmăcească. După sfatul lui ar fi provocat +Zeus însuşi Războiul Troiei ca să distrugă omenirea, uşurînd povara zeiţei ♦pămîntului, ♦Gaia. Era considerat un zeu mizantrop care reproşa lui Zeus, ♦Athenei, lui ♦Prometheus că îi ajută pe oameni. Astfel,, în cele din urmă, Zeus îl alungă din ♦Olimp. Unii autori îl numesc Arţăgosul şi Prinţul criticilor sau Cusurgiul. +Platon l-a invocat ca pe ultima instanţă a criticismului: „Nici Momos-personal nu ar mai avea ce să zică“ (Republica,.
III,  3, 487a). O variantă (probabil populară) a ♦mitului spune că, beneficiind de imortalitate,. M. totuşi a murit, plesnind de ciudă că nu i-a putut găsi nici un cusur ♦Aphroditei. Se prea poate ca în acest mit al lui M. să se fi strecurat primele accente de ♦ateism popular sau măcar de îndoială; însăşi contradicţia între calitatea de zeu (nemuritor) şi *moartea, fie şi alegorică, a lui M., e dusă pînă la limita unui ♦simbol tragic sub masca autopersiflării, de care spiritul grec nu era străin.
                                                                 monahism (lat. medieval monachus — călugăr < grec. liovaxoţ — simplu, singuratic, mai
 MONEIBA
404
fîrziu: călugăr) Sistem (monahal, monastic, călugăresc) de recluziune în grup a unor credincioşi în mînăstiri, într-o viaţă religioasă severă, izolată de lumea laică şi supusă unor aspre reguli disciplinare, specific numai anumitor ♦religii (*budism9 *creştinism, *islam) sau ramuri religioase (*esenieni). Retragerile An grupuri monahale, în recluziuni mînăstireşti, au avut ca impuls iniţial dorinţa de a refuza constrîngerea socială, averea, interesul pentru bunurile materiale caduce, şi de a se dedica ♦rugăciunilor şi meditaţiei religioase, atît în budismul timpuriu, cît şî în creştinism. Printre fbrmele premonastice sînt citabile în primul rînd grupurile antice, de tipul orficilor (-+ or-fism), însă mai ales comunitatea esenienilor de la Qumran — celibatară, asumîndu-şi un maximum de disciplină şi religiozitate; în aceeaşi categorie pot fi clasificaţi şi anahoreţii daci, numiţi de greci *ktistai. Adevăratul m. se formează mai tîrziu. în *riturile creştine tradiţionale (catolici şi ortodocşi) s-a format treptat o elită de oameni care renunţaseră la viaţa socială curentă pentru convieţuirea întru iubire creştină (dycwiri), în cadrul aceloraşi rigori. Dreptul canonic catolic defineşte starea monahală ca „mod de viaţă într-o comunitate ai cărei membri, mai presus de preceptele impuse tuturor oamenilor, se obligă să respecte sfaturile evanghelice prin legăminte de supunere, castitate şi sărăcie". M. creştin s-a dezvoltat în 4 etape: 1) anahoreţi şi cenobiţi în Egipt şi Siria, comunităţi ca cea din jurul sf. *Augustin, apoi primele mînăstiri statuate în sec. IV, sub împăratul Iustinian; 2) mînăstiri benedictine în Italia din sec. VI, comunităţi în Britannia şi Gallia — sub Carol cel Mare, apoi ordine monastice militare; 3) călugări predicatori itineranţi în sec. XIII, trăind o viaţă apostolică; 4) diversificarea ordinelor călugăreşti după Reformă (care a respins sistemul monahal). Cele mai multe ordine sînt în catolicism, ele distribuindu-se în două categorii: canonici şi călugări; de asemenea, corpul monahal catolic e clasificabil în: ordine cerşetor eşti, ordine clericale, congregaţii religioase. Principalele ordine monastice: benedictinii (ordin înfiinţat în 530), obligaţi la prezenţa permanentă în mînăstire, împărţiţi în 25 congregaţii (silvestrini, cistercieni, er* miţi paulini, trapişti); preocupaţi de cercetarea teologică şi istorică, benedictinii au avut un rol important în dezvoltarea *teologiei şi istoriei ’ eclesiastice catolice; dominicanii ajun-gînd, după ce li se subsumează * Inchiziţia în 1232, o jandarmerie papală, dar aplecaţi şi spre studiu (*Toma din Aquino şi Albert cel Mare au fost dominicani) şi misionarism (numiţi de aceea şiFratres Pnaedicatores, calitate ilustrată de mînăstiri şi misiuni înfiinţate în 50 de ţări); Hezuiţii (Societas Jesu), cultivînd erudiţia, practicînd un misionarism universal şi asu-mîndu-şi, de la fondatorul ordinului, Ignatius de Loyola (1534) apărarea intereselor papalităţii (printre iezuiţii iluştri: P. *Teilhard de Chardin); augustinienii (înfiinţat de Vatican,
nu de sf. Augustin, în sec. XIII), cu o vastă activitate misionară (din ordin a făcut parte şi Martin *Luther, marele reformator); franciscanii, constituiţi în ordin cerşetoresc de sf. Francisc din Assisi (1209) cu 3 ramuri: franciscani, capucini şi minoriţi; carmeliţiit înfiinţîndu-şi ordinul misionar pe muntele Cârmei din Palestina (sec. XII), apoi stabiliţi în Europa ca ordin cerşetoresc. Numeroasele congregaţii religioase clericale compun un bogat mozaic de atribute şi apartenenţe: Clerici ai Imaculatei Concepţiuni, Redemptorişti, Societatea Inimilor Sfinte, Preoţii Sfîntului Spirit, Fiii Neprihănitei Marii, Preoţii Sfintelor Stigmate, Societatea sf. Petru, Misionarii Sfintei Familiiy Congregaţia Crucii, Fraţii Carităţii, Părinţii Paulini, Misionarii de la Lourdes, oratorieni, lazarişti, sulpicieni, xaverieniy scala-brini ş.a. Ortodoxia nu-şi împarte m. în ordine sau comunităţi cu specific diferenţiat; printre cele mai vechi, se consideră comunitatea de la Muntele Athos. Ar fi putut deveni un ordin monastic original gruparea hesichaştilor lui Gregorios Palamas din Bizanţ (-* hesichasm). ~ M. budist, organizat în funcţie de rigori comunitare aspre, s-a consolidat în cadrul doctrinei *Mahăyana, dar ajungînd să difere ca structură naţională; formele de comunităţi monastice mai riguroase sînt în*lamaism. ~ O formă de m. specific există şi în islam (în ♦secta *sufiştilor), călugării numiţi *dervişi (pers. derwish — cerşetor) despărţindu-se în peregrini şi stabili, aceştia din urmă locuind în mînăstiri conduse de un şeic ; dervişii musulmani sînt grupaţi în corporaţii (începînd din sec. XI), în genere concurente; principalele ordine sînt:      kadiriyah, nakshbandiyahy yasa-
wiyahy mewlewiyahy bektashiyahy tidjaniyaht senusiyah. Multe forme monastice din toate religiile care admit sistemul au fost învinuite, în cursul istoriei, de mediul laic sau chiar de autorităţile eclesiastice, de a nu-şi fi păstrat cu fidelitate idealurile iniţiale şi de a fi decăzut, făcînd concesii vieţii lumeşti şi chiar ameste-cîndu-se în treburile ei fără legătură cu ţelurile religioase.
§ G. Galbraith, The (Jonstitution of the Dominican Or-der, 1216 to 1360, Manchester, 1925; John Moorman, The History of the Franciscan Or dert Oxford, 1968; J. Canu, Les Ordres religieux masculins, Paris, 1970; E. PrSclin, Les Jans&nistes du XVIII9 si&cle et la Gonşti-tution civile du clergd, Paris, 1929; H. D. Sankalia, The University of Nolandă, Madras, 1934
    Moneiba Zeiţă din *mitologia guanchilor (vechii locuitori ai ins. Canare). Socotită pa-redra zeului suprem *Acoran> M.- era adorată mai ales în ins. Hierro din acelaşi arhipelag, ca protectoare a vieţii şi intereselor femeieşti; dar aici era soţia altui zeu, Eraoranhan.
    Moneta Zeiţă din *mitologia romană, considerată mama *Muzelor, iar într-o perioadă tîrzie, identificată cu *Mnemosyne. Nuţnele zeiţei derivă probabil din polisemia vb. monere — a atrage atenţia, a aminti, a recomanda, a
405
 H MONOTEISM
   sfătui, a îndemna, a învăţa, a prezice, a inspira. Noţiunea de „prezicere" a intrat în conţinutul unui epitet al zeiţei ♦Iuno (Iunona), care, prevestind un cutremur de pămînt, i-a avertizat astfel pe romani; apoi, prin confuzie fonetică, epitetul a început să circule în sintagma teo-nimului Iuno Moneta, deoarece monetăria (lat. moneta) statului roman se afla în ♦templul principal al Iunonei. Este posibil ca numele originar latin al mamei Muzelor să fi avut altă compoziţie fonetică.
      monofiziţi (grec. povog tpticng — natură unică) Doctrină creştină (-+creştinism) predicată de călugărul bizantin Eutyhes (sec. V) şi numită monofizită, deoarece susţinea că *Isus Christos a avut numai natură divină (deci una singură), trupul său nefiind o încarnare reală, ci numai aparentă, nălucitoare. Deşi combătută în Conciliul ecumenic din Cal-cedonia (451), această doctrină a cucerit cîteva grupuri etnice destul de mari, constituite în
 5    ♦Biserici orientale, şi a rămas pînă azi un ♦rit de anume importanţă, înglobînd: Biserica apostolică armeană, Biserica etiopiană, Biserica coptă din Egipt, Biserica iacobită siriacă şi Biserica indiană din Malabar. Dar grupul de biserici orientale monofizite diferă de celelalte biserici creştine nu numai prin ♦dogma unicităţii naturii lui Christos, ci şi prin alte detalii dogmatice şi rituale. ~ Biserica armeană, condusă de un episcop primat numit catolicâs, a eliminat din imnul consacrat Sfintei Treimi primul şi al treilea element, referindu-se numai la a doua faţă a trinităţii, cu adaosul sintagmei „răstignit pentru noi"; în împărtăşanie foloseşte numai azimă şi vin neamestecat cu apă, în ungerea cu mir utilizează uleiul de sesam (susan), iar ♦sărbătoarea naşterii lui Christos (♦Crăciunul) se ţine la 6 ianuarie, odată cu aceea a *botezului (Boboteaza); în 554, pe baza doctrinei monofizite, a luat fiinţă biserica gregoriană a armenilor. ^ Biserica etiopiană (care s-a întemeiat după răspîndirea ♦Evangheliei, în sec. IV) păstrează interdicţiile ebraice din V.T. asupra alimentelor, sărbătoreşte sîmbăta ca şi duminica, şi practică în timpul liturghiei ♦dansul sacru. ^ Biserica coptă e numită aşa pentru că foloseşte lb. coptă ca limbă liturgică a creştinilor din Egipt şi este condusă de un ♦patriarh cu sediul la Cairo; în incinta bisericilor copte se construiesc bazine, pentru imersiunea sacră şi pentru ♦botez în ziua de Bobotează, iar cu ocazia botezului adesea se practică şi ♦circumcizia, dar fără obligaţie categorică; hirotonisirea noilor preoţi nu se face prin punerea mîinilor pe creştetul candidatului: ierarhul care îl sfinţeşte suflă asupra lui, simbolic, ♦Sfîntul Duh. ^ Biserica iacobită (înfiinţată în 543 de episcopul din Edessa, Yakub Bar Addai) e răspîndită în Siria şi e condusă de un patriarh din Antiohia, care poartă invariabil numele rde Jgnatios;
                :r-            ”  ....    e' jerr         a»
                                                                        *ritualul e aproape similar cu al bisericii orto-xe. ^ Biserica din Malabar are o doctrină
 mixtă, parţial monofizită, căci provine dintr-o ramură de ♦nestorieni: primii creştini au apărut în India, pe ţărmul Malab arului, în sec. XVl’ sub denumirea de creştini ai sfîntului Toma• creştinii din Malabar, iconoclaşti şi transmiţînd rangurile clericale ereditar, din tată în fiu au conservat unele ritualuri din ♦iudaism: purificarea după atingerea cadavrelor şi sărbătorirea duminicii după regulile mozaice ale sîmbetei.
 •  Doctrina monofizită s-a născut parţial în cadrul unei polemici între Eutyhes şi Ne'storiUs. Eutyhes, care ajunsese, în fapt, şeful religi0s ai Bizanţului, a susţinut că Christos nu este con_ substanţial cu omenirea, şi că natura divină şi natura umană se identifică în el într-o singur£
 * natură. Doctrina monofizită şi autorul ei însuşi au suportat acuzaţiile venite deopotrivă de la Theodoretos, episcopul din Kyr, şi de ]a paDa Leon I (-> papi).
 § W. H. C. Frend, The Mm 17 ? Monophysitfi Mn-vement, Cambridge, 1972
     monoteism Formă de ♦religie în a cărei ♦teologie se afirmă adorarea unei singure divinităţi (♦Yahweh, ♦Dumnezeu, ♦Allah), ♦mitologia respectivă fiind epurată de ♦zeii tradiţionali, transferaţi în registrul atributiv al zeului unic, de fapt operînd un ♦sincretism artificial, prin contopirea tuturor zeilor într-unul singur, învestit cu prerogativele şi atributele celorlalţi, care nu mai figurează decît ca ipostaze ale acestuia. Fiind o ficţiune doctrinară convenţională şi nedispensîndu-se de aparatul adiacent al unor ♦genii protectoare sau ♦îngeri şi sfinţi, ca personaje benefice, şi ♦demoni sau ♦duhuri rele patronate de un summum malefic (♦Diavolul), întrucît zeul unic nu poate însuma el însuşi binele şi răul, orice religie monoteistă nu este decît un ♦henoteism static şi constrîns. Se poate spune chiar că m. nici nu este o formă de religie, ci o formă de ♦teologie eclesiastică, menită să dirijeze [într-o anume direcţie masa de credincioşi. Numai la anumite niveluri de spiritualitate cultivată, intelectuală, este posibil un m. filosofic, ce se dispensează de mitologia complementară. ^ Istoria monoteismului Andrew ♦Lang a lansat teoria *protomonoteismului primitiv (confundat de fapt fie cu absenţa religiei ca atare, fie cu formele rudimentare de monolatrie); reluată de teologul catolic austriac Wilhelm Schmidt, teoria a fost criticată de E. ♦Tylor, J. G. ♦Frazer, W. Wundt, A. Van Gennep, iar R. Petţazzoni a numit-o un „mit ştiinţific al secolului XX“. Dincolo de această încercare teoretică, persistă în unele cercuri ştiinţifice opinia că religia Egiptului ar fi fost un „monoteism cu faţete", pentru că textele citează Zeul, fiecare zeu în parte părînd numai o ipostază precisă a zeului numenal; *R& ar fi astfel zeul prin excelenţă, iar restul numai părţi ale corpului său ori atributele lui divizionare; susţinătorii teoriei se referă la ♦credinţa primitivă în *mana ca formă impersonală; dar zeii egipteni au portrete precise; neinvo-carea nominală avea altă cauză: evitarea abu-
 iMONTANIŞTI
 406
 .zului de rostire a numelor sacre, aplicată şi la numele faraonului. O încercare de m. artificial a făcut, în Egipt, Amenophis IV (Akhnaton), impunînd ♦cultul unic al zeului solar *Aton, dar fără succes. O încercare similară divulgă, în Babilon, reforma lui Hammur^bi, ♦Marduk absorbind în cele 50 de nume toate atributele ♦panteonului, însă vechii zei îi erau doar subsumaţi. Abia religia ebraică îşi construieşte m. cu exclusivism şi duritate: „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine" (Yahweh). Dar acest zeu unic e divizat în ipostaze {♦Shaddai, ♦Adonai, ♦Sabaoth ş.a.),1 iar într-o perioadă timpurie, ^Azazel primeşte ♦sacrificii egale cu Yahweh; mai tîrziu, puterea se împarte, fie şi inegal, cu ♦Satan. ~ Chiar în religiile antice, prin excelenţă politeiste, s-au manifestat tendinţe clare către un monoteism filosofic. Filosoful eleat *Xenophanes (sec. IV î.e.n.) propune o divinitate unică absolută, •care însă nu este creatoarea lumii din afara ei (cum e considerat Yahweh), ci doar cauza lăuntrică, imanentă, a universului. La romani, se pare că în epoca lui Augustus, o bună parte din intelectuali, sub influenţa filosofiei greceşti, tinde să-l conceapă pe ♦Iupiter ca unică substanţă divină; după unii comentatori (J. Car-copino), Vergilius ar fi conceput, în Eneida, o substanţă divină unică, divizibilă în numeroase *teofanii de încarnare simbolică, doar ca aspecte diferite ale aceleiaşi substanţe; influenţat probabil şi de ♦orfism, poetul sugerează un ♦spirit infuzat în mădularele universului •care pune în mişcare toată materia şi se amestecă total cu acel mare corp (op. cit. VI, 726—727).
 ♦Creştinismul a simţit nevoia unei trinităţi, insuficient de clare: Tatăl, Fiul, ♦Sfîntul Duh, poate după modelul vechilor triade din India), admiţînd şi rivalitatea Diavolului, ca şi divinizarea ♦Fecioarei Maria. Chiar *islamul, religia cea mai apropiată de noţiunea monoteistă, nu s-a putut dispensa de un ♦profet divin, ca mesager al lui Allah, de cei 4 îngeri cu atribute ministeriale divine, şi de o căpetenie insurgenţă a demonilor: ♦Iblis. ~ Nevoia unei doctrine monoteiste a pornit din tendinţa descoperirii unui singur motor cosmic ca forţă unică dominînd universul sau fiind universul însuşi (indirect folosind ca exemplu monarhiile absolute pămînteşti). Cum însă această forţă trebuie să cuprindă inevitabil binele şi răul, m. contrazice orice noţiune de Dumnezeu total care, neputînd fi decît bun, nu poate fi în acelaşi timp rău, iar cum nici o religie nu poate renunţa la confruntarea dintre cele două principii arhetipale, orice m. devine cel puţin un dualism mascat. Unii cercetători au descifrat în m. o formă de strategie politică. Friedrich Paulsen afirmă: „Religiile monoteiste au toate impulsul spre propaganda internaţională, care le lipseşte celor politeiste. E adevărat că grecii şi romanii îşi luau cu ei zeii în ţări străine, dar nu le-a venit niciodată în minte să supună sufletele popoarelor străine. Prozelitismul, manifestîn-du-se în multe feluri, prin misiuni şi cruciade,
 este propriu religiilor monoteiste** (Einleitung in die Philosophie, I, II, 10, Leipzig, 1892). Totuşi, înclinaţia spre monoteism este o înclinaţie normală a gîndirii religioase; tendinţa de monoteizare a credinţei a funcţionat totdeauna în mediile intelectuale superioare, ca răspuns la nevoia raţională de simplificare (uneori prin ♦demitologizare) a religiei politeiste, pronunţat mitologice, aşadar şi de orientare a credinţei spre divinizarea unei forţe unice şi abstracte, guvernînd universul; această tendinţă, care are ca sursă un anumit scepticism, se poate remarca, mai explicită sau mai discretă,* la greci — de la ♦Pythagoras şi sofişti pînă la ♦Socrate, ♦Platon şi chiar Aristotel, la chinezi — în ^daoism şi ♦confucianism, la romani — îndeosebi la Cicero şi la Plinius cel Bătrîn.
    montanişti ♦Sectă desprinsă din ♦creştinismul timpuriu, organizată în 170 de frigianuî Montanus (care înainte de convertire fusese preot al zeiţei ♦Kybele). M, glorificau ♦Sfîntul Duh (Parakletos), socotind că acesta intervine perpetuu în existenţa lumii. Pentru m., acţiunea ♦profeţilor este o stare de extaz inconştient, cu substrat aproape diavolesc, la care natura umană nu participă.
    Monthu; Month Zeu, în ♦mitologia egipteană, din oraşul Hermonthis de lîngă Teba, reprezentat antropomorf ic şi adorat local ca divinitatea războiului. în epoca extinderii ♦cultului solar heliopolitan, e socotit ipostază a lui *Re-Harakhty (Sufletul viu al lui Râ). Apoi, înfăţişat cu cap taurin, e numit „Taurul de pe muntele Soarelui în urcuş şi al Soarelui coborîtor", începînd să personifice şi forţa solară distrugătoare („Taurul cu braţ puternic"). Devenind apărătorul faraonului, poartă o sabie încovoiată (kepesh), arc, săgeţi, măciucă şi pumnal, şi astfel simbolizează războiul absolut. Tîrziu,, revenind numai la vechile atribute militare, îşi recapătă şi aspectul antropomorfic.
    Montinus Zeu din ♦mitologia romană, patronînd munţii.
    Mopsos ♦Profet din Tessalia, în ♦mitologia greacă, participînd la expediţia * Argonauţilor, socotit fiul lui ♦Apollon; a murit în Libya muşcat de şarpe, la întoarcerea din expediţie
    mormoni ♦Sectă creştină (-* creştinism) din Statele Unite ale Americii, numită şi Biserica lui Isus Christos a sfinţilor zilelor din urmă; întemeiată în 1838 de Joseph Smith (căruia i-a urmat ca lider Bringham Young, acesta auto* rizînd poligamia (1852), apoi interzisă (1890), secta m. devine una dintre cele mai fanatice grupări desprinse din creştinism. Pe temeiul afirmaţiei lui J. Smith că ar fi avut multe ♦revelaţii profetice şi că ar fi găsit comunicările ♦îngerului Mormon gravate pe tablete de aur, ce au devenit traductibile prin intermediul unor peep-stones (pietre transparente), s-a format doctrina mormonă, concretizată într-o carte (Cartea Mormonilor), tipărită în 1830, care ar fi fost adusă de îngeri. Astfel, m. cred în restabilirea ♦Bisericii iniţiale a lui ♦Isus Christos şi în revelaţiile periodice. De asemenea, ei afirmă
407
 MOTZ
că fondatorii civilizaţiilor americane precolumbiene au fost cîteva triburi semite (kharediţi, nephiţi, lamaniţi etc.) şi că motivul crucii maya (-+cruce) ar fi mărturia pătrunderii creştinismului pe continentul american înainte de Columb, iar că civilizaţia maya a reluat *mitul ♦potopului universal (-* Popol Vuh) după
 * Biblie, zeul ♦Quetzalcoatl (de fapt, la mayaşi, ♦Kukulkan) fiind identificabil cu Isus Christos. (Această versiune are, ca sursă unică, o scrisoare în care preotul Dionisio Jos6 Chonay rezumă, fără a mai putea fi controlat, paginile iniţiale din manuscrisul quich6 Titulo de los Seiîores de Totonicapăn, evitate de el în traducerea sa din 1834, şi în care s-ar ;spune că triburile quichS „sînt urmaşele celor zece seminţii din regatul Israel" captive şi fugind din Asiria în America. Dar originalul e pierdut). Pseudomitologia fantasmagorică a m. nu are o logică internă şi nu motivează nici măcar formele sociale instituite de sectă: poligamia, ♦teocraţia guvernării locale în statul Utah (unde m. s-au stabilit în 1846 şi unde au înfiinţat centrul universitar Bringham Young). Guvernată de un preşedinte şi un grup de „apostoli" (consideraţi canale vii în transmiterea voinţei lui ♦Dumnezeu către oameni), secta se împarte teritorial într-un gen de dioceze, numite stakes (stîlpi de marcaj).
    Morphcus (grec. Mop<peu<; ); Morfeu Zeul înaripat şi ♦mutant al visului, în ^mitologia greacă, apărînd în timpul somnului ca inspirator sau numai transmiţător al viselor trimise oamenilor de ♦zei, dispunînd de capacitatea de a-şi schimba forma (nop<pf|), de obicei imitînd structurile umane, animale şi fenomenale. Este unul din cei 1 000 de fii ai zeului somnului, *Hypnos.
    Morrigan; Dana; Cailleach; Bodb Zeiţă principală, în ♦mitologia celtică (purtătoare a 30 de nume), soţia sau numai partenera zeului *Dagda şi mama zeiţei poeţilor, *Brigit. Divinitate poliatributivă, M. era adorată mai ales ca zeiţă a războiului, ♦demonilor şi stafiilor.
    Moşi (moş — etim. tracodacică: I.I. Russu, Vasile Suciu; sau derivat din moaşă: DEX, pentru care acest dicţionar nu indică nici un etimon; cf. albanez moshe — vîrstă) ♦Sărbătoare populară românească precreştină, în special sudică, numită şi Ttrgul Moşilor, avînd caracter de festival, căreia însă i-a dispărut cadrul cultual; probabil de origine primitivă arhaică, provenind din *totemismy întrucît chiar din relictul ei din vremea noastră rezultă în chip vădit că este consacrată ♦strămoşilor totemici (-+ totem). Termenul moşlmoşi (cf. polon. dziady; rus. dedbi —strămoşi; rus. ded — moşneag) circulă în lb. română veche şi independent de evocarea festivă; în textele vechi, moş are sens de „strămoşul cel mai în depărtat “ (întemeietorul neamului), deci de ♦arhetip familial sau tribal. în polisemia acestui cuvînt, se distinge noţiunea plurală de ascendenţi îndepărtaţi, din generaţiile arhaice, avînd totuşi Şi o etapă străveche intermediară în termenul strămoş, întărit adesea prin sintagma din moşi-strămoşi. (cf. Vasile Suciu, Termeni de înru-
 dire în limba română, Bucureşti, 1966, p. 14—15). De fapt, în limbajul mitologic popular, ambii termeni apar adesea ca sinonime, iar moşy ca şi fem. moaşă (în varianta cu acelaşi sens), indică pe strămoşii arhetipali; de ex., Moş Adam (*Adam), Moaşa Iova (♦Eva) — nemai-fiind ♦oamenii primordiali biblici, numai primii oameni ai lumii locale, dar contaminaţi de infralegendele periferice bisericeşti: Moş Adam, un unchiaş bonom, împreună cu Moaşa Iova, soţia sa, care a moşit-o cîndva pe Maica Domnului (♦Fecioara Maria), transportă soarele în ♦Iad. Ca sărbătoare populară, principalii M. sînt cei din sîmbăta care precedă ♦Rusaliile; dar, după o statistică a lui Simeon Mangiuca, românii au 18 sărbători ale M. pe an (Călindariu iulian, gregorian şi poporal român, Oraviţa-Braşov, 1881). După Moşii de vară mai au importanţă doar Moşii de Crăciun, care, cum informează Tudor Pamfile (Crăciunul, Bucureşti, 1914), reprezintă „pomana din mînă, adică acele daruri pe care le duce gospodina la alte case, spre a le da de pomană pentru sufletul morţilor din casa ei", iar în precizarea lui Petru Caraman (Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, 1983, p. 346): „la români, poporul în adevăr are la Crăciun sărbătoarea morţilor, pe care o numesc cu acelaşi nume pe care-1 dau aceleiaşi sărbători fixate la alte date: Moşiu. O sărbătoare întrucîtva echivalentă există şi la catolici, toamna: Festum animarum omnium.
    Moşul-Codrului Corespondentul masculin, în
 ♦mitologia românească, al ♦ Mumei-Pădurii, căreia nu-i este totuşi nici soţ, nici frate, nici partener. Derivat mai curînd din vechiul ♦Silvanus roman (al cărui ♦cult era foarte răspîndit în Dacia Romană), are însă şi similitudini cu zeul slav ♦Liesii; dar M.-C. e o divinitate răufăcătoare şi antropofagă.
    Mot Zeu ugarit (—> mitologie feniciană) al ♦morţii, al secetei, al anotimpului arid şi infertil (fiind duşmănit şi învins anual de ♦Baal, zeul fecundităţii naturii); în ♦mitul Baal şi Moartea, M. reuşeşte să-l înghită pe Baal cu gura sa mereu căscată şi nesătulă, apoi e însă masacrat la rîndul său de zeiţa ♦Anat, care îl caută îndelung pe Baal în măruntaiele pămîntului — adică în Moty care simbolizează ♦Infernul. După o mitografie, M. se pretinde rege peste ♦zei şi oameni, ca zeu al morţii (sau Moartea însăşi), fiindcă şi zeii şi oamenii se hrănesc cu lucruri moarte. M. era adorat ca zeu al morţii şi de fenicieni (şi de ramura lor cartagineză), iar de acolo identificat de greci cu ♦Thanatos. Totuşi, ♦San-choniaton îl considerase o divinitate exclusiv feniciană, personificînd mîlul primordial din care s-a format universul.
    Motz Zeiţa-lună în miturile avarilor din Caucazul de Nord, corespunzînd zeului *Barzy cu aceleaşi atribute, la oseţi şi laxi, sau zeului Varz la lezghini (—► mitologii caucaziene). M* este sora zeului solar Bargy de can a fost despărţită pentru dragostea lor incestuoasă.
 HOZAISM
 408
    mozaism ♦Religia ebraică iniţială, eminamente etnică, întemeiată de legendarul Moshe (-+ Moise), unificatorul celor 12 seminţii, care a impus, ca *zeu unic şi absolut, un vechi zeu tribal; Yahu, numit ulterior *Yahweh. în epoca premozaică, triburile de evrei (habirl: cf. inscripţiile de la Tell-el-Amarna), pe* lîngă ♦cultul zeilor locali sau vecini (Kemosh — la moabiţi, Miik — în Milkom, Kos — la edomiţi), adorau pe zeul norocului, Gad, pe zeiţa *Ashera, poate şi un ♦demon, Shedi, din care a derivat *Shaddai (după unele opinii, identificabil de timpuriu cu Yahweh), de asemenea grupul divin *Elohim sau pe zeii împrumutaţi *Kemos, *Dagon, Ashtoreth, *Baal Zebub şi pe El Elyon sau *El, zeul prin excelenţă), paralel cu un înrădăcinat *cult totemic (-* totemism). O religie premozaică pare a fi atestată, în prezent, ca relict anterior strămutării celor 12 triburi conduse de Moise, la tribul african *falasha. Vechile culte totemice sînt detectabile în onomastica biblică (Shimon — hienă, *lup; Kaleb — ♦cîine; Hamor—măgar, Rahel — oaie; Lea — ♦vacă sălbatică). Cultul lui Yahu pare cel mai vechi şi cel mai original ebraic; de aceea a şi constituit baza noii religii mozaice, devenind, dintr-un zeu atmosferic tribal, divinitatea absolută panebraică. Totodată, se utilizează vechi obiecte naţionale de cult, ca jertfelnicul (mash-shebah) — o piatră dreaptă, ca ♦simbol material al divinităţii în care sălăşluieşte ♦spiritul divin, ce se folosea ca masă de ♦sacrificii, pînă .cînd a fost înlocuită, la Ierusalim, cu un^altar de piatră sau de bronz. Doctrina mozaică s-a întemeiat pe *Thorah (Legea), rezidînd în primele 5 cărţi (Pentateuch) din ♦ Biblia ebraică, .atribuite lui Moise, şi pe tradiţia sacră orală, .cuprinsă în *Talmud. Existase şi un cult al ♦strămoşilor; după unii cercetători, pl. Elohim ar reprezenta de fapt ♦spiritele plecate ale strămoşilor; alt tip de strămoşi erau ţerafimii (ebr. pl. teraphim) — ţinuţi în corturileMomes-tice, sub formă de statuete antropomorfe, ca un fel de ♦Lari protectori. Perioada teologică formativă nu a fost scurtă. Biblia ebraică însăşi precizează: „Apoi a rostit către Moshe şi a zis: «Eu sînt Yahweh [Domnul]. Dar eu m-am .arătat lui Abraham, Isaac şi Iacob, ca El Shaddai, iar cu numele meu Yahweh nu m-am făcut cunoscut lor »“ (V.T,, Exodul, VI, 2—3). Există cîteva etape în formarea religiei mozaice şi ele sînt reflectate în variantele onomastice succesive (ca şi în adaosurile de nume atribu-tive) ale lui ♦Dumnezeu, care a parcurs drumul de la calitatea de zeu atmosferic tribal la aceea de fiinţă cosmică absolută, exterioară lumii. Potrivit concepţiei filosofice religioase a m., care s-a cristalizat pînă în sec. VII î.e.n., lumea nu conţine nimic divin, după cum nimic din •ceea ce se află în lume nu e înzestrat cu autonomie dumnezeiască (nici aştrii, nici fenomenele naturale, nici monarhii, aşadar nici regii evreilor), după cum nicăieri nu se atestă ^credinţa într-un suflet universal. Dintre vechile religii, m. este singură purificată de orice urmă de ♦animism. Dumnezeu, ca unicitate absolută
(El Yahweh), este altceva decît lumea creată de el, cu care nu poate avea raport de asemănare; fiind opera lui Yahweh, lumea totuşi nu a purces din substanţa divină şi ca atare nu e consubstanţială cu el; ea a izvorît din ideea divină, fiind creată de inteligenţa dumnezeiască prin intermediul ♦cuvîntului activ (dabar) al lui El Yahweh; fiind aşadar numai o plămădire prin intervenţia exterioară a gîndirii divine creatoare, lumea nu e considerată de m. drept un organism dumnezeiesc. Dumnezeu însuşi este adorat ca Fiinţa Absolută, care nu are obîrşie, nu s-a născut, nu se supune devenirii şi nici nu piere, de unde şi numele cu care i se recomandă lui Moise în prima ♦revelaţie: Eu sînt, adică „eu sînt cel care este“. Influenţele canaanite de convieţuire, ca şi înrîurirea miturilor babiloniene ► mitologii din Mesopotamia) din timpul exilului din Babilon, nu au fost esenţiale, însă au contribuit la consolidarea scripturală a m. ca religie autonomă şi originală; în această epocă se codifică scripturile epocii patriarhale şi se canonizează Thorah, ca text al revelaţiei originare, stabilindu-se şi conceptul transcendenţei lui Yahweh. Astfel, Thorah subînţelege, în componenţa sa, pe de o parte Legea scrisă (Thorah Shebiktab)—adică Pentateuchul, cele 5 cărţi atribuite lui Moise, iar pe de altă parte Legea orală (Thorah Shebeal Pe) — adică tradiţia sacră, de fapt Talmudul (Mishna sau explicarea sumară a Legii scrise şi Ghemara sau Legea completă). Concomitent cu evoluţia şi clarificarea doctrinei teologice, s-a produs şi precizarea tehnicilor materiale ale cultului, ca şi schimbarea de atitudine, de ex.; faţă de ♦profeţi; aşa, în sanctuar era prezent un pom sacru, indiferent de specie, dar mai ales terebintul, alteori palmierul, tamariscul, rodia; pînă la exilul babilonian, profeţii fuseseră toleraţi uneori, ca simpli prezicători (qosem), deşi autoritatea eclesiastică refuza practicile de ♦magie, pe care le asocia cu ♦idolatria; ulterior însă profeţii cîştigă prestigiu, ca oameni pe care Dumnezeu îi inspiră direct, iar astfel încep să se impună cărţile profetice; profetul ♦Isaia pune în circulaţie ideea mesianică a salvatorului care Va veni: Mashiah (♦Mesia), purtînd şi numele-talisman Emanuel (Dumnezeu este cu noi), iar acest nou capitol doctrinar transformă m. într-o religie profetică, dezvoltată pe baze etice şi etnice. Religia mozaică originară îşi fructifică apoi evoluţia în forma consolidată a * iudaismului.
§ W. F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, Baltimore — London, 1953; M Reisel, The ikfys-terious Name of Y. H.W.H., Assen, 1957; E. L. Ehrlich, Geschichte Israels von des Anfângen bis zur Zerstorung des Tempels, Berlin, 1958; I. Lewy, The Growth of the Pentateuch, New York, 1955
    Mrityu (sanscr. mrtyu — moarte) ♦Demon sau zeu din ♦mitologia vedică, personificînd ♦moartea; mai tîrziu, zeul morţii sau Moartea însăşi, distrugînd fără alegere tot ce e viu M. e fratele altor doi zei: *Bhaia (Frica) şi Mahăbhaia (Groaza), toţi 3 fiind fiii zeulu
4*9
MUM A-PĂDURII
* Adharma (Fărădelegea) şi ai zeiţei *Nirriti (Nenorocirea). M. era numit şi Mrityu-Duta (Vestitorul Morţii) ca mesager trimis de zeul regent al morţii, *Yama, şi care soseşte totdeauna „în ceasul morţii" (mrtyu-kăla).
    Mu Continent fabulos, care, după un pseudo-mit neatestat în *mitologia cunoscută (pus în circulaţie de colonelul englez J. Churchward, spre sfîrşitul sec. XIX), ar fi fost situat în mijlocul unui ocean (după unii interpreţi, în Pacific) şi s-ar fi scufundat catastrofal, ca şi ♦Atlantida, vestigiile lui socotindu-se insulele Mariane, Carolinele şi Insula Paştelui.
    Miiller, Max Orientalist şi mitolog englez (1823—1900), care a folosit *mitologia comparată pentru a interpreta ♦miturile din punct de vedere semantic, pe baza propriei metode de linguopaleontologie. M. compară asemănările dintre numele principalelor divinităţi indoeuropene, conchizînd că ele reprezintă în primul rînd divinizarea aştrilor şi a fenomenelor naturale; în acest sens, M. e autorul unei teorii solare, potrivit căreia omul a adorat la început forţele naturii şi în primul rînd ♦soarele. După M., mitologia este o consecinţă a „îmbolnăvirii limbii", cuvintele înseşi transformîndu-se în personaje mitologice. Cercetînd numai zona indoeuropeană, M. explică ceea ce „e stupid, sălbatic şi fără sens" în mitologie, iar despre greci afirmă că „poeţii lor au avut o aversiune instinctivă faţă de * tot ce este excesiv sau monstruos", şi totuşi au relatat despre zeii lor „naraţiuni dintre cele mai sălbatice" (canibalismul unor divinităţi ca ♦Demeter şi * Kronos, mutilarea lui *Uranos). Sistemul mitologic al iui M. se sprijină pe descoperirea raporturilor dintre limbile arice folosite de celţi, germani, vorbitori de sanscrită şi zend, greci, romani ş.a. (de ex. ♦Athena < sanscr. ahana — zori, dimineaţă); aceste nume ar desemna, la origine, fenomenele naturii, iar elementele stupide şi sălbatice nu ar avea decît semnificaţii naturale, fiind de fapt descrieri ale *cerului, luminii, *apei, ♦focului, *pămîntului. într-un fel, concepţia lui M. nu se deosebeşte mult de a lui *Theagenes din Rhegion, după care „Hephaistos e focul, Hera e aerul, Poseidon e apa", doar că M. a pornit de la o filologie ştiinţifică, nu conjecturală. Iar *religia este pentru el „o facultate a spiritului care, în mod independent, mai mult, aş zice, în ciuda sensului şi raţiunii, îl face pe om în stare să priceapă infinitul sub nume diferite şi în deghizări schimbătoare. Fără această facultate nu ar fi posibilă nici o religie, nici măcar cel mai degradat cult de idoli şi fetişuri şi, oricît de puţin ne-am apleca urechea, am putea auzi în orice religie un geamăt al spiritului, freamătul sforţării de a înţelege ininteligibilul, de a exprima inexprimabilul, o năzuinţă spre infinit, o iubire de Dumnezeu". (An Introduction to the Science of the Comparative Mythology, London, 1881— 1883). M. distinge 4 etape în procesul formativ din care rezultă limbile şi miturile: etapa tematică (formarea rădăcinilor şi formelor gra-
maticale), etapa dialectică (formarea familiilor lingvistice), etapa mitologică (apariţia miturilor), etapa naţională (formarea limbilor naţionale), în ultima analiză, M. socotea că „mitologia este, în sensul cel mai înalt, forţa exercitată de limbă asupra gîndirii în oricare sferă posibilă a activităţii mentale" (Despre filosofia mitologiei).
§ Comparative Mythology. An essay, Oxford, 1856 (ed. revăzută, London —New York, 1909); Contributions to the Science of Mythology, I —II, London-New York, 1897; Natural Religion, London, 1889; Anthropological Religion, London-New York, 1892
    Mulungu; Molungo; Morungu; Mungu; Leza; N'gai Zeu suprem, venerat de unele triburi bantu tropicale (—* mitologiile populaţiilor africane). După unii etnografi, M. ar fi un împrumut de la zuluşi (zeul ♦Unkulunkulu) şi ar personifica sintetic principalele forţe ale naturii (cerul, soarele, luna, stelele, ploaia, tunetul, fulgerul). Tribul wabena îl consideră patronul ♦spiritelor ♦strămoşilor; etnografii A.T. şi G. W. Culwick transmit această definiţie locală a zeului: „Mulungu nu are nici faţă, nici mîini, nici picioare şi nici trup. Mulungu nu vorbeşte, nu aude şi nu vede. El e pretutindeni şi nu este nicăieri". Alte triburi cred că M. este fulgerul, tunetul fiind vocea sa. Cafrii din Rhodesia (supranumindu-1 kulu — mare, bătrîn) au însă despre M. o imagine confuză, nu ca despre o divinitate propriu-zisă, şi nici nu i se închină.
    Muma-Pădurii; Ciuda Lumii Un *geniu rău al ♦pădurilor, o divinitate malefică, nefastă, din ♦mitologia românească, înfăţişată ca femeie foarte bătrînă şi slută, cu părul lung pînă* la pămînt, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorinţă, fie în călugăriţă cu părul despletit, fie într-o făptură ambigenă sau într-o combinaţie de două regnuri (jumătate babă, jumătate lemn) ori într-un copac rămuros. Deşi de obicei scundă şi încovoiată, o mogîldeată sprijinindu-se în toiag, unele variante o prezintă şi ca o babă monstruos de înaltă, putînd dormi încolăcită în jurul unui foc din pădure; în acest caz, sluţenia ei este accentuată de „ochii cît strachina şi dinţii cît secerea", iar baba însăşi, fioroasă, rea şi vicleană, este antropofagă. Apare îmbrăcată cînd în zdrenţe, cînd în muşchi verde. Sînt variante regionale în care diferenţa de statură îi e atribuită firesc, M.-P. fiind considerată o nepotolită ♦mutantă — fie babă gigantică, fie o bătrînă pitică încăpînd într-o scorbură de copac, fie un animal (bivoliţă, iepure, *cal, gîscă, *vacă, uneori *cîine) sau chiar o specie teratologică, hibridă, antropodendromorfă. în posesia ei se află două butoaie magice, unul cu *apă, altul cu putere. Se foloseşte adesea, pentru transport rapid, de un cal cu 9 inimi. Totdeauna cînd se plimbă stîrneşte vuietul codrului, iar adesea rîde ea însăşi în hohote sinistre sau plînge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeţii rătăciţi, ca să le smulgă inimile sau < b
MURAMURA
410
prefacă, prin vrăjile ei, în cai sau în şerpi; văicăreala ei din codri urmăreşte să deruteze ori să atragă pe cei care străbat pădurea în vreme de noapte; dar oricine poate scăpa de M.-P. destul de simplu: oferindu-i un codru de pîine sau orice altă mîncare modestă. Există un portret sintetic (ca un portret-robot) al M.-P., pe care l-a comunicat B. P. Hasdeu (în Magnum Etymologicum Romaniae, art. Ariciu, după o informaţie din zona Galaţi): „avea un ochi cît un talger, capul ca o căpiţă, cozile ca măturoaiele, părul ca aricele, dinţii ca secerele, degetele ca ţepoaiele, unghiile ca coasele, picioarele ca răşchitoarele". In Ţara Moţilor (Munţii Apuseni), numită Vîlva Pădurii, e imaginată ca o femeie înaltă cît un brad, cu părul lung pînă la călcîie şi cu pielea păroasă; îşi păzeşte pădurea şi plînge jalnic atunci cînd oamenii taie copaci, iar celui care are nesăbuinţa să i se adreseze ori să-i răspundă la chemări, „îi leagă graiul"; alteori cîntă foarte frumos, însă nu-i place să fie văzută de oameni; uneori face copii cu bărbaţii cărora le e dragă pădurea, iar aceste odrasle devin ♦spiriduşi. M.-P. locuieşte într-un bordei sau într-o scorbură. Are mulţi copii, pe care-i domoleşte ador-mindu-i cu somnul furat de la oameni; adesea se crede că arborii pădurii sînt copiii ei, pe care îi alăptează de mici. în ♦superstiţia rurali se afirmă că ea răspîndeşte boli ciudate, că ucide copiii din leagăn şi că adesea îşi mănîncă victimele, după ce le frige. Are patima de a poci fetele şi flăcăii, fiindu-i pentru aceasta de ajuns să-şi strige victima, care e pierdută dacă acceptă să iasă afară, întrucît M.-P. ştie să ademenească în 99 de feluri. Rare reprezentări o închipuie tînără şi foarte frumoasă, dar cu gheare de lup. După unele *credinţe mai rare, a fost fie ibovnica, fie soţia monstrului Ciută-nevăzută. Motivul Muma-Pădurii nu este unic: există corespondenţe la slavii răsăriteni (*Baba Iagă) şi la germani (Buschgrossmutter sau Buschweib-chen).
    Muramura Divinitate colectivă din Australia (—* mitologii din Oceania): Fecioarele Muramura, considerate de obicei tinere fete numeroase, fecioare pribege, cu existenţe diverse divizate atributiv: unele supraveghind ♦ritualurile ini-ţiatice, altele patronînd ♦vînătoarea, altele cîn-tînd *descîntece pentru ploaie. în vremea arhaică a viselor (*alcheringa), fecioarele M. pribegeau prin Australia ori erau trase prin *cer cu o lungă funie de păr, pînă s-au prefăcut în stele (Pleiadele şi constelaţia Orion). Variantele din Australia de Vest vorbesc de nişte fecioare M. prefăcute în pietre, devenite animale sau scufundate în pămînt.
    Murcia; Murtia Zeiţă arhaică din *mitologia romană, considerată în epoca clasică o divinitate a trîndăviei. M. avea un *templu consacrat într-o vale din Roma, între Palatin şi Aventin.
    Musisi Zeu al cutremurelor, venerat de tribul baganda din Uganda (-+ mitologiile populaţiilor africane), numai în împrejurările cînd îşi
 manifestă unicul său atribut şi cînd e implorat să cruţe viaţa oamenilor.
    Muspellsheim Ţinut primordial de ♦foc în, *mitologia scandinavă, situat în sudul şi deasupra pustiului *Ginnunga Gap şi înconjurat de bordura cerească Himlr; stăpînit de ♦Surtr singurul locuitor suportînd dogoarea unei flăcări perpetue şi dominante; abia după crearea universului de către ♦Odhinn, M. devine tărîmul cel mai de sus dintre cele 9 lumi stratificate, făcute de zeul suprem. M., această lume a focului, a avut un rol important în ♦cosmogonia din viziunea mitică scandinavă, deoarece scînteile care săreau neîncetat de acolo peste deşertul Ginnunga Gap au topit de la o vreme gheţurile compacte de pe cîmpia Elivagar, dezmorţind astfel apele primordiale (-* apa).
    Musubi no Kami Zeul ocrotitor al căsătoriei* în *mitologia japoneză.
    Mut Zeiţă din *mitologia egipteană, adorată la Teba ca atotputernică mamă divină; în epoca predinastică (mileniul IV î.e.n.), numele ei însemna „vultur" (de unde şi *simbolul acvilin ulterior). Preluîndu-i ♦cultul, teologii tebani au contopit-o cu *Nehbet. Sub dinastia a XVII I-a, prima dinastie din Regatul Nou, dominată de ♦cultul lui * Ammon, a fost socotită soţia acestui zeu, mai tîrziu identificîndu-se cu o zeiţă secundară, Amaunet. Cultul zeiţei M., ca mamă divină şi soţie a lui Ammon, ia extindere mai ales după sec. XVI î.e.n. în Regatul Nou, cînd în cadrul marilor procesiuni pe ♦Nil se transporta statuia lui Ammon de la ♦templul din Karnak în templul din Luxor, care era sanctuarul zeiţei M. (ea fiind aşadar vizitată de soţul divin). Deşi soţia marelui zeu, uneori era socotită şi o fiinţă bisexuată, ca mamă absolută a tuturor forţelor vitale cosmice, iar în ierarhia „panteonului egiptean egalase la un moment dat alte mari zeiţe, avînd şi atributele lor („Marea Ma-giciană",* ,,Doamna cerurilor", „Ochiul lui R6“) fiind venerată şi ca regină a tuturor zeilor. Reprezentată plastic de obicei ca femeie, avea uneori cap de vultur, în unele situaţii purtînd şi simbolul faraonic al şarpelui Uraeus (—► cobra sacră) împreună cu dubla coroană a celor două ţări egiptene.
    mutant Pe lîngă sensul biologic, de individ sau prezentînd modificări de unităţi genetice sau purtător obiectiv al capacităţii de salt în masa ereditară putînd duce chiar la o mutaţie spectaculoasă, aceeaşi noţiune conţine şi un sens mitologic: sînt descrişi ♦zei, eroi mitici, animale fabuloase, vrăjitori, ♦şamani capabili subiectiv de a realiza în aspectul sau în structura persoanei lor modificări parţiale sau integrale, ajungînd pînă la ♦metamorfoze totale dintr-o specie în alta, dintr-un regn în altul, dintr-o stare de agregare în alta; astfel, ♦Zeus poate fi cînd lebădă, cînd taur, cînd om comun; ♦Loki devine peşte, muscă, iapă, focă, vînt sau văpaie; ♦Muma-Pădurii se preface în călugăriţă, în copac rămuros sau în jumătate babă^ju-mătate lemn. în ♦mitologiile popoarelor creştine, cel mai diversificat m. este ♦Diavolul. în cazuri
411
 MYO-O
rare (de obicei în mitologiile inferioare tribale), un m. — supranatural dar nu de esenţă divină
—  nu mai poate reveni la starea precedentă.
   mutaziliţi (arab. mu’tazilah — cei ce se despart) Membrii unei ♦secte desprinse din *islam în sec. VIII, care împărtăşeau ♦credinţa în unicitatea lui *Allah şi în dreptate. Pentru m., Allah este ♦Dumnezeu fără atribute, interpretarea lui antropomorfistă fiind imposibilă, întrucît el nu poate fi văzut cu ochii; aşadar, conform naturii sale, Allah nici nu poate să condamne omul la chinuri eterne, dimpotrivă, este obligat să le dea oamenilor dania postumă. Recunoaşterea existenţei liberului arbitru în acţiunile umane a condus şi la elaborarea ideii de Dumnezeu justiţiar şi binevoitor; tot astfel, m. au luptat împotriva ♦dogmei mahomedane a ♦predestinării. Contrar doctrinei islamice ortodoxe, m. consideră cartea sacră, *Coranul, o operă creată de Allah. în cadrul *religiei islamice, m. au fost primii teologi care au elaborat, într-o formă speculativă, prima ♦teologie musulmană, influenţată însă de filosofia antică, îndeosebi greacă. Fără a prefera credinţei raţiunea, totuşi m, şi-au explicat dogmele cu ajutorul raţionamentelor.
§ A.;N. Nader, Le systeme philosophique des mutazila, Beyruţ, 1956
   Muze (grec. MoOcrai; lat. Musae) Cele 9 fiice ale zeiţei memoriei ♦Mnemosyne şi ale lui ♦Zeus. Dar, după poetul Alkman (sec. VII. î.e.n.), citat de Diodor din Sicilia, M. sînt fiicele cuplului *Uranos — Ge (*Gaia), adică ale ♦cerului şi ♦pămîntului. Numai Euripides (în Medeia) le atribuie, fără temei, ca mamă, pe zeiţa *Harmo-nia. La origine se pare că erau ♦Nimfe ale izvoarelor, devenind apoi zeiţe ale cîntecului şi inspiratoare ale poeţilor, purtătoare de liră. La ♦Homer, care nu le precizează numărul şi numele, sînt zeiţe ale cîntecului şi locuiesc în ♦Olimp lîngă *zei, cărora, conduse de * Apollon, le cîntă la ospeţe. După Pausanias (Călătorie în Grecia, IX, 29), ♦cultul M. a fost introdus de cei doi ♦Aloizi, pe muntele Helikon. Răspîndindu-se în Hellada (din Beoţia), cultul se pare că iniţial cunoscuse 3 M. (primitive sau arhaice): Mneme, *Meletes, *Aoide sau 4: Aoide, *Arhe, Meletes, *Thelxiope. Se poate să fi fost iniţial 3 (ca 3
♦Moire, 3 ♦Harites), apoi să fi alcătuit 3 grupuri de cîte 3, pentru corurile sacre. * Hesiod aminteşte nominal 9 Muze: *Clio, *Euterpe, *Thalia, *Melpomene, *Terpsichore, *Erato, *Polyhymnia, *Urania şi *Calliope (Theogonia, v. 75—79), dar nu le acordă atribute diferenţiate. Grecii credeau că, adunate în jurul ♦altarului lui Zeus, M. cîntă obîrşia lumii, pe zei şi oameni, faptele glorioase ale lui Zeus sau evenimentele din existenţa marilor eroi (căsătoria lui * Kadmos, moartea lui ♦Ahilleus). O delimitare foarte certă a atributelor fiecărei M. nu a existat niciodată, precizări încercîndu-se abia în epoca romană, într-o epocă mult mai tîrzie, celor 9 M. clasice le-a fost adăugată şi ♦Nimfa * Arethusa, ca ocrotitoare a poeziei pastorale. Fiind în primul rînd zeiţe ale cîntecului, M. protejează pe toţi cei ce le recunosc superioritatea, pedepsindu-i pe aroganţii infatuaţi (cazul bardului trac Thamy-ris, căruia, fiindcă se lăudase că le este egal, M. i-au luat văzul şi darul cîntecului). Vechii poeţi începeau întotdeauna cu invocarea Muzei: Mrţviv &ei8e Oea ITr)>ur|ta5ea)                  (Cîntă,
zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul — Homer, Iliada, I, v. 1). Fiind în preajma lui Apollon, se mai credea căM. au şi harul profeţiei. Detalii aspectuale nu oferă decît artele plastice: dintre poeţii mitografi, numai *Pindar le atribuie „bucle violete". Toţi poeţii vechi (Homer, Hesiod, Pindar) afirmă că M. sînt şi atotştiutoare, prin ♦simbolul mamei lor Mnemosyne, ca întruchipare a memoriei, (cf. *Camenae)
§ P. Decharme, Les Muses, Paris, 1869; F. Rodiger, Die Musen, Leipzig, 1875, P. BoyancS, Le culte des Muses chezles philosophes grecs, Paris, 1937; E.R. Curtius, Europâische Literatur und lateinisches Mittelalter. Bem, 1948 (trad. rom., Literatura europeană şi evul mediu latin, Bucureşti, 1970, cap. XIII, Muzele, p. 265 — 285)                                          i
    Myo-o Zeul dragostei, în ♦<mitologia japoneză; divinitate temută, M.-o e cunoscut din reprezentări plastice medievale (mici statuete din sec. XIII), antropomorfe, însă cu alură dra-gonică: părul ridicat în şuviţe ca nişte coarne, dintîmple, privire penetrantă, gura întredeschisă, cu dentiţie puternică şi colţi enormi în falca inferioară. M.-o simbolizează mai mult violenţa şi suferinţa erotică, decît suavitatea iubirii.
N
     Naastrand Ţărmul morţilor păcătoşi sau apele veninoase în *mitologia scandinavă, unde sînt condamnaţi să rătăcească veşnic sperjurii, criminalii, adulterinii, incestuoşii, corupătorii. Tot acolo este şi Palatul Naastrand, construit din piei de şarpe cusute omogen, departe de soare, cu porţile spre nord; din capetele şerpilor cusuţi se scurge întruna veninul care alimentează teritoriul şi apele de pedeapsă. Palatul este reşedinţa zeiţei *Hel, stăpîna ♦Infernului (*Hell)
     Nabu (Vestitorul; babil. nabu — vestire) Zeu sapienţial din Babilon (—* mitologii din Mesopotamia), fiul lui *Marduk; identificat adesea cu zeul asirian *Nebo, era adorat ca patron al ştiinţei şi al scribilor, el însuşi scrib divin în ♦templul ceresc *E-Saggila, ţinînd evidenţa faptelor celeste şi pămînteşti şi statornicind domnia regilor mesopotamici. Cu timpul ♦cultul lui N. amplificîndu-se, i se adaugă zeului şi alte atribute: devine zeul ♦revelaţiei divine, fără care consiliul zeilor din ♦panteonul babilonian nu ia nici o decizie; împreună cu soţia sa Tashmit (care nu a avut vreodată un cult autonom), N. ocroteşte arta scrisului (se credea că el a introdus scrierea în Babilon), orice fel de ştiinţă şi, fireşte, şcolile. Dar e totodată zeul ♦magiei şi al *manticii, iar ca ocrotitor al înţelepciunii (întrucît înţelepciune era mai ales cunoaşterea şi descifrarea mişcării astrelor), patrona ♦astrologia, preoţii săi fiind de obicei şi astrologi. în epoca ascensiunii Babilonului, i se mai atribuie şi deţinerea tăbliţelor în care erau înscrise numele tuturor oartienilor cu destinele lor. La Babilon, de fiecare An Nou, N. îi făcea o vizită simbolică tatălui său Marduk, statuia sa fiind transportată de-a curmezişul cetăţii pînă în templul zeului suprem, a cărui statuie îl însoţea la întoarcere o parte din drum, spre Borsippa, sediul lui N. şi locul unde i s-a instituit cultul prima dată; de fapt N. era o divinitate mai veche decît Marduk, dar inversarea de situaţii ţinea de politica teologică a regelui Hammurabi. Cultul lui N. capătă cea mai mare popularitate în Asiria (în varianta Nebo), sub Assurbanipal. Atunci, sau mai devreme, N. devine şi patronul planetei Mercur. Emblema curentă a lui N. în Babilon şi Asiria era acelaşi stilus metalic cu care se imprimau cuneiformele în argila moale.
     Nacxit ♦Strămoş arhetipal (—* arhetip) zeificat, în mitologia maya, ramura yucataneză quich6 (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene ), identificat cu ♦Quetzalcbatl şi cu *Topiltzin; de fapt, *Popol Vuh îl descrie ca pe „cîrmuitorul bărbaţilor Orientului" (IV, 6) la care vin tra-versînd marea fiii celor 4 ♦oameni primordiali quichS, ca la stăpînul şi judecătorul lor suprem.
 Principalii comentatori (L. Schultze-Jena, R. V. Kinjalov) îl identifică însă nu cu zeul Quetzal-coatl, ci cu legendarul conducător toltec Topii-tzin Acxitl Quetzalcbatl (numit în *Cartea lui Chilam-Balam — N acxit-Xuchii), care a condus invazia toltecilor spre zona litoralului mexican, pînă în pen. Yucatan (sec. X). în Genealogia cîrmuitorilor din Totonicapan (cap. V), aceiaşi fii ai oamenilor primordiali (♦Balam-Quitze, ♦Balam-Acab, ♦Yqui-Balam şi ♦Mahucutah) î) onorează pe N. cu titlul de reverenţă „părintele nostru" şi îi aduc ♦sacrificiu de ♦fumigaţii, ca unui zeu.
    Nagabonyi Zeiţă a foametei la tribul baganda (—> mitologiile populaţiilor africane), căreia i se sacrifică fructe veştede (—► sacrificiu), spre a i se demonstra că oamenii nu au ce să minînce, ♦ritualul efectuîndu-se numai în vreme de saceU.
    Nagitai (mongol naga — cer, tai — zeu) Zeu ceresc şi creator universal, acceptat în ♦mitologia mongolă ca divinitate supremă, venerat însă fără vreun *cult special.
    Xaglfar Corabie gigantică, în *mitologia scandinavă (înjghebată din unghiile marţilor care au fost lipsiţi de ♦ritualul funerar), cu care vor naviga ♦giganţii glaciali şi toţi locuitorii ♦Infernului (*Hell) împotriva zeilor cereşti (*Asa), la sfîrşitul lumii, în războiul final (*Ragnardkr). Cîrmaci va fi ♦Loki, divinitatea malefică a *focului subteran.                    i
    nahual Un alter ego, un dublu al fiecărui ora,' în concepţia filosofiei mitologice aztece (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ♦spiritul care îl dublează pe individ, ocrotindu-1 din stadiul de nou-născut; aztecii credeau că şi fiecare zeu are un nahual al său. De cele mai multe ori, un n. era imaginat în înfăţişare de animal; astfel, dintre zei, *Tezcatlipoca avea ca n. personal jaguarul, *Tonatiuh— condorul etc. Spre a se constata prezenţa unui n. şi pentru identificarea lui, la naşterea unui copil se presăra în jurul casei nisip: îl indicau primele im™ r^tinale
    Nahusha Rege mitic din India, care a izbutit prin ♦asceză (*tăpa), prin ♦sacrificii şi studiu îndelungat, ca şi prin stăpînire de sine şi eroism, să domine cele 3 lumi, ocupînd un timp chiar tronul lui ♦Indra. A fost însă pedepsit pentru lipsa de modestie. în *Purănâ se spune că, vrînd să obţină dragostea soţiei zeului Indra,^ regele s-a urcat în lectica ei purtată de 7 *rlşi şi dorind să ajungă mai repede i-a zorit pe purtătorii divini, lovindu-1 pe ♦Agastya cu piciorul; dar acesta îl blestemă şi regele se prăbuşeşte din lectica cerească, prefăcîndu-se în şarpe în clipa cînd se izbeşte de pămînt (-* blesteme).
 413
NANAYA
   Naiade (grec. sg. Naîaş; vaetv — a curge) ♦Nimfe ale izvoarelor, lacurilor şi apelor curgătoare în ♦mitologia greacă, înzestrate cu har profetic şi purtătoare ale tinereţii eterne; erau socotite fiice fie ale lui ♦Zeus, fie ale lui ♦Okeanos.
   Nainema Zeu suprem şi creator al lumii ex nihilo, în ♦cosmogonia tribului columbian uitoto (—*■ mitologiile triburilor amerindiene) ; zeul însuşi e privit ca o iluzie care produce universul dintr-un ♦haos de năluci: actul de creaţie săvîrşit de zeu (el însuşi pe jumătate virtual, numit cu epitete adecvate: „Cel-ce-nu-e-decît-nălucire" sau „Cel-ce-se-năzare") nu este o ♦cosmogonie propriu-zisă, ci transferul nălucii din vis în spaţiul obiectiv. După o transcriere a lui K. T. Preuss (Die hochste Gottheit bei den kulturarmen Volkern, Berlin, 1922), ♦mitul fixează începutul într-un nimic cosmic: „Nu era nimic la început, decît năluciri, nimic nu se afla cu adevărat. Numai o singură nălucă, o năzărire pe care a atins-o părintele nostru*6. Zeul are senzaţia misterului, strînge năluca la piept, însă nu o poate rezema de nimic, smulsă din haosul fantomatic, unde „nu era măcar un copac de care să sprijine năluca", astfel încît o susţine numai cu suflul respiraţiei lui, crede că reuşeşte s-o lege de ceva, dar zice „Am legat asta de ceva ce nu este", iar atunci „părintele nostru a legat golul de firul visului"; zeul .cade pe gînduri şi leagă năluca de vis; apoi, impregnînd-o cu o substanţă cleioasă, o frămîntă cu picioarele pînă îi dă formă şi corp, încît năluca devine lume.
   Namma; rar: Raego ♦Duh răufăcător al nopţii, unica divinitate nominalizată în ♦animismul tasmanienilor; acest ♦spirit înfricoşător de care se teme orice drumeţ de noapte din Tasmania, se crede că poate pricinui oamenilor toate nenorocirile imaginabile.
   Nammu ^Apa primordială, simbolizînd substanţa maternă universală în miturile sumeriene (—* mitologii din Mesopotamia), mama născătoare fără bărbat, care i-a născut pe zeii iniţiali *An (♦cerul) şi *Ki (♦pămîntul) — adică elementul masculin şi cel feminin. După un timp indefinit, în pîntecul acvatic la zeiţei N. s-a zămislit un munte uriaş emisferic, cu baza de argilă moale şi cu piscul de plumb strălucitor; pe un disc plat (baza emisferei) a apărut glia Ki, plutind în oceanul iniţial, iar în pisc s-a desfăşurat cerul An. (în mitologia babiloniană, marea primordială, ♦Tiamat, devine monstruoasă.) în oraşul Eridu (Sumerul de Sud) N. era socotită mama zeului *Enki şi creatoarea oamenilor: văzînd că *zeii s-au înmulţit şi nu are cine să-i slujească, N. îi cere lui Enki să născocească ceva spre a-i elibera pe zei de poverile muncii, iar zeul plămădeşte din lut amestecat cu sîngele său 7 zeiţe-mame şi ele încep să fră-mînte apoi argila pe care N. însăşi o modelează dîndu-i forme omeneşti.
   Namtar Zeu asiro-babilonian (—► mitologii din Mesopotamia), patron al ciumei, mai tîrziu în genere al ♦morţii şi al destinului uman (preluat din tradiţia Sumerului, după zeul Irra; sumer. irra,— soartă). N. era socotit şi mesagerul zeiţei infernale ♦Ereshkigal; un text asirian îl
numeşte Namtar, crainicul infernului, izvodi-torul de reguli". Se credea că e înconjurat de ♦duhuri nefaste sau ♦demoni (fiind el însuşi demon): Mutu (Moartea), reprezentată cu cap de ♦dragon, mîini omeneşti, picioare de pasăre; Alluhappu (Laţul-de-vînătoare): cap de leu, 4 mîini şi picioare de om; Mukil-resh lemutti (Complicele-răului): cap de pasăre, aripi desfăşurate, putînd zbura cu ele în orice direcţie, dar mîini şi picioare omeneşti; Mamit (Pedeapsa-jură-mîntului-călcat): cap de capră, mîini şi picioare omeneşti; Etemmu (Stafia): cap de bou, 4 mîini şi picioare omeneşti; Mimma-lemnu (Toate-relele): două capete din care unul omenesc şi unul de leu.
Nanabozho Zeu principal şi ♦erou civilizator sau ♦strămoş totemic în ♦panteonul tribului algonkin din Canada (—► mitologiile triburilor amerindiene)9 al cărui ♦cult e legat mai ales de semnificaţiile pămîntului, zeul ocrotind păşunile şi fiind cel care a purificat prin luptă pămîntul de monştri; el locuieşte acolo de unde răsare soarele, lupta lui cu monştrii începînd de, la distrugerea celui care răpise astrul. în zona Marilor Lacuri e considerat fondatorul tuturor instituţiilor tribale de bază şi al ceremoniilor tradiţionale; aici, e pus în raport cu ♦mitul ♦potopului universal. Mergînd la ♦vînătoare N. a căzut într-un lac revărsînd apele care au inundat lumea, iar el făcîndu-şi o plută a navigat pînă a obţinut un pumn de nisip, pe care l-a prefăcut într-un pămînt nou; din fratele său geamăn, pe care l-a sfîşiat, a ales oasele şi măruntaiele, făcînd din ele plantele şi animalele; într-o variantă, s-a salvat de potop urcîndu-se la timp într-un copac foarte înalt. Aproape toţi algonkinii îl consideră dublu strămoş: cel care a creat şi omenirea iniţială, antediluviană şi pe cea de-a doua, de după potop. Simbolul totemic (-notem) al lui N. este Iepurele Uriaş. (Irokezii au un zeu similar: Tehoronhiawakhon.)
    Nana-Buluku Zeu ceresc suprem al tribului ewe de pe litoralul Golfului Guineei (-+ mitologiile populaţiilor africane), indistinct, dar important, fiind tatăl zeiţei Mawa şi al zeului Liza, care au dat naştere zeilor mai tineri ai ♦pămîntului, ♦apei, dreptăţii, în cîteva generaţii, ultima reprezentată de zeul tunetului, Xewiozo.
    Nanahuatzin Zeu nahuatl care, în mitologia aztecă (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) este divinitatea de ♦sacrificiu ce se aruncă de bunăvoie, la invitaţia zeilor, în rugul aprins de ei, iar după ce arde trosnind şi se distruge, răsare ca un soare roşu, legănîndu-se pe orizont; întrucît, după ce a luat fiinţă prin jertfa de sine, încă nu se mişca pe cer, i-au adus şi zeii propriul lor sacrificiu de reciprocitate: sîngele lor, şi numai astfel s-a putut urni noul soare. N. este al 5-lea şi ultimul din ciclul nahuatl de *sori (sau ere) — Soarele 4-Mişcare, era prezentă, în mitologia chichimecă (Mexic), N. era zeul sifilisului.
    Nanaya Zeiţă akkadiană (-► mitologii din Mesopotamia)9 patronînd atît războiul, cît şi dragostea carnală; unii mitologi o consideră numai o dublură, alţii numai un epitet al zeiţei
 NANG KAUH1LUNG
 414
*Ishtar; totuşi, N. pare mai degrabă aparţinînd doar categoriei atributive din care fac parte Ishtar şi ♦Inanna. Numele şi funcţia ei divină sînt atestate în texte din timpul dinastiei a 3-a din Ur. Un imn babilonian aminteşte că tatăl zeiţei, marele zeu *Anu, din anumite motive a înălţat-o la rangul celorlalte zeife. în epoca hellenistică însă, ♦cultul ei se extinde şi în alte zone (Siria, chiar Iran — unde se menţine pînă la dinastia sasanidă).
    Nang Kauhilung (Doamna de cristal a Marii Vulve) Zeiţă a naturii fecunde — printre cele mai venerate din ♦mitologia siamezilor din Thailanda. N.K. locuieşte pe o măgură de pe care, potrivit tradiţiei, se scurgea o dată pe lună un torent roşu; de aici identificarea cu ciclul menstrual femeiesc. După ce zeiţa a îmbătrînit, torentul a rămas invariabil cristalin. Perechile dornice de copii îi aduc acestei zeiţe ♦sacrificii pe măgura ei sacră. (cf. *yoni)
    Nanna Zeiţă din *mitologia scandinavă, soţia zeului ♦Baldr şi mama zeului justiţiei, ♦Forseti, venerată ca ♦simbol al gingăşiei feminine şi al fidelităţii în dragoste. Cînd Baldr, murind, e aşezat pe rugul ritual al corăbiei sale Hringhor-ni, N. îl îmbrăţişează şi moare alături de el, arzînd pe acelaşi rug.
    Nannar (Luminătorul; ZevX-lună) Zeul akka-dian al * Lunii (-+ mitologii din Mesopotamia) ; divinitate provenită din oraşul Ur şi identificată în mitologia oficială din Babilon cu zeul ♦Sin, pe temeiul modelului originar al zeului selenar sumerian Nanna. în Ur, N. era considerat şi ca primul monarh întemeietor al cetăţii, care fusese învestit cu prerogativele regale de zeul suprem ♦Enlil.
    Nanghe Zeiţă sumeriană din Lagash (centrul ei cultual), patronînd oniromanţia (-+ mantică) şi ♦oracolele (—► mitologii din Mesopotamia). în ♦descîntecele — sumeriene şi akkadiene —? din ciclul Demonii răufăcători Utukku (-+ demoni), N. este invocată, alături de zeiţa primordială *Nammu, ca apărătoare a lumii împotriva acestor divinităţi malefice. N. este soţia corăbieru-lui * Urshanab i, cel care transportă morţii spre ♦Infern.
    Nârada înţelept arhaic divin din *mitologia vedică, un mare *rlsi, fiu al zeului creator ♦ Brahma. Considerat mijlocitorul divin între zei şi oameni, N. coboară din ♦cer pe ♦pămînt, pentru a le comunica oamenilor ce se petrece în ceruri, apoi se întoarce sus spre a le relata zeilor despre evenimentele terestre.
    Nâraka ♦Infernul, în *mitologia vedică, un infern complex, compus din mai multe nivele, în Atharvaveda (II, 14; V, 19) N. este „Casa de sub pămînt“ în care cei ce au păcătuit în viaţă (-+ păcat) sînt sfîşiaţi de ♦demoni. într-o epocă mai tîrzie (după Manusamhită, IV, 88— 90), N. e divizată în 21 nivele, dar alte surse ulterioare indică 7 nivele sau cercuri, 28 şi chiar 50, dispuse orizontal, în suprapunere riguroasă, totuşi dedesubtul lumii subpămîntene *Pătala, la suprafaţa căreia e situată capitala zeului ♦morţii, *Yama. în diviziunea cu 7 cercuri suprapuse (varianta cea mai frecventă), distri-
buţia lor e graduală: 1) Put ' (cercul superior) adăposteşte pe cei care nu au avut copii; 2) Avici (al doilea de sus) conţine sufletele celor care îşi aşteaptă reîncarnarea (*avatara) ; în 3) Samha-ta şi 4) Tămisra stau cei pedepsiţi pentru păcate secundare; în 5) Rijişa, sufletele sînt atacate necontenit de şerpi, insecte veninoase, fiare şi păsări sălbatice — toate acestea simbolizînd mustrările de conştiinţă; 6) Kudmala este o zonă pe unde curge fluviul subteran *Văytarani, în apele căruia —pline de sînge şi murdării — se sufocă păcătoşii; 7) Kăkola (cercul inferior) sau Nâraka propriu-zisă se prezintă ca un loc de beznă compactă în care există o singură sursă de lumină: o groapă în flăcări, unde ard criminalii, fără să fie mistuiţi cu totul de ♦foc, iar demonii care îi înconjoară le dislocă din corp bucăţi cu cîte un cleşte încins în văpaie sau îi prăjesc în ulei clocotit; spre deosebire de toţi ceilalţi penitenţi, care îşi aşteaptă în durate diferite termenul de reîncarnare, cei din Kăkola vor îndura numai acolo chinurile prescrise, pînă cînd se va sfîrşi *kalpa curentă. în *budism (a cărui ♦mitologie denumeşte aceeaşi noţiune şi Niraya), N. nu este un infern propriu-zis, ci doar locul cel mai incomod pentru reîncarnare, dintre toate cele 6 sfere ale existenţei din procesul ontic *samsăra.
    Nara-Nârâyama Doi înţelepţi primordiali (*ri-şi) din ♦mitologia vedică, iniţial existenţi amîndoi într-o singură persoană, ca întruchipare a zeului ♦Vişnu sau unul dintre ♦avatarii săi: Nărăyana Jalagayana (Nărăyana cel culcat pe ape — a'dică pe apele de lapte ale oceanului cosmic primordial; —► apa) şi, implicit, unul dintre epitetele marelui zeu, în ipostaza antropomorfă de divinitate precosmogonică. în iconografie, uneori ♦Vişnu e reprezentat în avatarul Nărăyana, cu formă integral omenească, dormitînd pe şarpele primordial £eşa (*Adhigeşa) adică pe ♦simbolul ♦timpului infinit (sau neînceput), care pluteşte pe toate apele ♦haosului anterior creaţiei lumii (—* cosmogonie). Dar în *Mahăbhărata, Nara şi Nărăyana sînt consideraţi separat, ca întruchipări a'le lui *Rămă (Nara) şi *Krişnâ (Nărăyana).
    Narcis (grec! vapKtaaog — narcisă) Tînăr frumos din ♦mitologia greacă, iubit de numeroase fete muritoare dar şi de *Nimfe (mai ales de *Echo), pe care însă, înfumurat, le dispreţuia. Pedepsit de zeiţa răzbunării, +Ne-mesis, să-şi vadă chipul în apa unei fîntîni şi să se îndrăgostească de sine, a murit de durerea de a nu fi putut ajunge la tînărul zărit în apă. Un pseudomit alegoric, probabil de origine literară, afirmă că din locul morţii lui N. au răsărit îndată narcisele.
    Narţi (oset Nart; cecen Njart; etim. incertă: oset art — foc; armean mard, cecen măr — om); Ciclul epic al Narţilor Ciclu epic eroic (de tip epos), cu structură mitologică, al oseţilor (Cau-cazul de Nord), privind originea arhetipală a acestui popor, răspîndit însă prin veche contaminare folclorică şi la alte popoare din Caucaz (—► mitologii caucaziene): ceceni, kabardini, ab-hazi, cerkezi ş.a. Mai mulţi cercetători atribuie
415
 NECROMANŢIE
^mitului N. o origine străină de aria Caucazului: fie greacă, fie persană, fie romană. în *credinţele oseţilor şi ale altor popoare caucaziene (de ex., ale abhazilor), la început lumea a fost populată .de o stirpe de ♦uriaşi, canibali sălbatici, incapabili de a-şi clădi case; după apariţia în lume a N. care erau mai puţin puternici, însă mai inteligenţi (biruindu-şi duşmanii fie prin arta oratorică, fie prin abaterea atenţiei, fie atacîndu-i prin surprindere), domnia uriaşilor s-a încheiat pentru totdeauna. Ocupaţiile de bază ale N. erau ♦vînătoarea şi războiul. Stirpea unitară a N. era divizată în 3 neamuri (sau caste), după cum locuiau, ca grupuri mitice, pe povîrnişul unui munte:       cei de sus — Aehsaertaegkatae
(Ahsartagkata), cei mai viteji, alcătuind o castă militară; la mijloc — Alaegatae (Alagata), înţelepţii; jos — Boratae (Borata), posesorii de turme, păstorii. Eroul principal şi şeful stirpei nartice (în versiunea fundamentală, cea osetină, nord-caucaziană) este *Uryzmaeg, totuşi eroul cel mai popular e *Soslany dintre ceilalţi eroi impunîndu-se mai ales *Batraz—>un personaj tragic, revoltat împotriva divinităţii supreme, şi Satana — un fel de amazoană, sora şi soţia lui Uryzmaeg. Deşi mai scunzi decît uriaşii primordiali, N. aveau şi ei statură gigantică şi o structură de supraoameni, cunoscînd graiul păsărilor şi avînd arme vrăjite; unii dintre ei erau parţial ♦mutanţi, astfel încît se puteau preface temporar, de ex., în cadavre intrate în putrefacţie, fără nici o consecinţă pentru sănătatea şi vigoarea lor ulterioară, după cum aveau şi capacitatea de a se ridica la cer sau de a coborî sub pămînt, în ♦Infern. Chiar N. defuncţi (căci nu erau consideraţi nemuritori) se pot întoarce uneori pe pămînt, pentru a-şi efectua isprăvile postume. Dar, după ce au dispărut definitiv cu toţii din lumea vizibilă, N. s-au stabilit într-un ♦Paradis ceresc al lor, socotit Ţara Narţilor. La ceceni, dispariţia N. e narată într-o variantă sui-generis: bînd din imprudenţă aramă topită, au zburat cu toţii în cer (iar din această cauză, tradiţia folclorică i-a identificat cu constelaţia Pleiadelor). Con-fruntînd relatarea sintetică a lui Ammianus Marcelinus (Istoria Romană, XXXI, 2) despre alani, cu eposul nartic, putem ajunge de fapt la identificarea N. cu alanii din sec. III—IV, deci cu strămoşii reali ai oseţilor de azi; căci şi N. mitici, ca şi alanii istorici, nu cunosc teama de *moarte, preţuiesc caii mai presus de orice altă avere şi consideră o ruşine mersul pedestru.
§ Georges Dumezil, Le Livre des Mros. L4gendes sur les Nartes, traduit de l’ossfcte avec une introduction et des notes, Paris, 1965; A. A. IleTpocaH, CnaiaHun oHapmax — 9noc Hapodoe KaeKa3ay Mocraa, 1969
    năstikya (sanscr. năstikya — necredinţă) în ♦religiile Indiei (*mitologie vedică, *brahmanism Ş.a.), termen indicînd starea de îndoială, scepticism, indiferenţă sau necredinţă parţială faţă de tradiţiile, afirmaţiile sau *dogmele religioase; o formă lingvistică mai nouă: năstikată — e traductibilă prin noţiunea de *ateism propriu-zis. In tradiţia clasică, năstika (negator) se aplica numai acelor doctrine sau idei care resping
autoritatea supremă a Vedelor (-+ Veda) şi se referea în special la *budism şi *jainism> care în acest context erau considerate doctrine diametral opuse celor 6 şcoli ortodoxe: * Vedanta, *Mimăhsă, *Sămkhya, *Yoga, *Nyăyâ şi *Vai-feşika; această interpretare a adj. năstika este precizată îndeosebi în *Manusamhită (II, 11; III, 150; VIII, 22). De la negarea calităţii de ♦revelaţie sacră a Vedelor, ideea s-a dezvoltat pînă la atitudinea de negare a *zeilor şi a imorta-lităţii sufletului.
    Nasu (zend. nasu — cadavru) în *mitologia iraniană a *zoroastrismului, o muscă de cadavre, întruchipînd pe Demonul Morţii demoni). Această muscă mortuară, venind din Nord imediat după ♦moartea unui om, avea misiunea mitică de a-i lua sufletul şi a-i profana trupul (cf. Avesta, Videvdath, VII, 2; VIII, 71). ♦Ritualul curent din epoca zoroastrică obliga rudele mortului să cînte cîntece sacre, rostind numele Amesha Spenta („Sfinţii Nemuritori"—în tradiţia avestică), spre a împiedica acţiunea profanatoare a muştei N.; acelaşi efect se obţinea privind un cîine galben cu 4 ochi (cu pete sub ochi).
    Nav! (slav. hakw) Personificarea ♦morţii, în ^mitologia slavă sau, după opinia unor cercetători, numai numele imaginii dintr-o epocă timpurie a luntrei funerare (cf. lat. navis — navă); de aici, ideea de „os al naviei" (rus. naebn KocmonKa; ceh arhaic kost nâvnâ), ca o cauză intrinsecă a morţii („osul"—conservat în trupul care putrezeşte). Mai tîrziu, ideea evoluează mitologic, astfel căN. devine sau divinitatea polonă Nya (atestată de cronicarul Dlugosz şi identificată de el cu ♦Pluton), sau un grup de ♦spirite malefice, întruchipate de 12 vrăjitoare-vampiri, care sug sîngele lehuzelor (la ucrainieni:             Maem
(cf. *Mavki) sau Haem; la bulgari: naeu).
    Ndengei Zeu vag personificat în rudimentele mitologice, nedesprinse din ♦animism, ale populaţiei din ins. Fidji, Melanesia (—► mitologii din Oceania). N. e considerat creatorul lumii şi un zeu atoateştiutor şi justiţiar, care descoperă şi pedepseşte ♦păcatele cele mai ascunse. Furiile lui îl pun în mişcare şi atunci se produc cutremurele. N. e reprezentat ca un şarpe gigantic, trăind în ascunzătoarea secretă a unei peşteri uriaşe; adesea nici nu e închipuit ca şarpe întreg, ci doar ca un cap de reptilă, continuat într-o şerpuire de piatră.
    Nebo Zeu asirian al înţelepciunii şi cunoaşterii, venerat întîi la Borsippa, printr-o reluare a unui ♦cult solar arhaic şi totodată acvatic. în bazinul mesopotamic (-* mitologii din Mesopotamia) era cunoscut mai ales cu numele de *Nabu. Grecii socoteau posibilă identificarea lui N. cu *Hermes. Nebo este — în * Biblie — o triplă denumire geografică, dar în primul rînd numele muntelui din Moab, pe care a murit ♦Moise.
    Nebwen Zeu de origine străină, cu atribute neclare, în ♦mitologia egipteană; se manifestă mai ales printr-un ♦profet, numit Nesatum.
    necromanţie (grec. veKpojiavxeta —- arta invocării morţilor pentru ♦divinaţie) ♦Ritual divi-natoriu de invocare a morţilor, pentru a afla
 NEDEIE
 416
de la ei viitorul sau ascunzişul unui lucru; subalternă *magiei (ca şi toate celelalte ramuri din divinaţie), n. derivă din *ritualurile funerare arhaice, întemeiate pe *credinţa în prezenţa ocultă a morţilor sub formă de umbre printre cei vii; invocarea neoromantică a morţilor se făcea fie prin farmece şi incantaţii, fie pritf manevrarea magică a osemintelor. Admisă în Hellada şi la Roma, n. era interzisă de *mozaism, prin jurisdicţia lui *Moise, apoi şi de *creştinism. Un gen de n. magică în epocile mai noi este *spiritismul.
    Nedeie *Sărbătoare populară în tradiţia păstorească şi rurală din România, cu caracter cîmpenesc, dar mai ales montan. La obîrşie, Nedeile erau adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau într-o anumită zi pe un plai de munte, pentru a schimba informaţii şi sfaturi şi a serba solemn împreună un eveniment din *calendarul naturii. După unele ipoteze, nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu cerul şi rugăciuni" (Romulus Vulcănescu) — presupunere neatestată de tradiţie, ca şi aceea a originii romane' a N. (Ion Gonea: „zile solemne de bucurie ale vechilor romani în onoarea zeilor patroni") sau ilirice (V. Şotropa). Totuşi, vechea formă de N. poate fi identificată cu un anume substrat religios precreştin, de ex., în misterioasa Sărbătoare a Muntelui, de pe Ceahlău, cînd în fiecare an la
 6 august (moment de cumpănă în meteorologia locală, a doua zi începînd aproape invariabil ploile de toamnă montană), ciobanii din împrejurimi urcă pe platoul Dochia, unde stau de vorbă, cîntă, beau, fac schimburi de veşti, apoi, la apusul soarelui, coboară spre stînile şi locuinţele lor; de aici se poate deduce într-adevăr o structură de *ritual şi alura de ceremonie solemnă originară (al cărei obiect s-a pierdut). Există şi elementul de basm Nedeia Cetate (un oraş mitic la care se poate ajunge numai pe cale maritimă), vestită în meşteri constructori de palate şi lipsită de sare (cf. basmul Fiul vînâto-ruluiy col. Petre Ispirescu). După ce sensul mitic al N. s-a irosit, sărbătoarea a început să se ţină de Sîntilie şi de Sîntămărie, apoi chiar şi duminicile, rămînînd numai un pretext de întîlniri rurale (din ce în ce mai rar păstoreşti) pentru petrecere şi tranzacţii comerciale, un soi de week-end demitizat. Modificarea s-a produs odată cu schimbarea numelui sărbătorii care, în stadiul ei arhaic, avea fără îndoială un alt nume; etimonul slav HeA'fcArd (pentru Nedeia)—„săp-tămînă" în lb. slave orientale, „duminică" în paleobulgară, nu e concludent.
    Nefertum (egipt, nefertum, nefertem — lotus parfumat) Tînăr zeu antropomorf, compunînd (în *mitologia egipteană) alături de zeul *Ptah şi de zeiţa *Sehmett părinţii săi, o triadă în religia memphită. N. era zeul patronal al *lotusului şi parfumurilor, avînd ca *simbol specia de lotus albastru, cu cea mai delicată, suavă şi persistentă mireasmă; reprezentat ca bărbat cu cap leonin, împodobit cu o floare de lotus, cu două pene şi două simboluri (menat) ale fecundităţii; în organizarea *panteonului, avea şi atributul de
 „Paznic al nărilor lui Râ"; unele imagini îl arată apropiind de nasul zeului suprem *Rs o floare de lotus.
    Nehbet Zeiţă din *mitologia egipteană, înfăţişată ca vulturiţă, stăpînă a ţinuturilor deşertului (în acest sens, şi zeiţă a groazei), inclusă de teologii egipteni printre zeităţile solare şi stăpînă a Egiptului de Sus; uneori socotită şi zeiţă a naşterilor (identificată de greci cu *Eilei-thyia), iar în cadrul *cultului osiriac fiind soţia lui *Hapi, zeul care personifica fluviul *Nil. N. avea o antiteză: *Uto, Zeiţa-cobră a Deltei (Egiptul de Jos), cu care se confundă mai tîrziu* ajungînd, ca purtătoare a coroanei albe şi protectoare a faraonului, să simbolizeze unitatea Egiptului (alteori simbolizată de o pereche de cobre: Nehbet şi Uto).
    Neith Zeiţă arhaică de origine saită, în *mitologia egipteană, venerată întîi ca divinitate cinegetică. Răspîndită apoi în întregul Egipt, capătă numeroase atribute, fiind considerată uneori *apa primordială şi născătoare asexuată a * Soarelui, alteori confundată cu *Nut, ca boltă cerească. De la vechiul atribut vînătoresc, era socotită purtătoare de arc, săgeţile ei respingînd *duhurile rele, iar de aici devine şi zeiţă a războiului (avea ca emblemă un scut şi două săgeţi încrucişate.) Dar e adorată şi ca ocrotitoarea somnului, în acest sens fiind: prima din cele 4 zeiţe care vegheau sarcofagele. N. mai era şi patroana uleiurilor cosmetice şi chiar creatoare de ţesături şi inventatoare a războiului de ţesut (de aici, grecii o reidentifică cu ♦Athena). Socotită la un moment dat mama zeului *Sobek (deşi apoi e o divinitate bisexuată), se bucură la Sais, oraşul ei patronal, de o imensă popularitate reînnoită, încît faraonul Nekhta-nebo I din dinastia a XXX-a o va considera mama sa (la Elefantina era socotită soţia zeului *Hnum). După invazia asirienilor, faţă de tendinţele de arhaizare a *religiei şi artei Egiptului, faraonii dinastiei a XXVI-a, veniţi din Sais, îi reconsolidează *cultul şi fac din N. zeiţă oficială, clădindu-i la Sais un mare *templu nou, admirat mai tîrziu de Herodot.
    Nemesis (grec. Nejieaig) Zeiţa răzbunării în
 *mitologia greacă, pedepsind crimele, conservînd şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers sub raport moral, prin cîntărirea riguroasă a fericirii şi nenorocirii umane. Socotită fiică a cuplului *Zeus — *Ananke, deşi *Hesiod în *Theogonia (v. 223, dar într-un pasaj socotit interpolare) spune că N. e fiica Nopţii (*Nyx). La *Homer, numele comun vsjisgk; are sens de justiţie divină: la origine, veţisiv însemna „a împărţi (echitabil)", sensul fiind legat de distribuirea egală a şansei şi neşansei, deoarece dereglarea proporţiei între noroc şi ghinion nu rămînea nepedepsită. Tragicii o prezintă pe N. în primul rînd ca răzbunătoare a crimelor şi pedepsitoare a aroganţei, înrudită deci cu grupul *Erynnys. Ca supraveghetoare a echilibrului dintre bine şi rău şi zeiţă vindicativă, avea nişte instrumente folosite în exercitarea atributelor: o vergea de măsurat, un frîu, o sabie şi un bici; de fapt, N. veghează destinul
 417
NEREIDE
  particular al fiinţelor şi al lucrurilor, adică menţinerea locului destinat fiecăruia şi păstrarea măsurii în toate; iar pe de altă parte, pedepseşte orgoliul sau încercările omului de a-şi depăşi condiţia cosmică, implicit întreprinderile omeneşti de modificare a ordinii naturale; (astfel, distruge flota persană care vrea să forţeze istmul muntelui Athos, modalitatea zeiţei fiind dezlănţuirea unui, uragan). De asemenea, N. veghează aplicarea principiului delfic Nimic prea mult (MriSsv avav) — deviză înscrisă pe frontonul sanctuarului din cetatea *Delphoi; forma latină, la Terentius: Ne quid nimis (Andria, 61). N. se deplasează rapid într-un car tras de ♦grifoni. Avea un sanctuar la Ramnos şi era uneori numită şi Âdrasteia (cu epitetul de fapt al zeiţei * Kybele). Romanii au preluat *cultul grec pentru N., transferînd asupra ei atributele .zeiţei locale *Fortuna, devenită patroana generalilor imperiali şi a gladiatorilor. Dacă pentru Hesiod (Munci şi zile) N. era doar personificarea divină a conştiinţei, mai tîrziu conţinutul atributiv al zeiţei se amplifică şi mai ales se aprofundează: ea pedepseşte îndeosebi *păcatul săvîrşit de omul care tinde să-şi depăşească statutul comun de muritor sau păcatul lipsei de măsură în actele existenţiale, incitat de lăcomie, trufie, opulenţă, neruşinare ; în genere, în tradiţia mitică â Helladei, *păcatul (hybris) de depăşire a condiţiei umane, fie el negativ, fie chiar pozitiv, ameninţă în ambele cazuri cu dezechilibrarea universului.
     Nencatacoa Divinitate bizară a tribului chib-cha din Columbia (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeu al beţivilor, al pictorilor şi al ţesătorilor, reprezentat cu aspect de *urs în-veşmîntat într-o pelerină. (De altfel, principalul său epitet este „Ursul cîmpiilor şi stîl-pilor".) N. patronează beţiile rituale cu băutura locală chichi; totodată, îi ajută pe constructori să transporte, din munţii apropiaţi, trunchiurile de copaci, pentru clădirea caselor. După opinia multor cercetători ai spaţiului mitic centr-ămerican, *cultul acestui zeu datează dintr-o epocă arhaică, de pe cînd munca, *dansul, cîn-tecul şi ^libaţiile constituiau un fenomen social unitar.
     neoconfucianism —► confucianism
     neohinduism —► hinduism
     neoiudaism —> iudaism
     neotomism —► tomism
     Nephthys (egipt. Nebthet; Nebhet — Doamna ^ Caselor) Zeiţă din *mitologia egipteană, fiica cea -mai mică a*cuplului *Geb— *Nut şi deci sora zeiţei *Isis, participînd la *ritualul magic al readucerii la viaţă a lui *Osiris. Deşi soţie a zeului demonic *Seth, în lupta lui fratricidă e mereu de partea victimei (Osiris), iar în această împrejurare, neavînd copii de la soţ, îşi arată nestăpînita dorinţă de a avea un copil de la Osiris; de aceea, fie că îl îmbată, fie că se deghizează ca Isis, izbuteşte să-şi împlinească dorinţa şi îl naşte pe *Anubis pe care însă, de frica răzbunării lui Seth, îl părăseşte îndată după naştere, pruncul fiind adoptat de Isis. Adorată mai ales în perioada heliopolitană, în
 rest N. rămîne o prezenţă mitologică enigmatică.
    Nepri; Neperi (egipt, neper — boabe, grîne) Zeul grînelor, în *mitologia egipteană, fiu al zeiţei *Renenutet, reprezentat ca un om gros şi gras, pielea întregului corp fiindu-i tatuată cu imagini de spice. Era sărbătorit în prima zi a secerişului, iar *descîntecele de epocă îl invocă şi ca pe un patron divin care ocroteşte berea şi procesul ei de fabricare; referindu-se probabil la germinaţia boabelor, în Textele Sarcofagelor este definit simbolic: „Neperi trăieşte şi după ce a murit". în Regatul Nou se vorbeşte şi de o paredră a lui N. — zeiţa Nepit. Dar în textele timpurii era numit Apa Tînără, de unde rezultă că nu ar fi fost la început decît un zeu secundar care personifica debutul inundaţiilor ♦Nilului, deoarece acest moment important în agricultura Egiptului marca începerea perioadei anuale de fertilitate.
    Nephele (grec. vecpe^rj — nor) 1 Zeiţa norilor, în *mitologia greacă; din dragostea ei cu Athamas, regele minienilor din Beoţia, se nasc *Phrixos şi *Helle, pe care soţia ulterioară a regelui, *Ino, îi persecută şi pune la cale uciderea lor.
 2 Nor creat de *Zeus, sub forma unei năluci, semănînd cu zeiţa *Hera, de care se îndrăgostise regele lapit *Ixion; dar, împreunîndu-se cu pămînteanul, năluca concepe şi naşte pe *Centauri.
    Neptunus Zeul total al mării, unul dintre zeii cei mai vechi din *mitologia romană; se pare că, de la începutul *cultului său, a fost venerat ca patron al tuturor apelor lumii; de aceea a putut fi identificat uşor, prin interpretatio romana, cu *Poseidon. Uneori însă romanii venerau doi Neptuni: unul al mărilor, altul al apelor dulci (cf. Catullus, Carmina, XXXI,
 2—3:    in liquentibus stagnis, / marique vasto
 fert uterque Neptunus — „[insulele] pe care şi unul şi celălalt Neptun le susţine în limpezile lacuri şi în marea cea vastă"). Soţia lui N. e zeiţa marină *Salacia. Neptunaliile, *sărbăt orile consacrate lui N., se oficiau vara (23 iulie), cu menirea de a înlătura seceta, iar atunci se înjghebau simbolic, pretutindeni, colibe din frunzare.
    Nereide Cele 50 de fiice ale zeului marin *Nereus şi ale zeiţei cu plete frumoase *Doris, în *mitologia greacă, reprezentate ca fecioare de mare frumuseţe, care locuiesc pe fundul apelor şi simbolizează, cu graţia tinereţii lor, marea calmă şi surîzătoare; dintre N. este şi *Tethys> soţia zeului oceanic *Okeanos. *Hesiod dă Catalogul Nereidelor (Theogonia, v. 240—264): Ploto, Eukrante, Sao, Pontoporeia, Eudore, Tethys, Galene, Glauke, Kymothoe, Speio, Thoe, Halie („drăgălaşa"), Pasithee, Erato, Eunike („cea cu braţe trandafirii"), Melite („graţioasa"), Eulimene, *Agave, Doto, Proto, Pherousa, Dynamene, Nesaie, Aktaie, Proto-medeia, Eione, Panopeia, *Galateia („drăguţa"), Hippothoe („simpatica"), Hipponoe („cea cu mîini trandafirii"),Kymodoke („cea care potoleşte uşor furia valurilor şi suflarea vînturilor turbate pe marea înspumată"), Kymatolege, *Amphitrite („cea cu glezne frumoase"), Kymo, Halimede („cu fruntea încununată"), Glaukonome (căreia
 NEREUS
 418
 îi place să zîmbească"), Leagore, Euăgore, Lao-medeia, Poulynoe, Autonoe, Lysianassa, Euarne („cea mare şi fermecătoare, cu chip fără cusur"), Psamathe („cu trup graţios"), Neso, Menippe („divina"), Eupompe, Themisto, Pronoe, Nemer-tes („loiala" — „al cărei suflet e chiar suflatul nemuritorului ei tată"). N. erau de obicei înfăţişate plutind călare pe tritoni şi pe delfini.
    Nereus Zeu marin preolimpian din *mitologia greacă, primul fiu al cuplului *Pontos — *Gaia şi tatăl *Nereidelor; reprezentat ca un bătrîn venerabil şi bonom locuitor al mării, înţelept şi profetic (*Hesiod îi numeşte „sincer şi făţiş"), totodată cu sceptru şi trident; avînd ca locuinţă predilectă o grotă de pe fundul Mării Egee, este protectorul corăbierilor.
    Nergal Zeu infernal sumero-babilonian (cores-punzînd akkadianului Irkalla), iniţial personificînd planeta Marte şi războiul, dar la origine se pare că fusese unul din zeii solari, patronul amiezii şi al solstiţiului de vară, deci distrugător prin arşiţă; poate de aceea transferul cultual a fost uşor pentru teologii diferitelor popoare me-sopotamice (—> mitologii din Mesopotamia), de la *focul solar la focul infernal. închipuit ca un tînăr bărbat voinic şi frumos, cu aer straniu, N. se însoară cu sora sa *Ereshkigal, Doamna Infernului ■ (*Kigallu), începînd să domnească alături de ea sub pămînt, amîndoi necruţători, neînduplecaţi, nedrepţi; la căsătorie a ajuns întîmplător, fiind trimis s-o distrugă pe Eresh-kigal, care jignise pe zei neonorîrid cu prezenţa şi contribuţia sa un ospăţ al lor. N* are misiunea sa de zeu al războiului şi coboară în * Infern cu cei 14 ciraci ai săi, desfăşiirîndu-şi atacul în etape: la prima poartă pune „fulgerul sclipitor"; la a doua, „febra istovitoare"; la a treia, „flacăra distrugătoare"; la a patra* „pindarul"’etc., fără să-i opună nimeni rezistenţă, nici *demonul ciumei, *Namtar, care-i era cel mai fidel zeiţei sale; însă chiar acesta îi descuie lui N. zăvoarele, astfel că zeul războinic, pătrunzînd la Ereshkigal, o apucă de păr trăgînd-o de pe tron, iar cînd e gata să-i taie capul* ea îl roagă să întîrzie pînă îi comunică o propunere esenţială; uimit de umilinţa neaşteptată a zeiţei, N. acceptă s-o asculte şi e cerut în căsătorie, oferindu-i-se ca zestre tot Infernul. Plăcîndu-i locul şi îndră-gostindu-se subit de zeiţă, N. o sărută şi se aşează lîngă ea pe tron, devenind coproprietar şi rege al lumii subterane şi singurul zeu care, coborînd în Infern, a reuşit să rămînă viu.
    Nerio; Neria; Nerienes; rar Neaera (nerio, după Suetonius, Aulus Gellius ş.a., ar fi însemnat, în latina arhaică sau în sabină, „vitejie", „bărbăţie") Veche zeiţă din *mitologia romană, probabil de , origine sabină, personificînd sau patronînd vitejia războinică; tradiţia recentă o considera paredra sau amanta zeului *Mars (la Ennius — soţia lui *Mavros). într-un fragment din Analele lui Cn. Gellius, există o *rugăciune din timpul legendarei „răpiri a sabinelor", al cărei text este atribuit soţiei Iui *Romulus (sau mamei lui Tullus Hostilius) — Hersilia: „Neria a lui Mars, rogu-te, dă-ne pacea, încît căsătoriile , săA ne fie sigure şi prospere, căci din voinţa
 soţului tău a fost să fie răpite fecioarele, spre a li se da copii acestora şi urmaşi patriei".
    Nerthus Numele latin, comunicat de Tacitus (iGermania, 40), al zeiţei germanice — de structură *htonică— *Hertha (soţia zeului *Njordhr), care patrona fertilitatea, dar mai ales întruchipa glia maternă (pămîntul), ca genitoare a lumii vii (—► mitologia scandinavi şi *germanică).
    Nessos * Cent aur din *mitologia greacă, fiul lui *Ixion, luptînd contra lui * Herakles, iar mai tîrziu ucis de erou, căruia a vrut să-i violeze soţia (Deianeira); dar murind, N. îi lasă acesteia un filtru magic cu care l-ar fi rechemat pe Herakles la ea ori de cîte ori l-ar fi ispitit pe el altă femeie; darul era perfid: îmbibată cu filtrul, cămaşa pe care o primeşte Herakles de la soţie într-un moment critic ia foc pe trupul său de care se lipise, eroul murind în chinuri.
    Nestîs Zeiţă agrară din ^mitologia greacă, adorată în Sicilia, ca *simbol al umezelii care determină plantele să crească. Empedokles, numind-o „izvor de lacrimi muritor", o echivala alegoric cu seminţele şi cu *apa.
    nestorieni *Erezie creştină apărută la Bizanţ (sec. V), în cadrul *creştinismului oriental, predicată de episcopul Nestorius din Antiohia, care a negat natura divină a lui *Isus Christos, afirmînd că *Fecioara Maria l-a născut pe omul Isus, care urma să constituie ulterior *templul viu în cuprinsul trupesc al căruia, va sălăşlui Hogosul dumnezeiesc. Conciliul ecumenic din Efes (431) a condamnat ca eretică învăţătura nestoriană, exilîndu-i pe Nestorius într-o oază izolată din Egipt; credincioşii n. au fugit din Bizanţ, stabilindu-se în Asia Mică, în Iran ş chiar in Chină, unde au întemeiat o *sectă-
 § F. Loofs, Nestorius and His Place in the History of Christian doctrine, Cambridge, 1914
    Nethuns Zeu al mării, în *mitologia etruscă, identificat de romani cu *Neptunus.
    Newman, John Henry Teolog englez (1801— 1890) şi rector al Institutului Catolic din Dublin (Irlanda), iniţial pastor anglican la Oxford, apoi convertit şi, din 1879, cardinal. în concepţia lui N., gîndirea religioasă se sprijină pe primatul ♦revelaţiei, ca izvor absolut al adevărului, dar un adevăr stabil şi etern, dat oamenilor de către *Dumnezeu o dată pentru totdeauna; criteriul suprem al acestui, adevăr este convingerea intimă, asociată cu încrederea intuitivă morală şi cu actul personal de *credinţă al fiecărui credincios care trebuie să se sprijine pe vocea conştiinţei sale; în complexul acestui criteriu doctrinar, punctul central este tocmai convingerea morală intuitivă (assent). Elementul esenţial în filosofia teologică a lui N. rezidă în teza asupra menirii de bază a oricărei filosofii, care ar fi explicarea fundamentelor credinţei. Unii comentatori ai doctrinei cardinalului^, văd în sistemul său o anumită formă de *fideism.
 § J. H. Hewman, An Essay in aid of a Grammar of Assent, London, 1870; M. NSdoncelle, La philoşo-phie râligieuse de Newman, Strassbourg, 1946
    Nibelungi; germ. Nibelungen; island. Nif-lungar (etim. incertă: germ. Nebel, island. nifl —
 419
NIL
 ceaţă) Pitici din *mitologia scandinavă (în Vol-sungasaga) şi veche *germanică (în Nibelungen-/i^), posesori ai unei comori furate de zeul infernal ♦Loki; comoara de aur, răpită de Loki spre răscumpărarea sa şi a zeilor *Odhinn şi ♦fîonir, şi inelul piticilor, capabil să producă aur prin ♦magie, sînt blestemate de regele gnom (Nibelung) Andvari, de unde un şir de nenorociri produse de crimele succesive pentru obţinerea comorii, ultima victimă fiind Sigurdhr (*Sieg-fried). Blestemul aurului (—> blestem) e un ♦simbol al *păcatelor omeneşti generate de goana după aur. Originea ♦mitului e neclară. Totuşi Herodot spune: „Spre nordul Europei, aurul p,are să se găsească mai din belşug; nici cum ajung să-l dobîndească nu aş putea să spun fără greş; se zice totuşi că e răpit de la nişte grifoni de către arimaspi, nişte oameni cu un singur ochi. Nu sînt însă deloc încredinţat că se nasc oameni cu un singur ochi, care în toate celelalte privinţe să fie la fel cu toţi oamenii. Oricum ar fi, se vede că marginile lumii, care închid celelalte ţinuturi şi le strîng ca într-un 'inel, cuprind tot ce nouă ni se pare a fi mai bun şi miai rar" (Istorii, III, 116). Lăsînd la o parte scepticismul lui Herodot faţă de populaţia arimaspică pe care comentatorii moderni o identifică cu sciţii (bineînţeles, fără nici o relaţie cu fantasmagoria monoocularităţii) sau o plasează într-o zonă auriferă din Altai, în povestea istoricului grec sînt ecouri din furtul aurului nibelung, ţinînd cont şi de ♦simbolul unui Odhinn rămas cu un singur ochi după ♦sacrificiul său sapienţial de la izvorul lui ♦Mimir. Dar de fapt blestemul aurului (rostit de Andvari sau, în *Edda Veche, de *Făfnir) este o temă de circulaţie largă şi în antichitatea mai adîncă; astfel, „aurul tolosian“ — prădat de celţi de la ♦Delphoi şi depus de ei la Tolosa—se credea că aduce pieirea celor care s-ar atinge de el: „toţi cei care s-au atins de aurul [tolosian] provenit din acel jaf au pierit în chinuri îngrozitoare" (Aulus Gellius, Nopţile attice, III, IX, 7). în acest plan, se cuvine reţinut că tratatul din 418 confirmase regatul vizigot de la Tolosa, o statornicire a lucrurilor care însă nu a curmat mobilitatea acestor triburi germanice.
 § B. Nagel, Das Nibelungenlied. Stoff, Form, Ethos, Fraiikfurt/Main, 1970
    Ntyăcara^Demon rătăcitor nocturn, în ^mitologia vedică.
 \ Nidhoggr * Balaur sau *şarpe din *mitologia scandinavă, paznic al ţinutului ceţurilor ♦Niflheim |i cel care sfîşie cadavrele criminalilor după pmo^LFtea lor; uneori a fost interpretat ca ♦haosul primordial, în formă de *dragon, sau ca invidia arhetipală (N. roade neîncetat o rădăcină a
 * Arborelui Cosmic, ♦Yggdrasill, spre a surpa universul, iar opera sa nefastă se împlineşte în ♦Ragnarokr).
    Niflheim (vechi island. Niflheimr — Lumea Ceţurilor; nifl — ceaţă) Ţinutul de ceaţă, la Nord şi dedesubtul pustiului ♦Ginnunga Gap, îh ♦mitologia scandinavă', o lume neguroasă populată de Karli şi străbătută de cele 12
 rîuri Elivagar care porneau din izvorul Hvergel mir; după crearea universului, devine ultimul din cele 3 tărîmuri infernale suprapuse: lumea brumei şi a morţii, ferecată în gheţuri veşnice şi înfăşurată de întuneric.
     Nihongi (Analele laponiei; jap. Nihon — Japonia) Culegere de ♦mituri şi de cronici japoneze, redactată în sec. VIII (cca 720), urmărind stabilirea succesiunii între ♦zei şi împăraţii niponi.
     Nike (grec. vikti — victorie) Zeiţa victoriei, în *mitologia greacă (divinitate din generaţia preolimpiană), considerată mai tîrziu prietena şi însoţitoarea zeiţei războinice şi sapienţiale ♦Athena. La ♦Homer apare însă ca noţiune impersonală. După *Hesiod (Theogonia, v. 384), N. e fiica dragostei dintre ♦Styx şi ♦gigantul Pallas. Confundată uneori cu Pallas Athena (ca ipostază a ei), alteori e considerată (în reprezentările plastice are în mînă o ramură de palmier) o mediatoare a succeselor din relaţiile între zei şi oameni. Preluînd-o timpuriu, romanii au numit-o ♦Victoria în cele din urmă, numele acestei zeiţe devine numai un epitet al Athenei (Athene Nike — aceasta avînd un sanctuar pe Acropole).
 § A. Baudrillart, Les Divinitts de la Victoire en Gr&ce et eh Italie, Paris, 1894
     Nikkal-Ibbu Zeiţă ugarită (—> mitologie feniciană) a ♦Lunii, corespunzînd zeiţei selenare sumeriene Ningal (—>mitologii din Mesopotamia), ♦cultul căreia a fost adus în Ugarit de hurriţi. A devenit zeiţă selenară prin căsătoria cu Zeul-lună Far ^(identificabil cu zeul babilonian *Sin). Supranumele (ugarit. ibbu — fruct) este o contaminare: în Mesopotamia Zeul-lună se numea uneori aşa, cu semnificaţia de „fruct care se naşte din el însuşi". După căsătorie, N.-I. începe să fie ajutată de zeiţele moaşe Kotharot, rangul ei crescînd, întrucît Yarikh a preferat-o fiicei zeului ♦Baal, Pidriya, cu care un enigmatic Hirhib îl sfătuise să se însoare.
     Nil (grec NeîXog; egipt. *Hapi) Fluviul sacru şi sursa vitală a civilizaţiei antice egiptene, revărsările periodice ale căruia asigură, din vremuri arhaice, recoltele şi existenţa populaţiei locale, de unde şi cauza mitizării lui. N. e dintre cele mai lungi fluvii ale lumii (6 500 km); izvorăşte din zona ecuatorială africană a marilor lacuri şi se varsă printr-o deltă în Marea Medi-terană; e navigabil, are apă potabilă, însă e populat de crocodili. Egiptenii îl personificau adesea prin zeul ♦Kneph. ♦Homer — care numea Aigyptos acest fluviu — credea că N. izvorăşte din cer. Numele modern vine de la grec. Neilos (cu etim. obscură); arabii l-au numit En-Nil (inundaţie) sau Nil-Misr (Nilul Egiptului); pentru vechii egipteni, N. era (în rostire incertă) Hapi sau Hap; în *Biblie e numit impersonal Yeor (după egipt, yor — rîu, fluviu). în antichitate, o insulă stîncoasă nilotică, Abatos, era accesibilă numai preoţilor. Fiind nu numai ♦simbolul, ci factorul vital prim al fertilităţii Egiptului, N. era integrat în întreaga existenţă egipteană ; un ♦ritual anual, stabilind legătura nup-
 NIMFE
 420
 ţială a poporului cu fluviul său divin, consta în aruncarea unei fecioare In apele lui, care, fireşte, era devorată de crocodili; se pare că mult mai tîrziu, fata vie a fost înlocuită cu o statuie simbolică.
    Nimfe (grec. Nujicpai — Fecioare) Fecioare ale naturii, în *mitologia greacă, simbolizînd: apele (*Oceanide, *Naiade, *Nereide), munţii (*Oreade)y *pădurile (*Dryade) şi arborii (*Ha-madryade), vîlcelele (Napeie) şi dumbrăvile (Alseide), lacurile şi mlaştinile (Limnade). N. sînt divinităţi ale formelor şi forţelor vitale ale naturii. Romanii (sărăcind noţiunea greacă originară) au identificat cu N. vechile divinităţi italice ale izvoarelor, ca şi propriile lor ♦zîne ale apelor, numite anterior Lymphae sau Lumpae. în epoca imperială, poate şi mai devreme, circula în poporul roman ciudata ^superstiţie că, zărind în genere o nimfă (nympha) sau o limfă (lym-pha) patronală a vreunui izvor, orice om poate cădea pradă unui delir frenetic; referindu-se la
o  împrejurare militară, Tacitus semnalează un asemenea incident petrecut într-o legiune în campanie, cînd soldaţii romani, „cuprinşi brusc de delir, se năpustesc cu săbiile scoase asupra centurionilor" (Anale, I, 32). După Pausanias, N. îngrijesc bolnavi, le atenuează suferinţele sau patronează izvoare, ca unul din Herakleia, unde cei ce se scaldă „se vindecă de oboseală şi de orice fel de durere" (Călătorie in Grecia, VI, 22, 4) sau fac profeţii (op. cit., IX, 3, 5). Sanctuarele N. se amenajau de obicei în peşteri şi în grote.
    Ninâzu (sumer. Domnul-medic) Zeu ♦htonic sumero-akkadian, patronînd medicina şi fiind socotit el însuşi vindecătorul divin al tuturor bolilor (*mitologiile din Mesopotamia totalizau numărul maladiilor posibile la 60). Considerat fiul cuplului ♦Enlil — ♦Ninlil, uneori era confundat cu zeul Ninib (sau Ningirsu), identificat adesea şi acesta cu zeul *Ninurta.
    Ninhursag Zeiţă sumeriană f—► mitologii din Mesopotamia), ocrotitoare a solului terestru, a pămîntului cultivabil, a fertilităţii şi a dragostei, iar într-o epocă timpurie, confundată cu zeiţa primordială *Ki (glia). Venerată mai ales în Sumerul de Nord, iar mai tîrziu cunoscută şi cu numele Nintu (Doamna care zămisleşte) sau, ca fiică a lui ♦Enlil, cu epitetul Doamna Muntelui, N. era considerată mama tuturor fiinţelor.
    Ninigi; Ninigi no Mikoto (Prinţul spicului bogat,de orez copt) Zeu important în *mitologia japoneză, nepot divin (marea zeiţă solară ♦Amaterasu îi este bunică), învestit cu conducerea primordială a Japoniei; după obţinerea acestei misiuni, N. coboară din ♦cer, perforînd norii, în tovărăşia zeiţei ^dansului ♦Uzume şi a unui mare alai de zei şi zeiţe (artizani, ghicitori ai viitorului, cunoscători ai *ritualurilor); pe par-curs, e îritîmpinat de * Sărut a Hiko, zeul potecilor (un monstru care mai întîi sperie alaiul ceresc, dar apoi devine călăuza zeului N. pe pămînt). Însurîndu-se cu zeiţa *Sengen (fiica ♦spiritului munţilor ♦Oho Yama) şi refuzînd-o pe sora ei ♦Ihanaga — divinitatea stîncilor perene, N. anu-
lează astfel imortalitatea florilor în schimbul duratei lor limitate (soţia sa Sengen are epitetul „Prinţesă care face să înflorească pomii şi florile"). Dar, din gelozie, Sengen se claustrează într-o colibă şi îşi dă foc, născînd din flăcări
3 fii, dintre care Hoori (Focul ce se stinge), căsătorit cu *Toyotama şi domnind în palatul său 580 ani, va deveni bunicul primului împărat (mikado) — *Jimmu-Tenno.
    Ninkarrak (sumer. Nininsin) Zeiţă babiloniană (—► mitologii din Mesopotamia) a sănătăţii, apărătoarea oamenilor de molimi.
    Ninkilim Zeiţă sumeriană a şoarecilor şi a tuturor paraziţilor de cîmp (-* mitologii din Mesopotamia).
    Ninlil (Stăpîna Văzduhului) Zeiţă sumeriană a atmosferei; fiica zeului celest *An (—*■ mitologii din Mesopotamia). Sedusă pe pămînt de ♦Enlil, unde iniţial se aflaseră amîndoi, e alungată împreună cu viitorul ei soţ de comunitatea terestră, pentru moravuri imorale.
    Ninmah (Măreaţa Doamnă) Zeiţă sumeriană a tărîmului subpămîntean, confundată în unele epoci cu *Ninhursag (—* mitologii din Mesopd-tamia).
    Ninsun Zeiţă adorată în Akkad şi Babilon (—► mitologii din Mesopotamia), mama lui ♦Ghil-gamesh, numită adesea cu epitetul „Bivoliţa din ţarc" (ţarcul presupunîndu-se a fi fost zidul defensiv din Uruk.)
    Ninurta (Stăpînul-pămîntului; Zeul-plugar) Zeu agrar din Sumer, fiul lui ♦Enlil (—► mitologii din Mesopotamia); adorat în Lagash cu numele Ningirsu sau Ninil al uneia din ipostazele sale; e preluat de babilonieni, apoi de asirieni, ca zeu al violenţei şi al războiului. Sanctuarul principal al lui N. era la Nippur.
    Ninya Populaţie mitică de tip totemic (-+ totem), în miturile'triburilor de la poalele muntelui Gonner din Australia Centrală (-* mitologii din Oceania), venerată pasiv ca grup de ♦strămoşi primordiali. N., oameni de gheaţă acoperiţi de brumă, cu firele bărbilor prefăcute în ţurţuri care se ciocneau sunînd, în vremea ♦legendelor (tjukurita; cf. *alcheringa) locuiseră în muntele Conner, dar se crecî^ că nu au dispărut, ci că duc o viaţă discretă, paralelă cu a urmaşilor, pe fundul celor două lacuri sărate din nordul muntelui, accesul spre ei fiind înlesnit de o insulă cu iarbă, de pe care se ajunge la nişte peşteri subterane, pline de gheaţă şi de vînturi permanente (un fel de *Niflheim al
♦mitologiei scandinave) \ pot fi văzuţi de vrăjitori, rar de ceilalţi şi numai în mirajele din unele nopţi reci şi senine. E ciudat că ♦mitul nu se referă şi la „femei de gheaţă"; neexistînd precizări, s-ar putea să fie consideraţi făpturi asexuate. în verile aride, femeile din trib execută ♦dansuri rituale în jurul ochiului de apă Anneri, cu speranţa că vor determina ieşirea la suprafaţă a vreunui N. care va răcori apa şi va tempera arşiţa verii.
§ Charles P. Mountford, Broyfn Men andred Sand, Lon-don, 1953 (trad. rom., Oameni negri i nisipuri roşii Bucureşti, 1962)
   421
    Niobe Fiica *Titanidei ♦Dione şi a lui *Tan-tâlos, în *mitologia greacă, soţia lui *Amphion, avînd cu el 6 fiice şi 6 fii de care era atît de mîndră, încît a sfidat-o pe zeiţa ♦Leto, fiind pedepsită de copiii acesteia cu moartea celor 12 odrasle (numărul e variabil: 12 la ♦Homer şi ♦Hesiod, 14 la Hyginus, 5 la Herodot); N. a plîns atîta, pînă s-a prefăcut în stîncă. Pau-sanias sugerează structura simbolică a ♦mitului: „Am fost la muntele Sipylos şi am văzut-o pe Niobe. E o stîncă povîrnită; de aproape, nu seamănă deloc cu o femeie şi nimic nu arată chipul durerii; dar depărtîndu-te puţin, se pare că vezi o femeie care varsă lacrimi şi ţine capul plecat" (Călătorie în Grecia, I, 21). Mai tîrziu, N. era socotită fie zeiţa zăpezilor şi a iernii, ai cărei copii (gheaţa şi zăpada) sînt topiţi de soarele primăverii, fie zeiţă ♦htonică, ai cărei copii (vegetaţia şi roadele pămîntului) sînt arşi de soarele verii — în ambele cazuri, de ♦Apollon, în ipostaza sa de zeu solar (-* Phoibos).
    Nirriti (sanscr. nirrti — dezagregare, pieire) Zeiţa nenorocirii şi calamităţilor, in ♦mitologia vedică, personificare a dezastrelor şi distrugerii, ca şi a nenorocirilor rezultate din +păcat şi în genwe ♦simbol al dezagregării prin ♦moarte. Era socotită soţia zeului ♦Adharma.
    Nirvana (pali. nibbăna, sanscr. nirvăna— stingere; alegoric: evadare din durere; dar polisemia cuvîntului include şi sensurile: dispariţie, sfîrşit, curmarea existenţei, fericire, pace eternă, salvare de la reîncarnări) Ultimul stadiu, starea supremă — în ♦budism şi ♦jainism — care încheie şirul reîncarnărilor (*samsăra), punînd capăt oricărui fel de existenţă şi astfel eli-berînd omul de suferinţă; în acest sens. N* este nu numai curmarea definitivă a durerii şi dobîndirea liniştii absolute: accepţia curentă, de fericire eternă, abate noţiunea mai degrabă spre un conţinut mitologic, decît spre unul metafizic; iar în atare plan mitic, N. a ajuns să fie identificată uneori cu ♦Paradisul, fără să fi existat vreodată totuşi identitate între ambele noţiuni. După scrierile clasice, N. este de fapt eternitatea, pacea veşnică, inexistenţa, adică antipodul lumii imediate a lucrurilor schimbătoare şi instabile, al lumii pline de agitaţie, emoţie şi suferinţă; aşadar în acest înţeles, trecerea în N. echivalează cu *mîntuirea. Noţiune precedînd budismul, a cărei teorie iniţială poate fi regăsită în ♦brahmanism, N. este o ţintă abordabilă printr-un exerciţiu dificil şi complex: „Numai cel care are fericirea lăuntrică, bucuria lăuntrică, precum şi lumina lăuntrică, acel yogin devenit una cu Brahmăn ajunge la stingerea în Brahman" [brahmanirvăna] (Bhagavad-gită, V, 24). în concepţia budistă, orice om poate ajunge în N. după ce a devenit sfînt (arhat), exersîndu-şi îndelung cele 5 virtuţi: credinţa, bărbăţia, atenţia, concentrarea şi înţelepciunea, şi după ce a străbătut cele 3 „porţi ale eliberării": sunyata (golul, vacuitatea), ani-mitta (absenţa semnelor), apranihita (absenţa dorinţelor); cînd aceste 3 porţi au devenit inteligibile, dispar orice dificultăţi din sensul superior al doctrinei şi totul ajunge evident,
NJORDHR
 de la sine înţeles. Totuşi, accepţia sensului celor
 3 porţi este diferită: în timp ce în *Hinayăna se caută, de pildă, un înţeles raţional al noţiunii de „gol", în *Mahăyăna, golul, absenţa semnelor exterioare şi absenţa dorinţelor nu constituie obiect de discuţie, ci sînt 3 obiective ale concentrării (samădhi — starea care permite ^revelaţia sinelui), altfel neputînd deveni porţi ale eliberării. De aici rezultă că N. e transcendentă şi nu poate fi percepută de gîndirea logică. De altfel, în întregul Orient budist, N. e considerată în afara oricărei posibilităţi de reprezentare mentală, comentariile verbale pe această temă fiind interzise. în scrierile canonice budiste, N. e definită astfel: „Există un loc unde nu este nici pămînt, nici apă, nici foc, nici aer, nici loc în spaţiu, nici simţire, nici nesimţire, nici această lume, nici cealaltă lume, nici amîndouă laolaltă, nici soare, nici lună. Acolo nu este nici mişcare, nici nemişcare, nici apariţie, nici distrugere. El [locul acela] nu se mişcă şi nu stâ, el nu se sprijină pe nimic. El este, cu adevărat, capătul suferinţei" (Buddhist Scriptures, trans. by Edward Gonze, Harmondsworth, 1959).
 § L. de la Valide Poussin, Nirvăna, Paris, 1925; Th. Stcherbatsky, The Conception of Buddhist Nirvăna, Leningrad, 1927; Guy Richard Welbon, The Buddhist Nirvăna and its ‘western Inţerpreters, Chicago—London, 1968; Rune E. A. Johansson, The Psychology of Nirvăna, London, 1969
    Nigaba Zeiţa sumeriană a recoltei (-+ mitologii din Mesopotamia), în miturile timpurii; dar mai tîrziu, adorată ca divinitate protectoare a artei scrisului, a cifrelor, astronomiei şi arhitecturii şi în genere a tuturor ştiinţelor, N. e numită în texte, frecvent, „Cea care le deschide oamenilor urechile", deci le trezeşte raţiunea, înţelegerea lucrurilor; epitetul e caracteristic epocii, căci, deşi scrierea se practica larg în Sumer, textele se destinau, ca pretutindeni în antichitate, în primul rînd să fie ascultate în lectura cu voce tare. Emblema zeiţei (cu care e adesea reprezentată în iconografie): un stil cu vîrf plat, ţinut în mîna dreaptă — instrument specific ariei mesopotamice, unde scrisul însemna imprimare în tableta de argilă încă moale. Zeiţei i se atribuia şi un soţ: Haya, zeu cu atribute neclare, dar probabil identice cu ale soţiei lui, de vreme ce scribii sumerieni îi invocau împreună, ca pereche sapienţială nedespărţită.
    Nixen Fecioare tandre şi gingaşe din *mito-logia germanică, venerate ca ♦zîne simbolizînd ispita apei: ele ademenesc oamenii, îi atrag în adîncul apelor ca să-i înece. După o ♦legendă germană mai tîrzie, printre fecioarele N. una se numea Lorelei. (cf. *Ondine)
    Nixi (lat. nitor — a se opinti) Triplă divinitate a naşterii, în ♦mitologia romană; un grup statuar cu 3 zeiţe îngenuncheate împodobea Ca-pitoliul din Roma, în dreptul ♦templului ♦Mi-nervei.
    Njordhr Zeul apelor, în ^mitologia scandinavă, stăpîn peste mări şi vînturi, patron al navigatorilor şi pescarilor. Iniţial unul dintre ♦spi-
NO
 422
 ritele acvatice Vanir (*Vana), soţ al zeiţei *Hertha (spiritul feminin al *pămîntului) şi tatăl tinerilor zei *Freyr şi ♦Freyja; după războiul dintre divinităţile claselor *Asa şi Vana (simbolic, între ♦cer şi *apă), e dat ostatic Ase-nilor şi acceptat de zeii cereşti în ♦Asgardhf;
 i se acordă rangul deplin de zeu al mării, dar potrivit moralei cereşti i se impută căsnicia incestuoasă cu sora sa Hertha, zeii însurîndu-1 din nou, cu fecioara *Skadi (fiica *gigantului Thiassi, vulturul furtunii). Totuşi N. continuă să locuiască în palatul său maritim Noatun (Schela de corăbii), unde se delectează ascultînd vuietul valurilor şi cîntecul lebedelor; iar căsnicia cu Skadi nu durează, el neputînd părăsi marea, ea nerenunţînd la munţii cu zăpezi. Diviziunea stăpînirii acvatice între N. şi celălalt zeu al mării, *Aegir, e riguroasă: stîrnind furtuni, Aegir mişcă marea, iar N. o poate opri cu un gest, trimiţînd corăbiilor vînt prielnic. Lebedele lui sacre, al căror cîntec anunţă ♦moartea, îl fac pe N., în sens limitat, şi un zeu al morţii (prin naufragiu). Antropomorf, ca toţi zeii scandinavi, N. e reprezentat în veşmînt verde, cu pălărie împodobită cu scoici, dar desculţ.
    No Zeu grotesc, în *mitologia japoneză, paznic împotriva ♦duhurilor rele; statuile lui, cu aspect respingător, se pun de obicei la porţile ♦templelor budiste.
    Nocturnus Zeu al nopţii, în ♦mitologia romană, amintit de Plaut.
    Nodutis; Nodutus; Nodotus Zeu din *mitologia romană, avînd în grija sa formarea nodurilor în tulpinile de cereale; romanii agricultori credeau că, fără concursul acestui zeu, plantele cultivate de el nu se pot dezvolta.
    Noe (ebr. Noah; noâh — odihnă, refacere; grec. Nffie) Personaj din ^mitologia biblică, destinat să regenereze fauna şi neamul omenesc după *potopul universal, este singurul care se bucură de graţia lui * Yahweh în ajunul catastrofei. N. este nepotul lui ♦Matusalem, fiul lui Lameh, tatăl (la vîrstă de 500 ani) a 3 fii: ♦Sem, ♦Ham, ♦Iafet (F.T., Geneza, VI, 10). Decis să distrugă lumea prin potop, Yahweh îi comunică lui N. planul unei corăbii salvatoare: *Arca lui Noe şi, aflînd „har în ochii lui Yahweh", la vîrstă de 600 ani, alesul intră în arcă cu cîte 6 perechi din toate speciile de „dobitoace curate" şi păsări şi cîte o pereche din, „cele necurate", împreună cu „feciorii săi şi femeia sa şi nurorile sale", acostînd la retragerea apelor pe muntele; +Ararat (ibid., VIII, 4) după
 7 luni de navigaţie, iar după 61 de zile de aşteptare ieşind pe pămînt. Apoi Yahweh încheie cu N. un legămînt (dîndun pămîntul purificat în stăpînire) de a nu mai pedepsi omenirea vreodată prin potop (ibid.^ IX, .7—13). După aceea, N. descoperă viticultura: ,;Şi a început Noe să muncească pămîntul şi a sădit vie. Şi a băut vin şi s-â îmbătat şi s-a dezvelit în cortul său" (ibid., IX, 20—21); iar pe'Ham, care fără vina sa îl văzuse gol, îl blestemă /-+ blestem).
După cronologia specifică a Genezei biblice, N. a trăit 950 ani.
§ A. Parrot, Deluge et Arche de No4, Paris, 1952; L. Roth, Noah der Weinbauer (în Alt-Festschrift, 1953)
    Nomi no Sukune Zeu din *mitologia japoneză, venerat ca patron al atleţilor şi al tuturor luptătorilor sportivi.
    Nomkubulwana (Prinţesa Cerească)Zeiţă zu-lusă agrară (—► mitologiile populaţiilor africane)
—   un fel de ♦Demeter — care le-a dat oamenilor grînele şi i-a învăţat să le cultive şi să facă bere din mei. E descrisă într-o incantaţie: „Ea se mişcă într-o ceaţă uşoară / dintr-o parte e făptură omenească / din alta, ea e un copac / o parte a ei este fluviu / cealaltă e năpădită de iarbă". Cînd oamenii uită să-i adreseze ♦rugăciuni, ea se supără şi împrăştie dăunători în semănături spre a le distruge. Alteori, înveşmîntată în alb, se arată mai ales femeilor care muncesc pe cîmp, fie spre a comunica un ordin, fie pentru a prevesti viitorul. Etnograful şi misionarul englez A. T. Bryant deduce numele zeiţei dintr-o alterare lingvistică a cuvîntului zulus nompukul-wana (fetiţă bosumflată): „în ce priveşte numele Prinţesei Cereşti zuluse «Nomkubulwâna », nu putem decît să presupunem că nu este altceva decît denumirea întrucîtva modificată a ceremoniilor înseşi, consacrate acestei zeiţe", din care „primul act" consta în „sosirea fetelor în kraăl“ (sat african) şi, „cerlnd boabe de grîne pentru prinţesă, ele stăteau cu « buzele umflate » (uku pukula, în zulusă:       «a umfla buzele >>).
Dacă numele întregului ritual a provenit de la acest cuvînt, atunci el putea să capete forma nompukulwana (N ompukulw ana — Fetiţa Bosumflată). Timpul a deformat şi mai mult acest cuvînt şi el s-a transformat în «Nomkubul-wana »“ (The Zulu People as they were before the white man came, Pietermaritzburg, 1949, cap. XV).                         . .
    Norne (vechi norv. Nornir) Grup de zeiţe ale destinului, în ♦mitologia scandinavă, compus din 3 fecioare, reprezentînd cele 3 stadii temporale (Urdhr — trecutul, Verdhandi — prezentul, Skuld — viitorul) şi hotărînd destinele zeilor, omenirii, universului. Fiice ale divinităţii oraculare *Vdlva din lumea ♦giganţilor, au venit de pe tărîmul nordic Thursenheim abia cînd zeii au început să păcăţuiască. Locuiesc lîngă izvorul Urdallr, sub rădăcina ♦Arborelui Cosmic ♦Yggdrasill, dinspre ♦Asgardhr, şi sînt de faţă la consiliile divine, cînd zeii judecă iar ele rostesc deciziile destinului: Urdhr şi Verdhandi ţin întinsă, între răsărit sau naştere şi apus sau ♦moarte, pînza fiecărei vieţi, pe care Skuld o taie acolo unde viaţa trebuie curmată, deciziile lor fiind ireversibile. în timpul dezastrului cosmic ♦Ragnarokr, N. vor sta sumbre sub Yggdrasill, întrucît ele sînt eterne şi singurele care ştiu totul; dezastrul nu le va afecta, iar ele vor continua să-şi exercite menirea şi b în lumea resurectă *Himli. După o variantă, iniţial era numai Urdhr, celelalte două plutind, lebede, într-un pîrîu; alt ♦mit consideră N. primordiale doar divinităţi meteorologice. Mult
 423
 NUM
mai tîrziu, sînt socotite un fel de *Ursitoare, hotărînd destinele individuale de la naştere, care sînt însă controlate şi restrînse de cruzimea intervenţiilor celei mai tinere şi mai perfide ■— Skuld. (Această triadă scandinavă provine, ca şi grupul celor 3 *Moire din *mitologia greacă, din fondul comun indoeuropean.)
    Nortia Zeiţă a destinului, în *mitologia etruscă, de origine obscură, avînd puterea de a decide amănuntele sorţii omeneşti, mai ales norocul şi ghinionul. Numele acestei divinităţi ne este cunoscut în transcripţia lui Titus Livius. în ♦templul din Volsinia, consacrat zeiţei, după tradiţie, se oficia o dată pe an ♦ritualul baterii unui cui, act ce simboliza caracterul ireversibil al destinului.
    Novaci Clasă de fiinţe humanoide, gigantice, adesea antropofage, care — conform tradiţiei si unei categorii de basme eroice din *mitolo-gia românească — puteau ucide spontan o armată întreagă sau erau implicaţi în lucrări ciclopice (de ex., Brazda lui Novac). Un strat mai nou, de confuzie cu unele personaje legendare, se referă la Baba Novac, eroul central al unui ciclu de balade eroice şi haiduceşti ale folclorului românesc (cu variante folclorice sîrbeşti şi bulgare), care, formal, derivă din acelaşi plural mitic; în cintecele bătrîneşti cu substrat arhaic, N. sînt identificaţi cu ♦uriaşii fiind în acest sens anonimi (viteji, foarte puternici, de obicei binevoitori faţă de oameni) şi făcînd parte dintr-o specie parahumană; acestei clase mitice i se atribuie uneori implicaţii în ♦miturile esenţiale: *Dumnezeu a trimis asupra lumii ♦potopul universal, ca să-i înece pe N.; (însă aici s-a operat un ♦sincretism popular cu scopul declarat al potopului biblic, aşa cum l-au cunoscut oamenii din predicile şi liturghiile bisericeşti ortodoxe); un Novac, rezemat cu un picior în Carpaţi şi cu altul în Balcani, se apleacă să bea din şuvoaiele potopului, dar cade în apă înecîndu-se; după o legendă toponimică, muntele Retezat se numeşte aşa de cînd Novac şi-a încercat tăişul cuţitului pe vechiul pisc. O tradiţie — mitică sau numai legendară — afirmă că Novac, împreună cu fiii săi, i-a învăţat pe localnici meşteşugul agriculturii; servindu* se de etimonul slav H034K — [om] nou (ceh nova-începător, novice), ca şi de faptul istoric potrivit căruia slavii din sec. VI—VII au introdus agricultura extensivă, unii cercetători au crezut că pot vedea în Novaci un mit de origine slavă; dar contaminarea fonetică a numelui nu atinge fondul mitului, numele însuşi avînd etimon originar latin: novus (de unde şi numele slav Novak); tot astfel, românii arhaici (proto-românii) moşteniseră agricultura de la daco-geţi şi romani (se prea poate să fi fost influenţaţi şi de tradiţia agrară, puternică şi specializată, a celţilor), căci la venirea slavilor termenii de bază existau (a ara, aratru, ogor, cîmp, grîne, grîu, orz, mei, făină, a semăna, seceră, moară etc.), preluaţi din lb. latină. Conţinutul mitic al N. este însă anterior numelui.
    Nuada Necht; Nechtan; Nuadu Zeu al mării din ♦mitologia celtică (adorat în Irlanda), pe
care mulţi cercetători îl apropie de zeul roman ♦Neptunus, atît prin specificul atributiv, cît şi prin consonanţa teonimelor (Neptunus — Nechtan). Tradiţia mitică ţi clasează în grupul *Tuatha De Danann. După o ♦legendă irlandeză mai nouă, era bunicul eroului Finn.
    Nudîmmud Zeu babilonian sapienţial (—► mitologii din Mesopotamia), uneori confundat cu zeul *Ea sau dublîndu-1, dar în genere considerat zeu al abisului, cunoaşterii şi înţelepciunii.
    Num (samoed. num — ♦cer) Zeu suprem al samoezilor din nordul Uralului (—* mitologiile triburilor polare), simbolizînd cerul fizic, marea şi ♦pămîntul, adică un cer abstract, care echivalează cu universul. Actul său cosmogonic este experimental, N. nefiind sigur de operă, operînd variante, ascultînd sfaturi obscure şi recunoscîndu-şi greşelile; pămîntul se face din mîlul extras de pe fundul mării primordiale (-+ apa) ; dar N. e concurat de personajul demonic Ngaa, strămutat apoi sub pămînt, şi dînd echilibru lumii cu o piatră (masivul muntos al Uralilor) instalată sub lume. (Ngaa e însă ♦Moartea, personificat alteori de un mamut răufăcător.) Detaliile cosmogonice, deşi au contingenţă cu tema de bază a ♦cosmogoniei uralo-altaice şi parţial cu a celei fino-ugrice (—* mitologie finlandeză), prezintă un interes special: opera zeului creator este o experienţă mereu reluată, niciodată absolută; zeul N. trimite lebede şi glşte pe fundul apei, păsările ies la suprafaţă fără rezultat, şi abia cufundarul arctic găseşte mîlul necesar, după 6 zile de căutare, dar nu-l poate ridica nici el şi numai enigmatica pasăre ejuru aduce în cioc puţin mîl, în ziua a 7-a, cînd zeul plămădeşte Pămîntul; chiar atunci însă apare un bătrîn misterios, cerînd dreptul de popas care îi este refuzat, iar pentru că oaspetele nu-şi face rost de pămînt cu mijloace proprii, N. se înduplecă şi îi oferă ospitalitate, iar peste noapte bătrînul abuzează de încrederea gazdei şi distruge jumătate din operă, fiind surprins dimineaţa cînd face efortul de a distruge şi restul, umblînd în jurul ţărmului insular; alungat de zeul creator, bătrînul îşi condiţionează dispariţia cerînd atît pămînt cît cuprinde sub vîrful toiagului său; obţinînd încuviinţarea, sfredeleşte o gaură în insula primordială şi coboară dedesubt, declarînd că va locui acolo, spre uluirea zeului amăgit, care crezuse că bătrînul îşi căuta locuinţă pe, nu sub pămînt. Bătrînul este un personaj demonic, o divinitate infernală malefică. într-o variantă, formula dualistă e mai clară: bătrînul se numesteNgaa (Distrugătorul), iar lumea e creată în colaborare: deşi Ngaa nu reuşeşte să facă un pămînt şi el, ca N., are ideea stabilizării operei zeului, băgînd dedesubt întîi o balenă (neconvenabilă, căci mişcările ei produc cutremure şi dezechilibru), apoi lanţul munţilor Urali. N. îi creează pămîntului un stăpîn din tină frămîntată (omul) şi un paznic prietenos (* cîinele), iar cînd Ngaa sabotează acest act, învăţînd cîinele să-l mănînce pe om, N. face o pereche de oameni (bărbat şi femeie) şi un cîine, destinat să nu mănînce decît resturile lăsate de ei. Cînd, în
 NUMA POMPILIUS
424
altă variantă, N. construieşte un Pămînt neted, ♦demonul în formă de *mamut îl răscoleşte făcînd munţi şi văi, dar şi lacuri limpezi în urmele lăsate de picioarele lui. O variantă consideră această operă nu o cosmogonie primordială, ci o reconstrucţie după ♦potopiri universal.
    Numa Pompilius Al doilea rege legendar al; Romei (dar de origine sabină), în ă cărui viaţă se includ mai multe ♦mituri (—> mitologie romană). Chemat la 40 de ani să domnească, apoi exercitîndu-şi prerogativele cu modestie şi cumpătare, devine în primul rînd un ♦simbol etic arhetipal. După ♦Plutarh (Viaţa lui Numa XI11), el „vestea poporului unele semne înfricoşătoare din partea zeilor şi arătări nemaivăzute de daimoni şi glasuri rostind cuvinte rău prevestitoare"; întîlnindu-se pe ascuns „cu o zeiţă sau o nimfă frumoasă" şi cu ♦Muzele, „cele mai multe din prezicerile sale le-a pus pe seama Muzelor, şi i-a învăţat pe romani să cinstească deosebit şi altfel decît pe ceilalţi zei o muză pe careta numit-o Tacita"; N.P. „a pus temeliile templului rotund al zeiţei' Vesta, ca o strajă în jurul focului nestins, voind să imite, nu forma pămîntului, ca fiind Vesta însăşi, ci forma întregului univers"; în timpul ciumei „un scut căzînd din cer a nimerit în mîinile lui Numa", iar regele, mărturisind că ştia aceasta de la *Egeria, care era sfătuitoarea şi poate soţia sa, ,*a spus că scutul a venit spre mîntuireâ cetăţii" (—► ancile); regele a pus meşteri să-i mai facă 11 scuturi identice, pentru ca scutul real să nu fie recunoscut şi furat. Pe Aventin, N.P. a prins doi zei magicieni, ♦Picus şi ♦Faunus, care „i-au arătat şi purificarea trăsnetelor". Lui N.P. i se atribuiau şi primele rîn-duieli; religioase ale ♦ritualurilor şi ♦divinaţiei, ca şi organizarea sacerdot ală (-► sacerdot), acest rege fiind şi primul pontif ex roman. N.P. ar fi scris 12 cărţi rituale (pe care avea să le folosească mai tîrziu Tullus Hostiliuş, vrînd să afle reţeta producerii trăsnetelor), îngropate la moartea sa într-un sicriu pereche cu al său; după o vreme sicriul lui N.P. e găsit gol, iar pretorul Petilius arde cărţile redescoperite. Plutarh mai afirmă că „Nuiria a oprit pe romani să-şi închipuie că zeul are chip de om sau de animal" (op. cit., VIII).
    Numbakulla Zeul creator suprem al tribului arunta şi îndeosebi al clanului achilpa din Australia Centrală (-+ mitologii din Oceania), adorat ca unul dintre „cei veşnici, nefăcuţi de nimeni" şi ieşiţi la începutul vremurilor din apele primordiale (-* apa) după ce acestea s-au retrag eliberînd pămîntul. N.- este şi un ♦strămoş totemic (-* totem). Se consideră că N. a apărut pe teritoriul de azi abia după popularea acestuia cu oamenii ce se stabiliseră pe malul apei sărate. Veriind: aici, N; a muncit îndelung şi, după numeroase peregrinări, a creat munţii, fluviile, rîurile, văile, animalele, plantele; după ce a întemeiat^ritualurile religioase şi a instituit normele juridice (-* tabu), a dispărut pentru totdeauna într-o ascensiune rituală. Clanul achilpa conservă amintirea sacră
 a ascensiunii: zeul a cioplit un stîlp sacru din trunchiul unui salcîm răşinos, l-a uns cu sîngele său şi apoi s-a căţărat pe el pînă la ♦cer; oamenii achilpa poartă cu ei mereu (fiind nomazi) un asemenea stîlp, confecţionat după indicaţiile tradiţiei mitice, şi îl consideră osia lumii (cf. *Omphalos); după înclinarea stîlpului sacru, clanul îşi stabileşte ruta următoare, apoi fixează stîlpul într-un punct socotit centrul iradierii divine, astfel încît, oriunde şi oricît s-ar deplasa geografic, clanul rămîne în centrul lumii şi în contact nevăzut cu zeul.
    numen (pl. numina) Cuvînt latin polisemantic, de importanţă fundamentală în ♦religia şi ♦mitologia romană, folosit îndeosebi în 3 sensuri curente principale: 1) divinitate, persoană divină, zeu; 2) putere divină; 3) voinţă divină. Această noţiune religioasă romană provine din ♦demonologia primară şi are la origine o semnificaţie, specifică ♦animismului,, comparabilă cu noţiunea *mana\ apoi, ea ajunge să însemne în concepţia romanilor o forţă transcendentă patronală, dezvoltată într-o reţea de ocrotitori anonimi ai tuturor fenomenelor naturale şi actelor existenţiale, de card depinde viaţa omenească. Ulterior, chiar după ce intră în ♦panteonul religiei romane organizate, fiecare numen nu are de fapt nume, ci doar cîte un epitet denominativ, indicînd atributul său particularitatea zeităţii şi servind astfel la recunoaşterea ei cultuală.
    numere sacre în *magie, ♦mitologie, *re-ligie şi ♦superstiţie, diferite numere sînt sacralizate şi capătă conţinut mitic şi funcţie magică, astfel îricît ele reprezintă un tip de limbaj sacru, sînt un important cod magic pentru descrierea ezoterică a universului şi a omului din punct de vedere cosmologic şi ontologic; n.s. constituie, în ultimă instanţă, un cifru, o cheie iniţiatieă în actul cunoaşterii mitice sau al înţelegerii mistice a secretelor divine din mecanismele lumii. Cu ajutorul unui ri.ş., un act cosmic poate fi declanşat sau oprit. Mizlnd pe valoarea în sine a acestor numere, le-au folosit într-un anume sens de asemenea alchimia şi mai ales ♦astrologia. Utilizarea calculelor şi numerelor sacre are desigur o vechime incalculabilă, probabil egală cu a numeraţiei aritmetice elementare din societăţile primitive; extinderea acestei utilizări este atestată încă din cele mai-vechi civilizaţii:    Sumerul, Egiptul, Chink;
 Israelul, India. Privită în perspectiva mitologiei generale, funcţia n.s. acoperă toate detaliile fenomenale şi evenimenţiale ale dublei ŢealităţiJ mitice — vizibile şi invizibile; în registrul' aritmetic al numerelor de fapt nu există goliiri pentru mitologia sau' magia n.s.; în mod ideal, fiecare cifră, de la unu în sus, spre infinit, trebuie să fie sau să devină funcţională şi chiar să aibă mâi multe înţelesuri. Desigur, sacrfidi1: tatea numerelor este variabilă de la uri sistem de gîndire religioasă la altul, Chaldeenii considerau n.s. — 3, 6, 7, 12 şi 60, iar fiecare zeHi din ♦panteonul comun al Mesopotamiei (începînd din Sumer, însă îndeosebi la Babilon), îşi avea numărul său, de la 1 la 60; de altfel
425
NUMERE SACRE
 sumerienii — care îşi făceau calculele în sistem sexagesimalau fost primii care au divizat ora (ca fragment de timp sacru) în 60 de minute, iar minutul în 60 de secunde. Un număr important era, în Mesopotamia, 653, el reprezentînd *simbolul eternităţii care, împărţit în două componente (292+ 361), iar fiecare din ele înmulţită cu 5, dădea ca rezultat numărul 3265 — adică perioada cerească a constelaţiei Phoenix, care este egală cu suma perioadelor stelei Sirius (1460) şi a Lunii (1805). Evul ' mediu a excelat în mistica numerelor (speculată de musulmanii arabi ca şi de kabbaliştii evrei sau de astrologi). 1 este totuşi o cifră care, aparţinînd speculaţiilor unor gîndiri mai elevate," intră în uzul religios ceva mai tîrziu (dacă pentru *Pythagoras unitatea nici nu era considerată număr, pentru *Xenophanes ea este Unul, semnificînd pe zeul unic sau pe zeul cel mai mare); este întregul (monada lui*Leibniz); pe acest număr-cheie se va clădi mai tîrziu orice religie a unei singure divinităţi (Monoteismul). 2 divulgă vocaţia, conştientă sau nu, a gîndirii umane binare; din acest număr se nasc /marile dualităţi: *yin şi *yang, ca principii fundamentale (China), dualitatea divină *Qmeteotl (azteci), *Ahura-Mazda şi * Angra-Mainyu în dualismul ♦zoroastrismului persan, *Dumnezeu şi * Diavolul în mitologiile populare ale popoarelor creştinate, ca şi perechile construite cu instrumentul identităţii contrariilor (binele şi răul, sufletul şi trupul, cerul şi pămîntul, lumina şi întunericul). 3 este numărul cel inai frecvent în istoria religiilor, el desemnînd atît triadele divine (♦Trimurti), cît şi trinitatea creştină a celor 3 feţe ale unicului *Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi *Sfîntul Duh), dar de asemenea alte simboluri: cele 3 lumi (*cerul, .♦pămîntul, subpămîntul), cele 3 arii de viaţă postumă (♦Infernul, ♦Purgatoriul, ♦Paradisul), trifunc-ţionalitatea religiilor indoeuropene (după G. ♦Dumâzil): suveranitatea regal-sacerdotală, forţa războinică, fecunditatea artizană a poporului, cele 3 zile de la moartea pînă la învierea lui ♦Isus Christos, dar şi tricefalitatea monstrului infernal ♦Cerber, trifacialitatea mai multor zei (♦ţivâ— în anumite situaţii arhaice, ♦Typhon, tripla ♦Hekate, Hermes Trismegistul; -► Hermes)
 ' sau compartimentele arhitectonice ale bisericilor creştine (pronaosul, naosul, altarul). 4: orizontul circular are 4 puncte cardinale, anul are
 4  anotimpuri. Vedele sacre ale Indiei sînt 4, (.-> Veda), ♦timpul cosmic, în concepţia mitologică indiană, se împarte în 4 ere (*yuga), după cum se disting 4 elemente geometrice în simbolurile sacre *mandalâ, *crucea. 5 sînt, în cele mai multe mitologii, ♦elementele ('♦apa, ♦focul, ♦pămîntul, ♦aerul, ♦eterul), iar cartea sacră a ♦iudaismului, *Thorah, cuprinde 5 cărţi, atribuite lui ♦Moise. 6: cele 6 colţuri ale stelei lini David, ca semn emblematic sacru; zeul vedic al războiului, ♦Karttikeya, este hexa-facial. 7 a jucat un rol de bază în ♦cosmogonie, cosmologie, astrologie şi în mistica religioasă: popoarele mesopotamice adorau 7 zei cereşti principali şi se temeau de 7 divinităţi infernale
 totodată recunoscînd 7 planete ca sedii sau ca personificări ale marilor zei; creaţia lumii se desfăşoară, în * Biblie, în 7 zile; în Mitologia greacă, cele 7 ♦Pleiade au devenit constelaţie; ♦creştinismul îşi întemeiază ♦cultul pe 7 taine (sau ♦mistere). 8 indică unele ogdoade sacre (ca grupul zeilor superiori din Mitologia egipteană) ; dar şi ♦calul simbolic Sleipnir al zeului suprem ♦Odhinn, din Mitologia scandinavă, are raport cu acest număr, dispunînd de 8 picioare. 9 e prezent din abundenţă mai ales în folclorul mitologic şi în cel magic; în labirinturile din ♦Agarttha se află cei Nouă înţelepţi, care călăuzesc destinele spirituale ale omenirii; ♦Baba Dochia are 9 cojoace, pe care le aruncă zilnic în perioada începutului de primăvară, numită „zilele babei"; voinicii din basme (tip ♦Făt-Frumos), călătoresc în misiuni speciale „peste 9 mări şi 9 ţări"; un ♦descîntec românesc invocă „nouă cărbuni, nouă gărgăuni"; regele suedez Aun îşi sacrifică 9 fii, cîte unul la
 9   ani, consacrîndu-i lui ♦Odhinn, pentru prelungirea propriei vieţi; o boală îi e provocată ♦profetului ♦Mahomed de un evreu, care aruncă în fîntînă o funie cu 9 noduri; dar în multe ♦credinţe, sînt 9 ceruri suprapuse (de unde expresia, definind fericirea maximă, „în al nouălea cer"). 10 era numărul pe care puneau bază pitagoreicii, întrucît el reprezintă suma numerelor fundamentale (1 + 24-3 + 4 = 10), aşa-nu-mitul tetraktis, de unde şi sacralitatea lui; iar după Philon din Alexandria, 10 este numărul cel mai desăvîrşit întrucît cuprinde toate genurile de numere ; sînt 10 porunci (Decalogul în legislaţia divină de bază a Bibliei, după cum sînt
 10  categorii în sistemul filosofic al lui Aristotel.
 12, duzina, de valoare esenţială în sistemul sexagesimal, se regăseşte în cele 12 semne ale ♦zodiacului clasificate şi denumite întîia oară de ♦magii chaldeeni, ale căror calcule de măsurare a timpului, geometrice şi astrologice, depind de criteriul duodecimal (ziua are 12 ore duble după cum ora simplă are 60 de minute iar «cercul 360 grade); Mitologia romană adora în prim rang 12 zei principali, iar răspîndirea învăţăturii creştine s-a făcut prin cei 12 ♦Apostoli, foştii discipoli ai lui Isus Christos. 13 este numărul cerurilor în mitologia aztecă; iar dacă pentru superstiţia multor popoare europene 13 este un număr nefast („duzina Diavolului"), tribul amerindian osaga îl consideră fast şi atribuie soarelui matinal, al răsăritului, 13 raze. 40 apare numai în împrejurări sacre de tip penitenţial, ca număr al zilelor de retragere în
 ustiu, pentru ♦post şi meditaţie, a lui isus hristos, înainte de înălţarea sa la cer; de asemenea, prin pură coincidenţă, ca număr de zile ale recluziunii lui ♦Quetzalcoatl înainte de a-şi fi părăsit poporul spre a se întoarce la divinitatea sa dublă *Ometeotl; tot 40 de zile a durat ♦potopul universal şi 40 de zile a însumat retragerea lui Moise pe muntele Sinai pentru primirea Tablelor Legii de la ♦Yahweh, iar 40 de ani au traversat deşertul cele 12 seminţii ebraice spre Ţara Făgăduinţei; în concepţia biblică vechi-testamentară, durata de
 fcUMERIA
 426
 40 de zile se identifică deci cu perioada necesară pregătirii sufleteşti pentru *mîntuire. 52 de ani însumează „secolul" sacru aztec. 70 are importanţă sacrală ca multiplu al lui 7 şi e folosit simbolic pentru desemnarea celor 70 (în realitate 72) traducători alexandrini ai Bibliei îg* lb. greacă (textul numindu-se de aceea *Septua-ginta). 99 — în inventarul descîntecelor medicale din folclorul magic al mai multor popoare (români, prusieni, slavi etc. j — reprezintă numărul felurilor de boli posibile. 100 este cantitatea de ani a secolului. 653 reprezenta, în Mesopotamia, simbolul eternităţii în concepţia *magilor chaldei. 666. este „numărul fiarei" (identificat, incert, cu împăratul Nero) în ^Apocalipsul, lui Ioan Teologul (TLIII, 18). Cifrele rotunde milenare— 1000 şi 2000, exploatate. ca sens presupus ezoteric îndeosebi de curentele numite global *milenarism, simbolizează momentul fatal al *sfîrşitului lumii. Cu numere mai mari, mitologia sau religiile nu au operat niciodată, cu excepţia zoroastrismului, pentru care durata totală a existenţei lumii se limitează la
 4 perioade trimilenare, totalizînd 12 000 ani.
 § E. Bischofly Mystik und Magie, der Zahlen, Berlin. 1920; J. G-onda, Reflections onfthe numeraU „One“ and „Tvto“ in ancient Indo-European languages, Utrecht, 1953- K. Menninger, Number words and [number sym-bols, Cambridge—London, 1970
    Numeria; Numeraria Zeiţa cifrelor şi numerelor sau numai personificarea divinizată (ca ■* numen) a artei calculului aritmetic, în
 *mitologia romana; sînt variante în care N. este sau o ipostază sau o zeiţă omonimă, ocrotind naşterile uşoare sau contabilizînd—în sens de statistică demografică — toate naşteiile.
    Numi-Torem; Numi-Torum (Zeul cel Mare) Zeu suprem al ugrilor (Urali, bazinul fluviului Obi), prezent în incantaţii şi în *miturile cosmogonice şi evocat cu epitetele „Bărbatul care veghează lumea" sau „Domnul cerului, creatorul oamenilor şi al tuturor vietăţilor“.fDupă ce pămîntul era gata, fiind nevoie de locuitori, N.-T,. creează omul, dar în etape experimentale: prima formă, „pădurenii", e ratată; a doua oară face „oamenii păroşi", care pier, pier-zîridu-şi părul; abia forma a treia e viabilă: zeul'alcătuieşte schelete din ramuri de copaci, le îmbracă cu lut, le aşează în faţa lui şi, suflînd peste ele, dă viaţă acestor forme. .Ca să asigure stabilitatea lumii, N.-T, i-a făcut; pămîntului
 o cingătoare de aur, care s-a transformat în lanţul munţilor Urali. Zeul locuieşte în ♦cer, structura căruia e identică cu a pămîntului, dar el este sţăpînul lumilor subalterne, chiar dacă pămîntul e dirijat direct de zeul Koshar-Torem, iar lumea infernală a morţilor, de Kul-Ogr. Totuşi, pămîntul a fost invadat de *potopuI universal care pare să fi apărut mai presus, de intenţiile zeului suprem ; dar N--T,, scăldîndu-se îti apele diluviene, a întinerit şi a adus pe lume 7 fii, apoi a reparat şi a restabilit pămîntul, înlăturînd urmele distrugătoare ale catastrofei. N.-T. este un *demiurg şi un legislator arhetipal: a creat animalele şi pe om, dar şi
 bolile şi *moartea; pe oâiiiehi însă i-a învăţat să pescuiască, să vîneze şi să-şi confecţioneze'' veşminte; a interzis incestul, cruzimile şi? uciderea oamenilor în masă (genocidul); de asemeni, a reglementat raporturile între oameni şi urşi.
    Numma Moyok (Apa-mamă) în miturile triburilor nomade nord-australiene (—► mitologii din Oceania), femeie gigantică întruchi-pînd apa şi trăind etern. Ea a creat stîncile şî izvoarele potabile, unde sălăşluieşte *şarpele Ambidj, ieşit odinioară din marea primordială (—> apa) odată cu N.M. Zeiţa a avut doi copii: Piele-de-Soare şi Piele-de-Apâ.
    Nun; Nu Oceanul primordial, în ^mitologia egipteană, văzut ca un *haos iniţial sau ca o magmă informă, din care s-a născut zeul solar *Be: Numit „Tatăl Zeilor", N. e străjuit de
4  zeităţi bisexuate, cu capete de broască şi de şarpe. La Hermopolis avea 4 nume: Infinit, Nimic, Nicăieri, Întuneric. în reprezentările plastice, N. apare adesea ca bărbat bărbos, alteori cu cap fie de şarpe sau broască, fie de cărăbuş, trupul fiindu-i pînă la brîu în apă; cu braţele ridicate, propteşte barca ♦Soarelui^ în care discul solar e susţinut de un *scarabeu. Dar din textele egiptene rezultă că N. nu are formă şi suprafaţă, întrucît el umple cu ideea de sine întregul univers.
    Nusku Mesager ceresc în miturile Babi-Ionului (—* mitologii din Mesopotamia); la sumerieni, apoi la akkadieni, era un zeu pedepsitor, care ardea pe rug vrăjitorii şi vrăjitoarele
    Nut Zeiţa bolţii cereşti, în ^mitologia egipteană ; după un *mit de origine obscură, deşi sterilă dintr-un *blestem patern, N. a născut, clandestin 5 copii de la zeul *Thot, după ce cîştigase la joc (cum transmite *Plutarh) cele 5 zile de sărbători finale (cu care egiptenii îşi completau anul de 360 zile). Copiii sînt i ♦Osiris, *Horus, *Seth, *Isis, *Nephthys. La Heliopolis, era socotită fiica perechii *Shu — *Tefnut şi soţia lui *Geb (*pămîntul); tatăl ei Shu, zeul ^aerului, cu un efort neobişnuit a ridicat-o sus de tot, ca s-o despartă de soţul ei Geb şi să poată crea lumea: personificînd *cerul, zeiţa e reprezentată adesea ca femeie tînără, cu picioarele pe zarea răsăriteană şi cu: braţele atîrnate peste zarea de apus, trupul curbîndu-i-se deasupra pămîntului. Alt mit o-reprezintă ca pe o vacă uriaşă boltită peste pămînt, în lungul trupului ei plutind aştrii;, în această ipostază e mama lui *R6: în fiecare seară ea înghite discul solar, spre a-1 naşte dţin nou d.imineaţa (într-o variantă, e şi mama lunii şi a stelelor* pe care, devorîndu-le în zori, le vomită seara); alteori, se socotea că *Soarele şi *Luna sînt ochii ei. Un alt mit o consideră şi stăpîn a morţilor; în acest caz, e reprezentată plastic cu trupul în chip de firmament, pictat în interiorul capacului de sicriu, spre care se îndreaptă sufletele morţilor prefăcute în stele.. Hieroglifa numelui ei, înscrisă pe cap cînd e reprezentată ca femeie, include uii ulcior» simbolizînd uterul
427
NU WA
     Nii Wa; Nii Hua Zeiţă principală, în *mito-logia chineza, avînd rol esenţial în *cosmogonie şi *antropogonie, venerată însă şi ca împărăteasă legendară (2953—2838 î.e.n.); în *mit, e considerată sora, apoi soţia zeului *Fu Xi. în cete mai multe variante mitice, N.W. a potolit invazia apelor *potopului universal, a reparat universul distrus şi a dat naştere omenirii. în iconografia veche şi arhaică (mai ales în basoreliefuri, de ex., cel din *templul lui Wu Liang — epoca dinastiei Han de Răsărit, 25—220), N.W. e reprezentată cu cap uman (feminin) şi cu trup de şarpe, de obicei nedespărţită de Fu Xi (reprezentat în acest caz cu cap bărbătesc şi trup de şarpe), corpurile lor fiind încolăcite spiral; şi *simbolul cosmo-gonico-antropogonic e frecvent în iconografia aferentă:; Fu Xi ţine în mîini *Soarele, iar N.W. — *Luna (ri+yue); pe discul solar este o pasăre de aur, pe discul selenar, broasca *Ao (al cărei picior a fost folosit de N.W. pentru proptirea post-diluviană a *cerului); între cei doi zei este şi un copil: *simbolul omenirii produse de cuplul divin Nii Wa-^Fu Xi. Mitul cosmogonic relatat de poetul *Liu An (179—122 î.e.n.) în cartea Huainan zi (Enigmele cerului) o descrie pe N.W. ca zeiţă arti-zană autonomă, care reface lumea de după potop, reintrată în *haos: „în vremuri demult apuse, cele patru hotare au ajuns în paragină, cele nouă ţinuturi s-au desprins unul de altul, cerul acoperea nu tot ce era, pămîntul purta
 i < suprafaţa lui nu tot ce trăia. Flacăra ardea fără să se stingă şi talazurile se ridicau neîncetat; fiare cumplite îi devorau pe oameni, păsări des pradă răpeau bătrîni şi slăbănogi. Atunci Nu Wa topi nişte pietre multicolore, cu care drese bolta cerească, tăie picioarele unei broaşte ţestoase [Ao], ca .să întărească cu ele cele patru hotare, ucise dragonul negru ca să-i ajute pe locuitorii ţării Qizhou, adună cenuşă de trestie şi zăgăzui cu ea furia apelor potopului.", Mitul are multe variante; în una din ele, după ce, învins de zeul meşteşugurilor *Zhuan Xu, zeul apelor ^GongGong izbeşte furios cu capul muntele Buzhou pe care se rezema cerul, lumea se dărîmă catastrofal, iscîndu-se imense prăpăstii în care năvălesc apele şi stîrnindu-se un incendiu universal, care pune pe .fugă fiarele din păduri; N.W. taie un singur picior al broaştei ţestoase Ao, ca să înlocuiască muntele surpat, iar din pietre de 5 culori, pisate şi plămădite, face o pastă cu care astupă spărtura cerească, din cenuşă de stuf face diguri retrimiţînd apele tn albiile lor; apoi, pe pămîntul redevenit normal, după ce îşi vede chipul în oglinda unei ape, zeiţa face un aluat de lut, din el modelînd o figurină care să-i semene: este ^arhetipul uman. postdiluvian (—> omul primordial) ; ea mQdelează în continuare oameni şi, după ce oŞoseşte, moaie în noroi o crenguţă pe care o sdutură împroşcînd stropi ce, pe măsură ce ating pămîntul, se prefac şi aceştia în oameni; altă variantă are un caracter biografic mai amplu: N.W. era sora lui Fu Xi, cu care se salvează de la potop într-un dovleac; după.ce
 cresc amîndoi şi potopul a fost demult uitat, ea se mărită cu Fu Xi; acest ciclu mitologic circula mai ales în scrierile din epoca dinastiei Tang (618—907) pentru care N.W. nu era decît o divinitate secundară, o paredră a zeului Fu Xi; dar o sub variantă precizează: după acelaşi potop (în care N.W. nu are rol cosmogonic), cînd ea şi fratele ei ajung la maturitate, simt că misiunea lor este de a reperpetua omenirea dispărută; nedînd importanţă rudeniei, Fu Xi simte că împrejurarea îl obligă la incest, însă N.W. se ruşinează şi fuge de fratele ei, ascun-zîndu-se sub un bambus care, supus mecanismului legilor naturii, îşi înalţă crengile astfel încît fata să poată fi zărită şi sedusă de băiat; Fu Xi o conduce în piscul muntelui cosmic Kunlun şi, solicitînd Gerului (tian) o dezlegare, propune formula ignică: după o incantaţie a sa, din munte va ţîşni o coloană de fum, iar dacă fumul nu se va risipi, ci va rămîne vertical ca un stîlp, va considera stîlpul de fum o aprobare a căsătoriei incestuoase; cum fumul rămîne vertical, totuşi sfioasă, N.W. îşi face un evantai din iarbă ca să-şi acopere faţa în timpul îmbrăţişării; după această *hierogamie, în care fumul, ca rezultat al *focului subteran, are rolul de a simboliza probabil vatra căminului casnic, N.W. naşte un ghem de carne informă; miraţi de acest produs, tinerii soţi taie carnea bucăţi, o leagă într-o boccea şi urcă amîndoi pe scara cerească spre palatul ce le era destinat în cer, vrînd să se odihnească şi să se desfăteze; dar la jumătatea urcuşului, o pală de vînt le smulge bocceaua, bucăţile de carne se împrăştie pe suprafaţa pămîntului şi fiecare bucată, atingînd glia, se preface în om. Acestui mit i s-a suprapus altul, relatînd originea mitică a onomasticii chineze: oamenii produşi în acest mod de N.W. îşi iau numele după specificul locurilor în care căzuseră din cer: cel căzut în frunziş s-a numit Ye (frunză), cel căzut într-un copac Sra numit Mu (lemn) etc. Mitul antropogonie are şi o variantă autonomă: cînd'pămîntul s-a despărţit de cer, avea munţi, fluvii, ierburi, copaci, păsări, fiare, insecte şi peşti, dar era pustiu şi tăcut, fără oameni; marele *spirit feminin (aparţinînd principiului *yin\ rătăcea pe acel pămînt şi suferea de singurătate; simţind nevoia (şi vocaţia) de a crea ceva, fără să* ştie ce anume, ia un pumn de lut galben muiat în apă şi modelează după propriul chip o fetiţă care, pusă, pe pămînt, începe să trăiască şi să se mişte, devenind zglobie’şi guralivă; zeiţa o numeşte Ren (Om), după aceea modelează numeroase alte figurine similare care capătă viaţă: oameni de ambe sexe, cu care zeiţa, după o muncă stăruitoare, umple pămîntul, apoi le dă o legislaţie, în primul rînd normele matrimoniale. Rezultă din acest mit că N.W. a fost venerată în toată China ca zeiţă antropogonică şi ca protectoare a căsătoriei şi căminului conjugal. în sensul acestor atribute este citată des în vechile scrieri; ca divinitate panchineză, în enciclopedia lui Sui Shen (30—124 e.n.) Tălmăcirea semnelor (Shou wen), e caracterizată aşa:          „Wa, fecioara
NYAMBE
428
 sacră şi înţeleaptă din vechime, creatoarea tuturor lucrurilor"; ca divinitate supermutantă, în *Shan hai jing: „Nu Wa, fecioară magică şi zeiţă a vremurilor străvechi, avînd chip omenesc şi trup de şarpe, care putea să-şi schimbe înfăţişarea de şaptezeci de ori pe zi“. O variantă dift această temă consideră că zeiţa are corp de femeie şi cap de şarpe şi că îşi foloseşte zilnic cele 70 de ipostaze potenţiale; într-una din aceste ipostaze, N.W., numită şi Nii Hua — (hua-floare) l-a învins pe Regele Nordului, care avea chip de taur, astfel că zeiţa i-a rupt coarnele ; dar din cauza acestei bătălii, cerul dinspre nord-vest s-a crăpat şi s-a năruit pe pămînt, apoi N.W. „a ridicat şi a sprijinit cerul cu un zid de pietre clădite una peste alta". Portretul zeiţei e descris cu mai multă siguranţă a detaliilor tot în Huainan zi: „[Nii Wa] şade în carul tunetului, la care e înhămat un dragon înaripat în mijloc, iar în laturi sînt dragoni fără coarne. Nori galbeni împodobesc carul ei, un dragon alb zboară înainte, iar un şarpe o urmează. Aşa se transportă ea în înălţimi, printre demoni şi spirite, ndicîndu-se pînă în cerul al nouălea, unde se Întâlneşte cu Marele Zeu la poarta Linmen, apoi se cufundă în linişte şi odihnă la picioarele marelui ei strămoş. Dar niciodată ea nu-şi dă în vileag meritele, nu-şi ridică glasul, tăinuieşte în sinea ei calea oamenilor desăvîrşiţi şi se supune legii fireşti a cerului şi pămîntului." Uneori, în iconografia antică, atunci cînd e reprezentată în cuplu cu Fu Xi — care are în mînă un compas emblematic, N.W. ţine în mînă o busolă chineză veche („lingura magnetică").
 § E. H. Schafer, The Divine vtoman, dragon ladies and rain maidens in T’ang literature, Berkeley—Los Ange-les—London, 1973
    Nyambe Zeu solar venerat de triburile bantu (—> mitologiile populaţiilor africane), creator al *pădurii, fluviilor, animalelor şi oamenilor, trăind la început pe pămînt; cînd însă primul om a învăţat să prelucreze *fierul şi a fabricat întîia suliţă, zeul a fost alungat în cer. Numele şi forma actului cosmogonic (-> cosmogonie) sînt variabile, deosebirile nedepăşind însă nuanţele secundare; dar cele mai multe variante indică un *deus otiosusy retras de la cîrmuirea lumii, deşi un zeu atotputernic, binevoitor şi drept; de aceea, neavînd nici reprezentări iconografice, adesea nu e adorat în cadrul vreunui *cult activ. Uneori simbolizează numai un principiu: tribul bawili (Gafeon) venerează în Nzâmbi elementul prim masculin, identificat cu ♦cerul, din cuplul alcătuit cu paredra zeului, Mpungu, *pămîntul matern. Pentru tribul herero (Africa de Sud-vest), Ndyambi s-a retras în cerul cel mai de sus, lăsînd omenirea la bunul plac al «nor zei inferiori. Iar tribul alunda îl consideră pe N. inacce-
 sibil oamenilor, pentru că locuieşte prea departe, astfel că teama şi adoraţia religioasă a acestor oameni s-a transferat asupra ♦spiritelor ♦strămoşilor.
    Nyamye (Strălucitorul) ; Onyame; Nyan-kopon; Kwame Zeu principal al triburilor baule şi akan (—* mitologiile populaţiilor africane), al cărui ♦cult e legat în primul rînd de miturile cosmogonice (—* cosmogonie) sau numai de fenomenele atmosferice şi astrale; atunci N. nu este decît bolta cerească vag personificată, slujită de soare, lună şi stele şi producătoare de ploaie, tunete şi fulgere; a creat lumea în următoarea succesiune: femeia, bărbatul, animalele, plantele, pietrele. ♦Mitul principal (col. G. Himmelheber) e mai complex: la început nu era decît mama zeilor, despre care nu se ştie decît că locuia în cer unde a născut doi fii: Nyamye şi *Anangama; ivindu-se pe lume, N. şi-a făcut o soţie: *Âsase Yaa, şi o femeie pentru fratele său, apoi a creat oamenii, fiarele şi ♦spiritele. Locuind mult timp în cer cu toţii şi înmulţindu-se pînă cînd cerul a devenit neîncăpător* N. a creat pămîntul, modelînd un disc din pulbere muiată în apă şi punîndu-1 pe mlaştina Nemye, care se afla deasupra cerului şi care înconjoară şi azi pămîntul din toate părţile; la început mocirlos, pămîntul s-a zvîntat şi atunci N. şi-a trimis soţia să-l guverneze, ea aducînd cu sine şi plantând pe pămînt diferiţi arbori; iar Anangama, făcînd un lanţ gros, a coborît cu ajutorul lui oamenii şi fiarele; din aceşti oameni se trage şi regina legendară *Aura Poku; mai tîrziu, N. trimite pe pămînt şi spiritele, însă acestea nu fac decît răutăţi, afară de ♦duhul Mbla care ajută omenirea; oamenii încep să facă însă războaie; în asemenea împrejurare, îngrijorat de soţia sa, N. o recheamă în cer, însă zeiţa învăţase de la oameni numeroase deprinderi rele; atunci zeul o retrimite pe pămînt, lăsîndu-i toată grija guvernării lumii, iar el se retrage scîrbit în adîncul cerului (devenind deci un *deus otiosus); singurul lucru pe care-1 mai face totuşi, însă mai mult pentru sine, e că trimite alternativ la drum soarele şi luna, iar în fiecare seară are grijă să agaţe stelele pe cer şi să le aprindă. într-o variantă, N. creează pămîntul prin doi delegaţi: *Borebore şi Adoman. kana; aceştia, după o noapte inspirată petrecută în casa Maimuţei Negre, se despart, primuj făcînd Ţara Oamenilor Negri (Africa), celălalt ? Ţara Oamenilor Albi (Europa).
    Nyâyâ Unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe ale filosofiei indiene, elaborat în sec. IMII. Sistemul N. se întemeiază pe gîndirea logică (sanscr. nyâyâ — regulă de judecată, silogism, metodă corectă de cunoaştere); după sec. XII, apare o etapă nouă — Navlya-Nyăyâ. Principiul de bază al sistemului, din punct de vedere gnoseologic, conduce la ideea că totdeauna cunoa^rea are raport cu realitatea obiectivă c are îşi păstrează însă autonomia faţă de subiectul
429
NYX
care efectuează actul cognitiv. N. admite 4 surse de cunoaştere veridică: percepţia senzorială sau directă; deducţia logică; analogia sau comparaţia; mărturia verbală a unei autorităţi: textele sacre vedice (—► Veda) sau un învăţător recunoscut. O regulă normativă importantă în N. — verificarea experimentală a cunoştinţelor— a pus acest sistem în opoziţie faţă de *Vedanta, dar l-a apropiat de sistemul *Vaicesika. Dacă etapele timpurii ale acestei doctrine, fără a profesa un *ateism oarecare, nu vorbesc de divinitate şi afirmă că *spiritul şi materia sînt
eterne şi necreate, după sec. X, doctrina înclină spre *teism.
§ S. C. Chatterjee, Nyăya theory of knovtledge, New-York, 1939
    Nyongmo Zeul *cerului la tribul ashanti din Ghana (Coasta de Aur), dătătorul luminii solare şi al ploii (-+ mitologiile populaţiilor africane).
    Nyx (lat. Nox) Zeiţă, în *mitologia greacă, din generaţia a doua a divinităţilor primordiale. Fiică a lui *Haos, sora şi soţia lui *Erebos, ea personifică noaptea; copiii ei: *Aither, *Heme-re, *Nemesis, *Eris, *Thanatos personifică: aerul, ziua, răzbunarea, vrajba, *moartea.
o
     Oaca în ^superstiţia rurală românească, ♦spirit demonic ► demoni), pîndind şi speriind copiii care se află în afara casei părinteşti.
     oaia Se pare că este cel mai vechi animal domesticit (către anul 9000 î.e.n. — în zona deluroasă nordică din Irak); într-o atît de lungă perioadă, o. a intrat mai rar în *mituri, însă mai des în simbolica socială, iar unele trăsături comportamentale au penetrat, ca simple comparaţii sau ca *simboluri comune, în limbajul religios. Pentru simbolul „firii supuse" pe care o posedă o., ca individ animal şi ca turmă, ea devine termen de comparaţie în unele *religii cu masele („turma") de credincioşi, de ex. în ♦creştinism; *Isus Christos îi încredinţează ap. Petru (-+ Apostoli) comunitatea credincioşilor noii religii: „Isus i-a zis: « Paşte oile mele »" (N.T., Ioan, XXI, 17). Uneori, o. este animal totemic (-+ totem), intrînd în componenţa onomastică a unor popoare (Rahel — ebr. oaie) Ca animal fantastic apare rar, în *mitologia basmelor; tipul de o. oraculară (-+ oracole) este *Oaia Năzdrăvană (Mioriţa), din *mitologia românească. Oile năzdrăvane din basmele cu animale (prezente în folclorul mitologic al multor popoare cu un puternic trecut pastoral, în special în *mitologiile caucaziene) nu sînt însă animale oraculare, ci numai capabile de a face mici ♦miracole de interes ciobănesc:         înmulţirea
 turmei, îmbogăţirea ciobanului proprietar, uneori naşterea de fii’ cu aspect omenesc şi învierea acestora după ce au fost omorîţi.
     Oaia Năzdrăvană; Mioriţa Animal oracular (—*•oracole) din *mitologia românească. Q.N. denunţă unui cioban complotul urzit contra lui de alţi doi (alteori, trei); fără să existe un raport de fidelitate sau prietenie între *oaie şi ciobanul ei, comunicarea oraculară se produce ca act în sine, care trebuie săvîrşit; dar, faţă de alte animale mitice oraculare, O.N. devine şi executor testamentar, cel puţin în intenţia ciobanului şi în tăcerea oii care pare să aprobe, numai fiindcă nu neagă, dorinţa rostită de stăpînul ei cu limbă de moarte. Exprimarea oracolului e inevitabilă, ca orice element al destinului : „Dar cea mioriţă / Cu lînă plăviţă, / De trei zile-ncoace / Gura nu-i mai tace, / Iarba nu-i mai place" (col. Vasile Alecsandri). Comunicarea (în col. Alecsandri, interpolată) este rece, oracolele nefiind supuse afectelor: „Ciobănaş cu lance / Dă-ţi oile-ncoace / La verde zăvoi / Că-i iarba de noi / Şi umbra de voi... /Că mi s-o vorbit, / Mi s-o dămolit / Cei trei ciobănei / Verişorii tăi / Ca pe la chindie / Ei să te răpuie, /
 Si l-apus de soare / Ei să te doboare, / Să mi te omoare, / Şi la miez de noapte, / Dorm apele toate, / Să mi te îngroape / La valea adîncă, /
 La poteca strîmtâ" (col. Mihai Costăchescu) Calitatea de animal oracular e definită netj „Oiţă, oiţă, / Oiţă plăviţă, / Oiţă bălană / Cu lînă bîrsană, / De eşti năzdrăvană / Şi dac-ai văzut / Semn că-ţi s-a făcut" (col. G. Dem. Teodorescu), restul fiind evidentă agrementare tîrzie; sau concordant cu glacialitatea ciobanului, lipsită de thanatofobie: „Mioară, mioară, / De trei miei în vară, / De-mi eşti sorioară, / De-mi eşti năzdrăvană, / De-s gata de moarte, / Spune-le tu toate: / Ca să mă îngroape / în strunga de oi, / în jocul de miei, / în dosul stînii, / Să mă urle cîinii" (col. Mihai Costăchescu). Miezul mitic al baladei este păgîn, ca şi finalul de apoteoză funerară al nunţii mistice a ciobanului (fără legătură cu oracolul în sine); se poate confrunta traiectul de la paradisul pierdut („Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai"), la moartea în natura primitivă a munţilor („Preoţi, munţii mari, / Pasări, lăutari"), cu oricare variantă a ♦mitului izgonirii din *Paradis, fără a suspecta în balada românească vreo influenţă biblică, întrucît toate miturile aceleiaşi clase s-au alimentat dintr-o rădăcină arhaică comună, anterioară mezoliticului şi domesticirii animalelor. Deoarece în mitul O.N, fatalitatea, comunicată de oracol, se împlineşte pe o cale neaşteptată, a tîlhăriei (deci un stadiu mai tîrziu, al începutului lăcomiei de acumulare), pierderea paradisului înseamnă, în nucleul mitic al baladei, un strat mai nou: contactul păstoritului cu satul agrar sau cu ecoul mentalităţii incipiente a acestuia. Lucian *Blaga găseşte o definiţie comprehensivă a mitizării plaiului unde oracolul O.N. şi-a exercitat fatalitatea: „Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic" (Spaţiul mioritic, 1936, în Trilogia culturii, Bucureşti, 1944, p. 167). Mitul O.N. a avut mulţi comentatori, cu orientări uneori contrare. H.H. StahI — criticînd, dintr-un unghi sociologic, viziunea lui L. Blaga, vede aici doar un ceremonial specific al feciorilor, în clipa *morţii (Filosofarea despre filosofia poporului român, în Sociologie românească, III, nr. 3—4, Bucureşti, 1938). Atari reducţii sînt specifice exceselor practicate de etnografi şi foclorişti, care nu explorează substratul mitic adînc. Constantin Brăiloiu reţine două teme disociabile: „moartea asimilată unei cununii" cu rădăcini arhaice şi „substituirea unui oarecare element sau obiect fortuit accesoriilor normale ale ceremoniilor ţărăneşti". Dar Mioriţa nu este un produs ţărănesc; C. Brăiloiu reexaminează fenomenul mioritic din unghi etnofolcloristic, studiind evenimentele ciclice din viaţa rurală (nu păstorească), creştină (nu
m
 OANNES
 păgînă), în raport direct cu ritualurile funerare româneşti din satul agrar (nu din cătunul pastoral), transferînd ideea într-un mediu străin de ea (iS^r une ballade roumaine: La Mioritza, Gâneve, 1946, p. 2—12). Dan Botta credea că poate atrage atenţia asupra specificităţii trace a dorului de moarte, considerînd situaţia din baladă o ipostază a „morţii nupţiale" (Unduire şi moarte, în Limite, Bucureşti, 1936). Atitudinea ciobanului a fost interpretată şi ca resemnare în faţa destinului, ca acceptare a morţii în forma unei căi spre odihna în sînul naturii (Liviu Russu), aşa cum pentru L. Blaga aceeaşi resemnare este un „fatalism anistoric". Dar încă
 D.  Caracostea semnalase (Poezia tradiţională română, Bucureşti, 1969), în materia baladei, experienţa omenească primitivă şi, ca âtare, negase dependenţa mitului de. evenimentele istorice ale transhumanţelor (de care îl lega însă Ovid Densusianu: „Balada Mioriţa şi-a luat naştere dintr-un episod al vieţii păstoreşti de la noi şi anume dintr-o întîmplare petrecută în timpul transhumanţei"—Viaţa păstorească in poezia noastră populară, II, 1923); iar Ion Diaconu consideră balada o rămăşiţă de poezie păgînă simbolizînd contopirea sufletului păstoresc cu imensitatea cosmică (Aspecte etnografice putnene, Focşani, 1936, p. 28). Faptul că aici e „un ceremonial cosmic" vizînd un mister, îl revelează Mircea ♦Eliade, după care acceptarea morţii nu înseamnă pasivitatea sau resemnarea păstorului, ci „o decizie existenţială", care duce la gestul de a-i impune destinului „o nouă semnificaţie", întrucît nu te poţi apăra de soartă ca de un duşman; considerînd, astfel, că aici e vorba de o „solidaritate mistică între om şi natură", M. Eliade, în acest plan, vede în comunicarea făcută de O.N. nu o informare, ci o ♦revelaţie oraculară, după care păstorul îşi preface nenorocul într-un mister sacramental feeric, ce îi „îngăduie să triumfe asupra propriei lui sorţi" (Mioara năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 223—250). Remarcabilă şi specifică în contextul mitologiei româneşti e dorinţa ciobanului ((rezultînd din variantele principale de balade şi *colinde) să fie îngropat: 1) în preajmastînii;
 2)  împreună cu obiectele care i-au aparţinut, uman şi profesional (instrumentul muzical, Unealta, arma) —fenomen caracteristic ♦funeraliilor din societăţile primitive, mărturisind înţelegerea morţii ca prag între două condiţii existenţiale. Iar în acest sens, materia originară a mitului precedă într-un fel şi ♦creştinismul (M. Eliade încadrează structura mitului O.N. în ceea ce el a numit „creştinism cosmic"), şi religia dacogetică (de altfel, oile miraculoase din basme sînt incon-fundabile cu oaia oraculară, numită convenţional Mioriţa); faptul că nici una din cele două religii nu a atins fondul mitic al baladei ar \putea demonstra fie că mitul fusese constituit dinainte, fie că izolarea vieţii păstoreşti' a întîrziat îndelung pătrunderea altor influenţe. Interpretările oferă priveliştea dintr-un caleidoscop. Mioriţa (cu cele peste 1000 variante înregistrate) este substanţa unui epos, care nu are caracter
 evenimenţial, ci, prin lucrarea timpului, unul pur fenomenal. Această substanţă nu diferă de la variantă la variantă, nervura de referinţă a ei fiind O.N., care nu este o alegorie, ci un simbol mitic. Totuşi, opiniile diferite ocolesc adesea tocmai substanţa mitului. Puţin după apariţia col. Vasile Alecsandri, Jules Michelet, care a tradus balada în lb. franceză, îi reproşează seninătatea, resemnarea acceptării morţii (Legen-des democratiques du Nord, Paris, 1854, p. 342). Alexandru Odobescu (Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în Revista Română, 1861) a crezut că „mîndrul voinicel / tras printr-un inel" ar corespunde ciclului adonisiac (-+ Adonis). M. Gaster se oprea mai mult la subtema căutării ciobanului de către „măicuţa bătrînă" (Literatura populară română, 1883). H. Şanielevici (1931) credea că ciobanul ameninţat să fie ucis l-ar întruchipa pe ♦Zamolxis, în cadrul unei „ucideri rituale" anuale. Octavian Buhociu (1976) întrevedea posibilitatea comparaţiei morţii ciobanului cu moartea lui ♦Orpheus. I. Filipciuc, presu-punînd că mitul s-a format „în perioada romanizării Daciei", consideră că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un repre* zentant al comunităţii" şi, că, influenţată de inisterele mithraice (-* Mithra), Mioriţa este „integrată în sistemul celor 12 creaţii folclorice româneşti închinate crugului zodiacal" (XXIV contrapropoziţii despre Mioriţa, în Cronica, nr. 34, p. 5, Iaşi, 1983). O înclinaţie stăruitoare; prezentă în special la folclorişti, se orientează spre definirea nu a Oii Năzdrăvane, ca mit, ci a Mioriţei, ca o capodoperă baladescă; dar adevărul este în ambele demersuri. Astfel, Adrian Fochi (pentru care „oaia" simbolizează trupul, iar „ciobanul" — sufletul omenesc) reduce întregul mit („cîntecul mioarei") la semnificaţia sa estetică, „mesajul tulburător al Mioriţei" rezidînd în „soluţia poetică şi expresia poetică" (Prefaţă la Mioriţa, Bucureşti, 1980, p. 20). Discuţia asupra mitului mioritic (al O.N. şi al rolului ei complex) nu a ieşit vreodată din impas, chiar dacă multe observaţii au aprofundat într-adevăr mitul propriu-zis şi au decelat fenomenalitatea lui originală. O.N.’ este glasul destinului supra-divin, mitul fiind unul al existenţei ca atare. Iar acest mit ontic, perfect cristalizat, reprezintă conversiunea spaţiului concret, profan, în timpul abstract, cosmic {în desfăşurarea epică a mitului asistăm la absorbţia spaţiului de către timp.
§ Adrian Fochi, Mioriţa, Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti, 1964; Th. D. Sperantia* Mioriţa şi Căluşarii, urme de la daci, Bucureşti, 1915; H. Sanie-levici, Mioriţa sau patimile unui Zalmoxis? (în Adevărul literar şi artistic, Bucureşti, 1931, nr. 552—553); Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, I—II, Bucureşti, 1969
Oannes (babil. U-anna; numele sumer, necunoscut, probabil apropiat de varianta akkad. Ummanu — Meşterul) Zeu sau fiinţă supraumană mesianică dintr-un *mit sumerian.(-+ mitologii din Mesopotamia), cu aspect de acvanaut sau de amfibie antropoihtiomorfă cu care, după relatarea istoricului ♦Berosos în Babyloniaka, ar fi început şirul marilor înţelepţi mitici din Me-
 OBATALA
 432
sopotamia dinainte de *potopul universal. Be-rosos (citat indirect, după Alexandros Polyhis-tor, de Eusebius din Cesareea în Pregătirea intru Evanghelie) ar fi comunicat că, în zorii unei epoci arhaice, „un animal înzestrat cu raţiune, numindu-se Oannes, s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu ai unui peşte. Sub capul său de peşte, avea al doilea cap. Mai avea şi picioare omeneşti, dar [trupul] se sfîrşea eu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau articulate. Făptura aceasta stătea de vorbă în timpul zilei cu oamenii, însă nu mînca deloc. Ea îi învăţă scrierea, ştiinţele şi felurite arte. Le arătă cum să-şi zidească .locuinţe, să întemeieze temple, să se folosească de legi şi să se poată sluji de cele mai de seamă principii ale cunoaşterii geometriei. Le mai arătă cum să deosebească grî-nele pămîntului şi cum să cufeagă. fructele“. Această „făptură amfibie“ i-a învăţat pe oameni tot ce putea „să-i umanizeze“, căci „învăţătura sa era într-atît de universală, încît nu a mai* cunoscut* vreo îmbunătăţire“. Iar la „asfinţitul soarelui, făptură aceea se cufunda iarăşi în mare, petrecîndu-şi noaptea în adîncuri“. Berosos. mai spune că ; O. a apărut în timpul celui de-al doilea rege antediluvian: Ammânon (En-men-lu-aji.na), sub al 6-lea Evâdurahos (En-men-dur-annâ?) a început să iasă periodic din mare, instruind pe oameni, iar regelui EvMu-rahos i-a revelat ştiinţa sacră a ♦divinaţiei. Înţelepţii care s-^u succedat în Mesopotamia (după tradiţia mitografică, pînă la potopul universal) au fost 7: primii 4, născuţi în rîuri sau în genere în ape— peştii puradu (ca O,); ceilalţi erau de obîrşie umană; după alte versiuni, primul înţelept a fost ♦Adapa. Unii comentatori au încercat să-l identifice pe O, cu zeul *Ea, deşi Ea are alte atribute, iar -tradiţia babiloniană, care transmite, prin Berosos, mitul despre O. nu-i atribuie acestuia trăsături supranaturale, cu atît mai puţin diviţie, ci numai calităţile aproape tipice ale oricărui *erou civilizator mitic (mai curînd din categoria lui ♦Quetzalcoatl). Dacă unele urme în imnurile şi incantaţiile babiloniene ar îngădui riscul identificării cu j^a, poate fi vorba cel mult de ♦sincretism în planul confuziilor specifice memoriei mitice. Retragerea nocturnă a iui O. în mare şi aspectul său ihtioform parţial, sugerînd mai degrabă o costumaţie acvanautică, se pot explica şi prin apartenenţa lui la o civilizaţie superioară, care probabil făcea într-o vreme — înregistrată de ^mitologia generală — anume operă de misionarism.
    Obaţala (Domnul in veşmînt alb) Zeul ♦cerului în *panteonul grupului de triburi nigeriene yoruba (—► mitologiile populaţiilor africane) , creator în continuare $1 lumii, după *Olqrun, care i-a lăsat menirea desăvîrşirii şi guvernării universului. De obicei, O, e închipuit că o divinitate androgină, de formă oyoidală.
    Oceanide ♦Nimfe ale apelor marine, fiicele cuplului ♦Okeanos— ♦Tethys; printre ele: ♦Doris (mama ♦Nereidelor), ♦Klymene (mama lui
♦Prometheus), Philyra (mama ^Centaurului ♦Hiron).
    0$iokoSi Zeu silvestru kartvel (-+ mitologii caucaziene). Deşi lipsit de darul vorbirii, vocea lui vibrantă înspăimîntă pe drumeţii care străbat ♦pădurile şi stîrneşte printre ei groază şi panică. O. are un trup acoperit cu păr de culoarea ruginei, are gheare lungi şi ascuţite şi pe piept o excrescenţă ca uri tăiş de secure cu care, năpustindu-se asupra omului, îl despică iremediabil. Dar cel învins şi omorît astfel învie totdeauna după a doua săgeată trasă din arc (mai tîrziu, după a doua împuşcătură).
    ocultism (lat. occultus — tainic, sacru) Doctrină considerînd că în lume există forţe oculte (supranaturale, tainice) cu care, în anumite condiţii şi cu ajutorul ♦magiei, omul poate intra în relaţie directă. Pentru o., omul este rezultatul coroborării între diferite planuri ale existenţei. Uzînd de o metodologie specifică (antrenament psihic, influenţarea pe cale magică a forţelor oculte), ocultiştii afirmă că omul poate realiza ridicarea sa în planurile superioare ale existenţei, obţinînd totodată ştiinţa secretă, adică acea cunoaştere care depăşeşte cunoaşterea umană obişnuită. Deşi forme preocultişte au existat în toate societăţile dominate de magie (în triburile primitive, de asemenea în civilizaţiile antice mai ales din Mesopotamia, Egipt, Cliina etc.), e socotită, drept prima operă ocultistă scrierea hermetică Tablele de smarald, atribuită lui Hermes Trismegiştos (*Hermes; de aici, „ştiinţele oculte44 fiind numite şi hermetice;
—hermeneutică). Metoda de bază a o. este analogia (aplicată de ex. în Tablele de smarald). In sec. III, sub influenţa şcolii alexandrine, ştiinţele oculte încep să fie împărţite în 3 categorii: alchimie;    ♦astrologie; ♦ Kabbala. O. a
prosperat în evul mediu, cînd diferiţi savanţi şi filosofi, mulţi aparţinînd îndeosebi Bisericii creştinq (-* creştinism), punînd bazele formative ale unor ştiinţe moderne, explorează deopotrivă ariile „adevărurilor oculte*4. Printre aceştia, unii au rămas celebri în istoria gîndirii ştiinţifice din care s-a dezvoltat ştiinţa modernă. Lullus (Raimundo Llull, 1235—1315), filosof spaniol, teolog creştin, misionar din ordinul catolic al franciscanilor predicînd în Armenia şi Africa de Nord, partizan al contopirii depline între fiîosofie şi ♦teologie, precursor al logisticii (ca inventator al unei maşini logice pentru modelarea mecanica a operaţiilor, logice), pornind de la calculele kabbaliştilor, a construit un sistem teologico-ontologic combinatoriu, deş-tinăt să explice toate secretele universului. Opera sa a fost continuată de Agrippa din Ndttesheim (1486—1535), un protestant care a cîştigat în faţa tribunalului procesul unei femei acuzate de ♦inchiziţie pentru vrăjitorie, dar a scris opere trecute în listele interdicţiei catolice (-* Index librorum prohibitorum): De occulta philosophia, De incertitudine et vanitate omniurţi scientiarum et artium ş.a. ; apoi şi de Athanasius Kircher (1602—1680)! Călugărul dominican şi savantul Albertus Magnus (Albert von Boll-stâdt, 1193—1280), teolog, filosof şi naturalist >
    433
  cercetător în fizică şi logician, profesorul lui *Toma din Aquino, nu a fost străin de tendinţele f ocultiste mai ales în lucrările consacrate mineralelor, plantelor şi animalelor. O. pene-. trează, sub diverse forme, şi în gîndirea lui Roger Bacon (1214—1292), călugăr franciscan şi savant, intuind divizibilitatea atomilor şi existenţa ^elementelor în natură din combinaţiile cărora rezultă obiectele concrete, totodată opunînd tehnicilor magiei experimentul ştiinţific, dar folosindu-se de o simbolistică ocultă şi diferite cifruri enigmatice ; în scrierile şi în activitatea de practician a lui Paracelsus (Theo-jphrastus Bombastus von Hohenheim, 1493— 1^41), alchimist şi medic, părintele medicinei hermetice şi al iatrochimiei, care vedea o relaţie indestructibilă între macrocosm (natura) şi microcosm (omul), considera natura populată de *spirite şi, coridamnînd vrăjitoria vulgară, credea în efectele magiei „naturale-4; în opera lui J. B. van Helmont (1577—1644), filosof (de care era interesat Dimitrie Cantemir), care considera că *apa, ca element, se poate transforma, cu ajutorul *aerului, In abur şi în gaz (termen introdus în limbaj de van Helmont), ca stare de agregare a materiei, şi că din apă <pot rezulta cele 3 substanţe fundamentale: sarea, sulful, mercurul — ele însele retransforma-bile în apă; de asemenea, că toate însuşirile materiei sînt explicabile prin diferitele combinări ale elementelor. în epoca modernă, o. a fost susţinut — de la C. du Prel (1839—1899), ffcâre face efortul de a construi o armonizare cu darwinismul şi consideră magia o ştiinţă a naturii — pînă la unii psihologi, reluînd aceeaşi teză: T. K. Oeslerreich, R. Tischner ş.a. Din ocultismul clasic au derivat, în ultimele două i secole, *spiritismul şi Heozofia. Partizanii de ' azi ai o. numără peste 30 aşa-numite ştiinţe oculte (printre ele chiar şi- o medicină ocultă), ei referindu-se la intuiţia mistică şi la ♦revelaţia personală, ca la sursele autentice ale cunoaşterii omeneşti.
  § Papus, Trăite tUmentaire de Science occulte, ed. X,
  , Paris* 1926; R. Amadou, De Voccultisme, Paris, 1950; G. Zwerenz, Magie, Stemenglaube, Spiritismus, Leipzig, 1956
       Odhiniţ (etim. incertă: vechi norv. odhr — •furios, teribil; frenezie creatoare) Zeul suprem în ^mitologia scandinavă (cf. la germani *Wotan; angli Woden); primul dintre Aseni (*Asa), 'născut odată cu fraţii săi *Vile şi *Ve din cuplul '*Borr şi Bestia, a stat 9 nopţi agăţat de rădă-ii^iie arborelui *Yggdrasill, sorbind înţelepciunea primordială şi plătind acest drept paznicului *Mimir cu unul din ochii săi ; învăţînd rtinele („semnele tainei", literele), le-a amestecat apoi cti hidromel şi a stropit cu ele universul.
  , 0., construieşte, împreună cu fraţii săi, universul din cadavrul uriaşului primordial *Ymir c-jjipis de ei); acest univers e conceput vertical, din 9 tărîmuri suprapuse: *Muspellsheim (tărîmul iniţial al focului, aflînduHse deasupra tuturor lumilor şi înconjurat de bordura cerească
 ODHIXW
 Himlr); *Asgardhr (Asaheim, reşedinţa zeilor, unde O. prezidează de pe tronul său *Hlidskjalf consiliul zeilor, în centrul cîmpiilor Ydavallr); Ljosalfheim (tărîmul spiritelor luminii); Vana-heim (lumea ^duhurilor *Vanaf ale apei); *Midgardhr (Mannheim, lumea oamenilor, mijlocul despărţitor între tărîmurile de sus, ale luminii, şi cele de jos, ale întunericului infernal; imaginat ca un disc înconjurat de apă, acest tărîm a fost dăruit ca locuinţă primei perechi umane: *Askr şi *Embla); *Yotunheim (lumea giganţilor, de dincolo de oceanul mondial, despărţită de Asgardhr prin fluviul Ilfing, care nu îngheaţă niciodată); Svartalfheim primul tărîm subteran, al *sp,iritelor nopţii); *Hell (.Hellheim, lumea morţilor, legată de lumea umană printr-un !drum traversînd Yotunheim şi fluviul Gjol, peste podul de aur Hjallar); *Niflheim (ultima lume, a ceţurilor şi brumei veşnice şi a frigului). Avînd 3 soţii: *Jdrd (tina primordială), *Rind (pămîntul înzăpezit) şi *Frigg (dragostea fecunda, maternă), împreună cu cea din urmă, care e preferată şi cea mai importantă, O. conduce universul; de la aceste soţii are 5 fii: * Thorr (născut de Jord), *Vale (născut de Rind), *Baldr, *Hermodhr şi *Hddhr (născuţi de Frigg); alţi doi fii au fost născuţi de cele două ibovnice ale zeului: *Wydarr (de giganta Gridhr) şi * Bragi (de Gunnlod, păzitoarea elixirului poeziei); aceşti fii pot fi interpretaţi ca *simbolurile puterii zeului suprem: Baldr (frumuseţea şi regenerarea naturii), Thorr (fulgerul), Bragi (poezia), Wydarr (forţa pădurilor), Hodhr (întunericul şi lumea resurectă). O. era numit în genere indirect: Fimbul-tyr (Marele Zeu) sau Fimbul-thulr (Marele Mag). Exercitîndu-şi prerogativele prin numeroase divinităţi subalterne, O. e recunoscut şi prin 12 epitete principale indicînd atributele sale universale (deşi *Edda Veche îi conferă 40 nume, iar cîntecele skalzilor, peste 200): Alfadir (Părintele a tot ce există), Svidur (înţeleptul), Fjolnir (Hnikar, Cel cu multe chipuri), Hrimnir (Cel învăluit), Botverk (Cel care face fapte cumplite, Răufăcătorul — epitet rememorînd furtul elixirului poeziei), Valfadir (Părintele Măcelurilor, Cel care alege), Jalk (Distrugătorul giganţilor), Hernăn (Domnul Wălkyriilor), Herja-fodr (Tatăl Eroilor), Rafnagudhr (Stăpînul corbilor), Gondlir (Zeul Mag, Părintele vrăji-lor şi descîntecelor), Hroptr (Hroptatyr, Zeul Zeilor); epitete secundare; Hdrfadir (Tatăl Oştirii), Sigfadir (Părintele Victoriei), Hjalmberi (Purtătorul de coif), Thekk (Cel Binevenit)^ Sad (Cel Adevărat), Harr (Preaslăvitul), Hor-blindi (Orbitorul Armatei), Hnikar (Cel care dă lovitura decisivă), Sanngetal (Ghicitorul Adevărului), Bdleyg (Cel cu ochi arzători), Bileyg (Cel cu ochi blînzi), Fjolsvid (Atotîndemînati-cul), Sidskegg (Cel cu barbă lungă), Harbard (Barbă-căruntă), Gondlir (Cel cu toiag fermecat), Ojki (Domnul Dorinţei), Sidhott (Cel cu pălărie largă), Vidur (Biruitorul), Ygg (Înspăimîntătorul), Vakr (Cel care veghează), Gaut (Creatorul). Esenţialul atributiv al autori-
 «DDHR
434
 tăţii luiD. se condensează în creaţie, înţelepciune, război. Pe tronul său, poartă" pe umeri doi corbi: Hugin (raţiunea) şi Munin (memoria). Dintre armele sale, cea mai eficientă este lancea Gungnir, caracteristică prin viteza de zbor şi prin forţa izbiturii complexe. Vehiculul zeului e *calul octopod Sleipnir, avînd rune grăite pe dinţi. 0. locuieşte mai ales în palatul său strălucitor Gladsheimr (acoperit cu scuturi sclipitoare, mobilat cu 12 jilţuri de aur, din care unul e tronul, şi cu arme, şi avînd 540 iporţi). Spre deosebire de alţi zei,’nu mănîncă niciodată, nici nu bea met (hidromelul divin), «orbind numai vin. Socotit *mag, se foloseşte de *magie în organizarea şi cîrmuirea universului, ca şi în învingerea duşmanilor; de asemeni, e ubicuu, metamorfozabil la dorinţă -şi îşi paralizează adversarii, magic, cu „primirea arzătoare" (Baleyg) care îngrozeşte. Fiind părintele oştirii (Horfadir) îşi recrutează selectiv cei mai buni eroi de pe cîmpul de luptă care, culeşi de *Walkyrii, sînt aduşi în Valholl (*Walhalla), poate ca un simbol al ideii că mor, abuziv, mai timpuriu îndeosebi -cei buni. într-o ♦pădure sacră de lîngă Uppsala se sacrificau odinioară, prin spînzurare sau prin străpungere cu lancea, oameni şi animale, ■în onoarea lui O, (-+ sacrificiu); de la acest ^ritual, marele zeu era numit „Stăpînul Spînzu-irătorilor“ şi „Zeul Spînzuraţilor“. Edda Veche descrie şi autosacrificiul zeului prin spînzurare, iînsă e vorba de fapt de cele 9 nopţi cît a stat •O. atîrnat de * Arborele Cosmic Yggdrasill, absorbind înţelepciunea. O. nu e o figură mitică biografic unitară; pare compus eclectic din ♦mituri şi submituri adiacente, produse în regiuni şi epoci diferite; astfel, deşi creator al universului, zeul suprem este alungat din el; deşi stăpîn absolut, poate fi surghiunit (ca atunci cînd după ce o răpise pe Rind, a doua sa soţie, a fost exilat de ceilalţi. Aseni din cer, în locul său domnind un deceniu Zeul-schior *Ullr). în războiul final (*Ragnarokr), O. va fi înghiţit de lupul ♦Fânrir, pierind fără să se mai întoarcă vreodată în univers. Născut printr-o ♦teogonie accidentală din confruntarea altor forţe mai mari, tocmai de aceea O. este un zeu creator şi suprem care poate totuşi să dispară definitiv (nu retrăgîndu-se, ca un *deus otiosus); ■în acest sens, mitul poate simboliza însăşi imperenitatea cosmică. Totuşi, după o tradiţie folclorică păstrată în sudul Suediei, O. se intoarce tainic în fiecare noapte de ♦Crăciun, •însă numai spre a-şi vizita comorile, terestre. Dar după mitul principal, în lumea nouă *HifnlU •postcatastrofală, e înlocuit definitiv de Baldr î§ A. Gr. van Hamei, Odhinn hanging onx the tree (în Acia Philologicd Scandinavica,, 7/3, 1932 p. 260—288); iK. Helm, Wodan, Giessen,, 1946
     Odhr (ipotetic: Furiosul, Frenezia) Zeul vîntului şi al furtunii, în *mitologia scandinavă, logodnicul zeiţei ♦Freyja (peregrinînd mereu prin lume, în timp ce e sau aşteptat sau căutat pretutindeni de zeiţă). Unii comentatori interpretează acest ♦mit neclar ca pe un ♦simbol de fapt al ipostazei de peregrin a zeului suprem
 *(*Odhinn), dacă într-adevăr rădăcina numelui acestuia este odhr.
    Odisseia Epopee greacă arhaică, atribuită lui *Homer, povestind în hexametri (diviziunea în 24 de rapsodii e tîrzie) peripeţiile lui ♦Odysseus. O. este una din sursele principale de informaţie asupra ♦credinţelor religioase şi ♦mitologiei * din Hellada timpurie.
    Odudua Divinitate androgină a ♦pămîntului, în ♦panteonul grupului de triburi yoruba din Nigeria, considerată totuşi perechea zeului ♦cerului, *Obatala (—► mitologiile populaţiilor africane). O. este părintele altor 15 divinităţi speciale: Orunguna (zeul ♦aerului), ♦Oke (al munţilor), Olokun (al mării şi lacurilor), *Oruna (al ♦soarelui), *Omu (zeiţa ♦lunii), *Şhango (zeul furtunii şi al trăsnetului), 9 divinităţi ale fluviilor, rîurilor ş.a.
    Odysseus (lat. Ulysses, Ulixes); Ulise Erou mitic grec, personajul central al epopeii homerice *Odisseia, participant la războiul troian; rege în Ithaka (fiul lui Laertes sau al lui ♦Sişyphos), căsătorit cu ♦Penelope şi tatăl lui TeîeîmKos. Remarcabil prin inteligenţă, dar şi viclenie (la întoarcerea eroului în Ithaka, zeiţa ♦Athena îi spune: „Nu este zeu care să te întreacă în viclenie“—Odisseiai XIII) ; pentru ♦Homer, O. este „cel pe care mintea îl ridică pînă la Zeus“ (Iliada, ÎI, 169). Ei^îil rezolvă solii dificile (o cere pe ♦Helene de la troieni, face spionaj în Troia), născocind printre altele şi stratagema calului troian; Homer îl şi numeşte polytropos (cel cu multe înfăţişări), adică adaptabil oricărei situaţii Pornind spre Ithaka după război, O. intră într-un complicat şir de aventuri: abătut de o furtună pe ţărmul tracic, poposind în ţările ♦Lotofagilor şi ♦Ciclopilor (de unde scapă orbindu-1 pe ♦Polyphemos), primeşte în dar de la ♦Aiolos burduful vînturilor pe care din greşală ÎI dezleagă, stîrnind un uragan, scapă cu greu de ♦Lestrigonii canibali, face apoi un popas la vrăjitoarea ♦Kirke cu care are un fiu (Telegonos); după un an, pleacă mai departe, izbutind să scape de ademenirile ♦Sirenelor, trece cu dificultate prin strîmtoarea dintre ♦Scylla şi ♦Charybda şi ajunge cu corabia sa, sfărîmată de alt uragan, la ♦Calypso cu care, iubit de ♦Nimfă, petrece 7(sau 10) ani şi, naufragiind la feaci, e găsit de Nausicaa care îl aduce la palatul părintesc al regelui Alkinous şi, în fine, cu o corabie dată de acesta, izbuteşte să ajungă în Ithaka, unde în primul rînd are de alungat mulţimea de peţitori care dădeau tîr-coale castei Penelope. Dar în altă variantă a ♦mitului se întoarce la Kirke, cu care îşi petrece tot restul vieţii. Dincolo de numeroasele interpolări (unele pline de inadvertenţe flagrante), în textul homeric primar au circulat (în funcţie de copişti) adaosuri, cîteva ajungînd la grotesc şi, se pare, c\ele mai multe din ele avînd ca sursă Telegonia lui Eugamonos din Kyrene, un poem pierdut, în care autorul se ambiţionase să continue Odisseia, prezentîndu-1 pe O. căsătorit cu regina tesprotă Kalidike, dar ucis, după întoarcerea sa în Ithaka, de fiul său Telegonos,
 435
OGLINDA
   năseut de Kirke, pentru ca în cele din urmă cei doi fii să se însoare, printr-o stupidă rocadă, fiecare cu mama celuilalt (Telemahoscu Kirke, Telegonos cu Penelope).
       Oedip (grec. Ol8uro<;) Personaj din *mitologia greacă, purtător al unui ♦simbol tragic. Născut (după Diodor din Sicilia) dintr-o pereche regală (Laios* basileul din Theba, şi Iokasta, fiica lui Kreon), deşi ♦Pythia îl sfătuise pe rege să nu aibă copil (care, dacă se va naşte, îşi va ucide tatăl şi va aduce casei nenorociri), Oe. e abandonat după naştero, apoi e salvat de nişte sclavi şi crescut la curtea regelui Polybos; cînd însă, adult, se întîlneşte faţă în faţă cu Laios, care îi cere loc de trecere, Oe. îl omoară din impulsivitate, fără a şti că a comis un paricid. Variantele anterioare celei narate de Diodor nu şe deosebesc mult: alungat de mic, apoi «crescut de păstori şi de acelaşi Polybos, se întoarce la vîrstă bărbăţiei spre patrie, după ce consultase ♦oracolul din ♦Delphoi, iar pe drum omoară într-un conflict doi călători anonimi, din care unul, era tatăl său, Laios. Pus la încercare de Kreon, succesorul tatălui, reuşeşte să obţină tronul theban şi căsătoria cu Iokasta, despre care nu ştia că îi e mamă, făcînd cu ea
   4    copii (Eteokles, Polynikes, Antigone şi Ismene). O epidemie din Theba nu poate fi curmată, după oracol, decît prin răzbunarea morţii lui Laios cu care se însărcinează chiar Oe., dar cînd în . fine află că el însuşi era vinovatul (şi Iokasta — mama şi acum soţia sa -—se spîn-zură de durere), el îşi scoate ochii şi porneşte în pribegie, condus de Antigone şi murind bătrîn. Un episod care l-a dus la căsătoria incestuoasă este întîlnirea cu ♦Sfinxul; acest sfinx feminin de variantă greacă devorează zilnic cîte un tînăr theban; văduvă recentă, Iokasta îşi oferă mîna şi regatul celui care va scăpa poporul de asemenea calamitate, răspunzînd la dificila şi invariabila întrebare a sfinxului; oferindu-se, Oe. dezleagă enigma: Cine este cel care, deşi cu două picioare, are totuşi şi trei şi patru? — \ răspunzînd că este omul, în patru labe ca prunc în două ca adult, în trei, adică rezemat în toiag, ca bătrîn; sfinxul e nevoit să se sinucidă de ciudă, aruncîndu-se de pe stîncă sa şi zdrobindu-se în prăpastie; de aceea, Iokasta îi oferă lui Oe. căsătoria şi tronul. Mult mai tîrziu, mitul uciderii tatălui şi al căsătoriei cu mama începe să fie numit complexul lui Oedip, punct de pornire în freudism, care consideră conştiente crimele şi incesturile, dintr-un impuls de concurenţă în cadrul endogamiei tribale primitive. Mai mult, Sigmund *Freud a crezut că poate găsi aici şi originea explicării mitice a ♦păcatului originar: „tocmai complexul lui Oedip a sugerat omenirii în întregime, în punctul de pornire al istoriei ei, conştiinţa culpabilităţii, această ultimă sursă â religiei şi moralei" (Vorlesungen zur Einfuhrung in die Psychoanalyse, Wien, 1910, 3, XXI).
   § C. Astier, Le mythe d’Oedipe, Paris, 1974
       ofrandă —► sacrificiu
       Ogivu Zeu complex al funcţiilor vitale, adorat în Benin (—* mitologiile populaţiilor africane),
 stăpînul fulgerului şi al ♦morţii, patronul ocrotitor al sîngelui uman şi animal şi al sevei vegetale, ca principii esenţiale ale vieţii; în epoca modernă de penetraţie a civilizaţiei tehnice ^ patronajul lui O. s-a extins şi asupra benzinei,, ca principiu esenţial în mişcarea automobilelor.
    oglinda Iniţial, suprafaţa netedă a unei ape reflectînd imagini (aşadar şi chipul omenesc), o. devine obiect fabricat (din piatră şlefuită* din metal, mai ales argint, în fine, din sticlă argintată), dar totodată şi *simbol mitic, prin ♦miracolul de a-i oferi omului propriul lui chip; de acolo pornesc şi *miturile avînd la bază fie ♦superstiţii thanatofobe, fie simbolistica inexplicabilei reflectări de imagini, care vehiculează ideea de ♦magie conţinută de o. ~ Oglinda oraculară în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene (mai ales aztecă şi incasă): o. de piatră lustruită (tezcatl), în care preoţii pretindeau că văd imagini în mişcare din viitor; o *legendă reluînd ideea mitului spune că o atare o. le-a prevestit imagistic incaşilor, în imagine vie, pe vremea lui Moctezuma, invazia unei armate străine, careAS-a dovedit a fi mai tîrziu conchista lui Gortez. în superstiţiile mai multor popoare, fetele îşi ghicesc ursitul în noaptea Anului Nou (în aria ♦creştinismului ortodox, în noaptea de Bobotează), pretinzînd a-i vedea chipul într-o o. încadrată de luminări aprinse ^Oglinda fumegîndâ Un disc opac pe revers, lustruit pe avers, făcut din granit şi servind în ♦ritualurile populaţiilor nahuatle din America Centrală ca simbol al zeului solar ♦Tezcatlipoca (Oglinda Fumegîndă), dar transferat de unii comentatori ai temei, parţial, şi în ♦paleoastronautică.. Exista credinţa că o., folosită cum trebuie,, reflectă întregul spectacol al naturii, coagulînd totul pe o singură suprafaţă reflectantă. ^ O-glinda magică în f o 1 c 1 o r: o. fermecată are însuşirea telescopiei, imaginea penetrînd obstacolele de orice gen dintre obiect şi o.; există, o categorie aparte a o. cereşti din folclorul oset (Caucazul de Nord): o fată avînd asemenea o. descoperă pe oricine, în orice ascunzătoare, la orice distanţă, afară de cazul cînd cel căutat s-a ascuns în spatele o.; în folclorul românesc sînt o. fermecate, cum are Frumoasa-Lumii (în basmul Zîna Stelina, col. T. Pamfile) care fac selecţie estetică printre fetele din lume. în ♦astrologie: o. magică, în care astrologii susţineau că pot vedea fie imagini din viitor,, fie imaginea mai multor evenimente sincronice, petrecute Ala mari distanţe spaţiale. ~ Oglinda funerară în superstiţie: ♦credinţa din India şi Hellada că e oprit să-ţi vezi* chipul reflectat (iniţial în ♦apă), întrucît ♦spiritele apei îi pot fura sufletul celui care se oglindeşte şi, rămas fără suflet, omul moare. în ♦mitologie:   J. G. +Frazer considera că mitul lui
 ♦Narcis, care moare pedepsit fiindcă îşi contemplase chipul în o. apei, a pornit de la această superstiţie a interzicerii oglindirii; tot el explica prin aceeaşi superstiţie obiceiul acoperirii o. în casa unui defunct: sufletul acestuia, proiectat ca reflex al o., ar putea fi răpit de umbra destinată să rătăcească pînă la înmormîntare^
<0GMIOS
 436
 ~ Oglinda sacră Zeiţa solară ♦Amaterasu, din *mitologia japoneză, îşi părăseşte grota de recluziune, redînd lumii căldura şi lumina sa, numai după ce e pusă să se privească în o., şi pe baza acestei tradiţii mitice, o. a devenit obiect de ♦cult, nelipsit din ♦templele ♦shintoismului.
     Ogmios; Ogma; Ogme Zeu sapienţial,^în
 *mitologia celtică (de largă circulaţie în Gallia şi Britannia), patronînd artele, poezia şi elocvenţa. Deşi iniţial, se pare, o divinitate a lanurilor de grîne, probabil şi fiindcă era reprezentat plastic ca bărbat viguros, romanii l-au identificat cu ♦Herakles; una din imaginile cultuale e descrisă de Lukian din Samosata: „Galii socotesc că e Herakles şi felul cum îl zugrăvesc e cel mai ciudat din toate în care a fost înfăţişat vreodată un zeu. Anume, ei fac din el un bătrîn istovit, pleşuv, cu păr alb la ceafă, cu pielea aspră, oacheşă, arsă de soare “. El poartă „pielea leului pe umăr, măciuca în mîna dreaptă tolba cu săgeţi la spate şi arcul încordat în mîna stîngă; „acest bătrîn Herakles tîrăşte după -el o mulţime nenumărată de oameni legaţi de urechi. Lanţurile lor uşoare ca firul de păr sînt lucrate din aur şi chihlimbar, putîndu-se asemui cu nişte splendide salbe“ (toate fiind ancorate în limba zeului). „Acest bătrîn Herakles, care este însăşi elocvenţa, tîrăşte ţintuită de limba sa toată mulţimea legată de*urechi, căci cunoaşteţi legătura ce este între ureche şi limbă". De aici, ideea cuceririi lumii prin forţa cuvîntului, pe care o întruchipa probabil O., zeu complex al înţelepciunii, care i-a învăţat pe oameni şi retorica şi scrisul; după eposul irlandez (unde -e numit Ogma) el a inventat vechea scriere, precreştină, din Ulster: runele, numite după «numele zeului — ogama — un sistem alfabetic, semnificaţia literelor fiind determinată de direcţia crestăturilor şi de numărul lor pe un •răboj.
     Ogun Zeul patronal al ♦fierului şi al războiului, în miturile triburilor yoruba mitologiile populaţiilor africane), ocrotitor al războinicilor, vînătorilor şi fierarilor. îi sînt consacrate fierul şi totodată ^pămîntul (ca sursă a minereurilor de fier). ♦Simbolul emblematic al zeului: cuţitul (de aceea, în toată aria etnică yoruba, la judecăţi, oamenii jură pe cuţit). Odinioară, la declararea războiului, i se aduceau '♦sacrificii omeneşti; dar altfel, în cazurile cul-tuale curente, 1 se jertfeşte cîte un ♦cîine.
     Ogyges Personaj neclar din ♦mitologia greacă, -după unele izvoare, căpetenie împotriva lui ♦Zeus în ♦Titanomahie. Acelaşi nume (sau Ogygds) l-ar fi purtat şi întemeietorul mitic al Thebei beoţiene, în vremea căruia (după Nonnus şi Iulius Africanus) s-ar fi declanşat primul dintre cele 3 diluvii narate de izvoarele mitice greceşti; după alte surse, O. (la ♦Ovidius: Ogygius) ar fi fost şi unul din numele zeului *Dionysos.
     Ohomoquo Bărbatul primordial în tradiţia mitică arhaică mexicană (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), adorat de tolteci ca zeu întemeietor al neamului omenesc (-► omul
 primordial); dar în zona centrală a Văii Mexicului tradiţia îl consideră numai primul om făcut şi destinat de *zei să devină agricultor, soţia sa fiind ♦Cipactonal. După alt ♦mit, transmis de cultura maya, O. a inventat ♦astrologia şi ♦calendarul.
    Oho Yama Spiritul munţilor, în ♦mitologia japoneză, tatăl a două zeiţe cu atribute delimitate: *Sengen — patroana muntelui sfînt Fuji, şi ♦Ihanaga — ocrotitoarea stîncilor perene.
    Oinone; Egina ♦Nimfă frigiană din ♦mitologia greacă, pe care ♦Paris a părăsit-o pentru ♦Helene, întorcîndu-se însă apoi la ea, chiar după sfatul ei, cînd Philoktet l-a rănit la asediul Troiei. Fiică a zeului rîului Kebrenos, O. are harul ♦divinaţiei, iar cînd Paris o părăseşte, ea îl avertizează asupra nenorocirilor ce vor rezulta din călătoria lui în Grecia: răpirea Helenei şi declanşarea războiului troian. La întoarcerea lui, neputîndu-i ierta trădarea, Nimfa refuză să-l vindece, dar după ce îl vede mort se sinucide din deznădejde, lîngă cadavrul lui. Mult înainte de această aventură, dintr-o iubire cu *Zeus, O. îl născuse pe *Aiakos.
    Oisin Zeu-faun, în *mitologia celtică din zona Irlandei; născut de o femeie care a fost metamorfozată în căprioară, O. era venerat (mai ales de celţii nordici) adesea mai mult ca semizeu sau numai ca erou cu învestitură divină.
    Oke Zeu ♦htonic în ♦panteonul grupului de triburi nigeriene yoruba (-> mitologiile populaţiilor africane), simbolizînd o sinteză a tuturor *spiritelor patronale de munţi, dealuri şi de orice alte proeminenţe ale reliefului.
    Okeanos Zeul „fluviului Ocean", în Mitologia greacă; despre el se credea în antichitatea timpurie că înconjoară pămîntul discoidal, ca un brîu. Născut de ♦Gaia de la ♦Uranos, cel mai în vîrstă dintre ♦Titani, căsătorindu-se cu sora sa ♦Tethys, O. devine tatăl *Oceanider lor. într-o epocă mai tîrzie, O. nu mai este considerat decît ♦simbolul patern al apelor curgătoare şi zeul Oceanului Atlantic.
    Oknos Personaj din Mitologia greacă, obligat să împletească mereu o frînghie pe care, treptat, o înghite o măgăriţă; într-o variantă e însă prezentat mai realist: „un om care merge în fruntea unei procesiuni împleteşte capătul unei lungi funii de papură, în timp ce alţii, urinîndu-1, o dezleagă    (cf. Diodor din   Sicilia, Biblioteca
 istorică, I,  XCVII, 3).
    Okolnir Muntele ♦uriaşilor, în Mitologia scandinavă,   însemnînd „Cel    care  nu     e rece“,
 de unde ipoteza că ar fi fost mitizat în trecutul arhaic un     vulcan activ, poate     din    Islanda.
    Okopirms (prusie uka + pirms — primul dintre toţi) Zeul suprem în mitologia prusică (-+ mitologie baltică), şeful triadei de guvernare a universului, împreună cu zeul luminii, Zwaygstiks, şi cu zeul mării, Autrimps (după izvoarele istorice latine şi germane dintre 1530—1615). O. avea două atribute sincretice, probabil din tradiţii diferite, de zeu atotţiitor al ♦cerului şi al ♦pămîntului şi de zeu al cerului înstelat. Întrucît lipsesc datele mitologice de
 437
OMETEOTL
 factură epică, unii cercetători presupun că O. ar fi fast un zeu abstract, deşi unul dintre izvoare îl compară cu zeul român *Saturnus.
    Oknninuslii; Onamuji Fiul principal al zeului *Susano-o, din *mitologia japoneză, venerat cu epitetul Stăpînul Marii Ţări (Ţara Izumo). După biografia sa mitică. O*, e iniţial o divinitate modestă; cînd fraţii săi vor s-o peţească pe prinţesa Yakami, îl iau pe O. să le ducă bagajele şi întîlnind pe drum un iepure pe care-1 jupoaie, îl sfătuiesc în batjocură să se vindece scăldîndu-se în apă sărată şi lăsîndu-se zvîntat de vînt; iepurele îi ascultă, apoi începe să se zvîrcolească de durere, pînă soseşte O., căruia îi spune cum a adunat crocodilii din mare şi i-a provocat la o competiţie numerică şi cum ei, aşezîndu-se în monom spre a fi număraţi, şi-au lepădat pieile şi s-au arătat ca nişte zei batjocoritori; O. îl învaţă să se scalde în apă dulce şi să-şi presare trupul cu polen de flori de rogoz spre a se vindeca, iar atunci O. constată ca iepurele era zeul Inaba, care-i promite pe Yakami ca soţie. Fraţii conspiră, vrînd să-l ucidă, însă O. pleacă în ţara lui Susano-o, se însoară cu Yakami, apoi are mai multe conflicte chiar cu zeul Susano-o pe care îl urmăreşte, traversînd amîndoi imperiul luminii şi al întunericului; luptele şi urmărirea au repercusiuni cosmice şi se sfîrşesc numai cînd O. e învingător şi devine stăpînul Marii Ţări, începînd să reconstruiască lumea cu ajutorul zeului pitic, ♦Sukujie Bikona.
    Olimp (grec. OkojxTiog) Lanţ muntos între Macedonia şi Tessalia, unde grecii antici credeau că locuiesc marii *zei.
    Oloîaet Zeul *focului, adorat de populaţia ins. Namoluk (arhip. Garolinelor, din Micro-nesia, Oceanul Pacific); patron al flăcărilor, O. îa un moment dat încredinţează focul păsării mwi, care îl va transporta în cioc, din *cer pe ♦pămînt; dar pasărea ascunde focul, în forma lui latentă, în arborii pădurii, de unde mai tîrziu oamenii vor învăţa să-l elibereze frecînd două lemne unul de altul.
    Olorun (Proprietarul Cerului) Zeul suprem al triburilor yoruba din Nigeria (-* mitologiile populaţiilor africane). După ce a început să creeze lumea, o abandonează, transmiţînd misiunea desăvîrşirii şi guvernării ei, zeului subaltern *Obatala. Fiind considerat adesea şi zeul oceanului, dar mai ales patronul inactiv al universului, are mai multe epitete onorifice: Olodumare (Atotputernicul), Eleda (Creatorul), Alaye (Stăpînul Vieţii), Olum (Domnul). Retras însă de la treburile pămînteşti, deci un *deus otiosus, O. nu are *temple, capişti sau statui şi e invocat (după cum comunică J. G ^Frazer), numai rareori, în mari dezastre.
    orii Particulă lexicală sacră, în lb. sanscrită, reprezentînd o interjecţie solemnă, rostită în serviciul divin şi în *rugăciuni, ca invocare a divinităţii sau ca binecuvîntare; om este o particulă iniţială, cu care încep obligatoriu nu numai rugăciunile şi ceremoniile religioase, ci adesea şi cărţile; orice text sacru
 sanscrit din India antică (după cum, mai tîrziu, chiar orice naraţiune sau evocare a zeilor), începe şi se încheie cu acest monosilab. Deopotrivă este important *simbolul grafic şi fonetic: în fonetica lb. sanscrite, particula se compune de fapt din 3 foneme: a, u şi m, transcrise om, care simbolizează primele 3 (din cele 4) Vede (-*■ Veda). Monosilabul om-— inseparabil de orice *mantra — are, în tehnicile spirituale mantrice, valoarea de simbol fonetic al Unităţii cosmice, reprezentînd totodată şi sursa esenţială a vibraţiei originare. Una dintre cele-mai frecvente rugăciuni budiste (-+budism): Om mani padme! Humf Din cea mai adîncă antichitate a culturii spirituale şi religioase indiene, om a fost socotit printre cuvintele cele mai sacre.
    Ometeotl Dualitatea divină supremă în ♦panteonul aztec şi, în genere, nahuatl (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeul total venerat ca formă fundamentală şi inseparabilă acţionînd asupra întregului univers şi fiind în primul rînd creatorul celor 4 zei sau 4 forţe cosmice de echilibru general, de fapt al forţelor esenţiale de la care emană istoria lumii: Tlatlauque *Tezcatlipoca (zeul roşu), Yayauqui Tezcatlipoca (zeul negru), *Quetzalcdatl (zeul alb), *Omiteotl (zeul albastru). O. e definit astfel, de un *mit din Codicele Florentin (VI, 71) r „Muma zeilor, tatăl zeilor, zeul bătrîn întins, pe buricul pămîntului, zăvorît în temniţă de peruzea". Abstracţie şi simbol-sinteză, O. e uneori precizat şi teologic: „Quetzalcoatl, în invocaţii, numea drept zeu al său ceva din adîncimea cerului. Pe aceea care are fustă d& stele, pe acela care face să fie lucrurile mai luminoase. Doamna trupului nostru, Domnul-trupului nostru, cea care e înveşmîntată în negru, cel care e înveşmîntat în roşu" (Analele de la Cuauhtitlan, fila IV, 1—7). Situarea cosmică precisă a acestui zeu (numită Omeyocan — locul dualităţii) peste cele 13 ceruri suprapuse din modelul nahuatl de univers, nu-l împiedică să fie ubicuu; epitetul său principal Moyocoyani (Cel care se creează pe sine însuşi) explică originea metafizică a acestei dualităţi: O. nu e un zeu *androgin, nici corporal, ci principiul dublu care se gîndeşte pe sine şi se autocreează (întrucît-va comparabil cu *Brahmă); dar există şi o formă, de reprezentare mai concretă: Ometecuhtli (Domnul care fecundează) şi Omecihuatl (Doamna care zămisleşte), aici amintind de principiile chineze *yin şi yang. Alte epitete: *Huehueteotl (de fapt, zeul arhaic al *focului) — Zeul vechi-vechi,. adică de vîrstă infinită; Monenequi — Cel care face cum vrea (un text din Codicele Florentin explică acest epitet spunînd că O. „ne ţine-aşezaţi în centrul palmei sale“ şi „ne mişcă după dorinţa sa“, oamenii nefiind pentru el decît obiect de distracţie); Tlallmanac — Cel care susţine pămîntul (ca principiu activ primordial) ; cel mai frecvent dintre epitete este Ipalnemohuani — Cel prin care există toţi. Totuşi, în Istoria mexicanilor prin desenele lor se spune că „obîrşia lui nu a fost niciodată* ştiută"
OMITE OTL
433
     Omiteotl; Maquitzcoatl Zeu nahuatl (uneori ■confundat cu *Huitzilopochtli), fiu sau principiu cosmic creat de *Ometeotl ► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Alteori O, e imaginat şi ca zeu corporal, mic de statură şi stîn-gafci, cu *simbol cromatic albastru. ^ Omphalos (grec. 6|icpa^6g — buric; prin extindere, buricul pămîntului) Piatră divină de marcaj al centrului lumii, în *mitologia greacă. La mijlocul văii delfice din Hellada, într-o epocă primitivă de *litolatrie, era venerată o piatră ovală, semănînd întrucîtva cu un foetus; unele variante mitologice ulterioare au considerat-o piatra pe care, înfăşînd-o în scutece, *Gaia i-o dăduse (în *mitul formelor primordiale) lui * Kronos s-o înghită în nesaţul lui de a-şi mînca odraslele (Gaia salvîndu-1 astfel pe *Zeus). Venind mai multe secole în pelerinaj lîngă *Delphoi, credincioşii au ajuns să considere piatra drept centrul (buricul) lumii, adică locul pe unde trece osia universului {axis mundi) de la cer, prin pămînt, sub pămînt. Un mit de formaţie mai tîrzie considera -că 'Zeus a trimis doi vulturi, dinspre cele două puncte cardinale opuse (Orientul şi Occidentul) pentru a stabili, în locul lor de întâlnire, situarea centrului lumii; după unele surse istorice, în *templul delfic al lui *Apollon, se păstra o piatră conică albă, rememorînd locul de în-tîliiire a vulturilor.
     Omu Zeiţa * Lunii, în *pariteonul triburilor nigeriene yoruba /—> mitologiile populaţiilor africane), fiica zeului *androgin *Odudua.
     omul primordial Toate formele antropogo-nice^ din *miturile lumii se caracterizează în special prin două criterii: a) caracterul artizanal al *antropogoniei; b) tendinţa oricărei făpturi umane de a se emancipa de sub controlul creatorului. Dar din substratul codificărilor teologice răzbat două *simboluri esenţiale: libertatea potenţială a omului şi perfectibilitatea lui. ^ Simbolismul scopului antropogonie în majoritatea mitologiilor, actul antropogonie al divinităţii are un scop precis, care, în stratul codificat de teologi al miturilor creaţioniste, se manifestă în 5 simboluri principale: 1) glorificarea divinităţii creatoare de către omul creat (aceasta fiind socotită, mai ales în Geneza biblică Biblia), o divinitate orgolioasă, oricînd simţindu-se ofensată de insuficienţa umilinţei umane) ; 2) utilizarea roadelor pămîntului de omul beneficiar (omul, considerat punct de echilibru al pămîntului, iar în unele mituri omul fiind destinat să industrializeze bunurile terestre spre a-i hrăni pe zei, de obicei prin *ofrânde (îndeosebi în *mitologiile din Mesopotamia);
 3) înclinaţia structurală spre *păcat prin neiie-zistenţa la ispita răului (punct principal în religiile dualiste, ca *zoroastrismul, dar şi în ♦mozaism, *creştinism, *islam, adică acolo unde omul reprezintă terenul de încercare în competiţia între bine şi rău, între * Ahura-Mazda şi ^Angra-Mainyu, între *Dumnezeu şi ♦Diavol) ; 4) perfectibilitatea umană prin Adorarea divinităţii (sau calea *mîntuirii postume, for^ mele doctrinare fiind diferite, de la ciclul reîn-
carnărilor de tipul *samsăra pe calea perfecţionării, la extazul mistic implicînd topirea fiinţei, sau de la asigurarea prin umilinţă şi respectarea preceptelor religioase, a redobîndirii stării edenice primordiale, la cumpărarea răsplăţii postume cu *sacrificii şi ofrande); 5) fie omul e o părticică divină (*Ătman) din sufletul universal (* Brahman), fie zeul include în el sîngele său (*Enlil amestecă cu sîngele său lutul antropogonie: astfel omul nu va fi uitat niciodată şi, chiar după ce trupul său se va întoarce în pulberea originară, va rămîne etemmu — fantoma sa, fie, în multe mituri, zeul antropogonie îi insuflă viaţa din propria lui suflare: miturile ebraice, maori ş.a.). ~Evoluţia mitică a naturii umane 1) starea beatitudinii primordiale sau stadiul arcadic, al inconştienţei preumane:„Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau" — V.T., Geneza, II, 25; 2) descoperirea de sine, adică ieşirea bruscă din starea inconştienţei iniţiale: „Am auzit paşii tăi în grădină şi m-am temut fiindcă eram gol, şi m-am ascuns" (ibid, III, 13), dar mai ales, în majoritatea mitologiilor, consecinţa avantajoasă a operei *eroilor civilizatori; 3) impulsul descifrării mediului: numirea fiinţelor şi lucrurilor, adică descoperirea limbajului articulat şi recunoaşterea—prin definiţie şi clasificare — a mediului ambiant şi a semenilor; 4) emanciparea inclusă în simbolul înfruptării din ^Pomul Cunoştinţei, adică descoperirea valorilor ambientale şi formularea primelor abstracţii, apoi înţelegerea tragismului luptei pentru existenţă, de unde şi primele credinţe în riscul competiţiei între om şi zeu: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul" (ibid., IV, 22); 5) sacrificiul cunoaşterii: izgonirea din *Paradis, după unii comentatori echivalînd. cu epoca renunţării la traiul liber de culegător de fructe sălbatice pentru noile condiţii ale ritmului de constrîngere din societatea agrară (de nu va fi fost un exil invers): „Deci l-a scos El Yahweh din grădina Edenului, ca să lucreze pămîntul din care fusese luat" (ibid., III, 22), consolidate de primele mari descoperiri: *focul, *roata, barca, domesticirea animalelor, agricultura şi uneltele agricole, arcul, astronomia, leacurile); 6) revolta contra destinului: Turnul Babei (*Babei) — idee frecventă în ^mitologia generală, de la turnurile ajun-gînd —- în concepţia arhaică — aproape de se-" diul zeilor şi,de la scările cereşti, pînă la ♦Gigantomahie)'. ^ Formele antropogonice 1) omul reb ut at (oamenii de gheaţă asexuaţi *Ninya, dintr-un mit australian, înlăturaţi ca neizbutiţi, fără să dispară însă, aşa cum dispar primele' forme protohumane în antropogbnia quich6 (din *Popol Vuh); dar şi alte mituri ale lumii vorbesc de omul rebut at pentru păcatele lui fizice şi morale, de obicei prin *potop universal sau incendiu cosmic, ceea ce poate simboliza puri*-ficaţrea atelierului antropogonie; 2) *a n d r o-. g i n u 1 —t fiinţă iniţial bisexuată, considerîn-du-se suficient de puternică spre a se răzvrăti, de unde simbolul lui *Platon (Banchetul) despre
439
 OMUI p£lMOROrA&
 diferenţierea sexelor care slăbeşte energetic fiinţele preumane, obligînd perechile despărţite să se recaute toată viaţa: 3) omul experimental: toate mitologiile care cuprind o formă escatologică globală (—* escatologie): potop, îngheţ, incendiu, se referă la repetări de experienţă* antropogonică, iar ramura supravieţuitorului (*Utnapishti, *Noe, *Yima) înseamnă refacerea omenirii după alte criterii; există însă mituri ale unei antropogonii experimentate artizan; zeul ugrilor din Urali, *Numi-Torem, încearcă 3 antropogonii: pădurenii, oamenii păroşi, oamenii din lut şi crengi, o formulă antropogonică similară fiind prezentată mai clar în mitologia yucataneză quiche: a) perechea divină *Tepeu şi *Cucumatz umple pămîntul cu animale care decepţionează pe creatori, prin absenţa darului vorbirii; b) apare omul de pulbere, autodistrus prin inconsistenţa structurii lui; c) e făcută făptura de lemn cu chip uman care, înmulţindu-se în forme nefaste, trebuie anulată ; d) abia după potop e confecţionată forma umană cunoscută; Tepeu şi Cu-cumatz studiază compoziţia posibilă a cărnii umane, stabilind ca materie primă porumbul, alb şi galben (aluatul de făină), apoi sînt plămădite primele 4 perechi de oameni: întîi bărbaţii *Balam-Quitze, *BaIam-Acab, *Mahucu-tah* *Yqui-Balam, apoi soţiile lor *Caha-Pa-luna, *Chomiha, *Tzununiha, *Caquixaha, care apar în timp ce bărbaţii dorm; dar aceşti oameni sînt iniţial atotvăzători şi prea înţelepţi: „Cînd îşi roteau privirile împrejur, zăreau numaidecît orice şi priveau totul de sus pînă jos, din bolta cerească pînă în măruntaiele pămîntului [...] fără a se urni din loc“; temîndu-se că operele lor vor deveni zei, creatorii le întunecă parţial mintea cu un nor de ceaţă, le înceţoşează ochii reducindu-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează cele 4 femei, hotărînd definitiv destinul ©menirii, condiţia umană aşa cum o ştim;
 4) omul de uz divin — în antropogonia mesopotamică se vădeşte de fapt acest scop: zeilor le trebuie slugi; în America Centrală, mitologiile aztecă, maya, quiche afirmă că zeii i-au făcut pe oameni ca să fie hrăniţi de aceştia cu sînge; scopul e însă mai distinct în mitologia neozeelandeză maori: zeii plămădesc o femeie din argilă roşie, pe care zeul *Tane o însufleţeşte, devenind şi primul ei soţ după ce e spălată m cer cu apele divine; dar, deşi o făcuse pentru sine, după o perioadă o dăruieşte primului bărbat creat între timp de zeul războiului *Tu, abia atunci definindu-se perechea de oameni primordiali:       *Tiki (bărbatul) şi
 *Hine-Ahu (femeia); în Noua Guinee, zeul *Ameta, crestîndu-şi degetul, stropeşte cu sînge un cocotier din floarea căruia se naşte tînăra *Hainuwele. Mitul babilonian al lui *Athra-hâsis formulează net scopul divin, zeii adre-sîndu-se moaşei cereşti Belet-ili: „Făureşte fiinţa, omenească, pentru ca ea să poarte jugul din porunca lui Enlil, pentru ca omul să ia asupră-şi povara aspră a trudei zeului"; 5) o m u 1 t i t a nic — deşi *Titanii greci sînt anteriori zeilor cronizi (—> zei), ca şi *uriaşii din *mitologia
 scandinavă,* arhetipul uriaşului mitic este răspîndit cu nume diverse în multe mitologii ca *gi-gant, adică fiinţă intermediară între zeu şi om, de fapt om titanic sau fiinţă preumană de mare forţă fizică şi cu spirit insurgent antidivin: „Acolo s-au născut uriaşii cei vestiţi din vremi străvechi, înalţi la statură şi iscusiţi la război" (V.T., Baruh, III, 25); „Pămîntul a dat naştere unui neam sălbatic, Giganţii, nişte monştri enormi care au avut cutezanţa să pornească la atac împotriva casei lui Iupiter" (Ovidius, Fasti, V, 34—35); 6) ^demiurgul — deşi uneori demiurgii sînt consideraţi zei primordiali, creatori de univers, alteori supraoameni ^ de imensă forţă artizanală, există o formă mitologică a demiurgului preuman, mai rară: îndeosebi *Văinăm6inen şi *Ilmarinen din *mitologia finlandeză, mai mult oameni decît zei, zeificarea lor ulterioară fiind o ridicare de rang pentru glorificarea operei lor mitice; 7) perechea unanimă — simbol principal al înmulţirii şi perpetuării speţei; iar în multe mituri perechea nu apare concomitent, ci femeia e făcută după bărbat, cînd zeii constată că el e prea singur sau că e prea perspicace şi îndrăzneţ
 —  perechea unanimă însemnînd familia, adică elementul component celular al societăţii umane organizate; perechile primordiale: *Adam şi *Eva, *Evenor şi *Leukippe, *Askr şi *Embla,. *Ohomoquo şi *Cipactonal, precum şi cele 4 perechi concomitente — Balam-Quitze şi Caha-Paluna, Balam-Acab şi Chomiha, Mahucutah şi Tzununiha, Yqui-Balam şi Caquixaha; dar o variantă nahuatlă aparte indică solaritatea primei perechi: soarele trimite o săgeată care nimereşte „în casa oglinzilor, şi din groapa ce s-a deschis în piatră s-au născut bărbatul şi femeia [...] neîntregi, cu trupuri numai de la brîu în sus, şi se mişcau pe cîmp ca vrăbiile;. unindu-se însă printr-o sărutare apăsată, ei au zămislit un fiu care a ajuns temeiul neamului, omenesc". ^ Materia antropogonică 1) lutul'
 —  omul *htonic e cel mai frecvent: zeul sume-ro-akkadian Enlil frămîntă lut amestecat cu sîngele său creînd 7 zeiţe-mame care modelează din altă argilă fiinţele umane ce-şi capătă forma definitivă de la zeiţa acvatică *Nammu; în Biblie, „a zidit El pe om din ţărînă pămîntului" (F.T., Geneza, II, 7); omul* din antropogonia ugrilor e făcut din lut lipit peste scheletul din ramuri de copac; unele triburi amerindiene cred că oamenii au apărut de sub pămînt, gata făcuţi; shoshonii din Nevada spun că oamenii au ieşit dintr-o gaură din glie, venind dintr-o lume subterană, bărbatul aducînd focul, iar femeia boabe de grîne; californienii spun că iniţial oamenii locuiseră într-un mare sat subpămîntean; rădăcinile viţei de vie ajungînd pînă la ei, i-au silit pe cei mai îndrăzneţi să se urce pe viţă pînă au zărit suprafaţa pămîntului plină de pomi cu fructe şi de bizoni aşa că s-au strămutat toţi, iar ultima femeie a rupt din greşeală viţa care, căzînd, a astupat definitiv crăpătura de ieşire a cărei urmă s-a pierdut; 2) oul: în *mitologia vedică, după Sathapatha Brahmana, dii*
 «ONDINE
440
 •apele primordiale (-*■ apa) ia fiinţă un ou de .aur din care, peste un an, iese prima fiinţă, omul cosmic *Prăjapati; în *mitologia chineză ‘după 18 milenii de încarcerare în oul iniţial (—> oul primordial), spărgîndu-i găoacea, iese Ia lumină omul divin primordial *Pangu; acelaşi rol îl au ouăle aduse sau ouate de zeul solar incaş *Viracocha: 3) plantele: dacă acelaşi mit ugric, în antropogonia zeului *Numi-Torem, a folosit crengile de copaci numai pentru scheletele umane, în antropogonia scandinavă primii oameni sînt făcuţi din frasinul Askr şi 4rinul Embla; primii 4 bărbaţi quichâ sînt făcuţi din două soiuri de porumb; *Hainuwele din mitologia Noii Guinee se naşte din floarea unui cocotier; 4) formele inferioare: într-o variantă greacă oamenii se nasc din pietrele aruncate de *Deukalion şi *Pyrrha, după potop; dar alte antropogonii stabilesc obîrşia omului în apele primordiale, oamenii trăgîn-<du-se adesea din peşti: australienii arunta spun oă la început apele mişunau, acoperind tot pămîntul, de fiinţe care, cînd apele s-au retras, au ieşit pe uscat dînd naştere oamenilor sau, în altă variantă, oamenii şi-au părăsit forma primordială de peşti şi au întemeiat omenirea după ce s-au căţărat pe malurile zvîntate; un basorelief mitoglif asirian din templul zeului ♦Assur reprezintă preoţi sau magi în jurul unui zeu sau om — interpretat uneori, fără certitudine, drept *fîa — cu mască din capete de peşte şi cu o mantie de solzi; o semidivinitate polinesiană, Fatea, e înfăţişată jumătate om, jumătate peşte, cu un ochi de peşte şi altul de om. în antichitate ca, apoi, în folclorul multor popoare, primordialitatea omului era stabilită de obicei după criteriul subiectivităţii tribale sau etnice (primii oameni ai lumii erau deci fie evrei, fie japonezi, fie egipteni, după cum erau — în miturile folclorice — mongoli, finlandezi, quich6, arabi, zuluşi sau români). Totuşi, unii istorici antici izbutesc să-şi asume 'un criteriu obiectiv; deşi nu e de acord cu ideea întîietăţii cronologice a altor popoare faţă de greci, Diodor din Sicilia transmite corect această informaţie: „Egiptenii povestesc că la v3i, unde ar fi începutul lumii, se vor fi născut primii oameni, atît datorită climei favorabile, cît şi datorită fluviului Nil“ (Biblioteca istorică, I, X, 1 )y istoricul reluînd o teză a lui Herodot (Istorii, II, 2); această tradiţie, confruntată cu miturile antropogonice din Africa Centrală şi Orientală, poate fi pusă în relaţie cu cele mai recente teorii antropologice despre apariţia omului în Africa (Kenya). Antropogonia prin efort divin este aproape generală; totuşi, provenită din doctrina răspîndită de *bogomili în unele mitologii populare (de ex., ^mitologia românească) intrate sub incidenţa influenţelor bogomilice, apare tema omului plămădit corporal de *Diavol; o variantă de aceeaşi provenienţă referindu-se la adulterul Evei cu Diavolul (*Şarpele biblic), preluată şi ea de folclor, arată pe Eva născînd, de la *Satana, pe *Cain şi pe o soră (neatestată în Biblie) a acestuia — Calomena (cf. Euthymios Zygabenos, Panoplia
 dogmatică, XXVII). Mitologiile care descriu an~ tropogonii succesive îşi explică poziţia prin şirul de experimente operate de divinităţile creatoare sau prin nevoia de pedeapsă; după *He-siod, fiecare generaţie piere din cauza unui ♦păcat global (hybris).
 § W. Koppers, Der Urmensch undein se Weltbild, Wien, 1949; L. Rohrich, Adam und Eva, Stuttgart, 1968; P. Hiibner, Vom ersten Menschen vtird erzăhlt inMythen, Wissenschaft und Kunst, Diisseldorf, 1969
     Ondine *Nimfe acvatice din *mitologia scandinavă tîrzie, trăind în adîncul mărilor şi al altor ape; seducătoare, ele îmbie pescarii’ sau călăreţii frumoşi care trec pe ţărmuri, răpindu-i şi ducîndu-i la fund, în palatele lor de cristal, (cf. *Nixen)
     Oniros (grec. ’ Ovei pac) Zeu din *mitologia greacă, personificînd somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcţia oraculară a viselor (de aici şi oniromanţia—arta interpretării viselor ; —> mantică), pe care le îm-părţeau în 3 genuri: 1) chrematismatice (KpTjjia-xlajioc — priri *revelaţie)—cînd *zeii sau *geniile apar făţiş în visele oamenilor, anunţînd direct viitorul; 2) theorematice (086prijj.aTtK6g—prin contemplare) —cînd înseşi evenimentele viitoare se petrec în vis; 3)aluzive asupra viitorului, înfăţişate în forme simbolice. *Homer în *Odis-seia (XIX, v. 733—756) şi’ Vergilius în Eneida (VI, v. 893—896) vorbesc în acest sens, spunînd mai ales că visele trec prin două porţi: una de corn, alta de fildeş, primele fiind oraculare, celelalte însă amăgitoare.
     Onuris (egipt. Arihuret) Zeu din *mitologia egipteană, patron mai ales al *vînătorii şi războiului; numele Anhuret (Cel care a adus-o înapoi pe cea de departe) e legat de zeiţa *Seh-met (în ipostaza ei de ochi solar) care, supă-rîndu-se, fuge în Nubia, prefăcută în leoaică, şi numai O., priceput în strategie şi violenţă militară, izbuteşte s-o găsească, s-o calmeze şi s-o aducă îndărăt; la întoarcerea lor, O, se însoară cu Zeiţa-leoaică, numind-o de atunci Mehit. în Regatul Nou (după sec. XV î.e.n.), O. devine un zeu foarte popular şi e adorat ca mîntuitor al populaţiei modeste, dar şi ca apărător al oamenilor de duşmani, *duhuri rele şi animale vătămătoare.
     Ophannim (ebr. ophannim—- *roţi) Rang în ierarhia *îngerilor, din *iudaismul tîrziu (postbiblic), şi, de asemenea, clasă de îngeri în apocriful etiopian *Cartea lui Enoh. în * Biblie [V:T., Iezechiel, I, 15—20; X, 12—13), ophannim sînt roţile care se mişcă siiigure, angrenate una in alta, în mod şi cu aspect enigmatic, pline de ochi şi cu direcţie unică de rotaţie (roţile lui Iezechiel)\ care, după interpretările tradiţionale, nu ar fi decît *simbolul puterii atotvăzătoare a lui *Dumnezeu (*Yah-weh), ceea ce însă nu este mai mult decît o vulgarizare simplistă a unei noţitini arhaice, încărcate de sensuri ermetice. Pentru teologia rabinică tradiţională, căpetenia Opb. este îngerul Ophaniel, care are şi funcţia de supraveghetor al rotaţiei *Lunii.
441
ORDALIE
     Ophioneos Unul din cei mai vechi *Titani din *mitologia greacă, trăind înainte de ♦Kronos şi domnind în *cer cu soţia sa *Eurynome, învins însă apoi de Kronos şi aruncat în ♦Tar-taros. Apollonius din Rhodos (Argonautica, I, 503) îi atribuie lui *Orpheus un imn religios în care O., regele-şarpe, e aruncat de Kronos în ocean după ce, împreună cu *Oceanida Eu-rynome, dăduse naştere neamului ♦zeilor, uzur-pînd tronul universal.
     ophiţi (grec. oqng — şarpe) Una dintre cele mai timpurii ♦secte, desprinse din *creştinism,
 o  grupare gnostică (-* gnostici) din sec. II. O. se închinau ♦Şarpelui biblic (*mitologie biblică), socotit mesagerul divin primordial care le-a adus oamenilor *mîntuirea prin cunoaştere; astfel, pentru o,, Şarpele din Geneza vechi-testament ară era mai presus decît ♦Isus Christos, pe ♦Dumnezeu. (*Yahweh) din V.T. aceşti ciudaţi sectanţi urîndu-1 ca pe' un adversar. Izvorită dintr-un amestec haotic de ♦mituri şi idei religioase (*Biblia, ♦teologia dualistă a *zoroăstrisniului, *Kabbala iudaică, ^mitologia greacă, ♦angelologia creştină), doctrina ophită a dus adesea la corelaţii neaşteptate, de ex., între faptele ♦îngerilor şi isprăvile lui ♦Herakles. Pentru o., Adam Kadmon este ♦arhetipul divin al omului (-+ Adam) care urmează să fie restaurat de Isus Christos; de asemenea, o. venerau personajul numit Behemot, ca arheu, iar arhoritele suprem era socotit a fi Onoel Ta-phabaot. Scrierile părinţilor ♦Bisericii creştine (-* patristică) au atacat nu o dată această doctrină, iar Irenaeus a făcut o descriere polemică a sectei.
     Ops (lat. ops — putere, abundenţă; opes — mijloace materiale, bogăţie) Zeiţa" fertilităţii pămîntului şi a belşugului (uneori identificată cu ♦Rhea) şi soţia lui ♦Saturnus, din *mitologia romană; dar, de fapt, era o veche zeiţă italică preluată lâ Roma şi care ar fi putut avea un modfel şi mai vechi în zeiţa frigiană * Kybele, cu care de altfel romanii o şr confundă cu timpul, cohferindu-i şi sensul de „providenţă divină". ♦Sărbătorile în onoarea zeiţei se numeau Opa-lia. tJnebri, în ceremoniile de legitimare a paternităţii, O. era confundată cu zeiţa *Levana.
     oracole (lat. oraculumc orarea se ruga; grec. jiavTEîov — prezicere; KpriaTfipiov — ♦templu oracular) Sanctuare speciale unde, în antichitate, se credea că divinitatea e dispusă a da răspunsuri la întrebările unui preot inspirat, privitoare mai ales la viitor; o. erau consultate cînd erau necesare decizii categorice în interesul statului său al unui grup social, în chestiuni religioase, militare, politice, sociale, dar şi în interes particular, privind acţiuni plănuite sau începute. O, sînt caracteristice aproape tuturor practicilor religioase primitive sau din civilizaţiile antichităţii, fiind adesea organizate ca instituţii sacerdotale, consacrate mai ales ♦divinaţiei şi puse sub patronajul unui zeu oracular. Cea mai complexă şi mai" interesantă instituţie a o. au creat-o grecii: de ex;, Oracolul lui Apollon din Delphoi, unde pythonissele (pre-
 otese cu numele generic *Pythia), în stare de delir, retransmiteau prevestiri sau sfaturi din partea zeului. O. erau foarte respectate în Hellada; grecii socoteau că le instituise zeiţa ♦The-mis. O. greceşti principale: Dodona (unde preoţii interpretau freamătul stejarilor sacri şi umblau desculţi spre a recepţiona orice emanaţie telurică) ; *Delphoi (unde profetiza Pythia, şezînd pe trepiedul sacru lîngă piatra ♦Omphalos: acolo pămîntul exala pneuma, ce stîrnea în pytho-nissă starea de delir numită enthusiasmos); o. apollinice la KIar os, Xanthos şi Kolophon; o. tămăduitor al lui ♦Asklepios, în Epidaur. Pretutindeni, orice preot oracular sau ♦şaman, supus extazului divinatoriu, se crede posedat de zeu sau ♦demon, în urma invocaţiei, fiind numai un retransmiţător ales şi nu un ♦profet avînd ♦revelaţii. Printre tipurile de persoane oraculare sînt mai ales: şamani, pythonisse, * augur i, *Si-byllae; se credea şi în animale oraculare: *Oaia Năzdrăvană (în' ♦mitologia românească), berbecul *Xezhai (în ♦mitologia chineză), pasărea *Oyal (în tradiţiile maya) etc. Dar scepticismul faţă de instituţia oraculară a început să se impună încă din antichitatea clasică. Euripides, care nu era ateu însă nici fidel tradiţiilor religioase greceşti, pune în gura crainicului din tragedia Helene următoarele: „Mi-am dat seama cît de şubrede şi pline de minciuni sînt oracolele! Nu este nimic întemeiat în semnele flăcării care arde pe altar, nici în rostirile neamului înaripat. într-adevăr, ar însemna să ai o fire prea naivă ca să crezi că păsările pot fi de vreun folos muritorilor [...]. Atunci de ce iscodim oracolele ? Aducînd zeilor jertfe, s-ar cuveni să le cerem binefaceri şi să-i părăsim pe ghicitori [...]. Inteligenţa este ghicitorul cel mai însemnat, ea şi bunul simţ" (v. 744—757).
 § H.W. Parke, Â History of the Delphic Oracle, Oxford, 1939; Mărie Delcourt, Les grands sanctuaires de la Grice, Paris, 1947                       ^
    Orbona (lat. orbus — orfan) Zeiţă din ♦mi-tologia romană, ocrotitoare a orfanilor, dar şi patroana sterilităţii; era invocată, în ♦rugăciuni, de părinţi, spre a o îndupleca să nu îngăduie ♦moartea copiilor sau să nu lase pe copii fără părinţii lor; dar i se rugau şi părinţii care, pierzîndu-şi copiii, îşi doreau alţii.
    ordalie Probă judiciară medievală din Europa, efectuată (mai ales de ♦Inchiziţie) în numele lui ♦Dumnezeu şi practicată cu apă — umplînd stomacul pînă la refuz cu ajutorul unei pîinii, cu fierul roşu’ pe pielea trupului etc. Sensul european derivă dintr-un cuvînt vechi francez de origine francă: ordâl — judecată. Dar existau forme similare şi în alte zone, mai cu seamă în antichitate. în India vedică — noţiunea divya (subst. — divinitate, ♦jurămînt; adj. — ceresc, miraculos, desăvîrşit) indica o practică întrucîtva asemănătoare. în Umbria, era curentă o, armelor, folosită în rezolvarea conflictelor individuale. La tribul vest-african uwei era frecventă o, prin otravă şi, într-o împrejurare conflic-tuală, citată de J. G. ♦Frazer, populaţia unui
OrdOg
442
 sat întreg s-a otrăvit, ca să-şi dovedească nevinovăţia.
     Ordog (turc. ordek— raţă; magh. ordog— *drac) Noţiune din mitologia folclorică maghiară, definind un zeu malefic, probabil al 3-lea element al triadei supreme — completată de zeul suprem *Isten şi de divinitatea feminină a belşugului, *Boldogasszony. (cf. *Erlik)
     Oreade (grec. opog — munte) *Nimfele munţilor şi ale peşterilor, în *mitologia greacă, una din cele mai proeminente fiind *Echo, divinitatea ecoului.
     Orestes Figură mitică ciudată, după *Homer, fiul lui ^Agamemnon şi al Klytaimnestrei, lipsind din Mykenai cînd tatăl său, întors din războiul troian, a fost ucis de Aigisthus. O. fusese ascuns (după Homer) de sora sa Elektra sau (după *Pindar) salvat de la moarte de doica sa care l-a trimis departe de ţară cînd mama lui urmărise să-l omoare; după 8 ani, întorcîn-du-se, O. răzbună moartea tatălui, omorîndu-şi mama şi pe amantul ei; dar apoi e urmărit de cele 3 *Erinnys care-1 fac să înnebunească; totuşi, mînat de remuşcare, şe duce la *Delphoi unde îl purifică însuşi * Apollon, aşa cum după aceea îl achită şi un tribunal atenian; vindecat de nebunie, întîlneşte pe *Iphigenia (altă soră), ajunsă preoteasă a zeiţei *Artemis; cu ea şi cu Pylades, prietenul său, aduce din Tauris statuia zeiţei; apoi se însoară cu Hermione. Se pare că *mitul conţine cîteva straturi. După un text din Herodot (Istorii, I, 68) O. era *gigant: spartanul Lychas, însărcinat să găsească osemintele lui O. spre a le readuce în Sparta, le descoperă în curtea unui fierar din Tegeia. Povestirea se referă la începutul epocii fierului, înlesnind întrucît va datarea apariţiei mitului. Comentatorii moderni au interpretat însă tragedia oresteiană (orientaţi mai mult de opera tragicilor: Eshil, Oresteia; Sofocles, Elektra; Euripides, Orestes), mai ales ca un *simbol, sau au văzut în purificarea administrată de Apollon lui O. o victorie a lui Apollon asupra răzbunătoarelor Erinnys, ceea ce ar simboliza, în societatea primitivă, triumful dreptului patriarhal asupra matriarhatului.
 § T. Zielinski, Die Orestessage und die Rechtfertigungs-idee, Berlin, 1899
     orfism Doctrină teologică (devenită *religie particulară) din Hellada, aparţinînd, după tradiţie, poetului mitic *Orpheus şi discipolilor săi Musaios, Linos, Olympos, şi constînd dintr-un cod moral riguroş, o viziune spiritualistă asupra existenţei considerate ciclu metempsihotic (-+ metempsihoză), şi o succesiune mitologică inversată a etapelor cosmogonice. Ca formă religioasă, o. s-a constituit la Atena, sub Pisistrates (sec. VI î.e.n.), în grupul de continuatori, numiţi orfici (op<piKoi) care, animaţi de poetul Onomatokritos, puneau în prim plan *cultul zeiţei *Demeter şi al zeului *Dionysos şi doctrina despre raportul între suflet şi trup ca între particula divină şi închisoarea ei carnală, ca şi despre purificarea inevitabilă a sufletului prin-tr-un şir de reîncarnări. După orfici, la început
 a fost * Kronos (*timpul), unicul principiu necreat (în *teogonia hesiodică, Kronos e fiul lui *Uranos, adică al *cerului) şi obîrşia tuturor lucrurilor, din gestul său luînd naştere Haos (*haosul primordial) şi *Aither(*eterul cosmic); învestit cu forţă creatoare kroniană, Aither organizează materia haotică într-un ou universal (-> oul primordial) cu găoace întunecată (*Nyx
 —  noaptea), din ou născîndu-se *Phanes (sau Protogonos), identificabil cu *Eros, ca principiu al luminii şi creator al pămîntului, cerului, soarelui, lunii; în varianta orfică a ♦mitului, abia în această etapă Uranos ia puterea din stăpînirea anterioară a divinităţii nopţii, Nyx, iar Phanes îşi cedează prerogativele de zeii universal lui ♦Zeus; ♦cosmogonia orfică e comparabilă cu embrionul de aur al lui ♦Brahma (India). Orficii credeau în metempsihoză ca într-un act purificator stadial şi limitat, în afara celor neiniţiaţi, pentru care ciclul reîncarnărilor este infinit (cf. *samsăra). Dintre orfici, după Orpheus, cel mai cunoscut e Musaios, poet hieratic legendar şi preot eleusin al zeiţei Demeter (-* Misterele Eleusine), autor presupus al unei Theogonia şi al mai multor poeme oraculare. Poetului epic Onomatokritos (sec. VI î.e.n.) i se atribuia adunarea într-un corpus a tuturor poemelor orfice. Aşa cum îl putem cunoaşte din surse indirecte, «. are structura unei ♦teologii mitologice aparte, cu toate elementele indispensabile: o teogonie (de la oul primordial din care au ieşit generaţiile de zei, pînă la Dionysos, cel născut din ♦hierogamia cuplului Zeus-♦Persephone, iar apoi, după ce e ucis şi mîncatde ♦Titani, renăscut în ♦Zagreus, cu inima lui Dionysos, recuperat de Zeus, Dionysos fiind un zeu trac, iar Zagreus un zeu cretan; în alte, variante, succesiunea e inversă: inima fiind socotită sediul raţiunii şi al sufletului, transportul ei devine ♦simbolul transmigraţiei metempsi-hotice); promisiunea ♦mîntuirii (prin ♦ascetismul ponderat, constînd în refuzul de a folosi tot ce e de origine animală, adică a evita distrugerea de ♦viaţă — hrană animală, haine de lînă etc , şi prin purificare); cadrul iniţiatic (iniţierea fiind mai ales învăţarea regulilor de comportare pe drumul postum spre sediul zeilor, adică refacerea rutei parcurse de Orpheus şi cunoaşterea cuvintelor ce vor trebui rostite dincolo). Teogonia şi cosmogonia orficilor ne-a fost transmisă în cîteva variante indirecte; astfel, într-una din acestea, Kronos e prezentat ca un *dragon cu două capete: de taur şi de leu, dar cu faţă de zeu şi cu aripi pe umeri, şi e socotit al treilea principiu cosmogonic, după *apă şi ♦pămînt, şi un rezultat al combinării acestora. Se pare însă că asupra esenţialului exista o concepţie unitară; după Apollonius din Rhodos, „Orpheus cînta şi povestea că odinioară cerul, pămîntul şi marea erau contopite într-un tot, dar apoi s-au certat şi s-au despărţit" (Argonautica, I, v. 494—498); iar după Diogenes Laertios, Musaios ar fi spus că „totul se naşte din unul şi tot în el se destramă" (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, I, 3). Cosmogonia orfică a fosi
 443
 OR
 rezumată de Damascius, după Hieronymos şi HeUanikos: „La început [...] era apă şi materie din care s-a alcătuit pămîntul, stabilin-du-se aceste două principii, adică apa şi pămîntul. [...] Al treilea principiu a luat naştere după aceste două, adică din apă şi din pămînt, sub forma unui dragon căruia îi crescuseră un cap de taur şi unul de leu, la mijloc avea faţă de zeu, pe umeri avea aripi şi se numea Kronos, cel fără bătrîneţe, şi totodată Herakles. [... el] era însoţit de Ânanke, ea avînd aceeaşi natură ca şi acorporala Âdrasteia, cea care se extinde asupra Universului în lung şi în lat, atingîndu-i marginile. [...] Acest dragon, numit Kronos, dă naştere unei triple descendenţe: Eterului umed [Aither ...] Haosului infinit şi [...] lui Erebos, întunecatul de neguri. în aceste împrejurări; Kronos a zămislit un ou şi apoi a născut [...] un zeu fără trup, cu aripi de aur pe umeri, cu capete de taur crescute pe laturi, iar pe cap un monstruos dragon închipuind diferite forme de fiare. Această Teologie îl slăveşte drept Pro-togonos şi îl numeşte Zeus, cîrmuitorul tuturor lucrurilor şi al întregului Univers. De aceea se mai numeşte şi Pan“ (Despre principii, 123 bis, I, 317, 15 R). După informaţia dată de ♦Platon, orficii considerau sufletul un principiu al bineluio particulă divină, iar trupul — o închisoare a sufletului, şi credeau că după moarte sufletul îşi continuă existenţa şi este obligat să suporte mai multe modificări şi metamorfoze, spre a se purifica de infestarea princinuită de trup: „Unii spun că trupul [ad&iia] este mormîn-tul [afjjia] sufletului, ca şi cum acesta ar fi îngropat în trupul prezent; şi deoarece trupului
 i  se transmit semnificaţiile dorite de ■ suflet, şi din acest motiv a fost numit pe bună dreptate seina (semn); părerea mea este că îndeosebi adepţii lui Orpheus i-au dat această denumire, ca şi cum sufletul şi-ar primi pedeapsa pentru faptele pe care este silit să le ispăşească, avînd trupul ca înveliş spre a se afla la adăpost, întocmai ca într-o carceră" (Kratylos, 400 B—C).
 E. R. Dodds (în The Greeks ană the Irrational, Ltindon, 1951; trad. rom. Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983, p. 173 şi urm.), afirmînd câ „Orfeu nu este însă totuna cu orfismul", pune sub semnul neautenticităţii tradiţiile despre o. (comunitatea orficilor, teogonia parodiată dd1 Aristofan în Păsările, poemul apocaliptic atribuit lui Orfeu, aşa-numita doctrină orfică rezidind în sintagma ac5(ia-afi|ia: „trupul-mormînt") pe care le consideră „proiecţia inconştientă pe ecraiiul antichităţii a unor dorinţe religioase nesatisfăcute, caracteristice sfîrşitului de veac XIX şi începutului veacului XX", şi găseşte identităţi între orfism şi pitagorism, dar mai ales asemănări esenţiale (*păcatul originar, *asceza vegetariană purificatoare, transmigraţia suflfetelor, trupul ca închisoare a sufletului) cu ideile arhaice de origine şamanică (-^ şaman). Relaţia cu *şamanismul este o exagerare; surse ale o. se pot regăsi însă în Orient, în practicile gymnosofiştilor din India (cum i-au numit grecii pe asceţii-filosofi ai *brahmanismului şi în special pe practicanţii sistemului complex *yoga).
 Reîncarnarea în concepţia o. (aşa cum din izvoare tîrzii ca epiniciile lui *Pinda] logurile lui Platon etc.) este o metemp în forma unei triple încercări a sufletu viaţa corporală. Examinînd elementele doc unii cercetători moderni afirmă că în c afla embrionar prima formă a unei coi religioase panteiste (-+panteism) \ toti confruntare de amănunt nu dă temei ip«
 § A. Boulanger, Orphâe. Rapports de l’orphismt christianisme, Paris, 1925; L. Moulinier, Orphăe phisme ă l’âpoque classique, Paris, 1955
     oricalc (grec. opeixafocov < opog — r XoXkoq — aramă) Metal mitic, „Substanţ mită oreihalkon, ce se scotea din pămî multe locuri din insulă [*Atlantida] şi care aur, avea cel mai mare preţ în acea vreme tre oameni" (Platon, Kritias, 114), utilizîi în placarea exterioară şi interioară a pa] şi *templelor atlante. Termenul se reînti în imnul homeric Către Aphrodite (II, Hesiod (Scutul, v. 122: 6peixaA,Koic; (pasn cnemidele de oricalc), la Plinius cel 1 (Istoria N aturălă, XXIV, 21), Yergilius (E XII, v. 87: Ipse dehihc auro squalentem a orichalcho „platoşa acoperită cu aur şi c calc alb"j Ş*a. Pînă în sec. V î.e.n., grecii î geau prin oreihalkon un rrietal preţios, strălucitor, a cărui compoziţie sau origii necunoscută, iar pe vremea lui *Platon lui Aristotel cuvîntul devenise o noţiui gendară; după sec. TU î.e.n., el desem mai multe tipuri de aliaje de cupru şi deşi poeţii (ca Vergilius) îl folosesc tot în ; mitic. Filologii elinişti moderni afirmă ci „Nu ştim ce reprezenta exact acest cuvînl tru poeţii epici, iar grecii epocii clasice nu nici ei, ca şi noi" (Paul Mazon). După int tarea unor’ istorici moderni şi metalurg ar fi fost un aliaj obţinut prin topirea, c bune vegetal, a aramei şi a minereului d< mia (poate zinc), adesea în adaos cu ai unde deducţia, incertă, că ar fi fost u de alamă; ipoteza însă nu se susţine prin ♦mitului.
     Origenes Unul dintre cei mai importe mai fecunzi scriitori din ^patristică, ap şi teolog al *creştinismului timpuriu (A dria, 183/5—252/3). Discipol al lui CI Alexandrinul, urmîhdu-1 pe profesorul s conducerea şcolii alexandrine Didaskaleia în 230, 3 poi hirotonisit preot la Cesareea 250, persecutat sub împăratul Decius, to pentru credinţa creştină, ulterior retrăgî] în Tyr, unde şi moare. O. a dus o vis ♦ascetism riguros (în spiritul predicii de pe a lui *Isus Christos şi a învăţăturii stoi trăind din cei 4 oboli cotidieni cîstigaţi din rea manuscriselor. Erudit de prim rang, al unei opere foarte vaste (după unii, 60 crări) care, „privită de aproape, este în gime un comentariu al Bibliei" (Jean Dan O. este fondatorul ^teologiei creştine, ere dogmaticii (—> dogmă), al criticii text< biblice, un mare pedagog creştin, un pre
•ORION
444
 al antropologiei religioase şi gînditorul care a pus bazele reale ale filosofiei creştinismului, fiind primul care a militat pentru concilierea între ştiinţă şi credinţa creştină. El vedea în creştinism o metodă de cunoaştere religioasă şi practică sau un principiu cognitiv, manifestat într-jm ciclu de fapte istorice revelate şi organizate de ♦Biserică în norme ale *credinţei, suficiente pentru ♦mîntuirea omului; ca atare, O. era convins că o cunoaştere certă şi integrală nu se poate sprijini decît pe ♦revelaţie. ♦Dumnezeu, în concepţia origeneană, este unitatea absolută care depăşeşte orice efort de cunoaştere şi de analiză, cu toate că teologul nu evită ierarhizarea Trinităţii (Dumnezeu-Tatăl îi e superior Fiului, care îi este superior ♦Sfîntului Duh), id^e care contrazice doctrina creştină oficială. O serie de teze ale lui O, au fost respinse de Biserică, iar fanaticii l-au considerat eretic, deşi el a fost nu numai un mistic creştin ataşat structural de Biserica sa, deşi a contribuit foarte mult la consolidarea acestei ♦religii pe atunci atacate şi prigonite, deşi a dobîndit un uriaş prestigiu intelectual şi religios în epoca sa, prin credinţa fermă şi viaţa exemplară, rare ca dimensiune chiar printre părinţii Bisericii. ♦Ereziile origeneene: teoria despre ♦apocatastază, pre-văzînd restabilirea finală a ordinii dintru început, chiar şi cu recuperarea ♦Diavolului, cu toate că acel aion (saeculum) origenean e o unitate incertă a duratei, şi nu *eonul definit de ♦gnostici ca o personificare plurală populînd *pleroma\ afirmarea preexistenţei ♦spiritelor, ca şi a preexistenţei sufletului uman în fiinţa lui Isus Christos; atribuirea de ♦viaţă şi raţiune autonomă aştrilor, ca şi credinţa în eternitatea materiei şi în pluralitatea lumilor create; ideea revenirii repetate a aceluiaşi suflet în viaţa terestră (sursa acestei idei fiind învăţătura gnosticismului oriental); înclinaţia exegetului de a interpreta excesiv, în sens alegoric, textul scriptural. Dar una dintre tezele fundamentale ale lui O. s-a convertit în strădania de a demonstra că „Dumnezeul Legii Vechi şi Dumnezeul Evangheliilor este unul singur şi acelaşi" (Despre principii, II, 4, II). Cea mai răspîndită scriere a lui O. — tratatul Peri arhon (Despre principii) a fost foarte controversată, însă este prima operă de dogmatică în teologia creştină şi cea dintîi încercare de sinteză a doctrinei, consacrindu-se tezei fundamentale despre mînţuire; lucrarea e cunoscută îndeosebi din traducerea lui Rufinus din Aquilea şi doar în parte din originalul grecesc. Principala operă apologetică este Kată Kel-sou (circulînd şi cu titlu latin: Contra Celsum —
 —  împotriva lui Celsus), scriere polemică apărută — din pură coincidenţă sau intenţionat — în 248, sub Filip Arabul, în timpul serbărilor aniversare ale unui mileniu de la fundarea Romei; Eusebius din Cesareea (în Adversus Hie-roclem, I) a afirmat printre primii că această amplă lucrare (în 8 cărţi) este cea mai completă operă creştină care a reuşit să dezarmeze integral cugetarea păgînă. Exortaţie la martiriu este o profesiune de credinţă şi, deopotrivă, o exal-
 tare a ei, o apărare a demnităţii confesionale, carte scrisă şi apărută în timpul persecuţiei şefilor eclesiastici creştini pe care a iniţiat-o împăratul roman Maximin Tracul. Philokalia e consacrată tezei după care lumea vizibilă a fost creată de Dumnezeu numai după căderea ♦îngerilor răzvrătiţi. O. a fost şi un editor filologic al *Bibliei.
§ Jean Danielou, Origene, Paris, 1948; M. Harl, Origene et la fonction rivelatrice du verbe incami, Paris, 1958; Origen, Scrieri alese, I—IV, studii introductive şi note de Pr. prof. Teodor Bodogae; trad. Pr. prof. T. Bodogae, Pr. prof. C. Galeriu ş.a., Bucureşti, 1978—1984.
    Orion Vînător gigant din *mitologia greacă, orbit de Oinopion pe a cărui fiică voise s-o violeze; sfătuit de *Hephaistos, la care se refugiase, îşi ia călăuză un copil şi mergînd spre Răsărit se vindecă; dar îndrăgostit apoi de zeiţa ♦Artemis, e ucis de ea (sau de *Apollon) şi transformat" în constelaţie.
    Orislia Oko Divinitate a cutremurelor şi agriculturii în ♦panteonul tribal yoruba (-+mitologiile populaţiilor africane), uneori confundată cu zeul ♦htonic *Odudua.
    Ormuzd ; Ormazdes Forma greacă a numelui zeului suprem al binelui, ♦Ahura-Mazda, din
*mitologia iraniană. ♦Platon şi Apuleius îl credeau însă pe O. tatăl lui Zoroastres (*Zara-thustra).
    Orpbeug (grec. ’Optpeuţ) Poet hieratic pre-homeric din *mitologia greacă, fiul *Muzei ♦Calli-ope şi al regelui trac Oiagros; iniţiat de Muze şi protejat de zeul * Apollon care îi dăruise propria sa liră, cîntînd, O. izbutea să mişte pietrele şi să îmblînzească fiarele; participînd la expediţia ♦Argonauţilor, salvează echipajul, potolind cu cîntecul furia valurilor sau depăşind arta * Sirenelor, la melodiile ispititoare ale cărora navigatorii nu mai erau atenţi. ♦Mitul lui
O.  este cu cîteva generaţii mai vechi decît generaţia homerică, iar tradiţia îl considera o realitate istorică, un mare poet prehomeric şi/sau ♦profetul ♦cultului absolut al lui ♦Dionysos şi, ca atare, întemeietorul unei ♦religii care s-a numit apoi *orfism. Tot tradiţia antică îi atribuise lui O, diferite opere teologice şi filosofice, dar şi aşa-numitele Tăbliţe Sacre care ar fi fost un tratat în versuri, consacrat descrierii şi vindecării bolilor trupului şi ale sufletului; mai mult, poetul Alkaios (sec. VI î.e.n.) scria: „Plin de sfidare, Orpheus călca voinţa Destinului, în-demnîndu-i pe oamenii născuţi pe pămînt să fugă de moarte". Opera atribuită lui 0. ar fi cuprins: Legendele Sacre în 24 de cînturi, o ♦teogonie diferită de cea tradiţională (♦Homer, ♦Hesiod), Gigantomahia, o epopee despre războiul între zeii olimpieni şi ♦giganţi, poemul Argonautica, Imnuri şi nişte tratate de ♦astrologie. Episodul biografic principal: dragostea absolută pentru soţia sa *Eurydike (o ♦Nimfă întîlnită în Tracia, după întoarcerea poetului din expediţia argonautică), după a cărei moarte,
O.  a coborît în ♦Infern spre a o readuce pe pămînt, fermeqîndu-i pe zeii infernali cu cîn-
445
 OSIRIS
tecul său şi înduplecîndu-i; dar restituirea soţiei e condiţionată, O. neavînd dreptul s-o privească pînă nu vor fi ajuns dincolo de tărîmul morţii; din bănuiala de a fi fost amăgit, el
 o  priveşte totuşi, iar ea se destramă ca o umbră, întorcîndu-se definitiv la *Hades. Pentru că respinge ofertele de dragoste ale *Mainadelor sau ale femeilor trace, e sfîşiat de ele, capul şi lira fiindu-i aruncate în fluviul Hebrus şi plutind pînă în ins. Lesbos, care devine astfel ♦simbolul poeziei lirice; retezat, capul pluteşte însă cîntînd şi devine un cap oracular autonom; iar lira au salvat-o Muzele, transformînd-o în constelaţie. Herodot şi Diodor din Sicilia considerau că O. s-a iniţiat în Egipt de unde a importat în Hellada * Misterele Orfice şi concepţia despre Infern (*Tartaros, ca pedeapsă postumă pentru cei răi, *Cîmpiile Elisee, ca răsplată pentru cei buni). Doctrina dezvoltată de presupuşii urmaşi ai lui O. propunea o *mitologie modificată faţă de cea oficială (orfism). Cu timpul, opiniile grecilor despre O. s-au împărţit, unii socotindu-1 teolog, legiuitor, poet, muzician, călător şi ostaş, deci o personalitate istorică, alţii un personaj născocit; astfel, Aristotel se pare că nu credea în existenţa istorică a personajului. Cicero a confirmat acest lucru: „Aristotel arată că nu a existat niciodată Orpheus şi nici aşa-zisul poem orfic; martorii tradiţiei spun că ar fi opera unui anume Kerkops, pythago-reul" (De natura deorum, 1,38,107) ; acest Kerkops ar fi trăit pe la începutul sec. V î.e.n. Analiza textologică a poemelor atribuite lui O. nu permite, în ciuda mitului, o datare mai timpurie decît sec. VI î.e.n. Unii, derivîndu-i numele din rădăcina orph (optpvri—beznă), deşi această etimologie e hazardată, consideră că la origine
 O. ar fi fost o divinitate a întunericului sau, dimpotrivă, un eliberator de sub stăpînirea întunericului (sau a ignoranţei) prin puterea cîri-tecului său, susţinătorii ipotezei referindu-se şi la celebrarea în timpul nopţii a Misterelor Orfice. Alţii afirmă că O. ar fi fost o zeitate *hto-nică sau că mitul orfic nu ar fi decît o imitaţie tîrzie a mitului *Osiris—* Attys—*Adonis; majoritatea mitologilor acceptă însă o origine tracică a mitului şi cultului orfic. O părere specială aparţine cîtorva cercetători (între care J. E. Harrison), potrivit cărora O. ar fi fost un reformator religios cretan care a introdus doctrina extazului, fără intoxicarea cu stupefiante practicată de traci. Privit de cercetătorii pragmatici (uneori cu instrumentele *euheme-rismului) ca *erou civilizator, care i-a învăţat pe oameni secretele agriculturii, ale vieţii sedentare, paşnice şi civilizate, ale medicinei, muzicii şi poeziei, restructurîndu-le sufletul, iar de filosofii moderni ai culturii, ca precursor al filosofiei şi mai ales ca simbol al forţei civilizaţiei şi culturii umane (care calmează fenomenele naturii, îmblînzeşte fiarele etc.), O. nu-şi pierde aura sublimă conferită de mit: interpretat in acelaşi plan cu *Prometheus, ca prieten al omenirii sau ca „erou spiritualizator" (Al. Tănase),
 O. se complexifică simbolic, mitul său — recon-solidat — divulgîndu-şi substanţa perenă. Fiind
 unul dintre cele mai bogate mituri greceşti, mitul lui O. tocmai de aceea a dat putinţa celor mai diferite „recitiri"; opusă interpretărilor romantice este opinia lui E. R. Dodds: „în ceea ce îl priveşte pe Orfeu, pot face unele presupuneri, cu riscul de a fi considerat panşa-manist. Patria lui este Tracia, unde el e adoratorul sau colaboratorul unui zeu pe care grecii l-au identificat cu Apollo. El reuneşte profesiunile de poet, magician, învăţător religios şi profet. întocmai ca în cazul unor şamani legendari din Siberia, la auzul muzicii lui vin să-l asculte păsările şi fiarele. Ca şi şamanii de pretutindeni, el face o călătorie în infern şi motivul său este unul foarte curent printre şamani, anume să recîştige un suflet răpit. în fine, eul său magic supravieţuieşte în forma unui cap cîntător şi continuă să facă profeţii mulţi ani după moarte în concluzie, putem spune că Orfeu este un personaj trac foarte asemănător cu Zalmoxis — un şaman mitic sau un prototip al şamanilor" (The Greeks and the Irrational, California Press, 1951; trad. rom. Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983, p. 173j.
§ E.W. Maass, Orpheus, 1895; W. K. C. Guthrie, Or-pheus and the Greeh Religion, London, 1935; I. M. Lin-forth, The Arts of Orpheus, Berkeley—Los Angeles, 1941; G. Quandt, Orphei Hymni, Berlin, 1941; R. Boh-me, Orpheus, der Sânger und seine Zeit, Muncii en, 1970
    Oruna Zeu al *soarelui în *miturile astrale ale triburilor nigeriene yoruba (-+ mitologiile pop ulaţiilor africane).
    Osiris (egipt. User; user — puternic, tare; Wennofer) Zeul cel mai popular din *mitologia egipteană, simbolizînd *moartea şi învierea periodică a naturii vegetale, ideea de renaştere permanentă, încolţirea grînelor, dar mai ales moartea ca trecere în altă lume, al cărei rege e O. (de aici şi principalul său epitet: Domnul Tăcerii), Ţara Morţii fiind situată sub orizontul occidental şi numindu-se *Duat. Iniţial, se pare, un zeu secundar al vegetaţiei, avînd ca obîrşie o veche divinitate pastorală siriacă (Anedjti), preluată de locuitorii din Delta Nilului în epoca predinastică; în Siria, acest *cult provenea dintr-un *fetiş al oraşului Djedu (un arbore, poate cedru). într-o epocă mai tîrzie, cultul lui O. se dezvoltă în oraşul egiptean Per-Usire (grec. Busiris), unde zeul e numit Usire (Tăria Ochilor, deşi cuvîntul are şi sens de „scaun" sau „tron"), apoi se consolidează rapid atributul său de zeu al fertilităţii, pentru ca sub dinastia a V-a (2563—2423 î.e.n., mai ales sub faraonul Ne-user-r6) să fie socotit zeul morţii (mai ales în Abydos). Popularitatea lui
O.  s-a datorat imaginii umane ce i se atribuia, mult mai apropiată de înţelegerea omenească decît a celorlalţi zei egipteni cu capete şi chiar trupuri de păsări şi animale, cu aerul distant de exotism şi existenţă secretă; după cele mai multe *mituri, aflat pe pămînt, O. a fost trădat şi ucis ca orice om, apoi readus la viaţă de fidelitatea şi răbdarea surorii şi soţiei sale *Isis, a cărei iubire conjugală ai învins moartea. Unele
OSIRIS
 446
texte egiptene îi acordau epitetul rar Unenne-fer (Fiinţa cea veşnic bună). Grecii, informaţi adesea din surse nesigure şi tîrzii, îl interpretau uneori ca *simbol divin al *soarelui (deşi simbolul astral al lui O. era constelaţia Orion şi uneori *Luna), alteori ca străvechi rege terestru zeificat. După *Plutarh (care care a compitat mai multe *legende populare egiptene, organi-zîndu-le coerent în eseul său teologic Despre Isis şi Osiris), devenind rege terestru, O. civilizează pe oameni ridicîndu-i din starea semia-nimalică anterioară, învăţîndu-i să folosească roadele pămîntului, instituind legi şi instruin-du-i să respecte pe zei, apoi străbătînd întreg pămîntul în aceleaşi scopuri de *erou civilizator. Diodor din Sicilia scrie de asemenea: „Osiris ar fi fost primul care i-a făcut pe oameni să se lepede de obiceiul de a se mînca între ei, după ce Isis le-a descoperit folosinţa griului şi a orzului, care mai înainte creşteau în Egipt pretutindeni fără a fi cultivate, amestecîndu-se printre celelalte plante. Osiris a născocit cultura fructelor şi, ca urmare a acestei binefaceri, deprinderea unei hrane noi şi plăcute i-a făcut pe oameni să-şi părăsească moravurile sălbatice de a se ucide între ei. [...] Osiris a mai descoperit şi viţa de vie“, ca şi vinificaţia, străbătînd apoi lumea spre a-şi răspîndi descoperirea (Biblioteca istorică, I, XIV, 1; XV, 8). Cultul lui O. este originar din Abydos. Cercetătorii mai noi (ca J. Gwyn Griffiths), consideră că O. este identificabil cu primul faraon din istoria egipteană care, murind, a fost îmbălsămat ; dar această interpretare a mitului reconstituirii de către Isis a trupului tăiat în bucăţi a lui O. are, la J. Gwyn Griffiths, un caracter vădit euhemerist (-* euhemerism), probabil sub influenţa istoricilor greci clasici (recunoscuţi pentru acest mod de analiză a divinităţilor). Anun-ţînd că a folosit surse sacerdotale egiptene, Diodor din Sicilia îi atribuie lui O. numeroase acte arhetipale: abolirea antropofagiei, cultivarea grîului, orzului şi viţei de vie împreună cu modificarea hranei omeneşti, întemeierea oraşului cu o sută de porţi Teba, iniţierea producerii armelor de *vînătoare şi uneltelor agricole. Dar Diodor din Sicilia, mai mult decît alţi autori antici, include în mit legende de provenienţă fie greacă, fie obscură, într-o mixtură care scapă de sub control (rudenia lui O. cu *Herakles, cei doi fii ai săi, *Anubis şi... Makedon, prezenţa lui *Triptolemos printre consilierii osiriaci, angajarea pentru petreceri a celor 9 *Muze şi, mai ales, expediţiile lui militare, urmate de întemeieri de oraşe în India, Tracia, Macedonia), aceasta datorită exceselor mitografice de ♦sincretism artificial, specific epocii hellenistice. Diodor explică el însuşi: „Există îndeobşte o mare neînţelegere în privinţa acestor zeităţi. Această zeiţă e numită de unii Isis, de alţii Demeter, de alţii Thesmophoros, de alţii Selene, de alţii Hera. [...] Lui Osiris unii îi spun Sara-pis, alţii Dionysos, alţii Pluton, alţii Ammon.
 I se mai spune şi Zeus. Mulţi consideră că ar fi chiar zeul Pan“ (Biblioteca istorică, I, XXV, 1—2) ; după informaţiile aceluiaşi istoric, O. ar
 fi guvernat Egiptul fie cu 10 000, fie cu 23 000 ani înainte de Alexandru Macedon. Miturile din acest tip de euhemerism se completează între ele: în opera sa civilizatoare, după unele variante, O. era ajutat de scribul său *Thot, venerat de egipteni ca important zeu sapienţial, care le-a comunicat oamenilor artele şi ştiinţele, dînd totodată nume tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Domnia lui O. a decurs sub semnul puterii de convingere şi nu al forţei de opresiune; pe lîngă agricultură, viticultură şi pomicultură, O, i-a învăţat pe oameni să-şi construiască oraşe spaţioase şi să extindă sistemul canalelor de irigaţie pe solurile riverane ale Nilului. în timp ce face o călătorie misionară în Etiopia, regatul e administrat de Isis cu ajutorul lui Thot, dar concomitent, *Seth, cu ajutorul reginei etiopice Aso şi al unui grup de 72 conspiratori, se decide să înlăture de pe tron pe O. în al 28-lea an de domnie. Plutarh spune că fratele lui O., *Typhon (Seth), invidios pe popularitatea aceluia, se asociază cu 72 complici şi, măsurînd în taină cu precizie lungimea trupului lui O., confecţionează un cufăr cu dimensiunile necesare, frumos ornamentat, iar la un ospăţ, unde mesenii sînt captivaţi de aspectul cufărului, Seth îl promite în dar celui ce va încăpea în el şi din toţi care-1 încearcă izbuteşte să intre numai O. venind ultimul, şi deci fiind închis, plumbuit şi aruncat în fluviu. Alte surse adaugă că e pescuit din *Nil, scos din cufăr şi readus la viaţă de Isis, care e ajutată de Thot, *Nephthys, *Anubis şi *Horus. Mitul egiptean principal spune că Isis şi Neph-thys au găsit cadavrul lui O. la Byblos şi l-au ascuns în Egipt, iar Seth, descoperindu-1,
 l-a dezmembrat în 14 bucăţi, împrăştiind mădularele în toată ţara; acestea sînt însă readunate de Isis (care între timp naşte de la soţul defunct pe Horus, ascunzînd copilul în Deltă), reconstituite, iar O. e înviat. Horus, ajuns adult, urmăreşte pe Seth, răzbunîndu-şi tatăl. Dar între timp, O. devine stăpînul regatului morţii, lăsîud lui Horus celălalt regat. în această formă, cultul osiriac se extinde în tot Egiptul, O. devenind zeii naţional, ca domn divin al morţii. în religia heliopolitană, O. era zeul vegetaţiei (fiul lui *Geb, căruia îi urmase la tron); teologii din Heliopolis l-au inclus în marea eneadă a zeilor supremi din grupul lui *Aton. în cinstea renaşterii zeului se organizau mari serbări populare şi *mistere reprezentate în *temple, în anotimpul în care apele inundaţiei anuale a Nilului începeau să se retragă. Se pare că mitul osiriac este o aglomerare de modele arhetipale, simbolurile care-1 simplifică pînă la sărăcire constituind straturi tîrzii. Fragmente complementare există încă, neînecate de naraţia generală; astfel, după un asemenea mit secundar, interpretat de Gas-ton Maspero, rezultă că O., ca figură total antropomorfă, fusese înalt de peste 5 metri. (-+ Attys, Adonis, Dumuzi, Tamuz)
 § Plutarque, Isis et Osiris (trad. franc. Mario Meunier), Paris, 1924; Th. Hopfner, Plutarch iiber Isis und Osiris, I — II, Praga, 1940—1941 ; J. Gwyn Griffitlis, Th* Origins of Osiris, Berlin, 1966
 447
OUL PRIMORDIAL
    Ossa (grec Oaaa); Phama Zeiţă din *mitologia greacă, personificînd faima (gura lumii, opinia publică), dar fiind şi crainică a lui *Zeus, şi distingîndu-se prin rapiditatea transmiterii mesajelor; (de ex., anunţarea lui *Telemahos despre tatăl său *Odysseus’; impulsul dat aheilor, sub zidurile Troiei, de a face un consiliu militar; difuzarea în Ithaka a veştii despre pieirea peţito^lor *Penelopei). (cf *Fama)
    Os tara (lat. Austra) Zeiţa dimineţii, în
*mitologia scandinavă şi * germanică, patronînd zorile şi strălucirea luminii matinale, reprezentată ca tînără fecioară de culoare purpurie, din alaiul zeiţei *Frigg. *Sărbătoarea de primăvară a O. s-a suprapus, în epoca creştină, primei dimineţi pascale.
    oul primordial *Mit cosmogonic (—* cosmogonie), foarte răspîndit în mai multe variante, clasificabile în două categorii: 1) oul originar (ab initio) ~ India Toate variantele se referă la naşterea universului dintr-un ou embrionar sau embrionul de aur *Hiranyagarb-hă: „Embrionul de aur a crescut dintru începuturi; născîndu-se, el a fost singurul stăpîn al lucrurilor" (Rigveda, X, 121); acest ou e considerat mai ales ca produs al lui *Brahmă: „a apărut dintru începutul [acelei] yuga, ca întîia cauză, un ou uriaş, sămînţă veşnică a tuturor fiinţelor, care se numeşte Mahâdivya" (Mahăbhărata, I Adiparva,, I, 28—30); forma cea mai conturată a mitului vedic: Brahma, „luînd hotărîrea în cugetul său de a face să purceadă făpturi felurite din propria-i substanţă, el a făcut întîi apele în care a lăsat un germen. Germenul a devenit un ou ca aurul strălucitor, la fel de strălucitor ca astrul cu mii de raze, iar din oul acesta s-a născut el însuşi, Brahmă, strămoşul tuturor fiinţelor" ( Manusamhită, I, 8—9). *Brahmanismul identifică o.p. cu * logosul: din gura lui *Puruşa apare un ou, din ou *cuvîntul şi din cuvînt *focul. ^ Iran După relatarea din
* Avesta, * Ahura-Mazda a făcut lumea ca pe un ou de pasăre, albuşul echivalînd cu *cerul, iar gălbenuşul cu *pămîntul (de unde şi datina din Iranul antic de a se ciocni primăvara, simbolic, ouă roşii — obicei reluat de creştini — şi de a păstra în *temple ouă simbolice de metal). ~ Tibet După un mit citat de A. Macdonald, din esenţa celor 5 *elemente primordiale a rezultat un ou gigantic, din gălbenuşul căruia au ieşit alte 18 ouă; cel din mijlocul lor, un ou de scoică, s-a despărţit de celelalte şi i-au crescut mădulare, apoi i s-au dezvoltat cele 5 simţuri, pînă cînd fostul ou a devenit un flăcău de o frumuseţe atît de neobişnuită, încît părea că împlineşte un legămînt (yid la smon); a do-bîndit numele Ye-smon şi a devenit rege, iar soţia sa, regina Tchulchag, l-a născut pe Dbarig Idan, un fiu în stare să se transforme în orice,
prin *magie. ~ China *Omul (cosmic) primordial, *Pangu, dormind 18 milenii într-un ou, sparge cu un ciocan găoacea, iese afară şi provoacă astfel naşterea spontană a universului. ^ Fenicia După *Sanchoniaton, din unirea *aerului cu *haosul se naşte *Mot — o formă ovoidală care produce toate seminţele necesare creaţiei lumii ^ Grecia în cosmogonia orfică, zeul" hermafrodit *Phanes se naşte din oul cosmic iniţial, creînd apoi reperele universului. ~ Finlanda După *Kalevala, zeiţa acvatică ♦Ilmatar adăposteşte pe genunchiul său ieşit din marea primordială (—> apa) o raţă sălbatică, depunînd 6 ouă de aur şi unul de fier, care se rostogolesc în abisul mării; din ouăle raţei iau apoi naştere cerul, glia, soarele, luna stelele şi norii; după o variantă mai veche din Kalevala, un vultur, găsindu-şi ouăle sparte în cuib, creează din ele universul. Australia La început era beznă pe pămînt, pînă cînd cocostîrcul Broata, găsind undeva un^ ou de kasuari, l-a aruncat în cerul confuz; spărgîndu-se, oul a lăsat să iasă din el soarele. ^ Hawaii Pămîntul s-a format dintr-un ou de pasăre marină. ^ Indonezia După un jrait destul de răspîndit, în apele primordiale înotau 2 spirite cu aspect de păsări: Ara şi Iraq, care au pescuit din apă 2 ouă, Ara făcînd dintr-un ou cerul, iar Iraq, din celălalt, pămîntul. ^ Un mit cu ecouri din cosmogonia japoneză, probabil însă mai vechi, al populaţiei niaseze (ins. Nias, arhip. indonezian) narează cum zeul primordial *Luo Zakho, născut dintr-un ou, devine purtătorul soarelui (ochiul drept) şi al lunii (ochiul stîng), iar din restul oului se formează de la sine universul. ^ Africa Triburile din nord-vest cred că lumea a luat fiinţă dintr-o stea ca un ou, în care dormea un şarpe, ucis’apoi de un zeu *demiurg. 2) Oul, confecţionat (ad-hoc)' ~ Egipt Intr-o variantă colaterală a cos-mogoniei egiptene, zeul olar *Hnum scuipă un ou universal, din care apoi iese zeul *Ptah, creînd cerul şi pămîntul; în prealabil, oul fusese modelat pe roata olarului, pînă cînd a rezultat din el universul încă nediferenţiat. ~ Africa Dogonii sudanezi consideră că zeul *Amma imprimă iniţial *haosului (adică apei primordiale încremenite) o mişcare de rotaţie accelerată din care se formează un ou; scindat, oul naşte din ambele jumătăţi două fiinţe universale care se urmăresc neîncetat, constituind universul viu şi asigurîndu-i un echilibru prin mişcarea lor perpetuă. ^ America precolumbiană Variantele unor mituri andine, păstrate mai ales la tribul chibcha (Peru), se referă la
 o *antropogonie prin o.p., zeul *Viracocha depunînd 5 ouă din care apar primele fiinţe umane (sau *strămoşii divini). ^ Mituri folclorice europene în *credinţele populare ale slavilor
ovidius
 448
 orientali şi sudici, de asemenea în *mitologia românească, există o variantă cosmogonică, în care pămîntul e confecţionai de *Dumnezeu, în colaborare cu *Diavolul, din „sămînţă de pămînt“, extrasă de pe fundul mării primordiale, după care acesta începe să crească cu o viteză deosebit de accelerată. Multe din miturile cosmogonice legate de o.p. au dus la concepţia cosmologică a alchimiştilor medievali, pentru oare oul filosof al era *simbolul universului.
                                                            Ovidius (Publius Ovidius Naso) Poet latin (43 î.e.n.—17/18 e.n.), unul dintre cei mai
interesanţi şi mai bine informaţi mitografi ai epocii romane, din a cărui operă mitologul reţine îndeosebi Metamorfozele şi Fastele.
    Oyal Pasăre oraculara ► oracole) din miturile escatologice maya (-* mitologiile civili-zaţiilor precolumbiene). Conform unui *mit din *Cartea lui Chilam Balam, „pasărea vestitoare Oyal“ se aşează la orizontul occidental al pămîntului, distrus de cataclismul cosmic, în clipa fatală cînd se ridică stîlpul ceresc şi îşi ia zborul ultima din cele 5 păsări simbolice *Imix Che (cea verde).
p
    Pachacamac (Susţinătorul Lumii) Zeul creator al universului în *panteonul populaţiei preincase chimu (Peru), în epoca incasă identificat cu *Viracocha (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). După relatările lui Garcilaso de la Vega, P. avea un magnific *templu în Peru şi era venerat ca Zeul-soare; de *sărbători,
i se aduceau *sacrificii omeneşti. în alte surse, figurează ca zeu al *pămîntului (se pare nu *htonic, ci numai ocrotitor celest). Incaşii, ra-portîndu-1 la spaţiile cereşti, îl invocau astfel în *rugăciuni (aşa cum informează Fray Gero-nimo Or6): „Unde eşti? în cerurile cele mai de sus, în nori, în ceţuri groase sau în abis?“
    Paţupati (Domnul Animalelor, Regele Fiarelor, Stăpinul Vitelor) Epitet acordat, în Mitologia vedică şi ^post-vedică, mai multor zei de prim rang, dar mai ales lui *Qivă.
    Paian; Paieon Divinitate arhaică în Mitologia greacă, personificînd vindecarea; la *Homer (Iliada, V, v. 401, 899 J, este şi medicul *zeilor olimpieni; ulterior, devine epitet al zeilor *Apol-lon şi *Asklepios, care au învăţat arta tămăduirii bolilor de la P. Era considerat şi patronul plantelor medicinale; un text, atribuit lui *Hesiod, îl numeşte „cunoscătorul tuturor leacu-rilor“. După identificarea lui P. cu Apollon (în ipostaza acestuia de Apollo medicus), vechile imnuri rituale (numele vechiului zeu devenind un subst. comun), numite paiane, sînt consacrate lui Apollon. Dar de fapt numele zeului şi al imnului (rcaiav) poate fi tradus alegoric ca „vindecător prin atingere magică‘\ deci taumaturg (—* taumaturgie). Cu timpul însă înţelesul de tămăduitor e înlocuit definitiv cu acela de imn (la *Pindar se întîlneşte refrenul invocator' Ifj, îrj Ilai&v), de fapt mult mai vechi ca invocaţie ceremonială; interjecţia ie din sintagma sacră poate fi comparată cu particula sanscrită *om. Paianele erau cîntece magice invocînd pe Apollon ca zeu vindecător sau nimicitor. Uneori, P. este amintit ca personificare a stihiei războiului; dar mai des era venerat ca zeu salvator.
    Palaimon Muritorul Melikertes, născut de *Ino, ajuns, după moartea sa foarte timpurie, un zeu marin, în Mitologia greacă, purtînd noul nume; mama sa, Ino, îl ucide într-o clipă de demenţă provocată din răzbunare de zeiţa *Hera, dar revenindu-şi se aruncă în mare cu cadavrul copilului în braţe.
    Palatua Zeiţă din Mitologia romană, venerată ca protectoare a Palatinului, colina principală din Roma, pe care se afla palatul imperial (Palatina domus), dar şi un *templu al lui *Apollon Palatinas, precum şi o mare bibliotecă fundată de împăratul Augustus.
     Palenque Localitate din America Centrală (sud-estul pen. Yucatan), important centru de odinioară al civilizaţiei maya, adăpostind, dincolo de zona periferică, un *templu piramidal în trepte, clădit în sec. VI. Elementul mitologic principal al *piramidei: într-o cameră mortuară, pe un mormînt unde o variantă a unei *legende locale sugerează că ar fi fost înmormîntat zeul
* Kukulkan (sau *Quetzalcbatl), este o lespede funerară cu schema, în secţiune longitudinală, a unui obiect pe care linii l-au interpretat a fi un car zburător, considerat de mai mulţi cercetători, care au abandonat vechea interpretare impresionistă a *simbolului crucii de porumb (—> cruce), drept o *mitogramă memo-rială a unui vehicul aerian sau spaţial autopropulsat. Ipoteza e discutabilă. Lespedea a fost descoperită în 1953 de arheologul mexican Alberto Ruz Lhuillier; arheologul Pierre Honore a socotit primul că ea ar acoperi mormîntul lui Kukulkan. Cercetătorul japonez Yesuko Matsimura, după numeroase confruntări ale basoreliefului tombal cu alte vestigii iconografice de epocă şi cu structura navelor spaţiale de azi, a emis ipoteza că desenul de la P. ar reprezenta schema simplificată (însă fără evitarea nici unui detaliu obligator) a unui aparat de zbor cu reacţie: în mijlocul presupusului aparat, într-un fel de compartiment etanşat, şade, cu trupul încordat şi cu atenţia absorbită de un soi de instrumente de bord, un tipic bărbat maya, ţinîndu-şi mîinile pe nişte vergele similare cu’ manşele; în faţa carului zburător de formă vag conică este reprezentat ceva părînd o antenă, iar în alte compartimente, cîteva orificii şi un semicerc dinţat, părînd să corespundă, după poziţie şi aspect, unui turbo-compresor; peretele din faţa bărbatului e plin de schemele unor cadrane, străine ca şi toate celelalte elemente pictografiei epocii; în spatele său, simboluri ce ar putea sugera ţevi şi aparate în distribuţie logică; în coada carului, un sistem de imagini părînd duze, continuat de forme grafice suficient de ambigue ca să pară foi de porumb sau fascicole de văpăi. (De altfel, crucea de porumb, frecventă în iconografia maya, era considerată un *simbol sacru al *vieţii, al energiei vitale.) După unii specialişti în Mitologiile civilizaţiilor precolumbiene, omul din imaginea crucii de porumb sau a carului zburător ar fi *Yum Kaax, zeul maya al porumbului recoltat, dar asemănarea e discutabilă, întrucît figura de pe piatra tombală e stereotipă, nu arhetipală, Yum Kaax reprezentînd de fapt idealul frumuseţii virile în estetica maya. Raportînd imaginea palenqueană la *mitul pregătirilor de plecare şi al părăsirii pămîntului de către Quetzalcoatl,
PALEOASTRONAUTICĂ
 450
am putea găsi sugestii de interpretare parţială a originii acestui dublu mit petroglif de la Palenque. (—► car ceresc)
    paleoastronautică Titulatură convenţională a unei ramuri noi, încă neacceptate unanim în ♦mitologie, care se ocupă cu cercetarea unei categorii speciale de ♦mituri, mitografii, trad+ţii folclorice şi monumente arhaice stranii, în vederea resistematizării întregului material mitologic vorbind despre circulaţia ♦zeilor şi oamenilor între planete (ruta mitică cer-pămînt) cu vehicule considerate magice, însă de aspect paramecanic (—*zborul spaţial), mai exact, ocupîndu-se de restabilirea adevărului protoistorie asupra unor contacte ipotetice între unele civilizaţii, fie de presupusă origine cosmică (cerească), fie apărute instantaneu în împrejurări insolite din medii vecine, şi populaţiile primitive care au înregistrat acest tip de evenimente în memoria colectivă şi l-au inclus apoi în numeroase mituri şi tradiţii (sub raport semantic, există o confuzie între disciplină şi obiect); p. a dobîndit, de la mijlocul sec. XX, numeroşi adepţi, operînd însă cu mijloace adesea empirice asupra unor izvoare necontrolate; dar p. nu exclude şi cercetări riguroase ca metodă şi ca selecţie a izvoarelor; asemenea cercetări, în primă instanţă de mitologie comparată, se fac totuşi în mai multe ţări. Deşi raporturile cer-pămînt nu lipsesc din nici o zonă mitologică, nu se pot încadra decît anumite mituri fragmentare în noţiunea de p., întrucît zborurile icarice (—*■ Icar) sînt simple simbolizări ale aspiraţiei umane de a imita păsările, şi numai circulaţia spaţială în tipul mitic de *car ceresc îngăduie o cercetare din acest punct de vedere. Mitul paleoastronautic cuprinde în sfera sa: a) vizitele zeilor sau ale altor persoane astrale ori cereşti (atmosferice) pe pămînt (fie zei supremi: ♦R6, ♦Yahweh, ♦Ahura-Mazda, sau principali: *Huangdi, ♦Ishtar, *Quetzalcoatl, fie ♦îngeri: grupul expediţionar al prinţului ceresc *Semyaza, cei doi crainici care anunţă pieirea ♦Sodomei, curierii divini din categoria zeului * Hermes, fie ♦eroi civilizatori: *Prometheus, ♦Viracocha, în anume ipostază, *Osiris, unii venind din mare, ca şi cum ar fi amerizat: *Oannes; b) călătoriile în cer ale unor pămînteni, deveniţi pasageri ai zeilor (fie *profeţi: ♦Etana, ♦Iezechiel, *Enoh, ♦Isaia, fie eroii basmelor de structură mitologică, fie magicieni: *Medeia, fie semidivinităţi enigmatice: ♦Râma, ♦Phae-thon); c) profesioniştii conducători de care cereşti (vizitiul ♦Mâtali, ♦Abaris, ş.a.). Prin extinderea noţiunii, mitul paleoastronautic a ajuns să înglobeze toate fenomenele şi evenimentele narate de mitologia memorială, în primul rînd pe acelea legate de vizitele zeilor pe pămînt, de activitatea lor pe această planetă, de misiunile descifrabile sau obscure, ca şi de rolul lor de eroi civilizatori sau de zei mesianici în civilizarea unor populaţii primitive (deşi nu toţi aceştia vin din cer: ♦Tages apare de sub pămînt, iar Oannes iese din mare, ♦Demeter nu se deosebeşte de ceilalţi olimpieni, *Yao pare localnic). Unii încearcă, pe baza miturilor
susceptibile de această interpretare, să stabilească şi frecvenţa apariţiei acestor vizite paleoastronautice, însă întreprinderea e hazardată din punct de vedere mitologic, întrucît s-ar putea, acceptînd ipoteza, ca ♦arhetipul să fi fost unul singur (sau un singur grup arhetipal), multiplicat în diverse aspecte, nume şi ipostaze atributive după varietatea de specific a zonelor mitologice şi după intensitatea ori slăbirea ecoului faţă de epicentrul mitului (sau miturilor) de formaţie iniţială. Filosoful român Dimitrie Drăgkicescu este întîiul care a emis, încă din primele decenii ale sec. XX, o ipoteză de acest gen; confruntînd mai ales mitul izgonirii din ♦Eden cu ideea pluralităţii lumilor locuite în univers şi cu datele antropologice evoluţioniste, el deduce perfecţionarea omului pe altă planetă şi descinderea sa pe pămînt în momentul apariţiei craniului de la Piltdown; părerea şi-o sprijină pe răspîndirea în toate ♦religiile a ♦credinţei că „oamenii descind din zei". Povestirea biblică a Genezei nu ar face „decît să istorisească ce li s-a întîmplat oamenilor pe aceste meleaguri. Adam, alungat din Paradis de Iehovah, viaţa lui în Paradis şi viaţa pe pămînt după izgonire ne dau rezumatul exact în imagini a ceea ce a fost experienţa oamenilor obligaţi să-şi părăsească planeta de origine şi să eşueze pe pămîntul nostru. Dogma căderii exprimă foarte exact căderea oamenilor pe pămînt. Cuvîntul spune aceasta cu exactitate." în orice zonă temporal-teritorială a unei societăţi primitive s-ar produce evenimentul generator al mitului paleoastronautic, consecinţa întîlnirii cu grupul străin, sosit de pe un teritoriu ignorat (regiunile necunoscute ale pămîntului sau ale oceanului, eventual chiar spaţiul astral), este una singură pentru martor: el acceptă drept unică sursă a evenimentului cerul (excepţiile vizînd subpămîntul ori marea sînt rare) şi’, convins că asistă la o ♦teofanie, intră într-o stare religioasă (în acest sens, tipologia atitudinii martorului este exprimată definitoriu la Iezechiel, Enoh ş.a. prin mărturisirea „şi am căzut cu faţa la pămînt"). Starea e similară celei produse în conştiinţa presupuşilor martori — şi implicit producători ai mitului ♦ farfuriilor zburătoare: indiferent de epocă şi cultură, întîlnirea (sau aparenţa întîlnirii) produce tulburări psihice pentru că năruie toate reperele cu care generaţiile precedente s-au deprins. Observaţia unui om de ştiinţă, J. Allen Hynek (The UFO Experience. A Scien-tific Inquiry, Chicago, 1972 referitoare la „martorii" evenimentului O.Z.N., e aplicabilă şi în examinarea atitudinii psihice a „martorilor" evenimentului paleoastronautic; Hynek declară a fi avut mereu sentimentul că vorbeşte cu inşi care descriu „o întîmplare absolut reală", care a fost „o experienţă deosebită, intensă şi deloc asemănătoare unui vis, o întîmplare pentru care observatorul era de obicei total nepregătit
 —  ceva repede recunoscut ca fiind mai presus de înţelegerea lui". Dar această stare parare-ligioasă a omului mediu modern se regăseşte aidoma în cele mai multe descrieri mitografice,
 451
PANDORA
 puse în seama unor martori ai străvechilor teofanii (în plan mult mai larg decît ceea ce numim, limitativ, mit paleoastronautic).
 § D. Draghicesco, Reflexions sur Vorigine et la destinde de Vhomme — une nouvelle hypothese sur Vorigine de l’humanite vue dans la lumikre de notre science et de no-tre technique (în Revista de Fiîosofie, nr. 2, Bucureşti, 1938, p. 124—147); Louis Pauwels et Jacques Bergier Le Matin des Magiciensy Paris, 1960; Mateste Agrest, Les cosmonautes de VantiquiU (în Les enigmes se dissipent,
 I,   Moscou, [1965]); Serge Hutin, Les civilisations in-connues. Mythes ou răalitts, Paris, 1962; Victor Kern-bach, Enigmele miturilor astrale, Bucureşti, 1970; ed.
 II,  1973 ; AJieKcaHflp rop6oBCKHM, 3aaadtai dpeeneuuieu ucmopuu, MocKBa, 1971; Alexandru Mironov, Enigmatic pămîntul, Craiova, 1977
     Pales Zeiţă pastorală, în *mitologia romană, ocrotitoarea turmelor şi ciobanilor (are şi o variantă, rar pomenită, masculină, cu acelaşi nume, incertitudinea sexului provenind probabil din confuzia ce se făcea între zeul Pales şi zeul *Pan). P. fusese venerată în Latium cu mult înainte de întemeierea Romei, ca protectoare mai ales a păşunilor şi stînilor. Mai tîrziu, *cultul ei e asociat cu al zeiţelor *Vesta şi *Anna Perenna. Festivităţile în onoarea ei se celebrau primăvara, la sfîrşitul lui aprilie: Parilia sau Palilia (de unde provine zeitatea Ilie-Palie, variantă pentru *Sîntilie din *mitologia românească); atunci, în cadrul unor serbări cîmpeneşti, animalele erau trecute printr-un foc de paie, ca *simbol al purificării, şi peste acelaşi foc săreau ciobanii tineri (—► focul). De la o vreme sărbătorită la 21 aprilie, Parilia coincidea cu ziua aniversară a fundării Romei. Focul purificator se numea flamma Palilis. Exista (probabil datorită coincidenţei celor două *sărbători, ca şi datorită tradiţiei care atribuia lui *Romulus instituirea Pariliilor) şi obiceiul organizării unei cavalcade a tinerilor romani din ordinul cavalerilor; această cavalcadă era numită Luduş Troiae (Jocurile Troiene), amintind simbolic originea troiană a întemeietorului Romei: *Aeneas.
     Pan (grec. n&v;7rctv — tot, deplin) Zeu pastoral, în *mitologia greacă, rezident în Ar-cadia (de unde se pare că îi provine şi *cultul), protejînd turmele şi ciobanii. Născut de Dryope de la zeul * Hermes, P. era înfăţişat ca un monstru jovial şi simpatic, chiar dacă straniu: cap comic omenesc, cu nasul cîrn, cu expresie libidinoasă, cu coarne şi barbă de *ţap, trup uman acoperit cu păr des, coadă şi picioare de ţap, cu copite. Mai tîrziu, ocrotirea sa se extinde şi asupra vînătorilor şi crescătorilor de *albine. Făcînd parte din cortegiul obişnuit al zeului *DionysQs>_ era socotit un zeu afemeiat, locuind cu predilecţie în *păduri, unde putea să pîndească ♦Nimfele. După unele variante, era inventatorul naiului (syrinx). Mai ales ca zeu al pădurilor, se credea că P. inoculează uneori, în oameni şi animale, o frică molipsitoare şi nedesluşită, întrucîtva patologică, pe care azi o numim panică. *Orficii îl consideră sufletul universal.
 Unii cercetători l-au apropiat pe P. de zeul vedic al turmelor, *Puşan. Romanii l-au asimilat, numindu-1 *Faunus. (cf. *Lupercus, *Inuus)
 § R. Herbig, Pan, der griechische Bocksgott, Frankfurt, 1949
    Panakeia Zeiţă din *mitologia greacă, patronînd însănătoşirea după boală; fiica zeului me-dicinei *Asklepios şi sora zeiţei *Hygieia; de la numele ei a derivat termenul modern panaceu.
    Panda Cela (lat. pândo — deschid, celo — ascund) Zeiţă arhaică din *mitologia romană, cu atribute * incerte (după unele presupuneri, ocrotitoarea oamenilor fără căpătîi), citată de Marcus Terentius *Varro. Se ştie sigur numai că i se consacrase un *templu la Roma, lîngă aşa-numita Porta Pandana; acest locaş, deschis fără întrerupere, slujea drept azil.
    Panda va Cinci fraţi, eroi principali în *Ma-hăbhărata: *Yudhişţhira, *Bhîma * Arjuna, Na-kula, Sahadeva, născuţi de cele două soţii ale regelui *Pându, Kuntl şi Mădri, nu însă de la soţul lor,*ci de la zei diferiţi, primii 3 de la *Dhârma, *Văyu şi * Indra, ultimii doi, de la fraţii Agvinau (-*Agvin) ; nu a fost totuşi vorba de uniri adulterine, deoarece ambele soţii îşi iubeau şi respectau soţul care, în virtutea unui *blestem matern, nu putea să aibă copii, trebuind să moară la prima îmbrăţişare erotică, ceea ce s-a şi întîmplat. Călăuziţi în toate actele vieţii de fratele cel mai mare (Yudhişţhira), care este şi rege, ei sînt urmăriţi însă de diverse neşanse şi duşmănii, deşi duc o existenţă familială echilibrată (au o singură soţie, comună: Drau-padl); astfel, cînd Yudhişţhira îşi pierde la zaruri regatul, pe fraţii săi, pe soţia lor, iar ea este jignită de Duh^ăsana (un coborîtor din neamul *Kaurava), nesăbuitul e ucis de Bhîma, dar toţi fraţii pleacă, din prudenţă, în exil. Cînd Duryodhana, vrăjmaşul lor, pune la cale incendierea casei în care locuiau fraţii P., la îndemnul lui Yudhişţhira, ei sapă din timp un tunel în pămînt, de unde se strecoară nevătămaţi. După războiul lor cu neamul Kaurava, pe care nu-1 putuseră evita, după ce Yudhişţhira, ca rege în Hastinăpura, săvîrşeşte *ritualul de cucerire *agvamedha, devenind stăpînul „întregului pămînt“, renunţă la viaţa lumească şi pleacă, împreună cu fraţii şi cu Draupadî, în Himalaya; pe drum, toţi ceilalţi mor, iar Yudhişţhira nimereşte în împărăţia lui Indra, printre rudele sale defuncte.
    Pandora (Atotdătătoarea\ etim. incertă: grec. rcdvxGov 8c5pov — darul tuturor) Femeia primordială a lumii (-+omul primordial) creată, din porunca lui *Zeus, de *Hephaistos şi *Athena, Zeus vrînd să-l ironizeze pe *Prometheus, după furtul *focului, dîndu-i-o de nevastă; deşi femeie fermecătoare, e respinsă de implacabilul *Titan şi izbuteşte să-l seducă pe fratele acestuia, *Epimetheus, care se însoară cu ea. P, capătă de la zei, ca dar de nuntă, vestita cutie a Pandorei, în care erau închise (darul fiind o zeflemea divină) toate relele firii omeneşti. Deschizînd nerăbdător misterioasa cutie, Epimetheus umple
PANDU
452
 lumea cu toate cusururile. în altă variantă, cutia conţinea toate sentimentele şi deprinderile bune care, eliberate, s-au întors în *01imp, rămînînd pe fundul cutiei, pentru oameni, numai speranţa. Versiunea lui ♦Hesiod e întru-cîtva diferită: nu rezultă că P. a fost prima femeie din lume, ci un simbol al eternului feminin şi în acelaşi timp alegoria răzbunării lui Zeus pentru răpirea focului; aici, cutia e deschisă chiar de P., conform unei fatalităţi, şi ea eliberează relele împrăştiate printre oameni ca represalii ale lui Zeus împotriva beneficiarilor operei lui Prometheus; iar acesta o respinge pe fermecătoarea femeie numai din mîndria de a nu primi nimic de la Zeus, care, „în locul focului, a zămislit un rău destinat oamenilor; din voinţa Kronidului, vestitul Faur a frămîntat din ţărînă o fiinţă aidoma unei fecioare preacurate" (Theogorlia, v. 570—573), iar alţi zei o perfecţionează: Hephaistos îi dă glas omenesc, ♦Aphrodite frumuseţe, patimă, putere de seducţie, Athena o îmbracă în alb dăruindu-i cingătoarea sa şi punîndu-i pe frunte o diademă lucrată tot de Hephaistos, iar ♦Hermes o iniţiază în arta linguşirii, după care Zeus îi înmî-nează perfida cutie (rcuGog). Cutia Pandorei este
 o formă hesiodică a ♦mitului, deschiderea cutiei fiind egală cu punerea în libertate, adică activarea relelor care anterior nu fuseseră decît valori negative potenţiale; la ♦Homer (Iliada, XXIV, v. 527—533) figurează două vase înfipte lîngă pragul palatului olimpian al lui Zeus — în unul fiind durerile (răul), în altul norocul (binele) — din care orice om îşi primeşte porţia, uneori în amestec; prin pythos, Hesiod simbolizează de fapt (într-o atitudine tratată de criticii moderni ca misoginism) nerăbdarea femeii artificiale P. de a deschide cutia ispitelor nefaste sau de a difuza în lume relele ispititoare, în timp ce speranţa rămîne reţinută în captivitate (Muncişi zile, v. 42 şi urm., în special 94—99). Tot Hesiod consideră că P. este etalonul ispitelor artificiale femeieşti: „Şi în sînul ei, Crainicul, omorîtorul lui Argos, zămisleşte minciuni, vorbe amăgitoare şi o inimă vicleană" (op. cit., v. 77—78). Dar după alte interpretări (P. Gardner ş.a.), P. nu ar fi decît o altă formă a zeiţei ♦pămîntului, *Gaia), care oferă omului daruri contradictorii şi ispititoare, sub forma produselor obţinute cu trudă şi mai ales cu perpetuă speranţă. De fapt însă P. — ca produs al zeilor — nu este om, ci homuncul; nucleul originar al mitului, greu de regăsit, trebuie să fi avut ca sursă ♦credinţele arhaice în puterile vrăjitoreşti ; dar vechiul ♦simbol de ♦magie, aparent neagră, s-a transformat mai tîrziu într-o alegorie a seducţiei magice feminine; şi chiar această alegorie a absorbit influenţa unor concepţii misogine.
    Păndu (sanscr. păndu — palid) Rege mitic domnind în India (—* mitologie vedică), fiu al ascetului ♦Vyăsa, născut de Ambalika, şi tatăl celor 5 eroi principali din ♦Mahabharata: ♦Yudhişţhira, ♦Bhlma, ♦Arjuna, Nakula, Saha-deva (-*■ Pandava) care, din cauza cruzimii şi făţărniciei vărului lor Duryodhana, au rămas
 fără regat, siliţi să rătăcească 12 ani prin ♦păduri. Numele său (Palidul) e datorat faptului că Ambalika s-a făcut palidă atunci cînd a zărit chipul hidos al lui Vyăsa, care se apropia de patul ei.
    Paneyangan Zeu, în ♦credinţele tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine)/adorat ca protector al meseriei alămarilor, dar şi ca stăpîn ocrotitor al roiurilor de ♦albine care-şi adună polenul din pomii înfloriţi.
    Pangu ♦Omul primordial cosmic în ♦mitologia chineză, născut din ♦haosul dintru început, un haos reprezentat ca un ou gigantic. Cele mai multe mituri îl descriu ca ♦dragon cu trup de şarpe, care, dormind 18 milenii în ♦oul primordial al haosului precosmogonic, s-a trezit brusc şi a izbit cu un ciocan uriaş întunericul din faţa lui, a spart găoacea, astfel încît tot ce era uşor şi pur s-a ridicat constituind ♦cerul, iat tot ce era greu şi impur a coborît, devenind ♦pămînt. Aici se regăseşte şi raportul dintre cele două principii iniţiale: principiul feminin impur, *yin, şi principiul masculin pur, *yang. Actul cosmogonic spontan e povestit mai comprehensiv într-un fragment dintr-o scriere, în mare parte pierdută, din sec. III: „Monarhul Pangu are cap de dragon şi trup de şarpe; cînd inspiră aer, stîrneşte vînt şi ploaie, cînd expiră, aţîţă tunete şi fulgere. Cînd deschide ochii se face ziuă, cînd îi închide se face noapte. [...]. Cerul şi pămîntul se aflau într-o stare de haos, ca în conţinutul oului de găină, iar atunci s-a născut Pangu. După 18 000 de ani a început să ia fiinţă universul; principiul pur yang a zămislit cerul, principiul tulbure yin a zămislit pămîntul. Pangu era la mijloc şi îşi schimba înfăţişarea de 9 ori pe zi. în cer, el a ajuns spirit, iar pe pămînt s-a făcut sfînt. De fiecare dată cerul se înălţa cu un zhan tot mai sus, aşa încît şi Pangu însuşi creştea în fiecare zi cu cîte un zhan. Astfel a durat totul 18 000 de ani, pînă cînd cerul s-a înălţat foarte sus, pînă cînd pămîntul s-a lăsat foarte jos, iar Pangu s-a întins ajungînd la dimensiuni colosale. De aceea pămîntul este depărtat de cer cu 90 000 li." Mitul conţine şi o variantă antropogonică: „Insectele care trăiau pe trupul lui Pangu s-au prefăcut, sub acţiunea vîntului, în oameni" (Sui Zhen, Wu yun li niang zi). în multe reprezentări iconografice vechi P. ţine în mîini discul bicolor simbolizînd, îngemănate, principiile yin şi yang. ♦Daoismul din etapele sale tîrzii l-a venerat pe P. ca zeitate făcînd parte dintr-o triadă care includea pe ♦Huangdi şi pe ♦Lao Zi.
    Panicke; Ponyke; Paniks Divinitatea (sau numai personificarea) ♦focului, în mitologia prusică (-* mitologie baltică); mai cert pare să fi fost o divinitate patronală a focului vetrei casnice şi a focului tînăr (sau nou), obţinut în cadrul unui ♦ritual specific; acest foc se numea focul sfînt, de aceea funcţionau anumite ♦tabuuri în legătură cu el, care au o rezonanţă arhaică indoeuropeană, de tipul ♦cultului ignic din Iran. Dar P. avea două ipostaze: masculină şi feminină. După mărturia cronicarului polon
 453
 PAFI
 Jan Dlugosz (1415—1480), exista la Vilnius (Wilno) un *sacerdot cu atribuţii ignice precise, Zincz (sau Znicz), care veghea să nu se stingă focul sacru şi în acelaşi timp ghicea viitorul (-* divinaţie) după mişcarea flăcărilor oraculare (—> oracole).
    panteism Concepţie filosofică (sistematizată în 1705 de J. Tolarid, dar de esenţă mult mai veche, cu manifestări rudimentare chiar în ♦miturile şi *credinţele religioase timpurii) care identifică *zeii sau pe *Dumnezeu cu natura. Anumite forme de p. antic se desluşesc în concepţiile unor *religii asiatice, mai ales în *brah-manism, *hinduism, *daoism şi în doctrina *Ve-danta, dar într-o destul de mare măsură şi în gîndirea unor filosofi greci (Thales din Milet, Anaximandros, Anaximenes); totuşi, în aceste forme antice, întrucît nu exista noţiunea de Dumnezeu în sensul unui spirit universal unic, tipul panteistic era de fapt un *animism integral, mai subtil decît cel primitiv; şi abia la *Xenophanes se poate întîlni un p. mai apropiat de noţiunea modernă, sau mai ales la neoplatonici, după ce *iudaismul şi *creştinismul au propulsat ideea unicităţii lui Dumnezeu. P. se manifestă şi în Renaştere; unul dintre primii panteişti ai epocii, Nicolaus Cusanus, considera că Dumnezeu nu este altceva decît un „maximum infinit", după cum pentru Giordano Bruno natura nu era „nimic altceva decît Dumnezeu în lucruri". De la primele sale manifestări pînă la constituirea doctrinară, p. este o replică la concepţiile teologice teiste (—> teism) care suprapun pe zei sau pe Dumnezeu naturii, ca pe nişte forţe exterioare ei, dar producînd-o şi dirijîndu-i fenomenele. Astfel, fără voia sa, p. devine o anume formă de întoarcere la animism.
 § J. Toland, Pantheisticon, London, 1720; J. A. Pieton, The Religion of the TJniverse, London, 1904.
    panteon (grec TtdvOeov < Tt&vOsiov — ♦templu consacrat tuturor *zeilor) Termen desem-nînd de obicei catalogul tuturor *zeilor dintr-o ♦mitologie sau dintr-o *religie: p. grec (toţi zeii din *mitologia greacă), dar şi p. universal (toţi zeii din mitologiile tuturor popoarelor lumii).
    Panu Zeu al *focului, fiul *Soarelui, în *mitologia finlandeză.
    Papa Zeiţă primordială maori (—* mitologii din Oceania/, personificarea *pămîntului, soţia ♦cerului (*Răngi).
    Paparuda; Pâpăluga; Pâpâruga; Papalugăra; Peperuia; Pipiruda; Băbăluda; Mătâhula Veche divinitate locală, în *mitologia românească, probabil preromână, a ploii fertilizante, redusă cu timpul la o schemă de *ritual. Sensul mitic al P. e conservat de folclor; într-o variantă carao-teristică, invocaţia magică e adresată direct P. ca unei zeiţe: „Paparudă, rudă, / vino de te udă / ca să cadă ploile / cu găleţile, / paparudele / să dea porumburile / cît gardurile /şi să crească spicele / cît vrăbiile" (G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, 1885, p. 210). Ritualul, avînd o dată tradiţională fixă: marţi, în a 3-a săptămînă postpascală, dar şi ori
 de cîte ori e secetă prelungită, în iunie şi iulie, este magic, aparţinînd tipologiei *cultelor agrare şi cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari şi ^solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete (adesea ţigănci) execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui *dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleţi de apă. Nuditatea P. e menită să evoce puritatea genuină a naturii însufleţite, gata de a fi fecundată (Glia de către Cer, prin mijlocirea spermei cereşti — ploaia). Uneori e o singură P. — o figurantă sub vîrstă de zece ani (cf. Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae). Ritualul are similitudini în numeroase alte zone etnografice din lume; deşi răspîndit în România, el nu e specific numai ariei româneşti: „în multe locuri, femeile aleargă goale pe cîmpuri în vreme de secetă, ca să trezească virilitatea cerului şi să provoace ploaia" (Mircea Eliade, Trăite d’histoire des religions Paris, 1975, p. 301). P. e comparabilă cu *Dodola, (în Crişana şi în Banat, P. e numită Dodoloaia şi Dodoliţa), din *mitologia slavă, care dansînd este stropită cu o găleată de apă. Ritualul e descris şi de J. G. *Frazer (The Golden Bough, par. I, The Magic Art and the Evolution of the Kings, I, London, 1955, p. 273—274). Variante cu diferenţe sensibile (dar numai cu caracter spectacular) se înregistrează şi în România: în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni), P. e numită Muma Ploii, iar ritualul e lipsit de acuitatea din zonele de cîmpie; uneori (ca în zona Teleorman) e considerată una dintre *Rusalii; şi ziua proprie ritualului e variabilă: după Chestionarele lui B. P. Hasdeu, ea cade în una dintre cele 9 joi postpascale, mai frecvent însă în joia a 3-a după Rusalii. Identic e totuşi, pretutindeni, dansul în sine (nu paşii de dans) şi obligatorie este recitarea însoţitoare, vag melodică, a unor versuri incantatorii (-* descîntece ) specifice. Această structură defineşte Jocul Paparudelor ca act de magie. Ovidiu Bîrlea distinge două tipuri ale ritualului P. pe teritoriul românesc: unul, de cea mai mare răs-pîndire, „are ca nucleu fiinţa, mascată sumar sub verdeaţă care este udată din abundenţă" şi altul, cu |,o răspîndire sporadică şi o structură mult simplificată", care „se distinge prin lipsa fiinţei mascate în paparudă". Ritualul e atestat mai* ales în Peninsula Balcanică: Grecia (Pirpi-runa), Bulgaria (Peperuga), Iugoslavia (Do-dole).
 § Lia Stoica Vasilescu, Paparuda (în Revista de etnografie şi folclor, Bucureşti, 1970, nr. 5, p. 375—394); Ovidiu Bîrlea, Paparuda în voi. Folclorul românesc,
 I, Bucureşti, 1981, p. 395—399
    papi (sg. papă; lat. papa < grec. fam. nănaţ —tată) Pontifii (şefii) *Bisericii catolice (-* creştinism). Catolicismul are o conducere pontificală unitară ecumenică (teritoriile naţionale fiind conduse de cardinali), iar pontiful suprem (papa) are sediul la Roma, în Vatican sau Cetatea Vaticanului, care se mai numeşte
 PAPI
 454
 şi Sfîntul Scaun. Titlul de papa a fost adoptat abia după anul 872, de papa Ioan VIII. Din 1274, p. sînt aleşi de un conclav („în recluziune, într-un local închis44) instituit de papa Grigore X; buletinele de vot, anonime, conţinînd cuvîntul eligo (aleg), îndată după alegere sînt arse, iar fumul lor se ridică printr-un horn special din Capela Sixtină, ca semnal pentru mulţimea în aşteptare că alegerile s-au încheiat pozitiv. Din 1870, papa a devenit infailibil în tot ce spune sau face în ce priveşte *dogmele Bisericii. Intre anii 33 şi 1978 s-au succedat pe Sfîntul Scaun 265 papi; dar Ştefan, murind înaintea consacrării care trebuia să marcheze începutul real al pontificatului şi nefiind înregistrat pe lista oficială, Ioan Paul II este, oficial, al 264-lea (nu al 265-lea) papă. în perioada scindării Bisericii catolice (227—1425), au funcţionat paralel (la Avignon) 34 antipapi; de asemenea, o tradiţie legendară vorbeşte de o femeie, travestită în bărbat:   papesa Ioana. După naţionalitate:
 216 italieni (din care 112 romani), 15 greci, 15 francezi (în total, cu antipapii de la Avignon), 6 germani, 6 sirieni, 2 evrei (împreună cu sf. Petru), un olandez, un englez, 3 africani, 5 spanioli, un portughez şi un polonez. Fiecare nou papă adoptă un nume pontifical; niciunul nu şi-a luat numele ap. Petru, iar o *legendă tîrzie afirmă că acel papă care se va numi Petru va fi ultimul, marcînd venirea lui *Antichrist ca locotenent al acestuia şi anunţînd astfel ♦sfîrşitul lumii. După 1800, p. emit scrisori către episcopi, cu caracter doctrinar, eclesiastic sau administrativ, numite enciclice; emit, de asemenea, alte documente pontificale, cu caracter decretual sau eclesiastic (printre care bulele). Catolicii consideră ca prim papă pe ap. Petru (-* Apostoli). Astfel, lista oficială a p. adoptată la Vatican în 1947 este următoarea: i. Sf. Petru (33—64); 2. Sf. Linus (67—79); 3. Sf. Ana-cletus (79—92, m. 97); 4. Sf. Clement (92—101); 5. Sf. Evaristus (99—107 sau 97—105), probabil martir sub împăratul Traian; 6. Alexandru
 I (107—116 sau 105—115); 7. Sf. Sixtus (116— 125);  8. Sf. Telesphorus (125—138);       9. Sf.
 Hyginus (138—142 sau 136—140); 10. Sf. Pius I (142—155); 11. Sf. Anicetus (155—156), martir sub împăratul Marcus Aurelius; 12. Sf. Soter (166—174); 13. Sf. Eleutherius (174—189); 14. Sf. Victor (189—199);       15. Sf. Zephyrinus
 (199—217); 16. Sf. Calixtus I (217—222); 17. Sf. Urban I (222—230); [Sf. Hippolytus (227—235)—antipapă]; 18. Sf. Pontianus (230— 235); 19. Sf. Antherus (235—■?); 20. Sf. Fabian (236—250); 21. Sf. Cornelius (251—253); [iVo-vatianus (251) — antipapă]; 22. Sf. Lucius I (253—254); 23. Sf. Ştefan (254—257); 24. Sf. Sixtus II (257—258); 25. Sf. Dionysius (?259— 268) j 26. Sf. Felix I (269—274); 27. Sf. Eutychia-nus (275—283); 28. Sf. Caius (283—296); 29. Sf. Marcellinus (296—304); 30. Sf. Mar-cellus I (308—309); 31. Sf. Eusebius (309—310); 32. Sf. MelchiadesjMiltiades (311—314); 33. Sf. Silvestru I (314—335) — adversar al *ereziei lui *Arius; 34. Sf. Marcus (336: 10 luni); 35. Iu-
lius I (337—352); 36. Sf. Liberius (352—366); [Felix II (355—365) —antipapă]; 37. Sf. Da-mascus (366—384); [Ursinus (?366—367) — antipapă]; 38. Sf. Siricius (384—399); 39. Sf. Anastasius I (399—401); 40. Sf. Inocenţiu I (4tTl—417) — a condamnat erezia lui Pelagijus (—* pelagieni); 41. Sf. Zosimus (417—418); 42. Sf. Bonifaciu I (418—422); [Eulalius (? 418—-419) — antipapă]; 43. Sf. Celestinus I (422— 432); 44. Sf. Sixtus III (432—440); 45. Sf. Leon I cel Mare (440—461)—l-a convins pe Attila, ajuns sub zidurile Romei, să se retragă; a organizat Conciliul din Calcedonia (451), iar opera sa oratorică i-a adus postum (1754) titlul de Doctor al Bisericii; 46. Sf. Hilarius (461— 468); 47. Sf. Simplicius (468—483); 48. Sf. Felix
III   (483—492); 49. Sf. Gelasius I (492—496); 50. Sf. Anastasius II (496—498); 51. Sf. Symmachus (498—514); [Laurentius (498—505) — antipapă]; 52. Sf. Hormisdas (514—523); 53. Sf. Ioan I (523—526); 54. Sf. Felix IV (526—530) — neales, desemnat de regele Teodoric cel Mare; 55. Bonifaciu II (530—532); [Dioscorios — antipapă]; 56. Ioan II (533—535); 57. Sf. Aga-petus I (535—536); 58. Sf. Silverius (536—537)
—  fiul papei Hormisdas; 59. Vigilius (537— 555); 60. Pelagius I (556—561) ; 61. Ioan III Catelinus (561—574); 62. Benedict /, zis Bonose (575—579); 63. Pelagius II (579—590); 64. Sf. Grigore I cel Mare (n. 540 /590—604) — autointitulat Servitorul servitorilor lui Dumnezeu; a afirmat primatul Romei faţă de Bizanţ; a efectuat ^reforma gregoriană" a clerului şi modificarea liturghiei: „ritul gregorian", şi i se atribuie reorganizarea muzicii bisericeşti: „cîntarea gregoriană44; 65. Sabinianus (604—606); 66. Bonifaciu III (607; 9 luni); 67. Sf. Bonifaciu IV (608—615); 68. Sf. DeusdeditJAdeodatus (615— 618); 69. Bonifaciu V (619—625); 70. Honorius I (625—638); 71. Severinus (640: 4 luni); 72. Ioan IV (640—642); 73. Theodor I (642—649); 74. Sf. Martin I (649—655); 75. Sf. Eugeniu I (654—657); 76. Sf. Vitalian (657—672); 77. Adeodatus IIjDeusdedit (672—676) ; 78.Donus I (676—678); 79. Sf. Agathonus (678—681); 80. Sf. Leon II (682—683); 81. Sf. Benedict 7/(684— 685); 82. Ioan V (685—686); 83. Conon (686— 687); 84. Sf. Sergius I (687—701); [Theodor/ ulterior Pascal (687—692) — antipapă]; 85. Ioan
VI   (701—705); 86. Ioan VII (705—707); 87. Sisinnius (708: 2 luni); 88. Constantin (708 —715); 89. Sf. Grigore II (715—731); 90. Sf. Grigore III (731—741); 91. Sf. Zaharia (741— 752); 92. Ştefan I (752) — neconsacrat papă; 93. Ştefan II (752—757) — a primit de la Pepin cel Scurt exarhatul de Ravenna, originea puterii temporale a papalităţii; 94. Sf. Paul I (757—767); 95. Sf. Ştefan III (768—772); [Constantin (767—769) — antipapă]; [Filip (768) — antipapă]; [Ştefan III (768—772) — antipapă]; 96. Adrian I (772—795); 97. Sf. Leon III (n. 750/795—816)—l-a proclamat pe Carol cel Mare împărat al Occidentului (800); 98. Ştefan
IV    (816—817); 99. Sf. Pascal (817—824);
100. Eugeniu II (824—827);     101. Valentin
(827: 2 luni); 102. Grigore IV (827—844); 103.
 455
 PAPI
Sergiu II (844—847); [Ioan (844) — antipapă]; 104. Sf. Leon IV (847—855); 105. Benedict III (855—858); [Anastasius (855—880)— antipapă]; [papesa Ioana (855) — personaj legendar]; 106. Sf. Nicolae I cel Mare (n. cca 800/858—867) — a înlăturat tutela imperială asupra Bisericii; 107. Adrian II (867—872); 108. Ioan VIII (872—882); 109. Marinus I sau Martin II (882—884); 110. Sf. Adrian III (884—885); 111. Ştefan V (885—891) — a combătut erezia lui Photius; 112. Formosus (891—896); 113. Bonifaciu VI (896: 1 lună); 114. Ştefan VI (896—897, sugrumat); 115. Romanus (897: 4 luni); 116. Theodor II (897: o lună); 117. Ioan IX (898—900); 118. Benedict IV (900—903); 119. Leon V (903: 3 luni); [Christophor (903— 904)—destituit: antipapă]; 120. Sergiu III (904—911)—tatăl papei Ioan XI; 121. Anastasius III (911—913); 122. Landon (913—914);
123.  Ioan X [Giovanni di Tossignano] (914—928);
124.  Leon VI (928: 8 luni); 125. Ştefan VII (928—931); 126. Ioan XI (931—935); 127. Leon VII (936—939); 128. Ştefan VIII (939—942); 129. Marinus II/Martin III (942—946); 130. Agapetus II (946—955); 131. Ioan XII Octa-viănus (955—964) — l-a încoronat pe împăratul Otton I (962); 132. Leon VIII (963—965) — laic ales papă; legitimitatea alegerii a rămas dubioasă; 133. Benedict F, zis Grammaticus (964: 2 luni); 134. Ioan XIII (965—972); 135. Benedict VI (973—974, sugrumat); 136. Benedict VII (974—983); [Bonifaciu VII — (?—974)]; 137. Ioan XIV [Pietro Canepanova] (983—984); 138. Ioan XV (985—996); 139. Grigore V [Bruno von Carinthia] (996—999); [,Ioan XVI Filagato (997—1013) — antipapă]; 140. Silvestru II [Gerbert d’Aurillac] (999—-1003), erudit, poliglot, inventator, după legendă chiar *mag; a temperat abuzurile eclesiastice şi â iniţiat *cruciadele; 141. Ioan XVII [Giovanni Siccone] (1003: 7 luni); 142. Ioan XVIII [Fasano] (1003—1009); 143. Sergius IV [Pietro Buccaporci] (1009—1012); 144. Benedict VIII [Theophylactus] (1012—1024); [Grigore VI (1012) antipapă] ; 145. Ioan XIX Romanus (1023—1032);
146.  Benedict IX Theophylactus (1032—1044);
147.  Silvestru III Ioan (1045: 2 luni); 148. Benedict IX (1045: 2 luni), ales a 2-a oară, destituit; 149. Grigore VI [Ioan Gratian] (1045—1046, abdicat); 150. Clement II [Suidger, conte von Morsleben und Hornburg] (1046—1047); 151. Benedict IX (ales a 3-a oară, 1047—1048); 152. Damascus //, conte de Poppone (1048:
2  luni); 153. Sf. Leon IX [contele Bruno von Egioheim-Dagsburg] (1048—1054) — sub al cărui pontificat s-a produs scindarea definitivă a celor două biserici: romană şi orientală; 154. Victor
II [Gebhardt, conte de Dollenstein Hirschberg] (1055—1057); 155. Ştefan IX [Fr£d£ric de Lorraine] (1057—1058); [Benedict X <Giovanni Mincius) (1058) — antipapă]; 156. Nicolae II [G£rard de Bourgogne] (1058—1061) — a combătut simonia; 157. Alexandru II [Anselmo da Bessio] (1061—1073); [Honorius II (1061— 1072) —antipapă]; 158. Sf. Grigore VII [Hil-
debrand di Soana] (n. 1020/1073—1085) — l-a umilit pe împăratul Henric IV, la Canossa; în Conflictul Investiturilor, a statuat celibatul preoţilor şi a organizat disciplina eclesiastică; [Clement III <Guilberto da Ravenna) (1080— 1100) — antipapă]; 159. Victor III Desiderius [D. de Montecassino] (1086—1087); 160 Urban
II   Preafericitul [Odon de Lagny] (1088—1099)
—    promotorul Cruciadei I, în cadrul Conciliului de la Clermont (1095); 161. Patcal II [Răine-rius da Bieda] (1099—1118); [Thecdoric (1100)
—    antipapă]; [Albert (1102) — antipapă]; [£i7-vestruIV <Maginulle> (1015—1111) — antipapă]; 162. Gelasius II [Giovanni di Gaeta] (1118— 1119); [Grigore VIII <Maurice Bourdin) (1118— 1121) — antipapă]; 163. Calixt II [Guy de Bourgogne] (1119—1124); 164. Hcnorius II [Lamberto Scannabecchi] (1124—1130); [Celes-tinus II <Tebaldo Buccapeco) (1124) — antipapă]; 165. Inocentiu II [Gregorio Papareschi] (1130—1143); [Anacletus II <Pietro Pierleone) (1130—1138) — antipapă]; [Victor III (1138) —■
—    antipapă]; 166. Celestinus II [Guido di Cas-tello] (1143—1144); 167. Lucius II [Girardo Caccianemici] (1144—1145); 168. Eugeniu III [Bernardo Paganelli di Montemagno] (1145—^ 1153)—sprijinit de sf. Bernard, a continuat opera reformatoare a lui Grigore VII; IC9. Anastasius IV [Conrad de Suburra] (1153—1154); 170. Adrian IV [Nicholas Breakspeare] (1154— 1159); 171. Alexandru III [Rolando Bandinelli] (1159—1181) — adversar al lui Frederic Barba-rossa; [Victor IV (1159—1164) — antipapă]; [Pascal /// <Guido da Crema) (1164—1168) —
—    antipapă]; [Calixt III <Ioan din Struma)
(1168—1178) — antipapă]; [Inocentiu III (Lan-do de Sezza) (1179 —1180)—antipapă]; 172. Lucius III [Ubaldi Allucingoli] (1181—1185); 173. Urban III [Uberto Crivelli] (1185-^ 1187); 174. Grigore VIII [Alberto de Morra] (1187: 2 luni); 175, Clement III [Paolo Şcolari] (1187 —1191); 176. Celestinus III [Gia-cinto Bobo] (1191 —1198);       177.  Inocentiu
III  [Lothar conte de Segni] (1198—1216) — a iniţiat Cruciada a 4-a şi a organizat o expediţie contra *albigenzilor, iar Conciliul IV din Latran (1215) marchează piscul pontificatului său;
178. Honorius III [Cencio Savelli] (1216—1227);
179. Grigore IX [Ugo conte de Segni] (1227— 1241) ; 180. Celestinus IV [Goffredo Castiglioni] (1241: 2 luni); 181. Inocentiu IV Sinibaldo Fieschi] (1243—1254); 182. Alexandru IV [Ri-naldo di Segni] (1254—1261); 183. Urban IV [Jacques de Pantalon] (1261—1264); 184. Clement IV [Guy Foulques] (1265—-1268); 185. Grigore X [Tedaldo Visconti] (n. 1210/1271— 1276) — a prezidat Conciliul II din Lyon (1274); 186. Inocentiu V [Pierre de Tarentaise] (1276:
5 luni); 187. Adrian V [Ottobono Fieschi] (1276: 2 luni); 188. Ioan XXI [Pedro Rebuli-Giuliani: savantul portughez Petrus Hispanus] (1276—1277); 189. Nicolae III [Giovanni Gaeta-no Orsini] (1277—1280); 190. Martin IV (Simon de Brion] (1281—1285); 191. Honorius IV [Giacomo Savelli] (1285—1287); 192. Nicolae IV [Girolamo Masei] (1288—1292); 193. Sf. Celes-
PAPI
 456
tinus V [Pietro da Morrone] (1294: 5 luni, abdicat); 194. Bonifaciu VIII [Benedetto Gaetani] (1294—1303); 195. Benedict XI [Niccolo Bocca-sini] (1303—1304); 196. Clement V [Bertrand de Got] (1305—1314) — fost arhiepiscop de Bordeaux, devenind papă, a mutat sediul Sf. Scaun de la Vatican, la Avignon; spre a-Wi pe plac protectorului său, Filip cel Frumos, a abolit Ordinul *Templierilor; 197. Ioan XXII [Jacques Du&se] (n. 1245/1316—1334) — menţine rezidenţa pontificală la Avignon; [Nicolae V <Pietro Rainalducci) (1328—1330) — antipapă]; 198. Benedict XII [Jacques Fournier] (1334— 1342)—rezident la Avignon; 199. Clement VI [Pierre Roger de Beaufort] (1342—1352)—rezident la Avignon; 200. Inocenţiu VI [iStienne Aubert] (1352—1362) — rezident la Avignon; 201. Urban V [Guillaume de Grimoard] (1362— 1370); 202. Grigore XI [Pierre Roger de Beaufort
II, ultimul papă francez] (n. 1331/1370—1378); 203. Urban VI [Bartolomeo Prignano] (1378— 1389) — alegerea sa marchează începutul Marii Schisme; [Clement VII <Robert de Geneve) (1342—1394)—antipapă, la Avignon; a declanşat Marea Schismă]; 204. Bonifaciu IX [Pietro Tomaselli] (1389—1404); [Benedict XIII <Pedro Martin de Luna) (n. 1324/1394—1423)
—   antipapă]; 205. Inocenţiu VII [Gosimo de Migliorati] (1404—1406); 206. Grigore XII [An-gelo Gorrer] (1406—1415); [Alexandru V <Pe-tros Philergos) (1340—1410) — antipapă]; [Ioan XXIII <Baltasare Cossa) (1370—1419) — antipapă]; 207. Martin V [Oddone Colonna] (1417— 1431); [Clement VIII <Gil Sanchez Munoz) (n. 1380/1323—1329/m. 1447)— antipapă]; [Benedict XIV <Bernard Garnier) (1425—1430) — antipapă, ales de un singur cardinal]; 208. Eugeniu IV [Gabriele Gondulmaro] (1431—1447)
—   realizează o uniune efemeră între Biserica Romană şi Biserica Orientală; [Felix V <ducele Amed6e VIII de Savoia) (n. 1383/1439—1449/m. 1451) — antipapă]; 209. Nicolae V [Tommaso Parentucelli] (1447—1455) — a pus capăt schismei lui Felix V, a întemeiat Biblioteca Vaticană; 210. Calixt III [Alfonso Borgia] (n. 1378/1455— 1458); 211. Pius II [Enea Silvio Piccolomini] (n. 1405/1458—1464) — poet si istoric; 212. Paul II [Pietro Barbo] (n. 1417/1464—1471); 213. Sixtus IV [Francesco della Rovere] (n. 1414/1471—1484) — a organizat construirea Capelei Sixtine din Vatican; 214. Inocenţiu VIII [Giovanni Battista Cibo] (n. 1432/1484—1492); 215. Alexandru VI [Rodrigo Borgia] (n. 1431/ 1492—1503)—considerat de contemporani mai mult prinţ al Renaşterii decît pontif, datorită vieţii sale particulare anormale, nepotismului şi duplicităţii; 216. Pius III [Francesco Todes-schini Piccolomini] (n. 1439/1503: 2 luni);
217. Iuliu II [Giuliano della Rovere] (n. 1443/ 1503—1513) — a restaurat puterea politică a papalităţii în Italia, a protejat artele şi pe artişti (Rafael/Michelangelo, Bramante), a organizat Conciliul al V-lea ecumenic din Latran (1512);
218. Leon X [Giovanni de Medicis] (n. 1475/ 1513—1521) — admirator al artei antice, protector al artelor, literelor şi ştiinţelor din vremea
sa; în timpul pontificatului său a avut loc ♦Reforma lui Martin *Luther, pe care papa l-a condamnat prin bula Exsurge Domine (1520); a semnat, cu Francisc I, Concordatul din 1516;
219. Adrian VI [Adrian Florensz Dedal/Adrian Floriszoon] (n. 1459/1522—1523); 220. Clement
VII  [Giulio de Medicis] (n. 1478/1523—1534) — a refuzat să autorizeze divorţul regelui englezHenric VIII, provocînd astfel schisma anglicană; 221. Paul III [Alessandro Farnese] (n. 1468/1534— 1549) — promotor al Conciliului din Trent (1545—1563), la care s-a decis acţiunea catolică a Contrareformei, faţă de Reforma lutherana; 222. Iuliu III [Giovanni Maria Ciocchi del Monte] (n. 1487/1550—1555); 223. Marcellus II [Mar-cello Cervini] (n. 1501/1555: 21 zile); 224. Paul
IV   [Gian Pietro Carafa] (n. 1476/1555—1559)
—    a întemeiat Ordinul Theatinilor; 225. Pius IV [Giovanni Angelo de Medicis] (n. 1499/1559— 1565) — a avut un rol important în elaborarea profesiunii de credinţă a Conciliului din Trent; 226. Sf. Pius V [Antonio Michele Ghislieri] (n. 1504/1566—1572) — a determinat apariţia Catehismului Conciliului din Trent; 227. Grigore
XIII [Ugo Buoncompagni] (n. 1502 /1572—1585),
reformatorul *calendarului:  din ordinul său,
ziua de joi 4 octombrie 1582 a fost urmată de vineri 15 octombrie; 228. Sixtus V [Felice Peretti] (n. 1520/1585—1590) — a împărţit corpul administrativ al Bisericii Romane în 15 congregaţii; 229. Urban VII [Giovanni Battista Castagna] (n. 1521/1590: o lună); 230. Grigore
XIV  [Niccolo Sfondrati] (n. 1535/1590—1591);
231. Inocenţiu IX [Giovanni Antonio Facchinet-ti] (n. 1519/1591: 2 luni); 232. Clement VIII [Ippolito Aldobrandini] (n. 1538/1592—1605); 233. Leon XI [Alessandro de Medicis] (n. 1535/ 1605: o lună); 234. Paul V [Camillo Borghese] (n. 1552/1605—1621); 235. Grigore XV [Alessandro Ludovisi] (n. 1554/1621—1623) — a întemeiat congregaţia De Propaganda Fide; 236. Urban F///[Maffeo Barberini] (n. 1568/1623—1644) — a condamnat *jansenismul; 237. Inocenţiu X [Giovanni Battista Pamphili] (n. 1574/1644— 1655) — a condamnat propoziţiile lui Jansenius; 238. Alexandru VII [Fabio Chigi] (n. 1599/ 1655—1667) — a fost nevoit să se umilească în faţa regelui Franţei Ludovic XIV; 239. Clement IX [Giulio Rospigliosi] (n. 1600/1667— 1669); 240. Clement X [Emilio Altieri] (n. 1590/ 1670—1676); 241. Inocenţiu XI [Benedetto Odescalchi] (n. 1611/1776—1689;     242. Ale-
xandru VIII [Pietro Vito Ottoboni] (n. 1610/ 1689—1691); 243. Inocenţiu XII [Antonio Pig-natelli] (n. 1615/1691—1700); 244. Clement XI [Giovanni Francesco Albani] (n. 1649/1700— 1721) — a publicat bula Unigenitus contra jansenismului; 245. Inocenţiu XIII [Michelangelo de Conţi] (n. 1655/1721—1724); 246. Benedict XIII [Pietro Francesco Orsini] (n. 1649/1724— 1730); 247. Clement XII [Lorenzo Corsini] (n. 1652/1730—1740); 248. Benedict XIV [Prospero Lambertini] (n. 1675/1740—1758); 249. Clement XIII [Carlo Rezzonico] (n. 1693/1758— 17 69); 250. Clement XIV [Giovanni Vincenzo
 457
PAPI
 Antonio Ganganelli] (n. 1705/1769—1774)—a suprimat Ordinul *Iezuifilor; 251. Pius   VI
 [Giovanni Angelo Braschi] (n. 1717/1775—1799)
 —  a condamnat Constituţia civilă a clerului, iar sub directoratul Revoluţiei Franceze a fost arestat de generalul Berthier şi a murit într-o închisoare franceză din Valence; 252. Pius VII [Barnaba Chiaramonti] (n. 1742/1800—1823) — a semnat un Concordat cu Franţa (1801) şi a venit la Paris pentru a-1 încorona pe Napoleon Bonaparte ca împărat (1804); împăratul a anexat teritoriile pontificale, iar papa a fost reţinut ca prizonier la Fontainebleau, fiind lăsat să se întoarcă la Roma abia în 1814; în 1800, enciclica Diu Satis, pentru menţinerea unităţii amenintate a Bisericii; 253. Leon XII [Annibale Sermattei Dalia Ganga] (n. 1760/1823—1829); 254. Pius VIII [Francesco Saverio Castiglioni] (n. 1761/1829—1830); 255. Grigore XVI [Barto-iomao Alberto Cappellari] (n. 1765/1831—1846)
 —  ostil liberalismului; enciclica Mirări Vos
 (1832), contra indiferentismului; 256. Pius IX [Giovanni Maria Mastai Ferretti] (n.   1792/
 1846—1878)—ostil spiritului modern al societăţii, a refuzat în 1848 să fie în fruntea mişcării de unificare a Italiei; a proclamat dogma Imaculatei Goncepţiuni a *Fecioarei Maria (1854), a emis un dur Syllabus (1864) asupra aşa-ziselor erori ale modernismului în *teologia creştină, a convocat Conciliul Vatican I (1869) la care a proclamat (1870) dogma infailibilităţii pontificale, iar în 1890 s-a constituit prizonier în Vatican; enciclice: Nosiris et Nobiscurh — contra socialismului şi comunismului (1849); lam Du-dun Cemimus — contra doctrinelor politice moderne (1861), Quanto Conficiamur—-despre puterea temporală (1863), Quanta Cura — contra teoriilor moderniste (1864), Quod Nunquam — contra acţiunii germane Kulturkampf (1871); 257. Leon XIII [Gioacchino Pecci] (n. 1810/ 1878—1903)—-un umanist interesat de societatea modernă şi încurajînd catolicismul social şi pătrunderea *religiei în mediul muncitorilor, de asemenea dînd impuls studiilor de exegeză şi istorie a religiei; enciclice: Aeterni Patris—■ contra criticii ştiinţifice raţionaliste a textelor scripturale (1879), Immortale Dei — despre democraţie şi autoritatea Bisericii (1888), Libertas
 —  despre legitimitatea libertăţii persoanei (1888), Rsrum Novarum — despre condiţia muncitorilor {1891). Providentissimus —asupra învăţămîntului biblic şi apropierii între Biserici (1893), Satis Cognitum — despre necesitatea apropierii între Biserici (1896); 258. Sf. Pius X [Giuseppe Mel-€hiore Sarto] (n. 1835/1903—1914)—-canonizat în 1954, a condamnat modernismul şi mişcarea Le Sillon şi a restabilit cîntările sacre; enciclice: Gravissimo Officii — împotriva separării dintre Biserică şi Stat în Franţa (1906), Pascendi Dominici Gregis — contra moderniştilor (1907); 259. Benedict XV [Giacomo Della Chiesa] (n. 1854/1914—1922)—în timpul primului război mondial a făcut eforturi pentru rastringarea ostilităţilor; enciclice: Ai Beatissimi — asupra xiecesităfii păeii (1914), Spiritus Paraclitus —
 despre *Biblie (1920); 260. Pius XI [Achille Ratti] (n. 1857/1922—1939) — a semnat cu guvernul fascist al lui Mussolini acordul de la Latran (1929), care garanta Sf. Scaun independenţa teritorială; a condamnat fascismul, a dezvoltat misionarismul, apoi s-a declarat adversar făţiş al nazismului şi al comunismului; a înfiinţat mişcarea Acţiunea Catolică (1922); enciclice Maximum Gravissimumque — despre structura şi importanţa diocezelor în diviziunea teritorială a catolicismului (1924), Divini Illius Magistri — despre educaţia creştină (1929), Casti Connubii — despre căsătoria creştină (1930), Quadragessimo Anno — cu ocazia aniversării enciclicei Rerum Novarum, se repriveşte doctrina Bisericii (1931), Mit brennender Sorge — contra nazismului (1937), Divini Redemptoris (1937); 261. Pius XII [Eugenio Pacelli] (n. 1876/1939—-1958) — a proclamat dogma răpirii miraculoase la cer a Fecioarei Maria (Adormirea Maicii Domnului); enciclice: Summi Pontificatus— contra totalitarismului (1950), Summi Maeroris
 —  contra războiului (1950), Humani Generis— contra îndepărtării de dogmă (1950), Evangelii Praecones — despre misionarismul creştin (1951), Sempitemus Rex — comemorarea Conciliului din Calcedonia (1951), Ingurentium Malorum — pentru recitarea Rosariului (1951), Fulgens Corona — anunţarea anului marial (1954); 262. Ioan XXIII [Angelo Giuseppe Roncalli] (n. 1881/1958—1963)
 —  a organizat Conciliul Vatican II şi a condus prima etapă a acestuia (1962—1963); enciclice: Ad Petri Cathedram — inaugurarea pontificatului (1959), Sacerdot ii Noştri Primordia — despre parohul din Ars, Princeps Pastorum — despre misionarism (1959), Aeterna Dei Sapientia—■ despre papa Leon cel Mare (1961), Mater et Magistra — despre autoritatea Bisericii şi problemele sociale acute (1961), Poenitentiam Facere —-despre pregătirea Conciliului Vatican II (1961), Pacem in Terris — despre necesitatea păcii universale (1963); 263. Paul VI [Giovanni Battista Montini] (n. 1897 /1963—1978) — a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim) unde, întîlnindu-se cu *patriarhul de Constantinopol, Athenagoras I (1964), a dat şi a primit sărutarea împăcării între cele două Biserici — Romană şi Orientală; a continuat şi a încheiat lucrările Conciliului Vatican II (1965); enciclice: Ec-clesiam Suam — despra Biserica creştină (1964), Mysterium Fidei — despre eucharistie (1965), Populorum Progressio — despre nevoia de progres a omenirii (1967), Sacerdotalis Celibatus—■ despre necesitatea celibatului preoţilor catolici (1967), Humanie Vitae — despre reglementarea naşterilor (1968); 264. Ioan Paul I [Albino Luciani] (n. 1912/1978); 265. Ioan Paul II [Karol Wojtyla] (n. 1920/1978 ~); enciclice: Redemptor Hominis — rolul religiei în lumea contemporană şi *Isus Christos, în centrul istoriei, ca mîntuitor al oamenilor (1979), Dives in Misericordia (1980), Laborem exersens — despre rolul religios şi social al muncii (1981) ; din iniţiativa sa, a fost revizuit Concordatul de la Latran în 1984, catolicismul nemaifiind religie de stat în Italia, dar statul italian garantînd
PARA CUR ÂM A
 458
 autonomia statului pontifical Vatican, ca nucleu al tuturor catolicilor din lume. ^ Papalitatea, după tradiţia catolică, a fost întemeiată de ap. Petru, primul episcop roman (ipoteză negată de Biserica ortodoxă), urmat de .3 episcopi succesivi: Linus, Anacletusşi Clement (după afirmaţia lui Irenaeus, episcop de Lyon, în sec. 11)^ primii doi instalaţi de ap. Pavel, al treilea, de ap. Petru. în linia acestei tradiţii, papa este episcopul primat (după cum Petru fusese primus inter pares printre Apostoli), dar în acelaşi timp vicarul lui Isus Christos pe pămînt, autoritatea pontificală garantînd unitatea bisericii catolice; de asemenea, papa este patriarhul Bisericii occidentale, şeful Bisericii catolice universale şi suveranul statului Vatican.
 § Wladimir d’Ormesson, La Papautd, Paris, 1965
     Paraţurăma A 6-a încarnare (*avatara) a zeului vedic *Vişnu (-* mitologie vedică) în figura eroică a uriui luptător: Paragurăma— „Râma-cu-securea“ (nu însă *Râmâ, eroul din *Rămăyana); fiu al ^brahmanului Jamadagni, P. s-a născut ca să-l ucidă pe regele *Kârtavîryar-juna, care furase *vaca divină *Kamadhenu.
     Paradis (etim. incertă: pers. pairidaeza— îngrăditură, fortăreaţă < zend.pairi — împrejur, daeza—-a zidi; * Septuaginta: 7tapd6eioo<; — grădină; ebr. ţ*o gan —grădină, deşi V.T. ebraic foloseşte şi noţiunea *Eden sau Gan-Eden
 —   Grădina Edenului; lat. paradisus — parc; *Vulgata: Paradisus); Rai (zend. ray — fericire, bogăţie; slav. pafi —rai, paradis) Loc de supremă fericire umană, fie pentru *omul primordial, în *mitologia biblică, înainte de izgonirea perechii *Adam şi *Eva (Paradisul terestru), fie pentru orice om care urmează a fi răsplătit astfel după *moarte, cînd judecata supremă divină constată absenţa *păcatelor şi faptele sale bune. Deşi noţiunea e prezentă în numeroase *mituri din aria universală, concepţiile miloreligioase despre P. sînt diferite. *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian) face distincţie între P. (în sensul biblic Eden) ca loc de obîrşie al primilor oameni, care e terestru, şi P. ca loc de retragere pasageră postumă, unde răposaţii fără păcat aşteaptă ziua învierii şi Judecata de Apoi, acesta fiind un loc paradisiac ceresc (numit de *Biblie prin sintagma alegorică „sînul lui Abraham“). Celelalte zone mitologice nu definesc prea riguros locurile paradisiace postume. ^ în Egipt, Iaru se considera un loc postum limitativ şi abia în *cultul osiriac orizontul *Duat este incinta cerească unde se intră după actul de *psihostasie şi de judecată supremă. ~ în Sumer, sufletele se retrăgeau în insula paradisiacă *Dilmun, cu situare terestră şi regim de pace absolută. ^ în India vedică, echivalentul P. era Nandana (splendoare), grădina celestă a zeului *Indra; ulterior, *budismul acreditează ♦Nirvana (noţiune de fapt mai veche), dar care nu este’ un loc anumit, ci o stare finală de linişte eternă şi totală; iar în *Mahăyâna apare şi un loc paradisiac al lui *Buddha: *Sukhăvâti. ~ La celţi, *Gwynfyd era starea paradisiacă supremă a unei evoluţii postume triple concepute
 stadial. ^ Pentru greci şi romani (în afară de
 *Insulele Fericiţilor, loc paradisiac locuit de oameni vii învestiţi cu nemurire), P. consta în *Cîmpiile Elisee (inconfundabile cu Insulele Fericiţilor, totuşi confundate cu acestea de *Hesiod), făcînd parte din polistratificatul *Hades subteran, în opoziţie cu *Tartaros. ~ în lumea germano-scandinavă, *Walhalla (Valholl) avea un caracter special, fiind destinat, ca loc postum, numai eroilor morţi în război şi meritînd să se afle în *cer, în preajma zeului *Odhinn. ~ *Islamul arab a inclus în concepţia coranică un loc postum de răsplată concretă, *Firdaws, reluînd înţelesul biblic al Edenului pe care l-a deplasat de la originea cauzală spre finalitate, P. postum devenind astfel o grădină a plăcerilor; în credinţa islamică populară, plăcerile paradisiace, strict concrete, se limitează la munţii de pilaf şi la numeroasele hurii tinere şi binevoitoare. Nici una din noţiuni nu a păstrat o structură constantă a P. în mai multe apocrife biblice, P. a devenit un ţinut inaccesibil păzit de şerpi şi *heruvimi (Cartea lui Enoh), ale cărui porţi se vor deschide în era următoare, cînd preotul-rege mesianic va înlătura sabia de foc despre care vorbeşte şi Geneza din textul canonic (cf. apocriful Testamentele celor 12 Patriarhi); totuşi, căile spre P. nu le ştie nimeni (apocriful
 IV   Ezdra, IV, 7), întrucît existenţa lui vizibilă a încetat. *Creştinismul timpuriu, aşa cum se reflectă în *patristică, vede în starea paradisiacă o contopire a omului cu *Dumnezeu (cf. în *brahmanism, revărsarea postumă a sufletului individual *Ătman, în sufletul universal, ♦Brahman) şi, în genere, în concepţia creştină, istoria omenirii este nostalgia Paradisului pierdut şi strădania de recuperare a stării primordiale. Asupra noţiunii de Paradis s-au formulat şi opinii mai puţin obişnuite care, neînstrăinîndu-se de ideea generală primară din miturile esenţiale, au suportat influenţele unor concepţii ştiinţifice moderne; aici se pot delimita două direcţii principale: una mistică, reprezentată de Pierre *Teilhard de Chardin, alta pragmatică, ilustrată de Dimitrie Drăghicescu; ambele aparţin unor mecanisme filosofice inductive. Pentru Teil-hard de Chardin, „Paradisul terestru nu este comprehensibil decît ca un mod de a fi diferii al Universului (ceea ce e conform în sens tradiţional cu dogma care vede în Eden o « altă lume »). Dar, oricît de departe am privi în trecut, nu vedem nimic asemănător cu această stare minunată. [•••] Prin păcatul lor, primii noştri părinţi au căzut într-o sferă inferioară (a noastră actuală), adică au fost în-materializaţi (scufundaţi în materie), încarnaţi în sens propriu în seria animală în care ne naştem azi: ei au fost re-născuţi mai prejos de prima lor stare'4 (Note sur quelques representations historiques pos-sibles du Peche originel, în Oeuvres, X, Paris, 1970,/. Pentru D. Drăghicescu, „viaţa edenică reprezintă foarte probabil şi în imaginile naive, viaţa oamenilor pe planeta lor de origine, înainte ca răcirea aceleia, sub forma unui Jehovah patern însă mînios, să-i fi silit s-o părăsească. Fără îndoială, progresele tehnice pe care ei le
459
pasărea măiastră
 realizaseră i-au făcut să se adapteze perfect condiţiilor normale ale acestei planete şi aceasta pentru că ei trăiau acolo o viaţă cu adevărat edenică. Nu a mai fost tot aşa cînd au eşuat pe pămînt, unde au găsit condiţii de viaţă Cntrucîtva analoage, totuşi destul de deosebite: o natură sălbatică şi ostilă cu care ei au trebuit să lupte pentru a-şi cîştiga viaţa prin trudă cu sudoarea frunţii. [...] Cîte dintre gesturile, atitudinile, speranţele şi credinţele noastre nu ar deveni inteligibile dacă le-am raporta la originea supraterestră a strămoşilor noştri. în deznădejde noi ne înălţăm ochii şi braţele spre cer, ca şi cum am vrea să ne aruncăm într-acolo spre a ne salva de pe acest pămînt infernal, din această viaţă mediocră şi meschină sau mai curînd trivială, mîrşavă sau ucigaşă în comparaţie cu ceea ce se înfăptuise dincolo. De acolo descind toate visele noastre despre o vîrstă de aur din viitor, care nu sînt decît reminiscenţe proiectate în viitor a vîrstei de aur trecute“ (Reflexions sur Vorigine et la destinee de Vhomme, în Revista de Fiîosofie, Bucureşti, 1938, nr. 2). Dar ambele ipoteze ţin de o neomitologie.
§ Jean Dani61ou, Terre et Paraiis chiz les PJres de VEglise (in iEranos-Jahrbuch, Bd. 22, Zurich,] 1954)
    Parameşthin (Cel care stă deasupra, Stăpînul universal) Unul dintre numele divinităţii supreme brahmanice, *Vişnu-Nărăyana.
    Parce (lat. pl. Parcae; sg. Parca — Cea care cruţă) Zeiţele destinului, în *mitologia romană, al căror unic atribut, pînă la identificarea cu *Moirele greceşti, pare să fi fost veghea naşterilor; erau 3: Nona (cf. *Klotho)y probabil de la nonae — ziua a 5-a (sau a 7-a) a lunilor, căzînd cu 9 zile înaintea idelor; Decuma (cf. *Lahesis), din decima — a 10-a parte, deci o dijmă oferită *zeilor; Morta (cf. *Atropos), un participiu arhaic de la mori — a muri. Treptat, P. au devenit nişte *Ursitoare.
    Parendi (zend parendi — plinătate, belşug) Zeiţă din *mitologia iraniană, ocrotitoare a femeilor; deopotrivă, ea dăruieşte belşugul şi conservă comorile; într-o variantă populară, este una dintre cele 9 soţii ale zeului suprem,
* Ahura-Mazda. P. circulă cu o trăsură rapidă, în care uneori însoţeşte fie pe zeul * Mithra (♦Soarele), fie pe zeul antidemonic *Tistrya (Sirius), .
    Pariakaka Zeu atmosferic, patron al tunetului, în ^panteonul yahuyo din Peru (-+ mitologiile triburilor amerindiene), zeul care împarte belşugul pe pămînt şi totodată prigonitorul mereu învingător al monştrilor. P. are şi o soră: Cha-hupinyamqua, care dirijează, împreună cu el, abundenţa. P. s-a născut dintr-un ou ceresc. La porunca lui, toate animalele care îi sînt subalterne construiesc un canal de irigaţie.
    Paris Fiul mezin al regelui troian Priam şi al Hekubei, abandonat după naştere pe muntele Ida, din cauza unei profeţii anunţînd pieirea Troiei de pe urma lui (-* mitologie greacă). Deşi urma să fie ucis, mama sa îi cruţase viaţa şi astfel, crescut de păstori, se întoarce adult
în cetate; cînd, la nunta lui Peleus cu zeiţa *Tethys, zeiţa vrajbei *Eris aruncă mărul discordiei între *Hera, *Athena şi *Aphrodite, cu dedicaţia „pentru cea mai frumoasă", P. e ales arbitru (judecata lui Paris) şi îi oferă Aphroditei mărul, primind ca răsplată de la zeiţă pe frumoasa *Helene; trebuind totuşi să-şi ia singur darul şi s-o răpească pe Helene, care era soţia basileului grec Menelaos, P. provoacă războiul troian. în campanie, e lovit de o săgeată otrăvită; murind, imploră ajutorul fostei sale soţii, *Nimfa *Oinone, părăsită de el pentru Helene; Oinone refuză să-l ajute pe P., apoi se sinucide.
    Parjânya (sanscr. parjânya — nor de furtună) Zeul furtunii şi al ploii în *mitologia vedică. Uneori însă e identificat cu * Indra, ca zeu atmosferic, sau nu este decît un epitet al acestuia; parjânya e şi numele unei arme magice de care se foloseşte Indra în războaiele sale. într-o epocă mai tîrzie, P. e considerat unul dintre cei 12 *Aditya. în *mitul clasic, P. apare mugind ca un taur şi debordează torente de ploaie, care se scurg din carul său; tunetele lui sînt dirijate împotriva *demonilor, a oamenilor ticăloşi, dar şi asupra copacilor; în contrast cu manifestările sale de groază, zeul are şi o latură benefică, pentru că el le asigură oamenilor laptele şi mierea prin acţiunea sa de înviorare a pămîntului.
    Parnassos Munte din Hellada, considerîndu-se în *mitologia greacă preferat de *Muze, ca locuinţă sau loc de adunare.
    Partula Zeiţă din *mitologia romană, ocrotind, în genere, naşterile.
    Pârvati (Cea-din-munte) Zeiţă principală, în *mitologia vedică, soţia zeului *Qivâ şi, în această calitate, purtătoarea energiei cosmice feminine. P. este fiica zeiţei Mena şi a zeului muntelui Himalaya, *Himăvan. Era de obicei considerată divinitate *htonică, simbolizînd fertilitatea maternă a ^pămîntului, dar avea şi o ipostază demonică, personificînd violenţa şi războaiele (*Durgâ). Deşi invocată cu numeroase nume sau epitete, cînd acestea nu erau simple sinonime ale aceleiaşi structuri, ci ipostaze, aproape fiecare din ele avea un *cult propriu de divinitate autonomă; numele cele mai frecvente: Uma (Luminoasa — ca personificare a luminii şi frumuseţii), Mahădevi (Marea-zeiţă), Durgă (Inaccesibila;, Candika (Nepotolita), Jagadambika sau Jagad-ambă (Maica-lumii), Trijanani (Mama celor trei lumi), Himălayasuta (Fiica muntelui Himalaya), Ambika sau Ambâ (Maica), Bhavani ş.a. Căsătoria ei cu Qivâ s-a petrecut într-o împrejurare aparte: zeul practica *asceza rituală, interzicîndu-şi toate dorinţele trupeşti, dar zeul dragostei *Kâma i-a trimis-o pe P. ca ispită căreia Qivâ nu i-a putut rezista, ranunţîni la *ritual, însă arzîndu-1 pe zeul iubirii cu ai treilea ochi al său.
    Pasărea Măiastră In *mitologia românească (dar cu corespondenţe, neidentificabile cu exactitate, şi în alte zone mitologice), una dintre numeroasele păsări simbolice sau alegorice;
PASE-KAMUI
 460
 P.M. e o pasăre indefinită, avînd vagi tangenţe fie cu *Phoenix, fie cu *Garuda. Este de fapt o pasăre alegorică, putînd fi stăpînită limitat de om (deşi, pusă în condiţii neconvenabile, nu mai cîntă) şi e totodată o pasăre justiţiară. Reprezentată ca o pasăre multicoloră şi stră^ lucitoare, cu forţe magice inepuizabile, P.M. are rang regal şi e slujită la nevoie de toate celelalte păsări, care o apără şi îi fructifică poruncile ; intervenţiile ei sînt mai ales pasive, iar relaţiile cu omul sînt totdeauna echitabile; totuşi, înclinaţia ei spre izolare confirmă în parte caracterul alegoric al *mitului (poate că incluzînd şi pornirea icarică a omului). Ceea ce scria G. Călinescu în Estetica basmului (Bucureşti, 1965, p. 140) se potriveşte îndeosebi P.M.: „Păsările simbolizează inaccesibilul aerian şi, prin lărgire a metaforei, imposibilul şi himericul". O anume similitudine parţială: *Jar-Ptita (JKap-Umuifa
 — Pasărea-de-foc) din *mitologia slavă răsăriteană. Diferite variante şi subvariante româneşti întregesc portretul P.M., fără a-1 preciza; o naraţiune indică, drept sediu al ei, Muntele de Sticlă (basmul Fratele şi sora, col. N. D. Popescu); cîntecul ei întinereşte pe orice ascultător (după o sursă citată de Lazăr Şăineanu, în Basmele române); există şi o variantă (col. N. D. Popescu) în care pasărea poartă un nume dubios: Andilandi şi, pe lîngă cîntecul ei incomparabil, posedă şi atribute oraculare, (—► oracole), fiind de fapt o fată de împărat transformată în pasăre, ca urmare a unui *blestem.
    Pase-kamui Zeul suprem, în *mitologia ainu (ins. Hokkaido din arhip. japonez; ins. Sahalin, în zona de sud, pen. Kamciatka şi ins. Kurile); de fapt, în credinţele animiste ale ainilor, P.-k nu este un zeu propriu-zis, ci *spiritul superior care a creat *cerul şi domină lumea ca stăpîn; există şi o variantă a sa (fără certitudinea că ar fi o ipostază: Kotan-kara-kamui — Spiritul creator al lumilor şi pămînturilor). P.-k. are însă şi un atribut teogonic, întrucît e socotit şi creatorul tuturor celorlalte spirite cu atribute divine, numite de aini generic: Yaiyan-kcmui — zeităţi de aproape şi de departe (-+ Kami).
    Pasiphae (grec. naatcp&ri; TKxcn<paf|<; — vizibil pentru toată lumea) Fiica lui *Helios şi a *Oceanidei Perse, soţia regelui cretan *Minos şi mama * Minotaurului, pe care l-a născut iubindu-se cu taurul monstruos marin trimis de zeul *Poseidon să devasteze Creta (—► mitologie greacă). De la soţul legitim, P. a născut
 3 copii: Androgeos, Phaidra şi * Ariadne (într-o variantă, şi pe *Glaukos, Aigl6 ş.a.). Soră cu
 * Kirke, P. era considerată ea însăşi vrăjitoare şi profetesă, dîndu-i-se epitetul „Prealuminata". Dar, după *Plutarh (Agis, 91), în Laconia era adorată ca zeiţă selenară. Nu este exclus ca figura mitică mai tîrzie a reginei cretane să fie sărăcită de repovestirile greceşti, iar P. să fi fost de fapt, la origine, o mare divinitate locală a fecundităţii şi partenerul ei, Minos, conform unor interpretări moderne (G. Glotz ş.a.), să fi apărut în ipostaze diferite: zoomorfă (taurul
 alb, pustiitor al Cretei), antropomorfă (regele consort Minos) sau teomorfă (Minotaurul).
    Paskundji (apud David Ciubinov, Kartul-rusuli lehsiconi, S. Petersburg, 1887: rus. rpi«l)— grifon) în mitologia kartvelă (—► mitologii caucaziene), pasăre fabuloasă, reprezentată de fapt ca *dragon avimorf, dispunînd de imensă forţă şi insaţiabilă lăcomie. P. are nişte aripi care produc efecte magice:              o rană
atinsă cu o pană de la această pasăre se vindecă spontan; dacă dă foc unei pene dăruite, beneficiarul poate chema pasărea P., care vine de oriunde în ajutorul lui. Pc trăieşte în lumea inferioară, submundană, care echivalează întrucîtva cu noţiunea *Tărîmul Celălalt. Ca recunoştinţă pentru că i-a salvat puii de agresiunea balaurului *Gweleshapi, P. îl transportă pe salvator sus, în lumea lui firească. Se pot delimita anumite trăsături comune între Paskundji şi *Ghionoaia din *mitologia românească; dar se pare că sursa mitică a dragonului P. trebuie căutată în *mitul iranian al păsării Simurg.
    Paştele Blajinilor *Superstiţie populară românească, derivată din *mitul despre * Blajini, şi convertită într-o *sărbătoare necanonică (sărbătoare băbească), de obicei coincidentă calendaristic cu întîia sîmbătă de după *Paştele creştin, mai rar în a doua zi de luni postpascală ; se dau de "'pomană, atunci, ouă roşii, felii de cozonac, vin etc., care au rămas de la zilele pascale propriu-zise.
    Paşti; Paşte (ebr. HDS pesah; grec Uă<3%a; lat. Pascha) '♦Sărbătoare religioasă, mozaică şi creştină, care se ţine primăvara, la date apropiate sau coincidente, atît în *iudaism cît şi în *creştinism. ~ Pentru evrei, P. este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiţii riguroase, cu mielul pascal sacrificat şi cu consumarea de azimi, pîinea dospită fiind exclusă: mielul (mascul şi fără cusururi) este înjunghiat în a 14-a zi din luna întîia, cu sîngele se ung ramele uşii, iar mielul e mîncat noaptea, în familie, „nici crud, nici fiert în apă, ci fript pe foc", resturile neconsumate fiind arse ca să nu rămînă pe a doua zi; carnea mielului e mîncată cu „azimi şi ierburi amare"; în aceeaşi lună întîia, între zilele 14 şi 21 se mănîncă azimi: „şapte zile să nu se afle aluat în casele voastre" (F.T., Exodul, XII, 2—27). în luna întîia [Nisan], în ziua a paisprezecea a acestei luni, spre seară, sînt Paştile Domnului" (V.T., Leviticul, XXIII, 5 şi urm.).~ Pentru creştini, P. este sărbătoarea învierii lui *Isus Christos, dar de fapt comemorează şi *sacrificiul christic, al *morţii care duce la resurecţie: „înlăturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi plămădeală nouă, cum şi sînteţi, fără de aluat; căci Christos, Paştele nostru, a fost jertfit" (Pavel, I Corinteni, V, 7). în Cina cea de taină — trapeza de despărţire a lui Isus cu discipolii săi — mai mulţi comentatori văd o masă pascală şi preludiul P. creştin („Vremea mea este aproape, voi face Paştele cu ucenicii mei"), iar pîinea frîntă şi vinul turnat simbo-
461
 PAVENTIA
lizează sacrificiul christic al trupului şi sîngelui, ca preţ al răscumpărării omenirii (cf. Evanghelia lui Matei, XXVI, 26—29). Stabilirea zilelor pascale creştine se face diferit, *Biserica ortodoxă evitînd coincidenţa cu P. evreilor, Biserica catolică neţinînd seamă de acest criteriu. Indiferent de deosebirile esenţiale (de tradiţie şi doctrină teologică), între argumentul iudaic şi cel creştin, ambele sărbători conţin ecouri îndepărtate din *cultul arhaic al primăverii.
    Pâtala Tărîmul subteran în *mitologia post-vedică, amintit în *Râmăyana şi aflat sub stăpînirea şarpelui universal cu 1 000 de capete, *Adi$eşa. P. e asimilabil cu *Infernul (*Nâraka). Un sector special din P., Put, este un loc destinat morţilor fără urmaşi, Mai frecvent însă P. se consideră un imperiu subteran populat de *ba-ld.uvi (nâga).
    Patecatl (El-este-din-ţara-leacurilor; Zeul-din-pâmînt) Zeu aztec al tuturor leacurilor curente şi al farmacopeii magice (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţul zeiţei *Mayahuel. în iconografie, P. e reprezentat cu secure de luptă şi scut sau cu un băţ-plantator pentru găurit pămîntul în vederea însămînţării şi cu o floare (sau frunză) de agave.
    Patols; Patollo; Patulas Zeul *morţii şi al *Infernului, în mitologia prusică, venerat şi de lituani (-*• mitologie baltică), *cultul căruia este atestat în scrierea Caliat io episcop i W armiensis (1418), în pereche antitetică cu zeul belşugului, *Potrimps. Se pare că P. era a 3-a divinitate din triada prusică supremă (conform Cronicii lui Grunau, sec. XVI), această triadă fiind reprezentată pe steagurile prusilor: 1 *Perkunas
—  ca bărbat cu barbă neagră; 2 Potrimps — ca adolescent imberb; 3 Patols — ca bătrîn de paloare cadaverică şi cu o lungă barbă albă. Era adesea asociat şi cu zeul infernal al beznei, *Pekols. P. era de asemenea patronul stafiilor, al morţilor, al *ritualurilor funerare (-* funeralii) şi era considerat şeful divin al unei clase speciale de preoţi.
    patriarhi (grec. 7caTpidpxr|<; — începător de neam < naxpiu — familie, neam, trib, descendenţă ; dpxT)— început, conducere; lat. patriarcha
—  patriarh) 1 Nume generic dat, în V.T. (-+ Biblia), primilor întemeietori de seminţii sau familii numeroase, caracteriz^ţKşi printr-o longevitate fabuloasă; p. biblic prin excelenţă e
* Abraham; de asemenea, sînt în mod curent consideraţi p. cei 12 fii ai lui * Iacob (numele căruia a fost schimbat în *Israel), fondatorii celor 12 seminţii originare ale evreilor: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Issakar, Zebulon, Yosef, Beniamin, Gad, Asher, Dan şi Nephtali. Dar criteriile au fost mereu variabile, astfel că p. biblici sînt mult mai numeroşi. ~ 2 Rang superior în organizarea eclesiastică a unor ramuri din ^creştinism; în anumite cazuri, unii epis-copi ai ^Bisericii catolice sînt numiţi şi p.; papa însuşi este patriarhul Bisericii catolice occidentale (-* papi). Bisericile naţionale din *ritul oriental (Biserica ortodoxă), fiind autocefale, sînt conduse fiecare de cîte un p. care nu depinde, eclesiastic sau administrativ, de
vreun alt for bisericesc. Patriarhul de Constantinopol e numit şi patriarh ecvb'ninic, însă acest rang, pur onorific, nu mai este demult şi funcţional, el nefăcînd decît să conserve memoria autorităţii ecumenice de odinioară a ortodoxiei bizantine.
    patristică Opera integrală şi doctrinele primilor teologi ai *creştinismului, numiţi uzual Părinţii Bisericii creştine sau Doctori ai Bisericii care au militat şi şi-au scris cărţile între sec,
II—IX. Sînt de obicei distribuiţi în 3 categorii: apologeţii (Minucius Felix, *Tertullianus, Arnobius *Lactantius, Iustinus, Athenagoras, Clement Alexandrinul, *Origenes, Dionysios, Irenaeus); dogmaticii (Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Grigore din Nissa, *Augustin); precursorii sco-lasticismului (Leontios, Boetius, *Ioan Damaschin, Johannes Scotus Eriugena). Primul obiectiv polemic al p. era precizarea atitudinii creştine faţă de filosofia şi cultura păgînă (de influenţă cărora nu a scăpat totuşi cu adevărat nici unul dintre părinţii Bisericii, datorită formaţiei intelectuale a fiecăruia); de altminteri, acest obiectiv, ca şi opţiunea respectivă, se preconizează încă din Epistolele apostolului Pavel (-+ Biblia). Dar în ciuda deosebirilor şi chiar a contradicţiilor între concepţiile generale ale părinţilor Bisericii creştine (de la intelectualismul rafinat al lui Origenes pînă la simplitatea generată de bunul simţ a lui Tertullianus) pe toţi îi uneşte, în cadrul p., recunoaşterea autorităţii absolute a
*revelaţiei dumnezeieşti, ca şi *credinţa (dominantă) în nemurirea sufletului. în plan cronologic, p. a cunoscut 3 epoci de dezvoltare: p. apostolică (sec. I—II), ilustrată de Ignatius din Antiohia, Quadratus şi Iustinus; p. alexandrină (sec. III), cei mai importanţi scriitori ai epocii fiind Tertullianus şi Clement Alexandrinul ; p. perfecţionării doctrinare (sec. IV—V), sprijinită pe două mari personalităţi — una occidentală (romană) : Augustin, alta orientală (greacă): *Ioan Chry-sostom. Dar acestor 3 etape clasice li s-a adăugat o etapă suplimentară, nouă, care continuă de fapt opera patristică prin scrierile filosofico-teo-logice ale Doctorilor Bisericii, din sec. V—XIII, care au constituit filosofia scolastică: Martianus Capella, Boetius, Cassiodorus, Ioan Damaschin, John Scotus Eriugena şi *Toma din Aquino.
§ J. P. Migne, Patrologiae cursus completus. Series Latina, 1—221, Parisiis, 1844—1855; J. P. Migne, Patrologiae cursus completus. Series Graeca, 1—166, Parisiis, 1857—1866; H. A. Wolfson, The Philosophy of the Church Fathers, I—II, Cambridge; M. Spanneut, Le stoicisme des Peres de VlZglise, Paris, 1956; J. Quas-ten, Patrology, I—III, Utrecht-Bruxelles, 1950—1960
    Pausus (lat. pausare — a se opri, a înceta) Zeul simbolic al repaosului, ocrotitorul odihnei de orice gen, în *mitologia romană.
    Paventia (lat. pavere — a se speria, a tremura de frică, a se înspăimînta) Zeiţă din
*mitologia romană, personificînd spaima; totuşi, atributul ei principal părea a fi numai acela de a speria copiii. P. era o divinitate paralelă cu zeul * Pavor, cu aceleaşi funcţii ca şi ea,
 FAVOR
 462
poate paredra lui, pcate o ipostază principală. Preoţii zeiţei se numeau Pavorii (numele colegiului derivînd însă, evident, de la Pavor).
     Pavor Zeu din *mitolcgia romană, personificînd frica în sine, fără obiect precis; era slujit, ca şi paredra sau varianta sa *Paventia, de preoţii Pavorii. Plinius utilizează numele la plural, ca nume comun, în sintagma pavore? nocturni (spaime de noapte), ceea ce ar sugera că P. nu era decît un simplu *numen, specific ♦animismului arhaic roman.
     Pax (Pacea) Zeiţă din ^mitologia romană, adorată ca personificare a păcii. Templul Păcii, consacrat la Roma, în For, zeiţei P., un ♦templu deosebit de fastuos, a fost construit de împăratul Vespasianus (75 e.n.), dar sub Commcdus a fost mistuit de un incendiu (191 e.n.)
     păcat Concepţie morală teologică, prezentă în cele mai multe *religii, asupra încălcării cu fapta, cuvîntul sau gîndul a voinţei divine, adică a normelor exprimate de scripturi, ♦dogme, tradiţii şi ♦ritualuri de *cult. Ideea de p. e definită canonic abia cînd o religie include în doctrina sa concepţia escatologică a pedepsei, a Judecăţii de Apoi, a ♦psihost asiei postume, ca şi ♦miturile sfîrşitului şi regenerării lumii (-+ escatologie, moarte). Pentru concepţiile religioase primitive, p. se reduce la încălcarea unui *tabu. în majoritatea religiilor, p. este un act de responsabilitate individuală. în ♦brahma-nism şi mai ales în *budism există o concepţie a păcatelor cumulative, datorită ♦metempsihozei, cînd omul se împovărează sau, dimpotrivă, se eliberează în urma tarelor din vieţile precedente (-> samsăra). Gîndirea antică a simţit nevoia să inventarieze şi să clasifice păcatele (la greci, hybris avînd şi sensul de păcat); astfel de liste găsim la ♦Pindar (Olimpice, 11^, la ♦Platon (Gorgias, 523 b), iar Yergilius (Eneida, VI, v. 605—623) a compus chiar un catalog al viciilor; pentru evul mediu, este vasta clasificare făcută de Dante în Infernul. ♦Iudaismul şi după el ♦creştinismul au formulat teologic ideea păcatului originar, care împovărează omenirea ca o consecinţă a întîiului act autonom săvîrşit de perechea primordială ♦Adam şi ♦Eva prin încălcarea poruncii lui ♦Dumnezeu de a nu gusta din ♦Pomul Cunoştinţei, ceea ce a dus la izgonirea primilor oameni din ♦Eden şi la osîndirea lor de a fi muritori, de a munci pentru hrană şi de a se reproduce ca animalele. Creştinismul introduce o formă originală a ideii de *mîn-tuire, prin răscumpărarea p. originar de către ♦Isus Christos, a cărui moarte voluntară izbăveşte omenirea de această povară ereditară. P. în sens curent rămîne însă o posibilitate individuală a oricărui ins, supus prin natura sa imperfectă ispitei de a păcătui, dar avînd şi perspectiva iertării individuale prin ♦rugăciuni, ♦posturi, ♦sacrificii, ♦ofrande şi atitudini active de glorificare a lui ♦Dumnezeu şi de apărare a *Bisericii. în dogma creştină a p. originar se include ideea de solidaritate a o menirii faţă de strămoşul ei Adam, care a marcat un .anume curs al istoriei prin p. său; dar ap. Pavel
 (—* Apostoli) vorbeşte despre misterul celor dei Adami: noul Adam — Isus Christos — a venit să răscumpere prin propriul sacrificiu p. vechiului Adam, de aici rezultînd salvarea omenirii prin eliberarea ei din starea de păcat, inclusă în natura fiecărui om. Mai mulţi teologi au definit p. drept refuzul omului de a-şi păstra relaţia cu Dumnezeu. ♦Erezia creştină pelagia-nistă (—> pelagieni) din sec. IV—V a susţinut (probabil sub influenţa indirectă a budismului) capacitatea omului de a se mîntui de păcatele sale singur, prin fapte bune, fără concursul graţiei divine. Dimpotrivă, Martin ♦Luther, promotorul ♦Reformei, afirmă că omul nu se poate emancipa prin liber arbitru din sclavia p. originar şi a lui ♦Satan. Dar cele mai multe religii şi concepţii teologice acceptă ideea că p. poate fi deopotrivă şi voluntar şi involuntar. Luther considera că „păcatul originar, departe de a fi o corupţie superficială, este o corupţie atît de profundă a naturii umane, încît nu dăinuie nimic sănătos, nimic care să nu fie corupt în trupul şi în sufletul omului, în forţele sale interne şi externe" (Formula de înţelegere), aşa încît natura umană „nu poate fi vindecată decît regenerîndu-se şi înnoindu-se întru Sfîntul Duh" (Solida declaraţie). Epoca modernă a vehiculat opinii dintre cele mai puţin obişnuite asupra aceleiaşi teme. Salomon ’Reinach credea că doctrina p. originar este de origine orfică şi că anume ♦orfismul ar explica această noţiune prin caracterul particular al ♦antropo-goniei: oamenii au apărut din scrumul în care fuseseră prefăcuţi ♦Titanii de către ♦Zeus, ca pedeapsă pentru* devorarea fiului său ♦Zagreus, de unde şi natura umană a însumat două naturi contradictorii: binele din carnea tînărului zeu devorat, răul din ereditatea titanică; aşadar, omul este impur, pentru că s-a născut din crimă (cf. Cultes, Mythes et Religions, II, Paris, 1919, p. 75—76). Pierre *Teilhard de Chardin (într-o însemnare din 1921) afirmă: „Ideea fundamentală a păcatului originar: Cosmosul actual este născut dintr-o greşală", iar „sensul Bibliei e manifest: păcatul' este izvorul oricărui rău; potopul a nimicit orice viaţă, afară de cea cuprinsă în arcă"; mai tîrziu, ajunge la presupunerea că „păcatul originar nu numai că l-a prefăcut cu totul pe Om, dar a prefăcut total Lumea întreagă, în aşa chip încît ne este absolut imposibil azi să găsim, istoric sau ştiinţific, cea mai mică urmă a Edenului" (Scrisoare către Louis Richard, 1924^.
    pădurea Unul dintre primele medii de impact ale omului timpuriu, care a generat în gîndirea primitivă primele mari ♦superstiţii şi a furnizat materia primelor rudimente de zeităţi şi de ♦mituri. Intrarea omului în p. (care era pentru el un mediu deopotrivă ispititor prin belşugul util conţinut şi ostil prin viclenia misterioasă a plantelor şi animalelor sale alcătuind un haos de aparenţă precosmogonică) s-a efectuat probabil întîi în calitate de vînător şi culegător, apoi în calitate de tehnician rudimentar al procurării focului viu, ceva mai tîrziu de producător al focului artificial (-> focul).
 463
 PĂMÎNT J Ir
Exceptînd unele triburi adaptate vieţii de junglă, pentru care p. constituia locuinţa eternă (de ex., pigmeii din Africa), omul şi-a compus primele fabulaţii premitologice clădindu-le pe structura neîncrederii lui înfricoşate în atracţia silvestră, exercitîndu-se cu frumuseţe şi cu violenţă asupra sa şi a semenilor săi. ♦Mitologiile formate ale civilizaţiilor antice au încorporat tema p. între categoriile principale ale gîndirii mitice; de la crîngul sacru pînă la jungla demonică, formele p. s-au instalat la unele popoare în tradiţiile esenţiale ale vieţii şi spiritualităţii. ^ Astfel, în tradiţia Indiei (implicit în *mitologia vedică), p. are o mare importanţă, atît în memoria colectivă a urmaşilor arilor cuceritori ai teritoriilor indiene, cît şi în tradiţia ♦ascetismului, fiind un loc preferat pentru exerciţiul ascezei (aranyaukas— schimnic retras în pădure); formele silvestre dobîndesc în lb. sanscrită numeroase nuanţe semantice, de la ■aranya şi aţavl, desemnînd pădurea obişnuită, pînă la kăntăra — pădure mare, codru, junglă, şi la dharmăranya— pădure sacră; desigur, apare ■de timpuriu şi’zeul vedic al pădurii: *Aranyăni. Contactele iniţiale au păstrat amintirea ' cuceririi şi civilizării junglei. ~Unul din marile acte săvîrşite de eroul din Mesopotamia, ♦Ghilgamesh, împreună cu ♦Enkidu (într-un scenariu aproape invariabil la sumerieni, akkadieni, babilonieni, asirieni) constă în tăierea unor copaci seculari din pădurea de cedri, în cursul vînătorii organizate pentru uciderea sau dezactivarea primejdiosului monstru *Humbaba (Hu-wawa). ^Un act similar în esenţa sa vom regăsi într-un mit maya, narat în *Popol Vuh (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), unde jungla înspăimîntătoare în care domneşte monstrul primordial ♦Vucub-Caquix este străbătută raţional şi eroic, pe un traseu arhetipal, de gemenii divini ♦Hun-Ahpu şi ♦Xbalanqu6. ~ Hellada, lipsită de miturile p. haotice, pune tn circulaţie un mit pragmatic, cu un fel de substrat ecologic, urmărind cruţarea p., convertit în ♦zînele silvestre numite ♦Hamadryades care, locuind în arbori, în tulpinile lor, mureau după tăierea acestora. ~ Potrivit credinţelor romane, p. este ocrotită de zeul *Silvanus { pădurea (silva) şi crîngul (nemus) se consacrau unor divinităţi dintre cele mai pure (ca templum nemorale Dianae — un crîng sfînt din Aricia, Închinat zeiţei cinegetice şi selenare ♦Diana); romanii aveau şi ♦sărbători ale pădurilor sacre: Lucaria. ~ Aproape toate popoarele Europei îşi au ^spiritele personificate, ocrotitoare sau numai locatare alep., cele mai multe fiind malefice: *Liesii (la slavi) sau (în ♦mitologia românească) ♦ Muma-Pădurii şi *Moşul-Codru-lui. Basmele unui anumit nivel de folclor mitologic utilizează frecvent personajul p. personificate, drept cadru viu decisiv pentru acţiunile eroului, acesta fiind adesea un eliberator sau un ♦erou civilizator; în basme şi mai ales în hagiografia creştină, orice p. e locuită de numeroşi ♦balauri.
                                                             pămîntul Aproape în toate mitologiile, Pămîntul (Glia) — ca zeitate şi sursă de existenţă
pentru omenire — este un element fundamental (-> elemente) feminin (Glia-mamă) şi numai rareori masculin; prin ♦hierogamie cu celălalt element (*Cerul), p. naşte întreaga viaţă din univers (♦zei, plante, animale, oameni). Roadele hrănitoare telurice întreţin şi dezvoltă această *viaţă. ♦Antropogonia are ca materie primă îndeosebi pămîntul arabil (solul, lutul, ţărînă), iar întoarcerea în ţărînă, după ♦moarte, a tot ce e viu, adică revenirea la obîrşie, prin restituirea materiei împrumutate, este încheierea firească, în orice ♦mitologie, a ciclului vital. ^ Fu neţii 1) Glia-matrice Principiul feminin, în ♦mitologia chineză, este *yin, fecundat de principiul masculin *yang, prin sămînţă fecundatoare a acestuia, xiian-yu (ploaia). în ♦teogonia sumeriană (—* mitologii din Mesopotamia), glia *Ki (soţia cerului *An) naşte un munte, apoi pe zeul vîntului şi atmosferei ♦Enlil; dar ea nu este o zeiţă primordială, căci doar pluteşte pe marea primordială *Nammu (-+ apa) care a născut-o, nefecundată de bărbat. în ♦mitologia greacă, *Gaia apare după *Haos, născînd întîi de la sine Cerul (♦Uranos) şi Marea (♦Pontos), apoi îl ia de bărbat pe Uranos, de la care naşte, prin incest, pe ♦Titani şi pe ♦Ciclopi; ♦Hesiod o numeşte „Gaia cu pîntecul larg“ (Theogonia, v. 117; totuşi, în anumite etape mitologice, Gaia este dublată (iar mai tîrziu chiar înlocuită în diverse forme de *cult) de zeiţa *Demeter, cum de altfel în miturile greceşti şi apoi în ♦mitologia romană suprapunerile de atribute duc şi la identificări de divinităţi: ♦Rhea e confundată cu Gaia, dar şi cu ♦Kybele (provenită din Phrygia), ulterior cu zeiţele romane ♦Telius şi ♦Ops, întrucît marile zeiţe ♦htonice sînt considerate uneori şi mari mame divine. Ca şi la chinezi şi, în genere, în miturile agrare, ploaia era pentru greci să-mînţa spermatică divină care fertilizează p.; astfel, în ♦Misterele Eleusine, participanţii implorau cerul: „Revarsă ploaia!" şi de asemenea glia: „Fii gravidă!". ♦Plutarh explică: „Cerul era tatăl, fiindcă prin mijlocirea ploilor proiecta sămînţă în măruntaiele gliei, iar glia, primind această sămînţă, devenea roditoare şi totodată mamă." De obicei însă Demeter nu era socotită glia însăşi, ci numai sînul ei fertil; o idee similară găsim într-un mit htonic al triburilor nord-americane pueblo (—> mitologiile triburilor amerindiene), care numeşte pămîntul roditor „glia cea cu mulţi sîni". Fertilitatea hto-nică este văzută multiplu: numele zeiţei aztece *Ixcuina (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), maica-glie, înseamnă Patru-chipuri; de aceea glia e o matrice nu numai a vieţii umane (naşterea, subsistenţa), ci şi a teogoniei: ca mamă a zeilor, de ex., *Papa din miturile neozeelandeze maori (-> mitologii din Oceania) naşte de la soţul ei ceresc ♦Răngi pe primii 7 zei esenţiali, în *mitologia egipteană, p. (*Geb) este însă elementul masculin fecundator, zăcînd pe spate şi îmbrăţişat de elementul generator feminin
—   cerul (*Nut). 2) Glia devoratoare P. naşte şi oferă totul (de unde şi situarea subterană, în toate mitologiile, a ♦Infernului şi în genere
PĂMfNTUL
464
a tărîmurilor morţii); ideea despre *moarte ca întoarcere în ţărînă, manifestă în *mitologia biblică, deşi nu generalizată în toate zonele mitologice, întrucît incinerarea (-* funeralii) simbolizează retrimiterea, prin flacără şi fum, la cer, este frecventă în acele mitologii care^ acceptă antropogonia htonică şi implicit obli-'* gaţia restituirii către glie, la expirarea terme-
 • nului fixat de destin, a trupului folosit; în atare zone erau frecvente formele de *sacrificiu ritual către p.; de ex., un trib bengalez (India) credea că planta locală curcuma rămîne veştedă, dacă nu se colorează cu sîngele unui prunc sacrificat p. Zeiţa aztecă *Tlazolteotl e o divinitate htonică dintre cele mai complexe: omni-generatoare, ea ocroteşte naşterile şi, în înţeles larg, viaţa, fiind mama zeului patronal al porumbului *Cinteotl, adică simbolizînd protejarea hranei de bază a populaţiei centrameri-cane precolumbiene; tot ea însă mai are şi epitetul Mîncâtoarea de spurcăciuni, care include alegoria resorbirii tuturor murdăriilor şi deşeurilor vieţii, ca şi a oricărui păcat omenesc, pe care p. îl ia asupra sa. 3) Glia funerară: a) mormintele — la popoarele cu religii preponderent htonice morţii sînt de obicei înhumaţi (în *iudaism, ♦creştinism şi *islam incinerarea fiind chiar un delict) şi li se construieşte
 o „casă a morţii" (de la simplul sicriu, la mausoleu şi *piramidă), iar numeroase tradiţii ale înhumării sînt asociate cu prepararea cadavrului (spălare, purificare, împodobire, chiar îmbălsămare), din respect faţă de p. matern sau patern, în actul de restituţie a trupului primit pentru uz limitat; b) bezna — simbolizînd locurile subterane postume, neinfernale, adică lipsite de ideea pedepsei, cum este, de ex., Ţara de Beznă (tărîmul morţii) în *mitologia japoneză, unde s-a retras zeiţa *Izanami, instituind însuşi spaţiul morţii, sau cum era considerat în miturile biblice timpurii sub-pămînteanul *Sheol; c) lumile infernale — de obicei lumi de pedeapsă postumă: la greci, *Hades (în care tărîmul de represalii este la nivelul inferior: *Tartaros); la evrei, într-o epocă mai tîrzie a iudaismului, acelaşi Sheol (din care derivă * Iadul creştin, ca şi tărîmul infernal *Djahannam în ^mahomedanism); la populaţia centramericană quich£ din Yucatan, locul de groază subteran *Chi-Xibalba (locuinţa divinităţii infernale colective *Xibalbay); la chinezi (a căror mitologie are mai multe infer-nuri), *Yudu, incintă principală, dar nu subterană, ci aflată pe versantul nordic, neluminat vreodată de soare, al muntelui mitic Yunshan.
 F orm e Forma sferică a p. (ca planetă) apare foarte tîrziu şi nu aparţine mitogenezei, ci unor mitografi şi filosofi greci (în rare variante, Atlas susţine pe umeri de fapt nu sfera cerească, ci sfera terestră); tot astfel pare şi ideea plutirii în gol sau a suspendării deasupra abisului (în *Biblie Iov spune: „El a atîrnat pămîntul deasupra golului" — Cartea lui Iov, XXVI, 7); în general, cosmologia mitologică a considerat p. mai ales un disc, fie plutind pe oceanul universal, fie rezemat pe stîlpi, balene sau peşti
 şi înconjurat de ocean; alteori, e un munte conic ieşind din marea înconjurătoare (la sumerieni) ; în miturile cosmologice chineze, plutitor pe oceanul primordial, p. este însă pătrat, în mitologiile indoeuropene, p. reprezintă lumea intermediară (ca în *mitologia vedică, în care madhyamâ-loka — lumea de mijloc — indică poziţia zonei terestre între celelalte 2 lumi: cerească şi subpămînteană. ^însuşiri particulare în multe religii, p. e venerat ca divinitate bifuncţională: născătoare şi funerară, în mod inseparabil; formele de veneraţie ajung şi la coordonate neobişnuite; aşa, unele triburi amerindiene (siuxii şi îndeosebi uma-tilla) socotesc un păcat foarte grav agricultura şi refuză să înfigă cuţitul plugului în sînul mamei obşteşti, deoarece un atare matricid ar face ca glia să nu-1 mai primească pe culpabil după moarte; deopotrivă, e tabuat (-+tabu) mineritul, ca să nu se spintece carnea zeiţei (ţărîna), să nu i se sfărîme oasele (pietrele, minereurile), după cum este sub interdicţie sacrală tăierea părului matern al gliei (♦pădurile). Totuşi, funcţionalitatea funerară duce inevitabil la binecuvîntarea agriculturii în cele mai multe mituri htonice: înhumarea cadavrelor este însămînţare, iar Maica Glie va regenera fiinţa defunctă într-o nouă fiinţă ce se va naşte, întrucît p. produce tot ce e viu; de aici şi credinţa multor popoare antice că naşterea copilului este numai o legitimare a fătului pătruns în femeie, însă cu adevărat orice prunc e născut de glie (de unde şi frecventul obicei din societăţile primitive ca femeile să nască şezînd direct pe pămînt); şi chiar cînd pruncul este adus de ape (*Moise, *Romulus şi *Remus, *Văină-moinen, adesea variante ale lui *Făt-Frumos)? acel prunc este socotit a fi fost recuperat de glia maternă; credinţa se menţine şi în cazul aducerii copiilor pe căi aeriene, de o pasăre (de ex., pseudomitul berzei, păstrat convenţional şi în lumea modernă). Popoarele antice executau două gesturi rituale de umanizare a pruncului: aşezarea imediată pe sol, în ţărîna propriu-zisă„ adică la sînul maicii reale, Glia fiind obligată astfel să-l recunoască şi să-i insufle forţa şi ocrotirea ei; apoi ridicarea în braţe de către tatăl său (din punct de vedere religios, doar tată adoptiv) spre a-1 smulge mamei htonice şi a-1 recunoaşte ca al său. Concepţii mitice particulare există şi asupra cosmogoniei: tradiţia folclorică din *mitologia românească despre ivirea şi creşterea p. — ca element integral — din „sămînţa de pămînt" are similitudini în miturile din Europa Răsăriteană şi din Asia Centrală; iar unele mituri cosmogonice chineze vorbesc despre „pămînturile vii" care „cresc de la sine".
 § A. Dieterich, Mutter Erde. Ein Versuch iiber Volhsre-ligion, Leipzig, 1905; ed. III, Berlin, 1925; F. Altheim, Terra Mater, Giessen, 1931; Mircea Eliade, Mythesy râves et mystfrres, Paris, 1957 (cap. La Terre-Mere et les hUrogamies cosmiques, p. 206—253); Tudor Pamfile, Pămîntul. După credinţele p oporului rcmân, Bucureşti 1924
 465
PELE
     Pecunia (lat. pecunia — avere, sumă de bani (pecus — turmă, cireadă) Zeiţă din *mitologia romană, personificînd banii.
     Pegasos (grec. TH\yacoc) *Cal înaripat din
 *mitologia greacă, născut din sîngele *Gorgonei *Medusa, care l-a slujit un timp pe *Bellero-phontes, devenind apoi calul * Muzelor, pentru ca după moartea sa să fie transformat în constelaţie. După varianta principală a *mitului, P. se născuse sărind cu şuvoiul de sînge ţîşnit din trupul Medusei, îndată după ce capul ei fusese retezat de *Perseus. După *Pindar (Olimpice, XIII, 63J, Bellerophontes îl prinsese ori îl primise, îmblînzit şi cu frîul pus, din mîinile zeiţei *Athena (sau, în altă versiune, l-a îmblînzit' el însuşi, adăpîndu-1 la izvorul Peirene din Akrokorint). Călare pe P., Bellerophontes ucide monstrul *Himaira şi apoi traversează ţara *Amazoanelor; cînd însă încearcă să zboare în cer, calul îl azvîrle din şea şi îşi continuă singur cursa celestă (Apollodoros, Despre zei,
 II,  3) şi, sosind la *Zeus, rămîne în serviciul acestuia, oferindu-se să-i transporte fulgerele şi tunetele (Hesiod, Theogonia, v. 281). într-o epocă tîrzie, tradiţia populară a început să considere că P. aparţine zeiţei zorilor, *Eos. După Pausanias, aflîndu-se pe muntele Muzelor Helikon, P. loveşte cu copita într-o stîncă, dezvelind un izvor (rcriYfi — izvor) care s-a numit Hippoukrene (Izvorul Calului) apa căruia, sorbită de poeţi, le infuzează inspiraţia (Călătorie în Grecia, IX, 31, 3). O versiune incertă, acreditată în tradiţia literară modernă, atribuie acest cal Muzelor: zburînd pe lîngă muntele Helikon şi fermecat de cîntecele celor 9 Muze, P. s-a oprit acolo definitiv; (acest episod, necunoscut miturilor clasice, e suspect de a fi fost inventat abia în sec. XV, ca simbol poetic, de Matteo Boiardo, în Orlando innamorato).
     Peitlio Zeiţă arhaică din *mitologia greacă, a seducţiei, a ademenirii şi a puterii de convingere prin ispită, înfăţişată mai ales alături de *Aphro-dite. Oratorul Isokrates relatează că zeiţei P.
 i se aduceau *ofrande anuale şi că preotesele acesteia aveau locuri rezervate în Teatrul lui Dionysos. Cîteva atribute comune cu *Calliope nu au determinat vreo confuzie între cele două zeităţi, deşi cultual P. a fost înlocuită de Muză. Venerată probabil cu mult înainte de *Muze, după unele izvoare, P. patronase odinioară şi arta convingerii prin elocvenţă.
     Pekols; Pikuljus; Pykullas Zeul prusie al tărîmului subpămîntean şi al întunericului, patronul clasei *duhurilor rele şi inspiratorul actelor malefice. Se pare că numele zeului (avînd ca etimon subst. prusie arhaic pikuls — drac) e înrudit lingvistic cu o familie de noţiuni din întreaga *mitologie baltică (lituan. piktas — rău; slav. neKAo — *iad, foc infernal).
     pelagieni *Sectă creştină întemeiată de Pelagius (britannicul Morganus, cca 360—418) împreună cu Celestius, şi condamnată ca eretică (-> erezie) de *Biserica oficială. P. considerau că omul se naşte fără povara *păcatului originar (care l-a afectat pe *Adam), acest
 păcat adamit nefiind aşadar ereditar, cum afirmă Biserica; pruncii nou-născuţi sînt la fel de puri cum a fost Adam înainte de a săvîrşi păcatul,, prin urmare omul poate trăi în curăţie şi inocenţă fără ajutorul graţiei dumnezeieşti şi poate ajunge în ceruri, după *moarte, fără ajutorul lui *Dumnezeu: harul divin nu asigură, ck doar înlesneşte *mîntuirea pentru omul trăind întru înţelepciune şi virtute. Doctrina pela-gianismului s-a format sub influenţa moralei1 stoice; doctrina ca atare nu mai poate fi cunoscută din scrierile lui Pelagius, din care s-au conservat fragmente nesemnificative; ea se poate reconstitui numai din lucrările atacatorilor lui. Pelagianismul a fost atacat îndeosebi de *Augustin şi de episcopii din Africa de Nord.. Papa Zosimus a aderat la poziţia augustiniană. abia după o lungă ezitare şi a condamnat doctrina în 418 (curînd după prima condamnare,, pronunţată de papa Inocenţiu I; —> papi), decizia sa fiind confirmată în 431 de Conciliul ecumenic din Efes. Polemicile au mai continuat totuşi un secol (în Gallia meridională funcţiona un curent propelagianist, pînă cînd Conciliul din Oronte, din 529, a declarat doctrina augustiniană singura adevărată); discuţii în jurul problemei s-au mai repetat, în diferite forme şi locuri, încă aproape un mileniu, pînă în 1344, cînd Thomas Bradwardine publică o scriere împotriva lui Pelagius. în timpul Reformei, vechile polemici sînt reluate în forme noi.
 § J. Ferguson, Pelagius, Cambridge, 1956
    Pelasgos Strămoşul mitic al populaţiei pelasge, după *mitologia greacă, născut fie din cuplul *Zeus — *Niobe, fie direct din ♦pămîntul negru, într-un pisc de munte, şi dînd apoi naştere neamului omenesc. Din versiunea lui Pausanias (Călătorie în Grecia, VIII, 1) rezultă că era considerat însă nu *om primordial* ci *erou civilizator: un bărbat frumos, înalt şi puternic, învăţîndu-i pe oameni să se adăpostească de intemperii în colibe, să-şi facă îmbrăcăminte din piei de oaie şi oprindu-i să se mai hrănească cu ierburi şi rădăcini (afară de ghindă), deci instruindu-i în meşteşugul cultivării grînelor.
    Pele Zeiţă hawaiiană a *focului vulcanic şi totodată personificarea spiritului distructiv femeiesc. Ca majoritatea divinităţilor poline-siene (—* mitologii din Oceania), P. e o mare navigatoare; există *credinţa că a venit din Tahiti (Kahiki) fie acostînd, fie aruncată pe ţărm de un val uriaş; un cîntec ritual îi stabileşte originea: „Din Kahiki a venit Pele / din ţara Pola Pola / din norul roşu Kanes / din cerurile cu nori de flăcări / din norul arzător de la Kahiki" (câre este o erupţie vulcanică). Sosită aşadar din vulcanii în erupţie ai insulelor nordice şi din fulgerele cereşti P* a călătorit de la o insulă la alta, căutîndu-şi o reşedinţă prielnică, pînă cînd s-a strecurat în marele vulcan Kilauea din Hawaii, unde a şi rămas; într-o noapte, sufletul ei şi-a părăsit trupul şi, urmărind sunetele, unui flaut nazal
TELLERVOINEN
 4Ş6
 (specific zonei), a nimerit la o *sărbătoare cu ♦dansuri a tribului hula, de pe o insulă vecină; luîndu-şi atunci chipul unei femei fermecătoare, cochetează cu Lohiau, căpetenia tribală, după 3 zile îl părăseşte cu făgăduiala de a-i trimite un mesager de încredere; apoi o expediază pe sora sa fidelă Hi’iaka, la Lohiau, care însă murise între timp de dorul celeilalte femei, astfel că Hi’iaka iese din trupul ei, spre -a-1 însoţi pe defunct, iar P. îi incinerează pe amîndoi în propriile ei flăcări. Prin forţa ♦magiei ^sale, Hi’iaka totuşi scapă, găseşte sufletul lui Lohiau, îl restituie trupului şi pleacă cu el în ţara lui. P. reuşeşte greu să plece din Hawaii, iar în Rarotonga îşi încheie călătoria, înto-vărăşindu-se cu o zeiţă locală a ♦focului de sub pămînt. într-o variantă, de atunci P. nu mai '-este decît divinitatea care arde, usucă, pîrjo-leşte vegetaţia. Statuetele hawaiiene o înfăţişează cu o creastă imensă, care îi umbreşte capul.
    Pellervoinen; Samsa Zeul cîmpiilor, al arborilor, al vegetaţiei naturale şi cultivate, în ♦mitologia finlandeză, de obicei adormit şi trezindu-se numai vara. P. ocroteşte vegetaţia In genere, dar poate tocmai din cauza sărăciei vegetale a Finlandei, ♦panteonul avea şi zeităţi ■secundare, protejind fiecare specie mai importantă:   *Tapio — zeul ♦pădurilor, Remunen
 (Zgomotosul) — zeul hameiului, din care se face berea, Hongatar — zeiţa pinilor, Katajatar —> zeiţa ienuperilor, Pihlajatar — zeiţa scoruşilor, *Tuometar (fiica lui Tapio) — patroana cireşului sălbatic.
    Pellonia Zeiţă din ♦mitologia romană, apar-ţinînd grupului de divinităţi militare; atributul ei unic: alungarea duşmanilor, determinarea retragerii lor de pe cîmpul de luptă.
    Pelops Personaj din ♦mitologia greacă, fiu al lui ♦Tantalos, tăiat în adolescenţă de tatăl său în bucăţi şi oferit zeilor la un ospăţ, ca test de perspicacitate divină, dar reconstituit de ei prin lipirea bucăţilor, după constatarea capcanei ; totuşi ♦Demeter, care apucase să mănînce un umăr, fără să ştie ce i se pusese pe masă, i-a dăruit lui P. un umăr de fildeş. Stabilindu-se la Pisa, victima regenerată se căsătoreşte cu Hippodame, în urma unei întreceri de care, apoi devine tatăl mai multor copii, printre care ♦Atreus şi ♦Thyestes. Căsătoria lui P. constituie însă un ♦mit aparte: Hippodame trebuia să se mărite cu bărbatul ce l-ar fi învins la concursul de care pe tatăl ei Oinomaus, basileul din Elida, ai cărui ♦cai erau odraslele vîntului; toţi concurenţii învinşi erau ucişi de basileu şi numai P., căpătînd de la zeul ♦Poseidon nişte cai înaripaţi, reuşeşte să îndeplinească •esenţialul condiţiei de a deveni ginerele lui Oinomaus. Probabil în această linie mitică, unele tradiţii greceşti îl venerau ca întemeietor al Jocurilor Olimpice (—* jocuri rituale),
    Penates; Penaţi Divinităţi de rang secundar în ♦ mitologia romană, ocrotind căminul familial pe vatra căruia era întretinută, în onoarea dor, o flacără perpetuă. Statul însuşi venera
 Penaţii, al căror ♦cult a fost instituit, după tradiţie, de *Aeneas, el aducînd statuile primilor P. de la Troia. P. aveau grijă de pîinea şi, în genere, de hrana cotidiană a familiilor, veghind totodată interiorul locuinţei şi viaţa tuturor membrilor familiei. în fiecare casă romană se aflau două statui de Penaţi domestici, fie în poziţie de î!cdans ritual, fie cu Cornul abundenţei în mînă. Roma avea şi ea nişte P. publici ai săi, ale căror statui stăteau în Âtrium Vestae.
    Penaţi —► Penates
    Penelope Soţia lui ♦Odysseus şi mama lui ♦Telemahos, în ♦mitologia greacă, important personaj feminin din epopeea homerică *Odisseia, ♦simbol esenţial al castităţii şi fidelităţii conjugale, fiindcă în îndelungata absenţă a soţului, asaltată de peţitori, ea ţese o pînză la terminarea căreia ar fi urmat să se mărite cu unul dintre aceştia, dar tot ea destramă noaptea ce ţesuse ziua; cînd peţitorii descifrează, vindicativi, viclenia P., soseşte în Ithaka şi Odysseus, care omoară sau goneşte pe asaltatorii ce aşteptaseră pînă atunci în jurul palatului său, răbdători, jucînd de urît zaruri. Viaţa conjugală îşi reia cursul fericit. (După altă versiune, Odysseus nu s-a mai întors niciodată la soţie, deoarece s-a retras pînă la sfîrşitul vieţii sale împreună cu frumoasa magiciană ♦Kirke, iar P. s-a măritat în cele din urmă cu fiul ei vitreg, născut de Kirke.)
    Penfa Zeiţă din ♦mitologia greacă, personificînd sărăcia. După o unică sursă (Platon, Symposion), în urma unui ospăţ al ♦zeilor olimpieni, P. se împreunează cu Poros, fiul zeiţei ♦Metis, şi îl naşte pe zeul dragostei *Eros; Aristofan (în Plutos) o asociază însă pe P. cu zeiţa *Ananke.
    penticostali ♦Sectă creştină (—* creştinism), a cărei doctrină s-a constituit în jurul tradiţiei sărbătorii numite Cincizecimea (rcsvTeKosTri — a cincizecea); sărbătoare a celor 7 săptămîni de la începerea secerişului (V.T., Deuteronom, XVI, 9—10), cînd se aduc ♦ofrande lui^Dumnezeu (F.T., Numerii, XXVIII, 26), în datinile ♦mozaismului, preluată apoi de creştinism cu un sens simbolic nou: ziua pogorîrii ♦Sfîntului Duh asupra ♦Apostolilor (miracolul glossolaliei), Cincizecimea devine a 50-a zi post-pascală, de la învierea lui ♦Isus Christos (sărbătoarea creştină a ♦Rusaliilor); reluînd ♦simbolul glossolaliei şi ideea milenaristă (din ♦Apocalipsul lui Ioan Teologul), doctrina penticostală a ajuns la teoria teologică a Cincizecimii individuale: orice credincios, prin strădanie proprie, poate dobîndi acest dar al Sfîntului Duh, manifestat în „vorbirea în limbi“ (glossolalie) şi în puterea de a vindeca bolnavii prin punerea mîi-nilor peste ei (—* taumaturgie). Textul scrip-tural utilizat ca punct principal de pornire este, în N.T., Faptele Apostolilor (II, 1—4): „Cînd a sosit ziua Cincizecimii, ei [Apostolii] erau toţi adunaţi laolaltă. Şi din cer fără veste a venit un vuiet ca de vijelie care trece şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi deasupra
 467
PERSEPHONE
 fiecăruia dintre ei s-a oprit cîte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în* [alte] limbi, aşa precum Spiritul îi făcea să vorbească." în celelalte detalii doctrinare, p. se aseamănă cu *baptiştii (prin ideea înclinaţiei spre ♦păcat a omului şi prin ideea ♦mîn-tuirii exclusive pe calea jertfei de răscumpărare a lui Isus Christos), dar şi cu *adventiştii (prin ideea celei de-a doua veniri apropiate a lui Christos, cînd ar urma să se instaureze pe pămînt domnia Mîntuitorului pentru o mie de ani (—*■ milenarism). P. au apărut, ca sectă, la începutul sec. XX, concomitent, în Anglia (Walles) şi Statele Unite ale Americii (Los Angeles), doctrina lor răspîndindu-se apoi în ţările Scandinaviei, în Ungaria, Polonia, Germania, România, ulterior în Rusia, Finlanda şi America Latină. Predicile penticostale au găsit ecou eficient mai ales printre *lutherani, *metcdişti şi baptişti. în viaţa curentă de cetăţeni, p. refuză satisfacerea serviciului militar. întreaga sectă are o organizare centralizată.
    Peperuna; Perperuna; Paparuna; Peperuda ♦Ritual slav pentru invocarea ploii; după unii slavişti (V. V. Ivanov, V. N. Toporov), acest ritual ar fi derivat din *mitologia slavă, de la numele zeului panslav *Perun (bulgar arhaic: Pir in), iar din ♦credinţele populare ale unor popoare slave de vecinătate s-ar li infiltrat apoi în ritualul românesc al *Paparudei; dar mai răspîndită la slavi, cu aceeaşi funcţionalitate meteorologică, este zeitatea *Do-dola. Derivarea din numele zeului tunetului şi focului ceresc (—> fccul) este discutabilă, ca şi ipoteza influentei asupra ritualului românesc similar, circuitul putînd să fi fost şi invers. Structura tuturor variantelor indică mai cu-rînd o rădăcină primitivă comună mult mai veche.
    Perceval; Parzival; Parsifal Erou legendar al epocii arthuriene (-* Arthur), în *mitologia celtică tîrzie, ale cărui fapte sînt legate, în legendele medievale, de găsirea Sfîntului *Graal; o naraţiune literară, folosind ♦legenda, este Perceval cu le Conte du Graal, romanul neterminat al poetului Chr^tien de Troyes (cca 1182).
    Pereplut Zeu insuficient cunoscut al slavilor răsăriteni (-* mitologie slavă), poate legat de navigaţia maritimă sau, după V. Pisani, o echivalenţă slavă a zeului *Bacchus; sufixul numelui său include cuvîntul plută (slav iiaotti) sau mai curînd cuvintele ruseşti nnym (potlogar, şiret) şi nepen/,b\mb (a traversa înot).
    Perîica (lat. perficere — a efectua, a termina) Zeiţă din *mitologia rcmană, patronînd împreunarea sexuală totală.
    Pergrulîrius; Grubrius Zeul prusie al vegetaţiei şi al primăverii (—* mitologie baltică), de el depinzînd creşterea frunzelor şi a ierbii.
 * Calendarul prusie începe cu o ^'sărbătoare consacrată lui P. în prima zi convenţională a primăverii, echivalentă cu Anul Nou şi' marcată de tragerea celei dintîi brazde de plug a anului: acest zeu era considerat cel care alungă iarna.
Sărbătoarea consta din cîntării de imnuri», oficieri de ♦sacrificii animale (viţe, oaie, ber-bec sau cocoş), precum şi din ♦libaţii cu bere.
    Perkunas (lituan. perkunas — tunet) Zeu, atmosferic lituan din triada supremă, împreună cu * Patols şi *Potrimps (—* mitologie baltică), producător de fulger, patron al tunetelor şi al focului ceresc (-* focul), dar venerat şi ca dătător de ploaie. în onoarea zeului, ardeau, necontenit focuri sacre din lemn de stejar, (arborele ce îi era consacrat); dacă vreun rug se stingea, era reaprins ritual numai cu foc viu,, obţinut prin frecarea unor lemne de stejar. Seceta se combătea prin ♦rugăciuni către zeu,, însoţite de cîte 3 ♦libaţii consecutive de bere peste focul sacru şi de un triplu ♦sacrificiu, animal negru (ţap, viţel, cocoş). Tăierea stejarilor sacri de* către* misionarii creştini era întîmpinată de credincioşii lituani ca o tragedie, cu ♦bocete, dar şi cu proteste vehemente. Totuşi, cruţarea stejarilor în cadrul *cultului lui P. nu a rămas foarte riguroasă, preoţii săi îngăduind populaţiei să utilizeze lemnele provenite din arborii* aleşi. Zeului i se atribuia o* soţie: Perkunija (simbolizînd furtuna) şi în timpul ploilor cu trăsnete se credea că umblăm în mînioase cavalcade prin nori, călare pe un* armăsar de foc. (cf. * Perun)
    Persephone (grec. nepas<p6vn) Epitet: Kore* (ArjoOg Kopf) — Fetiţa Demetrei) Zeiţă ♦hto-nică din *mitologia greacă, fiica zeiţei *Demeter şi a lui *Zeus. Răpită în adolescenţă de * Hades, cînd culegea flori pe o pajişte, dispare de pe pămînt, după ce zeul ♦Infernului îi dă să mă-nînce seminţe de rodie (act de *magie a dragostei, care o va determina să nu se mai poată despărţi niciodată de răpitor). Grecii o venerau ca zeiţă a germinaţiei şi totodată a *morţii. Dacă' ♦mitul se interpretează strict simbolic, cele două atribute nu sînt antagonice:           după o*
judecată olimpiană, provocată de căutările întreprinse de zeiţa Demeter (care îşi găseşte fiica, primăvara, la Eleusis, în timpul încol-ţirii grîului: ieşirea tinerei Kore de sub pămînt), P. nu mai stă cu Hades decît iarna, celelalte anotimpuri petrecîndu-şi-Ie la suprafaţa pămîntului. Dar ca soţie a lui Hades (comparabilă în acest sens cu zeiţa scandinavă *Hel)r ea conduce umbrele morţilor venite sub pămînt şi, pe lîngă acest atribut psihopomp, dirijează în genere ♦spiritele şi aduce la îndeplinire ♦blestemele omeneşti. Autorii antici se contrazic îndeosebi în stabilirea locului mitic pe unde P. a pătruns în Infern, mulţi scriitori (Clau-dianus, Hyginus ş.a.) socotindu-1 a fi fost o-peşteră din muntele Etna, numită de aceştia (după numele roman al zeiţei: *Proserpina) Caverna Proserpinae. Uneori însă P. era identificată de greci cu ♦Hekate. Acest mit, în aparenţă anecdotic, este o suită de *simboluri care converg în aria ideii de vitalitate, de tinereţe perpetuă a naturii, de forţă regenerativă a ♦vieţii: putînd fi captată de Hades numai după ce muşcă din rodia oferită de el (sau dintr-un sîmbure de rodie), P. îşi împlineşte astfel simbolul, deoarece, în credinţele antice mai ales:
 PERSEUS
 468
•greceşti, rodia reprezenta nemurirea şi era folosită în magie ca elixir de dragoste; în ♦cultul ulterior al P. rodia a devenit un fruct ♦tabu (cf. Pausanias, Călătorie în Grecia, VIII, •37); chiar, ca soţie a lui Hades, domnind asupra morţilor, P. nu este un simbol al morţii, dimpotrivă: ea nu-i judecă pe morţi în Infern, «deci postum, ci îi pedepseşte încă din viaţa^or terestră, prin grupul Erinniilor (*Erinnys).
 § R. Foerster, Der Raub und die Riickkehr der Persephone, Leipzig, 1874
    Perseus Erou mitic din ♦ mitologia greacă, născut de ♦Danae după ce ♦Zeus a pătruns în turnul ei de izolare, sub forma unei ploi de aur. Imediat după naştere, P. împreună cu mama sa Danae sînt puşi într-o ladă din ordinul regelui Akrisios, deoarece un ♦oracol prezisese că acest rege va fi ucis de nepotul său; lăsată în mare, lada pluteşte pînă e aruncată •de valuri pe ins. Seriphos; scoşi din ladă, cei •doi naufragiaţi nimeresc la palatul regelui Polydektes. Cînd P. ajunge adult, regele se îndrăgosteşte de Danae şi, ca să scape de ostilitatea fiului ei, îl trimite să-i aducă neapărat capul ♦Medusei, una dintre ♦Gorgone. Gor-;gonele şi surorile lor ♦Graiai locuind pe ţărmul Oceanului Occidental, P. întreprinde o lungă •călătorie, călăuzit de ♦Hermes şi de ♦Athena. Ajuns la destinaţie, smulge unicul ochi şi unicul dinte al celor trei Graiai, şantajîndu-le astfel pentru obţinerea unei călăuze pînă la ♦Nimfele care îi vor da sandalele înaripate, tolba şi coiful lui ♦Hades (o *căciulă fermecată, făcînd invizibil pe purtător); echipat astfel şi înarmat de Hermes cu o sabie ascuţită, P. ajunge cînd Gorgonele dorm şi retează capul Medusei, privindu-1 (spre a evita uitătura ei ucigaşă) indirect, prin scutul reflectant al zeiţei Athena, ţinut de ea ca ♦oglindă în faţa eroului; după aceea, cu capul Medusei în tolba magică, urmărit de cele două Gorgone rămase, pleacă în Etiopia, unde o eliberează pe ♦Andromede din paza unui monstru destinat s-o devoreze si se însoară cu ea; capul Medusei, purtat în această călătorie, îl debarasează de mai mulţi inamici (monstrul paznic, după aceea tatăl Andromedei: regele Kepheus şi în fine Polydektes, tiranul ins. Seriphos, pe care-1 împietreşte cu tot cu insula); apoi acest cap monstruos îi este dăruit ca omagiu zeiţei Athena, care şi-l fixează ca emblemă pe scut/ în timpul unor întreceri sportive, aruncînd discul, P. îl nimereşte fără să ştie pe regele Akrisios, aflat printre spectactori, şi îi provoacă moartea subită. împlinind astfel prezicerea oracolului, el renunţă la tronul bunicului său şi face un schimb de domnie cu vărul său, ca să părăsească Argosul şi să se stabilească în Tirynth.
 § E. S. Hartland, The Legend of Perseus, London, 1894—1896; E. Langlotz, Perseus, Heidelberg, 1951
    Perşemfoe-kari ( Joi-nevasta) ♦Spirit feminin în mitologia populară turcă. P.-k. vizitează casele oamenilor, în ajunul ♦sărbătorilor musulmane, veghind ca nici o femeie să nu
 toarcă în astfel de zile, vinovatele fiind pedepsite în mai multe moduri de tortură (de ex., prin aruncarea femeii culpabile într-un cazan în clocot); există şi o variantă: Qarşamba-karisi (Miercuri-baba); probabil sursa parţială a personajului *Joimăriţa din ♦mitologia românească, modelul fiind însă adaptat la Joia Mare din ♦calendarul creştin.
    Perun (slav. nepoyHTv — Cel care loveşte; rus arhaic nepSHTv —fulger, trăsnet; probabil un epitet înlocuind numele originar, întîi evitat, apoi pierdut) Zeul panslav (-+ mitologie slavă) al fulgerelor şi al tunetului sau în genere al furtunii cu trăsnete, adorat de mai multe ramuri slave (Perun [IlepyH] la ruşi, la care devine în sec. XI—XII protectorul oficial al knejilor, Pîrin sau Perunoveţ la bulgari). ♦Cultul lui P. s-a împus mai ales începînd din sec. VI, în aria răsăriteană, iar de la domnia primilor kneji ruşi, devenind zeu principal şi divinitatea protectoare a războiului, ocrotitorul semănăturilor şi unicul stăpîn al lumii (invocat ca atare în Cintarea oştii lui Igor). P. avea şi o soţie: Perkuna (cf. lituan *Perkunas), cu atribute neclare. Arborele consacrat zeului era stejarul şi i se clădeau ♦capişti sau chiar ♦temple în pădurile de stejar. Era reprezentat adesea în statui antropomorfe de lemn, însă cu 4 capete; de obicei, zeul ţine în mîna dreaptă un corn de băut, iar în stîngă un arc. La Novgorod ar fi existat o mare statuie de lemn, zeul purtînd în mînă un meteorit; în faţa statuii ardea un foc viu (—* focul), întreţinut fără întrerupere cu lemne de stejar (după o tradiţie, neglijenţa paznicilor focului era pedepsită cu moartea). De la introducerea ♦creştinismului, principalele atribute meteorologice ale zeului trec asupra sf. Ilie (căruia popular i se spune simplu: Iliă — cf. *Sîntilie) şi în primul rînd barba zeului, în care era inclusă forţa lui de mînuitor fără greş al trăsnetelor. Dar arma esenţială a lui P. era considerată orice piatră meteoritică (polon, kamien pio-runowy). în Rusia kieviană, P. era adorat ca zeu suprem. Totuşi, în unele scrieri din Rusia precreştină se credea că sînt „mai mulţi Peruni“, ceea ce duce la presupunerea că zeul avea ipostaze variabile, îndeosebi în raport cu anotimpurile.
 § A. Gieysztor, Spravjca Piorunbv? w mitologii slowian-skie (în Ars historica, Poznan, 1976)
    Peta (lat. petere — a cere, a ruga) Zeiţă din ♦mitologia romană, care asigură împlinirea rugăminţilor şi a oricăror ♦rugăciuni şi îi sprijină pe cei ce îşi declară cu stăruinţă dorinţele.
    Phaethon (grec OaeGov; (paeGco — strălucesc, luminez) Fiul zeului solar ♦Helios, din ♦mitologia greacă, şi nesăbuitul conducător accidentat al carului’ de foc, împrumutat de la tatăl său. ♦Mit cu totul aparte, relatat fără mari diferenţe de ♦Hesiod (Theogonia, v. 984—986), Hyginus (Astronomicon, II, 42), Nonnus (Dio-nysiaca, XXXVIII) şi mai ales ♦Ovidius (.Metamorfoze, I, v. 750 şi urm.; II, v. 366 şi urm.). Vizitîndu-şi tatăl, Ph. îi cere să fie lăsat
 469
 PHOENIX
 să conducă o zi carul solar, dar Helios refuză îngrozit: „Voia ta nu e fără primejdie. Prea mare povară îţi ceri, Phaethon. Ea nu se potriveşte nici puterilor, nici tinereţii tale!"— şi arătîndu-i că nimeni dintre zei nu s-ar încumeta să şi-o asume şi niciunul, afară de el, „nu are dreptul să se aşeze în carul purtător de văpăi", îi explică dificultăţile „La început, calea suie pieptiş; dar dimineaţa, învioraţi de odihnă, caii mei abia o pot urca: la mijlocul cerului, drumul e de înălţime uriaşă; văzute de acolo, marea şi pămîntul îmi stîrnesc frica şi de tulburătoare spaimă îmi tremură pieptul. Iar ultima cale e prăvălatică şi cere un conducător încercat." Dar după altă stăruinţă, Ph. obţine carul, îl conduce cu nepricepere şi ajunge la sfîrşitul fatal: „Phaethon se rostogoleşte într-un torent de flăcări, care îi devorează părul strălucitor, cînd de-a curmezişul cîmpiilor cereşti o lungă brazdă de lumină îi arată căderea; tot aşa uneori, din cerul fără nor, cade sau pare să cadă cîte o stea. Departe de patria lui, în cealaltă emisferă a lumii, largul Eridanus îl primeşte şi îi spală în ape faţa fumegîndă" (Ovidius, Metamorfoze, II, 1, V. 320—325). Zborul inabil al lui Ph. putea să provoace un incendiu universal şi, spre a evita dezastrul cosmic, Zeus îl doboară cu un trăsnet. Chiar dacă unii autori latini tîrzii au confundat Eridanus (care, potrivit mitului, curge în Infern) cu fluviul italic Po, şi chiar dacă aproape toţi comentatorii moderni extrapolează stratul mitografic tîrziu, identificînd mitul phaetho-nian cu o fabulă solară, există repere care trimit la straturi mitice mai vechi: anumite caracteristici sînt similare cu ale oricărui ♦car ceresc, răspunsul justificativ al zeului Helios seamănă izbitor cu caracterizarea „profesională" făcută de vizitiul ♦Matali din *Mahăbhărata, iar doborîrea carului cu un trăsnet (deşi de obicei miturile nu acordă superioritate de forţă fulgerului faţă de soare) are o stranie similitudine cu tehnica de azi a teledistrugerii unor obiecte spaţiale scăpate de sub control. Mitul lui Ph. nu este un mit solar. Sînt posibile şi alte ipoteze, pe lîngă aceea a unui car ceresc: o catastrofă cosmică naturală, înregistrată de memoria arhaică, apariţia unei nove sau spectacolul unei comete; s-a riscat chiar şi includerea acestui mit în sfera numită ♦paleoastronautică. O identificare superficială s-a făcut în antichitate şi cu Luceafărul de dimineaţă (Phosphorus).
                                                                   Phallos Zeu al fecundităţii masculine, în
 *mitologia greacă, şi adesea personificarea organului viril ((paMog). *Cultele falice, numite de antropologi şi phallicism (termenul fiind aplicabil formelor de adoraţie rituală a falusului, ca ♦simbol generator), sînt răspîndite aproape la toate populaţiile primitive (mai ales orientale), dar figurează şi în religiile civilizaţiilor clasice, fiind notabile îndeosebi la greci şi la fenicieni, unde erau legate şi de ceremoniile orgiastice. ^ în Hellada — unde tema falică era reprezentată de mai multe forme de *cult, de la *Dionysos la *Priapos — *ritualurile
 esenţiale se desfăşurau în cadrul cultului dionisiac, iar serbările falice greceşti din acest cadru stau probabil la originea comediei; de asemenea, cultul falie era prezent în * Misterele Orfice ale intelectualilor Helladei (-+ orfism)r în ritualurile dionisiace emblema falică era. purtată în fruntea procesiunii şi urmată imediat de aşa-numitul iihyphalli: un trup de bărbat îmbrăcat femeieşte. ~ Culte similare regăsim în Egipt (unde zeul falie prin excelenţă era. *Min, semnificaţia lui vizînd în primul rînd fertilitatea agrară), în India (unde simbolul organului masculin, Hinga, reprezenta de fapt. forţa generatoare a zeului ♦ţivâ) etc.
    Phanes (grec. «Mvrtc; — Cel ce se arată;: npCDToyovog ; lat. Primigenius — Primul născut} Zeul luminii, în *mitologia greacă. în varianta orfică (—> orfism) a ♦cosmogoniei greceşti este zeul primordial, identificabil cu * Soarele^ uneori cu Iubirea (*Eros). Născîndu-se din oul cosmic dintru început (—► oul primordial), Ph. este o divinitate hermafrodită sau un zeu asexuat (Imnuri orfice, VI, 1); ♦miturile* greceşti îl consideră principiu al luminii şi al creaţiei: creatorul ♦cerului (♦Uranos), al ♦pămîntului (*Gaia), al soarelui (*Helios) şh. al ♦lunii (♦Artemis), iar printre epitetele sale figurează: Eros (dragostea), Erikepaios (primăvara, renaşterea). Era reprezentat de obicei ca. gigantică ♦albină cerească zburînd cu aripi de aur şi făcînd să vibreze cerul cu zumzetuli ei puternic. Dar deopotrivă Ph. era socotit ♦Şarpele primordial — un şarpe cu cap taurin şi cu aripi de aur, conţinînd în corpul său germenii tuturor zeilor şi lucrurilor; în această ipostază a sa, Ph. are de obicei de fapt 4 capete care corespund anotimpurilor zodiacale (—* zodiac):    Berbecul (♦Zeus) — primăvara, Leuli
(Helios) — vara, Dragonul (♦Hades) — toamna, Taurul (♦Dionysos) — iarna.
    Phaon Luntraş bătrîn din Lesbos, tn*mito-logia greacă, prefăcut cu ajutorul unei licori magice (—*■ magie) în bărbat tînăr, de către* zeiţa ♦Aphrodite, ca răsplată pentru că o trecuse peste mare fără s-o întrebe cine este şi fără să-i ceară plata transportului. După un ♦mit complementar (probabil din surse literare),, în această a doua ipostază a sa, Ph. a stîrnit dragostea poetei Sappho (care era însă personaj istoric); respinsă de el, poeta s-a sinucis.
    Phlegethon (Arzătorul) ; Pyriphlegethon (grec. nopicpXeysGcov — Cel arzînd ca focul) Rîu de foc lichid (-* focul), în ^mitologia greacă,^ ce curge prin ♦Infern, fiind afluent al fluviului infernal *Aheron.
    Phoenix; Phoinix (grec. (poîvi£ — curmal;: purpuriu; fenician) Pasăre alegorică din ♦mitologia greacă, avînd însuşirea de a se autoincen-dia periodic şi a se regenera apoi din propria cenuşă (în unele variante, doar calitatea unei; deosebite longevităţi), socotită totodată şi pasăre oraculară (—* oracole). După descrierea lui Herodot (Istorii, II, 73), Ph. are pene aurii, şi roşii şi apare în Egipt o dată la 500 de ani,, cînd îi moare tatăl: „pornind din Arabia, îşi*
 tPHOIBE
 470
transportă tatăl, învelit în smirnă, pînă la Templul Soarelui, unde îl înmormîntează. Şi £1 cară astfel: întîi face din smirnă un ou atît de mare cît îl poate duce; apoi încearcă dacă e în fitare să-l poarte. După această probă, îşi bagă tatăl înăuntru după ce mai înainte^ scobit oul, după aceea astupă tot cu smirnă gaura prin care şi-a introdus tatăl în ou. Chiar •şi cu pasărea-tată înăuntru, greutatea oului, >nu se schimbă" După 5 secole, Tacitus (Anale, VI, 28), afirmînd că un Ph. ar fi apărut în Egipt *sub consulatul lui P. Fabius şi L. Vitellius, iar «alţi phoenicşi sub Sesostris, Amasis şi Ptolemeu
 III,  subliniază consacrarea solară a acestei păsări. Claudius Claudianus (Idile, I, Phoenix) descrie Ph. într-un portret aspectual: „Ochii săi scînteiază de o lumină tainică, în jurul gîtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roşie al cărei vîrf luceşte ca o stea şi revarsă în întunericul nopţii o lumină senină, picioarele îi sînt roşii ca purpura de Tyr, un cerc de azur îi învăluie aripile, dar partea superioară îi e împodobită cu pene aurii". Variante cu similitudine vagă există şi în alte mitologii, unele nefiind probabil însă •decît nişte coincidenţe aleatoare. Varianta din *jBiblie pare a nu prezenta certitudine în identificarea cu Ph. sau este numai efectul înrîuririi de vecinătate tîrzie a unor zone mitologice: „Mă voi sfîrşi la cuibul meu şi ca [pasărea] rkhol voi înmulţi zilele mele“ (V.T., Iov, XXIX, 18). *Septuaginta traduce khol prin Phoinix, dar după unii ebraişti khol (^n) — nisip; =alţi cercetători au presupus o similitudine cu pasărea *Garuda din *mitologia vedică; dar mult mai aproape pare a fi tipul de fenicşi-pereche din *mitologia chineză—*fenghuang: „In munţii cereşti este o pasăre fermecată, arătînd ca un sac galben, însă roşie ca focul, -cu şase picioare şi patru aripi; nu i se poate zări nici chipul, nu i se văd nici ochii, dar ea ştie să cînte şi să danseze44 (*Shan hai jing). Ca aspect esenţial, toate aceste tipuri de Ph. sînt un fel de „păsări măiestre" (-* Pasărea Măiastră)\ totuşi, ♦mitul grec, mai complex şi mai enigmatic, este mai mult decît o alegorie. Deşi mitului despre Ph. nu i se poate stabili o sursă de impuls în realitatea istorică autentificată documentar sau în mediul natural, unii cercetători, dintr-un excesiv pragmatism euhe-merist (-+ euhemerism), au mers pînă la absurd (ca Emile Jacob), identificînd misterioasa pasăre •cu o specie de stîrc.
    Phoibe ♦Titanidă din *mitologia greacă, una dintre cele 6 fiice ale cuplului ♦Gaia — ♦Ura-nos, soţia ♦Titanului ♦Koios şi mama zeiţei ♦Leto. în epocile tîrzii, rămîne un simplu epitet ^al zeiţei * Artemis.
    Phoibos (grec. <poî[3og — limpede, strălucitor, străveziu; lat. Phoebus)^ Supranume al .zeului ♦Apollon, din ♦mitologia greacă, atunci >€înd era adorat ca divinitate solară: Phoibos Apollon.
    Phorkys (lat. Phorcus) Zeu marin al generaţiei preolimpiene, în ♦mitologia greacă, fiul «cuplului ♦Pontos — ♦Gaia şi tatăl ♦Gorgonelor.
    Phrixos Fiul basileului beoţian Athamas şi al norului ♦Nephele, în ♦mitologia greacă; persecutat, împreună cu sora sa ♦Helle, de mama lor vitregă ♦Ino, care le plănuise moartea, au fugit de acasă amîndoi călare pe un berbec înaripat, luînd şi lina de aur dăruită de mama lor adevărată, Nephele; din cauza vitezei de zbor, Helle ameţeşte şi cade de pe berbec în mare, înecîndu-se în locul numit apoi Hellespontos (strîmtoarea Dardanele). Ph. ajunge în *Colhida, sacrifică berbecul, iar lîna (de fapt, blana animalului) o dăruieşte regelui colh; de aici încolo, blana va fi păzită de un ♦dragon pururi neadormit. ♦Mitul berbecului cu lînă de aur, după Diodor din Sicilia, s-ar fi născut din faptul că unele corăbii aveau la proră un cap de berbec, sculptat în lemn, iar ♦moartea prin prăbuşire a surorii Helle s-ar explica prin faptul că fata, suferind de rău de mare, a căzut în apă cînd s-a aplecat peste bord. Explicaţiile sînt însă naive. (—> Argonauţi)
    Piază în ♦superstiţia folclorică românească, de obicei o dualitate nefastă şi fastă: Piaza rea şi Piaza bună; e atestată şi forma plurală, deşi mai rară: pieze („fata cu pieze rele“). ~ Piaza rea „Duhul rău al nenorocului" (Tudor Pamfile), întrupat într-o fiinţă sau într-un obiect (om, animal, piatră etc.); poate distruge într-o zi tot ce a adus norocul timp îndelungat. „Prin deasa repeţire a pagubelor se cunoaşte că la casa unui om s-a încuibat Piaza rea“ (T. Pamfile, Mitologie românească, I Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 94). Atributele P.r. sînt descrise unitar în folclor, dar sînt variabile apariţiile ei materializate, în funcţie de specificul zonelor etnografice: întrupîndu-se de obicei dintr-un ou care a fost utilizat drept cuibar, ea devine şarpe, cîine negru, pisică neagră, găină cu cobe sau cîntînd cocoşeşte, om, pasăre, casă, haină. P.r. universală este cucuveaua, în acest caz avînd şi atribut oracular nefast. Fabulaţia basmelor, mecanismul de formare al superstiţiilor şi anumite influenţe cu subiect apocaliptic, fie auzite la ♦biserică, fie difuzate de ♦sectele cu doctrine escatologice, au jucat un rol formativ în compunerea unor pseudomituri generalizate asupra unei clasa aparte de pieze rele: păsările numite „eghip-turoaice", urmărind nimicirea pămîntului; păsările cu cioc de fier care vor năpădi lumea la sfîrşitul veacului. Ca regulă generală, P.r. se stabileşte acolo unde oamenii sau casele lor sînt sub dominaţia sărăciei; pot exista şi pieze rele „teritoriale", stăpînind, de ex., un sat întreg, chiar o zonă mai vastă. Singurul antidot împotriva acţiunii P.r. este purtarea neîntreruptă a unei bucăţi dintr-o frînghie de spînzurat. ^ Piaza bună este un ♦geniu bun al omului şi apare adesea încorporată în ♦Şarpele casei, dar şi în cîinele pripăşit, în pasărea de pripas, în banul găsit, chiar în omul străin pripăşit pe lîngă casa cuiva.
    Plcus Vechi zeu italic cu atribute campestre, dar şi profetice, asemănător cu *Faunus, cu care la un moment dat ♦mitologia romană îl şi identifică. După *Ovidius (Metamorfoze ±
471
 PINDAR
XIV, v. 372), respingînd dragostea propusă de vrăjitoarea * Kirke, P. a fost prefăcut de ea în ciocănitoare (lat. picus — ciocănitoare, pasăre pe care romanii o considerau oraculară; —► oracole). O variantă afirmă că fiul lui P. a fost legendarul rege Latinus. Zeul P. era reprezentat mai frecvent purtînd tunica scurtă (trabea), un veşmînt regal şi augural, apoi şi consular.
    pietism (lat. pietas — virtute, evlavie, justiţie divină) Curent ascetic (-> ascetism) apărut în cadrul * creştinismului, existent încă la calvinişti (—* Jean Calvin), dar dezvoltat sub acest nume în special în lutheranism (—> Martin Luther), iar apoi extins şi asupra unor grupuri de credincioşi laici. Tipul de asceză al p. a predicat refuzul plăcerilor vieţii, respingînd chiar teatrul şi muzica, credincioşii consacraţi p. ducînd un trai supus unei discipline şi modestii riguroase şi exagerate în ce priveşte hrana, vestimentaţia, confortul. Printre fondatorii p. de coloratură lutherană, mai important a fost Ph. J. Spăner (în lucrarea Pia desideria, 1675). La început, p. nu avea un caracter teologic evident, căci urmărea îndeosebi practica religioasă, mai ales în următoarele 3 sensuri: 1) primatul trăirii emoţionale, al legăturii personale între credincios şi *Dumnezeu (ca o replică la raţionalismul ^teologiei oficiale), de aici derivînd şi un *cult al simţurilor; 2) respectarea practică a moralei creştine; 3) întoarcerea la principiul iniţial al lui Luther: „sfinţenia universală". Mai tîrziu, p. devine dogmatic, acordînd credit numai teologiei celor „renăscuţi" (întrucît, pe lîngă *botez, era obligatorie şi „renaşterea personală"). în doctrina p. se poate remarca o înclinaţie discretă spre *milenarism. Sub raport cultural, cu ecouri la Herder şi la Goethe, p. a deschis calea romantismului german (de ex. Novalis). Una dintre virtuţile morale de bază pe care pietiştii le respectă fără concesii este grija omului de a fi păstrător al lucrurilor şi econom (economia fiind acceptată chiar şi în forma zgîrceniei).
§ K. S. Pinson, Pietism as a Factor in the Rise of German Naţionalism, New York, 1934
    Pietas Zeiţă personificînd respectul evlavios, cucernicia faţă de zei, în *mitologia romană; totodată, P. garanta exercitarea corectă a obligaţiilor fiecărui credincios în ce priveşte ♦ritualurile religioase. P. era şi *simbolul virtuţii morale a împăraţilor romani.
    Pilnitis Zeu al belşugului, în mitologia vechilor letoni (—> mitologie baltică), adorat odinioară şi în Prusia.
    Pilumnus şi Picumnus Vechi zei italici, preluaţi de *mitologia romană; erau socotiţi fraţi şi ocroteau, împreună, pe femeile însărcinate, iar după naştere pe pruncii acestora, însă mai ales cîmpurile şi agricultura. Picumnus avea şi epitetul Stercutus, întrucît era considerat inventatorul îngrăşămintelor cu bălegar pentru ogoare (lat. stercus — bălegar). Lui Pilumnus (care era venerat îndeosebi ca protector al caselor şi al pruncilor) i se atribuia inventarea maiului (pi-
lum) de pisat boabele de grîu; acest zeu era considerat strămoşul regelui rutul Turnus (adversarul lui *Aeneas); potrivit unei variante romare* Pilumnus era însurat cu *Danae, fiica regelui Akrisios care o aruncase în mare, închisă într-o» ladă, valurile aducînd-o pe un ţărm din Latium,, unde a descoperit-o zeul; (în varianta originară,, din *mitologia greacă, lada acostează pe ins.. Seriphos, guvernată de basileul Polydektes).
    Pindar Poet liric grec (518—438 î.e.n.) şi,, în sens antic, un teolog (—* teologie), din a* cărui operă, în mare parte pierdută, au rămas, Epiniciile (ode triumfale), aproape integral. Excelent cunoscător al *mitologiei, P. utilizează, adesea variante sau chiar *mituri neregăsite în, sursele homerice sau hesiodice (—> Homer, Hesiod, mitologie greacă)\ astfel, Oda IV Pythică,, povestind mitul argonautic (-+ Argonauţi) şi> întoarcerea lui *Iason, comunică numeroase date> suplimentare faţă de tradiţia mitică generală. Deşi poet profund religios şi autor al unei opere* pline de repovestiri de mituri, de aluzii şi comparaţii mitologice, P. refuză mitul ca document*. considerîndu-1 poveste născocită: „Multe sînt de mirare în lume. / Şi graiul de om întrece adevărul. / Mituri plăsmuite din multe minciuni / ne înşeală" (Olimpice, I, 28). în genul? liricii corale, în care a excelat, P. între ţese o teologie a sa, prin care narează mituri, dar totodată face ordine în propria lui gîndire asupra *zeilor şi asupra raportului om-divinitate; această gîndire teologică a poetului, influenţată parţial' şi de teologia orfico-pitagoreică (—► orfism, Py-thagoras), se întemeiază îndeosebi pe conceptul' apollinic moral al măsurii: Mr|8ev ăvav — Nimia. peste măsură (Ne quid nimis, în traducerea latină, a comediografului Terentius), expresie atribuită* fie lui Kilon din Lacedemona, fie pitagoreicilor,, sau pe principiul ultimei limite (Nec plus ultra ■■— nedepăşirea simbolică a hotarului extrem, de* ex. *Coloanele lui Herakles). Deşi —pentru P*.
—  lumea umană este integral dependentă de lumea zeilor, ea este delimitată strict de lumea, zeilor astfel încît o intruziune a omului în aria divină este un *păcat (hybris) greu şi, fireşte,, justiţiabil, în atare situaţii intervenind neînduplecata *Dike. în Nemeica VI (v. 1—7) această delimitare riguroasă a celor două arii este sintetizată perfect, ca într-un canon teologic „Stirpe de oameni, stirpe de zei, aceeaşi maică [Gaia] ne-a dat şi unora şi altora suflare; dar*
o  putere deosebită în toate ne desparte, încît aceasta [stirpea omenească] este nimicnicie, în. timp ce pururi neclintit sălaş stă cerul de aramă. Noi ne apropiem de nemuritori prin spiritul; înalt şi prin făptură, chiar dacă nu zărim desluşit nici ziua, nici noaptea calea pe care ne-a. hărăzit-o Soarta". Aşadar, suprema răsplată umană (de ex., cununa de învingător la întrecerile sportive) este şi ultima limită „spre care* poate năzui un muritor" (Pythica X), poetul teolog sfătuindu-şi eroul întrecerilor: „Nu tinde să ajungi asemeni lui Zeus" (Isthmica V); iar* din acest precept decurg şi limitele posibile^ ale * rugăciunii pindarice: „Cuvine-se să cerem, de la zei doar cele meritate de fiinţe muritoare" —
PIN GA
 472
şi mai ales: „O suflete, să nu rîvneşti la viaţa în nemurire, dar străduie-te să împlineşti pînă Ja sfîrşit tot ce a împlini e cu putinţă" (Pythica JII, v. 59—62). P. era un teolog călăuzit de o profundă evlavie: „Se cuvine ca omul să vorbească frumos despre zei" (Olimpica /, v. 35). După unii exegeţi, teologia pindarică are o stwic-iură arhaică, potrivit căreia condiţia umană este supusă total voinţei divine: „De la zei purced toate darurile care generează virtuţile muritorilor". Mai mult, se întrevede tendinţa de unificare a divinului într-un summum cosmic: ,,,Ce e divinitatea? Ea este Totul!" (fragm. 23).
 § Pindarus, Pars prior: Epinicia, Lipsiae in aedibus B. C. Teubneri, 1959; Pars altera: Fragmenta, Lipsiae <ibid.), 1964—siidit Bruno Snell; Pindar, Ode I, Bucureşti, 1974; Ode II, Pylhianice, Bucureşti, 1975; Ois JII, Nemeene, Isthmianice şi Fragmente, Bucureşti, 1977 <trad. rom. Ioan Alexandru)
    Pinga Zeiţă eschimosă a *pămîntului (-* mitologiile triburilor polare), care supraveghează totodată iniţierea viitorilor *şamani (-* Ange-hok), trimiţînd fiecăruia un *spirit în forma unei femei frumoase, albe, care le apare tinerilor discipoli fie în vis, fie în halucinaţia, provocată de frig şi foame, în cursul iniţierii; după terminarea ciclului iniţiatic, tot P. îl învesteşte pe novice cu puterile magice (-+ magie) care vor face din el un angekok.
    piramide Construcţii antice de piatră (re-producînd, în suprafeţe netede sau în trepte, .corpul geometric respectiv), folosite în primul rînd ca adăposturi funerare, ca mausolee (-* funeralii), în Egiptul faraonic, pe teritoriul unor civilizaţii americane precolumbiene (mai ales maya), în enigmatica civilizaţie a guanchilor din ins. Canare şi, într-o măsură, în Mesopotamia (acolo, sub forma modificată de *ziggurat, utilizată îndeosebi în construcţia *templelor). •Piramidele ca incinte sepulcrale ~ Egipt Piramida egipteană (mer) îşi are originea în movilele de nisip ce acopereau mormintele din epoca predinastică. Prima p. funerară, clădită de *Imhotep pentru faraonul Djeser (2800 î.e.n.), fondatorul dinastiei III, la Saq-«qarah, este în trepte, ca şi următoarele, mai mici (ca a faraonului Sekhemkhet, cu sarcofagul gol). Printre cele mai importante: grupul de 3 p. de la Giseh, ale faraonilor Hufu (Keops), din dinastia IV — 2650 î.e.n. (înălţimea 146,60 m, latura 230,90 m), Haefrâ (Kephren) — 2620 î.e.n. (143X215 m), Menkaur6 (Mykerinos) — 2600 le.n. (66,40 x 108 m). Forma piramidală, pe lîngă avantajul stabilităţii în durate lungi (blocurile se susţin prin greutate proprie şi prin şlefuire maximă, fără mortar), conţine şi un simbolism al sepulturii. P. în trepte simbolizau scara pe care faraonul defunct urma să ajungă pînă la zeul solar *Re; cele de formă geometrică pură se presupune că simbolizau razele solare vCăzînd printr-o spărtură de nori. Toate p. egiptene erau prevăzute cu tot ce se credea necesar vieţii postume (în ipostază de *Ka) a .defunctului regal, de la podoabe şi arme la alimente şi sclavi, deşi sarcofagele găsite goale
 (ca şi al lui Hufu) nu par să fi adăpostit într-o anume epocă vreun cadavru mumificat. Construcţia, cu galerii, săli subterane, depozite, scări, era derutantă pentru intruşi, cea mai dificil de găsit fiind intrarea în camera funerară, blocată şi tencuită. ~ Mexic, Peru Piramidele precolumbiene sînt în trepte, adesea trunchiuri de piramidă, susţinînd pe platforme vaste da obicei temple; această tradiţie, iniţiată de tol-teci, a fost dezvoltată în ariile maya şi nahuatlă (în special aztecă). Principalele construcţii: p. lui Kukulkan din Chichen-Itza (înălţimea 24 m, 9 trepte), p. din Uxmal (30 m), marea p. toltecă de la Cholula, cu baza dublă faţă de p. lui Hufu (înălţimea 77 m, latura bazei 440 m), p. protonahuatlâ a Soarelui, din Teotihuacan (înălţimea 67 m, baza 250 X 240            m), p.
 Lunii din acelaşi oraş (înălţimea 42           m).
 Singura găsită cu sarcofagul gol: p. de la *Pa-lenque. • Piramidele ca depozite
 i n i ţ i a t i c e Problema e foarte controversată. O aşa-numită disciplină a piramidologiei, iniţiată în 1850 de matematicianul John Taylorşi dezvoltată de astronomul G. Piazzi Smith şi de arheologul W. M. Flinders Petrie, contestată de o parte dintre egiptologi, a fost reluată cu mai mult discernămînt şi cu prudenţă de prof. Andr6 Pochan şi aplicată marii p. a lui Keops (numită de egipteni, simbolic, Orizontul luminos al lui Hufu). Despre cunoştinţele matematice egiptene în raport cu piramidele există referinţe la Herodot, Diodor din Sicilia, Plinius cel Bătrîn şi la autorii arabi Maqrizi, Mashudi, medicul Aii ben Radwan el-Kodaî ş.a. Piramida lui Keops fusese complet placată, plină de inscripţii exterioare ulterior dispărute; aproape singurele surse scrise originale — Textele Piramidelor, Textele Sarcofagelor, *Cartea Morţilor — dau putinţa de a se deduce conţinutul amplu, îndeosebi mitologic, al acelor numeroase inscripţii; după Mashudi (957 î.e.n.), Hufu ceruse preoţilor egipteni „să depună înăuntru suma înţelepciunii lor". Dacă atari ipoteze au acoperire, colaborarea între tradiţiile mitice şi observaţiile ştiinţifice din cadrul religiei egiptene, deductibilă şi din alte surse, s-ar putea la un moment dat verifica şi confirma. Din recalcularea dimensiunilor p. lui Hufu s-ar fi dedus numărul % cu aproximaţie mai aproape de valoarea modernă decît la Thales din Milet, „triunghiul de aur" al lui *Pythagoras, anumite valori geodezice (cotul piramidal, care ar fi a zecea milioana parte din raza polară a Pămîntului, orientarea feţelor exact spre cele 4 puncte cardinale, amplasarea construcţiei la intersecţia paralelei 30°N cu meridianul 31°7’E care ar fi meridianul 0° ideal, împărţind egal uscatul terestru), valori astronomice (cunoscînd, se pare, mişcarea de precesie, constructorii au orientat axa coridorului descendent spre steaua Alpha Draconis—-în 2170 î.e.n., stea polară, iar suma diagonalelor bazei ar da durata precesiei echinocţiilor, după cum înălţimea p., înmulţită cu un miliard, ar egala distanţa Pămînt — Soare). Cert e că p. lui Hufu era un cadran solar perfect cu dublă funcţie: ceasornic şi *calendar. Dar A. Pochan respinge
473
 PISICA
ipoteza orientării spre Alpha Draconis, susţinînd că această p. a fost construită în 4800 î.e.n., steaua polară de atunci fiind mai curînd Ganopus. Acelaşi autor presupune:           „Dacă există real
camera lui Herodot la 58 metri sub soclul piramidei, e cazul să credem că este încă neviolată, fiind ocrotită de apele Nilului conduse prin canalul său subteran" şi că în acea sală sepul-crală s-ar afla testamentul autentic al cunoştinţelor egiptene. E cert că, aşa cum scria Ammia-nus Marcellinus, „piramida îşi soarbe umbra" la amiaza echinocţiului, simbolizînd relaţia directă între omul egiptean şi zeul solar *R6. P. aveau un triplu rol: 1) ezoteric (alături de mumia faraonului defunct Hufu, dormea drogat în alt sarcofag viitorul rege Haefrâ cît timp Ka trecea din trupul mort în cel viu, în a treia naştere — iniţiatică); 2) de calcul real (dedu-cînd poate dimensiunea globului terestru, rotunjimea şi meridianul fixau echinocţiile şi solsti-ţiile, deci amiaza solară reală); 3)"de măsurare a *timpului (calendarul egiptean fiind bazat pe raportul de simultaneitate între prima rază solară şi răsăritul stelei Sothis (Sirius) a zeiţei *Isis).
§ L. V. Grinsell, Egyptian pyramide, Grloucester, 1947 ; Andr6 Pochan, UEnigme de la Grande Pyramide, Paris, 1971
    Pishaisha Munte fabulos, consacrat în ♦miturile hittite unei divinităţi feminine (probabil ♦Ishtar); deşi mitografiile îl asociază adesea Libanului, e nelocalizabil geografic.
    pisica Domesticită se pare prima dată în Egipt (mii. III—II î.e.n.), iar în Europa abia în sec. I e.n., p. (felis domestica), din cauza privirii sale fosforescente şi a vieţii erotice nocturne, a fost adesea asociată cu ♦magia, cu ♦Luna, îndeobşte cu tainele nopţii. ^ în Egipt, afară de sacralizarea anonimă a acestui animal şi de zeiţa secundară * Mafdet (Doamna Palatului Vieţii), era venerată Zeiţa-pisică de prim rang, *Bastet (Ubasti), numită de greci Bubastis (Cu-cap-felin); consacrată zeiţei Lunii şi adorată ca specie, orice p. era mumificată după ♦moarte şi îngropată în cimitire speciale, construite în marginea de apus a oraşelor şi alcătuite din numeroase încăperi largi de cărămidă; iar uciderea, chiar accidentală, a unei p. era pedepsită cu moartea. Zeul solar suprem ♦Râ, fratele zeiţei Bastet, cînd îl ucide pe şarpele ♦Apophis, e reprezentat în ipostaza de „Motan în flăcări". Herodot relatează: „Cînd se întîmplă vreun incendiu, cu pisicile se petrec lucruri nefireşti: egiptenii, aşezîndu-se din loc în loc, păzesc pisicile, fără să le pese că arde ce s-a aprins. Dar pisicile, strecurîndu-li-se printre picioare sau sărind peste oameni, se aruncă în foc. Asemenea întîmplare aduce mare jale printre egipteni. [...] Pisicile moarte sînt duse în oraşul Bubastis, în locaşuri sfinte, unde sînt îngropate după ce au fost îmbălsămate." (Istoriii II, 66—67). Un desen din *Cartea Morţilor (XVII), reprezentînd pe Re „Motanul în flăcări" (roşu intens) care taie cu un cuţit capul *dragonului
Apophis (verde), e însoţit de textul: „eu sînt acest mare Motan care s-a luptat în noaptea bătăliei, în ziua distrugerii duşmanilor Atotţii-torului". Grija pentru sănătatea sacră a p. s-a reflectat în numeroase ♦descîntece şi ♦rugăciuni; un ciclu în 7 invocaţii e consacrat p. înţepate de scorpion, iar termenii sînt de pură adoraţie şi de magie medicală: „O, R6, vino aici la fiica ta! Scorpionul a înţepat-o pe un drum singuratic. Plînsul ei pe care l-ai auzit călătorind pătrunde pînă în cer. Otrava a intrat în trupul ei şi i-a străbătut carnea. împotriva [otrăvii] ea s-a slujit de gura sa, dar iată, otrava i-a rămas în trup. Vino aici, cu însuşirile tale, cu puterea ta grozavă, cu dogoarea sîngelui tău! Ia seama, otrava se căzneşte să se ascundă din faţa ta! [...] O, pisică al cărei cap este al lui R6, stăpînul celor două ţări [...] O, pisică, ai cărei ochi sînt ochiul stăpînului ochiului divin, al aceluia care luminează cu ochiul său cele două ţări şi face să-i sclipească faţa pe drumul din’ beznă! O, pisică, al cărei nas este [nasul] lui Thot [...], ale cărei urechi sînt urechile stăpînului universului care aude vocea oricui [...], a cărei gură este gura lui Atum [...], a cărei inimă este inima lui Fthă [Ptah]! El va descotorosi inima ta de nenorocita otravă, oricare ţi-ar fi mădularul în care se află ea" etc., iar în final: „Otravă ticăloasă care eşti într-un mădular al acestei pisici înţepate, ieşi afară spre pămînt!" (Stela lui Meternich, text 8, sec. IV î.e.n.,; apud Franpois Lexa, La Magie dans VEgypte Antique, II, Paris, 1925, p. 68-69). ^ în ♦ mitologia scandinavă, zeiţa ♦Frigg (soţia lui ♦Odhinn) călătoreşte într-o căruţă trasă de
2  pisici albe. ^ Motanul e prezent în unele episoade din ♦mitologia celtică, mai ales în ciclul arthurian (cf. regele ♦Arthur), dar probabil prin ecou, întrucît animalul e închipuit ca o cumplită fiară vrăjitorească, de vreme ce una dintre cele mai glorioase fapte de arme ale regelui este lupta corp la corp cu un motan monstruos. ^ Uneori, p. este animal totemic: tribul arunta (Australia) are un zeu principal provenit dintr-un ♦totem felin — ♦Numbakulla, iar unul din clanuri se numeşte Pisica Sălbatică. ^ P. e venerată ca totem şi de batacii din Sumatra, însă alte triburi de pe aceeaşi insulă, pentru a chema ploaia, aruncă în fluviu o p. neagră, pe care apoi o împroaşcă cu apă, ca s-o silească să se salveze pe mal. ^ P. e venerată în oarecare măsură şi în *islam, deoarece un verset din *Coran îi acordă un loc în ♦Paradis, potrivit unei tradiţii după care ♦Mahomed respecta acest animal pînă la împrejurarea de a-şi fi tăiat bucata de manta pe care adormise p. sa, spre a nu-i tulbura somnul, iar ulterior i-a dăruit însuşirea de a cădea mereu în picioare. ^ Europa medievală considera însă pisicile— exponente ale ♦Diavolului şi le asocia vrăjitoriei şi magiei negre, de unde probabil şi ♦superstiţia persistentă asupra caracterului nefast al exemplarelor de culoare neagră. Franţa a cunoscut în acest cadru obiceiuri dintre cele mai inumane: în Ardeni, socotite diavoli, pisicile erau spînzurate deasupra focului si fripte de
TIZOM-GAGAL
 474
vii; în *credinţa că sînt vrăjitoare mascate sau travestiri ale Diavolului, la Paris, în Place de la Gr&ve, un sac cu pisici vii era legat de un par înfipt în mijlocul flăcărilor. în diferite ţări catolice (Franţa, Spania), sub ♦Inchiziţie/ se intentau procese publice pisicilor, ca unor vrăjitoare metamorfozate, astfel că zeci de mii animale era condamnate solemn de tribunalele eclesiastice, apoi arse de ruguri; la Metz, în Vosgi, în Alsacia, chinurile pisicilor încîntau vulgul. La Ypres (Olanda), miercuri (în a doua săptămînă a *postului dinainte de ♦Paşti) funcţiona ♦ritualul numit Miercurea pisicilor, cînd anual numeroase animale erau aruncate din turnuri (acest obicei durînd pînă în 1860). ^ în România, deşi un *mit fragmentar consideră p. o făptură făcută de ♦Dumnezeu ca să combată şoarecele care găureşte corabia lui *Noe, ♦superstiţiile rurale acuză p. de demonism şi de calitatea sa de unealtă vie a Diavolului: ♦dracul stă în pisică şi îi iese în chip de scîntei din blană; conştiinţa folclorică defineşte p. prin viclenie, care ar fi atributul ei esenţial; în superstiţii (uneori mitizate), se comunică diverse tehnici de a folosi p. fără consecinţe nefaste; astfel, în Ţara Moţilor, există metoda de a te face invizibil; în acest scop, pe un foc din 9 feluri de lemne, se fierbe un pisoi (mîţ) negru într-o oală nouă de aramă, pînă nu-i rămîn decît oasele goale; privindu-te în oglindă, bagi în gură cîte un os pînă cînd nu te mai vezi pe tine însuţi, iar atunci ai devenit nevăzut pentru toţi ceilalţi (cf. Maria Ioniţă, Cartea Vilvelor, Cluj, 1982, p. 115). ^ Răspîndită treptat în Asia, p. nu capătă sens mitic sau religios, după epoca egipteană, decît în Siam, unde rasa siameză (selecţionată local) este sacralizată şi do-bîndeşte, după informaţiile tradiţionale, învestitura de paznic efectiv al comorilor din ♦temple. Iar în China (se pare, a doua ţară din istorie, după Egipt, unde e atestată domesticirea arhaică a p.), animalul e respectat din vechime, atri-buindu-i-se funcţia de *apotropaion, în lupta generală contra ^duhurilor rele.
§ Erich Tylinek, Katzen, Praga, 1964; Fcmand M6ry, Le guide des chats, Paris, 1973
    Pizom-Gagal Sintagmă simbolică din ♦antropogonia quich6 povestită în *Popol Vuh (-> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) traductibilă prin „forţa înfăşurată" sau „măreţia înfăşurată"; există prezumţia că ar fi denumirea sacrală a mumiilor *strămoşilor primordiali: multe popoare din America precolumbiană credeau că mumiile strămoşilor conducători dispun de forţă magică (-* magie) \ astfel, acestea erau scoase în ajun de bătălii, pentru anihilarea puterii duşmanului. Plecînd după împlinirea misiunii sale pe pămînt, ♦Balam-Quitze, în numele celor 4 bărbaţi primordiali (—+ omul primordial) lasă fiilor acest *simbol magic; întrucît însă Balam-Quitze înmînează acest P.-G. el însuşi, ipoteza că ar fi fost mumia lui e infirmabilă, mai ales că Popol Vuh numeşte cu aceeaşi sintagmă şi pe zeul furtunii, *Huracan.
    Pîca; Paf a Divinitate secundară nefastă a *tutunului şi fumatului, în *mitologia românească, închipuită ca o babă bătrînă cît lumea, neagră şi slută, cu nas coroiat, cu ochii umflaţi, cu coarne, colţi de mistreţ şi gheare, avînd şi
o  coadă lungă de vită. A născut-o *Iadul. Şade pufăind neîncetat din lulea (numele e onomatopeic, de la „pîc", pîcîitul pipei fumate). Implicit, tutunul (iarba sau tămiia dracului) a fost semănat de *draci, care sînt fiii P.; de aici, şi pipa e numită alegoric cădelniţa dracului.
    Platon Unul dintre cei mai importanţi filosofi greci (427—347 î.e.n.), discipol al lui ♦Socrate şi întemeietor al şcolii filosofice numite Academia. Opera sa (compusă din Dialoguri) nu oferă putinţa stabilirii după criterii riguroase a unei concepţii mitologice, deşi filosoful citează, repovesteşte şi comentează numeroase ♦mituri, sugerînd chiar definiri parţiale. Narînd mitul homeric al împărţirii universului între ♦Zeus, ♦Poseidon şi ♦Hades, Socrate din versiunea platoniciană afirmă:         „Ascultă atunci,
cum se spune, oprea frumoasă poveste [mythos], pe care cred că o vei socoti ficţiune, în timp ce pentru mine este o istorisire reală" [Gorgias, 523 a). Aici P. consideră mitul un act de ♦credinţă, nu de cunoaştere; alteori îi şi precizează caracterul de ♦simbol sau de alegorie (apare chiar expresia: „ingenios plăsmuitor de mituri"), iar astfel, miturile par utilizate doar ca mijloace poetice: „Aceste închipuiri sînt probabil cam bizare, însă arată limpede ceea ce vreau să-ţi demonstrez". în Republica, excluzînd din cetatea ideală de fapt nu pe poeţi, ci poezia care nu e capabilă „a vorbi cu raţiune în favoarea plăcerii" (X, 607 c), aparent exclude şi miturile (chiar „dacă un înţeles simbolic susţine născocirea"), căci le socoteşte, ca şi ♦Xenophanes, imorale şi vătămătoare educaţiei tineretului (referindu-se, desigur, aproape numai la miturile greceşti). Din această cauză, chiar cînd — pe lîngă numeroasele mituri citate amplu în dialoguri (Apologia, Gorgias, Charmides, Phai-dros), ca mitul ♦androginului, P. scrie celebrele şi mult discutatele dialoguri despre ♦Atlantida (Kritias, Timaios), comentatorii moderni susţin că acest autor ar fi fost singurul care a pus în circulaţie mitul atlant; ignorînd alte referinţe şi aluzii interpretabile (Ailianos, în Istoria pestriţă, mitul nahuatl al insulei oceanice Atztlan, tradiţiile mitice din Asia despre imersiunea şi emergenţa periodică a unor continente ş.a.), confirmă teza convenţională, propusă de P. însuşi, şi astfel compun portretul unui filosof născocitor de mituri alegorice; această prezumţie nu poate fi însă demonstrată. Filosoful a utilizat miturile ca pe un instrument şi ca pe o materie primă, definiţia sa fiind formală. De altfel, mai tîrziu (în Legile, X), opinia lui P. asupra ♦mitologiei ca fabulaţie devine mai moderată, fără refuzul categoric al tradiţiei incluse în mituri. Sub raport religios, P. nu a negat ♦zeii religiei tradiţionale, însă a cerut ca această ♦religie să fie purificată filosofic de ceea ce el considera a fi în ea fabulos grosolan şi imoralitate. Dar, Id
475
 PLUTARH
acelaşi timp, P. a atacat *ateismul sau pe cei oare, acceptlnd existenţa zeilor, nu admiteau ideea că zeii conduc universul. Pentru P., întrucît orice fenomert trebuie să aibă o cauză, deci un suflet, nici universul nu poate fi considerat în afara unei cauzalităţi proprii (Legile, X, 888 e — 889 d); iar oamenii politici îndeosebi se cuvine să fie religioşi în mod conştient (op. cit., XII, 966 d). Dar religia lui P. e filosofică, zeii săi fiind ideile însufleţite maximal: mintea este divinitatea supremă (Phileb, 30 c), ca sinteză a tuturor celorlalţi zei sau idei însufleţite. *Zeus este spiritul universal, adică mintea lumii, care rînduieşte tot ce există (Phaidros, 246 e) în calitate de ♦demiurg (Timaios, 28 c; 29 e; 34 a; 37 c; 41a; 92 b), precum şi de suflet al lumii (Politica, 269 e; Sofistul, 265 c), iar daimonii se află, ca treaptă intermediară, între zeul etern şi omul muritor. P. admitea ideea de destin, ca formă de guvernare divină (Phaidros, 248 b-c; Legile, X, 904 c; Gorgias, 512 e; Apologia, 33 c; Timaios, 89 c), fără să respingă ideea de liber arbitru omenesc (Legile, X, 904 b). Din această formă religioasă germinativă platoniciană, neoplatonicii îşi vor fi dezvoltat propria lor religie care, indirect, avea să influenţeze, formativ, ♦creştinismul.
 § Platon, Oeuvres completes, I—II, traduction nouvelle et notes par L6on Robin et M. J. Moreau, La Pleiade, Paris, 1933 [I], 1960 [II]; Plat on Opere, ediţie îngrijită, de Constantin Noica şi Petru Creţia, I —V, Bucureş ti, 1974—1986
    Pleiade Cele 7 fiice ale zeului *Apollon sau ale ♦Titanului * Atlas şi ale *Nimfei *Pleionei în *mitologia greacă: Alkyone, Merope, *Maia, Asterope, Taygete, Elektra, Kelaino. Deoarece au fost urmărite stăruitor prin păduri de vînă-torul îndrăgostit ♦Orion, *Zeus le-a strămutat în ♦cer, împreună cu urmăritorul lor şi cu cîinii lui, prefăcîndu-i pe toţi în 3 constelaţii: Pleiadele, Orion, Ciinii.
    pleistoi (grec. tu^sictioi — cei mai mulţi); polistai (KoXiGiai — întemeietori de oraşe) Termen grec, indicînd un ordin preoţesc din Dacia sau o *sectă monastică (-* monahism) ai cărei membri duceau o viaţă riguros ascetică (—> ascetism), după unele izvoare, comparabilă cu viaţa comunităţii ebraice a ♦esenieni-lor de la Qumran; (cf. Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, XVIII, 22). După unii istorici români, pleiştii (nkz\<5xo\) ar fi fost un „generic referindu-se la întreg clerul geto-dac" (N. Gostar — V. Lica, Societatea geto-dacă, Iaşi, 1984, p. 76—77), după alţii (Ovidiu Drimba) erau anahoreţi daci, numiţi şi *ktistai.
    Pleistoros Zeu tracic — poate adorat şi de daci (—* mitologie dacogetică) — dar, după Herodot (Istorii, IX, 119), o divinitate a apsin-tienilor, după Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice, XVIII, 22), zeul ♦sectei dace *pleistoi; diferite izvoare îl consideră zeu al războiului;
 i se aduceau *sacrificii umane, după Herodot {op. cit., IX, 119) — numai dintre duşmani.
   pleroma (grec. TrXfjpa^a —plenitudine) în înţeles religios, plenitudinea incognoscibilă care constituie ultimul temei al existenţei; termenul e frecvent îndeosebi la ♦gnostici, dar l-au folosit şi alţi scriitori teologici, atît la începuturile ♦creştinismului, cît şi în epoca modernă. O p. (după Valentinus, egiptean creştinat şi stabilit la Roma, sec. II) produce 30 de *eonit care sînt forţele creatoare ale lumii, eonul superior dintre ele fiind ♦Isus Christos, martorul participant la opera genezei, ulterior custodele omenirii şi mîntuitorul ei (—► mîntuire); eonul inferior este *demiurgul, creator al lumii obiectuale. P. *Teilhard de Chardin consideră p. o „misterioasă sinteză" între ceea ce e in-creat şi ceea ce e creat, adică o îngemănare sau o integrare, cantitativă şi calitativă, a universului în *Dumnezeu (La Parole attendue, Paris, 1940); totodată, el adaugă celor 3 mistere creştine fundamentale (creaţia, întruparea, mîn-tuirea) un al 4-lea mister: pleromizarea— celelalte fiind 3 feţe ale acestuia (Christianisme et iZvolution, Paris, 1945). Dar iniţial termenul e folosit de ap. Pavel (->Apostoli): „Dumnezeu a binevoit să ne dezvăluie taina voinţei sale după planul pe care îl hotărîse în sine însuşi, spre întocmirea împlinirii vremurilor, ca să le adune iarăşi în Christos, toate cele din ceruri şi cele de pe pămînt, în el într-unul" (N.T., Efeseni, I, 9—10).
   Ploutos (grec. rckoOxog — avere) Zeul bogăţiei şi al belşugului, în *mitologia greacă, fiul cuplului *Demeter—Iasion (zeiţa agriculturii şi *geniul fertilităţii ogoarelor), după *Hesiod (Theogonia, v. 959). Este un zeu orb, orbit de ♦Zeus, fie (după Aristofan) pentru că distri-buise bogăţiile fără să aibă în vedere meritele beneficiarilor, fie anume ca să le distribuie nepreferenţial; (această variantă e o fabulă filosofică, vrînd să explice hazardul averii). Iconografia antică îl reprezintă aproape invariabil orb şi cu o pungă de bani în mînă.
   Plutarh (Plutarhos din Haironeia) Scriitor grec (46—127), celebru mai ales ca biograf (Vieţi paralele), care şi-a consacrat o parte din operă ♦religiei şi, s-ar putea spune, ♦mitologiei comparate, fiind aici un precursor. Vieţile paralele conţin numeroase relatări şi comentarii de ♦mituri (Numa; Romulus; Theseus ş.a.^, iar teoretic, P* s-a exprimat în Despre decăderea oracolelor, Despre superstiţie (demonstrînd că ♦superstiţiile sînt mai dăunătoare decît ♦ateismul) ş.a., adesea cu atitudine inconcili-antă de teolog. O operă importantă e Despre Isis şi Osiris, reprezentînd, pe baza mînuirii unei foarte bogate informaţii din cîteva zone mitologice şi religii, o analiză pertinentă a celor doi zei egipteni, în confruntare cu ♦mitologia greacă şi sub semnul apărării doctrinare a ♦cultului apollinic (-* Apollon). Vorbind despre mit ca atare, P. scrie: „Trebuie să ne slujim aşadar de mituri, nu ca de nişte judecăţi doveditoare în chip absolut, ci spre a lua din fiecare trăsăturile de asemănare ce se împacă cu gîndirea noastră" (Despre Isis şi Osiris, 58 J.
PLUTON
 476
Ca teolog, P. polemizează cu stoicii şi cu tendinţele spre *panteism. Ca filosof, el consideră materia un principiu cosmic al imperfecţiunii, în contrast cu o divinitate transcendentă; iar între divinitate şi lume, sînt mijlocitori daimonii (sau *geniile). Cu ajutorul *demon<T-logiei sale, P., care era un filosof eclectic, totodată cultivînd ideile platoniciene (-* Platon), realizează o conciliere între tendinţa sa spre ♦monoteismul filosofic şi religia tradiţiei din Hellada, construită pe eşafodajul unei mitologii politeiste (-+ politeism) cu un *panteon prin excelenţă antropomorfic. Pe de altă parte, P. a fost unul dintre iniţiaţii Misterelor Dionysiace (-+ Dionysos), ca de altfel şi soţia sa.
§ D. Bassi, II pensiero morale, pedagogico, religioso di Plutarco, Firenze, 1927; Plutarque, Isis et Osiris, tra-duction nouvelle avec avant-propos, prol£gom£nes et notes par Mario Meunier, Paris, 1924; Plutarh, Vieţi paralele, studiu introductiv, traducere, notiţe introductive şi note de prof. univ. dr. docent N. I. Barbu, Bucureşti, I—V, 1960—1971
    Pluton (grec TI^outcov ;                — avere)
Zeu din *mitologia greacă, patron al comorilor subterane, apoi — prin confundare cu *Hades (deoarece grecii, din ^superstiţie, se fereau a rosti numele stăpînului infernal: Hades, Haides sau Aidoneus — Cel Nevăzut) — devine sinonimul zeului domnind peste *Infern, implicit peste bogăţiile subpămîntene. P., considerat fiu al cuplului *Kronos — *Rhea, este deci fratele lui *Zeus.
    Podarge (grec. noSapyri) Una dintre *Harpii, în *mitologia greacă; amintită de *Homer (Iliada, XVI, v. 150), era reprezentată ca o iapă care poate să alerge cu viteza furtunii şi care, la popas, paşte de obicei într-o luncă, unde e fecundată de *Zephyros (vîntul primăverii) ; din această împreunare, s-au născut cei doi cai nemuritori, *Balios şi *Xanthos, ajunşi ulterior în posesia lui *Ahilleus. De altfel, atestate istoric, vestitele herghelii din Lusitania antică aveau cai iuţi şi foarte uşori, crescătorii lor răspîndind credinţa, jumătate alegorică, jumătate superstiţioasă, că iepele lusitane sînt fecundate, nu de armăsari, ci de vînt.
    Poemul lui Ghilgamesh Ghilgamesh
    Poli joia; Pohja; Untamola Ţinut pe jumătate mitic din *mitologiG finlandeză, imaginat ca tărîm nordic al ceţurilor Finlandei şi dominat de bătrînă *Louhi (după descrierea din *Kalevala); dar, totodată, P. este şi numele fecioarei simbolice (deci al unei Finlande mitice) pe care o iubeşte fierarul magician *Ilmarinen.
    politeism Formă de *religitr constituită pe baza unui *panteon mitologic plural. Deşi se consideră că politeiste au fost mai ales religiile antice (egipteană, sumeriană, babiloniană, chineză, vedică, greacă, romană, maya, aztecă, celtică, japoneză, slavă) sau religiile triburilor primitive (în Africa, Asia, America, Oceania), totuşi p. reprezintă — făţiş sau discret — structura esenţial consecventă a tuturor religiilor, chiar a celor ce se autoconsideră monoteiste (-* monoteism), dar nu sînt decît
forme teologice elaborate, religii intelectuale, care în popor nu se mai conservă aşa. Fiecare religie, încorporîndu-şi o mitologie, admite pe lîngă zeul suprem (selectat ca divinitate unică şi globală în monoteism şi regentă în politeism), un număr variabil de divinităţi complementare, subalterne, care — indiferent de rang — prin însăşi recunoaşterea lor ca fiinţe supraumane şi supranaturale, corup total’noţiunea de monoteism. P. a început să se constituie prin personificarea forţelor anonime de tipul *mana, într-o fază superioară a *animismului.
    Pollux; Polydeukes Unul dintre *Dioscuri, fratele lui *Kastor, prin mama sa *Leda, însă fiu al lui *Zeus. în tradiţia homerică, P. fusese un pugilist imbatabil.
    Poltergeist (germ. — stafie; Geist — *spirit) în mitologia populară germană şi în *super-stiţie — ca noţiune generică — *strigoi. P. este însă un termen circulînd cu sens multiplu în folclorul ariei germanice şi înglobînd fenomene şi pseudofenomene de sursă nelămurită, de la aşa-zisele apariţii de *duhuri luminescente sau de spectre, pînă la mişcările oculte ale obiectelor. în stadiile primitive, cînd omul însufleţeşte toate manifestările naturii inclusiv propriile sale vise şi halucinaţii (—* animism), această categorie de manifestări aparente capătă explicaţii magice. în epoca ştiinţifică modernă, ele se despart în: fenomene fizice, care au căpătat explicaţii riguroase; fenomene psihopatologice; fenomene paranormale (hipnoză, tele-kinezie ş.a.) pe cale de a obţine explicarea logică pe baze statistice (J. B.Rhine) sau experimentale (W. H. C. Tenhaeff, L. L. Vasiliev), în parapsihologie.
§ Dr. Cu£not, Certitudesl irrationnellcs, Paris, 1967
    Polyliymnia (grec. tio^uuiivoc; — bogat în imnuri); Polymnia *Muza imnurilor sacre şi în genere a poeziei religioase, în *mitologia greacă; reprezentată cu faţa ascunsă într-un văl, în atitudine de reculegere şi meditaţie, cu un sul manuscris în mînă. I se atribuie inventarea lirei.
    Polyphemos *Ciclop pastoral antropofag, orbit de *Odysseus. Fiu al lui *Poseidon şi locuind într-o peşteră siciliană din preajma muntelui Etna, trăia în deplină sălbăticie, hrănindu-se de pe urma numeroaselor sale turme, dar străinii care poposeau pe insulă constituiau hrana sa aleasă. Astfel * Homer (Odisseia, IX) îi face un portret complex: deşi canibal, el bea cu plăcere lapte şi vin; este o namilă, o „dihanie" cumplită care „nu semăna cu ceilalţi oameni ce se hrănesc cu pîine şi l-ai fi crezut un vîrf de munte pietros"; de asemeni, infatuat, P. declară: „Străine, eşti nebun ori vii din ţări îndepărtate, tu care mă îndemni să mă tem de zei şi să mă feresc de mînia lor? Nouă nu ne pasă de Zeus, nici de ceilalţi zei, căci sîntem mult mai tari decît dînşiil“ Prinzînd pe Odysseus şi pe alţi 12 corăbieri ai săi şi mîncînd cîte doi prizonieri zilnic, îl lasă pe Odysseus ultimul, ca răsplată pentru un burduf
477
POMUL VIEŢII
cu vin dăruit de erou; acesta, împreună cu supravieţuitorii, profită de somnul Ciclopului şi îi arde unicul ochi cu un par aprins, după aceea fug toţi, ascunşi sub burta cîte unui berbec din turma Ciclopului, căruia bolovanii aruncaţi orbeşte după fugari nu-i mai sînt de folos.
    pomană *Ofrandă de tip sacrificial (—► sacrificiu), oferită la multe popoare îndeosebi în cadru ritual, religios, pentru pomenirea morţilor şi constînd mai ales în alimente, băuturi, veşminte, chiar obiecte care au aparţinut defunctului ori au fost îndrăgite de el; *ritualul po-menilor e preponderent în împrejurări speciale, legate de *moarte: *funeralii, servicii religioase de comemorare (parastase) şi are, deopotrivă, o vechime foarte adîncă, pînă în paleolitic, şi o răspîndire geografică foarte largă. ~ In India vedică funcţiona deja ritualul tyăgd— o împărţire de daruri în cursul efectuării unui sacrificiu; ca şi grăddha — un sacrificiu indian memorial (de pomenire cuvioasă a sufletelor „părinţilor răposaţi" (pitarah; —► strămoşi) şi ritualul religios tyăgd e însoţit de împărţirea unor cantităţi de turte sau de orez fiert. ~ în Hellada, se împărţeau asistenţei turtiţe cu miere. ~ Romanii organizau chiar ospeţe funebre de familie, după ce erau înjunghiate, în cadrul ritualului funerar, două scroafe. ~ în multe zone din Africa (de ex., în Camerun), celor veniţi să comemoreze mortul li se împarte hrana pe care o preferase el, iar o parte din ofrandă se presară pe mormînt. ^ La multe popoare creştine de *rit ortodox (greci, români, bulgari, ucraineni, ruşi) baza alimentară a pomenii constă în oferta de *colivă, însoţită de vin, alte alimente, veşminte; iar în ziua înmormîntării se împart la săraci ultimele haine şi încălţări purtate de defunct. Obligativitatea p. are un substrat arhaic, în credinţa că morţii mănîncă, beau, se îmbracă şi în cealaltă lume; această ♦credinţă s-a filtrat în lungul vremii, astfel încît p. a devenit tot mai mult un simplu *sim-bol de respect sau numai un act de rutină.
    Pomona (lat. pomum — fruct; pl. poma — poame, fructe) Zeiţa fructelor şi livezilor, în
 *mitologia romană/ provenind dintr-o veche divinitate italică: soţia zeului *Vertumnus sau a zeului *Picus (cf. Ovidius, Metamorfoze,
 XIV,   v. 623). I se închinase un crîng sacru, îngrijit de un preot (*flamen). Era onorată în cadrul *sărbătorii coacerii fructelor — Pomo-nalia; (e posibil ca numele acestei zeiţe să fie etimonul subst. românesc *pomană).
    Pomul Cunoştinţei binelui şi răului; Arborele Ştiinţei Pom simbolic amintit de *Biblie, plantat — ca şi * Pomul Vieţii — la mijlocul grădinii *Edenului\ „Şi a poruncit El Yahweh lui Adam, zicînd: « Din toţi pomii grădinii vei mînca, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, fiindcă în ziua cînd vei mînca din el, vei muri »“ (V.T., Geneza, II, 16—17). „Atunci şarpele zise către femeie:
 «Nu veţi muri deloc! Dar El ştie că în ziua cînd veţi mînca din el, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca El, cunoscînd binele şi răul!»“
 După aceea are loc „înfruptarea" perechii de ♦oameni primordiali, adică iniţierea lor (ibid.,
 III, 4—5). Multă vreme acest *mit— în care
 *Talmudul identifică P.C. cu un butuc de viţă (Mishna, Sanhedrin, 70 a), întrucît viţa de vie este, în plan mitic, o plantă sapienţială — a fost interpretat cu superficialitate drept descoperirea dragostei, *Şarpele considerîndu-se un simbol falie (—► culte falice). P.C. este însă un *mit complex, cuprinzînd şi o alegorie a creşterii ramificate a cunoaşterii omeneşti; primul contact al perechii primordiale cu acest arbore sapienţial are drept consecinţă descoperirea conştiinţei dr sine, adică depăşirea stării sălbatice de hominid arcadic. Cunoscînd binele şi răul, confecţionîndu-şi primele veşminte (şorţurile de frunze) după descoperirea ruşinii goliciunii, perechea face întîiul pas de umanizare şi civilizaţie, prin exerciţiul inteligenţei artizanale. Descoperirea inteligenţei ca instrument universal dezlănţuie represaliile divinităţii: *bles-temul şi izgonirea din *Paradis. Acest al 2-lea ♦simbol vizează sacrificiul cunoaşterii; arborele mitic *Yggdrasill (din *mitologia scandinavă) este şi el un pom sapienţial din seva căruia (izvorul lui *Mimir) absorbind înţelepciune, ♦Odhinn o plăteşte cu un ochi al său. Dar există în arborele biblic şi al 3-lea simbol (probabil dintr-un strat mitic mai tîrziu): impactul între natură şi inteligenţă, refuzul orbesc al naturii de a deveni accesibilă investigaţiei raţiunii umane, întrucît legile ei îşi serializează produsele, iar raţiunea, devenită păcat origmar (-* păcat), pare un eveniment aleator care dereglează linearitatea ritmului cosmic. în fine, consecinţele suportate de perechea înfruptată la izvorul cunoaşterii sînt nu numai izgonirea şi blestemul, dar şi declaraţia îngrijorată a unei divinităţi plurale (♦Elohim): „Iată omul s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscînd binele şi răul" (V.T., Geneza, III, 22), avînd ca urmare al 4-lea simbol: după izgonire, porţile Edenului sînt puse sub pază (măsură bizară faţă de logica unei divinităţi atotputernice) cu sabie de foc rotitoare, încît oamenii (care deocamdată nu-şi făcuseră decît şorţuri de frunze) să nu îndrăznească a reintra în Paradisul de obîrşie; aici poate exista sensul dublu, al obstacolelor în calea cunoaşterii şi al imposibilităţii întoarcerii de la civilizaţie la sălbăticie (sau dimpotrivă, din exilul terestru la matca originară). Privit în genere, mitul P.C. face parte dintr-un ciclu mai amplu; chiar dacă miturile au scenarii diferite, discursul esenţial rămîne acelaşi: fiind un arbor mundi, o scară la cer, fiecare copac sacru este un canal al *revelaţiei divine, ca şi, de ex., smochinul sacru *Bodhi, pentru *budism, adică pomul sub care ♦Buddha a avut marea sa ♦revelaţie.
    Pomul Vieţii Arbore biblic, plantat în centrul ♦Paradisului (*Eden), jalonînd centrul lumii umane, aproape sau alături de * Pomul Cunoştinţei. După săvîrşirea păcatului originar al înfruptării (-* păcat) din Pomul Cunoştinţei, divinitatea (*Yahweh, deşi pluralul replicii are
 PONTOS
 478
 ecou elohist) este vădit îngrijorată de un asalt posibil asupra P.Y., deducîndu-se a fi mai primejdios pentru echilibrul stabilit al universului decît celălalt pom: „Iar acum să nu întindă mîna Adam şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască în veci" (V.T., Geneza, III, 22); întrucît, chiar izgonit, ♦Adam continuă a fi un pericol potenţial „Şi l-a izgonit pe om; iar la răsăritul grădinii Edenului a pus heruvimi şi o sabie de flacără care să se rotească spre toate zările, pentru a păzi pomul vieţii" (ibid., III, 24). De remarcat că Yahweh nu-i prezintă iniţial lui Adam decît Pomul Cunoştinţei; după o ipoteză a mai multor specialişti (Paul Humbert, Mircea ♦Eliade), P.V. ar fi fost ascuns, deci inaccesibil şi descoperit de Adam numai după înfruptarea sa din înţelepciunea Pomului Cunoştinţei. Arbori ai vieţii sînt şi în alte mitologii. Huapa (din
 *mitologia iraniană) creşte în lacul mitic Vou-rukasha (marea primordială) şi conţine germenii vitali ai vegetaţiei lumii (Avesta, Vendidad, V, 60). * Mitologia vedică are arborele *Kalpaka, răsărit din oceanul primordial şi crescînd în cerul lui *Indra; acest copac împlineşte dorinţele celor aşezaţi sub el. Un pom al vieţii, cu un jaguar agăţat de crengi ca simbol al vigorii, există în iconografia maya. în Egipt şi în India, plantă a vieţii era socotit ♦lotusul.
 § Uno Holmberg, Der Baum des Lebens, Helsinki, 1923; Georges Dum6zil, Le festin d’immortalitâ. £tude de mythologie comparie indo-europ6enne, Paris, 1924; R. Cook, The Tree of Life. Image of the Cosmos, New York, 1974
    Pontos Zeu primordial din *mitologia greacă, simbolizînd marea; născut de *Gaia (zeiţa ♦pămîntului), devine apoi al doilea ei soţ şi tatăl cîtorva divinităţi marine (♦Keto, ♦Nereus, Thaumas, ♦Phorkys).*
    Popol Vuh (Cartea Obştească; maya popo — casa obştei, vuh — carte) Epos al poporului precolumbian quiche (ramura centramericană maya din Yucatan), cunoscut din transcrieri tîrzii după un original ieroglific (sau pictografic) pierdut în operaţiile de distrugere a culturii maya, efectuate de Conchista spaniolă în sec. XVI. Redactat probabil după texte sau tradiţii vechi de un autor anonim dintr-o epocă apropiată sau coincidentă cu penetraţia spaniolă pe teritoriul sudamerican, P.V., cuprinde: ♦mitologia (*cosmogonie, ♦teogonie, ♦antropogonie, ♦escatologie) maya în varianta quiche; istoria semilegendară a poporului quichâ de lb. maya (trăind pe teritoriul Guatemalei de azi), de la cele 4 perechi de ♦oameni primordiali pînă la începutul Conchistei; după Conchistă, alt localnic, poate un ♦sacerdot, transcrie în dialectul quiche, cu alfabet latin, întregul text; descoperit în sec. XIX (într-o redactare din 1555), originalul e publicat împreună cu traducerea, în 1861, de Ch. E. Brasseur de Bour-bourg. Principalele ♦mituri din P.V.: creaţia universului de către perechea zeilor primordiali ♦Tepeu şi ♦Cucumatz; treptele antropogoniei experimentale pînă la fixarea arhetipală a
 celor 4 perechi de oameni primordiali; descrierea ♦potopului universal; succesiunea generaţiilor quich6 pînă la venirea spaniolilor. Mitofiloso-fia din P.V. e cu totul aparte: în concepţia cosmogonică quiche, universul ia naştere într-un anumit moment şi se dezvoltă după anumite legi, instituite de zei şi urmate riguros de natură şi de omenire; (e remarcabil că — minus decizia divină—concepţia quich6 precede cu cel puţin un mileniu concepţia lui Giambattista Vico); oamenii sînt încercaţi în cîteva structuri experimentale, care poate că simbolizează etapele de adaptare a omului la viaţă.
§ Charles liltienne Brasseur de Bourbourg, Popol Vuh. Le Livre Sacrâ et les Mythes de VAntiquiU Amăricaine, avec les livres Mroiques et historiques des Quiches. Texte quich6 et traduction francaise, Paris, 1861; L. Schultze-Jena, Popol Vuh. Das heiliges Buch der QuicM Indianer von Guatemala, Berlin, 1944; Popol Vuh. The Sacred Booh of the Ancient Quichă Maya. English version by Delia Goetz and S. G. Morley, Oklahoma, 1950; IJonOAb Byx. PodocAOeuan eAadbiK 'lomOHHKanaHa, IlepeBOfl c H3fciKa KH^e P. B. KHEHcaJioBa, Mockb3, 1959.
    Populonia Zeiţă războinică din ♦mitologia romană, protectoare a devastării teritoriilor cucerite de romani. P. este de fapt un *numen, o personificare simbolică şi justificativă a ideii de prădăciune militară. Uneori, nu era decît un epitet al zeiţei *Iuno.
    Portumnus; Portunus Zeu din ♦mitologia romană, ocrotitor al porturilor maritime şi fluviale; i se consacrau serbări anuale (Portum-nalia), oficiate de un colegiu special de preoţi: flamines Portunales.
    Poseidon (grec. nocEi8o&v; IIoasiSdcDv) Zeul mărilor şi al oceanului, în ♦mitologia greacă, născut din ♦Kronos şi ♦Rhea, unul din zeii marii triade (cu fraţii săi ♦Zeus şi ♦Hades) care şi-a împărţit universul; căsătorit cu regina mării, ♦Amphitrite; tatăl lui ♦Triton şi patronul ♦Nimfelor din izvoare şi fîntîni. P. locuieşte într-un palat de aur de pe fundul oceanului; semnul său simbolic e tridentul, cu care înfurie marea, sfărîmă stîncile şi atrage spre sine caii şi curenţii acvatici, uneori e reprezentat ca un taur negru (de ex., taurul trimis ca pedeapsă în Creta regelui *Minos), alegorie a mării furioase. Întrucît orice activitate legată de mare este sub protecţia sa, el e şi ocrotitorul navigaţiei. De obicei, ♦templele sale erau construite pe istmuri şi promontorii; principalul sanctuar era la Mykale, dar existau numeroase locaşuri de ♦cult în Thessalia, Beoţia şi Peloponez; la Tainaros, în Laconia, un vestit templu-peşteră adăpostea şi un azil. P. ajunge la un moment dat zeul naţional al Ioniei, însă ♦cultul său îşi mcdifică specificul de la o regiune la alta: astfel, în ins. Tenos era adorat ca medic divin, poate datorită proprietăţilor curative ale aerului marin; în Corint, îi erau consacrate Jocurile Istmice. Există însă şi alt aspect: ♦mitul relatat de *Platon (Kritias, 108d — 121c) îl arată pe P. ca moştenitor, rege şi organizator al *Atlantidei şi bineînţele fondator al civilizaţiei atlante. Dar după unii
 479
POTOPUL UNIVERSAL
mitologi (L. R. Farnell), care se întemeiază pe conflictul tradiţional între Poseidon şi *Athena, P. nu ar fi fost la origine decît zeul local *Erech-theus, alungat de zeiţa Athena şi apoi considerat un simplu erou mitic agrar. Cultul lui P. (datînd din mileniul II î.e.n.) a suferit şi alte modificări. Grecii îl puneau uneori într-o relaţie anecdotică cu Troia, ale cărei ziduri le-a clădit, împreună cu *Apollon, iar apoi, supărat de a nu fi fost răsplătit de Lao-medon, tatăl lui Priam, a pustiit cetatea şi împrejurimile cu ajutorul unui monstru şi l-a pus pe * Herakles să-l ucidă pe regele troian spre a-i oferi lui Priam tronul; iar pe *Odysseus, care omorlse pe *Ciclopul *Polyphemos, un fiu al lui P., zeul l-a urmărit vindicativ pe mare pedepsindu-1 cu furtuni şi naufragii. Mitul principal îl socotea însă Genethlios (Zămislitorul), ca stăpîn al apei primordiale atotgeneratoare (—> apa), şi Asphaleios (Neclintitul), ca t3mei al lumii pămîntene, şi adora în el un zeu violent, irascibil, producător de catastrofe şi naufragii, furtuni, ploi torenţiale şi chiar cutremure, {cf. *Neptunus)
§ F. Schachermeyr, Poseidon und die Entstehung des griechischen Gotterglaubens, Bern, 1950
    post Formă rituală de *asceză fiziologică şi mai ales alimentară, asociată adesea cu exerciţiile de purificare spirituală, avînd ca scop principal intrarea credinciosului în comuniune cu divinitatea; în orice p. se include de asemenea un scop secundar de igienă corporală. Ca *ritual de purificare, p. era practicat în multe ♦religii şi *mistere iniţiatice, cu mult înainte de statuarea lui în cadrul marilor religii (*brah-manism, *budism, *iudaism, *creştinism, ♦islam). Una dintre cele mai timpurii forme este p. iniţiatic, fie cel din timpul pregătirii sau noviciatului în *şamanism, fie cel prevăzut pentru iniţierea în mistere. Numeroase tipuri de p. au semnificaţie comemorativă, altele sînt exerciţii de penitenţă şi purificare în vederea întîmpinării unor mari *sărbători. La un anumit nivel, istoria religiilor înregistrează tradiţiile posturilor de purificare a divinităţii însăşi, în vederea transferului ei din condiţia umană în condiţia divină (—► Isus Christos) sau din lumea umană în lumea divină (-* Quetzalcoatl). în unele religii şi în condiţii speciale se practică forma maximă: postul negru (fără alimente şi fără apă), care de obicei are un caracter expiator. Posturile sînt periodice, legate de anumite date sacre ale *cultului respectiv; există de asemenea p» ocazional; dar anumiţi călugări şi sihaştri postesc toată viaţa de după consacrare: de ex., hrana de o extremă frugalitate perpetuă a ermiţilor din peşterile sau mînăstirile himalaiene (India, Tibet). Abstinenţa alimentară poate implica, prin *dogmă, *tabu sau interdicţie specială, eliminarea pentru totdeauna a unui aliment (carnea în genere la indieni, carnea de porc la evrei şi la musulmani) sau a unei băuturi (alcoolul la musulmani), în Hellada, posturi riguroase practicau *or-
ficii şi discipolii lui *Pythagoras (care nu mîn-cau nimic viu şi nu foloseau lînă în îmbrăcăminte), precum şi iniţiaţii *Misterelor Eleusine. Posturile negre sînt prezente în brahmanism, iudaism, islam (cu durate variabile, dar scurte);. în India, cel ce ţine post negru e numit văyub-hakşa — cel care se hrăneşte cu vînt.
    Postverta; Postvorta (Cea orientată înapoi) Zeiţă auxiliară din *mitologia romană, asistînd femeile în durerile facerii, cînd naşterea e dificilă (de ex., cînd pruncul vine cu picioarele înainte: lat. vertere — a întoarce). Totodată, atribuindu-i-se harul profeţiei, era considerată un fel de *Ursitoare pentru noul născut (cf. Ovi-dius, Fasti, I, 633). Marcus Terentius *Varro afirma (potrivit relatării lui Aulus Gellius, Nopţile attice, XVI, 16, 4) că era o zeiţă (o *Carmenta: Postverta, în pereche cu alta: *Prorsa) căreia i se înălţau ^rugăciuni, cînd o femeie năştea un copil orientat cu picioarele înainte; după alţi autori latini, P. simboliza însă cunoaşterea trecutului.
    Potica; Potina Zeiţă, în *mitologia romană, a băuturii, patronînd orice fel de băutură ameţitoare, întăritoare, vindecătoare sau magică.
    Potnia Marea zeiţă a fecundităţii, Zeiţa-mamă în *mitologia Cretei minoice, unde se pare că era adorată ca divinitate primordială, preteogonică. Există de altfel ipoteza că începutul *cultului ei ar data din neolitic. în reprezentările iconografice curente, P. este însoţită adesea de animale, fie reale (feline), fie fabuloase (*grifoni).
    potop —► potopul universal
    potopul universal *Mit escatologic dintre cele mai răspîndite în *mitologia generală, referitor la inundarea totală a pămîntului cu *apă, din dorinţa *zeilor de a purifica lumea prin distrugerea speţei umane primordiale (—*omul primordial) culpabile şi de a reconstrui aceeaşi lume cu o rasă omenească nouă, reînmulţită din perechea (familia sau clanul) de supravieţuitori, salvaţi de obicei într-o corabie (-^ Arca lui Noe). Sînt variante unde represaliile divine se manifestă prin alte catastrofe (geruri fatale, incendii cosmice, uneori forme mixte: apă şi foc). Potopul e definit de mituri ca un mijloc prin care zeii, decepţionaţi de involuţia spre *păcat şi răutate a omenirii, vor să repete experienţa cosmogonică, pentru o nouă *antropogonie pe care ei o speră mai reuşită. Biblie, *Yahweh motivează astfel: „Nimici-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi tîrî-toarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit “ (V.T., Geneza, VI, 7). Divinitatea care decide îşi alege de obicei o pereche umană sau un grup, considerîndu-le în stare de puritate absolută şi de capacitate a regenerării speciei, apoi comunică celor aleşi sentinţa, instruindu-i în construcţia corăbiei salvatoare şi învăţîndu-i să ia perechi de animale şi seminţe de plante, pentru reconstruirea faunei şi florei terestre. P.u* se produce de obicei printr-o abundenţă pluvială excesivă, apele acoperind tot pămîntul
POTOPUL UNIVERSAL
480
afară de un pisc foarte înalt: mitul biblic conţine varianta unei ploi neîntrerupte de 40 de zile şi 40 de nopţi. După o tradiţie rabinică (reluată de *Coran), apele diluviene erau fierbinţi ; în miturile centramericane precolumbiene, ploaia era amestecată cu smoală topită; iar în mitul p.u. maori (Noua Zeelandă) diluvral acvatic este salvarea necesară de incendiul universal stîrnit de răpirea focului subteran(—► focul). De altfel, în * Popol Vuh se spune că potopul, provocat de zeul furtunii *Huracan, nu e numai pedeapsă, ci şi măsura de distrugere a produsului unei antropogonii ratate (omul de lemn). Semnul de încetare a catastrofei diluviene este adus de o pasăre mesageră: o crenguţă vegetală proaspătă (uneori de măslin). # Variante ~ Egipt într-o zonă cu precipitaţii atmosferice derizorii, unde inundaţiile Nilului erau unica sursă a vieţii, un potop acvatic era de neconceput; totuşi un mit al p.u. există: omenirea e distrusă de torentele focului solar. Zeiţa *Sehmet (sau zeiţa *Hathor) aţîţă „Ochiul 'lui R6" asupra omenirii, cu scop punitiv, iar torentele de arşiţă sînt aşa de îngrozitoare, încît ceilalţi zei, îngrijoraţi pentru consecinţele previzibile, amestecă un mineral roşu în berea de orz, inundînd cu acest lichid pămîntul ars, iar zeiţa, crezîndu-1 sîngele omenirii, îl soarbe, se îmbată şi îşi încheie acţiunea nefastă, fără a observa oamenii salvaţi. Acest mit, relatat în Cartea Vacii, ar fi, după unele interpretări, o reluare a unei versiuni arhaice tradiţionale. Mult mai tîrziu, Diodor din Sicilia scrie: „băştinaşii povestesc că potopul de pe vremea lui Deukalion — care a nimicit cele mai multe vietăţi — era foarte firesc să fi cruţat vieţuitoarele din sudul Egiptului deoarece acest ţinut este foarte secetos, iar ploaia cade acolo rareori" (Biblioteca istorică,
I, X, 4). ^ Mesopotamia Variantele mesopotami-ce prezintă destul de confuz cauza p.u., fie că a fost escamotată, fie că mitul însuşi nu a fost proiectat cauzal; totuşi, versiunea sumeriană din Nippur spune că zeii, afară de *Inanna şi *Enki, au decis p.u., spre „a nimici sămînţa neamului omenesc". După mitul lui *Athraha-sis, *Enlil, deranjat din somn de „larma omenirii", după cîteva represalii imediate (ciumă, secetă), hotărăşte diluviul, despre care e anunţat indirect, în vis, numai Athrahasis, de zeul Enki care vorbeşte lîngă peretele de trestie al casei beneficiarului, încît, bătute de vînt, trestiile să repete *oracolul; Athrahasis îşi face o corabie după planul desenat de zeu pe nisip şi îşi îmbarcă familia: „Potopul se dezlănţui. Furia lui, ca o bătălie, se rostogoli peste oameni: nu se mai putu zări om cu om; în prăpădul acesta nimeni nu se mai putea recunoaşte. Potopul mugea ca un taur, şi cîrîia ca un vultur vîntul răcnind bezna era groasă, iar Soarele nu mai era nicăieri" (Cînd zeii erau încă oameni, III). în versiunea akkadian-babiloniană, *Utnapishti construieşte o corabie cubică, acoperită cu 6 punţi interioare şi 9 încăperi în cală, îşi ia familia şi pe toţi meşterii oraşului, perechi de animale domestice şi sălbatice, dar şi turmele sale,
averea în aur şi argint şi un şef de echipaj: corăbierul *Puzur-Amurri; e ciudat că zeii, văzînd consecinţele, sînt cuprinşi subit de re-muşcări. „De potop îngrozitu-s-au zeii; s-au sculat şi s-au dus în cerul lui Anu, s-au zgribulit ca dulăii, s-au întins pe-afară. Ţipă Ishtar ca în durerile naşterii, doamna zeilor, a cărei voce e plină de farmec: — Să se fi prefăcut în lut ziua aceea, de voi fi hotărît eu, în sfatul zeilor, răul. în sfatul zeilor cum de am hotărît eu răul şi întru pieirea oamenilor mei vestit-am războiul? Oare pentru asta nasc însămi oameni ca ei să umple, ca poporul peştilor, marea? Zeii Anunnaki plîng cu dînsa" (Poemul lui Ghilgamesh, XI). Deschizînd fereastra, Utnapishti constată că „toată omenirea se făcuse lut"; apoi corabia se opreşte pe muntele Nitzir, iar după 1 zile, navigatorul dă drumul unui porumbel întors fără mesaj, apoi unei rîndunele, în fine unui corb care nu se mai întoarce, deci navigatorii pot debarca, reîntemeind societatea umană. După aceea, zeul *I§a îi reproşează totul zeului Enlil. O variantă similară era citată şi de *Berosos în Babyloniaka. ~ Palestina Biblia (Geneza) reia versiunea din Babilon, augmentată cu elemente tradiţionale proprii (mai ales ideea pedepsei ca o consecinţă morală); dar textul biblic cunoscut provine din două mito-grafii: una din sec. VIII î.e.n., unde Yahweh s-a decis să nimicească neamul omenesc, alta din sec. VI î.e.n., unde hotărîrea divină vizează distrugerea generaţiei perverse a lui *Noe, exceptîndu-1 pe el: „în anul şase sute al vieţii lui Noah, în luna a doua, în ziua a şaptespre-zecea a lunii, în ziua aceea au ţîşnit toate izvoarele marelui adînc si ferestrele cerului s-au deschis. Şi a durat ploaia pe pămînt patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi" (V.T., Geneza, VII, 11— 12). Diluviul ţine 150 de zile pînă cînd apele se retrag şi „în luna a şaptea, în ziua a şapte-sprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntele Ararat" (ibid., VIII, 3—4). Apoi toată apa di-luviană se zvîntă şi pămîntul e în fine uscat. Totuşi, un text de tradiţie rabinică spune: „Pămîntul lui Israel nu a fost înecat de potop". ^ India După un mit al tribului munda (Saora), raportabil la epoca prearică, lumea întreagă fusese distrusă şi scufundată în ape, nesalvîndu-se decît o pereche de fiinţe, într-o tigvă (cf. naraţiunea despre salvarea de la potop a perechii *Fu Xi şi *Nii Wa, din *mitologia chineză); pentru a Ie asigura un loc de trai, zeul creator Kittung trimite un şoarece să aducă pămînt de pe fundul oceanului, apoi pămîntul e împrăştiat peste talazuri, se solidifică şi devine uscatul terestru. Pentru epoca Indiei cucerite de indo-europeni, textele vedice (*Veda) nu menţionează nici un diluviu. Dar un episod din *Ma-hăbhărata (III Aranyaparva) spune că *Manu s-a îmbarcat cu 1 *risi spre a evita o inundaţie universală; ecouri diluviene sînt în Bhâgavata Purăna, însă mai ales în Satapatha Brahmana (sec. 'VI î.e.n.), care povesteşte cum acelaşi înţelept primordial Mânu e anunţat de un peşte mic asupra începerii potopului şi sfătuit să-şi construiască o corabie; Mânu creşte peştele
 481
POTOPUL UNIVERSAL
pînă cînd acesta ajunge adult, iar cînd se dezlănţuie diluviul, peştele, acum gigantic, îi trage corabia pînă lâ un munte, salvîndu-1 de la ♦moarte; după retragerea apelor, Mânu iese din navă şi face *sacrificii de unt şi lapte provenind de la o femeie care devine mama descendenţilor lui Mânu, deci a omenirii postdiluviene. ~ China Sînt multe variante, cauzele diferă, ca şi finalul, însă desfăşurarea e relatată cu diferenţe vagi; începînd marile ploi, un om prinde în cuşcă pe zeul fulgerului *Lei Gong, dar copiii omului, amăgiţi de zeu, îi dau apă de băut şi prin aceasta îl eliberează; el îi răsplăteşte cu un dinte care, semănat, devine dovleac şi în el se ascund copiii la declanşarea diluviului, după care amîndoi, crescînd, dau naştere celei de-a doua omeniri; în variantele principale, p.u. e dominat de zeiţa Nii Wa ; nu se ştie exact de ce s-a produs un p.u., însă Ia un moment dat devenind catastrofal, e stăvilit (în unele variante adiacente, fie de zeii favorabili, fie chiar de oameni), într-o versiune esenţială, de Nii Wa, împreună cu fratele ei Fu Xi, prin mutări de munţi, sfredeliri de stînci şi alte lucrări ciclopice, urmate de repararea cerului; în altă versiune principală, diluviul e potolit de *dragonul *Yti, ajutat de un zeu. ~ Hellada Poetul Nonnus (înDro-nysiaca) vorbeşte de 3 diluvii: al lui *Ogyges, al lui *Deukalion şi al lui Dardanos. După un mit transmis de Iulius Africanus, primul p.u. ar fi avut loc în timpul regelui beoţian, fondator al Thebei, Ogyges. Al doilea, de mai largă circulaţie mitologică, e potopul lui Deukalion, descris luxuriant de *Ovidius: ploaia curge abundent, fluviile se revarsă pînă cînd „nu mai e deosebire între pămînt şi ocean; peste tot este marea, iar inarea nu are ţărmuri"; şi „după ce totul a pierit sub valuri, pe muntele [Parnas] se opreşte luntrea plăpîndă în care Deukalion a fost adus cu soţia sa" [*Pyrrha] (Metamorfoze I, v., 5). în lucrarea De dea Syria, atribuită lui Lukian din Sămosata, se spune că după acest diluviu apele s-au scurs într-o crăpătură a pămîntului de la Hierapolis (lîngă Eufrat), unde apoi Deukalion a clădit un sanctuar consacrat zeiţei *Hera. Potopul lui Dardanos, al treilea, s-ar fi produs sub acest rege al Arcadiei şi *strămoş al troienilor (cum comunică Dionysios din Hâli-karnas). ^ Tradiţia scandinavă cunoaşte două forme: la crearea universului, sîngele uriaşului ♦Ymir, ucis de *Odhinn, inundă lumea giganţilor din ţinutul ceţos *Niflheim, iar de acest diluviu cu repercusiuni universale scapă într-o corabie numai *gigantul *Bergelmir şi soţia lui; cealaltă formă, escatologică, e plasată în Amurgul Zeilor (*Ragnarokr), deci la *sfîrşitul lumii, fiind un potop de zăpezi şi geruri (*Fim-bulwethr) şi precedînd lupta finală dintre zei şi forţele focului infernal. ~ în mitul corespunzător din Iran (după * Avesta),, o iarnă nimicitoare, escatologică (probabil modelul irido-european pentru Fimbulweihr), sub forma unui potop de zăpezi, acopere totul, omul de două ori primordial *Yima salvîndu-se în oraşul subteran *Var. ~ Siberia Samoezii din extremul nord (peninsula Tairhîr) posedă un mit al potopului
total, cînd apele, acoperind lumea, sînt gata să ajungă la cer, în timp ce 7 supravieţuitori plutesc în derivă într-o barcă, pînă cînd zeul *Num creează pămîntul a doua oară (din tină, nisip şi iarbă, aduse de o prigorie după 7 zile de zbor). ~ Australia Cele mai multe mituri pun diluviul pe seama * Lunii (de pildă într-o zi Luna cere unui om piei de animale, câ să se apere noaptea de frig; refuzată, trimite o ploaie torenţială îndelungată, care inundă catastrofal toate teritoriile). în legătură tot cu Luna, o variantă a tribului kurnai narează cum, odată, toate apele lumii sînt sorbite de o broască gigantică, numită Daq; însetate, toate vietăţile urmăresc o ktrategie dorind să stîrnească rîsul acesteia, iar cînd stratagema reuşeşte prin mişcările comice ale ţiparului (sau şarpelui), rîzînd, broasca debordează apa înghiţită, dar provoacă şi puhoaiele potopului; credinţele aborigenilor australieni consideră broasca un animal selenar, vizibil în petele de pe discul lunii. America Principala cauză a mitului diluvian maya este decizia zeilor de a rebuta un experiment antro-pogonic neizbutit, iar desfăşurarea spectacolului e mai complexă decît în miturile restului lumii: „O smoală deasă se scurse din cer [...] faţa pămîntului s-a întunecat şi a început să cadă o ploaie neagră; puhoi de ploaie ziua şi puhoi de ploaie noaptea" — astfel că întregul mediu (animale, arbori, stÎRci, obiecte casnice) se răzvrăteşte împotriva oamenilor, le izbeşte feţele şi îi hăituieşte. „Cuprinşi de deznădejde [oamenii] fugiră din răsputeri; vrură să se caţere pe acoperişul caselor, dar casele se prăbuşeau şi îi aruncau la pămînt; vrură să se caţere în vîrful copacilor, dar copacii se scuturau azvîr-lindu-i departe; vrură să se ascundă în peşteri, dar peşterile şi-au astupat feţele lor. Astfel s-a săvîrşit a doua pieire a oamenilor plăsmuiţi" (Popol Vuh, I, 3). Cauza acestui potop e văzută în voinţa lui *Huracan, considerat centrul energetic al uni versului: „Potopul a fost stîrnit de Inima Cerurilor [Huracan], rînduit a fost potopul cel mare care s-a prăbuşit asupra capetelor făpturilor de lemn" (ibid.). * Cartea lui Chilam Balam completează mitul cu alte detalii: „Oamenii au fost acoperiţi de nisipurile ţărmurilor şi de apele mării. Iar apele s-au izbit unele de altele şi s-au năpustit pe pămînt. Cînd a fost răpit Marele Şarpe, s-a prăbuşit cerul şi uscatul a fost cotropit de ape." După ptu. (cf. Popol Vuh, I, 4), singurul supravieţuitor e ♦Vucub-Caquix, personaj orgolios, cu penaj roşu-verde-albastru, ucis de gemenii *Hun:Aphu şi *Xbalanque (*eroi civilizatori postdiluvieni). ^ Mitul p.u. e frecvent şi la populaţiile băştinaşe din America de Nord: la algonkini, *Nana-bozho se salvează de ape în vîrful unui arbore, apoi se dă jos şi creează a doua omenire; triburile de pe ţărmurile fluviului Missouri conservă tradiţia că de la potop s-a salvat numai o fecioară, ag'ăţîndu-se de piciorul unui vultur, care o duce pe o stîncă şi o fecundează, ea născînd un băiat şi o fată: strămoşii celei de-a doua omeniri. ~ Africa Mitul diluvian, deşi mai puţin frecvent, există în formele încadrate în specificul
 P0TR1MPS
482
local; principala variantă: personajul misterios ♦Borebore, din mitologia tribului baule, cobo-rînd din cer cu oamenii creaţi, atîrnaţi de un lanţ, sapă o imensă groapă de adăpost, însă potopul inundă pămîntul, apoi apele se retrag tocmai în acea groapă care devine marea despărţitoare a oamenilor negri de oamenii ^albi. ^ Oceania Crîmpeie de mituri diluviene circulă şi în Australia, în Melanesia, în ins. Sumatra, Borneo, Celebes, dar mitul cel mai distinct se leagă de zeul sau eroul civilizator polinesian *Maui, răpitorul focului subteran, actorul principal între două diluvii: unul tragic (potopul de flăcări vindicative expulzate de stăpîna focului, ♦Mahuike), altul salvator (o ploaie universală care stinge incendiul lumii) ; iar după diluviu Maui pescuieşte din mare insulele Polinesiei. ^ Variante de ecou există fie în miturile de formaţie tîrzie, fie în folclor. Astfel, în Mitologia românească, o tradiţie folclorică spune că ♦Dumnezeu a trimis potopul, ca să înece pe ♦uriaşi. Coranul (surah lui Hud, XI, 43—45) reia mitul biblic: ,*Aşa a fost pînă cînd a venit porunca noastră şi s-a înfierbîntat cuptorul. Noi am grăit: «Du în ea [în corabie] din toate cîte o pereche, şi gloata ta, afară de cel asupra căruia a fost cuvîntul, cum şi pe cei credincioşi ! »“ 9 Universalitatea mitului diluvian şi amplitudinea structurii lui exclud explicarea puerilă a potopului (răspîndită într-o vreme) prin inundaţiile locale din Mesopotamia (unde, de altfel, sistemele de irigaţie practicau inundaţii agricole deliberate şi binefăcătoare) ;J. G. ♦Frazer a adunat peste 200 de mituri despre p.u. fără a face totuşi o colecţie exhaustivă. Coborînd dintr-o obîrşie greu de stabilit, mitul p.u. poate fi considerat ecoul uneia din catastrofele pămînte-ne care nu este exclus să fi făcut parte din acelaşi unic ciclu, din care apoi s-au desprins şi miturile scufundărilor de continente (♦Atlantida, ♦Mu), ale catastrofelor cereşti de structură astrofizică sau de alt caracter (pe care le numim ♦războaie cereşti), poate şi mitul Iui ♦Phaethon, dar şi o mare parte din miturile escatologice care au fost transferate de teologii mitografi asupra viitorului, în epica retorică a profeţiilor apocaliptice. ^Geologii moderni au explicat tradiţia potopului prin consecinţele post-glaciare (după ultima sau penultima glaciaţiune). Interpretările teologice asupra potopului biblic şi a cauzelor lui tind să se sprijine pe un criteriu moral. ♦Origenes afirmase (sec. III): „Noi însă nu atribuim ciclurilor şi perioadelor astrelor cauza potopului şi a conflagraţiei lumii, ci afirmăm drept cauză a acestora răul revărsat peşte măsură şi curăţat "prin potop sau prin conflagraţia universală" (Contra Celsum, IV, 12). Teologii catolici moderni subliniază două valori în mitul diluvian: una de naraţiune simbolică, reprezentînd. o lecţie de atitudine a lui Dumnezeu faţă de păcatul omenesc general, alta de anunţare simbolică a tainei ♦botezului. ~ în cosmogonia multor societăţi primitive, creaţia lumii din apa primordială (fie prin pescuirea insulelor ca în mai multe mitologii polinesiene, fie prin aducerea d6 tină de pe fundul mării, ca în miturile fino-ugrice) este
un act aproape coincident cu reparaţia lu mii după catastrofa diluviană. După cum a observat Mircea ♦Eliade: „Există evident o similitudine de structură între, miturile diluviene şi cosmo-goniile acvatice; potopul restaurează Haosul de dinainte de creaţie; cuplul de supravieţuitori care, după mai multe peripeţii, regăseşte pămîntul este omologabil Primului Cuplu44 (De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 120, nota 98).
 § H. Usener, Die Sintfluthsagen, Bonn, 1899; James George Frazer, Folhlore in the Old Testament, I, London, 1918; A. Parrot, Deluge et Arche de Noă, Paris, 1953
     Potrimps; Potrympus Zeu prusie ■(-* mitologie baltică) al izvoarelor şi rîurilor; reprezentat ca adolescent imberb, era considerat aducătorul norocului în desfăşurarea războaielor.
     Prafoliâsa Divinitate sau semidivinitate arhaică din Mitologia vedică, personificînd zorile ca fenomen natural; unul dintre zeii *Vaxu — grupul de protectori simbolici ai fenomenelor fundamentale ale naturii.
     Praestana Zeiţă din ♦mitologia romană, care acordă oamenilor preferaţi distincţie şi superioritate faţă de alţi semeni, nealeşi.
 > Prâjâpati (Domnul Făpturilor) Zeul suprem, creator al universului prin marele ♦sacrificiu de sine; dar adesea este folosit, în Mitologia vedică timpurie, ca; epitet cu această semnificaţie, acordat periodic fie lui ♦Indra, ♦Savitâr, ♦Soma, ♦Vişnu, fie lui ♦Brahma sau chiar lui ♦Mrityu. Dacă în epoca vedică, prin P. se subînţelegea diriguitorul universal al creaţiei, în epoca post-vedică el devine epitetul principal al lui Brahma în iposţaza sa* de creator care produce universul prin sacrificarea propriei sale fiinţe, acest sacrificiu iniţial punînd în mişcare roata timpului (kălacakrâ; —>roata,' cakrâ). Există un ♦mit explicativ al acestui proces de creaţie (citat în Brihadăranyaka Upanişad) : P., creatorul identificat de âstădată cu Mrityu (♦moartea) sau cu Aganâyă (foametea), vrea să se încarneze devenind ătmanvin, adică să producă lucrurile însufleţite şi neînsufleţite; atunci creează din ei însuşi raţiunea, apoi universul pentru a-1 devora imediat, deci spre a-şi aduce sieşi un sacrificiu, şi în fine şe transformă într-un +cal de jertfă i(^> aşvamedha), identificat de mulţi exegeţi cu „embrionul de aur“ al lui Brahmsl/—► oul pri' mordial), deci cu manifestarea autoesenţei fiinţei supreme absolute * Brahman? avînd acest epitet P., ca părinte al tuturor creaţiilor sau creator şi conservator a tot ce există ca fiinţă în univers. Mai. tîrziu, prin extindere de sens ca plural comun, s-au numit prăjăpati ♦strămoşii neamului omenesc, fiii spirituali ai lui Brahma, înţelepţii primordiali (*rişi) care, într-o versiune mitologică erau 10:-Măriei, Âtri, *Angiras, *Pulasţya, Pulaha, Kratu, *Vdsişţha, Pracetas (sau *i)âkşa), *Bhrigu şi *Nârada; după *Ma-hâbhârata au fost însă numai 7 rişi (saptarişayah) Marîci, Atri, Angiras, Pulastya, Pulaha, Kratu şi Vâsişţhaj omologaţi cu constelaţia Ursei Mari; în altă parte a Mahâbhăratei sînt citaţi însă 21
 483
 predestinare;
 rişi, incluzîndu-se şi, *Dhârma. Filosofia mitologică a Indiei considera că lumea zeilor şi lumea oamenilor sînt o umbră. sau un reflex al lui P. într-o variantă cosmogonică post-vedică (Taittiriya Brahmana, I, 1, 3, 5, şi urm.), la început P. se depla’sa ca vîntul deasupra valurilor mării primordiale (cf. „Duhul lui Dumnezeu [♦Elohim] se purta deasupra apelor" (V.T., Geneza, I, 2); văzînd pămîntul, P* se preface într-un mistreţ, coboară pe fundul marin şi aduce pămîntul la suprafaţă. Strămoşii prăjă-pati sînt *simboluri fundamentale: Marlci — raza de lumină sau"mirajul, Dhârma — datoria, Pracetas — legislatorul, Angiras şi Vâsişţha — autorii celor mai multe imnuri din *Bigveda ş'.'a.).
    Prakriti In mitofilosofia antică a Indiei (-»> mitologie vedică), materia, natura primordială. Potrivit sistemului filosofic *Sămkhya (al *Makăb-haratei), întregul univers se explică prin evoluţia raţională a două principii fundamentale, componentele lui: * Prakriti (natura) şi *Puruşa sau *Âtm'an (spiritul sau substanţa divină); în această concepţie, lumea se compune din 5 *elemente: *pămîntul (prthivl), *apa (ap) căldura (tejas), *aerul (văyu), *eteTuY (ăkăgâ). P. este şi cauza primă (causa causarum) a lumii obiectuale.
    Pralaya (sanscr. pralaya— dispariţie, scufundare) Doctrină vedică despre distrugerea periodică a universului (cf. Atharvaveda, X, 8, 39— 40), adică despre sfîrşitul unui ciclu universal întreg. în concepţia vedică, la fiecare 1000 de cicluri se produce Mahâpralaya (Marea Distrugere), cînd (după *Mahăbhărata şi *Purănd) orizontul arde în flăcări, apar pe cer 7 sau
 12 sori care ard *pămîntul şi seacă mările; în aceste finaluri, focul incendiului 'cosmic (*Sa?n-vartaka) distruge întregul univers; un potop de ploaie cade neîntrerupt 12 ani, înecînd pămîntul (Visnu, Puranâ, 24, 25) şi nimicind tot ce e viu (inclusiv omenirea), totul reluîndu-se apoi în alte forme. Principalele atribute ale fenomenului Marii Distrugeri: pralaya-ghana (norul ce apare la *sfîrşitul lumii); pralaya-da-hana (focul mistuitor al lumii); pralayanta-ga ([soarele] care dispare odată cu sfîrşitul lumii), în intervalul dintre distrugere şi refacere, * Visnu doarme un somn yoginic, culcat pe şarpele universal *Ananta (adică absenţa *timpului), care pluteşte pe oceanul cosmic inert. Apoi totul reîncepe, ritmul ciclurilor cohtinuînd infinit. Această concepţie de tipul corsi e riccorsi (Giam-battista Vico) poate fi comparată, în aspect, cu ipoteza cosmologică din sec. XX asupra ciclurilor de explozii-implozii care ar guverna existenţa universului nostru.
    prănâA (sanscr. prănâ — aer, respiraţie, forţă, energie) în filosofia indiană ► mitologie vedică şî *postvedicâ)—unul dintre cele 5 sufluri vitale, identificat de timpuriu cu 6 divinitate avînd acest atribut: Prănâ. Iar suflul central, mukhyaprăna, identic cu şinele absolut *Ătman, reprezintă centrul oricărei fiinţe, localizat în regiunea inimii. După doctrina upanişadică (-* Upanisad) p. este principiul însufleţitpr ini-,
 ţial şi există, în concepţia fiziologică respectivă,
 5  tipuri: prănâ — respiraţia propriu-zisă (actul de iiispirare-expirare), cu participarea plămî-nilor; apăna — respiraţia circulînd în jos; vyăna
 —  respiraţia revărsată în tot corpul şi susţinînd viaţa în răstimpul dintre inspiraţie şi expirare; udăna — respiraţia circulînd în sus, localizată în gîtlej; samăna — respiraţia mijlocie sau generală (suflul concentrat), localizată la mijlocul trupului (în ombilic) şi participînd la digestie. Adesea, prin pl. prănăh se mai înţeleg şi organele simţurilor, constituind laolaltă forţele vitale; numărul lor e variabil de la un text la altul, dar se amintesc de obicei: respiraţia incluzînd mirosul, în al doilea rînd simţurile de contact
 —  ochii, urechile, mintea, pielea, raţiunea, cunoaşterea ; apoi, lichidul seminal. Reţinerea respiraţiei poate fi un exerciţiu (prănantgraha)Y dar şi un act de încetare totală a suflului vitaî (prănatyăga — sinucidere); prănăyama este însă una 'dintre cele 8 tehnici *yoga* de dirijare conştientă a respiraţiei. Textele postvedice au stabilit un raport filosofic între cele 5 p. care au ţesut * viaţa omenească şi cele 5 vînturi (adică stările în care se poate afla *aerul) care au ţesut universul.
    Pratyuşa Zeitate arhaică din *mitologia vedică, personificînd — ca pe un fenomen al naturii — lumina. P. aparţine grupului de semidivinităţi fenomenologice *Vasu.
    predestinare (grec. Tcpoopia|iog, lat. praedes-tinatio, praedeterminatio) Concepţie religioasă potrivit căreia, din voinţa divinităţii, întreaga conduită morală a omului (sau chiar întreaga lui existenţă) e predeterminată pentru eternitate^ de aici decurgînd atît *mîntuirea, cît şi pedeapsa pentru *păcat. Dacă în vechile *religii ideea de p. era generală şi vagă, aplicîndu-se oamenilor ca şi zeilor dar fără a viza altceva decît destinele esenţiale (cîte o divinitate din religiile Mesopo-tamiei deţinea Tăbliţele Destinelor; la greci cele
 3  zeiţe *Moire urmăreau destinele globale, fără a se opri la detalii), ea devine fundamentală şi specifică in *monoteism. Aulus Gellius citează (Nopţile attice, VII, II, 2) definiţia formulată de stoicul Chrysippos: „Destinul este înlănţuirea naturală a tuturor lucrurilor care derivă unele din altele şi care se succed într-o ordine invariabilă de-a lungul timpului". Religiile carg au succedat antichităţii au căutat definiţii mai elastice. Astfel, în *creştinism, p. e armonizată teologic cu ideea de liber arbitru omenesc, deşi cele două noţiuni sînt de fapt contradictorii; dintre *riturile creştine reformate, *lutheranismul se abate de la *dogma generală şi, negînd existenţa liberului arbitru, pune pe primul plan tocmai 1 ideea die p. absolută. Unii reformatori religioşi au privit liberul arbitru ca pe un soi de comerţ între credincios şi divinitate; în schimb, criticii p. absolute au văzut inclusă în această noţiune de fapt autentificarea dreptului pe care l-ar avea omul la iresponsabilitate faţă de faptele sale. *Origenes a afirmat că *Dumnezeu doreşte să salveze pe toţi (formulă acceptată ca dogmă dei*Biserica creştină ortodoxă), dar că în mări-
 PRETA
 484
 nimia sa, Dumnezeu va salva chiar şi pe ♦Diavol (ceea ce * teologia creştină fundamentală nu a mai putut admite). Coexistenţa ideii de predestinare cu ideea de liber arbitru a stîrnit polemici teologice stăruitoare (multe dintre ele încheiate o dată cu Reforma), printre care celebră a fost cea purtată de ereticul Pelagius (-+ p&a-gieni) şi ♦Augustin, primul susţinînd capacitatea omului de a ajunge la Dumnezeu prin efort autonom şi răspunzînd astfel sentinţei augustinie-ne: „Dă ce porunceşti şi porunceşte ce doreşti (Da quod iubes et iube quod vis) (Confesiuni, X, 31). Dogma p. s-a sprijinit pe definiţia riguroasă din Epistolarul paulin, care afirmă că Dumnezeu „ne-a mîntuit şi ne-a chemat cu chemare sfîntă, nu după faptele noastre, ci după cum a socotit el însuşi şi după darul ce ne-a fost dat în Christos Isus, mai înainte de începutul veacurilor" (N.T., Pavel, II Timotei, I, 9). Dar din cauza ambiguităţii remarcate a ideii de p. totală, care ar implica o iresponsabilitate morală a omului, încă în ♦patristică găsim primele forme de evitare a raportului făţiş între ambele noţiuni (sau, ca la scolastici, măcar a raportului între predestinare şi pedeapsă), iar ♦Toma din Aquino postulează putinţa colaborării libere între voinţa umană şi bunătatea divină, întrucît pune pe prim plan dragostea lui Dumnezeu ca pe adevăratul izvor al binelui. Pentru ♦Bonaventura, totul nu izvorăşte decît din „dragostea iniţială" (praedilectio) a lui Dumnezeu. *Reforma însă (Martin *Luther, Jean ♦Calvin) a respins, odată cu teza liberului arbitru, şi ideea implicită de răsplată pentru merite (existentă de altfel în ♦brahmanism şi în ♦budism), ca pe o tranzacţie comercială. Luther scria: „Este limita credinţei [...] să crezi că este drept acela care, din voinţa sa arbitrară, ne face vrednici de condamnare. [...] Dacă s-ar putea înţelege cît de cît, în ce mod este mărinimos şi drept un Dumnezeu care manifestă o astfel de irasci-bilitate şi nedreptate, nu ar mai fi necesară credinţa" (De servo arbitrio, 18). Dacă teologia catolică evitase un timp (de la Contrareformă pînă în sec. XVII) însuşi termenul predestinare, unii autori încercînd. să-l înlocuiască prin diferite nuanţe ale preştiiniei (ca Molinas, care a pus în circulaţie sintagma scientia condicionata, după care Dumnezeu cunoaşte dinainte meritele drepţilor şi astfel le predestinează numai răsplata), teologii catolici din sec.XX susţinînd teza liberului arbitru, au reconsiderat dogma p. într-o optică optimistă. Ortodoxia a fost totuşi mai maleabilă faţă de rigiditatea iniţială a dogmei p. păştrînd această atitudine — de afirmare a tezei că Dumnezeu doreşte mîntuirea tuturor — aproape neschimbat, pînă azi. Dar încăsf. *Ioan Chrysos-tom înlocuieşte termenul predestinare cu noţiunea de preştiinţâ (irpoyvaig) idivină, iar ♦Ioan Damaschin precizează: „Dumnezeu prevede totul, dar nu predestinează totul" (Dogmatica, II, 30). în schimb, în teologia ♦islamului, ideea p, absolute şi refuzul celei mai palide forme de liber arbitru omenesc au dus la constituirea şi consolidarea unei forme excesive de fatalism religios.
 ŞJEt. Garrigou-Lagrange, La predtstination des saint » etjagrâce, Paris, 1936; G. Hygren, Das Prădestinations-problem in der Theologie Augustins, Gottingen, 1956
    Preta (sanscr. preta — răposat, mort, cadavru, sufletul defunctului) Imaginaţia mitologică din India (—* mitologie vedică) şi-a format portretul fizic al ♦strămoşilor defuncţi în aspectul unor schelete care se hrănesc cu resturi de mîncare obţinute de la oamenii vii şi care locuiesc în noroi, în băltoace de urină şi în grămezi de excremente. Ipostaza preta, pentru majoritatea sufletelor, se consideră o stare temporară ce se încheie cu o nouă renaştere (*avatara), cu excepţia celor care au săvîrşit ♦păcate capitale şi numai aceştia rămîn scheletele preta pentru eternitate, în mizeria generală a lumii lor periferice.
    Priapos Zeu falie,. în ^mitologia greacă, rămas dintr-un ♦cult arhaic: el simbolizează fecunditatea grădinilor şi livezilor şi ocroteşte viile şi pomii fructiferi; făcînd parte din alaiul lui ♦Dionysos, unde îşi are locul printre ♦Satyri, mai tîrziu ajunge să reprezinte două simboluri esenţiale: fertilitatea naturii şi senzualitatea iubirii, principala sa emblemă fiind un phallus (probabil de aceea şi e considerat fiu al ♦Aphro-ditei, de obicei de la Dionysos alteori de la ♦Hermes sau ♦Adonis); în acest sens era considerat şi patronul desfrîului erotic (-+ culte falice). Necitat de ♦Homer şi ♦Hesiod, P. era adorat la început, se pare, mai ales pe ţărmurile Heîles-pontului, de unde cultul său s-a extins în Lydia iar de acolo, prin ins. Lesbos, în toată Hellada; însă unele oraşe maritime ale Asiei Mici îl venerau şi ca zeu al navigaţiei. Reprezentările plastice erau diverse: uneori îl înfăţişau bătrîn cu barbă lungă, într-un bogat halat oriental, ţinînd struguri în poală, în aşa fel ca să i se vadă atributele virile; alteori, deşi aproape totdeauna antropomorf ic,, avea coarne de ♦ţap. Se credea că umblă mereu cu o coasă ca să sperie păsările şi că îşi poate folosi la nevoie phallusul şi ca armă împotriva hoţilor din vii şi livezi; ca atare, statui rudimentare ale lui P., adesea de lemn, erau puse în vii, pentru paza recoltelor de struguri. Se pare că priapos era un eufemism elegant pentru a denumi în societate organul sexual masculin. Diodor din Sicilia—care îl numeşte pe P. şi Ithyphallos (-+ Phqllos) — explică astfel veneraţia pentru acest zeu: „Sînt şi oameni care susţin că mădularul bărbătesc, care este obîrşia şi cauza naşţerii oamenilor şi a duratei neîntrerupte a neamului omenesc, s-a putut bucura de veşnică cinstire" (Biblioteca istorică, IV, VI, 2). Cultul lui P. era răspîndit la un moment dat în tot bazinul mediteranean. Romanii l-atu preluat, numind pe zeu Priâpus (sau cu epitetul Mentulatus — Cel cu i^embrul mare) şi venerîndu-1 mai ales ca ocrotitor al forţei virile.
 § H. Herter, De Priapo, Gi33Seîij 1932
    Pricolici; Tricolici. ♦Duh rău, cu acţiuni nefaste, în ♦ mitologia rornînească. De. structură
485
 FR0DIK05
 demonică, este închipuit ca un om cu. coadă, născut dintr-o împreunare incestuoasă, de aceea pipernicit, umblînd însă fără astîmpăr, depla-sîndu-se rapid şi manifestîndu-se mai ales în apariţii nocturne. în relaţia cu ♦Diavolul (sau la dispoziţia lui), dîndu-se de 3 ori peste cap, se poate metamorfoza în *lup (—> lykantropie) sau în *cîine, dar cel mai des în lup alb. P. se hrăneşte cu vite sau cu copii şi e un agent patogen al bolilor şi molimelor. Tot astfel, poa'e străbate orice obstacol şi se aşază pe pieptul oamenilor adormiţi. Totuşi, în ciuda puterii sale, P. este făptură muritoare şi asexuată. O definiţie de un anume caracter a formulat Dimitrie Cantemir: „Tricolici este acelaşi lucru ca la francezi loup-garou; ei cred că oamenii se pot schimba în lupi şi în alte fiare de pradă şi că îşi însuşesc într-atîta firea acestora, încît se reped şi sfîşie atît oamenii, cît şi dobitoacele" (Descriplio Moldaviae, I, 3). Există de altfel şi un eres, după care orice om poate deveni P., fie dacă-şi bea propriul ud sau, fără să ştie, „ud de lup", fie în virtutea unui ♦blestem (iar atunci doar pe durate determinate, uneori cu reveniri ciclice).
    Pritliivl (sanscr. prihivt — ♦pămînt; prlhvt — Pămîntul, Lumea) Zeiţa pămîntului, în* * mitologia vedică, furnizoarea hranei şi divinitate teo-gonică; glia maternă (Maica Glie) care, împreu-nîndu-se cu ♦cerul patern (*Dyaus Pitar), naşte de la el mai mulţi zei din *pantecnul arhaic. După alte variante, căsătorită cu Prithu (un *rtşi, socotit uneori o ipostază a zeului ♦Agni), apoi fugărită de el pentru regimul de foamete pe care îl instituise şi scăpînd de primejdia uciderii prin adăpostirea la ♦Brahma, care însă i-o retrimite soţului; acesta o primeşte din nou, neputîndu-se împotrivi marelui zeu, dar îi răneşte trupul cu un plug (aici fiind o aluzie la inventarea plugului şi aratului); prin acest act de violenţă repetată, P. devine şi ♦simbolul ♦htonic al răbdării (♦Idă).
    priveghi Veghea rituală a mortului de obicei în ultima noapte înainte de înmormîntare. ♦Ritualul p. nu este generalizat, deoarece nu orice modalitate de ♦funeralii acordă importanţă religioasă trupului părăsit de viată. Se poate bănui că datina p. se întemeiază pe doi factori: 1) grija pentru destinul postum al sufletului defunctului; 2) observaţia timpurie, pe baze de medicină magică, a diferenţei între moartea reală şi moartea aparentă (astfel, evitîndu-se riscul de a înmormînta pe cineva de viu). Dacă în Mesopotamia, în Iran sau în Israel nu sînt atestate forme de p., iar în China există doar rudimente incerte din cursul funeraliilor, un simulacru de p. s-a practicat în India, deşi păstrarea mortului nu depăşea ziua de deces; răstimpul corespunzător se consuma cu ♦bocetele, ritualurile sacrificiale, ♦rugăciunile, cortegiul funerar, pregătirea rugului de incinerare; motivarea se găseşte atît în teama de impurificare a celor vii, cît şi în tradiţia scripturilor vedice şi brahmanice, de ex. „Cei învăţaţi nu-i plîng nici pe morţi, nici pe vii" (Bhagavadgîtă, II, 11). Grecii reţineau cadavrul în casă 3 zile, pe patul
 de moarte, nefiind lăsat de obicei singur, iar înainte de înhumare sau incinerare, mortul era strigat de 3 ori pe nume. La traci (sau cel puţin la trausi şi la geţi) forma de priveghere era colectivă şi veselă, cei rămaşi şi chiar rudele expri-mîndu-şi bucuria că mortul lor „de aici încolo se află în deplină fericire, scăpat de atîtea necazuri" (Herodot, Istorii, V, 4). Tradiţia romană a conservat p. (pervigilia) într-o structură optimistă, constînd în serbări religioase nocturne, cu petreceri, şi desfăşurîndu-se în cadrul Bac-chanaliilor orgiastice (-* Bacchus). P. propriu-zis, de îngrijire a sufletului mortului (deşi ♦Isus Christos nu a fost privegheat în nici una din nopţile următoare coborîrii de pe ♦cruce) l-a introdus ♦creştinismul: în ultima noapte dinaintea înhumării, o persoană — de obicei din mediul monahal (-+. monahism) — citeşte la căpătîiul mortului rugăciunile specifice împrejurării funebre. La români, pe lîngă p* ritual ortodox, mai există reminiscenţe ale unei privegheri de origine păgînă, precreştină, care coboară dintr-un ♦cult optimist, de tipul dacic, dar şi dintr-un filon de cult profanator (-* profanare), infiltrat probabil în epoca marilor migraţii; acest tip de ritual este atestat în Vrancea (Moldova de Sud) şi la Căpîlna (Transilvania Centrală); p. vrîncean se desfăşoară după un scenariu tradiţional riguros, ştiut pe de rost în text şi în gestică (de ex., mortul e apucat de nas sau de orice altă parte a corpului, gestul fiind însoţit de glume legate de biografia intimă a defunctului), în variante tipologice Ia care, în esenţă, nu se adaugă decît numele propriu; jucat cu autenticii ate, acest p. dă impresia spontaneităţii şi improvizaţiei pentru spectatorii neiniţiaţi în caracterul mitic al ritualului. Istoricii văd originea ambelor tipuri în tradiţia dacică a ,.morţii vesele". C. C. Giurescu (în Istoria Bcmânilor,
I,  Bucureşti, 1946, p. 115) pune întrebări: „Să fie «priveghiul» nostru în forma arhaică în care apare el încă, în unele colţuri retrase ale ţării, ca în Vrancea, formă care arată mai degrabă bucurie decît întristare, cu măşti, cu jocuri, cu glume, o moştenire a acelei vremi?" Despre p. similar din Căpîlna informează căpîlneanca Violeta Avram (cf. Bazil Gruia, Blaga inedit,
I,  Cluj-Napcca, 1981, p. 167): „Consătenii celui dispărut, în loc să se tînguie şi să verse lacrimi, se distrau, glumeau şi practicau nişte jocuri (un fel de jocuri de societate) specifice pentru această ccazie". De notat că în aceeaşi zonă, la Săpînţa, se află şi vestitul Cimitir Vesel.
    Prodikos din Keos Filosof grec (sec. V î.e.n.), sofist (unul dintre cei 4 sofişti clasici,-împreună cu ♦Protagcras, Gorgias, Hippias), contemporan cu Democrit. A fost ironizat de ♦Platon deşi, după cercetătorii moderni (fi. Dupr^el ş.a.), mai multe texte din Dialogurile platoniciene pun în circulaţie teze ale lui Prodikos (Alcibiade I,
II, Menon, Protagoras etc.), fără indicarea sursei. Dar P. se poate spune că e un precursor al semanticii (specialist în observarea sinonimiilor şi discernerea nuanţelor subtile dintre cuvintele asemănătoare); deopotrivă, este primul filosof grec care încearcă să explice raţional obîrşia
PROFANARE
 486
şi calea de alcătuire a ♦miturilor. Nu ni s-a păstrat nici un text şi nu-i putem cunoaşte opera decît acordînd credit cîtorva rezumate întocmite de Xenophon .în amintirile sale despre ♦Socrate, căruia îi devenise discipol după ce frecventase prelegerile lui P., sau unor relatări din cîteva dialoguri platoniciene (Protagoras, Menon, apocrifele Eryxias şi Axiochos, dar în aceste două din urmă, după unele opinii, numele P. e utilizat şi ca nume fictiv pentru rezumarea unor idei generale socratice sau chiar ca pseudonim pentru ♦Epicur; totuşi, alte pasaje sînt neîndoios recompuneri după scrierile lui P.;. Contemporan cu Socrate care, ca personaj în Dialogurile lui Platon, este pus să se exprime despre P. cam ambiguu şi cu oarecare condescendenţă: „Eram foarte curios să-l aud pe Prodikos; mi se părea că e nemaipomenit de priceput la toate şi că are în el ceva divin. Dar fiindcă vocea sa era foarte gravă, se producea în cameră un vuiet în care nu se mai distingea ce spune" (Protagoras, 315 e — 316 a). Urmărind să stabilească importanţa analizei limbii pentru logică şi fiîosofie, P. a studiat, pe lîngă sinonime şi nuanţări sinonimice, se pare, şi omonimiile, ca şi etimologiile comune ale familiilor de cuvinte; iar incursiunea etimologică se poate să fi fost un instrument auxiliar pentru metoda sa de cercetare a formării miturilor. Lui P. i se atribuie stabilirea unei succesiuni diacronice în relaţiile om-natură: omul mai întîi divinizează forţele şi lucrurile care îl pot ajuta şi hrăni; apoi descoperă sursele de hrană şi adăposturile; în fine, inventează meseriile. Zeii nefiind pentru «1 nici entităţi reale, nici forme de gîndire, P. afirmă că cei vechi au socotit divinităţi toate lucrurile folositoare existenţei noastre, tocmai fiindcă sînt utile: „Prodikos spune că ceea ce foloseşte vieţii a fost acceptat ca divinitate, ca de pildă soarele şi luna şi rîurile şi lacurile şi pajiştile !“ (Sextus Empiricus, Adversus mathematicos, IX, 52). Filosoful se referă îndeosebi la regretul omenesc după starea paradisiacă pierdută („vîrstă de aur"), adică după epoca inocenţei care nu putea deosebi răul de bine, după avîntul de atunci al impulsurilor spre libertatea lipsită de constrîngerile societăţii şi deci acea epocă regretată omul a divinizat-o. Acţiunile bune ale omului sînt opera lui proprie, opera virtuţii şi ele nu se pot obţine prin ♦rugăciuni către divinitate: „Prodikos, zic, a răspuns că acţiunile cele bune sînt opera omului. Dar virtutea, spuse iarăşi băiatul, este după părerea ta ,un lucru care se învaţă sau e unul înnăscut? După părerea mea, zise el, e un lucru care se învaţă. Aşadar- nu cumva crezi că ar însemna să fii fără judecată ca să-ţi închipui că, adresînd rugăciuni zeilor, cineva poate deveni gramatic sau muzicant, pe scurt, poate dobîndi altă asemenea ştiinţă ce se obţine numai învă-ţînd-o de la altul sau. descoperind-o de la sine. El aprobă şi acest punct" (Pseudo-Platon, Eryxias, 398 c). Xenophon (Memorabilia, IL
 1) îi atribuie lui P. o alegorie în care 2 femei divine, Viciul şi Virtutea, pledează în faţa lui
 ♦Herakles ca să-l atragă; pledoaria Virtuţii se bizuie pe nevoia de morală în existenţa umană autonomă; „Fără muncă şi statornicie, zeii nu le hărăzesc oamenilor nimic frumos şi cinstit". P. vedea cauza apariţiei religiei sau a divinizării în particularităţile muncii omeneşti şi în nevoia oamenilor de a-şi satisface anumite porniri spirituale; după o transcriere a lui Philodemos (Despre pietate, IX, 7, 75,). P. considera că „obiectele care îl hrănesc [pe om] şi îi aduc folos au fost înaintea tuturor recunoscute drept zei şi declarate sfinte, iar după ele au fost divinizaţi şi [oamenii] care au născocit ori feluri noi de hrană, ori noi mijloace de apărare sau celelalte arte, cum au fost de pildă Demeter, Dionysos şi alţii"; de asemenea: „Prodikos spune că au fost trecuţi printre zei cei care, prin roadele noi descoperite în drumurile lor, au adus foloase oamenilor" (Minucius Felix, Octavius, XXI,
 2). Epiphanius rezumă aceeaşi teză, mai confuz: „Prodikos numeşte zei cele patru elemente, apoi Soarele şi Luna. Căci de la acestea spunea el că au toate forţa vitală" (Adversus haereses, III, 21^: Filosoful acesta, ca de altfel toţi sofiştii, în ciuda marilor merite în cercetare şi în gîndire, a fost ironizat de la Platon şi platonicieni mai departe. Aristofan a utilizat pasaje din scrierile lui P. fie ca atare, fie mai ales în parodie (Păsările, Norii). Contrariat, dar cu eleganţă, Cicero se întreba: „Iar Prodicos din Ceos, care .a spus că au fost trecute în rîndul zeilor cele ce sînt de folos vieţii oamenilor, ce a mai lăsat pînă la urmă din religie?" (De natura deorum,
 I, 42, 118). După Aulus Gellius (Nopţile attice,
 XV,  XX, 4J, printre discipolii la care învăţătura sofistului s-a dovedit fertilă a fost Euripides. Opera lui P. este pierdută, dar i se atribuie scrierile: Despre natură, Despre natura omului, Lauda prostiei, Anotimpurile (în care filosoful relata alegoric întîlnirea lui Herakles cu Virtutea [’npai] şi Corupţia [KtiKia] sau Răutatea corupătoare) şi Synonimika.
 § H. Mayer, Prodikos von Keos, Paderborn, 1§13; G-. B. Kerferd, The « Relativism » of Prodicus (în Bul-letin of the Rylarids Librafy, 1954, v. 37, no. 1, Sept., p. 249—256); Ioana Popescu-Dinischiotu, Prodicos (în Filosofia greacă pînă la Platon, II, Bucureşti, 1934, par. 2, p. 332—358)
    profanare (lat. profanatio — sacrilegiu; profanare — a pîngăriy a desacraliza; profanum — impietate; projanus-—nesacru, profan, nelegiuit, spurcat) îri sens restrîns, orice acţ de pîn-gărire, de batjocorire a sacrului (pîngărirea sanctuarelor, *altarelor, mormintelor,, ♦icoanelor, numelor divine sau sfinte, a tradiţiei sacre etc.). Formele de p. sînt variabile, după cum este variabilă noţiunea de sacru, de la o ♦religie la alta; în ultimă analiză, ceea ce este sacru pentru o religie, poate fi profan pentru altele. Pentru vechii evrei, întrucît ♦mozaismul este o religie intolerantă, ♦cultul lui ♦Moloh, zeu căruia i se sacrificau prunci (-* sacrificiu) nu putea fi admis pe teritoriul lui Israel; în timp ce acelaşi cult era sacru pentru fenicieni şi cartaginezi; regele Iosia (sec. VII î.em.) „a pîngărit culmile
487
PROMETHEUS
 pe care aduceau tămîieri“ preoţii idolilor, „a dârîmat templul zeităţilor cu chip de ţap"; ,,apoi a mai spurcat locurile de jertfă din valea Ben-Hinom, ca să nu mai ardă ninieni în foc pe fiul său sau pe fiica sa în cinstea lui Moloh" fV.T., II Regi,, XXIII, 8—10). Acte de p. au făcut unele populaţii migratoare, în timpul invaziilor din Orient spre Europa. Tot astfel au profanat biserici creştine diferite armate ale popoarelor islamice, intrînd pe teritoriile cucerite. Un act grav de p. se consideră în ♦brah-manism introducerea în sanctuare sau mînăstiri de alimente, cu carne. ♦Secta ♦Martorii lui Iehova consideră (pe baza unei concepţii cobo-rînd dintr-un cult arhaic al sîngelui) o p. utilizarea, medicală sau industrială, a sîngelui viu sau sintetic şi a derivatelor lui. în anumite epoci/şi zone geografice, istoria a înregistrat chiar stranii culte şi *rituri de profanare; cultele africane consacrate zeului leneş, retras din lume după ce a creat-o (-* deus otiosus) sînt precursoarele acestor rituri. Fenomenul exista şi în antichitate, căci Diodor din Sicilia citează’un caz: „Totuşi un mic număr dintre etiopieni nu crede nicidecum că ar exista zei. Ei proferează contra Soarelui; cînd răsare, cele mai cumplite injurii, ca şi cînd el ar fi duşmanul lor cel mai rău, iar apoi se furişează printre mlaştini" (Biblioteca istorică, III, IX, 2). Unele .triburi nordice (itelmenii din Kamciatka, thlinkiţii din A Iasca) au un ♦ritual autonom în care membrii tribului, în cadrul ceremoniei comune, blestemă şi batjocoresc pe zeul creator al lumii: corbul ♦Kutkhu sau corbul Yehl, acuzîndu-1 de prostie şi iraţionaiitate în ♦cosmogonia efectuată în ♦timpul primordial. Urme de culte profanatoare se disting şi în *mitologia românească sau în unele datini aferente: ♦mitul cosmogonic despre ♦Căţelul Pămîntului sau varianta aceluiaşi mit despre ♦arici, în ambele ♦Dumnezeu creatorul fiind pus în inferioritate de unul dintre cele două personaje demonice; în aceste cazuri, Dumnezeu e prezentat cu o minte mărginită, intrînd în impas, şi numai diplomaţia ♦albinei izbuteşte să obţină soluţia finală salvatoare de la Căţelul Pămîntului sau de la arici; dar există şi o formă profanatoare în ritualul : de ♦priveghi (Vrancea, Căpîlna)' cînd mortul este luat în rîs. Toate aceste situaţii nu divulgă, cum se crede uneori superficial, un ♦ateism fie şi rudimentar: nici, o formă cultuală de profanare nţi neagă divinitatea profanată, ci numai îi aduce reproşuri sau se războieşte cu ea.
    profet (grec. TEpocptiins) în unele ♦religii, persoană socotindu-se înzestrată cu însuşirea de a prezice viitorul, fie prin contact cu divinitatea de la care obţine ♦revelaţia, fie prin interpretarea vedeniilor şi ♦oracolelor. Termenul a fost folosit de ♦Platon în referirea la „clasa profeţilor, care sînt judecătorii superiori ai oracolelor inspirate**, nefiind decît interpreţii „cuvintelor şi vedeniilor enigmatice" (Timaios, 72 a-bj. Evreii hellenistici din dia-spora, adoptînd termenul, îl traduc prin cuvîntul năbV comparabil cu asir. năbu (nume,
 vestire) de unde şi zeul asiro-babilonian ♦Nabu sau ♦Nebo. în *Biblie (V.T.), sînt numiţi profeţi fie marii conducători religioşi (♦Moise, ♦Iezechiel, Ilie, ♦Isaia, Ieremia, ♦Daniel), fie scriitorii profetici (cei 12 profeţi minori: Osea [Ozeia], Ioil, Amos, Obadia, * Iona, Mikhea [Miheia], Naum, Habbakuk [Avacum], So-fonia, Aggea [Agheu], Zaharia, Malakia [Ma-leahi]); cărţile atribuite acestora conţin mai ales interpretări de viziuni escatologice, descrieri apocaliptice oraculare, dar parţial şi evenimente istorice ori legendare. ♦Islamul acceptă titlul de p. pentru marile figuri biblice (Moise, ♦Isus Christos), nerecunoscînd însă ca p. absolut (în sensul de interpret direct şi mijlocitor între ♦Allah şi oameni) decît pe ♦Mahomed. Spre deosebire de alte concepţii, imnurile vedice erau însă atribuite pentru caracterul lor profetic unor înţelepţi primordiali supraumani. (*risi). Apoi, prin extrapolare alegorică, în limbaj modern s-a numit p. orice vizionar ale cărui presupuneri sînt susceptibile de a se îm-^ plini ori s-au şi împlinit. în sens religios, p. nu e un simplu prezicător (ca la ♦Homer), nici un ♦şaman în extaz care practică ♦divinaţia, ci mijlocitorul direct între adevărul divin şi-cunoaşterea umană (deşi uneori erau numite? profetese preotesele oracolului delphic (-+ Del-phoi), purtînd numele generic ♦Pythia).
    Prokrustes; Damastes Brigand attic din* ♦mitologia greacă, dispunînd de neverosimilă forţă fizică şi chinuindu-şi victimele (prinse şi prădate pe drumul între Atena şi Megara),, înainte de a le ucide pe unul din celebrele sale paturi: pe oamenii scunzi îi culca pe un pat lung întinzîndu-i ca să-l ocupe tot, pe cei înalţi îi scurta pe un pat mic (de obicei tăindu-le din picioare prisosul de lungime). A fost omorît de ♦Theseus. (Circulă uneori numele greşii Procust.)
    Prometheus (grec. 7rpojiri0eia — previziuner prudenţă pentru viitor; TcpojniGeojiai — a fi prevăzător, a purta de grijă cuiva); Prometeu ♦Titan răzvrătit împotriva lui ♦Zeus, dar prieten al oamenilor cărora le-a dăruit ♦focul şi raţiunea şi i-a învăţat meşteşugurile esenţiale; pedepsit de Zeus pentru activitatea sa de ♦erou civilizator, e legat de o stîncă a muntelui Caucasus, unde un vultur îi mănîncă zilnic ficatul care i se regenerează în fiecare noapte;: apoi P. este eliberat întîmplător de ♦Herakles, care ucide vulturul. Socotit fiu al ♦Titanului* ♦Iapetos şi al ♦Nimfei ♦Klymene, P. e însă o divinitate complexă, în unele variante, un. ♦demiurg participînd împreună cu fratele său ♦Epimetheus, din sarcina zeilor, la ♦antropogonie (oamenilor, făcuţi din resturi de materie' rămase de la crearea animalelor, le echilibrează fiinţa cu focul furat de la ♦Hephaistos* şi raţiunea furată de- la ♦Athena), apoi singur Ia instruirea omenirii, pe care o învaţă navigaţia, şi agricultura, ca şi numeroase alte arte şfc meşteşuguri; apoi, o salvează ca specie de lai ♦potop, ajutînd şi instruind perechea supravieţuitoare ♦Deukalion şi ♦Pyrrha; de ase-
PRONOEA
 488
 menea, după o versiune, în cele din urmă iertat şi primit în *01imp, după ce, rănit şi vrînd să scape de suferinţă, *Centaurul *Hiron îşi schimbă nemurirea pe mortalitatea lui P. Mitografiile vechi îi reduceau activitatea numai la răpirea focului: „Viteazul fiu al lui Iapetos a ştiut să-l amăgească [pe Zeus] şi a fu?at, într-o nuia găunoasă, lumina ştrălucitoare a neostenitului foc“ (Hesiod, Theogonia, v. 561—569). Aceasta îi şi deruta pe unii comentatori, adesea improvizaţi, care au încercat să descifreze originea mitizării focului: „Primejdia pe care o reprezenta pentru aristocraţia preoţească încercarea de a pune stăpînire pe forţele naturii constituie sensul fundamental al mitului lui Prometeu. Focul a aparţinut de la început cerului; omul nu avea nici un drept să şi-l însuşească44 (John D. Bernal). Raportul cronologic e însă invers: descoperirea focului precede constituirea *religiei; cum se vede mai clar în *cultul focului la iranieni, focul a fost sacralizat tocmai spre a nu fi uitată sau respinsă de oameni producerea lui artificială. 'Focul furat a fost adus de P. într-o tulpină de trestie mediteraneană, din specia nartex (ferula communis) care are într-adevăr o măduvă lent combustibilă, arzînd mocnit fără a incendia lemnul tulpinii. în acest sens, P. are mai mulţi similari în *mitologia generală: *Mătarigvan (India), *Văinăm6inen (Finlanda), *Cagn (Africa), *Maui (Polinesia). Filologii indianişti au sugerat, pentru numele Prometheus, un etimon sanscrit: pramatha (producător de foc prin frecare), care însă nu se acordă cu ideea mitică a focului furat din cer şi ascuns într-o ferulă, o idee ce pare mai legată de obţinerea îndrăzneaţă a focului dintr-o pădure incendiată de trăsnet. La origine, în *simbolul prometeic este continuată vechea dualitate arică a focului, care reiese mult mai clar din * mitologia vedică (cei doi *Agni: focul benefic şi focul malefic). Tradiţia greacă a redus însă, prin sinteză, atributele prometeice la cele pozitive, recom-punînd personajul în ipostază de erou civilizator complex, întrucîtva un *Adam, creator de seminţii omeneşti, însă numai după *potopul universal. Dar catalogul atributelor prometeice este mult mai bogat: „Numai eu — spune P. — am stat stavilă pentru ca, doborîte de trăznet, făpturile omeneşti să nu ajungă să populeze ţinutul lui Hades44. Smulgîndu-i pe oameni „din prostia în care zăceau", P. i-a făcut „iscoditori şi meşteşugari". „Neştiind să folosească nici cărămizile, nici cheresteaua pentru a-şi clădi case luminoase, [oamenii] trăiau ca lacoma furnică, în bordeie întunecoase săpate sub pămînt44; după arhitectură, P. le-a mai oferit astronomia, făcîndu-i să observe „răsăritul şi, ceea ce e şi mai greu de recunoscut, asfinţitul astrelor“. De la starea arcadică primordială el i-a ridicat la cunoaştere şi civilizaţie (aşa cum sugerează chiar cele două etimologii propuse pentru numele Prometheus: prometheomai — a purta de grijă şi prometheia —• previziune); tradiţia transcrisă de Eshil indică un zeu poliatributiv: „Pentru ei am găsit cea
 mai frumoasă dintre ştiinţe: aceea a numerelor ; am alcătuit îmbinarea literelor şi am întemeiat memoria, muma Muzelor, sufletul vieţii. Eu am fost cel dintîi care am pus vitele la jug. [...]. Prin mine, telegarii învăţaţi la ham au ajuns să tragă carele, întru desfătarea belşugului. Nimeni altul decît mine n-a inventat aceste trăsuri înaripate în care navigatorii pot rătăci pe mări. [...] Prin amestecurile salvatoare pe care i-am învăţat să şi le facă, toate bolile se vindecă. Eu am întemeiat, în toate ramurile, arta de a ghici viitorul. [...] Bunurile folositoare îngropate în pămînt: arama, fierul, argintul şi aurul, cine s-ar putea lăuda că le-a descoperit înainte de mine?44 Urmînd descrierea atributivă a lui Eshil, tindem să vedem în P. simbolul omului ridicat peste condiţia arcadică a sălbăticiei, un homo inventor, mai mult decît un simplu homo habilis (Eshil, Prometeu înlănţuit, I, 2, 3; III, 1).
 § Karl KerSnyi, Prometheus. Das griechischen Mytholo-gem von der menschlichen Existenz, Zilrich, 1946; L. S6-chan, Le Mythe de Promithi, Paris, 1951               3
    Pronoea; Providentia Noţiune latină abstractă: Pronia, Providenţa divină sau, impersonal, Divinitatea; prezent mai rar în *mitologia romană, acest nume era utilizat mai ales în limbajul filosofic (Cicero, Quintilianus).
    Prorsa (Cea orientată înainte, Cea care merge înainte; lat. prorsus — drept înainte, direct); Porrima; Antevorta Zeiţă din *mitologia romană, patronînd naşterile normale. După Aulus Gellius (citînd pe M. T.*Varro), P.e o *Carmenta, căreia i se adresează *rugăciuni în timpul naşterilor normale. Unii autori latini o considerau *simbolul viitorului.
    Proserpina (lat. proserpere — a ieşi încet) Zeiţă a germinaţiei şi a primăverii agrare, în *mitologia romană, dar şi a lumii subpămîn-tene. Identificată cu zeiţa greacă *Persephone9 era socotită fiica zeiţei *Ceres şi soţia lui ♦Vulcan us, care o răpise de pe pămînt şi alături de care cîrmuia *Infernul, însă pe care îl părăseşte periodic primăvara, din momentul germinaţiei seminţelor; venerată mai ales ca ocrotitoare a renaşterii griului în pămînt (după moartea hibernală a seminţelor), în această perioadă era totdeauna o divinitate *htonică puternică, personificînd forţa naturii, iar în acest stadiu agricol numele ei nu mai putea fi rostit. Apoi, primăvara, în Sicilia, dar şi în Italia (Hipponium) i se închinau mari serbări florale; în Henna siciliană avea un mare centru cultual, socotindu-se că acolo o răpise Vulcanus, iar lacul Avernus, considerat poartă de intrare în Infern, îi era consacrat.
    Protagoras din Abdera Filosof grec (cca 480—416 î.e.n.), întemeietor al şcolii sofiste, care şi-a propagat doctrina călătorind prin Hellada;. prieten un timp cu Euripides şi cu Perikles, în anul 411 î.e.n. este acuzat de *ateism pentru cartea sa Despre zei (Ilepi 0eov) care ar fi fost arsă public la Atena (deşi această informaţie antică nu e confirmată). Apoi,
489
PSIH O STAS IE
nevoit să se refugieze în Sicilia, moare înecat înainte de a fi ajuns la ţărm. P. fusese fiul unui bogătaş din Abdera; a învăţat primele elemente de filosofie de la *magii perşi, în timpul campaniei lui Xerxes (potrivit unei relatări a lui Philostrates); dar, după Diogenes Laertios, ar fi fost un om sărac şi a devenit discipolul lui Democrit. A fost criticat şi chiar ironizat de mulţi autori antici, greci şi romani, deoarece ar fi fost primul profesor care lua plată de la discipoli pentru prelegerile sale. Curentul anti-sofist, susţinut de autoritatea lui *Platon, şi-a prelungit mult ecoul, ajungînd la astfel de sentinţe: „Totuşi, acest Protagoras nu a fost un filosof adevărat, ci doar cel mai abil dintre sofişti" (Aulus Gellius, Nopţile attice, V, III, 7). Nu cunoaştem gîndirea lui P. decît din fragmente şi din relatări indirecte, căci întreaga sa operă (tratatele: Adevărul, Antilogii (Argumente contrare), Despre existenţă, Marele discurs, Despre zei, Discursuri distrugătoare) s-a pierdut; după unele izvoare, tratatul Despre zei ar fi făcut parte din lucrarea mai vastă, în 4 secţiuni, Antilogii. Construindu-şi sistemul filosofic pe două teme esenţiale: a) în orice problemă sînt două puncte de vedere opuse; b) argumentul slab poate deveni argument tare — cît şi pe limitarea cunoaşterii prin caracterul ei uman deci subiectiv (idee exprimată în maxima pe care o citează Diogenes Laertios în Despre vieţile şi doctrinele filosofilor IX, 51 /Bl: „Omul este măsura tuturor lucrurilor, ale celor care sînt, anume că ele sînt, ale celor care nu sînt, anume că nu sînt"). P. s-a exprimat cu neîncredere asupra ♦religiei şi ♦zeilor, fără a fi un ateu propriu-zis ►ateism). Se pare că totuşi a acceptat existenţa unor divinităţi împreună cu natura, cu lumea, şi nu a negat decît putinţa cunoaşterii obiective a lumii şi a zeilor; cunoaştem aceeaşi idee, în acest sens, în două variante: „Despre zei nu pot şti nici că sînt, nici că nu sînt; căci multe mă împiedică să ştiu: şi obscuritatea problemei şi scurtimea vieţii omeneşti" (fragm. 1?4; text transmis de Diogenes Laertios, op. cit., IX, 51/A 1) şi: „Despre zei nu ştiu nici că sînt, nici că nu sînt, nici ce fel sînt ca manifestare exterioară" {citat de Eusebius din Cesareea, Praeparatio evangelica, XIV, 3, 7); probabil că cei doi autori au avut la dispoziţie texte diferite din cauza copiştilor sau poate unul dintre ei a citat din memorie. De aici nu rezultă ateismul, ci numai seriozitatea filosofului în faţa unei probleme indemonstrabile. Esenţială la P. este recunoaşterea incapacităţii umane de a defini divinitatea, în acelaşi sens, P. explică şi necesitatea ordinii legale — naturale şi sociale, afirmînd că legile sînt necesare — chiar dacă nu cunoaştem adevărul — pentru că zeii au inclus în noi dintru început dreptatea şi ruşinea, aşa încît putem şti nu ce este adevărat, ci numai ce este util. Teologia lui P. nu pare străină de tendinţele concepţiei religioase persane, măcar în sensul respingerii antropomorfismului, dominant în *mitologia greacă tradiţională.
 § D.Loenen, Protagoras and the Greeh eommunity, Am -sterdam, 1941
    Proteus Zeu marin de origine egipteană, în *mitologia greacă, uneori confundat cu *Phorkys; sau, după Herodot (Istorii, II, 112, 118), un rege mitic din Egipt; era venerat însă şi ca zeu oracular (-* oracole), fiind socotit şi o divinitate mutantă, care-şi putea schimba înfăţişarea (urmărit de Menelaos, devine leu, dragon, panteră, mistreţ, rîu, arbore, foc, apă; (-^mutant), ca să evite divulgarea viitorului unor licitanţi. Totuşi Menelaos este singurul care îl îmblînzeşte şi îl convinge să-i răspundă la întrebarea despre destinul său viitor; aici intervine stăruinţa urmăritorului, deoarece P. era obligat să-i facă preziceri omului care l-ar fi prins, ca preţ al răscumpărării. Mai tîrziu e protectorul ins. Pharos, pe care se afla vestitul far alexandrin. P. făcea parte din suita lui *Poşeidon, ca paznic al turmelor de vietăţi marine ale acestuia. în cele din urmă, P. devine zeul patronal al prefacerii neîncetate a materiei.
    protomonoteism Teorie artificială asupra unui presupus *monoteism universal în societatea arhaică primitivă. Inspirată, evident, de *Biblie (V.T.) şi sprijinindu-se pe raporturile între prima pereche umană, ♦Adam şi *Eva, şi ♦Dumnezeu (*Elohim sau *El *Yahweh), a-ceastă teorie l-a avut ca precursor pe filosoful rus Vladimir *Soloviov, care încearcă să demonstreze presupunerea că monoteismul originar a fost pulverizat în zorii civilizaţiei de mitologia indoeuropeană (1873). Apoi, etnograful englez Andrew *Lang s-a raportat (1898) la observaţia că mai multe populaţii sălbatice cred într-o divinitate cerească supremă ceea ce, după presupunerea sa, ar indica o rădăcină comună pentru toate religiile primare. Această teorie a fost reluată de etnograful catolic vienez Wilhelm Schmidt (în vasta operă despre originea ideii de Dumnezeu, culegere excelentă de texte autentice, comentate însă părtinitor) care a susţinut că p, a fost conservat de triburile presupuse de autor mai vechi (papuaşi, pigmei ş.a.), dai s-a pierdut sub stratificarea miturilor solare şi selenare amestecîndu-se cu credinţele animiste (-+ animism) şi totemice (-+totem), ca şi cu *magia.
 § Andrew Lang, The Making of Religion, ed. II, London, 1900; Wilhelm Schmidt, Die Uroffenbarung als Anfang der Offenbarungen Gottes, Miinchen, 1921; id., Der Ursprung der Gottesidee, I—XII, Milnster, 1926 — 1955; H.H. Kpbiae^eB. KpyweMue meopuuQ npaMonOmeă3Ma (în 0>uaoco$tih 7, 1960, MocKBa)
    pgihostasie (grec. \jmxoa xacria) — cîntărirea sufletelor) Noţiune escatologică, prezentă în unele ♦religii antice, însemnînd cîntărirea sufletelor celor morţi, în cadrul instanţei divine supreme, în Egipt se imagina acest tablou: în faţa tribunalului ceresc prezidat de ♦Râ, judecătorul suprem, asistat de ♦Osiris, ♦Isis şi ♦Nephthys şi de cei 42 magistraţi, ♦Anubis, zeul funerar, introduce mortul în sală, în timp ce inima (considerată sediul sufletului) defunctului era pe un
PgYCHE
m
talger al balanţei, pe celălalt fiind pana de struţ a zeiţei *Maat (sau zeiţa însăşi); *Thot supraveghează cîntărirea, înscriind cifra pe o tăbliţă, în timp ce defunctul îşi rosteşte spovedania: „Nu am făcut nedreptăţi nici unui om, nu m-am purtat rău cu animalele, n-am cîrtji împotriva zeilor", iar apoi îşi pronunţă pledoaria în 42 de puncte, adresîndu-se fiecărui judecător în parte. Dacă sentinţa e favorabilă, mortul e admis în ♦cer, dacă nu, fiinţa monstruoasă care şade anume lîngă cîntar "(numită „Devoratoarea") îl va înghiţi. La greci, fenomenul mitic e întîmplător; după Eshil, zeiţele ♦Tethys şi ♦Eos au cîntărit vieţile Iui *Ahilleus şi *Memnon.
    Psyclie (grec.          Fată deosebit de fru-
moasă, din ^mitologia greacă, pe care părinţii, împlinind un ♦oracol perfid care emana din gelozia ♦Aphroditei, o abandonează într-un pisc montan, spre a fi luată de soţie de un monstru; dar P. e ridicată de vînt, transportată într-un palat secret şi iubită' nopţile de un necunoscut invizibil, presupus a fi monstrul hărăzit; ea calcă o dată ♦jurămîntul discreţiei şi, la un opaiţ aprins, îl vede pe zeul dragostei ♦Eros, care tot atunci o şi părăseşte, iar P.* peregrinînd în căutarea lui, nimereşte ia palatul Aphroditei care o chinuie cu încercări şi munci insuportabile pînă cînd Eros, înduplecat, o ia în ♦cer şi îi obţine, de la ♦Zeus, imortalitatea. Acest ♦mit e de fapt un basm (cf. Apuleius, Metamorfoze [Măgarul de aur], iV—V)..
    Ptali (egipt. Ftha) Zeu arhaic, în *mitologia egipteană, de origine memphită, adorat mai tîrziu ca zeu naţional şi considerat „inima şi limba" lui *Atum (ideea şi *cuvîntul). La Memphis, în perioada arhaică, făcînd parte din triada supremă (cu soţia sa ♦Sehmet şi fiul lor ♦Nefertum), P. era socotit creatorul lumii şi marele artizan universal, realizîndu-şi opera cu ajutorul cunoaşterii şi inteligenţei (inima) şi al cuvîntului (limba), iar tradiţia îi atribuia inventarea meşteşugurilor tehnice, de unde şi patronajul său asupra meşteşugarilor (marele său preot se numea „decanul meşterilor artizani"); totodată, P. era marele inginer divin, cel mai iscusit tehnician şi metalurgist, dar şi patronul artelor {fiecare artist considerîndu-se un preot al său). într-un text dintr-o dramă religioasă memphită (publicat de K. Sethe în 1928) se spune că ideea născută în inima lui P. se realizează prin cuvîntul născut pe limba lui, întîi în cele 9 divinităţi primordiale care sînt dinţii şi buzele lui: „El i-a zămislit pe zei, a înălţat oraşele, a alcătuit nomele, i-a rînduit pe zei în sanctuarele lor, le-a statornicit sacrificiile, le-a zidit templele şi le-a plămădit trupurile după dorinţa inimii lor. Iar zeii au pătruns în trupurile lor făcute din orice copac, din orice piatră, din orice argilă, din orice soi de lucruri ce creşteau pe el şi din care ei îşi luaseră chipul. Şi toţi zeii şi fiecare Ka al lor s-au strîns în jurul lui" Ftha. Aşadar, creaţia lui P. este cuvîntul său materializat. Teologii din Memphis (unde P. era socotit şi diriguitorul serbărilor
    jubiliare, alături de zeiţa ♦Maat) au construit imagini speculative despre acest zeu şi despre opera sa universală (uneori identificîndu-1 cu alţî zei sau acordîndu-i atribute abstracte, fie în cadrul ♦cultului lui ♦Râ, fie apoi al lui ♦Osiris); dar pentru populaţia simplă, P. era „cel mai mare meşteşugar", lucru firesc la un zeu al unui mare centru meşteşugăresc şi comercial, vestit în epocă prin prelucrarea metalelor şi prin construcţiile navale. (De aceea, grecii l-au identificat cu ♦Hephaistos.) P. era închipuit ca bărbat mumificat, cu barba şi părul tunse scurt şi purtînd atîrnat de gît ♦simbolul viril, menat; alteori era însă înfăţişat ca bărbat viu, cu coarne susţinînd discul solar. Uneori pare să aibă epitetul Heke, poate mai curînd numele altui zeu similar, absorbit de cultul lui P. şi apoi uitat.
    Pudicitia; Pudor Zeiţa modestiei, sfielii., castităţii şi cinstei femeieşti, în *mitologia romană; la început, probabii o personificare a pudorii şi onoarei feminine. P. avea două sanctuare la Roma; în ambele nu puteau intra decît femeile care. fuseseră căsătorite o singură dată ( univirae).
    Pukimna Zeiţă eschimosă de rang secundar, în *mitologiile triburilor polare, doamna animalelor de pe pămînt, subalternă faţă de doamna mării, ♦Sedna.
    Pulastya înţelept primordial (*rişi) din *mitologia vedică, fiu spiritual al lui * Brahma, de asemenea unul dintre *Prăjăpati şi tatăl legitim al zeului bogăţiei *Kubera, dar şi al ♦demonilor din grupul *Râkşâsa.
    Puluga; Pulugu; Biliku Zeu suprem al populaţiei malaieze negrit os din ins. And aman (la nord de Sumatra), uneori considerat ♦androgin, alteori divinitate masculină (Biliku fiind atunci şau spţia sau ipostaza lui feminină) de reprezentare antropomorfă. E considerat mai ales un zeu irascibil al furtunii, al vînturilor distrugătoare (după unele opinii, îndeosebi ale etnografilor, nu ar fi decît personificarea muso-nului) şi al ploilor torenţiale; dar în acelaşi timp P. este cauza tuturor lucrurilor, creatorul întregului univers şi al ♦omului primordial, Tomo, care a devenit apoi mesagerul său şi un ♦erou civilizator învăţîndu-i pe oameni, în numele zeului, toate meşteşugurile. Toate cunoştinţele şi, în primul rînd, arta aprinderii ♦focului/Tomo şi soţia sa Mim le-au învăţat de la zeu. Deşi nu e venerat într-o formă cultuală distinctă şi nici nu se îngăduie să fie implorat, e socotit un zeu mînios şi pedepsitor, care penalizează mai ales încălcarea ♦tabuurilor, unele ciudate: de pildă aprinderea focului cu ceară, omorîrea greierilor. Paul Schebesta scrie: „Anda-manieriii nu cunosc nici un cult al vreunui zeu, nici o rugăciune, nici un sacrificiu, nici o cerere stăruitoare, nici o rugă de recunoştinţă. Numai teama de Puluga îi sileşte să se supună poruncilor lui, dintre care unele sînt aspre, ca aceea de a evita anumite fructe în anotimpul ploilor" (Les Pygmees> trad. franc. Paris, 1940, p. 163). O tradiţie locală povesteşte cum zeul
 491
 PtfRUSA
    a trimis asupra populaţiei negrit os un dezastru musonic, după ce nişte oameni au întrerupt cîntecul unui greier.
    Punt Ţinut fabulos din *mitologia egipteană, localizat de *mit undeva departe la sud-est de Egipt, pe ţărmul maritim dintre actualele Eritrea şi Somalia. Sub Regatul Nou şi chiar sub Regatul Mijlociu, dar mai ales în timpul reginei Hatshepsut, s-au organizat chiar expediţii după aur, fireşte fără rezultat. Textele scribilor i-au imprimat o pronunţată tentă misterioasă.
    Purănâ (sanscr. purănâ — vechi, bătrîn; datină) ‘Grup de ample poeme epice sanscrite din sec. XII—IV î.e.n. făcînd parte din codexul *Vedănga (-+ smriti), însoţite de comentarii, narînd *mituri despre puterea şi activitatea ♦zeilor vedici, de asemenea diverse tradiţii şi datini. Sînt atribuite de tradiţie înţeleptului *Vyăsa. P. erau clasificate imediat după *Veda, spre deosebire de care, puteau fi citite şi de castele inferioare. Sînt 18 P. principale (Bhăga-vata-purănâ — consacrată glorificării zeului ♦Vişnu; 'Agni-purăna — consacrată gloriei lui *Qiv’â, ca şi descrierii ♦ritualurilor, îndatoririlor pe care le au regii, artei militare, dar conţinînd capitole dedicate dreptului, medicinei, retoricii, prozodiei şi gramaticii; Aditya-purăna— despre grupul divinităţilor Indiei arhaice etc.) şi 18 Upapurănâ (de categorie secundară).
    Purgatoriu (iat. purgare — a curăţa) în ♦creştinismul catolic, loc în care unele suflete, după ♦moarte, fiind lipsite de ♦păcate prea grave ca să fie condamnate la pedepsele din
* Infern, se crede că poposesc un răstimp variabil, necesar purificării, înainte de a fi transferate în * Paradis; doctrina catolică îşi bizuie această *dogmă (nerecunoscută de alte *rituri şi ♦culte creştine) pe *credinţa tradiţională din ♦iudaism în eficacitatea ♦rugăciunilor pentru salvarea sufletelor celor morţi; găsind la soldaţii morţi ♦talismane de ♦idoli, Iuda face ♦sacrificii de iertare a păcatului, „ca să-i mîntuiască de păcate" (V.T., II Macabei, XII, 40—46). P. e stabilit de catolici spaţial, fără alt indiciu decît că e între Infern şi Paradis (descrierile lui Dante din Divina Commedia nu se bazează pe tradiţii mitice cunoscute), iar precizarea dogmatică emană de la Conciliul ecumenic din Trent <1545—1563), după ce Conciliu! din Ferrara (1438—1439) pusese în discuţie condiţia sufletelor celor răposaţi înainte de Judecata de Apoi, cînd creştinii orientali au şi respins ideea de P. Ideea ♦focului purificator era prezentă în patristică, susţinută de Irenaeus şi
* Origenes (primul socotind eretică părerea că sufletele morţilor ar fi primite imediat întru slava lui ♦Dumnezeu, iar al doilea afirmînd că drepţii trebuie să treacă prin foc spre a ajunge în lumea cealaltă) sau sugerată de ♦Augustin („nu este de necrezut" că sufletele imperfecte vor fi „salvate de vreun foc curăţi-tor" — De dulcitii quaestionibus, VIII). Fără a se referi la un loc intermediar de purgare care ar preceda starea postumă paradisiacă, scrierile unor Părinţi ai Bisericii (-* patristică) fac
totuşi aluzii la rolul pe care îl are, în acest sens, rugăciunea (♦Tertullianus, Cyprian, Clement Alexandrinul, Kyril din Ierusalim, * Grigore din Nazianz, Ambrosius, *Ioan Chrysostom, Hieronymus); după părerea lui ♦Toma din Aquino şi a lui *Bonaventura (sec. XIII), sufletele din P. sînt chinuite de un foc material. Ideea P. a fost formulată direct, prima dată de papa Grigore cel Mare (590—604 ;-+papi), în Dialoguri (IV, 39), care spunea că e de crezut ca pentru unele păcate uşoare să existe un purgatoriu de foc înaintea Judecăţii; dar întîia definiţie dogmatică aparţine papei Inocentiu IV (1245); „Întrucît [grecii] spun că acest loc de purificare nu este indicat de doctorii lor printr-un cuvînt propriu şi precis, noi vrem ca, potrivit tradiţiei şi autorităţii sfinţilor părinţi, de aici înainte acesta să fie numit purgatorium, deoarece în acest foc temporar se purifică nu păcatele capitale de moarte care trebuie plătite cu pocăinţa, ci păcatele mai mici, scuzabile, care dacă nu sînt iertate din viaţă chinuiesc oamenii după moarte". Credinţa în unul sau mai" multe stadii intermediare de purificare postumă a sufletelor există şi în alte ♦religii; această formă uneori se reduce la rugul de incinerare, dar mai adesea e asociată cu ideea unui foc suprauman sau cu un sistem purificator neignic. Astfel, orice ♦metempsihoză e o purificare, şi mai ales lanţul de reîncarnări succesive (*samsăra) din religia vedică, ♦brahmanism şi ♦budism. ♦Zoro-astrismul prevedea două etape de purificare cosmică prin foc. Mai aproape de noţiunea de P. era locul ignic purificator *Abred,’ din Mitologia celtică. în *islam, interstiţiul *Araf dintre Infern şi Paradis nu este decît un teritoriu pustiu.
§ Jaccrues Le Goff, La naissance du Puraatoire Paris 1982
    Pdruşa (sanscr. puruşa — bărbat, om, nea mul omenesc) Zeu născut de ♦Brahma, personificînd, în *mitologia vedică şi *postvedică, pe bărbatul primordial, ♦arhetipul uman, principiul masculin al lumii. în filosofia indiană este spiritul lumii. în *mit, P. e reprezentat ca ♦gigant cosmic, al cărui trup a furnizat (ca materie primă cosmogonică) ♦elementele constitutive ale universului; apare întîia oară ca noţiune filosofică în imnul Puruşasukta din *Rigveda (X, 90), desemnînd ideea că întregul univers se manifestă dintru început prin forţa sa virilă. Cînd zeii divizează corpul lui P. spre a compune universul, ei săvîrşesc un ♦sacrificiu: „Cînd l-au împărţit pe Puruşa, în cîte părţi l-au dezmembrat? Ce a ajuns gura lui, ce anume mîinile şi ce coapsele, picioarele? Gura lui s-a făcut brahmana, mîinile — kşa-triya, coapsele — vaigya,. din picioare a ieşit Giidre(—+ varna). Luna s-a născut din gîndurille lui, din ochi'a răsărit soarele. Din gură;— Indra şi Agni, din răsuflare a ieşit Văyu (vîntul). Din buric a ieşit spaţiul aerian, din cap s-a născut cerul, din picioare pămîntul, ţările lumii — din auzul lui" (op. cit., IX, 73). După Athar-
 FUŞAN
492
vaveda (VII, 5), naşterea sacrificiului a fost necesară, sul) forma acestui om cosmic, spre a permite crearea universului. O formă mai tîrzie de mit îl concepe ca prima zeitate născută de Brahma din jumătatea sa femeiască, după ce ş-a divizat el însuşi în două principii: masculin şi1 feminin. în sistemul filosofic * Sămkhya (al eposului *Mahăbhărata) puruşa este echivalent cu ătma (substanţa divină), întrucît P. nu mai e creatorul şi este în afara naturii, putînd fi perceput numai prin experienţa lăuntrică a fiecăruia. Iar Mundaka Upanişad (II, 1) oferă o sinteză: „Din e'l purced eterul, vîntulşi focul, apa şi pămîntul. [...] Capul său este foc, ochii săi — lună şi soare. Ţările lumii îi sînt urechi. Vocea lui este revelaţia Vedelor. Răsuflarea lui e vîntul. Inima lui este lumea, din picioarele lui [e făcut] pămîntul [.’..] Din el sînt marea şi munţii. Puruşa e universul. “
    Puşân Epitete: Cel care hrăneşte, Spornicul, Apărătorul Zeu arhaic al prosperităţii, unul dintre cei 12 * Aditya, în *mitologia vedică. Legat iniţial de ♦cultul solar, era confundat uneori cu *Soma. Apoi a fost venerat ca supraveghetor al tuturor călătoriilor şi al călătoriei în lumea ♦morţii, dar era socotit şi cel ce hrăneşte cirezile, precum şi în genere furnizorul de bunăstare, ca zeu solar. I se aduceau ♦ofrande de turte frămîntate din făină şi lapte acru sau brînză de. vaci (turtele se numeau, în sanscr. vedică — karambhă).
    puşpaka *Car ceresc autopurtat, din ^mitologia post-vedică, aparţinînd fie zeului * Indra, fie zeului *Kubera. în *Mahăbhăra.ta (Aranya-parva) e descris fără a fi numit, ca un vehicul spaţial tras de „zece mii de cai vineţi“, avînd guri care scuipă „foc arzător44, producînd în zbor un „zgomot aidoma tunetului unei uriaşe furtuni4* şi neputînd fi dirijat decît de vizitiul *Mătali. în *Rămăyana (Uttara-kanda), numit puşpaka vimăna (de altfel, Rămăyana. prin extrapolare, numeşte *vimanah toate celelalte care aeriene), are „două caturi cu multe încăperi şi ferestre44 şi „se înalţă în aer cu mare zgomot44 mişcîndu-se „prin sine44 cînd transportă spre ♦Ăyodhyă pe eroii ♦Râma şi *Sita. „Râma şi Sita, iarăşi împreună, s-au urcat în puşpaka vimăna care i-a dus cu iuţeală în văzduh, pe ei ca şi pe prietenii lor, războinicii vanara, şi pe Vibhigana, pînă în Âyodhyâ44 (loc. cit.). Varianta care îi aparţine zeului Kubera e un car magic zburînd fără atelaj şi vizitiu şi cuprinde în structura sa un palat şi o cetate. Confundat de mulţi mitologi cu o alegorie a fulgerului, p. este un vehicul mitic mult mai complex, comparabil cu vehiculul „Gloria Iul Yahweh44 din vedenia lui *Iezeehiel.
    Puta (lat. putare — a curăţa; putatio — curăţirea pomilor de crengile uscate) Zeiţă din *mitologia romană, patronînd curăţirea copacilor de prisosul de crengi uscate.
    Puzur-Amum Corăbier care devine, în ♦mi-tul babilonian al ♦potopului universal, pilotul şi şeful de echipaj al corăbiei salvatoare a lui
 *Uinapishti (mitologii din Mesopotamia)~ Tot el a condus şi construcţia navală necesară.
    Pygmalion Sculptor cipriot din *mitologia greacă, îndrăgostit de o statuie feminină creată de el şi obţinînd de la *Aphrodite transformarea operei sale în femeie vie, cu care. s-a însurat. Statuia fusese de fildeş. Din căsătorie* (s-a născut un fiu cu nume simbolic: Pathos (rcaGoc; — suferinţă).
    Pyrrlia Fiica lui *Epimetheus şi a ♦Pandorei* soţia lui ♦Deukalion şi născătoarea noii omeniri după al doilea ♦potop universal din ♦mitologia greacă; în altă variantă, pietrele aruncate peste umăr de P. pe pămîntul postdiluvian devin femeile care au născut omenirea. Un fiu al P., Hellenus, era socotit ♦strămoşul grecilor (hellenilor), iar altul, Amphiktyon, un rege mitic al Atenei.
    Pythagoras (grec. nuBayopag); Pitagora Personaj grec fascinant, mitic sau poate real* considerat de tradiţie filosof, matematician, teolog şi ♦mag, născut în Samos (580—500 î.e.n.), stabilit la Krotona, unde a întemeiat
 o şcoală iniţiatică (numită pitagoreică) bazată pe mistica numerelor (-+ numere sacre) — universul fiind văzut ca o armonie a numerelor (de unde şi numărul sacru 4, precum şi triunghiul de aur sau teorema lui Pitagora, tabla înmulţirii şi mai ales pentagrama sacră din care rezultă secţiunea de aur), ca şi pe ♦credinţa în sufletul nemuritor şi transmigrant, de asemeni pe tăcere ca pe o virtute esenţială. Deşi clădită pe respectarea ♦zeilor şi pe o concepţie existenţială mistică, gîndirea lui P. este o sursă a constituirii ideii de legi obiective în natură şi a deprinderii filosofiei de a opera cu abstracţii. Dar, ca persoană istorică, P. nu este confirmat de documente, putînd fi o personalitate legendară sincretică sau chiar un *mit; (Aristotel vorbeşte numai de pitagoreici). După izvoare greceşti incerte, s-ar fi iniţiat în Babilon, Fenicia şi Egipt (unde a obţinut cingătoarea de mare ♦sacerdot), iar prelegerile le-ar fi ţinut într-un ♦templu al ♦Muzelor, din Krotona, într-o incintă înconjurată de statuile celor 9 Muze, avînd la mijloc statuia zeiţei focului sacru, ♦Hestia, cu mîna arătînd *cerul. Cele 4 trepte de iniţiere pitagoreică sînt la hotarul între mit şi filosofia destinului cosmic al omului: 1) pregătirea (rcapaaxeud), un noviciat supus exerciţiului tăcerii; 2) purificarea (icaGapcig) prin iniţierea ezoterică în ştiinţa numerelor sacre* numărul desăvîrşit fiind 10, care cuprinde toate principiile divine într-o unitate (exemplul erau cele 9 Muze prezidate de Hestia, iar recomandarea:   exerciţiul perpetuu al inteligenţei);
 3)   desăvîrşirea (xeXeioxrig) prin învăţarea structurii cosmologiei pitagoreice, bazate pe ideea ♦focului central, a lumilor astrale, a componenţei universului din 5 ♦elemente: ♦pămîntul’— agregarea solidă, ♦apa — agregarea lichidă, ♦aerul — cea gazoasă, focul — cea imponderabilă (azi: plasma) eterul sau sufletul universal (azi comparabil cu particulele fără masă); 4) vederea de sus (ercicpaveia — ideea contemplării de sus (în obiectivare absolută)
493
PYTHAGORAS
 a universului. Pentru P. numărul era modelul primordial al lucrurilor (dpxn)* Numărul are la pitagoreici un caracter divin; astfel, pentru Hippasos, dintre discipolii direcţi ai lui P. {aşa-numiţii pythagorikoi), el este „organul judecăţii creatorului lumii“ şi „cel mai înţelept dintre toate"; generaţia următoare de discipoli, indirecţi, considera numărul (după o informaţie a lui Iamblichos) — „întîia paradigmă a Universului". în genere e dificil de stabilit ce aparţine gîndirii lui P. şi ce anume discipolilor săi. Pentagrama sacră, atribuită lui P. (dar de fapt a pitagoreicilor), era un *simbol al sănătăţii şi al ♦vieţii: Pentagonul ABCDE
 cu latura 1 are diagonalele egale cu t. Diagonalele EC şi BD, care se întretaie în punctul F, se împart „în raport mediu şi extrem" (adică formează secţiunea de aur): EF/FG = EB/DC= t= F = EC/AB = EC/EF. în jurul personalităţii lui P. s-au format numeroase mituri adiacente; astfel, el ar fi mărturisit discipolilor că işi amintea de unele vieţi anterioare; *Plutarh scrie: „Se spune că Pythagoras, rostind unele cuvinte, a îmblînzit un vultur şi l-a adus din zborul lui de sus pe pămînt, [...] că a lăsat să
 i  se vadă coapsa de aur cînd trecea la Olympia prin adunare" (Viaţa lui Numa, VIII); iar Ailianos citează: „Aristoteles spune că locuitorii Krotonei îl numesc pe Pythagoras un Apollon al hyperboreilor. în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, după cum adaugă filosoful, mulţi î-au văzut totodată la Metapontica şi la Kro-tona. Ridicîndu-se de pe locul său în timpul întrecerilor, Pythagoras le-a arătat acolo şoldul său de aur. După cuvintele aceluiaşi Aristoteles, a stat de vorbă cu Pythagoras şi rîul Kos, peste care tocmai trecea, fapt pe care de altfel mulţi l-au auzit cu urechile lor" (Istoria pestriţă, îl, 26). După Hieronymos din Rhodos, P. a co-borît în Hades, unde a văzut sufletele lui *Homer şi *Hesiod, care îşi ispăşeau *păcatul de a-i
 ii vorbit uneori de rău pe zei. Despre moartea iui P. circulau cîteva versiuni: a rătăcit prin oraş, apoi s-a închis în Templul Muzelor, impunîndu-şi moartea prin foame (după Dikearhos); pără«
sindu-şi discipolii, a intrat într-un cîmp de mazăre (care era *tabfo în concepţia pitagoreică) şi le-a spus că se va întoarce mult mai tîrziu, cînd va fi recunoscut după şoldul său de aur; împreună cu 38 discipoli, a fost ars de viu în casa unde era găzduit, focul fiind pus de Kilon, un fost discipol alungat (după Diogenes Laertios). Deşi cu o biografie constituită şi chiar localizată şi poate chiar personaj istoric, P. pare în parte un *erou civilizator dar şi un magician. Autorii greci aveau adesea tendinţa de a-1 mitiza, iar din multe referinţe antice, oricît de fragmentare, se degajă în primul rînd portretul hiperbolic al unui personaj arhetipal. în această privinţă, numeroase izvoare antice nu privesc nici moartea lui P. cu deplină certitudine. Cum doctrina magistrului şi a discipolilor, descriind circulaţia materiei, includea aici şi transmigraţia sufletelor (—> metempsihoză) şi considera că ele se pot strămuta, după *moarte, în oricare fiinţă sau în orice obiect, cîţiva scriitori antici transmit părerea că P. avea un suflet transmigrant prin metempsihoză, în cicluri de cîte 216 ani, ajungînd după fiecare din ele la palingenezie. P. le-ar fi mărturisit discipolilor săi că el era un favorizat care îşi aducea aminte de unele dintre vieţile sale anterioare. Diogenes Laertios, informat din izvoare mai vechi, scrie cum P. ar fi povestit despre sine că era socotit fiul zeului *Hermes, căruia îi ceruse ca „atît în timpul vieţii, cît şi după moarte să-şi poată păstra memoria celor petrecute". (Dar aici poate fi vorba de o alegorie, înţeleasă fals de Diogenes Laertios, despre ^hermeneutica doctrinei pitagoreice). Ideea au reluat-o şi alţi autori, păstrînd din ea crusta exoterică. Astfel, unii antici credeau că Hermotimos din Klazomenai a fost o reîncarnare a lui P., după cum o tradiţie pitagoreică afirma că Aithalides, crainicul expediţiei ^Argonauţilor şi fiul lui Hermes (care l-a înzestrat cu memorie totală şi imortalitate), s-ar fi reîntrupat de mai multe ori, ultima dată în persoana lui P. Porphirios spune (Viaţa lui Pythagoras, 16—17) că P. s-a iniţiat în Creta în *misterele lui *Zeus şi a stat în *asceză şi solitudine 27 de zile în peştera Ida (sau, după alte surse, în tovărăşia unei călăuze supranaturale). Dintre moderni, E. R. Dodds îl consideră pe P. „cel mai mare şaman grec". Interpretarea speculativă a lui Dodds nu poate fi demonstrată, dar nici respinsă total. Pare mai aproape de adevăr structura magică, ezoterică, a comportamentului doctrinei (dacă nu al magistrului neidentificat documentar), ca şi întregul ei scenariu. Ga şi *orficii, pitagoreicii practicau asceza; dar acest ascetism viza menţinerea sănătăţii sufletului, a minţii, prin întărirea sănătăţii trupeşti, necesare meditaţiei şi concentrării, în această tehnică un rol important avîndu-1 muzica; iar muzica, filosofia şi medicina în ultimă instanţă se contopeau. Secta pitagoreică (sectă în sens antic) îşi recom-pusese un cod de precepte, multe dintre ele ex-primînd concis (*superstiţii tradiţionale (după Iamblichos: să nu te închini desculţ, să nu;
PTOTl
 404
aţîţi focul cu sabia, şă nu calci peste jug, să nu-ţi tai unghiile în timpul unui ^sacrificiu), dar şi norme religioase (să-i urmezi pe zei şi Bă-ţi stăpîneşti înainte de toate limba, să nu priveşti înapoi cînd pleci de acasă ca să nu se ia după tine *Erinnyile, să nu te arăţi neîncrezător faţă de o minune a zeilor sau faţă de hotărîriTe divine, să nu gravezi portretul vreunui zeu pe inel) sau de morală a civilizaţiei (abţine-te să mănînci carnea făpturilor vii). Doctrina pitagoreică, întrucît îmbina *religia cu ştiinţa şi cu morala, şi-a găsit adversari printre filosofii greci, în primul rînd *Heraclit. Iar Aristotel privise cu suspiciune *legenda despre P. şi nu acordase credit paternităţii ideilor atribuite acestuia. Opera lui P. nu poate fi stabilită. Celebrul poem, numit în mod curent Versurile de aur (de fapt: Xpfcaă eîiŢi sau Carmen aureum), atribuit lui P., cunoscut dintr-o compilaţie tîrzie (sec. III—IV), pare o reluare a poemului Discurs sacru (‘Iepog ^6yog) care cuprindea poate într-adevăr ghidul moral din prelegerile rostite în Templul Muzelor.
§ I. L6yy, Recherch.es sur les sources de la legende de Pythagore, Paris, 1926; Karl Ker6nyi, Pythagoras und Orpheus, ed. III, Zurich,1950
     Pythia Nume generic al preoteselor (pytho-nisselor) Oracolului lui Apollon, din *Delphoi, care se credea că îşi rostesc *oracolele, umplute fiind de harul zeului (primele pythonisse şi le-ar fi rostit în versuri). în timpul inspiraţiei, adică al posesiunii divine, P. manifesta accese para-epileptice (maladive, provocate prin drogare sau simulate) ; dar după unele mărturii, cauzele delirului sacru erau şi altele: în epocile timpurii, P. mesteca frunze de laur şi bea apă din izvorul subteran Kassotis, iar mai tîrziu, după unele
surse incerte, se lăsa turmentată de aburii ţîş-niţi dintr-o crăpătură în pămînt, deasupra căreia ea şedea pe un trepied. în asemenea stare, P. scotea murmure ininteligibile (ca un zumzet, de unde şi porecla acestor preotese: Albinele delphice), pe care un *profet al oracolului le tălmăcea în rostiri ritmice. (Cercetările geologice noi par a dovedi că terenul delfic nu a fost vreodată capabil să exale aburi sau gaze, deci P. putea fi turmentată cu aburi preparaţi artificial în grotă sau mestecînd plante cu efecte halucinogene.) De altfel, în sanctuarul delfic nu lipseau niciodată laurul şi dafinul; în timpul intrării în transă, pythonissa agita o crenguţă de laur, iar trepiedul îi era împodobit cu ramuri de dafin. Prima pythonissă legendară se numea Phemonoe (dar instituirea oracolelor din Hellada se atribuia zeiţei *Themis). La început, pythonissele trebuiau să fie virgine; mai tîrziu însă erau admise şi femeile măritate, totuşi numai cele care trăiseră în feciorie pînă la vîrstă de 50 de ani, întrucît P. aleasă în sanctuar devenea soţia mistică a zeului *Apollon. Pentru continuitatea oracolului, se asigurau 3 preotese concomitent: două şezînd pe trepiedul sacru, a treia păstrată ca locţiitoare pentru cazurile neprevăzute.
    Python *Şarpe sau *dragon gigantic din ^mitologia greacă, născut de *Gaia după*potopul lui *Deukalion, şi care se stabilise într-o peşteră de lîngă muntele *Parnassos, fiind considerat o făptură oraculară. Dar 4 zile după naştere, încă prunc, zeul *Apollon l-a sugrumat răzbunînd chinurile pe care şarpele sau dragonul P. le-a produs zeiţei *Leto, mamei sale divine. în memoria acestei isprăvi apollinice, au fost instituite Jocurile Pytkice, care se disputau la *Delphoi.
Q
     Qărun Adversar al lui Musa (numele arab al lui * Moise), în *mitologia araba islamică; iniţiator al unei provocări împotriva divinităţii şi posesorul unui depozit de mari comori, Q. e pedepsit de * Allah, la a cărui poruncă pămîntul înghite această avuţie laolaltă cu proprietarul ei. Modelul personajului este Kore, din *Biblie, nimicit de focul ieşit din pămînt la ordinul lui ♦Yahweh (F.T., Numerii, XVI, 1—35; XXVI, 9—10); dar *mitul musulman este modificat: „Noi îi dădurăm comori, încît numai cheile sale ar fi împovărat o ceată de bărbaţi puternici. [...] Şi noi îl scufundarăm pe el şi casa lui sub pămînt şi el nu găsi o ceată care să-l ajute în faţa lui Allah, şi el nu era dintre cei mîntuiţi“ {Coran, XXVIII, Surah istoriei, 76; 81). Pe temeiul unei propoziţii: „Mie mi s-a dat numai pentru ştiinţa mea“ (surah XXVIII, v. 78), tradiţia islamică l-a considerat pe Q. patronul arhetipal arab al alchimiei.
     Qat Divinitate supremă a unor triburi mela-nesiene din ins. Bank, Trobriand ş.a. (—*• mitologii din Oceania) sau fiinţă atotputernică dintr-o rasă preumană, cu o biografie mitică bogată, deşi de structură iniţial totemică (—► totem): născut pe ins. Vanua Levu, ca fiu al unei pietre sau al unei femei transformate după naştere în piatră, Q. a avut 11 fraţi, numiţi Tangaro, din care mezinul, cel mai nebun, a ajuns un ♦geniu al răului; cu ei, Q. crează lumea (-+ cosmogonie ); conform altui *mit, a făcut lumea într-o noapte după ce fraţii săi obosiseră de neîntrerupta lumină a zilei şi el îi învăţase să doarmă): întîi păsările, ca să aibă cine anunţa zorile (pe care le-a creat tot el spre a le da de lucru păsărilor: dimineaţa a făcut-o tăind întunericul primordial cu un cuţit de obsidian roşu); în activitatea sa cosmogonică, Q. e mereu secondat de un *duh al ♦pădurii, puternicul păianjen supranatural Marawa, care i-a tăiat lemnul necesar construirii unei canoe ; varianta din ins. Trobriand spune că, înjghebînd o luntre uriaşă, Q. a umplut-o cu toate lucrurile bune, a plutit cu ea printr-un canal anume săpat de el depunînd transportul pe insulă, apoi plecînd pentru totdeauna în luntrea sa; miturile mela-nesiene atribuie această dispariţie ♦potopului universal. Gel mai rău duşman al lui Q., mai ales în opera cosmogonică, era Qasavarq, fiinţă incertă pe care în cele din urmă zeul o aruncă în sus izbind-o de tăria ♦cerului, de unde fiinţa nefastă reeade, prefăcîndu-se în piatră. ♦Antropogonia are probabil la prigine o veche ♦dendro-latrie: Q. face femeia dintr-o creangă de salcie (sau de liliac), iar din alt lemn, bărbatul, apoi dansînd şi bătînd toba în jurul lor îi aduce la viaţă; după ce consideră că figurile create s-au
 mişcat destul, face o groapă şi bagă perechea umană adînc în glie ; primii oameni, scoşi după 7 zile din pămînt, cu trupurile crispate şi putrezite, simbolizează instituirea ♦morţii. Deşi dispărut, Q. nu e propriu-zis un *deus otiosus; de obicei se crede că locuieşte undeva pe mare; de aceea navigatorii se roagă, adresînd deopotrivă ♦rugăciuni şi lui Marawa, pentru succesul navigaţiei. Alţi insulari cred însă că zeul Q. nu are fraţi şi în acţiunea sa de creaţie a lumii şi a omului nu are decît un partener de joc, numit Suquematua. Unii mitologi l-au identificat pe Q., fără prea mult temei, cu ♦Maui.
     qi (chinez, qi— forţă) în filosofia *mitologiei chineze — însuşire specifică a particulelor care alcătuiesc grupul de 5 ♦elemente primordiale (*wuxing) din ♦cosmogonia tradiţională şi care susţin structura fundamentală a lumii vizibile. Q. — puterea cosmică — aparţine categorial fie principiului feminin *yin (yinqi), fie principiului masculin *yang (yangqi). în ultimă analiză, acestea sînt două tipuri de particule contrare, aflate în neîncetată ciocnire, aici rezidind atît motorul mecanismului lumii în veşnică mişcare, cît şi sursa schimbărilor cosmice. Este remarcabilă asemănarea posibilă cu principiile fizicii moderne, în ce priveşte impactul între particule şi antiparticule la nivel nuclear.
     Qianfotong (Grota celor o mie de Buddha; chinez quian—o mie, Fo — *Buddha, tong — peşteră) Grup de peşteri de la Mogao, din deşertul Gobi, în Xiangshashan (Muntele Cîntător), reprezentînd cel mai mare depozit din lume de străvechi relicve budiste (-* budism). Muntele care adăposteşte aceste peşteri este format de fapt din nisipuri mişcătoare, de aceea din o mie de grote azi nu se cunosc decît 492; prima din ele ar fi fost săpată în anul 366 de călugărul budist Yue Zuny pentru că văzuse acolo Focul lui Buddha (Fohuo). Peşterile cunoscute în prezent cuprind (ori au cuprins) statui, fresce, obiecte de ♦cult, manuscrise, broderii care, la sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, se inventariaseră integral (60 000 piese}.
     Qi-gu în *mitologia chineză folclorică tîrzie, zeiţa latrinelor. O ♦legendă aferentă povesteşte că Q.-g. ar fi fost soţia unui dregător provincial, care, urînd-o pe amanta soţului, a ucis-o şi i-a înecat cadavrul într-o latrină, chiar în ziua Sărbătorii Lampioanelor. Făcîndu-i-se milă de ucigaşa geloasă, zeul suprem al ♦cerului a transformat-o în mică divinitate patronală peste toate latrinele lumii. Se pare că latrinele publica din China de odinioară aveau la intrare imaginea zeiţei, ca *icoaiiă, întrucît ea era probabil venerată ca ocrotitoare a igienei locului şi a celor care îl frecventau. Mai tîrziu, în mitologia
QUAKER!
496
 daoistă (-+ daiosm), apare o triadă de fecioare, uzînd de ♦magie malefică, pe care zeul suprem le transformă, ca pedeapsă, în spirite păzitoare de latrine.
    quakeri (engl. to quake — a tremura) ♦Sectă creştină (—* creştinism) întemeiată în Anglia, la mijlocul sec. XVII, de George Fox (1624^-4691). Iniţial (din 1647), grupul s-a numit Societatea Prietenilor; ulterior membrii „societăţii" au fost numiţi quakers (tremurători). Apariţia sectei este o consecinţă a luptei între catolici'şi reformaţi; contemplînd polemicile şi anatemele lor, G. Fox, deduce că ambele ramificaţii creştine nu se apropie de adevăr, iar adevărul trebuie căutat deci de credincios în propria lui inimă, prin *revelaţia dăruită direct de ♦Sfîntul Duh: „Şi cînd orice speranţă omenească m-a părăsit, am auzit un glas care mi-a spus: «Unul singur, Isus Christos, poate vorbi sufletului tău ». Inima mea a săltat de bucurie. Domnul m-a făcut să înţeleg de ce nimeni pe pămînt nu putea să vorbească sufletului meu. Nu aveam nimic comun cu ceilalţi creştini" (George Fox, Diary, Philadelphia, 1800, p. 59). Q., fugind de persecuţiile din Anglia, s-au stabilit în America de Nord (Pennsylvania şi New Jersey). Fox îndemnase la reapropierea de normele creştinismului primitiv, urmărind în ele o contrapondere faţă de ceea ce socotea că este ipocrizia vremii lui. Un alt quaker, William Penn (1644—1718), stabilit în America din 1682, organizează colonii cărora le insuflă ideile' de libertate a conştiinţei şi de toleranţă religioasă. în cadrul unei politici religioase democratice, q. resping rangurile sociale şi se manifestă activ pentru abolirea sclaviei, totodată predicînd non-violenţa, pacifismul, respingerea războaielor şi refuzul meseriei militare. Pentru q., „lumina lăuntrică" este singura normă a vieţii şi, tinzînd să dobîn-dească o astfel de iluminare a spiritului, ei practică un ♦cult tăcut, ca să-l poată auzi pe ♦Dumnezeu ; (de altfel, în acest plan, G. Fox — care pretindea a fi avut revelaţia directă a *logosului divin — a fost descris de filosoful William James ca o structură nevropată). Q. nu recunosc altă autoritate religioasă decît *Biblia, refuzînd orice alte scrieri teologice sau cărţi liturgice, ca şi toate ♦ritualurile creştine; adunîndu-se duminica în săli simple, şezînd pe. bănci cu capetele acoperite spre a nu părea că acordă respect sălii şi citind aprofundat Biblia, în clipa cînd vreunul crede ca asupra lui a pogorît harul dumnezeiesc, el se ridică şi rosteşte o predică; iar cînd unul din ei se roagă în genunchi, ceilalţi se ridică şi bărbaţii îşi scot pălăriile. Mijlocul agreat de ei pentru comunicarea experienţei religioase este confesiunea publică.
    Quawteaht Zeu creator, totodată *strămoş totemic (-*• totem) şi *erou civilizator în ♦miturile tribului aht din ins. Vancouver (în Pacific, lîngă coasta occidentală nordamericană). Q. a trăit întîi pe pămînt, unde însurîndu-se cu ,o pasăre preexistentă, Tootah (pasărea fulgerului) a dat naştere acestui trib de origine melanesia-no-polinesiană. Deşi inferior ca rang divin ♦Soa-
relui şi *Lunii, Q. are *cultul cel mai răspîndit, fiind adorat ca erou arhetipal, ca zeu care le-a procurat oamenilor ♦focul şi a creat pentru ei toate lucrurile din jur, şi în genere constituind în concepţia tribului idealul uman suprem. în timpul activităţii lui Q, sau după aceea, lumea a fost acoperită de apa unui ♦potop universal şi numai strămoşul Wishpohahp, cu soţia sa, cu cei doi fii şi cu nurorile, s-au salvat într-o canoe, regenerînd neamul omenesc.
    Quetzalcoatl (Şarpele-cu-pene; nahuatl que-tzal — pasăre simbolică a regenerării) Zeu aztee de primă importanţă cultuală, de origine toltecă, dar foarte răspîndit în lumea nahuatlă din Valea Mexicului (cf. maya * Kukulkan, quichS *Nacxit), adorat ca zeu mesianic, benefic, mîntuitor, adesea şi antropogonie, sapienţial şi artizan, de asemenea ca divinitate a luminii (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Q. este un zeu comprehensiv, cu atribute polistratificate> după unii cercetători realizat într-o modalitate mitică de simbolizare a ierarhiei materiei în interiorul unui univers scarificat, cu omul în centru, cu straturile ce îi sînt subalterne (lumea animală, lumea apelor, lumea mineral) şi cu lumile exterioare suprapuse (aştrii, soarele), iar sus de tot zeul atotcreator. Uneori considerat fiu al zeiţei ♦Coatlicue sau avînd ca obîrşie şi loc de întoarcere (casa cerească) Steaua Dimineţii (planeta Venus, Luceafărul), în acest sens era zeul răsăritului, ♦simbol al vieţii, al gemenilor, al strălucirii; alteori era numit şi Yohual-li-Ehecatl (Noapte-Vînt), dintre exegeţi, Migueî Leon Portilla văzînd aici un difrazism care defineşte transcendentalitatea lui Q. — invizibil ca noaptea, impalpabil ca vîntul. Un *mit alegoric despre re-crearea omenirii actuale > antropogonie) e legat de Q. în miturile nahuatle (preaztece şi aztece), omul a fost distrus de 4 ori, iar pentru a-1 crea din nou, zeul călătoreşte în lumea infernală *Mitclan obţinînd de la zeul ♦Mictlantecuhtli, prin ♦sacrificii, preţioasele oseminte păstrate de acesta; dar făcînd o legătură ordonată din perechea de grămezi (bărbat şi femeie), cade în groapa săpată anume de slugile zeului infernal, se loveşte mortal, împrăştie legătura de oase, apoi învie din morţi, readună oasele şi se ridică pe pămînt cu ele, unde zeiţa *Cihuacoatl le pisează într-un lighean peste care Q. îşi picură sîngele falie, în timp ce zeii Apan-tecuhtli, Huictlolinqui, Tepanquitzqui, *Tlayya~ manac, Ttzontemoc şi Q. însuşi săvîrşesc ♦ritualul căinţei, după care se naşte perechea de oamem numită macehual (vrednici de căinţă). Mitul Iuî Q. a circulat în două variante principale: 1) Zeul-om care — căzut în dizgraţie pentru incestul cu sora sa Quetzalpetatl, îmbătată şi pîngărită — se autopedepseste dîndu-şi foc pe un rug şi înăl-ţîndu-se ca flacără definitiv în +cer ca să devină Steaua Dimineţii; 2) dupiă Bernardino de Saha-giin, Q. ar fi fost un personaj istoric, adică un rege nevoit să se refugieze din ţară din faţa duşmanului ; dar un filon tradiţional sugerează aici simbolul luptei cosmice a lui Q. cu zeul *Tezcatlipoca (Oglinda Fumegîndă), care îi deformează chipul, sau jccul cu aştrii între Q-
 497
QUJETISM
pi zeul *Tlaloc (lumina şi ploaia); călugărul spaniol Sahagun e posibil să-l fi confundat pe q. cu zeul incaş *Viracocha. în ipostaza sa umană, Q. e marele legislator şi aducător de cultură şi civilizaţie, un rege sensibil neîndurînd să vadă suferinţa fiinţelor şi un mîntuitor; în acelaşi timp, i se atribuia inventarea ♦calendarului (Cărţile Sorţii) şi compunerea unei scrieri pictografice cu caracter enciclopedic, azi necunoscută, Teoamoxtli, conţinînd istoria tolte-cilor, un tratat de astronomie, un sistem original de calendar etc. Interesant e mitul plecării lui Q.: văzîndu-i pe oameni înrăiţi, renunţă să-şi continue opera civilizatoare, stă 40 de zile în recluziune şi ♦asceză în casa lui din Tollan, apoi pleacă — fie spre cerul suprem al lui *Ometeotl, fie în Steaua Dimineţii, fie în largul răsăritean al oceanului; ultima variantă o povesteşte Ber-nardino de Sahagun, după datele culese de el începînd din 1547 (Historia general de las cosas de Nueva Espafia, M£xico, 1946, cartea III): „închis în sine şi mîhnit de tot ce se petrecea, Quetzalcoatl se gîndi să plece, fiindcă oraşul său Tollan fusese dat demonilor. Se pregăti sufleteşte. Şi-a ars din temelie palatul său roşu-auriu. Lucrurile deosebit de frumoase şi de mare preţ le-a îngropat şi le-a ascuns în locuri tainice din munţi. Apoi s-a dus la locul numit Quatitlan unde era un arbore înalt şi gros. S-a aşezat sub el şi s-a privit în oglindă. Şi a rostit: « Sînt bătrîn »[...] Plecînd, îl însoţea cîntecul flautelor. S-a aşezat pe o piatră, s-a rezemat cu mîinile de ea şi urmele palmelor lui au rămas întipărite în piatra aceea. Apoi a privit spre Tollan şi a plîns, striga şi plîngea şi lacrimile îi cădeau ca grindina şi îi curgeau pe obraji. Şi, unde cădea, sfredeleau piatra." Pe drum, îl opresc *duhurile rele, dar el merge mai departe spre Tlapallan să-şi cunoască destinul: „Sînt aşteptat în locul acela, Soarele m-a chemat acolo". E bătut de ninsori, furtuni, trăsnete, grindină. „Iar cînd a ajuns la ţărmul mării, şi-a înjghebat o plută din şerpi. Sfîr-şind-o, s-a aşezat pe ea, ca într-o corabie. Şi a ieşit în larg şi a plutit pe ape şi nimeni nu a ştiut cum a ajuns la Tlapallan.“ Un mit adiacent se referă la promisiunea întoarcerii, de unde şi confuzia monarhului Moctezuma, care a crezut că-1 identifică pe Q. în conchistadorul Hernan Cort£s, primindu-i paşnic pe spanioli. Dar în varianta cea mai plină de mister mitic, inclusă în Analele de la Cuauhtitlan, după ce plînge privind spre Tuia părăsită în ultimul său popas pe ţărmul mării, Q. îşi pune mantia din pene de quetzal şi *masca de turcoaze, apoi îşi dă foc şi se urcă la cer în formă de flacără, prefăcîndu-se sus de tot în Steaua Dimineţii. Materia mitică asupra lui Q. e dispersată, fără a fi totuşi contradictorie. O sursă din sec. XVI îl numeşte însă într-un mod ciudat: „Demnul care se gîndeşte pe sine făcînd totul prin forţa şi din voia sa“. Cercetători tîrzii l-au socotit pe Q. fie ap. Tcmaf-> Apostoli) (Sigiienza y G6ngora, sec. XVII) fie cmolcgul lui ♦Isus Christos sau chiar Isus^ (o fabulaţie artificială,
născocită sau preluată şi pusă în circulaţie de ♦mormoni), fie urmaşul lui ♦Poseidon sau un sol din ♦Atlantida (în acest sens, întrucît ♦cultul său e legat mitic şi de începutul culturii porumbului a cărui datare radiocarbonică îi acordă vechimea de 9 000 ani, Q. ar avea o ipostază în zeul porumbului, *Cinteotl). Scrierea mexicană anonimă Istoria Colhuacanului şi a Mexicului spune că Q. a murit în anul 895 şi i-au urmat 4 regi, apoi înţeleptul Huemac (în 994, sub numele Atecpanecatl) cînd s-au făcut ♦sacrificii rituale umane cu prilejul foametei. Dar Q. simbolizează virtutea sublimă, ca şi forţa oarbă, şi reprezentînd ♦timpul, concepţia nahuatlă îl consideră mai presus de timp. Mitofilosofia nahuatlă îi atribuia mai ales descoperirea existenţei zeului dual Ometeotl dincolo de ceruri („Se povesteşte şi se spune că Quetzalcoatl, în invocaţii, numea zeu al său ceva din adîncul cerului. Pe aceea care are fustă de stele, pe acela care face luminoase lucrurile. [...] Şi într-acolo îşi îndrepta chemările, cum se ştie, spre locul doimii, către locul celor nouă straturi din care e alcătuit cerul" (Codicele Chimalpopoca, Analele de la Cuauhtitlan, IV, 1—7); de asemenea, patronajul marelui centru de cultură şi învăţămînt Calmecac (o şcoală filosofică şi teologică). La Teotihuacan (capitala unei civilizaţii necunoscute, din Valea Mexicului), printre monumentele dominante, Piramida Soarelui, sub care se desfăşoară oraşul, are o scară ce duce spre platforma (60 m înălţime) unde a fost un ♦templu numit azi Templul lui Quetzalcdatl, întrucît dintre statui au fost identificate două: a lui Q. (reprezentat în piatră ca şarpe cu pene) şi a zeului ploii, Tlaloc. Iar în marea ♦piramidă de la ♦Palenque, lespedea funerară cu enigmatica schemă de ♦car ceresc se presupune că ar fi acoperit mormîntul acestui zeu (sau a variantei maya, Kukulkan). Numeroasele reprezentări plastice antropomorfe comunică toate detaliile fizice esenţiale: un bărbat mare, puternic, cu faţă şi ochi largi, cu barbă blondă, purtînd pe cap uneori un coif conic, pe gît un colier de scoici marine, adesea pe creştet o pasăre quetzal, iar corpul înveşmîntat în tunică de bumbac. Dr. Angel Ma Garibay îi interpretează numele ca triplu simbol. Şarpe +(cu) Pene 4-(de pasăre) Quetzal; deci: a) zeu ceresc, b) personaj istoric, c) rang pontifical la Tencchtitlan.
§ John H. Cornyn, The Scng of Quetzalcoatl, Ohio, 1930
    Quies Zeiţă din *mitologia romana, ocrotind odihna şi viaţa liniştită.
    quietîgm (lat. quietus — calm, paşnic) Doctrină mistică de contemplaţie pasivă (în cadrul
♦ creştinismului), urmărind pacea sufletească şi supunerea integrală în faţa voinţei dumnezeieşti. Apărut în sec. XVII în aria catolică, fiind de la început o reacţie contra ♦iezuiţilor şi, aluziv, împotriva exageratei autorităţi pontificale (-+ papi), q. este formulat doctrinar întîi de teologul spaniol Miguel Molincs (1628—1696) ca o formă de spiritualism şi indiferentism moral, în cartea Guida spirituale (Roma, 1675); după Molinos,
OUINUAMAMA
 498
eliberat de griji şi trepidaţii, sufletul abandonează lumea materiei, împăcîndu-se cu suferinţele şi Incetînd chiar a se mai manifesta cînd a reuşit să se cufunde în iubirea dumnezeiască pînă la nivelul contopirii lui cu *Dumnezeu; ţinta poate fi atinsă numai dacă sufletul poate ajunge nepăsător faţă de bine şi de rău şi chiar faţă^Tle propria lui salvare. Doctrina quietistă a fost propagată în Franţa de Madame Guyon (Jeanne Bouvier de la Motte, 1648—1717), apărată de FânSlon şi oslndită de Bossuet (1699), deşi varianta ei transfera în planul mistic de fapt dragostea pură. în urma unei atitudini tranşante din mediul iezuit, se obţine încarcerarea lui Molinos (1685) şi condamnarea doctrinei ca ♦erezie. Mai tîrziu, Bossuet o trimite la Bastilia şi pe Mme Guyon, pentru „imoralitate". Totuşi, ideile quietiste s-au repercutat, în secolul următor* asupra mediilor reformate, fructificîndu-se, in cadrul *lutheranismului, într-un curent de orientare asemănătoare: *pietismul.
 § H. Heppe, Geschichte der quietistischen Mystik in der hatolischen Kirche, Berlin, 1875J
    Quinuamama Zeiţă incasă ■(-+ mitologiile ci-vilizaţiilor precolumbiene ) a arborelui de chinină, ocrotitoare totodată a semănăturilor; se credea că poate fi îmblînzită cu *fumigaţii la asfinţitul soarelui.
    Quirinus Zeu războinic, preluat de Mitologia romană dintr-un *mit sabin şi identificat uite-rior fie cu ♦Mars (a cărui dublură a fost iniţial)^ fie cu *Ianus; iar după moartea şi apoteoza lui ♦Romulus, rămîne numai un supranume acordat acestui rege legendar. Mai tîrziu, Q. e inclus în marea triadă supremă romană (alături de ♦Iupiter şi Mars). La origine, quirinus ar fi însemnat „mînuitor de lance", deşi romanii ar* haici îl adoraseră ca ♦geniu al vegetaţiei de primăvară. După ce e suprapus cultual lui Romulus, i se consacră ♦sărbătorile anuale Quiri-nalia (17 februarie). Dionysios din Halikarnas l-a descris pe Q. ca zeu arhaic sabin al războiului şi corespunzător zeului grec ♦Enyalios, care precedase ♦cultul lui ♦Ares (cf. Antichităti romane II, 48).
    Qu Yuan Poet antic chinez (cca 340—278 î.e.n.), trăind sub dinastia Zhou. Pe lîngă opera sa poetică de inspiraţie folclorică, abundînd în ♦mituri şi ♦legende populare, Q.Y. a scris un amplu poem mitografic: Tian wen (Enigmele cerului), în perechi de strofe, sub forma unui lung şir de întrebări către cer, asupra marilor enigme: ♦cosmogonia, originea stelelor, tainele istoriei. Probabil cele mai importante mituri chineze arhaice au fost repovestite de poet, astfel că Tian wen este una din principalele surse de informaţie pentru reconstituirea straturilor iniţiale ale ♦mitologiei chineze.
R
    Râdhâ (sanscr. rădhă — fulger) Păstoriţă din *mitologia vedică, iubita vremelnică a zeului ♦Vişnu (cînd, în *avatarul *Krişna, el trăise un răstimp printre ciobani).
    Radogost Zeu tribal cu atribute incerte, din *mitologia slavă, în orice caz un zeu agrar şi poate şi al ospitalităţii. Cu timpul, printr-un ♦sincretism lent, s-a contopit cu zeul *Sviatovit.
    Raghu Rege mitic din India (aparţinînd dinastiei solare), strămoşul eroului *Rămâ. R. este însă şi un *avatar cosmogonic al lui *Vişnu (uneori reprezentat ca mistreţ); înainte de creaţia lumii (-* cosmogonie), marele zeu coboară, în acest avatar, pe fundul *apei primordiale, de unde pescuieşte şi aduce la suprafaţă *Pă-mîntul (cf. Vişnu-purăna I, 4 ; Bhăgavata-purăna, l> 3> *)• ' ’
    Ragnarokr (Destinul final al zeilor; norv.ragny
 —  *zeu, rokr — beznă; germ. Gotterdămmerung
 —  Amurgul zeilor) *Mit escatologic din *mitologia scandinavă şi *germanică, de caracter apocaliptic (—► escatologie), descris în *Edd,a Veche. într-un viitor indefinit, din cauza imperfecţiunilor ei, lumea va trebui regenerată. Mai întîi se va succede, de 3 ori, Iarna cea lungă (*Fimbulwethr), cînd zăpezi gigantice vor acoperi totul, gerul maximal aducînd o glaciaţie absolută (într-un ciclu lipsit de intermediile căldurii); apoi, după alte 3 ierni şi mai grave, va izbucni un măcel de proporţiile unui dezastru cosmic. ♦Lupul *Fenrir înghite soarele, după ce se îngrăşate în timpul iernii mîncînd măduva sperjurilor şi infidelilor (într-o variantă, lupul *Skoll), iar lupul Hali (sau Skoll) va înghiţi luna. Atunci, zeul infernal *Loki se eliberează din lanţuri. Şarpele oceanic *Y ormungandhr, înconjurînd tărîmul omenesc *Midgardhr, iese la suprafaţă; cîntă cei doi cocoşi oraculari (*Gullinkambi— în * Asgardhr, *Fjalar — în *HeIl); cad stelele în timp ce Yormungandhr se zvîrcoleşte, o beznă compactă se instaurează pretutindeni, se produc mari cutremure care sfărîmă munţii, după aceea se dezlănţuie un *potop universal peste care pluteşte marea corabie construită din unghii de morţi, *Naglfar, aducînd oştirea nefastă a morţilor şi *giganţilor, sub comanda lui Loki. Eli-berîndu-se, lupul F&nrir aruncă flăcări din gură. Giganţii, conduşi de *Surtr, pătrund prin crăpăturile cerului în lumea zeilor, Asgardhr. Podul-curcubeu *Bifrost se frînge, iar *Heim-dallr sună din cornul său Gjallarhorn semnalul de luptă al zeilor Aseni (*Asa) şi al ^spiritelor *apei (*Vana), împotriva forţelor nefaste. Zeul suprem *Odhinn se duce să se sfătuiască cu capul oracular al lui *Mimir despre soarta războiului. ^Arborele Cosmic ^Yggdrasill, sub care fecioarele *Norne stau sumbre, începe a se
 veşteji, apoi se clatină din rădăcini, ros de balaurul *Nidhoggr. în primul moment al bătăliei, Ffcnrir sare asupra lui Odhinn şi, după o luptă lungă, îl înghite pe zeu, dar e ucis imediat de fiul răzbunător al victimei, *Wydarr, care cu braţele şi cu piciorul dezmembrează maxilarele lupului. Apoi Heimdallr (lumina astrală) şi Loki (focul subteran) se distrug simultan, reciproc. Zeul fulgerului *Thorr, după insuccesul precedent, izbuteşte să-l ucidă pe şarpele Yormungandhr, totuşi, retrăgîndu-se numai 9 paşi, e ars şi sufocat de flăcările şi suflul ţîşnind din gura cadavrului. Pierzîndu-şi sabia magică, *Freyr e omorît de Surtr, iar zeul războiului *T?/r, e ucis de cîinele infernal *Gharmr. După încheierea bătăliei, Surtr inundă cîmpul de luptă Wigridfelde cu focul eliberat al tărîmului
 * Muspellsheim, flăcările cuprind universul, copacul Yggdrasill se zguduie cu zgomot şi se prăbuşeşte (în altă variantă, se menţine parţial, ca reper al fostului univers), iar pămîntul, carbonizat, se năruie în mare. Mitul, în ambele lui ipostaze (iarna şi incendiul), aminteşte de forma escatologică din *Avesta. *Sfîrşitul lumii prin R. este revenirea materiei cosmice şi a ordinii; universale la *haosul primordial. După un răstimp incert, va începe regenerarea universului distrus, care se va desăvîrşi cîndva, odată cu reluarea timpului, în noua lume *Himli (Gimle). Unii zei se vor întoarce în universul nou, din locuri obscure, fie aşa cum au fost, fie cu alte nume şi alte înfăţişări. Primul revenit va fi *Baldr, zeul solar al primăverii, apoi fratele şi ucigaşul său orb *H6dhr, după zeul pădurilor, Wydarr şi *Vale, arcaşul răzbunător al fratelui său Baldr. Heimdallr se va regenera sub numele de Rigr şi îi va iniţia pe cei doi supravieţuitori ai dezastrului cosmic: tînărul Lif (Viaţa) şi tînăra Lifthrasir (Forţa vitală), care stătuseră ascunşi în perioada R sub rădăcinile arborelui Yggdrasill, adormiţi cataleptic şi protejaţi de *pădurea ocrotitorului Mimir (Hoddmi-mir). Rigr va deveni tatăl adulterin al celor
 3 întemeietori de categorii sociale: Thrael (slujitorul), Karl (ţăranul agricultor), Jarl (nobilul războinic). Cele 3 Norne vor continua, în eternitatea lor, cîrmuirea destinelor. Odhinn şi Thorr nu se vor întoarce niciodată, în nici un fel, deşi, după o *legendă germană tîrzie, Odhinn revine discret în lume, dar fără atributele lui). Lumea se va reaşeza în alte tipare, păstrînd numai cîteva din vechile structuri. Zeii reapăruţi se vor aduna să rememoreze trecutul; apoi, reprezentînd ideea de forţă cosmică constantă, vor relua cîrmuirea universului şi se vor sfătui asupra organizării lui. Pe muntele Himpli din cer, în palatul nou cu acelaşi nume (ad-litt.
 RAHAB
500
Acoperişul-de-nestemate) vor locui noii zei principali: Baldr, IIodhr, Wydarr şi Vale. Mitul R. — privit integral, cu antecedentele, desfăşurarea şi urmările sale — este în linii mari o sinteză de alegorii şi simboluri de fiîosofie mitologică, dezvoltate din materia fondului indo-european comun şi, poate, din memoria tulffUre a unor glaciaţii ce s-au succedat în paleolitic, încercările de identificare istorică (ce s-au făcut uneori) a morfii şi regenerării lumii prin R. sînt naive, întrucît operează cu pseudosim-boluri apriorice şi ignorează caracterul pur escatologic al acestui mit. Potrivit oricărui demers profetic din miturile apocaliptice, R. este profetizat în funcţie de momentul critic al unor stări morale dintr-o societate dată, iar acestea sînt imponderabile şi asincrone, deci şi profeţia devine o proiecţie sine die.
§ A. Olrik, Rignardk. Die Sajen vom Weltunlergang, Berlin, 1922; R. Reitzenstein, Weltunlergangsvorstellun-gen, Uppsala, 1924; Georges Dtimâzil, Les dieux des Germains. Essai sur la formition de la religion scandinave. Paris, 1959; J. S. Martin, Ragnarok, Assen, 1972
    Rahab 1 Monstru biblic (—► mitologie biblică ), interpretat ca *dragon marin al *apei primordiale, al abisului oceanic, personificînd o forţă ostilă lui * Yahweh şi biruită de el, după o scurtă indicaţie din * Biblie: „Prin puterea lui el a domolit marea si cu înţelepciunea lui a zdrobit pe Rahab“ (V.T., Iov., XXVI, 12). Există prezumţia că R. e o copie după monstrul marin dintr-un *mit cosmogonic babilonian — *Tiamat, învins de ♦Marduk (-*mitologii din Mesopotamia) ; de altfel, acţiunea lui Yahweh, personificînd lorfele luminii şi biruind ♦haosul tenebros al mării are similitudini cu actul elohist al ♦cosmo-goniei, din Geneză („Duhul lui Elohim se mişca deasupra apelor44). 2 Femeia desfrînată din Ieri-hon, care a ascuns iscoadele trimise în oraş de *Iosua, deci o gazdă de spioni care, prin meseria ei de prostituată, nu dădea de bănuit privitor la bărbaţii care se perindau prin casa ei (cu gospodărie întemeiată, căci avea snopi de in pe acoperiş); ca răsplată pentru servicii, Iosua îi cruţă viaţa şi gospodăria după ce distruge Ierihonul (V.T., Iosua, II, 1—21; VI, 16, 21—24).
    Răhu ♦Demonul eclipselor de soare şi de lună, pe care le provoacă şi le efectuează (după ♦mitul păstrat de populaţia singaleză din ins. Ceylon). Acelaşi sau alt R., în * mitologia vedică (fiul lui Vikpracitta, regele ♦demonilor din clasa *Daitya), i-a cerut zeului ♦Vişnu să planteze o sămînţăde ♦lotus pe talazurile mării; după ce planta a crescut, R. coboară pe tulpina noului lotus, însă apele sînt atît de adînci, încît are nevoie de 4 zile spre a se întoarce la suprafaţă. Mitul pare sau o adiacenţă sau numai o aşchie diiitr-un mit cosmologic mai amplu. Uneori R. era numit cu epitetul Suradviş (Vrăjmaşul Zeilor). Un alt portret: cînd, la începutul lumii, ♦zeii (*Deva) şi demonii (* Asura) preparau, din spuma mării bătute, băutura divină *ămrita, R. a reuşit prin şiretlic să bea cîteva înghiţituri, care încă nu-i coborîseră pe gîtlej;
 dar *Soarele şi *Luna l-au observat ascuns în mulţimea zeilor, semnalîndu-i prezenţa, iar pentru ca demonul să nu beneficieze de efectele amritei, Vişnu i-a retezat cu discul sau capul, devenit din‘cauza amritei nemuritor, aşa că s-a înălţat la ♦cer fără trup; locuind de atunci acolo, capul lui Răhu înghite cînd Soarele, cînd Luna, producînd eclipse (Mahăbhărata, I, 17, 4—9).’
    Rai —► Paradis
    Raiden Zeu al tunetelor, în *mitologia japoneză, care are un fiu, Raitaro, cu atribute similare.
    Răkşâs; Rahşasa Grup demonic, subaltern al lui ♦Răvana, de fapt, o clasă de ♦duhuri rele sau ♦demoni nefaşti, din * mitologia vedică, divizată în 3 categorii vag diferenţiate, cea mai primejdioasă considerîndu-se cea diriguită direct de Răvana. Toţi R. se socotea că locuiesc în cimitire şi în ♦păduri, devorînd în mod curent cadavrele, dar în anumite condiţii şi oamenii vii. S-a emis ipoteza că R. ar constitui un ecou din India prearică, memorînd difuz portretul mitic al populaţiilor aborigene, de dinaintea cuceririi teritoriului de către clanul lui *Bhărata. Dar ipoteza e simplistă, suferind de ♦euhemerism excesiv.
    Râma (Cel Negru, Cel întunecat) Erou mitic indian din *mitologia vedică, prinţ în ♦Ăyodhyâ, simbolizînd prin nume instaurarea păcii, ideea de odihnă; eroul principal al epopeii sanscrite *Râmăyava şi al unui episod din *Mahăbhărata (cartea Mausalaparva). Născut de Kausalya, grima din cele 4 soţii ale regelui Dagartha din Ăyodhyă, care poseda 10 care de luptă, R. (cu epitetul Rămăcandrâ) e de fapt a 6-a încarnare (*avatara) a zeului ♦Vişnu, despre care nu va afla decît după încheierea* misiunii de distrugere a grupului ♦demonilor *Răkşăs din ins. *Lănkăy unde domneşte decacefalul ♦Răvana. însurat cu prinţesa ♦Sita, dar exilat şi trăind 14 ani în ♦pădure cu ea şi cu fratele său ♦Lakşmanâ, R. e căutat de alt frate al său, ♦Bhărata/şi tulburat în retragerea silvestră de zeiţa Şurpanaka (pe care Lakşmanâ o desfigurează), apoi de fratele ei, demonul *Khara cu cei 14 subalterni ai săi, distruşi însă în război, pînă cînd marele demon Răvana, incitat de Şurpanaka, o răpeşte pe Sita* cu intenţia seducţiei. Un crunt război, purtat cu ajutorul prinţului *Hanuman, zeul maimuţelor, nimiceşte pe Răvana, eli-berînd-o pe Sita rămasă neprihănită şi spul-berînd stirpea demonică din Lânkâ. Totuşi R. îşi suspectează soţia; dar cerîndu-i dovezi de fidelitate, o jigneşte şi o pierde (ea întorcîndu-se în sînul Gliei-mame). Atunci, zeul *focului, ♦Agni, îi dezvăluie lui R. secretul misiunii îndeplinite: „Ascultă adevărul, tu, a cărui putere n-a fost dezminţită vreodată. Maiestatea ta eşti Nărăyana, măreţul şi fericitul zeu. Tu eşti adăpostul dreptăţii; tu ai fost văzut la începutul şi la sfîrşitul lumii, dar în tine nu se vede nici început nici sfîrşit. Tu ai intrat aici [în lumea de] jos într-un corp omenesc pentru moartea lui Răvana. Aşadar pentru noi ai făcut această ispravă, o tu cel mai puternic dintre stîlpii ce reazemă datoria."
501
raueayA#
 § W. Stutterheim, Răma-Legenden vnd Râma-Reliefs in Indonesien, Mtinchen, 1925
    Ramâyaiia Epopee eroică sanscrită, componentă a codicelui *Vedăinga (—* smriti), narînd isprăvile lui *Rămâ, atribuită ascetului Vălmîki: textul, compus din 7 cărţi, cuprinde 24 000 glokas (versuri duble, cu cîte două emistihuri de 16 silabe, de fapt versuri grupate în distihuri). Caligrafiată, în lb. sanscrită, pe foi de palmier, în sec. VI î.e.n., ar fi fost compusă pînă în sec. X î.e.n., din 7 kanda (secţiuni sau capitole): 1) Adikanda (Capitolul de început) sau Bala-kanda (Capitolul copilăriei), despre copilăria şi adolescenţa lui Râma; 2) Ăyodhyăkanda (Capitolul oraşului Ayodhyâ), despre evenimentele ce au dus la exilarea lui Râma; 3) Aravyakanda (Capitolul pădurii), despre viaţa silvestră a lui Râmă cu soţia sa *Sita şi cu fratele său *Lakş-manâ, şi despre răpirea Sitei de către regele dinins. *Lănkâ, *demonul *Râvana; 4) Kişkin-dyakanda, despre alianţa dintre Rama si regele ♦Sugriva din Kişkindya; 5) Sundarakanda (Capitolul cel frumos), despre războiul lui Râma contra demonului *Khara, încheiat prin biruinţă, cu ajutorul maimuţelor zeului *Hanuman care construiesc un pod transmarin între India şi Lânkâ; 6) Yuddhakanda (Capitolul războiului), despre bătălia şi victoria lui Râma contra lui Răvana, sfîrşită cu eliberarea Sitei şi întoarcerea în *Ăyodhyă, unde Râma e încoronat; 7) Utta-rakanda (Capitolul cel din urmă) despre surghiunul Sitei şi remuşcările lui Râma care, făcînd *sacrificiul *calului (*agvamedha), ascultă R. recitată de Vălmîki şi apoi îi cere Sitei dovada castităţii; cînd în timpul unor serbări Râmâ îşi recunoaşte fiii, Sita e înghiţită de pămîntul matern. • Această epopee construieşte o societate ideală a Indiei, întemeiată pe principiul *dhărma (datoria morală), conservator al echilibrului universal.
§ Valmiki, Ramayana (trad. rom. după repovestirea engleză a lui G. Rajagopalachari, Bombay, 1965, de Sergiu Demetrian, I—II, Bucureşti, 1968)
    Ran Soţia zeului mărilor *Aegir, în *mitologia scandinavă, provenind, ca şi soţul ei, din seminţia *uriaşilor. R. e stăpîna domeniului submarin al morţii prin înec, ea atrăgînd corăbierii şi pescarii, spre a-i supune dorurilor sale erotice, după ce i-a înfăşurat într-un năvod. (Jakob ♦Grimm şi alţi mitologi au explicat prin acest conţinut semantic numele divinităţii: Ran sau Raub — răpire, furt; cf. lat. rapina, cu sens similar.) *Simbolul iubirilor săvîrşite de R. cu înecaţii care mor îii braţele ei drăgăstoase a transformat-o ulterior într-o anexă, din cadrul ♦mitologiei *morţii, a stăpînei *Infernului, zeiţa *Hel. R. a născut de la Aegir 9 fiice (în acest caz, numite după mama lor: Ranars daetr), care sînt cele 9 valuri simbolice sau în genere talazurile mării şi apele componente ale oceanului : Bylgja, Blcdughadda, Duva, Hefring, Himingloefa, Kolga ş.a.
    Răngi Zeul polinesian al *cerului patern, avînd un *cult aparte în aria neozeelandeză
maori (—> mitologii din Oceania), născut din ♦haosul primordial împreună cu soţia sa *Pap.a (glia maternă). *Mitul spune că în vremea dintru început, înainte de apariţia zilei şi a nopţii, a soarelui şi a lunii, a nisipului şi a ierbii, Răngi şi Papa (cerul şi *pămîntul) stătuseră culcaţi în îmbrăţişare nedezlipită, cei 7 copii ai lor rătăcind în beznă pînă cînd s-au adunat toţi şi, sfătuindu-se, *Tane cu ajutorul celorlalţi şi-a despărţit părinţii, creînd spaţiul necesar vieţii (cl‘. despărţirea pămîntului *Geb de cerul *Nut în *mitologia egipteană). R. este punctul de cumpănă între universul haotic şi cel creat* genealogia teogonică integrală fiind aceasta: Pu (rădăcina sau începutul) din care se iveşte Kore (haosul, pustietatea), generînd perechea Po (noaptea sau lumea subterană) şi *Ao (lur mina), care apoi naşte pe Răngi (cerul): şi Papa (glia); aceştia nasc pe cei 7 zei fundamentali: Tane (fertilitatea, creaţia, *soarele, *viaţa, libertatea), *Rongo (hrana lumii),*Tawhiri(vîntul), *Hina (*luna), *Tangaroa (marea şi peştii), *Haumia (rădăcinile şi fructele *pădurii), (războiul şi crearea bărbatului); din cuplul Tane şi Hina, se naşte semizeul prometeic şi *eroul civilizator *Maui, *simbolul *focului.
    Rarog (slav Paporc; ceh Rarasek, raroh-— şoim; ucrainean Papue) *Spirit ignic din Mitologia slavă, care apare în lume după ce un om cloceşte pe cuptor 9 zile ouăle unei păsări de pradă (de ex., ouă de şoim) sau ale unui *balaur serpentimorf.
    Rata (Rata-cel-puternic, Rata-singurul-în-ţelept) Semizeu sapienţial al mai multor populaţii din Polinesia (—* mitologii din Oceania)', personaj irascibil, dar iscusit artizan, socotit navigatorul arhetipal şi inventatorul luntrii. Întrucît poseda o secure uriaşă, R. şi-a procurat lemn din pădure avînd de luptat cu *spiritele arborilor (după altă variantă, dimpotrivă, fiind ajutat de *duhurile *pădurii care alcătuiau o populaţie gnomică), apoi, în ciuda nesăbuinţelor sale, a fost ajutat de zei să construiască o luntre, cu care a întreprins o călătorie în Ţara-de-la-hotarul-luminii-de-lună; în această călătorie şi în altele, cînd a fost nevoit să-şi croiască drum prin lagune ori să-şi elibereze mama, R. nu s-ar fi descurcat fără securea sa magică, pe care o folosise şi la construcţia navei; pentru populaţiile Polinesiei (mai ales din arhip. Tuamotu), compuse din navigatori îndrăzneţi şi dibaci, R. şi luntrea sa au devenit simbolul străbaterii mării.
    Râti (Voluptatea) Zeiţa plăcerii, în *mitologia vedică, una dintre soţiile zeului dragostei *Kăma (alături de Priti—Iubirea), ea simbolizînd latura voluptoasă a dragostei. Cînd marele zeu *£ivâ l-a prefăcut pe Kăma în scrum, acesta şi-a regenerat victima la stăruinţa zeiţei *Pârvati pe lîngă care intervenise cu succes R.
    Kaugupatls Zeul lituan (-* mitologie baltică) patronal al fermentaţiei băuturilor şi alimentelor preparate (berea, aluatul dospit ş.a.); i se sacrificau tinere găini pestriţe (-+ sacrificiu).
    Raurava Lume transcendentă, echivalînd cu ♦Infernul, în credinţele Indiei (-* mitologie ve-
RAVANA
502
dică şi *post-vedicâ)), incluzînd însă 21 arii concomitente (comparabile cu bolgiile danteşti); în altă clasificare mitică, se imaginau două structuri: Tamisra şi Andhatami (Locurile întunericului), apoi Raurava — de astădată ca parte a întregului — şi Mahăraurava (Locuinţa* lacrimilor).
   Havana (Cel care te face să plîngi) Epitet: Dagahana (Gel cu zece feţe) *Demon de prim rang din marile mituri indiene ale epocii epice (—* mitologie vedica şi ♦post-vedică), primejdioasă căpetenie a clasei *Răkşâs, rege al ţării demonice din ins. *Lănkă. Reprezentat ca fiinţă decacefală, R. este fratele vitreg al zeului bogăţiei *Kubera, de la care a obţinut în stăpînire ♦carul ceresc ♦puşpaka. încercarea lui R. de a o seduce, după ce o răpise, pe ♦Sita, soţia lui ♦Râma, produce un război de rezonanţă cosmică (-* războiul ceresc). Deşi R. îşi dobîndise forţa prin ♦asceză (*tăpă), folosind-o contra moralei divine, e distrus în acest război, după o bătălie grea, de Râma (de fapt, de o ♦avatara a zeului ♦Vişnu), cu săgeata magică a lui ♦Indra. Soţia lui R., Mandodarî, este fiica zeiţei iluziei, ♦Mâyă.
   războiul ceresc Ciclu de ♦mituri descriind stările conflictuale violente între divinităţile binelui şi ale răului (♦Titanomahia, ♦Armaged-don, ♦Ragnardkr/războiul lui ♦Râma, bătălia finală între ♦Ahura-Mazda şi ♦Angra-Mainyu), din care de obicei ies biruitori ♦zeii împotriva divinităţilor luciferice, bătăliile avînd însă consecinţe cosmice catastrofale. • Forme Aproape în toate zonele mitologice găsim variante ale r.c., unele sumare, limitate la o fabulaţie simbolică, altele în structuri sincretice luxuriante. ~ în Egipt, războiul lui *Re contra lui
♦Apophis (Motanul în flăcări retezînd capul Balaurului nopţii) e reductibil la ♦simbolul impactului între lumină şi întuneric; mult mai complex e războiul dintre *Horus şi *Seth, deşi sub straturi alegorice fără transparenţă; într-o etapă, Seth îi smulge un ochi îngropîndii-1 „în munte, ca să lumineze pămîntul", iar Horus, cu ochiul regenerat de laptele zeiţei ♦Hathor, îşi castrează adversarul; în altă etapă, Horus distruge 651 duşmani ai lui ♦Râ-Harakhty: „Şi a zburat Horus din Behdet spre cer sub înfăţişarea marelui Soare înaripat. Cînd i-a zărit pe duşmani, s-a apropiat de ei cu înfăţişarea marelui Soare înaripat, s-a zbuciumat" deasupra lor, şi ochii lor n-au putut să-l vadă, şi urechile lor n-au putut să-l audă, şi s-au ucis între ei şi nu a mai rămas viu nici un cap" (din drama mistică înălţarea cerului, gravată pe zidul apusean al ♦templului lui Horus din Edfu). ^ La evrei, Războiul lui *Yahweh e o personificare a elementelor atmosferice dezlănţuite, construită probabil pe rădăcina unui ♦mit comun arhaic al unui eveniment geoîizic catastrofal cînd „pămîntul s-a mişcat din loc şi s-a zguduit, iar temeliile munţilor s-au cutremurat" ca manifestare a mîniei lui Yahweh: „din nările sale se ridica fum şi foc mistuitor ieşea din gura sa [...] El aplecă cerurile şi
scoborî, în vreme ce nouri intunecoşi stăteau * sub picioarele sale. Şi purcese pe un cherub şi-şi luă vînt şi pluti pe aripile vîntului. Şi se înfăşură în întuneric, de jur împrejur, ca într-un cort, în întunericul de ape şi de nouri deşi. Din strălucirea feţei lui răzbăteau grindină şi cărbuni aprinşi." Iar cînd Yahweh porni să tune, în acest cadru de elemente dezlănţuite, „el slobozi fulgerele sale şi risipi pe duşmani şi prăvăli trăsnetele sale şi-i învălmăşi. Atunci se dezgoliră zăcătoarele mării şi tălpile pămîntului se dădură pe faţă din pricina dojanei tale Doamne, din pricina viforului răsuflării nărilor tale!" (V.T,, II Samuel, XXII, 8—16).
^ Impactul *Tistrya—' *Apaosha din Mitologia iraniană este tot de aparenţă atmosferică, între zeul ploilor, dar şi simbolul stelei Sirius, Tistrya, şi ♦demonul secetei şi al efectului arşiţei solare, Apaosha. Războiul lui Râmă e rezolvarea conflictului între zeii vedici şi principalii demoni (♦Răvana, ♦Khara), Râma fiind încarnarea ad-hoc a zeului ♦Vişnu ; mitul se pare că reflectă exterior una din etapele cuceririi Indiei de către indoeuropeni, dar miezul memorial este ecoul mitului arhaic al unei catastrofe cosmice frecvent reprezentate într-un anumit strat al ♦mitologiei generale, Atacat de ♦carul ceresc zburător al lui Răvana, Râma, este luat în carul, condus de ♦Matâli, al lui ♦Indra. Impactul ceresc antrenează elementele naturii, iar carul lui Indra le domină: „Marea, toată în flăcări, învăluită de fum, cu talazurile zbuciumate, se ridica în aer mînioasă şi aproape că atingea Soarele, ale cărui raze lîncede dobîn-diseră culoarea aramei şi astrul părea respingător, lipit de fundul cerului şi cu discul palid"
/Râmâyana, 6 Yuddhakanda). ~ Insurecţia lui *Ullikummi este un mit hurrit mai ciudat: monstrul mineral Ullikummi, destinat de autorul său, zeul *Kumarbi, să rivalizeze cu zeii, creşte din mare spre cer şi, deşi atacat de zeul furtunii ♦Teshub şi de alţi 70 de zei, îi bravează şi răspunde atacului cutremurînd cerul şi pămîntul şi crescînd ca un turn pînă la reşedinţa zeilor *Kuntarra. Adunarea zeilor decide lupta: zeul ♦Ea cere să fie adus cuţitul cu care a fost despărţit cerul de pămînt şi „să se reteze picioarele lui Ullikummi"; după o luptă dificilă, monstrul e totuşi înfrînt (Cîntecul lui Ullikummi).
^ Titanomahia din ♦mitologia greacă este lupta condusă de ♦Zeus contra ♦Titanilor pentru cucerirea definitivă a universului: „Deodată pămîntul mugi cu glas cumplit, iar largul cer îi răspunse gemînd. înaltul Olympos se clătina din temelii de iureşul Nemuritorilor. [...] Zeus însuşi [...] venea din cer şi de pe Olympos aruncînd fără preget fulgerul, iar din mîna sa vînjoasă trăsnetele zburau însoţite de tunete şi fulgere, făcînd să se rotească văpaia divină atunci cînd îşi repezea loviturile. Iar de jur împrejur pămîntul, izvor de viaţă, pîlpîia de văpaie [...]. Un suflu arzător îi înfăşură pe Titani, pe feciorii ţărînii, în vreme ce văpaia se urca uriaşă spre norul divin; dar în ciuda: puterii lor ei îşi simţeau ochii orbiţi cînd scăpăra lumina de trăsnet şi de fulger. O dogoare nă-
&03
prasnică străbătea genunea." Titanomahia se încheie cu victoria zeilor care îi înlănţuie pe *T itani într-o cetate cu ziduri de aramă din ♦Tartaros (Hesiod, Theogonia, v. 666—673).
    *Gigantomahia, asemănătoare ca structură cu Titanomahia, e descrisă, după surse greceşti de *mitologia romană, semnalîndu-se o stare nouă la zei: frica. „Glia înfuriată i-a ridicat împotriva Cerului, cu armele lor, pe giganţii enormi, iscaţi din crăpăturile stîncilor, aceste neamuri felurite la chip şi cu trupurile de alcătuiri felurite. Atunci chiar şi zeii au căutat alţi zei care să le fie mai presus (Marcus Marilius, Astronomicon, I, 414 şi urm.). Prinderea zeilor Oxlahun-ti-Ku (—*■ Ah Mucencab) e un mit maya obscur, de structură vădit alegorică: „în al unsprezecelea deceniu dublu al Stăpînului, Ah Mucencab a ieşit să lege ochii lui Oxlahun-ti-Ku. Dar numele său nu-1 cunoştea nimeni afară de sora lui mai mare şi de fiii săi [. ..] Atunci se şi încheiase facerea lumii, dar ei nu ştiau ce anume se petrece. Tot atunci, [zeii] Oxlahun-ti-Ku au fost prinşi de [zeii] Bolon-ti-Ku. S-a lăsat atunci în jos o văpaie, atunci s-a pogorît o funie şi au fost coborîte pietre şi toiege. Atunci a început bătaia cu pietre şi toiege. Atunci au fost prinşi [zeii] Oxlahun-ti-Ku" (Cartea lui Chilam Balam, mitul I). ~ Din aceeaşi familie, fac parte şi alte mituri: războiul împăratului chinez *Huangdi contra *dragonului *Chiyou; bătălia arcaşului ceresc *Yi împotriva celor 10 sori (mit chinez); războiul. între zeii clasei *Asa, conduşi de *Odhinn şi ^spiritele acvatice ale clasei *Vana (în *mitologia scandinavă).
    O categorie aparent diferită constituie războaiele apocaliptice (duelul final între Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu—în * Avesta, Arma-geddon în * Biblie, Ragnarokr în *Edda Veche) prevestind un viitor incert care nu poate fi decît proiecţia teologică a unor mituri îndeosebi memoriale. ®Arme Arma principală a r.c. este fulgerul, în diferite ipostaze (la greci, fulgerele erau făurite de *Hephaistos, armele zeilor mesopotamici aveau de obicei acelaşi model meteorologic); în *milologia vedică există însă arme magice de caracter insolit, adesea surprinzătoare prin neasemănarea structurală cu cele obişnuite în alte mituri: săgeata lui *Indra (vajrd) e un fel de bumerang exploziv de forţa a 10 000 de sori („Văzîndu-şi lucrarea, împlinită, săgeata se întoarse singură în tolba ei"), similară (sau aceeaşi) cu cea împrumutată lui Râma: „Râma luă atunci o săgeată pe care Brahma o făurise odinioară pentru Indra. ^în ampenajul ei, săgeata aceea avea închis vîntul; în vîrful ei se aflau focul şi soarele; în nodurile ei Brahma aşezase pe zeii purtători de groază. Ea avea chipul morţii" (Rămăyana,
  6 Yuddhakanda) ; de aceeaşi factură, fără aceeaşi putere, pare măciuca lui Khara, „împodobită cu brăţări de aur, uriaşă, arzînd în văpăi". Alte arme au caracter pur magic. # G o n-s e c i n ţ e R.c, are totdeauna, repercusiuni cosmice, fiind adesea legat.de fenomene (mai ales astronomice) neobişnuite. în Biblie, la cererea lui * Iosua, aştrii se opresc „aproape
 o zi întreagă": „Soarele a stat în loc. în mijlocul cerului, şi nu s-a zorit şă apună" (V.T., Iosuay X. 12—13). Acelaşi fenomen compune un mit chinez, transcris în *Shi jing: în vremea împăratului *Yao „zece zile soarele nu s-a culcat, pădurile au ars şi gîngănii scîrboase s-au răspîndit peste tot“, iar împăratul „porunci lui He şi lui Ho, în acord respectuos cu cerurile, să calculeze şi să stabilească mişcările şi apariţiile soarelui, lunii, stelelor şi spaţiilor zodiacului şi să aducă la cunoştinţa poporului anotimpurile". Alt ecou este’ în conflictul dintre *Atreus şi *Thyestes: „care a stîrnit inter-vertirea, pentru soare şi pentru celelalte astre, a asfinţitului şi răsăritului lor; asta înseamnă, după cum se zice, că din punctul cerului unde le vedem noi acum răsărind, ele asfinţeau, iar răsăritul lor se mutase în punctul opus, pro-ducînd prin această intervertire configuraţia actuală a cerului" (Platon, Omul politic sau Despre regalitate, I, 4). Se citează şi ecouri filtrate de folclorul tîrziu, ca mitul românesc al *Blajinilor: „înaintea oamenilor care alcătuiesc lumea noastră de astăzi, această faţă a pămîntului a fost locuită de Blajini, dar Dumnezeu, din mai multe pricini, a întors pămîntul astfel că lumea Blajinilor a ajuns dedesubt, iar faţa de dedesubt a pămîntului s-a ridicat deasupra şi pe aceasta trăim noi" (T. Pamfile, Mitologie românească, III Pămîntul, Bucureşti, 1924, p. 14).
    Re; Ba; Simbol hieroglific © Zeu de prim. rang, în *mitologia egipteană, personificînd *soarele ca izvor de forţă vitală, dar şi ca astru, şi implicit lumina, ca realitate şi ca *simbol; e totodată judecătorul suprem al universului. Deşi adorat în întregul Egipt ca zeu creator şi suprem, R. avea centrul religios în Heliopolis, unde era numit şi *Atum şi prezida marea eneadă (egipt, pesedjet) compusă din: Atum (Râ) — creatorul solitar, *Shu (*aerul), *Tefnut (umezeala), *Geb (*pămîntul), *Nut (*cerul), *Osiris (*moartea), *Isis (maternitatea), *Seth (violenţa), *Nephthys (renaşterea). Aici se credea mai tîrziu că R. a fost creat de Atum sau că s-a desprins prin forţa propriei voinţe din *haosul primordial *Nun sau că, închis între petalele unei flori de *lotus ridicate pe apele primordiale (-» apa), a ieşit din corolă sub forma păsării benu (*phoenix) şi apoi s-a lăsat în zbor pe vîrful piramidal al unui obelisc de piatră; de aceea, obeliscul aurit era obiectul cel mai sacru din *templul heliopolitan al lui R., care patrona şi *piramidele, considerate construcţii solare simbolizînd cele 3 vîrste (obeliscul fiind raza fecundatoare a lui R., de unde şi interpretarea hazardată de simbol falie): copil la trezire—Heprer, adult la amiază— Re, bătrîn seara — Atum. Drumul său celest: în zori iese din apele răsăritene, salutat de corul vesel al celor 7 paviani (maimuţele sacre ale lui *Thot) care, treziţi de prima lumină, execută un *dans ritual al.bucuriei; apoi R. se urcă în barca zilei şi pluteşte de-a curmezişul cerului pînă seara, cînd se mută în barca nopţii, navi-gînd prin tunelul trupului unui imens şarpe al
REDICULUS
 luiîiii de jos; altă formă de mit al victoriei zilnice este ipostaza sa de Motan in flăcări, ckre-1 ucide pe ♦balaurul nopţii (sau ♦dragonul), *Apop\is. Miturile isiace narează cum Isis, aflînd numald secret ai lui R., i-a împiedicat intenţia de a distruge lumea şi cum apoi, cuprins de remuşcări, zeul a curmat arşiţa ucigaşă sau micelul pe care îl pregătea zeiţa *Hathor (sau zeiţa *Sehmst), şi a plecat în cer pe spinarea acestei* vaci divine, fiica sau soţia lui (în varianta Sehmet) ; în această împrejurare din lacrimile lui R. s-au născut ♦albinele spre a-i transforma plînsul în miere şi ceară (într-o variantă, din lacrimile zeului şi din sudoarea lui s-au născut oamenii). Există şi mitul unui R. ^orporal, cu o soţie divină: Rat, Iusas sau Urt-Hekau (Mare-în-magie), uneori chiar Hathor, şi cu 3 fii, care ar fi fost primii faraoni din a V-a dinastie. Alte mituri (probabil mai tîrzii) considerau că la început R. a domnit pe pămînt, ca faraon divin, stăpînind întreaga lume pe care o crease; egiptenii considerau vlrsta de aur acea perioadă cînd zeii şi oamenii trăiseră laolaltă. R. a ţinut ferm frînele domniei cît a fost tînăr, apoi puterea a început să i se stingă; în acele împrejurări, arşiţa secetoasă ar fi produs răscoale umane şi tot atunci ar fi izbucnit şi războiul cu Apophis, văzut ca un conflict concret. ♦Cultul de zeu solar şi divinitate maximă se răspîndeşte în tot Egiptul sub dinastia a V-a, iar de la Kephren, faraonii devin, formal, fiii lui R., marele zeu fiind respectat ca atare pînă la sfîrşitul civilizaţiei egiptene, fără a se eclipsa nici în perioadele de supremaţie politico-teologică a altor zei cu care se contopeşte: ♦Ammon (Ammon-Râ), *Hnum (Hnum-R6) cînd acest cult, mai ales în Regatul Nou (1580— 1085 î.e.n.) e supus unui compromis teologic între tradiţie şi noua adorare a lui Osiris, în înţelesul că cei doi zei nu sînt decît cele două feţe (diurnă şi nocturnă) ale aceluiaşi suflet unic al universului; temeiul era într-o *credinţă mai veche asupra celor două regate ale lui R. sau două lumi: pămîntul, cu 12 provincii (12 ore ale zilei) şi ţinutul subteran al umbrelor, cu alte 12 provincii (12 ore de noapte, cînd zeul dă lumină morţilor din ♦Infern). în epoca sa de ascensiune cultuală supremă, R. "era adorat ca rege al ♦zeilor sau chiar ca tată al zeilor şi ca părinte a tot ce e viu, aşadar în primul rînd al oamenilor.
 § Alexănder Piankoff, TheLitanyof Rs, New York, 1964
    Rediculus Zeu obscur din *mitologia română, căruia i se citează un singur atribut concret: silirea lui Hanibal să se retragă (redire — a se întoarce), în timpul războaielor punice, din faţa porţilor Romei.
    Reforma -> reformă religioasă
    reformă religioasă Spre deosebire de actul disident al unei ♦secte care se desprinde din ♦religia matricială, ca şi spre deosebire de ♦erezie, care introduce corecturi parţiale în ♦teologia unor ♦dogme sau principii doctrinare tradiţionale, r.r. este o mişcare complexă,
 504
 tinzînd să reformeze religia dată, nu în scopul de a construi o altă religie; în rezultat, se obţine o ramură nouă \*rit autonom). în Biserica creştină catolică ► creştinism) s-au produs mai multe acte reformatoare, pe lîngă marea Reformă a lui Martin ♦Luther (căreia Biserica catolică i-a replicat printr-o Contrareformă) apărînd alte acte reformatoare, cu unele trăsături comune, conduse de: John *Wycliffe, Jean ♦Calvin, Jan ♦Hus ş.a., adică diferite între ele ca nuanţe, dar asemănătoare ca mişcare generală. Alte r.r. — în antichitate: încercarea de ♦monoteism efectuată de faraonul Amenophis IV (Egipt) prin centralizarea religiei în jurul zeului ♦Aton; actul teologic impunînd ♦cultul zeului ♦Marduk (Babilon), din iniţiativa regelui Hammurabi; reforma operată în *budismul clasic de partizanii noii orientări mahayaniste (-> Hinayana; Mahăyana). Astfel, ♦penticostalii în creştinism sau ♦şiiţii în ♦islam sînt secte, iar ♦arianismul este o erezie. Desigur, definiţii şi clasificări ideale nu există în procesul entropie de fărîmiţare a unor mari religii, terminologia curentă fiind convenţională.
    Re-Harakhty ♦Horus, în perioada cînd ♦teologia din Egipt (—► mitologie egipteană) îl asimilează lui ♦Râ, atribuindu-i supremaţia cerească. în această formă sincretică (-* sincretism) era adorat mai ales la Heliopolis şi considerat zeul orizontului şi al luminii (Harakhty
 —  „Horus de la orizont", alteori „Horus al celor două zări"). Reprezentat cu cap de şoim sau în întregime ca şoim, cu triplă coroană împodobită cu discul solar şi cu ♦cobra sacră, R.-H.devine stăpînul simbolic al statului egiptean.
    Reitia Zeiţă principală venetă (populaţie indoeuropeană de pe ţărmul nordic al Adriaticii, vorbind un dialect care avea analogii cu lb. latină), cu un sanctuar folosit încă în vremea imperială romană.
    religie (lat. religio — teamă, scrupul, lealitate ; mai tîrziu, scrupul religios dar şi ♦superstiţie ; pietate dar şi teamă de zei; de asemenea — ♦credinţă religioasă, ♦cult, ceremonie, sacrali-tate, ♦jurămînt, loc sacru, obiect de cult, dar şi impietate, ♦profanare, sacrilegiu; apoi religie în sens aproape modern: Iustitia erga deos religio dicitur „îndeplinirea datoriei faţă de zei se numeşte religie" referitor la obligaţia ♦ritualurilor — Cicero, De natura deorum) Formă de refugiu mistic în supranatural, printr-un sistem de credinţe constituit în doctrină transcendentală ce operează codificarea teologică a ♦mitologiei prin selecţia şi canonizarea tradiţiilor mitice de raport abstract al oamenilor faţă de necunoscutul natural. inexplicabil; de asemenea, încercarea omului de a cunoaşte în afara raţiunii forţele cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune apoi în mod conştient; (definiţii sînt multe, dar nici una nu poate fi satisfăcătoare). Apărută prin absorbţie succesivă, din ♦animatism, ♦animism, *totemism, ♦fetişism, ♦demonologie şi mitologie, prin care omul stadiilor naive a încercat să înduplece şi totodată să-şi explice forţele ambientale cunoscute din efectele lor curente şi să răspundă
 505
RELIGIE
 categoric întrebărilor esenţiale despre *viaţă şi *moarte, despre fenomenele dintre *cer şi *pămînt, între care şi fenomenul propriei lui existenţe, ca şi despre destinul individual şi cosmic (precedată de *magie, apoi întrepătrunsă organic cu aceasta), r. a devenit calea de raport, prin *ritualuri, între om şi univers; iar prin organizarea eclesiastică a sacerdoţiului într-o formă socială de cult (*biserică), uzînd de dogmatizarea selectivă a *miturilor şi de un cod moral care prevede răsplăţi şi pedepse postume, dar şi perspectiva *mîntuirii, r. devine un instrument de modelare spirituală a conştiinţei sociale. în ultimă analiză, orice r. este un sistem coerent de postulate care admite în planul cunoaşterii mistice, prin credinţă necondiţionată, existenţa şi forţa autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine, creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin iegi stabilite sau după bunul plac, întrucît are asupra acesteia drept de viaţă şi de moarte, ca asupra operei create. Dar încercările de a defini religia ca atare au fost împiedicate, cel puţin două milenii, de o neclaritate semantică. Antichitatea şi chiar epoca cea mai recentă au confundat uneori religia cu mitologia, cu filosofia, cu superstiţia, chiar cu arta, însă mai ales cu magia; toate acestea au putut constitui, în condiţii variabile, fie cadrul, fie numai un instrument al constituirii unei r. fără ca ea să se confunde cu ele. Aulus Gellius, citînd pe gramaticul Nigidius Figulus, scrie (în Nopţile attice, IV, IX, 2—5) că religiosus înseamnă „superstiţios4*, unul „căruia îi place religia, adică cel care s-a dedicat unei religii superstiţioase", spre deosebire de religens — „reli-gios“ sau, în alt sens, religioşi dies: „zilele pentru care s-au făcut preziceri scrise, cînd nu e bine să se aducă sacrificii ori să se înceapă ceva", adică zilele numite „impropriu, zile nefaste". S-a observat de timpuriu că o r. nu se sprijină pe superstiţii (pe care multe religii le şi combat), şi Cicero a definit perfect fenomenul, afirmînd că prin înlăturarea superstiţiei nu se suprimă religia (nec vero supenstifione tollenda religio tollitur). Persistenţa diferitelor confuzii a pus în dificultate şi retrospectiva asupra fenomenului religios, ca şi înţelegerea r. ca fenomen diacronic. J. G. *Frazer a stabilit o schemă de succesiune în evoluţia gîndirii umane: magie -*■ religie -► ştiinţă, după el, r. fiind condiţionată de o dezvoltare superioară a inteligenţei; alţi cercetători refuză modelul frazerian, iar pentru Max Gluckmann, în societăţile primitive tribale coexistă atît practicile magice şi actele religioase, cît şi unele elemente de ştiinţă empirică aplicată, şi chiar în societăţile moderne civilizate se menţin unele acţiuni pu-tîndu-se asemăna cu practica elementară a magiei (Politics, Law and Ritual in Tribal Society, London, 1965). Pentru Frazer, frica de moarte „a fost probabil forţa preponderentă în procesul de constituire a religiei primitive" [Prefaţă la Creanga de aur, compendiu, 1922); de aici şi definiţia sa atacai)ilA: „Aşadar, înţeleg
 prin religie o îmblînzire sau o împăcare a puterilor superioare omului, despre care se crede că conduc şi controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti. Astfel definită, religia constă din două elemente, unul teoretic şi altul practic, şi anume o credinţă în puteri superioare omului şi o încercare de a le îmblînzi sau a le satis-face“ (op. cit., trad. rom., I, cap. IV, Bucureşti, 1980, p. 109). Explicarea fenomenului de apariţie a r. s-a ramificat, încă în filosofia greacă, în 3 teorii: teoria naturalistă — Theagenes din Rhegion (*zeii sînt alegorii ale fenomenelor exterioare ale naturii); teoria antropologică — *Euhe-meros (zeii sînt regii şi eroii străvechi divinizaţi de urmaşi); teoria politică — *Platon (act de amăgirea poporului, cf. Legile, X, de ex., pentru tiranul atenian Kritias, r. nefiind altceva decît un instrumentum regni); Sextus Empiricus (r. este un contract încheiat de guvernanţi şi ♦sacerdoţi cu poporul). Aceste 3 teorii se menţin pînă azi, fără modificări substanţiale, dar şi fără a rezolva problema reală a definirii religiei şi a răspîndirii ei universale şi persistente. Se observă că religiile, în perioada apariţiei, sînt sau spontane (cînd doctrina li se formează treptat, în cadru popular, în funcţie de condiţiile geofizice, în genere fenomenologice şi eveni-menţiale), sau elaborate (cînd ele aparţin, ca punct de pornire unor iniţiatori sau unor reformatori, beneficiari ai unor împrejurări sociale şi politice favorabile); dar şi unele şi altele pornesc de la nişte baze (magie, mituri, superstiţii etc.), fără a li se substitui şi fără a li se suprapune, ci doar încorporînd o oarecare materie primă din aceste baze. Politica are un rol minor sau nu are nici un rol în formarea unei r.; rolul politicii devine sensibil abia în organizarea formelor eclesiastice. Chiar dacă o r. nu se poate constitui fără o bază mitologică şi nu se poate menţine fără o * teologie, ea nu este totuşi nici mitologie, nici teologie. Sub raportul concepţiei despre univer;, sînt religii cu teologii populare spontane, uzînd de cunoaşterea transcendentă, şi religii al căror sistem doctrinar elaborat în cadrul unui simbolism dogmatic se referă la cunoaşterea divinităţii fie prin *revelaţie, fie prin extaz. Dintre numeroasele clasificări teologice, una e mai frecventă, divizînd religiile în naturale şi revslate; dar clasificarea e vicioasă, întrucît nici o r. nu recunoaşte că nu purcede din revelaţia divină şi, dimpotrivă, fiecare r. se pretinde a fi singuri adevărată, toate celelalte fiind, din unghiul ei, naturale. Aceste criterii duc la concluzii eronate atît pe cercetătorii care privesc fenomenul formării dinăuntru, cît şi pe cei care îl examinează dinafară. Marc-Fran-gois Lacan, autor catolic, defineşte r. ca pe „o relaţie concretă între om şi o realitate a cărei experienţă o are omul şi pe care o recunoaşte, acordindu-i un cult", această realitate transcendentă fiind „desemnată de cuvîntul lui Dumnezeu" (Petite enciclopedie religieuse, Paris, 1973). Cealaltă optică, a exteriorităţii, gravitează de obicei în jurul unei singure cauze, consvvate două milenii după *Lucretius: „frica de n)cunoscut“; geneza r. s-ar regăsi în „in-
RELIGIE
506
 teresul pasionat pe care îl capătă individul faţă de destinul său personal" (William James, 1902), în „acest instinct de conservare graţie oăruia omul, pentru a triumfa asupra forţelor vrăjmaşe care îl încătuşează, apelează stăruitor la puterile superioare" (W. Bender, 1888), In „mediul fizic variabil şi esenţialmente ostff‘, astfel că „omul s-a născut cu frica în el" (Paul Radin, 1940). Iar dacă din această perspectivă fenomenul religios rămîne inclasificabil, este însă posibilă o clasificare tehnică: unii (A. *Lang) au susţinut existenţa primitivă a unui *proto-monotetsm, confundînd faza (sau aria) de interferenţă între animism (un „minimum de religie") şi apariţia formelor religioase propriu-zise; forma cea mai frecventă este *politeismul, constînd în recunoaşterea mai multor divinităţi, dintre care una supremă ; dualismul e clădit pe ideea de luptă între două principii divine contrare; în *henoteism adoraţia şe consacră unui singur zeu, alături de care sînt recunoscuţi şi alţii, zeul principal putînd fi totuşi, în fiecare epocă, altul; *monoteismul este însă o elaborare teologică artificială care, pretinzînd recunoaşterea unei singure divinităţi absolute şi cumularde, acceptă însă un număr variabil de semidivinităţi subalterne. Ideile despre r. (din afara ei) şi-au început evoluţia filosofică din antichitate. Democrit (citat de Clement Alexandrinul, în Stromateis, V, 103) afirmase: „Unii oameni învăţaţi, ridicîndu-şi braţele într-acolo unde se află, cum spunem noi hellenii acum, aerul, exclamă: «Toate le hotărăşte Zeus însuşi, şi el ştie totul, şi toate le dă şi le ia înapoi şi el e rege peste toate »“ La Thomas Hobbes, r. antică are conţinut fantomatic: „Din această neputinţă de a deosebi între visele şi iluziile puternice pe de o parte şi viziuni şi senzaţii pe de altă parte s-a născut în bună măsură religia vechilor păgîni, care adorau satirii, faunii, nimfele şi alte fantome de acest gen" (Leviaîhan sau materia, forma şi puterea unui stat eclesiastic şi civil, I, 2). în diverse modalităţi, aceste atitudini reapar în *deism (J. Toland) şi în *panteism (Giordano Bruno, B. Spinoza). După Spinoza: „Cuvîntul etern al lui Dumnezeu, legămîntul său şi adevărata religie sînt înscrise divin în inima omului, adică în gîndirea omenească" (Tratatul teo-logico-politic, XII). în definiţia lui Immanuel Kant — „Legea morală duce la religie, adică la recunoaşterea tuturor datoriilor ca porunci divine, nu ca sancţiuni, adică măsuri arbitrare, în ele însele întîmplătoare, ale unei voinţe străine, ci ca legi esenţiale ale oricărei voinţe libere în sine însăşi, care trebuie totuşi privite ca porunci ale Fiinţei supreme" (Critica raţiunii practice, II, 5). Pentru *Hegel „religia este ştiinţa spiritului despre sine ca spirit; ca ştiinţă pură'aceasta nu se ştie pe sine ca spirit şi deci nu este cunoaşterea substanţială, ci e cunoaştere subiectivă" (Prelegeri de fiîosofie a religiei, III). Păstrînd din *euhemerismul lui Lucretius, dar făcînd un sondaj psihologic mult mai adînc, în această linie pragmatic-reducţionistă, cea mai lapidară şi mai comprehensivă definiţie
 o găsim la Karl *Marx: „Religia este conştiinţa de sine şi simţămîntul de sine al omului care sau nu s-a găsit încă pe sine, sau s-a pierdut din nou" (Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere). După aceea, şi mai ales în sec. XX, definirile exterioare vor aborda căi noi (puţine dintre ele ieşind însă cu totul de sub tutela vreuneia din cele 3 teorii ale filosofilor Helladei). O idee nouă, spectaculos eşafodată în cadrul psihanalizei, dar lipsită total de consistenţă, aparţine lui Sigmund *Freud: „religia este o nevroză universală a obsesiei, nevroza însăşi nefiind altceva decît religia personală a individului" (Die Zukunft einer IUusion, Wien, 1927^. Altă direcţie nouă este structuralismul, antropologia structurală a lui C. *Levi-Strauss, pentru care r. este o umanizare a legilor naturale, o antropomorfizare a naturii, aşa cum, în ultimă analiză, gîndirea simbolică, privită ca structură inconştientă a spiritului, este baza vieţii sociale; iar pe de altă parte, religia şi magia au o relaţie de, permanentă reciprocitate. în fine, Mircea *Eliade, evitînd definiţiile directe, a remarcat că fenomenul religios nu înseamnă opoziţia între sacru şi profan, ci dimpotrivă, „ritul constînd totdeauna în repetarea unui gest arhetipal săvîrşit in illo temporeu, iar sacrul regăsindu-şe în orice obiect, „anumite experienţe religioase superioare identifică sacrul cu întregul Univers" (Trăite d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 40). Un curent dedicîndu-se descifrării semnificaţiilor pe care le comportă toate datele legate de reînceput de R. Pettazzoni, dar ilustrat în special de G. Van der *Leeuw (scopul principal fiind pentru acesta clarificarea structurilor interne din fenomenele religioase în mod integral) este fenomenologia religiei. Mai recent,: Walter Kaufmann încearcă să examineze r. „în patru dimensiuni" (existenţială, estetică, istorică şi comparativă), fără a reuşi să imprime însă coerenţă acestui mecanism cvadrimotor, vădit influenţat de existenţialism (Religions in Four Dimensions: Existential and Aesthetic, Histori-cal and Comparative, New York, 1976,). La aceste explorări diferite au contribuit oameni de formaţie intelectuală diferită (lingvişti, etnologi, antropologi, psihologi, economişti, psihiatri, sociologi, folclorişti şi, foarte rar, istorici ai religiilor sau ai culturii. Uneori, sigiliul profesional a dus la îngustimea definiţiei. De ex., Traian Herseni (urmînd pe etnograful V. K. Nikolski, şi refuzînd să admită că „omul^ la începuturile lui, a influenţat şi a idealizat natura", chiar strămutînd momentul în perioada revoluţiei agrare), crede că „arheologia şi etnografia au stabilit în chip cert că exact în peri- 5 oada aceasta a formării gintei matriarhale a apărut şi religia" şi identifică pe „femeia-mamătt cu natura (Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, 1977, p. 290—293). Dar Glia Maternă, considerată în unele mitologii Magna Mater (*Gaia, *Rhea, *Kybele), este în alte mitologii importante Pămîntul Patern (*Geb), iar în *mitologia vedică este o divini- .
507
RELIGIE
  tate secundară aproape fără importanţă; de asemenea, formele religioase sînt preâgrare, multe dintre miturile esenţiale ale lumii, anume legate de natură, sînt de caracter cinegetic, iar miturile cosmologice aparţin epocii pastorale, în timp ce conştiinţa matriarhală, atîta cită a fost, a generat mai ales mituri sporadice de, tipul *Amazoanelor, neconvertite într-un cult religios propriu-zis. Chiar în antichitatea evoluată, în mediile lucide şi indiferente faţă de ♦altarele şi ceremoniile religioase, a fost observată necesitatea r. ca formă socială, atunci cînd ea nu operează cu instrumente de constrîngere. Plinius cel Bătrîn (Istoria naturală, II, F, 17, 26) se referă la eroarea de acredeîn *legendele despre zei, dar semnalează utilitatea socială a credinţei că zeii se interesează de treburile omeneşti. Pe lîngă aceasta, apariţia formelor religioase a înlesnit apariţia primelor manifestări ale conştiinţei de sine în gîndirea omenească, iar apoi conştiinţa religioasă a contribuit, în societăţile primitive şi în civilizaţiile arhaice, la constituirea filosofiei, literaturii, artelor, moralei şi parţial chiar a unor forme timpurii de cercetare (cunoaşterea şi clasificarea naturii, astronomia, matematicile) şi practică ştiinţifică (medicina, agricultura, zootehnia, metalurgia, arhitectura); ulterior însă, r. a fost depăşită în plan cultural de acestea, iar în impactul inevitabil, care nu a dispărut, se disting două etape: represaliile unor aparate eclesiastice din epocile de închistare supradogmatică, operînd împotriva emancipării cunoaşterii raţionale; apoi efortul teologiei de a adapta mecanismele complementare la evoluţia gîndirii ştiinţifice generale (în limbaj catolic: aggiornamento). Fenomenul raporturilor între religie şi cunoaştere a avut totdeauna un caracter bidirecţional: creîndu-şi în fiecare etapă istorică străbătută cîte o civilizaţie ca mediu, ambiant artificial (fie cea pastoral-agrară, fie cea nucleară), omul trece printr-o . criză de adaptare, cînd se simte constrîns de propria civilizaţie de care riscă să fie dominat, iar conştiinţa sa este deschisă, prin angoasă ori sentiment al înstrăinării, spre o stare religioasă; iar mitul izgonirii din *Eden pentru atentatul la *Pomul Cunoştinţei este una dintre primele forme ale acestei Crize. După depăşirea stării acute, r. îşi extinde controlul, discret sau indiscret, asupra formelor culturale din civilizaţia consolidată. Indiferent de epocă, în orice r. coexistă două structuri contrare, contradictorii, incompatibile, ireconciliabile, şi numai remitizarea lor îh *dogma teologică unanimă le instituie ca forţe reciproc* complementare: a) invarianta caracterologică a divinităţii; b) caracterul comportamental variabil al divinităţii; prima este intuirea legilor naturale, cu structura lor obiectivă, neînduplecată, abstractă, din afara moralei sociale, confundîndu-se deci cu noţiunea de destin; a doua este speranţa morală, din afara legislaţiei obiective naturale, că aceste legi sînt o voinţă subiectivă ce poate fi înduplecată, adică adaptată conceptului uman şi, odată ce se acceptă tratativele, putîndu-şi
  modifica decizia prin *sacrificii, comerţ c* divinitatea, ritualuri magice sau convenţionale şi *rugăciuni. Religia nu a putut fi niciodată un fenomen unitar, ecumenic, pentru că ea se divide neîncetat, în lungul istoriei, în religii, adică într-un şir de forme de conştiinţă, cu diferenţe, metodologice şi similitudini structurale ce se deosebesc între ele ca concepţie mitofilosofică integrată în exerciţiul social al culturii. După aceste criterii, putem clasifica
  4    tipuri de religii: a) metafizice — construite dintr-un impuls poetic de modelare a condiţiei cosmice umane, sub semnul zădărniciei; *brah-manismul — definind iluzia divină *Măyă, doctrina *zen, r. aztecă, acceptînd jocul magic al zeilor cu lumea, r. scandinavă, cu cea mai dramatică *escatologie a pieirii oamenilor şi zeilor prin *Ragnarokr; b) psihologice — în care omul se autoexplorează acceptînd demnitatea dogmatizării unor raporturi condiţionate cu divinitatea: *mozaismul— cu amendamentele lui *Avraam în faţa pieirii *Sodomei, cu lupta între * Iacob şi *înger sau cu spargerea mînioasă a tablelor Legii de către *Moise ; ♦budismul — cu individualizarea eului pînă la anihilarea lui în conceptul universal; c) sociale— r. romană, în antichitate; apoi, în epoca modernă *creştinismul catolic, absorbind toate metodele posibile şi adaptîndu-se necontenit istoriei din rîvna întemeierii unui imperiu spiritual global, ecumenic; d) etice — cu statut dogmatic, intransigent şi tendinţe de universalizare urmărite violent — ca *islamul sau ca unele culte sectante (*Martorii lui Iehova). ~ Privită din unghi social-istoric, orice r, este supusă legilor sociale specifice şi, ca atare, există ca fenomen social implicat, se dezvoltă şi decade. Expresia teoretică a r«, cuprinsă în mitologia, filosofia, predica doctrinară, teologia şi dogmatica ei, a fost studiată ca formă de conştiinţă colectivă de sociologia religioasă (disciplină întemeiată la sfîrşitul sec. XIX îndeosebi prin contribuţia lui Ernst *Troeltsch şi consolidată prin opera lui J. Wach, E. *Durk-heim şi G. Le Bras) şi, deci, deopotrivă ca exerciţiu cultual practic, manifest în consolidarea şi* în dezmembrarea comunităţilor religioase (biserici, * rituri, curente, *secte şi subsecte). Perspectiva istorică asupra oricărei r, ne ajută să observăm traiectoria balistică a fiecăreia. Depinzînd categorial de fluctuaţia civilizaţiilor, multe religii cunosc în evoluţia socială un răstimp de ascensiune şi extindere geografică, prin desfiinţarea sau absorbirea altora mai mici (de pildă, în epoca de consolidare a Imperiului Roman), pînă cînd lumea începe să fie divizată în mari religii dominante (sau universale): creştinismul, islamul, budismul (care înlocuiesc treptat, prin *sincretism sau desfiinţare, ori cel puţin constrîng cultele locale). Dar înainte de a-şi atinge ţinta absolută a universalităţii, marile religii se supun unui proces invers, involut^ de fărîmiţare internă, prevestindu-şi astfel autodizolvarea într-un viitor oarecare; de aici putem deduce un fenomen de entropie religioasă,
religie
 508
rezidind,^ după o durată a dilatării prestigiului spiritual, în desprinderea centrifugală a riturilor şi sectelor (acestea fiind supuse la rîndul lor aceleiaşi legi), în urma surplusului energetic creat de crizele interne ce duc la schisme. Iar întrucît această mişcare nu încetează vreodată, se poate presupune dispariţia la un moment dat a r., în înţelesul pe care i-1 acordam astăzi. Fără a constitui condiţia apariţiei, ca fenomen, a unor convingeri de *ateism de masă (acestea putînd fi doar evenimente individuale), degradarea unei r. îmbătrînite, înainte de a deschide drum alteia, succesoare sau înlocuitoare, super-ficializează datinile şi ritualurile şi erodează credinţa însăşi; avem o mărturie din sec. II, într-un text patristic: „Uneori chiar din zeul Saturn faceţi o oală de fiert, alteori din Mi-nerva un vas de gunoaie, pe măsură ce fiecare din ei s-a deteriorat ori s-a sfărîmat de prea multe închinăciuni" (Tertullianus, Apolcgeticum, XIII,
4). & Răspîndirea religiilor Mai presus de nomenclatura calitativă a tipurilor de forme religioase (religii propriu-zise, rituri provenite din ♦reforme scizioniste, erezii adunînd prozeliţi în curente autonome, secte şi subsecte), datorită dispersiunilor entropice care se manifestă periodic în toată întinderea istoriei umane, există un număr incalculabil de grupări religioase. De aceea, registrul cantitativ al formelor religioase este incert. înmulţirea lor este operată de legi obiective, printr-un* fenomen de parteno-geneză. Statistica religioasă are cîteva piedici insurmontabile: fluctuaţia internă, ca un fel de mişcare browniană, nesinceritatea sau nepăsarea subiecţilor anchetaţi, absenţa unor cifre riguros împrospătate în unele zene teritoriale, dificultatea pentru anchetatori de a explora regiuni de jungle sau deşerturi etc. Acestei situaţii ise adaugă creşterea generală (şi inegală) a populaţiei planetare. Astfel, la un interval de 5 ani: 1971—1976, statisticile oficiale au indicat numărul total de creştini de toate confesiunile scăzînd de la 1 003 000 000 la 951 000 000 (—* creştinism)> iar de musulmani (—► islam), de la 666 000 000 la 538 000 000, pe cînd Hudismul a crescut de la 176 920 000 la 245 000 000. în aceleaşi liste statistice, aleii şi animiştii sînt înscrişi în rubrici comune. Religiile misionare nu oferă nici ele cifre stabile; dar ştim anii de penetraţie în diferite ţări (sau de convertire a majorităţii populaţiei): creştinismul — Austria (finele sec. III), Belgia (finele sec. VII), Bulgaria (sec. IX), Cehoslovacia (sec. XI), Danemarca (sec. VIII), Finlanda (sec. XII), Franţa (începutul sec. I), Germania (sec. IV), Grecia (sec. I—III), Irlanda (sec. V), Islanda (sec. XI), Italia (sec. I), Iugoslavia    (sec. IX), Marea Britanie        (sec. III),
Norvegia (sec. IX), Olanda (finele sec. VII), Polonia (sec. X), Portugalia (sec. IV), România (sec. III—IV), Rusia (finele sec. X), Spania (sec. I—II), Suedia (sec. IX), Ungaria (sec. XI), Armenia (sec. IV), Cipru (sec. I), China     (sec. VI), Filipine (sec. XVI),        India
(sec. I), Japonia (sec. XVI), Liban (sec. I—II),
Africa    (sec. II), America de Sud        (sec. XVI),
America de Nord (sec. XVII); islamul — Afga-
nistan (sec. VII—VIII), Arabia (sec. VII), India (sec. XI), Indonezia (sec. XIV—XVI), Iran (sec. VII), Pakistan (sec. VII—VIIIL Turcia (sec. XI), Africa (sec. VII—XIV); budismul —Birmania (sec. IV), China (sec. IL Coreea (sec. IV), India (sec. V— III î.e.n.)„ Indonezia (sec. V), Japonia (sec. VI), Mongolia (sec. XVI), Siberia (sec. XVII—XVI fi), Sri Lanka [Ceylon] (sec. III î.e.n.), Tibet (sec. VII—XI). ~ Istoricul comparatist ca şi fenomenologul r. se află totdeauna în dificultatea de a putea privi analitic întreaga materie de studiu. Cercetări nesistematice au fost încercate încă în antichitatea romană: Marcus Terentius *Varro a întocmit lista integrală a zeilor romani (după calculul său — 30 000) şi a făcut alte investigaţii în r. romană; Herodot şi Tacitus au descris culte şi divinităţi ale popoarelor de contact, din nefericire rareori comuni-cîndu-le numele adevărate, din cauza obiceiului identificării cu zeii proprii; *Plutarh poate fi considerat chiar precursorul mitologiei şi religiei comparate (în tratatul Despre Isis şi Osiris). Eforturi s-au făcut şi mai tîrziu. Enciclcpediştii şi Voltaire (Dictionnaire philcsopliique), folcloriştii germani, mai ales Jakob *Grimm (Deutsche Mytholcgie, 1835,/, nu au izbutit să depăşească stadiul entuziasmului. Cercetarea ştiinţifică a r. nu a început decît cu lucrarea lui Max *Muller, Essays cn comparative mythology (1856), care — cu toate erorile ei — stabileşte debutul unei epoci. Cercetările au fost continuate (Edward *Tylcr, Primitive culture, 1871; James George *Frazer, The Golden Roughy 189C—1915; Totemum and Exogcmy, 1910; Andrew *Lang, The Mahing of Religion, 1898; Wilhelm Schmidt, Der TJrsprung der Gottesideey 1912—1953; Sigmund Freud, Totem und Talii, 1913; Emile *Durkheim, Les Formes eUmentaires de la vie religicuse, 1912; Cari Gustav *Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, 1912; G. Van der Leeuw, Phăncmeno-Icgie der Religion, 1933; Claude L£vi-Strauss> Les structures eUmentaires de la parente, 1949; La pensie sauvage, 1962; Georges *Dum£zil, Mitra-Varuna, essai sur deux representations indo-europeennes de la. souverainete, 1940 ; Dieux Scuverains des Indo-Europeens, 1977; Joachim Wach, Sociology of Religion, 1961; Mircea *Eliade, Trăite d'histoire des religiens,          1949;
Histoire de croyances et des idees religieuses, 1—3, 1976—1983; S. A. Tokarev, Pejtuaun e uemo-puu ucpocoe Mupay Mcckb3, 1964; Walter Kauf-mann, Religions in Fcur Dimensions, Existenţial and Acsthetic, Historical and Ccmparative, 1976. ~ Ca în toate domeniile cercetării ştiinţifice din ultimul sfert al sec. XX, şi în cercetarea complexă a fenomenului religios (disciplină numită de unii religiologie) se pune acut problema interdisciplinarităţii. Mircea Eliade semnala — într-un eseu din 1983 consacrat problemei — faptul că „mulţi cercetători au simţit nevoia de a depăşi alternativa «fenomenologie a religiei » sau «istorie a religiilor pentru a ajunge la o perspectivă mai largă, în care aceste două abordări intelectuale să
509
 REVELAŢIE
poată fi conciliate" şi că „o concepţie integrală a ştiinţei religiilor apare acum ca obiectivul către care tind savanţii", astfel încît „rezultatele acestor două abordări" vor înlesni „cunoaşterea şi înţelegerea lui homo religiosus“. M. Eliade reconsideră eforturile ultimelor două secole, ca să poată enunţa acest postulat: „Astăzi însă ■erudiţii sînt în majoritate de acord să considere că: a) este imposibil de urcat pînă la « originea » sau pînă la primele stadii ale religiei; b) pentru a sesiza sensul unei forme religioase şi dezvoltarea ei istorică, cercetătorul trebuie să utilizeze căile şi rezultatele a numeroase discipline (istorie, sociologie, psihologie şi fenomenologie)" {Religiile, în Inter disciplinar ite et sciences hu-maines, I, UNESCO, 1983).
 § Ludwig Feuerbach, Das Wesen der Religion, Leipzig, 1845; M. Jastrow, The Study of Religion, London, 1901; D. O. Pfleiderer, Religion und Religionen, Berlin, 1906; J. Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics, Edimburgh, 1915; Bertrand Russel, Religion and Science, Oxford, 1935; J. H. Leuba, Psychology of religions mysticism, London, 1925; Roger Caillois, L’homme et le sacri, Paris, 1939; Raffaele Pettazzoni, Svolgimento e Carattere della Storia delle Religioni, Bari, 1924; M. Grorce et R. Mortier, Histoire generale des Religions, I—IV, Paris, 1944—1949; Gustav Mensching, Soziologie der Religion, Bonn, 1947; Charles Hainche-iin, Les origines de la religion, Paris, 1950; Axnold J. Toynbee, An Historian’s Approach to Religion, Oxford,
 1956 ; J. Wach, Sociology of Religion, Chicago, 1958; J. Hasenfuss, Religionssoziologie, 1—2, Ziirich, 1964; Paul Chauchard, La science dttruit-elle la religion? Paris, 1958; Alain Richardson, Le procăs de la religion, Paris, 1967; Jean Danielou, L'avenir de la religion, Paris, 1968; Al. Tănase, Cultură şi religie, Bucureşti, 1973; E. E. Evans-Pritchard, Theories of Primitive Religion, Oxford, 1965; M. Eliade, Pattems in comparative religions, London—New York, 1958; id., Religiile (în Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, 1986, p. 374—394); Cristian Petru, Natura şi cunoaşterea faptului religios în religiologia fenomenologică (în Raţiune şi credinţă, coordonatori: Gh. Vlăduţescu, Septi-miu Chelcea, 1983, p. 220—259)
    Iţemulus Rege mitic din Alba Longa (Italia) care, după tradiţia romană, a fost fulgerat în cursul unor experienţe de *magie prin care urmărise să imite fulgerele lui *Iupiter.
    Remus —► Romulus
    Renenet (grec. 0epţiou0ig) Zeiţă-doică, in *mitologia egipteană, avînd ca atribut principal supravegherea pruncilor îndată după naştere şi, deopotrivă, atributul de *Ursitoare, stabilindu-le firea, norocul şi averea care le-au fost destinate pentru toată viaţa. Reprezentată antropomorfic feminin, R. are însă cap de şarpe (—* cobra sacră). De multe ori, R. nu este decît epitetul zeiţei *Meskhenet, deci una dintre cele 4 ipostaze ale acesteia; alteori, era considerată doar o zeiţă auxiliară din alaiul aceleiaşi divinităţi. La un moment dat, se contopeşte cultual cu zeiţa Ernutet, care devine ipostaza ei agrară, căci atunci R., după ♦credinţele populare din Egiptul faraonic, apărea
 pe cîmp, în vremea secerişului, ca protectoare a recoltelor bogate; în acest caz, avea şi un fiu: Nepri, zeul grînelor. La sfîrşitul seceriş-lui, faraonul îi aducea un *sacrificiu de mulţumire, în cadrul unei *sărbători anume consacrate. în această etapă de *cult complexificat, iconografia o reprezintă în cele două ipostaze: ca şarpe între spice, snopi şi vase cu produse agricole, sau ca femeie cu cap de cobră, hrănind la sîn pe faraonul-prunc.
    Renenutet *Cobra cea bună — în *mitologia egipteană — stăpîna hambarelor de grîne şi ocrotitoarea felahilor.
    Rephaim *Giganţi, în ^mitologia biblică, descrişi ca * uriaşi arhaici care au locuit pe pămînt (mai ales în Canaanul preebraic), pînă cînd au fost alungaţi sau nimiciţi (cf. V.T., Deuteronom,
 II, 10—21); în epoci mai tîrzii, sînt amintiţi ca prezenţe izolate. Og („numai Og, regele din Basan, mai rămăsese dintre Rephaimi; patul lui, un pat de fier, este şi acum în Rabat, în ţinutul amoniţilor: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi" — ibid., III, 11) sau Goliath, cel învins de David („a ieşit din rîndul filistenilor un luptător al cărui nume era Goliath, din Gath, şi care era înalt de şase coţi şi o palmă. Şi în cap avea un coif de aramă şi era îmbrăcat într-o platoşă de solzi, iar greutatea platoşei era de cinci mii de sicii de aramă"— V.T., I Samuel, XVII, 4—5). Mult mai tîrziu, R. sînt identificaţi cu populaţia subterană din *Sheol („pămîntul va naşte din nou pe Rephaimi" — V.T., Isaia, XXVI, 19). în diferite apocrife, giganţii R. sînt identificaţi cu odraslele născute de femeile pămîntene de la *îngerii damnaţi ai grupului condus de *Semyaza (Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, VII, 2—3) sau apar ca nişte monştri gigantici de 18 coţi, cu 16 rînduri de dinţi, pentru că sînt şi antropofagi; dar prin cunoştinţele moştenite de la îngerii căzuţi, ei au devenit stăpînii naturii, putînd să declanşeze ploile scuturînd cerul cu mîinile (Bere-shit rabba, XXVI, 17). *Potopul universal a încheiat definitiv existenţa R., Og fiind un supravieţuitor de excepţie.
    Rerek *Dragon din *mitologia egipteană, duşman al zeului solar *Re.
    Resheî (fenic. resheph — foc, ciumă) Zeu din Canaan, răspîndit şi la alte popoare semitice (-+mitologie feniciană). Socotit patron al ciumei şi în genere al dezagregării prin boli, uneori era totuşi adorat ca zeu al vindecării. Unele *mituri colaterale îl considerau şi paznicul porţilor zeiţei solare *Shapash. în Akkad, era identificat cu *Nergal. Surse egiptene descriu astfel înfăţişarea zeului: tunică scurtă, strînsă în multe cingători, pălărie conică înaltă, în mîini un scut, o suliţă şi o secure de luptă.
    revelaţie (lat. revelare — a dezgoli, a descoperi; sanscr. *gruti — ascultare, auz; grec. dTtoKdXovj/K;
 —   lămurire, mărturisire; —► Apocalips) Sursa directă de comunicare de la divinitatea transcendentă către oameni a voinţei divine, a informaţiei sacre, a normelor de conduită şi îndeosebi a scripturilor sfinte care stau la
REVERENTIA
 510
 baza unei *religii. în accepţia tradiţională din cele mai multe ^credinţe religioase, r. este actul mitic arhetipal prin care *zeii (sau
 ♦Dumnezeu) se dezvăluie în faţa unor oameni arătîndu-li-se în clipa de graţie sau destăinuie unor aleşi secretele divine pe care omul obişnuit nu le poate cunoaşte altfel, aşadar nici prin* intuiţie, nici prin raţiunea sa. Noţiunea de r. apare timpuriu în concepţia religiilor politeiste (—* politeism), de pildă ^şamanii con-siderîndu-se beneficiari ai contactului direct cu zeii, deci singurii în stare să recepteze comunicările acestora. Ulterior, în politeism ca şi în ♦monoteism, ♦profeţii şi *sacerdoţii aleşi deţin în exclusivitate canalul de informaţie emanînd de la divinitate. Noţiunea propriu-zisă de r. divină apare abia în religiile constituite, adică avînd o ♦teologie, o tradiţie, un codice scriptural. Forma supremă a r. este, pentru fiecare religie, transmiterea textelor ei sacre (*Biblia, *Veda, *Coranul ş.a.), forma imediat inferioară fiind în unele religii tradiţia sacră (*Talmudul, ♦patristica, *Upanişad,        *   Brahmana,     Sunnah
 etc.). Unele curente religioase reformate şi sectante socotesc însă că r. divină este un canal deschis, prin care orice credincios poate obţine noi adevăruri revelate, menite să completeze r. iniţială. în ♦iudaism, pentru concepţia din tratatul talmudic Sanhedrin (x, 1) scripturile biblice au fost revelate de ♦Yahweh poporului evreu ales, iar conţinutul r. e mereu acelaşi, deşi poate accepta variantele individuale, receptate şi incluse de profeţi. Pentru ♦creştinism, suma* r. dumnezeieşti rezidă în ♦Isus Christos („Eu sînt calea, adevărul şi viaţa" — N.T., Ioan, XVI, 6), adevărul absolut al căruia se consideră a fi fost înregistrat de *Evanghelie şi de celelalte scrieri din N.T.; astfel, în concepţia creştină, r. este transmiterea ♦logosului divin printr-un dialog, ea fiind cuvîntul lui Dumnezeu ce exprimă un ♦mister şi răspunde dorinţei omului căutător de absolut şi de semne ale prezenţei sale în creaţia dumnezeiască; revelarea planului divin cu privire la om se produce în istorie, în mod progresiv, iar culminaţia r. — revelaţia Dumnezeului viu — este venirea lui Isus Christos pe pămînt. Religia vedică şi ♦brahmanismul consideră întregul corp Veda drept r. supremă (gruti) care, emanînd de la spiritul universal ♦Brahman, a fost receptată de înţelepţii primordiali (*rişi). După tradiţia islamică, ♦Mahomed a înregistrat textul Coranului, dictat fie de ♦Allah, fie de ♦îngerul Djabrail (♦Gabriel); dar întrucît originalul scripturii se află în cer, Allah poate schimba oricînd detaliile revelate, în toate religiile, tradiţia pretinde că scripturile sacre au fost revelate credincioşilor la începutul istoriei încheierii legămîntului primordial dintre oameni şi divinitatea lor supremă. Totuşi, în cursul dezvoltării unor religii, mulţi credincioşi şi chiar unii teologi îşi pun întrebarea dacă, prin existenţa r., căutările filosofiei, chiar ale celei religioase, nu devin zadarnice; de aici s-a deschis o cale spre ♦ateism, care ia naştere în punctul de impact intre revelaţia divină şi
 cunoaşterea ştiinţifică. Unii teologi (îndeosebi creştini) s-au străduit să împace ambele noţiuni; astfel, ♦Origenes (spre deosebire de ♦Tertullia-nus) a văzut în r. o sumă de axiome ce deschid calea cunoaşterii, iar pentru ♦Toma din Aquino, r. şi raţiunea se completează reciproc. în epoca modernă, termenul de r. s-a extins şi asupra cunoaşterii profane, fiind pus în legătură cu starea de graţie a artistului ori a savantului, manifestată la capătul unui proces lăuntric de conlucrare subconştientă a intuiţiei, talentului, acumulărilor informaţionale şi inteligenţei creatoare.
 § E. Brunner, Offenbarung und Vernunft, Ztirich, 1941; H. R. Niebuhr, The Meaning of Revelation, New York, 1959; Emile Rideau, La R&v&ation, Paris, 1958
    Keverentia Zeiţă din ♦mitologia romană, amintită de ♦Ovidius, şi patronînd respectul omului faţă de semenii săi.
    Rhadamanthys Erou mitic din Creta, fiu al lui ♦Zeus şi al ♦Nimfei ♦Europe, frate al regelui cretan ♦Minos; pentru înţelepciunea şi fermitatea spiritului său justiţiar, devine după ♦moarte (alături de Minos şi de ♦Aiakos) judecător al sufletelor care ajung în ♦Hades. Tradiţia greacă afirma că R. a inventat formula de ♦jurămînt „mă jur pe cîine" (utilizată de Socrate în Apologia platoniciană), anume pentru a evita luarea în deşert a numelor de *zei; de fapt, acest jurămînt era o prescurtare a unor formule mai lungi (de ex., „mă jur pe cîine, zeul egiptenilor" ş.a.): invocînd animalele consacrate unor divinităţi sau chiar divinităţi în ipostază zoomorfă (în acest caz, ♦Anubis), jurămîntul îşi păstra gravitatea în contextul respectului grecilor faţă de ♦religia egipteană.
    Rhea ♦Titanidă din ♦mitologia greacă (născută de ♦Gaia de la ♦Uranos), soţia fratelui ei ♦Kronos de la care naşte pe zeii’♦Hades, ♦Poseidon, ♦Zeus şi zeiţele ♦Demeter, ♦Hera, ♦Hestia; întrucît Kronos îşi înghiţea copiii după ce se . năşteau, R. l-a înlocuit pe Zeus cu un bolovan în scutece, ceea ce a decis ♦Titanomahia şi victoria lui Zeus asupra universului. Confundată adesea cu *Kybele. Romanii au identificat-o cu zeiţa lor *Ops.
    Rhea Silvia ♦Vestală consacrată zeului ♦Mars, fiica lui Numitor şi mama gemenilor ♦Romulus şi ♦Remus, pe care i-a născut din împreunarea ei cu Mars, dar pe care* după ce au fost abandonaţi, i-a crescut o lupoaică.
    Rhesos (grec. *Pf|aog) Rege mitic trac, după
 ♦mitologia greacă, născut de: *Muza *Euterpe, de la zeul rîului Strymon (la ♦Homer: Erioneus* în denumire arhaică) din Troada, în nord-vestul Asiei Mici, Rh. participase la războiul troian, în armata Ilionului, şi avea cei mai frumoşi cai din lume — „mai albi ca zăpada, mai sprinteni decît suflarea vîntului" şi venise la război în veşminte de aur, cu arme neobişnuite, „pe măsura zeilor nemuritori" (Iliada, X, v. 435— 441); a fost ucis în somn de Diomedes, iar ♦Odysseus i-a răpit caii (ibidv. 469—514). Acest rege trac e prezent şi în tragedia Rhesos9
511
RIT
 a unui autor anonim (atribuită de unii filologi lui Euripides); aici însă regele e înfăţişat ca un soi de fanfaron; cadavrul lui este dus de pe cîmpul de luptă de mama sa (în textul tragediei: ♦Terpsihore), în carul ei zburător, dar apoi, după ce îi blestemă pe ucigaşi şi îi prezice lui Odysseus o moarte timpurie, Muza mărturiseşte cum l-a născut pe Rh. în taină, fiindcă virginitatea Muzelor e obligatorie, şi cum i-a lăsat creşterea în grija ♦Nimfelor, făcînd, în fine, elogiul tracilor şi al Thraciei, ca ţară prin excelenţă a poeţilor (♦Orpheus, Musaios, Thamyris). Muza refuză ♦funeraliile oferite de ♦Hector, decisă a-şi face fiul un semizeu şi un preot dionysiac.
    Rigveda -> Veda
    Rhiannon Zeiţă din *mitologia celtică, numită astfel mai ales în Ţara Galilor (Walles) şi avînd dubla calitate atributivă de ocrotitoare a cailor şi de divinitate a lumii subpămîntene; cele două atribute nu sint incompatibile, întrucît *calul era, la celţi, şi un ♦simbol funerar, al trecerii în lumea cealaltă. Cele mai frecvente imagini celtice o reprezintă fie călare pe un mînz, fie în picioare, între doi cai; alte imagini, pur cabaline, par de obicei numai ornamente stilizate, deşi, faţă de originea totemică (—► totem) vădită a ♦cultului ei, zeiţa putea fi înfăţişată şi zoomorfic. Există o imagine stranie (mai ales prin dimensiuni) care ar putea fi pusă în relaţie cultuală cu R.: un cal galopînd, tăiat în linii aproape abstracte într-un deal de cretă (Uffing-ton, Anglia), operă celtică din sec. I î.e.n. Imaginea, lungă de aproape 110 m, e vizibilă clar de la distanţa de peste 30 km.
    Ribliukşan Făurar în slujba zeilor, din Mitologia vedică, răsplătit cu imortalitatea datorită meşteşugului său excepţional. Este unul dintre cei 3 făurari (rbhu) de priceperea cărora se foloseau ♦zeii vedici.
    Rînd A doua soţie a zeului suprem *Odhinn, din *mitologia scandinavă; ea simbolizează ♦pămîntul amorţit de zăpezi şi gheţuri, iar totodată şi refuzul iubirii oferite de zeu. Era reprezentată ca o fecioară asentimentală. Ştiind că e singura zeiţă menită să-i nască un răzbunător al uciderii viitoare a lui ♦Baldr (zeul primăverii), Odhinn încearcă s-o seducă, fie ca drumeţ exotic, fie ca aurar dăruindu-i podoabe, fie ca războinic viteaz; refuzat de 3 ori, zeul suprem recurge la ♦magie şi o atinge pe R. cu o baghetă (avînd gravată o rună magică); atunci R. se îmbolnăveşte de melancolie, şi Odhinn vine la tatăl ei (acum în a, 4-a sa ipostază, de medic), condi-ţionînd vindecarea prin obţinerea căsătoriei. în zona simbolică a ♦mitului, după ce H. e cucerită de iubirea cerească a lui Odhinn, şi deci se dezgheaţă, în natură apare vara. Cuplul aduce pe lume un singur fiu: ♦Vale, răzbunătorul fratelui său vitreg, ♦Baldr.
    rîşi (sanscr. fşi — înţelept) Tagmă de înţelepţi primordialidin Mitologia vedică, dispu-nînd de mare forţă morală, ajunşi la acest stadiu prin îndelungată ♦asceză (*tăpa). Numărul şi numele acestor r. e variabil; după o tradiţie mai frecventă, erau 7: Saptargimandala
 (Constelaţia celor 7 — de altfel asociaţi constelaţiei Ursa Mare), socotiţi fiii lui ♦Brahma, sfinţi şi poeţi ai imnurilor vedice (*Veda). Satapatha Brahmana numeşte pe *Gautama> Bharadvaja, *Vicvămitra, Jamadagni, Atri, *Vâ-sistha, *Kâgyâpa, locuind în *cer şi văzuţi în aria de lumină a stelelor Ursei Mari. în multe variante, printre r. este şi *Nărada, considerat mijlocitor principal între zei şi oameni şi peregri-nînd mereu prin lumile din univers. în epoca post -vedică este numit fşi orice ascet înţelept şi sanctificat ca atare* Una din marile forţe ale unui r. arhaic era *blestemul, acţionînd chiar şi asupra zeilor: *Agastya îl prăbuşeşte din cer pe regele ♦Nahuşa şi îl preface în şarpe, bleste-mîndu-1; după ce *Bhrigu l-a blestemat pe zeul ♦focului, ♦Agni, focul a început să mistuie tot ce e pe lume; Gautama, prin blestem, îş: preface soţia, ♦Ahalyă, în piatră şi pe zeul ♦Indra în eunuc. în tradiţia hindusă, oricare înţelept mitic din categoria r. este jnumit de obicei şi trikăladargin (atotştiutor), dar e deopotrivă socotit şi autor (sau cîntăreţ) de imnuri sacre (mai ales de imnuri vedice); printre toţi aceştia, figurează şi o clasă specială de înţelepţi asceţi: avimudha (incoruptibilii, cei ce nu pot fi seduşi). Din întregul grup, primii 4 sînt veneraţi ca înţelepţi supremi, fiind fiii spirituali ai lui Brahma, iar primul şi cel mai mare dintre ei, recunoscut cu epitetul Sanatkumăra (Veşnic Tînărul), e venerat ca un zeu. Alţi r. amintiţi de textele post-vedice: *Jahnu, *Dhârma, *Tri-gânku, *Pulaslya, Pulaha, Vălmîki, *Vaigam-păyana. Din aceeaşi familie de noţiuni, termenul mai nou guru} fiind în ♦hinduism o divinitate încarnată, în ♦brahmanism are sensul de învăţător, diriguitor spiritual, întemeietor de tradiţie.
    rit Expresia concretă a unei atitudini religioase, în al cărei cadru mitologic omul credincios îşi defineşte concepţia despre *zei şi despre lumea supranaturală, ca şi năzuinţele de a se integra într-o anume ordine spirituală pe care o definesc ♦miturile acceptate sau concepute de el. în accepţie mai largă, un r. este un ansamblu de ♦ritualuri caracteristice unei ♦religii, prin care aceasta îşi celebrează ♦cultul fixat de tradiţie şi de ♦dogme. Mai propriu uzului, sensul de rit indică o ramură cultuală, o confesiune autonomă din cadrul aceleiaşi religii; astfel,
 ♦creştinismul se împarte în mari ramuri de variante teologice sau rituri despărţite în urma unor schisme sau reforme: r. catolic (roman}, r. ortodox (oriental), r. reformat sau protestant — numeroase subramuri: ♦luteranism, ♦calvinism. evanghelici, ♦baptişti etc. şi, în fine, o ramură de grupări disidente, incluzînd ♦secte şi sub-secte: ♦adventişti, ♦penticostali, ♦Martorii lui Iehova, ♦metodişti, ♦mormoni, ♦quakeri ş.a.; *islamul — în ramurile principale de sunniţi şi *şiiţi; ♦budismul — în ramurile *Hinayana şi *Mahăyana. Dar noţiunile curente de rit şi sectă uneori sînt confundate şi, din unghi de vedere general, toate pot fi considerate deopotrivă religii (sau forme religioase). De asemenea, sub influenţa unor autori de expresie franceză»
 KIT^
 512
 noţiunea de rit este confundată adesea cu noţiunea de ritual, fără ca totuşi ambele noţiuni să fie confundabile.
    ritâ (sanscr. rtâ—ordinea cosmică); pra-tlkşana în concepţia filosofiei religioase şi mitologice a Indiei, armonia cosmică şi socială, asigurată de practicarea constantă a *ritualuri2©r. De fapt, r. este legea cosmică prin care starea de dezordine se poate restabili într-o stare de ordine, act care conduce la conservarea şi la apărarea temeiurilor existenţei universului, omului, moralei, mecanismelor constante ale mişcării universale a naturii (soarele, ploaia, plantele, animalele, oamenii). Antiteza noţiunii ritâ este anrita (dezordinea). Ga atare, r. reprezintă legea care guvernează atît universul, cît şi marile ritualuri cosmice şi omeneşti, zeii înşişi fiindu-i supuşi fără excepţie. După tradiţie, r. a fost statornicită de grupul celor 12 zei * Aditya, care sînt şi custozii ei, responsabilităţile maxime avîndu-le * Vâruna şi * Mitră: primul controlează menţinerea raporturilor corecte între ritâ şi faptele cotidiene ale oamenilor. în *Rigveda (V, 62, 1), r. este definită ca un mecanism cosmic nevăzut de oameni (adică de muritori): „legea este ascunsă de lege".
    ritual (lat. ritus—obicei, datină, ceremonie; adj. ritualis — ritual) Procedeu magic, desfăşurat după un scenariu riguros, caracteristic oricărui tip de *religie, menit să atragă sau să respingă forţele oculte care se crede că ar putea interveni în existenţa umană. Un r. din cele mai vechi este *dansurmagic, încadrat într-o suită de manifestări conduse de *şamani (ulterior de preoţi). Dansul ritual este în primul rînd o imitare * a *cosmogoniei sau a *antropogoniei, a unirii *elementelor primordiale, în * credinţa că astfel se preia puterea divinităţii prin actul magic. Dar şi muncile cîmpului se petrec după o formulă elementară de dans ritual (tribul sudanez dogon păstrează un gest caracteristic în activitatea agricolă: la fiecare pas, oamenii îşi saltă mîna pe coada sapei, imitînd mitul naşterii lumii din *oul primordial, printr-o vibraţie în zig-zag). în China, dansul ritual yangge al sădirii orezului (yang —- răsad, ge — cîntec; yangge — cîntecul plantării) era executat în antichitate (mai ales în Nord), munca de plantare a orezului urmînd un ciclu de mişcări constante: doi paşi scurţi înainte, unul înapoi, o aplecare, o mişcare de înfigere a răsadului în pămînt, revenirea la poziţia verticală a corpului, apoi repetarea mişcărilor precedente; mişcarea plantatorului era condusă de un ritm executat de supraveghetor, acesta lovind consecutiv în talgere {lo) şi în tobă (gu), iar această melodie simplă destinată dirijării mişcărilor necesare plantatorilor de orez (youjiezoude dongzuo) — considerată un r. sacru, după ce s-a răspîndit în numeroase orezării chineze, şi-a pierdut treptat sacralitateâ, evoluînd spre o coregrafie spectaculară. Dar ruta oricărui r. este inevitabil aceeaşi: de la sacralizarea actului practic, la desacralizarea lui, ca act ludic. Latura magică a multor activităţi arhaice utilitare (*vînătoarea
 pescuitul, agricultura, vinificaţia, metalurgia, construcţia caselor, medicina preventivă sau curativă — ambele întotdeauna dublate de ♦exorcism) era de fapt un efort de programare calculată, de tip precibernetic, deoarece lipsa de reţete explicite, odată cu imposibilitatea de a le comunica ocolind autoritatea şamanului sau preotului, ca şi absenţa mijloacelor de calcul al timpului, de distribuire ritmică a gesturilor tehnologice prezentau nenumărate riscuri de a greşi; iar ritualizarea sacralizată a procedeelor îndepărta acest risc. De altfel, chiar mult după desacralizarea ei, medicina terapeutică sau chirurgicală, chiar unele tehnologii industriale clasice, debarasate de *magie, nu au depăşit cu totul r., de ex. în gestică. în credinţele arhaice, „ordinea lumii depinde de ordinea ritualurilor care sînt respectate" (Ernest Renan, Le Pretre de Nemi, Paris, 1885). Tocmai de aceea, cum precizează Mircea *Eliade, „orice ritual are un model divin, un arhetip" (Le Mythe de VEternei Retour, Paris, 1969, p. 44). în religiile popoarelor civilizate, r. se păstrează ca un sistem tradiţional de manifestare religioasă, în serviciile divine sau în evenimentele capitale din viaţa omului; naşterea, căsătoria, înmormîntarea, *săr-bătorile publice sau cele de familie sînt prilejuri de manifestare rituală, de legătură cu tradiţia, care poate avea şi aspect aparent laic, neexcluzîndu-şi totuşi obîrşia în *totemism. „Un individ îndeplineşte un ritual magic, deoarece crede în el şi nu pentru că e împins de curiozitate faţă de ceea ce se va putea petrece după aceea. [...] Marea parte a ritualurilor religioase se bazează pe ideea unor divinităţi care trebuie constrînse sau înduplecate pe căi magice" (V. Gordon Childe, Man Mahes Himself, London, 1965; trad. rom. Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966, p. 250). în Egiptul antic, în Africa neagră, în China, preoţii săvîrşeau în *temple acte sexuale rituale, imitînd fie fecundarea *pămîntului de către *cer, fie mai ales, actul arhetipal al creaţiei omului (-+antropogonie). Orice r. practicat în momentele esenţiale de existenţă individuală şi socială (naşterea, intrarea în pubertate, căsătoria, *moartea, declaraţia de război, victoria, aniversările, recolta, seceta, catastrofele)
 ‘ din societăţile primitive contribuie la regăsirea echilibrului psinic după marile schimbări brusce din viaţă, r. fiind un canal de adaptare. Antropologul R. L. Sharp, studiind îndeosebi tote-mismul australian, a clasificat r. în 3 categorii: 1) dq control, urmărind sporirea sau restrîngerea cantităţii de substanţă spirituală în centrele totemice strămoşeşti; 2) istorice sau comemorative, reconstituind cadrul mitic (de tipul *al-cheringa) ; 3) de doliu, reconvertind în *strămoşi pe oamenii defuncţi. O categorie de medici neuro-patologi încearcă să explice provenienţa r. de tip magic prin nevoia omului de a se elibera de anumite obsesii, generate de frica de necunoscut sau de anumite fobii. Bineînţeles că nici religia, nici componentele ei — printre care r. are un rol esenţial—nu sînt generate dei stări patologice; teama ■primitivului în faţa-lumii fenomenale este o teamă existenţială, compusă
 513
ROATA
 dîn candoare şi îngrijorare gîndită, care exclude frica psihopatică; şi anume acest tip de teamă nemaladivă îl face pe omul constrîns de mediul înconjurător, de care depinde hrana şi existenţa sa, să caute modalităţi de tranzacţie avantajoasă; printre ele, una din cele mai vechi şi mai dăinui-toare este tocmai r. Sursa vădită a formelor rituale religioase este deci în bună parte grija omului pentru ziua de mîine: îngrijorarea umană, aşa cum observă Mircea Eliade, „de a vedea, secătuindu-se forţele utile care îl înconjoară", „teama ca soarele să nu se stingă definitiv către solstiţiul de iarnă" ş.a. îl duce pe om la practicarea r., care „îl reconciliază" cu toate forţele anonime din jur (Trăite d?histoire des religions, Paris, 1975, p. 293). încă la începutul studiilor aprofundate din acest domeniu, etnograful Andrew *Lang observase că „ritualul este păstrat pentru că el păstrează succesul44 (Myth, Ritual and Religion, London, 1887). Astfel, destule forme rituale, reduse la minimum şi purificate de conţinutul mitic şi de aspectul religios (totuşi, desfăşurîndu-se după reperele unor scenarii destul de riguroase, absorbite prin educaţie, unde modificările permise sînt neesenţiale) mai supravieţuiesc şi azi: sărbătorile familiale, petrecerile de Anul Nou, nunţile civile, *jurămîntul militar sau judiciar, recepţiile diplomatice sau prezentarea scrisorilor de acreditare etc.; dar r* laic nu este decît aspectul festiv al unei legături abstracte, inexplicate, cu tradiţia. Sacre sau profane, cele mai multe r. sînt de rutină. Cele sacre au scopul de a asigura continuitatea ♦cultului religios şi de a menţine un anumit echilibru psihofizic al credincioşilor, iar în societăţile primitive şi în civilizaţiile timpurii ele devin o şcoală colectivă de educaţie socială, de deprindere a oamenilor cu normele convieţuirii ; de aceea, toate religiile au mizat pe eficienţa concretă a r., văzînd în el un mijloc de a crea deprinderi religioase prin repetiţie stereotipă. Includerea unor elemente magice în r, are rolul de sugestie colectivă (în acest caz scenariile folosind formule dramatice spre a crea senzaţia de retrăire efectivă a actului mitic primordial); dar forţa r. se degajă şi din solemnitatea lui. Înţelegînd prin termenul „rit" de fapt ritualul, Octavian Buhociu remarca această relaţie de esenţă: „ritul este aspectul practic al mitului" (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 10). Orice r., religios sau laic, este o formă conservatoare, de o stabilitate riguroasă, însă fără o structură rigidă; modificările survin mai ales datorită oralităţii, migra-ţiilor tribale, modificărilor cadrului ambiental, schimbărilor de concepţie în timp; formele excesive apar numai în societăţile teocratice sau totalitare (catolicismul medieval, nazismul ş.a.). R. laic din societăţile normale este însă numai r. de rutină. De altfel, acesta poate fi asemănat cu formele de ritualizare studiate de Konrad Lo-renz la animale (peşti, insecte, unele specii de păsări, mamifere).
 § E. S. Hartland, Ritual and Belief. Studies in the History of Religionf London, 1914; A. L. Kroeber, The Naiure of Culture, Chicago, 1952; Konrad Lorenz, Das
Sogenannte Btise, zur Naiurgeschichie der Agression, Wien, 1963
    roata *Simbolul roţii — absent în mai multe ♦mitologii arhaice — apare tîrziu; inventată probabil în India, apare întîi ca simbol al ciclici-tăţii temporale; apoi, în Egipt, ♦miturile o prezintă ca roată a olarului cu atribut antropo-gonic (iar ca obiect tehnic, abia în 1600 î.e.n.). în India vedică, r. capătă un triplu simbol mitic. Deşi amerindienii precolumbieni nu au cunoscut-o deloc, unele petroglife maya conţin totuşi roţi cu aparenţă funcţională, precedînd cu mult introducerea efectivă a roţii portante de vehicul. Mai des r. este amintită în *Biblie. ~ Roata, timpului (sanscr. kălăcakrâ) reprezintă alegoric în ♦mitologia vedică şi *post-vedică — mişcarea neîncetată a vremii şi are 12 spiţe (probabil lunile anului) care se succed neîntrerupt (—> cakrâ), -Brahma, în ipostaza ♦Prăjâpati, prin ♦sacrificiul propriei sale fiinţe, pune în mişcare prima dată *timpul: „Brahmăn Atotpătrunză-torul e fixat pentru veşnicie în sacrificiu. Astfel a fost pusă în mişcare roata; cel ce n-o face să se rotească [mereu] aici [pe pămînt] trăieşte zadarnic, un nemernic supus simţurilor" (Bha-gavadgltă, III, 15—16). ^ Roata solară Dacă discul solar egiptean nu e decît simulacru al r., în mitologia vedică sînt vechi imagini plastice sugerînd r. solară care se rostogoleşte: fie cercul împrejmuit de văpăi excrescenţe, in aria verticală a căruia ♦Şivâ execută dansul cosmic tăndavă, fie simbolul ♦crucii solare (*svastika).
    Roata antropogonică e de obicei un simbol feminin matricial, al naşterii ; dar în Egipt este şi r. alegorică a olarului, pe care zeul ♦Hnum confecţionează omul şi toate vieţuitoarele terestre. ^ Roţile cereşti Hoţi fie alegorice ale ♦carelor cereşti zburătoare (închipuite ca nişte care antice de război), fie simbolizînd o tehnicitate insolită, supraumană, ale aparatului ceresc din vedenia lui ♦Iezechiel: „înfăţişarea lor era întocmai ca strălucirea unui crisolit; şi tuspatru aveau aceeaşi înfăţişare, întocmirea lor fiind ca o roată îmbucată în altă roată. Cînd mergeau, ele se îndreptau în mers înspre cele patru părţi ale lor, fără a se întoarce cum s-au dus. Cele patru roţi aveau obezi, iar ele aveau spiţe; şi obezile lor erau pline de ochi jur-împrejur." Propulsia se efectua poate pneumatic, poate magic („ori încotro le-ar fi mînat spiritul, într-acoîo se îndreptau ele"), ♦mitul fiind în genere destul de criptic („fiindcă spiritul făpturilor vii era în roţi"). ^ *Roţile de foc, prezente mai ales în datinile folclorice ale mai multor popoare, au fie forma unor oameni cereşti părînd roţi incandescente în zbor, apoi prezentîndu-se ca fiinţe umane (mit citat de Lucian ♦Blaga), fie natura unor ♦duhuri demonice, care se prefac în roţi de foc (izbindu-se una de alta în. luptă sau ivindu-se pe dealuri ca ♦Joimăriţele). ~ Roata trăsnetului este un mit specific indo-european: zeii patronali ai fulgerului şi tunetului — *Indra (*mitologia vedică), * Thorr (Mitologia scandinavă), ♦ Perun (*mitologia slavă), *Perkunas (Mitologia baltică) 7 *Sîntilie (Mito-
ROATA LUI BALSAG
514
logia românească) se deplasează în care rulînd pe zgomotoase roţi de foc, după unele ipoteze, această tipologie provenind din miturile solare; un derivat al acestei categorii este, în eposul caucazian despre ♦Narţi, * Roata lui Balsag.
    Udata lui Bibag ♦Roată de foc cerească, figurînd în *mitul epic despre * Narţi din^ver-siunea de bază osetă (—► mitologii cauczziens) — fie trimisă de zeul Balsag (sau Barsag), fie numai ipostaza distrugătoare a acestuia. Mitul o descrie ca pe o roată în flăcări, care vine din *cer pe ♦pămînt rotindu-se cu mare viteză, iar apoi, în drumul ei terestru, arzînd totul din cale, indiferent de speţa obstacolelor (în special însă ♦pădurile, marii arbori izolaţi, lanurile de grîne etc.), traversînd dealuri şi văi, pînă cînd ajunge în Marea Neagră, unde se prăbuşeşte în ape, stingîndu-se. Există o variantă în care fiica lui Balsag (socotit de astădată zeu solar), ofensată de eroul ♦Soslan, li cere tatălui ei s-o răzbune, astfel încît Balsag trimite împotriva ofensatorului această roată în flăcări care îl loveşte; deoarece SDslan e invulnerabil, roata face efortul de a scăpa de represalii, în timp ce eroul imploră copacii să-i pună stavilă roţii, dar arborii nu au puterea necesari, şi se arată în stare s-o oprească, dintre toate plantele, numai ham3iul care îşi agaţă cîrceii de ea, pînă cînd Soslan îi smulge cu săgeţile lui două spiţe şi Zeul-roată e nevoit să-i ceară îndurare. Lăsat să se întoarcă în cer, cu condiţia renunţării la alte lupte, Balsag află unicul mijloc de a-şi birui adversarul şi, din nou în ipostaza de roată de foc, profită de odihna eroului ca să treacă peste genunchii lui, sfărîmîndu-i. Dintr-un ♦cult solar păgîn, tema roţii de foc s-a transferat, la unii oseţi, în cuprinsul *credinţelor creştine, unde Roata lui Balsag a devenit Roata sf. Ioan Botezătorul.
    Robigo (lat. robigo — rugină) Zeiţă arhaică din * mitologia romana invocată fie pentru a proteja lanurile de grîu, fie spre a-şi înlătura acţiunea nefastă asupra cerealelor pe care le îmbolnăveşte de malură (ca nume comun în terminologia agricolă, robigo e chiar această maladie a gramineelor, numită şi „rugina griului"). Exista şi o variantă masculină: Robigus, cu aceleaşi atribute sau cu altele, incerte. Pentru protejarea griului, se celebra ♦sărbătoarea Ro-bigalia (25 aprilie), cu procesiuni şi ♦sacrificii vegetale (sărbătoarea a fost preluată de ♦creştinism, catolicii făcînd procesiuni consacrate sf. Marc). Cu puţin înainte de începerea Robigaliilor, ise sacrifica divinităţii R» un ♦cîine roşcat, în cadrul unui *ritual numit auguriwn caniris; ritualul a fost descris de ♦Ovidius (Fasti, IV, v. 905 şi urm.). De obicei, conduse de un flamin (*flamen), aceste sacrificii se efectuau în crîngul consacrat zeiţei R. (cf. Aulus Gellius, Nopţile attics, IV, 6; V, 12).
    Rţ)I (slav p;>.v* — neam, gintă;                  —
a naşte) Zeu din *mitologia slavă (poate de origine totemică; —► totem), protector al neamului, al descendenţilor dintr-un ♦strămoş comun, dar probabil şi patron al fecundităţii, de vreme ce
era secondat de un grup indefinit de zeiţe ale naşterii sau moaşe divine, numite Rojaniţt (Putem1;»! —Născătoare) sau simple ♦duhuri feminine, ocrotitoare ale mamelor şi pruncilor; prezente la ruşi ((po^tcenuiibi)) şi la sloveni (rojenice), uneori erau socotite un fel de ♦Ursitoare. R. avea şi puterea simbolică, în tradiţiile slave, prin personificarea ideii de neam, de a exprima şi ideea de unitate a posterităţii aceluiaşi strămoş; deşi, după unele opinii, nu ar fi fost decît o divinitate tribală. I se aduceau ♦sacrificii constînd în ♦ofrande de hrană (coleaşă, pline, brînzeturi) şi băutură din miere fermentată, un fel de hidromel. (m^a’h).
    Rohini Zeiţă din ♦mitologia vedică, patronînd steaua'Aldebaran, adorată şi ca soţie favorită a zeului *Canirâ.
    Romulus Rege mitic al Romei, pe care a întemeiat-o; fratele geamăn al lui Remus, născut de ♦vestala ♦Rhea Silvia de la zeul ♦Mars, şi strănepot al lui ♦Aeneas. Crescut (cu fratele său, după ce au fost abandonaţi amîndoi) de o lupoaică (şi alăptat de ea sub smochinul Ruminal), îngrijit apoi de păstorul Faustulus, R, întemeiază Roma, alegîndu-i teritoriul după zborul a 12 acvile (de unde ♦simbolul municipal al lupoaicei şi cel militar al acvilei) şi omorîn-du-şi fratele rival; după 30 de ani de domnie, dispare într-o furtună, răpit de un nor, în timp ce vorbea poporului; apoi -divinizat de romani şi supranumit, ca zeu, ♦Quirinus. ♦Mitul dispariţiei e relatat de ♦Plutarh: „Romulus a dispărut dintr-oiată şi nu s-a văzut nici o parte din corpul său şi nici un rest din veşmintele sale [...] Romulus prezida adunarea poporului afară din oraş, lîngă aşa-zisa Mlaştina Caprei şi deodată s-au ivit în aer lucruri minunate şi de neînţeles, precum şi schimbări de necrezut, după cum urm3ază: lumina soarelui a dispărut şi s-a aşezat noaptea, nu blîndă şi liniştită, ci plină de fulgere înfricoşătoare, de vînturi vijelioase care aduceau furtuna din toate părţile; în acest timp mulţimea s-a împrăştiat fugind, iar cei puternici s-au strîns la un loc; după ce a încetat tulburarea şi a strălucit din nou lumina şi mulţimea s-a adunat iarăşi, oamBnii au început să-l caute şi să-l dorească pe rege, dar senatorii n-au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci au poruncit tuturor să-l cinstească şi să-l adore pe Romulus* deoarece a fost răpit’şi dus la zei şi le va fi un zeu binevoitor, aşa cum le-a fost un rege bun." Apoi un personaj neidentificat de istorici, Iulius Pro-culus, prieten al lui R,, „s-a dus în For şi, rostind cel mai sacru jurămînt, a spus în faţa mulţimii că pe drum i-a apărut Romulus în întîmpinare, frumos şi mare la chip cum nu fusese niciodată mai înainte, împodobit cu arme strălucitoare ca fulgerul", declarîndu-i: „Zeii au hotărît, Procule, ca eu să zăbovesc numai atîta timp printre oameni şi, după ce voi întemeia o cetate care va avea foarte mare putere şi glorie, să locuiesc iarăşi în cer, de unde sînt [...] Eu voi fi pentru voi un zeu protector, Quirinus" (V iala lui Romulus, XXVII—XXVIII). Mitul conţine cel puţin 3 elemente: o rădăcină
 515
 RUDRÂ
totemică, lupoaica (-*■ totem, lupul), uciderea unui rege identificat cu R. şi transferul morţii în *legendă elaborată de un eventual uzurpator, şi împrumutul din tradiţia arhaică a dispariţiilor neobişnuite ale zeilor (mit frecvent în *mitologia generală: plecarea lui * Quetzalcoatl în chip de flacără, decolarea cu un *dragon de aur a împăratului *Huangdi, înălţarea la cer a lui *Isus Christos) astfel, R. poate fi o figură sincretică, avînd un strat mitic, unul legendar şi altul istoric.
     Rongo; J?o’o Xo/zo Zeu polinesian (—> mitologii din Oceania), născut fie dintr-un nor, fie din cuplul *Rangi — *Papa (*cer-*pămînt); în mitologia maori (Noua Zeelandă) e fratele zeului *Tane şi zeul alimentaţiei, al subsistenţei (Părintele Hranei), ocrotitorul agriculturii şi al ploii (invocat în sezonul semănatului), totcdată şi *simbolul secundar, masculin, al *Lunii. Imaginea sa plastică e pusă în raport cu arborele de pîine. în ins. Mangareva el este numai zeul ploii. Dar rongo însemnînd şi sunet, în ins. Mangaia e numit Sunetul-care-se-întcarce (ecoul) şi e imaginat ca un uriaş cornet acustic din scoică. în Hawaii, unde e numit Lcno, este venerat ca protector al produselor agricole şi pescăreşti şi ca patrGn al serbărilor recoltei, fiind invocat’în cîntece rituale: „Lono, răstcarnă-ţi năvodul / plin de hrană / năvcdul plin de ploaie“. {Căpitanul Ccok a fcst confundat cu Lono, insularii crezînd că li s-a întors zeul.) Numit în ins. Marchize Ono, dar considerat acolo numai patronul cîntecelor.
     roţile de foc Forme mitice (divinităţi sau *spirite *mutante, prefăcîndu-se în *roţiJ înflăcărate şi mobile, cu impuls ostil) sau forme rituale populare (roţi obişnuite, adesea înfăşurate în paie, aprinse şi apoi rostogolite de oameni anume aleşi), din cadrul *sărbătorilor focului nou (—► focul). R.f. au la origine, probabil, un *simbol solar. ©Roţi de foc mitice Metamorfoze divine Zeul oset > mitolcgii caucaziene) Balsag, urmărindu-şi adversarul, întruchipat de eroul nart *Soslan, se transformă în * Beata lui Balsag şi se rostogoleşte rapid, arzînd obstacolele din cale, pînă cînd se prăbuşeşte în mare, stin-gîndu-şi flăcările. ^ Spirite malefice mutante care se prefac în r.f, izbindu-se între ele în lupte de concurenţă sau îşi urmăresc adversarii umani; sînt în genere *demoni, *balauri, *zmei, vrăjitoare; printre acestea, * Joimăriţele din * mitologia românească, care — în una din ipostazele lor multiple — se rostogolesc la vale, din munţii lor de baştină, sub formă de roţi de fum sau de văpaie. ~ Mesageri cereşti, ivindu-se noaptea din *cer, sub formă de roată incandescentă cu fascinantă viteză de rotaţie, care îi şi propulsează, retransformîndu-se la atingerea pămîntului în fiinţe umane de aparenţă normală (mitul e citat de Lucian *Blaga în Hronicul şi cîntecul vîrstelor; cf. Opere, VI, Bucureşti, 1979, p. €6), deşi se sugerează că a fcst un eveniment real).
 •   Roţi de foc rituale Sînt roţi reale (de obicei cîte o roată de căruţă, adesea înfăşurată în paie, spre a deveni mai lesne combustibilă), rostogolite de flăcăi, de pe dealuri,
 la sărbătoarea folclorică a fccului nou; există presupunerea că această datină, oricum moştenitoare a mitului r.f., îşi are originea mai îndepărtată în *cultul mithraic ► Mithra), adus pe teritoriul Europei de soldaţii rqmani proveniţi din Asia; după un duel decisiv, Mithra obligă *Soarele să poarte — ca zeu biruit — o cunună de raze, care ar constitui primul simbol al r.f.. ^ în Caucazul de Nord, poporul oset, după creştinare, a adaptat mitul Roţii lui Balsag la noua *religie, sub lorma Roţii sf. Ioan Botezătorul (oset. fyd Iuane). ~ în Lotharingia — după informaţia dată de francezul Tessier (Sur la fete annuelle de la rcue flcmloyante de la Saint-Jean ă Basse-Kcntz, arrond. de Thionville, Paris, 1823), de sărbătoarea creştină a sf. Ioan, coincizînd cu solstiţiul de vară, se rostogoleau roţi aprinse de pe ’o măgură de lîngă Mosela; roata, înfăşurată în paie, era aprinsă chiar de primar şi călăuzită spre vale de doi bărbaţi tineri care urmăreau înecarea ei finală în rîul amintit. ^ „Roţile care, în regiunile din nordul Germaniei, sînt aprinse cu această ocazie [Anul Nou] şi rostogolite la vale, rularea sau rotirea discului ce se practică în sudul Germaniei sînt semne simbolice care se referă la Soare" (Karl Weinhold, Weihnacktspiele und Lieder aus Siid-deutschland und Schlesien,Wien, 1875).^*Ritualul r.f. practică tradiţional gonirea pe cîmp a unei roţi aprinse de către flăcăi în cadrul celor două sărbători specifice zonei româneşti intracarpatice: *Alămor (Transilvania şi Bănat) sau *Hcdâiţele (Munţii Apuseni) — legate de vechile *rituri agrare. Privite în general, toate variantele ritualului r.f. se sprijină, unitar şi consecvent, pe simbolul arhaic al purificării prin flacără, atît a oamenilor cît şi, îndeosebi, a cîmpurilor.
    RiilbezEhl * Spirit al munţilor, în mitologia populară germană, întruchiparea vremii rele de la munte; patrcnul avalanşelor. Putînd fi văzut numai cu înfăţişarea de călugăr în sutană cenuşie, R. ajută pe oamenii buni, iar pe cei răi îi ademeneşte spre prăpăstii sau cel puţin îi abate din drum, rătăcindu-i.
    Rudiofccs Zeu totemic (-* totem), în Mitologia celtică din Gallia, reprezentat (într-o statuie descoperită la Neuvy-en-Sullias) în chip de *cal.
    Rudrâ (Cel care urlă, Cel care plînge în hohote; sanscr. rudrâ — urlător, care rage) Epitet: Drapi (Cel ce te pune pe fugă) Zeul distrugerii universului, iniţial figură nepereche, în Mitologia vedică, apoi opusul lui *Qivâ, iar mai tîrziu o ipostază a acestuia. în textele timpurii e tatăl vînturilor (*Marutah). Forma plurală Budrăh: grup de 11 zei ai ‘furtunii, conduşi de ţiva, dar născuţi din R. (alteori doar epitete ale lui R.): Ajaihapad, Ahirbudhnya, Hara, Nirriti (dublînd pe zeiţa nenorocirilor *Nirriti), *Igvara (în *hinduism devenindnumele complementar al lui *Brahmăn) Bhuvana, *Angaraka (planeta Marte), Ardhaketu, *Mrityu (devenit zeul *mortii) Sarpa, Kapalia. R. a reprezentat însă din timpuri arhaice în primul rînd personificarea forţelor distructive ale naturii, iar în varianta plurală, cei 11 R. ccmpuneau iniţial, ca nişte
RUEVIT
 516
 personaje indistincte, alaiul de „urlători" ai lui £ivâ şi întruchipau furtuna; nici originea acestui grup nu e precizată de ♦mituri: cei 11 sînt cînd fiii lui ♦Brahma, cînd ai lui ♦Kâsyâpa.
    Ruevit ^lat. Ruquievithus) Zeul războiului în miturile comune balto-slave (-+ mitologie baltică), reprezentat cu 7 săbii la cingătoare, iar ciVa 8-a, în mîna dreaptă. R- avea un centru cultual în sudul ins. Riigen.
    rugăciune Act cultual, existent în aproape toate ♦religiile, prin care credinciosul cere bunăvoinţă în genere sau îndepliuirea anumitor dorinţe concrete din partea divinităţii. Se crede că forţa r. rezidă în rostirea ei exactă, iar în acest sens, r. şi*a păstrat mereu pretutindeni caracterul magic originar, deoarece ea provine probabil din incantaţia magică (—* magie). în concepţia ♦brahmanismului, *mantra (rugăciunea, deşi rugăciune propriu-zisă: sanscr. divişţi sau didhiti), pronunţată cu exactitate şi fără cusur, dobîn-deşte forţa de influenţă directă asupra divinităţii, obligîndu-1 pe zeu să satisfacă cererea credinciosului care i se roagă. Există la hinduşi şi o formă sacrificială:    brahmasavâ—purificarea
 prin rugăciune. Spre deosebire de caracterul suplicant al r. din alte religii, în brahmanism formulele de tip mantra au scopul de a sili pe zeu să îndeplinească dezideratul ♦brahmanului care se roagă, adică rosteşte mantrele necesare. în ♦mozaism, r. este dialogul credinciosului cu ♦Yahweh, care i-a vorbit cel dintîi poporului ales. Pentru ♦creştinism, păstrîndu-şi sensul de dialog cu ♦Dumnezeu, r. devine elementul fundamental şi izvorul de ♦viaţă prin oare creştinul intră în relaţie cu cele 3 feţe dumnezeieşti (astfel, Tatăl nostru exprimă pentru orice creştin atitudinile în care ♦Sfîntul Duh îi va acorda putinţa comunicării cu Fiul— ♦Isus Christos), deşi ♦Ioan Damaschin definise r* mai simplu, ca fiind,, cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu" (Dogmatica, III, 24). ♦Tertullianus era mai aproape de realitatea experienţei religioase, afirmînd că „rugăciunea este fortăreaţa credinţei" (De oratione, XXIX). Mult mai tîrziu, privind problema din exterior, William James a considerat r. un element esenţial în „religia practică". Fiecare definiţie a r. este însă variabilă în raport cu poziţia cercetătorului. Mulţi cercetători din afara religiei neglijează caracterul mistic al r. care nu este nici suplicaţie, nici tranzacţie sau imn. După Alexis Carrel (medic investigator al fiinţei umane): „Trebuie să înţelegem prin rugăciune nu simpla recitare maşinală a unor formule, ci o elevaţie mistică în care conştiinţa se absoarbe în contemplarea principiului imanent şi transcendent al lumii. Această stare psihologică nu este intelectuală" (.VHomme, cet inconnu, Paris, 1935, p. 174). Carrel, ca şi alţii, a observat caracterul dezinteresat al r. mistice, structura ei contemplativă. Tocmai in acest sens, r. este un element religios principal şi în ♦budism, iar pentru ♦islam -reprezintă unul din cei 4 stîlpi ai ♦credinţei (cu toate că tocmai în această religie a ♦predestinării absolute prezenţa r. poate naşte cele mai multe nedumeriri). Oricum s-ar clasifica tipologic, orice r. în înţeles curent se sprijină formal
 pe 3 elemente contopite: 1) apelul la înduplecare
—   divinitatea, uzînd de decizii legiferate imuabil în plan universal etern, îşi poate schimba hotărîrea în secvenţe temporale; 2) actul propiţiator~ divinitatea obiectivă, supraumană, perfectă este suspectată de slăbiciune la linguşire, şi deci ar trebui să sufere de imperfecţiunea subiectivă a vanităţii omeneşti; 3) declaraţia de umilinţă, care cuprinde o comparaţie, imposibilă logic, între parte şi întreg, o confruntare imposibilă teologic între creatură şi creator, şi care are scopul de a trezi mila într-o divinitate concepută ca un primum movens al legislaţiei universale, în acest sens, Auguste Sabatier accepta ideea că „religia este un comerţ" şi afirma că „acest comerţ cu Dumnezeu se înfăptuieşte prin rugăciune" (Esquisse d'une Philosophie de la Religion, ed. IV, Paris, 1897). S-a afirmat deseori că viciul structural al r. se află în faptul că ea contrazice chiar ♦dogma predestinării divine a fenomenelor şi evenimentelor lumii, întrucît orice tip de r. presupune recunoaşterea pasivă cel puţin a două categorii posibile: a) legile divine, despre care se spune că susţin imuabil armonia generală, pot fi modificate din cauze particulare disarmonice; b) divinitatea universală obiectivă se poate transforma oricînd în una subiectivă, contrazicîndu-se pe sine însăşi sub influenţa unei intervenţii particulare. Totuşi, nici un ♦cult nu exclude r. din ♦ritualul curent, întrucît rostirea ei facilitează speranţa umană şi reorganizează starea psihică a credinciosului, operînd în el un transfer din sfera de nelinişte în starea de pace, din suferinţa deznădejdii în fericirea speranţei, iar pentru o categorie deosebită de credincioşi, r. introduce în eul moral starea de beatitudine a *contemplaţiei, care în cele din urmă devine o emoţie estetică. Rugăciunile pot fi atît de diferite cîţi credincioşi sînt, iar un text canonic respectat în literă poate deveni variabil îa intonaţia mistică. în atare plan, este semnificativă Rugăciunea pentru ceasul din urmă, compusă de Pierre ♦Teilhard de Chardin, în care savantul şi teologul găseşte o modalitate originală, la frontiera paradoxului, de a concilia spiritul independent al cercetătorului ştiinţific cu starea mistică a suplicantului religios, pentru „ultima clipă" a vieţii: „cînd voi simţi că mă pierd de mine însumi, cu totul pasiv în mîinile marilor forţe necunoscute care m-au format, în toate aceste ceasuri mohorîte, dă-mi putinţa, Dumnezeul meu, să înţeleg că eşti tu acela [...] care dai la o parte atît de dureros fibrele fiinţei mele ca să pătrunzi pînă la miezul din substanţa mea, spre a mă lua întru Tine" (Le Milieu divin, Paris, 1957, p. 95). Dar cu peste două milenii mai înainte, sofistul ♦Prodikos demonstra inutilitatea rugăciunii: „tu, Prodikos, cînd te rogi zeilor să fii fericit şi să ai parte de bunuri, tu nu ceri în rugăciunile tale nimic altceva decît să devii un om desăvîrşit. [...] Dacă aşadar virtutea se poate învăţa, e vădit atunci că, adre-sînd rugăciuni zeilor, nu vei face altceva decît să înveţi astfel ceea ce încă nu cunoşti "(Pseudo-Platon, Eryxias, 398 d), căci Prodikos susţinea într-adevăr că virtutea poate fi învăţată.
517
RUSOR
§ J. Daujat, Prier, Paris, 1961; Henri Bremond, Pri-ere ei pofeie, Paris, 1926
    Rukminî (Cea de Aur, Cea împodobită cu aur) Prima soţie a zeului * Krişnâ în *mitologia vedică şi *post-vedică; fiică a lui Bhişma şi logodnică a iui (Jigupăla, R. e răpită în ziua nunţii ei cu acest logodnic, omorît ulterior de zeu. Dintre cei 10 fii născuţi de R. de la Krişnâ unul era Pradyumna (de fapt *Zâma, zeul dragostei, regenerat de *Qivâ, după ce fusese ars de marele zeu). R. era cea mai îndrăgită dintre soţiile lui Krişnâ; după *moartea terestră a soţului ei divin, ea se aruncă — împreună cu celelalte 1 soţii — potrivit unei datini mereu actuale din India, pe rugul în flăcări al soţului, toate soţiile murind arse de vii. Mai tîrziu, unele *secte au început să considere că R. este numai o *avatara a soţiei marelui zeu *Vişnu: zeiţa *Lakşmi
    Rumia; Rumina (lat. rumen — uger) Zeiţă a lactaţiei şi a alăptării, în *mitologia romană.
    Runcina (lat. runcare; a plivi; runco — săpă-îigă de plivit) Zeiţă din *mitolosia romană, patronînd plivitul plantaţiilor agricole şi legumicole.
    Rusalii (lat. Rosalia — sărbătoarea trandafirilor, constînd în depunerea de trandafiri — rosae — pe morminte; < grec. (kuxrdkia; cf. slav *Rusalka şi numele biblic Ierusalim) Femei fabuloase din categoria * Ielelor, în *mitologia românească, fiicele lui Rusalim împărat; după Credinţa populară, R. le iau oamenilor minţile. Acest *mit polisincretic s-a concretizat într-o ♦sărbătoare păgînă, suprapusă ulterior peste sărbătoarea creştină postpascală (Pascha rasata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii şi devenită Duminica Rusaliilor cînd — sărbătoarea fiind legată de abundenţa vegetală a verii — casele sînt împodobite cu ramuri verzi. *Dansul frenetic cil prăbuşiri în somn hipnotic, Căderea Rusaliilor, practicat în Duminica Rusaliilor de femeile populaţiei româneşti din Timoc, pare un caz izolat de datină locală; (există totuşi atestarea slavă a unor cîntece de Rusalii — rus. pycaAbîibie necnu). Dai' în Dobrogea romanizată se statornicise (după atestări istorice) sărbătoarea trandafirilor Rcsalia de la sfîrşitul primăverii, fiind ţinută de credincioşi în relaţie directă cu pomenirile din *cultul morţilor. Se poate presupune că această datină păstrată de români s-a dezvoltat pe teritoriul Daciei Romane, evoluînd şi fixîndu-se în obiceiurile stră-românilor, de la care au împrumutat-o parţial slavii, deoarece nici în zona baltică, nici în zonele Kiev-Novgorod, nu au existat obiceiuri similare, anterioare formării popoarelor slave, de la epoca Rusiei kieviene încolo; (totuşi, numele sărbătorii ca atare e mai probabil să-l fi luat slavii, nu prin filieră romană, ci direct de la grecii bizantini).
    Rusalka (rus. PycaAKa;; pl. pycajim; etim. incertă:   rus.  arhaic  p&twh—blond, luminos,
sau pScao — albie de rîu; lat. Rosalia
—   sărbătoare funerară a trandafirilor; mai probabil grec. f>ooaataa) Divinitate feminină secundară, răspîndită la toţi slavii şi de obicei simbolizînd — în *mitologia slavă — apele curgătoare, de unde şi înzestrarea ei cu darul cîntecului melodios. Considerată adesea o fecioară înecată, e închipuită ca o foarte frumoasă fată blondă, cu păr bogat unduitor şi, în loc de picioare, cu coadă de peşte (-* Sirene). Bieloruşii şi ucrainenii socot că orice R. provine mai ales din fetele înecate şi din copiii născuţi morţi sau murind nebotezaţi (A. N. Veselovski, 1889, citat în K). M. Cokojiob, PyccKuu cfioAbKAop, MocKsa, 1938, p. 137). R., divinitate plurală, e atestată de timpuriu, ca un fel de fiinţă acvatfcă, atît de Cronica de la Kiev (1008), cît şi de Prokopios din Cesareea (Războiul cu goţii, sec. VI). Mai probabil este că acest *cult popular al R. s-a format prin sincretismul celor 3 noţiuni, dintre care ultima reprezintă suprapunerea *sărbătorii romane Rosalia peste o sărbătoare arhaică slavă de comemorare a ^'strămoşilor. De cele mai multe ori, R. sînt considerate malefice, iar atunci (în special la ruşii nordici) sînt închipuite ca foarte păroase sau numai cu părul lung şi dezordonat, avînd feţe monstruoase şi respingătoare. în Săptă-mîna Rusaliilor (pycaAbHan ne dear) ele a-leargă pe cîmpii, ieşind din ape, se leagănă pe crengile copacilor şi se amuză în stil rural, prinzînd pe trecători şi gîdilîndu-i pînă cînd îi fac să leşine sau chiar să moară, apoi îi tîrăsc în apă. Ziua consacrată a R. e joia (cf. *Joimă-riţa), cînd devin foarte primejdioase, din această pricină oamenilor recomandîndu-Ii-se să nu se scalde în zile de joi. Antidotul universal împotriva unei R* este pelinul. Această Credinţă de mitologie populară s-a transferat mai tîrziu în anumite obiceiuri specifice; în Duminica Rusaliilor, fetele cîntă în cor cîntecele Rusalcelor atîrnînd în prealabil ştergare în pomi sau chiar sculuri de lină ori cînepă, aţă, cununiţe vegetale; se citează un *ritual îndeplinit la sfîrşitul acelei săptămîni, consacrat însoţirii Rusalcelor (care de fapt marchează despărţirea de primăvară): o fată împodobită corespunzător (sau o păpuşă rudimentară) joacă rolul Rusalkăi care pleacă ; păpuşa e de obicei sfîşiată la sfîrşit (cu atît mai uşor cu cît este confecţionată mai ales dintr-un snop de secară); în unele zone, e înecată în rîu. După unii cercetători (V. V. Ivanov) acest ritual ar fi fost influenţat de ceremoniile populare ruseşti în legătură cu *Kostr ubonlka.
§ A. H. BecejiOBCKHfi, remapcKiie pycanKU u zomcmie ueptt e Bu3aHmuUy CaHKT-IIeTep6ypr, 1889 ; B. K. Cokojiob, Beceme-jiemnue KaAendapHbie o6pndu pyccnux, yxpauHyee u âeAopycoe, MocKBa, 1979
    Rusor Zeu din *mitologia romană (amintit de *August.in), ocrotind întoarcerea periodică a lucrurilor.
s
    Sabaoth (*Saptuaginta: Sipid)9; ebr. she-baoth — oşti, armate >Shebaoth — Domnul Oştirilor; rom. liturgic: Şavaot) Num3 biblic tîrziu al lui ♦Dumnezeu, ipostază sau atribut al lui ♦Yahweh, ca divinitate războinică (Yahweh Shebaoth~T)omîm\ Stăpîn al armatelor) dar şi o titulatură atributivă (deşi Septuăginta îl foloseşte ca nume propriu), exprimînd suveranitatea lui Yahweh asupra universului, iar implicit calitatea sa de căpetenie divină a oştilor din Israel, cărora le garantează victoria: „însă David răspunse filisteanului:    «Tu vii împo-
triva mea cu sabie, cu suliţă şi cu ostie, dar eu vin împotriva ta în numele lui Yahweh Shebaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel, pe care tu le-ai defăimat" (V.T., I Samuel, XVII, 45). Probabil, la origine, S. a fost un zeu local al războiului, încorporat de ♦cultul lui Yahweh prin ♦sincretism spontan sau teologic; ulterior se pare că a absorbit şi atributele unor zeităţi ale stelelor (socotite în acel caz fiinţe), ale alternării zilelor şi nopţilor şi ale *elementelor naturii (cf. V.T., Iov, XXXVIII). Astfel, S. e adorat în cele din urmă ca stăpîn al oştirilor îngereşti, al aştrilor şi al tuturor forţelor cosmice. în literatura rabinică (Berahoth, 116 şi urm.) şi în *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, oştile cereşti sînt divizate în 4 corpuri de armată, comandate de ♦îngerii de prim rang (arhangheli): Mikael, ♦Gabriel, ♦Uriel, Raphael.
    Sabazius; Sabazios; Sabadios (grec. Sij3"i5iog. SaP^tog) Zeu frigian sau tracic,' identificat de greci cu *Dlonysos, uneori chiar cu *Zeus, dar de obicei legat de ♦cultul Marii Mame a Zeilor (* Kybele). E un zeu ♦htonic, reprezentat mai ales ca şarpe şi socotit ♦simbol al reînnoirii anuale a vegetaţiei şi al forţei fertile a naturii (iar atunci suprapus ♦cultului solar). După unii autori, S, s-ar identifica şi cu ebr. *Sabaoth (♦Plutarh scrie că, de sabbat, evreii îl sărbătoreau de fapt pe S.); alţii l-au confundat, fără temei, cu zeul marin Sozon, din Asia Mică. Alteori, i s-a căutat etimonul în cuvîntul iliric sabaya, deducîndu-se că S» ar fi fost un zeu al berii (s-a presupius în el şi un ocrotitor al sănătăţii). La Roma, ♦ritualurile şi ♦misterele consacrate lui S. se celebrau sub num3le Sacra Savadia, iar mai tîrziu (sec. II) apăruse şi cultul special (rezultat dintr-un ♦sincretism obişnuit la Roma) al lui *Iupitsr Sabazius. Zeul e prezent în efigii pe numsroase ♦talismane cu semnificaţii obscure. Adorat în cadrul unor ceremonii orgiastice, S. era socotit patronul unor ^dansuri rituale din Tnracia şi Frigia; Aulus Gellius aminteşte (Nopţile attice, XX,
III,  1—3) de un astfel de dans frigian: sicin-nium — dans al satirilor, utilizat în Hellada în
cadrul coregrafiei teatrului satiric. Diodor din Sicilia îl consideră însă pe S. „un alt Dionysos, care ar fi trăit cu multă vreme înaintea" celuilalt (Biblioteca istorică, IV, IV, 1) şi ai cărui părinţi ar fi fost ♦Zeus şi ♦Persephone. în onoarea zeului erau celebrate Misterele lui Sabazios, care se desfăşurau numai noaptea, în taină desăvîrşită. Tradiţia îi atribuia fapte de ♦erou civilizator: el ar fi înjugat întîia oară boii la plug şi de aceea, în iconografie, este adesea împodobit cu coarne.
§ M. Macrea, Le culte de Sabazius en Dacie (în Dacia NS, 3, 1959, p. 325—339)
    Sabdag (tibet, sa-bdag— stăpînitorul pămîntului) Divinităţi antropomorfe, antropo-zoomorfe sau fără chip distinct, provenite din ♦religia autohtonă totemică prebudistă *bon a Tibetului arhaic (—* lamaism); de fapt, S. constituie o clasă complexă de ♦genii, specializate atributiv în mod restrîns dar avînd aproape fără excepţii scopuri constant malefice. Aceste zeităţi, atunci cînd au un chip descriptibil, arată ca nişte babe care se deplasează călare pe cîte un berbec sau pedestru, cu un toiag în mînă şi un sac pe umăr; alteori sînt închipuite ca nişte oameni cu capete de şobolani, de porci sau de mistreţi. Toată tagma are o căpetenie: Mama tuturor Sabdagilor (cu epitetele: Bă-trîna Maică mînioasă, Păzitoarea Uşii Pămîntului), o babă cu 80 de riduri pe obraz, înveşmîntată în galben şi călărind un berbec. Acest grup demonic locuieşte în peşteri, mai ales în nordul şi nord-estul Tibetului, dar alteori şi în case, de asemenea pe stînci şi în arbori; subclasa *lha este o categorie de ♦spirite montane. Unele zeităţi S. sînt prezente la construcţia şi reconstrucţia clădirilor, altele îi însoţesc pe călători, altele răspîndesc molimele (îndeosebi ciuma) şi epizootiile. Nu se poate scăpa de prezenţa sau înrîurirea lor nefastă decît prin anumite ♦ritualuri.
    sacerdot (lat. sacsrdos — preot; sacerdotium — preoţie, sacerdoţiu augural) Reprezentant învestit al unai commităţi religioase avînd relaţii de aparenţă directă* cu divinitatea adorată şi cu lumsa supranaturală care alcătuieşte obiectul de adoraţie în ♦religia respectivă şi totodată dispunînd de învestitura, ştiinţa mistică şi anumite însuşiri şi mijloace concrete necesare oficierii ceremoniilor liturgice şi în genere de ♦cult, în specificul formei religioase respective, în num3le credincioşilor. în societăţile primitive, s. este omul de prim rang al comunităţii (de obicei şeful de trib, cumulînd funcţia sacerdotală). S. este şi orice preot, consacrat prin iniţiere şi învestitură sacră să exer-
519
SACERDOT
cite cultul religios. Formele sacerdotale diferă în raport cu specificul cultual din fiecare religie. ~ în Egipt, fiecare zeu iocal al nomei avea un mare preot, iar sacerdoţiul era exercitat de o clasă (kher keb) de recitatori ai formulelor sacre, socotiţi de popor ca dispunînd de puteri magice; marele s. al tuturor *zei!or era faraonul. în ■ Regatul Vechi, pînă în jurul anului 2000 î.e.n., preoţii fuseseră un fel de funcţionari, fiecare nomârh avînd şi funcţie sacerdotală; sub Regatul Mijlociu, preoţii încep să se profesionalizeze şi abia după 1580 î.e.n., sub Regatul Nou, ei se constituie într-o clasă profesională, autonomă şi influentă, avînd autoritate chiar şi asupra faraonului, atunci cînd nu este el însuşi mare preot; începînd cu dinastia XVIII, preoţii profesionişti din Regatul Nou ating puterea culminantă, dispunînd de averile *temple-lor şi avînd funcţii importante în administraţia şi în magistratura statului. De aici încolo, conflictele între faraoni şi preoţi se succed cu acuitate, pînă cînd unii faraoni, ca Amenophis IV Reformatorul (Akhnatcn), iau măsuri drastice; acesta a închis templele, confiscîndu-le averile şi introducînd o religie nouă, elaborată, reprezentînd o încercare de ^monoteism în adorarea zeului global *Aton. Vorbind despre sacerdoţii egipteni, Diodor din Sicilia semnalase caracterul iniţiatic al tagmei, deşi afirmaţiile istoricului sînt extrapolabile şi la alte categorii sacerdotale (rabinatul, druidismul; druizi): „preoţilor nu le era îngăduit să împărtăşească ceea ce cunoşteau numai ei, taina pe care nu aveau dreptul s-o divulge mulţimii, pentru că mari primejdii l-ar fi ameninţat pe cel care dezvăluie altora faptele zeilor" (Biblioteca istorică, I, XXVII, 6). ^ în Babilon, preotul: baru (văzător) (baru (a vedea)—era şi prezicător, avînd deci relaţii directe cu marele zeu *Shamash, ca divinitate solară care patrona şi *oracolele; în această calitate, orice baru trebuia să aibă inevitabil iluminări divinatorii. în ierarhia sacerdotală, treapta următoare, asliipu (preoţi-magi) îşi asuma incantaţiile (-* descîntece) şi *magia; mai presus de aceştia, erau consideraţi marele preot-prezicător (rab-baru) şi marele *mag (rab-masJimashu). ~ în Iran, în epoca *zoroastrismului consolidat, funcţia de s. o îndeplineau magii (organizaţi într-un trib din cuprinsul confederaţiei medice) care oficiau *ritualuri străvechi, conservate prin datină de la indoeuropeni, iar ulterior codificate de * Avesta; aceşti magi erau organizaţi ierarhic în: moghan — oficianţi inferiori, hyrbedh — preoţi ai *fccului, mcbedh — magi-şefi, printre care s. însărcinat să rostească ^rugăciunile, numit zoi; în Iranul timpuriu, corpul sacerdotal principal (athravan) slujea zeului ignic *Athar. în India, *brahmanii, reprezentanţi ai zeilor pe pămînt, au format totdeauna o castă ereditară închisă (*Atharvan fiind preotul arhetipal), întîia castă de sus în ierarhia societăţii hinduse (-+ var na). Prima condiţie a unui brahman este cunoaşterea temeinică a scripturilor vedice (—+Veda); deţinători ai forţei sacre, singurii în măsură
                                       /
să oficieze serviciul religios şi să îndeplinească diferitele ritualuri şi *sacrificii, intelectuali şi sfinţi, nesupuşi vreunor norme de celibat, brahmanii au constituit mereu elita Indiei; ca atare, persoana lor a fost fără excepţie inviolabilă şi înconjurată de respect, jignirea lor fiind o crimă, iar uciderea, un *păcat capital. ^ în Israel, în urma aşa-numitului legămînt între *Yahweh şi poporul ales, învestitura sacerdotală o deţinea seminţia levixilor, întregul trib considerîndu-se mijlocitorul autorizat între *Dum-nezeu şi poporul lui *Israel, mai ales în epoca patriarhală; *Moise şi *Aaron (primul sacerdot mozaic) erau dintre îeviţi („Ei învaţă pe Iacob rînduielile tale şi pe Israel legea ta"—V.T., Deuteroncmul, XXXIII, 10). Mai tîrziu, rabinul (ralbi) este, în *iudaism, păstrătorul tradiţiei sacre şi oficiantul cultului, precum şi s. învestit cu misiunea de transmitere a învăţăturii scrip-turale în sinagcgă (templu). Preoţii s-au numit, în tradiţia iudaică, kohânîm (sg. kohen) şi kemărîm. ~ în Hellada, preoţii şi preotesele erau funcţionari autcnomi ai statului, aleşi sau ereditari, remuneraţi din veniturile templului pe care îl serveau. Dar basileii (regii) erau totodată şi mari preoţi (la Atena: apxoov paoiXsix;). ^ La Bcma, sacerdoţiul nu era o vocaţie religioasă personală, ci adesea o funcţie politică (Cicero a fost * augur, apoi pcntifex); orice s. era numit de stat ca un funcţionar, şeful statului (de pildă, împăratul), fiind pcntifex maxi-mus (preotul suprem); existau şi colegii speciale:    auguri    (pentru   ♦divinaţie), * Arvales
Fratres (specializaţi în ceremoniile agrare), XV viri sacrorvm (interpreţi ai Cărţilcr Silyl-line; —Sibyllae). Preoţii slujind cultul zeilor originari ai Rcmei erau flcmines (-+ flcmcn) ; flaminii principali (Flcmines maicres) erau 3, consacraţi triadei clasice: *Iupiter (slujit de un flcmen Dialis), *Mars şi *Quirinus; lor li se adăugau, în număr nelimitat, Flcmines mino-res; cel mai important — flcmen Dialis, era constrîns de anumite interdicţii de tip tabual (-> talii): să nu meargă călare, să nu vadă în afara zidurilor oraşului armata echipată, să nu depună *jurămînt, să nu atingă şi să nu numească iedera, bobul, capra, carnea crudă, să nu taie lăstari de viţă, să nu lipsească din patul său 3 nopţi consecutive, să nu stea sub cerul liber fără boneta albă sacerdotală, să nu atingă pîine dospită, să nu iasă gol sub cerul liber. Funcţia religioasă supremă era, la remani, cea de pcntifex maximus; instituită în epoca arhaică a regilor şi asumată de şeful statului, devine un timp electivă, apoi, sub imperiu, e rezervată împăratului; pontificele suprem era şeful tuturor colegiilor pontificale (fiecare colegiu avea cîte 15 pontifi), iar sediul său se numea Begia; un subaltern al lui era Rex sacrificulus, care îndeplinea sau conducea ritualurile sacre de tradiţie arhaică; în perioadele mai vechi, existase un colegiu compus din 9 pontifi care aveau misiunea de a veghea păstrarea purităţii religiei romane şi desfăşurarea corectă a ritualurilor publice şi private; de la epoca lui Augustus, pcntifex maximus devine şeful absolut al religiei
SACRIFICIU
520
romane. ^ La celţi, sacerdoţiul era în exclusivitate asumat de druizi, care erau în acelaşi timp unicii mediatori între zei şi oameni, deţineau toate cunoştinţele ştiinţei de epocă, exercitau funcţiile de" ♦profeţi, magi, medici, judecători, astrologi, învăţători şi teologi; învăţătura, predată oral în şcolile druidice, aveîi caracter ezoteriG, iar iniţierea era de lungă durată. Anual, druizii se întruneau într-un gen de congres „ecumenic", se pare, într-o ♦pădure sacră din Gallia şi probabil în acel cadru îşi alegeau un şef pontifical. Grupurile druidice (mai ales din Gallia, Irlanda), alcătuind un fel de corporaţii locale, au influenţat totdeauna politica monarhilor autohtoni. De altfel, orice druid era socotit zeu. ~ Specificul corpului sacerdotal din Thracia şi Dacia nu este suficient de clar ca să se poată defini şi clasifica; termenul strabonian kapnobătai pare a indica un atribut („călători prin nori" sau „umblători prin fum") mai curînd decît un rang preoţesc şi sugerează ideea prezenţei unor *şamani în ceremoniile religioase, cel puţin dacogetice; un corp monastic sacerdotal totuşi a existat, compus din *ktistai şi/sau pleistoi, comparaţi — fără destul temei — fie cu ♦esenienii de la Qumran, fie cu druizii celţi; erau se pare asceţi (după Iordanes, organizaţi într-o corporaţie), care efectuau sacrificiile şi poate deţineau cunoştinţele ştiinţelor ezoterice ale vremii. Exista, desigur abia în epoca organizării statale, şi funcţia de preot suprem care era şi prim consilier regal (după Strabon, chiar ♦Zamolxis; mai sigur—♦Deceneu, în Dacia burebistană) sau uneori cumulînd şi rangul de rege (Zamolxis — după ♦Platon, mai ’ tîrziu şi mai sigur — Deceneu, Gomosicus ş.a.). ~ Slavii numeau volhvi (sg. volhv\ arh. wlhvu: ba’rXs-k sau btiaXbii — cu etim, obscură, ipotetic de la fem. vechi germ. voelva — profetesă, sau fini. velho — vrăjitor, dar poate şi sub influenţă celtică, după modelul druizilor) probabil pe oficianţii cultului arhaic precreştin, însă nu este sigur dacă aceşti oficianţi erau chiar preoţi sau şamani sau chiar numai * simpli vrăjitori; după mărturiile lingvistice ale lb. ruse şi parţial ale altor limbi slave moderne (întrucît cuvintele susceptibile de interpretări se referă în special la aria magiei), volhvii erau un fel de magi, constituiţi totuşi într-o tagmă exclusivă de oficianţi âi cultului şi ritualurilor aferente; între alte atribuţii, o aveau şi pe aceea de prezicători. ~ Dacă, In majoritatea populaţiilor primitive din Africa, Oceania şi America de Nord, dominante sînt ♦şamanismul şi vrăjitoria, există popoare cu o tradiţie mitologică şi religioasă mai profundă, mai consolidată, la care şi sacerdoţiul a atins o anume treaptă de diversificare şi rafinament; astfel este populaţia maori din Noua Zeelandă; aici, viitorul preot se iniţiază Îndelung, însuşindu-şi integral cele trei „coşuri ale cunoaşterii" şi înţelepciunii omeneşti (cf. cele „trei coşuri" budiste, *Tripitaka): 1) pacea, bunătatea, iubirea; 2) rugăciunile, descîn-tecele, ritualurile; 3) războiul, agricultura, împlăria, zidăria şi tot ce e legat de pămînt,
precum şi divinaţia, ♦exorcismul, vizionarismul şi potolirea ♦duhurilor; preoţii maori au o ierarhie categorială riguroasă: Ahurewa (Marele preot), taua (preot superior), pukenga (instructor în ştiinţele oculte), tuanopaki (paracliser), puri (vrăjitor), tauira (preot tînăr), matakite (clarvizionar), makutu (mag), kehua (şaman inferior), kokatangi (expert astronom). ~ în
 *creştinism rolul de mediator între Dumnezeu şi omenire (aşa cum e acceptat de ♦teologie) îi aparţine în exclusivitate lui *isus Christos, care însă nu este considerat s., chiar dacă i se atribuie exercitarea celui mai înalt sacerdoţiu. ♦Biserica creştină se consideră a fi „noul popor sacerdotal", iar preotul creştin nu este decît servitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor (acelaşi rol modest păstrîndu-se chiar şi în cultele reformate şi sectante: presbiter, oficiant, predicator, proclamator etc.). Funcţia sacerdotală a oricărui preot creştin fiind incompatibilă cm funcţiile sociale, misiunea sa este de a coopera, în cadrul Bisericii, la misiunea moştenită de la ♦Apostoli; această misiune (sacerdoţiul) se dobîndeşte prin ungere (sfinţire, hirotonisire), în numele capului Bisericii Creştine, Isus Christos, socotit preotul unic al jertfei desăvîrşite. în creştinismul primitiv, preotul era de fapt un stareţ al comunităţii: rcpsGpuxepog (presbiter), în ramurile schismatice, criteriile de ierarhizare sacerdotală s-au diversificat mult: catolicismul este o Biserică unitară, întrucît preoţii, episcopii (care administrează pe credincioşii din dioceze), cardinalii (în genere conducători religioşi ai ţărilor sau marilor teritorii catolice şi electorii papei) se supun autorităţii pontificale supreme: papa (-+ papi) ; ortodoxia are —
 —  peste cinurile obişnuite (preot, protopop) — episcopi, mitropoliţi, iar fiecare ţară este păstorită de un patriarh, ca şef al unei Biserici autocefale; protestantismul lutheran (-* luthe-ranism) este exercitat cultual prin pastori, lipsiţi de ierarhizare clericală; unele culte reformate (♦baptişti, ♦Martorii lui Iehova ş.a.) se reunesc sub conducerea morală a unui preşedinte al Bisericii. ~ în islam — religie de altfel foarte riguroasă — nu există de fapt un cler propriu-zis: ulemă (pl. ulemale < arab. ’ulamă) este teologul savant; în moschee (* templu), rugăciunea^ colectivă e condusă de un imam, care însă nu are rang sacerdotal; muezin este cel care anunţă, vocal, din balconul minaretului moscheii, cele 5 rugăciuni zilnice obligatorii; muftiul, ca interpret autorizat al legii coranice (-+ Coran), este considerat şef religios teritorial (Marele Muftiu este şeful cultului islamic dintr-o ţară). ~ în unele religii sau *rituri divizionare, corpul sacerdotal se recrutează numai dintre călugări (-* monahism).
 § D. Coppens, Le sacerdoce chreiien (în Nouvelle Revue TMologique, mars, 1970)
     sacrificiu (lat. sacrificium — jertfă, sacrificare) Manifestare religioasă executată după un ♦ritual de către preoţi în numele credincioşilor, avînd scopul exprimării adoraţiei faţă de divinitate sau speranţa de a atrage ori a
SACfijFÎCfitr
 tmblînzi pe ♦zeii nefavorabili. Sacrificarea se putea face cu *ofrande de vieţi omeneşti sau €e animale şi păsări, a căror ucidere se efectua conform unui ritual sacru, dar şi de bunuri agonisite de om din munca lui şi oferite sub formă de ofrande (alimente, obiecte artizanale, uleiuri, metale preţioase şi orice alte valori). A existat totdeauna, în forme mai acute sau mai temperate, ♦credinţa că divinitatea utilizează con-$ret rezultatele s. (de pildă, zeii homerici se delectau cu mireasma cărnurilor jertfite pe ruguri; la fel şi divinitatea biblică timpurie); forme involute de s. s-au păstrat şi în practica 4£e azi a ♦religiilor. Actul sacrificial era însă instituţie fundamentală în religiile antice. Erau jertfe de veneraţie, recunoştinţă, înduplecare, iertare, reparaţie; s. se făcea cu şi fără sînge viu ; de asemenea existau ceremonii sacrificiale, ^fectuate ocazional sau permanent, prin înjunghiere sau prin flacără, cu ardere de tot /-> holocaust)t dar şi prin oferta lamurii neatinse a produselor. în religiile moderne, s. capătă ijorme paşnice, reducîndu-se mai ales la donaţii ţbani, produse alimentare, ♦icoane, ♦simboluri,
Îbiecte utilitare), către *templu sau ♦biserică, n sens larg, s. este actul de consacrare a unei Ofrande oferite de credincioşi divinităţii adorate, iar sancţionarea ofrandei se efectuează jşrin actul sacru oficiat de preot, ca delegat al <îomunităţii. De aceea, în mod firesc, cele mai multe se asociază cu ritualurile de purificare. Caracterul simbolic al s« implică deopotrivă jertfirea victimei vii, ca şi simpla sugerare a actului, deposedat de gestul violent. ^ Astfel, ritualul sacrificial intichiuma din ' Australia Centrală — caracteristic societăţilor totemice {—> totemism) — impune credincioşilor să mă-nînce, la ospăţul comun din cadrul unei ceremonii, ^totemul tribal. ^în schimb, *creştinismul a practicat mereu s. ex voto, în cadrul căruia diferite imagini votive ale unor părţi din trup sînt atîrnate sub icoane, ca expresie a recunoştinţei pentru minunile săvîrşite de ♦Dumnezeu, ♦Isus Christos, ♦Fecioara Maria etc. Indiferent dacă sînt individuale sau obşteşti, ceremoniile sacrificiale au o frecvenţă periodică. ~ în China antică exista Luna Sacrificiilor (a 12-a din ♦calendarul lunar), cînd se aduceau jertfe tuturor spiritelor (timp de numai 3 săptămîni), într-un cadru festiv; una din forme implica îngroparea victimei în pămînt. ~ în Hellada, victimele animale {presărate cu făină de orz în epoca homerică, ridicate cu boturile spre *cer) erau înjunghiate şi puse pe ruguri, împărţite apoi participanţilor sau arse de tot, iar măruntaiele nearse erau înecate în mare. Empedokles considera că uciderea animalelor e crima cea mai dezgustătoare. ^ în religia vedică a Indiei, s. este esenţa creaţiei (pornind de la sacrificiul de sine, către «ine, al lui ♦Brahma, necesar creaţiei lumii; un s. de origine arhaică este cel ignici făcut cu ajutorul flăcărilor şi al zeului ♦focului, ♦Agni {focul şi zeul numindu-se în acest caz cu acelaşi epitet: Hutăgana); exista şi un tip de ♦libaţie sacrificială, homaf constînd în turnarea de unt topit peste focul sacru. începutul oricărui s.
indian era însoţit, în epoca vedică, de strigătul ritual văţ. S. erau oficiate de un grup sacerdotal specializat, preotul oficiant conducînd ceremonia (rtvij) şi alţi 4: invocatorul (hotr), cîntăreţul (udgătr), oficiantul propriu-zis (ad-kvaryu), custodele (brahman); orices.se efectua riguros, după anumite norme: yăjnikya era disciplina normativă a regulilor sacrificiale. Un s. de competenţă regală, cu scopul cuceririi de teritorii, era *agvamedha (sacrificiul calului). ^ La romani, ca şi la greci, s. carnale, finalizate în ospeţe, au fost răspîndite; dintre măruntaiele vitelor nu se ardeau toate, cele consacrate lui * Hercules erau fripte (exta) pe ♦altarul principal (ara maxima) şi se ofereau participanţilor ca s. expiator, aşa că erau numite exta lustralia. Totuşi, la Roma, spre deosebire de Hellada, sacrificiile umane apar pînă tîrziu, deşi rar (sub Caesar), dar numai ca simbol exemplar sau numai vindicativ (dintre soldaţii revoltaţi împotriva cheltuielilor lui Caesar, doi au fost sacrificaţi de pontifi (sacerdot) şi de flaminul lui Mars flamen) pe Cîmpul lui Marte, capetele lor fiind expuse în preajma templului zeului războinic (cf. Cassius Dio, Istoria Romană, XLIII, 24); acest ritual era de tradiţie veche, dar pe altarul lui Mars se sacrifica de obicei un *cal, în luna octombrie (equus october). ~ Religia precolumbiană maya practica forme barbare de s. umane, avînd un zeu cu atributul special al patronării jertfelor: ♦Chalmecatecutli. • O structură a-parte au ritualurile sacrificiale din ♦cultele agrare, unde întreaga ceremonie are semnificaţia refacerii periodice a actului primordial al ♦cosmogoniei. După Ciaude ♦L^vi-Strauss, „sacrificiul e o operaţie absolută sau extremă, care se aplică asupra unui obiect intermediar [...]; scopul lui este să obţină ca o divinitate ce se află departe să satisfacă din plin dorinţele omeneşti" (La Pensee sauvage, Paris, 1962, VIII, §2). #Categoriile de sacrificii: 1) obşteşti (hrana, din care o parte e destinată zeului, devine sfinţită, adică stabileşte o comuniune a credinciosului cu zeul); 2) de veneraţie sau zeificare (fie spre a aduce zeul pe teritoriul dorit: casă, oraş, ţară; fie sacrificînd periodic pe vechiul zeu sau încarnarea lui temporară, spre a-1 face să reapară într-o formă regenerată — aici practicîndu-se jertfele umane; fie, în stadiile timpurii, în împrejurarea creării ♦fetişurilor); 3) onorifice (daruri oferite zeilor pentru influenţarea actelor divine, darurile constînd mai ales din hrană şi mizînd pe credinţa în lăcomia divină, sau din alte forme; aceste s. au un caracter propiţiator, ele utili-zînd jertfa de linguşire sub formă de mită, înşelăciune sau chiar şantaj); 4) funerare (în ritualul înhumării sau incinerării:funeralii; apoi în momentele comemorative, pentru iertarea ♦păcatelor sau pentru învestirea morţilor ca mesageri pe lîngă zei); 5) de evlavie sau ispăşire (piaculare), săvîrşite în cazuri de catastrofe, molimi, foamete, războaie; 6) umane: egiptenii au fost aproape unicul popor din antichitate care nu a practicat niciodată s. umane,
SAtBTĂ
[   '       5t2
în schimb fenicienii jertfeau prunci arşi de vii zeului războiului *Moloh, pentru asigurarea victoriei; forme incidentale în Grecia arhaică, India /—► ordalie), Polinesia; iar cele mai dure la azteci, care sacrificau 20 000 oameni anual, fie la sărbătorirea reaprinderii focurilor Mi (-* focul), fie în cultele agrare, de ex., decapitarea unei fete consacrate zeiţei porumbului tînăr, *Xilonen; sacrificiile umane, specifice Cultelor agrare, erau practicate, în India, pentru fertilizarea pămîntului, la azteci pentru întărirea vieţii zeilor de care depindea traiul omenesc, în Tahiti pentru alungarea secetei; de asemenea, se făceau pentru menţinerea legăturii cu *stră-moşii, pentru asigurarea continuităţii vieţii prin repetarea unui act arhetipal, ca în *mitul tinerei *Hainuwele, sau chiar pentru însufleţirea unei construcţii, ca în *legenda£*Meşterului Manole; un original s. uman se practica la triburile dravidiene konda, din India Centrală — aşa-numitul meriah: o victimă voluntară, cumpărată de comunitatea rurală; (omul, lăsat cîţiva ani în viaţă, putîndu-se însura şi face copii, cu cîteva zile înainte de sacrificare era identificat cu divinitatea căreia îi fusese hărăzit, cînd, în ceremonia care includea şi o orgie, mulţimea îl venera dansînd în jurul lui; apoi el era drogat, strangulat şi tăiat în bucăţi care erau distribuite satelor spre a fi îngropate pe ogoare, iar restul cadavrului se ardea şi cenuşa se împrăştia pe arătură); 7) solemne, cum era, în India antică, sacrificiul calului (ăgvamedha) ; un cal pus în libertate şi urmat de rege şi armată, după supunerea teritoriilor traversate, era sacrificat ca apoteoză; de asemenea, aruncarea în suliţi a solului trimis de daci la *Zamolxis (deşi un tînăr era sacrificat, actul nu avea caracter de s. uman, ci de solemnitate, solul, în credinţa din Dacia, urmînd să se prezinte viu la zeu). ^ Dar multe categorii sacrificiale nu implicau decît ofrande simbolice sau victime animale, amploarea ceremoniei fiind determinată de fastul ritual (-* tăpa).
 § A. Loisy, Essai historique sur le sacrifice, Paris, 1920; R. K. Yerkes, Sacrifice in Greek and Roman Religions and early Judaism, New York, 1952
    Sădhyâ Categorie de semizei cereşti binefăcători, de rang inferior, în Credinţele mitice ale Indiei (-+ mitologie vedică). S. sînt de fapt personificări ale *ritualurilor religioase şi ale
 * rugăciunilor.
    Saîa Zeu oset, poate de origine alană (-+ mitologii caucaziene), ocrotitor al căminului familial ^sau numai, un *spirit domestic, patron în primul rînd al lanţului vetrei casnice. După tradiţia folclorică, S. le-a dăruit oamenilor primul model al acestui lanţ, destinat să îngrădească vatra. Pînă spre mijlocul sec. XIX, orice părinţi din Osetia (Caucazul de Nord), culcîndu-şi seara copiii, îi lăsau în grija zeului S. pentru noapte, ceremonia constînd în punerea unei mîini pe capul pruncului şi a celeilalte pe lanţul vetrei. Şi *jurămintele solemne se rosteau în timp ce acelaşi lant era apucat cu mîna.
     Saga. Epitet:      Soarele  strălucind în ' ape
 Zeiţă din ^mitologici scandinavă şi *germanică, personificînd memoria istoriei legendare; vechii germani o venerau îndeosebi ca transmiţă-toare printre oameni a artei poetice descoperite de tatăl ei, *Wotan. în *Edda Veche, S. e o zeiţă din suita marii zeiţe *Frigg (sau după unele interpretări, numai o ipostază a acesteia) ; ea locuieşte în cascada Sokqvabekkr şi bea din aceeaşi cupă de aur cu *Odhinn, zeul suprem, în ipostaza de inventator al poeziei, lîngă cascada ei de reşedinţă, formată pe parcursul izvorului înţelepciunii vegheat de *Mimir. în acest timp, S, îi povesteşte zeului istoria vîrstei de aur. în mod curent, considerată zeiţa istoriei.
     Salacia Zeiţa mării înfuriate, în *mitologia romană, dar în tradiţia arhaică din Latium era protectoarea apelor marine sau numai a izvoarelor ; uneori confundată cu *Tethys, a fost identificată în cele din urmă cu *Amphitrite. în unele Variante, Cultul S. era pus în, relaţie directă cu zeul mărilor, *Neptunus, astfel încît e. posibil să fi fost venerată, într-o formă arhaică, doar ca paredră a acestuia.
     Salus Zeiţa sănătăţii şi prosperităţii, în *mitologia romană, al cărei sanctuar de pe Quirinal (Roma) era numit Templul Salvării. O datină foarte veche, Augurium Salutis, repusă în valoare de împăratul Augustus,- se manifesta printr-o ceremonie, oficiată la începutul anului şi coincidentă cu întreruperea oricăror ostilităţi de război; în această împrejurare, zeii erau consultaţi asupra *sacrificiilor necesare pentru asigurarea prosperităţii statului, dar li se punea şi întrebarea dacă li se poate solicita succesul pentru Roma. Deşi zeiţă cu atributul vindecării bolilor, S. dobîndeşte, în epoca imperială, şi patronajul loialităţii politice*
     Sâmarangânasutradhară Poem cosmologic indo-tibetan, compus din 7423 strofe, împărţite în 83 cînturi; titlul composit a fost tradus^ cu probabilitate, de unii sanscrit ologi, prin Arhitectul Universului (sanscr. sâma-găna — cîntare de imnuri vedice: săman — imn, c-în-tare de laudă, armonie, îndemn, convingere; dar samarăngitaa — cîmp de bătălie; gana — adunare, gloată, detaşament; sutra — fir,' tratat filosofic; dharâ—pămînt). 230 strofe din S. descriu structura şi utilizarea unui Car ceresc, cu unele elemente amintind de vehiculul ceresc *puşpaka, din *Rămăyana.
     SăipMiya Unul dintre cele '6 sisteme reli-gioase-filosofice ale Indiei (specific mai ales concepţiei din *Mahâbhărata), creat de Kapila în sec/ VII î.e.n.). S. explică structura universului prin interacţiunea îndeosebi a două. realităţi primordiale: prakrti — natura (—► prakriti) şi puruşa — spiritul,* conştiinţa (*Puruşa).. Prin puruşa, filosofia S. înţelege substanţa divină (ătmă), Puruşa nemaifiind Creatorul, ci un element deosebit de natură, putînd fi perceput numai prin experienţa lăuntrică; tâmas (întuneric, negură, rătăcire) este al
 3-lea element al substanţei primordiale prakrti, cel care temperează şi reţine acţiunile, conducîncfc
 523
SANCTUARE RUPESTRE
 la starea de indiferenţă totală. Prin doctrina sa asupra suferinţei, S. prevesteşte *budi$mul şi precedă doctrina *Yoga, la baza căreia se şi află.
    Sampo Moară miraculoasă din *mitologia finlandeză, construită de fierarul *Ilmarinen pentru fecioara *Pohjola, după ideile *magului demiurg *Văinâmoinen, la cererea bătrinei ♦Louhi. De fapt, termenul „moară" e impropriu, S. fiind un mecanism complex, alcătuit din 3 instalaţii care, manevrate prin *magie, produceau concomitent făină, sare şi bani. Instalată pe teritoriul ţinutului nordic Pohja, S. îi aduce o înflorire neaşteptată, de unde şi expediţia constructorilor ei în vederea răpirii întregului mecanism care însă, la o bătălie navală, se scufundă în mare.
    saqisăra (sanscr. sahsarana-— peregrinare, rătăcire, viaţă mundană, naştere şi renaştere) în concepţia ^religiilor Indiei (*Veda, *Vedanta, *brahmanism, *budism,        *hinduism), circuitul
existenţei în lumea concretă, văzut ca un proces cosmic manifestat printr-o necontenită r3ve-nire la viaţa temporală — în expresie curentă: ciclul reîncarnărilor. Concept bazat pe *cre-dinţa în *metempsihoză, s. este un ciclu etern {sau limitat) de reîncarnări (*avatara), după formula naştere — moarte — renaştere, repetată infinit sau numerabil: „calea morţii şi a renaşterii" (Bhagavadgltă, IX, 3). Sprijinită pe viziunea unui fluviu neîncetat al suferinţei pricinuite de nenumăratele renaşteri, credinţa in veşnica existenţă ciclică temporală a sădit in şirul generaţiilor din India o teamă generală, atestată de diverse izvoare, printre acestea
*Bhagavadgltâ, care se şi referă la „marea frică" (mahăbhaya) de samsăra. Budismul a propus soluţia de *mîntuire’ prin întreruperea deliberată (datorită *ascezei, *rugăciunilor, ♦ritualurilor), a ciclului de renaşteri, încheiat cu scufundarea definitivă în *Nirvâna, prin dispariţia dorinţei, adică a unicei cauze*a şirului de reîncarnări.
    Samvartaka *Focul conflagraţiei cosmice care, după *mitologia vedică, în momentul-cheie Mahăpralaya (-* pralaya), va distruge Întregul univers (cf. V işnu-purănâ, 24, 25).
    Sanatsujăta *Brahman# arhaic şi înţelept primordial (*rişi) din *mitologia vedică, cel care— în faţa regelui orb din naştere Dhrtarăşţra, •fiu al lui *Vyăsa şi tată el însuşi al ceîor o sută *Kaurava — a expus ştiinţa ’ despre spiritul suprem * Brahma, cu ajutorul căreia (dacă e coroborată cu *Yoga) poate fi învins orice obstacol, chiar şi *moartea.
    Sanchoniaton; Sakkun-Yathon (babil. [Zeul] •Şakkun a dat) Istoric fenician semilegendar ;şi înţelept arhaic (după izvoare istorice greceşti,
# trăit în timpul Semiramidei), din opera căruia astoricul grec Philon din Byblos pretinde că ■ar fi tradus textele pe care le citează în propria 3a scriere (Interpretarea alegorică a legilor sacre) ; după Philon, S. şi-ar fi acumulat învăţătura sacră din inscripţiile mistice gravate pe „stîlpiij soarelui" (ebr. hammanim; grec. ■’AjijibDveîg), nişte pilaştri din *templele ^Feniciei.
    sanctuare rupestre Incinte speologice, pe care omul primitiv le-a adaptat unor ceremonii magice şi religioase rudimentare, decorînd pereţii peşterilor alese, după un sistem ritual riguros, cu reliefuri sculpturale, picturi parietale monocrome sau policrome, gravuri şi simboluri de tip graffiti. Fiecare peşteră astfel decorată îşi divulgă propriul plan compoziţional, chiar dacă pentru cercetătorii de azi interpretarea sensurilor este încă dificilă. Această iconografie parietală cuprinde o bogată plastică animalieră, conţinînd *fetişuri cinegetice, dar poate că şi o gîndire totemică timpurie (-* totem ) ; abundă scenele de *vînătoare, pescuit şi navigaţie, dar există — în acele s.r. care trădează, ,* prin maturitatea artistică, un stadiu religios mai avansat — scene de *dansuri rituale şi siluete umane schiţate, uneori figuri teratologice antropomorfe, ca „Marele zeu marţian" (numit astfel de Henri Lhote) de la Tassili (Sahara). Aceste opere parietale preistori-
 ce, care (indiferent de autentica forţă estetică implicită a unora dintre ele) aveau la bază o concepţie pragmatică, erau destinate să asigure în primul rînd hrana grupurilor umane primitive şi să îmbuneze ^spiritele cu care omul umplea întregul mediu ambiental nevăzut. După abatele H. Breuil, picturile rupestre aveau scopul principal de a sprijini vînătoarea magică. Toate aceste lucrări parietale aparţin omului mobil, nesedentarizat, care — vînător şi pescar — era deci drumeţ şi navigator. Andr6 Leroi-Gourhan consideră că o peşteră cu picturi rupestre, pe lîngă destinaţia ei de sanctuar pentru ceremoniile religioase, era mai ales reperul magic al unei comunităţi omeneşti lipsite de hrană: „Nomadul vînător-culegător sesizează suprafaţa teritoriului său datorită traiectelor străbătute; agricultorul sedentar îşi construieşte lumea în cercuri concentrice în jurul casei sale" (Le geste et la parole, II La memoire et les rythmes, Paris, 1966, p. 157). Judecate după iconografia lor parietală, peşterile amenajate ca s.r. sînt datate de obicei între mezolitic şi epoca bronzului. Primele descoperite (şi cele mai celebre) sînt cele de la Altamira (Spania) şi Lascaux (Franţa); dar zonele de întindere cuprind mai multe continente: Europa (Spania, Franţa, Italia, Scandinavia, Finlanda, România etc.), Asia (Siberia, Mongolia), Africa (Sahara). Altamira este o succesiune în zigzag unic de circa 280 m., deschizîndu-se cu o sală avînd tavanul pictat policrom (160 m2) unde predomină bizonii, înconjuraţi de mistreţi, cai, căprioare, dar şi de *simboluri grafice. Databilă în magdalenianul mijlociu (15 000—10 000 î.e.n.), dar mai veche în galeriile interioare (solutrean: 18 000—15 000 î.e.n.), Altamira, după opinia majorităţii specialiştilor, are o riguroasă unitate stilistică, ceea ce poate da certitudinea unei stabilizări a concepţiei magico-religioase locale. Datînd şi ea din magdalenian, peştera din Lascaux e un coridor de cca 100 m., sanctuarul fiind distribuit în cîteva „săli" naturale, iar în rotonda de la intrare există o friză de proporţi monumentale, cu figuri de peste 5 m lungime ;
SANING SARI
52 4
compus în genere din săli cu gravuri parietale, ansamblul are însă şi un puţ care conduce la o galerie inferioară, plină de picturi datate între mijlocul solutreanului şi magdalenianul mijlociu. Printre cele mai vaste, mai spectaculoase mai complexe s.r. din lume, judecind după picturile lor, sînt şirurile de peşteri din Sahara (în special Tassili şi Hoggar). Pictura magico-re-ligioasă parietală de la Tassili (după cercetătorul ei principal, Henri Lhote — „cel mai bogat centru de artă preistorică din lume") ocupă o suprafaţă de peste 1500 m2. Admiţînd „că arta preistorică s-a inspirat din practicile magiei" şi „că s-a născut din religieiar că „grotele profunde şi obscure" din Franţa şi Spania seamănă „cu nişte adevărate sanctuare", totuşi Lhote înclină să creadă că „anumite subiecte pictate nu au nimic mistic şi par într-adevăr un produs al imaginaţiei pure", ceea ce de fapt nu poate fi susţinut, întrucît pictorii de acum 10—18 milenii nu erau apţi de a lucra, pretextual, ca pictorii Renaşterii din Italia: nici un sanctuar rupestru nu-şi părăsea funcţia magică şi rolul religios, ca să devină şi o discretă pinacotecă ilicită, ca bisericile renascentiste. Explorînd peşterile sahariene, H. Lhote oferă însă cîteva date care pot confirma continuitatea spiritului străvechilor sanctuare: „tuaregii care trăiesc pe lîngă noi mai cred încă în duhurile grotelor" (cf. trad. rom., Frescele din Tassili, Bucureşti, 1966, p. 94); de asemenea, figurile de bărbaţi cornuţi din sanctuarul Auanrhet poartă *măşti identificate cu măştile purtate şi azi pe Coasta de Fildeş la ceremoniile de iniţiere. Aici, în acest s.r. se află gravura gigantică denumită de Lhote, convenţional, Marele zeu marţian. Sanctuarul din Jabbaren conţine 5000 figuri magice sau totemice pe suprafaţa unui patrulater de 36 m2. Sanctuarul din Sefar oferă însă, după aparenţă, un stadiu mai complexificat de *religie, cu structură mitologică propriu-zisă: scena denumită Marele zeu şi femei orante reprezintă o scenă de adoraţie, în care 5 femei în procesiune, „cu spaimă şi respect" imploră personajul central „monstruos şi inuman" (puternic, cornut, aproape afacial, cu braţele ridicate ca în bine-cuvîntare), probabil un zeu al fecundităţii, deoarece lîngă el e simbolizata o femeie gata să nască. Aceste peşteri reprezintă uneori şi *dansuri magice de tip şamanic; dar un *şaman autentic este dansatorul dintr-o pictură rupestră din peştera Les Trois Freres (Franţa): un bărbat cu coarne de cerb, barbă de ţap/coadă de cal şi pe umeri blana unui animal. Pictura parietală mai ales din epoca bronzului evidenţiază adesea *culte solare, ca la Bohuslân (Suedia), unde există un disc solar aşezat pe roţi. Unele mici sanctuare au avut destinaţii magice limitate: o peşteră-sanctuar din Australia Occidentală este consacrată fertilităţii pămîntului şi, implicit, invocării ploii (zeci de chipuri antropomorfe cu ochi mari, fiecare reprezentînd simbolic conturul picăturii de ploaie, şi cu un nimb în jurul capului, reprezentînd curcubeul). în peşterile din Siberia (zona lacului Baikalj şi mai ales din Mongolia (deşertul Gobi), predomină caracterul
cinegetic al picturii parietale. Picturi parietale cu caracter magic, sacru s-au descoperit şi pe teritoriul Daciei; una dintre incintele lipsite de ambiguitate este peştera Gaura Chindiei (Caraş-Severin) care, după arheologul Vasile Boroneanţ, fusese consacrată unui cult solar şi amenajată probabil în mezolitic; printre alte imagini din acest mic sanctuar, se impune un soare pictat în ocru roşu, cu 12 raze în jurul unui nucleu. Se poate observa, indiferent de epocă şi de zonă geografică, o anumită unitate în concepţia universală de bază a tuturor s.r, din lume: ele au destinaţia de a influenţa în mod favorabil pentru oameni dispoziţia forţelor magice ambientale şi sînt totodată menite să îmbuneze prin acte de recunoştinţă *duhurile sau divinităţile patronale; de asemenea, cele mai multe asemenea sanctuare conţin imagini de totemuri, iar însăşi amplasarea lor probabil ţinea cont de stabilirea magico-religioasă a centrului totemic aî populaţiei implicate; în sfîrşit, numeroase s.r. (dacă nu toate) erau incinte sacre unde se desfăşurau ceremonii liturgice (incluzînd în primul rînd coregrafia religioasă) şi *ritualuri de iniţiere
§ Andr6 Leroi-Gourhan, Prthistoire de Vart occidental, Paris, 1965; H. Breuil, Quaire cents siecles d'art pariital* Montignac, 1952; id., Les roches peintes du Tassilin-Ajjer, Paris, 1954; -Henri Lhote, A la dicouverte des fresque& du Tassili, Paris, 1958; Vasile Boroneanţ, Arta rupestră din peştera Gaura Chindiei, comuna Pescaru (în Revista Muzeelor şi Monumentelor, seria „Monumentele istoric#-şi de artă", 1, 1977, p. 23—34)
    Saning Sari; Jndoea padi (Maica Orezului) *Spirit feminin în credinţele populaţiei di& Sumatra, care ocroteşte culturile de orez, îndeosebi dacă unele tulpini, bine alese şi îngrijite riguros, sînt apoi transplantate în mijlocul cîm-pului cultivat, considerîndu-se că ar conţine forţa de creştere, conservată în *duhul Indoea padi. Ceremonii similare au fost încadrate în formele de *rit agrar. *Cultul divinităţii S.S* a cuprins şi alte ţinuturi (Javra, Bali etc.). Peste tot, în cadrul aceluiaşi *ritual de însă-mînţare, se alege lamura boabelor; aceasta e plantată — ca întruchipare a zeiţei—la mijlocul răsadniţei, de o femeie cu părui despletit, care după operaţie face o baie simbolică. Apoi, în cursul răsădirii în ogor a orezului încolţit, se rostesc incantaţii cu structură de *rugăciuni către S.S.
    Saiijnâ (sanscr. sanjnd — încuviinţare, conştiinţă) Zeiţă din *mitologia vedică, fiica lui, ♦Vigvakarman, mama zeului *morţii. *Yamd, şi sora sau umbra soţiei zeului solar. *Surya> (dar considerată uneori ea însăşi soţia acestui zeu), numită şi *Chăyă.
    Saoshyant; Astvatereta Personaj mesianic din
*mitologia iraniană, mîntuitor universal prevestit de *Avesta, fie fiul postum al lui *Zarathustra, fie reîncarnarea lui directă. După prima variantă, el va fi născut de fecioara Eredatfedhri (Vispataurva) care, scăldîndu-se într-un lac mitic din Extremul Orient apa căruia va fi conservat sămînţă pură a lui Zarathustra, va rămîne însărcinată. S. apare abia în textele avestice tîrzii
 5&5
 ŞATENE
{Bundahishn), care îl prevestesc drept mîntui-torul omenirii, venind în momentul cînd -— după mitul escatologic (-+ escatologie) din ♦mazdaism
 —  victoria definitivă a principiului binelui (♦Ahura-Mazda) va marca *sfirşitul lumii şi începutul Judecăţii de Apoi; la acea bătălie apocaliptică între Ahura-Mazda şi ♦Angra-Mainyu, S. va yeni din Orient ca salvator şi reparator al lumii, încoronat cu 12 stele şi însoţit de armata eroilor antici, înviaţi anume din mormintele lor. Opera de resurecţie va cere o durată de 57 ani. în clipa ivirii lui S., din cer va cădea cometaGurz-sehr incendiind lumea, topind metalele şi stîncile, iar prin această materie lichefiată şi incandescentă oamenii vor trebui să treacă înot, din mormintele lor, spre a doua viaţă: pentru cei drepţi, vor curge prin acest fluviu curenţi de lapte răcoritori care, spălîndu-i, îi vor apăra de marea arsură; abia după aceea, pierind şi şarpele Dahaka, ars de focul cometei, se va disputa duelul final între cele două principii, după aceea Angra-Mainyu va fi aruncat pentru veşnicie în abis.
    Sarasvati; Qâradă Zeiţă a rîurilor, în *mito-logia vedică timpurie, apoi zeiţa înţelepciunii, cunoaşterii, elocvenţei şi artelor, maica divină şi revelatoarea scripturilor sacre vedice (—► Veda), inventatoarea scrierii devanagari, creatoarea limbii sanscrite sacre, ocrotitoarea ştiinţei, literaturii şi artei. Ga şi *Ganega, adesea S. era invocată (ca ♦Muzele de către autorii greci) la începutul operelor literare sanscrite, singură sau împreună cu zeiţele: *Ila, cu atribute adiacente (patroana retoricii apologetice), şi *Mahi (personificarea *Pămîntului). S. era considerată în opoziţie diametrală cu zeiţa frumuseţii fizice *Qrl (sau *Lakşml), probabil în virtutea străvechiului contrast din concepţia populară între sapienţial şi estetic. Reprezentată într-o variantă colaterală, ca antilopă, S. devine soţia lui * Brahma, tatăl ei, şi începe să se numească Brahml (după ce zeul s-a metamorfozat în antilopă-mas-cul spre a se putea împreuna cu ea).
    Sarpedon Personaj din *mitologia greacă, fratele regelui cretan ♦Minos, al cărui tron a vrut să-l obţină, iar după înfrîngere, exilat, întemeind în Asia Mică cetatea Milet; după ♦moarte, în unele versiuni, a ajuns unul dintre judecătorii ♦Infernului.
    Saruta Hiko Zeu ocrotind potecile cîmpiilor. In ♦mitologia japoneză. După coborîrea zeului *Ninigi pe ♦pămînt, i-a devenit călăuză pe cărările întortocheate. Iconografia îl reprezintă pe S.H. ca pe un gigantic monstru blajin, cu ochi mari şi strălucitori.
    Satan (ebr. \&& sat'an — adversar); Sata-nael (*Biblia ebraică: Adversarul-lui-Dum-mezeu); Satana (*Vulgata) în ♦miturile mai noi din Biblie şi în ♦credinţele ♦creştinismului, ♦spirit al răului, identificat cu ♦Diavolul; în vechile mituri, figură mai complexă, ♦simbol voalat al inteligenţei ferme, profunde şi iscoditoare (avînd în acest sens similitudini cu un număr mare de divinităţi din alte ♦mitologii, fără raport cultual între ele; dar asemănările fonetice sînt izbitoare: *Seth (Suteh) în Egipt,
Satanael în Biblie, *Semyaza în *Cartea lui Enoh, *Saturnus la romani, Pashutan în Iran, Sootan în miturile maya, Sheitan în ♦islam, în textele biblice timpurii, S. nu este încă Diavolul, ci mai mult un ajutor sau un fel de ministru public al lui ♦Yahweh, cu funcţia de acuzator al persoanelor suspecte („Şi mi-a arătat apof pe Iosua arhiereul stînd înaintea îngerului lui Yahweh, pe cînd Satan stătea în dreapta Iui, ca să-l învinuiască“—V.T., Zaharia, III,
1)  sau de agent provocator din însărcinare divină (ca în împrejurarea ispitirii lui ♦Iov, cînd Yahweh îi reproşează: „[Iov] stă dîrz întru nevinovăţia lui, măcar că tu m-ai aţîţat împotriva lui să-l distrug fără temei44— V.T., Iov, II, 4). Mai tîrziu e socotit, instigator pe cont propriu („a aţîţat pe David să facă numărătoarea lui Israel" — V.T., I Cronici, XXI, 1 — recensămînt neagreat de Yahweh). Constituirea definitivă a mitului satanic s-a efectuat probabil în epoca persano-macedonică, sub influenţa ♦zoroastrismului dualist. în N.T. nu se face vreo deosebire netă între Diavol şi Satan: „Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult care se cheamă Diavol şi Satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pămînt şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el" (Apocalipsul lui Ioan, XII, 9). Venirea lui ♦Mesia înseamnă distrugerea lui S. (cf. venirea lui ♦Saoshyant şi duelul final între ♦Ahura-Mazda şi ♦Angra-Mainyu) ; iar în ultima sa fază, S* cheamă în slujba lui pe *Antichrist. în general, S. (în V.T. şi N.T.) simbolizează forţele întunericului şi lupta de separare a omului de ♦Dumnezeu, în ♦sectele creştine sînt mai evidente resturile de mituri anterioare: ♦bogomilii, de pildă, considerau că Savaot (*Sabaoth) este creatorul lumii spirituale invizibile, iar Satanail — al întregii naturi vizibile. Crearea lui S. este descrisă într-un mit al apocrifului slavon Istoria sf. Andrei şi a lui Epifanie în întrebări şi răspunsuri: o pasăre plutind pe apele primordiale (-* apa) şi socotinau-se ea însăşi un dumnezeu dintre ,,cei de jos", din porunca lui „Dumnezeu cel dumnezeiesc", „de sus", aduce mîl şi spumă a mării din care Dumnezeu face pămîntul; „şi a luat Dumnezeu pasărea şi i-a pus ei numele de Satanail", spunîndu-i că „va fi voievodul puterilor cereşti"; (dar acest mit inferior are ca sursă certă un ciclu cosmogonic întîlnit frecvent în mitologiile fino-ugrice (—► mitologie finlandeză) şi uralo-altaice (cf. şi ♦mitologie românească), pătruns în zonele sud-est europene în epoca marilor migraţii).
    sat-cid-ănanda Cele 3 atribute ale substanţei divine, după concepţia tradiţională din India a ♦brahmanismului; sat (existenţa), cid (conştiinţa) şi ănanda (bunătatea) sînt factorii esenţiali inseparabili ai sufletului universal *Brăhman.
    Şatene Zeu constructor în mitologia tribului marind-anim (Noua Guinee). Supărat pe oamenii care au ucis-o pe ♦Hainuwele, femeia primordială, S. dispare sub pămînt, construind între el şi oameni o poartă: cei ce izbutesc s-o treacă, rămîn fiinţe umane, ceilalţi fiind transformaţi în animale (porci, păsări, peşti)
IATET
526
 sau în *duhuri. Oamenii nu-l mai pot întîlni pe S. decît după ce mor.
     Satet; Satis Zeiţa patronală a apei răcoritoare, în *mitologia egipteană; considerată fiică ă marelui zeu solar *Re, soţie a lui *Hnum şi mamă (sau soră) a zeiţei ocrotitoare a *apeiin general, * Anuket. Atributul ei principal: purificarea morţilor. Era reprezentată ca femeie cu coarne de antilopă. *Cultul acestei zeiţe era consolidat îndeosebi pe ins. Elefantina (în preajma primului prag al Nilului), dar se răspîndise parţial şi în Nubia.
     Saturnus (lat. satus — semănătură, sădire; satur — îmbelşugat, fertil; sator — semănător) Zeu italic agrar, de provenienţă arhaică, probabil o divinitate gentilică a etruscilor (-+ mitologie etruscă), adorată îndeosebi ca protectoare a semănăturilor. Preluat de *mitologia romană ca zeu al adîncimilor terestre ascunse, de unde trimite ploile necesare semănăturilor, şi totodată al tainelor pămîntului. Se credea că în vîrstă de aur a omenirii, sub domnia păcii şi fericirii obşteşti, S. a trăit la suprafaţa *pămîntului, sub care s-a retras mai tîrziu, ieşind periodic numai spre a le aduce oamenilor darurile şi roadele acelei epoci* dar că fusese cel dintîi care i-a hrănit pe *strămoşii poporului roman. Gînd romanii îl identifică însă cu *Titanul grec *Kronos, S. devine zeul *timpului, avînd ca soţie pe zeiţa *Ops. Saturnalia — evocînd epoca mitică de echilibru universal, cînd peste lume domnise Saturnus Rex sau Pater Deorum — devine nu numai cea mai mare *sărbătoare romană, dar şi un *simbol al libertăţii şi păcii, cînd erau interzise spectacolele sîngeroase şi declaraţiile de război, cînd se suspendau toate activităţile publice şi private şi cînd toţi oamenii deveneau temporar egali, nemaifăcîndu-se deosebire între stăpîni şi sclavi, iar unii sclavi devenind definitiv liberţi. Saturnaliile se stabiliseră ca sărbătoare naţională romană, de o zi (17 decembrie),în 217 î.e.n.; Caesar a stabilit-o la două zile, Caligula la 4, Claudius la 5, iar Domitianus a lungit-o la o săptămînă (17—23 decembrie); sărbătoarea debuta printr-un *sa-crificiu specific (lectisiernium), săvîrşit în ♦templul zeului, şi o masă oferită plebei, apoi continua cu mari serbări în tot oraşul; cetăţenii îşi făceau daruri, în primul rînd lumînări (caerei) şi păpuşi (sigillaria). Amplificarea sărbătorii s-a datorat probabil şi reinterpretării periodice a ♦mitului originar, în toate variantele sale. în versiunea reluată după mitul grec, atunci cînd e detronat de *Iupiter (*Zeus), bătrînul S. (Kronos) e adăpostit de *Ianus în Latium (teritoriu al cărui nume unii istorici antici îl derivă din XaGeîv — a se ascunde):; deci era un deus absconditus sau chiar un *deus otiosus: „Iată de ce ţin italioţii chiar şi azi mai întîi sărbătoarea Saturnaliilor, în onoarea zeului care se ascundea" (Herodian, Istoria după domnia.lui Marcus, I, 16). De fapt, localizarea în Latium a fost pusă în circulaţie de poetul Vergilius, ulterior *legenda răspîndindu-se la mulţi autori: pe teritoriul primitiv al viitorului Latium, cu populaţie încă troglodită, coboară din *cer S.
 instituind vîrstă de aur (aurea aetas), dîndu-Je oamenilor legi şi organizînd prima civilizaţie (Lucretius, De rerum natura, V, v. 925 şi urm.).
     Satyri *Genii silvestre şi cîmpeneşti din
 *mitologia greacă. S. erau reprezentaţi terio-morf, ca oameni cornuţi, cu copite şi coadă de ţap sau de cal, păroşi pe trup, cu bărbi ascuţite şi capete pletoase cu păr încîlcit, uneori cu urechi ascuţite de cal; de asemenea, atributul falie de mărime neobişnuită Ie marca excepţionala fecunditate virilă (toţi fiind şi de o imensă insaţietate erotică). în epoca clasică, S. sînt imaginaţi (sub influenţa rafinamentului literaturii şi artelor plastice) mult mai antropomorf ic decît fuseseră în *mitul tradiţional. Dar invariabil au fost mereu consideraţi aroganţi, certăreţi, bătăuşi şi beţivi. Erau totdeauna nelipsiţi din alaiul lui *Dionysos. Printre S. celebri:
 * Marsyas, cel care a adunat fluierele aruncate de zeiţa *Athena, aşa cum rezultă dintr-o scenă sculptată de Myron în sec. VI î.e.n. (cf. *Faunus)
     Savitâr (Înfăptuitorul, Reproducătorul) Zeu al *soarelui mai ales în tradiţia Indiei post-ve-dice (—> mitologia vedică şi *post-vedică), considerat unul din cei 12*Aditya (în această reprezentare personificînd forţa divină solară a creaţiei) Deşi adesea identificat cu *Surya (Soarele), într-o variantă secundară S. este tatăl acestuia. De obicei st consideră că S. (al cărui *număr sacru e 3 ; i une în mişcare cele 3 ceruri, cele 3 pămînturi, iar pe oameni îi cuprinde în cele
 3 îmbrăţişări ale sale; el susţine *cerul în gerere, iar cînd îşi desface larg braţele, dăruieşte lumină lumii şi le arată apelor curgătoare direcţia cursului (deşi în *Mafiăbhârata şi în ciclul *Purăna are o singură mînă), S. apără buna desfăşurare ă oricărui *sacrificiu şi îi ocroteşte pe oameni împotriva bolilor şi efectelor vrăjilor, fiind socotit marele vindecător, iar de sfaturile lui ţin seamă şi *zeii.
     Săyitrî Zeiţă protectoare a elocvenţei, fiica zeului solar * Savitâr, în *mitologia vedică. în versiunea din *Mahăbhărata(\ll,21Z—283), aflînd de la înţeleptul *Nârada data la care va muri soţul ei Satyavana, ea pleacă în *pădure şi izbuteşte să surprindă momentul, astfel încît soţu! moare pe genunchii soţiei; acest fapt duce la un alt eveniment, deoarece, zărind pe zeuî ♦morţii *Yama cum extrage sufletul din corpul lui Satyavana, S. îl urmăreşte pe zeu atît de stăruitor, pînă îl înduplecă să-i reînvie bărbatul, ba chiar să-i redea socrului ei orb vederea şi ei însăşi să-i făgăduiască naşterea, de la soţul înviat, a o sută de fii.
     Savonarola, Girolamo Călugăr catolic italian din Florenţa (1452—1498), din ordinul dominicanilor (-+ monahism), predicator fanatic al ♦creştinismului, ars pe rug ca eretic. Ducînd o viaţă austeră, dar plină de nepotolită ardoare creştină, înclinat spre democraţie, dar ros de pesimism şi de o mare ură împotriva tuturor produselor spiritului uman (ştiinţă, artă), S* îşi consolidează nelimitata încredere în misiunea sa religioasă pe pâmînt, pe care şi-o crede unică şi imensă, astfel că doreşte să reformeze Biserica
 527
SĂRBĂTORI
 creştină. Socotindu-se *profet, anunţă cîteva evenimente apropiate, care într-un fel sau în altul (pe baza unor intuiţii politice ale predicatorului, însă şi prin coincidenţă) se împlinesc, ceea ce îi asigură faima şi îngrijorează autorităţile eclesiastice. Opunîndu-se tiraniei, susţinînd formele democratice de guvernămînt, în adversitate cu familia Medicis, devine o eminenţă cenuşie şi un dictator politic şi spiritual temut; astfel, impune reforme juridice, fiscale şi de moravuri, reuşind să modifice costumele, să suprime jocurile şi serbările profane şi să interzică formele de cultură normale, creînd o psihoză publică în cadrul căreia multe femei renunţă la bijuterii, unii pictori îşi ard tablourile şi mai mulţi autori îşi ard manuscrisele. Forţa de convingere i-a fost susţinută probabil de talentul oratoric şi — dacă portretul făcut de Rafael e fidel — de privirea sa fascinantă. în dezlănţuirea sa maniacală, -S. organizează pe copii, învăţîndu-i să-şi spioneze şi să-şi denunţe familiile, urmărind insaţiabil toate manifestările eretice; iar după cîteva manifestaţii de revoltă, cere din amvon torturarea suspecţilor, pedeapsa ou moartea pentru abuz şi *erezie, organizează arderi publice de cărţi, prevesteşte nenorociri apocaliptice şi atacă însăşi *Biserica. Deoarece predicatorul era ocrotit de regele Franţei, Vaticanul a rămas rezervat pînă în 1495, cînd papa Alexandru VI (-* papi) l-a chemat la Roma, interzicîndu-i să mai predice şi în 1497 excomunicîndu-1. S. publică o Epistolă către toţi creştinii, atacînd direct pe papă, e atacat însă de franciscani, încearcă să‘se apere susţinînd că misiunea sa are caracter supranatural şi cerînd demonstraţia prin proba focului (*ordalie)., convins fiind că este ignifug; atunci e arestat, spînzurat şi abia apoi ars (autorităţile eclesiastice nefiind sigure totuşi dacă nu cumva corpul său nu e supus combustiei) şi cenuşa sa risipită în fluviul Arno. Scrierile lui S., dincolo de o mare exaltare stilistică, nu conţin decît un moderat *tomism. Compendium totius philo-sophiae, moralis, logicae cuprinde 4 tratate filosofice consacrate clasificării şi „meritelor tuturor ştiinţelor"; iar tratatul scris în închisoare, în ajunul execuţiei, Espositione supra il psalmo XXX — In te Domine speravi, e consacrat confruntării între deducţiile unui credincios şi argumentele unui ateu care se îndoieşte de nemurirea sufletului; altele se ocupă de organizarea politică a statului sau de forţa creştinismului (II trionfo della Croce). Ducînd o viaţă personală fără reproş din punct de vedere moral, Ş. n-a atacat decît organizarea eclesiastică şi ceea ce considera el a fi imoralitate, dar niciodată nu s-a atins de *dogmele fundamentale creştine.
% R. Ridolfi, Le veiritable Savonarole, Paris, 1957 ; <r. Mounin, Savonarole, Paris, 1960; R. Klein, Le Proces de Savonarole, Paris, 1957; id., La demibre m6di-ation.de Savonarole, Grenâve, 1961
    sărbători Zile de comemorare, de aniversări, de glorificare a unor divinităţi, sfinţi şi evenimente sacre, care sînt respectate în cadrul comu-
nităţilor religioase; s. pot fi periodice (duminicile în *creştinism sau sîmbetele în *iudaism, în amintirea zilei mitice a 7-a cînd *Dumnezeu / ♦Yahweh s-a odihnit după efortul celor 6 zile de creaţie a lumii şi omului; —► cosmogonie, antropogonie) şi anuale. Toate s. au un caracter solemn. Originea s. anuale festive se află în epocile timpurii şi se raportează îndeosebi la regularitatea modificărilor din natură (succesiunea anotimpurilor), dar şi la evocarea anuală a unor apariţii de fenomene benefice, puse în legătură cu *zeii şi *eroii civilizatori, sau de evenimente care au determinat schimbări de structură în viaţa religioasă a comunităţii. S. anuale nu au putut apare însă înainte de invenţia *calendarului. Toate s. constau în festivităţi specifice cu o puternică bază religioasă (cu un anumit substrat, magic), peste care se adaugă practici în oarecare măsură profane (mesele comune de petrecere); după ce viaţa publică s-a despărţit de viaţa religioasă a unor popoare civilizate, au apărut şi s. profane (naţionale, sociale, familiale, culturale), care împrumută însă parţial mecanismul celor religioase. O stare intermediară între s. religioase şi cele profane e constituită de* două categorii folclorice: s. magice profesionale (în special pastorale şi agrare, de ex., în mediile ciobăneşti intracarpatice din România, Simbra oilor) şi s. superstiţioase (numite, în mediile rurale din România, sărbători băbeşti). O sărbătoare generală, nelipsind din nici o comunitate religioasă de după descoperirea agriculturii (mii. VII—IV î.e.n.) este Anul Nou, pînă la primele modificări ale calendarelor după criterii astronomice, serbat la începutul primăverii. La origine s. agrare, aceste festivităţi religioase de primăvară exprimau recunoştinţa oamenilor faţă de zeii solari şi atmosferici pentru că s-au întors ca să refertilizeze pămîntul şi să reasigure pe oameni cu hrană;
* Pastele creştin este, la bază, tot o s. a resurecţiei, de tip adonisiac (-* Adonis, Osiris) ; însă extrapolarea creştină este mult mai complexă şi mai profundă. Alteori, s. au o bază istoric-legendară (în iudaism: Paştele [Pesak], Sărbătoarea Azimelor, mai tîrziu Purim, care are însă caracter de *carnaval) sau numai mitică (Saturnaliile la romani, consacrate lui *Satur-nus). Numeroase tipuri de s. includ orgii (serbări dionysiace şi bacchice, în onoarea unor zei ca *Dionysos şi *Bacchus), jocuri publice cu caracter cinegetic sau sportiv; inseparabile de orice s. sînt *sacrificiul şi *dansul. Construită pe un scenariu-mit, fiecare sărbătoare e sacră în primul rînd pentru că ea este efortul de reconstituire, de resurecţie a unui moment şi a unui personaj arhetipal, de retrăire a epocii şi împrejurărilor timpului primordial, sau chiar, după definiţia dată de Roger Caillois, o actualizare: „Sărbătoarea se prezintă într-adevăr ca o actualizare a întîielor timpuri ale universului, ale acelui Urzeit, ale erei originare eminamente creatoare care a văzut toate lucrurile, toate fiinţele, toate aşezămintele fixîndu-se în forma lor tradiţională şi definitivă" (L'homme et le sacre, ed’ III, Paris, 1963, p. 130—131). Dar,
 feCARABEUL
52»
din retrospectiva unor epoci ulterioare, calendarele sau listele descriptive ale s. unei ♦religii sînt, în ultimă analiză, cronici riguroase ale ♦timpului mitic din istoria tribului sau poporului apartenent acelei religii (de ex. ciclul, „fastelor": Fasti, descrise de ♦Ovidius). Toate s. au, pentru credincios, un caracter pragmatic şi eficient, căci, după remarca lui V. N. Toporov, sărbătoarea primordială (adică *arhetipul sărbătorii) „este cel mai puternic instrument al omului în relaţiile lui reciproce cu natura".
§ M. Granet, Fâtes et chansons anciennes de la Chine, Paris, 1929; Mircea Eliade, Le Mythe de VEtemel Re-tour, Paris, 1969; N. Denis-Boulet, Le Calendrier chre-tien, Paris, 1963
    scarabeul (egipt, kheperi; grec, Kdpajkx; — gîndac) Coleopteră neagră lucioasă, venerată în Egiptul antic sub numele de Heprer; explicaţia teologică dată de ♦Plutarh pare cea mai autentică: „în ce priveşte gîndacul, se pretinde că specia lui nu are deloc gîndaci-femele, că toţi sînt masculi şi că îşi depun sămînţă într-un soi de materie pe care o modelează în formă de sferă şi apoi o rostogolesc împingînd-o cu labele dindărăt şi imită astfel drumul soarelui care, plutind spre occident, pare să urmeze o direcţie contrară celei ce o străbate prin cer" (Despre Isis şi Osiris).
§ P.E. Newberry, Scarabs, London, 1906
    Seorpfa Monstru feminin zburător din Mitologia românească. S. se deplasează zburînd cu iuţeala vîntului, scuipă flăcări cu care pîrjo-leşte vegetaţia, iar pentru a-şi prinde victimele, soarbe aerul cu ele cu tot. Avînd un sînge miraculos, scăldarea în sîngele cald al S. ucise dă oricărui om invulnerabilitate; ungerea ochilor cu acest sînge vindecă orbirea; de asemenea regenerează braţele şi picioarele retezate, dacă este turnat peste cioturile acestor membre.
    Scylla şi Charyfeda (grec. EkiMAti ; XapupSiC) Monştri alegorici din Mitologia greacă, personificări homerice ale stîncilor strîmtorii Messina (între Italia şi Sicilia, pe unde au trecut ♦Odysseus şi ♦Argonauţii. S., născută din ♦Typhon şi ♦Echidna (sau din ♦Phorkys şi ♦Keto), la început cu aspect de femeie, dar alcătuită de la brîu în jos din mai mulţi cîini, iubită de *Glau-kos, este prefăcută din gelozie de vrăjitoarea ♦Kirke într-un monstru marin înghiţitor de corăbii, iar mai tîrziu e ucisă de ♦Herakles. Dar, după alte surse antice, S. era o tînără fată cu 6 gîturi lungi şi 6 capete, fiecare din ele avînd cîte o gură cu 3 şiruri de dinţi. ~ Ch., (celălalt monstru lacom, devorator de oameni şi neputînd fi domolit nici chiar de Poseidon), născută din *Poseidon şi *Gaia, a fost omorîtă de trăsnetul lui *Zeus.
    Sebandal şi Salangaid Pereche de zei cereşti, în ♦mitologia tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine), personificînd de fapt ♦cerul în cele două ipostaze ale lui. Şi aceşti doi zei (ca şi întregul ♦panteon bagobo) nu sînt consideraţi decît nişte fiinţe supranaturale, în cadrul unui ♦animism puţin mai evoluat, cu nominalizări
foarte vagi. S. şi S. s-au retras în ceruri după* creaţia lumii, neinteresîndu-se de treburile omeneşti, şi nici credincioşii nu mai aşteaptă nimic de la ei, nici bun nici rău: ambii zei reprezintă un concept intermediar între *deus otiosus şi deus aJbsconditus.
    sectă (lat. secare — a tăia; secare viam — a porni la drum; sectam sequi — pe urmele cuiva *
* Vulgata: secta, * Septuaginta:     aîpecng — ♦ere-
zie) Mică grupare religioasă de disidenţi, desprinsă din cadrul unui ♦cult, al unei ♦religii* care de obicei îi impută comunităţii părăsite falsificarea adevărului primordial sau pierderea contactului cu tradiţia, cu adevărata ♦credinţă,, cu ♦dogmele fundamentale. Grupări sectante există în toate religiile consolidate, iar în multe cazuri (ca în ♦creştinism) noţiunea de s. capătă sens peiorativ, fiind echivalentă cu erezia. Datorită instabilităţii eclesiastice şi teologice* multe religii se fărîmiţează în secte şi subsecte;. unele dintre acestea ajung prin emancipare şi maleabilitate doctrinară ♦rituri schismatice, apei culte autonome, iar altele se închistează în dogmn,;>m bigot pretinzînd o revenire la ♦re-veUiv «.radiţională, pe temeiul recitirii în altă opt ir A a scripturilor. Unele s. devin după im timp religii de sine stătătoare (de ex., *zen) sat* cel puţin culte autonome (de ex., ♦baptiştii], altele îşi dobîndesc autonomia nepărăsind cadrul religiei-matcă (situaţia *şiiţilor în ♦islam). Dar pentru religia din care s-a desprins, ori(fe s. rămîne o erezie osîndită, chiar dacă, în ultima analiză, nu se poate preciza exact deosebirea noţională între o religie şi derivatele ei. Grupările care rămîn sectante prin negarea doctrinei religiei părăsite şi prin apărarea bigotă a ceea ce consideră a fi revelaţia autentică au, ca mobil, mult mai puţin credinţa, cît obsesia* care uneori poate căpăta în manifestările p®~ blice forme violente, izvorîte nu o dată dm mobiluri patologice. în înţelesul cel mai frecvent, aproape orice s. cuprinde oameni nemulţumiţi din păturile sociale mijlocii sau din grupurile declasate, depăşiţi de cadrul ambiental şi de epocă, suferind de stres şi negăsind un canal de eliberare satisfăcătoare în ei înşişi; aceşti oameni sînt, de regulă, mediocri în gîndirea culturală, speriaţi de existenţă, satisfăcuţi de mistica poncifelor, însă inapetenţi sam inapţi de cel mai elementar exerciţiu filosofic. O vanitate maladivă îndemnîndu-i să-şi caute cu orice preţ, o întrebuinţare socială îi face maniacali, apoi fanatici, atunci cînd au fost convertiţi la o doctrină simplistă şi rigidă (de s. religioasă sau de grup parareligios politic/» care le conferă definiţia unui scop misionar (conştiinţa propriei meniri, credinţa într-o idee fixă, condiţia unui delir colectiv — calm sau violent, convingerea că participă la ♦mîntuirea întregii omeniri). Dar fiecare s. este expusă dogmatizării prin rutină, şi atunci se divide ea însăşi în subsecte, care se desprind la rîndu] lor cu ostilitate de nucleul matricial. Referindu-se la o anumită tendinţă din mulţintf* spre formele religioase neinstituţionalizate, filosoful spaniol J. Aranguren observă că „apar
m
SEHMET
  grupuri întregi care nu doresc să se adapteze contemporaneităţii", iar „aceste forme de religie cer un mod de viaţă bazat pe ruptura cu societatea « dezvoltată »" (La crisis del caXolicismo, Madrid, 1970, p. 106). în ultimă analiză, sensul originar al noţiunii de sectă, din perspectivă mai largă, nu s-a modificat; In lb. latină, o secta — în înţelesul acordat de intelectualii romani ai epocii imperiale — era nu numai un cult disident (sau orice mică religie nouă — cum a fost considerat şi creştinismul), ci şi o grupare de şcoală filosofică; astfel, M. Cornelius Fronto vorbea despre discipolii săi ca despre o secta. De fapt, noţiunea sectă — adesea eronat generalizată în uzul curent — include două noţiuni deosebite: una — cea folosită de *teologie, alta (mai potrivită realităţii), pusă în circulaţie de sociologia religiei; dar, în ambele situaţii, diviziunea sectantă (un soi de partenogeneză) se face prin exprapolarea cite unui pasaj, uneori obscur, adesea judecat în afara contextului său, din corpul scriptural canonic, iar alteori din aprocrife, care în teologia s. devine text fundamental şi este tratat drept revelaţia autentică. Oricum, din punct de vedere sociologic, aşa cum remarcă Marcel Mauss, „secta este un fenomen de extremă generalitate" (Systemes re-ligieux des groupes secondaires, Les Sectes, în <Şeuvres, I, Paris, 1968, p. 97).
  § Joachim Wach, Sociology of Religion, Chicago, 1958; M. Colinon, Le Ph&nombne des sectes au XXe siede, Paris, 1971; A. B. EejioB, Cexmu, cetanaitmcmeo, ceumaumbi, Mocroa, 1978; Petru Berar, Sociologia religiei şi sectarismul religios contemporan (în Umanism şi ateism, Bucureşti, 1980, p. 153—183); Petre Hladchi-Buco-▼iaieanu, Faţete reale ale sectelor religioase, Bucureşti, 198$
      Sedna: Avilayoq Zeiţă principală a vieţii mar'ne, în *mitologiile triburilor polare, mai ales în *credinţele eschimoşilor, considerată Doamna animalelor mării şi rezidentă în lumea inferioară, de pe fundul oceanului, un gen de *Infern, aumit Adlivun. S. e reprezentată fie ca femeie cu un singur ochi (în această variantă fiind şi zeiţa *Lunii), fie ca o morsă bătrînă, locuind Intr-o colibă de pe fundul oceanic, de unde dirijează întreaga viaţă a apelor; dar, după alte *mituri, S. fusese fecioară pămînteană; acuzată pe nedrept de tatăl ei şi aruncată în mare, cînd a vrut să se agaţe de barcă, tatăl i-a tăiat degetele care s-au prefăcut îndată în balene, foci, morse, peşti; devenind apoi zeiţă, ea s-a stabilit pe fundul mării. Eschimoşii din Labrador venerează aceeaşi divinitate, cu aceleaşi atribute şi cam aceeaşi biografie mitică, dar în formă masculină: Torngarsoak. Eschimoşii cred că S., dnd e jignită, ţine la distanţă de ei toate animalele marine, iar în atare situaţie grea pentru o populaţie ce se hrăneşte mai ales din pescuit, *şamanul trebuie să-i facă zeiţei o vizită, fireşte după ce s-a curăţat de toate impurităţile din păr (socotit depozitul tuturor *păcatelor ome-
* aeşti şi mai ales al avorturilor tăinuite ale femeilor). Importanţa *cultului zeiţei e pentru eschimoşi esenţială, de bunăvoinţa sau ostili-
  tatea ei depinzînd pescuitul şi vînatul, adică aria vitală a populaţiei polare. în relaţiile ei cu oamenii şi animalele, S. e aspră, capabilă chiar de cruzime, însă nu cu şamanul (—> An-gekok) care, odată iniţiat, dobîndeşte puterea de a domina divinităţile şi *spiritele. S. apare printre oameni mai ales la prevestirea lungii ierni polare, cînd şamanii se asociază ca s-o alunge prin *descîntece şi lovituri de suliţă şi de harpon. Eschimoşii obişnuiţi poartă — împotriva ei şi a spiritelor dirijate de ea — *amulete *apotropaice, prinse în vîrful glugii şi confecţionate din primul veşmînt purtat după naştere. Deşi etimonul numelui Sedna nu e stabilit, nici nu pot fi demonstrate informaţiile greceşti despre zona cercului polar de nord, cu atît mai puţin informaţiile inverse, este stranie consonanţa fonetică între Sedna şi epitetul zeiţei *Thetis: Halosydne; mai mult, există şi o similitudine semantică, Thetis, ea însăşi zeiţă marină (la *Homer însă *Amphitrite, considerată protectoare a focilor — Odisseia, IV), purtînd acest epitet cu semnificaţia Născuta din mare (’AXo-crf)8vr)). Zonele arheologice din Groenlanda au pus în evidenţă o interesantă cultură eschimosă, dezvoltată între anii 800 î.e.n. — 600 e.n.: cultura Dorset, înlocuită ulterior de cultura Thule (cf. Hans-Georg Bandi, Urgeschichte des Eskimo-gebietes, Stuttgart, 1965, passim); întrucît statuetele şi amuletele din insula boreală pot fi confruntate cu memoria ţinutului insular nordic Thule din *mitologia greacă, o influenţă a credinţelor greceşti nu mai pare azi exclusă; după cum rezultă din fragmentele însemnărilor învăţatului grec Pytheas din Massalia, acesta, călător intre-pid spre nordul Oceanului Atlantic, ar fi ajuns la începutul sec. IV î.e.n. pînă în Thule (Islanda).
    Segesta; Segetia (lat. seges — recoltă, seceriş)' Zeiţă ocrotitoare, în *mitologia romană, a secerişului şi a grînelor coapte
    Segomo Zeu probabil totemic (-*■ totem) din< Gallia (—► mitologie celtică), reprezentat în chip de şarpe cu cap de berbec; imaginea acestei divinităţi cu atribute neclare figurează pe mormintele descoperite de arheologi la Paris, Reims şi Mavilly.
    Sehmet (Cea Puternică); Mehit Zeiţă distrugătoare din *mitologia egipteană, cu atribute sîngeroase, patroana solilor *morţii, stăpîna războaielor şi a molimelor (Doamna Ciumei). Era considerată forma feroce de manifestare a furiei Ochiului Solar al lui *R6, deci cea care nimiceşte pe duşmanii *soarelui şi îşi asumă apărarea violentă a ordinii divine. în *mitul distrugerii omenirii prin potopul de arşiţă (-+ potopul universal) i-a împrumutat zeiţei              înfă-
ţişarea sa: într-o beţie de sînge, omenirea era gata să fie anihilată, dacă R6, îngrozit şi ros de remuşcări, dorind să salveze oamenii, n-ar fi îmbătat-o pe zeiţă; în memoria evenimentului salvator, în Egipt s-au instituit serbări cu beţii orgiace. Dar de obicei egiptenii evitau să rostească numele zeiţei, spre a nu chema asupra lor relele pe care ea era în stare să le stîrnească. Ştiind să ucidă, S. ştia să şi vindece; preoţii ei alcătuiau şi tagma medicilor (umani şi ve-
 SEIA
 530
terinari). Socotită de *teologia memphită fiică a lui R6, soţie a lui ♦Ptah şi mamă a lui ♦Nefer-tum, era Închipuită ca leoaică (fiind şi antiteza Zeiţei-pisică ♦Bastet).
    Seia Zeiţa semănăturilor, în *mitologia romană.
    Selene Zeiţa ♦Lunii, în *mitologia greacă (identificată ulterior cu * Artemis), reprezentată ca o tînără femeie foarte frumoasă, cu diademă de aur pe creştet, fie transportată printre nori într-un car de argint, tras de cai sau tauri, fie călărind ea însăşi (după fazele lunii) pe cal, taur, catîr sau berbec. Născută de cuplul ♦Hy-perion — *Theia, era considerată sora zeului solar *Helios şi a zeiţei zorilor, ♦Eos. îndrăgostită de păstorul adormit *Endymion, la care venea în fiecare noapte, S. a născut de la el 50 de fiice. Grecii o numeau uneori şi Mene (în raport cu modificările periodice ale aspectului lunii), probabil sub înrîurirea ♦cultului arhaic al unui zeu selenar din Asia Mică: *Men, importat de timpuriu în Attica. Romanii au asimilat-o cu zeiţa lor Luna, confundînd-o apoi cu *Diana.
    Selket; Selkis Zeiţă binevoitoare din *mitologia egipteană, întrupată într-un scorpion (alteori antropomorfă, scorpionul fiind purtat pe cap, ca emblemă) sau într-un corp de scorpion cu cap de femeie. Adorată încă din epoca pre-dinastică (din timpul faraonului Selket: Re-gele-scorpion), ♦cultul ei se pare că era reluarea unui vechi ♦totem. Pluriatributivă, S. era o zeiţă a fecundităţii ♦htonice şi ocrotea cele 4 izvoare ale *Nilului, patrona farmecele şi vrăjitoriile utile, fiind şi protectoarea tagmei vrăjitorilor-tă-măduitori; dar, străjuind una din cele 4 porţi subpămîntene, ocrotea şi pe morţi (deşi, după unele variante, îi lega în lanţuri). Ga soţie a Zeului-şarpe cu chip uman Nehebhau, zeiţa S. avea de păzit pe ♦dragonul ♦Apophis de cînd monstrul, învins de apărătorii lui Re şi încătuşat, a fost azvîrlit în regatul beznei subterane. în mormintele regale, măruntaiele faraonului, puse în canope şi aşezate într-o luntre, erau păzite de 4 zeiţe, printre care S.
    Sem (ebr. shem — nume, semn) Primul fiu al lui *Noe şi ♦strămoşul mitic (după *Biblie) al popoarelor semite: „Fiii lui Sem au fost Elam, Asur, Arpakshad, Lud şi Aram“ (V.T., Geneza, X, 22). Totuşi, populaţia regatului Elam (cu capitala Susa), supusă mai tîrziu de Asiria, nu era semitică; din Aram s-ar trage triburile aramaice; iar Eber, nepotul lui Arpakshad, ar fi strămoşul legendar al evreilor.
    Seiiiele Zeiţă ♦htonică, în *mitologia greacă, de origine tracică (cf. *Zemelo), totuşi socotită în Hellada fiică a cuplului ♦Kadmos — *Harmonia şi soră cu ♦Agave şi ♦Ino, dar şi mama lui *Dionysos. După varianta curentă, sfătuită cu viclenia geloziei de ♦Hera să-i ceară lui ♦Zeus (de la care-1 născuse pe Dionysos) să i se arate în maxima lui splendoare divină, a pierit fulgerată fără voia marelui zeu, focul măreţiei lui integrale depăşind suportabilitatea omenească; după acel accident, Zeus a extras din trupul ei pe pruncul nenăscut, purtîndu-1 pînă la termen în propria sa coapsă. Altă variantă, relatată de
Diodor din Sicilia, precizează că S. a murit de groază, născînd prematur, şi abia după aceea a fost mistuită de flăcările atributului divin. Copilul (Dionysos) a fost dat în grija zeului ♦Hermes şi crescut de ♦Nimfe pe muntele Nysa. Iniţial muritoare, mult mai tîrziu, după ♦moarte, a fost adusă de Dionysos din *Hades în ♦Olimp unde zeii i-au acordat imortalitatea, sciiimbîn-du-i numele în Thyone. După tradiţia mitică, mormîntul S. de la Theba, acoperit în întregime cu viţă de vie, devenise un sanctuar protejat de Dionysos şi, astfel, inaccesibil muritorilor.
    Semonia Zeiţă a seminţelor şi a boabelor de grîne, în *mitologia romană.
    Semo Sancus Zeu roman de origine sabină (-+ mitologie romană), patronînd şi garantînd ♦jurămintele militare şi tratatele diplomatice între state. Sabinii îl adoraseră ca zeu al ♦focului, iar umbrii ca zeu agrar; romanii i-au păstrat atributul în parte, socotindu-1 ocrotitor al luminii, dar apoi mai ales girant al legămin-telor în general (caracterul sacru al căsătoriei, regulile ospitalităţii, tratatele şi alianţele internaţionale) ; în acest sens, numele are o etimologie complexă: Semo (lat. serere—a lega, a înlănţui; se-homo —fiinţă supra-umană; semis— jumătate [semizeu]); Sancus (lat. sancire—a porunci; sancire legem — a ratifica o lege). S,S. avea un sanctuar (sacellum) la Roma, pe Qui-rinal, în faţa ♦templului lui ♦Quirinus; uneori era identificat cu ♦Fidius (mai rar cu ♦Iupiter şi chiar cu ♦Herakles). îi era consacrat vulturul de mare (sanqualis).
§ E. Jannettaz, fitude sur Semo Sancus Fidius, Paris, 1885
    Semyaza Personaj mitic straniu şi complex, descris în *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian) şi considerat în context şeful grupului expe-diţionar de ♦îngeri (apoi damnaţi), coborînd din +cer pe muntele Hermon din Antiliban şi realizînd contacte multilaterale cu oamenii, unele binefăcătoare, altele nefaste. Textele acestui apocrif sînt unica sursă directă (mai ales cap. VI— X): „Iar cînd fiii oamenilor s-au înmulţit, li s-au născut în acele zile fiice frumoase şi îmbietoare, şi îngerii, fiii cerurilor, le-au văzut şi le-au dorit; şi s-au vorbit între ei: « Haideţi să ne alegem femei dintre fiicele oamenilor şi să zămislim prunci! » Atunci Semyaza, căpetenia lor, le-a spus: «Mă tem că voi poate nu veţi vrea [cu adevărat] să împliniţi fapta aceasta şi numai eu singur voi fi răspunzător de un mare păcat! » Dar ei i-au răspuns cu toţii: « Să facem legămînt şi să ne făgăduim unii altora cu blestem să nu schimbăm planul acesta, ci cu adevărat să-l împlinim! » Apqi ei au jurat toţi împreună şi acolo s-au legat cu blestem unii în faţa celorlalţi. Iar ei erau două sute cu toţii, şi s-au pogorît pe Ardis, piscul muntelui Hermon.“ Din unirea expediţionarilor cu femeile pămîntene se nasc uriaşi care înghit „toate roadele trudei oamenilor*4,’ apoi se îndreaptă „asupra oamenilor ca să-i mănînce “ şi, în fine, se devorează între ei. 4 Se sugerează că grupul lui S. era împărţit pe specialităţi, în virtutea cărora' căpeteniile sub-
531
SERAPIS
divizionare comunică omenirii diverse cunoştinţe, încâlcind o interdicţie iniţiatică: „Azazel i-a învăţat pe oameni să făurească săbii şi spade, scut şi platoşă, şi le-a arătat metalele şi meşteşugul lucrării lor, şi brăţările, şi podoabele, şi măiestria de a sulemeni ochii de jur împrejur cu antimoniu şi de a înfrumuseţa pleoapele, şi pietrele cele ’mai frumoase şi mai de preţ, şi toate culorile vopselelor, şi prefacerea lumii. [...] Amiziras i-a învăţat pe Vraci şi pe tăietorii de rădăcini. Armaros a arătat desfacerea farmecelor. Baraqiel i-a învăţat pe astrologi. Ko-kabiel a [dezvăluit] semnele. Tamiel [înţelesul] înfăţişării stelelor, iar Asdariel a desluşit mersul Lunii." Dar cei 4 îngeri „veghetori" (paznicii legislaţiei divine) cer lui Dumnezeu pedepsirea grupului: „Tu ai văzut ce a făcut Azazel, cum a răspîndit pe pămînt toată nelegiuirea şi a dezvăluit tainele veşnice care se săvîrşesc în ceruri; în ce chip Semyaza, căruia tu i-ai dat puterea să fie stăpîn peste tovarăşii lui, i-a învăţat pe oameni! Şi ei au intrat la fiicele oamenilor pe pămînt şi s-au împreunat cu ele şi s-au întinat cu aceste femei şi le-au dezvăluit lor tot păcatul." Astfel, Dumnezeu decide *potopul universal ale-gînd pe *Noe supravieţuitor; lui Rafael îi ordonă încatenarea lui Azazel, care aici se confundă cu opera sa nefastă, şi înlăturarea dintre oameni a odraslelor suferind de gigantism (-* giganţi), iar grupul e încredinţat lui Mikhael: „Mergi şi pune în lanţuri pe Semyaza şi pe tovarăşii săi care s-au împreunat cu femei spre a se întina cu ele în toată necurăţia lor [...]; pune-i în lanţuri pentru şaptezeci de vîrste, în măruntaiele pămîntului, pînă în ziua judecăţii lor şi pînă la sfîrşitul lor, pînă cînd se va săvîrşi Judecata de Apoi. în aceste zile, fi-vor aduşi în genunea de foc, întru chinuri, şi zăvoriţi vor fi în temniţă pe veci." Sintetizat, grupul se înfăţişează astfel: Semyaza, prinţul celor 200 de îngeri; Yekon, iniţiatorul coborîrii pe p'ămînt şi al seducţiei; Asbeel, povăţuitorul erotic; Gadriel, similar cu *Şarpele seducător al *Evei, cel care le face oamenilor teoria thanatologiei; Penemu, trans-miţătorul înţelepciunii angelice şi al scrierii; Kasdeya, cel care explică plăgile sufletului şi graviditatea femeiască; Azazel, dascălul de frumuseţe şi podoabe, dar şi cel ce explică metalurgia, utilizarea armelor şi „prefacerea lumii", Armaros, *magul desfacerii vrăjilor; Amiziras răspînditorul *magiei si medicinei; Baraqiel, astrologul; Kokabiel, teoreticianul „semnelor lumii"; Asdariel, lămuritorul fazelor lunii; Tamiel, astronomul explicînd înfăţişarea şi înţelesul stelelor etc. Acest *mit complex, în care au pătruns sincretic mituri arhaice despre *eroi civilizatori, mitul izgonirii din *Eden, al fraternizării îngerilor cu femeile terestre (prezent în *Biblia canonică), dar şi ecouri din *paleoastronautică, e repetat succint în Cartea Jubileelor (IV, 15): „în acele zile [ale lui Yared], îngerii lui Yahweh au coborît pe pămînt, cei care se numesc veghetori, ca să-i înveţe pe fiii oamenilor să dea fiinţă dreptăţii şi omeniei pe pămînt". O relaţie izbitoare se impune între locul de coborîre a grupului Iui S. şi Terasa
 din *Baalbek, întrucît muntele Hermon (numit azi Djebel-el-sheikh) face parte din lanţul Antilibanului siriac, fiind în zona imediată a Terasei; iar piscul Ardis ar putea fi coincident cu însăşi Terasa, localitate pe teritoriul căreia se află Baalbek (Poarta Zeului) conser-vînd poate mitul coborîrii din cer în chiar numele ei tradiţional.
 § F. Martin, Le Livre d'Htnoch, Paris, 1906
     Sengen; Asama (jap. Ko-no-hana sahu ya Hime — Prinţesa care face să înflorească pomii şi florile) Fiica *spiritului munţilor, *Oho Yama, şi zeiţa patronală a muntelui vulcanic Fuji, muntele sfînt al poporului Japoniei (—> mitologie japoneză). Numit şi Fuji-Yama sau Fuji-San (ainu Fuskhi— zeiţa *focului; jap. san — munte), unul dintre cei mai frumoşi vulcani din lume (altitudine 3776 m, formă regulat tronconică, crater foarte adînc; piscul e acoperit cu zăpadă zece luni pe an, iar erupţiile principale — cca 18 pînă azi — sînt spectaculoase:      prima memorată, anul
 800, ultima, 1707—1708, de atunci vulcanul rămînînd inactiv), vulcanul sacru şi patroana lui divină S. sînt veneraţi în Japonia permanent; dar veneraţia se manifestă maximal în *sărbătoarea anuală a pelerinajelor (1 iunie-31 august); muntele are *temple, în care bonzi (preoţi) consacraţi sînt paznicii lui religioşi. A fost pictat de' toţi marii pictori japonezi, în primul rînd de Hokusai.
     Sentia Zeiţă din *mitologia romană, insufîînd oamenilor intenţiile şi gîndurile bune.
     Septua ginta —► Biblia
     Serapis; Usur-Hape; Osor-Apis Zeu helle-nistic hibrid, elaborat prin *sincretism artificial de teologii alexandrini şi introdus în Egipt sub Ptolemeu I, din nevoia politică a unei divinităţi comune greco-egiptene. I s-au atribuit unele trăsături ale lui *Osiris, dar esenţialul era împrumutat de la *Zeus, *Dionysos şi *Asklepios, cu dublu etimon onomastic (Osiris şi *Aţis) şi numit întîi Sarapis de greci, apoi Serapis de romani. A fost impus ca zeu de căpetenie, patronînd lumea morţilor, fecunditatea şi medicina, iar din sec. III devenind şi divinitate solară; exercitarea *cultului avea şi aspecte orgiastice, iar mai tîrziu, cînd acest cult s-a răspîndit pe teritoriul Imperiului Roman, romanii, tradiţionalişti, l-au respins ca imoral. Era patronul noului Serapeum alexandrin (con-tinuînd pe cel din Memphis) — una din cele
 7 minuni ale lumii, construcţie vastă posedînd şi un sanatoriu unde bolnavii erau vindecaţi uneori miraculos. Statuia lui S., ridicată în Serapeum de Ptolemeu I (Ptolemaios Soter), ca tipologie înfăţişa un grec pur, fără trăsături egiptene, cu sceptrul în mînă, la picioare cu un *Cerber şi un *şarpe; identitatea statuii e confirmată şi de istoricul egiptean Manethon. Din Egiptul alexandrin, cultul lui S. s-a răspîndit larg în tot Imperiul Roman unde, se pare, a constituit la un moment dat chiar o modă, mai ales în cercurile aristocratice ale Romei, pătrunzînd de acolo, prin înalţii funcţior
 SESHAT
 $32
 nari imperiali, şi în provincii (de ex., în Dacia) ; dar acolo, circulînd sub numele Sarapis şi adesea confundat cu Osiris (atribuindu-i-se astfel ca soţie, zeiţa ♦Isis), absorbind integral şi variantele locale ale cultului lui ♦Asklepios, este adorat ca patron al renaşterii periodice <fin natură şi lume, apoi ca zeu stăpînind ♦viaţa şi *moartea; în această ipostază este numărat printre zeii mîntuitori (di salutares). S. este unica divinitate — din toate ♦religiile istorice — care a fost elaborată (sec. III î.e.n.) de o comisie oficială: comisia teologică patronată de faraonul hellenistic Ptolemeu I şi compusă din: preotul şi istoricul egiptean Manethon, filosoful grec Demetrios din Phalerum şi Timo-theos, hierofant din Eleusis.
    Seshat (egipt, sesh — scrib; fem. seshat) Zeiţă ocrotitoare a artei scrisului (caligrafie) şi a multiplicării textelor (editare), numită şi cu epitetul Stâpîna Cărţilor; era venerată, în *mitologia egipteană, şi ca patroană a aritmeticii, arhitecturii şi documentelor, atribute pe care uneori le împarte cu fratele (sau soţul) ei ♦Thot; sora zeiţei ♦Mafdet. S. înscrie numele fiecărui faraon în Cartea Vieţii. în iconografie adesea e înfăşurată într-o piele de leopard şi poartă trestia de scris şi măsuţa cu vopsele; în Egiptul tîrziu e identificată cu *Isis, iar în societatea Egiptului hellenistic e considerată una dintre ♦Muze.
    Set Al 3-lea fiu al lui ♦Adam şi al ♦Evei, născut după ce ♦Abel a fost ucis de ♦Cain. „Şi Adam era în vîrstă de 130 de ani şi i s-a născut un fiu, după asemănarea şi chipul său, şi i-a pus numele Set“ (V.T., Genezay V, 3). „Şi Set era în vîrstă de 105 ani şi i s-a născut Enosh. Şi a mai trăit Set, după ce i s-a născut Enosh, 807 ani şi a avut fii şi fiice. Deci toate zilele lui Set au fost 912 ani“ (op. cit.y V, 6—8). Personalitatea mitică e neclară şi etim. numelui incertă (ebr. set — alunecare, strecurare; sheth— demnitate, mîndrie; babil. sutu — beduin; sau chiar derivînd de la zeul egiptean *Seth). După Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice)y S. a inventat astronomia, înscriindu-şi descoperirile pe doi stîlpi, din care unul ar mai fi existat pe vremea istoricului. Apocrifele biblice înălţarea lui Isaia şi Viaţa lui Adam şi a Evei (-+Biblia) spun că S. l-a întrecut’pe Adam în frumuseţe şi statură. Cartea Jubileelor comunică, şi numele soţiei lui: Azura. Apocriful armean Cuvîntarea lui Adam către Set spune că, auzind de la Adam despre ♦păcatul lui Cain, S. a ţinut ♦post 40 de zile, apoi un ♦înger i-a adus . „ramura bucuriei" în care Adam a recunoscut o crenguţă din * Pomul Cunoştinţei.
    Seth; Suteh Zeu malefic din *mitologia egipteană, în variantele arhaice constructor de cetăţi, apoi zeul viguros al violenţei, răului şi dezordinii, iar la un moment dat şi zeu al războiului (grecii îl identificau cu *Typhon). Reprezentările plastice îl vedeau fie antro-pomorfic, cu pielea albă, dar cu ochi roşii şi păr roşu (această culoare fiind legată la egipteni de principiul răului), fie zoomorfic: porc, măgar, hipopotam, uneori chiar girafa sau mai
 adesea prin combinarea eterogenă a mai multor animale, formînd o figură bizară, însă elegantă, suspectă, misterioasă. ♦Cultul lui S* a fost adus probabil din Lybia şi la început egiptenii îl veneraseră ca ocrotitor al oazelor. Mai tîrziu, faraonii războinici (Tutmos, Ramses
 II, Seti I) şi l-au ales protector, astfel că, socotit şi zeu al războiului, S. devine una din divinităţile importante ce însoţesc barca solară a lui *R6, apărîndu-1 pe zeul suprem de inamicul său, monstrul *Apophis (ulterior locul lui S. fiind luat de ♦Thot); poate de aceea, regii hicsoşi l-au identificat fie cu ♦Baal, fie cu propriul lor zeu Suteh. Dar se pare că anterior (mai ales sub dinastia I-a), Egiptul se diviza paşnic, ca modalitate cultuală, între Seth şi ♦Horus; faraonii dinastiei a Il-a au început să-i adore pe amîndoi împreună sub numele Nubui (Ambii-stăpîni), adesea reprezentările plastice închipuind un singur bărbat cu două capete (Horus — de şoim, Seth—-o figură zoomorfă variabilă). în biografia sa mitică, de bază, S. este cunoscut însă îndeosebi pria două acte: uciderea fratelui său ♦Osiris şi războiul cu nepotul său Horus. Omorîndu-1 pe Osiris şi tăindu-1 în 14 bucăţi împrăştiate prin ţară ca să nu fie găsite de ♦Isis, care totuşi le regăseşte şi îşi reconstituie soţul (în alte versiuni, S. aruncă în *Nil cadavrul, apele îl duc în mlaştinile Deltei, unde Isis îl regăseşte întreg, fie ajutată de ♦Nephthys, fie călăuzită de *Uto). S. îşi ispăşeşte crima fiind obligat să-l poarte pe Osiris pe umăr sau să aibă grijă de briza care împinge luntrea acestuia. O variantă spune însă că S. e surghiunit în cer, unde i se dă drept compensaţie, în locul tronului pierdut, un loc în Ursa Mare şi atributul de zeu al vînturilor, el putînd astfel să facă orice zgomot doreşte. După unii interpreţi, ca ucigaş al lui Osiris (vegetaţia), S. ar personifica vîntul arzător şi pustiitor al deşertului arid, adică vîntul care pîrjoleşte şi distruge vegetaţia. Lungul duel al său cu Horus se încheie eu o judecată supremă, după ce îi spărsese lui Horus un ochi, fiind castrat de el ca răzbunare (deşi există şi o variantă cauzală: încercarea lui S. de a avea relaţii homosexuale cu Horus, de altfel, singurul caz în tradiţia mitică egipteană şi rar citabil chiar în societatea Egiptului
 —   afară de fidelii lui S. — unde statul pedepsea cu moartea practicarea acestui viciu). ♦Miturile tîrzii (pe care le-a propulsat ♦Plutarh), îi atribuie lui S. patronajul deşertului saharian muntos, infinit şi roşcat (al „zeului roşu“); Plutarh îl consideră numai un principiu al răului şi un ♦simbol al beznei. în cele din urmă, tradiţia populară egipteană l-a redus pe S. la un simplu ♦demon monstruos, iar imaginile sale, pictate sau sculptate, au fost distruse cu furie.
 § H. de Velde, Seth, god of confusion, London, 1967
     Sîarmă-piatră ♦Uriaş care sfărîmă stîncile din calea sa şi tulbură apele rîurilor; personaj din ♦mitologia românească, prezent sporadic / în unele basma, fără o structură malefică:/
 533
 SFÎNT A VINERI
 este un simplu ♦simbol al forţei fizice monstruoase, declanşîndu-se şi uzîndu-se spontan şi fără scop, pînă cînd această forţă poate fi pusă de un erou să acţioneze dirijată şi cu folos {cf. basmele: I. C. Fundescu, Cei trei fraţi de cruce; Ion Creangă, Harap Alb; Frâncu şl Candrea, Agheran Viteazul). Similitudini folclorice cu S.-p. se găsesc la portughezi (Arrasa-monlanhas) şi la slavi (*Asilki).
 ~ Sfinx Acest nume cuprinde 2 noţiuni mitologice diferite: 1 In Egipt (shespankh— statuie vie), o fiară de alură leonină cu cap de faraon şi în genere un ♦simbol masculin (numit de Herodot androsfinx, în antiteză cu S. feminin grecesc) al forţei, al surîsului etern, al tăcerii enigmatice; cea mai vestită reprezentare plastică este imensul S. de la Giseh (şi dintre cei mai vechi), montat acolo probabil ca un paznic al galeriilor apusene pe unde se credea că pleacă sufletele morţilor şi soarele la asfinţit; acest S., sculptat sub Kephren (Regatul Nou) era uneori identificat cu *Horus-al-Orizontului, iar o colonie de prizonieri canaaniţi l-a confundat cu propriul zeu *Horcn. Sfincşi în formă de lei androcefali erau răspîndiţi în Egipt (Karnak ş.a.), alcătuind uneori alei spre ♦temple. 2 în Grecia (2<piy£) a ajuns prin intermediul sculptorilor cretani, care preiau tema către anul 2000 î.e.n., cînd imaginea sa apare pe sigiliile din Phaestos; forma greacă de S. simboliza taina, sub aspectul unei leoaice cu cap de femeie şi cu aripi (faţă şi sîni de tînără fe-oioară) care, stînd la răspîntii, propunea fiecărui trecător o enigmă sau o ghicitoare, în-ghiţindu-i pe incapabilii de a răspunde. *Oedip a fost singurul care a dezlegat enigma propusă, iar S. s-a aruncat de ciudă în mare, zdrobindu-se de stînci. Cel mai vestit S. grec era cel din Theba (Beoţia) menţionat de ♦Hesiod (Theo-gonia, v. 326) ca fiică a cuplului Orthos — ♦Hi-maira (după Apollonios din Rhodos, a perechii ♦Typhon — *Echidna). Statui de S. feminini se regăsesc mai tîrziu în Asiria şi în Persia. Cam tot atunci, pătrunde şi în Siria unde, înfăţişat cu aripi, este doar o variantă de *Grifon.
 § A. Dessenne, Le Sphinx. Etude iccnographique, Paris,
 1957
     Sfînta Duminică Divinitate binevoitoare, ascetică şi virginală din *mitologia românească, imaginată ca o bătrînă simpatică, locuind în ♦cer sau dincolo de *Apa Sîmbetei. Reşedinţa ei (fie o casă modestă, fie un palat somptuos) e păzită de un *cîine mare şi butucănos, numit alegoric Uşor-ca-vîntul-greu-ca-pămîntul. SJ). dispune de diverse instrumente magice (practic inepuizabile, sugerîndu-se că ar exista fiecare în mai multe exemplare), pe care ea le dăruieşte, la nevoie, unor eroi; printre acestea, un brîu cu care cel ce se încinge poate traversa orice apă pedestru, ca pe uscat. într-o variantă meteorologică, S.D. e considerată Muma Vîn-turilor (dar atunci numită mai des Domnica); o reprezintă cei 12 copii ai ei, de vîrste diferite, după lunile anului, peste care sînt stăpîni. Probabil sub influenţa unor scrieri bisericeşti
 (de obicei apocrife), cu scopul propagandistic pentru respectarea repausului duminical, poporul a personificat sub acelaşi nume propriu ziua de duminică (cf. Epistolia Domnului nostru lisus Hristos — în N. Cartojan, Cărţile populare, Bucureşti, 1974, I, p. 133—135).
    Sfînta Miercuri Divinitate folclorică, de obicei silvestră, cu înfăţişare monahală, în
 *mitologia românească; (deşi, în mai multe variante, nu e totdeauna călugăriţă, ci numai maică bătrînă, locuind uneori în chilii, alteori în palate). Sediul cel mai frecvent este în împărăţia Frigului; poate de aceea ♦credinţele şi-o reprezint ă ca bătrînă slabă, îmbrăcată călugăreşte, dar numai în alb. S.M. are puteri miraculoase; îngrijeşte, hrănind cu rigoare şi domi-nînd cu blîndeţe, animalele sălbatice şi totodată ajută cu bunăvoinţă pe călători sau pe drumeţii rătăciţi. Posedă o cutie magică neobişnuită care, după ce e deschisă, comunică veşti de pretutindeni. Ca şi *Sfînta Duminică, are şi S.M. un tezaur de obiecte miraculoase pe care şi ea le dăruieşte în împrejurări speciale (o furcă de aur care toarce singură, cămăşi ţesute din pînză de păianjen, frîu de aramă, mere de aur, perii care, aruncate îndărăt, se prefac în păduri, de asemenea o pîine de fier care, azvîr-lită în aer, împlineşte orice dorinţă.
    Sfînta Sîmlbătă Semidivinitate malefică, în *mitologia rcmânească, prezentă în unele basme, dar mai ales în ♦superstiţiile rurale. Ea trăieşte în recluziune silvestră (în unele variante, lîngă *Apa Sîmbetei) şi umblă prin sate numai la miezul nopţii, singurul ei scop fiind să facă rău drumeţilor nocturni.
    Sfînta Vineri Divinitate duală din *mitologia românească (un personaj sau confuz, sau avînd două ipostaze, sau reprezentînd de fapt două personaje diametral opuse — unul benefic, altul malefic, confundate între ele în tradiţia folclorică; totodată, se observă un transfer de trăsături şi atribute asupra S.Y. de la ♦Sfînta Miercuri. S.V. provine din *cultul zeiţei romane
 * Venus (după acuz. Sanctam Venerem), răspîndit în Dacia Romană; totuşi, acest cult s-a păstrat foarte vag, un adstrat de ♦superstiţie populară şi de ^creştinism folcloric, modificat şi acesta de influenţe slave din est şi din sud, ducînd la personajul dual cunoscut din folclorul mitologic românesc. ^ Ca divinitate nefastă, S.V* e imaginată în chip de văduvă foarte bătrînă, uscăţivă, rea şi aducătoare de năpastă, asemănătoare cu ♦Joimăriţa şi cu *Marţolea; se crede că pedepseşte mai ales pe femeile care torc, pun oalele pe foc sau cîntă vinerea, iar pe femeile leneşe le preface în nevăstuici; totuşi, prezenţa ei poate fi evitată prin întoarcerea oalelor cu gura în jos, întrucît ea ar avea putere magică numai asupra veselei ţărăneşti în poziţie normală. Pedepsite pentru încălcarea interdicţiei de a nu lucra vinerea, femeile sînt fierte în cazane, în mod paradoxal, împreună cu pruncii lor. Această latură îşi are sursa în stabilirea ca zi de reculegere a vinerii (ziua ♦morţii pe ♦cruce a lui Isus Christos) din cultul săptămînii prepascale a patimilor (—► Paşti);
 SFÎNŢUL ANDREI
534
 dar confuzia principală a provenit dintr-un apocrif odinioară în circulaţie, Legenda sf. Vineri, ^n care sfînta însăşi fusese supusă probei focului (-+ ordalie); această *legendă (figurînd în Codex Sturdzanus), copiată de popa Grigore din Măhaciu, provenind însă din Mineiele greceşti ortodoxe, are la origine alt model: sf. ParaschiVS.
 —  fecioară frumoasă rezistînd seducţiei împăratului Antioh (sau Antonius) şi supusă martiriului, dar făcînd prozeliţi pînă atunci prin minuni şi ♦botez; din ordin imperial a fost fiartă 7 zile şi 7 nopţi în plumb topit şi smoală şi, nevătămată de supliciu, „făcînd cruce peste zmeu“ şi practicînd *exorcismul, e în fine decapitată. Totuşi S.V. rămîne o divinitate justiţiară, deşi demonică, şi în ipostaza ei nefastă, în acest plan ea clasifică (mai ales în basme) stabilitatea de caracter şi însuşirile morale ale fetelor (testul clasic al lăzii urîte şi mici cu giuvaeruri şi al lăzii frumoase cu şerpi). Dar lada cu şerpi din test provine din ♦mitul antic grec al lui Admetos (zeiţa *Artemis a umplut cu şerpi camera lui nupţială, ca pedeapsă pentru că el uitase să-i aducă *sacrificiile cuvenite în ziua nunţii). ~ Ga divinitate fastă, S.V. este cea mai intransigentă dintre sfinte şi cea mai importantă dintre personificările zilelor săptămînii. Ea e tot uscăţivă şi bătrînă, chiar cea mai bătrînă; ca divinitate pozitivă, îmbrăcată în alb, e protectoare a femeilor şi a călătorilor, a animalelor şi a păsărilor, şi este chiar şi personaj oniric ce apare în visele femeilor pentru a le comunica reţete de medicină populară (leacuri băbeşti). Şi în ipostaza de divinitate fastă este evident rezultatul aceluiaşi *sincretism sinuos, în jurul unei linii descendente, fireşte corupte, din amintirea confuză a cultului Venerei; mitul a absorbit, prin inducţie, elemente de hagiografie creştină mai ales pentru varianta pozitivă. în acest caz, S.Y. este patroana ocrotitoare a animalelor sălbatice (reale şi fabuloase), cărora le dă diferite însărcinări justiţiare şi posedă ea însăşi, la curţile ei, o căţea de* pază cu trup de fier şi dinţi de oţel (numită uneori Leica-Boldeica); variantele principale nu precizează poziţia în spaţiu a reşedinţei (dar uneori se spune că împărăţia S.V. este o uriaşă pustietate). Circulaţia folclorică mai nouă prezintă totuşi un singur mit, contopit din ambele variante şi legat mai ales de tabuarea zilei de vineri. Din cauza acestei contopiri tîrzii, unii cercetători au operat o reducţie a personajului la un simplu portret epic; astfel G. Călinescu vorbeşte de un „complex al Sfintei Vineri" prezentând „notele maniacale ale bătrînei: evlavia, curăţenia excesivă şi pasiunea pentru lighioni"
 (Estetica basmului, Bucureşti, 1965, p. 97), deşi nu acesta este esenţialul portretului ei mitic. Există corespondenţe * parţiale între S.V. şi unele personaje din *mitologia slavă: IlapacKeea-JUjunHuifa- (Paraschiva-Vinerea), care continuă, în perioada creştină, vechile atribute ale zeiţei *Mokosi din ♦panteonul slavilor răsăriteni, ca şi II'kTKd paleo-bulgară, de unde a pătruns şi în folclorul românesc periferic Sfînta Petca.
    Sfîntul Andrei Unul dintre * Apostolii creştini care, după tradiţie, ar fi fost misionarul ♦creştinismului pe teritoriile Thraciei şi Sciţiei (implicit, în Dacia); în Rusia au fost puse'în circulaţie ♦legende privitoare la vizitarea şi binecuvîntarea de către ap. Andrei a locurilor unde aveau să se întemeieze Kievul şi Novgo-rodul (dar acestea sînt legende elaborate politic după consolidarea creştinismului ortodox în Rusia ca ♦religie de stat imperială). în Mitologia românească, s-au format ♦mituri populare, grefate ca de obicei pe rădăcini de ♦culte păgîne, constituindu-se un portret, original al S.A. (sau Sînt-Andrei); apostolul a devenit astfel patronul fiarelor sălbatice, ca şi patronul ♦strigoilor: după credinţele rurale româneşti, în Noaptea Sfîntului Andrei (spre ziua sa consacrată: 30 noiembrie), bîntuie strigoii, iar singurul antidot pe care îl poate folosi populaţia este ungerea cu usturoi a uşilor, zăvoarelor, broaştelor. E însă simptomatică, în cadrul tradiţiei populare, conservarea numelui S.A. (An-dreas) în numele popular al lunii decembrie
—   îndrea sau Undrea.
    Sfîntul Antipa Martir creştin, sărbătorit la 11 aprilie, dar intrat în ♦mitologia românească numai ca tămăduitor al durerilor de dinţi.
    Sfîntul Duh; Sfîntul Spirit (cf. ebr. ruah 9elohim — suflul celor puternici; Spiritul lui Dumnezeu; ruah haqqodesh— duhul sfinţeniei; grec. rcveouna ăyiov —- spiritul / sufletul sfînt) în ♦teologia ♦creştinismului, al 3-lea element al Sfintei Treimi divine, a 3-a faţă a lui ♦Dumnezeu, esenţa energetică a dumnezeirii. *Biblia ebraică nu-i* acordă însă această valoare: în V.T.y S.D. nu are decît sensul atributului energetic — acţiunea, forţa lui ♦Yahweh care mişcă lumea, oamenii, vietăţile, lucrurile; şi chiar în N.T. uneori noţiunea nu desemnează esenţa divină, ci numai potenţialul dumnezeiesc (♦Isus Christos zice:  „Dumnezeu este Duh“ — N.T., Ioan,
IV, 24). în doctrina creştină, S.D. e considerat poliatributiv:   a) personificat, el e spiritul
divin creator („Duhul este cel care dă viaţă" — N.T., Ioan, VI, 63); b) prezenţa sa activă e inseparabilă de Dumnezeu-Tatăl; c) ca „duh al cuvîntului", el face posibilă perceperea de către oameni a ♦revelaţiei, iar această funcţie e ilustrată prin evenimentul din ziua Cincizecimii (♦Rusalii, a 50-a zi după învierea lui Isus Christos), cînd S.D. intră în cei 12 ♦Apostoli, creînd în ei glossolalia, „vorbirea în alte limbi", adică darul de a fi poligloţi („Şi li s-au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi deasupra fiecăruia din ei s-a oprit cîte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi" — N.T.,. Faptele Apostolilor, II, 1—4); d) odată cu învierea lui Isus Christos, S.D. pătrunde în lume ca forţă vitală („Duhul vine slăbiciunii noastre în ajutor" — N.T., Pavel, Romani, VIII, 26); în acest sens este considerat şi semnul de început al noului fenomen de Mîntuire; e) el este şi un mediator, dar şi mijlocul divin prin care se efectuează învierea, atît a lui Isus Christos („omorît fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul" —
535
SHAKKAN
N.T.y Petru, Epistola întiia, III, 18), cît şi a trupurilor omeneşti în ziua Judecăţii de Apoi („vii va face şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului său care sălăşluieşte întru voi" —N.T., Pavel, Romani, VIII, 11); f) în fine, S.D. e socotit forţa energetică a ♦Bisericii creştine, avînd caracter charismatic (xâpicr|ia — bunăvoinţă, graţie), deci incluzînd manifestarea graţiei divine şi, prin ea, mîntuirea. ♦Teologia creştină clasifică însuşirile S.D în: permanente (trezirea vigilentei împotriva ♦păcatului, călăuzirea spre căinţă, împăcarea cu Dumnezeu, regenerarea omului," întărirea şi vindecarea lui spirituală, învăţarea practicării ♦rugăciunii, deschiderea perspectivei de participare la viaţa eternă) şi extraordinare (darul glossolaliei, al minunilor şi al profeţiei — necesare mai ales în epoca timpurie de răspîndire a creştinismului). Dacă pentru filosofia greacă antică această noţiune era identificabilă cu nous (♦Anaxa-goras; chiar ♦Platon şi Aristotelj sau cu *logos ^♦Heraclit) şi, la stoici, cu pneuma, în ultimă analiză ca primum movens care pune ordine in ♦haos sau ca raţiune care se gîndeşte pe şine, ca forţă cosmică însă dinăuntrul cosmosului, pentru teologia creştină medievală, Sfîntul Spirit este anterior lumii şi supramundan, mai presus de cosmosul creat şi, ca personificare a Absolutului, el creează totul din nimic. în tradiţia creştină, *teofania S.D. se efectuează sub forma unei porumbiţe.
     Sfîntul Gheorghc; Sîngeorz; Epitete: Gheorghe Purtătorul-de-tr ofeu (recbpyioc; Tpo-7iaio<popoq) ; Omorîtorul Balaurului Oştean martir din hagiografia ♦creştinismului, penetrat in folclorul mitologic al popoarelor creştine moderne, într-un *mit- ce reia tema, frecventă ■în antichitate, a salvatorului populaţiei dintr-o anumită regiune de prezenţa pustiitoare a unui ♦dragon (un ♦mitologem ’ de fapt universal, întîlnit în India, China, Egipt, Hellada, Scandinavia ş.a.). De origine păgînă, acest mit este citat în texte prima dată în Sumer (-*mitologii din Mesopotamia)t în legătură cu ♦Ghilgamesh, însă rădăcinile coboară în epoca timpurie a constituirii societăţilor de crescători de animale (oi, capre, vaci), nevoiţi să se apere împotriva agresiunii fiarelor din *păduri. Conform portretului său hagiografic, S. Gh. s-a născut în Cappadocia, într-o familie nobilă şi, fiind soldat roman, a fost decapitat pentru apartenenţa Ia creştinism, sub Diocleţian (sec. IV; sărbătorit ca sfînt la 23 aprilie). Iconografia eurerită îl reprezintă călare pe ♦cal, omorînd cu lancea (sau cu sabia) un dragon; datarea martirajului (anul 304) e incertă, iar isprăvile apocrife pot fi ♦simboluri. Dar S.Gli. a devenit unul dintre cei mai populari sfinţi creştini: în Bizanţ, mai ales în sec. IX—X, devenise patronul protector al armatei, iar mai tîrziu a devenit patronul Angliei. S.Gh. a intrat apoi în datinile mai multor popoare creştine ca
*  divinitate ocrotind vitejia militară, dar şi
—  din cauza datei ♦sărbătorii sale — primenirea primăvăratică a naturii, în constitui-
rea acestor ^credinţe fiind incluse şi unele ♦culte asiatice, aduse de soldaţii romani (îndeosebi cultul lui ♦Mithra şi cultul lui ♦Tammuz), iar în arealul tracic (Dacia, Balcani) cultul, foarte larg difuzat în momentul expansiunii creştine, al ♦Cavalerului Trac. în mitologia populară kartvelă (Georgia, Caucaz), o veche divinitate precreştină, căreia i s-a uitat numele, e identificată cu S.Gli. (numindu-se direct Ghiorghi), care astfel devine zeul patron al agriculturii, diriguitor al ♦focului ceresc, vînător sacru care nimiceşte fiarele răufăcătoare, dar şi zeul care moare şi învie în fiecare an. în credinţele osetine (Caucazul de Nord), S.Gli. a devenit zeul folcloric Uastyrjy — patron al bărbaţilor şi al călătorilor, invocat frecvent de ♦jurămintele judiciare (—► mitologii caucaziene). Sprijinitor al soldaţilor care luptă în războaie, S.Gh. a ajuns, în ♦mitologia românească, patronul sacru al trezirii fertilităţii pămîntului şi fecundităţii vitelor; sărbătorirea sa ca sfînt pastoral e frecventă printre ciobanii şi crescătorii de vite din România, care îi aduc ♦sacrificii sub formă de daruri către ♦biserică (animale, îndeosebi miei); astfel, ciobanii din Moldova duc la biserică, de 23 aprilie, miei şi caş pentru sfinţire, mielul de sacrificiu fiind tăiat după aceea" la stînă, iar preotului aducîndu-i-se numai blana; în unele regiuni e considerat „stăpînitorul rodirilor, semănăturilor, manei cîmpiilor, vitelor mulgătoare şi păsărilor46 (cf. Răspunsuri la Chestionarele lui B. P. Hasdeu). Cu atribute similare, cultul S.Gh. circulă şi la slavii răsăriteni (ruşi, ucraineni, bieloruşi), ţăranii din Rusia numindu-1 curent Egoril cel Viteaz şi socotindu-1 uneori „dumnezeul vitelor", căci s-a produs odinioară un ♦sincretism spontan între sfîntul creştin şi zeul slav *Iarilo.
§ K. Krum bacii er, Der heilige Georg in der griechischen Vberlieferung, Munclien, 1911
    sfîrşitul lumii —► escatologie
    Shaddai (ebr. nt?) Nume atributiv al zeului ebraic *Yahweh, din ♦mitologia biblică, utilizat în *Biblie, *Thorah, *Talmudşi în textele liturgice, fie împreună cu acest nume, fie mai ales cu prepozitivul *E1: El Shaddai—Dumnezeu cel Atotputernic (cf. V.T., Geneza, XVII, 1). Sh. provine de la o divinitate arhaică tribală (după Noldeke, din shedi — ♦demonul meu), poate de la un ♦geniu ocrotitor al căminului familial sau al tribului. Potrivit scrierii talmudice Shema rabah, era atributul yahwist al îndurării şi a.fi iertării.
    Sliai al-Qaum Zeu nabatean preislamic (—* mitologie arabă), adorat mai ales la Petra (peninsula Sinai), pentru dărnicia şi sobrietatea sa (într-o inscripţie este numit „Zeul cel bun şi darnic care nu bea vin"). Atributul său original explică tradiţia veche arabă de dezgust faţă de băuturile alcoolice, devenită ♦dogmă în ♦teologia ♦islamului.
    Shakkan Zeu pastoral din Babilon (—> mito logii din Mesopotamia), ocrotitor al turmelor şt cirezilor de animale domestice, dar şi al tuturor animalelor sălbatice, probabil deci, în anumită măsură, un zeu anticinegetic.
SHAMASH
     Shamash (babil. shamash — servitor) Zeu babilonian complex, al fertilităţii solare, al legislaţiei şi justiţiei, al *divinaţiei patronînd ♦oracolele, ♦profeţii şi prezicătorii (-* mitologii ■din Mesopotamia). în epoca de ascensiune a ♦cultului său, legată de statornicirea economii «agrare în Mesopotamia, Sh. este adorat ca divinitate a ♦soarelui binefăcător, implicit a luminii ;şi căldurii utile solare (în opoziţie cu ipostaza solară toridă şi deci nefastă). Condiţia populaţiei .stabilizate în satul agricol (înlocuind precedenta condiţie a transhumanţelor pastorale) a impus «o justiţie întemeiată pe o legislaţie riguroasă; *cum soarele este acum factorul central al noului mod de existenţă, zeul său Sh. e investit şi cu atributul de legislator divin: astfel, el capătă epitetul Bel-dini (Domnul Judecăţii), iar ♦templul său se numeşte Casa Judecătorului Ţării. Multă vreme, cultul originar al lui Sh. fusese, în Mesopotamia cinegetică şi apoi pastorală, cult de importanţă secundară, Zeul-soare fiind o divinitate subalternă a Zeului-lună ^♦Nannar sau ♦Sin), acest rol mărunt fiind certificat chiar de sensul etimologic, rămas neschimbat, al numelui Shamash. Pină şi în inscripţiile asiro-babiloniene tîrzii, atunci cînd Sh. este adorat ca zeu de prim rang şi chiar ca zeul central, mau este numit adesea cu epitetul Urmaşul lui Nannar; tot astfel, în enumerarea ♦panteonului babilonian şi în genere al mitologiilor din Mesopotamia, ’ zeul selenar Nannar ^alteori, Sin) îl precedă mereu. Importanţa lui :Sh. creşte cu dezvoltarea agriculturii, nomadismul anterior fiind legat mai mult de lună: orientarea, popasurile, ♦calendarul; cînd sanctuarul Iui Sh. din oraşul babilonian Sippar e numit E-Barra (Casa Strălucitoare), momentul marchează ascensiunea sa cultuală: i se clădesc mari temple în Babilon, Ur, Nippur, Ninive, iar teologii îl investesc cu atribute plurale: el este Zeul-soare, secundat de zei subalterni speciali (Ninib, zeul solar al dimineţii şi al primăverii; *Nergal, al amiezii, solstiţiului de vară şi arşiţei); e şi zeu al divinaţiei, zeu oracular {-+oracole), zeu al fulgerului, dar mai ales devine zeul justiţiei (înlăturînd întunericul, făcînd lumină, el iluminează adevărul şi face dreptate) şi al echităţii; vestitul cod juridic al lui Hammurabi se declară inspirat sau revelat direct de Sh. şi, chiar cîteva secole mai tîrziu (2600 î.e.n., dinastia din Ur), regele Ur-Engur dă decizii „în lumina legilor drepte ale lui Shamash4*; ca zeu justiţiar, e secundat de Kettu (Judecata Dreaptă) şi Mesharu (Dreptatea adevărului) ; de asemenea, e zeul viitorului. în acea epocă culminantă a cultului său, el face parte din noua triadă supremă: Sin, Shamash, *Ishtar (înlocuind triada ♦Anu, ♦Bel, ♦fia), care simbolizează forţele fundamentale ale naturii, în concepţia babiloniană: luna, soarele, forţa vitală a ♦pămîntului. Sh. era reprezentat de obicei antropomorfic (adesea şezînd pe tron şi înmînîndu-i sulul legislativ regelui Hammurabi, care stă în picioare); emblema sa era un disc solar ridicîndu-se dintre doi munţi. Preluat de mitologia ugarită (-+ mitologie feniciană), zeul
Sh. devine zeiţa solară *Shapash, care însă nu are decît un rol de mesageră a zeilor, de purtătoare de cuvînt a zeului *E1.
    Shambhala Misterios ţinut înfloritor şi plin de vegetaţie, situat (după o tradiţie tibetană) undeva între munţii înzăpeziţi ai lanţului hima-laian, pe teritoriul Tibetului nordic, la care nu pot ajunge decît unii yoghini, pe căi supranaturale, prin desăvîrşirea tehnicii *yoga, întrucît ţara e inaccesibilă geografic. „Călăuzele44 scrise de mai mulţi lama tibetani descriu mari obstacole
—   de la munţi inaccesibili şi lacuri Jintraversa-bile, pînă la pustietăţi derutante şi monştri agresivi; piedicile care feresc această ţară de privirile profane nu sînt de fapt naturale, ei create de diferenţa mistică între spaţiul sacra şi spaţiul profan/ în Sh. ♦timpul încetează, locuitorii ei nu au vîrstă; ♦rugăciunile gîndite şi rostite de ei prin concentrarea comună a forţelor spirituale devin o forţă cosmică superconcentrată care respinge periodic puterile malefice şi amînă finalul catastrofal pentru lume al erei prezente Kaliyuga (—> yuga). Sursele tantrice tibetane (-+ Tantra) descriu topografic Sh. ca pe © vale înconjurată (şi apărată) de 8 munţi foarte înalţi, cu piscuri înzăpezite, care par petalele unei flori de *lotus\ pe fundul acestei corole neobişnuite se găseşte capitala izolatei ţări, în centrul căreia se impune Kalapa, palatul regal ; de la întîiul rege-sacerdot, Sucandra (care a introdus studiul sistemului Kălăcakrâ şi a construit în parcul palatului o imensă *măn$alâ\ au urmat în funcţia sacerdotală alţi 6 monarhi şi se vor mai perinda încă 25 (numindu-se eu titlul generic *Kalki), fiecare rămînînd în Sh. cîte un secol. în Sh. s-ar conserva scrierile unei doctrine tantrice (-* tantrism) cu titlu sanscrit: Kălăcakrâ (Roata [<cakrâ] Timpului [kălă]); acest codice (despre care tradiţia tibetană afirmă că a fost elaborat în Sh., unde se şi păstrează, inaccesibil neiniţiaţilor) „introduce, între alte inovaţii, o interpretare astrologică a ciclurilor temporale4* (Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idees religieuses. III, Paris, 1984, p. 349); el a influenţat şi stabilirea cronologiei tibetanej, ♦calendarul începînd, în raport cu ea, de la anul 1 (identic anului 1026) şi marcînd astfel preluarea generalizată de către lamaişti a sistemului Kxlâcakrâ. Accesul\în Sh. este posibil numai prin transgresarea din spaţiul profan în spaţiul mistic (sau supranormal), cu ajutorul meditaţiei de un tip special sprijinite pe iniţierea completă şi pe tehnicile yoga sau, după unii comentatori tibetani, pe cale onirică sau în stare de extaz. Dacă am admite o existenţă a Sh. dincoace de zona ♦mitului, s-ar putea specula presupunerea că acest ţinut de aparenţă fabuloasă este un spaţiu echivalent cu ceea ce numeşte azi fizica ipotetică hiperspaţiu sau un spaţiu-timp cvadridimensional în care,prin funcţia integrată a timpului, s-ar realiza o dispariţie a fiinţelor şi obiectelor din universul vizibil tridimensional. Noţiunea în sine (Shambhala) nu este un unicat; ea poate fi asemuită cu noţiunea mult mai simplist tratată în mitofolclorul mai multor popoare a Tărîmului Celuilalt—însă *Tâ-
 537
SHEKHINA
rîmul Celălalt în semnificaţia lui pură, nu aceea
 d,e * Infern sau de lume subterană (cum e tratată în inframitologia unor basme), ci de lume paralelă — ca, de ex. domeniul zînei *Tinereţe-fărâ-hătrîneţe sau ca ins. *iEmain, vizitată de edroul celt *Brain.
 § Edwin Bernbaum, The Way to Shambala. A Search f&r the Mythical Kingdom beyond             Himalayas,
 New York, 1980; A. G-rtInwedel, Der Weg nach Sam-bhala, Mtinclien, 1915
     Shang Di; Da Di Stăpînul suprem ceresc al universului, în *mitologia chineză, zeul prin-dipal în China epocii Shang (1450—1050 î.e.n.), patronînd războiul, recoltele, ploaia şi destinele omeneşti; în afară de război, atributul său exclusiv, celelalte le împarte cu alţi *zei, faţă de care este primus inter pares. Ca zeu suprem âtl destinului (tian-ming) cosmic, e un zeu transcendent şi absolut (deşi, cu aproape un mileniu înainte, *Shan hai jing îi făcea un portret antropomorfic: „Cînd Shang Di se culca, d ocupa nouă mu. Cînd i-a fost tăiat capul, sprîncenele îi atîrnau din căruţă4*). Totuşi, în 3poca ^confucianismului (*Confucius îl numea ambiguu „gigant44), structura divină a zeului £ pusă treptat sub semnul întrebării, pînă cînd începe să fie numit doar Tian (*Cerul); totuşi, semnificaţia mitică i se conservă şi atunci, con-siderîndu-se că „Gerul vede şi aude -totul". în concepţia cosmologică a *daoismului (ca şi, mai tîrziu, în *budismul chinez), cerul se compune din 9 sfere concentrice: în al 9-lea cer se află palatul lui Sh.D., zeul suprem inabordabil care domneşte peste toate ^ *spiritele naturii (după un model similar, China arhaică era divizată în 9 ţări sau ţinuturi). în lb. chineză modernă, shangdi are sensul comun de zeu.
     Shango Zeu cumulativ al tunetului şi ful-, gerului, ca şi al *vînătorii, prădăciunilor războinice şi tîlhăriilor, în mitologia triburilor yoruba din Africa Occidentală, în special Nigeria, Dahomey şi Togo (—► mitologiile populaţiilor africane)). Zeul locuieşte într-un castel de aramă sclipitoare, situat în nori, unde este înconjurat de un mare alai de curteni şi slugi, ca şi de imense herghelii de cai sălbatici; are 3 soţii care patronează sau personifică cele 3 mari fluvii ale regiunii: Oya (zeiţa fluviului Niger), Oshun (zeiţa fluviului Oshun) şi Oba (zeiţa fluviului Oba); cei doi servitori principali ai zeului: Afefe (vîntul) şi Oshumare (curcubeul — care îi aduce apă în cer). Adesea, Sh. îşi manifestă mînia, aruncînd pietre fierbinţi (meteoriţi) în cei care l-au jignit. Forma de *cult pentru acest zeu complex a inclus cu timpul nişte drepturi bizare pentru *preoţii lui: casa lovită de trăsnet poate fi devastată în grabă de aceştia, ei putînd să prade din ea tot ce doresc; în plus, stăpînul casei fulgerate este supus une* amenzi, pentru culpa de a-1 fi supărat pe Sh.; multă vreme oamenii care leşinau de frica trăsnetului sau după ce au fost electrocutaţi
 nemortal de un fulger, erau ucişi în credinţa că zeul i-a marcat, avînd nevoie de ei în cer.
    Shan hai jing (Cartea munţilor şi mărilor) Operă anonimă din China antică (cca 2190 î.e.n.) r redactată în 80 de capitole, la origine un fel de enciclopedie ilustrată (însă imaginile s-au pierdut r odată cu dispariţia originalului). Este una dintre principalele surse de cunoaştere a *mitologiei chineze. în Sh.h.j. sînt clasificate şi descrise 450 divinităţi arhaice: *zei, *spirite benefice şi malefice, *zîne, *dragoni, monştri, animale reale (fiare, peşti, păsări, insecte) şi fabuloase, arbori reali, dar mai ales fabuloşi. Scrierea conţine de asemenea numeroase *descîntece şi vrăji. Stilul este laconic, redactarea textului amintind de multe ori de stilul lexicografiei moderne. Printre cele mai interesante capitole (sub raport mitologic) sînt: Cartea celor cinci munţi ascunşi (Wu chang shan jing), Misterele dinăuntrul şi dinafara mărilor (Hai nei wai jing), Cartea pustiurilor (Huang jing).
    Shapash Zeiţa ugarită (-* mitologia feniciană) a discului solar, Lampa divină Shapash, cu atributul suplimentar de mesageră a *zeilor. ♦Cultul secundar, totodată numele — sînt ecouri din cultul zeului ^Shamash în Babilon (—► mitologii din Mesopotamia).
    Sliawuska Zeiţa dragostei şi fecundităţii, în ♦mitologia hurrită, identificată în Babilon cu *Ishtar (—> mitologii din Mesopotamia). Descrisă ca o zeiţă capricioasă, de buna sau reaua dispoziţie a căreia depindea fericirea şi prosperitatea casnică a oricărei familii, iar în condiţii speciale fiind predispusă a-i priva pe bărbaţi de potenţa lor virilă. Zeiţă cu chip fermecător şi cu maximă feminitate (l-a sedus pe *dragonul Hedammu), dar înzestrată şi cu mari puteri magice, de origine ♦htonică. în ^panteonul hurrit, era considerată sora zeului *Teshub, pe care l-a ajutat în dificila lui bătălie împotriva monstrului mineral ♦Ullikummi; aşadar, Sh. avea şi o ipostază războinică.
    Shekhina în concepţia teologică a *iudais-mului, unul dintre numele lui *Dumnezeu (*Yahweh), denumind ipostaza prezenţei sale în lume. Prima sugerare a acestui nume este în V.T. (—► Biblia), unde se vorbeşte despre „locul pe care îl va alege El Yahweh din toate seminţiile, unde să-şi aşeze numele său ca să sălăşluiască întrînsul" (Deuteronomul, XII, 5). Evoluţia *teofaniei yahwiste parcurge calea complexificată de la stîlpul de foc, călăuzind expediţia lui *Moise prin pustiu („Iar Yahweh mergea înaintea lor, ziua în chip de stîlp de nor, ca să le arate calea, iar noaptea în chip de stîlp de foc, ca să le lumineze" — V.T., Exodul, XIII, 21), pînă la noţiunea Gloria luiElYahweh din vedenia *profetului *Iezechiel (V.T., Iezechiel, X, 4), mai distinct în viziunea ♦templului ceresc (ibid., XLIII, 2 şi urm.) şi mai ales în marea viziune iniţială (ibid., I, 28). După dărîmarea Templului din Ierusalim, se formează concepţia despre un Dumnezeu transcendent, a cărui teofanie este chiar Sh.; noţiunea se precizează filosofic îndeosebi însă în sec. I e.n.; atunci, în traducerile Bibliei în ara-
SHEN NONG
 538
maica populară, termenul Shekhina e utilizat sistematic. O altă tradiţie tinde a-1 considera pe Dumnezeu un *deuş otiosus; de la marele *păcat a! lui *Adam, Sh. se tot îndepărtează de pămînt, ajungînd Ia al 7-lea cer; şi numai cei 7 „drepţi44 autentici, de la *Abraham la Moise, reuşesc să-i întîrzie retragerea, prin faptele >ior bune, şi chiar să-l readucă în lumea umană, în evul mediu, * Kabbala a tins să facă însă din Sh. o esenţă autonomă, considerînd-o mediatoare între Dumnezeu şi oameni. De remarcat intruziunea (sau numai similitudinea) acestei concepţii din noţiunea christologică a *Sfîntului Duh.
     Shen Nong; Xian Di; Epitet:              Ţăranul
 Divin cu Cap de Bou Zeu şi *erou civilizator, în *mitologia chineză,, care i-a învăţat pe oameni agricultura şi folosirea plantelor medicinale; socotit deopotrivă diriguitorul vînturilor calde şi domnul ploilor. *Miturile îi atribuie o carte arhetipală de medicină (de fapt, de herboristică medicinală), pe care i-a dat-o (sau i-a inspirat-o) împăratul mitic *Huang Di; (o veche sculptură îi reprezintă pe amîndoi, Huang Di cu o mînă protectoare pe umărul lui Sh.N. şi cu altă mînă arătînd cartea, atitudinea împăratului fiind superior didactică). Potrivit tradiţiei, cartea conţinea şi o reţetă a pilulelor nemuririi, aflată de Sh.N. de la un personaj misterios, Dai Yi. Dar un alt filon (mai mult legendar decît mitic) ti venerează pe Sh.N. ca pe unul dintre primii împăraţi ai Chinei (cca 2900—2698, după cronologia semilegendară), considerat fiu al lui Tian-long (Dragonul Ceresc) şi al neobişnuit de frumoasei zeiţe An Deng; deoarece domnia lui a avut ca *simbol *focul, era numit şi Yan Di (împăratul de foc); pe cînd a început să guverneze, oamenii erau giganţi (cu o statură de cîteva zeci de zhang: un zhang-—3,2 m) şi exclusiv carnivori. Ca împărat, Sh.N. a descoperit secretele plantelor şi meşteşugul agriculturii, învăţîndu-şi supuşii să cultive pămîntul şi să folosească plantele atît ca hrană, cît şi ca medicamente. Cartea ce i se atribuie, Pengcao (Ierbarul), conţinînd descrierea tuturor plantelor cunoscute în China arhaică, ar fi fost redactată de fapt în sec. V—III î.e.n.
     Sheol (ebr.        sedl—ceea ce nu se cer-
 cetează; mormînt) Tărîm tenebros subteran în
 *mitologia biblică: locul morţilor; mai tîrziu, un Joc subpămîntean asimilabil *Infernului, vizînd mai puţin pedeapsa după *moarte, cît mai ales retragerea în tăcerea absolută postumă a sufletelor morţilor, pînă la Judecata de Apoi: „trebuie să mă pogor la porţile împărăţiei celor morţi (V.T., Isaia, XXXVIII, 10). Psalmii îl numesc „locaşul tăcerii44 (XCIV, 17) şi „împărăţia--morţii" (CXVj 17). Sh. e considerat uneori un fel de cetate cu porţi şi paznici („portarii întunericului44), unde locuiesc „umbrele strămoşilor44. Dar mai des era imaginat ca un abis, uneori personificat ca monstru nesătul, înghiţind morţii, alteori descris ca fortăreaţă sumbră subacvatică („ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii, ţinut de beznă şi de întuneric şi haos, unde lumina e totuna cu noaptea44 — V.T., Iov,
 X, 21—22; „în adîncurile sale, se zbuciumă din pricina ta, ca să-ţi iasă în întîmpinare44— V.T.y Isaia, XIV, 9). Lipsit de prezenţa lui *Yahweh, Sh. este totuşi mereu sub controlul acestuia („Adîncul Sheolului este deschis în faţa lui Yahweh44—F.T., Proverbele lui Solomon, XV,
 11). Fiind posibilă o identificare cu *mitul grec corespunzător, *Septuaginta traduce cuvîntul prin e'Ai8r|g (*Hades); noţiunea Sheol nu a rămas stabilă: dacă în etapa timpurie thoraică (—* Thorah ) şi vechi-testamentarăf—> Biblia) nu însemna decît locul unde se strămutau morţii, fără implicaţia pedepsei (V.T., Geneza, XXXVIII, 35; XL, 31), nu mult mai tîrziu, în acelaşi loc subteran se pot prăbuşi de vii nelegiuiţii din categoria lui Core (F.T., Numerii, XVI, 30—33); în altă etapă, credinţele epocii ^profeţilor au ajuns să considere Sh. ca pe un domeniu al *haosului şi al celui mai dur inconfort, unde, de ex., monarhii criminali şi tiranii sînt mîncaţi de vii de către viermi (F.T., Isaia, XYV, 5—20; lezechiel, XXXII, 21—27). în acelaşi Sh. au fost aruncaţi *uriaşii arhaici, *Rephaim, şi *ln-gerii răzvrătiţi.
 § J. Frey, Tod, Seelenglaube und Seelenhult im alten Israel, Leipzig, 1898
    Shifole Zeu principal (poate chiar zeul suprem) în mitologia precreştină a cerkezilor (adîghei) din Caucazul de Nord (—* mitologii caucaziene)y stăpînul şi producătorul fulgerului. *Cultul lui Sh. fusese foarte riguros, întrucît vechii cerkezi considerau moartea prin fulgerare o deosebită onoare: victima trăsnetului era interzis să fie bocită, iar mormîntul acesteia devenea sacru.
    Shi jing (Cartea cîntecelor) Prima culegere de poezie chineză, alcătuită în antichitate (sec. XI—VI î.e.n.). Cele 305 cîntece sînt divizate în 3 categorii clasice: 1) Guo feng (Obiceiurile împărăţiilor); 2) Song (Imnuri); 3) Ya (Ode); ceva mai tîrziu, acestora li s-a adăugat un al
 4-lea ciclu: Er nan (Cîntece de la miazăzi). Datînd de pe vremea existenţei străvechilor partituri muzicale (ulterior pierdute), clasificarea, aşa cum se cunoaşte ea azi, a urmat criteriile muzicii, nu pe ale textului poetic. Imnurile (reprezentînd textele cele mai vechi din Sh.j.) au avut iniţial scopuri specifice de *ritual religios (printre acestea — desfătarea *zeilor). Datorită acestui fapt, ca şi unor date privind ^panteonul chinez sau anumite datini, textele culegerii sînt în bună parte şi o preţioasă sursă pentru cunoaşterea ^miturilor din China arhaică.
 § Kernliard Earlgren, The Bcoh of O des, New York* 1950
    shintoism (jap. shinto — calea *zeilor) *Re-ligie etnică japoneză constituită din *cultul divinităţilor indigene (numite generic *kcmi) şi considerată în plan teologic Calea Divină; totodată, sh. este pentru japonezi un mod de viaţă. Născut se pare ca o reacţie împotriva introducerii *budismului (anul 552), sh. e menţionat prima dată în Cartea împăratului Yomei din codexul *Nihongi. Sh. primitiv — dependent de *animism şi lipsit de o morală religioasă — diviniza *soarele, *luna, ploaia, fulgerul, *pă-
  I
 539                                                                                                                                    sh-um
 mîntul, ♦focul, vîntul, marea, vulcanii, cutremurele, animalele, plantele, sub formă de ♦spirite anonime (kami); iar împăratul (mikado) în cadrul unei antropolatrii specifice, este Divinitatea Vizibilă (Akitsu-kami), secundată de eroii legendari şi de divinităţile fenomenelor principale, care devin cu vremea antropomorfe şi nominalizate; deopotrivă, se includ diferite culte totemice (-* totem):     tatăl primului împărat
 legendar ♦Jimmu-Tenno era socotit fie crocodil, fie urmaşul direct al zeiţei mării, Toyotama-Hime. în *panteonul sh. primitiv încep să figureze, în ultima sa etapă, un şir de divinităţi, pornind de la perechea creatoare *Izanagi şi *Izanami şi culminînd cu zeiţa solară *Amate-rasu, a cărei adoraţie ajunge la apogeu în preajma epocii noi a sli. în această epocă, sh. capătă o structură mai mult culturală decît cultuală, cu o filosofie religioasă de orientare etică şi spiritualist intelectuală, se pare, tributară unei anume influenţe exercitate de budism şi de
 * confucianism. De fapt, una din trăsăturile specifice ale sh. — adorarea frumuseţii naturii {muntele vulcanic Fuji-Yama ş.a.) — s-a infiltrat chiar în budismul japonez, acordîndu-i o formă aparte. Dar influenţele sînt reciproce, deoarece filosofia sh. modern s-a format pe baza filosofiei budiste. Se consideră adesea că în sec. VIII—IX nu se poate vorbi decît de un sh. budist sincretic; şi apoi, în sec. XVII, o încercare a sa de a se contopi cu *neoconfucianismul este explicată ca un efort de emancipare de sub înrîurirea budistă. Sh. modern, adorînd divinităţi care pretind virtute şi sinceritate, este o religie etică ce se concentrează asupra cultului imperial şi adorării zeiţei solare Amaterasu ; împăratul e socotit divinitate încarnată şi şeful religios suprem (deci monarh de drept divin, într-un stat totodată hierocratic şi constituţional). Unii filosofi teologici au pretins că sh. este un *monoteism; pentru Izawa-Nagahide {sec. XVIII), „cele opt mii de miriade de divinităţi nu sînt decît manifestarea diferită a aceleiaşi zeităţi unice Kunitokotachi-no-Kami, Marea Unitate a tuturor lucrurilor din Univers". Alţii (Senge Takazumi, sec. XIX) l-au socotit un gen de *panteism.
 § Kato G-enchi, A Study of Shinto, the Religion of the Japanese Nation, Tokyo, 1926
    Shiotsuchi Zeul curenţilor marini şi al căilor maritime, în *mitologia japoneză; după naraţiunile tradiţionale din codicele *Nihongi, Sh. i-a ajutat pe împăratul primordial * Jimmu-Tenno în campania orientală a acestuia, asigurîndu-i navigaţia; l-a ajutat, de asemenea, pe zeul Hoori, al potolirii ♦focului, să ajungă la împăratul mărilor. Sh. este venerat şi ca zeu oracular (-+ oracole), care le indică oamenilor insulele şi teritoriile ospitaliere şi care veghează asupra tuturor rutelor de navigaţie către acele insule şi teritorii.
 4   Shivini Zeul ♦soarelui, în ♦mitologia din Urartu (Armenia antică), avînd ca model principal pe zeul *Qivâ, din *mitologia vedică.
    Shoa Lao Zeul longevităţii, în *mitologia chineză, venerat anterior ca divinitate astrală* de influenţa paşnică a căreia oamenii se bucurau neîncetat. Ga zeu astral, administra unul din cele 75 ţinuturi de sub jurisdicţia Marelui împărat al Orientului. Printre sarcinile sale era stabilirea datei ♦morţii fiecărui om, zeul notînd în prealabil pe tabelele sale data exactă a naşterii; dar, ocazional, prelungea viaţa unor bătrîni, de unde şi noul său atribut. împreună cu zeul şansei, ♦Fu Xing, şi cu zeul veniturilor, *Lu Xing, alcătuia o triadă binefăcătoare, care locuia într-o pagodă magnifică de pe Insula Fericită din mijlocul mării. Alte ♦mituri spun însă că locuia singur în steaua Ganopus. în reprezentările plastice, care-1 arată totdeauna rîzînd, e caracteristică pleşuvia capului său mare, precum şi piersica ţinută în mîini, ca ♦simbol al longevităţii.
    Shu (egipt, shu — a ridica, a fi gol) Zeul atmosferei, în *mitologia egipteană, cel care şi-a despărţit copiii (fiica sa *Nut — ♦cerul, de fiul său *Geb —♦pămîntul) din îmbrăţişare şi, ridicînd sus de tot cerul (ajutat în acest efort de doi berbeci divini), pe care îl susţine de atunci mereu cu mîinile sale, a putut să creeze lumea, însufleţind apoi cu respiraţia sa luminoasă toate făpturile terestre. Fiu al lui ♦Atum şi căsătorit cu sora sa *Tefnut, Sh. e considerat de alte ♦mituri doar reprezentantul nemijlocit al creaţiei întreprinse de Atum şi întruchiparea actului suprem al acestuia, deci numai zeul care a pregătit creaţia, prin despărţirea cerului de pămînt, realizînd spaţiul cosmogonic necesar, în miturile tîrzii, apare ca zeu al cunoaşterii, alteori al luminii şi uneori e identificat cu ♦R6-Harakhty. De obicei, reprezentat antropomorfic.
    Shukallîtuda Grădinar mitic din Sumer (—► mitologii din Mesopotamia), care abuzează erotic de zeiţa *Inanna, în timp ce ea adormise în grădină. Incidentul s-a petrecut astfel: după mulţi ani de strădanii sterile, contemplînd cerul înstelat şi învăţînd să descifreze semnele zeilor, Sh. îşi reface grădina şi obţine mari recolte de legume şi zarzavaturi. Văzînd-o într-o noapte pe Inanna, care adormise printre straturile lui, Sh. o pîndeşte şi îi iubeşte trupul adormit, dar după aceea e pedepsit de zeiţă indirect, ea asmuţind asupra ţării 3 flageluri: umple fîntînile cu sînge, dezlănţuie vînturile pustiitoare, trimite o molimă, însă pe profanator nu-l descoperă fiindcă el, sfătuit de tatăl său, s-a ascuns în preajma oraşelor sumeriene, printre „capetele negre" de agricultori (finalul ♦mitului e necunoscut, textul tăbliţelor de argilă fiind alterat).
    Shun; Shun Di; Chong Hua împărat legendar chinez (ar fi domnit între 2317—2208 î.e.n.), pupilul împăratului *Yao, a cărui operă a continuat-o, desăvîrşind organizarea administrativă a imperiului. Sh. este — în tradiţia chineză — ♦simbolul mitic ideal al înţeleptului ajuns cîr* muitor (shen-ren). A avut două soţii concomitent ambele bune prietene (Nu Ying şi A Hong). reflectînd — prin convieţuirea lor fără cusur —
SHUWALIYATTA
firea ideală a soţului imperial. Cele două femei erau surori, fiicele împăratului Yao, care le dăruise lui Sh., marcînd astfel dreptul bărbatului din China arhaică de a fi poligam, pentru a-şi asigura succesiunea prin mulţi copii. Sub guvernarea lui, s-a statornicit o armonie perfectă între oameni. Sh. şi-a consolidat statul, actff-dînd funcţii importante lui *Gao Yao şi lui Yii; cu ajutorul tăbliţelor de jad tradiţionale (gong, hou, bai, zi, nan) a distribuit echilibrat toate rangurile şi funcţiile necesare guvernării provinciilor imperiale. A fost înmormîntat pe malul rîului Xiang. Tradiţia îi mai atribuie lui Sh. compunerea unui stil muzical de cea mai rară frumuseţe (se şi numeşte „muzica lui Shun“), constînd din 6 tonuri *yang (masculine) şi 6 tonuri *yin (feminine), în perechi; pe baza acestui sistem muzical se cînta imnul imperiului chinez, Da he(Marea armonie).
    Shuwaliyatta Zeu insurgent din mitologia hurrită (-+ mitologii din Mesopotamia), fratele zeului furtunii *Teshub pentru întronarea căruia luptă. Sh. este identificabil cu zeul hittit (ana-tolian) *Taşhimshu.
    Sia Zeiţă sapienţială din *mitologia egipteană, ocrotind înţelepciunea şi cunoaşterea: ea personifică, de fapt, efortul mental, inteligenţa activă; asociată cu zeul *euvîntului creator, *Hu, S. e reprezentată deseori şezînd la dreapta zeului *Thot.
    Sibyllae (probabil din forma dorică Sio ŞoXka a sintagmei 6eo0 poo^ri — voinţa zeului) Profetese romane şi preotese apollinice înzestrate cu darul* divinaţiei. Numărul lor e ir cert: *Platon vorbeşte de una singură, considerînd-o ca prototip, sau referindu-se numai la cea din Cumae; după *Lactantius erau zece: Albunea (locuind într-o dumbravă de lîngă Tibru), Delphica, De-mophile, Libyca, Samia, Persica ş.a. Cea mai vestită, Delphica sau Cumana din oraşul italic Cumae (uneori numită şi Deipholea), pe care ar fi consultat-o *Aeneas; aceasta, deosebit de longevivă, dar împuţinîndu-şi trupul pe măsura îmbătrînirii, i-arfi oferit lui Tarquinius Superbus Cărţile Şibylline (cf. Vergilius, Eneida, VI, 10); romanii o considerau inspirată direct de * Apollon, de aceea Tarquinius ar fi plătit o sumă imensă pentru 3 din 9 cărţi, nefiind în stare să le cumpere pe toate şi tocmindu-se la preţ cu Sibylla din Cumae. Dar, după o altă *legendă, relatată fără mari deosebiri de Plinius cel Bătrîn, Titus Livius, Dionysios din Halicarnas, Aulus Gellius ş.a., aceste cărţi i-au fost oferite Iui Tarquinius Superbus de o bătrînă anonimă; cînd regele nu a vrut (sau nu a putut) să accepte preţul cerut, bătrînă a ars pe vatră 3 din cele 9 cărţi, apoi încă 3, fără a-şi modifica preţul, şi abia ultimele 3 au fost cumpărate de rege, fără tocmeală. După tradiţie, colecţia primitivă a celor 3 cărţi cumpărate de Tarquinius a ars în marele incendiu al Capitoliului, din anul 83 î.e.n.; ulterior, o comisie numită de Sulla a încercat să reconstituie textul integral, pe baza *oracolelor aflate în circulaţie; noua colecţie, conţinînd cam 1000 de versuri şi depusă solemn în Capitoliu (76 î.e.n.), este mutată de Augustus (12 î.e.n.) pe Palatin.
Cărţile Şibylline (Libri Sibyllini) ar fi conţinut toate oracolele apollinice şi o anumită legislaţia religioasă, repectată timp îndelungat de romanţ în realitate, textele tradiţionale nu au rămas nemodificate, probabil adesea şi din motive con-juncturale. După ce codicele reconstituit a fost mutat în *templul lui Apolic-n de pe Palatin, împăratul a numit un colegiu special de zece ♦sacerdoţi (quindecemviri sacris faciundes), cape să aibă grija supremă a pazei; de atunci, textele şibylline nu mai puteau fi consultate decît pe baza deciziei senatului şi chiar atunci numai în împrejurări (naturale, politice, militare) excepţionale. Se pare că de la început, accesul nu fusese general, căci încă sub Tarquinius Superbus cele 3 cărţi legendare s-ar fi păstrat în paza k zece custozi (5 patricieni şi 5 plebei) constituiţi în comisie din anul 367 î.e.n.; incinta de păstrare era templul lui *Iupiter Capitolinul (de pe Capi-toliul din Roma), iar cele 3 texte puteau fi consultate de preoţi in împrejurări grele, cînd se cerceta destinul viitor al poporului roman, Cărţile Şibylline sînt însă atestate de istoricii romani abia în primii ani ai republicii, ca un codice eclectic de oracole greceşti, vag adaptate. Apoi, mereu amplificate, sub împăratul Augustus,. textele au fost supuse unei revizii critice fundamentale, înainte de a fi fost mutate în templul apolliiiic. Dar în sec. IV, din porunca lui Stilico, aceste scrieri sînt arse, neputîndu-se salva decît citatele anterioare ale altor autori (cam 70 versuri); iar ceea ce a început să circule ulterior sub titlul de „cărţi sibiline" nu reprezenta decît o contrafacere. După unele izvoare antice, textele şibylline ar data din vremea lui Solon (set\ VII—VI î.e.n.) şi ar aparţine numai Sibyllei dite Hellespont.
§ C. Schultess, Die sibyllinischen Buchet in Rom> Leipzig, 1895
    Sid (pl. Side) Fiinţă divină, greu individuali-zabilă pentru că e multiplicată în număr indistinct, din *mitologia celtică, mai ales. în ramura irlandeză. Fiinţele din categoria Side se credea că locuiesc sub pămînt, în dealuri, în peşteri, îi> crăpăturile stîncilor, alteori însă pe minunate insule oceanice. Organizaţi după tipologia societăţii omeneşti, Sizii sînt adesea în rivalitate cu oamenii; unii oameni (mai ales eroii) reuşese să pătrundă în lumea acestora, mergînd la ei fie să le peţească fetele, fie pentru a-şi procura obiectele miraculoase de care dispun aceste misterioase divinităţi.
    Siddha Clasă de semizei din *mitologia vedică şi *post-vedică, înzestraţi cu forţă magică supranaturală şi locuind între Pămînt şi Soare; sînt semidivinităţi prin excelenţă benefice. Zona lor de locuire se numeşte adesea Siddhakşetra (Ţara Fericiţilor) sau Siddhabhumi (Ţara Fermecată).
    Siduri Vrăjitoare mitică babiloniană (-* mitologii din Mesopotamia), locuind pe ţărmul oceanului care înconjoară pămîntul. Zeiţă a vinului, patroană a cramelor. S. avea epitetul curent în acest înţeles: Hangiţa Zeilor; amintită în *Poemul lui Ghilgamesh.
*
Ui
     Siegfried Eroul mitic principal din Nibelungen-lied (-+ Nibelungi) reluat după Sigurdhr din *mitologia scandinavă (—► Edda Veche, Volsun-gasaga), printre ale cărui fapte fabuloase este mciderea ♦balaurului ♦Fâfnir, păstrătorul aurului i?ibelung; dar, murind, Fâfnir aruncă asupra comorilor (de care e deposedat) blestemul aurului (-* blestem), devenit ispită perpetuă şi consecinţă nefastă pentru oricine ar pătrunde în raza sa de acţiune; acest submit alegoric descrie acţiunea blestemului chiar asupra lui S., a cărui biografie mitică e spectaculoasă: gustînd din inima friptă a lui Fâfnir, începe să priceapă graiul păsărilor de la care află despre ♦Walkyria *Brunhilde; logodindu-se cu ea şi îndrăgit de ea, € silit — printr-o manevră magică de spălare a memoriei — să se însoare totuşi cu Gudrun, fiica Kriemhildei şi sora regelui burgund Gunnar, pentru care de fapt cucerise inima Walkyriei; iar după o ceartă dintre cele două femei, S. e ucis (dintr-o uneltire a Brunhildei) de cumnatul său Hagen (Guttorm). Sub stratul de *legende cavalereşti, mitul ♦morţii e umbrit de alegoria blestemului aurului.
     Siî (norv. sif— neam, stirpe) Zeiţă ♦htonică din *mitologia scandinavă, ocrotind fertilitatea lumii, munţii împăduriţi şi iarba. Zeul infernal ♦Loki i-a dăruit părul de aur care a făcut-o strălucitoare; iubită de zeul stîncilor sterpe ♦Hrungnir, nu-i acceptă dragostea şi se mărită cu ♦Thorr, zeul fulgerului, de la care naşte pe *Modi, dar devine astfel şi mama vitregă a zeului-schior *Ullr; mai naşte şi o fiică: Thrud, care simbolizează forţa imbatabilă a tatălui ei. Darul oferit de Loki este însă silit: zeul ♦focului subpămîntean îi furase părul autentic, făcînd-o să chelească, întrucît S. era printre cele mai frumoase femei divine; dar ameninţat, Loki obţine de la piticii aurari (-*Sindri) un nou păr de aur, pe care i-1 implantează. Unele interpretări deduc din *mit că S. nu ar fi decît personificarea clmpiei şi a lanurilor, pe care zeul atmosferic Thorr o fecundează prin furtunile pluviale.
     Sigyn Soţia zeului infernal ♦Loki, din *mito-bgia scandinavă. Gînd zeii Aseni (*Asa) îl leagă pe acest zeu turbulent, într-o peşteră, cu maţele fiului său Narvi (născut de S.) şi îl pun sub gura, picurînd neîncetat venin, a unei vipere, S. se aşează de bunăvoie alături şi adună periodic veninul într-un vas pe care îl varsă afară, ca să uşureze chinul soţului ei.
     Silenus (grec. Esitaivog) Satir din * mitologia greacă, avînd înfăţişare grotescă, dar profundă înţelepciune şi totodată harul profeţiei. Vechea tradiţie mitică din Hellada afirma că S. a fost înţeleptul care a contribuit, împreună cu discipolul său *Dionysos, la civilizarea lumii; în Bucolicele lui Vergilius (egloga VI), S. dezvoltă “ideile cosmogonice ale lui *Epicur; iar în Istoria pestriţă a lui Ailianos, poartă o discuţie filosofică în care, la cererea regelui ♦Midas, prezintă o lume necunoscută, care ar coincide, în unele repere, cu ♦mitul *Atlantidei. Miturile mai tîrzii, socotindu-1 fiu al lui *Pan sau al lui ♦Hermes, il înfăţişau ca preceptor al lui Dionysos şi apoi
 SIMON MAGUft
 făcînd parte din suita acestui zeu (în varianta romană, din alaiul lui *Bacchust al cărui educator fusese); atunci S. era reprezentat ca un bătrîn caraghios, mereu beat, adesea călare pe un măgar (romanii şi-l imaginau beţiv, cîrn, chel, slut). O tradiţie antică îi atribuia şi invenţia flautului. In *mitologia romană există şi pluralul Sileni — divinităţi secundare ale tufişurilor şi boschetelor. La origine, se pare că S. fusese un daimon (—► demoni) sau un ♦geniu al vegetaţiei.
    Silvanus Zeu arhaic din *mitologia romană; confundat mai tîrziu cu ♦Faunus, era invocat ca protector al vegetaţiei sălbatice, mai ales al dumbrăvilor şi ♦pădurilor; *cultul său provine probabil dintr-o formă de ♦dendrolatrie legată de un *tabii primitiv. într-o epocă veche, Silvanus era şi un epitet al zeului *Mars. De la un timp, devine un zeu popular, mai ales ţărănesc şi pastoral, întrucît i se atribuie şi ocrotirea turmelor; de atunci li se îngăduia şi femeilor să asiste la serviciile divine ce îi erau consacrate. Ori de cîte ori se considera că se supără, era îmbunat cu *ofrande simple de lapte proaspăt. S. avea şi formă plurală: Silvani.
    simbol (grec. crojiPo^ov — semn; lat. symbolus
 —  pecete) în *mitologie şi *religie, o reprezentare convenţională concretă a unei noţiuni abstracte, urmărind fixarea accesibilă a unor ♦mituri incomprehensibile în forma lor originară; astfel, pasărea fiind s. zborului, mitul lui *Icar, care foloseşte în aeropurtare aripi batante, devine s. aspiraţiei omeneşti de a zbura; în schimb, zborurile ♦profetului biblic ♦Iezechiel, în condiţii incomparabile cu mediul ambiant natural, nu sînt traductibile în s. Prezenţa s. ca element mitic traductor e mai răspîndită în unele arii (de ex., *mitologia greacă) decît în altele, după cum este mai prielnică unor categorii de mituri din mitologia generală (marea — ♦Poseidon; ♦haosul acvatic primordial — ♦Tiamat; ♦soarele — ♦Re, ♦Helios, ♦Shamash; ♦focul subteran — ♦Hades, ♦Loki; focul ca ♦element — ♦Agni; frumuseţea feminină — ♦Aphrodite; agricultura — ♦Demeter; ♦moartea — ♦Osiris ş.a.), însă chiar şi aici interpretarea simbolică simplifică şi minimalizează nucleul mitic originar. Mai mulţi mitologi au operat o reducţie a întregii mitologii la un sistem de gîndire simbolică, adesea confundînd miturile cu literatura (în special romanticii germani, apoi, în felul lor aparte, psihanaliştii, ca S. ♦Freud şi G. G. ♦Jung, în fine existenţialiştii, ca M. Heidegger). S. nu poate fi nici exclus din interpretarea mitologiei, însă nici generalizat ca o cauză esenţială şi unică a mitogenezei.
 § Cari Gustav Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, Leipzig—Wien, 1912; id., L’homme et ses sym. boles, Paris, 1970; Mircea Eliade, Images et Symbolea, Paris, 1952
    Simon Magul Personaj misterios din sec. I
 e.n., descris parţial în N.T. (-+ Biblia) şi sporadic în ♦patristică şi în unele scrieri gnostice — în moduri diferite, de oarecare ambiguitate»
 SIN
 542
 Izvoarele creştine îl prezintă ca pe un doritor să cumpere cu bani forţa spirituală a ♦Apostolilor (de unde şi termenul simonie, denumind traficul sacralităţii şi al funcţiilor ierarhice bisericeşti). S.M. a fost botezat" de ap. Filip, care predica învăţătura lui *Isus Christos în Samaria, se pare ţinutul originar al personajului „csffe era vrăjitor şi amăgea poporul Samariei", oamenii înşişi afirmînd că „el e puterea lui Dumnezeu, numită cea mare" şi ascultînd de el, „fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, le luase minţile":
 • predica lui Filip reuşeşte să îndrepte atenţia mulţimii spre învăţătura creştină şi atunci s-a convertit chiar S.M., probabil deoarece „uitîn-du-se la semnele şi la marile minuni ce se făceau era peste măsură de mirat" (N.T., Faptele Apostolilor, VIII, 9—13). Se deduce că îl impresionase cel mai mult *taumaturgia, căci „dacă a văzut că Duhul Sfînt se dă prin punerea mîinilor apostolilor, le-a adus bani şi le-a zis: « Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca pe oricine voi pune mîinile să primească Duhul Sfînt! »“: acelaşi gest era deci interpretat diferit (S.M. nici nu trata *spiritul divin decît ca pe o putere şamanică, bună în orice practici de *magie), fiindcă ap. Petru îi răspunde: „Banii tăi, cu tine odată, să fie de prăpăd! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se cîştigă cu bani!" şi îl îndeamnă să se pocăiască, iar S.M. pare convins şi speriat: „Simon a răspuns şi a zis:
 «Rugaţi-vă voi la Domnul pentru mine, ca să nu vie asupra mea nimic din cele ce aţi zis »" (ibid., 18—24). *Origenes nu face decît’să reia textul nou-testamentar (ibid., VIII, 10): „Simon, magul din Samaria, [...] zicea că el este puterea lui Dumnezeu numită «cea mare»" (Contra Celsum, VI, 11). Nu ne informează mai mult nici *Tertullianus. Iustin Martirul (în
 -Apologia, cca 138) vorbeşte despre un samaritean, Simon, din satul Gitta, care a devenit celebru prin minunile săvîrşite la Roma, sub Claudius, ajungînd să fie socotit zeu şi consa-crîndu-i-se chiar o statuie cu dedicaţia Simoni Deo Sancto; dar o inscripţie autentică, găsită în 1574 (Semoni Sango Deo Sacrum Sex Pom-peius), indică o confuzie făcută de Iustin cu zeul roman *Semo Sancus. Hippolytos citează o scriere, atribuită lui S.M. (Marea Revelaţie), în care se predică prezenţa Forţei infinite, ca principiu a tot ce există, un principiu identificabil cu *focul increat (ca *element), înâă creator, cu rol esenţial în ^cosmogonie. într-o scriere aparent gnostică (—* gnostici) —Recognitiones
 —   e prezentat un Simon Magul care susţinea că, mai presus de toţi zeii existenţi, este Zeul Bun, incognoscibil şi neputînd fi măcar conceput, în timp ce zeul din N.T. este un zeu imperfect, al răutăţii, astfel că şi lumea, opera lui, este imperfectă şi ea; aşadar, *mîntuirea oamenilor nu ar avea altă cale decît soluţia unică a descoperirii şi cunoaşterii Zeului Bun (Bonus Deus). Textul din Faptele Apostolilor sugerează, fără a spune explicit, un *simbol: întreSimon Magul, vrăjitor, şi Simon Petru, primul dintre Apostoli, unul subînţelegîndu-se că este slujbaşul *Diavolului, celălalt — sluji-
 torul lui Isus Christos. Diverse apocrife au încercat să ilustreze această opoziţie; astfel, aflîndu-se la Roma, S.M. vrea să-şi consolideze popularitatea printr-un act de magie şi se pregăteşte să imite înălţarea lui Christos; fie pe Cîmpul lui Marte, fie chiar în For, sare în aer de pe o schelă specială, *demonii îl susţin (într-o variantă se ridică el însuşi de la sol, în pură levitaţie), iar ap. Petru le porunceşte să se retragă, încît S.M. se prăbuşeşte zdro-bindu-se de pietre (pietrele simbolizînd numele lui Petru: rcsTpa, îi&xpos [Petros] — piatră, stîncă).
 § K. Pieper, Die Simon-Magus-Perikope, Mtinster, 191i Sin Zeui-lună în mai multe *mitologii din Mesopotamia (la sumerieni: Suen); iniţial zeu principal, care îşi cedează apoi importanţa cultuală, în Akkad şi Babilon, odată cu dezvoltarea agriculturii, ascensiunii *cultului zeului solar * Shamash, rămînînd totuşi pînă în tîrzia epocă asiriană un zeu venerabil şi important (babilonienii îl considerau tatăl lui Shamash şi al zeiţei *Ishtar); identificat mai tîrziu cu *Nannar, S. este fructul divin care renaşte neîncetat. într-un imn sumerian, reluat şi extins apoi în toată Mesopotamia, S. e numit: „Întîiul dintre toţi, cel puternic, căruia nici un zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchi neobosiţi, care le deschide zeilor, fraţilor săi, drumul!" Aici se include şi
 o concepţie astrologică arhaică, socotind *Luna (Sin) astrul major şi de valoare oraculară superioară faţă de *Soare (Shamash) şi de
 Elaneta Venus (Ishtar); imnul sugerează că iuna călăuzeşte pe cer constelaţiile, care sînt imaginile vizibile ale zeilor. Printre epitetele principale, ale lui S. figura mai ales supranumele Naramsit (Zeul ieşind strălucii or? Lumina ce se înalţă). Era reprezentat de cbicei pe tron, cu o barbă bogată pînă la brîu, în mîini cu însemnele regale (sceptrul şi toiagul)y pe cap cu o tiară cu 4 perechi de coarne sub care era secera lunii — „barca cea curată a cerului". Cifra 30, *simbolul său numeric, indica numărul zilelor convenţionale ale uneî luni calendaristice. Marile sanctuare ale zeului se aflau în oraşele Ur şi Harran.
    sincretism (grec. auyKpriTiaiioţ; oi)v + KpriTiCeiv; *Plutarh: a combina laolaltă un duşman comun din bărbaţii cetăţilor Cretei) Termen aplicat mai ales în circulaţia formelor-culturale, cu precădere în *mitologia şi folclor^ ca noţiune desemnînd un fenomen spontan, nedeliberat, de suprapunere sau contopire a unor *mituri şi/sau teme folclorice sau a unor divinităţi din diverse zone geografice; chiar dacă sînt diferenţiate prin anume particularităţi secundare, avînd însă o esenţă atributivă mai mult sau mai puţin asemănătoare, acestea se pot contopi într-o singură structură comună mai multor popoare (de ex., *Isis —- *Ishtar— *Astart6; *Dyaus — *Zeus — *Iupiter — *Od-hinn; *Kukulkan—*Quetzalcoatl —Nacxit). Există şi forme de s. între *mituri aparent antagonice: *Isus Christos e comparabil cu *Mitbra*
543
SINUCIDERE RITUALĂ
 * Attys, * Adonis, *Osiris; *Fecioara Maria — cu Isis, dar şi cu Eredatfedhri (fecioara care îl va naşte pe *Saoshyant). *Serapis însă nu e o divinitate sincretică, ci un produs eclectic artificial, de elaborare teologică. Forme noi de s. se întîlnesc în arhipelagurile Pacificului (—* car-gocult), ca şi în Africa, fiind urmări fie ale activităţii misionarilor creştini sau ale expansiunii islamice, fie ale absorbirii nedigerate a civilizaţiei europene: astfel, boşimanii adoră un zeu, Erob, cu atribute confuze, împrumutat de la hotentoţi (Elob, corupţie fonetică de la *Elohim); iar vechiul zeu nigerian *Ogivu, ocrotitor al sîngelui şi sevei, a devenit şi zeul benzinei, în condiţiile influenţelor şi contaminărilor intercultuale, s. este o tendinţă de simplificare a *panteonului în genere şi a structurii anu-' mitor divinităţi care se aglomerează în conştiinţa omului religios politeist (-+ politeism). După P. Lâveque, există un s. (henoteist), înclinat să identifice între ele divinităţile de acelaşi sex din *religii diferite, spre conceperea divinului ca o esenţă unică (cf. Essai de typologie des syncretismes — în culegerea Les syncretismes dans les religions greque et romaine / Colloque de Strasbourg, Paris, 1973).
     Sîndri Unul din cei mai iscusiţi gnomi din
 *mitologia scandinavă şi *germanică; acest pitic este un artizan rafinat — aurar, fierar, în genere specialist în metalurgia magică.; împreună cu fratele său Brohk, care se îngrijea de foaie (amîndoi, fii ai preaputernicului pitic Ivaldi), a confecţionat lancea Gungnir, care nu-şi greşea ţinta şi nu putea fi oprită din zbor (pentru *Odhinn); pârul de aur (pentru zeiţa *Sif); corabia Skidbladnir, omnidirecţională şi încăpătoare — putînd transporta toţi *zeii din
 * Asgardhr — şi care putea fi strînsă pînă la dimensiunea unui obiect de buzunar (pentru *Freyr); mistreţul cu păr de aur Gullinbursti, care se regenerează pe măsură ce e mîncat (pentru toţi zeii clasei *Asa); inelul Draupnir, •din care picurau, la fiecare a 9-a noapte, alte
 8 inele de aur (pentru Odhinn); ciocanul fulgerător *Mjolnir (pentru *Thorr). Lui S.
 i se acordau epitetele: Omul-de-zgură şi Faurul, iar fratele său Brokk se numea şi Viezurele.
     Singbonga *Spiritul suprem, în *mitologia populaţiei aborigene (preariace) bihor, din Chota Nagpur (India). La început, S. se aflase în lumea inferioară, subacvatică, a oceanului primordial; apoi s-a ridicat la suprafaţă prin tulpina scobită a *lotusului şi i-a poruncit broaştei ţestoase să-i aducă de pe fundul apei puţin mîl; acceptînd ordinul, broasca ţestoasă subţiază fără voie mîlul, ridicîndu-1 prin apă; trimis după aceea, crabul păţeşte la fel; abia lipitoarea reuşeşte să aducă puţin mîl intact, depunîndu-1 în palma lui S., iar acesta poate face din mîl Pămîntul (-+ cosmogonie). Structural, acest *mit cosmogonic are corespondenţe an miturile similare din alte arii asiatice: fino--ugrică (-* mitologie finlandeza) şi uralo-altaică (—> mitologie mongolă).
 § Rai Bahadur Sarat Chandra Roy, Ths Bihors, a little known junjle-tribe of Chota Nagpur, Ranchi, 1925 sinucidere rituală Cele mai multe *religii, ca şi majoritatea sistemelor juridice civile, au condamnat actul sinuciderii, indiferent de motivaţia psihologică a sinucigaşilor (in concepţiile ’ laice, exceptîndu-se şi chiar în-curajîndu-se acele acte sinucigaşe în care erau interesate demnitatea patriei sau securitatea statului). Cele mai intransigente religii în acest sens sînt *iudaismul, *creştinismul şi *islamul, din ideea că o creatură nu are dreptul de a distruge opera creatorului. Chiar dacă în numeroase alte forme religioase sinuciderea e acceptată în mod tacit, excepţiile de încuviinţare făţişă sînt rare şi chiar această încuviinţare are în vedere o raţiune bine motivată: în *shintoism — unde traditia a menţinut predilecţia pentru formele seppuku (harakiri) şi kamikaze, în religia aztecă, precum şi în unele comunităţi filosofice (pitagoreicii, platonicii; de asemenea stoicii—care o şi recomandau). îndeobşte, sinuciderea a fost privită fie ca un act de libertate şi curaj, fie ca unul de laşitate, fie ca o consecinţă a dezaxării mintale. La începutul sec. XIX, opinia generală se lasă influenţată de medicii S. E. Esquirol (Sur la monomanie du suicide, Baillikre, 1838) şi Moreau de Tour, pentru care toţi sinucigaşii sînt fără excepţie nişte alienaţi mintali; dar, spre sfîrşitul aceluiaşi secol, sociologul Emile Durkheim (Le suicide, Paris, 1897) afirmă că un om cu mintea sănătoasă nu poate atenta la propria viaţă decît din raţiuni particulare motivate. Aceste „raţiuni particulare" au fost însă întotdeauna diferite; statistica a decelat următoarele categorii cauzale: fanatism religios sau politic, deznădejde, orgoliu, vanitate, saţietate de viaţă, spirit de imitaţie, decepţie în dragoste, crah financiar, onoare, devotament, demnitate, nerăbdarea de strămutare în viaţa de apoi. Contrar opiniei acreditate (oficial sau popular), în categoria nevroticilor, sinuciderile sînt ceva mai frecvente la schizofrenici, mult mai rare însă la isterici şi în nevrozele comune, dar destul de numeroase la epileptici; sînt în schimb foarte rare în cazurile de demenţă şi complet inexistente la debilii şi arieraţii mintali; există însă, prin excepţie, forme de inframisticism maniacal, în sectele manipulate (de ex. *secta sinucigaşă Templul Poporului de la Jonestown). Rata sinuciderilor este variabilă probabil şi etnic, dar mai ales (ceea ce interesează istoria) în funcţie de religia practicată şi de stadiul respectiv al civilizaţiei, ^ Primitivii din fazele primare ale societăţii omeneşti (aşa-zişii troglodiţi) se poate afirma că nu cunoşteau fenomenul sinuciderii, dacă observăm că în Ţara de Foc (unde locuiau grupuri umane, ca tribul ona, descris de Charles Dârwin mai curînd ca o turmă) sau în Australia Centrală, actul sinuciderii de orice gen este cu desăvîrşire absent. ^ în Egipt, justiţia faraonică, în cazuri penale grave, recomanda sinuciderea atunci cînd condamnatul era un demnitar; o anumită s.r. se întîlnea uneori printre faraoni: după Herodot,
 SINUCIDERE RITUALĂ
 544
 Ramses II s-a sinucis în ziua cînd a împlinit TÎrsta de o sută de ani; mult mai tîrziu, ca să nu fie umilită, Cleopatra s-a lăsat muşcată de un şarpe veninos. ~ în China antică nu au existat restricţii; dimpotrivă, exista chiar un *zeu sau un *geniu patronal al sinucigaşilor; dar, datorită răspîndirii ^budismului (şi, implicit, doctrinei *samsâra a ciclului de reîncarnări), sinuciderea*devine un fenomen social ritualizaţ, care se efectuează în cadrul unor ceremonii publice, anunţate prin afişe, astfel că intensa frecvenţă a cazurilor duce, în sec. XIX, la măsuri de stăvilire a fenomenului prin edicte religioase. ^ în India, s.r. nu a constituit niciodată o practică frecventă, dar nici nu a fost evitată; tradiţia scripturală vedică (-* Veda) şi budistă nu precizează altceva decît avantajul eliberării spiritului (*Ătman) din trup; în *jainism, s.r. este admisă ca o cale a desăvîrşirii. Regele Candragupta (322—298 î.e.n.) s-a sinucis prin inaniţie. Văduvele erau (şi mai sînt adesea) obligate de tradiţia morală să moară spre a-şi urma soţii; astfel numeroase soţii se aruncă de vii în flăcările rugului de incinerare al soţilor, considerîndu-se acesta un act de onoare, o sinucidere Simbolică, numită sati, după zeiţa Sati, fiica marelui zeu *£ivâ, sinu-cisă potrivit tradiţiei mitice. ~ în unele zone din peninsula Indochina (îndeosebi la populaţia budistă), uneori sînt practicate sinucideri protestatare prin autoincinerarea rituală (cazul bonzului Tchich Uang de 73 ani, din Saigon, -care şi-a dat foc după ce s-a stropit cu benzină, sau al novicelui de 17 ani din Hue, a cărui sinucidere a urmat un ♦ritual budist riguros, ca replică la măsurile preşedintelui Diem care, catolic fiind, nu acorda egalitate religioasă credincioşilor budişti). Japonia posedă forme de s.r* dintre cele mai complexe, care multă vreme au  depins de  *cultul specific al   *strămoşilor şi
 de  veneraţia  pentru  împărat,       fiind pe de  o
 parte încadrate în *credinţa caracteristică asupra însuşirilor purificatoare pe care le are ♦moartea, pe   de alta — în totala absenţă      a
 thanatofobiei din mentalitatea japoneză; tradiţia s.r. a fost tot timpul alimentată abundent de  cele două religii  de bază:       shintoismul şi
 budismul. Forma tradiţională militară kamikaze (vîntul divin) este o expresie de abnegaţie şi devotament patriotic; stabilită de Inoguchi, în memoria unui uragan sacru care, distrugînd flota mongolă a lui Kubilai-han la 14 august 1281, a salvat arhipelagul nipon de invazie, in epoca modernă, această tradiţie militară a dus la transformarea benevolă a bărbaţilor în arme vii: apare omul-torpilă, omul-avion, omul-bombă, omul-rachetă (în ultimul război, aviaţia şi-a format un corp special: tokubutsu, de piloţi fără alternativă). Europenii âu considerat misiunile kamikaze fie robotizare, fie fanatism patologic; dar nu se înregistrează nici un caz de rebeliune, refuz, ezitare, dimpotrivă, cererea de misiuni depăşea cu mult oferta, iar mobilul, în cadru perfect lucid, era o incomparabilă forţă morală religioasă (poate totuşi comparabilă numai cu a primilor creştini),
specifică Japoniei, din tradiţia samurailor; (primii kamikaze din 1944—1945 au fost zeificaţi, acordîndu-li-se familiilor onoruri şi pensii mari); un kamikaze venea să-şi ia în primire misiunea în cadru religios ceremonial, în tradiţionalul veşmînt alb sau negru, ras în cap, după ce îşi făcuse testamentul şi lăsase o buclă de păr şi unghiile tăiate, iar văduvele au constituit ulterior un club, făcînd de două ori pe an pelerinaje la sanctuarul Yasukuni din cadrul cultului proiectilelor umane voluntare (nikudan). Celălalt ritual: harakiri (pîntece-deschis), numit însă de japonezi cu un cuvînt mai puţin vulgar:    seppuku— este o tradiţie specific-
shintoistă, constînd, pînă în sec. XII, din tăierea beregatei, apoi din despicarea fulgerătoare a abdomenului cu extragerea intestinelor* numai după o pregătire de cîteva ore, rezidîndi într-o maximă concentrare spirituală. Femeilfe japoneze au dreptul la sinuciderea gigaki, prin tăierea beregatei. ~ în lumea ebraică, sinuciderile au fost rare, întrucît legislaţia religioasă a iudaismului a condamnat actul, socotit infamie contrară planurilor lui *Yahweh; totuşi, * Biblia citează cîteva cazuri de excepţie, fiecare cu justificarea sa particulară: Saul! se aruncă în sabie, după dezastrul războiului cu filistenii; un macabeu, căruia Antiochus îi ucide 6 fraţi, se aruncă în foc; Ptolemeu Makron se otrăveşte*, acuzat fiind de trădare; Zâmbi se lasă ars dîb remuşcare; Eliazaz se omoară ca să-şi eternizeze humele; Rhazis alege moartea ca să nu-şj renege credinţa; Abimeleh, lovit mortal de & femeie, ordonă unui slujitor să-l omoare de tot, ca să nu se spună că l-a răpus o mînă femeiască; Iuda se spînzură (N.T., Matei, XXVII, 5) sau îşi despică pîntecul (N.T., Faptele Apostolilor, I, 18) din remuşcarea de a-1 fi trădat pe *Isus Christos. ~ în Hellada arhaică, sinuciderea de orice fel era repudiată, iar sinucigaşii, îngropaţi în afara oraşelor, în locuri ascunse şi sălbatice, cu interdicţia oricăror semne funerare; în Cipru, acestui gen de mort i se ardeau mîinile. După *Platon, omul fiind proprietatea zeilor, nu poate dispune de moartea sa; iar Aristotel condamnă sinuciderile, deoarece acest act „slăbeşte cetatea" şi, lipsind-o de un cetăţean, „atrage asupra ei mînia zeilor". Mai tîrziu,. în epoca de consolidare a cetăţilor greceşti, statul avea dreptul, prin magistraţii săi, să autorizeze sinuciderea şi să procure doza necesară de zeamă de cucută; în cazuri speciale, sinuciderea era de fapt comutarea pedepsei cu moartea prin execuţie sau alternativa ostracizării; aşa s-a întîmplat cu *Socrate; care a luat cu mîna sa otrava, apărîndu-şi demnitatea şi dreptul moral de a nu prefera exilul. Sinuciderea capătă acordul scepticilor, cinicilor, epicureicilor (care o considerau uin act firesc de eliberare) şi stoicilor (care o justificau pentru omul care nu mai era în stare să ducă o viaţă omenească normală).'*-' La Roma5 influenţată de filosofia stoică, dar şi de conştiinţa datoriei faţă de patrie, sinuciderea era practicată — după* informaţiile date de Seneca, Lucretius, Cato — pentru a salva onoarea.
 545
SIRENE
 pentru a nu supravieţui dezastrului patriei sau din disperare. Seneca o defineşte astfel: „Sinuciderea este triumful voinţei omeneşti asupra lucrurilor". ^ La ceîţi* credinţa în imortali-tate şi în transmigraţia sufletelor a acreditat o existenţă postumă fericită chiar şi pentru sinucigaşi. Gallii se sinucideau ca să-şi urmeze şeful mort; dar se practica şi un tip de derogare particulară: cînd un candidat la moartea prin sinucidere mai avea de rezolvat treburi terestre, îşi cumpăra un înlocuitor care, împărţind plata încasată celor apropiaţi ai săi, se sinucidea în locul candidatului. ^ Popoarele precolumbiene din America Centrală respectau şi practicau sinuciderea; ♦sacrificiile aztece pentru zeul ♦focului, ♦Huehueteotl, erau conştiente: alergătorul, purtînd flacăra vie în pieptul despicat, nu avea conştiinţa unei condamnări, ci a unei misiuni sacrificiale. Popoarele din grupurile nahuatl şi maya au avut sinucigaşi, în majoritate prin spînzurare, pe care îi aştepta ospitalieră în ♦Paradis zeiţa spînzuraţilor, *Ixlab. ~ în Africa Neagră, în genere, ideea sinuciderii produce groază, din credinţa că actul deliberat de a-ţi curma singur viaţa este inspirat de ♦demonii malefici — ca în Uganda sau la tribul ashanti din Coasta de Fildeş; iar tribul paga-forek (Guineea) profanează (—> profanare) şi lapidează cadavrele sinucigaşilor; în tribul diola (Senegal) se produc sinucideri frecvente, din răzbunare contra celor prea ataşaţi de viaţă; iar dogonii (Mali) obişnuiesc să se retragă în păduri şi să moară de foame, pentru a-şi regăsi strămoşii. ^ în Polinesia, tribul canac respectă şi practică sinuciderea, crezînd că pe această cale omul poate ajunge ♦zeu, de fapt, din năzuinţa de a obţine condiţii mai bune de existenţă. ~ Eschimoşii, admiţînd ♦metempsihoză, în ideea că omul bun renaşte în alt om, iar cel rău într-un animal, şi considerînd moartea o tranziţie scurtă între două vieţi, nu dispreţuiesc sinuciderea; din acelaşi motiv (implicat însă în marea dificultate de a hrăni un om neproductiv), bătrînii sînt lăsaţi singuri, în deşertul de zăpezi, ei înşişi aşteptîndu-şi moartea fără revoltă, conştienţi de raţiunea specifică a tradiţiei polare. ^ în lumea creştină modernă, sinuciderea este interzisă; dar martirajul comunităţilor timpurii din creştinismul primitiv era totuşi un gen de sinucidere colectivă, lentă sau instantanee: acei creştini cîntau psalmi în groapa cu lei sau îşi mortificau trupul în recluziune ; sinucigaşii martiri (sf. Francisc, sf. Mar-tinian, sf. Dominic) au fost canonizaţi de ♦Biserică. Primii mari teologi şi părinţi ai Bisericii (♦Origenes, ♦Tertullianus, ♦Toma din Aquino) consideraseră îndreptăţită sinuciderea prin martiraj, iar Tertullianus definea drept sinucidere moartea deliberată a lui Isus Christos; mai tîrziu, Toma din Aquino şi-a pus întrebarea cum ar fi putut muri Isus fără să o fi vrut el însuşi. Părinţii Bisericii glorificaseră martirajul, stîr-nind în grupurile creştine o amplă frenezie a morţii în care era întrezărit mijlocul de a se debarasa de povara existenţei pămînteşti şi calea de a intra în Paradis. Totuşi, îngrijorat
 de consecinţe, Origenes a combătut de la o vreme martirajul cu orice preţ. Sf. ♦Augustin admitea sinuciderea ca mijloc* de a scăpa de ♦păcat, dar s-â ridicat împotriva caracterului ei epidemic; negăsind în scripturi (nici în F.T.,
 * nici în N. T.) vreun text de interdicţie a sinuciderii, el s-a sprijinit pe ideea platoniciană din Phaidon (sinucigaşul provoacă mînia zeilor), ca şi pe porunca a 7-a din Decalog („Să nu ucizi"), conchizînd că viaţa este un dar de la ♦Dumnezeu, iar a ţi-o lua singur înseamnă a-1 dispreţui şi a-1 ofensa. în cele din urmă, Biserica creştină a condamnat sinuciderea ca pe o crimă; iar în 553, Conciliul din Orieans refuză ritualul funerar sinucigaşilor religioşi şi apoi, în 562 ,. Conciliul din Praga îl refuză oricărui fel de sinucigaşi. ~ Islamul interzice sinuciderea fără excepţie ; sinucigaşului nu i se cuvine ultima ♦rugăciune de înmormîntare, iar înhumarea se face discret. ♦Coranul afirmă net: „Omul nu moare decît din voinţa lui Allah. Nu vă ucideţi voi înşivă, căci Allah este iertător faţă de voi, iar dacă cineva se omoară din răutate sau ticăloşie, va fi fript în focul Iadului."
 § S. E. Esquirol, Sur la monomanie du suicide, Bail-H6re, 1838; A. Legoyt, Suicides anciens et modemes* Paris, 1881; J. G-ernet, Le suicide par le feu chez les bouddhistes chinois du Va au Xe si&cle, Paris, 1962; Romi, Suicides bizarres, Paris, 1964 ; A. Alvarez, Le dieu sauvage. Essai sur le suicide, Paris, 1972; Jean Baeschler, Les suicides, Paris, 1976
     Sippia Zeiţa prieteniei, în ♦mitologia scandinavă şi *germanică\ ocrotitoarea legăturilor de rudenie.
     Sirene (grec. Ssip'nveg) ♦Nimfe marine locuind, după ♦mitologia greacă, pe o insulă din Mediterana, vestite prin melodicitatea vocii cu care vrăjeau pe navigatori, provocînd naufragiul corăbiilor; de cîntecul lor magic au scăpat numai ♦Argonauţii care, avîndu-1 pe ♦Orpheus, n-au auzit decît cîntecul lui, mai puternic decît al S., şi echipajul lui ♦Odysseus, fiindcă mateloţii şi-au astupat urechile cu ceară. ♦Homer le prezintă ca fecioare înaripate; în vechile ♦mituri erau 3 surori, cu care ♦Persephone se jucase în copilărie, iar după răpirea ei, ♦Demeter le-a prefăcut în păsări destinate să cînte nostalgic, îmbiind pe corăbieri, şi să trăiască numai pentru împlinirea misiunii; după trecerea nevătămată a corăbiei lui Odysseus, au fost metamorfozate în stînci marine. Mai tîrziu, erau socotite frumoase fecioare cu coadă de peşte în loc de picioare. Se mai credea că sirena Parthe-nope era înmormîntată la Neapolis. S. homerice se numeau: Parthenope, Leukosia, Lygia. Un mit le socoteşte fiicele lui * Aheloos şi ale ♦Muzei ♦Calliope (de unde şi frumuseţea lor graţioasă, dublată de înclinaţia către muzică). Mitul poate avea o explicaţie concretă. Plinius cel Bătrîn, naturalist riguros în observaţii, scrie în Istoria naturală: „în ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sînt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbîrlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un
 SIRONA
 546
 corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tîn-guitoare pot fi auzite şi ziua. O sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. “ Făpturi marine similare au descris şi unii exploratori, ulterior: Henry Hudson, preotul german Valentin (car^. se referea numai la ţărmurile ins. Borneo). E posibil ca modelul pentru mit să-l fi constituit mamiferul marin dugong, înalt de 3 in cînd stă în coadă, cu o faţă aproape umană şi cu mişcări ale înotătoarelor superioare ca nişte gesturi ale braţelor omeneşti şi părînd o femeie în veşmînt lung. ♦Platon clasifica S* în: 1) celeste
—   cîte una pe fiece orbită planetară, cîntecul lor coral fiind însăşi muzica sferelor; 2) htonice-genetice; 3) purificatoare. Considerate şi divinităţi funerare (întrucît erau legate de cultul Persephonei), imagini ale S. se puneau în antichitate pe morminte.
    Sirona; Dirona Zeiţă din *mitologia celtică, cunoscută din unele inscripţii de pe teritoriul Galliei, dar fără un statut cultual precizat.
    Sisyphos; Sisif (etim. incertă:               grec
cotpog — înţelept; iscusit, priceput; sau aiaog — burduf de capră) Personaj simbolic în *mitologia greacă, personificînd şiretenia inventivă şi lipsa de scrupule, zgîrcenia şi invidia, pedepsite cu zădărnicia unei trude eterne: divulgînd răpirea Aiginei de către ♦Zeus, e supus în ♦Hades caznei de a împinge mereu o stîncă pînă pe coama unui deal, rostogolită de fiece dată înapoi şi trebuind reîmpinsă, în sus, prin repetarea veşnică a efortului. Era socotit fiul lui *Aiolos şi al ♦Pleiadei Merope (fiica lui ♦Atlas), şi tatăl lui Halmos şi Ther-sandros (uneori şi al lui * Odysseus). După alt ♦mit (transmis de Pherekydes), fiind rege în Corint, S. avea faima pizmei, zgîrceniei şi a vicleniilor, iar cînd l-a legat pe zeul ♦morţii, ♦Tha-natos, în lanţuri la palatul său, a fost pedepsit de ♦zei cu cazna sa infernală. Există o surprinzătoare similitudine între acest mit grec şi unul chinez: „în vechime se spunea că pe Lună creşte un arbore de scorţişoară şi că acolo trăieşte o broască ţestoasă. [...] Arborele gui din Lună e înalt de 50 de zhang. Sub el locuieşte un om. Acesta taie întruna copacul care creşte mereu din nou. Omul se numeşte Wu Hang. El a rîvnit să ajungă nemuritor, dar pentru nesăbuinţa sa a fost trimis să taie mereu acel copac “ (Duan Chengshi, sec. IX). Cele mai multe surse mitice consideră inteligenţa, inventivitatea şi ingeniozitatea lui S. o primejdie cosmică, un astfel de ins părînd capabil să restructureze chiar şi legislaţia divină a universului. Totuşi, naraţiuni adiacente i-au atribuit lui S. şi o activitate de ♦erou civilizator: dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei (ramuri interdependente în Hellada) şi chiar unele invenţii practice. Dar, după alte surse mai noi, S, nu*ar fi decît ♦simbolul discului solar care se ridică şi coboară zilnic sau chiar numai o personificare a mareelor.
    Sita (sanscr. sită — brazdă) Zeiţă ♦htonică relativ tîrzie în *mitologia post-vedicâ, ocrotitoare a agriculturii şi, a roadelor pămîntului,
dar în primul rînd divinitatea simbolică a arăturii. Soţie a lui *Rămâ, pe care-1 urmează în război şi în pribegie, S. e răpită de ♦demonul ♦Răvana din ins. ♦Lanka; totuşi, deşi fidelă soţului ei, e suspectată de el şi, astfel jignită, reintră printr-o crăpătură a pămîntului în Glia maternă: S. se născuse dintr-o brazdă pe care a răsturnat-o cu plugul regele Janakâ, din cetatea Mithilă, el însuşi un ♦simbol (sanscr. janakă — zămislitor); găsind fata în brazda răsturnată, îi dă numele corespunzător (Brazda). O variantă o consideră însă fiica zeiţei ♦pămîntului, *Prithivi, şi a regelui Janakâ; în variantele tibet ane şi malaezo-campuchiene, S. este fiica demonului Răvana, doar înfiată de Janakâ. Amintită încă de *Rigveda (IV, 57, 6—7), S. este eroina principală în *Râmayana.
    Siusummi Zeu hittit de origine indoeuro-peană, adorat în regatul lui Anitta (Anatolia, Asia Mică), divinitate enigmatică, pomenită într-o cronică a lui Anitta în legătură cu foametea din Hattussa, cetate pe care, în această împrejurare grea, după relatarea unei cronici, „zeul Siusummi a dat-o zeului Halmasuitta“; mai tîrziu, S. dispare din ♦panteonul hittit, în avantajul ♦cultului acestui zeu concurent, ♦Halmasuitta.
    Sînpetru; Sîmpietru; Sfintu Petru Divinitate populară sincretică '(-* sincretism), în ♦mitologia românească, venerată mai ales ca chelar al ♦Raiului şi ca patron al ♦lupilor (sărbătorindu-se la 16 ianuarie, „cînd se îm-părţesc lupii în hotare“). Pe o structură de zeu* păgîn pastoral, s-au stratificat cîteva influenţe, ultima părînd a fi cea creştină (dar neesenţială), care a şi oferit acestui zeu folcloric numele ap. Petru (un ecou vădit al frecventării slujbelor bisericeşti şi al predicilor despre ♦Apostoli), conjugată cu Cîteva ♦legende creştine apocrife (inspecţiile efectuate de sf. Petru ca însoţitor, pe pămînt, al lui ♦Dumnezeu sau al lui ♦Isus Christos). în ♦antropomorfismul rural al mitofolclorului românesc, S* e socotit adesea „cumătrul lui Dumnezeu" şi primul său sfetnic. Legendele aferente ale ♦mitului de bază sînt fluctuante. ^ Ca chelar al raiului, S. era la obîrşie om muritor, dar luat de Dumnezeu în ♦cer, pentru că e harnic şi credincios; funcţia de portar în ♦Paradis i-a fost dată pentru aceste calităţi, astfel încît este responsabil absolut de securitatea porţii sacre, intrarea în Rai depinzînd în ultima instanţă de decizia sa. Această interpretare simplificată de mentalitatea ţărănească a unui text simbolic are ca sursă un pasaj din Evanghelia lui Matei: „Tu eşti Petru [ebr. Kepha, grec. Petros] şi pe această piatră [[kepha / petra] voi zidi biserica mea şi puterile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri“ (XVI, 18—19). De la ♦simbolul abstract, remitizarea folclorică a coborît ideea concretă de pază a curţii boiereşti, frecventă şi în alte mitologii populare din Europa, îndeosebi la slavi. ^ Ca patron al lupilor, s-ar putea să provină din practicarea unor forme de ♦lykan-
547
SÎNVĂSIl
tropie la daci, dar şi din importuri ulterioare; această funcţie, bizară în contextul *Evangheliilor, are o sursă mult mai certă (neobservată de cercetători): zeul pastoral alano-oset *Tutyr, din Caucazul de Nord, venerat de ciobani ca păstor al haitelor de lupi (căci se ştie că alanii, strămoşi ai oseţilor de azi, circulînd la începutul erei noastre între Caucaz şi Lusi-tania, s-au statornicit temporar şi pe teritoriul Daciei, mai tîrziu, oraşul român Iaşi purtînd ca nume etnonimul unuia din triburile alane: yas). Credinţa în S. ca şef şi stăpîn al lupilor e atestată pe tot teritoriul folcloric al României (Moldova, Transilvania, Oltenia, Muntenia), lupii fiind socotiţi clinii săi (Buzău, Ialomiţa, Olt, Bîrlad), în virtutea tradiţiei locale după care S. a fost mai întîi cioban (contrar Evangheliei, unde era pescar). S. dispune de hrana lupilor, cînd ei se adună la urlătoare, pe o movilă, iar întrucît urletul lor echivalează cu o *rugăciune, printre ciobanii din unele zone (Făgăraş, Sibiu) a existat un *tabti: să nu tulburi lupii cînd se roagă în cor lui S., fiindcă, în atare împrejurări (de obicei o dată pe an), S. coboară din cer în veşmînt alb, lupii gudurîndu-se pe lîngă el. Fără îngăduirea lui S., lupii rabdă de foame, dar nu vînează (în ţinutul Bîrladului era atestat *postul ţinut de ciobani de ziua lui S., spre a-şi asigura" turmele împotriva lupilor). în Ţara Moţilor, mitul păs-torului-de-lupi circulă însă într-o variantă nesacrală, personajul fiind descris ca un om păros, după care merg lupii în turmă, ascul-tîndu-i poruncile: uneori, poartă o traistă cu pîinişoare, hrănind pe lupi cărora le astîmpără foamea pentru 9 zile; în Răcătău, acest păstor de lupi e identificat cu Trifon (*Trif Nebunul). Sub mituri inferioare vorbesc de minunile exemplare ale lui S.: prefacerea în*cala unui popă necuviincios (Ialomiţa); fluierul, frînt în două, al unui cioban, ca să facă din fiece jumătate (un soi de creaţie arhetipală) un *cîine şi o căţea, întru paza de lupi a turmei.
    Sîntilie; Sfîntu Ilie Divinitate atmosferică, în *mitologia românească, patronînd îndeosebi tunetul şi trăsnetul, ca manifestări sensibile ale forţei sale; dar în genere şi diriguitor al furtunilor pluviale. Ca stăpîn al norilor, S. e remarcat în mediile rurale „cînd îşi hurducă roţile căruţei prin nori“. Pare divinitate larg sincretică (după Mircea *Eliade, continuînd probabil *cultul lui * Gebeleizis, peste care s-a suprapus sf. Ilie — *profetul biblic — odată cu introducerea *creştinismului; dar ^sincretismul se prea poate să se fi produs abia după venirea slavilor, care au adus cultul lui *Perun, devenit el însuşi „prorocul Iliâ“); *mitul românesc este însă amplificat cu numeroase alte elemente: întîi soldat (sau vînător, sau cioban), ispăşeşte omorul de părinţi şi de soţie (efectuat din gelozie, la ispita *Diavolului) si se retrage pentru penitenţă în pustie, îndeplinind condiţia dată de *Dumnezeu să care de-a buşilea apă* în gură pînă cînd un putregai va da lăstari; după ce îşi împlineşte canonul, Dumnezeu îl iartă şi-l pune stăpîn peste *draci. O variantă are
caracter cosmogonic; colaborînd cu Diavolul la *facerea lumii şi pripindu-se, Dumnezeu îi dă prin zapis Diavolului *moartea omenească, iar cînd toţi morţii se duc în *Iad, regre-tînd, Dumnezeu îl trimite pe Ilie slugă 9 ani la Diavol, ca să-i fure contractul; (acest adaos provine evident din cultele profanatoare ale unor triburi uralo-altaice şi fino-ugrice, care au traversat teritoriul Daciei Romane în epoca marilor migraţii). Ascensiunea lui Ilie la *cer e augmentată după * Biblie: el se înalţă în cer cu căruţa cu care umbla pe pămînt, aceasta devenind principalul său instrument pentru exercitarea atributelor atmosferice. Căruţa e trasă de 2 sau 4 cai de foc mînaţi, în diverse variante, chiar de el însuşi, dar şi de un vizitiu al său: fie Pâlie, fie sf. *Foca, patronul folcloric al *focului natural; bineînţeles, fulgerele şi trăsnetele sînt produse de biciul de foc, dar şi de săgeţile de foc trimise din arc împotriva dracilor, mult mai rar de potcoavele cailor; de aici şi irascibilitatea ce îi este atribuită (la nivelul judecăţii simpliste — capriciile şi furia distrugătoare caracterizînd orice deus tonans). Obţinînd de la Dumnezeu „puterea peste nori“, iniţial S. era o divinitate abuzivă, deoarece trăsnetele provocate de biciul său cră-pau munţii, zguduind chiar scaunul divin, pînă cînd Dumnezeu l-a lăsat ciung (sau şchiop), spre a-i diminua puterea. Vizitiul Pâlie nu este alteori decît un epitet al lui S. — care atunci rămîne nu zeul descărcărilor electrice naturale, ci o divinitate a arşiţei care păleşte vegetaţia (deci o divinitate pseudosolară, un ecou din cultul zeului slav *Svarog), dar şi a incendiilor sau în genere a focului (iar acest atribut este perpetuarea în Dacia Romană a *sărbătorii Palilia — festivitate religioasă de primăvară închinată focului viu, peste care săreau ciobanii romani, înainte de a-şi scoate turmele la păşune). La români, llie-Pălie este serbat la 21 iulie. S. este însă pus adesea şi în relaţie escatologică: la *sfîrşitul lumii, el va apare ca divinitate sapienţială şi sfătuieşte pe oameni să-l respingă pe *Antichrist ; datorită lui S., în final, o ploaie torenţială de sînge va inunda pămîntul, apoi îl va incendia; (acest mit suplimentar este un ecou confuz din Mitologia iraniană:      incendiul universului, după
apariţia în lume a mîntuitorului *Saoshyant).
    Sînvăsii; Sfîntu Vasile Divinitate folclorică complexă, exorcistă şi bacchică (serbat de ♦calendarul creştin la 1 ianuarie), în Mitologia românească. Avînd putere de exorcizare (—► exorcism), este venerat ca păzitor al oamenilor împotriva *duhurilor rele; iar în noaptea de Anul Nou, care îi este consacrată, sub ocrotirea sa toate animalele vorbesc cu grai uman. Dar totodată, S. este şi patronul viticulturii şi al vinului, fiind el însuşi beţiv şi afemeiat, însă cumsecade şi bonom (idealul rural al beţivului) ; de aceea, conform unei *superstiţii, în noaptea Anului Nou se deschide cerul şi toate apele se prefac în vin; sursa, semiuitată, este ♦simbolul christic al *transsubstanţierii vinului sacrificial în sîngele lui *Isus Christos; dar
SÎNZIENE
548
adstratul este de fapt o ♦legendă periferică ţărănească, menită să justifice plăcerile primitive ale beţiei.
    Sînziene ♦Zîne rele, în *mitologia românească, din clasa * Ielelor, uneori sinonime cu ♦Drăgaicele, manifestîndu-se, potrivit ♦superstiţiei, în ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie — „înjumătăţirea anului44, cînd „nu mai cîntă cucul şi soarele străluceşte mai frumos44); în această zi de Sînziene, se încing cu cingători de cicoare sau de pelin. Întrucît S. au şi manifestări oraculare (—> oracole), în aceeaşi zi, flori de scaieţi, tunse de puf, sînt atîrnate peste noapte de streaşină şi, după cît creşte puful pînă dimineaţa, se stabileşte cantitatea de noroc a subiecţilor.. S. sînt o pluritate anonimă, dar există şi o zînă bună: *Iana Sînziana. După Mircea ♦Eliade, S. provin dintr-un ♦cult roman, raportat la zeiţa * Diana, frecvent adorată în Dacia Romană: „Numele unui grup special de zine, Sînzienele, derivă probabil din latinul Sanctae Dianae. Sînzienele, zîne [f£es] mai curînd binevoitoare, şi-au dat numele importantei sărbători a Sfîntului Ioan Botezătorul44 (Histoire des croyances et des idees religieuses,
III, Paris, 1984, p. 245, nota 38). în nomenclatura botanicii populare româneşti, florile numite sînziene (Galium verum) au fost consacrate sf. Ioan Botezătorul; la 24 iunie, mănunchiuri proaspete împodobesc ferestrele, porţile, stre-şinele caselor, deoarece potrivit superstiţiei aferente, aceste flori apără pe oameni de agresiunea ^duhurilor rele (-+ apotropaion) şi totodată aduc noroc în case (cf. Zach. G. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, Bucureşti, 1929, p. 90; 264).
    Skadi Soţia zeului ♦Njordhr (al mării şi navigaţiei) din *mitologia scandinavă, frumoasa fiică a vulturului furtunii, *gigantul Thiassi; venită în ♦Asgardhr să-şi răzbune tatăl, după ce fusese ucis de ♦zei, ale căror propuneri de pace le respinge, e calmată de un *dans hazliu al zeului ♦Loki şi al unui ♦ţap, încît acceptă să-şi aleagă un soţ dintre zeii Aseni (*Asa) ; neîn-găduindu-i-se* să-i vadă mai sus de picioare, îl alege pe Nordhr, confundîndu-1 cu *Baldr, se consolează însă şi se mărită cu cel ales. Transportată în castelul maritim Noatun şi tînjind după înaltele piscuri natale de munţi cu zăpezi, unde era deprinsă să lunece pe schiuri prin păduri, acceptă să locuiască amîndoi alternativ, cîte 9 zile, cînd în munţi, cînd pe litoral (într-o variantă, 3 luni pe ţărm, 9 luni în munţi); cînd cei doi se plictisesc reciproc de mediul celuilalt, zeul de urletul lupilor, zeiţa de urletul valurilor, S. se desparte definitiv de Njordhr şi se mărită cu zeul schior al vitezei, ♦Ullr, cu care îşi găseşte în fine fericirea. în marea alternanţă (3—9 luni) unii comentatori interpretează ♦simbolul sezonului de navigaţie neprimejdioasă (3 luni) din mările nordice. ♦Mitul are însă raport mai curînd cu incompatibilitatea mediilor geografice contrare. Astfel, S. devine şi zeiţă cinegetică, deplarîndu-se pe schiuri după vînat. E posibil să fi fost, la origine, o divinitate totemică (-+totem).
    Skandâ Zeul arhaic al războiului (fiul perechii ♦Qivâ-♦Pârvati), în ♦mitologia vedică, identificat mai tîrziu cu *Kărttikeya (ca fiu accidental al grupului de 6 ^Apsara — *Krittika); în epoca post-vedică, numele său nu mai e decît epitetul principal al lui Kârttikeya).
    Skcll ♦Lup fabulos din ♦mitologia scandinavă, odraslă a lupului *Fenrir şi destinat să ajungă cîndva călăul lumii. Doi lupi: Skdll şi fratele său Hati pîndesc ♦Soarele şi *Luna, iar în cursul dezastrului cosmic ♦Ragnarokr, S. va devora Soarele, şi fratele său — Luna.
    smriti (sanscr. smfti—memorie, tradiţie) Tradiţia, în concepţia 'religioasă a Indiei, constituind de fapt un complex codice hinduist (filosofic, religios, juridic) şi care cuprinde întreaga legislaţie tradiţională în materie de doctrină religioasă, fiîosofie, etică, drept — tot ceea ce se cunoaşte din memorie. Toate aceste texte reunite se pot grupa în două ramuri: 1) Sutrele (sîitra), formînd codexul *Vedănga, cu cele 6 capitole ale sale, care este un eseu mistic cu conţinut ontologic, putînd fi considerat o doctrină autonomă; 2) Şastrele (găstrd), incluzînd diferite opere mitografice, poetice, filosofice, morale, juridice, între care marile epopei post-vedice, ♦ Mahăbhărata şi *Rămăyana, ciclul *Purăna, tratatul Dharmăgăstrâ, *Manu-samhită.
    Snotr (norv. snotr — ştiutor) Zeiţa bunului simţ, bunei-cuviinţe şi inteligenţei, în *mitologia scandinavă; ocrotitoarea tuturor oamenilor înţelepţi şi bine educaţi, cu spirit sclipitor, numele ei folosindu-se şi ca epitet distinctiv pentru astfel de oameni.
    Soarele ♦Miturile solare şi ♦cultul S. sînt printre cele mai timpurii forme mitologice de explicare a vieţii, fiind legate structural de solaritatea evidentă a fiinţei umane; în ♦mitologia primitivă, S. e asociat adesea cu ♦Luna, în epocile preagrare chiar dominat de ea cultual (în Mesopotamia, modificarea raportului de importanţă între ♦Sin, Zeul-lună, şi ♦Shamash, Zeul-soare); în mitologiile mai complexe ale civilizaţiilor clasice, ♦zeii solari devin sau zei supremi, adesea creatori ai universului, sau măcar divinităţi de prim rang. De obicei, personificările solare sînt masculine, cu excepţii rare (zeiţa japoneză ♦Amaterasu). Eclipsele solare echivalează în multe mitologii cu stingerea definitivă a astrului, neconfundată cu odihna lui nocturnă: de aceea există adesea un ♦ritual al implorării, urmărind reaprinderea S. Arşiţele distrugătoare de recolte sau, dimpotrivă," ploile prelungite, determinînd absenţa
S., sînt descîntate de *şamani sau ♦sacerdoţi în cultele unor populaţii chiar prin discuri de piatră manevrate în aşa fel ca să imite mişcarea discului solar şi ca să-i amintească S. activitatea lui tradiţională. Urme de *cult solar, pierzîndu-şi conţinutul mitic şi valoarea religioasă, s-au păstrat pînă în timpurile moderne, mai ales în culturile mai fragile în care se mai manifestă impulsul glorificării mistice a S. (mai ales în genurile poetice de frontieră),
 549
SOCRATE
cel puţin ca personificare alegorică a principalei surse Vitale. ^ în Egipt cultul solar a fost mereu dominant (*Re, *Horus, *Re-Harakhty, apoi *Ammon şi Ammon-Re), Zeul-soare fiind aici mai proeminent decît în toate mitologiile lumii şi cumulînd marile atribute de creator universal, stăpîn absolut şi judecător suprem; iar faraonul, ca reprezentant al S., era dator să facă ocolul zilnic al *templului lui Re, pentru ca ochiul zeului să nu se stingă în cursul zilei printr-o eclipsă; tîrziu, *Osiris însuşi devine un zeu solar. ~ Zeii solari din Mesopotamia (Shamash, *Shapash), chiar în perioadele de ascensiune, rămîn dependenţi moral faţă de Zeul-lună, dar devin stăpîni ai universului şi legislatori supremi (Codul lui Hammurabi se credea că a fost înmînat de Shamash direct regelui). ~ în Palestina biblică, deşi — doctrinar — S. nu e decît un luminător ceresc fixat pe boltă de * Yahweh, urme de cult solar s-au menţinut voalat şi în mitul lui Samson, ca şi în unele interdicţii: „Ga nu cumva să ridici ochii spre cer şi să vezi soarele, luna, stelele [...], să te laşi ispitit şi să te închini şi să slujeşti acestor făpturi“ (V.T., Deuteronomul,
IV,  19) sau cînd regele Iosia „a dat deoparte caii pe care îi puseseră regii lui Iuda în cinstea soarelui la uşa templului lui Yahweh [...], iar carul soarelui l-a ars în foc“ (V.T., IV Regi, XXIII, 11). ~ China nu a cunoscut un cult solar propriu-zis, deşi zei cu atribute solare erau în *panteon; dar e mai caracteristic războiul arcaşului *Yi cu cei zece sori şi stratagema împăratului *Yao de a salva unul, necesar existenţei umane. ~ în Iran, *Mithra era zeul razelor solare, iar naşterea lui se sărbătorea după solstiţiul de iarnă, cînd ziua începea să crească. ^ în India, *Surya face parte din cea mai veche triadă vedică supremă, formele ulterioare (de pildă *Savitar) păstrîndu-se în esenţa mitică a cultului fenomenelor cosmice capitale. ~Grecii veneraseră pe * Helios care îşi conducea zilnic cvadriga de la răsărit la apus, apoi pe *Apollon (în ipostaza *Phoibos), asociind simptomatic în mitofilosofia lor cultul solar cu un zeu sapienţial al artelor. Existau şi interdicţii asigurînd respectul faţă de astrul divinizat; astfel, Iamblichos transmite nişte reguli de comportare ale pitagoreicilor (de ex.: „Nu urina cu faţa spre Soare“). ^ La scandinavi, tînărul zeu *Baldr era nu o personificare a soarelui, ci divinitatea luminii solare şi a luminii în general. ~ Printre numeroasele forme cultuale solare ale popoarelor precolumbiene, zeul toltec *Tezcatlipoca (Oglinda Fume-gîndă) reprezenta mai ales forţa solară distrugătoare (de aici şi *sacrificiile umane ce îi erau consacrate); dar la azteci, *Tonatiuh era însuşi
S.,  cerul său fiind *Paradisul; mai mult, aztecii împărţeau *timpul istoric al lumii în 5 cicluri de distrugeri şi refaceri ale universului, numite *sorit fiecare epocă fiind dominată de alt soar€ (—► cosmogonie, escatologie): incaşii şi alte populaţii andine (chibcha), adorînd pe *Viracocha, se socoteau fii solari. în Japonia, religia
solară, dominată de zeiţa Amaterasu, consideră că, deşi de prim rang, această zeiţă nu e vrednică să-l privească direct pe împărat (existînd totdeauna umbrare sau alte obstacole în drumul razelor ei spre mikado). ^ Slavii au avut mai mulţi zei solari (*Hors, *Dajbog, *Triglav, *Svarog), niciodată însă de prim rang. ^ De un cult solar în miturile folclorice ale rqmâni-lor nu se poate vorbi, însă urme discrete există. Uneori, e considerat *Făt-Frumos, devenit S. din *blestemul lui *Dumnezeu care l-a împiedicat să se mai întîlnească cu *zîria Lună, fie pentru a se preveni un incest, fie din alte pricini, (un mit socotind Soarele şi Luna ochii lui Dumnezeu — interpretare mitică frecventă din Egiptul antic pînă în Japonia). S. e socotit aproape totdeauna bărbat frumos şi persoană sacră (Sfîntul Soare), cu simţ justiţiar (cf, babil. Shamash) fiindcă luminează şi încălzeşte pămîntul la fel, nepreferenţial; într-un strat folcloric mai vechi, S. e văzut ca un cavaler ceresc care a zidit Mînăstirea Albă din prundul mării pentru *Iana Sînziana (dacă nu cumva este un ecou al vechiului cult apollinic din zona Pontului Euxin, unele *colinde referindu-se la p insulă   identificabilă cu ins. *Leuke). Totuşi se
poate    cita o suită   de dovezi ale     persistenţei,
fie şi fragmentare, ale cultului solar arhaic în datinile româneşti de comportament rural cotidian: e atestată închinarea la S., cînd răsare sau apune, însoţită de invocaţia „Sfinte Soare, ajută-ne!“; la sfîrşitul sec. XIX, bă-trînii mai aveau obiceiul să-şi întrerupă munca la asfinţit, spunînd: „Să ne odihnim niţel, pînă o cina Sfîntul Soare, că toată ziulica umblă pe cer, de ne    luminează şi   ne încălzeşte44  (cf. Chestionarele                                                 lui B. P. Hasdeu, în ed. Ion Muşlea,
Ov. Bîrlea, Tipologia folclorului, Bucureşti, 1970). Exista şi obiceiul de a jura pe S., de a-I lua ca martor, cum şi interdicţia de a-1 înjura sau de a arunca gunoaie în direcţia lui.
§ P. Ehrenreich, Die Sonne im Mythos (în Mytholo-gische Bibliotheh, VIII), Leipzig, 1915—1916
     Sobek; Suhos (Cel care produce, Fecundatorul) Zeul-crocodil din *mitologia egipteană; în bazinul nilotic, probabil * cultul crocodilului s-a născut din ideea de echilibru cosmic, frecventată de gîndirea egipteana: crocodilul distrugea peştii care, ferindu-se de lumină în adîncul apei, erau deci vrăjmaşii *Soarelui, de unde rezulta o alianţă între’ crocodil şi Soare. La început, S. era zeul oficial al oraşului Shedit (numit Kro-kodilopolis de Herodot) din Fayum, ca divinitate a *apei, dar în acel stadiu încă un zeu modest executorul ordinelor lui *R6. Sub dinastia XVII I-a zeu oficial al faraonilor, deşi centrul său cultual rămîne la Fayum (unde a fost ţinut mereu cîte un crocodil sacru, de care vorbea şi Herodot). Dar în Regatul Mijlociu începe să fie considerat zeu nefast, încît ulterior se identifică adesea cu *Seth.
     Socrate (£©Kpdxr|<;) Filosof grec din Atena (470/489—399 î.e.n.), fiul unui sculptor. Nu au rămas scrieri de la el, tradiţia afirmînd că filo-
 SOCRATE
 550
soful nu a scris nimic, exprimîndu-şi doctrina numai oral, pe străzi şi în pieţele publice. Prelegerile lui S., deseori discuţiile din cadrul unor dialoguri cu participare multiplă, ar fi urmărit combaterea doctrinei sofiştilor şi educarea tineretului. S. este unul dintre întemeietorii dialecticii, căutător al adevărului prin matodâ „moşmi“ (maieutica), descoperirea filosofului constînd într-un sistem riguros, aproape matematic, de întrebări puse interlocutorului în vederea ridicării la suprafaţă a adevărului latent. Sub raport religios (şi, implicit, mitologic), se pare că S. admitea divinitatea sub forma unei raţiuni universale sau a unor *zei concepuţi ca minţi autonoma; dar nu obişnuia să numească zeii cu numele lor mitologice, ceea ce nu înseamnă că „zeul4* socratic se poate interpreta ca o forml da *m3noteism: „mi tem că întelept e numai Zeul şi, prin vorbele oracolului, el spune că înţelepciunea omanească valorează puţin sau chiar nimic44 (Platon, Apologia, 23 a). Doctrina socratică nu mai are nimic comun cu *religia populară greacă din vremea sa, chiar dacă din relatarea lui Xenophon, unul dintre discipolii săi direcţi, pare a reieşi contrariul: „Poporul crede că zeii ştiu anumite lucruri, pe cînd de altele nu au cunoştinţă. Socrate era convins că zeii cunosc toate cuvintele, toate faptele noastre, toate gîndurile noastre cele mai ascunse, să sînt de faţă pretutindeni şi că anunţă omul prin semne despre toate cele omeneşti4* (Me-morabilia, I, 1, 19). Din amintirile lui Xenophon aflăm că, chiar dacă nu nega vechea religie, S. nu dădea importanţă ghicitului, *manticii, ♦oracolelor, importantă pentru el fiind contemplarea neîncetată a naturii şi vieţii, ca să poată descoperi legile care le guvernează. Noţiunea daimonion nu înseamnă un „zeu nou“ (cum a fost interpretată de acuzatorii care l-au adus pe filosof în faţa tribunalului şi au obţinut condamnarea lui la moarte), ci este conştiinţa, raţiunea individuală sau chiar simţul comun („bunul simţ“); poate că mai curînd acel Saijioviov trebuie considerat divinitatea socratică interioară, manifestată ca glas lăuntric oprind faptele rele. Doctrina spiritual-religioasă socratică este în realitate o *teleologie. Considerat sofist (în derîdere) de comadiograful Aristo-phanes (cu 24 de ani înainte de moartea filosofului care în opera lui *Platon e pus să atace pe sofişti), prezentat ca un gînditor mediocru în textele pe care i le-a atribuit (de altfel cu onestitate) Xenophon, definit de Aristotel (care însă nu a mai apucat să-l cunoască) drept un teoretician inductiv al moralei, înfăţişat în cu totul alt chip de *legendă (am putea chiar spună: de mitul socratic), S. apare astfel în
5  ipostaze contradictorii. El are o biografie: fiu de sculptor şi de moaşă (de unde şi convenţionala explicaţie a invenţiei moşitului maieutic al adevărului), el însuşi întîi sculptor, apoi soldat, în fine filosof itinerant prealfabetic; dar biografia pare suspectă: sculptura — ca reconstituire a omului exterior, maieutica pentru reconstituirea omului interior şi condamnarea la moarte prin autoexecuţie —• ca explicare a
reconstituirii omului ideal, adică a unui *arhetip sprijinit pe cele 3 simboluri fundamentale. Pînă şi urîţenia sa fizică neobişnuită, ca şi înfrîngerea patimilor urîte (am zice azi „refularea4*) par factori indispensabili unui mit cu arhitectură echilibrată. Dar nu există o dovadă netăgăduită că S. nu a scris într-adevăr nimic, aşa cum nu i se poate stabili cu precizie nici orizontul cunoaşterii, nici sistemul filosofic. Cercetătorii moderni, care au reuşit să se emancipeze de sub tutela tradiţiei, au subliniat inconsistenţa legendei socratice: „Cu ce ştiinţe s-a ocupat, ce teorii a cunoscut, la ce doctrine a aderat, e foarte greu să aflăm vreodată toate acestea“ (Eugene Duprâel, La legende socratique et les sources de Platon, Bruxelles, 1922, p, 412); „nici una din mărturiile existente nu are un caracter istoric veritabil44 (V. de Magalhâes-Vi-lhena, Le Probleme de Socrate, Paris, 1952, p. 453). Condamnarea la moarte a avut ca mobil nu atît pervertirea religiei tradiţionale prin introducerea daimonului, nici pretinsa corupere a tineretului, cît un anumit tip de*ateism; după relatarea lui Diogenes Laertios, S. a fost acuzat că „nu onorează zeii pe care îi onorează cetatea şi încearcă să convingă tineretul despre existenţa unor noi divinităţi44 (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 51—53). O acreditare a vieţii şi operei lui S. ca „mit socratic44 este şi faptul că ambele ni s-au transmis în cel puţin 5—6 variante neomologabile reciproc şi din care nici una nu-1 prezintă ca pe un om viu, ci ca pe un model exemplar, un principiu, deci ca pe un arhetip (Xenophon, Platon, Aristotel
 —   pozitiv, Aristophanes — negativ), adică aşa cum l-a văzut (sau a dorit să-l vadă) fiecare din aceşti autori. „Nu-1 cunoaştem decît indirect, din scrierile unui discipol prea nerod şi ale unui discipol prea genial. Dacă nu există nici o trăsătură comună, în afara admiraţiei, între mărturiile lui Xenofon şi ale lui Platon, cum să te miri că modernii ne-au prezentat nişte personaje, numite Socrate, atît de profund diferite?'4 (Piere LGveque, L'aventure grecque, Paris, 1964;
 cf. trad. rom. Bucureşti, 1987, I, p. 450—451). Daimonul socratic — cheia de boltă a filosofiei care i se atribuie lui S. şi totodată motivul procesului („Socrate introduce zei noi44) a fost interpretat în mai multe moduri opuse: pentru tribunalul atenian — un zeu netradiţional, deci o *erezie; pentru *patristica arhaică (*Tertul-lianus şi *Lactantius) — o făptură satanică; pentru sf. *Augustin— o fiinţă angelică; pentru un grup de exegeţi moderni, îndeosebi psihanalişti — un sindrom de aură epileptică (sau, în orice caz, un sindrom neuropsihic); pentru alţi comentatori — conştiinţa omenească. Poate cea mai interesantă interpretare a „daimonului44 este aceea a lui *Plutarh, care arată că „ceea ce îl impresiona [pe Socrate] era, se pare, nu o voce, ci cuvîntul unui daimon, care fără voie, atingea prin revelaţiile pe care i le făcea — facultatea sa intelectivă44 (Daimonul lui Socrates, 587 c, cap. XX). De altfel, preceptul de bază socratic — „cunoaşte-te pe tine însuşţi44 (reluat după ora-
05i
SOLOMONARI
 colul de la *Delphoi) este invitaţia de pătrundere în misterul fiinţei omeneşti.
 § ii. Meunier, La ligende de Socrate, Paris, 4965; Xe-nophon, Apologia lui Socrate, trad. rom., St. Bezdechi, Bucureşti, 1925; G. Bastide, Le moment historique de Socrate, Paris, 1939; Thgocharis Kessidis, Socrate, Moscou, 1982; B. Turlington, Socrates. The Father cf Western Philosophy, New York, 1969; G. Nebel, Socra-les, Stuttgart, 1969 ; XenofonAmintiri despre Socrate. Convorbiri memorabile. Despre economie. Banchetul. Apologia, >,rad. Grigore Tănăsescu, Bucureşti, 1987
    Sodoma Or aş mitic diii Palestina (în Valea Sidim) amintit în *Biblie (de obicei asociat cu Gomora), distrus din voinţă divină ca represalii morale; dar *mitul, compus din două straturi principale vădite, e interesant şi straniu în elementele stratului arhaic inferior. Familia lui *Lot, găzduind doi mesageri ai lui *Yahweh, e destinată salvării; şi Lot şi * Abraham poartă discuţii cu *îngerii sau chiar cu *Dumnezeu, tocmindu-se asupra cruţării cetăţii. Distrugerea e însă inevitabilă, şi ea se produce rapid, în urma unor torente cereşti de substanţe aprinsa care par explozive; evenimentul are repercusiuni grave, umane şi geofizice, ţinutul modificîndu-se total: „Şi Lot şi-a ridicat ochii şi a privit toată cîmpia Iordanului care, pînă să fi prăpădit El Sodoma şi Gomora, era toată adăpată, pînă la Tsoar, ca grădina lui El ori ca ţara Egiptului“ (V.T., Geneza, XIII, 10). Scoţîndu-1 din S., cei doi bărbaţi (cum sînt numiţi frecvent mesagerii) îi spun: „Fugi ca să scapi cu viaţă; să nu te uiţi îndărăt sau să te opreşti undeva în vale; fugi înspre dealuri ca nu cumva să pieri!“ (ibid., XIX, 17). Dealurile sînt departe şi Lot cere cruţarea oraşului Tsoar, obţinînd-o de la mesagerul devenit irascibil: „Iată că-ţi fac şi hatîrul acesta, să nu prăpădesc cetatea de care mi-ai vorbit. Dă zor, fugi într-acolo, fiindcă nu pot face nimic pînă cînd nu ajungi tu acolo “ (ibid., XIX, 21—22). „Soarele răsărise deasupra pămîntului, cînd a intrat Lot în Tsoar. Atunci Yahweh a turnat peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi de foc, de la Yahweh din cer; şi a nimicit cu desăvîrşire cetăţile acelea şi toată valea, şi pe toţi locuitorii" cetăţilor, şi ceea ce creştea pe pămînt. Dar femeia lui Lot a privit înapoi şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Şi Abraham s-a dus dis-de-dimineaţă la locul unde stătuse dinaintea lui Yahweh; şi s-a uitat în jos spre Sodoma şi Gomora şi spre tot ţinutul din vale şi a băgat de seamă că, iată/ fumul gros din ţinut se ridica la fel ca fumul dintr-un cuptor" (ibid., XIX, 23—28). Oraşele distruse: Sodoma, Segor, Gomora, Ada-ma, Sheboim. Mitul a fost interpretat în moduri deosebite (tratarea lui ca *simbol moral e nulă); apa Mării Moarte, neprielnică azi oricărei vieţi acvatice, are o proporţie neobişnuită de sodă/var şi sulfat de magneziu; Manfredus de Monte Imperiali (ms. De herbis) se referă la nişte ruine de pe fundul Lacului Asfaltit (Marea Moartă), confirmate la mijlocul sec. XX de arheologi; fizicianul M. Agrest acceptă riscul de a interpreta evenimentul din valea Sidim
    ca o explozie paranucleară. Mitul pare memoria} şi s-ar putea să fie o aşchie din corpul mai amplu al unui mit pierdut sau să facă parte din ciclul escatologic al scufundării continentelor mitice (*Atlantida, *Mu).
    Sokaris; Soker Iniţial un *fetiş memphit patronînd oraşul morţilor, S. devine, în *mitologia egipteană, zeul întunericului şi descompunerii din pămînt, sol al *morţii şi paznic al căilor infernale, dar regatul lui cuprinde şi deşertul de nisip (poate Sahara) de unde se intra în lumea subterană; sanctuarul său se numea ifo-Setau (Poarta Drumurilor), zeul stînd la intrarea în regatul său anume spre a se hrăni cu inimile morţilor, intraţi în oraşul lor (cimitirul din Memphis); aici, în Regatul Vechi, constituia cu *Osiris şi *Ptah o triadă, dar şi o singură divinitate contopită într-un pigmeu cu membre scurte şi groase, cu capul mare pleşuv împodobit cu pene şi coarne (era însă reprezen;^ tat şi ca uliu sau ca mumie umană cu cap de uliu, şi chiar ca foetus uman).
    Sol Veche divinitate solară din *mitologiq romană (autohtonă), adorată ca disc vizibil al Zeului-soare. Plinius cel Bătrîn, care tăgăduia pe *zeii tradiţionali, îl considera pe S. zeu central al universului. Zeu de rang secundar în mitologia clasică, el înregistrează o ascensiune cultuală în imperiul tîrziu, în special sub împăraţii Elagabalus şi Aurelianus. Sub influenţa *cultului mithraic iranian, introdus de militarii romani (încorporaţi în Syria sau stră-bătîndu-i teritoriul), a fost identificat — după modelul lui *Mithra — cu Sol Invictus şi absorbit de *religia romană tîrzie. Ziua de naştere a lui S. (de fapt, a lui Mithra) se sărbătorea la 25 decembrie. Zeul era reprezentat iconografic (basoreliefuri, monede etc.) adesea mînîndu-şi cvadriga solară; busturile sculpturale sugerau un cap înconjurat de raze.
 solomonari; solomonari; zgriminţeşi (în Ţara Moţilor) Vrăjitori populari în tradiţia rurală românească (nu chiar *şamani), ’practicînd *magia, socotindu-se a fi investiţi cu puteri supranaturale şi a avea raport cu *duhurile; după credinţa populară (-+ mitologie românească), s. sînt capabili să încalece pe *balauri, să facă ascensiuni cereşti deasupra norilor şi să înlăture ori să aducă grindina. Potrivit tradiţiei, sînt succesorii înţelepciunii regelui biblic Solo-r mon, considerat în folclorul mai multor popoare europene el însuşi un mare vrăjitor. Aspectul unui s. trebuie să fie de bărbat sălbatic şi uriaş, cu ochii bulbucaţi, cu păr roşu, zbîrlit şi ţepos ca părul de porc; veşmîntul îi este de obicei o ţundră albă, zdrenţăroasă, atîrnînd peste 7 pieptare. Fiecare s. poartă o traistă cu instrumentele magiei meteorologice (secure de fier cu care se sparge gheaţa cerească fabricîndu-se grindina; frîu, din coajă de mesteacăn, cu care este mînat balaurul zburător călărit de s. şi provocat să ejecteze fulgere pe mări; în fine, Cartea Solo-monăriei, atîrnată de umăr, iar pe piept o toacă de lemn cu ajutorul căreia s. dezlănţuie furtunile, chemînd duhurile vîntului (*Vîntoa-sele). în cele mai multe cazuri, arta solomonă-
SOLOVIOV
 552
 rească e pusă în relaţie cu *Diavolul (deşi nici o informaţie tradiţională nu se referă la practicarea magiei negre). Dar nu este o artă universală, ea fiind bazată pe vocaţie şi pe învăţătură de tip iniţiatic (aici apropiindu-se sensibil de *şamanism). După Lazăr Şăineanu, sub pămînt, unde locuieşte Necuratul, „se află* şi şcoala diabolică, numită Şolomanţă sau Solo-monărie, după prototipul atotştiutorului Solomon, şi unde se învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate tainele naturei şi toate formulele magice, farmece şi vrăji (solomonii). Acolo nu se primesc decît zece ucenici şi dascăl e diavolul însuşi care, după 7 ani de învăţătură, îşi opreşte cîte un ucenic şi acela devine apoi solomonar: călare pe un balaur el se suie în nori, de unde poartă ploi, furtuni şi grindini“ (Basmele române, Bucureşti, 1978, p. 565). O promoţie a acestei şcoli iniţiatice, după cele mai multe surse, nu depăşeşte 7 sau maximum 9 absolvenţi. Artur Gorovei, folosind diferite izvoare (Elena Nicu-liţă-Voronca, Ion Pop-Reteganul ş.a.), rezumă informaţiile despre rezultatele învăţămîntului subteran: „Despre solomonari se spune că-şi învaţă meşteşugul sub pămînt, timp de şapte ani, şi cînd ies de sub pămînt, spun nişte des-cîntece şi îndată le iese înainte un balaur. De cum încalecă solomonarul pe balaur, îngheaţă bălţile şi gheaţa se porneşte după solomonar, bătînd toate semănăturile pe unde are el ciudă. Poporul nostru mai crede că solomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde ştiinţa şi puterea lor. Cartea aceasta o învaţă solomonarii în şcoala din cetatea Babariului/şi nu fiecare iese solomonar, ci numai din şapte unul“ (Des-cintecele Românilor, 1930 — citat după ed. Literatură populară, II, Bucureşti, 1985, p. 53). O sinteză face Ovidiu Bîrlea (în Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976, p. 24—25, 28), rezumînd diferite surse folcloristice ,* astfel, s. „este un om cu puteri extraordinare care umblă de obicei în chip de cerşetor adesea şchiop44 (Chestionarele lui B. P. Hasdeu) sau, dimpotrivă, „un om zdravăn şi voinic44 care doarme „numai prin peşteri, păduri sau colibe44, s. fiind „consideraţi drept oameni sfinţi sau, dimpotrivă, vînduţi diavolului44 (Traian German, Meteorologie populară. Blaj, 1928, p. 142—143); în şcoala subterană, s. învaţă „toate cărţile din lumea asta44, apoi se duc într-o peşteră depărtată din Orient, unde stau la o masă de piatră, pînă scriu „toată învăţătura din lume într-o carte44 (op. cit., p. 144). Sursele, nu propriu-zis contradictorii, se completează reciproc, totuşi lasă loc ambiguităţilor (cele mai multe datorate vanităţii informatorilor, altele datorate dogmatismului unor folclorişti, refu-sînd informaţia necanonică sau răstălmăcind-o); dar se detaşează pronunţat imaginea ţărănească despre cultură, solomonarul — acest * mare iniţiat— fiind în ultimă analiză un homo unius libri (întrucît în memoria clasică a ţăranului s-a fixat mereu ideea unei singure cărţi: sau
 * Biblia, sau Pravila lui Caragea, sau Regulamentul Organic sau altceva). Deci, s. poate deveni numai omul predestinat, semnele vocaţiei fiind
 naşterea cu căiţă pe cap şi cu o coadă dorsală; răpiţi la vîrstă fragedă de s. profesionişti, copiii aleşi sînt integraţi în şcoala de sub pămînt sau de pe *Tărîmul Celălalt, unde discipolul rămîne pînă la vîrstă de 20 de ani; condiţiile învăţămîntului sînt foarte dificile: teste de suporta-bilitate la chinuri, teste de curaj în condiţii extreme, ascultarea lecţiilor la lumina unui opaiţ, toţi ucenicii şezînd pe o piatră de moară atîr-nată în chip magic cu un fir subţire de tavanul văgăunii ce adăposteşte şcoala şi rotindu-se cu mare viteză; şcoala pare a avea un corp didactic distribuit după specialităţi, Diavolul fiind un soi de rector; astfel, lecţiile de magie meteorologică sînt predate de „arhidemonul Uniilă44. Magia meteorologică a s. este atestată la aproape toate triburile din lume, unde cota do precipitaţii este normală, J. G. *Frazer, vorbind despre „controlul magic al ploii44 afirmă că în societăţile primitive „de multe ori există o clasă specială de magicieni, avînd rolul de a asigura trimiterea regulată de către cer a apei necesare44, metodele uzuale bazîndu-se de obicei „pe principiul magiei homeopatice sau imitative44 (Creanga de aur, compendiu, V, 2 ; cf. trad. rom. BPT, Bucureşti, 1980, I., p. 135). Dar s. cu greu se pot încadra în această categorie, ei avînd un specific aparte; de notat că identificarea zeului sau *spiritului ploii cu un balaur sau cu un *dragon e frecventă în *mitologia generală, de ex., dragonul *Long Wang, din *mitologia chineză. Unii cercetători au forţat informaţiile existente; Traian Herseni crede că tagma s. ar proveni din „ordinul44 monastic al dacilor—*ktistai, deoarece locuiau „în locuri solitare, în pădurile sau aproape de lacurile montane44 (Le dragon dace, în Etimologica, nr. 1, 1979, p. 13—22); iar Eugen Agri-goroaiei, comparîndu-lcu *Kadmos, si definindu-1 ca moştenire dacică, socoteşte că solomonarul din tradiţia folclorică eăte rezultatul unui „proces de zeificare a sacerdotului44, pentru acest cercetător solomonarii fiind „preoţi iniţiaţi44 (Ţara neuitatelor constelaţii, Iaşi, 1981). Desigur în acest amplu proces sincretic ducînd la constituirea figurii solomonarului, au concurat numeroase influenţe directe şi ecouri colaterale; constituentul dacic este acceptabil, dar şcoala solomonărească aduee ecouri deformate şi din şcolile ^druizilor celţi (celţii au staţionat mult în Transilvania şi la gurile Dunării), şi din miturile agrare nord-caucaziene, vehiculate de alani, chiar şi din tipologia iniţierii numeroaselor şcoli ale Indiei clasice, în care s. nu poate fi totuşi identificaţi.
§ I. Taloş, Solomonarul — în credinţele şi legendele populare româneşti (în Anuarul Institutului de lingvistică şi folclor, Iaşi, 1976)
    Soloviov Vlidiailr Filosof rus al *religiei, influenţat de *tomism. (1853—1900), După studiile de fizică şi matematici, docent la catedra de fiîosofie de la universitatea din Moscova, apoi doctoratul şi .funcţia de privat-docent la Petersburg, de aici încolo consacrîndu-se cercetării filosofice, în special în antropologia religioasă şi în gnoseologie, paralel traducînd opera
 553
 soni
lui *Platon. Ga antropolog al religiei, S. consideră că omul are un destin imanent dramatic: scufundat în torentul existenţei pămînteşti îmbibate de rău, omul e chinuit nu numai de ruptura dintre cele două lumi şi de ireversibilitatea *timpului, dar şi de toate contradicţiile formelor existenţiale care se succed. Filosoful vede *mîntuirea omului şi omenirii într-o biserică ecumenică creştină (-* ecumenism), ca organism în devenire ai trupului mistic dumnezeiesc; de aceea, pentru S., *creştinismul este unicul cadru posibil al progresului. După tragica ruptură între Biserică şi cultura seculară contemporană, acest om al filosofului nu poate depăşi consecinţele decît întorcîndu-se, dialectic, la ideea Bisericii, nerenunţînd însă la toate acumulările pozitive ale progresului secular. Astfel, una din problemele de bază solovioviene era aceea de a contopi *teleologia creştină cu ştiinţele naturii şi cu evoluţionismul filosofic (acest lucru ariticipînd gîndirea lui P. *Teilhard de Chardin). Pentru autenticul adversar al obscurantismului care era evoluţionismul devenea un instrument al *teodiceii sale proprii, întrucît filosoful privea universul, în sensul lui de operă divină, nu ca pe o lucrare perfectă, ci ca pe una perfectibilă. Ga atare, omului îi e destinat un rol mesianic în natură, de mîntuitor al ei: rolul de *teurg; aceasta se poate împlini prin regenerarea şi modificarea naturii extradivine, pînă la completa ei integrare, adică pînă la spiritualizarea ei („A te supune lui Dumnezeu şi a-ţi supune natura, pentru a o salva — iată în două cuvinte legea mesianică“). *Păcatul originar (oare e considerat tendinţa de a lua în stăpî-nire întregul lumii cu forţe proprii) a amînat vocaţia regală a omului, dar nu a anulat-o. Ga gnoseolog, S. a urmărit „cunoaşterea integrală*4
 —   adică atingerea Absolutului. S. nu şi-a sistematizat decît în parte opera filosofică: un tratat de etică asupra ideii de „justificare a binelui" (Qnpaedame do5pa, tratatul despre sufletul universal, Sophie (1876, nepublicat de autor), cîteva eseuri de estetică şi articole destinate a fi o introducere la tratatul proiectat de gnoseologie.
 § BnaflHMHp ConoBbeB, Co6paHue cOHunenuă, 2 H3a., I—X, C. IleTepSypr, 1911—1913; F. Muekermann, Soloviov, Paris, 1954                                  1
    Soma; SomzdevaX Zeu selenar, în *mitologia vedică, identificat uneori cu astrul însuşi, dar în genere, divinitatea care guvernează fazele
 * Lunii; totodată patron şi *simbol al băuturii divine soma; în această calitate zeul era numit Somapati (Domnul somei) şi i se aduceau *sa-crificii prelungite, numite dirgasattră; o ipostază sau numai un epitet atributiv: Mathin, personificînd sucul somei, fusese probabil, în epoca vedică timpurie, o divinitate subalternă a lui S.. De altfel, originea *cultului se află în epoca-cea mai veche în care S. era unul din cei 8 *Vasu. în cultul lui S. era inclusă o *sărbătoare anuală de 12 zile: Dvădagâhâ. ^ 2 soma Elixir ameţitor, dar fortifiant (identificat uneori cu băutura nemuririi: *amrita), stors din planta soma (vă-
 nin) care creşte în munţi (o plantă agăţătoare, semănînd cu hameiul) şi le-a fost adusă oamenilor de un vultur sau de un *Gandharva; se consideră că elixirul soma (care i-a fost oferit ca remediu şi zeului *Indra) fecundează gîndurile ce ţîşnesc din oceanul spiritual al inimii. Asocierea băuturii cu zeul selenar are o rădăcină arhaică: se credea că pe măsură ce creşte, luna se umple cu soma (sau cu amrita) şi descreşte după ce băutura e sorbită de zei. Mitologia vedică descrie s. ca băutură a zeilor, dar şi ca băutură rituală; în primul caz, este elixir de imortalitate, în al doilea, e utilizată, în cadrul multor sacrificii pentru *libaţii; (ofranda de soma: soman; sacrificiul ritual din timpul stoarcerii plantei: savana). Veneraţia pentru s. rezultă din tipologia sacrificiilor (în total 7); celor citate li se adaugă 4 sacrificii speciale: somasahsthâ
 — sacrificiu în cursul căruia libaţia are un caracter ignic, deoarece soma se toarnă peste focul aprins; vajapeya — sacrificiu săvîrşit numai de regi şi *brahmani, în vederea obţinerii unor situaţii sau ranguri superioare; rajasuya — sacrificiu regal; brihaspatisava — sacrificiu sacer* dotai. (sf. *haoma)
    Sopor (lat. sopor — somn profund) Divinitate a somnului, în *mitologia romană, zeu pe care Vergilius îl numeşte „Sopor consîngeanul Morţii“ (eonsanguineus Leti Sopor — cf. Eneida, VI, v, .278).
    Soranus; Soranus Pater Zeu italic primitiv, adorat pe muntele Soracte din preajma Romei, probabil încă din epoca preromană, patron al *focului sau al luminii. Slujit de o tagmă de preoţi, cu numele sabin hirpi (lupi), era onorat în timpul unor serbări eu *ofrande, cînd închinătorii treceau desculţi peste tăciuni aprinşi (cf. săriturile flăcăilor români peste groapa cu foc, în *ritualul *Alămor), îndeplinind astfel un ritual de purificare. După Marcus Terentius *Varro (aşa cum îl citează Servius, comentatorul antic al lui Vergilius), ritualul era fizic posibil, deoarece tălpile oamenilor era?i unse cu un extract vegetal ce avea probabil efecte ignifuge şi antitermice. Preluat întîi ca atare de *mitologia romană, este identificat mai tîrziu cu zeul solar al luminii, ♦Apollon.
    Sorbul Pământului Prăpastie de apă, din
 *mitologia românească, despărţind cele două lumi: lumea umană şi lumea subpămînteană. Numit astfel pentru că „soarbe“ sufletele morţilor şi aflîndu-se în incinta *Iadului, poate fi traversat numai cu Bradul Zînelor sau cu ajutorul altui arbore magic; (de altfel, în folclor, Bradul Zînelor se mai numeşte şi Trecătoarea Apelor). După o informaţie comunicată de B.P. Hasdeu (Guvente den bătrîni, II), acest brad al *zînelor creşte pe fundul hăului numit S.P. Deşi ţinut acvatic în stare naturală, unele tradiţii folclorice îl personifică, fiindcă acest hău, cînd e păcălit de oameni, strigă.
    sori (nahuatl tonatiuh — *soare) Numele general al celor 5 ere, în cosmologia mitologică aztecă (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), fiecare eră fiind sub dominaţia unui soare ş-sfîrşindu-se printr-o catastrofă de proporţii unii
 SOSI AN
554
 versale (cf. zeul solar *Tonatiuh). Începînd (după Codicele Chimalpopoca) din anul 955 î.e.n., s. se succed astfel: 4-Jaguar / *Tezeatlipoca; 4-Vînt / ♦Quetzalcoatl; 4-Ploaie / ♦Tlaloc; 4-Apă /♦Coa-tlieue; 4-Mişcare / ♦Nanahuatzin. (cf. *yuga\ ♦calendare)
    Soslan Erou solar din eposul osetin despre *Narţi, răspîndit însă la toate popoarele din Caucazul de Nord (—► mitologii caucaziene), Sub diverse nume: Soslan, Sozyryqo, Sozruko (la oseţi), Sesravaj (la abhazi), Soska (la inguşi), Sosruqo (la kabardini). Dar, conform unei tradiţii, Soslan este de fapt dublul lui Sozyryqo (şi" chiar mai vechi decît el, fiind atestat în ♦superstiţii). S. este ginerele *soarelui personificat: după ce a cucerit-o pe Fiica Soarelui, eliberînd-o din turnul de fier unde o închisese ca prizonieră prinţul care o răpise, S. reuşeşte, cu ajutorul zeului *Batraz, să-l pedepsească pe răpitor. S. nu poate să lupte decît la lumina soarelui; el a fost născut de o stîncă, fecundată de un cioban (motiv mitologic frecvent în ♦miturile Orientului Mijlociu: *Mithra se naşte dintr-o lespede, ♦Ullikummi — dintr-o stîncă de diorit.) într-o variantă kabardină, Sosruqo fură ♦focul păzit de un uriaş care dormea reze-mîndu-şi capul de propriile tălpi şi făcîndu-şi astfel trupul verigă, aşa încît focul să se afle în acest cerc magic. Unii cercetători (M. Gaidoz) au apropiat simbolul kabardin de zeul solar din *mitologia celtică, numit curent „Zeul cu roata" (probabil ♦Taranis) — *roata fiind interpretată ca ♦simbol solar (deşi de fapt zeul celt al soarelui era *Dagda).
    sotcriologie (grec. cxoxripla — salvare) Concepţie filosofico-teologică, specifică unor *religii (♦iudaism, ♦zoroastrism, ♦budism, ♦creştinism, ♦maniheism, parţial ♦islam), asupra căilor spirituale de salvare morală definitivă a omenirii (-* mîntuire). Concepţia soteriologică este prezentă într-o vastă categorie din ♦mitologia generală (mituri soteriologice sau ale mîntuirii), in diferite doctrine religioase de structură teistă (-* teism) şi în ♦sectele asumîndu-şi acest rol salvator (♦esenieni, ♦şiiţi, ♦adventişti, ♦penticostali etc.), precum ’şiîn tendinţele parareli-gioase ale unor doctrine politice exclusiviste (naţional-socialism, fascism ş.a.).
    Sorij însoţitor al sufletelor morţilor spre lumea de dincolo şi întemeietorul arhetipal al incinerării cadavrelor umane (-+ funeralii), în tradiţia mitoreligioasă lituană (-+ mitologie baltică). în mii. I şi la începutul mii. II e.n., incinerarea era răspîndită la mai multe popoare din zona Mării Baltice (conform unei copii ruseşti după Cronica lui Ioan Malala, 1261), pe baza ♦credinţei că, prin ardere, sufletul poate fi recuperat mai uşor şi se poate încadra în noua sa viaţă postumă (o credinţă foarte răspîndită în epocă la pruşi, jatwigi, lituani şi poate chiar la slavii baltici). Copistul rus al cronicii — într-o interpolare — narează un mit explicativ: prinzînd un mistreţ cu 9 spline, un om le dă copiilor săi să le frigă, dar aflînd că ei le-au mîncat, se decide să coboare în •Infern, unde însă nu are acces decît prin poarta
a 9-a; unul din fii, pornind apoi pe urmele tatălui său, îl găseşte şi îl îngroapă; dimineaţa, tatăl i se plînge fiului că l-au mîncat viermii, aşa că fiul îl urcă într-un copac, iar mortul se plînge că acolo l-au înţepat albinele şi ţînţarii, şi nu e mulţumit pînă cînd nu e ars, după aceea mărturisind că a dormit „ca pruncul în leagăn“. Acest prim incinerat este S. ♦Mitul pare a se încadra în ♦cultele solare, deoarece mistreţul este un ♦simbol solar ca şi ♦focul; iar cele 9 spline reprezintă cele 9 zcdii dintre echinoxul de primăvară şi solstiţiul de iarnă (naşterea „soarelui nou“), ca şi cele 9 porţi de intrare în lumea postumă.
    Spes (lat. spes — speranţă) Zeiţa speranţei, în ♦mitologia rcmanâ; preţuită şi respectată* în ♦religia romană, avea consacrate la Roma cîteva ♦temple. (-* Helpis)
    Spiriduş (probabil din lat. spiritus — spirit) ♦Duh domestic în genere binevoitor, prezent în ♦miturile inferioare şi în ♦superstiţiile mai multor popoare europene: elfii şi kcbclzii germanici (—+Elf,Kobold), micul ♦demon familial francez lutin, omuleţul scoţian Brcwnie, duhul domestic slav *Dcmovoi—sînt din aceeaşi clasă cu spiritul protector al romanilor genius (-+ genii). în ♦mitologia românească, rareori nefast, S. e îndeosebi favorabil: „un drăcuşor în carne şi oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută care, la casa unde şade, aduce toate norocirile de pe lume, atîta cît trăieşte omul" (Tudor Pamfile, Mitologie românească, I Duşmani şi prieteni ai cmului, Bucureşti, 1916, p. 81); el se naşte dintr-un ou părăsit, care e clocit la subţioară un timp determinat (7 ani), şi are adesea aspectul unui pui de găină, uneori de şarpe miniatural; după credinţele din Tara Moţilor, S. se nasc din dragostea Vîlvelor (-* Vîlva) cu oamenii pă-mînteni şi pot fi băieţi — atunci avînd pielea roşie şi fiind născuţi de Vîlva Pietrelor, sau fete — născute de Vîlva Apei sau de Vîlva Pădurii (Maria Ioniţă, Cartea Vîlvelor, Cluj-Napoca, 1982). Cu pricepere, orice S. poate fi manevrat să satisfacă cererile de bani sau obiecte, formulate de cel care l-a clocit sau de orice posesor (căci S. poate fi vîridut şi cumpărat); darurile lui sînt fermecate (banii lui, plătiţi, se întorc de oriunde la posesor); orice S. se păstrează bine într-o sticlă şi nu poate fi îndepărtat decît legîndu-se într-o basma expusă furtului lesnicios. S. casei efectuează şi diverse lucrări casnice. Poate deveni uneori şi nefast, însă ca să fie numai prielnic, trebuie să i se dea mereu de lucru.
    spirit (lat. spiritus — suflu vital, spirit Noţiune cu sensuri diferite, deşi apropiate, mo-dificîndu-se în raport cu epoca, dar în genere desemnînd o forţă invizibilă, individuală sau universală. în ♦animatism şi ♦animism, s. este o forţă anonimă şi nevăzută care însufleţeşte toate detaliile lumii obiectuale. în concepţiile religioase şi filosofice ale antichităţii, s. este însă forma pură, complet imaterială şi de natură divină (cf. în gîndirea Indiei post-vedice, s. individual *Ătman, particulă din substanţa uni-
555
 SPIRITISM
versală *Brahmân); în acest sens, s. este o concentrare a forţei de creaţie (-> logos) şi starea ideală a existenţei. Dacă pentru unii filosofi greci termenul era demitologizat (daimon este caracterul omanesc la *Heraclit, iar daimo-nion — conştiinţa omului la ♦Socrate, aşa cum pentru ♦Anaxagoras nous este inteligenţa), în genere în gîndirea Helladei s. este o forţă cosmică, un primum movens al universului, cu funcţie de lege absolută şi de principiu creator. Sufletul a fost închipuit fie sub formă de pasăre, fie sub formă de omuleţ; sufletul-pasăre este o formă de *credinţă foarte veche, de structură totemică, răspîndită la multe triburi primitive (mai ales din Africa, Australia, Asia Mică) ; în credinţele din * mitologia românească, se citează un concept similar: timp de 40 zile, sufletul defunctului rămîne în preajma casei, sub forma unei păsări, de obicei sub streaşină, de unde poate asculta *bocetele familiei (cf. Chestionarele lui N. Densuşianu). în concepţia ebraică antică, sufletul îşi are sediul în sînge; dar şi la greci, se pare că Empedokles, însă în mod sigur şi Hippokrates (Despre boli, I, 30) considerau că sufletul este identic cu sîngele. Pentru Aristotel, sediul sufletului este inima, sufletul (sau spiritul vital: pneuma) fiind „cauza şi principiul corpului viu“: sufletul „este deci cu necesitate o substanţă în sensul de specie a unui corp natural care are viaţă ca potenţă44 (Despre suflet, II, 412 a). Filosofiile religioase din India antică definesc 3 forme de suflet: Ătman (sufletul individual), * Puruşa (sufletul cosmic), Brahman (sufletul universal). în gîndirea antichităţii europene tîrzii (neoplatonici, ♦gnostici), sufletul este o emanaţie a lumii: sufletul universal (♦Dumnezeu sau inteligenţa lumii) şi sufletul individual (produs al materiei). Definiţiile ulterioare nu se deosebesc flagrant între ele: dacă pentru Plotin sufletul cunoaşte divinitatea prin contopirea sa cu ea, dar numai în starea de extaz mistic, pentru gîndirea teologico-filo-sofică a scolasticilor, sufletul individual este chipul lui Dumnezeu în om. Gîndirea religioasă medievală personifică s. (astfel, în ♦teologia ♦creştinismului, *Sfintui Duh este funcţia energetică a absolutului dumnezeiesc). în măsura în care spiritul este confundat cu sufletul (xj/uxti), el e înţeles—în plan religios—ca principiu vital şi cognitiv, independent faţă de trupul în care sălăşluieşte temporar, fiind considerat de fapt un alter-ego al individului; gnosticii considerau că sufletul individual este un produs al materiei, spre deosebire de sufletul universal sau inteligenţa cosmică, identificată cu Dumnezeu. Toate concepţiile mitoreligioase sau filosofice consideră spiritul (sau sufletul) o entitate nemuritoare.
§ G. W. F. Hegel, Fenomenologia spiritului, trad. rom. Virgil Bogdan, Bucureşti, 1965; Aristotel, Despre suflet, trad. rom. N. I. Ştefănescu, Bucureşti, 1967; C. G-. Jung, Seelenprobleme der Gegenvfart, Ziirich, 1931
    spiritism Curent laic din cadrul * ocultismului, bazat pe *credinţa în existenţa autonomă a sufletelor după ♦moarte şi în posibilitatea con-
cretă de comunicare între oamenii vii şi orice ♦spirit al unui defunct, prin intermediul unui msdium aflat în transă. Deşi relaţiile cu sufletele defuncţilor sînt o practică arhaică, în
* animism şi în *magie fiind o îndeletnicire religioasă curentă (prin ♦şamani, vrăjitori, ♦magi, ♦sacerdoţi), în societăţile primitive ca şi în ♦religiile antice din Egipt, Mesopotamia, India, China, America precolumbiană, sistemele religioase ulterioare au interzis adesea invocarea sufletelor răposaţilor (chiar dacă nu au negat posibilitatea ca atare). Chiar ♦mozaismul timpuriu, acceptînd existenţa obiectivă a unor „chemători de duhuri44 (V.T., Leviticul, XX, 6) sau „cei care întreabă morţii" (V.T., Deutero-nomul, XVIII, 11), interzice această practică (V.T., Leviticul, XIX, 31) sub ameninţarea pedepsei cu moartea prin lapidare (ibid., XX, 27); recunoaşterea existenţei acestei practici interzise de ♦iudaism figurează şi mai tîrziu, în epoca ♦profeţilor („căci într-adevăr orice popor întreabă duhurile strămoşilor, întreabă pe cei răposaţi pentru cei vii44—V.T., Isaia, VIII, 19). ♦Creştinismul va avea aceeaşi atitudine, adăugînd — în cadru doctrinar — că sufletele morţilor nu pot reveni pe pămînt pînă nu „vor învia întîi44 (N.T., Pavel, I Tesaloniceni, IV, 13—18). Dacă în antichitate invocarea sufletelor făcea parte din ♦misterele religioase, practicile spiritiste moderne nu au caracter ezoteric. în antichitatea clasică, mai ales în cadrul unui popor superstiţios ca romanii, invocarea sufletelor celor defuncţi capătă frecvenţă şi extindere, oamenii nemaifiind satisfăcuţi de ♦oracolele oficiale; în epoca imperială apar chiar nişte întruniri de tip apropiat şedinţelor spiritiste din sec. XIX—XX; astfel, după o informaţie dată de Cassius Dio (Istoria Bomană, LX XVII, 15), împăratul Caracalla „ţinea şedinţe de spiritism, pentru a găsi o oarecare alinare, chemînd, printre alte suflete, şi pe al tatălui său şi al lui Commodus44. Spiritismul (în sensul care i se acordă azi) a apărut în sec. XIX, în Statele Unite ale Americii, după ce, în 1848, fiica fermierului Fox a auzit în casa părintească diverse zgomote în care a crezut că distinge un cod şi un mesaj al unui om ucis cîndva în acea casă; această fiică de fermier a fost socotită primul medium. S. s-a răspîndit rapid în America şi în Europa, introducînd noţiunile de mediumnitate (calitatea de medium), ectoplasmă (emanaţia vizibilă a sufletului) şi cod (tehnica transmiterii mesajului). în sec. XX, unele asociaţii spiritiste s-au organizat într-un gen de „biserici44 cu anume înclinaţie religioasă cu caracter de ♦sectă, — cum de altfel au şi fost clasificate de criticii teologi din cadrul Bisericii („sectă44 speculînd „sentimentele duioase ale omului care îl leagă de cei decedaţi44 — Gh. Dem. Ciocan, Lumini ce trebuiesc aprinse, Bucureşti, 1934, p. 8). Situaţii particulare, de obicei mari drame existenţiale (cum a fost cazul lui B. P. Hasdeu), pot conduce spre s., pe căi riguros individuale, chiar oameni de solidă pregătire culturală. Hasdeu s-a apropiat de s. imediat după moartea prematură a fiicei sale,
 SPORÎS
556
 publicînd (1891—1892) 5 studii spiritiste (Ştiinţa sufletului; Somnul şi sufletul] Telegrafia iubirii; Ipnotismul şi spiritismul; Materialismul în spiritism), reunite în volumul Sic cogito (1892), din care rezultă că savantul român acumulase o abundentă experienţă de practicant ce rămîne desigur incontrolabilă. S. a fost studiat de fiziologul Charles Richet, de fizicieni şi para-psihologi; majoritatea opiniilor ştiinţifice i-au anulat voga. Ch. Richet spune despre activitatea fizică a unui medium că este rezultatul unor mişcări inconştiente, numite de savant acte ideomotorii producîndu-se independent de voinţa acelui medium. Examinat analitic, s. modern îşi are însă originea (inconştientă sau nedeclarată) în *teurgia antichităţii greco-romane tîrzii.
 § Charles Richet, TraiU de metapsychique, Paris, 1922; M. A. KpBiBeJies, Kpumuxa peAu<'uosHOzo yneHun o âecCMcp-muu, MocKBa, 1979 ; P. Badham, Christian Beliefs ăbout Life after Death, London, 1976
     Sporîg Zeu asigurînd sporul recoltelor şi patronînd fertilitatea agrară, în credinţele slavilor răsăriteni (-+ mitologie slavă), închipuit ca un bărbat foarte blond, cu plete cîrlionţate, care umblă pe cîmpuri. Un *ritual din regiunea Pskov (Rusia) include împletirea unei păpuşi (numai din spice duble) căreia i se spune Spo-rînya.
     Şraddhă Zeiţă din *mitologia vedică, personificînd *credinţa (cf. Rigveda, X, 151). Fiind fiica *Soarelui (*Surya), ea ajută pe oameni în îndeplinirea *sacrificiilor, aprinzînd focul ritual (—> focul).
     Sraosha (zend Sraosha Asya; mediopersană Srosh); epitet în *Avesta: înţelepciunea întrupată Zeul supunerii, al ascultării faţă de zeul suprem *Ahura-Mazda şi de legile divine, în
 *mitologia iraniană; purtătorul *cuvîntului divin şi al unor arme simbolice (*rugăciunile), el luptă contra *demonilor, ocroteşte şi hrăneşte pe săraci, are în custodia sa lumea şi îl însoţeşte în spaţiul ceresc pe zeul solar *Mithra. Reprezentat ca un tînăr gingaş, în fiecare zi la ivirea zorilor S. trezeşte cocoşul care, cu cîntatul său, alungă de pe pleoapele celor adormiţi pe demonul somnului, *Busyasta. Deopotrivă, el veghează asupra rînduielilor religioase şi patronează evlavia.
     Statu-palmă-l)arba-cot Pitic malefic din Mitologia românească, avînd o forţă fizică supranaturală, dar suferind de o crasă imbecilitate; are o barbă foarte lungă (de altfel, atribut al mai tuturor gnomilor mitici), pe care la un moment dat *Făt-Frumos i-o prinde în crăpătura unui trunchi de copac, imobilizîndu-1, ceea ce nu-1 împiedică să smulgă însă trunchiul din rădăcini şi să se ridice astfel în aer. Adesea e reprezentat călărind un iepure şchiop (motiv frecvent şi în basmele avarilor, aborigeni din Caucazul de nord-est). Deşi pitic, S.-p.-b.-c., datorită forţei lui anormale, e capabil să ridice orice poveri şi să zboare cu ele (ca în cazul trunchiului în care i s-a prins barba); de obicei, el zboară spre *Tărîmul Celălalt, în transgresări prin imense prăpăstii. S.-p.-b.-c. e comparabil cu piticul fabulos din folclorul rus: Ţărănuş-cît-
 unghia-barba-cît-cotul (My&cuHOK c uozomoK âopoda c AOKomoK) şi, parţial, cu piticii bărboşi Barstucke şi *Barzdukkai, din *miturile balto-prusice, nu însă cu gnomii artizani din Mitologia scandinavă şi * germanică.
      Steaua Magilor Noţiune mitologică foarte controversată, pusă în legătură cu tradiţia naşterii lui *Isus Christos, deşi probabil o conjugare de ecouri ale unor *mituri mai vechi, printre care fenomenul apariţiei cereşti descrise în * Biblie sub numele „Gloria lui El Yahweh“ (-* lezechiel) , apoi venirea cometei escatologice prevestite de * Avesta la sosirea mîntuitorului *Sao-shyant, ca şi ecoul mitic al unui fenomen astronomic mult mai vechi, poate explozia unei nove, reluat unilateral de unele apocrife biblice slavone. Unicul text canonic referitor la S.M* este în Evanghelia lui Matei: „Iar ei [magii], ascultînd pe împăratul, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor, pînă ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul" (II, 9). Se consideră că *magii erau preoţi perşi (în Iran, funcţia de mag era sacerdotală), de unde şi nominalizarea lor mai tîrzie (probabil o *legendă literară): Melhior, Balthazar, Gaspar; dar Evanghelia lui Matei le conferă şi funcţia de astrologi: „Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua"; fenomenul rămîne neinterpretat în context: „căci am văzut la răsărit steaua lui şi am venit să ne închinăm lui“ (op. cit., II, 2). în schimb, mai multe apocrife biblice slavone şi o bogată iconografie ortodoxă consacrată înălţării lui Isus (răspîn-dindu-se vast la iconarii din Rusia, Ucraina, România, Serbia, Albania, care s-au inspirat evident şi din apocrife între timp pierdute) detaliază S.M. în mai multe variante, punînd-o în dublu raport: cu sosirea (nu naşterea) şi cu înălţarea (nu *moartea şi învierea) lui Isus Christos. Apocriful slavon [Joeecmb o mpex KopojiRx-eoAxeax (Istoria celor trei magi regeşti) din sec. XV, citat de Veaceslav Zaiţev (în ancheta KocMomembi um ame/ibi, din CoeemcKuu Cow3,—11 (225),       1968) vorbeşte despre o
 „stea mergătoare": „Steaua nu arăta ca acelea ce se zugrăvesc, în ţările noastre, prin biserici, aripi însă avea ca de vultur şi multe raze foarte lungi, care învîrteau steaua în cerc cînd ea căta să se aşeze pe pămînt"; „steaua mergătoare [...] s-a pogorît pe un munte şi dintr-însa a ieşit Hristos". Apocriful mai spune că, în timpul deplasării ei pe cer, steaua a fost ţinută sub observaţie de „astronomi" din turnuri special zidite pe culmi de dealuri. După alt apocrif slavon, Cartea tainelor lui Enoh (—* Enoh), oprindu-se din zbor, steaua s-a proptit în propriile ei raze: „Iar cînd cei trei crai au purces din locul Ierusalimului, steaua s-a ascuns din faţa lor, pentru că vorbiseră cu Irod. Atunci foarte s-au tulburat cei trei crai şi au început să plîngă amarnic, strigînd: — Vai de noi, fraţilor! [...] Iar apoi steaua li s-a arătat încă o dată şi a pornit înaintea lor, iar ei au slăvit pe Domnul Dumnezeu şi s-au dus iarăşi după steaua aceea şi au ajuns la Betleem. Şi cînd
 557
 STRĂMOŞI
 steaua a ajuns acolo, s-a oprit deasupra unei peşteri şi şi-a slobozit razele şi s-a proptit cu toată lumina sa în peşteră44. Textul a intrat la baza unui cîntec de stea din folclorul românesc: „Trei crai de la răsărit / Spre stea au călătorit / Şi-au mers după cum cetim / Pînă la Ierusalim. / Acolo, cum au ajuns, / Steaua-n nori li s-a ascuns. / Şi le-a fost a se plimba, / Prin oraş a întreba: / Unde s-a născut, zicînd, / Un crai mare de curînd? / Iară Irod impărat / Auzind, s-a turburat44 (col. Anton Pann, Versuri sau Cintece de stea, Bucureşti, 1852). Iconografia înfăţişează o pereche de capsule de aspect profan şi fără aripi, cu cîte un personaj misterios comparat de unii cu un om care pilotează un vehicul zburător (fresca de boltă a bisericii iugoslave Veliky Decany, zugrăvită în 1350), fie capsule ovoidale, unele gata de ascensiune, altele coborînd din cer, toate cu Isus înăuntru (cîteva *icoane pe pînză şi pe sticlă din România, un grup mare de fresce din Biserica Domnească de la Tîrgovişte — unde, pe lingă capsulele „înălţării44, există şi o stea dintr-un dublu disc, o icoană din sec. XVII de la Zagorsk, lîngă Moscova, cîteva icoane albaneze), unele sugerînd prin manşe interioare sau orificii dorsale un *car ceresc, care are similitudini şi cu obiectul de pe piatra funerară de la *Palenque. S.M. apare în alte ipostaze şi în miturile primitive: în ins. Hawaii circulă mitul unei stele temerare care se opreşte în cer să privească traiul insularilor, dar cade apoi fumegînd spre mare şi poposind pe o stîncă; într-un mit al tribului brazilian kayapo (citat de Claude *L6-vi-Strauss), steaua corespunzînd planetei Jupiter coboară din cer să se mărite cu un tînăr pămîntean, iar cînd e văzută de fraţii lui, le apare ca un animal cu ochi de foc,' apoi îşi transportă bărbatul terestru în cer, lui părîn-du-i-se cerul un cîmp pustiu. Dar coborîrea S.M. poate fi comparată şi cu venirea în piscul Ardis din Antiliban a grupului de *îngeri ai lui *Semyaza. în scrierea anonimă Opus imperfec-tum in Matthaeum (după un model probabil anterior sec. VI), se relatează că magii regali se urcau anual pe Muntele Biruinţelor, la o peşteră cu pomi şi izvoare, ca să aştepte Steaua; aceasta apare după mai mulţi ani, avînd chip de copil, şi îi trimite pe magi în Iudeea. O variantă, Cronica de la Zuknin, vorbeşte de 12 Regi-înţelepţi, care urcă în fiecare an pe munte, pătrunzînd în Peştera Comorilor, pînă cînd apare un stîlp de lumină nefirească ţîşnind dintr-o stea strălucitoare cît un grup de sori, care intră în grotă; un glas se aude, magii îngenunchează orbiţi de lumina tot mai concentrată din care se degajează apoi un om mărunt şi umil, mărturisind că a fost trimis de Tatăl Ceresc să-i conducă în Galileia.
    Steiner Rudolf Mistic german (1861—1925), catolic prin naştere şi educaţie familială, însă întemeietor al *antropozofiei. Gîndirea sa filosofică iniţial influenţată de Goethe (S. a fost editorul şi comentatorul ediţiei de opere complete ale acestuia) şi de Nietzsche (despre care a scris două cărţi)’se modifică după contactul
 cu Heozofia din 1902 (ulterior, e conducătorul secţiei germane a Societăţii Teozofice); scrie un tratat (Theosophie), un manual asupra căilor de parvenire la „cunoaşterea lumilor superioare44; în timpul primului război mondial înfiinţează în Elveţia primul *templu antropozofic (mistuit de incendiu în noaptea Anului Nou 1923); în 1919, S. propune un tip de stat cu societatea divizată în 3 sfere: juridică (bazată pe egalitate), economică (pe frăţia producătorilor grupaţi în confrerii), spirituală (condusă de un areopag al înţelepţilor şi bazată pe libertate); printre instituţiile* înfiinţate de S., care i-au supravieţuit: o clinică de psihiatrie antropozofică (la Arlesheim). Doctrina lui S. se întemeiază îndeosebi pe scopul trezirii în om a forţelor spirituale latente, fapt realizabil — după el — printr-un sistem de exerciţii în care sînt prezentate meditaţia şi inspiraţia şi care conduc la formarea, în corpul fizic, a unor organe spirituale analoage celor fizice: *roţile de foc, florile de Hotus etc. Antropozoful consideră omul un microcosm compus din corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral (aceste 3 sfere fiind reflexele celor 3 stări sau trepte pe care le-a parcurs Spiritul Universal în procesul devenirii sale); descoperirea antro-pozofiei este a 4-a sferă, în care omul îşi formează eul spiritual. S. şi-a expus doctrina mai ales în cărţile:- Die Geheimwissenschaft (Ştiinţa secretă)y 1910; Antroposofische Leitsătze (Teze antropozofice), 1925. S. a devenit un adversar al ^Bisericii catolice, pe care a considerat-o un fals *creştinism.
 § Fr. Hiebel, R. Steiner im Geistesgang des Abendlan-dest Bern— Mtinclien. 1965
    Sterculus Zeul bălegarului, în *mitologia romană (citat de *Tertullianus, în Apologeticum, XXV, 3).
    Steropes *Ciclop uranian, în *mitologia greacă; fiul cuplului *Uranos—*Gaia şi fratele lui ♦Brontes şi * Argeş.
    Stimula. Zeiţă din *mitologia romană, avînd rolul de a-i aţîţa pe oameni spre plăcerile vieţii ; de fapt, este o personificare simbolică a voluptăţii nelimitate.
    Stonehcnge Construcţie megalitică circulară (cromlech) din Anglia, gen de *templu arhaic consacrat *ritualurilor religioase sau numai ♦cultului solar (—► menhir, mitologie megalitică) .
    strămoşi; cultul strămoşilor Formă religioasă de origine totemică (—> totem) constînd în venerarea întemeietorilor unui trib sau clan, ai unei ginţi sau ai unui popor. întemeietorii sînt strămoşii primordiali (—+ arhetip), iar tradiţia îi pune totdeauna în relaţie directă cu facerea lumii (—*• cosmogonie) şi cu crearea omului (—> antropogonie). în acest sens, s. primordial poate fi om, animal, plantă, semizeu sau chiar zeu. *Cultul s. nu e specific numai societăţilor primitive şi nu e o practică exclusiv religioasă, ci este una dintre cele mai persistente manifestări ale sudurii morale umane între trecut şi prezent. Dacă la primitivi acest cult se referă la o continuitate concretă între întemeietorii mitici şi urmaşi (astfel, tribul australian
 ST RENI A
 558
 arunta crede că orice om e reîncarnarea unui *spirit lăsat de un strămoş totemic), cultul s. în civilizaţiile antichităţii se referă la o continuitate potenţială. Există presupunerea că, între anii 5000—2000 î.e.n., în cadrul unui generalizat cult al morţilor, se credea că spiritele strămţk şeşti se transferă în pietre, unde continuă să locuiască postum (-+ mitologie megalitică). Elemente de cult al s., mai bogate sau mai sărace, se înregistrează aproape la toate triburile şi popoarele (posesiunea de către spirit, transmiterea ereditară a spiritului, năzuinţa spiritelor de a deveni anumite rude răposate). ^ în India erau veneraţi părinţii răposaţi (pitarâh).
    Acest tip de cult s-a transmis la Roma în venerarea spiritelor s. (*Manes) ca a unor zeităţi (numina) potectoare ale căminului casnic (Di manes), cărora li se consacrau comemorări speciale (Dies parentales), cînd familiile vizitau mormintele, lăsînd pe ele ♦ofrande. ^ în China, ♦Confucius făcea ♦sacrificii pentru morţi şi spirite ca şi cum ele ar fi fost de faţă, iar numele morţilor erau înscrise în Tăbliţele Spiritelor din *temple. ^ Japonia are poate cel mai puternic cult al s., cu ♦altare domestice; una din explicaţiile curajului militar japonez stă în *credinţa soldaţilor că spiritele s. luptă alături de ei (-> kami). ~ Singura excepţie, cu totul stranie, este în *iudaismul timpuriu (poate din cauza ♦monoteismului riguros nead-miţînd nici măcar semidivinităţi în aria lui ♦Yahweh); pentru evrei, coborîrea morţilor în ♦Sheol era o încheiere totală, care abia tîrziu a dobîndit perspectivele învierii pentru Judecata de Apoi. ~ Desacralizat, cultul s. s-a păstrat în civilizaţiile moderne, într-un plan cultual profan. ~ Astfel este datina comemorativă pentru *Moşi în Român ia, incluzînd ♦sărbătoarea laică populară, cu adaos comercial, Tîrgul Moşilor.
    Strenia Zeiţă sabină a sănătăţii, preluată de *mitologia romană, identificată însă mai tîrziu cu *Salus. De la numele sabin, ieşit cu timpul din uz, s-a păstrat tradiţia trimiterii la rude şi prieteni a crengilor verzi de palmier sau de laur, numite strenae, de care se atîrnau fructe şi dulciuri, în calitate de daruri.
    Stribog (slav GTpmwnh) Zeul vînturilor şi al furtunii, în ♦mitologia slavă (la vechile triburi polone: Samovil). Adorat în Rusia arhaică, avea un sanctuar şi un *idol impunător la Kiev, către anul 980. Cîntarea oştirii lui Igor numeşte vînturile „nepoţii lui Stribog“: ele vîntură văzduhul cu enorme săgeţi pornite de p* mare.
    Striga 1 *V ampir feminin avimorf, în ♦mi* tologia romană; la Petronius: striga—♦strigoi.
2   Divinitate malefică inferioară, în ♦mitologia românească (de origine latină), asimilată cu strigoaica (-* strigoi) sau cu vrăjitoarea. în reprezentările folclorice, e slută, uscăţivă, cu paloare de mort; are nas coroiat de sticlă, gheare de aramă, un picior de fier şi coadă de cîine. Este stăpîna deochiului. Poceşte pruncii nebotezaţi şi le ferecă sufletele în tufe de ienupăr; de asemenea, seacă laptele vacilor.
    strigoi (lat. strigosus — descărnat; strix — pasăre fabuloasă în ♦superstiţiile romane, se-mănînd cu bufniţa, care suge* noaptea sîngele pruncilor din leagăn; grec otpiy£ cucuvea) Mort dematerializat (sinonim: fantomă), pedepsit să rătăcească noaptea prin lume. Babilonienii numeau etemmu orice fantomă, cu sens de spectru al mortului, adică ceea ce credeau că supravieţuieşte trupului material, dai' în alt sens şi părticica divină inclusă în om (-* spirit) ; datorită acestui etemmu omul nu va fi uitat nici cînd trupul i se va întoarce în pulberea de obîrşie. Superstiţiile ulterioare de pretutindeni consideră s. morţii blestemaţi să-şi părăsească noaptea mormintele spre a peregrina prin lume. în mitosuperstiţiile folclorice româneşti, s. (datorită originii romane) a fost asimilat adesea ♦vampirului, astfel socotindu-se că nopţile sale preferate sînt cele cu lună nouă. în ♦mitologia românească, s. e numit şi Moroi şi se crede că fie se naşte ca atare, fie devine după moarte, pedepsit pentru faptele sale, un ♦duh rău rătăcitor (asimilat adesea stafiilor); superstiţia folclorică afirmă că orice s. poate fi îndepărtat de case prin ungerea cu usturoi a clanţelor şi zăvoarelor de la uşi (mai ales în noaptea sf. Andrei). Unii cercetători au făcut apropieri între s. şi oamenii-lupi (germ. Werwolf, franc, loup-garou), incluzînd ♦credinţa în s. printre formele de ♦lykantropie; dar în "mitosuperstiţiile româneşti există forma de s. numită Pricolici: om metamorfozat în *cîine, care se amestecă în haita ♦lupilor.
    Strîmlbă lemne ♦Uriaş din *mitologia românească, personaj prezent mai ales în basme, care strîmbă copacii, apoi se văicăreşte că nu mai sînt lemne drepte în codru; (există şi un corespondent rus, aproape identic: Vertodub — Suceşte-stejari; cf. *Ăsilki9 în ^mitologia slavă).
    stupă în India vedică şi imediat post-vedică, s. era un mormînt de forma unei mici movile (un fel de tumulus)t cu un stîlp sau o coloană, marcînd rămăşiţele pămînteşti ale unui sfînt defunct. Stupele se răspîndesc însă mai mult în epoca ♦budismului, iar atunci devin construcţii cultuale, de formă conică, avînd în general o asemănare geometrică cu mormintele de pămînt, dar devenind structuri masive, adesea cu o arhitectură mai complicată, şi fiind aşezate pe temelii rotunde sau pătrate, peste care se înalţă o cupolă sferică acoperită de o piramidă răsturnată, în trepte. Budiştii au construit stupe şi cu caracter memorial (monumente comemorative), dar şi ca semne rememo-ratoare ale unor evenimente celebre. După unii indianişti de autoritate mondială (Mircea ♦Eliade, Paul Mus), s. este corpul arhitectonic al lui ♦Buddha, trupul său simbolic; nu are niciodată numai rol de monument funerar, căci este mult mai mult: o imago mundi, aşadar un ♦simbol cosmologic. Iar ca monument funerar, orice s. conservă o relicvă a lui Buddha, menită să însufleţească arhitectonica ♦templului budist (sau a ♦altarului); ca templu simbolic însă, arhitectura unei s. reprezintă obligatoriu universuL
559
 SUFIŞTl
 După definiţia lui Paul Mus, „stupă este dharma cosmică devenită vizibilă44 (-+dharma).
    Styx (grec. Stuî; — Odiosul; aTuystv — a urî, a detesta, a avea oroare) Fluviu infernal din * Hades, în *mitologia greacă, unit prin Kokytos (care izvorăşte din el) cu fluviul *Ahe-ron. în *Iliada, S. e singurul fluviu infernal; abia în *Odisseia, unindu-se cu Kokytos şi Pyriphlegethon, se varsă în Aheron; iar * Hesiod îl consideră fiică a lui *Okeanos (dar Herodot identificase un S. geografic în Arcadia). Grecii credeau că apa otrăvită a S. e în stare să dizolve orice navă din orice material, afară de cele constrite din copite de cai şi de catîri. Zeii greci jură pe S., iar divinitatea care-şi calcă *jurămîntul e privată un an de dreptul la viaţă, iar alţi 9 ani de orice relaţie cu ceilalţi zei; după Hesiod, acest jurămînt s-a instituit cînd, fn împrejurările *Titanomahiei, S. a venit primul în sprijinul lui *Zeus. Mitologia babiloniană (-+ mitologii din Mesopotamia) are şi ea un fluviu infernal, Hubur, uneori confundat cu ♦Infernul (*Kigallu) însuşi.
    Suada (lat. sualere — a îndemna, a sfătui) Zeiţa puterii de înduplecare, în * mitologia romană, amintită de poeţiii Ennius şi Horatius.
    Subigus Zeul ocrotitor al mirilor, în * mitologia romană, protejîndu-i chiar prin prezenta sa simbolică, alături de ei, în noaptea nunţii.
    Succubus -► Incubus şi Succubus
    Sucellus Numele, în rostire latină, al unui zeu galic (—* mitologie celtică), greu identificabil ; sensul onomastic ar fi fost „cel care loveşte bine“ şi, într-adevăr, zeul e reprezentat ca purtător al unui ciocan sacru — considerat ca atare patronul dogarilor — (ca şi scand. *Thorr), ţinut ca armă de distrugere. Iconografia îl prezintă cu glugă şi tunică scurtă. Romanii (îndeosebi Caesar) îl identificau fie cu *Iupiter, fie cu *Pluto. Cercetătorii moderni uneori tind să-l confunde (fără temei) cu zeul celt *Taranis, ca divinitate atmosferică
    Sud (sîrb. Usud; slav. co^ — judecată; rus. cy4b5a — soartă) Fiinţă divină aproape impersonală din *mitologia slavă, dirijînd destinul. Locuieşte într-un palat unde, în zilele cînd aruncă aur prin încăperile acestuia, se nasc cei bogaţi; dar are şi o colibă, în care deseori împrăştie cioburi de oale, ca să determine naşterea abundentă a săracilor. în *bocetele ruseşti, S. e invocat cu numele diminutival Sudi-nuska. Există însă şi personificări net feminine ale sorţii: rus.  Cydenwjţa (Sudeniţa), sîrbo-
 croat. Cojenuifa (Soieniţa), ceh Sudice.
    sufişti; sufiţi (arab. tashawwuf < shâfi — ascet < shuf—lînă [ref. la hainele de lînă]; sinonim persan pashmînapush — îmbrăcat cu haine de lînă; shafa — puritate [cf. grec. aotpog
 —  înţelept]) *Sectă mistică în *islam, opu-nîndu-se doctrinei oficiale şi punînd în centrul vieţii religioase dragostea reciprocă între * Allah şi oameni, aşadar respingînd *dogma inaccesi-bilităţii lui Allah. S. se sprijină pe unele pasaje din *Coran ce se referă la omniprezenţa şi la raportul intim al lui Allah cu creaturile sale (spre deosebire de multe alte pasaje, contra-
 dictorii, care indică bunul plac, deciziile arbitrare şi poziţia net inaccesibilă a aceluiaşi Allah): „Oriunde vă întoarceţi, acolo este faţa lui Allah “ (surah II, 109); „Noi [Allah] sîntem mai aproape de el [de om] decît gîtlejul lui“ (surah I, 15). Lipsindu-i iniţial, ca *religie strict practică, orice înclinaţie spre o concepţie speculativă, sufismul s-a dezvoltat treptat, ru-pîndu-se de *mahoaiedani3mul clasic. Abu Ha-shim din Kufa a întemeiat, înainte de anul 800, o mînăstire sufistă la Ramleh (Palestina) , deşi cei mai mulţi asceţi      ascetism) sufişti
 preferau să rămînă peregrini, trăind din munca lor, în singurătate sau în grupuri mici. Sufismul devine un gen de *quietism, cu practici religioase specifice: dhikr (glorificarea lui Allah prin recitări din Coran şi prin repetarea numelor divine, aceasta considerîndu-se cea mai înaltă dintre cele 5 *rugăciuni canonice); tawakkul (credinţa în Allah, constînd în renunţarea la iniţiativă şi voinţă, *viaţa fiind lăsată în grija divinităţii —■ de unde şi un fanatism ducînd la refuzul oricărei activităţi profane, fie şi procurarea mijloacelor de trai sau apelul la medici, astfel încît aşteptarea *mîntuirii încetează a mai fi obiectivul principal). Doctrina sufistă s-a dezvoltat ulterior (cu contribuţia lui Abu Sulaiman al-Darani din Siria şi Dhu’l-Nun din Egipt) într-o concepţie gnostică (-+ gnostici), urmărind iluminarea şi extazul; iar caracterul panteist (-* panteism), manifestat anterior, acum se precizează, după ce persanul sufist Abu Yazid introduce doctrina anihilării (cca 874), adică ideea transgresării de la starea de conştiinţă individuală în cuprinsul voinţei divine; (dar aici se străvede ideea de *Nirvăna, deci nu este exclusă influenţa *budismului). Alt persan, Maruf din Bagdad (din părinţi creştini), definea în acea epocă sufismul drept o *teozofie. Cu timpul a fost totuşi precizată şi ascensiunea stadială a credincioşilor s., celor 7 stadii: maqămăt (pocăinţa, abstinenţa, renunţarea, sărăcia, răbdarea, credinţa în Allah, supunerea faţă de voinţa divină), urmîndu-le alte stări sau simţuri spirituale (ahwăl)): teama, speranţa, iubirea — care duc spre *contemplaţie (mushăhadat) şi intuiţie (yaqin). Consideraţi din interiorul islamului o sectă, s. nu au o dogmatică precisă, ca alte secte, doctrina lor fiind construită pe o concepţie mistică influenţată de budism şi de teozofii’ iranieni, în care intră o viziune panteistă a divinităţii. în sufism se conjugă această concepţie metafizică cu un sistem de exerciţii psi-hofizice întemeiate pe ascetism, prozelitului cerîndu-i-se o încordare unitară, sudată, a tuturor forţelor lui trupeşti şi spirituale; învăţătura ştiinţei sacre şi apropierea treptată de Allah se obţin prin cunoaşterea mistică, iubire şi asceză. De aici s-a ajuns la înclinaţia spre cunoaşterea intuitivă şi la practicarea extazului, la interesul pentru unele activităţi extrasenzoriale (hipnoză, telepatie), la respingerea cunoaşterii raţionale, precum şi la o aspră disciplină în cadrul comunităţii din care nu lipsesc exerciţiile de anihilare a voinţei şi de mortificare a trupului. Fiecare comunitate are un stareţ, totodată învă-
SUGRIVA
 560
 ţător şi ghid pe calea spre mistică. Sufismul s-a răspîndit de timpuriu pe un vast teritoriu geografic: Africa, India, Iran, Pakistan, Indonezia.
§ A. J. Arberry, An Introduction to the History of Sufism, London, 1942; E. 3. EepTejibc, Cy$u3M u cy$uum ckoh Aumepamypa, Mocraa, 1965; Marijan Mol6, J^es mystiques musulmans, Paris, 1965
     Sugrîva Rege al maimuţelor, în *mitologia vedică, fratele divinităţii demonice ♦Bali.
     Sui-ren Inventatorul producerii artificiale a ♦focului, în *mitologia chineză arhaică, primul om (ren) care a obţinut foc frecînd nişte lemne. Vechile texte mitografice atribuie descoperirea focului fie zeului *Fu-Xi, fie împăratului legendar *Huangdi; dar tratatul Han Fei zi (sec. III î.e.n.) afirmă că, după ce în antichitate oamenii se îmbolnăveau mereu mîncînd carne crudă, a apărut un înţelept sau un sfînt care, prin frecarea (sui) a două lemne unul de altul, a obţinut foc şi i-a învăţat apoi pe oameni să-şi frigă hrana. în însemnări despre întimplări uitate de Wang Qiao (sec. IV î.e.n.), se vorbeşte despre o ţară fabuloasă, Suiming, unde creşte arborele de foc, iar o pasăre (bufniţă sau mai curînd ciocănitoare) scobeşte lemnul trunchiului, pînă cînd ies din el flăcări.
     Sukhavati (sanscr. sukhavati — ţară fericită) Ţara sau, mai exact, „cîmpul" lui Buddha Ami-tabha (-+ Buddha), în mitologia *budismului. Situată foarte departe de lumea noastră (între ele intercălîndu-se miriade de alte lumi), S. este specifică prin faptul că ciclul *samsăra (al reîncarnărilor succesive) se manifestă numai în două stări: umană şi divină, între oameni şi zei, dincolo nemaifiind deosebiri esenţiale, întrucît din S. lipsesc alte fiinţe cunoscute în lumea noastră: ♦demoni, animale, plante. Toţi locuitorii din S. sînt * Bodhisattva de treaptă maximă, căci de acolo se trece direct în *Nir-văna. Solul şi apa în S. sînt pure, ' clădirile sînt construite din aur, argint, pietre preţioase şi corali.
     Sukune Bikona Zeul medicinei, în *miiologia japoneză, reprezentat sub forma unui pitic sapienţial, fiind totodată colaborator al zeului *Okuninushi, reconstructorul postcatastrofic al universului; îndată după reclădirea lumii, S.B. a elaborat toate artele medicale şi toate mijloacele de protecţie contra animalelor sălbatice ; apoi s-a căţărat pe o tulpină de mei care, ca un resort, l-a proiectat în Ţara Veşniciei. Tradiţia şi vechile cronici precizează uneori că S.B. a fost trimis în *cer ca să-l ajute pe Okuninushi în opera lui de pacificare a imperiului arhaic nipon.
     Summanus (lat. arh. submanus — [zeul] din preajma dimineţii) Vechi zeu sabin al întunericului nopţii şi al fulgerelor nocturne. Preluat de *mitologia romanădevine unul din atributele lui * Iupiter. Avea ♦templu în Roma aproape de Circus Maximus şi era sărbătorit anual la 20 iunie, sacrificîndu-i-se prăjituri (—► ofrande) numite summanalia, coapte în formă de roţi, ca *simbol al carului tunetelor.
    Sumugan; Sumukan (Regele Muntelui) Zeu sumerian (-+ mitologii din Mesopotamia) al cîmpiei cu vegetaţia şi animalele ei. în Akkad şi Babilon era adorat ca divinitate cinegetică şi pastorală, ocrotind deopotrivă cirezile şi turmele de animale domestice, ca şi animalele sălbatice de stepă.
    Sunja Zeiţa adevărului, în *mitologia scandinavă şi *germanică. Nu se cunoaşte cu exactitate originea acestei zeiţe; dar numele ei coincide cu noţiunea sanscrită sunya, care a circulat în două valori: una— aparţinînd vechii matematici (poate şi lingvisticii lui Pănini)— cu sensul de „zero" sau „nimic"; alta, mult mai apropiată însă de numele zeiţei Sunja — aparţinînd filosofiei budiste, ca o valoare semantică de indeterminare, unde „califică nirvana, realitatea ultimă" (Sergiu Al-George); aşa'dar adevărul, patronat sau personificat de S. fiind „realitatea ultimă", este posibilă această ipoteză a originii numelui zeiţei.
    Sun Ping Zeul cizmarilor şi curelarilor, în *mitologia chineză, de fapt zeificarea unui personaj istoric (sau semilegendar), care avusese funcţia de strateg (în sec. IV î.e.n.), urmaşul întemeietorului teoriei chineze a războiului — Sun Zi. Conform tradiţiei, în urma unei acuzaţii eronate de crimă, i-au fost retezate picioarele de la genunchi (sau numai de la glezne), iar datorită ambasadorului ţării Qi, a ajuns în exil, unde, repus în meseria lui militară, a fost înălţat la rangul cuvenit. S.P., în noua situaţie, şi-a confecţionat singur nişte cizme-pro-teze cu care putea să umble, iar pentru că profesiunea de strateg îi cerea şi deplaşări pe cîmpul de luptă, după o perioadă de folosire a carului de război, a inventat şeaua, ca să poată încăleca singur. Poporul 1-â divinizat, atri-buindu-i patronatul celor două meserii cu ajutorul cărora inventivul strateg a izbutit să-şi corecteze infirmitatea.
    Suparnâ Păsări fabuloase de înfăţişare gigantică, în tradiţia populară a Indiei♦legenda pare însă a proveni din epoca vedică arhaică (—*mitologie vedică).
    superstiţie (lat. superstitio — *cult religios, ♦jurămînt, superstiţie, veneraţie); eres (slav. ejrfcck—♦erezie) Falsă ♦credinţă despre necunoscut, reprezentînd sindromul complexului de inferioritate în faţa ambientalităţii imediate aparent misterioase. Pusă în raport di *magia, indicată ca o consecinţă a fricii şi ignoranţei, s. nu poate fi definită în acest cadru; deşi nici teama, nici ignoranţa nu sînt străine de geneza a., ele nu constituie factorii ei decisivi, căci şi în conştiinţa omului cultivat sau specializat într-un’domeniu ştiinţific, anumite evenimente cu caracter repetiţional coincident din afara ariei cu care e familiarizat pot să se transfere, în anumite condiţii de stres, în s. Deoarece s. extrapolează particularul, deoarece ea este feno-menalizarea spontană a evenimentului particular, principala ei operaţie devine răstălmăcirea realităţii obiective. Fără a face parte din magie şi fără a şi-o subsuma, s. în multe cazuri uzează de practici magice elementare, ca antidot împo-
 561
SUSANO-â”
triva unui eveniment nefast ce stă să se producă. Ordonate într-un sistem, care constituie şi el (ca şi *mitul sau *ritualul) un canal de evacuare a încărcăturii tensionale a omului în relaţiile lui cu mediul evenimenţial, superstiţiile constituie o infrareligie de uz individual. în cadrul foarte larg al multor *religii antice, s. şi-a păstrat locul activ, în umbra practicilor magico-religioase (Egipt, Mesopotamia, China);: romanii erau un popor foarte superstiţios şi însuşi cuvîntul superstitio, cu bogata lui polisemie, confirmă afirmaţia; totuşi o reacţie antisupersti-ţioasă a existat, iar Cicero ironiza global fenomenul prin sintagma superstitiones aniles — eresuri băbeşti. Gîndirea greacă a persiflat mereu s., ca pe un fenomen lăturalnic; de la Teophrastos aflăm că superstiţiosul e un obsedat să nu greşească ceva ce l-ar pune în dificultate faţă de *zei şi îşi ia mereu contramăsuri: ^sacrificii de purificare pentru fleacuri, rostiri de formule magice, scuiparea în sîn etc. (Caracterele, XVI). Om evlavios şi teolog neconcesiv, *Plutarh face o paralelă între * ateism şi superstiţie (tratatul Despre superstiţie, 2) pe care o defineşte concis: „Superstiţia, cum o arată chiar numele, este o imagine denaturată sădind în om frica umilitoare şi obsesivă. [•••] Aşadar, necredinţa în zei nu e decît o rătăcire, în schimb superstiţia este o boală produsă de rătăcire.“ *Teologia religiilor clasice (*iudaismul, *budismul, religia grecilor) şi moderne (^creştinismul, *islamul) refuză s., totuşi aproape nici’ o religie nu a scăpat de infiltrarea, în zonele ei periferice, a anumitor superstiţii. J. G. *Frazer considera că, în anumite comunităţi umane şi în anumite epoci, superstiţiile au jucat un rol pozitiv, consolidînd disciplina convieţuirii şi respectul omului de rînd faţă de ordinea socială şi de guvernarea acesteia, de pildă în ce priveşte stabilitatea şi securitatea proprietăţii private sau echilibrul moral în raporturile sexuale.
 § James George Frazer, TJie DeviVs Advocate. A Plea for Superstition, London, 1928
    Suppai Zeul *morţii, în mitologia incasă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), o divinitate din categoria „spiritelor pumei“; formele sale demonice se numesc acheichila.
    Sura Zeiţa vinului, venerată în India epocii post-vedice (—> mitologie vedică şi *post-ve-dicâ) ; ea a apărut din spuma oceanului primordial de lapte (-+ apa), îndată după zeiţa frumuseţii *Qrî.
    Suraguru Divinitate arhaică din *mitologia vedică, venerată ca preceptor şi învăţător al *zeilor; mai tîrziu, doar un epitet al zeului *Brihăspati.
    Surim* Idol feminin (de obicei metalic) din India, utilizat ca instrument de penitenţă religioasă: după ce era încins în foc pînă ia în-roşire, trebuia să fie îmbrăţişat de cel care păcătuise adulterin cu soţia învăţătorului său (guru).
    Surtr; Sutur (Cel rău) Una din numeroasele personificări ale *focului (ca *element cosmic de forţă mistuitoare), în *mitologia scandinavă.
 Păzind cu o sabie de văpaie lumea primordială* nelocuită a focului, *Muspellsheim, S., singurul care îi poate îndura dogoarea, are rol cosmogonic (cînd scînteile tărîmului său topesc" gheaţa, vaporizînd-o ca pe nişte germeni vitali) şi escatologic (în fruntea flăcărilor, el însuşi va năvăli asupra zeilor Aseni (*Asa), îir *Ragnarokr, ca să incendieze universul); debutează în bătălia finală, păşind pe podul ceresc’ *Bifrost (curcubeul), care se năruie sub greutatea sa.
    Surya (sanscr. sur—*soare) Zeu arhaic solar (unul dintre * Aditya), în *mitologia vedică,, fiu al lui *Dyaus Pitar (*Cerul), considerat, ca disc al soarelui (suryabimba), ochiul universului (sau născut din ochiul *gigantulur cosmic primordial *Puruşa), de unde *eredinţa că, după moarte, ochii omului se întorc în soare. Văzînd departe şi peste tot, S. era considerat ca ochi deschis, spionul lumii, privirea sa fiind' raza solară (suryaraţmi). Dar în diferite epocr a fost socotit şi ochiul lui *Mitra sau chiar al lui *Varuna.\l s-a atribuit, alegoric, şi o soţie: *Chăyâ {ckăyâ — umbră), umbra sau sora zeiţei *Sanjnâ. Carul solar în care călătoreşte* S., traversînd cerul, este tras de *calul Etaşa-(într-o variantă — de un atelaj cu 7 cai). A existat, în altă perioadă istorică, şi *cultul independent al altui zeu solar: *Savitar (Reproducătorul), mai tîrziu însă identificat cu Surya.-într-o anumită ipostază, Surya-Savitar este* divinitatea care acordă oamenilor şi zeilor nemurirea şi călăuzeşte sufletele defuncţilor fără pată spre sediul lor ceresc postum. . în această variantă dublă, zeul e considerat sursa energetică totală a universului. Dacă în textele vedice timpurii (imnurile din *Rigveda), S. nu: era decît o divinitate secundară, în prima epocă-de ascensiune a religiei vedice, adorat ca zeu de prim rang (cu epitetele: Vivaşvant—Strălucitorul de raze; Hiranyapani—Cel cu braţe' [sau ramuri] de aur;* Mărtanda — Născutul din ou mort), devine un element al celei mav vechi triade supreme, împreună cu * Indra şi *Agni. *Cultul solar din vechea Indie era asumat de un *sacerdot, a cărui funcţie era numită: „veneratorul soarelui" (sanscr. maga; cf. noţiunea de *mag — preot iranian în *zoroastrism) ?
 § D. P. Pandey, Surya, Leiden, 1939
    Susano-o (Bărbatul Furios); Susano-o no Mihoto Zeul furtunii, în *mitologia japoneză, fratele, apoi soţul zeiţei solare * Amaterasu. Divinitate de Vang cultual important, S.. s-a născut din nările zeului primordial *Izanagi. Patronînd marile mişcări atmosferice, S. e un zeu irascibil şi sumbru, dominînd astfel oceanul şi navigaţia. *Budismul japonez l-a identificat pe S. cu * divinitatea autohtonă obscură Kom-pira. Dar unele interpretări moderne ale ecourilor din cronicile chineze de sub dinastia Han consideră că de fapt, la origine, S. ar fi fost un explorator japonez (sec. I î.e.n.), plecat să caute aur şi argint în Coreea de sud-est (statul Silla), iar între timp a plantat acolo copaci,
SVARGA
562
 ca să aibă apoi lemn pentru construirea corăbiilor necesare întoarcerii.
    Svargâ Un gen de * Paradis în concepţia religioasă tradiţională din India (-* mitologie vedică şi *post-vedicâ); de fapt, numele uneia dintre cele 7 lumi în care se strămută sufletele drepţilor defuncţi. După *Mahăbhărata, este reşedinţa lui * Indra (Indraloka), unde marele zeu e slujit de grupul ♦Marutah, de înţelepţii primordiali (*rişi) şi chiar de zei, desfătîndu-se cu muzica executată de marile grupuri ♦Apsa-ra şi *Gandharva. în această viziun3 cvasi-militară care se va regăsi mai tîrziu în paradisul scandinavo-germanic * Walhalla (Valholl), nu sînt admişi în S. decît eroii şi războinicii căzuţi pe cîmpul de luptă.
    Svarog (slav. Osiporh) Zeul *cerului, în *mitologia slavă, tatăl lui ♦Dajbog; în alte variante zeu solar, personificînd lumina cerească, şi tatăl zeului ♦focului (sau al focului ca ♦element), Svarojic. în miturile slavilor baltici (-* mitologie baltică), îndeosebi în ♦cultele agrare, era identificat cu *Radogost. (Numele acestui zeu, în ipostaza solară a sa, a rămas în limba romană, din epoca de convieţuire cu slavii precreştini, ca subst. reg. sfarog — obiect scorojit de soare sau de căldură).
    svastika (sanscr. svastika — crucea frîntă; încrucişarea mîinilor pe piept) ♦Simbol religios complex, frecvent în India antică, dar răspîndit într-o arie geografică largă, aproape universală, în aceeaşi formă de *cruce frîntă, părînd să reprezinte schematic *roata ♦timpului kălâcakra (-* cakrâ) şi deopotrivă fie crucea solară, fie orizontul circular cu cele 4 puncte cardinale. Ga simbol hinduist (-* hinduism), s. înseamnă binefacere şi bunăstare; în India antică era purtat adesea ca ♦amuletă. Era de asemenea un simbol arhaic solar (sau biosolar), sugerînd (ca şi roata indiană cu 12 spi^e) diviziunile ♦zodiacului. Acelaşi simbol, reluat de *budism, sugerează „roata legii“ sau *dhârma. în India, s. apare prima dată în sec. III î.e.n. pe un monument budist de la Amaravati. Totuşi, simbolul s. este mai vechi, probabil originar din Sumer (3500 î.e.n.), dar este atestat şi în Elam (3000 î.e.n.), apoi în Egipt şi în genere în bazinul mediteranean; în Europa se pare că răspîndirea a pornit din Creta (cca 2000 î.e.n.), iar în Hellada a fost folosită ca semn ornamental în jurul sec. VIII î.e.n. pe diverse produse de ceramică; mult mai tîrziu, semnul se regăseşte în runele scandinave (pe săbii norvegiene) şi germanice (pe vîrfuri de lăncii gotice), în China, către sec. VII, s. (o cruce frîntă, înscrisă într-un cerc) e socotită oficial un simbol 6olar. Sporadic, simbolul apare, în primul mileniu al erei noastre, şi în America precolum-biană. Compararea diferitelor variante (întreprinsă de T. Wilson, R. Berthelot ş.a.) duce la concluzia că semnificaţia de bază a s. a fost pretutindeni, la origine, simbolistica astro-logică, şi chiar în budism (deşi budismul refuză ♦astrologia) „crucea frîntă pe care indienii au numit-o svastika [...] se pare că a simbolizat, cel puţin la o parte dintre popoarele unde
 a fost găsită, cursa circulară a soarelui în jurul încrucişării celor 4 puncte cardinale, deci că ea pare legată de una din cele mai vechi forme ale ideii ciclului astronomic" (R. Berthelot, &Astrobiologie et la pensee de VAsie, V, în Revue de Metaphysique et de Morale, Paris, an. 41, nr. 4, cot. 1934, p. 513). Reluarea acestui semn grafic, prin rapt iresponsabil, de hitlerism nu are însă nimic comun cu toată suita de variante a simbolului clasic.
    Sveatogor (rus. arh. <nnT\ — sfînt; ropa — munte) ♦Uriaş fabulos, în ♦mitologia slavă răsăriteană (figurînd în special ca erou în biline — poemele folclorice care constituie eposul rus). Reprezentat ca o fiinţă înzestrată cu o forţă incomparabilă, el nu poate circula pe cîmpie, care nu rezistă sub greutatea lui (de fapt, nu-i îndură povara chiar Maica Glie, deşi totodată nici el nu poate învinge atracţia pămîntului, pe care o poartă închisă în desaga sa, iar cînd încearcă să ridice deasupra capului această desagă, se afundă cu picioarele în pămînt). Tradiţia folclorică îl descrie ca pe stăpînul gigantic şi unicul locuitor al Munţilor Sfinţi (de la care îi vine şi numele). în aceşti parametri, V. Ia. Propp l-a considerat întruchiparea forjei primordiale. Momantul exemplar specific tipologiei uriaşilor folclorului mitologic este acela cînd S. îl bagă pe viteazul legendar Ilya Muromeţ, cu cal cu tot, în buzunar. în tovărăşia acestui viteaz, de dimensiuni umane normale, cu care s-a înfrăţit, el găseşte un sicriu de piatră, îl încearcă amîndoi, dar sicriul i se potriveşte numai uriaşului, care însă nici nu se mai poate ridica din acesta, şi nici ajutorul lui Ilya Muromeţ nu-i poate fi de folos. Constatînd astfel că i-a'sosit sfîrşitul, S. vrea să-i transmită viteazului marea sa putere, dar omul refuză („îmi ajunge cîtă putere am, altminteri n-o să mă îndure pămîntul“) şi este lăudat de uriaş („Aş fi suflat asupra ta suflarea morţii44). Totuşi, în ultimele clipe, îi insuflă lui Ilya numai o parte din puterea lui, atîta de cîtă are nevoie un om. Moartea în sicriul de piatră indică aşadar un personaj ♦htonic.
    Sviatovit; Sventovit; Svantavit; Zwantevith Zeu agrar, în *mitologia slavă occidentală, adorat iniţial de triburile pomerane, apoi de aproape toţi slavii, ca divinitate a războiului şi semănăturilor; pe ins. Riigen era zeu suprem (Zeul Zeilor). Cînd ♦cultul său s-a extins, S. a ajuns un zeu principal, alături de ♦Perun, dar ca secundus inter pares. Era înfăţişat (de obicei în sculpturi monumentale de lemn) ca bărbat cu 4 capete, cu un corn de băut în mîna dreaptă, cu un arc în stînga şi cu sabie în şold, iar la spate cu şeaua şi harnaşamentul de călărie; ♦templul lui S. întreţinea 300 sclavi şi 300 cai — un ♦cal alb, îngrijit special ca un cal sfînt, era destinat personal zeului care se credea că-1 călăreşte noaptea; tradiţia afirmă că, în fiecare dimineaţă, acest cal era plin de noroi, de unde şi ♦credinţa că zeul pleacă în fiecare noapte să se lupte cu adversarii săi; acelaşi cal avea şi rolul de ♦oracol: dus de frîu pînă la un gard din 3 şiruri de suliţi, dacă se împiedica cu
 563
 SYRINX
 piciorul stîng, era semn rău, piciorul drept anun-ţînd semnele bune; în genere, mersul şi nechezatul acestui cal era informaţia oraculară din care preoţii descifrau viitorul. Un alt templu, rezemat pe 4 coloane, al lui S. din Arkona (ins. Riigen) a fost dărîmat de danezi în 1168. Culoarea simbolică a zeului era culoarea roşie, astfel că templele şi sanctuarele sale aveau acoperişuri roşii, iar * altarele — perdele purpurii. Despre cultul lui S. vorbesc Helmhold (în cronica sa latină) şi Saxo Gram-maticus.
    Swayxtix; Schwaytestix (balt. Zwaigzozu-kas) Zeul luminii (solare sau stelare), în mitologia prusică (—+ mitologie baltică).
    Syn Zeiţă din *mitologia scandinavă, ocrotind pe arieraţii mintali şi instituindu-se apărătoare din oficiu a tuturor celor acuzaţi pe nedrept, care nu-şi pot pleda sau dovedi dreptatea. Totodată, S. este păzitoarea celor 540 porţi din marea sală a zeului suprem *Odhinn (în ♦Walhalla), pe care le închide în faţa celor neautorizaţi să intre.
     Syrdon Personaj mitic osetin (-* mitologii caucaziene), din ciclul epic nart (-> Narţi), de fapt o personificare a vicleniei. Slugă a Narţilor, S. este adversarul eroului solar *Soslan. Considerat adesea un *geniu al răului (Georges *Dumezil l-a comparat cu zeul malefic scandinav *Loki), S. — ca maestru totodată al farsei şi zeflemelei — este, în ultimă analiză — un *trickster. Dar este şi singurul dintre Narţir dibaci în mînuirea cifrelor de calcul şi înzestrat cu darul previziunii.
     Syrinx (grec. aupiyî; — nai) *Nimfă arca-diană din ^mitologia greacă, prefăcută în trestie’ muzicală sau, într-o variantă, o *Hamadryadâ care era adesea urmărită de *Satyri, cînd se ivea la vînători silvestre cu înfăţişarea zeiţer *Artemis (dar cu arc de corn, nu de aur); iubită de *Pan, ferindu-se de el prin multiple *meta-morfoze, sare în rîul Ladon, zeul nemaiîmbrăţi-şînd decît un mănunchi de trestii prin care aerul' trecea ca o plîngere; de aici, alăturînd cîteva trestii, Pan inventează naiul, care poartă numele fecioarei înecate.
    şaman (tungus şaman, shaman — om excitat, om în delir) Preot-vrăjitor tribal, oficiant *de *cult în tipul de *religie primitivă numită ^şamanism, prezentă la toate populaţiile din stadiile inferioare ale civilizaţiei. Iniţial, s-a numit oficiantul cultual al populaţiilor primitive uralo-altaice (cu variantele respective: iacut — oyuun, burist— bo, nenet — tadibey, ket —
 „senin, turk—kam etc.); ulterior, prin intermediul etnografilor, termenul a devenit universal, fiind aplicabil pe toate continentele, intrucît diferenţele geografice în şamanism sînt <neesenţiale. Astfel, în tradiţia slavă se vorbeşte de *volhvi; aceşti şamani slavi erau persoane oraculare, ocupîndu-se cu *divinaţia, vrăjitori, cunos-*cînd diferite tehnici magice, şi vraci, practicînd medicina empirică, adesea’ inseparabilă de ♦dansul cu rotire ameţitoare pînă la prăbuşirea /în extaz. S-a vorbit uneori şi de existenţa -şamanismului la daci şi apoi la români; presupunerea lui E. R. Dodds că *Zamolxis a fost rş. este fără temei; nici *solomonarii români ,nu sînt identificabili cu ş,, iar „incantatores“ <din Moldova sec. XVII, descrişi de arhiepiscopul Marcus Bandinus, după cum confirmă Mircea ♦Eliade, erau străini de Moldova. Nedespărţit •de toba sa (tungus — tungur) ca instrument principal în ceremoniile rituale, utilizînd fie .autohipnoza ori chiar anumite însuşiri native paranormale, dar folosindu-şi deopotrivă şi /înclinaţia nervoasă spre surexcitare, fie dro-gîndu-se cu plante halucinogene şi, în consecinţă, 'Căzînd în transă, ca să obţină starea de extaz, ş. comunică — pentru credincioşii săi şi în numele lor — cu *duhurile şi cu divinităţile. Un element inseparabil de activitatea ş. este dansul extatic ce duce la forme de stres psihic, întîlnit de altfel şi în alte forme religioase mai ales din antichitate (-+ Coribanţi). în ipostaza sa de comunicare cu lumea supranaturală, jş. devine o persoană oraculară (-> oracole)9 atingînd starea limită a extazului, el începe să vorbească criptic (sau numai incoerent); unii cercetători ai fenomenului au crezut că, în această împrejurare, ş. îşi creează stări pre-moniţionale, prin devansarea prezentului, adică prin plonjarea scurtă în viitor, şi în acest chip .discursul său ar căpăta valoare de *divinaţie; numeroşi şamani afirmă că au depăşit condiţia umană curentă, deoarece sînt de fapt *duhuri, iar astfel „devin invizibili, zboară prin aer, se urcă la cer, coboară în Infern46 şi „se bucură <de incombustibilitate“ (M. Eliade, Mythes, reves et mysteres, Paris, 1972, p. 91). Toate acestea fac din ş. omul cel mai respectat de trib, *ca fiind] înzestrat cu puteri supranaturale şi .avînd relaţii fireşti cu forţele anonime, cu
 ♦spiritele şi cu *zeii. ş. este pentru tribul sâu preot, teolog, magician, medic şi consilier al căpeteniei războinice. Întrucît ş. se prezintă ca un canal viu de comunicare cu forţele misterioase ambientale, s-a vorbit despre condiţia de mysterium în care există el şi la care ajunge pe
 3 căi: a halucinaţiei, a purificării, a extazului mistic (via hallucinatoria — via purgativa — via mistica). Probabil din această cauză, unii ş. se cred sacri şi veniţi din lumea cerească a duhurilor printr-o a doua naştere sau întrupare (-* Angekok). Atît cercetătorii europeni, cît şi indigenii se împart în două categorii de opinie asupra şamanismului: una îi consideră pe ş. şarlatani şi impostori, alta — inşi sinceri, amăgiţi de propria lor închipuire; dar mulţi din cei ce au studiat analitic fenomenul ajung la concluzia că ambele categorii au parţial dreptate, întrucît de fapt ş. se recrutează dintre oamenii care suferă de afecţiuni nervoase ducînd la stările de transă. Studiind şamanismul la ciuccii siberieni, V. G. Bogoraz observă: „Gel mai des devin şamani oamenii nervoşi, uşor iritabili44, mulţi dintre cei pe care i-a cunoscut fiind „aproape isterici, iar unii literalmente pe jumătate nebuni44. K. Rasmussen subliniază însă că: „Singurătatea şi suferinţa deschid spiritul uman şi anume acolo trebuie să-şi caute un şaman înţelepciunea44. M. Eliade aprofundează fenomenul: „Considerate din unghiul ce le este propriu, purtările stranii ale şamanului dezvăluie cea mai înaltă spiritualitate: ele sînt într-adevăr dependente de o ideologie coerentă şi de o mare nobleţe44. Cineva poate deveni ş. (în clasificarea lui M. Eliade) prin vocaţie spontană, prin transmisiunea ereditară a acestei profesiuni, prin decizie personală sau, mai rar, din voinţa clanului; iar scopul e atins cu preţul unei duble instruiri: una de ordin extatic’ (vise, vedenii, transe), alta de ordin tradiţional (tehnici şamanice, nume şi funcţii ale spiritelor, *mitologia şi genealogia clanului, limbajul secret). în ^ritualurile şamanice par să coexiste două tendinţe, aparent incompatibile: ciclul de exerciţii de abilitate elaborată (prestidigitaţie, ştiinţa dansului, mişcarea ritmică a corpului, uneori vorbirea ventrilocă) şi extazul mistic (în transă fie autohipno-tică, fie provocată prin mijloace tehnice: plante halucinogene, ca *mătrăguna sau unele ciuperci (-> Teonanacatl), stoarse prin masticaţie, *fumigaţii cu sămînţă de cînepă, ritmuri sonore obsesiv histerizante ce se obfin din tobă, dairea, rareori alte instrumente) care este adesea o stare parahisterică provocată şi însoţită de delir, în practicile şamanice medicale, din recuzită nu lipsesc *măştile specifice, în calitate de
 565
ŞESTOV
instrumente de exorcizare. Funcţiile ş. sînt multiple (el fiind specialistul în spirite) şi exercitate profesionist:       *exorcismul, vinde-
carea bolilor prin *magie albă, relaţia cu sufletele defuncţilor, tratativele cu spiritele mediului ambiant, ghicirea viitorului, orientarea activităţii tribale.
§ Mircea Eliade, Le Chamanisme et les techniques ar-chaîques de Vextase, Paris, 1974; A. Ohlmarks, Studien zum Problem des Schamanismus, Lund, 1939 ; T. B. JlereH-,ni>i h paccKa3M o niaMaE?x y nKymoe, 6ypxm u mymycoe, MocKBa, 1930; H. Findesein, Schamanevtum, Stuttgart, 1975
    şamanism Formă religioasă inferioară, răs-pîndită la triburile primitive de pe toate continentele (—> şaman ).
    Şarpele *Cultul Ş., foarte răspîndit în numeroase *religii, circulă îndeosebi ca *mit simbolic: dar, deşi aceste *simboluri cuprind o varietate mare, mergînd uneori pînă la alăturarea de noţiuni antagonice, originea comună a mitului ca atare rămîne totuşi obscură. ^ în miturile simbolice, Ş. reprezintă: 1) inteligenţa nefastă, ispititoare pentru om însă ducîndu-1 la pieire, de aceea uneori omologată cu viclenia (ŞL biblic ispitind pe *Eva cu fructul oprit al *Pomului Cunoştinţei), este socotită de esenţă satanică, antidivină; dar această categorie este mai curînd traducerea alegorică a impactului natural dintre inteligenţă şi prostie; 2) înţelepciunea creatoare, construită din inteligenţă şi cunoaştere, personificînd fie *antropogonia şi civilizarea omului (—> Quetzalcoatl — Şarpele-cu-pene), fie ştiinţa (şerpii lui *Aesculapius), fie piit?rea (*cobra emblematică sacră a faraonilor); 3) Himpul, ca durată, elasticitate, surpriză — între somnolare inerţială şi mişcare impetuoasă (cobra precosmogonică *Ananta: absenţa timpului— pe care zace culcat *Vişnu înainte de începutul lumii); 4) lumina meteorologică: mobilă (fulgerul) sau statică (curcubeul); 5) întruchiparea complexă a forţei naturale: fie binevoitoare (Ş. egiptean divin *Kneph şi numeroşii *dragoni chinezi, de tipul lui *Yii), fie ostilă (dragonii monstruoşi — *Tiamat, *Rahab, *Echidna, şi *balaurii folclorici pluricefali; 6) semnul falie (-oculte falice), de fapt o interpretare superficială maladivă, de obsesie erotică, prevestind psihanaliza (—> S. Freud). ~ Dar în dragoni şi balauri, simbolul s-a suprapus unor mituri memoriale, fie consemnînd amintirea tulbure a reptilei gigantice din preistorie, fie interpretînd simplificat spectacolul paleoastronautic al unor obiecte necunoscute, naturale sau nu, în zbor prin atmosferă ca para-vehicule (Ş. zburător, Ş. înflăcărat). Sînt şi mituri ale Ş. de origine totemică: Şarpele casei — mit răspîndit şi în Africa (şerpii caselor sînt, la zuluşi, încarnări ale ^spiritelor *strămoşi-lor), şi în *islam, (unde o categorie de *Djini-reptile sînt paznicii şi ocrotitorii locuinţelor), şi în *mitologia românească: paza locuinţei atribuindu-se unei reptile neveninoase, trăind lîngă pereţii locuinţelor rurale („Dacă şarpele fuge de la casa cuiva, atunci acea casă are să rămîie pustie sau are să moară mai mulţi din
casă“ — T. Pamfile); acest mit e însă eclectic, incluzînd şi o formă folclorică rară de simbol falie („Ascultă-mă, Evo, zise Dracul cu care Eva se avea bine, Adam a simţit că noi ne-iubim şi vrea cu orice chip să 'ne despartă. Corabia o va face ca să vă mutaţi pe totdeauna, de-aici. Fără tine eu nu pot. Cînd veţi porni voi, eu am să mă fac şarpe. Tu să nu te sui în corabie pînă nu mă vei lua şi pe mine, despre-care vei zice că sînt şarpele de casă“ -— T. Pamfile) ; în amalgamul sincretic, figurează ecouri: ale izgonirii din *Eden, ale *potopului universal, şi ale primei soţii adamice, *Lilith.
§ A. Avalon, The Serpent Power, ed. II, Madras, 1929 ;
B. Renz, Der orientalische Schlangendrache. Ein Bei— trag zurri Verstăndnis der Schlange im biblischen Para— deis, Augsburg, 1930
    Şestov, Lev Filosof rus (1866—1938) de o structură prin excelenţă religioasă şi de orientare-existenţialistă. După’studii juridice şi cîteva eseuri, urmărind problema cunoaşterii şi filosofia tragicului (Shakespeare, Kierkegaard, Tolstoi, Nietzsche, Dostoevski), după o scurtă carieră universitară ca profesor de istoria filosofiei antice, după peregrinări europene (mai ales Elveţia), stabilit din 1920 la Paris, se consacră exclusiv vocaţiei filosofice. Multe din cărţile sale au un caracter aforistic; filosoful nu a închegat un sistem. Ano$eo3 6e3noHeemocmu (Apoteoza dezrădăcinării, 1911 j, o critică a. cunoaşterii umane, evocă o epocă în care „credinţa de odinioară, inconştientă, ce se oferea, tuturor ca un dar, în finalitatea şi semnificaţia vieţii omeneşti, s-a năruit". De altfel, Ş. va spune curînd că viaţa este un miracol supranatural şi va face mereu apologia *credinţei (într-o măsură, sub înrîurirea lui Martin.
*  Luther), manifestul său în acest sens fiind' cartea Sola fide (Numai prin credinţă, scrisă în 1911—1914). Cunoaşterea este privită din, unghiul sacralităţii obiectivelor din atenţia omenească: în eseul consacrat „laudei prostiei", pentru filosof problema rezidă în a şti ce este cu adevărat sacru dintre lucrurile pe care oamenii le socotesc sacre; aşadar este vorba de acel; sacru de dincolo de Bine şi Rău, de dincolo de adevăr şi eroare, adică de ceea ce rămîne sacru din perspectiva lui *Dumnezeu. După ce a afirmat discontinuitatea fiinţei umane şi opoziţiile ei ireductibile, odată cu ideea că contradicţia este inerentă adevărului, unii critici l-au considerat nihilist, alţii sceptic; răspunzînd că, dacă „adevărul nu a* putut fi descoperit pînă acum, nu rezultă că nu va putea fi descoperit niciodată şi cu atît mai puţin că adevărul nu există", Ş. rămîne de fapt un negator al ideilor , generale („Toate ororile vieţii nu sînt nimic dacă ele se compară cu ideile generale imaginate de conştiinţă şi de raţiune"), aşa cum respinge morala umană, iar ştiinţei îi refuză omnipotenţa. Ş. combate scientizarea vieţii, fără a fi un agnostic; pentru el cunoaşterea e posibilă. („Cel ce afirmă imposibilitatea cunoaşterii se contrazice el însuşi, căci el ştie că nu ştie"). Dar aici, pentru filosof se deschide calea credinţei, fără a căuta scutul unei anumite religiii
 566
(dimpotrivă, pentru el istoria ^creştinismului este o istorie a hellenizării Vechiului şi Noului Testament); salvarea din robia raţiunii s-ar afla în credinţă, şi tocmai năzuinţa spre cunoaştere constituie *păcatul omenesc, pentru că omul a preferat să guste din *Pomul Cunoştinţei decît să-şi păstreze viaţa şi libertatea. Simbolul găsit de Ş. este sintagma „puterea cheilor" (cf. N.T., Matei, XVI, 19: „Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor"); în eseul aforistic Potestas clavium (Puterea cheilor, 4923) apare această definiţie: „Scotociţi în europeanul modern: fie că e pozitivist, fie că e materialist, veţi descoperi în el curînd pe catolicul evului mediu, convins de dreptul exclusiv ce îl are de a deschide porţile cerului. [...] Dacă Dumnezeu ar veni să ne spună el însuşi că potestas clavium îi aparţine numai lui, şi cei mai duioşi s-ar revolta."
§ Bjiacmb KAKtneâ (Potestas clavium), Berlin., 1923; yM03peuue u omKposeme, Paris, 1964: Sola fide—monbKo eepotoy Paris, 1966; Les Revelations de la mort. Dosto. ievshy — Tolstoî (Preface et trad. de Boris de Schloe-zer), Paris, 1923; J. C. S. Wernham, Two Russian Thinkers. An Essay in Berdyaew and Shestov, Toronto, 1968
    şiiţi (arab. shVah — grup, partid) Grupare religioasă, iniţial cu caracter preponderent politic, apărută în *islam în a doua jumătate a sec. VII, ca o reacţie, reprezentînd interesele triburilor arabe împotriva democraţiei. Partizani ai familiei lui Aii (ginerele lui * Mahomed), Ş. l-au considerat pe acesta întemeietorul unei dinastii de 12 imami, iar de aici a derivat un gen de mesianism religios şi politic, ultimul — jiumit Imamul Ascuns — admiţîndu-se că ar locui într-o recluziune inaccesibilă, însă urmînd să vină la credincioşii săi, într-un viitor in-determinat, ca un *Mesia, şi să întroneze atunci pe pămînt un imperiu al egalităţii şi dreptăţii; acest Imam Ascuns mesianic, *Ma)idi (Mesia), -va deveni mîntuitorul omenirii. Din aşteptarea •momentului salvării s-a elaborat o doctrină a non-acţiunii, specifică fatalismului mahomedan, care a' impus credincioşilor deplina pasivitate, în *teologia şiită, *Coranul este *cuvîntul lui * Allah, dar textul coranic e supus interpretării necanonice, acuzate de adversari drept răstălmăcire; în locul sistemului Sunnah (al tradiţiei sacre), ş. şi-au compus o tradiţie proprie, în care au inclus şi un amplu *cult al martirilor, manifestat prin *ritualuri speciale şi ♦sărbători comemorative. După moartea lui Aii, ş. au proclamat că locţiitorul *pr.ofetului nu poate fi ales prin vot omenesc (contrar concepţiei sunnite), ci numai indicat de Allah prin Mahomed; astfel, califii Abu Bekhr, Omar
şi Osman au fost declaraţi uzurpatori, legea divină a imamatului neadmiţînd, după dogmatica şiită, decît imami din „casa profetului4*, deci urmaşii din Aii şi Fatimâ, singurii care aduc credincioşilor ocrotire (walayath) şi le asigură drumul spre *Paradis (*Firdaws). Dar din cuprinsul şiismului s-a desprins o *sectă autoritară: ismailismul (—> ismailiţi) — azi *religia oficială din Iran (80o/0 din populaţie). Ulterior, ş. înşişi, încorporîndu-şi doctrina ismailită, s-au identificat cu *dogma fundamentală a sectei autodenumite şi isna'ashariyah — partizanii celor 12 imami; această dogmă e fundată pe dispariţia lui Muhammad, al 12-lea imam, considerat viu şi ascuns, conducînd din umbră comunitatea pînă în ziua Judecăţii de Apoi şi protejînd-o pînă cînd va ieşi în vileag, în împrejurări apocaliptice, din ascunzătoarea sa; pînă atunci, conducerea se exercită prin „raţionamentul critic" (idjtihad), derivat din doctrina mistică de bază. Acest sistem acordă autoritatea absolută clerului şiit, care rămîne independent faţă de autorităţile laice şi nu acceptă discuţii şi opinii din partea comunităţii. Filosofia religioasă şiită este spiritualistă şi mistică prin excelenţă; a fost sistematizată de timpuriu de tratatele lui Khazi Nu’man (sec. X) şi ale teologului, matematicianului şi astronomului Nasir al-Dinah Tusih (sec. XIII).
§ H. Corb in, Trilogie ismaâlienne, Paris, 1961; Henri Laoust, Les schismes dans VIslam, Paris, 1965
    Ştima. Apei Divinitate primitivă a apelor dulci, în *mitologia româneasca, de bunăvoinţa ei depinzînd stabilitatea acvatică:           ieşirea
.A. din albia rîului provoacă inundaţii, pu-oaiele însoţind-o, în credinţa populară, de-a lungul întregului ei drum pe sol. Tot ei i s-ar datora şi seceta. Spre a echilibra circuitul apei, Ş.A. ar cere — la secetă şi la inundaţii — sacrificarea cîte unui cap de om în fiecare noapte (poate un ecou al temerarilor care pier luptînd cu calamitatea); cînd îşi cere capul de om, face să geamă apa. Numită uneori şi Femeia Gîrlei, e imaginată fie ca o femeie înaltă, voinică, cu pielea foarte albă şi cu părul neverosimil de lung, fie jumătate femeie, jumătate peşte. Chemările ei din rîuri şi iazuri sînt primejdioase, întrucît ea îmbie vicleană pe oameni în ochiuri şi dulbine făcîndu-i să se înece. în Munţii Apuseni, Vilva Apei „cere om", periodic, iar omul, fascinat de năluciri şi chiar împotriva voinţei sale, ajunge la apă (rîu sau lac) unde, intrînd să se scalde, se îneacă. E închipuită şi în ipostaza cînd umblă în nopţile cu lună pe uliţele satului, însă atunci puterea ei nefastă scade, Ş.A. nemaiaflîndu-se în elementul ei; totuşi cine se leagă de ea, chiar în această împrejurare, e sluţit.
T
    Taaroa Zeu polinesian creator al universului sau numai patron ceresc, atunci cînd corespunde zeului *Rangi din mitologia maori (—* mitologii din Oceania); la rangul de stăpîn al *cerului a fost ridicat de *Tane, care i-a dat întlietate asupra tuturor celorlalţi *zei, oferindu-i ca locuinţă al 10-lea cer (cerul suprem) şi păstrînd pentru sine rolul de conducător divin efectiv, în concepţia din Tahiti, *cultul lui T. corespunde unui *panteism primitiv, cum rezultă dintr-un cîntec liturgic: „El a fost totdeauna şi numele lui e Taaroa. El sălăşluia în nemărginire, cînd nu erau oameni pe pămînt şi în cer. Acolo sus Taaroa era singurul. El s-a făcut lume. Acesta e începutul tuturor începuturilor. Taaroa sînt stîncile, Taaroa este nisipul, acesta este numele lui. Taaroa este lumina, Taaroa e înăuntru, Taaroa e pretutindeni, Taaroa e tăria. Taaroa e înţelepciunea, el a creat Ha-waiiki.“
    tabernacol (lat. tabernaculum—cort; ebr. mishkan — sălaş <shakan — a locui în cort; ohel moed—cortul întîlnirii; ohel haedtt — cortul mărturisirii) ♦Templu portabil în ♦mozaismul primitiv: Cortul Descoperirii (cortul în care *Yahweh se dezvăluie evreilor prin ♦sacerdotul lor). în epoca migraţiei evreilor, conduşi de ♦Moise spre Ţara Făgăduinţei, t. a fost sanctuarul lor mobil, necesar în popasurile din deşertul străbătut; era de fapt mai mult decît un cort: o construcţie dementabilă, cu pereţi şi acoperiş de ţesătură (15 X 5 x 5 m), divizată în două printr-o perdea, altă perdea oprind accesul în sanctuarul propriu-zis, unde se afla o instalaţie misterioasă: chivotul legă-mîntului (mishkan), în care se păstrau Tablele Legii şi toiagul lui Moise. (Cînd Moise pornea spre „cort, tot poporul se scula în picioare**, iar cînd „intra în cort, stîlpul de nor se pogora şi stătea la uşa cortului; iar în vremea aceasta, Yahweh vorbea cu Moise [...] faţă către faţă**
—  V.T., Exodul, XXXIII, 7—9, 11) ; deci t. era şi sediul unui oracol: „Şi să-mi faci locaş sfînt ca să locuiesc în mijlocul lor“ (ibid., XXV, 8). Mai tîrziu, în epoca de constituire a statului, t. e înlocuit cu Templul din Ierusalim. Chivotul este acum din lemn de salcîm, de formă paralelipipedică şi, placat cu aur, e transportabil pe două pîrghii de salcîm introduse în 4 verigi de aur; pe capac, doi heruvimi, instalaţia fiind întregită de un jertfelnic, unde era oprită introducerea de foc străin, întrucît focul izbucnea de la sine: „Şi flacără de foc a ţîşnit din faţa lui Yahweh şi a mistuit jertfa arderii de tot“ (V.T., Leviticul, IX, 24). De aici unii comentatori au dedus că acest chivot putea fi un generator electric primitiv (adus din Egipt), poate asemă-
nător cu elementul Bunsen, care, manevrat de Moise şi *Aaron, producea trăsnete artificiale, de vreme ce V.T. citează ucideri vindicative (fiii lui Aaron, tinerii Nadab şi Abiu, apoi Core) şi electrocutări din imprudenţă (inocentul *Uza, la transportul t.); textul biblic conţine un memorator recomandînd atenţie la manevrare celor doi sacerdoţi iniţiaţi (Moise şi Aaron), la transport şi reinstalări (un fizician modern a calculat cu probabilitate că forţa, de degajare electrică a chivotului putea să ajungă la 700 volţi); iar întrucît preoţii egipteni cunoşteau producere a fulgerelor artificiale, ♦mitul chivotului pare explicabil prin această origine (cf. „fulgerul lui Iupiter**, produs de regele roman ♦Numa Pompilius).
    Tabiti Zeiţă scitică principală, patroană a ♦focului, dar şi a regilor, supraveghetoare a legalităţii, chezaşă a legămintelor şi tratatelor, ocrotitoare a turmelor; adesea era asociată şi cu lumea astrală. T. a fost adorată, se pare, în epoca precreştină, pe teritoriul Rusiei sudice de azi. Zeiţa ar putea fi aceeaşi cu Diana Scitica (-+ Diana), amintită de Lucanus (Pharsaliay
III, 86) şi descrisă de Pomponius Mela (Chrono-graphia, II, 3), care îi situează sanctuarul în Peştera Nimfelor din oraşul Partenion, fundat după tradiţie de ea, pe ţărmul Pontului Euxin,. lîngă Chersones, în Crimeea.
    tabu (polin. ta — sacru; bu — foarte mult} Termen religios originar din Melanesia şi Poli-nesia (introdus în Europa de exploratorul James Cook), însemnînd interdicţie absolută cu caracter sacral, referitoare la comportamentul, limbajul, activităţile şi relaţiile oamenilor, impusă în societăţile totemice ► tote-mism) de căpeteniile tribale (*şamani sau şeft militari). La începutul sec. XX s-au deosebit două direcţii în definirea noţiunii t. Pentru sociologul fi mile *Durkheim, t. este „un ansamblu de interdicţii rituale care au scopul de a preveni efectele primejdioase ale unei contagiuni magice, împiedicînd orice contact între un lucru sau o» categorie de lucruri unde se presupune că se află un principiu supranatural şi altele care nu au acelaşi caracter sau nu-l au în acelaşi grad** (Les Formes elementaires de la vie religieuse Paris, 1912,). Pentru părintele psihanalizei^ Sigmund ♦Freud, t. este expresia exterioară a poziţiei ambivalenţe în raporturile oamenilor cu liderii unui grup, în care se ciocneşte „ura inconştientă faţă de şef“ cu „interdicţia con-ştientă**, de aici rezultînd o situaţie de compromis, analoagă nevrozei, şi astfel raportul ambivalent transferîndu-se asupra substitutului şefului, adică asupra animalului totemic (—► totem). De fapt, orice t. e mai complex în
 ^TACITA
568
realitatea vie a societăţilor totemice şi nu poate fi atribuit ca atare societăţilor civilizate. Interdicţiile prin sacralizare din cadrul unor ♦religii .evoluate nu sînt forme propriu-zise de t,, ci numai elemente de ♦cult cu o structura juridică mai densă. în termenul tabu se cuprind de fagt două noţiuni: sacru şi impur. Numită tabu in -Polinesia, tambu în Melanesia, pantang, bobosso r şi pamalli în Malaesia, fadi în Madagascar, ■wakan în America de Nord (tribul dakota), >noţiunea era cunoscută şi în religiile antice: herem la evrei, sacer (sacru) la romani, care aveau .anumite perioade de interdicţie religioasă (feriae). în linii mari, tabuarea urmăreşte în toate religiile sau formele sociale sacralizate (deşi uneori complet laice) mai ales 4 scopuri: 1) asigurarea secretului sacerdotal de iniţiere şi finalitate; 2) apărarea, prin certificarea inviolabilităţii persoanei, a preoţilor, căpeteniilor, monarhilor, de surprizele oricărui conflict cu supuşii; :3) apărarea unor obiecte şi tradiţii atribuite ♦revelaţiei primordiale; 4) apărarea populaţiei de pericole reale (boli, accidente, otrăviri prin imprudenţă, excese), salvarea de stîrpire a unor specii utile de animale şi plante, veghea .bunei desfăşurări a unor fenomene naturale (procreaţia, * de unde tabuarea impurificării periodice a femeii), echilibrul moral al societăţii. Unele forme de t. sînt enigmatice: în Egipt se stabilise interdicţia atingerii vreunui .obiect de ♦fier. Instituirea unui t. diferă puţin .de la o zonă la alta: se face de obicei în cadrul unui ♦ritual magic (în Polinesia, prin proclamare) ; la multe populaţii primitive, un t. se transmisibil, dar poate fi şi abrogat. în unele zone, sacralitatea şefului de trib poate institui tabuarea, prin contactul trupului său cu fiinţele sau lucrurile din jur: în Tahiti, căpetenia insulei se lăsa purtată de hamali speciali, căci atingînd pămîntul, l-ar fi tabuat, oprind accesul supuşilor pe orice teren pe care trecea. încălcarea unui t. atrage sancţiuni: directe, adică fireşti, sau indirecte, adică sociale; primele pot apărea .spontan, divinitatea pedepsind ocult nerespec-tarea interdicţiei, ca printr-o lege acţionînd de la :Sine; celelalte depind de intervenţia zeului, ,a unui ♦spirit sau chiar a şamanului ori preotului; întrucît o încălcare de t. deschide cale primejdiilor, culpabilul devenind chiar el sursă -de pericole, e tabuat el însuşi. La multe populaţii, violarea unui t., chiar involuntară, e pedepsită uneori şi cu moartea. Antropologi (A. R. Radcliffe-Brown, Bronislaw ♦Malinowski ş.a.) consideră t. o parte din sistemul general al controlului social, de unde rezultă că orice t., chiar unul iraţional sau absurd, e investit cu funcţia reglementării vieţii colective. Practicarea t. este într-adevăr un sistem prejuridic; .astfel ciuccii nord-siberieni aveau cîteva t* ^deosebit de interesante: a nu se face iarna *focul cu lemn de arbore, a nu trăi mai mult de 5 ani pe alte meleaguri, a nu face foc în barcă, a nu se folosi foc străin. Există şi t. mai greu ^explicabile pentru omul civilizat: populaţia din ins. Gelebes îşi interzice să lucreze în casă pe vreme de ploaie. Dar societăţile primitive sint
foarte receptive la oricare t. nou; cînd misionarii creştini le-au comunicat eschimoşilor că nu se poate lucra duminica, eschimoşii au mărturisit cu părere de rău că nu ştiuseră de acest t. şi că deci numai aşa îşi explică o serie de insuccese la *vînătoare şi pescuit, iar în consecinţă au respectat ziua de repaus duminical mai riguros decît misionarii înşişi. Cauza esenţială a respectării oricărui t. a definit-o R. R. Marret (în 1914), afirmînd că, „negativ, supranaturalul e tabu, nu poate fi abordat lesne, pentru că, pozitiv, el conţine mana, adică o putere mai presus de cea normală". Contrariul noţiunii de t. este noa (polin. noa — liber).
 § A. van G-ennep, Tabou et Totămisme ă Madagascar Paris, 1904 ; Sigmund Freud, Totem und Tabu, Leipzig, 1913;  /ţ. K. 3eneHHH, Ta6y c/103 y napodoe Bocmonnou
 Eeponbi u Cesepnoa Â3uu, 1929; A. R. Radcliffe-Brown, Tabu, Cambridge, 1940; Franz Steiner, Taboot New York, 1956
    Tacita; Muta Zeiţa tăcerii, în *mitologia romană, patronînd discreţia şi secretele.
    Ta-ere Zeu sapienţial, adorat în Tahiti (-+ mitologii din Oceania), ca patron şi izvor al tuturor cunoştinţelor posibile.
    Tagamaling Divinitate duală în ♦mitologia tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine), spirit personificat, reprezentînd alternativ principiile bune şi rele ale naturii, ca atare considerat un zeu imprevizibil, capricios, cînd binefăcător, cînd vătămător; divinitate primordială, pre-cosmogonică, T. fusese socotit într-o epocă mai veche un bătrîn *spirit al munţilor, din categoria spiritelor malefice buso (asociate fenomenelor naturale şi morţilor); figura sa cultu-ală s-a fixat ulterior într-o structură contradictorie: o lună (sau cîteva), T. se hrăneşte cu carne de om, în nopţile fără lună, apoi devine binevoitor cu oamenii, alternîndu-şi riguros ♦canibalismul şi binefacerea. T. îşi întocmeşte locuinţa în copaci cu tulpină puternică şi crengi joase; casa lui (Palimhing), deşi ar părea de aur, e făcută aşa încît n-o poate zări nimeni. Fiind în anume sens opus omului divin *Malaki t'Olu k’Waig, T. are în subordinea sa ♦duhurile inferioare monstruoase tigbanua, rele structural, cu un singur ochi şi bărbia ca un căuş, cu trup negru păros, ce dau tîrcoale mormintelor proaspete, bînd sînge şi mîncînd carne de cadavre.
    Tages; Tarchies Zeu ♦htonic primordial sau *geniu sapienţial din ♦mitologia etruscă, avînd şi atribute mesianice; reprezentat cu aspect de copil, dar cu înţelepciune de bătrîn. ♦Mitul spune că un ţăran etrusc, arîndu-şi ogorul, a asistat la apariţia lui T. de sub brazdă; stri-gind speriat şi adunînd o mare mulţime de oameni din Etruria, a devenit, împreună cu compatrioţii săi, beneficiarul revelaţiei, T. dic-tîndu-le ştiinţa ♦haruspiciilor (*divinaţia după ficatul animalelor sacrificate şi după semnele meteorologice şi telurice) şi învăţîndu-i să-şi clădească oraşe; ştiinţa comunicată de T. a fost înscrisă în cărţile numite de romani Libri Haruspicini; apoi zeul a dispărut sub pămînt. Pe ogorul ţăranului, numit Tarchon, s-a construit primul oraş etrusc: Tarquinia. în mor-
 569
 TAL OS
 mintele oraşului, arheologii au găsit lespezi pe care sînt gravate elementele mitului: un cap infantil ieşit din pămînt şi înconjurat de preoţi cu tăbliţe scrise în mîini iar în faţa capului un grup de ţărani gata să primească tăbliţele. Cărţile Haruspicine, dictate de T. sau dăruite de el (deşi o variantă a aceluiaşi mit le atribuie Nimfei *Begoe)i au constituit baza religiei etrusce şi a ♦ritualurilor ei, cuprinse în ceea ce romanii numeau disciplina etrusca.
     Tajin Zeul suprem totonac (zona Golfului Mexic, nordul Guatemalei), totodată patron al ploii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); era probabil o variantă locală a zeului aztec ♦Tlaloc.
     Tak Bo Thing Zeu creator în ♦mitologia arhaică tibetană, din cadrul religiei autohtone prelamJste *bon; acest zeu, spre a-şi efectua în întregime opera cosmogonică, a coborît pe ♦pămînt.
     talisman (arab tilsaman; grec xe^ecrjia — plată, cheltuială) Obiect simbolic, cu caracter ♦apotropaic, purtat sau păstrat de unii oameni în ♦credinţa că posedă o anume putere magică de a-şi înzestra posesorul cu forţă sau cu noroc, de a-1 ocroti împotriva neşansei, ghinionului, nenorocirilor, vrăjmaşilor sau de a-1 feri de ♦duhurile rele. Aproape sinonim cu *amuleta, t. are o mare însemnătate în ♦religiile primitive. O formă răspîndită de t. (mai ales în evul mediu): discul de piatră preţioasă sau semi-preţioasă ori de metal, de obicei în forme miniaturale, cu încrustaţii de ♦simboluri astro-logice sau de formule magice (de ex. abracadabra). în sens larg, t. poate fi orice obiect purtat pe piept, în scop magic: dintele animalului vînat, ♦crucea creştină sau chiar obiectele de podoabă simbolice (potcoava, trifoiul cu patru foi, mărţişoarele etc.).
     Talmud (ebr. îiftŞn talmudh — învăţătură, doctrină, iniţiere) Codice complex ebraic, devenit carte sacră pentru ♦iudaism, elaborat. oral între sec. IV î.e.n. — IV e.n. şi transcris după tradiţii între sec. III—IV. Sînt două versiuni: Talmudul din Ierusalim (sec. II—IV) şi Talmudul din Babihn, mai complet (sec. V). T. canonic are două părţi: Mishnah (repetiţie, învăţătură orală) şi Gemara (hotărîre). Mishnah are 6 porunci (sedarim), divizate în 63 tratate (masshot), alcătuirea ei fiind atribuită rabinului Jehuda Hanasi (150—-220). Poruncile sînt reglementări ale vieţii cotidiene: I Seder Zeraim (Porunca Seminţelor) — legislaţie agrară; II Seder Moed (Porunca Sărbătorilor)
 —  Anul Nou, daniile către ♦temple, ♦posturi şi citirea Torei (*Thorah); III Seder Nashim (Porunca Femeilor)—raporturile sociale ale femeii, divorţuri, logodne, fidelitate ş.a.; IV Seder Nezikin (Porunca Păcatelor)—comerţ, drept penal, norme sociale, pedepse, ♦jurăminte, ♦religii păgîne, aforisme; V Seder Kodashim (Porunca celor sfinte) — jurisdicţie cultuală, ♦sacrificii, crime, temple; VI Seder Teharot (Porunca Purificărilor) — curăţirea casei şi a bolnavilor, purificarea hranei rituale. Gemara conţine comentarii la 39 din
 tratatele primei părţi. •ConcepţiileTal-mudului *Dumnezeu (♦Yahweh) — adică ♦zeii arhaici antropomorfi din V.T., contopiţi de ♦monoteismul mozaic într-o divinitate unică — se consideră după ipostazele ♦revelaţiei aceluiaşi El Yahweh, numit „după faptele" sale, „cînd Shaddai, cînd Shebaoth, cînd Yahweh, cînd Eloah" (Shema rabah, III, 14). Dar după tratatul Abot rabbi Nathanah — un comentariu la Gemara — Dumnezeu are 10 nume: *El (împăratul), ♦ Adonai (Atotstăpînitorul), *Elohim (Judecătorul), *Yahweh (Milostivul), Ereh apaim (îndelung Răbdătorul), ♦ Shaddai (Cel ce sporeşte mereu lumea), Shebaoth (*Sa-baoth — Domnul Oştirilor), El Olam (Veşnicul), El Boi (Cel ce se arată în vedenii), El Elion (Stăpînul Stelelor). Este pomenită şi ipostaza *Shekhina — cu sensul de „Dumnezeu care de-plînge risipirea fiilor săi prin lume“ sau „Esenţa care se odihneşte". Omul e o fiinţă duală, terenul duelului între bine şi rău (yezar tow şi yezar harah); creînd pe om, Yahweh i-a urmărit existenţa 12 ore; plămădirea trupului din ţărînă, chipul, golemul (trupul), membrele, orificiile, dăruirea sufletului, punerea pe picioare, dăruirea ♦Evei, aducerea în ♦Eden, poruncile, ♦păcatul originar, izgonirea din ♦Paradis. Totuşi, conceptual, omul e comparat cu un vierme. *Mesia (Mashiah) este mîntuitorul care va veni la Judecata de Apoi, cînd ♦timpul va înceta şi vor învia morţii, păcătoşii fiind pedepsiţi, iar drepţii dobîndind nemurirea.
                                                               Talos (grec Tataog) Gigant de aramă în
 ♦mitologia greacă; o făptură monstruoasă, fie dăruită de ♦Zeus ♦Europei, fie devenită paznicul (sau ocrotitorul) Cretei. T. are un ♦mit destul de straniu: el este o creatură metalică vie, avînd puterea de a se încălzi de la sine şi apoi de a-şi arde orice adversar din preajmă prin extraordinara sa emanaţie calorică; conform liniei mitice principale, făptura a fost confecţionată de ♦Hephaistos şi dăruită regelui ♦Minos, spre paza Cretei: monstrul înconjura insula de 3 ori pe zi. A fost ucis, prin ♦magie, de ♦Medeia. într-o variantă, era un om gigantic artificial, făcut din bronz, care-şi strîngea victimele la piept şi sărea cu ele în foc (în această ipostază, unii cercetători, obsedaţi de simbolismul miturilor, îl consideră ecou mitic al zeului fenician ♦Moloh). în mitul hesiodic al vîrstelor antropogonice (Munci şi zile, v. 143 şi urm.), există o rasă a oamenilor de bronz. Apollonios din Rhodos completează acelaşi mit: „El [Talos] era dintre bărbaţii semizei, singurul care mai dăinuia din neamul oamenilor de aramă ce se trăgeau din frasini, dăruit Europei de către Cronid" (Argonauţi-cele, IV). în vizitele sale cotidiene sau anuale prin oraşele cretane, T. purta nişte tăbliţe de bronz conţinînd un cod juridic. Singurul loc vulnerabil al gigantului (ca şi la ♦Ahilleus) era călcîiul, unde capătul unei vine de sînge era astupat cu un cep; tocmai de aceea a izbutit să-l ucidă Medeia, eliberîndu-i tot sîngele, fără care T. nu mai avea putere. Această zonă
 TALRA IADULUI
570
 de mit se interpretează adesea ca *simbol al artei turnării bronzului (dacă un orificiu inferior din matriţa de ceară e deschis, se pierde mult bronz topit); totuşi, mitul e mai complex şi poate fi pus în relaţie cu mecanismele autonome din categoria „statuilor vorbitoare" atribuite lui *Dedal sau din aceea a păpuşilor iinT-tînd graiul şi mişcarea oamenilor pe care le construia inginerul alexandrin Heron, pentru Thealrum Machinarum (sec. II î.e.n.). (-+Go-lem)
    Talpa Iadului Personaj feminin malefic, dar neclar, din *mitologia româneasca (mai ales din basmele cu ♦demoni): un fel de mamă a ♦dracilor (poate un ecou ricoşat din ♦Lilith), cumulînd atributele cele mai nefaste ale ♦Infernului (răutatea, perfidia, duhul răzbunării, dar şi laşitatea) pe care se bizuie funcţionalitatea sumbră a întregului ♦Iad; de fapt numele alegoric este şi atributul ei principal; un soi de matrice infernală.
    Tâmas Zeu arhaic, în ♦mitologia vedică, unul dintre cei 7 fii ai lui *Dâksa; s-a născut în a doua mare eră cosmică Mahăyuga (-+ yuga). T. e rămas în tradiţie ca simplă personificare divină a întunericului, producător de inactivitate.
    Tammuz Numele ebraic al zeului păstor sumero-babilonian ♦Dumuzi, a cărui moarte periodică rituală era jelită de femei: „dinaintea uşii templului lui Yahweh ce dă spre miazănoapte [...], erau femei care stăteau şi boceau pe Tammuz" (F.T., lezechiel, VIII, 14). în Canaan, T. era (ca şi modelul său mesopotamic) zeul vegetaţiei (—* mitologii din Mesopotamia). Plînsul bocitoarelor se întemeia pe ♦credinţa că T. a fost ucis de stăpînul său, care i-a măcinat oasele şi a aruncat pulberea în vînt. în timpul ceremoniilor comemorative se mîncau legume şi fructe. ♦Origenes l-a identificat pe T. cu ♦Adonis. (—► Attys, Osiris)
    Tanabata; Shokujo (Fecioara Ţesătoare) Zeiţă ocrotitoare a artei ţesătoriei, a ţesătoarelor şi tuturor genurilor de ţesături, în *mitologia japoneză. T. formează un cuplu erotic cu zeul-p ăst or Kengyu.
    Tane Zeu creator important, adorat în toată Polinesia (—* mitologii din Oceania), iar în mitologia maori (Noua Zeelandă) ca divinitate de prim rang, ca stăpîn al ♦soarelui, al naturii vii, al vegetaţiei şi păsărilor, organizator al universului şi creator al omului (sau numai al femeii). După ♦mitul maori (cel mai complex), T. e născut (împreună cu 6 fraţi şi surori: ♦Rongo, *Tawhiri, ♦Tangaroa şi ♦Tu, ♦Hina şi *Haumia) de cuplul *Rangi (♦cerul) — *Papa (♦pămîntul); despărţindu-şi părinţii din îmbrăţişare (întocmai ca zeul atmosferic *Shu, în
*mitologia egipteană), acest tînăr zeu realizează spaţiul necesar creaţiei lumii; dar, despărţiţi, Răngi şi Papa plîng întruna menţinînd o umezeală excesivă plină de aburi fierbinţi,
Sînă cînd T. o întoarce pe Papa cu faţa în jos. ►eşi a recurs la brutalitatea despărţirii părinţilor săi, T. a continuat să-i iubească: şi-a împodobit mama cu păduri şi verdeaţă, iar tatăl
cu soarele şi luna, i-a aruncat acestuia pe trup o mantie strălucitoare de purpură, a adus lumină într-un coş, de la marginea lumii, a împrăştiat în neorînduială stelele pe mantie şi n-a fixat sistematic decît 4 stele mari în cele
4 colţuri ale mantiei, iar o cruce de stele (Crucea Sudului) i-a prins-o tatălui său pe piept. Apoi a făcut păsările, cu care a umplut văzduhul ceresc, şi insectele, cu care a umplut *pădurea. ♦Antropogonia maori e divizată: T. nu face decît femeia (♦Hine-Ahu), iar fratele său Tu, zeul războiului, pe bărbat (♦Tiki); iniţial, această femeie a fost soţia creatorului ei, apoi i-a fost dăruită primului om. Adorat în toată Polinesia ca zeu solar, ocrotitor al vegetaţiei şi ♦simbol al fertilităţii, T. e privit în ins. Marchize numai ca un ♦strămoş civilizator. în Mangaia e numit „Tan6-Meşterul". Hawaiienii, numindu-I fie „Bărbatul", fie „Omul", au acelaşi mit cosmogonic ca şi maorii, dar în plus îl consideră pe T. domnul absolut al pădurii şi al tuturor făpturilor ei, de asemenea zeu agricultor, primul constructor de bărci şi cel care le-a adus oamenilor lemnul de construcţie; cîntecele rituale îl numesc adesea „Tane zeul frumuseţii", în Tahiti, adorat ca zeu de prim rang, T. are o biografie sacră deosebită: descendent al zeului ♦Taaroa, a fost născut de Atea, de la „frumosul Paputu-oi", ca prunc inform:               Tane
matamorari (Tane-cel-cu-faţă-fără chip), iar după ce meşteri dibaci îi fasonează trupul, Atea, ca mamă divină, îi include conştiinţa, apoi operează asupra capului cu o scoică ascuţită, opera desăvîrşindu-se sub cîrmuirea spiritului lui Taaroa; cînd devine el însuşi, T. debutează în viaţă plîngînd şi exclamînd: „Vai, Atea, sufăr!“, iar cînd ajunge adult, se autodefineşte: „Eu sînt Tane, zeul lucrurilor frumoase". De aceea e venerat ca patron al meşteşugarilor, dar şi al războinicilor, fiind numit simbolic „Tane cel care stîrneşte neliniştea în suflet“. Numeroasele sale epitete tahitiene („Prietenul Oştilor", „Stîrpitorul", „Răsunătorul", „Tan6 a cărui atingere supune orice", „Tan6 din al zecelea cer". „Tan6 care este afară", „Tan£ care este înăuntru", „Cel cu ochi pentru măsurarea cerului") indică gradul de adoraţie. Marele preot din Tahiti recită festiv, în onoarea lui T., un imn liturgic, care nu este implorare, ci descriere teogonică (-* teogonie) şi un act glorificator al biografiei sacre şi al puterii universale a zeului („Cînd şi-a dezlănţuit furia asupra mării, a urmat şi moartea. Cînd şi-a dezlănţuit furia asupra pămîntului, a urmat şi moartea. Cînd furia lui Tan6 s-a revărsat în casă, umbrele s-au risipit şi s-au îmbolnăvit oamenii. [.••] Tanâ goleşte marea. Tane stîrneşte neliniştea în suflet" T. este şi un-echilibrat or al universului şi dispune de două suliţi identificate cu dîrele din Vai-xora (Calea Lactee), cu ajutorul cărora stăpîneşte şi guvernează lumea.
    Tanfana Zeiţă arhaică, în ♦mitologia germanică, avînd un sanctuar într-o pădure sacră („altarul cel mai celebru la acele neamuri, care purta numele Tanfanei" — Tacitus, Anale, I, 51). Atributele ei nu sînt identificate.
371
TANTRA
    Tangaroa Zeul mării, în mitologia poli-nesiană (—* mitologii din Oceania), înrudit cultual cu uliul totemic (-+ totem) Tagero din Melanesia Nordică. în Polinesia Centrală, în Tahiti şi Samoa, T. e zeul suprem şi creatorul lumii, al *zeilor şi al omenirii. în Polinesia de vest e zeul obîrşiilor şi al întregii creaţii, locuind în cel mai înalt dintre ceruri şi ocrotind casele şi pe locatarii lor. în Noua Zeelândă, în Tuamotu şi în ins. Marchize, e venerat ca zeu al mării, stăpîn al peştilor şi reptilelor şi protector al navigatorilor şi pescarilor. Un *mit din ins. Mangaia spune însă că T. a fost alungat de zeul ♦Rongo. Mitul maori e mai analitic: fiu al cuplului *Rangi-*Papa, T. intră în conflict cu fratele său — zeul naturii ♦TanS, fiindcă reptilele, părăsind marea, au invadat pămîntul înfrumuseţat, astfel că T. se înfurie periodic pe Tan6 şi aruncă valurile oceanului pe pămînt, de ciudă că a fost abandonat de reptilele sale; Tan6 se răzbună plutind pe mare cu luntrele, pescuind peştii (care sînt copiii şi nepoţii lui T.) şi mîncîndu-i împreună cu oamenii.
    Tăngri (mongol, tângri —■ ♦cer) Fiinţă divină supremă, în *mitologia mongolă primitivă (varianta tătară—*Tenghere-Hairahan), adorată ca personificare a cerului. Considerat zeul creator al cerului şi al ♦pămîntului, T. este autorul a două ♦antropogonii: a) prima pereche de oameni, nemulţumită de pacea absolută ce i s-a destinat, încearcă să se ridice deasupra zeului creator, dar se prăbuşeşte în abis; mărinimos, zeul ridică pămîntul din genune mai aproape de cer, fiindcă acum oamenii nu mai pot zbura, ca la început; totuşi, din nou nesupuşi, sînt transformaţi ca pedeapsă într-un ♦duh rău: ♦Erlik; b) oamenii din a doua serie, ispitiţi şi aţîţaţi de Erlik, devin şi ei nesupuşi, aşa că zeul creator îi abandonează, lăsîndu-i în grija unui învăţător semidivin: Mâi Tără, iar pe Erlik îl ferecă sub pămînt, făcîndu-1 căpetenia *spiritelor nefaste; după aceea, T. creează pentru sine 17 ceruri suprapuse, retră-gîndu-se — ca un *deus otiosus — la adăpostul lor. într-o fază istorică, mongolii ajung să considere noţiunea Tângri o divinitate plurală sau o clasă; acest grup divin de tângri locuieşte în 33 hanate ce se repartizează în cele 17 ceruri; atunci, peste numeroasele zeităţi cereşti impersonale, domneşte o altă divinitate, de structură şamanică (—* şaman), de ex. *t)lghen. La unele triburi mongole, tângri e numele comun al ♦spiritelor faste şi nefaste; de pildă la buriaţi ele compun un ♦panteon rudiment ar, fără o desprindere completă de ♦animism: sînt 55 spirite divine luminoase ale Occidentului, şi 44 sumbre ale Orientului, aflate în perpetuă bătălie. Zeul T. e comun, în diverse forme, mai multor ramuri mongole, chiar dacă e venerat sub nume deosebite (Tengeri la buriaţi, Tingir la beltini, Dâer la tuvini, Tânger la kalmîci, Tangara la iacuţi, Tura la ciuvaşi). Uneori e semiabstract, cu atribute legate de Ocultul solar; alteori antropomorf ic, că la tătarii teleuţi care, sub dubla influenţă a *creştinismului ortodox şi a ♦islamului, îşi’imaginau propriul zeu tradi-
 ţional ca pe un bătrîn cu imensă barbă albă, îmbrăcat în uniformă de ofiţer rus de dragoni.
§ J. P. Roux, Tăngri. Essai sur le ciel-dieu des peuples altaiques (în Revue de VHistoire des Religions, t. 149, nr. 1—2, p. 211 şi urm., t. 150, nr. 1—2, p. 47 şi urm. Paris, 1956)
    Tanith Zeiţa cartagineză a ♦Lunii, de obicei asociată cu ♦Baal şi uneori numită Tanith Pene Baal (Faţa lui Baal—adică autoreve-larea lui Baal), dar devenind cu timpul divinitate mai complexă,‘venerată şi ca mamă a lunii, şi ca zeiţă a fertilităţii (multe reprezentări plastice e arată ridicîndu-şi sînii cu mîinile; cîteva ♦simboluri frecvente: rodia, palmierul, porumbelul sau peştele, au acelaşi sens). ♦Cultul zeiţei T. e posibil să fi fost importat din Orient, judecînd după similitudinile numeroase între ea şi *Astarte. Grecii au identificat-o cu ♦Demeter sau cu ♦Artemis, uneori chiar cu ♦Hera.
    Tantalos (etim. incertă: grec. xa^dvxaxog
—   cel ce îndură cele mai multe) Rege mitic al cetăţii Sipylos (din Lydia sau Phrygia), fiu al lui ♦Zeus şi al ♦Nimfei Pluto, soţ al ♦Pleiadei *Dione şi tată a doi copii; ♦Pelops şi ♦Niobe. Ajungînd prietenul intim al lui Zeus şi al altor divinităţi, e pedepsit fiindcă a abuzat de această prietenie. După ♦Homer (Odisseia, XI, v. 582), fiind agreat de zei şi admis la ospeţele lor, T. a săvîrşit *păcatul de a-i bîrfi cu oamenii şi de a fura din ♦ambrozia cerească spre a le da şi oamenilor putinţa s-o guste (Pindar, Olimpice, I, v. 60); zeii l-au condamnat să se chinuiască de foama şi de sete în ♦Infern; scufundat pînă la gît în apă, nu putea să bea, şi stînd sub crengi pline de fructe coapte, nu putea să ajungă la ele. ♦Mituri complementare narează faptele lui T., care a destăinuit numeroase secrete auzite în ♦Olimp (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică,
IV, LXXIV), şi-a ucis fiul tăindu-1 bucăţi şi oferindu-1 zeilor la ospăţ spre a le încerca perspicacitatea (Ovidius, Metamorfoze, VI, 401); de asemenea, Pandareus, furînd cîinele de aur care păzea ♦templul lui Zeus din Creta şi dîndu-i-1 lui T. în custodie, nu l-a mai obţinut înapoi, custodele nerecunoscînd actul şi păstrîndu-şi cîinele. Alt ♦mit (Euripides, Orestes, 5) spune că pedeapsa era o stîncă atîrnată deasupra capului lui T., mereu gata să cadă şi să-l sfărîme. Dar T. fusese venerat încă din sec. IV î.e.n. ca divinitate simbolică a chinului infernal etern.
§ J. Hyl6n, De Tantalo, Uppsala, 1896
    Tantra (sanscr. tantra — text sacru, ♦magie, învăţătură, călăuză, codice) Grup de texte tradiţionale din India, numite simbolic şi Calea spre divinitate, care au dat temei, prin conţinutul lor magic şi mistic, constituirii unei ♦religii autonome: Hantrismul; aceste texte fundamentează o doctrină în lumina căreia calea spre divinitate se parcurge în două moduri: prin *asceză, „calea mîinii drepte", şi prin erotism—„calea mîinii stîngi" (-+culte falice). în concepţia tantrică, universul există numai atît timp cît există activitatea psihică, a cărei încetare determină o re-evoluţie a lumii şi o întoarcere la nimicul sau golul iniţial (sunya,)
 TANTRISM
572
adică acolo unde dispare orice diferenţă şi orice contradicţie, nemaiexistînd nici spaţiu, nici timp, nici cauză, nici efect. Omul este un microcosm a cărui structură (anatomia, funcţiile fiziologice, comportamentul) repetă în mic structura marelui cosmos. T. a justificat punerea pe primul plan, în tantrism, a extazului mistic şi a practicilor magice.
    tantrism ♦Religie sincretică din India, întemeiată pe grupul de texte sacre *Tantra, şi existînd sub forma mai multor curente şi *secte în cadrul ♦hinduismului. Bizuindu-se pe *asceză şi erotism, ca şi pe tehnicile psihosomatice *yoga, t. este incompatibil cu ♦ritualurile şi normele morale ale ♦brahmanismului, propriile sale ritualuri avînd un raport direct cu ♦magia şi cu extazul mistic. Datinile, ♦miturile, doctrina şi organizarea în t. au un riguros caracter ezoteric. Pe de altă parte, contrar tradiţiilor brahmanice, în ♦sectele tantrice predomină castele inferioare (-+ varna) şi au acces la iniţiere şi la exercitarea ♦cuitului chiar şi reprezentanţii popoarelor nearice. în cele mai multe ramuri ale t., se admite ca formă mitologică un principiu energetic feminin al universului. Printre cele mai importante secte din t. este lingayata (—* lingă) — apărută în sec. XII — care pune în prim plan doctrinar dragostea şi voinţa zeului *Qivd, iar în acest cadru neglijează două mari idei tradiţionale — *samsăra şi *kărma, neacordînd vreo importanţă nici noţiunilor de puritate şi impuritate rituală. Secta pancaratra (cinci-nopţi) este de origine vişnuistă, adorînd pe zeiţa *Lakşmî (soţia lui ♦Vişnu) pe care o identifică însă cu forţa vitală a naturii. Alte secte din t. au adorat pe zeiţa Qakti (ipostază a soţiei lui £ivâ), ca ♦simbol al forţei energetice şi ca principiu al energiei sexuale feminine; adoratorii zeiţei (Jakti erau mai ales credincioşi cultivînd un ezoterism excesiv care ducea la nerecunoaşte-rea diferenţelor între castele tradiţionale şi chiar la un anumit tip de nihilism social.
 § Ch. Chakravarti, Tantras, Studies on their Religion and Literature, Calcutta, 1963; Agehananda Bharati» The Tantric Tradition, New York, 1970
    tapa (sanscr. râpa—autoflagelare, suferinţă, ♦asceză, căinţă; tapana — pedeapsă, chin; tă-pana — umilinţă, iluminare) ♦Ritual din tradiţiile Indiei, consacrat „căinţei între cele cinci focuri" (pancatapas) şi constînd în 4 ruguri sacrificiale destinate să ardă spre cele 4 puncte cardinale („patru ţări ale lumii“), al 5-lea rug fiind soarele la zenit.
    Tapio Zeul ♦pădurilor, în mitologia f inlandeză, soţ al unei zeiţe de frumuseţe unică; fiarele codrilor erau considerate turmele lui.
    Tara (sanscr. arh. tăra — stea) Zeiţă din
 *mitologia vedică, soţia învăţătorului divin *Brihăspati, răpită de la soţul ei de zeul selenar *Soma şi provocînd astfel un război între ♦zei (*Deva) şi ♦demoni (*Asura). De la Soma, T. l-a născut pe zeul *Budha.
    Tără (sanscr. tără — salvatoare) Zeiţă bu" distă (-* budism) din categoria ♦Bodhisattva,
 una dintre cele mai populare divinităţi feminine, deoarece întruchipează compasiunea nelimitată. Neamintită de *Hinayana, iar în *Ma-hăyana fiind considerată o divinitate secundară, T. a fost adorată însă frecvent în zonele de răspîndire a curentului Vajrayana (îndeosebi în Tibet, Nepal şi Mongolia), unde această zeiţă a fost multiplicată, iar o listă teologică a ♦panteonului doctrinei Vajrayana recunoaşte 21 zeiţe avînd aceeaşi structură atributivă ca T., deşi toate au nume diferite. Mai veche din punct de vedere cultual în India, T. apare în Tibet abia în sec. XI; ♦cultul ei cunoaşte aici maxima dezvoltare în sec. XVI,, cînd începe să se afirme că T. s-a născut din lacrima divinităţii budiste *Avalokitegvara, în timp ce aceasta plîngea pentru soarta lumii; (există şi alte ♦mituri paralele, mai puţin subtile).
§ St. Beyer, The Cult of Tără, Berkeley, 1973
    Taralmme Zeu agrar al tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine); prin grija lui ocrotitoare creşte, înmulţindu-se îndestulător, întreaga vegetaţie utilă/ îndeosebi orezul şi cinepa.
    Taranis; Taranus,; Taranucus (celt. taran — tunet) Zeu patronal al trăsnetelor şi al tunetului, în ♦mitologia celtică, avînd ca emblemă o ♦roată cu spiţe sau un ciocan; component al triadei etrusce principale, împreună cu *Teu-tates şi Hesus. Adevăratul nume al zeului nu se cunoaşte, T. părînd a fi epitet (poate ca purtător de ciocan) dat de poetul Lucanus (Phar-sallia, I, 445). E posibil să fi fost un zeu principal, al ♦cerului şi al ♦soarelui; arheologii care i-au descoperit statuetele l-au numit, prudenţi, „Zeul cu roata", dar există şi ipoteza că zeul purtător de ciocan şi roată s-ar fi numit (în transcripţie latină) *Sucellus, adorat ca divinitate a ♦vieţii şi a ♦morţii, şi ar fi avut soţie sau parteneră pe Nanţosuelta.
    Tartaros Ultimul nivel infernal din *Hade$y în ♦mitologia greacă, dar şi unul din cele 4 ♦elemente primordiale personificate ale universului: Tartaros, *Haos, *Eros, *Gaia. (împreu-nîndu-se cu Gaia, â produs pe monştrii ♦Typhon şi ♦Echidna.) în T. zeii aruncau pe inamicii personali (♦Ciclopii, ♦Titanii). După ♦Hesiod, T. era un fel de ulcior cu gît deschis (5eipfi) din care ieşeau „rădăcinile lumii“. Pentru cei mai mulţi dintre filosofii greci, T. este un spaţiu aflat la ultimul nivel de adîncime inferioară a cosmosului, mai jos de *Hades. Pentru mito-grafiile poetice din Hellada clasică, T. e înconjurat de un zid de aramă, iar *Nyx (noaptea), care îşi are acolo sediul, îi inoculează un triplu surplus de întuneric.
    Tashmishu Zeu hittit (-> mitologii din Mesopotamia) din suita zeului furtunii ♦Teshub, fiu al zeului ♦Kumarbi; la un moment dat, luptă contra părintelui său divin, spre a-i uzurpa tronul în favoarea lui Teshub.
    Tatsu ♦Dragon producător al cutremurelor, din ♦mitologia japoneză; cînd se scutură (în cavernele subterane unde locuieşte), zguduie pămîntul. T. (reprezentat ca monstru compozit: cap de leu, gheare de vultur, coadă de şarpe)
573
TECPATL
e venerat ca un *geniu bun al pămîntului şi apelor, care pîndeşte mereu clipă prielnică de a uni cele două elemente, spre a produce ploaia sau vremea bună, stîrnind venirea primăverii, germinaţia, şi ocrotind vitalitatea naturii; cutremurele nu sînt decît un accesoriu atributiv sau o consecinţă inevitabilă a mobilităţii lui, reprezentînd mişcările telurice (e simptomatic pentru o arie geografică unde cutremurele sînt curente şi nu rareori catastrofale, ca ele să fie patronate de o divinitate binefăcătoare, prielnică oamenilor).
    taumaturgie Ramură a ♦magiei, consacrată artei magice de a produce ♦miracole, reducîndu-se uneori la minunea învierii morţilor. O formă de t. medicală se consacră vindecării prin atingere, de obicei cu mîinile („prin punerea mîinilor“); ♦miturile specifice o atribuie medicilor-preoţi egipteni, lui *Asklepios şi, mai tîrziu, lui ♦Isus Christos, în împrejurări speciale, unora dintre ♦Apostolii creştini.
    Tawhaki Zeu atmosferic şi erou legendar din Polinesia (-+ mitologii din Oceania). în mitologia maori (Noua Zeelandă), venerat ca zeu al tunetului şi fulgerului, e imaginat cu pielea roşie strălucitoare, ca semn al rangului divin (acest aspect, după credinţa insularilor din Tuamotu, aţîţînd dragostea femeilor). T. şi-a vădit măreţia şi celebritatea din copilărie: tahitienii spun că verii săi nu-l puteau suferi fiindcă barca lui ajungea totdeauna cea dintîi în întrecerile lor, astfel că o dată l-au omorît în bătaie, aruncîndu-1 pe ţărm; dar T-. s-a sculat de jos, i-a urmărit pînă acasă unde i s-a plîns mamei sale, iar cu primul prilej şi-a prefăcut verii în delfini; şi în ins. Mangareva se crede că T. îşi transformă rivalii în peşti: ghicindu-i astfel intenţiile, bunica lui s-a ascuns în apă şi s-a putut salva numai strîngîndu-şi pielea într-un coş şi ieşind din propriul ei * trup la suprafaţă. Se mai povesteşte că T. a vizitat de multe ori ♦cerul şi a făcut numeroase alte călătorii supranaturale.
    Tawhiri Zeul maori al vîntului (-*■ mitologii din Oceania), fiu al cuplului *Rangi (*cerul) şi *Papa (*pămîntul), fratele zeului ♦Tane; e cel care stîrneşte furtunile cu trăsnete, smulgînd arborii din rădăcini, iar cînd e foarte mînios, distruge pădurile şi înfurie oceanul, şi numai zeul războiului *Tu, fratele său, îl poate domoli.
    Tărîmul Celălalt Noţiune folclorică, indicînd
—   în concepţia despre lumile duble (universurile paralele) — universul transuman sau para-uman, mai rar lumea infernală. în sens larg, T.C. (totdeauna o noţiune ♦htonică), nu e niciodată ♦cerul, cu locuinţa zeilor solari atmosferici; dimpotrivă, adesea subpămîntul, uneori un teritoriu nu negreşit subteran, dar nici de suprafaţă; numai în acest sens ♦Infernul (-*Sheol, Hades, Yudu, Chi-Xibalba) poate fi uneori celălalt tărîm. în sens special (întîlnit mai ales în mitologia folclorică a basmelor fantastice, şi din abundenţă în folclorul epic românesc, poate din izvor dacic), T.C. ar putea să fie şi interiorul muntelui ascuns în care se retrăgea ♦Zamolxis. Există şi situaţia unui tărîm paralel
cronospaţial. în ♦mitologia generală sînt ♦mituri ale tărîmurilor ascunse, fie subterane, fie din lumi paraterestre, în primele ajungîndu-se pe căi iniţiatice, în celelalte prin *magie sau prin mijloace miraculoase. Din prima categorie face parte ♦Agarttha, lume mitică subterană îndrăgită mai ales de teozofi (—► teozofie); din cealaltă fac parte tărîmurile fabuloase, în primul rînd cele accesibile prin translaţia în timp relativist — de pildă locul unde se găseşte ♦Tinere ţe-fără-bătrîneţe (-* timpul). De regulă, în T.C.,' nu se trece simplu, evident, ca de pe un teritoriu geografie pe altul, nici prin ascensiune mistică ori mecanică, aşa ca de pe pămînt în cer, ci aproape totdeauna prin transgresare magică, subiectivă sau obiectivă. în *mitologia românească există locuri anonime (determinate convenţional drept T.C.) unde stăpînesc animale şi păsări fabuloase, uneori un *zmeu, alteori ♦Pasărea Măiastră, sau sînt locuri paraterestre şi paraumane cu atribute aparte: Ionică Făt-Frumos, după ce a ajuns într-un pisc de munte unde doar la amiază mai soseau puţine raze de soare, fiind „capătul lumii acesteia", pătrunde în „gura unui vîrtej de vale neguros" şi după un mers îndelungat, zărind „adînc sub dînsul o mică ţintă de lumină", se apropie de sursa luminii: „o moară cu o singură roată ce se învîrtea grozav" (basmul Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i cîntă, nouă împărăţii ascultă, col. Miron Pompiliu, 1872); alte tărimuri sînt fie suspendate cvasiaerian („mînăstirea Calu-Gastru, într-un pai reazemă şi într-un păr spînzură" — în Trişticopil şi Inia-Dinia), fie terestre, dar strict iniţiatice (Mînăstirea Albă, din „al mării negre prund", construită de Sfîntul Soare, cu aceste repere: „Nici de largă nu-i prea largă / Făr-cuprinde lumea-ntreagă. / Nici de naltă nu-i prea naltă, / Făr-cu turnul sus la nori"). T.C. e prezent şi în alte mitologii: o prăpastie dintr-un mit chinez, situată la răsărit de Bohai, la distanţă de milioane de li de lumea evidentă, se numeşte Gui-xiu şi e înconjurată de 5 munţi, fiecare înalt de 3 000 li, cu intervaluri inter-montane de 70 000 li, cu cîte un podiş în fiecare pisc, unde, în palate de aur, locuiesc nemuritorii îmbrăcaţi în alb şi zburînd între piscuri cu ajutorul unor aripi mici, şi întrucît munţii plutesc întruna, zburătorii nu-şi mai regăsesc ţinta (mitul e reluat şi plastic, pe un tip de stelă în numeroase variante, din epoca Han), în neomitologia literaturii ştiinţifico-fantastice (fie în linia lui Jules Verne a călăteriei spre centrul pămîntului, inspirate de legenda alchimistului islandez medieval Arne Sakknussem, care afirma a cunoaşte un drum spre ♦Atlantida prin craterul vulcanului Hekla din Islanda, fie în linia lui H. G. Wells, a transgresării în lumi sau timpuri paralele), mitul T.C. a fost reluat din belşug. Dar — trăsătură generală caracte-rizînd numeroase arii mitolcgfce — pi T.C. locuieşte tot ce nu e omenesc, ♦zineie, ♦zmeii, ♦balaurii, ♦spiritele, făpturile teratologice animale sau vegetale.
                                                             Tecpatl (Cuţitul-de-cremene) Zeu aztec (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), simbolizînd
 TEFNUT
574
♦sacrificiul necesar efectuării *teogoniei şi *antro-pogoniei; fiu produs de unirea *elementelor (din zeul ceresc Gitlatonac şi zeiţa *htonică *Coatlicue), T. devine victima unui fratricid: e aruncat în abisul Şapte-peşteri, unde se sfă-rîmă în 1 600 de aşchii, fiecare producînd u* zeu sau o zeiţă; doi dintre noii zei creează, prin sacrificiul de*sine, *Soarele şi *Luna, arzîndu-se ei înşişi în flăcări spre a asigura mişcarea diurnă solară, cu concursul unui săgetător care îm-plîntă în Soare 4 săgeţi. După modelul arhetipal, dintr-un os adus din *Infern şi sfărîmat în acelaşi număr de aşchii, apar oamenii, ca slugi divine.
    Tefnut Zeiţa umidităţii, a elementului lichid, în *mitologia egipteană, sora şi soţia zeului atmosferic *Shu, avînd un singur suflet împreună cu el. T. produce roua şi umezeala de care depinde viaţa: lacrimile ei, care cad pe pămînt cînd se sprijină de Shu, ea le transformă în plantele ale căror boabe răşinoase (în formă de lacrimi) servesc de tămîie în *fumigaţiile rituale. Deşi socotită uneori fiica lui *R6 (sau a lui *Atum), *mitul principal consideră că ea împreună cu Shu zămisleşte în fiecare dimineaţă nou-născutul disc solar înălţîndu-se de pe muntele răsăritului. *Cosmogonia memphită o identificase cu limba lui *Ptah, ca *simbol al creaţiei prin *cuvînt; în această ipostază, zeiţa întruchipează, în egală măsură cu Shu, actul divin suprem. Dar uneori era identificată cu *Hathor sau cu ochiul stîng al lui * Horus, reprezentările plastice ale acestei versiuni arătînd-o ca leoaică sau linx din deşertul Nubiei. într-o variantă, după ce s-a întors din Nubia, s-a căsătorit cu ♦Thot, cînd Râ şedea pe fruntea ei ca şarpe înspăimîntător.
    Tehnites (grec. Te%vr| — artă, meşteşug) Zeu artizan secundar, în *mitologia greacă.
    Teilhard de Chardin, Pierre Filosof francez (1881—1955), savant antropolog evoluţionist şi paleontolog, teolog, călugăr iezuit (-+ iezuiţi), care a aplicat evoluţionismul în cercetările sale de*teologie christologică. După aprofundate studii de fiîosofie, fizică, ştiinţe ale naturii şi teologie şi după o carieră didactică intermitentă (profesor de fizică la Cairo — în timpul exilului, de geologie şi paleontologie la Paris), după o îndelungată activitate de cercetare ştiinţifică în China (1923— 1946), cînd ia parte la descoperirea osemintelor de sinantrop, pe care îl identifică lîngă Beijing, după călătorii de studii în numeroase ţări şi cercetări antropologice în Africa de Sud, recunoscut ca savant de autoritate internaţională, dar cenzurat şi suspectat de Biserica catolică şi acuzat că ar nega *dogma păcatului originar (-+ păcat), în fine, acceptat parţial şi indirect prin enciclica Humani Generis (1950) a papei JPius XII, însă totodată condamnat în opera sa prin acelaşi act pontifical şi părăsind Franţa din ordinul generalului iezuiţilor, stabilindu-se în Statele Unite ale Americii, unde şi moare într-o zi de Paşti. Abia în 1961 este ridicată interdicţia asupra memoriei şi operei lui T.deCh. Linia de conduită teologică a lui T.deCh. s-a evidenţiat o dată pentru totdeauna în următorul dialog; superiorii ordinului său S.J. cerîn-
du-i: „Lucraţi pentru Isus Christos, dar nu vorbiţi despre el“, el a răspuns: „Dacă m-am făcut iezuit sau mai curînd dacă Dumnezeu mi-a făcut favoarea nemeritată de a servi ca iezuit în Biserica militantă, aceasta e în mod precis pentru a vorbi despre Isus Christos4' (cf. Ren6 d’Ouince, Un prophete en proces: Teilhard de Chardin, Paris, 1971, I, p. 125). Ca filosof al naturii, înzestrat cu un rar spirit de sinteză, T. de Ch. a produs în gîndirea contemporană (după opinia critică curentă) o revoluţie echivalentă cu revoluţia gîndirii kantiene. Iar dacă modernismul catolic a adus un conflict între dogmele tradiţionale şi gîndirea ştiinţifică liberă, T. de Ch. s-a străduit să reconcilieze cele două stări de spirit — *credinţa şi ştiinţa — în sensul că le-a sugerat amînderura că fiecare îşi poate atinge dimensiunea reală prin înţelegere reciprocă. T. de Ch. consideră că *viaţa nu este rezultatul hazardului, ci al necesităţii; cosmogeneza este pentru el un fenomen orientat, universul incluzînd în el însuşi de la origine biogeneza viitoare, de fapt o onto-geneză evoluînd de la simplu la complex, în „curba corpuscularizării Universului44; aşadar, evoluţia este o geneză continuă, rezultîn’d din agregările succesive şi din repetiţiile geometrice şi înălţîndu-se neîncetat spre spiritualitate, adică spre *Dumnezeu, aceasta fiind o evoluţie care nu se opreşte la om, deşi omul (omenirea) — raţiunea umană constituie noosfera, ca adaos la întreaga biosferă. Un punct esenţial în evoluţie este „materia hominizată" al cărei specific este conştiinţa; iar progresul conştiinţei se ciocneşte de extrema diversitate a „centrilor personali" ai omenirii care, negăsind în ea însăşi mijloacele de a-şi exprima unitatea, postulează existenţa Punctului Omega (ca un centru suprem transcendent) care cuprinde toate atributele unui Dumnezeu al metafizicii clasice. T. de Ch. subliniază că „punctul Omega" este *Isus Christos sau *logosul întrupat, adică „alpha şi omega" evoluţiei cosmice, văzută ca un „curent axial" ducînd lumea spre termenul ei. Despre om, T. de Ch. vorbeşte nu numai ca despre o specie nouă de animal, ci mai ales ca despre o nouă specie de viaţă. în gîndirea totodată ştiinţifică şi teologică a acestui filosof nu încape ideea exhaustivă a *predestinării, a omului ca fiinţă iresponsabilă şi înfricoşată: „Ho-minizarea este în primul rînd saltul individual, instantaneu, de la instinct la gîndire, iar în consecinţă „Evoluţia devine liberă de a dispune de ea însăşi [...]• Sîntem, pentru o parte elementară, responsabili pentru trecutul ei în faţa, viitorului ei“ (Le Phenomene humain, Paris, 1955, p. 199, 251); tot astfel: „Omul nu va continua să lucreze şi să cerceteze decît dacă îşi păstrează plăcerea pasionată de a o face. Dar această plăcere este atîrnată în întregime de convingerea, riguros nedemonstrabilă pentru ştiinţă, că Universul are un sens şi că el poate sau chiar trebuie să ajungă, dacă sîntem credincioşi, la o oarecare perfecţiune ireversibilă" (op. cit., p. 316). în această linie, teologul interpretează şi *sfîrşitul lumii ca pe atingerea
 575
 TEISM
finalităţii ideale: „Sfîrşitul lumii: răsturnare a echilibrului, desprinzînd Spiritul, în fine desă-vîrşit, din matricea lui materială, pentru a-1 face să se sprijine de aici încolo cu toată greutatea sa pe Dumnezeul-Omega" (op. cit., p. 320). Păcatul originar era considerat de T. de Ch. o criză de creştere sau rezultatul negativ al luptei iniţiale a inteligenţei tinere împotriva animalităţii, în cursul căreia spiritul, prizonier al materiei, supus evoluţiei, a făcut încercări brutale de a se degaja. Dar omul este în cele din urmă factor conştient în evoluţie; noosfera (termen creat de geologul Suess în 1909 şi intens utilizat de Teilhard) se comportă ca un corp iradiant, a cărui radiaţie e formată dintr-o energie liberă reprezentînd suma activităţii fizice şi psihice umane (La place de Vhomme dans la nature. Le groupe zoologique humain, Paris, 1969, p. 147); dar noosfera tinde să se transforme sub ochii noştri într-un supercreier mondial, a cărui forţă de propulsie va deveni aproape irezistibilă (Super-humanite, Super-Christ, 1943). Dacă Ţ. de Ch. a privit Pămîntul ca „un teren de încercare unde Dumnezeu poate să judece dacă sînteţi vrednici de a fi transportaţi în Ger în prezenţa lui" (şi nu ca pe o planetă de exil, cum o privise Empedokles), a fost firesc să-şi construiască sistemul nu pe tradiţionalul antropocentrism, ci pe christocentrism (cf. Le milieu divin, Paris, 1957, passim). De la universalizarea terestră a doctrinei creştine, T. de Ch. a ajuns să nu accepte vreodată ideea că influenţa universală a lui Isus Christos s-ar putea exercita numai asupra unei oarecari fracţiuni cosmice, cum este Pămîntul. De acest sens se leagă ceea ce s-a numit „al patrulea mister creştin" pe care T. de Ch. l-a adăugat celor 3 canonice (Creaţia, întruparea, Mîntuirea) care sînt cele 3 feţe ale misterului „pleromizării“ (idee reluată după noţiunea *pleroma a ap. Pavel din Epistola către Efeseni, I, 23) — ca „mister al uniunii creatoare a Lumii în Dumnezeu" (Christianisme et Evolution, 1945). Ren6 d’Ouince (op. cit., p. 177) a decelat în chistologia teilhardiană 3 teze fundamentale (asupra „unor adevăruri tradiţionale reînnoite de concepţia evoluţionistă despre lume“): 1) Christosul cosmic sau dia-fanizarea christică a cosmosului; 2) Christoge-neza sau termenul divin al acţiunii omeneşti; 3) Christocentrismul sau ^creştinismul — religia de mîine.
 § Oeuvres de Pierre Teilhard de Chardin, I—X, Paris, 1955—1970; La lutte contre la multitude; interprătation possible de la figure du Monde, Paris, 1917; Le Phi-nomkne humain, Paris, 1955; Le Groupe zoologique humain; Paris, 1956; Le Milieu divin. Essai de vie inte-rieure, Paris, 1957; Le-Christique, New York, 1955; Accomplir Vhomme; lettres inddites, Paris, 1968; Lettres ntimes ă Auguste Valensin, Bruno de Solages, Henri de Lubac (1919—1955), Paris, 1972.~Ren6 d’Ouince» Un prophete en procbs — Teilhard de Chardin, I Dans l’Eglise de sontemps; II Et Vavenir de la penseechree-tienne, Paris 1971; Henri de Lubac S. J., Le pensă, religieuse du Pere Pierre Teilhard de Chardin, Paris 1962; Paul Chaucliard, L’Btre humain selon Teilhard de Ohardin, Paris, 1959; Peter Schellenbaum, Le Christ
                                                             dans Vânergetique teilhardienne, Paris, 1971; Ls missag 9 spirituel de Teilhard de Chardin. Colloque de Milan, 1965. Texte ătabli par Claude Cuenot, Paris, 1969 Teiresias (grec Teipeaiag); Tiresias *Profet theban din *mitologia greacă, orbit de zeiţa
* Athena (în altă versiune de zeiţa *Hera), fiindcă o văzuse goală, deşi fără voia lui. Dar după *moarte, ajuns în domeniul lui *Hades, zeiţa *Persephone l-a exceptat de la legea ♦Infernului (în versiunea homerică din *Odisseia, X), lăsîndu-1 cu mintea întreagă şi redăruindu-i „şi după moarte darul profeţiei, cînd ceilalţi coboară doar ca nişte umbre" (cf. Sofokles, Oedip rege, Antigona; Euripides, Fenicienele). După *Hesiod (fragm. 275, 276), *Zeus i-a dat şi o viaţă de 7 ori mai lungă decît vieţile obişnuite. în Infern, T. poartă un toiag de aur şi îşi face profeţiile numai după ce bea din sîngele animalelor sacrificate (aici însă pare a fi un adstrat din sursa *superstiţiilor populare despre ♦vampiri şi *strigoi). Celebritatea *profetului nu scade aşadar nici postum, deoarece *Odysseus zboară, viu, în Hades, la T., pentru a-1 consulta asupra viitorului său. Dar există şi o versiune aparte, povestită de *Ovidius (Metamorfoze, VII, v. 326—327): zărind doi şerpi care se împreunau şi lovindu-i cu toiagul, T. e transformat ca pedeapsă în femeie şi nu redevine bărbat decît după 7 ani cînd, pîndind altă pereche de şerpi ce se împreunau şi lovindu-i iarăşi cu toiagul, e chemat arbitru în disputa dintre Zeus şi Hera asupra voluptăţii sexuale; fiind întrebat cine din parteneri simte mai multă plăcere — ca un om care făcuse parte din ambele sexe — T. răspunde că femeia este mai voluptoasă, simţind de 9 ori mai multă plăcere decît bărbatul; în consecinţă. Hera îl pedepseşte cu orbirea, iar Zeus îi dă ca răsplată harul profeţiei.
    Teisheha Zeul războiului şi furtunii, în ♦mitologia din Urartu (Armenia antică), reprezentat cu coif cornut şi cu buzdugan discoidal. Preluat în Urartu de la hurriţi (*Teshub) şi adorat la început numai ca zeu al ploii, al tunetelor şi, mai ales, al furtunilor cu trăsnete, ajunge ocrotitor al armatei mai tîrziu, cînd e pomenit uneori (de regele Rusa ş.a.) alături de zeul central *Khaldi. Centrul său cultual era în oraşul urartian Kumeni.
    teism Concepţie de filosofie religioasă care consideră Absolutul ca fiind personificat într:o divinitate infinită şi transcendentă; creînd liber universul, divinitatea îl manevrează cu aceeaşi libertate nelimitată. T. se deosebeşte de *pan-teism prin faptul că îl socoteşte pe *Dumnezeu transcendent, iar de *deism, pentru că îi atribuie lui Dumnezeu, ca providenţă, o acţiune perpetuă. Ca atare, pentru t., Dumnezeu este şi transcendent, ca Fiinţă Absolută în raport cu universul, dar şi imanent, întrucît — ca Providenţă Activă — operează neîncetat asupra universului. Considerînd că totul e în Dumnezeu şi Dumnezeu e în totul, că Dumnezeu este esenţă indivizibilă, incomparabilă de neconceput în părţi componente, t. admite alt principiu pretemporal şi etern alături de Dumnezeu şi egal acestuia, care să fi participat la actul
 TELEMAHOS
 576
creator (—* cosmogonie, antropogonie), fie acest principiu o materie primordială, fie o divinitate a răului. Cele mai riguroase forme teiste aparţin religiilor dogmatice (—> dogme) ca * iudaismul, *creştinismul şi *islamul. Din concepţia teistă asupra lui Dumnezeu rezultă şi o concepţie personalistă despre om, care e divjfat în fiinţă obiectuală („eul“ uman inclus în partea de creatură) şi fiinţă neobiectuală (spiritul dumnezeiesc insuflat în om, deci „chipul şi asemănarea" Absolutului — din limbajul biblic al Genezei sau ceea ce numise Meister *Eckhart scintilla — scînteioara divină). Definit iniţial în sec. XVII (termenul t. a fost folosit prima dată de filosoful englez Ralph Cudworth, 1617— 1688, care, considerînd pe Dumnezeu cauza primordială a lumii, iar materia o substanţă pasivă pusă în mişcare de spiritul divin, a teoretizat cunoaşterea suprasenzorială a divinităţii). T. modern, fără a-şi părăsi sensul ontologic, împrumută noţiuni din fizică spre a înfăţişa un Dumnezeu aplicat la masa universului, ca forţă eternă în spaţiu infinit şi ca determinantă a spaţiului şi *tîmpului absolut. T. contemporan s-a bifurcat; o tendinţă afirmă că universul, neidentic cu Dumnezeu, se află în Dumnezeu; alta respinge reprezentările învechite, care provin din aristotelism, asupra lui Dumnezeu; prima caracterizează de pildă *neotomismul catolic, a doua se regăseşte în cadrul protestantismului ( —» demitologizare).
 § Ralph Cudworth, The True intellectual System of ihe Universe, I—II, London, 1743; Gr. Scholem, Sch6p-fung aus Nichts und Selbstbeschrankung Gottes (Eranos Jahrbuch, Bd. 25, Ztirich, 1957)
    Telemahos (grec. TsXsiiaxog ~ TrjXi|ia%og — care luptă de departe) Personaj din *mitologia greacă, fiul lui *Odysseus şi al *Penelopei. Crescut în Ithaka în absenţa tatălui său, cînd acesta se întoarce din pribegie, îl ajută să alunge pe numeroşii peţitori ai mamei. într-o variantă, se însoară cu frumoasa vrăjitoare * Kirke pe care o iubise şi tatăl său.
    teleologie (grec. Te^0Q,~B0<; — ţintă, încheiere, rezultat; Xoyoc, — cuvînt, învăţătură; termen pus în circulaţie de Chr. Wolf: Philosophia Rationalis sive ’ Logica, Halle, 1740) Doctrină ontologică afirmînd existenţa, în natură şi în societate, a unor scopuri obiective extraumane; t. ontologică are două direcţii: una din orientări (teleologia finalităţii externe) consideră că scopul se află în afara lumii, operînd în cadrul unei interutilităţi a lucrurilor; alta (autotele-ologia) vede principiul finalităţii inclus în lucruri (nu departe de noţiunea aristotelică entelehie — principiul intrinsec şi dinamic din lucruri asigurîndu-le realizarea formei şi năzuinţa spre scop). Aspectul religios al t. a condus la o concepţie prin excelenţă providenţialistă. în cadrul t. poate fi considerată concepţia lui P. *Teilhard de Chardin asupra evoluţiei orientate a universului. (Există şi t. ca disciplină filosofică; ea cercetează conduita scopurilor conştiente, structura şi formele lor de mişcare şi elaborează teoria generală a scopurilor şi relaţiile dintre ele.)
    Telepinu Zeu al fecundităţii şi vegetaţiei, în ^mitologia hittită (Anatolia]; cînd îşi părăseşte *templul, provoacă secetă, însă de fiecare dată e regăsit dormind de către o *albină care îl trezeşte înţepîndu-1. *Mitul s-a format în perioada descoperirii agriculturii (versiunea principală are chiar ton propagandistic în favoarea economiei agrare, pe care culegătorii şi vînătorii peregrini o acceptau cu dificultate); în timpul unui ospăţ oferit zeilor de Zeul-soare, după ce dintr-o mînie *Teshub, zeul furtunii, pustiise cîmpurile agricole, iar oaspeţii mîncau întruna fără să se sature, Teshub e neliniştit de dispariţia fiului său T.; atunci *zeii abandonează ospăţul şi îl caută zadarnic pe tînăr, pînă cînd marea zeiţă-mamă Hannahanna trimite o albină să-l caute; după lungi zboruri pe malurile rîurilor, albina îl găseşte adormit pe cîmp în preajma oraşului Lihzina, îl înţeapă cum o sfătuise zeiţa, dar îl înfurie, astfel că de pe urma mîniei iui pier oameni şi vite; şi numai după ce zeii, îngroziţi, cer sprijinul zeiţei magiciene *Kamrushepa, singura în stare să-l domolească, lucrurile revin la normal. Fără a fi un *deus otiosus, în cele din urmă T. se supără pe fidelii săi şi, plin de mînie (mitul, cunoscut fragmentar, nu divulgă motivul), „s-a încălţat cu sandala stîngă pe piciorul drept, cu sandala dreaptă pe piciorul stîng, şi a părăsit ţara hittită".
    Tellumo Divinitate simbolică din *mitologia romană, întruchipînd forţa fertilizatoare intrinsecă a pămîntului.
    Tellurus Zeu patronal al pămîntului roditor, în *mitologia romană.
    Tellus; Terra Zeiţă arhaică a gliei, în *mitologia romană (identificată ulterior cu *Gaiai, personificînd *pămîntul şi fertilitatea lui, ideea de glie hrănitoare. în invocaţii, T. era de obicei asociată cu *Ceres, iar primăvara i se sacrifica o vacă gonită (—> sacrificiu). în 270 î.e.n. a fost inaugurat' un somptuos *templu al zeiţei, la Roma, pe Esquilin. Cîu timpul, T. a ajuns să fie considerată zeiţa fertilităţii terestre integrale.
    Temaukel Zeul creator, instanţa juridică supremă şi diriguitorul destinului* universal în *mitologia triburilor din Ţara de Foc. Singurul nominalizat dintre *spiritele *kashpi ale acestei mitologii rudimentare de structură animistă (-* animism), T. este atotştiutor, acorporal, etern şi atotputernic, totuşi un *deus absconditus care s-a instalat „în spatele stelelor" după ce a abandonat *cosmogonia începută şi lăsată spre desăvîrşire *strămoşilor omenirii, în primul rînd *omului primordial Kenosh, mesagerul său; (—► deus otiosus). Spre a nu-1 supăra, credincioşii îi adresează *rugăciuni numai în cazurile de boală. în timpul intemperiilor atmosferice i se oferă *ofrande. Mai ales Ia tribul selknan (cercetat de M. Gusinde) persistă o teamă sacra care le interzice oamenilor să rostească numele acestei divinităţi, evocarea slujindu-se numai de epitete: So’onh-haskan (Locuitorul cerului), So'onk-kas-pemer (Cel care e în cer); de asemenea, este *tabu reprezentarea chipului lui T* în lucrările artizanale sau chiar pe obiectele
 577
 TEMPLU
de ♦cult. Interogînd un bătrîn băştinaş fuegian, Tenenesk, în 1920, M. Gusinde a aflat că „Te-maukel a fost cel dintîi dintre toţi cei numiţi kowenh“ (adică fiinţe preumane), dar şi „dintre toţi tschonu (oameni), fără a fi însă om, întrucît este spirit.
§ M. Gusinde, Die Feuerland Indianer, I— II, Wien? 1931
   templieri; Fraţii Templieri; Cavalerii Templului Ordin religios de structură militară, întemeiat în 1119, în Palestina, după cruciada I (-+ cruciade), cu scopul declarat de apărare a pelerinilor veniţi la Sfîntul Mormînt al lui ♦Isus Christos; fiind un ordin în cadrul ♦creştinismului catolic, t. îşi asumă aşadar apărarea ♦templului sacru din Ierusalim (de fapt, un templu simbolic, reprezentînd ideea de leagăn al ♦Bisericii creştine). Se distingeau, purtînd mantii albe ornate cu mari cruci roşii (—* cruce). în scurt timp, t. adună averi considerabile şi devin astfel principalii bancheri ai papei (—> papi). Dar regele Franţei, Filip cel Frumos, temîndu-se de puterea ascendentă a t. şi rîv-nindu-le bogăţia, printr-o manevră, calificată de contemporani şi istorici drept ruşinoasă, arestează pe Jacques de Molay, marele maestru al ordinului, odată cu el şi pe toţi t. din Franţa, iar în urma unul lung proces (1310—1314), sub acuzaţia falsă de imoralitate şi ♦erezie, îi condamnă la moarte; doi ani mai tîrziu, sub presiunea acestui rege, papa Clement V desfiinţează definitiv întregul ordin. T. li s-a atribuit un ♦cult (în ritualurile lor secrete) pentru un ♦simbol sau un idol (-* idolatrie), numit Ba-phomet (după unii comentatori, formă coruptă din ♦Mahomed), simbolul însemnînd un ♦botez al ♦focului. După J. von Hammer-Pargstall (în Mysterium Baphometis relevatum) imaginea simbolică a acestui Baphomet ar fi existat în decoraţiunile bisericilor clădite şi întreţinute de Ordinul Templierilor; acelaşi autor (ca şi alţi comentatori) descompusese numele simbolic în Bapho + metis, sugerînd prezenţa zeiţei antice *Metis în cultul templier, ceea ce însă transferă în mod bizar pe templieri în ^mitologia greacă.
§ Ren6 Le Forestier, La Franc- MaQonnerie Templi&re et occultiste, Paris, 1970
   templu (lat. templum — loc auspicial, sanctuar; — grec. xsjisvoQ —incintă sacră) Incintă sau clădire în care se oficiază serviciul religios şi toate ceremoniile rituale ale unui ♦cult. De obicei, un t. e compus dintr-un spaţiu rezervat credincioşilor şi altul preoţilor (adesea, un *altar de ♦sacrificii, numit de unele ♦religii Sfînta Sfintelor — unde este de fapt sanctuarul pro-priu-zis). Ca structură arhitecturală şi amenajare interioară, t. sînt variabile după specificul etnografic şi religios. înainte de existenţa t., religiile primitive aveau altare sau *capişti în aer liber, pentru sacrificii şi ceremonii. Religiile antice considerau că t. este spaţiul construit unde locuieşte, mereu sau ocazional, zeul însuşi. ~ La romani, templum era iniţial spaţiul din care ♦augurii observau zborul păsărilor pentru luarea auspiciilor (adică acel sector de
cer desemnat de augur, virtual, cu toiagul), iar ♦sacerdoţii îşi efectuau ceremoniile; ulterior s-a numit templum orice loc sacru. ^ în Helladar înconjurat de un peristyl, t. era compus dintr-uri naos central, cu un pronaos în faţă şi un opi-sthodomus în spate. ~ Originea * t. mozaic e ♦tabernacolul (Cortul Descoperirii), un simplu cort mobil, servind ca t. itinerant în epoca transferării poporului din Egipt în Canaan; forma arhaică beth Elohim (Casa lui Dumnezeu, mai exact: Casa Celor puternici) a fost înlocuită mai tîrziu cu termenul kekal (palat), neologism preluat din lumea Mesopotamiei; apoi formele evoluează pînă la sinagoga iudaică şi, prin împrumut adaptat, la basilica (♦biserica) creştină. ~ în Babilon, orice t. (e-kallu — marea casă) reproducea — de obicei în formă specifică de ♦ziggurat^—virtualul sanctuar arhetipal ceresc. ~ în India vedică, dhakka era un locaş de cult, o clădire destinată unui scop religios, iar t. propriu-zis se numea niketana; ♦budismul a utilizat, în valori variabile, *stupa. ~ Islamul are moscheia, cu turnul ei caracteristic cu balcon circular, de unde muezinul cheamă credincioşii la ♦rugăciune. ~ Cele mai vaste şi mai impunătoare t. antice par să fi fost cele din Egiptul faraonic, incluzînd numeroase încăperi adiacente în care se efectua şi ştiinţa magică sacerdotală ; urmărind efecte psihologice puternice printr-o arhitectură de rafinată măreţie, templele egiptene erau susţinute de pilaştri şi uneori legate de monumentele sepulcrale.’ ~ Fiecare t. al civilizaţiilor precolumbiene din America (tolteci, maya, quich£, azteci, incaşi) era de obicei situat pe platforma superioară a marilor piramide în trepte. ~ Dintre templele celebre ale lumii, istoria reţine îndeosebi:      Templul
din Karnak şi Templul lui Luxor (Egipt); *E-Saggila, consacrat zeului ♦Marduk (Babilon); Templul lui Solomon din Ierusalim — prevăzut după tradiţie — cu 40 de paratrăsnete ; Templul lui Zorobabel (Palestina) Templul lui Zeus din Olympia şi Templul Artemidei din Efes — una din cele 7 minuni ale lumii — incendiat de Herostrat; Templul Acropolei şi Templul lui Apollon din Dephoi (Hellada); Templul budist Barabudur (Jawa), Templul Lin garaj a din Bhu-baneswar (India), Basilica Sfînta Sofia din Constantinopol (Bizanţ), Basilica sf. Petru de lâ Vatican (Roma); Catedrala Notre-Dame din Paris; Marea Moschee din Mecca, unde se conservă ♦Kaaba. Nici un t. nu se construia la întîmplare, în orice loc; locul destinat construcţiei nu era ales, ci descoperit de oameni (G. Van der ♦Leeuw) şi fără excepţie (Robertson Smith), consacrat de o *teofanie întrucît — în orice religie — templul este un centru al universului. Deopotrivă, cu aceasta, orice t. terestru pretinde să reproducă un ♦arhetip ceresc, astfel că situarea, dimensiunile, forma se consideră a fi dictate de divinitate prin revelaţie (M. ♦Eliade). Aproape pretutindeni, întreaga procedură de alegere a locului sacru şi de edificare a t. constituie, în antichitate ca şi mai tîrziu, o amplă ceremonie festivă; (în India, un ♦ritual complex se executa chiar la construcţia unei simple case de locuit)
TENGHERfc
578
 Poate una dintre cele mai fastuoase ceremonii în acest sens o practicau romanii. Mai ales în Roma imperială, în vederea consacrării unui t., decizia unui magistrat asupra construcţiei urma să fie confirmată sau infirmată de colegiul pontifical, care supraveghea respectarea normelor religioase tradiţionale; după confrf-mare, era ales locul şi marcat printr-o piatră fundamentală; iar cînd clădirea era gata, magistratul consacrator se aproapia de incintă, însoţit de colegiul pontifical şi de spectatori, iar pontifex maximus, cu capul acoperit, rostea distinct rugăciunea de consacrare, pe care apoi o repeta magistratul ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de tocul uşii, în care timp asistenţa păstra o tăcere pioasă; ceremonia se încheia cu sacrificarea unui animal şi cu un . ospăţ public, însoţit de *jocuri şi de alte spectacole.
    TengherG (tătar Tengere-Hairahan) Zeul cosmogonic central în mitologia tătară, o variantă a zeului mongol *Tăngri (-+ mitologie mongolă). Opera zeului (într-o ♦antropogonie dublă) se efectuează în etape: 1) T. îl transformă pe omul creat într-un *duh rău — în ♦spiritul demonic *Erlik; 2) ferecat sub pămînt, Brlik tinde către propria sa emancipare; însă această temă din ♦mitul general pare a nu fi decît o formă coruptă a versiunii mitice mongole, în legătură cu acţiunea primordială a lui Tângri.
    Tenjin Zeul caligrafiei, în *mitologia japoneză.
    teosraţie (grec. Geoxpitia — guvernare divină; termen folosit prima dată de Iosephus Flavius: Antichităţi iudaice, în legătură cu sistemul de guvernare din Iudeea antică) Sistem de guvernămînt al unui stat care admite ideea că zeul (sau *Dumnezeu) este monarhul ce-şi asumă guvernarea integrală şi directă a unui popor. T. se consideră a fi efectuată de divinitate prin imputerniciţii ei (♦profeţi, *sacerdoţi, forţe divine întrupate, sau o instituţie — de ex. ♦Biserica). Un stat prin excelenţă teocratic a fost Egiptul, unde faraonul, reprezentantul autorizat a lui *R6 pe pămînt, era considerat el însuşi zeu. în China dinastiei legendare, împăraţii (ca ♦Huangdi), fiind socotiţi *zei, guvernau imperiul în această calitate, după o presupusă legislaţie cerească. Japonia este condusă de mikado (împărat) ca fiu al zeiţei solare ♦Amaterasu şi ca divinitate încarnată, care guvernează teocratic un stat, în mod paradoxal, de tip democratic parlamentar. T. statului arhaic al lui Israel era înfăptuită prin profeţii lui ♦Yahweh (*Moise, ♦Aaron), iar cînd guvernarea e preluată de regi (David, Solomon ş.a.), nici aceştia nu guvernează decît în numele şi din împuternicirea lui Yahweh. Uneori, guvernarea aparţinea profetului, socotit personaj charis-matic — deci asupra căruia s-a coborît graţia divină; alteori, ambele funcţii sînt cumulate în regii-profeţi (David, în Israel) sau regii-sacer-doţi (♦Deceneu, în Dacia). O încercare eşuată de t. s-a făcut în Imperiul Roman, în forma cultului cezarilor, consideraţi zei. O formă modernă net teocratică s-a statornicit în * Iran
 (devenit republică islamică după 1978), care este guvernat de clerul islamic şiit (-> şiiţi), sub egida ayatolahului „mîntuitor" ca Imam Ascuns, în numele direct al lui ♦Allah.
§ I. Ensjaell, Sludies in Divine Kingship in the Aneien Near East, Uppsala, 1943
    teodicee (grec. 0eo<; — *zeu, ♦Dumnezeu, 8(xt| —justiţie, echitate, îndreptăţire) Termen pus în circulaţie de Leibniz (1646—1716), cu sensul literal de justificarea lui Dumnezeu. T. este un sistem doctrinar în cadrul unor ♦teologii, avînd scopul de a justifica actele socotite divine, adică de a găsi un acord raţional între ideea de Dumnezeu înţelept şi bun care cîr-muieşte lumea şi ideea de rău şi nedreptate, prezentă concret în aceeaşi lume. Tipologic, t. e variabilă în istorie în raport cu viziunile mitologice asupra universului şi mai ales cu gradul de determinare teologică a responsabilităţii divine faţă de existenţa lumii. Această responsabilitate este minimă în ♦politeism, întrucît universul nu e creat ex nihilo, ci se elaborează îndelung şi dependent de acţiunile divine care au uneori altă ţintă, dar şi pentru că există zei mulţi care-şi împart atributele şi răspunderea, iar zeul suprem are un rol patriarhal şi, existînd conflicte cu divinităţile subalterne, el poate multe însă nu poate orice; zeii politeismului sînt înăuntrul universului, adesea depind ei înşişi de destin (ca ♦Zeus de ♦Moire) ceea ce le limitează libertatea (care poate fi nelimitată numai pentru un ascet uman, ca în concepţiile Indiei), iar cauza stă în faptul că ei au patimi şi prin urmare dispun de dreptul puterii de a încălca justiţia şi morala, astfel că un credincios îi tratează ca pe nişte monarhi ori satrapi orientali sau doar căpetenii tribale, făcînd efortul numai de a-i îndupleca să fie binevoitori şi drepţi; pentru mentalitatea primitivă şi antică (prezentă însă şi în timpurile moderne în unele straturi populare cu structură primitivă) mai importantă decîţ justiţia este de fapt răzbunarea. Teologia antică are o t. a cărei dialectică se acordă tocmai cu această mentalitate; astfel, ♦Plutarh, teolog notoriu (cf. tratatul său Despre răzbunarea tîrzie a divinităţii)I, spune că tergiversarea justiţiei divine se explică prin faptul că zeii oferă putinţa îndreptării celui care a greşit, prin amînare, completînd de fapt pedeapsa şi aşteptînd clipa cînd această pedeapsă va dobîndi eficienţă mai ximă. Forme de t. mai aproape de sensul modern au teologiile sprijinite pe ♦escatologie: ♦metempsihoză (în ♦orfism, ♦brahmanism, ♦budism) şi pedeapsa postumă (în religia egipteană şi în religiile Mesopotamiei, într-o măsură în religia Helladei, în doctrina budistă ♦Mahâyana şi în ♦hinduism, în ♦iudaismul tîrziu, în ♦creştinism şi ♦islam); într-o anume perspectivă, t. amînă justiţia divină dincolo de limita vieţii individuale, explicînd că această justiţie nu e raportată la individul imediat, ci la neamul omenesc, răsplata ori pedeapsa putînd fi transferate asupra posterităţii. Dar în ♦monoteism, t. justifică pe Dumnezeu, acordîndu-i omului
  579
liberul arbitru (negat de altfel de Martin *Luther) şi susţinînd astfel că şi ♦Lucifer — cel mai desă-vîrşit dintre *îngeri, şi ♦Adam — ♦omul primordial perfect, dispunînd de liberul arbitru, au căzut în ♦păcat. Iar în formele religioase unde ideea de *predestinare este absolută (ca în islam sau în lutheranism) nu mai e posibilă o t. pro-priu-zisă, sprijinită pe exerciţiul argumentării.
    teofanie (grec. 0eog — ♦zeu, ♦Dumnezeu; «patveiv — a apare) Orice formă de apariţie, ♦revelaţie, întrupare sau manifestare senzorială a unei divinităţi în faţa oamenilor. Nici o ♦religie antică sau modernă nu abuzează de prezentarea acestui fenomen miraculos, menţi-nînd o pondere prin definirea t. ca manifestare rarisimă, mai ales indirectă, şi avînd un caracter îndeosebi ezoteric, deci preferenţial, ~ La evrei, deşi prezent în fiecare clipă din viaţa credincioşilor, ♦Yahweh nu-i apare nici lui ♦Moise „faţă către faţă", iar în genere prezenţa sa are caracter de eveniment şi totodată de fenomen (stîlpul de fum însoţind călăuzitor poporul pînă la Canaan, focul spontan apărînd între ♦heruvimii jertfelnicului din Cortul Descoperirii, mana cerească etc.). ^ în India, ahgăvatarapa este o încarnare parţială, deci o semiteofanie, prin care ♦zeii se încarnează numai cu o parte a fiinţei lor ţe pămînt, în întruchipări de eroi (*Rămd, reîncarnare temporară a lui *Vişyu, regi sau alte persoane, care astfel se învestesc cu ţelul de a combate sau a anihila răul din lume. ~ în Hellada s-a crezut ferm că „muritorii îi descoperă anevoie pe zei“ (Imnuri homericeCătre Demeter, I, v. 111). După ♦Homer, „fără voia lui, un zeu nu poate fi văzut şi urmărit de nimeni" (Odisseia, X) şi „zeii nu se arată decît cui vor", fiind simţiţi şi recunoscuţi numa de cîini (op. cit., XVI). Sînt însă şi numeroase excepţii (♦Zeus se arată, la cerere, muritoarei ♦Semele în toată splendoarea lui divină, omo-rînd însă fără voie pe solicitantă); uneori zeii greci se arată o clipă în înfăţişarea lor autentică, chiar şi din neatenţie, ca ♦Demeter la curtea regelui Keleos cînd, o singură secundă, atinge tavanul cu capul şi umple uşa de strălucirea luminii divine. ^ Pentru ♦creştinism, întruparea lui Dumnezeu în ♦Isus Christos este un gen aparte de t
    teogonie —* Theogonia teologie (grec. 0eog — +zeu, ♦Dumnezeu; tâyţ — ♦cuvînt, teorie) Disciplină teoretică de structură şi tendinţă religioasă, consacrată îndeosebi studiului sistematic al formelor de cunoaştere a zeilor sau a lui Dumnezeu, al ♦revelaţiei divine şi în genere al doctrinei ♦religiei respective. în sens larg, t. e un sistem speculativ constrîns într-o formă logică şi bazat pe textele sacre canonice, definite ca revelaţie divină primordială, deci ca mărturie a zeului (a lui Dumnezeu), despre el însuşi. în sens restrîns, mai riguros, t. nu se poate aplica decît religiilor strict teiste (-+ teism) —ca ♦iudaismul, ♦creştinismul, ♦islamul şi numai parţial ♦hinduismul şi *budismul (nu însă celor de tipul ♦daoismului, •confucianismului şi religiei *zen) . în antichitatea greacă, teologi (GeoXoyoi) se numeau cei
TEOLOGIE
 care se ocupau, ca *Hesiod, de ♦mituri, sau ca ♦Platon, de cercetarea lor critică, dar mai ales poeţii, care, ca ♦Pindar, propulsau ori creau mituri; acest înţeles a persistat pînă în ♦patristica timpurie. în cultura latină, termenul are altă accepţie, Cicero, de pildă, numind theologi mai ales pe discipolii liber-cugetători ai lui ♦Euhemeros. Dintre antici, abia Aristotel îi acordă t. o semnificaţie mai complexă de ştiinţă supremă, „ştiinţa primă" care cercetează divinitatea — „primul * şi cel mai de seamă principiu" (Metafizica). Poate tocmai de aceea, dintre părinţii Bisericii creştine şi ♦Tertullianus şi sf. ♦Augustin consideră t. o pseudoînvăţitură păgînă despre zei. ♦Grigore din Nazianz îi acordă ulterior valoarea de filosofie teologică (în disertaţia Ilepl GsoXoyia<;), iar ♦Toma din Aquino, deşi oscilant şi preferind uneori sintagma „doctrina sacră", îi acordă sens aproape modern (în opera sa Summa Theologiae). Termenul intră în circulaţie în sec. XIII, cu sensul de azi, cînd la Paris se înfiinţează prima facultate de teologie. Ulterior, diferite ♦rituri şi curente au privit întru cît va diferit aceeaşi noţiune; astfel, pentru Martin ♦Luther, t. are ca obiect relaţiile personale dintre omul care are nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu care îl cheamă pe om. Conceptul modern structurează t* bipolar: ea se întemeiază pe o revelaţie divină extra-mentală, supraraţională, pe care îşi asumă sarcina s-o explice coerent şi logic, în urma unei analize raţionaliste. în cadrul iudaismului, t. rabinică a păstrat conceptul riguros de comentariu explicativ al revelaţiei lui ♦Yahweh, în spiritul tradiţiei, redogmatizate de fiecare dată cînd intervenea cîte o tendinţă raţionalistă în viziunea teologică; aşa de ex., ♦Maimonides (sec. XII), căutînd să împace, într-o sinteză teologică, religia cu filosofia şi să respingă tradiţia unei divinităţi antropomorfe, în numele unei concepţii teologice care solicită exerciţiul gîndirii, e anatemizat de teologii iudaismului ortodox; în sec.^ XX, fenomenul se repetă în cazul teologului^ Martin ♦Buber, teoreticianul „riscului de a crede" (considerat de unii teolog existenţialist) şi al contradicţiei între religie şi ♦viaţă, combătut nu numai de t. iudaismului ortodox, ci şi de unii teologi care l-au citit cu bunăvoinţă, ca rabinul Jacob Agus. Mai puţin deschisă pentru demersul raţionalist, t* islamului se consolidează în opera şcolii ♦mutaziliţilor (sec. VIII), fructificată într-o dogmatică speculativă (Kalam). în perioada interbelică din sec. XX — în cadrul creştinismului protestant — apare, ca o consecinţă a crizei teologice, aşa-nu-mita teologie dialectică (cartea lui Karl Barţh, Der Rdmerbrief, Miinchen, 1922, fiind socotită manifestul acestui curent), care îi opune religiei ♦credinţa, întrucît consideră religia o iluzie prin care omul capătă, drept Dumnezeu, propriul său chip mistificat: „Numai prin credinţă eu sînt ceea ce nu sînt". Legată direct de acest curent este *demitologizarea N.T., teorie elaborată de teologul Rudolf Bultmann. Iar teologul protestant Paul ♦Tillich descompune de altfel chiar cuvîntul teologie, analizîndu-i eti-
 TEONANACATL
 580
 ■mologia în scopul unei definirii intrinsece: „primul element [...] este theos, Dumnezeu, care comunică ceva despre sine, forţa revelaţiei, al doilea element este logos, cuvîntul înţelept despre ceea ce comunică Dumnezeu în comunicarea sa“ (Eranos-Jahrbuch, 1954, Bd. 23, Ziirich, .1955, p. 258).                                    ^
 § S. Laeuchli, The Language of Faith. An Introduction rto the Semantic Dilemma of the Early Church, New York, 1962; K. Barth, Der Romerbrief, Miinchen, 1922; 3T. Gogarten, Das Wort Gottes und Schriften, Berlin, 1936; M.-D. Chenu, La Theologie est-elle une science? Paris, 1957
     Teonanacatl Zeul-ciupercă, patronînd ciupercile halucinogene (Psilocybe mexicana, Psilo->cybe zapotecorum ş.a.^, în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene din Valea Mexicului şi din America Centrală (mai ales pe teritoriul Guate-malei de azi); întrucît aceste ciuperci secretă substanţe toxice de anume efect, sucul ciupercilor este ingurgitat de *şamani, preoţi şi vrăjitori în cadrul unor *ritualuri divinatorii (-> divinaţie), îngăduindu-le halucinaţiile şi aparenta stare de transă, necesare spectacolului sacru al profeţiei: într-o încăpere slab luminată, preotul divinator mesteca ciuperca sacră sau îi sorbea zeama stoarsă, apoi cădea în extaz maladiv şi răspundea criptic întrebărilor puse de credincioşi (ritualul fiind răspîndit mai ales la mazateci); s-a pretins că, în aceste condiţii, ♦spiritul preotului drogat se transportă în viitor, de unde se întoarce cu informaţii. Un *mit nahuatl povesteşte descoperirea proprietăţilor ciupercii: zeiţa *Mayahuel, patroana tuturor băuturilor (pulque) şi plantelor ameţitoare sau halucinogene (căreia îi era subaltern şi zeul T.), vrînd să ucidă un şoarece de cîmp, l-a zărit alergînd şi dansînd curajos în jurul ei, chiar bătîndu-şi joc de zeiţă; uimită, zeiţa observase totuşi că şoarecele muşcase dintr-o ciupercă; gustînd şi ea şi soţul ei, ♦Xochipilli, descoperirea a intrat sub oblăduirea ei divină. Bernardino de Sahagiin povesteşte că a văzut localnici drogaţi, ■cîntînd şi dansînd; dar în 1616, ♦Inchiziţia a •interzis folosirea ciupercilor, numind perversiune •eretică viziunile halucinante obţinute prin drogare. (De altfel, analizele acestor ciuperci, în sec. XX, au pus în evidenţă prezenţa acidului lisergic: LSD.)
     teozofie (grec. 0e6g — *zeu, ♦Dumnezeu; <jo<pta — înţelepciune) Pseudoştiinţă urmărind cunoaşterea directă a esenţei divine prin iluminare şi intuiţie mistică, dar şi pătrunderea prin ♦revelaţie supranaturală în miezul secretelor naturii. Doctrina teozofică stabileşte că Dumnezeu este terminus ad quem, deci nu se poate pretinde cunoaşterea lui directă, ci numai deducerea ipotetică din actele emanate de esenţa divină. T. include diferite tradiţii speculative din jurul scripturilor sacre (*Biblia, *Veda, *Talmud), dar rădăcinile ei sînt la neoplatonici şi *g nostici, în comentariile *Kabbalei, în sistemele mistice şi ezoterice (misticul Meister *Eck-hart, referindu-se la Dumnezeu ca la esenţa sau conţinutul potenţial al tuturor lucrurilor,
 într-o măsură Paracelsus, ori teozoful prin excelenţă Jacob Boehme, considerînd pe Dumnezeu abisul sau nimicul etern, liniştea esenţială — întrucît în Dumnezeu rezidă „natura eternă" sau „marele mister“: mysterium magnum). T. modernă, organizîndu-se într-o Societate Teozofică (fundată de Helena P. Blavatsky şi colonelul H. S. Olcott în S.U.A. la 1875 şi consolidată după 1906), urmărea 3 scopuri principale: 1) stabilirea nucleului unei frăţii umane universale; 2) promovarea studiului comparat al religiilor şi doctrinelor filosofice; 3) investigarea sistematică a potenţialului mistic al vieţii şi materiei, ceea ce s-a numit curent *ocultism. Teozofii pretind de obicei că sînt (sau pot fi) înzestraţi cu însuşiri paranormale (clarviziune, premoniţiune). H. P. Blavatsky afirma că ar fi citit la distanţă (din S.U.A., fără deplasare) un manuscris tibetan secret din Biblioteca Vati-cană, pe care l-a şi publicat, ca poem cosmogonic, sub titlul Cartea lui Dzyan (scriere haotică, necunoscută orientaliştilor), în cuprinsul vastei sale cărţi Doctrina Secretă (1888), unde, manevrînd o materie de vastă, dar incoerentă erudiţie, năzuie să indice locul real al omului în univers prin descifrarea tradiţiilor de sursă arhaică ce ar sta la obîrşia lumii. De fapt, „doctrina" Helenei P. Blavatsky a fost influenţată de filosofia indiană, îndeosebi de doctrina karmică (—* karma), de concepţia ciclicităţii reîncarnărilor (-+ samsăra), de ideea evoluţiei cosmice a sufletului ca manifestare a *spiritului absolut, ca şi de doctrinele ezoterice orientale. Această orientare teozofică modernă a respins formele religioase istorice şi, urmărind o sinteză a mai multor religii, a încercat să descopere în structura lor sensul sacru comun al *simbolurilor fundamentale, scopul fiind elaborarea unei ♦religii universale în afara vreunei dogmatici pro-priu-zise. Printre precursorii t. e citat filosoful mistic suedez Emanuel Swedenborg (1688— 1772) care, după cum relatează Imm. Kant, ar fi avut de la mare distanţă viziunea sincronică a unui incendiu din Stockholm. Sistemul lui Swedenborg se bizuie pe ideea sa că sensul de a fi al lui Dumnezeu este infinita lui iubire, adică viaţa autoîntreţinută a universului. Swedenborg nu e totuşi identificabil cu teozofii de după el. Şi chiar epoca H. P. Blavatsky a dus la modificări structurale şi crize de gîndire. Printre temele favorite ale t. moderne este mitul ♦Atlantidei, pe care teozofii pretind a-1 confirma prin mijloace ezoterice şi oculte. Dar principalul în t. stă în teoriile ei stranii cosmologice şi antropologice. Sprijinindu-se pe mistica numerică (-> numere sacre) şi alegînd drept cheie numărul 7, t. construieşte o teorie a evoluţiei cosmologice (în care include cele 2 etape tradiţionale: *cosmogonia şi *antropogonia), bazată pe viziunea unui univers de 7 nivele ce a evoluat în 7 perioade (sau cercuri) ascensionale; complementar, gravitează în jurul acestei teorii şi alte idei (de ex. cele 7 rase care se succed în fiecare din cele 7 perioade). în cadrul acestei cosmologii parareligioase, t. a admis chiar şi
  581
 un gen de *Infern (Avichi), reprezentat de conştiinţa vie a eşecului, chinuită — într-o lungă stare de vis şi de absenţă a voinţei, puterii şi iniţiativei — de regretele zadarnice, de ambiţii şi speranţe deşarte, pînă cînd visul se sfîrşeşie în uitarea totală a anihilării. Sub raport antropologic, t. a divizat omul în 3 corpuri: fizic, astral şi mental; iar teozofii experimentaţi pretind să aibă capacitatea de a dispune de corpul lor integral pînă la a-1 expedia instantaneu în orice punct spaţial sau temporal; totuşi, scopul de bază al oricărui teozof este să pună în evidenţă corpul său mental (deci sufletul— ca treaptă maximă existenţială), ca astfel să obţină supraconştiinţa. Cu vremea, s-a acreditat postulatul că experienţa teozofică (adică obţinerea ştiinţei supreme, secrete, deci şi a unor însuşiri supranormale sau supranaturale) nu poate depăşi un număr restrîns de maeştri iniţiaţi, care inspiră şi ghidează evoluţia spirituală a omenirii. înfiinţată la New York în 1875, Societatea Teozofică şi-a amplificat rapid influenţa şi expansiunea asupra Europei, pentru ca în 1879 să-şi mute centrul spiritual în India (într-o suburbie din Madras); în 1912, Krish-namurti e proclamat „noul mîntuitor al ome-nirii“, însă ulterior îi părăseşte pe teozofi, şi în aceeaşi perioadă se produce întîia schismă, în urma căreia se formează paralel un curent antropozofic (-> antropozofie), condus de Ru-dolf *Steiner.
 § Helena P. Blavatsky, The Secret Doctrine, New York — London, 1888; Ren6 Gu6non, Le tMosophisme. Histoire d’une pseudoreligion, Paris, 1921; G. Bichlmair, Chris-tentum, Theosophie und Antroposophie, Wien, 1950
    Tepegoz (Ochi în creştet) Grup de *demoni în *mitologia tradiţională a găgăuzilor (populaţie cumană sau cu alură slavă, de lb. altaico-turcică, locuind în sudul U.R.S.S.) între Prut şi Nistru, în bazinul sudic al Bugului, în Ka-zahstan), în România (Dobrogea), în Bulgaria şi în Asia Mică. Reprezentaţi ca uriaşi cu un singur ochi în creştetul capului, un soi de demoni malefici, însă corporali, duşmani ai oamenilor; îi alungă şi îi blochează pe oameni în peşteri, spre a-i mînca, însă oamenii izbutesc să scape aproape fără excepţie, înfigîndu-le cîte o ţeapă în unicul ochi şi apoi salvîndu-se din peştera-bîrlog cu o blană de oaie pe umeri.
    Tepeu (maya tepeuh — cuceritor, biruitor, stăpîn) Zeiţă primordială quichâ — ramura maya din Yucatan (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), Marea Mamă, perechea Marelui Tată *Cucumatz, personalitate divină destul de ceţoasă, atributele ei principale rezultînd mai ales din numeroasele epitete, printre care Tzacol (Creatoarea) si Alem (Născătoarea); sensul esenţial al numelui este Atotputernica). După * Popol Vuh, T. are rol determinant în *co£mcgonie şi în ^antropogonia serială.
    Tepeyollotli (Inima Munţilor) Zeu zapotec al munţilor, adorat şi de azteci (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), care îl credeau locuitor al peşterilor montane; reprezentat ca jaguar, este o divinitate *htonică producînd
                                                                                                    TERMINUS
 cutremure atunci cînd umblă printre rocile de lavă; aztecii l-au investit cu atribute suplimentare, în primul rînd de zeu nefast al lumii subpămîntene (şi unul dintre zeii beznei subterane, simbolizînd totodată şi noaptea), dar şi ca întrupare a răului general, părînd să patroneze toate nenorocirile materiale directe (în afara celor corupte, viclene, patronate de obicei de divinităţi feminine); în unele reprezentări plastice se arată cum semănăturile agricole se luptă din răsputeri cu ariditatea pămîntului uscat pe care-1 întruchipează T.
    Terah Zeul hurrit al *lunii (-* mitologii din Mesopotamia), avînd un *cult foarte asemănător cu Zeul-lună ugarit Yarikh, şi mai ales cu Zeul-lună hattit despre care un *mit spune că a produs derută printre toţi ceilalţi zei, căzînd din *cer. în * Biblie (V.T., Geneza, XI, 26) un personaj Terah e tatăl lui *Abraham, Nahor şi Haran; ebraiştii derivă numele propriu Terah din numele lunii ca astru: ebr. yareah (de unde probabil şi ugariticul Yarikh, răspîndit la semiţii occidentali).
    Tcrma (grec. xeppa — bornă de hotar, graniţă) Zeul pietrelor de hotar, în *mitologia romană. Iniţial, terma era numită piatra de hotar înfiptă la limitele teritoriului casnic, în care erau cuprinse şi mormintele strămoşilor familiei, acel spaţiu fiind sacru. Ceremonia specifică (descrisă de Siculus Flaccus, în Despre condiţia ogoarelor), incluzînd ^sacrificii animale şi fixarea jalonului (termen) într-o groapă specială cu cărbuni aprinşi de la *focul vetrei domestice, cu boabe de grîu, fructe, turte, vin, miere, pare a fi fost o ceremonie menită „să facă din Terma un fel de reprezentant sacru al cultului domestic. [...] Terma pusă în pămînt era deci, într-un anume chip, religia casnică implantată în sol, mareînd prin asta că acest sol era pentru totdeauna proprietatea familiei. Mai tîrziu, datorită şi poeţilor, Terma a fost considerată un zeu distinct şi personal44 (Fustei de Coulanges, Cetatea antică, trad. rom., Bucureşti 1984, I, p. 97—99).
    Terminus Zeul hotarelor, în *mitologia romanăy ocrotitorul proprietăţilor particulare şi al teritoriului public al Romei, totodată personificarea oricărui sfîrşit; era simbolizat fie de o piatră de marcaj (-+ Terma), fie de un stîlp plantat în cadrul unei ceremonii (săparea unui şanţ terminal, purificat de un *foc de ♦sacrificiu, peste care se scurgea sîngele unei victime sacrificate, aruneîndu-se apoi şi cadavrul, împreună cu fructe şi faguri de miere stropiţi cu vin; iar după ce focul mistuia jertfele, se fixa piatra de hotar sau stîlpul, împodobit cu ghirlande) ; semnul nu mai putea fi scos ori mutatr intervenţia fiind sacrilegiu pedepsit. La sfîrşitul vechiului an roman (23 februarie), se desfăşurau serbările Terminaţia, încheiate cu *ofrande de grîne, miere, prăjituri şi vin (mai tîrziu iezi şi purcei de lapte), ca şi cîntece pentru zeu. Prima *sărbătoare ar fi fost instituită de *Numa Pompilius, iar principele sabin Titus Tatius i-a consacrat o piatră pe Capitoliu. Sub Tarquinius Superbus, „cînd a fost vorba de înălţarea alta-
TERPSICHORE
 582
 rului zeului Terminus, auspiciile au fost neprielnice. Această prevestire de rău augur a fost însă tălmăcită în felul următor: aşezămîntul zeului Terminus, zeul hotarelor şi sfîrşitului, nu s-a clintit din locul său. Faptul că dintre toţi zeii el a fost singurul care n-a îngăduit să fie îndepărtat din locul închinat lui e o prevestire ce dă în vileag trăinicia şi tăria întregii sale puteri" (Titus Livius, Ab Urbe condita, I, 55). Epitetele zeului sugerau acelaşi act: Pla-cidus, Quadratus. Mai tîrziu, atributul lui T. e absorbit de cultul lui *Iupiter, căruia i se adaugă epitetul Terminus sau Terminalis (după grec. Zeug âpiog —Zeus Hotarnicul).
     Terpsichore (grec. Tepyixopri ) *Muza ♦dansului şi a cîntecului coral, în *mitologia greacă, reprezentată cu o liră în mîini.
     Tertullianus, Quintus Septimius Florens Teolog creştin, roman din Africa (155—220), apologet al *creştinismului, unul dintre părinţii Bisericii (-+ patristică), deşi, pentru că la un moment dat aderase la *montanişti, a fost privit cu suspiciune de ♦teologia oficială (fiind abia după multe secole integrat patristicii, iar în epoca modernă admirat de Bossuet şi Ghateaubriand). Fiu de centurion, după studii juridice şi retorice, T. ajunge un reputat orator juridic, poate chiar juristul de mare autoritate amintit în Pandecte. Creştinat în 195, de la lucrarea Ad Martyres (197) destinată încurajării *credinţei martirilor şi a rezistenţei lor întru creştinism, T. scrie o amplă operă (34 cărţi, din care 7 pierdute) în bună parte polemică şi *apologetică, reprezentînd mai ales pledoaria doctrinară pentru creştinism, condamnarea ereticilor (—terezie), afirmarea moralei creştine şi fundamentarea disciplinei sacramentale. în 207, a pledat violent pentru respectarea principiilor *ascetismului şi împotriva instituţionalizării ♦Bisericii; apărînd credinţa pură de amestecul ei cu raţionalismul filosofiei păgîne, a afirmat: „Ce poate fi comun între Atena şi Ierusalim? între Academie şi Biserică"? (De praescriptione haereticorum, VII). Formula credinţei lui T. se dispensează de demonstraţie, întemeindu-se exclusiv pe acceptarea ♦revelaţiei ca atare: „Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit. Nouă nu ne este ruşine, deşi s-ar euveni să ne ruşinăm. Şi fiul lui Dumnezeu a murit; aceasta este pe deplin verosimil, pentru că nu se potriveşte cu nimic. Şi după înmormîn-tare a înviat; aceasta este incontestabil, pentru că este imposibil" (De carne Christi, V). Apropiat de stoici şi chiar de cinici, respectînd filosofia lui Seneca şi interesat de argumentaţia întoarcerii la natură şi de revenirea la sufletul omenesc iniţial, de explorarea acestui strat elementar, T. subliniază la un moment dat nevoia încrederii în manifestările spontane ale omului (strigăte, formule colocviale stereotipe), devenind astfel un precursor al psihologiei subconştientului, de unde şi interesul psihanaliştilor (mai ales al lui Cari Gustav ♦Jung) pentru opera apologetului: „Mărturiile sufletului, cu cît sînt mai adevărate, cu atît sînt mai simple; cu cît sînt mai simple, cu atît sînt mai comune; cu cît sînt mai comune, cu atît sînt mai generale;
 cu cît sînt mai generale, cu atît sînt mai naturale ; cu cît sînt mai naturale, cu atît sînt mai dumnezeieşti” (De testimonio animae, I, 8—9; V, 32). După T., sufletul este un corp, chiar dacă de structură deosebită, dar totodată *spirit, ca al lui *Isus Christos, cum se arată el în viziuni: un corp diafan şi luminescent. De la graba martirilor din primele comunităţi creştine asuprite spre apoteoza finală a împrumutat şi T. o anumită nostalgie escatologică: „Dorinţele noastre tind spre sfîrşitul vremii acesteia, spre sfîrşitul lumii şi spre venirea marii zile a Domnului, a zilei mîniei şi răzbunării" (De resurrecti-onecarnis, XXII), Opera principală a lui T. este Apologeticum (o pledoarie pentru creştinii lipsiţi de dreptul de a-şi apăra cauza public şi un rechizitoriu împotriva nedreptăţii condamnării lor de către magistratura romană în necunoş-tinţă de cauză); una din afirmaţii era importantă în acea vreme (dar un principiu de care Biserica mai tîrzie nu a mai ţinut seamă): „Nouă nu ne este nimic mai străin, decît treburile statului. Noi recunoaştem un singur stat pentru toţi, lumea" (op. cit., XXXVIII, 3). Un pasaj din aceeaşi operă, mai puţin luat în seamă, este un argument de strategie nu atît religioasă, cît totuşi politică: „Ideile noastre le socotiţi prejudecăţi, dar pe ale filosofilor şi poeţilor le luaţi drept cunoştinţe perfecte şi cugetări dintre cele mai profunde. Ei sînt înţelepţi, iar noi batjocoriţi, ba chiar pedepsiţi. Fi-vor false ideile pe care le apărăm noi, fi-vor ele prejudecăţi, dar sînt necesare; fi-vor prostii curate, dar sînt folositoare, de vreme ce sînt constrînşi cei care cred în ele să devină mai buni, de teama chinului veşnic şi în speranţa fericirii eterne" (XLIX, 1—2). T. a mai scris despre ,,mărturia sufletului "(De testimonio animae), despre prescripţia contra ereticilor (De praescriptione haereticorum)— lucrare considerată capodopera apologetului, despre *rugăciune (Deoratione), despre ♦botez (De baptismo), despre pocăinţă (De poe-nitentia), despre taina creştină a trupului christic (De carne Christi), o acuzare a *idolatriei (De idololatria) şi scrieri morale (Se spectaculis, De corona) sau despre virtuţi (De monogamia) ş.a. Deşi numele i-a fost mult timp evitat de teologii creştini ai evului mediu pentru ceea ce părea excentric în opera sa, ecourile acestei opere au fost puternice, iar argumentaţia sa desăvîrşit juridică trebuie să-i fi impresionat şi pe adversari, dacă într-o lungă carieră de polemist, într-o epocă de prigoană şi martiraj, T. nu a fost inculpat niciodată în justiţia romană. Deopotrivă, T. este creatorul real al limbajului teologic al creştinismului (J. Tixe-ront), termeni fundamentali (ca Trinitas—Trinitatea, Treimea) aparţinîndu-i.
 § L. Bayard, Tertullien et saint Cyprien, Paris, 1930;
 C. de L. Shortt, Influence of Philosophy on the Mind of Tertullian, London, 1933; I. Coman, Tertulian, sabia lui Hristos, Bucureşti, 1939; B.Nisters, Tertullian. Seine Pers&nlichheit und sein Schicksal, Miinster,, 1950; R. Braun, „Deus christianorum". Recherv es sur le voca-bulaire doctrinal de Tertullien, Paria, 196x.
 583
    Teshub Zeul hurrit al furtunii şi trăsnetului, divinitate de prim rang, soţul zeiţei fecundităţii *Hepat (—* mitologii din Mesopotamia). T. era temut şi adulat, uneori în stil de diplomaţie comercială, ca în această invocaţie rostită de un rege: „Teshub, stăpîne al meu, fă să cadă ploi îmbelşugate pe Pămîntul Negru, încît ofrandele de pîine ce îti sînt hărăzite să fie din belşug”. Ploile sînt şi armele zeului: cînd Zeul-lună (dintr-o variantă hattită) cade din *cer, T. asmute asupra lui ploi şi furtuni. Altă dată se luptă cu un *dragon; învins temporar, T. e ajutat de zeiţa Inara, care şi ea cere sprijinul unui muritor, Hupasiya (dar acesta condiţionează sprijinul, cerînd dragostea ocazională a zeiţei, ceea ce ea acceptă); Hupasiya invită dragonul la ospăţ, îl îmbuibă şi îl îmbată, pînă îl face să nu mai fie în stare a se întoarce în bîrlogul său, iar atunci îl leagă cu o funie şi îl ţine pînă apare T., care îl omoară; un *mit com-lementar (însăcu caracter folcloric, de basm): eul Furtunii se însoară cu fiica unui om sărman şi are cu ea un fiu care se însoară cu fiica dragonului. în activitatea sa, T. e jutat de doi tauri subalterri: Sheri (Ziua) şi Hui i (No ptea). ♦Mitologia din Urartu a împrumutat acesi zeu, numindu-1 *Teisheba şi învestindu-1 cu dublul atribut al războiului şi al furtunii.
    Tethys (grec. Tr|0u<;) Zeiţă arhaic a n.£rii, în *mitologia greacă, una dintre ♦Nereide, sora şi soţia lui ♦Okeanos, una «Jntre : Titmidele
 Srimei generaţii, mama ♦Oceanidelor (care erau simbolurile apelor terestre, după ♦Hesiod, în număr de 3 000); dar T. simt )liza marea calmă, în timpul ♦Titanomahiei, u primit-o de la ♦Rhea şi pe *Hera, v'itoarea soţie a lui ♦Zeus, pe atunci copilă, pe care a crescut-t, asigurîn-du-se de recunoştinţa eternă a pupilei sale.
    teurg —► teurgie
    teurgie (grec. Geoopyia — act al puterii divine) Tip de ♦magie, în al cărei mecanism sînt incluse raporturile active cu *spiritele cereşti. Un teurg (Oeoupyog) este deci un om care face fapte sau întreprinde acţiuni cu caracter divin, demne de un zeu. T. s-a născut în antichitatea tîrzie, inventarea ei atribuindu-se lui Iulianus (personaj contemporan cu împăratul Marcus Aurelius— sec. II e.n.), despre care Suidas informează că era fiul unui filosof chaldeu şi că a scris un amplu tratat despre daimoni, un tratat de teurgie (GeoopyiKa), un altul consacrat ♦misterelor şi o culegere de ♦oracole (Aoyta 5i’ ârc&v) în hexametri, cunoscut apoi sub titlul Oracula Chaldaica; acestea din urmă descriau, între altele, tehnica invocaţiei magice a ♦zeilor. Teurgii (precursori, într-un fel, ai *spiritismului modern) pretindeau că, prin magia lor, pot determina apariţia zeului, precum şi ieşirea din şi intrarea în trupul omenesc a unui suflet. Mai tîrziu, t. atrage atenţia binevoitoare a împăratului Iulian Apostatul (care o numea şi 6eoao<pia, anticipînd astfel, în parte, ramura pe care o numim azi Heozofie); după sec. V, t. începe să intereseze grupul neoplatonic din Atena, iar Psellos se referă ulterior, la practicarea ei ca invocare a zeilor (Geayoyia).
                                                                                                      TEZCATLIPOGA
 E.  R. Dodds (în The Greeks and the Irrational> Berkeley, 1951), consideră că teurgia „poate fi descrisă drept magie aplicată unui scop religios şi care se bazează pe o presupusă revelaţie cu caracter religios44; dar „în vreme ce magia vulgară foloseşte nume şi formule de origine religioasă în scopuri profane, teurgia foloseşte procedeele magiei vulgare pentru scopuri religioase44, în cadrul unei ceremonii de ascensiune spre „focul inteligibil44, îngăduindu-le adepţilor să evite destinul, teurgii nefiind supuşi, după părerea lor, *predestinării (cf. op. cit., trad. rom. Dialectica spiritului grec. Bucureşti, 1983, p. 327— 328). Teurgii utilizau fie ♦simbolurile şi semnele, fie un medium în transă (cum vor face mult mai tîrziu adepţii spiritismului) şi afirmau că toţi cei invocaţi pot apărea în chip de fantome luminoase (ceea ce corespunde ectoplasmei din terminologia spiritistă). Parţial, t. renaşte în evul mediu, apoi *n spiritism (ca formă practică) şi la unii filosofi (ca formă teoretică, de ex., la Vladimir ♦Soloviov).
    Teutates Zeu al războiului, în *mitologia celtică, adorat mai ales în GaJlia unde, fiind patron militar, i se aduceau ♦sacrificii omeneşti şi i se ofereau prăzile de război. Era socotit şi zeu al ♦morţii şi în genere al violenţei (Caesar îi identifică cu ♦Mars, iar Lucanus îl numeşte „sălbatic la mînie44). Uneori era confurdat m ♦Gwyon. I se atribuiau numeroase epitete: Cocosus (Regele Luptelor), *Segomo (Biruitorul), Caturix, Lehrenn, Mogenius, Camulus, Albio-rix, Tutatis. După unele presupuneri (Henri ilubert ş.a.), ar fi fost în primul rînd patronul îutJar divin al tuturor triburilor celte.
    Tezcatlipoca (Oglinda Fumegi dă; nahuatl ttzcail — oglindă de piatră lustruită) Ze i principal nahuatl, foarte venerat de azteci (-mito-logiile civilizaţiilor precolumbiene), ♦simbol al nordului, al ♦cerului şi al providenţei, inventatorul ♦focului şi personificare divină a luminii (deşi culoarea lui simbolică principală era cea neagră). Patron al Ordinului cavaleresc al Jaguarului (întrucît avea, ca *nahual, jaguarul), T. era considerat stăpînul zonelor lumii reale, prietenul celor puternici, dar şi al sclavilor; cei născuţi sub semnul său nu sînt conduşi de soartă; în pieptul lui T. sînt două uşi alăturate: binele poate să le deschidă şi să intre în inima zeului, iar răul va găsi numai uşa care-1 duc© la *moarte. T. e şi zeu distrugător, dar nu un simbol de forţă satanică, ci — întrucît e legat în parte de ♦cultul solar — reprezintă numai o ipostază a forţei solare de distrugere. Totuşi, în acest zeu coexistă forţe contradictorii: într-o variantă, îl duce în ispită pe adversarul său ♦Quetzalcoatl, împingîndu-1 spre păcat; mitul a fost interpretat ca o simbolizare a luptei între *spirit (Quetzalcoatl) şi materie (Tezcatlipoca) ; pe de altă parte, T. e îndrăgostit de zeiţa florilor ♦Xochiquetzal, pe care i-o răpeşte zeului ploii, *Tlaloc. Totuşi, ♦cultul lui T. includea crude ♦sacrificii umane; cel mai frumos prizonier tînăr de război, cu trup perfect, era întreţinut un an în lux şi fireşte păzit; cu 20 de zile înainte de încheierea anului, i se
THALIA
584
 dădeau 4 soţii tinere şi frumoase, fiindcă tot anul fusese considerat întruparea zeului; iar în ultima zi din an, culcat pe *altarul de pe terasa ♦templului de consacrare, acestui tînăr i se despica pieptul şi un preot îi scotea inima vie =(nahuatl. yollotl — inimă) sacrificînd-o Oglinzii Fumeglnde. Sacrificiul seamănă cu cel adus zeului *Huitzilopochtli. Există un ♦mit afereţit straniu despre *oglindă (nahuatl. tezcatlipoca-tez-catlanextia — oglinda care fumegă, oglinda care face sj apară lucrurile); oglinda sacră a lui T. era un disc de piatră şlefuită la maximum, dar cu revers opac; bine folosită, ea trebuia să arate atît întreaga frumuseţe a naturii, cît şi viitorul, căci T. era uneori, prin mesagerii săi, şi zeu oracular (-+ oracole) ; în anumite împrejurări, se credea că el trimite un sol (de obicei o pasăre) cu o asemenea oglindă, în care apăreau succesiv imagini din viitor; o ♦legendă afirmă că regelui aztec Moctezuma i-a fost adusă, cu •oarecare timp înainte de veiirea lui Hernân •Lort^s (1518), o pasăre prinsă du vînători care avea pe cap o oglindă; uitîndu-se în ea, regele a văzut cerul şi o armat\ de oameni străini, -cu totul neobişnuiţi, care ulterior au fost identificaţi din memorie cu membrii Conchistei.
    Thalia (grec. ©aX,eia); Thaleia (Gd^eia— înfloritoare, înveselitoare) 1 Muza comediei, în *mitologia greacă, reprezentată cu o mască comică şi, pe frunte, cu o cunună de iederă <(c f. * Hesiod, Theogonia, v. 77); dar era venerată şi ca protectoare a poeziei uşoare. I-a născut, de la zeul ♦Apollon, pe ♦Coribanţi. 2 Una dintre cele trei ♦Harites, simbolizînd bucuria şi petrecerea.
    Thanmmas das Zeu al mării în ♦mitoiogia sciţilor egali, identificat de greci cu *Poseidon.
    Thanatos (grec. Gavaiog — ♦moarte, pedeapsă cu moartea) Zeul morţii, în *mitologia greacă (echivalent cu divinitatea feminină romană Mors). Th. este fiul zeiţei primordiale *Nyx (Noaptea) şi fratele zeului somnului, *Hypnos. Mitologia greacă evită de obicei detaliile sumbre, iar Th., deşi zeu important, era pomenit în cazuri extreme şi, pe cît cu putinţă, ocolit şi, din ♦superstiţie, foarte rar invocat.
* Hesiod (Theogonia, v. 211 şi urm.) îl numeşte „odiosul Thanatos", „zeu teribil" care are „inimă de fier, suflet de aramă nepăsător în pieptul său" şi care „e în duşmănie chiar şi cu zeii nemuritori". ♦Sisyphos a fost singurul care, printr-o viclenie, a reuşit să-l pună pe Th. în lanţuri şi să-l ţină cîţiva ani captiv, aşa încît în acea durată nu a mai murit nimeni pe pămînt. Reprezentat în Iconografia din Hellada ca bărbat voinic şi bărbos, înaripat şi cu fire violentă, deşi considerat zeu în textele clasice, se pare că tradiţia l-a transmis mai degrabă ca ♦geniu infernal, care îşi răpeşte victimele cu forţa.
    Theagenes din Rhegion Gramatic şi filosof grec (sec. VI î.e.n); se pare că ar fi scris o exegeză critică Despre Homer, fiind primul comentator care a interpretat miturile homerice ca alegorii. După Scholia la Homer, Iliada (XX, 67), Th. scria că „ştiinţa despre zei se referă, în general, la lucruri inutile, ca şi la lucruri ne-
cuviincioase", sau: „Theagenes susţine că miturile despre zei nu sînt decente. Âceastă învinuire unii o explică pornind de la vorbire, considerînd că, prin intermediul unei alegorii, se poate spune orice despre natura elementelor, de pildă despre opoziţiile dintre zei. Ga exemplificare, se spune că uscăciunea se luptă cu umezeala. căldura cu frigul, ceea ce este uşor cu ceea ce este greu; apa are proprietatea de a stinge focul, iar focul usucă apa. Tot astfel, există contradicţii între toate elementele din care e compus întregul; şi chiar dacă vreodată se produce o degradare parţială, întregul rămîne etern". Scoliastul se referă la antagonismele examinate, în *mitologia greacă, de Th., atunci cînd el numeşte *focul fie *Apollon, fie ♦Helios, fie ♦Hephaistos, sau ♦apa o consideră cînd ♦Poseidon, cînd Skamandros ori cînd identifică ♦luna cu ♦Artemis, *aerul cu ♦Heră sau cînd, pe de altă parte, „stabileşte pentru diferite stări nume de zei: Athena pentru înţelepciune, Ares pentru nebunie, Aphrodite pentru pasiune, Hermes pentru raţiunea calculată".
    Theia ♦Ti an’dă din *mitologia greacă, mama zeului rolar ; He.ios, fiică a perechii ♦Uranos— ♦Gaia Th. e un simbol al surselor de lum'nă într jcît din dragostea vi cu ♦Hyperion s au născu': Helios (lumina solară), *Eos (lumina zori’cf) ? *Selene (lumina lunii).
    Tiielxio; e (gre<            —alinare, vrajă)
Un i di a ce e 4 ♦iLu.e primitive: dar la *Homer e o noţiune fără pe‘son'ficare divină: vraja pe ■are o dă contachil ca poezia.
    The' is Zeiţa j stiţiei divine şi păstrătoarea legilor i i a ordinii naturale, în *mitologia greacăt divinit ite le prim rang, locuind în ♦Olimp; deşi ♦Titamdă, singura însă din stirpea ♦Titanilor acceptată printre marii zei olimpieni, era considerată una dintre sfătuitoarele lui ♦Zeus căruia (după ♦Pindar) i-a fost şi a doua soţie, precedînd-o pe ♦Hera. Întrucît îl secunda pe Zeus, funcţia ei principală în Olimp era după ♦Homer (Odisseia, II, v. 68) de a convoca adunările zeilor şi ale oamenilor. Dar Homer foloseşte cuvîntul ©ejatg cînd ca nume propriu al zeiţei,’ cînd ca nume comun indicînd echilibrul universal realizat de justiţie. Fiică a cuplului ♦Uranos—♦Gaia mamă a celor 3 ♦Moire şi a celor 3 ♦Horai, Th. posedă şi harul profeţiei (în iconografie, era reprezentată fie cu spadă şi balanţă, fie şezînd pe trepiedul delphic; după tradiţie, ♦oracolul din ♦Delphoi, iniţial stăpînit de ♦Gaia şi transmis apoi fiicei sale Th., a trecut ulterior sub oblăduirea lui ♦Apollon, zeu iniţiat în arta oraculară de Th. ♦Orficii afirmau însă că Th. este fiica lui ♦Helios, identificată cu ochiul lui atoatevăzător care dezvăluie orice taine. în lexiconul lui Festus, Th. e definită ca zeiţă simbolizînd dreptul divin, cu care se şi identifică. Hellenismul a transformat-o însă într-o simplă alegorie a legislaţiei divine şi a dreptei justiţii umane.
    Theogonia (grec. Gsoyovia — naşterea / genealogia zeilor) Termen grec, devenit curent în
 585
♦mitologie datorită lui *Hesiod (a cărui operă principală se numeşte aşa) şi însemnînd naşterea zeilor ca act precedînd *cosmogonia; în aproape toate mitologiile lumii există, în diverse forme, cîte o teogonie povestind sistematic fie naşterea, fie apariţia şi originea, fie primele manifestări ale divinităţilor *panteonului local. Theogonia hesiodică (în datare ipotetică, scrisă înainte de sec .VII î.e.n.) conţine 1022 versuri şi se poate împărţi, după conţinut, în 3 grupe de ♦mituri:
a)  cosmogonia (creaţia lumii); b) mitul apariţiei seriale a generaţiilor de zei, adică teogonia propriu-zisă, referindu-se la divinităţile primordiale, apoi la dinastiile uranizilor (descendenţi din ♦Uranos) şi cronizilor (descendenţi din ♦Kronos) culminînd cu ♦Titanomahia şi cucerirea universului de către ♦Zeus; c) o heroigonie restrînsă asupra principalilor eroi mitici. Poemul conţine, implicit, şi (alebrul catalog al zeilor greci. Ga şi la Homer, personalitatea, atributele şi faptele zeilor capătă în Th. forme de poezie alegorică, fără să excludă i'nsă prezenţa unor părţi sacre care aduc, din trecutul arhaic, miturile pure păstrate în ♦templ locale sau comunicate iniţiaţilor în desfăşura ea unor *mistere\ ie altfel/ există ecouri din miturile greceşti originare sau din miturile locale prf hellenice, a mitografi (Apolodoros), la istorici (Herodot, Pausanias, ♦Plutarh) sau chiar la poeţii li rici (♦Pindar) şi tragici (Eshil, Euripide).
    Theseus Erou din ♦mitologia greacă, născut din Aithra de la regele atenian Aigeus (sau chiar de la zeul ♦Poseidon) şi autor al cîtorva mări isprăvi: uciderea tîlharului gigant ♦Pro-krustes, prinderea taurului din Marathon (sacrificat lui ♦Apollon), uciderea ♦Minotaurului din ♦Labirintul cretan, participarea la expediţia ♦Argonauţilor, războiul cu ♦Amazoanele, cobo* rîrea în ♦Infern. Biografic, mitul <: construit riguros, cu ♦simboluri eroice de basm, cu elemente de memorie ancestrală şi alegorii morale, toate încadrate în marele impuls vital al Helladei. Născut în cetatea peloponeziacă Troizene, părăsit de tatăl său (real ori adoptiv), găseşte, la 16 ani, sub o stîncă, o sabie şi o pereche de sandale, lăsate de Aigeus pînă cînd Th. va putea urni stîncă, apoi porneşte în căutarea tatălui, pe care-1 găseşte la Atena însoţit cu Medeia; dar_păstrîndu-se anonim, e trimis de easăT ucidă taurul marathonic şi abia la întoarcere îşi divulgă identitatea arătînd sabia şi sandalele ; totuşi e trimis (după o versiune —• la cererea sa, fiindcă din adolescenţă rîvnise să imite isprăvile lui ♦Herakles) în lotul de tineri datorat anual regelui ♦Minos pentru hrana Minotaurului, ucide însă monstrul, ieşind din Labirint datorită firului ♦Ariadnei; (un ♦oracol comunicase ate-nienilor că toată Attica va fi supusă secetei şi războiului pustiitor declanşat dj Cr^ta, dacă nu i se rvor da regelui cretan, la fiecare 9 ani, cîte 7 perechi de tineri, băieţi şi fete, pentru hrana Minotaurului, pînă la moartea monstrului; fiica regelui, Ariadna, îndrăgostită subit de tînărul atenian, şi, ajutîndu-1 să realizeze planul, îl reconduce apoi afară din Labirint). După una din variantele transmise de Diodor din Sicilia,
                                                                                                  THESEUS
deşi o răpise pe Ariadna pentru sine, Th. rămîne fără ea, căci i-a fost luată de zeul ♦Dionysos, astfel .că,, de amărăciune, eroul uită la sosirea în patrie consemnul de a arbora pînzele albe ale navei ca semn că Minotaurul a fost ucis şi arborează pînzele negre, ca şi cînd ar fi pierit el însuşi; iar Aigeus, îndurerat de pierderea presupusă a fiului, se aruncă în prăpastie din vîrful Acropolei. întors deci, după această versiune, acasă şi găsind tronul vacant, Th. devine un rege reformator, asigurînd prosperitatea şi ridicînd prestigiul cetăţii sale prin crearea uniunii tuturor micilor cetăţi din Attica şi insuflîn-du-le atenienilor tendinţa de a se socoti cîrmui-torii Helladei; apoi eroul coboară cu prietenul său Peirithousîn Infern, unde ♦Hades îi încarcerează pe amîndoi, dar Th. e salvat de Herakles, însoţitor al său rămînînd însă veşnic în Jilţul Uitării. Găsindu-şi la întoarcere tronul uzurpat (fiind ostracizat de compatrioţii săi supuşi noului momrh), se retrage la regele Lykomed^s din Sk'r os, unde moare sau de bătrîneţe sau i.cis de am itrionul său. Un filon biografic important e constituit din iubirile lui Th. (condamnate de Plutari, biograful său): Anaxo, o fată răpită din Troizene; Ariadne, care după ce-1 ajuU să iasă din Labirint, e momită cu o promisiune maritală, dar părăsită pe ins, Naxos; amazoana Antiope, răpită şi ea (şi născîndu-1 pe ♦Hippoly-tos), iar în războiul antiamazonic lăsată să lupte lîngă el şi deci ucisă; Phaidra, a doua fiică a lui Minos, cu care însurîndu-se are 2 copii (Akamas şi Demophon) însă care, după ce fusese respinsă de fiul ei vitreg (trimis de ea din răzbunare la moarte), se spînzură; dansatoarea sacră din ♦templul) zeiţei ♦Artemis, Helene din Sparta (Th. avînd 50 de ani), răpită pen* u căsătorie, dar furată de ♦Dioscun cînd Th. vizita Infernul (unde de fapt voise s^o răpească pe ♦Persephone); i se mai pun în seamă şi alte aventuri: siluirea fiicelor lui Sinis şi Ker-kyon, ucişi de el,; căsătoria cu Periboia, mama lui ♦Aiax; amorul cu Aigle, pentru care o părăsise pe Ariadne. După războaiele medice, tradiţia spune că atenienii (cuprinşi de o remuşcare tîrzie) au descoperit, la sfatul oracular al ♦Py-thiei, osemintele lui Th. indicate de un vultur („S-a găsit/tnormîntul unui trup mare, iar lîngă trup s-a găsit o suliţă de bronz şi o spadă“
—  Plutarh, Viaţa lui Theseus), le-au adus la Atena i le-au înmormîntat lîngă Gymnasion, cu ♦funeralii somptuoase, care devine sanctuar (Theseion) şi un loc de refugiu al sclavilor şi al tuturor celor umiliţi. Dar, după unii comentatori, ♦mitul lui Th. ar fi o compoziţie eclectică deliberată, absorbind tradiţia politică şi diferite mituri etiologice, cu scopul de a explica diverse acte rituale şi spre a repeta în altă formă ciclul muncilor lui Herakles; aşa se şi poate explica amplificarea şi aprofundarea tot mai mare a acestei dubluri’la istoria herakle-iană. Sînt de presupus mai multe intervenţi în structura mitului originar, operate de ambiţioasa cultură ateniană, de tip ionic, dorindu-si un .erou propriu, de aceleaşi dimensiuni ca şi modelul" doric al lui Herakles.
 THETIS
 5 F. H. Wolgensinger, Theseus, Ztiricli, 1935
    Thetis (grec. ©exig ) Zeiţă în *mitologia greacă, cea „cu picioare de argint" (Iliada, I, y. 538), divinitate ♦mutantă, nepoata zeiţei ♦Tethys; îndrăgită de regele Peleus, aflat în campanie de represalii în ţinutul Iolkos, şi spre a scăpa de el, Th. se ascunde mereu prkî ♦metamorfoze, luîndu-şi înţifăşare de fenomene (foc, furtună, apă), animale sălbatice (tigru,' leu, şarpe); dar apoi, cucerită, naşte din această dragoste pe eroul ♦Ahilleus.
    Thoeris (egipt. Taueret, Opet, Ipet) Zeiţă din *mitologia egipteană, reprezentată în amestec figurativ de femeie gravidă cu cap şi membre de hipopotam (la origine însă o divinitate pre-dinastică pur zoomorfă: Zeiţa-hipopotam); în ♦religia oficială din Egipt, Th. e socotită zeiţă secundară, însă populaţia o venera ca ocrotitoare casnică a femeilor însărcinate, uşurîn-du-le sarcina şi lehuzia. *Cultul zeiţei s-a dezvoltat sub dinastia a 18-a, cînd s-a considerat că Th. este partenera domestică a zeului ♦Bes: s-a făcut apel ritual la ajutorul ei cu prilejul naşterii viitoarei regine Hatshepsut (sec. XV î.e.n.)* Th. e numită apoi „Cea Mare" şi „Cea Albă", are *templul principal la Teba şi, în imaginile curente, e înfăţişată în picioare, sprijinită pe labe de leoaică, cu trup şi cap de hipopotam, bust şi sîni de femeie şi coadă de crocodil.
    Thorah (ebr. imn; thorah — lege, învăţătură, ştiinţă, doctrină rel gioasă); Tora Cele 5 cărţi (primite de *Moise e muntele Sinai) din F.X1. ebraic (—► Biblia), codice numit şi Pentateuch (în lb. greacă a diasporei evreilor alexandrini, pentru care a fost tradusă *Septua-ginta). Sensul originar: Legea (indicînd acest codex de bază, iniţial, al cărţii sacre) s-a extins apoi asupra întregului corp scriptural pe care se spijină ♦iudaismul, atunci cînd se referă la învăţătura totală a ♦religiei mozaice (-* mozaism)t în sens de studiu, numindu-se şi Mikrah (Lectura ); în mod curent, valoarea semantică a noţiunii este mai cuprinzătoare: 1) Thorah Shebiktab — Tora fundamentală (cele 5 cărţi ale lui Moise: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul)—este legea scrisă; 2) Thorah Shebeal Pe este legea tradiţiei orale, divizată în două ramuri (ambele la un loc formînd *Tal-mudul): a) Mishnah explicînd sumar Legea scrisă; b) Gemara (Legea integrală) — explicînd şi completînd Mishnah. Adorată şi în sine, nu numai ca text scriptural, scrisă îngrijit pe un lung pergament şi înfăşurată pe cilindri de lemn alcătuind două suluri, păstrată în chivot (-+ tabernacol) şi scoasă cu solemnitate numai pentru lecturile rituale, Th. este obiectul cel mai preţios din instrumentele de ♦cult ale religiei mozaice, conservîndu-se în Sfînta Sfintelor din ♦templu. Definirea Th., în propriul ei context, este concisă: „Aceasta este învăţătura pe care a pus-o Moise înaintea fiilor lui Israel, după porunca lui Yahweh, prin Moise" (V. T., Deuteronomul, IV, 44). Importanţa ei religioasă o explică Talmudul: „studiul Legii precumpăneşte totul" (Mishnah-Peah, I, 1).
                                                                                                     586
    Thorr; Wingthorr Zeul războiului, al tunetelor şi fulgerelor, al izbucnirii primăverii şi protectorul ♦jurămintelor şi tratatelor, în ♦mitologia scandinavă. Este un zeu vinovat, întrucît a ucis, la mînie, pe unul dintre constructorii veniţi din ♦Yotunheim, călcînd un legămînt al zeilor faţă de cei chemaţi să le clădească palatul principal şi astfel devenind un dublu culpabil. Era considerat distrugătorul ♦uriaşilor. Locuieşte în castelul Trudheim, fără acoperiş, dar cu 500 de camere, 40 de mansarde şi o sală imensă: Bilskirnir (Nezdruncinata); era reprezentat ca un bărbat foarte voinic, cu o imensă barbă arămie (trăsnetele), cu ochi de văpăi şi cu o coroană de stele; călătoreşte într-un car din care ţîşnesc flăcări (în acest caz, zeul numindu-se cu epitetul Akkathorr — Vizitiul carului de foc), tras de două capre: Tanngnjostr (Cea cu dinţii scrîşnind) şi Tanngrisnir (Cea cu dinţii scînteind). Th. are şi o armă imbatabilă: ciocanul *Mjolnir simbolizînd trăsnetul concentrat care nu-şi greşeşte ţinta, dar pe care chiar zeul îl manevrează numai cu mîna într-o mănuşă de fier. în ciuda forţei sale, Th. va pieri în ♦Ragnarokr: omorînd şarpele lumii (Ydrmungandhr), va fi ars şi sufocat de suflul cu văpăi şi venin al reptilei muribunde. Cei doi fii ai lui Th. simbolizează atributele părinteşti esenţiale: ♦ Magni (născut de Jarnsaxa — Pustietatea Stearpă) — Cutezanţa sau Cutezanţa forţei şi Modi (născut de ♦Sif) —îndrăzneala, precum şi o fiică, Thrud, ♦simbolul puterii paterne. într-o variantă, este fiul cel mai mare al zeului suprem ♦Odhinn (deşi într-o epocă, concurent cultual al acestuia), născut de zeiţa ♦Jord (tina primordială). Avînd în subordine un slujitor—Thialfi, şi o slujitoare— Roskva, după uciderea ♦gigantului ♦Hrungnir, Th. do-bîndeşte calul magic al acestuia, cu coama de aur: Gullfaxi. Soţia legitimă a lui Th. e zeiţa Sif. Ca diriguitor al mobilităţii, adesea violente, atmosferice, dar şi ca odraslă htonică, Th. era venerat şi ca ocrotitor al pămîntului fertil, în chip deosebit, al plugarilor, şi în sens mai larg, apărător al oamenilor împotriva forţelor nefaste ale naturii. în lumea scandinavo-germanică a fost la un moment dat zeul cel mai popular. Istoricul şi geograful medieval german Adam din Bremen (sec. XI) îl defineşte ca divinitate complexă: „Thorr domneşte în aer; este stăpînul tunetului şi fulgerului, al vîntului şi ploii, al timpului frumos şi al recoltelor" (Descriptio insularum Aquilonis). Adorat de vechii germani sub numele de *Donar (amintit de Tacitus, deşi romanii îl identificaseră cu ♦Iupiter), un ♦cult al său exista şi la angli, care îl numeau Thunor. De altfel, o lungă rivalitate între cultul lui Thorr şi al lui Odhinn duce, în aria germanică, la o atît de mare popularitate a sa, încît adorarea lui Th. întîrzie sensibil răspîndirea ♦creştinismului.
    Thot; Dhoute] Theuth (Platon); Thouth (Clement Alexandrinul) Important zeu sapienţial, de origine obscură, în ♦mitologia egipteană, devenind cu timpul de o mare complexitate atributivă, ca zeu misionar şi civilizator şi ca
 587
 patron, protector şi chiar inventator al tuturor activităţilor intelectuale (invenţia scrierii, se-parareaiimbilor, istoria, legile, calculul matematic, diviziunea timpului şi ♦calendarul, balanţa, ♦magiaş.a.) .în ♦mitologia heliopolitană şi mem-phită era considerat „Inima lui R6" (întrucît egiptenii credeau că inima e sediul raţiunii, al inteligenţei, al voinţei şi sentimentelor), personificînd deci cunoaşterea divină şi esenţa gîndirii creatoare care transmite cuvîntului forţa adevărului, puterea de a crea realitatea. La Memphis era în acest sens socotit şi „Limba lui Ptah“ adică expresia verbală (-> logos) prin care ♦Ptah înfăptuieşte existenţial universul; însăşi naşterea lui Th. are acest ♦simbol (deşi la Hermopolis se credea că apăruse la începutul timpurilor, dintr-o floare de *lotus): creat prin forţa ♦cuvîntului devenind activ, la rîndul său el inventează, pentru oameni, vorbirea articulată. Th. era socotit la Hermopolis şi ♦demiurg, dar în primul rînd egiptenii îl considerau secretarul şi contabilul zeilor, scribul divin al lui *R6 şi deci patronul scribilor şi bibliotecilor, el însuşi autorul unor scrieri hermetice (de care ulterior se va ocupa *hermeneutica), o tradiţie mitică afirmînd că zeul ar fi scris cu mîna lui Cartea Magiei în 42 tomuri conţinînd toată ştiinţa lumii (istorie, magie, explicarea naturii, matematici, astronomie, drept, diverse disci-
 ?line tehnice, medicină); vestita bibliotecă din Iermopolis, care îi era consacrată, ar fi păstrat în criptele ei secrete sulurile sacrosancte de papirus scrise de mîna lui Th. (o scriere antică, Povestea lui Satni-Khemuas, istoriseşte nişte peripeţii produse tocmai de căutarea înfrigurată, pe pămînt şi sub pămînt, a acelor scrieri); judecata din tribunalele dinastiei a 18-a se mai referea, în instanţe, la Cărţile lui Thot. De altfel, teologii *cultului osiriac îl socoteau pe Th. păzitorul justiţiei şi un mijlocitor prin excelenţă (chiar avocatul familiei lui ♦Osiris); ca membru al tribunalului prezidat de Osiris care judeca faptele morţilor, Th. cîntărea (ori supraveghea cîntărirea de către *Maat) inima fiecărui defunct. Ga ♦mag, iniţiind-o în magie şi pe zeiţa ♦Isis, Th. cunoştea formulele secrete ale vindecării tuturor bolilor ; ca astronom, era şi „Socotitorul Vremii" (descriind şi explicînd mişcarea aştrilor şi compunînd calendarul de care s-au servit egiptenii) şi patronul primei luni a anului egiptean, considerîndu-se că el, ca paznic al cerurilor, deschide porţile timpului şi ale anilor. Era însă şi zeu selenar (adesea reprezentat cu discul ♦Lunii plutind deasupra capului său), numit „Discul Alb“, deoarece se credea că R6 i-a creat Luna, dăruindu-i-o ca răsplată. Gu această naraţie alegorică se asociază tradiţia conform căreia Th. a fost calculator al cerului şi al aştrilor, al pămîntului cu tot ce se află pe el, dar şi măsurător dimensional al pămîntului (aşa cum atestă *Gartea Morţilor) Se presupune că Th. a fost adorat în epoca arhaică întîi în Delta Nilului; ♦Plutarh a cules însă mituri tîrzii şi contradictorii, dintr-unul reieşind că Th. ar fi fost un personaj istoric, sfetnicul lui Osiris, el însuşi faraon în Egiptul predinastic. De alt-
THYESTEST
 minteri, grecii îl confundau cu ♦Hermes, cu care nu are însă nici un fel de similitudini (Hermes fiind un zeu al comerţului, al drumeţilor, al hoţilor), numindu-1 în această corespondenţă Hermes TrismSgistos. Dar Th., ca mare zeu egiptean, concentra în el două principii divine maxime: *Hu, personificarea cuvîntului, a forţei divine creatoare şi simbolul hranei absolute; *Sia, personificarea cunoaşterii cosmice. Adesea, Th. e reprezentat plastic fie cu cap de pasăre ibis, fie în formă parţială sau totală de babuin cinocefal; aceste reprezentări au, pentru cultul lui Th., sens emblematic. Atribuirea inventării scrisului egiptean are o importanţă cu totul aparte, întrucît acest sistem grafic complex (ideografico-fonetic) este cel mai original şi, poate, cel mai vechi. Despre zeu şi sistemul lui grafic, vorbea încă ♦Platon; într-un text al filosofului* ♦Socrate spune: „Am auzit că în împrejurimile oraşului Naukratis din Egipt, a existat unul dintre zeii străvechi, căruia îi este consacrată o pasăre sfîntă, numită ibis. Numele daimo-nului însuşi este Theuth. El a inventat numerele şi abacul, geometria şi astronomia, jocul de dame, jocul de zaruri şi de asemenea scrierea"
 (Phaidros, 274 c-d). Un alt dialog platonician, vorbind despre acelaşi personaj, însă numindu-1 de astădată „un oarecare Theuth", îi atribuie nu numai clasificarea literelor (mai exact, fonemelor) scrierii egiptene, ci mult mai mult: „Theuth a înţeles că între litere este o relaţie unitară, care conduce totul la o anume unitate. Această relaţie Theuth a numit-o gramatică**
 (Pkilebos, 18 a-d).
 § C. J. Bleeker, Hathor and Thoth. Two Key Figurez of the Ancient Egyptian Religion, Leiden, 1973
     Thrym Regele ♦uriaşilor, în ♦mitologia scandinavă, cel care a furat ciocanul *Mjolnir al zeului ♦Thorr, spunînd că-1 restituie numai dacă îi va fi dată de soţie zeiţa ♦Freyja; dejucînd şantajul, zeul apare travestit la pregătirile de nuntă şi, dîndu-se drept Freyja, îşi ia ciocanul magic şi se răzbună pe uriaşi. Posesor al unor herghelii imense, Th. obişnuia să-şi petreacă timpul confecţionînd lanţuri de aur pentru cîinii săi de pază. ^Gigant de gheaţă, Th. era o personificare mitică a iernii; în acest sens, s-a interpretat şi furtul ciocanului Mjdlnir, ca o amorţire a activităţii atmosferice (fulgerele şi tunetele) în vreme de iarnă.
     Thyestes Fratele şi adversarul regelui mitic ♦Atreus din ♦mitologia greacă, pe a cărui soţie a sedus-o, iar apoi a fost ospătat vindicativ de acesta cu carnea copiilor săi. După ce află, Th. fuge îngrozit şi fără să-şi dea seama împlineşte un ♦oracol, devenind incestuos cu fiica sa Pelopia, care îi naşte pe Aigisthos, iar în cele din urmă ajunge rege, omorîndu-şi fratele adversar. Dar un strat mai vechi al acestui ♦mit, agrementat literar cu seducţii, incesturi şi crime, vorbeşte de impactul cu repercusiuni cosmice între cei doi fraţi (fii ai lui ♦Pelops), una din consecinţe fiind chiar intervertirea răsăritului cu asfinţitul (aşadar, modificarea poziţiei orbitale a planetei).
TIAMAT
 588
    Tiamat; Thamthe Zeiţa ♦haosului acvatic primordial în mitologia babiloniană (—► mitologii din Mesopotamia), numită ("în *Enuma elish) „Maica Hubur cea care naşte totul“ şi personificată mai tîrziu într-un *dragon monstruos din al cărui trup omorît, zeul ♦Marduk efectuează a doua ♦cosmogonie, creînd universul postdi^ luvian. Noţiunea de monstru simbolizează de fapt ideea de existenţă neterminată, neînfăptuită deplin, adică de foetus, de la care Marduk poate continua opera cosmogonică începută anterior. Ideea de foetus figurează ca atare în Enuma elish, sugerînd deci o făptură neterminată ce rezultă dintr-o zămislire ânormală, totuşi o făptură, plină de virtualităţi irealizabile, de un potenţial contradictoriu, rămasă în stadiul monstruos de forţă demonică vătămătoare. Conflictul iniţial s-a produs între Tiamat (apele sărate ale mării) şi soţul ei *Apsu (apele dulci ale fluviilor); de fapt însă, *teologia comună a ♦religiilor din Mesopotamia stabileşte 3 stadii de simbolizare a zeiţei; a) haosul iniţial;
 b)  marea sărată şi amară, ca sursă a tuturor formelor de viaţă; c) monstrul care se întrupează ca dragon înaripat, ca *balaur sau în genere ca reptilă gigantică. *Mitul războiului intre Marduk şi Tiamat simbolizează (în unele Interpretări) impactul celor două elemente, *focul şi *apa (Marduk e mînuitorul focului ceresc, iar T. este marea cu valurile ei). Cosmogonia acvatică e o concepţie frecventă în *mitologia generală: „Potolit, Domnul [Marduk] priveşte leşul Tiamatei; el vrea să împartă monstrul, să făurească lucruri frumoase. îl despică în două ca pe ţin peşte uscat, desfăcînd o jumătate cu care căptuşeşte cerul; trage hotarul, aşază stră-jile şi le dă poruncă să împiedice ieşirea apelor. [...] în măruntaiele Tiamatei el rîndui înălţimile cerului. [Adună] balele Tiamatei şi făcu zăpada şi gheaţa. [...] Capul i-1 puse, grămădi [deasupra un munte], izvoare au fost desferecate, apa vie ţîşni; din ochii ei făcu să izvorască Tigrul şi Eufratul. [...] Pe pîntecul ei îngrămădi munţii îndepărtaţi [...] îi îndoi coada şi înnodă Marele Lanţ spre a susţine puzderia [apelor] lui Apsu sub picioarele sale“ (Enuma elish, IV). Marele Lanţ din coada monstrului era, în concepţia filosofică a mitului, punctul de echilibru al întregului univers.
    Tian Shen Zeul primordial al *cerului, în *mitologia chineză, iar mai tîrziu, simplă personificare alegorică cerească, deşi într-un sens mai larg, tian desemnînd şi noţiunea de cer, dar şi pe cea de univers; aşadar Tian Shen este şi Universul (ca entitate absolută), şi Spiritul universal. în epoca imperiului tîrziu, o variantă a termenului numea şi pe împărat, ca Fiu al Cerului: Tian-zi.
    Tigyama Zeu familial, în ♦mitologia tribului bagobo (ins Mindanao, Filipine), ocrotitor al caselor şi al locatarilor acestora; dar totodată şi patron al medicinei empirice tradiţionale, venerat ca un tămăduitor fără greş al tuturor bolnavilor.
    Tiki (quechua tiki — ♦foc; maori tiki— *soare, foc solar) Bărbatul primordial din ♦antropo-
 gonia populaţiei neozeelandeze maori (-+ mitologii din Oceania) şi ♦strămoşul mitic al acestei populaţii (—> omul primordial) făcut de zeul războiului *Tu, cu scopul de a spori capacitatea militară a insulei; ulterior, i-a fost dată femeia primordială *Hine-Ahu, făcută de zeul ♦Tane, şi fiindu-i un timp soţie cerească); dar în această antropogonie aparte, se include probabil şi ♦simbolul esenţei divine a celor două sexe: forţa bărbatului, destinat luptei, şi frumuseţea de obîrşie divină a femeii. în Polinesia, perechea umană primordială e considerată, din aceleaşi motive, şi prima familie regală. Prin simbolismul numelui, T. păstrează şi un ecou mitic al triburilor migrante spre Pacific din Anzi (*Kon-. Tiki), confirmînd astfel ipoteza lui Thor Heyerdahl.
    tilaka Amprentă punctiformă făcută cu vopsea, pe frunte sau pe alte suprafeţe exterioare ale corpului, pentru a marca, în India, apartenenţa persoanei la o castă socială (-* vama) sau la o *sectă religioasă.
    TUlich, Paul Teolog şi filosof creştin (1886— 1965), aparţinînd curentului teologiei dialectice din cadrul protestantismului. Critic al protestanţilor liberali, T. a pornit de la teza întoarcerii la structura iniţială a ♦Reformei (—► Martin Luther) ; profesor la Frankfurt (1928—1933) pînă la instalarea hitlerismului, emigrează în Statele Unite ale Americii (din 1955, profesor la Universitatea Harvard), unde propagă ideea apropierii între protestanţi şi catolici dintr-o tendinţă de a sprijini unificarea ecumenică a ♦creştinismului. Propune totodată o ♦teologie a culturii cu misiunea iluminării religioase integrale a societăţii, scriind el însuşi în domenii diverse, de la etică şi educaţie la sociologie şi psihoterapie, într-un spirit înrudit cu ♦neotomismul. T. consideră depăşit protestantismul clasic, chiar deposedat de spiritualitate pentru că a înlocuit simbolurile misticii catolice cu regulile morale, cu conceptele raţionaliste şi cu emoţiile subiective. Insistînd asupra aspectului cultural şi concentrîn-du-şi interesul teologic asupra antropologiei, T. observă că alienarea îl desparte pe om de ♦Dumnezeu. Pentru acest teolog, ♦revelaţia nu este o piatră căzută din cer, iar Dumnezeu există înăuntrul acestei lumi, ca adîncime şi bază a ei; de unde şi efortul corelaţiei Dumnezeu-natură/ Dumnezeu-istorie, pentru că Dumnezeu nu poate fi acceptat ca o existenţă supramundană sau ca persoană exclusiv cerească. Dumnezeu este neidentificabil cu un actus purus, el fiind o existenţă bipolară (totodată formală şi dinamică), în virtutea tensiunii sale interioare; în consecinţă, ♦Isus Christos e privit ca imaginea noii existenţe care învinge mecanismele demonice ale înstrăinării intim personale şi sociale; iar ♦păcatul nu este încălcarea unei legislaţii sau a unor porunci divine, ci înstrăinarea omului de esenţa sa autentică. Ca atare, ♦simbolul, prin structura lui internă paradoxală, neagă şi afirmă în acelaşi timp propria sa expresie. T. a negat existenţa vreunui conflict între raţiune şi ♦credinţă, căci el înţelege prin credinţă — credinţa religioasă (faith) şi nu convingerea (belief), iar
  589
 astfel nici nu există conflict între natura credinţei şi natura raţiunii, ele fiind legate inseparabil una de alta (cf. Dinamics of Faith). Aşadar, întrucât raţiunea defineşte pe om, deosebindu-1 de orice altă fiinţă, dacă credinţa s-ar opune raţiunii, ea ar tinde spre dezumanizarea omului, şi/astfel, distrugînd raţiunea, s-ar distruge pe sine însăşi; de aici decurge însă şi obligaţia credinţei de a fi o credinţă intelectuală care nu admite idolatria şi nu consideră că spiritul dumnezeiesc a dictat nişte adevăruri *profeţilor, ♦Apostolilor, autorilor *Bibliei, *Coranului sau ai altor cărţi sacre. Ştiinţa nu are nici dreptul, nici puterea de a se amesteca în domeniul credinţei, întocmai cum nici credinţa nu are temei să se amestece în domeniul ştiinţei. Autonome şi suverane, adevărurile ştiinţei şi ale religiei se completează reciproc.
 § The Protestant Era, Chicago, 1948; The Courage to be, New Haven, 1952; Dinamics of Faith, New York, 1958; Love, Power and Justice, New York, 1960; L. Ra-cine, UEvangile selon Paul Tillich, Paris, 1970 Tilottamă (Sublima de mărimea seminţei de susan; sanscr. tila — sămînţă de susan, uttamă — sublim); epitet: Prea frumoasa în toate particulele Una dintre cele mai frumoase ♦Apsaras, în *mitologia vedică, descrisă în două variante: fie devenind în al doilea ei ♦avatar o Apsara, fiind pedepsită pentru că s-a scăldat, în viaţa ei anterioară, într-un timp nepermis de normele religioase; fie creată de * Brahmă (*Vigvakarman) din pietre preţioase, pentru a-i ademeni pe demonii Sunda şi Upasunda, doi fraţi din clasa ♦Asura, fiii lui Nikumbha. care s-au ucis reciproc tocmai din cauza pasiunii subite pentru T. Dar efectele acestei frumuseţi au invadat zone nescontate: admirînd-o pe T., marele zeu
 * Vis nu capătă spontan 4 feţe, iar zeului *Indra, într-un sindrom alergic provocat de prezenţa Apsarei, îi ies pe trup o mie de ochi (cf. Mahăb-hărata, I, 203, 20—27).
    timpul Dimensiune cosmică, prezentă abundent în ♦miturile cele mai vechi, pe care filosofia mitologică a interpretat-o şi a clasificat-o în diverse forme, umane şi divine, şi pe care aproape toate formele religioase au utilizat-o în primul rînd în raportul paradoxal durată—eternitate, adică făptură creată — divinitate creatoare. ~ Absenţa timpului Noţiune mito-filosofică de abstracţie absolută întîlnită însă foarte rar. în miturile indo-europene, formele sînt mai distincte. Zeul ♦Vişnu din ♦mitologia vedică doarme iniţial, în ♦haosul dinainte de începutul lumii, pe o ♦cobră gigantică încolăcită (*Ananta) care semnifică timpul absent (inexistenţa precosmogonică) şi numai trezirea zeului crează noţiunea de timp real; iar după un mit ulterior, ♦Brahma, în ipostaza ♦Prâjăpati, dă primul impuls de mişcare ♦roţii universului (kălăcakrâ; *cakră) şi porneşte t., pînă atunci static şi potenţial. în ♦mitologia iraniană, divinitatea primordială ♦Zurvan, simbolizînd timpul inert ■—naşte dualitatea Bine — Rău (♦Ahura-Mazda—♦Angra-Mainyu), iar t. urnit îşi efectuează prima mişcare în actul de creaţie a
                                                                                                TIMPUL
 lumii: opera lui Ahura-Mazda (♦Ormuzd) —' atunci cînd în adversarul său Angra-Mainyu (♦Ahriman) apare ispita anihilării lumii create. ^ Timpul divin sau etern Mitologia vedică, cea mai profund analitică, nu recunoaşte de fapt .eternitatea propriu-zisă a timpului divin, chiar dacă o zi a lui ♦Brahman (o *kalpa) dintre creaţia şi distrugerea lumii unui ciclu este egală cu 4 320 000 000 ani solari; căci după 100 ani (36 000 kalpa) ai lui Brahman, ♦Mahâpralaya, ultima distrugere (-* pralaya), este un act definitiv, Brahman însuşi dispărînd. în acest sens, se admite că etern e numai timpul în sine, dar „timpul [kălâ] este cauza întrebuinţării cuvintelor «trecut » ş.a. Iar el este unic, omniprezent şi etern “ (Tarkasamgraha, 15). Acest timp 4n sine, adică Timpui Absolut, este sufletul universal Brahman: o valoare crono-spaţială completă, impalpabilă şi incognoscibilă altfel decît sub formele divizionare, de la Mahâ-yuga,prin *yuga, la *kălâ, descrescînd. Nici multe alte ♦mitologii nu admit eternitatea (chiar cele conţinînd mituri ale unui univers pulsatoriu: creaţie — distrugere — creaţie), nici a ♦zeilor (pieirea majorităţii zeilor scandinavi şi chiar a zeului suprem *Odhinn, în ♦Ragnarokr), nici a universului, eternitatea mitică fiind ea însăşi divizată în durate (yuga în India, *sori la popoarele nahuatle). ♦Mitologia biblică sugerează însă o eternitate absolută, posibilă nu numai pentru ♦Yahweh, ci în anumite condiţii chiar pentru om, de vreme ce se formulează temerea că ♦Adam „să nu întindă mîna şi să ia din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască în veci“ (V.T., Geneza, III, 22). ♦ Mitologia greacă îşi consideră nemuritori toţi zeii (cu cîteva excepţii sau contradictorii sau neclare: cf. de ex., ♦Momos), însă noţiunea rămîne destul de inexplicită, miturile Helladei nefăcînd niciodată investigaţii abstracte în valorile cosmice. ~ Timpul relativist Mitul raportului temporal subiect-obiect, adică al celor două timpuri (subiectiv şi obiectiv) trăite în curgere diferită, apare ca ecou îndepărtat fie al unor intuiţii, fie al captării unor deducţii experimentale ale unor civilizaţii dispărute anterior, fie (mai improbabil) al extrapolării abstracte a experienţei cotidiene a senzaţiilor temporale trăite sub dominaţia de moment a nerăbdării sau plictisului, pe de o parte, şi a marilor bucurii pe de alta. O idee confuză de timp relativist (perceptibil numai în plan biosocial), tradusă concret în mituri, apare fie în miturile rudimentare, neprelucrate literar sau filosofic, fie în folclorul epic al unor structuri arhaice, aşa-zise fantastice. Raportul principal este între t. terestru şi t. ceresc: „O mie de ani înaintea ochilor tăi sînt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă de noapte" (V.T., Psalmii, XC, 4); „O zi din cer face cît un an pe pămînt" (replica Maimuţei, în Călătorie spre Soare-apune de Wu-Cheng’en). Mai stranie este o referire din *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, în partea escatologică finală: „Şi în zilele acelea se va ivi în cer şi va veni stîrpiciunea pe înălţimea unui car din apus şi ea va străluci grozav, mai mult decît legea luminii. Şi vor greşi mulţi
TD1*UL
 cîrmuitori ai rînduielii stelelor şi aceştia îşi vor schimba căile şi lucrarea lor şi nu vor sosi în vremea ce le-a fost hărăzită". Tema mitologică a călătorului paradoxal (numit de matematicieni paradoxul gemenilor) care pleacă de acasă şi ajunge, pe căi stranii şi prin mijloace magice, pe alt tărîm — divin sau parauman — unde trăieşte fericit un timp subiectiv scurt, iar la-’ întoarcerea în timpul obiectiv nu găseşte decît ruine şi un decalaj de cîteva secole sau milenii, uneori e o noţiune generică (basmul), alteori una cu calcul precis (mitul); în prima categorie se clasifică ideea *Tinereţii fără bătrîneţe, prezentă în eposul celtic, în folclorul românesc şi cel caucazian, în vechi scrieri chineze, modalitatea de expresie fiind de pildă aceasta: „Trecuseră mii de ani de cînd zbura el ca gîndul din stea în stea" (eroul basmului Trei copii săraci, col. Cristea Sandu-Timoc); în a doua (apocriful slavon Vedenia lui Isaia), dialogînd cu *îngerul care l-a dus în cer, profetul *Isaia crede că a stat acolo numai două ore, îngerul precizînd însă că s-au scurs 32 ani. Mai tîrziu a apărut pseudomitul literar al maşinii timpului (lansat de H. G. Wells şi complexificat de urmaşii săi literari), care consideră t. un cîmp static unde senzaţia de trecere a t. se află în raport strict cu modificările biologice, un subiect putîndu-se de-
Şlasa virtual în orice direcţie temporală. ~ 'impui invers Mitul e foarte rar, uneori confundîndu-se cu alegoria pură a dorinţei umane de revizitare concretă a trecutului individual; totuşi, Ailianos (Istoria pestriţă, III, 18 ^ transmite acest tip de mit într-o formă ce pare nealterată: pe un continent enigmatic din Ocean, de la limitele lumii locuite, e un ţinut mărginit * de localitatea Anosthon, care e ca „o prăpastie: nu este acolo nici zi, nici noapte şi aerul e totdeauna plin de un amurg roşiatic" şi tot acolo „curg două fluvii: Fluviul Bucuriei şi Fluviul Tristeţii*4, pe malurile lor crescînd ciudaţi pomi fructiferi; cei de lîngă Fluviul Bucuriei dau nişte fructe datorită cărora „cel ce le-a gustat se desparte de vechile lui dorinţe şi, de i-a plăcut ceva, uită ce anume i-a plăcut, curînd începe să întinerească şi îşi retrăieşte anii demult uitaţi. Părăsindu-şi bătrîneţea, el intră în floarea vîrstei, apoi se preface pe rînd în tînăr, în adolescent, în copil şi în cele din urmă încetează cu totul a mai fi". Trebuie menţionat că în ştiinţa modernă sînt ipoteze care confirmă posibilitatea teoretică a aceleiaşi întoarceri. In gîndirea matematică există aşa-numitul „model al lui Godel“: un model al universului (pe baza teoriei relativităţii) în care un braţ al acestuia poate forma la un moment dat o buclă din sine însuşi, suprapunîndu-se astfel două puncte diferite de spaţiu-timp, adică viitorul peste trecut (de unde, teoretic, s-ar realiza un „paradox al dublurii" cînd un subiect la vîrstă ni, s-ar întîlni cu sine însuşi la vîrstă n2); o altă ipoteză (a profesorului britanic F. R. Stamard) afirmă că, pe baza simetriei universului, ar exista „locuri reci" unde traiectul materiei şi vieţii s-ar scurge în direcţia viitor-trecut; de asemenea, se vorbeşte virtual de un timp curgînd
590
 invers pentru persoana ipotetic aflată în absorbţia pîlniei unei găuri negre stelare (stea ce se autodevorează), viaţa retrăindu-se în cronologie descrescîndă, ca în mitul lui Ailianos Ideea suprapunerii instantanee a viitorului peste trecut se găseşte în mitul românesc despre * Pricolici; acesta, ajuns adult, e apucat de o nebunie dereglatoare care-1 face să fugă atît de repede, încît ajunge să se vadă pe sine. ~ Anihilarea timpului în concepţia escatologică creştină a *Apocalipsului, momentul esenţial se raportează la o anulare a t. („nu va mai fi timp“), nu la oprirea lui. Anihilarea unui timp în vederea înlocuirii lui cu alt timp — mult mai explicită mitofilosofic în tradiţia budistă — nu este privită ca un act de transgresare dintr-un timp în altul, nici ca o inversare a direcţiei temporale (de la viitor la trecut), ci ca o suprapunere totală a evenimentelor, devenite statice, şi deci coincide fără excepţie, întrucît separarea lor temporală se anulează. Oricît de stranie ar fi comparaţia, acest tip de mit priveşte i. ca pe un cîmp matematic demonstrabil. în tradiţia budistă, t. este intuit ca dimensiune-inexplicit inseparabilă de spaţiul palpabil tridimensional: atunci cînd Buddha se resituează în piscul muntelui cosmic (adică în punctul de unde s-a declanşat actul mitic al cosmogoniei), el devine contemporan cu însuşi momentul cosmogonic, deci „devine contemporanul începutului lumii“ (Mircea Eliade); acest fenomen e posibil, în arie mitică, prin deosebirea structurală între cele două concepte: timpul divin (adică etern şi sacru, deci în ultima analiză imobil) şi timpul omenesc (adică profan, deci existînd prin mobilitate), ambele fiind noţiuni reciproc incomparabile). T. divin există în perspectiva profană în măsura în care el se manifestă în evenimente mitice unde e implicat omul; în acest sens, t. devine în anumite condiţii, anihilabil. Mircea *Eliade observă că „filosofiile, tehnicile ascetice şi contemplative, misticele indiene urmăresc toate aceeaşi ţintă: să-l vindece pe om de durerea existenţei în Timp" (Mythes, reves et mysteres, Paris, 1957 ). Timpul uman rau mensurabil. Toate mitologiile îşi construiesc ideea de temporalitate profană într-o optică gramaticală, cu o clasificare semantică riguroasă: trecutul, prezentul, viitorul (trepte ale vremii, personificate la scandinavi în celo
 3 fecioare *Nome, o formă mitică mai subtilă decît cele 3 *Moire ale grecilor). T. cognoscibil e personificat în mitologia vedică de Kâlâ, devenită apoi în limbaj comun o diviziune precisă: 48 clipe; dar acest timp divizionar ar fi fost imposibil dacă Brahma nu ar fi dat primul impuls roţii universale; tot astfel la greci, zeul alegoric *Kair6s — al ocaziei, al duratei temporale precise. Senzaţia tragică a scurtimii vieţii umane se recuperează parţial cu speranţa, tradusă în mai multe mitologii (vedică, budistă, celtică) prin mitul reîncarnărilor succesive (*samsăra ) de prelungire a existenţei prin reluarea ei. Omul creator de mituri arînţeles la un moment dat chiar valoarea statistică a duratei vieţii sale: „Zilele anilor noştri sînt 70 de ani; la
 591
 cei mai în putere 80 de ani; iar ceea ce este mai falnic în ei este osteneală şi deşărtăciune căci se duc degrabă şi noi zburăm" (V. T., psalmii, XC, 10). Timpul uman, oricît de prelungit (*Akasverus dintr-un mit al iudaismului medieval sau zîna chineză „Mahu) ori reluat (numărul variabil al avatarilor din filosofia mitologică a Indiei), e privit ca durată elastică, însă concretă şi deci limitată. • Există unele neaşteptate puncte de convergenţă comună între mitologia t. şi ipotezele fizico-matematice despre timp, din sec. XX. în ultimele decenii ale acestui secol se vorbeşte despre t. ca despre o entitate ce poate fi intuită, nu însă şi controlată. Masanao Toda afirmă (1982) că preocuparea omenească faţă de misterul t este relativ recentă şi că nici o mitologie nu a inclus cultul vreunui zeu care controlează timpul. Discutînd concepţia Iui Toda, Solomon Marcus notează (în Timpul, Bucureşti, 1985, p. 347) şi o referinţă a lui J.G. *Frazer; într-adevăr, savantul englez constatase că „în religiile vechi existau numai zeităţi pentru reprezentarea timpului şi controlul destinului, dar nu şi pentru a controla timpul ca atare" — ceea ce totuşi nu este în totalitate exact, deoarece cîteva concepţii mitologice despre valoarea în sine a timpului faţă de netimp (Vişnti care se trezeşte pe cobra Ananta — cf. supra, sau Brahma dînd primul impuls roţii timpului; Zurvan din mitul cosmogonic iranian în care t. iese din inexistenţă şi chiar Cel-vechi-de-zile din cartea profetului Daniel (V.T.) şi din * Apocalipsul lui Ioan Teologul (N.T.) constituie o tentativă de control mitologic al timpului. Variabilitatea înţelegerii noţiunii de timp ţine de preocupările preferenţiale; un tablou succint dă Solomon Marcus (op. cit., p. 9); astfel pentru matematician t. e un parametru reprezentabil pe axa numerelor reale, pentru fizician e o proprietate a materiei, pentru bio-log — procesele periodice din organismele vii, pentru psiholog — percepţia şi trăirea subiectivă a evenimentelor, pentru lingvist — modul de gramaticalizare a categoriilor temporale, pentru informatician — timpul de calcul al algoritmilor, pentru economist — încorporarea timpului în mărfuri, pentru sociolog — bugetul de timp al diverselor categorii sociale, pentru literat şi artist — manipularea timpului narativ sau dramatic şi spaţializarea perspectivei temporale, în fine — timpul miturilor, al istoriei etc. Dar toate aceste valori convenţionale sînt de fapt definiţiile unor efecte particulare ale t. asupra unor categorii de fenomene şi evenimente care dirijează existenţa lumii vii şi a lumii obiectuale. Timpul, în totalitatea lui, aşa cum încearcă să-l explice filosofia, ♦mitologia, ♦religia — este o noţiune încă inabordabilă minţii omeneşti şi rămîne încă un concept misterios.
§ Georges Dumâzil, Temps et Mythes (în Recherches Philosophiques V. Paris, 1935-1936); W. Bogoraz, Ideas of space and time in the eonception of primitive religion (în American Anthropologist. N. S., voi. 27,
2  apr. 1917; B. Eoropa3 (TaH), 3 OuiumeăH h pe auzim, Mocnea, 1923: Paul Mus, La Notion du temps rtversible
                                                                                     TINEREŢE FĂBÂ BĂTBlNEŢB
dans la ihyihologie bouddhiquef Melun, 1939: H. Reuter, Die Zeit, eine religionis V9issenschaftliche Untersuchur>nm Bonn, 1941 Ş&
     Tinereţe fără bătrîneţe *Mit prezent în zone mitologice, referitor la timpul relativist şi la raportul diferenţiat între timpul obiectiv al lumii din realitatea imediată şi timpul subiectiv al eroului care suportă o translaţie pe alt tărîm (~ Tărîmul Celălalt) unde vremea se scurge mult mai încet decît în lumea terestră ..comună (-* timpul). ~ Celţii au cîteva variante asemănătoare: irlandezul *Brain (în saga Peripeţiile lui Brain fiul lui Febail), navigînd spre apus şi petrecînd cu însoţitorii un an subiectiv în Ţara Fecioarelor de pe ins. ♦Aballon, întors acasă, constată că nu-1 mai cunosc compatrioţii, dar că tradiţia aminteşte de o călătorie a unui strămoş Brain. ~ Tema e prezentă în unele apocrife biblice; cînd ♦îngerul îi spune lui ♦Isaia, în cer: „Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani", ♦profetul se înspăimîntă de trecerea biologică a timpului, dar îngerul precizează: „Nu vei fi bătrîn!" (apocriful slavon Vedenia lui Isaia, sec. II—III). ~ în Vietnam, un personaj mitic, Ty Thyk, găseşte pe mare muntele plutitor Fi Lai cu 36 peşteri, stăpînit de ♦zîna Ngui (căreia călătorul îi devine ginere), dar muntele pluteşte fără a se opri vreodată şi fără a trece de două ori prin acelaşi loc; iar cînd Ty Thyk se întoarce acasă după o absenţă crezută de cîteva zile, constată că a lipsit un secol. /-«■' într-un mit din Japonia, Urasima Taro e dus de o broască ţestoasă în palatul marin al unui ♦dragon unde petrece 2—3 zile subiective, echivalente cu 700 ani obiectivi de acasă. ~ Un mit kartvel din Caucaz conţine un decalaj mult mai mare între timpul subiectiv al eroului, care stă 3—4 zile în Palatul de Cristal al Frumuseţii, de pe un ţărm de mare, şi timpul obiectiv: 1 000 de ani. ~ Folclorul epic din România cuprinde numeroase variante ale mitului: în palatul Tinereţii fără bătrîneţe, „Făt-Frumos e sfătuit la plecare de ea şi de celelalte zîne: „Părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani, şi chiar tu, dueîndu-te, ne temem că nu te vei întoarce"; găsind acasă ruine şi întrebînd de părinţi, oamenii îi spun că „bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri", iar călătorul e contrariat: „Cum se poate una ca asta? mai alaltăieri am trecut pe aicil" (basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, col. P. Ispirescu); un alt mit intră chiar în amănunte de peregrinări cronospaţiale; „Trecuseră mii de ani de cînd zbura el ca gîndul din stea în stea şi, cînd simţi că-i vine dor de fraţi şi de pămînt, se lăsă ca gîndul în adîncurile văzduhului şi porni în zdrenţele lui vechi spre palatul frăţiorilor", dar deplasîndu-se „băgă de seamă că pămîntul era copt şi pîrjolit de sjşiţa soarelui, că nu mai are pe el nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmoră ale fraţilor mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici cînd au murit, nici unde sînt îngropaţi" (basmul Trei copii săraci, col. Cristea Sandu-Timoc).
TINIA
    Tinia Zeul suprem, în *mitologia etruscă, element prim în triada maximă, împreună cu *Uni şi *Menrva (identificată de romani cu triada *Iupiter—*Iuno—*Minerva), dar în primul rînd zeu al *cerului (cerul fiind divizat, în concepţia etruscă, în 16 zone, fiecare locuită de cîte un zeu); după Plinius cel Bătrîn (Istoria Naturală, II, 43, 138), triada făcea parte dintr-<r eneadă, care avea mai ales menirea lansării fulgerelor, acesta fiind şi atributul principal, alături de conducerea universului, al lui T. în ceea ce numiseră romanii disciplina etrusca, un rol principal în *magia religioasă îl aveau „cărţile fulgurante" (atribuite *Nimfei *Begoe) cuprinzînd principiile divinatorii (-* divinaţie) ale interpretării, dar se pare şi ale producerii fulgerelor şi trăsnetelor. M. T. Cicero scrie: „Etruscii au observat fulgerele şi trăsnetele şi au explicat multe fenomene şi miracole ale naturii" (Despre divinaţie, I, 41^.
    Tinirau Zeul oceanului în mitologia poli-nesiană (—> mitologii din Oceania), avînd două feţe (ca *Ianus):una prietenoasă, alta posacă, dar şi două trupuri: unul divin, în formă de peşte ancestral (o urmă totemică; -* totem), altul omenesc, şi chiar două existenţe diferite: în ipostaza umană e frumos, atrăgător, amabil, fiind idealul fetelor din Polinesia; în cealaltă ipostază (numit în Polinesia de Est fie „Domnul Mărilor", fie „Nesăţiosul") e înfricoşător, stîrnind groaza şi apărînd uneori ca o pasăre războinică plutitoare prin aer, a cărei umbră acoperă marea şi înghite lacomă corăbii întregi cu corăbierii din ele. T. are bune relaţii cu vietăţile mării, cu care comunică mereu, iar balena Tutunui îi e prietenă şi vehicul oceanic. Din unele *mituri (mai ales din Polinesia de Vest) rezultă că T. nu e zeu, ci a fost prima căpetenie tribală sau un erou mitic, devenit protectorul bărbaţilor tineri; un asemenea mit spune că T., pe cînd era şef de trib, se împrietenise cu preotul Kae, care furîndu-i prin *descîntece balena Tutunui, a ucis-o şi a fript-o ca s-o mănînce cu ai săi, dar a fost pedepsit de T., care l-a scufundat într-un somn magic, transportîndu-1 aerian în satul său.
    Tir Zeu sapienţial şi oracular (—> oracole) în mitologia armeană (—* mitologii caucaziene), o divinitate complexă, poliatributivă; ca scrib personal al zeului suprem *Aramazd, T. este venerat ca patron al scrierii, artelor şi ştiinţelor şi totodată ca mentor şi învăţător al corpului sacerdotal (—► sacerdot) ; dar zeul vesteşte pe oameni asupra evenimentelor viitoare din viaţa poporului şi din viaţa intimă a fiecărui ins, desigur, pe cale onirică; visele oraculare trimise de el sînt tîlcuite de preoţi.
    Tirawa Zeul suprem în *panteonul micului trib pawneedin Oklahoma, S.U.A. (-* mitologiile triburilor amerindiene), creatorul lumii şi distrugătorul ei viitor, şeful unui panteon aproape numai astronomic: Steaua Dimineţii, Steaua Serii, Marea Stea Neagră (meteorică), Steaua Nordului (Polară), Vîntul de Nord, Soarele, Luna, Paruxti (tunetul); ca diriguitor universal, T. operează prin aceşti mesageri (Steaua Dimi-
                                                                                                             5^2
neţii a dat viaţă oamenilor şi le-a revelat viitorul sfîrşit al lumii, cînd soarele întîi va străluci mai tare, apoi se va stinge de tot; Paruxti, legat de ceremoniile agrare: Sărbătoarea tunetului, la începutul primăverii, apoi sădirea porumbului — zeul subaltern Paruxti fiind întruparea mistică absolută a 4 slujitori ai lui T.: Vîntul — simbolizat de Steaua Serii, Norul, Trăsnetul şi Tunetul). T. şi toţi zeii săi se retrag iarna în locuri cereşti ferite, întorcîndu-se primăvara, dacă sînt invocaţi de oameni; dacă la începutul primăverii Paruxti străbate cerul spre vest în mijlocul unei furtuni înseamnă că viaţa a reînceput firesc şi T. priveşte pămîntul, fiind gata să primească *ofrandele dăruite de oameni. *Ritualul agrar de primăvară a fost comunicat iniţiatic de Spiritul Apelor, în numele lui T., şi se conservă în cadrul unor *mistere sacerdotale. T. nu e reprezentat antropomorfic, fiind inclus însă în toate fiinţele şi lucrurile lumii (într-un gen primitiv de viziune panteistă;* —> panteism); privirea lui se materializează în fulger, răsuflarea în vînt. Stelele, făcute de T. cu scopuri complexe, sînt destinate a-i călăuzi pe oameni la drum, iar la sfîrşitul lumii ele vor cădea pe pămînt şi se vor amesteca printre oameni, anunţîndu-i că ei înşişi vor deveni stele. *Antropogonia efectuată de T. este de tip experimental, iar distrugerea omenirii este (sau poate fi) ciclică. La început, T. a făcut o stirpe de *giganţi (Fiinţele Minunate), pe care însă, nemulţumit, a distrus-o printr-un triplu ♦potop, compus dintr-o ploaie din cer şi două puhoaie de ape revărsate din nord şi din sud: iar cînd a oprit torentul dinspre nord-vest cu trupul unui bizon bătrîn, Steaua Dimineţii şi Steaua Serii (Luceafărul de dimineaţă şi Luceafărul de seară sau planeta Venus) au confecţionat în sfîrşit omenirea, Steaua Dimineţii formulînd o profeţie escatologică: în preajma *sfîrşitului lumii, luna se va face mai întîi roşie, apoi neagră — iar atunci va muri o mare căpetenie ; după stingerea soarelui, Steaua Nordului, care rămăsese fixă de veghe, va pieri, iar Steaua Sudului va lua în stăpînire lumea, cît timp vor cădea pe pămînt toate celelalte stele pînă cînd oamenii se vor pregăti să le ia locul. Bizonului, pus odinioară stavilă apelor, îi cade cîte un fir de păr în fiecare an; cînd îi va cădea ultimul, nu va mai fi pe pămînt nici o fiinţă. Dar T. dispune de 4 moduri de a distruge omenirea: apele, furtunile, focul ceresc, stingerea soarelui ; făgăduieşte însă a nu mai repeta potopul.
§ A. Dorsey, The Pawnee Mythology, Washington, 1906 Tistrya Divinitate antidemonică din Mitologia iraniană, omologată cu steaua Sirius din cauza strălucirii acesteia şi a rolului în marcarea sezonului pluvial; încă în perioada preavestică (-+ Avesta), T. fusese adorat ca zeu al ploii şi astrul binefăcător care dă pămîntului apă, fecundîndu-1 şi combătînd astfel seceta adusă de ♦demonul *Apaosha, dar şi acţiunea nefastă a doi demoni feminini: *duhul răufăcător Pairika şi personificarea foametei — Duzyairya. Războiul lui T. cu Apaosha, ridicat la proporţii cosmice, se desfăşoară cu victorii şi înfrîngeri pînă
 593
 tlazoltEotl.
la duelul final din a treia zi, cînd „splendidul Tistrya il înfrînge pe demonul Apaosha", îl alungă, „umflă şi zbuciumă lacul" Vourukasha şi, ridicîndu-se împreună cu steaua Satavaesha, după ce pe muntele Hindva apar norii, „împinge aburii limpezi, norii alcătuiţi, iar o boare de vînt îi aduce întîi pe căile de unde începe *Haoma cea nobilă şi sporitoare de viaţă, de unde apoi un vînt zglobiu, adiind de la Mazda, aduce grindină şi ploaie în felurite ţinuturi şi cetăţi din cele şapte ţări; şi apele lumii sînt ,,mişcate de Apam-napat" (Avesta, Yasht, VIII, 28—34).
    Titani (grec. Tixdvrig) Grup potrivnic ♦zeilor olimpieni, din *mitologia greacă. Angajat, ulterior emancipării sale, în războiul contra T. (-* Titanomahia), *Zeus cucereşte universul. T. din prima generaţie (uranizii născuţi de ♦Gaia de la ♦Uranos) sînt 12: 6 Titani: *Koios, *Krios, *Kronos, *Hyperion, *lapetos, *Okeanos şi 6 Titanide: *Mnemosyne, *Phoibe, *Rhea, *Theia, *Themis şi *Tethys; li se adaugă o nouă generaţie, născută din căsătorii consanguine:         *Helios,
 *Leto, cele 9 *Muze, * Atlas, *Epimetheus, ♦ Prometheus. Totuşi, în *miturile clasice, unii T. şi toate Titanidele devin apoi divinităţi recunoscute de ♦teologia greacă, venerate în cadrul ♦panteonului oficial, iar unele Titanide ajung soţiile unor zei olimpieni. T. sînt de fapt divinităţi arhaice, personificînd mai ales forţele naturii, atît prin latura unor atribute pozitive, cît şi în latura lor catastrofală. Consideraţi de tradiţia greacă adesea iraţionali şi necunoscînd măsura şi ordinea, ei reprezentau — în gîndirea filosofiei mitologice — îndeosebi forţa oarbă a violenţei primitive; totuşi interpretarea timpurie freacă era tendenţioasă, căci în opera filosofilor epocii postsocratice (♦Platon) şi în opera tragicilor (în special Eschil), unii T. (Atlas, Mnemosyne, Themis şi îndeosebi Prometheus) apar, dacă nu superiori, cel puţin egali olim-pienilor. ♦Simbolul fabulistic din interpretarea religioasă clasică afirmă însă că, în Titanomahie, T. au fost biruiţi, fiindcă olimpienii erau călăuziţi de înţelepciune şi astfel au instaurat ordinea în univers, deşi alegoria fundamentală conţine ideea conflictului de concurenţă.
    Titanide —► Titani
    Titanomahia ♦Războiul ceresc din *mitologia greacă, purtat de *Zeus zece ani, pentru înfrîn-gerea tatălui său *Kronos şi a celorlalţi *Titani; prin aceasta, T. este ♦simbolul supunerii ♦timpului şi are drept consecinţă cucerirea universului de către zeii olimpieni (sau cronizi).
    tlachtli ♦Joc ritual cu mingea, de origine toltecă, practicat de toate popoarele din Valea Mexicului precolumbian (tolteci, azteci, maya, quiche) pe terenuri dreptunghiulare (ca nişte alei pietruite, de aprox. 77 x 229 m), cu şiruri de bănci pe două laturi şi cu ziduri verticale sau înclinate pe alte două. Inventat, după tradiţie, de regele mitic toltec *Topiltzin şi practicat cu o minge sferică de cauciuc plin (2—4 kg), jocul se disputa între două echipe fiecare de cîte 2—-10 jucători, care, lovind mingea după Un regulament riguros — numai cu genunchiul sau cotul, trebuia s-o arunce prin inelul de
 piatră din zidul echipei adverse; mingea fiind grea, jucătorii erau echipaţi cu costume şi căşti* de protecţie. Căpitanul echipei învingătoare reteza capul căpitanului învins, prezentîndu-se cu el în faţa publicului compus din rege, suita sa, marii preoţi şi înalţii demnitari. Joc ritual, t. reproducea jocul magic al ♦zeilor, care se credea că decid destinul lumii jucînd t. în cer cu stelele (deci *mitul includea ideea sfericităţii astrelor). Jocul ritual terestru (care precedă două jocuri moderne: rugby şi basse-ball) s& disputa în numele zeului furtunii, *Huracan>. şi al zeului ploii, *Tlaloc. Mingile se făceau din „lacrimile albe ale arborelui sfînt" de cauciuc (hevea), scurse din „rana" copacului; rituală era şi confecţionarea mingilor; statul aztec afc lui Moctezuma primea în capitală (Tenochtitlan)
 -— după Codicele Mendoza — 16 000 mingi anualv ca impozit de la cele 22 oraşe din sud-vestufi Mexicului. Scene rituale de t. figurează în basoreliefurile frizei unui palat din Chichen-Itza. O Jocul cu mingea, consacrat adesea unor divinităţi locale, dar fără amploarea din Valeai Mexicului, s-a practicat şi în restul lumii: în Hellada: aporraxis — minge lovită, ourania — minge prinsă din aer, episkyros — minge lovită cu piciorul (mingile fiind de băşici sau cîrpe); menţionat neclar şi în Egipt, jocul se* practica mai ales la Roma (îndeosebi paganica),. devenind însă profan; mingea romană (pila) nu avea semnificaţie religioasă, numai ludică (pila ludere); totuşi Plautus spune: „zeii se-joacă cu noi, oamenii, ca şi cu nişte mingi" (di nos quasi pilas homines habent— Truculen-tus, v. 706), dublînd fără să ştie concepţia, aztecă despre destinul omenesc în palma zeului sau sensul simbolic al jocului t.
    Tlaloc Zeul aztec al ploii şi al trăsnetului (corespunzînd totonacului *Tajin, zapotecu-lui *Cocijo şi zeului maya *Chaak), dar şi ocrotitorul munţilor şi al fîntînilor; în epoca de' consolidare a ♦religiei aztece, devine zeul suprem şi e adorat drept cel mai mare binefăcător, întrucît atunci este socotit şi protectorul decisiv al germinaţiei (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Zeu al Sudului, avînd albastrul drept culoare simbolică, locuieşte în primul din cele 13 ceruri: Tlalocan (Ţara apelor şi a ceţurilor), de unde trimite ploile şi trăsnetele^ în reprezentările plastice, totdeauna antropomorfe, din ambele sale mîini curge apa, iar la picioarele lui se zbenguie animale marine.
    Tlayyamanac Zeiţă nahuatlă (poate pre-aztecă), un fel de ♦Atlas feminin, avînd un epitet ciudat; „Cea care sprijină pămîntul" (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Tlazoltâotl, Stranie zeiţă ♦htonică aztecă; (—*■ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) a ♦Pămîntului (Maica Gliei) şi a tuturor deşeurilor *vieţii, a tuturor ♦păcatelor carnale, a murdăriei şi gunoaielor (Tlaelquani— Mîncătoarea d& spurcăciuni), dar şi protectoarea naşterilor (ea însăşi mamă a zeului ♦Cinteotl, al porumbului), numită în acest caz Toci—Bunica. Oamenilor, cu semnificaţie dnală: fertilitatea absolută şi *moartea totală; în acest complex.
TLOQUE NAHUAQUE
 594
atributiv, T. este de fapt divinitatea integrală; ea ocroteşte fertilitatea totală (porumbul recoltat, uscat şi depozitat pentru consum), de asemenea fecunditatea femeilor şi femelelor animale, iar în contrast patronează războiul şi moartea. în şirul de ceremonii rituale din cadrul cultivării şi recoltării porumbului, ulti* mul ♦ritual, al porumbului copt (adică la sfîrşitul recoltării), era îndeplinit de azteci în numele acestei zeiţe, în ipostaza Toci, într-o formă complexă cu numeroase semnificaţii simbolice: femeia de ♦sacrificiu, figurînd ipostaza agrară a zeiţei, purtînd tocmai de aceea, pe durata ceremenială, numele Toci, era decapitată şi scalpată, scalpul ei servindu-i ca mantie altui figurant — un preot considerat renăscut din Toci; după defilarea războinicilor prin faţa lui, el devenea un *ţap ispăşitor (în semnificaţia ipostazei în care T. preia toate *păcatele lumii), iar în acea etapă se executau cîteva *dansuri rituale, apoi regele, urmat de un imens alai popular, arunca în faţa figurantului renăscutei Toci tot ce îi cădea în mînă, alungînd-o pe zeiţă din ţară; iar cînd preotul figurant, înfăşurat în pielea femeii sacrificate, ajungea la graniţă, el spînzura simbolic scalpul cu braţele deschise şi astfel încheia ritualul. T. era venerată cu -evlavie pentru că, fiind *simbolul pămîntului «are devorează totul, oamenii credeau că ia asupra ei, înghiţindu-le, toate păcatele omeneşti; în cultul zeiţei T. s-a născut prima dată la azteci şi ritualul spovedaniei, oferind absolvirea totală de păcate, dar putîndu-se face o singură dată în viaţă. Uneori, T. era reprezentată călărind pe o coadă de mătură, ca vrăjitoare; alteori ţinea într-o mînă un şarpe, probabil ca simbol falie.
    Tloque Nahuaque (Stăpînul din preajmă) Zeul aztec creator (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), „cel datorită căruia trăiesc toţi", donatorul primordial al oricărei vieţi (chiar şi al vieţii sale proprii, întrucît s-a născocit -el însuşi pe sine), căutătorul de adevăr şi zeul care hrăneşte omenirea; în sens mai abstract, -era socotit totodată vecinătatea cosmică apropiată, nemijlocită, în această ipostază fiind •confundat, rareori, în semnificaţie numai atri-ibutivă, cu dualitatea supremă ♦Ometeotl.
    To Korvuvu Zeu sau erou mitic melanesian, adorat de triburile din peninsula Gazelei (-* mi-tologii din Oceania), avînd un rol în ♦antropogonie. Una din isprăvile lui: uciderea unui uriaş porc monstruos. De obicei T.K. e secundat -de fratele său To Kăbinana; fiind tineri, îşi fac amîndoi femei din nuci de cocos, dar Ţ.K. îşi scapă stîngaci nuca lui pe pămînt, încît partea inferioară (cea „fără ochi“) se striveşte, -socotindu-se că de atunci o parte dintre femei sînt urîte şi cu nasul turtit. Nerozia lui T.K. produce şi alte pagube; el a plăsmuit rechinul, ca să poată prinde mai mult peşte, însă rechinul lui, nemulţumit cu peştele, a început •să prindă şi oameni; altă dată, cînd mama sa era în cursul actului magic de întinerire şi »îşi lepădase pielea bătrînă ca să şi-o schimbe <qu una tînără, T.K, a strigat-o speriind-o şi
făcînd-o să nu mai deosebească pieile, ba chiar să n-o mai poată regăsi pe cea tînără, astfel că oamenii, de atunci, au devenit muritori; în concepţia melanesiană, mortalitatea omenească nu se datoreşte decît uitării artei străvechi a schimbării periodice a pielii. într-o variantă, To Korvuvu şi To Kabinana au pescuit pămîntul din adîncul mării (ca şi *Maui).
    Tokarev, Serghei Âleksandroyici Etnograf sovietic şi istoric al fenomenului religios general, profesor de etnografie la Universitatea Lomono-sov din Moscova (n. 1899). T. nu acceptă o istorie propriu-zisă a ♦religiilor ca întreprindere ştiinţifică în cadrul culturii, întrucît concepţia istoricului vizează numai prezenţa particulară a religiilor în istoria omenirii: „Dar o istorie independentă a religiilor nu există; acest lucru l-a relevat chiar Karl Marx. Istoria religiei este reflectarea oamenilor înşişi. Religia este o formă a conştiinţei sociale în care se reflectă denaturat existenţa socială, adică condiţiile vieţii materiale a oamenilor. îndată ce se schimbă această existenţă, se schimbă şi reflectarea ei religioasă" (în prefaţa Din partea autorului, reprodusă în trad. rom. din ed. III, Religia în istoria popoarelor lumii, Bucureşti 1982, p. 15). în alte scrieri, T* — continuînd tradiţia lui V.G. Plehanov — supune criticii marxiste şi teoria generală a ♦animismului, considerînd că animismul e prezent în orice religie; de asemenea T. s-a ocupat de rădăcinile sociale ale formelor de ♦tabu, ca şi de descifrarea esenţei sociale a ♦totemismului. în 1980—1982, a apărut o amplă lucrare enciclopedică, asumîndu-şi exhaustivitatea, însă tratînd subiectele preferenţial, despre *miturile popoarelor lumii, sub îngrijirea lui T., care figurează ca redactor principal; într-o introducere, semnată împreună cu E. M. Meletinski, ♦mitologia ca fenomen general e tratată drept fantezie pură; mitologiile primitive, „deşi se află în strînsă legătură cu religia", totuşi nu pot fi „alăturate" religiei; iar „în pragul societăţii de clasă" mitologia e supusă „unei transformări substanţiale", ♦zeii, semizeii, eroii, ♦demonii „intră în relaţii complexe" de „rudenie, matrimoniale, ierarhice** (Mucfibi rnpodoe Mupa, I, p. 14). Lucrările lui T*, potrivit observaţiei prefaţatorului traducerii româneşti din Religia în istoria popoarelor lumii, Paul Popescu-Neveanu, se disting prin „fermitate ideologică remarcabilă".
§ Pcmme $opMvi pemizuu u ux pa38umue> MocKBa, 1964 ; Pe» auzup e ucmopuu napodoe Mupa, MocKBa, 1964; Mu0bi napodoe Mupa. OmţUKAoneduji, I-II, rjiaBHfciă pe;ţaKTop C. A. Tosapee, Mocraa, 1980-1982
    Toma din Aquino (Tommaso d'Aquino; Thomas Aquinas) Călugăr catolic dominican (1225—1274), filosof scolastic, teolog catolic şi Doctor al Bisericii (predînd la catedrele do ♦teologie din universităţile de la Roma, Bologna, Neapole şi mai ales Paris), care a realizat, în felul său, o îmbinare între filosofia aristotelică şi doctrina catolică (-* creştinism) într-un cadru de gîndire înclinată spre raţiona-
 595
 TOMA DIN AQUINO-
lism, enunţînd principiul armoniei între *credinţă şi raţiune, adică între *religie şi ştiinţă. Discipol al lui Albert cel Mare (Albert von Bollstâdt
 —  dominican şi teolog catolic, totodată important filosof scolastic şi savant experimentalist), T. din A. cunoaşte apoi temeinic filosofia lui Aristotel (pătrunsă în Occidentul medieval datorită învăţaţilor arabi, în sec. X—XI, în special lui Avicenna), care astfel devine prin el accesibilă teologiei creştine. Avînd numeroşi adversari în timpul vieţii şi în primele decenii de după moarte, dar şi respectat, T. din A. este invitat de papa Grigore X (-+ papi) la Conciliul ecumenic XIV (al II-lea din Lyon), în 1274, ca unul dintre cei mai de seamă Doctori ai Bisericii, unde însă teologul nu a mai putut ajunge, murind în călătorie, la popasul de la mînăstirea Fossa Nuova. Postum, i s-a decernat titlul de Doctor angelicus, iar în secolele următoare, doctrina sa a devenit instrumentul principal al teologiei catolice în lupta ei împotriva ♦ereziilor şi disidenţelor schismatice (mişcarea lui Jan ♦Hus, *Reforma etc.), pentru ca din 1879, prin ratificarea vaticană enunţată în enciclica Aeterni Patris, doctrina tomistă să devină filosofia catolică oficială (-* tomism). Cercetarea filosofică a lui T. din A. s-a consacrat cu profunzime — deopotrivă cu vocaţia sa fundamentală pentru teologie — metafizicii şi logicii, teoriei cunoaşterii şi antropologiei. Ca metafizician, în cadrul — cum o numea el — teologiei naturale, a inclus cele 5 demonstraţii ale existenţei lui ♦Dumnezeu. ♦Dogma existenţei lui Dumnezeu (spre deosebire de afirmaţia din epoca ♦patristică după care această existenţă este de la sine înţeleasă, deci evidentă, spre deosebire de sf. ♦Augustin, în concepţia căruia Dumnezeu poate fi găsit în străfundurile sufleteşti ale omului, spre deosebire chiar de baza apriorică din demonstrarea ontologică a lui ♦Anselm de Canterbury, insuficientă pentru optica teologiei naturale) T. din A, — care refuză orice dovezi apriorice, consideră necesară demonstraţia raţională; el îşi deduce cele cinci dovezi din mişcarea (ex motu) universală ce îşi are inevitabila sa cauzalitate; din raţiunea cauzei producătoare (ex ratione causae efficien-tis); de la noţiunea de întîmplare şi necesitate (ex contingente [possibili]Jet necessario); de la treptele desăvîrşirii (ex gradibus perfectionis) ; din deducţia guvernării divine a lumii (ex gubernatione rerum). Esenţa lui Dumnezeu se identifică în existenţa lui, însă essentia şi esse sînt neidentice în creaţia divină, creată fiind esenţa care a dobîndit existenţă; astfel, ens (tot ce există) coincide cu unum (unul) — verum (adevărat) sau bonum (bun). T. din A* defineşte pe Dumnezeu în primul rînd prin independenţa lui absolută faţă de lumea terestră şi de lumea cerească şi prin dependenţa lor totală faţă de el. Gîndirea lui T. din A, a găsit o variantă originală în tradiţia scolastică a teoriei celor două adevăruri contrare (pe baza căreia avea să fie atacat el însuşi de arhiepiscopul Parisului, fitienne Tempier, trei ani după moarte); deosebindu-se şi de şcoala din Chartres
(care constata legalitatea obiectivă a contradicţiilor dintre afirmaţiile ştiinţei şi ale religiei) şi, cu atît mai mult, de concepţia lul> ♦Maimonides sau a lui Roger Bacon (Doctor mirabilis), T. din A. vede o deosebire totală între ştiinţă şi religie prin metoda-diferenţiată de a obţine adevărul, ştiinţa şi filosofia deducîndu-şi adevărurile din experiment şi raţiune, iar teologia obţinîndu-şi ropriile adevăruri din ♦revelaţie şi din Sfînta criptură (-* Biblia); totuşi, deosebirea radicală de metodă nu deosebeşte decît parţial obiectul fiecăreia. Pe de altă parte, teologul constată că teologia are unele dogme care necesită o fundamentare filosofică; astfel, el consideră că există dogme ale credinţei care pot fi înţelese raţional (existenţa şi unicitatea lui Dumnezeu, nemurirea sufletului) şi altele care nu pot fi înţelese cu ajutorul raţiunii* (geneza, trinitatea,* ♦păcatul originar). Raportul între teologie şi filosofie a fost stabilit de* T. din A. într-un postulat care, faţă de teologia anterioară, era un pas înainte, dar care nu a reuşit să supravieţuiască în sine: „filosofia este serva teologiei“ (în sensul că teologia utilizează filosofia şi principiile raţiunii spre a face revelaţia mai accesibilă minţii omeneşti); teologia, ca „sacra doctrina", se întemeiază însă în ultimă instanţă pe lumina revelaţiei (lumen di-vinae revelationis). în teoria cunoaşterii (în cadrul căreia filosoful postulează că ştiinţa nu este înnăscută), construită de T. din A. pe ideea existenţei reale a universului, el afirmă că omului îi sînt accesibile două căi cognitive: simţul' şi intelectul. în logică (de fapt în logica modală), gînditorul stabileşte 6 factori modali: adevărat, fals, necesar, posibil, întîmplător, imposibil, în antropologia sa, el priveşte individul uman< ca pe o unire a sufletului cu corpul pe care îî animă, sufletul fiind imaterial şi substanţial, fără a reprezenta el singur omul, pentru că se* realizează numai prin trup şi nu este număr motorul trupului care ar acţiona din afară, ci e forma lui substanţială şi unică, iar intelectul este esenţă numai la Dumnezeu, la om nefiind decît potenţa esenţei, de unde rezultă, după T. din A., că nu intelectul cugetă, ci omul’ prin intelect. Ampla operă a lui T. din A-este un sistem bine închegat, egal sieşi. Metodologia, fireşte scolastică, urmăreşte ca fiecare-articulus (secţiune) să debuteze prin expunerea tuturor argumentelor favorabile tezei pe care autorul o combate, iar după aceea, punct cu punct, sînt demontate toate afirmaţiile adverse printr-o riguroasă contraargumentaţie. Summa Theologiae (scriere foarte vastă, se pare neterminată, conţinînd 3 000 secţiuni tematice) — ultima operă a lui T. din A, şi cea mai celebră, este o încununare a eforturilor teologului filosof de a construi baza filosofică a creştinismului catolic. Această lucrare, care păruse a revoluţiona iniţial gîndirea catolică, a devenit ghidul dogmatic al Bisericii catolice după care, timp de 7 secole, a fost măsurată credinţa şi au fost clasificate orice afirmaţii neconforme normelor
 TOMISM
 tomiste, drept *erezii. Concepţia christică e cuprinsă în această frază sintetică: „în misterul întrupării trebuie să vedem mai curînd mişcarea de pogorîre a deplinătăţii dumnezeieşti în profunzimile naturii umane, decît mişcarea de înălţare spre Dumnezeu a naturii omeneşti, presupusă ca preexistentă" (Summa Theologiae, III, 34); tot astfel e rezolvată vechea întfe-bare a coexistenţei binelui şi răului: „Nimic nu poate fi rău în esenţa sa. Este demonstrat că fiecare fiinţă, în măsura în care este fiinţă, întruchipează binele şi că răul nu există decît ca o parte a binelui“ (op. cit., I, B 49, a3), deoarece Diabolus est caput omnium malorum—„Diavolul e capul tuturor relelor" (op. cit., III, 8, 7). Prima dintre cele două sume ale lui T. din A. — Summa de veritate catholicae fidei contra gentiles (Suma adevărului credinţei catolice împotriva păgînilor), numită ulterior adesea şi Summa Philosophiae, din cauza referirilor rare la Scriptură şi a abundenţei aserţiunilor strict filosofice, este o operă polemică, atacînd filosofia arabă ale cărei idei, răspîndite în scolasticismul latin, păreau să impurifice credinţa creştină. Alte opere sînt consacrate fie comentării diferitelor texte biblice, fie comentariilor pe teme teologice şi filosofice (asupra scrierilor teologice ale lui Boetius, asupra „Numelor divine", asupra „Areopagiticului" ş.a.), fie dezbaterii unor probleme controversate (Questiones dispu-latae), fie, în sfîrşit, unor tratate preponderent filosofice (De unitate intellectus contra averrois-4as — contra discipolilor lui Averroes, în problema disputată a unităţii intelectului; De >ente et essentia — despre existenţă şi esenţă), în sec. XX, opiniile despre opera lui T. din A. sînt împărţite chiar în aria gîndirii creştine, iar demonstraţiile şi postulatele filosofului nu mai pot fi considerate infailibile, chiar dacă, fn 1323, Thomas Aquinas a fost canonizat sfînt (Sfîntul Toma). Dacă pentru filosoful •catolic Jacques *Maritain, important neo-tomist (-+ neotomism), T. din A. este „profetul raţiunii" şi „apostolul vremii noi" (De Bergson -a Thomas d Aquin, Paris, 1947, p. 132), pentru teologul protestant Henri Verbist, el „era un geniu autentic, însă un geniu al sec. XIII". Tezele fundamentale ale lui T. din A. au pălit sub presiunea timpului, însă nu numai pentru că <acest partizan al raţiunii crezuse integral în normalitatea * miracolului, dar mai ales fiindcă •doctrina sa, intrată în impact cu dezvoltarea gîndirii ştiinţifice de după Renaştere, a pătruns într-o epocă în care scolasticismul căpăta tot mai larg un sens peiorativ.
 § Thomas Aquinas, Opera omnia, I—XXV, Parma, 1852—1873; ed. nouă, New York, 1948; A. D. Sertil-îanges, Saint Thomas d’Aquin, Paris, 1928; Jacques Maritain, De Bergson ă Thomas d’Aquin, Paris, 1947; J. Hessen, Thomas von Aquin und wir. Monaco—Basel, 1955; M. D. Chenu, Introduction ă l’ttude de Sain* Thomas d*Aquin, Paris, 1955; Umberto Eco, II problema estetico in San Tommaso, Torino, 1956; Gr. K. Chesterton, St. Thomas Aquinas, G-arden City, 1957
                                                                                                                          596
     tomism Curent filosofico-teologic în cadrul ♦creştinismului catolic, întemeiat pe filosofia lui Aristotel şi pe scolasticismul medieval şi dezvoltat din învăţătura lui *Toma din Aquino (1225—1274), călugăr dominican italian şi Doctor al Bisericii. Doctrina tomistă, reprezentînd un progres în istoria doctrinelor teologice creştine, de la ♦patristică pînă la primii teologi aparţinînd filosofiei scolastice, rezidă în îmbinarea între filosofia aristotelică şi doctrina catolică, pe temeiul unei tendinţe ponderate spre raţionalism şi al enunţării principiului armoniei între *credinţă şi raţiune, adică între ♦religie şi ştiinţă. Dreptul la gîndirea filosofică în t. este limitat prin postulatul formulat de Toma din Aquino: „filosofia este serva teologiei", în care se află cauza îndelungatei anchilozări a gîndirii europene aflate sub controlul sau influenţa catolicismului. Totuşi, în 1879, papa Leon XIII (prin enciclica Aeterni Patris;-* papi) a stabilit principiile de reconsiderare a filosofiei tomiste, care a fost de altfel totdeauna filosofia oficială a Bisericii catolice. Potrivit justificării tomiste, ♦teologia utilizează filosofia şi principiile raţiunii, cu scopul de a ajuta mintea omenească să înţeleagă ♦revelaţia divină. T. consideră, în virtutea argumentării întemeietorului său (care a şi formulat 5 demonstraţii ale existenţei lui ♦Dumnezeu),, că esenţa lui Dumnezeu iden-tificîndu-se în existenţa lui, ele sînt neidentice în creaţia divină; tot astfel, t. acceptă ♦dogme inteligibile raţional (existenţa şi unicitatea lui Dumnezeu, nemurirea sufletului) şi ininteligibile altfel decît prin credinţă (geneza, trinitatea, ♦păcatul originar). Răul, absent în sine, există numai ca o parte a binelui, cauza lui generală fiind numai ♦Diavolul, generatorul tuturor relelor. în acest plan, cosmologia tomistă (care, sub influenţa concepţiei ierarhiei din opera lui Dionisie Areopagitul, îşi reprezintă universul mai mult în optică socială deeît cosmologică sau metafizică, ca pe o societate feudală) ajunge la concluzia că „perfecţiunea Universului impune o inegalitate a lucrurilor, întru înfăptuirea tuturor treptelor desăvîrşirii" (Summa Theologiae, I, q, 48, 2e); aşadar, răul din lume nu este decît aparenţa în spatele căreia se ascunde binele. în cadrul acestei armonii divine universale, desigur, lumea noastră e un unicat cosmic, singura operă a voinţei divine, căreia i-au stat la îndemînă infinite posibilităţi, dar care s-a decis pentru această variantă în virtutea armoniei generale. în întreaga doctrină tomistă, J. *Maritain a văzut
o   predică constantă asupra „întîietăţii spiritului" (Primaute du spirituel, Paris, 1927, p. 121). Alţii (H. Verbist) constată în schimb artificialitatea menţinerii t. ca doctrină oficială a Bisericii (Les grandes controverses de VEglise contemporaine, Verviers, 1971, p. 177). Chiar dacă t. a reprezentat un pisc în dezvoltarea gîndirii scolastice, totuşi acest „aristotelism scolasticizat" (V. V. Sokolov) nu a putut evita criza. Efortul de salvare prin regenerarea sa în neotomism a răspuns unei necesităţi de criză, cînd Biserica catolică se simţea ameninţată
597
TOTEM
din afară, ca şi dinăuntru, de ostilitatea faţă de raţiune, şi căuta o ieşire din impas. în concepţia sa despre lume, noul curent oferea un sistem integral, refuzînd ideea că lumea ar fi o entitate absurdă ori locul de abandonare a omenirii (cum susţin existenţialiştii) sau rezultatul jocului aleator al activităţii omeneşti (ca pentru pragmatici), lumea fiind, dimpotrivă,
 o   creaţie reală operată de Dumnezeu, cu legile ei interne, situată pe diverse niveluri şi conţinînd diverse aspecte. Astfel, în gîndire este important în primul rînd bunul simţ, dar deopotrivă cu acesta şi precizia logicii scolastice, în cunoaştere, se subliniază primatul metafizicii care, izolată de ştiinţele particulare, le dictează conduita (adică propriile ei principii), deoarece numai metafizica are raport cu infinitul şi transcendentalul. Printre cei mai importanţi gînditori neotomişti sînt: Jacques Maritain — modernizator al credinţei şi partizan al unui umanism integral al civilizaţiei creştine, ca şi al democraţiei creştine — pentru care există posibilitatea unei armonii între credinţă ş i raţiune, iar dezvoltarea societăţii omeneşti 1 zidă în tendinţa sufletului nemur’tor spre opera dumnezeiască, Jn lumina revelaţiei oferite de *Evanghelie; Etienne Gilsor, — care vede în sistemul tomist o filosofie a viitorului, iar în reali sarea armoniei între filosofie şi teologie, o consecinţă inevitabilă a raţiunii ;
 H.  Meyer — pentru care existenţa lui Dumnezeu poate fi înţeleasă prin existenţa lumii; Gustav Wetter, călugăr iezuit specializat în istoria filosofiei şi în filosofia marxistă, care consideră gîndirea materialistă incompatibilă cu dialectica; F. van Steenberghen, ocupîndu-se de ontologia şi epistemologia tomistă; A. Sertillanges, unul dintre primii neotomişti francezi, consacrat exegezei operei filosofice a lui Toma din Aquino. Neotomiştii, dezvoltînd ideea tomistă a analogiei existenţei (analogia entis), împart lumea în necreată şi creată, în supranaturală şi naturală, astfel că şi existenţa are două calităţi: ideală sau logică şi intenţională sau naturală; limita cunoaşterii ştiinţifice o constituie, pentru neotomişti, problemele referitoare la esenţa existenţei, ele nefiind decît de competenţa religiei şi filosofiei, cunoaşterea ştiinţifică neputînd ajunge decît pînă la cauzele secunde. Dumnezeu aşadar reprezintă existenţa absolută în care esenţa şi existenţa coincid, existenţa absolută fiind acţiune spirituală pură şi, în consecinţă, Dumnezeu apărîndu-i gîndirii omeneşti drept cauza primordială a lumii, adică izvorul a tot de este; ca atare, forma supremă, Forma formelor (Dumnezeu), nu este legată de materie, deoarece anume ea creează materia primordială, cu întreaga varietate de forme concrete. Neotomismul a năzuit deci spre o universalizare filosofico-teologică ce trebuie să opereze contopirea tuturor valorilor spiritului (credinţa şi raţionalismul, *contem-plaţia şi pragmatismul, individualismul şi ♦ecu-menismul) într-o unitate coerentă.
 § Gr. Manser, Das Wesen des Thomismus, Freiburg,
 1949; P. G-renet, Le thomisme, ed. II, Paris, 1956; Etienne Gilson, Le Thomisme. Introduction â la phi-losophie de saint Thomas d'Aquin, Paris, 1942; id.* Existentialisme chretien, Paris, 1948, id., La philosophie et la thăologie, Paris, 1960: Jacques Maritain, De Berg-son â Thomas d'Aquin, Paris, 1947; id., Humanisme integral, Paris, 1936 ; id., Approches de Dieu, Paris, 1953; A. Sertillanges, La Philosophie de saint Thomas-d’Aquin, Paris, 1940: F. van Steenberghen, Erkenntnis-lehre, Ziirich, 1950; H. Meyer, Thomas von Aquin* Paderborn, 1961
    Tonacacihuatl (Doamna-cărnii-noastre) Zeiţa aztecă a nutriţiei, soţia zeului *Tonacate-cuhtli (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene)..
    Tonacatecuhtli Zeu aztec dispunînd de însuşiri creatoare parţiale, venerat ca zeu al hranei, al întreţinerii funcţiilor vitale (-*• mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); cînd e numit „Domnul reazemului nostru" şi considerat căpetenie a tuturor ♦zeilor şi stăpîn al omenirii, e adorat (împreună cu soţia sa, *Tonacacihuatl} ca formă concretă divină a marii dualităţi supreme *Ometeotl.
    Tonatiuh Zeu solar aztec (sau însuşi ♦Soarele)' şi divinitatea care patronează a 5-a eră nahuatlă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene)r adică era prezentă:       4-Cutremur ►sori).
 Aztecii considerau ♦cerul lui T. un ♦Paradis, unde se s abileau după ♦moarte cei căzuţi în războaie, ci i sacrificrţi, femeile moarte în timpul lehuziei, regii şi neg istorii pierind în călătorie. Iconografia aztecă îl reprezintă ca tîhăr cu faţa împurpurată şi cu pletele de culoarea focului, de obicei aşezat pe fundalul unui mare diso solar. Pentru a i se întreţine perpetuu tinereţea, în cadrul ♦ritualului specific, i se aduceau zilnicr ♦ofrande sacrificiale de sînge viu, ca să nu moară noaptea — cît trece prin lumea subterană; iar în arcul ceresc străbătut pînă la zenit, T. este însoţit cotidian de sufletele celor sacrificaţi pentru întinerirea lui, precum şi do ale soldaţilor căzuţi în războaie.
    Tongoenabiagus Zeu lusitan autohton, adorat pe ţărmul atlantic al Iberiei (teritoriul actualei Portugalii), pînă în epoca romană;: dintre atribute, i se presupune doar chezăşia ♦jurămintelor (patronînd rîul invocat de lusitani ca martor).
    Topiltzin: Topiltzin Ahxitl Quetzalcoatl Rege-mitic toltec (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) zeificat, care în sec. X ar fi condus, expansiunea toltecă spre ţărmul american oriental, de la Tabasco pînă în Yucatan; apoi socotit uneori încarnarea zeului *Quetzalcoatl,. fiindcă domnise ca rege în oraşul Tuia, reşedinţa terestră a zeului. E amintit vag în * Pop ol Vuh, iar Analele de la Quauhtitlăn îi atribuie* invenţia *jocului ritual cu mingea de cauciuc, *tlachtli.
    totem (algonkin ototeman — el e rudă cu mine) Noţiune simbolică referitoare la ♦strămoşii tribali, imaginaţi sub formă de animale* păsări, insecte, plante sau obiecte, ca eroi anteriori clanului sau tribului (cu genealogie legendară sau fictivă), amintirea cărora trebuie*
TOTEMISM
 598
 cultivată spre binele comunităţii de urmaşi. -Caracteristic populaţiilor primitive, *totemismul e un sistem de ♦religie rudimentară, cu rigori sociale, operînd asupra vieţii şi activităţii (mai ales în societăţile de vînători, pescari, crescători de animale) din cadrul clanului ori tribun flui; fiind o formă spirituală timpurie (pre-agrară) a comunităţilor în primul rînd cinegetice, t. confirmă relaţiile consanguine ale ginţii, extrapolate la întreaga natură. în sec. XX, totemismul mai e răspîndit sensibil ia triburile australiene, unde există chiar ♦ritualuri totemice, compuse din recitări, invocaţii, gestică şi mimică rituală, totul după .scenarii orale fixe. ♦Cultul animalelor şi plantelor se sprijină, în totemism, pe ♦credinţa în •legăturile de rudenie descendentă între t. (strămoşul — animal sau plantă), adică ♦arhetipul clanului, şi grupul de urmaşi presupuşi ai aceluia: strămoşii umani care au trăit în «epoca viselor (*alcheringa); de aceea un t. ^este ♦tabii, animalele totemice neputînd fi vîndute sau ucise, nici vătămate: adesea tribu-?rile australiene, văzînd un animal totemic mort, instituie doliul colectiv, iar cadavrul animalului ►este înmormîntat cu ceremonie rituală; dacă un t, e simbolizat de o vietate comestibilă, uciderea lui e permisă numai o dată pe an în cadrul ♦sărbătorii cultuale numite generic intichuma. La australieni, orice t. (animal sau om cu nume de animal) îşi trăieşte viaţa mitică vînînd, efectuîndu-şi activităţile biologice sau, dacă <e t. uman, şi rituale ori sociale, apoi moare socotindu-se că se transferă într-un copac, Intr-o stîncă; australienii cred adesea că omul este încarnarea propriului său t.: ratapa, adică -embrionul uman supranatural care pătrunde intr-o femeie lăsînd-o gravidă. Sînt şi cazuri <cînd animalul totemic este chemat să judece princinile clanului. Dar la unele triburi din centrul Australiei există şi credinţa în forţa magică •ce poate fi exercitată de om asupra totemului său; astfel prin ritualuri magice, un t. poate fi ■determinat să se înmulţească (engl. increase rites). Categoriile totemice sînt variabile geografic: în zonele cu vegetaţie săracă, unde oamenii se hrănesc îndeosebi cu vînat, totemuri sînt mai ales animalele, în ţinuturile tropicale sau «ecuatoriale predomină însă totemurile vegetale. Etnografii au clasificat în Australia 704 t. (printre care 56 sînt însă fenomene ale naturii: ♦soarele, ♦focul, ^apa, vîntul, şi constituie prima treaptă rudimentară de trecere spre o ♦mitologie propriu-zisă). De altfel, totemurile ca atare sînt pretutindeni respectate, temute chiar, însă niciodată adorate ca divinităţi. Există însă, în multe mitologii formate, +zei de origine totemică (+Fu Xi — în ♦mitologia chineză, ♦Athena — In ♦mitologia greacă, numeroase divinităţi din
 ♦mitologia egipteană — ♦Anubis, ♦Sehmet, ♦Apis, ♦Uto sau în ♦mitologia scandinavă — ♦Loki, ♦Gharmr; tot astfel, unele personaje totemice nedivine din ♦mitologia biblică: Rahel, Shim6n); dar deopotrivă vechile ♦culte totemice dăinuie, mult după dispariţia lor, în substratul discret al societăţilor civilizate, chiar în afara
 credinţelor religioase: în embleme (lupoaica romană) şi în heraldică. O formă totemică interesantă avea populaţia precolumbiană maya: *nahual, care era un alter ego uman sub forma unui animal silvestru: fiecare om avînd un nahual al său în junglă, pieirea acestuia atrăgea, aşadar, moartea omului respectiv. în cadrul totemismului, triburile primitive cred în existenţa riguroasă a unor centre totemice: aceste spaţii sacre sînt locurile unde, în vechime (după observaţia lui Radcliffe-Brown) au locuit anumiţi strămoşi şi au creat aceste spaţii sacre; iar toate „ritualurile alimentare celebrate între hotarele ariei sacre a centrului totemic nu sînt decît imitaţia şi reproducerea gesturilor săvîrşite in illo tempore de fiinţele mitice" (Mircea Eliade, Trăite d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 310). Asemenea centre îşi pierd anevoie prestigiul; istoria religiilor atestă transmiterea lor, adesea, de la o populaţie la alta sau chiar de la o religie la alta.
 § A. van Gennep, Tabou, et Tot&misme d Madagascar, Paris, 1904; ul.f L*Etat actuel du probUme totâmique, Paris, 1920; James G-eorge Frazer, Totemism and Exo-gamy, I—IV, London, 1910—1927; Sigmund Freud, Totem und Tabii, Leipzig—Wien, 1913; E. Yatter, Der Australische Totemismus, Hamburg, 1929 ; R. Maka-rius, L*origine de Vexogamie et du totâmisme, Paris, 1961; Claude L6vi-Strauss, Le ToUmisme aujourd’hui, Paris, 1965 (trad. rom., în voi. Gîndirea sălbatică, Bucureşti, 1970)
    totemism Formă religioasă primitivă, de origine arhaică, bazată pe *credinţa în totemuri (-* totem) şi în rudenia oamenilor (indivizi şi triburi) cu ele. Forme de t. activ se mai pot întîlni azi în Australia şi la amerindienii din America de Nord. Asupra t. ca formă de ♦religie inferioară, s-au formulat peste 50 teorii. Printre primii cercetători care s-au ocupat de t. sînt J. Lubbock (The Origin of Civilization, 1870) şi J. F. MacLennan (The Worship of Animals and Plants, 1869), apoi J. G. ^Frazer (Totemism, 1887; dar autorul avea să revină, mai amplu, în lucrarea în 4 voi. Totemism and Exogamy, 1910). J. Lubbock considera t. un anumit stadiu în dezvoltarea religiei; mai tîrziu, pentru
 F. B. Jevons (An Introduction to the History of Religion, 1896), t. este un contract sui-generis asupra amiciţiei şi ocrotirii încheiat între om şi o specie de animal. J. G. Frazer nu a rămas la o singură definiţie a t.; în cea mai timpurie, consideră t. un derivat al ♦animismului, totemul putînd fi în acest caz un fel de „suflet exterior"; mai tîrziu, a văzut în t. un tip de ♦magie socială orientată asupra proliferării utilitare a speciilor totemice, iar trecerea de la acest t. la religia propriu-zisă nu s-ar fi produs decît atunci cînd s-a efectuat trecerea societăţii de la „democraţia primitivă" la „despotism", După S. ♦Freud (Totem und Tabii, 1913), t. rezidă în transferul afectelor negative, prin mijloace simbolice, de la tatăl de familie sau de la şeful de trib, asupra animalului totemic. E. ♦Durkheim, ca sociolog (Les Formes eUmentaires de la vie religie uset
899
TRIF NEBUNUL
 1912) a definit t. ca o personificare emblematică a forţelor sociale, sesizate vag de fiecare individ. Pentru C. *L6vi-Strauss (Le Totemisme aujourd9 hui, 1962), în t. „funcţia are întîietate asupra structurii", aşa că, definit prin ambiguitatea sa, totemismului i se refuză realitatea socială.
    Toyotama (Perla Bogată) Zeiţă marină, din
 *mitologia japoneză, sau numai prinţesă divină a mării, sora altei prinţese marine, Otohime, şi fiica zeului marin Rin-Jin, supranumit Regele Dragon.
    transsubstanţiere în *teologia creştină, transformarea miraculoasă a substanţei din plinea şi pinul împărtăşaniei, în trupul şi sîngele lui ♦Isus Christos. împărtăşania (sau eucharistia), oferind credincioşilor, în cadru de mister religios (taină sacră), pîinea şi vinul ca sfinte daruri, le transmite astfel harul (graţia) lui *Dumnezeu. După definiţia catolică (formulată la Conciliul din Trent, 1563), pîinea şi vinul eucharistiei conţin în realitate şi în substanţă — corpul, sîngele, sufletul şi divinitatea lui Christos. După unii comentatori, teologia creştină a construit argumentaţia t. eucharistice pe temeiul teoriei cauzelor care a fost preluată de la Aristotel. Raţionalistul Berengerius (Bâranger de Tours, 1000—1088) a atacat *dogma t., considerînd-o un fapt contra naturii, o afirmaţie iraţională, şi explicînd imposibilitatea transferului pîinii în trup divin fără modificarea formei ei materiale. Cîţiva dintre reformatorii religioşi (îndeosebi Amaury de Bâne, John *Wiclyffe, Jan *Hus) nu au admis nici ei dogma t.
    Triţănku; Matanga înţelept mitic (*rişi), în *mitologia vedică, domnitor în oraşul * Ayodhyâ şi care a decis să se urce la *cer încă din timpul vieţii: aruncat însă de acolo, a rămas suspendat între cer şi *pămînt o durată suficientă ca să se transforme în stea. Deşi un rişi din neamul regal *Ikşvăku, a fost pedepsit pentru lipsa lui de modestie. Ideea ascensiunii celeste i-a fost dictată de trufia puterii şi bogăţiei; cînd preotul său de casă, *Vâsişţha, l-a prevenit asupra absurdităţii planului, regele s-a adresat lui *Vigvămitra (rivalul lui Vâsiştha), care, uzînd de forţa sa magică (-* magie), l-a ridicat pe T. în cer, după ce îndeplinise în acest scop mai multe *sacrificii. *Zeii nu l-au acceptat şi l-au împins în afara spaţiului celest, întrucît nu-i găsiseră nici un fel de merite care să justifice strămutarea; şi numai meritele lui Vi$vămitra l-au împiedicat să se prăbuşească pe pămînt, menţinîndu-1 într-o zonă intermediară, unde regele a şi putut deveni astfel corp astral, (cf. *Harigcandra; *Key Kawus)
    trickster (engl. trickster — şarlatan, escroc, şmecher, trişor) După unele teorii mitologice, un *erou civilizator, deseori un *demiurg sau un *strămoş arhetipal cu două ipostaze, mai exact — cu dublură negativă: şarlatanul divin. Alteori, t. apare în perechile de eroi civilizatori, realizînd echilibrul între bine şi rău sau contrastul simbolic (* Prometheus — eroul pozitiv, *Epimetheus — dublura negativă). Astfel de perechi, uneori fiind *zei, sînt frecvente în
*mitologia mongolă, în *miturile fino-ugrice şi uralo-altaice; ele sînt de obicei perechi cosmogonice (—* cosmogonie). în categoria eroilor civilizatori t. are de regulă un rol comic sau, după M. M. Bahtin, un caracter „carnavalesc"; unii tricksteri sînt, în anumite situaţii, bufonii zeilor. T. este o figură mitologică arhaică (după Karl Kerenyi), un fel de sondaj în îndepărtatul trecut arhetipal, efectuat de „eu" asupra profunzimii arhaice a conştiinţei colective; pentru Paul Radin (cercetătorul direct al *mitologiilor triburilor amerindiene), relaţia eroului civilizator divin cu t. (sau bufonul divin) trebuie raportată la epoca apariţiei omului ca fiinţă socială, faţă de animale. Figurile de tricksteri sînt variate; printre cele mai importante: semizeul *Maui, din mitologia maori (-* mitologii din Oceania), care, ca erou civilizator, răpeşte pentru oameni, fireşte prin viclenie, *focul de la *zîna ignică *Mahuike, bunica sa; zeul infernal *Loki, cu o bogată biografie de contraste (-* mitologie scandinavă), s-a spus că e un t., deoarece pune la cale cu viclenie uciderea zeului *Baldr sau îşi amăgeşte adversarii prin şirul său de ♦metamorfoze, dar şi joacă rolul de bufon în societatea zeilor Aseni (*Asa) — deşi Georges *Dum6zil refuză titlul de t. pentru Loki. Un t din *mitologia românească este *Căţelul Pămîntului, dovedindu-se mai inteligent decît ♦demiurgul numit aici „Dumnezeu" şi contribuind astfel la finisarea operei cosmogonice, deşi secretul edificării pămîntului, ştiut numai de el, îi este smuls tot prin viclenie. Claude *L6vi-Strauss a încercat să explice în profunzime acest personaj din *mitologia generală; „Personajul denumit în mitologia americană în general trickster a constituit multe vreme o enigmă. Cum se explică faptul că aproape în toată America de Nord acest rol este rezervat coiotului sau corbului? Motivarea acestei alegeri apare atunci cînd recunoaştem că gîndirea mitică derivă diiv conştientizarea anumitor opoziţii şi tinde spre medierea lor progresivă .[...] Ca şi Ash-boy şi Cenuşăreasa, tricksterul este deci un mediator şi această funcţie explică faptul că el reţine ceva din dualitatea pe care are obligaţia de a a depăşi. De aici caracterul său ambiguu şi echivoc" (Anthropologie structurale, Paris, 1973; trad. rom., Bucureşti, 1978. p. 271—275).
§ Paul Radin, The Trickster. A Study in American Indian Mythology, New York, 1956
    Triî Nebunul; Trifu Divinitate din *mitologia românească, rezultînd probabil din contopirea sfîntului creştin (din ^calendarul ortodox) Trifon, după o hagiografie foarte vagă, şi un zeu arhaic autohton. S-ar putea ca numele acestui zeu; local (nu este exclus, chiar predacic) să fi fost aproximativ Trif, dacă ne vom referi la cuvîntul umbric trifu, din care a rezultat subst. latin tribus. în mitofolclorul românesc, Trif Nebunul (sau Trifu) este tatăl lăcustelor, pe care le manevrează după voinţa şi planurile sale, dar e totodată şi patronul omizilor, viermilor şi gîn-dacilor, T.N. se prezintă în două ipostaze: a) di-
TRIGLAV
600
vinitate furioasă şi rea, care totuşi îi păzeşte pe oameni de nebunia lor şi a altora; b) apărător al holdelor de invazia lăcustelor şi în genere a insectelor dăunătoare şi ocrotitor al grădinilor *şi livezilor «împotriva omizilor. Este deopotrivă făcător de minuni şi vindecător de boli întrucît, avînd putere nelimitată asupra *dracilor, practică ♦exorcismul. Dar în unele zone din Munţii Apuseni, unde e numit Trifon, este identificat •cu Păstorul Lupilor (în locul lui *Sînpetru — divinitatea ♦lupilor din restul majoritar al ariei mitofolclorice româneşti).
    Triglav telav. TpHnugTv; pol. Tryglaw; bali. Trigelawus) Zeul tribal al *soarelui, în Mitologia slavă, considerat creatorul ♦cerului, ♦pămîntului şi ♦apelor (de unde probabil şi numele său Cel cu trei capete; era venerat mai ales de triburile slave de pe ţărmurile mărilor; după comentatorii medievali, cele 3 capete simbolizează autoritatea lui T. asupra celor 3 lumi: cerul, pămîntul şi zona subpămînteană. Pe teritoriul oraşului Szczecin (din Polonia) se afla •odinioară un^idol statuar al zeului, avînd atribute oraculare (drept care avea pe ochi o legătură simbolică de aur); referindu-se la această zonă şi îndeobşte la litoralul baltic, o cronică îl consideră chiar zeu suprem. Ga patron al ♦oracolelor, *T. îşi avea ♦ritualul specific la slavii baltici: *calul său era dus de căpăstru de 3 ori peste 9 suliţe culcate pe pămînt. La slavii sudici şi parţial la slavii răsăriteni, acest zeu era confundat cu divinitatea folclorică *Troian.
    Trîmurti (sanscr. tri-murti — trei divinităţi) Marea triadă divină (—► mitologie vedică): ♦Brahma, ♦Vişnu, ♦Qivâ, venerată mai tîrziu în *hin-duism, cînd e compusă din Vişnu — cel care .gîndeşte lumea ce se înfăţişează aciormită, apoi, işi transmite puterea şi prerogativele către ♦ava-tarii descendenţi ai săi: *Rămâ — eroul încar-aiînd datoria, şi *Krişnâ—ca încarnare a iubirii.
    Tripitaka (Trei Coşuri) Trilogie a scripturilor budiste iniţiale, scrise în lb. pali, sau triplul codice însumînd cele 3 grupuri de sutra: 1) Vinaya — precepte şi reguli canonice; 2) Suita — dialoguri şi aforisme ale lui *Buddha; 3) Abidharma — meditaţii metafizice.
    Triptolemos (grec. xpig TioXeîv — a brăzda triplu [cu plugul]) Erou din Mitologia greacă •socotit de tradiţie fie inventatorul, fie propagatorul iniţial al agriculturii în Hellada (după unele interpretări mitoistorice, sub regele *Erech-theus, în cca 1420 î.e.n.). După Apollodoros (Cronici, I, 5, 2), varianta căruia era cea mai curentă, T. a fost fiul regelui eleusin Keleos şi al Metaneirei sau el însuşi rege în Eleusis; cînd zeiţa *Demeter, căutîndu-şi fiica (*Persephone) răpită de ♦Hades, poposeşte ca o bătrînă anonimă la palatul din Eleusis, primită ospitalier de Keleos, ea vrea să-l răsplătească, in-vestindu-1 pe Demophon, unul din fiii regelui, ou nemurirea, ungîndu-1 cu ♦ambrozie şi arzîndu-i în flăcări părţile muritoare; dar Metaneira, văzînd, ţipă de groază şi o sperie pe zeiţă care «capă copilul în foc, omorîndu-1; şi atunci, spre
consolarea părinţilor, autodivulgată, îl ia cu sine pe T., dăruindu-i un car miraculos şi învă-ţîndu-1 arta agriculturii, trimiţîndu-1 după aceea prin lume în propagandă agrară. O variantă spune că T., adult atunci, i-a indicat zeiţei locul unde fusese răpită Persephone, a găzduit-o în palatul regal şi apoi a însoţit-o în peregrinare, spre a fi iniţiat în agricultură; regăsindu-şi fiica, Demeter îi dăruieşte de bucurie lui T. primul spic de grîu obţinut şi un car cu cai înaripaţi sau *dragoni, în care iniţiatul cutreieră pămîntul ca să-i înveţe pe oameni agricultura (în primul rînd cultura grîului) şi ca să le îmblînzească moravurile; un celebru basorelief din Eleusis comemorează acel prim spic. După altă versiune,
T. a fost întîiul preot al zeiţei Demeter, iniţiatorul ♦ Misterelor Eleusine şi al ♦sărbătorilor attice Thesmophoria; Vergilius (Georgice, I, 19) îi atribuie şi inventarea plugului. Dar în imnul homeric către Demeter, T. nu e decît un nobil eleusin pe care Demeter l-a iniţiat în secretele ceremoniilor şi ♦misterelor ei.
    Tripura; Tripurasura (Trei cetăţi demonice; sanscr. tripura — oraş triplu, asura — ♦demon) Triplă cetate demonică aeriană (de fapt, un oraş cu 3 cetăţi — de aur, argint şi fier — construit de arhitectul Mâyă în cer, în aer şi pe pămînt), pe care în cursul *războiului ceresc între clasele de divinităţi vedice *Asura şi *Deva (demoni şi ♦zei), acelaşi demon arhitect Mâyâ a unit-o printr-un act de ♦magie, de la distanţă, cuplînd cele 3 cetăţi spaţiale autonome şi constituind unul din punctele de rezistenţă aparent imbatabilă e a demonilor conduşi de ♦Vritrâ, pînă cînd săgeata zeului ♦Indra (vajra) a reuşit să despice întreita cetate zburătoare şi s-o distrugă. (în altă variantă, T. este arsă de zeul *Qivâ, numit ulterior cu epitetul Tripura-ghătin — Distrugătorul Tripurei.) în Mitologia vedică şi *post-vedică sînt amintite şi alte cetăţi aeriene: Saubha (a demonilor ♦Daitya), plutind deasupra ţărmului oceanic, pulverizată de discul lui ♦Krişnâ, Hiranyapura (a demonilor Asura).
    Tristan şi Isolda +Mit alegoric medieval al iubirii neîmpiedicate nici de ♦moarte, Tristan (Tristram), erou complex de tip cavaleresc, originar din Britannia, muzicant, poliglot, călăreţ, ^ spadasin, jucător de şah, e răpit de piraţi şi ajunge la curtea regelui Mark, unchiul său, unde născoceşte poveşti alegorice captivante despre ţara sa şi părinţii săi, devenind favorit regal şi recunoscut de Mark; apoi, în lupte contra cavalerilor irlandezi, scapă ţara Cornwall de tribut; rănit însă de o armă otrăvită, e salvat de regina Irlandei, iar ulterior a retrimis de rege s-o ceară în căsătorie pe prinţesa Isolda (Isolt sau Yseult), pe care însă n-o poate obţine decît bărbatul care va ucide un anume ♦dragon pustiitor din Irlanda. Cu misiunea împlinită,
T. o duce pe I. în Cornwall, dar pe drum cei doi beau băutura de dragoste destinată regelui şi devin inseparabili în iubirea lor. Mark, gelos, îi exilează pe amîndoi sau numai pe T. (sînt diverse variante, mai duioase ori mai dure); toate variantele se încheie cu moartea lui T., urmată imediat de moartea I. deznădăjduite; pe mor-
COI
TROIAN
mîntul lor comun răsar o viţă de vie şi un trandafir.
    Triton Zeul vuietului mării, în *mitologia greacă, fiul lui *Poseidon şi al soţiei acestuia, ♦Amphitrite. T. stîrneşte valurile mării şi produce vuietul talazurilor, însă totdeauna, după un răstimp, calmează marea printr-un soi de ordin cîntat, pe care îl obţine suflînd într-un ghioc. A circulat şi forma plurară Tritoni, numind nişte zeităţi marine auxiliare, de rang secundar.
    Troeltscb, Ernst Teolog protestant german (1865—1923) care a încercat să construiască
0  metodă istorică în *teologie, în locul metodei dogmatice, cu scopul de a cerceta „istoria generală a dezvoltării spiritului religios din punctul de vedere al înrădăcinării lui în viaţă". Astfel, T. consideră că protestantismul (-* creştinism) a jucat un important rol cultural în apariţia lumii contemporane; de asemenea, atrage atenţia asupra rolului pe care l-a avut *calvinis nul în constituirea societăţii capitaliste. T. este linul dintre întemeietorii sociologiei religioase, ca disciplină ştiinţifică autonomă. în acest sens. T. elaborează o tipologie a grupurilor religioase: *biserica (instituţie a masei, cu tendinţă de absolutizare şi mipunînd supunerea
1  lembrilor săi)*secta (adunare benevolă a unor aleş;, întemeiaţi pe relaţii personale directe); mistica, (tip de ndividualism spiritual). în tipologia troeltschiană, biserica este o organizaţie religioasă largă, universală, care se conciliază cu societatea; secta este un grup închis de aleşi, care se opune lumii; mistica este o stare religioasă neorganizată. Totuşi în această schemă inflexibilă, fără o bază analitică exhaustivă, nu pot fi incluse numeroase alte forme religioase: curentele profetice, mesianice, escatologice, mile-nariste, eretice, reformate etc.
§ Die Bedeutung des Protestantismus fur die Entste-hung der modemen Welt, Munchen, 1906; Die Sozialleh-ren der Christlichen Kirchen und Gruppen, I—II, Tiibin-gen, 1912; E. Vermeil, La pensie religieuse de TroeltscK Strassbourg—Paris, 1922
    Troian (slav tpojoh-k) Divinitate folclorică, prezentă în *mitologia românească şi în *mitologia slavă. ~ Români Divinizat ca orice împărat roman în tot imperiul, Marcus Ulpius Traianus a intrat în Dacia ca un cuceritor al ei; *cultul său a devenit obligatoriu şi în noua provincie, unde monarhii (poate cu excepţia regelui-preot *Deceneu) locali nu fuseseră divinizaţi în acest mod. Faptul că, devenit divinitate (de altfel destul de neclară) printre dacoromani şi apoi la străromâni — probabil în cursul unui proces psihosocial de mai multe generaţii — T. s-a păstrat în memoria mitică a românilor ca un îel de zeu subaltern, legat de *ritualul Anului Nou, este un fenomen istoric uşor explicabil, întrucît Anul Nou se serba, înainte de statornicirea *creştinismului, primăvara: de asemenea exista în imperiu obiceiul ca prima brazdă de plug a anului să fie trasă de împărat. Astfel, împăratul roman cuceritor devine bădica Troian îndeosebi în recitativul de urare Pluguşorul),
înfăţişat ca un baci sau staroste, divinizat însă familiar, care soseşte pe cîmp călare, aşezat într-o şea de aur, pe un *cal cu frîu de mătase, „ca să aleagă loc curat / de arat şi semănat". Cum împăratul roman era şi pontif ex maximus, găsirea rituală a locului „curat" din punct de vedere sacral era în sarcina sa religioasă; (la fel vor proceda şi domnitorii români arhetipali, în *miturile româneşti ulterioare: al construcţiei de biserică [Negru Vodă — cf. *Meşterul Manole] şi al întemeierii de ţară prin descălecătoare [Dragoş Vodă], alegînd locul sacru, de puritate absolută). Frecvent ca noţiune comună, subst. troian (de zăpadă) — care’sugerează forţa stihiilor— a fost explicat nesatisfăcător numai prin omologarea fonetică a sa cu Valul lui Traian (noţiune plurală cunoscută şi de slavi). ^ Slavi Apariţia împăratului roman Traianus în memoria folclorică a slavilor occidentali, sudici şi chiar orientali este în mod sigur produsul convieţuirii lor cu străromânii, de la care au împrumutat naraţiunea tradiţională sub formă de *legendă, slavii neavînd altă cale de acces la amintirea faptelor cuceritorului Daciei. T. este aşadar o formă de contaminare folclorică, el fiind preluat fie ca personaj mitic fabulos (Bosnia), fie ca zeu păgîn (Bulgaria, Ucraina, Rusia). Există o interesantă legendă bosniacă despre „craiul Troian“, pe care îl topeşte soarele primăverii (legendă comunicată de Vuk Karad-zic). în Bulgaria şi, parţial, în Ucraina (într-o etapă folclorică relativ timpurie şi destul de confuză din cauza multor influenţe mitologice încrucişate), Troian e confundat cu zeul slav tricefal *Triglav. Dar în Rusia precreştină, atestat mai frecvent în Cintarea oştirii lui Igor — unde e pomenit de 4 ori — apare într-adevăr ca divinitate, însă destul de confuz, chiar dacă în asociere contextuală cu alte divinităţi slave („S-a ridicat Obida întru puterile nepotului lui Dajdbog, fecioară a pătruns pe pămîntul lui Troian"), totuşi uneori părînd a evoca traseele militare ale împăratului roman („cotrobăind în calea lui Troian peste cîmpii şi munţi"), iar alteori dînd impresia că sugerează o divinitate legată de scurgerea timpului („Fost-au veacurile lui Troian" şi „într-al şaptelea veac al lui Troian"
—   deşi mai ales ultimul citat, după părerea unui editor şi interpret erudit ca D. S. Lihaciov, de o lecţiune incertă: ha c6a*kmom g^'k — se poate citi şi „în acest veac" dar şi această fără certitudine). După cum a remarcat B. P. Hasdeu (Cuvente den bătrini, Bucureşti, 1879; ed. nouă, 1984, II, p. 231 şi urm), prezenţa „zeului slavic Troian" (la ruşi, sîrbi şi bulgari) este o „divinizare [...] pe care slavii o vor fi împrumutat, în cursul evului mediu, anume de la români". Ipoteza divinizării la slavi a împăratului Traianus o avusese şi A. A. Kotlearevsk ApxeoAoamecKuu cAosapb) cu puţin înainte de Hasdeu, care îl citează. Iar dacă un cercetător ca Tihonravov, crezuse, fantezist, că înscrierea lui T. în Cintarea oştirii lui Igor e o eroart de copist, trebuind citit „Boian" (care de fapt figurează în context), iar P. P. Viazemski soco-
TSUI-GOAB
 602
tea acest nume un ecou al războiului troian, cei mai mulţi istorici sovietici nu se mai îndoiesc asupra modelului roman, transfigurat.
    Tsui-Goab; Tsuni-Goam Zeul suprem al ho-tentoţilor (—► mitologiile populaţiilor africane) şi *strămoşul lor mitic tribal, socotit prima fiinţă din lume (întîiul Khoi-Khoib — Om mai presus de oameni); T.-G. locuieşte în cerul roşu, în opoziţie cu adversarul său, zeul negativ *Gaunab, din cerul întunecat. După unele interpretări, T.-G, nu ar fi decît divinizarea postumă a unui vrăjitor de trib care, personaj real, s-ar fi numit „Genunchi-rănit". T.-G, e venerat ca atotştiutor, iar în această calitate credincioşii
 i se adrtesează cu *rugăciuni de tipul ^Tsuni-Goam, numai tu ştii că sînt nevinovat!“. Tot aşa, zeul e invocat cu disperare în vreme de secetă: „Tu, părintele părinţilor, tu, tatăl nostru, fă ca Nanub [norul] să lase să curgă ploaia în puhoaie!".
    Tsukiyomi; Tsukiyomi-no-Mikoto Zeul selenar din *mitologia japoneză, născut din ochiul drept al zeului teogonic *Izagani; dar în vechea *religie mitologică japoneză, dominată de *cultul solar, Zeul-lună e o divinitate secundară: după apariţia lui din ochiul creator, *mitul spune că zeul selenar nu s-a mai ilustrat prin nimic.
    Tu; Tu-Matauenga Zeu războinic, artizan şi antropogonie din Polinesia (-+ mitologii din Oceania)y în *miturile neozeelandeze maori, fiu al cuplului *Rangi — *Papa şi frate al lui *Tan6, T. este zeul cel mai violent şi mai certăreţ, dornic să facă rău chiar şi celorlalţi *zei; devenind zeu al războiului, este singurul care a fost în stare să înfrunte şi să învingă furia vîntului (fratele său *Tawhiri) şi a mării. Ca zeu cu atribute militare, T. este creatorul primului bărbat: *Tiki (femeia fiind creată de Tan6), ♦strămoşul populaţiei maori; ca autor al omului, zeul declară (într-un mit simbolic); „Toţi copiii lui Tan6 se vor supune oamenilor, aşa cum şi marea li se va supune acestor copii ai mei". ♦Cultul lui T. include adesea *sacrificii umane (mai ales sub forma războaielor). Dar în Tahiti el e zeul artizan care l-a ajutat pe *Tangaroa în opera de creaţie a lumii, iar în ins. Mangareva, e zeu al fertilităţii şi ocrotitor al arborilor de pline. în Hawaii (unde este numit Ku, fără a fi alt zeu), cultul său e mai complex, atributele, mai ales *htonice, reieşind din numeroase epitete :„Ku-din-Pădurea-Adîncă",Ku-din-Tufişuri“, „Ku-din-Ţara-Hoţilor", „Ku-cel-cu-botul-mişu-nînd-de-viermi".
    Tuatha De Danann (Poporul zeiţei Danu) Nume colectiv dat în *mitologia celtică *spiritelor telurice (irland. aes side sau sfd — *duhuri fabuloase, *zîne), al căror şef e zeul *Lug; sînt spirite nemuritoare care cad însă adesea victime muritorilor de rînd. *Miturile citează şi numeroase cazuri de *hierogamie, cînd aceşti T.D.D. se căsătoresc cu oameni. în tradiţia religioasă cerică, T.D.D. erau socotiţi „vechii zei“ primordiali (cf. mesop. *Igigi); au obţinut victorii împotriva *demonilor Fomore (de pildă în a doua bătălie e eroului mitic Mag Thured). Un
 sid celebru din categoria T.D.D. e considerat *Manannăn — într-o împrejurare specială, înviat din morţi de zeul salvator *Dian Cecht, care l-a scufundat într-un izvor miraculos. Din grupul T.D.D. fac parte şi *zeii celţi principali; *Ler, *Dagda, Manannân, *Ogmios, *Brigit. Zeul Lug face însă parte din ambele grupuri adversare (Tuatha De Danann şi Fomore). Ambele grupuri de personaje mitice stranii ar evoca, după unii cercetători, amintirea istorică a unor valuri de itfvazii în Irlanda, soldate cu un război între aceste categorii care fuseseră odinioară vii, dar acum şi-au strămutat sediul şi, potrivit tradiţiei, locuiesc în mormintele megalitice (-+mitologie megalitică).
    Tuchulca Zeu nefast din *mitologia etruscă, avînd atribute demonice, sau poate chiar zeul infernal regent. Imaginea lui cultuală, necunoscută pînă în vara anului 1974, cînd a fost dezgropată în Italia o statuie a sa (la Cerveteri, aproape de Roma), pare să confirme atributele presupuse: nas gros, urechi lungi, frunte teşită, gură cărnoasă şi o mică barbă conică.
    Tuna *Spirit nefast în mitologia eschimoşilor din Alaska (—* mitologiile triburilor polare)> exorcizat din fiecare igloo, printr-un *ritual complex, la reapariţia soarelui după noaptea polară.
    Tuonela; Manala Ţara morţilor (-* Infern), în *mitologia finlandeză, reşedinţa subpămînteană a zeului *morţii, Tuoni (Mana).
    Turan Zeitate obscură din *mitologia etruscă, similară poate cu zeiţa romană *Venus.
    Tutanus Zeul tutelar al poporului roman (—* mitologie romană), apărător şi ocrotitor, chiar tutorele (tutor) fiecăruia dintre romani.
    Tutelina Zeiţă cu atribute tutelare generale, în *mitologia romană, poate paredra sau dublura zeului *Tutanus.
    tutunul (turc. tutun; forma cea mai răspîndită în lb. europene provine din span. tabaco, împrumutat dintr-o limbă amerindiană antileză; specii curente: Nicotiana Tabacum — tutunul superior şi Nicotiana Rustica—-tutun turcesc sau mahorcă sînt de origine aijiericană, probabil din ins. Tobago sau Tabago, arhip. Antilelor) Răspîndit la multe triburi amerindiene de pe continent, t. nu a fost folosit în America precolum-biană ca divertisment, ci numai în *ritualurile sacrificiale (-* fumigaţii); se utilizau, pentru fumat, pipe lungi sau scurte, cu ornamentaţii religioase; introdus în Europa abia în 1560, t. nu a mai reuşit să pătrundă în *mitologie, intrînd doar în unele *superstiţii de structură morală. ^ La amerindieni, unele triburi pisează tutun, ca să prizeze pulberea, această practică avînd scopuri magice (—> magie): pul berea (cohoba) cu emanaţii volatile, utilizată mai ales de vrăjitori şi *şamani, duce la stări de ameţeală paraextatice, aproape' de inconştienţă. Un *mit al tribului nordamerican winnebago povesteşte cum *spiritele bătrîne ale bizonilor sfătuiesc spiritele tinere să nu traverseze sectorul ceresc unde se urcă de pe pămînt fumul *ofrandelor de t.: dacă vor inspira acel fum, spiritele vor fi obligate să trăiască pe pămînt ca bizoni adevăraţi,
603
TYLOR
 hăituiţi şi ucişi de oameni; după un mit mai nou al aceluiaşi trib, „pentru că spiritul suprem a creat omenirea la sfîrşitul operei sale şi nu a mai avut să-i dea daruri, împărţite anterior spiritelor, a făcut o iarbă cu mireasmă plăcută; au dorit-o şi spiritele, iar Marele Spirit le-a spus: —V-am dat fiecăruia un dar de preţ, dar vă place şi vouă iarba asta? Şi mie îmi place! şi zeul şi-a îndesat pipa şi a început să fumeze. Ga să potolească pofta spiritelor, le-a dat tuturor pipa să tragă cîte un fum, apoi a rostit sentenţios:— De acum încolo, orice mi-ar cere oamenii, dacă îmi oferă tutun, n-o să-i pot refuza... Fiindcă dintre toate făpturile pe care le-am făcut oamenii sînt cei mai săraci, dacă ne oferă o pipă cu tutun, le vom împlini orice rugăciune!“ (cf. Paul Radin, La Religion primitive, trad. franc., Paris, 1941, p. 32—33). O *legendă a tribului arikara (originar de pe cursul superior al fluviului Missouri) vorbeşte despre întemeierea fumatului, în cadrul actului de emancipare a omenirii: zeul porumbului (Părintele Porumb), care apare în rol de *erou civilizator, după ce i-a scos pe oameni de sub pămînt la lumină, obţine o pipă de piatră, adusă din cer de 3 stele şi, umplînd-o cu t.,
0  trimite, pe rînd, întîi zeilor, care fumează cu plăcere, apoi instituie sărbătoarea fumului de tutun, care devine tradiţională: „toţi cei care vor aduce sacrificii zeilor vor trebui să ţină sărbătoarea fumului, aşa încît zeii să primească ofranda de fum“ (cf. George A. Dorsey, Traditions of the Arikara, Washington, 1904, p. 101). ^ La europeni, sub influenţa *Bisericii creştine, tutunul şi fumatul au fost mitologizate superficial (probabil prin elaborare). în Franţa, eroul basmului folcloric La belle aux cheveaux d'or, condamnat la spînzurătoare şi cerînd, ca ultimă graţie, o „priză de tabac", o aruncă asupra împăratului venit să asiste la execuţie şi^ asupra suitei sale, omorîndu-i pe toţi. în Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, t, este asociat *Diavolului, fumatul fiind un apanaj infernal, şi, ca atare, socotit şi profanator; în mitofolclorul românesc, unde t. este numit „iarba dracului", există şi o divinitate patronală a fumatului numită, după regiune, *Pîca sau Pafa.
    Tutyr Zeu din mitologia vechilor alani, perpetuat la osetinii din Caucazul de Nord (-* mitologii caucaziene), unde era venerat — într-o concepţie religioasă pastorală — ca un cioban al ♦lupilor, fiind singurul care poate îngădui fiarelor lui să mănînce oi. (Atributul lui T. e comparabil cu unul din atributele lui *Sînpetru, de patron al lupilor, în *mitologia românească.) în-tîlnindu-se cu o haită de lupi, oamenii din Osetia (ca şi, probabil, altădată alanii) îl invocau pe Ţ., în credinţa că lupii vor fugi îngroziţi auzind numele zeului; cînd T. se supără pe lupi (el fiind un zeu justiţiar) le bagă în gîtlej pietre, chinuindu-i cu foamea. Totuşi uneori le dă libertate să atace turmele, însă mare parte din timp îi ţine flămînzi, sub pază. în fiecare toamnă,
1  se sacrificau zeului animale domestice (-»> sacrificiu), mai ales cîte un *ţap; ciobanilor care uitau sau evitau *ritualul sacrificial, zeul le
trimitea, ca pedeapsă, lupi la stînă. Osetinii au avut pentru acest zeu şi o *sărbătoare consacrată anual: Tutyrtae. Nu se cunoaşte numele originar al lui T., numele curent fiind de formaţie mai nouă, de după creştinarea (sau islamizarea) osetinilor, provenind onomastic de la sf. Tecdor. Divinitate arhaică, T. a rămas însă cu identitatea sa distinctă (fiind invocat de unii ciobani şi azi), fără să se fi contopit cu sfîntul creştin.
    Tvâşţar (sanscr. tvâşţar, tvasţr—dulgher, constructor; uneori Tvâşiri e un epitet al zeului *Vigvakarman, în ipostaza de artizan universal) Principalul zeu artizan, inventator şi „inginer divin", din *mitologia vedică, asemuit adesea cu zeul grec *Hephaistos. T. e însă mai complex şi conceput mai subtil, el fiind meşterul divin prin excelenţă. Printre alte opere, T. a făcut celebra săgeată (kuliga) a lui *Indra, armă imbatabilă, fulgerătoare, a distrugerii totale, avînd şi proprietatea de a se întoarce singură în tolba ei, după împlinirea misiunii, şi a cărei explozie luminează cît „zece mii de sori". După un mit post-vedic, se consideră că un alt sălaş divin e trupul omenesc, în care *zeii au pătruns prin cele 7 orificii (sanscr. khâ — gaură, orificiu; spaţiu ceresc) de intrare a simţurilor; T, a confecţionat trupurile tuturor fiinţelor, perforînd în fiecare, la masculi, cîte 9 orificii (7 inhibitoare, 2 excretoare), iar la femele cîte 11.
    Tyhe (grec. Tuxri) Zeiţa destinului, hazardului şi norocului, în *mitologia greacă, născută de cuplul *Okeanos — *Tethys; această genealogie a zeiţei care dirijează soarta pare o asociere simbolică cu forţele misterioase şi imprevizibile ale naturii — temute şi venerate în toate ♦mitologiile primitive. Se pare că multă vreme a fost socotită simplă noţiune de tip animist (—> animism), căci xticpstv avea şi înţelesul de hazard, chiar de providenţă; abia după războiul pelopo-neziac (431—404 î.e.n.) un *templu ce i se consacră la Teba semnalează adorarea ei ca zeiţă individualizată. Dar *cultul zeiţei T. capătă cea mai mare amploare în epoca hellenistică: atunci i se înalţă statui în cartierele şi pieţele oraşelor .hellenizate, în *credinţa că ele protejează prosperitatea urbană; dintre acele statui, există o copie şi din epoca romană, zeiţa fiind protectoarea oraşului Tomis (Dobrogea). (cf. *Fortuna)
    Tylor, sir Edward Burnett Etnograf, antropolog, sociolog şi mitolog englez (1832—1917), reprezentînd concepţia evoluţionistă asupra istoriei culturii şi unul din iniţiatorii teoriei asupra originii *animismului, *mitologiei şi *religiei. în concepţia lui T. despre geneza mitologiei şi religiei, prezenţa unui „minimum de religie" se manifestă în *credinţa omului primitiv în *spirite şi în suflet, în fiinţele spirituale, forma cea mai simplă a acestei credinţe fiind imaginea primitivului despre propriul său suflet ca despre o dublură a sa, locuind în el. T. găsea rădăcina acestei credinţe în actul psihic al omului primitiv de a încerca să-şi explice nişte fenomene misterioase ca somnul, visele, halucinaţiile, bolile, de unde şi concepţia acestuia că, fiind o dublură, sufletul îl poate părăsi, fie temporar (în somn»
TYNAGYRGYN
604
 Ia boală, în leşin), fie definitiv (prin *moarte); în acest fel, după T., primitivul atribuie, prin analogie, suflete atît animalelor, cît şi plantelor şi tuturor obiectelor amorfe. în tratatul său Primitive Culture (un amplu studiu despre animism, ca formă religioasă în civilizaţiile prim** tive), T. e primul care delimitează exact domeniul animismului în cuprinsul antropologiei, animismul incluzînd „doctrina generală a sufletelor şi a altor fiinţe spirituale". T. a manipulat un enorm material de referinţă despre viaţa, concepţiile şi creativitatea popoarelor, concluzia sa fiind că toate popoarele au sensibile asemănări în modul de trai, în moravuri şi în ideile poetice şi religioase, pe temeiul comunităţii naturii umane, ca şi al identităţii căilor de dezvoltare culturală. Respingînd ideile şcolii mitologice a lui Max *Muller, cu conceptul ei asupra miturilor ca sisteme religioase evoluate din stadiile timpurii ale culturii, T. afirmă că, în epocile ei primitive, omenirea nu a elaborat decît reprezentări religioase cu totul elementare, bazate pe animism.
 § Primitive Culture. Researches into the Development of Mythology, Philosophy, Religion, Language, Art and Custom, I—II, London, 1871; Anthropology, London, 1881; Anthropological Essays (volum omagial, cu un studiu despre viaţa şi opera lui E. B. Tylor, de Andrew Lang, şi o bibliografie de Miss Freire-Marrecco), Oxford, 1907
     Tynagyrgyn Zeul eschimos (—► mitologiile triburilor polare) creator al oamenilor şi conducătorul treburilor pămînteşti, reprezentat însă ca simplu vînător, cu arme şi unelte specifice, cu nevastă şi copii.
     Typhon (etim. incertă: grec. tixpeiv— a fumega, a orbi pe cineva) Monstru fabulos din *mitologia greacă, avînd o sută de capete şi şerpi pe trup (născut de *Gaia de la *Tartaros), care a izbutit să-l învingă vremelnic pe *Zeus, tăindu-i tendoanele şi muşchii braţelor şi picioarelor, apoi încarcerîndu-1 într-o peşteră, de unde Zeus a scăpat, restabilit cu ajutorul lui * Hermes şi al lui *Pan, după aceea pedepsindu-şi duşmanul, adică distrugîndu-1 cu trăsnetul său şi îngro-pîndu-1 sub muntele Etna. T. s-a născut, în altă versiune, după ce zeiţa *Hera izbise cu piciorul în pămînt (adică în *Gaia). Împreunîn-du-se cu *Echidna, T. devine tatăl *Cerberului şi al altor monştri: *Himaira, *Gorgone, Leul din Nemeia, *Scylla ş.a. Era considerat de obicei ♦geniul monstruos şi nefast al uraganului pustiitor sau *gigantul răzvrătit a cărui respiraţie fume-gîndă iese prin craterele vulcanilor. *Plutarh l-a omologat, fără prea mult temei, cu zeul egiptean *Seth, scriind: „Duşman al acestei divinităţi [Isis], Typhon este orbit de fumul neştiinţei şi
 al greşelii". Există şi un *mit colateral, potrivit căruia Typhon a atacat chiar *cerul, iar *zeii olimpieni au fost nevoiţi să fugă în Egipt unde, spre a scăpa de urmăritor, s-au prefăcut în animale; dar acest de fapt pseudomit tîrziu nu e decît o încercare alegorică literară de a explica *teogonia din *mitologia egipteană.
    Tyr: Ti (engl. veche Tiw; saxon Saxnot) Unul dintre cei mai vechi *zei ai popoarelor germanice (—> mitologie scandinavă şi *ger-manică) Zeu de o structură întrucîtva enigmatică, în aparenţă, T. se ocupă de formalităţile războiului, mai ales de tratate, implicit, la scandinavi, de justiţie, calitate în care e stăpînul adunării consultative şi legislative Thing (Thing-sus) şi, drept garanţie a loialităţii, îşi bagă mîna între fălcile *lupului *Fenrir (care, cînd pricepe sensul gestului, îi muşcă mîna). în vremuri arhaice, T. nu fusese adorat decît ca zeu al ♦cerului (numit se pare Tiw sau Ziu, de unde şi ipoteza similitudinii onomastice cu *Zeus); dar acest *cult decade, T. fiind investit cu atribute războinice, în timp ce *Odhinn îi ia locul ceresc, totodată şi patronajul principal al războiului; totuşi, zeului suprem i se atribuie conducerea războiului de la distanţă, T. parti-cipînd direct la bătălii, cu sabia (în *ritualul consacrat lui T. exista un „dans al spadei", citat de Tacitus: „tineri în pielea goală saltă printre săbii şi framee [lănci germanice scurte] gata să-i străpungă" (Germania, XXIV, 1). Atributul principal al lui T., curajul, îl face să-l lege pe lupul F&nrir şi, cu toate că rămîne ciung, îşi exercită nestînjenit funcţia de inspirator al bătăliilor, iar în *Ragnarokr se va lupta cu *cîinele *Gharmr, pe care-1 va ucide, murind el însuşi lîngă cadavrul cîinelui. Curajul faţă de Fânrir este explicat de *Edda Veche. T. ştie că riscă, dar lupul, lăsîndu-se înlănţuit perfid de zei, le cere o chezăşie; T. e primul care i-o oferă şi rapiditatea lupului, descoperind amăgirea, îl lasă pe zeu fără mîna dreaptă; întrucît Fenrir e un *simbol al flăcărilor, *mitul e comparabil cu *legenda romană a lui Mucius Scaevola, care şi-a ars mîna dreaptă drept chezăşie în faţa regelui etrusc Porsenna. T. (Tiw) era şi zeul războinic al anglilor din Britannia, identificat de romani cu *Mars.
    Tzacol; Alom Zeiţa primordială creatoare în *cosmogonia quich6 (Yucatan), perechea părintelui lumii Bitol (-+ mitologiile civiliza-ţiilor precolumbiene) ; cunoscută mai ales sub numele de *Tepeu (în*Popol Vuh) şi considerată Marea Mamă a lumii.
    Tzuminiha (Apa-Colibri) Una din cele 4 femei primordiale quich6 (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţia *omului primordial *Ma-hucutah, amintită în * Popol Vuh.
T
    ţapul ♦Simbol mitologic al neastîmpărului sexual, al fecundităţii umane, animale şi vegetale, dar şi al firii zvăpăiate. Ga simbol falie (-* culte falice), ţ. e prezent în multe ♦mitologii europene şi asiatice, fie direct, fie asociat cu alte divinităţi; rolul lui cel mai diversificat se împlineşte în *mitologia greacă. Zeul *Pan are barbă, coarne, şi picioare de ţap (astfel încît simbolul ţ. e nelipsit şi din alaiul permanent al lui ♦Dionysos) ; egida zeiţei ♦Athena, după vechile tradiţii, fusese confecţionată din piele de ţap şi abia după un ♦mit ulterior aceasta a fost înlocuită cu pielea ♦caprei *Amaltheia; de altfel, zeiţei Athena i se sacrificau ţapi pe Acropole; fiind considerat un mascul libidinos, neastîmpărat în poftele erotice şi de o potenţă nelimitată, ţ. se asociază în unele cazuri chiar cu ♦Zeus (pe care, de altminteri, l-a crescut ca doică o capră. Amaltheia. Dar poate cea mai importantă prezenţă de ♦cult al ţ. stă, în Hellada, în naşterea tragediei, al cărei miez iniţial se află in ^dansurile spectaculare (şi ceremoniale) ale unor actori înveşmîntaţi în piei de ţap xpayog —■ ţap; (TpdycoSia — tragedie). La romani se dezvoltase *sărbătoarea de primăvară a fecundităţii, Lupercalia, în onoarea zeului turmelor *Lupercusy identificat apoi cu Pan, cînd, în cadrul unor ceremonii publice, se sacrificau ţapi (—> sacri-ficii). Ghiar şi în *mitologia vedică, ţ. era asociat cu mai mulţi zei principali, dar mai ales cu zeul prosperităţii, *Puşan, la al cărui car de călătorie era înhămat un ţap, sub forma de Capricorn. T. intră şi în compunerea ♦zodiacului, iar mai tîrziu şi în heraldică. O categorie cu totul deosebită este aceea a ♦ritualurilor de expiere: * ţapul ispăşitor.
    ţapul ispăşitor ♦Ţap sau alt animal (uneori pasăre sau chiar om), folosit în ♦ritualurile expiatoare ale mai multor ♦religii, fie pentru absolvirea oamenilor de ♦păcate curente sau crime, fie pentru expulzarea exorcistă a ♦demonilor. în religia arhaică a evreilor (-+ mozaism), în ritualurile de absolvire a penitenţei, ţ.i. era trimis lui ♦Azazel, ♦demonul deşertului, adică alungat, viu, în pustie, după ce printr-un act mistic sacerdotal fusese încărcat cu toate păcatele săvîrşite de fidelii lui ♦Yahweh: „Iar ţapul pentru care a căzut sorţul lui Azazel să-l aducă viu înaintea lui Yahweh, ca să săvîrşească ispăşirea, trimiţîndu-1 lui Azazel în pustie’ [...] Şr Aaron să-şi pună amîndouă mîinile sale pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească asupra lui toate nedreptăţile fiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege şi toate păcatele lor şi să le pună pe capul ţapului şi, cu un om care stă
 gata, să-l trimită în pustie. Şi ţapul să ducă toate nelegiuirile lor în pămînt singuratic şi omul să-i dea drumul în pustie" (V.T., Leviticul, XVI, 10; 21—22). J. G. ♦Frazer (The Golden Bough — compendiu, London — New York, 1922, cap. LVII—LVIII) studiază comparativ acest ritual: în Assam (India) se sacrifică anual o capră; în Juhar (Himalaia occidentală) e îmbătat un ♦cîine cu băutura alcoolică bhang şi, lăsat liber, e ucis cu pietre; în Egipt se sacrifica un taur, preoţii chemînd asupra lui toate relele ce pîndeau ţara; apoi capul tăiat al taurului era înecat în Nil, iar mai tîrziu vîndut grecilor;
 0 formă mai simplă era transferul bolilor, prin ♦magie, de la om la animal; dar uneori în Africa (tribul baganda) vrăjitorul modela din lut un măgar care prelua păcatele tribului; în Nigeria însă (Onitsha) se cumpărau doi oameni prin subscripţie publică de către cei păcătoşi: unul pentru iertarea păcatelor ţării, altul în numele fluviului Niger, şi un om străin era angajat să-i omoare tîrîndu-i pe pămînt; în Siam, o femeie desfrînată, însoţită de tobe şi trîmbiţe, era insultată de mulţime, apoi abandonată pe un morman de gunoaie. Mai complicat era un vechi obicei tibetan: de Anul Nou, un călugăr, investit cu prerogative de dalai-lama şi numindu-se, temporar, Jalno, putea face orice, cîteva săptămîni, de la amendarea oamenilor, pînă la împlinirea oricărei plăceri personale; apoi i se aruncau mari cantităţi de grîu în cap, iar dacă rămînea viu, i se dădeau un cal alb, o pasăre albă şi un drob de sare, cu care era obligat să fugă, însă cu faţa
 ictată jumătate alb, jumătate negru, şi în uiduielile mulţimii; după aceea era închis 7 zile în camera groazei (cu sculpturi monstruoase, piei de şerpi şi de fiare etc.) dintr-o mînăstire şi, în fine, exilat mai multe luni în singurătatea munţilor; dacă rezista pînă la capăt, în anul următor îşi putea relua rolul. După Frazer, adesea ritualul ţ.i. era legat de ♦cultele agrare: la romani, în ziua de 14 martie, un om era bătut cu vergi şi apoi alungat din cetate, pur-tînd numele simbolic Mamurius Veturius (Bătrî-nul Marte, care fusese iniţial zeu agrar); în Hellada, era bătut şi izgonit un sclav, căruia
 1 se striga: „Pleacă, foamete, veniţi voi, sănătate şi belşug!". Totuşi, existau şi forme nemijlocite de absolvire rituală a păcatelor lumii: zeiţa ♦htonică aztecă ♦Tlazolteotl (Mîricătoarea de spurcăciuni), simbolizînd pămîntul absorbant al tuturor deşeurilor vieţii, lua asupra ei şi păcatele omenirii
 § J. G. Frazer, The Scapegoal, London,
u
     Ubar-Tutu Rege arhaic din Mesopotamia ■(tatăl lui ♦Utnapishti care — potrivit ♦miturilor legate de ♦Ghilgamesh— a domnit în oraşul Surrupak, pînă la ♦potopul universal (-* mitologiidin Mesopotamia). După relatările lui ♦Berosos, U-T. a fost penultimul rege antediluvian, precedîndu-1 pe ♦Ziusudra.
     Ufoertas Zeiţă din *mitologia romană, patro-nînd fertilitatea abundentă a pămîntului şi recoltele agricole bogate.
     Udranka; Hariţcandrapura Oraş aerian în *mitologia vedică, plutitor în atmosferă, între ♦cer şi ♦pămînt, capitala regelui legendar *Ha-rigcandra. în unele texte antice ale Indiei, oraşul U. este confundat uneori cu oraşul aerian *Saubha. (cf. *Tripura)
     Ukemochi Zeiţa subsistenţei, a grînelor şi în genere a tuturor alimentelor omeneşti, în Mitologia japoneză. Fiica zeiţei primordiale ♦Izanami. A fost ucisă de ♦Tsukiyomi, zeul ♦lunii, iar din cadavrul ei au luat naştere toate speciile importante de animale (*calul şi boul din creştetul capului zeiţei; viermii de mătase, din sprince-nele ei) şi plante (meiul, din frunte; grînele, din ochi; orezul din trunchi; legumele din vagin).
     Ukko (Bătrinul, Moşneagul) Zeul suprem, în Mitologia finlandeză, stăpînul ♦cerului, patronul norilor şi dătătorul ploilor fertilizatoare; mai tîrziu, e investit şi cu alte atribute: de tămăduitor al bolilor, apărător al păstorilor şi al drumeţilor, ocrotitorul morarilor şi al Vitelor, precum şi sursa de la care oamenii au obţinut *focul (dintr-o scînteie scăpată pe pămînt din amnarul zeului, culeasă de fierarul ♦Ilmari-nen). Ga domnitor ceresc, U. este şi diriguitorul fulgerelor şi al tunetului (care este produs de rostogolirea pietrelor cereşti). Dar fenomenele atmosferice sînt provocate, indirect, de fapt de Rauni, soţia zeului, care cînd se ceartă cu soţul ei, îl înfurie, iar el se răzbună lansînd trăznete şi declanşînd ploi; (numele zeiţei e alegoric: fini. raunio — morman de pietre). U. era reprezentat ca un moşneag cu barbă albă şi cu o pelerină albastră, călătorind într-un car special pe drumul pietruit al cerului. Principalele lui însemne divine atributive: fulgerul, securea, sabia. Sanctuarele zeului erau anumite crînguri şi stînci, în vechime, U. fusese adorat îndeosebi de agricultori şi de crescătorii de vite.
     Clghen Zeul creator al universului în miturile tătare din Altai (-+ mitologie mongolă). Pre-gătindu-se de actul de creaţie a lumii (-+ cos-mogonie), U. zbura la început întruna deasupra mării (cf. *Elokim: „Şi duhul lui Elohim se mişca deasupra apelor", F.T., Geneza, 1,2); în cele din urmă s-a aşezat pe o stîncă iar atunci a ieşit din *ape Aghe-Eni (Maica Albă) care i-a
 spus: „Orice ţi-ai pune în gînd să faci, rosteşte: Să se desăvîrşească tot ce săvîrşesc!"— apoi a dispărut şi nu a mai văzut-o nimeni vreodată. Imaginat uneori ca un gîscan alb, tr. este în perpetuă duşmănie cu ♦demonul *Erlik, închipuit ca gîscan negru, căruia, în ciuda adversităţii esenţiale, după unele variante, i-a încredinţat *pămîntul şi oamenii, zeul însuşi dispărînd în piscul Muntelui-de-aur (ca un *deus otiosus), unde este lăcaşul ♦Soarelui şi ♦Lunii. în varianta tribului turcic altai-kizi, dorind să facă lumea, t). plonjează în ape, fără a şti nici ce, nici cum are de făcut, însă întîlneşte un personaj enigmatic (numit convenţional Omul), care urmăreşte acelaşi scop; întrucît numai acesta ştie unde se poate găsi materia primă, tr. îl trimite pe fundul mării primordiale, de unde Omul aduce o aşchie dintr-un munte submarin; din această aşchie, tî. confecţionează în fine pămîntul, iar pentru că Omului îi rămăseseră resturi din ea între dinţi, le scuipă, producînd munţii; apoi îi cere zeului atîta pămînt cît va înţepa cu toiagul, dar dispărînd prin gaura derizorie, devine stăpînul întregii lumi subterane. în unele variante, omul este o fiinţă ambiguă, de fapt nici nu e om, ci o formă a inteligenţei (mai corect: a dibăciei) şi totodată un principiu demoniac, numindu-se la unele triburi Erlik.
    Ullikummi; epitet: Kukkunuttsi—Ucigaşul de piatră Monstru litomorf din mitologia hurrită (—> mitologii din Mesopotamia), zămislit de o stîncă fecundată de zeul *Kumarbi, care năzuia să-l pună pe acest fiu monstruos în locul zeului furtunii, ♦Teshub, uzurpatorul său. Făcut din diorit (piatră ponce), U. creşte impetuos din mare spre cer, urmărind să-l detroneze pe Teshub şi să ajungă stăpîn al universului; ca să crească mai repede, doicile divine îl aşază pe umerii lui ♦Upelluri (un ♦Atlas hurrit). Zeul ♦Easpune: „O, Upelluri, tu nu ştii vestea cea nouă? Nu-1 ştii pe zeul preaputernic pe care l-a făurit Ku-marbi spre a-1 împotrivi celorlalţi zei, spre a urzi moartea zeului furtunii? El se ridică din mare ca o stîncă de diorit." U. „făcu să se cutremure cerurile şi pămîntul; ca un turn crescu şi ajunse pînă la kuntarra. înălţimea diorit ului ajunsese la nouă mii de leghe." Apoi monstrul începe lupta. „Zeul Furtunii sări în carul său. Tunînd, coborî spre mare şi intră în luptă cu dioritul". Dar U. îl întîmpină trufaş: „în ceruri, eu mă voi face rege. Şi voi nimici Kummiya. Voi lua în stăpînire kuntarra. Voi izgoni pe zei din cer." Totuşi, după o bătălie lungă şi grea, U. e învins de armatele divine ajutate de *zei şi conduse de Teshub, victoria constînd în desprinderea monstrului de pe umerii lui Upel-
 607
 luri. U. este, în felul său, un ♦Golem; dar materia alegorică a ♦mitului e obscură.
    Ullr; Uller; Ullin; Saxo Grammaticus: Ollerus Zeul vitezei şi al schiurilor, în *mitologia scandinavă şi ^germanică, fiu vitreg al zeului ♦Thorr (născut de soţia acestuia, ♦Sif, deşi alte variante o prezintă doar ca mamă vitregă a lui U., şi locuind în ţinutul Idallr (Valea tisei). Reprezentat imagistic ca tînăr robust şi foarte frumos, considerat neîntrecut schior şi inegalabil arcaş, U. era venerat totodată ca inventator al schiurilor şi patinelor, de asemenea ca patron al industriei * de arcuri; arborele său consacrat era tisa, întrucît scandinavii confecţionau arcurile cele mai bune din ramurile elastice ale copacului cu lemn roşu; după tradiţie, orice pădure în care creşte măcar o tisă îi este închinată, devenind şi locul sacru unde arcaşii se exersau în tragerile la ţintă. Zeiţa munţilor înzăpeziţi, *Skadi, despărţită de primul ei soţ, ♦Njordhr, s-a măritat cu U. Gînd, pentru răpirea zeiţei ♦Rind, *Odhinn e surghiunit zece ani, în locul lui conduce U. universul; la întoarcere, Odhinn îl alungă şi, după o ♦legendă tîrzie, U. pribegeşte prin Suedia, coboară spre sud şi e ucis de danezi.
    Ultio (lat. ultio — răzbunare) Zeiţa răzbunării în *mitologia romană.
    Ulu-Toyon; Urun-Ayi-Toyon (Marele Domn, Luminosul Domn Alb) Zeul creator şi întruchiparea divină a "“Soarelui în mitologia iacută (—*• mitologiile triburilor polare). Deşi are o soţie: Kyu-bei-hotun (Marea-Doamnă-Lebădă), zeul este singurul răspunzător de crearea şi conducerea universului, soţia sa neparticipînd la nici un act cosmogonic (-> cosmogonie). U.-T. este venerat ca Marele Judecător, în disputele ivite între ♦şamani şi oamenii de rînd, zeul dînd sentinţe drepte, însă foarte aspre — mergînd pînă la suprimarea sau înlănţuirea pe stîncă a sufletului celui împovărat de *păcat. Deşi reprezentat antropomorfic (este şeful unei numeroase familii de divinităţi) U.-T* rămîne invizibil pentru muritorii de rînd, apare rareori în ♦teofanii, dar atunci cu înfăţişări zoomorfe (un uriaş taur negru, un *urs enorm sau un ren), traversînd în goană pămîntul şi mugind fioros.
    Ulysses —► Odysseus
    Umă (sanscr. umă — in) Fiica lui *Himavăn (zeul care personifică muntele sacru Himalaya) şi soţia marelui zeu *Qivâ, în ^mitologia vedică; considerată astfel în ♦miturile epocii clasice, e de fapt rezultatul unui ♦sincretism cu ♦Păr-vati.
    Umal Zeiţă primitivă, în *mitologia mongolă, principiul feminin al lumii (în unele variante, soţia zeului ceresc *Tângri), considerată ocrotitoarea fecundităţii şi a războinicilor, dar totodată avînd în grijă pe copiii lumii.
    Uni Zeiţă principală, în *mitologia etruscă, paredra zeului suprem ♦Tinia, asimilată de romani cu ♦Iuno. U. era la etrusci ocrotitoarea căsniciei şi fecundităţii. Element în triada supremă a ♦religiei din Etruria (Tinia, Uni, *Menrva), U. era adorată în ♦cultele majorităţii oraşelor din Confederaţia Etruscă.
                                                                                           UNKULUNKULU
    unitarieni * Sectă religioasă creştină (-* creştinism), de tip reformat cu tendinţe raţionaliste, care a respins principalele ♦dogme creştine: trinitatea lui ♦Dumnezeu şi divinitatea lui ♦Isus Christos. Prima Societate Unitariană, constituită în epoca lui Martin ♦Luther şi Jean ♦Calvin, avusese ca promotori pe medicul şi teologul spaniol Miguel Şervet (atacat public şi denunţat de Calvin ♦Inchiziţiei, care l-a arestat şi l-a ars de viu, în 1553, sub acuzaţia de blasfemie), apoi pe Socin (sec. XVI), autorul doctrinei unitariene sistematizate şi unificatorul tuturor grupurilor de unitarieni. Principiile doctrinare: 1) unica sursă a cunoaşterii religioase este *Biblia, dar nici din ea nu trebuie acceptat decît ceea ce nu depăşeşte raţiunea; 2) misterul trinităţii este inacceptabil, deoarece depăşeşte raţiunea, iar ♦Dumnezeu este unul, Isus Christos nefiind decît un om înzestrat cu forţă divină pentru a putea efectua opera de *mîntuire a oamenilor şi apoi înălţat la rangul măreţiei dumnezeşeti ca răsplată pentru îndeplinirea perfectă a voinţei lui Dumnezeu, ♦Sfîntul Duh nefiind altceva decît forţa divină; 3) nu a existat nici un ♦păcat originar, ci numai înclinaţia ereditară a omului spre rău, inconfundabilă cu păcatul; 4) răscumpărarea se reduce la faptul că Isus Christos, prin învăţătura şi viaţa sa, ne-a indicat calea spre facerea de bine şi spre virtute; 5) *moartea lui Isus Christos nu a avut rol de jertfă pentru răscumpărarea păcatelor omeneşti, ci e confirmarea adevărului învăţăturii lui, săvîrşirea unei fapte mari, pentru care a şi fost răsplătit prin înălţarea într-o demnitate divină; 6) tainele creştine nu sînt decît simple ♦ritualuri, respectabile prin vechimea lor. în Transilvania a apărut (sec. XVI) o ramură unitariană, descinzînd din ♦arianism, care acceptă divinitatea lui Dumnezeu, dar supune Biblia unei critici raţionaliste, începînd cu militantul umanist Francisc David (mort în 1579, la închisoarea din Deva).
    Unkulunkulu (zulus unkulu—-*strămoş) Zeu primordial demiurgic din mitologia sud-africană zulusk(—^mitologiilepopulaţiilor africane), primul strămoş al tribului, reprezentat ca şarpe totemic (-* totem), dar venerat ca divinitate complexă: creatorul lumii şi al oamenilor, stăpînul ♦ee-rului şi producătorul tunetelor, deşi adesea, în ♦superstiţiile zuluse, fenomenul atmosferic e atribuit Păsării Tunetului. Creaţia s-a desfăşurat stadial: U. i-a creat întîi pe zuluşi, apoi toată lumea din jur, dar în primul rînd taurii de care omul nu se poate lipsi; făcîndu-i pe oameni, le-a trimis doi crainici: cameleonul, ca să le spună să trăiască necontenit, şi şopîrla, ca să-i înveţe să moară, zeul mizînd pe cel care va ajunge mai repede; dar cameleonul găsind pe drum nişte fructe şi oprindu-se să le mănînce, şopîrla a ajuns prima şi astfel oamenii au devenit muritori; printre poruncile emanînd de la U., zuluşii consideră pe prim plan datoria de a-şi îngriji vitele care-i ajută în muncă şi îi hrănesc, zeul spunîndu-le că, neîngrijindu-şi vitele, vor pieri şi ei. Soţia lui U., vrînd să
UNTAMO
 608
scape de primul lor copil, l-a hrănit cu mei, socotind că e necomestibil şi otrăvit; dar copilul a crescut cu atît mai viguros, cu cît mînca mai mult, şi astfel s-au descoperit virtuţile nutritive ale meiului. A. T. Bryant, un specialist în etnografia zulusă, scrie: „Unkulunkulu este marele strămoş sau spiritul strămoşul», întîiul om despre care zuluşii cred că a făcut totul din jur“. în sec. XX, o ramură zulusă convertită la ♦creştinism (secta nazarineană) îl numeşte pe *Dumnezeu —Unkulunkulu ka Shem-be. U. este o variantă a unor zei africani ca *Mulungu (triburile bantu), *Nyamye (triburile akan şi baule). O latură ciudată (rară şi ca formă cultuală): deşi creator al neamului omenesc, U. este totuşi subalternul unei divinităţi cereşti supreme: Utikho (destul de indistinctă — mitologic şi cultual) pe care însă a reuşit s-o împingă în umbră şi să domine lumea singur (deoarece U. este un zeu solar). Principala formă rituală: aruncarea de pietre pe mormîntul mitic al lui U.
 § A. T. Bryant, The Zulu People, as they vsere before the white mân came, Pietermaritzburg, 1949
    Untamo Zeul somnului şi al viselor, în Mitologia finalndezâ, fratele lui ♦Kalervo; rezidenţa sa e ♦Pohjola (numită şi Untamola).
    Upanişad (sanscr. upa-ni-şad — a şedea lîngă; Cunoaştere Sacră, Cărţi Tainice) Comentarii filosofice sanscrite, constituind — împreună cu textele *Brăhmanas şi Aranyaka—scrierile anexe ale ciclului *Veda. Deşi se consideră Upanişade 108 scrieri, sînt cunoscute peste 200. Cele mai vechi U. au apărut în sec. VII î.e.n. ca o continuare cronologică a Brahmanelor; cele mai recente datează din sec. XIV—XV. Primele U.: Brihadăranyaka, Chăndogya, Taittirlya, Aitareya, Kauşitaki' Kentaki, Kena; stratul ulterior: Kăt-ha, Isă, Svetăsvatara, Mundaka, Alahănârăyana; cele tîrzii: Prasna, Maitr, Mandukya ş.a. în plan filosofic, U. stabilesc consubstanţialitatea între absolutul obiectiv *Brahmăn şi absolutul subiectiv *Âtman, adică între cosmos şi ins. Comentînd ♦religia vedică (-* mitologie vedică şi *post-vedică),lJ. timpurii reconsideră tradiţia în spirit mai nou, aprofundînd viaţa lăuntrică şi dînd mai puţină importanţă datinilor şi ♦ritualurilor, spre a accentua conţinutul ritualului ca -o cale a cunoaşterii, în contrast cu tradiţionala cale a acţiunii. U. sînt primele texte din cultura Indiei care sistematizează marile întrebări ontologice (origine, localizare, ţintă, finalitate. Spirit Suprem) şi se ocupă de natura sufletului universal (Brahman) ca principiu impersonal absolut ce umple universul şi creează totul, ca şi de Ătman, ca realitate subiectivă omnipene-trantă, dar şi de realitatea iluzorie a elementelor multiple ale lumii — opera iluziei divine ♦Mâyâ, însă şi produsul ignoranţei omeneşti. Respingînd ♦dogmele epocii vedice, U. au prevestit *jai-nismul şi ^budismul, fiind şi un punct de plecare pentru crearea şcolii filosofice vedantine (—> Ve-danta). Ca trăsătură generală, U. au avut destinaţia ca, printr-o interpretare specifică tuturor comentariilor iniţiatice, să explice sensul ascuns din Vede, ♦hermeneutica vedică.
§ Louis Renou, Les Upanishads, I—XVII, Paris, 1943 — 1959; Upanishads, translated, introduction, commentary by S. Nikhilananda, I—IV, New York, 1949—1959 ; S. Ch. Chakravarti, The Philosophie of the Upanishadsy Calcutta, 1935
    Upelluri Omologul hurrit al ♦Titanului ♦Atlas (—* mitologii din Mesopotamia), susţinînd pe umerii săi *Cerul, ♦Pămîntul şi Marea, iar apoi şi pe monstrul de piatră *Ulîikummi.
    Upîr! (rus. Ynbipb; ucr. Ynupb; pol. upior; bulg. ebnupb, eaMnup) Mortul atacator de oameni şi animale, în Mitologia slavă, defunctul peste sicriul căruia a trecut o ♦pisică neagră şi care este de fapt un metis fabulos, născut de o femeie, de la ♦Diavol; ca semn distinctiv, U. are şiruri duble de dinţi. +MituI este sincretizat cu una dintre ♦superstiţiile medievale comune: ♦simbolul nefast al pisicii negre (cf. parţial *Moroi, în ♦mitologia românească).
    Upuaut Zeu din ♦ mitologia egipteană, reprezentat sub formă de ♦lup sau bărbat cu cap de lup, ♦cultul căruia provine din oraşul Asyut (Lykopolis). U. a devenit un zeu al războiului şi „deschizător de drum“, întrucît se socotea că stă la prora corăbiei zeului solar +R6; ca divinitate războinică, i se atribuise apoi şi conducerea avangărzii militare a faraonului. Ulterior, ajunge şi „Deschizătorul drumului către Apus“, adică spre lumea infernală, investit cu atributul de a le arăta sufletelor celor morţi poteca necesară prin regatul întunericului sub-pămîntean. într-o epocă mai tîrzie e considerat răzbunătorul lui *Osiris.
    Upulero (Stăpînul-Soare) Zeu solar de prim rang, venerat ca dătător de vitalitate, fecundator al pămîntului, în unele arhipelaguri (Leti* Babar, Sermata, Timorlaut) din Indonezia; ♦cultul lui U. exclude orice reprezentare idolatră (-* idolatrie), admiţând doar, ca ♦simbol, un felinar din frunze de cocotier. în cadrul unei ♦sărbători liturgice anuale durînd o lună, la debutul sezonului ploilor, se crede că U. coboară din cer într-un anumit curmal, de unde o fecundează pe Maica Glie, soţia sa. Ca să-şi ajute zeul, oamenii îi înlesnesc coborîrea pînă la trupul soţiei sale, sprijinind de trunchiul curmalului o scară (de obicei cu 7 trepte, ca simbol al celor 7 ceruri, rareori cu zece trepte), iar în faţa arborelui se sacrifică porci şi cîini, ♦sacrificiul fiind urmat de o orgie sacră care debutează cu ♦dansuri şi cîntece cu caracter liturgic, de tipul: „Stăpîne, strămoşule soare, coboară! Curmalul a dat lăstari noi, carnea de porc e tăiată felii. Bărcile satului sînt încărcate de daruri. Stăpîne, strămoşule soare, eşti poftit la ospăţ. Taie şi mănîncă! Bea! Vino, stăpîne soare, strămoşule. Aşteptăm să ne dai mult fildeş şi aur. Fă caprele să fete cîte doi sau trei iezi“ (J. G. Frazer, The Worship of Nature, I, London, 1926, p. 441). ♦Rugăciunile festive cer zeului înmulţirea tribului, în ♦credinţa că numai el decide naşterea copiilor; (în ins. Timor, unii şefi de trib se autointitulează „fiii soarelui"). Ca zeu solar, U. e invocat (în
 609
arhip. Babar), în cadrul unor ceremonii legate de dorinţa unor femei de a naşte copii.
    Urania (grec. Oupavîa) *Muza astronomiei, în *mitologia greacă, reprezentată ca o adolescentă (singura Muză cu sînii dezveliţi) care ţine în mîini un glob ceresc (cu harta constelaţiilor cunoscute de astronomii din Hellada) şi o vergea indicatoare. Atributul U. nu se mărgineşte la domeniul corpurilor cereşti ca atare; U. patronează ştiinţa şi arta cunoaşterii astrelor, ca efort de cercetare a zonei adevărurilor absolute, învecinate cu cerul, ca şi a armoniei mişcărilor astrale (cf. Hesiod, Theogcnia, v. 78).
    Uranos (grec. Oupavcg) Zeu primordial, în *mitologia greacă, personificînd *cerul şi însoţit cu ♦Gaia, divinitatea gliei materne (*pămîntul)t iar astfel părinte al ♦Titanilor. U. a fost mutilat mai tîrziu de fiul său * Kronos (personificarea ♦timpului) care şi-a săvîrşit fapta în tendinţa de a ieşi la lumină din măruntaiele materne şi simbolizînd astfel eliberarea timpului dintre cer şi pămînt. U. e o divinitate de origine indo-europeană (cf. ♦Vâruna), dar ♦cultul său arhaic a fost uitat sub presiunea organizării ♦religiei hellenice constituite pe baza mitologică a ♦panteonului olimpian. Din mitul comunicat de ♦Hesiod, ştim că intervenţia lui Kronos (cu sprijinul dat de Gaia) era menită (prin retezarea organului sexual al lui U. şi aruncarea lui în marea primordială) să curme o reproducţie nefastă: odraslele lui IL, în afară de Titani, erau mai ales monştri (giganţi cu o sută de braţe şi cu cincizeci de ochi).
    uriaşi —► giganţi
    Uriel (ebr. 'uri'el — lumină dumnezeiască) ♦îngerul luminii, în *mitologia biblică a scripturilor canonice; dar după *Carlea lui Enoh, apocriful etiopian, înger nefast din ♦Infern (*Skeol), din însărcinarea lui *Dumnezeu (*Yah-weh), supraveghetor al Infernului; în viziunile lui *Enoh, U. este călăuza sa cerească şi rege (sau prinţ) al corpului îngeresc. El este şi cel care îi anunţă lui *Noe iminenţa ♦potopului şi apropierea *sfîrşitului lumii. în ♦iudaism, apoi şi în ♦creştinism, U. este unul dintre îngerii superiori.
    Urital Zeul luminii şi al ♦focului în ♦mitologia arabă (preislamică), numit de Herodot (Istorii, III, 8) Orotal şi identificat de el cu *DionysQs.
    Urshanabi Corăbier mitic babilonian (-+ mitologii din Mesopotamia) care a străbătut întregul ocean din jurul pămîntului.
    Ursitoare; Urse Trei ♦zîne ale destinului, în
*mitologia românească, rar 7 sau 9 — toate fecioare, stabilind ursita pruncilor (în prima noapte sau în primele 3 nopţi, mai rar în a 5-a sau în a 7-a noapte) pe tcată viaţa; au atribute diferenţiate (transmise probabil prin contaminare livrescă, din ♦mitologia greacă): una toarce, alta deapănă, a treia taie firul vieţii omeneşti. în genere modelul U. au fost *Moirelet direct sau prin filieră romană. După o tradiţie în epoca arhaică oricine putea să vadă U., apoi nu le-au mai putut privi decît moaşele. Procedeul de ursire este acesta: U. se sfătuiesc, apoi una
                                                                                                       URSUL
(de obicei cea mai bătrînă) rosteşte destinul pruncului. Întrucît se crede că ele coboară în case pe horn, li se lasă decuseară pe masă daruri (pînză, pîine, sare, lînă, apă, untdelemn, bani* uneori oglindă şi pieptene, rareori vin, şi neapărat lumînări şi busuioc) pe care a doua zi 1®? ia moaşa; la naştere, moaşa recită o invocaţier „Sfintelor / Bunelor / Să vă aducă Dumnezeu curate / Luminate / Bune ca pîinea / Dulci ca mierea / Şi line ca apa“. Oamenii neavînd dreptul să asculte cuvintele ursitei, există, ca ameninţare pentru indiscreţi, credinţa într-un ♦blestem cu care a 3-a U. încheie actul ursirii: „Cine ne-a ascultat întru furiş, de mîna pruncului să moară". Uneori (poate sub influenţă tot livrescă) cele
3 U. se numesc: Ursitoarea, Soartea, Moartea (cf. numele celor 3 ♦Parce romane: Nona, Decuma, Morta). Decizia U. (ca şi a Moirelor) e socotită definitivă, neputînd fi modificată nici de sfinţi, nici chiar de ♦Dumnezeu. în unele zone folclorice româneşti se face referire şi la Cartea Ursitelor (Cartea Vieţii sau Cartea Zilelor) al cărei text U. îl cîntă sau îl citesc în faţa pruncului nou-născut, prevestirea neputînd' fi însă auzită decît de moaşă. în ♦miturile româneşti ale destinului, ursirea nu are caracter de ♦predestinare absolută, infailibilă, deoarece ea oferă adesea şi alternativa menirii; astfel, Voinicul-cel-cu-cartea-în-mînă-născut (col. Petre Ispirescu) trebuie să fie răpit cînd împlineşte 12 ani, dar „dacă va scăpa", va ajunge împărat, prin urmare destinul e ursit în structura lui largă, nuanţele componente depinzînd totuşi de liberul arbitru sau de sprijinul local, persoanei ursite lăsîndu-i-se un coeficient de autonomie şi unul de hazarda în anumite cazuri (în special în basmele morale), predestinarea funcţionează însă integral: un sărac se revoltă împotriva lui ♦Dumnezeu, presat de sărăcia sa, dar i se arată că, deoarece U. l-au ursit să fie hoţ, el trebuie să trăiască din această meserie, neabătîndu-se de la prescripţiile destinului (dar această explicaţie e suspectă, în ea regăsindu-se eterna scuză judiciară a hoţului care se justifică, invocîndu-şi vocaţia nativă). U. sînt închipuite de obicei ca fecioare bătrîne, taciturne şi incoruptibile, cu privirea gravă.
    ursul Zeu, ♦strămoş totemic (-* totem) sau ♦erou civilizator în ♦mitologiile primitive ale ♦religiilor animist-totemice (-* animism, tote-mism). Atît ursul brun, cît şi ursul polar au în gîndirea mitogenetică a populaţiilor din zonele de habitat ale acestui animal, care şi-a cîştigai o veneraţie specială datorită cîtorva factori importanţi pentru mecanismul conceptual al oamenilor din societăţile cinegetice şi pastorale: posibilitatea de staţionare bipedă, fie şi temporară, a acestui animal şi relativa lui asemănare cu omul, ca şi firea lui duală de fiară şi totodată de animal simpatic şi prietenos, pe de-o parte cruzimea carnivoră, pe de altă parte lăcomia de miere şi fructe de pădure; în acelaşi timp, u. a atras atenţia vînătorilor prin carnea lui comestibilă (chiar dacă adesea indigestă) şi prin blana lui călduroasă. în religiile primitive structurate pe *şamanism, u. are rol important
IJBVACI
 610
la triburile siberiene din nord, mulţi *şamani considerîndu-se descendenţi din el sau’ *mutanti, dispunînd de capacitatea de a deveni (sau redeveni) urşi. La mulţi amerindieni (irokezi, tlin-kiţi ş.a.) u. este strămoş tribal. Ursul de peşteră
 —  specie foarte răspîndită odinioară în America de Nord, Europa arctică, Elveţia, Franţa, Ro>-mânia, Scandinavia, Siberia, Urali, Japonia etc. şi contemporană cu omul paleolitic — fiind 3in animal de pradă cu suficientă ferocitate ca să înfricoşeze grupurile primitive precinegetice, a intrat în mitogeneza timpurie ca divinitate puternică. Ursul brun, destul de feroce şi el, a populat credinţele animiste şi rudimentarele religii totemice, *cultul său consolidîndu-se în multe tradiţii păstrătoare de ^ritualuri cultuale, cu *dans şi *maşti de imitaţie comporta-mental-aspectuală (în unele zone: la aini, la români ş.a.) existînd şi *sărbători speciale. Pe această cale, u, a pătruns la unele popoare (greci, hinduşi, celţi, slavi, romani) în *panteonul mitologic propriu-zis, iar mai tîrziu chiar în ♦astrologie. Ainii (-+mitologie ainu) celebrează două zile pe an sărbătoarea Y ornante — a ursului, în onoarea celui mai onorat dintre *spiritele kamui (-* kami): Kim Un Kamui, divinitatea munţilor înalţi, întruchipat în urs. Uciderea u. în campaniile de *vînătoare nu înseamna decît un serviciu adus divinităţii care vrea să-şi părăsească *teofania şi să se întoarcă în lum3a sa, a *duhurilor kamui, cu ajutorul intervenţiei omeneşti; de altfel, o *rugăciune specifică sărbătorii, începe cu invocaţia: „Divinule, tu ai venit în lumea asta ca să te vînăm“. Omorît, spintecat, apoi împodobit şi bocit (-* bocet), după ce bătrînii şi vînătorii îi beau sîngele adunat într-un vas, u. divin sacrificat prezidează ospăţul festiv. în credinţele tradiţionale ale romanilor există o sărbătoare arhaică, probabil un relict totemic, consacrată acestui animal: Slmbăta Ursului (a 3-a sîmbătă din Postul Mare pre-pascal), cînd în popor se crede că toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat mai ales în zonele folclorice montane ale României, u. e numit familiar Moş Martin, dar are—în tradiţia sincretică— şi o divinitate patronală: Sf intui Ursea (suspectă totuşi de influenţa ursarilor ţigani, care pun ursi să joace în bîlciuri la sunetele de dairea, după ce i-au chinuit cu antrenam3ntul pe jăratic). Stratele totemice, în mitologiile epice, au constituit o bază pentru evoluţia sincretică a unor divinităţi complexe. ^ în Mitologia greacă, ursul (dpKtog) nu e prezent ca atare, deşi zeiţa cinegetică *Artemis (varianta din Arcadia) a conservat trăsături de ursoaică, iar preotesele tuturor variantelor artemidice se înveşmîntau, la ceremonii, în timpul dansurilor rituale, în piei de urs; pe eroina cinegetică Atalanta, după tradiţie, a crescut-o şi a învăţat-o arta vînătorii o ursoaică; iar fosta *Nimfă *Callis-to, murind, a fost transformată în constelaţia Ursa Mare. ^ în *mitologia celtică, *Artio este „Zeiţa-ursoaică" (deşi cu atribute neclare). ^ în Mitologia slavă, u. se afla în relaţie directă cu pastoralitatea (cultul zeului pastoral al belşu* gului, *Veles). *** în *mitologia vedică şi *posi~
 vedică, ursul (rkşa) e prezent mai ales în *Ră-măyana, unde *Jămbavăn, regele urşilor, îl ajută pe *Rămâ în războiul său împotriva *demonilor.
     Urya$i Fecioară cerească (*Apsara) din Mi-tologia vedică, de o frumuseţe excepţională, amintită întîia oară în *Rigveda. în urma unui ♦blestem al zeilor *Mitra şi *Varuna, U. a fost obligată să coboare pe *pămînt, unde a devenit soţia regelui Pururavas, fondatorul dinastiei selenare din India legendară.
     Uryzmaeg Eroul principal din eposul nart, şeful stirpei *Nartilor, tipul de Bărbat Conducător şi de Bătrîn înţelept al tribului, în mitologia alano-osetă din Caucazul de Nord (-* mitologii caucaziene). Sora lui U., Satana, devenită apoi soţia fratelui ei, este stăpîna casei Narţilor şi mama adoptivă a celorlalţi eroi, fiind considerată ca o personificare a înţelepciunii. într-o variantă mai nouă, soţia *Sfîntului Gheorghe îl preface pe U. în *cîine; dar, redevenit om, eroul o obligă pe această vrăjitoare să se culce cu el (deşi asemenea invitaţie poate fi ecoul căsătoriei incestuoase a lui U. cu Satana, sora sa).
     Uşas (sanscr. uşâs — dimineaţă, zori) Zeiţa dimineţii, în Mitologia vedică, sora zeilor din grupul * Aditya şi fiica zeului *cerului, *Dyaus Pitar.
     Utgardhr Imens palat din Mitologia scandinavă, aparţinînd lui Skrymnir, stăpînul tă-rîmului *Yotunheim, al *uriaşilor.
     Utnapishti; Utnapishtim Omul providenţial în *mitul akkado-babilonian al *potopului universal (—* mitologii din Mesopotamia), salvat de *zei din diluviu pentru refacerea ulterioară a omenirii. Modelul lui U. este personajul mitic sumerian *Ziusudra.
     Uto; Edjo; Udjat; Wazet Zeiţa-cobră (-* cobra sacră)—în *mitologia egipteană, venerată ca ocrotitoare a regatului arhaic al Egiptului de Jos (Delta Nilului). *Cultul ei s-a extins din oraşul Buto (unde avea un mare * templu şi un *oracol), ea devenind întîi o antiteză a vulturiţei divine *Nehbet, apoi ambele constituind o unitate simbolică (după unificarea Egiptului): Nehbet era ocrotitoarea maternă a faraonului, iar U. îl apăra de atacuri. Socotită „Stăpîna Cerului" şi regina zeilor, poartă coroana roşie a Egiptului de Mijloc şi personifică arşiţa soarelui. De obicei e înfăţişată plastic în atitudine ameninţătoare, gata sa-şi expulzeze suflul ucigător; în chip de cobră înfuriată, imaginea e menită să îngrozească pe duşmanii faraonului. Egiptenii credeau că muşcătura ei la timpul hotărît este instrumentul cu care *Anubis ucide pe faraon (ceea ce se şi petrecea în *ritualul real). Un *mit complementar spune că, împrie-tenindu-se cu *Isis, U. a fost mama adoptivă a lui *Horus copil. După autorii epocii helle-nistice, şarpele simbolizînd pe zeiţa U. s-ar fi numit, în lb. egipteană, după interpretatio graeca, uraios (latinizat: uraeus); imaginile plastice, ca şi *simbolul hieroglific, indică limpede cobra sacră.
     Uttu Zeiţa sumeriană a fertilităţii (-* mitolo-Mgii din Mesopotamia), strănepoată a zeului
 611
 ♦Enki, cu care intră în raporturi erotice spre a naşte 8 plante esenţiale (probabil cele de interes agricol).
    Utu 1 Zeiţa ceţii, în *mitologia finlandeză.
2  Zeul sumerian al *soarelui (-* mitologii din Mesopotamia), tatăl zeului *Enmerkar.
    Uzume; Ame no Uzume Zeiţa *dansului, în *mitologia japoneză, patronînd în special arta dansatorilor comici. U. a avut, conform *mitului, un rol decisiv în convingerea zeiţei solare * Amaterasu de a ieşi din greva sa consumată într-o grotă şi de a lumina din nou lumea, deoarece dansul ei comic, la un moment dat chiar obscen, stîrnind rîsul numeroşilor zei spectatori, aţîţă curiozitatea zeiţei solare şi o determină să-şi abandoneze recluziunea. U. este soţia (sau paredra) zeului potecilor, *Saruta Hiko.
    Uzzah; al-Uzzah (Atotputernica) Zeiţă identificată cu Steaua Dimineţii (planeta Venus), în *mitologia arabă (preislamică). I se sacrificau
UZZAH
copii (—*sacrificiu). Era venerată mai ales Ia Mecca, fiind ultima zeiţă dintr-o triadă, împreună cu * Alilat (al-Alath) şi *Manath (al-Manath). Inscripţii de la începutul mii. I î.e.n. atestă *cultul zeiţei (dar cu alte nme: Han-Uz-zay şi Rudah) în Sinai şi la nabateeni; arabii siriaci o considerau fiica cuplului * Allah şi Alilat, şi sora zeiţei Manath; în tribul kuraish (al cărui descendent era *Mahomed), sărbătorită anual* era venerată ca zeiţă supremă alături de Allah„ iar după o tradiţie, înainte de a-şi fi rostit prima predică, *Profetul i-a sacrificat acestei zeiţe o oaie albă; recunoscînd iniţial natura divină a celor 3 zeiţe —Uzzah, Alilat, Manath, cînd şi-a consolidat dogmatica monoteistă (—► monoteism), Mahomed şi-a negat vechea afirmaţie (cf. Coran, LIII, 19—23). U. avea un sanctuar — la nord de Mecca — celebru printre arabi prin ♦oracolul său.
  Văd (sanscr. vaâ —glas, grai, cuvînt) Noţiune cu atribute cosmogonice în *mitologia vedică, de fapt personificînd forţa creatoare a *cu-vîntului. *Rigveda (X, 125) identifică însă această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, în aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal; în epoca vedică se considera că primele 3 cicluri din *Veda (Rigveda, Sămaveda şi Yajurveda) sînt concepute de gîndire, exprimate de cuvînt şi înfăptuite prin acţiune. Zeiţa Y., după descripţia vedică, este alcătuită din 4 părţi (Rigveda,
  I,   164, 45). în India s-a păstrat, timp de milenii, un respect religios de autentică evlavie pentru cuvîntul scris; astfel, un om cuviincios, după concepţia hindusă, dacă a spus vreodată ceva, nu mai trebuie să-şi schimbe decizia, chiar cînd s-a dovedit absurdă; KuntI, soţia lui < * Păndu şi mama fraţilor *Pandava, după ce le-a*spus: „Desfătaţi-vă cu ea laolaltă44 şi şi-a dat seama de non-sensul propoziţiei (care invita pe cei 5 fraţi, fără voia ei, la un colectivism marital), a căzut pradă tristeţii, întrucît cuvîntul rostit nu mai putea fi nici anulat, îiici modificat.
      vaca Acest animal blajin şi spornic în gospodărie (dătător cotidian de lapte, fătînd viţei, utilizabil în alimentaţie prin sacrificare şi folositor pînă şi cu pielea şi coarnele), domesticit de timpuriu, şi-a găsit un loc important în multe *mitologii, mai ales ca *simbol al fertilităţii, belşugului, garanţiei vieţii, uneori chiar al creaţiei. în *mitologia egipteană, *Hathor «este mama zeului solar * Horus; din laptele ^vacii primordiale *Kamadhenu, din *mito-Uogia vedică, a fost creată lumea; *Audhumbla 'din *mitologia scandinavă are un rol esenţial în *teogonie; *mitologia iraniană a *zoroastris-mului acorda junincii sacre valoarea de simbol al abundenţei. Chiar în *mitologia greacă, *Hera e numită de * Homer cu epitetul admirativ „cea cu ochi de vacă“.
      Yacuna (lat. vacare — a fi liber, a fi fără stăpîn) Zeiţă, sabină, preluată de *mitologia romană, ocrotitoare a recoltelor de grîne (sărbătorită după seceriş), dar şi a grădinilor şi livezilor; romanii i-au adăugat atributul forţei ce se dobîndeşte prin victoriile contra oricărui gen de duşmani; de aceea, uneori era confundată cu zeiţa biruinţelor, *Victoria. Rolul esenţial atribuit zeiţei de romani consta în protejarea odihnei necesare solului arabil, după ce s-au încheiat muncile cîmpului.
      VadayĂ Mama celor doi fraţi Agvinau (*Agvin) din *mitologia vedică; sau, în altă variantă, iapa lor divină, de fapt o *Apsara numită *Agvinl care, în ipostaza de iapă, i-a
născut pe amîndoi, după ce a fost fecundată de zeul solar *Surya.
    Yadavâgni (Focul de sub ape); Aurva Personificare mitică din perioada epică ulterioară celor 4 scripturi *Veda (-* mitologie vedică şi *post-vedică),    V., fiul înţeleptului
(*rişi) Aurva, doreşte la un moment dat să ardă în flăcări universul; zeul creator *Brahmă, spre a-şi salva opera, încarcerează *focul insurgent pe fundul oceanului, îngăduindu-i să devoreze numai apa. *Simbolul figurativ al focului subacvatic (o văpaie cu cap de cal) provine dintr-o variantă a *mitului: focul rebel iese din gura.iepei divine *Vadavă în care fusese metamorfozată *Apsara Agvinl. V., focul subacvatic, se află la Polul Sud şi nu poate fi stins nici chiar de toate apele oceanului. Imperiul subpămîntean al lui Y. are o singură intrare: vadavămukha.
    Vaiţaiiipâyana Unul dintre naratorii principali ai eposului * Mahabharata (mitologie vedică şi *post-vedică)) un înţelept primordial (*rişi), considerat discipolul lui *Vyăsa, de la care a şi învăţat textul integral al marii epopei, povestind o mare parte din ea regelui Jana-majaya (nepotul lui *Arjuna) din Hastinapur, în lungul răstimp de 12 ani al *sacrificiului de şerpi.
    Yatyeşika Unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe ale filosofiei clasice din India, ale cărei sîitre, în elaborare definitivă, datează din sec. I e.n. Este sistemul cel mai apropiat de o viziune realistă a lumii; în cosmologia sa, Y. consideră că lumea este compusă din 4 *elemente fizice (*pămîntul, *apa, lumina, *aerul), iar lumea fenomenală şi obiectuală (aci incluzîndu-se deopotrivă conştiinţa şi inteligenţa, sînt produsele unor atomi primordiali). Tot ce există e clasificabil în 6 categorii: substanţa, calitatea, acţiunea, universalul, specialul, specificul — cărora comentatorii ulterior le-au adăugat a 7-a categorie: negaţia sau nefiinţa; substanţele, la rîndul lor, sînt 9: pămîntul, apa, lumina, aerul, *eterul, ♦timpul, spaţiul, spiritul şi mintea; raportul între atomi şi* aceste substanţe realizează lumea fizică. Lumea senzorială există în interacţiune în timp, spaţiu şi eter, fiind guvernată de *dhâr-ma, ca lege morală; omul se perfecţionează, însă nici un om şi nici chiar sufletul universal ♦Brahman nu dispune de o desfătare perpetuă. Dar, deşi Zei 1 a creat sufletul universal pentru a fi diriguiţi atomii, Zeul conduce universul fără să-l fi creat. Din atomii pămîntului şi luminii apare *oul primordial din care Zeul creează pe *Brahmă şi, implicit, universul.
Yaizgantas Zeul inului, în mitologia lituană (—* mitologie baltică). Un autor polonez din
 613
sec. XVI, Jan Lasicki, descrie un *ritual consacrat acestui zeu: cea mai înaltă femeie din sat, cu şorţul plin de turte, ţinut cu mîna stîngă, iar în dreapta avînd un mănunchi de in şi frunze de tei, se i rcă pe un scaun rostind această invocaţie: „Zeule Vaizgantas, fă să-mi crească inul înalt cum sînt eu, nu mă lăsa să umblu despuiată". Lui V. i se sacrifica în această împrejurare un cocoş (-* sacrificiu).
    Yalakhilyali (sg. Vălakhilya) ^ Clasă de pigmei, în *mitologia vedică, deosebit de înţelepţi, avînd dimensiunea degetului gros al mîinii; în număr de 60 000, ei însoţesc carul ♦Soarelui (♦Surya), strălucind ca razele solare, cu care se şi hrănesc.
    Vale; Aii Zeu din *mitologia scandinavă şi * germanică, cu biografie mitică rudimentară şi nu prea limpede, probabil legată de regenerarea vegetaţiei, întrucît l-a născut zeiţa *Rind (pămîntul înzăpezit), de la zeul suprem *Odhinn (divinitate a ♦cerului), anume spre a răzbuna moartea lui * Baldr (lumina primăverii), fratele său vitreg, şi a-1 omorî pe ucigaşul acestuia, *Hodhr (întunericul); aflînd de Ia Odhinn această decizie a *Nornelor chiar din prima noapte de viaţă, cînd împlineşte vîrstă de o zi V. îl străpunge cu suliţa pe ucigaş. Reprezentat ca bărbat frumos şi foarte tînăr, care a jurat să nu se spele pe mîini, nici să-şi taie şi să-şi pieptene părul pînă cînd nu-1 va fi răzbunat pe Baldr, V. este dintre puţinii ♦zei care supravieţuiesc dezastrului cosmic ♦Ragnarokr, împreună cu ceilalţi fraţi (Baldr, Hodhr, ♦Wydarr). El cîrmuieşte universul regenerat — lumea nouă, *Himli.
    Valea Plîngerii Teritoriu anihilant din Mitologia românească, zonă ♦tabti, care desparte lumea umană normală de lumea relativistă a ♦zînelor; această zonă este dominată şi controlată de zîna atemporală numită Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără moarte (al cărei nume coincide cu 'denumirea teritoriului ei paradoxal:     *Tinereţe fără bătrîneţe). Străbătînd
V.P. contrar recomandărilor date de zîne, antrenat în interese cinegetice, eroul din basmul Tinereţe fără bătrîneţe (col. Petre Ispirescu) simte * anihilîndu-i-se fericirea dobîndită în afara *timpului şi trezindu-i-se memoria lumii umane şi dorul de casă şi de părinţi; deci V.P. recheamă pe muritor spre habitatul originar şi spre tradiţia strămoşească, acestea intrînd ireversibil în obsesia iraţională a întoarcerii (—*■ eterna întoarcere), ceea ce provoacă anularea spontană a paradoxului temporal de care se bucurase la palatul zînelor. în alte ♦mituri similare despre tinereţea eternă şi viaţa nemuritoare (-+ Brain) nu se face vreo referire distinctă la o astfel de zonă intermediară ca V.P., deşi existenţa ei uneori e sugerată cel puţin ca o simplă graniţă.
    valentinieni * Sectă gnostică (—► gnostici)
întemeiată de Valentinus (originar din Egipt, mort în 161), după a cărui doctrină, memoria lucrurilor şi a faptelor bune este un factor purifi’ cator al sufletului, sufletul însuşi fiind mereu
                                                                                                              VAR
impurificat de relaţia sa cu trupul; aceasta teorie a purităţii îşi are originea în concepţia lui ♦Platon despre ideea pură. Venerînd personajul* simbolic feminin *Achamoth ca „Maică a lumii", v. divinizau înţelepciunea ca atare, numind-o Pronikos, şi divizau existenţa lumii în 8 ♦eoni care ar alcătui „ogdoada sacră"; în acest registru, ultimul eon era socotit a fi ♦Biserica.
    Valetudo Zeiţa sănătăţii, în *mitologia romană, dublînd de fapt pe zeiţa ♦Salus. ♦Cultul ei a fost introdus ]a Roma în sec. III î.e.n.
    Yamăna Una din principalele reîncarnări (*avatara) — a 5-a— a zeului *Vişnu în Mitologia vedică, efectuată pentru salvarea universului şi a prestigiului *zeilor. Biruindu-1 pe ♦Indra şi cucerind cele 3 lumi (♦Cerul, ♦Pămîntul, ♦Infernul), regele ♦Bali, stăpînul celor două clase de ♦demoni titanici ♦Daitya şi ♦Dânava, devine rivalul primejdios al zeilor; iar Vişnu, metamorfozat în pitic, vine la el cerîndu-i cu umilinţă în dar 3 paşi de spaţiu, ceea ce Bali oferă mărinimos; în clipa măsurătorii, Vişnu însă ia subit forma gigantului infinit TriVikrama, aşa că din primii doi paşi cuprinde integral cerul şi pămîntul, iar pe al 3-lea îl face, de milă, derizoriu ca să-i poată lăsa lui Bali în stăpînire regatul subpămîntean, care nu e totuşi o zonă escatologică (Bali con-siderîndu-se adesea o divinitate binevoitoare, deşi demonică).
    Vampir De obicei, în folclorul mitologic şi în ♦superstiţiile mai multor popoare, omul mort care — în virtutea unei pedepse ori a unui ♦blestem — îşi părăseşte noaptea mormîntul şi rătăceşte printre oamenii adormiţi spre a le suge sîngele viu — unica sa hrană; uneori,
V.  e confundat cu ♦ strigoiul. în India vedică un echivalent al V. îl constituiau ♦spiritele Pigaca, din clasa ♦giganţilor. în credinţele malaeze, un similar al V. este Penanggalan. Un personaj cvasi-vampiric este *Uptri din Mitologia slavă, destul de apropiat de forma d© strigoi numită ♦ Moroi în ♦mitologia românească. După credinţa generală, trupurile Y. nu putrezesc în morminte. Mijloacele cu car© omul se poate apăra de agresiunea unui V* sînt: usturoiul, ♦fierul, dangătul clopotelor.
    Vana (isl. Vanir) Clasă de divinităţi din Mitologia scandinavă, considerate *spirite ale apei şi primite cu drepturi egale în clasa zeilor (*Asa), după un război cu aceştia, cărora le-au transmis ca ostatici pe *Njordhr, *Freyr şi *Freyja. V. ocroteau fertilitatea ♦htonică şi acvatică.
    Vanth ♦Demon feminin înaripat din Mitologia etruscă, întruchipînd Moartea şi guvernînd tărîmul infernal (-+ Infern). Iconografia (religioasă şi ornamentală) o reprezintă aproape fără excepţie cu toate atributele ei specifice pe această divinitate cu înfăţişare sobră, nu însă înspăimântătoare: sulul manuscris, torţa, sabia, şerpii încolăciţi j)e ambele braţe, cheia. Uneori, romanii au identificat-o cu una dintre *Furii.
    Yar (pers. var, vara — loc înzidit) Straniu oraş mitic în ♦escatologia zoroastrică din
 varNa
 *mitologia iraniană, descris da * Avesta, pe care, din porunca zeului *Ahura-Mazda, îl va clădi *omul primordial bistadial *Yima, ca refugiu şi adăpost subteran în epoca distrugerii catastrofale a lumii sub zăpezi (un gen de diluviu); noţional V. are funcţia corăbiilor de salvare din ♦mitul ♦potopului universal (de pildă *Arca lui Noe), însă e conceput ca un oraş amplu pef* durată lungă, cu climă şi lumini artificială, cu oameni, animale, plante, populaţia fiindu-i selectată cu rigoare biologică; în tot timpul recluziunii, legătura între oraşul închis şi univers va fi întreţinută de enigmatica pasăre ♦Karshiptar. înţeleasă de filologi ca „peşteră" sau „loc înzidit“, marea construcţie V. are totuşi proporţii citadine: „un Var [...] lung cît o fugă de cal pe fiecare din cele patru laturi ale sale“, care să cuprindă specii selecţionate riguros, de vite, păsări, plante şi, fireşte, oameni
 —   fără malformaţii, boli sau cusururi morale, ca o măsură de eugenie pentru viitor; construcţia urmează să conţină „case şi hanuri cu coloane, cu săli şi cu încăperi retrase44, dar să fie foarte încăpătoare: „în acela dintre sălaşe care se va afla mai sus, pregăteşte nouă platforme podite; în cel de la mijloc, şase; şi trei, în cel mai de jos“, întrucît va adăposti, sus, „o mie de perechi zămislit oare4*, la mijloc şase sute şi jos trei sute; perpetuarea va fi asigurată de faptul că, „după fiecare răstimp de patruzeci de ani, fiece pereche de oameni va naşte altă pereche, şi tot astfel fiecare din celelalte soiuri de vieţuitoare44. Mitul mai conţine două detalii esenţiale, necunoscute în alte mitologii: „Luminile care vor lumina acest Var vor fi lumini meşteşugite fiindcă nevăzută va fi lumina soarelui, a lunii şi a stelelor44; „Iar pasărea Karshiptar va aduce acolo legea44. Deşi desfăşurat în cadru escatologic, mitul despre V. nu se referă la războiul final dintre bine şi rău (Ahura-Mazda şi ♦Angra Mainyu), nici direct la caracterul pedepsitor al catastrofei cosmice cu efect hibernal (aceasta precedînd, ca sursă mitică, Iarna cea lungă, *Fimbulwethr, din *mitologia scandinavă), ci numai la asigurarea optimi a continuităţii vieţii terestre în condiţii obiectiv catastrofale. Unii comentatori ai acestui mit au pus refugiul V. în relaţie cu tema indoeuropeană a ordinii îngrădite" în patrulater (se dau, ca ex., da obicei, fte sălaşul pătrat al zeului vedic al ♦morţii, *Yama (cf. Rigveda, IX, 113, 7—8), fie Rima Quadrata), în contrast cu haosul de dincolo de ziduri; dar mitul despre V. e cu mult mai complex şi nu numai ordinea („legea44 adusă de misterioasa pasăre Karshiptar) e deductibilă din ♦hermeneutica acestui mit al iernilor catastrofale (chiar dacă miezul mitic va fi luat naştere nu în Iran, ci într-o zonă fie nordică, fie de mare altitudine, unde se va fi situat ţara mitică Aryana Vaeja).
 § G-eorges Dum6zil, La sabhă de Yama (în Journal Asiatique, Paris, 1965, t. 253, no. 2); Nathan Sdder-blom, La Vie future d’aprăs. e'mazdiisme, Paris, 1901
                                                               yarna (sanscr. vama — categorie, castă) Castă în organizarea socială a Indiei vedice;
                                                                                                               614
după un imn tîrziu din *Rigveda, erau 4 caste (căturvarnya) rezultate din ^gigantul cosmic ♦Puruşa: 1) preoţii brahmani sau depozitarii lui ♦Brahman (brahmana), conducătorii spirituali ai ^ comunităţii — din gura gigantului; 2) războinicii (kşatriya), şefii răspunzători ai treburilor temporale — din braţe; 3) agricultorii independenţi şi negustorii (vaigya) — din coapse; 4) slujitorii celorlalte caste (gudra)i meseriaşii, lucrătorii, plugarii dependenţi — din picioare; dar de fapt casta a 4-a nu este decît o aglomerare de subcaste, în care mai intră vyădha (vînătorii), vena (muzicanţii) etc. Castele s-au menţinut în forme puţin modificate (şi ca societăţi închise) pînă în timpul modern, toţi oamenii din afara castelor numindu-se pârya. +Mitul castelor este de fapt mitul ♦antro-pogoniei în versiunea vedică (—► mitologia vedică şi * post-vedică): ♦omului primordial * Puruşa, ♦arhetipul ceresc, i s-a divizat corpul (puruşaJ în 4 componente, dînd naştere omenirii. Castele Indiei sînt închise, riguros endo-game, membrii fiecăreia avînd o anumită profesiune tradiţională, iar apartenenţa la o castă este ereditară, tradiţia interzicînd amestecul între caste (varnasahsarga), deşi excepţii celebre citează chiar scripturile vedice. în schimb, toţi oamenii din afara castelor sînt fără drepturi, fără identitate socială (sanscr. pârya — cel din urmă). Stabilitatea absolută a diviziunii în caste s-a sprijinit pe ♦credinţa religioasă în originea lor divină.
    Varro, 31 arcuş Terentius Reitinus Scriitor enciclopedic şi poet roman (116—27 î.e.n.), discipol al filosofiei stoice, autorul cîtorva sute de opere, considerat încă din vremea sa „cel mai erudit dintre romani44. în principalele
74  scrieri (în 720 cărţi) — de la gramatică la agricultură, de la satire în versuri la critică şi istorie literară, de la portretele istorice ale oamenilor celebri la organizarea bibliotecilor, de la retorică la stilistică şi etimologie sau de la drept la ♦astrologie, se pare că a epuizat toate domeniile accesibile unui intelectual al epocii. O lucrare de bază: Antiquitatum rerum divina-rum humanarumque libri (tratînd despre antichităţile divine şi oneneşti, în 41 cărţi), pe lîngă introducerea sa despre ♦spiritul nemuritor şi descrierea antichităţilor umane (istorie, geografie, cronologie, ♦calendar, instituţii publice), în secţiunea antichităţilor divine (16 cărţi) descrie şi comentează problemele ♦sacerdoţilor, ♦altarelor, ♦tempblor, ♦sărbătorilor, ♦sacrificiilor, ♦zeilor. V. este singurul autor roman care a făcut inventarul tuturor zeilor cunoscuţi în ♦mitologia romana (atît de larg deschisă preluării altor divinităţi prin interpretatio romana), comunicînd că această mitologie cuprinde 30 000 divinităţi. V. împarte ♦teologia (în înţelesul antic al ei) în mitologică, fizică şi politică; judecind ♦miturile din unghi critic, Y. acordă o mai mare importanţă teologiei fizice pentru că oferă explicarea alegorică a fenomenelor naturii, iar teologia politică o consideră necesară, ca bază de idei filosofice, pentru
 615
datinile religioase care constituie reazemul moral al poporului. De asemenea, Y. era interesat de mistica pitagoreică (-> Pythagoras) a numerelor (-* numere sacre).
 § Gaston Boissier, Etude sur la vie et les cvvTages de M. Terentius Varron, Paris, 1861
    Vâruna (sanscr. vâruna — peşte) Iniţial, zeu important al bolţii cereşti (-* mitologie vedică şi *post-vedică), de fapt personificarea ♦cerului, paznicul ordinii cosmice şi conservatorul cunoaşterii absolute, deci regele universului; apoi devine zeul oceanului, mărilor şi fluviilor (cu epitetele: Ambupati şi Jalegvara — Stăpînul apelor, sau Vărirăja—Regele Apelor, Domnul Apelor), întrucîtva corespunzînd lui ♦Poseidon. în ipostaza de personificare timpurie a cerului, Y. era venerat de fapt în locul zeului arhaic *Dyaus Pitar; dar luîndu-i locul culţii al, devine mai comprehensiv, reprezentînd şi cerul, şi mişcarea atmosferică de sub cer, prin urmare şi stăpînul „norilor de felurite culori", manifestîndu-se prin tunet şi declanşînd ploaia; (probabil de la atributul pluvial a ajuns apoi zeu al apelor); în această multiplă calitate timpurie el e „atoatevăzător" (Cel cu o mie de cchi — aceşti ochi fiind stelele firmamentului), întrucît privirea sa nu are obstacol. în prima epocă vedică, îşi împărţise atributele cu ♦ Mitra (unul dintre ^Aditya de mai tîrziu), Vâruna diriguind mişcarea nopţii,1 Mitra — a zilei; avînd lumea în pază, amîndoi supravegheau vietăţile şi susţineau cerul şi pămîntul. Y. era socotit maestrul construirii formelor (însuşirea de a compune ferme numindu-se mâyă — de unde divinitatea simbolică a iluziei *Mâyâ). Ulterior Y. dispune de o temută armă magică (Văruna-raga), întrucîtva similară cu o plasă pescărească. Şi mai tîrziu, după o lungă carieră de zeu oceanic, Y. decade complet din rangul divin, nefiind considerat decît un simplu ♦spirit general al apei (apam-pati), comparabil cu similarul a vestic, *Apcm-napat.
 § Georges Duxnâzil, Miira-Varuna, Paris, 1940
    Yasilisc (grec. facnXfcKog — animal re gal; ebr. tsepha — şopîrlă) Animal mitic care îşi ucide victimele cu privirea; apoi cu sens generalizat de monstru îngrozitor, dispunînd de puteri diavoleşti. Citat ca şarpe de autorii alexandrini, pare a fi de obîrşie egipteană: Zeiţacobră *Uto sau, prin confuzie, *cobra emblematică a zeiţei leoaice ♦Sehmet supranumită „Ochiul arzător al lui R6“. în Europa medievală se credea că naşterea unui Y. se prcduce sub Steaua Cîinelui (Sirius): dintr-un cu sferic înfăşurat în piele aspră în loc ae găoace, ouat de un cocoş şi clocit de o broască ţestoasă* apare încoronat. O lespede din Yiena poartă săpată o imagine deasupra acestei inscripţii: „Anul 1202, împăratul Friedrich II a fost ales la domnie. în timpul împărăţiei lui s-a născut un vasilisc dintr-un cocoş, în această casă. El semăna cu chipul tăiat în piatră mai sus"; în imagine e o creatură monstruoasă, cu trup solzos de şarpe, cu cap de cccoş, coroană pe creastă şi cu 4 picioare.
                                                                                                      VATICANUS
    Yâsişţba (Cel-mai-bun) înţelept primordial (*rişi) din ♦mitologia vedică, preotul de curte al dinastiei legendare solare şi autor al mai multor imnuri vedice (-+ Veda). înzestrat cu o imensă putere de a blestema (-+ blestem), el blestemă grupul de semizei *Vasu să renască pe pămînt ca oameni.
    Yăstoşpâti Zeu protector al locuinţei, în ♦mitologia vedică, ♦simbol al stabilităţii casei în general.
    Yasu (pl. Vasavah) 1 Numele comun al celor
 8  divinităţi din ♦;'mitologia vedică timpurie, subalterne ale lui ♦Indra, care personificau fenomenele naturii: *Apa, zeul apei (în *Mahăb-hărata înlocuit cu zeul zilei, *Ahar); *Dhruvă, zeul Stelei Polare; *Scma, zeul lunii; Dhara, zeul ♦pămîntului; *Anila, zeul vîntului; ♦ Anala, zeul ♦focului (identificat mai tîrziu cu *Agni, ca divinitate care mistuie jertfele); *Prabhăsa, zeul zorilor sau al orizontului; *Pratyuşa, zeul luminii. După ♦blestemul înţeleptului ♦Vâsiştha, un *rişi autor de imnuri Vedice şi ♦sacerdot pe lîngă casa regală a dinastiei solare Suryavansa cei 8 Vasavah s-au născut din nou pe pămînt părăsindu-şi condiţia cerească şi devenind fiii zeiţei *Gângă (personificarea fluviului sfînt Gange, dar în acea împrejurare purtînd epitetul *Bhâgirathî) şi ai regelui Qantanu, din dinastia selenară. Străduindu-se apoi să-i retrimită în cer, Gâîigâ îi îneacă pe rînd, afară de ultimul, Pratyuşa, numit apoi *Bhişmă (Înspăimîntătorul), care devine bunicul fraţilor ♦Pan<Java şi ♦Kaurava. Cei 8 Vasavah * nu personificau probabil fenomenele naturale în sine, ci doar manifestările fenomenale ale naturii. ^2 Vasu Semizeu din ♦mitologia vedică, devenind pe pămînt, din porunca zeului ♦ Indra, regele ţării ţedi, pe care a guvernat-o sub numele regal Uparicara.
    Yăsuki Regele şerpilor-demoni, de fapt al clasei de semizei din ♦mitologia vedică—divinităţile infernale Naga (♦demoni cu chip omenesc şi coadă de şarpe), populînd ţinutul subteran ♦Pâtala; în momentul cosmogonic decisiv, al agitării oceanului primordial de lapte, zeii şi demonii, colaborînd paşnic, s-au folosit de ajutorul lui Y. pe care l-au înfăşurat, în loc de frînghie, împrejurul muntelui Mandara, „făcă-leţul“ cu care au bătut valurile oceanului primordial. Uneori însă Y. era identificat cu *Adhigeşa (Qeşa)—şarpele primordial. Fiul unui mare *rişi—*Eăgyapa— Y. are şi epitetele Sarparaja (Regele şerpilor) şi Sarpegvara (Demnul şerpilor).
    Yaticanus Zeul patronal al colinei Yaticane din Rcma, în ♦mitologia remană, probabil o divinitate a prevestirilor. Aulus Gellius îi numeşte „Vaticanus, în puterea căruia se afiă primele sunete ale vocii cmeneşti, pentru că intr-adevăr copiii, îndată ce s-au născut, au în întîiul ler ţipăt prima silabă a cuvîntului Vaticanus" (Nopţile attice, iXVI, XVII, 2). Y. făcea parte din alaiul de divinităţi care îl însoţea pe *Ianus. * Cultul lui Y. era legat de teritoriul numit Ager Vaticanus, cu pămîntul
 VAYIT
 cel mai sărac din toată Roma, producînd un vin inferior, acru; acest teritoriu era situat Intre podul Milvius şi colina Ianiculus (a lui Ianus).
    Văyii (sanscr. văyu — vînt, aer); Văta (văta— vînt) Zeul vîntului, în *mitologia vedică şi *post-vedică (numit uneori şi *Anila, ca iden^ iificare cu un zeu similar mai vechi, sau cu epitetul Mătărlgvan); dar totodată el personifică şi respiraţia cosmică, întrucît dă universului şi zeilor suflul vital necesar; personificînd în acest sens aerul în mişcare, e considerat răsuflarea lui *Puruşa; dar fiind uneori violent şi, -deci, războinic, era asociat cu *Indra, ue care a şi fost înlocuit, tot în perioada vedică {în una dintre primele triade ale inzilor, în care fusese venerat alături de *Agni şi * Surya). Totuşi, textele vedice (-* Veda) îl amintesc destul de rar. Socotit iniţial tatăl *spiritelor furtunii *Marutah (care s-au considerat mai tîrziu fiii lui *Rudra),’ se credea că se deplasează sub cer într-un car aerian de aur tras fie de cerbi, fie de o pereche de cai roşii. Arma sa fabuloasă de atac (de fapt, suflul furtunii) este văyavya. Y. este şi tatăl zeului-maimuţă *Hanuman (numit tocmai de aceea cu epitetul Văyuputra).
    Văinămoinen Zeul *cuvîntului primordial activ, în *mitologia finlandeză, *mag şi rapsod, eroul principal din *Kalevala şi, după tradiţie, conducătorul arhaic al grupurilor finice. Născut după o lungă gestaţie simbolică (şi de fapt aju-tîndu-se singur în actul ieşirii la lumină) de zeiţa *Ilmatar, fiica *aerului, fecundată de vînt şi de apele mării după ce plutise pe valuri 30 de ani, Y. îşi petrece tinereţea ca agricultor, iar spre bătrîneţe, îndrăgostit' de Aino, tînăra soră a eroului lapon Joukahainen, îi dăruieşte acestuia viaţa după ce se luptase cu el, dar nu-i obţine sora, care, neiubindu-1, se sinucide. După peregrinări îndurerate, trimiţîndu-1 pe fierarul*Ilmarinen să construiască moara*3ampo, Y. coboară în ţinutul infernal *Tuonela şi pătrunde în stomacul incomparabilului cîntă-reţ Antero Vipunen (după ce, traversîndu-i mormîntul, căzuse accidental în gura defunctului), unde, învingînd mari dificultăţi, smulge cuvintele magice de care avea nevoie şi pe care le deţinuse numai răposatul. Y. inventează şi construieşte instrumentul muzical kantele (apoi petrece cîntînd la nunta lui Ilmarinen cu ♦Pohjola); iar în expediţia de răpire a morii Sampo (cînd moara cade în mare din corabia sfărîmată) îşi pierde primul kantele, făcîndu-şi apoi altul, care îl va ajuta şi în combaterea molimelor declanşate de bătrînă *Louhi, şi In eliberarea Soarelui şi Lunii dintr-o grotă de piatră, forţele sumbre temîndu-se de cîntecul magului. în fine, judecînd nedrept un copil (a cărui gîndire tînără îl înfrînge), ruşinat şi iătrîn, dar şi mînios, Y. pleacă pentru totdeauna din ltime într-o corabie de aramă, prevestindu-şi totuşi cîndva o întoarcere. E posibil ca acest final de *mit să fi fost augmentat de influenţa * creştin’sinului: pruncul judecat
                                                                                                                    616
 era fiul fecioarei Marjatta (*sincretism cu mitul ♦Fecioarei Maria); în acest caz, plecarea magului ar putea simboliza răspîndirea creştinismului şi distrugerea *cultului vechilor zei finezi.
 § Martti Haavio, Văinămoinen, Eternal Sage, Helsinki, 1952
    Yc —► Vile şi Ve
    Yeda (pl. Vedas; sanscr. veda — ştiinţă sacră, cunoaştere (rădăcina vb. arie vid' — a vedea) Ciclu de 4 scrieri sacre antice, apărut spre mijlocul mileniului II î.e.n. în India (-* mitologie vedică). Cele 4 Y. constituind cele mai vechi monumente de mitografie, filosofie religioasă şi literatură sanscrită, se consideră în tradiţia Indiei opere necreate şi sacre existînd dintotdeauna, dobîndite prin *revelaţie, adică auzite în vechime de cîţiva *rişi (înţelepţi primordiali), care le-au transmis posterităţii: de aceea întregul corpus vedic e numit şi *Qruti (sancr. gruti — ceea ce s-a auzit; în înţeles mai exact — verbul divin). Sînt 4 culegeri tradiţionale (sahhită), completate apoi de o vastă literatură vedică adiacentă de comentarii, exegeze, * mituri ş.a. 1) Rigveda (Rgveda; Veda Imnurilor), primul document de limbă sanscrită, cuprinzînd 1028 imnuri (10 *mâxidalah) către marile divinităţi primordiale, trebuind recitate, în timpul *sacrificiului, de preotul oficiant. R. nu e (cum s-a crezut superficial) o colecţie de alegorii ale fenomenelor naturii, ci un sistem magic, într-o arhitectură poetică potrivită conţinutului şi de mare echilibru al formei (prozodie, stilistică, muzicalitate). în R. sînt imnuri panegirice şi rituale (cele mai multe —- canda — consacrate zeului *Indra şi zeului *Agni, celor doi Agvinau (*Agvin)> zeului *Surya, de asemenea lui *Vdruna,m *Rudrd, *Yama, şi grupului *Marutah)\ imnuri cosmogonice (despre *gigantul ‘ cosmic primordial * Puruşa), cîntate probabil încă de triburile arice în expansiune. Cea mai veche formă e Rigveda-sainhitâ, textul arhaic iniţial (mandată 9, din imnurile familiale) fiind consacrat divinităţii *Soma (regăsit în *Avesta iraniană); forma ulterioară, Rigveda-pada-patha, e o redactare literară, 2) Sămaveda (Veda Melodiilor), conţinînd 1549 imnuri (din care numai 75 necoincidente cu Rigveda) nu are autonomie propriu-zisă, fiind mai mult un tratat de muzică vocală (cu notaţie arhaică); aici se impun imnurile familiale (purvaarcika) şi cîntecele legate de sacrificiile pentru Soma (utlaraarcika).    3)   Yajurveda (Veda Invoca-
 ţiilor de Sacrificiu), alcătuită din Yajurveda Neagră (sau Bătrînă), atribuită înţeleptului *Vai<jaiiipăyana, şi Yajurveda albă (sau Tînără), conţinînd formulele rituale ce se rosteau la sacrificiile legate mai ales de *cultul *focului (Agni), la sacrificiul *calului (*agvamsdha) ş.a. în Yajurveda este inclus şi un codex medical antic de practici *yoga pentru diferite boli. ^4) Atharvaveda (Veda Descîntecelor sau a Vrăjitor) care, deşi redactată tîrziu şi inclusă la urmă în ciclul vedic, are o materie arhaică,
  617
 din epoca *magiei iniţiale, deci poate mult mai veche decît Rigveda; Atharvaveda e divizată în 20 cărţi care conţin 731 imnuri (unele reluate din Rigveda), esenţa fiind constituită de *descîntecele contra duşmanilor, ♦demonilor, bolilor şi şerpilor, ca şi de descîntece pentru viaţă lungă, sănătate, prosperitate, dar mai ales de materialul magic direct; sînt însă şi imnuri filosofice şi mai ales imnuri ale presimţirilor; din punct de vedere religios, unii comentatori consideră Atharvaveda un compromis între tradiţia indoeuropeană a concepţiei despre univers şi concepţiile unor populaţii locale nearice; dar Atharvaveda este un izvor incomparabil pentru studiul vechilor credinţe ale inzilor indoeuropeni. Autorul legendar al acestei a 4-a V. a fost fiul cel mai vîrstnic al lui * Brahma şi primul *sacerdot (preotul arhetipal) *Atharvan. Hinduşii considerau încă din vechime epopeea *Mahăbhărata „a cincea Vedă“. Cele 4 V, au fost compuse în lb. vedică — cea mai veche limbă savantă din India arică, precedînd sanscrita clasică. Grupul vedic constituie corpul scriptural sacru (nigama — cărţi sfinte) tradiţional, revelat şi conţine aşa-numita doctrină vedică (vedagăstra), o doctrină religioasă arhaică, specifică Indiei, adică ceea ce numim religia vedică — anterioară *brahmanismului. Au fost totdeauna preţuiţi învăţaţii vedici (că-turvidya) cunoscători ai celor „patru Vede“ (caturveda); un asemenea savant e numit cu respect vedayitar. Tradiţia nu permitea ascultarea şi studierea corpului vedic decît de către ăryăh— cele 3 caste principale: brahmani, războinici, agricultori/negustori (-»• vama). De altfel există o metodă specială de citire a Vedelor în timpul oficierii sacrificiilor, cînd cuvîntul unei părţi de vers (aprox. emistih) se uneşte cu un cuvînt din următoarea parte, metoda numindu-se krâmagikşă; există în India chiar şi o disciplină auxiliară:           vedo-
 pakarana (instrumentul Vedelor), asumîndu-şi atributul de ştiinţă a însuşirii cunoştinţelor vedice. întregul tezaur de imnuri, litanii, incantaţii, formule sacrificiale ş.a. care circulau în culegeri (sanihită) ar fi fost distribuit în cele 4 codexuri de un rişi arhaic: * Vyăsa (Krişnâ Dvăipayăna). După cercetările texto-logice*— compuse şi transmise oral (Rigveda ar data de la sfîrşitul mii. III î.e.n.), V. au început a fi transcrise (chiar dacă scrierea era de mult cunoscută în India) numai după cel puţin un mileniu de circulaţie liberă. Literatura vedică a fost continuată de scrierile brahmanice, mai ales grupul de codexuri Sutra, conţinînd diverse reguli de *ritualuri, medicină, gramatică, astronomie, drept, cu structură de tratate ştiind ţifice (făcînd parte din literatura vedică auxiliară — *Vedăfiga (—>smriti).
 § Le Veda. Premier livre sacri de Vinde (Avanţ-propos par Louis Renou; textes reunis et pr6sent6s par Jean Varennes), I—II, Verviers, 1967; Der Rig Veda aus dem Sanskrit ubersetzt von K. F. Greldner, I—IV, Wiesbaden, 1951; A. Hillebrandt, Vedische Mythologie, Breslau, 1929
                                                                                              VEDĂNTÂ
    Vedănga Ciclu de scrieri din literatura filosofică şi religioasă post-vedică (—► mitologie vedică şi *post-vedică) avînd menirea de a completa Vedele (*Veda). Scopul acestor texte este auxiliar, explicativ, de înlesnire a lecturii şi interpretării textelor sacre, ca şi de aplicare corectă a preceptelor vedice în exerciţiul ritual al *sacrificiilor. Ciclul V. cuprinde 6 culegeri, consacrate foneticii (gikşă), metricii, gramaticii, etimologiei, astronomiei şi ceremonia-lurilor rituale (*ritd).
    Vedânta (sanscr. vedănta — încheierea ştiinţei / sfîrşitul * Vedelor) \ rar: Uttara mlmănsă (cercetare superioară / tîrzie) Sistem filosofic religios din India (atribuit parţial lui *Vyâsa), avînd ca sursă principală doctrina upanişadică (—► Upanisad) şi evoluînd, în 2500 ani de existenţă, pînă la forma contemporană de orientare * psihologică şi morală. Prima dată, sistemul vedantin a fost expus în tratatul Vedănta-sutra, compus din 555 sutra (fiecare conţinînd 2—3 cuvinte) atribuit lui Bădarâyana şi scris probabil între anii 500—200 î.e.n. Potrivit tradiţiei principale, Bădarâyana ar fi sistematizat într-o concepţie obiectivă unitară diverse idei filosofice împrăştiate în textele ciclului upanişadic, împărţindu-şi tratatul în capitole: 1) consacrat teoriei despre * Brahman, explicării naturii acestuia şi a raportului său cu lumea şi cu sufletul individual *Ătman;
2)  consacrat criticii poziţiei teoretice a adversarilor V.; 3) consacrat dezbaterii căilor şi mijlocului de atingere (sădhana) a stării de înţelepciune superioară (brahma-vidyă), în contrast cu înţelepciunea inferioară sau ignoranţa (avidyă) care nu poate dezvălui, ca vidyă, natura autentică a lucrurilor; acelaşi capitol explică ciclul de reîncarnări (*samsăra) şi oferă un grup de raţionamente psihologice şi teleologice (-+ teleologie) generale; 4) consacrat examinării rezultatelor stării brahma-vidyă. Nefiind clare, sutrele V. au fost supuse mai multor interpretări; comentatorii acestei triplete sînt relativ timpurii (Sankara şi discipolii săi Râmanuja, Mădhava, pînă în sec. XI, în sec. XIV Ballabha); ei au întemeiat diferite şcoli vedantine. S-a stabilit că V. are o triplă bază teoretică: ciclul Upanisad, Vedănta-sutra şi Bhagavadgltă. Principalul şi cel mai timpuriu comentator vedantin, Sahkara, a dedus o concepţie despre Brahman ca *spirit impersonal şi absolut şi ca temei unic şi final al existenţei, sufletul omenesc Ătman fiind manifestarea empirică a acestuia. Brahman este existenţa unitară (sat) împreună cu conştiinţa (cid) şi cu fericirea păcii imperturbabile (ânanda) ; lumea fizică nu e nici parte, nici emanaţie a lui Brahman, ci chiar Brahman în manifestarea sa empirică; dar, întrucît lumea fizică nu conţine în ea însăşi temeiurile existenţei sale, ea nici nu este autentică, ci numai o aparenţă — iluzia lui Brahman (*Măyă) pe care conştiinţa comună o ia drept realitate, aşa cum un om confundă adesea o frînghie cu un şarpe, această eroare a
 VEI O VIS
 618
ignoranţei (avidyă) însemnînd pentru Sankara modalitatea inferioară, empirică, a cunoşterii, din pricina căreia emul, luînd drept reală lumea exterioară, se supune legilor dezvoltării ei şi îi devine dependent; dar cînd, în cunoaşterea superioară, omul înţelege unitatea substanţială Brahmân-Ătman, eliberat de circuitul empiric al vieţii, el devine liber şi se contopeşte cu Brahman, ccntemplîndu-i imperturbabil manifestările ca pe un joc sau un miraj. După Sankara, cunoaşterea superioară (la care se ajunge prin *contemplaţie, meditaţie şi intuiţie) a adevărului final şi real, care este Brahman, nu se obţine prin raţionament logic, ci prin *credinţă, prin acceptarea ca ^revelaţie a corpului scriptural Veda şi Upanişad. Pentru al doilea comentator, Ramanuja, lumea fizică şi sufletul omenesc sînt părţi componente ale lui Brahman şi deci reale; iar cauza suferinţei şi dependenţei omului de lumea fizică rezidă în insuficienţa devotamentului (bhakti) faţă de divinitate. * Şcoala vedantină contemporană a reluat noţiunea vedică a „nefacerii de rău“ (ahimsă), cu valoarea practică de auto-disciplină comportamentală care duce la neutralizarea urii, mîniei ş.a. Astfel, în interpretarea acestui comentator, V. a devenit o doctrină teologică. în primele ei milenii de existenţă (sec. V î.e.n. — XV e.n.), datorită comentatorilor, V. s-a ramificat în cîteva şcoli a căror învăţătură a depins de modul de interpretare a tratatului lui Bâdarâyâna. Sistemul vedantin, mai presus de ramificaţiile sale, ca unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe de filcsofie religioasă din India antică, a constituit baza doctrinară a *brakmanumului, ca religie auto-ncmă, dar şi ca replică la curentele pragmatice (unele înclinînd chiar spre *ateism) ale timpului. Acordînd maximă atenţie conţinutului filosofic al Vedelor, dcctrina vedantină în ansamblul ei postulează că nu are existenţă autentică decît substanţa divină Brahma (Brahir.ân), tot restul fiind n^mai manifestarea iluziei divine Mâyă.
 § The Vedânta Suiras — xviih the Ccn mentary ly Scii-karâ-chărya, translated fcy <r. Thihault, I— II, Oxicid, 1890—1925; P. DeuEsen, Bas SysUm des YedCnia, Leipzig, 1906
                                                               Veiovis (Zeul cel rău) Zeu infernal din
 *mitologia remană arhaică, dar de origine etruscă, patrcn al beznei, pedepselor şi răzbunării, aşadar un fel de antizeu faţă de * Iupiter (ve-Iovis), patron al luminii (cf. Ovidius, Fasti, III, v. 447); tîrziu începe să fie confundat fie cu *Pluton sau *Apollcn, fie cu Iupiter în perioada copilăriei sale (uneori indicînd însă atributul de poet al lui Iupiter). Y. avea un *templu (atestat de Ovidius, cp. cit., III, v. 429 şi urm.; Vitruvius, Le Architectura,
 IV,  8, 4; Aulus Gellius, Nopţile attice, V,XII, 2— care îl numeşte însă Vedicvis; precum şi de săpături arheologice recente din Roma) situat între aşa-zisa fortăreaţă a Rcmeişi Capitoliu. Spre deosebire de alţi comentatori antici, Aulus Gellius îl consideră un zeu „lipsit
 de însuşirea de a ajuta"; statuia lui Y. (după Plinius cel Bătrîn, făcută din lemn de chiparos) îl înfăţişează „ţinînd în mînă săgeţi", ca „simbol al puterii de a face rău" (Aulus Gellius, cp. cit., V, XII, 11). Animalul consacrat acestui zeu era *capra.
     Yelchan Zeul *focului (probabil subteran), *în *mitologia etruscă, precedînd pe zeul roman *Vulcanus.
     Yeles; Voios (slav KtAeciv; Zeul Vitelor) Zeu al bogăţiei, în *mitologia slavă, de asemenea al belşugului vieţii, protector al turmelor şi cirezilcr, patron al comerţului, uneori ocrotitorul păstorilor şi poeţilor, zeul care a încurajat printre slavi creşterea vitelor. Se presupune că ar fi fost întîi zeul tribal al knejilor sloveni din Novgorod; *cultul său era oficiat, în sec. X, la Kiev şi Novgorod. iar mai tîrziu. în tot ţinutul Rostov; dar după unele referinţe scrise cehe din sec. XV—XVI, se poate deduce că ajunsese un zeu panslav. în perioada răspîn-dirii rapide a ^creştinismului, cultul lui V* e înlăturat, totuşi fără să dispară, căci în mitologia populară e transferat asupra sf. Vlas* atît datorită coincidenţei onomastice, cît şi celei a timpului de sărbătorire (februarie, în perioada fătatului de iarnă al vitelor); unii cercetători însă au văzut, fără temei, în cultul lui Y. un ecou al sfîntului creştin Blasios din Bizanţ (V. Veselovski).
     Vălnias; Velinas *Demon adversar al zeului * Perkunas, în *mitologia baltică', îi fură acestui zeu vitele, iar pentru a-şi pierde urma* uzează de însuşirile sale de *mutant, prefă-cîndu-se în şarpe, copac, piatră, animal patruped, chiar om, însă în cele din urmă e lovit de fulgerele lui Perkunas şi e nevoit să-i restituie vitele răpite. După mărturiile folclorului, poporul îi atribuia o deosebită inteligenţă şi ca atare l^a investit cu atributul de protector al cîntecelor şi *dansului; reprezentat de obicei cu coarne şi copite (alură de *tap), probabil pentru înclinaţiile erotice nesăţioase din biografia sa mitică; în acest sens, are relaţii numeroase cu femei pămîntene, care nasc de la el copii foarte puternici, venind pe lume cu are şi săgeţi gravate pe burtă; după tradiţia folclorică, orice femeie, zărind acest semn* nefast* îşi omera noul născut. După răspîndirea Creştinismului în zona baltică, Y. a fost identificat cu ^Diavolul biblic.
     Yenus (lat. venus — frumuseţe, graţie, farmec) Zeiţa frumuseţii, în *mitologia romană, se pare * autohtonă' (italică), ocrotitoare în epoca arhaică a vegetaţiei şi a fertilităţii; dar poate că şi mai vechi în Italia era înţelesul de personificare divină a nurilor femeieşti, cum s-ar deduce din unele cuvinte: venustas — frumuseţe feminină, nuri; venuste — plăcut, frumos. Noţiunea de frumuseţe e posibil să nu se fi confundat cu ideea de feminitate în *cultul iniţial al acestei zeiţe; oricum, cultul — încă autonom — includea atribute cu dublă funcţie, (gospodăreşti şi estetice), de ccrctitcare a grădinilor şi livezilor şi de patroană a aLundenţe*
  619
 florale în vegetaţia naturii. în Roma, chiar în această forma iniţială, cultul zeiţei apare destul de tîrziu. întregul ♦mit, pus în circulaţie curentă în epoca clasică, de mitografiile poetice latine, nu mai este decît o copie fidelă după mitul grec al zeiţei frumuseţii *Aphrodite. Acum V. are epitetele Verdicordia (Cea care suceşte minţile) şi Cloacina (Purificatoarea; lat. cloaca — canal de scurgere); îi sînt consacrate, dintre plante, mirtul, iar dintre păsări, lebedele. în plus, este socotită mama eroului întemeietor *Aeneas.
    Verethraghna (grec. Artagnes) Zeu în Mitologia iraniană arhaică, apoi ♦geniu al victoriei, în ♦zoroastrism, unul din venerabilii yazata cereşti; numit „Dragonul ucigaş", este purtător al principiului binelui ca divinitate subalternă a zeului suprem ♦Ahura-Mazda, care l-a şi creat. Ga divinitate războinică, V. e aghiotantul Iui *Mithra şi deschizătorul drumului în campaniile întreprinse de comandantul său divin; soldaţii perşi îl invocau totdeauna pentru asigurarea biruinţei în războaie. Era reprezentat în parte ca ♦dragon, în parte ca mistreţ furios, de care nu se putea apropia nimeni şi care omora pe oricine cu colţii de la primul atac; era imaginat cu fruntea pătată şi cu picioare, muşchi, fălci şi coadă de bronz, de unde şi forţa sa imbatabilă. Aspectul său zoomorfic a determinat pe unii cercetători (Italo Pizzi) să-l considere
o  „divinitate naturalistă" preavestică. V. pare însă a fi un zeu totemic (-+ totem) şi e comparabil, în anumită măsură, cu zeul războinic, din Mitologia vedică, *Indra (numit şi Vri-trahan, ca omorîtor al demonului ♦Vritrâ)
    Vertumnus (lat. vertere*—• a roti, a întoarce) ; Vortumnus Zeul succesiunii anotimpurilor şi al transformării plantelor, al modificărilor climatice anuale şi al apariţiei şi dispariţiei florilor şi fructelor, în Mitologia etruscă; preluat de Mitologia romană cu aceleaşi atribute, a fost însă extins în genere asupra schimbărilor climatice şi meteorologice ale vremii; unele ♦mituri mai tîrzii socoteau că V. operează şi modificări geofizice pentru schimbarea climei; astfel poetul Propertius a pus în circulaţie ♦mitul că V- a modificat, în favoarea romanilor, cursul fluviului Tibru. Se credea că Y. are şi darul de a-şi schimba înfăţişarea după dorinţă. Zeiţa fructelor *Pomona era socotită soţia lui. Statuia zeului (cum comunică Horatiusfse afla într-un colţ din Forum, în aşa-numitul Vicus Tuscus, lîngă librării (cf. Propertius, Elegii IV, 2); dar exista şi un sanctuar pe Aventin. V. era reprezentat ca un bărbat tînăr, cu o cunună de frunze verzi, ţinînd în mînă Cornul Abundenţei.
    Vervactor Zeu din Mitologia romană, patronînd desţelenirea pămînturilor utile, lăsate în paragină, şi ocrotind arăturile iniţiale.
    Vesta Zeiţa căminului casnic, în Mitologia romană, protejînd (după Vergilius) ♦focul vetrei; socotită fiică a zeului ♦Saturnus, era o veche divinitate italică a focului domestic, mai tîrziu identificată cu zeiţa greacă ♦Hestia. Titus Lrvius (Ab Urbe condita, I, 20) scrie că romanii au importat *cultul Y. din Alba Longa. Originea
                                                                                                                VESTALB
generală a divinităţilor focului de vatră se află în nevoia triburilor primitive de a menţină focul viu, chiar şi în perioade mai tîrzii, spre a evita dificila reaprindere a altui foc prin frecarea lemnelor. Satele arhaice romane aveau şi cîte o vatră comună cu foc constant în centrul satului: focus publicus; pe vremea regelui *Numa Pompilius însă focul sacru era aprins de la soare, cu ajutorul unei oglinzi concave. Cum     scrie *Plutarh,    tot sub Numa             a fost
construit şi Templul Vestei, slujit iniţial de
4  *Vestale; acestea erau preotese fecioare (Ves-talis   virgo) avînd   şi  grija întreţinerii      focului
sacru   din * templul  zeiţei (vestala care,       din ne-
glijenţă, îl lăsa să se stingă, era biciuită). Vestalele erau alese pe 30 de ani (din familiile pa-triciene) printr-un legămînt de castitate, încălcarea căruia se pedepsea prin îngroparea de vie a Vestalei vinovate; organizate într-un colegiu, erau    conduse de     o   Virgo Vestalis Maxima.
Y. era, la romani, una dintre divinităţile cele mai respectate, oricare cetăţean făcîndu-şi-o confidentă intimă pentru cele mai secrete gînduri ale sale. Cultul zeiţei era administrat de Comunitatea palatină. Templul din For, construit de Numa Pompilius între Capitoliu şi Palatin, era de formă rotundă (Antichităţi romane, II, 65), iar altă clădire, numită Regia Numae, servea drept atrium al templului; pe aceasta Augustus a destinat-o Vestalelor. Invocarea zeiţei Y. era inevitabilă (ca si invocarea Hestiei de către greci) în aproape toate ♦rugăciunile adresate altor zei.
    Vestale (lat. sg. Vestalis; pl. Vestales) Preotese virgine, în religia romană, consacrate zeiţei *Vesta (ocrotitoarea vetrei casnice şi a ♦focului sacru urban). De obicei erau 6 Y., alese şi supravegheate de pontifex maximus. Fetele, în vîrstă de zece ani, erau alese din familiile patriciene şi făceau de la început un legămînt de castitate, după care era acceptate în ♦templul zeiţei Vesta, unde vreme de alţi zece ani se desfăşura învăţătura lor în regulamentele ♦ritualurilor specifice; de la vîrstă de 20 de ani începeau să îndeplinească funcţia sacerdotală propriu-zisă (—► sacerdot), în ultimii zece ani de ♦sacerdoţiu ele avînd obligaţia de a instrui şi iniţia pe elevele generaţiei următoare, şi numai cînd împlineau 40 de ani aveau dreptul de a intra în viaţa laică. Aulus Gellius (Nopţile attice, I, XII, 1—19), citînd autori ca Antistius Labeo, Ateius Capito ş.a. sau legi, ca Lex Papia de Vestalium lectione, consemnează condiţiile alegerii V., după dreptul divin: să aibă la data alegerii între 6 şi 10 ani, să-i fie în viaţă ambii părinţi care să nu practice îndeletniciri sau profesiuni nedemne, să nu aibă defecte de vorbire şi de auz sau alte infirmităţi, să nu provină dintr-un părinte sclav; se exceptau de la alegere surorile V., fiicele sacerdoţilor (♦flameni, ♦auguri, sălii etc.) sau logodnicele pontifilor. Odată aleasă, fecioara era dusă la ♦altarul zeiţei şi încredinţată pontifilor, în acel moment ea ieşind automat de sub jurisdicţia paternă. După tradiţia romană, prima V. a fost aleasă de regele ♦Numa Pompilius şi s-ar fi numit
 VIAŢA
 620
 Amata; din această cauză, toate V. primeau cognomenul Amata, acesta intrînd obligatoriu în formula rituală de consacrare, pronunţată de pontif ex maximus: „Pe tine, Amata, te iau preoteasă vestală, să îndeplineşti sacrificiile pe care trebuie să le îndeplinească preoteasa vestală pentru poporul şi pentru cetăţenii romani, potrivit legii celei mai drepte." în ceremonia de primire, noii V. i se tăia părul, care apoi era atîrnat de crengile unui arbore sacru (în timpul lui Plinius cel Bătrîn, acest copac avea 500 ani), iar după aceea fecioara era îmbrăcată în alb. Comunitatea Vestalelor era condusă de o Vestalis Maxima, care era cea mai în vîrstă. Deşi după 30 de ani de sacerdoţiu ele aveau dreptul de a se căsători şi a-şi întemeia o familie, niciodată V. nu s-au folosit de acest drept. Atribuţiile esenţiale ale fiecăreia erau supravegherea şi menţinerea focului sacru şi conservarea propriei lor Virginităţi. Societatea romană le acorda onoruri deosebite şi respectul integral. Marele prestigiu al V. era subliniat şi de faptul că, pe stradă, fiecare era însoţită de un lictor. Dacă întîlneaupe drum un condamnat la moarte, el era graţiat automat. Dar pierderea virginităţii se pedepsea cu îngroparea de vie a V. culpabile.
    viaţa Conceptul mitic de viaţa este identificabil cu ideea de însufleţire prin intervenţia unor principii energetice în sine (*yin şi *yang) sau prin includerea în unele forme create de ♦zei a forţei vitale ori a suflului divin (♦Yahweh insuflă viaţă în trupul plămădit din materie nevie al lui ♦Adam). Toate *mitologiile consideră v. element fundamental şi dar -divin, în contrast cu *moartea. Q Geneză şi structură ^Apariţia vieţii e x nihil o în multe forme’ de ♦antropogonie v. este creată din nimic sau dintr-o materie primă inertă (♦apa, lutul ş.a.), iar astfel nu e decît materie amorfă ce devine numai suport al vieţii, viaţa propriu-zisă fiind rezultatul penetraţiei suflului divin (de aceea, *miturile biogenezei pun viaţa în raport direct cu respiraţia, cosmică şi individuală); „Atunci a zidit El Yahweh pe om din ţărînă pămîntului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă, şi s-a făcut Adam [omul], fiinţă vie“ ('V.T., Geneza, II, 7). în concepţia vedică, absorbţia energiei vitale, conţinută în *prăvâ, are rol universal. ~ V i a ţ a ca reconstrucţie sau reluare în catastrofele ciclice (erele *yuga, în *mitologia vedică, încheiate cu cîte o * pralaya, *sorii ciclurilor nahu-atle în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) sau în cele ocazionale (♦potopul universal), viaţa se reia sau se reconstruieşte, fie din nou din materia amorfă, fie prin veriga de legătură a perechii (sau perechilor) continuatoare. ^Mecanismele vitale Orice mit priveşte y. ca mişcare, cu neputinţă de produs fără impulsul cinetic iniţial (♦cosmogonia zeului african ♦Amma, care imprimă un impuls de rotire accelerată *haosului primordial ce devine ou şi apoi viaţă; impulsul dat de *Brahmă ♦roţii universale; gestul mecanic al fiinţei
 chineze arhetipale *Pangu de a lovi cu ciocanul găoacea oului iniţial); iar mişcarea este acţiune (despărţirea cerului de pămînt în miturile cosmogonice din Mesopotamia, Egipt, Noua Zeelandă), adică un travaliu, precedat de gîndirea concretizată în verbul creator (-* logos) sau urmat de articularea limbajului (Adam dă nume fiinţe-Jflr, plantelor, lucrurilor); în multe mitologii primitive, orice mişcare mecanică autonomă e numită viaţă (o piatră rostogolită, în credinţele animiste, e vie; roţile lui ♦Iezechiel, la fel: „Cînd făpturile cele vii mergeau, roţile mergeau lîngă ele [...], cînd se ridicau de pe pămînt„ se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi“. ~ D u b 1 a finalitate Finalitatea divină: viaţa e, pentru zei, justificarea existenţială a divinităţii lor, de aceea există şi forma extremă a iluziei divine ♦Măyă. Finalitatea umană este, în aproape toate miturile, proliferarea, desăvîrşirea şi întreţinerea, prin cele două acte precedente, a omului care e obligat să-şi întreţină, prin ♦sacrificii şi glorificare, zeii săi. Nici un mit nu arată ca finalitate a vieţii propria es emancipare, nici cunoaşterea, care sînt condamnate. 0 Temporalitate ^Durata unica 1 ă Sînt forme de y. universală sau individuală cu durate fixe (chiar longevitatea matusalemică umană şi concepţia brahmanică despre durata universului nu mizează pe eternitatea vieţii). -—^ Ciclul succesoral, înţeles în dimensiune cosmică prin existenţa ciclică a unui univers ce dispare prin resorbţie în *focul purificator — conflagraţia cosmică, ekpyroza ducînd la palingenezie, adică la întoarcerea periodică la y. a tuturor fiinţelor defuncte, simultan; sau, în dimensiune individuală, prin succesiunea reîncarnărilor. ^Durata eternă e citată rar în mituri (şi atunci* ca în concepţia vedică, druidică sau a ♦sectes ♦esenienilor, se referă numai la eternitatea spirituală) ; nemuritor se consideră numai *spiritulz care nu este viaţă în sens mitologic curent, deşi el dă viaţă. Astfel, multe *religii au socotit prezenţa spiritului în trup o pedeapsă pentru ♦păcate anterioare — ale ♦strămoşilor sau ale individului însuşi în întrupările anterioare. Pentru ♦orfism sufletul fiind o particulă divină,, trupul nu-i este decît o închisoare perisabilă. Totuşi unele religii cu o concepţie ontologică mai simplă (♦creştinism, *islam) admit eternitatea umană a v., însă numai în ipostaza ef postumă, de întoarcere la obîrşia cerească.
 § Dr. E. A. W. Budge, ÎZgyptian Ideas of the Future Life, London, 1899 ; E. Anderson, Plants, Man and Life, Boston, 195 2
    Vibilia Zeiţă din ♦mitologia romană, ocrotitoare a tuturor drumeţilor şi călătorilor rătăciţî în teritorii necunoscute.
    Vicapota; Vica Pota Zeiţă a victoriilor, în
 ♦mitologia romană (amintită de Cicero şi de Titus Livius); ea patrona numai biruinţele militare particulare, cîştigate local.
    Victoria Zeiţa victoriei, în ♦mitologia romană, victoria ocrotită de această zeiţă — fie
 621
 VIRACOCH
 militară, fie civilă — avînd sens general, de biruinţă fundamentală. Y. avea o statuie la Roma,* în For (după mărturia lui Titus Livius);
 i se consacrase un ♦templu, pe Palatin, încă din sec. III î.e.n., restaurat de Augustus.
    Vişvăkarman (Constructorul) Arhitectul divin, artizanul universal în ^mitologia vedică (Cel care face totul, Cel priceput la orice, Atoatezi-ditorul), socotit uneori o ipostază a lui ♦Brahma sau el însuşi transferîndu-se în ipostazele Bhau-vana şi ♦Tvâşţar. V. clădeşte palatele trans-ierestre ale ♦zeilor.
    Yi^vâmîtra înţelept primordial (*rişi) din
 *mitologia vedică, pustnic de o imensă forţă morală care, deşi originar din casta militară kşatriya (-+ vama), a devenit prin asceză *brahman, unul din cei 7 mari *rişi născuţi din mintea lui *Brahmâ. După un ♦mit, spre a-1 ispiti în timpul practicării ♦ascezei, *Indra, îngrozit de forţa faptelor ascetice şi sapienţiale ale înţeleptului, îi trimite o curtezană cerească, pe *Apsara Rambha, pe care însăV. o blestemă prefăcînd-o pentru un mileniu în piatră (—*blestem); o variantă: Indra trimite pe fermecătoarea Apsara *Menakâ, ea născînd apoi de la V. pe ♦Qakuntalâ (eroina cu acelaşi nume din cunoscuta dramă a poetului Kali-dâsâ); în tradiţiile mitologice ale Indiei aceste ispite sînt curente chiar şi printre zei, ele nefiind condamnate, unirea ascetului cu femeia care-1 seduce nefiind socotită nici degradantă, nici incompatibilă cu practica ascezei. Y. e prezent ca erou epic în *Mahăbhărata, *Rămăyana şi *Purănâ, materia epică principală fiind istoria adversităţii între Vigvămltra şi brahmanul *Vâsişţha (mulţi comentatori interpretează acest conflict ca reflectare a eternului impact din societatea arhaică a inzilor între casta militară şi cea sacerdotală). Lui Y. tradiţia îi atribuie scrierea (sau doar redactarea) celor mai multe imnuri din *Rigveda.
    Yişvedcvâh (Toţi Zeii) Divinitate de sinteză, în *mitologia vedică (nesimbolizînd de fapt întregul ♦panteon, ci numai zece ♦zei, uneori 12 sau 13); zeii incluşi, veneraţi îndeosebi plural, erar socotiţi copiii zeiţei Vipva, fiica ♦strămoşului primordial *Dakşa. Aceste divinităţi (*Vasu, Sutya, Kratu, Dakşa, *Kălâ, *Kăma, Dhriti., Kuru, Dhvani sau Dhuri, Pururavas, Madravas, Rocaka sau Locaka) sînt invocate mai ales în *ritualul graddha, la ♦sacrificiile pentru sufletele ♦strămoşilor defuncţi.
    Vil (rus. euu, ucr. ew> eima, biel. eeima— geană) Personaj fabulos, în ♦mitologia slavă răsăriteană, a cărui privire ucide; în mod curent, ochii îi sînt acoperiţi de pleoape (sau gene) enorme; (uneori, mai ales în basmele ruseşti, nişte sprîncene stufoase cu perii căzînd peste ochi); — dar Y. are nişte ajutoare care îi ridică pleoapele (genele sau sprîncenele) cu furca, deşi multe dintre aceste ajutoare, în genere oameni, mor îndată ce îi eliberează monstrului privirea. O versiune ucraineană a lui V., păstrată în folclor pînă în sec. XIX, a fost utilizată de N. Gogol. Deşi Y. prezintă o vagă
 asemănare cu uriaşul mitic oset Uaig (^ mito-logii caucaziene), el pare un ecou depărtat al animalului fabulos *Vasilisc, a cărui ♦legendă a circulat în Europa medievală.
    Yikrita (sanscr. vikrta — bolnav, schilod) Zeu arhaic din ♦mitologia vedică, o divinitate fenomenologică a bolilor şi schilodirilor monstruoase, fiul lui *Dakşa (în ipostaza acestuia numită Pracetas, din a doua mare eră cosmică Mahăyuga; —► yuga).
    Yila (rus. Bujia; ceh vila; bulgar pl. Buau ; polon wilawa); Samovila Divinitate feminină, feciorelnică, de obicei plurală, în *mitologia slavă. Vilele sînt fecioare ale *pădurilor, cîm-piilor, munţilor, *apelor, *aerului, în raport cu atitudinea omului, ele pot fi prietenoase sau ostile. E posibil ca V. să fie o personificare analitică a forţelor fecunde ale naturii, dintr-un stadiu de *religje rudimentară (-* animism) de tipul *mana. în varianta bulgară, V. este sufletul de fată moartă şi neîngropată.
    Vile şi Ve Zei din *mitologia scandinavă, fraţii zeului suprem ♦Odhinn, fii — ca şi el — ai cuplului primordial *Borr — Bestia; ♦mitul îi asociază în triadă numai în raport direct cu ♦cosmogonia şi ♦antropogonia, deşi întregul ♦mit originar e neclar, referindu-se mai întîi la 3 zei care rătăceau prin lume, pe ţărmul mării, pînă cînd au zărit frasinul şi arinul ce aveau să devină prima pereche de oameni: ♦Askr şi ♦Embla; o variantă mai curentă îi asociază lui Odhinn alţi zei: ♦Honir, zeul mobilităţii marine care include în oameni mişcarea, şi Lodurr (♦Loki), zeul ♦focului teluric, care le dă sînge fierbinte. Există totuşi o latură mitologică preferenţială faţă de Vile şi Ve în rol antropogonie; pe de o parte trataţi ca ♦simboluri auxiliare ale zeului suprem (Vile, sau voinţa divină, îi înzestrează pe oameni cu mobilitate fizică în spaţiu şi cu raţiune, iar Ve, sau faima divină, le dă formă, grai, văz şi auz), pe de altă parte ca zei antropomorfi pe care de pildă Loki îi ironizează a o fi ţinut de soţie pentru amîndoi pe ♦Frigg, soţia lui Odhinn, cît acesta peregrinase prin lume, iar ei îşi asumaseră succesiunea cîrmuirii universului. De fapt, este singura referire de după antropogonie, căci nici unul din cei doi fraţi nu mai apare în evenimentele mitice (nici după ♦Ragnarokr), rămî-nînd numai două principii personificate vag, ca divinităţi secundare, fără importanţă cultuală.
    Vimăna ♦Car ceresc, în ♦mitologia vedică tîrzie (dar şi „palat cu şapte caturi"); asemenea care aeriene autopurtate, transportînd zei şi eroi cu viteze colosale prin spaţiul aerian şi celest, figurează în ♦Mahăbhărata şi în *Rămăyana unde sînt descrise cu surprinzătoare detalii; un astfel de car ceresc somptuos îl transportă pe eroul *Rămâ. (-* puşpaka)
    Viracocha; Huiracocha Zeu demiurgic (—* demiurg), preincas şi incaş, din epoca arhaică peruană (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), precedînd pe zeul ♦soarelui, cu care apoi a fost confundat. Triburile preincase îl veneraseră ca zeu al ploii şi fertilităţii, iar populaţia
TIRAJ
622
 andină a marilor altitudini l-a socotit un zeu antropogonie; în vremuri străvechi, V., zeu solar, a coborît în piscul de la Condor Koto (lîngă Lima) unde a depus 5 ouă (de aur, argint, bronz) din care s-au născut zeii: *Pcriakaka (Fulger-Apă), Wampu (Fulger-Foc), *Wallallo (Foc-Ploaie) ş.a. Pare să fi fost şi zeu sapienţial, întrucît purta *simbolul ştiinţei supreme: corzile cu noduri. După un *mit preincas — în care V. era numit mai ales *Kon-Tiki (Omul-Soarei şi Illa-Tiki (Omul-Foc) — supravieţuind unui mare conflict militar, Kon-Tiki a plecat cu un grup de prieteni apropiaţi, traversînd Pacificul pe plute din lemn de balsa şi stabilindu-se în Insula Paştelui şi în alte cîteva insule polinesiene. De obicei, se clasifică 3 variante ale mitului:
 a) V. (după tradiţia incaşilor şi a ramurii que-chua) ar 1‘i personificarea unui vulcan activ din Valea Vilcanota, din preajma oraşului Cuzco;
 b) omul supranatural Kon-Tiki, ieşind de pe fundul lacului Kollasuya şi făcînd *miracole printre oameni; c) un alter ego al zeului solar preincas *Pachacamac. De altfel, iconografia preincasă îl prezintă pe V. în două ipostaze: Runarurac, zeul antropogcnic, şi Runacamac, zeul care are grijă de cameni. Iar într-un mare ♦templu-sanctuar din Tiahuanaco (la sud de lacul Titicaca), figura principală sculptată în piatră (fără îndoială a lui V.) îl înfăţişează ca om în picioare, cu faţa înconjurată de’raze solare, fiecare rază terminîndu-se cu un cap de animal, şi în mîini avînd cîte un sceptru cu cap de condor.
    Viraj Iniţial „personalitate" (în lb. sanscrită), iar mai tîrziu, *simbolul voalat al noţiunii de *Ălman, dar şi sinonimul *cuvîntului (verbum)
 —  cu epitetul „Sclipitorul44 (-*Văc): a-1 cunoaşte pe V. devine egal cu a stăpîni toate tainele’ universului. V. e primul cm născut de ♦Brahma.
    Virfcius Zeu secundar din *mitolcgia rcmcină, reprezentînd varianta latină a eroului din ^mitologia greacă — *Hippclytos (fiul lui *Theseus, iubit de * Aphrodite l*D iana şi emorît accidental de caii săi), pe care — în reluarea romană — zeul medicinei *Aesculapius l-a înviat, la rugămintea îndrăgostitei zeiţe Diana. Apoi zeiţa l-a ascuns în dumbrava de la Aricia (Italia), dîndu-1 în grija *Nimfei *Egeria şi lăsîndu-1 acolo ca rege al pădurii. *Cultul lui V. s-a perpetuat, local, în datina sacerdoţiului (-* sacerdot) legat de *mitul ceremonial al ramurii de vîsc (—► creanga de aur).
    Viriplaca Zeiţă din *mitolcgia remană, patronînd împăcarea şi bunele relaţii între soţi.
    Vişn u ; epitet: Nărăyana (—► Nara-Nărâyana) Zeu cu o îndelungată ascensiune mitologică şi cultuală, în *mitologia vedică si *post-vedică. Zeu solar de importanţă secundară în mitologia vedică timpurie (*Rigveda) — ulterior devine al doilea element al triadei supreme, *Tri-murti, în *teologia *brahmanismului, ca punct de echilibru între creatorul *Brahmă şi distrugătorul *Qivă şi e adorat drept păstrătorul lunji şi cel care propulsează binele universal, regene-rînd periodic lumea prin reîncarnările (*ava-
 tara) sale de formă aparent umană, însă de structură sublimă; în acest sens, V. dobîndeşte o poziţie de prim rang în principala triadă a
 *hinduismului, acum fiind conservatorul universului prin iubire (considerat ca atare tatăl zeului dragostei, *Kăma): întrupare a bunătăţii şi a spiritului omniprezent, V. apare din cînd în cînd în avat arii săi, atunci cînd în lume trebuie corectat un rău ori săvîrşit un bine deosebit. Din perioada epică a miturilor Indiei (*Maliă-bhărata, * Purănâ), V. începe să fie adorat ca divinitate supremă în cadrul religiei *vişnuis-mului (absorbită ulterior de *budism). Socotit cîteva milenii în şir fie oceanul cosmic, fie (ca păstrător universal) întruchiparea îndurării şi binefacerii şi a menţinerii ordinii în univers, V. (al cărui *cult e dintre cele mai răspîndite în India, pînă în zilele noastre), se crede că fereşte întregul univers de erori fundamentale şi de *păcat şi că şi azi mai coboară uneori pe pămînt spre a salva omenirea şi lumea de marile primejdii. Reprezentat plastic cu 4 braţe şi adesea purtîndu-şi armele şi emblemele (scoica, discul, măciuca, *îotusul, diadema şi o piatră preţioasă), V. are numeroase epitete, unele in-dicînd ipostaze: Urugâya (Necuprinsul), Jagad-dhatar (Păstrătorul lumii), Nărăyana (Cel culcat pe ape), Purana puruşa (Spiritul primordial), Acyuta (Cel care nu putrezeşte), Hari (Cel care absolvă pe oricare penitent de păcate: sanscr. hari — curent; substanţă divină), Cakrayudha (Cel înarmat cu disc)/ Paramapums (Spiritul Suprem), Devadeva (Zeul zeilor), Bliagavani (Sublimi 1), Vigvarupa (Omniprezentul), Adideva (Zeul Suprem), Nirăkăra (A corp oralul), Jala-gaya (Cel care zace pe ape), Tirthakara (Salvatorul), Trivikrama (Trei paşi), Janardana (Incitatorul oamenilor), Trikakud (Trei piscuri), Padma-nadha (Cel cu buric de lotus), Puruşottama (Bărbatul Suprem), Jagadnatha (Stăpînul LumiiL Jlvitegvara (Demnul Vieţii), Nandigvara (Domnul Bucuriei), Vigvajit (Atotcuceritorul), Samasta-dhatar (Atoatepăstrătorul), Hemaşapkha (Posesorul scoicii de aur). Un *mit cosmogonic arată că, înainte de apariţia lumii, cînd încă nu era nici spaţiu nici *timp, V. se odihnea imobil pe trupul încolăcit al şarpelui universal *Adhigesa (*Ananta sau ţeşa) — un *balaur cu o mie de capete simbolizînd absenţa (sau inerţia) timpului şi plutind astfel pe’oceanul primordial inform (—* cosmogonie). în acea ipostază primordială inertă (şi nu într-un avatar autentic)— într-o variantă — V. era întrupat în perechea de înţelepţi (*rîşi) *Nara-Nărâyana (sau Nârâysnaşi Nara) plutind inerţial pe oceanul de lapte; pe temeiul acestui mit, unele religii post-vedice îl numesc şi Mahăkălâ (Marele Timp sau Timpul Străvechi). Avatarii lui V. (în care el reapare cu atributul de conservator al lumii; sînt, după cele mai vechi tradiţii, zece: 1) Mat-sya — încarnare în peştele care-i anunţă înţeleptului Vaivasvata (una din reîncarnările Iui *Manu) *potopul universal iminent şi mijlocul de salvare; 2) Kuima — în l'crmă de *dragon sau broască ţestoasă; 3) Varaha — într-un rişi
 623
 VÎLVA
 care îl omoară pe *demonu! Hiranyakşa, cel ce scufundase pămîntul pe fundul* oceanului, şi apoi, metamorfozat într-un mistreţ gigantic, îşi înfige colţii în pămîntul înecat şi îl ridică din ape; 4) Nrisiixha (Omul-leu), de fapt o pereche de înţelepţi primordiali (cei doi rişi: Nara-N ărăyana) — acest dublu avatar fiind legat de un e'pisod straniu din *Mahăbhărata: *Hiranyaka£ipu, regele *demonilor din clasa ♦Daitya, îl învinge pe zeul *Indra şi îi răpeşte lui (?ivâ regatul celor 3 lumi pentru un milion de ani, apoi îşi persecută fiul (Prahlada) care-1 adora pe V., şi abia atunci acest zeu îşi ia înfăţişarea fabulosului om-leu, omorîndu-1 pe agresor; 5) *Vamăna şi Trivikrama —apare ca gigant cosmic salvînd printr-un şiretlic lumile principale: *cerul şi *pămîntul care au fost cotropite de *Bali, regele unor demoni titanici;
6) *Paragurăma (Râma-cu-securea)—-ca luptător eroic, eliberator al *vacii cereşti *Kamadhenu ;
7) *Rămâ sau Rămacandra, eroul din *Rămă-yana; 8) *Krişna — zeu el însuşi, dar şi erou în 'Mahăbhărata, care cu miraculosul său disc a distrus oraşul magic aerian *Saubha al demonilor clasei titanice Daitya, pe care aceştia îl menţineau deasupra ţărmului oceanic; de asemenea, prin avatarul său Krişna, V. este un z m iluzionist, amigindu-şi adversarii, în faţa cărora creează fantasme; 9) * Buddha (sau cu epitetul Tirthakara — Salvatorul) — mîntuitorul, întemeietor al budismului, ivindu-se la începutul erei Kăliyuga (—>yuga); 10) Kalki — ultimi reîncarnare, în care V. însuşi va apare în viitor, în ultima perioadă a erei prezente (Kăliyuga); iar la sfîrşit se va arăta întîia oară, nemijlocit de avatar, călare pe *calul alb Kalki şi ţinînd în mînă o sabie sclipitoare care va fi de fapt o comată. Miturile mai vechi (limitate la aceste zece încarnări) considerau că V. apare o singură dată în fiecare eră (yuga); ulterior, s-a crezut că primii 4 avatari s-au produs în era Kritayuga. După textele tîrzii, avatarii lui V. ajung la 22. *Simbolul complex al lui V. e întregit de soţia sa *Lakşmi, zeiţa destinului.
   vişnuism Una dintre *religiile Indiei post-vedice, care venerează ca divinitate supremi pe *Vişnu şi cele 2 doua reîncarnări esenţiale ale acestui zeu *Rămi şi * Krişna, în triadă stabilă. Zeu secundar în antichitatea îndepărtată, odată cu decăderea religiei vedice (ornitologie vedică şi *post-vedică), după sec. Vî.e.n., Vişnu a devenit zeul principal al castei războinicilor kşatriya (-* vama). întemeindu-şi doctrina pe *Bhaga-vadgitâ,'\. se reflectă vizibil în concepţia religioasă şi filosofică din *Mahăbhărata şi *Ră-măyana; în esenţa ei, această doctrină este o anumită formă de *teism, îmbogăţită cu predi-carea iubirii dezinteresate (bhakti), alături de obligaţia împlinirii datoriei ca necesitate inexorabilă: karma-yoga (—* karma, yoga). Către mijlocul mii. I î.e.n., v* începe să fie absorbit de *buiism; ca urmare a acestei influenţe, începe să se considere că *Builh% este o încarnare a Iui Vişnu.
§ J. G-onda, Aspects of Early Vişnuism, ed. II, Deliii, 1969
    Vitellia Zeiţă arhaică din Latium, soţia lui *Faunus, care mai tîrziu, după ce e absorbită de *mitologia romană, devine o divinitate agrară.
    Vitula Zeiţa triumfului, a bucuriei triumfale oferite de biruinţă, în *mitologia romană.
    Vitumnus (lat. vita —- viaţă) Zeul care dă viaţă, în *mitologia romană, conservînd în copiii nou-născuţi vitalitatea, V. e citat de *Augustin.
    Vîj&aba (reg. vijâ — vrăjitoare, strigoaică) Personaj infernal din *mitologia românească, imaginat ca o babă monstruoasă, uneori antropofagă, locuind în fundul *Iadului. V. are o fiică *mutantă, care se poate preface în iapă, miel, cioară sau ghem; de asemenea, ea mai posedă şi nişte iepe năzdrăvane.
    Vîlva Făptură fabuloasă din *mitologia românească, de aspect femeiesc, umblînd la miezul nopţii pe coame de dealuri, considerată curent un *duh nefast multiplicabil; spre a îndepărta
V., copiii aprind seara, cînd e lună nouă, crenguţe uscate de tamarisc (cătină roşie). O variantă de V., cu caracter *apotropaic, are aspect antropomorf şi puteri supranaturale, fiind de fapt un genius publicus (-+genii), care ocroteşte satul de trăsnet, grindină, vînturi pustiitoare (de aici, credinţa că, alungind norii de grindină de peste satele protejate, Vîlvele declanşează între ele dueluri cereşti şi produc astfel vîrte-juri de vînt); pe cer apar atunci Vîlve ca nori zoomorfi. Alte V. patronează minele (băile), revelîndu-se în aspecte discret antropomorfe celor mai îndrăzneţi (o mină fără minereu e părăsită de V.), sau ocrotesc stîncile şi alte detalii din peisajul natural. Forma plurală Vtlve (uneori ca sinonim pentru duhuri sau ca termen apropiat de noţiunea de *zine) este atestată la moţii din Munţii Apuseni (Transilvania). în general, Vîl-vele se împart în două clase: albe (adică benefice) şi negre (malefice), iar într-o clasificare specializată:    Vilva Apei (identificabilă cu *Ştima
Apei), Vilva bucatelor (care patronează holdele, ocrotindu-i pe săracii harnici şi dăruindu-le aur şi terenuri agricole şi chiar pe propria ei fiică de nevastă, sub interdicţia de „a huli bucatele"), Vilva băilor (există, de altfel, numeroase asemenea V., în veştmînt alb, ca duhuri păzitoare ale minelor; totuşi, fiind *mutante, ele pot apărea cu chipuri schimbate: moşneag, motan negru cu faţă de ou etc.). Vilva banilor (cu puteri nelimitate asupra circuitului monetar), Vilva comorii (care păzeşte, dar şi semnalează unor aleşi comorile ascunse), Vîlva cetăţii (un duh al ruinelor de cetăţi), Vîlva ciumei (duh răzbunător dirijînd molimele), Vîlva lupilor (o variantă feminină din Ţara Moţilor pentru divinitatea *Sinpetru, dar redusă la* aspectul de babă justiţiară purtînd după ea o turmă de *lupi cărora le porunceşte să minînce oile şi vitele batjocorite şi neîngrijite de stăpîni). Vîlva pădurii (similară cu * Muma-Pădurii), Vilva zilelor (cîte una pentru fiecare dintre zilele săptămînii, de ex. *Marţolea), Vilva metrelor ş.a. In alte zone romaneşti, printre V. figurează şi alte personaje,
  VlNĂTGAREA
 *Striga, Ciuma, *Vîntoasele şi chiar ^Ursitoarele. (cf. *Vdlva)
 § Maria Ionită, Cartea Vîlvelor. Legende din Apuseni, Cluj-Napoca, 1982
      YÎnătoarea Cea mai veche şi cea mai durabilă,-dintre profesiuni, y. a constituit de la începuturile ei şi un exerciţiu complex de pătrundere în natura ambientală, prin apărare sau atac, în primul rînd pentru procurarea hranei. Evoluţia activităţilor cinegetice a străbătut două cicluri cvadrifazice care însă nu se suprapun cronologic, nici nu se împletesc constant, ambele nefiind decît consecinţele dublului statut omenesc de fiinţă spirituală şi fiinţă fiziologică (mentală şi trupească): # condiţia fiziologică 1) faza de subzistenţă — vînătoarea constituind un mijloc de procurare a hranei şi vestimentaţiei primitive; 2) faza tehnologică — vînatul oferind materie primă pentru confecţionarea unor unelte (ace de cusut, scule, răzuitoare, cupe etc., din oase şi coarne, sau corzi de arcuri şi aţă din intestine) şi podoabe (coliere din dinţi ş.a.);
 3)  faza războinică — apărarea unui teritoriu cinegetic, respingerea unor concurenţe sau pătrunderea în teritorii necunoscute, unde adversarii puteau fi animalele sălbatice sau oamenii; deopotrivă, în civilizaţiile constituite începînd cu epoca fierului, exerciţiul cinegetic era practicat ca exerciţiu militar; 4) faza ludică — formă tîrzie (practicată şi în sec. XX) de exerciţiu sportiv şi divertisment; # condiţia spirituală 1) faza totemică — în care omul primitiv, luînd contact cu animalele în calitatea sa de vînător, descoperea în ele similitudini aspec-tuale şi comportamentale cu ale sale, iar în anumite împrejurări se credea descinzînd din cutare sau cutare animal, ori putîndu-se preface într-un animal el însuşi; în această fază s-a format, ca *religie primitivă, Hotemismul, şi au apărut *credinţele despre * metamorfoze şi ^mutanţi: după J. Haeckel şi Mircea *Eliade, vînătorii primitivi văd în animale un fel de semeni ai oamenilor, doar cu puteri supranaturale pe care nu le are omul, precum şi posibilitatea de transformare a oamenilor în animale şi a animalelor în oameni, antum şi postum; tot în această fază a apărut probabil şi ideea de *tabu, printre consecinţele faste ale căreia a fost cruţarea vînatului, deoarece astfel omul paleolitic a devenit întîiul ecolog, el neavînd interesul de a stîrpi vreo specie, ci dimpotrivă a o înmulţi, a-i observa comportamentul şi a-i lăsa răgazurile necesare naşterii şi creşterii puilor; în felul acesta omul s-a apropiat cu simpatie de unele animale, atît din punct de vedere economic, cît şi din punct de vedere religios, pregătindu-şi următorul pas care avea să fie revoluţia pastorală, domesticirea speciilor utile;
 2) faza magică, foarte timpurie şi ea (căci nu se poate stabili vreo prioritate de cronologie între această fază şi cea totemică), a descoperit *fetişul cinegetic, atît pe arme, cît şi în marile desfăşurări plastice parietale; animalele pictate sau sculptate în marile peşteri (Altamira,
                                                                                                           624
 Lascaux ş.a.) nu au avut alt rol iniţial decît captarea magică a vînatului cu ajutorul imaginilor lui cît mai fidele (—> sanctuare rupestre)9 ca şi fetişurile simbolice de pe arme (lănci, săgeţi, harpoane); 3) faza mitologică — un curent specific celor două civilizaţii succesive, cinegetică şi pastorală — străbate lungă vreme toate zonele mitologice, fără excepţie, ale lumii: *zoo-morfismul; apropiat tot mai mult de faună, omul se înfrăţeşte cu animalele şi le transformă în * arhetipuri (*zei şi *eroi civilizatori) divinizate şi purtătoare de simboluri esenţiale (forţa, înţelepciunea, vitejia, fecunditatea, violenţa, şiretenia, demonismul etc.); pe de altă parte, apar zei de rang principal care, fără a fi neapărat zoomorfe, patronează vînătoarea: zeii *Onuri$ (Egipt), *Freyr (Scandinavia), *Age (Dahomey), *Aerg (Abhazia) şi zeiţele * Artemis (Hellada), *Diana (Roma), *Dali (Caucaz, kartveli), *Danu (celţi), *Hash-Inau-Uk (ainu) etc. 4) faza sacri-ficială include exerciţiul războinic al vînă-torului, căci religiilor din civilizaţiile cinegetice le este specifică uciderea rituală a animalului, dar spiritul sau divinitatea ocrotitoare (deopotrivă a vînătorului şi vînatului) veghează să nu se ucidă decît pentru nevoile hranei; „războinici, cuceritorii şi aristocraţiile miliare prelungesc simbolismul şi ideologia vînătorului exemplar “(Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idees religieuses, I, Paris, 1979, p. 47). Cel mai clar exemplu de îmbinare a celor două acte — sacrificial şi militar — îl oferă *ritualuf *agvamedha (sacrificiul calului) din India, *calul liber, urmat de armată, fiind sacrificat abia Ia sfîrşitul campaniei de cucerire, iar traseele acestei campanii imită pe cele cinegetice. O formă oarecum apropiată este vînătoarea rituală de întemeiere a unei ţări (tipul *legendei lui Dragoş Vodă care, vînînd un bour, întemeiază prin descălecare Moldova). e De la civilizaţia cinegetică omul a trecut la civilizaţia pastorală într-o formă spontană de continuitate: vînătorul profesionalizat îşi continuă de fapt meseria şi în 3 forme ulterioare de civilizaţie: pastorală, agrară şi citadină, el apărînd de fiare şi de hoţi — turmele şi cirezile, ogoarele şi grădinile, hambarele, în sfîrşit cetăţile, pînă cînd, după mai multe generaţii, devine ostaş războinic, adică vînător de oameni. Dar civilizaţia cinegetică a îndeplinit două mari roluri istorice în efortul cunoaşterii lumii: unul empiric — de observare a formelor de viaţă, a comportamentului, duratei şi utilităţii lor; altul mistic — de formulare a concepţiilor despre lumea posibilă din spatele lumii concrete.
 § Eveline Lot-Falck, Les rites de chasse, Paris, 1953
    Vîntoase Divinităţi feminine ale vîntului» în *mitologia românească, cele care stîrnesc furtunile şi vîrtejurile de vînt. * Superstiţia populară le atribuie însuşirea de a vînturi capetele oamenilor (mai ales ale copiilor) pînă la demenţă, singurul remediu socotindu-se o misterioasă fiarbă a vîntului". Există un *descîntec (Ţara Moţilor) de liniştit V,: „Phi! Vîntoaselor, ce-ipă
 625
VOLKODLAK
 sus rămîie a vost, ce-i pă jos rămîie a nost.“ Uneori vînturile sînt ele însele personificate ca slugi ale lui *Dumnezeu; sînt 9 (sau 24) şi locuiesc în peşteri, iezere, nori, butoaie, ulcioare, dar şi în fluierul ciobanilor. V. au şi o căruţă specială cu care se deplasează în grup.
    Vîrcolac (etim. probabil slavă: bulg. ebpKo/iaK
 —  dar pe fond totemic local: —> lykantropie) *Duh rău din *mitologia românească; de obicei o clasă de *strigoi, îndeletnicindu-se cu atacarea principalilor aştri, pe care îi mănîncă, producînd în mod curent fazele lunii sau eclipsele de lună şi de soare; în unele regiuni, Y. este om-lup provenit dintr-un copil mort. Orice Y. apare instantaneu după încălcarea unui ♦tabti casnic (lovirea cu făcăleţul de mămăligă în vatră, aruncarea gunoiului spre *soare). în ^mitologia slavă, Y. e prezent în diferite variante: rus eoAKOAaK — om metamorfozabil în ♦lup, sau eypdaAaK; ucrain. goakoaok ; bulg. ebpKOAaK sau ebAKOAdAaK — sufletul unui mort rătăcind ca să facă rău din răzbunare; polon, wilkolak; ceh. vylkodak. ♦Superstiţia a pătruns şi în folclorul neo-grec:      PoupGaXaxâg — cu sensul
 de duh malefic nocturn. Vircolacii sînt de fapt o clasă numeroasă de făpturi zoomorfe sau teriomorfe (forme hibride între ♦zmei, ♦balauri şi şerpi zburători), numite şi Fiarele Cerului, pentru că devorează periodic Soarele şi Luna.
    Yîri! (slav. btxiphh, bhphh, hphh, bpan) Numele arhaic al ♦Paradisuui, în *mitologia slavă răsăriteană, dar şi al pomului din acest teritoriu: Arbor mundi (*Arborele Cosmic), în vîrful căruia locuiesc păsările împreună cu sufletele morţilor. Primăvara, porţile teritoriului paradisiac V. sînt descuiate cu o cheie pentru eliberarea păsărilor, care atunci îşi încep migraţia anuală; după o tradiţie folclorică din Ucraina, iniţial, cheia se aflase în păstrarea ciorii iar după ce această pasăre l-a mîniat pe *Dumnezeu, altă pasăre (anonimă) a fost investită cu funcţia-de chelăreasă. Toamna, în zonele slave de răsărit, se îndeplinea un *ritual special, constînd în îngroparea unei aripi de pasăre.
    Vobi Zeu atmosferic în mitologia kartvelă (—* mitologii caucaziene), îndeosebi al furtunilor cu trăsnete; în provinciile Megrelia şi Swaneti din Georgia, amintirea lui Y. s-a conservat în numele zilei de vineri („ziua lui Vobi“).
    Yodeano! (rus. Bodnuou dedyuiKa, eodnnou utym, eodHHrn; ceh vodnik; croat wodny muz; sloven povodnj) ♦Duhul rău al apelor (folosit şi plural), în *mitologia slavă tîrzie; în genere, este o întruchipare a forţei negative a apei, o divinitate demonică, rea şi primejdioasă. Reprezentat fie ca bărbat monstruos cu labe de animal în loc de mîini, cu cap încornorat, fie ca moşneag monstruos, încurcat în mîl şi noroi, cu barbă mare şi mari mustăţi verzi. Orice V. e negru (sau simbolizează culoarea neagră), are vaci negre (sau bivoliţe) şi locuieşte mai ales în apele întunecate (Cerna voda). Potrivit ♦credinţelor populare, V. răpeşte oameni de la scăldă-toare şi îi duce pe fundul apei, ca să-i înspăi-mînte, sau mai ales pe cei care beau apă din pîraie şi fîntîni, cerînd ca răscumpărare (dacă
 cel răpit e împărat sau negustor) pe unul din fiii victimei. Uneori (în bîline) este asociat (dar fără identificare) împăratluui mărilor sau eroului Sadko. Uneori circulau şi forme feminine: rus. Vodeaniţt (BodHHuiţbi); ceh vodnipanna; sîrbo-croat wodna zona —comparabile, nu însă identificate, cu *Rusalka. V. V. Ivanov consideră că, la origine, Y. ar fi fost un zeu al ♦apei ca ♦element, de tipul lui *Neptunus. Lui V. i se sacrificau ♦ţapi negri şi cocoşi negri (—► sacrificiu), iar pe lîngă morile de apă morarii ţineau cîte un animai negru, spre a-1 îmbuna pe acest spirit malefic.
     volîiv (slav. BA’hKgiv; etim. incertă: slav boaoX’e/kaoK'k; celt, fini. velho— vrăjitor; norv. arh. voelva, în sens comun — prezicătoare, pro-fetesă) *Şaman slav, mai tîrziu ♦sacerdot păgîn („Cultul public era în mîinile unor profesionişti speciali, volhvii“ — S.A. Tokarev, PeAueun e ucmopuu napodoe Mupa, MocKBa, 1965, p. 236), iar după introducerea ♦creştinismului (din sec. XI pînă la începutul sec. XX), vrăjitor popular. Apariţia v. — mai ales la slavii răsăriteni — a fost pusă de unii cercetători în raport fie cu influenţa scandinavilor, fie cu a
 *druizilor celtici (S. A. ♦Tokarev); ipoteza influenţei celtice e fragilă, căci se ia în seamă îndeosebi consonanţa între voloh, valah (numele probabil dat celţilor din Dacia de către slavi — dacă nu cumva’slavii îi confundau pe celţi cu străromânii, numiţi la fel potrivit documentelor) şi v.; numele ar putea fi de origine locală (slav Bi’AXoBdHN'k, rus eoAweâcmeo — farmece, ♦magie). Introducerea creştinismului de către cneazul Vladimir (anul 988) a întîmpinat rezistenţa v. care organizau în 1071 chiar o răscoală, ca oficianţi ai ♦cultului zeilor slavi. Cuvîntul era cunoscut şi în unele zone româneşti, dar numai prin contaminare lexicală; vîlhovnic — vrăjitor (Dosof-tei, Viiaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi, 1682 — 1686). Dar, de fapt, întrebarea dacă v. erau simpli vrăjitori tribali, şamani sau chiar preoţi nu este încă soluţionată; totuşi se poate presupune, după diferitele cuvinte păstrate în limbile slave moderne, că a existat o diviziune a atribuţiilor în oficierea ♦ritualurilor magice: napodeu, eedyn, eeuţuu, âanAbHUK, eopootce^KydecmiK
 —  toate acestea însemnînd vrăjitor, făcător de farmece, ♦profet, prezicător, magician.
     Yolkodlak( slav. BA’hKOAAdK’h, pl. atvKoaaavh ; sîrb eynodAaK; sloven eoAKodAaK; bulg. ebAKOAaK, ebpKOAaK; pol. wilkotek; ceh vlkodlak; cf. rom. *Vîrcolac) Om ♦mutant din
 ♦mitologia slavă, care dispune de capacitatea supranaturală de a se transforma în ♦lup. Vrăjitorii pot să prefacă şi ei pe alţi oameni în lupi; (un motiv folcloric rus arată prefacerea de către un vrăjitor a unui întreg cortegiu de nuntă într-o haită de lupi, dar aici fabulaţia ar avea la bază, după unii cercetători, pe de o parte tradiţia rurală a răpirii miresei, pe de alta, semnificaţia războinică a omului-lup (-+ ly-kantropie). Noţiunea mitologică volkodlak poate fi comparată, indirect, cu personajele *Bhima (din ♦mitologia vedică) şi mai ales Beowulf
 VOLTA
626
 (Lupul de miere—[*Ursul] dintr-o legendă literară medievală anglo-saxonă). După V. V. Ivanov, termenul slav ar proveni el însuşi din aceste două cuvinte: anglo-sax. wulf (tradus din slav ba-kk-k — lup) şi prusie tlok (urs).
    Volta Monstru fabulos, polizoomorf, In
*mitologia etruscă (citat de Plinius cel Bătrîn, ca monstru feminin).
    Yoltumna Divinitate naţională a etruscilor; (-* mitologie etruscă), venerată mai ales în aşa-zisul sanctuar naţional şi dominînd ideologic cele 12 oraşe ale confederaţiei etrusce; se pare că, în numele zeiţei, cetăţile confederate dezbăteau probleme esenţiale, de interes obştesc; nu se cunoaşte situarea geografică a sanctuarului, după cum e incert şi sexul divinităţii, în genere, socotită zeiţă, dar de pildă Guido A. Mansuelli (Les Civilisations de VEurope Anciertne, Paris, 1967) o consideră zeu; unii cercetători identifică în V. o veche zeiţă din Latium: *Volumna, ea însăşi de obîrşie etruscă (monumentele epocii numind-o Felthina). Dobîndise celebritate în lumea etruscă (cu ecou şi în teritoriile limitrofe) *sărbătoarea anuală, consacrată V., incluzînd *ritualuri speciale, de asemenea şi încheieri de tranzacţii negustoreşti, culminînd cu petreceri, spectacole, recitări, emulaţii. în sanctuarul federal al V. (vechi şi dăinuind pînă în epoca împăratului Constantin), situat pe teritoriul Volsiniei (dar într-un loc rămas deocamdată nedescoperit), delegaţii la marea sărbătoare religioasă veneau din întreaga confederaţie într-un Conci-lium Etruriae (o adunare desfăşurîndu-se în Fanum Voltumnae, considerat centrul religios sacru al celor 12 cetăţi confederate care constituiau Liga etruscă).
    Yolturnus; Vulturnus Zeu autohton enigmatic din *mitologia romană, probabil iniţial divinitatea patronală a Tibrului (numele arhaic al fluviului italic părînd a fi fost Volturnus). Surse mitologice mai tîrzii îl prezintă pe zeu drept tatăl *Nimfei *Iuturna, iar astfel, socrul zeului bifacial * Ianus. Volturnalia, *sărbă-toarea consacrată anual, din 27 august, era oficiată de un *sacerdot special: Flamen vol-turnalis.
    Yolumna -► Volumnus si Volumna
    Yolumnus şi Volumna Pereche de divini* tăţi (probabil soţ şi soţie) în *mitologia romană, protectoare ale existenţei nou-născuţilor.
    Yolva (norv. arh. voelva— prezicătoare; germ. Wala); epitet:       Purtătoarea de nuia
(adică baghetă magică) Bătrînă magiciană^ în
*mitologia scandinavă şi *germanicăt aparţinînd rasei *uriaşilor de pe tărîmul *Yotunheim, căreia *Edda Veche (în cîntul Voluspa) îi atribuie profeţiile escatologice despre războiul final *Ragnarokr şi chiar compunerea cîntu-lui; într-o variantă e socotită mama fecioarelor *Norne. Zeul suprem *Odhinn o găseşte lîngă *Hellheim, într-un tumul (sau într-o simplă movilă), unde, trezind-o din moarte prin
*descîntece, o supune unui efort divinatoriu (-+divinaţie) şi află de la ea despre *moartea inevitabilă a lui *Baldr, despre destinul său de a se uni cu *Rind şi despre naşterea, de la această zeiţă, a răzbunătorului morţii celuilalt fiu. în Voluspa, Y. prezice războiul’şi amurgul zeilor (Ragnarokr), ca şi regenerarea lumii în noul palat ceresc *Himli, echivalent cu noul univers.
    Vor; W ara (Cea care rosteşte adevărul) Zeiţa legămintelor, în *mitologia scandinavă; deşi divinitate secundară, ea veghează respectarea *jurăminteIor sacre, pedepsind grav pe sperjuri (lupul *Fânrir se hrăneşte, mai ales în timpul lungii ierni *Fimbulwethr, cu măduva sperjurilor morţi); în acelaşi plan, Y. este martora simbolică, ocrotitoarea şi chezaşa încheierii şi păstrării învoielilor şi tratatelor, fiind expresia divină a noţiunilor de fidelitate şi loialitate. Deopotrivă, V. simbolizează curiozitatea absolută, ea trebuind şi dorind să afle totul, ca să-şi poată judeca informaţia cu maximă obiectivitate.
    Yrikşadevată Divinitate feminină în Mitologia vedică (comparabilă cu *Dryadele din Mitologia greacă), venerată ca una dintre ocrotitoarele zonelor silvestre (-> pădurea).
    Yrindâra Zeitate ocrotitoare a *pădurii în Mitologia vedică. O pădure sacră se numea, după tradiţie, Vrndlvana, probabil protejată de Y.
    Yrişăkapi (sanscr. vrşa-kapi—om-maimuţă’ Făptură fabuloasă în'miturile Indiei (-* mitologie vedică şi * post-vedică), reprezentată ca
 o maimuţă gigantică (mascul), avînd staţiune bipedă şi oarecari trăsături omeneşti. * (cf. *Hun gurăs, *Yeti)
    Vritrâ; Ahi *Demon de prim rang, în Mitologia vedică, ucis de zeul *Indra. Considerat paznicul apelor cereşti cu aspect de *dragon, Y. dispunea de însuşirea de a zăgăzui aceste ape, producînd secetă pe pămînt; după o astfel de secetă prelungită, Y. e omorît de Indra cu săgeata magică producătoare de trăsnet, vajra (făcută din osemintele unui *rişi: Dadhici). în epoca arhaică, Y. personificase seceta; apoi a ajuns demonul beznei. Uciderea acestui demon primejdios i-a conferit lui Indra epitetul Vritrahân (Distrugătorul lui Vritrâ).
    Vucub-Caquix (Şapte-papagali) Gigantic monstru infernal din mitologia quichâ (Yucatan), ucis împreună cu fiii săi, în cursul unei expediţii cinegetice, de semizeii gemeni *Hun-Ahpu şi *Xbalanqu6 (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Fiind dintre stăpînii *Infernului (*Chi-Xibalba) şi prin infatuarea sa răzvrătită făcînd pămîntul inapt populării cu oameni, îngrijorează astfel pe zeii supremi *Tepeu şi ♦Cucumatz care acceptă propunerea gemenilor:  „Vucub-Caquix avea un mare arbore
 tapai, ale cărui fructe le mînca de obicei. El se
 627
VULCANUS
 ducea zilnic la acest pom şi se căţăra în vîrf. Hun-Ahpu şi Xbalanque văzură " că fructele acelea erau hrana lui. Şi se culcară tupilaţi la rădăcina copacului; amîndoi tinerii se ascunseră în frunzişul unor tufe. Iar Vucub-Caquix merse de-a dreptul la fructele arborelui tapai, care erau hrana sa. Şi într-o clipă fu doborît de bila ţevii de suflat a lui Hun-Aphtu. Bila ţîş-nită din ţeavă îl lovi drept în falcă şi monstrul căzu zbierînd la pămînt" (Popol Vuh). Mitologic, expediţia e justificată de afirmaţia că din cauza monstrului „omul încă nu poate trăi aici pe pămînt". Rezultă că Y.-C. ar fi putut personifica de fapt jungla tropicală („iadul verde"), care trebuia cucerită.
    Yudu [engl. voodoo; franc. vaudou; dialect, fongbâ din Dahomey: vodu—*spirit benefic sau malefic, zeitate; vodonu — *religie primitivă dahomeyană, avînd la origine un *cult african la *şarpelui) Formă religioasă populară din Haiti, răspîndită în mediile periferice şi avînd o structură hibridă care include practici magice, *dansuri rituale şi *ritualuri orgiastice, Y. este rezultatul unui triplu *sincretism spontan între unele culte magice de origine vest-africană (Dahomey, Sudan, Congo), aduse de sclavii negri colonizaţi în Caraibe, tradiţiile magico-religioase ale triburilor aborigene (ara-wak, carib, ciboney, taino) şi *creştinismul de *rit catolic, predicat de misionari. Tradiţiile ♦animismului local au adus *credinţa în spiritele antropomorfe loa, un gen de zeităţi difuze» cu variate atribute patronale, dar care s-au identificat cu *zeii africani, îndeosebi daho-meyeni şi/sau cu *Isus Christos, *Fecioara Maria, *Sfîntul Duh şi unii sfinţi din Calendarul creştin. Principala divinitate este *Dam-ballah-wedo, al cărei cult reia vechiul cult vest' african al zeului-şarpe; alţi zei: zeul războinic *Ogun: zeul priapic *Legba, patronînd în Haiti tipul de dans ritual erotic, dar în acelaşi timp zeu ocrotitor al sărăcimii, confundat cu sf. Anton; zeul *Agoue-Taroyo, protectorul mării şi al navigaţiei, imaginat în uniformă de ofiţer de marină; Damballah-w&do însuşi este uneori identificat cu sf. Patriciu. Comunităţile reli-gioasf vudu sînt conduse de preoţi (hungan sau papa-loa) şi preotese (mambo sau mama-loa) ; ceremoniile au un anumit caracter de *mistere şi se compun din coregrafie rituală de forme frenetice ducînd pînă la starea de transă, ritualuri sexuale, ^sacrificii de animale consacrate (iar uneori chiar sacrificii umane), a căror carne e mîncată parţial în comunitate după ce anumite bucăţi au fost oferite zeităţilor loa şi al căror sînge este băut în scopul transferului
de vitalitate; fiecare ceremonie religioasă vudu culminează cu intrarea în transă a unuia dintre participanţi, socotit a fi posedat de un spirit loa. Aceste ceremonii capătă o anumită forţă de fascinaţie asupra credincioşilor şi au şi fost folosite ca atare de cîteva ori în istoria haitiană pentru ridicarea unor răscoale (1791 — contra coloniştilor francezi, 1918 — contra marinarilor americani) ale sclavilor. Catolicismul, mai mult decît element de *sincretism, a fost mai ales o mască şi o pavăză pentru misterele ceremoniale vudu, fenomen observat încă în sec. XVIII de misionarul Labat: „Negrii fac fără scrupule ceea ce făceau filistenii [...]: păstrează în taină toate superstiţiile vechiului lor cult idolatru împreună cu ceremoniile religiei creştine“. William B. Seabrook, unul dintre puţinii cercetători care au avut acces direct la ceremoniile secrete haitiene, consideră că vudu, „o religie atît de ierarhizată, atît de aureolată de mister, nu putea să nu exercite o puternică fascinaţie asupra triburilor", cărora „le aducea o doctrină pe care ele n-o întîlniseră niciodată în practicile lor superstiţioase, şi anume în Haiti ea s-a păstrat cea [mai pură, cea mai vivace, abia mascată de noua credinţă catolică" (The Magic Island, New York, 1928; trad. franc. Ulle magique. Les mysteres de Vaudou, Paris, 1971, p. 285).Mai tîrziu, Alfred Metraux, care subliniază că „vudu este în primul rînd o religie populară", a respins (Voodoo in Haiti, New York, 1959) opinia [despre y. ca religie cu „morţi misterioase, rituri secrete sau orgii tenebroase celebrate de negri căzuţi pradă nebuniei sîngeroase, exaltării sexuale şi ardorii mistice", pentru a da această definiţie; „De fapt, ce este vudu? Nimic altceva decît o uniune a credinţelor şi riturilor africane, cu ceremoniile catolice, devenită azi religia majorităţii ţăranilor şi proletarilor urbani din republica Haiti", o religie de la care fidelii nu cer decît „remedii pentru boli, libertatea necesităţilor şi speranţa vieţii viitoare".
§ M. J. Herskovitz, Dahomey. An Ancient West African Kingdom, I—II, New York, 1938; Alfred Metraux, Le vaudou haitien, ed. III, Paris, 1958; id., Religion and Politics in Haiti, Washington, 1966
    Yulcanus; Volcanus Zeul *focului teluric, în *mitologia romană, preluat de la etrusci (după Volcha sau după Sethlan). V., fiul al cuplului *Iupiter—*Iuno (deşi Cicero îl numea „fiul Nilului"), mai tîrziu devine zeu al focului purificator, ca şi al fccului tehnic, al meşteşugarilor (ca zeu metalurgist, specializat în topirea şi prelucrarea metalelor), al incendiilor
VULGATA
628
şi al cutremurelor, dar deopotrivă ocrotitorul vetrelor familiale şi patron al fierarilor. Principalele epitete ale zeului indică cele două funcţii esenţiale: Flammi potens (Stăpînul focului) şi Mulciber (Netezitorul Metalelor: lat. mulcere a înmuia, a netezi, întrucît focul face maleabil orice metal). Anume pe acest temei, în onoarea lui V., armele luate ca trofee de război erau strînse grămezi şi arse. Zeu indigen (chiar dacă sin-cretizat mai tîrziu cu *Hephaistos pînă la contopirea nedecantabilă a detaliilor atributive), îşi păstra şi preotul special (Flamen Volcanalis) şi *sărbătorile specifice: Volcanalia (23 august), cînd gospodăriile îşi atîrnau la soare toate rufele casnice, cînd zeului i se sacrificau pe flacăra ♦altarului peşti proaspăt pescuiţi în Tibru şi cînd se organizau jocuri populare vesele.
   Vulgata —► Biblia
   Vyăsa (sanscr. vyăsa — alcătuitor) Autor legendar al ciclului *Veda şi al epopeii *Mahăbhă-rata. Născut de Satyâvatî, fiica unui rege-mitic al pescarilor, ca prunc din flori al unui *rtşi — înteleptul Parăţara, a fost crescut în taină pe o insulă; i s-au dat două poreclei Krişnâ (Cel Negru) — întrucît era negricios şi urît, şi Dvaipâyana (Insularul) — după locul de naştere. Dar conform unor tradiţii mai certe, pare să fi fost un învăţat arhaic care a redactat-şi codificat textul celor 4 Veda; uneori i se atribuie deopotrivă alcătuirea Mahăbhăratei şi a ciclului *Purăwi ca şi elaborarea primelor elemente ale sistemului filosofic religios *Vedănta.
w
    Wafean Tanka Fiinţă supremă în ♦credinţele animiste ale tribului nord-american dakota (—> mitologiile triburilor amerindiene), care guvernează lumea şi îi dă fiecărui om, la naştere, un sicun — părticică divină din sine, spre a-1 deosebi de animal; după unele interpretări (J. Walker, Paul Radin), acest „sicun este un zeu imaterial" (Paul Radin), reprezentînd totodată puterea omenească şi forţa emisă de zei, şi avînd scopul de a-1 face pe om capabil de a efectua lucruri de care nu sînt în stare animalele, precum şi de a-1 înzestra cu curaj şi răbdare. Nici un sicun nu e transmisibil, dar poate fi activ sau inert. (cf. * nahual, *Ătman)
    Walhalla (isl. Valholl) Palatul ceresc al zeului suprem *Odhinn, în *mitologia scandinavă şi *germanică, dar şi locul de onoare al eroilor morţi în războaie, W. e situată în ţinutul bucuriei *Gladsheimr (un echivalent al ♦Paradisului). W., acoperită cu scuturi de aur, are 540 porţi, prin fiecare putînd intra deodată cîte 800 de războinici în armură (Odhinn pre-văzînd astfel, pentru *Ragnarokr, o armată cu efectivul de 72 000 luptători); iar deasupra porţii principale dinspre apus veghează două ♦simboluri: un corb, dedesubt un ♦lup. în W. locuieşte casta războinică jarla, compusă din toţi eroii aduşi aici de *Walkyrii, şi care reprezintă armata lui Odhinn. Prin W. trece ♦Arborele cosmic ♦Yggdrasill şi o acoperă cu coroana lui, ai cărei muguri sînt nutreţul ♦caprei ♦Hei-dhrun, care, umblînd pe acoperişul palatului, umple în fiecare seară un bazin cu hidromel; locatarii W. se hrănesc din mistreţul Sâhrimnir, care se regenerează în fiecare seară, ca a doua zi să fie iar tăiat şi gătit de bucătarul ceresc Andhrimnir.
    Walkyrie (norv. Valkyr; germ.. Walkilre) Zeiţă a luptei, în ^mitologia scandinavă şi
* germanică. *Edda Veche vorbeşte de 12 W., dar în alte izvoare se amintesc mai multe; ocrotind destinul războinicilor şi fiind mesagere ale lui ♦Odhinn, ele au şi atribuţia de a servi hrana şi băutura la mesele zeilor. Sînt fecioare foarte frumoase şi blînde. W. mai des amintite: Allvit (Tbată-albă), Brynhildhr (*Brun-hilde), Geirorul (Purtătoarea de suliţă), Gejrs-kogul, Gol, Gondul (Luptătoarea), Grimhildhr, Gudhr, Hildhr (Bătălia), Harfjoter, Hlok, Kara (reîncarnarea W. Sigrun), Liod (mesagera lui Odhinn), Rist (Norul, paharnica zeului suprem), Mist (Ceaţa), Skogul (Cea zveltă), Skeggoldhr, Sigrun (Cunoscătoarea runei biruinţei), Sigildhr, sora lui Bragi, zeul poeziei, (Aducătoarea victoriei), Siglind (învingătoarea cu scut), Skuldhr (Viitorul bătăliei), Thrud (Forţa). W. sînt echipa executivă a lui Odhinn, aducînd
victorie celor hărăziţi să învingă şi, după ce le inoculează eternitatea printr-o sărutare pe frunte, trezindu-i astfel din moarte, îi transportă în ♦Walhalla pe cei aleşi de Odhinn, adică eroii căzuţi pe cîmpul de luptă; ele se deplasează călare pe cai înalţi şi iuţi, traversînd astfel în zbor zona războiului. W. provin din clasa ♦spiritelor apei (*Vana) şi au ajuns In Walhalla ca o chezăşie de pace postbelică încheiată între zei (♦Asa) şi spiritele acvatice (♦Vana} (adică între cer şi apă). Erau numite şi Dise, ca divinităţi ocrotitoare ale vegetaţiei.
    Wallallo Zeu al ♦focului, al sîngelui şi al ploii, venerat aproape pînă în vremea prezentă de mai multe triburi andine de pe teritoriul peruan (—► mitologiile triburilor amerindiene), mai ales ca stăpîn al ploilor, izvoarelor, rîurilor, canalelor de irigaţie şi al tuturor rezervelor de apă. După tradiţie," s-a născut dintr-unul din cele 5 ouă depuse pe platoul Condor Koto (lîngă Lima) de zeul ♦Viracocha. A avut ♦temple consacrate pe platoul Marcahuasi, unde odinioară i se aduceau *sacrificii umane, cînd preoţii îi mînjeau statuile cu sînge. Mai există credinţa că W. reapare, sub forma unui monstru, în fiecare an odată cu începerea anotimpului ploilor. Sînt variante în care W. era venerat şi ca zeu falie (-* culte falice)', rivalul său, zeul Wampu (folosindu-se de firea afemeiată a lui W,), a organizat smulgerea unui testicul al acestuia, reducînd astfel forţa seminală a zeului ploii şi fertilităţii aşa că fostele ţinuturi dominate de W. au ajuns terenuri sterpe.
    Walleechu Zeu dendromorf (—► dendro-latrie), adorat de populaţia păstorească gaucho (Argentina, La Plata) sub formă de copac, nu ca un simplu ♦simbol dendrolatru, ci ca pe însuşi zeul W. avînd această ^întruchipare (—» mitologiile triburilor amerindiene)', ise aduc şi ♦sacrificii.
    Walumlbe Zeul ♦morţii, în ♦credinţele tribului baganda (Uganda)/ cel mai temut dintre zeii tribali, căruia îi aducea ♦sacrificii numai regele, cînd îi cerea îndurare pentru supuşii săi (—> mitologiile populaţiilor africane). Zeu! avea un ♦templu în preajma unei trecători stîncoase care era considerată poarta tărîmu* lui morţii.
    Warr Zeiţa făgăduinţei, în ♦mitologia scandinavă.
    Wels; Vielona Zeul tărîmului ♦morţii, paznicul şi protectorul sufletelor celor răposaţi, în escatologia bălţilor antici (-* mitologie baltică ); dar era considerat şi stăpînul unor cate -gorii de animale domestice (cai, tauri, păsări).
I  se consacra o ♦sărbătoare anuală de toamnă» cînd erau „hrăniţi" morţii şi se ardeau, pentru
WEN-CHANG DADI
 630
ceremonia *fumigaţiilor, oase de animale. Se pare că W. a derivat, la slavii răsăriteni, în *cultul zeului vitelor, *Veles, identificat mai tîrziu de ruşi cu sf. Vlas din hagiografia creştină (mitologie slavă).
    Wen-Chang dadi (chinez, wenxue — literatură, chang—a cînta, a ciripi) Zeul literaturii, în *mitologia chineză, secundat de^o suită de slujitori, printre care Tian-Long (Dragonul Ceresc: tian — cer, long—dragon) şi Ti-ya (sau Tu-Mu— Maica Pămîntului).
    Wonomi Zeu sau *profet mitic al tribului maidu (California), care l-a adus pe zeul suprem la o întîlnire iniţiatică cu *strămoşii tribului (—► mitologiile triburilor amerindiene) ; credincioşii adunaţi, timp de 3 nopţi ascultă fără să zărească pe nimeni, în tăcere deplină, învăţăturile necesare despre calea cea bună a vieţii. W. le declară strămoşilor, interzicîndu-le aprinderea vreunui *foc: „Noi nu avem nevoie de lumină, pentru că noi avem lumina în noi înşine ; se cuvine să ne cunoaşteţi în inima voastră4*.
    Wotan; Wodan; Wuotan (răd. germ. wut-wiXtend—furios) Zeul suprem în *mitologia germanică şi similarul scandinavului *Odhinn; într-o epocă timpurie, zeu al *aerului şi al vîntului, ulterior şi protectorul fecundităţii naturii; abia mai tîrziu e adorat şi ca zeu al războiului. Spre deosebire de Odhinn, W. era considerat zeul sufletelor defuncte, pe care le conducea spre regatul subteran al *morţii.
    Wurunshemu (Soarele din Arinna) Zeiţă solară din Anatolia, unde avea un mare sanctuar; venerată mai ales de hattiţi şi de hittiţi; paredra zeului furtunii, *Teshub/ Un *cult mai amplu îi consacraseră hittiţii, care mai tîrziu o adorau ca regină a *cerului şi *pămîntului şi ca ocrotitoare divină a casei regale. Uneori e confundată cu zeiţa hurrită *Hepat.
    wuxing (chinez, wu — cinci, xing — substanţă, element) Noţiune chineză desemnînd —
în concepţia mitofilosofică tradiţională — grupul unitar al celor 5 *elemente primordiale (*apa: shui, *focul: huo, lemnul: mu, metalul: jin, ♦pămîntul: tu) care constituie, sub impulsul forţei cosmice *qi, lumea vizibilă, cu toate detaliile ei. Această teorie, descrisă în Shang shu (Cartea edictelor), cap. IV, este atribuită lui Yi (sec. XII î.e.n.), ministru imperial şi filosof, care a stabilit relaţia de interdependenţă între wuxing (cele 5 elemente primordiale emanînd de la *cer — tian) şi wushi (cele 5 acte umane, care emană de la oameni).
    Wycliîfe (Wycliî sau Wicliî), John Reformator religios englez (cca 1320—1384), în 1361 preot, apoi profesor la Oxford. Predicînd întoarcerea la „simplitatea Bisericii apostolicec< (-+Apostoli, Biserică) ş\ atacînd luxul clericilor, W. pledează pentru autoritatea superioară pe care trebuie s-o reprezinte Sfînta Scriptură (* Biblia) în faţa credincioşilor; din acest motiv, el ia parte la traducerea Bibliei în lb. engleză şi comentează în spirit raţionalist textele scripturale. în plan principal, W. respinge adorarea sfinţilor şi a *icoanelor. Doctrina wycliffeană, cu reformismul ei moderat, l-a influenţat pe reformatorul ceh Jan *Hus.
    Wydarr Zeul *pădurilor, în *mitologia scandinavă, reprezentantul divin al forţelor elementare ale mării şi vegetaţiei arborescente; considerat uneori şi crainic al zeilor. Născut de *giganta Gridhr (de la *Odhinn), locuieşte solitar şi sumbru în Landwidi (Ţara Largă), în *Ragnarokr, ca să-şi răzbune tatăl divin, îl va ucide pe lupul *F6nrir (proptindu-şi un picior în falca inferioară a lupului şi trăgînd falca de sus pînă la dezarticulare), dar va scăpa nevătămat, revenind în lumea regenerată *Himlit peste care va domni împreună cu *Vale> * Baldr şi *Hodhr.
X
    Xantlios (Bălanul) Cal nemuritor al ercu-lui homeric *Ahilleus> fratele calului *Balics; ambii cai au fost născuţi de *Podarge (una dintre ♦Harpii), din împreunarea cu vîntul de apus, ♦Zephyros.
    Xb&lanque —► Hun-Ahpu
    Xcacau Zeiţă quiche (Yucatan), ocrotitoare a arborilor de cacao, din fructele zdrobite sau măcinate ale cărora, populaţiile maya preparau o băutură înviorătoare: chocolatl (-+mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Xelhua * Gigantul principal din cei 7 supravieţuitori ai *potopului universal, în *mitul corespunzător nahuatl (-+mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Vn *mit aztec îi atribuie lui X. construirea marii *piramide de la Cholula (arhitectură toltecă, America Centrală), cu scopul de a lua *cerul cu asalt; cînd edificiul era aproape încheiat, zeii l-au distrus prin foc şi au amestecat limbile constructorilor, ca şi în mitul turnului *Babel; o variantă: în momentul declanşării potopului, X. şi fraţii săi şi-au găsit adăpost pe muntele consacrat zeului ploii, *TlalGC, iar după retragerea apelor, singurul rămas în viaţă şi coborîr.d pe un platou andin, X. a clădit marea piramidă de la Cholula, in amintirea şi în forma muntelui care îl adăpostise.
    Xenophanes din Kolophon Filosof grec cu o viaţă lungă (570—480 î.e.n.), fondatorul şcolii eleate, care, după peregrinări şi exil în Sicilia, s^stabilit în Italia, în colonia phoceană Elea; (kntîchitatea atestă viaţa lui rătăcitoare de poet şi filosof). în spiritul filosofiei sale (după care existenţa e nenăscută, nepieritoare, imuabilă şi unitară), X. e^primul .critic faţiş_jil _*miturilor greceşti; „Xenopîîănes care, fără înfumurare, ârMierat minciunile homerice“ (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor,
 IX, 18). Sextus Empiricus citează, se pare direct (împotriva matematicienilor. IX, 193) această afirmaţie a Iui X.: „Homer şi Hesiod au pus pe seama zeilor tot ceea ce, printre muritori, este lucru de ruşine şi de hulă, hoţii, adultere şi înşelăciuni reciprcce“. Fie că tindea spre un gen de ^monoteism („Există un zeu, cel mai mare dintre zei şi oameni, nici prin formă, nici prin gîndire neasemănător cu muritorii"; „El este numai vedere, numai minte, numai auz“) cu acceptarea unei divinităţi acorporale, fie că era panteist („Toate lucrurile sînt din pămînt şi în pămînt se întorc toate lucrurile"), X. a atacat „politeismul antropomorf ic şi antro-popatic" al contemporanilor săi: „Oamenii îşi mai închipuie că zeii se nasc şi că au veşmînt şi voce şi trup ca ei înşişi. [...] întocmai aşa zeii etiopienilor sînt oacheşi şi au nasul turtit, zeii
 tracilor au părul bălai şi ochii albaştri". Unitatea fiinţei, idee care a anticipat gîndirea lui Parmenides, nu arată un X. ateu, cum pretindea *Plutarh: „Xenophanes fizicianul, văzînd pe egipteni cum se băteau în piept şi scoteau lamentaţii în toiul sărbătorilor lor, le-a dat un sfat foarte îndreptăţit: —.Dacă aceştia sînt zei, le-a spus el, nu-i plîngeţi; dacă sînt oameni, nu le mai aduceţi jertfe” (Despre superstiţie, 13). Străin de fapt de *ateism, X. era doar un adversar raţionalist al * antropomorfismului religiei greceşti tradiţionale, fiind de părere (după o relatare a lui Diogenes Laertios, existentă şi în alte surse) că: „natura divinităţii este sferică, neavînd nimic asemănător cu natura omului" şi că zeul „este tot numai inteligenţă şi înţelepciune şi e veşnic0 (op. cit., IX, 19). X. deschidea însă o cale a emancipării gîndirii umane din dogmatismul (-+dogme) unei *religii excesiv mitologizate: „Zeii nu dezvăluie muritorilor toate lucrurile de la început; lungă e calea pe care caută omul să găsească ceea ce e mai bun dintre toate". Cu toate dificultăţile reconstituirii integrale a sistemului de gîndire al filosofului eleat din texte fragmentare, nu este exclus că X. era de fapt, în felul său, un panteist, un teolog care a ajuns la o teorie asupra Fiinţei Supreme criticînd *mitologia acceptată de contemporani; iar după unii comentatori, în fragm. I, XIV, XXI, Xenophanes admite pluralitatea zeilor, punînd însă mai presus pe Unul (Zeul UnîcJ~—-superior, desăvîrşit, etern — care, fiind cauza imanentă, inteligentă şi universală, unifică pluralitatea lucrurilor; zeii subalterni nu sînt aşadar decît părţi eterne, guvernînd porţiuni ale universului, aceste părţi fiind componentele veşnice ale unei dumnezeiri atotcuprinzătoare.
§ N. Mavrokordato, Der Mcnotheismus des Xenophanes, Leipzig, 1910
    Xiezhai; Xeqi Animal oracular ► oracole) din *mitologia chineză: berbecul magic al dregătorului *Gao-Yao, ministru de justiţie în epoca împăratului *Yao. Berbec unicorn, X. are însuşirea de a descoperi oriunde vinovăţia, astfel că atunci cînd stăpînul său îşi judeca supuşii şi „se îndoia de vinovăţia cuiva, îi poruncea berbecului să împungă cu cornul său. Acesta îl împungea pe cel vinovat, iar de cel nevinovat nu se atingea. De aceea Gao-Yao îl respecta pe berbec şi avea tot timpul grijă de el" (Wang Chong, Cuvinte cintărite în balanţă). într-o variantă „Xeqi are lînă verde, are patru picioare, seamănă cu un urs, însă e foarte devotat* Cînd vede o ceartă, împunge pe cel vinovat. Cînd aude vorbindu-se în ton de sfadă, îl împunge pe cel care nu are^dreptate" (Istoria
 XIANG Nt)
 632
arhaică, cap. IV, paragraful Xeqi; apud Yuan Ke, trad. rusă Mucfibiî dpOeuejio Kuman, MocKBa, 1965, p. 159).
    Xiang Nii; Yuan Nu *Zînă din m*ilologia chineză, reprezentată cu cap de femeie şi trup de pasăre, care a găsit în *cer calea adevărului, în războiul dintre împăratul *Huangdi şi* ♦dragonul *Chiyou, X.N. are rol decisiv, întrucît îl învaţă pe împărat adevărata artă a războiului; de atunci, împăratul îşi dispune trupele astfel încît ele nu pot fi înconjurate de inamic. După ce „s-a luptat de nouă ori cu Chiyou şi nu l-a putut birui“, Huangdi „s-a întors pe muntele Taishan şi trei zile şi trei nopţi a stat în întuneric", în recluziune rituală, iar cînd a apărut zîna, „Huangdi s-a culcat cu faţa la pămînt, fără a cuteza să se ridice. Fecioara a spus «Eu sînt Yuan Nu; spune-mi ce doreşti?» Huangdi i-a răspuns: «Eu, nevrednicul, vreau să înving în toate bătăliile». Atunci ea l-a învăţat arta militară" (Cercetarea imperială a anilor Taiping).
    Xibalfcay Divinitate plurală quichă (Yucatan) a *morţii, locuind în grupuri sub pămînt, în lumea infernală *Chi-Xibalba (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). X. e o divinitate funestă, vrăjmaşă omului, care poate apărea şi dispărea ca o nălucă, uneori întruchipată în făptură singulară (de unde şi omologarea tîrzie cu *Diavolul din *mitologia biblică), avînd 4 crainici prin care-şi anunţă apariţia nefastă: Chabi-Tukur (Bufniţa-săgeată), Hura-can-Tukur (Bufniţa-într-un-picior), Caquix-Tu-kur (Bufniţa—papagal), Holom-Tukur (Cap-de-bufniţă).
    Xi He Vizitiu al carului solar, în *mitologia chineză. Răsărind în fiecare dimineaţă din arborele fusang (un dud miraculos care creşte în mijlocul Mării Răsăritene), în vîrful căruia se urcă după ieşirea sa din ape şi, instalîndu-se în carul său, tras de 6 *dragoni şi mînat de X.H., *Soarele se înalţă pe bolta cerească; (soarele — ri este un component al principiului masculin, *yang); într-o variantă, răsărind în zori, soarele se scaldă mai întîi în lacul cu nume simbolic Xiangqi (xiang—gineceu, ca *simbol feminin selenar; *qi—forţă). Dar într-o zi, cei 6 dragoni vor bea vin din Căuşul Ceresc (Ursa Mare), se vor îmbăta şi, nemaiputînd duce carul Soarelui mai departe, timpul se va opri.
    Xilonen Zeiţă aztecă (-* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ocrotitoare a porumbului crud, cu grăunţele fragede — „Tînără mamă a porumbului", paredra zeului *Cinteotl. începerea culesului, după ce porumbul era copt, se marca printr-o ceremonie de *sacrificiu ritual: o tînără fecioară, întruchipînd pe X., era decapitată; gestul simboliza îngăduinţa de a se efectua — în condiţii de ocrotire divină — recoltarea.
    Xipe Totec Zeu aztec al renaşterii în natură şi al vegetaţiei (—* mitologiile civilizaţiilor pre-columbiene), ocrotitor al seminţelor şi semănăturilor care încolţesc, stăpîn al existenţei umane, întruchipare a primăverii şi *simbol al luptei
pentru existenţă şi necesitate, ca şi al suferinţelor naturii vegetale. X.T. reprezintă Occidentul şi are ca simbol culoarea roşie. Imaginat adesea cu veşmînt dintr-o piele de om (de unde şi epitetul „Domnul nostru cel jupuit"), X.T. e reprezentat figurativ de obicei ca penitent, cu expresia deznădejdii şi a suferinţei pe faţă şi în gesturi, atunci cînd opera sa*e ratată prin acţiunea neconcordantă sau contrară a altor zei (seceta ş.a.). Uneori e socotit ipostaza roşie a zeului *T ezcatlipoca.
    Xi Shen Zeul bucuriei şi al desfătării, în Mitologia chineză, totodată ocrotitorul cuplurilor căsătorite, amintit prima dată într-un comentariu din sec. III, în *Yi jing. X. Sh. era repre^ zentat ca un om care poartă o sită (sau un coş) cu 3 săgeţi confecţionate din lemn de piersic (tao) cu care alungă sau săgetează *duhurile rele. Zeul se îmbracă în veşmînt verde (culoarea vegetaţiei tinere şi *simbolul cromatic al primăverii^ şi locuieşte pe planeta Venus.
    Xiuhtecuhtli; Axcozauhqui Zeu arhaic nahuatl al *focului (similarul zeului toltec *Huehueteotl), venerat mai ales de azteci (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), reprezentat cu faţa galbenă şi socotit patron al succesiunii anilor şi al ciclurilor (secolele aztece) de 52 ani (-* calendare): la fiecare început de ciclu toate focurile erau stinse, iar focul nou (-+focul) era reaprins pe *altare, în cadrul ritual festiv, de tineri bărbaţi de sacrificiu care alergau ca nişte torţe vii, cu flacăra tînără în rana pieptului despicat; aztecii foloseau probabil *magia drogurilor la aceste serbări ciclice, spre a alina suferinţa torţelor vii de ♦sacrificiu, aşa cum reiese" dintr-un desen din Codicele Fejervâry-Mayer, unde zeul X, e înfăţişat în „laboratorul" său, preparînd anumite fructe la o flacără.
    Xi Wang-mu; epitete:        Maica de Aur,
Mama Imperială a Paradisului de Apus, împărăteasa Zînelor Una dintre cele mai populare zeiţe, în Mitologia chineză, avînd numeroase atribute contradictorii; venerată ca mamă cerească a împăraţilor chinezi de Apus, a fost încorporată printre divinătăţile principale în *panteonul *daoismului (poate că tao—piersicul, este *sim-bolul aspiraţiei spre desăvîrşire, piersicile constituind principala hrană a daoiştilor). Locuind pe un munte de jad, într-un palat de marmoră la nord de muntele sacru Kunlun, pe malul iazului Yuchi (Iazul nestematelor) din parcul Taoyuan (Grădina nemuririi), X.W.-m. are un alai numeros de *zîne. Aici, zeiţa a supravegheat livada de piersici 9000 de ani, pînă la prima recoltă; de atunci, aceste piersici magice dăruiesc imortalitate oricui gustă din ele; piersicul are o semnificaţie complexă: simbol selenar al renaşterii, perpetuării şi duratei, el simbolizează şi descoperirea adevărului prin cunoaştere. Drumul spre muntele locuit de zeiţă e aproape inaccesibil, existînd două piedici principale: fluviul Roshui (pe apa căruia nu poate pluti nici măcar fulgul) şi muntele Huoyanshan (înconjurat de flăcări). Pe de o parte, e o zeiţă magiciană cunoscînd toate farmecele
633
 XTOH
capabile să infuzeze nemurirea şi posedă un elixir de viaţă veşnică, rîvnit de toţi, însă pe care nu-1 obţine decît arcaşul *Yi, singurul care izbuteşte să străbată drumul dificil spre palatul zeiţei. Pe de altă parte, e stăpîna ciumei şi a nenorocirilor. în călătorie e însoţită totdeauna de nişte *duhuri, iar ea călăreşte simultan pe un cal înaripat şi pe un cerb. în imaginea ei arhaică, X.W.-m. arată ca o fiinţă stîrnind neliniştea, cu faţă omsnească, dar cu colţi de tigru şi coadă de leopard. înainte de a se instala pe muntele de jad, locuise într-o peşteră, şi, cînd se aşeza pe trepiedul ei, părul ei lung o împresura cu totul. Acest portret compozit al zeiţei, cu elemente specifice fanteziei mito-grafice chineze, păstrează totuşi, împreună cu un anume simbolism al mediului natural enigmatic, şi cîteva urme totemice (-+ totem). Elixirul nemuririi e însă din fondul mitologic universal.
    Xmucane (Bătrînă) Zeiţă quich6 (Yucatan), partenera şi colaboratoarea zeului ♦Xpiyacoc (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbienej. X. patrona zorile şi ziua, fiind considerată stră-moaşa populaţiei quichâ, întîia profetesă (care îşi trimitea prevestirile prin diverşi soli, unul din ei — păduchele) şi bunica eroilor gemeni ♦Hun-Ahpu şi ♦Xbalanque.5
    XocMpilli (Prinţul Florilor) Zeu aztec (—+ mi-îologiile civilizaţiilor precolumbiene), simbolizînd frumuseţea şi tinereţea şi ocrotind florile, patronînd ♦sărbătorile şi plăcerile, dar şi frivolitatea; frate geamăn al zeiţei *Xochiquetzal, el este un zeu tînăr, capabil de încîntare, care simbolizează extazul în faţa frumuseţii vii şi a priveliştilor florale, dar mai ales fericirea şi dragostea; era considerat şi unul din cei 13 paznici ai orelor zilei.
    Xochiquetzal (Floare-cu-pene) Zeiţă aztecă a florilor, tinereţii şi frumuseţii, protectoare a ♦dansului, cîntecului, poeziei, ♦jocurilor şi meseriilor, patroana vrăjilor şi a beţiei (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). De ♦cultul zeiţei X. era legată sintagma nahuatlă foarte frecventă la azteci: xochitl in cuicatl — floarea şi cîntecul (adică poezia); astfel, în Cantares Mexicanos, un text de poezie liturgică nahuatlă arată că „florile-cîntece" sînt unicul mijloc de a spune adevărul pe pămînt, întrucît cheia spre adevăr este în „cunoaşterea poetică ce are ca obîrşie profunzimile cerului". Deşi soţie a zeu-
 lui ploii ♦Tlaloc, X. e inseparabilă cultual de fratele ei *X ochi pilii, însă mult mai populară. Dar alt ♦mit, de circulaţie mai restrînsă, povesteşte că într-un mare torent de ape au pierit toate făpturile, afară de zeiţa Xochiquetzal şi de zeul Coxcox (Teocipactli) şi că cei doi au avut numeroşi copii, mu ti din naştere, care au rămas fără grai pînă cînd'un porumbel alb le-a adus graiurile lor moarte.
    Xolotl Zeu aztec (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) socotit de unele ♦mituri fratele geamăn al lui ♦Quetzalcoatl şi, în opoziţie cu acesta (care simbolizează Luceafărul de 'dimineaţă), simbolizînd Luceafărul de seară; dar, mai ales, X. este zeul poftelor nesăţioase. Reprezentat cu chip de monstru (fie canin, fie de schelet uman), într-o variantă el este cel care coboară în lumea subterană ♦Mictlan (şi nu, ca în versiunea principală, Quetzalcoatl) de unde fură un os şi, urmărit de zeul ♦Infernului, ♦Mic-tlantecuhtli, cade, scăpînd osul care se sfărîmă în aşchii; apoi adunîndu-le, X. le duce fratelui său Quetzalcoatl; stropind amîndoi fragmentele de os cu sîngele lor, ei fac ca după 4 zile să se nască din ele un băiat, iar după alte 3, o fată;
 X.  îi hrăneşte pe amîndoi cu lapte de scaieţi (sau cactuşi) şi astfel ia naştere omenirea. ♦Cultul lui X./ răspîndit în lumea nahuatlă, se deosebea de la o zonă la alta numai în nuanţe, cele două sensuri ale numelui său (xolotl — cîine şi geamăn) explicînd atît alăturarea de Quetzalcoatl, cît şi faptul de a fi fost socotit un zeu care stîrneşte instinctele trupeşti elementare. Aztecii îl venerau îndeosebi ca zeu al mişcării; la chichimeci era deopotrivă patronul dorinţelor pătimaşe şi divinitatea penitenţei.
    Xpiyacoc (Bâtrînul) Zeu quich6 (Yucatan), partenerul şi colaboratorul zeiţei *Xmucane, împreună cu care a inventat ♦astrologia şi ♦calendarul (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). înzestrat cu puteri oraculare (-+ oracole), era considerat consilierul perechii divine ♦Tepeu-*Cucumatz. X. pare un zeu împrumutat de quiche de la tolteci, după modelul lui *Cipac-tonal.
    Xquanil Zeiţă quichâ (Yucatan), ocrotitoare a porumbului galben (—>mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
    Xtoli Zeiţă quich6 (Yucatan) patronînd ploaia şi fertilitatea culturilor agricole (—► mitologiile civilizaţiilor precolumbiene).
Y
    Yacatecuhtli (Negustorul care călăuzeşte) Zeul comerţului, în mitologia aztecă ( —►mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), tutorele categoriei sociale a negustorilor (pochteca) şi călăuza grijulie a comercianţilor călători (în acest sens, remarcat prin epitetele: Domnul Avangărzii, Domnul Nasului). în fiecare lună (după ♦calendarul local, de 20 zile) aztecii organizau mari tîrguri în oraşele principale (Tuia, Cholula). Y. era reprezentat de obicei cu un sac plin de boabe de cacao („moneda" principală a civilizaţiilor precolumbiene). Un zeu similar aveau şi triburile mixtece, numindu-1 Yozotoyua.
    Yahweh (ebr. mrp Cel care este: aorist arhaic al vb. a fi; grafia originară e o tetra-gTamă sacră: YHWH, transliteraţia Yahweh — uneori Yahu — deşi ipotetică, fiind mai plauzibilă decît *Iekovah) Pseudonume convenţional timpuriu al divinităţii ebraice supreme (post-elohiste) şi unice (-+ mitologie biblică) în ♦mono-ieismul teologic rabinic (-* Thorah, Talmud), iindicînd de fapt semnul de recunoaştere al lui ♦Dumnezeu, ca divinitate abstractă şi ca singura forţă totală, exterioară universului pe care l-a creat şi îl dirijează; în ♦iudaismul evoluat, ca şi în ♦creştinism, Y. este absolutul cosmic transcendent, care crează prin ♦cuvînt lumina, ♦cerul, ♦pămîntul, aştrii, *viaţa vegetală şi animală şi pe om, fiind judecătorul unic al întregii sale opere cosmice. Se presupune că, iniţial, Yahweh/Yahu fusese un zeu tribal al atmosferei şi al fenomenelor cereşti, în special al trăsnetului ; din zeul preferat al seminţiei lui Iuda, după unificarea triburilor de păstori şi agricultori sub oblăduirea seminţiei iudeilor, Y. devine zeul principal, ocrotitor al cîmpurilor şi viilor şi regent peste alţi zei anteriori, ebraici şi străini, pe care treptat îi absoarbe cu totul. Introducerea ♦cultului yahwist, atribuită miticului ♦Moise, a fost o înlăturare categorică a elohismului (-+ Elohim) cvasianimist anterior; Ietro, socrul lui Moise, declară: „Acum cunosc şi eu că Domnul \YahweK\ este mai mare decît toţi Dumnezeii [Elohim]61 (F.T., Exodul, XVIII, 11). în epoca ♦mozaismului primitiv, Yahweh (sau Yahu) nu era încă un zeu absolut, nici unic, şi chiar atributul ubicuităţii sau îi lipsea sau nu este confirmat clar de textele scripturale. Atributul său manifestat rămîne producerea fenomenelor atmosferice spectaculoase (’esh Yahweh — focul lui Yahweh: fulgerul; kdl Yahweh — glasul lui Y. sau tunetul), la care se adaugă patronajul luminii decantate din întuneric, ca prim fenomen cosmogonic (atribut transferat din cultul lui Elohim) şi apoi, treptat, toate celelalte atribute ale divinităţilor absorbite sau subsumate. Vechiul
cult yahwist, exercitat probabil în regiunea muntoasă Horeb—Sinai (din deşertul sudic Negeb), unde i se şi instalase zeului un sanctuar, mobil sau fix, evoluează pînă la maxima sa autoritate care se concentrează în marele Templu din Ierusalim, clădit sub regele Solomon (-+ templu). Cînd triburile nomade ebraice cuceresc Canaanul şi supun populaţia agrară a acestuia» Y. devine zeu al războiului şi victoriei; apoi cultul său suprimă cultele de orice natură din zonele controlate, şi în primul rînd divinităţile feminine (Asthoreth ş.a.), dogmatica iudaismului neconcepînd niciodată divinităţi feminine (de unde şi obligaţia purităţii erotice a bărbaţilor în împrejurări speciale: război, ♦rugăciune). Dar în Y. sînt absorbite numeroase alte divinităţi ale zonelor semitice. ♦Sincretismul nu a fost dificil, mai ales în anumite [cazuri: de pildă *Baal, unul din zeii locali supremi, însemna de fapt „Domn" sau „Stăpîn" după cum *Elr divinitate pan-semită, era „Zeul prin excelenţă", iar atributele altora se puteau omologa uşor cu acelea strict necesare unei divinităţi supreme (♦cosmogonia, ♦antropogonia, fenomenele atmosferice şi astronomice, războiul, nutriţia, fertilitatea etc.). De aceea, Y., cu atît mai mult, nu a devenit niciodată un nume propriu-zis, iar o interpretare lingvistică satisfăcătoare a acestui cuvînt nu există nici azi. Se afirmă în genere că adevăratul nume este secret (ca şir de ex., adevăratul nume al lui ♦Râ în Egipt); din respect, numele convenţional — sub care i s-a revelat lui Moise — nu e rostit decît în împrejurări speciale, înlocuindu-se adesea, în rugăciuni şi în serviciul divin, cu numele atributive sau simbolice (*Adonai — Domnul, Stăpînul, de fapt o reluare a zeului „prin excelenţă** El, de asemenea Elohim, care nu mai păstrează semnificaţia pluralului arhaic „cei puternici"* devenind * într-adevăr un plural intensiv). De altfel, numele lui Dumnezeu a fost totdeauna necunoscut credincioşilor evrei; păstrat în taină şi necunoscut şi azi, se afirmă că era rostit
o  dată pe an în şoaptă, în Sfînta Sfintelor din templu, la *sărbătoarea Yom Kipur, de către marele rabin (-* sacerdot). De fapt, cadrul cît mai misterios din cultul unei divinităţi supreme este în primul rînd un act de tactică teologică-Moise, dorind să comunice poporului numele noului zeu, primeşte un răspuns ambiguu: „Atunci El a rostit către Moshe: « Eu sînt cel care sînt (F.T., Exodul, III, 14). Considerat aşadar, în acea epocă arhaică doar un ♦simbol neonomastic al ideii de divinitate, Y. nu era încă Dumnezeu: „Eu, Yahweh, sînt zeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să vă dau Canaanul şi ca să fiu Zeul vostru" (F.T., Leviticul, XXV-
635
YAHWEH
38). Y. nu putea fi văzut de nimeni decît prin •efectul prezenţei sale, nici chiar de marele sacerdot (aici acţionînd, în formarea *mitului, un criteriu spiritualist al unei concepţii înclinate spre abstracţii): „Tu nu poţi să vezi faţa mea, căci nu este cu putinţă vreun om să mă vadă şi să rămînă viu“, explică Y., „şi cînd va trece Gloria mea, te voi pune în crăpătura unei stînci şi voi pune mîna mea în dreptul tău pînă ce voi trece" (V.T., Exodul, XXXIII, 20—22); cazul se repetă pe muntele Sinai, în manifestarea publică a lui Y. — care este mai mult decît o *teofanie. Această utilizare sintetică a unei doctrine timpurii, grefate pe mituri care poate mai circulau în tradiţia orală mai amplu decît au fost consemnate în mitografiile canonice (urmele poate ale aceluiaşi ciclu memorial al evenimantelor insolite: coborîri cereşti şi ascensiuni, care magice zburătoare ş.a., reţinute de miturile vedice, avestice, sudamericane, chiar greceşti, desigur şi biblice: *Iezechiel, *Enoh, *Isaia, dar pînă şi de folclorul mitologic), constituie însă şi unul din elementele de originalitate absolută, faţă de alte *religii, în cultul Iui Y.: contractul credincioşilor cu zeul lor; acesta e un caz unic în care poporul îşi încheie legămîntul cu Y., pe care îl recunoaşte drept Dumnezeu unic, dar numai în schimbul dreptului fiecărui om de a nu se ridica în picioare şi a nu-şi descoperi capul fie la evocarea lui, fie la apariţia lui mistică (de aici, de altfel, s-a format *dogma ulterioară a acoperirii obligatorii a capului în templu). Cu atît mai mult, în evoluţia cultului s-a repus nu o dată problema numelui sacru, uneori pe fondul unor recrudescenţe de ■♦politeism sau de reapropiere de unele divinităţi ale populaţiilor vecine; astfel, cu vremea, tal-mudiştii au elaborat o teorie onomastică a monoteismului mozaic, socotind numele altor zei din epoca biblică drept simple atribute ale aceluiaşi Dumnezeu: „Şi i-a spus El lui Moshe: «Vrei să cunoşti numele meu? Eu mă numesc cînd Shaddai, cînd Shebaoth, cînd Yahweh, cînd Eloah »“ (Shema rabah, III, 14). Se foloseau Insă mereu numeroase epitete, ca nume atri-butive: în epocile mai vechi, 22, mai tîrziu 42, pe care * Kabbala apoi le-a sporit pînă la 72. De obicei, în manifestările cultuale, din respect faţă de pseudonumele Y., se preferau celelalte apelative, dar mai ales Adonai. Majoritatea comentariilor cad de acord asupra unui tabel de zece asemenea nume-tampon sau atribut ive: Yahweh, abstracţia supremă, dar şi personificarea mărinimiei faţă de universul uman; El (folosit adesea şi ca particulă prepozitivă pe lîngă celelalte denumiri), împăratul ceresc, stăpînul universal; Adonai, stăpînul a tot ce există; Eloah (sau pl. Elohim, iniţial grupul de divinităţi cosmogonice), judecătorul suprem; Ereh Apaim, îndelung răbdătorul faţă de cei păcătoşi; *Shaddai, creatorul lumii, care îşi sporeşte mereu creaţia; El-Olam, cel veşnic; El-Roi, Dumnezeu cel care se arată în vedenii; El-Elion, stăpînul divin al aştrilor; Shebaoth (*Sabaoth), căpetenia oştirilor sale. • Deşi divinitate riguros limitată la spaţiul etnic ebraic, prin structura
iudaismului ca religie naţională defensivă — neinteresînd (cazul triburilor karaime din Asia de trecere la mozaism nefiind decît o simplă excepţie politică) alte popoare, totuşi unele informaţii din Imperiul Roman (unde mozaismul era prohibit) par să contrazică parţial acest dezinteres. Pe de o parte, *ritualurile şi cel puţin unele dogme iudaice nu le erau necunoscute romanilor; templul lui Y. din Ierusalim (după informaţia romană, pe muntele Moria din vestul oraşului), în timpul lui Pompeius (sec.
 I  î.e.n.) era „întărit de jur împrejur cu ziduri groase", iar Pompeius cucereşte templul, folo-sindu-se de întreruperea oricărei activităţi în zilele sabatice („în timpul zilelor numite ale lui Saturnus)" de către soldaţii iudei apărători şi prădîndu-i toate tezaurele chiar într-o zi de sîmbătă (Gassius Dio, Istoria Romană, XXXVII, 16). După relatarea lui Suetonius (Doisprezece cezari, X, 5), pe muntele Cârmei din Palestina funcţiona, în epoca imperială romană, un sanctuar oracular al lui Yahweh (-+ oracole), consultat nu numai de iudei: „în Iudeea, pe cînd [Ves-pasianus] consulta oracolul zeului Cârmei"; dar, după alţi comentatori, care îi acuză pe istoricii romani (Suetonius, Tacitus) de confuzie onomastică, ar fi fost vorba de un zeu filistean al războiului, ceea ce nu pare adevărat în confruntarea cu textul — bine informat — al lui Tacitus: „între Iudeea şi Syria se află Car-melus: aşa se numeşte şi muntele şi zeul lui. Iar zeul nu are nici chip, nici templu (astfel s-a pomenit din strămoşi), ci numai un altar şi onoarea care i se acordă" (Istorii, II, LXXVIII). Abstractizarea şi caracterul extramundan al lui Y. nu scăpaseră deci observatorilor romani; documentele scripturale autentifică totodată un Dumnezeu omniprezent în existenţa concretă a credincioşilor lui: „Acest Dumnezeu al poporului evreu nu mai este o divinitate orientală creatoare de gesturi arhetipale, ci o personalitate care intervine fără încetare în istorie" (Mircea Eliade, Le Mythe de VEternei Retour, Paris, 1969, p. 155—156). Originalitatea lui Y.—evidentă şi din alte trăsături şi îndelung elaborată — îl face să nu aibă similari; unicitatea sa este opera unui „sincretism comod" (M. Eliade) manevrat de elitele teologice şi profeţii tradiţionali. Din vechiul Yahu tribal, Y. a ajuns treptat zeu naţional regent, mai presus de zeii locali anteriori cultului său, pe care îi absoarbe total, pînă cînd va deveni zeul unic absolut, de neconceput în vreo concurenţă cu alte divinităţi, considerate false. Y. e un Dumnezeu neobiectual, invizibil (locuieşte în negură), prezent colocvial însă cu neputinţă de privit: el este existenţa însăşi; de aceea au fost totdeauna interzise prin dogmă „chipurile cioplite (-+ icoane ) care să dea imagini — imposibil de conceput
 —  ale lui Y. Acest Dumnezeu apare în dialog, în forţa lucrărilor şi *miracolelor sale, în mişcările atmosferice, în sunet, dar nu şi în chip, fiind astfel incompatibil cu *teofania divinităţilor din mitologiile antropomorfiste. Unicitatea lui Y. este impusă printr-o dogmă cu caracter juridic: „Eu sînt Domnul [Yahweh] şi
yakşA
636
 nimeni altul! Afară de mine nu este Dumnezeu [El]. Eu te-am încins fără ca tu să mă cunoşti, ca să se ştie de la răsărit la apus că nu este nimeni afară de mine! Eu sînt Domnul, şi na e nimeni altul! Eu întocmesc lumina şi plămădesc întunericul; eu sînt cel ce urzeşte pacea şi aduce restriştea. Eu sînt Yahweh, care face acestea” (K.T., Isaia, XLV, 5—7). Această definiţie biblică, împreună cu vestita comunicare către Moise, constituie una dintre temele cele mai controversate care, depăşind planul unei analize onomastice, se referă la însăşi structura teologică a lui Y. Propoziţia spusă lui Moise (V.T., Exodul, III, 14): Ehieh asher ehieh — oferă cîteva interpretări posibile; putem traduce: a) Eu sînt cel care este; b) Eu sînt cel care sînt;
c) Eu sînt fiinţa (deci: Eu sînt existenţa; Eu sînt ceea ce există — sens ce corespunde mai exact textului iniţial, eventual în forma tradusă astfel: eu [sm/] a fi (a exista) — vizînd probabil existenţa în sine; iar întrucît gramatica ebraică este lipsită, în flexiunea verbului, de prezent, ar putea avea dreptate unii comentatori care interpretează propoziţia controversată drept o indicaţie despre preexistenţa lui Yahweh. Aceste judecăţi accentuează originalitatea intrinsecă a divinităţii ebraice pe fondul tradiţiei mitice proprii, explicînd totodată — mai mult decît apariţia ca atare — evoluţia doctrinară şi cristalizarea mitofilosofică a creştinismului.
§ R. H. Pfeiffer, Introduction to the Old Testament, New York, 1948 ; H. W. Robinson, Inspiration and Revelation in the Old Testament, Oxford, 1946; W. Eichordt, Theologie des Alten Testaments, I—III, Gottingen, 1962—1963 ; W. F. Albright, Yahweh and ihe Gods of Canaan, New York, 1968
    Yakşâ Clasă de semizei binevoitori în *mi-tologia vedică şi ^post-vedică, de ambe sexe (masculini: Yakşâ, feminini: Yakşi), alcătuind suita permanentă a zeului bogăţiei, *Kubera, şi socotiţi paznicii comorilor lui; există însă şi împrejurări mitice în care aceşti semizei se demoni-zează, devenind răufăcători.
    Yam; Prinţul Yarn (semit, yam —marea) Fiu al zeului *E1, în mitologia ugarită (-+ mitologie feniciană), zeu al mării sau marea însăşi; împotriva lui luptă *Baal, biruindu-1 pentru oameni (*simbolul cuceririi mărilor). Numit uneori şi „Judecătorul Nahar“ sau „Fluviul Judecător", Y. reprezenta totodată şi popoarele mării care asediaseră coasta feniciană; în acest caz, Baal apăra de asediatori teritoriul maritim al Feni-ciei, dar şi pe corăbierii plecaţi pe mări. Alteori Y. e un adaos atributiv la numele zeiţei ugaritice ♦Athirat.
    Yamâ (sanscr. yăma — întrerupere, sfîrşit) Zeul *morţii în *mitologia vedică9 stăpînul sufletelor tuturor defuncţilor şi totodată zeu al dreptăţii. Locuind într-un palat mohorît (Ka-lici) din ţinutul inferior al sudului (*Nâraka), el ia contact cu toţi morţii pe care şeful de protocol Citragupta îi înregistrează într-o carte a faptelor, apoi fie îi aruncă în abis, fie îi re-
trimite pe pămînt pentru altă reîncarnare (—► ava-tara). Y. urmăreşte riguros duratele vieţilor omeneşti, fiind un executor al destinului, iar la expirarea fiecărui termen sau îşi trimite mesajele ireversibile funebre, prin personificarea morţii (*Mrityu)> care e numită şi Crainicul Morţii (Mrityu-duta), sau apare el însuşi (cu ^trupul său verde, în veşmînt roşu sîngeriu, călare pe un bivol, adesea urmat de cei doi cîini Sărameya, născuţi de Saramâ, şi cu sceptrul în mînă), prinzînd muribundul cu un arcan. Y. are numeroase epitete care evită indicarea directă a atributului său esenţial: Jiviteţa (Stăpînul vieţii), Dharmarăja (Regele dreptăţii)» Dharmendra (Domnul legii), Pitriraja (Regele răposaţilor), Pretădhipa (Domnul răposaţilor). Zeul are şi o familie: *Sahjnă (Saranyu)— mama sa; Dhumornâ (sanscr. dhuma — fum, abur; urnă — lînă) — soţia; Yudhişţhira — fiul cel mai mare (în alte variante însă fiul lui
  * Dhârma).
     yang -► yin şi yang
     Yang Di Zeul *soarelui (chinez taiyang — soare) în *mitologia chineză, apărut după un timp nedeterminat de la retragerea apelor *po-topului universal, împreună cu strănepotul său Rong, zeul *focului (după alt *mit, a fost fratele împăratului *Huangdi, cu care a împărţit guvernarea lumii subceleste). Considerat mărinimos şi mesianic, *miturile spun că Y.D., văzînd că la venirea sa pe pămînt oamenii se înmulţiseră din nou după diluviu în număr suficient* dar că nu le ajungea hrana, i-a învăţat agricultura, iar discul solar a fost silit să dea destulă lumină şi căldură spre a coace grînele. Pe cînd îi învăţa pe oameni arta semănatului grînelor* au căzut din *cer atîtea boabe cîte erau necesare şi au apărut spontan 9 fîntîni comunicante cu apă dulce, astfel că dacă se lua apă din una» apa celorlalte se clătina (în altă versiune, a zburat prin cer o pasăre roşie lăsînd să-i cadă din cioc 9 spice care, adunate de zeu şi semănate, au rodit lanuri întregi). Tot Y.D. i-a învăţat pe oameni medicina şi farmacologia, el avînd un bici roşu cu care deosebea plantele medicinale. (Dar aici este probabil o confuzie cu alt zeu — *Shen Nong). Scrierile antice adăugau că zeul avea trup verzui, de jad străveziu, zărindu-i-se măruntaiele (Zhou Yu, Istorisirea facerii lumii). Cînd oamenii au ajuns să aibă destulă hrană şi îmbrăcăminte, fiindcă mai trăiau prost, zeul a inventat comerţul şi i-a învăţat să-şi împartă timpul de muncă, de vînzări-cumpărări, de odihnă. Y.D, a avut şi urmaşi; dintre ei, nepotul său Bai Lin, îndrăgostindu-se de frumoasa soţie a dregătorului terestru Wuqian, a lăsat-o gravidă; ea a născut 3 fii: Hu (inventatorul clopotului), Yang (compozitorul primelor melodii) şi Shu (inventatorul arcului şi al ţintei pentru exerciţiile de trageri); după miturile ulterioare, tronul lui Y.D. a fost uzurpat de strănepotul său *Chiyou care, luîndu-şi numele străbunicului, a purtat război cu împăratul Huangdi,
     Yan Luo Zeul *morţii, în *mitologia chineză* de sentinţa definitivă a căruia depind sufletele defuncţilor, cînd trec în lumea cealaltă.
637
YGGDRASILL
    Yao împărat mitic chinez (după o tradiţie, succesor al împăratului *Huangdi), căruia mi-tografiile tradiţionale din antichitate (-* mitologie chineză) îi atribuie o modestie fără cusur, alături de fapte neobişnuite: ascensiuni cereşti, invenţii tehnice insolite, întocmiri de aparate sau adaptări de fenomene naturale. Domnind o sută de ani, ca un cîrmuitor al lumii subceleste (Tianxia), a fost cel mai sobru şi mai modest, în acelaşi timp şi cel mai util om din imperiul său. Se îmbracă în veşminte sărăcăcioase, de o singură culoare (iarna cu o piele de cerb, vara în pînză de cînepă), pe cap purta o tichie galbenă şi, neavînd palat, locuia într-o colibă cu grinzi necioplite, acoperită cu stuf neretezat, şi se hrănea cu fiertură de buruieni sălbatice şi cu terci de mei comun, mîncînd dintr-o strachină de lut. Era ajutat în cîrmuirea imperiului de principalul său dregător *Gao-Yao (celebru prin berbecul său verde *Xiezhai, utilizat ca instrument judiciar). Pe vremea lui Y., în curtea palatului imperial iarba se prefăcea în grîne, pe trepte a crescut un arbore-calendar (huang-iicao), avînd 15 frunze care se veştejeau pe rînd, oîte una zilnic, apoi se regenerau mereu toate; iar în bucătărie răsărise iarba-norocului (sha-bu)
 —  un excelent regulator termic totodată rege-nerînd puritatea aerului. împăratul folosea în deplasări fie un cal alb de călărie, fie, pentru transporturi mai grele, carul său roşu. Y. a redus şi simplificat impozitele şi întotdeauna îşi asuma vina foametei şi frigului de care sufereau supuşii. Sub domnia lui Y. au răsărit la un moment dat, simultan, zece sori, producînd arşiţă pustiitoare şi foamete; la intervenţia împăratului, i-a fost trimis din cer arcaşul divin *Yi, care a doborît 9 din ei, scăpînd lumea de calamitate (şi l-ar fi doborît, din nesăbuinţă, şi pe ultimul, dacă împăratul nu i-ar fi ascuns ultima săgeată, în mod deliberat). Tot sub Y., în al 60-lea an de domnie, s-a produs un potop parţial, din cauza revărsării marilor fluvii ’Changjiang, Huang-he şi Wei, apele lor ridi-€indu-se ameninţătoare spre cer şi inundînd întregul teritoriu al ţării, înmulţind fiarele şi distrugînd grînele. Y. a avut două fiice, Nu Ying şi A Hong, ambele magiciene, care l-au învăţat pe împăratul ulterior *Shun (în cronologia chineză tradiţională: anii 2317—2208 î.e.n.) meşteşugul de a zbura ca pasărea. Pe împărat
 11 interesau secretele cerului şi ale constelaţiilor, de la care a luat ideea împărţirii riguroase a timpului între muncă şi odihnă. Dregătorilor săi Xi şi He le-a ordonat să utilizeze instrumentul xiang pentru descifrarea, prin calcul, a legilor soarelui şi stelelor; potrivit tradiţiei, sub Y. se stabileşte anul de 366 zile, realizîn-du-se şi un compromis echilibrator între anul «alendaristic şi anul solar, prin includerea periodică a unei luni suplimentare (rongyue). Lunga guvernare benefică a lui Y. avea ca ^simbol esenţial *legenda transformăriijierbii din grădina sa în grîu, într-o singură zi. După un *mit colateral, Y. a domnit numai 70 de ani, cedîndu-i apoi lui Shun tronul.
    Yaya Zeu sau erou arhetipal, cu important rol cosmogonic, în mitologia aborigenilor din Haiti (transcripţia numelui Yaya este variabilă). După principala variantă a *mitu-lui, Y. era un om care avea un fiu numit Yayael; întrucît acest fiu face o încercare de paricid, Y. îl surghiuneşte 4 luni, apoi îl omoară, pu-nîndu-i osemintele într-un dovleac pe care-1 atîrnă de acoperişul colibei; vrînd, mult mai tîrziu, să-şi revadă fiul, Y. împreună cu soţia sa deschide dovleacul, iar din acesta ies sumedenie de peşti, pe care soţii decid să-i mănînce; cînd însă Y. se duce o dată să-şi lucreze grădina de legume, pătrund în colibă 4 gemeni de provenienţă stranie (scoşi din pîntecul despicat al mamei lor, după moartea ei), primul numindu-se Dimiban; întors acasă, Y. îi găseşte pe gemeni ospătîndu-se cu peşte, le ia dovleacul şi scă-pîndu-1, îl sparge, ceea ce provoacă un *potop general, dînd naştere mării primordiale. După retragerea apelor, un bătrîn enigmatic aruncă în spinarea lui Dimiban o oală cu *tutun ritual, făcîndu-i o vînătaie; dar, după o incizie cu un topor de piatră, ceilalţi fraţi găsesc acolo o femeie travestită în broască ţestoasă, de la care
—   cu concursul celor 4 gemeni — va purcede apoi omenirea.
    Ydavallr Pajişte în mijlocul tărîmului divin *Asgardhr din *mitologia scandinavă, adăpostind cele 12 palate ale marilor zei Aseni (*Asa).
    Yeti *Mit (sau pseudomit) al aşa-numitului om al zăpezilor (numele fiind pus în circulaţie modernă (în a doua jumătate a sec. XX) prin lb. engleză, după expresia nepaleză yet teh — făptură a stîncilor). Y., descris ca o fiinţă cu trup puternic de gorilă însă cu aspect de om primitiv, păros, ar trăi retras, singuratic sau în grupuri, pe platourile înalte ale munţilor Himalaia; i se atribuie anumite *dansuri de factură nupţială, executate la lumina lunii; ♦legende sau mituri similare se povestesc uneori şi în nord-vestul Statelor Unite ale Americii (unde varianta locală e numită Sasquatch) şi în Caucaz. Y. pare a coincide cu noţiunea mitică *Hun gurăs — „omul sălbatic", citat de vechi texte medicale mongole sau tibetane. Mai apropiat de Y. este omul-maimuţă *Vrişăkapi amintit într-un mit din India (-* mitologie vedică şi
*post-vedică). Deşi unele relatări de explorare, ca şi cercetări recente ale unor naturalişti şi antropologi chinezi, par a confirma existenţa reală a acestei specii (numite în China Yeren)y în special studiile profesorilor Huang Guang-zhao şi Li Jian, cercetarea ştiinţifică nu distruge mitul deja creat, care se dezvoltă paralel, însă în alţi parametri.
    Yeyehsith Zeiţă iacută (-* mitologiile triburilor polare), socotită creatoarea lumii.
    Yggdrasill (vechi norv. yggr— profunzimea cugetării, drasill — *cal, purtător) * Arborele cosmic sapienţial, în *mitologia scandinavă, frasinul sacru al înţelepciunii pe care a sorbit-o zeul suprem *Odhinn în 9 nopţi. Cele 3 rădăcini ale lui Y. se întind spre *Asgardhr (lumea zeilor), ♦Yotunheim (lumea *giganţilor) şi *Niflheim (lumea ceţurilor), a 3-a rădăcină fiind roasă
638
mereu de şarpele ♦Nidhoggr, iar rădăcina dinspre Yotunheim hrănindu-se din izvorul înţelepciunii păzit de ♦Mimir. în frunzişul arborelui se adăpostesc: un vultur, un şoim şi o veveriţă. De altfel, ♦mitul rădăcinilor este un triplu ♦simbol;-rădăcina dinspre Niflheim simbolizează totodată gerul şi *moartea, izvorul ei Hvergelmir fiind *apa primordială; şarpele Nidhoggr care o roade este invidia; rădăcina dinspre Yotunheim a lumii ♦uriaşilor de brumă adăposteşte izvorul cunoaşterii şi înţelepciunii de sub paza lui Mimir, identificat cu izvorul său, din care a sorbit Odhinn în perioada lui iniţiatică; iar izvorul rădăcinii dinspre Midgardhr"este fîntînă energiei vitale; ♦Nomele care se folosesc de acest izvor Urdhr locuiesc într-o sală (sau un palat) din interiorul trunchiului, înalt pînă la coroană. Vulturul se luptă mereu cu şarpele Nidhoggr, menţinînd astfel echilibrul cosmic al rădăcinilor, iar lupta nu încetează, pentru că e aţîţată de intrigile veveriţei Ratatoskr. Arborele îmbracă cu coroana sa tot universul, legînd totodată viitorul de trecut, iar pe crengile lui se leagănă existenţa infinită. într-o variantă a mitului, în perioada finală de amurg al zeilor (*Ragnarokr), arborele va arde total, nelăsînd decît cenuşă; dar în altă variantă, se va zgudui, fără să piară (aşadar universul nu se va dezintegra), întrucît Y. este arborele universului, îngrijit de Norne, zeiţele destinului, care-1 udă regenerîndu-1 zilnic din izvorul Urdhr. Printre crengile arborelui aleargă neîncetat 4 cerbi magici (Dain, Dwalin, Duneyr, Durathorr), iar mugurii îi paşte *capra sacră ♦Heidhrun, de pe acoperişul ♦Walhallei. Coroana arborelui acoperă incinta de consiliu suprem al zeilor, aflată chiar lîngă izvorul vital Urdhr, simbolizînd destinul lumii.
   Yi; Shen Yi Arcaş ceresc, în ♦mitologia chineză, care a ajutat omenirea în mai multe împrejurări catastrofale: e un fel de ♦Herakles chinez, care face 7 isprăvi scăpînd pe oameni de 7 nenorociri. Mînuirea perfectă a arcului era asigurată de mîna stîngă a lui Y., mai lungă din naştere. Isprava esenţială este bătălia cu cei zece sori: „în vremea*împăratului Yao au răsărit deodată zece sori. Aceştia au pîrjolit grînele şi semănăturile, au uscat ierburile şi copacii şi oamenii n-au mai avut ce mînca“ (Liu An, Huainan zi). *Yao se roagă zeului protector Di Jung care i-1 trimite de Y. cu un arc roşu şi o tolbă de săgeţi albe; cei zece sori erau fiii zeului care n-ar fi vrut să li se întîmple nimic rău, socotind că Y. îi va speria doar şi-i va goni, dar Y. îşi ia misiunea în serios, doboară pe rînd 9 sori şi umple cerul de flăcări; urmărind vînătoarea, Yao îşi dă seama că nu poate rămîne cerul fără nici un soare, aşa că trimite un om să-i fure arcaşului a zecea săgeată din tolbă, astfel că pe cer a rămas soarele cunoscut de oameni. Oamenii erau totodată asupriţi de nişte fiare, mai ales de un taur cu faţă de om şi picioare de cal, monstru antropofag» pe care Y. îl ucide după o luptă dificilă, aşa cum» după aceea, ucide alţi doi monştri, unul din sud, altul din nord, precum şi pasărea Jufeng,
care stîrnea uraganele cu fîlfîitul ei; de asemenea,, el curăţă toată ţara de peşti canibali şi balauri, într-o călătorie, o întîlneşte pe zîna ♦Mi-Fei* soţia zeului apelor ♦He Bo (într-o variantă, Y. e iubit de zeiţa ♦lunii, ♦Heng Wo, sora lui He Bo), cu care are relaţii de dragoste, iar zeuî gelos, metamorfozat în ♦dragon alb, îi iese înainte arcaşului, vrînd să-l sperie, însă Y. îi distruge un ochi cu săgeata; cerînd zeului suprem uciderea arcaşului, He Bo e refuzat şi se consolează. Y. venise din cer cu soţia sa, care astfel îşi pierduse calitatea de zeiţă şi îi reproşa soţului activitatea lui proumană; atunci arcaşul o părăseşte şi duce viaţă de peregrin în folosul omenirii, întors în cele din urmă acasă în cer, Y. se împacă temporar cu soţia sa, începînd sub influenţa ei să se gîndească îngrijorat la moarte şi la trecerea postumă în regatul infernal ♦Yudu, apoi pleacă la zeiţa *Xi Wang-mu, posesoarea unui elixir contra morţii, pe care obţinîndu-1, arcaşul i-1 dă în păstrare soţiei, ca să-l bea amîndoi într-o zi de *sărbătoare (acest elixir, băut de un om, îl transforma în zeu, ridicîndu-1 la cer, dar băut de doi oameni, le dădea amîndorura nemurire pe pămînt); visînd să redevină zeiţă, soţia bea singură tot elixirul, reuşeşte să se înalţe la cer şi, poposind într-un palat din Lună, constată că faţa i se schimonoseşte, glasul îi piere, trupul îi devine monstruos pînă cînd se preface toată în broască ţestoasă. Rămas văduv şi socotind că în cer se*fac nedreptăţi, Y. se împacă şi cu gîndul de a se duce în Yudu, astfel că’ mai întîi îl învaţă pe Feng-men arta de arcaş, apoi are cu el un duel de probă: 9 perechi din săgeţile lor se ciocnesc în zbor, dar cu a 10-a discipolul îşi ţinteşte maestrul, care scapă muşcînd săgeata din zbor; iertîndu-şi discipolul, marele arcaş e în cele din urmă omorît de acesta prin viclenie.
    Yi jing (Cartea schimbărilor) Cea mai veche dintre scrierile chineze antice (redactată între* sec. XI—VII î.e.n.) cuprinse în cele Cinci Canoane (Wu jing): Cartea schimbărilor (Yi jing), Cartea cîntecelor (*Shi jing), Cartea edictelor (Shu jing), Memorial de rituri (*Liji)9 Primăvara-Toamna Ţării Lu (Lu guo Chun Qiu) — folosite de *Confucius în şcoala sa ca manuale. Din punctul de vedere al cercetării
♦mitologiei chineze, Yi jing are importanţă aproape egală cu *Shan hai jing (Cartea munţilor şi mărilor), Y.j. este pe de o parte o încercare filosofică de descoperire a legilor mişcării în natură şi în omenire, pe de altă parte, este o carte bazată pe un sistem oracular (-+ oracole)9 incluzîndu-se aici şi cele 8 trigrame (bagua) ale zeului sapienţial *Fu Xi, ca şi expresia grafică a legii mutaţiilor (yi), descoperită de Chang Gong; amîndouă sistemele se sprijină pe combinările principiilor *yin (feminin) şi *yang (masculin), transcrise în linii discontinue şi continue, pre-supunîndu-se în aceste combinaţii ternare ale trigramelor şi hexagramelor o capacitate divi-natorie (—> divinaţie). în virtutea nevoii de a explica şi combinaţiile grafice şi ^ mutaţiile (schimbările), previzibile prin ele, Y.j. narează numeroase ♦mituri chineze arhaice. Toate textele
 639
 YIN
acestui codex au un caracter scriptural sacru, conf irmat de *confucianism.
     Yima *Omul primordial, în               *mitologia
iraniană zoroastrică (—* zoroastrism), ♦arhetipul providenţial, prezentat în *Avesta cu un rol complex de *erou civilizator şi de recon-structor social postcatastrofic, din’voinţa zeului * Ahura-Mazda. Y. va construi oraşul subteran * Var, în timpul distrugerii lumii printr-o iarnă totală, pentru reperpetuarea vieţii pe pămînt. După Avesta, care-1 numeşte „Frumosul Yima", el a fost un rege-păstor (şah patriarhal iranian) şi primul credincios ai zeului luminii, prin această fidelitate asigurîndu-i omenirii supunerea forţelor răului şi stăpînirea lumii {în poemul Shakh-nameh a lui Firdowsi, Y. îi corespunde şahului mitic Jemshid). Domnia regală de o mie de ani (a lui Jemshid, de 700) a lui Y. e considerată în *mitul avestic vîrstă de aur a omenirii, întreruptă de epoca escatologică (-> escatologie) a marilor zăpezi hibernale (după unele variante, chiar de un *potop universal), continuată restrîns în oraşul Var şi reluată după catastrofă, cînd Y. devine primul agricultor al lumii. Sînt variante mai tîrzii care spun că Y. a căzut în *păcatul trufiei şi, ca urmare, a murit în luptă cu *dragonul Aji-Da-iiaka, aducînd astfel *moartea în existenţa lumii: ca *om primordial, Y. fusese iniţial nemuritor (Avesta, Yasna, IX, 3—5), dar păcătuind („el a minţit şi a început să cugete la cuvîntul mincinos şi’potrivnic adevărului"
—   op. cit., Yasht, XIX, 33—-34) îşi pierde nemurirea şi extinde pedeapsa asupra întregii omeniri, care ajunge muritoare şi nefericită. în miturile mai noi ale Iranului mahomedan islam), prin dublu *sincretism, Y., devenit şahul Jemshid, e absorbit de figura înţeleptului calif Suleiman, amintit în *Coran, el însuşi compus după modelul biblicului Solomon.
   yin şi yang Cele două principii cosmogonice iniţiale în filosofia *mitologiei chineze, născute din *haosul acvatic primordial: yin — principiul iniţial feminin şi *simbolul întunericului, yang —■ principiul iniţial masculin, simbolul luminii şi al primăverii/„în vremurile de demult, pe cînd nu era încă nici pămînt, nici cer şi prin bezna adîncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul şi pămîntul, şi atunci s-a despărţit elementul femeiesc [yin] de elementul bărbătesc [yang] şi au fost hotărnicite cele opt ţinuturi ale lumii" •(Liu An, Huainan zi, cap. Qinshen). „Principiul pur yang a alcătuit cerul, principiul tulbure vin a alcătuit pămîntul" (Sui Zhen, Wu jung li nian zi). Prima interpretare filosofică a celor două noţiuni este în *Yi jing: Chang Oong descoperă un sistem de *divinaţie pe baza combinării simbolului grafic masculin (linia continuă) cu simbolul grafic feminin (linia discontinuă), prin combinaţiile între yang şi yin realizînd o expresie a legii mutaţiilor (yi). Raportul între ambele principii este un raport Intre factorul pasiv (yin) şi factorul activ (yang). Aceste două principii sînt inseparabile, aflîndu-se în neîncetată interacţiune si totodată
adversitate. în impactul lor perpetuu îşi are sursa întreaga mişcare cosmică şi tot el decide toate modificările petrecute în lume. Principiul yin este negativ şi slab: el reprezintă tot ce e rece şi simbolizează pasivitatea; principiul yang, pozitiv şi puternic, reprezentînd tot ce e cald, simbolizează acţiunea. ^ Principiul primordial feminin yin semnifică şi *Luna, ca simbol al umbrei sau întunericului, iar concomitent el traduce dorinţa de schimbare, nostalgia, versantul montan umbrit, anotimpul ploios, rece şi umed, ca şi organele interne yin ale corpului’ uman (inima, ficatul, splina). Ga atare, yin se include în materia pasivă şi în manifestările ei fenomenale: yue (luna), tu (pămîntul), shan (muntele), pu (cascada), hai (marea), dui (lacul), chao (mareea), shui (apa), yu (ploaia), yun (norul), lu (rouă), xue (zăpada), bing (gheaţa), dong (gerul), feng (vîntul), zhen (tunetul), shuang (bruma), lin (pădurea), hua (floarea), liu (salcia), zuixinhua (laurul), mu (lemnul), yueguishu (dafinul), cai (pătlagina), lihua (floarea de păr; acest alb floral specific prin puritate este culoarea doliului în China), wu (corbul), gui (broasca ţestoasă), yan (rîndu-nica), xiao (bufniţa), yingwu (papagalul), juan (cucul), ju (cormoranul), banjui (turturica), yehe (cocorul), qiao (coţofana), xi (păianjenul), e (fluturele de noapte), cuzhi / ququr (greierul), bei (nordul), xi (asfinţitul), hou (împărăteasa), di (flautul), dai (cingătoarea), fangxiang (gineceul), xi (obstacolele). ^ Principiul primordial masculin yang semnifică tot ce este solar şi luminos, simbolizînd primăvara, căldura, acţiunea, versantul însorit al munţilor, organele interne yang (stomacul, vezica biliară), iar astfel se include în materia activă şi în fenomenele corespunzătoare: ri (soarele), tian (cerul; universul), guang (raza de lumină), huo (focul), huoniao (pasărea-de-foc), jin (metalul), jingang (diamantul), qilin (unicornul), niao (pasărea), ying (licuriciul), ying (privighetoarea), ji (cocoşul), huangli (grangurul), fenghuang (fenixul), die (fluturele), sang (dudul), Han (lotusul), cihuai (salcîmul), zhu (bambusul), bai (chiparosul — arborele vieţii), huilan (orhideea), mei (prunul pitic), hehua (nufărul), juhua (crizantema), mudan (bujorul), yulan (magnolia), zhangmu (camforul), dong (răsăritul), nan (sudul). Dar există şi noţiuni mixte yin-yang: tao (piersicul), renshen (tamariscul), long (dragonul —
—  simbol imperial), diaoxiao (perechea de bufniţe).^-» Dar în acest cadru, indispensabilă în înţelegerea raporturilor între cele două principii este noţiunea *qi (forţa, energia), care reprezintă' suma particulelor din cele
5   *elemente primordiale (*wuxing):            shui
(*apa), huo (*focul), mu (lemnul), jin (metalul), tu (*pămîntul) — care constituie materia, substanţa universului; esenţa forţei qi se bifurcă în două tipuri de energie, masculină (yangqi) şi feminină (yinqi). Forţele ambelor categorii de particule sînt în neîncetată ciocnire, prin aceasta explicîndu-se mişcarea veşnică s materiei
YMDTJGUBU
640
ca şi toate schimbările ce se produc în univers. De timpuriu, valorile simbolice ale celor două principii s-au raportat la semnificaţia generală a *vieţii; de aceea, ele au fost utilizate ca instrumente teoretice în medicina chineză clasică; în acest caz, yin simboliza inima, ficatul şi splina, iar yang — stomacul şi vezica biliară; din echilibrul între yin şi yang rezultă acel qi inevitabil, care este fluxul energiei vitale, izvo-rînd anume din echilibrul celor două principii primordiale care funcţionează în toate organismele vii; astfel, orice dezechilibru în raportul dintre cele 2 principii produce boală; în acelaşi plan, acupunctura chineză, vizînd precizia localizării anumitor puncte ale pielii (stabilite riguros din totalul de 800), nu face decît să restabilească raportul originar între yin şi yang şi să readucă qi în starea normală de echilibru.
    Ymdugudu; Zu Vulturul sacru, venerat în Sumer (-* mitologii din Mesopotamia) ca divinitate oraculară (-* oracole) şi ca pasăre a destinului; cuvîntul pronunţat de acest vultur nu poate fi nesocotit nici de oameni, nici de *zei.
    Ymir; Rhimthurs Bătrînul *uriaş al frigului în *mitologia scandinavă, cel mai în vîrstă dintre *giganţi, pe care zeul suprem *Odhinn l-a ucis făcînd universul din cadavrul lui. Iniţial, cînd furtunile au dus la un moment dat norii de gheaţă din *Niflheim, pînă deasupra pustiului neutral * Ginnunga Gap, unde ei s-au lovit de scînteile împrăştiate din *MuspelIsheim, stropii topiţi au căzut şi s-au condensat, luînd forma lui Y., prima fiinţă a universului haotic şi necreat. Adormind, Y. asudă şi din sudoarea sa apar, la subţioara stîngă, un zeu şi o zeiţă, iar dintre picioarele împletite, întîiul gigant. Cadavrul lui Y., manevrat de Odhinn şi de fraţii săi, *Vile şi *Ve, devine univers: sîngele inundă spaţiul într-un diluviu care-i îneacă pe giganţii primei generaţii (salvîndu-se numai *Ber-gelmir); , carnea trupului devine pămîntul;. oasele, aşezate în grămezi inegale, devin munţi; părul se preface în păduri; din craniu, *zeii fac ♦cerul, creierii devin norii: sîngele se transformă în oceanul mondial; genele compun gardul care înconjoară pămîntul, ferindu-1 de ţinutul periferic de exil al uriaşilor.
    Yoga (sanscr. yoga — uniune, unire; atelaj [de cai], harnaşament, metodă, vrajă, sîrguinţă, legătură, conducere, *contemplaţie ş.a.) Sistem filosofic şi religios tradiţional, teoretic şi practic, din India (apărut ca * termen prima dată în *Upanişad şi atribuit, ca doctrină, lui Patanjali (probabil sec. II î.e.n.), care ar fi organizat scrierile arhaice în ampla operă Yoga-sutra). Acest sistem (unul dintre cele 6 ortodoxe, din filosofia clasică indiană), delimitînd subiectul (*Puruşa — spiritul, şinele) de obiect (*Prakriti —natura), propune eforturile metodice necesare atingerii desăvîrşirii prin controlul elementelor componente ale naturii umane psihofizice, în scopul întoarcerii spiritului la starea purităţii iniţiale şi al atingerii stării de conştiinţă absolută prin disciplină fizică şi mentală. Yoghinul (yogi) practicant al sistemului urmăreşte, prin *asceză şi extaz, unirea sufletului său
 cu sufletul universal, cale pe care el declară că o realizează în cunoaşterea penetrantă a secretelor naturii şi ale existenţei, dobîndind o putere vastă asupra oamenilor şi fenomenelor naturale. Y. (un sistem dezvoltat din sutrele pri-^mitive) — de fapt, sistemul teoretic *Sămkhya
 —   încearcă să explice prin evoluţie raţională alcătuirea universului din două principii: natura concretă şi spiritul sau substanţa divină. Dezvoltîndu-şi propriul sistem psihosomatic din temeiurile teoretice Sămkhya, Y. propune o caJ^ de eliberare a spiritului din puhoiul suferinţei universale (—> samsâra) şi din constrîngerea faptelor (*karma) care determină subiectul absolut (*Ătman) să se reîncarneze mereu (*avatara). întemeietorul Patanjali vedea în Y* o despărţire totală a insului de lume, adică a subiectului de obiect. Sînt mai multe curente yoghinice: 1) jnâna-yoga (y. cunoaşterii) — considerînd cunoaşterea esenţei fenomenelor iluzorie* sau reală în virtutea fluxului de care Ătman se bănuieşte legat ca urmare a ignoranţei; 2} raja-yoga (y. regală) — oferind un sistem de exerciţii psihofizice în vederea smulgerii insului din lumea exterioară— după Patanjali, cu 8 trepte de reţinere a materiei gîndirii împotriva excitaţiilor: stăpînirea mîniei; practicarea dreptăţii ; *ritualurile; gimnastica, concentrarea domi-nînd succesiv părţile corpului şi întărind funcţiile organelor; exersarea poziţiei de medi-taţie*Zo*ws prin exerciţiile de respiraţieprănayama dirijînd *prănâ prin corp (menită a p'relungi conştiinţa în timpul somnului); despărţirea simţurilor de obiectul lor, fără care e imposibilă concentrarea; apoi meditaţia; scufundarea îi* sine cu întreruperea senzaţiilor externe şi în fine marea concentrare în sine încheiată de obicei cu *moartea fizică; 3) bhakti-yoga (y. devoţiunii) — contopirea propriei conştiinţe* treptat, cu „cel preaînalt“; 4) karma-yoga (y. acţiunii) — activitatea abnegată total în societate, refuzînd roadele în folos propriu. Ultimele două sînt prezente în *Bhagavadgită unde * Krişnâ îi explică lui *Arjuna sistemul: „Făcînd egale fericirea cu suferinţa, cîştiguî cu pierderea, victoria cu înfrîngerea, fii gata de luptă; aşa, nu-ţi vei atrage păcatul. Această cunoaştere ţi-a fost rostită după Sămkhya; ascult-o acum după Yoga, cunoaşterea prin stăpînirea căreia [...] vei părăsi lanţurile faptei. Aici nu e strădanie pierdută, nu e retragere oricît de puţin din această lege, şi te păzeşte de marea frică“ (op. cit., II, 38—40); „înţelepţii care practică yoga cunoaşterii, lepădaţi de fructul faptei, eliberaţi de lanţul renaşterilor, merg spre tărîmul lipsit de durere. Cînd cunoaşterea ta va depăşi hăţişul confuziei» vei ajunge la nepăsarea faţă de ce ţi-e dat să auzi sau ai auzit. Cînd mintea, buimăcită de revelaţie, îţi va sta neclintită şi decisă în meditaţie, vei dobîndi yoga“ (ibid., 51—53); 5) hatha-yoga (y. fuziunii) — fuziunea între cei doi curenţi psihici: prănâ (absorbţia) şi apăna (respingerea). Există şi un sistem autonom de y. respiraţiei — prănayama — aplicabil însă şi în celelalte tehnici ;* prănayama are scopul de a
  641
  prelungi starea de veghe peste pragul adormirii ; în Himalaia şi în Tibet se practică prănayama în cadrul şcolii hatha-yoga, yoghinul astup în-du-şi urechile cu ceară şi aşezîndu-se în poziţia stabilă asana, cu picioarele încrucişate şi coloana vertebrală de o verticalitate perfectă, aşa încît cele 6 plexuri (sacru, prost atic, solar, cardiac, faringian, cavernos) să alcătuiască aceeaşi linie între mulădhăra şi sakasrărâ: mîinile se echilibrează relaxate pe genunchi, ochii rămîn închişi cu privirea concentrată asupra plexului subtil (ajna-cakrâ) dintre sprîncene şi etmoid; cînd s-a atins concentrarea maximală (pratya-hara — anihilarea activităţii senzorii periferice), se repetă în minte cuvîntul invocator *om, iar ritmul respiraţiei devine mai lent pînă cînd ajunge la frecvenţa de 1U secunde. O poziţie admisă în genere, întrucît asigură stabilitatea corpului în vederea dobîndirii stării de extaz, este lotus. După Sri Aurobindo, deşteptarea spirituală desăvîrşită se obţine prin sinteza tuturor sistemelor Y. Există şi o formă cu caracter special: siddhi-yoga, care implică utilizarea forţei magice. Treptele superioare ale concentrării (samădhi) impun o deplină scufundare în sine asociată cu anihilarea tuturor senzaţiilor exterioare, fără care nu se poate obţine eliberarea; marea concentrare (Mahăsamădhi), explicată drept contopirea cu *Brahmân, are drept rezultat încetarea oricăror activităţi vitale. O Yoga reprezintă, în modul cel mai consistent, mistica clasică a Indiei, această doctrină concentrind atenţia asupra tuturor acţiunilor şi exerciţiilor capabile să trezească forţele supranaturale din om care, conform concepţiei teoretice din India, sînt destinate să Înlesnească deplin contopirea omului cu spiritul universal; scopul nu se limitează la expunerea teoretică, urmărind deopotrivă latura practică a acestei filosofii (kriyăyoga).
 § S. Dasgupta, Yoga as Philosophy and Religion, Lon-don, 1924; Mircea Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Bucureşti—Paris, 1936; id., Le Yoga. ImmortaliU et Liberte, Paris, 1951; H. P. Shastri, Voga, London, 1957; J. W. Hauer, Der Joga. Ein indischer Weg zum Selbst, Stuttgart, 1958; K. T. Beha-nan, Yoga. A Scientific Evaluation, New York, 1959; Swâmi Vivecananda, Les yogas pratiques (Karma-Bhah-ti-Râja), trad. Lizelle Reymond et J. Herbert, Paris, 1970; Jean Varenne, Le Yoga et la tradiiion hindoue Paris, 1973
    Yogini; Yogini Javiri Zeiţă-vrăjitoare, în
 *mitologia vedică, patroana *magiei. Uneori, acelaşi nume — cu sens colectiv — indică un grup de 8 vrăjitoare care alcătuiesc alaiul permanent al zeiţei *Durgă.
    yoni (sanscr. yoni — sîn, matrice, vulvă) ♦Simbolul mitic feminin în gîndirea religioasă antică a Indiei (—* mitologie vedică şi *post-vedicâ), echilibrînd o singură idee, ca simbol genitor, alături de simbolul masculin fecundator Hinga.
    Y5rmungandhr *Şarpele universului, în %i-tologia scandinavă, fiul zeului *focului, *Loki; spre a-1 distruge, zeii l-au aruncat în mare,
Y©
 dar apele i-au priit şi, crescînd enorm, el a cuprins lumea ca într-o cingătoare.
     Yotunheim Lumea ^giganţilor, în Mitologia scandinavă, aflîndu-se dincolo de oceanul mondial, şi despărţită de lumea zeilor, *Asgardhr„ prin rîul Ilfing, ale cărui ape nu îngheaţă,
     Yqui-Balam Al 4-lea dintre *oamenii primordiali quichS (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţul femeii *Caquixaha, şi fratele lui *Balam-Quitze.
     Yii *Dragon cornut din Mitologia chineză, cu un rol esenţial în *mitul *potopului universal: diluviul luînd amploare, zeii îl însărcinează pe Y. să stăvilească apele, după ce zeul Fluviului Galben (Huang-he) îi dă o hartă a ămîntului, care trebuie să-l ghideze; pe baza ărţii date de zeul *He Bo, „încordîndu-şi forţele, Yii săpa canale, descătuşa cascade, netezea măguri. în faţa lui îşi tîra coada un dragon galben [indicînd calea de scurgere a puhoaielor]; după el, o broască ţestoasă neagră căra în spinare lut verde" (Wang Jia, însemnări despre întîmplări uitate). Personaj mitic complex, Y. e considerat de tradiţie împărat legendar (cca 2298—2197 î.e.n.), succesor al împăratului *Shun, după ce fusese ministrul acestuia. Totodată este venerat şi ca *erou civilizator de obîrşie divină, pentru rolul său esenţial în stăvilirea potopului. Gâ împărat, i se atribuie numeroase reforme fundamentale: defrişarea pădurilor, amenajarea cursului unor f uvii, testarea stabilităţii unor dealuri şi munţi, distribuirea de pămînt agricultorilor după calitatea solului, zăgăzuirea unor mari viituri cu aspect diluvian. Ca dragon (de fapt, suprapunerea pare pur simbolică, deoarece dragonul este semnul emblematic al împăraţilor chinezi), faptele sale intră în aria fabulosului: ucide ♦balaurul Xianyao care contribuia la menţinerea torentelor, învie cu iarba nemuririi nişte oameni smucişi, iar într-o peşteră, întîlnind două zeităţi travestite (un mistreţ cu diamante luminescente în rît şi un cîine verde), capătă un disc de jad, de care se serveşte apoi să măsoare şi să repună în ordine cerul şi pămîntul. Acţiunea lui Y. s-a desfăşurat sub împăratul Shun, care i-a cedat ca recunoştinţă tronul. Un text arhaic afirmă: „De n-ar fi fost Yii, am fi ajuns cu toţii peşti". Există *mituri şi tradiţii interferenţe, unde nu se poate fixa o linie de demarcaţie între memoria mitică şi memoria istorică. Astfel sînt principalele variante asupra naşterii lui Y.: în una, s-a născut din pîntecul lui *Gun, după ce zeul *focului *Zhu Rong i-1 despicase cu cuţitul magic wudao, Y. ivindu-se sub formă de dragon galben, cu două coarne ascuţite; în alta, e considerat strănepot în a 19-a generaţie al zeiţei primordiale *Nii Wa; împlinind vîrstă de 360 ani, s-a urcat pe muntele Jin şi a aşteptat 3600 ani momentul prezentării sale în lume, iar atunci a coborît la poalele muntelui Xingyu, s-a prefăcut în pîrîu din apa căruia a băut Nii Di, soţia lui Gun, care găsind un mărgăritar în pîrîu, l-a înghiţit, a rămas însărcinată, iar după 427 de zile l-a născut pe Y., „cel sclipitor ca un
 YU DI
 mărgăritar". Toate variantele, nu totdeauna coerente, insistă asupra acţiunii de potolire a diluviului. Fie că zeii îl însărcinează pe Yii dragonul cu dificila operaţie, fie că îl alege împăratul pe eroul Yii, viitor împărat şi el, potopul pare a fi avut cîteva cauze succesive şi, desigur, recidive. După ce zeul ceresc suprem Da Di a sfărîmat, ca represalii, digurile construite de Gun pentru zăgăzuirea puhoaielor diluviene, fluviul Huang-he inundă din nou ţinuturile, iar atunci Y., fiul miraculos al lui Gun, este trimis de Shun, care deocamdată e căpetenie de trib şi favoritul împăratului ♦Fao, să străbată un drum de 2 000 355 550 li (1 li = 576 m) ca să potolească potopul; spre a păstra secretul operaţiilor, Y. e metamorfozat în urs şi aşa lucrează 13 ani; iar întrucît noaptea îşi relua înfăţişarea de om, se întîlneşte astfel cu Du-shanshi, o fată din pădure pe care o ia de nevastă, dar căreia nu-i divulgă dubla lui existenţă, pînă cînd ea, venită să-i aducă mîncare, îl vede ca urs, se sperie şi, atingîndu-se cu pîntecul de o piatră, naşte un al doilea fiu. în cele din urmă, Y., cu toate misiunile îndeplinite, dispare dintre oameni, dar nici o tradiţie nu se referă la moartea lui. Istoricul Sima Qian (145—86 î.e.n.), citînd pe cronicarul Zhang Yan (sec. III î.e.n.), scrie: „iii s-a dus să inspecteze domeniile şi, ajungînd la muntele Kuizi, a murit. Muntele are o peşteră. în popor se spune că Yii a intrat în acea peşteră" (Shi ji). Dar intrarea finală în peşteră, temă reîntîlnită şi in alte zone mitologice (de ex. *Zamolxisj, poate fi o obturaţie sau o transgresare: moartea nu rezultă din mit.
    Yu Di; Yu Huang Shang Di (împăratul de Jad) Zeu şi împărat legendar, în *mitologia chineză a *daoismului (probabil începînd abia din seo. IX—X), Stăpînul Suprem al universului, căruia i se supun integral cele 3 lumi: ♦Gerul, ♦Pămîntul şi subpămîntul (sau * Infernul), ca şi toţi *zeii (care îi sînt întru totul subalterni) şi ♦spiritele; el guvernează cele 4 zări cereşti. Unele tradiţii arhaice îl considerau şi creatorul oamenilor (-* antropogonie), pe care i-a plămădit din argilă şi i-a zvîntat în aer; (totuşi, unele făpturi au rămas umede şi s-au deteriorat, anume ele devenind strămoşii paraliticilor şi bolnavilor incurabili). Y.D. are şi o paredră (sau soţie), locuind pe muntele cosmic Kunlun: Wang Mu niang-niang (conform unor interpretări, o ipostază a popularei zeiţe *Xi Wang-mu). Unii mitologi au presupus că structura mitică (şi forma religioasă de adoraţie) a lui Y.D. s-a elaborat sub influenţa zeului vedic *Indra (numit în chineză Shi Di), cunoscut prin contactele cu India. Un ♦mit complementar (tot de origine daoistă) afirmă că Y.D. a apărut în momentul creaţiei lumii (—* osmo-gonie), fără precizarea dacă a fost producătorul sau produsul acesteia. Conform tradiţiei mitice mai răspîndite, Y.D. locuieşte într-un mare palat situat în ultimul cer (al 36-lea) de sus. Iconografia îl reprezintă şezînd pe un tron somptuos, fiind înveşmîntat în halatul imperial
                                                                                                            642
 de ceremonie şi ţinînd în mîini o placă de jad; faţa zeului, încadrată de barbă şi mustaţă, nu are expresie, ceea ce traduce ideea daoistă de măreţie. Cu timpul, ajunge să nu mai fie socotit stăpînul universal absolut, ci doar prim ^element în triada supremă, alături de zeul cosmogonic *Pangu şi de filosoful zeificat *Lao Zi, pentru ca în cele din urmă să fie identificat cu zeul ceresc * Shang Di.
     Yudhişţhira (sanscr. yuddha — bătălie, luptă; yudh — luptător, oştean) Erou din *Mahabharata (—*• mitologie vedică şi *postvedică), fiul zeului ♦morţii *Yamâ sau al zeului datoriei * Dhârma, cel mai vîrstnic dintre fraţii ♦Pândava (Yud-hişţira, *Bhlma, *Arjuna, Nakula, Sahadeva). în mod legitim, terestru, Y. este fiul cuplului regal * Păndu şi KuntI, deşi regina KuntI l-a născut de* la Yamâ sau Dhârma; astfel, Y. este întruchiparea spiritului justiţiar pe pămînt şi (după Mahăbhărata) cel mai bun dintre paznicii legii; în acest sens converg şi epitetele sale: Dharmasuta (Fiul lui Dhârma), Dharmarăja (Regele legii-dreptăţii-justiţiei), Ajătagatru (Cel fără duşmani).
     Yudu (Capitala Beznei) ♦Infernul, în *mitologia chineză, plasat pe versantul nordic al muntelui mitic Yunshan (de fapt, în extremul Nord) unde îşi găsesc ultimul adăpost sufletele morţilor; acest versant montan nu e niciodată luminat de soare. Pe versantul sudic locuieşte ♦dragonul Zhu Long, paznicul infernal supranumit „Dragonul-cu-lumînare“, fiindcă are
  o  lumînare de ceară în gură, luminînd cu ea drumul morţilor spre Y. Metaforic, acelaşi Infern se mai numea şi Izvoarele Galbene (Huang-juan).
     yuga Eră sau durată cosmică în periodizarea mitică a timpului după doctrina vedică (-* mitologie vedică) din ciclul de creaţii şi distrugeri alternative ale universului. 4 y. alcătuiesc un ciclu cosmic numit Mahâyuga (cu durata de 4 320 000 ani solari), în care omenirea degenerează spiritual şi fizic, pînă la distrugerea universului din catastrofa Mahâpralaya (—*> pralaya). Mahâyuga (sau Manvantara — epoca unui ♦Mânu) durează o zi şi o noapte a lui ♦Brahman; jumătate de miime dintr-o zi şi o noapte a spiritului universal, iar 2000 Mahâyuga (o zi şi o noapte din existenţa substanţei cosmice Brahman) reprezintă durata existenţei universului; după un ciclu cosmic integral, universul este distrus de focul conflagraţiei generale Kă-lanala — Focul vremii de apoi. Cele 2000 Mahâyuga reprezintă o kălpa (8 640 000 000 ani tereştri) ; iar după scurgerea unei kălpa, apar 7 sori care incendiază spontan întregul univers. Cele 4 y. (amintite prima dată în Aitareya Brahmana, VII, 14) sînt: 1) Kritâyuga (1 728 000 ani) — vîrstă de aur (sau Devayuga — Epoca zeilor), în care domneşte zeul justiţiei şi al datoriei *Dhârma, oamenii fiind sănătoşi şi fericiţi;
  2) Tretăyuga (1 296 000 ani) — virsta de argint în care virtuţile încep să decadă; 3) Dvăparayuga (864 000 ani) — vîrstă de bronz, cînd oamenii devin mincinoşi şi certăreţi, patronul erei fiind
643
 TU Q1ANG
zeul jocului de zaruri, *Dvâpara; 4) Kaliyuga (432 000 ani) — vlrsta de fier, dominată de culoarea neagră, este era actuală (începută la 18 februarie anul 3102 î.e.n.), o vîrstă a silniciei, răutăţii, suferinţei, a războaielor şi catastrofelor naturale, cînd foarte mulţi oameni devin sclavi, era fiind patronată de zeiţa *Kali, simbolizînd spiritul răului; era se va sfîrşi cu venirea lui Kalki, a 10-a reîncarnare (*avatara) a lui *Vişnu. (cf. vîrstele omenirii în periodizarea lui *Hesiod, Muncişi zile, v. 106—201, de asemenea ciclurile cosmice aztece numite *sori).
    Yuki Onna (Doamna Zăpezii) Zeiţa zăpezii, în ^mitologia japoneză; reprezentată aproximativ ca şi fabuloasa Albă-ca-zăpada din basmele europene.
    Yuma Zeu pozitiv cosmogonic, în mitologia fino-ugrică (—+ mitologie finlandeză). în creaţia lumii, Y. a fost un colaborator regent (sau chiar iniţiatorul acestei colaborări) cu zeul demonic ornitomorf *Keremet.
    Yum Kaax (Stăptnul Pădurilor) Zeul recoltelor de porumb şi mai ales al porumbului tînăr în miturile agrare ale populaţiei maya (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), Multe portrete sculpturale îl înfăţişează tînăr, cu faţă prelungă, bărbie rotunjită şi nas lung uşor curbat, buza de jos rotundă, răsfrîntâ, zeul simbolizînd totodată idealul maya de frumuseţe masculină. Era unul dintre cei maj populari zei din Valea Mexicului.
    Yu Qiang Zeul mărilor şi al vînturilor în *mitologia chineză; înfăţişat în două ipostazei corp de peşte cu mîini şi picioare omeneşti, ca zeu al mării; corp de pasăre neagră, dar cu faţă omenească normală, ca zeu al vîntului. După altă variantă este un *mutant, întrucît e un peşte gigantic atunci cînd stăpîneşte marea, iar cînd devine stăpîn al vîntului se ridică în aer, direct din valuri, în formă de pasăre ale cărei aripi desfăcute par nişte nori.
z.
     Zababa Zeu comun mai multor popoare meso-potamice (-+ mitologii din Mesopotamia), adorat în Akkad (începînd cu domnia lui Sargon) printre cele 7 divinităţi primordiale (la Babilon, marii zei *Igigi, care nu erau totdeauna aceiaşi) alături de zeiţa *Ishtar; hurriţii îl considerau zeu al războiului şi ajutorul principal al zeului furtunii, *Teshub, în războiul său împotriva conjuraţiei lui *Kumarbi. Sumerian la origine, Z. era numit de hurriţi şi Ashtabi.
     Zagreus Zeu din *mitologia greacă, născut
 —   ca primă întruchipare a lui *Dionysos de ♦Persephone de la *Zeus, dar ucis, din porunca geloasă a zeiţei *Hera, de *Titani şi mîncat de ei. Din inima încă vie, salvată de Zeus care o înghite cînd se împreunează cu *Semele, se naşte Dionysos socotit reîncarnarea lui Z. *Or-ficii, în a căror *teogonie Z. era un zeu principal, narau altă versiune: izbutind să-şi seducă fiica — Persephone — şi luîndu-şi înfăţişare de şarpe, Zeus o fecundează şi ea îl naşte pe Z. pe care Titanii îndemnaţi de Hera (mereu geloasă şi vindicativă contra bastarzilor soţului ei) îl ademenesc cu diverse jucării, prinzîndu-1 şi devo-rîndu-1, iar inima vie a copilului e înghiţită de Semele în timpul îmbrăţişării cu Zeus, ea născînd astfel pe Dionysos; apoi Titanii sînt distruşi de trăsnetul lui Zeus şi din rămăşiţele lor apar primii oameni, purtători astfel ai unei esenţe duble: titanice şi dionisiace.
     Zamolxis; Zalmoxis Zeu principal (sau suprem) cu personalitate ceţoasă, al dacilor (-+ mitologie dacogetică), fie personificînd *cerul, fie adorat ca divinitate sapienţială, fie — prin cumul de atribute suplimentare: *erou civilizator, zeu mesianic, învăţător şi gazdă cerească ospitalieră şi mîntuitoare a morţilor — o divinitate probabil totală. ^ Etimologia numelui e derutantă: trac. zalmos ar însemna piele, fiindcă Zamolxis (scris Zalmoxis) ar fi fost înfăşurat după naştere într-o piele de urs (Porphyrios, Viaţa lui Pythagoras, 14); pentru rostirea Zamolxis s-a căutat un etimon fie în numele zeiţei hellenice *Semele, fie în al zeiţei trace *Zemelo (divinitate *htonică de prim rang) şi în al zeului htonic lituan *Zjamelux (derivate din slav. 3tMAia — pămînt). Deşi Vasile Pârvan l-a considerat zeu ceresc, criteriile etimologice au determinat pe cei mai mulţi cercetători să deducă un caracter htonic, ei bizuindu-se şi pe mitul grec al retragerii zeului în peştera subterană; iar
 H.  Daicoviciu (Dacii, 1965) îl consideră zeu al fertilităţii pămîntului şi al vegetaţiei. Aceste polemici etimologice în jurul rădăcinii numelui (zalmos sau zamol) sînt în afara problemei: se ştie că grecii nu transcriau niciodată exact sau măcar în consonanţă apropiată numele străine,
 atunci cînd nu le traduceau sau, mai curent nu le identificau pînă la dizolvarea totală a numelui originar; căci cum se pot deduce numele reale: *Zaratushtra din Zoroastres, * Angra-Mainyu din Ahrimanes, User din *Osiris, Amenhotep din Amenophis sau Yehosua din Iesous? Zamolxis /Zalmoxis poate fi aşadar o pronunţie pornită din incapacitatea fonologică a grecilor de a „auzi“ alte limbi (fapt frecvent şi în cultura modernă a lumii), dacă nu e chiar o semitraducere; cunoscînd deci acest nume din izvoare prime greceşti, îl putem utiliza convenţional, fără a interpreta structura atributivă a zeului după himere pseudoetimologice. Dificultăţi asemănătoare prezintă şi eforturile de a-i stabili acestui personaj mitic statutul precis (zeu, *profet, învăţător, preot, reformator religios, erou civilizator), ca şi domeniul său atributiv (htonic sau celest). Grafia numelui se distribuie în două categorii principale: Zalmoxis, mai rar Salmoxis (Herodot, *Platon, Diodor din Sicilia, Iordanes); Zamolxis (Strabon, Lukian din Samosata, Herodian, Suidas, *Ori-genes). Contradictorii în numeroase privinţe, izvoarele antice — rareori directe — sînt puţine şi incerte: „Astfel, se spune că un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obţinut oarecari informaţii despre fenomenele cereşti, iar altele, de la egipteni, deoarece în peregrinările sale ajunsese chiar şi în Egipt. întors în patrie, Zamolxis şi-a cîştigat respectul cîrmuitorilor şi al poporului, ca tălmăcitor al fenomenelor cereşti. în cele din urmă, a izbutit să-l convingă pe rege să şi-l facă asociat, ca pe un om avînd însuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s-a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el însuşi. Zamolxis şi-a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor celorlalţi, şi acolo îşi petrecea viaţa, întîlnindu-se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui“ (Strabon, Geografia, VII, 3, 5). „După ceea ce am aflat de la hellenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont, fiind un om, acest Zalmoxis ar fi trăit la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchos. Dobîndind după aceea libertate, ar fi strîns multă bogăţie şi astfel, cu averea cîştigată, s-ar fi întors printre ai săi bogat. Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zalmoxis întrucît trăise între helleni, îndeosebi în preajma lui Pythagoras, omul cel mai înţelept al Helladei, cunoscînd astfel felul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai alese decît cele din Thracia, a cerut să i se clădească o sală de primire unde le oferea ospeţe cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor îi învăţa că nici elf
   64»
 nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta în alt loc unde, trăind pururi, vor avea parte de toate bunurile, în tot acel răstimp cît îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană. Cînd locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci coborînd în adîncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an el a apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcîndu-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc hellenii că ar fi făcut. în ceea ce priveşte pe Zalmoxis, ca şi locuinţa lui de sub pămînt, eu nici nu tăgăduiesc toate cîte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pythagoras. Dar de nu va fi fost Zalmoxis decît un om, ori de va fi fost un zeu de pe meleagurile Geţiei, îl părăsesc" (Herodot, Istorii,
 IV,   95—96). * Socrate, dintr-un dialog platonician, îl citează şi ca zeu al medicinei psiho-terapeutice, într-un înţeles aproape modern: „La fel este acum şi cu descîntecul nostru. L-am învăţat acolo în armată de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adăugat el, Zalmoxis, care este regele nostru, dovedeşte, ca zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atît mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul; cauza pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul pe care ar trebui să-l îngrijească, iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i meargă bine nici părţii" (Platon, Charmides, 157 d-e). în plus, Platon îl compară pe Z. cu *hyperboreul *Abaris, socotindu-i pe amîndoi mari meşteri în arta incantaţiei. Dacă Strabon şi Herodot înclinau să-l creadă om (dar aici e o înclinaţie structurală greacă, manifestă şi în compunerea *miturilor, ca şi în descompunerea lor), Mnaseas din Patrae îl identifica însă cu *Kronos, iar alţii cu *Sabazius sau cu ♦Dionysos (ca variantă tracică). Informaţiile date de antici sînt fragile şi uneori contradictorii, iar opiniile sînt tributare înclinaţiei greceşti spre alegorie, ori chiar unui anumit *eu-hemerism. Astfel, după Diodor din Sicilia, Z. ar fi fost numai un legislator avînd relaţii cu divinitatea protectoare: — „Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia"; iar după Iordanes, Z. a fost un rege al dacilor, „de o mare erudiţie în filosofie" (Getica, V, 40); utilizînd o sursă obscură, Origenes îl credea propagator al doctrinei pitagoreice printre celţi (Contra Celsum, III, 54); de la Clement Alexandrinul (Stromateis, V, 213) aflăm că Z. era hyperboreu; o informaţie unică oferă Suidas, citînd o zeiţă cu numele Zalmoxis. Examenul principalelor opinii, antice şi moderne, asupra personalităţii lui Z. nu duce la datele necesare
                                                                                                             BAM01X1I
 construirii unui portret mitic infailibil; astfel, Z. a fost daimon getic (Herodot), sclav al lui Pythagoras (Herodot, Strabon, *Celsus, Origenes), înţelept iniţiat în Egipt (Strabon, Iordanes), înţelept prepitagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon), *mag şi medic psiho-terapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant (Iordanes), profet (Strabon), reformator religios, cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii dacogetice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat (Celsus), divinitate feminină (Suidas), hyperboreu (Clement Alexandrinul), *şaman (E. R. Dodds), zeu dionysiac, după modelul *Saba-zius (Gr. G. Tocilescu), zeu celest şi atmosferic (Vasile Pârvan), zeu uranian (Mircea *Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu htonic (Ha-drian Daicoviciu), zeu htonic (I. I. Russu), divinitate iniţiatică (Traian Herseni), profet htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (Radu Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alexandru Busuioceanu), zeu totemic întruchipînd *ursul (Romulus Vulcănescu), un zeu care reapare periodic (Alex. Popescu), Zeul-Moş (Nicolae Densuşianu, Romulus Vulcănescu). Unele afirmaţii, generate de afecte mai mult decît de documente, nu scot problema din impas; astfel după Mircea Eliade, *cultul „zalmoxian" a fost influenţat de celţi, iar după Ion Horaţiu Crişan, dimpotrivă, acest cult al lui Z. i-a influenţat pe celţi (ceea ce pare ciudat pentru o etnie acoperind mari teritorii, din Iberia pînă în Irlanda, din Gallia pînă în Asia Mică, şi avînd una dintre cele mai unitare şi singulare doctrine religioase din lumea antică europeană). Contradicţia între opiniile moderne se efectuează de obicei în perechi de ipoteze: zeu sau erou civilizator, zeu htonic sau zeu ceresc. Trecînd peste opinia lui E. R. Dodds („Adevăratul Zalmoxis era un daimon, poate un şaman, considerat erou din trecutul îndepărtat" — The Greeks and the Irrational, California Press, 1951) şi a altora, după care Z. ar fi fost un şaman arhetipal, trebuie respinsă şi ipoteza despre un zeu htonic (de altfel, izvo-rîtă din informaţia dată de Herodot, dar rău citită, asupra peşterii de retragere (dvSpec&v— sală de adunare a bărbaţilor): retragerea lui Z. într-o peşteră, o locuinţă artificială subterană sau într-un sanctuar ascuns privirilor comune este un act iniţiatic şi nu o coborîre ciclică sub pămînt, în raport cu * moartea şi renaşterea vegetaţiei, ca în categoria miturilor osiriace sau dionysiace, căci Z.. intră în peşteră
 o singură dată şi rămîne absent 3 sau 4 ani; dacă se admite caracterul de *mistere iniţiatice în aceste invitaţii zamolxiene colocviale, peştera (sau palatul subteran) trebuia să aibă ieşiri secrete. Iar convorbirile erau *ritualuri iniţiatice, cum se deduce din comentariile lui Hellanikos şi ale lui Iulian Apostatul. încă Vasile Pârvan afirmase structura de zeu celest a lui Z., într-o argumentare logică fără cusur (susţinută ulterior şi de Mircea Eliade): sacrificarea, o dată la 4 ani (M. Eliade) sau la 5 ani (H. Daicoviciu) a solului trimis la zeu se producea nu pe pămînt, ci in aeri ipoteză argu-
 ■An oixis
 646
 mentată perfect de Vasile Pârvan şi reluată de Mircea Eliade; în plus, e preţios raţionamentul lui M. Eliade asupra faptului semnificativ că „sanctuarele dacice de la Sarmizegetusa şi Cos-teşti nu aveau acoperiş şi că marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa era dominat de un simbolism celest" (De Zalmoxis ă Gengis-Khan, Paris, 1970; trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 68). Partizanii htonicităţii zeului (I. I. Russu, Gr. G. Tocilescu, VV.K.G. Guthrie ş.a.) recurg la identificări superficiale (de ex. cu Dionysos) şi îndeosebi la etimologie (citind divinităţi într-ade-văr htonice — Zemelo, Semele, Zjameluks — ale căror nume sînt foarte vag consonante cu numele zeului dacic), care este una dintre cele mai inconsistente soluţii. Din reperele mai sigure se poate totuşi stabili, în linii mari, doctrina zamolxiană, în următoarele principii: nemurirea ca atare (Herodot), sau numai imortalitatea sufletului (aici neexistînd *credinţa în ♦metempsihoză, ca la celţi, „întoarcerea morţilor", după argumentul lui M. Eliade, neînsemnînd reîncarnare) ; vindecarea prin corelaţia suflet-trup, ceea ce indică ideea omului integral (Platon); ♦ascetismul — urmărind să nu folosească nimic „viu" în hrană, care pare să se fi bazat pe produse: lapte, brînză, miere etc. (după Strabon, un vegetarianism pitagoreic şi nu influenţa ♦orfismului — cum interpretează corect Stelian Stoica textul platonician Gharmides, observînd că „trupul nu mai e stigmatizat ca purtător al răului", în spiritul integralismului hipocratic, aşa încît „Formula zamolxiană nu se identifica nicidecum în cuprinsul doctrinei orfice, clădită pe ideea unui «păcat originar»“, absentă la daci — Viaţa morală a daco-geţilor, Bucureşti, 1984, p. 21—22); predicarea curajului, cel puţin în casta *ktistai, ai cărei membri erau „eliberaţi de orice teamă" (Strabon, Geografia, VII, 3, 3); cunoaşterea astrelor (Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot), solul trimis la Zamolxis, după ocultaţia lui, nefiind „primit" decît dacă este cel mai bun din generaţia sa; caracterul de mistere iniţiatice, dar şi de preferinţă „intelectuală", al admiterii în tagma iniţiaţilor (Herodot). Se impune o revizuire a tradiţiei interpretărilor, pentru a reconstitui profilul celui care a impus sau în numele căruia s-a impus această doctrină. Din reperele antice existente se poate trasa un contur al personalităţii lui Z. — care, ca daimon getic, avea raport cu un sistem de mistere iniţiatice, incluzînd nu numai ♦magia psihomedicală (Platon), ci şi mitul unităţii spirit-trup, adică divinitate-ome-nire, confirmat de trimiterea rituală a solului în cer, ca şi mitul unităţii astrale, confirmat de ♦calendarul specific al dacilor, ca şi absenţa totală a thanatofobiei (explicabilă, aşa cum citeşte justificat M. Eliade textul lui Herodot, prin conştiinţa dacilor că, iniţiaţi întru Z., ei ajung nemuritori cu adevărat) precizează caracterul de zeu ceresc cu desăvîrşire original în ♦panteonul lumii antice a lui Zamolxis. Unii istorici afirmă că reforma religioasă a Iui *Deceneu a desfiinţat cultul zamolxian: „în vremea lui Burebista
 şi a lui Decebal, se pare că Zalmoxis ţiu mai era adorat ca zeitate supremă" (N. Gostar şi
 V.  Lica, Societatea geto-dacicâ de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984, p. 72). Dispariţia din memoria timpului local a lui Z. pledează’pentru „calitatea sa de zeu; dacă ar fi fost erou civilizator, memoria generaţiilor din Dacia l-ar fi conservat, cum se conservă la toate popoarele lumii, uneori după milenii, eroii binefăcători; ca zeu, Z. avea un cult iniţiatic şi probabil inaccesibil maselor, de aceea nici durabil; faptul că generoasa interpretatio romana nu l-a absorbit nu se explică altfel decît că reforma lui Deceneu, petrecută mult înaintea cuceririi Daciei, îi desfiinţase total cult1 ’ iar aceste lucruri le-ar fi elucidat numai cartea De bello dacico a împăratului Traian şi cartea medicului său, ambele pierdute. Totuşi, din reperele sărace existente, poate fi operată o datare a cultului zamolxian. Datele din dialogul Charmides al lui Platon au permis reconstituirea cronologică a momentului şi locului întîlnirii lui Socrate (cel care vorbeşte în dialogul platonician), cu „unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis": între anii 432—429 î.e.n., la Potideia, o colonie corin-tiană din Thracia, deci în perioada Războiului peloponeziac; iar interlocutorul lui Socrate precizase: „Zalmoxis, care este regele nostru, dovedeşte, ca zeu ce este". Prin urmare, momentul se include în perioada dintre anul 514 î.e.n., anul iniţierii campaniei lui Darius („primul popor pe care l-a supus Darius au fost geţii"
 —   Herodot) şi anul 339 î.e.n., cînd scitul Ateas migrează spre Dobrogea — răstimp în care Dacia este sub „vălul tăcerii" (cf. Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1965, p. 59). Se prea poate ca tocmai în această perioadă să se fi format cultul zamolxian, fie că Z. era un monarh zeificat, fie că, fiind zeul naţional, era considerat şi rege al poporului ocrotit. Tot în sec. V î.e.n. începe să fie citat numele Zamolxis/Zalmoxis în sursele istorice greceşti; după altă ipoteză (Stelian Stoica, op. cit., p. 39—40), bazată pe părerea lui Herodot că Z. ar fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras, ca şi pe descoperirile arheologice din cultura hallstattiană timpurie şi medie, de tipul Basarabi, de pe teritoriul Daciei, rădăcinile cultului lui Zamolxis ar fi încolţit între sec. IX—VII î.e.n., cînd teritoriul dacic era invadat succesiv de numeroase triburi, îndeosebi cimeriene şi scite. Din rîvna de a reconstitui acest cult zamolxian, s-a căutat descoperirea unor elemente de continuitate în folclorul românesc. Ele pot într-adevăr să nu fie absente, dar nu se cuvin căutate în ritualuri sau tradiţii (♦ Moşii—Romulus Vulcănescu; *Caloianul — Alexandru Popescu); Mircea Eliade afirmă: „Dar ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, pentru că acest cult nu era de structură specific rurală, şi mai ales pentru că se preta, mai mult decît oricare alte divinităţi păgîne, la o creştinare aproape totală (op. cit., p. 81); dacă a doua ipoteză este plauzibilă, prima e discutabilă, ntrucît folclorul, deşi produs rural reflectînd
647
EBEtSURDO
 în special viaţa pastoral-agrară şi Mnegeticâ, totuşi încorporează ecouri, în acceboriile de cadru, pe care le prelucrează în viziune specifică, însă nu pînă acolo încît să anuleze nota exotică a elementului încorporat. Nu poate fi vorba însă decît de o continuitate discretă, cu alterarea firului iniţial prin dubla lucrare a amplului ♦sincretism provocat succesiv de invazii şi a suprapunerii puternice a *creştinismului. Desigur, formarea mitului lui Z. şi reelaborarea lui teologică constituie rezultatul unui proces amplu şi lung de sincretism, în care se vor fi absorbit atît amintirea unui sacerdot-profet iniţial, cu acte de erou civilizator, cît mai ales tradiţia unei divinităţi locale regente de o structură mitică simbolic-abstractă. Dacă Z. ar fi fost (în religia astrală a dacilor) un zeu htonic şi nu unul celest, dominînd cerul şi pămîntul, dacii nu i-ar fi situat reşedinţa în piscul muntelui *Kogaionon — ştiindu-se din ♦mitologia generală că piscurile sînt asociate totdeauna cu zeii cereşti — şi mai ales nu ar fi preferat, în ritualul funerar, incinerarea (-+ funeralii), al cărei fum urcă la cer fosta fiinţă umană, ci şi-ar fi înhumat morţii; iar cu atît mai mult, nu ar fi existat tradiţia solilor către Z. care, aruncaţi în sus ca să cadă pe suliţi, se credea că vor ajunge la cer, la zeul lor, nu ca umbre sau suflete, ci corporal. Iar din mitul intrării în peşteră nu rezultă decît retragerea dintre oameni a lui Z., nu moartea sau înhumarea. Dacă Z. ar fi fost un zeu htonic al vegetaţiei, dimpotrivă, mitul său ar fi fost de tip osiriac (-+ Osiris), al morţii şi învierii periodice, dar întoarcerea lui după un termen scurt nu este învierea din morţi, ci a doua venire.
 § Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, î926; ed. nouă, Bucureşti, 1982; 1.1. Russu, Religia Geto-Dacilor. Zei, credinţe, practici religioase (în Anuarul Institutului de Studii Glasice, V, Cluj, 1947, p. 61 —137); Jean Coman, Zalmoxis. Un grand problăme găte (în Zalmoxis, Revue des ttudes religieuses, II, Bucureşti 1939, p. 79—110); Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, Bucureşti, 1985
    Zaramama Zeiţă incasă a porumbului (-+ mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), locuind în taină printre semănături, spre a fi oricînd promptă ca ocrotitoare a recoltelor de porumb; ca să-i întreţină bunăvoinţa, incaşii îi sacrificau, pe brazde, sînge şi măruntaie de lama (-* sacrificiu).
    Zarathustra (iran. Zarathushtra < zend ush-tra — cămilă; pers. modern: Zardusht; grec Zcopodcrcpjig; Zoroastru) ♦Profet coordonator al ♦religiei din Iranul arhaic şi zeu din *mitologia iraniană sau, după unele izvoare, personaj istoric zeificat care a propovăduit o doctrină apropiată de vechiul dualism pers, devenită religie autonomă (—*• zoroastrism) şi a instituit casta sacerdotală specifică a magilor iniţiaţi ( -> sacerdot). Sursele greceşti, deşi abundente, sînt incerte, vehiculînd o anecdotică pseudo-mitologică şi confundînd chiar datele controlabile. Z. e amintit de Herodot (Istorii, I, 131 şi urm.), *Platon (Alcibiade, I) care-1 numeşte fiul lui Oromazdes, *Plutarh (Despre Isis şi Osi-
 ris, 46^ care îl consideră *mag şi fondator al întregului sistem de ştiinţă practicată de magi, iar altă dată (Viaţa lui Numa, k) îl compară cu Lykurgos şi cu ♦Numa Pompilius; Dio Chrisostom declară că nici * Homer, nici ♦Hesiod n-au cîntat carul şi caii lui ♦Zeus cu atîta vrednicie cu cîtă povestesc perşii că Zoroastres, iubind înţelepciunea şi dreptatea, a plecat el însuşi dintre oameni şi a trăit în singurătate pe un munte, muntele fiind distrus apoi de foc, de Zoroastres scăpînd nevătămat şi vorbind ijiulţimii. Sursa principală despre Z. este însă
 * Avesta, care îi recompune şi biografia: Z. s-a născut în vechea ţară a zeilor, Airyanem Vaejo, de pe fluviul Daitya (Yasna, IX, 17), deşi alte capitole din Avesta (Vendidad şi Bundahishn) dau alte localizări; a avut apoi vedenii angelice şi a conversat cu zeul *Ahura-Mazda, convertind după aceea pe regele Vishtaspa (în timpul domniei căruia e de altfel pomenit prima dată în texte), care devine discipolul şi protectorul noii religii (soţia regelui, Hutaosa, avînd un mare rol în răspîndirea doctrinară a acesteia). După cronicile persane scrise în pahlavi, Z. a trăit cu 258 ani înainte de Iskandar (Alexandru cel Mare), deci în sec. VII—VI î.e.n. (după Avesta, sec. XII—X î.e.n.). Z. a avut şi o sofie: Hvovi, fiica dregătorului Frashaoshtra de la curtea lui Vishtaspa, şi copii. Avesta nu aminteşte însă nimic de moartea lui, menţionată abia de Firdowsi în Shakh-nameh, după care Z. ar fi fost ucis lîngă *altar de invadatorii turanici. Obiectiv, personalitatea lui Z. are două etape avestice: în textele timpurii (atribuite lui) este un profet cu existenţă umană; textele tîrzii
 I se adresează ca unei divinităţi miraculoase a cărei sămînţă se va reîncarna în perioada ultimului conflict escatologic dintre bine şi rău, în mîntuitorul ♦Saoshyant. Unii orientalişti (mai ales Darmesteter, în Les Livres sacres de VOrient, Paris, 1880) au susţinut însă că Z., departe de a fi personaj istoric, e un *mit, o divinitate investită cu atribute umane, o întruchipare a zeului local arhaic al furtunii care, prin glasul său divin (tunetul), alungă ♦demonii; dar şi această interpretare e limitativă (de fapt, în Avesta există, independent de Z., duelul între zeul ploii *Tistrya şi demonul secetei ♦Apaosha); Zoroastrismul, recompus din religia iraniană primitivă (o inscripţie hittită pomeneşte de zeii perşi *Mithra, *Varuna, * Indra şi Nasatya, probabil divinităţi arice primordiale, întrucît se regăsesc şi în India vedică), a grupat vechii zei şi demoni, deveniţi *spirite subalterne, bune şi rele, în jurul celor două divinităţi contrare: Ahura-Mazda (principiul binelui) şi ♦Angra-Mainyu (principiul răului) ale unei doctrine riguros dualiste.
 § J. Duchseul, Zoroastre, Paris, 1948; W. Henning, Zo-roaster, Oxford, 1951; J. Varenne, Zarathushtra et la tradition mazdâenne, Paris, 1966; M. MolLa Ltgende de Zoroastre selon les textes Pehlevis, Paris, 1967
    Zbelsurdos Zeu din mitologia tracică, simbolizînd lumina de fulger.
  ZBOBTTO SPAŢIAL
     zborul spaţial *Miturile zborului sînt clasi-ficabile în 4 categorii: 1) Zborul icaric — forma alegorică a invidiei omului faţă de pasăre, uzînd de o tehnică naivă de ascensiune şi susten-taţie, de la structura cea mai simplă (ataşarea pe umerii lui *Icar a unor aripi de pene lipite cu ceară) a zborului ratat, pînă la formele mai ingenioase; ♦Etana (călarepe un vultur), şahul persan *Key Kawus (aeropurtat d£ 4 vulturi înhămaţi la tronul său), ♦Medeia (în car tras de doi *dragoni), eroi pe cai înaripaţi (♦Bellerophontes pe ♦Pegasos, ♦Făt-Frumos pe *CaluJ Năzdrăvan); 2) Zborul levitaţional, folosind tehnica spirituală, este sau reflectarea onirică, sau ecoul practicilor ♦yoga, ascensiunile mitice (♦Isus Christos) făcîndu-se fără nici un atelaj sau utilaj auxiliar, trupul fiind supus direct unei impulsiuni paranormale; 3) Zborul mecanic — probabil ecoul unor vehicule artefacte (—> car ceresc) văzute de omul arhaic şi folosite de o civilizaţie de tip insolit, apoi descrise abundent în ♦mitologia generală: săgeata apollinică a ♦hyperboreului ♦Abaris, vehiculul ceresc ♦Merkaba (cu o descriere amănunţită, deşi superficială, a instalaţiilor) văzut şi folosit de ♦profetul ♦lezechiel (care mărturiseşte şi senzaţia exactă a suprasolicitării acceleraţiei) şi de alte personaje biblice (♦Isaia, ♦Enoh, Ilie), carele vedice din clasa *vimăna (de ex., *puşpaka) şi carele evoluate unul descris în *Sămarangănasutradhară, altul gravat schematic pe lespedea funerară din ♦piramida de la ♦Palenque; 4) Zborul magic—referitor la obiecte neutre care, supuse unui act de ♦magie, se deplasează fabulos prin aer: covorul zburător din O mie şi una de nopţi, platforma zburătoare din mitul „necunoscutului luminos44 al tribului mandingo (Liberia), foişorul zburător din basmele fantastice româneşti, toba unui ♦şaman; de asemenea, o cale de zbor magic este extazul mistic; ambele procedee sînt reprezentate de miturile ascensiunii fie în cazul regilor-zei ne-putînd atinge pămîntul ca muritorii, fie în al unor categorii de oameni cu o învestitură specială (înţelepţii primordiali din clasa *rişi9 yo-ghinii, şamanii, vrăjitorii, misticii).
 § B. Laufer, The Prehistory of Aviation, Chicago, 1928; A. M. Hocart, The Life-giving Myth (cap. Flying through the air), London, 1952
     Zburător Figură erotică din ♦mitologia românească (greşit confundată uneori cu ♦Zmeul), închipuită ca un tînăr, frumos şi înfocat bărbat brun care vine în zbor noaptea, intrînd pe fereastră sau pe horn la fetele pubere (sau la orice fecioare tinere) şi chinuindu-le cu sărutările şi cu dragostea lui’; există credinţa răspîndită că el este produsul unei mari iubiri cu obstacole neobişnuite. O bună definiţie dă Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae): „Zburătorul este, cred ei, o nălucă, un tînăr foarte frumos, care pătrunde noaptea la fete, dar mai ales la neveste de curînd măritate, fără a putea fi văzut de alţii, chiar dacă îl pîndesc, şi le spurcă toată noaptea cu iubiri neîngăduite. Am auzit totuşi că unii bărbaţi însuraţi, cărora Titanul le-a plămădit măruntaiele dintr-un lut mai bun, au prins
                                                                                                                         648
 unii zei zburători dintre aceştia, şi, după ce şi-au dat seama că sînt fiinţe corporale, le-au dat pedeapsa meritată44. Z. are o imensă forţă de seducţie şi abuzează de parteneră adesea peste limita suportabilităţii, omorînd-o. O in-
 * teresantă explicaţie populară, intuind caracterul oniric al mitului, arată că Z. se întrupează din dorul sau din visul de dragoste, anume în formele fizionomice stricte ale omului dorit, erosul însuşi decurgînd în somn. De structură evident onirică, ♦mitul Z. e un produs de imaginaţie aproape exclusivă a pubertăţii fecioarelor (căci sînt foarte rare citările folclorice de Z. feminin); ca atare,
 i se poate aplica mai curînd metoda psihanaliştilor. Apariţiile de Z. pirimorf (văpaie cu cap uman) sînt amintite rar. Vindecarea de Zburător se face prin ♦descîntece şi ♦fumigaţii cu anumite ierburi. (—^ Incubus şi Succubus) Zegiman Zeu alan ocrotitor al grînelor (-+ mitologii caucaziene), reluat de oseţi — urmaşii alanilor — ca zeu al recoltelor abundente, dar cu nume schimbat: Horaldar; acesta e imaginat în Osetia călătorind pe doi tăuraşi — unul alb, altul negru.
     zei Suprafiinţe deduse imaginar, ca nişte centri energetici de obicei neperisabili, ai lumii, care creează, conduc şi distrug universul, +viaţa spaţiul şi ♦timpul, după bunul lor plac, după propriul lor cod moral, după planurile şi legislaţia pe care şi le elaborează o dată pentru totdeauna ori periodic sau după legi prestabilite funcţionînd mai presus de ei. Clasificabili după structură, sex, aspect, rang, putere şi atribute, zeii sînt prezenţi fără excepţie în toate ♦mitologiile lumii şi constituie cauza şi scopul epic, teologic şi etic, dar mai ales scopul ontologic al oricărui ♦mit şi al oricărei doctrine religioase. Ideea de zei a fost explicată teologic şi profan; interpretarea ei ştiinţifică datează din antichitate (China, Hellada), evoluînd pînă la filosofia modernă a ♦ateismului. ♦Euhemeros îi socotea eroi şi regi divinizaţi, ♦Lucretius — născociri ale omului înfricoşat de fenomenele naturii, Jacob ♦Grimm, Max ♦Miiller — personificări ale corpurilor şi fenomenelor cereşti (soarele, luna, fulgerul), Edward ♦Tylor, Herbert Spencer şi în genere adepţii şcolii ♦totemismului — personificări ale sufletelor ♦strămoşilor; H. Usener îşi explică mai complex clasificarea: zei instantanei, personificînd fenomene unicale, apoi z. speciali ai fenomenelor delimitate, toţi devenind nume proprii după uitarea semnificaţiilor atributive; pentru sociologi (Em. ♦Durkheim), z. personifică societatea dominînd individul. în acelaşi plan, e de o mare vechime duelul între demonstrarea şi negarea existenţei z. sau a lui * Dumnezeu: argumentul cosmologic — existînd efectul (cosmosul) există necesitatea cauzei scopului (partizani: ♦Platon, Aristotel, * Biblia, Leibniz; adversari: Democrit, ♦Epicur, Spinoza) — e inconsistent prin afirmarea finalităţii materiei şi a cauzelor imateriale în apariţia universului material; argumentul teleologic (-* teleologic) — armonia naturii considerată ca o mărturie a unui coordonator înţelept (partizani: ♦Socrate, ♦Platon, stoicii, Cicero; adversari: Democrit, ♦Epicur,
 649
m
 ♦Lucretius, Empedokles, Bacon, Spinoza); argumentul se sprijină însă pe eroarea ignorării acţiunii legilor obiective ale naturii; argumentul ontologic — susţine că dacă zeul (Dumnezeu) e perfect, el trebuie să existe (partizani: *Augustin, ♦Anselm de Canterbury, Descartes, Leibniz; adversari: John Locke, Voltaire); nu rezistă analizei nici alte argumente clasice: gnoseologic, psihologic, moral. Critica filosofică a argumentelor a demonstrat imposibilitatea oricărei baze teoretice a existenţei z. (Imm. Kant) şi a arătat că dovezile sînt „tautologie goală“ (K. ♦Marx). Răspîndirea cultului zeilor Prin victoria unui trib asupra altora, z. tribali devin z. naţionali, iar dezvoltarea civilizaţiilor antice a amplificat ♦panteonul etnic (prin z. atributivi sau, în ♦teologia ♦monoteismului, prin atribute ale aceluiaşi zeu). Fiecare panteon antic, unde scrierea a * vehiculat miturile mai mult timp, independent de împrumuturi şi influenţe, s-a constituit în forme specifice proprii; pe de altă parte, aceeaşi condiţie a determinat şi o fluctuaţie internă mai intensă, repercutată îndeosebi asupra biografiei divinităţilor şi însuşirilor lor atributive. în Egipt, circulînd de la un oraş la altul pînă la unificarea ţării, z. îşi păstrează numele, dar îşi schimbă atributele uneori în zeci de forme, chiar contrare. în India, nici numele, nici atributele nu sînt prea fluctuante, dar numeroase divinităţi îşi schimbă rangurile de la o epocă la alta. în Mesopotamia şi în America precolumbiană, popoarele îşi moştenesc z. cu atribute şi reprezentări figurative aproape neschimbate, înlocuindu-le adesea doar numele, în China, fluctuaţiile onomastice există, fără a fi esenţiale, în scfiimb personalitatea divină a fiecărui zeu se complică prin timp, tinzînd tot mai mult spre fabulos. în Grecia numele şi atributele rămîn fixe aşa cum au fost consemnate de *Homer şi ♦Hesiod, însă timpul adaugă variante biografice, uneori cele noi excluzînd pe cele vechi, alteori contopindu-se cu ele; iar z. împrumutaţi sînt identificaţi (adică „traduşi“) printr-o adaptare foarte elastică (la fel ca şi la romani). Există însă şi mitologii închise, cu o penetraţie minimă din afară: de exemplu ♦mitologia japoneză. Numărul unui panteon creşte în raport cu civilizaţia: panteonul popoarelor precolumbiene din bazinul mexican conţine
 2 000 de divinităţi; cel vedic (India) — 3 399; în China imperială, după ce se înmulţiseră peste măsură, au existat liste oficiale ţinute riguros la curent, prin care statul vechilor dinastii recunoştea maximum 600 de zei; M. T. ♦Varro susţinea că romanii aveau 30 000 de zei şi zeiţe; în panteonul japonez sînt peste 8 000 000 de zeităţi, chiar dacă nu toate au nume. • C1 a-sif i’carea atributivă Numeroasele tipuri de clasificare aflate în circulaţie suferă de eclectism al criteriilor. După atributele lor, divinităţile trebuie deosebite în 4 mari categorii (fireşte, uneori interferenţe sau cu subdiviziuni) :
 1) Z ei supremi Totdeauna în centrul miturilor cosmogonice şi antropogonice, z.s. de obicei precedă universul, pe care adesea ei îl şi
 creează, fiind primordiali, deci cauzali şi (cu rare excepţii) eterni; ei îşi asumă de asemenea dirijarea, controlul şi corectarea (prin distrugere şi re-creare) lumii. Socotiţi stăpîni autocraţi ai universului, creatorii lui direcţi cu tot ce este în el (în primul rînd ♦viaţa), au drepc de viaţă şi de *moarte asupra a tot ce există, ei fiind şi ultima instanţă de judecată universală; deşi (în multe religii) au oponenţi primejdioşi, nu sînt egalaţi niciodată de aceştia. Sînt însă şi z.s. necreatori: ♦Shang Di (China); iar creatorii sînt fie activi în permanenţă, fie retraşi (de tipul *deus otiosus). în unele mitologii au mare importanţă cultuală zeiţele teogonice materne — mame primordiale născînd, ex nihilo sau de la zeul suprem primordial, pe ceilalţi zei; asemenea zeiţe (numite de romani Magna Deum Mater) sînt ♦Kybele (Phrygia), ♦Nammu (Sumer), ♦Aditi (India), ♦Atargatis (Siria), ♦Athirat (Ugarit), ♦Rhea (Grecia), ♦Ilmatar (Finlanda). Zeii creatori ai universului: ♦R^ sau ♦Atum (Egipt), ♦Vişnu, ♦Brahma (India), ♦Anu, ♦Enlil, apoi ♦Marduk*(Mesopotamia), ♦Elohim, ♦Yahweh (evrei) ♦Ahura-Mazda (Iran), dualitatea nahuatlă ♦Ometeotl (Mexic), ♦Zeus (Grecia), ♦Odhinn (scandinavi), ♦TanS (maori), ♦Amma (Sudan); mulţi dintre creatorii universali se consideră şi creatori ai omului; totuşi unele mitologii venerează atributul antropogonie în personificări separate: ♦Aruru (Akkad), ♦Nii Wa (China), ♦Quetzalcoatl (azteci). Zeii retraşi (sau „leneşi" din categoriile oţiosus sau absconditus) sînt creatorii supremi care au abandonat universul creat. 2) Zei luciferici Sînt de rang aproape egal cu zeii supremi şi aproape de aceeaşi forţă, destinaţi menţinerii echilibrului cosmic între bine şi rău, lumină şi întuneric etc. Multe mituri sugerează inteligenţa efervescentă şi neincatenabilă a z.l. (sau demonici), de unde şi spiritul lor insurgent (cele mai multe religii condamnînd această răzvrătire, fiindcă ea simbolizează emanciparea cunoaşterii). în religiile dualiste, întunecatul zeu demonic este un revers (♦Ahriman) faţă de aversul luminos (♦Ormuzd) care singur nu ar putea fi conceput, în virtutea necesităţii echilibrului cosmic. Puterea nelimitată a zeilor supremi asupra universului e adesea limitată asupra z.l., iar finalurile 4© apoteoză a luptei zeului binelui sînt revizuirile morale ale teologiei mitologice. Există 2 categorii luciferice: a) zeii răzvrătiţi (în mitologiile religiilor monoteiste — ♦demoni sau ♦îngeri damnaţi), care vor să uzurpe tronul divinităţii supreme sau se aliază cu oamenii, cărora le destăinuie secretele universului; ei reprezintă raţiunea cosmică nonconformistă, patima cunoaşterii, ştiinţa universală, ispitind pe oameni spre aceste teritorii ♦tabii (♦Şarpele biblic); tot ei iniţiază sau poartă ♦războaiele cereşti (♦Titanomahia ş.a.); ei se numesc:             ♦Seth
 (Egipt), ♦Angra — Mainyu (Iran), ♦Lucifer, Satanael (Biblia canonică), ♦Azazel (apocrifele biblice), Vritrâ (India), ♦Malik-Taus (devenit în cele din urmă zeul suprem al kurzilor), ♦Loki (scandinavi); b) zeii infernali, deşi patronează răul şi moartea, nu mai sînt (sau nu au
m
 fost niciodată) insurgenţi, dar sînt stăpîni absoluţi ai ♦Infernului, unde nici zeul suprem nu are drept de imixtiune: *Ereshkigal (Sumer), ♦Vâsuki (India), * Hades (Grecia), ♦Xibalbay (Yucatan). 3) Zei ai forţelor obiective Sînt divinităţi fenomenologice, personificînd forţele abstracte (timpul, forţa vitală, destinul, moartea) sau concrete (lumina, întunericul, *cerul, * pămîntul, * aerul, ♦apa, *focul viu şi focul solar); în teologia ♦brah-manismului există şi cazul unic de personificare a iluziei: *Mâyâ. ^ Timpul: *Ananta (absenţa timpului), *Zurvan Akarana (timpul inert) ♦Heh (infinitul) *Ao (eternitatea), * Kronos (timpul numenal), *Kăla (timpul cognoscibil), ♦Norne (cele 3 timpuri umane), *Vertumnus (succesiunea anotimpurilor). Forţa vitală: *yin şi *yang, ♦Hnum, ♦Attys, ♦Dumuzi, *Tammuz, ♦Adonis, ♦Baldr, *Xipe Totec — simbolizînd geneza sau regenerarea naturii, sau ♦Hygieia— sănătatea, ♦Idunn— tinereţea veşnică, ♦Shou-lao — longevitatea. Destin >xl:     ♦Tyhe,   cele 3
 ♦Moire, ♦Nortia, ♦Fatum, ♦Manath, ♦Camaxtli, ♦Itzpapalocl, ♦Ursitoare, Moartea: zei hotărînd moartea—♦Osiris, ♦Yama, ♦Mrityu, ♦Nergal, ♦Yan Luo, ♦Ahpuch, ♦Mictlantecuhtli, ♦Tha-natos, ♦Hei, *Walumbe; şi zei funerari — ♦Anu-bjs. Lumina:        ♦Arjuna,   ♦Hemere, ♦Apollon,
 ♦Matuta, ♦Heimdallr, îngerul ♦Uriel, ♦Pratyuşa, ♦Swayxtix. Întunericul: ♦Erebos, ♦Baau, *Nyx, ♦Hodhr, ♦Gaunab. Cerul: ♦Dyaus Pitar, ♦An, ♦Tian-shen, ♦Răngi, ♦Uranos, ♦Caelus, *Jumala, ♦Hila, ♦Nana-Buluku, ♦Unkulunkulu. Pămîntul: ♦Ki, ♦Geb, ♦Gaia, ♦Tellus, ♦Tlazol-teotl, ♦Zemelo, ♦Hertha, ♦Pinga, ♦Maan Em6, ♦Itiigan, ♦Asase Yaa, ♦Nanabozho, ♦Lumiuut. Aerul:   *Enlil, ♦Shu. Apa:        ♦Nun, ♦Tiamat
 şi ♦Apsu, *Apa, ♦Apam-napat, ♦Varuna, *Yu Qiang, *Pontos, ♦Tangaroa, ♦Chalchiuhtlicue, ♦Atlaua, *Ahto, ♦Honir, ♦Tinirau, ♦Numma Moyok, ♦Gamogamo. Focul:           ♦Agni, ♦Athar,
 ♦Hin, ♦Zhu Rong, ♦Hestia, *Vesta, ♦Hue-hueteotl, ♦Dajbog, ♦Gibil, ♦Mahuike, ♦Olafaet, ♦Xiuhtecuhtli. Focul vulcanic: ♦Kishar, ♦Vâda-vâgni, ♦Loki, ♦Vulcanus, ♦Pele. Focul solar: ♦Shamash, ♦R6, ♦Mithra, ♦Tezcatlipoca, ♦Amaterasu, ♦Yang Di, ♦Helios, ♦Hors, ♦Shapash, ♦Tiki, ♦Arew, ♦Panu, ♦Upulero, ♦Oruna, ♦Lebe. Iluzia: Mâyă. 4) Zei protectori Sînt cei mai numeroşi, ei protejînd ♦elementele concrete ale naturii, fenomenele periodice, fenomenele oculte, evenimentele cu caracter de repetiţie, grupurile umane (popoare, triburi, clanuri, familii, caste, tagme, profesiuni) şi indivizii de ranguri deosebite (monarhi, ♦sacerdoţi), de asemenea, îndeletnicirile, calamităţile, stările psihofizice, sentimentele, stările sociale ş.a. ^a] Lumea naturală: albinele (♦Ah Mucencab, ♦Meriem, ♦Paneyangan, ♦Melissa, ♦Anigal), animalele (♦Sumugan, ♦Pukimna, ♦Afsaci, ♦Dali), anotimpurile (♦Vertumnus), apa potabilă (♦Kebhut), aurul (♦Gullveig), bălegarul (♦Sterculus), bolile (♦Sehmet), caii (♦Ma-wang, ♦Rhiannon, ♦Epona, ♦Avseni), cartoful (♦Axomama), ceaţa (♦Utu), chinina (♦Qui-numama), ciupercile halucinogene (♦Teonana-
                                                                                                                   650
catl), ciuma (♦Kaumpuli, ♦Namtar), curcubeul (♦Iris, ♦Bifrost, ♦Kunmanggur), cutremurele (♦Tatsu, ♦Tepeyollotli, ♦Vulcanus, ♦Orisha Oko, ♦Musisi), deşertul (♦Azazel, ♦Nehbet), dimineaţa (♦Eos, ♦Aruna, ♦Ostara), disciplina universului (♦Eunomiâ), dragonii (♦Long Wang), ducerile de dinţi (♦Sfîntul Antipa), echilibrul universal (♦Harmonia), eclipsele (♦Rahu), fecun-dt/atea(^Kneph, ♦Ninhursag, ♦Gernunnos, ♦Inuus, ♦Shible), fierul (♦Gu), florile (♦Flora, ♦Xochi-quetzal), foametea (♦Fames, ♦Nagabonyi), frigurile (♦Febris), fructele (♦Hainuwele, ♦Pomona), fulgerul, tunetul, trăsnetul (♦Adad, ♦Thorr, ♦Lei Gong, ♦Gebeleizis, ♦Gaculha, ♦Perun, ♦Perkunas, ♦Taranis, ♦Zeus, ♦Iupiter, ♦Tawhaki, ♦Pariakaka, ♦Sîntilie), germinaţia (♦Persephone, ♦Proserpina), gerul (♦Ymir, Moroz), gestaţia şi lehuzia (♦Thoeris), gîndirea (♦Metis), grtnele (♦Nepri, ♦Renenutet, ♦Zegiman), hazardul (♦Dva-para, ♦Tyhe), hrana (♦Tonacacihuatl, ♦Rongo, ♦Ukemochi), iarna (♦Thrym), incendiile (♦Foca), inul (♦Vaizgantas), izvoarele (♦Feronia, ♦Po-trimps), lăcustele (♦Ba-zha), longevitatea (♦Shou Lao), luna (♦Sin, ♦Nannar, ♦Bast, ♦Honsu, ♦Gandra, ♦Yam, ♦Terah, ♦Heng Wo, ♦Tsu-kiyomi, ♦Selene, ♦Luna, ♦Tanith, ♦Hina), lupii (♦Tutyr, ♦Sînpetru), marea (♦Yu Qiang, ♦Poseidon şi ♦Amphitrite, ♦Njordhr, ♦Aegir, ♦Llyr, ♦Nereus, ♦Yam, ♦Nuada Necht, ♦Tangaroa), măgarii (♦Epona), mişcarea (♦Xolotl), mirosurile pestilenţiale (*Mephitis), munţii (♦Hima-van, ♦Oke, ♦Oreades, ♦Tepeyollotli), naşterea (♦Mămet, ♦Meskhenet, ♦Eileithyia), nenorocirile (♦Nirriti, #Xi Wang-mu), norii (♦Nephele, ♦Mixcoatl), norocul (♦Dai Feng), orezul (♦Sa-ning Sari), peştii (♦Akkruva, ♦Sedna), pădurile (♦Aranyâni, ♦Silvanus, ♦Hesus, ♦Wydarr, ♦Liesil, ♦Walleechu, ♦Sif, ♦Tapio, ♦Muma-Pădurii), pietrele (♦Kammo), ploaia (♦Parjanya, ♦Tistrya, ♦Tlaloc, ♦Gocijo, ♦Xtoh), porumbul (♦Ghico-mecoatl, ♦Xilonen, ♦Xquanil, ♦Yum Kaax, ♦Cinteotl), sarea (♦Huixtocihuatl), somnul (♦Hyp-nos, ♦Busyasta, ♦Untamo, ♦Sopor), sîngele şi seva (♦Ogivu, ♦Wallallo), seceta (♦Shambara, ♦Vrişâkapi, ♦Mot, ♦Apaosha), şoarecii (♦Nin-kilim), turmele şi cirezile (♦Pan, ♦Faustitas, ♦Bubona, ♦Lahar, ♦Bâubis, ♦Lupercus, ♦Pales, ♦Shakkan, ♦Veles, ♦Hillervo), vegetaţia (♦Attys, ♦Anahita, ♦Telepinu, ♦Pelervoinen ♦Xipe Totec, ♦Adonis, ♦Koleada); viitorul (♦Miroku), viermii de mătase (♦Inari, ♦Lei Zu), visele (♦Morpheus, ♦Oniros), vîntul, furtuna (♦Eragal, ♦Teshub, ♦Vâyu, ♦Feng Bo, ♦Hu-racan, ♦Ehecatl, ♦Astraios, ♦Tawhiri, ♦Stribog, ♦Vîntoasele), zăpezile (♦Niobe, ♦Rind). ~ b) Lumea umană:            adevărul (♦Sunja), agricul-
tura (♦Mot, ♦Ashnan, ♦Telepinu, ♦Attys, ♦Demeter, ♦Ceres, ♦Dadja, ♦Sita, ♦Nestis, ♦Sâmpsă Pellervoinen, ♦Nomkubulwana), alăptarea (♦Ru-mia), artele (♦Apollon, ♦Muzele, ♦Ogmios, ♦Lug), astronomia (♦Urania), banii (♦Aesculnus, ♦Dam-ballah-V&do), benzina (♦Ogivu), beţia (♦Soma* ♦Haoma, ♦Dionysos, ♦Bacchus, ♦Mayahuel), bogăţia (♦Kubera, ♦Ploutos, ♦Gai Shen), bucătăria (♦Zhao Ghong), bocetele (*Jliâ, ♦Karna)»
 651
 bucuria (♦Xi Shen, *Libentia, *Laetitia), buna cuviinţă (♦Snotr), buna înţelegere (♦Concordia), bunăvoinţa (♦Anumati) caravanele (♦Aziz), călătorii (♦Abeona, *Adeona, ♦Jizo-Bosatsu, Sîni-coară), casa (♦Bes, *Văstoşpati, ♦Domovoi, ♦Tigyama, * Korka-Murt), cărămizile (*Kabta, ♦Kulla), căsătoria (♦Hymenaios, ♦Hulda), cerşetorii (♦Lou-zu), cizmarii (♦Sun Ping), cifrele (♦Numeria), credinţa (*Şraddhâ), comerţul (♦Hermes, ♦Mercurius, ♦Yacatecuhtli, *Aye Shaluga), copiii (♦Gunina, ♦Umai), crima (♦Ate), cuptoarele (♦Fornax), cuvîntul (♦Viraj, ♦Văc, ♦Aius Loquens), dansul (♦Huitaca, ♦Uzume, ♦Terp-sichore, ♦Laka), dragostea (^Qrl, ♦Kăma, ♦Ka-desh, ♦Aphrodite, ♦Venus, ♦Eros, ♦Myo-o, ♦Freyja), desfrîul erotic (♦Devi, ♦Belphegor, ♦Priapos, ♦Kadesh, ♦Astkhik, ♦Zburător), drumurile (♦Dosojin), dezmăţul (♦Licenţia), evlavia {♦Sraosha, ^Ilă), farmacopeea (♦Patecatl, ♦Shen Nong), făgăduinţa (♦Warr), fîntînile (♦Ennugi, ♦Fons), fidelitatea (♦Nanna), fierarii (+Daba-topeios, ♦Amatsumara, ♦Mgar-ba-nag-po, ♦Hephaistos, ♦Kurdalagon), forţa (♦Kratos, ♦Magni), forţa musculară (♦Herakles, ♦Garna), forţa falică (♦Min, ♦Priapos, ♦Phalos, ♦Itzamna), frica (♦Nehbet, ♦Bhaya, ♦Pavor, ♦Paventia), frizerii (♦Lou-zu), fumatul (♦Pîca), funcţionarii .{♦Lu Xing), gîndirea (♦Metis), ghicitul (♦Fa, Ifa), grija (♦Gura), hotarele (♦Terminus), hoţii (♦Mer-curius, ♦Furina, ♦Laverna), inteligenţa (♦Şukra, ♦Viraj, ♦Athena, ♦Mimir, ♦Kvasir, .♦Minerva, ♦Nudimmud, ♦Borebore), intrigile (♦Ghiyou, ♦Legba), invidia (♦Livor), ironia (♦Bes, ♦Momos), ispăşirea (♦Lua Mater), ispita (♦Peitho), istoria (♦Clio, ♦Saga), înduplecarea (♦Suada), înecaţii (♦Ran), jocurile (♦Macuilxochitl), jurămintele (♦Fidius, ♦Semo Sancus, ♦Tyr), justiţia (♦Shamash, ♦Maat, ♦Dike, ♦Themis, +As-traia, ♦Iustitia, ♦Forseti), latrinele (♦Qi-gu, Ru-Koro), liniştea (♦Harpokrates), literatura (♦Seshat, ♦Calliope, +Wen Chang dadi, ♦Nidaba), loialitatea (♦Fides), magia (♦Kamrushepa, ♦Sel-ket, ♦Hekate, ♦Bendis, ♦Puarata), maternitatea, procreaţia (♦Isis, ♦Ishtar, ♦Astarte, ♦Hera, ♦Frigg), mătăsurile (♦Lei Zu), maturatul (♦De-verra), medicina (♦Ninazu, ♦Imhotep, ♦Dhan-vantari,  ♦Asklepios, ♦Aesculapius, ♦Paian,
 ♦Sukune   Bikona, ♦Dian Cecht, ♦Iytlilton,
 ♦Belenus, ♦Gula), memoria (♦Mnemosyne), meş-
 teşugurile (♦Kothar, ♦Tvâşţar), metalurgia (♦Sin-dri, ♦Hephaistos, ♦Vulcanus, ♦Ilmarinen, ♦Goib-niu), mila (♦Guan Yin, ♦Glementia, ♦Kwannon, ♦Lofn), mînia şi furia (♦Aeshma, ♦Ate, ♦Kăll), modestia  (♦Pudicitia), mormintele (♦Sokaris,
 ♦Anubis,  ♦Libitina, ♦Dhu Sharah), muzica
 (♦Ihi, ♦Mert, ♦Terpsichore, ♦Polyhymnia), navigaţia (♦Melqart, ♦Njordhr, ♦Rata, ♦Bardoayts), neamul, rudenia (♦Rod, ♦Sippia), necesitatea {♦Ananke), neruşinarea (♦Cotytto), odihna (♦Pau-sus), opinia publică (♦Ossa), oracolele (Apollon, ♦Nanshe, ♦Imix Che), orfanii (♦Orbona), orgoliul (♦Hybris), pacea (♦Eirene, ♦Pax), parfu-murile (♦Nefertum), pescarii (♦Glaukos, ♦Sedna), pictura (♦Nencatacoa), pîinea (♦Karaval), plăcerea (♦Rati, Volupia), plugăritul (♦Balarama), poezia (Apollon, ♦Euterpe, ♦Erato, ♦Ahkinxoc,
                                                                                                         ZEI
 ♦Bragi, ♦Brigit, ♦Kvasir, ♦Văinămoinen), potecile (♦Saruta Hiko), porturile (♦Portumnus), porţile (♦Ianus), pragurile (♦Lima, ♦Limentinus), prosperitatea (♦Puşan), prudenţa (♦Consus), războiul (♦Ninurta, ♦Indra, ♦Zababa, ♦Moloh, ♦Karttikeya, ♦Assur, ♦Sabaoth, ♦Ares, ♦Athena, ♦Mars, ♦Bellona, ♦Tyr, ♦Morrigan, ♦Ek Ghuah. ♦Guandi, ♦Agushaya, ♦Kibuka, ♦Kahukura, ♦Tu, ♦Aerg, ♦Makemake, ♦Kukailimoku, ♦Svia-tovit) răzbunarea (♦Erinnys, ♦Nemesis, ♦Inki, ♦Ultio, ♦Adeva, ♦Kullervo), recoltele (♦Nisaba, ♦Saturnus, ♦Sporîs), refugiaţii (Lucoris), rugăciunea (♦Peta), sacrificiile (♦Chalmecatecutli), satisfacţia (♦Hotei), sărăcia (♦Penia), scrierea (♦Seshat, ♦Nabu, ♦Kadmos), secerişul (♦Segesta), semănăturile (♦Seia), sobrietatea (♦Shai al-Qaum), speranţa (♦Helpis), spînzuraţii (♦Ixtab), sporul (♦Liber Pater), stăpînirea de sine (♦Dama), ştiinţa (♦Thot, ♦Hermes, ♦Ta-ere, ♦Coridwen), tactica militară (Athena, +Xiang Nii), tăcerea (♦Tacita), tîmplarii (+Lu Ban), triumful (♦Vi-tula), trîndăvia (♦Murcia), ţesătoria (♦Hedihati, ♦Arahne, ♦Neith, ♦Ixchel, ♦Mokosî, ♦Tana-bata), uitarea (♦Lethe), vatra (♦Hestia, ♦Vesta, ♦Ktesios, ♦Ghantico, ♦Safa), veselia (♦Euphro-syne), viclenia (♦Dolus), victoria (♦Verethra-ghna, ♦Melqart, ♦Nike, ♦Victoria), violenţa (♦Seth, ♦Bia. ♦Ninurta), viteza (♦Ullr, Macha), viticultura (♦Dionysos, ♦Bacchus, ♦Aguna), vină-toarea (♦Onuris, ♦Artemis, ♦Diana, ♦Freyr, ♦Danu, ♦Abdal, ♦Dali, ♦Aerg, ♦Manahan, Hash-Inau-Uk, ♦Ajweypshaa, ♦Dungu, ♦Age), vrajba (♦Eris, ♦Discordia), zarurile (♦Dvapara), zelul (♦Zelos), zvonurile (♦Fama). 5) Zei sapienţiali Deşi în marile religii mitologice atributul sapienţial este deţinut sau de zeul unic — în monoteism (Yahweh), sau de zeii supremi (Marduk, Odhinn, Zeus, Iupiter, ♦Perun, ♦Ghmerti), iar în ♦mitologia vedică toţi zeii au epitetul comun Vibudha (Preaînţelepţii), există totuşi şi personificări speciale de înţelepciune, ca noţiune simbolică generală (♦Ganega, ♦Sarasvatî, Athena, ♦Hermes TrismSgistos, ca şi modelul său egiptean ♦Thot, ♦Enki, ♦Nabu), uneori ca înţelepciune potenţială (♦Mimir) sau ca înţelepciune a cunoaşterii integrale (Coridwen). Dintre z.s. de rang secundar se detaşează adesea zeii mesianici sau chiar eroii civilizatori. 6) Zei mesianici Aceştia sînt totdeauna învăţători sau instructori ai grupurilor umane alese, efec-tuînd această activitate misionară — rareori din însărcinarea zeilor supremi, deseori împotriva voinţei acelora; foarte rar miturile semnalează şi cazurile unor zei supremi care îşi asumă roluri mesianice; dar cei mai mulţi z.m. sînt de fapt ♦eroi civilizatori (culture heroes), miturile înregistrînd acţiuni de răs-pîndire a primelor forme de civilizaţie (de pildă agricultura) în societăţile primitive, a) Mesianicii divini: ♦Oannes, Poseidon, ♦Zarathustra, ♦Tages, ♦Zamolxis, ♦Demeter şi ♦Triptolemos, ♦Huangdi, ♦Yao, Quetzalcdatl/Kukulkan, ♦It-zamna, ♦Viracocha, ♦Kadmcs, ♦Maui. b) Mesianicii luciferici: ♦Semyaza cu cei 200 de ♦în-
ZEIŢA CU ŞERPI
652
 geri damnaţi, printre care figura lui *Azazel e dominantă, ♦Mâtarigvan, ♦Prometheus, arcaşul *Yi, ♦Amirani. c) Mîntuitorii: Mashiah ( *Mesia), ♦Saoshyant, ♦Isus Christos, *Mahai.
7) Zei artizani, numiţi uneori de mito-grafi doar ♦genii, îngeri sau ♦spirite, sînt inginerii cereşti, multilaterali sau specializaţi, efectuînd diverse munci noi pentru zei şi oameni, de la organizarea universului pînă la armele şi uneltele de uz curent; ei sînt fie divinităţi plurale (♦Anunnaki, ♦Elohim, triada Ninildu, Gushkinbanda, Ninagal), fie mai des artizani individuali: ♦Kothar, ♦Tvâşţar, ♦Hephais-tos, ♦Tehnites, ♦Anangama, ♦Ilmarinen. 8 )Z ei exploratori şi adesea anonimi, sînt fie avangărzi de probă, trimise de divinitatea supremă pentru verificarea stabilităţii lumii (de pildă după ♦potopul universal sau după alte catastrofe), fie purtători de cuvînt şi executanţi (ca îngerii care vestesc pieirea ♦Sodomei), fie crainici escatologici (păsările oraculare ♦Imix Che, îngerul Israfel anunţînd Judecata de Apoi), fie intermediarii de raport între zei şi oameni (♦Mercurius, ♦Illabrat). 6 Clasificare structurală 1) Zei zoomorfi — a) zoo-morfism natural: mamifere (taurii ♦Apis şi ♦Mnevis, vacile ♦Kamadhenu, ♦Hathor, *Audhumbla, leoaica ♦Sehmet, crocodilul ♦So-bek, *cobra *Uto, ♦pisica ♦Bastet, *lupul ♦Fenrir, ♦cîinele ♦Aiiubis, berbecul ♦Herishef ♦maimuţa ♦Haniiman); păsări (♦Garuda. ♦Phoinix, ca făpturi compozite, sau cele clasificabile: corbul ♦Kutkhu, Vulturul ♦Ymdugudu, în fine păsările emblematice — şoimul lui ♦Horus, ibisul lui ♦Thot); insecte (♦scarabeul, scorpionul zeiţei ♦Selket, * călugăriţa ♦Cagn); b) zoo-morfism fabulos (adesea polimorf): ♦dragonii şi ♦balaurii, cîinii monstruoşi (Ker-beros / ♦Cerber, ♦Gharmr), pasărea cu cap leonin ♦Anzu sau monştrii indeterminaţi: ♦Humbaba, ♦Hydra din Lerna. Dar în mitologiile civilizaţiilor constituite (Egipt, Babilon, China) ♦zoomorfismul ajunge cu timpul simbolic şi emblematic, originea lui fiind depărtată, în vechile culte totemice. 2) Zei litomorfi; provenind din ♦animism, ♦litolatria este fie adoraţia pietrelor ca atare, personificate (♦Dhu-Sharah,
o  piatră dreptunghiulară, *Kaaba, un meteorit), fie venerarea zeilor de piatră (*Ullikummi) ori a zeilor ocrotitori ai pietrelor (*Kammo).
3) Zei dendromorfi: pentru primitiv, copacul este viu, implicit lemnul (boşimanii cred că lemnul frecat asudă scoţînd aburi sau fum şi se supără luînd foc), astfel că există zei-copaci (♦Walleechu) şi arbori locuiţi de divinităţi (Arborele Dragonului, în China, întruparea unui spirit dual), uneori inseparabile (♦Hama-dryadele)i; sînt apoi arborii sacri, consacraţi unor divinităţi: stejarul la celţi, arborele ceresc ♦Kalpaka în * India, împlinind toate dorinţele,* arborii vitali (*Pomul vieţii biblic, Huapa av^s-tică), şi, în fine, ♦pădurile sacralizate (nemus ia romani, şi ecouri în cultul codrului din vec- jle balade haiduceşti). 4) Zei antropomorfi; ♦anNcg;i pomorfismul e un rezultat stadial, de civilizaţie şi de structură psihică a unui popor: zeii Indiei
 vedice, ai Iranului zoroastric şi mai ales ai Helladei sînt în cea mai mare parte hiperbole umane, de asemeni zeii scandinavi şi chiar în ciuda aparenţei, zeii popoarelor Americii precolumbiene, unde de pildă „şarpele cu pene“ nu e decît o dublă emblemă; chiar ♦cultele primitive din epoca noastră îşi antropomorfizează divinităţile, ajungînd uneori la situaţii extreme (zeul ♦AgouS-Taroyo din Haiti e închipuit ca bărbat în uniformă de ofiţer de marină). 5) Zei abstracţi; există de fapt numai tendinţe de     abstractizare    a unor       divinităţi,
 sub influenţa teologiei (*Brahmân, ♦Zurvan, Yahweh), dar aceste forme nu se menţin în ♦credinţa populară, înclinată să-şi construiască modele pe care să şi le poată închipui în timpul adoraţiei (aşa se explică şi reluarea periodică a ♦idolatriei) întrucît omul cu orizont rigid, singurul credincios autentic în definiţia schematică      a     credinţei, refuză abstracţia;
 de aici de pildă efortul' talmuaiştilor medievali de a stabili dimensiunile fizice şi trăsăturile chipului lui Yahweh. Din aceleaşi motive, re-; ligiile au căutat forme de imagini vizibile ale zeilor care,    în     alura lor originară,     nu pot fi
 priviţi de om        „faţă către faţă“ (-*     teofanie).
 Pentru babilonieni, imaginile Vizibile ale zeilor erau constelaţiile, mai ales cele 7 principale din Calea Lactee, ca şi semnele ♦zodiacului (lumashu > —- chip geamăn). India vedică socotea că uneori zeii se încarnează pe pămînt luîndu-şi chipuri de regi, eroi, înţelepţi sau preoţi, urmărind extirparea răului (de exemplu cele 10 reîncarnări ale lui ♦Vişnu); dar asemenea încarnări sînt totdeauna incomplete (angavatarana— întruchipare parţială). Japonezii consideră că numai împăratul (mikado) e singura apariţie divină vizibilă. O caracteristică a marilor mitologii este abundenţa de epitete şi ipostaze ale divinităţilor principale, (♦(Jivâ are 1008 epitete, Marduk — 50 de ipostaze corespunzînd celor 50 nume simbolice); de asemenea, grupul regent: dualitatea nahuatlă Ometeotl, triadele vedice şi brahmanice — ♦Indra, ♦Agni, ♦Rudra sau Brahma, Vişnu, ţivâ, eneada egipteană, cei 7 +Igigi babilo’neni, treimea creştină — Tatăl, Fiul, *Sfîntul Dih, cei 12 zei romani (după modelul duzinii olimpiene greceşti), pe care Ennius i-a condensat într-un distih: „Iuno, Vesta, Minerva, Ceres, Diana, Venus, Mars, / Mercurius, Iovi, Neptunus, Volcanus, Apollou.
 § Giovanni Boccaccio, De genealogiis deorum (în Opera, » X—XI, Bari, 1951; L. Dyer, The Gods in Greece, London, 1891; E. Siecke, G6tterattribute und sogenannte Symbole, Jena, . 190-9-;. H. Usenerr Gâieraamezu Yer-such einer Lehre von der religidsen Begriffsbildung, Bonn, 1929; W. Schmidt, Der Ursprung der Gottesidee, I— XII, Miinster, 1912—1955
    Zeiţa cu şerpi Divinitate feminină (căreia nu i se cunoaşte numele) adorată în Creta minoică, probabil mai ales la Knossos, în jurul anului 1500 î.e.n. ♦Cultul ei, oficiat în aer liber, pe podişuri montane şi în ♦păduri, se bănuieşte că simboliza principiul fecundităţii (de aceea,
 i se atribuiau ca locuinţă piscurile de munte,
653
ZEUS"
 izvoarele, umbra arborilor). îi erau consacrate tinere preotese, care nu oficiau în sanctuare (cel mult în capele improvizate), ci în curtea palatului din Knossos sau în libertatea naturii. ♦Sărbătorile închinate zeiţei erau însoţite de spectacole populare, printre care alergările de tauri şi exerciţiile acrobatice pe spinarea acestora, în reprezentările plastice, zeiţa apare cu cîte un *şarpe în fiecare mînă sau fără şerpi, alături de animale sălbatice; braţele îi sînt ori înălţate în binecuvîntare, ori coborîte; figurinele, semă-nînd între ele ca gestică, statură, chip şi veşmînt, ar fi putut înfăţişa aceeaşi zeiţă, cîteva ipostaze ale ei sau mai multe zeiţe surori.
    Zelos Zeu arhaic din *mitologia greacă, personificînd zelul, ardoarea. Z. era considerat fratele lui *Kratos şi al zeiţei *Bia şi *Nike.
    Zemelo Zeiţă *htonică primordială tracică (dar şi phrygiană): Maica Glie; deşi asemănătoare cu *Gaia, a fost preluată de greci cu numele de *Semele.
    Zemes Mate Zeiţa *pămîntului în mitologia letonă (—> mitologie baltică).
    2emina (lit. zeme — pămînt) Zeiţa *pămîn-tului, ca personificare directă a Gliei materne, în mitologia lituană (—* mitologie baltică). Citată în izvoare din sec. XVI, Z. este a doua divinitate ca importanţă, după zeul suprem *Perkunas. I se adi ceau ^sacrificii, aşezîndu-se pîini pe brazde, iar bătrînii sărutau pămîntul înainte de a se culca seara, rostind *rugăciunea: „Maică Glie, din tine am ieşit, tu mă hrăneşti, tu mă porţi şi tu mă vei înmormînta după moarte".
    zen (sanscr. dkyăna > chinez chan > japon. jen — concentrare mentală) Doctrină religioasă autonomă (deşi numită uneori incorect *sectă), care s-a dezvoltat dintr-un curent al ♦budismului mahayanist — a cărei structură se întemeiază pe ^credinţa în iluminarea instantanee. Doctrina z. ar fi fost elaborată de călugărul hindus Bodhidharma, stabilit în China, în anul 520; s-a consolidat abia spre sfîrşitul dinastiei Tang (sec. X) şi a ajuns formă dominantă în budismul chinez mai ales în sec. XII, spre a pătrunde între sec. XVI—XVII masiv în Japonia, de unde s-a răspîndit în sec. XX, mai mult însă ca doctrină filosofică profană, în Europa şi în S.U.A., influenţînd gîndirea unor filosofi contemporani, îndeosebi de orientare existenţialistă, ca şi pe psihanalişti. Termenul originar sanscrit dhyăna evocă rădăcinile filosofice ale doctrinei z., întrucît indică una dintre etapele tehnicilor *yoga — a concentrării minţii subiectului. Doctrina z. afirmă că este o singură realitate, în care se dizolvă deopotrivă subiectul şi obiectul, iar în raport cu ea, noţiunile de subiect, obiect, *timp, mişcare, bine şi rău sînt relative şi convenţionale, această realitate unică nefiind altceva, în ultimă analiză, decît conştiinţa individului. Întrucît scopul final este obţinerea iluminării şi a stării de libertate, metoda de atingere a scopului urmăreşte acumularea de merite printr-o pregătire îndelungată, nu înăbuşind senzaţiile şi gîndurile, ci ?tocmai lăsînd loc iluminărilor instantanee, adică folo-
sind calea directă. Iniţial, doctrina pornise de la ideea întemeietorului ei că starea de *Buddha, adică de iluminat, nu se caută în cărţi, ci fiecare trebuie s-o găsească în şinele său: iluminarea se poate produce în orice clipă. în sec. XVII a apărut şi un sistem complex de autodisciplină a pregătirii, compus din 6 etape durînd cu totul 30 de ani. în concepţia z., viaţa trebuie să decurgă firesc: „Aşa precum peştele înoată în apă fără a cugeta despre apă, aşa cum pasărea zboară în aer, neştiind nimic despre aer“, adeptul trebuie să-şi ducă existenţa „fără a stîrni valuri, cînd nu e vînt“. Z. neagă realitatea lui Buddha, considerînd-o numai o stare maximă a iluminării, accesibilă oricui; astfel, negînd chiar utilitatea ^ritualului, z. neagă noţional *religia ca atare. *Dogma principală: Fiecare om este un Buddha. Forma modernă z. conţine îndemnul de a se pune ordine în dezordinea lăuntrică a omului, socotind că mintea se află în stare de dezordine cît rămîne prizoniera iluziei şi a conştiinţei de sine şi se crede o entitate separată; în acest sens, angoasa rezultă din contradicţia între natura umană profundă şi comportament. Actul satori (asemănător cu paravrtti din terminologia *Mahăyana) — sem-nificînd curent ideea de „întoarcere" sau „trezire" — echivalează cu depăşirea agitaţiilor mentale; după definiţia lui D. T. Suzuki, „satori este o percepţie interioară care are loc în partea cea mai intimă a conştiinţei"; aşadar devine o întoarcere la obîrşii — prin ieşirea din condiţia minţii care se agită zadarnic. D. T. Suzuki explică prin comparaţie: „Orice cunoştinţă este o achiziţie şi o acumulare, pe cînd Zen îşi propune să-l scutească pe om de toată posesiunile sale", deoarece „a învăţa" în această concepţie „înseamnă a lua"; iar „atunci cînd spiritul’ e integral eliberat de întinarea acumulată din vremuri imemoriale, el rămîne gol, fără veşminte, fără deghizări", adică liber, şi „îşi re-dobîndeşte autoritatea originară".
  § D. T. Suzuki, Manual of Zen Buddhism, New York, 1960; Mircea Eliade, From Primitives to Zeny London, 1967; Robert Linssen, Le Zen. Sagesse d’Extrâme-Orient; un nouvel art de vivre? Verviers, 1969
     Zephyros Zeu atmosferic din ^mitologia greacă, o personificare a vîntului de apus (briza, zefirul de primăvară). Z. s-a născut din cuplul *Eos — *Astraios; din însoţirea cu zîna florilor *Chloris a rezultat un fiu: zeul fructelor, *Karpos; iar din dragostea întîmplătoare cu *Harpia *Po-darge s-au născut caii nemuritori *Balios şi *Xanthos, al căror posesor a devenit *AhilleusJ, Zeu, fireşte, blajin, totuşi Z. a deviat un disc, cu care se exersa zeul * Apollon, spre frumosul tîriăr spartan Hyakinthos, omorîndu-1. *1Mitologia romană a preluat acest zeu ca atare (*Fa-vonius).
     £'eus (grec. Zeu? ; vechi indoeurop. dyaus —
9 cer ^ sanscr. *Dyaus Pitar — Gerul Părinte; rădăcina arică div’ — strălucitor) Zeul suprem din *mitologia greacă, divinitate prehomerică, stăpînul absolut în *01imp şi în univers. Născut de
 ZHAO CHONG
 ♦Rhea de la * Kronos şi salvat de ea de la soţul ei care îşi înghiţea copiii, crescut apoi în taină de ♦eapra ♦Amaltheia (sau cu laptele unei capre), în Creta; ajuns adult, cu ajutorul primei sale soţii ♦Metis şi aliat cu *Gaia, Z. îl determină pe Kronos să-şi exgurgiteze copiii înghiţiţi şi cu sprijinul lor declanşează ♦Titanomahia (răz-^ boiul pentru detronarea lui Kronos şi a ♦Titanilor) ; învingător după zece ani, împarte lumea în 3: păstrînd pentru sine cerul şi prerogativele universale, îi dă lui *Poseidon mările şi lui ♦Hades tărîmurile subterane; iar pentru consolidarea puterii sale în univers, se luptă cu ♦giganţii (♦Gigantomahia) şi cu monstrul ♦Typhon; apoi, soţia sa definitivă devine ♦Hera, sora sa; dar, zeu universal şi fecundator al universului, Z. are numeroşi copii de la mai multe zeiţe şi femei muritoare, realizînd astfel o nouă ♦teogonie: de la Metis: *Athena; de la Hera: *Ares, *Hebe, *Eileithyia; de la ♦Leto:
 ♦ Apollon, * Artemis; de la ♦Demeter: ♦ Perse-phone; de la ♦Mnemosyne: cele 9 *Muze\ de la ♦Themis: cele 3 *Moire şi cele 3 *Horai; de la ♦Dione: ♦Aphrodite; de la ♦Eurynome: cele 3 *Harites; de la ♦Maia: *Hermes; dar şi un grup de eroi şi semizei născuţi de muritoarele: ♦Alkmene (*Herakles), ♦Danae, venind la ea sub forma unei ploi de aur (*Perseus), ♦Nimfa ♦Europe, răpind-o ca taur alb şi ducînd-o în Creta (*Minos, *Rhadamanthys, *Sarpedon), ♦Io (Epaphos). După unii cercetători, succesiunea de împreunări fecunde ale lui Z. cu Metis sau Prudenţa, Themis sau Justiţia, Mnemosyne sau Memoria dar implicit, prin Muze, reprezentînd şi toată aria intelectuală, conţine ideea de evoluţie a spiritualităţii integrale din calificarea definitivă a zeului suprem. După un ♦mit popular (negat însă de poetul Kalimahos
 —  Imnuri către Zeus, I, 8—10), Z. a fost mai întîi rege în Creta; poetul îi acuză pe cretani de fals, în temeiul credinţei greceşti în imposibilitatea existenţei unui mormînt al lui Zeus care era adorat" ca divinitate nemuritoare şi eternă. Deşi diriguitorul trăsnetului, socotit arma sa imbatabilă, Z. e totuşi o divinitate complexă: ca Zeus Kataibates, se aruncă în formă de fulger asupra unor locuri care devin apoi sacre şi ♦tabii. Numeroasele epitete ale lui Z. indică atributele lui, acumulate treptat, pe măsura dezvoltării cultului: Olympios (Olimpianul), Kre-tagenes (cel născut în Creta), Keraunos (după numele. arcadian al trăsnetului), Kappotas (cel căzut din cer — după numele unei pietre fulgerate din Laconia), Lykaios (zeul-lup), Ktesios (zeul conservator), Laphystios (nume tessaliot, ca zeu al ♦sacrificiilor umane), Katahthonios — la ♦Homer, Hthonios ■— la ♦Hesiod (zeu al ♦pămîntului), Phratrios (al fratriilor), Kldrios (supraveghetorul împărţelilor), Horios (zeul hotarelor). Polieus (epitet mai ales ateninan: zeul cetăţilor, al treburilor publice), Panhellenios (al tuturor grecilor), Eleutherios (Eliberatorul), Phy-xios (ocrotitorul fugarilor şi al exilaţilor), Epop-sios (Atotvăzătorul), Hagetor (Cîrmuitorul — epitet din Sparta), Hikesios (protectorul oropsiţilor), Hypsistos (epitet răspîndit mai ales în epoca
                                                                                                                            654
hellenistică, pe teritoriile semite, ca de ex. Syria — sub forma ©eog "yvjncmx; — echivalentă cu ♦Baal, dar şi cu ♦Yahweh, cu atît mai mult cu cît au difuzat-o ca atare în special evreii din diaspora; în acest sens, Z., numit Theos, Hypsistos, îşi are sediul în ultima sferă cerească superioară, deci mai sus de planete şi de stelele fixe). După unele opinii, Z. ar fi fost venerat încă din perioada cînd grecii nu se stabiliseră în viitoarea Helladă (ca zeu al trăsnetului şi al oricăror mişcări atmosferice violente); dar în epocile timpurii ale civilizaţiei greceşti era considerat zeul fertilităţii, dătătorul de hrană, stăpînul eterului şi divinitatea care îşi manifestă voinţa şi mesajul prin foşnetul de frunziş al stejarilor sacri, prin murmurul izvoarelor ş.a. De timpuriu, un centru cultual important i se întemeiază în oraşul Dodone (Epir), unde funcţiona şi un vestit ♦oracol (amintit în Iliada, XVI, v. 233 şi urm.). în perioada de înflorire a Helladei, Dodone devine un centru religios panhellenic, totuşi al doilea după ♦Delphoi (pier-zîndu-şi treptat importanţa, din sec. III î.e.n., pînă cînd, în sec. IV, dispare cu totul). Forţa universală, atribuită lui Z., se include în multe ♦simboluri şi alegorii iconografice, mai ales în celebra statuie a lui Phidias, descrisă şi bine explicată de Strabon (Geografia, VIII, 3, 30): „Dar cea mai măreaţă din toate a fost statuia lui Zeus, pe care Phidias din Athena, fiul lui Harmides, a făcut-o din fildeş, de dimensiuni atît de uriaşe, încît, cu toată înălţimea excesivă a templului, s-ar părea că meşterul a neglijat proporţiile. într-adevăr, deşi îl înfăţişează pe Zeus aşezat, statuia aproape că atinge cu creştetul capului tavanul, încît dă impresia că, dacă s-ar scula în picioare, ar sparge acoperişul templului". Unele curente intelectuale din Hellada tîrzie tindeau să-l abstractizeze pe acest mare zeu, rămas supărător de antropomorf, paralel cu evoluţia atît de spectaculoasă, în 6—7 secole, a filosofiei greceşti, (cf. *Iupiter)
§ A. B. Cook, Zeus, I —III, Cambridge, 1914 — 1940; D. Aeblf, Klassischer Zeus, Mtinchen, 1971; Hugli Lloyd-Jones, The Justice of Zeusf Berheley, 1971
    Zhao Chong Zeul bucătăriei şi al artei culinare, în ♦mitologia chineză, pe care le patronează împreună cu soţia (sau ţiitoarea) sa. Odinioară, fusese doar un sărman cioplitor în piatră, hărăzit unei vieţi de sărăcie; soţia sa a fost cumpărată de alt bărbat, pentru care pietrarul era silit să muncească din răsputeri; deşi continua să-l iubească, soţia nu-i putea fi de ajutor, aşa că s-a apucat să* lucreze în taină pentru fostul ei soţ: a copt nişte prăjituri cu susan, băgînd în fiecare şi o monedă; cînd Zh.Ch., sfîrşind lucrul, şi-a luat rămas bun, femeia i-a dat prăjiturile ca merinde, fără să-i divulge secretul; în drum spre casă, pietrarul a intrat într-o ceainărie unde cineva, cerîndu-i o prăjitură şi descoperind banul, despre care omul sărman nu ştia nimic, i le-a cumpărat pe toate cu preţ derizoriu. Mai tîrziu, aflînd cum a fost ajutat de soţie şi păcălit de străin,
 655
şi-a dat seama că nimic nu-l mai poate ajuta pe pămînt şi s-a sinucis. Dar Suveranul Ceresc, ştiindu-i cinstea şi bunătatea, l-a făcut nemuritor şi l-a numit zeu al bucătăriei.
    Zhong Kui Zeul grelelor Încercări, al dificultăţilor vitale omeneşti, în *mitologia chineză.
    Zhuang Sui împărat chinez legendar domnind peste *zei şi oameni, strănepot al împăratului ♦Huangdi, care-i transmite încă din viaţă tronul. Zh.S. trimite la un moment dat marile ♦spirite Zhun şi Li să întrerupă căile de comunicaţie existente între *pămînt şi *cer; conform unui *mit arhaic, pămîntul fusese despărţit de cer „în vremuri uitate“, dar se mai păstrau „scările cereşti", de care oamenii nu profitau decît la nevoie, chiar dacă oricine se putea urca direct la zei spre a-şi spune păsul, pe atunci încă neexistînd norme precise în relaţiile dintre zei şi oameni. Măsura a fost provocată de intrigile lui *Chiyou, difuzate printre oameni, iar desfiinţarea scărilor cereşti a întrerupt accesul în ambele direcţii mai ales după ce, cu ajutorul spiritelor Zhun şi Li, cerul a fost ridicat mai sus şi pămîntul coborît mai jos. Zh.S. a murit după o îndelungată domnie, dar în scurt timp a înviat, transformîndu-se pe jumătate în peşte; urmaşii săi erau însă nemuritori şi arătau ca nişte oameni cu 3 feţe şi cu o singură mînă.
    Zhuan Xu Zeul patronal al meşteşugurilor, în *mitologia chineză; *mitul său este legat de amintirea unor catastrofe mitice universale: în cursul reparaţiilor postcatastrofale ale universului surpat de *potopul universal, efectuate de zei fa *NQ. Wa, acest zeu este nevoit să se lupte cu zeul acvatic nefast *Gong Gong (provocatorul diluviului), care, în etapa următoare a evenimentelor, biruit de Zh.X., izbeşte de furie cu capul muntele Buzhou, năruindu-1 şi făcînd să se încline bolta cerească (pe care Nii Wa o va ridica şi propti apoi cu ajutorul broaştei ţestoase *Ao).
    Zhu Rong Zeul *focului, în *mitologia chineză, apărut după diluviu odată cu străbunicul său, zeul solar *Yangdi; în unele *mituri, a fost duşmanul neîmpăcat al zeului apei, *Gong Gong, pe care l-a biruit într-o bătălie decisivă. Zh.R. simbolizează binele lumii, deşi într-o împrejurare nefastă, cum este *potopul universal, îl ucide tocmai pe zeul prometeic *Gun care voise să potolească furia diluviană. O variantă mitologică mai clară precizează însă că Zh.R. face crima din ordinul împăratului celest Da Di, dar o săvîrşeşte parţial, îngropîndu-1 pe Gun de viu sub un stei din muntele Yulin.
    Zhu Shu (Cărţile de bambus) Cronică mito-grafică chineză despre guvernarea împăraţilor legendari *Shun şi *Yu, descoperită de un hoţ de morminte, Bu Zhun, în sec. III. Scrisă pe plachete de bambus, cronica pare să cuprindă date din istoria legendară a Chinei arhaice, fireşte, cu *miturile aferente. S-au identificat
75  de capitole.
    Zii (babil. zi — spirit) Termen generic, cu sens divin şi uman, folosit în ^teologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia), întru -cîtva similar cu noţiunea egipteană *Ka.
                                                                                                               ZIUSUDRA
    riggurat (sumer. u-nir — munte; în altă interpretare: vizibil de departe) *Templu specific Mesopotamiei, cu 7 caturi — simbolizînd cele 7 ceruri suprapuse — considerat munte cos-mic, ca figurare a lumii reale, nesupuse morţii; la fel, fiecare cetate^ mesopotamică era centrul lumii (Babilon: Bab-ilani — poarta zeilor, adică locul unde zeii coboară pe pămînt). Ascensiunea posibilă în pantă, de la un etaj la altul, ar fi simbolizat perspectiva ascensiunii în cerul zeilor sau „apropierea omului de realitatea absolută" (M. *Eliade); totodată însă acest urcuş în etape (şapte povîrnişuri) către vîrf însemna, alegoric, şi apropierea de *moarte. Presupusul Turn Babei (* Babei), condamnat de * Biblie, certifică ideea acestei ascensiuni inevitabile (interpretată de textul biblic drept o rîvnă de sacrilegiu). Printre cele mai vechi z. este cel din oraşul Ur, consacrat Zeului-lună *Nannar, care s-a clădit în sec. XXI î.e.n., sub a 3-a dinastie; începînd însă cu mileniul II î.e.n., exista cîte un z. în fiecare oraş din Mesopotamia. Nu s-a păstrat însă nicăieri clădirea superioară — ultima din structură, arheologii şi istoricii socotind încă misterioasă destinaţia z.; după H. Frankfort, z. era menit să apropie una de alta cele 2 lumi (umană şi divină) printr-un nivel intermediar, înlesnind întîlnirea; după Jean Des-hayes, z. ar simboliza muntele primordial pe care au coborît întîia oară zeii; dar se consideră deopotrivă că z. nu erau decît nişte observatoare astrologice, fără a fi fost şi *temple. Despre marele z. din Babilon, antichitatea a lăsat informaţii indirecte şi puţine: Biblia (V.T., Geneza, XI, 1—9) îl descrie vag şi ca pe o construcţie neterminată; Herodot, care îl descrie ca un om care l-ar fi vizitat, afară de confuzia mult dezbătută asupra orientării templului *Etemenanki faţă de fluviu, face alta asupra numărului corpurilor suprapuse (8 în loc de 7), fiind zgîrcit cu privire la alte detalii ale arhitecturii (Istorii, I, 81); după Arrian (Expediţia lui Alexandru, VII, XVII, 2), Strabon (Geografia, XVI, 1—4) şi Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, XVII, XCII, 3) cele două z. din Babilon (Etemenanki şi templul *E-Saggila) au fost dărîmate de Xerxes (479 î.e..n, cînd Herodot avea 10—11 ani, deci încă nu vizitase Babilonul). Diodor sugerează ipoteza că acel z. ar fi fost un templu, cu platforma ultimă slujind observaţiilor astronomice: clădirea templului era de mult năruită; „templul era foarte înalt“ şi probabil de pe nivelul cel mai de sus „chaldeenii cercetau stelele, pentru că răsăritul şi asfinţitul aştrilor se putea vedea bine datorită înălţimii clădirii" (op. cit., II, IX, A). (—> Eshara, piramide)
 § Theodor Dombart, Der băbylonische Turm, Leipzig, 1930
    Ziu Zeul războiului în *mitolcgia germanicăf similarul zeului scandinav, mult mai complex, *Tyr.
    Ziusudra (sumer. ziusudra — cel ce a găsit viaţa zilelor lungi; babil.Zi-ud-sud-du\ akkad. *Utnapishti; *Berosos: EicoCGpog ) Omul pro-
 ZÎNE
656
 videnţial din mitologia sumeriană (-> mitologii din Mesopotamia), destinat să asigure conţi-nutatea şi regenerarea omenirii după *potopul universal. *Mitul îl consideră un rege evlavios, mereu atent la ^revelaţiile divine din vise şi la rezultatele *descîntecelor: astfel, stînd lîngă un zid, an de o voce de zeu care îi anunţă iminenţa diiuviului: „un potop va cotropi cetăţile ca să nimicească sămînţa neamului omenesc; aceasta e hotărîrea adunării zeilor44. Z. construieşte aşadar, după prescripţiile divine, o corabie salvatoare, apoi cad ploile cotropitoare neîntrerupt 7 zile şi 7 nopţi, şi în fine zeul *Utu restituie pămîntului căldura şi lumina solară; după estomparea consecinţelor catastrofei, zeii *An şi *Enlil îl învestesc'pe supravieţuitor cu darul nemuririi şi îl strămută în *Dilmun. Potrivit relatării lui Berosos — confruntată cu prismele babiloniene redactate în mii. III î.e.n. (col. Weld-Blundell), Z. a fost ultimul rege al dinastiei antediluviene, pînă la care Berosos situa
o epocă de anarhie; dinastia s-a succedat astfel: A\oros(Alulim), Alagaros (Alagar), Amm&ionfEra-men-lu-anna), Am£galanos (En-men-gal-anna , Daonos—regele păstor (Dumuzi), Evedurahos (Enmen-dur-anna ),Amempsinos (Ensib-zi-anna ), Opartes (Ubar Tutu) şi Xisuthros (Zi-ud-sud-du sau Ziusudra), după care s-a declanşat potopul. Berosos informează că Z., ieşind din corabie cu femeia sa şi cu cîrmaciul, a dispărut cu ei, devenind toţi trei nemuritori (spre deosebire de *Noe, supravieţuitorul potopului biblic, care şi-a păstrat condiţia umană). Repovestirea lui Berosos mai conţine descrierea unei misiuni încredinţate de zeul (în adaptare greacă) * Kronos: pînă la declanşarea potopului, Z. va avea de înscris pe tăbliţe „toate numele lucrurilor44, spre a fi îngropate în Sippar, oraşul soarelui, încît omenirea viitoare să aibă de unde afla „ştiinţa despre toate lucrurile44.
    zîne Semidivinităţi feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în mai multe mitologii populare. în *mitologia românească sînt două categorii morale: bune şi rele. ~ Zînele bune, preponderente numeric şi categorial, sînt fecioare frumoase, zvelte, foarte ţinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi avînd totdeauna soluţiile esenţiale pentru dificultăţile ori impasurile inevitabile de care e asaltat eroul arhetipal (de obicei, *Făt-Frumos); se socoteşte că se nasc din flori şi sînt considerate global patroane florale, dar există şi o zînă a codrilor. Zonal, numărul lor e variabil: fie 3 (surori) sau 12, fie nenumărate; sînt rare, dar posibile, cazurile de *hierogamie: unele z. îndrăgostindu-se de Făt-Frumos, erou muritor, dispar şi lasă o chemare, iar însoţirea devine cu putinţă după ce el săvîrşeşte mai multe încercări supraomeneşti ; cazurile inverse se efectuează prin viclenia lui Făt-Frumos, care fură veşmintele unei z. aflate la scăldat. Totuşi, z. bune au limite în bunăvoinţă şi uneori pedepsesc îndeosebi pe cel care le calcă un *tabii declarat (de pildă, intrarea neîngăduită pe un teritoriu controlat de z.); pedeapsa curentă este orbirea. Z. au o regină: Zîna Zînelor (sau Crăiasa Zînelor); avînd tinereţe
perpetuă, datorită virginităţii, ea va începe să îmbătrînească numai după ce se va mărita cu un bărbat muritor, şi îşi va pierde totodată şi puterile supranaturale; locuieşte în împărăţia Zînelor, unde nu moare şi nu se naşte nimeni, iar puţinii oameni care se rătăcesc acolo nu se ^mai pot întoarce în lumea lor, fiind prefăcuţi în animale sau în stane de piatră. în mitologia basmelor, Lazăr Şăineanu observă că „zînele joacă un rol capital44, fiind „tinere, îmbrăcate în alb şi de o frumuseţe orbitoare44, de asemenea, „iubitoare . e cîntece şi jocuri44, sînt „de diferite categorii şi poartă nume diferite, după cum locuiesc în arbori sau ape, pe munţi şi pe cîmpii44 (Basmele române, Bucureşti, 1978, p. 643—644); acelaşi autor clasifică prototipurile: fecioara-arbore (Fata din dafin), fecioara-pasăre (Arăpuşca), fecioara-peşte (Zîna Zînelor); * Ileana Cosinzeana (Frumoasa lumii). Estimativ, z. par numeroase în tradiţia folclorică; nefiind decît rareori numite, personificările sînt vagi: Zîna Florilor, Zîna Codrilor, Zîna Zorilor. Această primă categorie a fost luată în seamă şi de D. Cantemir: „Zîna, cuvînt pe care l-ai putea bănui că provine din numele Dianei. Totuşi rareori ei o numesc la singular, ci de cele mai multe ori folosesc pluralul Zînele şi spun că sînt nişte fete foarte frumoase şi revărsînd farmecul lor asupra altora44 (Descriptio Moldaviae, III, 1). ^ Zînele rele sînt uneori bătrîne, urîte, uscăţive, alteori tinere, ispititoare, dar sadice faţă de oamenii îndrăzneţi; adesea sînt confundate cu *Ielele, însă prin contaminare, căci sînt divinităţi structural şi atributiv diferite. ~ în Munţii Apuseni, moţii nu cunosc decît un singur tip de zînă rea: Mamorniţa. în stratul arhaic nu exista categoria malefică, iar contaminarea notională s-a produs întîi pe cale estetică, prin Iele (şi ele adesea frumoase, graţioase, neavîiid adversităţi obsesive). Remarca lui D. Cantemir a fost reluată şi argumentată de Mircea *Eliade: zîna provine, cultual şi etimologic, din *Diana romană (venerată amplu, cel puţin după cucerirea Daciei); B. P. Hasdeu le considera de origine germanică. Dar există, foarte rar atestat, şi masculinul zîn (citat de Tudor Pamfile, Mitologie românească, I Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 303). ~ în alte mitologii populare, z. diferă în funcţie de specificul etno-folcloric local, însă într-o arie analogică apropiată. Tipologia europeană (franc, fee, germ. Feey engl. fairy) aparţine îndeosebi basmului fantastic; mai bine individualizată este, la francezi, *Melusine, o zînă *mutantă. * Mitologia chineză are mai multe tipuri de z., unele fără o personalitate distinctă altfel decît mai ales prin frumuseţe: *Mi Fei, altele însă distinct individualizate: *Maku, o zînă magiciană longevivă, *Lei Zu, zîna mătăsurilor. Prezenţa z. indică un rafinament mitologic. ~ în antichitatea europeană, fără a fi considerate ca atare, numeroasele categorii de divinităţi discrete, feminine, de rang secundar, numite zeiţe, sînt însă echivalente cu z. în *mitologia greacă — tipurile de *Nimfe, * Dryade, *Hamadryade ş.a., iar în *mito-
657
 ZODIAC
logia romană, de obicei, divinităţile feminine din alaiurile marilor zeiţe, avînd şi atribute modeste, ca de ex. ♦Chloris, zîna florilor. ^ Cele mai multe z., dar nu toate, sînt ♦mutante, putîndu-se metamorfoza fie la dorinţă, fie în puterea unei vrăji; în schimb, toate z. dispun de puteri magice, pierzîndu-şî integral atributele supranaturale cînd se îndrăgostesc de oameni.
    Zjamelukg; Zemeluks Zeul lituan al ♦pă-mîntului (—* mitologie baltică).
    Zlîdni (slav. sg. 3Ai\i^rfcH4ii sau sau ahh — zile nefaste) *Spirite malefice, în *mitologia slavă orientală, un fel de gnomi invizibili locuind în casele oamenilor, în spatele cuptorului sau al sobei, şi umplînd casa de nenorociri. Numele — în forma plurală: zlîdni, ca subst. comun — s-a păstrat pînă azi, în paremiologie, ♦blesteme etc., mai ales în Ucraina: Eodau eac 3AbidHu noâujiu! (Bătu-v-ar zlîdni).
    Zmeu Fiinţă fabuloasă din *mitologia românească adesea de un *antropomorfism totuşi monstruos, gigantesc şi nearmonic în aspectul anatomic, dispunînd de obicei de însuşiri miraculoase (teletransport, influenţă magică, sensibilitate olfactivă canină, posibilitatea de a deborda flăcări şi fum, forţă fizică supraomenească), dar lipsită de inteligenţă şi subtilitate. Z. e totdeauna în dispută sau în duel cu ♦Făt-Frumos; îşi manifestă prezenţa fie biologic, fie în chip de foc pur (îndeosebi „sul de pară") şi chiar în condiţie paraumană continuă să expectoreze văpăi, care sînt arma lui esenţială, după buzduganul care, odată aruncat, se autodirijează ori devine bumerang. Z. e lacom şi afemeiat, dar deseori duce o viaţă aşezată de gospodar rural chiabur, avînd ogoare, turme, grădini etc. şi desigur o nevastă (Zmeoaică) şi copii, ceea ce nu-l împiedică să caute mereu aventuri galante, efectuate mai ales prin răpiri, şantaje sau acte de teroare. Z. e totdeauna o prezenţă răufăcătoare şi cînd vrea, şi cînd nu vrea; chiar humanoid, e slut, respingător şi adesea cu miros fetid. Sînt cazuri mitice cînd Z. nu se deosebeşte de oameni decît în situaţii-limită, cînd e nevoit să se divulge: participînd la viaţa satului, pleacă o dată în zbor, de la horă, iar oamenii sînt surprinşi: „Să fie zmeul între noi şi noi să nu ştim nimica! “ (Dealul fetii, col. Adam Bolcu). Adesea Z. poate zbura, de obicei fără aripi sau alte mijloace anexe; în mitul citat, înainte de zbor, Z. a început, „a strănuta şi a sufla pe nări, pînă ce îi veni pară de foc, apoi de la o vreme, răcnind urît, luă chip sperios şi, gonit de mirosul ierbii zmeilor, se înălţă în sus şi se duse spre locul lui, lăsînd o dungă de lumină pe urma sa". Confundat uneori, fără temei, cu ♦Balaurul sau chiar cu ♦Zburătorul, Z. este însă o altă specie teriomorfă. G. Călinescu îl defineşte (Estetica basmului, 1958, p. 36) astfel: „Mitologic, deci simbolic şi poematic, zmeul reprezintă o expresie a naturii anorganice impetuoase, a lumii minerale (aramă, fier, argint, aur, topaz, diamant), a bogăţiilor de pe tărîmul celălalt, precum şi a forţelor telurice latente, a focului în primul rînd şi de asemenea a dezlănţuirilor meteorologice, precum ploaia cu vijelie4*. Mai mult decît aceste
 trăsături „anorganice". Zmeii posedă numeroase altele, care le conturează mai exact personalitatea, nu numai de personaje de basm, ci în primul rînd de fiinţe dintr-o specie mitică. Sînt aparent humanoizi, dar mai mari, mai vînjoşi decît oamenii; au de obicei capete de cremene mascate (mai rar, forţa lor rezidă însă într-un obiect exterior sau chiar într-o altă făptură: o scroafă în care este un iepure, în iepure o prepeliţă şi în prepeliţă trei viermi— cf. *Kasceî-cel-ne-muritor); chiar dacă unii Z. au aripi, zboară mai des fie prin ♦levitaţie, fie prin propulsia realizată de ejecţia de foc a gurii lor, de aceea zburînd lasă în urmă dîră luminoasă; aripile şi le folosesc numai la înot. Cei mai mulţi iradiază lumină, dar cînd se luptă intre ei scapără scîntei şi lansează fulgere. Orice Z. posedă mari palate, cai neobişnuiţi (—* Calul Năzdrăvan)y buzdugane autodirijate, poartă armură şi o ♦căciulă fermecată sau un coif invizibilizator; de asemenea Z. e magician şi poate la nevoie să-şi miniaturizeze palatul sau caleaşca la dimensiunea unei nuci, sau să învie morţii, punînd pe morminte cîte un băţ fermecat. Un folclor dubios a pus în circulaţie nişte nume de zmei, care nu au legătură cu ♦mitul Zmeului (Aghemant, Crîncu, Pogan, Salcotea şi chiar „craiul zmeilor" Aram). Dar Z. sînt uneori clasificaţi în folclorul mitologic autentic după atribute: Z. ploii, Z. secetei9 Z. fulgerului, Z. vîntului — ca divinităţi patronale ale acestor fenomene; aici pare să se fi produs o confuzie pseudosincretică între tema „Zmeului" şi tema clasificării unui ♦panteon din ♦animismul arhaic local.
    Zmiulan Variantă epică, în ♦mitologia slavă, pentru ♦mitul despre Şarpele de Foc, incluzînd însă şi unele atribute ale zeului *Veles. In basmele ruseşti şi bieloruse, Z. figurează ca împărat fabulos sau ca erou divin: Împăratul
-Foc (Lţapb OeoHb) şi împărăteasa Malaniitsa (Ma/iamuifa) — ♦simbol feminin al fulgerului: moahuh) ard turmele împăratului Zmiulan, care se ascunde de furia lor incendiară în scorbura unui stejar bătrîn; dar acest motiv e frecvent în mitologia slavă: adversar al zeului trăsnetului ♦ Perun, şarpele (slav. 3mnh — şarpe) e socotit posesorul unor mari turme şi (caracteristic de altfel reptilelor) se ascunde în scorburi.
    zodiac (grec. 6 C©5iaKog KoKtax; — ciclu zodiacal; £(b8iov— animal mic) Zonă virtuală de pe cer, după care se stabileşte (cu valori şi semnificaţii diferite — în ♦astrologie şi în astronomie) mişcarea aparentă a Soarelui, Lunii şi principalelor planete. Z. este mărginit de două cercuri echidistante din ecliptică (marele cerc al sferei cereşti în care se produce deplasarea aparentă a Soarelui timp. de un an), înconju-rînd 18 secţiuni deosebite Z. e divizat în 12 semne zodiacale, marcate de 12 constelaţii: Aries (Berbecul), Taurus (Taurul), Gemini (Gemenii), Cancer (Racul), JLeo (Leul), Virgo (Fecioara), Libra (Cumpăna), Scorpio (Scorpionul), Sagittarius (Săgetătorul), Capricornus (Capricornul sau Inorogul), Aquarius (Vărsătorul), Pisces (Peştii); cele *2 semne zodiacale (sau zodii)
ZOHAR
 658
corespund celor 12 luni ale anului (chiar dacă există un decalaj constant între *calendarul astronomic de azi şi calendarul zodiacal) ^ în Egipt — *religia, prin excelenţă solară, a orientat şi compunerea calendarelor zodiacale; dar orarul nocturn era măsurat în funcţie de cei 36 decani: constelaţiile identificate de egipteni «u *geniile protectoare, domnind cîte 10 zile -din an şi care au dobîndit apoi o mare importanţă în astrologia locală, însă abia cea helle-nistică, deoarece în antichitatea clasică, interesată de astronomie în latura ei practică, z. astrologie rămîne necunoscut pînă după Regatul Mijlociu. într-o cameră specială din ♦templul de la Dendera (construit sub ultimii Pto-lemei) — de fapt o capelă de pe terasă — era păstrată o hartă a cerului cu decanii zodiacali, în aceeaşi perioadă, zodiacul egiptean e o adaptare a celui grec: Caierul de lîna (Berbecul), Taurul, Cele două mlădiţe (Gemenii), Scarabeul (Racul), Cuţitul (Leul), Fecioara, Muntele Soarelui (Cumpăna), Şarpele (Scorpionul), Săgeata (Săgetătorul), Viaţa (Capricornul) sau Oglinda Vieţii, Apa (Vărsătorul), Peştii. ~ în Mesopotamia — anul se împărţea în 12 luni, iar ziua şi noaptea — ca un întreg — în 12 ore-duble; marea perioadă cosmică de 43 200 ani era divizată în 12 sar, fiecare sar, lună şi oră-dublă reprezentînd ruta vizibilă şi simbolul unei a 12-a porţiuni din itinerarul Taurului Solar în traversarea cerului. Lunile zodiacale erau patronate, în Babilon şi Asiria, de zeii principali:
* Ishtar (Fecioara — VI), zeul arcaş *Nergal (Săgetătorul— IX), Peştele lui *]Sa (Peştii — XII), *Anu şi *Bel-Marduk (luna Nisan, I, a ♦sacrificiilor) etc. Fiecare lună zodiacală îşi avea semnificaţia religioasă specială: în luna a Vl-a se celebra coborirea zeiţei Ishtar în *Infern; în luna a Xl-a (a Vărsătorului) era comemorată producerea ^potopului universal. ^ în China
—   z. avea 28 (24) -diviziuni sau staţiuni ale constelaţiilor, începînd de la solstiţiul de iarnă, şi nu îndeplinea decît funcţii exclusiv astrolo-gice, cu nume figurative de tipul: Marea Splendoare>, Imensul Gol, Focul Perechii de Phoe-nicşi; totuşi, marcarea mersului aparent solar (Calea Galbenă) era făcută în 12 diviziuni cu simboluri animale: Şobolanul, Boul, Tigrul, Iepurele, Dragonul, Şarpele, Calul, Oaia, Maimuţa, Găina, Cîinele, Porcul (succesiunea acestor zodii, deschizîndu-se cu Şobolanul, care corespunde Vărsătorului, continuă cu Boul, corespunzînd Capricornului, apoi cu Tigrul care e Săgetătorul etc.; originea aparentei anomalii stă în destinaţia primitivă a animalelor zodiacale pentru un zodiac orar). în ce priveşte calculul destinelor individuale, sistemul zodiacal chinez se raportează la ani: anul Cîinelui, anul Dragonului etc. După tradiţie, inventarea zodiacului chinez este atribuită lui Da Zhao, ministrul împăratului legendar *Huangdi; acest z. a fost preluat de mongoli, tătari, tibetani, turci, japonezi, coreeni.
    La azteci — s-a remarcat similitudinea cu z. orar chinez, numele de animale indicînd zilele lunilor nahuatle de 20 zile: se regăsesc Iepurele, Maimuţa, Cîinele, Şarpele, iar animalele necu-
noscute în America (Tigrul, Dragonul, Găina) s-au înlocuit cu Ozelotul, Şopîrla, Condorul.
    Zohar (ebr.         zohar — strălucire, splen-
doare) ; Sepher Ha-Zohar (înm 1SD Cartea Splendorii) Carte mistică ebraică din categoria literaturii kabbalistice (-> Kabbala), atribuită legendarului Shimon bar Yohai, scrisă însă probabil de Moses de Leon (1250—1305), care a utilizat, fără îndoială, pe lîngă propriile sale concepţii mistice, tradiţii colaterale, *mituri şi ♦legende ale ^iudaismului şi a publicat-o apoi în 1290; (în 1559, Z. e tipărit concomitent la Mantua şi Cremona). Fără o structură unitară, cartea e compusă în jurul unei stranii idei a unui Dumnezeu lipsit de atribute, considerat Ensoph, adică Nimicul infinit, aflat în pace absolută sau elementul primordial necreat şi necreator, totodată, acest Dumnezeu hiper-abstract se manifestă prin 10 forţe creatoare (sephiroth), exprimînd ideile de lumină şi de bine, cărora li se opun 10 forţe ale răului (ke-liphoth); fiecare sephiroth include 3 noţiuni: factorul masculin (bunăvoinţa), factorul "feminin (justiţia), din unirea erotică a acestora năseîndu-se fiul (frumuseţea). După Z., sufletul omenesc locuieşte în *cer şi îi este dat omului vremelnic. Principalele părţi din Z. (Cartea misterului ascuns, Sfînta măreaţă adunare, Sfînta mică adunare) conţin 71 capitole, divizate în 2173 versete, şi sînt considerate de unii comentatori şi exegeţi drept cele mai vechi texte kabbalistice. Textul e consacrat aproape fără excepţie descrierii detaliilor fizice din înfăţişarea aparentă a dumnezeirii, care e numită Cel vechi de zile. Dar Z. este mai complex, în cele cel puţin 20 de secţiuni: Cartea Tainei (Sifra di Shenjutha) — comentariu ermetic la primele 6 capitole din Geneză; Măreaţa Adunare (Idra Rabba) — explicarea textelor ermetice aluzive din Cartea Tainei; Mica Adunare (Idra Zutta)
—   Shimon bar Yohai îşi dezvăluie, pe patul de moarte, ultimele secrete; Adunarea de citire a indicaţiilor din Thorah despre *tabernacol (Idra di-be-Mashkana) ; Palatele (Hekalot) — descriind cele 7 palate ale luminii, contemplate fie de sufletele celor care mor, fie de vizionari; Taina Tainelor (Razah de razin) — mic tratat de fi-ziognomie şi chiromanţie; Bătrînul (Sava)— discuţie despre enigmele sufletului în jurul vocaţiei de kabbalist al unui bătrîn măgărar; Copilul (Yenuha)—un copil-minune vorbeşte despre tainele cuprinse în *Thorah\ Mai marele Casei de învăţătură (Rav Methivtha) — călătoria prin *Paradis a unor discipoli ai lui Shimon bar Yohai şi descrierea destinului postum al sufletului; Misterele Thorei (Sitre Thorah) — tălmăcirea alegorică a unor excerpte biblice; Matnitin —reluarea kabbalistică a textelor Mish-na şi Tosefta; Zohar al Cîntării Cîntărilor — comentariu kabbalistic al versetelor de început din textul regelui Solomon; Frînghia secretă a măsurătorii (Khaw Ha-Mida)—explicînd versetul Ascultă Israele! din V.T. (Deuteronom,
VI, 4); Misterul literelor (Sitre otiot)—literele componente ale numelui lui *Dumnezeu; Co-
659
ZOR O AŞTRI SM
mentariu despre vedenia lui lezechiel a *carului ceresc ♦Merkaba; Tainica Midrash (Midrash Ha-Neelam) — despre înţelesurile ascunse din Thorah; Tainica Midrash — uri alt comentariu despre Cartea Rut; Păstorul credincios (Raiah Mehemna) despre ♦Moise şi Decalog, în interpretare kabbalistică; TiUkune Zohar — comentarii in 70 de variante ale sintagmei cu care se deschide textul Thorei: „La început“; Comentarii suplimentare despre carul ceresc Merkaba al ♦profetului ♦lezechiel. ^ în Zohar e pusă în valoare o teorie proprie a ♦cosmogoniei: originea lumii se explică prin scînteia primară din care Dumnezeu a creat spaţiul universal; iar acel punct primordial este „lumină lăuntrică transparentă, infinit de fină şi infinit de pură“ care iradiază raze străvezii invizibile, cu neputinţă de zărit sau de conceput; peste punctul prim există un înveliş: Hekalot (Palatul), înfăşurat la rîndul său de un alt înveliş, aşa cum sînt stratificate învelişurile dintr-o nucă (Zohar,
I,  196).
§ Sepher Ha-Zohar. Le Livre de la Splendeur (trad. franc. Jean de Pauly, I—VI, Paris, 1906—1911); The Zohar, transl. H. Sperling and M. Simon, I—V, London, 1931—1934; G. Scholem, Die Geheimnisse So~ har, Berlin, 1935
    zoomorfism Categorie mitologică privind reprezentarea unor divinităţi în formă (totală sau parţială) de animale ;.de obicei, animalul devenea sacru, fără a fi ţinta în sine a ♦cultului şi nici zeu el însuşi, ci numai o formă de manifestare corporală a zeului, sau alteori un animal preferat de un zeu sau consacrat zeului. E posibil ca unele sacralizări să se fi petrecut de timpuriu (în ♦animism, ♦fetişism, ♦totemism) cînd animalul greu de vînat devenea, în credinţa vînătorului primitiv, prototipul (sau părintele mistic) speciei. Cultul zoomorfic însumează de obicei două tipuri: a) după aspectul vădit; b) după semnificaţia lăuntrică ce determină transformări de aspect. în cazul sacralizării aspectuale, uneori devenea sacră toată specia, neputîndu-se deosebi animalul sfînt de cel profan, alteori însă un singur individ sau un număr fix de indivizi ai speciei, îngrijiţi anume de preoţi. Mai răspîndit, cultul divinităţilor zoomorfe în funcţie de înţelesul lor tainic, intern, e clasificabil după relaţiile zilnice ale primitivului cu animalele:
a)  tipul pastoral: *vaca (♦Kamadhenu— India, ♦Hathor — Egipt ♦Audhumbla — Scandinavia), taurul (*Apis, *Mnevis — Egipt, taurul lui ♦Poseidon, ♦Zeus ca taur răpind-o pe ♦Europe— Grecia, taurii sacri din Madagascar), bivolul (India sudică), ♦ţapul (♦Dionysos, ♦Pan, ♦Satyri, ♦Silenus, * ♦Faunus — Grecia şi Roma), *oaia (Africa, ♦Oaia Năzdrăvană
—   România); b) tipul cinegetic: ♦ursul (la triburile siberiene; zeiţa-ursoaică la etrusci şi romani:      ♦Artio), ♦lupul (♦Apollon Ly-
kaios — Grecia, ♦Fenrir—Scandinavia, lupul emblematic de pe steagul războinic al daa cilor, zeul-lup Kanukh al tribului thlinkit din America de JNord |şi] în genere ♦ly-
kantropia); c) tipul animalelor sălbatice:  ♦tigrul (♦Qivâ—India, zeul-tigru                    Wahia al
tribului warali — Vietnam), leul (♦Horus, zeiţa-leoaică ♦Sehmet—Egipt, zeul-leu arab Yaghuth), leopardul (Africa de Vest), elefantul (Siam); tipul animalelor în care se adăpostesc sufletele omeneşti reincarnate şi mai ales: d) tipul totemic: corbul (♦Kutkhu — Siberia, de asemeni corbii divini din Australia, Polinesia, America de Nord), ♦călugăriţa / Mantis religiosa (+Cagn— boşimani, Ngo — hotentoţi), ♦cîinele (♦Ariubis — egipteni, *Cu Chulainn — celţi, sau ca paznic familial, în Jawa, Nepal, ş.a.), ♦pisica (♦Bastet
—   Egipt, pisica sălbatică în Australia Centrală), elefantul (Cambodgia, Sumatra); e) tipul tutelar (peste animale sau în formă animală): peştele ♦Akkruva), ♦calul (zeii-cai: Rudiobus — Roma, Koda Pen—India, populaţia gond), şopîrla (Tangaloa — Polinesia); f) tipul protector al vegetaţiei:  ţapul (Dionysos—Hellada); g)
tipul * răufăcător; şarpele (♦Şarpele demonic: —► Biblia), uliul (Borneo); h) animalele magice. Se poate însă propune o clasificare mai logică:
a)  animale totemice (Cagn, Bastet, Kamadhenu);
b)  animale oraculare (Oaia Năzdrăvană); c) animale divine (ibisul lui ♦Thot, corbul Kutkhu);
d)  animale ocrotitoare (cîinele); e) animale sapienţiale (şarpele-cu-pene ♦Quetzalcoatl, ♦maimuţa ♦Hanuman, peştele lui ♦Ea); f) animale demonice (lupul Fenrir, cîinele ♦Gharmr, cîinele tricefal ♦Cerber, Şarpele biblic, ♦Minotaurul); g) animale emblematice divine (♦cobra sacră — Egipt, India).
    Zorilă Personificarea masculină a zorilor, în ♦mitologia românească, un corespondent elementar al zeiţei romane ♦Aurora. Uneori însă folclorul mai vechi îl identifică în steaua Sirius.
    zoroastrism ♦Religie dualistă, apărută în Iran la începutul mii. I î.e.n., a cărei elaborare şi răspîndire este atribuită atît de tradiţie, cît şi de scripturile sacre ale z. reunite în codexul
♦ Avesta, ♦profetului ♦Zarathustra (în rostire greacă: Zoroastres). Z. a selectat şi reorganizat mitologia arică primitivă a Iranului, sub-sumînd-o noului ♦cult al luptei cosmice între principiul binelui şi principiul răului, adică celor două divinităţi care personificau aceste principii elementare ale unei civilizaţii pastoral-agrare incipiente: ♦ Ahura-Mazda (binele) şi
*Angra-Mainyu (răul). Mai tîrziu, z. s-a profilat într-o religie cu o doctrină mai distinct cristalizată, fără diferenţe sensibile de conţinut, supusă unei ♦teologii riguroase ce îşi concentrează atenţia asupra cultului mazdaist ca atare. Z. propriu-zis, dintre ai cărui fideli au rămas mici comunităţi insulare chiar şi în Iranul sec. XX, şi-a întins influenţa timpurie — direct sau prin ecouri — asupra ♦iudaismului, apoi a ♦creştinismului, contribuind într-o măsură mai mare şi la construirea unor doctrine de la începutul erei noastre: ♦gnosticismul, ♦manicheismul (-*■ mazdaism).
§ Georges Dumâzil, Naissance d’archanges, Essai sur la formation de la [thăologie zoroastrienne, Paris, 1945
 ZURVAN
660
    Zurvan; Zurvan Akarana Zeul primordial, preteogonic, în ^mitologia iraniană, simbolizînd ♦timpul inert şi infinit, din care s-au născut cele două principii contrare (binele şi răul) ale aualismului din * Avesta: după nenumărate ♦sacrificii făcute în sine, din dorinţa sa de a dobîndi un urmaş, Z. în cele din urmă se îndoieşte de valoarea sacrificiilor; abia astfel timpul se fructifică, materializîndu-se instantaneu în cele două principii esenţiale: din îndoiala lui Z. se naşte principiul răului — zeul * Angra-Mainyu, iar din gestul sacrificiilor efectuate, *Ahura-Mazda sau principiul binelui şi totodată unicul creator al universului. Doctrina ♦sectei zurvanite tîrzii consideră că cei doi zei (Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu) au fost cele două principii vizibile prin care s-a manifestat dintru început principiul primordial invizibil al timpului infinit: Zurvan Akarana. Z. este de fapt divinitatea hermafrodită integrală — timpul etern în sine — care se autoparcelează, iar astfel limitează durata în univers a prezenţei răului şi a luptei între bine şi rău (prezenţa lui Angra-Mainyu — 3 milenii/ lupta — 12 milenii), după care răul este anulat, iar viitorul
i  se atribuie numai lui Ahura-Mazda; atunci opera lui Z. (timpul limitat) se va resorbi în eternitate (timpul fără limite). în *maniheism, Z. a devenit zeul suprem.
§ H. H. Schaeder, Der iranische Zeitgott und sein My-thos, Gesell, 1941; R. C.Zaehner, Zurvan. A. Zoroastrian Dilemma, Oxford, 1955
    zurvanism Doctrină teologică dominantă In ♦religia Iranului arhaic, afirmînd că lumea
s-a născut din substanţa primordială a ♦timpului (*Zurvan). Din ♦cultul timpuriu al zeului Zurvan Akarana s-a format, sub Ahemenizi (sec. VI—IV î.e.n.), o religie a cărei dezvoltare a fost curmată de ascensiunea ♦zoroastrismului. Inclus totuşi în *Avesta ca element secundar, cultul zurvanic îşi continuă existenţa în cuprinsul zoroastrismului, ca un curent aparte. Z. consideră că în starea primordială a universului nu exista decît timpul infinit, lumea nefiind decît o stare potenţială; prima ei mişcare a produs, din Zurvan, cele două principii contrare care o vor guverna: binele (♦Ahura-Mazda) şi răul (♦Angra-Mainyu), aici rezidînd şi caracterul fatalist al concepţiei, bazate pe ideea de ♦predestinare (tot ce se va mai petrece vreodată a şi fost stabilit dintru început de Timpul Zurvan), în contradicţie făţişă cu ideea liberului arbitru uman, predicată de zoroastrism. în z. funcţia de bază a timpului este continui-tatea lui; timpul este substanţa activă care dă capacitate de acţiune materiei. Sub raport cosmologic, ideea zurvanistă de timp etern ca substanţă activă infinită este indisolubil legată de ideea unui spaţiu infinit. ♦Teologia avestică tîrzie divizează însă timpul în două noţiuni: timpul infinit (eternitatea esenţei) şi timpul limitat (un continuum al lumii, întrucît lumea a fost creată şi va avea un sfîrşit).
 § M. Boyce, Some Reflections on Zurvanism (în Bulle-tin of the School of Oriental Studies of London Univer-sity, voi. XIX, pars. 2, 1957, p. 304—316)
                      POSTFAŢĂ
       Extrem de controversat, contestîndu-i-se, încă din antichitate, puterea de adevăr pentru a fi un tip de reconstrucţie a lumii prin transfigurare sau, dimpotrivă, văzîndu-i-se virtuţi tocmai în deficienţele de semnificare, adesea între da şi nu, mitul ajunge, ca realitate culturală, în secolul nostru, cel mai sever în judecata lui, dar şi cel mai justiţiar.
       N-au lipsit şi probabil că nu vor lipsi nici mai departe poziţiile extremiste, in fondul lor dogmatice, de respingere absolută şi de acceptare integrală, de identificare a mitului cu o „poveste mincinoasă44 ori de asimilare a sa cu duhul însuşi al culturii.
       Or, dacă nu este „poveste mincinoasă44, şi nu este, dacă nu este o vocabulă sub care „unii plasează ceea ce nu s-a văzut niciodată (un licorn), ceea ce li se păre imposibil (învierea lui Christos)44 sau „iluziile (apariţiile) Fatimei şi imposturile (dansurile ploii)44, mitul nu pare a fi nici forma ideală de asumare a lumii (Jean-Charles Pichon, Histoire des mythes, Payot, Paris, 1971, p. 5).
       Alternativa: mitul, poveste mincinoasă — mitul, adevăr etern, dacă nu adevărul în condiţie absolută, a putut fi depăşită numai prin deschiderea asupră-i a mai multor perspective, aşa cum plurivalenţa sa funcţională (şi structurală) o impune, fiindcă numai astfel s-au pus bazele unei cercetări şi ale unei hermeneutici diferenţiate.
       Mitul „vorbeşte44 altfel istoricului religiilor şi altfel istoricului filosofiei; antropologul desluşeşte sensuri cu mare încărcătură de informaţie, acolo unde ceilalţi nu văd nimic, folcloristul are şi el limbajul şi apercepţia sa, iar sistemul de decodificare al istoricului ştiinţelor este distinct de cel al tuturor celorlalţi.
       Aceasta pe de o parte. Pe de alta, univers care se dezvăluie mereu în funcţie de timpul lecturii şi de tipul de conştiinţă evaluatoare, mitul poate fi (este, de fapt) mereu altul. Deschis, adăugîndu-şi noi semnificaţii, sporind într-un al doilea timp al său, acela, zicînd după Eliade, al mitului de după mit, el ca realitate culturală şi mitologia ca hermeneutică sînt programe nesfîrşite. O mitologie totală şi definitivă, de aceea, este o utopie, de vreme ce, de la o epocă la alta, altfel va fi ea însăşi, printr-o expansiune în lumea sensurilor şi alta va fi percepţia ei. In urmare, există o „coordonare principală44 între „observat44 şi „observator44.
       Ca descriere şi interpretare, deci, mitologia nu depinde numai de punctul de vedere, ci şi de istoria deschisă a mitului.
       Subiectivitatea nu este un defect: ea face parte din chiar condiţia operei. Altminteri, ce ar rezulta? O mitologie obiectivă, la limită, presupunînd că este posibilă, cît ar mai fi o reconstrucţie ? Dar, fiecare mitologie este a unui autor ce aparţine unui orizont de plasare (unui tip de lectură) şi unui timp al lecturii. Pot fi, de aceea, mitologii din varii perspective: a antropologiei, a etnologiei, a folcloristicii, a filosofiei, a istoriei, a istoriei religiilor, a artelor, chiar a ştiinţelor. Şi încă, din lăuntrul aceluiaşi orizont, alta şi altfel va fi mitologia în funcţie de timpul istoric al receptării.
       Aşa stînd lucrurile, dacă stau astfel, în acest caz, nu se riscă dezintegrarea nominalistă a mitului? Căci o asemenea raportare, mereu alta, în funcţie de punctul de vedere, pare a ucide mitul sau oricum a-i lua complexitatea originară, polimorfismul dinamic şi organicitatea, marea lui virtute de a fi, cum zicea Eliade, vivant.
       Riscul a existat şi există în continuare, ajungîndu-se, nu o dată, la un fel de luptă pentru mit, exclusivistă, intolerantă.
       Dar în acelaşi timp, „războiul44 a trimis înapoi, la existenţa originară a mitului, la sine ca o realitate culturală plurivalentă şi autonomă faţă cu valorizările ulterioare:
 POSTFAŢĂ
662
filosofice, religioase, artistice. Aceasta, pentru că în sine, mitul este indiferent în raport cu resemnificările ulterioare, deşi deschis oricărei interpretări. Numai că nu este imaginat şi construit cu o teleologie precisă, adică în vederea cutărei religii sau cu-tărei filosofii, nici chiar pentru fiîosofie sau pentru religie, ca atare. Altfel spus, el este o realitate autotelică, aşa cum sînt toate celelalte, în cîmpul conştiinţei.
      Că are componente filosofice, religioase, artistice, nimic de zis, dar el nu este nici fiîosofie, nici religie, nici artă, conţinîndu-şi „în mod comprehensiv propriul lui sens44 (Gilbert Durând, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, 1977, p. 446).
      Cînd a trecut (sau a fost trecut) în religie ori în fiîosofie, mitul şi-a pierdut identitatea, încetînd să mai fie ceea ce a fost în logica sa, în timpul şi în universul său. Transfigurat, el este desprins din sistemul său şi este anulat ca atare. Sarcinile îi sînt preluate de noile exerciţii ale spiritului în care, cît mai supravieţuieşte, are de îndeplinit roluri auxiliare.
      Religiile, bunăoară, îi folosesc „povestea44 pentru cadrul narativ al sensurilor lor sau ca suport al acestora, altele decît cele pe care ne-am obişnuit să le numim mitice. Pentru că miticul şi religiosul, deşi comunicabile, sînt universuri distincte epistemologic şi istoric, deopotrivă.
      Revalorizat: filosofic, ştiinţific, religios, artistic, mitul trece în altceva, în alte modalităţi de reconstrucţie şi de explicaţie a lumii, în alte limbaje, în alte logici.
      De bună seamă că orice transfigurare, fie şi în grade diferite, este o transgresare. Problema este ca modificarea — automodificarea să însemne o depăşire — autodepăşire.
      „Elementele reflecţiei mitice se situează întotdeauna la jumătatea drumului dintre precepte şi concepte44. Lucrează cu imagini încă şi „imaginea nu poate fi idee, dar ea poate juca rolul de semn sau, mai exact, poate convieţui cu ideea într-un semn44. Deşi prinsă „în mrejele imaginilor44, gîndirea mitică „poate fi de pe acum generalizatoare, deci stiintifică44 (CI. Levi-Strauss, Gîndirea sălbatică, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 153, '158,^ 161, 162).
      In urmare, dacă din mit au putut porni pe de o parte religia, iar pe de alta filosofia şi ştiinţele, deci două modalităţi distincte de valorizare a lumii, faptul nu ţine de o dispunere eclectică a elementelor sale. Operaţiunea de desprindere nu va fi fost mecanică, religia luînd povestea fantastică sau, zicînd după Aristotel, întîmplările miraculoase, iar filosofia şi ştiinţele ideea ori ceea ce ţine locul ei, adică imaginea.
      Un sistem „bine articulat44, cum îl socoteşte Levi-Strauss, în condiţia sa originară, mitul este strîns în jurul unei valori, dar al unei valori cu multiple deschideri şi de aceea, cu varii valorizări posibile: filosofică, ştiinţifică, artistică,,religioasă.
      Ulterioare, din acest punct de vedere, toate au şanse egale în faţa mitului. Cum însă mijloacele şi scopurile sînt diferite, mitul este valorizat în modalităţi diferite şi în grade diferite.
      Dacă prin condiţia sa valorizarea este o depărtare de ceea ce se valorizează, una este însă depărtarea de tip filosofic şi alta cea religioasă. Cînd a trecut (sau a fost trecut) în religie ori în fiîosofie, mitul şi-a pierdut identitatea încetînd să mai fie ceea ce a fost în logica sa, în timpul şi în universul său. Transfigurat, el este desprins din sistemul său şi este anulat ca atare. Sarcinile îi sînt preluate de noile exerciţii ale spiritului în care, cît mai supravieţuieşte, are de îndeplinit roluri auxiliare.
      Luînd numai un mit, pe acela al haosului originar, putem verifica lesne că acesta este depăşit în motivul principiului lumii (apa la Thales, apeironul lui Anaximandros, aerul la Anaximene, focul la Heraclit, formele platonice, materia, forma şi privaţiunea de formă aristotelice). „Geniul filosofic grec44, prin urmare, va fi acceptat „esenţialul gîndirii mitice44, dezvoltînd „cîteva teme constitutive ale gîndirii mitice: importanţa originii, a acelui arhe; esenţa care precede existenţa omenească44 (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, 1978, p. 106).
 663
 POSTFAŢA
       Dacă în valorizarea de tip filosofic se produce o dezantropomorfizare progresivă printr-o convertire a hierofaniei în ontofanie, în cea de factură religioasă prin potenţarea sacrului se trece tot mai mult către o reprezentare personalizată a fiinţei lumii. încă din antichitate, de altfel, s-a identificat în antropomorfism mecanismul de producere a reprezentărilor specific religioase. „Muritorii, zicea Xenofan, poet-fi-losof din secolul al Vl-lea î.e.n., îşi închipuie că zeii se nasc şi ei, că au îmbrăcăminte, glas şi înfăţişare ca ale lor.“
       Că intuiţia îi era exactă, deşi experienţa limitată, nu este greu de stabilit. Căci, la urma urmelor, nu numai panteonul grec reproducea istoria greacă, dar şi cel vechi indian istoria profană şi cel ebraic şi cel creştin de mai tîrziu veneau ca antropofanii sui generis.
       De la Iliada homerică la Theogonia hesiodică sau la religia epocii clasice, modificările în panteon urmează celor profane, din istoria greacă. Yahweh, al vechilor evrei, la rîndul său face lumea cam ca un meşteşugar, se mînie şi se răzbună, pune la încercare pe Iov, primeşte jertfa păstorului (Abel) şi nu pe cea a agricultorului (Cain), deci într-un anume moment al „fenomenologiei4* sale exprima statutul social şi moral al crescătorilor de vite. Aşa se şi explică de ce, primind jertfa lui Abel o refuză pe cea a lui Cain. Dar, totodată, Geneza, deşi potrivnică agricultorului, punîndu-1 să-l ucidă pe păstor, act simbolic, îi recunoaşte izbînda. Căci Abel păstorul moare în timp ce agricultorul, Cain damnatul, se înmulţeşte, din spiţa lui ridicîndu-se cei ce aveau să dea oamenilor artele şi meseriile. Cain însuşi va fi început „să zidească o cetate44, iar dintre urmaşii săi, Iabal avea să fie „tatăl celor ce locuiesc în corturi44, lubal „tatăl celor ce cîntă cu alăuta şi cavalul44, Tubal-Cain, „făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier44 (Geneza, IV, 20—22).
       Dincolo de resemnificările religioase stă deci legenda ce este, poate, „ecoul conflictelor care, în timpuri îndepărtate, au izbucnit între triburile nomade de păstori şi populaţia care a început să ducă un mod de viaţă stabil, dedicîndu-se agriculturii44 (Zenon Kosidowski, Povestiri biblice, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 38).
       Asemenea şi Brahma, care, prin întreaga sa fiinţă, trebuia să fie o justificare a regimului castelor: „Pentru ca lumea să meargă cum trebuie, Brahma a creat pe Brahmin (brahmani), pe Ksattriya, pe Vaişya şi pe Sudra care au ieşit din gura, mîinile, coapsele şi picioarele sale“. „Pe Brahmin i-a hărăzit învăţăturii şi propovăduirii Vedelorne Ksattriya „să apere populaţia44, „Vaisya au fost meniţi să crească vitele ... , să facă negoţ şi să se ocupe cu agricultura44. „Un singur lucru trebuie să facă Sudra, şi anume ei au primit poruncă să slujească fără pizmuire celelalte caste44 (Legile lui Mânu, I, 31).
       Creştinismul, la rîndul său, o religie a sclavilor în momentul apariţiei şi deci o formă de protest, după oficializare, avea să-şi lege destinul de acela al noilor stăpîni ai lumii. Astfel că, în tot timpul evului mediu, cam zece secole, instituţionalizat, creştinismul nu numai că a renunţat la accentele de revoltă cu care intrase în istorie, dar a inspirat reprimarea oricărei încercări de eliberare socială. Sau a fost în aşa fel refăcut în „retortele44 teologilor încît să poată legitima reprimarea oricărei revolte.
       Aceeaşi divinitate a sclavilor de odinioară este pusă, de acum, să justifice inegalitatea şi aservirea omului faţă de om. Dumnezeu, avea să scrie un teolog al veacului al Xl-lea, Eadmer de Canterbury, „i-a aşezat pe unii, pe clerici şi călugări, ca să se roage, pe ţărani ca să asigure prin munca lor traiul propriu şi al semenilor. Pe ceilalţi, pe războinici, în sfîrşit, el i-a aşezat ca să facă dovada puterii, în măsura in care ar fi fost nevoie44 (Pilda oilor, boilor şi a clinilor, în J. Le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 342j.
       Aşadar, o singură religie, numai că diferită, prea diferită de la o epocă la alta, de la o vîrstă a ei la alta, pentru a-şi mai putea demonstra unitatea istorică şi sistematică.
POSTFAŢĂ
664
      Diferite unele de altele, diferite şi, fiecare în parte, in evoluţia lor, toate religiile lumii de la cele ce au dispărut cu lumea care le-a generat la cele ce au supravieţuit trimit la acelaşi determinism istoric, profan. în dependenţă de istoria concretă, ele urmează meandrele acesteia venind pe firul ei din cele mai vechi timpuri. Mituirea o memorie a umanităţii, este îndeajuns de probant în acest sens. Căci conatural omului, el dă seamă de stratul prim al conştiinţeT noastre istorice ca şi de diferenţierile ulterioare: filosofice, ştiinţifice, religioase în momentul sau mai curînd în momentele de ruptură.
      O „lectură44 a sa, de aceea, procură argumentele prime pentru o mai exactă percepere a determinismului istoric al formelor culturii care altceva, ele însele, adică, sînt ceea ce sînt şi prin prelungirea viziunii mitice a realităţii cosmice şi a existenţei omului (Mircea Eliade, op. cit., p. 106).
      Valorizări ale mitului, într-o parte a lor, în aceea „dinspre44 istorie, dacă se poate spune aşa, formele culturii pot fi astfel mai bine înţelese atît în continuitatea cît şi în discontinuitatea lor.
      Fără o exactă (sau cît mai exactă) cunoaştere a mitului în originaritatea sa, formele culturii ar putea să pară ca născute deodată, nu se ştie cum, miraculos, ca zeiţa Athena din capul lui Zeus, înzestrată cu arme şi scut. Or, nici filosofia, nici ştiinţele, nici religiile nu vor fi irupt miraculos, ele, mai înainte de marele moment de tăietură, trăind latent în mit ca în preistoria lor.
      Nici ştiinţă, nici religie, nici fiîosofie, nici artă, mitul participă la explicaţia acestora pentru că, în ordine istorică, va fi participat la geneza lor. Fie şi numai pentru atît şi cunoaşterea universului mitic este de tot necesară.
      Acest Dicţionar de mitologie generală, acum la a doua ediţie mult adăugită, al lui Victor Kernbach dă o cunoaştere atît de cuprinzătoare a lumii mitului încît pare exhaustiv.
      Scriind despre fapte atît de depărtate în timp încît par să nu fi avut un timp al lor, Victor Kernbach nu face operă de simplă înregistrare şi reconstituire şi nu se întoarce în trecut ca într-un univers închis şi mai cu seamă, încheiat.
      In genere, cînd ne întoarcem în timp, nu plecăm, din instanţa noastră pentru a adăsta, fie şi vremelnic, în alta ca scop în sine. De altfel, ce sens şi ce şansă ar mai avea o lectură în sine, dacă valorile unei epoci, aşa cum sînt prinse în sistemul operei> nu rămîn în sine?
      Opera autentică nu are a rămîne în timpul ei prim şi nu are a trece în altul ca mobilul în mişcare mecanică, de la un punct la altul. Ea sporeşte cu fiecare experienţă umană în care a fost integrată şi la rîndul ei sporeşte experienţa de dincolo de timpul ei istoric. Viaţa operei se leagă de viaţa istoriei venind cu ea şi prin ea. Numai opera închisă îşi îngroaşă (sau i se îngroaşă) marginile şi numai ea cu trecerea vremii se pierde tot mai mult în carapacea în care ascunde puţinul ei miez. Numai ea are o formă definitivă (care e moartea operei) şi numai ea cade în neputinţa de a comunica.
      Opera deschisă însă, un fel de univers aşezat şi neaşezat, se desăvîrşeşte mereu sporindu-şi sensurile pe măsura înaintării noastre în adevăr şi în măsura în care participă la acesta. De aceea, pentru a zice ca Maurice Blanchot, „infinitul operei, într-o asemenea perspectivă nu este decît infinitul spiritului său44 (Spaţiul literar, Editura Univers, 1980, p. 14).
      Iar mitul, cel dintîi, fie şi în serie istorică, ne dă certitudinea că opera autentică este operă deschisă. Dicţionarul acesta face în mod exemplar demonstraţia.
      Cercetare aplicată a mitologiei în istoria şi în sistemul ei, Dicţionarul informează dar şi educă. Informează exact şi complet (atîta cît ştiinţa de azi ne-o permite) asupra unui univers care fascinează mereu prin bogăţie, prin frumuseţe, prin trăinicie. Ne introduce într-o lume parcă de basm, dar cu mijloacele şi pe căile cercetării istorice şi ale filosofiei culturii în genere. Ceea ce, zicînd după Hegel, nu ucide primăverile mi-
 665
 postfaţa
tului, adică nu-l face să intre într-o schemă sau într-un şir de scheme depersonali-zante.
       Introducîndu-ne într-un univers atît de aparte, Dicţionarul acesta păstrează frumuseţea originară a miturilor şi atunci cînd le descrie şi atunci cînd le interpretează, deci cînd le reface sistemul, în timpul lor ca şi în conştiinţa ulterioară, cînd le desprinde semnificaţiile majore pentru a le identifica locul şi rolul in istoria şi în constituţia spiritului omenesc. Iar prin toate acestea, Dicţionarul de mitologie generală are şi valoare formativă, istorică, filosofică, morală, estetică.
       Urmărind, cum era şi firesc, valorizările religioase ale mitului, Victor Kernbach face şi operă de analiză critică a religiilor. Căci, pornind de la mit, de la cunoaşterea acestuia, de la cunoaşterea miturilor esenţiale care după modificări repetate au fost absorbite în scenariul şi în doctrina tuturor religiilor putem desluşi mai exact fundamentul profan al acestora. Putem înţelege mai bine mecanismele transfigurării de tip religios a lumii, particularităţile sale, funcţionalitatea sa. De aceea, încă o dată, cunoaşterea mitologiei este o condiţie fără de care nu se poate a înţelegerii şi explicaţiei critice, istorice şi sistematice a religiei. De fapt, cu cît cunoaştem mai bine mitologia cu atît mai mult ni se dezvăluie „misterul“ construcţiei speculative religioase.
       Operă de erudiţie dar şi de filosofie a culturii, acest Dicţionar vorbeşte nu numai exploratorului universului mitic, ci şi cercetătorului critic al religiilor, filosofului, istoricului, poetului, omului de ştiinţă, esteticianului, istoricului literar şi de artă, antropologului.
       Instrument de lucru pentru orice om de cultură specializat, chiar şi pentru specialistul în materie, Dicţionarul lui Victor Kernbach are marea virtute de a fi, de a putea fi o carte pentru toţi. Deci nu numai pentru istorici şi filosofi, pentru esteticieni şi antropologi, ci pentru cititorul pur şi simplu. Căci gîndit în aşa fel încît specialistului să nu-i spună prea puţin, nici nespecialistului prea mult şi prea multe, Dicţionarul de mitologie generală a fost astfel realizat încît imaginea universului mitic apare deopotrivă bogată şi simplă, în ordine esenţială. Accesibilitate, în fond, nu înseamnă sărăcire, cum nici tratarea superioară a unui motiv sau a altuia nu presupune neapărat incifrarea. Ceea ce este detot evident şi clar, ceea ce esenţializează este şi accesibil.
       Demonstrativă, convingătoare expunerea lui Victor Kernbach este în acest sens superior accesibilă şi cartea sa, o carte pentru toţi.
                                                         GH. VLĂDUŢESCU
 (
 I
Tehnoredactor: MARILENA DAMASCHINOPOL
      Bun de tipar: 6.03.1989 Coli tipar: 41,750
            Tiparul executat sub comanda nr. 1023 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918*. str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97 Republica Socialistă România Bucureşti