VICTOR KERNBACH DICŢIONAR DE MITOLOGIE GENERALĂ Referent ştiinţific 9 5 Prof. univ. dr. GHEORGHE VLĂDUTESCU 5 Redactor Olga-Silvia Turbatu VICTOR KERNBACH DICŢIONAR j|0* MITOLOGIE MITURI • DIVINITĂŢI • RELIGII 9 EDITURA ALBATROS Bucureşti, 1995 9 5 Coperta de MIRCEA MUNTENESCU BţBLJOTtCA PudLiCÀ „L REWEANU“ Wr. Lucrez * ntrifcu .. 4 »1. Ql, ISBN 973-24-0336-5 ARGUMENT Acest dicţionar nu a fost la început, pentru autorul său, un scop în sine, ci un aparat personal de laborator, fişierul slujind de fapt alte lucrări; publicarea selectivă a unor fişe, sub forma primei ediţii (Editura Albatros, 1983), a urmărit să devină un instrument de informare pentru orice om interesat de materia mitologiei generale. Dar epuizarea neaşteptat de rapidă a celor 50 000 de exemplare iniţiale (probabil şi datorită absenţei din bibliografia românească a unei atari lucrări), ca şi primirea sa bună în presă şi printre oamenii de specialitate, a făcut posibilă tipărirea unei ediţii noi (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989) care nu mai era însă o reeditare, ci o variantă nouă, rescrisă şi îmbogăţită cu câteva sute de termeni noi, clţinformaţie de amănunt suplimentară şi cu diferite comentarii şi referiri la izvoare, astfel, s-a ivit nevoia unei a treia ediţii, care - sporită şi ea, dar mai ales clarificată în detalii -acum, după trecerea prin filtrul vremii, râvneşte să fie o ediţie definitivă. Departe de a-şi asuma ambiţia exhaustivităţii, nici acum acest Dicţionar de mitologie generală, cu cele aproape 2f00 de articole ale lui, nu face decât să acopere o arie ceva mai largă din teritoriul atât de vast al problemelor sale. Materia dicţionarului a fost organizată astfel, încât, înlesnind consultarea alfabetică, să conducă spre toţi termenii înrudiţi cu cel abordat. Dicţionarul cuprinde mitologia generală a omenirii în înţelesul că, nefiind o operă documentară absolută, care să nu fi evitat nimic din ceea ce intră în domeniul său, el, totuşi, oferă destule repere asupra tuturor zonelor mitologice cât de cât interesante ale lumii (divinităţi, mituri, ritualuri, concepţii etc.), dar şi asupra elementelor sau ramurilor adiacente ale mitologiei ca obiect de cercetare ştiinţifică (noţiuni, definiţii, doctrine, ipoteze, opere, personalităţi). în situaţiile de interes special, s-au inclus şi elemente de mitologie comparată, iar unde s-a simţit utilă recomandarea unor căi de informare mai amplă, au fost adăugate scurte trimiteri bibliografice, la obiect, în diferite limbi de circulaţie. Fără a fi, în acelaşi timp, si o lucrare integrală a doctrinelor şi credinţelor religioase, dicţionarul îşi extinde atenţia şi asupra mai multor repere din aria religiilor, întrucât orice formă religioasă îşi asumă responsabilitatea mistică şi teologică a miturilor aferente, pe care şi le-a încorporat ca materii tradiţionale şi le-a codificat într-un sistem propriu de credinţe, de dogme, de principii, odată cu responsabilitatea reîntâlnirii cu formele arhetipale, de tradiţie magică sau mitică, în exerciţiul ritual de cult. Iar dacă acest dicţionar nu oferă, bunăoară, toţi termenii autonomi din clasificarea generală a cultelor şi sectelor ori din doctrinele teologice, în schimb religiile principale din istorie, cu structura şi specificul lor doctrinar şi ritual, sunt prezentate fie deosebit, fie în contextul explicării unor forme de transfer al mitului în cult sau în rit. Deoarece totuşi nu puţine persoane (şi nu numai dintre cele neavizate) mai confundă mitologia cu literatura, modalitatea de alcătuire a Dicţionarului de mitologie generală a năzuit să arate, prin ea însăşi, că studiul mitologiei generale nu 6 face parte din studiul istoriei generale a literaturii; faptul că multe mituri ne sunt accesibile numai din trancripţiile istorice, filosofice sau literare (şi atunci le considerăm mitografii, directe sau indirecte) nu-l obligă pe mitolog să confunde mitologia cu istoria literaturii ori cu istoria sistemelor filosofice, după cum circulaţia frecventă a miturilor în folclor nud transformă pe mitolog în folclorist (sau invers), fiecare cercetător putând umbla pe un teren comun în urmărirea propriei ţinte. împrejurarea ultimelor două ediţii se leagă şi de anumite datorii morale ale autorului faţă de bunele cuvinte, spuse sau scrise, după întâia ediţie, în primul rând de regretatul filosof Constantin Noica şi de profesorul Gheorghe Vlăduţescu, precum şi faţă de binevoitoarele recenzii, asupra ediţiei a doua, publicate de Z. Ornea şi de Constantin Crişan. De fiecare dată, manuscrisul dicţionarului a beneficiat de lectura şi de sfaturile prof Gh. Vlăduţescu (naşul exigent al celor trei ediţii). Gratitudinea autorului nud va ocoli, bineînţeles, nici pe temerarii editori care şi-au asumat aventura publicării unei tipărituri dificile ca aceasta. Cartea doreşte să arate că oamenii din epocile arhaice au trăit intens nişte mari experienţe istorice şi spirituale, diferite doar în amănuntele evenimentelor, întrucât cadrul fenomenal le-a fost acelaşi, dictat de specificul speciei biologice, care este şi o producătoare perpetuă de mitosferă, însă neinfirmat de anume deosebiri geoclimatice, la urma urmei, în acest sens secundare. Mai mult decât atât, un dicţionar al mitologiilor lumii poate demonstra, în felul său, circulaţia în lumea timpurie a ideilor primare, din care s-a dezvoltat exerciţiul inteligentei omeneşti şi, în consecinţă, cultura omenirii, care este un întreg indivizibil. 27 martie 1994 AMĂNUNTE ORIENTATIVE Titlul fiecărui articol indică numele sau termenul principal, căruia îi urmează una sau mai multe denumiri secundare; în cazurile importante sunt indicate, în paranteze, etimologiile; tot în paranteze se dau, cu caractere obişnuite, traducerile numelor care au un sens figurativ, iar cu caractere distincte, epitetele zeilor şi eroilor mitici, precum şi uneori formele fonetice curente ale numelor mitologice de mai mare circulaţie. Termenii mitologici (mai cu seamă numele de divinităţi) s-au transcris cât mai aproape de rostirea originală, într-o grafie unitară, având la bază sistemul de transliteraţie adoptat de lexicografa engleză, mai simplu decât altele; s-au exceptat de la acest sistem numele şi noţiunile mitologice ale popoarelor Americii precolumbiene, unde tradiţia a impus demult un sistem propriu, în spiritul scrierii spaniole (de exemplu, Chi-Xibalba = Ci-Şibalba; Cinteotl = Sinteotl) şi numele chineze, pentru care s-au utilizat regulile de transliteraţie în grafie latină, stabilite de Academia Chineză (de exemplu shenren =şenjen); de asemenea, termenii şi numele sanscrite figurează în conformitate cu normele lingvistice internaţionale de transliteraţie; dar numele greceşti sunt transliterate fonetic, renunţându-se - cu câteva abateri temeinic intrate în uz - la formele inconsecvente aşa-zis tradiţionale, de obicei după latină, care ţin sau de interpretatio romana sau de fonetica fantezistă a primilor traducători moderni, în nici un caz de logica lexicografică modernă; totuşi, chiar în cazurile exceptate, se indică în paranteze forma originală; ch este aproape în toate situaţiile c asilabic, deci scurt (ca în românescul ciur), afară de numele germanice, eline şi celte, unde are valoarea unui h distinct; unele transcripţii caută să sugereze pronunţia originală, cu neputinţă de translitérât fără ambiguitate în grafie latină: aşa sunt îndeobşte numele asiatice şi africane, şi chiar unele sunete speciale scandinave (de exemplu dh în Odhinn, cu o vibraţie mai mult guturală, transcriind - cum recomandă justificat Georges Dumézil - fenomenul scandinav specific); q transcrie un gen de k palatal, aproape sincopat, specific limbilor semitice; y (iod) este un / scurt (de exemplu yin = lin); numele biblice frecvente păstrează şi forma bisericească tradiţională, ca şi transi iteraţia formei originale; în fine, la numele slave s-a utilizat, potrivit tradiţiei, o transcripţie fonetică ce se fereşte totuşi de adaptare fonetică, Pentru economisirea spaţiului, s-au operat - mai ales în formulările generale - unele prescurtări de cuvinte deosebit de frecvente (afară de articolele unde acestea devin noţiuni principale sau unde ele ar împiedica urmărirea fluentă a frazei), după următoarea listă: abh. (abhaz) adj. (adjectiv) ad-litt. (ad-litteram, textual) afr. (african) akkad. (akkadian) amerind. (amerindian) ap. (apostol) aprox. (aproximativ) aram. (aramaic) arh. (arhaic) arhip. (arhipelag) arm. (armean) art. articol) asir. (asirian) babil. (babilonian) BAR (Biblioteca Academiei Române) biel. (bielorus) bulg. (bulgar) cap. (capitol) cf. (conferă, compară) col. (colecţie) coresp. (corespondent) dr. (doctor) ebr. (ebraic) eccl. (eclesiastic) ed. (ediţie) edit, (editură) egipt, (egiptean) engl. (englez) entom. (entomologie) etim. (etimologie, etimon, etimologic) etiop. (etiopian) fam. (familiar) fenic. (fenician) fig. (figurat) fini. (finlandez) fragm. (fragment) franc, (francez) frig. (frigian) germ. (german, germanic) ibid, (ibidem, tot acolo) ins. (insulă) iran. (iranian) irland. (irlandez) island, (islandez) jap. (japonez) jud. (judeţ) lat. (latin) lb. (limba) lit. (literatură, literar) lituan. (lituanian) mesop. (mesopotamic) mii. (mileniu) mitofolc. (mitofolclor) mitol. (mitologie, mitologic) m-rea (mănăstirea) ms. (manuscris, manuscrise) (*) * * (§) norv. (norvegian) N.T. (Noul Testament) op. cit. (opera citată) palest. (palestinian) par. (paragraf) pers. (persan) pl. (plural) polin. (polinesian) portug. (portughez) publ. (publicat) ref. (referitor, referinţă) reg. (regionalism) rom. (românesc) scand. (scandinav) scot. (scoţian) sec. (secol) sf. (sfânt) sg. (singular) spân. (spaniol) subst. (substantiv) sumer. (sumerian) ş.a. (si alţii / altele) tib. (tibetan) trad. (traducere, tradus) transl. (translated) ţig. (ţigan) univ. (universitate, universitar) v. (vers. verset) vb. (verb) voi. (volum) V.T. (Vechiul Testament) (*) asteriscul dinaintea unui cuvânt indică trimiterea, în Dicţionar, la termenul respectiv; urmărind aceste trimiteri, cititorul poate străbate integral, de fiecare dată, tema care îl interesează; (am pus asteriscul înaintea cuvântului, întrucât această poziţie, psihologic, este mai favorabilă captării atenţiei). (—») săgeata este un semn de trimitere, pentru completarea informaţiei, la un articol în relaţie directă cu cel citit. (§) semnul de paragraf indică invariabil bibliografia. Sublinierile (cursive) în text au scopul de a atrage atenţia cititorului asupra unor noţiuni care intră în centrul de gravitaţie al termenului prezentat în articolul respectiv, deci nu au decât un scop orientativ, discret, de sugerare a unor nuanţe. Textele citate au fost traduse de autor după originalele lor (greceşti, latine, slavone, georgiene sau în lb. modeme europene) sau retraduse şi confruntate cu versiunile ştiinţifice ale autorităţilor în materie (engleze, germane, ruse, franceze ş.a.); când nu s-a procedat aşa, au fost indicate sursele ediţiilor traduse. A Aaron (ebr. ’ahăron -împresurat de strălucire) * Patriarh biblic (-» mitologie biblică), fratele mai mare al lui *Moise, colaboratorul si locţiitorul său sacerdotal în exercitarea *cultului fui Yahweh, iniţiat în mânuirea tabernacolului şi în esenţa mitologică şi doctrinară a religiei ebraice (—> mozaism) A. săvârşeşte *sacrificiile curente pe jertfelnicul din Cortul Descoperirii, ca şi jertfa dublă a ţapului ispăşitor, pentru * Yahweh şi *Azazel, deşi raporturile cu tabernacolul îi sunt limitate, el neputând să intre „orişicând înăuntrul sfântului locaş, dincoace de perdeaua din faţa capacului care este pe chivot, ca să nu moară“ (V. T., Leviticul, XVI, 2), dacă admitem ipoteza că era vorba de un element producând descărcări electrice, reluat din ştiinţa secretă a templelor egiptene; fiii lui A., Nadab şi Abihu, aducând înaintea jertfelnicului „foc străin“, sunt mistuiţi de „focul lui Yahweh“. Moise fiind bâlbâit, Yahweh i-1 impune pe A. ca „tălmaci“, deci purtător de cuvânt (V. T., Exodul, IV, 15-16). Reprezentându-1 pe Moise în faţa faraonului, A. e investit cu puterea *miracolelor: „ridicând toiagul, a lovit apa Nilului“, care „s-a prefăcut în sânge“ (V. T., Exodul, VII, 20), dar ştim că în anotimpul ahet apele din Nil, vâscoase şi verzi la început, devin brusc sângerii şi potabile. A. moare în împrejurări misterioase, fără dreptul de a ajunge în Ţara Făgăduinţei, funcţia sacerdotală transmitându-se fiului său Eleazar (V. T., Numerii, XX, 24-26). Aaru; Amenti Insulă mitică, la apus de Egipt, înconjurată de ziduri metalice cu multe porţi spre drumuri dispuse radial (-> mitologie egipteană). A. e identificabilă ipotetic cu * Atlantida. Abaddon (ebr. ^ *abaddon - pieire; *Septua-ginta: APa55cov) In *iudaism, întruchiparea mormântului ca groapă în pământ, care ascunde, înghite şi dezagregă pe cel înmormântat. A. e situat pe drumul spre prăpastia subpământeană *Sheol. Uneori, e o personificare identificabilă cu Sheolul însuşi; se poate compara, fără o identificare exactă, cu *îngerul morţii, Malakh Ha-Maweth (—> Ma-lah). A. este evocat în Cartea lui Iov din V. T. (XXVI, 6; XXVIII, 22; XXXI, 12) şi în Proverbele lui Solomon, unde e socotit o „taină adâncă, pe care numai Dumnezeu o pătrunde“ (XV, 11), de asemenea în apocriful înălţarea lui Isaia, 10 (—» Biblia); în N. T. (Apocalipsul lui Ioan Teologul, IX, 11) e numit Apollion şi i se atribuie un rol pedepsitor la sfârşitul veacurilor, când urmează să vină sub forma unui nor de lăcuste monstruoase. Aballon (irland. abal, galez afal - măr); Insula Avallonis Un tărâm edenic, o „insulă a fericiţilor“, în *mitologia celtică, situată fie pe lumea cealaltă, fie în nişte depărtate „insule apusene“, şi populat de femei aborigene; tot acolo se află un turn de sticlă şi nişte mere dăruind nemurirea, oferite călătorilor rătăciţi de către femei insulare. După o tradiţie, rănit mortal, regele *Arthur a fost dus de *zâna Morgana în A. Insula a fost vizitată de eroul mitic *Brain. Abaris Zburător hyperboreu din *mitologia greacă, trăind fără hrană, prevestind viitorul, făcând *miracole, vindecând molimi (ciuma din Sparta) şi cutreierând Hellada în zbor, călare pe o săgeată magică de aur, dăruită de zeul * Apollon, cu care a şi plecat de la greci la *hyperborei. Amintit de Strabon (după care A. se bucura la greci de acelaşi respect ca şi Anacharsis - Geografia VII, 3, 8), *Platon (care evocă descântecele lui A. - Charmides, 158 B), Iamblichos (în al cărui Catalog A. figurează ca filosof pythagoreu), *Cel-sus şi Herodot: „Nu mai înşir despre Abaris, care se spunea că era hyperborean, mitul că ar fi făcut înconjurul lumii cu săgeata ce o avea, fără să mănânce nimic“ {Istorii, IV, 36). După alte surse, fie preot şi *profet scit sau taumaturg hyperboreu, consacrat lui Apollon şi vizitând Grecia spre 770 î.e.n. ca predicator şi *sacerdot al lui Apollon, al cărui *cult l-a difuzat în Hellada (însă un predicator itinerant, săgeata magică slujindu-i drept vehicul), fie poet din cercurile apollinice, care ar fi scris un poem (Theogonia) şi, întrucât îşi efectua opera medicală în cadrul incantaţiei rituale, un ciclu de descântece (Katharmoi). După mai mulţi autori, A. ar fi fost o persoană reală care ar fi trăit, cum deduce Hyppostratos, în timpul Olimpiadei III (786 î.e.n.) sau, după Suidas, al Olimpiadei LIII (568 î.e.n.). Abdal Zeu cinegetic în mitologia avarilor din Caucaz, dar şi în alte *mitologii caucaziene {Avdal la darghini, tsahuri, laxi; cf. zeiţa kartvelă a vânătorii, *Dali), venerat ca ocrotitor al zimbrilor, caprelor sălbatice şi cerbilor sau, prin extindere mitologică, al tuturor fiarelor *pădurii, pe care le duce la păscut, mulgând pe cele lactante, şi pedepsind pe vânătorii care încalcă aceste limite. In funcţia sa de apărător şi reglator al vieţii ABEL 10 sălbăticiunilor, A. apare fie sub aspectul unui animal alb, fie ca om alb. Laxii cred că, înainte de o expediţie cinegetică, trebuie să i se adreseze o *rugăciune specială, altfel A. taie calea vânătorului si îi abate săgeata (sau glonţul). Odinioară, vânătorii îi sacrificau inima şi ficatul animalului ucis, fără să ardă oasele ori să le arunce la gunoi, în credinţa că din oase A. reconstituie şi reînvie animalul vânat. După o credinţă mai rară, uneori A. extrage din uterul matern câte un fat nenăscut, spre a-1 creste el însuşi şi a-1 face păstor de zimbri. Abel (eèr. hebel - suflare) Al 2-lea fiu al cuplului biblic *Adam şi Eva, ucis de fratele său *Cain; numele A. ar putea deriva însă şi din asir. jabal (păstor) si e posibil să fi fost o semidivinitate pastorală arhaică din sudul Palestinei: „Abel era păstor de oi“ (V. T., Geneza, IV, 2). în V. T., jertfa sa, privită „cu îndurare“ de *Yahweh, stârneşte în Cain gelozia şi impulsul de crimă, textul biblic (—> Biblia) nelămurind de ce se preferă sacrificiul oieresc al lui A. sacrificiului agricol al lui Cain. N. T. îl consideră primul martir al lumii. Abélard, Pierre Teolog scolastic francez (1079-1142) de orientare conceptualistă, urmărind, printr-o lectură critică a *Bibliei şi a scrierilor patristice (—> patristica), să consolideze *credinţa creştină (—» creştinism) prin elucidarea ei. A. vecfea în *logos („cuvântul“ din N.T., Evanghelia lui Ioan) nu numai verbul creator, ci şi raţiunea divină care, pentru acest gânditor creştin, este preeminentă; de altfel, lui A. i s-a datorat, în bună parte, introducerea filosofiei aristotelice în cultura medievală, ca şi includerea filosofiei în *teologie. Selectând şi clasificând, în raport cu marile probleme, numeroase sentinţe din opera părinţilor ^Bisericii, încât să devină evidente contradicţiiie şi lacunele din căutarea de soluţii, A. a compus lucrarea Da şi nu (Sic et non) care, ca şi o Introducere în teologie sau o celebră Replică (atacând polemic opiniile „unui oarecare ignorant în domeniul dialecticii“ - cum numea filosoful logica), reexaminau critic sistemul teologiei creştine din epocă. Aceste manifestări nu au rămas fara consecinţe, căci autorităţile eclesiastice catolice au convocat un conciliu special (1121) împotriva lui A., deşi acesta nu dorise decât să apere credinţa creştină în esenţa ei. După A., omul fiind înzestrat cu îiber arbitru, iar *păcatul nefiind decât neîndeplinirea voinţei lui *Dumnezeu, suntem datori mai întâi să înţelegem şi apoi să credem (cf. tratatul lui A., Etica. Scio te ipsum). Refuzând să se apere în fata conciliului acuzator şi învinuit de *erezie multiplă, A. a fost condamnat la „tăcerea eternă“ (recluziunea monastică totală). Formula lui *Anselm de Canterbury - cred ca să înţeleg a fost inversată de A. în mod mai raţionalist: înţeleg ca să cred. în filosofia sa morală, A. defineşte păcatul nu prin faptă sau operă, ci prin intenţie (intentio animi): „Căci atunci când e vorba să răsplătească binele sau răul, Dumnezeu ţine seamă numai de spiritul în care făptuim si nu de faptele pe care le facem“ {Etica, cap. VII)’. § Étienne Gilson, Héloïse el Abélard Paris. 1938; R. Lloyd. Peter Abélard, the Ortodox Rebel, London. 1947 Abeona Zeiţă din *mitologia romană, ocrotitoare a călătorilor care pleacă; uneori biatributivă sau cu 2 ipostaze, ocrotea şi sosirile; alteori cei sosiţi erau protejaţi de perechea ei, *Adeona. A., ca zeiţă biatributivă, patrona orice deplasare spaţială a omului, de când îl învăţa să umble, veghindu-i primii paşi de prunc, până când îi proteja mişcările de adult în orice direcţie. Abnauayuh (abhaz abnauayuh - om pădureţ) Monstru silvestru malefic şi gigantic din mitologia abhază (—> mitologii caucaziene); înzestrat cu o forţă fizică uriaşă, având gheare şi trup acoperit de păr aspru şi lung, înfăţişat cvasiantropomorf (cu ochi şi nas de om), manifestă o permanentă furie sălbatică. Locuieşte în pădurile dese, dar unele credinţe îl socoteau o divinitate plurală, existând câte un A. în fiece trecătoaiş montană. Având sternul convex, ca un topor ascuţit de oţel, îşi ucide victimele prin îmbrăţişare, despicându-le trupul în două cu acest topor organic vertical, excrescenţă fixă a pieptului său. Uneori, *miturile îi atribuie o nevastă foarte frumoasă. Abog Divinitate cinegetică a tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine); de fapt, unul dintre ^spiritele individualizate, într-o *mitologie rudimentară de tip *mana. AbotenI *Omul primordial, dar şi zeul genitor al omenirii şi al lumii obiectuale imediate, în *mitologia triburilor din grupul adi (zona himalaiană din India de nord-est). După *mitul principal, A. a trăit în localitatea fabuloasă Supung, din Himalaia Orientală, unde a avut 4 soţii, primele 3 născându-i toate categoriile de fiinţe cereşti şi terestre, iar a patra, Jamir Gimbare, un fiu, Abloma, strămoşul meşteşugarilor în bronz şi al inventatorului *clopotelor tibetane (acestea, prin atestare istorică, fiind primele clopote din lume). După ce ^duhurile rele îi răpesc nevestele, A. îşi confecţionează un arc şi, ca represalii, ameninţă să distrugă cu săgeţile sale lumea, începând cu soarele şi cu luna; de teamă, duhurile îi restituie una din soţii (sau îi dau una nouă), în persoana femeii Zukhumane, care îl sfătuieşte să se exileze cu ea şi cu fiul Abloma într-un ţinut unde ea va transporta, în două tulpini de bambus, animalele domestice, semănăturile de orez şi pe cei dintâi oameni. Regăsită şi persecutată de * spiritele malefice, fie această familie primordială, fie urmaşii inventează *ritualul *sacrificiilor. Mitul lui A. conţine un triplu simbol: apariţia omenirii, formarea civilizaţiei pastoral-agrare, constituirea religiei (în forma ceremonialului sacrificial) pentru apărarea celorlalte două valori. 11 ACHAMOTH Abraham (ebr. Părintele mulţimii); Abram (ebr. Tatăl este sus); slav. Avraam *Patriarh biblic (—> mitologie biblică). A. găzduieşte 3 mesageri ai lui * Yahweh sosiţi să anunţe pieirea *Sodomei şi *Gomorei. Fiul lui *Terah şi unchiul lui *Lot, plecând cu aceştia şi cu soţia sa Sarai, din Ur spre Canaan, dar stabilindu-se în Haran, în preajma Sodomei; după o peregrinare prin Egipt, lăsând pe Lot la Sodoma, A. ajunge cu soţia sa în Canaan, iar acolo, după 10 ani de la sosire, se împreunează la îndemnul soţiei sale cu roaba egipteană Agar de la care dobândeşte un fiu, *Ismail (reluat ca * simbol de * Coran); la vârsta de 99 ani i se dă numele de Abraham (soţia sa devenind Sarah) şi, centenar, ajunge tatăl lui^ Isaac. Intim cu Yahwe’h, e supus de acesta unui test de fidelitate: acceptarea de a-şi sacrifica fiul pe rug; mulţumit de rezultatul testului, Yahweh îl salvează pe Isaac trimiţând în loc un berbec şi statorniceşte raporturile sale cu patriarhul. Anterior, când i se anunţase obligaţia de a fugi din fata dezastrului iminent, A. întreţine un dialog subtif cu mesagerul divin (sau ch’iar cu Yahweh), încercând să salveze cetatea: „Vei nimici oare într-adevăr pe cel drept laolaltă cu cel ticălos? Să ne închipuim că sunt cincizeci de drepţi în cetate; vei nimici tu atunci locul şi nu-1 vei cruţa pentru cei cincizeci de drepţi?“ - totuşi A. nu e mulţumit de răspuns („dacă voi găsi la Sodoma cincizeci de drepţi în cetate, voi cruţa locul întreg pentru ei“). Dar A., în virtutea unui principiu: „Cel care judecă tot pământul nu va face oare dreptate?“ insistă: „Iată, am cutezat să-i vorbesc lui Yahweh, eu care sunt numai pulbere şi cenuşă! Poate că din cei cincizeci de drepţi lipsesc cinci?‘ si tot astfel A. scade cifra la 40, 30, 20 şi 10, până când i se răspunde, cu iritare, negativ, fără să rezulte din context că s-ar fi procedat la vreo numărătoare înainte de distrugerea efectivă a Sodomei si a celorlalte 4 oraşe (V.T., Geneza, XVIII, 23-33). Abrakax Zeu din Asia Mică, stăpân al celor 365 *duhuri cu însuşiri diferite care reprezentau zilele anului. De la numele lui A. (sau prin contracţia formulei de blestem abrek ad habra) s-a format cuvântul magic abracadabra (pe care *magii perşi şi preoţii siriaci îl socoteau conţinând forţe vindecătoare), purtat ca inscripţie inclusă în *amulete. Dar, după »unele opinii, abracadabra ar fi un cuvânt cabalistic creat de *gnosticii greci după una din cele două forme onomastice corupte: Abraxas şi Abrasax (a doua ar fi fost numele mistic al zeului adorat de secta gnostică a lui Basilides, filosof creştin din Siria: literele componente ale numelui ABPAEAX, adunate ca valori cifrice, dau suma de 365, adică 1+2+100+1+60+1+200). Un tip de amulete greceşti, numite geme (lat. gemmae abraxeae) au circulat, după sec. II, şi pe teritoriul Daciei. în unele amulete, A. e reprezentat cu cap de cocoş, trup omenesc, picioare alcătuite din şerpi. Pentru adepţii *sectei siriace a lui Basilides, A. era şeful suprem al cerurilor şi al *eonilor. Abred Stadiul de mijloc între cele 3 zone ale universului sau între stările existentei, în *mitologia celtică; * focul purificator, ca * simbol al schimbării veşnice şi al stării de libertate; echivalent cu * Infernul. în A. domneşte zeul profetic *Gwyon. *Credinţele mitologice din Bretania socoteau că A. se află în Irlanda şi că sufletele morţilor sunt transportate, ca stafii, în corăbii stranii, spre apus, să fie judecate şi purificate prin foc (în noaptea de 1 noiembrie, când *druizii stingeau focul din *altare); întoarse în *Anun, fiinţele se reîncorporau în A. cât timp nu atinseseră perfecţiunea, iar în cazul purificării complete, se duceau pe ultimul lor drum, în *Gwynfyd, unde începea stabilitatea eternă, întoarcerea din A. s-a interpretat drept pierderea memoriei, precedând *moartea (poate ca simbol al senilităţii). Acea Laurentia; Acea Larentia Zeiţă arhaică din *mitologia romană, ocrotitoare a sarcinii viitoarelor mame, dar şi zeiţă a morţii. Uneori, considerată şi divinitate a câmpiei, era socotită totodată mama zeilor *Lari, ocrotitorii Romei (în acest caz fiind confundată cu *Nimfa fluvială *Lara), dar şi mama Fraţilor Arvali (*Arvales), de asemenea mama adoptivă a lui *Romulus. *Sărbătoarea ei anuală, Larentalia (23 decembrie), bivalentă, se asocia *cultului morţilor (—> funeralii), ca şi cultului luminii dăruite ae *Iupiter. Un substrat sau un adstrat, contopit cu *mitul, narează *legenda custodelui *templului lui *Hercules din Roma care, pierzând la zaruri într-o competiţie cu zeul, îi oferise acestuia cea mai frumoasă fată romană, nereţinută însă de zeu şi oferită ca soţie bogătaşului etrusc Tarrutius (sau, într-o variantă populară, păstorului Faustulus, născând de la el 12 copii şi adoptând pe gemenii orfani Romulus şi *Remus). Legenda inclusă nu este decât o consecinţă a pragmatismului roman. Achamoth (grec. ’AxcqiooG - înţelepciune, iluminare; ebr. hahăchmoth); Ennoia (grec. ’evvoia - gândire). în mitofilosofia *gnosticilor *valentinieni, A. e o ipostază a gândirii Sofiei (Sofia reprezentând înţelepciunea dumnezeiască), adică fructul spiritual al *păcatului acesteia. In virtutea dreptului ce i-1 dădea al 12-lea *eon, cu care se încheia *pleroma - în concepţia valentiniană - Sofia a simţit dorinţa pătimaşă să ajungă la Părintele Eonilor, cel intangibil şi fără început, dorinţa sa însemnând o încălcare a ciclului închis al pleromei, deci a treptelor ierarhice din existenţa acesteia, iar ca urmare, o parte din esenţa Sofiei s-a vărsat, născându-se unilateral, fără participarea principiului masculin (a eonului bărbătesc), substanţa informă, nefinisată, A. existând numai în temeiul stărilor afective pure ale suferinţei (frica, tristeţea, nedumerirea, opacitatea); numai aşa apare m afara AÇOKA 12 pleromei, întâia oară în univers, existenţa întru chin şi nearmonie, însă ca *arhetip al cosmosului viitor; iar în acest arhetip coexistă 3 nivele: patimile produc materia - deocamdată abstractă, pur potenţială; convertirea dă naştere forţei oarbe a sufletului; contopită cu acestea două, A. însăşi este substanţa spirituală captivă. Ca să oprească scurgerea pleromei prin A. şi robirea luminii de către întuneric, Părintele Eonilor creează un eon nou, cu număr impar: Limita, după care se nasc alţi doi eoni: *Isus Christos şi *Biserica; însă acest Cfiristos e o fiinţă anistorică’, una pur spirituală, şi A. doreşte să dea o formă nivelului de existenţă spiritual-corporală, producând din substanţa spiritului un *demiurg care, cu participarea ei impalpabilă si secretă, creează cosmosul material cu cele 7 Ceruri, Pământul şi Omul. De aceea valentinienii o considerau pe A. „Maica lumii“; izgonită totuşi din pleroma împreună cu „fiii“ ei, ea a plâns atât de mult, încât lacrimile s-au transformat în fluvii şi mări (cf. Irenaeus, Contra ereticilor, I, 2-4) Açoka Monarh al Indiei (273/264-232/227 î.e.n.), propagator al *budismului. După ce s-a convertit la budism şi l-a introdus în ţară ca *reli-gie de stat, obligându-i printr-un edict pe preoţi şi pe laici să înveţe şi să repete pasaje din scripturile budiste, A. a determinat ascunderea unor colecţii de manuscrise sacre, anterioare budismului, astfel că, sub domnia sa, ştiinţa devine secretă, începând să fie, după o *legendă, apanajul exclusiv al unui grup iniţiatic. Orientarea religioasă iniţială a lui A. s-a menţinut independentă faţă de *teologie şi * ritual, urmărind mai ales structura morală a budismului: potrivit tradiţiei, convertit la budism în al 9-lea an de domnie, A. purcede spre „Marea înţelepciune“ a doctrinei budiste integrale (Sam-bodhi - Cărarea cu opt răspântii spre Nirvana). Misionarii organizaţi de A. au străbătut toată India si Asia Centrală (ţinuturile dintre Kashmir, Hima-îaia, malurile Indului, Burma şi Ceylon) şi, după o legendă, ar fi ajuns chiar în Grecia. A. socotea pe toţi oamenii copiii săi, dar pentru el centrul social nu era suveranul, ci legislaţia dreptăţii şi bunătăţii, el urmărind „stabilirea în ţara sa a unei ordini umane nu numai economice, ci şi morale; el creează spitale pentru oameni şi animale, răspândeşte Legea budistă prin edicte, fără a o impune nimănui cu forţa“ (René Berthelot, L ’Astrobiologie et la pensée de l’Asie, V, în Revue de Métaphysique et de Morale, Paris, nr. 4, 1934, p. 515). De la A. au rămas 35 inscripţii preţioase, cu conţinut mitologic, religios şi politic, gravate pe stâlpi şi pilaştri sau în peşterile care constituiseră probabil locurile de recluziune ale primelor comunităţi budiste. § E. Senart, Inscriptions de Piyadasi, Paris, 1891; Vincent Smith, Edicls of Asoka, Oxford, 1909 Acoran Zeu principal în *mitologia populaţiei aborigene guanchos (guanchinet) din arhip. Canarelor, numit aşa în Gran Canaria (Abora în Palma, Achihuran în Teneriffe, Eraoranhan în Hierro). Crescători de oi, guanchii îşi mânau turmele numai în păşuni consacrate zeului (pe care îl credeau locuind în munţi)v cu speranţa că behăitul mieilor l-ar înduioşa. în timpul *sărbă-torilor consacrate lui A., încetau orice războaie şi certuri. Femeile (mai ales în ins. Hierro) venerau pe zeiţa *Moneiba, paredra zeului; opusul lui A. e *demonul *Guayota. açvamedha (açvamedha - sacrificiul calului; *sanscr. àçva -*cal) *Ritual religios, efectuat ca * sacrificiu regal (rajasuya) în cadru solemn (cu consecinţe militare şi politice) în India antică, după un program riguros: regele lăsa în libertate un cal, care era păzit de la distanţă şi apărat de o armată puternică; toţi cârmuitorii teritoriilor unde calul pătrundea întâmplător erau datori să se supună de bunăvoie regelui care îndeplinea ritualul, adică proprietarului acelui cal; în caz contrar, armata însoţitoare supunea teritoriul prin forţă; după aceea, calul era lăsat s㻺i urmeze drumul la întâmplare. O asemenea campanie ţinea de obicei un an; dacă întregul drum se solda cu succes total, regele trecea la îndeplinirea ritualului a. propriu-zis, calul fiind sacrificat, iar grăsimea lui oferită zeilor, ca * ofrandă de recunoştinţă. Săvârşirea întregului ritual dădea regelui dreptul de a se socoti rege al regilor, stăpân al pământului. Dar o campanie sub semnul sacrificiului calului, obligatorie cel puţin un an, se putea prelungi sau repeta. După o tradiţie arhaică, regele care ar fi îndeplinit, în şir neîntrerupt, a., ar fi ajuns în stare să ocupe tronul zeului * Indra, devenind stăpân peste zei şi univers. Semnificaţia stă, mai curând decât în ideea imperenităţii zeilor, în repetatele translaţii din cadrul *henoteismului Indiei; în felul acesta, a. devenea un *simbol al posibilei înlocuiri cultuale a lui Indra. A. este un ritual de origine vedică, fiind pomenit în Atharvaveda (XI, 7) si descris amănunţit în Satapatha Brahmana (XIIÎ, 1). Mircea *Eliade semnalează că „sacrificiul indian al calului a înlocuit sacrificiul mai vechi al taurului“ {Traité d’histoire des religions, Paris, 1975, p. 91). în Brhadăranyaka Upanişad (I, 1), lumea e comparată cu un cal de sacrificiu, pe temeiul unui amănunt mitic despre chipul în care i-a fost revelată înţeleptului Yajnyavalkya una dintre cele 4 * Veda (Yajurveda Albă): soarele i s-a arătat cu înfăţişarea unui cal. Stagnând după epoca vedică, ritualul a fost repus în drepturi sub dinastia Gupta (în timpul domniei lui Candragupta, spre sfârşitul sec. IV î.e.n.). Prin caracterul său, ritualul a. era numai pe măsura regilor. § P. Dumont, L’Açvamedha, Paris, 1927 Açvin (pl. açvinau; sanscr, açvin - călăreţ) Pereche geamănă de zei din *mitologia vedică (cu 13 ADAM epitetul comun Năsatya, născuţi de iapa divină Agvini), vindecători de boli şi având puterea de a reda oricui tinereţea. A. simbolizează lumina dimineţilor şi a serii: s-au născut din *Soare şi apar pe cer cu înfăţişarea Luceafărului de seară şi a celui de dimineaţă (cf. atributele cosmice ale altor gemeni: *Aloizi, *Dioscuri). Alt *mit arată că A. au dorit să cunoască de la un *rişi, Dadhyanch Atharvana, înţelepciunea divină (madhuvidya: madhu - miere; vidya - adevăr, cunoaştere, înţelepciune), dar *Indra l-a ameninţat pe acesta că îi va lua capul dacă va revela cuiva atare ştiinţă; totuşi A. folosesc viclenia de a-i înlocui înţeleptului capul cu un cap de cal şi obţin râvnita „învăţătura de miere“, iar după ce Indra ia capul de cal, gemenii îi restituie înţeleptului capul adevărat. Adad (Fulgerătorul'); Addu; rar Ramman. Zeu mesopotamic de origine sumeriană (Ishkuru) al trăsnetului şi ploii, identificat în Babilon, sub numele atributiv Addu, cu *Marduk (—> mitologii din Mesopotamia). Era venerat în general ca stăpân al apelor violente, care a declanşat *potopul şi deci poate distruge recoltele prin ploi excesive sau, dimpotrivă, printr-o mare secetă, reţinând apele necesare ogoarelor. Considerat totuşi zeu sentimental, cu vagi nunaţe prometeice: când zeul suprem *Enlil. spre a pedepsi omenirea, ordonă curmarea ploilor, oamenii îl invocă prin *sacrificii pe A.: „îi puseră dinainte [turte] coapte, iar lui îi plăcu prinosul de făină coaptă, [...] i se făcu ruşine şi ridică mâna. în fiece dimineaţă făcu să plouă din ceaţă, iar în fiece noapte lăsă să pice rouă pe furiş“ (Când zeii erau încă oameni, II, 26-32). *Cultul lui A. era foarte răspândit (în Canaan - acelaşi Addu), uneori ca al zeului global al furtunii. Adesea, A. era reprezentat cu un ciocan într-o mână şi cu un snop de fulgere în cealaltă. Adam (ebr. D1K adam - om; neamul omenesc, omenirea; ha’adam -omul, omul prin excelenţă; adamah - ţărână) *Omul primordial biblic, omul ca specie, creat din ţărână de divinitate şi sălăşluit în *Eden. După * Biblie, alcătuieşte primul cujdIu cu *Eva, dar după *Zohar, prima femeie a lui A. a fost *Lilith. Biblia conţine 2 variante antropogo-nice; în una, actul divinităţii are caracter finalist: „Şi a zis Elohim: Să facem om, după chipul nostru şi după asemănarea noastră, care să aibă stăpânire peste peştii mării şi peste păsările văzduhului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate jivinele care se târăsc pe pământ! Astfel a făcut Elohim pe om, după chipul său, după chipul lui Elohim l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut“ (V.T., Geneza, I, 26-27); în cealaltă, *antropogonia pare o idee descoperită de divinitate întâmplătpr, în ciclul evenimentelor . cosmogonice: „Nici un copăcel nu era pe pământ şi nici o buruiană nu răsărise, căci El Yahweh nu slobozea ploaia pe pământ şi nu era nici un om ca să-l lucreze; ci numai ceaţa se ridica de pe pământ si adăpa toată faţa pământului“. Iar atunci a creat întâi bărbatul: „a alcătuit El Yahweh pe om din ţărână şi a suflat în nările lui suflare de viaţă, şi s-a făcut om, fiinţă vie“ (ibid., II, 5-7). Aici, succesiunea cosmogonică în care e inclusă antropogonia e aproape inversă: ulterior, divinitatea plantează grădina Eden, i-o dă lui A. în primire cu interdicţia de a gusta din *Pomul Cunoştinţei şi efectuează a 2-a etapă antropogonică: „bîu este’ bine să fie omul singur; îi voi face lui un ajutor de potriva lui“ (ibid., II, 18). Aceasta pare un act de *magie: „Atunci El Yahweh a adus un somn greu asupra omului şi, în vreme ce el a adormit, El Yahweh a luat una din părţile lui şi a strâns carnea la loc. Şi partea pe care o luase din om, El Yahweh a prefacut-o în femeie şi a adus-o către om“ (ibid., II, 21-22). Textul ebraic nu conţine noţiunea de „coastă“ (eroare de traducere a *Septuagintei), ci aceea de „parte“ (din esenţa omului) şi ar putea fi alterarea unui *mit mai vechi de antropogonie partenogenetică. Femeia, fără nume propriu (ebr. hawwah - femelă; Septuaginta - uneori, Eva), devine dublul mijloc de perpetuare a speciei şi de incitare a bărbatului (în stadiul patriarhal) la cucerirea mediului ambiant. în actul numirii de către A. a animalelor şi plantelor („şi pe fiecare vietate, cum era s-o numească Adam, aşa era să fie numele ei. Şi a pus Adam numele tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpiei“ - V. T., Geneza, II, 19-20), unii comentatori moderni văd o explicare a originii limbajului. Deşi în textul biblic se sugerează că Adam şi Eva aveau darul vorbirii înnăscut, tradiţia ebraică mai târzie presupune că, înainte de izgonirea din Eden a perechii umane, animalele vorbeau şi toaţe fiinţele aveau o singură limbă (cf. Cartea Jubileelor, III, 28; Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, I, 1, 4). Cuplul încalcă porunca divină care interzice apropierea de Pomul Cunoştinţei şi de *Pomul Vieţii şi e izgonit din Eden, *mitui având în partea simbolică ideea complexă a emancipării omului pe pământ, prin setea de cunoaştere şi prin sacrificiul dobândirii cunoştinţelor. Interdicţia cunoaşterii e asociată cu primejdia morţii, pe care *âarpele (*Diavolul) ispititor, îmbiind-o pe Eva spre roadele Pomului Cunoştinţei, o neagă: „Nu veţi muri deloc! Dar El ştie că în ziua când veţi mânca dintr-însul, ochii voştri se vor deschide şi veţi fi ca El, cunoscând binele şi răul“ (ibid., III, 4-5). Călcarea poruncii a fost adesea interpretată ca o descoperire a erosului, şarpele considerându-se (ca în alte *mitologii) ^simbol falie; dar principalul filon mitic legat de şarpe se referă la înţelepciune si cunoaştere (-> Quetzalcoatl - Şarpele-cu-pene): emanciparea adamită, îngrozind divinitatea colectivă, contrazice însăşi ideea de divinitate, trădând probabil (prin expresia sa simbolică) gelozia iniţiatică a castei sacerdotale (—> sacerdot). în această parte a V. T. figurează divinitatea colectivă *Elohim, care înglobează semantic un grup de zeităţi arhaice artizane, traduse canonic prin singu- AD APA 14 larul *Dumnezeu (ca si, mai târziu *El): „Şi a zis El Yahweh: Iată, omul s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul; iar acum să nu întindă mâna şi să ia din Pomul Vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci“, aceasta fiind cauza izgonirii „din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat“ (ibid., III, 22-23). După izgonire, perechea primordială se perpetuează prin *Abel, *Cain, *Set şi alţi fii. A. trăieşte 930 ani. Dar prezenţa mixtă în textul biblic canonizat a 2 variante a deschis un lung şir de discuţii teologice şi profane, bizuite şi pe mituri colaterale. Din textul elohist rezultă (cum observă Mircea *Eliade, referindu-se la tradiţiile rabinice) că A. a fost „conceput ca androgin“ (Traité d’histoire des religions, Paris, 1975, p. 354); într-adevăr, apariţia Evei din-tr-o „parte“ a lui A. pare un fenomen de parteno-geneză. Există şi o tradiţie antropogonică mai stranie, pe baza căreia unele comentarii încearcă să-l identifice pe A. cu *Lucifer. Un text criptic din V. T. (.Iezechiel, XXVIII, 12-19) pare să accepte şi o astfel de interpretare: „Fost-ai un desăvârşit inel de pecetluit de o negrăită frumuseţe. Şi erai în grădina lui Yahweh, în Eden. [...] Ai fost fără prihană în ziua zidirii tale, până când păcatul s-a cuibărit în tine. Dar din pricina întinsului tău negoţ, fiindcă lăuntrul tău s-a umplut de silnicie şi ai păcătuit, te-am izgonit din muntele dumnezeilor şi te-am alungat, heruvim acoperitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. [....] De aceea te-am aruncat pe pământ, din pricina mulţimii păcatelor tale.“ Iar în apocriful Viaţa lui Adam şi a Evei, Dumnezeu îi spune lui A.: „Te-am făcut pe tine din lumină“. Un mit transmis de *Talmud (.Herubin, 186), reluat si de unii scriitori creştini (*Tertullianus, * Augustin, Irenaeus), contrazice si poziţia tradiţională terestră a Edenului, întrucât spune că, după izgonire, A. a fost proiectat în spaţiu şi a căzut, din cer, pe ins. Ceylon (Lanka), uncfe a’ făcut penitenţă (ftiră Eva) 2 secole. De altminteri, structura de fiinţă globală a lui. A. ca om primordial căruia, după izgonirea din rai, i se dă în stăpânire Pământiii, e susţinută de tradiţiile creştine, mai ales orientale, printr-o concepţie de antropogonie analitică: A. a fost făcut din 8 * elemente, iar pământul (ţărâna) intrând în compoziţie a fost luat din cele 4 puncte cardinale, care expîică etimologia numelui: A (avaxoAYj -răsărit) + A (ôuoiç - apus) + A (apicuoç - miazănoapte) +M (jueoejiPpri - miazăzi); una din surse (colecţiile bizantine de întrebări şi răspunsuri, cu largă circulaţie si în traducerile româneşti vechi) explică: „Din cate tării au făcut Dumnezeu pre Adam? Din opt părţi: trupul din pământ, oasele din piatră, sângele din mare, ochii din soare, cugetul din nour, suflarea din vânt, înţelepciunea din lumină, iar prorocia din Duhul Sfent“. Tema (de mit strict alegoric) a destul de frecventă în mitologia antropogoniei primordiale. Variante apocrife de uz popular susţin că A. a fost iniţial un *gigant de dimensiuni egale cu ale pământului (cf. flintele cosmice primordiale: *Puruşa în India, *Pangu în China), devenind mic abia după izgonirea din *Paradis. Acelaşi gen de apocrife populare leagă crearea şi moartea lui A. de muntele Golgota, în piscul căruia A. a fost zidit şi, după moarte, înhumat (de unde *legenda adiacentă după care, udând cu sângele jertfei sale craniul înhumat al lui A., *Isus Christos a răscumpărat *păcatul originar al omenirii). Mitul lui A. a fost reluat de *islam (în *Coran, A. figurează ca *profet) şi de folclor (în folclorul românesc, Moş Adam, ca *strămoş sacru). Un mit folcloric românesc, de provenienţă obscură, afirmă că, după o viaţă de 700 ani, A. e înmormântat (împreună cu Eva) în Muntele Alelei. Adapa înţelept mitic sumerian (-> mitologii din Mesopotamia), care s-a urcat în locaşul ceresc al zeilor, de unde a izbutit să se întoarcă după ce a străbătut abisul; considerat înţeleptul prin excelenţă (unul din cei 7 strămoşi sapienţiali antediluvieni) şi preotul purificator al cetăţii Endu; numit şi Ouana (poate formă originară pentru *Oannes). *Mitul e reluat de fleologiile mesopota-miene (mai ales în Babilon), unde A. apare şi ca *erou tivilizator. Mitul sumerian povesteşte cum zeul *Ea, având un *templu în Eridu, pe ţărmul mării, înainte de *potopul universal, şi văzând inabilitatea oamenilor, le dăruieşte pe ^profetul A., care cunoştea toate tainele universului, însă era muritor, cu toate că nici un zeu nu-1 depăşea în înţelepciune. A. s-a îngrijit de oameni, învăţându-i prin pildă proprie să lucreze pământul şi să-şi procure hrană. în unele variante târzii, A. e primul înţelept (babil. apkallu) născut din ape, în formă de peşte (din specia neindentificată puradu). *0 incantaţie liturgică îl numeşte „preotul purificator din Eridu, care s-a ridicat la ceruri“, unul din cei 7 care „s-au născut în fluviu şi au păstrat armonia între cer şi pământ“. Vântul-de-sud îi zdrobeşte luntrea pescărească, iar A., prin *blestem magic, îi frânge vântului aripa ce nu mai bate 7 zile; zeul *Anu îl cheamă pe luntraş la sine şi A., învăţat de zeul Ea. se înfăţişează umil, uzând de veşmânt cernit si de şiretlicuri retorice, refuzând Pâinea şi Apa vieţii, după care e coborît pe pământ fără pedeapsă, dar şi fără răsplată; totuşi, din surse colaterale, aflăm că Anu îi dă puterea de a vindeca bolile pricinuite de Vântul-de-sud. A. e apărat de zeii *Dumuzi şi *Gizzida. Potolit, Anu se întreabă: „De ce Ea i-a dezvăluit unui om nevrednic lucruri din cer şi de pe pământ? El l-a înzestrat cu inima tare, el i-a făcut nume. Ce vom face noi pentru el? Pâinea vieţii să-i fie adusă ca s-o mănânce! îi fu adusă Pâinea vieţii, dar el nu o mâncă. îi fu adusă Apa vieţii, dar el nu o bău. îi fu adus un veşmânt, şi el se îmbrăcă. îi fu adus ulei, şi el îsi frecă trupul. Privindu-1, Anu începu să râdă de el: - Vino încoace, Adapa! de ce nu ai mâncat nici nu ai băut? Tu nu vei mai trăi veşnic!“ Şi Anu con- 15 ADONIS chide: „Să fie luat si pogorît înapoi pe Pământul său“ {Poemul lui Acfapa, fragm. B 57-70). în lipsa unui text integral, rămâne obscură intenţia lui Ea: onestă (presupunând la Anu un vicleşug faţă de A.) sau perfidă (vrând să împiedice acordarea imortalităţii)? Ambele atitudini sunt traductibile simbolic: destinul duratei efemere a vieţii omeneşti, deşi unii interpreţi moderni nu văd aici decât un *simbol al nostalgiei nemuririi. Adeona Zeiţă din *mitologia romană, ocrotitoare a sosirii, a tuturor celor sosiţi la destinaţia lor, ca şi a revenirii copilului care învaţă să meargă (ea aducându-1 înapoi în punctul ae plecare, de unde îl călăuzise perechea ei, *Abeona); orice drumeţ îi implora protecţia pentru a se întoarce cu bine acasă. Adeva Divinitate venerată în Dahomey (—> mitologiile populaţiilor africane), pedepsind crimele sau supraveghind pedepsirea criminalilor; dar A. urmăreşte şi populaţia, pentru lipsa de vigilenţă, represaîiile’fiind seceta şi distrugerea recoltei. Adharma (.Nelegiuitul,; sanscr. adharma - vină, fărădelege, încălcarea datoriei) Zeu al răului din clasa *Prăjăpati, în *mitologia vedică: „Adharma, distrugătorul a tot ce e viu, s-a ivit din devorarea reciprocă a oamenilor“ {Mahăbhărata, I Adiparva, LX, 52). Adiţeşa (sanscr. adhifi - a zăcea, a se odihni culcat); (fesa (fesa - capăt, sfârşit, ultimul) *Şarpele primordial din *mitologia vedică, simbolizând timpul infinit sau timpul absent (cf. *Ananta) şi patul cosmic pe care se odihneşte zeul *Vişnu, înainte de prima urnire a *timpului. în unele variante, considerat şarpe universal, A. este regele *demonilor-şerpi şi stăpânul lumii subterane *Pătala. Iconografia tradiţională îl închipuie în ipostaza primordială, încolăcit sub Vişnu şi având 1000 de capete. Adibuddha Personificare concentrată a întregii esenţe a celor două numeroase categorii de *Buadha si *Bodhisattva, în concepţia târzie a budismului mahayanist (—» Mahăyăna); fiinţa sintetică a lui A. emană orice alt Buddha sau Bodhisattva, însă într-o succesiune riguroasă. în această esenţă unificată e totuşi imposibil dc identificat o concepţie monoteistă (cum au încercat unii a demonstra), de vreme ce nici o şcoală budistă nu concepe un Buddha creator al universului, universul fiind considerat o entitate care există dintotdeauna, iar Buddha nefiind decât simbolizarea unităţii spirituale a acestui univers autoexistent. Noţiunea Adibuddha apare prin sec. VII, însă nu devine frecventă în India decât după răspândirea doctrinei despre *roata timpului (kălacakrâ; —> cakrâ), deci nu mai devreme de sec. X. Ca persoană divină, A. e venerat, în Nepal, si în sec. XX, iar în oarecari nuanţe diferite, parţial in Tibet (identificat mai ales cu divinitatea Samantabhadra), de asemenea în China şi Japonia (identificat cu Mahavairocana). Aditi (Incomparabila, Independenta, Nemărginita; sanscr, aditi - libertate, infinit; *vacă; femelă) Zeiţa-mamă a divinităţilor primordiale * Aditya, în *mitologia vedică, adorată ca o Magna deum mater; identificată în *Rigveda cu *cerul şi spaţiul aerian. A. era fiica ^strămoşului mitic *Dakşa şi soţia lui *Kă$yâpa. în Atharvaveda, e numită cu epitetul Madhukaşa (Cea de miere, Cea cu părul de aur). A. era invocată de 3 ori pe zi (în zori, la amiază şi la asfinţit), *cultul ei fiind legat de ideea de lumină. Aditya (sanscr. ăditya - divin) Grup arhaic de divinităţi primordiale, în *mitologia vedică, odrasle ale zeiţei * Aditi; A. erau socotiţi paznicii lumii: *Vâruna, zeul apelor, * Mitra, zeul razelor solare, *Aryaman, şeful *strămoşilor (al părinţilor răposaţi - *pitarah), *Bhaga, personificarea norocului, bakşa (altul decât tatăl zeiţei Aditi), Amşa şi *Surya (numit şi *Savitar sau chiar Aditya). Textele mai târzii (*Brăhmana, *Upanişad, *Mahăbhărata), sporind la 12 zei grupul iniţial de 7 (cu includerea lui *Indra, *Agni, *Soma, *Yişnu, *făyu\ îi consideră stăpânii universului şi totodată personificări ale ceîor 12 luni ale anului. Uneori (Mahăbhărata) se adaugă un al 13-lea A.: *Arjuna. A. aveau şi o soră: zeiţa zorilor *Uşâs. Noţiunea aditya intră în mai multe cuvinte sanscrite, ca particulă componentă: aditya-mandalâ - discul solar, ădityavat - ca soarele. Adolenda Zeiţă din *mitologia romană, sub egida căreia se efectua *ritualul arderii copacilor loviţi de trăsnet. Adon (Domnul, Stăpânul) Zeul tânăr din *mitologia feniciană, care personifică *moartea şi renaşterea ciclică a vegetaţiei anuale; *cultul său e atestat încă din mileniul If î.e.n. După răspândirea acestui cult în coloniile feniciene de pe ţărmurile Mării Mediterane, A. începe să fie adorat şi în Hellada, însă în forme adaptate, ca zeul *Adonis. (—> Attys, Tam muz, Dumuzi) Adonai (Domnul, Stăpânul) Divinitate ebraică târzie (—> mitologie biblică), înlocuind onomastic pe *Yahweh, dar nu cultual. A. provine din *cultul, comun mai multor popoare semite, al zeului *Adon (Canaan, Fenicia). Lingvistic, A. e considerat (ca şi *Shaddai) un plural intensiv. Comentatorii talmudici îl interpretează în sensul de „atotstăpânitor“ sau ca atribut al lui Yahweh de protector al bătăliilor, şi îl folosesc îndeosebi spre a indica autoritatea supremă a lui Yahweh. Totuşi, în lecturile publice ale *Bibliei ebraice, numele Adonai era substituit numelui convenţional Yahweh, sub care *El (*Dumnezeu) i se revelase lui *Moise; astfel, tetragrama sacră YHWH era ferită de profanare. *Septuaginta îl traduce însă prin Kyrios (Domnul) şi, cu toate că sensul ebraic originar era Atotstăpânitorul, traducerile modeme îl echivalează des cu sintagma Dumnezeul meu. Adonis Zeu în *mitologia greacă de origine feniciană (—> Adon) simbolizând *moartea şi re- ADOPŢIANISM 16 naşterea ciclică a vegetaţiei sau a naturii în general (d\ *Osiris, *Dumuzi, *Tammuz, *Attys); unii mitologi îi atribuie o obârşie totemică (—» totem), transferată apoi în *simbolul mitic al unei divinităţi a naturii. Adorat de greci întâi la Byblos, A. devine mai târziu, pentru toată Hellada, un tânăr zeu frumos, născut din incestul inconştient, inspirat de * Aphrodite, al regelui siriac fheias (sau al regelui cipriot Kinyros) cu fiica sa Smyma (Myrrha); după ce descoperă incestul, tatăl îşi alungă fiica (sau ea pleacă singură, cu intenţia *sinuciderii), pe care zeii, de milă, o prefac în arbore; din scoarţa crestată a acestuia se naşte A. Educat de *Persephone, după ce creşte, A. e îndrăgit şi de Aphrodite; ambele zeiţe şi-1 dispută şi recurg la arbitrajul lui *Zeus, care decide ca A. să stea câte 4 luni pe an cu fiecare dintre cele două zeiţe, iar în ultimele 4 să dispună liber de sine însuşi; A. îi consacră însă tot Aphroditei şi aceste luni, stârnind gelozia lui *Ares care, la vânătoare, asmute un mistreţ asupra tânărului zeu, şi acesta moare sfâşiat. Acest *mit secund este probabil din sursă literară târzie, ca şi * legenda lui complementară după care din lacrimile Aphroditei, atâtea câte picături de sânge s-au scurs din trupul lui A., au răsărit anemonele. Expansiunea *cultului adonisiac a pornit probabil din Mesopotamia (cf. *Ishtar iubindu-1 pe Dumuzi), dar acelaşi zeu, adaptat tradiţiilor locale, era adorat şi la Betleem. Arborele-femelă din care s-a născut A. e de fapt un arbore asiatic a cărui coajă secretă smirna, uleiurile aromatice extrase de aici folosindu-se la *sărbătorile adonisiace de vară (Adonia). J. G. *Frazer şi alţi mitologi îl consideră pe A. nu un zeu al vegetaţiei, ci un *geniu al grânelor. întâlnirea fatală între A. şi mistreţ este explicată uneori prin mitul reîncarnării lui in porc, animal sacru şi interzis consumului în zona cultuală respectivă, dar şi prin prezenţa * sacrificiilor de porci în cultul Aphroditei; cele 2 noţiuni (zeul vegetaţiei şi zeul-porc) nu se exclud, întrucât în unele regiuni europene existase * credinţa că geniul grânelor (sau în general al vegetaţiei) apare şi ca mistreţ sau ca scroafa. în epoca hellenistică cultul lui A. se contopeşte cu vechiul cult al lui Tammuz, noul zeu sincretic simbolizând amorţirea şi trezirea periodică a vegetaţiei: iama sub pământ cu Persephone, primăvara, vara şi toamna la suprafaţă, cu Aphrodite. § J. G. Frazer, Adonis, Attis and Osiris, London, 1906; H. Brugsch, Die Adonisklage und das Linoslied, Berlin, 1852 adoptianism *Erezie creştină (—» creştinism) răspândită mai ales în Spania (sec. VIII), apămtă însă la Roma (sec. II) de unde a pătruns în Antiohia (sec. III); doctrina a fost elaborată de arhiepiscopul Elipandus din Toledo (cca 783-808) care, influenţat de dogmatica musulmană (-> islam),, afirma că *Isus Christos a devenit fiul lui *Dumnezeu prin adopţiune, datorită graţiei divine; astfel, Isus Christos e văzut doar ca un zeu printre *zei, căci fidelii ereziei se considerau zei ei înşişi. Adrasteia (grec. ’Adpdoxeia - Inevitabila, Ireversibila) Zeiţă frigiană, preluată de greci, care o identifică adesea cu *Rhea sau cu *Kybele, ca mamă a *zeilor (—> mitologie greacă). Pentru *orfici şi pentru *Platon, A. e *Nemesis; de altfel, Platon afirma (Phaidros, 248c - 249d) că numele Adrasteia nu e decât un epitet al zeiţei *Dike, care determină circuitul cosmic al sufletelor. Se pare totuşi că exista în Britannia o zeiţă similară personificând fecunditatea şi răzbunarea, amintită de Cassius Dio (Istoria Romană, LXII, 6), în textul invocaţiei rostite de regina Bouduica, iniţiatoarea răscoalei briţilor împotriva guvernării romane (61 e. n.); Dio o numeşte A. şi probabil o confundă cu zeiţa feniciană *Astarte, poate şi cu *Nike, zeiţa greacă a victoriei militare, dar numele reginei brite (Bouduica), atributele zeiţei (răzbunarea, victoria războinică) şi împrejurarea invocării (războiul: „Tu, stăpâna noastră, facă-se să te afli mereu în fruntea noastră“) sugerează că ar putea fi vorba de zeiţa celtică Bodb. adventişti (lat. adventusx'~ venire) *Sectă creştină (—» creştinism), predicând ca esenţă doctrinară *credinţa că sensul vieţii şi datoria omului este să aştepte a doua venire a lui *Isus Christos, ce se va efectua curând, odată cu Judecata de Apoi (—> escatologie, Apocalips). *Cultul adventist, propus ca o formă milenaristă de *religie a pasivităţii (—> milenarism), a fost întemeiat spre anul 1830, în mediul micii burghezii din Statele Unite ale Americii, de predicatorul baptist William Miller. întemeietorul, râvnind să apropie de timpul generaţiei sale a doua venire a lui Isus Christos, dedusă din scripturile canonice creştine (*Biblia), a publicat, în 1833, cartea Evidences from Scripture and History of the second coming of Christ about the year 1833; întrucât profeţia nu s-a împlinit, ea a fost corijată de Miller, întâi pentru anul 1843 şi apoi pentru 1847; nici neconfirmarea acestor date nu a dizolvat cultul adventist, care s-a dezvoltat si apoi s-a ramificat în câteva subsecte. Cultuf de bază, apropiat doctrinar de *baptişti, admite ca *dogme: trinitatea lui * Dumnezeu,’ creatorul revelat al Bibliei, învierea morţilor; dar neagă sfinţii si *crucea şi este iconoclast: se deosebeşte cîe baptism prin credinţa în grabnica reîntoarcere a lui Isus Christos şi prin credinţa că * sufletul omului moare şi învie odată cu trupul. După W. Miller, toate profeţiile biblice s-au împlinit, cu excepţia celei de a doua veniri. După moartea întemeietorului, a. au comutat data venirii a doua întâi pentru anul 1924, apoi pentru 1995. Conform doctrinei a., la a doua venire a lui Christos, toţi drepţii vor învia şi vor domni 1000 de ani împreună cu el, iar după acel mileniu, Isus Christos va veni şi a treia oară, când vor învia şi păcătoşii, pe care Dumnezeu îi va judeca şi îi va 17 AESCULNUS distruge prin *foc, spre a-i cruţa de chinurile * Iadului. De atunci, asistând la gloria Fiului Omului, cei drepţi vor dobândi dominaţia eternă. Cultul a. de bază, avându-şi centrul la Washington, avea în 1958, în lume, 1 119 000 adepţi. Intre timp, subsectele au devenit autonome, deşi deosebirile doctrinare sunt neesenţiale: adventiştii creştini insistă asupra ideii că, după mileniul de domnie eristică, toţi păcătoşii din lume vor fi nimiciţi; adventiştii evanghelici recunosc imortalitatea; adventiştii de ziua a şaptea (subsectă înfiinţată de Ellen White, 1827-1915) constituie ramura a. cea mai fanatică ce îşi desfăşoară propaganda uneori agresiv şi care consideră drept a 7-a zi din Geneză (ziua de odihnă), sâmbăta; adventiştii reformaţi refuză orice fel de muncă în zi de sâmbătă şi nu acceptă serviciul militar. § W. Mueller. Die Adventisten, Hamburg, 1947 Aegir; rar Gymir Zeul mărilor şi oceanului în *mitologia scandinavă (cf. grec. *Okeanos; germ. *Aki), personificând furia acvatică pe care o stăpâneşte cu soţia sa *Ran. Divinitate din afara celor 2 clase: *Asa (marii *zei) şi *Vana (*spiritele apei), A. are raporturi optime cu zeii, cărora le este berar, poftindu-i adesea la ospeţele sale. întrucât i se supune şi * focul, A. e numit, în virtutea *simbolului luptei între *elemente, „îngrozitorul“ sau „înfiorătorul“; spaima se degajă si din coiful său (Aegirshjalmr) de pâclă şi brumă închegată. Ran i-a născut 9 fiice (Ranars daetr), simbolizând talazurile: Bylgja (hula marină, freamătul subacvatic), Blodughadda (valul roşu al asfinţitului, vestitor de furtună), buva (cufundătoarea), Hefring (valul impetuos), Himingloefa (oglinda cerului, marea calmă), Kolga (valul întărâtat) etc. A. îşi poate înmulţi fiicele nelimitat, după dorinţă. Aeneas; Enea Erou troian - născut de zeiţa *Aphrodite, de la Anchises - care, după un episod homeric, a întemeiat cu supravieţuitorii neamului lui Priam altă cetate în locul Troiei distruse (lliada, II, v. 819-823; V, v. 311; XX, v. 308; cf. imnurile homerice: Imn către Aphrodite, 196); dar, după varianta latină (Vergilius, Eneida) Ae. a fugit din Troia incendiată, rătăcind 7 ani pe mări, iar apoi, găzduit de *Dido, regina Cartaginei, condus de o *Sibyllă în * Infern, prin Cumae, şi în fine ajuns în Latium, s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui Latinus, al cărui regat l-a moştenit. După tradiţia mitică romană, fiul său Ascanius a întemeiat Alba Longa. Lui Ae., tradiţia îi atribuia aducerea din Troia a statuetelor zeilor *Penaţi. Acţiunea lui Ae. se sprijină pe două valori umane: virtus (virtutea) şi labor (munca, activitatea) - asa cum sintetizează’Vergilius (.Eneida, XII, v. 435’). Dacă *Homer, în războiul troian, îl prezintă ca pe un războinic secundar, fie şi basileu al dardanilor (o colonie troiană din Asia Mică, lângă Hellespont), pentru romani. Ae. este zeu, chiar zeul strămoşesc maxim: Iovem indigetem apellant (Titus Livius, Ab Urbe condita, LIV), datorat cerului: Indigetem Aenean scis ipsa et scire fateri / Deberi caelo faiisque ad sidera tolli — Eneida, XII, v. 794-795 (trad. rom. G. Coşbuc: însăţi o ştii că-n curând pfimi-voi în ceruri pe-Aeneas / Zeu pământean şi rn&nirile lui rădica-l-vor la stele). în cadru mitologic, Ae. - întemeietorul arhetipal -este de fapt uri *erou civilizator. Aeoina Personaj mitic divin (sau numai arhetipal) din *mitologia ainu, căruia această veche etnie extrem-orientală îi atribuie crearea omului; *antropogonia a fost operată astfel: scheletul din lemn de salcie, ca mai elastic, carnea din pământ muiat, iar părul din iarbă; în timpul construcţiei, Vidra (animal demonic) zădărniceşte perfecţionarea operei antropogonice, aşa că A. compensează lipsurile ireparabile, învăţându-i pe oameni diverse meşteşuguri şi * ritualuri. Aerg; Airg Zeu abhaz (—» mitologii caucaziene), care apără pe oameni în primejdiile din război, *vânătoare şi călătorie. După introducerea * creştinismului, A. e identificat cu *Sfântul Gheorghe; conform unei datini, la hramul bisericii din satul caucazian Ilori, apare în chip miraculos, în noaptea din ajunul sărbătorii, un zimbru, alteori un cerb, care e sacrificat sfanţului creştin, ca odinioară zeului A. aerul Unul dintre cele 4 *elemente ale cosmologiei antice, prezent în *mitologie sub 3 aspecte: elementul calm - zeul egiptean al atmosferei, *Shu, tamponul dintre * pământ şi *cer, care şi-a căpătat energia în procesul despărţirii, prin forţă mecanică, a acestor 2 elemente, simbolizate de copiii săi, *htonicul *Geb şi celesta *Nut; elementul violent, personificat în general de divinităţile vântului şi ale furtunii: zeul maya *Huracan, centrul energetic divin al universului; zeul aztec *Ehecatl sau vântul fertil, descoperitor al dragostei şi elementul antropogonic insuflând forţa vitală; zeul hurrit al furtunii *Teshub, înarmat cu ploi şi fiilgere; zeul nefast polinesian *Tawhiri, o formă maximală a vântului distrugător, mai ales din categoria uraganelor oceanice; zeul vedic *Vâyu sau vântul total, cumulând toate formele posibile, de la gingăşie la furie; elementul vital, cu o singură formă mitică absolută, ca aer sau conţinut esenţial al aerului - *prănâ, forţa de viaţă, inhalabiîă prin respiraţia *yoga. Rareon, unii mitografi (ca *Ovidius) ataşează aerului un superelement mai subtil: * eterul, care e un aer imponderabil, peste zona vânturilor, din straturile cereşti superioare. Aesculapius: Esculap Zeul medicinei, în *mitologia romană, preluat fără diferenţe după *Asklepios. Aesculnus (lat. aes - aramă, bronz) Zeu arămar, în *mitologia romană, patronul prelucrării aramei şi bronzului, totodată şi al banilor de aramă (as - AESHMA 18 monedă divizionară măruntă). Fiul lui A., zeul Argentinus, patrona banii de argint. Aeshma *Demon nefast, din *mitologia iraniană, patronând mânia, furia, rebeliunea, turbarea, discordia; era imaginat, în mâini, cu o măciucă magică a groazei. Adversarul său, *Sraosha, divinitate a milei, îl va învinge în duelul escatologic (—» escatologie) de la sfârşitul vremurilor (*sfârşitul lumii). A. a devenit, în *Biblie, *Asmodeu. Aethra Paredra sau soţia lui *Hyperion, mama *Soarelui, *Lunii şi *Aurorei (*Eos), în *mitologia greacă. Afferenda Zeiţa darurilor (citată de *Ter-tullianus), din *mitologia romană. Afsâti Zeu oset (poate de origine alană, dar cu corespondenţe în alte *mitologii caucaziene), cu atribute cinegetice, venerat ca stăpân al animalelor sălbatice nobile (cerbi, zimbri, căprioare); era reprezentat ca moşneag cu o lungă barbă albă, şezând în piscul unui munte înalt, spre a-şi putea cuprinde în privire turmele. După un *mit zonal, A. are un pat din coame rămuroase de cerbi, aşternut cu blană de urs şi cu o pernă din păr moale de capră. Vânătorii credeau că pot săgeta un animal numai cu încuviinţarea lui A., aceasta obţinându-se prin meritele personale ale vânătorului şi prin îndeplinirea unor obligaţii şi *ritualuri; între altele, mergând la *vânătoare, oamenii luau cu sine 3 mari plăcinte, ca prinos pentru A., iar la faţa locului făceau în cinstea zeului frigărui caucaziene specifice (şaslîk) din carnea animalului vânat. După *credinţa generală, A. este atoatevăzător şi aude totul, aşa că, spre a-şi ascunde unele intenţii, vânătorii oseţi (ca şi alţi caucazieni) vorbesc într-un argou specific, bazat pe un limbaj simbolic şi metaforic. în unele zone, A. e şi ocrotitorul mistreţilor, iar în unele sate i se aduceau, ca *ofrandă, pâini sacrificiale (—» sacrificiu). Vânătorul care a avut succesul cel mai mare în expediţia sa era obligat de zeu, ca recunoştinţă, să ofere o masă tuturor săracilor din sat. Agamemnon Erou grec din *Iliada, rege mycenian, căpetenia armatei aheilor la asediul Troiei, ucis după întoarcerea sa victorioasă (aşa cum a prevestit un * oracol) de soţia sa Klytaimnestra şi de amantul ei, Egist. A. e *simbolul eroului prigonit ereditar de soartă. Pentru a-şi urni flota, imobilizată de vânturi potrivnice, un oracol îi cere lui A. sacrificarea fiicei sale *Iphigenia (pe care, într-o variantă, *profetul Kalhas o jertfeşte pe * altar zeiţei *Artemis, în altă variantă, zeiţa o înlocuieşte pe fată cu o ciută); în timpul războiului, A. se ceartă cu *Ahilleus, pentru sclava Briseis: iar după moartea eroului, copiii săi Elektra şi *Orestes sunt în continuare victimele ^blestemului ereditar. Agarttha Lume mitică subterană cu vaste ramificaţii în care s-ar conserva perpetuu vechile taine esenţiale şi adevărul primordial, ştiinţa iniţiatică; galeriile A., de construcţie artificială, ş-ar fi întins sub toate continentele şi sub oceane, în altă variantă, A. nu ar fi decât un imens sanctuar-bibliotecă, situat sub Himalaia, adăpostind o mare universitate iniţiatică si cel mai mare şi mai misterios dintre centrele de iniţiere, păstrând toate moştenirile magice, tehnice şi spirituale ale civilizaţiilor dispărute; în A. ar oficia *Metatron (Stăpânul lumii), amintit de René Guénon (în Le Roi du Monde). A. e invocată mai ales de *teozofie, care susţine că o populează „forţele negre“, opuse „forţelor luminoase“ călăuzite din Palatul de Jad de fa *Shambhala (în drumul spre Tibet). Până acum 6 milenii, A. ar fi fost la suprafaţă, populaţia ei retrăgându-se apoi sub pământ spre a-şi feri înţelepţii si depozitele de ochii indiscreţi ai profanilor. în vechile *mitologii, similitudinile sunt rare: „Un norod străin a săpat hrube pe sub pământ, uitate de piciorul celor de deasupra şi departe de oameni“ (V. T., Iov, XXVIII, 4). Originea şi vechimea acestui *mit (sau pseudomit) e dubitabilă, dar el s-a răspândit mai ales după apariţia postumă (1910) a cărţii La Mission de Vinde de Saint-Ÿves d’Alveydre, care pretinde că A. ar fi reşedinţa unui soi de pontifex maximus, Brahatmah, purtător de tiară cu 7 coroane; referiri mai timpurii (sec. XIX) la: Helena Blavatsky, Ferdinand Oddendowsky, Louis Jacolliot ş.a. teozofi. Agastya * Profet din *mitologia vedică, citat de *Rigveda, unul dintre marii înţelepţi primordiali (*rişi) care, după tradiţie, s-a născut din sămânţa zeului *Mitra, scursă la vederea frumoasei fecioare cereşti *Rambhu (din clasa *Apsara). I se atribuiau puteri magice nelimitate. Imnurile vedice consideră că A. era singurul care a izbutit să fie totodată si soţ si ascet. Când oceanul l-a împiedicat să facă ^sacrificiile rituale (sau, în altă variantă, când oceanul a devenit obstacol în calea *zeilor care îi urmăreau pe *demoni), A. l-a sorbit din trei înghiţituri; când muntele Vindhya a rugat *soarele să-l ocolească aşa cum ocolea muntele Meru si, refuzat, a început să crească în sus spre a stăvili drumul soarelui, la cererea zeilor A. s-a dus lângă munte, care l-a salutat, iar profetul, poruncindu-i să-şi curme creşterea până se va întoarce el, a plecat spre sud fără să se mai întoarcă, muntele rămânând de atunci încremenit şi înclinat ca pentru salut; de asemenea, A. l-a ars de viu pe rug pe demonul Vatapi din neamul *Daitya, iar cu ^blestemul său l-a prăvălit din cer pe gloriosul rege Nahuşa, prefacându-1 în şarpe. Tot A. a creat-o pe fecioara Lapămudră, pe care i-a dat-o în taină regelui Vidarbha ca fiică adoptivă, însă când ea a crescut mare, şi-a luat-o sieşi de soţie. Tradiţia îl consideră pe A. şi autorul unora dintre imnurile din Rigveda. Agathodaimon (grec. Aya0OÔai|iLCOV - Demonul Bun) Zeu binefăcător în *mitologia greacă, 19 AGNI provenind se pare din principiul divin egiptean shai (fie durata vieţii sortită la naştere, fie în general destinul), dar devenind *geniu ocrotitor al lanurilor de grâne şi al viilor (cf. lat. *Bonus Eventus). *Sanchoniathon (citat de Eusebius în Pregătirea întru Evanghelie) îi face însă un portret mai straniu: „Taautos şi după el fenicienii şi egiptenii au divinizat soiul dragonilor şi al şerpilor ca fiind, din toate vietăţile târâtoare, cele cu cea mai puternică răsuflare. El arată că [specia] aparţine materiei de foc, întrucât are în ea putinţa unei iuţeli pe care, din cauza suflului, nimic n-o poate depăşi. Deşi fără picioare, fără mâini şi fără alte mijloace exterioare cu care sunt prevăzute celelalte animale, aceasta săvârşeşte toate mişcările şi se arată în formele cele mai felurite, ea dă repeziciunea pe care o vrea spiralelor (eZi£) ce le face în mersul ei. Datorită acestui fapt, animalul de care vorbim a pătruns ca element esenţial în temple şi în mistere [...] Acest animal nu moare de moarte firească. Fenicienii îl numesc Agatho-daimon, adică geniu bun, iar egiptenii îi dau numele de Kneph.“ Adorat ca geniu ocrotitor al locuinţei (cf. roman *Lares; slav *Domovoi), uneori sub formă de şarpe, era îmbunat de obicei prin *libaţii casnice. Agave (grec. ’Ayoa)ii < 6c700)1) - minunat) Fiica lui *Kadmos şi a zeiţei *Harmonia, în ^mitologia greacă. în timpul unor Bacchanalii în onoarea lui *Dionysos, aflat printre baccante, A. prinde şi sfâşie, împreună cu ele, ceea ce crede a fi un pui de leu, de fapt însă pe fiul ei Pentheus (ajuns la maturitate basileu al Thebei); cu capul copilului ei înfipt în tirs (thyrsus), se întoarce la Theba, trezindu-se abia acolo din extazul ritual şi dându-şi seama de tragedie (cf. Euripides, Baccantele). Agbe Căpetenia divinităţilor mării, fiul zeului *Mawu, în *miturile triburilor din Dahomey (—> mitologiile populaţiilor africane). De la soţia sa Naete, A. are 6 copii, dintre care e preferată mezina Afrekete, păzitoarea bogăţiilor mării şi deţinătoarea tuturor secretelor părinţilor ei. Cu tatăl său Mawu, A. se întâlneşte la orizont, unde se îngână cerul cu marea; în acest caz, *soarele în asfinţit e identificat cu ochiul divin al lui A. Age Zeul *vânătorii în mitologia tribului ewe din Dahomey (—> mitologiile populaţiilor africane), subaltern al zeului ceresc *Nana-Buluku. Ageru-ochilor Personaj folcloric fabulos din *mitologia românească, dispunând de capacitatea de a vedea când este legat la ochi; dar dacă ochii îi sunt liberi, ei ard totul cu raza privirii. (Parţial, e comparabil cu personajul Ochilă, din Harap Alb de Ion Creangă). Această forţă a privirii poate fi un relict din mitologia indo-europeană (cf. al treilea ochi, arzător, al zeului vedic *£iva), însă totodată şi o intuiţie populară independentă asupra forţei de sugestie manifestate de privirea unor persoane de excepţie. Ageru-pământului Personaj fabulos din *mitologia românească, având atribute sapienţiale: în unele basme, închis într-o cratiţă şi ţinut pe foc de către 7 *zmei, este eliberat de erou (în Poveste ţărănească, col. Petre Ispirescu, de feciorul mezin al împăratului), căruia îi dă apoi preţioase sfaturi de strategie. Agheran Viteazul Una din variantele folclorice din *mitologia românească ale tipului general *Făt-Frumos, aici reducându-se la * simbolul valorificării monetare a metalelor specifice (aur, argint, aramă). A. V. ucide un număr oarecare de *zmei, prefacându-le fiicele în bani de aur, de argint şi de aramă. Prototipul figurează în mai multe variante de folclor epic românesc (cf. B. P. Hasdeu, Magnum Etymologicum Romaniae, I; I. C. Fundescu, Omul după tărâmul celălalt:; col. Teofil Frâncu, Românii din Munţii Apuseni, Moţii: basmul Povestea lui Toader Flămândul şi a lui Agheran Viteazul). Aghiuţă (epitet alterat din grec. cctick; - sfânt, divin) Nume familiar al *Diavolului (sau al unui *drac subaltern, considerat tip generic), în folclorul românesc (—» mitologie românească); forma diminutivală a numelui (de fapt, un epitet) divulgă, prin simpatia mascată, un relict de *cult demonologie străin, (cf. *Beng) Aglaie; Pasitheia Una dintre cele 3 *Harites, în *mitologia greacă; simbolizează splendoarea. Agili (sanscr. agni, lat. ignis, slav orHb - *foc) Zeul focului şi patronul *sacrificiilor religioase prin ardere agnihotrâ, în *mitologia vedică; divinitate centrală în *religia arilor arhaici, venerată ca şef şi paznic al clanurilor arice străvechi printre care şi Clanul lui Bharatâ (—> Bharatâ), adică India, A. dobândeşte un rol religios absolut în *cultul brahmanic (—> brahmanism). *Rigveda (care începe cu invocarea Agnim ide) îl defineşte sintetic: „Pe Agni îl cânt, capelanul, zeul sacrificiului, preotul, rânduitorul de jertfe care ne copleşeşte cu daruri“ (I, 1). Importanţa cultuală a lui A. trebuie raportată şi la tradiţia consecventă a incinerării morţilor în India (—» funeralii). Atharvaveda (XII, 2) vorbeşte de „doi Agni“: focul pustiitor şi focul util. Simbolismul multiplu al zeului coincide probabil cu epoca arhaică a descoperirii focului, de unde şi epitetele lui A.: Yâviştha (Cel mai tânăr), Hiri-Şmaşru (Cel cu barbă de aur), Vaigvănarâ (Cel ce aparţine tuturor, Cel obştesc), Huta-şana (Devoratorul victimelor), Havyavăha (Cel care ia jertfele), Pavana (Purificatorul), Anila-Sarathi (Cel al cărui vizitiu e vântul), Agni-Jihvâ (Cel cu limbi de văpaie), Qukra, Jătâvedas ş.a. în epoca vedică, A. intra în componenţa triadei supreme, împreună cu *Indra şi *Surya (înlocuită, în epoca epică a marilor epopei, de triada *Brahma - *Vişnu - *£iva). Svăha (Agnâyi), fiica lui *Dakşa, este soţia lui A. *Cultul acestui zeu includea câteva *ritualuri legate de foc: agnikarmân - ritualul aprinderii AGNOSTICI 20 focului; agni-guddhi, purificarea prin foc; agnihotră - focul sacru sacrificial. *Sacerdotul care aprindea focul de sacrificiu se numea agnidh. agnostici (grec. ayvoxrax; - incognoscibil) *Sectă sau subsectă creştină (—> creştinism) din sec. V, derivată din mişcarea lui Donatus (—> donat h ti), deseori confundată cu *agonisticii din aceeaşi epocă; doctrina, destul de confuză, constă mai ales în refuzul de a cunoaşte pe * Dumnezeu pe vreuna din căile imaginaţiei şi, implicit, în opoziţia faţă de antropomorfizarea lui Dumnezeu. Secta nu trebuie însă confundată cu agnosticismul, care este o doctrină filosofică modernă (numele ei, pus în circulaţie de Th. H. Huxley în 1869), negând cognoscibilitatea lumii obiective. Agnosticismul religios este şi el o atitudine modernă, dar cu rădăcini în filosofia antică, în special în cea greacă, negând capacitatea umană de a cunoaşte şi a descrie divinitatea; de ex., numeroşi teologi l-au considerat pe Albert Einstein, un om în felul său religios, drept un agnostic. agonistici (lat. agonistici, grec. ctycoviGTiKoq -capabil de luptă) * Sectă creştină (—» creştinism) cu tendinţe democratice, formată în Africa romană (pe teritoriul Algeriei actuale), în sec. IV-V, înglobând mai ales populaţia rurală şi reprezentând aripa radicală a *donatiştilor. Adepţii erau numiţi şi circumcelliones (cei rătăcind în jurul cuştilor), spre a se sugera pasiunea lor pentru martirajul în arena cu lei; în practica principală a a. intra *asceza şi vocaţia martiriului de bunăvoie. Sub raport doctrinar, era o sectă protestatară cu nuanţe sociale şi anticatolică; a. îi atacau pe clericii *Bisericii oficiale romane, dărâmând biserici şi clădiri eclesiastice, şi considerau trădătoare a *credinţei creştine Biserica Romei. în 347, a. au organizat o rezistenţă militară împotriva funcţionarilor imperiali, trimişi să facă ordine şi să lichideze opoziţia religioasă’ africană. Secta şi-a continuat un timp existenţa şi după cucerirea provinciilor africane, în sec. V, de către vandali. § J.-P. Brisson, Autonomisme et christianisme dans I'Afrique romaine, Paris, 1958 Agoue-taroyo Zeu marin din Haiti. în *panteonul eterogen al *cultului haitian aborigen *vudu, unde peste vestigiile vechilor zei africani s-au suprapus influenţe creştine şi *superstiţii modeme, formând credinţa intr-o pluralitate de *duhuri (loa) indistincte, A.-t., divinitate nedelimitată strict, este un fel de *Neptunus mai complex care simbolizează, ca patron absolut, marea cu fauna şi flora ei, dar totodată cu bărcile şi vapoarele ce o străbat; zeul e închipuit ca un mulatru mai mult alb, cu ochi verzi ca marea şi în uniformă de ofiţer de marină. Âgreskui Zeul irokez (—> mitologiile triburilor amerindiene) al *vânătorii şi războiului, dar şi personificarea * Soarelui, aceste atribute conjugându-se şi în controlul pe care îl exercită asupra junglei şi apelor. Vânătorii, pescarii, navigatorii şi toţi cei nevoiţi să intre în *păduri îl invocă pe A. ca pe un ocrotitor şi salvator de la primejdii. Aguna; Angura Zeu kartvel al viticulturii şi vinificaţiei (—> mitologii caucaziene), adorat odinioară mai ales în Georgia Apuseană. *Ritualurile în cinstea sa se desfăşurau în podgorii şi în crame (marani), având în primul rând rostul invocării bunăvoinţei zeului pentru asigurarea unor recolte bogate de struguri şi pentru apărarea lor de grindină. Agushaya Zeiţă războinică babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia) pe care *zeii o opun furiei zeiţei *Ishtar împotriva rivalei sale Saltu; în acest conflict, A. are un rol mediator. O asa-numită Tabletă despre Agushaya (scrisă probaţii sub Hammurabi, între anii 1792 şi 1750 î.e.n., în 10 cânturi) e consacrată gloriei războinice a zeiţei Ishtar; prezenţa rivalei sale Saltu nu o calmează pe Ishtar; discordia e potolită abia de intervenţia conciliantă a zeiţei A. După unii comentatori (René Labat), tableta ar evoca poetic efortul de ^sincretism religios cu care teologii au vrut să armonizeze *panteonul eterogen al ^mitologiei lor. Ahalvă Soţia înţeleptului (*rişi) *Gautama. în *mitologia vedică. Zeul * Indra, profitând de absenţa lui Gautama, ia chipul acestuia şi o seduce pe A., dar soţul îi blestemă pe amândoi, astfel încât Indra rămâne fără testicule (recăpătate ulterior printr-un act magic al celorlalţi zei), iar A. e prefăcută pentru o mie de ani în piatră (—» blesteme). Noile testicule sunt luate, pentru Indra, de la un berbec, iar piatra se retransformă în A., când *Rămâ o atinge cu piciorul. După un *mit vechi, A. a fost prima femeie creată de *Brahmă. Ahar Zeul patronal al zilei, în *mitologia vedică, unul din cei 8 Vasavah (*Vasu) subalterni ai lui * Indra. Prezent mai ales în *Mahăbhărata, unde apare în locul zeităţii acvatice *Apa, A. personifică ziua. Ahasvérus Evreul rătăcitor, dintr-un *mit de origine incertă; după varianta pusă în circulaţie de un roman popular german de ia începutul sec. XVII, A. ar fi fost condamnat la nemurire, la veşnică peregrinare şi la limitarea cheltuielilor de trai (5 gologani, reapărând în pungă îndată ce erau cheltuiţi), fiindcă l-ar fi jignit pe *Isus Christos când acesta urca pe Golgota. Unii cercetători socot mitul izvorît din epica budistă, alţii îl identifică pe A. fie cu Iosephus Cartaphilus, aprodul lui Pontius Pilatus, fie cu un personaj din *misterele religioase ale catolicismului medieval, Malchus. E mult mai posibil ca o anume ideologie ecleşiastică medievală să se fi folosit într-adevăr de un mit oriental migrant, despre peregrinii arhaici penitenţi, ajuns la această formă fie prin *sincretism natural, fie prin adaptare mitografică literară. 21 AHURA-MAZDA Aheloos (grec. ’A%e^05O(;) Zeul râului cu acest nume, în *mitologia greacă, fiul cuplului divin *Okeanos - *Tethys şi tatăl * Sirenelor şi al *Naiadelor. Metamorfozat în taur, s-a luptat cu *Herakles, când i s-a rupt un corn pe care Naiadele l-au prefăcut în Cornul Abundentei (cf. varianta referitoare la *Amaltheia). ivfitograful grec Akusilaos (sec. VI/V î.e.n.) afirmă (după relatarea lui Macrobius) că „Okeanos ia în căsătorie pe sora sa Tethys şi, din această unire, se nasc 3 000 de râuri, dintre care Aheloos este cel mai vârstnic şi cel mai onorat“. Aheron Fluviu mocirlos din *Infem, în *mitologia greacă, peste care *Haron transportă în luntrea sa *sufletele morţilor; fluviu al suferinţei, primeşte afluenţii Pyriphlegethon (Râul de Foc) şi Kokytos (Tânguirea), ultimul izvorînd din *Styx. A. nu poate fi traversat de umbrele morţilor cărora nu li se oficiase *ritualul funerar (—> funeralii). Un A. geografic real, în Epir, dispare pe o distanţă sub pământ. Ahilleus (grec. ’AxiÂXeix;); Ahile Semizeu din *mitologia greacă, erou homeric din *Iliada, participant la războiul troian, fiul zeiţei *Thetis şi al lui Peleus; născându-1, zeiţa l-a cufundat în *Styx ca să-l facă invulnerabil, dar un călcâi a rămas neudat, „călcâiul lui Ahile“ (acest călcâi vulnerabil are similitudini cu călcâiul uriaşului cretan de aramă *Talos şi cu supapa din călcâi a statuilor turnate în bronz de sculptorii greci). A. a fost crescut şi instruit (în meşteşugul cinegetic, în arta războiului, în morală) de *Centaurul *Hiron, care l-a hrănit cu măduvă de leu, iar la maturitate i-a dăruit o lance vrăjită. Thetis îl ţinuse ascuns la curtea regelui Lykomedes, întrucât *profetul Kalhas îi prezisese moartea în războiul troian. Chemat de *Odysseus, A. vine totuşi la Troia, comandant al mirmidonilor, iar Thetis îi dăruieşte caii lui * Poseidon şi armele sacre confecţionate de *Hephaistos. După 9 ani de campanie, o ceartă cu *Agamemnon pentru sclava Briseis îl face să se retragă din luptă; reintră însă, după moartea prietenului său Patrokles, în ciclul faptelor sale de arme omorînd pe *Hector, pe regina *Ama-zoanelor, Penthesileia, pe *Memnon, fiul zeiţei *Eos, până când e ucis şi el de o săgeată otrăvită cu care *Paris, fratele lui Hector, ajutat de zeul *Apollon, îi ocheşte călcâiul vulnerabil. Murind, A. e răpit de pe rugul arzând de mama sa Thetis, apoi transportat, în apoteoză de erou zeificat, în ins. *Leuke, unde îşi începe noua existenţă, alături de *Hellene din Troia (sau, într-o variantă, alături de *Iphigenia). Ahkinxoc; Ppiz Hui Tec Zeul-poet în mitologia maya (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ocrotitorul poeţilor şi al poeziei. Ah Mucencab Zeul *albinelor în mitologia maya (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) care, într-un *mit din *Cartea lui Chilam Balam, îndată după încheierea *facerii lumii, leagă ochii zeului plural Oxlahun-ti-Ku, la începutul *războiului ceresc între acesta şi zeul plural atacator Bolon-ti-Ku. Ahpuch Zeul maya al *morţii (-> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), stăpânul ţării morţilor Mitnal (*Mictlan), considerat divinitate demonică răufăcătoare şi asociat de obicei cu zeul războiului *Ek Chuah. Reprezentat adesea cu înfăţişare umană, dar monstruoasă, cu chip slut, cu o stranie ţeavă (ca de tun) ieşindu-i din frunte şi ţinând în palme un craniu; alte înfăţişări: fie cu craniul descărnat, înconjurat de clopoţei, fie ca om cu cap de bufniţă sau de cucuvea (ţipătul cucuvelei e şi azi, pentru amerindieni, prevestitor de moarte). Ahriman —> Angra-Mainyu Ahto Zeul * apelor în *mitologia finlandeză, locuind cu soţia sa, Vellamo, în ţinutul acvatic Ahtola. Ahura-Mazda; Ahura-Mazdah; Italo Pizzi: Ahura Mazdao (Domnul înţelepciunii, Atotştiutorul); grec. Ormazdes, Ormuzd Zeul suprem din *mitologia iraniană, venerat de *zoroastrism ca principiu al binelui. Mitologia parsă primitivă populase universul cu *spirite (ahura), în fruntea cărora A.-M. se opunea principiului răului, * Angra-Mainyu. Născut odată cu Angra-Mainyu de zeul primordial al timpului, *Zurvan, A.-M. iese din starea sa de inerţie atemporală, creînd universul şi, prin mişcarea ce o imprimă actul său creator, scoţându-1 din inerţie şi pe Angra-Mainyu, cu care intră în impact. De atunci, * Pământul se află în punctul de echilibru sau de ciocnire între fasciculul de lumină care vine de la A.-M. şi fasciculul de întuneric venind de la Angra-Mainyu. Făcând universul, A.-M. are rolul luminos de producător al tuturor operelor bune: fiinţele, lucrurile, principiile utile oamenilor (pământul fertil, animalele domestice, apele, *focul); fiind şi zeul adevărului, înţelepciunii şi binefacerii, A.-M. a stabilit durata lumii actuale de 12 milenii, divizate în 4 epoci de câte 3000 de ani: în întâia epocă el creează sfinţii şi ^spiritele *Fravashi, organizând * haosul spaţial dintre el şi duşmanul său trezit (Angra-Mainyu), într-un univers în mişcare, iar pe acest duşman, râvnind să-i surpe opera, îl opreşte în loc, lovindu-1 cu o rază; în a 2-a, creează, ca fructificare a luminii, *cerul, pământul, ierburile, copacii, animalele si pe om în timp ce Angra-Mainyu produce *demonii şi * duhurile rele; în a 3-a, Angra-Mainyu invadează pământul, umplându-1 de boli, dezastre, ruine, inundaţii, arşiţe şi geruri, de toate flagelurile imaginabile şi de corupţii morale, şi atunci moare primul om creat de A.-M., Gaya Maretan, iar după aceea lumea e guvernată alternativ de cele 2 principii, când A.-M. creează drept consolare specii noi de cereale, alt om: *Yima, apoi eroi şi regiri ‘ ^ *pr< fi amant /g; mântuitori '#!Mrt0TrE©!&â#t^fti1JOAe ; în a 4-a epocă, va veni mantuito „L REMLEANU“ Itr. Ufereţfo- fttritcua, 4 Bl. dl. — WC«ftl*T’ — AIAKOS 22 *Saoshyant, un mare reformator (urmaşul sau reîncarnarea lui Zarathustra), care va salva omenirea, iar între Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu se va disputa bătălia finală după care Angra-Mainyu va fi aruncat în abis pentru eternitate. în concepţia avestică, zona binelui e reprezentată de şapte sfinţi nemuritori (amesha spenta): zeul suprem, creatorul universului - Ahura-Mazda; gândul cel bun - Vohu Manah; dreptatea superioară şi ordinea universală - Asha-Vahista; cea mai aleasă cârmuire - Kshathra- Vairya;; sfânta pietate, firea sacră, *geniul (yazata) feminin al pământului - Spenta-Armaiti; sănătatea şi integritatea existenţei - Haurvatat; nemurirea -Ameretat. Aceşti 7 sfinţi, probabil arhaici, corespund celor 7 *Aditya - zeii arhaici principali din *mitologia vedică. Lui A.-M. îi mai sunt subalterne geniile protectoare: *Sraosha (supunerea), Daena (evlavia), * Verethraghna (victoria), Rasnu (justiţia) şi numeroşii Fravashi. Zeul suprem e pomenit în documente persane timpurii. Basorelieful din sec. VI î.e.n., de la Behystun (Kurdistan), îl reprezintă salutat de Darius I, care-i închină 12 regi vasali, A.-M. zburând pe deasupra capetelor într-un *car ceresc pe care îl manevrează cu un soi de manşă sau baghetă magică, mâna dreaptă ridicând-o pentru binecuvântare ori salut; figura zeului e pur antropomorfică. Basorelieful e însoţit de o lungă inscripţie cuneiformă, începând cu: „Eu sunt Darius, rege măreţ, rege al regilor, rege în Persia [...]. Din voinţa lui Ahura-Mazdah sunt rege, Ahura-Mazdah mi-a dat regatul.“ Inscripţia lui Artaxerxes III, din aşa-numitele Tăbliţe de la Persepolis (sec. V î.e.n.) conţine referinţe mitologice: „Zeu măreţ este Ahura-Mazdah care a făurit pământul acesta, care a făurit cerul acela, care l-a plămădit pe om, care i-a hărăzit omului propăşire, care l-a făcut pe Artaxerxes rege“. Unii cercetători găsesc similitudini între A.-M. şi zeul vedic *Vâruna. Mircea *Eliade îl consideră, la origine, zeu uranian, bizuindu-se poate pe o informaţie neclară a lui Herodot (Istorii, I, 131) care-1 numeşte, desigur, *Zeus, dar indică structura cerească (uraniană) a divinităţii persane supreme. A.-M. a devenit zeul central, stăpânul omnipotent al ^religiei iraniene, după reforma atribuită lui Zarathustra; putem bănui că reformatorul l-a ales dintr-un abundent *panteon politeist (—> politeism) al tradiţiei, unde A.-M. nu era zeu principal. Ulterior, în textele avestice (—> Avesta), A.-M. este „Domnitorul înţelepciunii“ si „Atoatestiutorul“, având ca „veşmânt tăria bolţii cereşti^ (Avesta, Yasna, 30, 5)’; el dă ploaia, vede de departe, cunoaşte totul şi nu se înşeală în nimic, înţelepciunea sa fiind fără cusur, nu doarme niciodată şi nimic nu-1 poate extrage din starea de veghe'după tiuit! nici o taină nu poate scăpa privirii lui sîrăjuciţoţar^. este phezaş,ul. cuyânţuku <£at şi al contractelor dintre oameni, prin zeul *Miţhra ’ ■i i-n % * k % -i X (*simbol solar, iar ca nume comun - contract, fidelitate); totodată, este legislator, paznic juridic al universului şi pedepsitorul celor păcătoşi. în epoca de apogeu al zoroastrismului, A.-M. capătă ecou si în teritoriile vecine, căci listele asiriene de *zei din sec. VII î.e.n. citează divinitatea Assara Mazas, părând indentificabilă cu A.-M. Aiakos Rege al mirmidonilor, în *mitologia greacă, fiul lui *Zeus şi al Aeginei; pentru deosebitul său spirit justiţiar, zeii l-au făcut după moarte judecător în *Infem. A. avea 3 fii; Peleus, Telamon şi Fokos (ultimul, făcut cu Psamatheia, o *Nereidă ocrotită de „ţărmul nisipos“, a fost ucis de fraţii săi vitregi, în cadrul unei suprimări rituale a dreptului de prim născut; cei doi ucigaşi sunt pedepsiţi de tatăl lor prin surghiun, de unde şi faima lui A. de judecător imparţial). Un *mit, relatat de *Pindar (Nemeice, VIII) spune că o gravă secetă, trimisă de Zeus în arhipelag, îi determină pe basileii din Sparta şi Argos să-l roage pe A. să intervină pe lângă divinul său părinte pentru curmarea calamităţii; *rugăciunea lui A. îl convinge pe Zeus să declanşeze ploaia. Aiax; Aias Erou din războiul troian (—> mitologie greacă), remarcabil prin rapiditatea sa de alergător, pedepsit de *zei fiindcă i-a sfidat, urmărind-o pe *Cassandra până în refugiul ei din *templul zeiţei *Athena; la întoarcere, o furtună i-a sfărâmat corabia, iar stânca pe care A. a naufragiat a fost scufundată de tridentul lui *Poseidon. în altă variantă, A. s-a sinucis. Aiolos; Eol Custodele vânturilor, în *mitologia greacă; fiul (sau nepotul) lui *Poseidon (sau al lui Hippotes), locuind cu 6 fii şi 6 fiice pe o insulă plutitoare din arhipelagul eolian (cf. Odisseia, X). *Zeus îl investise cu păstrarea vânturilor, închise fie într-o peşteră, fie într-un burduf. Găzduindu-1 odată pe *6dysseus, A. i-a dăruit burduful cu vânturi (afară de *Zephyros, dat călăuză); dezlegarea nesăbuită a burdufului, crezut plin cu vin, a eliberat vânturile, care au stârnit un uragan. A. a întemeiat neamul eolienilor (aioloi), fiind astfel *strămosul direct al lui *Sisyphos. Aion *(3m primordial (atribuit de *Sanchoniaton mitologiei feniriene), născut din vântul *Kolpia şi din soţia acestuia, *Baau (noaptea). A. a descoperit fructele comestibile cu însuşirile lor nutritive si meşteşugul pomiculturii, după’ care a fost zeificat cie fenicieni (potrivit aceluiaşi autor) sub numele de Beelsamen (*Bel). însoţit cu Protogone, A. devine tatăl unei perechi de copii (Genos şi Genea), care se stabilesc în Fenicia; din perechea primordială se mai nasc alte trei odrasle: Phos (lumina), Pyr (focul) si Phlox (văpaia), care descoperă *focul rezuftat din frecarea a două bucăţi de lemn precum şi utilizarea lui. Numele lui A. are sens de timp ciclic sau de eternitate (aicbv). Airăvata Elefantul arhetipal din *mitologia vedică, *strămoşul tuturor elefanţilor; a apărut din 23 ALALL oceanul primordial (-» apa), cât timp *zeii şi *demonii îi băteau apele cu muntele Mandara, folosit ca facăleţ. Un alt *mit afirmă însă că A. s-a născut, împreună cu alţi 7 elefanţi, din găoacea *oului cosmic al lui *Brahmă, cei 8 elefanţi devenind apoi paznicii celor 8 zone (sau ţări) cardinale ale lumii. Custode al Orientului, A. e reprezentat cu 4 colţi de fildeş si este animalul de transport şi elefantuî de luptă af zeului *Indra (cf. Ramăyăna, VI, 15, 6). Aita; Eita Zeul principal al *Infemului, în *mitologia etruscă, identificat de mitologii mai vechi cu *Hades. Era reprezentat de obicei cu coroană şi sceptru, uneori însă cu o *mască, de fapt, cu scalpul unui cap de lup. Aither (grec. Ai0f)p; lat Aether). Divinitate primordială (*eterul), născută din *Haos, în *mitologia greacă; simbolizează lumina astrală sau *focul cosmic dintru început, ca unul din *elemente; totodată partea cea mai de sus a *cerului, adăpostind sursa acelui foc. Romanii identificau pe A. uneori cu *Iupiter, ca zeu al *aerului. Aitvaras; Eitvaras; Atvars *Duh zburător din mitologia lituană (—> mitologie baltică), considerat diferit ca înfăţişare: şarpe (sau *balaur) de foc, cioară, pisică, dar şi ca un cocoş care debordează grăunţe, mai rar ca nălucă. A. nu e propriu-zis un *spirit malefic, într-un fel e chiar binevoitor faţă de oameni, direct sau indirect. Este şi un ocrotitor parţial al *cailor, cărora le împleteşte coamele (sau le ţesală). Când vrea să ocrotească pe oameni, le dăruieşte anumite bunuri (bani, miere, lapte), dar în atare caz el trebuie să-i aparţină în anume mod beneficiarului, care îl poate cumpăra de la alt posesor ori îl poate dobândi de la *Diavol, prin trocul clasic (contra unui suflet uman, nu neapărat al celui care face negoţul); de asemenea, orice om îl poate obţine şi prin efort propriu, clocind oul ouat de un cocoş în vârstă de 7 ani (—» Spiriduş). Din proprie iniţiativă, A. le inoculează uneori oamenilor coşmare în timpul somnului. Cine vrea să scape de prezenţa lui o poate face, deşi cu riscuri, căci A. poate fi alungat, fie şi foarte greu, poate fi chiar ucis, însă represaliile lui postume devin un incendiu mistuitor. Aius; Aius Loquens; Aius Locutius Zeul cuvântului în *mitologia romană, patronul darului vorbirii, care a anunţat năvălirea galilor, rostindu-şi prevestirea, după tradiţie, în 390 î.e.n., lângă *templul zeiţei *Vesta. Aiyanar (tamil aiyanar - domn, stăpân) Zeu dravidian arhaic agrar, al cărui *cult provine probabil din *religiile preindiene ale culturii Mohenjo-Daro şi Harappa. Venerarea lui A. s-a mai conservat azi în *cultele agrare din unele regiuni sudice ale Indiei, mai ales în legătură cu fertilitatea solului. în reprezentările iconice, zeul este 41e cu un- trident pe cap, fie ca războinic pedestru, uneori însă pe elefant sau călare pe cal. Ceramica înfăţişând cai se pare că era inseparabilă de aspectul *templelor consacrate lui A. Ajweypshaa Zeul *vânătorii în mitologia abhază (—> mitologii caucaziene), patronul tuturor animalelor sălbatice. Locuieşte fie într-o *pădure deasă, fie pe o stâncă inaccesibilă, împreună cu familia sa: câteva fiice foarte frumoase, uneori prefăcute în căprioare ca să-i atragă pe vânători, fiul său Iuana si servitorul său Shwakwaz. Era socotit un bătrânef amabil, pe jumătate surd: de aici şi un *simbol tradiţional: deşi fiicele sale îl roagă mereu să-i ajute la vânătoare pe tinerii neînsuraţi, neauzindu-le bine, A. trimite vânatul bun tot spre vânătorii mai vârstnici şi mai încercaţi. în miturile mai târzii, e confundat cu zeul *Aerg. Aker Zeu arhaic din *mitologia egipteană, (citat şi în Textele Piramidelor, însă numai ca * simbol al petecului de pământ), patronând *pământul, ca teren special de adăpostire a morţilor, al căror proiector pare să fi fost (nu Pământul ca obiect cosmic, pe care l-a reprezentat totdeauna zeul *Geb). înfăţişat figurativ uneori în formă de leu. Existase şi o variantă plurală: Akeru - un *balaur simbolizând *spiritul complex al pământului. Akh (egipt, akh - fericit, iluminat) în concepţia filosofică a *mitologiei egiptene, unul din cele 3 elemente constructive ale esenţei omului (împreună cu *Ba şi *Ka). Termenul apare prima dată în Textele Piramidelor, indicând starea în care se transformă un faraon după *moarte; abia în Regatul Mijlociu începe să se considere că orice om devine, postum, un A., cu condiţia îndeplinirii integrale a *ritualului funerar (—> funeralii). *Zeii si faraonii aveau câte 7 Akhu (rareori mai puţine), în textele copte pl. akhu se traduce prin *demoni (probabil cu sens apropiat de grec. daimon). *Simbolul lui A. era ibisul. Aki; Uoki Zeul mărilor în *mitologia germanică, corespondentul zeului scandinav *Aegir, de care nu diferă prea mult. Akkruva Zeul lapon al peştilor (—> mitologiile triburilor polare) reprezentat cu cap şi trunchi omenesc (de bărbat), dar cu coadă de peşte; ocrotitor al vietăţilor mării şi al pescarilor; Aktaion; Acteon Vânător din *mitologia greacă, prefăcut de zeiţa *Artemis în cerb şi sfâşiat de câinii lui, ca pedeapsă pentru că a văzut-o scăldându-se goală. Alala Zeiţă secundară în *mitologia greacă, de origine incertă, patronând probabil bătăliile, întrucât numele îi era folosit adesea ca strigăt de luptă. *Cultul A. era frecvent în timpul războaielor, mai ales la grecii occidentali. Invocată de *Pindar, care o numeşte „fiica războiului“. Numele zeiţei poate fi comparat şi cu exclamaţia de bucurie alala! din refrenele cântecelor de muncă din Akkad. Alalu Zeul hurrit suprem din epoca' arhaică (—> mitologii din Mesopotamia), şezând în centrul ALÂRDY 24 bolţii cereşti, dar conducând lumea prin fiul său cel mai mare, *Anu, care ulterior îl detronează, aruncându-1 pe *Pământ. *Mitul uzurpării tronului ceresc de către Anu evocă de fapt o reformă teologică în *religia hurrită. (în akkadiană, allalu este numele unei păsări migratoare, cu penaj multicolor şi cu ţipăt strident, omologat de scribii din Akkad cu cuvântul repetat kappi, kappi, tradus de ei prin „aripile mele“; după unii comentatori ar fi vorba de pupăză.) Alârdy Veche divinitate osetă a variolei (—> mitologii caucaziene). Alatîr (rus. cuiambipu sau .iambipb) în *legendele ruseşti medievale, o piatră fermecată cu însuşiri tămăduitoare (Părintele Pietrelor), care zace ascunsă pe fundul mării (cf. numele străvechi slav al Mării Baltice: Alatîrskoe More). Alămor; Alimori * Sărbătoare mitofolclorică românească din Transilvania şi Banat, consacrată focului viu (—> focul), care se ţine la începutul primăverii, cu mari ruguri aprinse pe dealuri şi *roţi de foc rostogolite la vale. Cei mai mulţi cercetători consideră că A. este un relict al unui *cult arhaic solar. Serbarea include un tip specific de *dans cu cântece în jurul focului, uneori însoţit de strigătul repetat Alimori! (în zona Lugoj); în acelaşi cadru, o roată de căruţă sau de plug învelită în paie şi apoi aprinsă e lăsată să ruleze liber spre vale, imaginând poate mersul aparent al soarelui pe *cer. în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni) există o variantă a sărbătorii, numită *Hodăiţele. albigenzi (lat. Albigenses) * Sectă creştină medievală (—> creştinism) din Franţa (în Languedoc, numiţi albigeois, adepţii sunt amintiţi prima dată de abatele Gotfried din Limousin, în 1181), ramură a sectei *catharilor. Doctrina a. e dualistă, considerând că lumea se constituie din 2 principii: binele (*Dumnezeu - creatorul *spi-ritului) şi răul (*Diavolul - producătorul materiei); de aici, respingerea de către sectă a tot ce este pământesc. A. condamnau înavuţirea şi averile, iar teologic negau patimile lui *Isus Christos, cele 7 taine creştine, *crucea, Judecata de Apoi, *Infemul şi *Paradisul, fiind şi iconoclaşti consecvenţi (—» icoane); mulţi dintre ei refuzau integral V.T. (—> Biblia) şi respingeau ideea de război. A. mai aveau şi obiceiul de a se adora reciproc, ca nişte divinităţi; documentele inchiziţiei din Toulouse citează, în sec. XVI, numeroase asemenea cazuri. Secta a fost înfrântă (fără să fie neutralizată total) în două bătălii (1213 şi 1218) ale unei * cruciade speciale, ordonate de papa Inocenţiu III (—> papi). § T. Niel, Albigeois et Cathares, Paris, 1956 albina Fiind o insectă utilă, domesticită de timpuriu, a. a pătruns în *miturile multor popoare, atât datorită stranietăţii vieţii ei riguros ordonate în colonie, cât şi datorită capacităţii de a fabrica miere şi ceară. Adesea, a., fără a fi divinizată direct, era j>usă în relaţie directă cu marile divinităţi. - In Egipt se credea că a. au apărut din lacrimile zeului suprem *Re. ~ Mitologia maya din America precolumbiană avea un zeu protector al a., *Ah Mucencab; ~ un zeu similar, *Anigal, a existat şi în mitologia alano-osetă din Caucaz. -Pentru greci şi romani, a. era *simbolul sacru al elocvenţei plăcute („dulce ca mierea“); după o legendă, pe buzele lui *Pindar şi ale lui *Platon s-ar fi aşezat, încă din copilărie, nişte a. care le-au inoculat harul divin al vorbirii frumoase. ~ în folclorul mitologic românesc, a. i se atribuie uneori un rol sapienţial în *cosmogonia operată de *Dumnezeu; dar există şi o variantă genealogică ciudată, asemănătoare cu mitul egiptean: albinele au apărut din lacrimile Maicii Domnului (* Fee io ar a Mar ia). alcheringa (vremea visului) Noţiune folosită de tribul australian arunta {—> mitologii din Oceania) spre a desemna epoca arhaică a miturilor primordiale, când, potrivit tradiţiei, anumite fiinţe supranaturale, socotite ^strămoşi ai oamenilor, şi-au făcut apariţia pe pământ ca să schimbe peisajul, să producă anfmalele şi plantele, dispărând în cele din urmă în lumea subpământeană; aceşti strămoşi sunt asociaţi direct cu animalele şi plantele ale căror nume le poartă. Triburile din centrul Australiei, de la poalele muntelui Conner, au un termen similar: tjukurita (vremea legendelor). Âlcodor-împărat Variantă a *arhetipului *Făt-Frumos, în *mitologia românească, viteaz popular, ajutat în împrejurările decisive ale acţiunilor sale de recunoştinţa animalelor. Activitatea lui eroică se datorează încălcării poruncii paterne de a evita teritoriul personajului malefic Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, dar ea se fructifică prin obţinerea fetei lui Verdeş-împărat, rămasă soţie a sa după ce monstrul malefic (căruia îi era iniţial destinată) piere, plesnind de ciudă (cf. prototipul epic în basmul Aleodor-împărat, col. Petre Ispirescu). Alilat (arab. al-Alath; Aliat, probabil după ai-iiah - *Aliah) Divinitate din *mitologia arabă preislamică (după Herodot, corespunzând *Aphroditei), socotită mamă a * zeilor şi zeiţă a frumuseţii, dar şi divinitate solară sau chiar întruchiparea ^soarelui. A. avea un mare *templu în Taif, dar si *altare pentru sacrificarea victimelor (-> sacrificiu). Asociată cultual cu zeul *Dhu-Sharah. Zeiţă panarabică, A. era - în *cultul din Mecca premahomedană - în fruntea unei triade feminine (împreună cu *Manath şi *Uzzah), mai presus de care era venerat doar Allah. Alkmene Soţia lui *Amphitryon, sedusă în absenţa soţului de *Zeus, care ia chipul aceluia şi pleacă puţin înainte de întoarcerea adevăratului sot, astfel că femeia naşte apoi 2 copii: pe *FÎerakles (de la Zeus) şi pe Iphikles (de la 25 ALTAR Amphitryon). Căsătorită mai târziu cu *Rhadamanthys, e ridicată după moarte în *Olimp. Allah (arab al-IIah - zeul) Divinitate supremă în *mitologia arabă, ulterior dogmatizată, în *monoteismul *islamului, drept unică şi absolută, în epoca preislamică, deşi zeu suprem şi zeul prin excelenţă, A. devenise un *deus otiosus şi abia *Mahomed i-a reîntronat *cultul, absolutizându-1 şi transferându-1, ca noţiune, de la forţa abstractă primordială (raţiunea guvernând universul), la un *Dumnezeu unic şi concret, o divinitate personalizată; *Coranul i-a definit personalitatea divină de creator al lumii în perspectivă, întrucât numai de el depinde tot ce se petrece în continuare în univers. Dacă înainte de islamism A. - zeu panarabic de prim rang - era venerat în relaţia directă cu piatra neagră sacră *Kaaba, ca o rămăşiţă a *litolatriei arabe primitive, Mahomed, care şi-a început predicarea noii *religii din oraşul Mecca (unde se afla Kaaba), l-a ales pe A. în cultul său, stabilindu-i unicitatea şi elaborând, pe acest temei, o religie monoteistă. Astfel, şi *dogma islamică de bază a devenit versetul coranic „Nu este zeu în afara Zeului şi Muhammad este solul [*profetul] Zeului“ (Lă ilăha illăh Allăhu wa Muhammădun rasulu ’llăhi); simpla rostire mecanică a dogmei de către un străin „necredincios“ era interpretabilă drept act de convertire ia islamism. Pe lângă profetul unic, i se confereau lui A. anumiţi emisari; după o tradiţie transmisă de cronicarul musulman Tabari (în Anale), A. l-a trimis pe *îngerul Djabrail pe pământ, să-i aducă o mână de pulbere din care să zidească pe om, însă *Pământul, după sfatul viclean al *Diavolului (*Iblis), a refuzat, repetându-şi refuzul la solia a doua purtată de îngerul *Mikhael, şi abia Azrail, al treilea înger, fără să ia în seamă atitudinea sfidătoare a Gliei, a adus în cer pulberea cerută, fiind răsplătit de A. cu investitura de înger al Morţii şi cu sarcina de a transporta sufletele morţilor de pe pământ în cer. *Teologia islamică mocfernă defineşte însă un A. fără trăsături antropomorfe, dimpotrivă, un Dumnezeu-fiinţă atotcuprinzător, dominând tot ce există, deşi fund altminteri o divinitate incognoscibilă structural, nesupusă simţurilor omeneşti, acorporală şi insesizabilă altfel decât prin efectele forţei sale de acţiune totală asupra lumii. La această concepţie s-a ajuns treptat. După sec, IX, teologii musulmani ortodocşi acceptând în parte doctrina *sectei mutazilite (—» mutaziliti), elaborează o teologie ortodoxă, numită kalam (al cărei întemeietor a fost Ashari). Sub o înrâurire grecească relativ filtrată, în acest cadru se creează o concepţie atomistă a universului: sunt atomi ai spaţiului şi atomi ai *timpului; dar aceşti atomi sunt imateriali (fizica modernă descrie unele particule elementare fără masă), fiecare atom fiind despărţit de ceilalţi printr-un gol absolut; fireşte, mişcarea atomilor şi relaţiile dintre ei, ca şi orice modificare căreia i s-ar putea supune, nu se produc decât sub influenţa nemijlocită a voinţei active a lui A., văzut deci ca un Dumnezeu demiurg, creator al lumii din nimic, prin intervenţia unei porunci (materializarea *logosului creator rostit de A. în forma imperativă: „Fii!“). Creaţia efectuată de A. este o acţiune neîncetată, întrucât el creează şi distruge atomi necontenit, ceea ce şi explică, teologic, apariţia, dezvoltarea şi dispariţia organismelor vii (plante, animale, oameni); tot aşa se explică şi alte fenomene (evaporarea apei: pnn faptul că A. distruge anumiţi atomi din apă). Negând raportul dintre cauză şi efect, această şcoală teologică explică fenomenele naturale de repetiţie (anotimpurile, revărsarea ciclică a *Niluîui) prin deprinderile incluse de A. în natură, pe care tot el le poate nimici la dorinţă, săvârşind un ^miracol. Aloizi (grec. ÂAco&bai) Doi *giganţi în * mitologia greacă: fraţii Otos (Otus) şi Epialtes (Ephialtes), fiii zeului *Poseidon şi ai soţiei lui Aloios, Ifimedeia. Crescând până la dimensiuni colosale, au vrut să-i atace pe *zei si, spre a ajunge în *cer, au aşezat unul peste altuf munţii Olimp, Ossa şi Pelion; au izbutit să-l facă prizonier pe zeul *Ares (eliberat de *Hermes), însă fulgeraţi de *Zeus şi căzând în *Tartaros, au fost legaţi spate în spate cu lanţuri de un stâlp. altar Loc special destinat exercitării unor *ritualuri religioase, mai ales *sacrificiilor şi depunerii * ofrandelor, prezentându-se ca o construcţie mică, de obicei din piatră, sau ca o simplă masă cu trepte înconjurătoare ori aşezată pe un postament, în antichitate erau răspânciite mai ales a. de tipul jertfelnicului, pe care se sacrificau prin *holocaust animale sau alte prinoase consacrate zeilor. ~ în Egipt erau frecvente îndeosebi mesele-altare pentru *libaţii. ~ Pentru mozaism, a. din Sfânta Sfintelor, în Templul din Ierusalim (—> templu), a devenit masa destinată *fumigaţiilor sacre de miresme, pe care preoţii ardeau tămâie. ~ Şi a. creştin are caracter sacnficial: fiind locul principal al *bisericii, cu o masă (Sfânta Masă) dintr-o piatră consacrată, situată în centrul incintei, are destinaţia oficierii sacrificiilor din cadrul liturghiei; a. creştin simbolizează locul de sacrificiu, pentru *mântuirea omenirii, al lui *Isus Christos. ~ în Hellada, a. erau iniţial simple îngrămădiri de pietre, ca nişte vetre rudimentare, devenind apoi construcţii cu o arhitectură din ce în ce mai subtilă. ~ Romanii, pe lângă a. publice, aveau în fiecare casă câte un a., situat în atrium şi hărăzit zeilor domestici (-> Lares). ~ Micul a. casnic nu lipseşte, de asemeni, din nici o locuinţă japoneză. - Cele 2 categorii principale de a. sunt: funerare (pe morminte) şi votive (consacrate unor divinităţi, în amintirea binefacerilor dobândite). ~ Simbolismul a. depăşeşte o singură dată înţelesul curent: a. vedic este *timpul materializat în anul calendaristic. (—»cap iste). ALWIS 26 Alwis; Alviss (înţeleptul deplin) Pitic al nopţii, în *mitologia scandinavă, care, îndrăgostit de fecioara Thrud (fiica zeului *Thorr şi a zeiţei *Sif), profită de absenţa părinţilor şi se logodeşte cu ea. Revenit din călătorie şi nedorindu-şi-1 ginere, Thorr recurge la viclenia de a condiţiona această căsătorie a fiicei sale cu A., dacă înţeleptul pitic va şti să-i răspundă cum numesc zeii, uriaşii, piticii, oamenii şi locuitorii din *Hell, astrele şi fenomenele naturii; piticul acceptă, însă Thorr îi pune atâtea întrebări, până răsare * Soarele şi îl împietreşte cu căldura lui, A. fiind o fiinţă prin excelenţă nocturnă. Amalivaka Zeiţă din *mitologia tribului sud-amerindian arawak (Brazilia), având meşteşugul de a întineri pe oameni, scoţându-le pielea îmbătrânită si menţinându-i astfel într-o tinereţe eternă; câncf o femeie s-a îndoit de valoarea *magiei zeiţei, A. s-a supărat, retrăgându-si bunăvoinţa şi nemaidivulgându-şi secretul, iar de atunci oamenii au devenit muritori. Amaltheia (grec. ÂpaAOeia sau ie pa aî£ -sfânta capră) Doica lui *Zeus, în *mitologia greacă, imaginată fie ca o *capră divină, fie ca o *Nimfa care l-a ascuns pe Zeus, când abia se născuse, de mânia tatălui său *Kronos, hrănindu-1 cu laptele unei capre. Mai târziu, Zeus dăruieşte Nimfelor un corn al acelei capre si astfel Cornul Amaltheii, înzestrat cu însuşirea (ie a oferi orice după dorinţă, devine Cornul Abundentei (cf. varianta *Aheloos). Recunoscător că fusese alăptat, Zeus a metamorfozat-o pe A. într-o constelaţie. Derivată din acest *mit e şi cinstea tradiţională de care se bucurau caprele la greci: pielea unei capre (în planul * superstiţiei) avea darul *apotropaic să abată relele. Amaravăti (sanscr. amaravăti - locaşul nemuritorilor) Cetatea celestă de reşedinţă a zeului *In-dra din *mitologia vedică; în sens larg - locuinţa *zeilor. Se află în preajma muntelui *Meru şi i se atribuia aspectul unei splendori singulare. Amaterasu; Amaterasu Omikami (epitet: Cerul Strălucitor) Zeiţa *Soarelui, în *mitologia japoneză. Născută din ochiul stâng al zeului primordial *Izanagi, după moartea soţiei acestuia, *Izanami, A. alcătuieşte un cuplu cu zeul furtunii * Susano-o, devenind *strămoaşa directă a primului împărat (mikado), *Jimmu Tenno, într-o epocă arhaică, apoi ocrotitoarea simbolică a insulelor nipone. Un *mit cu implicaţii astronomice povesteşte un conflict al zeiţei A. cu paredrul ei Susano-o şi supărarea ei imediată (numită şi „marea eclipsă“): dorind s-o viziteze pe zeiţa Izanagi, soţia tatălui lor, strămutată în imperiul întunecat al *morţii, Susano-o îşi jigneşte prin aceasta paredra care se închide într-o grotă si blochează intrarea; astfel, A. lipseşte lumea cfe lumină şi întrerupe succesiunea de zile şi nopţi; spre a o convinge să iasă din peşteră, intră in acţiune întregul *panteon, dar numai divinitatea Ama-no-uzume găseşte o soluţie, executând un *dans cu care stârneşte râsetele celor 8 milioane de divinităţi japoneze; curiozitatea o atrage pe A. afară, zeii îi pun în faţă o *oglindă (obiect pe care ea nu-1 cunoştea) şi, uimită de propriul chip, îşi uită ambiţia, merge înainte, iar între timp zeii întind o funie ca să-i taie retragerea; lumea reintră în cadrul firesc, având din nou soare, zile şi nopţi, anotimpuri. După „marea eclipsă“, A. trimite pe pământ pe Ninigi-no-Mikoto (fie fiul ei, fîe un nepot), ea stăpân al insulelor nipone, Jimmu-Jenno fiind descendentul acestui strămoş solar. în *shintoism, A. a devenit divinitatea supremă; de altfel, cel mai vechi *templu shintoist (templul Naiku din provincia Ise) este consacrat zeiţei A. Amatsumara Divinitatea fierarilor, în *mitologia japoneză. în *mitul retragerii zeiţei solare * Amaterasu într-o peşteră, zeii însărcinează pe A. să confecţioneze, împreună cu zeiţa Isikoridome (Tumătoarea în metal), o *oglindă magică sacră, cu ajutorul căreia Amaterasu e ademenită afară. Codexul *Nihongi îi citează şi alt atribut: *strămoşul divin al fabricanţilor de oglinzi, întrucât A. însuşi a fost inventatorul primei oglinzi magice. Amazoane (grec. Âp,a(ove<;) Femei războinice având, după *mitologia greacă, un regat în bazinul fluviului Thermodon din Pont; fondatoare de mari oraşe (Ephesus, Magnesia, Smyma), conduse de regine (Antiope, *Harpalyke, *Hippolyte, Penthesileia), omorîndu-şi copiii de sex masculin, păstrându-şi numai fiicele (după o variantă colaterală, tăindu-le acestora sânul drept, pentru comoditatea încordării arcului) şi petrecându-şi viaţa în exerciţii militare şi războaie. Pe bărbaţi nu-i admiteau in comunitatea lor decât temporar, pentru procreaţie. Capitala mitică a regatului A. era plasată pe fluviul Thermodon (identificat cu TermeQay, în Turcia de azi), în preajma Pontului Euxin, numindu-se Themiskyra (Herodot, Istorii, IV, 110-17). *Plutarh citează în Viata lui Theseus (28) nume de A. ilustre: Molpadia si mai ales regina Antiope, răpită de *Theseus, cfe la care a născut un fiu, iar mai târziu, murind, a fost înmormântată lângă sanctuarul din Olympia. Dintre campaniile militare ale A. sunt mai spectaculoase: invazia Atticei pentru pedepsirea lui Theseus şi participarea la războiul troian în ajutorul lui Priam. A. erau ocrotite de zeiţa *Artemis. Nu s-a putut stabili o etimologie exactă a numelui acestei populaţii mitice feminine; s-a propus fie a mazâs -cu sânii plini, fie a-mazos - fară sân (dar *mitul sânului retezat e contrazis de toate imaginile plastice antice); de asemenea, în nordul Cauca-zului există cuvântul maza - lună, de unde o altă ipoteză, bazată şi pe asocierea cu Artemis, presupunându-le consacrate *Lunii. Herodot relatează {op. cit., IV, 110) că sciţii le numeau oiorpata - femei care îşi ucid bărbaţii; alţi autori 27 AMISH antici transmit numai episoade ale mitului (Iliada, III, v. 189; V, 186; Eneida, I, v. 490). Diodor din Sicilia {Biblioteca istorică, III, LIII, 1-6; LIV, 2-7) dă altă versiune: A. erau un „neam cârmuit de femei“ care luau asupra lor greutăţile războiului şi în acest timp „trebuiau să-şi păstreze fecioria“, îngăduindu-şi relaţii sexuale în vederea procreării abia după încheierea serviciului militar, când se consacrau conducerii statului şi treburilor obşteşti, bărbaţii ducând o viaţă casnică; tot Diodor reia legenda atrofierii deliberate a sânilor (în pruncie „li se ardeau sânii, spre a nu creşte când vor ajunge la pubertate, pentru că sânii prea proeminenţi erau consideraţi o piedică în război“). După acelaşi autor, A. locuiau „în partea de apus a Libyei, la capătul pământului“, pe ins. Hespera din lacul Tritonis de lângă Ocean; iar una din reginele lor, Myrina, a condus războiul contra *Gorgonelor. Alţi autori antici, referindu-se la războiul lui *Herakles cu A., dau lista nominală de A., fie omorîte direct de eroul grec (Aella, cea sprintenă, Philippis, Prothoe, Eriboia, Kelaino, Eurybia, suliţaşa fără greş, Phoibe, însoţitoarea zeiţei Artemis, Deianeira, Asteria, Marpe, Tekmessa, Alkippe), fie luate prizoniere (Melanippe, soră, ca şi Hippolyte, a reginei Myrina, care se răscumpără aându-i eroului cingătoarea după care venise el, şi Antiope, dăruită de Herakles lui Theseus). O confruntare curioasă a devenit posibilă în sec. XVI, când s-a spus să exploratorul spaniol Osellana ar fi intrat în conflict cu nişte femei luptătoare localnice, pe malul fluviului numit după aceea Amazon (derivat însă dintr-un cuvânt indigen: amassona - distrugător de bărci). Miturile mai multor populaţii primitive (Ţară de Foc, Africa Occidentală locuită de triburile bantu, unele insule polinesiene) conţin memoria epocii matriarhale, exprimată uneori direct, ca într-un mit al boşimanilor din zona Tanganica: „în vremea veche armele erau în stăpânirea femeilor“. ambrozie (grec. 6c|iPpoola) hrana preferată a zeilor, în *mitologia greacă, conţinând germenii imortalităţii. Ameta *Omul primordial în *mitologia tribului marind-anim (Noua Guinee). în *timpul iniţial, A. fugăreşte la *vânătoare un porc sălbatic care, vrând să scape, se îneacă într-un lac, unde A. găseşte o nucă de cocos; în noaptea următoare, i se dă în vis porunca de a sădi nuca, a doua zi o sădeşte, după 3 zile creşte un cocotier care înfloreşte după alte 3 zile. Culegându-şi flori pentru prepararea unei băuturi, A. se taie la deget; dintr-o floare stropită cu sânge se naşte după 9 zile o fată pe care A. o îngrijeşte 3 zile până când fata se dezvoltă, fiind bună de măritat; atunci, îi dă numele de *Hainuwele. Amida Divinitate în *panteonul *budismului japonez, venerată ca *simbol abstract ideal al luminii nelimitate, eterne. Mai târziu, A. a fost identificată cu Buddha Amitaba (japon. Daibutsu; —» Buddha). Aminon (Arătătoarea) Zeiţă în vechiul *panteon oset (—> mitologii caucaziene), cu atributul de paznică a porţii de acces în Ţara Morţilor. Păzind intrarea în * Infern, A. are grijă să nu pătrundă pe tărâmul morţii nici un om viu, deşi morţilor le permite uneori să iasă în lumea celor vii, cu condiţia întoarcerii până la miezul nopţii; dar fiind o divinitate miloasă, nu-i pedepseşte nici pe cei care se întorc cu întârziere, uneori lăsându-i să-şi petreacă în lumea de sus o noapte întreagă. Dacă mortul care a beneficiat de astfel de învoire, la întoarcere, declară adevărul, A. îi îngăduie să intre şi îl apără în faţa *Narţilor; dacă minte, îl bate peste buze cu un tâm muiat în sânge. Infernul nart cuprinde 3 drumuri de răspântie: unul spre *cer, altul spre lumea infernală, al treilea, cel de mijloc (acesta fiind calea optimă), spre *Paradisul Narţilor, unde se află şi tronul lui *Barastyr. Sexul acestei divinităţi e neclar: după unele tradiţii, e zeiţă; după Georges *Dumezil, e zeu. Amiralii Fiul zeiţei *Dali, un *Prometheus în *mitologia kartvelă (—» mitologii caucaziene), de fapt un voinic titanic, eliberator şi binefăcător al oamenilor, omorînd aproape pe toti *balaurii lumii şi încercând un război contra fui *Dumnezeu; pedepsit pentru cutezanţă şi legat cu lanţ de fier de un stâlp de fier pe care-î trage din pământ tot anul, în clipa când e gata să se elibereze, Dumnezeu trimite o pasăre să se aşeze pe stâlp. A. vrea s-o alunge şi astfel bagă stâlpul iar în pământ, şi tot aşa la nesfârşit; lângă A. e legat câinele său Kurşa, născut de o vulturiţă şi de aceea înaripat. amish *Sectă creştină protestantă (—> creştinism) din Statele Unite ale Americii, admiţând din *Biblie numai anumite texte, considerate drept cele mai pure; de origine europeană, adepţii au fost persecutaţi sau izgoniţi de catolici din Alsacia, Olanda, Valea Rinului’ şi, emigrând în America, s-au stabilit în statul Pennsylvania, în jurul oraşului Philadelphia. Doctrina a. se întemeiază pe refuzul civilizaţiei tehnice şi al oricărui progres, implicit pe negarea utilităţii bunurilor materiale. Membrii comunităţii duc o viaţă rurală simplă, de nivelul sec. xVlII, interzicându-şi folosirea electricităţii, radiodifuziunii şi televiziunii, telefonului şi chiar a motoarelor şi a oricăror mecanisme automate. Din învăţământ, nu acceptă decât şcoala elementară, socotind toate celelalte forme şcolare o violare a sufletului; (condamnaţi la amenzi fiindcă nu îsi dau copiii la colegii, în virtutea legii obfigativităţii învăţământului secundar în S.U.A., adepţii a. nu au cedat nici în faţa tribunalelor şi abia Curtea Supremă i-a absolvit de această obligaţie legală. Azi în S.U.A. sunt peste 50 mii membri ai sectei. Doctrina sectei îsi adaptează, periodic, aniconismul (—» icoane), cfe la folosirea aparatelor fotografice, la orice AMMA 28 aparate sau instalaţii producătoare, emiţătoare, receptoare sau păstrătoare de imagini. Amma Divinitate supremă, creatoare a lumii în ^mitologia dogonilor din Sudan (—» mitologiile populaţiilor africane); actul său e o formă stranie şi rară de ^cosmogonie cinetică. A. a dat primul impuls de mişcare unui *haos static; rotindu-se din ce în ce mai repede, cu tot mai multă forţă, haosul a devenit un ou uriaş (—> oul primordial); apoi, dintr-o jumătate a oului, a ieşit fiinţa Yurugu (Vulpoiul Palid) care a vrut să pună stăpânire pe tot universul, iar din cealaltă jumătate a ieşit fiinţa Yazigi, destinată realizării echilibrului cosmic, întrucât de atunci Yurugu îl urmăreşte pe Yazigi etern. Mitologia tribului bambara (Coasta de Fildeş) consideră pc A. si zeu creator al lumii, dar şi zeul apelor primordiale sau al *apei în general. (Impulsul cinetic al lui A. e comparabil cu prima învârtire a *roţii timpului kălacakrâ; —» calcră) de către *Brahmă, iar destinul lui Yurugu, cu damnaţiunea lui *Lucifer.) M. Griaule (Masques Dogons, Paris, 1938, p. 33) scrie: „Cultul cel mai răspândit la toţi dogonii e al zeului creator Amma, un zeu depărtat şi imaterial. Deşi e invocat mereu, deşi numele lui ocupă un loc de onoare în toate rugăciunile şi fiecare dogon îi aduce sacrificii pe altarele ce-i sunt consacrate, totuşi Amma rămâne o figură cu totul abstractă.“ Ammon (egipt. Amun - Cel Ascuns; amun - a tăinui); Ammon-Re Zeul suprem al teologilor tebani (—> mitologie egipteană). Iniţial, zeu obscur al vântului (epitet arhaic: Sufletul lui Shu) la Teba, unde *cultul său apare în Regatul Mijlociu şi se dezvoltă repede, compunând o divinitate a aerului şi fecundităţii. Anterior, A. era unul din zeii ogdoadei hermopolitane, zeu secundar între cei 8, considerat „zeul ascuns“ (*deus absconditus). La Teba e reprezentat ca fiinţă cu coroană de fier (uneori cu cap de berbec) şi îi sunt consacrate gâscă şi berbecul. Sufletul lui A. era întruchipat fie într-un *Sfinx cu cap de berbec, fie în sceptrul, specific egiptean, în formă de şarpe (kematef); uneori înfăţişat însă şi ca un bărbat potent, cu pielea vânătă şi pe cap cu o coroană de pene. Soţia (sau mama sa) era Amaunet (asimilată ulterior cu *Neith). A. avea mari *temple la Edfu, Dendera, Abydos şi Kamak. După alungarea hicsoşilor, devine zeul suprem al statului eliberat (sec. XVI î.e.n.), cultul său căpătând o ascensiune rapidă mai ales în Regatul Nou; câteva secole, A. rămâne zeu naţional, susţinut de preoţii săi deveniţi faraoni, care încep să-l numească Ammon-Re. Noul zeu sincretic dobândeşte atribute suplimentare şi i se consacră temple noi la Teba şi mai ales marele templu din Luxor, înălţat de Amenophis III, când Ammon-Re e numit „regele zeilor“ şi considerat creatorul universului, autorul tuturor lucrurilor şi diriguitorul ^timpului, stăpânul direct al *soarelui, *cerului si lumii subterane, devenind zeul cel mai popular. On imn dintr-un text funerar din sec. XIV î.e.n. îl numeşte „creator al zeilor“ care s-a zămislit pe sine însuşi „din vlaga trupului“ său, a „făcut Cele-două-ţări“ egiptene şi când a răsărit deasupra pământului cotropit de întuneric, „a luat fiinţă lumina“. în această epocă, Ammon-Ré e în toate privinţele, pe rând, întruchiparea fiecărui zeu; dar, deşi personificare a Egiptului eliberat de sub hicsoşi si reunit într-un stat puternic si unitar, zeul suprem ie e tributar indirect tocmai hicsoşilor, care au introdus în Regatul Nou industria bronzului, o tehnică nouă a războiului, metode agricole noi. Egiptologul G. Maspéro afirmă că acest „zeu al teologilor tebani era o fiinţă înzestrată desăvârşit cu anume ştiinţă şi inteligenţă, unicul, cel care există în esenţă, singurul care trăieşte în substanţă, singurul generator în cer şi pe pământ care n-a fost născut, părinte al părinţilor, mamă a mamelor“. în acest stadiu, cultul său consolidează *teocraţia egipteană şi deschide perspectiva reformei ce avea s-o facă, în mitologia si *religia Egiptului, faraonul Amenophis IV (AÎchnaton) în încercarea sa de *monoteism, transferând toate atributele divine patronate de Ammon-Ré asupra noului zeu unic, *Aton. Dar, din 664 Le.n., după distrugerea Tebei de către asirieni, cultul lui A. decade în favoarea unor zei provinciali (din nomele emancipate după lunga supremaţie economică şi politică tebană); dintre ei, capătă importanţă naţională * Os iris. Amor Zeul iubirii, în *mitologia romană, fiul zeiţei * Venus; imitat după zeul grec *Eros. amoricani (franc, amaurycains - după numele întemeietorului sectei, Amaury de Bene) * Sectă cu doctrină panteistă (—> panteism), apărută la Paris, în sec. XII-XIII, considerând că *păcatul e absent din lume, că oricine are dreptul la liberul arbitru si că există o identitate între cele 3 mari epoci afe istoriei şi cele 3 feţe ale lui *Dumnezeu (din concepţia trinitară creştină). A. aşteptau venirea * Sfântului Duh şi întronarea, pe pământ, a împărăţiei dumnezeieşti întruchipând victoria adevărului, păcii şi libertăţii. Crezând că în fiecare om e inclus Dumnezeu, a. se socoteau ignifugi. Negau ideea Judecăţii de Apoi (—» Apocalips, escatologie), ca şi formele eclesiastice şi de *cult (biserica, sfintele taine, sfinţii), văzându-şi *mântuirea numai în acceptarea doctrinei amoricane care pentru ei echivala cu învierea întru Dumnezeu şi contopirea omului cu divinitatea. Roma era acuzată a fi al doilea Babilon; iar papa (—» papi) era identificat cu * Antichrist. Doctrina a. s-a dezvoltat din opera pierdută (reconstituită doar din referinţele polemice ale lui Albert von Bolstădt şi *Toma din Aquino) a gânditorului francez Amaury de Bène (Amalric), mort în 1206, după ce în 1204 fusese judecat de papa Inocenţiu III, din ordinul căruia şefii sectei au fost arşi pe rug în 1210 şi doctrina lor interzisă în 1215. Amphion (grec. AikJhgov) Prinţ mitic teban, în *mitologia greacă, fiul lui *Zeus şi al Antiopei, 29 ANABAPTISTI care a clădit zidurile Troiei mişcând pietrele cu sunetele lirei dăruite de *Hermes (sau de *Apollon); s-a căsătorit cu *Niobe, fiica lui *Tantalos, şi a murit (ucis de Apollon cu arcul sau sinucis), după ce zeul îi omorîse copiii. Amphitrite (grec. Âp.(t>iTpiTr|) Zeiţa mării, în *mitologia greacă, una din *Nereide. fiica lui *Nereus; răpită de *Poseidon lângă ins. Naxos, prin căsătorie cu el devine regina mărilor şi mama zeului *Triton. A. era personificarea mării învolburate. Amphitrvon (grec. Apc^iTpucov) în *mitologia greacă, tatăl convenţional al lui *Herakles, soţul *Alkmenei, înşelat fără voie de ea cu *Zeus. Profitând de plecarea la război a lui A., al cărui chip îl împrumută, Zeus petrece o parte din noapte cu Alkmene, în rectul nopţii ea iubindu-se cu soţul real: astfel, se nasc, din taţi diferiţi, gemenii Herakles şi Ifîkles. amrita Băutură a nemuririi, pe care, în * mitologia vedică, o beau *zeii şi acei dintre oameni care sunt hărăziţi să ajungă în *cei, uneori e confundată cu *soma. Istoria mitică a a. (după *Mahăbhărata, *Rămăyana, *Purănâ) e legată de războiul contra ^demonilor şi *giganţilor, când zeii, istoviţi, l-au rugat pe *Vişnu să le dăruiască nemurirea, iar marele zeu le-a poruncit să agite oceanul primordial germor (—> apa), folosind muntele Mandara (identificat azi cu muntele Mandaragiri) ca facăieţ; zeii au agitat apele oceanului până când au apărut din el *Luna, zeiţa *Lakşmi, *vaca primordială *Kamadhenu. care împlinea orice dorinţe, apoi multe alte lucruri de preţ şi o amforă cu a. amuletă (lat. amuletum - obiect magic ferind de rele) Obiect mic, purtat în special de primitivi, pentru presupusa lui forţă magică de a aduce noroc purtătorului; de obârşie mitică, la popoarele civilizate obiceiul se transferă în *superstiţie, unele a. socotindu-se făţiş profilactice, apărătoare de *duhurile rele ale bolilor, altele fiind mascate de pretextul ornamentului simbolic pur. Tipologia a. diferă; de ex., în india are numele generic ma ii gala (noroc), dar purtată ca pandantiv sau ca brăţară, se numeşte pratisară, iar când are caracter *apotro-paic e numită rakşă. (—> talisman, Abrakax) Amurru (sumer. Marfa) Zeu patronal (fără atribute precise) al amoriţilor (—> mitologii din Mesopoîamia), socotit de acest popor semitic *simbolul ipostazei lui divine. An . Zeu sumerian (—> mitologii din Meso-potamia) al *cerului (imaginat ca o emisferă goală de plumb), alcătuind în *timpul primordial, cu soţia sa *Â7, cuplul cosmic *An-Ki (Cer-Pământ); (ci. babil. *Anu). A. era iniţial elementul masculin al dublei divinităţi născute de zeiţa fără bărbat *Nammu (oceanul primordial; —» apa). Ca personificare a cerului, A. apare înainte de mileniul IV î.e.n.; ulterior, capătă sensul subst. cer (însemnat cu vechea hieroglifa sumeriană reprezentând o stea), dar şi adj. înălţat sau chiar strălucitor, iar în anumite poziţii sintactice şi subst. ploaie. anabaptisti (grec. avaßa7iTi(ü) - rebotez) *Sectă creştină (—> creştinism), practicând *bote-zul la vârsta conştientă, când omul poate împărtăşi deliberat *credinţa; întemeiată de A. Carlstadt, în Elveţia, în 1519. Primii predicatori (sau *profeţi) au fost N. Storch şi M. Stiibner, din Zwickau (Saxonia), influenţaţi de Thomas Müntzer (teolog cu înclinaţie panteistă şi cu orientare socială, dar şi anticatolică), atacaţi ie Martin *Luther (marele reformator german al creştinismului); originea doctrinei lui Th. Müntzer se află în teologia istoristă a lui *Gioacchino da Fiore care anunţa, cu 3 secole anterior, sosirea epocii finale a istonei omenirii, numite de el Evangelium aeternum (—» escatologic, Apocalips). Intrând, din primii lor ani, în conflict dogmatic cu alt reformator, Ulrich Zwingli, a. sunt persecutaţi la Zürich şi în alte cantoane, totuşi se răspândesc în Europa, printre meseriaşii săraci şi ţărani, astfel că în sec. XVI, în ajunul Războiului ţărănesc din Germania, devin curentul cel mai populist din întreaga Reformă. Doctrina a. evoluează, de la refuzul organizării eclesiastice şi respingerea *icoanelor şi sfintelor taine, până la condamnarea averii şi inegalităţii sociale, ca şi la refuzul de a purta arme, de a depune jurământ, de a ocupa funcţii publice; odată cu aceasta, se predicau comunitatea bunurilor, a doua venire în curând a lui *Isus Christos şi ideea milenaristă a întronării împărăţiei lui *Dumnezeu pentru o mie de ani (—» milenarism). Dar, în ciuda refuzului doctrinar de a purta arme, a. participă efectiv la Războiul ţărănesc din Germania, după care centrul sectei devine oraşul Strassbourg, iar conducerea teologică este preluată de Melchior Hoffmann, acesta prezicând a doua venire a lui Christos pentru anul 1533 şi stabilirea Mântuitorului (—> Mesia) şi a * Apostolilor săi la Strassbourg, menit să devină Noul Ierusalim. După arestarea lui M. Hoffmann, secta e condusă de brutarul Jan Matthisson (Matthis) şi de croitorul Jan Bockelson (Ioan din Leyda), amândoi activând întâi în Olanda, apoi în Germania la Münster. Mai târziu a. predică nonviolenţa şi se despart de grupul radical fidel predecesorilor (care decad într-o organizaţie teroristă), răspândindu-se în Moravia, Cehia, Ungaria, Anglia şi America de Nord. Deşi combătută de Luther, secta a. a fost o consecinţă a *lutheranismului: în prima etapă a refoimei, studenţi şi oameni din popor se manifestă cu violenţă fanatică împotriva *Bisericii catolice, întrerupând liturghii, dărâmând *altare, aruncând icoane. La Zwickau apar diverşi profeţi care îşi atribuie revelaţii personale (Th. Müntzer fiind unul dintre ei) şi predică în chiar centrul Reformei (Wittenberg), respingând botezul pruncilor şi cerând un botez nou, spiritual. Mai târziu, din secta violentă iniţială se desprinde o ramură temperată: anabaptiştii paşnici sau ANAHITA 30 mennoniţii, al căror patron, preotul catolic Menno Simons (1492-1559), abandonând Biserica romană, formulează o doctrină, în 1536, cuprinzând ideea rebotezării, ideea că adepţii mennoniţi sunt singura biserică din lume compusă din sfinţi, interdicţia violenţei, jurământului şi participării ia serviciile militare şi civile; subsecta mennonită cunoaşte un apogeu la începutul sec. XX (500 000 credincioşi), după care decade (în 1960: 300 000 membri: două treimi în S.U.A., împărţiţi în 14 organizaţii relativ autQnome, restul în Canada, Germania, Olanda şi Rusia.). Anahita; Anahita Ardvisura; (grec. Anaitis) Zeiţa apelor, fertilităţii şi vegetaţiei în *mitologia iraniană, patronând *apa înviorătoare, *pământul roditor şi agricultura, dar ocrotind şi iubirea. Se credea că locuieşte în piscul Hukairya, de unde porneau mai multe izvoare naturale, irigând Iranul. Deşi *cultul A. pare de origine asiriană, *mitul avestic (—> Avesta) spune că *Ahura-Mazda a creat-o anume pentru fertilizarea ogoarelor, aducându-i el însuşi ^sacrificii. Statuetele din Susa o înfăţişau ca tânără femeie frumoasă, cu sâni bogaţi simbolizând belşugul. Grecii o identificau cu *Artemis. Era venerată de massageţi şi sciţi ca zeiţă agrară. în toată aria ei de adoraţie, era protectoarea pământului arabil, a irigaţiilor, a oricărui fel de sămânţă vegetală şi animală (ocrotind deci şi pe bărbatul care inseminează pântecele rodnic al femeii). Deşi textele avestice nu o menţionează, tradiţia afirmă că *Zarathustra îi înălţase *rugăciuni pentru harul cu care avea să-l convertească pe regele Vishtaspa. A. a avut un cult foarte durabil, răspândit larg, din Iran până în Babilon, la Susa, Ekbatana, Damasc, Sardes. Anala Zeitate arhaică, în *mitologia vedică, una din cele 8 ce personificau principalele fenomene ale naturii: grupul divin *Vasu. A. personificase *focul probabil înainte de apariţia *cultului lui *Agni. Anangama Zeu al tribului baule (—> mitologiile populaţiilor africane), fratele mai mic al zeului creator *Nyamye, socotit zeu artizan, autor al unui lanţ cu care i-a coborît pe oameni, împreună cu animalele lor, din cer pe pământ, dar şi zeu sapienţial şi mesianic, dând fiecărui trib câte o pereche de animale de reproducţie şi învăţându-i pe oameni să le crească şi să se folosească ’de ele; cum *omul primordial nu ştia să facă nimic, A. coboară pe pământ în chip ae învăţător universal. E reprezentat plastic numai cu un picior: stângul, a cărui talpă se crede că a rămas întipărită pe o stâncă de lângă Sakasu (Coasta de Fildeş). Ananke (grec. Âvayxr|) Zeiţă arhaică din *mitologia greacă, personificând fatalitatea, inevitabila necesitate cosmică. A născut-o, de la *Zeus, pe *Nemesis, dar este - într-o variantă rară - şi mama celor 3 *Moire. Fiind cea care împiedică iniţiativa, impulsul voinţei, mişcarea, A. include *simbolul absolut al constrângerii. Euripides (Alkeste, v. 962-967; 974-977) a portretizat-o sintetic: „M-am urcat către cer / purtat de Muze pe aripi, / am pătruns atâtea ştiinţe, / însă nu am întâlnit altă forţă / mai teribilă ca Ananke. / Nu este putere care s-o învingă. [...] Numai ea, singura zeiţă fără altare / şi fără chipuri cioplite / e surdă la jertfele noastre“ După unii filologi moderni (E. Schwyzer ş.a.), A. ar conţine de fapt ideea de constrângere. Forţa ei cosmică, supradivină, este comparabilă cu aceea a unicei Moire homerice. Ananta (sanscr. ananta - infinit, nemărginire) *Şarpele universului, în *mitologia vedică, închipuit ca o cobră din specia naja, dar cu 1 000 de capete. A. este *simbolul dublu al *haosului primordial şi al absenţei *timpului, înainte de creaţia lumii (—> cosmogonie) zeul *Vişnu zace nemişcat pe *cobra sacră, care pluteşte imobilă pe netedul ocean universal de lapte. Adesea, A. e numai porecla şarpelui primordial *Adhigeşa (sau (fesa - regele *demonilor-şerpi şi stăpânul lumii subterane), însă uneori s-a utilizat şi ca epitet al mai multor *zei. Anat Zeiţă din *panteoaul ugarit (—> mitologie feniciană), fiică a zeului *E1, având 2 funcţiuni fundamentale: zeiţă a fecundităţii şi a dragostei; zeiţă războinică, fce de o parte, e’ socotită sora zeului *Baal şi numită cu epitetul enigmatic „Ruda popoarelor“, fiind protectoarea omenirii, sau cu epitetul „Fecioara“ (ceea ce nu înseamnă virgo intacta, ci femeie fără copii); în această ipostază, pare o zeiţă cochetă, întrucât zilnic, după toaleta matinală, cele 7 cameriste ale ei o parfumează; dar deopotrivă îi plac măcelurile sângeroase, sângele fiind un *simbol principal al fertilităţii. Credincioasă lui Baal, pe care îl însoţeşte pretutindeni şi îl slujeşte îndeplinind numeroase misiuni, A. e o zeiţă a manifestărilor extreme: când de maximă ferocitate, când cu spiritul cel mai pacific; după ce Baal a fost înghiţit de *Mot, zeul infernal al *morţii, A. l-a căutat în măruntaiele pământului (cf. *Isis căutând pe *Osiris. *Ishtar pe *Dumuzi, *Aphrodite pe *Adonis); masacrele sângeroase contra duşmanilor lui Baal le efectuează cu exuberanţă: este simbolul firesc faţă de calitatea de îngrăşământ pe care l-a avut sângele, uman şi animal, în vechile *culte agrare; în acest sens era numită „Anat-pe-ogor“ si „Săptămâna muncilor câmpului“ (o inscripţie feniciană târzie o numeşte „Puterea de viaţă“). Probabil pentru ambele funcţiuni, A. are aripi, cu ajutorul cărora poate zbura, mai ales planând la suprafaţa pământului. Zeiţă virginală, A. era şi ocrotitoarea dragostei şi fecundităţii în lumea umană; dar simbolul esenţial este primenirea anuală a vieţii terestre, care se asigură prin *ritualurile repetând tăierea în bucăţi a trupului lui Mot si semănarea acestora pe ogoare, ca a boabefor de grâu; în plan religios, aceste ritualuri traduceau crizele periodice de mânie ale zeiţei. în 31 ANDROGIN cadrul cultului ei agrar, era reprezentată cu coame de vacă ce încadrează discul solar, de unde şi comparaţia atributivă cu zeiţa egipteană *Hathor. De fapt, hicsoşii au adus cultul zeiţei în Egipt, unde ea a fost adorată la Tanis (în Delta Nilului) şi socotită fiica zeului solar *Re, soţia lui *Seth şi zeiţă a războiului, înfăţişată cu o coroană cu panaş, iar în mâini cu scut şi secure. Coloniştii evrei târzii din Elefantina (Egiptul de Sus) au făcut din A. paredra zeului *Yahweh. Dar pretutindeni, A. era în relaţie cultuală cu ideea de reglementare a naturii, şi aici rezidă, după unii mitologi, explicaţia violenţelor zeiţei, ca simbol al dezlănţuirii *elementelor ce primenesc forţele din natură. Anaxagoras (Âva £ a y 6 p aq; Anaxagoras din Klazomenai) Filosof grec ionian (500/496-428/427 î.e.n.), stabilit la Atena în epoca lui Perikles (al cărui preceptor şi prieten a fost), contemporan cu *Socrate. I s-a deschis un proces de impietate faţă de *zei (deşi unii au bănuit că obiectul acuzaţiei a fost de fapt teza filosofului că *soarele e o masă de *foc). Gânditor inconformist, care a privit critic *religia şi *panteonul mitologic tradiţional, A. a fost condamnat, se pare, la moarte, însă în cele din urmă doar exilat (e posibil să-l fi salvat Perikles), ajungând în Lampsakos, unde a trăit până la moartea sa naturală. Opera lui A., redusă la un tratat numit convenţional Despre natură, este în mare parte pierdută. După Lexiconul Suda, „a fost aruncat de atenieni în închisoare, ca unul care răspândise o părere nouă despre zei“. *Platon vedea în doctrina lui A. capacitatea de a înţelege „natura inteligenţei“: nous (cf. Phaidros, 269 E), iar mulţi autori antici îl porecliseră Nous (vC5ug - raţiune), poate admirativ. După o definiţie a lui A., citată de Simplicius, „nous este infinit, suveran si nu e amestecat cu nici un alt lucru“. *Plutarh (Piaţa lui Perikles, 32) spune că, la începutul războiului peloponeziac, „a fost publicat un decret de către Diopeithes, ca să fie denunţaţi cei care nu respectă cele sacre sau răspândesc teorii despre corpurile şi fenomenele cereşti, pomncă îndreptată împotriva lui Perikles, din pricina lui Anaxagoras“. Mai dură pare relatarea lui Iosephus Flavius (Contra lui Apion, II, 265): „Anaxagoras era din Klazomenai, iar atenienilor, care socoteau că soarele e zeu, le-a spus că e o piatră de moară înroşită în foc“. De un *ateism real nu se poate vorbi totuşi, căci „Anaxagoras spune că Nous este creatorul divin al universului“ (Aetios, I, 7, 5) sau, cum transmite mai clar Cicero (Despre natura zeilor, I, XI): „Anaxagoras [...] a considerat pentru întâia oară că ordinea şi dispoziţia tuturor lucrurilor se datorează forţei şi judecăţii unei minţi infinite“. Acest nous (raţiunea universală) traduce ideea de substanţă autonomă a existenţei, a mişcării şi ordinii cosmice, A. concepând-o ca substanţă subtilă cu inteligenţă proprie; punând în mişcare materia inertă a lumii, nous este inteligenţa care a dat impulsul iniţial existenţei cosmice. De remarcat că, uneori, definirea însuşirilor cu care operează această minte universală (nous „este cel mai subtil dintre toate lucrurile“ sau „are cunoştinţă despre toate şi este plin de forţă“ - aşa cum citează Simplicius) e comparabilă cu unele definiţii ale noţiunii *dao, formulate de *Lao Zi. ancile (pl ancilia; grec. ayKiiXia < ayiCDAoQ - curb) Scut mitic, căzut din cer în prezenţa regelui *Numa Pompilius şi trimis de *Iupiter spre ^mântuirea Romei (-» mitologie romană); din ordinul lui Numa, s-au mai confecţionat 11 scuturi identice, ca să se evite dispariţia celui divin si astfel să se prelungească puterea Romei, întrucât, la cădere, un glas ceresc ar fi anuntat că această putere va dura cât scutul. Preoţii sa)ii au fost numiţi paznicii celor 12 a. După *Plutarh (Viaţa lui Numa, XIII/ a. era de formă necirculară, cu marginea teşită în spirală şi colţuri îndoite şi lipite strâns unul ae altul; apariţia a., după tradiţie, a avut consecinţe binefăcătoare: vindecări de fcolnavi, încetarea secetei, înlăturări de primejdii. Ancutka (rus. an urm h a mitologiile populaţiilor africane) pare să confirme părerea unor etnografi despre o *religie reductibilă aproape numai la *cultul *strămoşilor, de altfel explicabilă în cadrul lungii supravieţuiri a unei societăţi patriarhale. androgin (grec. âv6poyuvog) Fiinţă fabuloasă bisexuată, în *mitologia greacă, cu aspect de om dublu, pedepsită de *Zeus şi tăiată în două când a vrut să se emancipeze şi să-i domine pe *zei. După *Platon, fiecare a. arăta „ca un bulgăre dintr-o singură bucată“, cu „patru mâini şi tot atâtea picioare“, cu un cap cu „două feţe opuse“ pe un „grumaz rotund“. Cu mers vertical, capabili să se deplaseze în orice direcţie, a. alergau făcând „tumbe fără să se clatine“, adică rostogolindu-se; puternici şi trufaşi, „li s-a năzărit să se lege tocmai de zei“, iar de aici, decizia lui Zeus de a-i secţiona, „cum taie unii ouăle cu firul de păr“, *Apollon completând opera prin răsucirea feţelor şi coaserea pielii. Platon utilizează *mitul pentru teza sa alegorică asupra iubirii (Banchetul, 189 d - 192 a), întrucât jumătăţile, risipite de Apollon prin lume şi tinzând să se regăsească, piereau, până când Zeus, de teamă că se va epuiza neamul omenesc, le corectează anatomia dându-le putinţa realizării erosului („dragostea ce reuneşte natura primitivă“). Mitul a. e frecvent în *religiile ANDROMAHE 32 timpurii. *Adam şi *Eva, în tradiţia rabinică, „erau făcuţi spate în spate, prinşi de umeri“, până când *Yanweh „i-a despărţit cu o lovitură de secure“ (Bereshit rabba, I, 1 ); în textul biblic elohist, omul e făcut „bărbat şi femeie“ totodată, „după chipul lui Elohim“ (V. t., Geneza, I, 27), rezultând că şi divinitatea era androgină. (De fapt, zeii primordiali, precosmogonici, *Zurvan, *Ré, *Ometeotl, sunt androgini). Cezar Baltag a remarcat că: „Androginul adamic reprezintă identitatea originară a singularităţilor diferite, echilibrul între atracţie şi respingere“. (Mitul Androginului, în Eseuri, Galaţi, 1992, p. 55).A. se întâlneşte în unele mitologii ale primitivilor: *Obatala, zeul cosmogonic al triburilor yoruba (—» mitologiile populaţiilor africane), succesorul creatorului *01orun, e un a. în formă ovoidală. Prin ipoteza androginismului fiinţelor supreme, Mircea *Eliade explică „absenţa fiierogamiei în religiile arhaice“, unde zeii supremi sunt totodată *Cerul şi *Pământul, astfel că „androginia este o formulă arhaică şi universală pentru a exprima totalitatea, coincidenţa contrariilor“ (Mythes, rêves et mystères, Paris, 1972, p. 215). Mitul a. conţine simbolul despărţirii sexelor şi implicit destinul căutării jumătăţilor (descoperirea iubirii), sugerând primatul dragostei faţă de toate celelalte preocupări omeneşti şi prevestind partial esenţa teoretică a psihanalizei (-» Sigmund Freud); dar deopotrivă a. reflectă şi ideea primitivă a îngemănării Cerului cu Glia. § Mircea Eliade, Méphistophéles et 1 ’Androgyne, Paris, Gallimard, 1962. Andromahe (grec. Avôpoiiàxil); Andromaca Soţia eroului troian * Hector, nora regelui Priam. După ce privise distrugerea întregii sale familii de către *Ahilleus (ultimii ucişi: soţul ei Hector şi fiul lor Astyanax), A. e luată ca pradă de război de Pyrrhos (Neoptolemos, fiul lui Ahilleus) şi dusă în Epir: născând de la Pyrrhos 3 fii (Molossos, Pielos, Pergamos), este repudiată de acesta, care o dă de nevastă fratelui lui Hector şi al *Casandrei, Hellenos (în altă variantă, moşteneşte tronul Epirului, după moartea lui pyrrhos, domnind împreună cu Hellenos în epoca în care *Aeneas a traversat Epirul). După moartea lui Hellenos, A. pleacă în Mysia, împreună cu fiul ei Pergamos, unde acesta, potrivit unei tradiţii mitice complementare, întemeiază oraşul Pergam (ulterior celebru prin marea sa biblioteca). Andromède Fiica regelui etiopian Kephaios, în *mitologia greacă. A ispăşit *păcatul mamei sale ’“Cassiopea, care se socotise mai frumoasă ca *Nereidele, şi e înlănţuită de o stâncă spre a fi prada unui monstru marin, împietrit însă de *Perseus cu imaginea capului *Medusei. Eliberând-o, Perseus o ia pe A. de soţie. Angaraka Zeu personificând, în *mitologia vedică, planeta Marte (sanscr. Ahgâra) şi purtând epitetul straniu Dhara-putra (Fiul-pământului). Angekok; Angakok Divinitate eschimosă (—> mitologiile triburilor polare), *şamanul sacru; dar orice şaman eschimos, ca protagonist al luptei contra forţelor vrăjmaşe şi ca magician, e un A.: el alungă bolile şi asigură succesul vânătorii, cu ajutorul *duhurilor sale tutelare; sufletul lui călătoreşte la dorinţă, desprins de trup, pe fundul mării sau în *Lună, iar duhurile, în timpul extazului său, vorbesc prin el cu diferite voci, adresând oamenilor cuvinte oraculare. Orice A. e unicul ştiutor al tuturor tainelor lumii. Lipsiţi de şefi de trib şi de un minimum de centralizare a autorităţilor locale, trăind în condiţiile foarte grele oferite ae o natură neospitalieră, unde singurele mijloace de existenţă sunt puţinele animale marine şi renii, iar singurele instrumente - harponul, arcul, caiacul, casa de zăpadă (igloo), eschimoşii sunt terorizaţi de grija perpetuă a existentei, ca şi de frica de mediul ostil; astfel, şamanul este pentru ei o flintă semidivină, întrucât ei cred că un A. domină *zeii şi *spiritele, pe acestea avându-le la dispoziţia sa (căci ele reglează prezenţa vânatului, alungă sterilitatea femeilor şi absolvă pe oameni de *păcate) şi putându4e vinde: pe la mijlocul sec. XX, preţul unui spirit era de 150-200 dolari; un A. este cunoscătorul tuturor lucrurilor ascunse. Dar şi iniţierea include eforturi; viitorul şaman îndură frigul si foamea, locuind claustrat într-un mic igloo, fără nici un aşternut de blană, 30 de zile de *post negru, o dată la 5-15 zile o gură de apă caldă; novicele e ocrotit de zeiţele *Hila şi *Pinga, iar când s-a încheiat iniţierea, un A. a devenit el însuşi zeu. angelologie (lat. angelus - vestitor; lat. medievală - *înger) Ramură din *teologie, ocupându-se de îngeri şi consacrată, ca atare, descrierii şi clasificării acestora, în spiritul şi litera *mitologiei biblice (prin extindere, şi a *mitologiei arabe islamice). Angiras Unul dintre cei 7 rişi (înţelepţi primordiali), în *mitologia vedică, autor al unor imnuri din *Rigveda şi mijlocitor între *zei şi oameni. Angitia Zeiţă a populaţiei marsilor (din Latium), care au rămas în tradiţia romană drept cei mai renumiţi meşteri în arta vrăjitoriei (—» mitologie romană) Angra-Mainyu; Angro-Mainyush; grec. Ahriman Principiul răului, în *mitologia iraniană. zeu demonic, adversar al lui *Ahura-Mazda (fratele său geamăn), născut de *Zurvan, zeul *timpului. Numele lui A.-M. nu apare în inscripţiile persane arhaice în raport cu Ahura-Mazda, iar *Avesta îl numeşte „Fratele Geamăn al Sfântului Spirit“ (în contrast cu acesta). A.-M. este *spiritul atotdistrugător, sursa oricărui rău din univers. După lupta de 12 milenii între bine şi rău, în duelul escatologic decisiv (—> escatologie), A.-M. va fi biruit şi aruncat în abis pentru veşnicie. în *zoroastrism, răul e personificat de 7 *demoni 33 ANIMISM principali (în opoziţie cu cei 7 sfinţi nemuritori): A.-M. e demonul (daeva) suprem, secondat de Ako-Manah (gândul vinovat), Andra, Saura, Naonhaithya, Taurvi, Zairica. Alţi demoni subalterni: *Aeshma (mânia), *Busyasta (somnul), Asto-Vidotus (*moartea si lumea infernală), *Apaosha (seceta), Araska (invidia), Zaurva (bătrâneţea), Azhi (lăcomia), Nasu (molimele produse de contactul cu cadavrele). *Cultul lui A.-M. a exercitat probabil o anume influenţă doctrinară asupra formării concepţiei teologice creştine despre *Satan. Angurbodha (norv. Angrboda - Aducătoare de năpastă) *Uriaşă din *mitologia scandinavă (prezentă mai ales în *miturile islandeze). Insoţindu-se cu zeul malefic *Loki, a născut 3 divinităţi nefaste: lupul *Fenrir, şarpele *Yormun-gandr, şi *Hel, stăpâna regatului *morţii (*Hell). Anigal Zeul albinăritului, în mitologia alano-osetă (—> mitologii caucaziene), una dintre divinităţile cele mai vechi ale *panteonului oset. Atributele principale erau: paza stupinei împotriva deochiului şi asigurarea recoltelor de miere. I se jertfeau faguri proaspeţi. Ecouri ale *cultului lui A. s-au conservat până azi în folclorul Osetiei de Nord. Anila Divinitate arhaică din ^mitologia vedică. personificând vântul, ca pe unul din principalele fenomene ale naturii, şi făcând parte din grupul de 8 vechi divinităţi *Vasu. A. probabil a precedat *cultul zeului atmosferic * Văyu, apoi l-a dublat ca semidivinitate subalternă. animatism (lat. animatus - însufleţit) Termen pus în circulaţie de etnograful englez k.R. Marett (1900), spre a defini stadiul religios timpuriu al omului primitiv, premergător *animismului şi legat de însufleţirea impersonală a naturii sau a unor părţi din ea (—» mana, kami). Cunoscător al triburilor polare, etnograful rus V.G.Bogoraz (în studiul despre ciucci, 1912) afirmă că, pentru aceşti primitivi cu gândire inferioară, toate obiectele amorfe sau lucrate de om, ca şi toate fenomenele naturii îşi au sufletul, viaţa şi’ modul propriu de existenţă, după model uman: de ex., cortul are soţie şi copii, iar animalele îşi au gospodăriile şi chiar ţările lor proprii. Criticând pe E.B. *Tylor şi pe J.G. *Frazer că au acordat atenţie exclusivă gândirii primitive, fără să ia în seamă emoţiile şi acţiunile, R.R. Marett afirma că atunci când omul primitiv nu-şi poate ajunge duşmanul, e cuprins de furie si, de pildă, loveşte cu măciuca un pom pe care-1 frânge, eliberându-se de o parte din mânie, dar totodată, convins că măciuca sa conţine o forţă tainică, el face un act rudimentar de *magie (naşterea ideii de mana). Marett greşea însă absolutizând emoţiile primitivului. § R.R. Marett, The Threshotd of Religion, London. 1909 animism (lat. anima - suflu, suflet) Rezultat al gândirii antropomorfice a omului primitiv (—> an- tropomorfism), stadiu prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea obiectelor şi fenomenelor naturii imediate şi prin investirea lor cu atribute ale fiinţei umane, mai ales cu atributele elementare. A. e o concepţie concretă asupra forţelor necunoscute. Termenul a fost impus de etnograful englez E.B. *Tylor, în 1871, în studiul său despre cultura primitivă (Primitive Culture) spre a desemna primul stadiu religios, un „minimum de religie“, având ca sursă dorinţa omului de a-şi explica fenomenele enigmatice din propria viaţă (somnul, visele, halucinaţiile, bolile) sau * credinţa că orice om are un suflet autonom care-1 poate părăsi temporar (în somn sau în leşin) sau definitiv (în *moarte). „Sub numele de animism îmi propun să studiez doctrina «fiinţelor spirituale», credinţa care este însăşi esenţa filosofiei spiritualiste, ca opus al filosofiei materialiste. Inteligenţa, într-un stadiu de cultură puţin avansat, pare preocupată mai ales de două categorii de fenomene biologice: mai întâi, ceea ce constituie deosebirea între un corp viu şi un corp mort, cauza treziei, somnului, morţii, bolii; apoi natura formelor umane ce apar în vis şi în năluciri. De aici, această deducţie că în fiecare om există o viată şi o fantomă. [...] La popoarele sălbatice, ca şi fa popoarele civilizate, baza reală a oricărei filosofii religioase este animismul“ (E.B. Tylor, op. cit.). Nefiind capabil de abstractizare, primitivul nu-şi imagina poate sufletul ca o entitate imaterială, ci ca un model miniatural al omului, cu trup material şi cu organe, socotit uneori un omuleţ, alteori o pasăre, un şoarece ş.a. Principalul neajuns al teoriilor animiste stă în limitarea zonei izvoarelor si, implicit, în artificiala învestire a omului primitiv cu capacitatea filosofică a abstractizării fenomenelor naturale; primitivul remarca în primul rând mişcarea fiinţelor şi lucrurilor, neştiind să deosebească mişcarea autonomă de mişcarea mecanică (un animal alergând, de o piatră rostogolită); chiar mai târziu, noţiunea biblică nephesh, însemnând de fapt „sânge“, era tradusă prin „suflet“. J.G. *Frazer (Creanga de aur, cap. II, Regii preoţi) observă: „Primitivul aproape că nu înţelege deosebirea pe care o fac de obicei popoarele mai avansate între natural şi supranatural. Lumea este, pentru el, în mare măsură sub influenţa unor agenţi supranaturali, adică a unor fiinţe personificate care acţionează conform unor impulsuri şi motive asemănătoare cu ale lui proprii, putând fi, ca şi el însuşi, mişcate prin apeluri la îndurarea, la speranţele şi temerile lor. într-o lume concepută astfel, el nu vede nici o limită în calea puterii sale de a influenţa cursul naturii în propriul său folos“. *Spiritele, în a., reprezintă un pas spre personificarea cauzal-atributivă a divinităţilor din stadiul mitologic; de ex., ciuccii au o distribuire specializată destul de riguroasă: câte un spirit al tusei, guturaiului, epilepsiei, sifilisului etc.; Dicţionar de mitologie generala C. 3—4 AN-KI 34 diversificarea e mult mai bogată, constituind aproape o *mitologie, la unele triburi amerindiene sau africane, dar mult mai saracă la tribul ainu. Astfel, în orice om primitiv (sau numai cu gândire rudimentară, necultivată), ca şi în orice copil al oricărei epoci, există înclinaţia spre a., în sensul de a considera însufleţite obiectele înconjurătoare; cum afirmă psihologii, este nevoie de cunoaşterea precisă a mecanismelor naturii spre a scăpa de tendinţa de animare a obiectelor amorfe şi iresponsabile. § G. van der Leeuw. L'Homme primitif el Ia religion Paris, 1940: G. Roheim, Animism, Magic and the Divine King, New York, 1930 An-Ki Dublă divinitate primordială în mitologia 'sumeriană (—> mitologii din Mesopotamia): *An (cerul) - *Ki (pământul), gemeni născuţi din oceanul primordial (zeiţa *Nammu). Rămânând multă vreme nedespărţiţi, ei devin părinţii celor 7 zei principali, din care *Enlil e primul născut; el taie însă marginile tatălui său ceresc An, cu un cuţit de bronz, iar An se desparte gemând de Ki, care rămâne ca un disc plutitor pe oceanul primordial (—> apa). Cu timpul, subst. comun an-ki (cer-pământ) ajunge să însemne „univers“. Anna Perenna; Anna Paranna zeiţă arhaică din *mitologia romană, fiică a cupfului *Belus (întemeietorul mitic al Babilonului) şi *Dido. Fugind în Italia după moartea mamei sale şi găzduită de *Aeneas, află dintr-un vis intenţiile rele ale soţiei acestuia, Lavinia, şi pleacă noaptea din palat să se înece în râul Numicius, dar devine *Nimfa nemuritoare (perenna) (cf. Ovidius, Fasti, III). A.P. era zeiţa plebei romane. în stadiul de zeiţă primitivă, A.P. patronase probabil înnoirea anului, deşi în textele latine de erudiţie, atributele ei nu sunt clare; mai târziu, era sărbătorită la 15 martie. Totuşi Marcus Terentius *Varro pare a vorbi (Satire menippee) de două zeiţe distincte: „Tu, Anna şi Peranna“ sau cel puţin de două epitete ale aceleiaşi, semnificând, ca ipostaze diferite, începutul şi sfârşitul anului. Annona Zeiţă a recoltei, în *mitologia romană, amintită destul de rar (în sec. I e.n., de poetul Statius) Anselm de Canterbury (Anselmo d’Aosta) Arhiepiscop englez, originar din Italia (1033— 1109), teolog scolastic, socotit adesea drept „părintele scolasticii“. Călugăr, abate în Normandia, din 1093 arhiepiscop de Canterbury, declarat Doctor al Bisericii şi canonizat sfânt, A.C. este un important reprezentant al *teologiei monastice, pentru care *credinţa este un mijloc de cunoaştere: formula sa de bază, fides quaerens intellectum (credinţa căutătoare a intelectului), condensată în povaţa, de obârşie augustiniană (—» Augustin), crede ut intelligas (crede ca să înţelegi), este explicată prin acest argument: „Mi se pare că e o neglijenţă să fii tare în credinţă şi să nu cauţi totodată să înţelegi ceea ce crezi“ (Cur Deus Homo / De ce s-a făcut Dumnezeu om). Urmărind aprofundarea credinţei sale, mai exact, a obiectului credinţei (*Dumnezeu), A.C. - în opera sa de bază Proslogion - a elaborat o demonstraţie ontologică a existenţei lui Dumnezeu: „în afara oricărei îndoieli, precum în intelect, deopotrivă şi în mod real, există un atare obiect mai presus de care nu se poate cugeta“ (cap. II); acest argument ontologic e destinat să demonstreze că existenţa lui Dumnezeu este o credinţă a spiritului. în acest context s-a impus şi definirea „obiectului“, adică a lui Dumnezeu ca noţiune: „Şi asa, Doamne, cel care ne dai înţelegere’credinţei, fa-mă să înţeleg, atât cât crezi că este folositor, că eşti aşa cum credem; şi că eşti acela în care credem. Intr-adevăr, credem că eşti ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput.“ După mai multe silogisme comunicante, derivând din aceeaşi premisă, teologul raţionează asa: „Chiar ignorantul e convins că există în inteîect măcar ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput, pentru că atunci când aude acest lucru, îl înţelege, iar ceea ce este înţeles, există în intelect. Şi ceva decât care nimic altceva mai mare nu poate fi conceput nu poate exista numai în intelect. Deoarece, dacă am presupune că există numai în intelect, s-ar putea concepe că există în realitate: ceea ce este mai mare. Prin urmare, dacă ceva decât care altceva mai mare nu poate fi conceput există numai în intelect, adevăratul ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput este unul decât care altul mai mare nu poate fi conceput; dar, evident, acest lucru e imposibil. Prin urmare nu este nici o îndoială că există ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput, si există atât în intelect, cât si în realitate“ (\bid.). De aici concluzia previzibilă: „Căci dacă un spirit oarecare ar putea concepe ceva mai bun decât tine [Doamne], creatura s-ar ridica deasupra Creatorului: şi lucrul acesta e cu totul absurd“ (ibid., cap. III). Ca şi altele, argumentaţia derivă firesc dintr.-o viziune piramidală a forţelor în univers. Acestui argument i s-a reproşat chiar de către unii contemporani că reprezentarea despre fiinţa supremă nu este însăşi fiinţa supremă. Reluat, reevaluat de către Descartes şi Leibniz, argumentul ontologic anselmian a fost criticat şi respins de mai mulţi filosofi, de la John Locke până la Immanuel Kant. § R. W. Southern, St. Anselm and His Biography, Cambridge, 1963 Anshar (Totul-de-sus) Zeu primordial babilonian (—> mitologii din Mesopotamia), apărut din germenii vitali ai genunilor acvatice iniţiale. Antipodul zeului *Kishar şi cel care i-a dat lui *Marduk primul din cele 50 de nume atributive. antardhăna (sanscr. antardhăna - dispariţie) Armă fabuloasă cu efect magic, amintită în *Mahăbhărata, în stare să determine dispariţia 35 ANTROPOMORFISM subită a obiectelor vizate şi a oricăror piedici materiale. Anteros Zeul dragostei reciproce, în * mitologia greacă, fiu al cuplului *Ares-*Aphrodite, frate al lui *Eros; dar *mitul e contradictoriu, căci Eros este dintre zeii primordiali, născut de *Haos, astfel că stabilirea acestei fraternităţi poate fi un *sincretism târziu, efectuat sub presiunea *simbolului literar. Anteu (grec. AvTaîog)*Gigant din *mitologia greacă, născut din *Gaia şi *Poseidon. Locuind în Libya, se lupta cu toţi cei ce treceau prin ţinut şi îi omora, întrucât îşi putea împrospăta forţele ori de câte ori atingea ^pământul, adică trupul matern; a fost ucis de *Herakles care l-a ţinut ridicat în aer, destul ca să-i sece forţa şi apoi să-l sugrume. E o divinitate de origine egipteană, asimilată în Regatul Nou cu *Horus. A. urmărea să zidească un *templu magnific, în memoria omorurilor sale, cu un acoperiş din craniile victimelor, ceea ce poate fi ecoul unor datini africane de antropofagie rituală. Antichrist (grec. Av Tixpioto g) Căpetenie fabuloasă nefastă în *creştinism (—» mitologie biblică) ce ar urma să apară la sfârşitul veacurilor (—¥ escatologie)’, esenţa lui A. ar fi duşmănia faţă de *Dumnezeu şi implicit faţă de *Isus Christos. Menţionat ca atare în Epistolele soborniceşti ale lui Ioan (N.T., *Biblia): „Antichrist, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“ (Ep. I, II, 22); „Si orice duli care nu mărturiseşte pe Isus nu este de ia Dumnezeu, ci este duhul lui Antichrist, despre care ati auzit că vine şi acum este chiar în lume“ (Ep. 1, Ii/9 3). Precizările erau de ordin dogmatic: „Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Isus Christos a venit în trup: acesta este amăgitorul şi Antichristul“ (Ep. II, I, 7). în N. T., numele figurează gumai la Ioan, deşi se pare că-1 menţionează şi ap. Pavel: „Omul nelegiuirii, fiul pierzării, protivnicul, înălţându-se mai sus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa încât să se aşeze în templul lui Dumnezeu şi pe sine să se dea drept Dumnezeu“ (Ep. II Tesaloniceni, II, 3-4). Personajul, apărând aici aproape ca un concurent a lui Dumnezeu, după ap. Pavel (ibid., 8) urmează să fie distrus în lupta finală („Domnul Isus îl va ucide cu suflarea gurii sale şi îl va nimici cu strălucirea venirii sale“), el fiind un ins satanic. Mai mulţi comentatori pretind că în fiara din Apocalipsul lui Ioan Teologul (XI, 7; XIII, 1-18) s-ar identifica A. Interpretări mai vechi pe baza textelor din V.T. (Daniel, XI, 36) au dedus că modelul lui A. ar fi fost o figură istorică: Antioh IV, persecutor al evreilor; acest motiv a fost remitologizat de creştinismul timpuriu în identificarea fiarei apocaliptice cu împăratul Nero:„numărul fiarei“ 666 a fost recitit cifric după alfabetul ebraic ca Nero Caesar, iar interpretarea antică, reluată de L. Feuerbach, a fost acreditată de K. *Marx, ea nefiind însă decât expresia urii primilor creştini şi a unor scriitori aparţinând ^patristicii, respinsă apoi ca neîntemeiată de specialiştii moderni (Eugen Cisek, Néron, Paris, 1982; trad. rom. Secvenţă romană, Bucureşti, 1986, p. 22); alţi comentatori deduc pe A. din *mitul babilonian al luptei lui *Marduk cu *Tiamat, deducţie imposibilă din două motive: Marduk se instaurează definitiv ca zeu providenţial, Tiamat fiind o divinitate monstruoasă şi nefastă, dar primordială; mai mult, mitul babilonian e cosmogonic (—» cosmogonie), iar mitul lui A., escatologic (—> escatologie). Fireşte, mitologia creştină a N.T. a avut repere în V.T. (textele apocaliptice din profeţi: *Daniel, Baruh, Ezdra, *Isaia), dar o sursă mai probabilă ar putea fi escatologia zoroastrismului (—> Avesta), *Angra-Mainyu putând fi cel mai sigur model pentru A., ca şi cadrul luptei finale din concepţia dualistă iraniană, de care n-a fost scutită nici *religia creştină. Identificări s-au încercat nu numai cu Antioh IV şi Nero, ci şi cu alte personaje istorice (Pompei, Caîigula); ca’prim model al lui A. a servit totuşi oponentul demonic al lui *Yahweh, numit uneori Belial (în Psalmi, XVIII, 4: Beliar), acest oponent fiind citat abuziv în Cartea lui Baruh (XXXVI-XL) şi în Cartea IV a lui Ezra (V, 6): „va domni cel la care nu speră nimeni“. Sunt texte apocrife (înălţarea lui Moise, cca 30 e.n.), unde, ivindu-se ca *dragon monstruos, reprezentând *haosul, oponentul demonic va intra într-o dispută finală inevitabilă cu Dumnezeu. Asa cum s-a format în tradiţia creştină, A. simbofizează necredinţa şi nelegiuirea prin excelentă, ca şi efortul de rezistentă fată de Dumnezeu şî de Isus Christos, iar actele lui din confruntarea apocaliptică sunt destinate să stârnească apostazia generală, până la înfrângerea sa ireversibilă de către Christos. § W. Bousset, The Antichrist Legenci, London, 1895; P. Durville, Antéchrist. Christ. Antichrist, Paris, 1923; B. Rigaux, L’Antéchrist et l’opposition au royaume messianique dans l’Ancien et le Nouveau Testament, Paris, 1932 antropogonie (grec, avôpcojioç - om, yôveiv - a crea) Crearea omului de către *zei, act precedat, în majoritatea *miturilor antropogonice, de *cosmogonie; din punctul de vedere al sistemului creaţionist, cele mai multe mituri se referă la o a. de artizanat divin, lucrarea fiind de la început definitivă; alte mituri, mai puţine, istorisesc etapele unei creaţii treptate, uneori experimentale, a *omului primordial. antropomorfism (grec. av0pcoTUog - om, pop(pp - formă) Mod de a gândi, de obârşie primitivă, atribuind forţelor necunoscute înfăţişare şi însuşiri omeneşti. în *politeism, a. devine regulă de organizare mitologică a doctrinelor; de ex., o *religie cu *panteon prin excelenţă antropomorfe este cea din Hellada (—> mitologie greacă). Printre primii care au semnalat că oamenii îşi creează zeii după propriul chip sunt: *Xenophanes (sec. VI ANTROPOZOFIE 36 î.e.n.), apoi *Lucretius (sec. I î.e.n.), ideea fiind dezvoltată în epoca modernă de G. Vico, Spinoza ş.a. Azi se consideră că originea a. trebuie căutată în *cultul *strămoşilor şi în *totemism. antropozofie Doctrină mistică (derivată din *teozofie) întemeiată de Rudolf *Steiner (în 1909), care înlocuieşte pe *Dumnezeu cu omul divinizat. în 1913, R. Steiner a constituit Societatea Universală Antropozofică. Conform a., cosmosul se compune din 3 sfere sau lumi: sfera supremă sau *spiritul, energia (sau astralul) şi materia (sau lumea fizică); toate cele trei lumi se află în conflict perpetuu, rezultatul căruia este istoria omenirii. Societăţi antropozofice cu caracter local există şi azi, în a doua jumătate a sec. XX (mai ales în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Germania). § G. Kaufmann, Fmits of Anthroposophy. Threefold Commonwealth. London. 1922 Antzwâ Zeul suprem, creator al lumii şi al oamenilor, în mitologia abhază (—» mitologii caucaziene). Avându-şi sediul în *cer, A. e atotputernic şi atotvăzător, dar circulă constant între cer şi *pământ, în ambele direcţii. Când coboară pe pământ produce tunete, fulgerul îi însoţeşte ascensiunile; aceste două atribute sunt şi armele de represalii ale zeului. A. are o mamă, dar de structură vegetală, numită Hetzia (abh. ahyatza - carpen); datorită ei, trăznetul zeului, lovind orice arbore, cruţă carpenii. Despre înfăţişarea zeului există două *credinţe paralele: după una, A. este o divinitate abstractă (sau cel puţin imperceptibilă pe căi senzoriale), după cealaltă, pronunţat antropo-morfistă, e^ fie un tânăr faimos, fie un bătrân venerabil. în împrejurări festive, i se sacrificau vaci şi vinuri (—> sacrificiu). Anu (sumer. An) Zeul *cerului, în *mitologiile din Mesopotamia. *Miturile babiloniene îl considerau părinte al *zeilor, creator al vânturilor, zeu tânăr; în varianta hurrită, uzurpând tronul celest al tatălui său *Alalu, A. e muşcat de fiul său *Kumarbi, care îi suge toată puterea; după aceea, A. zboară definitiv în adâncui cerului, devenind un *deus otiosus; în mitologia akkadiană, A. este zeul suprem şi iniţiator antropogonic (—> antro-pogonie). Anubis (egipt. Anup) Zeu din *mitologia egipteană, considerat până la ascensiunea cultuală a lui *Osiris zeu funerar de prim rang, cu numeroase *temple şi sanctuare particulare. S-a născut din împreunarea accidentală a lui Osiris cu *Nephthys, soţia lui *Seth, întrucât zeiţa, dorind ardent să aibă un copil de la Osiris, l-a amăgit luându-şi temporar chipul surorii şi soţiei acestuia, *Isis. Adorat de timpuriu în tot Egiptul, A. era reprezentat sub formă de *câine negru sau de câine sălbatic egiptean (asemănător cu şacalul şi cu *lupul); iniţial fusese zeu mortuar numai pentru faraoni; în epocile timpurii, după o domnie de 28 de ani, faraonul trebuia să moară ritual, cu ajutorul veninului de şarpe; un *mit spune că, scurgându-se termenul, A. a venit la un faraon cu o viperă; obiceiul s-a împământenit, iar A. a rămas un sol al *morţii, care apărea în clipa necesară, ca soldat, cu un pumnal şi cu un şarpe încolăcit; de aici şi însuşirea de a prevedea soarta oamenilor. Asocierea cu aspectul său canin provine din mitul naşterii sale: născându-1, Nephthys, de frica soţului ei Seth, a ascuns copilul, ocrotit însă de Isis care l-a adoptat şi l-a adăpostit în Delta Nilului; după moartea lui Osiris, l-a regăsit călăuzită de un câine. După aceea, când Isis a reconstituit cadavrul lui Osiris din bucăţile împrăştiate de ucigaşul Seth, A., folosindu-se deopotrivă de ştiinţa vindecării si de secretele veninurilor în prepararea chimică de alifii şi balsamuri, singur sau împreună cu Isis şi cu Nephthys, şi-a îmbălsămat tatăl, stabilind astfel această tradiţie rituală (—> funeralii), prin careta devenit si patronul îmbălsămătorilor. în *superstiţiile egiptene, A. e prezent ca o călăuză divină care îi conduce pe morţi în *Duat, iar pe morţii păcătoşi îi devorează îndată după ce i-a judecat Osiris şi, totodată, ca un câine negru, sălbatic, dând târcoale cimitirelor spre a supraveghea mormintele. A. avea 4 epitete principale: „Cel-ce-are-feşele“ (de mumificare), „Dregătorul pavilionului divin“, „Stăpânul Necropolei“, „Cel-ce-se-caţără-pe-munte“. în miturile târzii, i se atribuie 3 funcţii importante: supravegherea îmbălsămării corecte şi exigente a cadavrelor, la reconstituirea lor în condiţia originară; primirea personală a mumiei în mormânt şi îndeplinirea ceremoniei deschiderii gurii, pentru ieşirea lui *Ka, apoi conducerea *sufletului eliberat în Câmpia Ofrandelor Cereşti, când îşi pune mâna ocrotitoare pe mumie; supravegherea *psihostasiei, în vederea căreia examinează minuţios corectitudinea talgerelor balanţei. Grecii l-au mdentificat pe A. cu *Hermes (*Plutarh îl numea pe A. Hermanubis), iar romanii i-au clădit un templu. Anuket (egipt, anuket - a îmbrăţişa); Anukis Zeiţa apei, în *mitologia egipteană. Importată din Sucfan, avea centrul cultual în regiunea Assuan de azi şi era socotită sora zeiţei secundare *Satet. Se credea că îmbrăţişarea ei provoacă inundaţiile fertilizatoare ale *Nilului. importanţa ei creste când începe să fie considerată concubina zeului *Hnum, patronul izvoarelor fluviului, şi intră astfel în triada sacră de la Elefantina. înfăţişată ca femeie cu o cunună din pene roşii de papagal, era socotită şi zeiţa poftei şi a plăcerilor. Anumati (sanscr, ânumati - încuviinţare) Zeiţa bunăvoinţei, în *mitologia vedică, personificând ziua a 15-a a lunii când se credea că *zeii şi *strămoşii primesc binevoitori ^sacrificiile aduse. Anun * Haosul primordial, în * mitologia celtică, din care, cu ajutorul zeului creator ( în unele variante, zeul suprem *Droyn), purced 37 APA germenii *vieţii şi unde se poate întoarce orice fiinţă după *moarte. A. (având şi sensul de „abis“) reprezenta, în concepţia druidică (—» druizi) a celor 3 stări existenţiale (împreună cu *Abred şi *G\\ynfyd), starea întâia, germinativă, de fapt o stare de constrângere, care avea însă ca ţintă transferul fiinţelor în zona sau starea Abred. Anunnaki Divinităţi secundare artizane in unele *mitologii din Mesopotamia (în special în Sumer, Babilon şi Akkad), consacrate construcţiei si distrugerii^ lucrând din ordin şi fără drept de iniţiativă. închipuite ca *genii născute de *Anu şi supuse celor 50 de *zei de prim rang (mai târziu lui *Marduk, zeul cumulard al celor 50 de nume), se hrăneau cu ierburi şi rădăcini şi beau apă din şanţuri, necunoscând pâinea, laptele şi vinul. Socotite cei mai tineri dintre zei, se credea că în anumite împrejurări aveau şi rolul de agenţi secreţi ai zeilor principali. Numărul lor e variabil: la origine (în *miturile sumeriene timpurii) nu erau decât 7 şi erau considerate judecători în *Infem {*Kur); totuşi în mitologia babiloniană au ajuns la 600, fiind subordonate integral zeiţei infernale *Ereshkigal, dar numărul arhaic se prea poate să fi conţinut un *simbol mai obscur: după ce *Ghilgamesh ucide monstrul *Humbaba şi îi sfărâmă cele 7 raze, descoperă locuinţa secretă a zeităţilor A. Acest grup pare comparabil cu grupul biblic *Elohim. Anxur Zeul suprem al volscilor (popor pastoral italic), identificat în *mitologia romană cu un atribut al lui *Iupiter (Iupiter Anxur). Era considerat, se pare, partenerul zeiţei *Feronia. Anzu; Zu Pasăre fabuloasă din *miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene (—» mitologii din Mesopotamia) - pasărea-furtună, o făptură înaripată cu cap de leu; răpindu-i lui *Enlil Tăbliţele Destinelor, nimbul şi atributele divine, după ce se proclamă stăpâna universului, A. e atacată şi învinsă, deşi cu dificultăţi, de zeul *Ninurta, care restabileşte regulile universale perturbate. Pentru furtul însemnelor puterii lui Enlil şi al tăbliţelor sorţii, sumerienii o socoteau pasăre infernală („Zu cea de jos "). Dar insuigciiţa ei (pe care unii au asemuit-o cu actul prometeic) dă în vileag de fapt concepţia din Mesopotamia arhaică despre puterea condiţionată a divinităţii supreme: fără nimb şi fără Tăbliţele Destinelor, Enlil nu mai e în stare să conducă universul. Mult mai târziu, evocată doar la serbările de Anul Nou din Babilon, A. rămâne *simbolul divinităţilor învinse periodic de zeii renovatori. Ao Broasca ţestoasă, simbolizând eternitatea, în *mitologia chineză. în urma unei catastrofe cosmice cu efecte diluviene, zeiţa *Nii Wa s-a folosit de această broască (sau numai de un picior al ei) pentru a propti *cerul, care se înclinase ameninţător. Aoide Una dintre cele 4 *Muze primitive, în * mitologia greacă arhaică, patronând cântecul. apa în majoritatea *miturilor, *elementul de bază din care s-a constituit universul creat de *zei, dar şi unul dintre elementele din filosofîa antică, încă nedesprinsă complet de *mitologie. Chiar dacă în antichitate nici autorii anonimi de mituri, nici filosofii nu ştiuseră că 71% din suprafaţa terestră e acoperită de apă, ei intuiseră aspectul general al proporţiei, cunoscând şi funcţia apei de element esenţial în existenţa umană; *Pindar scria că „apa e mai bună ca orice“: *ApioTov pev i)6cop (Olimpice, I, v. 1). în ipostaze mitologice varii, a. are mereu semnificaţie simbolică; locuitorii ţinuturilor aride, care duc lipsă de apă potabilă, corăbierii, pescarii care trăiesc de pe urma mării şi fluviilor, agricultorii hrănindu-se de pe urma ploii şi irigaţiilor, sinistraţii suferind din cauza deselor inundaţii ş.a. i-au acordat puteri supranaturale, iar în stadiile de cultură primitivă, au divinizat-o. Noţiunea mitologică de apă se poate diviza în 7 categorii • 1) Apele primordiale *Haosul iniţial, materie primă în crearea universului, e de obicei o vastitate acvatică. Dacă în Sumer divinitatea *Nammu era numai oceanul etern conţinând germenii vieţii, în Babilon miturile mai vechi din fondul comun al *mitologiilor din Mesopotamia devin *simboluri cosmogonice active; a. marină sărată (*Tiamat), a. marină dulce a fluviilor (*Apsu), văzute ca principiu feminin şi principiu masculin, prezintă teatrul unor catastrofe: Tiamat îşi ucide soţul (Apsu), fiind la rândul ei ucisă de zeul *Marduk care, considerând-o monstru primejdios, o despică în două şi face din ea *cerul şi *pământul. ~ în *mitologia egipteană, zeul *Nun personifică toate apele lumii, de la haosul iniţial la izvoarele *Nilului producător de * viaţă. ~ în *cosmogonia *mitologiei biblice „Duhul lui Dumnezeu [*Elohim] se purta deasupra apelor“, până când a despărţit uscatul din ele şi le-a separat de cer. ~ Pentru *mitologia feniciană, *Mot era noroiul cosmic dintru început, adică o formă maximă de haos acvatic. ~ Mai complexă era viziunea cosmogonică din *mitologia vedică: zeii şi *demonii vedici amestecă laolaltă oceanul universal, care e însă a. lactantă, până când din spuma agitată ia naştere cosmosul; sunt şi variante care acordă a.p. toată iniţiativa cosmogonică: „Apă cu adevărat a fost aceasta la început, numai mare. Aceste [ape] cugetau: - Cum să ne putem înmulţi? şi ele s-au străduit şi au făcut [*sacrificiile] tapa“ (Satapatha brahmana, IX, 171); în felul acesta, din a. iese *oul primordial, din găoacea căruia apare *Prăjăpati, rostind cuvântul bhan, a cărui forţă creează pământul. ~ * Mitologia iraniană descrie un lac mitic, Vourukasha, care e o mare primordială şi sediul zeului *Apam-napat, unde creşte arborele miraculos Huapa, conţinând principiul vital al tuturor plantelor (—> Avcsta). ~ în *mitologia greacă, noţiunea de ocean primordial se exprimă prin perechea divină APA 38 *Okeanos - *Tethys. ~ Fireşte, *mitologiile populaţiilor africane văd în a. numai esenţa vieţii: tribul sudanez dogon crede că zeul *Nommo e apa însăşi, fără care nu poate fi nimic pe lume. ~ Dar pentru eschimoşi (strâmtoarea Behring) şi, parţial, în multe din *mitologiile triburilor polare, la început pretutindeni n-a fost decât apă foarte rece, acoperită de gheţuri (iar aici nu ar fi exclusă amintirea vagă a ultimei glaciaţii). - Populaţiile din zone bogate în resurse acvatice au mituri corespunzătoare. Multe tradiţii din * mitologiile triburilor amerindiene (mai ales în Arizona şi California) spun că la început nu a fost decât o lume total acvatică. - în Australia, pentru tribul arunta (—> mitologii din Oceania), *cosmogonia şi *antropogonia sunt văzute aproape ca într-un stadiu post-diluvian: o lume iniţial zăcând sub ape care, după ce scad de la o vreme, lasă să apară nişte fiinţe autocreate. Polinesienii au o concepţie pescărească: din a.p. acoperind totul, *Tiki (sau alt zeu) pescuieşte cu undiţa toate insulele cunoscute ale arhipelagului. *2) Apa diluviană Apele *potopului universal, rezultând din îndelungatele ploi de pedeapsă (cu durate diferite, de la o zonă mitologică la alta), la sfârşitul ciclului hotărît de divinitate (Mesopotamia, Palestina, Hellada, Scandinavia, însă si la popoarele Americii precolumbiene sau cfiiar în Africa), acoperă tot pământul, lăsând de obicei un pisc de munte pentru acostarea navei salvatoare (uneori arbori foarte înalţi), iar după aceea apele se retrag dezvelind pământul; după un mit (sau o simplă fabulaţie) din *Coran, a.d. era fierbinte. în unele mituri escatologice (*Avesta, *Edda Veche), a.d., de astădată prevestită pentru un viitor apocaliptic, ia forma ninsorii care acoperă pământul de zăpezi. • 3) Apa vie Ideea de a.v. e posibil să se fi constituit mitologic după descoperirea efectelor curative, uneori spectaculoase, ale apelor minerale şi termale; dar a.v. în sens mitic este în general apă potabilă, cu funcţiile ei de regenerare vădită imediat a vegetaţiei şi vieţuitoarelor. ~ în mitologia iraniană, Huzhr, o fiinţă nedivină dar nemuritoare, totdeauna în veşmânt verde, putând să se deplaseze în spaţiu prin mijloace magice, vine în ajutorul călătorilor însetaţi care pier în pustietăţi şi îi salvează, întrucât a descoperit izvorul de a.v. ce se găsea într-o ţară misterioasă a ceţurilor şi întunericului veşnic din nordul îndepărtat. ~ în *mitologia românească, apa vie nu e (cum ar părea lingvistic) opusul apei moarte, ci o completare de funcţii; a.v. redă viaţa, reconstituie funcţiile vitale pierdute, fie şi total; are însă şi efecte secundare: un basm oltenesc spune că fetele unui împărat, bând a.v., au reuşit să zboare, facându-se *zâne. • 4) Apa moartă Există 2 categorii: una nefastă şi alta salutară. Lacul fabulos Puitika din mitologia iraniană adună în el toate murdăriile lumii, în primul rând cadavrele (numele vine de la pu - a puţi); de asemenea a.m. veninoasă, ucigătoare, au toate fluviile infernale (—> Styx) sau Marea Moartă (după dezastrul biblic de la *Sodoma şi *Gomora). Dimpotrivă, a.m. din mitologia românească are proprietăţi de *magie terapeutică: de obicei eroul omorît sau ciopârţit de *Zmeu sau de alţi inamici e reconstituit mădular cu mădular şi lipit (printr-o ciudată sutură chirurgicală) cu ajutorul a.m., complet, a.v. readucând funcţiile vitale. • 5) A p a pluvială este a. care împrospătează vegetaţia cultivată de om şi îi asigură omului hrana; zeii ploii sunt cu atât mai numeroşi şi mai importanţi la popoarele ale căror culturi agricole necesită ploaie mai abundentă: popoarele vechii Americi Centrale (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) aveau mai mulţi zei ai ploii, porumbul fiind una din plantele cultivate care depind sensibil de cantitatea şi de ritmul precipitaţiilor, de aceea *Tlaloc era chiar zeul regent la popoarele nahuatle, mai ales la azteci. Ploaia este simbolul integral al fertilităţii, al fecundaţiei. în multe mitologii există * ritualuri magice speciale de invocare a ploii în vreme de secetă; de ex., în obiceiurile folclorice româneşti -*dansul Paparudelor (ţigănci care nu au depăşit vârsta pubertăţii dansează goale, înfăşurate în frunzare, şi sunt stropite cu apă din găleţi în timp ce-şi recită invocaţiile). *6) Apa rituală este apa considerată sau pregătită ca atare printr-o acţiune de magie religioasă în nevoile exercitării ^cultului: a) apa lustrală - destinată spălării pe mâini a preotului înainte şi după un *sacrificiu ritual; b) apa magică: agheasma (apa sfinţită) -legată de *credinţa că un act magic, un *descântec, o *rugăciune specială însoţită de cufundarea unui obiect ritual (la creştini, *crucea) într-un vas cu apă, transformă lichidul, prin intervenţia *sacerdo-tului, într-o apă sacralizată, căreia i s-a transmis un miraculos atribut divin; apa oraculară care se află în vecinătatea *oracolelor şi, prin aceasta, le transmite forţele ei; apa de stropire şi *libaţie -folosită fie in stropirea paparudelor (—» Paparuda), spre a pune în mişcare apele pluviale amorţite, fie în vărsarea ei rituală (când nu e înlocuită cu ulei, vin ş.a.) pe un *altar sau un mormânt; c) apa de purificare - destinată spălării împotriva primejdiei de contaminare prin atingerea unui cadavru sau prin vecinătatea cu el; la unele popoare a persistat tradiţia spălării rituale pe mâini la întoarcerea de la o înmormântare; dar forma purificatoare absolută este apa diluviană care curmă o lume şi recompune altă lume; d) abluţiunea (spălarea unei părţi a corpului cu apă) purifică şi urmele unei crime (cf. Eneida, II, v. 717-720), dar purifică mai ales pe orice ins înainte de intrarea în *templu, spălându-i *păcatele; în India se practică o abluţiune rituală periodică (sanscr. prakşălana), de fapt o scăldare care purifică integral de păcate; o formă de abluţiune bisemnificantă: *Isus Christos spală picioarele *apostolilor săi, exprimând astfel şi purificarea 39 APHRODITE prin umilinţă; e) apele sacre: în unele *religii care leagă de apa unor fluvii, lacuri sau mări anumite evenimente mitice, aceste ape se socotesc sacre, iar scăldarea în ele e necesară pentru efectul miraculos; fiind importantă în viaţa agricolă a ţinutului, era explicabilă sanctificarea unor fluvii ca *Nilul în Egipt sau Gangele (*Gângă) în India (ambele având şi câte o dublură cerească); Iordanul, cu valoare tradiţională în mitul stabilirii evreilor în zona riverană, a fost venerat inclusiv de creştinii (—> creştinism) care reluaseră iniţiativa lui Ioan Botezătorul de a-şi boteza (—» botez) adepţii în apa râului; dacii şi geţii se pare că, plecând îa război, beau apă din Dunăre spre a deveni invincibili; tot astfel, numeroase mituri au sacralizat în America precolumbiană lacul andin Titicaca; f) imersiunea - apa fiind solventul universal al impurităţilor fizice şi sufleteşti, ca purificatoare absolută, ritualurile de imersiune repetă actul arhetipal al potopului, care a purificat pământul de toate păcatele: un ritual de imersiune e botezul creştin, care simbolizează moartea şi învierea săvârşită prin apă, adică, simbolic, „înnoirea vieţii“ (Pavel, Romani, VI, 3-4); totodată, imersiunea se facea la anumite popoare prin introducerea în scăldătoare a unor statui îndeosebi de zeiţe (*Kybele, *Athena, * Aphrodite, iar la catolici *Fecioara Maria), cu scopul de a fecunda apele ori de a combate seceta. • 7) Absenţa apei este asociată în multe mitologii cu * Infernul sau cu ideea de lume a morţii: morţilor le e mereu sete, lipsindu-le factorul regenerator, iar libaţiile funerare au scopul de a le potoli temporar suferinţa. în mitofolclorul românesc există noţiunea specială, numită apa morţilor, traducând ritualul turnării de apă proaspătă scoasă din fântână în centrul unui cerc de pietre aşezate pe iarbă verde; scopul este eliberarea izvorului destinat morţilor; ritualul are loc de obicei în Joia Mare prepascală, din Săptămâna Patimilor. Divinităţile acvatice sunt de obicei printre cele mai puternice şi importante în *panteonul multor mitologii (—»Varuna, Baal, Poséidon, Aegir, Tinirau). § Gaston Bachelard. L’eau et les rêves, Paris, 1942; K. Hartte, Zum semitischen Wasserkultus, Halle. 1912 Apa (sanscr. ap - ape). Semizeu arhaic din *mitologia vedică, personificând fenomenul acvatic natural. A. face parte din grupul de 8 zeităţi *Vasu; în *Mahăbhărata, A. e înlocuit de zeitatea *Ahar, care personifică şi ziua. Apam-napat Zeu arhaic, în *mitologia iraniană, ocrotind *apa (probabil dintre divinităţile *panteonului arie comun; epitetul curent Apampati - Stăpânul apelor - aparţine zeului vedic *Vâruna). Tradiţia prezoroastrică l-a considerat fiul sau nepotuf Apei Primordiale (personificate). Important ca răspândire cultuală şi în *zoroastrism, A.-n. e totuşi o figură misterioasă: are multe soţii şi numeroşi *cai foarte iuţi (putând fi lacurile şi râurile) si locuieşte în lacul fabulos, neidentificat geografic, Vourukasha, păzindu-i apele si iluminându-1 maiestuos cu razele nimbului ce îi înconjoară capul regal; (acest lac, de fapt marea primordială, adăposteşte în mijlocul său arborele magic al apelor potabile, Huapa, care conţine principiul vital al vegetaţiei, de asemenea planta *haoma, din care se extrage o băutură sacră). Dar zeul era socotit şi creator al oamenilor (mai cert al bărbaţilor, pe care-i înzestra cu putere virilă, aşa cum *Anahita ocrotea femeile). Apaosha *Demonul secetei în *mitologia iraniană, vrăjmaşul zeului ploilor *Tistrya; acţiunea lui a. aduce totdeauna foamete. Apa Sâmbetei; rar Apa Morţilor Râu infernal care se varsă în *Iad, prezent în mitofolclorul românesc; patronat de *Sfânta Sâmbătă. A.S. are câteva insule, numite Ostroavele Albe, pe care, după tradiţia locală, trăiesc *Blajinii. A.S. izvorăşte din rădăcinile Bradului Lumii, ca apă curată (cf. izvorul *Mimir, ţâşnind din rădăcinile frasinului *Yggdrasill, şi el un arbor mundi), şi înconjoară pământul de 9 (sau de 7) ori, iar după ce a ajuns în Iad, se transformă într-un râu de flăcări (cf. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile si credinţele poporului român, I. Mihalcea-Cemăuţi, 1903, p. 1002: „La capătul lumei se află Apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei de aceea necontenit fierbe şi nu mai are stare, pentru că-i matca tuturor apelor. [...] ea împrejură pământul ca un gard.“) Aphrodite (grec. cecppog - spuma mării) Zeiţa frumuseţii şi iubirii, în *mitologia greacă, născută fie din spuma mării, fie (în *Iliada) din unirea lui *Zeus cu *Dione. După o aluzie a lui Hesiod, A. a ţâşnit din spuma adunată în jurul mădularului mutilat al lui *Uranos, numele ei derivând de aici. Măritată cu *Hephaistos, dar iubită şi de zeii *Ares, *Dionysos, *Hermes şi *Poseidon, ca şi de frumoşii oameni muritori Anhises (de la care l-a născut pe *Aeneas) şi * Adonis (pe care ea îl împarte succesiv, prin decizia lui Zeus, cu *Persephone); de la Hermes, zeiţa naşte pe *Hermaphroditos, de la Ares pe *Harmonia. Pe *Paris, care i-a cultivat orgoliul lăudându-i farmecul, îl protejează şi, implicit, ocroteşte pe troieni şi pe Aeneas (Paris şi *Theseus fiindu-i favoriţi). Iubind însă cel mai mult pe Adonis, coboară în * Infern, ca să-l smulgă de la Persephone. Originea *cultului A. pare orientală, mai exact semitică, modelul fiind poate *Ishtar, care şi ea coboară în Infern, după *Dumuzi (cf. zeiţele similare *Astarte, *Atargatis, *Alilat); în Creta era numită Antheia (Zeiţa-floare). Se considera că A. a născocit farmecele dragostei: unele atribute adiacente îi extind aria patronală asupra curtezanelor, chiar asupra impulsului sexual din lumea animală, precum şi asupra dragostei pasionale şi infidele, de legătură strict trupească, de erotism în sine. în epoca hellenistică, APIS 40 cultul A. înfloreşte spectaculos, menţinându-şi răspândirea până în epoca romană, când centrul ei cultual se stabileşte într-un *templu din Corint, clădit pe o stâncă înaltă de 575 m; caracterul cultului corintian îi divulgă direct obârşia orientală, zeiţa fiind slujită de 1 000 de hetaire. Pe lângă sanctuarul din Corint al zeiţei, preotesele hieroduloi (sclave sacre) practicau, ca *ritual, prostituţia sacră. Templul Aphroditei Pandemos (A. cea populară) din Attica a fost construit cu fondurile rezultate din impozitele plătite de patronii caselor de toleranţă (instituite încă de arhontele Solon, în 594 î.e.n.). Cultul A. era legat şi de idealul frumuseţii feminine, aşa cum confirmă reprezentările plastice ale zeiţei, de ex., statuia din Knidos, făcută de Praxiteles (copii la Vatican şi München), statuia din Melos (Venus din Milo - Luvru). După perioada clasică cultul A. intră într-un anume declin, deşi multă vreme până atunci fusese adorată (mai ales sub epitetul Kypris), alături de zeul *Eros, ca forţa cosmică primordială a iubirii; „Kypris, cumplită, îşi poartă suflarea asupra lumii întregi şi pretutindeni pluteşte ca o albină“ (Euripides, Hippolytos, v. 563-64). (cf. * Venus) § J. B. Lajard, Recherches sur le culte de Venus, Paris, 1837; A. Enmann, Kypros und der Ursprung des Aphrodite-Kult, 1866 Apis Una din cele mai vechi divinităţi în *mitologia egipteană, închipuită ca taur procreator, venerată din epoca arhaică până la consolidarea Creştinismului. A. s-a născut dintr-o *vacă rătăcitpare, fecundată întâmplător de o rază de lumină. începând prin a fi un *simbol al fecundităţii (uneori una din ipostazele lui *Hapi, ca zeu al *Nilului), A. cumulează treptat si alte atribute, prin asociere cu alţi zei; astfel, la Memphis devine „Sufletul măreţ“ al lui *Ptah; *Re îi împrumută discul solar, pe care-1 poartă de atunci între coame, deasupfa unui şarpe încolăcit; contopindu-se mai târziu cu *Osiris (ca ipostază a acestuia) ajunge si zeu funerar, numit „Taurul din Amenti“ (din lumea subpământeană), consi-derându-se de atunci că moare şi renaşte periodic şi fiind venerat prin serbări religioase de preoţii care, anual, caută să identifice *teofania taurului sacru A. în cirezi, după anume semne: o pată stelară albă pe frunte, altă pată cu contur de vultur pe spate, o formă de scarabeu sub limbă; ales din cireadă, taurul era înecat în fântâna sacră a lui Re, apoi mumificat. Sub Ptolemaios Soter, *cultul lui A. are un centru religios nou: Alexandria. Dar în Egipt au fost adoraţi şi alţi zei taurini, de importanţă secundară, *Mnevis, adorat la Heliopolis ca încarnare a lui Re şi ca simbol al fecundităţii; Bukhis, adorat la Hermonthis, mai ales ca încarnare a lui *Monthu şi ca zeu războinic simbolizând forţa violentă. Apocalips (grec. cc7toK&Am|ns - mărturisire, *revelaţie) Categorie de mitografii oraculare şi escatologice, prevestind *sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi (—> escatologie), prezente în multe *mitologii şi adesea trădând polemici doctrinare si strategii teologice acute pentru vremea când au fost compuse. Cel mai cunoscut este Apocalipsul lui Ioan Teologul, cu care se încheie *Biblia creştină (N.T.); dar există o bogată literatură apocaliptică si în V. T., atât în codicele canonic (cărţile *profeţilor *Iezechiel, * Daniel, capitole din Zaharia), cât şi în apocrife. Apocalipsul lui Ioan Teologul se poate diviza în 2 părţi: în prima, un prolog şi 7 scrisori către cele 7 biserici din Asia (comunităţile creştine din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodikeia), adresate „îngerilor“ (episcopilor) acestora; în a doua, un complex de viziuni escatologice, dominate probabil de *Isus Christos (neamintit nominal), figurând în ■ *simbolul mielului sfânt, care sunt înşirate de-a lungul revelaţiei receptate la Patmos de Ioan: primirea unei cărţi şi desfacerea de către un crainic celest, pe rând, a celor 7 peceţi ale sulului manuscris; după ruperea ultimei peceţi, evenimentele se precipită, în împrejurări catastrofale, culminând cu apariţia mesianică definitivă a lui Isus Christos (—> creştinism). în părţile cele mai încărcate de fabulos e o aglomerare de ecouri din viziunile lui Iezechiel, din variantele egiptene târzii ale *cultului solar, poate şi din filonul mitului paleoastronautic (—» paleoastronautică): „Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbeşte cu mine şi întorcându-mă am văzut şapte sfeşnice de aur. Si în mijlocul sfeşnicelor pe cineva asemenea unui fciu al Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare si încins în jurul pieptului cu un brâu de aur. Capul lui si părul lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada şi ochii lui ca para focului. Picioarele lui erau asemenea aramei care a ars în cuptor, iar glasul lui era ca vuietul apelor mari. în mâna lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar înfăţişarea lui era ca soarele, când străluceşte întru a sa putere“ (I, 12-16). Viziunea continuă cu o uşă „deschisă în cer“, cu răpirea lui Ioan în Duh (ca şi la Iezechiel) până la un tron ceresc din care „ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii ae foc ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu“, tronul fiind ocupat de „patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi“ (IV, 5-6). Desfacerea peceţilor e însoţită de evenimente insolite: la întâia, apare un cal alb cu un călăreţ arcaş; la a 2-a, un „cal roşu ca focul“; la a 3-a, un călăreţ cu o balanţă, pe un cal negru; la a 4-a, un cal galben-vânăt, călărit de Moarte; la a 5-a, sufletele martirilor sub un jertfelnic; la a 6-a, „s-a făcut cutremur mare şi soarele s-a făcut negru“, luna s-a înroşit, stelele au căzut pe pământ, „cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mişcat din locurile lor“; la a 7-a, „s-a făcut tăcere în cer“ când 41 APOLLON încep să sune din trâmbiţe cei 7 îngeri, producând tot atâtea mari dezastre (grindină de foc şi sânge, incendii, un munte de foc prăbuşindu-se în mare, căderea unei stele uriaşe - în similitudine perfectă cu steaua escatologică din *Avesta -, eclipse, două sute de milioane de călăreţi pe cai cu capete de lei ejectând flăcări şi, în sfârşit, un *înger celest, rezemându-şi un picior în mare, altul în pământ şi anunţând dispariţia *timpului, odată cu alte semne: o femeie solară născând, un *balaur roşu târînd cu coada o treime din stele, un *război ceresc şi triumful Mielului, încătuşarea *Satanei şi aruncarea ei în iezerul de foc). Spectacolul escatologic se încheie cu Judecata de Apoi. Mai ales partea finală pare aproape o variantă a mitului escatologic din *zoroastrism. Cea mai veche dintre scrierile creştine, Apocalipsul lui Ioan Teologul, atribuit unui Ioan, care ar fi fost exilat - după tradiţie - de împăratul Nero pe ins. Patmos, aparţine de fapt unui autor (sau coordonator de fragmente mitografice) incert. Un anume specific îl deosebeşte net de celelalte componente ale N. T. Astfel, se propagă ideea de *apocatastază si *milenarismul, iar Isus Christos, spre deosebire cfe întregul codice al N.T., nu apare ca *Dumnezeu, deci ca una dintre cele 3 „feţe“ ale divinităţii creştine, întrucât *dogma sf. Treimi a fost elaborată teologic ulterior: în profeţia apocaliptică creştină, presupusul Isus e prezent numai ca un mântuitor (aproape ca şi avesticul *Saoshyant), care vine să răscumpere *păcatele lumii. Din această cauză, cum şi pentru că din text lipsesc dogmele fundamentale (sf. Treime, păcatul originar, viaţa terestră a lui Isus Christos, sfintele taine ale cultului creştin ş.a.), s-a purtat o lungă polemică asupra ezitării de a include Apocalipsul lui Ioan Teologul în cuprinsul canonic al N.T. în 363, când sinodul din Laodikeia a stabilit componenţa canonică a N. T., Apocalipsul lui Ioan Teologul era încă o problemă litigioasă, textul fiind admis definitiv abia în sinodul din Cartagina, în 419. în scrierile mitologice ale mai multor *religii sunt şi alte forme de literatură apocaliptică, unele influenţate direct sau indirect de scripturile ebraice (*Talmud, *Thorah) şi creştine (Biblia), de ex., texte ale *islamului (părţi din *Coran), altele autonome (*Cartea lui Chilam-Balam). Aproape în toate s-a utilizat o vastă mixtură mitică, turnată în structuri teologale distinct programatice. Câteva efecte colaterale târzii limitează întreaga ţesătură apocaliptică (de origine creştină) fie la recompuneri escatologice (doctrina luptei finale între Dumnezeu şi Satan în *Armageddon), fie la forme oraculare de *mântuire, de tipul *cargocultelor. § H. H. Rowley, Relevance of Apocalyptic, London, 1944 Apocalipsul lui Ioan Teologul —> Apocalips apocatastază (grec. âTcoKaxdaiaoK;) Credinţă religioasă specifică *maniheismului, privind o etapă obligatorie în succesiunea *mântuirii omenirii când, în plan cosmic, ar urma să se desfăşoare lupta finală între lumină şi întuneric. Germenii a. se găsesc în *zoroastrism (înfruntarea decisivă între *Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu, adică între bine şi rău), în doctrina *esenienilor (lupta între forţele luminii şi ale întunericului). Ideea înfruntării finale e cuprinsă şi în doctrina creştină oficială (-» creştinism), pe baza escatologici din * Apocalips; iar *Origenes, teolog creştin proeminent, a dezvoltat în sec. III o a. originală pe temeiul doctrinei ap. Pavel (—> Apostoli), asupra recapitulării universului în fiinţa lui *Isus Christos, susţinând mântuirea totală, în care se va salva chiar şi *Satan. O formă de a. mai nouă vizează momentul escatologic *Armageddon (—> escatologie). ApoIIon (grec. Atu 6 A Acov) Sub epitetul *Phoibos, identificat cu lumina solară. Zeul luminii şi artelor în *mitologia greacă, zeu profetic şi tămăduitor, patronul *oracolelor şi ocrotitorul oraşelor, mai târziu divinitate solara. Fiul lui *Zeus şi al *Titanidei *Leto, fratele zeiţei *Artemis; închipuit ca un frumos tânăr înalt şi zvelt, crescând cu iuţeală fabuloasă, A. devine arcaş temut din copilărie, când ucide la *Delphoi şarpele *Python, unde apoi îşi întemeiază un oracol, devenit centrul profetic al Helladei, şi instituie Jocurile Pythice. Având un fiu (zeul medicinei, *Asklepios) pe care l-a ucis Zeus, A. îi distruge pe *Ciclopi numai fiindcă făuriseră arma (trăsnetul) cu care i-a fost răpus fiul, dar e pedepsit de olimpieni la un an de sclavie terestră şi devine paznicul turmelor lui Admetosi Numit şi Apollon Lykios, pe baza unei tradiţii arhaice (relatate de Aristotel şi Ailianos), după care mama sa Leto ar fi fost o femeie-lupoaică. Astfel, A. a fost socotit de greci un zeu orgolios, răzbunător, uneori violent, ceea ce - împreună cu atributele de arcaş, muzician şi dătător al luminii solare - explică tinereţea lui eternă şi trupul său viguros, de frumuseţe atletică. Pe lângă ipostazele lui esenţiale de *profet, muzician, medic şi arcaş, i se atribuia şi *simbolul purităţii luminii solare; treptat, îl încarcă atribute noi: e instructorul ancestral al Helladei şi al întregii omeniri, patronând şi inspirând prezicerile oracolului de la Delphoi, pe care grecii îl socoteau „buricul lumii“ (—» Omphalos); totodată, e simbolul armoniei şi prezidează toate modificările politice ale societăţii; ocrotind orice construcţie nouă, devine protectorul urbanismului, al străziîor şi pieţelor publice (Agylaios); într-o epocă mai târzie, considerat mai ales zeul muzicii (purtându-şi lira simbolică), al poeziei si artelor plastice, p’rezida pe cele 9 *Muze. be fapt, conform celor mai vechi tradiţii mitice, A. şi-a vădit harul muzical şi oracular îndată după naştere, când şi-a cerut şi principalele atribute divine: lira şi arcul (cf. imnul homeric Către Apollon, I); posedând această liră (în unele variante, inventată APOLOGETICĂ 42 de *Hermes), devine ocrotitorul oficial al cântecului poetic. Uneori i s-a spus şi Smintheos (sugerând etimologic originea sa totemică: OjilvOoQ - şoarece de câmp, la greci animal sacru). în onoarea lui A., grecii organizau o * sărbătoare de toamnă: Pyanepsia (în ziua a 7-a a lunii Pyanepsion - octombrie), când i se oferea zeului ca jertfa o tocană cu păstăi, simbol de recunoştinţă fată de cel ce coace fructele şi legumele (Phoiios), împreună cu lamura primelor fructe de toamnă (oferite şi divinităţilor *Horai), iar serbările erau ilustrate de cântecul Eiresione, transmis de *Plutarh (Viata lui Theseus, XXII): „Ramura de măslin aduce smochine şi pâine grasă / şi miere în pahar şi untdelemn ae frecat corpul / şi paharul de vin curat ca, bându-1, să dormi“. Mult timp, funcţiile divine ale lui A. s-au îmbogăţit prin *sincretism repetat. într-o etapă religioasă relativ târzie, acest zeu absoarbe, de ex., şi *cultul lui *Paian. Preluându-1 pe A., romanii au instituit festivalul cu jocuri Ludi Apollinares. De la atributele principale ale zeului s-a creat mult mai târziu sensul modem de apollinic, care la Fr. Nietzsche devine egal cu însuşirea de a crea imagini ale vieţii reale (apollinicul respinge pesimismul şi contemplă frumosul, în opoziţie cu omul dionisiac). Cultul lui A. e posibil să fi provenit dintr-o *credinţă mai veche, a societăţii pastorale din Arcadia, într-un zeu al turmelor; după altă ipoteză, A. era un zeu importat din Asia Mică. Un zeu asemănător era venerat de unele triburi hittite, sub numele de Appaliuna. într-adevăr, etimonul numelui e străin, deşi s-a încercat explicarea lui prin verbul aîto/lXiJvai - a distruge; dar principalii mitologi din sec. XX (Guthrie, M. *Eliade, K. Kerenyi) au putut demonstra originea nonhellenică (s-a propus ca sursă mitologia din Anatolia) a cultului lui A. Târziu, acest cult decade chiar în Hellada. apologetică Ramură a *teologiei, având ca obiect demonstrarea caracterului întemeiat şi raţional al *credinţei; sistemul acestei demonstraţii e opus *fideismului, adică atitudinii religioase care desparte domeniul credinţei de domeniul raţiunii ştiinţifice. ^Teologia oficială respinge tipul de a. fundat pe miracolul-efect şi nu pe miracolul-semn. Exegeţii moderni consideră a. creştină, în înţelesul ei clasic, o expunere teoretică şi metodică a raţiunii de a crede în mesajul Creştinismului, ea fiind altceva decât „arta apostolului care ştie să prezinte cutărui individ (sau cutărui grup) motivele capabile să-l mişte“ (Henri Bouillard, Logique de la Foi, Paris, f.a., p. 15). Există şi forme mai noi, „neclasice“, în cadrul teologiei creştine; astfel, a. lui Pierre *Teilhard de Chardin include pe de o parte concepţia evoluţionistă a savantului paleontolog, pe de altă parte teologia christologică (*Isus Christos - punctul energetic universal Omega) a filosofului şi teologului iezuit. Apophis *Demon gigantic sau *dragon cu aspect de şarpe, din *mitologia egipteană, ulterior identificat cu zeul *Seth, fostul său duşman de moarte. Locuind fie în apele zeului *Nun, fie pe fundul *Nilului ceresc, A. ameninţă în fiecare seară şi dimineaţă ordinea universului, atacând barca solară a lui *Re, dar, indestructibil, este elementul constant al menţinerii echilibrului universal provocându-1 zilnic pe Re, care e victorios în fiece dimineaţă. La un moment dat, Re ia înfăţişarea unui „Motan în flăcări“, distrugându-1 pe A. prin decapitare. Apostoli (grec. ocTtooioAog - mesager) 12 discipoli principali ai lui *Isus Christos, potrivit scripturilor şi tradiţiei creştine (—» creştinism), aleşi de el însuşi, care devin apoi predicatorii învăţăturii sale şi organizatorii *Bisericii creştine. După tradiţie, Isus a avut în total 70 discipoli, cei 12 alcătuind elita; cifra 12 fiind simbolică, după trădarea lui Iuda, este ales un înlocuitor, Matia, dintre doi candidaţi. Pavel (Paul) s-a alăturat mai târziu şi a fost numit „Apostolul Păgânilor“. Noţiunea de apostol e totuşi instabilă, căci sunt numiţi astfel Pavel şi Bamaba (N.T., Faptele Apostolilor, XIV, 14), de asemenea Andronicus şi Iunias „care sunt fruntaşi filtre Apostoli“ (Romani, XVI, 7). Cercetătorii marxişti îi consideră pe toţi A. personaje integral mitice, deşi unii sunt atestaţi documentar. 1) Petru, cel mai important, numit Simon, fratele lui Andrei, pescar din Betsaida, locuind însă în Capemaum când a devenit ucenicul lui Isus; numit de Isus, simbolic, „Piatră“ (aram. Keja, grec. IleTpoc;): „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (Evanghelia lui Matei, XVI, 18-19). A predicat în Iudeea, Galileea, Asia Mică, s-a stabilit în Antiohia, apoi a venit la Roma, unde a fost martirizat sub Nero. împreună cu Iacob şi Ioan, asistă la câteva momente-cheie, în cerc restrâns, precum: schimbarea la faţă, anunţarea distrugerii Templului din Ierusalim (—> templu) şi agonia de la Getsemani a lui Christos. învestitura sa a fost rostită de Isus la a 3-a sa apariţie după înviere: „Paşte oile mele!“ (Evanghelia lui Ioan, XXI, 15-17). Aria generală a activităţii misionare a lui Petru: Antiohia, Corint, Galatia, Bythinia, Cappadocia, Asia Mică. A murit la Roma, în anul 64. Se deosebea de ceilalţi prin pasiunea pentru elocvenţă şi acţiune, dar şi printr-o fire instabilă; porecla „Kefa“ (Petros) e interpretată ca o aluzie la lupta lui lăuntrică, de ex., în cazul celor 3 lepădări de Isus. După tradiţie, considerat şeful colegiului apostolic de către Isus Christos însuşi, a fost socotit de catolicism drept întâiul papă (-» papi). I se atribuie puţine scrieri: două epistole (canonice) şi o *evanghelie (apocrifa). Epistola I-a sobornicească, adresată celor „care trăiesc risipiţi 43 APOSTOLI printre străini, în Pont, în Galatia, în Cappadocia, în Asia şi în Bythinia“, conform criticii textologice, ar fi fost scrisă la Roma, între 60-66 sau la sfârşitul sec. I, având coautor pe Sila, şi nu ar fi decât recompunerea în stil epistolar a unui *cult creştin primitiv, contopind imnuri, *rugăciuni şi predici. Epistola a Il-a sobornicească a fost redactată în jurul anului 150 şi a fost inclusă în N.T. după lungi ezitări. Despre Evanghelia lui Petru vorbeşte istoricul eclesiastic Eusebius. 2) Andrei, pescar, frate al lui Simon Petru, supranumit de primii scriitori creştini „întâiul Chemat“. Ar fi predicat în Grecia, Asia Mică şi Sciţia (la nord de Pontul Euxin, sau numai în Scythia Minor, adică Dobrogea de azi). Conducându-1 pe Simon Petru la Isus, îi spune: „Am găsit pe Mesia“ (.Evanghelia lui îoan, I, 42). A fost răstignit pe o *cruce mai puţin obişnuită, de forma x („crucea Sf. Andrei“). I se atribuie o evanghelie (apocrifa) al cărei text nu e cunoscut. 3) lacob cel mare (ebr. Ya’qob), fratele evanghelistului Ioan; născut la Betsaida, martirizat la Ierusalim, după ce fusese condamnat de Herod Agrippa, şi mort în 44; după o *legendă, ar fi fost apostolul Spaniei. Pentru firea impulsivă, ca si a fratelui său Ioan, a fost supranumit, ca şi el, „fiul Tunetului“. 4) Ioan evanghelistul, discipolul preferat al lui Isus; şi-a exercitat apostolatul mai ales în Efes; mort în anul 100. I se atribuie: Evanghelia lui Ioan (a 4-a), * Apocalipsul lui Ioan Teologul (deşi mulţi textologi consideră că sunt de autori diferiţi, cu acelaşi nume), 3 epistole soborniceşti, în plus, o evanghelie (apocrifă) şi o scriere gnostică (—> gnosticism) mai târzie, despre originea universului. 5) Filip, răspânditor al creştinismului în Sciţia şi Frigia, mort pe cruce la Hierapolis; i se atribuie uneori o evanghelie (apocrifa), conţinând de fapt speculaţii gnostice târzii, în care creaţia lumii materiale e privită ca o eroare. 6) Bartolomeu (confundat uneori cu Natanael, acelaşi sau alt discipol al lui Isus); i se pune în seamă o evanghelie (apocrifa, păstrată fragmentar), conţinând cuvintele lui Isus rostite după înviere, dar atribuită de critica biblică unor gnostici egipteni din sec. III. 7) Matei (rădăcina ebr. a numelui: „darul lui Yahweh“), numit şi Levi, fost vameş; autorul primei din cele 4 evanghelii canonice; atribuirea e contestată, căci autorul însuşi nu-şi divulgă numele, iar textul nu are o ţinută apostolică, părând a fi compus mai curând de către un scrib iudeu din Orientul Apropiat, poate din Siria, între anii 75-95. 8) Toma (Necredinciosul; anterior, Geamănul: ebr. Yehuda Tauma - Yehuda Geamănul) care ar fi predicat în India, Persia, Parţia, Grecia, îndeosebi Ahaia. Versiunea curentă a poreclei sale e o traducere falsă, Toma nefiind necredincios, ci incredul: „Dacă nu voi vedea în palmele lui semnul piroanelor, dacă nu voi pune degetul meu în semnul piroanelor şi dacă nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede“; iar când Isus, reapărut după 8 zile, îi cere: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios!“, Toma declară: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ {Evanghelia lui Ioan, XX, 25, 27-28). Evanghelia lui Toma, fireşte, neintrată în codicele canonic, dar deosebit de interesantă şi se pare cea mai veche dintre evanghelii, a fost descoperită, într-o versiune coptă, în 1946, la Nag-Hamadi (Egiptul de Sus), de către Philippe de Suarez. Textul, destul de enigmatic, are un pasaj (în loghion 13) în care Isus se retrage cu Toma scurt timp şi îi spune „trei cuvinte“; întrebat de ceilalţi discipoli asupra convorbirii, Toma declară: „De vă voi spune un singur cuvânt din cele ce mi le-a rostit, voi veţi lua pietre şi le veţi arunca în mine; şi atunci foc va ieşi din pietre şi vă va arde pe voi“. 9) lacob cel mic, zis şi „Cel drept“, mort ca martir, în 62; fusese, după tradiţie, primul episcop al Ierusalimului. 10) Simon Zelotul (Canaaneanul), crucificat, după o legendă, în Persia. 11) Iuda al lui lacob (Tadeu), fratele lui lacob cel mic şi autorul unei epistole soborniceşti, din codicele canonic. 12) Iuda Iscarioteanul, născut la Kerioth (Ish-Kerioth -omul din Kerioth), localitate la sud de Hebron. Primind de la preoţii evrei 30 sicii de argint, ca să mijlocească arestarea lui Isus şi să-l conducă pe învăţător la procuratorul roman Pontius Pilatus, se căieşte, restituie preţul trădării şi „aruncând siclii în templu, a plecat. Apoi s-a dus şi s-a spânzurat“ {Evanghelia lui Matei, XXVII, 5) Mulţi comentatori consideră enigmatic motivul trădării, căci textul biblic nu-1 explică decât prin faptul că „Satana a intrat în Iuda“ (Evanghelia lui Luca, XXII, 3) sau ca să se împlinească profeţia {Faptele Apostolilor, I, 16). Mafia, după sinuciderea lui Iuda, a fost ales apostol pe locul vacant (având contracandidat pe Barsabba), la propunerea lui Petru, prin tragere la sorti; a murit în 61 (sau 64). Paul (rom. biser. Pavel, după rostirea slavonă; anterior convertirii: Saul), născut în Tarsos între anii 5-15, mort în 67. Fariseu şi adversar violent al creştinilor, convertit în urma unei viziuni de pe drumul spre Damasc şi devenit discipol al lui Isus. Supranumit „Apostolul Păgânilor“ (Apostolus Gentilium), efectuează 3 călătorii misionare în Asia Mică, Grecia şi Macedonia; socotit uneori al doilea întemeietor al bisericii creştine; arestat şi închis la Ierusalim, apoi trimis la Roma (sub Nero), interogat de prefectul pretoriului Burrus (în 59 sau 60) şi decapitat. Creştinismul îl consideră unul dintre primii mari teologi ai săi, anume cel care a elaborat o *teologie a misterului învăţăturii lui Christos şi a eliberat creştinismul de forma lui iudaică primitivă, alcătuindu-i o structură de religie autonomă; în acest plan, se face referire la erudiţia sa, de fost fariseu. I se atribuie epistolarul din N.T. (14 epistole către: 1 Romani, 2-3 Corinteni, 4 Galateni, 5 Efeseni, 6 Filipeni, 1 APOTROPAIC 44 Coloseni, 8-9 Tesaloniceni, 10-11 Timotei, 12 777, 13 Filimon, 14 Evrei). Potrivit criticii biblice, epistolele pauline aparţin unor specii diferite, cele mai timpurii părând a fi cele către romani, corinteni şi galateni; epistola către evrei, având întrucâtva spiritul lui Phylon din Alexandria, lasă să se vadă izvoarele din care s-a alimentat doctrina creştină: forma populară a filosofiei stoicilor greci, teofogia şi morala cazuistică a cărturarilor evrei, *escatologia orientală şi *misterele păgâne; şi totuşi, departe de a fi o scriere eclectică, epistola paulină este o sinteză în care contradicţiile surselor sunt puse deliberat în evidenţă. Specificul de fond al epistolarului stă în confruntarea acută între concepţii, gândirea teologică paulină servindu-se adesea de paradox, antinomie şi antiteză. în plan etic, se impune antinomia lege-libertate: legea (de o atât de mare importanţă în * iudaism) e privită ca necesitate a constrângerii, de origine divină, însă aptă în sine „să înmulţească păcatul“: de aceea creştinismul e privit ca un transfer din aria legii în aria libertăţii, unde, datorită graţiei divine, există putinţa de a ieşi din inerţia răului, prin *credinţă, iubire, spiritualitate şi cunoaştere mistică. Epistolele pauline au orientat atât filosofia catolică (*Augustin, Pascal), cât şi gândirea lui *Luther. -Statutul apostolic e definit clar în Evanghelia lui Matei (X, îndeosebi, 1-10, 16, 28): Isus, chemându-i pe cei 12, „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, să le scoată afară şi să vindece orice boală şi orice infirmitate“ şi fixându-le atât norma morală („Aţi primit fără să plătiţi, daţi fără plată“), cât şi strategia misionară („Iată, eu vă trimit pe voi ca oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii. [...] Ceea ce vă vorbesc eu la întuneric, rostiţi la lumină, şi ceea ce auziţi la ureche, strigaţi de pe case. Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă“). apotropaic —> apotropaion apotropaion (grec. ârcoTpoTtaioc; sau otTTOTpoTtaiov - care înlătură relele; expiator) în Hellada, xa otTuoirpoTiaia erau nişte ^sacrificii (sau numai *ofrande rituale), având adesea doar funcţia de ceremonii expiatoare. Formele sacrificiale nu dus la răspândirea, aproape pretutindeni în aria de influenţă grecească, a *amuletelor apotropaice. Funcţia apotropaică cu care sunt învestite amuletele este însă generală şi nelipsită în societăţile primitive, din zorii omenirii, ca şi de azi; ea are menirea de a-i apăra pe purtători împotriva *demonilor şi a *duhurilor rele, ca şi împotriva oricăror efecte malefice din surse necunoscute. Un tip de amuletă apotropaică specifică se întâlneşte şi în India: rakşă (sanscr. rafcşas - demon, duh malefic). în ultimă analiză, a. se bazează pe *superstiţie şi pe mecanismele magice. (—> magie) Apsara (pl. Apsaras) Zeiţe cereşti de rang secundar, cântăreţe şi curtezane divine în * mitologia vedică, specializate în coregrafie şi muzică şi întruchipând în genere farmecul, frumuseţea şi nurii feminini, în mod ideal. Locuiesc în cerul zeului * Indra. Apsarele au apărut, ca multe alte comori, din spuma lactantă a oceanului cosmic primordial (—> apa), când *zeii (*Deva) şi *demonii (*Asura) băteau apele acestuia spre a obţine, din înspumare, băutura divină *amrita. în tradiţia mitică a Indiei, sunt considerate de obicei soţiile semizeilor (sau *geniilor) din clasa *Gandharva. Ele poartă adesea epitete simbolice clare: Divya-stri (divya-ceresc), Divya-nâri (Fecioară Cerească), Divyahgană sau Surăhganâ şi Sura-sundari (Frumoasa Divină). A. sunt comparabile, ca statut mitic, cu *Nimfele din *mitologia greacă. Textele antice vorbesc amănunţit despre mai multe A.: Ghrităci, din alaiul lui Indra, a colindat pământul sub forma unei papagaliţe, stârnind pofta erotică în înţeleptul *Vyăsa, a cărui sămânţă a împroşcat-o Je departe, facând-o să nască un fiu, Quka (Papagalul); *Menakă, dintre A. principale, trimisă de Indra la pustnicul *Vigvămîtra spre a-1 ispiti şi a-1 abate de la *asceză, naşte pe celebra Cakuntală; Aţvină (numită şi Vadavâ - Iapa divină) a născut de la zeul *Surya (*Soarele) pe cei doi fraţi gemeni Aţvinau f*Afvin); *Urvafi, una dintre cele mai frumoase, pomenită încă din *Rigveda. sub *blestemul dat de zeii *Mitrâ şi *Vâruna, a fost obligată să coboare pe pământ şi să devină soţia regelui PurQravas, întemeietorul dinastiei selenare din India; Adrika, blestemată de un *brahman şi exilată pe pământ sub formă de peşte, născând în asemenea ipostază un fiu şi o fiică şi devenind astfel bunica lui Vyâsa; *Krittikâ, un grup de 6 A., personificând cele 6 stele ale constelaţiei Pleiadelor, care l-au crescut pe zeul războiului *Skandâ; alte A.: Saurahheyi, Samici, Budhuda, Lata. Apsu (sumer. Abzu) Divinitate babiloniană, originară din Sumer (—> mitologii din Mesopotamia), a abisului sau abisul însuşi, adăpostind pe zeul *Ea, locuitor al regiunilor acvatice cunoscute numai de el. A. e soţul zeiţei primordiale *Tiamat, a apelor sărate marine, el simbolizând apele dulci, fertilizante. în cursul conflictului intre cele două generaţii de zei, c ucis; după *moartea sa, A. nu mai rămâne decât un *simbol al abisului acvatic sau al locuinţei lui Ea; în adaptare hurrită, această locuinţă devine oraşul Apsuwa. Ca termen de filosofie mitologică mesopotamică, apsu era principiul masculin al *haosului acvatic iniţial. Araf (arab al-A ’raf) Ţinutul dintre *Raiul *Firda\vs şi * Iadul *Djahannam) în *mitologia arabă islamică, un tărâm tampon, loc despărţitor pustiu, adică lin fel de *Purgatoriu prin care trec sufletele după ispăşirea pedepsei infernale, din Iad spre Rai. A. e încadrat de zidurile marginale ale Iadului şi Raiului, aşa că defuncţii ajunşi în 45 ARBORELE COSMIC teritoriul mijlociu, deoarece faptele lor şi bune şi rele îi ţin într-o cumpănă neîngăduind încă decizia, se pot urca pe ziduri să vadă ce se petrece şi în Iad şi în Rai. Arahne (grec. âpdxvr|(;- păianjen) Ţesătoare ideală din *mitologia greacă. Fiica boiangiului lydian Idmon, tânăra A., ţesătoare cu faimă, o sfidează pe zeiţa * Athena cu arta sa, după ce zeiţa coborîse din *01imp să-i vadă pânzele, şi o provoacă la întrecere: zeiţa ţese pânze cu imaginile simbolice ale celor 12 *zei olimpieni şi ale pedepselor pe care le dau aceştia oamenilor răzvrătiţi contra ordinii divine, iar A. ţese pânze cu *simboluri paşnice, nelipsite de aluzii ironice (scene de dragoste între zei si femeile muritoare, *metamorfozele zeilor); sacrilegiul o jigneşte pe Athena, care îi sfâşie lucrările. A. se spânzură, totuşi Athena, miloasă în ultima clipă, n-o lasă să moară şi o transformă în păianjen, oferindu-i destinul de a-şi ţese pânza etern. Deşi aici e vădit simbolul dublu: al mândriei creatorufui autentic şi al invidiei artizanului inferior, precum şi al înfruntării orgoliului uman şi al *credinţei omeneşti în superioritatea divinităţii, unii comentatori au considerat că * mitul ţesătoarei reflectă ideea superiorităţii artelor textile asiatice fată de cele greceşti (cf Ovidius, Metamorfoze, Vi, 5-145). Aramati Zeiţa pietăţii şi umilinţei, în *mitologia vedică. Aramazd Zeul suprem armean (—> mitologii caucaziene), stăpânul *cerului şi creatorul celor două lumi (cerească şi terestră), protectorul fertilităţii. Numele zeului e o combinare între acela al *strămoşului legendar al armenilor, Aram, şi al zeului suprem iranian, *Ahura Mazda, a cărui structură mitologică a influenţat probabil şi atributele lui A. Aranyăni Zeul pădurii, în *mitologia vedică. în tradiţia Indiei, *pădurea a jucat un rol foarte important în viaţa spirituală, religioasă şi probabil şi în cea militară timpurie, din perioada mitică relatată de *Mahăbhărata; dovadă este abundenţa de noţiuni şi nuanţe, în sanscrită: aranya-pădure; kăntăra-pâdmQ mare, codru; atav/-pădure, crâng; dharmăranya-pădure sacră; aranyaukas-schimnic retras în pădure. Ararat (asir. Urartu) Munte mitic, identificabil cu un masiv din Armenia, la nord de Arax (5 156 m); în *Biblie (V.T., Geneza, VIII, 4), A. este muntele pe care *Arca lui Noe s-a oprit după *potopul universal. Arborele Cosmic; Arbor Mundi *Simbol universal în *mitologiile principale (considerat şi axis mundi - osia lumii), sintetizând concepţia generală despre lume într-o formulă mitofilosofică şi mitopoetică specifică. Uneori poate fi regăsit în cele două simboluri biblice - *Pomul Vieţii şi *Pomul Cunoştinţei (Arborele Ştiinţei); în alte mitologii e identificabil cu alte forme: Pomul Fertilităţii, Arborele Revelaţiei, Arborele Centrului (cosmic, arhetipal, totemic), Arborele Mistic, Arborele Ceresc (edenic), Arborele Magic (uneori şamanic). Există însă şi variante negative (deşi mai rare): Arborele Morţii, Arborele Răului, Arborele Infernal. Multe concepţii mitice identifică în Arbor Mundi o axis mundi; alteori, arborele se înlocuieşte (fără a-şi pierde semnificaţia simbolică esenţială) cu: un *Templu cosmic, un Munte cosmic, un Stâlp cosmic, un Obelisc, o Scară la cer, o *Cruce sau chiar cu Omul cosmic arhetipal. Se poate spune că orice A.C. (în orice variantă a sa) este şi nervura în jurul căreia se organizează logic (în logica ei internă) orice mitologie, cu zona ei auxiliară de tradiţii, *credinţe, *ritualuri, *super-stiţii, mitografii poetice şi, în fine, cu doctrina religioasă. A.C. este inseparabil de miturile cosmogonice (—> cosmogonie) şi antropogonice (—» antropogonie), pentru că el reprezintă linia de unire între *cer şi *pământ, adică între supranatural şi natural. A fost ales arborele în mod aproape unanim probabil pentru cele 3 elemente principale cu care se pot identifica simbolic lumile imaginate de gândirea mitică: lumea celestă a zeilor (coroana), lumea realului uman (tulpina), lumea infernală subpământeană (rădăcinile); în alt sens, aceste 3 elemente (de jos în sus) se identifică si cu cele 3 timpuri: trecutul, prezentul şi viitorul. Alergând mai departe, copacul e comparabil şi cu singura fiinţă de staţiune bipedă: omul - capul (coroana), trupul (tulpina), picioarele (rădăcinile). In plus, arborele este şi deţinătorul simbolic al celor 3 *elemente esenţiale care compun lumea: * focul, *pământul, *apa. Toate aceste simboluri comunicante pe care le conţine A.C. se concentrează totodată şi în ideea de unitate interactivă a universului mitic. Ca stâlp ceresc reazemă bolta cerului. Ca axis mundi, arborele ca atare (specia variind după zonele geografice) e prezent în toate mitologiile lumii, fie în marile civilizaţii antice din Asia, Africa, Europa, America Centrală, fie la cele mai primitive triburi nordice, uralo-altaice, fino-ugrice, amerindiene, africane, australiene. Fiecare etnie a conferit propriei mitologii un număr variabil de amănunte specifice derivative, din noţiunea de arbor mundi. Cei mai importanţi arbori cosmici: Pomul Cunoştinţei (*Biblia, Geneza), deşi nedeterminat ca specie vegetală, este important pentru simbolismul cunoaşterii, întrucât sub el s-a produs, pentru *Adam şi *Eva, descoperirea atât a cunoştinţei de sine, cât şi a civilizaţiei elementare şi a familiei, adică a funcţiei sociale şi a condiţiei terestre a omului. *Bodhi (în *budism) este smochinul sacru, ca arbore al ştiinţei, sub care s-a produs iluminarea lui *Buddha. Bradul a fost, în tradiţia romană, un arbore funerar (cum atestă majoritatea *bocetelor cunoscute), probabil pentru rectitudinea staturii lui verticale, ca şi pentru perenitatea cetinii; fiind însă copacul marilor ARCADIA 46 altitudini montane, el a putut să devină, în gândirea mitologică latină, deopotrivă o axis mundi şi un simbol al nemuririi. Bradul e însă copac specific mai ales Nordului şi prezent cu mare frecventă în *mitologia germanică (probabil de la germani preluându-1 şi *mitoI totem) - de un mistreţ însoţitor. Romanii au identificat-o cu *Diana, îndeosebi în reprezentările plastice, unde apare alături de un mistreţ. Areion (grec. ’Apeicov); Arion Cal divin din *mitologia greacă, înzestrat cu darul vorbirii, născut de zeiţa *Demeter de la zeul mărilor *Poseidon, pe care 'l-a evitat zadarnic prefacându-se în iapă ascunsă într-o herghelie. Datorită iuţelii lui A., Adrastos a fost singurul salvat dintre cei 7 asediatori ai Tebei. Ares (grec. 'Aprig) Zeul războiului în *mitologia greacă, fiul lui *Zeus şi al *Herei, socotit printre cei 12 *zei olimpieni de prim rang. A. e un zeu sângeros, un *simbol al violenţei brutale, un temperament impulsiv şi tranşant; de aceea, împărţindu-şi atributele războinice cu zeiţa *Athena, el dirija războaiele violente, dezlănţuite cu furie şi purtate iraţional; de asemenea, se amesteca în certurile şi încăierările oamenilor, înregistrând adesea eşecuri ca atunci când a fost rănit de eroul Diomedes. Nu era un zeu popular. Totodată, A. considerat un pătimaş amator de aventuri erotice, dar şi un îndrăgostit de zeiţa *Aphrodite, soţia lui *Hephaistos. Cultul lui pare a fi fost importat de greci din Thracia. Principalul său epitet: Enyalios (Războinicul) îl asociază cu *Enyo, subalterna sa în reprezentările plastice curente, zeul poartă cască, platoşă şi lance. Arethusa *Nimfa din alaiul zeiţei cinegetice *Artemis, în *mitologia greacă. Respingând dragostea zeului râului Alpheos, A. a fost prefăcută, la rugămintea sa, de Artemis într-un izvor. Anticii credeau că râul Alpheos, după ce scălda Elida, traversa marea ale cărei ape nu se amestecau cu apele lui, apoi se vărsa în fântâna Arethusa din ins. Ortygia, în preajma Siracuzei. Pausanias transmite varianta că Alpheos „era un simplu muritor, vânător pătimaş, şi că s-a îndrăgostit de Arethusa, care iubea şi ea vânătoarea. Dar Arethusa n-a vrut să se mărite şi se zice că a străbătut marea ca să ajungă în insula 47 ARGONAUŢI 5 numită Ortygia; acolo a fost prefăcută în fântână. Alpheos, pentru iubirea lui nemăsurată, a fost transformat în fluviu“ (Călătorie în Grecia, V, 7). într-o epocă mai târzie, A. a fost uneori adăugată celor 9 *Muze clasice, ca muză a poeziei pastorale. Arew (arm. arew - *soare; viaţă); Areph; Areqak în mitologia armeană posturartiană (—» mitologii caucaziene), dar precreştină, zeul soarelui, divinizarea forţei vitale solare. Uneori, numai personificarea discului solar, într-un zeu antropomorf, tânăr şi foarte frumos; alteori, simbolizare sub forma unei roţi iradiind lumină. Palatul lui A. este în Orient, la marginea lumii; acolo se întoarce zeul în fiece seară incandescent de oboseală, iar mama sa îl scaldă, îl scoate din apă, îl culcă în aşternut, îl alăptează la sân, iar în zori îl trimite să-şi străbată traiectul divin; (după o variantă, A. se scaldă şi se odihneşte peste noapte în lacul Van, unde are un pat pe fundul apei). Dimineaţa, „îngerii“ (acest amănunt poate proveni din sursă creştină mai târzie sau din noţiunea zoroastrică iraniană *Fravashi) îl îmbracă în veşmânt de foc. Rouă zorilor de pe munţi şi câmpii sunt stropii împroşcaţi de zeu în scăldătoare. Pe un munte răsăritean foarte înalt, o gardă personală de 12 bărbaţi înarmaţi cu toiege de văpaie loveşte muntele, care se înclină în faţa zeului, şi abia apoi zeul se înalţă pe cer, cu pletele sale de văpaie. îl însoţeşte o pasăre cu aripi uriaşe, zburând sub el, ca să ferească pământul de incendiu. A. străbate cerul călare pe un leu, care îsi apără călăreţul de asaltul *duhurilor rele. După ^enophon (Anabasis, IV, 35), în sec. V î.e.n. i se sacrificau lui A. *cai (—» sacrificiu). Există în mitofolclorul armean şi un *mit complementar despre tânărul vânător Arewamanuk (Tânărul solar) care, după trei zile de insucces cinegetic, îşi încordează arcul ca să ucidă Soarele, dar e pălmuit de A. cu mâna lui de foc şi, apucat de păr, e aruncat într-o pustietate. Mort ziua, tânărul învie nopţile, iar mama sa se duce la mama Soarelui pe care o imploră pentru iertare; obţine iertarea prin încuviinţarea de a-şi stropi fiul mort cu apa din scăldătoarea solară, astfel înviindu-1 definitiv. într-o variantă (influenţată poate de mitul lui *Iosua, din * Biblie), aceiaşi tânăr rugase Soarele să-şi întârzie asfinţitul până când maică-sa va sfârşi să-i împletească ciorapii; deşi dorinţa îi e împlinită, mama solară decide prin *biestem ca vânătorul să nu mai fie viu decât nopţile, şi nici ciorapii să nu poată fi împletiţi până la capăt. în Armenia a existat o * sectă tradiţionalistă, refuzând *creştinismul, numită Arewordik, adepţii închinându-se Soarelui; certificată de documente din sec. XII, ea nu a dispărut fără urmă: relicte ale acestui *cult s-au conservat discret, în *rugăciuni populare şi în *jurăminte, până în sec. XX. Argeş (grec. "Apyrig; 6c pyfj q-strălucitor) Al treilea din grupul de *Ciclopi uranieni, fiul cuplului *Uranos-*Gaia şi frate cu *Brontes şi *Steropes. Argonauţi (grec. 6c py o vaduri g-corăbier pe Argo) Cei ^0 (sau 53) de membri ai echipajului navei Argo (Apyd)) - însoţitorii lui *Iason în *Colhida, în căutarea lânii de aur. După *Ovidius, ca şi după majoritatea poeţilor mitografi antici, nava Argo (după *Odisseia, chiar o corabie vorbitoare), construită în oraşul Pagasai de lângă muntele Pelion, de Argos, fiul lui *Phrixos, ar fi fost corabia arhetipală, deci A., care erau cu toţii fie basilei, fie odrasle regale, „au înfruntat, pe întâia dintre toate corăbiile, o mare pe care vâsla n-a lovit-o niciodată“ (Metamorfoze, VI, v. 7). Argo (numită astfel fie după numele constructorului ei, fie după adj. arhaic 6cpyov: rapid), având 50 de perechi de vâsle, a uimit pe localnici, deoarece „pe atunci oamenii navigau numai pe plute sau pe corăbii foarte mici“ (Diodor din Sicilia). Iason (după acelaşi istoric) şi-a organizat expediţia argonautică din pură dorinţă de glorie, iar basileul tessalian uzurpator Pelias, unchiul său, l-a încurajat în speranţa că va scăpa de rival si i-a oferit chiar un scop: aducerea lânii de aur cîin Colhida. După Diodor, A. erau 54, împreună cu Iason. Pe lângă Iason, dintre A. sunt citabili: Aithalides, crainicul expediţiei, după miturile pithagoreicilor fiu al lui *Hermes, nemuritor şi cu memoria nesupusă eroziunii uitării, iar ulterior reîncarnat în *Pythagoras; Akastes, fiul lui Pelias; Admetos, rege tessalian protejat de *Apollon şi însurat mai târziu cu Alkestis, fiica lui Pelias, pe care o ia în călătorie de nuntă într-un car tras de un mistreţ şi un leu; Amphiaraos, rege în Argos şi prezicător, imortalizat postum de *Zeus; Ankaios, fiul lui Lykurgos; un alt Ankaios, fiul lui *Poseidon, devenit cârmaci pe Argo după moartea lui Tiphys; *Kastor şi *Pollux, cei doi *Dioscuri; *Herakles, vestitul erou zeificat postum; Hylas, tânăr frumos, răpit de *Naiade înainte de a ajunge în Colhida; Kaineus, lapit, anterior femeie (Kaineia) iubită de Poseidon, metamorfozată de zeu, la dorinţa ei, în bărbat; Euphemos, rege în Tenaros; Idas, fiu spartan al lui Poseidon, fulgerat mai târziu de Zeus, când încerca să-l ucidă pe Pollux; Idmon, prezicător şi fiu al lui Apollon; *Laokoon. preotul troian ulterior potrivnic introducerii calului-capcană, în cetate; Lynkaios, neîntrecut prin agerimea privirii, fratele lui Idas; *Orpheus, poetul; Periklymenos, nepotul lui Poseidon şi fratele înţeleptului Nestor, ucis de Herakles; Polyphemos, erou lapit; Meleagros, cel care a omorît mistreţul din Kalydon; Menoitios, tatăl eroului din războiul troian Patrokles; Telamon, rege în Aigina şi în Salmis, primul soldat ce a pătruns în Troia într-o expediţie a lui Herakles; *Theseus, care a ucis mai târziu *Minotaurul; Tiphys, primul cârmaci al navei Argo. Un catalog complet al echipajului dă Apollonios din Rhodos (Argonauticele, I, v, 23-227), în această ordine: ARGOS 48 Orpheus, Asterion, Polyphemos, Iphiklos, Admetos, Erytos, Ehionos, Aithailides, Koronos, Mopsos, Menoitios, Eurytion, Eribotes, Oileus, Kanthos, Klytios, Iphitos, Peleus, Telamon, Butes, Phaleros, Tiphys, Phlias, Talaos, Areios, Leodokos, Herakles, Hylas, Nauplius, Idmon, Pollux, Kastor, Lynkaios, Idas, Peryklimenos, Amphidamas, Kepheus, Ankaios, Augeias, Asterion, Amphion, Euphemous, Erginos, Ankaios cârmaciul, Meleagros, Laokoon, Iphiklos, Palaimonios, Iphitos, Zetes, Kalais, Akastes, Argos. După itinerarul uneia din variante, A. au navigat pe Dunăre, Pad, pe Mediterana de-a lungul coastelor italice, siciliene si africane, apoi cretane, pe lângă Ciclade şi, în rine, în lungul Pontului Euxin, până la litoralul caucazian. Ajungând în Colhida, A. au fost ajutaţi de *Medeia, a doua fiică a regelui colh Aietes şi viitoarea soţie a lui Iason: „Medeia i-a condus pe Argonauţi în incinta sacră a lui Ares, aflată la o distanţă de şaptezeci de stadii de cetatea numită Sibaris, unde era palatul regelui colh. Ajunşi la porţile templului, închis noaptea, Medeia le-a vorbit paznicilor în limba taurică şi ostasii, fără ezitare, i-au deschis fiicei regelui porţile în templu. Atunci Argonauţii s-au năpustit înăuntru cu săbiile scoase din teacă. [...] Apoi, fără a pierde vremea, Argonauţii au luat lâna de aur şi au pornit numaidecât spre corabie“ (Diodor din Sicilia Biblioteca istorică, IV; XLVIII, 1-3). O luptă între armata lui Aietes şi A. se soldează cu moartea regelui colh; la întoarcere, expeditionarii sunt însoţiţi ocrotitor de zeul marin *GÎaukos. Sosit în patrie, Iason face ordine şi îşi reia tronul părintesc. Argos (lat. Argus) Zeu cu trup atletic, din *mitologia greacă, înzestrat cu însuşirea de a vedea cu tot corpul care îi era presărat cu 1 000 (sau 100) de ochi; pentru agerimea sa vizuală si pentru atenţia vigilentă, a fost pus de *zeii olimpieni să le vegheze existenţa; astfel, *Hera, prefacând-o în vacă pe rivala sa *Io, îl pune paznic al acesteia. A. a fost totuşi omorît de *Hermes, din ordinul lui *Zeus, iar Mera i-a strămutat numeroşii ochi, pe coada păunului. Arhe (grec. âpxri~încePut) ^na din cele 4 *Muze primitive, in *mitologia greacă arhaică. arhetip (grec. âpxe'CDTCog-model primitiv) Termen filosofic folosit întâia oară de *Platon, referitor la modelul originar şi ideal al unui lucru, care nu e decât o copie imperfectă; aplicat la *mitologie, termenul indică modelele primare (*Adam şi *Eva sunt, ca *oameni primordiali mitici, a. umane). în mitologie, toate locurile sau obiectele terestre îşi au prototipurile lor cereşti, modelele arhetipale; Nilul egiptean corespundea unui *Nil ceresc; Gangele din India vedică - unei *Gângă cereşti; adesea, marile *temple se construiau după imaginare temple celeste, a căror arhitectură ar fi fost transmisă prin *revelaţie (de ex., babilonianul *E-Saggila); *Yahweh îi arată lui *Moise, pe muntele Sinai, forma arhetipală a jertfelnicului (—» tabernacol). Cel mai vechi a. de sanctuar era în inscripţia regelui sumerian Gudea cu privire la templul clădit de el în Lagash: Gudea o visează pe zeiţa *Nidaba, care îi arată un panou cu stelele binevoitoare şi-i face legătura cu un zeu care îi dezvăluie planul acelui templu; tot astfel, după tradiţie, oraşul Ninive îşi avea a. în Ursa Mare, iar oraşul Assur, în Arcturus. Alte a. mitice: *Paradisul pierdut, ^dragonul, *gigantul, *stră-moşul totemic (de obicei omul primordial). Dintre cercetătorii mitologiei, C. G. *Jung a întrebuinţat termenul cu mai multă amplitudine, arhetipurile fiind pentru el „fonduri de imagini străvechi ce aparţin tezaurului comun al omenirii“. Ariadne (grec. 'Apiaâvri) Fiica regelui cretan *Minos, care, îndrăgostindu-se de *Theseus venit să ucidă *Minotaurul, a întins prin *Labirint vestitul jir al Ariadnei, destinat să-l conducă pe erou spre ieşire; drept răsplată şi spre a o salva de represalii, TÎieseus a luat-o cu sine, părăsind-o însă pe ins. Naxos. în altă variantă, trecând prin insulă, s-ar fi îndrăgostit de ea zeul *Dionysos şi ar fi luat-o de nevastă. arianism —> Arius ariciul Rareori animal sacru sau totemic (—> totem): în *mitologia generală (figurând în *mitologia iraniană ca *erou civilizator), a. nu este zeificat, cu excepţia unui filon secundar din *mitologia românească, unde are rol de divinitate (sau semidivinitate) sapienţială, cu un rol parţial în *cosmogonie. A. îl învaţă, indirect, pe *Dumnezeu să completeze pământul cu dealuri şi văi. B.P. Hasdeu citează un *mit din Vâlcea: după crearea *Cerului, pentru a măsura *Pământul încă în curs de zămislire, Dumnezeu i-a dat a. un ghem de aţă, însă acesta îl desfăşoară cu viclenie prea mult, aşa încât rezultă un Pământ mult mai vast decât Cerul; numai spionajul *albinei rezolvă acest dezechilibru, după ce transmite vorbele spuse de a.: dacă s-ar pricepe, Dumnezeu ar strânge Pământul în mâini şi l-ar îndesa, făcând totodată munţii, dealurile şi văile (Magnum Etymologicum Romaniae, art. albină). Tema mitică e mai larg tratată în acţiunea personajului demonic *Cătelul Pământului. O *legendă circulând în folcîorul românesc prezintă şi un a. precosmogonic, voinic, bărbos, mergând pe picioare, însă transformat de Dumnezeu ca represalii în ghem viu (cf. op. cit., art. ari cin). Ariei *Mit obscur şi multiplu: 1 locul de rezidenţă al lui *Dumnezeu (ebr. ariei - locul zeului); în *Biblie (—> Isaia): Ierusalimul; 2 în *Kabbala, *înger nefast, *demon; 3 Shakespeare (în Furtuna) evocă pe A. ca *duh al *aerului (poate după Steganographia lui Jean Triheme, 1606). Arius (grec. ’ Apeiog; lat. Arius; rom. eccl. Arie) Presbiter alexandrin (mort în 336), încercând o reformă religioasă, clasificată de *teologia 49 ARMATA SALVĂRII oficială drept *erezie. După doctrina sa, Dumne-zeu-Fiul e distinct faţă de Dumnezeu-Tatăl, a cărui creaţie temporală este el însuşi, ca „fiu“; iar astfel, sf. Treime este ierarhizată de A. în mod necanonic: Dumnezeu-Tatăl: singurul element etern; Fiul (creaţia tatălui) e *logosul divin; *Sfântul Duh este opera Fiului, deci a logosului. Născut în Antiohia, A. a trăit în Alexandria, fiind pană în 312 ocrotit de episcopul local, aşa încât şi-a putut expune liber speculaţiile teologice, câştigând numeroşi discipoli; dar doctrina întâmpină opoziţie şi stârneşte controverse, aşa încât o adunare prezidată de acelaşi episcop somează grupul lui A. să-şi revizuiască afirmaţiile sau A. să înceteze a exercita funcţia de cleric; refuzul lui A. e urmat de un sinod, în Egipt, în cadrul căruia, din cei 100 de episcopi prezenţi, numai doi îl apără, sinodul condamnându-i doctrina şi silindu-l la exil; el se Stabileşte la Cesareea (Palestina), unde era episcop vestitul istoric Eusebius, discipolul lui *Origenes, care îl protejează. Totuşi, când A. s-a întors la Alexandria, unde avea mulţi adepţi (matroane, mateloţi, muncitori portuari) şi o popularitate consolidată, împăratul bizantin Constantin impune convocarea unui conciliu ecumenic la care A. e chemat să dea socoteală de învăţătura sa; iar când acest conciliu (Nikeia, I, 325) adoptă *dogma unităţii Sfintei Treimi, A., declarat eretic, este expufzat în Illyricum, în reşedinţă supravegheată; pedeapsa nu se aplică imediat; la intervenţia Constantei (sora împăratului Constantin), A. urmează să fie reprimit în sânul ^Bisericii, în ciuda opoziţiei arhiepiscopului Athanasios al Alexandriei; însă venind spre basilică, unde edictul imperial îi îngăduise intrarea, „ereticul“ se îmbolnăveşte subit şi moare pe treptele edificiului. Considerat de la primul sinod până în zilele noastre una din gravele erezii ale *creştinismului, totuşi arianismul a fost obiectul de convertire al câtorva triburi germanice migratoare: goţi, vandali, suebi, burgunzi, longobarzi, durând ast/el până în sec. VI. O ramură arianistă, păstorită de Eunomios (scurt timp episcop de Cizic), a durat până la moartea acestuia (394). Pentru A., *Dumnezeu este etern şi nenăscut, celelalte fiinţe fiind creaturi, în primul rând *Isus Christos - logosul, extras din neant, nu din substanţa divină; a fost adoptat ca Fiu pe baza previziunii meritelor lui, şi într-adevăr el s-a decis să aleagă binele din proprie voinţă. Dumnezeu nu poate avea semen. Logosul, creaţia lui Dumnezeu, a avut rolul sufletului în întruparea lui Isus Christos, prima sa operă fiind Sfântul Duh. Punctul de atracţie al doctrinei lui A. a fost ideea că fiinţa lui Dumnezeu poate fi înţeleasă şi explicată de oameni. Textele predicilor lui A. s-au pierdut, (cf. *unitarieni) § H.M Gwatkin, Stiulies of Arianism, Cambridge. 1900 Arjuna {Luminosul; sanscr. arjuna - alb, luminos) Zeul zorilor în *mitologia vedică, unul din fiii oficiali ai lui *Păndu (de fapt, fiu natural al lui *Indra) şi erou în *Mahăbhărata unde, după ce a ieşit biruitor în toate bătăliile, se prăbuşeşte mort (XVII, 2), dar mai ales eroul central al poemului filosofic *Bhagavadgită (Mahăbhărata, VI Bhişmaparva). A. organizează lupta dusă împreună cu cei 4 fraţi ai săi (grupul *Păndavah) contra verilor uzurpatori. Ca *simbol mitic, Â. reprezintă lupta sufletească a ostaşului între angajarea sa militară şi datina morală; prăbuşirea lui A. din carul de război (al cărui vizitiu e zeul *Krişnâ, cu chip uman) este un act de restrişte si totuşi de opţiune a războinicului pe câmpul cfe luptă, după ce a înţeles că iniţiase un război fratricid; iar din clipa prăbuşirii lui mortale, începe un dialog filosofic cu zeul Krişnâ, care îi explică sensul libertăţii şi desăvârşirii spirituale ce nu se pot obţine prin abandonare, ci numai prin discernerea rostului său istoric în evenimente şi prin relaţia sa cu acţiunea (karman). A. e un simbol aproape arhetipal al războinicului, comparabil, în termenii utilizaţi de mitografi, doar cu zeul Indra. Moartea eroului, şi ea simbolică, se interpretează ca o pedeapsă pentru trufia lui de arcaş imbatabil, abuzând de arcul său găndiva, un oştean care promite mai mult decât realizează. Principalele epitete ale lui A. : Savyâsăcin (Cel ce foloseşte la fel ambele mâini), Dhanam-Jaya (Cuceritorul de bogăţii), Kapi-Ketu (Cel cu maimuţă pe steag) - confirmă structura mitului. A. avea şi un fiu - Babhruvăhana. Arka (sanscr, arka-* soare) Zeu din * mitologia vedică, personificând discul solar, mai ales într-o anume fază; uneori (numit şi *Aruna, frate al păsării *Cîaruda) considerat vehiculul Soarelui (*Surya). Armageddon (ebr. Har Megiddon - ţinutul muntos de la Megiddo) Câmp de luptă mitic unde, după *Biblie, ar urma disputarea bătăliei apocaliptice între forţele binelui şi răului din ziua Judecăţii de Apoi escatologie). Dar referirea la *spiritele demonice care mobilizează pe „împăraţii lumii întregi“ la „războiul zilei celei mari“ (Apocalips, XVI, 14-16) nu este decât un ecou sintetic al mai multor războaie, purtate în condiţii grele la Megiddo, încărcat cu materia escatologiei polemice, caracteristice structurii * Apocalipsului lui Ioan Teologul. Armata Salvării *Sectă creştină filantropică, organizată paramilitar, predicând ideea că salvarea omului nu se reduce la *mântuirea postumă a sufletului şi că e necesară deopotrivă uşurarea vieţii pe pământ a celor săraci şi umiliţi; doctrina A.S. consideră că *botezul şi împărtăşania nu sunt obligatorii pentru dobândirea fericirii. A.S. întreţine cantine gratuite pentru săraci, organizează campanii împotriva prostituţiei şi trimite brigăzi de ajutorare morală a alcoolicilor si a întemniţaţilor, întemeiată în 1865 de predicatorul metodist (—> metodisti) William Booth, numită în 1870 ARMAZI 50 Misiunea Creştină şi limitând-se la propaganda morală, secta se reorganizează ca „armată a salvării“ în 1878, iar super-intendentul ei W. Booth devine „generalul“ (care ulterior va fi ales de un Consiliu Suprem); membrii organizaţiei, socotiţi ofiţeri şi soldaţi, poartă uniforme specifice, iar organizaţia însăşi se împarte în divizii, coipuri şi avangărzi, cadrele fiind educate în „şcoli de cădeţi“. După 1959, răspândită în 86 de ţări, A.S. ajunsese la două milioane de membri. Armazi Zeul suprem kartvel din Georgia orientală, provincia Ivereti sau Ivir (—» mitologii caucaziene), precreştin, reprezentat ca războinic în zale de aramă, coif de aur şi cu sabia în mână. Patronând *cerul, tunetul, ploaia, vegetaţia şi războiul, era sărbătorit vara, în cadrul unor fastuoase cortegii regale, în capitala veche a Georgiei: oraşul, existent si azi, Mtheta. Potrivit tradiţiei, *cultul lui A. a fost introcfus de regele Pamavazi (sec. III î.e.n.); era deci un zeu de import. Armindeni (B.P. Hasdeu: slav \]pciviecu icni> -ziua [sf.] Ieremia; vechi germ. Allmende) J.G. *Frazer se referă la cortegiile de alsacieni care „colindă purtând armindeni“, dar notează şi răspândirea obiceiului la germani, slavi, popoare neolatine, colindătorii adunând într-un coş ouă, slănină şi alte daruri. în genere, armindenii sunt pomi sau crengi verzi cu care se împodobesc porţile, uşile şi ferestrele caselor, ca simbolizare a începutului primăverii (în satele româneşti, ca si în alte zone, de 1 mai; de altfel, în româna’ popufară, luna mai e numită Arminden, iar prima zi a acestei luni, „începătorul verii“). Ârtavyz *Spirit malefic în mitologia osetă (—» mitologii caucaziene), pedepsit de divinitatea supremă cu înlănţuirea veşnică pe *Lună. Artemis (grec. "Apiepig) Zeiţa vânătorii, în *mitologia greacă; sora lui *Apollon, născută odată cu acesta de *Leto, de la *Zeus, A. e reprezentată ca o fecioară sălbatică şi solitară, cutreierând *pădurile împreună cu o haită de câini, dăruiţi de zeul *Pan (un epitet caracteristic: Agrothera - Cea care vânează fiarele); socotită vindicativă cu cei care îndrăzneau să se îndrăgostească de ea (*Aktaion, *Orion), întrucât ea însăşi a iubit foarte rar (pe *Endvmion). dar şi atunci cu o stranie iubire aproape frigidă. Era temută de femei, din *credinţa că pedepseşte cu moartea trufia, trădarea castităţii, impietatea. Mai târziu i se adaugă atribute noi, de zeiţă binefăcătoare, care ocroteşte câmpul si animaleîe şi care vindecă miraculos felurite boli. Se poate deduce că printre aceste atribute s-a inclus *simbolul uneia din primele intuiţii omeneşti ale necesităţii echilibrului ecologic. A. veghează natura considerată ca un întreg viu, iar în acest cadru e singura din *panteonul grec îndreptăţită să stabilească şi să controleze normele vânătoreşti. Vestitul *templu din Efes, cel căruia îi dăduse foc Herostrat spre a deveni celebru măcar ca incendiator, o celebra pe A. ca zeiţă a vegetaţiei fecunde. A. era de obicei reprezentată cu vag aer de băiat (în Sparta, sub numele de Ortia, prezida luptele rituale ale tinerilor), cu aripi răsucite pe spate, în rochie lungă sau în tunică, (cf. *Diana) Artha Echivalentul *Paradisului, în *mazdaism: „Omul care se supune legii acesteia rânduite de Ahura-Mazdah şi cinsteşte pe Ahura-Mazdah şi cereasca Artha va fi fericit în viaţa lui iar după moarte se va duce la Artha“ (Tăbliţele de la Persepolis). Arthur Monarh legendar din Ţara Galilor (sec. VI), ale cărui aventuri au fost istorisite în aşa-numitul ciclu breton sau Ciclul Mesei Rotunde. Tatăl regelui, Uther-cap-de-balaur, era înfăţişat ca un *dragon în flăcări, pe cer. Una din isprăvile sale de vitejie a fost lupta corp la corp cu un motan uriaş (legendă colaterală, explicabilă în candoarea ei, prin introducerea târzie a pisicilor domestice pe Insulele Britanice). După acţiunea de civilizare a regatului său, îmbătrânind şi socotindu-şi misiunea sfârşită, A. se întoarce pe o corabie în ţara apuseană de obârşie: insula atlantică *Ab’allon (sau Insula Merelor, identificată de comentatori fie cu *Grădina Hesperidelor fie cu *Insulele Fericiţilor), care a fost acoperită de apele oceanului şi a ajuns locul de retragere al sufletelor celor morţi; după altă tradiţie, rănit mortal, regele e transportat acolo de *zâna Morgana. Artio Zeiţă gallică (—> mitologie celtică), fie zoomorfa (teiţa Ursoaică), fie antropomorfa, însoţită de un *urs simbolic. Aruna (Cel Roşu) Divinitate din *mitologia vedică, personificând zorile. A. este vizitiul carului solar al zeului *Surya şi fratele regelui păsărilor, *Garuda. Aruru Zeiţă akkadiană, creatoare a oamenilor (—> mitologii din Mesopotamia) care, din porunca zeului *Anu, a modelat un bărbat de argilă: pe *Enkidu, prietenul lui *Ghilgamesh; această formă antropogonică, după un prototip generalizat în Mesopotamia (la sumerieni, actul era iniţiat de zeiţa *Nammu), pe care o reia noul zeu suprem babilonian *Marduk, nu trebuie înţeleasă ca un produs biologic al unirii unui zeu (Marduk) cu o zeiţă (Aruru): zeiţa modelează omul din lut, iar zeul îi insuflă viaţa (aceeaşi idee se reia în *antropogonia biblică, dar ^Elohim efectuează ambele operaţii: modelarea şi însufleţirea). Mai târziu, de la arta modelării argilei, A. devine protectoarea olăritului. Arvales (lat. arvum - ogor, arătură); Fratres Arvales (Fraţii Arvali, Fraţii Plugari) Unul din cele mai vechi colegii preoţeşti (—» sacerdot) romane (compus din 12 preoţi), care oficia anual (în luna mai) * ritualul Ambarvalia: o procesiune constând din ocolirea ogoarelor, în scopul de a le sfinţi. Ambarvaliile erau consacrate iniţial zeului 51 ASCETISM *Mars (pe când era numai divinitate agrară); spre sfârşitul republicii romane, colegiul A. îşi pierde importanţa; fiind reînviat sub Augustus (sec. I î.e.n.), capătă şi sarcina administrării *cultului casei împăratului de atunci; *ritualul se consacră zeiţei *Ceres, incluzând şi sacrificarea unui taur, a unui berbec şi a unui porc (—> sacrificiu). Un text din sec. III î.e.n. (Imnul Fraţilor Arvali), deşi începe cu o invocaţie către zeii *Lari, e de fapt o *rugăciune directă către Marş, pentru prosperitatea ogoarelor: „Pe noi, Larilor, ajutaţi-ne, nu lăsa, Marte, să năvălească asupra mulţimilor nici molima, nici prăpădul. / [Plâng pentru mine, pentru ele, cu boabele acestea] Satură-te cu ele aşadar, necruţătorule Marte! / Stropeşte, apă, încetează, arşiţă / Cheamă-i pe toţi din dreapta, din stânga, să semene sămânţa Semoniilor. / Chiar nouă să ne fii de ajutor, Marte. Hai, saltă!“ Colegiul A. era consacrat, deopotrivă, cultului zeiţei agrare *Dea Dia. Existenţa A. .e atestată până în sec. III, sub împăratul Galienus. Aryaman (Ospitalierul) Supranume generic, în *mitologia vedică timpurie, pentru zeul suprem (îndeosebi *Mitra)\ mai târziu, unul dintre *Aditya, venerat ca stăpân si diriguitor al sufletelor *strămoşilor [pitarah - părinţii răposaţi). Asa (pl. Aesir; sanscr. asu - viaţă; vechi scand. asa - *zeu; asynja - zeiţă) Nume generic al divinităţilor fundamentale din *mitologia scandinavă - zeii din stirpea superioară (sau marii zei, zeii cereşti), deosebiţi de *duhurile apei, *Vana, cu care însă, după un război, devin aliaţi. Primul A. este zeul suprem *Odhinn, totodată şi tatăl celor mai mulţi dintre zei. *Edda Nouă citează 12 A.: Odhinn, *Thorr, *Njordhr, *Tyr, *Bragi, *Heimdallr, *Hddhr, *Wydarr, *Vale, *Ullr, *Forseti, *Loki, cărora le-au fost adăugaţi ulterior *Baldr şi *Freyr. Aceeaşi listă din Edda Nouă cuprinde şi 14 zeiţe: *Frigg, *Saga, *Eir, *Gefion, *Fulla, *Freyja, *Sofn, *Lofn, *Warr, *Vor, *Syn, *Glinn, *Snotr, *Gnaa (dar Freyja este din clasa Vana). *Edda Veche nu aminteşte însă nicăieri numele unor zeiţe figurând totuşi în naraţiunile mitologiei scandinave: *Nanna, *5?igyn ş.a. Unii cercetători cred, pe baza etimonului sanscrit, că în epoca arhaică, A. ar fi reprezentat doar o categorie de funcţii vitale, divinizate mai târziu prin personificare alegorică. Asase Yaa; Assya Zeiţă a *pământului, în mitologia triburilor akan şi baule (—> mitologiile populaţiilor africane). A.Y. este soţia divină (dar cu o mare independenţă activă) a zeului creator *Nyamye. ascetism (grec âoKeoo - exersez, năzui) Atitudine religioasă practică, având rolul unei tehnici spirituale, de înfrângere a simţurilor şi impulsurilor carnale, socotită un mijloc de obţinere a desăvârşirii morale şi, prin aceasta, de apropiere faţă de dumnezeire. Practicarea ascezei este variabilă în raport cu doctrinele religioase şi atitudinea acestora faţă de a. în comunităţile primitive, asceza e practicată îndeosebi de *şamani, fie în cadrul iniţierii, când cere o izolare îndelungată însoţită de *post şi de încercări fizice, în exersarea ^divinaţiei, când se crede că e indispensabilă dobândirii unor viziuni. - în doctrinele Indiei, a. (*tâpa) a avut un rol esenţial: *Upanişad consideră_ trupul o piedică în calea contopirii sinelui (*Atman) cu sufletul universal (*Brahmăn); pentru *budism, a. e calea de a atinge *Nirvâna. ~~ în Grecia antică nu au practicat a. decât *orficii care. de pildă, refuzau să se hrănească cu ceea ce este viu, adică provine din zona biologicului, şi pitagoreicii (—» Pythagoras). - în lumea ebraică, nici *mozaismul arhaic, nici *iudaismul nu au practicat asceza, o formă riguroasă de a. au avut numai *esenienii. -*Creştinismul^ în schimb, înregistrează diverse forme de a. în *patristică, a. a fost definit ca modalitate de purificare a sufletului de povara păcatelor (mai ales de Părinţi ai Bisericii ca *Tertullianus, Clement Alexandrinul, *Origenes); unele curente din creştinismul primitiv predicau mortificarea cărnii, ca purtătoare a *păcatului originar, acest tip de a. fiind văzut pe atunci ca o pregătire a sufletului pentru viaţa veşnică; formele acute au fost reluate de *calvinism. *pietismul lutheran şi mai ales de unele *secte creştine (*metodiştii ş.a.), acestea practicând asceza represivă. Totuşi, doctrina creştină de bază consideră de pildă mortificarea un aspect negativ al ascezei (căci aspectul ei pozitiv este munca), propunând în schimb o asceză văzută ca efort moral individual şi ca o condiţie a dobândirii sfinţeniei, ascetul tinzând să ajungă stăpân pe sine în scopul desăvârşirii spirituale; în concepţia etică a creştinismului, asceza e una din condiţiile ce duc la sfinţenie, fără ca sfinţenia să fie rezultatul efortului ascetic. De altfel, prezent în numeroase *religii (chiar şamanul tribal se supune unei grele asceze în răstimpul noviciatului), uneori (ca în religiile Indiei), a. nu este decât o formă aproximativ asemănătoare cu pocăinţa creştină. în schimb, cercetătorii ştiinţifici au remarcat în a. adesea motivaţii iraţionale si impulsuri patologice. Psihologul american W’illiam James a clasificat 6 forme de a: reacţia temperamentelor energice faţă de o viaţă ce li se pare uşoară; aspiraţia spre puritatea morală prin respingerea plăcerilor senzuale; spiritul de sacrificiu al credinciosului faţă de divinitatea sa; obsesia celor care cred că prin răscumpărarea păcatelor vor evita torturi mai grave după moarte; ideea fixă a nevropaţilor care, prin mortificare, îşi găsesc echilibrul lăuntric; perversiunea sensibilităţii care schimbă durerile în plăceri. Pentru James-H. Leuba, a. creştin e motivat de 5 criterii: spiritualizarea, eroismul, devotamentul, obţinerea meritului prin renunţare si suferinţă, imitaţia lui *Isus Christos. Psihanaliştii au văzut în a. o formă de manifestare a instinctului sexual. ASCEZA 52 § William James, The Varieties of Religious Experience, New York, 1902; K. Schjelderup, Die Askese, Leipzig. 1928; E. Bounaiuti, Le origini dell’ascetismo cristiano, 1928 asceză —> ascetism Asgardhr; Asaheim Ţinut celest în *mitologia scandinavă, reşedinţă a * zeilor (*Asa), imaginat ca un înveliş boltit al lumii vizibile şi cuprinzând câmpiile Ydavallr (areopagul divin) si *Hlidskjalf (tronul de pe care zeul suprem *Ocfhinn aude şi vede sincronic toate evenimentele universului). Ash Zeu arhaic din *mitologia egipteană, patronul deşertului Libyei. îi era consacrat şoimul. Mai târziu, *cultul lui A. s-a contopit cu al zeului malefic *Seth. Ashera Zeiţă palestiniană, asociată în *Biblie lui *Baal şi corespunzând divinităţilor *Athirat (din Ugarit) şi Ashratum (din Akkad) {—> mitologie feniciană); principalul atribut: ocrotirea fecundităţii. în sanctuarul canaanit al zeiţei *Astarte se afla un trunchi sacru de arbore, numit (ca obiect de *cult) ashera. Ashnan Zeiţă sumeriană a grânelor, seminţelor şi semănăturilor (—» mitologii din Mesopotamia), sora divină a lui *Lahar, făcută de zei din acelaşi lut ca şi fratele ei şi destinată să lucreze pământul cu primul plug, inventat pentru ea, şi să semene orz şi grâu. A. a făcut şi primele pâini, dar şi primele băuturi alcoolice (din susan, curmale, struguri). Judecata divină a socotit munca ei mai importantă decât a fratelui său (care era cioban); acordându-se întâietate pâinii şi vinului faţă de lapte şi lână, s-a consfinţit, de fapt, revoluţia agrară, odată cu sedentari zarea omului nomad sau transhumant. Asilki {AcuAhu, Ocu.iku. Bcjcrnui) Voinici uriaşi arhaici, poate de influenţă biblică, în *mitologia slavă răsăriteană (ruşi, bieloruşi, ucraineni). Uneori prezentaţi drept creatori de fluvii, munţi, prăpăstii şi constructori de opere ciclopice (cr. * Jidovi, în *mitologia românească). O variantă folclorică (suspectă de înrâurire cărturărească) vorbeşte despre trufia forţei facându-i să-l ameninţe pe *Dumnezeu, care însă i-3 nimicit (cf. conflictui între *giganţi şi *Zeus, după descrierea lui*Hesiod). *Mitul bielorus are un caracter particular: A. (aici Veletî) se îndeletnicesc cu strâmbarea copacilor (cf. *Strâmbă-lemne din mitologia românească) şi cu sfărâmarea stâncilor şi pietrelor (cf. *Sfarmă-piatră), slujindu-se în acest caz de unelte de piatră, care ar putea să fie un relict al memoriei colective din paleolitic sau neolitic. *Legendele adiacente spun că, în spatele unor pereţi clădiţi din stânci sfărâmate de A., se puteau găsi oameni răpiţi de un *zmeu sau un *balaur. în folclorul rus li se mai atribuie producerea tunetului prin aruncarea lăncii spre cer. Unii cercetători au propus, ca rădăcină etim. pentru Asilki, indoeurop. ak- - piatră, cer de piatră. Asiyak Zeiţă eschimosă (—> mitologiile triburilor polare), diriguitoarea vântului şi a viscolelor. Asklepios (grec. ’AoKAfÎTtio g) Zeul medicinei în *mitologia greacă, fiul lui * Apollon (născut de fiica unui rege lapit, numită Koronis, din împreunarea cu zeul); îşi practică sistemul de vindecare noaptea, în Epidaur, servindu-se de *câine, grăsime si *şarpe (poate *totemuri arhaice) izbutind şi vindecări miraculoase. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie şi morţii, ceea ce l-a supărat pe *Zeus, care l-a omorît, fulgerându-1. Acuzaţia (după Diodor din Sicii ia) i-a adus-o * Hades, motivând „în faţa lui Zeus că îi micşorează regatul, prin grija de a salva cât mai mulţi oameni“. *Miturile principale îl socoteau însă numai semizeu, de unde şi justificarea pedepsei capitale: era născut de o femeie muritoare, de la zeul Apollon, tatăl său divin dându-1 în grija *Centaurului *Hiron care, în cadrul unei educaţii complexe, i-a împărtăşit secretele *taumaturgiei cu ajutorul căreia, mai târziu, A. avea să izbutească anihilarea spontană a oricăror dureri la pacienţii săi, ca şi regenerarea părţilor afectate de boala;, totodată’ l-a iniţiat în sistemul de utilizare a plantelor medicinale. Naşterea lui A. s-a produs (după varianta transmisă de *Pindar în Pythice, III) în împrejurări neobişnuite: Apollon l-a smuls din pântecele în flăcări al mamei; cum şi moartea lui A. se produce prin fulger, întregul mit e sub semnul *focului cosmic, producător şi distrugător, ca forţă absolută de purificare. (Ulterior, Apollon îşi răzbună fiul, omorînd *Ciclopii făuritori de fulgere pentru Zeus). în epoca homerică, mitul încă nu se formase complet: în *Iliada, A, nu era venerat ca zeu al medicinei, ci doar considerat un medic fără cusur, care îşi învăţase arta de la Centaurul Hiron şi care era tatăl celor doi „vestiti vindecători Poda’leirios şi Mahâon“ (Iliada, if, v. 731-732), dar şi pretendenţi la mâna *Helenei; Mahaon e chemat chiar să vindece o rană a lui Menelaos {op. cit., IV, v. 193-195), pe care o tratează astfel: „Şi văzând rana unde îl lovise săgeata cumplită,’ îi suge înveninatul sânge. Apoi presară deasupra prafuri liniştitoare pe care odinioară Heiron i le dăduse vestitului Asklepios“ {op. cit., IV, v. 217-219). Şi după *Homer, A. fusese considerat unul dintre eroii din vechime; venerarea sa ca zeu se constituie într-un *cult aparte atunci când i se atribuie ca tată Apollon; cultul e introdus în Attica în sec. VI î.e.n. Ca zeu al medicinei, A. practică o anumită *magie (albă) de neutralizare a molimelor şi de asigurare profilactică împotriva infecţiilor, metodele sale terapeutice fiind: *descântecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile, chirurgia de incizie. în *templele lui A., bolnavii rămâneau noaptea în incintă, pentru a li se stabili diagnosticul, socotindu-se că preotul consacrat are, de la zeul său, revelaţia integrală asupra maladiei pacientului. Tipul 53 ASTARTE mitologic al lui A. aparţine însă categoriei de *eroi civilizatori. Templele consacrate lui A. în întreaga lume greco-romană erau, în felul lor, nişte clinici medicale (probabil după model egiptean), toţi preoţii slujitori fiind şi medici; sanctuarul principal se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl înfăţişează ca bărbat blajin cu barbă, având totdeauna alături un şarpe (cf. *Aesculapius) Askr Arbore mitic în *antropogonia *mitologiei scandinave: un frasin din care zeii fac primul bărbat, Asb7 zeii „au găsit pe ţărm, stingheri şi lipsiţi de soartă, pe Askr şi pe fembla. Nu aveau încă nici minte, nici suflet, nici sânge, nici frumuseţe, nici chip. Odihnn i-a însufleţit, Honir le-a dat inteligenţă, Lodurr le-a dat sânge şi chip atrăgător“ (Edda Veche, Voluspa). (—» Embla) Asmodeu (ebr. Ashmedai) Prinţul *demonilor (în * Talmud), care în fiece noapte se urcă în *cer, unde studiază, cu *Yahweh, Talmudul. în genere demon răufăcător (preluat după iranianul *Aeshma); identificat uneori cu *Belzebuth sau comparabil cu *Lilith, alteori socotit numai *duhul nefast al geloziei conjugale, al nefericirii matrimoniale: „Tot în aceeaşi zi s-a întâmplat ca Sarah, fiica lui Raguel de la Ekbatana din Media, să fie ocărită de slujnicele tatălui său, fiindcă ea ţinuse şapte bărbaţi. Şi Asmodeu. duhul cel rău, îi ucisese înainte de a trăi ea cu ei“ (V.T.. Ţobit, III, 7-8). Mai târziu, capătă şi alte nume; „împăratul demonilor“, „îngerul adâncului“ (.V. T.. Apocalips, IX, 11). assasini (arab. hashshishin - consumatori de haşiş) *Sectă musulmană neoismailită (desprinsă din secta *ismailitilor spre sfârşitul sec. XI), organizată sub forma unui ordin secret, cu implicaţii politice, una din caracteristicile de conduită fiind uciderea tuturor adversarilor, în cadrul unor asasinate politico-religioase de tip terorist. Secta a. a fost întemeiată de Hasan Sabbah, stabilindu-şi centrul în nord-vestul Iranului, în castelul Alamuth, cucerit în 1090. Formată abia după un secol, doctrina se întemeiază pe divinizarea imamului conducător şi se difuzează în Iran, Siria şi Liban, fără însă a fi o doctrină propriu-zis religioasă: a. nu urmăreau decât consolidarea puterii, într-un cadru rudimentar de politică religioasă, şi. fireşte, libera practicare a drogării cu haşiş, pentru obţinerea stărilor de pseudoextaz. Dar, după ce castelul Alamuth a fost cucerit, în 1256, de o armată mongolă, iar mamelucii au distrus, în 1273, rămăşiţele grupurilor din Siria şi Liban, secta a. dispare cu totul. Singura urmă a lor este cuvântul asasin din mai multe limbi modeme. Assur Vechi *zeu tribal asirian (-» mitologii din Mesopotamia), devenit zeu al războiului şi divinitatea supremă ocrotind Asiria, marele său preot fiind regele. Iniţial, protectorul divin al cetătii Assur, din norduî bazinului Mesopotamiei; când regiunea nordică (asiriană) ajunge independentă, *cultul lui A. începe să concureze cultul zeului suprem babilonian *Marduk; mai târziu, regatul Asiriei îl proclamă zeu suprem pe A., transferându-i şi toate atributele lui Marduk, fără a-1 detrona pe zeul babilonian. Regele asirian Assurbanipal, deşi se consideră strănepotul lui A., din motive de diplomaţie politică, restaurează *templul *E-Saggila al lui Marduk. Totuşi, analizat etimologic, A. nu aparţine nici Sumerului, nici lumii semitice. Menţionat întâi în Ur (sfârşitul mileniului III î.e.n.), în sec. XIII î.e.n. e venerat chiar ca părintele zeului ceresc *Anu, iar în sec. IX î.e.n. devine zeul principal, în locul lui *Enlil, şi i se atribuie, ca soţie, zeiţa *Ishtar. în epoca să de glorie cultuală, e zeul suprem al Asiriei, judecător divin şi zeu al războiului; la începutul mileniului I î.e.n. e reprezentat simbolic prin două mâini ieşite dintr-un nor şi încordând un arc, pentru a deveni curând (sec. IX) o figură implantată în tradiţionalul disc înaripat. Astar Zeu etiopian al *cerului, cu atribute din ^mitologia arhaică locală, dar cu nume împrumutat de la arabi (Ashtar < mesop. *Ishtar);*cultul lui A. (înainte de invazia arabă în Etiopia, zeu suprem,) e anulat de *creştinism. Astarte (grec. Astartes Lukian, Herodian: Asteroth) Zeiţa supremă, adorată şi de filisteni, în *mitologia feniciană, la obârşie zeiţă a procreaţiei şi fecundităţii, cumulând apoi dominaţia *cerului şi *pământului. *Cultul era foarte răspândit în lumea semită, zeiţa fiind în general socotită principiul feminin suprem şi având *temple în Sidon şi Tyr, apoi în Cartagina şi în Askalonul filistean; venerată în Canaan cu numele Asthoreth, e preluată de unele triburi ebraice ca *simbol celest al fertilităţii vegetale (în * Biblie: Ashera); regele Solomon ii zideşte un templu în Ierusalim: „Atunci Solomon a început să cinstească pe Astarte, zeiţa sidonienilor“ (V. T., I Regi, XI, 5); regele Iosia „a pângărit apoi capiştile de pe înălţimile cele de la răsărit de Ierusalim [...] pe care le clădise Solomon, regele lui Israel, în cinstea Astartei, idolul Sidonului“ (V. T., II Regi, XXIII, 13); totuşi, cultul ei continua să se răspândească şi în vechiul Israel, dar şi în Egipt şi chiar în Grecia. Populaţia ebraică o adora din ce în ce mai amplu: „Nu vezi tu ce faptuiesc cei din cetăţile lui Iuda şi cei de pe uliţele Ierusalimului? Copiii adună lemne, părinţii aţâţă focul, femeile frământă aluatul să facă turte împărătesei cerului“ (V. T., Ieremia, VII, 17-18). E venerată în Egipt (între dinastia XVIII şi epoca ptolemaică), fie asimilată cu *Sehmet, fie ca zeiţă autonomă a dragostei şi războiului. Grecii o preiau, numind-o Astartes. Se pare că prin unele atribute era omologată fie cu *Ishtar, fie cu *Atargatis. Fenicienii o considerau soţia lui *Baal. Răspândirea atât de largă se datora probabil fascinaţiei exercitate de un cult al unei zeiţe care, imaginată ca o femeie tânără şi frumoasă, patrona nu numai fertilitatea naturii vegetale şi animale, de ASTKHIK 54 asemenea *vânătoarea, şi personifica simbolic planeta Venus, dar ocrotea în primul rând dragostea până la formele erotice cele mai libertine. Ca zeiţă a iubirii, A. era închipuită uneori cu aspect de gazelă sau antilopă; imagini arhaice o reprezentau şi ca femeie comută, de unde unii mitologi conchid că fusese la origine doar o zeiţă pastorală (după o referire biblică: „Astarte [stăpâna] turmelor“ - V. T., Deuteronomul, VII, 13). Astkhik (Steluţa) Zeiţă armeană (—> mitologii caucaziene) ocrotitoare a dragostei sexuale şi a *apei; amanta zeului Vahagn (tânăr cu barba şi pletele de flăcări, patronând tunetul şi fulgerul). *Templul principal al zeiţei, clădit în oraşul străvechi Ashtishat de pe teritoriul de azi al Turciei, se numea „Dormitorul-lui-Vahagn“. A. era, asociată, onomastic şi atributiv, cu planeta Venus. Considerată de o frumuseţe excepţională, se credea că se scaldă în fiecare noapte în Eufrat. Dar, după răspândirea Creştinismului în Armenia, îsi părăseşte statutul de zeiţă şi e socotită numai fiica lui XÎsutr (Noe), născuta după *potop. astra (sanscr. astră - armă) Armă magică din *mitologia vedică, forţa căreia rezidă în încărcătura de invocaţii religioase; astfel, agneyastra este un proiectil încărcat cu o invocaţie către *Agni, zeul *focului. Astraia Zeiţa justiţiei, în * mitologia greacă, fiica lui *Zeus şi a *Titanidei *Themis. în epoca primordială (vârsta de aur) a trăit printre oameni, dar scârbită de răutatea lor s-a urcat în cer, devenind Constelaţia Fecioarei; părăsirea pământului şi refugierea în cer este un *simbol moral explicând dificultatea învingerii răutăţii umane înrădăcinate într-o societate inechitabilă, chiar şi în justiţia divină. Astraios *T*itan din *mitologia greacă, soţul zeiţei *Eos, părintele vânturilor şi al stelelor. astrologie Paraştiinţă, constituită în antichitate sub egida *mitologiei, şi în strânsă dependenţă faţă de *religie, urmărind influenţa poziţiei speciale a astrelor (conjuncţia astrelor) asupra evenimentelor viitoare din viaţa omului, societăţii, lumii. în Babilon, Egipt, India, Persia, China, Japonia, în civilizaţiile precolumbiene din America, la *druizii ceîti, în Grecia şi la Roma, la daci, a. era o însoţitoare consecventă a tuturor *miturilor astrale, fiincf exercitată îndeosebi de preoţi. în vechile religii, raportul între mişcarea regulată a stelelor şi planetelor (numite cu nume de zei şi adesea identificate cu zeii patronali, uneori prin deducţii obscure: de pildă, cea mai mare planetă din sistemul solar purtând numele celui mai mare zeu, Jupiter) şi concepţiile de cosmologie mitologică devine argument în demonstraţia ordinii divine a universului; în acest act, religia s-a sprijinit totdeauna pe a. Dar astrologii nu au avut pretutindeni în antichitate aceeaşi importanţă. ~ în Egiptul faraonic, nici nu se poate vorbi de a. practică (analize zodiacale, horoscoape), ci numai de interese astronomice; abia în manuscrisele demotice târzii apar slabe ecouri asupra influenţei poziţiei astrelor în destinul omului, dar şi ele sunt suspecte de a fi fost importate din Mesopotamia. ~ A. înfloreşte abia în Egiptul alexandrin, însă şi atunci cu interese limitate (de ex. hemerologia, predecesoarea horoscopului,^ clasificând zilele faste şi nefaste ale anului. - în toată istoria a., au excelat chaldeenii din Mesopotamia; ştiinţa acestora era însă cu precădere astronomică, autorii antici comunicând că asirienii au observat astrele timp de 72 000 ani (Hipparc, Iamblikos) sau, mai realist, numai 1903 ani (Simplicius), iar Strabon (Geografia, XV, I) dând referiri mai verosimile: „în Babilonia este o castă sau o colonie de filosofi băştinaşi care se numesc chaldeeni şi care se ocupă în primul rând de astronomie. Unii dintre ei şi-au făcut meserie din a compune horoscopul, însă nu au încuviinţarea celorlalţi“. Prudent, Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, II, XXIX-XXX) relatează totuşi că, după chaldeeni, „aceste astre ar avea cea mai mare înrâurire asupra naşterii oamenilor şi asupra soartei lor, bune sau rele; datorită observării şi cunoaşterii naturii lor, se poate şti foarte bine destinul fiecărui om“. ~ Necunoscută în epoca vedică, a. apare în India abia în preajma începutului erei noastre şi se dezvoltă sub influenţă greacă, păstrând însă legăturile cu temeinica astronomie tradiţională indiană. După tratatul Sîiryasiddhănta, considerat o *revelaţie directă a *Soarelui (Soluţia Soarelui), se credea (cf. cap. XI) că atunci când Soarele şi Luna au declinaţii identice, situaţiile devin nefaste pentru oameni. ~ în lumea islamică arabo-per-sană, astronomia fiind una din ştiinţele de prim rang, admise de * Coran, în penumbra ei a activat şi a. Când se construia oraşul Bagdad, o familie persană de astrologi, Banu Nawbakht, a făcut horoscopul oraşului care se năştea, compunând şi o cronică astro’futurologică a îumii, an după an, până în 933; astrologii arabi îşi numeau disciplina - ştiinţă a edictelor stelelor; prezicerile erau totuşi frânate de *teologia musulmană oficială care insista asupra *dogmei coranice că nimeni afară de *Allah nu are dreptul să cunoască viitorul. ~ în antichitatea târzie, astrologii erau priviţi cu suspiciune de către intelectuali. Aulus Gellius relatează (Nopţile attice, XIV, I) că filosoful sceptic "Tavorinus numea „ştiinta chaldeilor“ un „gen de înşelătorie şi păcaleafă“, „inventat de scamatori“, întrebându-se „ce se poate răspunde despre faptul că oamenii de ambele sexe, de toate vârstele, născuţi sub diferite mişcări ale stelelor şi la mari distanţe unii de alţii, pier totuşi toţi deodată, doborîţi de acelaşi fel de moarte, în timpul unui cutremur [...] sau în acelaşi naufragiu, ceea ce nu s-ar întâmpla niciodată dacă în clipa naşterii i s-ar atribui fiecăruia o anumită lege a sorţii. După Procopius din Caesarea (Istoria secretă, 11), împăratul bizantin Iustinian a dus o 55 ATEISM politică represivă faţă de astrologi (—» zodiac, mituri astrale). ~ Europa medievală a preluat vechile tradiţii astrologice, însă adesea independent de religie. Dar din observarea reală a mişcărilor periodice şi neperiodice ale astrelor (soarele, luna, stelele, planetele, cometele şi alte fenomene) s-a desprins treptat, din a., astronomia propriu-zisă; totuşi a. a continuat să existe, ca preocupare ezoterică, chiar dacă tot mai limitată, până în vremea modernă. § Philippe Defrance. Claude Fischler. Edgar Morin et Lena Petrosian. Le Retour des AstroJogues, Paris. 1971: M. Jacob et C.Valence. Mi roi r d'astrologie. Paris, 1949: P. Couderc. L'Astrologie, Paris. 1961: A. Bouche-Leclercq, L 'astrologie greccjue. Bruxelles, 1963: Jürgen Hamei. Astrologie - Tochter der Astronomie?, Leipzig-Jena -Berlin, 1988 Asura (sanscr. asu - viaţă) Clasă primordială de *demoni în *mitologia vedică, iniţial cu sens pozitiv, probabil ca rămăşiţă a *animatismului arie străvechi. Sensul originar de zeu din A. s-a transferat ulterior asupra noţiunii *Deva, iar A. a fost reinterpretat de astădată cu înţelesul de ne-zeu asura). deci demon; de aici şi sanscr. asurya -iniţial „divin“, ulterior „demonic“, (cf. în acelaşi bazin mitologic arie: zend. ahura > irap. *Ahura-Mazda; de asemenea scand. *Asa). în timpul primordial, demonii Asura şi zeii Deva colaborează la aceeaşi operă a *cosmogoniei. Mai târziu, consideraţi a fi fost născuţi de *Diti şi *Danu, clasei A. i se delimitează rolul mitologic; ei sunt acum demoni nefaşti, duşmani ai zeilor şi sprijinitori ai marelui demon *Vritrâ. Textele îi numesc uneori (după numele matern) şi *Daitya. A. au o căpetenie - Prahlada, un instructor -Usanas şi un rege - Vrişaparvan. Toţi demonii A. locuiesc în lumile subterane inferioare, una dintre ele fiind Atala (sanscr. atala - fără fund). Atargatis (formă onomastică greacă, pentru aram. Attar’atte) Marea Mamă a zeilor primordiali si zeiţa patronală a naturii, a fertilităţii naturale şi a frumuseţii, în mitologia siriacă (considerată de unii cercetători o variantă aproape identică a zeiţei frigiene *Kybele), comună însă structural mai multor popoare semitice occidentale. în *cultul ei curent, A. era considerată de obicei soţia zeului *Haddad-Rimmon şi *simbolul puterii destinului: devenea astfel strămoaşa casei regale şi ocrotitoarea succesiunii generaţiilor umane; de aici si practicarea *sacrificiilor umane în cultul ei. Ca ^strămoaşă, A. a fost simbolizată adesea de embleme falice, precum şi de unele serbări cu caracter falie. (-> culte falice) în unele tradiţii complementare, e descrisă ca Zeiţă-peşte; un *mit spune că a ieşit din găoacea unui ou găsit de un peşte în Eufrat; această versiune mai târzie (Ovidius, Fasti, II, v. 459-474; Metamorfoze, V, v. 331) circula în lumea greco-romană, unde A. era cunoscută şi chiar venerată fie sub numele Derketo (grecii au numit-o „Atargatis, deşi Ktesios o numeşte Derketo “ - Strabon, Geografia, XVI, 4, 27; dar şi Plinius cel Bătrân, Istoria naturală, V, 23-81), fie sub acela de Dea Syria (Lukian şi autorii romani). Sub acest nume, Dea Syria, cultul zeiţei A. s-a difuzat în lumea romană, unde era însă adorată îndeosebi cu atributele zeiţei romane *Venus; în unele provincii apar variante, mai ales în Dacia (Apullum), unde era numită Dea Caelestis. Se citează un mare *templu siriac: Atargateion, în Galaad, amintit şi într-un verset biblic (V. T. I Macabei, V. 43). Opiniile de sinteză îi acordau zeiţei 3 atribute esenţiale: apa ca funcţie vitală, glia maternă personificată în natura universală, forţa destinului. Ate (grec. ”Axr| < cctt| - rătăcirea minţii) Zeiţă personificând furia ucigaşă şi crimele, în *mitologia greacă, voluptatea distrugerii intenţiilor generoase ori a planurilor raţionale omeneşti: îa *Homer, A. e mai mult o stare psihică, ducând inevitabil la dezastre. Născută de *Eris de la *Zeus, A. îl determină să ia hotărârea pripită de a-1 face pe *Herakles supusul lui Eurystheus, însă după aceea Zeus o înşfacă de păr şi o aruncă pe Pământ din *01imp, unde nu se va mai întoarce niciodată. Rămasă simbolic printre oameni să producă sau să iniţieze fapte criminale, A. e urmată de un alai tfe lites (*rugăciuni), bătrâne penitente, fiice infirme ale lui Zeus, menite a corecta răul săvârşit de zeiţă. Pentru greci, A. era un mod de descărcare morală: *Agamemnon îşi justifică furia contra lui *Ahilleus. dând vina pe A. (Iliada, XIX, v. 91); mai târziu, e socotită doar o divinitate răzbunând *păcatele (Sofocles, Antigona). ateism (grec. a 0eoc; - fără zeu) Doctrină bazată pe respingerea, refuzul sau negarea *zeilor şi a lui *Dumnezeu, ca şi a oricăror elemente supranaturale sau divine, traductibilă concret în anularea totală a domeniului ^religiei şi, implicit, în interpretarea riguros raţionalistă a *miturilor. Există un a. sentimental, care respinge, şi un a. raţionalist, care încearcă să demonstreze, primul fiind instabil şi niciodată definitiv. Cu mai multă precizie, se pot clasifica 3 tipuri de a. 1) a. dogmatic, care afirmă inexistenţa divinităţii însă o neagă neargumentat, sprijinindu-se pe bunul simţ; 2) a. sceptic, care nu are încredere în capacitatea minţii omeneşti de a descoperi sau a-şi imagina divinitatea; 3) a. critic, care pune la îndoială validitatea argumentelor teiste sau a aşa-numitelor dovezi de existenţă a lui Dumnezeu (—» teism), anulându-le prin argumente construite logic. în forme primitive, a. apare aproape în acelaşi timp cu religia, dar ca fenomen izolat, insular, căci ceea ce numea John Lubbok (sec. XIX) „perioada atee“ a omului primitiv nu era negarea divinităţii, ci absenţa unor noţiuni distincte despre zei; primitivul nu e ateu: el poate fi uneori sceptic sau mânios pe zeii săi, pe care crede că-i poate pedepsi ori alunga, sau poate avea chiar stări de necredinţă (âTUOTia). Dar în vechile civilizaţii constituite ATEISM 56 s-au manifestat de timpuriu şi forme modeste de a. propriu-zis. - în India găsim termenul *năstikya -necredinţă în zei (Mahăbhărata, II); şi chiar noţiunea năstikată, desemnând o atitudine ateistă. - In Palestina, psalmistul polemiza cu opinia anonimă, autentificând indirect existenţa fenomenului de formă destul de acută în gândirea epocii, poate în texte pierdute: „Nelegiuitul zice întru semeţia lui: «Mânia lui nu urmăreşte. Nu este Dumnezeu’»“ - Psalmi, X, 4). - în China, *Han Fei (sec. III î.e.n.) afirmase că nu se poate dovedi existenţa zeilor şi a *demonilor. - în Hellada, un a. parţial, care nu nega zeii, dar îi deposeda de amestecul în soarta lumii, era bogat repreprezentat de filosofi (*Xenophanes, Democrit. *Prodikos, *Heraclit, *Euhemeros, Kritias, *Protagoras, *Epicur, Lukian). Heraclit scrie: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a facut-o nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni. Ea a fost totdeauna.“ Sofistul Protagoras, a cărui carte Despre zei a fost arsă public la Atena (sec. V î.e.n.), acceptă numai realitatea perceptibilă senzorial şi ca atare spune: „Despre zei nu ştiu nici dacă sunt, nici dacă nu sunt şi nici cum arată, într-adevăr multe ne împiedică să ştim asta, atât lipsa de claritate a problemei, cât şi durata scurtă a vieţii omului“. Theodoros din Kyrene (sec. IV—III î.e.n.) a negat însă făţiş existenţa zeilor, poreclit pentru aceasta de contemporani „Theodoros Ateul“. Mult mai aproape de înţelesul modem al a. se situa Epicur care, fără a nega existenţa pasivă a unei categorii divine, vede un univers autonom, „deoarece nu este nimic în afara universului, care să pătrundă în el si să producă o schimbare“ (Scrisoare către lîerodot). îndoieli pertinente găsim la unii poeţi greci; astfel, Euripides, fostul discipol şi apoi prietenul lui *Anaxagoras, în invocaţia piesei în mare parte pierdută Melanipa filosoafă, spune: „O, Zeus, dacă este un Zeus, căci nu-1 cunosc decât din auzite!“, dar mai ales în tragedia Alkeste (v. 962-967; 974-977); „M-am urcat către cer / purtat de Muze pe aripi, / am pătruns atâtea ştiinţe / însă nu am întâlnit altă forţă / mai teribilă decât Ananke. / Nu este putere care s-o învingă. [...] Numai ea, singura zeiţă fără altare / şi fără chipuri cioplite, e surdă la jertfele noastre.“ Tragicul grec intuieşte forţa incoruptibilă a legilor cosmice autonome. ^Lucretius, discipolul lui Epicur, acceptând ideea unor divinităţi indiferente, spune că omul născoceşte pe zei fiindcă e înfricoşat de fenomenele naturale. - Teza e reluată în sec. XVIII de iluminiştii francezi (La Mettrie, d’Holbach, Voltaire, J.J. Rousseau ş.a.); dar nici aceştia nu profesează un a. autentic (mulţi dintre ei, ca şi succesorii lor din Revoluţia Franceză de la 1789, admit, ca pe un gen de divinitate abstractă, „raţiunea supremă“), întrucât scopul lor rezidă în primul rând în anticlericalism, în sec. XIX, problema a. e cercetată multiplu (etnografic, sociologic, economic, politic, dar şi filosofic) şi se conturează premisele unui viitor a. mai riguros. Max *Müller introduce noţiunea nouă de adevism (sanscr. a-deva - fără zeu), ca termen analogic definind actul de negare a zeilor, faţă de ateism (hellenistic atheos), care defineşte negarea lui Dumnezeu. A. începe să se contureze mai exact la filosofii materialişti (L. Feuerbach ş.a.) şi îndeosebi la fondatorii „socialismului ştiinţific“, Karl *Mârx şi Friedrich *Engels. Astfel o definiţie indirectă (deşi de fapt un sofism) a lui K. Mane s-ar vrea aplicată la întreaga problemă: „în general, reflexul religios al lumii reale nu poate să dispară decât atunci când relaţiile din viaţa practică de fiecare zi vor fi relaţii clare şi raţionale între oameni si între oameni şi natură“. (Capitalul, I). în sec. Xk, a. devine un fenomen mult mai frecvent, constituind totodată refuzul atitudinii religioase şi refuzul acceptării oricărei religii; astfel, alimentat de expansiunea cunoaşterii ştiinţifice, dar şi de o anumită modă, a. contemporan îşi asumă forma exacerbată a unui nou gen de umanism. Totuşi formele particulare de a. se diferenţiază tot mai mult. Ca termen în sine, a. tinde să efesemneze noţiuni cu totul diferite în raport cu mutarea punctului de vedere filosofic, de la o zonă de gândire la alta, de la refuzul unei religii la refuzul alteia. Astfel, Jacques-J. Natanson ajunge să afirme (într-un eseu asupra a. modem, publicat în 1975) că „nu ateismul este cel care îl defineşte pe ateu, ci ateul este cel care îngăduie să se definească ateismul“. Din atari cauze, teologii catolici acuză a. de incoerenţă (Claude Tresmontant) sau cel puţin de înclinaţie spre „o credinţă mesianică în pozitivismul cunoaşterii ştiinţifice“ (Jean Daniélou). Există şi abordări mai puţin obişnuite. Deşi aparţinând unui curent teist (personalismul, pentru care lumea este manifestarea actului creator al lui Dumnezeu -personalitatea supremă), neoaugustinianul Jean Lacroix, operând o analiză obiectivă asupra a. relevă un sens contrar celui urmărit, când, prin acuzarea ideilor tradiţionaliste care, pătrunse în catolicism, „conduc pe oameni spre ateism“, ajunge să constate cu îngrijorare că „Dumnezeu a început a fi sesizat ca un obstacol în calea progresului“ şi că „omenirea tinde să înlăture acest obstacol din calea ei“ (Le sens de Vathéisme moderne, Paris, 1966, p. 28). Pierre *Teilhard de Chardin considera că „Lumea este pe cale de a se converti spontan la un soi de religie naturală a Universului, care o abate pe nedrept de la Dumnezeul Evangheliei“ (L'incroyance moderne, cause profonde et remède, 1933, în Oeuvres, vol. IX, Paris, 1968, p. 153). Unii teologi de azi, accesibili înnoirii, spun că a. contemporan deschide drum căutării absolutului autentic ce depăşeşte tot ce e în stare să conceapă omul, adică a acelui absolut care ar rămâne transcendent în raport cu universul integral. Alţi teoreticieni, din afara *teologiei, consideră că a. e legat direct de 57 ATHENA tipul civilizaţiilor antropocentriste. Dincolo de speculaţiile pro sau contra, pentru gândirea contemporană excesiv tehnologizată există un a. propriu-zis (numit impropriu ateism ştiinţific de marxişti), care nu e împiedicat nici de revoluţiile ştiinţifice din fizică sau biologie, nici de prezenţa ^creâintei religioase în conştiinţa unor savanţi moderni iluştri (I. Newton, A. Einstein, A. Schweitzer. Ê. Teilhard de Chardin). Acest a. -provenind totuşi dintr-o gândire limitativă asupra structurii şi dinamicii universului - consideră în linii generale că universul este alcătuit exclusiv din materie care, ea singură, fără vreo intervenţie exterioară ce s-ar numi divinitate sau raţiune universală, se organizează perpetuu, guvernată de legi obiective şi constituind, concret, tot ceea ce există. § Félix Le Dantec, L'athéisme, Paris, 1912; J. M. Robertson, A History of-the free thought, Ancient and Modem, 1-11, London, 1936; Ignace Lepp, Psychanalyse de l’athéisme moderne, Paris, 1961; Roger Garaudy, Dieu est mort, Paris, 1962; Henri Arvon, L'athéisme, Paris, 1967; Claude Tresmontant, Les problèmes de l’athéisme, Paris, 1972; Jacques-J. Natanson, La Mort de Dieu. Essai sur l’athéisme moderne, Paris, 1975; Petru Berar, Umanism şi ateism, Bucureşti, 1980; Gh. Vlăduţescu, Septimiu Chelcea (coordonatori), Raţiune şi credinţă, Bucureşti, 1983; Al. Tânase, Cultură si civilizaţie. Bucureşti. 1977; R. Goffy. Le Dieu des athées, Lyon, 1966; J. Lacroix, Le sens de l’athéisme moderne, Paris, 1966. athanor Cuptor în care alchimiştii pretind a realiza „regenerarea cosmosului“ şi a transmuta metalele „leproase“ în aur, precum şi a obţine „piatra filosofală“. Alchimia medievală (ars magna) descinde de la magii antici de pe lângă *temple, promotori de * mituri şi parţial iniţiaţi în unele ştiinţe experimentale. A. medieval este un soi de furnal cu pereţi refractari, cu o cupolă de reflectare a căldurii docului, cu pirostrii pe care stătea un vas adăpostind, în nisip sau cenuşă, „oul filosofal“, şi o vatră cu uşă şi orificii pentru circulaţia aerului. Gradaţia ascendentă a încălzirii determina „oul“ să treacă prin toate culorile spectrului până la roşu strălucitor, când era spart şi devenea „piatra filosofală“, reprezentând condensarea activă a începutului şi sfârşitului tuturor lucrurilor, adică a miticului Spiritus mundi; după o fază de fermentare, se credea că pulberea roşie rezultată din ou, acum transparentă, putea străbate mercurul şi toate celelalte corpuri, urmând să le transforme în aur, fireşte, fără vreun succes. Athar Zeul *focului, în *zoroastrism (—> mitologie iraniană), fiul lui *Ahura-Mazda, probabil însă divinitate arhaică, faţă de vechimea şi importanţa *cultului ignic local; era slujit de un colegiu preoţesc: athravan. (—» sacerdot), Atharvan (sanscr. atharvan - * sacerdot) Preotul arhetipal din *mitologia vedică sau cel mai vârstnic fiu al zeului *Brahmă. Este întâiul preot amintit de tradiţia din India, considerat a fi fost sacerdotul care oficia *ritualurile ignice, consacrate zeului *Agni. (cf. clasa de preoţi ai *focului, athravan, sub egida zeului *Athar, în tradiţia mitoreligioasă din Iranul zoroastric). Athena (grec. ’AOrjvce); Pallas Athena Zeiţa înţelepciunii şi războiului, una din cele mai vechi divinităţi în *mitologia greacă, adorată din mii. II î.e.n., *simbol preferat de civilizaţiile antice, cu tradiţie patriarhală: *Zeus, lăsându-şi însărcinată prima soţie, pe *Metis, o înghite, apoi, după o cruntă durere de cap, cerând să i se despice craniul, provoacă naşterea insolită a A., care apare în armură şi cu armele ce le va purta mereu, răcnind războinic şi zguduind cu vocea *pământul şi *cerul. I s-a atribuit epitetul Tritogenia (grec. Tpuoyeveia - „de trei ori născută“), adică, după Democrit: judecata bună, vorbirea bună (care evita erorile) şi împlinirea datoriei. A. era sfătuitoarea perpetuă’a areopagului atenian, protectoarea statului şi a activităţilor politice şi sociale, patronând direct oraşul Atena (căruia îi dăruise măslinul) şi ocrotind artele plastice, literatura, ştiinţa agricolă, meşteşugurile. Ca zeiţă războinică (deosebindu-se de *Ares), A. patrona războaiele calculate, fiind de fapt zeiţa strategiei militare; a avut un rol mitic esenţial în *Titanomahie, iar în războiul troian a fost de partea aheilor. înfăţişată cu statură înaltă, cu ochi albaştri-verzui (culoarea peruzelei) mari şi rotunzi (*Homer o numea, în *Odisseia, glaukpis - cea cu ochi de bufniţă), avea bufniţa ca emblemă, pasăre ce a rămas după aceea simbolul înţelepciunii; dar de aici s-a dedus că, la origine, ar fi fost o divinitate totemică, bufniţa fiind de fapt un vechi *totem local. Uneori avea şi epitetul Aithya (aiOiucc - pescăruş), ca protectoare a corăbierilor. Era totdeauna înfăţişată cu cele 3 atribute formale: coiful, lancea şi egida (sau scutul, făcut din piele de capră, pe suprafaţa căruia s-a imprimat ulterior capul înspăimântător al *Medusei); această egidă, mai ales de când purta capul, rămas funcţional, al Medusei, a devenit o armă magică; iniţial, egida (aiyic < aiyii -piele de capră) fusese un nor cu care Zeus îşi semnala atitudinile ameninţătoare prevestind urgia. Dar în mâna A., înconjurată de o sută ciucuri de aur, egida a devenit simbolul ocrotirii armatelor simpatizate de zeiţă. Printre statuile zeiţei a devenit celebră cea numită Palladion, idolatrizată de troieni care, păstrând-o în cetate, o socoteau căzută din cer. *Odysseus şi Diomedes, ştiind că statuia veghează destinul troian, au răpit-o într-o noapte şi numai după aceea Troia a putut fi învinsă. Tradiţia romană susţinea însă că se răpise un fals Palladion, statuia autentică fiind adusă de *Aeneas la Roma. Se pare că acest gen de *idolatrie provine din *cultul arhaic al pietrelor meteoritice, faza zoomorfă şi apoi cea antropomorfă apărând mai târziu. Zeiţă pururi castă (de aceea numită şi Parthenos -Fecioara, cu epitetul care a patronat templul construit de Fidias, în onoarea ei, pe Acropola ateniană, şi numit ATHIRAT 58 Parthenon) şi ocrotind lupta oricărui erou pentru binele omenirii, A. nu e lipsită nici de trufie (nedreptăţind, din rivalitate artizană, pe *Arahne, deşi patrona arta ţesătoarelor), nici de viclenie (plămădind, cu *Hej)haistos, din argilă şi însufleţind pe *Pandora). Ii erau consacrate *sărbătorile, constând din procesiuni pline de fast, Panathenee (reorganizate, după tradiţie, de *Theseus): la 4 ani, Marile Panathenee, iar anual, Panatheneele mici. Principalul sanctuar al A. era în *templul central din Acropola ateniană, (cf. *Minerva) Athirat; Athirat Yam (akkad. Ashratum; canaan. Ashera) Zeiţă ugarită (—> mitologie feniciană), soţia zeului suprem *E1, născătoarea tuturor *zeilor, reprezentată uneori alăptând prunci, ca *simbol al fecundităţii; totodată zeiţă a apelor mării („Cea care păşeşte pe mare“), iar dintr-o emblemă (fusul) ar rezulta că era şi zeiţa destinului. Nu locuieşte mereu alături de El, dar după unele călătorii lungi (ca aceea în sprijinul lui *Baal), când reapare, zeul consort îi cere să-şi îndeplinească datoria conjugală (un *mit, parvenit într-o traducere hittită, le descrie îmbrăţişarea erotică).A. e prezentă uneori alături de zeul 6aal, care nu e fiul ei, nici al lui El, şi care îi face daruri, de fapt, mituind-o în vederea intervenţiei pe lângă El; altfel, relaţiile dintre cei doi zei nu sunt prea clare. Athrahasis (Cel-foarte-întelept) înţelept mitic babilonian, protejat de zeul *Ea şi salvator periodic al omenirii (—> mitologii din Mesopotamia); proliferarea neamului omenesc ajunge să tulbure liniştea zeilor care, mânioşi, decid să-l distrugă; dar sfătuit de Ea, A. izbuteşte să limiteze dezastrul pedepsei prin diluviu, salvându-se împreună cu alţi câţiva oameni; ciclul fatal reîncepe de mai multe ori, însă de fiecare dată A. salvează omenirea de nimicirea ei totală. (Ref. principală: în poemul mitologic babilonian Când zeii erau încă oameni, numit şi Mitul lui Athrahasis). Athtar Divinitate complexă, uneori plurală, în *mitologia mai multor popoare semitice. în Ugarit (—> mitologie feniciană), e un zeu mărunt, dar certăreţ, invidios şi revendicativ, oferindu-se să ia locul lui *Baal, când acesta dispare un răstimp; părăseşte însă repede tronul uzurpat, fiind prea mic şi incapabil să-l ocupe real; în altă variantă (poemul mitologic Baal şi Mot), propunerea de înlocuire o face chiar zeiţa * Athirat, căreia zeul suprem *E1 îi declară: „Un zeu aşa mărunt nu va sti acum să rivalizeze cu Baal, nici să mânuiască fancea la fel ca fiul lui Dagan“. Mult mai important era *cultul lui A. în *religia populaţiei arabe preislamice din Saba (Yemen); aceasta îl venera pe A. în forme diverse sau duble (Athtar şi Athtar Dhu Kabd; perechea Wadd şi Nikrah, ca divinităţi ale iubirii si urii - sau Cei doi Athtar, Wadd fiind amintit şi în *Coran); arabii sabaiţi îl înlocuiau uneori (poate doar onomastic) cu Almaqah, zeul planetei Venus sau planeta însăşi; din unele inscripţii preislamice s-ar deduce însă că A. era fiul *Soarelui şi tatăl *Lunii sau chiar Zeul-lună; oricum, patrona lumina nocturnă şi, în plus, irigaţiile. Âtînag Zeu alan şi oset (^ mitologii caucaziene), ocrotitor al fertilităţii vegetaţiei şi, implicit, divinitate patronală a agriculturii. Atlantida (grec. 'AiZaviig) Continent mitic, plasat de obicei în Oceanul Atlantic, dincolo de *Coloanele lui Herakles, şi care s-ar fi scufundat în împrejurări catastrofale, acum 12 milenii. Numele şi descrierea A. îi aparţin lui *Platon (Timaios; Kritias); el relatează că un bătrân preot egiptean i-a spus lui Solon (după *Plutarh, preotul Sonkis de la *templul zeiţei *Neith din Sais) despre predecesorii antediluvieni ai atenienilor -cu 9 000 de ani înainte de Solon - care au stăvilit o uriaşă putere invadatoare ce „se năpustise din temeiurile ei aflate în Marea Atlantică“, pe atunci navigabilă, adică dintr-o insulă din faţa strâmtorii numite de greci Coloanele lui Herakles, („o insulă mai mare decât Libya şi Asia la un loc“, comunicând cu alte insule fi având acces „spre tot continentul aflat faţă în faţă şi care împrejmuie marea aceasta îndepărtată“); în A. exista o putere regală, organizatoare a invaziei împotriva teritoriilor egiptene şi prehellenice, după efectuarea căreia „s-au petrecut violente cutremure de pământ si cataclisme“, iar într-o zi şi o noapte „de groază“, fuptătorii din Hellada „s-au scufundat sub pământ şi tot astfel s-a scufundat în mare şi a dispărut insula Atlantida“, ulterior marea ajungând „cu neputinţă de străbătut şi de cercetat, încărcată cum este de vaduri de mâl pe care le-a lăsat insula scufundându-se“ (după unele interpretări modeme, zona ar fi identificabilă cu Marea Sargasselor). Platon completează aceste relatări din Timaios (20 d - 25 e) cu o dublură mai amplă a *mitului (Kritias, 108 d - 121 c): când *zeii şi-au împărţit pământul, după zarurile aruncate de *Dike, „Poseidon, dobândind drept parte a sa Insula Atlantida“, o organizează treptat; pe câmpia insulară centrală, în vârful unui munte, „locuia unul dintre oamenii care, la obârşie, se născuseră acolo din pământ“, *Evenor, însoţit cu femeia *Leukippe, părinţi ai fetei Kleitho pe care *Poseidon şi-o ia ţiitoare, îi construieşte în mijlocul insulei o cetate cu fortificaţii şi îi plantează o vastă grădină fertilă, „făcând să ţâşnească de sub pământ, la suprafaţă, două izvoare de apă, unul cald, altul rece“; născându-i-se 5 perechi de gemeni masculini, Poseidon împarte A. în zece regate; cel mai important, dominând asupra celorlalte, era al întâiului născut, *Atlas. Insula era bogată în vegetaţie (păduri cu lemn pentru construcţii), în minereuri îndeosebi metalifere şi nobile (printre care aur şi *oricalc) şi prin ingeniozitatea artizană a locuitorilor. Mult mai târziu, se clădeşte în centrul insular un sanctuar pentru Kleitlio şi 59 ATLANTIDA Poseidon, unde populaţia aducea *ofrande anuale; raporturile dintre regii insulari erau reglementate prin tradiţia păstrătoare a poruncilor lui Poseidon şi printr-o inscripţie „gravată pe o stelă de oricalc“ din sanctuar. Dialogul, neterminat, se întrerupe la relatarea mâniei lui *Zeus, decis să pedepsească trufia ascendentă a atlanţilor; (adunându-i pe toţi zeii în lăcaşul lor din „centrul lumii“, le-a rostit o cuvântare, al cărei text dialogul platonician nu-1 mai are). Diodor din Sicilia, într-o relatare insuficient de clară, atinge tema A. (deşi e posibil ca istoricul să nu se fi referit la ţara insulară a lui Platon, ci la nişte „atlanţi“ continentali, poate din nord-vestul Africii, din zona munţilor Atlas): „Atlanţii, care locuiesc în regiuni fertile pe ţărmurile Oceanului, se pare că întreceau pe vecinii lor prin evlavie şi ospitalitate. Ei pretind că leagănul zeilor este ţara lor [...] Atlanţii povestesc că primul lor rege ar fi fost Uranos şi că acesta i-ar fi strâns pe oamenii care locuiau răzleţi, aşezându-i într-o cetate înconjurată de ziduri. Tot'-el i-a dezvăţat pe supuşii săi să ducă un trai sălbatic, fără nici o rânduială. [...] Observând cu atenţie astrele, a prevestit multe fapte dintre cele ce aveau să se petreacă în univers“ (Biblioteca istorică, III, LVI, 2-4 şi urm; LX: LXI). S-a răspândit părerea eronată că dialogurile platoniciene ar fi singura sursă a mitului. E drept că numele ca atare, Atlantis, nu se regăseşte în alte izvoare, însă descrierile altor autori par similare cu aceasta. Astfel, Ailianos scrie: „Singurul continent care există se află dincolo de limitele lumii locuite. Potrivit cuvintelor lui Teopompos, acesta e nemăsurat de uriaş, este populat de animale mari, iar oamenii de acolo sunt giganţi, cât două staturi obişnuite, şi trăiesc nu atâta cât noi, ci de două ori mai mult. Pe continentul acesta se află multe oraşe mari cu rânduieli şi legi specifice, cu totul diferite de ale noastre“ (Istorii variate, III, 18). De asemenea, mitul egiptean al insulei apusene *Aaru, care ar fi fost înconjurată ca si A. de un zid metalic, pare să concorde cu relatarea istoricului egiptean Manethon despre tara fabuloasă Siriath, ce s-ar fi scufundat catastrofal în epoca primului zeu-rege al Egiptului, *Thot. într-un mit irlandez, eroul celt *Maelduin găseşte în plin ocean, la vest de Irlanda, două insule, una cu zid de aramă, alta cu zid de foc. După un mit toltec, 8 triburi au venit din ţara insulară răsăriteană Atztlan (Locul Cocorilor), stabilindu-se pe noul continent dintre cele două oceane; iar desenele vechi mexicane din Codicele Tir a (Cartea Migraţiilor) înfăţişează ţara Atztlan ca o insulă muntoasă, muntele ei central fiind împrejmuit de ziduri şi înconjurat de un canal circular, semănând cu canalul descris de Platon în dialogul Kritias. Un *simbol imagistic aztec înfăţişează o insulă ca un dreptunghi cu colţurile rotunjite; în afara ei, un vâslaş într-o barcă, spre a marca legătura posibilă cu insula, prin navigaţie; în interior, un bărbat şi o femeie şezând, iar deasu- pra, simbolul unei piramide în trepte, înconjurat de simbolul unui zid gros, piramida terminându-se în vârf cu simbolul unui arbore cu 8 ramuri (cf. supra, mitul celor 8 triburi imigrate). Pare semnificativă în anume direcţie (cel puţin spre a demonstra că numele şi poziţia geografică a A. nu este, cum s-a susţinut, o fabulaţie alegorică, fără izvoare, a lui Platon) o categorie de coincidente ale unor rădăcini lingvistice. Numele grec al A., ’Ax-taxvxiç, are o rădăcină rarisimă în lb. greacă: âxÂ-şi prezentă în aria simbolică similară (’AxÀaç numele Titanului; axÀaxos, axÀr)xoç - irezistibil, copleşitor); dar aceeaşi rădăcină se regăseşte în aria centramericană nahuatlă (toltec atl - apă), intrând în componenţa multor nume din *panteonul nahuatl, însă uneori ca postpozitiv (de pildă *Quetzalcoatl); deopotrivă interesant este numele zeului toltec al apelor: *Atlaua. Se poate adăuga şi coincidenţa, nu mai puţin enigmatică, a rădăcinii cuvântului zeu: grec, 0eôç (deşi cu 0 -theos, nu cu x ), nahuatl teotl. Sub raport epic, mitul scufundării teritoriului e prezent într-o variantă stranie dintr-un basm mitologic persistent în Yucatan (citat de arheologul Miloslav Stingi): un bătrân sărac e găzduit într-o noapte de stăpânul („adevăratul bărbat“) unui oraş yucatanez. şi, la plecare, îi dăruieşte gazdei o piatră de jasp; lacom si suspicios, „adevăratul bărbat“ pune să fie ucis bătrânul şi îi desface traista în care se găseşte doar o piatră obişnuită, aşa că o aruncă în mare; dar marea începe să se umfle şi îneacă oraşul. Unii au încercat să identifice A. cu altă ţară din *mitologia greacă: Hyperborea (—> hyperborei), alţii au socotit că mitul platonic nu ar fi decât un simbol politic născocit de filosof (această interpretare fiind însă naivă şi în afara *mitologiei comparate). Există însă şi date modeme oceanografice şi geologice care par să confirme atât datarea platoniciană a catastrofei, cât şi existenţa protoistorică a continentului în Oceanul Atlantic. Atlantologia ştiinţifică, respinsă de unii savanţi (J. Thomson, R. Hennig, I.V. Knorozov, F. Shepard), privită pozitiv, dar cu prudenţă, de alţii (Henri Lhote) sau constituind obiect de cercetare cu perspectivele pozitive posibile pentru ceilalţi (V.A. Obrucev, René Malaise, N.F. Jirov), se sprijină în primul rând pe mitul platonician, dar şi pe datele geologiei şi ale altor ştiinţe aferente. De obicei catastrofa mitică este omologată cu cele două etape de la sfârşitul ultimei glaciaţii, în care ar fi putut să se scufunde A. sub acţiunea unor evenimente tectonice şi vulcanice, după N.F. Jirov, între anii 13 000-10 000 î.e.n. şi 9000-8 000 î.e.n. (date care coincid în bună parte cu cronologia mitică, stabilită de Platon). Alte mituri adiacente, din surse mai mult sau mai puţin obscure, susţin mitul de bază. Astfel, alchimistul islandez Ame Sakknussem (sec. XVI), considerând Islanda o rămăşiţă a Hyperboreei, pretindea că, urmând unele tradiţii locale, ar fi regăsit o grotă sau un ATLAS 60 crater vulcanic prin care putea pătrunde în nişte peşteri sau coridoare subterane ce ar mai păstra vestigii atlante. Restabilirea din fragmente a mitului iniţial şi confruntarea lui cu datele atlantologiei ştiinţifice duc totuşi la ipoteza unui mit memorial, cu nucleu protoistorie. § N. F. Jirov, Atlantida. Probleme fundamentale ale atlantologiei, trad. rom. Irina Andreescu, prefaţă dr. doc. Radu Vulpe. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. 1967; H. S. Bellamy. The Atlantis Myth, London, 1948; I. Donnelly. E. Sykes. Atlantis, the Antedeluvian World, London-New York, 1949; I.. Spence. The Problem of Atlantic. London. 1924; P. La Cour. L'Atlantide, Origines des civilisations. Paris, 1950; revista engleză Atlantis (apare la Londra, condusă de dr. E. Sykes. sub egida asociaţiei internaţionale Atlantis Research Centre) Atlas (grec. "AtAou;) Unul din principalii *Titani, în *mitologia greacă, înfrânt şi pedepsit de *Zeus să susţină bolta cerească pe umeri. însoţit cu *Nimfa *Pleione, devine tatăl celor 7 *Pleiade. împietrit de *Perseus cu imaginea *Medusei, într-o variantă mitică, A. devine stâncă; în altă variantă, mergând să culeagă din *Grădina Hesperidelor merele de aur necesare lui *Herakles (care între timp îl înlocuieşte ţinând el *Cerul) A. vrea să lase sarcina veşnic pe umerii eroului, însă acesta îl ameninţă că va lăsa stelele să cadă pe Pământ. Un *mit de altă alură afirmă că A. a fost un desăvârşit matematician şi astronom, care a inventat sfera; probabil că prin vulgarizarea acestui mit s-a putut ajunge la *simbolul anecdotic al unui A. care ţinea cerul pe umeri, ca pe un sac de cereale. Mai există un mit, după care A. era primul fiu atlant al lui *Poseidon şi unul dintre cei zece regi primordiali ai *Atlantidei. Atlaua (Stăpânul Apelor; nahuatl atl - *apă; atlatl - săgeată) Zeu toltec al apelor şi al regenerării prin victoria sa asupra forţelor naturii, ca şi asupra *morţii (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene). într-un imn liturgic de expresie parţial enigmatică, zeul îşi aruncă îndărăt sandalele, îşi leapădă coiful, îşi ţinteşte săgeţile din ţeava de suflat şi declară: „Sunt mândru că ele nu se frâng, în veşmânt de preot, iau săgeata în mână. Astfel mă voi înălţa ca pasărea quetzal. Puternic este zeul Atlaua.“ în mitoîogia popoarelor nahuatle (tolteci, zapoteci, azteci), pasărea quetzal e *simbolul regenerării. După interpretările curente, dubla calitate a lui A. este patronajul ciclurilor naturii. Atman în concepţia filosofică a Indiei postvedice, părticică din sufletul universal (*Brahmăn) existentă în orice om, animal sau plantă; de fapt, „şinele“, absolutul subiectiv (Brahman fiind absolutul obiectiv), deci conştiinţa pură care depăşeşte suferinţa existenţială: „Atman depăşeşte foamea şi setea, suferinţa, tulburarea minţii, bătrâneţea si moartea“ (Brihadăranyaka Upanişad, III, 5, l). Definiţia dată de înţeleptul Yăjnavalkya, în discuţia initiatică cu soţia sa *Maitreyi: „într-adevăr, acest Atman nu piere, el e de o natură nepieritoare. [...] El e de neînţeles, pentru că nu se poate înţelege, e de nesurpat pentru că nu se poate surpa, nu se priponeşte, pentru că este de nepriponit, nu este legat, nu se datină, nu îndură răul“ (ibid, IV, 5, 15). în clipa morţii unui corp, după aceeaşi ^credinţă A. iese din el şi intră în alt corp; (cf. aztec *nahual: de asemenea, maori taiora, particula din sufletul divin al zeului *Iho, şi sicun, emanaţia distributivă a zeului *Wahan Tanka). Atnatu Zeul suprem, autocreat, al tribului kaiti (din Australia Centrală) (—> mitologii din Oceania), imaginat ca un *duh ceresc şi venerat ca fondator şi inspirator al *ritualurilor iniţiatice; cel care îi ocroteşte pe iniţiaţi. A. e în opoziţie cu duhul ucigaş Tuman, care îi omoară şi îi învie pe adolescenţi în timpul iniţierii, fiind imaginat mergând cu un singur picior, pe celălalt purtându-şi-1 pe umăr. Aton Discul solar, divinizat de *mitologia egipteană ca înfăţişare concretă a lui *Re; era reprezentat ca un disc roşu cu raze palmate. De la valoarea de nume comun al discului solar, capătă, în Regatul Mijlociu, investitura de ipostază perceptibilă a Zeului-soare. Sub dinastia XVIII din Regatul Nou (în jurul anului 1450 î.e.n.) se constituie "cultul autonom al lui A. care devine ulterior, sub Amenophis IV (1372-1354 î.e.n.), zeul suprem, în dauna cultului lui *Ammon-Re. Amenophis IV (Amenothes - Ammon e mulţumit), după reforma sa religioasă (considerată de teologii egipteni *erezie), adoptă alt nume regal: Akhnaton (Cel asupra căruia Discul [solar] revarsă bunăvoinţă). Introducerea totală a cultului lui A. a fost o încercare de impunere a unei *religii monoteiste; dar atât tradiţia politeistă (—> poli-teism) a egiptenilor, cât şi numai 17 ani de domnie a faraonului, nu au fost condiţii suficiente pentru o universalizare absolută şi durabilă a unui ’“monoteism, fie şi în cadrul *cultului solar. Akhnaton şi soţia sa Nefertiti au construit (în 1370 î.e.n.) oraşul Ahet-Aton (Orizontul-lui-Aton), azi Tel el-Amarna, ca să devină centrul religios panegiptean al cultului lui .A. Acest cult nu a depăşit însă. ca atare, durata domniei reformatorului. Unii istorici moderni au presupus o înrudire semantică între Aton şi *Adon, deci şi *Adonai (de altfel, un mare imn liturgic al lui Akhnaton pentru A. a inspirat unul din psalmii biblici) şi chiar *Adonis. Reforma e posibil să fi avut ecou mai mult în afara Egiptului. Atotarho; Tododaho (Cel-a-cărui-casă-mărgi-neste-cărarea, Cel-prins) Zeitate irokeză (—> mitologiile triburilor amerindiene), simbolizând forţele dezlănţuite ale naturii; închipuit ca o făptură monstruoasă, cu tfup răsucit în „cele şapte noduri ale răului“, cu membre ca labele animalelor, terminate cu gheare, având ochi, urechi, nări, iar părul, în plete, din şerpi, însă toate organele de simţ, diforme. în mod curent, A. e reprezentat şezând într-un jilţ împletit şi fumând o pipă lungă. 61 AUDHUMBLA Se consideră că, iniţial, locuia în preajma satului irokez Onondaga, purtându-se tiranic cu sătenii; s-ar putea deduce de aici că a persistat în memoria locală un şef de trib. Doi *profeţi, Hayawata şi Denanaw'ida, au purificat mintea lui A., extirpând răutatea şi orientând actele zeului spre binefacere, în prezent, irokezii mai păstrează numele de Atotarho, mai ales ca denumire a funcţiei de membru al consiliului Ligii Triburilor Irokeze. Atreus (grec. ’Arpei) g) Rege legendar mycenian, strămoşul Atrizilor (cărora le-a aparţinut şi *Agamemnon), a cărui ceartă cu fratele său *Thyestes devine simbolică în * mitologia greacă, unde e amplificată • la scara unor consecinţe cosmice. Izgonit de tatăl său *Pelops pentru uciderea fratelui vitreg Hrysippos, apoi refugiat la regele Eurystheus din Mycene, căruia îi urmează la tron, după ce află despre adulterul soţiei sale cu Thyestes, A. se răzbună invitându-si fratele la ospăţ şi hrănindu-1 cu carnea copiiîor acestuia. Mai târziu se însoară cu Pelopia (fiica incestuoasă a lui Thyestes) şi îl înfiază pe Aigisthos, fiul născut din incest; îndemnat de tatăl legitim, acest fiu îşi ucide tatăl adoptiv, spre a-i oferi lui Thyestes tronul din Mycene. Datorită acestor cauze, *zeii au blestemat întregul neam al atrizilor (—> blestem). Atropos (grec.oc - ne: prefix negativ, uporcoc; -întoarcere, direcţie: care nu se întoarce) Una dintre *Moire, simbolizând încetarea ireversibilă a *vieţii; era reprezentată figurativ adesea cu o unealtă de tăiat, exprimând astfel operaţia de retezare a firului vieţii. Attius Navius * Augur roman legendar de maximă erudiţie, fiu de ţăran, ajungând, prin excepţionala sa’ capacitate, ciupă ce a învăţat de la etrusci toată disciplina etrusca, la treapta augurală. Regele Tarquinius cel Bătrân, gelos pe popularitatea şi autoritatea augurului, îi întinde o cursă, întrebându-1 dacă el, regele, va putea îndeplini ceea ce şi-a pus în gând, iar la răspunsul afirmativ al lui A.N., Tarquinius spune că avea de gând să taie cu cuţitul o piatră; augurul îl sfătuieşte să încerce; neîncrezător, regele apasă tăişul în piatră, dar se simte batjocorit şi umil când constată uşurinţa cu care piatra a fost despicată de cuţit, întâmplarea nu este un *mit, ci doar o *legendă propagandistică (din clasa istorică a hagiografiei *miracolelor), aici întărind autoritatea augurilor, deseori clătinată. Attys Zeu frigian al vegetaţiei şi agriculturii, adorat în Asia Mică (preluat în această formă de *mitologia greacă). A. a fost născut de fecioara Nana (care, după ce-1 zămislise dintr-o rodie sau o migdală pătrunsă în pântecele ei şi conţinând organul reproducător al monstrului Agdestis, a rămas virgo intacta). Imaginat ca un frumos păstor tânăr, A. este forţa de fecundaţie a naturii vii (floră şi faună) şi *mitul său e specific societăţii pastoral-agrare meridionale. Iubit de *Kybele, A. o iubeşte pe zeiţă şi îi aduce jertfa propria sa bărbăţie, printr-un act de emasculare (fie ordonat de Kybele, fie de el însuşi, ca gest disperat). în Phrygia, când se veştejea vegetaţia toamna, era plânsă, în cadrul unor *ritualuri, *moartea periodică a lui A., asupra căreia există două variante: uciderea zeului de către un mistreţ si schimbarea lui postumă într-un pin; jertfirea’ cfe către zeu, pentru Kybele, a organelor virile şi moartea sa prin pierderea hemoragică a sângelui. Ambele variante îşi au tradiţiile lor; în prima, arborele simbolic consacrat zeului fiind pinul, în Phrygia, în fiecare an era sacrificat un bărbat prin spânzurarea de pinul sacru; în a doua, J. G. *Frazer făcea legătură între emascularea lui A. şi faptul că preoţii zeiţelor asiatice ale fertilităţii (*Ishtar, Kybele', *Astarte, *Atargatis) erau de obicei eunuci. învierea periodică a lui A., ca semnal simbolic al primăverii, era serbată la 25 martie. în *cultul zeului intrau 3 ritualuri succesive obligatorii: *botezul, comuniunea şi confirmarea iniţiatică. O statuie îl reprezintă pe A. cu un mănunchi de spice de grâu şi cu fructe în mână, pe cap cu o cunună din conuri de pin, rodii şi alte fructe, iar din vârful bonetei sale frigiene ies alte spice. (—> Adonis) Attzîs *Demon nefast din mitologia tătară (—> mitologie mongolă); el apare în calea drumeţilor noaptea, prefăcut în căpiţă de fân, căruţă, copac, flacără, scopul său fiind exterminarea oamenilor. După sec. XIII, probabil a influenţat compunerea (sau recompunerea) unor personaje demonice din *mitologia românească, îndeosebi cele *mutante: *dracul, *Vâjbaba ş.a. Atum; Tem; Turn (Desăvârşitul) Zeu pre-dinastic (din Heliopolis), creatorul solitar al *zeilor şi oamenilor, în *mitologia egipteană, cel care a stabilit ordinea divină în *cer şi pe *pământ şi care a luat fiinţă din nimic, fie prin actul propriei voinţe (parteneră fiindu-i mâna sa), fie prin rostirea *cuvântului iniţial. După Textele Piramidelor, era Zeul-soare autocreat, care apoi, singur pe movila sa de obârşie, creează pe *Shu şi pe *Tefnut. în epoca arhaică, era considerat fondatorul eneadei (pesedjet - grupul celor nouă) heliopolitane, cu următoarea succesiune genealogică: din A. se nasc Shu (aerul) şi Tefnut (umezeala); din această pereche, *Geb (pământul) si *Nut (cerul), iar din ei *Osiris, *Isis, *Seth şi ^Nephthys. Considerat zeul universal, stăpân până la hotarele extreme (Neb-er-djer), era imaginat, fie antropomorfic (un bătrân cu barbă, întruchipând soarele în asfinţit), fie zoomorfic (reptilă, ichneumon, taur) şi îl reprezenta mesagerul şi animalul său consacrat, taurul *Mnevis. Mai târziu a fost asimilat cu *Re, în forma onomastică Re-Atum. Audhumbla (Cea Lăptoasă) *Vacă, în *mitologia scandinavă, ivită din acumularea stropilor reci împroşcaţi de talazurile genunii AUGUR 62 pustii *Ginnunga Gap\ se hrănea lingând ţurţurii de gheaţă sărată din nordul aceleiaşi genuni, ca să alăpteze, cu cele 4 râuri de lapte ale ugerului ei, pe ^gigantul *Ymir. Treptat, din ţurţurii linşi, a apărut *omul primordial (sau zeul) Bure, părintele lui *Borr şi bunicul lui Odhinn. (cf. *Kamadhenu) augur (pl. augures: lat. civis [arh. auis] -pasăre, garcre - a cerceta, a ispiti) Preot roman, prezicând viitorul după cântecele şi zborul păsărilor, după felul găinilor de a ciuguli grăunţele sau după fenomenele cereşti; concluziile divinatorii, rezultând din interpretarea acestor manifestări obiective, erau socotite expresia voinţei zeilor. Auguratul era de origine etruscă (bazat pe disciplina etrusca), iar inventarea ştiinţei augurale se atribuia unui personaj legendar, numit Car. Principala sarcină a a. era auguratio: operaţia de observare a păsărilor; a. lua auspiciile (sg. auspicium), legate negreşit de funcţia sa, ele însemnând orice forme divinatorii efectuate în raport cu comportamentul păsărilor, deci orice profeţie; de aici, vb. augurari - a face profeţii după zborul păsărilor, a profeţi. Orice loc sau act cu calitatea de auspieatus era sacru, demonstrat prin auspicii, deci confirmat şi aprobat de zei. Observarea cerului se facea prin împărţirea lui virtuală în 4 sectoare, punctul de întretăiere al celor două linii fiind deasupra creştetului a. (liniile se numeau decumanus, de la est [a vest, si cardo, de la nord la sud; a. diviza cerul cu toiagul augural (lituus), privind spre sud, astfel că auspiciile (semnele) prielnice (fulgerul ş.a.) erau cele din stânga; sectorul celest de observare auspicială se numea templum (ca şi sectorul corespunzător de pământ), iar locul de observaţie, auguraculum; trebuind deci să aibă vizibilitate deplină, a. avea dreptul să ceară înlăturarea oricărui obstacol vizual (tăierea unui copac, dărâmarea unei clădiri); acţiunea augurală de luare a auspiciilor determina întreprinderea sau amânarea unor acţiuni importante (chiar pacea, războiul, tratatele); când auspiciile erau rele, a. anunţa amânarea pe altă zi (alio die). După mărturia lui Cicero, a. utilizau nişte cărţi (un gen de manuale) asupra interpretării fulgerelor (Fulgurales libri) şi exista funcţia preotului fulgurator, specializat în *divinaţia pe baza scăpărării fulgerelor. în Imperiul Roman, a. erau constituiţi într-un colegiu, întâi de 3, iar din anul 300 î.e.n., de 9 persoane (4 patricieni, 5 plebei). Sub Caesar, colegiul augural se ridică la 16 a. Tradiţia a păstrat numele unor a. celebri, intraţi în *legendă, ca *Attius Navius. Titus Livius citează, ca primi a., pe *Romulus şi *Remus care ad inaugurandum templa capiunt (Ab Urbe condita, LIV): îşi fixează * templul de unde vor urmări, pentru divinaţie, zborul păsărilor. După tradiţie, un lituus curb (toiagul augural), de provenienţă etruscă, i-a servit lui Romulus la întemeierea Romei. Vergilius a folosit sintagma Augur Apollo (Apollo cel oracular), iar la *Ovidius întâlnim expresia nocturnae imaginis augur, de unde rezultă că a. putea fi şi tălmăcitor de vise (sau că tălmăcitorii de vise erau numiţi şi a.). în ciuda autorităţii acestei instituţii, au fost cazuri când tribunii poporului au acuzat pe a. că ţin flămânzi puii pentru auspicii, întrucât lăcomia puilor indica un semn bun; (de altfel, după mărturia lui Cato, luând auspiciile, a. abia îşi stăpâneau râsul). Arta augurală (la Cicero, scientia auguratus, mai târziu numită doar augurium), cu timpul ajunge să însemne numai „prevedere“ sau „semn prevestitor (mea augur ia rerum futurarum - „profeţiile mele asupra lucrurilor viitoare“ -Cicero). Romanii respectau în chip deosebit instituţia auguratului; de ex., nici un templu nu se putea clădi fără consultarea a., el numindu-se Auguratum Templum. La un moment dat, colegiul augural ajunge să influenţeze elaborarea legislaţiei statului, ca şi întreprinderile acestuia în politica externă sau internă, căci o acţiune sau o zi putea fi dies fas (zi fastă) sau dies nefas (zi nefastă), conformă sau nu cu legile divine. Având dreptul tradiţional de a atribui phiar funcţii în înalta magistratură romană ori de a se opune unei atari propuneri (de ex., pe Caesar l-au proclamat dictator a.), colegiul augural (după legea Aelia şi legea Fufia, abrogate la mijlocul sec. I î.e.n.) ajunsese să tuteleze până şi deciziile Adunării Poporului, întrucât votul acesteia depindea de rezultatul auspiciilor, deci se afla la discreţia a. Aleşi pe viaţă, a. completau colegiul prin cooptare, până în 108 î.e.n., apoi se introduce votul; în epoca imperială, a. sunt numiţi de senat sau de împărat. Augustin (Aurelius Augustinus; Fericitul Augustin - la ortodocşi; Sfântul Augustin - la catolici) Teolog creştin (354^130), episcop în Africa de Nord, Părinte şi Doctor al Bisericii, filosof neoplatonic, retor, adversar al *teologiei păgâne şi al *maniheismului. A. a fost instruit jumătate în spiritul culturii păgâne din mediul său, jumătate în spiritul creştin al mamei sale Monica; la Cartagina, unde şi-a trăit adolescenţa şi tinereţea, într-o viaţă nu lipsită de patimi, însă aglomerată de o solidă învăţătură, nu-şi dezvăluie încă viitoarea vocaţie; dar, invitat la Milan, ca profesor de retorică, şi influenţat acolo de predicile sf. Ambrosius, e supus unei lupte lăuntrice între pasiunile lumeşti şi un interes acut pentru convertirea la *creştinism. Continuându-şi viaţa la Milan şi la Roma, atras un moment de maniheism, pe care-1 va combate apoi, devine un gânditor sceptic năzuind neîncetat spre ideea de adevăr şi spre puritatea vieţii. Convertirea va fi asigurată, după propria sa mărturisire, de un eveniment petrecut în grădina sa, când aude un glas care îi spune: „Ia şi citeşte“ si, deschizând Epistola ap. Pavel către Romani, la versetul despre *asceză (XIII, 13—14), îşi simte sufletul calm. „Astfel, cele două voinţe ale mele, una veche, alta nouă, una trupească, alta sufletească, se combăteau, şi prin 63 AVATARA discordia lor mi se destrăma sufletul“ (Confesiuni); convertirea, efectuată după îndemnul din viziune: Toile, lege!, duce la *botez, pe care îl oficiază sf. Ambrosius. A. îşi împarte la săraci partea sa din averea părintească şi devine pustnic timp de 3 ani după aceea e hirotonisit preot, se ilustrează ca un mare predicator şi, mai târziu, e ales episcop. Opera sa, compusă din 93 scrieri, în 232 cărţi, e mai cunoscută din 3 lucrări: Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), tipărită cu întârziere, în 1465, circulând însă larg în timpul vieţii lui A. este o scriere polemică, în care autorul atacă păgâ-nismul, demonstrându-i inconsistenţa, osândeşte deopotrivă maniheismul şi arată superioritatea creştinismului; Confesiuni e o autobiografie de caracterizare a propriei sale doctrine spiritualiste; Tratat despre Treime, de fapt o sinteză a doctrinei religioase augustiniene. Baza doctrinei sale rezidă în ideea regentă a *credinţei („toate înfăptuirile raţiunii pălesc în faţa credinţei“); insistând într-un mod aparte asupra ideii de *mântuire a cărei cale a fost deschisă prin suferinţele şi moartea lui *Isus Christos, A. consideră că nu toţi oamenii se mântuiesc deopotrivă, întrucât *Dumnezeu, conform unor legi pe care omul nu le poate pătrunde, a predestinat pentru salvare pe unii aleşi, lăsând pe alţii în voia liberului lor arbitru; (concepţia augustiniană, în acest sens, a fost preluată mai târziu de reformatorul Jean *Calvin). A. derivase, din concepţia asupra luptei între împărăţia lui Dumnezeu si împărăţia *Satanei, ideea unui stat teocratic (—> teocratie), în care *Bisericii i se atribuia un rol de constrângere. Susţinător al *ascetismului, A. este unul din părinţii vieţii monastice (—> monahism), căreia îi dă şi primul regulament monahal cunoscut în Europa Occidentală. Adversar al diferitelor curente, tributare creştinismului (maniheism, pelagianism; —> pelagieni), ca şi al doctrinelor filosofice greceşti si romane, A. (într-o scrisoare către Dioskoris)’se bucura că cenuşa vechilor şcoli filosofice din Hellada se şi răcise în epoca sa, ceea ce a devenit un semnal al amplificării interdicţiilor dogmatice medievale ale ^religiei creştine; s-a dedus de aici (cum făcuse cu două secole anterior *Celsus, provocând mânia lui *Origenes) că, vânător de *erezii, creştinismul este ostil culturii; era însă criza sa de creştere (care a inclus şi doctrina augustiniană), după care această religie urma să-şi construiască o nouă cultură, proprie, consolidată în parametrii ei specifici. Aura Poku Regină mitică şi divinitate postumă a tribului baule (—> mitologiile populaţiilor africane), care ar fi organizat primul stat pe Coasta de Fildeş şi ar fi fost strănepoata directă a primilor oameni coborîţi de zeul *Anangama din *cer pe pământ. A trăit foarte mult, conducând ţara cu ajutorul *fetişului Mie. Aurora Zeiţa zorilor, în *mitologia romană, preluată de la greci, după *Eos. A. avea ca soţ pe Tithonus, fiul lui Laomedon, pe care, spre a împlini dorinţa zeiţei, *Iupiter l-a înzestrat cu nemurire. Autolykos (grec. AnuoAuxog; lat. Autolicus) Fiul zeului *Hermes, în *mitologia greacă, hoţ de maximă abilitate în arta furtului. Automatia Zeiţa norocului, în *mitologia romană, cea care potriveşte, după capriciul ei, împrejurările norocoase. A. a fost preluată, cu acelaşi nume, din *mitologia greacă, unde patrona hazardul. Timoleon, generalul eliberator al Syracusei, îi instalase în locuinţa sa un *altar. Auxesi'a Zeiţa creşterii, în *mitologia greacă. Avalokiteţvara (avalokita-isvara - zeul privind în jos; Domnul care a fost văzut): Arva-Balo Divinitate tibetană budistă, înfăţişată uneori cu 11 capete de expresii diferite, dispuse piramidal, alteori cu mai multe perechi de braţe. A. e considerată una din ipostazele fiinţei ajunse la desăvârşirea supremă, *Bodhisattva, precum şi întruparea şefului suprem al hierocraţiei tibetane, Dalai-lama. Forma originară ar fi fost Avalokitasvara (Urmăritorul Sunetelor), corespunzând formei chineze *Guan Yin şi tibetanei Spyanşras-gzigs (Ochiul Văzător). avatar —> avatăra avatăra (sanscr. avatăra - pogorîre [a zeilor], întrupare divină) Reîncarnare, în concepţiile religioase ale Indiei; fie ipostază a divinităţii rezultând din împreunarea între un *zeu şi o femeie muritoare, fie o etapă din ciclul de rematerializări *samsăra, în scopul acumulării de experienţă (în *Upanişad), fie circuitul infinit al existentei fiinţelor (în *budism). în concepţia upanişadică, drumul omului este un drum strămoşesc (pitriyana), plecând din fum, străbătând zonele sumbre şi poposind pe *Lună, care e refugiul morţilor, unde ei stau până li se consumă toate meritele, după aceea se întorc pe *Pământ, rematerializându-se succesiv: spaţiu, vânt, fum, ceaţă, nori, ploaie, seminţe, până când în această formă finală pătrund într-o existenţă animală ori umană, renăscând calitativ în raport cu meritele existentei anterioare; iar de la un avatar la altul se acumulează experienţa fiecărei vieţi şi, cum explică străvechiul comentator Shankara, în fiecare apare experienţa precedentă (purvaprajna), adică amintirea trecutului, suma reprezentărilor dobândite în experienţele de până atunci şi reintrate în acţiune cu ajutorul cunoştinţelor şi activităţii din noua *viaţă (de pildă taîentul de a desena). între doi avatari e starea de *moarte (preta - cel adormit, răposat, sau umbra mortului reprezentată ca schelet); mortul se hrăneşte cu resturile de mâncare primite de la cei vii şi locuieşte în noroi, urină şi fecale; dar starea preta e pentru cele mai multe suflete pasageră, încheindu-se cu o nouă naştere (samsăra); fac excepţie cei foarte păcătoşi, rămânând într-o preta eternă! După concepţia budistă, fiecare fiinţă e AVERNUS 64 supusă unui lanţ nesfârşit de reîncarnări şi nu iese niciodată din circuitul existenţei; dar şirul de a. poate fi întrerupt când fiinţa ajunge în *Nirvăna, adică în starea de linişte absolută; budiştii cred că fiecare a. următor se stabileşte în raport cu faptele bune sau rele săvârşite în viaţa precedentă; această stabilire se face prin *karma. *Credinţa în reîncarnările succesive se regăseşte însă şi în alte *religii (de pildă, în doctrina *druizilor). Avernus Lac italic (în Campania), socotit de romani intrarea în *Infem sau chiar lac infernal. Averruncus (lat. averruncare - a îndepărta un rău) Zeu, din *mitologia romană, care înlătură relele din calea oamenilor. Avesta (zend avestah - lege) Culegere de texte mitologice şi religioase persane, atribuită *profetului iranian legendar *Zarathustra. Primele imnuri au fost compuse probabil în Iranul arhaic (cu mult înainte de invazia arabă) şi în vechea Midie asiatică, poate în mediul *magilor mezi; părţile mai târzii, alcătuite de discipolii lui Zarathustra, conţin imnuri şi *mituri despre *zei. După tradiţia *zoroastrismului. întregul codice al scripturilor avestice a fost distrus în timpul campaniei lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.e.n.) şi abia între sec. III VII se realizează recodificarea integrală. A. veche, din epoca sasanidă (sec. III— VII) se compunea din 21 cărţi; cea cunoscută azi e aproape un sfert din cea vecfie şi se compune din: 1) Yasna (*rugăciuni, invocaţii către *geniile *pământului şi *aerului, cântate în timpul *sacrificiilor si dispuse în 70 capitole); 2) Gatha (cântece - ţinând tot de Yasna, întregite cu subdiviziunea Vispered - care cuprind învăţătura lui Zarathustra si se consideră cele mai vechi, întrucât provin din sec. IX-VI î.e.n.); 3) Vendidad sau Videvdaîh (legislaţie contra *demonilor, cu texte despre puritatea *ritualului, precum şi o naraţiune a istoriei mitice a întemeierii oraşelor, divizată în secţiunile fargard); 4) Yasht (imnuri către vechii zei iranieni: *Mithra, *Anahita, *Apam-napat, *Tistrya, şi incantaţii pentru divinităţile serbate în cursul unui an); pe lângă cele 4 părţi de bază, există şi subdiviziuni secundare (de ex., Khorda-Avesta: rugăciuni către *soare, *lună, către zeul *apei, zeul *focului ş.a.). A. este şi un sistem de filosofie religioasă construit în cadrul unui dualism extrem, în care tot universul material şi spiritual se bifurcă în principiul binelui şi principiul răului, primul întruchipat în zeul suprem * Ahura-Mazda, al doilea, în zeul negativ * Angra-Mainyu, unul creator, celălalt distrugător; între aceste două principii în conflict perpetuu, omul e liber să opteze. Dar A. fixează o durată limitată luptei între bine şi rău, adică istoriei - 12 milenii, distribuite astfel: 1) 3000 ani iniţiali, existând în sine, spiritual, când Ahura-Mazda creează lumea; 2) 3000 ani de guvernare exclusivă a lui Ahura-Mazda, când apare şi viaţa; 3) 3000 ani când în guvernarea universului intervine impactul dintre cei doi zei, lumea pendulând între bine şi rău; 4) 3000 ani finali, în care Angra-Mainyu îşi pierde treptat puterea până când, în cadrul unui spectacol escatologic marcat de venirea mântuitorului *Saoshyant, binele triumfa definitiv şi Angra-Mainyu e proiectat în abis. înainte însă de debutul primei epoci din cele 4, pe când *timpul era încă infinit şi nemensurabil, cele două principii stăteau despărţite (după ce se născuseră din *Zurvan) de un spaţiu haotic imens, coexistând Ahura-Mazda în lumină, Angra-Mainyu în beznă, până în clipa când primul a pornit la crearea universului, actul creator scoţându-1 din inerţie şi pe cel de-al doilea, astfel că antagonismul celor două principii devine brusc activ; din acel moment, timpul încetează a fi infinit, devine limitat şi definit, epoca avestică de 12 milenii fiind durata lumii actuale. Tradiţia a ataşat codicelui avestan şi alte scrieri, care nu îi sunt de fapt încorporabile, atât prin diferenţa de structură, cât şi prin orientare: mitul cosmogonic Bundahishn. „cartea de învăţătură“ Dinkart şi un tip mediopersan de scrieţe apocaliptică, intitulat Ayătker-i-zamăspik. şj J. Darmesieter. I e Zend-Avesta, I-1I1. Paris. 1892; The Hymns ni Saratn mitologiile triburilor amerindiene), *teofania căruia este concretizarea creaţiei, prin autodevenire solară. Actul său e din cele mai interesante "viziuni cosmogonice amerindiene: singur la început în vidul cosmic, A. „s-a plămădit pe sine înlăuntrul fiinţei sale şi şi-a azvârlit gândul în întinderile nemărginite“, împrăştiindu-si forţa în univers, sub formă de aburi fecundatori; deci zeul este „ceaţa creşterii“, adică substanţa care face totul să crească, şi pe care mintea sa o preface în „noaptea de odinioară“, iar crearea detaliilor lumii (soarele, pământul, cerul, forma germenilor de oameni şi de alte făpturi, zăcând până atunci în cele 4 peşteri sau utere ale universului) e văzută ca o ieşire în lunga zi de lumină şi de viaţă pe pământul de azi, după un îndelungat răstimp de evoluţie. Axomamă Divinitate feminină a cartofului, în *demonologia agrară incasă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Aye Shaluga Zeiţă a triburilor yoruba (—> mitologiile populaţiilor africane), ocrotind trocul şi comerţul si fiind în general divinitatea protectoare a belşugufui şi avuţiei. Ayîsîth Zeiţă iacută (—> mitologiile triburilor polare), ocrotitoare a naşterilor. Ayodhyă (sanscr, ayodhyă - impenetrabil, inexpugnabil) Oraş arhaic, aproape fabulos, din India (pomenit în *Mahăbhârata şi Rămăyana), considerat capitală a regilor dinastiei solare din neamul lui *Raghu şi unul din cele 7 oraşe sfinte indiene (pe locul oraşului de azi Audh); *Rămâ era fiul regelui Daţartha din A. Numită si Săketa, A. e situată de tradiţie pe malul fluviului âarayu. Aytar Zeu abhaz (—» mitologii caucaziene) cu 7 feţe sau ipostaze, ocrotitor al fertilităţii pământului şi al animalelor domestice. Componenţii săi sunt ae ambe sexe: Giabran (Maica-părintelui-caprelor) - strămoasa arhetipală a *caprelor sălbatice şi protectoarea vitelor mici, pe care credincioşii o invocau la începutul *ritualului de primăvară oficiat în onoarea lui A.; Jwabran (Maica-părintelui-vacilor) - strămoasa arhetipală a vacilor, ocrotitoarea vitelor mari; Acîshashana -zeiţa *cailor; Alîshkentîr - zeul câinilor, posesor al unei imense forţe fizice şi al unei neobişnuite dibăcii, capabil să apară instantaneu oriunde, spre a nimici câinii ori a-i îmbolnăvi, putând să trimită totodată oamenilor, ca răspuns la *rugă-ciunile lor, un câine credincios; Anapa-naga (Maica-dătătoare-de-mei) - divinitate a recoltei (zeu sau zeiţă sau divinitate androgină); Amra -divinitate personificând * Soarele; Amza divinitate personificând *Luna. Se păstrează textul unui tip de rugăciune arhaică: „O, Aytar, înşeptit Aytar, căruia îţi sunt supuse şapte puteri divine, alcătuitoare ale’puterilor tale!“’. Timp îndelungat, A. a fost mai ales zeul ciobanilor; aceştia jurau pe numele lui şi îi sacrificau *ţapi şi berbeci ( —> sacrificiu). Ayu-Toyon; Aar-Toyon; Yurung Zeu iacut principal (—» mitologiile triburilor polare), creator al lumii şi al *strămoşului tribal Er-Sokotoh-Elley\ indentificat cu *Soarele, devine cu vremea un *deus otiosus, până când, în sec. XVIII, sub influenţa Creştinismului (exercitată de misionarii ortodocşi ruşi) e confundat cu * Dumnezeu (Tatăl). Azazel (Puternicul lui Dumnezeu) Divinitate demonică din Palestina (—> mitologie biblică), la origine probabil zeu al deşertului; e prezent în * Biblia canonică şi în unele apocrife (* Cartea lui Enoh), fie ca *înger damnat, fie ca efect impersonal al propriei sale lucrări primejdioase. 1) Ca *demon al desertului, sau divinitate negativă, rivală a lui *YaWeh: „Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Yahweh şi un sorţ pentru Azazel“, pe celălalt - *ţapul ispăşitor, trimiţându-1 „lui Azazel în pustie“. în acest context, este vorba de *ritualul de ispăşire Yom-kippur (V. T., Leviticul, XVI, 8-10). 2) Ca * geniu luciferic şi purtător al mesianismului: „Şi Azazel i-a învăţat pe oameni să făurească săbiile şi spadele, scutul şi platoşa, şi le-a arătat metalele şi meşteşugul lucrării lor, şi brăţările, şi podoabele, şi meşteşugul de a sulemeni ochii jur împrejur cu antimoniu, şi de a înfrumuseţa pleoapele, şi nestematele cele mai frumoase şi mai de preţ, şi toate culorile vopselelor, şi prefacerea lumii“. După canonul divin, A. e învinuit că „a dezvăluit tainele veşnice care se săvârşesc în ceruri“ (Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, VIII; IX). 3) Ca rezultat fizic al operei sale: confundat prin suprapunere de *mituri cu lucrarea sa, A. (deci rezultatul operei lui) urmează să fie incatenat, deşi mai curând paralizat, neutralizat; Yahweh îi j ordonă îngerului *Rafael: „Aruncă-1 în întuneric şi deschide deşertul care este în Dudael şi aruncă-1 ! acolo. Aruncă peste el bolovani colţuroşi şi ! ascuţiţi, acopere-1 cu beznă şi să rămână acolo j veşnic; acopere-i tot aşa şi faţa“, după aceea, | impune măsuri profilactice aproape cu caracter ecologic: „tămăduieşte pământul pe care îngerii l-au stricat; şi să vesteşti vindecarea pământului până când ei îşi vor tămădui plaga, pentru ca toţi fiii oamenilor să nu se prăpădească din pricina i fiecărei taine pe care veghetorii le-au arătat-o şi au 1 dezvăluit-o fiilor lor. Tot pământul s-a stricat prin ştiinţa lucrării lui Azazel“(/6/af., X). A., mai mult decât rezultatul unui *sincretism, este o figură mitologică foarte complicată, o mixtură de *mituri cu origini şi din zone şi epoci cu totul diferite. Ca rival al lui Yahweh, A. e comparabil cu *Diavolul şi *Lucifer, îngerul răzvrătit; A. din Geneză ar Dicţionar de'mitologie generala C. 5—6 AZIZ 66 putea fi identificat şi cu Diavolul care îl ispiteşte pe *Isus Christos în pustie (cf. N. T., Evanghelia lui Matei, IV, 1-11; Luca, IV, 1-13); cel din Cartea lui Enoh a fost identificat uneori, în *Talmud, fie cu *Satan, fie cu Samayel; ca instructor al omenirii - cu toată categoria de zei mesianici şi *eroi civilizatori, de tipul lui *Prometheus şi al lui *Quetzalcoatl, dar şi cu *Şarpele, ispititor al *Evei, încolăcit în *Pomul Cunoştinţei; iar lucrarea sa primejdioasă, care trebuie ascunsă cu vigilenţa cu care se ascund azi deşeurile radioactive, săvârşită printre alte lucrări ale’ grupului de îngeri de sub comanda lui *Semyaza, pare a fi din clasa evenimentelor catastrofale de tipul *Sodomei. Sensul general al personalităţii mitice a lui A. este răzvrătirea faţă de divinitatea majoră şi, implicit, fraternizarea cu oamenii, deci un sens prometeic. Aziz (grec. Azizos) Zeu de origine arabă, adorat în Palmyra ca „zeul bun şi milos“, considerat supraveghetorul şi paznicul caravanelor, al turmelor scoase la păşunat şi al unităţilor militare. Reprezentat în chip de copilandru, purtător de torţă, era identificat de greci cu Phosphoros şi de romani cu *Lucifer (Luceafărul de dimineaţă) şi socotit prevestitorul *Soarelui şi patronul luminii matinale. A. este asociat *cultului solar din Edesa; de asemenea, după monumentele epigrafice, venerat frecvent în Dacia Romană, unde era numit şi Deus Bonus Puer (cf, de ex. inscripţia dedicatorie din Apulum: Deo Bono Puero Phosphoro) sau cea de la temelia unui *templu din Potaissa: Deo Azizo Bono P[uero conserva]tori pro salute. Uneori, în lumea romană, era clasificat printre zeii armatei (dii militares). B Ba (pi. Bau) în concepţia religioasă din Egiptul faraonic (—»mitologie egipteană), forţa vitală omenească, nepieritoare după moartea trupului. în epocile timpurii, se pare că avusese semnificaţia de energie (spirituală?), indestructibilă şi postum, dar de fapt o energie sufletească pe care o puteau avea numai *Zeii şi faraonii (în Regatul Vechi; cf. Textele Piramidelor), deci nu sufletul propriu-zis, cum interpretase scriitorul hellenistic Hora-pollonios, în tratatul său despre hieroglife (scris în coptă, în sec. IV). Se considera că B. este o entitate independentă de corp, putându-se despărţi de acesta la dorinţă şi capabilă de a ieşi ziua din sarcofag sau mausoleu, mai mult, păstrându-şi chiar după moartea trupească întreaga existenţă fiziologică, împreună cu nevoia de hrană, băutură etc. B. era simbolizată de o pasăre semiantro-pomorfa, cu cap sau chiar şi cu braţe de om; când aparţinea zeilor, B. era întruchipată de animale cvasiantropomorfizate: crocodilul pentru *Sobek, berbecul pentru *Osiris. într-o epocă târzie, aveau câte o B. chiar şi unele oraşe, nu însă cu funcţia de genius publicus (—> genii) din *mitologia romană. Ba şi *Akh erau considerate de egipteni elemente completive din spiritualitatea etern omenească, pe lângă elementul principal *Ka. Baal (semit, baal - domn, stăpân) Zeu de origine mesopotamică (—> mitologii din Meso-potamia) foarte răspândit în antichitatea semită. Numele i se reia de îa un popor la altul, cu diferite epitete (deşi la cele mai multe popoare semitice *zeii nu au nume cu valoare onomastică; nenumit, zeul se recunoaşte prin calitatea sau atributele lui): Aliyn Baal - Preaputemicul Stăpân; Baal Zebul -Stăpânul Prinţ (Ugarit); Baal - Bărbatul (Fenicia); Baal Hamman - Domnul Cerului (Cartagina); Baal Sapon - Domnul muntelui Sapon (piscul de contact între *cer şi *pământ) sau Stăpânul Nordului; Baal Pheor - zeul regent al moabiţilor; Baal Berith - adorat de evreii idolatri, ca păstrător al *jurămintelor; Baal Zebub - devenit *demon (—> Belzebuth) ca şi toţi zeii străini, socotiţi demoni, sau în genere idolii, numiţi în Palestina cu pluralul generic baalim. în Ugarit, imediat după perechea supremă *E1 şi * Athirat, B. e zeul tânăr, activ, biruitor, care pune ordine în elementele cosmice şi asigură viaţa oamenilor; e şi zeu al furtunii, ploii, trăsnetului şi războiului, adorarea sa fiind inseparabilă de cultul agrar, esenţial în existenţa ugariţilor. B. este zeul care fecundează vegetaţia şi cirezile, personificând şi renaşterea anuală a naturii, de unde duşmănia permanentă cu *Mot, care personifică pământul adormit, ca şi alegoria coborîrii lui B. în gura monstruoasă a lui Mot: ploaia pătrunzând în glie; în acest sens, B. apără pământul de secetă; când Mot îl înghite, B. e căutat şi regăsit în măruntaiele monstrului de zeiţa *Anat (cf. *Isis căutând pe *Osiris); inamic al lui *Yam, B. apără ţărmurile de invazii străine şi protejează navigaţia corăbierilor. în peregrinările şi bătăliile lui e secondat adesea de zeiţa Anat, datorită căreia îşi recapătă tronul; când dispare temporar în pântecul lui Mot, se încearcă înlocuirea lui cu micul zeu intrigant *Athtar, sprijinit de marea zeiţă Athirat, până când B. revine pe tronul său de pe muntele Sapon. Ugariţii îl venerau complex, îndeosebi ca zeu al forţei vitale, poate tocmai de aceea impulsiv şi mânios; totodată, zeiţa-mamă Athirat. care era gata să sprijne uzurparea tronului lui B., îi face adesea daruri în schimbul unor servicii sau favoruri neclare, tânărul zeu nefiind fiul soţului ei El, ci al zeului *Dagon; de aici, deducţia că B. era în Ugarit zeu de împrumut. în activitatea sa îl ajutau 2 mesageri simbolici: Gapan, personificând viţa de vie, şi Ugar - lanuriîe de grâne. O stelă îl înfăţişează în poziţie de luptă cu coif ascuţit bicorn, cu mâna dreaptă învârtind o măciucă, în stânga ţinând o lance în formă de fulger. începutul anotimpului ploilor era serbat triumfal, în onoarea lui B., în mai multe regiuni, iar în perioada respectivă se practicau orgii simbolice în cadrul prostituţiei sacre. Dar unele texte ugarite îl identifică, sub numele Haddu, cu zeul siriac *Haddad-Rimmon. în Fenicia (—> mitologie feniciană), într-o epocă mai veche, baalim reprezenta o clasă de mici zei solari, al căror *cult se celebra pe locuri înalte. Mai târziu, B. devine fiul lui *Bel şi zeu al ţinuturilor infernale, suveran al izvoarelor, cascadelor, mărilor şi puhoaielor de apă. *Biblia, transcriindu-1 mai ales Baal Zebub (dar confun-dându-1 şi cu Bel), îl consideră cel mai periculos adversar al lui *Yahweh şi, fireşte, demon. Figurase şi în Babilon, însă doar ca unul din cele 50 de nume ale lui *Marduk. Cultul lui B. a pătruns, parţial, şi în Egipt, prin intermediul invadatorilor hicsoşi, zeul de import fiind apoi identificat cu zeul malefic local * Seth. Religia romană l-a acceptat ca zeu celest şi atmosferic. BAALAT 68 însă l-a contopit cu *Iupiter (numit Iupiter Dolichenus; —» Dolichenus). §.A.S. Kapelrud. Baal in the Ras Shamra Texte, Copenhaga. 1952 Baalat; Bacilat Gebal (Baalat din Byblos) Zeiţa *pământului matern în *mitologia feniciană, venerată la Byblos ca patroană a regilor şi stăpână a cetăţii. B. personifică fecunditatea *htonică, dar e considerată şi născătoarea tuturor *zeilor (o Magna Mater Deorum), de asemenea, zeiţă antropogonică (—> antropogonie) şi creatoarea tuturor plantelor lumii. Baalbek (etim. semită incertă: Ba'al-bec’a -Domnul Câmpiei sau, mai frecvent, Poarta Zeului) Monument protoistorie din munţii Antiliban, numit convenţional Terasa din Baalbek, peste care ulterior, în antichitatea hellenistică, s-a clădit un *templu solar. Terasa propriu-zisă, din blocuri de piatră, tăiate, fasonate şi deplasate în condiţii enigmatice (inexplicabile faţă de raportul între greutatea fiecăruia, ajungând uneori până la 2 000 t, şi mijloacele tehnice primitive), alimentează azi mitul paleoastronautic (—» paleoastronautică), adepţii căruia afirmă fie că terasa ar fi fost o rampă de lansare a unei paleoastronave, fie depozitul unui mesaj de viitor lăsat de o civilizaţie terestră sau extraterestră de odinioară; alţii pretind că terasa ar fi vestigiul marii construcţii mitice numite Turnul Babei (*Babel). Dar pietrefe înseşi (adesea cu dimensiunile 19 x 4 x 3 m) - blocuri paralelipipedice aşezate în infrastructură - compun o construcţie ciclopică presemită de origine misterioasă. Legăturile cu mitologia sunt cel puţin 2: satul Baalbek transportă o sintagmă antică în numele său, însemnând „poarta zeului“; pe de altă parte, în mitul coborîrii grupului de *îngeri damnaţi conduşi de *Semyaza se indică, drept loc de „pogorîre“, „piscul Ardis din muntele Hermon“ (*Cartea lui Enoh, apocriful etiopian). Cel mai înalt pisc din Siria (cca 2 700 m), Hermon (ebr. hermon - purtător de altar), e socotit de localnicii de azi munte sacru. $ MiHiH M. Alouf. Histoire de Baalbek par un de ses habitants. Beyrouth.1928 Baau Divinitate din * mitologia feniciană, a nopţii (după *Sanchoniathon), soţia zeului *Kolpia si mama primilor oameni: *Aion şi Protogone. Baba Cloanţa Babă monstruoasă în mitofolclorul epic românesc, descrisă uneori (ca în basmul Toarceti fete c-a murit Baba Cloanţa, col. I. Pop-Reteganul) ca o femeie foarte bătrână, lungă, seacă, gheboasă şi cu dinţi lungi „ca şi colţii de greblă“. Mai rar, fără a-şi contrazice calitatea teratologică, apare şi ca personaj sapienţial (cf. basmul Coman Vânătorul, col. Petre Ispirescu). în genere considerată vrăjitoare care, cu farmecele ei, încheagă apele, e prezentată rareori (poate doar ca epitet) drept mama unui *zmeu (cf. basmul Agerul Pământului, col. Petre Ispirescu). Baba Dochia Semidivinitate meteorologică din *mitologia românească, purtătoare a prognozelor populare asupra schimbărilor vremii. După *mitul principal, B.D. era o bătrână care a plecat cu oile (sau caprele) la munte, îmbrăcată cu 9 cojoace; vremea a început să se încălzească şi, plouând zilnic, B.D. şi-a lepădat câte un cojoc până când, în ultima zi, un îngheţ brusc a degerat-o lăsând-o în chip de stană de piatră pe munte, împreună cu turma. în acest sens, Dimitrie Cantemir descrie o „statuie“de pe Ceahlău, din vârful căruia, numit si azi Dochia, un pisc „ce se ridică foarte mult în înălţime ca un turn, porneşte la vale un pârâu cu apă foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stânci, se aruncă în râul Tazlău. Drept la mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coti, închipuind o babă înconjurată, dacă nu mă înşeî, de 20 de oi, din sexul căreia curge un izvor nesecat. Este desigur greu de spus dacă natura şi-a arătat în acest monument fantezia ei, sau dacă mâna iscusită a unui artist a plăsmuit-o aşa. Statuia nu e aşezată pe nici o temelie, dar, pe când în rest este una cu stânca, pântecele şi dosul le are libere. [...] Este probabil că ea a folosit cultului vreunor idoli păgâni, ai cărui slujitori aveau obiceiul să facă ceva prin mijloace fie naturale, fie magice, prin care să poată stârni uimirea gloatei lesne crezătoare sau credinţa în divinitate“ (Descriptio Moldaviae, cap. V). Epoca romantică din literatura sec. XIX inventează un pseudomit al fiicei împăratului Traian, încercând să identifice, în numele popular Dochia (de origine slavă creştină: Evdokia), simbolul Daciei strămoşeşti (Dakia). în concepţia populară curentă, cele 9 zile sunt omologate cu perioada 1-9 martie, cunoscută ca interferenţă de prag între iarnă si primăvară; de aceea, sunt numite în popor Zilele Babei (sau Babele), în care Dochia si-ar lepăda, pe rând, cojoacele. Ziua consacrată fe.D. este 1 martie. Ca semidivinitate meteorologică populară, B.D. are un alai de 9 babe (cf. Traian Gherman, Meteorologie populară, Blaj, 1928, p. 150). Numele Dochia nu are deci etimonul Dakia (fiica lui Decebal, fugărită de Traian care s-ar fi îndrăgostit de ea) dintr-o *legendă literară născocită de Gh. Asachi sau compusă de el prin hipertrofierea interpretării lui D. Cantemir; etimonul real este argumentat logic de Ovidiu Bârlea: „preluat din calendarul bizantin care serbează la 1 martie pe martira Evdochia, în urma interferenţei dintre legenda populară străveche şi cea creştină“ (Mică enciclopedie a poveştilor româneşti. Bucureşti, 1976, p. 15); dar filiera onomastică a fost slavonă. Istoria B.D. este, la obârşie, un mit pastoral. Baba Hârca în *mitologia românească, marea vrăjitoare care încheagă apele si coboară stele din cer, deşi ea însăşi locuieşte efoar într-o văgăună oarecare. Adesea, basmele o prezintă în ipostază 69 BACCHUS sapienţială, dând sfaturi utile de strategie unor flăcăi cinstiţi, angajaţi într-o luptă. Este aşadar şi personaj benefic, cu acţiuni selective. Baba Iagâ (rus l>af)a fisa pol, Jedza\ ceh. Jezinka - Femeia pădurii; vechi sîrb. Jeza -Coşmar) Babă fabuloasă din *mitologia slavă, *geniu meschin şi perfid al răului, prezenţă aproape nelipsită în basmele fantastice ruseşti, recognoscibilă după epitetul constant „Baba Iagâ, picior de os, călătoreşte în rîşniţă, mânând-o cu tâmul“; când sade în casă, îşi ţine capul într-un colţ şi câte un picior în celelalte două. Deşi bătrână, e închipuită cu sâni enormi şi trăind retrasă (ori numai ascunsă) în desişuri silvestre, fie oarbă, fie pierzându-şi vederea periodic din cauza durerilor de ochi; vrăjitoare şi în acelaşi timp figură teratologică, B.I., în epica mitologică a slavilor occidentali, locuieşte în mijlocul pădurii, într-o „cocioabă pe picioare de găină“; e antropofagă, căci coliba ei e împrejmuită de un gard înjghebat din oase omeneşti, cu un craniu înfipt în parul porţii, iar în loc de zăvor, cu un picior descărnat, şi în loc de lacăt, o gură rân-jindu-şi dinţii ascuţiţi; răpeşte copii, prăjindu-i în cuptorul din colibă. Ea însăşi, uneori, e descrisă cu înfăţişare parţial scheletică (unul din picioarele ei este numai os). Deplasările ei decurg lesne, în zbor. După V.V. Ivanov si V.N. Toporov, B.I. ar descinde dintr-o zeitate arfiaică a fiarelor pădurii şi tărâmului morţilor, dar şi dintr-un tip de preoteasă păgână specializată în iniţierea adolescenţilor, (cf. *Muma-Pădurii) Babei (ebr, bab’el - poarta zeului); Turnul Babei Construcţie ciclopică întreprinsă (după *Biblie) de fiii lui *Noe ca să ajungă la *cer: „Şi tot pământul avea un singur grai şi aceleaşi cuvinte. Şi s-a întâmplat că, pornind oamenii din răsărit, au găsit un ses în ţinutul Shinear şi s-au sălăşluit în el“ (F.h., Geneza, X, 1-2/’ Con-fecţionându-şi cărămizi, şi-au propus: „Hai să ne clădim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă până la cer şi să ne facem vestiţi ca să nu mai fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului“ (ibid.9 4). *Yahweh „s-a pogorît să vadă cetatea şi tumul pe care îl zideau fiii oamenilor. Şi a zis Yahweh: -Iată, ei sunt un singur popor şi o singură limbă au cu toţii. Şi acesta e numai începutul lucrărilor, dar nimic nu le va rămânea nefacut din toate câte îşi vor pune în minte să facă. Haidem să ne pogorîm şi să amestecăm pe loc graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu alţii! Şi i-a împrăştiat El pe ei de acolo pe toată faţa pământului şi ei au contenit cu ziditul cetăţii. De aceea i s-a pus numele Babei, de vreme ce acolo El a amestecat graiul a tot pământul şi de acolo i-a risipit El pe faţa pământului întreg“ (ibid., 5-9). Unii comentatori consideră că la originea mitului ar fi construcţia Babilonului însuşi (asir. Bab-ili) sau că modeful biblic trebuie căutat în *templul *E-Saggila (W.A. Bennet, Genesis). De altfel, istoricul *Berosos scrie: „Se spune că primii oameni, înfumurându-se de puterea şi măreţia lor, au ajuns să dispreţuiască pe zei şi să se socotească mai presus de aceştia. Ei au zidit un turn înalt în locul unde se află acum Babilonul. Tumul aproape că ajunsese să atingă cerul când, deodată, vânturile veniră în ajutorul zeilor şi surpară zidirea peste ziditorii ei. Ruinelor li se dădu numele Babei. Până atunci oamenii vorbiseră o singură limbă, dar zeii îi siliră să vorbească în graiuri felurite“ (citat de Eusebius din Cesareea, în Pregătirea întru Evanghelie). Desigur, e riscantă deducţia că mitul ar avea în vedere un anume tip arhitectonic (—> ziggurat)\ afară de Berosos, autor babilonian târziu, izvoarele mitului nu se regăsesc în textele mitografice babi-loniene, iar comparaţia cu construcţia templului ceresc E-Saggila e superficială. • Mitul are însă corespondente în zone geografice mult mai depărtate şi neinfluenţate de Biblie: un mit nahuatl (America Centrală), despre *gigantul antediluvian *Xelhua care clădeşte marea *piramidă de la Cholula spre a lua cerurile cu asalt, dar zeii distrug edificiul şi amestecă limbile constructorilor; mituri cu turnuri dărâmate de zei şi cu amestecarea limbilor sunt în India de nord, în Africa - pe malul lacului Ngami (mit citat de David Livingstone), în Estonia - explicând cauza ancestrală a născocirii de limbi diverse, în Australia - asupra obârşiei diversităţii graiurilor şi, mai ales, din nou în Africa, mitul baule despre tumul construit de albi către cer, cu ajutorul înţelepciunii pierdute a zeului negru *Borebore. O ipoteză mai logică asupra părţii principale a mitului (tumul), probabil totuşi o tradiţie memorială, ar putea viza mai curând simbolismul unui observator astronomic, aşa cum au fost în Babilon, în India antică, în America precolumbiană. Iar mitul amestecului graiurilor şi al dispersării omenirii, ambele privite ca *blestem si represalii divine (cf. izgonirea din *Eden a lui ^Adam şi a *Evei) se prea poate să se explice printr-un nucleu mitic al semiţilor de nord raportat la nişte evenimente mai vechi, localizate ulterior la Babilon. Interpretat încă de istorici alexandrini şi arabi, mitul ar fi încorporat, după unii, amintirea unui turn surpat de nişte vânturi puternice care, tot ele, ar fi dispersat populaţia din şesul numit mai târziu Babil; dar interpretarea e convenţională şi naivă. Mai plauzibilă ar fi ipoteza memoriei dificultăţilor întâmpinate de primii migranţi întâl-nindu-se cu semeni ai lor cu care nu se puteau înţelege: erau primele surprize ale diferenţelor lingvistice primitive. Bacchus (grec. BaKXoq); Iacchus Zeu de importanţă secundară al vinului, viţei de vie şi beţiei, în *mitologia romană, formă sărăcită a zeului grec *Dionysos. Mai era numit: Bimater (Din-două-mame, întrucât *Semele l-a purtat în pântece, apoi *Iupiter în coapsă) şi Nyctelius (Nocturnul, deoarece Orgiile sau Nycteliile în cinstea lui se celebrau noaptea). Imaginea lui BACHUE 70 cultuală era însoţită de preotesele baccante (bacchantes) la *sărbătorile nocturne Bacchanalia (Cicero: nocturnae bacchationes), desfăşurate toamna, la culesul viilor; baccantele - îmbrăcate în piei de cerb, purtând torte aprinse şi agitând un thyrsus - în timpul orgiilor scoteau strigătul evohe fiind poreclite evantes (cele care răcnesc); constituite în alai ritual, aceste tinere preotese (lat. bcicchae) mergeau cuprinse de un delir orgiastic. Bacchanalele au fost interzise de Senat în 186 î.e.n. Mitul este de origine thebană, apoi răspândit în Attica, însă în lumea hellenică a fost mai cunoscut ca mit al lui Dionysos. în varianta greacă, Bakhos, născut la Theba, a fost crescut de *Nimfe pe muntele Nysa (India); la maturitate, a cutreierat lumea până a poposit în Paphlagonia, unde si-a celebrat întâia oară ^misterele. Bacchanafele greceşti erau serbări bienale de pe muntele Kithairon (de lângă Theba), iar baccantele cutreierau muntele în preajma *templului golit, desigur în piei de cerb înfăşurate peste trupul gol, ţinând torţe şi agitând tir sul (grec. O'opaoq) -(ance înfăşurată în viţă şi cu un con de pin în vârf; strigătul însoţitor era: Euoi Bocx/ri (Evohe Bacchus). Ritualul orgiastic era un act religios în sprijinul succesiunii anotimpurilor, înaintea lui, baccantele postind si rămânând caste; delirul sacru era, după Plutarh, „fceţie fără vin“. Bachue Mama comună a neamului omenesc, în mitologia tribului andin chibcha (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). într-o zi, B. a ieşit dintr-un eleşteu, având în braţe un copil de 3 ani; când băiatul a ajuns adult, ea s-a măritat cu el şi a născut numeroşi copii (câte 4 şi câte 6 odată), care au întemeiat omenirea; după ce B. şi fiul-soţ au îmbătrânit, s-au scufundat în eleşteul de obârşie şi s-au făcut şerpi. Mitologia aceluiaşi trib are însă şi o variantă a *antropogoniei artizane, prin lucrarea zeului *Chiminigagua. Badniak (rus. L>agHtih'\ bulg. lh>(jHuh). în *ritualurile populare ale *sărbătorilor de iarnă, personaj întruchipând „lemnul de Crăciun“ - o buturugă, un ciot, chiar o creangă uscată ce se arde în noaptea de *Koleada. ca *simbol al tinereţii şi al Anului Nou (-» mitologie slavă). Bagadjimbiri Pereche de gemeni primordiali în mitologia tribului australian karadjeri (—> mitologii din Oceania), ieşiţi din pământ ca doi câini dingo, dar crescând ca un fel de oameni gigantici şi dând nume soarelui, lunii, animalelor şi plantelor. Mitul australian are ciudate corespondenţe cu situaţii mitice din *Biblie şi din *Popol Vuh. Acţiunea gemenilor B. nu e cosmogonică sau antropogonică: ei fac însă ordine în lumea care apare treptat, obiectiv, odată cu ei sau pentru ei. Până la ivirea lor nu existase nimic (plante, animale, oameni); ieşirea lor la suprafaţa pământului s-a produs înaintea zorilor zilei întâia a îumii: (cf. aşteptarea înfrigurată a zorilor de dinaintea creaţiei, în miturile yucataneze maya relatate de Popol Vuh)\ câteva clipe după aceea, gemenii aud ciripitul micii păsărele duru (care cântă în zori), iar când se face ziuă, ei zăresc plantele şi animalele, cărora le dau îndată nume (cf. operaţia similară a lui *Adam, relatată în Biblie;V.T., Geneza, II, 19-20); şi numai după ce au fost numite, plantele şi animalele au început să existe real; într-o călătorie spre nord, văzând Steaua şi Luna, le-au numit, iar apoi au întâlnit oameni asexuaţi: confecţionându-le organe genitale, i-au organizat în clanuri; apoi inventează pentru oameni *vânătoarea, gătitul alimentelor, primele unelte, intemeiază obiceiuri sociale şi datinile şi instituie ceremoniile de iniţiere, încheindu-şi misiunea, ambii B. sunt ucişi cu o lance de un om, Ngariman. O variantă le atribuie celor doi şi o mamă, Dilga (deşi, ieşind din pământ, nu rezultă că ar fi fost născuţi anterior), care după ce adulmecă mirosul de cadavre, lasă să-i curgă laptele din sâni, acest torent vital înviindu-i pe gemenii ucişi şi înecându-1 pe ucigaş. După resurecţie, B. se înalţă la cer devenind nebuloasa numită astronomic Norii lui Magellan. Bagbarthu Warubani Zeiţă din Urartu (Armenia antică), soţia celestă a zeului *Khaldi. Baiame (în lb. trib. australian wiradjuri baia - a face) Zeu totemic (—> totem) şi probabil unic al triburilor wiradjuri, kamilaroi şi euahlayi din bazinul fluviului Darling (Australia de sud-vest), care şi-l reprezintă diferit: ca un bătrân gigantic, adormit de veacuri cu capul pe braţ şi cu trupul adânc afundat în nisip, după ce a creat lumea, ca *deus otiosus; ca un bărbat cu picioare de cazuar; dar mai ales ca un unic stăpân al lumii, autocreat şi creator al universului din nimic, apoi supraveghetor activ al acestuia (—» mitologii din Oceania). în această imagine, B. locuieşte în cerul sacru (Bullimah), în preajma Fluviului Ceresc (Calea Lactee), unde găzduieşte ^spiritele defuncţilor fără păcate; sade neîncetat pe un tron de cristal şi are o ubicuitate senzorială, cu care controlează existenţa lumii; dispunând de puteri magice nelimitate, pedepseşte violarea oricărui *tabu. Tunetul este vocea lui; *Soarele si *Luna -ochii săi - sunt crainicii de legătură cu ^pământul. Are şi un alt gen de mesager, locuind în cel mai înalt pisc montan şi ascultând *rugăciunile oamenilor ca să le transmită lui B., apoi aducând pe pământ răspunsul zeului. O rugăciune funebră în stil de invocaţie, semnalată întâia oară în 1840 de un etnograf, e citată de Wilhelm Schmidt (Ursprung der Gottesidee, III, Munster, 1931, p. 846-847); „Bayame, îngăduie să intre spiritul lui Irin în Bullimah. Salvează-1, te rugăm, din locul celor răi. Lasă-1 să intre în Bullimah, ca să hoinărească acolo după dorinţă. Căci Irin a fost mare pe pământ şi totdeauna credincios legilor tale. Ascultă strigătul nostru, o Bayame, şi lasă-1 71 BALAUR pe Irin să intre în ţara frumuseţii, a bogăţiei, a odihnei. Căci Irin a fost credincios pe j>ământ, credincios legilor pe care le-ai lăsat tu.“ In unele zone, zeul purtător de fulger *Daramulun e socotit un fiu sau un alter-ego al lui B., care, în această variantă, e producătorul fulgerelor. Bak Divinitate a avarilor din Caucaz (laxi: Barg, lezghini: Rag; —> mitologii caucaziene), personificând *soarele ca tânăr frumos care iradiază o lumină orbitoare şi iese zilnic din mare, salvat şi ridicat la cer de zeul suprem Betched, fiindcă în fiecare seară e înghiţit de monstrul marin Kurtma. Balam-Acab (Jaguarul-Noapte) *Om primordial, al 2-lea din grupul mitic yucatanez quiche (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); soţia sa este *Chomiha. Balam-Quitze (Jaguarul-Quiche) Primul dintre *oamenii primordiali ai mitologiei quiche (ramura maya, din Yucatan), care, cu soţia sa *Caha-Paluna si împreună cu celelalte 3 perechi primordiale (*6alam-Acab şi *Chomiha, *Mahu-cutah şi *Tzununiha, *Yqui-Balam şi *Caqui-xaha), au întemeiat (după mitul din *Popol Vuh) atât neamul quiche, cât şi întreaga omenire f—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). După tradiţie, ei ar fi organizat primul *panteon toltec; i-au învăţat pe oameni să se slujească de *foc, pe care îl obţinuseră de la zeul Tohuil ce l-a produs sfredelindu-şi una din sandale. încheindu-şi misiunea pe pământ şi lăsând suficienţi urmaşi, B.-Q. si ceilalţi 3 bărbaţi primordiali şi-au luat rămas tun de la fiii lor, au cântat cântecul de despărţire Camacu, apoi şi-au motivat plecarea definitivă în discursul lui B.-Q.: „Noi ne întoarcem la neamul nostru, Domnul Cerbilor se şi află acum pe locul său, el se zăreşte acolo în cer. Noi ne începem întoarcerea, noi ne-am împlinit menirea, zilele noastre se sfârşesc! Şi atunci Balam-Quitze a lăsat simbolul fiinţei sale: - Iată amintirea despre mine pe care o las aici pentru voi. Aceasta va fi tăria voastră [...] Şi el le-a lăsat drept simbol al fiinţei sale Pizom-Gagal [forţa înfăşurată], cum a fost ea numită. Nu se putea deslusi ce anume înfăţişează, căci era în întregime înfăşurată. Iată, astfel ei şi-au luat rămas bun şi apoi s-au făcut nevăzuţi numaidecât acolo, în piscul muntelui Hacavitz. Ei nu au fost înmormântaţi de nevestele lor sau copiii lor, căci nu s-a băgat ae seamă când s-au făcut nevăzuţi“ (Popol Vuh, IV, 5). Dar există presupunerea că cei 4 au fost şefi tolteci iniţiali, care au întemeiat primele triburi şi le-au condus din Tollan (sau Şapte-peşteri) spre teritoriul peninsulei Yucatan (aria Guatemalei de azi). Balarăma Zeu arhaic plugar, în *mitologia vedică, fratele mai mare al lui *Krişnă. B. avea 4 epitete esenţiale: Halăyudha (Cel înarmat cu plugul), Halădhara (Purtătorul de^ plug), Lăngâlin (Cel cu plugul), Sirin (Plugarul). îi plăcea vinul şi avea o soţie: Revati. Mitologia *hinduismului îl consideră un *avatar fie al zeului *Vişnu, fie al şarpelui primordial *Adigeşa (după un *mit complementar, B. murind pe ţărmul mării, din gura lui a ieşit Qeşa). Mai amănunţit în *Vişnu-purăna, mai succint în *Mahăbhărata - e povestită următoarea împrejurare mitică: după ce *demonii (—> As ura) au invadat pământul, iar *zeii (—> Deva) au strigat după ajutor, Vişnu a luat două fire de păr (unul al său, negru, altul, alb, al şarpelui Qeşa), anunţând: „Aceste fire de păr ale mele vor coborî pe pământ şi îl vor mântui de suferinţă“. Cele două fire de păr au devenit *simbolurile lui Krişna (Cel Negru) şi Balarăma (Cel Alb). Pentru B. plugul este nu numai unealtă, ci şi armă alegorică în acţiunea de eliberare a pământului; în acest context, textul puranic fiind în mare măsură enigmatic, poate fi speculat în sensul că salvarea pământului echivalează cu revoluţia agrară care a modificat traiul oamenilor, pus în dificultate probabil după un exces demografic, după ce *vânătoarea şi pescuitul, în condiţiile postglaciare mai vitrege, nu mai acopereau nevoile de hrană ale unei populaţii mai numeroase. balaur Formă a *dragonului în *mitologia românească, închipuit ca o fiinţă mixtă, cu preponderentă de reptilă, de obicei cu 7 capete vărsând ffăcări pe gură şi care se regenerează după ce au fost retezate; b. locuieşte în locuri umede şi umbrite (fântâni, văi adânci, peşteri, iezăre, mlaştini, păduri). Folclorul mitologic românesc îşi clasifică balaurii în 3 categorii: 1) b. de inspiraţie biblică şi de penetrare mai veche a *miturilor greceşti, reprezentând un *sincretism între b. apocaliptic, b. ucis de * Sfanţul Gheorghe, *Echidna şi un şarpe banal, hipertrofiat de fantezia folclorică; 2) b. ca producător şi custode al nestematelor şi aurului, locuind pe funduri de prăpăstii undeva în „Ţara Armenească“; 3) b. zburător sau *Zbură-torul, uneori antropomorfe, locuind în aer, printre nori, participant la modificările atmosferice şi producător de fulgere, tunete, grindină, ploi torenţiale; se crede că acest b., singurul vizibil de către om, provine din şarpele pe care nu l-a zărit nimeni 9 ani; îndeplinindu-se această condiţie, îi cresc aripi şi începe să zboare, putând fi văzut strălucitor în cerul înnorat (probabil o personificare a fulgerului). B. din ultima categorie, numiţi în alte mitologii dragoni, după unele opinii (Wilhelm Bölsche, Drachen. Sage und Naturwissenschaft, 1929). ar fi imaginea memorată corupt a unor monştri din pleistocen. Genetic, b. este (în variante limitate) sau suflet de om necurat, sau om născut din şarpe, care a trecut cu succes proba de 7 ani a puterii de balaur, sau doar un gen de şarpe care s-a menţinut în ascunzătoare absolută un veac, uneori însă şi un om blestemat (-» blestem) a fi temporar b. Structura b. nu e prea variabilă: oasele şi pielea îi sunt reci sau chiar îngheţate, respiraţia însă poate fi sau foarte fierbinte sau glacială; are aripi pe spinare sau pe picioare; mulţi b. sunt marcaţi de o nestemată sclipitoare, încrustată pe frunte. BALDR 72 Funcţionalitatea b., deşi multiplă, nu e specializată; mulţi dintre ei produc, prin răsuflare, aburi, nori ploaie, grindină. Există şi rare referiri la b. domesticiţi (ca unii dragoni ai împăraţilor mitici chinezi). In mitofolclorul românesc, cea mai frecventă formă a b. este cea de monstru fabulos, cu numeroase capete (7 sau mai multe), locuind mai ales în nori de a căror mobilitate dispune direct, producând furtuni, ploi şi grindină, iar în acest plan mitul b. e legat de *magia populară şi de activitatea desfăşurată de *solomonari. îndrăzneţ şi aproape imbatabil, b. nu se teme decât de voinicii din categoria *Făt-Frumos şi de solomonari - şi unii şi alţii oameni cu puteri supranaturale. G. Călinescu interpretează b. ca alegorie intuitivă: „Balaurul e monstru redus numai la reflexe, pe care omul, înspăimântat întâi de aspectul lui străin geometriei frumosului, îl învinge uşor, cunos-cându-i funcţiunea elementară şi căutând îndeosebi să oprească procesul de refacere celulară“ (Estetica basmului, Bucureşti, 1965, p. 44). Baldr; Baldur, Paltar, Balder (Stăpânul) Zeu al primăverii şi al frumuseţii în *mitologia scandinavă, locuind în nord-vest, între *cer şi *pământ. Fiul lui *Odhinn şi al zeiţei *Frigg, căsătorit cu zeiţa florilor, *Nanna. Locuieşte în *Asgardhr, în castelul sclipitor Breidablick (Luminătorul din depărtare) în incinta căruia, după o tradiţie, se afla un *altar în onoarea lui *Odhinn, unde zeii făceau ^sacrificii, preotul oficiant fiind B. Locuinţa vastă şi inundată de lumină a tânărului zeu a fost plasată de un *mit mai târziu în Calea Lactee. Rezistând, la jocurile simbolice ale zeilor, oricăror proiectile de lemn, piatră sau metal, e ucis cu o ramură de vâsc (—* creanga de aur); * moartea i-a fost neprevăzută căci, deşi îşi dorise isprăvi primejdioase, a fost ferit (fe mama sa de pericole, ea punând să jure *apa, *focul, metalele, pietrele, arborii, bolile si otrăvurile, animalele şi păsările că nu-i vor face iui B. vreun rău; scăpase de ♦jurământ numai vâscul, adus de zeul focului infernal, ♦Loki, iar bătrânul zeu orb *Hddhr, neştiind că ramura e fatală, l-a atins pe B. cu ea, omorîndu-1; cadavrul zeului ucis e pus în corabia sa Hringkorni (Cea-cu-chilă-rotundă), alăturându-i-se cadavrul soţiei sale Nanna, care murise îmbrăţişându-1; navei - pe care nu reuşeşte s-o împingă în apă decât uriaşa Hyrokkin, cea călărind un lup mânat cu frâu din şerpi - i se dă foc, ca unui rug funerar. După moartea lui B., fratele său, *Hermodhr întreprinde o călătorie dificilă în lumea infernală a zeiţei *Hel, spre a-1 răscumpăra pe mort, fără a reuşi. Totuşi, după dezastrul din *Ragnarokr, el este unul din cei 4 zei care vor reveni, regeneraţi, în lumea nouă *Himli, întrucât B., zeul inocent şi pur, simbolizează tinereţea perpetuă. J. G. *Frazer interpretează mitul lui B. ca pe o relaţie între ♦cultul fecundităţii şi cultul special al stejarului sacru al cărui parazit specific (vâscul) ar conţine viaţa magică a *demonului fecundităţii, B. fiind stejarul sfânt. Cultul lui B. se prea poate să fi pornit din Norvegia, unde zeul avea cel mai mare sanctuar, în fiordul Sogne. § G. Neckel. Die Überlieferungen vom Gotte Balder. Dortmund. 1920. Bali Regele claselor de *demoni binevoitori *Danava şi *Daitya, în *mitologia vedică, similari ♦Titanilor greci. B., nepotul lui Prahlada şi strănepotul lui *Hiranyakaqipu, căsătorit cu Vindhyavali, izbuteşte să ajungă la o treaptă spirituală superioară prin *asceză, prin binefaceri, prin acte de curaj şi datorită demnităţii şi nobleţei lui. Purtând război cu zeii, îi învinge şi îi face de râs, mai ales prin biruinţa sa asupra lui * Indra; după victorie, obţine stăpânirea celor 3 lumi (celestă, terestră şi subterană). Zeii învinşi cer ajutor lui ♦Vişnu, care le salvează onoarea printr-un şiretlic; metamorfozat în pitic, Vişnu îi cere lui B. atât spaţiu cât poate măsura cu 3 paşi ai săi şi după tranzacţie, se preface în gigant, cuprinzând din 2 paşi tot cerul şi tot pământul, dar scurtându-şi al 3-lea pas, din milă pentru ß., căruia îi lasă astfel regatul subpământean. Capitala mitică a acestui regat, rămas definitiv al lui B., este Mahabalipura. Balios (Băltatul) Unul din cei doi cai nemuritori ai lui *Ahilleus, fratele calului *Xanthos; amândoi au fost născuţi de *Harpia *Podarge (de la ♦Zephyros), o iapă alergând cu viteza furtunii. Bangputtis (lituan. Bangputys) Zeu prusie al vântului si al valurilor, venerat de triburile unor zone ale Prusiei şi de lituani (—> mitologie baltică), la care probabil că era socotit şi ocrotitorul *apei şi al furtunilor, ca antiteză a divinităţii *focului. Bannik *Duhul ocrotitor al băilor de abur (rus. pyccwaH 6 a un- baie rusească), la slavii răsăriteni (—> mitologie slavă). baptişti (grec. ßccTm^G) -scufund, botez) *Cult creştin reformat, debutând ca *sectă care a devenit cea mai amplă dintre toate sectele desprinse din ♦creştinism. Mişcarea baptistă a apărut în Anglia, în cadrul puritanismului (sec. XVII), ca protest împotriva *Bisericii anglicane oficiale. Prima comunitate se constituie în 1612, iar în 1644 este dat publicităţii, la Londra, un manifest în numele celor 7 comunităţi londoneze. Fondatorul londonez (1612) a fost Thomas Hehvys (1560-1616). întâia comunitate americană (în Statele Unite ale Ame-ricii, baptismul devenind ulterior una din confesiunile principale) e întemeiată de R. Williamson (1639). Jn 1834 apăruse prima comunitate în Germania. în 1905 ia fiinţă Uniunea Mondială a Baptiştilor, incluzând 7 milioane de credincioşi. După o statistică din 1956, totalul b. în lume era de 22 000 000 (19 milioane în America de Nord, majoritatea în S.U.A.; 1,2 milioane în Europa, din care 340 000 în Marea Britanie; 1,8 milioane în restul lumii). Azi, Biserica baptistă e condusă de Consilul Mondial al Baptiştilor, cu sediul la 73 BASTET Washington. Antecedentele constituirii cultului baptist datează din primii ani ai sec. XVII, când predicatorul, apoi clericul, John Smith devine separatist (1605-1606), fuge de persecuţii, iar la Amsterdam, în 1611, împreună cu Thomas Helwys, publică o declaraţie de notificare a libertăţii absolute de conştiinţă şi de mărturisire de *credinţă, specificând că primirea adepţilor depinde de *botezul întemeiat pe mărturisirea *păcatelor individual şi pe predicarea *Evangheliei în forma ei primitivă. Th. Helwys repudiase anterior doctrina calvinistă (—> Jean Calvin) a *predestinării; după moartea lui Smith, el se întoarce în Anglia. Din sec. XVIII se înfiinţează instituţii baptiste de învăţământ, între care şi Academia Baptistă, precum şi organizaţii misionare, cu participarea unor erudiţi, traducători şi comentatori ai *Bibliei (dr. John Gill, dr. William Carey); misiunile baptiste pătrund în Franţa (1832), în Italia (1866), Spania (1888), Olanda şi Suedia (1848), Rusia (1850), Austria şi România (1869), Ungaria (1871) şi în aceeaşi epocă în India, China, Africa Centrală. Punctul esenţial în doctrina baptistă prevede că nimeni nu poate deveni adept decât când vârsta adultă îi permite o decizie conştientă; botezul, făcut la această vârstă, comportă imersiunea integrală. Din creştinism, b. refuză tradiţia, admiţând numai Scriptura; resping sfintele taine, ierarhia eclesiastică, venerarea *Fecioarei Maria, invocarea sfinţilor, *crucifixul, *icoanele, moaştele, *rugăciunile de înmormântare şi botezarea pruncilor; menţin doar un simulacru de organizare eclesiastică (presbiteri, predicatori şi diaconi). B. admit sf. Treime, *Infemul şi *Para-disul si sărbătoresc duminicile, recolta şi Ziua unităţii. Biserica baptistă e împărţită în comunităţi (biserici), conduse de presbiteri. 6. supraveghează un riguros cod moral, predicând slăbiciunea neputincioasă a omului şi sfinţirea suferinţei, şi îngrijindu-se de *mântuirea sufletului. Barastyr (Cel înzestrat eu mare putere) Zeu infernal în mitologia osetă (—> mitologii caucaziene), stăpânul tărâmului * morţii, totodată diriguitorul tuturor intrărilor şi ieşirilor * Infernului şi *Paradisului, unde intrarea sau ieşirea morţilor nu se face fără decizia personală a acestui zeu autocrat. Bardoayts; Bardoijs; Perdoytus Zeul prusie al navigaţiei (—> mitologie baltica), ocrotitorul corăbiilor şi al corăbierilor; reprezentat ca zeu bărbos (prus. bordus, lituan. bardzdâ - barbă). Bardo Thodol (tib. bar - între, do - doi; thodol - călăuză, manual) Carte funebră tibetană, compusă succesiv, conform tradiţiei, de mai mulţi preoţi (*lama) în agonie, care au transmis viziuni infernale din zona bardo (o stare postumă intermediară între moarte şi renaştere). Datina funerară în *lamaism cere ca la căpătâiul mortului să se citească, timp de 49 zile simbolice, versetele sapienţiale ale acestui manual de conduită postumă sau, după propria definiţie din text, să i se transfere „marea învăţătură a eliberării prin ascultare, care conferă libertate spirituală credincioşilor cât timp se află în starea intermediară“. Starea bardo cuprinde succesiunea unor trepte, printre care: viziunea luminii originare, întâlnirea cu fantomele karmice (—> karma), apoi cu divinităţile blânde, cu divinităţile mânioase, până în momentul renaşterii, adică al întoarcerii în alt trup care tocmai se naşte. Ritualul lecturii din B.Th. este explicat de Cari Gustav *Jung în două moduri: „Acest cult al morţilor se bazează în mod raţional pe credinţa în supratemporalitatea sufletului, în mod iraţional însă pe necesitatea psihologică a celui viu de a face ceva pentru decedat.“ Savantul psihanalist, în comentariul său la traducerea germană a textului B.Th., consideră „un fapt neîndoielnic“ că această „carte a morţilor“ e alcătuită „din conţinuturile arhetipale ale inconştientului“, în spatele cărora se află „realitatea datelor sufleteşti“. § Cartea morţilor tibetană, traci Nicolae Ionel. edit. Moldova, laşi. 1992. Barghuth Fântână fabuloasă în *mitologia arabă islamică (—> islam), în care locuiesc necredincioşii morţi; ea este şi canalul de contact cu lumea subpământeană. *Miturile islamice descriu această fântână ca o peşteră calcaroasă, situată în preajma presupusului mormânt al *profetului Hud. Barz; Moţ (la avari); Varz (la lezghini) Zeiţă personificând *Luna, în mitologia laxilor din Daghestan (—> mitologii caucaziene) având înfăţişarea unei fete fermecătoare. în multe *mituri nord-caucaziene, B. e asociată cu zeul Barg (Soarele) - un tânăr frumos emanând o lumină orbitoare. Barg si Barz fuseseră o pereche de îndrăgostiţi celeşti, dar fiindcă Barz (Luna) s-a falit că e mai frumoasă decât Barg (Soarele), acesta i-a aruncat în obraz câteva cocoloaşe de noroi care nu s-au mai putut spăla (ceea ce explică, în fabulaţia populară, petele de pe faţa vizibilă a Lunii); supărată, B. a fugit de la partenerul ei solar, şi de atunci Soarele se tot căzneşte să ajungă din urmă Luna (cf. motivul mitofolcloric Soarele şi Luna în *mitologia românească). Un mit al rutulilor atribuie celor doi obârşie iniţial umană: erau frate şi soră, iar consecinţa dragostei nelegiuite a dus la prefacerea lor în Soare şi Lună, adică în despărţirea fizică definitivă. Barzdukkai; Barstucke: Parstucken Gnomi bărboşi subpământeni, în mitologia prusică (—> mitologie baltică), auxiliari ai zeului Puschkayts (o divinitate *htonică, locuind sub socul sacru), paznici ai bogăţiilor subterane, dar şi custozi ai alimentelor principale (pâinea, berea). Bastet; Ubasti Cea din [oraşul] Bast: grec. B\)-paaxiq) * Pisica sfântă în *mitologia egipteană (sora zeului *Re, care îşi are ipostaza de „Motan în flăcări“), zeiţă a *Lunii şi a fecundităţii, ocrotitoarea femeilor gravide. Uneori considerată şi soţia lui Re, de la care naşte pe Maahes (reprezentat cu BATA 74 cap léonin), identificat uneori cu *Horus (Gloriosul Horus); alteori, fiica lui Ré şi, mai rar, ucigaşa şarpelui *Apophis, devoratorul ^Soarelui; în uneîe variante, este sora zeiţei *Isis şi soţia zeului *Shu. Venerată întâi la Heliopolis, pomenită si în * Cartea Morţilor, era reprezentată fie într-o formă hieratică, de femeie cu cap de leoaică, fie popular (mai ales în bronz), ca femeie cu cap de pisică sau numai ca un cap de pisică. Pisica sălbatică a fost zeificată în Egipt sub dinastia a Il-a (în jurul anului 3000 î.e.n.); pisica domestică (o rasă locală cu urechi ascuţite, lungi şi coadă scurtă) apare abia în Regatul N/fijlociu (2052-1778 î.e.n.). *Cultul egiptean al Zeiţei-pisică se pare că provine dintr-un * fetiş timpuriu, de după descoperirea sau din epoca domesticirii pisicii sălbatice, generat de admiraţia faţă de fecunditatea, vitalitatea şi agilitatea acestei feline. Adoraţia se manifesta în vesele procesiuni cultuale cu corăbiile pe Nil şi printr-un ceremonial orgiac. Autorii greci foloseau numele Bubastis, pentru zeiţă ca şi pentru oraşul unde avea un mare sanctuar: P-ubasti, capitala nomei 19 din Egiptul de Jos (*templul e descris de Herodot, iar ruinele lui s-au regăsit în preajma satului Zagagid şi se numesc azi Teii Basta). Bata Zeu arhaic (dintre cei mai vechi) în *mitologia egipteană, cu înfăţişare de taur; pus de obicei în relaţie cu *Anubis, uneori considerat fratele acestuia; se credea că era un zeu care murea şi învia periodic, readus la viaţă întâia oară de Anubis. Batraz Zeu (în unele variante, doar erou supranatural) din mitologia alano-osetă f—>mitologii caucaziene), stăpân al *focului ceresc şi, probabil, patron al războiului, figurând ca unul dintre cei doi eroi principali în eposul mitologic nart (—> Narţi). Reprezentat ca personaj meteorologic, furtunos şi pluvial, cu trup de oţel, un domn al tulburărilor atmosferice, dar şi un *simbol concentrat al ideii de mânie sau furie; după opinia lui Georges *Dumézil, B. conţine un relict al „mitologiei trăsnetului“ sau, mai exact, al zeilor fulgerului, din *panteonul indo-iranian. B. s-a născut nu direct din femeie, ci mama sa l-a implantat, prin respiraţie, în umărul tatălui, de unde se naşte ca dintr-un buboi. în cursul vieţii, el se revoltă contra divinităţii (identificată, în variantele târzii ale eposului, cu *Dumnezeu) şi e pedepsit mai ales pentru numeroasele vieţi fulgerate; dar când, pedepsindu-1, e nevoit să-l ucidă, Dumnezeu însuşi plânge. B. este eroul tragic al eposului nart. După tradiţie, principalele 3 sanctuare ale sale s-au format de la sine, din lacrimile vărsate de Dumnezeu la moartea eroului. Sabia lui B., îmbibată de sânge alan, a fost aruncată în Marea Neagră, care a devenit pentru moment o mare roşie. *Mitul popular coincide cu o informaţie despre zeul războinic alan, dată de Ammianus Marcellinus (Istoria Romană. XXXI, 2, 23): „după obiceiul barbar, [halanii] înfig o sabie în pământ şi o adoră ca pe Marte, patronul ţinuturilor pe care le străbat în toate direcţiile“ (Gladius barbarice ritu humi figitur nudus eumque ut Martem regionum quas circumcircant praesulem verecundius colunt), ceea ce pare să corespundă sanctuarelor sarmatice pentru *Ares, amintite de Herodot, cu atât mai mult cu cât acest istoric le dă numele de Ipov -întocmai ca autodenumirea^ limbii osetine: iron (Herodot, Istorii, IV, 62): „în fiecare ţinut, lângă scaunul dregătorilor, i-au ridicat lui Ares câte un sanctuar în acest chip: snopi de vreascuri sunt strânşi laolaltă într-un morman de vreo trei stadii în lungime şi lăţime, dar mai puţin înalt. Deasupra e clădită un fel de platformă în patru colţuri; trei laturi sunt înclinate, urcarea fiind posibilă pe a patra. Vremea rea surpă mereu mormanul, de aceea e nevoie să se mai îngrămădească în fiecare an câte o sută cincizeci de căruţe de vreascuri. Pe fiecare morman din fiece ţinut e înfiptă o veche spadă de fier. Acesta e altarul lui Ares. Acestei spade i se sacrifică anual cai şi vite comute, mai multe chiar decât celorlalţi zei. Din fiecare sută de prizonieri de război ei sacrifică unul singur, însă nu cum sunt ucise animalele, ci altfel: după ce varsă libaţii de vin pe capetele victimelor, înjunghie oamenii deasupra unui vas, apoi, suind vasul pe mormanul de vreascuri, toarnă sângele peste spadă. Cât timp au loc acestea sus, iată ce se petrece jos, lângă sanctuar. Tăind drept umerii tuturor victimelor înjunghiate, cu braţe cu tot le aruncă în aer şi după sfârşirea sacrificiului, părăsesc locul.“ Deşi aceste *ritualuri nu s-au păstrat în epoca osetă controlabilă, e vorba de acelaşi personaj mitic. B. nu locuieşte printre Narţi, fiind o entitate mobilă şi singuratică; el fie zboară prin aer, fie se odihneşte, în cer, la fierarul celest *Kurdalagon, iar pe pământ nu coboară decât sub formă de fulger, adesea spre a-i ajuta pe Narţi în războaiele lor contra *uriaşilor (deşi la un moment dat era gata să-i distrugă şi pe toţi harţii). Când coboară vertiginos, B. îşi pune pe cap o jumătate de gheţar montan, care se topeşte şi astfel, răcorindu-1, se scurge pe pământ sub formă de ploaie. în mitologia populară osetă mai nouă, atributul esenţial al lui B. s-a transformat în divinitatea sincretică Uacilla - o preluare creştină, interpretată local, a sf. Ilie (cf., în mitologia românească, *Sântilie), care îşi lansează fulgerele cu praştia. Ca obârşie probabil de influenţă indoeuropeană, B. poate fi comparat cu zeul vedic *Indra. Băubis Zeul lituan şi prusie (—> mitologic baltică) al vitelor comute („zeul taurilor şi al vacilor“), numit şi Jâuciu Băubis (Zeul taurin). Baukis Ţărancă frigiană din *mitologia greacă, soţia lui Philemon, găzduind pe *Zeus şi *Hermes în bordeiul ei, ulterior transformat în *templu; cei doi soţi sunt răsplătiţi cu împlinirea dorinţei de a nu se despărţi niciodată, astfel că, murind, din cadavrele lor răsar doi arbori lângă portalul templului. 75 BELUS Ba-zha Zeu folcloric în *mitologia chineză a antichităţii târzii, venerat ca distrugător al lăcustelor, pe care le judecă si le pune în lanţuri. în iconografia tradiţională, zeul are cioc de pasăre şi gheare în loc de picioare, e gol până la brâu şi cu sâni căzuţi de femeie vârstnică; veşmântul îi e caracteristic: o fustă ca un clopot (pentru că B.-zh. a fost născut de un *clopot). Poartă uneori, într-o mână, în loc de sabia sa cotidiană, un stindard cu inscripţia: „Adun lăcustele şi le nimicesc“. După culesul anual al recoltei de orez, se organiza o ceremonie de mulţumire pentru zeul salvator. Bebon După *Plutarh (Despre Isis si Osiris), sinonim pentru zeul *Seth din *mitologia egipteană, tradus de greci prin *Typhon. Citând pe istoricul şi sacerdotul egiptean Manethon, Plutarh afirmă că B. e un zeu prin excelenţă demonic, deoarece numele său „are înţelesul de piedică, de oprelişte, ca pentru a arăta că puterea lui Typhon se împotriveşte cursului firesc al lucrurilor si avântului ce le ’împinge acolo unde ele trefmie să meargă“ (op. cit., 49). Din aceeaşi relatare, rezultă că egiptenii l-ar fi socotit pe B. si personificarea magnetului („piatra magnetică“), dar numind uneori *fierul - osul lui Horus (cf. raportul între *Horus şi Seth). Beelsamen Zeu al *cerului în *mitologia feniciană. Befana (rostire populară deformată după Epifania) în mitologia folclorică italiană, o bătrână când înspăimântătoare, când binevoitoare, care rătăceşte prin lume în săptămâna dintre Anul Nou şi Bobotează (1-6 ianuarie), fie ca să aducă copiilor daruri (celor cuminţi) şi cenuşă (celor răi), în aceste cazuri pătrunzând în casă prin hom, fie ca să facă vrăji. B. e o zeitate de origine animistă precreştină şi este invocată într-un gen de *colinde (befanate) care cer, în numele ei, damri din gospodăriile vizitate de colindători. Begoe *Nimfa din * mitologia etruscă, având mai multe atribute charismatice. I se atribuia (după sursele romane) dictarea regulilor rituale de bază ale *religiei, care ulterior au fost reunite într-un codice sacru, conţinând doctrina ce s-a numit disciplina etrusca. Beher Zeu etiopian precreştin al mării, fie de tradiţie locală, fie recompus sub influenţa indirect exercitată de *mitologia greacă, întrucât are similitudini cu *Poseidon. Bel; Beelsamen (Domnul, Stăpânul) Zeu solar din *mitologia feniciană (fiul zeiţei *Anat), rege al *cerului, creatorul universului si judecătorul suprem; de origine akkadiană, a fost preluat de babilonieni ca zeu al *pământului (—> mitologii din Mesopotamia); amintit şi în * Biblie (V.T., Bel şi balaurul). Datorită sensului de „stăpân prin excelenţă“, B. era indentificat uneori, la Nippur şi mai ales la Babilon, cu zeul suprem *Enlil. Belenus Zeu gallic (—> mitologie celtică) al vindecării bolilor, numit în inscripţii şi Bormanus, Cobledulitavus, Grannus, Maponus. Caesar (Comentariile războaielor gallice) îl confundă cu *Apollo medicus şi îl consideră zeu solar. La celţii insulari, se pare că, sub numele Borvo (sau Bormo), era zeul izvoarelor termale. Belet-Tseri (Stăpâna Deşertului): Ninedena Zeiţa babiloniană infernală f—> mitologii din Mesopotamia) posedând atributul special al contabilităţii analitice a destinelor lumii, de aceea numită şi „Fecioara-scrib a pământului“, şi având în custoaie Tăbliţele Destinelor. Belial Zeu palestinian arhaic (—> mitologie biblică), stăpân al lumii subterane. Bellerophontes; Bellerophon Erou din *mitologia greacă, fiul lui *Poseidon. Călărindu-şi calul înaripat *Pegasos, a ucis monstrul *Himaira. O variantă îl prezintă ca pe un criminal din imprudentă, refugiat în Tirynt, unde Antheia, soţia regelui fcroitos, iubindu-1 fără succes, se răzbună, făcând să i se dea misiunea uciderii monstrului; după efectuarea misiunii şi după o victorie într-o bătălie contra *Amazoanelor, B. este iertat de regi, însă refuză răsplăţile şi onorurile şi se retrage într-un pustiu, unde moare anonim. După altă variantă, dimpotrivă, se ambiţionează să pătrundă, călare pe Pegasos, în *01imp, printre zei, de unde e însă aruncat de *Zeus pe Pământ; cu orgoliul lezat, se sinucide. Există şi o variantă unde Proitos îl trimite pe B. la regele lician Iobates, care îi dă diferite însărcinări dificile (începând cu uciderea monstrului tricefal Himaira) însă toate victoriile eroului confirmă obârşia sa divină, astfel că, în consecinţă, Iobates îi lasă moştenire lui B. propriul său tron. Bellona; Duellona (lat. bellum, duellum -război) Zeiţă războinică din *mitologia romană, (dar de origine sabină), soţia zeului *Mars, târziu identificată cu zeiţa greacă *Ennyo. B. era reprezentată cu plete din şerpi în loc de păr şi, ca însemne divine, cu o torţă aprinsă, cu o lance şi cu un bici. în epoca imperială, *cultul B. se sincretizează (—> sincretism) cu un cult orgiastic oriental (al zeiţei cappadociene *Ma). *Templele zeiţei romane se aflau în afara zidurilor Romei (extra muros): dărâmându-se din greşală, în timpul lui Caesar, un asemenea templu, s-au descoperit în incinta lui, după o informaţie dată de Cassius Dio-(Istoria Romană, XLII, 26), „vase pline cu came de om“. Belobog (vus.Ltv.iofîsârb. Bjely boh - Zeul Alb) Zeul şansei, al norocului, al fericirii, la mai multe grupuri slave (—> mitologie slavă), în antiteză cu *Cernobog. Belphegor; Beelphegor; în *Biblie: Baal-Pheor Zeu moabit din Palestina (—> mitologie biblică), al cărui *cult avea un caracter întrucâtva obscen; patrona erotismul abuziv, de unde analogia cu *Priapos, făcută de autori mai târzii. Belus Zeu în *mitologia romană, venerat ca rege şi întemeietor al Babilonului (prin interpretatio BELZEBUTH 76 romana, identificat cu zeul *Baal). Se folosea şi numele sintagmatic Belioculus (Ochiul-lui-Belus -piatră nestemată). Reprezentat mai cu seamă ca bărbat imberb. într-o variantă era socotit însă *strămoşul regilor din Tyr, ca fiu al zeului *Neptunus si tată al lui Danaus, Aegyptus şi Cephysus. 6ar în Palmyra, de unde l-au adus soldaţii romani, era zeul suprem: Baal Shamim. Originea zeului este mesopotamică: akkadianul *Bel şi babilonianul Bel *Marduk (ebr. Bel Merodach). Ca zeu suprem palmyrian, era adorat drept stăpân al universului, creator al *cerului şi al *pământului, diriguitor al destinului, iar pentru atributele sale particulare, ca^ patron al ploilor şi ocrotitor al măslinului. în triada supremă palmyriană, era secondat de zeul solar Malachbel (Iarichbol) şi de zeul selenar Aglibol. Belzebuth Prinţul *demonilor (N.T., Matei, XII, 24). Sub numele ebr. Baal Zebub, este zeul protector al cetăţii filistene Ekron (V.T., II Regi, I, 1-18), dar sensul cuvântului e obscur; Baal e titulatura comună a multor zei semitici, iar Zebul sau Zebub e interpretat etimologic contradictoriu, fie ca „domn“ sau „prinţ“, fie ca „muscă“ (de unde traducerea hazardată ,,^eul Muştelor“, socotit un *simbol al verii). B. era adorat mai ales de filisteni, forma coruptă din *Evanghelie provine probabil din Beel (forma aramaică pentru Baal) şi Zebul (suprem): „Iar cărturarii, care veneau din Ierusalim, ziceau că [Isus] Christos are pe Beel-zebul şi cum că cu domnul demonilor scoate afară pe demoni“ (N.T., Marcu, III, 22). Clement Alexandrinul consideră că Baalzebub (sau Belzebuth) este de fapt gândacul de bălegar, deci zeul muştelor (Scarabaeus pillularius), împrumutat de la egipteni, după ^scarabeul sacru. Dar multe interpretări modeme îi conferă sensul de „Stăpânul din Marea Casă“ sau „Domnul Cerurilor“. Bendis Zeiţă din mitologia tracă, identificată de greci cu *Artemis, adorată probabil şi de daci şi geţi ca zeiţă a *Lunii, a *pădurilor şi a farmecelor, poate şi ca zeiţă magiciană, patronând în genere *magia. Unele reprezentări plastice (îndeosebi bustul de bronz de la Piatra Roşie), cu sânii proeminenţi, ca şi presupunerea că era o divinitate adorată mai ales de femei, ar fi un indiciu că era socotită poate în primul rând zeiţa dragostei şi a maternităţii, dar şi a feminităţii în general. Herodot (Istorii, IV, 94; V, 1) spune că femeile trace, care o adorau, ar fi împrumutat-o de la neamuri mai nordice. Uneori era identificată de romani cu *Diana. Unii istorici şi mai ales arheologi au dedus că era de fapt o divinitate a *panteonului dacic, *cultul căreia s-a răspândit firesc în Thracia. Câteva relicve (un bust tip mască, mai ales medalionul de lut ars de la Sarmizegetusa) ar indica adorarea zeiţei B. în Dacia preromană, deşi dovezi indiscutabile asupra identificării medalionului figurativ nu există până acum. Presupunerea că ar fi fost adorată şi de dacogeţi, pentru epoca lui *Zamolxis e în contradicţie cu structura religiei instituite de acest zeu sau *profet. Frecventă în istoriografia românească şi mai ales la arheologi, ipoteza (după cum argumentează M. Bărbulescu şi Ion Horaţiu Crişan) sprijinită pe materialul figurativ este riscantă. Iar dacă într-o oarecare epocă (poate sub *Deceneu) a fost adorată într-adevăr în Dacia, cultul ei a fost adus din Thracia şi din Moesia. B. ar fi putut avea un cult şi în Dacia preromană, măcar la geţii dunăreni, dacă ţinem seamă de indicaţia dintr-un scholion la Olimpicele lui Pindar (III, 46 a), unde zeiţa vânătorii şi a castităţii e numită Artemis Istriana flcrcpia Âpxejiu;) Totuşi, Diana si-a avut propriul cult în Dacia Romană, deci nu a absorbit, nici nu a fost absorbită de cultul zeiţei locale; unele atribute ale amândorura puteau fi doar coincidente, cele două zeiţe nefiind nici identice, nici identificabile reciproc. Vasile Pârvan, admiţând că „izvoarele nu ştiu nimic despre o divinitate feminină la geţi“, bazat însă pe datele epigrafice din epoca romană, „privitoare la Diana, atât pe malul getic drept al Dunării (în special ca Diana Regina), cât şi în Dacia (Diana sanda, potentissima)“, credea că ,.Diana daco-romană e acea Artemis-Bendis tracică“ despre care vorbea Herodot. Dar atributele zeiţei B. se cunosc insuficient, iar comparaţia cu Diana romană e forţată; M. Bărbulescu observă că „încercarea [...] de a stabili relaţia Bendis-Diana a dus la rezultate neconcludente“. Grecii, care au preluat cultul de la grupurile de traci servind în Atena, au instituit *sărbătoarea Bendideia, manifestată prin curse de călăreţi cu facle în mână. (cf. Platon, Republica, I, 327 şi urm.; Xenophon, Hellenicele, II, 4, 11). Beng; Benga Numele generic dat de ţigani *Diavolului. Deşi nu se înregistrează o *mitologie autentică si autonomă la ţigani, aglomerarea de *superstiţii oculte şi înclinaţia frecventă spre practicile’vrăjitoreşti (—» magie) gravitează în jurul acestei divinităţi nefaste, protectoare a magiei negre; se pare că, asimilat cu Diavolul din *religiile la care au aderat parţial ţiganii în epoci mai târzii, după teritoriile de migraţie (*creştinism ortodox si catolic, ^mahomedanism). divinitatea sumbră fe. provine fie din vechiul *cult al *Şarpelui, fie mai probabil, din tipul divinităţilor cosmogonice negative uralo-altaice, frecvente la triburile tătare: (de altfel, ipoteza e demonstrabilă şi prin faptul istoric al aducerii ţiganilor în Europa, ca robi fierari si potcovari, de către tătari, în sec. XIII). B. are o clară similitudine cu *demonul tătar *Erlik. Această divinitate este dominantă în demonismul animist al ţiganilor, funcţionând chiar şi atunci când unele grupuri sunt adepte ale unei religii, acceptate formal. J.G. *Frazer citează (Creanga de aur, LVII, 3) un obicei al ţiganilor din Europa sudică, practicat în duminica Paştilor: o cutie de lemn prinsă între două scânduri încrucişate şi umplută cu ierburi de leac şi cu 77 BERDEAEV, NIKOLAI hoitul unui şarpe sau al unei şopârle (cadavrul fiind atins cu degetele de toată comunitatea), apoi învelită în lână roşie şi albă, purtată de cel mai bătrân ţigan din cort, şi în fine aruncată într-un râu, după ce a scuipat-o tot grupul, iar vrăjitorii şi-au rostit farmecele; *ritualul are scop *apotropaic, medical. Totodată, cu privire la rolul cosmogo-nic-antropogonic al lui B. există un *mit clar, cules de H.V. Wlislocki (Märchen und Sagen Transsilvanischen Zigeuner, Berlin, 1892, citată de Mircea *Eliade în De la Zamolxis la Gen-ghis-han, Bucureşti, 1980, p. 90-91), unde *Dumnezeu (de fapt, Devia), incapabil a-şi realiza dorinţa *facerii lumii, se bucură de colaborarea oferită de Diavol (Beng) şi creează lumea din nisipul de sub ape adus de colaboratorul său. Diavolul doreşte să rămână singurul locatar al lumii, cerându-i lui Dumnezeu să-şi caute alt sălaş, însă Dumnezeu trimite un taur să-l evacueze pe colaboratorul devenit rival, iar din copacul de la care s-a iniţiat creaţia, un arbor mundi, (—> Arborele Cosmic), după plecarea Diavolului, cade came pe pământ şi frunzele arborelui se prefac în primii oameni. Aici se află originea personajului Nifărta-che (la Romulus Vulcănescu: Nefărîatul) dintr-un mit românesc periferic, comunicat de Elena Niculiţă-Voronca, reluat, ca erou, în mitul cosmogonic despre *Cătelul Pământului. Din atari surse deducem că ţiganii ar fi avut, în epoci arhaice, un anume cult al *cerului, din care se păstrează personificarea vagă a unei divinităţi luminoase: Devia (nume traductibil azi prin Dumnezeu deşi ţig. devia - cap). Nomadismul, absenţa unei civilizaţii proprii şi inexistenţa unei culturi constituite, chiar orale, deci lipsa unei minime tradiţii spirituale, a fixat doar aceste 2 elemente rudimentar mitologice, dintre care B. pare divinitatea preferată (într-un raport aproape similar cu un cult al kurzilor pentru *Malik-Taus); ambele divinităţi sunt fenomene de *sincretism superficial între resturile unei *demonologii arhaice, din care a supravieţuit mai ales magia neagră, şi *dualismul *zoroastrismului, împrospătat fie de creştinism, fie de *islam, în raportul Dumnezeu-Diavol. $ Ch. G. Leland. Gypsy Sorce/y and hortunaîe-Teiiing, London. 1891; H. V. Wlislocki. Märchen and Sagen Transsilvanischen Zigeuner, Berlin, 1892; id. Volksglaube und religiöser Brauch der Zigeuner, Münster, 1891 Benu Zeu autoprodus în *mitologia egipteană, reprezentat ca bâtlan, pe care jgrecii l-au identificat cu pasărea mitică *Phoenix. In timpul primordial, precosmogonic, B. a apărut din *haosul acvatic, pe un obelisc de piatră, marcând astfel începutul *facerii lumii. Un epitet mai frecvent: Benben (Cel-apărut-din-sine-însuşi) îi indică originea spontană, acauzală. *Cultul lui B. era practicat la Heliopolis, unde era socotit sufletul (*Ba) zeului suprem *Re, mai târziu al zeului *morţii, *Osiris. Berchta (vechi germ. Perahta) Zeiţă din *mitologia germanică, având atribute zonal variabile. La scandinavi era o divinitate *htonică, însoţită în alai perpetuu de sufletele pruncilor morţi, dar ocrotind şi pe torcătoare; alteori considerată ipostază a zeiţei *Frigg (—> mitologie scandinavă). în zona fingvistică oberdeutsch (Suabia, Alsacia, Elveţia, Bavaria, Austria) este o variantă a zeiţei *Hulda şi numită respectuos Frau Berchte (zonal, si Berchta) ca zeiţă plină de strălucire şi splendoare; în ţinutul muntos Salzburg stăruie până azi o *sărbătoare populară, numită Perchtenlaufen (sau Perchtenspringen), provenind din vechiul *cult al zeilor şi manifestându-se prin emulaţii de alergare şi sărituri. Totuşi, în folclorul epic, B. a devenit antiteza zeiţei Huîda şi ca atare un *simbol al răului, un monstru care sperie copiii (aici nefiind probabil decât o degradare folclorică rurală târzie, când orice *mit alterat se transferă în *superstitie). După alte tradiţii, Frau Berchta şi Frau Holfe (Hulda) - sunt o pereche inseparabilă. Berdeaev, Nikolai Filosof mistic rus (1874— 1948), fondatorul doctrinei numite de el „noul creştinism“. Criticând Sf. Sinod al *Bisericii ortodoxe ruse care, pentru B., nu ar fi reprezentat cu fidelitate spiritul creştin, e silit să se expatrieze. Dar de la începutul sec. XX. a militat pentru eliberarea personalităţii umane din captivitatea necesităţii, considerând că unica realitate este existenţa subiectului, al cărui temei de creaţie este libertatea absolută care face posibilă naşterea lui *Dumnezeu în om şi a omului în Dumnezeu. Confruntând rolul creator al omului cu problemele *religiei, B. ajunge la concluzia că Dumnezeu aşteaptă de la om un răspuns liber la chemarea sa, fie acest răspuns chiar o iniţiativă creatoare, deoarece în anumită măsură creaţia umană este continuarea creaţiei divine. Conform doctrinei filosofului, adevărul integral despre om nu poate fi relevat decât numai în cadrul *creştinismului. Dar, pe de altă parte, orice încercare de înfăptuire a vreunui ideal omenesc pe pământ nu este, după B., decât o întreprindere zadarnică. Opera filosofului rus a pornit de la construirea unei „filosofii a libertăţii“ ((Pu.io<:o0ufi cuofi ogu, 1911), gândirea lui consacrându-se apoi interpretării „sensului istoriei“ {Cmmc.i ucmopuu, 1923) şi elaborării unei viziuni mistice asupra unui „nou ev mediu“ (I/ouoe cpeţjHCBehOHue, 1924; ed. franc. Un nouveau Moyen Age, Paris, 1927) în care filosofia face concesii polemicii politice, iar filosoful îşi pune problema unei soluţii într-un stat teocratic. Dificultatea gândirii lui B. provine din adversitatea sa egală faţă de capitalism si comunism. Cele patru teme fundamentale ale lui B.: personalitatea, spiritul, libertatea, creaţia - conduc la ideea că libertatea autentică e posibilă numai în împărăţia lui Dumnezeu, dar a unui Dumnezeu după conceptul lui Jakob Böhme, incompatibil cu Fiinţa Absolută a credinţei creştine. „Noul ev mediu“ ar urma să se instaleze după *sfârsitul lumii (în sens apocaliptic). Acest demers al lui fe. a BEREGHINI 78 fost reluat şi spre sfârşitul vieţii filosofului, într-o încercare de metafizică escatologică (1947) vizând „creaţia şi obiectivarea“. B. a fost, în felul său, un filosof existenţialist, acest existenţialism (sau personalism) creştin (nedislocat total din unele iluzii socialiste) constituind şi temeiul doctrinei „noului creştinism“. Bereghini (rus. Cepev-mal) Zeităţi feminine din * mitologia slavă răsăriteană (o variantă de *Nimfe de ţărmuri sau mai ales maluri de râuri), asociate fie cu zeul *Perun, fie cu Rusalcele f—> Rusalka). Bergelmir (Cel care rage ca ursul) *Gigant mitic în *mitologia scandinavă din epoca primordială a gerului, supravieţuitor unic (împreună cu soţia sa) al primului diluviu, produs de sângele lui *Ymir, din cadavrul căruia a fost construită lumea. B. e un fel de *Noe, însă nu din specia omenească. B. e salvat de la înec de ingeniozitatea sa, căci la începutul catastrofei diluviene scobeşte un trunchi de copac şi îşi confecţionează o luntre în care rătăceşte pe valurile sângelui lui Ymir, devenind astfel şi corăbierul arhetipal din *mitologia nordică. După debarcare, întemeiază neamul „uriaşilor de brumă“. Berosos (babil. Bel-lJsur) Erudit chaldeu, preot în *templul zeului *Marduk din Babilon (sec. IV-III î.e.n.) care a scris în greceşte o lucrare în 3 cărţi consacrată istoriei şi culturii babiloniene. Lucrarea s-a pierdut, dar fusese mult folosită de compilatori greci şi e amplu citată de Eusebius, Abydenus, Iosephus Flavius ş.a. B. se pare că a emigrat spre sfârşitul vieţii în ins. Cos, unde a întemeiat o şcoală de astronomie. în prima carte, B. descria Babilonul, modul în care a debutat civilizaţia în acele locuri datorită zeului ihtiomorf *Oannes, precum şi *mitul creaţiei lumii (—> cosmogonie); celelalte 2 cărţi constituiau o cronologie a Babilonului şi Asiriei, începând cu cei „zece regi dinainte de potop, ca şi cu istoria potopului“. Opera mitologică şi istorică a lui B. a început să circule în epoca lui Antiochos Soter (sec. III î.e.n), sub titlul Babyloniaka. $ I.P. Cory. Ancient Fragments, edited bv E. R. Hodges, London. 1876. Berri Zeu etiopian autohton, în parte *erou civilizator, care, după tradiţie, i-a învăţat pe oameni să folosească şi să iubească agricultura. Bes; Besa Zeu familial în *mitologia egipteană, înfăţişat cu un cap mare, trup diform, faţă schimonosită cu ochi bulbucaţi şi cu limba scoasă, cu barbă de câlţi şi având pe corp piele de leu şi pene de pasăre; după statura sa de pitic s-a dedus că ar fi fost un zeu străin (poate * cultul său era împrumutat din Sudan, însă îmbogăţit cu numeroase atribute solicitate de viaţa mai complexă a familiei egiptene). B. era ocrotitorul oamenilor contra *duhurilor rele, fiinţelor răufăcătoare, animalelor primejdioase (crocodili, şerpi), ca şi împotriva tuturor înrâuririlor nefaste ale mediului ambiant; totdodată era protectorul grijuliu al femeilor lăuze şi al pruncilor nou-născuţi. Ocrotind familia, aducea în orice casă bucuria şi norocul, era piaza bună a căsătoriei, dar purta şi grija toaletei şi podoabelor femeieşti. Aspectul grotesc al zeului se pare că avea scopul de a stârni hazul, a îndepărta prin bună dispoziţie tristeţea, fiind o divinitate a distracţiei, recreaţiei, amuzamentului; dispunând de harfe şi tamburine, conducea dansul, iar larma şi râsetele lui trebuiau să sperie şi să ameninţe pe duşmanii protejaţilor săi. Era considerat partenerul zeiţei *Thoeris. Imaginea lui simpatică si hazlie era’ adesea pictată sau sculptată pe *ogîinzi, pe flacoanele de parfum, pe unele obiecte de toaletă, iar măştile lui se purtau ca *amulete. Mai târziu, datorită popularităţii sale, devine o divinitate plurală, venerată si invocată ca *spirit comun, un fel de *înger păzitor care asista lăuzele şi dădea bărbaţilor forţă virilă; în această ipostază de duh casnic era reprezentat ca *demon pitic, cu capul mare, mascat în leu. Betel Zeu al semiţilor occidentali, considerat divinitate de provenienţă' *htonică. La arabii preislamici, obiect simbolic de *cult La evrei, *simbol lingvistic denumind Casa lui Dumnezeu (Casa lui El). Bhaga (sanscr. bhăga - parte) Zeu secundar al norocului^ în *mitologia vedică, unul dintre *Aditya. în variantele mai târzii devine ocrotitorul constelaţiei Uttara-Phalguni (compusă din 2 stele). Există un *mit simbolic, potrivit căruia B. a fost orbit de zeul *Rudrâ. Bhagavadgîtă (Cântarea Domnului) Poem filosofic indian cuprins în *Mahăbhărata (VI, 25-42), având ca erou principal pe *Arjuna. Inclus uneori în ciclul Upanişad, poemul B. este de fapt un dialog între Arjuna şi zeul *ICrişnâ încarnat ca vizitiu la carul eroului. Materia B. e o sinteză a concepţiilor filosofice post-vedice, dar şi o alăturare a câtorva doctrine teologice indiene (—> vişnuism). Bhagiratha împărat din dinastia solară a Indiei (—> mitologie vedică) care, prin actele sale de mare *asceză, a izbutit să convingă fluviul sacru *Gângă să coboare din *cer pe *pământ, pentru a-i învia din cenuşă pe fiii lui Sagara, regele legendar din *Ayodhyă. Bhaia; Bhaya *Demon personificând frica, în *mitologia vedică, fratele zeului groazei, Mahâbhaya. Bharanda Pasăre fabuloasă din *mitologia vedică, trăind în ţinutul nordic locuit de uttarakuruşi (un fel de *hyperborei ai Indiei). Bharatâ (sanscr. bharata - bine crescut, îngrijit) împărat din dinastia selenară a Indiei, unul dintre eroii principali ai epopeii *Mahăbhărata, fiu al cuplului regal Duşyanta şi *£akuntală şi tatăl lui Puşkalâ. B. e considerat întemeietor al neamului care ocupă locul central în naraţiune. 79 BIBLIA Din numele lui B. derivă numele Indiei: Bhăratavarşa (Tara lui Bharatâ), folosit şi azi. Bhima (Cel Groaznic) Unul dintre eroii principali ai epopeii *Mahâbhărata, bunicul prin alianţă al celor 5 fraţi *Păndava şi al neamului *Kaurava, fiu al regelui Cantanu din dinastia selenară a Indiei şi al Zeiţei-fluviu *Gâhgă. B. este un *simbol al forţei fizice: abia născut, cade de pe genunchii mamei sale pe o stâncă, pe care o sfărâmă în o mie de aşchii; crescând, devine voinic, impetuos, pătimaş, nestăpânit şi lacom. Se luptă în război, fără a folosi carul sau arcul, numai cu o bâtă sau cu o tulpină de arbore smuls. Misiunea sa principală era curăţirea pământului de monştrii demonici. E posibil ca B. sau un prototip mitic al său mai vechi, din tradiţia arică, să fi slujit drept model *mitologiei greceşti la compunerea *mitului despre eroul ei *Herakles. Bhrigu (sanscr. Bhr’gu; răd. bhrăj - a sclipi) Unul dintre cei 7 mari *rîşi în *mitologia vedică socotit în unele * mituri printre străvechii *prăjăpati şi, ca atare, fiu spiritual al lui *Brahmă, *om primordial şi *strămoş al omenirii. Tatăl lui *Cukra (înţelept personificând Luceafărul), B. este întemeietorul unui neam de eroi războinici (printre care si *Paragurăma). *Rigveda se referă la un grup bhr’gu de paznici ai *focului ceresc ce .a fost transmis de aceştia oamenilor; după unii interpreţi, B. ar fi o *teofanie a zeului *Agni. După Padma-purana (Puranâ) în urma unui consiliu al celor 7 rişi, ţinut pentru stabilirea zeului suprem, B. vrea să viziteze întreaga triadă divină, însă nu este primit de *Civâ, în acel moment ocupat cu îmbrăţişarea erotică a soţiei sale, nici de *Brahmă, care nu-i mai acordă respectul cuvenit; în consecinţă, după ce îl obligă pe £ivâ să ia forma de *lihga, iar lui Brahma îi refuză orice veneraţie din partea *brahmanilor, B. ajunge la *Vişnu, care doarme, îl trezeşte punându-i piciorul pe piept, iar marele zeu, fără a se supăra, freacă umil piciorul înţeleptului; desigur atunci B. îl proclamă zeu suprem (cf. Padmapurana, VI, 282). Bhuta Clasă de * duhuri rele în *mitologia vedică, *spirite demonice care manevrează nălucile, apariţiile de *demoni, ^vârcolacii, stafiile etc. Aceste duhuri malefice frecventează cimitirele, se ascund printre crengile copacilor, devorează cadavrele, derutează pe drumeţi şi, în genere, duc la pieire pe oamenii întâlniţi în cale. Potrivit unei vechi *credinţe superstiţioase, creatorul lumii, *Brahmă, a dat naştere acestei clase demonice într-un acces de mânie. B. fac parte însă din alaiul lui *Civâ, ale cărui slugi fidele sunt de fapt. Bia Personificarea feminină a violenţei, în *mitologia greacă, fiica *gigantului Pallas şi sora lui *Kratos, a lui *Zelos şi a zeiţei *Nike. A luat parte la *Titanomahie alături de ^zeii olimpieni şi a contribuit la înlănţuirea ^Titanului *Prometheus. Bian He Zeu în *mitologia chineză, patron al giuvaergiilor. După o tradiţie, ar fi fost iniţial un funcţionar din epoca dinastiei Zhou (sec. VIII î.e.n.), care, găsind o bucată de jad şi dăruind-o prinţului său, a fost învinuit de şarlatanie şi condamnat la amputarea unui picior; îl persecută şi prinţul următor şi abia sub al treilea prinţ, mai rafinat decât predecesorii, B.H. e lăudat pentru descoperirea sa, cu atât mai mult cu cât piatra era admirabil şlefuită. Cu timpul, zeul olog a început să fie venerat ca giuvaergiu arhetipal. Biblia (grec. pl. fhpZia - cărţi; lat. sg. Biblia -Sfânta Scriptură) Amplu codex ebraic şi creştin, constituind pentru *creştinism textul fundamental. Aşa cum e cunoscută azi drept carte sacră (compusă din 2 secţiuni principale: Vechiul Testament şi Noul Testament), B. este o colecţie eterogenă, cuprinzând *mituri, doctrină religioasă, coduri juridice, meditaţii şi coduri de morală practică, sfaturi medicale, agricole, zootehnice şi gospodăreşti, eseuri filosofice şi speculaţii metafizice, cronici politice şi militare, folclor, literatură în proză şi poeme, texte rituale şi magice etc., foarte diferite ca epocă de redactare, stil, orientare şi chiar interese politice si sociale, aparţinând unui mare număr de autori, fie incerţi, fie anonimi. Vechiul Testament, cu oarecari deosebiri, este încorporat de *Talmud, ca o carte sacră a religiei mozaice (—> mozaism) şi de B. creştină (ea însăşi impunând diferente de compoziţie şi de terminologie doctrinară de fa *rit la rit sau de la *sectă la sectă). Noul Testament aparţine numai ^religiei creştine. B. canonică nu acceptă în corpul ei aşa-numitele apocrife biblice, texte fie autentice, din epocile de formare istorică a B. propriu-zise, fie redactate în epoci mult mai târzii, acestea din urmă fiind inspirate de diverse secte ale mozaismului sau creştinismului ori de unele *erezii, dar ambele religii consideră Vechiul Testament o *revelaţie primordială. • Vechiul Testament Unele fragmente au circulat oral din timpuri arhaice, până să fi fost scrise; dar şi textele nu se mai păstrează decât în copii, originalele fiind pierdute demult. Printre cele mai vechi se consideră Cântarea Deborei (Judecători, V), apărut probabil către sec. XIII î.e.n. Codificarea tuturor textelor arhaice începe odată cu apariţia scrisului şi cu organizarea primului stat Israel (sec. XI î.e.n); autorii cărţilor componente se numesc *profeţi. Canonizarea ebraică a B. a avut drept scop stabilirea textului ca formă a revelaţiei divine primordiale, elimi-nându-se, fireşte, tot ce contrazicea flagrant concepţia doctrinară de bază (fapt ce nu a scutit integral nici B. ebraică, nici cea creştină de contradicţii şi nu dintre cele mai discrete). Redactarea canonică nu a eliminat nici trimiterile la unele cărţi pe care nu le mai cunoaştem (Cartea faptelor lui Solomon, Cartea războaielor lui Yahweh ş.a.j. ♦ Texte canonice (ebr. qâneh - trestie; măsură, regulă, normă; grec. BIBLIA 80 xavov - linie dreaptă) OCanonul ebraic (canonizarea realizându-se, pe rând, între anii 621 î.e.n.-90 e.n.). 1) *Thorah (Legea) sau Pentateuch (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul, recunoscut abia în 444 î.e.n.); 2) Nebihim (Profeţii: *Iosua, Judecătorii, Samuel, Regii, * Isaia, Ieremia, *Iezechiel; 12 profeţi minori: Oseia, Ioil, Amos, Obadia, Iona, Miheia, Naum, Habbakuk [Avacum], Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi); primele 3 (Judecătorii, Samuel, Regii) aparţin şcolii profetice din sec. VIII—VI î.e.n.; 3) Ketubim (Scripturile) - scrieri varii: a) poezie (Psalmi, Proverbele lui Solomon, Cartea lui Iov); b) 5 meghillot [suluri] (Cântarea cântărilor, Ruth, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul, Estera); c) profeţie (Daniel); d) istorie (Ezdra, Neemia, Cronicile). Nu se ştie cine a adunat aceste texte în codicele canonic; opinia că alcătuitorul ar fi fost Ezra e respinsă de datele istorice. în apocriful Ezdra (cartea II), scris probabil în sec. I e.n., citim că Ezra, în urma inspiraţiei divine de a rescrie totul, a dictat unui grup de 5 scribi, timp de 40 de zile, 94 cărţi (24 din V.T. şi 70 apocrife). Totuşi, după textologia modernă, bazată pe *legende iudaice medievale, s-ar fi efectuat doar o canonizare scripturală sub conducerea teologică a lui Ezra. V.T. ebraic, fără să exceleze printr-o mare varietate lexicală, foloseşte în total 5642 cuvinte. 0 Septuaginta (canonul grecesc) Traducerea în lb. greacă, făcută de Septuaginta (Cei 70, de fapt 72); s-a acreditat legenda că traducătorii, deşi lucrând izolat, au fost inspiraţi de * Sfântul Duh in chip de porumbel şi au realizat 70 de traduceri identice; scopul traducerii era furnizarea textului biblic evreilor din diaspora (galuth - colonie iudaică alexandrină, în care nu se mai cunoştea ebraica), folosit apoi de creştini. Textul Septuagintei (care include şi apocrife, cărţi deuterocanonice şi pseudoepigrafice, scrieri varii) conţine: 1) Pentateuchul (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul); 2) cărţi istorice (Iosua, Judecătorii, Ruth, Samuel I—II, Regi I—II); Cronici I—II, Ezdra I—II şi Ezdra 111 [Neemia]; 3) cărţi poetice şi didactice (Psaltirea, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea cântărilor, Iov, înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul); 4) cărţi narative (Estera, Iudita, Tobit, Macabei I—II); 5) cărţi profetice (12 profeţi minori şi Isaia, Ieremia, Baruh, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, iar în unele manuscrise şi Rugăciunea lui Manase ca şi Macabei III—IV). După o legendă relatată în Scrisoarea lui Aristeus, traducerea ar fi fost făcută de cei 72 învăţaţi bătrâni în Egipt, către anul 250 î.e.n., din iniţiativa regelui Ptolemeu Filadelful; apoi textul a fost revizuit între sec. I—II, iar noile traduceri au fost incluse în opera monumentală, publicată de *Origenes în 235, care conţinea, pe 6 coloane, textul ebraic (în caractere ebraice), acelaşi text transcris în caractere greceşti, textul tradus al Septuagintei şi traducerile în greacă ale lui Aquila, Symmachos şi Theodotion. Septuaginta nu reprezintă un corpus complet al textelor ebraice originale (de ex. Cartea profetului Ieremia e aici mult mai scurtă decât în Biblia Masoretică). 0 Vulgata (versiunea latină a lui Hieronymus), Biblia catolică oficială (aprobată de Conciliul din Trent, în 1546, apoi declarată singura versiune autentică a Scripturii); din codicele original sunt eliminate aşa-zisele cărţi pseudoepigrafice (Rugăciunea lui Manase, Macabei III—IV, Ezdra III [IV din Septuaginta] şi IV OCanonul ortodox (răsăritean): Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecători, Ruth, Samuel I-II, Regi I—II, Cronici I—II, Ezdra, Neemia, Estera, Iov, Psaltirea, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Oseea, Ioil. Amos. Obadia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Tobit, Iudita, Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, Ezdra III, înţelepciunea lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Isus jiul lui Sirah sau Eclesiasticul, Istoria Suzanei, Bel şi balaurul, Macabei I, II, III, Rugăciunea lui Manase 0 Bibliile protestante exclud cărţile deuterocanonice, ca nefacând parte din canonul ebraic palestinian (înţelepciunea lui Solomon, Eclesiasticul, Estera, Iudita, Tobit, Baruh), ca şi cărţile pseudoepigrafice, pentru că nu au fost inspirate nici de evrei, nici de creştini (Rugăciunea lui Manase, Macabei III şi IV, Ezdra III şi IV). ♦ Apocrife (grec. (XTtOKpuTrceiv - a ascunde) Cărţi mitoreligioase clasificabile în zona tematică şi stilistică a B., necuprinse în textul canonic, în general provenind din literatura ebraică, unele preluate de creştinism (mai ales de riturile neevoluate sau de secte); apocrifele sunt numeroase, compuse la date diferite, opere originale, compilaţii sau transcrieri corupte de copişti, cele mai multe păstrate numai fragmentar. Apocrifele mai interesante prin conţinutul mitologic: * Cartea lui Enoh (apocriful etiopian), Cartea tainelor lui Enoh (slavon), Cartea Jubileelor (ebraic), textele de la Qumran, Marea Moartă, (mai ales Sulul războiului), Vedenia lui Isaia (slavon), înălţarea lui Isaia, Viaţa lui Adam şi a Evei, de asemenea mai multe scrieri apocaliptice ţinând de fapt de o epocă mai târzie, a *evangheliilor (Apocalipsul Apostolului Petru ş.a.). Textele de la Qumran constituie azi o sursă dintre cele mai importante pentru textologia şi datarea B. Nu dispunem încă nici azi de o Biblie completă şi autentificată fără greş, dar lucrările textologice în curs, la finele sec. }£x, promit un asemenea text, ce va fi probabil restabilit mai aproape de certitudine, pe baza colecţiei păstrate în sinagoga Ibn Ezra din Cairo şi descoperite în 1890 (câteva sute 81 BIBLIA de documente religioase diferite), ca şi pe baza textelor de la Qumran, descoperite între 1947-1956 (600 texte, în 11 grote). Textele de la Qumran conţin aproape întreg V.T. (cu excepţia Cârtii Esterei), în diferite variante, în 173 manuscrise, unele dintre ele mult mai vechi decât toate cele aflate anterior în circulaţie. Astfel, un Exod şi un text al Cărţii lui Samuel provin din sec. III î.e.n.; Cartea lui Dan e mai târzie doar cu 50 de ani faţă de data probabilă a originalului. Azi există opinia savanţilor ebraişti că descoperirile de la Qumran clarifică procesul de elaborare a B. întrucât, înainte de fixarea textului, au circulat mai multe versiuni reflectând tradiţii diferite, dar existau şi libertăţile pe care şi le luau copiştii de a eluda, restiliza sau amplifica un text sau altul, deoarece pentru ei textul era încă viu, nefixat canonic; scribii saduchei aveau obiceiul retuşării textelor, pe când fariseii au întreprins, începând din anul 75 e.n., stabilirea lor redacţională definitivă; iar în anul 90 e. n., rabinii întruniţi în sinodul de la Jamnia au fixat textul Thorei (corespunzătoare Pentateuchului), pe baza celor 3 exemplare conservate în Templul din Ierusalim. ♦ Datare. Versiuni Un Hexateuch (de la Geneză la Cartea lui Iosua) s-a presupus a fi fost transmis de un profet trăind în regatul Iuda, în sec. X/IX î.e.n., care a folosit în text numele divin *Yahweh. Mai târziu, alt scriitor a preferat numele *Elohim, transcriind textul în nordul Israelului. După căderea regatului nordic, alt profet din Iuda ar fi compilat textul celor 6 cărţi, contopind versiunea yahwistă şi cea elohistă într-o naraţiune unică (după 722 î.e.n.), cu interpolări proprii şi imprimându-i un caracter profetic, peste cel sacerdotal anterior, păstrând astfel ambele nume divine. Deuteroncmul, în sec. VII î.e.n., sub domnia lui Manasse (sau a lui Iosia), este îmbogăţit cu discursurile deute-ronomice care ar fi fost rostite de *Moise, puţin înainte de moartea sa, în faţa poporului evreu. Cărţile Judecători, Samuel I—II, Regi I—II au fost compilate către anul 600 î.e.n. Cartea lui Isaia aparţine unui profet anonim, care a scris în jurul anului 540 î.e.n., ca să-şi încurajeze compatrioţii din exilul babilonian. Ieremia (din Cartea profetului Ieremia) era cunoscut ca profet sub de la crearea omului până la potop (ani) de la potop până la chemarea lui Abraham de la Abraham la exod Deci între apariţia lui *Adam şi exod după versiunea ebraică, au trecut 2666 ani, astfel că, după acest calcul, omul a fost creat în anul 4157 î.e.n. (dar din Septuaginta rezultă anul 5328 î.e.n.). domnia lui Iosia, începând din 626 î.e.n., deşi textul îi este atribuit de unii comentatori lui Barufi, iar profeţia propriu-zisă îi este oricum contestată lui Ieremia, ca paternitate literară. Cartea lui leze-chiel se atribuie chiar acestui profet, *Iezechiel, *sacerdot aflat cu poporul în exilul babilonian, în localitatea Tel-abib; atribuirea s-a făcut pe baza unităţii stilistice şi cronologice a textului; dar e o unitate aparentă, în textul integral existând două structuri distincte: cronologia de exil şi viziunea; faptul unităţii stilistice s-ar putea datora unui compilator sau autorului presupus, care a utilizat un text mai vechi sau a transcris o tradiţie orală. Cărţile celor 12 profeţi minori (în transliteraţie corectă [supra: numele au fost transcrise însă în grafie eclesiastică românească uzuală] - Amos, Hosea, Micah, Zephaniah, Nahum, Habbakuk, Obadiah, Haggai, Zechariah, Malachi, Joel, Jonah) au fost compuse între sec. VIII—III î.e.n. Psalmii, texte lirice cu caracter devoţional, sunt o culegere compilată lung timp, până prin sec. III î.e.n. Proverbele lui Solomon (prima din cele 3 cărţi ebraice sapienţiale, urmată de Cartea lui Iov şi de Eclesiast), după unii comentatori, s-ar fi adăugat periodic nucleului iniţial care ar fi aparţinut într-adevăr regelui Solomon, dar după alţii a fost alcătuită integral abia în epoca hellenistică, începând din 332 î.e.n. Cartea lui Iov a fost scrisă probabil după întoarcerea din captivitatea babiloniană. Cântarea cântărilor nu are o dată certă, iar poetul ei, după unele deducţii, se prea poate să fi trăit în nordul Palestinei, până prin sec. IV î.e.n. Ruth va fi apărut fie înainte de captivitate, fie în sec. V î.e.n. Plângerile lui Ieremia, elegii pentru căderea Ierusalimului, sunt databile puţin după 586 î.e.n. Eclesiastul e aproape sigur un produs al epocii hellenistice, către sfârşitul sec. III î.e.n. Esther - după sec. IV î.e.n. Cartea lui Daniel, care se referă la persecuţiile ordonate de Antiohos Epiphanes (168-165), a fost scrisă nu de profetul însuşi, ci de un autor anonim utilizând doar experienţa tradiţională din captivitate a acestuia dintre anii 605-538 î.e.n. Cronicile si Ezra sunt compilaţii târzii ale genealogiilor tribale, iar Nehemiah s-a compilat probabil în sec. III î.e.n. 0 Există şi o datare mitică, intrinsecă: versiunea ebraică versiunea Septuaginta samariteanâ 1656 1307 2262 365 1015 1145 645 Confruntând însă, după *Berosos, datele istoriei babiloniene, şi echivalând anul din Babyloniaka cu un lustrum (5 ani), Oppert a interpretat, într-o cercetare din 1877, astfel: 432 000 ani (cât au BIBLIA 82 domnit, după Berosos, cei zece regi mitici antediluvieni) înseamnă 86 400 lustra, iar 1656 ani (dintre crearea omului şi *potop, după Biblia ebraică = 86 400 săptămâni; de unde concluzia sincronismului perfect între cele două cronologii. Totuşi, alte calcule similare (Ussher) duc la un sincronism între creaţia biblică a omului şi fundarea *templului lui *Bel din Nippur (cca 7000 î.e.n.) sau între potopul biblic şi construcţia unui templu asirian pentru zeul *Assur, deci cca 15 secole după ridicarea *piramidei lui Keops. 0 Textul ebraic al B. e cunoscut în numeroase variante, multe incomplete. Pentateuchul (primele 5 cărţi din V.T) a fost descoperit până acum în cca 6(500 variante, faţă de textul massoretic; cercetătorii au stabilit că nu a existat niciodată, la origine, o B. unică, un text de bază unitar şi revelat, iar lunga perioadă de elaborare a acestui unicat încă nu s-a sfârşit. Biblia massoretică din Codex Babyîonicus Petropolitanus - un manuscris coborînd până la anul 916 e.n. şi redactat de massoreţi (ebr. massorah - maestru al tradiţiei) - este un text stabilit cu anume scrupul conservator, corectând grafii şi indicând lecţiuni; massoreţii nu au scris un text nou, ci au restabilit cu acurateţe textul tradiţional: spre a deveni accesibilă, transcripţia a adoptat un sistem de vocalizare pe baza concepţiei lui Rabbi Aaron ben Asher (sec. X), iar textul - de tradiţie apuseană - se opune textului răsăritean al lui Ben Naphtali. Conform tradiţiei iudaice, există 18 pasaje în care scribii străvechi au alterat deliberat textul, considerând ireverenţios limbajul folosit în original sau afectat de o concepţie teologică eronată; astfel, în unele nume proprii compuse, s-a înlocuit elementul bosheth (ruşine) prin ba ’al: Ishbosheth devine Eshbaal, Mephibosheth > Meribaal (cf. V.T., II Samuel, II, 8; IX, 6; ibid., 7 Cronici, VIII, 34-35). Nu e sigur însă că nu s-au produs şi alte modificări, involuntare ori mai ales deliberate. Versiunea samariteană a Pentateuchul ui este redactată în dialectul din Samaria, după cum versiunea aramaică a folosit limba vorbită în preajma erei creştine şi pare, ca text, identică cu versiunea massoretică. Versiunea greacă din Septuaginta, aparţinând diasporei iudaice alexandrine din sec. III î.e.n., îşi permite incorectitudini şi îndepărtări de original; de aceea, criticându-se asemenea libertăţi de traducere faţă de textul tradiţional stabilit de Rabbi Aqiba, apar în sec. II alte versiuni; una a lui Aquila, un prozelit iudeu din Pont, discipol al lui Aqiba trăind către anul 135, altele ale lui Symmachos şi Theodotion. Versiunea siriacă (P’shitta), deşi tradusă din ebraică, pare influenţată de Septuaginta şi ar fi apărut în sec. II. în fine, pentru versiunea latină (Vulgata), Hieronymus a tradus textul ebraic, însă a utilizat şi versiuni greceşti, îndeosebi pe Symmachos. în textologia modernă s-au făcut mai multe încercări de stabilire fără ambiguitate a textului originar. Prima ediţie sigură - Biblia ebraică (ed. III) - a fost realizată de Rudolf Kittel şi a apărut în 1937. Codexul din Leningrad B 19A,’descoperit de Paul Kahle, e cel mai vechi şi mai complet manuscris al Bibliei massoretice (anul 1008). O ediţie revăzută a manuscrisului B 19A este Biblia Hebraica Stuttgartensia, apărută în 1978, cu un aparat critic mai complet decât al ediţiilor precedente. •Noul Testament (grec. ‘iiKOCivfj AiaO^Kq; lat. Novum Testamentum) Cartea sacră fundamentală a creştinismului, consacrată integral tradiţiilor naşterii, vieţii şi activităţii terestre (fapte, predici, parabole, atragerea prozeliţilor, între care cei 12 *Apostoli, vindecări de bolnavi prin mijloace magice sau paranormale, cina cea de taină) şi morţii (judecata, răstignirea, expierea, învierea, înălţarea la cer) lui *Isus Christos, precum şi vieţii comunităţilor creştinismului primitiv. Noţiunea de „testament nou“, echivalând cu ebr. bryt hhash -legământ nou, provine probabil din V.T. (Ieremia, XXXI, 31), dar a fost folosită şi de comunitatea de *esenieni de la Qumran; la un moment dat, *iudaismul a inclus speranţa^că Yahweh va încheia un nou legământ, însă de astădată cu toată omenirea, nu numai cu un popor ales. Pe acest temei, creştinismul a afirmat că legământul a şi fost încheiat din nou prin misiunea şi sacrificiul lui Isus Christos (Luca, XXII, 20). în acest sens, primii creştini s-au considerat oameni noi (Pavel, II Corinteni, V, 17). Raporturile între Dumnezeu şi oameni au caracter temporal: legământul lui Moise, fiind temporal, se schimbă printr-un nou legământ (Pavel, Romani, I—VII). Cele mai vechi texte sunt epistolele (mai ales epistolarul atribuit ap. Pavel); dintre evanghelii, ar fi mai veche, după Bruno Bauer, Evanghelia lui Marcu sau, după alţi cercetători, Evanghelia lui Matei, deşi aceasta pare redactată abia în sec. II. Scrierile sacre creştine circulau în număr mare, până când la Conciliu! din Laodikeia (363) s-a stabilit conţinutul actual al N.T. (fără * Apocalipsul lui loan Teologul), toate celelalte evanghelii (din totalul de cca 30) şi epistole, numite azi apocrife, fiind interzise credincioşilor ca nerevelate de *Dumnezeu; (totuşi, după cercetători mai noi, de ex. Ph. de Suarez, remarcabilă este Evanghelia lui Toma, text apocrif, neintrat în codicele neotestamentar, în pofida vechimii şi probabil autenticităţii sale). Definitivarea textologică s-a realizat însă abia la Conciliul din Cartagina (419). N.T. canonic cuprinde: 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca, loan); o cronică numită Faptele apostolilor, 14 epistole atribuite ap. Pavel (către romani, corinteni, galateni, efeseni, filipeni, coloseni, tesaloniceni, Timotei, Tit, Filimon şi evrei); 7 epistole numite catolice (Iacob, Petru, loan şi Iuda); o scriere escatologică (Apocalipsul lui loan Teologul). Dar, după ultimele cercetări ale papirologilor Institutului Biblic Pontifical din Roma şi mai ales 83 BIFRÔST în urma unei descoperiri a pr. José O’Callaghan printre textele de la Qumran, s-a putut stabili că Evanghelia lui Marcu a fost scrisă la 15 ani după data considerată a morţii lui Isus Christos, deci în anul 50 şi nu în 70, cum se crezuse anterior. N.T., completare doctrinară creştină a V.T., se deosebeşte de acesta mai ales prin concepţia asupra mesianismului; cărţile profetice din V.T. anunţau venirea lui *Mesia ca iminentă; N.T. e întemeiat, dimpotrivă, pe convingerea că Mesia a si venit, în persoana lui Isus Christos (iar spre a nu face contradicţia cu textul veterotestamentar prea flagrantă, predică şi o a doua venire a aceluiaşi). în anume sens, nu există o unitate perfectă înăuntrul întregului codex neotestamentar: s-au semnalat contradicţii şi tendinţe polemice interne. După ap. Pavel, * mântuirea se dobândeşte numai prin *credinţă, nu si prin fapte bune, fidelitate fată de *ritualu’ri, merite etc. {Romani, IV, 2^1; XI, 6), iar după ap. Iacob, dimpotrivă, nu numai prin credinţă, ci şi prin fapte bune {Epistola sobornicească, II, 24); unii comentatori au văzut aici un caracter polemic între cele două epistole doctrinare, vădit din stilul textelor vizate: Pavel -„Iar de este din dar, nu mai este din fapte, altfel darul nu mai este dar. Iar de este din fapte, nu mai este dar, altfel fapta nu mai este faptă“ (loc. cit.): Iacob - „Vedeţi dar că din fapte se îndreaptă omul, iar nu numai din credinţă“ (loc. cit.). De altfel, doctrina reformată a îui *Luther, susţinând mântuirea pe calea exclusivă a credinţei, s-a întemeiat pe acest pasaj paulin, în timp ce catolicismul îşi găsea justificarea doctrinei mântuirii în textul lui Iacob. Există o contradicţie şi în tema relaţiilor cu autoritatea civilă: în Apocalipsul lui loan Teologul este un îndemn la lupta deschisă contra duşmanilor credinţei, dar în Epistola către Romani a ap. Pavel se cere supunerea faţă de autoritatea lumească („nevoie este să vă supuneţi nu numai de frica pedepsei, dar şi pentru cugetul vostru“ (XIII, 5). De asemenea, chiar dacă N. T. are o netă unitate de concepţie, şi aceasta are fisuri şi nu scapă de paradoxuri. Caracterul escatologic e prezent pretutindeni (Apocalips, Epistolarul paulin ş.a.) mai ales în semnificaţia morţii şi învierii: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Christos Isus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu el, în moarte, prin botez; aşa, încât, după cum Christos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui, tot aşa şi noi umblăm întru înnoirea vieţii“ (Pavel, Romani, VI, 3^1). Dar valoarea suferinţei se transferă la un moment dat în valoarea *ascezei. Caracterul paradoxal apare în faptul că raţiunea e o însuşire suspectă din unghi religios, ca şi în nevoia reconsiderării tuturor valorilor curente. - Mitologia neotestamentarâ conţine şi elemente împrumutate: zeul care moare şi învie (de tip osiriac) simbolizând ciclul vegetaţiei; animalul totemic (mielul); naşterea din fecioară (din virgo intacta, ca *Saoshyant din fecioara *Eredatfedhri); autosacrificiul zeului (de tip *Attys) etc. Principalul mit e însă istoricizat, Isus Christos devenind un personaj istoric căruia i se stabileşte o cronologie sincronizată cu datele curente (ceea ce îngăduie omologarea sa cu un întemeietor real al creştinismului), contrar miturilor păgâne al căror caracter cosmologic trimite la *timpul primordial al creaţiei. Totuşi, aceste elemente, influenţate de filosofia greacă, de metodologia talmudică, de idealurile sectei de la Qumran, apoi conduse de o linie doctrinară elaborată în Imperiul Roman, s-au constituit într-o doctrină autonomă, cu o *mitologie proprie, ordonată unitar de o *teologie originală, în spiritul exhaustiv al unei concepţii despre societate şi univers, care nu mai păstrează zone comune cu celelalte mitologii religioase, corespunzătoare altor stadii ale societăţii omeneşti. •Privită global, B. este o operă composită chiar şi ca izvoare de inspiraţie: vechile mituri din Palestina şi Mesopotamia (îndeosebi în forma babiloniană), *mitologia greacă târzie, dar mai ales unele mituri egiptene, iar pentru textele mai noi (îndeosebi părţile mesianice şi escatologice ale N.T.) chiar şi ^zoroastrismul iranian. B. este cea mai răspândită carte din lume: după datele statistice din 31 dec. 1993, a fost tradusă în 2062 de limbi (între care 587 lb. africane, 513 asiatice, şi chiar şi în esperanto). § G. E. Well, Initiation à la Massorah. Leiden. 1964; R. W. Klein, Textual Criticism of the Old Testament, Jrom the Septuagint to Qumran, Philadelphia, 1974; Biblia, adică dumnezeiasca scriptură a Vechiului Testament şi a Noului Testament, tradusă după textele originale ebraice şi greceşti de Vasile Radu şi Gala Galaction. Bucureşti, 1938; Biblia (ediţia Institutului Biblic), Bucureşti, 1970; Biblia (editată de Societatea Biblică), [1990], The Oxford Annotated Bible with the Apocripha, revised standard version, with an introductory article, edited by Herbert G. May and Bruce M. Metzger, Oxford, 1965; L’Ancien Testament, trad. par Edouard Dhorme, I—II, La Pléiade, Paris, 1960; Edgar Hennecke, Neutestamentliche Apohyphen, Tiibingen, 1924; F. Martin, Le Livre d’Hénoch, Paris, 1906; A. Vaillant. Le Livre des secrets d’Hénoch, Paris, 1952; M. H.. CnepaikMiii, e.iutei m hue an()Kpu0uueKue eeand ce.iua. Mockhq. 1895; A. Dupont-Sommer, Les écrits esséniens découvertes près de la Mer Morte, Paris, 1964; J. Carmignac et P. Guilbert, Le< Textev de Qumran, I—II, Paris, 1961-1963; Dizionario Biblico, a cura di Giovanni Miegge, edizione riveduta e aggiornata, Milano, 1968; B. Chiesa, L’Antico Testamento ebraico secondo la tradizione „palestinese“, Torino, 1978; E. Wurthwein. The Text of the Old Testament. An Introduction to the Biblia Hebraica, London, 1980; Magdalena Timar, Constantin Olariu, Mic dicţionar biblic, edit. Uranus, Bucureşti. 1992; Evanghelia după Toma, traducere, comentarii, de Vasile Andru. edit. Arca, Bucureşti, 1993. Bifrost *Simbol al curcubeului, în *mitologia scandinavă, considerat pod divin care leagă *cerul de *pământ şi e păzit de zeul luminii, *Heimdallr; întrucât în componenţa podului B. intra şi *focul pur (culoarea roşie din spectru), nu-1 puteau parcurge decât *zeii, ceilalţi riscând să fie arşi instantaneu. BILE 84 Bile Zeu în *mitologia celtică din Irlanda, patronând *focul şi morţii. O formă mai nouă a *mitului îl consideră părintele lui Mile, care ajunsese să fie venerat ca * strămoş legendar al ultimilor cuceritori ai Irlandei. Bileiptr *Demon în *mitologia scandinavă, *simbolul mitologic al furiei flăcărilor dezlănţuite, fratele zeului infernal *Loki. Bimbogami Zeul sărăciei, în *mitologia japoneză. Biserica Scientologică (nume oficial: Biserica Noii Comprehensiuni) *Sectă cu caracter mai mult laic decât religios, organizată doctrinar de Ronald Hubbard, un fost autor de literatură ştiinţifico-fantastică. B.S. afirmă a urmări să elibereze în om thetanul care ar sălăşlui în el şi, degajat din corp, ar deveni operaţional, regăsindu-şi forţele originare, adică invincibilitatea şi puterea nemărginită asupra materiei; acest „thetan“ ar proveni dintr-o civilizaţie intergalactică distrusă acum 40 000 ani de forţele malefice ale aşa-zisei planete Helatrobus. B.S. utilizează o terminologie pompoasă şi absconsă, refolosită sau inventată de şeful ei: dianetic (grec. ôiocvr|0co - a fugi, a ceda, a nu protesta), engramâ, thetan, preclar, supresiv, mental reactiv - urmărind memorizarea până la obsesie prin stranietatea fonetică. în perioada atragerii de adepţi, racolaţi prin teste cu 200 întrebări, se fac „seminarii dianetice“, iar îndoctrinarea, ezoterică, se efectuează indirect, stăruitor, discret, în cadrul unei Grupări pentru Ameliorarea Metodelor de învăţământ. Public, B.S. se prezintă prin diverse organisme fără legătură aparentă cu ea: Comisia pentru drepturile omului, Mişcarea pentru Toleranţa şi Respectarea Libertăţilor Spirituale, Centrul pentru Celebrităţi etc. biserică (lat. basilica - clădire publică mare, fără rol religios; ulterior, clădirea bisericii; cf. grec. KDpiotKÔv [ÔŒpa] - casa Domnului; grec. 8KKÂr|Gicc > lat. ecclesia - adunare, mai târziu, biserică, în sens de comunitate religioasă, de unde: franc, église, spân. iglesia, ital. chiesa, welsh cglwys; în alte 1b. modeme, din grec. Kyriakon [doma]: germ. Kirche, sued. kirka, dan. kirke, scot. kirk, engl. church, rus nephoab, bulg. Hi>l)KOua, ceh cirkev, fini. kirkko) Locaş de adunare, *ritual şi *rugăciune, în terminologia religioasă creştină; dar şi comunitatea creştină, globală (Biserica creştină) sau pe ramuri (Biserica catolică, Biserica ortodoxă etc.). Biserica creştină este un *templu; forma arhitectonică cea mai timpurie a bisericilor creştine a fost basilica. Construcţia locaşului respectă riguros anumite norme: cfădirea e’orientată cu *altarul spre răsărit, închipuind o navă compusă dintr-un altar, un naos şi un pronaos. în altar se află sfânta masă (pristolul) pentru oficierea *cultului de bază, cu sfintele daruri (trupul-pâinea şi sângele-vinul), păstrate în vase speciale, pentru taina împărtăşaniei. în bisericile ortodoxe (răsăritene), altarul e despărţit de naos printr-un perete de * icoane numit iconostas, având uşi laterale şi o uşă principală cu două canaturi (uşile împărăteşti). Bisericile catolice sunt compuse din sanctuar (cu altarul deschis) şi navă. Bisericile templierilor erau rotunde. în înţeles de comunitate religioasă, biserica creştină este împărţită în biserici confesionale (după *rituri). Prin extindere, în sens curent, o biserică este orice comunitate împărtăşind aceeaşi *religie. Termenul a fost pus în circulaţie de I$.T. f—» Biblia)\ „tu eşti Petru [Petros - om de piatră, stâncă] şi pe această piatră [petra] voi zidi Biserica [Ecclesia] mea şi porţile iadului nu o vor birui“ (Matei, XVI, 18). Bishamon Zeul războiului şi al belşugului, în *mitologia japoneză; în *shintoism, B. este un element din septetul zeilor destinului: Sichi Fukujin (Bishamon, *Fukurokuju, *Ebisu, Benten, *Daykoku, Jurojin şi *Hotei). Blaga, Lucian Filosof şi poet român (1895-1961); teoreticianul spaţiului mioritic, ca spaţiu-matrice al spiritualităţii româneşti cu care aceasta e mereu solidară şi sfire care românul tinde afectiv, neîncetat, ca spre spaţiul său ancestral, socotit plaiul, adică aria Mioriţei (*Oaia Năzdrăvană). Ca teoretician al *mitului, B. refuză definiţiile alterate şi decăderile de înţeles ale noţiunii (acuzând de acest proces de degradare în primul rând pe Fr. Nietzsche) şi îşi impune o întoarcere la un sens limitat al cuvântului mit: „Toate miturile vor să fie într-un anume fel revelări ale misterului“, B. deosebind 2 grupuri: 1) miturile semnificative, revelând, „cel puţin prin intenţia lor, semnificaţii, care pot avea şi un echivalent logic“; 2) miturile transsemnificative, încercând „să reveleze ceva fără echivalent logic“. B. face distincţie netă între mituri şi plăsmuirile cunoaşterii ştiinţifice; astfel: „Pornind de la analogii infime ’ de aspect, spiritul mitologic clădeşte excesiv, maximumuri analogice totalitare“; „Spiritul mitic e vasalul de aventuri al analogiei“ căci în general el „operează cu cunoscutul lumii concrete, cu datele sensibile, fără a le diminua în vreo privinţă“, iar „aparenţele concrete nu sunt supuse unor degradări, ci sunt integrate într-o viziune mai complexă“ (de pildă *focul care devine, în plus faţă de ceea ce este, şi „o fiinţă, un demon, o zeitate“). „Spiritul mitic întregeşte aparenţele în sensul că acestea ar fi manifestări aidoma ale unor puteri invizibile. Spiritul ştiinţific desfiinţează aparenţele substituindu-le alte structuri“. „Spiritul mitic îşi plăsmuieşte viziunea revelatoare din elemente care ţin de experienţa vitalizată a omului“, vitalizarea fiind aici involuntară. B. combate exegezele încercate în desvăluirea miturilor transsemnificative şi critică şcoala psihanalistă, îndeosebi pe C. G. *Jung, şi exegezele ce transformă aceste mituri în alegorii, distrugându-le ca mituri: „Mitul nu poate 85 BLESTEM fi deci tălmăcit în graiul ideilor“ şi mai mult: „Mitul e posibil şi fără elementul magic“. Pentru B. e deci posibilă această definiţie: „Am caracterizat miturile ca încercări ale spiritului uman de a revela metaforic, analogic, şi în material de experienţă vitalizată, anume transsemnificaţii. Miturile sunt plăsmuiri de intenţie revelatorie şi întâiele mari manifestări ale unei culturi“; „ele vor fi modelate, interior, de categoriile abisale ale unui popor. Miturile se desprind din matricea stilistică a unui neam sau grup de neamuri, întocmai ca şi celelalte produse ale culturii.“ Iar „mitologia este în ordinea cronologică întâia mare întruchipare a categoriilor abisale, care alcătuiesc matricea stilistică a unui popor, sau grup de popoare.“ Dar acest unghi, inclus în ideea spaţiului-matrice al unui popor şi extrapolat la întreaga mitologie a lumii, necesar filosofului B. şi derivând din poetul expresionist, este unul limitativ şi nedislocat cu totul din *euhemerism. § Trilogia culturii (în special Spaţiul mioritic şi Geneza metaforei şi sensul culturii). Bucureşti, 1944; Mit şi cunoştinţă (în încercări filosofice, Timişoara, 1977, p. 67-70); Dumitru Stăniloaie, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Paideia, Bucureşti, 1993 (reeditare). Blajini (slav ftjiaxeirb - fericit); Rohmani, Rocmani, Rahmani, Rugmani Populaţie mitică (în folclorul şi în cărţile populare din România) alcătuită, după *credinţele tradiţionale, din cei dintâi oameni de pe *pământ (—> omul primordial). B. trăiesc sub pământ - în unele variante la capătul pământului sau j>e *Tărâmul Celălalt, dincolo de *Apa Sâmbetei. întrucât au luat parte la *facerea lumii, ei susţin stâlpii de sprijin ai pământului. Imaginaţi ca fericiţi oameni blonzi şi socotiţi, genealogic, urmaşii lui *Set (al treilea fiu al lui *Adam şi al *Evei), B. duc o viaţă cuvioasă si lipsită de griji, întemeiată pe virtute şi pe incapacitatea de a face rău. B. trăiesc fără femeile lor, cu care pot convieţui numai 30 de zile pe an în vederea procreaţiei, copiii fiind crescuţi de mame până când încep să se deplaseze şi să se hrănească singuri, iar atunci băieţii trec în grija taţilor. S-a observat aproape o identitate între descrierea tradiţională a B. şi cea a Nagomudrilor, o populaţie pe care, după romanul popular Alixăndria, Alexandru Macedon a întâlnit-o în India; dar Nagomudrii (slav „înţelepţi goi“) amintesc, în ecou, de aspectul unor grupuri de yogini (numiţi de greci gymnosofişti), iar cum sursa traducerii Alixăndriei a fost un text sârb, este explicabilă şi identificarea Nagomudrilor cu B. (sârb blazen - fericit), subliniată încă de N. Cartojan, în Cărţile populare în literatura românească (Bucureşti, 1974, I, p. 273-274). B. au ca zi de comemorare festivă *Paştele Blajinilor (de obicei, în prima sâmbătă postpascală, numită şi Sâmbăta Morţilor, alteori în a doua luni de după *Paşti). în tradiţia românească, *ofrandele oferite B. sunt pomeni alimentare şi ’•'libaţii, scopul urmărit de credincioşi fiind asigurarea sănătăţii donatorilor şi a fertilităţii ogoarelor. După Andrei Oişteanu, „toate acestea ne permit să credem că avem de a face cu o reminiscenţă a unui străvechi cult al morţilor şi strămoşilor“ (Roh-mans-Brahmanes. Le voyage d’un motif ă travers l’espace et le temps, în Etimologica, Bucureşti, 1983, p. 138). O variantă (pe care A. Oişteanu o socoteşte cea mai coruptă) a pus în circulaţie Simeon Florea Marian (Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1901, p. 171): acolo, B. sunt un popor de creştini locuind, goi, pe o insulă, printre livezi de pomi fructiferi, care sunt singura lor sursă de hrană. Varianta Rohmani nu schimbă structura *mitului; cu rare excepţii, când a fost dedusă din etnonimul Romani, în mod curent ea e derivată din *Brahmani, prima ipoteză aparţinând dr. Ign. Joh. Hanusch (Die Wissenscnaft des slavischen Mythus, im Weitesten, das altpersischlithauischen Mythus mit umfassenden Sinne, Lemberg, 1842): „este vorba poate de o estropiere a numelui Brahmanilor“. N. Cartojan a găsit argumentele necesare, ca să afirme că „Rohmanii, Rocmanii sau Rogmanii, numire obişnuită mai ales în părţile nordice ale Bucovinei, nu poate fi despărţită de forma ruteană corespunzătoare, Rahman, care trebuieşte socotită ca o formă coruptă din prototipul Brahman al redacţiunilor bizantine şi greceşti“, op. cit., p. 287). A. Oişteanu. (op. cit., p. 142) crede că brahmanii care au servit drept model ar fi fost ramura jainistă de asceţi goi digambara. blestem (lat. blasphemia - hulă, calomnie; grec. ptaxG(pri|Tia - defăimare) Act de *magie lexicală, prin care se invocă mânia sau urgia unei divinităţi asupra unei fiinţe, unui obiect, unei acţiuni, adesea în scop de răzbunare sau dintr-un motiv justiţiar subiectiv. în sens curent, b. este mai puţin *descântec (aşa cum îl descriu folcloriştii clasici) şi mai mult o făcătură, cu intenţie de cele mai multe ori personală. Dar marile b. ale *mitologiei si ale *religiilor sunt sau sentinţe divine ireversibile sau efecte ale mecanismului destinului. Aceste b. diferă relativ puţin de la o mitologie la alta. ~ în *Biblie se află unul dintre cele mai dure b. din tradiţia mitoreligioasă a lumii: blestemarea de către * Dumnezeu (*Yahweh) a perechii primordiale *Adam şi *Eva, după înfruptarea lor din *Pomul Cunoştinţei: „Blestemat să fie pământul din pricina ta! Cu trudă să te hrăneşti din el, în toate zilele vieţii tale. Spini si pălămidă să-ţi aducă şi să mănânci buruienife câmpului. întru sudoarea feţei tale să mănânci pâine, până când te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat. Căci pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce“ (V.T., Geneza, III, 17-19). Acest *păcat originar, producător al b. divin, care se converteşte pe loc în realitatea aplicării osândei, după extrapolările doctrinare ale * iudaismului, urmăreşte pe om până la venirea lui *Mesia; în BOCET 86 *creştinism, acelaşi b. a fost anulat prin răscumpărarea săvârşită de *Isus Christos. ~ Creştinismul cunoaşte şi o formă de b. utilizată de *Biserică în cazuri grave: anatema (grec. ctvaOepa - *ofrandă, obiect blestemat; mai târziu: afurisenie) care este o condamnare morală în numele *credinţei, uneori asociată cu excluderea din comunitatea religioasă. ~ în India vedică b. putea fi proferat îndeosebi de un *rişi sau de un * brahman; forţa acestor b. avea efect chiar şi asupra *zeilor, ea neavând nici un obstacol; un rişi, *Gautamâ. îşi blestemă soţia (*Ahalyă) şi pe marele zeu *Indra, pentru adulter, Ahalyă fiind prefăcută pentru un mileniu în piatră, iar Indra rămânând temporar emasculat. ~ în Hellada, b. este în strânsă relaţie cu destinul şi e dat ca un act de justiţie imanentă; de ex., blestemul Atrizilor (-^ Atreus), folosit ca temă de tragicii greci: în planul duşmăniei dintre Atreus şi *Thyestes, primul, ospătându-şi fratele cu carnea copiilor acestuia, cade el însuşi sub forţa blestemului rostit de Thyestes, iar acest b. urmăreşte, în alte generaţii, pe *Agamemnon şi pe *Orestes. După altă variantă, *Pelops, aruncându-1 în mare pe Mirtil, vizitiul rivalului său Oinomaios, e blestemat de acesta cu o clipă înainte de înec, iar b. îi urmăreşte neînduplecat pe toţi descendenţii lui Pelops. - în * mitologia scandinavă şi * germanică cel mai celebru este blestemul aurului *Nibelungilor, păzit, iar - după răpirea comorii - blestemat de regele gnom Andvari; ultima victimă căzută sub incidenţa acestui b. este eroul *Siegfried. Dar blestemul aurului este în primul rând *simbolul tragediei umane rezultate din lăcomia de aur. - în folclorul românesc, b. are rareori un caracter spectaculos şi nu porneşte decât prin excepţie din sursă divină; el se produce în genere la nivelul *magiei vrăjitoreşti: sunt prefăcute diverse *zâne în broaşte sau în pietre, femei sau fete devin monştri (ghionoi, scorpii) sau . păsări (lebede, pupeze). O formă gravă este blestemul părintesc: într-o baladă din Transilvania (cu variantă macedoromână) mama îşi blestemă fiul („N-ai avea loc în pământ/ si nici ţămă la mormânt“). Unde b. vin însă direct dc la Dumnezeu, ca schimbarea sexului unei fete (cf. basmul Din fată -fecior, col. I. Pop-Reteganul). în limbajul popular curent din epoca modernă a multor popoare, b. s-a degradat în înjurătură sau în simplă ocară, pierzându-şi funcţia magică. bocet Cântec tărăgănat ritual, de despărţire a celor vii de ruda lor decedată, în cadrul tipului general de *funeralii, răspândit aproape în toată lumea. în b. adesea accentele lugubre alternează cu inflexiunile duioase, formulele rituale de scenariu tradiţional, cu pasajele improvizate asupra meritelor sau particularităţilor biografice ale defunctului. în epoca modernă b. a dispărut din ::ritualul funerar al satelor intens urbanizate (în l.uropa Occidentală şi America de Nord - exceptând rezervaţiile amerindiene). - în Egiptul faraonic, contrar concepţiei generale optimiste despre *moarte, ca despre intrarea în eternitate, a existat un tip de b., însă de structură divină, ca Bocirea lui Osiris de către Isis şi Nephthys. ~ în India, deşi tradiţia afirmă că „înţelepţii nu plâng nici pe cei morţi, nici pe cei vii^ (Bliagavadgită, II), iar ideea transmigraţiei sufletelor a rămas constantă, mortul a fost totdeauna bocit şi de rude (mai ales de soţie, când defunctul era bărbat), dar si de bocitoare profesioniste, care îşi strigau famentaţiile melodice, dansând, scuturându-si părul despletit şi lovindu-si ritmic pieptul. ~ în Hellada, în epoca arhaică, tocitoarele îşi însoţeau cântecul cu gesturi rituale specifice, exprimând durerea, iar aceste gesturi atingeau uneori forme brutale (zgârierea până la sânge a obrajilor cu unghiile şi lovirea capului si pieptului cu mâinile). Ritualul a fost simplificat şi îngrădit de legislatorul Solon (cca 600 î.e.n.). ~ La slavi, ritualul de înmormântare, dictat de teama superstiţioasă inspirată de mort, avea un caracter magic şi *apotropaic, în acelaşi timp respectând durerea despărţirii familiei de cel decedat; b., cântat de bocitoare (profesioniste sau improvizate), reflecta integral ambele stări; b. era executat pe rând în numele văduvei (văduvului), al copiilor, părinţilor, altor rude, apoi reluat la parastase. Profesiunea de bocitoare nu era limitată; în anume împrejurări putea boci şi un bărbat; documentele medievale ruseşti citează bociri executate de soţii sau soţiile unor persoane ilustre. Un rol important îl avea libertatea improvizaţiei. ~ La români, după unele opinii (Const. Brăiloiu, Ov. Bârlea), b. are adesea rădăcini în ritualurile funerare arhaice precreştine şi e o specie deosebită în cadrul ceremonialului înmormântării, faţă de cântecul ritual funebru, legat de *riturile de trecere. Una din temele dominante în b. este ideea transferului celui mort în vegetaţia înconjurătoare, mai ales în flori, adică intrarea (prin putrezire) în ciclul naturii. Orice b. din folclorul funebru universal este un canal de descărcare a durerii despărţirii de mort. Sarcina e încredinţată, în majoritatea epocilor şi zonelor, unor bocitoare profesioniste care urmăresc un scenariu tradiţional. Bochica; Nemqueteba Zeu sau *strămoş primordial, în unele mitologii andine din America Centrală (—> mitologiile triburilor amerindiene), omologat uneori cu *Quetzalcoatl, alteori considerat *erou civilizator zeificat postum. Reprezentat antropomorfe, cu barbă bogată şi păf lung până la brâu, umblând desculţ, ar fi venit din Răsărit în Anzi, învăţându-i pe oameni artele şi meseriile (mai ales ţesutul hainelor) şi prevestindu-le învierea trupurilor după moarte. Triburile andine chibcha (numite de ele însele muiska - oamenii) îl consideră pe B. divinitate supremă şi zeu sapienţial; *cultul său era răspândit mai ales în bazinul ffuviului Bogota (Columbia). 87 BOGOMILI El a apărut în acest ţinut printre oamenii sălbatici din era preselenară (cf. *mitul *Arcadiei), de pe podişul Bogota, venind din văile de la răsărit de Cordilieri şi socotit de alt neam, fiindcă avea barbă lungă, deasă şi albă. El „i-a învăţat pe oameni să-şi facă veşminte, să-şi clădească colibe, să facă agricultură şi să trăiască în triburi“. Sosit cu soţia sa Chia (Jubecayguaya), rea şi frumoasă, o alungă după ce ea, magiciană iscusită, a silit fluviul Fonza să iasă din albie, producând un *potop care a înecat majoritatea oamenilor, afară de câţiva salvaţi în piscuri de munţi; izgonită de zeu, Chia se urcă în *cer şi devine *Luna. Altă variantă a mitului diluvian (sau un mit vorbind de potopul propriu-zis) îl arată ca provocator al diluviului pe zeul rival *Chibchachum; în urma *rugăciunilor credincioşilor săi rămaşi în viaţă, B. loveşte cu bagheta sa de aur stâncile de la Tequendama pe care le despică, după ce apele diluviene s-au retras, şi eliberează astfel şuvoaiele care devin cascada numită azi Tequendama. După aceea ordonă triburilor să coboare iar în Valea Bogota, unde le zideşte oraşe şi-i învaţă să se închine *Soarelui, le alege căpetenii cărora le împarte puterile sacerdotale şi laice şi, socotindu-şi misiunea încheiată, îşi ia numele Ydacansa, pleacă în valea sfântă Yraqui de lângă Punha, unde mai trăieşte, în izolare de pustnic, 2000 de ani. Bodhi In *miturile budiste budism) din India, Arborele Ştiinţei (*Pomul Cunoştinţei), reprezentat de smochinul sacru sub care s-a produs iluminarea lui *Buddha. Bodhisattva Fiinţă divină, venerată plural de *budismul mahayamst (—> Mahăyana); deşi prin extirparea setei de existenţă a ajuns la stadiul desăvârşirii, meritând astfel intrarea în *Nirvâna, B. acceptă să mai întârzie în lume spre a salva alţi oameni; în concepţia mahayanistă, orice B. îşi consacră existenţa divină exclusiv *mântuirii oamenilor, renunţând în acest scop chiar la Nirvana. Principalele variante ale zeităţii: *Avalokite$vara -care, în budismul tibetan (—> lamaism), se încarnează în Dalai-lama, şeful hierocraţiei Tibetului de odinioară; *Guan-Yin - care, veche zeiţă chineză a milei, devine prin *sincretism cea mai populară B. în budismul din China. bogomili *Sectă creştină medievală (—> creştinism) provenind doctrinar probabil dintr-o *erezie de esenţă maniheistă din Asia Mică (—> maniheism); înfiripată în Macedonia, secta b. se constituie propriu-zis în Bulgaria, în urma predicilor preotului legendar Ieremia Bogomil, apoi, ramificată, migrează în Europa unde capătă nuanţe diverse: patarini (Italia de nord), *cathari (Germania), *albigenzi (Franţa), de asemenea în Bizanţ, Serbia, Ţările Române şi Rusia. Secta a fost combătută, mai ales în sec. XI, de câteva sinoade creştine orientale şi de mai mulţi teologi între care Euthimios Zigabenos, în tratatul său Despre Bogomili sau Panoplia dogmatică. Din scrierile b. s-a păstrat foarte puţin (o Carte de taină, mai multe fragmente mitologice); doctrina b. o cunoaştem îndeosebi din documentele adversarilor. în concepţia cosmogonică a b., *Dumnezeu, ca principiu al binelui, creează lumea spirituală, veşnică şi nevăzută; *Satan, principiul răului, după ce se revoltă cu alţi *îngeri împotriva lui Dumnezeu şi e aruncat în spaţiu, dă consistenţă prin verbul magic virtualităţii ideale a universului, clădind o lume vizibilă (pământ, cer, stele) şi forme de viaţă (animale, plante), afară de om, pe care l-a plămădit din lut muiat în apă, însă căruia nu-i poate oferi suflet, şi abia Dumnezeu, înduplecat, întregeşte lucrarea, însufleţind întâia pereche - *Adam şi *Eva. Doi din fiii Evei, *Cain şi Calomena, se nasc adulterin de la Satan. Esenţa ereziei b. stă aici: stăpânul trupului omenesc e Satana, al sufletului e Dumnezeu, deci 2 forţe în antagonism etern; dar, fiind veşnic şi imaterial, sufletul scapă prin *moarte din carcera trupului şi se întoarce la Dumnezeu. Experienţa morţii îi sileşte pe îngerii căzuţi să-şi ia neveste cfintre fiicele oamenilor (cf. mitul lui *Semyaza, din *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian), ca să poată obţine vehiculul de întoarcere în cer; mezalianţa naşte însă *uriasi monstruoşi care îl atacă pe Satana, până când sunt înecaţi de el prin *potopul universal. B. contestau V.f. (—> Biblia), soco-tindu-1 de obârşie diavolească, şi admiteau din scripturi numai Psaltirea, cărţile profeţilor (—> profet), *evangheliile, Faptele apostolilor. *Apocalipsul lui Ioan Teologul, compunând si altă *epifanie: în anul 5500 (de la *facerea lumii), trimis de Dumnezeu, arhanghelul *Mikael pătrunde în urechea dreaptă a *Fecioarei Maria, întrupân-du-se prin naştere în ipostaza de *Isus Christos; iar acesta, mântuind omenirea, se înalţă la *cer în *spirit, nu în trup, fiind resorbit de Dumnezeu. Propovăduind *ascetismul vegetarian şi urînd trupul pentru că e dependent de plăceri, familie şi avere, b. refuzau formele eclesiastice, *biserica, *altarul, tainele creştine (afară de *botez, pe care-1 oficiau la majorat, feră apă, cu *transsubstanţierea *Sfântului Duh prin Evanghelia lui Ioan, pusă pe creştet); * ritualul funerar se reducea la o ^rugăciune. Combătut teologic şi fizic (la Bizanţ, medicul Vasilios, şeful sectei, e ars pe rug în anul 1111, iar în Europa se organizează în 1209, din iniţiativa papei Inocenţiu III (-> papi), o *cruciadă contra albigenzilor), b. persistă în Bulgaria până în sec. XVII şi găseste ecou în mitofolclorul românesc şi în unele ^mituri populare ale Europei răsăritene, mai ales în naraţiunile cu subiecte din *cosmogonie şi *antropogonie. Influenţa bogomilică a pătruns mai ales în miturile cosmogonice româneşti, în care *Diavolul îl confecţionează pe *omul primordial (Adam) din lut, fără să-i poată da viaţă, iar acesta începe să existe real abia după ce Dumnezeu suflă duh sfânt asupra modelului amorf, care capătă şi viaţă şi darul BOIAN 88 vorbirii (cf. Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Mihalcea-Cemăuţi, 1903, I, p. 9). Marxiştii ruşi îi atribuie bogomilismului iniţial caracterul pozitiv al unei mişcări sociale protestatare: „mişcare ţărănească antifeudală, care a luat o formă de erezie religioasă“, deşi în succesiunea istorică lucrurile s-au petrecut invers; această definiţie se completează analitic („Bogomilii îndemnau la refuzul îndeplinirii obligaţiilor feudale, la nesupunerea faţă de autorităţile de stat, osândeau biserica, luau atitudine împotriva datinei creştine, luau parte activă la răscoalele populare“ şi doctrina b. „exprima un protest împotriva învăţăturii oficiale bisericeşti asupra perfecţiunii lumii create de Dumnezeu“ -(Pu.n)co0ch(ui :jhnuh.ioncytui, I, MocKBa, 1960, p. 178-179). Atitudinea socială este însă o consecinţă a atitudinii religioase, iar fenomenul e caracteristic tuturor sectelor sau *cultelor disidente, scopul lor esenţial fiind *credinţa religioasă. § Euthimios Zigabenos. Narratio de Bogomilis seu Panopliae dogmaticae titidus XXVII (ed. Geissler), Gdtingen, 1842; D. Obolensky, The Bogomds. A study in Balkan Neomanichaeism, Cambridge, 1948; ,i. Ahkmob. Bosom u.i huntiu a b 0.1 sapa u. Ylockua. 1954; N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească. I—II (în special cap. Bogomilii şi literatura apocrifă). Bucureşti. 1974. Boian Poetul arhetipal în *mitologia slavă răsăriteană, nepotul lui *Veles - adică al zeului vitelor şi belşugului. Evocat în Cântarea oştirii lui Igor; Cronica de la Novgorod îi face portretul sintetic: „Boian avea darul poorocirii, iar cui poftea cântec să i se facă, peste arbore se revărsa cu gândul, ca lupul cenuşiu pe pământ, ca vulturul vânăt pe sub nouri“; interpretând acest text, V. V. Ivanov şi V. N. Toporov deduc de aici că B. îndeplinea şi funcţia de *şaman, „legată de reprezentarea arborelui lumii“ (Muifiu u a popou mij pa, I, VlocKBa. 1980, p. 184); faptul e nesigur în privinţa presupusului arbor mundi (*Arborele Cosmic), întrucât în text poate fi vorba, metaforic, de *pădure, mai certă fiind aluzia la darul profetic, care nici el nu trebuie pus neapărat în relaţie cu *şamanismul. Boidogasszony; Boldogunya Maica Domnului, în limbajul religios popular maghiar: Femeia (Maica) Norocului (Fericirii) - mai exact, a Belşugului. în B. e probabil că o veche *zeiţă maghiară precreştină s-a sincretizat cu noţiunea religioasă nouă de *Fecioara Maria. De altfel, în folclorul religios maghiar figurează 7 Maici ale Domnului, care corespund celor 7 crengi ale Copacului Lumii *Egigero fa (—» Arborele Cosmic). bon *Religie arhaică autohtonă din Tibet, probabil de tip totemic (—> totemism), dezvol-tându-se pe baza unui amplu *animism originar, tributar *magiei, iar mai târziu, după convertirea populaţiei tibetane la *budism, fuzionând cu *1amaismul (formă budistă locală). *Panteonul bon e populat cu *spirite, totuşi nominalizate parţial ca divinităţi (*lha); dar *mitologia nu are o structură riguroasă: universul este coordonat de o zeiţă, Lumo. Există un număr mare de asemenea spirite sau divinităţi pentru diferite îndeletniciri sau noţiuni importante ale vieţii cotidiene: unul patronând vatra casnică (Thablha), altul ocrotind locuinţa (Nang-lha) etc. Unele îşi au sediul în *cer, altele pe munţi; mai sunt venerate, într-o categorie particulară, divinităţile Iha^ din imediata apropiere a omului, căruia îi mijlocesc relaţiile cu mediul înconjurător, ca un fel de *genii; fiecare om este uirnat şi ocrotit de câte 5 Iha, cu diverse atribuţii. în concepţia cosmologică b., toate divinităţile sunt distribuite în cele 13 ceruri (sau sfere celeste), apărute pe rând, odată cu fiecare generaţie de Iha; prima divinitate, un Iha al existenţei, a apărut din relaţia între 2 flori: una masculină (cu petale galbene), cealaltă, feminină (cu petale albastre); în ultima fază, au luat fiinţă ultimele 2 sfere: cea acvatică - a 14-a (*apa) şi cea terestră - a 15-a (*pământul). După răspândirea lamaismului, divinităţile Iha au fost identificate cu numeroşii *Buddha si *Bodhisattva. Scripturile tibetane’ păstrând tradiţiile esenţiale b. (ca şi ale altor *credinţe prebudiste), dar imbogăţindu-se şi cu filosofia religioasă a lamaismului, sunt cartea sacră (de fapt un codice cu o sută de cărţi) Kangyur şi o „carte a morţilor“, conţinând mai ales sfaturi pentru defuncţi, *Bardo Thdâol. § D. L. Snellgrove, The Ni ne Ways of Bon, London. 1972 Bona Dea; Bona Diva Zeiţă autohtonă în *mitologia romană, castă, protectoare a femeilor şi având atribute oraculare. La origine, era o arhaică zeiţă italică, patronând fecunditatea feminină şi castitatea. B.D. e paredra (alteori sora sau fiica) zeului *Faunus (care, în unele variante, a iubit-o incestuos), ucisă de el, apoi divinizată din căinţă (cf. Zâna bună; —> zâne). Numită uneori, din această cauză, şi Fauna. Era zeiţa predilectă a femeilor romane. *Misterele zeiţei B.D. se celebrau anual, într-o *pădure sacră de pe muntele Aventin. într-un sanctuar consacrat. ^Ritualul, oficiat de femei şi de fete, interzicea asistenţa bărbaţilor. Bonavcntura, Giovanni Fidanza Doctor al *Bisericii catolice (Doctor Seraphicus), filosof scolastic şi teolog (1221-1274) reprezentând curentul realist în *teoîogia ortodoxă de orientare mistică a catolicismului medieval. Fost student, apoi profesor al Universităţii din Paris, devine general al Ordinului Franciscanilor şi, în această calitate, combate aripa radicală^ franciscană, formată din spiritualiştii ioachimiţi. în unele scrieri polemice, l-a atacat pe filosoful’ englez Roger Bacon. Gândirea lui B. se sprijină pe un aris-totelism subsumat învăţăturii neoplatonice a lui *Augustin, universaliile fiind concepute ca prototipul dumnezeiesc al lucrurilor; în concepţia sa, cunoaşterea deplină poate fi atinsă nu pe calea simţurilor, nici cu ajutorul speculaţiilor scolastice. 89 BOTEZ ci numai prin contemplaţie mistică, aceasta putându-se realiza prin cufundarea în sine şi putând conduce la atingerea absolutului, prin contopirea extatică cu *Dumnezeu. B. a fost canonizat sfânt în 1482, iar din 1587 e socotit unul dintre cei 5 mari magistri ai Bisericii. Opera sa a fost editată integral între anii 1882-1902, în 10 volume; principalele scrieri: De reduciione arîium ad theologiam (Despre ridicarea artelor spre teologie), Itinerarium mentis in Deum (Călăuza sufletului întru Dumnezeu). $ Étienne Gilson. La Philosophie de Saint Bonaventure, ed. II. Paris. 1943 Bonus Eventus (lat. bonus - bun, eventus -rezultat, succes) Zeu arhaic în *mitologia romană, în vechime ocrotitor al câmpurilor şi recoltelor, mai târziu invocarea lui slujind drept urare de succes în orice întreprindere iniţiată; în epoca imperială, devine zeul preferat al soldaţilor. Boreas; Borées Zeu personificând vântul de nord în *mitologia greacă (fratele celorlalte 3 vânturi cardinale *Euros, *Notos, *Zephyros); locuieşte într-o peşteră din muntele tracic Haemus. Răpită de B., Onthyia, fiica lui *Erechtheus, îi naşte 2 fii şi 2 fiice. Lui B. i se atribuia întemeierea unui regat în Thracia. Borebore Zeu al triburilor baule (—> mitologiile populaţiilor africane), antropogonic, dar mai ales sapiential, cu atribute de *erou civilizator. *Mitul lui B. este complex; într-o variantă e mesager divin; zeul *Nyamye creează lumea prin 2 delegaţi - Borebore şi Adomankana, care străbat spaţiul fără să doarmă, până ajung la Maimuţa Neagră (—> maimuţa) care îi găzduieşte, oferindu-le o noapte de ospăţ şi desfătări; după un somn bun, cei doi se despart, B. rămâne pe loc şi face Ţara Oamenilor Negri (Africa), iar Adomankana pleacă spre nord, unde face Ţara Oamenilor Albi (Europa). într-o variantă mai subtilă, probabil mai veche, după o sfadă cu ceilalţi *zei, B. e nevoit să coboare pe *pământ, legându-şi de gât, cu un lanţ, oamenii creaţi de el, iar apoi rămâne printre ei o sută de ani pentru a-i învăţa câteva îndeletniciri elementare. Nu mult după aceea, sapă o imensă groapă de adăpost, dar tocmai la sfârşirea lucrului se produce *potopul universal; când, după un răstimp, apele încep să se retragă de pe pământ, ele se scurg în groapa pregătită şi formează o mare ce va despărţi pe oamenii negri de oamenii albi. în timpul marii catastrofe, B. îşi închide înţelepciunea într-o tigvă, pe care însă pierzând-o, moare, înţelepciunea lui acţionează totuşi singură: tigva e găsită de oamenii albi, care descoperă cu ajutorul ei, întâi leacul împotriva morţii, apoi, îmbătrânind si facându-se urîţi, cu ajutorul aceleiaşi tigve înţelepte, inventează mijlocul de a străbate apele, astfel că vin în Ţara Oamenilor Negri, de unde încearcă să se urce în cer printr-un procedeu arhaic, similar cu cel din mitul Turnului *Babel şi din *Gigantomahie: adună toate râşniţele de pisat banane, le pun una peste alta şi, lipsindu-le ultima necesară, o iau pe cea de jos spre a o pune lângă *cer, dar tumul se năruie şi oamenii, albi şi negri, care până atunci vorbiseră o singură limbă, se salvează fugind, se împrăştie pe tot pământul şi încep să vorbească limbi diferite. Borhaurali Zeu alan şi oset (—> mitologii caucaziene) al grânelor şi al recoltelor. Borr Divinitate pnmordială, în *mitologia scandinavă, născută din flinta asexuată Bure - care se ivise din gheaţa linsă cfe *vaca *Audhumbla; împreunându-se cu Bestia (fiica *gigantului Bolthom), B. devine tatăl primilor *zei cereşti f—» Asa): *Odhinn - zeul suprem, *Vile şi *Ve. Boszorkâny Vrăjitoare (ca personaj fabulos) în ^superstiţiile şi *miturile folclorice maghiare. Reprezentată ca o babă slută, capabilă să zboare prin aer şi totodată o abilă *mutantă (prefacându-se, după nevoie, în căţea, pisică, iapă, capră, scroafa), B. e în stare să stârnească secetă sau, prin diferite acte magice (—> magie), să aducă molime şi nenorociri catastrofale printre oameni şi animale (de ex. secarea laptelui în ugerul vacilor sau amestecarea cu sânge a laptelui muls). B. e o entitate mitologică plurală; activitatea acestei categorii este maximală în timpul nopţii, dar mai ales la 24 iunie, 13 decembrie şi în ziua *Sfântului Gheorghe (24 aprilie), sfânt creştin socotit de tradiţia maghiară ocrotitorul vitelor; în această noapte, vrăjitoarele B. umblă goale pe câmp, adunând rouă pentru a spori lactaţia propriei lor vaci. botez (grec. paTtTiaiioQ / p&TtTiap,a [ Kybele) şi mai ales în cursul iniţierii în unele *mistere (*Misterele Eleusine, Luai Apollinares ş.a.). B. este un *ritual obligatoriu în principalele *rituri creştine, constând fie în stropirea cu apă sfinţită, fie în imersiune (cufundarea totală) şi oficiindu-se fie în pruncie (ortodocşi), fie în preajma majoratului (catolici, unii reformaţi), fie la vârsta adultă (*baptişti). B. creştin, considerat *simbol al renaşterii din ape şi din *spirit, se compune din 3 faze: catehizarea - prin comunicarea esenţială a doctrinei creştine, ca legământ bilateral; abluţiunea - prin b. efectiv cu apă, în scopul purificării, deopotrivă concret fizice si simbolic spirituale, ca o geneză din apefe primordiale; punerea mâinilor oficiantului, ca act simbolic de *taumaturgie, pe creştetul celui botezat, dar şi ca gest ritual al confirmării BOZIC 90 botezatului, adică al confirmării relaţiei ce se stabileşte între cel botezat si lumea cerească, prin aceasta simbolizându-se şi transmiterea harului *Sfântului Duh, deci consacrarea. Orice b. creştin se oficiază de către preot, în numele întregii trinităţi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). Act de purificare, orice b. practicat în creştinism sau în alte religii este şi un act de *exorcism, şi adesea a fost echivalat cu iluminarea. După mărturiile celor mai mulţi istorici botezarea creştinilor a început în jurul anului 100. Bozie (sârb lioih'uh < 6oe - *zeu; ca derivat patronimic: Fiul Zeului) Personaj solar din folclorul mitologic sârbesc (—> mitologie slavă), frecvent în *colindele legate de începutul ciclului solar de primăvară. Bragi (vechi norv. braghr - poezie) Zeul cântecului, elocventei şi poeziei în *mitologia scandinavă, venerat ca patron al skalzilor, el însuşi cel mai bun skald; după o tradiţie, ar fi zeificarea skaldului Bragi Boddason cel Bătrân (sec. IX). Socotit fiu al lui *Odhinn, care i-a gravat pe limbă runele, deci cuvântul magic; *mitul e neclar, deşi rezultă că naşterea mitică a lui B. s-a produs după ce Odhinn obţinuse, prin îmbrăţişările tinerei Gunnlod, elixirul poeziei. *Simbolul are structură cosmogonică cosmogonie), dar aici *logosul nu creează, ci dezmorţeşte creaţia săvârşită, încă amorfa: când, la începutul lumii, *viaţa nu exista ca mişcare, pe marea netedă plutea corabia piticilor în care dormea B., şi trecerea pe lângă piticul morţii îl trezeşte pe zeu, care cântă; din iarba trezită, i se ridică în întâmpinare zeiţa *Idunn, care-i devine soţie. B. era imaginat ca un zeu bărbos, locuind cu Idunn în misteriosul castel ceresc Sokkxvabek (Cascada), cu aspect de grotă, dar cu acoperişul şi pereţii străvezii. Una din misiunile lui B. este întâmpinarea eroilor defuncţi care sosesc în *Walhalla. Brahma Zeu principal sau suprem, simbolizând absolutul şi creaţia universală, în *mitologia vedică, primul element din triada (*Trimurti) adorată de *brahmanism (Brahma - creatorul universului, *Vişnu - păstrătorul, *Qvâ -distrugătorul). în *Veda, B. apare mai ales ca întruchipare a forţei *rugăciunii (în epoci timpurii) şi abia mai târziu în ipostaza de creator al lumii, părinte şi stăpân a tot ce e viu. Asupra apariţiei lui B. sunt’variante: a ieşit fie din buricul lui Vişnu. fie din *lotusul primordial răsărit din acel buric, fie din *oul primordial (brahmanda) - embrionul de aur (*Hiranyagarbhă)~ acest ou cosmogonic şi teogonic fiind causa causarum. *Cultul lui B., brahmanismul, nu are, ca *religie, un fondator cunoscut, iar cel mai vechi text brahmanic se consideră a fi *Rigveda (sec. XVI î.e.n.). Adesea, B. e o noţiune abstractă şi nu e adorat singular; în filosofia indiană, cuvântul are 2 sensuri: 1 Brahma (cu a final lung), subst. masculin, numeşte pe zeul creator, care e una din formele de manifestare ale iluziei divine, *Măyă; în acest înţeles, B e venerat ca zeul suprem al triadei brahmanice târzii; 2 Brahma (cu a final scurt), subst. neutru, înseamnă substanţa divină (numită mai ales *Brahmăn), fără atribute, fiind numai izvorul primordial al tuturor lucrurilor, lumilor, fiinţelor. Principalele epitete ale lui B. definesc variantele cultuale: Svayambhu (Autocreatul, Autoexistentul), Vidhătâr (Creatorul), Hiranyagarbhă (Cel ieşit din oul de aur), Purvapuruşa (Bărbatul Primordial), Padmasam-bhava (Cel apărut din lotus), Dhătâr (Instauratorul - cf. lat. Deus Dator pentru *Iupiter), Shambu (Cel care dă fericire), Dhruvâ (Statornicul), Tridaga-ţreştha (Cel mai bun din zei), Cătur-anika (Cel cu patru chipuri), *Prajăpăti (Domnul făpturilor: prajă - naştere, popor, posteritate), care este şi epitetul colectiv al celor zece zei regenţi, creaţi de B. şi devenind apoi creatorii şi *strămoşii primordiali ai omenirii. O formă de adorare mai concretă (antropomorfică) se regăseşte mai târziu: B. e reprezentat cu 4 capete si 4 braţe; el produce o fiică: zeiţa sapienţiafă *Sarasvatî, iniţial în ipostaza de antilopă, se împreunează cu ea metamorfozat el însuşi în antilopă-mascul şi astfel vfiica devine Brahmi (brăhmi - forţa creatoare a lui Brahma, deci soţia lui B.). Tată al mai multor fii şi fiice, pe fiul său -înţeleptul *Nărada - B. îl investeşte cu misiunea de mijlocitor perpetuu între lumea ^zeilor şi lumea oamenilor. B. însuşi locuieşte în Satyaloka (Lumea Dreptăţii) - cea mai bună dintre cele 7 lumi; muntele mitic *Meru, în forma unei flori de lotus, poartă în centrul piscului său oraşul lui B. în jurul căruia se întinde în toate zările lumii oraşul lui *Indra. Definirea lui B. în comentariile vedice îl identifică cu esenţa lumii: „întreg universul acesta este Brahma; de la el purcede, în el se întoarce, în el respiră“ (Chăndogya Upanişad, III, 14) şi cu stăpânul universal: „Tot ce există în acest univers trebuie privit ca fiind înfăşurat de Marele Stăpân, ca învelit într-o haină. [...] fel este înăuntrul acestui univers şi totuşi în afară [...] El e atotştiutor, cârmuitor al minţii, deasupra tuturor celor existente, cel care există prin sine însuşi. El a creat toate lucrurile, aşa cum sunt de la începutul veacurilor.“ (Isa Upanişad, I, 5, 8). Vechile comentarii sanscrite îl explicau pe B. ca pe „acela din care rezultă formarea acestui univers“ (Vedănta); comentatorii moderni îl consideră „esenţa împrăştiată în întreg universul“ (Theofil Simenschy) sau îl compară cu *logosul neoplatonic şi creştin (A. Weber). § H. von Glasenapp, Brahma und Buddluu Berlin. 1926; T. Bhattacharyya, The Cidt of Brahma. Patna. 1957 Brahman Noţiune sanscrită complexă în *mitologia vedică şi *postvedică, desemnând sufletul universal (paramătman) sau divinitatea impersonală, abstractă, Brahma (ca nominativ al subst. neutru) şi simbolizând esenţa universului, 91 BRAHMANAS Absolutul cosmic, din care orice fiinţă - animal sau plantă - deţine o particulă: *Afman - sufletul individual. Brahma (ca subst. masculin) nu este decât una din cele 3 ipostaze - cea activă - a lui Brahman. Brahman - Lumina Luminilor - este izvorul originar şi ultima ţintă a tot_ ce există. Contopirea sufletului individual (Atman) cu sufletul universal (Brahman) - proces cosmic numit brahmăbhăta - este soluţia supremă (în *hinduism: săyujya) a salvării prin curmarea şirului de reîncarnări, *samsâra. Lumea senzorială este un joc magic al iluziei (*Măyă) pe care B. îl joacă cu sine însuşi. în teocosmogonia *brah-manismului, B. autoexistentul (fiinţa în sine) a creat *oul primordial sau embrionul de aur (*Hiranyagarbhă) din care s-a născut zeul creator *Brahmă, iar acesta, desfacând în jumătăţi egale găoacea, a făcut din jumătatea superioară *cerul şi din cea inferioară *pământul, crăpătura dintre ele fiind orizontul, adică spaţiul unde sunt răsplătite faptele bune si totodată locul unde orice fiinţă se poate uni cu fe., adică se poate revărsa în sufletul universal; de aici universul se mai numeşte alegoric şi „oul lui Brahman“ (mai frecvent, al lui Brahma). în concepţia escatologică din *Upanişad, calea divină (devayana - drumul zeilor) porneşte din *foc şi, evoluând prin regiuni tot mai luminoase, ajunge să se reverse în spiritul universal B. Dependente de B. sunt cele 3 principii esenţiale: samsăra (reîncarnarea), *karma (cauzalitatea energetică integrală a vieţii omeneşti), *dharma (datoria). B. este deci fiinţa absolută care se manifestă deopotrivă în veşnicie şi în *timpul limitat, cu alte cuvinte este şi necuprins şi comprehensibil. Formula preferenţială pentru tripla idee JBe Brahman este Satcidânanda, compusă din: sat (fiinţa sau inteligenţa pură), cid (gândirea sau raţiunea pură) şi ănanda (beatitudinea sau esenţa lumii). Durata universului corespunde unei ere cosmice (kalpa) egale cu o zi şi o noapte din viaţa lui Brahman, adică 4 390 000 000 ani omeneşti (—> yuga) şi rezultă din 2 forţe contrare: una centripetă (Visnu), alta centrifugă (Çivâ), ca şi din efectul amândorura (Brahma), iar această stare de echilibru cosmic este *Içvara (Stăpânul). După cum rezuma Mircea *Eliade (Mythes, rêves et mystères, Paris, 1972, p. 73) o definiţie din Maitri-Upanişad, „Brahman, Fiinţa absolută, se manifestă deopotrivă sub două aspecte polare: Timpul şi Eternitatea. Ignoranţa constă în a nu-i vedea decât aspectul negativ, temporalitatea“. § J. Conda. Notes on Brahman. Utrecht. 1950 brahman (sanscr. brăhmana - cel care se roagă, cel care oficiază *cultul religios) Nume curent dat preoţilor brahmanici, care alcătuiesc cea mai înaltă castă din India (—> varna), cu cele mai importante privilegii şi drepturi din societatea indiană; brahmanii sunt preoţi potenţiali, fără a fi totdeauna învestiţi cu funcţii sacerdotale; jignirea sau uciderea unui b. era socotită printre cele mai grele *păcate religioase; darurile aduse b. se considerau un mijloc pentru orice om de a-şi dobândi mari merite spirituale; erudiţia în domeniul cărţilor sacre îi conferă unui b. titlul de pandita. Fiecare b. trebuie să urce 4 trepte obligatorii în cariera iniţiatică (âçrama - treaptă, recluziune, schimnicie): brahmacărya noviciatul, când viitorul b. e încă un brahmacărin şi, numai după desăvârşirea uceniciei, ajuns un snătaka, putând fi apt să urce treapta următoare; grihastya, când candidatul, acum un grha-sthată, îşi întemeiază o familie a cărei răspundere o poartă, alături de soţia sa (brahma-jâyă - soţie de brahman); vanaprastha - când duce o viaţă de pustnic, retras în *pădure (vana - pădure); sannyăsa - ultimul stadiu, când b. devine pustnic rătăcitor (sannyasin), un cerşetor peregrin prin lume; ca cerşetor (brikşu) el are acum un toiag triplu (tridanda): aceste patru etape obligatorii se numesc niketa (semn distinctiv; locuinţă); după încheierea lor, un b. devine brahma-jha (iniţiat în ştiinta sacră), adică stăpânind ştiinţa adevărată (brahma-jnăna) a identităţii între Brahma şi univers. După iniţiere, orice b. are 3 îndatoriri principale: îndeplinirea *sacrificiilor; studiul * Vedelor: binefacerile - şi poate fi numit. în acest sens, un tri-karma-krt. Studiul Vedelor implică fireşte revelaţia lor; o subliniere a acestui caracter revelat îl găsim în exemplul brahmanului legendar Aştăvakra, născut schilod, însă iniţiat prenatal, întrucât a studiat textele vedice încă în pântecele mamei sale. $ Georges Dumézil. Flamen-Brahman. Paris. 1936 Brăhmanas (Comentarii despre brahman) Brahmanele sunt o categorie de comentarii vedice (—> Veda) din sec. VIII—VI î.e.n., sub forma unor mari tratate analitice (în proză), consacrate exegezei liturgice şi explicării tehnicilor de săvârşire a *ritualurilor. Primul lor scop a fost justificarea sacerdoţiului (—> sacerdot) şi a ritualurilor, cu explicarea vechilor formule obscure (de ex. *sacrificiile şi *ofrandele oferite în raport cu preferinţele mitice tradiţionale ale fiecărui zeu în parte: orz lui *Vâruna, cereale sălbatice lui *Mitra etc.). în sens larg, B. sunt destinate a demonstra forţa sacerdoţiului brahmanic, depăşind chiar puterea *zeilor, şi foita mistică a sacrificiilor. Printre cele mai importante B. se consideră: Kauşitaki-brăhmana - comentariu al imnurilor din *Rigveda, însoţit de relatarea explicativă a unor mituri arhaice; Aitareva-brăhmana - tratat consacrat descrierii îndatoririlor sacerdoţiului suprem, pe baza textelor din Rigveda; Taiţtiriya-brăhmana - exegeză asupra textelor din Yajurveda Neagră: Çatapatha-brâhmana (Brahmana celor O Sută de Căi), atribuită lui Yajhavalkya: consacrată Yajurvedei Albe, analizează, în spirit iniţiatic. dife- BRAHMANISM 92 rite ceremonii rituale (de ex., consacrarea regală), dar totodată relatează, explicativ, câteva *mituri de bază (*potopul universal, faptele săvârşite de *Apsara *Urvagi); Tăndyamaha- brahmana - una dintre cele mai vechi, referindu-se la Sămaveda; compusă din 25 cărţi, include multe naraţiuni legate de istoria Indiei. Unele B. s-au pierdut, altele, rămase întregi, sunt de importanţă secundară (Jaiminiya- brahmana, Gopatha- brahmana). Importanţa generală a Brahmanelor este legată de epoca în care oamenii începuseră să aibă dificultăţi în înţelegerea textului Vedelor:; imnurile vedice părând din ce în ce mai absconse, s-a impus scrierea unor comentarii exegetice nu numai pentru explicarea textelor clasice ca atare sau pentru lămurirea tehnicilor riguroase ale ritualurilor, dar şi pentru analiza limbii sanscrite vedice; astfel, deşi comentariilor brahmanice li s-a imputat adesea pedanteria, ca şi stilul arid, ele constituie totodată şi cele dintâi încercări de critică filologică, de analiză lingvistică şi chiar, într-o măsură, de semiotică primitivă. Mai presus însă B. sunt primele tratate sistematice şi exhaustive asupra rolului sacerdotal în societatea clasică a Indiei, ca şi asupra sistemului de ritualuri. § The Satapatha-brăhmana, transl. by J. Eggeling, I-V, Oxford, 1882-1900 (ed. nouă: Deliii, 1964); J. Varenne, Mythes et legendes dans Ies Brahmana, Paris, 1967 brahmanism *Religie din India, formată în primele secole ale mileniului I î.e.n., după etapa vedică. Religie complexă, cu o filosofie teologică autonomă constituind un şistem integral, b. consideră că lumea are un caracter iluzoriu; tot ce există se bizuie pe substanţa impersonală, acor-porală şi acalitativă a universului, adică pe * Brahman; iar, întrucât lumea se revarsă periodic în Brahman spre a renaşte din nou din el, principiile creatoare, incluse în Brahman, se manifestă în ciclicitatea renaşterilor şi distrugerilor periodice ale lumii. Doctrina morală a b. prevede răsplata postumă, în spiritul legii *karma, pe care o poate obţine orice om, după felul cum şi-a împlinit în viaţă datoria (*dhârma); sufletul omului defunct trebuie să renască fie in alt om de castă superioară sau inferioară (—> vârna), fie într-un animal. *Mântuirea finală este *moksa, eliberarea sufletului, scutit de alte reîncarnări (*samsara)9 când *Atman se contopeşte cu Brahman, particula cu întregul. Calea spre emanciparea totală prin mokşa se asigură prin cunoaşterea desăvârşită a esenţei divine, prin abstragerea totală a minţii de la lumea obiectuală şi, în disciplina dominării integrale a simţurilor, asociată cu *asceza (*tăpa), printr-o meditaţie concentrată asupra lui Brahman. Sub raport mitologic, b. a reconsiderat ideea de Brahman, acceptând noţiunea de creator personal al universului, * Brahma-* Prajăpati, alături de noţiunea de substanţă impersonală, Brahman, a aceluiaşi univers, în acest sens, Brahma nefiind decât o ipostază a lui Brahman; deopotrivă, spre a satisface aspiraţia populară, b. a admis triada supremă Brahma - * Vişnu - *Qivâ, ca triplă ipostază a sufletului universal, iar apoi a acceptat şi alţi *zei din vechiul *panteon vedic, întâi triada feminină a soţiilor celor 3 divinităţi (*Sarasvati, *Lakşmi, *Părvati), ulterior alt grup de zei, ca paznici districtuali ai lumii (*Indra, *Agni, *Surya, * Vâr una, *Yama, *Văyu, *Soma, *Kubera ş.a.). Sub raport teologic, în ciuda aparenţei de *panteism, b. s-a pretins a fi o religie monoteistă (—> monoteism), considerându-şi panteonul doar o sumă de ipostaze ale unicului Brahman. De la b. originar, elaborat de casta sacerdotală a brahmanilor şi întemeindu-se pe *revelaţia (*gruti) cuprinsă în *Veda, pe scrierile sacre din *Upanişad şi *Brăhmanas, ca şi pe normele dogmatice (—> dogme) expuse în doctrina *Vedânta, până la b. modem, această religie a suferit mai multe modificări. B. ortodox se concentrează asupra salvării prin mokşa şi consideră că cei aleşi izbutind să-şi domine simţurile şi să cunoască natura divină a universului, după destrămarea trupului pot fi absorbiţi instantaneu de sufletul universal. Dacă în epoca ae răspândire a *budismului (sec. V-IV î.e.n.), b. e influenţat de noua religie adversară, el se şi modifică structural, până când devine o religie nouă el însuşi, sub numele de *hinduism. § M. Monier-Williams, Religious thought and life in India. 1. Vedism, Brahmanism and Hinduism, ed. 2. London, 1885 Brain Erou din *mitologia celtică, descoperitor al Ţării Fecioarelor (tir na mban), amintit în saga irlandeză Imram Brain maic Febail (Peripeţiile lui Brain fiul lui Febail). B. găseşte în preajma castelului său o creangă de argint cu flori albe şi, aducând-o acasă, asistă la apariţia magică, din acea creangă, a unei femei stranii care îi cântă 22 catrene despre o insulă miraculoasă (—> Aballon) aşezată în mare pe 4 picioare de bronz: ins. *Emain, lipsită de tristeţe, boli, bătrâneţe şi *moarte şi locuită numai de femei. După dispariţia cântăreţei, B. pleacă s-o caute; navigând cu echipajul său, se întâlneşte pe valuri cu *Manannân, care-i cântă alte 22 catrene oraculare; ajuns la destinaţie, B. e găzduit de femeile insulare, petrece excelent dar, apucat de dorul de casă, se întoarce cu echipajul în patrie, unde oamenii nu-1 mai recunosc; B. constată un decalaj secular între timpul său subiectiv şi timpul obiectiv scurs de atunci acasă (—> timpul). Brehne *Zâne rele, viclene (cf. rus. (Tpcxami, - a minţi; celt. brehon - acuzator regal, un fel de procuror) din *mitologia românească (mai ales în Moldova), imaginate ca *duhuri mincinoase de obicei silvestre, dar nu de tipul *Dryadelor. Nu sunt socotite vătămătoare, funcţia reducându-li-se doar la înspăimântarea drumeţilor prostănaci si fricoşi care străbat *pădurea mai ales noaptea. Se prea poate ca B. să fi fost produse de imaginaţia tulburată a oamenilor în faţa întunericului de codru 93 BUBER, MARTIN nocturn, cadru prielnic al iluziilor optice şi acustice. Brezaia *Ritual popular românesc, îndeplinit în zilele premergătoare *Crăciunului, cu utilizarea fie a unei figuri cioplite din lemn, fie a unui lemn înveşmântat în aspect zoomorfic. în timpurile mai noi, B. e reprezentată frecvent de un flăcău din ceata de colindători (—> colinde) purtând o *mască cu urechi lungi şi/sau coame (iar în cazul * Caprei, un bot lung, clămpănitor, din lemn). Există *credinţa zonală că B. este un joc înfiinţat de *dracul. Uneori i se imprimă un aspect monstruos, în virtutea unei ^superstiţii despre o sperietoare demonică nocturnă. Se citează şi o variantă conservând urmele unui *cult falie (după Chestionarele lui B. P. Hasdeu, în judeţele Buzău, Ialomiţa, Dâmboviţa, Dolj, Muscel, Mehedinţi); în acest caz, în spatele Brezaiei dansează Brezoiul, mascat în moş purtând un falus de lemn şi însoţindu-şi dansul cu gesturi şi cuvinte obscene. Briareos; Aigaion *Gigant monstruos, având 100 braţe şi 50 capete, fiu al perechii *Uranos şi *Gaia („Aigaion, numit de zei Briareos, făptură minunată cu o sută de braţe“ - Iliada, I, v. 403-404); împreună cu fraţii săi, *Gyges şi *Kottos, l-a ajutat pe *Zeus în *Titanomahie. B. este şi paznicul *Insulelor Fericiţilor. Brigit; Brede Zeiţă din *mitologia celtică, fiică a zeului *Dagda şi a zeiţei *Morrigan, ocrotitoarea poeziei şi a barzilor celţi (mai ales în Irlanda şi în Ţara Galilor), iar mai târziu zeiţă a fertilităţii, a recoltelor şi a *focului. Romanii o numeau Brigantia, de unde si triburile celtice ale Ţării Galilor (Walles) au fost numite brigantes. Odată cu expansiunea Creştinismului, zeiţa B. devine sf Brigitte. Brihăspati (Domnul Marelui Cuvânt) Una dintre cele mai vechi divinităţi din *mitologia vedică, învăţătorul *zeilor din clasa *Deva şi preotul lor, încarnarea divină a funcţiei sacerdotale brahmanice (—> sacerdot), patronul forţei *rita (asigurată de *rugăciuni şi *sacrificii). Având ca atribute principale înţelepciunea şi elocventa, B. era considerat prietenul şi consilierul intim al zeului *Indra. Totodată, era personificarea simbolică a planetei Jupiter. soţia sa fiind *Tăra (Târaka - Steaua). Unele texte îl numesc Brăhmanaspati, (Domnul Rugăciunii), spre a indica pe stăpânul divin suprem al preoţilor *brahmani. Brimir; Ymir sau în genere *uriaşii din *mitologia scandinavă, în ipostaza regenerării universului, după catastrofa de *foc *Ragnarokr. Brontes (grec. Ppovxri - tunet) *Ciclop uranian din *mitologia greacă, frate cu * Argeş şi *Steropes. Atributul principal al lui B. e trăsnetul. Brunhilde (scand. Brynhildhr - Luptătoarea cu armură) Eroină mitică din Nibelungenlied (—> NibelungiJ, care a fost odinioară *Walkyrie luând parte la războaie şi dirijând victoria. Din călcarea unui ordin al zeului suprem *Odhinn (asigurarea victoriei tânărului rege Agnar împotriva regelui bătrân Hjalmgunnar) a fost silită de el să se înţepe într-un spin, veninul căruia a adormit-o, facând-o să-şi uite trecutul. B. doarme într-un castel înconjurat de flăcări: o poate trezi numai un erou venit anume pentru ea, care soseşte într-adevăr, însă e un om muritor: *Siegfried; logodit cu B., acesta îşi pierde memoria şi se însoară cu Gudrun, a cărei mamă - dorindu-şi-1 ginere - îi dăduse anume o băutură magică. B. se răzbună, omo-rîndu-1 pe Siegfried cu ajutorul soţului legitim Gunnar, apoi se sinucide lângă cadavru şi sunt arşi amândoi pe acelaşi rug. Buanann Zeiţa prosperităţii, în *mitologia celtică. Buber, Martin Filosof şi teolog evreu (1878— 1965), renovator al studiului tradiţiilor iudaice, exeget al ideii de *credinţă, teoretician al „riscului de a crede“, considerat de unii critici ai săi drept gânditor existenţialist. împreună cu Ph. Rosenzweig, a tradus *Biblia în lb. germană. Principalele lucrări ale lui B. sunt consacrate problemelor teologice ale iudaismului şi în genere ideii de credinţă religioasă: Ich una Du {Eu şi Tu, 1923), Moses (Moise, 1946), Gog und Magog (1941), Der Propheten Glaube {Credinţa profeţilor, 1950), Bilder von Gut und Böse {Imagini ale Binelui şi Răului, 1955), Philosophical Interrogations (ed. postumă, New York, 1970). Una din primele etape în gândirea lui B. e marcată de dialogul între subiect şi obiect, între eu şi tu, întrucât „nu există Eul în sine, ci numai Eul cuvântului fundamental Eu-Tu şi Eul cuvântului fundamental Eu-El“, de unde şi un şir de antiteze: natură-om, ştiinţă-trăire, exte-rior-lăuntric, cauzalitate-destin, necesitate-libertate, Dumnezeu-lume; „fiecărui Tu îi e dat în această lume, prin însăşi esenţa sa, să devină obiect sau să se transforme iarăşi şi iarăşi în obiectualitate“, iar în acest caz (când „întâlnirea se produce numai acolo unde s-a dezagregat orice mijlocire“), * Dumnezeu este „Eternul Tu“, relaţia eu-tu devenind în acest mod relaţia „Om-Dumnezeu“, însă Dumnezeu, această taină cumplită (mysterium tremendum), e totodată „taina a ceea ce este de la sine înţeles“. De aici rezultă că starea religioasă a omului este antinomia sa esenţială şi insolubilă, iar raportul său cu Dumnezeu este frica. Acest Dumnezeu al lui B. este nu un Dumnezeu al filosofilor, ci unul tradiţional, care, nedezvă-luindu-se lumii, i se adresează ca unei creaturi. în acest sens, „interogaţiile“ (adresate filosofului de diferiţi interlocutori: David Baumgardt, P. Pfütze, rabinul Jacob Agus din Baltimore), deducând că acest Dumnezeu al lui B. îi răpeşte omului orice iniţiativă, orice importanţă şi semnificaţie, au fost acuzaţia indirectă de *erezie. Totuşi B. pleda pentru întoarcerea la credinţa arhaică, dinaintea exilului babilonian, adică la *Thorah primordială, BUBILAS 94 care nu fusese încă „legea“. Cealaltă formulă a lui B., riscul de a crede, e dedusă din ideea că omul ia, din *revelaţia divină, „numai ceea ce este etern“, acest risc regăsindu-se în încercările de a privi în „abisul divinităţii“ şi de a trece printr-o „neîncredere ameţitoare“ faţă de Dumnezeu care „îşi reînnoieşte zilnic creaţia“ şi „ne vorbeşte din mărăcinele arzând al timpului prezent“. în aceleaşi „interogaţii“, B. privea făţiş şi existenţa lui Dumnezeu: „Dacă aşa ceva ar exista, nu ar mai fi nici o deosebire între credinţă şi necredinţă; riscul credinţei nu ar mai exista“ (Philosophical Înîerrogations, p. 84). § Martin Buber. Werke. I—III. München-Heidelberg, 1962-1964; M. Friedmann, Marlin Buber, The Life of Dialogue, London. 1955; Martin Buber, Eu şi Tu, trad. Ştefan Aug. Doinaş, edit. Humanitas, Bucureşti. 1992 Bubilas; Bâbilas Zeul *albinelor, în *panteonul mitologic lituan (—> mitologie baltică). Bubona Zeiţa turmelor, în *mitologia romană. Buddha (sanscr. buddha - înflorit, trezit, iluminat); Siddhărtha (Şăkyamuni Gautama Buddha (numele cuadruplu include atât originea familială cât si o sinteză de epitete esenţiale, datorită mai ales polisemiei cuvântului buddha: Iluminatul, înţeleptul, Cunoscătorul Adevărului, Cel care, eliberat de toate cele^ lumeşti, a descoperit calea spre Nirvana) întemeietorul tradiţional al *budismului. Cel numit curent cu acest *simbol onomastic este, potrivit *credinţei conservate de tradiţie, doar ultimul Buddha apărut în lume pentru a-şi predica doctrina, căci el apare periodic, ori de câte ori doctrina sa a fost alterată, modificată de timp sau abătută de urmaşi de la sensul ei originar. După tradiţia budistă, B. s-a născut în oraşul indian nordic Kapilavastu de la poalele Himalaiei, numindu-se iniţial Siddhărtha (Cel ce şi-a atins ţinta), a fost fiul lui Cuddhodana, din neamul Gautama, unul din şefii tribului Qăkya. La 19 ani s-a căsătorit cu verişoara sa Yasodhra, din dragoste, a avut un fiu, a trăit ignorând noţiunea de suferinţă, până când a fost şocat de 4 întâlniri tragice (cu un bolnav, un bătrân, un mort si un ascet), aflând că există boală, bătrâneţe şi ^moarte, dar şi o cale a renunţării voluntare fa huzur. Atunci, a plecat discret din palatul său, părăsind pacea belşugului familial, pentru a practica *asceza într-o recluziune în *pădure timp de 7 ani. Aşezat sub un smochin (*bodhi), care astfel devine arbore sacru şi sapienţial (un * Arbore Cosmic, dar şi *Pomul Cunoştinţei), are *revelaţia adevărului ajungând un iluminat (buddha). Nu-mindu-se Gautama, după neamul său, la vârsta de 35 de ani îşi proclamă propria doctrină în faţa foştilor săi învăţători Alara şi Udraka, declarându-le că a învins otrăvurile minţii, jzvorîte din ignoranţă, senzualitate şi dorinţă. începe să-şi predice învăţătura la Benares; în prima predică, expune esenţa noii doctrine, formulate în cele 4 adevăruri (satya) esenţiale: existenţa suferinţei; cauzele suferinţei (existenţa şi ignoranţa); posibilitatea eliberării din suferinţă; calea de suprimare a suferinţei (sau „Cărarea cu opt răspântii“). Predica de la Benares (oraşul antic Brahmapura) arată că sensul existenţei este suferinţa, a cărei cauză este setea de viaţă ce duce la şirul de reîncarnări (*samsăra), dar că suferinţa poate fi curmată prin anihilarea setei de viaţă, cu ajutorul distrugerii totale a dorinţei. Ţinta acestei doctrine este *Nirvăna şi, potrivit *dogmei tradiţionale, orice om poate ajunge în Nirvana numai prin propriul său efort, neputându-1 ajuta nici un zeu. Numit „Venerabilul Gautama“, B. îşi continuă predicile printre sihastrii asceţi din păduri, câştigă discipoli care îi răspândesc învăţătura în toată India şi rămâne el însuşi pentru tot restul vieţii un predicator peregrin. Este numit Buddha (Şăkyamuni (Iluminatul sihastru din neamul Căkya). După tradiţie, în ultima zi de viaţă B. le-a spus discipolilor: „Fără îndoială, te poţi regăsi în mintea unui adevărat discipol [...] Priviţi acum, fraţi ai mei, aceasta e povaţa mea către voi. Stricăciunea e înnăscută în toate lucrurile alcătuitoare. De aceea, pregătiţi-vă cu străduinţă eliberarea.“ Apoi şi-a pieţdut cunoştinţa şi, în această stare, a pornit mai departe, spre Nirvana; împlinise 80 de ani. în credinţa budistă, Buddha (Şăkyamuni este ultimul stadiu care încheie un şir lung de reîncarnări (terestre - în oameni, şi cereşti - în unii *zei, chiar în * Brahma) necesare atingerii treptei de sfânt (arhat), iluminării şi pătrunderii în Nirvana. Ca toţi înţelepţii antici, B. şi-a predicat învăţătura oral, nescriind nimic; exprimările sale distincte, sub formă de sentinţe (pali sutta; sanscr. sutra), au fost adunate postum de discipoli în 4 Culegeri (Nikăyas). Asupra personalităţii lui B. circulă deopotrivă 2 versiuni printre specialişti. ~ Şcoala istorică (Rhys Davids, H. Oldenberg, V. P. Vasiliev) confirmă în mare parte biografia tradiţională. Rhys Davids, în 1877, a dedus din aceste tradiţii, între care faptul că B. ar fi trăit 80 de ani, confruntate cu epoca regelui *Agoka, epoca istorică posibilă: sec. VI-V î.e.n. Opinia ştiinţifică recentă propune anii 563^483 (sau 568^$8) î.e.n.; deci B. ar fi murit cu 15-20 ani înainte de naşterea lui Socrate. Datele arheologice recente certifică convingerea credincioşilor din sec. III î.e.n. că omul pământean Buddha a întemeiat *religia budistă. ~ Şcoala mitologică (Wilson, B. Kem, E. Senart) susţine structura mitică integrală a tradiţiilor despre B. Profesorul Wilson afirmase printre primii (Oxford, 1854) că viaţa lui B. e un *mit, iar „Buddha însuşi, o fiinţă imaginară“. E. Senart (1882) l-a considerat pe B. o persoană semilegendară. După alţii, B. ar fi fost un zeu arhaic solar (în *Mahăbhărata e amintit un zeu *Budha care personifică planeta Mercur) al cărui *cult ar fi fost reiterat lent, până când, sub regele Agoka, s-au instituit dogmele budismului. Totuşi, independent de caracterul istoric sau mitic al 95 BUDISM personalităţii sale, B. a devenit cu vremea zeu în conştiinţa credincioşilor; mai mult, treptat a ajuns o divinitate plurală: Buddha Çâkyamiini, întemeietorul; *Adibüddha, creatorul universului; Buddha Maitreya, viitorul B. care îl va înlocui pe cel actual; Buddha Amiiaba, stăpânul Paradisului; Buddha Vacparani, ultimul cu acest nume, cel care va încheia întregul ciclu de ipostaze. Cultul modem venerează 35^ B. purificatori şi 995 B. stăpâni ai lumii. în varianta reîncarnărilor periodice, se totalizează o mie de ipostaze ale lui B., până la aceea de Vacparani. ~ în budismul chinez, B. este numit Fo. - Printre primii europeni care pomenesc despre B. este Marco Polo ( 1254— 1323) care îl numeşte însă cu un termen mongol: burhain (*idol - sculptură religioasă reprezentând pe B. sau o divinitate budistă), iar Buddha Çâkyamuni devine Sergamon Borkam (dar şi Sergamum, Sergamom), Cu candoarea sa specifică, negustorul veneţian narează, nu fără respect, cele 4 întâlniri, comprimate în 2: moartea si bătrâneţea. Dar acest personaj refabulat de ^larco Polo a ajuns un tânăr prinţ din ins. Ceylon, care apoi retras în pustietatea munţilor ca ascet, moare de 84 ori (ceea ce a înţeles veneţianul din doctrina reîncarnării), devenind pe rând taur, cal, câine apoi, zeu (cf. II Millione, CLXXVIII). $ E. Senart. Essai sur la légende du Bouddha, son caractère et ses origines, Paris, 1882; H. Oldenberg, Buddha, sein Lehen, seine Lehre und seine Gemeinde, Leipzig. 1906; Dialogues of the Buddha. Dighanikâva, transi, by T. W. and C. A. Rhys Davids, 1-111, Oxford, 1899-1921; E. J. Thomas, The Life of Buddha as Legend and History, London. 1927; A. Foucher. La vie de Boudha, d’après les textes et les monuments de l'Inde. Paris, 1949; H. von Glasenapp, Buddha. Geschichte und Legende, Zûrich, 1950; Walpola Rahula, L 'enseignement du Bouddha d’après les textes les plus anciens, Paris, 1961. Budha (înţeleptul) Zeul patronal al planetei Mercur în *mitologia vedică (totodată şi numele astronomic al planetei), considerat de tradiţia vedică şi de *hinduism drept fiul zeului *Soma (patronul *Lunii). în unele texte (mai ales în Vişnu-purăna, IV, 6), B. e prezentat ca fiu născut de *Tăra (soţia lui *Brihăspati) de la Soma, răpită de acesta de la soţul ei divin. B. a avut şi el o soţie - pe zeiţa *Ilă; Purüravas, fiul născut din acest cuplu, este întemeietorul mitic al dinastiei selenare din India. budism (sanscr. buddhamarga - calea lui Buddha) * Religie apărută în India (sec. VI-V î.e.n.), probabil ca o reacţie spirituală împotriva sistemuîui castelor (—> vama) şi a *brahma-nismului; b., a cărui întemeiere este atribuită lui *Buddha, a pornit de la doctrina egalităţii tuturor oamenilor în faţa suferinţei şi a dreptului tuturor la *mântuirea finală în *Nirvăna, care se poate obţine prin disciplina efortului individual. Una din principalele trăsături timpurii ale b. ca formă religioasă a fost refuzul organizării eclesiastice, al sacerdoţiului si al *ritualurilor. B. s-a format şi s-a răspândit în împrejurări psihosociale prielnice unei religii populare: când triburile arice umpluseră în sec. VI î.e.n. toată valea Gangelui şi vechea vitalitate a epocii vedice se diminuase, odată cu degenerarea *cultului tradiţional al naturii şi cu remanierea *panteonului, ca şi cu pulverizarea ţării într-o sumedenie de principate mărunte, a luat proporţii neobişnuite *credinţa în transmigrarea sufletefor; b. a răspuns stării de spirit a oamenilor epocii. Proclamarea b. ca religie de stat, în sec. III î.e.n. sub regele *Aţoka, îşi sprijină succesul mai ales pe actul înlocuirii brahmanismului cu o religie lipsită de privilegii sacerdotale; principalele căi de acces spre b. au fost: doctrina unei atitudini de neîmpotrivire faţă de şocul realităţii, doctrina perfecţionării individuale prin ciclul de recombinări din cursul existenţei umane, idealul suprem al eliberării din captivitatea suferinţei existenţiale prin încetarea *avatarilor şi dizolvarea în Nirvana. B. a oferit gândirii *contemplaţia *Yoga, care nega existenţa unui suflet omenesc, a unui *Atman individual, întrucât fiecare ins este compus din 5 elemente -conştiinţa, reprezentările, forţele karmice f—> karma), simţurile, învelişul material al fiinţei - şi totul în lume se supune relaţiei dintre cauză şi efect, cutare existenţă nefiind decât consecinţa existenţelor anterioare. Elementele sau particulefe componente (—> dharma) constituie substanţa universală şi pătrund în toate fenomenele lumii spirituale şi ale celei obiectuale; ele se află în mişcare perpetuă si de aceea se aprind şi se sting în fiece clipă, astfel că lumea este un torent care curge neîncetat, modificându-se şi renăscând mereu. Existenţa manifestată este *samsâra, însoţită de suferinţă, iar calea eliberării din ea e cunoaşterea. Nirvana este existenţa nemanifestată. Calea cunoaşterii prin contemplaţie rezidă în sistemul Yoga. întrucât nu au rămas texte autentice din epoca formării b. (s-au pierdut sau nici nu au existat), doctrina timpurie a religiei nu e cunoscută decât din inscripţiile epocii regelui Aţoka, adică atunci când această religie se şi constituise, având o tradiţie şi o dogmatică. Cele mai vechi scripturi canonice sunt în lb. pali păstrate în Ceylon (Sri Lanka): Tipitaka (sanscr. *Tripitaka - Trei Coşuri): ele cuprind: Vinava -sentinţe şi versete asupra regulamentului comunităţilor budiste timpurii; Sutta (Sutra) -discursuri şi dialoguri, atribuite lui Buddha; Abidamma - speculaţii metafizice. (De altfel, Abhidharma - sau, în pali, Abidamma - este treapta maximă a doctrinei filosofice budiste.) în cursul consolidării teologice, au fost convocate, potrivit tradiţiei, 4 adunări sinodale, cu aspect de concilii religioase, ale b. - la Rajagriha (477 î.e.n.), Vayşali (367 î.e.n.), Pataliputra (sec. III î.e.n.), Kashmir (sec. II î.e.n.). în India Orientală s-a constituit „marea comunitate'1 (din care ulterior s-a format *Mahăyana). în sec. V., regele Kumaragupta I întemeiază prima universitate BUMBA 96 budistă, Nalanda, care capătă mai târziu importanţă internaţională. Dar b. se modifică şi se scindează în *secte. Din sec. I e.n., sub influenţa artiştilor greci pătrunşi în provincia indiană Gandhara, b. începe să accepte imaginile sacre; apar, în cadrul cultului, statui ale lui Buddha. Spre sfârşitul aceluiaşi veac, se constituie neobudismul mahayanist, cu o riguroasă organizare monastică (călugării purtând veşmântul de cerşetor - civară) şi cu numeroase sanctuare (vihăra). B. dobândeşte chiar un panteon, cu diferite forme ale lui Buddha şi cu divinităţile categoriei *Bodhisattva. După anul 500, se include în b. *tantrismul, care aduce adorarea zeiţelor, unele forme de *magie si *superstiţie şi chiar de *cult erotic.B. pierde mult teren în ’ India, dar migrează spre Orient, prin numeroşii săi misionari (mai ales în China unde pătrunde întâi prin mijlocirea călugărului Xuan Jiang în anii 58—75, sub împăratul Ming, apoi e introdus oficial de generalul Zhang Ling, în sec. II, pentru ca în sec. VI-VII, sub dinastia Tang, să se divizeze îp 10 qurente locale, iar în sec. XIV, sub dinastia Yuan, să devină religie de stat, sub forma *lamaismului - un derivat al curentului mahayanist). ~ Diferiţi cercetători moderni ai b., printre care William James, l-au considerat una din acele „forme de gândire ce nu conţin afirmarea pozitivă a existenţei unui Dumnezeu“; pentru W. James, „budismul [e] conceput într-o formă populară“ care „face din Buddha însuşi echivalentul unui Dumnezeu; luat în înţeles strict, este un gen de ateism“. Dar, de fapt încă în epoca prebudistă, sistemele filosofice upani-şadice *Nyăya şi * Vaigeşika, fară a formula aserţiuni desluşite, ignorau existenţa unei divinităţi creatoare, inteligente, supreme. Replica revoltată a b. faţă de tradiţia brahmanismului a urmărit, în esenţă, refuzul poverii fataliste a faptelor din altă existenţă; de aici şi predicarea perspectivei oricărui om de a se elibera, în existenţele sale de mai târziu, sau chiar în una singură, de toate tarele anterioare. Totuşi, India îşi pierde în mare parte comunitatea budistă. După sec. VII, cele 3 mari ramuri ale b. se distribuie astfel: *Hinayana (Sri Lanka, Birmania, Siam, Cambodgia), Mahăyana tantristă (Nepal si - sub forma lamaismului -Tibet şi Mongolia5). După statisticile din 1971, b. îngloba 176 920 000 credincioşi în lume. în India, din conflictul secular al b. cu brahmanismul, se ajunge la o influenţă reciprocă şi apoi la o contopire a celor două doctrine într-o religie nouă: *hinduismul. . § Spence Hardy, Manual of Buddhism, London, 1897; T. W. Rhys Davids and H. Oldenberg, Vinaya Texts, 1—II, London, 1881-1895; E. J. Thomas, The History of Buddhist thought, London - New York, 1933; Paul Mus, Barabudur. Esquisse d’une histoire du bouddhisme, Hanoi, 1935; T. R. V. Murti, The Central Philosophv of Buddhism, London, 1955; H. Glasenapp, Buddhismus und Gottesidee; E. Lamotte, Histoire du Bouddhisme indien des origines â Vere Saka, Louvain, 1958; Lilian Silbum, Le Bouddhisme, Paris, 1977 Bumba Divinitate adorată în bazinul fluviului Congo (—> mitologiile populaţiilor africane) sub forma unui leopard negru. Bundjil Zeu suprem al triburilor australiene kulin (—> mitologii din Oceania), creatorul *pământului, copacilor, animalelor; pe om l-a făcut deosebit, plămădindu-1 din argilă si suflând în el, prin nări, gură şi buric, suflul vitai. B. e un *deus otiosus parţial întrucât, dobândind 2 copii, i-a dat fiului său Bimbeal puterea pământului, fiicei Karakarook, puterea cerească, iar el însuşi s-a retras în nori, deasupra *cerului de pâclă, unde sălăşluieşte regal, mereu cu o sabie uriaşă în mână. Cerul de pâclă e imaginat ca un munte, unde locuieşte o divinitate subalternă, Gargomich, cu misiunea de secretar al zeului B. Deoarece vrăjitorii nu pot ajunge decât până la acest cer a^ pâclei, Gargomich este gazda şi mijlocitorul lor pa lângă zeul suprem. Burak (arab. al-Burăq) Animal fabulos da călărie rapidă, cu care *Mahomed s-a transportai într-o singură noapte de la Mecca la Ierusalim, iaţ în altă împrejurare, a călătorit în cerul lui *Allah. Potrivit descrierii din tradiţia musulmană, B. era asemănător cu un cal mic, cu spinare lungă şi urechi lungi de măgar, uneori însă cu faţă omenească şi cu aripi albe la picioare, el însuşi fiind alb. Burkut-babâ Stăpânul ploii, în ^miturile unor etnii turcice (turkmeni ş.a.) din epoca preislamică, zeu de origine animi st-agrară şi şamanică. B.-b. mână norii cu un bici împletit, producând astfel şi tunetele. Dar e şi zeu oracular » oracole). E simptomatică persistenţa urmelor *cultului său antic şi în *credinţele populare de după convertirea la *mahomedanism. Ca un cunoscător perfect al viitorului, B.-b. intră în dispută adesea cu * Allah. De ex. când Allah inventează un concurs, făgăduind împlinirea unei mari dorinţe celui care va sta imobil, într-un picior, 40 de zile, B.-b., singurul câştigător al concursului, cere desfiinţarea *Infemului, iar Allah este nevoit să-i explice necesitatea acestui tărâm pentru echilibrarea morală a lumii; totuşi, vechiul zeu atmosferic izbuteşte, la un moment dat, să distrugă măcar unul din sectoarele infernale. Busyasta *Demon feminin al somnului în *mitologia iraniană; cu mâinile sale neverosimil de lungi, apucă flintele şi le aruncă în somn. Buşteanul Ielelor Noţiune mitică, se pare, specifica basmelor româneşti. * Ielele posedă în unele împrejurări un buştean miraculos, capabil de zbor autopropulsat, a cărui manevrare e secretă; rareori un personaj dibaci izbuteşte să utilizeze vehiculul magic în scopuri proprii. Uneori B.I. e omologat pseudovulcanului din Vrancea, care nu e decât un puţ mlăştinos natural evacuând permanent gaze aprinse şi oferă numai un spectacol static; în *mit., B.I. e însă vehicul 97 BYNÂTY HITZÂU funcţional, limitrof cu noţiunea de *car ceresc, consumând distanţe uriaşe în viteze paradoxale: „împărăţia doamnei Chiralina este departe de aici, cale de zece ani; dar această cale se poate face cât te ştergi la ochi dacă cineva s-o duce în pădurea cea neagră de lângă gârla de păcură care aruncă cu pietre şi foc până la cer şi dacă o încăleca pe Buşteanul Ielelor cu care poate să treacă gârla1' (basmul Omul de piatră, col. N. Filimon). Gârla produce zgomot şi urlet, iar călătorii. încălecând pe B.I. şi dându-i pinteni de trei ori, îl prefac într-o căruţă cu 12 cai de foc şi călătoria se face între 2 tărâmuri diferite, prin ascensiunea rapidă a B.I. la vântul turbat (—> Chira Chiralina). Buzyges (grec. PouCuyri q) Erou din *mitologia greacă, socotit primul îmblânzitor al taurilor şi inventatorul jugului de atelaj, totodată cel dintâi om care a tras o brazdă cu ajutorul unei perechi de bovine (cf. Vergilius, Georgice, I, 19). Tradiţia hellenică păstra amintirea lui B. ca întemeietor al unui neam de *sacerdoţi agrari, el fiind considerat întâiul care a stabilit *ritualurile în onoarea zeiţelor *Demeter şi *Persephone. Bynâty Hitzâu *Spirit benefic din mitologia alano-osetă f—» mitologii caucaziene), protectorul locuinţei ca incintă familială şi, în genere, al caselor, (cf. *Lares, *Domovoi). c Cabiri (grec. K&Pipoi; fenic. kabirim - cei mari) Grup de 4 divinităţi arhaice pelasge (Axieros, Axiersa, Axiersos, Kasmilos) care protejau navigaţia, dar, ca divinităţi ignice, după ce personificaseră forţele telurice şi fenomenele naturale în genere, patronau vulcanii şi focurile. în *mitologia greacă devin zeităţi artizane (turnători şi topitori metalurgici, fierari), subalterne ale lui *Hephaistos, mai ales la Imbros, Lemnos şi Samotrakes, unde Misterele Cabire f—» mistere) se oficiau pornind de la *cultul *focului şi incluzând uneori chiar forme afrodisiace. în aceste divinităţi (sau numai *genii) *htonice destul de confuze, s-a inclus principiul metalurgiei, ca mister, deoarece lor li s-a atribuit în unele *mituri descoperirea prelucrării metalelor. Deşi sunt 4, mult mai târziu, C. sunt asimilaţi cu *Dioscurii. Misterele Cabire s-au răspândit treptat în toată Hellada, apoi în Imperiul Roman şi în lumea hellenistică, punctul de plecare fiind Samotrakes, (unde îşi aveau şi *templul principal, iar de aici şi numele samothrakia al sanctuarelor cabire), deşi ştim puţin despre ele; Diodor din Sicilia le evocase cu respect: „cei ce luau parte la ele ajungeau mai cuvioşi, mai drepţi, mai buni“ (Biblioteca istorică, V, XLIX, 6). După Diodor, în Misterele Cabire a fost iniţiat şi *Orpheus. Cultul cabiric este arhaic şi provine dintr-o regiune situată undeva între Thracia şi^ Troia, dar originea propriu-zisă e obscură. în epoca romană, C. erau uneori consideraţi o triadă, corespunzând zeilor *Iupiter, *Mi n erva, * Mercur i us. § B. Hemberg, Die Kabiren. Uppsala. 1956 Caculha (Strălucire de fulger) Epitet acordat, în miturile quiche din Yucatan (—»mitologiile tivilizaţiilor precolumbiene), zeului *Huracan, care e conceput adesea analitic, ca o triadă de divinităţi separate, unite însă atributiv, prin interdependenţa fenomenelor produse: Caculha-Huracan, zeul trăsnetului; Chipi-Caculha\ zeul fulgerului; Raxa-Caculha, zeul tunetului; toţi trei constituie Inima Cerurilor, care este indivizibilă. C. e de fapt zeul atmosferic al descărcărilor electrice, considerat în triplă ipostază: optică, sonoră, mecanică. Cacus Monstru italic infernal, cu 3 capete, sângeros, debordând flăcări şi fum şi locuind într-o peşteră. Copie romană a lui *Geryoneus din *mitologia greacă, era socotit fiul zeului *Vulcanus. După Vergilius (.Eneida, VIII), C. a fost ucis de *Hercules. caduceu (lat. caduceus, grec. xTlpt)Kei0V -toiag de crainic) Toiag magic al zeului grec *Hermes, având ca *simbol şi însemn divin doi şerpi încolăciţi. Primindu-1 de la *Apollon în schimbul lirei (sau al ţiterei) pe care o inventase, Hermes îl purta mai ales când călăuzea umbrele morţilor în *Infem. în acest sens, c. era un fel de baghetă magică (cf. Horaţiu, Ode, I, 10) şi în genere un instrument cu un anumit rol în *magie (cf. Apuleius, Apologia, 31). Forma cea mai veche de c.: două ramuri de măslin împletite; în uz curent, simbol al oricărui crainic sau sol, c. era foarte preţuit de greci care-i acordau valoare simbolică în relaţiile diplomatice: atenienii, scrie Thukydides, „chifczuiră să îmbarce câţiva oameni într-o luntre şi să-i trimită fără caduceu spre a ispiti starea lucrurilor“ (Războiul peloponeziac, L 53), deoarece altfel, preluarea c. de la soli echivala cu acceptarea războiului. Caelus Zeu arhaic în *mitologia romană, de origine italică, simbolizând *cerul în sine; era considerat tatăl lui *Satumus şi soţul zeiţei *Vesta. Cagn; Tzg’aang; Ikaggen Zeul suprem al boşimanilor şi al hotentoţilor (—> mitologiile populaţiilor africane), adorat în ipostaza sa de insectă (mantis religiosa - *călugăriţa) ca un zeu binevoitor şi creator al lumii. Unul din ’“miturile boşimane narează o *cosmogonie naivă: zeul-insectă îşi aruncă încălţămintea în cer, producând astfel *Luna, care e roşie fiindcă pe talpa sandalelor se adunase nisipul roşcat al ţării boşimanilor; celelalte *elemente ale universului sunt create din nimic, prin simpla poruncă dată lucrurilor să apară (adică printr-un fel de *logos creator, de concepţie primitivă). Pentru a înfăptui *antropogonia, C. loveşte cu toiagul şerpii şi îi preface în oameni. într-una din variante, C. are ca soţie o fiică adoptivă, al cărei tată legitim e canibalul monstruos Ilkhwaihemm. în mitul principal, C. are o familie numeroasă care, împreună cu el, constituie un *panteon de origine totemică (—> totem); soţia sa: Iepuroaica, sora sa: Cocostârcul Albastru, odraslele sale: Tânărul Greier, Ariciul, Steaua, Curcubeul; din toţi aceştia zeul a creat pe *strămoşii direcţi ai boşimanilor. C. locuieşte pe un teritoriu ştiut numai de antilope, care devin blânde în preajma lui. Unele triburi boşimane venerează pe C. ca stăpân al ploilor; în 99 CAKR cadrul acestui *cult atmosferic şi agrar, *rugă-ciunile liturgice au scopuri imediate („Cagn, Cagn, nu suntem noi oare copiii tăi, oare nu vezi ce foamete ne bântuie? Trimite-ne hrană!“). Se practică şi un *ritual de *dansuri nocturne pentru înduplecarea şi celebrarea zeului; aceste dansuri nu se întrerup toată noaptea, chiar dacă unii dansatori leşină de efort; acesta e semnul de bunăvoinţă al zeului. Caha Paluna (Apa care cade vertical) Una dintre cele 4 femei primordiale (—> omul primordial) în *antropogonia populaţiei quiche din Yucatan (—» mitologiile civilizaţiilor precolum-biene), soţia lui *Balam-Quitze; asociată nu cu ploile, ci cu puhoaiele căderilor de apă, este probabil personificarea cascadelor. Cain (ebr. Qâyin) Primul fiu născut din *Adam si *Eva, ucigaşul fratelui său Abel (—> mitologie biblică). Destinul său are, în *Biblie, 2 variante: 1) C. era agricultor şi, făcând *sacrificii din recoltă alături de fratele său, păstorul Abel, care sacrifica din turma sa, fiindcă * Yahweh nu-i ia în seamă jertfa, îşi omoară din pizmă fratele, negându-si fapta: „Atunci Yahweh a grăit către Cain: «Uncfe este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu ştiu; sunt eu oare paznicul fratelui meu?» Atunci Yahweh a spus: «Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Si acum blestemat eşti tu de pământul care şi-a desciiis gura ca să primească sângele fratelui tău, din mâna ta! Când îţi vei munci ţarina, să nu-ţi ipai dea vlaga roadelor ei; fugar şi pribeag vei fi pe pământ!»“ (V.T., Geneza, IV, 9-12). Fratricidul a fost interpretat adesea ca un *simbol al conflictelor timpurii între societatea pastorală consolidată şi cea agrară în ascensiune; dar *mitul e mai complex, întrucât replica lui C. divulgă un simbol al demnităţii şi al răspunderii actului săvârşit: „Osânda mea este prea mare ca s-o pot îndura! Iată, astăzi tu mă alungi de pe pământ departe; şi ascuns fi-voi de faţa ta; fugar şi pribeag voi fi pe pământ, iar oricine va da peste mine, mă va ucide!“ (op. r/7., IV. 13). 2) însemnat de Yahweh a nu fi ucis de nimeni, C. porneşte în lume, muncitor agricol rătăcitor, până când femeia sa îi naşte pe *Enoh si se stabilesc cu toţii „în ţara Nod, la răsărit de Ecien“, unde C. zideşte o cetate şi întemeiază un neam, din care V.f. enumeră pe Lamekh, pe Jabal, „părintele celor care locuiesc în corturi si ţin vite“, pe Jubal „tatăl tuturor celor ce cântă din alăută şi din flaut“, pe Tubalcain, „făurarul tuturor uneltelor de aramă şi de fier“. Această ramură a mitului divulgă memoria ancestrală a întemeierii civilizaţiei urbane. Dar, după o tradiţie arhaică, C. ar fi fost de fapt primul *strămoş al tribului kenim, din care avea să facă parte şi Ietro, socrul lui *Moise, keniţii fiind implicaţi în războiul dus de *Debora (V.T., Judecători, IV, 11). Comentariile bizantine au inclus în mit prezenţa *Diavolului, ca autor moral, fără care C. nu ar fi fost în stare să comită un act ce îi era structural străin. O *legendă bizantină îl descrie pe C. ca bătrân pribeag, ţeasta transformându-i-se treptat într-o fântână împuţită din care, ulterior, nişte viermi patrupezi, cu capete si urechi, ies pe pământ şi devin primii câini din fume. Această anecdotă provine, după opinia lui Liebrecht, dintr-o confuzie fonetică între antroponimul Kceiv şi subst. comun kuoov sau kuvoq - câine. Doctrina catolică socoteşte pe C. rodul *păcatului originar care a despărţit pe Adam şi Eva de *Dumnezeu. A existat însă, după evul mediu, o *sectă minoră, cainiţii, venerând ca patron pe C. şi deopotrivă pe toţi răzvrătiţii legendari împotriva divinităţii. Biografia biblică a lui C. se sprijină pe două ambiguităţi: C. îl ucide pe Abel, fratele său, săvârşind un act care îi era necunoscut până atunci, potrivit informaţiilor din textul biblic; îi sacrifică lui Yahweh plante (nu animale) şi tocmai acest sacrificiu îi e refuzat de o divinitate care interzice vărsarea de sânge; de aici apare un C. disperat, nu un ucigaş sau un fratricid răzbunător, deci o fiinţă a cărei deznădejde este justificată psihologic (şi chiar moral) pentru că e provocată de violenţa nedreptăţii. Dar textul conţine şi o alegorie secundară: „fiind agricultor, Cain e înciudat că Yahweh preferă sacrificiul păstorului Abel; iar aici se ascunde opoziţia canaanitului cu viaţă agrară, nepreferat de zeul triburilor ebraice invadatoare care până vor trece la agricultură si viticultură vor fi încă preponderent pastorale; deci Cain face un act, cum am zice azi, de maquis, drept care e alungat (sau silit să se retragă) de pe teritoriul său, invadat de alţii“ (Victor Kembach, Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984, p. 367). Mai profund decât această alegorie colaterală, simbolul esenţial al lui C., în parte enigmatic, adică mai ales un homo duplex, nu o făptură diabolică sau un om tentat de *Diavol, el neluptându-se cu Yahweh şi necerând nici măcar iertare sau clemenţă. „Format astfel din două valori care totodată se resping şi se absorb, omul dual Cain, alungat de oriunde şi prezent peste tot, reprezintă tocmai această goană de contopire a spaţiului cu timpul“ {op. cit., p. 378). ai Shen Zeul bogăţiei în *mitologia chineză. care a trăit întâi pe pământ ca sihastru, având însă puterea de a face minuni: printre altele, a fost în stare să călărească un tigru negru. A luptat în serviciul împăratului Wu, fondatorul dinastiei Zhou, şi a murit de pe urma unui act de magie; devenind atunci zeu al bogăţiei, a obţinut şi nemurirea. în China arhaică, popular în genere, era adorat mai ales de ţăranii săraci. cakrâ (sanscr. cakrâ - roată, disc) în terminologia mitologică şi religioasă a *brahmanis-mului, mai frecvent: kălacakrâ (roata timpului), figurată în *simbolurile vechi de obicei cu 16 spiţe (8 fundamentale, 8 auxiliare), adică *roata pe care *Brahmă o mişcă prima dată la *facerea lumii. CAKUNTALĂ 100 prin întâia ei rotire urnind *timpul, până atunci imobil, şi dând impuls energetic existentei concrete a universului. - în altă semnificaţie mitologică, c. (ca disc) este arma de luptă folosită de zeii *Vişnu şi *Krişnâ. ţakuntală Eroină mitică din *Mahăbhăraîa (mai târziu şi personaj feminin celebru în drama lui Kalidăsă, Abhijhăna-gakuntalam, din sec. V), mama eroului *Bharata şi fiica *Apsarei *Menakă şi a pustnicului *Vi<;vămitra (deşi Menakă era soţia legitimă a regelui Duşyanta). calendare (lat. calendarium - registru de datorii; calendae - prima zi a lunii în calendarul roman) Pe lângă funcţia de sistem de măsurare a *timpului uman curent, prin divizarea anului în zile, săptămâni şi luni, c. au avut concomitent o funcţie religioasă, ca sisteme de măsurare a timpului mitic, în legătură cu evenimentele mitice şi cu rememorarea lor sacrală în cadrul *sărbătorilor. (Această a doua funcţie, numeroase c. modeme au păstrat-o, chiar dacă sărbătorile civile, de aniversări şi comemorări, au dobândit un caracter laic.) O bună definiţie a dat Octavian Buhociu: „Calendarul concentrează şi conduce o bună parte din experienţa milenară a grupurilor sociale, a etniilor şi naţiunilor, fiind sub aspectul său cel mai general o intuiţie reuşită, căci raţionalitatea lui se verifică cosmic prin mişcarea regulată a corpurilor cereşti. Calendarul încadrând geografia, climatul, sezoanele, îl eliberează pe om de supunerea la ele. Riturile şi credinţele ce formează cultura unui popor se exprimă în primul rând prin calendar şi reciproc“ (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 9). Iniţial, măsurarea timpului după succesiunea zilelor şi nopţilor se făcuse pe degete (de unde şi noţiunea decadă): de ex., lunile în calendarul precolumbian maya au câte 20 de zile. Apoi, timpul s-a măsurat după fazele *lunii (de aici, noţiunea lună calendaristică); toate populaţiile lumii, exceptând triburile polare, au conservat ideea de fragment de timp în raport cu dimensiunile vizibile ale lunii în creştere şi descreştere. Dezvoltarea agriculturii impune calculul timpului si după anotimpuri, în funcţie de cele 4 repere tundamentaie: cele 2 echinocţii şi cele 2 solstiţii (primăvară-toamnă, vară-iamă); aici, aportul *as-trologiei, ea însăşi depinzând de cele două moduri principale ale existenţei omeneşti profesionale (păstoritul şi agricultura), ca şi de mai vechea îndeletnicire a navigaţiei, a fost deosebit de important; în acest plan, au existat însă şi particularităţi regionale: de ex., revărsările periodice ale Nilufui, în Egipt (unde erau numai 3 anotimpuri). Calcularea anului s-a izbit de dificultatea rezultată din faptul că un ciclu orbital complet al *Pământului în jurul Soarelui nu are un număr întreg de zile şi nopţi, ci fracţionar (365 zile, 12 ore, 44 minute, 3 secunde), de aceea nici un sistem calendaristic nu a fost perfect, chiar dacă unele,"cu includerea unor corijări periodice, sunt satisfăcătoare convenţional. în istorie au existat 3 tipuri principale de c. uzuale (lunar, lunar-solar, solar), pe lângă rare tipuri cu caracter sacru (de ex., după mişcările planetei Venus). în c. lunare, fiecare lună începe cu „Luna nouă“, după ce Luna plină a descrescut până la dispariţie, şi durează alternativ 29/30 zile alcătuind un an de 354 zile; de aici, rămâne un decalaj anual de peste 11 zile. C. lunar-solare, coroborând fazeîe Lunii cu mişcarea aparentă a soarelui (iniţial cu adăugarea unei a 13-a luni, pe cicluri de 19 ani, din care 12 ani lunari cu câte 12 luni selenare şi 7 ani solari cu câte 13 luni), au fost folosite în antichitate în Babilon, China, Iudeea, Hellada, Roma (azi nepăstrându-se oficial decât în Israel). C. solare, bazate pe mişcarea aparentă anuală a Soarelui, au 12 luni (11 de câte 30/31 zile, una: februarie, de 28, cu recuperarea unei zile la 4 ani) şi totalizează 365 sau 365Va zile; ele au depins în antichitate (Egipt, India, America Centrală) de *cultul solar; azi acest tip se păstrează în c. internaţional oficial, el fiind la origine un c. zodiacal (—> zodiac)y iar sectoarele zodiacale se păstrează şi în prezent în astronomie, ca formulă convenţională. ~ Egipt C. solar a apărut în jurul anului 4000 î.e.n.; se compunea din 3 anotimpuri de câte 4 luni (cu 30 zile fiecare), lunile anului fiind: Toth, Faofi, Atir, Hoyak, Tibi, Mehir, Famenoth, Farmuthi, Pachon, Păuni, Epifi, Mezori, conform unei atestări din sec. VI-V î.e.n.; totalului de 360 de zile i se adăuga un supliment de 5, la sfârşitul anului; dar, fiind mai scurt cu Va de zi decât anul tropic, anului egiptean i se mai adăuga o zi la fiecare ciclu de 4 ani. Anul Nou se sărbătorea la data de 1 Toth (echivalând cu 19 iulie, după c. iulian) şi a coincis, în mileniul IV î.e.n., cu apariţia stelei Sothis (Sirius) şi cu solstiţiul de vară. Acest tip de an (anul sothiac sau anul erant), mai scurt decât anul solar, avea dezavantajul de a se deplasa mereu, aşa că următorul An Nou coincidea iarăşi cu solstiţiul de vară abia după 1461 ani sothiaci (sau 1460 din c. iulian); aceşti 1461 ani se numeau Anul Mare (sau Anul lui Sothis); cronologic, anii se socoteau după anii de domnie ai faraonilor. O reformă din 238 î.e.n., admisă oficial abia în 26 î.e.n. (anul copiic), se foloseşte şi azi în Etiopia; după acest c., Anul Nou cade la 11 septembrie (sau 12 septembrie, în anii bisecţi). ~ Mesopotamia C. lunar-solar reflecta schimbarea de importanţă între zeii *Sin (Luna) si *Shamash (Soarele). Formulele erau variate: in Sumer, fiecare cetate îşi avea tipul său de c. în Babilon, anul de 12 luni, cu săptămâni de 7 zile (ca şi la sumerieni) începea cu echinocţiul de primăvară. ~ Iudeea a folosit c. lunar, cu săptămâni succedate după fazele Lunii. în sec. VI î.e.n., sub influenţă babiloniană, are loc o reformă, noul c. având săptămâni ce se succed regulat, independent de fazele selenare; acest c. lunar-solar a fost perfecţionat în sec. IV e.n. de Hillel II, 101 CALENDARE în linii mari acesta stând la baza calendarului actual folosit de evreii din Israel şi din diaspora; c. ebraic are cicluri de 19 ani (12 ani cu câte 12 luni şi 7 ani bisecţi cu câte 13 luni); lunile se numesc: Tishri, Heshwan, Kislew, Tewet, Shwat, Adar, Nisan, Yiar, Siwan, Tamuz, Menahem, Elul, în anii bisecţi dublându-se luna Adar, care devine Veadar. Anul Nou (Rosh Hashana) coincide cu 20 septembrie din c. universal. Era iudaică, socotită de la facerea lumii, are 3761 ani în plus faţă de c. universal. O particularitate a c. ebraic este că prima lună a anului se consideră Nisan (luna exodului din robia egipteană), luna deschizându-se cu Anul Nou fiind a şaptea, Tishri. ~ China în antichitate, anul era divizat în 24 durate (chenzine), fiecare lună fiind împărţită în qi (impar) şi ki (par), anii grupându-se pe cicluri (începând din 595 î.e.n. - cu cicluri de 19 ani, fiecare an din ciclu purtând un nume dublu: animal + element: paralel au fost folosite şi ciclurile de 60 ani, ele avându-şi începutul convenţional în 2397 î.e.n. Un ciclu hexagesimal avea această schemă: anul 1 - lemn şi şobolan, 2 -lemn şi vacă, 3 - foc şi tigru, 4 - foc şi iepure, 5 -pământ si dragon, 6 - pământ şi şarpe, 7 - fier şi cal, 8 - fier si oaie, 9 - apă şi maimuţă, 10 - apă şi găină, 11 - femn şi câine, 12 - lemn şi porc, 13 -foc şi şobolan, 14 - foc şi vacă, 15 - pământ şi tigru, 16 - pământ şi iepure, 17 - fier şi dragon, 18 - fier şi şarpe, 19 - apă şi cal, 20 - apă şi oaie, 21 - lemn şi maimuţă, 22 - lemn şi găină, 23 - foc şi câine, 24 - foc şi porc, 25 - pământ şi şobolan, 26 - pământ şi vacă, 27 - fier şi tigru, 28 - fier şi iepure, 29 - apă si dragon, 30 - apă şi şarpe, 31 -lemn şi cal, 32 - îemn si oaie, 33 - foc şi maimuţă, 34 - foc şi găină, 35* - pământ şi câine, 36 -pământ şi porc, 37 - fier şi şobolan, 38 - fier şi vacă, 39 - apă şi tigru, 40 - apă şi iepure, 41 -lemn şi dragon, 42 - lemn şi şarpe, 43 - foc şi cal, 44 - foc şi oaie, 45 - pământ si maimuţă, 46 -pământ şi găină, 47 - fier şi câine, 48 - fier şi porc, 49 - apă şi şobolan, 50 - apă şi vacă, 51 -lemn şi tigru, 52 - lemn şi iepure, 53 - foc şi dragon, 54 - foc şi şarpe, 55 - pământ şi cal, 56 -pământ şi oaie, 57 - fier şi maimuţă, 58 - fier şi găină, 59 - apă şi câine, 60 - apă şi porc. ~ India Predominante au fost c. lunar-solare; textele vedice (—> Veda) se referă la c. de 360 sau 365 zile; la fiecare 5 ani se adăugau zilele suplimentare. începutul numărătorii se făcea în funcţie de 20 ere (—> yuga) diferite; astfel, era Kăliyuga a început la 13 februarie 3102 î.e.n., era budistă - într-o variantă, din 950 î.e.n., în alta din 543 î.e.n. etc. Unificarea s-a făcut în 22 martie 1957. - America precolumbiană Etniile maya utilizau paralel 3 tipuri calendaristice: unul solar, Haab, cu caracter ritual, de 365/366 zile, anul având 18 luni de câte 20 zile, cu un adaos anual de 5 zile; altul lunar, Tzolkin, cu caracter divinatoriu, totalizând 260 zile, iar lunile fiind de 29/30 zile; al treilea, venusian, cu caracter mistic, de 584 zile (după calculul astronomic exact: 583,94), consacrat planetei, considerate nefaste, Venus (Hun AhauA dar de importanţă religioasă esenţială, urmărită în fazele ei de Luceafăr de dimineaţă şi Luceafăr de seară (236 zile vizibilă ca stea matinală, 90 invizibilă la conjuncţia superioară, 250 vizibilă ca astru vesperal si 8 zile de invizibilitate la conjuncţia inferioară). Coro-botându-se toate cele 3 cicluri calendaristice, pentru popoarele maya istoria începea la 4 ahau 8 cumku, iar sfârşitul perioadei de 37 960 zile (65 cicluri venusiene de 584 zile = 104 ani rituali de câte 365 zile = 146 cicluri divinatorii de câte 260 zile), urmând să coincidă cu răsăritul heliacal mediu al planetei Venus ca Luceafăr de dimineaţă, la I ahau, şi în ziua identică din celelalte două c. Etniile n a h u a 11 e, în primul rând aztecii, foloseau c. tonalpoualli, de fapt 2 c. paralele: primul, cu anul de 260 zile, distribuit în 20 grupuri de câte 13 zile (numite de cercetători trezene), fiecare trezenă avându-şi semnul propriu (Imix, Cimi, Chuen, Cib, Ik, Manik, Eb, Muluc, Ix, Canac, Chicchan, Oc, Men, Ahau); al doilea, calculat în raport cu mişcarea Soarelui, divizân-du-se în 365 zile (18 luni de câte 20 zile, cu adaosul anual de 5 zile goale, nefaste). Pentru stabilirea unei date, se corelau ambele c. orice dată nerepetându-se identic decât după o perioadă de 18 980 zile (73 serii x 260 zile) sau de 52 ani solari (adică un secol maya şi nahuatl). După fiecare ciclu de 52 ani solari, se sărbătorea aprinderea rituală a focului nou, în cinstea zeului *Huehueteotl (*focul fiind adus în pieptul incizat pe viu al unor tineri alergători aleşi, care mureau, după un calcul riguros, în clipa când ajungeau la *altarul ignic sacrificial). Timpul integral mai era împărţit în mari epoci, numite *sori. ~ Hellada. Se foloseau în genere c. lunar-solare, însă fiecare cetate greacă îşi avea tipul său calendaristic. Lunile attice, folosite în c. atenian, se numeau: hekatombeon, metageitnion, boidromion, pianep-sion, memakterion, poseideon, hamelion, antes-terion, elathebolion, munihion, thargelion, ski-rothorion şi - luna a 13-a, embolismică, - un al doilea poseideon; anul începea la solstiţiul de vară. Din 8 ani, 3 erau embolismici (cu 13 luni); din 432 î.e.n., la propunerea astronomului Meton, s-a adoptat cicîul de 19 ani, cu 7 embolismici. Anii se numărau cronologic, după marii dregători; apoi. din sec. IV î.e.n. numărătoarea s-a făcut după succesiunea olimpiadelor (una la 4 ani), socotindu-se convenţional de la prima olimpiadă, astfel că era greacă clasică se considera a fi început în 776 î.e.n. ~ Roma. Din sec. VII î.e.n. s-a folosit un c. lunar-solar (355 zile repartizate în 12 luni), Anul Nou căzând la calendele lui *Marte (1 martie); după propunerea unui pontifex maximus, a început să se adauge, periodic, o lună de 22/23 zile. Luna romană era divizată în 3 fragmente: calendae. CALLIOPE 102 nonae, idus. în anul 46 î.e.n., după sfatul astronomului egiptean Sosigenes din Alexandria, Caius Iulius Caesar introduce reforma c. (calendarul iulian), constând în succesiunea cva-drienală cu 3 ani de 365 zile şi al 4-lea, de 366, astfel că în ultimul an al ciclului de 4, ziua a 6-a de până la calendele lui Marte devenea dublă (bissextilis), Anul Nou începând cu 1 ianuarie. C. iulian a fost adoptat de *Biserica creştină (prin sinodul ecumenic de la Nikeia, din anul 325) şi de Bizanţ; dar neoficial, mai ales în cercurile literare romane, se utiliza în imperiu, ca dată a începutului de eră, fundarea Romei: 21 aprilie 754 î.e.n. (după M. T. *Varro, un an mai târziu: 753) ~ Creştini In Bizanţul creştinat anii se numărau de la *facerea lumii, adică de la anul 5509 î.e.n. în sec. VI, în Europa Occidentală, călugărul roman Dionisius a calculat, pe baza pascaliilor, că anul 248 al lui Diocleţian echivalează cu anul 532 de la naşterea lui *Isus Christos, astfel că anul 754 de la fundarea Romei (ab Urbe condita) devine anul 1 al erei creştine, adoptată oficial în toată lumea modernă, în relaţiile internaţionale. ~ Hegira musulmană începutul Hegirei (era *islamului) este 16 iulie 622. C. musulman conţine ani cu 12 luni lunare; dar dintr-un ciclu de 30 ani, 11 sunt bisecţi. ~ Reforma gregoriană Papa Grigore XIII (—» papi), cu ajutorul astronomilor epocii, mai ales al lui Lullius, a stabilit în 1582, prin bula Inter gravissimas, ca ziua ce urma după 4 octombrie să devină 15 octombrie. Noul stil gregorian a fost adoptat curând de ţările catolice (Italia, Spania, Portugalia, Polonia, Franţa, Olanda şi Luxemburg, iar cu mică întârziere, Bavaria, Austria, Elveţia, Ungaria, mai târziu Prusia). Multe ţări nu l-au introdus decât în sec. XX (de ex., Rusia în 1918). Corectând erorile c. iulian faţă de cel astronomic, reforma gregoriană nu a scăpat nici ea de eroarea întârzierii (dar, în loc de o zi acumulată în 128 ani de c. iulian, se acumulează o zi în 3323 ani). Confortabil încă în mare măsură, c. gregorian nu e perfect, vieţii modeme fiindu-i incomode diferenţele între lungimea lunilor şi a trimestrelor. Despuiate de caracterul lor mitoreligios, treptat, şi intrând sub controlul mai riguros ai astronomiei, c. au progresat, deschizând o cale pentru o reformă definitivă (preconizată de Liga Naţiunilor, preluată azi de ONU). Unul dintre proiectele noi propune un an cu 4 trimestre de câte 13 săptămâni, cu coincidenţă stabilă între zilele săptămânii şi datele lunii şi, desigur, cu zile suplimentare (una în anii obişnuiţi, două în cei bisecţi) • Succesiunea diferitelor sisteme calendaristice pune adesea în derută marile retrospective istorice, existând tentaţia explicării unor anomalii prin *mit. Astfel, izbeşte în *Biblie, în miturile egiptene, în tradiţia şi cronografia babiloniană, în mitografiile arhaice chineze ş.a. durata anormală a vieţii *patriarhilor, faraonilor-zei, regilor primordiali, a unor magi, a împăraţilor legendari, deseori plurimilenară. încă Diodor din Sicilia s-a mirat de acest lucru şi a încercat să-l explice logic, vorbind despre domniile regale ale *zeilor egipteni *Osiris. *Horus ş.a.: „Deoarece pare de necrezut un număr atât de mare de ani, unii încearcă să spună că, în timpurile foarte vechi pe când încă nu fusese descoperită mişcarea soarelui, anii erau calculaţi după ciclul pe care îl efectuează luna“ (Biblioteca istorică, I, XXVI, 3). Explicaţia a fost reluată şi în sec. XX, fără să rezolve problema. Calliope (grec. KaAAi0 7ir| sau KaÂ-AioTteia; Diodor din Sicilia: kccAi] - frumos, oi(f - voce; cântec) *Muza poeziei epice (rapsodia, epopeea), şi a elocventei (puterea de convingere prin cuvânt), în *mitologia greacă. Exista şi o zeiţă arhaică a elocvenţei: *Peitho -neindentificată cu Muza. C. este mama lui *Orpheus. Era reprezentată de obicei cu o unealtă de scris (styl) şi cu tăbliţe cerate în mâini. După *Hesiod (Theogonia, v. 80 şi urm,); C. inspiră pe regii buni, care ştiu să aplaneze discordiile. După o tradiţie a pitagoreicilor (confirmată de Empe-dokles), C. era şi Muza filosofiei. Grecii o considerau cea mai eminentă dintra-cele 9 Muze. Callisto (grec. KaÂAiotd)) *Nimfa, în *mitologia greacă, din suita zeiţei *Artemis; născută în Arcadia, socotită fiica fie a regelui *Lykaon, fie a lui Kepheus. Din împreunarea ei cu *Zeus, care i-a apărut cu înfăţişarea lui *Apollon, C. l-a născut pe Arkas, viitorul rege al Arcadiei. Ulterior, spre a evita gelozia soţiei sale *Hera, Zeus a prefacut-o pe Nimfa în ursoaică (cf. Apollodorus, III, 8, 2); după *Ovidius (Metamorfoze, II, v. 405-530), chiar Artemis a efectuat această metamorfoză, din mânie. Mai târziu, însă, Zeus a transformat-o în constelaţia Ursa Mare. *Mitul pare de origine totemică (—> totem). Caloianul; Scaloianul Ceremonial popular românesc de combatere a secetei. E folosită, în cadru *ritual, o păpuşă antropomorfa din lut, în veşminte sau cu capul ornat cu coji de ouă roşii (rămase de la *Paşti), care este transportată în alai, apoi îngropată într-un loc anonim (necunoscut celorlalţi săteni). Jelit ca un mort, C. e dezgropat după 2-3 zile şi aruncat într-o fântână părăsită (sau într-o apă curgătoare). După îngropare, oamenii din alaiul pseudofunebru consumă un ospăţ numit pomana caloienilor. După răspunsurile corespunzătoare la Chestionarele lui B. P. Hasdeu, mai ales după o informaţie din jud. Tulcea, acest ceremonial ar fi de origine bulgară. Dar C. nu are totuşi nimic comun cu *sărbătoarea de primăvară (12 mai), numită şi de români, ca şi de bulgari, tot *Gherman şi tinută îndeosebi împotriva viermilor de legume, (cf! *Kupalo, *Kostrubonika) calul Originar probabil din zona de stepă centrasiatică, multă vreme sălbatic şi, probabil, vânat pentru hrană, spre anul 1700 î.e.n. este domesticit şi se răspândeşte larg în Orientul 103 CALVIN, JEAN Apropiat şi în Orientul Mijlociu, unde se cresc şi se exportă în acea epocă numeroşi cai de călărie, pentru nevoi cinegetice şi în special militare; ca mijloc de tracţiune curentă, c. e folosit mult mai târziu. Apariţia c. în zonele unde nu era cunoscut produce diferite *mituri: * Centaurul, calul înaripat, calul magic sau năzdrăvan sau ^ritualuri noi, ca sacrificiul calului (*agvamedha). Grecii şi romanii au consacrat c. în primul rând zeului *Apollon, adică *Soarelui, după tradiţia mai veche; de ex., carul solar al zeului *Helios e tras de 4 cai (Pyroeis, Eous, Ethon, Phlegon) şi probabil de aici descinde mitul folcloric al cailor meteorologici (caii de foc de la căruţa lui *Sântilie, din *mitologia românească). In *mitologia greacă existau şi cei 2 cai nemuritori ai eroului *Ahilleus (*Balios şi *Xanthos), ca şi vestitul *Pegasos, calul înaripat al * Muzelor. Cai zburători, înaripaţi sau nu, se întâlnesc deseori în folclorul fabulos al popoarelor modeme, îndeosebi în basmele fantastice: *Calul Năzdrăvan la români, Merani la georgienii din Caucaz; un cal fabulos este şi Unicornul (Inorogul). O categorie de c. sunt purtători ai unor divinităţi (Sleipnir, calul octopod al zeului scandinav *Oahinn, calul anonim al ^Cavalerului Trac, calul semidivinităţii creştine folclorizate *Sfântul Gheorghe, omorâtor al balaurului). Există şi *simbolul calului funerar. în *funeraliile din China antică intra obligatoriu Cântecul calului alb; şi caucazianul Merani este asociat cu trasportarea sufletului din omul care moare; de altfel, c. este adesea asociat cu *moartea şi în alte *mitologii (în special la celţi, unde caii de transbordare de pe un tărâm pe altul erau patronaţi de zeiţa *Rhiannon). După model celtic, romanii au compus o zeiţă gospodăresc-patronală, *Epona ocrotitoarea cailor şi măgarilor; însă c. care o însoţeşte este un animal sacru. Un mit arab a pus în circulaţie şi ideea de cal artificial (calul fermecat, din O mie şi una de nopţi). Mitologizarea şi sacralizarea c. este explicabilă prin revoluţia cu totul deosebită pe care a produs-o după domesticire acest animal inteligent şi fidel în existenţa militară, economică, agrară, cinegetică şi de comunicaţii a societăţii omeneşti. Calul Năzdrăvan *6al fantas’tic din categoria cailor mitizaţi sau sacralizaţi în aria mai largă a *mitologiei generale, sub acest nume specific însă *mitologiei româneşti. Aici. îndeosebi în basmele fantastice, C.N. are funcţie dublă: mijloc de transport ultrarapid, terestru şi aerian, al eroului (de obicei *Făt-Frumos) şi consilier al acestuia. Nefolosit, C.N. pare mârţoagă fără valoare, singurul mijloc de a-1 redresa fiind hrănirea cu jăratic, iar atunci, după restabilirea funcţiilor potenţiale, el nu se avântă deodată în zbor, ci face întâi o probă, adică o evoluţie de încercare. Adesea, C.N. păstrează în urechile sale 2 obiecte magice: o perie care, aruncată îndărăt, se preface în *pădure impenetrabilă, şi o gresie, din care răsare un zid inescaladabil. Aproape mereu, C.N. efectuează toate muncile intelectuale şi fizice dificile sau insolite, necesare eroului. Sunt cazuri de funcţionalitate multiplă: încălzirea sau răcirea, cu suflul nărilor, a băii împărăteşti, transportul terestru, aerospaţial sau cel prin glisare relativistă între tărâmuri; alteori, C.N. devine armă vie de luptă care se autopilotează abil, în lupinguri iuţi împrejurul vrăjmaşului (*Zmeul, *Scorpia, *Ghionoaia), asigurând călăreţului său cele mai avantajoase poziţii strategice. Uneori, apare indicaţia nevoii de înlocuire periodică a C.N., după o prea mare uzură. Dar există şi C.N. care slujesc personaje malefice, de ex., pe unii Zmei; uneori fraţi de sînge ai calului lui Făt-Frumos, C.N. ai zmeilor par a avea un statut de captivi, ei înşişi neavând nimic malefic. Asupra C.N. din un’efe basme s-a stratificat câte o influenţă suspectă, probabil livrescă (poate din sursa culegătorului sau a unui informator cu anumite lecturi): un cal cu 12 aripi (basmul Cei trei fraţi şi zmeul, col. N. D. Popescu) pare un *Pegasos, calul lui *Agheran are 8 picioare (Agheran Viteazul, col. Frâncu şi Candrea), ca Sleipnir. Deşi în genere muritor,’ C.N. le e superior caifor imortali *Xanthos şi *Balios ai lui *Ahilleus, ca şi calului artificial din basmele arabe (Istoria calului fermecat din O mie şi una de nopţi), prin polifuncţionalitate şi înţelepciune. Calvin, Jean ’Reformator religios francez (1509-1564), promotor al Reformei ca disidenţă faţă de *creştinismul catolic, în Franţa şi Elveţia, si întemeietorul *cultului creştin reformat, numit ulterior calvinism. După absolvirea studiilor juridice, influenţat de Erasm din Rotterdam şi de Martin *Luther, C. îsi scrie prima lucrare teologică în 1531, apoi abandonează catolicismul si organizează întâia comunitate reformată (1533), însă, urmărit de autorităţi, se stabileşte în Elveţia, unde îşi publică principala operă: Christianae religionis Institutio (Basel, 1536), suma teologică a protestantismului francez. Doctrina calvinistă este prin excelenţă teocentrică, tinzând să se întoarcă la simplitatea creştinismului primitiv, reducând sfintele taine la *botez şi euharistie ca simple *simboluri, dar, spre deosebire de alte curente protestante, recunoscând *predestinarea şi graţia divină irezistibilă. Din 1541, întemeiază la Geneva o republică teocratică, introducând energic în viaţă normele moralei religioase care dobândeşte prin el putere de lege juridică (reglementarea severă a vieţii particulare şi sociale, a distracţiilor, vestimentaţiei, hranei, ca si a obligativităţii prezenţei la liturghie, anufarea majorităţii *sărbătorilor catolice şi introducerea unui regim general de * ascetism). Reforma anticatolică a lui C. a avut de fapt o structură de fanatism medieval, total intolerant; reformatorul prigoneşte foşti coreligionari sau obţine condamnarea la moarte a celor cu care nu era de CALVINISM 104 acord; (în 1533, medicul şi teologul spaniol Miguel Şervet, aflat atunci în pragul descoperirii circulaţiei sângelui, e ars de viu la Geneva, în urma denunţării sale de către C. în faţa * Inchiziţiei, pe care reformatorul o detesta, fără a neglija să se folosească de ea când a vrut să-şi distrugă adversarul). Spiritul sectant, intoleranţa uzând de violenţă şi duplicitate faţă de tot ce nu era calvinist, dogmatica transpusă în jurisdicţie şi tendinţele inchizitoriale au făcut impopular calvinismul în Europa. Doctrina s-a răspândit totuşi în Franţa, Elveţia, Olanda, Anglia, Scoţia, Ungaria; din ramura sa presbiteriană s-a desprins *secta puritană, prin care calvinismul a pătruns în America de Nord, influenţând apariţia unui mare număr de secte protestante. Propaganda calvinistă din Ungaria a pătruns, în sec. XVII, şi printre români, printr-un Catehism calvinist apărut în româneşte în Transilvania (1642), căruia după trei ani, i-a dat o dură ripostă teologică mitropolitul Varlaam prin Cartea car ea să cheamă răspunsul împotriva catihismusului calvinesc (1645), respingând fie teza că oamenii sunt „şi după botez fiii mâniei ş-a diavolului“, fie iconoclastia, sau atacând definiţia calvinistă simplificată a *Bi-sericii creştine în loc de „credz întru una svântă, săbomică şi apostolească besearecă, aicea dzice numai - credz o besearecă creştinească şi uni-ciunea svinţilor, care lucru iaste mare smenteală şi întunecare din calea credinţei cii direapte“. în patria sa natală, a fost admirat totuşi ca scriitor şi moralist; comparându-1 cu Cicero, Epictet şi Seneca, Gustave Lanson credea că, prin reforma sa, C. apărase morala şi că, prin asta, „reforma sa este cu adevărat franceză“, iar reformatorul nu dorise altceva decât „viaţa bună“ pentru oameni (Histoire de la Littérature française. Paris, 1894, p. 265). § Jean Calvin. L'Institution de la religion chrétienne (trad. franc.), Genève, 1887; F. Wendel, Calvin. Sources et évolution de sa pensée religieuse. Strassbourg. 1950; J. T. McNeill. The Historv and Character of Cahinism. New York. 1954; A. M. Schmidt. Calvin et la tradition calvinienne. Paris. 1957; Varlaam, Opere. Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc, Bucureşti. 1984 calvinism —> Jean Calvin Calypso *Nimfa marină în *mitologia greacă, fiica lui *Okeanos (alteori a lui *Nereus sau a lui * Atlas), locuind în ins. mitică Ogygia din preajma *Coloanelor lui Herakles, unde poposeşte *Odysseus (Odisseia, I, v. 50; V, v. 28; VII, v. 254). Camalotz (Fiară împungând cu suliţa) Monstru fabulos din mitologia populaţiei quiché din Yucatan (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene) amintit în *Popol Vuh. C. are un rol escatologic după *potopul universal (—> escatologicX fiind destinat să distrugă pe oamenii experimentali de lemn, cărora le smulge capetele. Camaxtli Zeul aztec al destinului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumhiene), înfăţişat într-o imagine figurativă de calendar ritual (Codexul Borgia), purtând pe trup semnul zilei 20, ultima zi a lunii aztece (—> calendare). Uneori, confundat cu *Mixcoatl. Camazotz Monstru infernal din *Chi-Xibalba, în mitologia quiche din Yucatan (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbienej, adesea asociat cu *Camalotz, ca pereche a lui, fiind amândoi rivali perechii gemene a eroilor *Hun-Ahpu şi *Xbalanque. C. e socotit adesea Zeul-liliac. ţambara *Demon al secetei în *mitologia vedică, ucis în cele din urmă de zeul dragostei *Kâma (în ipostaza sa de patron al desfătării -Pradyumna), duşmanul său ireconciliabil. Camenae; Casmenae *Muzele, în *mitologia romană. C. erau la obârşie *Nimfe ale izvoarelor, având har profetic, sau zeiţe secundare, ocrotind naşterile; li se atribuia ca reşedinţă o dumbravă lângă Porta Capena din Roma. Printre C. erau: *Egeria, sfătuitoarea regelui *Numa Pompilius, ca şi vechile divinităţi acvatice sau Nimfe italice *Iuturna, *Carmenta, *Fons, Canens (personificarea cântecului), *Tacita (personificarea tăcerii, a păstrării tainei), Larunda (personificarea vorbăriei, cusur pentru care *Iupiter i-a smuls limba). Mai târziu, poeţii latini le-au identificat cu Muzele din *mitologia greacă. Candră (sanscr. candrâ, candraka, candra-maya - *Luna) Zeul stăpân şi protector al Lunii, în *mitologia vedică. canibalism; antropofagie Practică primitivă rituală (—> ritual) de consumare a cadavrelor duşmanilor (pentru a le neutraliza puterea) şi a şefilor de clan decedaţi (pentru a le prelua forţa, a nu o lăsa să se risipească). Restrâns în genere la epoca paleoliticului inferior, c. nu funcţionează ca un cod alimentar propriu-zis, decât în stadiul cel mai primitiv (după Claude *Levy-Strauss, orientarea interesului alimentar spre natură înseamnă o treaptă spre civilizaţie). *Miturile primelor epoci de civilizaţie primitivă sugerează că antropofagia era un izvor de nenorociri; de ex., într-un mit grec, *Tantalos e pedepsit pentru că a testat vigilenţa zeilor, dându-le să mănânce ia ospăţ carnea fiului său. C. e înfăţişat simbolic în unele mituri cosmogonice (—> cosmogonie): de teamă să nu fie uzuipa«;, *Kronos îşi devorează copiii. Tot în Hellada, existaseră ^'sacrificii umane (timpurii) aduse lui *Dionvsos. Tabuarea c. apare în faza consolidării civilizaţiei, ca act social deliberat al formării primelor *religii sistematizate. Ulterior, c. nu mai este atribuit, efectiv, decât divinităţilor demonice şi monştrilor malefici fabuloşi; amintirea lui se păstrează în stratul inferior al *mitologiilor mai multor popoare, îndeosebi sub forma * Strigoilor şi * Vampirilor (primii consumând cadavre, ceilalţi sorbind numai sângele). în acest strat, găsim diverse personaje 105 CAR CERESC practicând c., mai ales în folclorul mitologic: baba rea antropofagă Mutinge (mitologia australiană), *Baba-Iagâ (*mitologia slavă), *Moşul Codrului, uneori *Muma Pădurii, * Zmeii, *Balaurii, *Ghionoaia (în *mitologia românească). Cantyo Zeul-curcubeu în *mitologia vietnameză (în special la populaţia ede), imaginat ca un ţap cu limbă foarte lungă, £>ând apa fluviilor şi a râurilor şi provocând secetă. capiste * Altar păgân primitiv, rareori *templu rudimentar în aer liber. Cuvântul (preluat de la slavi: KanH - *idol; paleobulgar kapişte - locul idolilor) redă însă termenul românesc vechi căpâlnă, probabil formă decăzută pentru lat. medieval capela, provenind din epoca *creştinismului primitiv local. capra Mai puţin frecventă decât *ţapul în *miturile si *ritua(urile populare, c. simbolizează de obicei fecunditatea vieţii şi, implicit, fertilitatea vegetaţiei (ţapul fiind *simbolul dublu al erosului - ca fecundator şi ca factor al plăcerii sexuale în sine). Prezentă mai ales în ritualurile de origine arhaică, rareori sacralizată, c. nu este niciodată divinitate propriu-zisă. *Amaltheia din *mitologia greacă este capra sacră care l-a alăptat pe *Zeus. Egida sau scutul din piele de c. este un atribut al lui Zeus, al zeiţei *Athena şi, uneori, al lui *Apollon; în variantele mitice târzii, se indică o asemenea egidă confecţionată din pielea caprei Amaltheia. Capra cerească *Heidhrun, locuind în * Walhalla, reprezintă (în *mitologia scandinavă), de fapt, mai ales sursa de hidromel pe care îl beau *zeii. La popoarele europene modeme, c. figurează într-un tip de *colinde şi jocuri ceremoniale de Anul Nou. La slavi (ruşi, ucraineni), se practicau *jocuri rituale cu travestiuri în c. în preajma Anului Nou, la debutul ceremonialului cântându-se un cântec de fecunditate: „Unde umblă capra, / rodeşte secara, / Unde pune capra piciorul / se face secara căpiţă“; apoi c. e ucisă simbolic cu o săgeată, după care învie singură, în ritmul aceluiaşi cântec, întrucât acest ritual folcloric reproduce suita ciclică a culturilor agricole. La români, jocul calendaristic al Caprei (uneori c. fiind identificată cu genul de *colindă *Brezaia, deşi e numai o variantă în datina Brezaiei) are loc de Sf. Vasile (Anul Nou), c. fiind confecţionată din lemn, cu bot clămpănitor (acţionat de un mecanism rudimentar, mişcând falca inferioară de care e agăţat un zurgălău) şi împodobită cu mărgele, panglici şi flori. „Umblatul cu capra“ e însoţit de un joc săltăreţ, ritmat de cântec, fie în refren sacadat („Ta, ţa, căpriţă“) fie în recitativ vioi, de strigătură (Ya, ţa, ţa, căpriţo, ţa / Numai lupul te-ar mânca“); un moment-cheie este când c. se prăbuşeşte, mimând actul morţii, după care grupul de colindători simulează încercarea de a o vinde. Un relict arhaic, semnalat în Muntenia, indică scopul jocului c. ca „semn de îmbelşugare“ (cf. Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, p. 273 276). La români, dintre toate animalele, c. e socotită a fi cea mai aproape de *Diavol (cf. Chestionarele lui B. P. Hasdeu), iar de casele în care a intrat „capra“, adică grupul respectiv de colindători, *îngerii nu se mai apropie 40 (sau 50) de zile (cf. Artur Gorovei, Credinţi si superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1916, p.. 33-34). Caquixaha (Apa papagalului) Una dintre cele 4 femei primordiale (-> omul primordial) în *antropogonia populaţiei quiche din Yucatan (—> mitologiile civilizaţiilor precolumhiene) soţia lui *Yqui-Balam. car ceresc Vehicul miraculos sau numai magic, destinat deplasării aeriene sau astrale a *zeilor sau eroilor mitici, descris sub nume, în forme şi cu atribute variate, alegorice sau simbolice, iar uneori direct, într-o terminologie tehnologică rudimentară, mixată cu alegorii de amănunt (ca în Cartea profetului Iezechiel); figurează în marile mitografîi (*Vimâna în *Mahăbhârata, *Puşpaka vimăna în *Rămăyana, carul din * Samara ngi1-nasutradhară, Gloria lui El Yahweh în * Biblie) sau în folclorul mitologic (*Garuda, Vulturul lui *Etana, Dragonul de aur al împăratului *Huangdi. *Calul Năzdrăvan ş.a.). O formă arhaică figurează, confuz, în tălmăcirea unui vis al regelui Gudea din Lagash (Sumer): „Soarele ridicat în zare este zeul Ningizzida care se înalţă la cer în chipul unui şarpe de foc şi se lasă apoi iar pe pământ la marginea de apus“. Mai complexe sunt carele zburătoare din *mitologia vedică şi *postvedică: „iutele şi respectatul car al lui Indra“ era „mânat de Mătali“ şi apărea pe „cer, ca şi cum ar fi despicat norii, umplând zările lumii de un zgomot aidoma tunetului unei uriaşe furtuni“; el avea „guri scuipând foc arzător“, iar „zece mii de cai vineţi, aidoma vântului, trăgeau divinul car“ care, transportându-1 pe *Arjuna, mergea „pe un drum nezărit de muritori“, prin spaţii unde mai trec „mii de care uluitoare la chip“ iar cei purificaţi „luminau din însăşi lumina lor. ca şi stelele“ (.Mahăbhărata, III Aranyapar\’a, XLII, 1714— 1747). Altă variantă de c.c. este Puşkapa vimăna (Rămâyana, Uttara-kanda). Mai derutante sunt fragmentele mitografice descriind vehicule mitice considerate într-o optică profană; astfel, A. Gorbovski, care a cercetat diferite „enigme ale istoriei arhaice“ (Sa,'a paleoastronautică): interpretarea uzuală prin simbol este naivă şi în realitate nereferitoare la obiect; tot aşa. după unele opinii (R. Forrer, Mircea *Eliade), carele de *cult din preistorie ar fi fost create spre a reproduce mişcarea aştrilor şi ar fi prototipul carului profan, dar şi această interpretare are un viciu silogistic, în lipsă de premisă, ca şi deducţia tradiţională a invenţiei *roţii. în mitul c.c. alegoria şi *simbolul sunt absente. Cardea; Carda (lat. cardo - ţâţână, balama) Zeiţa ocrotitoare a căsniciei, a vieţii ae familie şi a uşilor căminului familial, în *mitologia romană, divinitatea care veghează asupra tuturor intrărilor şi ieşirilor unei case. Zeul *Ianus, paznicul porţilor Romei, s-a împreunat cu C. prin surprindere, apoi i-a încredinţat misiunea de a veghea integritatea ţâţânilor de îa orice porţi şi uşi. cargocult *Cult religios sincretic (—> sincretism) din categoria *milenarismului, prezent la unele populaţii maritime semiprimitive din lumea modernă şi întemeiat pe mitul aşteptării salvatoare a unui mântuitor (—> mântuire), care va veni de peste mare, pe bordul unui uriaş transatlantic (sau orice alt cargou modem sau, în variantele mai noi, pe bordul unui mare avion). Formele de c. sunt caracteristice în special populaţiei melanesiene, dar există şi în ^credinţele aftor insulari sau locuitori de litoral continental din Oceania şi Africa, mai ales în fostele colonii europene. Credinţă religioasă de tip periferic, orice c. include o viziune escatologică, de influenţă creştină, mântuitorul aşteptat fiind *Isus Christos. dar într-o ipostază concretizată aspectual sub înrâurirea tipologiei coloniale, adică adesea în uniformă de ofiţer al marinei americane. Structural, „personajul mesianic e identificat cu eroul cultural sau cu strămoşul mitic, a căror întoarcere era aşteptată“ (Mircea El iade, Aspects du Myfhe, IV. § 5, Paris, 1963). Melanesienii asimilează c. cu *ritualurile sacre legate de Anul Nou, întmcât „sărbătorile Anului Nou implică, în chip simbolic, crearea din nou a lumii“, de unde rezultă că „lumea se va distruge şi se va crea iarăşi, în chip concret, iar tribul va avea parte iarăşi de un fel de paradis; morţii vor învia şi nu vor mai exista nici moarte, nici boli“ (ibid.). Carmenta; Carmentis (lat. carmen - poezie, cântec, profeţie) Zeiţă a naşterii sau zeita-moaşă în *mitologia romană, secondată de *Prorsa şi *Postvorta. I se atribuia ca etimon subst. carmen, deoarece se credea că îşi exprimă în versuri cântate profeţia asupra vieţii noului născut; era deci considerată un fel de *ursitoare. Mai era numită şi cu epitetul Porrima (cf. *Ovidius). *Sărbătoarea consacrată, Carmentalia, era oficiată de un *fla-men anume consacrat, numit Flamen carmentalis. C. avea un sanctuar la sud-est de Capitoliu, în Roma. spre care ducea o Carmentalis Porta. Carna Zeiţă în *mitologia romană, ocrotitoare a sănătăţii si a prosperităţii fizice omeneşti (sau *Nimfa veghind creşterea nou-născuţilor). C. avea atributul grijii pentru dezvoltarea îndeosebi a musculaturii, din pruncie până la maturitate. Nu se ştie precis dacă e vorba de 2 divinităţi diferite sau numai de o evoluţie mitologică a unei nimfe la rangul de zeiţă. Oricum, prin stratificare atributivă, C. ajunge să fie venerată ca protectoare a tuturor organelor trupului omenesc. carnaval *Sărbătoare populară îndeosebi europeană (precreştină, dar absorbită de *crestinism), de factură optimistă, cu caracter vesel, incfuzând -în cadrul unor ample serbări groteşti - care alegorice, *măşti, costumaţii de deghizare. C. s-a 107 CASSANDRA răspândit mai ales în lumea catolică mediteraneană. Etimologia originară (încă incertă) este după unii cercetători dublă: carrus navalis (un car reproducând corabia celtică) şi carnes tollendas (interdicţia consumului de came). La origine, după Claude (juignebert şi M. Claude Florentin, c. ar Fi fost un *ritual întemeiat pe *simbolul sacralitătii transgresiunii, traducându-se într-o largă liturghie populară, cu scopul principal al purificării. Un tip de sărbătoare populară cvasicamavalescă au şi evreii: Purim (ebr. pur - zaruri, sorţi), singura sărbătoare veselă, ţinută la începutul primăverii în memoria salvării evreilor de nimicire sub dominaţia regatului din Suza (cf. V.T., Estera, IX. 20-32). Descoperirea unor care votive de bronz pe teritoriul României a sugerat unor cercetători identificarea acestora cu instrumentele ritualului arhaic de petrecere veselă; în aceste cazuri, după o ipoteză, tipul de c. de pe teritoriul românesc ar fi autohton; totuşi, carele de bronz (de ex., cel de la Orăştie) par să aparţină mai sigur culturii celtice La Tene, care s-a extins şi pe teritoriul Transilvaniei. în epoca modernă, forme parţiale de c. figurează în folclorul românesc (după Romulus *Vulcănescu, vizibile, îndeosebi în Pluguşor şi în * Capra). Slavii au un corespondent parţial de c. în Maslennita (Săptămâna albă), lăsata secului dinaintea ^postului pascal. însoţită de ospeţe şi petreceri. în multe zone, c. prevede alegerea, în batjocură, a unui „rege de carnaval“, care la sfârşitul ciclului este înmormântat formal, într-un *ritual parodic. E probabilă originea c. în Saturnaliile romane (—> Saturnus) ca retrăire mitică a epocii de aur. Ş Claude Guignebert. M. Claude Florentin, Le Carnaval. Essai de mythologie populaire. Paris, 1974 Cartea Iui Chilam Balam —> Chilam Balam Cartea lui Enoh Titlu generic, indicând de fapt 2 apocrife biblice f-» Biblia), ambele conţinând stratificări de *mituri stranii. Cartea lui Enoh (apocriful etiopian), compilată între anii 200-50 î.e.n., s-a păstrat în cadrul *Bisericii creştine de *rit copt din Etiopia. Cartea tainelor lui Enoh (apocriful slavon) a circulat probabil în aria ^creştinismului ortodox răsăritean, mai ales în evul mediu, ajungând până azi sub forma unui text fragmentar. (—> Enoh) Cartea Morţilor (egipt, probabil: Ieşirea spre ziuă sau Formule pentru a ieşi la lumina zilei) Nume impropriu dat de egiptologii moderni unei ample culegeri eclectice de formule *rituale incantatorii jde călăuzire a morţilor în ultima lor călătorie. în fiecare sarcofag egiptean se introducea fie într-un vas ornamental, fie sub faşa mumiei, un papirus, conţinând de obicei o culegere de incantaţii însoţite de desene care urmau să asigure defunctului o existenţă postumă fericită. Deşi variind ca ordine şi conţinut de la un mort la altul, textul se supune în genere unei anume structuri canonice. C.M. începe să se compună ca vast codex sub dinastia XVIII (1500 î.e.n.); copiată şi amplificată sub dinastiile ulterioare, succesiv, de scribii din centrul oficial de cultură numit Casa Vieţii, de la 33 capitole în epoca tebană (sec. XVI î.e.n.) ajunge, în redactarea saită (sec. XII î.e.n.), la 165 capitole pe un papirus lung de 20 m (text editat prima dată în 1842, de Lepsius). C.M. cunoscută azi (în ed. T. G. Allen) are 192 capitole. întregul corp nu e unitar şi multe texte sunt lacunare. S-au inclus recopieri din Textele Sarcofagelor şi unele pasaje precedând cu un mileniu primele alcătuiri ale C.M. (de pildă, texte din timpul faraonului Mykerinos). Pe lângă incantaţii, formule funerare, imnuri către zei, crâmpeie de meditaţie filosofică asupra vieţii şi morţii, C.M. conţine şi un bogat material mitologic, chiar scurte scenarii pentru trecerea în cealaltă lume a defunctului şi întâmpinarea lui de către zei; zeul *Thot, ţinând în mână balanţa pe care va cântări inima mortului în actul de *psihostasie, spune: „Apropie-te / Cui să anunţ sosirea ta?“; defunctul răspunde: „Anunţă-mă zeului [al cărui lăcaş are] acoperiş de flăcări, ziduri de şerpi vii si un pământ [ca un] fluviu“; Thot: „Cine e [acel] zeu?“; defunctul: „Acesta e Osiris“; Thot: „Vino, zeii te aşteaptă!“ Venind în faţa celor 42 de zei prezidaţi de *Osiris. defunctul spune: „Slavă ţie, zeu măreţ care eşti stăpânul [zeiţei] Maat, te cunosc, ştiu numele tău, ştiu numele celor patruzeci si doi de zei care sunt cu tine în sala asta a celor efouă Maat. Eu n-am făcut nimic rău împotriva oamenilor, nici nu am aflat ceea ce nu poate fi cunoscut. N-am săvârşit răul. Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat.“ Iar maximele filosofice incantatorii sunt de acest tip: „Apele curg spre miazănoapte, vânturile suflă spre miazăzi, orice om merge spre ceasul său“. O „carte a morţilor“ posedă şi *lamaismul tibetan (-» bon) cu titlul *Bardo Thodol. § Th. G. Allen, The Egyptian Book of the Dead, Chicago, 1960; P. Barguet, Le Livre des Morls des anciens Egyptiens. Paris. 1967; Max Guilmont, Le message spirituel de l'Egypte ancienne., Paris. 1970 Cartea tainelor lui Enoh —> Enoh Cassandra Profetesă din *mitologia greacă, fiica regelui Priam şi a Hecubei; iubită de zeul *Apollon, îi cere în schimbul dragostei înzestrarea cu harul profeţiei; dar fiindcă, primind darul cerut, respinge totuşi iubirea oferită, e blestemată de zeu să nu-i fie crezute de nimeni profeţiile (—> blestem)\ astfel, după ce prezice dezastrul Troiei fără a fi luată în seamă, în noaptea incendiului cetăţii se refugiază în *templul *Athenei, unde e necinstită de *Aiax, apoi e luată roabă de *Agamemnon, căruia îi naşte pe Teledamos şi *Pelops; întorcându-se (în ciuda profeţiei sale) cu Agamemnon la Mycenae, C. e ucisă, odată cu el, de Klytaimnestra. CASSIOPEIA 108 Cassiopeia Mama *Andromedei în *mitologia greacă; din trufie, a intrat în competiţie de frumuseţe cu *Nereidele, dar a fost pedepsită de *Poseidon, care i-a trimis pe meleagurile natale un monstru marin devastator şi numai sacrificarea Andromedei a reuşit să curme acţiunea nefastă a acestuia; postum, C. devine constelaţie. Cassirer, Ernst Filosof neokantian german (1874-1945). De la concepţia sa iniţială, orientată asupra matematicii şi ştiinţelor naturii, C. ajunge la „filosofia formelor simbolice“, în care categoriile conştiinţei obiectuale trebuie să fie valabile pretutindeni unde se formează un „tablou al lumii“, un univers rezultând din haosul de impresii. Formele unei atari concepţii despre lume sunt văzute în limbă, în *mit şi în *religie, în artă, în istorie, fiind considerate opere autonome ale spiritului; în ele, omul îşi construieşte întâia oară propria sa lume. După C., limba e treapta cea mai simplă de obiectualizare, iar *mitologia şi religia sunt reguli inconştiente, însă ordonatoare ale fenomenului de obiectivare a simţurilor. în formele ei superioare, religia este „o expresie [simbolică] a celor mai înalte idealuri morale ale noastre“ (Ce este omul?). Studiind din punctul său de vedere mitologia, C. consideră că, în cuprinsul mitului, elementele interne se confundă cu cele externe, iar forţa mitului este atotcuprinzătoare şi, faţă de ea, toate celelalte categorii ale conştiinţei şi ale cunoaşterii omeneşti sunt secundare şi abstracte. § Philosophie der symbolischen Formen, I—II, Berlin. 1923 — 1929; Naturalistische und humanistische Begründung der Kulturphilosophie, Göteborg. 1939; An Essay on Man. An Introduction to Philosophy of Human Culture. New Haven. 1945; Vom Mythus des Staates, 1949; Was ist der Mensch? Berlin, 1960 cathari *Sectă creştină (—> creştinism) medievală, provenită dintr-o ramificaţie a sectei *bogomililor şi răspândită mai ales în Germania. Numele a fost derivat de la grec. KCtxapoc; (pur), abia în 1163. Doctrina, bazată pe un dualism de tip maniheist (—> maniheism), admitea 2 principii primordiale: binele (*Dumnezeu, ca forţă creatoare a lumii spirituale) şi răul (*Diavolul. ca forţă negativă producătoare a materiei, a lumii obiectuale). C. (ca şi bogomilii şi *albigenzii), opunându-se *Bisencii catolice şi *dogmelor creştine, au respins egalitatea între Dumnezeu (Tatăl) şi *Isus Christos, necrezând în *moartea şi învierea acestuia, şi au negat semnificaţia sacră a *crucii, *icoanelor, clădirilor de cult (bisericile), socotind cele 7 taine creştine drept o amăgire diavolească. Practicau *ascetismuî si refuzau căsătoria. Spovedania era făcută în mocf public. C. se împărţeau în comunităţi, fiecare condusă de o persoană învestită cu harul sacerdotal prin „punerea mâinilor“. Neexercitându-şi *cultul în public (faţă de neiniţiaţi), c. se adunau în locuri lipsite de o consacrare specială, ca să ia parte la recitarea în comun a *rugăciunii de duminică, iar apoi ca să-şi mărturisească reciproc *păcatele, care le erau absolvite de pastorii lor; în fine, după ascultarea unei predici, mâncau împreună la o masă rituală. în alimentaţie, refuzau alimentele de origine animală. Din tradiţia scripturală, respingeau integral V.T. (—> Bibfia), iar în cadru social, negau legile de stat şi condamnau războaiele. Roasă intern de dispute doctrinare şi urmărită din afară de autorităţile eclesiastice oficiale, secta s-a dezmembrat, iar la sfârşitul sec. XV a dispărut cu totul. § D. Roche. Le catharisme. Toulouse. 1947: A. Borst. Die Katharer, Stuttgart. 1953 Catius Zeu patronând inteligenţa băieţilor, în *mitologia romană, invocat de părinţi în perioada copilăriei şi adolescentei fiilor lor. Cavalerii Apocalipsului Stranie societate secretă, întemeiată în Italia în 1693 de un fiu de negustor din Brescia, Agostino Gabrino. C.A. şi-au asumat misiunea de a apăra *Biserica împotriva aşteptatului *Antichrist. în Duminica Floriilor din 1693, în timp ce corul catedralei Sf. Petru din Roma cânta imnul ^Quis est iste Rex Gloriae (Cine este acest Rege al Gloriei), A. Gabrino a năvălit în *altar, cu sabia în mână, strigând: Ego sum Rex Gloriae! (Eu sunt Regele Gloriei!). Lumea l-a considerat nebun (deşi era probabil o simplă formă maniacală, dublată de vanitate, mai mult decât de paranoia); totuşi asociaţia a prosperat, găsind ca adepţi destui fanatici sau pur şi simplu oameni care îşi căutau o întrebuinţare publică, până când, denunţată de unul dintre membri, a fost arestată integral de *Inchiziţie. în comportamentul public al C.A. intrau, obligatoriu, obiceiul de a umbla totdeauna cu sabia în mână, gata de luptă, şi portul pe piept, ca semn distinctiv, al unei stele în 7 colţuri. A. Gabrino se numea pe sine „Monarh al Sfintei Treimi“. Printre acuzaţiile de discreditare, răspândite de duşmanii săi personali, era şi aceea că ar fi intenţionat să introducă poligamia. Cavalerul Trac Tânăr *zeu, aparţinând probabil *mitologiei trace din aria balcanică şi danubiană, reprezentat călare pe cal, adesea în împrejurări cinegetice. Atributele şi originea zeului sunt deocamdată obscure; pare a fi însă rezultatul unui *sincretism destul de rapid poate datorită penetraţiei romane în ariile *cultului său (Balcani, Dacia) atestat totuşi din sec. II—III. Grecii îl numeau Theos Heros (grec. flpcoc; - stăpân, căpetenie; mai târziu - semizeu, de origine muritoare), iar romanii, Deus sanctus Heron; unele imagini ale C.T. sunt însoţite de inscripţii, unde numelui (Heros în cele greceşti, Heron în cele latine) îi urmează adesea diverse epitete: Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Veşnicul), KaTa%06vio<; (Stăpânul Morţilor), Kiicrni<; (întemeietorul de neamuri), mai des Vetespios. După unele ipoteze, e 109 CĂLUŞARI posibil să fi patronat războiul şi *cultul funerar (—* funeralii), deoarece figurează pe stele funerare târzii din necropolele zonei Pontului Euxin: unii cercetători cred că l-au identificat în iconografia locală reprezentând pe *Sfântul Gheorghe (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985). Uneori, imaginile includ (ca relieful cinegetic de galop, de la Constanţa) un element marginal derutant (poate biblic): un arbore cu un *sarpe încolăcit pe tulpină. Pe teritoriul României s-au găsit cel puţin 200 de imagini de epocă, atestând cultul C.T. în Dobrogea, Oltenia, Transilvania. Unii arheologi (Radu Florescu, Ivan Venedikov) admit posibilitatea identificării C.T. cu zeul dacogo^c *Zamolxis; dar nici una dintre sursele antice nu se referă, măcar aluziv, la ipostaza de călăreţ a lui Zamolxis, şi nici la vreo legătură rituală între zeul Daciei şi cai (—> calul), consacraţi ori sacrificaţi zeului, astfel că identificarea e riscantă. căciula fermecată Căciulă, coif sau scufie magică, având 2 funcţii specifice: 1) mijloc de invizibilizare a purtătorului: *Athcna (Iliada, V, v. 830) îşi pune coiful spre a nu fi văzută de *Ares; *Perseus (Hesiod, Scutul), ca să nu fie zărit de *Gorgone, şi-a pus pe cap coiful lui *Hades; *Făt-Frumos (basmul Zâna Zânelor, col. P. Ispirescu), apărând în familia sa, poartă o c.f. pe care şi-o ridică puţin de pe frunte doar cât să fie văzut’de fiul său; 2) mijloc de prelungire aproape nelimitată a razei vizuale: „în cap are o scufie / şi scufia-i de scumpie / şi dedesubt de scumpie / este-o piatră despicată / de se vede lumea toată“ (colind din Transilvania, col. Ath. M. Marienescu). Unele texte mitofolclorice macedoromâne pun în circulaţie noţiunea de comanac (acoperământ de cap ai călugărilor), cu aceeaşi funcţie de invizibilizare. călugărita (Mantis religiosa) Insectă carnivoră, figurând în’*mitologia unor popoare. în Africa de Sud, c. este o divinitate supremă, de origine totemică (—> totem)'. *Cagn la boşimani, Ikaggen la hotentoţi; ambele triburi o consideră creatoarea lumii. Slavii răsăriteni nu au *mituri propriu-zise despre această insectă (rus. bogomol), ea figurând mai mult în *superstiţii. Mitofolclorul românesc are o poziţie insuficient de clară fată de c., care este invocată îndeosebi în unele *descântece de *magie neagră, unde este definită ca atare: „Călugăriţă / Cu necredinţă, / Sântu Petru te-a-nvăţat, / Sântu Petru te-a mânat / Să faci bine / La creştine, / Să dai învăţătură / La cei fară-nvăţătură. / învăţătură ai dat, / Dar rău te-ai purtat, / Că ai spus / Şi te-ai arătat / Si te-ai dezvălit / Până Dumnezeu te-a pedepsit. [••■] Tu călugăriţă / Fără credinţă, / De Dumnezeu bătută, / De oameni hulită / Şi huiduită“ (Simeon Florea Marian, Insectele în limba, credinţele si obiceiurile românilor, Bucureşti, 1903, p. 503-504). Dar aici nu avem a face cu un mit, ci cu o *legendă populară târzie asupra transformării unei femei călugăriţe, ca pedeapsă, în insecta care poartă numele cinului ei monastic. Căluşari *Dans popular românesc de flăcăi, executat mai ales ca formă coregrafică rituală ritual) în Săptămâna Rusaliilor; în ceea ce păstrează nealterat şi autentic rural, Jocul Căluşarilor pare dintre cele mai vechi şi mai complexe dansuri autohtone, cu încărcătura sa de mesaj mitic arhaic. Etimonul e însă discutabil; cel propus în mod curent: *cal, nu pare caracteristic nici pentru *simbolul dansului, nici pentru structura sa coregrafic-rituală; totuşi, sub această influenţă superficială (mai ales din sursa „mişcării artistice de amatori“, care nu o dată a falsificat şi mixat tradiţiile foclorice), unele echipe căluşereşti ies în dans cu „căluţi“ de lemn sau de confecţie butaforică; mai sigur pare etimonul căluş dacă se face relaţia cu taciturnitatea de bază a dansatorilor şi cu discreţia rostirii sotto voce de către stareţ a comenzilor. Este greu de operat o decantare explicativă a tuturor elementelor componente, de ex., a momentului specific de dans în genunchi, părând un moment esenţial. Dansul C. are o funcţie evident magică, ceea ce îl scoate în afara „originii cabaline“, prin care mai mulţi comentatori doresc să sugereze că ar fi vorba de un dans cavaleresc: astfel, pentru Ovidiu Bârlea. „cel mai evident e substratul cabalin" (de altfel, deloc evident), cu toate că acelaşi folclorist admite şi o dublă origine: „reiese cu claritate că în practica căluşarilor s-au contopit două reprezentări principale, una legată de venerarea ielelor (rusaliilor, vântoaselor etc.), cealaltă de cultul cabalin“ (Eseu despre dansul popular românesc. Bucureşti, 1982, p. 41). *Cultul calului nu e însă specific dacilor sau tracilor în genere, cum este pentru celţi; iar prezenţa unei puternice formaţiuni celte pe teritoriul Transilvaniei, sub acest raport, nu a lăsat urme în tradiţia mitologică românească. Contopit probabil din mai multe forme arhaice, Jocul Căluşarilor a ajuns omogen (în ciuda variantelor sale) şi cu adevărat evidentă este originea lui magică, el reprezentând în primul rând un ceremonial de magie profilactică împotriva bolilor aduse de *leie, fapt confirmat de acea stranie conspiraţie a muţeniei, a păstrării unui secret medical şi a unui incognito pentru ceata de dansatori, marcat chiar în unele regiuni (de ex., în Oltenia) de strigătul de apel la prudenţă: „I-auzi, i-auzi!“. încă Dimitrie Cantemir considerase acest dans (Caluczenii) drept unul în mare măsură magic (superstitiosius), dansatorii având feţele acoperite, veşminte femeieşti şi glasuri prefăcute femeieşte, purtând pe cap cununi de pelin (plantă *apotropaică) şi flori şi agitând săbii în mâini; ceata, după Cantemir, era condusă de un stareţ şi un primicer (acesta - un transmiţător al ordinelor coregrafice către ceată) (cf. Descriptio Moldaviae, pars II, cap. XVII). Astăzi, în multe zone, C. CĂPCĂUNI 110 poartă pinteni şi, pe pulpe, zurgălăi, chiar mai frecvent decât pintenii; se prea poate să fie o adaptare a sunetului ritmic pentru gonirea *duhurilor rele (echivalent cu toba şamanică), nu însă din recuzita calului şi călăreţului (căci pintenii sunt o invenţie medievală târzie). Oprindu-se asupra săbiilor amintite de D. Cantemir, Ov. Bârlea crede a vedea în Jocul Căluşarilor un dans coborâtor direct din dansul tracic al săbiilor, descris de Xenophon (Anabasis, VI, I, 5-6); dar în descrierea lui Xenophon tracii dansează „cu arma în mână în sunetul flautului, în acest timp sărind sus şi uşor şi agitând totodată pumnalele“, iar între dansatori se dispută o luptă simbolică de competiţie. Dansul tracic este un dans războinic (aşa cum se întâlnesc multe tipuri, de ex., dansul săbiilor din Caucaz) şi nu are nimic comun cu Jocul Căluşarilor. De altfel, tot D. Cantemir oferă definiţia sigură a caracterului magic f—» magie) al dansului: „Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, aceia încep săriturile lor şi la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare, pe cel culcat, în sfârşit îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite si poruncesc bolii să iasă“ (loc. cit.). După o informaţie din Descripţia Moldaviae. *ritualul durează zece zile, timp în care căluşarii dorm numai sub streşini de biserici, din prudenţă faţă de Ielele răzbunătoare. Jocul Căluşarilor este panromân, fiind atestat în toate provinciile dacoromâne, ca şi în Macedonia. Există totuşi părerea (susţinută mai ales de Mircea *Eliade) că funcţia apotropaică a craniului de cal, înfipt la ţară în parul porţii, anume spre a alunga Ielele de lângă casă, ar atesta parţial prezenţa rituală a calului în jocul căluşeresc: dar cele două acte magice, asemănătoare ca scop, sunt structural diferite ca tehnică. Depăşind chiar această ipoteză cabalină alţi cercetători (îndeosebi Romulus *Vulcănescu) încarcă temeiul mitic al C. şi cu relictele unui *cult solar autohton, „caii căluşereşti“ fiind consideraţi cai solari. § Mircea Eliade, Note on the Căluşari (în The Gaster Festschrift. The Journal of the Aneient Near Fa etern Sorielv nf Columbia University, voi. 5, 1973, p. 115-122); Horea Barbu Oprişan, Căluşarii, Bucureşti, 1969 Căpcăuni Monştri antropofagi cu aspect antropomorfe din folclorul românesc, de provenienţă sincretică; numiţi în două variante: căpcăun şi căpcân, deşi îşi păstrează în ambele cazuri aproximativ aceeaşi funcţie, se diferenţiază după etimonul respectiv căpcăun < avar. kapkan -un dregător administrativ (care e mai frecvent în basmele fantastice româneşti şi identic tipurilor de canibali din alte *mitologii); căpcân < ipotetic: cap-de-câine, după KuvoKecpaAog - babuin (probabil o formă coruptă fonetic, prin contaminare de pronunţie şi sub influenţa semantică a unei *legende hagiografice creştine, circulând pe teritoriul românesc). In acest mod, cele două forme s-au despărţit adesea şi semantic, căpcăun rămânând o formă mitologică negativă, căpcân -una hagiografică pozitivă. în cazul „căpcân“, se vorbeşte de sf. Christofor care, potrivit tradiţiei, l-a traversat peste un râu pe *Isus Christos când acesta era copil („Sfântul mucenic Christofor era căpcân din ţara celor ce mănâncă pe oameni“ -Mineile pentru ziua de 9 mai). După o legendă creştină orientală, devenit misionar, apoi decapitat sub împăratul Decius, fie dobândise chip omenesc la creştinare, fie ceruse lui *Dumnezeu un cap de câine, spre a fi mai convingător în misionarismul său printre păgâni. Căţelul Pământului; Ţâncul Pământului; Orbetele Pământului Fiinţă mitică aparte, din *demonologia primară a folclorului mitologic românesc, având o inteligenţă demonică vicleană şi locuind sub pământ, pe lângă *cruci, stâlpi funerari sau cimitire. C.P. este un produs sincretic, din *mitul grec al *Cerberului, precum şi mai multe personaje demonice cu rol cosmogonic din mitologiile fino-ugrice şi uralo-altake (efi *Erlik); dar a devenit o divinitate infernală mai complexă, uneori deţinând puteri absolute şi trăsături luciferice: orgoliu, inteligenţă, autonomie faţă de divinitatea supremă. O variantă îi acordă rol decisiv în *cosmogonie: urzind lumea, *Dum-nezeu o face prea mare, aşa că nu încape sub *cer, iar el, incapabil de a-şi desăvârşi opera, trimite *albina să iscodească pe Ţâncul Pământului care însă îşi păstrează secretul faţă de iscoadă până când, crezându-se singur, şi-l trădează ironizând cu glas tare pe Dumnezeu: „El mă întreabă pe mine ce să facă. Dar de ce nu strânge pământul în mână tot, că s-ar face ici dealuri, colo văi, şi ar încăpea“ (Tudor Pamfile, Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 368). Opoziţia dintre C.P. şi Dumnezeu, asigurând de fapt echilibrul Universului, aminteşte de rivalităţile religiilor dualiste: *Osiris-*’Seth, *Ormuzd-*Ahriman. Totuşi, mitul românesc e mai bogat. Funcţia mitologică a C.P. are autonomie şi complexitate: el e un domnitor subteran itinerant, uneori văzut chiar ca stăpânul integral şi absolut al subpă-mântului, fiind totodată o divinitate luciferică f—> Lucifer), remarcabilă prin orgoliul unei autonomii sigure de sine faţă de Dumnezeu, prin şiretenia sa aplicată, cu care îl depăşeşte până şi în actul cosmogonic (—> trickster). *Superstiţii mai târzii atribuie monstrului subteran o răutate sadică şi înclinaţia spre antropofagie. Se poate descifra parţial în mitul C.P. şi *simbolul autonomizării * Pământului (ca lume umană) faţă de Dumnezeu, adică de forţele naturii obiective, în primul rând celeste. Sunt variante care au înlocuit pe C.P. cu *ariciul din miturile cosmogonice româneşti; în alte zone mitologice (de ex., la bulgari), în rolul C.P. acţionează însuşi *Diavolul. Mai rar, mai ales 111 CELSUS în varianta cosmogonică a creării reliefului pământesc, ideea, ca şi opera, se datorează personajului enigmatic *Ion Sântion. Decăzut mai târziu din mit în superstiţie, C.P. e văzut numai ca un *câine demonic muşcând de nas cadavrele neînmormântate după *ritualul tradiţional; atunci, C.P. „este o vietate - se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine - care trăieşte în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile pe unde se fac fântâni. Câteodată iesă noaptea pe faţa lumii şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vătame pe drumeţii rătăciţi, când întunerecul este mai greu''; dar narând mitul prezentei C.P. în cosmogonie, folcloristul nu e sigur că identitatea numelui identifică acest personaj cosmogonic cu celălalt, demonic (Tudor Pamfile, op. cit., p. 367-368). câinele Primul animal domesticit de om, provenind fie din şacal, fie din lup, şi însoţindu-1 apoi pe om din epoca cinegetică cea mai veche până în prezent, fie ca auxiliar preţios în activitatea de *vânătoare, fie ca animal de pază al gospodăriilor nomade sau sedentare. Vechimea câinelui pe lângă om, după Konrad Lorenz, datează din jurul anului 50 000 î.e.n., când a fost îmblânzit şacalul, şi din jurul anului 20 000 î.e.n., când a fost adoptat un pui de câine sălbatic într-o locuinţă lacustră. Totuşi, contrar unei evoluţii fireşti în folclor şi *mitologie, c. e rareori divinizat şi apare frecvent ca personaj negativ, chiar demonic, şi uneori ca animal de ^sacrificiu. Ca divinitate, este reprezentat de *Anubis (animal funerar în Egipt), *Gharmr (paznic infernal la scandinavi) şi ^Căţelul Pământului (personaj cosmogonic subteran în *mitologia românească); dar numai Anubis este un zeu binevoitor, deşi în legătură cu *moartea, fiind supraveghetorul îmbălsămării şi călăuza morţilor la judecata postumă. *Ritualurile funerare din India (—> funeralii) sunt în raport indirect cu o haită de câini, Sărameya, subalterni ai zeului morţii *Yama. *Infernul e păzit, în *mitologia greacă, de câinele tricefal *Cerber, care nu e însă obiectul unui *cult. La koreacii din Kamciatka se practică sacrificii de câini (spânzuraţi în număr mare, în vârfuri de pari) pentru înduplecarea ^spiritelor malefice. Există o categorie de c. însoţitori ai *zeilor, cu un statut divin secundar, având fie funcţie cinegetică, atunci când aparţin zeiţei *Artemis (*Diana), fie infernală, când aparţin zeiţei *Hekate; fără o funcţie delimitată^ precis, este *Saramâ, căţeaua zeului *Indra. în *miturile periferice şi în ^superstiţiile populare, cea mai răspândită este forma de câine diavolesc, de obicei negru, însoţindu-i pe vrăjitori; în cele din urmă, s-a ajuns la generalizarea vulgară, după care orice câine negru este o ipostază (sau numai o *mască) a *Diavolului, ca, de ex., *Mefîstofeles. Foarte puţine mitologii au sacralizat pe câinele fratern, ca prieten al omului şi ca animal agreat de divinităţi; la celţi, *Cu Chulainn este chiar un *totem; la kartvelii din Georgia (Caucaz), Kursa este un câine înaripat care-! slujeşte pe eroul semizeu *Amirani; la armeni, e venerată tradiţia lui Artibur care i-a scos pe *strămoşii arhaici (fin *labirintul unei *păduri. *Creştinismul, în mitologia sa hagiografică, a canonizat pe sf. Christofor, purtătorul pe umeri al copilului Isus (*Isus Christos), şi pe sf. Dominic, ambii reprezentaţi uneori ca oameni cinocefali. Un mit inferior românesc, probabil de influenţă sincretică bizantină, povesteşte cum viermii care devoraseră cadavrul lui *Cain s-au prefăcut în cei dintâi câini din lume. Această evidentă teamă nerecunoscătoare a omului creator de mituri faţă de prietenia şi serviciile fidele ale c., pe care îl transformă în *demon şi în animal sacrificial, se poate explica prin faptul că, în cele mai multe cazuri, miturile despre c. s-au fixat în perioada de tranziţie, când încă sălbăticia persista şi la om şi la animal. Câmpiile Elisee (grec. ’HAuaiov Tieâiov; lat. Elysium - Elizeu) Tărâm din capătul apusean al Pământului, dincolo de fluviul *Okeanos, locul de retragere postumă a eroilor protejaţi de *Zeus. *Homer le descrie astfel: „Câmpiile Clişee, de la capătul lumii, pe unde locuieşte blândul Rhadamanthys şi unde traiul e mai fericit, căci nu sunt furtuni, nici ploaie, nici ninsoare, ci pururi adierea dulce a zefirului dinspre Ocean“ (Odisseia, IV), *Hesiod le numeşte Insulele Fericiţilor; „Zeus, fiul lui Kronos şi părintele zeilor, a dăruit altora o existenţă şi un sălaş departe de oameni, aşezându-i la marginile pământului. Acolo locuiesc ei, cu inima eliberată de griji, în Insulele Fericiţilor, la ţărmurile volburilor adânci ale Oceanului, eroi fericiţi pentru care ţărâna roditoare aduce de trei ori pe an o înfloritoare şi dulce recoltă“ (Munci şi zile, v. 167-173). Unii poeţi greci ulteriori le echivalau (ca şi Hesiod) cu * Insulele Fericiţilor pe care, după descrierile din *Odisseia (Ins. Pheacilor), unii comentatori au crezut posibil să le identifice cu ins. Canare, încercarea e hazardată, descrierile antice fiind derutante. După Vergilius (Eneida, VI, v. 641), C.E. au un soare al lor şi stele proprii (solem que suum, sua sidera norunt). Ca şi textul vergii ian, surse din aceeaşi epocă indică în C.E. un aer pur, inundat de lumină, unde umbrele morţilor se ocupă cu activităţile antume preferate. După doctrine târzii, acolo sufletele se perindă în popasurile dintre reîncarnări, însă rămân să trăiască etern oamenii ale căror suflete au fost purificate total, adică şi-au redobândit puritatea originară. Celsus Filosof antic platonician (trăind la Roma, în sec. II), critic violent al *creştinismului; a ironizat tradiţia întrupării lui *Isus Christos, doctrina creştinismului timpuriu, alcătuirea socială a ^Bisericii. Opera lui s-a pierdut şi o cunoaştem numai din citatele şi referinţele lui *Origenes, din Contra Celsum. Cartea lui C., intitulată Discurs CENTAURI 112 adevărat sau Doctrina adevărată (AAr|0'n(; Aoyoc;), scrisă probabil la Alexandria, în anii 170-180, era o lucrare polemică atacând, cu ironie luxuriantă si cu maliţie, * iudaismul şi creştinismul. Examinâncf Pentateuchul (primele 5 cărţi ale V.T. din *Biblia ebraică), pe care îl consideră o culegere de poveşti şi alegorii, C. afirmă că autorii săi „istorisesc un mit oarecare ca pentru nişte femei bătrâne şi, în chipul cel mai necinstit, îl înfăţişează pe Dumnezeu deodată, de la început neputincios, incapabil de a-1 convinge chiar şi pe singurul om pe care el însuşi l-a creat“. Totuşi îi laudă pe iudei, în contrast cu creştinii, că „respectând serviciul divin moştenit de fa părinţi, procedează ca toţi ceilalţi oameni“. Numind Biserica creştină „un spital al tuturor epavelor vieţii“, reproşează creştinilor modul de a-şi recruta prozeliţi dintre „neghiobi, oameni de nimic, prostănaci, sclavi, femei sărmane, copii“ sau „dărăcitori de lână, cizmari, postăvari, oameni de cea mai joasă ignoranţă, lipsiţi de orice educaţie“ (Discurs adevărat, II, 37), întrucât C. considera creştinismul o *religie aculturală care tocmai de aceea „nu a cucerit decât pe cei simpli şi fără carte“. Nu avem la dispoziţie textul original, totuşi din fragmentele citate de Origenes, uneori contradictorii, se poate deduce fie că C. nu a făcut o critică integral negativă, din oarecare obiectivitate, fie, dimpotrivă, că polemica sa era condusă mai mult de patimă decât de obiectivitate, căci afirmă că „şi printre creştini sunt destui înţelepţi, în stare să înţeleagă şi lucrurile spirituale înalte“ şi „capabili să priceapă chiar alegoria“. Principala teză care i-a indignat pe teologii creştini este contestarea naşterii miraculoase din fecioară (*Fecioara Maria) a lui Isus Christos, C. colportând (sau inventând) o anecdotă vulgară după care Isus era fiul unei torcătoare sărace, alungată pentru adulter de soţul ei, un dulgher, şi apoi, în viaţa ei de vagabondaj, născându-şi în taină copilul; adulterul s-ar fi produs cu „un soldat oarecare, numit Panthera“ - însă comentatorii antici au semnalat corupţia lingvistică a cuvântului părthenos (7idp0evoc; - virgină), în antroponimul Pantheras. Crescând, Isus a căutat de lucru în Egipt, unde a învăţat *magia, apoi întors acasă şi falindu-se cu noile sale puteri, „s-a proclamat Dumnezeu“. Dincolo de această anecdotă, când ironizează *miracolul triplu al naşterii, *morţii şi învierii lui Isus Christos -afirmând că „acelaşi lucru se povesteşte despre Orfeus la odrizi, despre Protesilaus în Tessalia, despre Hercules în Tenara şi despre Theseus“ - se poate spune că filosoful roman face un pas spre *mitologia comparată. Eforturile de restitutie a operei lui C. nu sunt consonante; printre eie se citează ca mai sigură operaţia textologică a lui R. Bader (1940); s-a ajuns la concluzia că (după diviziunea cărţii lui Origenes) scrierea lui C. ar fi avut 8 cărţi, grupate în jurul a 3 teme esenţiale: a) originea incertă şi suspectă a creştinismului (I—11); b) falsitatea bazelor doctrinare creştine (III—V); c) caracterul nul al valorilor doctrinei creştine (VI— VIII). Origenes şi scriitorii creştini ufteriori au acuzat tezele ^ lui C. de o tendinţă total defăimătoare. într-adevăr, ştim din alte surse romane, vădit nesimpatizante (Tacitus, Plinius cel Tânăr), despre umilinţa etalată de primii creştini; dar C. îi acuză tocmai de exclusivism si infatuare: „Ca nişte lilieci sau ca furnicile ieşite clin furnicar, ca nişte broaşte pe malul bălţilor, ori ca nişte viermi în gunoaie, aşa se întrec creştinii, întrebându-se mereu care din ei ar fi cei mai păcătoşi, însă declarând în acelaşi timp că ei sunt centrul universului, numai de dragul lor conduce Dumnezeu lumea, numai cu ei comunică, deoarece, fiind asemenea lui Dumnezeu, ei urmează în vrednicie imediat după Dumnezeu“. Fără să ştim în ce măsură i-a cunoscut pe creştini (care nu se considerau un popor ales), putem presupune că teza lui C. era în primul rând o teză politică a imperiului, întrucât creştinismul devenise, pentru autorităţile romane, una din cele mai incomode „secte“. $ Cari Andersen. Logos imcf Nomos. Die Poieniik cler Kelsos wicler clas Christentum, Berlin, 1955 Centauri (grec. pl. Kevuaupoi; sg. Kevxaupog; etim. incertă: Kevxeiv - a hărţui, a ucide, ai3poc - suflu; sau xiveiv - a lovi, xaupog - taur) Fiinţe fabuloase din * mitologia greacă, având jumătatea inferioară a corpului patrupedă, de cal, şi jumătatea superioară, peste brâu, umană, de bărbat. C. s-au născut din cuplul *Ixion - *Nephele sau din cuplul divin *Apollon -*Hebe; mai răspândit era însă *mitul după care *Zeus a creat dintr-un nor năluca Nephele, după chipul zeiţei *Hera; din împreunarea nălucii cu regele Ixion, s-au născut, în Tessalia, toţi C. Numărul lor e variabil. Principalii C. sunt: *Hiron - cel mai înţelept şi mai cultivat, *Nessos -intrigant, ucis de *Herakles, Pholus, Anhios, Agrios, Kyllaros - cel mai frumos dintre toţi, Hylaios, ucis de *Theseus, Orneus, Medon, Lykabas, Monyhos, Pyrakmos. C. erau socotiţi (afară de Iliron şi Pholus) fiinţe pe jumătate sălbatice, neprietenoase şi supuse patimilor animalice; erau afemeiaţi, violenţi, beţivi, tâlhari de drumul mare, ucigaşi, cu rare excepţii (Hiron). Se credea că locuiau în pădurile Tessaliei, pe muntele Pelion (unde fuseseră crescuţi după naştere de un grup de *Nimfe), părăsit de ei după ce au fost învinşi de lapiţi într-o bătălie vindicativă (cu participarea împotriva lor a lui Herakles şi Theseus) din cauza încercării unora dintre ei de a o necinsti, după o beţie de nuntă, pe Hippodamia, mireasa regelui lapit Pirithous. - Un soi de C., însă înaripat, numit Kusarikhu, există în mitologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia). • E posibil ca *mitul C., pus în circulaţie de greci, să fi 113 CERUI apărut în Egipt, pe vremea năvălirii hoardelor de hicsoşi călări, întrucât până atunci (sec. XVIII î.e.n.) egiptenii nu cunoscuseră *calul; ipoteza se poate confrunta cu o împrejurare similară din timpul debarcării călăreţilor lui Columb în Caraïbe (după 1493), când băştinaşii au răstălmăcit aspectul fizic al călăreţilor expediţionari, socotindu-i fiinţe monstruoase neumane. De altfel, Diodor din Sicilia propune o ipoteză apropiată: „Unii spun că Centaurilor, acestor fii ai Nephelei şi ai lui Ixion, li s-a dat acest nume, pentru că ei au fost primii care au încercat să călărească“ (Biblioteca istorică, IV, LXX, 1). § Georges Dumézil. Le Problème des Centaures, Paris, 1929 Cerber (grec. Képpepoç) Câine monstruos din * mitologia greacă, născut de cuplul *Typhon - *Echidna, fratele *Hydrei, al *Gorgonelor, al *Himairei ş.a. Paznic incoruptibil al porţilor infernale din *Hades, C. avea misiunea eternă de a veghea intrarea în *Infem a umbrelor celor morţi şi de a nu permite nimănui ieşirea în lumea umană; îngăduind numai intrarea umbrelor, nu şi a oamenilor vii, ca orice bun câine de pază, care îi lasă pe străini să pătrundă pe teritoriul său (stână, curte, casă), controla mai cu seamă ieşirea, nelăsându-i să plece. Vigilenţa i-a fost învinsă de două ori: prin forţă fizică (lupta lui *Herakles) şi prin forţă spirituală (cântecul lui *Orpheus). C. era imaginat cu 3, rareori cu 100 capete, iar după *Hesiod cu 50 de capete, cu o coamă de şerpi vii şi o coadă dintr-un şarpe activ. C. e reluat în *mitologia scandinavă (—> Gharmr). Ceres Zeiţa recoltei şi grâului, în *mitologia romană, provenită dintr-o veche divinitate italică agrară si din zeiţa greacă *Demeter; în epoca imperiului, patronează simbolic pâinea albă: după izvoare latine, sabinii numeau ceres - pâinea, grânele. Romanii o serbau prin *jocuri sau alte manifestări festive: Ludi Cereris sau Cerialia, între 12-19 aprilie (Ovidius, Fasti, IV, v. 392 şi urm.), iar în ultimele zile ale intervalului, pe lângă cursele de cai, se organiza în Circus Maximus *vânătoarea rituală de vulpi care alergau prin arenă cu torţe arzând, legate de cozi, aceasta ca măsură profilactică împotriva ruginii grâului. C. era venerată drept „creatoarea recoltelor“; în acest sens, era invocată de Fraţii Arvali (*Arvales) în cadrul serbărilor Ambarvafia, ca zeiţa care-i învaţă pe oameni detaliile tehnice ale agriculturii: semănatul, secerişul s.a. Astfel, devine zeiţa întregii lumi vegetale, Jar şi divinitatea *Htonică a morţilor. La ceremoniile consacrate zeiţei, femeile nu puteau asista decât dacă erau „curate“. Mai târziu, C. face parte dintr-o triadă a plebei, cu *Liber Pater şi *Libera, când e considerată patroana agriculturii, ocrotitoarea căsătoriei şi fondatoarea regulilor de viaţă civilizată. Cernobog (ceh Cernyboh; slav HepHo6on> -Zeul Negru) Divinitate din *mitologia slavă (mai ales a cehilor timpurii), purtătoare a principiului răului. C. era un *zeu demonic, nefast, având un opus, invocat mult mai rar: *Belobog (Zeul Alb). Cernunnos Zeu *htonic din Gallia (-> mitologie celtică), înfăţişat cu coame de cerb (sau de berbec) si ţinând în mână un şarpe cu cap dc berbec (Jupa o reprezentare plastică de pe un vas de argint); era probabil un *zeu al fecundităţii şi al lumii subterane. cerul Noţiune mitologică multiplă, divinizată sintetic sau analitic. în etapele primitive, c. eia venerat anonim sau personificat Je un *zeu unic, fără atribute precise, ca zeul arhaic din India *Dyaus Pitar, ca zeiţa maternităţii teogonice *Nur din Egipt sau ca zeul maori *Rangi. Divinizarea analitică a c. se raportează la *aer, ca înveliş străveziu vital şi ca legătură sau tampon între cei ui propriu-zis şi *pământ (egipt. *Shu), adică un c. imediat, al mişcărilor atmosferice (de obicei vântul: mesop. *Eragal, vedic *Văyu, maya *Huracan), de asemenea, la lumină, fie solară (egipt. Re), fie astrală sau eterică (grec. *Aither): în această formă, lumina provine dintr-un act cosmogonic de decantare (cf. în *cosmogonia biblică: lumina e despărţită Je întuneric), apoi de la luminătorii cereşti (soare, lună, stele); de aici, divinizarea analitică priveşte c. ca boltă înstelată. pe care concepţiile *mitologiilor arhaice o socoteau de obicei o cupolă din materie solidă: in Babilon, ca o boltă de plumb; în India, ca un acoperiş rezemat pe o mie de stâlpi imperturbabili; în Egipt, ca un „zid de fier al cerului“ construit de *Ammon-Re; în China, o vastă cupolă rezemată pe Coloana Cerească, imaginată ca un stâlp de aramă situat în partea occidentală a munţilor Kunlun sau sprijinindu-se pe 4 stâlpi cardinali din care unul, izbit cu capul de zeul *Gong Gong, s-a frânt, înclinând cerul spre nord-vest; în *Biblie, numit cu un cuvânt neclar - raqiah (tradus sau „întindere solidă“ sau „cerul de fier“), cu menirea cosmogonică de tărie în mijlocul apelor, „care să despartă apele de ape“ (V.T., Geneza, I, 6), iar mai târziu crezându-se că se sprijină pe pilaştrii munţilor („Stâlpii cerului se clatină“ - V.T., Iov, XXVI, 11); în Grecia, expresia homerică (Odisseia, XV, v. 437) oi6r|peov oupavov -până la cerul de fier, dar şi înstelat-, aştrii erau fixaţi în panoul ceresc sau, uneori, se credea că sunt orificii practicate în boltă, pe unde pătrunde lumina divină. în *credinţele primitive (Alnca, Australia), c. este locul superior de repaos al tuturor zeilor retraşi (*deus otiosus). - Straturile celeste (cu sens plural: ceruri) există în multe mitologii: în *miturile maya se admiteau 13 ceruri suprapuse (*Oxlahuntiku). Pentru orfici şi pitagoreici existau 7 ceruri. *Biblia (V. T.) nu precizează numărul (samăyîm - ceruri); abia N. T. (Pavel, II Corinteni, XII, 2) vorbeşte Je al treilea cer, cerul suprem era considerat locaş divin: la azteci, locuinţa divinităţii duale supreme CHAAK 114 *Ometeotl, iar în Biblie - cerul cerurilor (semé hassămaym), înţeles ca un spaţiu de deasupra bolţii cereşti (raqiah) adăpostind locuinţa misterioasă a lui *Yahweh. *Origenes spune însă: „Scripturile admise în Bisericile lui Dumnezeu nu amintesc că ar fi şapte sau, în general, că ar fi într-un număr precis. Dar cuvintele dumnezeieşti obişnuiesc să ne înveţe despre mai multe ceruri, fie că numesc ceruri sferele planetelor, cum le spun elenii, fie că numesc cer ceva mai trainic“ (Contra Celsum, VI, 21). Chaak Zeul maya al ploii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) cu un rol de mare importanţă (ca si *Tlaloc) la populaţii a căror hrană (porumbul) depindea în bună măsură de capriciile climei; adesea, Ch. e reprezentat cu un nas foarte mare, ejectând stropi de apă. Chalchiuhtlicue (Cea cu fustă de peruzea) Zeiţa aztecă a apei (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), care a provocat la un moment dat *potopul pe pământ, dar i-a transformat pe oameni în peşti, dându-le putinţa de a se mişca în voie prin apa abundentă; unele imagini plastice o înfăţişează oferind plantelor prea multă umiditate, până când le face să putrezească. într-o variantă, Ch. este soţia (sau sora) zeului ploii *Tlaloc şi oferă omenirii importante relaţii vitale cu *cerul; în altă variantă, probabil populară, ca soţie a zeului *Quetzalcoatl, transformată de acesta în soare, îşi exercită această funcţie solară de 6 ori câte 52 ani (—> sori). Chalmecatecutli Zeul maya al *sacrificiilor (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), diriguitorul, controlorul şi patronul exclusiv al *ritualului jertfelor. Chantico Zeiţa aztecă a căminului familial, a vetrei casnice şi a focului vulcanic (-> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Charibda —> Scylla si Charibda. Châyă (sanscr. cfiăyă - umbră, sclipire, frumuseţe, apărare) Soţia zeului solar *Sürya, în *mitologia vedică, şi sora (sau numai umbra) zeiţei *Sanjnâ. Chibchachum Zeu al triburilor andine chibcha (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), venerat mai ales în Valea Bogotâ, protectorul negustorilor şi rival al zeului suprem *Bochica. După o epocă de linişte, înfuriindu-se pe oameni, a produs în savana Bogotei un şir de ploi diluviene, dar a fost apoi osândit de Bochica să poarte *Pământul pe umeri (ca * Atlas), de unde şi explicarea mitologică a cutremurelor prin faptul că, obosind din când în când, Ch. mută Pământul de pe un umăr pe altul. Chicomecoatl (Şapte-Şerpi) Zeiţa aztecă a porumbului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), al cărei nume e inclus într-un *simbol heraldic nahuatl. De obicei, Ch. e reprezentată cu păr lung din mătase de porumb, împodobită cu flori acvatice şi purtând o pavăză împotriva arşiţei soarelui. Ea are grija hranei omeneşti şi e socotită sub toate aspectele o divinitate binefăcătoare. Bemardino de Sahagun descrie un *ritual al porumbului: se caută zeul porumbului şi se aduce un strujan verde, căruia i se oferă *ofrande, iar seara e însoţit cu alai la *templul zeiţei Ch., grupuri de fete purtând mănunchiuri de * chicomolotl (şapte coceni) din recolta precedentă; fetele erau copile, adolescente şi mature, simbolizând stadial cele 3 vârste ale porumbului. ţikhin Zeu ignic din * mitologia vedică arhaică (sau numai un alt nume al mult mai răspânditului zeu al *focului *Agni). Chilam Balam (Profetul Jaguar) Numele unui vestit *sacerdot şi *profet maya semilegendar, dinainte de cucerirea spaniolă a Americii de Sud. I se atribuie, prin tradiţie, Cartea lui Chilarn-Balam (uneori Cărţile), un codex conţinând texte istorice, mitologice, calendaristice si astrologice, redactate după izvoare mai vechi în ib. maya, dar cu alfabet latin. Chiminigagua Zeul suprem creator din unele variante ale mitologiei chibcha din Columbia (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), simbolizând cauza universală şi obârşia tuturor fiinţelor, lucrurilor, fenomenelor, zeul care a făcut şi primii oameni: bărbatul din lut, femeia din iarbă (—> omul primordial). Chiracan (quiche chiri acan - cea cu picioare); Străbuna Chiracan; Xmucane Divinitate primordială în mitologia quiche (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeiţă maternă şi oraculară, probabil de origine totemică (—> totem). Deşi confundată uneori - prin atributul arhetipal -cu zeiţa *Xmucane, nu este identificabilă cu aceasta; ele par să fi fost 2 zeiţe, similare dar distincte. Chira Chiralina; Kira Kiralina (neogrec. Kupa - doamnă, cucoană) *Zână cu statut indefinit şi împărăteasă peste o împărăţie misterioasă. în folclorul epic românesc; această împărăţie este totuşi tangibilă, fie prin telescopie (cu ajutorul unui ochean de sticlă, păstrat într-o cameră interzisă din alt palat împărătesc, a cărei uşă se descuie cu o cheie de aur), fie fizic, pe cale normală (probabil călare) în 10 ani, iar prin *magie „cât te-ai şterge la ochi“, încălecând pe *Buşteanul Ielelor, singurul mijloc de a traversa gârla de păcură din Pădurea cea neagră. Fireşte, în iatacul zânei imperiale se poate pătrunde numai în interiorul unui cerb de aur, pe care doritorul îl obţine prin act magic din Buşteanul Ielelor (cf. basmul Omul de piatră, col. N. Filimon). O variantă baladescă, neavând nici un conţinut mitologic, doar o simplă identitate de nume, se află în ciclul de * legende dunărene, în care Kira Kiralina, sora frumoasă a unor hoţi din Brăila, piraţi danubieni idealizaţi de poetul anonim, e răpită din dragoste de un „arap buzat“, apoi eliberată de cei trei fraţi şi măritându-se iu cele din 115 CINTEOTL urmă cu un voinic autohton numit Nenişor (cf. variantele Kira col. G. Dem. Teodorescu). Se poate presupune că un nume arhaic, pe care nu-1 mai cunoaştem, al zânei, să fi fost înlocuit, prin contaminare, cu numele eroinei de origine neogreacă. Chi-Xibalba (Locul de groază; quiche xibil - a dispărea ca o nălucă) Tărâm infernal subteran (*Infern), în mitologia quiche f—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), populat de vrăjmaşii oamenilor; imperiu al zeilor *morţii, dominaţi de zeul *Xibalbay. Chiyou Divinitate complexă din *mitologia chineză, cu aspect de straniu *dragon gigantic, hrănindu-se cu nisip, pietre şi bucăţi de fier. După * mitul transmis în Biografia lui Huang Chen zi, „Chiyou avea cap de aramă, putea să înghită pietre, să zboare prin văzduh şi să străbată locuri primejdioase. Atunci s-a făcut din pielea taurului Kui o tobă, s-a bătut în ea de 9 ori, Chiyou nu a mai putut zbura şi a fost ucis.“ Capul şi trupul i-au fost îngropate în locuri diferite. După o tradiţie folclorică, avea trup omenesc, copite de taur, 4 ochi şi 6 mâini, iar părul de la tâmple arăta ca nişte mănunchiuri de săbii; pe cap avea coame. Unele desene rupestre îl înfăţişează ca pe un monstm, jumătate om jumătate animal, cu cap de panteră şi gheare de tigru, cu un coif pe cap şi cu câte o armă în fiecare mână şi în fiecare picior. După altă tradiţie, a avut 81 fraţi, toţi cu trupuri de animale, cu capete de aramă încadrate de coame şi de urechi ca săbiile şi cu frunţi de fier, toţi însă putând vorbi omeneşte. Ch. e considerat inventatorul săbiilor, tridentului, lăncilor, arcurilor mari, al securilor de luptă, al suliţelor şi a două tipuri de bardă. Fiind o divinitate intrigantă, i-a aţâţat pe oameni între ei, provocând ucideri de inşi inocenţi şi răsculând populaţia miao, distrusă apoi de împăratul *Zhuang Sui. frănuind un război de cucerire a puterii universale împotriva împăratului *Huangdi, mai întâi uzurpă tronul propriului său strămoş *Yangdi şi abia astfel, cu forte sporite, porneşte campania; totuşi, Huangdi îl învinge în cele din urmă, deşi cu dificultate. Ch. e considerat în majoritatea *miturilor fie zeu celest nefast, fie şeful unui trib de *uriaşi. Chloe Veche divinitate feminină din *mitologia greacă, patronând creşterea vegetaţiei (mai ales a ierbii si grânelor), dar adesea confundată cu vegetaţia însăşi; i se ofereau *sacrificii în luna Anthesterion (februarie). într-o epocă târzie, a fost absorbită de *cultul marii zeiţe *Demeter (Demeter Chloe). Chloris Zeiţa florilor, în *mitologia romană, soţia zeului *2ephyros şi mama zeului fructelor, *Karpos. Chomiha (Apa minunată, Apa aleasă) Una din cele 4 femei primordiale (—» omul primordial), în mitologia quiche (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţia lui *Balam-Acab. Ciclopi (grec. KuicAcoTiec; - Ochi-rotunzi) Făpturi uriaşe, în *mitologia greacă, puternice şi cu câte un singur ochi; veniţi, după tradiţie, din Lykia, C., deşi se credea că’ sunt canibafi, erau socotiţi excelenţi meşteşugari, pricepuţi mai ales în marile construcţii (ciclopice) şi în tehnica metalelor. Miturile îi împărteau în 4 categorii principale: uranieni, născuţi din *Uranos si *Gaia; fraţii * Argeş, *Brontes, *Steropes, tfe altfel singurii C. amintiţi de *Hesiod („Ciclopii cu inimă violentă, Brontes, Steropes, Argeş, cu suflet brutal, în totul asemănători cu zeii, de nu ar fi singurul lor ochi pus la mijlocul frunţii“ - Theogonia, v. MOMI), însumând un triplu efect senzorial (Argeş -fulgerul: grec apyT|<; - strălucitor; Brontes -tunetul: Ppovtr) - tunet; Steropes - trăsnetul; aispOTU] - fulger) - optic, acustic, tactil; artizani, lucrând în atelierul subteran (din vulcanul Etna) al lui *Hephaistos, unde confecţionau arme de uz divin şi uman, printre ei, fierarul Akmonides; au fost omorîţi vindicativ de *Apollon, fiindcă au făcut trăsnetul cu care *Zeus l-a ucis pe *Asklepios; constructori de ziduri şi edificii colosale; pastorali, adică ciobani, ca *Polyphemos, trăind din produsele turmelor şi fiind pe treapta cea mai de jos a inteligentei. *Homer îi descrie pe C. ca pe nişte „oameni trufaşi şi fără lege, care, încrezători în zei, nu-şi îngrijesc ogoarele şi nu seamănă nimic; fără sămânţă, fără muncă, cresc grâul, orzul, viile încărcate de struguri mari, umflaţi de ploile cerului. Nu au nici loc de sfat, nici datini, ci locuiesc în peşteri adânci, pe culmile munţilor înalţi, iar fiecare îşi vede de casă nepăsându-i de ceilalţi“ (Odisseia, IX). Ţara Ciclopilor era localizată de mitografii antici fie în Sicilia, fie în jurul Golfului Neapole. Faţă de C. cunoscuţi din izvoarele greceşti, mai este unul, Pyracmon (TtOp - foc, aK|iG)v - nicovală), amintit numai de Vergilius (Eneida, VIII, v. 425). C. apar - prin ecou secundar - şi în folclorul mitologic românesc: „Urieşii au venit după Jidovi şi dintre ei a fost Doicin şi Arap Buzat, cari mulţi din ei aveau numai câte un ochi în frunte“ (T. Bălăşel). § A B0U7, f)jt> KyH^pen, I8RS Cihuacoatl (Şerpoaica) Zeiţă aztecă *htonică, rânduind naşterile şi supraveghind mortalitatea pruncilor abia născuţi (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Ca nume comun, cihuacoatl era un titlu de conducător politic intern în statul aztec. Cinteotl Zeu aztec, fiul zeiţei *Tlazolteotl f—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); ocrotitorul principal al porumbului, dar şi patronul roadelor pământului, cum e definit într-un imn liturgic: „Inima mea poartă flori şi fructe în toiul nopţii. Eu, Cinteotl, m-am născut în paradis. Eu vin din ţara florilor. Eu sunt floarea nouă, glorioasă şi singura îmbietoare. Cinteotl s-a născut CIPACTONAL 116 din apă; ca muritor, ca bărbat tânăr s-a născut din albastra casă cerească a peştilor.“ Alte *mituri îl arată ca o *teofanie a lui *(^uetzalcoatl. Hrană de bază a popoarelor precolumbiene, porumbul era ocrotit, în cadrul *religiei, de mai multe divinităţi, după vârstele plantei: de la zeiţa fecioară *Xilonen (porumbul tânăr), până la maica porumbului matur, Toci (o ipostază a zeiţei Tlazolteotl). La azteci se sacrifica o fecioară (simbolizând pe Xilonen) după 60 zile de la începerea recoltării, iar când porumbul intra în uz alimentar, o femeie adultă (simbolizând pe Toci) era decapitată şi jupuită; preotul lui C., înfăşurat ca într-o mantie în scalpul acelei femei, cu o *mască modelată dintr-o bucată de piele de pe şoldul victimei, oficia ultima ceremonie a anului agricol. (—> Chicomecoatl) Cipactonal Prima femeie (—> omul primordial) în mitologia toltecilor şi a altor popoare din Valea Mexicului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţia lui *Ohomoquo, destinată de *zei să dea naştere neamului omenesc; totodată, prima torcătoare şi ţesătoare a lumii; iar cu câteva boabe de porumb dăruite de zei, a învăţat să vindece bolile prin *descântece, să ghicească viitorul (să „dea în bobi“) şi să facă vrăji. circumcizie *Ritual religios de *sacrificiu şi iniţiere, constând în „tăierea împrejur“ a ligamentului dintre preput şi gland, şi practicat în zonele calde (probabil, (a origine, mai ales ca măsură igienică) din Africa (Egipt, Palestina), Asia (Arabia, Siria), Australia, Polinesia, America de Sud. Ca sacrificiu, c. reprezintă omagiul simbolic al omului faţă de divinitate (pars pro toto), iar ca act ceremonial de iniţiere, este *simbolul distincţiei bărbatului ales (îndeosebi în triburile primitive). La evrei, de ex., ritualul e îndeplinit la copiii de sex masculin când sunt în vârstă de 8 zile, atunci dându-li-se şi numele; oficiantul (ebr. mohel) este totdeauna un *sacerdot cu investitură specială. C. fiind destul de răspândită, după unele statistici, mai mult de o zecime din populaţia lumii este circumcisă. ţivâ Zeu de prim rang din ^panteonul *mitologiei vedice, după unele indicii unul din cei mai vechi, deşi necunoscut nominal în *Veda decât ca *Rudrâ şi amintit cu numele ţ. abia în *Rămăyana, iar mai târziu compunând, împreună cu * Brahma şi *Vişnu, triada supremă (*Trimurti). Cu timpul, cele 2 divinităţi contopindu-se, ţ. devine un zeu cu 2 ipostaze, simbolizând echilibrul de forte în univers, reprezentate de 2 principii sau direcţii contrare: distrugerea şi reparaţia universului. Rudrâ, ca distrugător al universului, uneori identificat cu *Mrityu (*Moartea) sau cu *Kăla (*Timpul) şi, în acest caz, numit Mahăkăla (Marele Timp) este energia cosmică negativă (manifestată uneori si în forme feminine, ca ipostaze ale lui sau de obicei în împreunarea lui cu soţia sa plurinominalizată -care sade totdeauna în stânga zeului - Qakti, zeiţa * vieţii şi *morţii, care e totodată *Kăli (Cea Neagră), devoratoarea lumii, de asemenea *Umi7, dar mai des fiica zeului *Himavăn al muntelui Himalaya, *Părvati şi ipostaza ei malefică *Durgă (Inaccesibila), zeiţă a războiului şi măcelului, ţ., reparatorul universului distrus, este energia cosmică pozitivă, izvorul forţei de reproducţie (Şamkara) şi divinitatea fecundatoare, având în această ipostază a fecundării universului, ca *simbol principal, organul falie (—> lingă), venerat şi azi drept simbolul forţei creatoare (de pildă în Kashmir) şi, considerat investit cu puteri magice, fiind purtat în India contemporană adesea ca *amuletă; de altfel, în India de azi sunt numeroase obeliscuri simbolizând lingă, cărora credincioşii li se închină. are 1008 nume sau epitete, traducând diversele lui atribute; mai importante sunt: Măhăyogi (Marele Ascet), Vibhavâ (Strălucitorul), Deva-natha, (Domnul Zeilor), Lokadhatar (Ziditorul Lumii), Tryambaka sau Tri-locana (Cel cu trei ochi: al 3-lea, în frunte, e ochiul arzător; după un *mit, când ţ. practica *asceza, supunând controlului voinţei impulsurile carnale, *Kăma i-a insuflat dorinţa iubirii cu Părvati, ca pedeapsă, arzându-fpe Kăma cu al treilea său ochi), Iţa (Stăpânul), Ugra (Preaputemicul) Pagupati (Regele Fiarelor, Stăpânul Vitelor), Pinakin (Cel înarmat cu trident). Har a (Distrugătorul), Jivităntaka (Cel care curmă viaţa), Kapalamălin sau Kăpâlin (Purtătorul colierului de cranii), Arămayâ (Invulnerabilul), Mrida (Milostivul), Sambhu (Aducătorul de noroc) Nandi-gvara (Domnul Bucuriei), Bhuti-kriti (Răsplătitorul cu fericirea), Virupăksar (Cel cu număr neobişnuit de ochi), Qipi-vişţa (Cel străbătut de raze), Candra-cuda (Cel cu diademă selenară), Ajăta-gatru (Cel al cărui duşman încă nu s-a născut), Bhasmacuddhi-kara (Cel care purifică prin scrum), ţ. poate să întrerupă ciclul de reîncarnări (*samsăra): „Cine pune cu mâna sa o floare pe capul statuii lui Qiva, rostind versul de 6 silabe, acela nu mai renaşte“ (Pancatantra, I, 168); cele 6 silabe sunt: Om, namah £ivaya - Om, închinare lui £ivâ (*om fiind silaba cu care începe invocarea oricărui *zeu). Totodată, e ocrotitorul asceţilor şi deţinătorul puterii magice a meditaţiei şi căinţei (în această ipostază, reprezentat adesea ca ascet gol, cu cenuşă pe trup şi cu un craniu în mână, în care adună milostenia oamenilor, purtarea craniului fiind osânda primită de zeu după ce a ucis un *brahman). în călătoriile sale, foloseşte, ca vehicul, pe taurul său *Nandin. Este în *Mahăbhărata un episod ciudat (raportabil la vulnerabilitatea zeilor Indiei): regele *Hiranya-kaţipu, stăpânul *demonilor *Daitya învingând pe *Indra, îi răpeşte lui ţ. domnia asupra celor 3 lumi, dar, trufaş, persecutându-şi fiul (Prahlada) care-1 adora pe Vişnu, a fost ucis de zeu; mitul subliniază însă că ţ. a rămas fără domnie un milion de ani. în *cultul givaist are importanţă 117 COATLICUF principală aşa-numitul *ritual de seară: pradoşa. Reprezentările plastice sunt diverse. Adesea e înfăţişat cu 5 chipuri, cu părul vâlvoi adunat în creştet şi deasupra cu simbolul fluviului *Gângă; uneori e descris (sau pictat) cu pielea neagră (ca Krişna) sau vânătă (Nilakantha, „Cel cu gâtul vânăt“), fiindcă în momentul cosmogonic al agitării oceanului primordial f—» apa) ieşise la iveală, printre comori, veninul kalakuta, pe care zeul l-a băut ca să scape universul de otrăvire, el doar învineţindu-se; dar una din imaginile mai răspândite îl prezintă, într-un cerc mărginit de văpăi, având 4 braţe şi 2 aripi de flăcări, în timp ce execută *dansul tandava pe un trup de *demon care simbolizează tripla cetate spaţială demonică *Tripura. în privinţa ipotezei asupra cultului arhaic al lui ţ., E. Mackay a identificat o statuie (în Harappa), înfăţişând un zeu cu 3 sau 4 feţe, pe care a socotit-o ipostaza Paşupati a lui ţ. şi a dedus că marele zeu fusese adorat şi în India prearică. Tot astfel, un relief ceramic, datat de arheologi în jurul anului 2500 î.e.n., tot în epoca prearică, e posibil să-l reprezinte pe în ipostaza de yogin suprem > Yoga). Cultul lui a fost unul dintre cele mai durabile, zeul fiind adesea invocat ca inspirator; de ex., celebra gramatică sanscrită a lui Pănini începe cu 14 sutre numite Qva-sutra, deoarece autorul a afirmat că i-au fost dictate chiar de marele zeu. Clementia Zeiţă a îndurării, iertării şi milei, în *mitologia romană. Clio; Kleio (grec. KAeco - slăvesc) *Muza istoriei, uneori şi a epopeii, reprezentată în operele plastice greceşti cu un sul de pergament în mână, ca femeie tânără cu faţă inspirată şi copleşită de gânduri; iniţial probabil Muza cântecului eroic şi crainică a gloriei, inspiratoare a rapsozilor, ajunge să fie socotită prima şi cea mai importantă dintre cele 9 Muze. Potrivit unui *mit colateral, pentru îndrăzneala de a fi osândit dragostea *Aphroditei faţă de *Adonis, zeiţa a stârnit în Muză o pătimaşă dragoste plină de furie pentru Pieros; de la el, C. naşte pe Hyakinthos; dar uneori i se atribuie şi alţi doi fii: Linos şi *Hymenaios. clopotul Acest instrument muzical cu sunet simpiu (instrument de percuţie ai cărui percutor, limba clopotului, se mişcă prin balans în interiorul obiectului metalic de forma unei pere), grav la clopotele mari, din bronz, care pot ajunge la greutatea uzuală de 15 tone, suav la clopoţeii confecţionaţi adesea din ărgint, pare să fie legat în primul rând, de-a lungul istoriei unor civilizaţii, de *ritualurile religioase, slujind pentru a chema pe credincioşi la *rugăciune sau la ceremoniile liturgice, de asemenea pentru a puncta anumite momente din ritual. Totodată, c. a servit şi în viaţa profană, ca mijloc de alarmă, de adunare a populaţiei unei localităţi sau de salutare a comandanţilor învingători. Inventarea c., veche de câteva milenii, este atribuită de tradiţia mitică unui zeu chinez; în jurul anului 1000 î.e.n. chinezii fabricau c. pe scară vastă. înaintea erei noastre, c. a pătruns în India şi în Tibet, servind în *budism. până azi, oficierii slujbelor religioase. *Creşti-nismul adoptă acest instrument relativ timpuriu, căci c. apare în ^biserici spre sfârşitul sec. III, dar se răspândeşte si se diversifică abia în sec. XII; această diversificare se produce în varietate de mărime si de sunet, dar şi în sensul utilizării, c. ajungând* să se folosească în scopurile cele mai profane (de la clopotele ceasornicelor, până la tălăngile vitelor din turme şi cirezi). Sensului religios originar i s-au adăugat subsensuri locale, adesea cu caracter magic; astfel, dangătul c. din biserici are, în Calabria (Italia), în luna martie, un rol *apotropaic, pentru alungarea mai ales a vrăjitoarelor. în fiecare *cult religios, sunetele c. sunt folosite după un cod propriu de semnale, constituind un rudiment de limbaj (de ex., în bisericile creştine c. tras „într-o dungă“, adică lovind limba în ritm egal de o singură parte a curburii interioare, are sens funerar, anunţând o moarte sau o înmormântare); c. de tonuri diferite se pot combina în melodii specifice, sistemul numit carilion (carillon) executând, în bisericile catolice, melodii suficient de complexe: Ave Maria. ~ Marile clopote moderne: Savoyarde, la biserica Sacré-Coeur din Paris; Ţari Kolokol, la Kremlin, în Moscova; Liberty Bell, la Independence Hali din Philadelphia; Big Ben, din Londra. Unul dintre cele mai mari clopote rituale din lume se află într-un *templu subteran din Beijing; turnat în pragul sec. XV, greu de 46,6 t, înalt de 4,5 m, cu diametrul maxim de 3,3 m, emite un sunet audibil la câteva zeci de kilometri, iai dangătul se atenuează gradat, având o frecvenţă de lungă durată, care dă senzaţia de profundă solemnitate; sunetul acestui c. chinez are complexitate muzicală, două din tonurile componente fiind dominante şi dispunând dc frecvenţa de propagare de 98 cicli/secundă, iar senzaţia acustică e dublă - de apropiere şi depărtare. Clopotele din sec. XX se toarnă dintr-un aliaj de 78% cupru şi 22% cositor (celor foarte mari, adăugându-li-se şi 1% zinc). Coatlicue (Maica Gliei, Născătoarea) Zeiţa aztecă postcosmogonică a *pământului, a procreaţiei şi a maternităţii, dar şi a *morţii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene): apărută în lume abia în era a patra » sori) şi socotită divinitatea care hrăneşte lumea, este *simbolul primăverii şi al fertilităţii. Sora zeiţei selenare *Coyolxauhqui şi mama zeului solar *Huitzi-lopochtli. O statuie o înfăţişează ca alegorie a unui eveniment cosmic, cu gestul caracteristic al palmelor întinse: dublul eveniment al naşterii şi al morţii; craniul ei împodobit ar simboliza scufundarea *vieţii în moarte. Zeiţa poartă o fustă din şerpi împletiţi, interpretată de unii mitologi ca o simbolizare a omenirii; în imagini, la spate îi COBRA SACRÀ 118 atârnă 30 de şnururi sau curele de piele ornate cu melci, simbolizând *cerul mitic din care a apărut *Soarele, Huitzilopochtli, născut de la soţul ei, Citlatonac, ca şi- numeroşi alţi fii şi fiice, între care zeul *Tecpatl (Cuţitul-de cremene), al cărui rol teogonic (—¥ teogonie) se efectuează prin moartea sa. cobra sacră *Şarpe veninos african şi asiatic, din specia naja (şarpele cu ochelari), divinizat în Egiptul faraonic şi în India vedică. 1 Uraeus (grec ou pa ioc;, formă hellenistică pentru presupusul cuvânt egiptean cu acest sens), cobra emblematică regală, personificată sub formă violentă (*Uto, zeiţa incandescentei solare), sub formă de ocrotitoare a faraonului (divinitatea maternă *Nehbet) sau sub formă binevoitoare (zeita-doică *Renenet) considerată alteori cobra cea tună (*Renenutet, stăpâna hambarelor). 2 Naja (specie de cobră indiană), venerată în două forme: *Ananta, cobra simbolizând absenţa precosmogonică a *timpului, sau şarpele universal cu 1 000 de capete, anterior *cosmogoniei, echivalent *haosului primordial; £eşa (*Adhigeşa), şarpele infernal, cobra stăpână a lumii subterane. Cocijo (Şarpele-jaguar) Zeul zapotec al ploii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene)9 reprezentat în plastica târzie ca un amestec de şarpe şi jaguar, cu predominanţă anatomică umană. Cohuy Zeu mixtec (în *miturile grupului nahuatl), patron al porumbului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Colhida Ţinut din Caucaz (confirmat istoric), existând azi ca regiune din Georgia apuseană, dar mitizat de grecii antici, sub forma unei ţări stăpânite de regele Kolhos (tatăl vrăjitoarei *Medeia) şi unde se afla lâna de aur pentru recuperarea căreia *Argonauţii au întreprins o expediţie. Regele Kolhos (numit şi Aietes) era fiul zeului solar *Helios şi unchiul zeiţei *Hekate, cu care căsătorindu-se a avut 2 fiice - Medeia şi *Kirke, şi un fiu - Aigialeus. Din cauza unui *oracol prezicându-i moartea când vor veni nişte străini să caute lâna de aur a berbecului sacrificat odinioară de *Phrixos, regele Aietes devine crud, omorînd pe toţi străinii debarcaţi pe ţărmul său pontic; lâna de aur era depusă în *templul lui *Ares, care fusese înconjurat de un zid impenetrabil, şi păzită de un *balaur si de un grup de tauri scoţând văpăi pe nări. *Pinciar afirmă că poporul colfiilor avea faţa neagră, dar afirmaţia putea fi o metaforă, populaţia caucaziană având pielea foarte albă. Unii istorici raţionalişti, ca Diodor din Sicilia, explică omologarea paznicilor templului cu taurii, fiindcă proveneau din Taurida, iar născocirea balaurului, prin faptul că şefui corpului de gardă s-ar fi numit Drakon. colinde (lat. Calendae [Ianuariae]) Manifestări si cântece rituale, executate la unele popoare din feuropa în timpul *sărbătorilor de iarnă. După cum au stabilit în special studiile de folclor ale lui Petru Caraman, originea datinii colindatului la toate popoarele europene care o practică este romană: Calendele lui Ianuarie, care echivalau cu sărbătoarea Anului Nou. C. au rădăcini vădit arhaice: în epoca imperială romană, sărbătorile de tipul Anului Nou şi Satumaliilor (—> Saturnus) cădeau iama şi, după observaţia lui J.G. *Frazer, această suprapunere nu era justificată; dar într-o epocă mai timpurie. Anul Nou era serbat de romani primăvara, în cinstea zeului *Mars. pe atunci încă ocrotitor al agriculturii; în această relaţie, c. au un substrat magic f—> magiej, anume în urările pe care le conţin, ca şi în gesturile din semănatul simbolic cu boabe de grâne sau (la români) de lovire ritmică cu sorcova (mănunchi multicolor de flori artificiale legate pe o tijă); o c. latină, recitată până în evul mediu, se încheia cu urarea gaudium et laetitia sit in hac domo („bucurie şi veselie să fie în casa asta“), colindătorii ţinând în mâini ramuri de măslin. Observând caracterul general al c. de azi, P. Caraman recunoaşte că baza originară a acestei datini este agrară. Evoluţia colindatului antic porneşte de la urarea cu scop magic şi adesea se interferează pe parcurs cu *descântecele: „colindele nu numai au suferit influenţa descântecelor, dar şi-au luat din ele material de-a gata, adaptându-şi-1 conform spiritului specific“. Aceasta se vede în multe c. româneşti şi slave, dar si în tipul italian befanate, care se cântă între Anul fslou şi Bobotează, în numele unei divinităţi populare, *Befana (zeiţă folclorică feminină care aduce copiilor daruri sau îi pedepseşte). De altfel, colinda latină de iarnă (după reforma *calendarului roman) se extinde, la popoarele creştine din Europa modernă, de la sărbătorirea noului an şi la celelalte sărbători, îndeosebi asupra *Crăciunului (25 decembrie, ca zi de naştere a lui *Isus Christos)'. Regăsim termenul derivat din aceeaşi sursă latină: chalendes la francezi, koleadka la ruşi (cu variantele apropiate ale altor popoare slave), kolendre la albanezi. Transferul asupra elementelor creştine nu este însă esenţial; mai mulţi etnografi şi folclorişti au observat puternicul substrat păgân din scenariile c. creştine; acestea conţin relicte destul de amănunţite (fin stereotipia sărbătorilor romane similare (Saturnalii, Calende), mergând până la ospăţul final, întocmit de colindători din darurile primite; iar sărbătorile romane au încorporat ele însele alte influenţe, ca sărbătoarea mithraică (-> Mithra) importată din Asia şi devenind în Imperiul Roman Dies Natalis Solis învicti, ţinută tot la 25 decembrie şi redenumită, în forma sincretică a ’‘'creştinismului -Crăciun (români), Noël (francezi), Rojdestvd (ruşi) etc. Textele c., în formele înregistrate de folclorişti, constituie un corpus al naraţiunilor neotestamentare şi al tradiţiilor apocrife, asa cum s-au grefat în creştinismuf popular pe răcfăcinile 119 CONCORDIA arhaice locale şi pe tulpina obiceiurilor festive romane. Remarcând apartenenţa aproape integrală la creştinism a c. care „constituie astfel un teren extraordinar detinteresant pentru cercetătorii mitologiei creştine“ („aici apare întregul Olimp creştin, cu Dumnezeu în frunte, cu Maica Domnului şi Isus, cu îngeri, sfinţi de toate rangurile“). Petru Caraman afirmă totuşi că, „în ciuda originii lor străvechi“, c. nu ar prezenta „nici un interes pentru mitologia păgână“, întrucât „colindatul nu a avut niciodată în structura sa cultul vreunei zeităţi“. Cercetările mai noi permit însă depăşirea acestei concluzii, şi zeul Mithra - chiar dacă numele său e uitat sau înlocuit, de ex., cu numele unui „Dumnezeu născut din piatră“ (cf. col. At. M. Marienescu) nu e singurul relict păgân. Adesea, terminologia creştină nu e decât o poleială a relictului păgân, iar eroarea provine din confuzia între datina colindatului şi a textului de adstrat, şi structura însăşi a colindei, aflate în substrat, încărcătura mitică e bogată în multe c., după cum remarcă şi Monica Brătulescu: „la sursele colindei descoperim mitul“. Poate registrul cel mai bogat în relicte arhaice, dar şi teme rituale precum si modalităţi artistice de expresie, îl au c. româneşti, a căror vechime e atestată de o sursă din zona Botoşani, citată în Chestionarele lui B.P. Hasdeu, după care colindătorii spun că sunt trimişi de împărat să strângă birurile. Formele de bază conţin şi ele atari confirmări: unul dintre cele mai frecvente refrene, „Florile dalbe, flori de măr“, trimite direct la calendarul roman de dinaintea reformei, când Anul Nou se serba primăvara. Formele principale la români sunt: Steaua, Vicleimul, Irozii, Icoana, Pluguşorul, Sorcova, Măştile; altele (Vasilca) par nespecifice. Petru Caraman le clasifică în religioase si profane, contestând caracterul cultual al Pluguşorului (prezent în forme mai sărace de altfel şi la slavi), al cărui scenariu este însă de o structură riguros iniţiatică, provenind din vechile *culte agrare şi conţinând un program de iniţiere agricolă ce aminteşte de formulele hellenice din *Misterele Eleusine: acel „un loc curat de arat şi semănat“ înseamnă ogorul sacralizat prin purificare rituală. Cercetări recente au citat un document eclesiastic din sec. XVII, din care rezultă că pe atunci c. din Transilvania mai puteau fi condamnate ca păgâne. Ceata de colindători adună darurile (numite co'lindete), întocmai ca în obiceiurile romane. Ceata e condusă de un vătaf:; vocile (în recitativ sau coruri de unison) sunt adesea însoţite de instrumente muzicale - specifice (clopoţelul, toba, băşica de porc umplută cu grăunţe, nuielele de bătut în pereţi) şi nespecifice, preluate forţat din tarafuri (vioara, dşireaua rudimentară). Petru Caraman a introdus, faţă de noţiunea colindat, şi pe cea opusă; descolindat, reprezentând riposta vindicativă a colindătorilor refuzaţi, adică anularea urărilor. § Al. Rosetti. Colindele religioase la români, Bucureşti, 1920; K). VI. (V)ko.ioh. Pycckitu (J>o:ibh:iop. VlocKua, 1938; Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Bucureşti. 1983; Monica Brătulescu, Colinda românească. The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs), Minerva. Bucureşti, 1981; Colindă-mă, Doamne, colindă, Colinde populare româneşti I—11. Minerva, BPT, Bucureşti, 1992. colivă (grec. KoAiPeg - pâine de grâu; neogrec. KoAAiPa - pastă de îegume şi boabe de grâu) Mâncare rituală, împărţită pentru morţi, la înmormântări şi parastase, în cadrul datinilor funerare (—* funeralii), ale unor popoare creştine ortodoxe, şi preparată din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu miez de nucă, întreg şi pisat; pusă în platouri rotunde sau ovale, c. e împodobită, pe suprafaţa netezită, cu zahăr pudră, cu bomboane şi jeleuri, din care se compune, în centru, o *cruce. Reţetele diferă puţin; coliva preparată de români este mai compactă decât corespondentul rus, ucrainean şi bielorus kutia (nymbH), definit de S. I. Ojegov (C.toaaph pycch o<>() /isbih a, VlocKua. 1981) ca un „terci de obicei din orez, cu miere, stafide, care se mănâncă la parastase“. Unele popoare slave consumă acest preparat ritual şi în ajunul *Crăciunului: „Tipică mâncare pentru pomenirea morţilor şi nelipsită la praznice de morţi şi la Crăciun la slavi, sub formă de kutia (la ucraineni, bieloruşi) se bucură de un adevărat cult“ (Petru Caraman). *Ofrandă specifică popoarelor creştine cu preponderenţă agrară, c. îşi are originea în *ritualurile sacrificiale pe bază vegetală f—» sacrificiu), în contrast cu cele umane şi animale. Coloanele lui Herakles Strâmtoare maritimă mitică (după unele ipoteze, identificabilă cu Gibraltarul), numită astfel în *mitologia greacă, întrucât grecii credeau că promontoriile Abyla şi Kalpe, legate altădată, au fost despărţite de *Herakles, pentru a uni apele Mediteranei cu ale Oceanului sau, într-o variantă, spre a despărţi Mediterana de Ocean. Unele texte antice nu identifică totuşi C.H. cu Gibraltarul, indicând alte coloane atribuite activităţii herakleene; de ex., Tacitus scrie: „Se zvoneşte că, până în zilele noastre, ar mai fî acolo stâlpii lui Hercules“ (Germania, XXXIV, 2)\ unii cercetători moderni consideră că aceşti „stâlpi“ sunt identificabili cu stâncile de pe insula nordică Helgoland. Navigatori pe aceeaşi rută, fenicienii au numit stâncile Gibraltarului - Stâlpii lui Melqart (—> Melqart) atribuind acestui zeu crearea strâmtorii. Concordia Zeiţa bunei înţelegeri, a prieteniei şi a relaţiilor civilizate, în *mitologia romană, patronând puritatea sufletească, bunăvoinţa, solidaritatea umană şi armonia. Născută ae *Tfremis (de la *Iupiter) şi reprezentată ca femeie ţinând în mâini un *caduceu şi o ramură de măslin, era venerată în 2 ipostaze: una civilă, alta militară. Totodată,* era socotită ocrotitoarei şi *simbolul divin al concilierii între patricieni şi plebei; CONDLA 120 tribunul Camillus i-a construit primul *templu roman, pe versantul răsăritean al Colinei Capitoliului (366 î.e.n.), în preajma căruia edilul Flavius i-a înălţat un *altar de bronz (303 î.e.n.). Templul Concordiei era adesea folosit pentru şedinţele senatului roman. (cf. *Harmonia) Condla; Connla Personaj legendar în *mitologia celtică, erou din saga irlandeză Condla caem maic Conn Cetchathach (Condla cel frumos, fiul lui Conn O-sută-de-bătălii) care, răpit cu o luntre rapidă de sticlă de către o tânără femeie misterioasă, a dispărut fără urmă. Confucius (Kong Fuzi\ Kong Qiu) Filosof şi reformator religios chinez (551-497 î.e.n.); autorul unei doctrine etice, filosofice şi religioase numite de chinezi rujiao, iar de europeni * confucianism, cu un rol fundamental în epoca de constituire a feudalismului chinez şi în genere în istoria Chinei antice. Născut într-o familie nobilă din Ţara Lu, educat într-un mediu cărturăresc si în condiţiile abundenţei spectacolelor şi serbărifor tradiţionale, având profesori de talia lui *Lao Zi (fiîosofie, *ritual) si Zhang Xuan (muzică), devine şef de şcoală filosofică (rujia) şi întemeietorul unui sistem nou de filosofie si *teologie (rujiao), rămânând cel mai mare gânditor din cultura Chinei antice, spre a fi considerat, postum, şi sfânt (shenren); dar a fost un învăţător itinerant, care a străbătut întreaga Chină a epocii sale (populată probabil de 10-15 milioane locuitori). C. a sistematizat, într-un ciclu numit Wu jing (Cinci canoane), scrierile antice *Shi jing (Cartea cântecelor), *Yi jing (Cartea schimbărilor) Shu Jing (Cartea edictelor), Liji (Memorial de ritualuri) şi Lu guo Chun Qui (Primăvara-Toamna Ţării Lu), care devin textele didactice de bază în şcoala confucianistă. Opera lui C. e parţial controversată. A redactat un Tratat de armonie (Yue ji), de fapt culegere comentată a cântecelor populare. A consacrat Teoria rectificării numelor (Zheng ming) normelor comportamentale obligatorii, după relaţia între principiul social li, al moravurilor (legate de naştere, căsătorie, înmormântare, *sacrificii, ospitalitate, bună cuviinţă, viaţă familială, raporturi administrative, eticheta curţii imperiale) şi principiul moral ren (omenia sau relaţiile interumane, omul fiind dator să admită că în societate, afară de el, sunt şi alţi oameni). Teoria politicii lucide (Ren Zheng) ia atitudine împotriva războaielor şi abuzurilor politice. Singura scriere căreia i se recunoaşte autenticitatea (deşi unii o consideră redactată de discipoli) este Cugetări (Lun yu), cuprinzând maxime şi dialoguri, o înregistrare a convorbirilor lui C. cu discipolii, în stil aforistic; primul text al scrierii Lun yu a apărut probabil în jurul anului 450 î.e.n. Doctrina lui C. este mai dfles etică; iar în convorbirile saie .efnu a faoutT decâj? xare^djucii că ar tivea o misiune cu care l-ar fi investit *cerul; !• « predicând modestia, era el însuşi un om modest („învăţătorul a spus: Eu sunt mai în vârstă decât voi cu o zi. De aceea nu vă sfiiţi de mine“ - Lun yu). C. e un filosof sceptic, care consideră că, prin natura lui, omul purcede de la zeu, însă armonia faptelor sale, asigurată de supunerea faţă de voinţa divină, nu are nevoie să fie tulburată de cercetarea naturii divine. Unei întrebări puse de discipolul Zhe-lu, C. îi răspunde: „De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să slujeşti spiritele?“ sau: „De vreme ce nu cunoşti viaţa, cum poţi şti ceva despre moarte?“ în docrina sa religioasă, C. a redus amplul *panteon tradiţional la un singur zeu: *Shangdi, identificat cu *cerul (tian). Sub dinastia Han (după sec. II î.e.n.), C. e proclamat sfânt, întemeiată pe tradiţie şi pe normele etico-politice, filosofia lui C. scoate în relief îndeosebi 3 concepte originale: tian (cerul) - concept de *religie pragmatică admiţând un Stăpân Ceresc şi, implicit, existenţa *spintului, deşi într-o formă normativă (cerul îşi exprimă deciziile asupra destinului şi ordinii cosmice şi terestre conform normelor legii cereşti tiendao, obligatorii pentru oameni); li (eticheta) - concept asupra normelor ceremoniale, datinilor strămoşeşti şi ritualurilor obligatorii; ren (omul, omenia) - concept care cuprinde regulile comportării sociale, în lumina obligativităţii relaţiilor interumane cinstite, reciproc respectuoase, bazate mai ales pe buna cuviinţă şi pe virtute. Şcoala fundată de C., rujiao, este un curent inteîectualist, aparţinând unor cărturari profunzi, conservatori mai aîes în sensul respectării operei predecesorilor, a istoriei şi tradiţiei în general (—»confucianism). Principalii continuatori au fost: *Mencius, căruia îi aparţine cursul metafizic; Xun Kuang, reprezentant al cursului pragmatic; şi *Han Fei, întemeietorul şcolii legaliste (fajia), totodată unul dintre primii filosofi atei din China. Istoricul antic chinez Sima Qian (145-89 î.e.n.) a făcut acest portret al lui C.: „Lumea a cunoscut nenumăraţi prinţi şi oameni de vază care s-au bucurat de faimă şi onoare în zilele lor, dar care au fost uitaţi după moarte, pe când Kong Fuzi - un om de rând - a fost respectat de cărturarii din zece generaţii tot mai mult. De la împărat, prinţi şi voievozi în jos, toţi cei din China care studiază cele Sase Arte îl socotesc pe Maestru drept autoritatea finală. Cu drept cuvânt, el este numit Supremul înţelept.“ După 2 500 de ani, C. e numit cu respect, în China, „învăţătorul celor zece mii de generaţii“. Există o descendenţă directă de familie din C. Lui Kong Decheng, din a 77-a generaţie, i s-a acordat, în 1945, titlul oficial de „Maestru al Ritualurilor“. § Arthur Waley, The Analects of Confucius, 1938; R. Wilhelm. Kung-Tse, Lehen und Werk, Stuttgart, 1925; Raizuka Shigeki. Konfucius, London, 1956 confucianism (chinez rujiao) Doctrină religioasă, etică şi filosofică specific chineză. 121 CONTEMPLAŢIE •> întemeiată de *Confucius în sec. VI î.e.n. în concepţia religioasă a c., *cerul (tian) e considerat forţa supremă, conştientă şi activă, care determină actele şi comportamentul oamenilor, atât individual cât şi social („Pentru viaţă si moarte este soarta; averea şi faima depind de cer*‘). Dintre divinităţile tradiţiei, c. recunoaşte una singură: *Shangdi (Stăpânul Suprem), numit şi Tian (Cerul), care răsplăteşte binele şi răul, călăuzeşte pe împărat şi dirijează activitatea individului şi a societăţii. Existenţa umană se bizuie pe virtutea esenţiafă ren (omenia), care prevede în primul rând respectul ierarhic, social şi de vârstă; ca să obţină virtutea ren, omul trebuie să se dezbare de cusururi; iar acest ideal se realizează mai ales prin fidelitatea faţă de principiile etichetei sociale (li), care prevăd respectarea normelor de comportare, a moravurilor, datinilor şi *ritualului, stabilind în consecinţă locul fiecăruia în ierarhia lumii şi .divinizând pe împărat. Ca *religie, c. e un *sincretism între *cultul naturii şi cultul *strămoşilor, de aceea a şi acordat un mare rol * sacrificiilor, pe care le-a grupat în 3 categorii: mari (pentru cer şi *pământ, pentru strămoşii imperiali şi *zeii agrari); mijlocii (pentru *Soare, *Lună şi eroii sacri, între care ulterior Confucius însuşi); generale (pentru împăraţii mitici şi pentru zeii naturii, aprobaţi variabil de autorităţile regionale); marele preot al întregii Chine era împăratul. Continuat şi sistematizat de *Mencius în sec. IV î.e.n. şi de Xun Zi în sec. III î.e.n., declarat doctrină oficială sub împăratul Wu Di (sec.II î.e.n.) - când, după *teologia filosofului Dong Zhunshi, Confucius e proclamat sfânt, iar împăratul supraom - şi înflorind sub dinastia Han până în sec. II, c. cade apoi în desuetudine, sub presiunea *daoismu!ui şi * budismului', un reviriment se înregistrează în sec. X, la apariţia doctrinei spiritualiste a neoconfucianismuiui (daoxue), al cărui principal fondator, Zhou Dun-yi, socotind că, după Confucius şi Mencius, c. a devenit dogmatic, l-a reconsiderat aproape în afara tradiţiilor religioase. Filosofia neoconfucianistă e sistematizată de Chou Xi ş.a.: în raportul materie-lege, are întâietate legea (li) faţă de materia primordială (qij, din acest raport rezultând forma (xun), care determină realitatea fizică. Reutilizat în diverse doctrine în sec. XIX-XX, neoconfucianismul s-a transferat, în prezent, într-un alt curent, numit noul neoconfucianism, elaborat de Feng Yu-lan, reprezentând de fapt o sinteză între c. clasic şi sistemele sau curentele filosofice contemporane ale Europei Occidentale. Din 1912, după instaurarea primei republici chineze, c. a încetat să fie religie naţională de stat, rămânând doar una tolerată. în a doua jumătate a sec. XX, după o perioadă când s-a vorbit cu violenţă despre „reacţionarismul“ c., învăţătura lui Confucius a fost repusă în valoarea ei culturală autentică pentru istoria Chinei. § H.A. Giles, Confucianism and its Rivals, New York. 1915: Carsun Chang, The Development of Neo-Confucian (houghl, New York. 1957 congregationism *Cult religios protestant (o variantă a *calvinismului) răspândit îndeosebi în Anglia şi S.U.A., în care autoritatea supremă în orientarea credincioşilor este congregaţia locală, o formă de comunitate autonomă, cu drept de autoconducere. C. a apărut în Anglia, în sec. XVI, desprinzându-se din puritanism şi opunându-se ^Bisericii anglicane oficiale. în perioada revoluţiei engleze c. şi-a constituit propriul partid politic şi a instituit o republică, din ideologia căreia a derivat dictatura lui Cromwell. Din 1620, ramura nord-americană a c. s-a remarcat prin fanatismul ei, tradus în actele de persecuţie împotriva *quakerilor şi *baptistilor. Congregaţioniştii americani sunt autorii faimoaselor „vânători de vrăjitoare“. Sub raport doctrinar, renunţând la fatalismul calvinist, c. predică principiul liberului arbitru; din unghi teologic, este o *religie dinamică, pentru care *revelaţia divină nu s-a încheiat, astfel că fiecare congregaţie locală, simţindu-se călăuzită de *Sfântul Duh, îşi interpretează crezul ca pe o reflectare a adevărului religios, spre a-1 putea adapta mereu la spiritul vremii. C. include şi acţiunea misionară. Toate comunităţile aveau, în 1962, peste 2 000 000 membri. § W. B. Selbie, Congregafionalism, London. 1927 Consus (lat. consuere - a semăna) Zeul prudenţei şi al prevederii în *mitologia romană, patronând sfaturile înţelepte ca şi gândurile intime ale oamenilor. Provenit dintr-un vechi zeu italic agrar (sau în genere rustic), ocrotitor al vegetaţiei, C. a fost identificat de romani cu aşa-numitul *Neptunus Equester, patronul divin al ordinului cavalerilor romani, şi sărbătorit în festivalurile Consualia între 21 august şi 15 decembrie. *Templul consacrat lui C. în cuprinsul Circului Mare (Circus Maximus) din Roma, de pe Aventin, era îngropat pe jumătate în pământ, simbolic, spre a demonstra că intenţiile si planurile trebuie păstrate în taină. Exista tradiţia că vestita răpire a sabinelor s-ar fi efectuat la povaţa zeului, dată lui *Romulus, când sabinele veniseră în amfiteatru să asiste la una din Consualii. C. era sărbătorit prin jocuri de circ şi întreceri de care. contemplaţie în sens religios, modalitate de cunoaştere mistică, prin concentrarea în meditaţie, în stare de extaz, cu scopul receptării directe a *revelatiei. C. e specifică unor *religii orientale (—> brahmanism, budism, zen) şi unor curente religioase din *creştinismul european (—> quietism); dar c. religioasă este structural diferită de c. filosofică (aceasta fiind echivalentă cu o cipwailtf^^wilfwswTwmlă a iiXîttw," du#i cu ice ut e: te' c; uufizaEa ca stare elaborată de prac ica „L. fc «BĂNIT Str. Lacreţiu Pttrtşcwu. * Bl. Ol. — B«r«*i5Tt — COPIA 122 *yoga, socotindu-se că duce la eliberarea *spiritului din prizonieratul trupesc, aşadar la realizarea contactului direct cu absolutul: „Din limpezimea minţii se naşte încetarea tuturor durerilor; în mintea limpezită, cunoaşterea [buddhi] se întăreşte repede. Nu este cunoaştere pentru cel fără yoga; pentru cel fără yoga nu este contemplaţie; pentru cel fără contemplaţie nu este pace; de unde fericire, pentru cel fără pace?“ (.Bhagavadgiîă, II, 65-66). în budismul clasic, c. este ultima etapă din Cărarea cu opt răspântii. Un punct de joncţiune între c. religioasă şi c. filosofică este aşa-numita contemplaţie eidetică a lui Husserl (continuând ideea de intuiţie a lui *Platon), care ar asigura o cunoaştere a esenţei (eiôcoç). René Guénon vede în c. „forma cea mai înaltă de activitate“. Copia Zeiţa belşugului în *mitologia romană, personificarea abundentei casnice, a avuţiei copioase, dar şi a fertilităţii *pământului. Uneori pare sincretizată cu *Ops şi astfel i se atribuie (după unele reprezentări numismatice) deţinerea Cornului Abundentei (cornucopia). Coranul (arab. Qurăn; qur’ăn - declamaţie, citire) Cartea sacră a *islamului; după tradiţia musulmană, text dictat lui *Mahomed fie de *Allah, fie, din porunca acestuia, de *îngerul Djabrail (*Gabriel); potrivit aceleiaşi tradiţii, pe pământ nu ar exista decât copii ale C., originalul aflându-se în cer: „Allah şterge şi întăreşte ce vrea şi la el se află maica scripturii“ (Coran, XIII, Surah tunetului, 39). Nu există indicii că Mahomed ar fi fost ştiutor de carte, el nelăsând manuscrise, iar textele disparate, datând din mai multe epoci, au fost strânse la un loc abia după moartea ^profetului. Fixarea în scris a tradiţiei orale şi redactarea definitivă a C. a durat 23 de ani (între moartea profetului: 632, şi moartea califului Uthman: 655). C. e de fapt un codex lipsit de vreo ordine interioară, care să trădeze o redactare cărturărească, şi înglobează texte timpurii din Mecca, precum şi mai târzii, din Medina; divizată în 114 Surah (arab. surah, ebr. shurah - şir de pietre în zid, rând de cuvinte în text), alcătuirea făcută sub Uthman (al 3-lea calif după Mahomed) este o compoziţie eclectică, înglobând poezie ritmică, fragmente retorice, refrene, naraţiuni în proză, toate de un stil diferit, de la poezie autentică la vulgaritate, cu numeroase imitaţii sau ecouri din *Biblie, adesea după surse intermediare, împletite cu * mituri arabe arhaice, reinterpretate. § Coranul. Traducere după originalul arabic, însoţită de o introducere de dr. Silvestru Octavian Isopescul, Cernăuţi, 1912: A. Jeffery, Materials for the Histon’ of the Text of the Qur'an, Leiden, 1937 Coribanti (grec. Kopùpavxeç) Fiinţe semidivine* semidemonice, pfeluale.,.. de.... greci dintr-un . *cult asiatic, prezente în *ritudurile or^iasticê 1 c^onsâcrate Marii vfa'rrie * Ï 1 Zeifpr \ ‘ijv'î * > A- * .v \ i * "■ l :■ 'G > / w' : (*Kybele). C. erau confundaţi uneori cu o categorie de divinităţi arhaice: *Curetii (din cultul zeiţei *Rhea), o populaţie mitică din Creta care l-a ocrotit pe *Zeus în copilărie pe muntele Ida, împotriva urii lui *Kronos; dar există şi confuzia cu Dactylii, *genii de pe acelaşi munte Ida, variante ale Cureţilor, sau chiar cu *Cabirii. C. (cu origine fluctuantă în *mituri) erau socotiţi sau progeniturile lui ICronos, sau născuţi dintr-un cuplu divin, fie Zeus - *Calliope, fie ^Apollon -*Thalia, fie chiar *Athena - *Helios; după miturile frigiene, C. sunt însă odraslele perechii Kybele - *Attys. în ipostaza de preoţi ai Kybelei sau, mai des, de făpturi supraumane executau un tip de *dans ritual frenetic, dansat până la delir, în acompaniament muzical strident şi complicat de flaute, tamburine, ţimbale, castaniete şi de strigăte delirante, dansurile încheindu-se cu căderea în extaz. în Grecia, dansurile delirante cu caracter orgiastic ale C. erau adesea legate de cultul lui *Dionysos. Coridwen (Zâna Albă) Zeiţă sapienţială din *mitologia celtică, deţinătoare a ştiinţei integrale, ascunse în noaptea eternă: la începutul lumii, spre a distila ştiinţa, C. a pus la fiert îţitr-un cazan de bronz cele 6 plante esenţiale (iarba de aur, *mătrăguna, somolul, verbina, floarea primăverii şi trifoiul), fiind ajutată de piticul Carig şi de zeul-profet *Gwyon; când compoziţia a dat în clocot, au sărit 3 stropi pe veşmântul zeiţei, iar Gwyon, ştergându-le cu degetul pe care l-a dus ud la buze, a sorbit fără voie taina cunoaşterii şi mintea i s-a luminat; furioasă, zeiţa a alergat după el vrând să-l distrugă, dar zeul a scăpat de urmărire prefacându-se în nenumărate fiinţe şi obiecte. Considerată mama bardului gal Taliesin, C. era uneori identificată cu *Demeter, *Athena sau *Persephone. cosmogonie (grec. Koap,og - ordine, lume, yovoc, - generaţie) Ciclu de *mituri despre creaţia lumii prezent în toate *mitologiile. Miturile cosmogonice se pot împărţi în 2 clase: a) facerea lumii dintru început, ex nihilo; b) refacerea lumii din *haosul postcatastrofic (—>potopul universal); demarcaţia e posibilă în multe cazuri, chiar dacă dificilă, întrucât numeroase mituri sunt efecte târzii ale unor lungi procese de *sincretism; în ambele clase, actul creaţiei porneşte de la haos, ca de la un principiu potenţial sau ca de la o materie primă; dar în prima clasă este haosul primordial, static, iar în a doua un haos mobil, încă purtând urmele catastrofelor generatoare ale stării sale. - Creaţia universului din haos • Organizarea haosului E de fapt o operă de selecţie şi clasificare: lumina e despărţită de întuneric (sau dislocată din el, alteori decantată), de asemenea se despart * cerul de *pământ, *timpul de netimp (aici părând a fi o punere în mişcare a timpului static, care uneori e considerat absenţa sau inerţia timpului: *Ananta, *Zurvan 123 COSMOGONIE etc.), astfel că timpul imobil, inert, devine după primul impuls un timp curgător, adică timpul viu. Haosul iniţial e androgin, iar despărţirea cerului de pământ, a luminii de întuneric este secţionarea *androginului primordial în cele 2 principii fecunde: masculin şi feminin (sau ca în *mitologia chineză: *yin si *yang). In cele mai multe mitologii, haosul e un monstru acvatic (oceanul primordial), *apa fiind esenţială în viaţa planetei noastre. • Logosul creator Lumea ia fiinţă prin rostirea de către zeul creator a primului cuvânt (ebr. dabar, grec. *logos, sanscr. bhan), zeul care-1 pronunţă fiind divinitatea supremă (în *Biblie, *Elohim; în *Avesta, *Ahura-Mazda) sau una personificând cuvântul (în *mitologia vedică, zeiţa intermediară *Văae; în tradiţia *brahmanismului, *Brahmă însuşi). • Creaţia ovulară Fie după modelul apariţiei puiului de pasăre, de broască sau de şarpe din ou, fie printr-o intuiţie ori informaţie retrasmisă de o civilizaţie pierdută, unele cosmogonii înfăţişează naşterea universului din *oul primordial: mitul postvedic despre oul lui Brahma, mitul chinez al naşterii lui *Pangu, mitul orfic al lui *Phanes, iar în concepţia *mitologiei iraniene şi a *zoroastrismului universul ovoidal; (cf. concepţia einsteiniană asupra formei universului şi teoria expansiunii din nucleul iniţial). • Creaţia cinetică Un mit al dogonilor (—> mitologiile populaţiilor africane) afirmă că zeul *Amma dă impuls haosului static, din rotirea mereu accelerată a căruia se formează un ou gigantic ce se despică în două si produce două fiinţe demiurgice care menţin ecfiilibrul mişcării, urmărindu-se etern; după mitul unui trib din America de Nord, caxurillo, (—> mitologiile triburilor amerindiene) din nimicul beznei iniţiale apar 4 pete colorate (roşie, albă, albastră, ocru), toate împletindu-se într-un arc ce începe a se roti, iar din mişcare se nasc doi demiurgi (Mucat şi Temayatzit) făcând osia terestră. Pământul însuşi, Luna, astrele, apoi pe om, până când, dis-putându-şi prioritatea, îşi împart lumea, unul producând tot ce e alb, celălalt tot ce e negru. ~ Aspectul universului Limitată la două elemente egale în valoare: pământul şi cerul, lumea creată sc subdivide ulterior. Descrierea haosului primordial e de obicei vagă, totuşi există şi mituri de subtilitate filosofică; în concepţia vedică sunt distinse chiar etapele cosmogonice: „Nu era fiinţă, nu era nici nefiinţă în acest timp. Nu era nici spaţiul şi nici, dincolo, firmamentul. Care era miezul^ Unde se afla? Sub paza cui? Ce era apa adâncă, apa fără fund? Nici moartea nici nemoartea nu erau în acest timp, nici un semn să deosebească noaptea de zi. Respira Unul fără suflare, mişcat de sine însuşi“, până când din autogeneza termică apare „Cel-care-devenea“, iar după el „a crescut Dorinţa care a fost întâia sămânţă a Gândului“; deci a luat fiinţă categoria de rişi care „erau purtători de sămânţă, erau virtuţi; jos era Instinctul, sus Harul“. Dar, în ciuda vechimii sale, acest mit e un caz particular de interogaţie şi îndoială: „Zeii sunt dincoace de acest act creator: cine ştie de unde izvorăşte el? De unde purcede această facere, dacă a fost făcută sau nu a fost, Cel-ce-veghează asupra ei mult mai sus decât cerul ştie fără îndoială; sau nu ştie deloc?“ (Rigveda, X, 129); o formă mai târzie exprimă mitul astfel: „La început nu se putea deosebi nimic în universul acesta. El era înfăşurat în moarte“ (Brihadăranyaka Upanisad, I, 2, 1); cosmogonia chineză este mai netă: „în vremurile de demult, pe când nu era încă nici pământ, nici cer, şi prin bezna adâncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul şi pământul şi atunci s-a despărţit elementul femeiesc yin de elementul bărbătesc yang si au fost hotărnicite cele 8 ţinuturi ale lumii‘? (Liu An, Huainan zi, sec. II î.e.n.); desigur şi mitografiile chineze pun întrebări actului iniţial: „Cine a putut raporta istoria vremii de început? Pe ce temei poate fi judecată epoca în care pământul nu se despărţise încă de cer? Privirea cui a putut pătrunde în adâncul acelui haos şi cum se putea deosebi ce anume se rotea în acel vârtej? Din bezna nemărginită a apărut lumina. De ce a apărut? Unindu-se, s-au constituit forţele yin şi yang. Ce anume le-a născut şi de unde şi-au tras începutul? Bolta cerească are nouă cercuri; cine le-a făcut? Cine să fi fost primul constructor al acestui măreţ edificiu?“ (Qu Yuan, Enigmele cerului, sec. IV î.e.n.). Orice c. totuşi se constituie îndeobşte pe dualitatea lumină-întuneric, cer-pământ, * elemente care sunt despărţite în procesul actului creator: în Sumer, zeiţa acvatică *Nammu naşte perechea *An-Ki (cer-pământ) despărţită din îmbrăţişare de fiul *Enlil, cu un cuţit de bronz; în Egipt, acelaşi lucru îl face prin suflul său zeul atmosferei, *Shu, despărtind cerul-femelă *Nut de pământul-mascul *Gef>; în mitologia maori (—> mitologii din Oceania), *Tane îşi desparte părinţii * Răngi (cerul) şi *Papa (pământul), aruncând cerul sus de tot, mitologia tibetană arhaică a *religiei *bon vede un început între fiinţă şi nefiinţă, condensat în lumina albă şi lumina neagră; acelaşi fenomen, mitologia primitivă îl vede în forme mai concrete: populaţia aborigenă din America de Nord (—» mitologiile triburilor amerindiene) are peste 3 000 de mituri cosmogonice, clasificabile în 8 tipuri (7, comune întrucâtva cu ale europenilor), dar formele mai răspândite reduc c. la *totemuri (un totem, *strămosul omenirii, ucide alt totem şi din bucăţile cadavrului face * Soarele, Luna, Pământul) sau la *şamanism (marele *şaman face universul prin *aescântece) şi *magie (formă întâlnită mai ales în Australia, de pildă la tribul arunta, pentru care lumea a luat naştere din acţiunea oamenilor-fiare, deci tot totemuri, care transformau obiectele unele în altele, printr-un soi de evoluţie experimentală). COSMOGONIE 124 Năzuinţa spre concretizare e vădită în folclorul mitologic al popoarelor europene; astfel, într-o variantă rusească sincretică (col, M. A. Dikariov, 1911). ^Dumnezeu trimite pe *Diavol să scoată noroi de pe fundul apelor, din care se obţine o insulă; amândoi se culcă pe ea, însă Diavolul, ca să rămână singur, îl împinge pe Dumnezeu spre apă, totuşi insula se lăţeşte în efortul unei nopţi, până când se face cât pământul; Dumnezeu, trezindu-se mulţumit, îi face pe oameni, ca să aibă cine ara glia, dar pentru sine confecţionează munţii Sinai şi *Ararat dintr-un noroi suplimentar, din care furase şi Diavolul, ascunzându-şi-1 în gură, apoi vomitându-1 sub formă de râpi şi văi, ca să asude plugarii muncind; _ pedepsit însă, Diavolul e aruncat în * Infern. în c. pronunţat folclorice, atari mituri sunt frecvente; de ex., în *mitologia românească. O variantă polisincretică figurează în Chestionarele lui B. P. Hasdeu: corabia lui Dumnezeu pluteşte pe marea primordială şi vâsleşte *îngerul Andrei care, pierzându-şi vâsla, se cufundă în mare s-o caute; Dumnezeu profită de situaţie şi răzuie mâlul de pe bordajul navei, confecţionând Pământul şi punându-1 în spinarea îngerului, care-1 va purta ca *Atlas sau *Upelluri; apoi izbeşte cu talpa acest pământ, scoţând animalele, după care compune pe *Adam din 7 pietricele, iar pe *Eva din 5 şi în fine, despicând pământul, extrage *fier din care confecţionează primul plug şi ară primele brazde cot la cot cu Adam. Mai multe mituri cosmogonice româneşti sunt tributare unui dualism îndeosebi de origine uralo-altaică, din epoca marilor migraţii, ca un mit comunicat de Elena Niculiţă-Voronca (Datinile si credinţele poporului român, Cemăuţi-Mihalcea, 1903): un munte primordial atârnă în aer, legănat de vânt şi scuipând foc din pisc, până apare din el o femeie care, după ce mănâncă 2 bucăţi de fier, naşte 2 diavoli - unul înţelept dar şchiop, altul vafid, dar nătâng; cel nătâng pescuieşte lut din marea primordială dar, în loc de Pământ, nu modelează decât o turtă şi cere ajutor lui Dumnezeu, care suflă asupra turtei, lăţind-o şi pretinzând coproprietate egală; neacceptând şi cerând sfat fratelui şchiop, e trimis sub apă să susţină Pământul, asigurându-i stabilitatea veşnică, şi e ferecat sub mare, de unde, ori de câte ori încearcă să-şi rupă lanţurile, provoacă cutremure. La urmă, Pământul e împărţit inegal: un sfert primeşte Dumnezeu, trei sferturi îşi ia Diavolul -în acest calcul fiind vădită influenţa bogomilică (..> hogomili). Alt mit din aceeaşi clasă, relatat de Tudor Pamfile (Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913>, porneşte de la haosul iniţial de apă şi beznă, când pe spuma mării primordiale plutesc un fluture (metamorfozat în Dumnezeu) şi un vierme (devenit Diavolul); după 3 imersiuni, Diavolul aduce mâl şi ambii confecţionează un pat ca o turtă, pe care se culcă cei doi, adormind; trezit primul, Diavolul îl împinge pe Dumnezeu, dorindu-se stăpân unic, însă fiecare îmbrâncire amplifică patul până la dimensiunile Pământului cunoscut; tema e comună cu mitul rus, publicat de Dikariov (cf. supra). Pe lângă acestea, folclorul românesc a absorbit mituri cu origini mult mai vechi, ajunse aici pe căi obscure: Dumnezeu se deplasează prin văzduh (care în limbaj folcloric nu e *aerul, ci spaţiul universal) într-o trăsură de foc, până când se iscă un incendiu cosmic pe care Dumnezeu îl stinge scuipând; din stropii salivei divine se formează imediat mările; apoi Dumnezeu confecţionează 4 peşti gigantici peste care fixează câte o bucată de pământ, cele 4 bucăţi terestre fiind neîncetat plutitoare (cf. teoria geologică a derivei plăcilor continentale); când peştii se zbat, se produc cutremure. într-o variantă, *focul cosmic e stins cu apa mării primordiale, iar cenuşa rămasă e plămădită de Dumnezeu şi prefăcută într-o turtă discoidală care e lăsată să plutească pe apă, ca Pământ (cf. în c. sumeriană: zeiţa *Ki, discul bombat de pământ plutitor); scânteile conservate din focul primordial devin stele, iar Dumnezeu confecţionează la sfârşit şi o broască ţestoasă (cf. reparaţia lumii cu ajutorul broaştei ţestoase *Ao, în mitul cosmogonic al zeiţei *Nii Wa, din *mitologia chineză), din ale cărei ouă (—> oul primordial) răsar vietăţile lumii. Totuşi marile mitologii prezintă o c. ciclică, de distrugeri şi refaceri succesive. ~ Reconstrucţia universului distrus • Creaţia secundă cea mai evidentă (întrucât traduce străveziu şi reforma politică a lui Hammurabi) ca formă structurală de mit se găseşte în mitografiile babilo-niene (—> mitologii din Mesopotamia): opera lui *Marduk se compune din distrugerea vechiului univers (uciderea monstrului acvatic *Tiamat) şi reclădirea lui (cerni şi pământul facându-se din cele două jumătăţi ale cadavrului); în *mitologia biblică, a 2-a creaţie a lumii răzbate indirect, ideea nefiind îndeobşte admisă canonic, totuşi plutind ca o promisiune apocaliptică: „cerul cei nou şi pământul cel nou, pe care le voi zidi“ (V.T., Isaia, LXVI, 22). Un examen atent al c. biblice arată însă că de fapt V. T. nu conţine decât naraţia celei de-a 2-a faceri a lumii; textul traducerilor canonice: „La inceput, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor“ (V.T., Geneza, I, 1-2) nu transmite exact sensul originalului ebraic: „Când Elohim a[u] început să facă cerurile şi pământul, pământul era inform şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, iar suflul Elohim[ilor] se mişca pe deasupra apelor“. O confirmare se regăseşte într-un manuscris de la Marea Moartă; „Căci tu ai făcut [oamenii] să vadă ce nu cunoscuseră, când ai nimicit lucrările de dinainte şi ai zămislit lucrurile cele noi, ştergând învoielile dinainte şi statornicind tot ceea ce va fiinţa de-a pururi“ (Cartea Imnurilor, IQH, V, 13j. La Efrem Şirul se găseşte 125 CRĂCIUN o formă mai clarificată: „Dumnezeu a creat din nou cerurile, pentru că cei păcătoşi s-au închinat corpurilor cereşti. El a creat din nou lumea ce fusese pângărită de Adam. El a săvârşit a doua zidire cu însăşi saliva sa“ (Imnuri, VIII, 16/ • Creaţia ciclică stă probabil la obârşia miturilor celei de-a 2-a faceri. Ciclurile cosmogonice s-au păstrat mai ales în două mitologii: vedică şi nahuatlă. * Mitologia vedică (India) prezintă 4 cicluri (*yuga): „In lumea aceasta, când fără strălucire si lumină ea era înfăşurată de negură din toate părţile, a apărut dintru începutul acelei yuga, ca întâia cauză, un ou uriaş, sămânţa veşnică a tuturor fiinţelor, care se numeşte Mahâdivya. în el, precum se ştie, lumina adevărată era eternul Brahmă[n], sublim şi inimaginabil, ubicuu, cel care e cauza ascunsă şi insesizabilă a realului şi irealului. Din aceasta a purces supremul Brahma, strămoşul şi singurul domn al tuturor făpturilor.“ Se succed apariţii de *zei, *spirite, rişi, se iveşte gigantul cosmic *Puruşa, şi abia în cele din urmă apar elementele: „apa, cerul, pământul, vântul, spaţiul aerian şi ţările lumii“ - şi diviziunea timpului, pentru o durată limitată; apoi, „tot ceea ce există, mişcător şi nemişcat, tot ce se supune observaţiei, totul se va amesteca din nou când, după ce se va scurge yuga, lumea se va nărui“, ciclul fiind reluat. Mişcarea generală e simbolizată aici de *cakrâ (*roata mitică a impulsului iniţial): „Aşa se învârteşte în lume veşnic roata aceasta care nu are nici început, nici sfârşit, şi care pricinuieşte distrugerea a tot ce există“ (Mahăbhârata, I Adipawa, I, 27-38). Mai concise, comentariile vedice recurg la aceeaşi concepţie: „Lumea văzută era o beznă neînţeleasă [...] părând adormită de tot. Când termenul descompunerii s-a împlinit, Stăpânul existent prin el însuşi, care nu poate fi cuprins cu simţurile, [...] se arătă şi risipi întunericul“ (Mănavaaharmagăstra, I, 5-6). Mitologia nahuatlă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) prezintă 5 ere cosmice (*sori) în câteva variante, în cea curentă succedând: soarele pământului, soarele focului, soarele aerului, soarele apei, iar ultimul soare, cel prezent, fiind anominal; de fiecare dată, la schimbarea unui soare prin altul, are loc o catastrofa cosmică după care universul trebuie creat din nou. Independent de ipotezele posibile asupra unor cunoştinţe astrofizice moştenite confuz de la o civilizaţie arhaică pierdută, ideea c. ciclice poate fi interpretată şi ca imitare a morţii şi resurecţiei ciclice a naturii vegetale, a înlocuirii permanente a generaţiilor în lumea animală şi umană, pe care observatori timpurii, mai cu seamă după revoluţia agrară, pe la sfârşitul paleoliticului superior, au inclus-o în mituri. ~ Una din cele mai bogate şi mai profunde categorii mitologice, c. trebuie clasificată, din unghiul participării divinităţii la operă, în 5 mari ramuri: zeul creator autocreat (*Re, în Egipt şi toate miturile solare; Brahma, în India brahmanică); divinitatea eternă si existentă în sine (Elohim, *Yahweh - care crează lumea ex nihilof, zeul emancipat, creind prin transfer energetic (Mardulc, în Babilon, confecţionând lumea, adică pământul şi apele, din cadavrul monstrului feminin primordial, zeiţa Tiamat); zeii cosmogonici ca element creat şi inclus în univers (zeii vedici, despre care Jean Varenne scrie că „sunt producţii secundare şi nu responsabilii creaţiei“); creaţia schematică, abandonată de creator (în care intră toate cosmo-goniile parţiale, specifice mitologiilor primitive, unde operatorul este un zeu care s-a plictisit de opera sa şi s-a retras, să lenevească în cer, părăsind lumea neterminată; —> deus otiosus). f—» omul primordial) sj Franz Lukas. Die Grundbegriffe in den Kosmogonien der allen Völker, Leipzig, 1893; J. Curtin, Creation Myths of Primitive America, Boston, 1898; S. G. F. Brandon, Creation Legends of the Ancient Mear East, London. 1963; H. Baumann. Schöpfung und Urzeit des Menschen im Mythus der afrikanischen Völker, Berlin, 1936; W. Staudacher, Trennung von Himmel und Erde, Tübingen, 1942; Ch. H. Long, Alpha: the Myths of Creation, New York, 1963; D. Mac Lagan, Creation Myths. Man’s Introduction to the World, London, 1977; Gh. Vlăduţescu, Filosoßa legendelor cosmogonice româneşti, Bucureşti, 1982 Cotytto Zeiţa neruşinării, în *mitologia romană (de origine tracă), celebrată în cadrul unor *mistere, numite Cotyttia, având un caracter licenţios şi fiind oficiate de o clasă de preoţi numiţi baptae. Coyolxauhqui (Pictată cu clopote) Zeiţa aztecă a *Lunii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), asociată cu *pământul şi cu stelele, întrucât era socotită sora zeului *Huitzilopochtli, a zeiţei *htonice *Coatlicue şi a zeiţei patroane a stefelor sudului, Centzon Huitznaua. Crăciun (lat. creatio - naştere sau calat io -convocare) 1 Crăciun - ca sărbătoare a naşterii lui *Isus Christos La romani funcţiona tradiţia convocării (calatio) de către preoţi, la începutul lunii (zi-ntâi), a enoriaşilor, pentru comunicarea zilelor festive ale lunii in curs; la fel se proceda pentru alte *sărbători speciale, cum erau *ritualurile mithraice de la 25 decembrie (—> Mithra), Referindu-se la conflictul dintre *cultul creştin timpuriu şi cultul mithraic roman, J. G. *Frazer observă că „un vestigiu grăitor al îndelungatei lupte se păstrează în sărbătoarea noastră de Crăciun, pe care Biserica pare să o fi împrumutat direct de la rivala sa păgână“, deoarece „în calendarul iulian la 25 decembrie cădea solstiţiul de iarnă şi se spunea că este Naşterea Soarelui“. Frazer descrie comparativ „ritualul naşterii“ la câteva popoare antice (perşi, siriaci, egipteni): „Credincioşii se retrăgeau în sanctuare secrete, de unde ieşeau la miezul nopţii strigând din toate puterile: «Fecioara a născut! Lumina creşte!»“, căci de la solstiţiul de iarnă zilele încep să crească. Naşterea lui Mithra (numit CRÀCIUNEASA 126 de romani şi *Sol Invictus) era sărbătorită la 25 decembrie, dată despre care N.T. nu vorbeşte vreodată când se referă la naşterea lui Isus Christos, deoarece *creştinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărută întâi la creştinii egipteni, dar la 6 ianuarie (când ulterior a fost aniversat *botezul lui Christos), sărbătoarea numită Naşterea Domnului e fixată de Biserica romană abia în pragul sec. IV, la 25 decembrie apoi preluată şi de Biserica orientală. *Augustin recunoscuse tacit originea păgână a C., de vreme ce îi îndemna pe creştini să serbeze, nu *Soarele, ca păgânii, ci pe creatorul Soarelui şi lumii (cf Sermones, oraţia CXC). Sărbătoarea C. a fluctuat în prima etapă creştină, de la 6 ianuarie la 25 decembrie; întâi, „teologii de la începutul erei creştine au considerat că data naşterii lui Crist trebuie să coincidă cu ziua când Dumnezeu l-a creat pe om şi au stabilit că ziua de 6 ianuarie corespunde zilei a şasea a Creaţiei“ (Paulus Cassel), întrucât „simbolica creştină tălmăceşte botezul drept naşterea spirituală a lui Christos, pe când naşterea propriu-zisă era numai naşterea materială“ (Petru Caraman); după refixarea datei, primul Crăciun nou a fost sărbătorit în 354 la Roma şi în 375 la Bizanţ; mutarea datei a fost o strategie a Bisericii creştine pentru anihilarea cultului lui Mithra şi, implicit, a Satumaliilor (—> Saturnus). Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. XIII), 25 decembrie a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou. Termenul Crăciun, ca şi termenii analogi slavi (Rapan^m», bulg. K'pauyH), cu etimon latin evident, îşi confirmă originea păgână şi prin termenul albanez kercum - iniţial „lemn“, „ciot“, „buturugă“, apoi „buturuga de Crăciun“ (mai multe popoare creştine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce trebuie să ardă toată noaptea). Relictele păgâne din sărbătoarea creştină sunt 3, după Petru Caraman: arderea buturugii (la români rar atestată); rostogolirea * roţilor de foc de pe dealuri; colacii de Crăciun, unele forme ale cărora „imită perfect forma soarelui“. ~ 2 Crăciun - ca divinitate mitofolclorică românească Prin contaminare terminologică, în *mitologia românească, nume dc personaj autonom, cu alură de divinitate antropomorfa, mai mult decât simplă personificare a sărbătorii, ulterior răspândit în onomastica de familie. Acest C. nu apare prea clar, iar uneori numele său pare să acopere o divinitate arhaică, din categoria * Moşilor (adică a * strămoşilor arhetipali), după cum sugerează textul unei *colinde din jud. Constanţa, citat de Nicolae *Densuşianu (Dacia preistorică, Bucureşti, 1913, p. \Q9): „Sus în dalbe mănăstiri / [şede] Bunul Dumnezeu, / Lângă Bunul Dumnezeu / Sede Maica Precesta, / Lângă Maica Precesta / âede bătrânul Crăciun, / Lângă bătrânul Crăciun / Sede Ion Sânt-Ion, / Lângă Ion Sânt-Ion / Şed toti sfinţii de-a rândul / Şi-mi judecă pe Sivo-Ilio / Vasileo Ilio“. Uneori, Crăciun are şi o paredră: *Crăciu-neasa. ~ 3 Moş Crăciun - pseudomit familial modem, lipsit de sacralitatea religioasă a sărbătorii creştine, pe care o însoţeşte, fiind probabil de origine livrescă relativ recentă (după franc. Père Noël). § Paulus Cassel. Weihnachten-Urspriinge, Brâuche unei Aberglauben, Berlin. 1861; Eq. Çabej. Crăciun (în Studii şi cercetări lingvistice. 1961, XV, 3, p. 313-317); Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Bucureşti, 1983 Crăciuneasa Paredra lui *Crăciun, amintită foarte rar în *mitologia românească. Prezentată ca moaşă a Maicii Domnului (*Fecioara Maria), la naşterea lui *Isus Christos, când Crăciun refuză primirea maicii sacre în casă şi o adăposteşte în staul; pe soţia sa, C., o pedepseşte pentru asistenţă, tăindu-i mâinile. Dar Maica Domnului îşi vindecă moaşa, dăruindu-i nişte mâini de aur. E posibil ca în acest *mit confuz să se fi exercitat două influente: memoria unei vechi zeiţe locale care patrona moşitul şi al cărei nume s-a pierdut; conflictul între *teologia creştină şi *cultele autohtone din Dacia. creanga de aur; vâscul sacru (lat. viscum) Parazit al stejarului, mărului, plopului etc., de care sunt legate numeroase *mituri şi ^superstiţii. Intr-un episod din Eneida (VI, v. 136-148, 205-211) Vergilius arată cum s-au aşezat pe copacul căutat, orientându-se după o ramură ca de vâsc (căci de fapt e o crenguţă misterioasă cu caracter magic, doar comparată cu vâscul) doi porumbei care l-au călăuzit pe *Aeneas, iar el a rupt ramura, sfătuit de *Sibylla din Cumae (Cumana), Vâscul era venerat de multe popoare antice. I se atribuiau însuşiri homeopatice (se credea că vindecă epilepsia), dar mai cu seamă era socotit remediu de rupere a vrăjilor: în Bretania era atârnat în uşa ori în poarta caselor si grajdurilor la solstiţiul de vară, în Germania şi Suedia, la solstiţiul de iarnă, în România, de Anul Nou; unele superstiţii de origine mitică persistă şi azi: în Tirol se crede că, cu ajutorul unei crenguţe de vâsc, pot fi descoperite comorile, în Anglia se presupune că vâscul deschide orice lacăte şi zăvoare (ca *iarba fiarelor în superstiţiile folcorice româneşti sau ca sesamul oriental), funcţia mitologică a vâscului era adesea esenţială; în *mitologia scandinavă, zeul tinereţii *Bâldr poate fi ucis numai când e atins cu o crenguţă de vâsc; celţii din Gallia şi din insulele britanice aveau un *ritual în cadrul căruia unul din *druizi, în veşmânt alb, într-o noapte cu lună plină, reteza creanga de vâsc de pe stejarul sfânt, cu o seceră de aur; culegerea ramurilor de vâsc de către druizi era însoţită de sacrificarea unor tauri albi. Asupra funcţiei mitologice a vâscului a insistat J. G. *Frazer în lucrarea sa capitală al cărei titlu, Creanga de aur, a fost împrumutat aici. încă în scrisoarea de propunere către editorul său, Frazer explică succint şi miezul mitic şi *ritualul 127 CREŞTINISM aferent, pornind de la comentariul lui Servius asupra lui Vergilius; dar acea creangă „ca vâscul“ şi pe care savantul englez a identificat-o cu vâscul, creştea, lângă lacul italic Nemi, „pe un anumit arbore dintr-o dumbravă sacră a Dianei de la Aricia, şi funcţia de preot al dumbrăvii era deţinută de un bărbat care o moştenea rupând Creanga de Aur şi omorîndu-1 apoi pe preot într-o luptă in doi“ - acest preot reprezentându-1 pe zeul *Virbius al dumbrăvii, iar uciderea lui simbolizând moartea zeului, deci a unui zeu care moare şi renaşte. Frazer pune * legenda în raport direct cu „veneraţia druidică pentru vâsc şi cu sacrificiile umane care însoţeau cultul druizilor“ şi desigur cu *mitul *morţii prin vâsc a zeului scandinav Baldr. Datina arhaică, legată de cultul *Dianei Nemorensis (un cult pe care l-ar fi instituit *Orestes), s-a păstrat la romani până în epoca imperială. Şi după alţi cercetători, mitul pare a fi de origine italică, deşi variante întrucâtva asemănătoare există în zone îndepărtate; astfel, un gen de creangă de aur este şi planta nemuririi, după care coboară eroul mesopotamic *Ghilgamesh sub pământ şi care îi este furată de un *şarpe. Sensul ermetic al relaţiei între c.a. şi lumea infernală a fost interpretat ca funcţie iniţiatică adesea, şi astfel a fost folosit şi de Mihail Sadoveanu, în mesajul simbolic al romanului său Creanga de aur. § James George Frazer. The Gohlen Boiigh. A Study in Magic and Religion. I-XIII, ed III, London, 1935-1937; id., compendiu, Londra, 1890 (trad. rom. de Octavian Nistor, I-V, Bucureşti, 1980) credinţă; crez Convingere religioasă apriorică, de caracter transcendental, într-o existenţă sau o forţă extramundană, eternă, absolută, mai presus de om. Variabilă în raport cu specificul fiecărei *religii, c. alcătuieşte motivaţia şi scopul fiecărui sistem religios şi este totdeauna o atitudine intens afectivă pentru care * dogmele şi tradiţia devin formule inteligibile în cunoaşterea divinităţii deoarece sunt acceptate fără un examen raţionalist, numai (sau mai ales) printr-un act de opţiune spontană. Noţiunea de c. e variabilă în istorie. De ex., în concepţia religioasă din India vedică, pratyaksa-dargana (credinţa) însemna de fapt capacitatea de a vedea un zeu în înfăţişarea lui corporală. în marile religii modeme, noţiunea se îmbogăţeşte devenind instrumentul principal al fiecăreia. Orice c. religioasă acceptă fără rezerve tradiţia *revelaţîei divine, scripturile sacre corespunzătoare şi conţinutul integral al dogmelor teologice şi, ca atare, neagă posibilitatea cercetării logice a acestora şi respinge examinarea critică a conţinutului *miturilor şi tradiţiei ce alcătuiesc sistemul doctrinar respectiv. C. admite, ca unică modalitate de cunoaştere, revelaţia divină; admiţând mitul şi dogma religiei sale, orice credincios le acceptă ca pe o realitate misterioasă şi transcendentă cu care a realizat un contact intim total şi deci nu le reproşează nici constmcţia paradoxală, nici conţinutul obscur sau chiar absurd. în acest act se implică adesea refuzul informaţiei din afara c., aşa cum preciza *Tertullianus: „Noi însă nu mai avem nevoie de curiozitate după Isus Christos şi nici de cercetare în afara Evangheliei. Odată ce am crezut, nu mai năzuim la ceva dincolo de credinţă“ (De praescriptione contra haereticorum, VII, \\). Acest tip corespunde credinţei tradiţionale absolute a lui * Abraham şi se deosebeşte (fără a o contrazice) de credinţa care cere verificare, al cărei exponent poate ft socotit *apostolul Toma (Necredinciosul); ambele tipuri prefigurează cele două orientări din sec. XI-XII (cf infra). Antagonismul aparent inevitabil între cunoaşterea mistică prin credinţă şi cunoaşterea ştiinţifică prin raţiune a fost totuşi estompat pe cale de nouă argumentaţie aprofundată sau numai de compromis, de către mai mulţi teologi, ca de ex. *Toma din Aquino, în sec. XIII, care afirma existenţa unei armonii între cele două modalităţi, deşi acorda prioritate c. Forma cea mai acută a c. autentice a fost exprimată într-un paradox atribuit lui Tertullianus (160-222): credo quia absurdum (cred pentru că e absurd). Formula a fost corectată, în sec. XI, de * Anselm de Canterbury (crede ut intelligas - crede ca să înţelegi) şi inversată de *Abelard în sec. XII (înţeleg ca să cred). Nominaliştii din evul mediu au susţinut teza delimitării zonelor credinţei şi cunoaşterii, de aici ajungându-se apoi la afirmarea deosebirii între adevărul credinţei şi adevărul cunoaşterii, dar şi la ideea că ambele adevăruri coexistă, fără sa se excludă reciproc. Martin *Luther şi alţi teologi au folosit această idee a dualităţii adevărului, pentru a ataca cunoaşterea, opunându-i c. ca demers absolut. Cei mai mulţi teologi au fost convinşi că ştiinţa (sau cunoaşterea ştiinţifică) nu are calitatea ae a judeca adevărul religiei, deci al c., si ca atare au acordat acest drept numai metafizicii, pe temeiul tezei că ştiinţa rămâne agnostică şi incapabilă de a da răspunsuri faţă de sensul suprem al vieţii. în acest plan, circulă definiţia omului credincios ca om care caută absolutul. In sec. XX, eforturi de conciliere între credinţă şi raţiune a făcut Pierre *Teilhard de Chardin. § Mircea Florian, Misticism şi credinţă. Bucureşti, 1946; Karl Jaspers. Der philosophische Glaube angesichts der Offenbarung, Zürich, 1948; Raţiune şi credinţă (studii de I. lanoşi, Gh. Al. Cazan, Gh. Vlăduţescu, V. Tonoiu, I. Pârvu, I. Chelcea, S. Chelcea, I. Bădescu, N. I. Mariş, I. Goian, Cr. Petru, V. Mihăilescu), Bucureşti, 1983; John Hick, Faith and Knowledge, Iathaca, 1951; J. Wisdom, Religious Belief, Oxford, 1965; James P. Mackey, The Problems of Religious Faith, Dublin, 1972; W. Kasper, Einführung in den Glaube, Mainz, 1973 creştinism *Religie universală, cu vechime bimilenară, constituită pe temeiul *credinţei în *Isus Christos, ca fiu şi mesager al lui ^Dumnezeu (şi faţă inseparabilă a Treimii divine) trimis pe CREŞTINISM 9 128 pământ în vederea răscumpărării omenirii din captivitatea *păcatului originar al cuplului *Adam si *Eva, precum şi spre *mântuirea omenirii. Apărut în sec. I e.n. ’în Palestina şi acceptat de unii evrei din diaspora, apoi atrăgând prozeliţi printre cei de alte religii, c. se dezvoltă repede, de la forma sa iniţială de *sectă iudeo-creştină, la o religie autonomă, sprijinită pe *miturile cuprinse în textele epice din *Evanghelii şi din Faptele Apostolilor (—> Biblia) şi consolidată teologic prin Epistolele ap. Pavel şi Epistolele soborniceşti ale ap. Ioan, răspândită apoi în cuprinsul Imperiului Roman chiar în sec. I, constituindu-se într-o comunitate de adepţi, numită Biserica creştină, care se consideră „trupul lui Christos“ biserică), iar după sfârşitul evului mediu invadând lumea, astfel că azi (potrivit unor statistici formale) ar însuma peste un miliard de credincioşi. C. a avut nevoie de câteva secole pentru a-şi elabora doctrina; credinţa creştină e definită abia de conciliul IV ecumenic (Calcedonia, 451), prin formularea crezului, care stabileşte esenţa ei; această esenţă rezidă în: acceptarea misiunii de mântuitor a lui Isus Christos, calităţii lui de fiu al lui Dumnezeu, născut din *Fecioara Maria, deci de Dumnezeu şi de om în acelaşi timp, „monogen, în două naturi, fără confuzie nici schimbare, fără diviziune nici separaţie“, fiecare din cele două naturi păstrându-şi „particularitatea“, dar alcătuind „o singură persoană şi o singură ipostază“. Aşadar, Isus Christos este considerat nu un semizeu (ca un *Bodhisattva sau un zeu născut de o muritoare), ci întruparea *Logosului divin, o faţă a Absolutului, a esenţei divine unice. în centrul doctrinar al c. se află o trinitate (Sfânta Treime) care, potrivit *teologiei acceptate, este „esenţa divină unică în 3 ipostaze: Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh“; întâiul element reprezintă principiul creator fără de început, al doilea (Isus Christos) se consideră Logosul întrupat, adică înţelesul absolut al universului, al treilea simbolizează principiul energetic, dinamic, al vieţii. Prin misiunea salvării (mântuirii) şi prin credinţa în trinitate, c. se apropie de *budism, de *brahmanism şi de *hinduism (cf. triada hinduistă *Trimurti), dar şi de *mitologia greacă (cf. tripla *Hekate), deşi la baza c. se află *mozaismul, prin V.T. din Biblie; ideea unui mântuitor universal, ca şi mitul escatologic al Zilei de Apoi f—» escatologie), de regenerare a lumii prin *foc, apropie c. de *zoroastrism (cf. apariţia mântuitorului *Saoshyant şi lupta finală a fui *Ahura-Mazda cu *Angra-Mainyu, în * A vesta). Deşi influenţat de stoicism, c. nu a putut păstra orice fel de principiu din acest sistem, căci pentru stoici, de ex., lumea nu este creată de divinitate, ci chiar principiile incluse în ea au creat divinitatea. C. s-a format din punct de vedere dogmatic într-o lungă perioadă de mobilitate teologică şi de conflicte interne, care l-au dus la schisme şi fărâmiţări sectante. Unul din punctele principale de dispută doctrinară a fost constituit de dificultatea de a preciza dacă *Sfântul Duh purcede numai de la Dumnezeu-Tatăl sau şi de la Fiul (filioque). Un alt punct disputat a fost calitatea divină a lui Isus Christos, asupra căreia s-au pronunţat negativ diferite *erezii timpurii, în special doctrina lui *Arius (arianismul). Problemele dogmatice au fost dezbătute în comun de toţi creştinii în primele 8 concilii ecumenice: Nikeia I (325) convocat de împăratul bizantin Constantin cel Mare, pentru combaterea ereziei preotului alexandrin Arius, care afirma că Fiul este numai prima creatură a lui Dumnezeu şi instrumentul creaţiei divine; Constantinopol I (381), întregind trinitatea prin includerea Sfântului Duh; Efes (431), consacrat divinizării Maicii Domnului, contra doctrinei lui Nestorius (—> nestorieni) care afirma că Fecioara Maria nu poate fi mama lui Dumnezeu, întrucât creatura nu-şi poate naşte creatorul; Calcedonia (451), combătând erezia monofizită (—> monofiziţi) a călugărului constan-tinopolitan Eutihios, negator al naturii umane a lui Isus Christos; Constantinopol II (553), convocat de împăratul bizantin Iustinian, pentru a condamna, în cele Trei căpiţele, arianismul, nestorianismul şi doctrina unuia din părinţii Bisericii, *Origenes; Constantinopol III (680), condamnând monothelismul care se îndoia asupra prezenţei a două voinţe, divină şi umană, în flinta Logosului întrupat; Nikeia II (787), convocat de împărăteasa bizantină Irina, pentru condamnarea iconoclaştilor si confirmarea cultului *icoanelor; Constantinopol IV (869), consacrat dezbaterilor în jurul *dogmei filioque, susţinută de Biserica romană şi negată de Biserica bizantină. După acest ultim conciliu comun al c. oriental şi al c. occidental, se intensifică polemica în jurul aceleiaşi dogme şi se ajunge la marea schismă între cele două Biserici; schisma se concretizează într-o ruptură definitivă între Biserica romană şi Biserica bizantină, care se anatemizează şi se excomunică reciproc (1054); acest act bilateral e anulat abia în cadrul conciliului ecumenic (catolic) Vatican II (1965). Celelalte concilii sunt ţinute unilateral de Biserica romană. Biserica creştină este o instituţie concretă, cu stalul juridic şi cu istorie politică; ea se consideră trupul mistic al lui Isus Christos şi îşi asumă sarcina de a propaga învăţătura acestuia, ca întemeietor al ei; în acest cadru, afirmă a avea un rol matern si pedagogic faţă de credincioşi (fiind, într-o formulare catolică, mater et magistra). Dar schismele, reformele şi desprinderile parţiale au dus la existenţa mai multor biserici creştine. ~ Biserica răsăriteană (sau ortodoxă), cea care a acceptat toate decretele primelor 7 concilii (sau sinoade) ecumenice, se împarte în patriarhii naţionale autocefale: Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim -ca biserici ale tradiţiei orientale; apoi bisericile: cipriotă, sinaiotă, elenă, sârbă, muntenegreană, 129 CREŞTINISM 9 română, bulgară şi rusă. ~ Biserica catolică (sau romano-catolică), socotindu-se întemeiată de ap. Petru şi Pavel, este subsumată universal pontificatului roman, având în frunte un *papă (eligibil de către un conclav şi considerat infailibil - de la consacrarea de către conciliul Vatican I, în 1869 - şi locţiitorul direct al lui Isus Christos pe pământ); socotind drept întâiul papă pe ap. Petru, până la Ioan Paul II, ales în 1978, în Sfântul Scaun de la Vatican s-au succedat 265 papi. Biserica catolică e condusă, teritorial, de cardinali şi arhiepiscopi (mai ales distribuiţi pe ţări sau regiuni naţionale).~ Bisericile protestante (sau reformate), cu diferente pronunţate sub raport dogmatic între ele, desprinse de catolicism începând cu *Reforma (iniţiată de Martin *Luther la Wittemberg în 1517 (Germania) şi continuată de Ulrich Zwingli (Elveţia), Jean *Calvin (Franţa, apoi Geneva), John Knox (Scoţia), ca mişcare religioasă de protest împotriva politicii eclesiastice a Vaticanului) se divid, după specificul local, în: lutherană, calvinistă, anglicană, presbiteriană (sec. XVI); acestea sunt urmate în veacurile ulterioare de numeroase *culte reformate: *adventişti, *metodişti, *baptişti, *unitarieni, congregaţionişti (—> congregaţionism) etc., sau sectante: *mormoni, *penticostali, *martorii lui Iehova ş.a.; din cultele reformate sau din secte se despart adesea subsecte. • Diferenţele specifice sub raport dogmatic între principalele ramuri (numite *rituri sau biserici) ale c. sunt mai ales de ordin teologic (privind detaliile crezului) si de ordin eclesiastic (privind sistemul organizării ierarhiei bisericeşti şi modul de exercitare a cultului religios). ~ Doctrina ortodoxă (răsăriteană) admite, ca şi catolicismul, autoritatea obligatorie a tradiţiei sacre alături de textele canonice scripturale (Vechiul Testament şi Noul Testament), instituţia monahală (—> monahism), cultul Fecioarei Maria, al sfinţilor, *îngerilor şi relicvelor; dar, spre deosebire' de celelalte rituri, afirmă îndumnezeirea naturii umane prin natura divină, consideră trinitatea drept divinitate unitară şi integrală, acordă importanţă minoră *pre-destinării, investeşte textele liturgice cu un caracter pronunţat magic, admite ca zone extra-mundane postume numai * Paradi sul şi * Infernul , nu acceptă celibatul preoţilor care nu sunt călugări. ~ Doctrina catolică (romană) are un caracter preponderent istorist în concepţia despre lume (care în ortodoxism este mai ales cosmologică) şi acordă o importanţă capitală dogmei predestinării dumnezeieşti, prin paradox, ca şi liberului arbitru omenesc; trinitatea e privită analitic, ca alcătuită din 3 ipostaze ale dumnezeirii, în ierarhie descrescândă; admite dogma fdioque, ca şi alte dogme specifice catolicismului: imaculata concepţiune (Fecioara Maria, neatinsă de păcatul originar), *Purgatoriul (ca loc intermediar între Infern şi Paradis), absolvirea de păcate prin indulgente, infailibilitatea papei în problemele credinţei, celibatul preoţilor, prioritatea limbii latine în exercitarea cultului (deşi, după Conciliul Vatican II, această obligativitate a fost abandonată, introducându-se şi în bisericile catolice limbile naţionale ca limbi liturgice). - Doctrinele reformate au un punct comun în pledoaria pentru întoarcerea la textul scriptural, la intuiţiile fundamentale ale Evangheliei, şi în respingerea tradiţiei (admise de ortodocşi şi catolici); ~lutheranismul consideră că păcatul originar l-a privat pe om de liberul arbitru şi că mântuirea este opera exclusivă a graţiei divine, independentă de faptele bune, de indulgenţe sau de medierile sfinţilor, şi refuză ierarhia eclesiastică, sistemul monahal, sfintele taine, venerarea icoanelor şi sfinţilor, întrucât singura cale de contact cu Isus Christos e socotită credinţa; ~calvinismul, întemeindu-se pe dogma predestinării, susţine suveranitatea absolută a lui Dumnezeu care mântuieşte pe cine vrea; ~anglicanismul este în esenţă un catolicism fără recunoaşterea papei; ~ alte cuîte reformate şi îndeosebi sectele simplifică în diferite grade organizarea şi doctrina, pretinzând în genere a se întoarce cât mai aproape spre creştinismul primitiv. După conciliul Vatican II, s-a manifestat o tendinţă (promovată îndeosebi de papa Paul VI şi de patriarhul constantinopolitan Athenagoras I) de conciliere şi unificare a bisericilor creştine • Biserica creştină - al cărei dublu rol asumat este de maică învăţătoare (în expresia catolică: mater et magistra) - a devenit o instituţie vizibilă, cu o structură juridică şi cu o istorie politică; ea îşi are manifestarea concretă de expresie a misterului Bisericii originare întemeiate, după tradiţie şi scripturi, de Isus Christos. Ea îşi vede sursa vitală la Sfântul Duh, căci, devenind anume prin acesta trupul lui Christos, îşi poate îndeplini cu fidelitate misiunea universală de mijlocitoare a mântuirii, cu ajutorul cuvântului divin şi al celor 7 taine (sau *mistere). Evoluţia creştinismului a fost dificilă. Istoria c. primitiv e nesigură, documentele fiind puţine, indirecte şi uneori cu paternitate incertă. Autorităţile imperiale (care priveau cu îngrijorare politică expansiunea noii „secte“) şi scriitorii sau filosofii romani, cu puţine excepţii, au întâmpinat c. cu ostilitate. Un pasaj al lui Tacitus {Anale, XV, XLIV) - presupus de unii comentatori a fi interpolat, deşi nici tonul, nici argumentele nu-i favorizează pe creştini, doar coincid ciudat de exact cu informaţiile din N. T. - când vorbeşte de pedepsele grele date de Nero acestei comunităţi „urîte de toţi din cauza nelegiuirilor“ (dar se pare că acele pedepse urmăreau să abată asupra creştinilor o culpă poate a împăratului: incendiul Romei), afirmă că „vulgul îi numea creştini“ (vulgus christianos apellabat) şi că „întemeietorul numelui lor, Christus, sub domnia lui Tiberius. fusese condamnat la supliciu de procuratorul Pontius Pilatus“ (Auctor nominis eius Christus. Dicţionar de mitologie generala C. 9—10 CREŞTINISM 9 130 Tiberio imperitante, per procuratorem Pontium Pilatum supplicio ajjectus eraî). Acest text numeşte c. o „superstiţie“ şi îl clasifică printre relele care îşi fac loc pe teritoriul Romei, socotindu-i credincioşii fiinţe vinovate de „ură împotriva neamului omenesc“ şi evocând represaliile statului: uciderea şi batjocorirea creştinilor, înveşmântaţi în piei de fiare şi lăsaţi să-i sfâşie câinii sau crucificaţi ori arşi de vii noaptea pe ruguri, ca să ilumineze oraşul; acelaşi text semnalează efectul nescontat al compătimirii populare faţă de creştinii martirizaţi. Totuşi, prigoana în Imperiul Roman nu avusese un caracter propriu-zis juridic decât numai de la rescriptul împăratului Traian (cca 112 e.n.), reluat de împăraţii următori până la Gallienus care, după 260, printr-un rescript de orientare nouă, acordă creştinilor libertatea de cult ce nu va dura mult, represaliile reînteţindu-se după edictul din 303 al lui Diocleţian, ce prevedea dărâmarea bisericilor, interzicerea adunărilor cultuale, tortura, arderea cărţilor sacre; în cadrul represaliilor din 304, la Nikomedia, între alte victime, e ucis *Sfântul Gheorghe. Biruindu-şi rivalii şi devenind împărat unic (în urma legendarului vis cu * simbolul dublu al *crucii înscrise pe steag şi al cuvintelor In hoc signo vinces), după anul 324 Constantin consfinţeşte victoria c. decretându-1 religie de stat si convocând primul conciliu ecumenic în 325, fără ca împăratul însuşi să se fi convertit vreodată la religia creştină, mulţumindu-se să manevreze această religie (căreia î-a dictat chiar şi norme teologice) ca pe un instrument politic. Atitudinea statului roman faţă de creştini e fluctuantă. Dacă lui Traian îi urmează câţiva împăraţi toleranţi, ca Hadrian care impune ocrotirea juridică a c., în măsura în care acesta nu lezează religia romană (cf. Eusebius, Istoria eclesiastică, IV, 30, 8-10) sau Antoninus Pius care chiar se pare că i-a respectat pe creştini (cf. Cassius Dio, Istoria Romană, LXX, 3), Septimius Severus interzice convertirea la c. (şi la *iudaism) sub pedeapsă gravă (cf. Aelius Spartianus, Severus, 17, în Istoria Augustă), declanşând o prigoană generală (cf. Eusebius, op. cit., VI, 2; Augustin, De civitate Dei, XVIII, 52) când edictul din 202 pedepseşte nu numai convertirea, ci şi propaganda de convertire. Măsurile lui Septimius Severus au fost atacate de Tertullianus (în Ad nationes şi mai ales în Apologeticum) înainte de edict, iar după aceea de Clement Alexandrinul, profesor la Didaskaleion, marea şcoală teologică din Alexandria. Ulterior, Biserica creştină a ştiut să se plieze pentru a supravieţui. Comentând coincidenţele dintre sărbătorile creştine şi cele păgâne, J.G. *Frazer {Creanga de aur, III, Bucureşti, 1980, p. 142) vede în ele „dovada compromisului pe care Biserica, în ceasul ei triumfal, a fost silită să-l facă cu rivalii săi învinşi, dar încă primejdioşi“, iar în evoluţia religiei creştine, o politică mai maleabilă „a preoţilor subtili care îşi dădeau seama că. trebuind să stăpânească lumea, creştinismul nu o poate face decât atenuând principiile rigide ale întemeietorului său, lărgind puţin strâmta poartă ce duce la mântuire“. în acest sens, Frazer socotea posibilă „o paralelă foarte instructivă între istoria creştinismului şi istoria budismului“. După Mircea *Eliade (Le Mythe de VEternel Retour, Paris, 1969, cap. IV, La terreur de l'histoire), „Creştinismul se adevereşte a fi netăgăduit religia «omului căzut»: şi aceasta în măsura în care omul modem este iremediabil integrat în istorie şi în progres şi unde istoria şi progresul sunt o cădere implicând amândouă abandonarea definitivă a paradisului arhetipurilor şi repetiţiei“. între atitudinea teologică şi atitudinile profane, o situaţie particulară a avut-o poziţia lui Pierre *Teilhard de Chardin (Introduction a la vie chrétienne, 1914): „Dacă creştinismul e într-adevăr destinat, aşa cum predică şi simte, să fie religia de mâine, aceasta nu ar fi decât prin axa lui vie şi organizată a catolicismului său roman, care poate spera să se măsoare cu marile curente umanitare modeme şi să şi le. asimileze.“ Una dintre cele mai recente definiţii ale c. este formulată de teologul iezuit Paul Valadier (într-o convorbire cu Pierre Thuillier, publicată în La Recherche, Paris, sept. 1985, nr. 169): „eu cred că creştinismul este o religie modernă în înţelesul cel mai puternic al cuvântului. El nu dă o dată pentru totdeauna o doctrină închisă definind binele si răul, un ansamblu de rituri şi norme [...] El tincfe să-şi interpreteze constant propriile sale texte de bază, deci izvoarele sale“, întrucât ,JS!oul Testament nu are sens decât raportat la cel Vechi, aşadar înţelegerea lui trimite la altceva decât la el însuşi. Fundamental, creştinismul este viu fiind mereu în relaţie de recitire cu propriul său trecut [...] Biblia nu e decât mijlocul de a merge spre îsus Christos [...] Scripturile nu conţin, pentru noi, un adevăr imediat literal. Ele sunt texte care trebuie interpretate, care se cuvin recitite, şi care pot fi recitite în mai multe feluri. [...] Biserica procedează neîncetat la un fel de reevaluare a conţinutului spiritual al Bibliei; ea se străduie să înţeleagă mai bine, în fiecare circumstanţă, înţelesul adevărat al cuvântului lui Christos şi misiunea lui.“ • Critica creştinismului C. a fost întâmpinat de romani cu aversiune, ca o religio illicita. Pentru Tacitus era o „religie odioasă“. Suetonius considera pe creştini duşmani publici (hostes publici). Pentru Plinius cel Tânăr, c. e o *superstiţie nocivă (superstitio prava et immodica). Pentru *Celsus, care imputa desele revizuiri ale textelor sacre, c. era o religie aculturală destinată sărăcimii şi sclavilor. Totuşi, e ciudat că, prigoniţi ca un pericol public în primele 2 secole, creştinii sunt prea puţin cunoscuţi de scriitorii romani: Suetonius, publicându-şi Vieţile Cezarilor prin anul 122, face o confuzie grosolană 131 CRUCE scriind despre Claudius că „a expulzat din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigaţi de Chrestus“ (Doisprezece Cezari, V, 25), tocmai el care trebuia să fie bine informat, în funcţia sa de secretar ab epistulis latinis în cancelaria imperială. Epoca luminilor din Franţa împrospătează examenul critic al c., fără un demers sistematic, dar cu ironie abundentă. Voltaire (Dicţionarul filosofic, art. Creştinism) nu atacă niciodată direct; de ex.: „Ceea ce deosebeşte cel mai mult pe creştini, şi ceea ce a durat până în vremurile noastre din urmă, este puterea de a izgoni diavolii cu semnul crucii“. Enciclopedia (art. Toleranţă): „creştinii sunt ei înşişi răspunzători că celelalte popoare, lămurite asupra preceptelor lor, nu vor să le accepte, că nu văd în ei decât pe ucigaşii din America sau pe tulburătorii din India, şi că religia sfântă, destinată să se întindă şi să dea roade pe pământ, e pe bună dreptate alungată din cauza exceselor şi nebuniilor lor.“ O nouă etapă critică debutează cu marxismul, predominant polemic. Fr. *Engels numeşte c. „religie absurdă“ (în Bruno Bauer şi creştinismul primitiv), iar K. *Marx demontează printr-o tehnică sofistică pro domo (în Comunismul ziarului „Rheinischer Beo-bachter “) „principiile sociale“ ale c. care „predică necesitatea unei clase dominante“ ştie să apere „oprimarea proletariatului“ sau „consideră că toate mârşăviile asupritorilor faţă de asupriţi sunt pedeapsa dreaptă pentru păcatul originar“, predicând „laşitatea, dispreţul de sine, înjosirea, supunerea, umilinţa, pe scurt toate însuşirile drojdiei societăţii.“ In sec. XX, aceste acuzaţii sunt reluate de matematicianul Lord Bertrand Russel, un ateu afectiv: „Pot afirma cu toată convingerea că religia creştină, aşa cum este organizată în bisericile ei, a fost şi este încă principalul duşman al progresului moral în lume“ (De ce nu sunt creştin). De pe altă poziţie, filosoful Friedrich Nietzche a formulat acuzaţia cea mai gravă din istorie: „Creştinismul, care dispreţuia trupul, a fost până în prezent cea mai mare nenorocire a omenirii“. • Personalitatea creştinismului Universalizarea sa amplă se datorează organizării de o anumită structură democratică supranaţională, predicării iubirii de aproape, deci de conciliere interumană, şi doctrinei de esenţă simplă, deşi intelectuală, care a vehiculat o mistică populară accesibilă credincioşilor fără pregătire metafizică, totodată elastică în miturile ei, care s-au putut încorpora în variante folclorice de specific local în zone etnografice dintre cele mai diferite. § F. L. Cross (editor), The Oxford Dicţionary of Christian Church, London, 1957; Friedrich Engels, Zar Geschichte des Urchristentums, 1894; Ludwig Feùerbach, Das Wesen des Christentums, 1841; H. G. Wood, Christianity and the Nature of Histoiy, Cambridge, 1934; M. Meslin, Le Christianisme dans l’Empire Romain, Paris. 1970; Marcel Simon, La Civilisation de T Antiquité et le christianisme, Paris, 1972; R. Janin, Les églises orientales et rites orientala, Paris, 1955; Gilbert Mury, Christianisme primitif et monde moderne, Paris, 1966; J. G. Davies, The Early Christian Church, New York-Chicago-San Francisco, 1965; Rudolf Otto, Reich Gottes und Menschensohn, München, 1934; Fernand Flayward, Les Conciles Oecuméniques, Paris, 1961; Jean Daniélou, Jean Honore, Paul Poupard, Le Catholicisme, Hier-Demain, Paris, 1974; S. Boulgacoff, L’orthodoxie, Paris, 1958; V. Lossky, Théologie mystique de l’Église d’Orient, Paris, 1960; E. L. Mascall, The Sécularisation of Christianity-. An analysis and a critique, London, 1965; Henri Verbist, Les grandes controverses de l’Église contemporaine, Verviers, 1971; R. Bultmann, Das Urchristentum im Rahmen der antiken Religionen, Zürich, 1949; Albert Schweitzer, Das Christentum und die Weltreligionen, München, 1962; Étienne Gilson, Introduction à la philosophie chrétienne, Paris, 1960; Rudolf Steiner, Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile antichităţii (trad. rom.), Humanitas, Bucureşti, 1993; Mircea Vulcănescu, Logos şi eros (Logos şi eros în metafizica creştină; Creştinul în lumea modernă; Două tipuri de jilosofie medievală), Paideia, Bucureşti, 1991. Çrl Zeiţă a frumuseţii şi fericirii în *mitologia vedică, soţia lui *Vişnu, apărută în prima etapă cosmogonică, printre alte comori născute din oceanul primordial (—> apa), agitat de divinităţile primordiale, zeiţa fiind produsul spumei marine, însă ivindu-se în corola unei flori de *lotus. Când au zărit-o, zeii şi-ar fi dorit-o fiecare de soţie, dar *Çivâ îşi formulase primul pretenţia şi ar fi obţinut-o dacă nu apuca să-şi aleagă între timp *Luna; astfel, Ç. se căsătoreşte cu al doilea pretendent - Vişnu. Socotită adesea numai zeiţă a frumuseţii, e identificată cu *Lakşmî. Cromm Cruach; Cenn Cruaich Zeu de origine arhaică din *mitologia celtică, poate chiar preceltic, identificat ipotetic cu 'zeul irlandez *Droyn. C.C. este şi numele curent al unui sanctuar megalitic (—> mitologie megalitică) din Irlanda, cu un simulacru statuar în centru, presupus a reprezenta în piatră chipul simbolic al zeului; simulacrul central este înconjurat de alte 12 pietre (poate divinităţi subalterne), ca stâlpi ai unui *menhir. După informaţii antice, pe *altarul acestui sanctuar megalitic se sacrificau uneori prunci nou-născuţi (—> sacrificiu). cruce (lat. crux) *Simbol religios esenţial în *creştinism, pe temeiul tradiţiei răstignirii lui *Isus Christos, şi semn emblematic sau magic în unele *culte solare şi ignice arhaice, prezent în *mitograme, inscripţii si imagini cu caracter mitologic din Egipt, china, India (*svastika), Creta, Africa, Australia. C. primitivilor australieni e un semn totemic (—> totem): la unele triburi amerindiene nordice simbolizează cele 4 puncte cardinale; crucea de porumb din *religia populaţiei precolumbiene maya e un simbol al fertilităţii; există o ciudată coincidenţă formală între crucea sfântului Andrei (în formă de x) şi crucea olmecă, simbol sacru şi ea, însă fără legătură istorică sau simbolică cu cea creştină. Se pare că forma cea mai veche a c. e un simbol al *focului (două bete încrucişate, prin frecarea cărora se obţine flacăra); ca simbol solar, c. CRUCIADE 132 reproduce cele 4 raze fundamentale. în creştinism, c. apare târziu, combinată cu simbolul mielului, iar ca simbol al răstignirii abia în sec. VIII (sub formă de crucifix); originea acesteia este mai veche, deoarece crucea romană a crucificării nu era o c. propriu-zisă, ci o combinare din două stinghii în formă de T; mormintele din epoca creştinismului primitiv nu erau încă marcate prin cruci; figurau alte simboluri funerare: un miel, un peşte. Totuşi, simbolul creştin s-a dezvoltat din evenimentul tradiţional al răstignirii lui Isus Christos, deci de la pedeapsa practicată în Imperiul Roman de crucificare a tâlharilor condamnaţi la moarte; în doctrina creştină, simbolul dobândeşte sensul de *sacrificiu divin, după sacrificiul arhetipal făcut de Christos pentru salvarea omenirii (—> mântuire). C. e consolidată ca simbol şi prin *legenda visului în care i s-a arătat împăratului bizantin Constantin cel Mare crucea de pe steag, împreună cu enunţul In hoc signo vinces (după anul 324). în doctrina oficială, crucea creştină include dublul simbol al misterului *morţii ca o cale spre înviere şi al *revelaţiei lui Dumnezeu-Tatăl, adică al iubirii, prezenţei şi armoniei atributelor lui *Dumnezeu. Deopotrivă c. simbolizează întrepătrunderea între lumea cerească şi lumea terestră sau între univers şi lume. Dar c. este şi un simbol al verticalităţii omului. Cu timpul, în plan filosofic şi chiar teologic, interpretările se nuanţează; P. *Teilhard de Chardin vorbeşte despre „(Crucea care devine (fără a înceta, dimpotrivă, să fie semn de expiere, compensatoare a Răului) simbolul specific şi complet al Evoluţiei (o Evoluţie «deschisă şi personificată»)“ (scrisoare din 1952, asupra planului unui viitor eseu, Le Sens de la Croix). Pentru creştini, crucea a devenit un arbor mundi (—> Arborele Cosmic). cruciade Serie de 8 expediţii militare, cu caracter religios şi structură feudală, desfa-şurându-se între anii 1096-1270, sub patronajul *Bisericii catolice, şi propunându-şi drept scop eliberarea locurilor sfinte din Palestina de sub stăpânirea musulmană. Participanţii la aceste expediţii războinice, cruciaţii, purtau cusută pe pieptarele echipamentului o * cruce mare. Ideea a fost propusă după invazia turcilor seldgiucizi asupra Imperiului Bizantin, însă rădăcina ei se află în prima alarmă, dată în acelaşi sens, de papa Silvestru II (—> papi) la începutul sec. XI. Cruciada I (1096-1099). predicată de Petru Ermitul şi decisă de conciliuî de la Clermont, în 1095, s-a compus dintr-o expediţie ratată în Siria şi alta, izbutită parţial, prin Nikeia, Tarsos şi Antiohia, până la Ierusalim, unde Godefroy de Bouillon s-a proclamat rege. Cruciada II (1147— 1149), propusă de sf. Bemard, a asediat fără succes Damascul. Cruciada III (1189-1192), propusă de episcopul din Tir, după recucerirea Ierusalimului de către Saladin, condusă de Frederic Barbarossa, Philippe Auguste şi Richard Inimă-de-Leu, s-a sfârşit cu încheierea păcii între cruciaţi şi Saladin. Cruciada IV (1202-1204), întreprinsă de Baudouin de Flandra, se abate la Constantinopol în ajutorul lui Isac Anghelos, dar degringolează într-o expediţie de jaf în teritoriile încă rămase ale Bizanţului şi într-o întemeiere a unui Imperiu Latin Oriental, cu Baudouin drept rege. Cruciada V (1219-1221), pornită împotriva Egiptului, a fost ratată. Cruciada VI (1228-1229), condusă de împăratul german Friedrich II, a dus la încheierea unei păci cu sultanul Egiptului şi la obţinerea cetăţii sfinte Ierusalim. Cruciada VII (1248-1252), condusă de regele Franţei Ludovic IX spre Egipt si Tunis, s-a încheiat cu o înfrângere. Cruciada VIIÎ (1270), sub conducerea aceluiaşi Ludovic IX, care moare în faţa Tunisului, se soldează cu pierderea tuturor oraşelor din Palestina, cucerite până atunci de cruciaţi. Sfârşitul definitiv al c. are loc în 1291, când cacfe şi oraşul Ptolemais. Dar în sec. XII—XIII, termenul e refolosit de Biserica catolică pentru a denumi diferite expediţii de represalii de ordin religios, ca aceea împotriva *albigenzilor, iar în sec. XV, războiul împotriva husiţilor (—> Jan Hus). £ruti (sanscr. qruti - ceea ce a fost auzit, *revelaţie) Ansamblul scriptural aE*religiei vedice şi al *brahmanismului, atribuit revelaţiei primordiale şi compus din corpul celor 4 codexuri vedice: *Rigveda, Sămaveda, Yajurveda, Athar-vaveda (—> Veda), din ciclul *Brâhmanas - cărţi conţinând *ritualuri şi formule sacre, şi din seria upanişadică - de comentarii vedice şi speculaţii filosofice asupra tradiţiei mitice f—» Upanişad). Scrierile întregului corp revelat sunt atribuite unor înţelepţi mitici primordiali (*rişi). Cii Chulainn; Cuchulinn Semizeu din *mitologia celtică, prezent ca erou fabulos în ciclul epic irlandez, ca erou de sinteză între o structură de tradiţie mitică, religioasă, şi una de tradiţie legendară, cavalerească şi ca participant la numeroase bătălii şi isprăvi în cadru hiperbolic. E posibil să fi fost întâi o divinitate totemică (—> totem): în compoziţia numelui intră cuvântul cu (câine), iar eroul era legat cu *jurământ să mănânce orice, afară de carnea „fratelui său, câinele“, deşi, după o *legendă paralelă. în copilărie a ucis câinele fierarului Culann, de unde i s-ar fi tras şi numele: „Câinele lui Culann“. Despre naşterea mitică a lui C.C. sunt 4 versiuni: 1) era fiul zeului *Lug şi al zeiţei *Dechtire: zeul intră în zeiţă, metamorfozat în insectă, într-o duşcă de vin, şi astfel zeiţa e fecundată; 2) un zeu (Lug sau altul) o răpeşte pe Dechtire, prefăcut cu ciracii săi în stol de păsări, îl atrage pe Conchobar, fratele ei, în palatul său fantomatic, în ajunul naşterii copilului, pe care vrea să-l încredinţeze, pentru creştere, rudelor pământeşti; 3) Dechtire îl naşte de la un soţ muritor (Sualâam), zeul Lug rămânându-i copilului doar părinte spiritual şi tutore; 4) Dechtire îl naşte de la fratele ei Conchobar 133 CULTE AGRARE (variantă abandonată de mitografi pentru caracterul ei incestuos). Dintre numeroasele fapte ale eroului (care debutează la 6 ani cu bătaia administrată băieţilor de la curtea lui Conchobar, din Emain Macha), pe lângă bătălia cu Ferdiad sau lupta de unul singur, la bătrâneţe, cu forţele reginei Medb în apărarea Ulsterului, cea mai importantă şi mai râvnită este călătoria pe *Tărâmul Celălalt, unde se duce la invitaţia zeilor infernali ce nu se pot lipsi de ajutorul lui. Eroul are două iubiri. Emer. fiica lui Forgall, cu care se însoară după un şir de grele obligaţii cavalereşti, şi *zâna subpământeană Fand, de care se îndrăgosteşte în călătoria sa în *Infem, nemaiputând-o uita vreodată. Portretul eroului e de tip cavaleresc primitiv, întruchipând în însuşiri miraculoase idealul de bărbăţie, iscusinţă, moralitate şi spirit justiţiar, nelipsit însă de trăsături mitice: vâna păsările sărind după ele în aer, unde facea iscusite rotiri de zbor, iar „din privirea lui se aţinteau şapte raze de lumină“, întrucât fiecare ochi al său avea mai multe pupile: era înzestrat cu o fire originală: când era cuprins de mânie războinică, „toate mădularele, încheieturile şi zgârciurile începeau să-i tremure. Tălpile şi genunchii i se întorceau pe dos; toate oasele i se amestecau, muşchii i se umflau ajungând cât un pumn de voinic. Tendoanele frunţii se trăgeau spre ceafa [...]. Un ochi îi intra în cap [...], celălalt se bulbuca rostogolindu-i-se pe obraz. Gura i se întindea până la urechi; dinţii, scrâşnind, scoteau flăcări. Bătaia inimii se auzea ca un răget de leu. [...] Mai gros, mai des, mai tare şi mai sus decât un catarg de corabie, ţâşnea şuvoiul de sânge din cap, împrăştiindu-se în patru părţi, din care pricină se lăsa în aer o ceaţă vrăjită, ca stâlpul de fum deasupra unui castel regal“ (saga Răpirea taurului din Cualnge, sec. XII). Moartea lui C.C. este neaşteptată; silit să lupte singur, la 70 de ani, cu o mare armată şi având împotriva sa şi pe zeiţa *Morrigan, a cărei dragoste o refuzase când zeiţa i se oferise travestită în femeie muritoare, moare când chiar Morrigan îi sfărâmă carul de luptă. $ A. Nutt. Cuchuhiirm, the Jrish AchiUes. London, 1900 Cucumatz (Şarpe cu pene verzi/ mnyn kuk -pasăre verde, cumatz - şarpe); Marele Tată Zeul primordial suprem în mitologia quiche din Yucatan (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene). paredrul zeiţei *Tepeu, împreună cu care a creat lumea. Unele surse îl indică drept divinitate reprezentând *apa ca *element cosmogonic, iar apa o consideră sălaşul său perpetuu. Sensul numelui său aminteşte de zeul toltec *Quetzalcoatl (Şarpele-cu-pene). ţukra; Uţanas Zeu al înţelepciunii în *mitologia vedică târzie, fiul unui *rişi celebru: *Bhrigu sau fiul fiului acestuia: Kavi. Preceptor al clasei demonice *Asura şi diriguitor al Luceafărului (planeta Venus, al cărei nume astronomic sanscr. este ţukra), £. izbutea, cu ajutorul *magiei, să redea viaţa *demonilor ucişi în războaiele cu *zeii. Epitete: Bhargava, Kavya (fiul lui Kavi). cult —» cult religios cult religios Expresia raportului esenţial între om şi divinitate, în cadrul căruia omul credincios f—»credinţă) îşi recunoaşte dependenţa faţă de divinitatea sa, pe care o consideră transcendentă; în sens larg, c.r. este venerarea, ca divine şi supranaturale, a unor obiecte sau fiinţe, a unor fenomene sau a unor abstracţii (de ex., c. *strămoşilor, c. *focului, c. *icoanelor, *cult falie, c. *zeilor sau al lui *Dumnezeu); în sens restrâns, c.r. priveşte aspectul *ritual, exercitarea formală a unei *credinţe religioase (de ex. oficierea serviciilor liturgice, *funeraliile). în exercitarea unui c.r. se includ toate formele cu caracter magic (ritualul, *rugăciunea, ^sacrificiile, *misterele, sfintele taine) şi toate obiectele de cult (icoanele şi orice *simboluri imagistice, *altarele, *templele, sanctuarele, instrumentele specifice - căţuia, cădelniţa, steaua hexangulară, * crucea, scăldătoarea de *botez, sfeşnicele, lumânările, tămâia etc. - şi veşmintele sacerdotale). în cadrul multor forme de c.r. intră, de asemenea, *exorcismul, gestica de adoraţie, *dansul ritual. Potrivit unei concepţii modeme, formele cultuale primare ale credinţelor şi ritualurilor animiste (—> animism) şi totemice (-> totem) preced formele religioase propriu-zise, care apar numai în stadiul explicării semnificaţiilor cuprinse în datinile tradiţionale. (—> religie, litolatrie, dendrolatrie) culte agrare Descoperirea agriculturii şi modificarea statutului social şi economic al vieţii umane din cele mai multe regiuni ale pământului, apte pentru efectuarea culturii plantelor alimentare şi pentru sedentarizarea omului - adică pentru revoluţia agrară - au fost fenomene care s-au răsfrânt deosebit de puternic în *mitologia generală şi în formele religioase timpurii. Variabile în raport cu specificul geoclimatic şi geobotanic local, c.a., împreună cu epica *miturilor aferente, au anumite trăsături principale comune, indiferent dacă s-au constituit în jurul cultivării grâului (—> Demeter\ în *mitologia greacă), a porumbului (—> Cinteotl, în mitologia aztecă şi în genere în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) sau a orezului (—> Saning Sari, în miturile din Sumatra şi Jawa). Caracterul *htonic al miturilor şi cultelor consacrate agriculturii, împreună cu semnificaţia esenţială a fertilităţii, leagă c.a. de divinităţile, de ^riturile şi de ceremoniile religioase ale *Pământului, care - fie feminin (*Gaia, *Prithivi, *Ki, *Tlazolteotl), fie masculin (*Geb) - este fertilizat de către *Cer, prin ploaia spermatică, factor fundamental în asigurarea recoltei; acolo unde ploaia este o raritate (Egipt şi, parţial, Mesopotamia) fecundator este un fluviu (de ex., *Nilul). Actul fecundator a fost pus în relaţie cu CULTE FALICE 134 misterul naşterii de către femeie, glia fiind o matrice; iar mai târziu cu ciclul moarte-înviere, fenomenul fiind periodic, anual. „Este vorba de un mister religios, pentru că guvernează originea vieţii, hrana şi moartea“ (Mircea *Eliade). Dar totodată, c.a. au încorporat şi miturile militare, mai ales defensive, reflectând nevoia de a apăra ogoarele de incursiunile tâlhăreşti; aşa se explică bivalenta unor *zei, la început agrari, apoi războinici - ca *Mars, pe care Fraţii Arvali (*Arvales) îl invocau în legătură cu recolta. culte falice; falicism Sistem de *credinţe, *mituri, practici religioase, ceremonii sacralizate şi *ritualuri cu caracter sexual simbolic, destinat a reconstitui creaţia lumii (—> cosmogonie, antro-pogonie) şi, imitând actul primordial al divinităţii, a provoca periodic fecunditatea, fertilitatea naturii vii. C.f. s-au dezvoltat în epocile când omul din mezolitic şi din paleoliticul superior şi-a schimbat modul de viaţă, trecând de la procurarea aleatoare a hranei prin cules, *vânătoare şi pescuit, la asigurarea continuă a traiului prin creşterea animalelor domestice şi prin cultivarea pământului. *Zeii faliei şi ceremoniile cultuale în onoarea lor se investesc astfel cu atributele asigurării ocrotitoare a înmulţirii şi creşterii vitelor şi a recoltelor utile ale ogoarelor, viilor, grădinilor, livezilor. în multe regiuni ale lumii, catastrofele naturale posibile erau prevenite magic, prin orgii rituale. Aşa, în China antică, în fiecare primăvară, fetele - alese pentru ceremonie - erau dezvirginate pe pământul gol, pentru a transmite gliei, prin simbolizarea căsătoriei sacre, puterea lor de procreaţie. Cu scop asemănător, la unele triburi africane, fecioarele ce trebuie să devină femei sunt dezvirginate de *şaman sau de preot, pentru a se pune în valoare relaţia cu divinitatea. De asemenea, în toate zonele agrare din lumea primitivă sau din cea antică, fecundarea brazdelor de către ploaie era considerată un act sexual sacru, săvârşit de cuplul divin Cer-Glie (*cerul -*pâmânîul). După unii cercetători, c.f., mult mai vechi, s-ar fi intensificat în epoca descoperiririi agriculturii, deşi de fapt abia lucrarea pământului l-a făcut pe om să observe posibilitatea unei relaţii între împreunarea dintie bărbat şi femeie, cu consecinţa stării de gestaţie şi de naştere a progeniturilor, pe de o parte, şi semănarea ogorului, cu gestaţia seminţelor, creşterea lanurilor, coacerea recoltei, pe de altă parte, deci între inseminare şi însămânţare. Orgia rituală practicată în plan omenesc, după cum observă Mircea *Eliade, corespunde, în plan divin, *hierogamiei, iar „orgia face să circule energia vitală şi sacră“ (Traité d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 301). Ca atare, forţa sexuală a unei perechi divine (zeu-zeiţă), spre a putea fi egalată la nivel uman, trebuie convertită într-o orgie rituală frenetică, menită să sugereze, dar să şi provoace, potenţa fecundatoare fără limite. Totodată, împreunarea cuplurilor orgiastice imită creaţia cosmică arhetipală. Zei ca perechea *Çivâ- *Părvati, cu *simbolurile lor corespunzătoare: *lihga si *yoni (India), sunt purtătorii principiilor primordiale: cel masculin (energia naturală) şi cel feminin (forţa de procreaţie). Un şir îmbelşugat şi complex de zei: *Min (Ègipt), *Phallos, *Priapos, *Pan (Hellada). *Itzamna (America Centrală) ş.a. reprezintă divinităţile falice prin excelenţă, simbolizând pe bărbatul fecundator (de aceea şi reprezentaţi mereu cu enorme falusuri erecte). în acest cadru, unele *religii antice au inclus în ceremoniile lor şi prostituţia sacră, practicată în *temple de către persoane consacrate (preoţi şi preotese): în Egipt, în templele zeului Min, m Hellada, mai ales în templele zeiţei *Aphrodite. Curtezanele sau hetairele din Hellada (numite iepôôouÀoi), consacrate templelor, practicau amorul ritual, în epocile mai vechi; de ex., pe vremea poetului *Pindar (sec. V î.e.n.), ritualul hierodulia (prostituţia sacră) încă se practica. Fără ca aceste obiceiuri religioase să fi avut un caracter universal, atât religiile antice, cât şi religiile modeme (exceptând unele *secte ascetice sau extremiste) nu au respins latura erotică xa vieţii şi nici sexualitatea ca atare, supravegheată numai în normele morale. *Crestinismul, de ex., reluând tradiţia ebraică după P’.T. (-> Biblia), consideră unirea erotică drept opera creaţiei divine şi nu-i impune decât limitele morale, dictate de scopul unic al procreaţiei. Un teolog catolic (Claude Trésmontant, în Les problèmes de l'athéisme, Paris, 1972) poate afirma astfel că „sexualitatea este demnitatea regală a bărbatului şi a femeii care cooperează la opera de creaţie“. § C. de Krelles-Krang. L’Origine des interdictions sexuelles (în Revue Internationale de Sociologie, juillet, 1904); Lord Raglan. Le Tabou de l’inceste (trad. franc.), Paris, 1935 culte solare Formă răspândită de adoraţie a *Soarelui, de obicei prin personificare mitizată, prezentă fireşte în ţările expuse suficient radiaţiei solare, ca şi în regiunile unde *astrologia a reuşit să calculeze mişcarea aparentă a acestui astm pentru întocmirea *calendarului. Acolo unde adoraţia soarelui a fost intensă şi statornică, se înregistrează în tradiţia populară relicte târzii de c.s. chiar în ^religiile teiste (—> teism), si de ex., în *creştinism, cu dispunerea *altarului de *biserică spre răsărit f—» Ré, Honts, Shamash, Sfirya, Savitàr, Mithra, Apollon, Sol, Tezcatlipoca, Viracocha, Amaterasu, Hors, Arew). Cunina Zeiţă ocrotind pruncii din leagăn, în *mitologia romană. Cupido —» Amor Cura Zeiţa grijii, în * mitologia romană; în *credinţele curente, se folosea însă mai des pl. Curae - zeiţele mustrării de cuget. curcubeul Divinizat ca atare în zonele mitologice cu ploi abundente, simplu *simbol în 135 CVETAMBARA regimurile pluviale moderate, dar absent din *mitologia populaţiilor pentru care ploaia este un fenomen rar sau necunoscut, c. e considerat mai ales legătura divină între *cer şi *pământ. în *Biblie, c. este un simbol aparte, cu valoare de simplu semn, fie de sfârşit al *potopului universal, fie de memorator pentru divinitate şi de legământ între aceasta şi viaţa de pe pământ; când apele diluviene se opresc, *Yah\veh declară: „Pus-am în nori curcubeul meu, ca să fie semnul legământului între mine şi pământ. Iar când voi grămădi nori deasupra pământului şi se va arăta curcubeul în nori, atunci îmi voi aduce aminte de legământul care este între mine şi voi şi toate vieţuitoarele de tot soiul şi apele nu se vor mai aduna în potop ca să nimicească toată făptură“ (V.T., Geneza, IX, 13-15/ Grecii au personificat c. în formă feminină: zeiţa *Iris, ca mesageră între *zei si oameni, dar care avea şi misiunea de a dezveli cerul, trăgându-i perdeaua, spre a se vedea stelele. Pentru scandinavi, *Bifrdst nu era divinitate, ci doar un pod de legătură între cer si pământ, supravegheat însă de zeul luminii, *Heimdallr. La populaţiile primitive din Pacific, c. nu este decât un semn emblematic al unor zei cu atribute complexe: zeul explorator *Kahukura, care scrutează zarea, îl are ca simbol distinctiv (Polinesia); zeul *Kunmanggur, dispunând de mari puteri magice şi salvator al *focului pentru oameni, are c. ca simbol onomastic: Şar-peJe-curcubeu (Australia de Nord). La români, c. are semnificaţii variabile: *zmeu, *balaur, sorb (care soarbe apa mării sau a râurilor), dar şi brâu cosmic (Brâul Pământului, Brâul Maicii Domnului), cu funcţia opririi ploii; interpretările populare variază extrem, fie sub influenţă biblică (dar atunci nu e decât semnul dumnezeesc de încetare a potopului), fie sub înrâurirea micii tehnologii orăşeneşti (devenind atunci o tulumbă sau o pompă pentru aprovizionarea cu apă a cerului); e atestată şi o simbolizare pragmatic meteorologică (cf. Chestionarele lui B.P. Hasdeu): curcubeul de primăvară este o prognoză pentru întregul an (dacă are culori limpezi, va fi belşug agricol, dacă însă culorile sunt tulburi, anul va fi ploios, iar dacă sunt întunecate, se anunţă secetă). Cureţi (grec. KoupriTec;) Divinităţi arhaice în *mitologia greacă (de obicei, simpli daimoni) care au precedat naşterea lui *Zeus, făcând parte -împreună cu *Coribanţii - din alaiul sacru al Marii Mame a Zeilor (*Rhea sau *Kybele). Au fost născuţi sau de *Gaia sau de o divinitate anonimă; după alte variante, erau succesorii Dactylilor, populaţie de pe muntele Ida. Rolul lor mitologic principal este de *eroi civilizatori care, deşi locuind în pădurile montane sau în peşteri, au fost cei dintâi care au strâns oile în turme, au domesticit mai multe specii de animale, au propagat albinăritul, i-au învăţat pe oameni să vâneze cu arcul, au inventat sabia şi coiful, dar şi *dansurile războinice, pe care dansatorii le execută înarmaţi şi producând un zgomot ritmic asurzitor. în acest mod, travestiţi în dansatori cu armură, au amăgit vigilenţa lui *Kronos care îl căuta pe Zeus, fiul său nou-născut, ca să-l devoreze, căci pruncul fusese încredinţat de Rhea afhume acestor dansatori divini, pricepuţi în bruiajul scâncetelor cu dansul lor zornăitor. Tradiţia îi considera pe C. contemporani cu *Titanii. cuvântul —> logos ţvasanâ Zeu cu atribute atmosferice, în *mitologia vedică, personificând vântul (sau doar un alt nume pentru zeul *Văyu). ţvetămbara *Sectă religioasă din India, una dintre cele două secte desprinse din *jainism; membrii ei umblă în veşmânt alb. D Dabatopeios Zeul fierar în mitologia tracilor sudici, poate şi patron al *focului în general, identificat de unii cercetători cu *Hephaistos. Dadja Zeiţă primitivă din mitologia abhază (—> mitologii caucaziene), ocrotitoare a agriculturii şi a tuturor roadelor pământului. Dadjdjăl (arab. al-Dadjdjăl) în mitologia *islamului (—> mitologie arabă), ispititorul oamenilor şi subaltern al *demonului *Iblis, urmând, după tradiţie, să se ivească pe pământ în preajma ^sfârşitului lumii; până atunci, locuieşte pe o insulă din Oceanul Indian. Va fi ucis de mântuitorul *Mahdi. undeva în Siria şi Palestina. D. nu figurează în * Coran. *Mitul este o imitaţie parţială după mitul creştin al lui *Antichrist. Dagda Zeu principal în *mitologia celtică, un fel de *Herakles rustic, soţul zeiţei *Morrigan şi tatăl zeiţei *Brigit, cunoscut adesea ca vechi zeu brit solar sau numit Zeul cel bun şi în această ipostază identificat de romani cu *Iupiter. Era considerat marele druid (—> druizi). Dagon; Dagan Zeu arhaic siriac, răspândit ulterior în aproape toată lumea semită; în Ugarit, D. era un zeu important si complex, mai ales al vegetaţiei şi agriculturii, considerat fiul lui *E1, preluat apoi în Mesopotamia şi în bazinul mediteranean; la fenicieni, uneori socotit ipostază a lui *Baal, ca zeu al grâului sau chiar fiul lui Baal; teologii hurriţi l-au asimilat zeului hurrit *Kumarbi; în Palestina primitivă capătă mai multe forme: amoriţii îl consideră zeul fertilităţii, ca şi în Canaan, unde e numit Dagan-takala. iar filistenii îl adorau uneori ca divinitate antro-pomorf-ihtiomorfa, la fel ca şi o parte din fenicieni, care îl socoteau divinitate marină (ebr. şi fenic., dag - peşte; ugarit. dagan - grâu). La un moment dat, *cultul lui c Ioane răspândit pe teritoriul palestinian: în *templul din Ascalon e reprezentat jumătate femeie, jumătate peşte; *Biblia (KT., I Samuel) relatează cum, din cauza tabernacolului răpit de filisteni şi pus în templul lui D., statuia acestuia e găsită pe jos, cu capul şi cu braţele retezate, templul din Ashdod devenind de atunci *tabîi chiar pentru preoţii zeului; de asemenea, „Voievozii filistenilor s-au strâns să aducă o jertfa uriaşă lui Dagon, dumnezeul lor“ (V.T'. Judecători, XVI, 23). După *Sanchoniaton, D. era divinitate masculină, fiul ^cerului şi al gliei. G.F. Moore ş.a. consideră însă că este vorba de doi zei diferiţi, ceea ce e posibil, dacă ţinem seamă de diferenţa etimologică. Dahaka; Aji-Dahaka (zend. aji - *dragon, *balaur) Dragon din *mitologia iraniană, amintit în *Avesta, fie ca uzurpator al tronului în Iran, fie ca balaur cu 3 capete şi 6 ochi, rival al zeului *focului, *Athar. După o variantă transmisă de tradiţia mitologică, D. va fi ucis, dar nu ireversibil, de Traetaona („al treilea fiu“, deci „mezinul“, erou care învinge de obicei balaurul în *miturile comune indoeuropene, implicit şi în basmele româneşti). D. va sta înlănţuit în craterul vulcanului sacru din muntele Demavend, iar în ajunul ^sfârşitului lumii se va elibera, reîntronat pentru scurt timp, până când va fi omorît de un alt erou, Kersaspa, de astădată însă definitiv (cf. Fiara din * Apocalipsul lui Ioan Teologul). Dai Feng Zeu arhaic, al fericirii şi norocului, în *mitologia chineză. Locuieşte pe muntele He shan; reprezentat cu aspect aproape omenesc, dar cu coadă de tigru, este un zeu binefăcător şi blajin. Când apare, produce sclipiri de lumină şi are puterea de a pune în mişcare aburii pământului şi ai cerului, adică adună norii si dăruieşte ploaie. Daitya (pl. Daityâh) ciasă de *demoni, în *mitologia vedică, echivalenţi cu *Titanii din * mitologia greacă. Coborîtori din înţeleptul legendar (*rişi) *Kă$yăpa, prin una dintre soţiile acestuia, zeiţa *Diti, dar de fapt fiii şi subalternii regelui demonic *Hiranyaka^ipu (cuceritorul universului, de la zeul *Indra), aceşti demoni titanici se consolidează mai ales în epoca fiilor lui *Bali (al cărui bunic era Hiranyakagipu). Războaiele lor împotriva *zeilor vedici (clasa *Deva) s-au purtat în numele adversităţii structurale faţă de clasa divină dominantă. *Mitologia îi prezintă însă pe D. (ca si pe ultimul lor şef, Bali) drept zeităţi titanice fuminoase, acţionând - din unghi omenesc - numai cu scopuri benefice. Bali are, în acest sens, epitetul Daityendra. în ultima perioadă mitologică, D. se mai numeau şi Băleya (Urmaşii lui Bali). Dajbog; Dajdbog (slav. Haac.h(5on>. Ha^KAbdorL) Zeu al *soarelui şi al *focului solar, în *mitologia slavă (sau în genere, al fertilităţii), un deus dator:; etim. incertă (slav. jţa^Kflb- dar, *ofrandă, sau poate fl'bayi.b - ploaie; 6on> - *zeu) derutează asupra sensului atributiv. D. era o divinitate tribală, cu arie cultuală limitată. Uneori, ca zeu al focului, era numit cu patronimicul Svarojic (întrucât era fiul lui *Svarog). E amintit în cronici de la 980, când cneazul Vladimir zideşte la Kiev *altare pentru zeii slavi. (De la acest nume 137 DANAVA slav s-a format probabil, prin contaminare, subst. românesc dajdie). Dâkşa (Cel Capabil; sanscr. dâkşa - forţă, raţiune, capacitate) Unul dintre numele zeului creator sau un zeu autonom, în *mitologia vedică, adorat ca personificare a forţei divine de^ creaţie; considerat şi tatăl zeiţei materne *Aditi. în întâia Mare Eră (Mahăyuga; —>yuga), D. apare ca *Prăjăpati, fiind socotit în această ipostază unul din cei zece fii ai lui *Brahmâ, născut din degetul mare de la piciorul drept al acestuia; în Mahăyuga a doua, e fiul unuia din înţelepţi, Pracetas, deci tot dintre Prăjăpati, având el însuşi 7 fii: Krodha (mânia), Tâmas (întunericul), Dama (stăpânirea de sine), Agva (calul), Angiras (înţelepciunea), Vikrita (boala) şi Kardama (murdăria). Dar în *Upanişad, D. e *strămoşul primordial al tuturor fiinţelor lumii, identificat cu *cerul şi în general cu spaţiul aerian. E considerat şi tatăl zeiţelor materne *Aditi, *Diti, *Danu, Kălakă, Anayus, Sinhika, Muni, Prava, Vinata, Kapila ş.a. (după *Mahăbhărata, 13 fete). Prin epitetul Prajădhyakşct (Supraveghetorul fiinţelor), D. e identificat cu *Soarele. Dali Zeiţă kartvelă cinegetică (—» mitologii caucaziene), ocrotitoare îndeosebi a animalelor sălbatice. în regiunile montane ale Georgiei (de ex.. în Swaneti), e identificată, tradiţional, cu divinitatea Mzetunahavi (mai ales ca aspect). D. locuieşte pe stânci inaccesibile şi îşi poartă părul de aur, căzut în valuri, până la glezne. Dar e o *mutantă, putându-se arăta oamenilor ca animal terestru ori ca pasăre. E o zeiţă iubeaţă, iar vânătorului intrat în graţiile ei îi dă sprijin, cu singura condiţie ca el să păstreze riguros taina acestei iubiri; încălcarea consemnului îl duce la pieire. D. este mama eroului mitic popular * Am ir ani. Dalila (ebr. delilăh - păr lung, plete; cf. arab. dalia - a seduce, a cocheta) Curtezană legendară din *Biblie, filisteancă din Ghaza, care, măritându-se cu *Samson când evreii erau sub jugul filistenilor şi profitând de dragostea soţului spre a-1 face să-şi destăinuiască secretul forţei fizice, îl trădează; (de aceea i-a şi tăiat în somn părul, în care Samson îsi avea concentrată toată puterea). D. este şi *simi)olul mitologic al puterii farmecului feminin: „ea, hărţuindu-1 cu vorbele ei în toate zilele şi chinuindu-1, sufletul lui s-a amărît de moarte. Si-i deschise toată inima lui.“ (V.T.. Judecători, XVI, 15-17) Dama Zeu arhaic din *mitologia vedică, fiul lui *Dâkşa, personificând stăpânirea de sine, echilibrul sufletesc. Damballah-wedo Cea mai populară divinitate a ^religiei *vudu din Haiti, un zeu închipuit în formă de şarpe (mai ales năpârcă) şi îndeobşte divinitate acvatică, locuind în fluvii, în lacuri şi în mare, având culoarea albă drept *simbol şi ocrotind arborii (căci şerpii se urcă în arbori), dar şi banii (fiindcă argintul e alb), implicit cunoscând şi toate tainele comorilor. D.-w. e nedespărţit de soţia sa Aida-wedo, are însă şi o concubină: Ezili, înfăţişată ca femeie de lume, vorbind afectat şi mişcându-se provocator, care a avut relaţii amoroase aproape cu toţi ceilalţi zei haitieni, mai ales cu *Agoue-taroyo. Originea totemică (-^ totem), ambalată în câteva aspecte de suprafaţă ale traiului coloniştilor periferici, este evidentă. Damie (lat. Damia) Divinitate agrară din Epidaur, în *mitologia greacă, al cărei *cult, ajungând din Hellada, prin Tarent, în Italia, s-a identificat cu cultul zeiţei romane *Bona Dea. Damkina Element feminin al unei triade babiloniene târzii (—> mitologii din Mesopotamia), soţia zeului *Ea şi mama zeului *Marduk. Danni Zeu sumerian şi akkadian al sănătăţii (uneori confundat cu *Dumuzi), adorat ca Marele Preot Descântător, cu atributul divin de medic arhetipal (—> mitologii din Mesopotamia). Era socotit fiul zeiţei *Ninkarrak (Nininsin). Danae Fiica regelui Akrisios din Argos, în *mitologia greacă: de teama profeţiei că va fî ucis de nepotul său, tatăl ei o închide pe D. într-un turn înalt, inaccesibil oricui afară de *Zeus, care de altfel şi pătrunde la D. sub forma unei ploi de aur; din scurta lor iubire se naşte *Perseus. După aceea, regele închide pe mamă şi pe fiu într-un cufăr, abandonat pe valuri, dar amândoi sunt salvaţi de Zeus care determină acostarea cufărului pe o insulă a regelui Polydektes. Acest rege se îndrăgosteşte de D. şi îl persecută pe fiul ei care, în cele din urmă, se întoarce cu mama sa în Argos şi îşi ucide fără voie bunicul, împlinind *oracolul. Danaide Cele 50 de fiice ale regelui Danaos din Argos, în *mitologia greacă, măritate cu cei 50 de fii ai fratelui acestuia, Aigyptos. întrucât un *oracol prevestise omorîrea lui Danaos de către un nepot, din voinţa regelui, fetele lui îşi ucid bărbaţii chiar în noaptea nunţii, în afară de Hypermnestra -cea mai tânără dintre surori - care-1 cruţă pe soţul ei, Lynkaios. însă acesta, din răzbunare, îşi ucide socrul. Zeii le-au osândit pe D., pentru această crimă, să umple veşnic, în regatul lui *Hades, un butoi tara fund: Butoiul Danaidelor (m variante: un butoi găurit; sau să umple un butoi normal, transportând apa în ulcioare găurite). Dânava Clasă de *demoni uriaşi din *mitologia vedică (asemănători cu *giganţii din * mitologia greacă), născuţi de zeiţa *Danu, de la un *rişi (înţeleptuî primordial *Kagyâpa). Aceşti demoni (confundaţi sau adesea contopiţi cu o clasă asemănătoare: *Daitya) poartă război cu *zeii (*Deva) şi împiedică *ritualul *sacrificiilor. Şeful demonilor din ambele clase este *Bali, un demon-rege mitic, justiţiar, care, cu însuşirile sale întărite prin *asceză, a izbutit să pună stăpânire pe cele 3 lumi, biruindu-i pe zei; lumile au fost totuşi salvate de *Vişnu. DANIEL 138 Daniel (ebr. Dănniyyel - Dumnezeul meu e judecător, babil. Bëltesassar) Unul dintre *profetii biblici (—» Biblia), care în tinereţe a fost captiv in Babilon, devenind favorit al regelui Nabuco-donosor si al succesorului acestuia, Evilmerodah. Invidiat de *magii chaldei, e aruncat la insistenţa lor în groapa cu lei, unde e găsit a doua zi totuşi nevătămat. D. i-a tălmăcit lui Nabucodonosor diferite vise, printre altele dovedind nevinovăţia văduvei Suzana, apoi explicând vestita inscripţie fantomatică, apărută pe zidul palatului unde se consuma ospăţul lui Balthazar: Mane, Tekel, Phares (corect: mené mené teqêl ûfarsin - socotit, cântărit, împărţit) (cf. V.T., Daniel, IV, 1-25; V, 25-28). După cucerirea Ierusalimului, Nabucodonosor e succedat de fiul său Balthazar (ebr. Bëlsassar), ultimul rege în Babilon; în noaptea cuceririi Babilonului de către perşi, oferă un mare ospăţ, unde oaspeţii se serveau în vasele răpite din Templul de la Ierusalim (—> templu); cuvintele oraculare scrise de o mână magică pe zid şi interpretate de D. anunţă prăbuşirea şi divizarea Babilonului. dans (rom. joc < lat. jocum; rom. horă, rus. xopoaof) < grec. ^opela - dans coral) Dansul originar este o formă de existenţă a societăţilor primitive, o formă de expresie poate prelingvistică a sufletului primitiv, care îşi etalează, prin mişcări ritmice ale corpului, picioarelor, braţelor şi capului, sentimentele şi senzaţiile sau impulsurile esenţiale. în forme rudimentare, d. există şi în lumea animală (mai ales ca dans nuptial si ca dans războinic) aşa cum a demonstrat etofogul Konrad Lorenz. Actul ludic şi actul artistic din structura d. sunt rezultatele laice târzii ale coregrafiei religioase originare, d. fiind la obârşia sa un act magic (-> magie), o formă rituală ritual) de exprimare a *miturilor, a sentimentului religios, a actului ritual al muncii, a gestului omenesc defensiv faţă de agresiunea presupusă a *duhurilor malefice, a operaţiilor militare de cucerire, de supunere a teritoriilor duşmane, a unirii între bărbat şi femeie în scopul procreaţiei, a cultivării agricole a pământului, a bucuriilor festive (—> sărbători) sau a durerii de doliu (—> funeralii). Persistenţa până în zilele noastre a d. în sensul său primar este explicabilă prin nedezvoltarea suficientă a civilizaţiei în anumite zone geografice. ~ Dansul ludic, desprins din cel ritual, a apărut în antichitate, dar dezvoltarea şi răspândirea lui - mai timpurii în sate, mai târzii în saloane - au fost legate de nevoia de eliminare a prisosului energetic, fie în formele de expresie ale veseliei - adesea dependente de ingurgitarea de băuturi ameţitoare, de obicei alcoolice, fie în formele de mijlocire convenţională a stabilirii de raporturi erotice viitoare. - Dansul artistic derivat selectiv din dansurile rituale tradiţionale, debarasate de orice încărcătură magică sau religioasă, are forma gratuităţii stilistice, intrând în alt domeniu, întru totul profan, cu scopuri pur spectaculare (de ex., baletul). Arta coregrafică modernă, devenită preocupare profană, este o consecinţă a dansului mitoreligios, înainte de a fi devenit scop în sine; ea a rezultat (ca şi cântecul sau versificaţia, ca sculptura şi pictura - iniţial rupestră, cu conţinut magic, apoi iconografică, cu scop religios - sau ca ţesătoria, cusăturile, arhitectura chiar) din tendinţa arhaică magico-religioasă de executare optimă a ritualului, pentru a atrage astfel atenţia binevoitoare a divinităţii patronale sau, dimpotrivă, pentru a alunga *demonii şi ^spiritele malefice. Toate dansurile rituale se pot clasifica, după structuri, în: ~ dansuri mitologice, care sunt nu repovestiri, ci reconstituiri ale marilor acte arhetipale, în scopul menţinerii continuităţii lumii şi vieţii; printre ele deosebim d. cosmogonice, care mimează creaţia universului (—> cosmogonie); d. erotice (sau de fecundaţie), care reproduc, esenţial, *teogonia, apoi *antropogonia în actele arhetipale ale acestora, însă d. erotic nu este un d. nupţial, pe care doar îl precede; d. religioase (liturgice, imnice, propiţiatoare, de recunoştinţă, de convertire etc.), care exprimă mesafoi credincioşilor, de obicei prin preoţii lor, către divinitate; ~ dansuri magice, care programează ritual actele vitale ale omului în raport cu mediul, cu fenomenele însoţitoare, cu existenţa socială şi cu lupta pentru această existenţă; printre acestea, deosebim: d. cinegetice (care sunt probabil dintre cele mai vechi), asigurând pe vânători de succesul binecuvântat al expediţiei lor; d. agrare, la obârşia lor, reproduceri ale actului arhetipal de fecundare a Gliei de către *Cer (prin ploaia care simbolizează sămânţa spermatică), devin cu timpul mişcări coregrafice rituale, reduse la gesturile ritmice esenţiale care se vor converti în d. magic profesional, cu scopul memorizării mişcărilor elementare, de ex. ale semănatului; d. *apo-tropaice, urmărind alungarea (—> exorcism) demonilor dintr-o persoană, dintr-o casă, de pe un teritoriu etc. (de ex., * Căluşarii, expulzând din trupul omului bolnav *Ielele răufăcătoare); d. războinice (ca numeroasele variante din dansul săbiilor - în Thracia, Caucaz ş.a.), destinate prin mişcările violente să ridice moralul luptătorilor şi să asigure victoria prin acest război mimat, cu caracter de repetiţie generală; d. nupţiale, simbolizând unirea binecuvântată între bărbat şi femeie prin nunta care reface *arhetipul divin al căsătoriei sacre (*hierogamiei) - forme, puţin diferite, păstrându-se aproape în toate *religiile lumii (de ex., în oficierea nunţii creştine, există momentul „Isaia, dănţuieşte...“, în care preotul oficiant, ţinându-se de mâini cu mirii, înconjoară, într-un gest sugerat de horă, pupitrul din naos de pe care se citeşte * Evanghelia)', d. profesionale, care provin din alte tipuri de coregrafie magico-rituală (de ex., din cea agrară), reţin, 139 DAOISM pentru fiecare meserie în parte (zidăria, ţesătoria etc.), gesturile de bază, fără care profesiunea respectivă nu poate fi exercitată; d. fenomenologice sunt totodată dansuri de recunoştinţă faţă de mărinimia divinităţii competente, dar şi de provocare a bunăvoinţei ei, în legătură cu marile fenomene naturale de care omul a început să beneficieze de timpuriu: ploaia, *soarele, *focul; d. de provocare a ploii sunt foarte numeroase (de ex. jocul interpretat, în satele româneşti, de către *Paparude)\ d. solare, abundente în Egipt, mai rare în zonele temperate, absente în zonele nordice, au în genere scopul mistic de .a echilibra acţiunea soarelui, ale cărei excese pot deveni catastrofale pentru oameni; d. focului nou (—> focul) este legat de reînnoirea anuală a vetrei or de bază cu „foc tânăr“, adus dintr-un centru sacru (ca în Hellada) sau reconstituit, ca foc viu, pe *altarul corespunzător (ca în Iranul *zoroastrismului). Se prea poate ca, la originea dansurilor primitive, să fi fost tendinţa de imitare a unor mişcări ritmice din natură, mai puţin a celor conduse de hazardul vântului, mai mult a celor efectuate de animale în ritualul nupţial sau în ritualul de luptă. Două forme consolidate şi diversificate ale coregrafiei primitive stau la baza întregii dezvoltări istorice a d.: d. cinegetic - de fapt o repetiţie a *vânătorii, un model coregrafic al actului vânătoresc propriu-zis; d. războinic - un model coregrafic sacral al războiului concret între triburi. Fireşte, nici una dintre aceste forme nu este gratuită, nu conţine nimic ludic: fiecare d. cuprinde întreaga succesiune a gesturilor necesare în practicarea concretă a vânătorii sau a războiului, scopul fiind pur iniţiatic. Structura elementară a d. cinegetic variabilă după gen (de ex. dansul săgeţilor), sau a d. războinic (de ex. dansul săbiilor) se va regăsi, aproape fără deosebiri importante, la fel în coregrafia caucaziană, în cea africană sau în cea greacă (după prototipurile descrise de *Homer, în *Odisseia). O formă complexificată a aceloraşi structuri există în dansurile magice (şi ele având caracter cinegetic sau războinic, dar şi solar, meteorologic, medicinal, apotropaic, erotic etc.), în acestea intervenind *măstile şi pantomima. § Louis Sechan. La Danse grecque antique. Paris. 1930; C. Sachs, Fine Welfgeschichte des Tanzes, Berlin. 1933; Romulus Vulcănescu, Fenomenul horal, Craiova. 1944; Ovidiu Bârlea. Eseu despre dansul popular românesc. Bucureşti, 1982 Danu Divinitate demonică din *mitologia vedică, fiica lui *Dâkşa, sora zeiţei *Diti; ca soţie a unui *rişi bigam, *Kăgyâpa (care avea, ca a doua soţie, pe Diti), D. devine mama clasei *demonifor giganţi *Dănava, care au pornit un război împotriva *zeilor (*Deva). Danubius; Danuvius Zeu acvatic tutelar al Dunării, în * mitologia romană, probabil târzie, reprezentat într-un relief de pe Columna lui Traian, din Roma. O informaţie antică sugerează că dacii îndeplineau un *rituaf de împărtăşire cu apă din Dunăre. Nu există dovezi incontestabile că D. ar fi fost zeu dacic; (Dunărea străbătea mai multe ţări antice şi nu scălda decât în parte teritoriul Daciei). Prezenţa pe Columnă poate fi şi numai o acceptare, prin interpretatio romana, a unui zeu (—> mitologie dacoromână), bunăvoinţa căruia era necesară armatei împăratului Traian; zeul figurează, ca efigie, şi pe un denar roman consular. dao (chinez, dao - cale; daojiao - calea dogmei) Principiul absolut al universului (calea spre adevăr) în filosofia religioasă daoistă (—> daoism), principiul care produce întreaga varietate a aspectelor lumii, principiul echilibrator al universului, prin ordinea indispensabilă naturii şi societăţii. Principiu dialectic al contradicţiei între *yin si *yang, d. a fost folosit, ca noţiune de bază, de filosoful chinez *Lao Zi care. după unii comentatori, ar fi înţeles prin d. aproximativ ceea ce înţelegea filosoful grec *Heraclit prin *logos: „Dao este vid, dar atunci când acţionează pare inepuizabil“ şi fiind un „adânc al aaâncurilor“, el „pare strămoşul tuturor lucrurilor“; existenţa acestui d. e controlabilă intelectual în orice condiţie: „Dacă îi vom reduce puterea de pătrundere, dacă îi vom ordona haosul, dacă îi vom micşora strălucirea, dacă îl vom asemui cu un fir de praf, el va apărea cu existenţă limpede. Eu nu ştiu cine i-a dat naştere. El este premergător strămoşului fenomenelor" (Lao Zi, Daode jing, IV). Considerat totuşi „lucru neclar şi nebulos“ care „se răspândeşte peste tot“, d. „e veşnic şi nu are nume. Deşi e o fiinţă mică, nimeni în lume nu şi-l poate subordona“ (ibid., XXXIV). Esenţa rezidă în faptul că d. „realizează neîncetat nonacţiunea şi prin aceasta nu este nimic care să nu fie’ făcut de el“ (ibid., XXXVII). Aşadar, se poate deduce că d. este un fel de înţelepciune cosmică, o entitate care „nu vorbeşte, dar ştie să răspundă“ şi care „vine de la sine“ (ibid., L^XIII). Comentatorii marxişti ai doctrinei consideră tendenţios d. esenţa naturală a tuturor lucrurilor, manifestată prin atributele lui cuprinse în aşa-numitul de, în acest caz d. nemaipărând voinţa cerească supremă, cum aveau s-o intepreteze curentele religioase derivate din sistemul filosofic al iui i_ao Zi, ci calea naturala a devenim lucrurilor, aşadar o necesitate inexorabilă a lumii materiale, o existenţă eternă, imperceptibilă, nevăzută, în perpetuă mişcare, şi accesibilă numai gândirii logice. Totuşi, ajungerea la d. era înţeleasă, înăuntrul doctrinei lui Lao Zi, ca o stare de *contemplaţie mistică, de unde un *quietism extrem şi o supunere pasivă faţă de existenţă, tradusă în non-acţiune. daoism (chinez, daojia - Şcoala daoistă) *Religie bazată pe sistemul filosofic al lui *Lao Zi şi constituită în China, sub dinastia Han (206 î.e.n. - 220 e.n.), deşi vechile *legende daoiste sincronizau activitatea lui Lao Zi cu domnia împăratului mitic *Huangdi. Doctrina despre DAPHNE 140 principiul universal *dao a generat mai întâi (însă mult după epoca lui Lao £i) un sistem monahal (—> monahism) de structură monistă, pentru care principiul dao a devenit Calea Adevărului şi a însemnat ^elementul primordial absolut în geneza universului. Treptat, daoiştii ajung la Contemplaţia mistică (în cadrul unei doctrine a nonacţiunii) şi la o supunere pasivă cu caracter quietist extrem faţă de fenomene şi evenimente; iar astfel, se retrag în sihăstrie, în mijlocul naturii. Formându-se la început ca doctrină mistică, d. devine religie când îsi precizează raportul cu lumea si formulează cefe 3 stadii ale misticii sale: 1) purificarea prin anihilarea egoismului şi a iubirii de sine; 2) contopirea cu dao prin pierderea sinelui; 3) obţinerea forţei prin contopirea individualului cu dao pentru a scăpa de limitele *timpului şi spaţiului. Dacă misticii timpurii practicaseră respiraţia specifică şi abţinerea de la hrană, râvnind longevitatea si viaţa viitoare în ^Paradisul daoist, după ce d. se precizează ca religie, credincioşii săi se îndeletnicesc cu prepararea unui elixir de viată şi cu călătoriile spirituale în Insulele Nemuritorifor; unele *secte, desprinse timpuriu din d., practică *exorcismul şi *divinaţia. încorporându-şi unele *mituri arhaice şi tradiţii populare, d. şi-a elaborat un *panteon (cu o ierarhie imitând-o pe cea a statului imperial chinez), cu o divinitate supremă - *Yu Di (împăratul de Jad) - Stăpânul Suprem, locuind în ultima dintre cele 9 sfere în care cosmologia daoistă divizase cerul. Organizarea eclesiastică a d. (atribuită lui Shang Dao-ling) se perfectează în jurul anului 34 e.n.; după aceea, d. exercită un mileniu controlul vieţii politice şi administrative a Chinei; succesorii lui Shang Dao-ling sunt recunoscuţi de stat ca o forţă infailibilă. Dar în primele 6 secole din e.n., daoiştii se lasă influenţaţi de *budism., ajungând să imite panteonul şi sistemul monastic al acestuia; în noua epocă, este zeificat însuşi Lao Zi, fiind asociat teologic cu creatorul primordial *Pangu (din vechea * mitologie chineză) şi cu zeul suprem Yii Huang Shangdi, identificat ulterior cu * cerul Se concepe astfel o triadă supremă, influenţată de mitologia budismului. $ R. K. Douglas. Confucianism and Taoisni, London. 1906: Max Kaltenmark. Lao Tseu el ie taoisme, Paris. 1965: .1. .1. L. Duvvendak. Ta o td king. le Livre de ia Voie el de sa Vertu. Paris. 1955 Daphne Fecioară din alaiul cinegetic al zeiţei *Artemis, în *mitologia greacă; voind să scape de unnărirea lui *Apollon, îndrăgostit de ea, D. e prefăcută de tatăl ei, zeul fluviului Peneus, în laur, care a rămas astfel planta predilectă a zeului artelor. Daramulun Zeul suprem al triburilor de pe coasta răsăriteană a Australiei (—> mitologii din Oceania) care, după ce a locuit un timp pe *pământ, comunicând oamenilor *ritualurile iniţiatice, s-a întors în *cer, de unde trimite ploaie, anunţând-o cu glasul tunetului. Numele zeului este ezoteric; afară de iniţiaţi, nimeni, îndeosebi femeile şi copiii, nu-1 poate şti. aceştia numindu-1 papang (părinte) sau hiamham (stăpân, domn); nici chipul zeului, modelat în argilă, nu e arătat decât în ritualurile de iniţiere, ulterior imaginea fiind sfărâmată şi cioburile ascunse cu grijă. în cursul ritualurilor de iniţiere se produc sunete (între geamăt şi muget) cu un instrument muzical de *cult - un băţ lung de 15 cm, gros de 3 cm, prevăzut cu o sfoară cu ajutorul căreia, rotit în aer. produce un vâjâit înfricoşător, omologat cu „vocea zeuluiT Triburile sud-est australiene îl consideră pe D. fiul (sau un alter-ego) zeului *Baiame, fiind în această calitate subalternă însărcinat cu administrarea fulgerelor. Daruma (sanscr. Bodhidharma) întâiul călugăr budist adept al *religiei *zen, practicând numeroşi ani în şir tehnica Contemplaţiei, până când i s-au anchilozat definitiv picioarele. Venerat apoi ca divinitate în *budismul japonez (şi reprezentat figurativ, în statui, fără picioare) e socotit aducător de noroc şi împlinitor al dorinţelor. La *sărbătorile religioase, în Japonia se vând irrfagini ale unui D. fără ochi; credinciosul care cumpără imaginea, când îşi pune în gând o dorinţă, desenează un ochi, iar pe al doilea, numai după împlinirea dorinţei. Da Tokpe Zeu din Dahomey (—> mitologiile populaţiilor africane) al tuturor apelor pământului, avându-1 ca auxiliar pe zeul apei potabile, Da Singi. Dayan Degereki Zeu principal al *şamanilor, în *mitologia mongolă, coordonatorul divin al iniţierii şamanice. Considerat fie un * spirit al munţilor, fie un şaman atotputernic, D.D. este adesea identificat cu un monolit natural de piatră, un stei de formă ciudată pe lângă lacul Hubsugul, din nordul Mongoliei; în folclor e imaginat uneori ca un călăreţ înarmat cu arc sau pur şi simplu ca un bătrân cu barbă albă. Integrat în *lamaismul mongol, zeul a devenit un personaj de * legendă, în diferite variante epice (de ex., răpitorul soţiei lui Ginghis-han sau, în urma unui duel, ajutorul acestuia). Daykoku Zeul norocului în *mitologia japoneză, reprezentat cu un ciomag sau cu un mai în mână; celor loviţi de arma zeului li se împlineşte orice dorinţă. Dea Dia Veche zeiţă agrară în *mitologia romană, sărbătorită în luna mai, în cadrul unui *ritual al ogoarelor, oficiat 3 zile de Fraţii Arvali (*Arvales). Dea Syria; Dasuria; las ura Zeiţă preluată de romani din Siria şi vehiculată de legiunile romane, reluând în noul *cult alura şi atributele zeiţei *Atargaţis, dar sub un nume iniţiatic, păstrând secretul numelui originar, iar adesea cunoscută şi sub epitetul de reverenţă Magna Coelestis. D.S. era echivalată în Imperiul Roman, de la o 141 DECENEU provincie la alta, cu diferite zeiţe similare atributiv: *Astarte, *Hera, *Rhea, ’ *Demeter, *Kybele, cultul ei fiind răspândit îndeosebi în Italia, Grecia (Delos), Thracia, Pannonia, Britannia, Dacia. Principalul *templu al zeiţei se afla în Hierapolis. Debora (ebr. deborah - *albină) *Profetesă biblică (probabil din sec. XIII î.e.n.), învestită cu funcţia de judecător al poporului lui Israel, căreia i se atribuie textul arhaic (considerat printre cele mai vechi din *Biblie) Cântarea Deborei (V.T., Judecători, V) celebrând victoria armatei israeliene a lui Barac asupra canaaniţilor lui Sisera, dar având o rezonanţă mitologică mult mai veche. Acest război pare să fi fost prima tentativă de câştigare a unităţii religioase şi naţionale a Israelului, iniţiată chiar de D., care-1 învesteşte pe Barac cu comanda celor 10 000 de soldaţi, însoţiţi de ea şi în campanie. Textul are şi un substrat teologic: „Fiindcă îşi aleg zei străini, atunci şi războiul e la porţi“ (ibid, V, 8). Deceneu (grec. Aexalveog; lat. Decaeneus) *Sacerdot dacoget zeificat, trăind probabil în vremea regelui Burebista (contemporanul lui Caius Iulius Caesar), păstrând însă deopotrivă, în cele mai multe surse istorice, structura mitică de *erou civilizator. O informaţie din Iordanes (Getica, XI, 67) indică venirea în Geţia (Iordanes scrie Gotia), din altă parte, a lui Dicineus, căruia Burebista, luându-şi-1 asociat la domnie, i-a acordat „o putere aproape regală“. (Radu Vulpe se întreabă dacă D. nu era cumva dac.) Fără a fi flagrant contradictorii, sursele nu se pot armoniza. După Strabon: „Boirebistas [...] şi-a luat ca ajutor pe Dekaineos, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă, de la un timp, era socotit şi ca zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau [geţii?], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile şi să trăiască fără vin“ (Geografia, VII, 5, 11); în acest text strabonian: Agkcuvgov avâpoc yor|Ta - y 6 r| c; este într-adevăr ...vrăjitor“, ..magician“, uneori şi ..şarlatan“; dar în lb. greacă acelaşi cuvânt are şi sensul, mai rar, de „om care fascinează“. După Iordanes, D. era un om de o vastă erudiţie, acumulată în Egipt; evident exagerată, relatarea istoricului got conţine totuşi date interesante asupra rolului religios şi cultural îndeplinit de către D. în instruirea spirituală a stratului ierarhic superior de sacerdoţi şi nobili daci: „Observând înclinaţia lor de a-1 asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat aproape în toată filosofia, căci era un maestru priceput în aceasta. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică, facându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care Goţii, transcriindu-le, le păstrează până azi [sec. VI] cu numele de belagines; i-a învăţat logica, facându-i superiori celorlalte popoare în ce priveşte mintea; arătându-le practica, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa întru fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele douăsprezece semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi cinci stele trec de la răsărit spre apus, ca să se apropie ori să se depărteze de polul ceresc“ (Getica, XI, 69-70). Se impune însă o comparaţie cu un text foarte asemănător din apocriful etiopian *Cartea lui Enoh, în care „veghetorii“ grupului ceresc, descins pe pământ sub conducerea lui *Semyaza, le divulgă oamenilor (nu unui singur trib sau popor) învăţături întrucâtva similare. De aceea, datele lui Iordanes trebuie citite cu prudenţă, chiar dacă şi Strabon si *Platon elogiază (însă ponderat) cunoştinţele filosofice, astronomice şi medicale ale lui *Zamolxis şi ale sacerdoţilor daci. Dar cea mai sigură informaţie din Getica lui Iordanes este cea după care D., „pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare, facându-i preoţi şi le-a dat numele de pileaţi“ (ibid.. XI, 71). Ca Mare Preot şi ca vicerege, apoi probabil ca rege el însuşi, D. se pare că a putut dispune de dubla autoritate morală (stârpind viticultura pentru a anihila consecinţele înclinaţiei spre beţie a populaţiei) şi politică (organizând triburile, dar şi casta sacerdotală - dintre nobilii pilleati, pentru şefii ierarhici, ca şi din categoria privilegiată mai largă, capii laţi (sau comaţi), din aceasta făcând, pentru clerul de rând, o clasă probabil asimilabilă clasei cavalerilor romani - equites). Ce rol a avut D. faţă de *religia dacogetică este greu de stabilit pe baza unor documente sărace şi contradictorii. Din unele interpretări, pare a rezulta că, după presupusa *reformă religioasă a lui D., *cultul lui Zamolxis s-a transformat sau a dispărut. După Iordanes, ar rezulta că a fost o reformă restrictivă în ce priveşte *zeii şi sanctuarele şi mai mulţi comentatori ai istoricului got deduc chiar înlocuirea cultului zamolxian cu un cult al zeului războiului (Marş geticus). Dar e posibilă şi altă ipoteză, cea propusă de Hadrian Daico-viciu, după care sintagma lui Iordanes numina quaedam (anumite divinităţi) sugerează că „Deceneu a rânduit preoţi pentru diferitele divinităţi ale panteonului ciacogetic, iar aceşti preoţi oficiau în sanctuarele închinate divinităţilor respective“, deci prin distribuirea lor pe specializări sacerdotale (Portrete dacice. Bucureşti, 1984, p. 96-97). § V. Lica. Reforma sacerdotal-religioasă a lui Deceneu (în Istros, I. 1980. p. 177-182) DECHTIRE 142 Dechtire Zeiţă în *mitologia celtică, mama eroului mitic *Cu Chulainn, din eposul irlandez născându-şi fiul fie de la zeul *Lug (care a pătruns în ea, într-o înghiţitură de vin, sub forma unei insecte), fie de la fratele ei Conchobar. Dedal (grec AaiâaAog < daidăXXeiv - a construi meşteşugit) Arhitect şi sculptor mitic grec, prezent în numeroase *mituri ateniene şi cretane şi cunoscut mai ales drept constructor al *Labirintului din Creta, la cererea regelui *Minos, pentru închiderea *Minotaurului. D. ar fi fost de obârşie ateniană regală. La curtea lui Minos, i-a construit reginei *Pasiphae o vacă de lemn, cu funcţii magice; fiicei regelui, *Ariadne, i-a clădit o sală de dans (poate cea descoperită de A.J. Evans la Knossos), iar statului cretan i-a făcut un om de bronz, pentru paza insulei, care i-a îndepărtat şi pe *Argonauţii dornici să acosteze acolo (* Tăios, deşi în genere * mitologia greacă atribuie construirea acestui gigant zeului *Hephaistos). Fiind, după tradiţie, şi un iscusit inginer, D. a confecţionat unelte tehnice, inventate tot de el: securea cu două tăişuri (labrys), echerul, nivela cu bulă de aer, vela de corabie, burghiul, sula de cizmărie; îi erau atribuite si diverse sculpturi monumentale în lemn, care împodobeau oraşele greceşti, ca şi nişte statui care se mişcau singure. Dintre construcţiile sale, Labirintul i-a purtat nenoroc: după ce *Theseus pătrunsese acolo cu ajutorul Ariadnei, Minos l-a închis pe arhitect împreună cu fiul acestuia, *Icar, chiar în edificiu; confecţionând două perechi de aripi artificiale, D. scapă cu fiul său, dar în timp ce Icar, lacom de înălţimi, se prăbuşeşte murind, D. izbuteşte să zboare până în Sicilia, unde e găzduit de regele Kobalos în schimbul executării unor lucrări de arhitectură. După o tradiţie, Minos l-ar fi urmărit chiar până acolo din răzbunare, dar sicilienii sau chiar Kobalos nu şi-au extrădat oaspetele util ci, dimpotrivă, au provocat moartea regelui cretan. Chiar dacă *legenda despre statuile lui D., care puteau să umble şi chiar să vadă, nu se referă nici la vreun act demiurgic şi poate nici măcar la construirea unor mecanisme autonome (anticipându-le pe ale lui Heron din Alexandria, de la Theatrum Machinarum), ea poate fi considerată un *simbol, căci arhitectul mitic era socotit şi întâiul sculptor grec care a renunţat. în portrete, la „ochii orbi“, sculptându-le pupila, adică facându-i „să vadă“, în plus, imprimând „mişcare“ plastică mâinilor şi picioarelor. Dedî (polon. Dziady) *Spiritele *strămosilor defuncţi (cf. sanscr. pitarah - părinţii răposaţi^, în *mitologia slavă generală. Slavii răsăriteni aveau un *ritual de comemorare a strămoşilor, care se oficia primăvara (şi care, în urma creştinării, a fost transferat în a 7-a zi după * Paşti - adică de *Pastele Blajinilor) sau în cadrul ritualului de primăvară Kostromâ (*Kostrubonîka) în teritoriile ruseşti, iar la unele grupuri slave răsăritene (polonezi, bieloruşi), identificându-se cu *sărbătoarea de pomenire a morţilor familiali, Săptămâna Moşilor. Erau făcute *sacrificii de alimente, iar spiritele strămoşilor erau invocate cu invitaţia: ,/^jr/y. uqu qo oovyy! (Moşule, vino la masa de prânz). Li se oferea ca *ofrandă prima lingură de mâncare si primul pahar de băutură, conţinutul putând fî pus afară, pe pervazul ferestrei, sau vărsat sub masă. Uneori D. erau reprezentaţi figurativ de idoli antropomorfi rudimentari (—> idolatrie). deism (lat. medieval Deus - *Dumnezeu) *Religie naturală pornind de la tendinţa (exprimată întâia oară în sec. XVII, de Herbert of Cherbury) de a considera pe Dumnezeu nu o persoană, ci un concept. împotrivindu-se, din sec. XVIII, *creştinismului, d. a respins ideea oricărui mod de personificare a lui Dumnezeu şi a amestecului acestuia în existenţa naturii şi în viaţa societăţii, dar acceptând un Dumnezeu impersonal, ca principiu cauzal, creator al universului, care i-a comunicat lumii legile elaborate de el, iar după creaţia iniţială a lăsat aceste legi să funcţioneze autonom; în acest mod, acceptând numai *miracolul creaţiei primordiale, d. refuză orice altă idee de miracol sau de prezenţă a lui Dumnezeu în mişcarea universului. Precizându-se după expunerea lui Herbert of Cherbury din tratatul său despre adevăr (De veritate tractatus, 1624) şi atrăgând interesul (mai ales în sec. XVIII) unor filosofi şi savanţi (Leibniz. Kant. Locke, Newton şi chiar Voltaire, B. Franklin, J.-J. Rousseau) sau fiind atacat de unii gânditori atei (d’Holbach, Diderot), d. s-a pretins o religie „în limitele numai ale raţiunii“ (Imm. Kant) si a devenit de fapt o religie de compromis, situată între impulsul religios al omului şi înclinaţia lui spre raţionalism; numeroşi deişti au considerat că armonia şi finalitatea mecanismelor naturii („uimitoarea maşină a naturii“) sunt dovezi ale existentei lui Dumnezeu. K. *Marx a crezut însă că. pentru gânditorii materialisti, d. nu este „nimic mai mult decât un mijîoc comod şi uşor de a se descotorosi de religie“ şi de a cerceta, la adăpostul ideii de Dumnezeu, legile naturii şi ale societăţii în afara *predestinării divine. în epoca modernă, d. a ajuns o filosofie laică ce neagă valoarea religiilor mistice, respinge ideea de ^revelaţie, ideea de *dogmă, fonnele rituale de *cult şi profesează libertatea de conştiinţă şi de gândire. Dar nu se poate afirma dispariţia d., căci în cadrul unuia din curentele sale contemporane sunt oameni de ştiinţă notorii, care fie consideră că materia iniţiaiă inertă a fost pusă în mişcare de un impuls primordial, fie văd în ordinea universului dovada existenţei lui Dumnezeu. G. Van der *Leeuw găseşte în d. modem puncte de asemănare cu religiile societăţilor primitive, structurate pe *animism. 143 DEMETER $ J. Orr, EngUsh Deism. Its Roots and Fruit s. Grad Rctpids, Michigan. 1934: E. Long. ReHgious Beließ of American Scientist, Philadelphia, 1952. Dekla Zeiţa letonă a destinului (—> mitologie baltică), având un rol efectiv în debutul vieţii, întrucât înfaşarea, somnul din leagăn şi alegerea numelui nou-născuţilor cad în grija ei. Pentru restul vieţii omeneşti, interesul zeiţei nu se mai concentrează decât asupra fetelor de măritat, cărora ea le alege soţi potriviţi. Delphoi (grec. AeAqxu); Delft Oraş grec din ţinutul Phokys, considerat în antichitate centrul lumii şi rămas celebru prin marele său *templu, consacrat zeului *Apollon, şi prin oracolul delfic (—> oracole), oficiat de * Pythia în numele zeului patronal, cel mai important dintre oracolele Helladei. D. era numit buricul lumii, pe temeiul unui *mit după care *Zeus mânase simultan, din Orient şi din Occident, doi vulturi ce se întâlniseră apoi deasupra oraşului D., acolo unde, potrivit tradiţiei ulterioare, se păstra şi marcajul divin iniţial: piatra sacră *Omphalos. în sec. VII-VI î.e.n., D. devine un sanctuar panhellenic, iar după primul război sfânt grecesc, se instituie acolo Jocurile Pythice, o dată la 4 ani, prilejuind o efervescentă activitate comercială şi turistică, folosită de preoţii oracolului în obţinerea informaţiilor necesare compunerii prezicerilor. Rolul centrului delfic, îmbogăţit si influent în viaţa Helladei, decade în epoca helîenistică; în 80 î.e.n., D. e prădat de traci, care distrug şi templul (reclădit în sec. I); funcţionarea oracolului e semnalată ultima oară în sec. III. Sanctuarul delfic avea înscrisă pe frontispiciu deviza Mr)6ev ceyav - Nimic prea mult (Ne quid nimis, în traducerea comediografului latin Terentius), adică: nimic peste măsură, întrucât această „măsură“ este supravegheată de zeiţa *Nemesis. Din cele cam 615 oracole rostite la D„ s-au păstrat cele mai multe, o sută fiind transmise de Herodot. H. W. Parke and D. E. W. Wormell, The Delphic Oracle. Oxford, 1956 (prima culegere completă a oracolelor delphice conservate) dema Termen aplicat de tribul marind-anim (Noua Guinee) fiinţelor primordiale care, după tradiţia locală, au existat în timpurile mitice si s-au lăsat’ masacrate pentru ca din cadavrele lor să răsară, pentru oameni, legumele şi pomii fructiferi. Termenul ca atare a fost pus în circulaţie în sec. XX, de etnograful Ad. E. Jensen; dar divinităţile de tip d. au fost frecvente la toţi cultivatorii de plante cu tubercule comestibile din epoca prea-grară; Jensen afirmă că, hrănindu-se sau îngropându-şi morţii, primitivul nu face decât să îndeplinească un *ritual de participare la existenţa divinităţilor d. § Ad. E. Jensen, Das religiöse Weltbild einer frühen Kultur. Stuttgart. 1942 Demeter (grec. öä: ye - glie, pământ + \ir\ tt| p - mamă; nume iniţiatice: Ar|d) îouAog; Deo (Ar| cb) Zeiţă *htonică din *mitologia greacă, patronând agricultura, legislaţia şi viaţa civilizată. *Cultul ei se pare că e originar din Creta; în timpuri mai vechi, nu fusese decât o personificare a vegetaţiei primăverii şi a fertilităţii pământului. Dar apou într-un imn atribuit lui ^Orpheus, este numită „Demeter, Glia Mamă a tuturor şi cea care le dăruieşte din belşug totul“ (apud O. Kem, Orphei Fragmenta, fragm. 302, Leipzig, 1922); ulterior, importanţa, uneori colosală, acordată de greci zeiţei D. (ca în genere zeilor agrari, în toate marile *mitologii), reflectă probabil transformările radicale, impuse în psihologia şi traiul individului şi societăţii, de revoluţia agrară, care a însemnat ae fapt constituirea civilizaţiei; inventând agricultura şi aşezându-se în formaţii locative stabile, satele, omul din ajunul neoliticului a suferit un şoc structural, compus pe de o parte din bucuria avantajului de a nu mai depinde de hrana incidentală şi neîndestulătoare, pe de altă parte, din tristeţea renunţării la deprinderile milenare de ins rătăcitor, lipsit de constrângere, în natură. După sursele lui Diodor din Sicilia, descoperirea agriculturii în Hellada a fost o redescoperire, deoarece Erechteus, aducând mult grâu din Egipt la Atena într-o lungă perioadă de secetă, după ce a devenit basileu, a introdus printre greci si *ritul iniţiatic al *Misterelor Eleusine. când şi D. ..a venit“ în Attica (Biblioteca istorică, \,XXIX, 1-4). Deoarece revoluţia agrară a adus după sine şi o anume legislaţie (obligaţia muncilor succesive, fixarea proprietăţii, întâi comune, apoi individuale, a terenurilor, o anumită diviziune a muncii), grecii au supranumit-o pe D. şi Thesmophoros (întemeietoarea de legi). Ea purta numeroase epitete, legate mai ales de patronajul agrar: „Maica Grâului“, „Demeter cea Neagră“ (pământul rodnic) sau, în Sparta, cu acelaşi sens, Htonia, iar în Arcadia, Melaina, de asemenea, Ioulo (îouAoc; -snop de grâu) ca nume emblematic, iar ca zeiţă a întregii ligi a aheilor, Panahaia: *Pindar o numeşte Halkokrotos (Cea ferecată în aramă); însemnele ei principale, afară de snopul de grâu, erau uneltele agricole, dar şi stiletul, ca legislatoare. *Mitologia teologică oficială a Helladei o socotea pe D. una din cele 12 divinităţi olimpiene principale, fiica lui *Kronos şi a soţiei acestuia *Rhea, sora lui *Zeus şi mama *Persephonei. Era reprezentată plastic aproape totdeauna cu solemnitate matronală, dar cu mari plete aurii, uneori într-un car tras de *cai sau *dragoni, alteori şezând pe tron sau în picioare, alături de fiica sa Persephone. Opera agrară ce i se atribuie o răspândea prin discipoli, dintre care cel mai interesant era *Triptolemos, care colinda lumea într-un car cu cai înaripaţi, dăruit de zeiţă, învătându-i pe oameni arta agriculturii şi a îndeîetnicirilor adiacente. Grecii avuseseră ş’i alt zeu, secundar, al agriculturii (poate tot discipol al Demetrei), *Erechtheus, cu un *templu în Attica, DEMITOLOGIZARE 144 numit de romani Erechteion. D. era celebrată în cadrul serbărilor Thesmophoria, dar mai cu seamă în Misterele Eleusine, desfăşurate în oraşul Eleusis şi având un caracter iniţiatic (acolo era numită cu numele tainic Deo, uneori Doso sau Dos). La Eleusis, zeiţa era considerată cea care dăruise oamenilor toate binefacerile agriculturii, dar şi tot ceea ce implica statornicirea omului într-o viaţă civilizată (locuinţa stabilă, căsătoria, statutul juridic al societăţii, viaţa paşnică, o alimentaţie mai raţională, mai sănătoasă si mai prevăzătoare, omul putându-şi face în sfârşit provizii ş.a.). Misterele Eleusine consemnau evenimentul mitic principal din cultul zeiţei: răpirea de către subpământeanul *Hades a fiicei ei Persephone, pe care D. o caută pretutindeni până când o găseşte, cu concursul lui Triptolemos, la Eleusis, ajutată şi de zeul solar *Helios, căruia i se plânsese; mulţi interpretează acest *mit ca un *simbol al invocaţiei soarelui de către agricultor (sau de către ogorul însămânţat), pentru dezmorţirea vegetaţiei după stagnarea hibernală când sămânţa (Persephone) era ascunsă în regatul subteran al lui Hades. Imnul homeric 1 (Către Demeter) relatează că zeiţa a străbătut pământul în 9 zile în căutarea Persephonei, mergând cu torţe aprinse, care se consumau succesiv, şi abia în a 10-a noapte, întâlnind-o pe *Hekate cea purtătoare de faclă (lumina lunii), care îi comunică a fi auzit un ţipăt divulgând răpirea, fără să fi văzut nimic, începe a se orienta până când numai Helios, ca zeu solar, îi poate da informaţia sigură că Persephone nu a fost răpită, ci oferită de Zeus lui Hades; căutarea continuă acum prin lumea umană, D. luând o înfăţişare discretă de femeie bătrână din popor şi angajându-se doică la palatul basileului Keleos din Eleusis, prezentându-se acolo cu numele femeiesc Dos, spre a-1 alăpta pe vlăstarul regal Demophon. De altfel, această latură se regăseşte în mai vechea * mitologie egipteană, unde *Isis intră ca doică în scop similar. D. vrea să-l facă pe Demophon nemuritor şi e descoperită de Metaneira, mama copilului, când îi făcea *botezul focului; renunţând la acest plan de imortalizare şi reluându-şi aspectul divin, cere să i se clădească un templu în Eleusis. printre stânci, unde va întemeia Misterele Eleusine. Zeiţa se stabileşte în templul terminat, se îmbracă în veşmânt de doliu şi trimite secetă pe pământ, refuzând să se întoarcă în *01imp până nu-şi va regăsi fiica; şi numai astfel, *Hermes e trimis de Zeus s-o readucă pe fiică de la Hades. De fapt, în simbolistica gândirii mitologice greceşti, prin şantajul ei, D. nu urmărea seceta în sine, nici distrugerea omenirii prin inaniţie, ci pedepsirea celorlalţi zei care astfel ar fi rămas privaţi de adoraţie şi *sacrificii. Simbolul revoluţiei agrare (implicând şi creşterea animalelor) se reflectă şi în lista preferinţelor zeiţei; astfel, dintre plante, erau puse în relaţie cultuală cu D. grâul şi în genere cerealele, ca şi toate soiurile de fructe, cu menţiune specială macul şi rodia, precum şi coşul mistic cu flori, iar dintre animale, *vaca şi porcul; îi mai erau consacrate, ca plante sfinte, mirtul, asfodelul şi narcisa. Cu timpul, creşte importanţa serbărilor de cult Thesmophoria, organizate între 11-13, luna Pyanepsion (24-26 octombrie), la Atena, Abdera şi probabil în Sparta, iar vara la Theba; aceste serbări erau exclusiv femeieşti (cu 9 zile înainte, ca şi în cele 3 zile festive, femeile îşi încetau raporturile cu bărbaţii şi îşi puneau în paturi, în credinţa fortificării, crenguţe din plantele sfinte). După consolidarea societăţii agrare greceşti, D. o înlocuieşte aproape integral. în cultul htonic, pe *Gaia: „Ea este Gaia; sub orice nume ar fi adorată, ea le dă [oamenilor] alimentele cu care se hrănesc“ (Euripides, Bacchantele, v. 274). Persistenţa cultului pentru D. în Grecia nu a putut fi anulată cu desăvârşire nici de *creştinism; sanctuarul de la Eleusis a fost distrus de regele got Alaric, în anul 396, dar cultul zeiţei patronale nu a dispărut definitiv, ci a fost încorporat în hagiografia ortodoxă a sf. Dumitru (Demetrios) în toată Grecia modernă, în timp ce la Eleusis „se vorbea şi se mai vorbeşte încă de sfânta Demetra, sfântă necunoscută în alte părţi şi care nu a fost niciodată canonizată“ (Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses, II, Paris, 1978, p. 394). Sf. Dumitru a moştenit în schimb de la Demeter patronajul agriculturii, (cf. *Ceres) Ş Carl Kerényi. Eleusis: Archétypal Image oj Mot her and Daughter, New York. 1967; R. Sliglitz. Die grossen Göttinnen Arkadiens, Wien. 19o7; A. Dieterich. Mutter Erde. Leipzig-Berlin, 1913 demitoiogizare (germ. Entmythologisierung) Curent doctrinar în *teologia dialectică a protestantismului german contemporan, care. pornind de la consideraţia că vechiul *teism, caracteristic * creştinismului, este numai un sistem mitologic de semne, fără legătură obligatorie cu stratul profund al conţinutului său. a urmărit să evite *antropomorfismul din N. T. (—> Biblia), deci implicit al imaginii lui *Isus Chris tos, şi să ajungă astfel la ideea de *Dumnezeu în afara confruntării posibile a acesteia cu ştiinţa. Curentul d. a fost iniţiat, către anul 1940, de teologul protestant german Rudolf Bultmann: dezvoltarea ulterioară s-a datorat constatării unei contradicţii acute între gândirea scientistă contemporană şi sistemul mitologic de semne din N.T. Influenţând parţial şi anumite straturi ale teologiei catolice, d. s-a întâlnit aici cu unele eforturi foarte noi de reorientare a catolicismului însuşi; teologul iezuit G. Ruiz consideră astfel o datorie recunoaşterea că *miturile „sunt comode şi servesc conservării“ unor structuri sociale „înăuntrul cărora lumea mediteraneană s-a compromis“ în Imperiul Roman, în timpul creştinismului medieval şi în „întreprinderile coloniale ale epocii contemporane“. Dar dacă Paul *Tillich (în Teologia 145 DEMONI sistematică) deosebeşte pe „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui lacob“ de ceea ce a numit „Dumnezeul filosofilor“, iar W. Kasper consideră că Isus cel istoric trebuie purificat de retuşurile iconografiei creştine, pentru „a auzi din nou cuvintele lui autentice şi a recunoaşte trăsăturile omeneşti ale chipului său“, un filosof catolic de prestigiu, ca Jacques *xMaritain, a cerut totuşi „să se termine cu demitologizarea dogmelor şi cu secularizarea sau profanarea creştinismului“ (De TÉglise du Christ, Paris, 1970, p. 414). $ R. Bultmann. Theologie des Neuen Testaments, München. 1953: id. Jésus, mythologie et démythologisation. Paris. 1969: Karl Jaspers, Rudolf Bultmann. Die Frage der Entmythologisiening, München. 1954: W. Kasper. J. Moltmann. Jesus ja -- Kirche nein?. Zürich. 1973 demiurg (grec, ôripioupyoc; - meseriaş, artizan) Termen mitologic şi filosofic cu sens variabil, desemnând fie pe *zeii creatori ai lumii (mai cu seamă pe zeii greci, veneraţi ca meşteri ai construcţiei universului), fie pe eroii mitici, consideraţi oameni demiurgici de neobişnuită ingeniozitate şi forţă, adesea zeificaţi postum şi socotiţi zei secuntfari sau semizei; cu această semnificaţie, d. este orice constructor divin al lumii, dar uneori şi zeul mesianic sau chiar *eroul civilizator ca, de ex., fierarul *I1marinen din * Kalevala. D. a căpătat. în filosofia greacă, şi sensul de principiu creator sau de esenţă ideală, materializată în formele cosmosului vizibil; pentru *Platon, d. este, inteligenţa cosmică activă; stoicii (îndeosebi Zenon) i-au acordat înţelesul de forţă creatoare; la *gnostici găsim un d. cu valoare de principiu creator iniţial care produce materia împovărată de *păcat; în *teologia creştină medievală f—» creştinism), noţiunea de d. s-a suprapus ideii monoteiste de creaţie primordială a lumii. demoni (grec, ôaipoviov - forţă divină; ôou[!G)v - divinitate; lat. daemon - *spirit) Spirite binevoitoare sau nefaste, imaginate de omul primitiv în stadiul gândirii sale animiste f —> animism): mai târziu, d. sunt consideraţi, în *religiile primitive, *duhuri de obicei rele, provocatoare de nenorociri, accidente, boli, insuccese, vicii şi chiar *moarte. în *demonologia rudimentară, d. sunt mai ales duhuri anonime, ocrotitoare sau vrăjmaşe, rareori indiferente, iar uneori parţial asemănătoare cu zeii care au abandonat lumea creată sau diriguită de ei f—» dens otiosus). Variantele din aria *mitologiei generale sunt deseori sensibil diferenţiate. ~ în Meso-patamia existau numeroşi d., căpătând importanţă îndeosebi în *magia babiloniană: duhuri rele, unelte vii şi mesageri cu ajutorul cărora zeul *Anu îşi efectua crimele sau răzbunările; aceşti d. erau în majoritate de obârşie cerească, unii însă trăiau şi pe pământ, printre oameni, fiind responsabili de toate relele cerului şi pământului; astfel, se credea că ei atacă luna producând eclipsele, că le priesc pustietăţile, ruinele, vânturile, apele tulburi; aproape mereu erau invizibili, putând lua totuşi forme diverse de apariţie, de preferinţă monstruoase şi zoomorfe (pe monumentele babî-loniene figurau de obicei 7 d. zoomorfi: panteră, leu, *lup, berbec, *ţap. pasăre de pradă, *şarpe, dar erau şi alte variante, şarpele nelipsind din nici una). ~ Tradiţiile ebraice şi *mitologia biblică (ebr. shed - demon) nu cunoşteau decât d. rai: *Asmodeu, *Azazel, *Belzebuth, *Lilith, Satanael (*Satan), cărora *creştinismul le-a adăugat pe *Lucifer (mai frecvent, Satan sau *Diavolul). ~ *Mitologia vedică are clase abundente de d. buni şi răi (*Dănava, *Daitya) de valoare secundară, dar şi categoria marilor d. de pornire nefastă: *Asura, care la originea miturilor vedice erau divinităţi colaborând cu *zeii (*Deva), diferenţierea producându-se ulterior, când epitetul Asura indică generic forţele răului, distingând mari d. ca *Vritrâ, adversar al zeului *lndra, sau *Răvana, cu care se luptă *Răma. ~ * Mitologia iraniană concepea, înainte şi după *zoroastrism, un univers populat de o armată bine organizată a d. nefaşti, conduşi de principiul răului *Angra-Mainyu, dintre care 6 principali, ca Ako-Manah (gândul vinovat) şi numeroşi alţii, ca *Aeshma, al mâniei, *Apaosha, al secetei, sau Asto-Vidotus. al * morţii: un capitol din * Aresta (Vendidad) e hărăzit recomandărilor în lupta antidemonică. ~ Delimitarea între d. şi zei nefaşti, în *mitologia scandinavă, e neclară, d. principal fiind zeul *focuIui infernal *Loki, iar dintre ceilalţi, era populară *Hulda care, după răspândirea creştinismului, a rămas în folclor ca o bătrână vrăjitoare rea. - în * mitologia greacă, noţiunea era mult mai elastică, cuvântul daimon însemnând şi zeu şi *geniu (la *Socrate, daimon nu e noţiune mitologică): *Agathodaimon era, de pildă, un geniu agrar bun, iar *Ate personifica furia criminală. Frecvenţa d. era acceptată şi de unii filosofi materialişti: „Empedokles [...] a spus multe lucruri despre natura demonilor (6al|iovec;;, cum că sunt prezenţi peste tot, guvernând cele de pe pământ“ (Hippolytos din Roma. Refutatio omnium haeresium, I, 3). • Imaginată în animism, expulzarea d. din cei posedaţi făcea obiectul *exorcismului până târziu: o menţiune evanghelică asupra actului exorcist, practicat de *Isus Christos. precede acţiunile maniacale ale evului mediu creştin, suferind de demonomanie şi purificând pe demonizaţi sau pe cei care încheiau contracte cu Diavolul, în genere, prin arderile pe rug. D. (împărţiţi adesea de mitologi în genii familiale, suflete ale defuncţilor şi duhuri nefaste) sunt clasificabili în mai multe categorii distincte: a) duhurile ancestrale care ocrotesc familia, tribul, ginta unde au trăit odinioară corporal, abandonarea *cultului lor crezându-se că pricinuieşte nenorociri; b) sufletele morţilor care îşi continuă existenţa, fie secretă, fie DEMONOLOGIE 146 în anumite împrejurări evidentă, păstrând anumite raporturi cu oamenii vii; c) paznicii personali ai omului, echivalenţi cu *îngerii păzitori; d) demonii viselor şi ai somnului; e) geniile caselor particu lare şi clădirilor publice (*spiriduşii, la slavi *Domovoi, în *superstiţiile româneşti - şarpele casei); f) demonii sau semizeii ocrotitori sau stăpâni ai izvoarelor, lacurilor, râurilor, copacilor sau ai plantelor cultivate (în unele mitologii chiar zei secundari, în altele duhuri binevoitoare, ca *zânele din credinţele româneşti); g) *vampirii (duhuri nefaste hrănindu-se cu sânge viu sau cu sângele pruncilor); h) stafiile (din categoria *Poltergeist); i) demonii morţii (ca d. vedic plural Vetala, intrând în cadavrele din cimitire), ai bolilor şi molimelor, ai accidentelor şi ai insucceselor umane; j) marii demoni satanici. Prezenţa atât de amănunţită şi timpurie, dar persistentă, a d. în toate mitologiile a reflectat dintotdeauna conceptul dual despre lume, nevoia omului de a-şi împărţi existenţa între lumină şi întuneric, de a se simţi ocrotit şi de a avea pe cine învinui, de a delimita strict teritoriile morale ale binelui şi răului, f—» zei) § T. K. Oesterreich. Possession. New YorV. 1930 demonologie Disciplină teologică sau profană, care se ocupă în mod special de *mitul * demonilor şi îi clasifică, descriindu-le structura şi atributele; d. se ocupă în general de lumea flintelor fabuloase supraumane, neconsiderate *zei, care se crede însă că fie protejează, fie duşmănesc omenirea şi activitatea ei. Termenul e folosit uneori şi pentru formele religioase primitive (—> animatism, animism). dendrolatrie *Cultul arborilor. în ^religiile timpurii, anumite specii de copaci sau pomi erau preferenţiale, cultul fiecărei specii în paite (în funcţie de zonele geografice) având fie valoare pur simbolică fie, mai des, semnificaţii mitice. Originea d. se află în * animism; adesea, anumiţi arbori se considerau a fi sediile unor fiinţe divine ori semidivine sau chiar ipostazele vegetale ale acestora. J. G. *Frazer a subliniat iolul important al cultului arborilor „în istoria religioasă a popoarelor ariene din Europa“ (Creanga de aur, compendiu, cap. IX); insă de fapt acest cult era mai larg; îl găsim chiar şi în *Biblie (stejarul de la Mamre, al lui *Abraham). Arborii sacri erau *simboluri generale, ca stejarul la ce'lţi (întrucât era purtătorul riscului sacru; —» creanga de aur). ca smochinul pentru *budism (—» Bodhi), sub care s-a produs * revelaţi a lui *Buddha, ca bradul în mitofolclorul românesc şi apoi în *ritualul familial creştin general al *sărbătorii de *Ciăciun, La popoarele germano-scandinave, erau venerate dumbrăvile sfinte, dar exista şi cultul special al bradului, arinului, frasinului; frasinul devine un arbore al ştiinţei, dar şi simbol cosmic (*Yggdrasill); dintr-un frasin şi un arin au fost făcuţi primii oameni (*Askr, *Embla). Copacii au jucat adesea roluri cosmogonice şi antropogonice (America Centrală, Asia nordică). *Spiritele sau divinităţile locuind în arbori sau identilicându-se cu ei (*Hamadryadele, la greci) e posibil să fi fost consecinţa unei intuiţii timpurii asupra unor măsuri ecologice, de cruţare a *pădurilor. Dar cea mai importantă formă de d. este identificarea arborelui preferat cu arborele axial al lumii: axis tnundi (—»Arborele Cosmic). Similari cu acesta sau chiar identici sunt: Arborele Ştiinţei (*Pomul Cunoştinţei) şi *Pomul Vieţii. Densusianu, Nicolae Istoric român (1846— 1911) care, în monumentala sa lucrare Dacia preistorică (1913), întemeiată pe o vastă erudiţie şi pe cercetarea critică comparativă a ^miturilor de raport şi a monumentelor megalitice de pe teritoriul României, construieşte o interesantă şi cu totul originală panoramă arhaică a Daciei înainte de dacogeţi. Lucrarea conţine exagerări şi aserţiuni fanteziste, pentru care a fost acuzată şi luată în deriziune: „Nicolae Densusianu scria romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie şi de filologie absurdă care la apariţia sa (postumă: 1913) deşteptă o admiraţie si un entuziasm nemărginit printre diletanţii romafri în arheologie“ (Vasile Pârvan, în Prefaţă la Getica, ed. II, Bucureşti, 1982, p. 7). Totuşi, exagerările în ipoteze istorice şi în etimologii fanteziste, care aparţin fără îndoială unui diletant, însă totodată unui erudit, nu anulează şi unele interpretări îndrăzneţe, privite cu suspiciune de arheologi, întrucât erau interpretări necanonice. Fără a fi fost un mitolog. D. a izbutit să intuiască materia memorială din unele zone mitice, pe care a degajat-o de sub alegoriile şi *simbolurile stratificate ulterior, confruntând-o în lumina diferitelor mitografii antice de referinţă şi în comparaţie cu folclorul mitologic românesc; de aici, a dedus - adesea riscând şi concluzii fragile - vechimea mult mai adâncă a succesiunii unor civilizaţii arhaice locale, pe care documentele istorice sau arheologice, atâtea câte sunt, nu o pot atesta. De asemenea, in confruntarea între *mituri şi monumentele megalitice sau construcţiile ciclopice (care îşi au ecourile distincte în miturile folclorice româneşti), D. a încercat să deducă manifestările unor enigmatice forţe artistice sau artizanale, îndeosebi în finisarea aspectului anumitor piscuri şi stânci montane (Omul, Caraimanul. binecunoscutul Sfinx din Bucegi etc.), pe care el nu le punea pe seama factorilor de eroziune geologică şi atmosferică. în acest plan, D. a precedat cu peste o jumătate de secol ipoteza despre cultura Masma a cercetătorului peruan Daniel Ruzo. D. propune scenarii ipotetice asupra prezentei *Hyperboreilor într-un *templu apollinic de pe insula pontică *Leuke, asupra ecourilor civilizaţiei egiptene pe teritoriul protodacic, chiar asupra unui puternic regat pelasg, ca şi asupra unor masive populaţii arhaice de *giganţi (sau cel puţin constructori de 147 DESCÂNTECE opere gigantice); un exclusivism (care s-a mai repetat la istorici) mai mult decât exacerbat l-a făcut pe D. să localizeze pe teritoriul protoistorie al Daciei aproape toate marile evenimente ale *mitologiei generale: *Titanomahia, războiul între *Osiris şi *Typhon (de fapt, *Seth), domnia locală a unor zei „egipteni“ sau „pelasgi“. Erorile lui D. se datorează fie nepregătirii lui ca etimologist (deşi cunoştea bine câteva limbi, clasice şi modeme, îşi forma etimologiile după simpla rezonanţă fonetică), fie unor idei fixe euhemeriste f—» Euhemeros), deseori folosite în deducţii hazardate, ca încercarea de a stabili obârşia tuturor civilizaţiilor cunoscute de el (greacă, romană, egipteană, indiană) pe teritoriul „pelasg“ al Daciei, si teoria fantezistă că limba română ar fi fost fimba-mamă a tuturor limbilor antice. Dar, cu prudenţă, teza sa de bază poate fi considerată o ipoteză de lucru: „Aici la Dunărea de jos şi în special în ţerile Daciei - faptul este cert- s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiunii neolitice în Europa; centrul unei rasse noui de oameni, de o statură înaltă şi viguroasă, cu o veche organizaţiune patriarhală, cu idei severe religioase şi cu o pasiune adusă probabil din Asia, de a sculpta în stâncă vie statuele enorme ale divinităţilor sale“ (op. cit., p. 25). Unul dintre meritele lui D. este de a fi sesizat valoarea unor mituri ca izvoare istorice. § Nicolae Densuşianu. Dacia preistorică (cu o prefaţă de Dr. C. I. Istrati). Bucureşti. 1913; ed. II (text stabilit de Victorela Neagoe, studiu introductiv şi note de Manole Neagoe), Bucureşti, 1987. Dente Zeul suprem în mitologia triburilor ewe şi tshi (—» mitologiile populaţiilor africane), reprezentat ca o fiinţă schiloadă, cu o biografie mitică stranie; neglijat de credincioşi. D. se mută în peştera unui pisc montan, unde e depistat de un bărbat pe care l-au alarmat nişte copii; dar omul leşină auzind răcnete de intimidare; trezit de zeu, care îl scuipă ca să-i redea vigoarea, fuge în sat şi deduce împreună cu fraţii săi că văzuse un tro (*spirit) puternic; i se aduc zeului daruri, i se spun *rugăciuni, regele tribului îi oferă veşminte, iar primul om care l-a văzut îi devine preot; zeul declară că va ocroti tribul, instituie *tabu-uri şi stabileşte hrana ce i se va aduce; dar zeul fiind abuziv, oamenii îi suspectează sfinţenia şi îl alungă. Totuşi, *cultul lui D. nu a dispărut, datorită preoţilor-teologi care au elaborat forma de adorare a sa ca protector regal, statuată în peste 25 epitete ce alcătuiesc o adevărată legislaţie: „Eu sunt cel în faţa căruia îngenunchează marii regi“; „Eu sunt marele vânător care îi hrăneşte pe toţi cei ce mă imploră să fiu de partea lor“; „Eu aduc ploaia“; „Când nici un alt tro nu vă poate ajuta, eu, Dente, pot să vă ajut“ etc. Transparent, *mitul divulgă modalitatea simplei *credinţe în preluarea mistică a puterii tribale de către un *strămoş (un vrăjitor sau un şef de trib), care astfel a devenit regele arhetipal al tribului. § J. Spieth. Die Reiigion eter Eweer in Sued-Togo, Leipzig. 1911. derviş (pers. den\'ish - cerşetor) Călugăr musulman (—> monahism) din *secta *sufiştilor. Dervişii se împart în două categorii: d. peregrini şi d. sedentari, locuind în mănăstiri conduse de câte un şeic. D. sunt grupaţi, de asemenea, în mai multe ordine (frăţii sau corporaţii) care, începând să apară în sec. XI, s-au organizat într-o ierarhie eclesiastică, având statute şi mănăstiri (dintre care unele admit a fi compuse din femei). Principalele ordine monastice: kadiriya, nakshbandiya, yasawiva, mewlewiya, bekhtashiya, tidjaniya, senusiya. D. pot deveni atât săracii, cât şi bogaţii (—> hurufiţi). Derzelas; Darzala; Derzo Zeu cu atribute incerte, adorat iniţial - în *mitologia greacă târzie - de coloniştii greci de pe ţărmul stâng al Pontului Euxin (după D. M. Pippidi) sau aparţinând fie *mitologiei dacogetice, fie abia *mitologiei dacoromâne, ajuns în *credinţele din Dacia prin împrumut sau având un *cult de origine autohtonă; ca şi asupra originii zeului, nici asupra atributelor lui nu există o părere unanimă: e considerat a fi fost patronul sănătăţii şi energiei vitale umane (I. I. Russu) sau, dimpotrivă, o divinitate infernală - stăpânul lumii subpământene (Ion Horaţiu Crişan). Se pare că, totuşi, grecii pontici îl identificaseră cu Marele Zeu (0eog Meyccg), fără dovada că ar fi fost o variantă locală a lui *Zeus; iar coloniştii romani din Dacia îl consideraseră identic cu *Hercules. D. avea un *templu în Histria pontică (zidit în sec. III î.e.n.). descântece; incantaţii (lat. incantatio, incantamentum - descântec; incantator - persoana care practică descântecul; grec. |id yen pa -farmece, descântec; paye'im) c, - vrajă, vrăjitorie; sanscr. *mantra - rugăciune, vrăjitorie, farmece; mantra-pada - cuvânt magic, incantaţie; mantra-pustikă - carte de descântece; krtyă -*magie, farmece; slav. 3aKJiHHaTH. 3aKJi7K.TH -a conjura; rus. za <> o a op. :mh\iunamu> - descântec, exorcism) Formule magice (—> magie), destinate să modifice o stare de lucruri sau starea unei fiinţe, cu ajutorul potenţialului supranatural al vrăjitorului descântător. Formulele oricărui d. trebuiau întotdeauna intonate pe un anume suport muzical, magic el însuşi. Orice formulă incan-tatorie se consumă în aria *mitului, bazân-du-se pe forţa atribuită mitului însuşi; de altfel, o incantaţie nici nu poate fi concepută în afara concepţiei mitologice despre lume. Există un raport de interacţiune între omul aflat între *cer şi *pământ, şi cele două lumi (sau medii) înconjurătoare: supranaturalul şi naturalul, toate trei fiind elementele inseparabile ale concepţiei mitice din aceeaşi ordine cosmică unitară, care funcţionează pe temeiul unei singure logici, DEUKALION 148 numite de Lucien *Levy-Bruhl „logica participării“. De obicei, d. sunt formulele operaţionale ale *şamanului sau vrăjitorului, specializat în atari operaţii, întrucât este recunoscut ca având contact cu lumea supranaturală. în antichitate (Egipt. Mesopotamia, China, India, mai ales Hellada), unele documente arată indirect că incantaţia devenea funcţională şi ducea la un oarecare efect asupra subiecţilor, pe două căi: 1) un efect psihoterapie, prin sugestie, datorită textelor de o anumită forţă simbolică, acţionând literar sau pur fonetic, dacă nu erau decât combinaţii ritmice de cuvinte sau pseudocuvinte fără legătură sintactică; 2) un efect benefic asupra reechilibrării sistemului nervos, prin meloterapie, datorită muzicalităţii d. (uneori chiar cântece propriu-zise, la greci c ic cu 6 p însemnând deopotrivă „incantaţie“, „cuvinte magice“ „refren“, „epodă corală“), care astfel acţionau prin armonia ritmică a sunetelor. Sub acest unghi, Petru Caraman compară descântecele cu *colindele, precizând deosebirea că d. „ţin de magia secretă“: „în descântece, repetiţia are rostul ei magic. Rolul ei constă în chemarea insistentă a unui anumit lucru sau fapt, prin concentrarea întregii atenţii numai asupra lui. Este acesta unul din mijloacele cele mai puternice care îl ajută pe descântător să se rupă de lumea reală şi să se identifice cu lumea magică“ (Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Bucureşti, 1983, p. 459). D. sunt dedicate îndeosebi vindecării bolilor şi deci se încadrează în magia medicală. O însemnată parte din funcţiile mecanismului d. se consacră *exorcismului. Atunci când magia incantatorie persistă şi înăuntrul unei civilizaţii constituite, moderne, unde ^religiile înlătură ele însele magia periferică şi *superstiţiile cu toată suita lor de practici auxiliare, explicaţia care se poate da este incultura (sau inconsistenţa conştiinţei de persoană civilizată) a practicantului, ca şi a beneficiarului. Cum o mare parte din magia incantatorie aparţine magiei negre, răufăcătoare (şi o parte mult mai mică magiei albe, medicale), practicanţii se recrutează, la mai multe popoare, în majoritate dintre persoanele neasimilate de civilizaţie şi cultură, ele însele făcând parte din grupurile alogene (de ex., ţiganii, în România, Ungaria, Bulgaria ş.a., având ei înşişi o religie animistă, periferică; —> animism, cu o dominantă demonică sub tutela divinităţii malefice *Beng). Clasificând textele populare magice în descântece, vrăji, farmece şi desfaceri, Simeon Florea Marian a evitat confundarea acestor genuri şi a stabilit deosebirile dintre ele după scop, mijloace, timp (moment) şi persoane (subiecţi), d. având în vedere „întoarcerea, alinarea şi vindecarea diferitelor boli corporale de care suferă nu numai oamenii, ci şi animalele domestice“, în timp ce vrăjile urmăresc constrângerea omului contra voinţei lui, aşadar în scopuri negative, farmecele - modificarea în bine a stării fizice sau morale a persoanei, iar desfacerile - anularea vrăjilor si farmecelor. Clasificarea are validitate doar in ce priveşte conţinutul şi scopul, deoarece întotdeauna d. (incantaţia) este o formulă în sine, folosită ca agent magic de către magician; din alt unghi, se pot delimita două categorii: \) încân-tecul (cf. termenul la I. Heliade-Rădulescu, în Balada Sburătorul: „încântec sau descântec pe lume s-a lăsat“) sau făcătura; 2) descântecul sau desfacerea. Delimitând descântecul de vrajă şi de farmec, Artur Gorovei observă că poporul nu face deosebire între ultimele două noţiuni. Cuvântul românesc uzual descântec este o extrapolare semantică, deoarece, probabil la origine, „descântec“ însemna dezlegarea din condiţia stabilită prin magie, iar efectuarea propriu-zisă a farmecelor numindu-se odinioară probabil „încântec“; Heliade-Rădulescu foloseşte ambii termeni în sensurile primare. La popoarele agrare sunt frecvente şi formele meteorologice (legarea şi dezlegarea ploii prin d.; de ex., textele din jocul *Paparudelor sunt d.). Adesea d. au un scop *apotropaic. Caracterul exorcist şi apotropaic al d. la români este atestat şi de termenul regional plural bozgoane (mai ales în Transilvania), cu etimon slav dublu (6on>- zeu, H3roHX.TH - a alunga), devenit în româna veche o expresie autohtonă, pe baza propoziţiei originare: „a izgoni bozi“ (bozi - zei păgâni, demoni), cu caracter vădit apotropaic. D. au o tradiţie foarte veche pe teritoriul Daciei. Euripides aminteşte de „tăbliţele trace“, conţinând incantaţii, iar *Platon (Char-mides, 156 d.) afirmă, prin replica lui *Socrate: „la fel este acum şi cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul din medicii traci ai lui Zalmoxis“. Privit global, orice descântec, prin caracterul său poruncitor, este opusul *rugăciunii, al cărei caracter este implorator. Deci d. este străin oricărei forme religioase propriu-zise, exceptând formele demonologice ale credinţelor prereligioase sau periferice. § Simeon Florea Marian, Descântece poporane române. Suceava. 1886; Artur Gorovei. Descântecele românilor, Bucureşti. 1931; Al. Rosetti. Limba descântecelor româneşti. Bucureşti. 1975 Deukalion Fiul lui *Prometheus şi soţul *Pyrrhei, în *mitologia greacă, salvat de *Zeus de la *potopul universal şi destinat să repopuleze pământul; socotit tatăl lui Hellenus, *strămoş mitic al grecilor. O variantă alegorică a *mitului, precizând că oamenii s-ar fi înrăit în vârsta de bronz, când Zeus s-a hotărît să-i distrugă salvând singura pereche pură (Deukalion şi Pyrrha), narează cum Prometheus îi învaţă pe cei doi să-şi înjghebe o corabie cu care plutesc, după dezlănţuirea potopului, 9 zile şi 9 nopţi, acostând pe un munte thessaliot. Dorinţei lui D. de a reface omenirea, Zeus i-a răspuns oracular, sfatuindu-1 să arunce înapoi, peste umăr, „oasele maicii sale“ 149 DHANVANTARI divine *Gaia; pricepând câ oasele erau pietrele pământului, amândoi procedează ca atare, pietrele lui D. prefacându-se în bărbaţi şi ale Pyrrhei, în femei. deus absconditus —» deus otiosus deus otiosus Tip de zeu creator care şi-a abandonat opera, retrăgându-se în *cer şi nemaipăstrând relaţii cu lumea creată zei). Dens otiosus e traductibil prin: zeu care se odihneşte, zeu neutral, zeu obosit, zeu care nu participă la treburile lumii. Unele *mituri explică acest abandon prin depărtarea forţată a cerului de *pământ, altele prin întreruperea comunicaţiilor pământului cu cerul. Dii oţioşi se întâlnesc mai ales în *mitologiile primitive. Zeul *Numbakulla (tribul australian arunta) dispare definitiv după creaţie. Zeul *Malengfung (tribul kai. Noua Guinee), după crearea universului, adoarme la marginea lui, însă vremelnic. La fel, dispar zeii africani *01orun şi *Nyamye. în Africa se întâlnesc şi forme intermediare, clasificate de mitologi în: dens obsconditus (zeul ascuns), dens remotus (zeul îndepărtat), deus incertus (zeul incert, de fapt nevăzut). O definiţie in situ găsim la tribul sudafrican aniamba, explicând şi raporturile dintre oameni şi zeii retraşi: zeul principal al tribului e socotit un zeu egoist, care trândăveşte, abandonând lumea pe care a creat-o. De aici. unii cercetători numesc orice d.o., „zeu obosit“. Cauzele cultuale sunt complexe; în acest sens, există o sugestie biblică (V. T., Iezechiel, IX, 9-10): „ei zic: «Yahweh a părăsit ţara!» şi «Yahweh nu vede!» Dar ochii mei vor fi necruţători, nici nu voi avea milă.“ în aceste cuvinte, atribuite chiar lui * Yahweh, e cu putinţă să fie o polemică doctrinară de emanaţie rabinică împotriva opiniei populare că Yahweh a devenit fie un d.o., fie un deus remotus, care periclita însăşi *dogma omniprezenţei de fiece clipă, în viaţa integrală a evreilor, a lui Yahweh. Noţiunea deus otiosus trebuie înţeleasă complex, întrucât sugerează o anume diversitate de *credinţe populare: un d.o. e un zeu trândav, nepăsător, neutru, care. retrăgându-se în cer şi nemaipăstrând relaţiile iniţiale cu lumea creată de el, devine nefolositor şi chiar vătămător propriei lui opere. Supraimpresiuniie teologice din miturile despre d.o. explică pentru credincioşi fenomenul (emanând chiar de la aceiaşi credincioşi) diferit: fie abandonul e pricinuit de îndepărtarea cerului de pământ sau dc întreruperea comunicaţiilor cer-pământ, fie în zeul creator apare oboseala rezultată din efortul creaţiei. Mircea *Eliade remarcă, drept caracteristică zeilor uranieni, condiţia de zei retraşi, întrucât omul primitiv îi uită lesne: „asprimile existenţei îl constrâng să privească mai ales spre pământ, decât spre cer“ (Trăite d'histoire des religions. Paris, 1975, p. 55). Formula religioasă deus otiosus (absconditus, remotus şi mai ales incerfus), născută din îndoiala mistică a omului asaltat de mediul natural şi social, poate fi interpretată nu ca o contestare directă a zeului în sine (el părând absent doar din aria imediată), ci, aşa cum socotea şi *Lucretius. ca o afirmare a dezinteresului zeilor faţă de destinul fenomenal ai lumii. Fenomen de intelect, ideea de d.o. este un pas iniţial spre un *ateism deductiv. Deva (sanscr. devei - *zeu, divin, celest; devî -zeiţă) Noţiune din *mitologia vedică, însemnând zeu în general (sinonim: Sura - zeu, în opoziţie cu * As ura - *demon; astfel: surasura - zeii şi demonii; un cvasi-sinonim: amăra - nemuritor). D. e o clasă de fiinţe supraumane care şi-au dobândit nemurirea bând *soma şi trăiesc din ^ofrandele sacrificate anume de oameni; zeii vedici locuiesc în ţinuturile cereşti numite generic Devaloka (Locul Zeilor), deşi loka desemnează şi „lumea de dincolo“, unde sunt acceptaţi în anumite condiţii şi muritorii care au acumulat destule merite religioase; în ^credinţe paralele, li se atribuiau, ca locuinţe, munţii înalţi şi sacri, ca Himalaya (de ex., muntele *Meru). în concepţia religioasă a Indiei arhaice, zeii se recunosc după anumite semne specifice: veşmintele lor nu acumulează praf, capetele lor sunt împodobite cu cununi vegetale veşnic proaspete, tmpui nu le asudă, ochii nu clipesc, iar când un zeu stă în picioare, tălpile lui nu ating pământul. O sinteză a acestor însuşiri divine există in *Mahăbhârata, în capitolul numit curent Povestea lui Nala: „Ha îi văzu pe toţi zeii, lipsiţi de sudoare, cu ochi neclintiţi, tară pulbere pe ei, purtând cununi proaspete şi stând în picioare fără să atingă pământul“ (III, Vanaparva, 52 -79; Nalopâkhyănam, 5, 25). DevakI în *mitologia vedică, soţia foarte frumoasă a regelui *Vasu. din dinastia selenară, şi mama lui *Krişnă. Deverra Zeiţa curăţeniei şi a măturatului, în *mitologia romană auxiliară. Devî; Singarmati Devî: Devî Jagadamha Tânără şi ispititoare zeiţă din *mitologia vedică şi *post-vedică (de proastă reputaţie în ^panteonul general al Indiei, considerată prostituată sacră), patronând şi practicând erotismul excesiv. Ii aduceau ^sacrificii crescătorii de viermi de mătase, înfăţişată în două ipostaze: fie tandră, miloasă şi discretă, fie înspăimântătoare şi crudă; în a 2-a ei ipostază, a cruzimii, devine obiectul de *cult mai ales în doctrinele tantrice f—> tantra). în unele variante hinduiste (—> hinduism) e venerată ca soţie a lui *Qvâ. Dhanvantari Medicul zeilor vedici, considerat în Yajurveda f—» Veda) învăţătorul care comunică ştiinţa tămăduirii şi totodată personajul prin care *zeii Indiei le-au transmis oamenilor arta medicinei. Tradiţia îl venerează (ca şi grecii pe *Asklepios) drept fondatorul medicinei specifice indiene; epitetul său curent: Vaidvanătha (Stăpânul Vindecătorilor). DHARA 150 Dhara; Dharani Divinitate în *mitologia vedică arhaică, personificând *pământul ca fenomen al naturii. Face parte dintre cele 8 zeităţi Vasavah f-» Vasu) împreună cu *Apa (sau *Ahar\ *Dhruvă, *Anila: *Prabhăsa, *Pratyuşa, * Anala, *Soma (Apa sau, după *Mahâbhărata, Ziua, Steaua Polară, Vântul, Zorile. Lumina, Focul, Luna). Dhârma 1 Zeu vedic patronal al legislaţiei, legalităţii si justiţiei, soţul zeiţei Siddhi; adesea Dh. era identificat ca zeul Morţii, *Yamâ. 2 Un *rişi arhaic (înţelept vedic primordial), făcând parte din grupul sapienţial *Prâjăpati. dhârma (sanscr. dhârma, noţiune cu o polisemie foarte largă: învăţătură morală; conştiinţă; dreptate; binefacere; esenţă; *credintă religioasă; lege; datorie - acest sens fiind regent in termenul filosofic-religios; de asemenea compusele: dharmakrtya - datină religioasă; dharmacaryă - îndeplinirea tuturor îndatoririlor religioase; dharmajhăna - cunoaşterea datoriei), în *brahmanism, Legea sau Datoria (obiectivă, absolută, imuabilă); totodată, ansamblul *ritual urilor vedice, necesare dobândirii unei vieţi prospere si echilibrate, iar după Moarte, a dreptului îa *Nifvăna, întrucât valorile morale rezultă din îndeplinirea riguroasă a tuturor ritualurilor impuse de tradiţie. Filosofia religioasă indiană admite 3 factori fundamentali sau 3 valori universale (care, mai târziu, au sporit la 4), obligatorii pentru orice om: Dhârma, în aria căreia omul se poate consacra slujirii ^religiei, ştiinţelor sau artelor; *Artha (Utilitatea), ca factor pragmatic indicând acumularea de valori materiale; *Kăma (Dragostea), rezidând în căutarea desfătărilor senzoriale (şi nu numai a celor erotice); acestora li s-a adăugat *Mokşa (Mântuirea), care se concentrează asupra tehnicilor spirituale de salvare a sufletului. Cei 3 factori de bază (între care dh. este factorul prim) trebuie să se afle într-un anumit echilibru, într-o legătură indisolubilă; iar în această structură tripartită, dh. are rolul echilibrator activ. Dhl Zeiţă din *mitologia vedică, personificând intuiţia şi clarviziunea. Dliruvă Divinitate arhaică din *mitologia vedică, întruchipând Steaua Polară. (—> Vasu). Dhu Sharah (grec. Doissares) Zeu de prim rang, în *mitologia arabă preislamică, venerat (mai ales de nabateenii de la Petra, Sinai) sub forma unei roci naturale dreptunghiulare. *Culttrl lui D. Sh. provine din *litolatria arhaică arabă. Mai târziu, e adorat ca divinitate a fertilităţii şi ca patron funerar, îndeosebi ca paznic al mormintelor (inscripţiile tombale fiindu-i consacrate des). Piatra zeului este un beţii, noţiune frecventă la arabii preislamici (de pildă, în Palmyra), care credeau că pietrele sunt locuinţele *zeilor. Era de obicei asociat cultual cu zeiţa solară *Alilat. Diana Zeiţă italică ariiaică, identificată de romani cu *Ârtemis şi inclusă în *panteonul *mitologiei romane ca zeiţă a *Lunii, *simbol al luminii şi ocrotitoare a *vânătorii. Adorată de timpuriu (după tradiţie, i s-a clădit un *templu pe Aventin încă sub Servius Tullius). era invocată de femei, dar patrona şi renaşterea anuală a vegetaţiei. Ca zeiţă selenară, având epitetul Diana Candelifera (Purtătoarea de torţă), era adesea numită Diana Lucina. La începutul erei noastre, se răspândeşte o variantă nouă a vechii zeiţe cinegetice şi selenare, sub numele Diana Mellifica, al cărei *cult se dezvoltă în Dacia Romană, dobândind un atribut nou: patronajul *albinelor. Faptul că la un moment dat acesta ajunge, în Dacia, atributul principal al D. este firesc într-o ţară unde albinărilul era una din îndeletnicirile economice de bază, cu atât mai mult că atributul nu e reîntâlnit nicăieri în restul Imperiului Roman, deci şi cultul respectiv era strict local. Dian Cecht Medic divin în *mitologia celtică. Pe un *spirit (sid) sau zeu marin, *Manannân mac Llyr, zeul D.C. l-a înviat din morţi, cufundându-1 într-un izvor magic. Diavolul (ebr. XW - adversar; grec. 6i&poA,o<;- calomniator; lat. medieval Diabolus) ^Spiritul suprem al răului, cel care ispiteşte stabilitatea religioasă şi morală a omului şi îl răzvrăteşte perfid contra lui *Dumnezeu şi a ordinii divine a lumii. Termenul folosit în Mitologia creştină descrie adesea o figură intluenţată structural de iranianul *Angra-Mainyu, dar în N.T., D. e singular şi confundat uneori cu *Lucifer (îngerul căzut), alteori cu *Satan (care însă în tradiţia ebraică din *mitologia biblică e investit cu trăsături mai bogate decât în portretul simplist din varianta creştină); în V.T.. Satan nu e D., ci este vremelnic unul dintre Mgeri, devenind treptat un incitator, până când influenţa dualismului persan face din el un agent definitiv al răului. Totuşi, în Geneză (VI, 1^4) pare identificabil cu *Şarpele; de altfel, după tradiţia ebraică şi după Targum, *Cain s-a născut din adulterul *Evei cu Satan. în apocriful creştin *Cartea tainelor lui Enoh, D. este în acelaşi timp Şarpele din Geneză şi îngerul răsculat împotriva lui Dumnezeu. Abia în N.T. portretul D. e precizat (uneori, numit Beliar): „Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce potrivire este între Christos şi Beliar?“ (Pavel, II C.orintcni, VI. 14-15); N.T. îi conferă numeroase epitete: acuzator („aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei în faţa Dumnezeului nostru ziua şi noaptea“ - Apocalips, XII, 10), vrăjmaş, viclean, ispititor, dar şi stăpânitor (al ..acestei lumi“ - loan, XII, 31) al „puterilor văzduhului“ şi „spiritul care lucrează în fiii răzvrătirii“ (Pavel, Efeseni, II, 2). D. e imaginat ulterior antropomorfe, uneori ca animal composit: Apocalipsul îl consideră „şarpe“ şi „balaur“ (*dragon), iar *Augustin scrie: „este leu şi balaur; 151 DIKTYNNA leu ca vioiciune, balaur ca viclenie“. *Creştinismul a definit noţiunea destul de târziu. *Origenes îl înglobează între *demoni şi scrie: „Unii mai devreme, alţii mai târziu, după un şir de lungi şi riguroase suplicii, se vor întoarce apoi la rangurile de îngeri; după aceea ei se vor ridica la grade superioare şi vor ajunge în ţinuturile nevăzute şi veşnice, după ce vor fi îndeplinit, ca încercare, felurite dregătorii cereşti“ {Despre principii, I, 6, 3). *Riturile creştine principale privesc diferit noţiunile de Diavol şi *demoni; în cadrul Conciliului XII ecumenic (Conciliul IV din Latran, 1213, după marea schismă), sub pontificatul lui Inocenţiu III, se precizează învăţătura catolică despre demoni: creaţi buni, au devenit răi prin liberul arbitru. Dar în această definiţie era îndeosebi un răspuns polemic dat *sectei *catharilor, ca şi altor *erezii inspirate din *maniheism. în sec. XI, autorul bizantin Mihail Psellos clasifică 6 varietăţi ale D., sub formă de demoni - ignici, aerieni, tereştri, acvatici, subterani, infernali. însă în majoritatea scrierilor patristice (—> patristică) prezenţa Diavolului (căruia i s-a dat prezentul) este pusă în raport cu *Isus Christos (căruia i s-a dat viitorul); Christos vine pentru răscumpărarea omenirii - în formularea iniţială a lui Origenes: „Prin ispita sa izbutită, diavolul şi-a câştigat dreptul asupra oamenilor. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a oferit oamenilor sufletul lui Christos. Dar diavolul s-a amăgit, cînd Christos l-a biruit şi pe el, aşa cum a biruit şi moartea.“ Prezent în toate *mitologiile, în diverse sensuri şi forme, D. este *simbolul răului universal, primum movens al ideii de distrugere, adversar al creaţiei şi creatorului şi un principiu al *haosului - ca monstrul babilonian *Tiamat duşmănind ordinea universului, ca *balaurul egiptean *Apophis, vrăjmaş al luminii solare, ca zeul vedic distrugător *Rudră, sau ca elementul negativ *Angra-Mainyu în *zoroastrism; de aceea imaginea D. e foarte rar gândită ca abstracţie. în *miturile folclorice creştine (mai ales ortodoxe), noţiunea a devenit plurală (diavoli, *draci) şi reprezentarea de un antropozoomorfism grotesc, influenţat de *escatologia *mazdaismului şi de figura târzie a lui *Dionysos: faţă şi trup cvasiuman, de culoare neagră, coame, coadă, copite, gheare etc. Aproape totdeauna * religiile îl condamnă, deşi folclorul trădează uneori o simpatie discretă pentru D., considerându-1 ingenios, inteligent şi ferm în învoieli, adică „negustor cinstit“ (cf. *Mefistofeles). Sunt şi rare forme cultuale când credincioşii acordă întâietate oficială D. (*Malik-Taus la kurzi, *Beng la ţigani, *Iblis în secta musulmană saafită, *Lucifer în secta luciferienilor - atestată de automl bizantin Euthymios Zigabenos). § G. Roskoff, Geschic.hte des Teufels, I—II, Leipzig, 1869; J. Tondriau et R. Villeneuve, Dictionnaire du Diable et de la demonologie. Verviers, 1968 Dido întemeietoarea mitică a Cartaginei, socotită prinţesă feniciană şi sora lui *Pygmalion (după Vergilius, soră şi cu *Anna Perenna). Măritată cu pontiful Siharbas (asasinat de Pygmalion), fuge cu fratele ei si cu averea soţului, într-o flotilă improvizată, debarcând pe ţărmul african, unde localnicii îi oferă ca adăpost atâta pământ, cât poate cuprinde cu o piele de taur; D. taie pielea însă în fâşii înguste şi încercuieşte viitorul teren cartaginez, clădind şi cetatea. A murit arzându-se singură pe mg spre a nu fi infidelă memoriei soţului ucis, într-o variantă mitologică (sau, sinucigându-se, după ce a fost părăsită de *Aeneas, de care se îndrăgostise când eroul făcuse popas în Cartagina). „Romanul Didonei“, povestit de Vergilius în Eneida (cartea VI), cuprinde toate amănuntele mitice principale. Diespiter (lat. dies - zi, pater - tată) Zeu al luminii, în *mitologia romană, la origine o divinitate arhaică italică, patronând probabil şi tranzacţiile comerciale. *Lactantius îl confundă cu *Dis Pater, identificându-1 astfel cu * Pluton. Dar în *religia romană târzie a fost identificat cu *Iupiter. Sub împăratul Claudius (41-54 e.n.), *cultul originar al lui D. a fost restabilit pentru scurtă vreme. într-o epocă târzie, numele zeului, folosit mai ales în forma Dies Pater, începe să fie considerat doar titlu atributiv al lui Iupiter, ca patron al luminii. Dike (grec. Aikt|) Zeiţa dreptăţii în *mitologia greacă, una din cele 3 *Horai, divinitatea care reglementează raporturile între lucruri, în toate prefacerile şi devenirile. După *Hesiod (Theogonia, v. 901 şi urm.) - fiica lui *Zeus, însă unele *mituri colaterale o consideră soţia lui Zeus. Numită şi cu epitetul „Neînduplecata“, D. ţine cheile porţilor prin care trec zilele şi nopţile şi totodată veghează circulaţia cosmică a sufletelor (cf. Platon, Phaidros, 24$ b). După o informaţie din Euripides, D. urmăreşte cu sabia în mână pe orice criminal care se sustrage de la pedeapsă (Bacchantele, v. 993-996). Dikkarin (Elefantul Ţărilor Lumii) Elefant fabulos din *mitologia vedică târzie, care,-; în concepţia arhaică populară, susţine Pământul. Diktynna (grec. AiKtuvva) Zeiţă arhaică, în *mitologia greacă, din epoca minoică, având un statut contradictoriu: şi celestă şi *htonică, în acelaşi timp şi fecioară şi mamă. D. era confundată uneori cu o *Nimfa cretană, amintită de Pausanias, numită Brihomartis (Fecioara Dulce) pe care, iubind-o, regele *Minos a urmărit-o stăruitor prin toată insula până când Nimfa s-a refugiat sărind în mare de pe o stâncă, dar a căzut în năvodul (6ikti)ov) unor pescari; în acest sens, Diktynna (derivat din cuvântul „năvod“) ar putea fi un simplu epitet. Unii comentatori interpretează DILMUN 152 gestul aruncării în mare ca pe o *ordalie, săritura în apă fiind în acest caz un act ritual demonstrativ, într-o epocă târzie, Diktynna devine epitetul cinegetic al zeiţei *Artemis. Dilmun Insulă paradisiacă în miturile sumeriene (-> mitologii din Mesopotamia), ridicată din apele Mării-de-Jos (probabil Golful Persic), întâi sub forma unor stânci golaşe, apoi transformată de zeul *Enki în grădină înfloritoare; zeul *Utu a crăpat stâncile, eliberând izvoare de apă potabilă, cu ajutorul razelor solare, iar Enki a populat insula cu oameni şi animale. D. era socotită paradisul păcii şi al tinereţii eterne: leii păşteau iarbă, iar femeile nu cunoşteau nici ciclurile menstruale, nici durerile naşterii. în poemul sumerian despre Enki şi *Ninhursag (cf. S.N. Kramer, From the Tabiets of Sumer, Colorado, 1956, cap. XVIII), D. e descrisă ca o ţară a celor vii, sacră, pură. strălucitoare, unde „corbul nu croncăne / [pasărea] ittidu nu ţipă ca [pasărea] ittidu,/ leul nu ucide,/ lupul nu fură miei,/ e necunoscut câinele sălbatic care mănâncă iezi“ şi unde nimeni nu suferă de durere, nici nu îmbătrâneşte, dar cresc cele opt plante esenţiale. După S.N. Kramer, sumerienii situau acest ţinut în sud-vestul Iranului. (—> Paradis) Dione *Titanidă care, după versiunea homerică (*lliada), împreunându-se cu *Zeus. a născut-o pe *Aphrodite; după alte tradiţii, D. nu ar fi decât numele dat în Epir zeiţei *Hera. Dionysos (etim. incertă: grec Aioq - al lui Zeus; trac. vuoog - fiu) Zeul fructelor, al vegetaţiei şi mai ales al viţei de vie, vinului si beţiei, o divinitate din * mitologia greacă (de origine miceniană sau chiar mai veche, din Phrigia), cu un statut paradoxal: iniţial *Persephone născuse de la *Zeus pe *Zagreus care, ca să scape de *Titani, s-a metamorfozat în taur, fiind totuşi devorat de ei în această formă; dar Zeus l-a făcut să renască sub numele Zagreus-Dionysos; (într-o variantă, se naşte prematur, din împreunarea lui Zeus cu *Semele, iar Zeus îl mai poartă în propria sa coapsă până la termenul normal, pentru a doua naştere). D. e crescut de Athamas şi *Ino, apoi de *Nimfele din Nysa; ajuns adult, cutreieră lumea (Egiptul, Thracia, India ş.a.) pedepsindu-şi duşmanii; în fine, coboară în * Infern spre a-şi recupera mama adoptivă înecată, o obţine de la *Hades şi o transferă în *01imp. ia parte după aceea la *Gigantomahie şi are o aventură galantă cu *Ariadne, aflată în pribegie. Abia mai târziu devine zeul vinului, al viţei de vie şi al petrecerilor vesele, în care era însoţit mereu de un cortegiu de bacchante, sileni, satiri; fiind implicit şi zeu al fertilităţii, din alaiul său facea parte şi *Priapos, iar în serbările dionysiace rurale era purtat ostentativ şi un falus (—> culte falice). ~ Misterele dionysiace se celebrau orgiastic la culesul viilor, participanţii iniţiaţi purtând toiege (lat. thyrsus). uneori dure, terminate cu vârf de lance, împodobite cu corzi de viţă sau iederă şi cu panglici, care serveau şi ca anne; iar în cadrul acestor *mistere, se desfăşura şi * ritualul omofagiei (coiioqxxyo*; - mâncător de came crudă), adică al consumării de carne crudă din trupul unor animale (ciopârţite de vii, de obicei *ţapi, sau sacrificate obişnuit, mai ales tauri), în cursul delirului iniţiatic. Acest ritual era legat de *mitul tăierii în bucăţi şi devorării lui Zagreus de Titani şi al recompunerii lui corporale şi reînvierii cu ajutorul fulgerului lui Zeus (care nu era numai armă ucigaşă, ci şi instrument de reanimare). D. era o divinitate a beţiei cu semnificaţie dublă: beţia vulgară (produsă de vin) si beţia mistică (sau iniţiatică, ducând la starea tfe transă), în înţelesul extazului mistic. D. poseda harul profeţiei fiind deci adorat şi ca zeu oracular; ^oracolul său de la *Delphoi era la fel de important ca şi al lui *Apollon. Romanii, numindu-1 *Bacchus (nume reutilizat şi de greci, din sec. V, în formele Băkhos, Bakhios, Bakheus, lobakhos, Bakhebakhos, paralel cu numele tradiţional) şi serbându-1 în Bacchanalii, reţinuseră mai ales sensul popular. D., celebru prin frumuseţea neobişnuită a pletelor sale, era reprezentat de mai multe animale simbolice (taurul, pantera, leul, tigrul, măgarul, ţapul şi uneori chiar delfinul şi *şarpele) considerate adesea chiar ipostazele sale; variante colaterale îl prezintă însă si ca fiinţă cu trup firav, efeminat. însemnele atributive personale ale zeului erau: iedera, lăstarul (sau toiagul înfrunzit) de viţă, laurul, pinul, cupa de vin (mai des, un corn de taur, agăţat pe frunte), însă în primul rând thyrsus, la origine o trestie cu care zeul înlocuise măciuca tradiţională, folosită de ciraci în încăierări. Unii scriitori antici îl credeau pe D. zeu de origine tracică, mai ales că *Homer îl aminteşte foarte rar. în vremuri mai vechi, i se aduceau şi ^sacrificii omeneşti de unde şi un epitet specific: Omestes (Qp,r|aip<; - Carnivorul); *Plutarh afirmă că chiar şi Themistokles, în ajunul bătăliei de la Salamina (480 î.e.n.) i-a sacrificat zeului 3 tineri perşi: acest tip de sacrificiu poate fi pus în relaţie cu varianta mitică în care bucăţi din trupul ciopârţit de Titani au fost adunate de Zeus şi transmise iui Apollon, care le-a îngropat în solul muntelui *Pamas. - Cultul dionysiac, atestat încă din epoca miceniană, apoi răspândindu-se în Thracia şi Phrigia, a devenit panhellenic; mult mai târziu a derivat într-o semnificaţie filosofică, pe care Fr. Nietzsche a definit-o drept stadiul la care omul dobândeşte conştiinţa de sine şi este capabil de inteligenţă (în opoziţie cu contemplativitatea instinctuală a apollinicului); aşadar, dionysiacul ar simboliza înţelepciunea. Din serbările antice dionysiace s-a născut şi teatrul tragic grec. D. a fost adorat cu amploare şi în coloniile pontice greceşti (la Callatis, în cadrul Misterelor Dionysiace), îndeosebi ca zeu dădâtor de roade (deus dator): un *templu din Histria îi glorifică 153 DIOSCURI anume această ipostază, numindu-1 Dionysos Karpophoros. Biografia mitică a lui D. nu este nici uniformă, nici consecventă; diferitele variante indică o cultualizare treptată a unui zeu amintit de Homer ca divinitate măruntă. Cea mai răspândită variantă îl arată ca născut de Semele, crescut de Nimfe pe muntele Nysa (probabil în India), într-o peşteră căptuşită cu viţă şi iederă, şi avându-1 drept .tutore, de la naştere, pe zeul *Hermes; descoperind de timpuriu gustul strugurilor. D. se îmbată împreună cu Nimfele şi aleargă cu ele prin păduri, într-un delir vesel; alaiul străbate astfel ţară după ţară şi răspândeşte cultura viţei de vie, împreună cu întregul ritual sacru al vinificaţiei. O variantă paralelă, mai pragmatică, afirmă descoperirea viţei de vie şi a vinificaţiei abia când D. a ajuns adult şi când a început să cutreiere lumea. învăţându-i pe oameni arta viticulturii. Diodor din Sicilia, repovestind această variantă, precizează că, odată cu viticultura, D. a introdus şi civilizaţia în zonele sale de contact. Tot după Diodor, zeul a mai născocit o băutură, zythos (£u0o<; - decoct de orz, mai târziu - bere), înmiresmată, obţinută din orz. Altă naraţiune mitologică, de factură vădit euhemeristă (—> euhemerism), face din D. un erou de * legendă: comandant al unei armate proprii, întreţinute cu scop justiţiar şi dezrobitor, D. obţine independenţa Beoţiei, întreprinde o expediţie în India (de unde aduce prăzi îmbelşugate, celebrându-şi triumful) şi e transportat înapoi, spre patrie, pe spinarea unui elefant. Un mit utilizat de Euripides (în ultima sa piesă, Bacchantele) îl prezintă pe zeu ca misionar al propriului său *cult: însoţit de un cortegiu de bacchante, el vine la Theba şi îşi iniţiază ascultătorii în structura unei *religii noi, întâmpinând însă rezistenţa tradiţionalistă a fiicelor regelui întemeietor *Kadmos, fapt pentru care zeul le pedepseşte infuzând în ele frenezia extazului, încât apoi tânărul basileu theban Penteus, condus de motive morale, pune sub severă interdicţie noul cult original; numai Kadmos şi *profetul Tiresias, oameni din vechea generaţie, apără noul cult, deşi nu sunt ascultaţi de tânărul rege care îl şi pune în lanţuri pe D. Bineînţeles, lanţurile se sfărâmă după ce zeul produce un cutremur, care năruie si zidul închisorii; iar după ce el iese în libertate, e adorat de bacchante şi de femeile cetăţii, toate cuprinse de un delir mistic, până când îl ucid pe basileul Penteus. îmbolnăvit de nervi, şi aduc capul său în oraş, în vârful unei lănci purtate chiar de mama regală, *Agave, stăpânită un moment şi ea de nebunia generală. D. era reprezentat în 3 chipuri (de fapt 3 etape istorice de formare a cultului său): 1) cel mai vechi - un bărbat viril şi păros, cu barbă deasă; 2) cel mijlociu, din epoca clasică - un efeb cu tinereţea neimpurificată; 3) cel târziu - un *androgin. Aceste etape diferenţiate se reflectă exact şi în numeroasele epitete ale zeului: Omestes: Dimetor (Cel născuţ de două ori; după Diodor din Sicilia, „prima naştere fiind clipa când planta e sădită în pământ şi începe să crească, iar a doua naştere, când viţa de vie îşi dă roadele ei, strugurii“ - Biblioteca istorică, III, LXII, 5; dar Diodor aminteşte şi o „a treia naştere, după care zeul născut din Zeus şi Demeter a fost sfâşiat şi fiert de fiii Gliei [Titanii], mădularele lui fiind apoi potrivite la loc de către Demeter şi readuse astfel la viaţă“); Thriamhos (Triumfătorul; 0p(ap,pog -triumf; epitetul este şi numele imnului de procesiune cântat în Bacchanalii şi la serbările dionysiace); Lenaios (Storcătorul la teasc: Ar|vo q - teasc; prima stoarcere a strugurilor se consemna în serbările teascului, numite Lenaia); Meilihios (Dezmierdătorul); Lvsios (Dezlegătorul de griji); Bromos (Zgomotosul; Ppopog - zgomot, freamăt, murmur): Phloios (Zeul Inflorescenţei); *Iakhos (numele mistic al lui Dionysos); Evios (nume folosit în aclamaţii). Deoarece tradiţia greacă a atribuit mereu cultului dionysiac forţa de inoculare a freneziei în întreaga natură, unii comentatori moderni au considerat acest cult drept o formă timpurie de *panteism. Zeu în multe privinţe enigmatic, D. se deosebeşte de ceilalţi zei greci prin noutatea şi numărul mare al *epifaniilor, ca şi prin varietatea transformărilor sale (M. *Eliade). Prin actele sale şi prin misterele iniţiatice (deşi contestate de unii cercetători ca mistere autentice) care îi erau consacrate până târziu, în epoca hellenistică şi romană, D. pare mai aproape, structural, de oameni, decât de zei, totuşi fără să fi încălcat vreodată statutul olimpian, cum a făcut Titanul *Prometheus. şi Walter F. Otto. Dionysos. Mythos und Ku/tus. Franckfurt/M., 1933: H. Jeanmaire. Dionysos. Histoire du culte de Baechus, Paris. 1951: Kaii Kerenyi, Die Herkunft der Dionysosreligion nach dem heutigen Stand der Forschung. Koln. 1956 Dioscuri (grec. AiooKOupoi - băieţii lui Zeus) Fraţi, în *mitologia greacă {*Kastor şi * Pol lux), simbolizând dragostea frăţească ideală; născuţi, de la *Zeus, din cele două ouă ale lebedei *Leda şi având două surori - *Helene şi Klytaimnestra, soţia lui *Agamemnon. D. dispuneau alternativ (la câte două zile) de nemurire; de aceea au putut fi ucişi de verii lor, gemenii. Iu as si Eynkcus. Această apariţie alternativă era transferată în plan astral, D. ivindu-se pe rând în sfera zodiacală şi reprezentând cele două emisfere: boreală şi australă (—> zodiac). Adoraţi iniţial în Sparta ca zei ai luminii, D. sunt invocaţi mai târziu de marinarii greci, pe vreme de furtună, ca protectori ai navigaţiei; în această ipostază, sunt închipuiţi zburând prin aer călări pe armăsari albi. Biografia lor mitică include 3 mari fapte eroice: învingerea ^gigantului de bronz *Talos, paznicul Cretei; eliberarea Helenei răpite de *Theseus; participarea la expediţia *Argonauţilor. în legătură cu această navigaţie, *mitul le conferă un atribut de valoare cosmică: în timpul unei furtuni care a asaltat nava DISCORDIA 154 expediţionară *Argo (furtună care nu s-a potolit decât prin * rugăciuni le lui *Orpheus către *Cabirii din Samothrakes) pe capetele D. au căzut doi aştri, ca semn divin - de fapt, focul sfântului Elm, adică scânteile ce apar pe vreme de furtună deasupra catargelor, din cauza aglomerării de electricitate pe velatură, un fenomen cunoscut de corăbierii antici care îl atribuiau prezenţei concrete a D. sau *teofaniei lor, manifestate în scânteile rătăcind peste catarge; în acest sens, Aetius (Despre învăţăturile filosofilor, II, 18, 1) citează pe *Xenophanes, care spunea că „felul acela de stele ce se văd deasupra corăbiilor şi cărora unii le zic Dioscuri sunt nori care devin luminoşi în urma unei anumite mişcări a lor“. Adoraţi ulterior şi de romani, aveau un *templu consacrat în For. în societatea intelectuală romană din vremea imperiului, dar mai ales sub Augustus, exista o predilecţie pentru cultul D. (cf. *Hun-Ahpu, *Xbalanque). § F. Chapouthier, Les Dioscures au service ci'une deesse, Paris. 1935 Discordia Zeiţa neînţelegerilor şi a vrajbei, în *mitologia romană, (cf. *Eris) Dis Pater Veche divinitate indigenă din Italia, preluată de *mitologia romană, ca zeu al lumii subpământene şi, mai târziu, identificată cu Pluto (* Pluton); Vergilius {Eneida, VI, v. 541) îl numeşte „puternicul Dis“. începând cu anul 249 î.e.n. s-au serbat, în onoarea lui D.P., o dată pe secol, Jocurile Seculare (Saeculares Ludi), însoţite de *sacrificii nocturne de răscumpărare; cele mai spectaculoase jocuri din acest ciclu s-au desfăşurat sub împăratul Augustus, în anul 17 î.e.n. Diti Zeiţă din *mitologia vedică, sora zeiţei *Danu, dar şi cumnata acesteia, ca a doua soţie a aceluiaşi soţ, *Kagyâpa; fiica zeului *Dâkşa. D. a devenit mama clasei demonice de adversari ai *zeilor, *Daitya, un gen de *Titani: Prahlada, Sanhrada, Anuhrada ş.a., fiii şi supuşii lui *Hiranyakagipu, care a devenit regele lor. Prin urmaşul ei Prahlada, D. este străbuna lui *Bali, fiul unic al lui Virocana care era fiul lui Prahlada. divinaţie (lat. divinatio - ghicirea viitorului; adaptare după grec. jiccvTiK'n - *mantică, darul prezicerii) în *credinţele societăţilor primitive, în *religiile antice şi în *cultele magice, arta de a descifra necunoscutul şi de a ghici viitorul (—> astrologie, oracole), prezentul şi trecutul, prin mijlocirea *spiritelor celor morţi, invocate în acest scop. D. era răspândită în toată lumea antică. *Platon (în Phaidros) distinge două forme divinatorii: forma sănătoasă, raţională, ştiinţifică şi forma nesănătoasă, adică extatică, efectuată prin *profeţi căzuţi în delir (posedaţi de divinitate); acestora, unii cercetători le adaugă forma prin comuniunea cu lumea spiritelor (de obicei în plan oniric, pe calea viselor); complementar, Platon socoteşte delir divinatoriu şi inspiraţia acordată poeţilor de *Muze. Un gen de d. se credea a fi incubaţia zeului în preot sau în *şaman. Tipurile principale de d. (după clasificarea greacă) erau: oniromanţia (bazată pe interpretarea viselor), meteoromanţia (interpretarea fenomenelor atmosferice), dendromanţia (ghicirea viitorului după freamătul copacilor şi după foşnetul frunzişului), astromanţia (după aspectul şi poziţia astrelor), geomanţia (după caracteristicile aspectuale ale solului terestru), metoposcopia (după liniile frunţii), onomanţia (după corespondenţele astrologice ale literelor compunând numele de persoane), fiziognomonia (după forma şi trăsăturile feţei), chirognomonia (după forma mâinii), empyromanţia (după intensitatea şi caracteristicile *focului: flăcări, fum, zgomote), hidromanţia (după mişcările şi aspectele apei: cercuri, valuri, limpiditate, colorit etc.), ornitomanţia (după specia, zborul şi comportamentul păsărilor), hieroscopia (după aspectul măruntaielor animalelor de *sacrificiu), chiro-manţia (citirea liniilor din palmă), catop-tromanţia (descifrarea semnelor si prevestirilor din imaginile apărute în *oglinzi). în statele vechilor civilizaţii, d. era o practică ^obligatorie şi permanent necesară, cârmuitorii statului, comandanţii militari, corăbierii, negustorii, călătorii neîntreprinzând nici o acţiune înainte de a consulta prevestirile la zi. Aşa cum în Hellada erau consultate *oracolele (*Delphoi ş.a.), iar la Roma funcţiona colegiul augurai (—> augur), şi în Japonia medievală era organizat riguros, în cadrul curţii imperiale, un cabinet al prezicerilor, care calcula zilele faste şi nefaste, direcţiile de călătorie bune şi rele etc. Totuşi, în anumite perioade istorice, d. nu s-a bucurat de audienţa oficială; de ex., împăratul roman Tiberius a interzis practicarea d., condamnând la moarte pe ghicitorii străini, prezicători şi cititori în stele (cf. Cassius Dio, Istoria Romană, LVII, 15). în epoca modernă, o formă de d. devine *spiritismul, cu diversele lui tehnici, având rădăcini în antichitate (când era un sistem oracular cu caracter religios), renovate treptat într-o formă necultuală, practicată în medii sociale involute. Urmaşa ştiinţifică a d. este fiiturologia, limitată în calculele ei probabilistice totuşi la un anumit caracter speculativ. § A. Bouché-Leclercq. Histoire de la divination dans l’antiquité. I--IV, Paris, 1860; A. Boissier. Choix de textes relatifs à la divination assyro-bahylonienne. Genève. 1905 1906 Dizhan-wan Zeu budist în *mitologia chineză târzie, stăpân peste * Infern {*Yudu) sau numai o divinitate cu drept de decizie în lumea infernală, în care are însă misiunea de a salva sufletele recuperabile; astfel, D.-w. are datoria să viziteze periodic Infernul, iar din iubire si compătimire să transfere anumite suflete în ^Cer (Tian); de asemenea, zeul are dreptul integral de control asupra celor zece prinţi-judecători ai Infernului. 155 DOGME Mărturii asupra acestui *cult există încă din sec. IV; dar, după o scriere din sec. XV/ XVI, însemnări despre căutarea spiritelor din trei religii, ar fi fost un om zeificat: călugărul budist Fu Lobii, venit cu un mileniu mai înainte în China; conform tradiţiei, după ce şi-a dobândit numeroşi discipoli, la vârsta de 99 ani s-a lungit în sicriu cu picioarele încrucişate şi, murind, s-a transformat în zeul D.-w. în iconografie, e reprezentat în veşmânt monahal budist (—> monahism), cu capul ras şi ţinând în mână o cârjă metalică prevăzută cu 6 verigi de plumb sunând în mers; cu această cârjă, zeul deschide porţile Infernului; în mâna stângă are un mărgăritar care îi luminează calea în ţinutul beznei subpământene. Zeul e sărbătorit anual în ziua a 30-a din luna a 7-a cu *fumigaţii aromatice şi lumânări aprinse. D.-w. a slujit *budismului japonez la recompunerea figurii şi numelui zeului *Jizo-Bosatsu. Djahannam (în *Biblie: Gehinnâm - *Gheena) *lnfemul, în *mitologia arabă islamică, aflat sub stăpânirea ^îngerului diabolic Malik (—> Malik-Taus, Iblis), alungat din *Paradis pentru că a refuzat să i se închine lui *Adam. Dj. e închipuit ca un loc izolat şi obscur, compus din închisori sumbre, în care păcătoşii sunt supuşi unui regim de asprime ilimitată a chinurilor fizice şi morale, în aşteptarea Judecăţii de Apoi (—> escatologie). Djin *Spirit în *mitologia arabă islamică, noţiune moştenită din vechile mituri arabe preislamice, termenul coranic (-* Coran) fiind corupt din lat. genius (—» genii). Epoca arabă arhaică, numită de musulmani „vremea ignoranţei“ (waqt el jahiliya), de până la naşterea *profetului *Mahomed, se afla în stadiul unei *demonologii primitive, venerându-se vag o fiinţă supremă, anominală si impersonală, si un număr mare de Dj.; în Marea Moschee din Mecca s-au colectat 360 imagini de Dj., câte unul de fiecare zi a anului. Dj. se credea că sunt spirite inferioare *îngerilor, create din *foc şi, deşi dispunând de puteri supranaturale, supuse totuşi nevoilor corporale şi, fireşte, *morţii. Dodola (sârko-croat Dudulejka, Dodolice, Dodilas; bulg. f/vr/v./o. , / vgy.ui.ua. ,-lyyo ic: polon. Dzîdzilu, cf. rom. *Paparudu) Personaj feminin în *mitologia slavă (la slavii sudici), invocat în ^ritualurile magice pentru ploaie. D. e legată de *cultul zeului slav *Perun şi, deci, din aceeaşi familie mitologică cu* Peperuna (sau Perperuna); dar în mitologia lituană zeul *Perkunas (echivalentul lui Perun) avea porecla atributivă Dundulis (lituan dundulis - tunete). Interpretată de mitologii ruşi, în plan mitic, ca fiind soţia lui Perun, iar în planul ritualului magic, ca numele colectiv al preoteselor (yogo.iunu) zeiţei. La unele grupuri de sârbi, Dodoliţele sunt 6 fete între 12 16 ani, dintre care 4 cântă invocaţia, iar două o mimează pe zeiţa reprezentată. J.G. *Frazer o descrie astfel {Creanga de aur, compendiu, cap. V, § 2 - Controlul magic al ploii): „în perioadele de secetă, sârbii dezbracă până la piele o fată tânără şi o îmbracă apoi din cap până în picioare cu iarbă, buruieni şi flori, ascunzându-i chiar şi faţa cu un văi viu de verdeaţă. Deghizată astfel, ea primeşte numele Dodola şi face ocolul satului împreună cu o ceată de tinere fete. Ele se opresc în faţa fiecărei case; Dodola se învârteşte dansând în mijlocul unui cerc alcătuit din celelalte fete, care cântă unul din cântecele Dodolei, iar stăpâna casei toarnă peste ea o găleată de apă.“ dogme (grec. 66y|ia - părere, decizie) în doctrinele religioase, hotărîri sau reguli absolute ale instanţelor teologice şi clericale, obligatorii pentru toţi credincioşii unei *religii. Cristalizate într-un proces de elaborare teoretică adesea foarte lung, implicând polemici şi lupte teologice, d. sunt în fiecare religie postulatele ei esenţiale pe care se sprijină sistemul de codificare a *miturilor, structura filosofică a *credinţei, orientarea *teologiei şi toate raporturile omului religios cu divinitatea pe care o adoră. întrucât d. se adresează direct credinţei, ele nici nu cer, nici nu îngăduie să fie demonstrate. Orice d. religioasă este, în genere, o formulă de *eult, obligatorie atât în conţinutul ei, cât şi în expresie. ~ Dacă pentru gândirea antică, îndeosebi greacă, d. însemna o noţiune generală, cuprinzând un adevăr incontestabil, religiile teiste (--> teism) o consideră un adevăr din sursă divină, obţinut prin *revelaţie. ~ Pentru * mozaism, d. principale (formulate ca atare, pe baza *Bibliei şi a * Talmudului, în 13 puncte, de *Maimonides, în sec. XII) sunt eternitatea şi ubicuitatea lui *Yahweh, venirea viitoare a lui * Mesia. ~ Printre d. de baza în *hinduism se consideră caracterul sacru şi revelat al scripturilor *Veda, inegalitatea omenească, transmigraţia sufletelor C samsar a). ~ Pentru * budism, d. esenţiale sunt * avat ara (reîncarnarea) şi *karma; sistemul dogmatic al budismului a fost definit, pentru curentul *Hinăyana, în adunarea teologică de la Pataliputra, din 343 î.e.niar pentru curentul *Mahăyana, în 78 î.e.n., la Kashmir. D. fundamentale ale *creştinismului se referă la Creaţia lumii iii (> ZiiC, la trinitatea liu ^Dumnezeu ca divinitate unică (—> monoteism) şi la existenţa, faptele, minunile, moartea, învierea şi doctrina lui *Isus Christos; acestea au fost stabilite la dezbaterile primelor 7 concilii ecumenice (325-787, între Nikeia 1 şi Nikeia II), dar li s-au adăugat două d. catolice: * Purgatoriul şi Imaculata Concepţiune. Definind d. ca învăţătură recunoscută drept adevăr de o autoritate ce nu admite contradicţia şi nu sc supune criticii, teologia creştină afirmă totuşi că formulele dogmatice nu pretind să epuizeze misterul, ci doar să-l situeze, prin expresii care nu-1 falsifică, în cultura fiecărei epoci, aşadar admiţând un progres dogmatic (pe care teologii catolici îl consideră nu DOUA 156 modificare, ci dezvoltare). Prima dogmă formulată de creştinism (la Conciliul I din Nikeia, în 325, şi completată definitiv la Conciliul 11 de la Constantinopol, în 381) este simbolul credinţei (crezul), care constituie esenţa doctrinară în religia creştină. - Dogma coranică centrală pentru * islam se referă la unicitatea absolută a lui *Allah şi la misiunea unică de *profet a lui *Mahomed, şi se adaugă ideea dogmatică de ^predestinare; *mahomedanismul şi-a elaborat sistemul dogmatic în sec. IX-X. ~ Pentru unele teologii (budistă, creştină, islamică) arta este unul din mijloacele de expresie dogmatică. § H. Ludeiviann. Chrisiiicbe Dogmatik. Bern. 1924: Sf. loan Damaschiu. Dogmatica. trad. rom. Pr. D. Feciorii. Bucureşti. 1945; M. Sdimaus. I. R. Geiselmann. H. Rohner. Handlnuh cler Dogmengesehichte.. I-IV\ Freiburg. !()5! 1056: H. Rondel. Histoire du dogme, Paris. 1970 DoSia (slav. flojix - parte, tain) Personificarea norocului, a şansei oferite oamenilor de *zei. în *mitologia slavă; la slavii arhaici, se pare că noţiunea dalia avea sens identic cu noţiunea bog (zeu). în mitologia folclorică mai târzie, se disociază două sensuri în numele Doliu: unul pozitiv - Doliu, ca divinitate binevoitoare, altul negativ - Nedolia, ca divinitate malefică; iar cu timpul s-a ajuns la o dualitate netă de atribute, poate chiar la o pereche de zeiţe; Doliu şi Sudohu (cf. în *mitologia românească: Piaza bună şi Piaza rea; —> piază). Doiichenus Zeu oriental, din Doliche (Siria), probabil *Baal adorat în această cetate; asimilat apoi în Europa antică (unde însă era cunoscut sub numele sincretic Iupiter Doiichenus) marelui zeu roman * Iupiter, dar destul de vag şi neavând cu acesta prea multe tangente. A dobândit un *cult foarte răspândit - din Thracia, Moesia, Dalmaţia. Dacia şi Panonia, până în Numidia, Sardinia, Renania, Belgia marginală, Britannia, iar la un moment dat prezent chiar şi la Roma, cu un sanctuar pe Aventin. Pe teritoriul dacic, e atestat cultual mai ales în Dobrogea (Tropaeum Trainni. Tomis, Histria, Callatis, până în zona Tulcea); aici era reprezentat, în sculptură, ca imperator roman, stând însă în picioare pe un taur şi ţinând în mâna dreaptă o secure dublă; (dacă taurul este într-adevăr un *simbol al lui *Zeus/Iupiter, securea înlocuieşte atributul esenţial: mănunchiul de fulgere). Dacă unii cercetători care l-au identificat pe D. cu zeul Baal din Doliche au dreptate, acest zeu sincretizat vag cu Iupiter are deci origine siriacă, unde prototipul său era considerat patronul furtunii şi al marilor altitudini montane; în acest caz era, probabil, o divinitate din grupul Baalim. similară zeului hittit *Teshub. Cultul lui D. a fost adus de militarii legiunilor romane care, de ex., sub Traian, au participat la războiul contra părţilor, ca şi la cel de cucerire a Daciei, sau poate şi de negustorii care circulau între Asia Mică, Pontul Euxin şi Mediterana, pe rute ce treceau totdeauna prin Doliche. Apoi. prin interpretatio romana, a fost identificat cu Iupiter şi, devenind Iupiter Doiichenus, a împrumutat şi o parte din atributele lui *Aesculapius. în mod normal, cultul lui D. s-a răspândit larg şi în masa populaţiei de militari şi colonişti ai Daciei Romane. în această fază. D. este adorat ca tămăduitor al tuturor bolilor, dar şi ca mântuitor moral şi aducător de victorii, până când ajunge zeul patronal al armatelor (dintre dii militares), adică cel care asigură sănătatea soldatului şi triumful în războaie; de altfel, unele statui îl şi înfăţişează în vestimentaţie militară romană. în unele inscripţii din Dacia, D. este asociat şi extracţiei minereului de fier. Câteva epigrafe folosesc variantele teonime Dolicenus şi chiar Dulcenus (—> mitologie dacoromână). Ş Dumitru ludor. Jupiter Doiichenus in Dacia inferioară (în Apuium. 4. Alba îulia. 1961. p. 14 19): A. N. Kati. Jupiter Doiichenus, I.exien. 1945. dolnien (breton doi - masă. men - piatră) Construcţie megalitică simplă, de aspect monumental, formată din mai multe pietre mari verticale în chip de stâlpi, pe care se sprijină o mare piatră plată, relativ netedă (Bretania) sau de o arhitectură completă, cu incinte închise şi o cavitate de acces (Caucaz). Aparţinând epocilor de *litolatrie, aceste sisteme programatice au avut un net rol cultual, de morminte colective şi de locaşuri de *cult; după o ipoteză, ar fi fost iniţial sanctuare, până să fi devenit incinte de sepultură f—» mitologie megalitică). D. sunt frecvenţi în zone de litoral, în Europa şi Asia, sporadic în Africa de Nord. Apariţia d. nu a fost sincronică: epoca bronzului (Europa, Africa), epoca fierului (India, Japonia), bronzul timpuriu (Caucaz). Pretutindeni, blocurile componente au greutatea de câteva zeci de tone fiecare. (-> menhir). Dolus (lat. dolus - viclenie, înşelăciune, abilitate) Zeiţă simbolizând viclenia, în *mitologia romană: ocrotitoare îndeosebi a oamenilor abili. Domovoi * Spirit domestic protector în *mitologia slavă: e o divinitate plurală ocrotind, în felurite variante, toate formele gospodăriei rurale, în fiece ipostază, D. este un unchiaş blajin, binevoitor, care protejează fie locuinţa (Domovoi), fie grajdul (Koniusnik), curtea şi acareturile (Dvorovoi). hambarul (Sarainik) etc. Varianta principală (Domovoi), deşi închipuită rudimentar antropomorfe, este un bătrânel răspândind căldură asupra casei ocrotite şi având labe moi ca un cojoc. D. se credea că trăieşte mai ales lângă sobă (ori în spatele ei), rareori sub pragul casei; el apără toată casa, însă ocroteşte numai pe gospodarii harnici. I se aduceau modeste ^sacrificii (pâine, sare). Ocroteşte şi *caii, însă preferenţial, putând ucide unul a cărui culoare nu-i place. xNu se cunoaşte forma veche slavă a numelui: Domovoi 157 DRAC are etimon mai nou, din rus. yo.n - casă (cf. lat. domus)\ după Karel Erben, originea sa ar fi în rădăcina slavă veche krt ( K'Lprt ), de unde rus; ucptn (drac), din care derivă celelalte variante slave: Krodo (slavii occidentali), Kret (cehi), Skrzat (polonezi), (cf. * Lares, *Bynâty Hiizâu) Donar Zeu al tunetului, în *mitologia germanică: fiul zeiţei pământului fertil *Hertha, D. corespunde zeului analog *Thorr, din *mitologia scandinavă. donatişti Curent eretic (-> erezie) desprins din *creştinism şi răspândit în provinciile romane ale Africii de Nord (sec. 1V-V), potrivnic *Bisericii oficiale. D. erau partizanii episcopului Donatus, care a organizat o mişcare, în sec. IV, pentru despărţirea de Biserica oficială şi în vederea constituirii unei Biserici creştine africane autonome, care să nu depindă de Roma. Doctrina donatistă refuza statului dreptul de a se amesteca în problemele religioase şi eclesiastice. Totodată, Donatus predica întoarcerea la modul de viaţă comunitar şi democratic al primilor creştini, numind *secta sa Biserica săracilor. Mişcarea a izbucnit în 311. prin nerecunoaşterea de către câteva comunităţi creştine din Africa romană a alegerii lui Caecilianus ca episcop al Cartaginei. Partizanii lui Donatus fiind în majoritate coloni, sclavi şi orăşeni săraci, donatismul propovăduia iubirea şi împăcarea între oameni, ca şi venerarea martirilor creştinismului timpuriu, iar în acelaşi timp acuza Biserica oficială că a trădat tradiţia creştină. Aripa stângă a d., *agonisticii, era însă înclinată energic spre insurecţie, astfel că d. o foloseau uneori în lupta violentă contra autorităţilor imperiale; însă când agonisticii atacau pe proprietarii imobiliari şi pe zarafi, tot d. îi divulgau aceloraşi autorităţi romane. La începutul sec. V, statul roman a lichidat integral mişcarea donatistă. ş W. H. C. Frend. The Donatist Church. a Movement of Protest in Roman North Africa, Oxford. 1952; .1. P. Brisson. Autonomisme et christianisme dans l'Afrique romaine de Septime Sévère à / ’invasion vandale, Paris. 1958 Doris *Oceanidă din * mitologia greacă, născută de *Tethys, de la *Okeanos; măritată cu *Nereus, a născut pe cele 50 de *Nereide. Dosojin Zeul patronal al drumurilor, în * mitologia japoneză, al cărei *panteon are şi o altă divinitate ocrotind drumurile, însă anonimă şi fără autonomie, nefiind, de fapt, spre deosebire de D., decât zeificarea în sine a unei ^sărbători tradiţionale, numite Ziua Maimuţei. drac (lat. draco - dragon) Formă folclorică din *mitologia românească pentru *demonii anonimi (consideraţi însă într-o vastă pluralitate ierarhică de draci) sau pentru * Diavol (da* atunci personalizată distinct, în formă articulată: Dracul), obţinută printr-un complicat proces de *sincretism din: a) *duhurile anonime nefaste din *credinţele primitive (—> animism); b) *geniile rele (sub influenţa *mitologiei romane); c) Diavolul din *mitologia biblică; d) duhul necurat din categoria krt (ciort), adus de *mitologia slavă; e) divinitatea malefică ţigănească *Beng; f) *dragonul din *mitologia greacă, însă reprivit sub formă de *balaur folcloric; g) ^superstiţiile generice privind * ţapul; h) ecourile colaterale din *escatologia *mitologici iraniene; dar niciodată d. nu este descris nici ca balaur, nici ca *spirit; deşi identificat adesea cu Diavolul biblic, d. rămâne o noţiune multiplă şi impersonală, clasificabilă strict atributiv. Superstiţia din formele mitologice populare, în special româneşti, îi dă numeroase porecle, uneori de circulaţie foarte restrânsă, alteori invadând însă întreaga arie lexicală; aceste epitete - atributive sau numai eufemistice - sunt destinate a ocoli rostirea numelui, parţial *tabu (Necuratul, împieliţatul, * Aghiuţă, Cornilă, Nichi-percea, Ducă-se-pe-pustii, Ucigă-1 toaca. Naiba -din „n-aibă parte't ca şi singura poreclă personalizată, de formaţie târzie: Scaraoţchi -căpetenia *Iadului). Reprezentat (în timpul clasic medieval, mai ales în aria creştină ortodoxă) în genere negru, cu păr roşu, o pereche de coame şi barbă de ţap, cu coadă şi urechi de măgar, cu mâini păroase având gheare de fiară, cu două picioare din care unul cabalin, cu copită, cu ochi fosforescenţi şi cu un trup foarte sprinten, dar cu o faţă - de obicei prelungă - modificându-şi spontan fizionomia, aşa cum i se modifică - dimensional şi aspectual - corpul, d. este un *mutant. Locuieşte în ape stătătoare tulburi (cf. proverbul rus: în iazul liniştit bântuie dracii), în case pustii, blestemate, în pivniţe vechi şi în fântâni părăsite, pe comori, în *păduri sălbatice şi, desigur, în Iad. Fiind mutant, se preface cu predilecţie, instantaneu, în animal: *câine, *pisică, *ţap, *cal, iepure, berbec, *capră, porc. scroafa neagră, mai rar în *şarpe, şoarece, insectă, dar şi în om: călugăr, harap, babă, unchiaş bătrân cu barbă roşie, neamţ cu căciulă roşie, boier cu ţilindu, muiere, copil sau în forme vegetale şi minerale: copac, căpiţă de fân, bob de mei, piatră şi chiar în fenomene naturale: abur, fum, pară de foc, umbră, bulgăre de lumină, vârtej de vânt, roată autonomă scoţând scântei f—» rotile de foc), ghem (cf. tătar *Attzis). Apariţiile sale sunt mai ales nocturne, până la cântatul cocoşilor; dispare însă lesne alungat de semnul *crucii şi de fumul de tămâie (cf. proverbul românesc: Se teme ca dracul de lămâie). Forma feminină a d. (în afara mutaţiilor ad-hoc) este rar întâlnită, poate numai livrescă; valoare mitologică are, în mitologia românească, numai * Talpa Iadului, considerată în folclor mama dracilor. Din personalitatea distinctă a Diavolului, d. - care nu este îngerul căzut, ci un instrument un subaltern tolerat, controlat şi folosit de *Dumnezeu - nu păstrează decât superficiale amprente de comportament, cu anecdotica respectivă, mai curând ca ecou din predicile DRAGON 158 preoţilor semidocţi rurali şi din influenţele colaterale bogomilice (—> bogomili), decât din textele liturgice sau din hagiografie, nu o dată absorbind prin contaminare rudimentară chiar şi unele evenimente istorice locale, o Despre originea d., ^miturile populare dau variante mult diferite, în funcţie de influente şi surse. în folclorul românesc, d. a apărut din viermele care plutea pe spuma mării primordiale (cf. Elena Niculită-Voronca, Datinile si credinţele poporului român’ I. Mihalcea-Cemăuţi, 1903, p. 22) sau a fost născut de femeia primordială (—> omul primordial), care înghiţise două bucăţi de fier, iar această demonogonie în dublu exemplar: unul deştept şi şchiop, altul nătâng şi valid, e investită cu rol cosmogonic {op. cit., p. 143). Sunt însă rare *miturile despre izgonirea din cer a *îngerului căzut, prefăcut în d., unele purtând ecoul, corupt, al *Gigantomahiei greceşti, dar şi ecoul suprapus al dualismului zoroastric (—» Ahura-Mazda, Angra-Mainyu), probabil transportat prin *cultul mithraic (—> Mithra), din *zoroastrism: d., alungat de Dumnezeu, construieşte munţii, ca să ajungă iarăşi în cer spre a uzurpa tronul divin; tot d. (ca Angra-Mainyu) a făcut toate lucrurile şi fiinţele rele: lupul, şoarecele, insectele vătămătoare, eclipsele de soare şi lună, grindina, rachiul şi tutunul (ultimele două fiind influenţe vădite ale predicilor bisericeşti). în toate mitologiile folclorice, d. e patronul ocrotitor al hoţiei şi nelegiuirilor; el dispune de bani şi comori (adesea de tipul mirajului), cu care plăteşte sufletele cumpărate, dar e totdeauna corect în tranzacţii şi îşi apără clientul care a iscălit zapisul cu sângele său. Unele mituri cosmogonice (—> cosmogonie) de provenienţă fino-ugrică şi mai ales uralo-altaică pun în circulaţie un tip de d. deţinător de puteri cosmice şi rivalizând cu Dumnezeu prin inteligenţă (Ucraina, România, Bulgaria etc.), însă în folclorul românesc poartă în acest caz alte nume (*ariciul, *Căţelul Pământului). Folclorul european pune variantele d. în relaţie de colaborare cu vrăjitoarele; una din formele interesante de invocare magică din România (atestată, de ex., în Oltenia): vrăjitoarea se opreşte goală, seara, pe malul unei gârle, călare pe o secure, cu o căldare şi un clopot de gât, cu o nuia în mână şi descântă bodogănind, intrată în apă până la buric; după ce d. o posedă, îi împlineşte toate poruncile. *Exorcismul popular fie păstrează tradiţia creştină, fie foloseşte tehnici păgâne periferice. dragon (lat. draco - *şarpe, dragon, *balaur; grec. âpaxoov - dragon, şarpe < 6e pxo pai - a privi cumplit, a vedea cu agerime) Făptură mitologică, complexă, adesea reptilă monstruoasă putând zbura cu aripi sau fără, înzestrată cu capacitatea debordării de flăcări şi fum, de obicei sulfuros, prezentă în diverse aspecte zoomorfe aproape în toate *mitologiile. D. în sine este (mai aîes în China) principiul oricărei schimbări esenţiale. în ciuda marii lui dimensiuni, d. are o mare mobilitate, astfel încât se deplasează cu mare uşurinţă în toate mediile şi dispune de puteri stranii, colosale, cu atât mai périclitante cu cât are însuşirea de a ejecta văpăi şi materie incandescentă. Cei mai mulţi pot zbura: d. chinezi, d. înaripaţi care trăgeau, după *Ovidius {Metamorfoze, VII), carul aerian al *Medeii, d. vedici. Fie divini, fie demonici, ei dispun mereu de inteligenţă, forţă supraterestră, viclenie. D. chinezi se tem în chip misterios de orice obiecte de *fier. Printre cei mai importanţi d.: *Apophis (Egipt), marele şarpe al lumii de beznă; Huwawa (Sumer) sau *humbaba (Babilon), monstrul iradiant doborît de *Ghilgamesh; *Tiamat (Babilon), *haosul acvatic primordial, imaginat ca d. şi folosit de zeul *Marduk ca materie primă cosmogonică (—> cosmogonie); Bashmu, d. sălbatic babilonian sau „şarpele mării“, o hidră cu coame, cu 6 guri şi 7 limbi şi cu un trup lung de 60 leghe; d. biblici: *Rahab şi *Leviatan; d. greci: * Python (o reptilă complexă), *Gorgonele, *Hydra din Lerna, ucisă de *Herakles, *Himaira, decapitată de * Pers eus; *Yü, interesant d. ocrotitor chinez, care a stăvilit *potopul universal; de asemenea, balaurii folclorici. în "China antică, d. (long) era considerat întruchiparea împăratului, care avea în gâtlej perla dragonului, adică arta perfectă a cuvântului; sub dinastia Han (după sec. II î.e.n.), d. începe să fie considerat *simbolul emblematic al puterii imperiale. Fiind foarte numeroşi în ^mitologia chineză, d. au devenit clasificabili, iar unii autori din antichitate au creat în China şi o teorie a dragonului, de ex. demonstraţia lui Wang Chun (Discuţie despre echilibrul universal): „Dragonul are o formă. Dacă are formă, se poate deci mişca. Dacă se mişcă, este obligat să mănânce. Dacă mănâncă, are o natură materială. O fiinţă ce are o natură materială nu poate să fie spirit.“ Apariţiile d. chinezi sunt fenomene extramundane: „A răsunat un zgomot cumplit, cerni s-a despicat, pământul a plesnit, palatele s-au clătinat şi pretutindeni s-au năpustit valuri de fum şi aburi. S-a ivit un dragon roşu, lung de peste o mie de ji. Din ochi îi scăpărau fulgere, limba îi era însângerată, solzii îi avea purpurii iar coama - de văpaie; [...] mii de fulgere şi zece mii de tunete îl înconjurau împletindu-se şi se izbeau de trupul lui. [...] Dragonul desfăcu cerul cu labele şi trecu în zbor prin locul deschis“ (Li Zhao-wei, Istoria lui Liu Yi, cap. Dragonii din codicele Taipin Guangzi, sec. VII). Un model de clasificare atributivă oferă autorul antic Wang Jia (însemnări despre întâmplări uitate), pentru care un atelaj zburător e compus din 8 d.: „Juedi -Cel-ce-se-smulge-de-pe-pământ“ şi aleargă neatingând solul; „Fan-yu - Cel-care-fâlfâie“ şi întrece zborul păsărilor; „Benxiao Cel-ce-galopează-sub-cer“ şi străbate într-o noapte „zece mii de li“; „Chao-ying - Cel 159 DRÖNA care-întrece-umbra“; „Yu-hiii - Sclipitorul“, „Chao-guang - Cel-care-întrece-iuţeala-luminii“, parcurgând dintr-un salt o distanţă de „zece umbre“; „Teng-wu - Ceaţa-învolburată“; „Jia-yi -înaripatul“. Simbol al vigilenţei cosmice şi terestre, d. chinez este paznicul comorilor zeilor, iar ca executant al voinţei divine, el simbolizează spiritul universal de ordine şi creaţie; de obicei, poartă pe frunte perla puterii, absenţa căreia îi anulează forţa şi care e de fapt însemnul figurativ al dualităţii *yin-*yang. Clasificările atributive comune sunt mai simple: d. ceresc Tian long e paznicul casei zeilor, Shen long e un d. responsabil al mişcărilor atmosferice, Di long e d. pământului şi al apelor curgătoare ş.a. Adesea, d. orientali sunt legaţi de anul ciclic; în cronologia chineză, bazată pe cicluri de 60 de ani, fiecare an e dedicat unui animal simbolic, ce reapare periodic la 12 ani; astfel, anul J988 este „anul dragonului“ f—> calendare). în general, mai ales în Extremul Orient, d. are o structură benefică şi un rol echilibrator; el întruchipează forţa, bunătatea si modificările esenţiale din natură (—> Tatsu, d. japonez al cutremurelor); în acest sens, d. oriental se urcă în cer la echinocţiul de primăvară, iar la cel de toamnă se scufundă în mare, de aceea, sângele lui e negru şi galben, adică simbolizează culorile primordiale ale cerului şi pământului. Orice d. oriental e un *mutant, putându-şi lua orice înfăţişare, putându-se face nevăzut şi putând chiar muri temporar. Există în unele *mituri şi d. nevii, un gen de creaturi autonome, insă neînsufleţite {Dragonul de Aur, venit după împăratul chinez *Huangdi; într-un fel, * Tăios paznicul de aramă din *mitologia greacă). Lupta eroului mitic contra d. a fost privită de unii mitologi (Georges *Dumezil, Mircea *Eliade) drept mitizarea unui *ritual iniţiatic arhaic: *Re contra lui *Apophis, ca şi toate celelalte conflicte (Ghilgamesh-Humbaba, ^Indra-*Vritrâ, Marduk-*Tiamat, Yahweh-Rahab, * Herakles-Hydra din Lema, sau *Sfântul Gheorghe-Balauml). Totuşi, mai mult decât atât şi decât fantezia primitivului care hiperbolizează fenomenele spectaculoase, în mitul d. sau al balaurilor s-a inclus probabil o dublă amintire confuză: marile animale dispărute în paleozoic. însă pe alocuri supravieţuind ca fosile vii, contemporane cu primele grupuri hominide, şi unele evenimente constatate de triburile primitive în contactul posibil cu o civilizaţie, azi absentă, fie terestră, fie cosmică. Teza că d. mitic este o copie memorială deformată a ultimilor saurieni giganţi are numeroşi adepţi; cealaltă, mai greu acceptabilă, poate părea hazardată. D. au fost veneraţi de vechile popoare, imaginile lor mitice fiind foîosite ca embleme imperiale şi regale (în China, d. inclus în însemnele împărăteşti, în Grecia, scutul lui * Agamemnon împodobit cu capul Gorgonei, capetele de d. de pe scuturile vikingilor sau d, introdus de Traian, după cucerirea Daciei, ca emblemă militară figurând pe steagurile cohortelor aşa cum legiunile romane aveau acvila). Emblema s-a perpetuat pană târziu în heraldică. $ G. h Srruth, The t \ olunon of fhe Dragon, Mancnester, 1919; W. Bolsehe Drachen. Sage unei N'aturwissenschaft. Stuîtgart, 1929 Drăgaicâ Nume special dat în * mitologia românească unei categorii de *Iele care. potrivit ^superstiţiei folclorice, se răzbună pe oameni opărindu-i cu apă clocotită. în ziua de Drăgaicâ, sărbătoare populară, consacrată coacerii grânelor, coincizând cu ziua sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) se crede că se pot aduna cu succes buruienile de leac din păduri. Dimitrie Cantemir identifica personajul D. cu zeiţa agrară romană *Ceres: ,,Drăgaica pare că arată numele [zeiţei] Ceres. într-adevăr, în anotimpul când grânele încep să se coacă, se adună toate fetele din satele vecine şi aleg pe cea mai frumoasă şi mai chipeşă dintre ele, dându-i numele de Drăgaicâ. £e aceasta, încoronând-o cu o cunună de spice, împodobind-o cu mai multe marame brodate cu măiestrie şi atâmându-i de mâini cheile hambarelor, o însoţesc cu mare alai pe ogoare. împodobită astfel, întinzând mâinile şi punând maramele în bătaia vântului, încât pare că zboară, Drăgaica se întoarce de la câmp acasă, străbătând cu cântece şi dansuri toate satele prin care trecuse cu alaiul, înconjurată de toate celelalte fete care o numesc deseori, în cântece deosebit de frumoase, sora şi stăpâna lor. Fetele de la ţară ale moldovenilor sunt foarte dornice de asemenea cinste, deşi o tradiţie neîntreruptă spune că aceea care a jucat rolul de Drăgaicâ nu se mărită trei ani“ {Descriptio Moldaviae, III, 1, notă). Călătorul italian Antonio Maria del Chiaro scrie că, în Ţara Românească, D. e o întruchipare a Irodiadei deoarece în ziua sf. Ioan Botezătorul ar fi dansat cu sabia în mână. Uneori Drăgaicele sunt confundate cu *Sânzienele. Dreg Zeu demonic din *mitologia celtică (poate *dragon), simbolizat de *şarpe şi purtător aî ideii de râu. E posibil să fi fost odinioară divinitatea celtică principală, întrucât şarpele e adesea prezent pe piatra *altarelor druiaice, pe monumentele funerare, pe *dolmem, iar aleile de *menhiri au uneori formă de şarpe. *Druizii creşteau de obicei şerpi în preajma jocurilor de *cult. Poate că năpârlirea şi regenerarea anuală a pieii şarpelui se asocia cu ideea de regenerare perpetuă sau de nemurire. Drona Erou din *Mahăbhăraia, profesorul de artă militară al neamului celor o sută de fraţi *Kaurava (coborâtori din regele Kuru, întemeietorul dinastiei selenare) şi al celor 5 fraţi *Pandavah, printre care *Arjuna; după moartea lui *BhIma, prin însăşi funcţia sa, D. devine generalisim. D. era *brahman cu învestitură militară, socotit fiul *Apsarei Ghritaci şi al DROYN 160 înţeleptului Bharadvagi. Dar D. e, totodată, întruchiparea alegorică a principiului de echilibru în impactul forţelor contrare. Droyn (Duv) Divinitate arhaică din *mitologia celtică, probabil odinioară supremă, dar concepută ca o existenţă în sine, prezidând cele 3 zone ale universului şi cele 3 stări existenţiale: *Anun (*haosul primordial adăpostind germenii vieţii, adică starea de constrângere); *Abred (un gen de * Infern, dar totodată şi un ^Purgatoriu, *focul purificator si schimbarea perpetuă sau starea de libertate); ^Gwynfyd (^Paradisul sau starea de fericire şi dragoste). Cele 3 zone sau brâuri sunt înconjurate de al 4-lea brâu, nemărginit ca vastitate şi profunzime, rezervat zeului D. sau întregului *panteon. Ideea se bizuie pe *credinţa druidică (—> druizi) în transmigraţia sufletelor, de unde şi lipsa de thanatofobie la celţi. Se prea poate ca D. să ti fost identic cu zeul principal al celţilor din Irlanda: *Cromm Cntach (sau Cenn Cruaich), reprezentat în Ulster printr-o mare statuie de aur şi argint, înconjurată de alţi 12 *idoli poleiţi cu bronz. druizi (lat. druidae, druides) Preoţi celţi (Irlanda, Britannia, Gallia), consideraţi mediatori între oameni şi lumea supranaturală, profesând o doctrină ezoterică nescrisă şi alcătuind o clasă sacerdotală (—> sarcerdot), moştenitoare şi păstrătoare a tuturor tradiţiilor celtice, organizată ierarhic, însă nu ca o castă închisă. După Henri Hubert: „clasă de preoţi însărcinată în mod special cu păstrarea tradiţiilor“. Acelaşi cercetător afirmă: „Este sigur că sacerdoţiul druidic, comportând [...] o doctrină juridică, o doctrină morală, o doctrină a nemuririi sufletului şi având o autoritate recunoscută de toţi, se întindea în cea mai mare parte a lumii celtice*1 - Cehii şi civilizaţia celtică. Paris, 1932; trad. rom., 1983, p. 395). Funcţia sacerdotală druidică putea fi îndeplinită şi de femei. Supus unei îndelungate iniţieri (20 de ani), novicele devenea druid prin consacrare, rămânând mai departe părtaş la viaţa şi îndeletnicirile obştei. Obştea druidică îşi alegea un şef pontifical (Marele Druid). Celibatul nu era obligatoriu şi în general nu existau asprimi sau privaţiuni peste puterile medii omeneşti, ceea ce asigura suficientă popularitate druidismului (admirat de altminteri şi de Aristotel şi de mulţi scriitori romani) care, practicând uneori chiar şi ^sacrificiile umane, totuşi nu jertfea decât pe criminali (dar aceste sacrificii, făcute cu scopul *divinaţiei. ajung apoi simbolice, oamenii desemnaţi înlocuindu-se cu animale); aşa se şi explică de ce, când druidismul e interzis prin lege în Gallia romană, el cade aparent în desuetudine, devenind de fapt o religie secretă a săracilor şi, chiar după ce dispare cu vremea de tot, îşi lasă urmele în ^superstiţiile populare. Nu se ştie sigur dacă druidismul s-a născut în Britannia sau în Gallia; Caesar (Commentarii de bello gallico, V, 12) şi Tacitus (Agricola, 11) considerau Gallia drept leagăn al druidismului. Izvoarele informative despre d. îi descriu pertinent: „Druizii iau parte activă la cult. se îngrijesc de sacrificiile publice şi private, explică practicile religioase, [...] socotesc că religia nu permite consemnarea în scris a învăţăturii lor", pentru că „nu doresc să li se divulge doctrina*' şi se tem „ca nu cumva discipolii lor, bizuindu-se pe scris, să-şi cultive mai puţin memoria. [...] Druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci trece după moarte dintr-un corp în altul*’ şi „îi învaţă pe tineri multe lucruri despre aştri şi mişcarea acestora, despre dimensiunile universului, despre originea lucrurilor, precum şi despre puterea şi atributele zeilor nemuritori" (Caesar, Comentarii despre războiul gali ic, VI, 13-14); „Druizii, în plus faţă de studiul naturii, se mai îndeletnicesc şi cu etica. Ei sunt socotiţi cei mai drepţi dintre oameni şi ca urmare le sunt Încredinţate spre judecare atât pricinile particulare, cât şi cele publice*' (Strabon, Geografia, IV, 4. 4). Deci d. erau *profeţi (Cicero, care se referă cu admiraţie la un Mare Druid, Divitiacus, în Despre divinaţie. I, 41. 90), *magi, medici (Plinius cel Bătrân, Istoria naturală, XVI, 44, 249; XLIV, 251) şi profesori (Strabon) care îşi iniţiau discipolii în astronomie, matematici, ştiinţe naturale, medicină, etică, dfept, ^astrologie (studiind mişcarea astrelor, calculau *calendarul), tradiţii mitice şi istorice, literatură epică, filosofie cosmologică, ^ritualuri, reţete magice de elixiruri, geografie şi, fireşte, ^teologie. învăţământul druidic oral includea în primul rând o doctrină, complet elaborată, asupra nemuririi sufletului, ^moartea fiind considerată o simplă strămutare între două lumi, viaţa fiind continuă şi lumea de dincolo - „un rezervor de suflete disponibile", sau „un capital constant şi activ de suflete", iar lumea morţilor reglementând „soarta celor morţi" ca să „restituie oamenii vii'* (H. Hubert). Sufletele, cosmic vorbind, sunt deci în număr limitat, iar strămutările în sau din lumea noastră se efectuează riguros, spre a nu se deregla echilibrul numeric dintre vii şi morţi; acest rezervor cosmic de suflete cuprinde toate speciile vii. aşa că *metempsihoza poate fi operată nu numai între oameni, ci între toate speciile animale şi vegetale. Se credea că toţi zeii sunt druizi şi că toţi druizii sunt zei. Erau scutiţi de impozite, de participarea la război, aveau cuvânt hotărîtor în alegerea magistraţilor (ei înşişi fiind judecători), ca şi în declararea războiului şi în încheierea păcii. Spre deosebire de Gallia. d. insulari, după cum rezultă din ciclul eroic irlandez, erau prezenţi nu ca o corporaţie (se vorbeşte de pildă de d. Caihbu numai în raport cu Conchobar. regele Ulsterului). Comunicată numai (întrucât era ezoterică) oral în lungi cântece sau în poeme de proză ritmată, doctrina druidică includea ideea metempsihozei şi fireşte a imortalităţii, moartea nefiind decât prelungirea în eternitate a acestei vieţi terestre şi, remarcabil ca filosofie teologică, trecerea din viaţă în moarte nefiind dependentă de 161 DUHOBORI nici un fel de răsplăţi ori pedepse. Este dificil de stabilit data dispariţiei druidismului. După Suetonius (Doisprezece cezari, Claudius, 25), atât druidismul cât şi sacrificiile umane au fost interzise de împăratul Claudius; după Plinius cel Bătrân (.Istoria naturală, XXX, 1, 13), druidismul a fost suprimat de Tiberius; după Pomponius Mela (Despre configuraţia continentelor, III, 19), d. au continuat să activeze pe ascuns mai multă vreme; iar cu prilejul unei răscoale din anul 70 î.e.n. le preziseseră gallilor dominaţia lumii (Tacitus, Istorii, IV, 54). S-ar părea că ultimul refugiu druidic şi totodată ultimul centru de rezistenţă a fost ins. Mona din Marea Irlandei, cucerită abia în anul 78 de Agricola; dar în Irlanda şi în Scoţia, druidismul a durat până la consolidarea *creştinismului (sec. V). De altfel, deşi druidismul era un fenomen celtic general şi solidar, totuşi fiecare grup tribal (Irlanda, Britannia, Gallia etc.) îşi avea propriul corp de d.; dar toate aceste corpuri sau colegii sacerdotale păstrau relaţii reciproce şi constituiau simbolul activ al unităţii spirituale panceltice, căci grupările teritoriale, cu scopuri secundare şi lipsite de rivalităţi interne, participau efectiv la adunările periodice cu valoarea unor congrese care se ţineau în Gallia, în zona locuită de tribul camut. Nefiind admisă decât comunicarea orală, precizarea fără greş a numeroaselor atribuţii pe care le aveau d. nu e uşoară. Guido A. Mansuelli (Civilizaţiile Europei vechi, trad. rom. Bucureşti, 1978, II, p. 229) clasifică în 4 categorii funcţiile druidice: 1) religioase (profeţiile prin interpretarea semnelor oraculare (—> oracole), formularea interdicţiilor rituale de tip *tabu, supravegherea şi oficierea sacrificiilor); 2) juridice (rolul de arbitri în justiţia publică şi privată); 3) politice (rezolvarea conflictelor între triburi şi chiar un rol de conducere spirituală intertribală, câte un druid funcţionând ca înalt consilier al fiecărui rege şi totodată ca instanţă infailibilă); 4) culturale şi educative (organizarea şi conducerea învăţământului în şcolile druidice, unde învăţătura specială de iniţiere în sacerdoţiu dura două decenii; această învăţătură, multilaterală şi complexă, a fost rezumată, destul de simplist, de Diogenes Laertios: „Să te temi de zei, să nu faci nimic care să nu fie nobil şi să-ţi dezvolţi însuşirile bărbăteşti“). Nu putem fi prea siguri nici asupra termenului denominativ, toate etimoanele propuse continuând a fi discutabile. Se pare totuşi că numele de druid nu desemna cu precizie funcţia sacerdotală; romanii spuneau druida, iar în vechea celtă druveid însemna „înţelept“; în bretonă era druz, iar irland. drui se traducea la un moment dat prin lat. magus (mag), fiind comparabil cu engl. true (adevărat, loial) şi germ. treu (credincios). Etimonul posibil ar fi celt. incert dru - stejar (galez den\\ grec. 6puc; - stejar), dar această etimologie este parţial abandonată, deşi *cultul stejarului la celţi era esenţial: d. tăia cu o seceră de aur, în noaptea Anului Nou, o crenguţă de vâsc, parazitul acestui arbore (—> creanga de aur). S-a formulat un alt etimon de către R. Thumeysen, D’Arbois, mai târziu (1925) H. Hubert, A. Mc Bain ş.a.: ceh. dru (puternic) + uid (rădăcina vb. „a şti“), acesta părând mai acceptabil. Clasa druidică a avut o importanţă colosală nu numai pentru numerosul popor celt, dar şi pentru popoarele de contact (romani, germani, daci, caucazieni); „constituirea sacerdoţiului druizilor [...] a făcut din grupul popoarelor celtice un popor coerent“ (H. Hubert), druidismul fiind şi principalul factor de rezistenţă împotriva expansiunii romane (Gallia, Britannia) şi creştine (Irlanda). Persecutarea *religiei druidice de către romani nu a avut motive doctrinare, ci numai un mobil politic, întrucât tocmai acest tip de religie era în stare să asigure coeziunea politică a cehilor, chiar şi după înfrângerea lor militară. § D’Arbois de Jubainville, Les Dmides eî Ies dieiix celtiques ă forme d’animaux. Paris, 1906; F. Le Roux. Les Druides, Paris. 1961; S. Piggott, The Druids, London, 1968 Dryade *Nimfe ale *pădurilor, în *mitologia greacă, asemănătoare cu *Hamadryadele; răspândit poate mai ales în scopuri silvice, *mitul D. a avut şi o vădită valoare practică pentru salvarea pădurilor; acest rol şi l-a asumat *religia, care interzicea, la greci, tăierea arborilor, afară de cei „părăsiţi de Dryade şi Hamadryade“. Duamutef Zeu cu cap de câine, în *mitologia egipteană; fiul lui *Horus. Duat * Infernul în * mitologia egipteană, în a cărei concepţie lumea e divizată în *Cer, *Pământ şi Duat, acesta fiind „emisfera cerească de sub orizont“. Uneori *Osiris, ca stăpân al regatului *morţii, era numit Rege în Duat. D. era conceput de egipteni ca un tărâm subteran, „cu totul adânc, cu totul întunecat şi fără margine“, dar şi ca *element constitutiv al universului (compus din: cer, pământ, duat, *apă, munţi). Ieroglifa cu care se scrie cuvântul Duat este un cerc cu o stea în centru. duhobori; duhobori (rus. gyxofîopu. gyxoăopuui - luptători pentru *spirit, apărători ai spiritului) * Sectă creştină (—> creştinism) apărută în Rusia (sec. XVIII), originară din Ucraina, cu caracter specific ruso-ucrainean; constituită pe baza tezelor formulate de primii ei predicatori: S. Kolesnikov şi I. Pobirohin. Doctrina d. - expusă mai târziu în scrierea uuonuuui k'Htisa (Cartea Vieţii) - având orientare panteistă (—> panteism) afirmă că înţelepciunea, bunătatea şi iubirea dumnezeiască sunt revărsate pretutindeni în lume, iar *Dumnezeu e prezent în sufletul şi în inima fiecărui om, încât se cuvine venerată „icoana vie“ omenească, deci „chipul dumnezeiesc din om“; astfel, „iubindu-se pe sine însuşi, omul face din sine un Dumnezeu şi îşi este sieşi Dumnezeu“, deoarece oamenii sunt înzestraţi Dicţionar de mitologie generala ('. 11 —12 DUHURI 162 cu „harul divin al libertăţii şi, prin naştere, sunt egali între ei“. De la această doctrină, d. au ajuns la comunitatea averii, la refuzul autorităţii eclesiastice şi al autorităţii statului, ca şi al legislaţiei ’omeneşti; refuzând obligaţiile cetăţeneşti (de ex., serviciul militar), ei au refuzat totodată însă şi protestul social activ contra autorităţilor. După unele presupuneri, Siluan Kolesnikov, fondatorul sectei, ar fi fost un străin provenit din *quakeri; concomitent cu el, a început să activeze în gubernia Tambov şi Ilarion Pobirohin, un bogat negustor de lână, a cărui activitate a fost continuată de fostul caporal Savelii Kapustin, acesta ajungând să fie venerat de prozeliţi aproape ca un *zeu; fiul său, cu numele schimbat în >Kalmîkov, continuă acţiunea tatălui, iar familia Kalmîkov devine căpetenia ereditară a sectei; primul dintre ei, L. Kalmîkov, şi-a convins discipolii că în el sălăşluieşte „duhul lui Christos“, transmisibil ereditar. D. se grupau în mici comunităţi, anulând proprietatea individuală (în comerţ, agricultură etc.); conduse de „sfatul bătrânilor“, au devenit mici forme teocratice (—> teocratie). Prigoniţi şi strămutaţi de autorităţile ţariste într-o regiune periferică, prin 1880 se scindează în două subsecte (Partida Mică, susţinută de ţarism, şi Partida Mare, cuprinzând masa intransigenţilor, conduşi de Piotr Verighin, arestat, numit apoi „Magnificul“, iar adepţii încorporaţi în batalioane disciplinare şi rămaşi fără adăpost, satele lor fiind distruse). Totuşi, opinia publică rusească, incitată de Lev Tolstoi, protestează, aşa că în 1889-1890, 8 000 d. pot emigra în Canada, datorită lui Lev Tolstoi, care le dăruieşte 25 000 dolari (drepturile de autor pentru romanul învierea), o parte stabilindu-se ulterior în Columbia Britanică. D. trăiesc într-o comunitate rurală semiprimitivă, refuzând confortul şi instrumentele civilizaţiei tehnice (deşi, pentru distrugerea acumulărilor excedentare, folosesc explozibilele): când consideră că acumularea de bunuri a ajuns într-un punct primejdios pentru viaţa spirituală, îşi ard ori îşi aruncă în aer propriile locuinţe; mormântul lui P. Verighin a fost distrus prin explozie de 11 ori, pentru ca bogăţia funerară să nu tulbure odihna celui răposat. Din bigotism misionar, uneori procedează la fel cu posesiuni ce nu le aparţin, distrugând silozuri, depozite, magazine, case, uzine, trenuri, ca semne ale corupţiei; când sunt deferiţi tribunalelor pentru atari acte, se dezbracă goi în faţa instanţei, cu replica: „Guvernul ne ia libertatea, să ne ia şi hainele“. (Totuşi, guvernul canadian a acordat celor 18 000 d. clin Canada o subvenţie de 25 000 dolari pentru construirea unui muzeu în oraşul Brilliant, centrul lor de emigraţie.) Locaşurile lor de *rugăciune sunt construcţii simple din lemn, de tipul vechilor izbe ruseşti, ei refuzând orice aspect exterior bisericesc, întrucât afirmă că se închină lui Dumnezeu numai întru spirit ( (jyx ) şi adevăr (npaugaf d. neagă *biserica vizibilă, ierarhia clericală, trinitatea, cele 7 taine, invocarea sfinţilor şi venerarea *icoanelor şi moaştelor. Viaţa socială şi familială îşi are morala sa specifică în traiul comunitar şi în mare parte libertin. D. cred că omul este o „lume mică“, plasată în centrul lumii mari. duhuri —> spirit Dulful; Dolj'; Duf; Dorf; Duh de Mare; Dop de Mare; Duhul Mării Negre * Mutant fabulos în *mitologia românească, părând a avea rădăcini mitice arhaice; o mitologizare a delfinului (cf. grec. âeAqug, lat. delphinus; celelalte forme sunt corupţii fonetice, datorate pronunţiei rurale; etimonul slav dolufinu, presupus de Octavian Buhociu, e inacceptabil, influenţa fiind cert inversă, întrucât termenul slavon tardiv e cărturăresc şi infrecvent). Atestările folclorice sunt rare, dar există destule pentru a putea reconstitui măcar scheletul *mitului, chiar dacă despre „Dulful de Mare sau Dolful de Mare, poporul nu-şi mai aminteşte nimic astăzi“ (Tudor Pamfile, Mitologie românească, 1 Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 306). D. este adesea un personaj benefic condiţionat şi mi devine periculos pentru oameni decât provocat sau nedreptăţit. Deşi prezent îndeosebi pe litoralul maritim (adică în zona sa firească), ecouri folclorice îl pomenesc chiar în regiuni mai îndepărtate de Marea Neagră (Muntenia, Transilvania), iar pretutindeni s-a conservat atributul său principal, de mâncător de mere (roşii, de aur sau obişnuite). Nestâmit, D. nu le este niciodată ostil pescarilor şi navigatorilor; în trecut, pentru a-i obţine favoarea unei îndrumări ori a unui sprijin, corăbierii îi aruncau, noaptea, în valuri, mere roşii; mâncându-le, D. lepăda cotoarele pe suprafaţa apei, indicând astfel direcţia bună de navigaţie. E drept că D. figurează mai ales în *colinde, însă personajul nu are decât o legătură formală, prin simpla intruziune în colinde, şi nu prin participare activă la sărbătoare; ipoteza lui Octavian Buhociu e riscată: „Acest mamifer acvatic, atât de iubit şi de considerat în zilele noastre pe tot globul, pentru inteligenţa lui, a fost cunoscut şi a trebuit să încânte din străvechi timpuri pe români şi pe strămoşii daco-geţi, încât să fi fost adoptat atât de plastic şi de «frăţeşte» în tradiţiile ce privesc în primul rând naşterea Anului Nou şi a noii familii“, (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 126). Deşi animal marin, D. e pus rareori în relaţie cu pescarii şi mai des cu vânătorii, chiar dacă pe litoralul românesc nu a existat nici tradiţia, nici nevoia efectivă a vânării cu harponul; de aîtfel, D. iese adesea pe uscat: „Cum dă soarele-n de seară, / Dulf de mare sare-afară, / Sare-n vânt, / Sare-n pământ, / Sare-n vârf de merişor, / Prinde-şi mere de-a mânca, / Rău crăngi de-a dărăpăna“ (citat de Tudor Pamfile, op. cit., p. 307). Mai multe izvoare informează despre o familie de Dulfi: 9 sau 12 163 DUMÉZIL, GEORGES fraţi (uneori 18:9 fraţi şi 9 surori), care sunt atotputernici şi nemuritori (cu excepţia unei variante din Transilvania). Eroul uman, un vestit arcaş (de obicei Ion sau Niţă), tipul lui *Făt-Frumos, fie că are misiunea de a apăra merele de incursiunea D., fie că o face din proprie iniţiativă, adesea renunţă la victoria cinegetică pentru schimbul oferit: „Dulf cu milă roagă-şi lui: / D-aleu, Ioane, frate-al nostru, / Strânge arcu-n mila ta, / Nu da de mă săgeta, / Că noi am fost nouă fraţi, / Nouă fraţi / Nouă surori. / Toţi au murit împuşcaţi / împuşcaţi / şi săgetaţi, / Numai eu că am scăpat, / Numai eu ş-o sor’mai mică“ (ibid.j. într-o variantă transilvăneană, eroul e necruţător: „Pe dorf săgeta, / Dar în el afla / Doi răruncfii de leu, / Trei inimi de zmeu, / Una-i asudată, / Alta-i aspumată, / Treia-i sângerată“, după ce s-a luptat cu D. utilizând săbii fără succes, întrucât „dorful [era] ca un balaur“ (col. At. M. Marienescu, Poezia poporală. Balade, I, Pesta, 1859). Variantele dobrogene oglindesc însă linia principală, a tranzacţiei între erou şi D.: „Duf de veste că prindea / Şi din gură-aşa graia: / [Niţă] nu mă săgeta, / Că degeaba te sileşti / Pe noi să ne prăpădeşti / Căci sîntem vreo nouă fraţi / Ce am fost toţi săgetaţi, / Dar nici unul n-am murit, / Căci în mare ne-am dosit“ (col. Th. Burada, O călătorie în Dobrogea, Iaşi, 1880). Sunt variante revelând atribute magice mai rare, de anvergură cosmică: „Stăi, nu mă lovi, / Că ţi-oi trebui. / în braţe te-oi lua, / Şi te-oi ridica / Sus la Garalim / Şi ţi-oi dărui / Cerul cu stelele, / Şi te-oi coborî / Jos la Garalim / Si ţi-oi dărui / Norodu cu pământu" (Gr. G. Yocilescu, Materialuri folcloristice, II, Bucureşti, 1901, p. 1472). Absenţa D. din basme şi prezenţa mai ales în colinde atestă vechimea deosebită a acestui personaj; basmele s-au supus mai multor influenţe urbane * (cărturăreşti, pedagogice, politice) decât colindele, prigonite mult timp de *crestinism şi în ciuda *sincretismului cu temele acestuia, rămase mai riguros conservatoare. Se prea poate ca în basmele foarte vechi (iremediabil pierdute) D. să fi fost un personaj epic central, dar asemenea speculaţii sunt imposibil de dovedit. Dumézil, Georges istoric francez al ^religiilor (1898-1986), mitolog comparatist, cercetător erudit al fenomenelor lingvistice, mitologice şi religioase ale civilizaţiilor indoeuropene, profesor la universitatea din Istanbul, la Ecole Pratique des Hautes Études din Paris, în fine, la Collège de France (deţinând aici, între 1949-1968, catedra de Civilizaţie indoeuropeană). Membru al Academiei Franceze. D. a creat „o operă monumentală şi solitară“ (Claude *Lévi-Strauss, în răspunsul la discursul de recepţie la Academia Franceză, din 1979). Cercetarea în profunzime a *mitologiei comparate indoeuropene i-a înlesnit de timpuriu lui D. observaţia că „miturile nu se lasă înţelese dacă sunt rupte de viaţa oamenilor care le povestesc“ (Mit şi epopee, 1968). Pornind de la acest program de investigaţie mitologică, cercetătorul istoriei comparate a religiilor şi civilizaţiilor a remarcat că popoarele indoeuropene şi-au constituit, încă din epoca arhaică, trei funcţii sociale: una sacerdotal-religioasă, alta militară, a treia economică, şi că acest factor tripartit si-a lăsat urma adâncă în sistemul mitoreligios al tuturor indoeuropenilor, aşa încât nici *zeii, nici eroii nu sunt produsul unei fantezii populare aleatorii. De pildă, triada romană *Iupiter - *Mars - *Quirinus (ca si triada vedică *Mitra - * Varuna - * Indra şi cei doi *Açvin sau ca triada scandinavă *Odhinn -*Thorr - *Freyr şi chiar ca triada zeiţelor homerice *Hera - *Athena - *Aphrodite, provocate de „mărul discordiei“ şi judecate de *Paris) traduce simbolic suveranitatea-războiul-poporul; dar D. a descifrat cele 3 funcţii şi în legendele Europei medievale şi chiar în epoca modernă, ca relict în statele totalitare de tipul Germaniei hitleriste (partidul nazist-armata de cucerire-frontul muncii). Teoria trifuncţionalităţii, formulată de D., este una din teoriile moderne de bază în cercetarea spiritualităţii, a culturii şi civilizaţiei popoarelor indoeuropene şi, chiar dacă nu a fost acceptată unanim, ea a devenit un reper şi un criteriu esenţial, cu neputinţă de evitat. Spirit pragmatic, însă ostil dogmatismului, în aplicaţia asupra istoriei complexe şi concrete a fenomenelor de limbă (fiind cunoscător al câtorva zeci de limbi şi civilizaţii), D. e străin de speculaţiile abstracte („Mi-e frică de filosofi“ - declara cu umor într-un interviu din 1986), de aceea admirator al lui J. G. *Frazer si Salomon Reinach, dar circumspect fată de Émile *Durkheim, pe care îl acuză cîe dogmatism, şi tot de aceea considerând că „istoria omenirii nu are nimic providenţial, ci mai degrabă e incoerentă“. Mai presus însă de contribuţia sa originală asupra trifuncţionalităţii ideoîogiei indoeuropene, D. este un cunoscător şi un interpret profund al mitologiilor şi religiilor indoeuropene în integralitatea lor absolută şi în conexiunile lor intime. S-au impus de asemenea studiile sale exhaustive, incluzând descoperiri şi interpretări revelatoare, de la Religia arhaică a Romei până la Legendele Nanilor (eposul oseiilor din Caucaz; —* Narţi) sau de la spiritul religios al *zoroastrismului din Iran (Naşterea Arhanghelilor, eseu asupra formării teologiei zoroastriene), până la structurile intime ale miturilor scandinave [Loki şi numeroase alte lucrări). Specialiştii au recunoscut că opera lui D. „a construit instrumente operatoare de investigare asupra altor parcele de săpături ale terenului indoeuropean“ (Joël H. Grisward). $ Le festin d'immortalité, étude de mythologie comparée indo-européenne, Paris. 1924; Le crime des Lemniennes. Rites et légendes du monde égéen, Paris, 1924; Le problème des Centaures. Etude de mythologie comparée indo-européenne. Paris, 1934; Légendes sur les Sortes, suivies de cinq notes mythologiques, Paris. 1930; Ouranos-Vanma, étude de DUMNEZEU 164 mythologie comparée indo-européenne. Paris. 1934; Flamen-hrahman, Paris. 1935; Mythes et dieux des Germains. Essai d’interprétation comparative. Paris. 1939; Les dieux des Germains. Essai sur la formation de la religion scandinave, Paris, 1959; Jupiter. Mars. Quirinus (1). Essai sur la conception indo-européenne de la société et sur les origines de Rome. Paris, 1941; (Jupiter, Mars. Quirinus. II) Naissance de Rome, Paris, 1944; (Jupiter, Mars. Quirinus. 111) Naissance d'Archanges. Essai sur la formation de la théologie zoroastrienne. Paris. 1943; Loki, Paris, 1948 (ed. nouă. 1986); Les dieux des Indo-Européens, Paris 1952; Déesses latines et mythes védiques. Bruxelles. 1956; La religion romaine archaique, avec un appendice sur la religion des Etrusques. Paris. 1966 (et. nouă, 1981); Mythe et épopée. Paris. 1968; L'idéologie de trois fonctions dans les épopées des peuples indo-européennes, Paris. 1968 (ed. noi. 1974. 1979. 1981); Mit şi epopee (trad. rom.). Edit. Ştiinţifică. Bucureşti. 1993 Dumnezeu (lat. Dominas Deus: ebr. *’£/, pl. *Elôhim; grec. 0eoç) Noţiune mitologică şi religioasă folosită în limbajul cultual creştin, spre a determina onomastic şi noţional divinitatea unică a universului monoteist (—> monoteism), aşa cum comentatorii talmudici medievali definiseră pe acelaşi D. unic în divinitatea complexă *Yahweh. Totuşi, prin prezenţa biblică a *Diavolului şi a rangurilor îngereşti înger), rămâne ideea unei organizări piramidale, cu urme de dualism dar şi de *henoteism, D. fiind privit în acest caz (mai ales în teologiile folclorice) drept zeul suprem şi autocrat, deşi *teologia ebraică consideră numele succesive divine drept atribute yahwiste, iar teologia creştină încorporează pe Fiu şi pe *Sfântul Dun, Tatălui, celelalte persoane divine (*Fecioara Maria, sfinţii, îngerii ş.a.) fiind subalterne şi neconsiderate divinităţi. D. (în ambele Testamente) este însă divinitatea creatoare a universului văzut şi nevăzut, eternă, atotputernică, ubicuă, impalpabilă, înţeleaptă şi atotştiutoare. *Biblia de fapt nu-1 prezintă şi nu-1 descrie pe D. (spre deosebire de alte scripturi şi *mitologii), nici nu caută să-l demonstreze, el fiind considerat o existenţă transcedentă; incognoscibil „faţă către faţă“, îşi manifestă prezenţa prin *revelaţie, prin opera sa, prin discursul său. Teologia creştină afirmă că, prin *credinţă, omul intră în contact cu D., care i se dezvăluie şi că, deci, a-1 uitalni pe D. înseamnă a depăşi msăsi ideea de D.; totuşi, ideea de D. există şi este condiţionată de cercetarea mistică, aşa că în cadrul demersului filosofic această idee constituie o problemă care rezidă. în ultima analiză, în setea omului de absolut sau, dimpotrivă, în teama sa de acest absolut noţional. în acest sens, D. este o noţiune fără nume. A-1 numi, pentru credincios ar echivala cu definirea ideii de D. printr-un cuvânt, un semn lingvistic, care s-o exprime. Pseudonumele adresate lui D. de credincioşi sunt nume atributive care desemnează calităţi (sau ipostaze). Raportul între credincios şi D. (mai ales în *religiile monoteiste moderne) nu a exclus totuşi încercările teologice şi filosofice de a demonstra logic existenţa sa. Istoria a înregistrat mai multe tipuri de argumentaţie, printre ele mai cunoscute fiind: argumentul cosmologic (existând lumea ca rezultat, trebuie să fie o cauză generatoare şi o finalitate a tuturor lucrurilor, aşa cum rezultă’ din Biblie), susţinut îndeosebi de Leibniz şi respins de Spinoza; argumentul teleologic (finalitatea naturii socotită mărturie a unui constructor raţional; -> teleologie), având rădăcini în filosofia lui *Platon şi a stoicilor, şi refuzat de Democrit, *Epicur, Empedokles, apoi de Bacon şi Spinoza; argumentul ontologic (ideea de D. ca fiinţă perfectă include semnul existenţial), apărat de *Augustin, *Anselm de Canterbury, Descartes, Leibniz, criticat de Voltaire. Imm. Kant (Critica raţiunii pure, 178Ţ) a negat valoarea celor 3 argumente, ca fiind imposibile teoretic, ca oricare alte demonstraţii ale existenţei lui D. Argumentaţia ulterioară înclină mai mult spre aria psihologiei şi eticii (argumentul gnoseologic, argumentele psihologic şi moral, chiar un argument matematic etc.). Karl Jaspers (Der philosophische Glaube angesichts der Offenbarung, München, 1948) afirmă că existenţa lui D. nu are nevoie de argumerçte, deoarece un Dumnezeu demonstrat nu este Dumnezeu. Aşadar, în *iudaism, *creştinism şi chiar în *islam, D. este o formulă totală şi indivizibilă (spre deosebire de concepţiile dualiste, de ex. în *zoroastrism, divizând starea cosmică în bine şi rău), care cuprinde în şinele său absolut si infinit, deopotrivă, şi binele şi răul, întrucât e considerat cauza atemporală a mişcării temporale şi conţinutul integral al spiritului cosmic aspaţial; comprehensiunea acestei noţiuni se explică prin ceea ce subliniază Mircea *Eliade în sintagma coincidentia oppositorum, aplicând-o ca pe „unul dintre modurile cele mai vechi prin care s-a exprimat paradoxul realităţii divine“ (Traité d histoire des religions, Paris, 1975, p. 351/ De-a lungul istoriei religiilor monoteiste, ca şi în interiorul ramificat în *rituri, *erezii şi *secte al fiecăreia (dar mai ales în creştinism şi islam, Yahweh si * Allah fiind noţiuni mult mai puţin fluctuante’), ideea de Dumnezeu a suferit şi suferă neîncetate modificări dc formă sau de structură, în mediile intelectuale, ca şi în mediile populare. Niciodată nici un teolog sau filosof nu a dat o definiţie exhaustivă sau măcar satisfăcătoare a ideii de Dumnezeu. Nici scripturile ebraice (*Thorah, întreg Vechiul Testament, *Talmudul), nici scripturile creştine (Noul Testament cu * Evangheliile, canonice şi apocrife, Faptele Apostolilor, Epistolele, *Apocalipsul), nici cartea islamului (*Coranul) nu definesc pe D. în mod explicit, aşa cum scripturile vedice (—> Veda) şi comentariile upanişadice (—> Upanişad) evita şi ele descrierea ideii de *Brahmăn. Deşi prezent, âirect sau indirect, în fiecare verset biblic, Biblia (în ambele Testamente) nu explică nicăieri cine 165 DUMNEZEU este Dumnezeu („Eu sunt cel care este“, sau „Eu sunt“ - V. T., Exodul, III, 14) şi nici nu-i demonstrează existenţa, căci Dumnezeul biblic este în afara cunoaşterii omeneşti. De fapt, Biblia nu vorbeşte despre Dumnezeu, ci Dumnezeu vorbeşte prin Biblie. Dumnezeu este incomprehensibil („Poţi tu să pătrunzi cu mintea atotştiinţa lui?“ V.T., Iov XI, 7: „Căci gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile mele ca ale voastre, zice Domnul“ - V.T., Isaia, LV, 8; „Lumea, prin înţelepciunea ei, nu a cunoscut pe Dumnezeu“ - N.T., Pavel, I Corinteni, I, 21), incomparabil („Doamne, cine este asemenea cu tine între dumnezei?“ - V.T., Exodul, XV, 11; „Nimeni [...] nu este asemenea lui Dumnezeu“ -V.T., Deuteronomul, XXXIII, 26), invizibil („Apoi a zis Domnul: Tu nu poţi să vezi faţa mea, căci nu se poate om care să mă vadă şi să rămână viu“ -V.T., Exodul, XXXIII, 20; „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a privit vreodată“ - Epistola I-a sobornicească a ap. loan IV, 12). *Simbolul credinţei (Crezul) asupra Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh) nu e formulat ca atare nicăieri în N.T., decât aluziv, ca de ex. la ap. Pavel: „Domnul este Spiritul; şi unde este Spiritul Domnului, acolo este libertate“ (Epistola a Il-a către Corinteni, III, 17). Teologia (ebraică, creştină, musulmană) a încercat totuşi explicări definitorii şi demonstrări. Filon din Alexandria (sec. I e.n.), preocupat de lume numai în măsura în care ea este o umbră a lui Dumnezeu, a făcut efortul de a părăsi formula unui Yahweh antropomorf, spre a se apropia de o noţiune abstractă, coborîtoare din filosofia pitagoreică, platoniciană si stoică, potrivit căreia *logosul personificat devine forţa prin care D. creează lumea (idee ce se va regăsi, reformulată, în creştinism, în venirea lui *Isus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, deci ca logos întrupat). *Origenes (sec. III), respingând „orice încercare de reprezentare corporală a lui Dumnezeu“, a ajuns la formula cea mai prudentă; „vom spune cu tot adevărul că, în sinea lui, Dumnezeu nu poate fi înţeles şi nici pătruns de mintea noastră omenească. Orice idee ne-am putea face despre el sau oricum ni l-am putea reprezenta, el este cu mult mai presus decât tot ce putem cugeta despre el“ (Despre principii, I, 1, V). Reluând o formulă obscură din *profetul *Daniel („Cel vechi de zile“, VII, 9, repetată şi de Apocalipsul lui loan Teologul), Clement Alexandrinul (sec. II—III) îl consideră pe D. *timpul absolut: „Dumnezeu este un bătrân veşnic, mai bătrân decât toate câte sunt“ (Pedagogul, III). Primele secole de creştinism fac mai puţin sforţarea de a căuta o definiţie filosofică a lui D. şi clocotesc în schimb de disputele asupra identităţii între Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul Isus Christos (teza oficială), asupra neidentităţii Tatălui şi Fiului (—> Arius) sau chiar asupra antagonismului între Dumnezeu şi *Satan în actul *cosmogoniei (—> bogomili), ca şi, mai târziu, asupra problemei dacă sursa de emanaţie a Sfântului Duh este numai Dumnezeu-Tatăl sau şi Fiul (fdioque - formulă care, împreună cu altele, a scindat creştinismul în cele 2 rituri de bază: roman şi oriental). în epocă, un teolog de prestigiul lui Grigore din Nissa (sec. IV) a încercat o definiţie echilibrată în lumina doctrinei trinitare; pentru el, esenţa dumnezeiască exprimă unitatea autonomă a lui D. care e prezent egal în cele 3 ipostaze (sau feţe) ale Trinităţii, ipostazele, autonome ele însele, fiind în acelaşi timp unitare. Un secol mai târziu, Augustin (sec. V) respinge ideea neoplatonicilor despre D. ca despre o unitate impersonală şi o înlocuieşte cu ideea unui D. considerat ca persoană (desigur, supranaturală, independentă de natură şi de om) care a creat, din bunăvoinţă, lumea şi omul, deci un D. fără nici o legătură cu hazardul orb al *Fortunei antice (cf. De civitate Dei, IV, 33), dar totodată atotputernic absolut, care domină destinul devenit providenţă (Confessiones, I, 4). *Toma din Aquino (sec. XIII), prin cele 5 deducţii sau demonstraţii celebre, care sunt de fapt căile lumii spre D., ajunge la conştiinţa existenţei lui D. ca ţintă finală (Summa de veritate catholicae fidei contra gentiles şi Summa theologiae). Astfel, D. „este o fiinţă raţională presupunând existenţa unui scop pentru tot ceea ce se petrece în natură“ (Summa theologiae, I, q2, 3c), adică o finalitate transcendentă. Căutata definiţie a unei noţiuni indefinisabile conduce uneori pe teologi şi filosofi spre impas; soluţionarea sui-generis a unui astfel de impas aparţine faimosului Meister *Eckhart (sec. IV), care desparte Dumnezeirea (Gottheit), ca pe un absolut incognoscibil („această fântână fără fund a dumnezeiescului Nimic“), de rezultatul ei principal („prima separare a Dumnezeirii“): Dumnezeu (Gott), care poate fi conceput ca persoană, de ex. în relaţia cu *dogma Treimii. Eforturi asemănătoare a înregistrat şi medie-valitatea musulmană. Astfel, al-Farabi (sec. 1X-X) consideră că Dumnezeu (Allah) este „întâia Esenţă“ sau „începutul înainte de care nu poate fi alt început, nimic mai timpuriu şi nimic mai vechi“, din a cănii emanaţie rezultă „prima raţiune“, care contemplă divinitatea şi totodată se cunoaşte pe sine, iar primul ei act este „a doua raţiune“, cel de-al doilea act fiind naşterea sferei supreme, cu propria ei materie şi formă; emanaţia continuă neîncetat, iar „ultima raţiune“ este „raţiunea activă“ care produce pe ae o parte sufletul universal şi sufletele omeneşti, pe de altă parte, cele patru regnuri terestre: oamenii, animalele, plantele si mineralele. Mai puţin complicat, în sec. XVll, Jakob Bohme (Aurora sau răsăritul care se întrezăreşte), consideră că D. este esenţa naturii, imposibil de conceput altfel decât pe cale mistică, adică numai prin „scânteia dumnezeiască“ inclusă de Dumnezeu în om. Totuşi, nici teologia modernă nu a ieşit din impas. DUMNEZEU 166 încă în sec. XIX, cardinalul Newman, considerând că „Dumnezeu este necesar, absolut, nu poate să nu fie şi nu este determinat de nimic altceva“, fiind totodată „infinit perfect“, „unic, căci nu poate exista decât o singură fiinţă perfectă“, de asemenea „spirit“, pentru că dacă ar include şi materie, ar fi necesară, spre a-1 combina, „intervenţia altei puteri“, iar ca atare este concomitent existenţă şi esenţă, este imuabil, infinit, omniprezent, etern, avân’d inteligenţă şi voinţă, si e „o persoană vie“ care este „totodată subiectul şi obiectul propriei sale activităţi“, iar nefiindu-şi suficient sieşi, el creează, şi creaţia sa are un scop principal -exercitarea libertăţii lui absolute, si unul secundar - dragostea. în sec. XX, definiţia lui D. devine cu atât mai puţin posibilă, cu cât este mai necesară. Pentru un teolog al iudaismului modem, ca Martin *Buber, care întâiul a vorbit despre „riscul de a crede“, D. este un mysterium tremendum (o taină cumplită), însă „o taină a ceea ce e de la sine înţeles“ si mai ales, Dumnezeu este „eternul tu“ din relaţia „eu-tu“ dintre Dumnezeu şi om sau dintre om şi Dumnezeu, în care nu mai poate fi vorba de „el“, deoarece „numai acolo unde s-a năruit orice mijlocire, se produce întâlnirea“ între om şi Dumnezeu (Ich und Du, 1962/ Iar pentru Pierre *Teilhard de Chardin, Dumnezeu creatorul este punctul Omega, „enigmaticul centru al centrilor noştri“, centrul energetic al universului, însă (contrar dogmaticii creştine) nu un centru perfect şi neschimbat dintru început, ci unul care se dezvoltă treptat în ritmul evoluţiei universale, dar care la sfârşitul procesului cosmic de evoluţie se va separa de lume, devenind transcendent în raport cu ea şi o fiinţă atotputernică pur spirituală. Eforturi asemănătoare au făcut şi filosofii laici. Deseori, încercările au decăzut în simple speculaţii. Privind din afară problema, se poate observa că, asupra ideii de Dumnezeu, s-au ramificat de timpuriu 2 direcţii de înţelegere: una căutând definirea abstractă a noţiunii în sine, alta adaptând sferei umane senzoriale un D. magnific însă concret. Pentru prima direcţie printre cele mai caracteristice aserţiuni este aceea a lui Blaise Pascal: „un punct mişcându-se pretutindeni cu o viteză infinită; căci el este unul în toate locurile şi este întreg în fiecare loc“, dar un Dumnezeu căruia nu-i putem cunoaşte nici existenţa, nici natura, „deoarece el nu are nici întindere, nici margini“ (Cugetări, 233); linia acestui tip de definiţii recunoscând imposibilitatea definiţiei lui D. a urcat până la doctrina contemporană care propune *demitologizarea ideii de D. Cealaltă direcţie înclină spre caracterul popular, mitologic, al religiei, cu un D. conceput antropomorfe, ca un stăpân al unui univers primitiv; de pildă, în Talmudul babilonian (tratatul Awodah Zarah), e prezentat un D. (Yahweh) care zboară noaptea călare pe un *heruvim, supraveghind cele 18 000 de lumi, sau consumându-şi cele 12 ore ale zilei cu studiul cărţii sacre Thorah, cu judecarea universului, cu alimentaţia lumii şi cu relaxarea în jocul cu *Leviatanul; înclinaţi spre un *antropomorfism cât mai concret, unii talmudişti medievali au stabilit şi dimensiunile lui D.; de ex. lungimea bărbii: 10 500 parasangi (47 250 km). Probabil că această sursă a influenţat reprezentările folclorice ale lui D., formate în mitologia popoarelor creştine modeme (mai ales de rit oriental), printr-un îndelungat proces sincretic (—> sincretism) la care au contribuit, concomitent cu introducerea creştinismului, cultele neamurilor migratoare şi cultele autohtone. De aici a rezultat imaginea unui moşneag divin cu barbă, de aspect rural şi cu raţionamente simpliste, care uneori coboară din cer pentm binefaceri, judecăţi şi teste de fidelitate. Dincolo de formele complex sincretice, prezente în folclorul mitologic al popoarelor creştine din Europa răsăriteană şi din Peninsula Balcanică, unde pentm constituirea figurii populare a lui D. au concurat: *Zeus, *Iupiter, *Perun, deopotrivă cu Yahweh si cu adăugirile regionale ale unor *Dolichenus, *6ebe-leizis, *Ghmerti ş.a., s-au stratificat cu intensităţi diferite numeroasele aluviuni religioase sau animiste ale populaţiilor migratoare, în special venite din Extremul Orient sau din pragul nord-estic al Asiei; acestora li s-a adăugat infiltrarea concepţiilor maniheiste f—> maniheism) şi bogomilice (—> bogomilism). Rezultatele sunt surprinzătoare: cel care e numit Dumnezeu nu are nici o legătură cu Dumnezeu din Biblie, şi al cărui act cosmogonic, cum observă şi Mircea Eliade, este sugerat sau sprijinit de Diavolul mai inteligent (cf. De la Zalmoxis la Genghis-Han, trad. rom., Bucureşti, 1980). Pe lângă aceste variante în care Dumnezeul creştin devine un oarecare *deus otiosus, leneş şi nătâng, aproape subaltern al Diavolului, prezent la mşi, ucraineni, români, bulgari, sârbi şi care provine din prototipuri de zei cosmogonici primitivi din zone eurasiatice (fmo-ugri, uralo-altaici, mongoli, tătari, ţigani), mai putem distinge, în mitofolclorul românesc, două *teogonii de substrat arhaic, probabil din fondul comun indoeuropean, care nu au fost impurificate de numeroasele imigraţii, ci se referă direct la elementele arhetipale: 1) un *mit, citat în Chestionarele lui B. P. Hasdeu după care Dumnezeu „s-a iscat din duh şi foc, apoi a stins jumătate din foc si a dat o ploaie din care au rămas mările deasupra focului“; ideea se regăseşte parţial în mitul vedic despre *focul de sub ape *Vadavăgni; 2) alt mit, incluzând participarea *apei ca mediu teogonic primordial şi a focului ca lumină: „Dumnezeu s-a făcut din spuma mării. Drept la mijlocul mării s-a făcut un vârtej de spumă şi de acolo s-a făcut Dumnezeu şi îndată chiar din aceeaşi spumă şi-a sucit Dumnezeu o lumânare, căci era întuneric peste tot“ (Elena Niculiţă-Voronca, Datinile si credinţele poporului 167 DURKHEIM, ÉMILE român, Mihalcea-Cemăuţi, 1903, p. 881); spuma primordială ca substanţă creatoare o regăsim în cosmogonia vedică în momentul când *zeii şi *demonii bat, cu un munte transformat în facăleţ, apele oceanului primordial. § Wilhelm Schmidt. Der Ursprung der Gottesidee, 1—XII. Miinster. 1926-1955; Étienne Souriau. L’ombre de Dieu. Paris. 1955; Jean-Paul Sartre, Le Diable et le Bon Dieu, Paris, 1951; Karl Barth, L’humanité de Dieu, Genève, 1956; Claude Bruaire, L’affirmation de Dieu. Essai sur la logique de / ’existence, Paris, 1964; Henri Bouillard, Connaissance de Dieu, Paris. 1967; Thomas F. Torrance, God and Raţionalii}-, Oxford, 1970; Gérard Bessières, L'incognito de Dieu, Paris. 1970 Dumuzi Divinitate adorată în Sumer şi Babilon (—> mitologii din MesopotamiaJ, zeul păstor al turmelor şi ocrotitorul fecundităţii animalelor, reprezentat ca un tânăr frumos. Numit în Babilon şi Duzu, devine mai târziu, împreună cu *Gizzida, paznicul porţilor cereşti ale incintei zeului *Anu. Cel mai popular dintre zeii mesopotamici si venerat ca zeu patronal în *cultele agrare ale lumii semitice, este pus în relaţie mitologică cu zeiţa *Ishtar (sumer. *Inanna): filonul mitic principal narează dragostea acestei zeiţe pentru D., pe care tot ea îl trimite la moarte printr-un gest de cruzime, spre a se elibera de povara iubirii, iar apoi îl regretă şi coboară în *Infem (*KigalIu) pentru a-1 recupera printr-o formulă de resurecţie („Scaldă-1 în ape curate, freacă-1 cu ulei dulce [...], să răsune pentru el flautul albastru, [muierile] să-i aţâţe simţurile“). Descoperind un text sumerian clarificator, din poemul despre Coborîrea Inannei în Infern, S.N. Kramer afirma în 1956 (în From the Tablets of Sumer), reparând o veche eroare: „cei mai mulţi dintre savanţi admiteau că zeul Dumuzi fusese aruncat în adâncurile Infernului - nu se ştia pentru ce - înainte ca Inanna să fi coborît acolo. Ei presupuneau că dacă Inanna se dusese în ţara morţilor, nu putea fi decât pentru a elibera pe soţul ei Dumuzi şi pentru a-1 readuce pe pământ. Textul din Yale a dovedit că aceste ipoteze erau greşite. Inanna nu a smuls câtuşi de puţin pe soţul ei din Infern, ci dimpotrivă, ea fusese aceea care, mâniată de atitudinea dispreţuitoare a lui Dumuzi, îl dăduse pe mâna demonilor să-l ducă în «Ţara fără întoarcere».“ D. este de fapt reţinut în Infern ca zălog pentru eliberarea zeiţei Ishtar. Deşi păstor şi nu agricultor, D. a fost socotit *simbolul mitic al dezvoltării şi regresului naturii, deci zeul care moare şi învie periodic; ciclurile de coborîre şi urcare, ^moarte şi renaştere - tip de feedback frecvent în cultele agrare - personifică mişcările periodice ale vegetaţiei si, în genere, ale pulsaţiei *vieţii în natură (—> fammuz, Attys, Osiris, Adonis). Dungu Zeul *vânătorii şi *simbol al luptei pentru existenţă în *panteonul tribului baganda (—> mitologiile populaţiilor africane), având simulacre de *altare în junglă (de fapt *capişti primitive), unde neapărat se afla un *fetiş confecţionat din oase, bucăţi de piele şi colţi de animale, ca şi din ciocuri, gheare şi pene de păsări, alături fiind puse arme miniaturale. Durgă (Inaccesibila, Inabordabila, Nebiruita); Devădevi (Zeiţa Zeilor) Zeiţă a violenţei în *mitologia vedică, predispusă la războaie şi măceluri, însoţită de un alai de *demoni feminini şi de vrăjitoare cu atribute de * vampiri, hră-nindu-se cu sânge omenesc, al căror număr propus de mitografiile sanscrite este de 8 sau 64 (însoţitoarele D. se numesc yogini). Adesea, D. e identificată cu *Păn?ati, soţia zeului *£ivâ (sau o ipostază a violenţei lui). D. personifică răzbunarea (numită atunci Candavati - Furioasa), însă mai ales forţele contrare de echilibru (creaţie-distrugere), patronând astfel fertilitatea vegetală, ca şi lumea ^duhurilor *morţii; de aici şi paralelismul unei *sărbători de vară, Pavitrărohana; comemorarea morţilor se oficiază în toiul secerişului, împletindu-se cu sărbătoarea recoltei; în cadrul ceremoniei, preotul înfăşoară pe statuia zeiţei un şnur sfinţit. Divinitate contradictorie, părând adesea de o structură paradoxală, D. îşi reflectă complexa personalitate în numeroasele epitete: Jagad-dhătri (Susţi-nătoarea Lumii), Mahădevi (Marea Zeiţă), Năga-Nandini (Fiica Munţilor), Sakamhari (Purtătoarea Ierburilor), Bhairavi (Cumplita). *Cultul zeiţei D. se pare că are o istorie dintre cele mai îndelungate: la început, o fecioară violentă, care ucide *balaurul demonic al spaimei, Maheşa; considerată sora lui *Krişnâ, iar când devine soţia lui Civâ, de la violenţa virginală trece la o violenţă sângeroasă şi orgiacă. Venerată probabil încă în India prearică, iar în epoca vedică timpurie, ocrotind vegetaţia şi combătând pe demonul secetei, Dur gama, e adorată şi azi în Bengal, în cadrul unor serbări populare anuale, Pujă sau Durgăpujă (sanscr. pujă - respect, închinare), când se sacrifică 2 000 de ţapi pe zi şi sunt îngăduite excese orgiastice erotice; un *altar principal contemporan este în *templul bengalez Kalighat. D. e reprezentată cu trup negru, cu zece braţe, aşezată pe un leu şi locuind în munţii Vindhya. Durkheim, Emile Sociolog francez (1858-1917). Considerând filosofia dincolo de cercetările ştiinţifice, întrucât aceasta are ca obiect natura transcendentă a faptelor vieţii reale, şi aşadar despărţind-o categoric de ştiinţele pozitive, D. afirmă că sociologia e obligată să trateze obiectiv, ca pe nişte lucruri, faptele sociale şi să refuze orice teorie fiîosofică. Implicit, D. s-a ocupat de formele religioase primitive, *religia primitivă fiind pentru el un sistem de reprezentări, condiţionat de caracterul solidarităţii sociale a unei colectivităţi. Dacă „ideea de suflet derivă din ideea de mana“, D. postulează că „nu este popor la care ideea de suflet şi ideea de mana să nu coexiste“ (—> mana): „formele elementare ale vieţii religioase“ sunt privite în perspectivă, sociologul văzând „cauza DVAPARA 168 obiectivă, universală şi eternă a senzaţiilor sui-generis din care e făcută experienţa religioasă“ anume în societate, dezvoltarea succesivă a ideilor religioase aflându-se în relaţie directă cu dezvoltarea societăţii. Ca atare, şi „gândirea ştiinţifică nu este decât o formă mai perfectă a gâncfirii religioase“. în acest plan, D. afirma (dintr-un unghi particular): „Ceea ce ştiinţa îi contestă religiei nu este dreptul de a fi, ci dreptul de a dogmatiza asupra naturii lucrurilor“ (Les Formes élémentaires de la vie religieuse, p. 613). Dar, în acelaşi timp, sociologul consideră, în plan istoric, că: „Există în religie ceva etern, care este destinat să supravieţuiască tuturor simbolurilor particulare în care gândirea religioasă s-a dezvoltat succesiv“ {op. cit., p. 610). Mai înainte de a-şi fi publicat amplul studiu asupra formelor religioase elementare, examinate pe temeiul cercetării sistemului totemic al triburilor din Australia (—» totem), D. văzuse în divinitate numai „societatea transfigurată şi gândită simbolic“ (în Bulletin de la Société française de Philosophie, avril, 1906). § Les Formes élémentaires de la vie religieuse: le système totémique en Australie, Paris, 1912. Dvăpara Zeul jocului de zaruri (-» jocuri rituale) si în genere al hazardului, în *mitologia vedică, după el numindu-se a 3-a vârstă a ciclului de ere *yuga: Dvăparayuga. Originea zarurilor (sanscr. durodara - zaairi, joc de zaruri), pomenite încă în *Rigveda, e străveche şi incertă; ele s-au găsit şi în unele sarcofage egiptene, dar sunt citate în Babilon, Iran, China, Japonia, Arabia, Grecia şi Roma imperială; grecii şi le-au asumat ca joc naţional, Sofokles atribuind născocirea lor unui comandant aheu din războiul troian, Palamedes; o amforă înfăţişează pe *Ahilleus şi *Aiax la jocul de zaruri, iar *Homer spune că peţitorii *Penelopei îşi treceau vremea lângă palatul din Itaka aruncând zi şi noapte zarurile. Termenul modem provine însă din arab az-zahr (joc de zaruri), care a dat şi cuvântul hazard. Dyaus Pitar (sanscr. arhaic dyaus - cer senin) Poate cea mai veche dintre divinităţile Indiei arice (preluată, după o ipoteză, din *panteonul autohton prearic de tip Harappa şi Mohenjo-Daro). D.P. era, în *mitologia vedică, zeul primordial al *cerului, pomenit astfel în textele vedice arhaice (~^>Veda), rămas apoi ca nume comun: dyaus - cer. Din' numele şi din atributul său esenţial a derivat *Zeus la greci şi *Iupiter (Diu-Piter) la romani, sensul iniţial fiind „Cerul-Părinte“ (Rigveda, I, 160) şi „Cerul Atotştiutor“ (Atharvaveda, I, 32, 4). Cu timpul, din divinitate pasivă devine nume comun ca şi sintagma sumeriană an-ki (*An-Ki), deoarece chiar din epoca vedică timpurie poziţia divină în panteon este ocupată de zeul *Vâruna (supus şi el apoi aceluiaşi tip de transfer). Dzanat în mitologia alană şi veche osetă (—> mitologii caucaziene), echivalentul *Paradisului, care este situat în centrul Tărâmului Moliilor. E Ea Zeul babilonian al înţelepciunii şi cunoaşterii, creatorul primilor oameni, organizatorul şi binefăcătorul omenirii, patronul abisului acvatic şi al izvoarelor, protectorul tuturor îndeletnicirilor artizane şi al *descântecelor; originar din Akkad, * cultul său a fost de fapt recompus după modelul zeului sumerian *Enki; dar uneori era confundat cu *Nudimmud sau chiar cu *Oannes (—> mitologii din Mesopotamia). Imaginat cu şuviţe de apă ţâşnind din umeri, era adesea reprezentat antropomorfic. în Asiria devine un zeu pseudoihtiomorf, mai exact, semănând cu un peşte despicat care îl înfăşoară ca o manta cu glugă peste trupul de aspect omenesc. (Dar emblema sa mai frecventă este „capra-peste“ - o capră cu coadă de peşte). în *panteonul babilonian timpuriu, puterea supremă a triadei divine era împărţită între Ea (înţelepciunea maximă: eautu\ *Anu (puterea legislativă: anutu) şi *Enlil (autoritatea executivă: ellilutu). înţelepciunea lui E. rezidă şi în mintea înţelepţilor de dinainte de *potop, care sunt consultaţi ori de câte ori universul e în impas. în actele sale de creaţie artizanală, E. este ajutat de 3 maeştri divini (uneori părând numai ipostazele lui): Ninildu (Marele Dulgher), cel „care poartă cu sine securea cea curată“, „cunoaşte toate lucrurile“, iar obiectelor făcute de el le „dă strălucirea luminii“; Gushkinbanda (Cel cu mâinile curate), creatorul „zeului şi omului“; Ninagal, cel care „din adâncuri îşi aduce piatra sa“ (bazaltul) şi care „mănâncă arama tare, cum ar mânca piele“. După reforma regelui babilonian Hammurabi, E. începe să fie considerat tatăl noului zeu suprem *Marduk. Conform unui *mit de origine sumeriană (variantă deocamdată singulară), în calitatea sa complexă de patron al apelor, înţelepciunii, meşteşugarilor şi al omenirii întregi, era adorat ca organizator multilateral al vieţii şi oricărei activităţi terestre, dar mai mult decât ca un simplu *erou civilizator. *Numărul sacru a lui E. era 40. ebioniti (ebr. ’ebjonim - săraci) *Sectă iudeo-creştină, existând întâi în Palestina transiordaniană în sec. I e.n., a cărei doctrină a fost apoi continuată de alte secte mixte (iudeo-creştine). E. militau mai ales împotriva universalizării Creştinismului, împotriva acceptării influenţelor exercitate de filosofia şi de modelele mitice hellenistice şi împotriva admiterii Epistolelor ap. Pavel (—» Biblia). Profesau o *teologie dualistă, în concepţia căreia Christos este doar căpetenia *îngerilor, nu a doua ipostază a Treimii, nici *logosul creator (—> Isus Christos), iar *Satan este purtătorul răului şi ca atare adversarul lui Christos; astfel, în fiecare generaţie, cei doi se manifestă prin câte un *profet personal; în prima generaţie, lupta se dă între Isus (profetul lui Christos) şi Paul (*Apostolul Pavel -profetul Satanei). E. respectau cu stricteţe interdicţiile iudaismului, ca şi ideea evreilor despre ei înşişi, ca popor ales (chiar şi în cadrul creştinismului) al lui *Dumnezeu. Prin traiul ascetic (—> ascetism) şi comunitar, e. se apropie doctrinar de *esenieni. Dar mulţi comentatori ai acestui fenomen sectant au considerat că, întrucât e. militau pentru conservarea caracterului medio-oriental al *credinţei evanghelice, ei ar fi precursorii *islamului. § G. Strecker. Das Juden-Chrislentum in den Pseudoklementinen, Berlin. 1958 Ebisu Zeul hranei cotidiene, în *mitologia japoneză, ocrotitorul muncii cinstite, dar totodată şi unul dintre zeii destinului (împărţind acest atribut generic cu *Fukurokuju, *Hotei, Jurojin, *Daykoku, Benten, *Bishamon - numiţi ca grup Shichi Fukujin - Cei şapte zei ai sorţii). E. e reprezentat ca pescar ducând în mână un peşte (tai). Echidna (grec z%\bva- viperă) Monstru dragonic, în *mitologia greacă, reprezentat jumătate femeie, jumătate şarpe, născut de cuplul *Phorkys şi *Keto. E., împreunându-se cu *Typhon, a născut ea însăşi alţi monştri: *Hydra din Lema, *Himaira, *Gorgonele, *âcylla, Leul din Nemeia, *Sfinxul (varianta feminină) ş.a. Deşi monstru, E. are chip feminin foarte frumos, chiar încântător, dar frumuseţea îi este anulată de trupul de şarpe şi de comportamentul de reptilă; ea locuieşte într-o peşteră subterană, departe de *zei şi de oameni. Echo (grec ’H^d)) Zeiţa ecoului, în * mitologia greacă, una dintre *Oreade, îndrăgostită de *Narcis, care a respins-o, silind-o fără voia lui să-şi risipească vocea şi oasele în lume, până când s-au prefăcut în stânci răsunătoare. După Longos, E. refuzase dragostea zeului *Pan care, de amărăciune, i-a înnebunit pe toţi păstorii din ţinut, facându-i s-o sfâşie în bucăţi şi să-i împrăştie toate mădularele, care însă si-au păstrat harul cântecului. După altă variantă, a fost prefăcută de *Hera într-o fiinţă care nu putea vorbi, dar putea repeta ultimele cuvinte auzite, *metamorfoza fiind o consecinţă a faptului că E. o prevenea mereu pe Hera când Zeus putea fi surprins printre *Nimfe. E. este eterna ECKHART, JOHANN 170 îndrăgostită, socotită - în epoca mitologiei greceşti târzii - una dintre Nimfele pădurilor şi izvoarelor, care nu e în stare să repete decât sfârşitul cuvintelor. Dar toate variantele, lipsite de un miez mitic autentic, nu sunt decât o personificare -printr-o *legendă adaptată tradiţiei mitice - a cunoscutului fenomen acustic. Eckhart, Johann; Meister Eckhart Filosof german (cca 1260-1327), călugăr dominican, predicator, profesor la Universitatea din Paris, apoi la Strasbourg şi Köln. După 1325, predicile i-au fost acuzate de *erezie, învinuirea fiind confirmată de o bulă papală, conţinând^ 28 puncte, doi ani după moartea lui E. (1^29). în doctrina sa despre Absolut, E. delimitează raportul Absolutului faţă de sine şi faţă de rest, în prima situaţie Absolutul fiind „esenţa divină ca atare“, iar această noţiune, numită Gottheit (Divinitate sau Dumnezeire), corespunde „nimicului divin“ teologic. Pentru E., Absolutul nu are nici un fel de atribute, filosoful socotind că existenţa Absolutului se deosebeşte ontologic de existenţa esenţială; dar Absolutul este temeiul esenţei, fiind însă, în raport cu el însuşi, fără nici un temei, adică o genune (.Abgrunt); considerat bază, „nimicul divin“ este unitatea între protobază (Urgrunt) şi genune, acest „nimic divin“ fiind un „deşert taciturn“. în a doua situaţie, adică în raportul Absolutului cu tot restul (deci cu orice altceva decât el însuşi), Absolutul este natura activă, considerată început sau principiu al creaţiei şi, în acest caz, numindu-se *Dumnezeu (Gott), cel căruia îi aparţine Trinitatea. în raportul dialectic între Dumnezeu (Deus est esse - „Dumnezeu este a fi“, adică existenta) şi Divinitate, E. vede însuşi principiul întregului proces al universului, dar pentru el Dumnezeu este inseparabil de lume, iar actul creaţiei lumii (—> cosmogonie) e văzut nu în timp finit, ci în eternitate. (E. spunea: înainte de Dumnezeu a fost Dumnezeu.) Ca antropolog, E. găseşte identitate între natura divină şi natura umană; astfel, Divinitatea uniesenţială („scânteia“) e prezentă în natură ca principiu necreat, fiind prezentă în sufletul ce străbate drumul lepădării de sine şi care presupune eliberarea acestui suflet de orice forte, imagini, definiţii, perfecţionarea (prin contopirea cu cel neîntemeiat) în virtutea impulsului său de a se scufunda în „nimicul divin“. în gândirea lui E., principiul raţiunii este de primă importanţă în actul cunoaşterii, aceasta fiind înfăţişarea gnoseologică a căii lepădării de sine şi a contopirii cu Absolutul; filosoful a ierarhizat cunoaşterea în 4 trepte: cunoaşterea senzorială, raţionamentul comun, non-viziunea divină, identitatea între subiect şi obiect. Prin etica sa, care afirmă că „fapta bună este doar o medie între viciu şi perfecţiune“, E. a respins gândirea scolastică, devenind astfel un precursor al * Reformei în genere şi al doctrinei de „justificare prin credinţă“ profesate de Martin *Luther. Dar *mântuirea omului, care nu poate pomi decât odată cu retragerea sa din captivitatea timpului (căci *timpul, împreună cu tot ce depinde de acesta, constituie piedica maximă a propierii omului de Dumnezeu), este realizabilă în măsura în care omul îşi descoperă propria fiinţă. § Paul Petit. Oeuvres de Maître Eckhart, Sermons-Traités. Paris, 1942; Vladimir Lossky, Théologie négative et connaissance de Dieu chez Maître Eckhart, Paris, 1960; Bernard Welte, Meister Eckhart, Gedanken zu seinen Gedanken, Freiburg, 1979. ecumenism (grec oi,Koi)|i8viKÔç - care cuprinde tot pământul locuit). Tip de mişcare cu caracter de politică religioasă, militând pentru unirea *bisericilor de aceeaşi *religie sau de confesiuni apropiate. în *creştinism, e. a apărut la începutul sec. XX, în cercurile protestante, asumându-şi scopul de a contribui la unirea bisericilor creştine într-o singură Biserică universală. Mişcarea debutează în 1910, prin Conferinţa Misionară Mondială de la Edinburgh, prezidată ae J. Mott, reprezentantul Bisericii Metodiste Americane (—» metodisti). Apoi, la conferinţa de la Amsterdam din 1948, unde au fost reprezentate 147 biserici din 44 ţări, a luat fiinţă un consiliu mondial (World Council of Churches), care devine coordonatorul întregii acţiuni ecumenice. în 1968, în acest consiliu sunt reprezentate 231 biserici din 80 ţări: evanghelici, lutherani, presbiterieni, mennoniţi, *baptişti, *quakeri, metodisti, congre-gaţionişti f—» congregationism), vecni catolici, precum şi câteva biserici ortodoxe, între care biserica ortodoxă rusă. Biserica catolică romană (deşi, după Conciliul Vatican II, a adoptat un Decret asupra ecumenismului) nu este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor. în 1979, după Adunarea Generală de la Nairobi, numărul bisericilor membre ajunge la 290. în 1974, are loc Conferinţa Ecumenică de la Bucureşti. între 18-25 ianuarie 1981, Vaticanul organizează Săptămâna rugăciunilor pentru unitatea creştinilor (cf. L ’Osservatore Romano, sub semnătura lui E. Fortino, 27 ian. 1980), ceea ce nu înseamnă totuşi adeziunea oficială la e. Dar, după aceea, ideea ecumenistă îşi lărgeşte câmpul. Intâlnindu-se cu comunitatea evreiască din Meinz (R.F. Germania) la 17 noiembrie 1980, papa Ioan Paul II subliniază importanţa unui dialog între credincioşii evrei şi cei creştini (cf. La Documentation catholique, 21 dec. 1^80, p. 1148-1149); iar Scrisoarea apostolică din 2 ian. 1981 a aceluiaşi *papă îi proclamă pe sf. Kiril şi Metodiu ocrotitori ai Europei, deşi până atunci protectorul creştin al Europei fusese numai sf. Benedict (acest rol atribuindu-i-se, în 1964, de către papa Paul VI). Consiliul Mondial al Bisericilor - care nu se consideră o suprabiserică -are un prezidiu din 6 membri aleşi o dată la 5 ani de Adunarea Generală, de asemenea un comitet central cu 90 membri şi un secretariat general cu sediul la Geneva, iar organele de conducere se întrunesc anual. După doctrina e., toate bisericile creştine sunt părţi ale unei singure Biserici creştine 171 EDEN a lui *Isus Christos; dar, deocamdată, e. nu a reuşit crearea unei *teologii unanime, deci a unei platforme teoretice pentru unirea reală a ramurilor creştinătăţii, altfel că, în mod concret, singurul fapt împlinit este o colaborare la un nivel politic suprapus, între diferite confesiuni, cu obligaţia de a nu se interveni în particularităţile doctrinare ale fiecăreia, deci în *credinţa propriu-zisă. De altfel, mişcarea ecumenică a admis fără obiecţii aserţiunea tradiţională că *Biblia pune şi rezolvă toate întrebările eterne ale omenirii. Totuşi, unii ecumenişti consideră că a sosit sfârşitul despărţirii între credinţă şi ştiinţă, că progresul tehnic este un proces prevestit ae scripturi, că omul e responsabil de tot ceea ce a creat *Dumnezeu, deoarece şi natura şi tehnica sunt daruri divine, iar omul - deşi dator să le folosească fără a încălca planul general al creaţiei - devine prada noilor forţe demonice produse de el însuşi şi că, în fine, în secolul revoluţiei tehnologice şi ştiinţifice, religia dobândeşte un rol compensator. Variantă mai nouă a universalismului, e. este de fapt o formă socială, nu una religioasă, o forma a bisericii, nu a religiei, aşadar o formă hibridă, întrucât se opune tendinţei intime a grupurilor de credincioşi, orientării tradiţionale de sisteme închise a comunităţilor religioase, căci se ştie că fiecare confesiune (*rit, *sectă) s-a desprins din corpul religiei matriciale printr-o reformă mai mult sau mai puţin violentă, care nu permite recontopirea. Chiar dacă e. pare o tendinţă benefică din punct de vedere politic şi social si poate coopera la mai buna înţelegere între oameni (deziderat al celor mai multe doctrine religioase), din punct de vedere strict religios el este o utopie, întrucât contrazice structural o lege naturală, verificată practic în istorie, guvernând dintotdeauna evoluţia şi involuţia formelor religioase: entropia religioasă (cf. Victor Kembach, Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984, p. 275-297). • Există mişcări ecumenice asemănătoare în cadrul *budismului (Frăţia Mondială a Budiştilor) şi al *islamului (Congresul Islamic Mondial). Un curent nou militează pentru unirea într-o singură organizaţie religioasă a tuturor religiilor lumii, dar substratul său e politic. § N Cnodali. The Ecumenical Movement. London. 1963: R. Nelson, The Unity of the Church and the Unity of Mankind. What unity implies, Geneva, 1969; Wissert Hooft, A History of the Ecumenical Movement, I, London, 1967; The Ecumenical Advance. A Histow of the Ecumenical Movement, II. London. 1970: Edda Două culegeri de *mituri şi *legende eroice din Scandinavia, scrise în evul mediu nordic precreştin de scalzii din Islanda, din materia mitologică adusă de scandinavii imigraţi. -Edda Veche cuprinde mituri şi legende arhaice, redactate în sec. X-XII, în versuri aliterate; a fost descoperită de episcopul islandez Brinjolf Svejson (1643), care i-a dat şi numele sub care circulă azi; cel mai vechi din textele E. e un ms din sec. XIII, găsit în Codex Regius. E. V. se compune din peste 30 de texte, divizibile în două categorii: 1) cântece mitologice de tipul saga, cu conţinut cosmogonic (—> cosmogonie) şi escatologic (—> escatologie), narând viaţa şi activitatea *zeilor *panteonului scandinav (—> mitologie scandinavă); 2) cântece eroice despre neamurile northmene vestite: Volsung, Gjiikung ş.a. Saga iniţială a culegerii, Voluspa, are caracter oracular (—¥ oracole) şi conţinut cosmogonic, dar si prevestirea escatologică a amurgului zeilor (*Aagnarokr); altă saga, Lokasensa (sau Lokalepsa) e consacrată zeului infernal *Loki. - Edda Nouă eun tratat medieval de mitologie si poetică, atribuit lui Snorri Sturluson (1179-124Î); are 4 părţi, două mitologice în proză (Orbirea lui Gjiilfi şi Cuvântările lui Bragi) si două de poetică {Poveţe pentru scalzi - tratat de poetică, şi un tratat de prozodie). în prima parte, există o expunere generală a mitologiei scandinave, sub forma unor întrebări ale lui Gjiilfi, la care răspunde, în diverse *teofanii mascate, chiar zeul suprem *Odhinn. Edda Nouă —» Edda Edda Veche —> Edda Eden *Paradisul biblic (—> mitologie biblică), înţeles iniţial nu ca loc de răsplată postumă, ci ca reşedinţă primordială a întâiului cuplu uman: *Adam şi *Eva. Eden (formă ebraizată a babil. edinu - câmpie, deşert, faţă de toponimul sumer. E-din - Câmpia babiloniană) înseamnă în ebr. „plăceri“, „delicii“ de unde gan-eden - grădina plăcerilor; în *Septuaginta se utilizează Ilccpdâeiaoc; - grădină, derivat în noţiunea modernă de paradis. * Vulgata traduce uneori prin Paradisum voluptatis. După tradiţii mai vechi, se crezuse că E. era conceput ca o grădină cerească, transferată apoi de textul biblic undeva pe Pământ, ca paradis terestru. V.T. (Geneza, II, 8) îl consideră sediul în care au fost colonizaţi, au locuit, au gustat roadele cunoaşterii şi de unde au fost alungaţi, pentru *păcatul originar, primii oameni de pe pământ, Adam si Eva. Datele biblice, confuze şi contradictorii, fac imposibilă localizarea ţinutului. Iranienii considerau leagăn al omenirii un fel de plai de lângă munţii Mesopotamiei, încadrat de 4 fluvii dintre care unul izvorând din cer, ca Gangele (*Gâhgă) indic, şi unde sc afla şi un pom al vieţii (—9 Pomul Vieţii). Sursa *mitului biblic e însă obscură, chiar dacă sunt unele coincidenţe cu mitul avestic: „Şi a sădit El Yahweh o grădină în Eden, spre răsărit, şi a sălăşluit acolo pe omul pe care îl alcătuise“. Printre feluriţii pomi fructiferi, „în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi un fluviu ieşea din Eden ca să ude grădina, şi de acolo se despărţea în patru braţe“, numite: Pishon, care înconjura tinutul aurifer Hawilah, mai având bdeliu şi onix; 6ihon, care mărginea ţinutul Kush; Hiddeqel, la răsăritul Asiriei; Perat. „Şi a luat El Yahweh pe om şi l-a EDUSA 172 pus în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească!“ (V.T., Geneza, II, 8-15). Originalul ebraic a fost interpretat în moduri hazardate de unii comentatori, care cred că pot localiza teritoriul E., identificând fluviile: Pishon cu Indul, Gihon cu *Nilul, Hiddeqel cu Tigrul (asir. Idiglat, iran. Tigrat) si Perat cu Eufratul (sumer. Puranam, asir. Purat, iran. Uphratu), iar Ţara Hawilah nu i-a decis în vreun fel pe comentatori, care o plasează fie în Asia, fie în Africa. Dar un ţinut Havila e menţionat de unele texte sanscrite, ca teritoriu abundent în aur, acestea precizând că amiezii din Havila îi corespunde în India miezul nopţii: o atare referinţă deschide ipoteza unui teritoriu de antipod, eventual ecoul unui teritoriu pierdut (si putem compara descrierea geografică a E. cu cfescrierea sumară a *Atlantidei din textele lui *Platon), mitul E. biblic fiind în acest caz punctul final al unui lung proces sincretic; oricum, rezultă că termenii Asiria, Tigrul şi Eufratul sunt fie adaptări ale copiştilor, fie interpolări, mai ales că în Mesopotamia nu a existat niciodată onix. Dar mai este şi ipoteza enunţată de D. Drăghicescu, în Reflexions sur Vorigine et la destinee de l’homme (1938), după care mitul izgonirii din E. sau dintr-o grădină paradisiacă similară nu ar fi decât amintirea plecării unui grup de colonişti de pe planeta natală pe Pământ, acest mit contopindu-se, după aceeaşi ipoteză, cu mitul căderii *îngerilor (—> paleoastronautică). Edusa; Edulica zeiţă având grija hrănirii copiilor, în *mitologia romană. Egeria Divinitate oraculară f—» oracole) în * mitologia romană, una dintre *Camenae, sau o *Nimfa cu care regele *Numa Pompilius mărturisea că se consultă, ca pontifex maximus, în elaborarea legislaţiei sale religioase, dar şi în treburile conducerii statului; în unele variante, E. era considerată chiar soţia lui Numa. După alt *mit, plânsul Nimfei la moartea lui Numa a facut-o pe *Diana s-o transforme, de milă, într-un izvor. E. avea un *altar la izvorul ce se varsă într-un lac din crângul italic de la Nemi, alături de sanctuarul Dianei Nemorensis. Acestui izvor, identificat în *credinţele populare romane cu Nimfa însăşi, i se atribuiau însuşiri tămăduitoare. După *Ovidius (Fasti, III; Metamorfoze, XV), E. s-a însoţit cu regele Numa chiar în această dumbravă, unde apoi femeile îi aduceau *ofrande pentru uşurarea naşterilor; după alte surse antice, însoţirea s-a petrecut însă într-un crâng din Roma, de lângă Porta Capena. Eggthir (Slujitorul-cu-sabie) Personaj din *mitologia scandinavă, paznicul (sau soţul) unei femei din lumea *Uriaşilor: Bătrâna din Pădurea de Fier. Egigero Fa Copacul universal, un gen de arbor mundi (—> Arborele Cosmic) din mitologia maghiară, un arbore care ajunge la cer, numit adesea şi Tetejetlen Fa (Copacul fără vârf) sau Sasbfa (Copacul Vulturilor). E.F. are 7 crengi si leagă între ele cele 3 lumi, întrucât rădăcinife ajung în *Infem, tulpina se sprijină pe *Pământ, iar coroana reazemă *Cerul. La rădăcina copacului este un izvor vital (cf. izvorul lui *Mimir, de la rădăcina frasinului scandinav mitic *Yggdrasill), iar fructele, răşina şi seva hrănesc tot ce este viu pe suprafaţa terestră. Pe creanga superioară se află Casa Soarelui; pe altă creangă, de mai jos, Casa Lunii. Mişcarea şi freamătul crengilor produc vântul. Arfeorele e păzit de un vultur uriaş, iar drumul spre tulpina sa nu-1 poate găsi decât * şamanul (magh. tâltos). Roadele arborelui sunt daruri divine pe care însă le culeg, le transportă şi le distribuie numai *zânele (magh. Tiinder). în *credinţa populară, celor 7 crengi ale acestui arbore cosmic îi corespund 7 Maici ale Domnului. Cronicile pomenesc, în legătură cu E.F., şi 7 şefi legendari ai triburilor maghiare originare: Hetumoger (Şapte Muguri). Ehecatl Zeu aztec al vântului f—» mitologiile civilizaţiilor precolumbienej, uneori epitet al lui *Quetzalcoatl, dar sub forma Yohualli-Ehecatl (Noapte-Vânt), ca divinitate transcendentală: yohualli - invizibil, ehecatl -'impalpabil, deci nevăzut ca noaptea, de nepipăit ca vântul, adică în afara experienţei. E. i-a adus omenirii dragostea, când s-a desfătat el însuşi cu fecioara *Mayahuel, zeiţa fecundităţii; în iubirea lor, ei se identifică simbolic cu un arbore magic biramificat: vântul suflând peste flori şi răsădindu-le sămânţa în pământ. E. insuflă viaţă în scheletele pregătite de zeul *morţii, *Mictlantecuhtli. Eileithyia Zeiţa naşterilor, în *mitologia greacă, deţinând puterea de a uşura chinurile facerii sau de a le intensifica şi prefungi; totodată moaşa divină a zeiţelor. Născută de cuplul *Zeus -*Hera, ca ultimuf (al 4-lea) lor copil. Dar în *mituri mai timpurii (*Iliada) sunt amintite mai multe zeiţe cu numele E., ca *simboluri ale durerilor facerii şi ale actului biologic al naşterii. Numită în *mitologia romană Ilithyia (dar identificată cu Iuno Lucina), era însă adorată de romani doar ca ipostază obstetrică a marii zeiţe *Iuno. Grecii i-au acordat, în perioada clasică, o importanţă principală, mult mai amplă. *Pindar o invocă (Olimpice, VI) în simbol mai larg, ca pe ocrotitoarea viitorului omenesc pe care îl zămisleşte. Era reprezentată în picioare, cu braţul stâng ridicat şi cu palma deschisă, în mâna dreaptă ţinând o faclă aprinsă (flacăra vieţii). Eir (Cea care cruţă) Zeiţa medicinei, în *mitologia scandinavă şi *germanică, făcând parte din alaiul zeiţei *Freyia. E. alină durerile fizice ale oricui şi vindecă bolile sau rănile zeilor. Eirene (grec eippvT] - pace) Zeiţa păcii, în *mitologia greacă, reprezentată ca o femeie frumoasă, ţinând în braţe pe *Ploutos copil, iar într-o mână Cornul Abundentei. Fiică a cuplului 173 ELAGABAL *Zeus - *Themis, era una din cele 3 *Horai. Romanii au numit-o *Pax. Ek Chuah Zeul maya al războiului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Ekibiogami Zeul molimilor, în *mitologia japoneză. El (semit, el, akkad. ilu -*zeu) Zeu răspândit la popoarele semite (—> mitologie fenicianăj, în forma arhaică având semnificaţia generică de zeu (pl.elonim). în Canaan, era zeul prin excelenţă, locuind într-un ţinut misterios şi îndepărtat, la obârşia râurilor, în adâncul genunii, adorat ca fiinţa supremă şi ubicuă. Originea *cultului său e în mitologia ugarită unde, ca zeu suprem, prezidează Adunarea Tuturor Zeilor, fiind numit Părintele Zeilor si văzut ca un bătrân cu barbă albă, venerabil, binevoitor, simbolizând înţelepciunea şi dreptatea; era considerat si Tatăl Oamenilor, iar ca divinitate a *timpului, Părintele Anilor (atribut reluat de *Biblie în epitetul „Cel vechi de zile“ - probabil pentru * Dumnezeu). Nici în Ugarit zeul nu era localizat pe pământ sau în cer, prezenta sa extinzându-se pretutindeni, iar sediul predilect fiind la obârşia fluviilor; pe aceste domenii misterioase primeşte pe zei şi pe zeiţe care sunt „fiii şi fiicele“ lui întrucât E. cumulează vechimea, înţelepciunea supremă, cunoaşterea tuturor lucrurilor si puterea deciziei în ultimă instanţă. E personificat uneori ca taur simbolizând forţa şi fertilitatea; de obicei însă imaginile sunt antropomorfe (totdeauna de bătrân cu barbă), uneori, ca într-o stelă, cu coamele rituale pe cap. în varianta ugarită, E. are şi o soţie: *Athirat, iar multe mitografii îl socotesc un zeu pasiv care preferă odihna, somnul şi uneori chiar beţia (un text îl prezintă beat, împleticindu-se în căutarea odăii sale si neputându-şi reţine udul). Dar, deşi tată al zeiior, E. este un zeu castrat. Cel mai frecvent epitet ugarit e „Milostivul cu inima largă“; în această calitate personifică Providenţa şi astfel e sensibil la intervenţiile lui *Baal în favoarea omenirii, iar când Baal dispare, E., compătimeşte durerile omeneşti. Sunt şi *mituri din Ugarit mai puţin pertinente; în poemul numit convenţional Naşterea zeilor, există această scenă: pe ţărmul mării E. se apropie de două femei ce par destinate dragostei rituale, dar zeul devine subit neputincios, apoi prinde în cer o pasăre, o frige pe cărbuni şi, vindecat prin acest remediu straniu, săvârşeşte cu ambele femei căsătoria sacră, din care se nasc divinităţile astrale Shahar şi Shalim (Luceafărul de dimineaţă şi cel de seară); când repetă *ritualul *hierogamiei cu aceleaşi femei, ele nasc pe „copiii mării“ sau „zeii graţioşi“ care, crescând, îşi vădesc marea lăcomie pentru roadele pământului si pentru toate celelalte produse comestibile (păsări, peşti, vânat), foamea poto-lindu-li-se doar când un paznic le dă din magazia sa mâncare şi băutură de provenienţă agricolă (aici fiind evident, ca în multe *mitologii, ecoul desco- peririi şi integrării agriculturii în viaţa socială). Acelaşi zeu, preluat de evrei, figurează în diverse ipostaze în Biblie, fără a se abate prea mult de la valoarea originară ugarită. „Eu sunt El şi locuiesc în locaşul zeilor în inima mării“ (ad-litt. - V.T., Iezechiel, XXVIII, 2), faţă de traducerile canonice, de pildă versiunea ortodoxă: „Eu sunt Dumnezeu şi stau pe tronul lui Dumnezeu în inima mărilor“); dar în textele biblice E. capătă treptat sensul de „domn“ sau „stăpân“ folosit ca subiect succedat de un atribut: El Olam (Domnul cel veşnic), El Elyon (Domnul preaînalt), El Roi (Stăpânul din vedenie), El Shaddai (Stăpânul Atotputernic) sau în compunerea unor teonime şi nume sacre, ca particulă prepozitivă: Eloah, *Elohim, Eliyahu (Ilie), El’azar (Eliazar) si postpozitivă: Isra’el, Gabri’el, Mika’el, Yehezq el (Iezechiel). Elagabal (semit, el - zeu, zeul prin excelenţă, gabal - montan; arabo-siriac el-Gabal - împărat; grec. 'HAioyaPaXog) Important zeu al munţilor în *miturile semiţilor occidentali, având un sanctuar somptuos, iar zeul însuşi fiind adorat sub forma unui mare aerolit conic, de culoare neagră, despre care se credea că a căzut din *cer, fiind creat de *Soare. întrucât, ca zeu al munţilor, era pus în relaţie cu soarele, romanii (care i-au acordat o importanţă cultuală mult mai mare decât o avusese la semiţi), preluându-1. l-au numit mai ales Heliogabalus. ^Cultul originar semitic e datat în perioada aramaică, aproximativ între sec. X î.e.n. şi sec. I e.n. Cultul roman pentru E. îşi atinge apogeul între 218-222, sub împăratul Varius Avitus, care şi-a luat numele oficial de Elaga-balus, asumându-şi totodată funcţia de mare preot al zeului E. şi construindu-i un mare *templu pe Palatin, în tendinţa de a muta acolo şi sanctuarele altor *zei şi de a transforma cultele locale, concentrate sub egida unui corp de preoţi, într-o *religie unică, cu statut ezoteric. Istoricii antichităţii romane târzii au privit cu ironie sau insatisfacţie acest cult. Herodian şi Cassius Dio considerau acest zeu o divinitate solară. Templul solar din Emessa (Syria), vizitat de numeroşi pelerini din tot Orientul Apropiat, veniţi să se închine conului negru meteoritic, era frecventat şi de soldaţii romani din garnizoana locală, care au adus cu ei acest cult, nou pentru imperiu, însă nu au avut autoritatea de a-1 şi răspândi prea mult. După Cassius Dio, cultul lui E. a fost introdus la Roma de împăratul Avitus (Antoninus), supranumit Ele-gabal, construindu-se, succesiv, un templu pe Palatin şi altul, la periferia oraşului, pe Esquilin; apărătorii religiei romane clasice se simţeau jigniţi de asemenea reformă, cum vedem în textul lui Cassius Dio: „Printre cele mai nelegiuite fapte pe care le-a săvârşit [Avitus] este şi celebrarea cultului lui Elegabal. Introducerea la Roma a unei divinităţi străine nu ar fi fost de fapt un lucru atât de grav [...], gravă era însă supremaţia ce i-o acorda faţă de Iupiter şi faptul că s-a proclamat mare preot al ELCHESAITI 9 174 acestei divinităţi“ (Istoria Romană, LXXIX, 11). Existase chiar intenţia ca E. (sau măcar *Helios) să-l înlocuiască pe *Iupiter în triada capitolină (Iupiter, *Venus, *Minerva); dar Avitus nu numai că a condus el însuşi carul triumfal cu care era transportată la Roma statuia sacră a zeului, dar a propagat *circumcizia şi abstinenţa de la carnea de porc, totodată afirmând că „trebuie transferate, în templul lui Elegabal de pe Palatin, religia iudeilor, cea a samaritenilor, precum şi cultul creştin, aşa încât în cultul lui Elegabal să se concentreze misterele tuturor religiilor“ {Istoria Augustă, III). E posibil ca această acţiune să fi corespuns de fapt unei tendinţe populare generalizate de a prefera *misterele mistice ale cultelor orientale. Totuşi, la Roma, cultul lui E. nu a durat mai mult decât domnia împăratului care l-a introdus. elchesaiti (ebr. hei kesai - forţă ascunsă) *Sectă creştină (—> creştinism) timpurie (sec. II), după a cărei doctrină lumea provine din şi este guvernată de două principii - unul masculin: *lsus Christos, altul feminin: *Sfăntul Duh. într-un detaliu teologic, acest „principiu masculin“ e descris ca *înger de rang superior şi de dimensiuni gigantice (înălţime: 96 mile, lăţime: 24 mile - adică 141888 x35472 m). E. credeau că atragerea lui Isus Christos de către simţurile credincioşilor creştini, spre lumea terestră, nu ar fi în consecinţă decât o îndepărtare a sa înspre *cer şi totodată o abstractizare mentală. El Dorado Ţinut sau ţară fabuloasă auriferă, bănuită de căutătorii de aur în America de Sud şi pe care conchistadorii primei epoci o plasau între Amazon şi Orinoco. *Legenda s-a născut probabil din amintirea tezaurului bogat în obiecte de aur găsit de cuceritorii spanioli aduşi de Cortez în regatul aztec al lui Moctezuma. Dorinţa de a găsi aur a născut în istoria omenirii şi alte legende similare, ca în * mitologia egipteană - ţara *Punt. elementele Materiile prime fundamentale, stihiile primordiale, principiile cosmogonice care -potrivit cosmologiilor mitologice şi filosofilor antici - au participat, în timpul primordial, la crearea lumii, la construcţia (zidirea) universului, cu alte cuvinte, la punerea în ordine a *haosului iniţial. în cele mai multe *mitologii sau sisteme filosofice antice, elementele sunt 4 sau 5, adică cele pe care omul le-a decelat în natură ca nefiind confundabile între ele: *focul, *apa, *pământul, *aerul, iar uneori şi *eterul; în cazuri speciale (*mitologia chineza) apar, în locul altora, lemnul şi metalul, sau (în *mitologia scandinavă) unul cu rol de forţă a interacţiunii: frigul Toate e., înainte de cosmogeneză, s-au aflat într-un amestec inert, într-o dezordine informă (haosul primordial), până când întîiul impuls al creaţiei (un zeu creator, un grup de *zei, *Dumnezeu, *Allah, principiile primordiale *yin şi * yang, urnirea *timpului cosmic sau altă forţă intrinsecă ori extrinsecă) le-a separat, le-a purificat, le-a indus sau le-a trezit forţa activă latentă şi le-a solicitat participarea (când erau considerate ele însele divinităţi) sau le-a impus-o (când erau socotite stihii impersonale) în opera generală de creaţie a universului. ~ în India, concepţia clasică (vedică) admitea, cu numele generic bhuta (dar sanscr. dhătu - element primordial), 5 e. în această ordine a importanţei cosmogonice: ăkăgâ (eterul), *văyu (aerul sau vântul), tejas (arşiţa, adică focul şi lumina), prthivi (pământul), ap (apa); în cadrul aceleiaşi concepţii vedice, *viaţa se clasifică în 4 categorii de fiinţe, alcătuind la rândul lor elementele sui-generis ale vieţii: svedaja (insectele şi viermii, care provin din căldură, aburi şi sudoare), andaja (păsările si reptilele, care provin din ouă), udbhijja (ierburife şi arborii, care provin din sfâşierea solului terestru), jarăyuja (oamenii şi animalele, care se nasc din pântecele matern). - Gândirea veche (mitică şi filosofică) din China a clasificat 5 elemente primordiale (*\vuxing), xing fiind element, dar şi substanţă: shui (apa), huo (focul), mu (lemnul), jin (metalul), tu (pământul). ~ Principalele şcoli filosofice din Hellada afirmau că stihiile (auoixsîa - elemente primordiale: xa xou koo|iov ouoixeîa - elementele din care e alcătuit cosmosul; termen folosit şi de *Platon: oxoixeiov - element) sunt la obârşia lumii, care s-a născut din materia originară — u Arj; — filosofii şcolii eleate numeau e. cu sintagma pl(ai tuxvtcov. Elementul originar prim era, pentru Thales din Milet, apa; pentru Anaximenes, aerul; pentru Heraclit, focul; iar Empedokles considera că întregul cosmos provine din 4 e.: focul, apa, aerul, pământul - numite sintetic axoi^ela (stihiile). - Elementul cosmogonic primordial, în *mitologiile din Mesopotamia (Sumer, Akkad, Babilon) este apa, dar scindată în două subelemente: *Apsu - apele dulci, *Tiamat - apele sărate. ~ Gândirea religioasă ebraică nu admite elemente primordiale şi nici haos iniţial, căci *Dumnezeu (*Elohim) a făcut *cerul şi pământul din nimic, întâi informe şi invizibile, apoi, după crearea luminii, coagulând apele în mări, des-părţind apele inferioare de apele superioare prin tăria cerului şi eliberând la vedere uscatul terestru. ~ *Cosmogonia scandinavă este rezultatul interacţiunii frigului, ca forţă elementară primordială, cu apa şi focul ~ *Teologia *creştinismului timpuriu (în N.T.) foloseşte noţiunea plurală greacă stoiheia pentru a numi fie legile naturii impurificate de forţa răului, fie principiile fundamentale ale învăţăturii sacre (Pavel, Evrei, V, 12), fie chiar e. naturale: „stihiile, arzând, se vor desface“ şi „se vor topi“ (Petru, Epistola a Il-a sobornicească, III, 10, 12). Elf (pl. Elfen) *Spirite în *mitologia scandinavă şi *germanică, fie luminoase şi prietene ale ^zeilor, fie sumbre şi vrăjmaşe; uneori, *genii ale vântului. Forma feminină Elfe corespunde întrucâtva *zânelor sau * Ielelor din * mitologia românească. 175 ELIADE, MIRCEA Eliade, Mircea Exeget al *mitologiei universale, filosof şi istoric comparatist al religiilor, printre cei mai prestigioşi în sec. XX (1907-1986), profesor la Universitatea din Chicago, membru al Academiei Americane. Prin cercetarea erudită, aprofundată şi originală a mitologiei comparate în aria culturii spirituale -considerată integral - a grupurilor umane primitive si observând complexitatea de aspecte, E. priveşte fenomenologia *mitului ca act, inseparabil ’de *religie, al spiritului omenesc, examinând mitul dinăuntru şi constatând contopirea totală în gândirea omului primitiv sau arhaic a miticului cu realul. De la contactul analitic timpuriu cu alchimia şi cosmologia babiloniană, cu doctrina *yogaf cu miturile populare ale *ritualurilor construcţiei sau *magiei, cu mitul *androginului şi cu *simfeolul mitic al *etemei întoarceri, E. a ajuns la construcţia de mare densitate a sintezei sale fundamentale: un tratat de istorie a religiilor (Traité d'histoire des religions, 1949), unde clasificarea în funcţie de personalitatea specifică a fiecărei religii şi de tipologia tradiţională a ritualurilor, deosebite de la o religie la alta, este efectuată pe temeiul ideii că „pentru homo religiosus esenţa precede existenţa“, adevărata existenţă a acestuia începând în clipa când el comunică direct cu istoria mitică primordială şi îşi asumă consecinţele ce decurg din ea; căci omul, după E., are o dimensiune istorică şi una trans-istorică. Pentru omul oricărei societăţi arhaice sau primitive orice act al său „se desfasoară într-o manieră rituală“, adică este „un sacrificiu“ şi prin urmare orice act omenesc „e apt să devină un act religios“; religiile se constituie deci în jurul acelor evenimente esenţiale, petrecute in illo tempore, în marele timp arhetipal, care însă diferă de la o arie la alta (de pildă, pentru religia ebraică şi cea creştină esenţialul fiind „drama Paradisului, care a întemeiat actuala condiţie umană“). Si nefiind „nicăieri o religie simplă“, studierea fenomenului religios „de la simplu la complex“ ar fi aşadar „arbitrară“. Despre acest Tratat teologul catolic Jean Daniélou a scris la vremea sa^ că „marchează o dată în istoria religiilor“. în alte cercetări, E. studiază funcţia, concepţiile şi tehnica extazului la *samani {Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase, 1951, ediţie amplificată, 1968 - o cercetare fundamentală, de sinteză, a întregii probleme), relaţia dintre elementul sacru şi cel profan din gândirea umană în istorie {Le sacré el le profane, 1965), dar mai ales problemele *arhe-tipului si ale eternei întoarceri {Le Mythe de TEternel Retour. Archétypes et répétition, 1949), unde se afirmă că, pentru omul arhaic, întreaga sa existenţă nu e decât repetarea actelor, funcţiilor si gesturilor arhetipale relevate de *zei la începutul îumii, imitaţia modelelor divine fiind reactualizarea perpetuă a momentului mitic de obârşie, deci o veşnică întoarcere la esenţe; iar miturile cuprind o întoarcere ciclică, întrucât după fiecare catastrofa de tipul *potopului, rămâne un cuplu ce reia omenirea. într-o explorare sistematică a problemelor întrepătrunderii dintre mit, vis şi mister ritual {Mythes, rêves et mystères, 1957) se precizează că, „fiind real şi sacru, mitul devine exemplar“ şi slujeşte drept model, întrucât „mitul reprezintă un anumit mod de a fi în lume“ al omului primitiv sau arhaic, pentru care *moartea este „un rit de trecere“ sau „iniţierea supremă“. E. a scris şi un compendiu foarte răspândit {Aspects du Mythe, 1963), un examen al structurii şi funcţiei miturilor, de la prestigiul lor magic pentru primitivi, între *cosmogonie şi *escatologie, până la decăderea mitului în *legendă prin demitizare şi la supravieţuirea funcţională a noţiunii de mit în timpul modem. în fine, o cercetare de mitologie religioasă si folclorică din Dacia şi Europa orientală (Ùe Zalmoxis a Gengis-Khan, 1970) restabileşte personalitatea mitico-morală a lui Zalmoxis (*Zamolxis), cu preferinţă pentru această rostire, ca zeu şi nu ca *erou civilizator; de asemenea, examinează continuitatea elementelor mitice pe teritoriul Daciei (de ex., de la *Diana la *zână); reconstituie mitul „vânătorii rituale“ din legenda lui Dragoş Vodă, şi mitul „construcţiei rituale“ din legenda *Meşterului Manole. Nicăieri E. nu riscă o definiţie lapidară şi exhaustivă a mitului, întrucât „mitul este o realitate culturală extrem de complexă, care poate fi abordată şi interpretată din perspective multiple şi complementare“; totuşi, se precizează că: „mitul povesteşte o istorie sacră“, „relatează un eveniment ce a avut loc în timpul primordial“, adică, „istoriseşte felul cum, datorită faptelor unor Fiinţe Supranaturale, o realitate a început să existe, fie realitatea totală, Cosmosul, fie numai un fragment - o insulă, o specie vegetală, un comportament omenesc, o instituţie“; „mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat intr-adevăr1' pentru gândirea primitivului, iar personajele mitice „sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au săvârşit în vremile prestigioase ale începuturilor“, de vreme ce „mitul e considerat o istorie sacră“ şi funcţia lui principală este „de a revela modelele exemplare ale tuturor ritualurilor si ale tuturor activităţilor umane semnificative“, kemarcând în concepţia primitivilor convingerea că *timpul sacru primordial e recuperabil, deoarece omul arhaic nu acceptă ideea ireversibilităţii timpului, E. defineşte astfel şi funcţionalitatea mitologiei în cacirul oricărei religii. Ultima lucrare, de filosof şi istoric, cea mai amplă din întreaga operă: Histoire des croyances et des idées religieuses (o istorie generală a credinţelor şi ideilor religioase), cuprinzând, în 4 largi etape, întregul fenomen, în ansamblul dar şi în unitatea sa, cum a scris, la apariţia primului tom, Georges *Dumézil. Lucrarea are 4 tomuri: I De la ELOHIM 176 epoca de piatră la misterele din Eleusis (1976); II De la Gautama Buddha la triumful creştinismului (1978); III De la Mahomed la epoca Reformelor (1983); IV De la descoperirea „ blajinului sălbatic“ la teologiile ateiste contemporane (postum). Opera lui E. a înregistrat un moment-cheie în istoria religiilor, tot atât de spectaculos ca şi apariţia operei lui J.G. *Frazer, iar definirea raportului între om şi fenomenul religios, făcută pe baza unei imense documentări digerate prin aprofundare hermeneutică şi dintr-o perspectivă originală, este un instrument fundamental al operaţiilor intelectuale contemporane, poate şi viitoare. Aproape unanim preţuit în lumea savantă şi în lumea cititoare, E. a fost totuşi atacat de Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg. Toronto, 1962), dintr-o stranie opacitate faţă de problema mitului în societatea omenească. Acuzând „zelul“ filosofului de „resacralizare“ a vieţii umane, McLuhan se arată în genere sceptic faţă de posibilitatea înţelegerii miturilor, crezând cu candoarea diletantului că miturile se pot produce numai în culturile orale şi că alfabetul fonetic ar fi desfiinţat mitogeneza; însă confirmarea vitalităţii teoretice a operei lui E. se află chiar în faptul că, fără să-şi dea seama, însuşi McLuhan (dincolo de ideea sa esenţial justă) produce un mit (mitul „galaxiei Gutenberg“). E. a afirmat cu tensiune vizionară că „înţelegerea mitului se va socoti într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului XX“ (Mythes, rêves et mystères, p. 38). Dar probabil cel mai important aport filosofic al lui E. în evoluţia contemporană a ideilor este descoperirea prezentei sacrului în profan. § Alchimia asiatică, Bucureşti. 1934; Cosmologic si alchimic babiloniană, Bucureşti. 1937; Mitul reintegrării. Bucureşti. 1942; Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Insula lui Euthanasius, Bucureşti. 1943; Yoga. Essai sur les Origines de la Mystique Indienne. Bucureşti-Paris, 1936; Techniques du Yoga. Paris, 1948; Traité d'histoire des religions. Paris, 1949 (ultima ed., 1975); Patterns in Comparative Religion, London-New York, 1958; Le Mythe de l'Eternel Retour, Paris, 1949; Le Chamanisme et les techniques archaïques de l'extase. Paris. 1951 (ultima ed.. 1974); Images et Symboles. Essais sur le Symbolisme Magico-Religieux. Paris. 1952; Le Yoga, Immortalité et Liberté. Paris. 1954; Forgerons et Alchimistes. Paris. 1956; Mvthes. rêves et mystère*. Pari«;. )0S7; Naissances Mystiques. Essais sur quelques types d’initiation, Paris, 1959; Méphistophélés et l’Androgyne, Paris. 1962; Patanjali et le Yoga. Paris, 1962; Aspects du Mythe. Paris, 1963 (trad. rom.. Bucureşti, 1979); Myth and Reali h'. New York, i963; Le Sacré et le Profane. Paris. 1965. (trad. rom.. Bucureşti. 1992); Zalmoxis, the Vanishing God, Chicago, 1972; F rom Primitives to Zen. A Thematic Sourcebook on the History of Religions, London-New York. 1967; The Quest. Histoty and Meaning in Religion. Chicago, 1969; Religions australiennes. Paris, 1972; La Nostalgie des Origines. Paris. 1970; De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970 (trad. rom. eu un Cuvant înainte al autorului. Bucureşti, 1980); Occultism. Witchcrqft and Cultural Fashions, Chicago. 1976; L’Epreuve du Labyrinthe. Paris. 1978 (trad. rom. încercarea Labirintului, de Doina Cornea. Cluj. 1990); Histoire des croyances et des idées religieuses: I De l'âge de la pierre aux mystères d’Eleusis. Paris. 1976; II De Gautama Bouddha au triomphe du christianisme. Paris, 1978; III De Mahomet à l'âge des Réformes. Paris, 1983; [IV De la découverte du ..bon sauvage“ aux théologies athéistes contemporaines, postum]; (trad. rom. Istoria credinţelor si ideilor religioase, de Cezar Baltag, cu o Prefaţă la traducerea românească, de Mircea Eliade - Bucureşti. I. 1981; II. 1986; III. 1988); Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie (trad. Cezar Baltag). Bucureşti. 1994. Elohim (Cei Puternici; sg. ebr. târziu Eloah) Divinitate plurală sau divinităţi biblice în epoca arhaică a mitologiei ebraice (—> mitologie biblică), având o valoare cultuală secundară, consacrate construcţiei şi reconstrucţiei lumii (—>Biblia, V.T.. textul elohist), la origine probabil *zei artizani distrugători şi constructori, asemănători cu categoria de divinităţi mesopotamice *Anunnaki. Precedând în textul Genezei canonice pe * Yahweh, ulterior E. se interpretează ca un plural intensiv, ajungând să denumească unul dintre atributele lui Yahweh, ca divinitate unică: „Judecătorul“; sg. Eloah apare târziu, mai mult ca termen alegoric. Actul cosmogonic fundamental cosmogonie) e astfel consemnat în textul biblic elohist: „Când Elohim a făcut [au început să facă] cerurile şi pământul“ (V.T., Geneza, I, 1) pentru care *Septuaginta, *Vulgata şi alte traduceri canonice ale Bibliei înlocuiesc sensul Elohim cu sensul El -în Septuaginta: „La început a făcut Dumnezeu (o ©soc;) cerul şi pământul“. Dificultatea pentru ^monoteism de a neutraliza evidenţa unui *cult arhaic bazat pe *politeism a făcut să se recurgă la sofismul lingvistic al pluralului intensiv cu valoare de singular, propunându-se comparaţia cu pluralul intensiv haim (viaţă) sau zekunim (bătrâneţe) unde subst. pl. e servit de un verb la sg.; totuşi, textul biblic, prin conţinut şi construcţie gramaticală, contrazice explicaţia teologică: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre noi“ {op. cit.. III, 22). Provenienţa numelui e incertă; dar o inscripţie din Teii el-Amama dă putinţa deducţiei că termenul elohim s-ar fi folosit ca semn de umilinţă omagială colectivă la adresa faraonului. Cu timpul, prin Elohim e numit, atributiv, *Dumnezeu în general, iar astfel Biblia îl citează de 2000 ori; apoi, devine dominant ca teonim, fiind exprimat sub forma ’ Bôhëy hâèlôhim - Zeul Zeilor (V.T., Deutcronomul, X, 17). Semnificaţia integrală a noţiunii o găsim însă abia în Cartea întâia a Regilor (V.T.), în cuvintele *profetului Ilie: „Dacă Yahweh [Domnul] este Elohim [Dumnezeu], umblaţi după el, iar dacă este Baal, atunci umblaţi după dânsul“ ( V. T., I Regi, XVIII, 21). Emain Ţinut fabulos din *mitologia celtică (eposul irlandez), identificat de istorici, după urmele unor ziduri şi după unele referiri de cronică locală, cu o cetate întemeiată de regele Kimbaith (sec. IV—III î.e.n.). Valoarea mitică a ţării, situate pe o insulă paradisiacă a femeilor (Tîr na mban -Ţara Fecioarelor), spre apus de Ulster în largul oceanului, unde e atras eroul *Brain, e însă de o rezonanţă simbolică independentă de identificarea 177 ENGELS, FRIEDRICH făcută hazardat, deoarece are un raport mai cert cu *mitul *Amazoanelor şi obârşia arhaică e mai probabilă. Embla Arinul sacru din care *zeii din *mito-logia scandinavă au creat întâia femeie (Embla), odată cu bărbatul *Askr, din frasinul sacru. Emma-o (Domnul Infernului; Judecătorul Morţilor) Zeu din *panteonul *budismului japonez (probabil o reluare a zeului vedic *Yama). Este venerat ca un judecător drept, care face o contabilitate riguroasă a faptelor bune şi rele, ca să poată măsura exact proporţia între cele două valori, în vederea unei sentinţe fără cusur; astfel, zeul poate uneori să ierte un mort şi să-l trimită din nou în existenţa pământească; aceasta e o variantă religioasă mai binevoitoare faţă de credincioşi, în raport cu *credinţa shintoistă (—> shintoism), potrivit căreia cel ce a gustat din hrana ^Infernului nu se mai poate întoarce niciodată pe pământ. Empousa (grec. ’EpTioDoa) Monstru fabulos feminin din *mitologia greacă, devorator de prunci. E. face parte din suita zeiţei *Hekate. Deşi antropofagia i se limitează la copii, ademeneşte spre *moarte şi adulţi, îndeosebi pe bărbaţi, iar atunci îşi ia chipul unei preafrumoase fecioare; în celelalte situaţii, apare ca o nălucă a cărei faţă e îmbujorată ca de flăcări, însă tropăie mergând, unul din picioarele ei fiind de aramă. Endymion (grec. ’Evâiipiov) Frumos păstor din *mitologia greacă; îngrozit de perspectiva îmbătrânirii, e adormit pe veci la rugămintea sa de *Zeus, ca să-şi conserve tinereţea; dar, îndrăgostită de el, l-a vizitat în fiecare noapte *SeIene (sau *Artemis, în ipostaza ei selenară), născând, din relaţiile erotice cu iubitul adormit, 50 de fiice. în altă variantă, admis în *01imp însă fiind peste măsură de intrepid faţă de *Hera, E. a fost pedepsit de Zeus cu somnul veşnic. Engels, Friedrich Filosof german (1820-1895), compunând (împreună cu K.*Marx) teoria aşa-numitului „comunism ştiinţific“ şi sistemul filosofic al materialismului dialectic şi istoric. Ca teoretician al structurii societăţii divizate în clase şi ca gânditor ateu, s-a ocupat implicit de * mitologie si de filosofia şî istoria religiilor, definiţiile şi comentariile sale asupra acestor probleme sunt răspândite în întreaga sa operă, fără a fi constituit obiectul unor cărţi speciale. Suprapunând cele două noţiuni (mitologie şi *religie), E. examinează geneza *miturilor şi *teogonia dintr-un unghi reducţionist etnoso-ciologic: „Religia s-a născut în timpurile cele mai primitive din reprezentările confuze, primitive, ale oamenilor despre propria lor natură şi despre natura exterioară înconjurătoare. [...] Zeii creaţi [...] de fiecare popor erau zei naţionali, a căror putere se limita la teritoriul lor naţional pe care trebuiau să-l apere. Dincolo de hotarele acestuia exercitau alţi zei o domnie necontestată. Ei puteau să trăiască în închipuirea oamenilor numai atâta vreme cât exista naţiunea respectivă; ei se prăbuşeau odată cu pieirea naţiunii“ (Ludwig Feuerbach si sfârşitul filosofici clasice germane, 1886). De asemenea, E. defineşte global religia (ca mitologie): „Dar orice religie nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilefe, o oglindire în care forţele pământeşti au forma unor forţe suprapământeşti. La începuturile istoriei, forţele naturii au fost cele dintâi obiecte ale acestei oglindiri, trecând în cursul dezvoltării ulterioare la diferitele popoare prin personificări din ce în ce mai variate şi mai pestriţe. Acest prim proces a fost urmărit de mitologia comparată - cel puţin la popoarele indoeuropene - până la originea sa în Vedele indiene, iar apoi, în dezvoltarea sa ulterioară, a fost cercetat în amănunţime la indieni, perşi, greci, romani, germani şi, în măsura în care există material, chiar şi la celţi, lituanieni şi slavi. Dar alături de forţele naturii intră curând în acţiune şi forţele sociale care la început le sunt oamenilor tot atât de străine şi de inexplicabile şi îi domină în aparenţă cu aceeaşi necesitate naturală ca înseşi forţele naturii. Figurile fantastice în care se reflectau la început numai forţele misterioase ale naturii capătă astfel atribute sociale şi devin reprezentante ale unor foile istorice. într-o fază de dezvoltare şi mai înaintată, toate atributele naturale şi sociale ale numeroşilor zei sunt trecute asupra unui singur dumnezeu atotputernic, care, la rândul său, nu este altceva decât reflexul omului abstract. Astfel a luat naştere monoteismul care, din punct de vedere istoric, este produsul ultim al filosofiei vulgare elene mai noi şi care şi-a găsit întruchiparea în dumnezeul naţional exclusiv al evreilor, Jahve. în această formă comodă, maleabilă şi uşor adaptabilă oricărei situaţii, religia poate continua să existe ca o manifestare nemijlocită, cu alte cuvinte ca o formă emoţională a relaţiilor dintre oameni şi forţele străine, naturale şi sociale care îi stăpânesc“ (Anti-Diihring, 1878). In acelaşi cadru, E. punea şi problema dispariţiei religiei văzute, simplificat, ca formă de conştiinţă sociala: „Abia cunoaşterea reala a forţelor naturii alungă pe zei sau pe Dumnezeu rând pe rând din toate poziţiile“, socotind că acest proces „din punct de vedere teoretic poate fi socotit încheiat“ (ibidj. Reluată de toţi marxiştii ulteriori, ipoteza nu are validitate, ea fiind infirmată nu numai de premisa greşită, dar şi de realitatea psihosocială a ultimelor decenii din sec. XX când, sub teroarea marii explozii ştiinţifice şi tehnologice, credinţele religioase nu numai că nu dispar, ci se reintensifică spectaculos. § Herrn Eugen Diihring t'mwdlzung cier WissenschaJK Stuttgart. 1878 (trad. rom.. Anti-Diihring. în voi. Marx-Engels Opere. voi. 20, Bucureşti. 1964); Dialektik der Matur. 1873-1886 (trad. rom., în op. cit., voi. 20); Ludwig Feuerbach und der Au^gang der ENKELADOS 178 klassischen deutschen Philosophie, 1886 (trad. rom.. Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filozofiei clasice germane, în op. cit., voi. 21, Bucureşti, 1965); Zur Geschichte des Urchristentums, 1894 (trad. rom., Cu privire la istoria creştinismului primitiv, în op. cit., voi. 22, Bucureşti, 1966). Enkelados Cel mai puternic dintre *Giganţii răzvrătiţi contra zeilor (în *mitologia greacă) şi principalul asediator al *01impului (—> Gigan-tomahie); a fost fie lovit de trăsnetul lui *Zeus si încarcerat sub muntele Etna, fie prăvălit din cer cfe zeiţa *Athena şi zdrobit de stâncile Siciliei. Enki (Stăpânul de Jos [al pământului]) Zeu sumerian complex mitologii din Mesopotamia) - *htonic, acvatic şi sapienţial, al treilea ca importanţă. Adorat mai întâi în Sumerul sudic (oraşul Eridu), ca stăpân al pământului, ocrotitor al apelor dulci şi patron al înţelepciunii şi cunoaşterii, se credea că locuieşte în abisul zeului Abzu (*Apsu), în genunile apelor dulci pe care le ştie numai el şi din care se ridică periodic la suprafaţă spre a iriga ogoarele cu apa regeneratoare; de aici şi atributul său de zeu organizator al agriculturii, iar apoi şi al activităţii tehnice şi economice omeneşti. Mai târziu era venerat şi ca divinitate oceanică, dar şi ca marele creator şi protector al civilizaţiei, iar ca zeu sapienţial el era cel care înfaptuia cu inegalabilă agerime toate proiectele şi planurile zeului *Enlil. Fiu al zeiţei primordiale *Nammu, uneori considerat tatăl zeiţei *Inanna. în Babilon a fost identificat cu *Ea. Enkidu Personaj întruchipând forţa şi puritatea omenească primară, reluat, după sumerieni, în literatura mitografică babiloniană şi akkadiană (—> mitologii din Mesopotamia); erou important din *Poemul lui Ghilgamesh. Apariţia lui *Ghilgamesh îngrijorând pe zei şi pe oameni, i se cere zeiţei *Aruru să creeze un bărbat de forţă egală: „â-a spălat Aruru pe mâini, a luat o bucată de lut, l-a aruncat pe pământ şi l-a plămădit pe Enkidu, a făurit un viteaz. Odraslă a miezului nopţii, oşteanul lui Ninurta, tot trupul îi e acoperit cu blană [...]. Ierburi mănâncă laolaltă cu gazelele, cu fiarele alături la adăpat se înghesuie.“ Apoi e dus în Umk de un vânător, e iniţiat în dragoste de curtezana Shamhat care-i îmblânzeşte moravurile sălbatice, e învăţat să mănânce şi să bea după obiceiul cetăţii şi în cele din urmă se descoperă pe sine şi descoperă plânsul. împrietenindu-se cu Ghilgamesh, contra căruia fusese asmuţit de *zei, ia parte la expediţia acestuia împotriva monstrului *Humbaba. După victorie, zace de o boală ciudată 12 zile, tulburat de vise oraculare care îi prevestesc moartea; de groază cade în delir, apoi moare; Ghilgamesh îl plânge şi îi face *funeraliile, apoi (după o versiune interpolată a *mitului) îl vizitează în * Infern. Mitul lui E. pare a simboliza destinul omenirii, eroul fiind omul prin excelenţă, care, după concepţia antropogonică a întregii Meso- potamii, e plămădit din lut de zei, străbate treptele obligatorii ale evoluţiei de la viaţa inocentă printre fiare, trecând prin erotism, viaţă pastorală, prietenie umană, traiul civilizat de cetate, eroism, boală şi *moarte. Enkimdu Zeul sumerian al agriculturii şi al plugăritului (—> mitologii din Mesopotamia), diriguitorul şi protectorul canalelor şi şanţurilor de irigaţie, al plugului şi al jugului,’ al ogoarelor, brazdelor, seminţelor şi lanurilor de grâne. enkratiaţi (grec. eyKpaxriq - înfrânat; lat. encratitae) * Sectă gnostică de abstinenţi, întemeiată de Tatianus în 172 (—> gnostici). Enlil (âkkad. Ellil - Stăpânul Aerului) Zeul sumerian al atmosferei (—> mitologii din Mesopotamia), apoi şi al *pământului, care, în actul cosmogonic, si-a despărţit părinţii: *An -*cerul, de *Ki - gfia (—> An-ki); întrucât An ia cerul cu sine, E. se împreunează incestuos cu mama sa Ki, dând naştere universului şi, implicit, vieţii vegetale, animale şi umane. în Sumeruî arhaic era venerat ca *demiurg şi zeu antropogonic, în nuanţe diferenţiate de la o cetate la alta. Dar un curios ^mit prece’de *antropogonia: E., „Tânărul Bărbat“, locuia nvorasul de nord Nippur cu soţia sa *Ninlil, „Tânăra tată“, şi cu zeiţa Nunbarshegunu, „Bătrâna Femeie“, soacra lui; după unirea tinerilor *zei şi după naşterea fiului lor *Sin, care urma să devină Zeul-lună, familia divină e alungată din oraş pentru imoralitate, de către cei 7 (sau 50) zei atotputernici, si coboară în * Infern (*Kigallu).Ca demiurg, la ÎSfippur se consideră că a creat artizanal omul, modelându-1 din argilă cu mâinile sale. însă antropogonia din Eridu e văzută mai complex f—»Nammu). Mai târziu, Sumerul îl adoră ca zeu suprem binefăcător, inventator al plugului şi al cazmalei, zeu al *aerului, al zorilor, al creşterii plantelor şi partizanul ocrotitor şi milos al neamului omenesc, un imn definindu-1 astfel: „El, în faţa căruia zeii pământului se pleacă îngroziţi, înaintea căruia se umilesc zeii cerului“, fe. (confundat în Babilon uneori cu *Bel), într-o fază ulterioară, deţine puterea executivă (babil. ellitutu), pe care o exercită prin mai multe însemne ale puterii, între care mai ales nimbul său iradiant şi Tăbliţele Destinelor, unde sunt înscrise toate sorţile amănunţite ale zeilor şi oamenilor; dar o dată E. a fost deposedat de putere: când se îmbăia, însemnele i-au fost furate cu intenţia uzurpării de mesagera sa, pasărea *Anzu, învinsă după aceea de zeul *Ninurta care a restabilit ordinea în univers. E. era considerat tatăl unui grup de zei, printre care Sin (patronul *Lunii), *Ninhursag (protectoarea fertilităţii solului, socotită uneori şi soţia lui E.) ş.a. Enmerkar Zeu sau rege mitic sumerian, fiul zeului solar *Utu şi fratele zeiţei *Inanna, considerat de *mitologiile din Mesopotamia târzie unul dintre regii legendari din Uruk (din prima 179 ENUMA ELISH dinastie), care ar fi domnit 420 de ani şi, după o perioadă nenorocoasă de războaie, a fost salvat de sfaturile înţeleptului *Adapa. Ennugi Zeul fântânar în miturile akkadiene şi babiloniene (—> mitologii din Mesopotamia), stăpânul divin al apelor subterane, de asemenea patronul grotelor şi al canalelor de scurgere, ca şi al irigaţiilor. Dintr-o invocaţie cuprinsă în * Poemul lui Ghilgamesh, se poate deduce că i se acorda un rol important în operaţia diluviului (—> potopul universal). Enoh (ebr. hanok - învăţătură, consacrare) *Patriarh biblic antediluvian (-> mitologie biblică), fiul lui Iared, cu o genealogie lineară din *omul primordial *Adam: *Set - Enosh - Chenan - Mahaleel - Iared - Enoh - *Matusalem. (Un alt E. e fiul lui *Cain). Personaj bizar şi enigmatic, E. e o prezenţă ocazională şi ambiguă în *Biblia canonică, însă erou central complex în ciclul apocrif *Cartea lui Enoh (etiopian) şi *Cartea tainelor lui Enoh (slavon). Biblia, în V.T., îl descrie sumar: „Enoh a umblat în căile lui Yahweh, după ce i s-a născut Matusalem, trei sute de ani şi a avut fii şi fiice. Deci au fost toate zilele lui Enoh 365 de ani. Şi fiindcă Enoh umbla în căile lui Yahweh, nu s-a mai văzut, căci El l-a luat la sine“ (Geneza, V, 21-24). în N.T. e doar o reluare: „Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase“ (Pavel, Evrei, XI, 5). Apocrifele oferă însă elemente stranii, în legătură cu vedeniile şi zborurile cereşti ale lui E., deplasând personajul într-o zonă enigmatică, întrucâtva din categoria aventurilor mitice ale *profetului *Iezechiel, ataşându-se unui *mit particular (—> paleoastronautică). Sursele apocrife sunt 3: Cartea lui Enoh, compilată probabil între anii 200-50 î.e.n. şi păstrată de *Biserica creştină din Etiopia. Aici se relatează ascensiunea la cer. Naraţia are un ton de dare de seamă, cu aparente nuanţe oraculare, de fapt mai curând iniţiatice: „Când mă aflam în ţinutul Dan, un glas ceresc m-a strigat în vis şi mi-a poruncit să vorbesc cu fiii cerului. Şi ceea ce spun nu e pentru vârsta aceasta, ci pentru cea care vine de departe [...] Am fost unde nu a mai fost nici un om de pe pământ: peste vânturi (XVII, 1-2). Martor sau narator al căderii *îngerilor lui *Semyaza, E. profetizează o viziune apocaliptică mult deosebită de *escatologiile curente, stăruind asupra *carelor cereşti si zborurilor paradoxale. Cartea tainelor lui Enoh, mai fragmentară, dar mai concretă, insistă asupra vedeniei şi descrie ascensiunea, însă mitul acordă personalităţii lui E. mai multă umanitate: profetul declară că, în vis, l-au vizitat „doi bărbaţi, atât de înalţi cum nu am mai văzut pe pământ vreodată. Şi feţeîe lor străluceau ca soarele şi ochii lor erau ca nişte lămpi aprinse iar din buze izbucneau văpăi“. Trezindu-se, vede „limpede oamenii ce stăteau dinaintea“ sa şi care-i anunţă plecarea în cer. E. se desparte de fiii săi cu acest discurs: „Nu ştiu încotro mă duc, nici ce mă aşteaptă!“ iar apoi îşi descrie plecarea: „Ei m-au luat pe aripile lor şi m-au pus pe un nor. Şi iată minunea! norii au început să se mişte. Şi iarăşi înălţându-mă mai sus am văzut văzduhul, iar mai sus am văzut eterul; si ei m-au adus în cerul cel dintâi.“ în cer, el vecie comorile zăpezilor si gheţurilor, apoi „un întuneric mai întunecos decât cel de pe pământ“ şi după aceea, traversând grădina *Edenuîui, în al 4-lea cer îl miră strălucirea concomitentă a soarelui şi lunii, iar mai departe ajunge la „cercurile pe care aştrii trec ca vântul mergând înainte cu neînchipuită iuţeală şi neavând nici o zi de răgaz.“ în cerul al 7-iea contemplă pe *Dumnezeu. îngerii îi desluşesc rostul stelelor, calculul căilor solare şi al mişcărilor lunii, îi citesc „cărţi cereşti**, îi explică „tainele firii“ şi ale omului, îl învaţă să citească si îl îndeamnă sa scrie ce a-văzut şi auzit; după 60 cfe zile îl readuc acasă la fiii săi. Când ajunge în preajma pământului, E. vede că „întunericul s-a dat înapoi în faţa pământului şi s-a făcut lumină. Oamenii se uitau fără să priceapă cum fusese luat Enoh“; iar după întoarcere, a şi scris tot ce văzuse, în 366 de cărţi. Cartea Jubileelor relatează aceleaşi aventuri, prezentându-1 drept „cel dintâi dintre fiii oamenilor, din cei ce s-au născut pe pământ, care a învăţat scrisul, ştiinţa şi înţelepciunea şi care a scris despre semnele cerului, după rânduiala lumilor, într-o carte“, după ce „a fost cu îngerii Domnului şase jubilee de ani şi ei l-au ajutat să vadă tot ce este pe pământ şi în ceruri“; iar la sfârşitul călătoriei, E. a adus mărturie împotriva „veghetorilor care păcătuiesc cu fiicele oamenilor (IV, 17, 21-22). în figura mitică a lui E. s-au aglomerat sincretic f—> sincretism) cel puţin 3 elemente: o structură de *erou civilizator, predica unui *profet apocaliptic şi materia fragmentară a memoriei unui aspect din mitul paleoastronautic. Enuma elish (Când sus - titlu format din primele două cuvinte ale textului, după sistemul tradiţional din Mesopotamia). Poem cosmogonic babilonian, cu caracter liturgic, compus din 7 cânturi, consacrat zeului *Marduk şi creaţiei a 2-a a lumii (—> cosmogonie). Evocând universul haotic primordial, nediferentiat (—> haos), lipsit de *cer, *pământ şi *zei, uncie apele dulci ale lui *Apsu erau amestecate cu genunile apelor marine amare (-> apa) ale soţiei lui, *Tiamat, poemul continuă nararea apariţiei succesive a generaţiilor de zei şi a impactului între aceste generaţii, soldat întâi cu victoria efemeră a zeului *Ea, apoi cu efortul tânărului zeu Marduk de a pune ordine în univers, distrugând-o pe monstruoasa Tiamat, din cadavrul căreia crează noul univers, apoi purificând lumea prin *potop, repartizând tuturor zeilor misiuni definitive, stabilind crearea omului, statornicirea acestuia pe pământ şi, în sfârşit, receptând *templul mistic *E-Saggila ce i se zideşte; poemul ENY ALIOS 180 se încheie cu apoteoza noului zeu suprem Marduk, posesor atributiv a 50 de nume. Considerat sacru, poemul era recitat integral de marele preot al templului E-Saggila de fiecare an nou, care, începând la Babilon primăvara, se suprapunea simbolic actului de renaştere a universului. Poemul a avut şi o deosebită influenţă politică, întrucât asirienii, devenind dominanţi în Mesopotamia, şi l-au însusit, înlocuind doar numele lui Marduk cu al zeului lor principal, *Assur. § S.B. Parker. Enuma Elish. Oxford. 1966; alte traduceri din Enuma Elish în: Les Religions du Proche-orient asiatique. Textes babyloniens, ougaritiques, hittites, présentés et traduits par René Labat. André Caquot, M. Sznycor, M. l'ieyra, Paris. 1970; Gândirea asiro-babilonianâ in texte; studiu introductiv: Constantin Daniel: traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă. Bucureşti. 1975 Enyalios Vechi zeu războinic secundar, în * mitologia greacă, reprezentat difuz, neantro-pomorfic, mai târziu contopit cultual cu *Ares. Enyo (grec. Evdgù) Zeiţa luptei şi bătăliilor, fiica lui *Zeus şi a *Herei şi sora (sau soţia) zeului *Ares al războiului, pe care îl însoţeşte în garda lui personală de războinici (cf. Homer, IIiada, V, v. 592 şi urm. (—> Bellona) eon (grec, âicov - secol, veşnicie) Noţiune greacă, personificând durata, formată în limbajul filosofic al antichităţii târzii din Hellada. sub influenţa atributului principal al zeului iranian *Zurvan. într-o altă ipoteză, influenţa iniţială după care s-a operat treptat *sincretismul, ar fi fost exercitată de noţiunea ebraică ’olăm (secol), pe care grecii au reluat-o însă în sens de „durată“ (mai ales „durată foarte lungă“). Astfel, întreaga istorie a omenirii (cu nedreptăţile şi suferinţele acestei lumi) constituie un eon. în Roma imperială târzie, sub înrâurirea răspândirii în imperiu a *cultului zeului iranian *Mithra (forma romană: Mithras), noţiunea se personifică sacral şi Eon începe să fie venerat ca zeu, având chiar şi iconografia corespunzătoare, care îl prezintă în genere ca pe un bătrân voinic cu cap léonin şi cu gură rânjită, trupul fiindu-i încolăcit de un şarpe (poate ecoul simplificat al *cobrei sacre din * mitologia vedică, *Ananta sau *Adh içcsa). *Gnosticii creştini din sec. II au înţeles noţiunea de e. ca pe o fiinţă pur spirituală, dar şi ca pe o ipostază a Absolutului divin; în acest plan, suma tuturor eonilor posibili constituie deplinătatea cosmică: *pleroma (cf. numele omului primordial *Aion, după *Sanchoniaton). Eos (grec. ’Hdx;) Zeiţa dimineţii, în *mitologia greacă, cu epitetul homeric: ’PoÔoôaKTUÀoç ’H6ç - Eos cea cu degete trandafirii (Odisseia, II, 1), fiică a cuplului *Hyperion - *Theia, sora lui *Helios, a *Selenei şi soţia lui *Astraios, de la care a născut pe zeii celor 4 vânturi: *Boreas, *Notos, *Euros şi *Zephyros. Dar prinzând-o cu *Ares, * Aphrodite a blestemat-o din gelozie să fie o eternă îndrăgostită (—»blestem); astfel, E. are numeroase aventuri galante, răpind orice bărbat dorit şi născând copii aproape de la fiecare: de pildă de la Tithonus, pe Emation şi pe *Memnon. (cf. * Aurora) Epicur ( grec. Etiikoupoc;) Filosof grec (cca 341-270 î.e.n.), întemeietorul şcolii epicureice şi cel mai important reprezentant al ştiinţei greceşti, după Aristotel. Din cele 300 de opere pe care i le atribuie tradiţia, nu se cunosc decât 3 scrisori (Epistola către Herodot, Epistola către Pythokles, Epistola către Menekeus), 40 maxime şi un număr mic de fragmente, grupate ulterior sub titlul Sentinţe Vaticane. Din cât mai putem şti azi, E. nu refuza *credinţa în *zei, dar îi considera fiinţe fericite şi eterne, cu figuri omeneşti, având o structură din atomi mult mai fini decât cei care compun trupurile oamenilor; această concepţie a lui E., contrară tradiţionalului * antropomorfism grec, a precedat cu două milenii *deismul, chiar dacă filosoful nu vizase nişte divinităţi abstracte: zeii „nu sunt aşa cum şi-i închipuie gloata“ (Epistola către Menekeus, 123), ci fiinţe nemuritoare care îşi duc existenţa netulburate, contemplându-şi propria fericire 3 neintervenind în destin; în acest sens, E. se exprimă ironic: „Dacă zeul ar lua în seamă rugăciunile oamenilor, în curând ar pieri toţi oamenii, dorindu-şi mereu răul unii altora“ (Codicele parizian, fragm. 388). Ca atare, zeii lui E. sunt ca şi absenţi din viaţa lumii, întrucât fiinţa „fericită şi nemuritoare nu are nici ea nelinişti, nici altora nu le pricinuieşte, aşa încât nu e stăpânită nici de mânie, nici de bunăvoinţă“ (Maxime principale, I). Cel mai caracteristic fragment conţine un şir logic de raţionamente care par a sugera ideea caracterului pur convenţional al acestor divinităţi: „Zeul sau vrea să înlăture răul şi nu poate, sau poate dar nu vrea, sau nici nu vrea nici nu poate, sau vrea şi poate. Dacă vrea şi nu poate, e neputincios, dar un zeu nu poate fi astfel. Dacă poate, dar nu vrea, este gelos, ceea ce e tot atât de nepotrivit unei divinităţi. Dacă nici nu vrea nici nu poate, e neputincios şi gelos, prin urmare nu e zeu. Iar dacă şi vrea şi poate, ceea ce îi aparţine numai zeului, atunci de unde porneşte răul? Sau de ce zeul nu-1 înlătură?“ (Epicurea, ed. H Usener). Diogenes Laertios comunică, în Viaţa lui Epicur, un fragment din care ar rezulta că E. considera formarea imaginilor de zei fie din emanaţia atomilor subtili, fie „din afluxul necontenit de imagini similare care le asigură permanenta unităţii de structură“. E. nu accepta nici un fel de *mit, nici cu privire la activitatea zeilor, nici cu privire la destinul omenesc postum: pentru el, „moartea nu are nici o legătură cu noi, căci tot binele şi tot răul rezidă în senzaţie, iar moartea este privaţiunea de senzaţie“ (Epistola către Menekeus, 124). Totuşi, filosoful a explicat, într-un mod care nu cere corecturi esenţiale, nevoia omului de 181 ERESHKIGAL mituri religioase: „mitul îngăduie măcar speranţa că îi poţi îndupleca pe zei, venerându-i“, spre deosebire de asprimea acceptării necesităţii ca destin implacabil. Doctrina lui E. a fost deformată de unii urmaşi; de aceea nu a rămas, în memoria populară a straturilor sociale mediocre, decât ca un îndemn la satisfacerea poftelor de plăcere. Dar filosoful s-a exprimat net, delimitând sensul superior al plăcerii: „Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerile vicioşilor sau plăcerile constând din desfătările senzuale, cum socotesc unii sau din ignoranţă şi nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem absenţa suferinţei din corp şi a tulburării din suflet“ (Diogenes Laertios, Despre vieţile si doctrinele filosofilor, X, 131). § H. Usener. Epicureu, Leipzig. 1887; C.A. Vicol. Epicitr. Omul, gândirea, opere râmase, Bucureşti. 1947 epifanie (grec. ETtKpaveia - apariţie, manifestare, aparenţă) Categorie de ^sacrificii cultuale antice în memoria venirii pe pământ a unui *zeu. în *creştinism, întruparea *logosului divin în *Isus Christos, adică apariţia sa în faţa păgânilor, în primul rând în faţa celor 3 *magi veniţi din Orient, la Betleem, să-l adore. Epimetheus (grec. ’E7ripr|0ei) <;) *Titan, în *mitologia greacă, fratele lui ^Prometheus. Sedus de *Pandora, femeia modelată de *Hephaistos şi refuzată de Prometheus, E. devine soţul ei şi are nesăbuinţa să deschidă cutia primită de la zei ca dar de nuntă, răspândind astfel în toată lumea toate sentimentele şi pornirile rele omeneşti. E. este tatăl *Pyrrhei. Numele lui, simbolic, înseamnă „cel care gândeşte după“ ce a săvârşit ceva, în contrast cu al lui Prometheus - „cel care gândeşte înainte“ de a săvârşi: după ce olimpienii au făcut animalele şi oamenii, *Zeus l-a însărcinat pe Prometheus să împartă, împreună cu E., darurile cereşti între noile fiinţe; dar, asumându-şi întreaga sarcină, E. a irosit toate darurile pe animale, fără să lase nimic oamenilor, lipsiţi astfel de apărare în lupta vieţii; situaţia a fost salvată de Prometheus, care a furat pentru oameni *focul de la *Hephaistos şi inteligenţa de la *Athena. Epona (lat. epo [equo] - iapă) Zeiţă din *mitologia romană, de origine gallică f—» mitologie celtică): *Rhiannon, la celţii din Ţara Galilor (Walles), patronând lumea subpământeană, dar ocrotind şi caii - *calul fiind în concepţia celtică *simbolul trecerii morţilor în lumea cealaltă - de aceea reprezentată plastic fie călare pe mânz, fie în picioare, între doi cai; imaginea iconografică cea mai frecventă (călare sau alături de cal) s-a răspândit, din Gallia, la cei mai mulţi dintre celţii continentali. Preluând-o de la gali, romanii au venerat-o ca zeiţă care protejează caii, măgarii şi catârii şi îi păstrau imaginea în firidele din pereţii grajdurilor. Eragal Zeul vântului, în *mitologiile din Mesopotamia, mai des socotit însă o ipostază de violenţă atmosferică a zeului infernal *Nergal, acelaşi care, în dezlănţuirea *potopului universal, descris în *Poemul lui Ghilgamesh, „sfărâmă catargele“ corăbiilor şi agită marea. Erato (grec. Epata) - Drăgălaşa: e pa toc; -drăguţ, fermecător) *Muza poeziei erotice în *mitologia greacă, uneori şi a poeziei elegiace, rar patronând şi poezia pastorală, care e atribuită mai târziu *Nimfei *Arethusa\ era reprezentată cu o liră în mână sau cu o ţiteră (Ki0apa). Erebos Zeu din a 2-a generaţie primordială, în *mitologia greacă, născut de *Haos şi patronând bezna infernală (personificare homerică); dar ca fenomen cosmogonic, în mitologiile ulterioare, considerat întunericul primordial sau primul element care se detaşează din haos. Din unirea sa cu propria soră, *Nyx (Noaptea), se nasc *Aither (Eterul), *Hemere (Lumina astrală sau Lumina zilei), *Hypnos (Somnul) şi *Thanatos (* Moartea). Eredatfedhri; Vispataurva Fecioară mitică, necunoscătoare de bărbat, din *mitologia iraniană. Scăldându-se (în viitorul indefinit) într-un lac fabulos pe valurile căruia va fi plutit câteva milenii şi se va fi conservat neimpurificată sămânţa profetului *Zarathustra, fecioara o va absorbi în matricea sa, va zămisli din ea şi îl va naşte pe mântuitorul lumii *Saoshyant. Erehteus (grec. Epex0eu<;; Cel ce intredeschide pământul) Zeu *htonic din *mitologia greacă, considerat a se fi născut din pământ, adică din *Gaia, dar crescut de zeiţa *Athena; i se atribuia un aspect mixt de om-şarpe şi era venerat ca zeu agrar, apoi contopit cu *Poseidon, căruia i se adaugă numele vechiului zeu, ca epitet (Poseidon Erehtheus). Alt ciclu mitologic îl socotea numai erou din epoca arhaică ateniană sau chiar rege legendar, tată a 7 copii între care *Kekrops deşi, de fapt, după filonul principal, E. era venerat doar ca al 2-lea rege mitic, urmaş al întemeietorului Kekrops. Ca zeu, a avut două fiice, Merope, protectoarea intimă a cetntii Atenei, si Orithya, sedusă de *Boreas. De obicei pendent de *cultul zeiţei Athena, E. avea şi un cult special al său, oficiat în *templul Erehteion, de pe acropola ateniană. Ereshkigal Zeiţa sumeriană a *Infemului (*Kigallu), fiica zeului *Enlil, căsătorită cu fratele ei *Nergal (-> mitologii din Mesopotamia). Considerată, ca stăpână a lumii infernale, o divinitate cumplită, nedreaptă şi necruţătoare, necunoscând mila sau dragostea, era în concepţia întregii Mesopotamii deopotrivă spaima oamenilor şi a *zeilor. Un *mit arată că, fiind singura care, din ură şi orgoliu, n-a participat la un ospăţ al tuturor zeilor, e rugată cel puţin să contribuie cu o parte din alimentele necesare, dar îl trimite la ospăţ EREZIE 182 pe *demonul ciumei, *Namtar, o figură monstruoasă şi dezgustătoare. Deşi în miturile mesopotamice’ existau nişte raporturi riguros protocolare între zeii cereşti şi zeii infernali, întemeiate pe respectul reciproc şi pe o politeţe ceremonioasă, totuşi de astădată ceilalţi zei se înfurie şi trimit, ca represalii împotriva surorii lor E., pe zeul războiului Nergal; rezultatul intervenţiei sale militare de o cruntă violenţă are efect contrariu: zeiţa se îndrăgosteşte de el şi îl cere în căsătorie, iar zeul, venit s-o ucidă, începe s-o iubească şi îi devine sot. Babilonienii au preluat-o aidoma. Âsirienii, hiperfcolizând *simbolul *morţii din acest mit, o numeau „Doamna din Irkalla, regina popoarelor“. erezie (grec. aipeoig - părere, *sectă; *Septuaginta: liberă alegere) Abatere doctrinară de la dogmatica (—> dogme) unei *religii sau de la un sistem canonic. - La evrei, *teologia *mozaismului considera sectanţi eretici pe farisei, saduchei şi *esenieni; ~ in China antică, *daoismul şi *confucianismul erau religii ortodoxe, deci „singurele adevărate“, dar nu era socotit eretic *budismul, ci numai heterodox, ca atare fiind tolerat; ~ în Hellada, tribunalul îl condamnase la moarte pe *Socrate, pentru *credinţa în originalul său daimon care părea că neagă orice alte divinităţi; ~ în cadrul *islamului, musulmanii ortodocşi socotesc eretici pe *sufişti, dar mai ales pe *mutaziliţii care afirmă despre *Coran că ar fi operă creată, nu predestinată. ~ Cele mai numeroase e., considerate ca atare de doctrina teologică oficială şi adesea supuse represaliilor, au existat în aria *creştinismului (unde, secole în şir, era socotit eretic orice credincios care gândea autonom, încercând să-l caute pe *Dumnezeu în mod solitar, în afara tradiţiei revelate); împăratul bizantin Constantin cel Mare (cca 270-337) descria *Biserica occidentală drept „erezie catolică“; în fapt, cele două mari biserici creştine, cea catolică şi cea ortodoxă, s-au repudiat şi anatemizat reciproc, ca eretice, până la Conciliul Vatican II (1962-1965) care, prin sărutul de la Ierusalim între *papa Paul VI şi *patriarhul Athenagoras I, anulează vechile dispute. în N.T., epistolele atribuite *Apostolilor Pavel şi Ioan osândesc diferite e.; credinţele gnostice (—> gnostici) au fost socotite eretice şi precizate astfel în cadrul sinodului de la Nikeia' (325) şi condamnate de părinţii bisericii *Tertullianus, Irenaeus, Clement Alexandrinul, *Origenes; însă Irenaeus şi Tertullianus, neavând aceeaşi optică doctrinară, au definit diferenţiat abaterile eretice şi schismatice din vremea lor. Principalele tipuri de e. din creştinism: ebionitismul (obligaţia perpetuă de a păstra întreaga lege mozaică: —> ebioniţi); Agnosticismul (un amestec de doctrină creştină cu noţiuni religioase din *mitologiile păgâne); *maniheismul (având afinităţi cu doctrina gnosticilor, era o mixtură între *teozofia chaldeană, concepţia dualistă din *zoroastrism şi etica budistă); monarhianismul (socotind pe *Isus Christos un simplu om care, ca şi *profeţii biblici, era înzestrat cu înţelepciune şi putere divină); patripasianismul (identificând * logosul creator cu Dumnezeu Tatăl); sabellianismul (predicând că Tatăl, Fiul şi * Sfântul Duh sunt roluri în care Dumnezeu se manifestă succesiv în lumea reală); *Arius predica ideea subordonării Fiului faţă de Tatăl; Athanasius susţinea consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului; Nestorius f—» nestorieni) vorbea despre dubla natură din unitatea persoanei lui Isus; Apollinaris a substituit logosului divin, sufletul raţional al omului; Pelagius (—> pelagieni) afirma că graţia divină e destinată tuturor oamenilor, dar omul însuşi trebuie să facă efortul demnităţii şi virtuţii; au fost şi e. reformatoare, fie secte medievale între care *catharii şi *albigenzii (dezvoltate doctrinar din dualism si *panteism), fie grupuri reformiste (*Wycliff, *flus care a fost ars pe rug ş.a.); în epoca modernă, creştinismul ortodox consideră eretică doctrina catolică despre papalitate (—> papi), *dogmele catolice despre dubla procesiune a Sfântului Duh, despre Imaculata concepţiune a *Fecioarei Maria şi despre infailibilitatea papei. în ultimă analiză, când o abatere doctrinară are un număr prea mare de adepţi spre a fi considerată eretică, ea devine o *sectă, un *rit, un curent teologic sau chiar o biserică autonomă. Dar noţiunea însăşi de erezie este fluctuantă, în spaţiu ca si în timp. Chiar dacă în antichitatea clasică cîin Fleflada (însă si din alte ţări) au existat abateri eretice în cadrul formelor religioase curente, ele nu se numeau ca atare; grecii le socoteau acte de impietate (aoeßeia); pentru asemenea culpe au fost condamnaţi filosofii greci *Anaxagoras, *Protagoras, *Socrate. în religiile universale, orice e. este „în primul rând o reinterpretare a dogmelor“ (Gh. Vlăduţescu). Majoritatea e. (îndeosebi în creştinism şi în islam) se orientează spre restabilirea formei originare, a religiei primitive, ca mai apropiată de *revelaţia primordială. Formele de abatere nu mai sunt însă totdeauna numite cu vechiul termen, devenit insultător; aşa, după anul 1824, teologia catolică foloseşte un termen mai gingaş, deşi la fel de intransigent: acatolicism. § R. Manselli, Studi suite eresie del secolo XII, Roma, 1953; E. Aegerter. Les Hérésies du Moyen âge, Paris. 1939; M. Erbstösser und E. Werner, Ideologische Probleme des mittelalterlichen Plebejertums. Die freigeistige Häresie und ihre sozialen Wurzeln, Berlin, 1960; Gh. Vlăduţescu, Ereziile evului mediu creştin, Bucureşti, 1974 Erinnys (pl. Erinnyes; grec. Epivvneç); Eumenides; (Allekto, Megaira, Tisiphone) Zeiţe ale răzbunării şi *blestemului (—> Nemesis), în *mitologia greacă, socotite mai timpuriu *genii 183 ERRA feminine pedepsitoare, iar mult mai târziu doar simple personificări ale sentimentului vinovăţiei, ale mustrărilor de conştiinţă. E. erau reprezentate cu aripi pe umeri, împletite din şerpi, şi cu şerpi pe cap în loc de păr. Au fost născute de *Gaia, după ce s-au zămislit din sângele scurs din mădularul mutilat al lui *Uranos. Toate trei îi urmăreau mai ales pe ucigaşi, chinuindu-i sau înnebunindu-i cu neîncetate mustrări de conştiinţă, dar totodată pedepseau încălcarea - voită sau involuntară - a legilor nescrise ale tradiţiei, ca şi a legislaţiei scrise, răzbunând nesocotirea dreptului familial şi vărsarea de sânge omenesc şi nelăsând nepedepsită nici o nelegiuire, (cf.* Furii) Eris Zeiţa vrajbei, în *mitologia greacă, fiica zeiţei nopţii - *Nyx; împreunându-se cu *Zeus a născut-o pe zeiţa crimei *Ate; la nunta zeiţei *Tethys, unde nu a fost invitată, E. a aruncat în mijlocul zeiţelor prezente un măr (mărul discordiei) cu o inscripţie care îl destina celei mai frumoase, stârnind astfel rivalitate între *Hera, *Athena şi *Aphrodite (—> Paris). Mai târziu, Zeus a alungat-o din *cer din cauza tuturor acestor intrigi (cf.* Discordia) Erlik: Erlik-han Personaj ciudat de triplă structură, în mitologia grupului tătar din Altai (—> mitologie mongolă); *om primordial, *demon, şi *simbol personificat al *morţii. *Ulghen - zeul şi Erlik - omul, înainte de facerea *cerului şi *pământului (—> cosmogonie), pluteau pe apele primordiale (—> apa), ca doi gâscani negri (sau unul alb, altul negru); omul, încercând să se ridice mai sus ca zeul, cade în apă (acum sub formă umană), implorând salvarea, pe care o obţine când zeul îi scoate din ape o piatră pe care să se aşeze. Acest tip mitologic, penetrat şi în folclorul rus, românesc şi balcanic, pare influenţat de dualismul *zoroastrismului. Există şi o formă mai frustă: Ulghen încearcă să facă lumea din ape şi, neştiind cum să procedeze, e aţâţat de orgoliosul E., care se declară competent în cosmogonie: găsind pe fundul mării un munte, îi aduce lui Ulghen o bucată în dinţi, din care zeul face pământul, iar el scuipă rămăşiţele dintre dinţi făurind munţii; după aceea, E. coboară, ca *diavol. printr-o gaură sub pământ, simbolizând astfel şi prima moarte din lume; mai înainte, ceruse pentru sine atât pământ cât ar înţepa cu toiagul, uzând de fapt de viclenia care-i obţine, sub aparenţa unei suprafeţe derizorii, pătrunderea în lumea subterană, pe care o va domina integral. Atari variante uralo-altaice au ajuns în folclorul românesc (probabil după sec. XIII) fie direct prin tătari, fie prin sclavii lor potcovari - ţiganii (cf. zeul demonic ţigănesc *Beng), întipărindu-şi urma în cosmogoniile populare (—> Căţelul Pământului). Confruntarea demonului E. cu zeul e o manifestare a inteligenţei imaginativ-artizanale (la nivelul conceptual al triburilor primitive, inteligenţa rezidând în viclenia mentală şi în dibăcia manuală). în acelaşi plan, zeul creează pe omul primordial, dar demonul E. îl atinge cu veşmântul său pe omul cel nou şi astfel îl impurifică. Personalitatea mitică a lui E. s-a definit apoi numai în aria fenomenelor nefaste; unele inscripţii paleoturce se referă la E., ca la zeul morţii. Eros (grec. "Epcog) Divinitate primordială din *mitologia greacă, personificând dorinţa, născută de *Haos, generalizându-se mai târziu ca zeu al dragostei carnale. După *Platon (Symposion, Phaidros), E. este un daimon, o fiinţă intermediară între *zeu şi om, care oferă nebunia dragostei. Ca personificări primitive ale dorinţei, există două pasiuni sau două euri în acelaşi E.: jocul de arşice (apoi cel de zaruri) şi jocul cu mingea, ca *simbol al universului sferic şi al destinului său aleator (—> jocuri rituale); dintre amândouă, după un *mit transmis de Anakreon, arşicele erau pasiunea majoră a lui E. (cf. *Dvâpara, deşi E. simbolizează hazardul iubirii). Jucătorii de arşice (jucând cu oase autentice, ulterior netezite: 4 feţe netede, marcate, două curbate albe, 3x6 fiind „aruncarea Aphroditei“, optimă) îl invocau pe E. în mitografiile poetice târzii, E. e multiplicat fără limită şi devine o divinitate plurală aproape impersonală, (cf. *Amor, *Kăma) erou civilizator (engl. cultura hero - erou cultural) Persoană mitică, de obicei nedivină, care în trecutul primordial a comunicat unor societăţi umane primitive anumite invenţii, practici şi reguîi de viaţă, muncă şi comportament, constituind baza de la care a început să se dezvolte civilizaţia timpurie. E.c. tipici sunt: *Oannes, *Huangdi, *Prometheus, *Maui; uneori sunt *zei: *Quetzalcoatl, după unele opinii, şi *Zamolxis. Erpit Zeiţă secundară, în *mitologia egipteană, numită curent „Stăpâna din Ku“. Erra Zeu nefast din *panteonul babilonian, care, cu învoirea zeului suprem *Marduk, pustieşte pământul şi distruge Babilonul (—> mitologii din Mesopotamia). Un *mit ciudat spune că E. a izbutit odată să-l convingă pe Marduk să-şi părăsească un scurt răstimp *templul *E-Saggila, iar îndată ce statuia zeului suprem a fost retrasă din templu, Babilonul a îndurat furia dezlănţuită cu voluptate de zeul nefast. Acest act distrugător al lui E. în absenţa statuii simbolice a lui Marduk din cetate este o parabolă teologică babiloniană: uitarea zeului suprem, pierderea, chiar simbolică, a statuii sale lasă cetatea fără apărare şi Babilonul poate fi reclădit din cenuşă numai după ce statuia e regăsită şi se reînsufleţeşte. Ulterior, E. personifica în genere ideea de distrugere, iar în dezlănţuirile sale sângeroase era secondat orbeşte de heptada divină *Igigi, locţiitorul său fiind *Ishum. Uneori E. se confundă cu *Nergal, zeul violenţei infernale şi al ciumei, sau e socotit numai o ipostază a acestuia. ES 184 Es Zeul suprem al tribului ket din bazinul Ienisei, Siberia f—> mitologiile triburilor polare), divinitate ocrotitoare a activităţii umane, fără atribute precise. Soţia zeului, Ftbsyadam, dimpotrivă e un *duh rău, demonic; amândoi compun o rară şi stranie formă de dualitate divină familială. E-Saggila *Templul ceresc al zeului babilonian *Marduk, modelul arhetipal al templului cu acelaşi nume din Babilon, consacrat acestui *zeu suprem (după cum exista *credinta şi într-un Babilon mistic ceresc, prototip al Bafeilonului terestru). Iniţial, după tradiţia mitică, templul mistic E-S. a fost construit în oraşul Eridu, pe o insulă din lagună, chiar de către zeul Marduk (dar sub unul din cele 50 de nume ale sale; Lugal-du-Kuga, „Regele Măgurii Sfinte“), pentru zeul *Ea. Templul ar fi avut o formă de *ziggurat şi era numit în mitografii Palatul Cerului şi al Pământului. în templul terestru, marele preot al lui Marduk recita de Anul Nou poemul cosmogonic *Enuma elish într-un cadru de fast ritual, E-S. din Babilon devenind centrul de *cult al lui Marduk, după reforma religioasă a regelui Hammurabi. (—> Etemenanki, Eshara) Esar (lat. Aesar) Zeu din *mitologia etruscă, probabil cu atribute acvatice. escatologie (grec. eo^aicov - cel din urmă) Concepţie existentă in orice ^mitologie şi ^religie, despre sfârşitul universului, despre distrugerea din impuls divin a lumii, ciclic sau o dată pentru totdeauna, şi despre destinul omului după *moarte; vremurile apocaliptice (—> Apocalips) * care fac obiectul unor profeţii asupra Judecăţii de Apoi (—> Biblia, Veda, Avesta, Coran, Edda) sunt *mituri escatologice. Dacă e. individului se interesează de soarta fiecărui suflet în condiţiile lui postume, e. generală e preocupată de destinul cosmic, adică de ţinta universului, de etapa în care acesta îşi va fi epuizat sensul existenţei şi se va fi scurs şi întregul timp al istoriei, dar şi de evenimentele urmând să se petreacă după acel sfârşit. Clasificare escatologică • Distrugerea omului Există o e. individuală (moartea ca încheiere a vieţii terestre) si o e. colectivă (a omenirii: prin catastrofa totaia — * potop universal, îngheţ, incendiu cosmic, molimă, cutremur, uragan - sau prin renunţarea la o etapă a experimentului antropogonic), din care se salvează însă totdeauna cel puţin o pereche spre a regenera omenirea. ~ 1) Destinul postum al omului e văzut diferit în diverse mitologii, după filosofia teologică respectivă (incinerarea însemnând eliberarea sufletului din captivitatea corporală, iar înmormântarea însemnând o *eternă întoarcere în punctul matricial, adică în Glia maternă, care echivalează cu o nouă zămislire; funeralii): a) omul îsi continuă viaţa în altă ipostază, sub formă de suflet, material (pasăre, animal, obiect) sau imaterial (duh, de fapt suflu, de o cvasima- terialitate, comparabilă cu aerul); b) sufletul individual (*Atman) se revarsă în sufletul universal (*Brahmăn); c) sufletul piere total odată cu moartea trupului; d) sufletul, la moartea trupului, intră într-un repaos indefinit, până când va fi trezit de trâmbiţele Judecăţii de Apoi (de pildă, în concepţia *iucfaismului); e’) sufletul revine periodic în alte corpuri (de plante, animale, oameni) în ciclul *metempsihozei (*avatara vedică, *samsăra în *brahmanism si *budism, transmigraţia sufletelor în *orfism şi in concepţia *druizilor) şi se reîncarnează de un număr limitat sau neprecizat de ori, până la desăvârşirea sa totală (în budism, intrarea în *Nirvăna, pacea eternă) ~ 2) Judecata de Apoi e văzută fie ca o rejudecare a întregii specii umane în toată cantitatea ei istorică, fie ca o purificare prin apariţia unui mântuitor (—> zoroastrism, mozaism, creştinism); în Apocalipsul creştin e socotită „ziua cea mare a mâniei“ (VI, 17); evangheliştii o interpretează ca o zi de justiţie providenţială: „Iar voia celui ce m-a trimis aceasta este, ca din toţi pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi“ (N.T., Ioan, VI, 39); sintagma esenţială se regăseşte în V.T. (Isaia, II, 2): „în^remile cele de apoi“; zoroastrismul (Avesta) prezintă o purificare justiţiară prin *foc, după care va apărea mântuitorul *Saoshyant, judecata finală încadrându-se, prin *apocatastază, în sfârşitul definitiv al răului, prin triumful inevitabif al binelui; mozaismul pune în relaţie directă finalul escatologic cu venirea lui *Mesia, anunţată de înăsprirea existenţei şi de dominaţia răului în lume, simbolizând’ „durerile naşterii“, de unde şi paradoxul medieval din mediile rabinice: „cu cât e mai rău, cu atât e mai bine“; concepţia escatologică creştină a văzut un Mesia (*Isus Christos) cu două veniri: prima, ca rob şi învăţător care răscumpără *păcatul originar al’ omenirii, când însă timpul istoric continuă să existe, Christos refuzând să judece pe oameni acum, iar a doua - când, potrivit *simbolului *credinţei stabilit la sinodul I din Nikeia (325) - Christos va judeca întru glorie pe vii şi pe morţi. ~ 3) Distrugerea speciei umane e în genere concepută dc mitologie ca o pedeapsă morală, dar şi ca o înlocuire a unei specii greşite în actul antropogonic divin fie în structură ('—> mitologii din Mesopotamia, Biblia, Avesta), fie în formă (*Popol Vuh)\ în V.T., *Yahweh anunţă: „Nimici-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi târâtoarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit“, „fiindcă tot trupul îşi stricase rostul pe pământ“ {Geneza, VI, 7, 12); în Popol Vuh omul experimental e refăcut de 4 ori până la forma cunoscută si acceptată de zei, iar distrugerea formelor refcutate, culminând cu o combinare a focului si apei, e pregătită de obiectele de uz casnic, făcute şi folosite de oameni dar răsculate 185 ESC ATOLOGIE vindicativ contra acestora. • Distrugerea universului ~ 1) Distrugerile ciclice sunt prezente, în expresie directă sau voalată, în toate mitologiile, dar în cele mai multe se amintesc două distrugeri (şi, implicit, două *cosmogonii), după al 2-lea ciclu zeii renunţând la altă experienţă (miturile Mesopotamiei, mai ales în *mitologia babiloniană lupta escatologică a lui *Marduk contra monstrului *Tiamat; potopul universal din *mitologia biblică; unele forme escatologice din *mitologia chineză; concepţia zoroastrismului; în anume formă, amurgul zeilor (*Ragnarokr din *mitologia scandinavă), iar ciclicitatea e sugerată indirect, de pildă în *Apocalipsul lui Ioan Teologul: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este (XXI, 1). *Mitologia vedică prezintă concepţia asupra unui univers pulsatoriu, în cicluri de distrugeri succesive f—» pralaya) iar la fiecare o mie atari cicluri, Mahăpralaya (Marea Distrugere), o pulsaţie durând o zi şi o noapte din existenţa lui *Brahmăn, adică o eră cosmică kalya echivalentă cu 4 390 000 000 ani omeneşti; (această concepţie mitologică se cere comparată cu ipoteza astrofizică modernă a unui univers pulsând ciclic în implozii şi explozii, cu durata de 82 miliarde ani într-un ciclu). In *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene (mai ales în concepţia aztecă) figurează şirul de 5 ere (*sori) când universul se distruge prin apă, foc, uragan, cutremur, refacându-se de fiecare dată. Unii filosofi antici (*Heraclit, Cicero) insistă asupra ideii că lumea umană se distruge periodic prin foc sau prin apă; în unele mituri distrugerea ciclică prin apă e interpretată ca o alternanţă între imersiune şi emergenţă a pământului (—> Atlantida, Mu). ~ 2) Sfârşitul definitiv e văzut numai ca o distrugere totală, fără urme, a lumii cunoscute, fără a exclude totuşi certitudinea sau speranţa mistică într-o salvare spre alt univers ori într-o posibilitate de regenerare din reziduuri. Sfârşitul acvatic nu e niciodată văzut ca încheiere definitivă, potopul universal fiind o etapă de purificare, cum e de fapt, deşi mai catastrofală, şi purificarea prin foc; focul *Samvartaka arde tot universul în Mahăpralaya; după a 3-a eră aztecă (4-Ploaie) se produce un incendiu cosmic; în Avesta, în ajunul venirii lui Saoshyant, lumea arde în incendiul stârnit de căderea unei comete sau stele, mit care a influenţat şi e. creştinismului: „o stea căzând din ceruri“ {Apocalipsul, IX, 1) sau: „cerurile luând foc, se vor nimici“ (Pavel, II Efeseni, III, 12); distrugerea lumii prin foc a fost o concepţie dominantă la filosofii stoici, care numeau fenomenul eKTtupcooK;; cutremurele, adiacente în scrierile apocaliptice, sunt cauza unică a distrugerii ultimei ere nahuatle (aztece) (4-Cutremur) aşa cum a 2-a eră (4-Vânt) se sfârşeşte prin mari uragane distrugătoare; o formă aparte e frigul: fie iama catastrofală avestică din care *Ahura-Mazda îl salvează pe *Yima în oraşul *Var, fie iarna *Fimbul\vethr din mitologia scandinavă, care precede momentul final Ragnarokr. - 3) Universul obosit e o formă escatologică rară, întâlnită într-un mit al tribului guarani (Mato Grosso), unde pământul la un moment dat imploră: „Am devorat prea multe cadavre, sunt ghiftuit şi stins. Părinte, fa să se sfârşească totul!“ - secondat de apele care cer şi ele pacea totală; mitul simbolizează oboseala cosmică, setea de moarte, adică de repaos; iar în această privinţă, se menţionează un eveniment straniu (dovada trăirii mitului ca realitate, de către primitivi): ştiind că pământul va fi distrus prin foc şi prin apă, tribul guarani a pornit peste ocean, în pirogi, în sec. XIX, în căutarea unei paradisiace „ţări fără păcat“, iar călătoria, inspirată şi condusă de *şamani, a durat până în 1912. • Mitul escatologic este dintre cele mai complexe, ca structură: dominat de veşnica întrebare despre semnificaţia morţii individuale, el a absorbit memoria ancestrală ceţoasă a unor evenimente catastrofale (colosalele inundaţii, ultima glaciatiune, vechi evenimente în legătură cu marile incendii silvestre şi cu focul cosmic), recompunându-se amplu sub presiunea duală a fricii de *viaţă şi a fricii de *moarte. Formele fruste ale acestei presiuni se găsesc în special în e. folclorică din aria de răspândire a creştinismului; mult desprinsă de mitologia tradiţională, ea e tributară, pe de o parte, ^superstiţiilor locale, generate de o thanatofobie aconceptuală, iar pe de altă parte, doctrinei ^sectelor extremiste si, implicit, unei literaturi escatologice apocrife, tradiţionale şi adaptive. în *mitologia românească, noţiunile escatologice ca *sfârşitul lumii şi vremea de apoi sunt identice, prevăzute pe termen scurt, recalculat periodic (dar mai ales pentru anul 2000) şi într-o factură apocaliptică vulgară; consumarea evenimentului va fi prevestită prin întâmplări preliminare (curmarea înmulţirii demografice; degenerarea biologică a omenirii; dispariţia moralei sociale, „tâlharul şi curva“ ajungând stăpâni; dominaţia *Diavolului; apariţia lui *Antichrist; producerea de catastrofe cosmice prin impact astral între constelaţii: „Sfredelul va cădea drept în Comoară“; secetă generală; cutremure; război total; condensarea *timpului: „ziua cât ceasul, ceasul cât minuta“ şi inversiunea spaţiului: soarele va răsări la apus şi va asfinţi la răsărit; imersiunea totală a pământului în apele potopului final sau într-un potop de foc, în variante mai rare într-un potop de sânge, socotit şi sânge inflamabil, dacă este vorba de duelul dintre Antichrist şi sf. Ilie). Consecinţele purificării totale: Dumnezeu va întoarce pământul cu partea de dedesubt, aducând la suprafaţă pe *Blajini şi instaurând o lume fără păcate, ideală, neavând nevoie de nimic, nici de hrană, nici de băutură, nici de veşminte sau de bunuri materiale. • O e. cu caracter special ESENIENI 186 aparţine *astrologiei; aşa, de ex., în evul mediu Nostradamus, iar în sec. XX profesorul japonez Hideo Ytokawa, anunţă pentru anul 1999 (cifrele escatologice fiind totdeauna spectaculoase) variante catastrofale pentru omenire. § P. Maury, L’Eschatologie, Genève. 1960: P. Ghisoni. Eschatologie infernale, Paris. 1962: Rudolf Bultmann, History and Eschatolog}', Edinburgh. 1957 esenieni Grup religios ebraic autonom (considerat *sectă) în antichitate, a cărui doctrină, asociată cu o viaţă ascetică în comun f—> ascetism), precede întrucâtva *creştinismul; scrierile e., descoperite în peşterile de la Qumran (lângă Marea Moartă) în 1947, se consideră apocrife biblice (-=> Biblia). Comunităţile e. se caracterizau prin: renunţarea la proprietatea privată şi la comerţul particular; cultivarea muncii fizice, obligatorie pentru toţi membrii comunităţii; efectuarea în comun a lucrărilor necesare; condamnarea războaielor, a sclaviei şi a inegalităţii sociale; contrar majorităţii evreilor, e. credeau in nemurirea sufletului şi păstrau, în contradicţie flagrantă cu doctrina *mozaismului, urme arhaice de *cult solar, reflectate în *rugăciuni rostite dimineaţa, în întâmpinarea *soarelui răsărind; dar în unele privinţe, rigoarea respectării în comunitate a legii mozaice ajungea la excese: e. respectau sacralitatea sâmbetei în aşa măsură, încât se abţineau în această zi până şi de la satisfacerea nevoilor fiziologice. E. trăiau în condiţii de viaţă integral comunitară, pe litoralul nord-vestic al Mării Moarte. în cadrul comunităţii a apărut, ca mesager al lui *Dumnezeu, un personaj mesianic, învăţătorul dreptăţii, sau învăţătorul credinţei (trad. ebr. môre kashshedeq e incertă), având unele coincidenţe biografice cu biografia scripturală a lui *Isus Christos. După Documentul din Damasc, *Dumnezeu trimite un învăţător pentru încheierea unui nou legământ; la „sfârşitul zilelor“ acesta va muri, revenind ca *Mesia, ridicat din casa lui *Aaron. Textele de la Qumran (cele 40 000 fragmente găsite în 11 peşteri de depozitare compun parţial 600 cărţi) cuprind manuscrise biblice (textul massoretic al V.T. anterior celui canonic), apocrife (Cartea Jubileelor, Rostirile lui Moise ş.aŢ, scrieri ale comunităţii (statutul e., Cele două coloane despre educaţia tineretului, textul escatologic Regulamentul binecuvântărilor. opera apocaliptică Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, Documentul din Damasc ş.a.). Războiul fiilor luminii e cel mai interesant ca operă mitografică; scrierea are un caracter dualist: războiul între „fiii luminii“ (identificaţi euhemerist de unii comentatori cu membrii comunităţii e.) şi „fiii întunericului“ este predestinat, inevitabil, si se va desfăşură în plan cosmic, implicând omenirea, pe *îngeri şi pe *Satan; deşi finalul războiului -victoria luminii - se ştie dinainte, sunt necesare pregătiri militare şi morale îndelungate; războiul va dura 40 de ani (cât şi traversarea desertului spre Ţara Făgăduinţei); fiii luminii vor birui de 3 ori, şi tot de 3 ori ceilalţi, decisivă fiind bătălia a 7-a (atunci „în mâinile săracilor vei da tu pe vrăjmaşii ţărilor toate, în mâinile celor încovoiaţi în pulbere, ca să umilească cele mai puternice popoare... săvârşind dreapta judecată a adevărului tău asupra tuturor fiilor omului“ - XI, 13-14). De e. s-au interesat unii autori antici (Filon din Alexandria, Plinius cel Bătrân, losephus Flavius, Flieronymus), ca şi unii teologi moderni (K.Fr. Barth, K.H. Ven-turini). Din confruntarea surselor antice pot rezulta preţioase elucidări asupra personalităţii şi ecoului sectei. Iată două poziţii nesimilare: Plinius cel Bătrân: „esenienii, un neam izolat şi cel mai uimitor dintre toate din lumea întreagă: ei nu au nici o femeie, refuzând dragostea trupească, nu cunosc banii şi trăiesc printre palmieri. De la o zi la alta numărul lor sporeşte datorită apariţiei gloatei de imigranţi istoviţi de viaţă, pe care valurile Fortunei îi îndeamnă către obiceiurile esenienilor. Astfel, deşi e greu de crezut, de-a lungul a mii de generaţii fiinţează un neam etern, în care nu se naşte nimeni, că£i nemulţumirea traiului printre alţi oameni contribuie la sporul numărului lor“ (.Istoria naturală, V, 17, § 73); losephus Flavius: „După învăţătura esenienilor, totul este înfăţişat grijii lui Dumnezeu. Ei socotesc că sufletele sunt nemuritoare şi acordă mare însemnătate năzuinţei spre dreptate“ (Antichităţi iudaice, XVIII, *1, § 18). Alţi cercetători (precedând sau chiar succedând descoperirile de la Qumran) au considerat că episodul despre e., prezent deopotrivă în operele lui Filon şi ale lui Flavius (cf. Henri Del-Medico, Le Mythe des esséniens, des origines à la fin du Moyen Age, Paris, 1958), nu ar fi decât un *mit compus în sec. II şi interpolat în acele texte; dar ipoteza e infirmată. Un exeget savant, ca I.D. Amusin, al textelor qumra-niene, a explicat prin două cauze marele interes stârnit de ele în lumea ştiinţifică: pe de o parte, în contrast cu utopiile sociale din epoca hellenistică, pentru că „esenienii au încercat să realizeze practic un plan de instaurare a egalităţii sociale, bazat pe proprietatea comună, pe munca în comun şi pe o existenţă colectivă“, pe de altă parte, datorită ideii lor, „ajungând până la autorii bisericeşti, despre punctele de contact între esenism şi creştinismul timpuriu“ (Teh'cmbi Ky.npaHa, p. 14-15). § T.H. Gaster. The Dead Sea Scriptures in English translation, New York. 1956: A. Dupont-Sommer, Les Ecrits esseniens découverts près de la Mer Morte, Paris. 1959: ed. II: 1965: C. Roth, The Dead Sea Scrolls. A. New Historie al Approach, New York, 1965: I.D. Amusin (trad. rom.), Manuscrisele de la Marea Moartă, Bucureşti, 1963; Teticnni kyMpcthta. Hcpcoog. enegenue u hOMMennuipuu 11.J.. \MvaiHa. I—II, VloCKBa 1971-1983; H. Kosmala, Hebräer - Essener -Christen, Leiden. 1959; Constantin Daniel. Scripta aramaica. Bucureşti. 1980: Jean Daniélou. Les manuscrits de la Mer Morte et les origines du christianisme, Paris. 1956 187 ETERNA ÎNTOARCERE Eshara (Locaşul Totalităţii) *Templul ceresc primordial, edificat de zeul babilonian *Marduk, ca apoteoză a actului său cosmogonic (—> cosmogonie). Ulterior, E. devine în mitologia şi în cultura religioasă babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia) *simbol generic al *cerului în sine, deşi termenul a continuat să se folosească uneori şi ca nume propriu, îndeosebi pentru templul din oraşul Uruk, consacrat zeului *Anu, aşa cum în Asiria a fost simplu epitet al templului patronat de zeul *Assur. (—> E-Saggila, Etemenanki) Eshmun Zeu al sănătăţii, venerat îndeosebi la Sidon (unde era zeu patronal, ocrotind sănătatea obştească, dar având un sanctuar construit în afara centurii oraşului) în mileniul I î.e.n., totuşi destul de răspândit, cu atribute uneori variabile, fie de zeu tămăduitor de boli, fie de divinitate de tip adonisiac, care moare si învie ciclic > mitologie feniciană). Menţionat (împreună cu *Melqart) sub domnia lui Asarhaddon (sec. VII î.e.n.), e prezent şi în * Biblie (cu numele Reshep); în Canaan, sub numele de Shulmen, era considerat zeu al ciumei şi al *morţii. Cunoscându-i *cultul, grecii l-au asimilat cu *Asklepios. Estsanatlehi (Femeia care se întinereşte pe sine) Zeiţă principală din *mitologiile triburilor amerindiene (în special navaho, din Arizona şi New Mexico, S.U.A.), simbolizând tinereţea perpetuă şi dispunând de forţa magică a întineririi; se crede despre ea că de fiecare dată după ce a îmbătrânit, redevine subit, din proprie voinţă, iarăşi tânără. Etana Rege mitic (în tradiţia unor *mitologii din Mesopotamia), a cărui ascensiune în ceruri, pe un vultur, o narează poemul babilonian Zeii au zugrăvit oraşul (Mitul lui Etana). Textele tăbliţelor, foarte deteriorate, nu reuşesc să reconstituie un poem cu o linie autonomă şi clară a subiectului. E. apare abia în episodul III, însă numele lui se regăseşte şi în alte surse: ar fi fost al 4-lea rege din prima dinastie din Kish, adică al 13-lea domnitor după *potop; numit uneori „Păstorul“, ar fi domnit fie 635, fie 1500 ani; din listele regale babiloniene păstrate rezultă că a avut în cele din urmă un fiu, Balih, care a domnit 410 ani. în *mitul din poem, E. acceptă să hrănească un vultur muribund, ajutându-1 să iasă din scorbura sa, cu condiţia să-l călăuzească în căutarea „buruienii zămislirii“ (deci, o buruiană de leac, contra sterilităţii), necesare soţiei lui E., care nu născuse nici un moştenitor. Aşadar, vulturul îl poartă pe aripi, însă ajungând în *cerul de reşedinţă al zeilor, se pare că regele renunţă să urce mai sus, iar vulturul îl aduce înapoi pe pământ (sau E. cade, într-o prăbuşire pe care totuşi vulturul o amortizează). Pactul între vultur şi E. a fost binecuvântat de zeul solar *Shamasn. Dar partea mitologică cea mai interesantă e observarea ascensiunii treptate: „După ce l-a ridicat la o leghe dublă, Vulturul îi spune lui Etana: «Priveşte, prietene, cum arată pământul. Cuprinde cu ochii marea, caută-i cu privirea ţărmurile! Pământul nu mai e decât un munte, marea a ajuns cât o apă de fluviu!»“. De la o distanţă la alta, imaginea aparentă a Pământului scade treptat: cât un munte, apoi cât un deal; iar după ce călătorii depăşesc cerul lui *Anu şi se îndreaptă spre cerul „Doamnei noastre Ishtar“, de unde cei doi abia mai zăresc „[discul] pământului“, şi văd că „larga mare e ca inelul lunii“, în cele din urmă, E. mărturiseşte uimit: „M-am uitat bine, pământul nu se mai zăreşte şi marea largă ochii mei nu-i mai încântă. Prietene, nu mai vreau să mă urc în ceruri! Schimbă-ţi calea ca să mă [întorc pe pământ.] După întâia leghe dublă căzu, şi vulturul, lăsându-se grabnic în jos, îl prinse în spate“ (op. cit., III, 1-14; IV, 14-40). Etemenanki; Turnul E-temen-an-ki Mare *templu babilonian consacrat zeului *Marduk şi construit în formă de *ziggurat, cu baza pătrată: 90 x 90 m. (c f. *E- Saggila, *Eshara) eter Noţiune mitologică şi filosofică, desemnând, in *mitologia greacă, ultimul strat aerian, cel mai subtil, în care locuiesc *zeii, iar în filosofia lui *Platon - al 5-lea *element constitutiv al universului; pentru *Lucretius. e. este un principiu, un primum movens al corpurilor cereşti, compus din cei mai uşori şi mai mobili atomi. De altfel, o linie de demarcaţie netă între noţiunea mitologică şi cea filosofică nu se mai poate trasa; *mitul însusi, confundând într-o fază timpurie eterul (ai0r|p) fie cu focul cosmic, fie cu lumina astrală, la un moment dat defineşte această stihie (sau element) ca partea supremă a *cerului, unde se află sursa *focului, iar această sursă (sau sediul ei) se personifică în divinitatea primordială *Aither. O noţiune apropiată se găseşte şi în gândirea mitofilosofică din India (—> mitologie vedică): ăkâţa (eterul), ca prim element între cele 5. eterna întoarcere Năzuinţă a omului primitiv de a restabili, în invocaţii şi *ritualuri, starea lumii primordiale, de a se întoarce la evenimentele arhetipale pe care el crede că le poate reînvia prin repetiţia ritualului magic, întrucât pentru concepţia primitivului despre univers, tot ce s-a petrecut ulterior în realitatea concretă nu este decât repetarea a tot ce s-a petrecut prima dată în vârsta de aur, organizată primordial de *strămoşii divini. Mircea *Eliade, care a cercetat în mod special noţiunea, scrie: „O trăsătură ne-a izbit îndeosebi, studiind aceste societăţi tradiţionale; este revolta lor împotriva timpului concret, istoric, nostalgia lor de întoarcere periodică în timpul mitic al originilor, în Marele Timp“ (Le Mythe de TEternel Retour, Paris, 1949, Avant-propos, p. 11). De asemenea: „Putem observa că ceea ce domină toate aceste concepţii cosmico-mitologice lunare este întoarcerea ciclică a ceea ce a fost mai EUHEMERISM 188 înainte, într-un cuvânt, eterna întoarcere“ {op. cit., p. 133). Probabil, această nostalgie a întoarcerii la matcă, întemeiată pe structura biologică a fiinţei umane de a-şi redori începuturile şi pe convingerea, prin optica memoriei individuale şi sociale care filtrează, că generaţiile se succed coborînd, a fost influenţată sensibil de contemplarea repetiţiei fenomenelor din natura imediată: zile şi nopţi, mişcarea aparentă a soarelui, anotimpurile, reiterarea unor trăsături în copii şi nepoţi etc. euhemerism Curent mitologic (—> mitologie) folosind o metodă de interpretare concretă, pretins raţionalistă, a conţinutului mitic, prin punerea în ecuaţii cu termeni ipotetici, a *miturilor fată de istorie, după concepţia filosofului antic *Euhemeros. E. s-a bucurat de multă popularitate în Hellada şi la Roma, fiind preluat apoi şi de părinţii ^Bisericii creştine (—> patristică), cărora metoda le dădea putinţa să nege divinitatea *zeilor păgâni în contrast cu doctrina V.T. şi N.T. din *Biblie. E. este bine definit într-un text din Malalas: „Despre zei, preaînţeleptul Diodor ne vorbeşte în scrierile sale, cam în acest fel: cum că, la naşterea lor, zeii au fost oameni. Iar oamenii i-au numit Nemuritori, socotindu-i astfel datorită binefacerilor săvârşite. Unii dintre ei însă şi-au dobândit numele după numele ţărilor pe care le-au cucerit.“ Totuşi e. nu poate fi respins integral. Euhemeros din Messene Filosof grec (sec. III î.e.n.) din şcoala cirenaică, presupusul autor al mitografiei romaneşti Istoria sacră ('Ie poc ocvccypacpf)), clădită pe ipoteza că orice *mit conţine sâmburele unui fapt istoric şi că aşadar toţi *zeii nu sunt decât vechii monarhi defuncţi şi eroii, aureolaţi până la divinizare de povestea (mythos) în care sunt pomeniţi. Despre viaţa lui E. nu se ştie nimic sigur. Eusebius (în Pregătirea întru Evanghelie) transmite un fragment al lui Diodor din Sicilia, potrivit căruia, fiind prietenul diadohului macedonean Kassandros (care i-a succedat lui Alexandru cel Mare), cu ajutorul acestuia E. a făcut lungi călătorii în sudul oceanului unde, pe ins. Panchaia, populată de locuitori foarte cvlavioşi, ar fi găsit un mare *templu consacrat lui Zeus Triphylios, de pe când acesta, simplu muritor, domnise acolo ca „rege al întregii lumi“, locuind „printre oameni“, si întemeiase el însuşi sanctuarul; pe o coloană de aur din templu ar fi fost gravate faptele lui *Uranos, *Kronos şi *Zeus. Dar Panchaia nu a fost identificată; poate că nu era decât o insulă fabuloasă ori una reluată dintr-un mit arhaic pierdut (din categoria *Atlantidei). Istoria sacră azi e pierdută, neexistând din vechiul text decât câteva fragmente, cel mai amplu, tradus în lb. latină de Ennius. Dacă, potrivit tradiţiei, opera ar fi fost realizată pe baza inscripţiilor ae pe coloana panchaică, există şi prezumţia că de fapt E. s-ar fi inspirat din descoperirile, pe care le-a extrapolat, efectuate de armata lui Alexandru cel Mare. Urmărindu-şi teza că *mitologia e zeificarea *strămoşilor şi apoteoza regilor defuncţi, E. punea deci miturile în lumină istorică, pretinzând să reconstituie istoria omenirii din personalitatea şi isprăvile tuturor divinităţilor din *mitologia greacă şi vrând să demonstreze că toţi zeii adoraţi n-au fost decât regi, cuceritori sau binefăcători, adică oameni muritori pe care fie frica, fie admiraţia semenilor i-a divinizat. E. a creat numeroşi adepţi încă din antichitate, mai cu seamă printre gânditorii atei, dar a avut şi numeroşi adversari, printre care cel mai dur era *Plutarh: „Acest om în cele din urmă, scriind o mitologie de nesusţinut şi fără adevăr, a răspândit pe tot pământul locuit o totală impietate. Ştergând dintr-o trăsătură şi în chip nedesluşit pe toţi zeii recunoscuţi, el le-a înlocuit numele cu ale generalilor, amiralilor şi regilor despre care se auzise că ar fi fost odinioară şi numele cărora ar fi înscrise cu litere de aur în insula Panchaia. Dar nu este nici un barbar, nici un grec, afară de Euhemeros, după cât se pare, care să-i fi putut întâlni şi aborda pe acei pancheeni şi pe acei triphylieni ce nu există şi nu au existat vreodată în vreo parte a lumii“ (Despre Isis şi Osiris, 23). Dar între adversitatea teologică plutarhiană şi acceptarea mecanică de către filosofii atei, cercetările critice ale miturilor au găsit zona de echilibru, reţinând în orice caz ideea istoricităţii surselor unor anumite categorii de mituri; pe de altă parte, optica raţionalistă timpurie (Democrit, *Epicur, *Lucretius) a evitat exagerarea lui E., intuind o gamă mai complexă în geneza miturilor. Şcoala lui E. a dat naştere unui curent, numit ^euhemerism, care de fapt nu a dispărut nici azi. Asumându-şi un sistem de interpretare a miturilor, în conformitate cu aşa-zisa logică a bunului simţ, teza lui E. s-a bucurat de o largă răspândire în lumea greco-romană, probabil datorită faptului că era un sistem confortabil, ce scutea intelectul de întrebări dificile. De aceea. E. a avut numeroşi continuatori indirecţi, până în epoca noastră. Diodor din Sicilia, deşi un istoric obiectiv, înfăţişând adesea si opinii contrare, pe care le comentează critic, în aria miturilor totuşi spirit pragmatic, în propriile sale interpretări înclină spre soluţiile euhemeriste. Eusebius, citându-1 pe Diodor, afirmă că el ..susţine aceeaşi învăţătură despre zei,^ împrumutată de la Euhemeros din Messene“. în epoca modernă, unii cercetători ai mitologiei, nesprijinindu-se pe studii comparate, au îmbrăţişat total euhemerismul, cu aceeaşi ignorare a numeroaselor componente originare din orice mit. § R. Block. Evhemere. Bruxelles. 1877 Eumenides —» Erinnys Eunomia (grec. Euvopia - justiţie, echitate, veghe pentru aplicarea legilor) Divinitate 189 EVANGHELIE personificând disciplina si ordinea universului, în *mitologia greacă, una din cele 3 *Horai. Euphrosyne Divinitate, în *mitologia greacă, personificând veselia; una din cele 3 *Harites. Europe *Nimfa, în *mitologia greacă, pe care *Zeus a sedus-o, prefăcut în taur alb, pe spinarea căruia, răpită, ea a străbătut marea până în Creta. De la Zeus a născut pe *Minos, *Rhada-manthys şi *Sarpedon. E. era fiica Telephassei şi a lui Agenor (fiul lui *Poseidon şi al Nimfei Libya). După ce a fost răpită de Zeus, a fost căutată de fraţii ei, *Kadmos, Kilix şi Phoinix, trimişi de Agenor cu ordinul de a nu mai apare în faţa lui până nu o vor fi găsit; fraţii nu s-au mai întors: Kilix a întemeiat Cilicia, Phoinix s-a stabilit în Africa, iar Kadmos a venit în Hellada, unde a introdus alfabetul, a întemeiat Theba şi a răspândit Cultul zeilor fenicieni. După alte versiuni (Fulgentius), spre a o răpi pe E., Zeus a echipat o corabie rapidă, a cărei proră era sculptată în chip de taur. Euros (grec. Eupog; lat Vulturnus) Vântul de răsărit, în *mitologia greacă. Contrar celorlalte vânturi (*Boreas, *Notos, *Zephyros), odrasle ale cuplului *Astraios - *Eos, E. are obârşie incertă; nici iconografia nu-1 arată antropomorfe. Era considerat un vânt malefic stârnind marile furtuni şi provocând navigatorilor naufragii catastrofale. Eurydike Una dintre *Dryade, în *mitologia greacă, şi soţia lui *Orpheus. Ca să scape de un viol, fugind, a murit după aceea, muscată de un şarpe. O variantă afirmă că era o ^Nimfa din frhracia, care l-a întâlnit pe Orpheus după întoarcerea lui din expediţia argonautică (—> Argonauţi). Soţul ei a coborît s-o caute în *Infem, obţinând de la Cei întoarcerea condiţionată pe pământ; această încuviinţare Orpheus şi-a cucerit-o prin cântecul lirei sale, dar şi jurând că n-o va privi pe E. până la revenirea în lumea umană. Nerezistând totuşi dorului şi nerăbdării, a privit-o şi, călcând astfel condiţia divină, a pierdut-o definitiv. Eurynome *Oceanidă din *mitologia greacă, născută de *Tethys de la *Okeanos, şi născând la rândul ei, de la *Zeus, pe cele 3 *Harites. După un *mit arhaic, a domnit împreună cu *Ophioneos în *01imp, de unde au fost alungaţi amândoi de *Kronos şi *Rhea şi s-au retras pe fundul oceanului. Euterpe (grec, EuxepTiri - Desfătătoarea, Cea care delectează < xepTteiv - a fermeca, a desfata) *Muza poeziei lirice, în *mitologia greacă, reprezentată de obicei cu flautul dublu dionysiac specific Helladei; mai târziu e socotită îndeosebi Muza muzicii (cf. Hesiod, Theogonia, v. 77). E. este mama regelui trac *Rhesos, pe care l-a născut de la zeul râului Strymon. Eva (ebr. Hawwah - Cea care dă viaţă, Femela) în *mitologia biblică (canonică), femeia primordială (—> omul primordial), făcută de *Yahweh dintr-o parte a lui *Adam, pentru Adam: „Şi partea [*Septuaginta: coasta] pe care o luase din om, El Yahweh a prefacut-o în femeie şi a adus-o către om. Atunci omul [Adam] a grăit: «Aceasta este acum os din oasele mele şi came din carnea mea; ea se va chema femeie [ishshah], căci din bărbat [ish] a fost luat㻓 (V.T., Geneza, II, 22-23). Ispitită de *Şarpe, E. îl iniţiază pe Adam în călcarea interdicţiei de a gusta din roadele Cornului Cunoştinţei: „Astfel, când femeia a văzut că pomul era bun pentru hrană şi ispititor la vedere şi că pomul acela era de dorit ca unul care dă înţelepciune, a luat din rodul lui şi a mâncat si i-a dat şi bărbatului ei, şi a mâncat ş’i el. Atunci îi s-au deschis amândorura ochii, si şi-au dat seama că sunt goi, şi au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut cingători“ {ibid.. III, 6-7); această etapă a *mitului e interpretată diferit: fie ca descoperire a iubirii (în acest caz. Şarpele socotindu-se un *simbol falie), fie, mai întemeiat, ca prim fenomen social prevestitor al civilizaţiei -descoperirea umană a propriei sălbăticii şi deci întâia revelaţie a sinelui, de homo sapiens, la care, în ciuda tradiţiei, ebraice de subordonare a femeii, se referă, ca ia o epocă matriarhală, acest simbol mitic, comparabil cu descoperirea calităţii de om, prin femeie, a lui *Enkidu. Şarpele fiind în multe *mitologii simbol al inteligenţei, gestul E. are caracter sapienţial; interogată, E. se disculpă: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat“ {ibid., III, l3); următoarea etapă a mitului defineşte femeia ca funcţie naturală a procreaţiei: „Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! întru dureri vei naşte fii“, incluzând însă şi un principiu de drept patriarhal: „şi dorul tău va fi după bărbatul tău şi el te va stăpâni“ {ibid., III, 16). E. naşte astfel pe *Cain şi pe Abel, apoi (după fratricid) pe *Set. Cu valoare de nume propriu, Eva se foloseşte târziu. După alte surse (necanonice) ale mitologiei ebraice, nu E. a fost femeia primordială, ci *Lilith. Evanghelie (grec, euayyeAiov, euayyeAia - veste bună; eccl. Bunăvestire) Scriere biblică de conţinut mitologic creştin, componentă a N T. (—> Biblia). Folosirea termenului evanghelie (necunoscut înainte de sec. II) are rolul, în Ceologia creştină, de a afirma că acest gen de scriptură constituie Ccvelatiu sacră a lui *Duin-nezeu-Tatăl prin Dumnezeu-Fiul sau *logosul întrupat (*Isus Christos); uneori însă, prin extindere lexicală mai ales populară, se numeşte E. si N.T. întreg. Datorită marii răspândiri a Creştinismului, textul Evangheliilor (fie separat, fie în cuprinsul întregului N.T.) era tradus şi publicat, până în anul 1970, în 1326 limbi. - Evangheliile canonice, compuse în lb. greacă de autori anonimi (contrar opiniei eclesiastice uzuale, fiind totuşi ulterioare epistolelor), sunt 4 scrieri fundamentale cu care începe N.T. (partea creştină a Bibliei), atribuite lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan (numai primele 3 fiind sinodice) şi care narează, în moduri când asemănătoare, când deosebite. EVANGHELIE 190 naşterea, *viaţa, faptele, învăţăturile, suferinţele, *moartea, învierea şi înălţarea la cer a lui Isus Christos, aceste 4 scrieri constituind esenţa *credinţei, baza mitologică şi materia doctrinară esenţială a religiei creştine (—> creştinism). Contrar însă tradiţiei, ca şi ordinii canonice din codicele N.T., cea mai veche (şi cea mai scurtă) este Evanghelia lui Marcu, scrisă probabil pe la mijlocul sec. I, undeva în Orientul Apropiat. în 1972, în cadrul Institutului Biblic Pontifical din Roma, pe baza unei descoperiri a părintelui José O’Callaghan, întemeiate pe confruntarea cu un text de la Qumran, s-a putut stabili că Evanghelia lui Marcu a fost scrisă în jurul anului 50, şi nu în 70, cum se crezuse până atunci. Evanghelia lui Matei, ulterioară, e o revizuire amplificată a precedentei, scrisă temperat, cu scop propagandistic, urmărind să convingă pe cititorii iudei că Isus Christos este *Mesia cel anunţat în V.T. Evanghelia lui Luca e cea mai literară şi cea mai atenuat polemică. Evanghelia lui Ioan, mult diferită ca prezentare cronologică şi cadru geografic al activităţii lui Isus, faţă de celelalte, e cea mai unitară în compoziţia epică şi cea mai monotonă stilistic, divulgându-se mai pronunţat decât celelalte drept un tratat doctrinar. Cele 4 E. canonice nu sunt unicele; existenţa altora e certificată de Iustinus (sec. II), Irenaeus (sec. II—III) şi chiar de evanghelistul canonic Luca („mulţi au încercat să întocmească o istorisire despre faptele deplin adeverite de noi, aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început“ - Luca, I, 1-2). ~ Evangheliile apocrife, numeroase (cca 30) şi cu texte fluctuante, de altfel ca şi cele canonice, au fost definite încă de *Celsus (filosof roman din sec. II) care, într-o observaţie de esenţă (Discurs adevărat, scris probabil în 170) criticase pe creştini că îşi modifică întruna scripturile sacre. Printre cele pomenite mai des: o E. ebraică, alta egipteană, citată de Clement Alexandrinul, Evanghelia lui Petru, amintită de Eusebius, a 2-a E. a lui Marcu, Protovanghelul lui Iacoh (sec. II) povestind viata ^Fecioarei Maria şi copilăria lui Isus, Evanghelia lui Bartolomeu, operă a *gnosticilor egipteni din sec. III, conţinând cuvintele atribuite lui Isus Christos după înviere, altele (E. lui Filip, Barnaba, Andrei etc.) sunt cărţi populare anonime, reluând fabulos biografiile mitice din textele canonice; de pildă, Evanghelia lui Filip (sec. II) conţine o *cosmogonie, influenţată de dualismul gnostic, în care apariţia lumii materiale e privită ca o eroare: „Căci acela care a facut-o năzuia s-o facă astfel încât ea să fie nestricată şi veşnică. Dar el a greşit şi nu si-a ajuns ţinta“. Paradoxală e situaţia Evangheliei lui Petru, care ar fi fost de aşteptat, atribuindu-se persoanei considerate, în tradiţia creştină, de primă importanţă printre discipolii apostolici ai lui Isus Christos, să figureze în corpul canonic; ea .circulase mai ales în provinciile răsăritene, fiind citată de *Origenes şi Iustinus şi criticată de episcopul Serapion din Antiohia (citat de Eusebius) cam în anul 200, ca fiind compusă nu de Petru, ci de un grup de eretici: dintr-un fragment (descoperit în Egipt, la Ahmim, în 1892) se deduce clar cauza, Isus Christos apărând în acel text mult mai puţin ca persoană divină; aici, Isus e judecat nu de Pontius Pilatus, ci de regele Irod, dar în timpul supliciilor „el tăcea, ca şi cum nu ar fi simtit nici un fel de suferinţă“, iar în cele din urmă excfamă: „Puterea mea, puterea mea, de ce m-ai părăsit?“ (faţă de versiunea canonică: Eli, eli, lama sabakhtani? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“). Cea mai interesantă în contextul mitologiei creştine e însă Evanghelia lui Toma (prima jumătate a sec. II). Descoperit în 1946 la Nag-Hamadi (Egiptul de Sus, aproape de Luxor), textul ei în facsimil a fost pus la dispoziţia cercetătorilor, în 1947, de UNESCO şi (le Departamentul de Antichităţi din Cairo, apoi a fost tradus şi publicat de Philippe de Suarez (L Evangile selon Thomas, ed. Metanoiâ, Marsanne, Drome, 1975), care susţine că această E. ar fi cea mai veche şi singura autentică, în ce priveşte transcrierea cuvintelor lui Isus Christos, întrucât ap. Toma (Necredinciosul) ar fi fost cel mai lucid dintre * Apostoli; aceasta ar fi şi cauza, după Suarez, a excluderii textului ca eretic. Traducerea din 1959 şi un studiu al Şcolii Biblice din Ierusalim (1965) par să dea temei deducţiei lui Suarez că E. canonice ar fi tributare Evangheliei lui Toma, textul acesteia fiind de maximă simplitate şi nefolosind mai mult de 800 cuvinte, faţă de textele, prea elaborate şi prea didactice, ale celorlalte. De ex., parabola pescarilor care, în Evanghelia lui Matei, transferă alegoria în plan moral (pescarii au ales din năvod „ce era bun, iar ce era rău au aruncat“, întocmai cum „va fi la sfârşitul veacului: ieşi-vor îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi“ - Matei, XIII, 48-49), în Evanghelia lui Toma se referă la un pescar care „a aruncat toţi peştii mici înapoi în adâncurile mării“ şi „a ales cu uşurinţă peştele cel mare“. După Suarez, „Christos din Evangheliile canonice cheamă la credinţă, iar Isus al lui Toma cheamă la cunoaştere“. Totuşi, mai mulţi specialişti •americani în studiile biblice resping ipoteza lui Suarez asupra priorităţii, ipoteză pe care prof. Robert Grant (Universitatea Chicago) o socoteşte indemonstrabilă. Evanghelia lui Toma, considerată, de alţi cercetători, de origine gnostică, e compusă din cca o sută de rostiri înţelepte (Xoyicc), regăsite parţial în E. canonice, în Faptele Apostolilor şi în unele epistole; textul cu 114 rostiri fiind o copie a unei traduceri copte, există presupunerea că scrierea ar fi anterioară (după specialiştii americani, nu mai veche decât textele canonice) sec. II. Câteva rostiri pot clarifica motivul învinuirii de *erezie: „Isus le-a spus ucenicilor săi: Asemuiţi-mă, spuneţi-mi cu cine 191 EXORCISM semăn. Simon Petru i-a grăit: Tu semeni cu un filosof înţelept. Toma i-a grăit: Doamne, gura mea nu va încuviinţa să rostească vreodată cu cine semeni. Zise Isus: Eu sunt Domnul tău, căci tu ai băut şi te-ai îmbătat din izvorul în clocot pe care chiar eu l-am măsurat! Şi l-a luat El cu sine; si El s-a retras şi i-a grăit trei cuvinte. Iar Toma intorcându-se la tovarăşii săi, aceştia l-au întrebat: Ce ţi-a spus ţie Isus^ Toma le-a răspuns: De vă voi spune un singur cuvânt din cele ce mi le-a rostit, veţi lua pietre şi le veţi arunca în mine; şi atunci un foc va ieşi din pietre şi vă va arde pe voi“ (13). „Eu vă voi da vouă ceea ce ochiul nu a văzut şi ceea ce urechea nu a auzit, şi ceea ce mâna nu a atins şi ceea ce nu a ajuns la inima omului“ (17). „A grăit Isus: Fiţi trecători!“ (42). „Isus a zis: Eu sunt lumina care este asupra tuturora. Eu sunt Totul. Totul a purces din mine şi Totul la mine s-a întors. Despicaţi un copac: eu sunt acolo; ridicaţi piatra şi acolo mă veţi găsi!“ (77). „Când faci d’in doi Unul, ajungi Fiuf Omului şi dacă rosteşti: depărtează-te, munte! el se va depărta“ (106). Evanghelia lui Toma pare de fapt o grefa gnostică pe fragmentele unor mituri arhaice dintr-o arie mai largă (între India şi Egipt), în care se pot distinge deopotrivă şi rezonanţe mai vagi din textele hermeneutice (—> hermeneutică); presupusa ei autenticitate creştină nu e decât autonomia faţă de corpul evanghelic (canonic şi apocrif). în genere, datarea E. (ca a oricăror mitografii, păstrate în copii) este adesea iluzorie. Chiar dacă Evanghelia lui Marcu a putut fi datată cu 20 ani mai devreme sau ar putea fi demonstrată prioritatea absolută a Evangheliei lui Toma, caracterul mitologic general al tuturor E. cunoscute până acum nu se modifică. § A. Loisy, Les Évangiles synoptiques, I—II, Paris, 1907-1908; A. Riesenfeld, The Gospel Tradition and His Beginnings, London, 1957: Morton Smith, Clement of Alexandria and a Secret Gospel of Mark, Cambridge, 1973; Jean Doresse, L’Évangile selon Thomas ou les Paroles Secrètes de Jésus, Paris, 1959, Evanghelia după Toma, traducere, comentarii, Viaţa Apostolului Toma, de Vasile Andru, Arca, Bucureşti, 1993; J.-L. Ménard, L’Évangile selon Philippe, Paris, 1967 Evenor *Omul primordial atlant (după *mitul relatat de *Platon), localnic „născut din pământ“ în perioada când *Poseidon a primit * Atlantida prin tragere la sorţi. Căsătorit cu *Leukippe, e tatăl unei fete, Kleitho, pe care, după moartea părinţilor ei, Poséidon a luat-o de soţie. *Flomer (Odisseia II, 360; XXII, 355) îl consideră şi tatăl lui Leiokritos. exorcism (grec. e^opKiapoc;; eccl, izgonirea demonilor) Ceremonie rituală însoţită de *rugăciuni, pentru alungarea *demonifor (din trupul unui posedat, dintr-o casă, dintr-un animal etc.) sau pentru apărarea de invazia demonilor. Practica este foarte răspândită mai ales în ^religiile primitive. în *teologia catolică, e. obişnuit e cuprins în *botez; e. extraordinar e săvârşit ocazional, pentru eliberarea oamenilor din posesiunea *Diavolului. Modalităţile tehnice auxiliare de exorcizare diferă de la o religie la alta şi de la o zonă la alta. în actul de exorcizare executat de * şaman, vrăjitor sau chiar preot, de cele mai multe ori - în planul *magiei medicale -cu scopul vindecării (deoarece s-a crezut aproape pretutindeni că agenţii patogeni ai bolilor sunt demonii), se include transferul răului personificat, dintr-un loc în alt loc (asupra altei persoane, asupra unor animale, asupra unor obiecte amorfe). ~ La unele triburi africane, boala se transferă asupra unei efigii a bolnavului pe care dacă o calcă un trecător, o si preia eliberând pe bolnav. -Femeile din Helfada ademeneau în casă rândunele, pe care le stropeau cu ulei alungându-le apoi afară. ~ La ciuccii din Siberia, şamanii izgonesc demonii din omul posedat, stropind pe bolnav cu urină umană. ~ In Polinesia, demonii se alungă prin cercul magic alcătuit din vrăjitorii tribului, împodobiţi cu frunzare şi rezemându-se în vâsle. ~ Vracii japonezi (gengia) alungau din bolnavi *duhurile rele numai cu ajutorul rugăciunilor şi al *descântecelor. ~ Admiţând existenţa Diavolului, fireşte că nici *creştinismul nu a evitat e. *Botezul este primul act de exorcizare din viaţa oricărui creştin. Se practică însă şi un tip de e. ocazional, în special în maladiile psihice. Astfel, după relatarea Evangheliei lui Matei (VIII, 28-34), *Isus Christos a transferat nişte demoni, din doi oameni demonizaţi, într-o turmă de porci. în *superstiţia populară, e. a fost întotdeauna si în multe zone este şi acum bine cotat, îndeosebi datorită laturii lui spectaculare oferite de fumul de tămâie, căruia i se atribuie forţă *apotropaică (—> fumigatii); acest fum din *biserici, în memoria populară, continuă tradiţia arhaică a fumigaţiilor rituale, răspândite universal. Mai ales în creştinismul ortodox, e. nu a fost vreodată respins de corpul preoţesc; de ex., în tradiţia românească, o rugăciune Je „scoatere a dracului“ aparţine popii Grigorie din Măhaci (sec. XVII). (—> ritual) F Fa Divinitate oraculară (—> oracole) venerată de unele triburi (fon, bariba, peuli ş.a) din Dahomey (—> mitologiile populaţiilor africane), patronând mai ales ghicitul, adesea considerată însă o zeitate androgină cu atribute complexe, care personifică atât destinul lumii, cât şi fiecare destin individual. Ca divinitate a destinului, F. posedă cheile uşilor viitorului, acest viitor aflându-se într-o casă cu 16 uşi, corespunzând numărului de ochi ai divinităţii. Totuşi, F. nu simbolizează un destin implacabil, întrucât *credinţele tribale admit intervenţia favorabilă accidentală în situaţii contrare sorţii prescrise, prin prezenţa activă a crainicului divin *Legba. (Un zeu similar, Ifa, se întâlneşte la populaţia yoruba, din bazinul fluviului Niger). Figura lui F. a suferit însă modificări, *cultului său suprapunându-i-se, adaptabil ca de obicei, *creştinismul pătruns în Africa, facerea lumii cosmogonie Fâfnir *Dragon din *mitologia scandinavă, paznicul aurului nibelung (—> Nibelungi) furat de el de la piticul Andwari. Fiu al lui *Hreidmar şi fratele lui Regin, care fusese educatorul eroului Sigurdhr (*Siegfried), F. îşi ucide tatăl după răpirea comorii, dar e ucis el însuşi de către erou. falasha Trib ebraic de origine arhaică, locuind în Sudan şi mai ales în Etiopia, în zona nordică a lacului Tana (la sud-vest de Nil), în ţinutul numit în *Biblie Kush („Şi fiii lui Flam au fost: Kush, Mitzraim, Put si Canaan“ - V.T., Geneza, X, 6), pe care textul bifelic îl identifică cu Etiopia (Ţara Kush). Tribul f., recunoscându-se etnic evreu, vorbeşte însă în limba agaw (din ramura lingvistică aborigenă kushitică, alcătuind substratul limbilor semitice imigrate ulterior din Arabia). Acest trib confesează *iudaismul, dar un iudaism ciudat, evident premozaic (dintre *sărbătorile tradiţionale lipsind tocmai *Paştele), de unde se deduce că a fost o seminţie ebraică (fie a 13-a, fie numai un grup care a refuzat să participe la expediţia condusă de *Moise) ce nu a mai traversat deşertul împreună cu cele 12 seminţii clasice în căutarea Ţării Făgăduinţei. Tribul f. s-a stabilit în Etiopia probabil încă în timpul migraţiilor arhaice sau imediat după fuga din Egipt. în * cultul său de azi, f. păstrează toate *ritualurile premozaice, din iudaismul primitiv. în anul 1975, întreaga populaţie a tribului număra cca 30 000 locuitori; către 1985, toată ramura etiopiană (27 000 persoane) a fost dislocată din Ţara Kush în 3 etape (13 000, apoi 4 000 şi 10 000) pentru a fi transportată în Israel („în secret“, după relatările presei), din cauza foametei din Etiopia. Dar informaţiile publice nu precizează nici dacă populaţia f. a dorit să fie strămutată şi nici dacă deosebirile dogmatice urmau să fie luate în seamă de autoritatea religioasă din Israel (autoritatea de stat a numit această acţiune de strămutare, semnificativ, Operaţia Moise). Fama Divinitate a zvonului public şi a faimei, în *mitologia romană, imaginată ca monstru zburător cu mulţi ochi, multe urechi şi mai ales multe guri, care locuieşte într-un palat de bronz cu câteva mii de porţi, pe unde intră şi ies întruna vorbele zvonurilor. La început, o simplă personificare alegorică a faimei, dobândeşte un *cult propriu-zis de zeiţă, de bunăvoinţa căreia depinde reputaţia socială a fiecărui om. (c£ *Ossa) Fames Zeiţa foametei, în *mitologia romană. farfurii zburătoare Termen uzual impropriu numind *mitul (ca şi fenomenul) apărut în a 2-a jumătate a sec. XX în legătură cu Obiectele Zburătoare Neidentificate (OZN, după engl. UFO - Unidentified Flying Objects). Alimentat de numeroase observaţii obiective şi subiective ale unor manifestări autentice, însă nedescifrate, de fenomene sau obiecte cu comportament mecanic ciudat, zburând deasupra mai multor regiuni terestre, cu o frecvenţă clasificabilă şi uneori părând artefacte, acest mit modem atribuie, printr-o psihoză colectivă pe care o generează şi de care e generat, o origine extraterestră f.z., adesea le învesteşte cu planuri raţionale de cercetare exobiologică, iar uneori chiar cu un scop mesianic. Variantele mitului f.z., de obicei speculative, sunt numeroase: f.z. sunt populate de fiinţe extraterestre, care se crede că s-ar fi şi arătat unor grupuri de pământeni, printre care şi-ar fi ales chiar pasageri experimentali; f.z. sunt conduse de roboţi programaţi, întrucât vin cu scopuri secrete de pe o planetă vecină sau din altă galaxie; f.z. sunt obiecte extragalactice teleghidate; f.z. sunt „maşini ale timpului “, în care urmaşii noştri din viitorul îndepărtat vin să-şi contemple trecutul lor istoric etc. Mitul f.z. îşi are şi el mitografiile sale, de două feluri: 1) cercetările ştiinţifice sau empirice publicate, care construiesc ipoteze; dar din lipsa datelor esenţiale (elementele de referinţă decurgând din observaţii pur contemplative), aceste ipoteze, oricât de captivante şi până la un 193 FAUNUS punct logice, nu izbutesc să demitizeze nimic, adică să transfere mitul în sfera cercetării ştiinţifice experimentale; 2) fabulaţiile literare ale scrierilor stiinţifico-fantastice care, cu cât sunt mai izbutite fiterar, cu atât se îndepărtează de materia mitului f.z., ca şi de sfera cercetării obiective, devenind de fapt mitografii modeme. Fără a fi unul religios, mitul f.z., se încorporează structural unei forme laice parareligioase; chiar raportul de interese (pe care partizanii le consideră ştiinţifice, întrucât ele pot avea, în situaţii speciale, un atare caracter) faţă de ceea ce se numeşte *paleoastronautică se clasifică deopotrivă în categoria mitologică a *cultului *revelaţiei primordiale, pe care navigatorii extraterestri de odinioară, deci tot fiinţele arhetipale (—> arhetip) o vor repeta (ei sau urmaşii lor sau cu totul alţii, aceasta neprezentând interes în cadrul speculaţiei), aşa cum trebuie să se întoarcă *zeii mesianici: *Zarathustra (în ipostaza mântuitorului *Saoshyant), *Isus Christos, *Quetzalcoatl. Dar aşa cum arheologia, de pildă, poate cerceta strict ştiinţific elementele de mit şi de cult, fără să anu-feze existenţa istorică a mitului sau dubla lui funcţie, religioasă şi culturală, tot aşa ufologia (cercetarea obiectivă a fenomenului obiectelor zburătoare neidentificate) nu anulează existenţa paralelă a mitului f.z., format în sec. XX. S-au făcut adesea delimitările necesare între ufolatrie ca formă aberantă şi atitudinea care, „ar fi o dovadă de mărginire ca datorită acestor aberaţii să taxăm ca misticism cercetarea întregului fenomen OZN“ (Dan D. Farcaş, De ce tac civilizaţiile extraterestre?, Bucureşti, 1983, p. 144). Se citează cazuri particulare de nivel statistic, constituind fapte de referinţă mitologică (de ex., R. Barry, un american din Pennsylvania, a pus apariţiile de f.z. în relaţie cu anumite conflicte politice sau militare din ultimele decenii, susţinându-şi convingerea că f.z. sunt trimise de „Dumnezeu şi îngerii săi“ şi sunt pilotate de *îngeri). S-a remarcat adesea că mitul f.z. a derivat chiar într-un cult ufologistic cu doctrină eclectică parareligioasă (cf. Experienţa OZN, unde profesorul Allen Hynek, astrofizician de la Center for UFO-Studies, Illinois, SUA, se referă la grupurile de „adevăraţi credincioşi“ ai ufologismului, oameni „lipsiţi de simţ critic şi gata să accepte orice“, care pretind a recepta mesaje preferenţiale de la extraterestri şi întemeiază în consecinţă „un cult al farfuriilor zburătoare“). în ultima analiză, creatorii mitului şi fidelii cultului f.z. se recrutează din categoriile oamenilor supusi angoasei, alienării, stresului provocat cfe tehnocraţie sau totalitarism şi alimentat de o anumită dezvoltare a cosmologiei şi astronauticii, ai căror termeni secundari se popularizează superficial în interpretări eronate. Cultul f.z. devine comparabil cu orice *cargocult şi cu alte forme de *milenarism; totuşi, spre deosebire de acestea, el invadează îndeosebi teritoriile civilizate, fructificându-se în păturile sociale intermediare; astfel, cu cât civilizaţia tehnocratică devine mai intensivă şi omul este mai aglomerat de produsele ei, cu atât e mai intensă, în mediile fragile spiritual, aşteptarea salvatoare a extraterestrilor. Dar în cazurile curente, pseudoviziunile de f.z. şi de pasageri extraterestri sunt prezente în *superstiţie şi în inframitologia periferică populară. Etnograful V. Sanarov observa transferul apariţiilor Necuratului (—> Diavolul, drac, demoni) în apariţiile extraterestrilor, în aceiaşi parametri: în locuri pustii, de preferinţă seara sau noaptea, cu tendinţa evitării contactelor. Astrofizicianul Jacques Vallée, unul dintre cei mai competenţi ufologi, explică astfel apariţia noului mit: „Se prea poate să trăim în anii de început ai unei noi mişcări mitologice. [...] Deoarece multe observaţii asupra fenomenului OZN sunt constante şi totodată ireconciliabile cu cunoştinţele noastre ştiinţifice, s-a creat un vacum logic pe care imaginaţia umană încearcă să-l umple.“ (Dimensions. A Casebook of Alien Contact - trad. rom. Alte dimensiuni, Buc. 1994, p. 163). § Jacques Vallée, Passport to Magonia, Chicago, 1970; Ion Hobana, Julien Weverbergh, OZN, o sfidare pentru raţiunea umană, Bucureşti, 1971; J. Allen Hynek, The UFO Expérience. A Scientijic Inquiry, Chicago, 1972 (trad. rom. Experienţa OZN, Cluj, 1978); Florin Gheorghiţă, Enigme in Galaxie, Iaşi, 1983. Fatima Persoană probabil reală, mitologizată ulterior, în *mitologia arabă islamică; fiica *profetului *Mahomed (născută la o dată incertă, moartă - conform tradiţiei - în anul 633. Firul mitic al hagiografiei o prezintă drept sfântă care a săvârşit mai multe minuni, naşterea însăşi fiind considerată, în cazul ei, un *miracol; căsătoria F. cu Aii se consideră a nu fi decât consecinţa voinţei directe a lui *Allah. Mai importantă în plan mitoreligios este tradiţia care afirmă că din posteritatea sfintei F. se va alege viitorul mântuitor al lumii (un *Mesia islamic) - *Mahdi. Atributul principal exercitat de F. este apărarea oamenilor de agresiunea forţelor malefice; în acest sens, există un *simbol emblematic: o mână cu degetele resfirate, despre care se crede că e mâna sf. F. Fatum (lat. arhaic fatum - rostire profetică; Fata Sibyllina - Oracole Sibiline, profeţiile scrise de *Sibyllae). Divinitate a destinului, în *mitologia romană. Aulus Gellius (Nopţile attice, III, 6, 19) aduce mărturia pluralului Fata, denumind un grup de divinităţi feminine (similare *Moirelor din *mitologia greacă), venerate în popor, fără să fi avut însă un *cult oficial. Venerat îndeosebi ca zeu, F. era asociat cu * Parcele, dar era considerat de fapt purtătorul de cuvânt al *zeilor (lat. fari - a vorbi), iar în acest caz un Genius (—> genii). Uneori, F. se divide într-o triadă: Fata - acest plural indicând grupul celor 3 Parce. Ambele forme sunt înlocuite, după sec. I e.n., de zeiţa *Fortuna. Faunus; Fatuus (Ghicitorul); Fatuellus (lat. favere - a ajuta; futuor - a fi posedat) Divinitate campestră din *mitologia romană, vechi zeu italic Dicţionar de mitologie generala C. 13—14 FAUST 194 al ogoarelor şi vitelor, numele căruia era folosit şi ca termen mitologic comun, adesea în formă plurală (zeii Fauni, prielnici omului şi având grijă de câmpuri). După tradiţie, ar fi fost un rege mitic al aborigenilor italici, după moartea sa celebrat ca zeu al câmpurilor. Era onorat în cadrul *sărbătorilor Faunalia, de la nonele lunii decembrie. F. avea şi o soţie: *Vittelia. Unii presupun că F. ar deriva din zeul arhaic *Inuus, dar că apoi a fost adorat sub noul nume de unele populaţii italice ca ocrotitor al crescătorilor de vite sau ca zeu ai turmelor şi al cirezilor, fiind probabil totodată şi patronul câmpurilor agricole şi al vânătorii; preluat cu aceste atribute ale unui deus agrestis de romani, celebrat în sărbătoarea Lupercalia apoi identificat cu zeul grec *Pan. Faust; Doctor Faustus (germ. Faust - pumn; lat. faustus - norocos) Personaj legendar sau semilegendar din lumea germanică medievală, personificând un *simbol al străvechii aspiraţii umane către tinereţea perpetuă. Spre a-şi atinge ţinta, decepţionat că nici una din ştiinţe nu-i dezvăluie secretul fundamental, F. încheie un contract cu *Mefistofeles (*Diavolul), pe care-1 iscăleşte cu sângele său omenesc, şi abia astfel obţine bogăţia şi tinereţea. Şi * legenda şi *mitul au alimentat o interesantă literatură consacrată lui F. (o dramă a lui Marlowe, o tragedie a lui Goethe ş.a). Câteva scrieri medievale, mai mult sau mai puţin obscure, relatează existenţa semifantomatică a unui doctor Faust, *mag şi savant, despre care se vorbea în evul mediu că ar fi avut relaţii cu lumea transcendentă şi în special cu Diavolul. Legendele medievale îl acuză pe F. de colaborare cu *duhurile rele, cu *Satan, ca şi de practicarea *magiei, de arta de a-şi procura bani prin mijloace oculte, de ştiinţa oraculară a profetizării relelor; se mai spunea că ar fi avut un câine şi un cal care ar fi fost de fapt *demoni, că la Veneţia ar fi încercat să facă *levitaţie ca *Simon Magul, că ar fi făcut numeroase *miracole, dar că în cele din urmă Necuratul l-ar fi sugrumat pe domeniul său Staufen. După o mărturie, Martin *Luther a negat public ştiinţa magică a lui F. Despre F. vorbesc multe texte; de la abatele Johannes Trithemius din mănăstirea Sponheim (1507) ii cunoaştem titulatura: Magistrul Georgius Sabellicus, Faust junior, fântâna necromanţiei, astrolog, mag neîntrecut, chiromant, aeromant, piromant şi neasemuit hidromant. Analele din Heidelberg au înregistrat în 1509 pe „bacalaureatul în teologie Johannes Faust ex Simem“; cronicarul J.J. Vogel (în Leipzigisches Geschichtbuch oder Annales, 1525) comunică: „Umblă vorba în popor (iar aceasta se confirmă într-o veche cronică din Leipzig) că odinioară, când pivnicerii pivniţelor de vinuri din Auerbach nu izbuteau să scoată un butoi cu vin neînceput, vestitul magician doctorul Faust a încălecat butoiul şi, prin puterea farmecelor sale, butoiul a ieşit singur săltând până în stradă“; Andréas Hondorff (în De magicis Artibus,1568) evocă pe „Johann Faust care a săvârşit multe fapte ticăloase cu magia lui neagră. El ţinea un câine. Acesta era diavolul [...] Când i-a venit sorocul, a poposit la un han dintr-un sat din Würtemberg. Dimineaţa l-au găsit mort în pat, iar gâtul îi era răsucit.“ Legende de mâna a doua spun că F. paraliza cu privirea oameni si animale, dar şi că, la mânie, înghiţea, deschizând gura, oameni’ cai şi trăsuri, că ştia tot ce se vorbeşte despre el în absenţă, că se transporta cu viteză în zbor şi că plătea la hanuri cu bani aparent normali, care după câteva zile se prefăceau în sfarâmături de coame si în gunoi. Autori mai târzii (Chr. Fr. Sattler, 1752^, necontestând existenţa istorică a lui F., îi refuză calitatea de mag pactizant cu Diavolul, considerându-1 alchimist sau prestidigitator. Dar Just Christoph Motschmau (1735) se referă la un dr. Kling, citând o mărturisire atribuită chiar lui F.: „Jurământul meu m-a legat puternic [...]; nu e cinstit, nici de laudă, să încalc legământul pe care l-am iscălit chiar eu cu sângele meu: căci diavolul a respectat cinstit tot ce îmi făgăduise.“ O compilaţie romanţată a tuturor legendelor epocii este Povestea doctorului Johann Faust, vestitul mag şi vrăjitor (Frankfurt/M, 1587), vorbind despre viaţa, ştiinţa, contractul cu Mefistofeles, minunile şi convorbirile informative cu Diavolul ale dr. F. asupra căderii lui *Lucifer, *Infemului, puterii diavoleşti, *astrologiei, cosmologiei, ca şi despre cele 3 călătorii ale lui F. în *Iad, în stele şi pe pământ, încheindu-se cu faptele lui printre care venirea Elenei din Troia în locuinţa sa şi găsirea unor comori, apoi cu boala şi moartea lui. § Karl Kiesewetter. Faust in cier Geschichte und Tradition, Leipzig, 1893 (ed. II, Berlin, 1921); Geneviève Blanquis, Faust à travers quatre siècles, Paris, 1935 Faustitas Zeiţă din * mitologia romană, ocrotind fecunditatea, înmulţirea şi calitatea turmelor. Făt-Frumos Erou cavaleresc (sau Eroul) din folclorul mitologic românesc (—> mitologie românească), întrunind condiţiile esenţiale de vitejie, puritate morală, spirit justiţiar, abnegaţie, virtute, forţă fizică şi spirituală, ingeniozitate, pasiune şi consecvenţă în iubire, un minimum de capacitate a *miracolului, precum şi fidelitate absolută faţă de jurământul său şi faţă de împăratul în slujba căruia se află, acest împărat fiind aproape totdeauna mai mult un principiu de coeziune a unei societăţi date, decât un monarh. F.-F. e supus mereu unor încercări depăşind capacitatea omului normal (de tipul muncilor lui *FIerakles) pe care însă totdeauna le rezolvă pozitiv şi demn. F.-F. e principalul adversar al monştrilor infernali sau numai nefasti (*zmeu, *balaur, *Muma-Pădurii ş.a). El circulă, mai ales cu ajutorul dublu, de vehicul şi consilier, al inseparabilului său *Cal Năzdrăvan, pe ambele tărâmuri, având celebritate absolută în amândouă; 195 FECIOARA MARIA în F.-F. se includ două categorii epice: eroul mitic arhetipal de tip heraklean (—> arhetip) şi eroul fabulos de basm, foarte frecvent, dar secundar. După G. Călinescu, „Făt-Frumos reprezintă o vârstă şi o criză întocmai ca şi Ileana Cosânzeana“ (Estetica basmului, Bucureşti, 1965, p. 241). Romulus Vulcănescu îl consideră însă pe F.-F. „ipostaza antropomorfa a Soarelui“ (Mitologie română, Bucureşti, 1985, p 384). Dar de fapt eroul nu reprezintă nici criza de vârstă, nici solaritatea, fiind un personaj mitic mult mai complex. El e pus adesea în dificultate faţă de nevoia alegerii topografice a uneia dintre căile posibile în deplasările sale, decizia trebuind să opereze între două variante prezentate însă într-o premisă unică, deopotrivă absurdă; o bătrână (fie o anonimă, fie una dintre sfintele folclorice, îndeosebi *Sfânta Vineri), întrebată asupra drumului corect, răspunde enigmatic: „Dacă vei apuca la dreapta, te vei căi, dacă vei apuca la stânga, iarăşi te vei căi“. Dar aici este o problemă existenţială a însăşi condiţiei umane si, de fapt, o schemă ce se poate regăsi şi în alte culturi populare. Lazăr Şăineanu (Basmele române, Bucureşti, 1895) o semnalează în Alexăn-dria, unde alternativa stă în a scoate ceva dintr-o peşteră, mult sau puţin, dar în ambele cazuri cu consecinţe regretabile; la fel într-un basm albanez, Lada minunată, această ladă stârnind părerea de rău atât a celui care o cumpără, cât şi a celui care o refuză; de altfel, în *mitologiile antice europene, bifurcarea drumului şi criza decizională apar de mai multe ori, chiar si la *Homer (Odisseia, XII), unde vrăjitoarea *Kirke îi spune lui *Odysseus: „Când vei ajunge mai departe, vei da de două drumuri, dar nu-ţi pot spune anume pe care să apuci, ci tu să ţi-1 alegi“. Deşi din sursă arhaică şi comună, totuşi varianta românească, faţă de cele două premise egal de misterioase, prezintă două tensiuni spirituale de substanţă superioară: una cosmică, alta naţională. Cea cosmică vizează condiţia umană. Cea naţională vizează fiinţa etnica; iar în acest sens, dificultatea deciziei lui F.-F. se face ecoul istoriei naţionale, ea devine destinul istoric intuit al poporului român care a trăit mereu pe un teritoriu traversat şi agresat fără pauză de câte o altă putere, astfel încât poporul real, cel băştinaş, cel statornic, era silit mereu să-şi dea seama care poate fi decizia optimă, între premisele deopotrivă absurde (sau măcar primejdioase: dacă te aliezi cu cotropitorii, te vei căi, dacă rişti să-i înfrunţi, iarăşi te vei căi ş.a.m.d). Aşadar, Sfânta Vineri, sau orice altă bătrână magică, în faţa derutei provocate de ea însăşi, îşi anulează atributul oracular, răspunzând în dodii îndoielii eroului, pentru că răspunsul ei e de fapt o nouă întrebare, infinit mai complexă decât a * Sfinxului grecesc, o întrebare ontică. Dar, de fiecare dată, dreptatea intrinsecă a lui F.-F. triumfează, căci el reuşeşte să corecteze erorile obiective ale implicaţiilor traseului şi să iasă învingător. Febris Zeiţa frigurilor, în *mitologia romană, al cărei *cult s-a dezvoltat mai ales la Roma, oraş situat într-o zonă nesănătoasă, unde bântuia des malaria, în special toamna, începând cu sfârşitul lunii august. Se pare că din vremuri arhaice au existat numeroase *altare şi sanctuare consacrate acestei zeiţe; sanctuarul principal se afla pe Palatin şi anume acolo se confirmau medicamentele prescrise de medici bolnavilor. Februus Divinitate arhaică din Italia, patronând iniţial luna februarie, apoi devenind la romani o zeitate secundară din * Infern. Etruscii îl considerau zeu infernal echivalent cu *Pluton. Fecioara Maria (ebr. Miryam; aram. Maryam); Maica Domnului (grec. Oeotokoc; - născătoare de *zeu/*Dumnezeu) Mama virgină a lui *Isus Christos, în tradiţia Creştinismului, considerată fecioara perpetuă si *Eva cea nouă, în care *Biserica creştină îsi găseşte imaginea desăvârşită. După *Evangheliile canonice, fecioara Miryam (Maria), logodnica sau soţia virgină a dulgherului Iosif (Yosef), a zămislit de la Sfântul Duh şi l-a născut într-o iesle din Betleem, ca fecioară necunoscătoare de bărbat, pe Isus Christos, adică pe Dumnezeu întrupat. F.M. a fost inclusă de *teo-logia creştină printre sfinţii de prim rang, epitetul ei timpuriu fiind Prea Sfânta (grec. Flavixyia -Sfinţenia perfectă). Formula mitologică a naşterii virginale nu aparţine exclusiv creştinismului şi îl precede în numeroase mituri despre venirea pe lume a unor divinităţi mesianice în cadru miraculos; tipologic, mitul a fost studiat comparativ de Amold Van Gennep (Lucina sine concubitu). Printre toate miturile anterioare creştinismului, mai important e cel din *Avesta, despre reîncarnarea lui *Zarathustra în mântuitorul *Saoshyant, care urmează să se nască din fecioara adolescentă *Eredatfedhri. Tradiţia naşterii din virginitate a fost atacată din primele secole creştine. Filosoful roman *Celsus, aşa cum e citat de *Origenes (Contra Celsum, I, 32), afirma că F.M., o ţărancă torcătoare „alungată de soţul ei care era lemnar, pentru adulter, a rătăcit din aventură în aventură şi în fine a născut în taină pe Isus, care era fiul unui soldat, numit Panthera“. Discuţiile în această privinţă nu-i erau utile Bisericii creştine, care a luat diferite măsuri, culminând cu o decizie sinodală; îndeosebi, măsurile s-au făcut necesare după controversele stârnite de episcopul Theodoros din Mopsueste şi de discipolul său Nestorius. Theodoros scria că „e un non-sens să zicem că Dumnezeu s-a născut dintr-o fecioară“, deoarece „Nu este Dumnezeu, ci templul în care a locuit Dumnezeu, acela care s-a născut din Maria“; acest tip de critică a fost dezvoltat de Nestorius, discipolul episcopului şi întemeietorul *ereziei *nestorienilor; iar preotul Anastasios a predicat că F.M. nu poate fi numită Maica lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu se poate naşte dintr-o creatură a sa. Doctrina FENG BO 196 scripturală a renunţat la argumentaţia aferentă (de ex., la tradiţia ,din apocriful Protovanghelul lui Iacob, citând pe moaşa Salomeea ce constatase virginitatea F.M. după naştere), dar la Conciliul ecumenic din Efes (431) a osândit ca erezie orice negare a virginităţii F.M. Contrar teologiei ortodoxe, catolicismul îi atribuie (prin *dogmă instituită în 1854 în bula Ineffabilis Deus) şi Imaculata concepţiune, adică neapartenenţa la *păcatul originar al Evei, idee respinsă anterior de *Toma din Aquino şi chiar condamnată ca eretică de papa Sixtus IV (1483). Unii cercetători moderni au pus în raport mitologic figura F.M. cu tradiţia antică a Marilor Mame divine de tipul Magna Mater Deorum, asemănând-o cu *Rhea, *Kybele ş.a.; dar acest mod de comparaţie este superficial. Aşa cum, în Grecia modernă (fa Eleusis), *cultul zeiţei *Demeter nu a dispărut de fapt, ci a împrumutat expresia cultuală populară a Fecioarei Maria, la fel în Europa occidentală, după o observaţie a istoricului român Eugen Cizek, „cultul modem al Madonei se constituie, de altfel, ca o prelungire a cultului lui Isis, zeiţă universală a mântuirii“ (Secvenţă romană, Bucureşti, 1986, p. 323). F.M. reprezintă un cu totul alt gen de *simbol. Papa Paul VI (în conciliul Vatican II, 1962-1965) a numit-o Maica Bisericii. Feng Bo (chinez, feng - vânt) Zeul vântului, în *mitologia chineză, divinitate cerească şi atmosferică, având şi raporturi implicite cu marea. Rangul lui F.B. este imediat după puterea astrală supremă: forţa (qi) stelelor, iar sediul său este în Constelaţia Vânătorului, deoarece atributul principal al vântului este forţa, iar marile mişcări atmosferice dominante, din clasa uraganelor, iau naştere la mari altitudini. Vânturile se află într-un sac mare, de unde ies la porunca patronului lor, printr-o crăpătură, în direcţia cerească necesară. De obicei zeu antropomorf, închipuit ca un bărbat bătrân cu barbă albă, scufie roşie-albastră şi mantie galbenă; când umblă prin cer, paşii lui seacă fluviile şi pârjolesc vegetaţia. Sub epitetul Fei Lian, e înfăţişat ca un *dragon cu trup de pasăre şi cap de cerb; în această ipostază F.B. a fost aliatul lui *Chivou în războiul acestuia cu împăratul *Huangdi. Dimpotrivă, în varianta unde zeui e numit Feng Hou, după ce dragonul Chiyou acoperă cerul cu ceaţă spre a împiedica vizibilitatea pe câmpul de luptă, împăratul Huangdi este cel care îi cere lui F.B. sprijin şi zeul, cu ajutorul vânturilor sale, risipeşte ceata; mai mult, la solicitarea împăratului, F.B. confecţionează o busolă (prima cunoscută) sub forma unui car rotant ce se orientează spre sud, busola fiind construită de zeu după modelul constelaţiei Carul Mare. Felicitas Zeiţă a fericirii statornice şi a întâmplărilor benefice, în *mitologia romană, constant venerată la Roma şi în provincii şi având pretutindeni numeroase *temple. Certificată des în epigrafe şi numismatică. I se consacra *sărbătoarea anuală de la 9 octombrie, când i se aduceau * ofrande. fenghuang Pereche de phoenicşi (de fapt, păsări fabuloase), în *mitologia chineză, feng fiind masculul, huang, femela. Phoenixul chinez, deşi pereche, este tratat de mituri ca o singură pasăre magică, având semnificaţie superioară şi rang imperial (cf. *Garuda). Amintit în scrieri mai ales în pereche, aşa cum este reprezentat mereu în iconografie, f. este în primul rând un *simbol solar din categoria principiului masculin (*yang), purtător al semnificaţiei regenerării, împrospătării vitale prin renaştere; dar, în acelaşi timp, este şi simbolul perechii conjugale. Identificarea cu pasărea *Phoenix din *mitologia greacă aparţine autorilor europeni moderni, probabil datorită ideii - comune la ambele păsări - de regenerare şi renaştere; altfel, deosebirile atributive sunt mari. Numele fenghuang e amintit prima dată în inscripţiile oraculare chineze din sec. XV î.e.n.; după unii cercetători, feng, ajungând abia târziu la sensul de „pasăre miraculoasă“, ar fi fost iniţial numele (sau epitetul) unui zeu al vântului în *mitologia arhaică; asupra noţiunii secunde, huang, lingviştii nu au căzut de acord, unii considerând că înseamnă „creastă“ pe capul unei păsări, cum de altfel şi e reprezentată plastic pasărea femelă din cuplul f. cu semnificaţia grafică a *soarelui care răsare. Asemănarea cu pasărea mitică greacă Phoinix ar mai avea un temei si în apartenenţa păsării mitice chineze f. la unul dintre *elementele constitutive de bază ale universului, în cosmologia mitică: *focul. O descriere a noţiunii f. (pe care tradiţia mitografică o consideră pasăre cu pene multicolore care trăieşte în Ţara Răsăriteană a Oamenilor Perfecţi) se află în enciclopedia chineză antică Shou weng (Explicarea semnelor), din sec. I e.n.: f. are cioc de cocoş, guşă de rândunică, gât de şarpe, pe trup desene ca de * dragon, coadă de peşte; arată din faţă ca o lebădă, din spate ca un unicorn, iar spinarea pare de broască ţestoasă. *Miturile afirmă că apariţiile păsării f. sunt rare şi tocmai de aceea orice apariţie a sa este semnul instaurării unei păci magnifice în lumea subcelestă. De asemenea, aceste apariţii au fost însoţite întotdeauna de mari evenimente; de ex., la una din apariţii zeul sapienţial *Fu Xi a compus o muzică specială. § Yoshimko Izushi, A Study of the Origin of the Ch 7-lin and the Feng-huang (în Memoirs of the Research Department of the Toyo Bunko, Tokio, 1937, nr. 9, p. 78-109); G. Schmitt, Der Wind als Phönix (în Mitteilungen des Instituts für Orientforschung, 1963, Bd. 2, Hf. 2/3, p. 383-391) Fenrir; Fenrisulfr *Lup monstruos în *mitologia scandinavă, fiul zeului infernal *Loki şi al *uriaşei *Angurbodha. Forţa, inteligenţa neobişnuită şi agerimea lui F., de la care se poate aştepta orice rău, obligă pe *zei să-l ferece într-un lanţ magic, compus din sunetul paşilor de pisică, 197 FIDES barba unei femei, respiraţia peştelui, nervii ursului, saliva păsărilor, rădăcinile munţilor ş.a. Când lanţul e pus pe grumazul său, muşcă mâna zeului *Tyr, care îi bagă totuşi un căluş în gură, cu sabia, şi îl leagă de o stâncă până la termenul amurgului zeilor (*Ragnarokr); atunci lupul îşi va sfărâmă lanţul si se va năpusti asupra zeilor, va devora *Soareîe si, în cadrul evenimentelor cosmice din Ragnarokr, va pomi la luptă împotriva lui *Odhinn, zeul suprem, pe care îl va înghiţi. *Wydarr, fiul lui Odhinn, îşi va răzbuna tatăl, străpungând inima lupului şi sfarâmându-i fălcile. F. figurează ca personaj proeminent în poezia mitologică norvegiană şi islandeză (sec. X-XI), iar unii poeţi insistă asupra *mitului colateral despre eliberarea simbolică a lupului infernal în momentul prăbuşirii zeilor. Feralia * Sărbătoare religioasă romană de pomenire a morţilor, care se ţinea în febmarie: oamenii se îmbrăcau cu Feralis vestis (haină de doliu) şi se oferea o cină funebră de pomenire (ca în parastasele creştine): Feralis cena; de asemenea, se împărţeau prinoase întru pomenirea mortului: Feralia munera (*pomană). Feronia Zeiţă simbolizând, în *mitologia romană, vitalitatea primăverii şi libertatea şi protejând *pădurile şi izvoarele, vegetaţia îmbelşugată de pe sol şi subsolul (infernul -- în sens foarte larg) ca loc al germinaţiei (de unde şi epitetul: Dea agrum sive inferorum). Mai târziu e socotită de asemenea ocrotitoarea liberţilor si în genere a libertăţii, dar şi patroana plantelor medicinale. *Templul şi dumbrava ei sacră (Feroniae lucus) erau lângă muntele Soracte (Etruria), unde se organiza anual un târg foarte frecventat. F. provine dintr-o străveche divinitate italică, plasată în lumea subterană sau reprezentând tinereţea şi vigoarea primăverii. O adoraseră volscii, în *panteonul cărora a fost probabil paredra zeului *Anxur. La un moment dat, romanii au identificat-o cu *Iuno. fetiş (portug. fetigo - *magie, vrajă) Obiect adorat ca divinitate căruia i se atribuie însuşiri si forţe supranaturale; venerat în sine de societăţife primitive, f., deşi stăpânitor prin acceptare, devine totodată şi stăpânit de credincios, acesta purtân-du-se cu f. sau ca un proprietar, adică însărci-nându-1 cu anumite obligaţii, dar şi ameninţându-1 că îl poate pedepsi ori schimba cu alt f. ce i se pare mai bun. In *credinţele primitive, orice obiect poate dobândi forţă magică prin transformarea lui într-un f., potrivit ornamentului gravat pe el; sistemul se aplică îndeosebi armelor şi uneltelor; astfel, câteva triburi nordice (amerindienii canadieni, eschimoşii) au obiceiul de a desena o pereche de ochi pe harponul de *vânătoare marină, iar un harpon înzestrat cu ochi devine un harpon viu, dispunând de o forţă magică secretă, de propria sa raţiune, care vânează fără greş, din proprie iniţiativă, trebuind doar să fie slujit de vânător. Dezvoltarea socială şi renunţarea la ^fetişism ca atare în avantajul *religiei constituite a adus după sine despărţirea *spiritului, ce se credea că locuieşte în obiectul fetişizat, de f. propriu-zis, deci la spiritualizarea credinţei; dar nici o religie n-a renunţat vreodată de tot la fetişuri, acestea transfe-rându-se în zona *superstiţiilor: relicve, *icoane, moaşte, pietre sacre (—» Kaaba), alte obiecte sacralizate (mătăniile de la Muntele Athos la creştinii ortodocşi, icoanele făcătoare de minuni, iconiţele *Fecioarei Maria de la Lourdes etc.). Chiar şi în grupurile nereligioase sau atee se conservă urme mascate de fetişism, contopite confuz cu urmele *cultului *strămoşilor tribali sau gentilici: obiecte ce au aparţinut defuncţilor veneraţi din familie (ochelarii, ceasul, stiloul, briceagul, bricheta, unele cărţi ş.a.). F. sunt de o foarte mare diversitate; astfel, triburile africane bakongo (bazinul inferior al fluviului Congo) sculptează la prova bărcilor un f. antropomorf, ca protector al pescarilor pe vreme de furtună; în Insula Paştelui din Oceanul Pacific e răspândit un celebru f. reprezentând pe Omul-pasăre; orice măciucă de luptă din Insulele Marchize e în mod constant un f. cu capătul contondent sculptat: o figură virilă mustăcioasă, cu ochi vigilenţi şi ameninţători; multe fetişuri ale popoarelor precolumbiene reprezentau figuri votive. în ultimă analiză, orice obiect funcţional sau simbolic poate deveni f. fetişism Formă religioasă primitivă, întemeiată pe *credinţa în forţa magică autonomă inclusă în diverse obiecte, amorfe sau lucrate de mâna omului (—> fetiş, idolatrie) fideism (lat. fides - fidelitate, supunere, încredere, * credinţă) Concepţie religioasă modernă, din cadrul Creştinismului catolic (posibilă însă în orice *religie întemeiată pe ideea de *revelaţie), care desparte net domeniul credinţei de acela al raţiunii şi în genere al cunoaşterii ştiinţifice, dând prioritate credinţei. Pentru f., adevărul credinţei e superior adevărului ştiinţific sau cel puţin îi este egal, într-o condiţie de fapt de inegalitate’ adevărul credinţei consicîerându-se în acest caz primus inter pares. Un curent de esenţă fideistă s-a remarcat, în sânul ^Bisericii catolice, spre sfârşitul sec. XIX, şi a fost confirmat de enciclica Providentissimus (1893) a papei Leon XIII (—> papi); scopul său explicit era delimitarea strictă a celor două domenii, al religiei şi al ştiinţei, şi refuzul oricărei imixtiuni reciproce. Astfel, f. îşi exemplifică argumentaţia prin constatarea coexistenţei, paralele sau contopite, a credinţei religioase cu spiritul ştiinţific raţional, în conştiinţa unor savanţi de primă mărime (Isaac Newton, Albert Einstein, Pierre *Teilhard de Chardin ş.a.). Printre filosofii teologici contemporani, integraţi f., figurează gânditori de talia lui M. J. Adler şi mai ales a lui Etienne Gilson. Un curent fideist este *neotomismul Fides Zeiţa bunei-credinţe în *mitologia romană, *simf>olul personificat al lealităţii;*cultul FIDIUS 198 ei, după tradiţie, a fost întemeiat de regele *Numa Pompilius şi a fost totdeauna în strânsă legătură religioasă cu *Iupiter. *Templul din Roma al zeiţei s-a construit (cca 254 î.e.n.) în preajma Capitoliului; *sacrificiile se efectuau cu mâinile acoperite simbolic, pentru păstrarea inviolabilităţii secretului. Emblema zeiţei avea acelaşi simbol: două mâini care se strâng reciproc. Cultul pentru F. a apărut probabil în timpul regalităţii romane, când poporul roman îşi constituia preceptele de bază ale societăţii sale. Zeiţa patrona atunci fidelitatea faţă de înţelegerile şi contractele încheiate. Preoţii (—> Jlamen) îi aduceau sacrificii, având mâna dreaptă (simbolul înţelegerii si asociaţiilor) înfăşurată într-o bucată cie stofa: cfe altfel şi monedele, având pe avers efigia zeiţei F., purtau pe revers acelaşi simbol al mâinii drepte, ca garanţie a contractelor. Fidius; Fidius Dius Zeu din *mitologia romană (identificat uneori cu *Semo Sancus), ocrotind jurământul, lealitatea, fidelitatea şi buna-credinţă; considerat fiul lui *Iupiter. Jurând, romanii adăugau de obicei propoziţia: Medius Fidius (Me Dius Fidius iuvet -[Aşa] să-mi ajute zeul Fidius). Aceste expresii subliniau invocarea zeului ca patron al bunei-credinţe şi echivalau cu expresiile noastre „zău“ sau „pe legea mea“. Un colegiu de 20 preoţi (Fetiales), consacraţi zeului, veghea aplicarea tratatelor internaţionale, declara război şi încheia pace, sancţiona tratatele încheiate de Roma cu alte popoare - fiecare act efectuându-se în cadrul unui *ritual special; la declararea războiului, şeful Colegiului Feţialilor (Pater Patratus) arunca o suliţă pe teritoriul inamic. fierul Deşi minereurile de fier erau răspândite şi relativ accesibile în natură, folosirea acestui metal a fost descoperită târziu, poate şi fiindcă f. se topeşte la o temperatură cu 500° mai mare decât arama. Chiar când i se descoperă utilizarea, f. încă nu e topit, ci prelucrat prin forjare (din 1500 î.e.n., în Caucaz şi Taurus, primii beneficiari fiind hittiţii); după 1200 î.e.n., se răspândeşte în Orientul Mijlociu, apoi în bazinul Mediteranei, iar în Europa abia după 800 î.e.n. (Hallstatt - prima epocă a fierului), unde se dezvoltă după anul 500 î.e.n. (epoca La Tene) producţia de arme şi unelte agricole. Prima consecinţă este amplificarea defrişării *pădurilor, în ritm rapid, datorită toporului de fier, depăşindu-se ritmul lent de defrişare din neolitic, cu topoare de silex. Din cauze insuficient de clare, în multe *credinţe religioase primitive sau chiar antice, f. era socotit metal necurat, malefic. ~ în Egipt, f. era un metal spurcat, fiind numit „osul lui Suteh“ (*Seth, zeul demonic, ucigaş al lui *Osiris), şi exista deci interdicţia de a fi apucat cu mâna, ca să n-o impurifîce; puteau fi lovite cu arme de fier numai animalele spurcate (de ex., hipopotamul şi crocodilul, consacrate lui Seth şi ambele vânate de egipteni cu harponul de fier - act simbolizat şi de imaginile sacre reprezentând pe *Horus care doboară hipopotamul lui Seth).~ în Iran. Mesopotamia şi Anatolia, f. era cunoscut din mileniul III î.e.n., ca f. meteoritic (având un mare procent de nichel), greu de prelucrat, dar şi ca minereu de fier, însă şi forjarea, singura tehnică accesibilă atunci, era imperfectă; de aceea obiectele de f. erau foarte scumpe până prin sec. XIV-XIII î.e.n., până când se descopere, în Siria, prima reţetă de fabricare a oţelului. Dificultăţile tehnologiei arhaice au produs diferite mituri, *legende magice şi interdicţii (—> tabu); cu privire la f. J.G. *Frazer consideră că: „Superstiţia care interzicea folosirea fierului datează poate de la începuturile istoriei societăţii, când fierul era încă o noutate privită de mulţi, în consecinţă, cu suspiciune şi fără plăcere“ (Creanga de aur, compendiu, trad.^ rom. BPT, voi. 2, Bucureşti, 1980, p. 189). ~ în Hellada, vârsta de fier - adică prezentul vieţii decăzute fizic şi moral, faţă de erele anterioare - e considerată de *Hesiod (în Munci şi zile) drept perioada cea mai rea a omenirii, poetul definind munca în genere ca o pedeapsă trimisă de *zei. * Arhetipul (care probabil l-a influenţat pe Flesiod pe cai ocolite) este în miturile din India, care periodizează timpul istoric tot în 4 ere (—> yuga), ultima, caracterizată prin silnicie şi răutate, numită Kaliyuga, fiind echivalentă cu vârsta de fier hesiodică. Aversiunea faţă de f. nu a dispărut pretutindeni. Când s-au introdus, în Polonia, brăzdarele de plug confecţionate din fier, coincidenţa unor recolte rele a stârnit protestul ţăranilor, care au reintrodus vechile pluguri de lemn. Tribul baduwi din Jawa nu utilizează unelte agricole de fier nici în sec. XX. Fimbulwethr (Iarna cea lungă) Fenomen escatologic din *mitologia scandinavă, iarnă catastrofală cu implicaţii cosmice, care va preceda amurgul zeilor (*Ragnardkr) şi, prin stabilitatea ei neîntreruptă, va pregăti distrugerea universului. F. este o iarnă grea şi totală care acoperă lumea definitiv sub zăpezi ca într-o glaciaţiune absolută; succedându-se în două cicluri, de câte 3 ierni, F. va înceta abia când lupul *Fenrir va înghiţi *Soare1e, iar *Heimdallr va suna alarma din cornul său fatal Gjallarhom. Sursa acestui *mit poate fi în *mitologia arilor arhaici, întrucât un fenomen escatologic asemănător se găseşte mult mai timpuriu, în *Avesta: „Peste lumea de trupuri cădea-vor ierni ce vor aduce frigul ucigător“ (Vendidad, II, 44). Dar acest ciclu de ierni escatologice se interpretează uneori ca memorie difuză a ultimei glaciaţiuni care, după ipotezele unor geologi, s-ar fi produs rapid, aproape pe neaşteptate, eventual ca urmare a unei catastrofe cosmice din sistemul solar, ce ar fi modificat brusc poziţia axei terestre. (—» escatologie) Firdaws Loc ceresc de răsplată postumă, conceput de *mitologia arabă (—> islam) ca o grădină a voluptăţilor concrete absolute: hrană, 199 FLORENSKI, PA VEL ALEKSANDROVIC iubire, desfătare (râuri de lapte şi miere, munţi de pilaf, plăceri erotice, oferite de făpturile feminine celeste numite *hurii). F. este o imitaţie hiper-trofică a *Paradisului biblic (*Eden). Ideea de grădină cerească răsplătitoare a privaţiunilor terestre a fost firească pentru locuitorii deserturilor aride ale Arabiei: F. nu este decât o mare oază, completată cu ceea ce puteau să zărească oamenii caravanelor în nălucile unor fata morgana. Topografia *Raiului musulman e simplă: pe o înălţime creşte un * lotus gigantic, la umbra căruia se odihnesc cei drepţi. F. e conceput în caturi (sau ceruri), în al 9-lea fund aşezat tronul lui Allah; acolo se conservă şi originalul * Coranului şi Cartea sfântă a faptelor omeneşti integrale. Accesul e însă foarte dificil, în F. ajungându-se numai pe puntea Sirath, subţire ca firul de păr şi ascuţită ca tăişul săbiei *îngerului Azrail: păcătoşii nu reuşesc să se menţină în echilibru pe această punte, aruncată strategic peste *Infem (*Djahannam). Fjalar 1 Cocos alegoric de culoare roşie, din * mitologia scandinavă, care veghează *Yotun-heim, lumea *uriaşilor, pândindu-1 pe *Eggthir, paznicul marii săli din tărâmul infernal *Hell. Cântatul lui F. va anunţa declanşarea bătăliei finale dintre *giganţi şi ^zei, înainte de *Rag-narokr. ~ 2 Fjalar şi Hjalar, numele unei perechi de gnomi (pitici), amintiţi în *Edda nouă, care au preparat, din sângele lui *Kvasir, amestecat cu mierea albinelor, miedul poeziei (Scaldamjodhr) flamen Preot roman (în sens arhaic, un *sacerdot-mag), consacrat *cultului particular al câte unei divinităţi, numele căreia intra în sintagma reprezentând o funcţie sacerdotală specială. Se pare că f. era cea mai veche demnitate sacerdotală din istoria romană; după G. *Dumezil, originea funcţiei de flamen se află în sacerdoţiul arhaic al Indiei brahmanice (—> brahman, brafimanism). în epoca regalităţii, erau 15 flamini, care însă nu alcătuiau un colegiu, căci fiecare flamin era autonom în sacerdoţiul (flaminium) dedicat zeului său. Erau repartizaţi astfel: flamines maiores, aleşi dintre patricieni, erau consacraţi marii triade a *religiei romane: Flamen Dialis (preotul lui *Iupiter), Flamen Marîialis (preotul lui *Mars), Flamen Quirinalis (preotul lui *Quirinus *Romulus); alţi 12 flamini, flamines minores aleşi dintre plebei erau consacraţi altor divinităţi (* Vulcan us, *Volturnus, *Carmenta, *Pomona, *Flora ş.a.), aproape uitate sau cel puţin neglijate în epoca clasică. Dar când, în imperiu, începe să fie divinizat împăratul, apar flamini ai cultului imperial. Soţia unui f. (flaminica) era şi ea preoteasă. Demnitatea flaminului era o funcţie de stat, supusă unor aspre rigori religioase şi civile. Aulus Gellius ne-a transmis statutul unui Flamen Dialis care, fiind cel mai important, ca preot al lui Iupiter, era supus unui mare număr de interdicţii: de a merge călare, a privi armata echipată de război în afara zidurilor cetăţii, a depune *jurământ, a purta inel de aur compact (fiindu-i permis numai inelul gol pe dinăuntru), a purta noduri la bonetă, îmbrăcăminte, cingătoare, a fi tuns de sclavi (bărbierul său trebuia să fie om liber), a atinge sau a numi carnea crudă, capra, iedera, bobul, pâinea dospită, a tăia lăstari de viţă, a dormi într-un pat ale cărui picioare nu sunt spoite cu lut, a lipsi din patul său 3 nopţi în şir, a permite altcuiva să doarmă în patul său, a se arăta gol sau cu capul descoperit sub cerul liber, a atinge un mort, a divorţa; de asemenea, avea obligaţia să elibereze pe omul în lanţuri care i-ar fi pătruns în casă, lanţurile urmând să fie scoase pe acoperiş, iar de acolo aruncate în stradă (Nopţile attice, X, AT, 1-31). § Georges Dumézil, Flamen-brahman, Paris, 1935 Flora Zeiţa florilor dar şi a fenomenului înfloririi cerealelor, pomilor şi plantelor din grădini, în mitologia romană; divinitate, se pare, de origine sabină, al cărei *cult a fost introdus la Roma de Titus Tatius (sec. VIII î.e.n.), rege sabin, apoi asociat al lui *Romulus. Soţia vântului de apus Favonius (cf. *Zephyros). în cinstea ei, se organizau serbările de primăvară Floral ia (în Dacia romană Florilia, devenită *sărbătoarea prepascală a Floriilor), între 27 aprilie şi 5 mai, constând în jocuri şi cortegii florale şi fiind celebrate noaptea, la lumina faclelor, de curtezane goale, în manifestări desfrânate. întrucât varianta dacoromână Florilia era foarte preţuită şi devenită sărbătoare populară, se poate deduce că amintirea *dansurilor nocturne festive a rămas în memoria folclorică românească sub forma horelor pe care le dansează *Ielele, tot goale, la lumina lunii, în poieni inundate de verdeaţă. Florenski, Pavel AÎeksandrovic (1882 -probabil 1937) Teolog şi filosof rus, preot ortodox, matematician, fizician, istoric al artei, autorul unei originale concepţii despre geneza culturii: „Credinţa determină cultul, iar cultul determină concepţia despre lume, din care ulterior rezultă cultura“ - fenomenul fiind considerat o consecinţă pozitivă a ciocnirii între spiritualitate şi dezagregare (creşterea entropiei, ca lege fundamentală a universului, e privită de filosof ca legea creşterii haosului în toate sectoarele lumii, a acelui *Haos care se loveşte de împotrivirea *Logosului). Rădăcinile acestei concepţii sunt în ideile tezei de doctorat a lui F. în ştiinţe fizico-matematice (Despre Adevărul religios, 1908), dezvoltate în primul său studiu (Stâlpul şi confirmarea Adevărului, 1914) caracterizate de filosoful însuşi ca o încercare de sinteză între matematici şi filosofie, iluminând „experienţa religioasă vie, ca unic mijloc legitim de cunoaştere a dogmelor“. Absolvent al Academiei de Teologie din Moscova, F. predă aici istoria filosofiei ( 1908— 1919); unul dintre cursuri era consacrat filosofiei cultului, această filosofie stabilindu-şi drept criteriu, în afara limitelor culturii, unitatea între FOCA 200 transcendent şi imanent, între raţional şi senzorial. Concepţia se va preciza în 1922, când F. deduce, din teoria generală a relativităţii, posibilitatea unui Univers finalist în care Pământul şi omul devin ţinta centrală a creaţiei. într-o scrisoare către V.I. Vemadski (1929), F. introduce un termen nou: pneumatosfera (din noţiunea greacă TCveOpa -spirit): „existenţa în biosferă sau, poate, deasupra biosferei, a ceva ce s-ar putea numi pneu-matosferă, adică existenţa unei părţi deosebite a materiei, inclusă în circuitul spiritului.“ Consecvent sieşi şi refuzând orice tranzacţie cu regimul bolşevic, teologul si filosoful nu şi-a putut finaliza sistemul de gândire, întrucât în ultimul deceniu de viaţă a fost prizonierul chinuit al lagărelor represive, iar biblioteca i-a fost distrusă, împreună cu toate proiectele şi manuscrisele. Nikolai *Berdeaev numea creştinismul lui F. cu epitetul ambiguu „ortodoxie magică“. Foca; Sfântul Foca în *calendarul creştin, martir din epoca împăratului roman Diocleţian, dar în *mitologia românească - patron al incendiilor şi în genere al *focului. F. îi fereşte pe oameni de foc şi de grindină, de trăsnet, ca şi de orice primejdie de incendiu. O variantă mai puţin frecventă îl socoteşte vizitiu al lui *Sântilie. Originea acestui *mit. în parte hagiografică, trebuie căutată mai ales în confuzia fonetică; totuşi, miezul mitului e posibil să conţină o divinitate ignică locală precreştină, al cărei nume s-a pierdut; ipoteza se poate baza atât pe bunăvoinţa lui F. de a limita incendiile, cât şi pe credinţa că, de ziua sf. Foca (23 iulie), apa râurilor fierbe de la arşiţa soarelui, iar pietrele ard în apă. focul *Element principal în *mitologiile lumii, considerat cauză si motor al vieţii, dar şi distrugător sau purificator al ei; venerat adesea ca zeu important, reprezenta personificările/ solar şi ale f atmosferic (fulgerul), de asemenea ale f astral, apoi ale/ lăuntric al organismelor, dar mai ales ale/ viu. văzut în dubla ipostază de prieten şi duşman al omului. *Miturile arhaice ale arilor primitivi au venerat f. aproape ca zeu de prim rang; ecoul acestei veneraţii răzbate în * Vecia care începe cu o invocaţie către zeul ignic *Agni (.Agnim ide - „Pe Agni îl cânt“, Rigveda, I, 1) şi în *Avesta, unde f., *Athar, e socotit fiul zeului creator *Ahura-Mazda. în aceleaşi zone mitologice există şi primele clasificări ale f. în concepţia vedică f. (teja\ văzut deodată ca lumină esenţială, forţă şi strălucire, e distribuit în f. ceresc, pământesc, stomacal şi mineral. în concepţia avestică (Avesta, Yasht, II, 17) se deosebesc 5 tipuri de foc sacru: f. aprins în *temple şi orice f. de lemne, cel din corpul omului si animalelor, f. ocult al pământului, adică cel subteran, fulgerul şi f. paradisiac, arzând pentru Ahura-Mazda şi pentru toate făpturile cereşti; cele 5 focuri devin 5 raze simbolice înconjurând nimbul regal al zeilor, sfinţilor si monarhilor. Deşi personificat de toate mitologiile în toate ipostazele si socotit totdeauna divinitate (sau atribut al unei divinităţi),/ mitic e clasificabil în două categorii generale: fiinţă autonomă şi element cosmic divin. »1) Focul-f i i n t ă . în Africa, boşimanii cred că f. e o fiinţă vie, deoarece se poate deplasa şi poate mânca, devorând tot ce-i iese în cale. Zeul vedic Agni, dispunând de ubicuitate dar totodată de mobilitate, cuprindere şi insaţietate, nu era decât o însufleţire nominalizată a fenomenului. Chiar în Iranul prezoroastric, f. era socotit fiinţă în orice ipostază a sa şi avea o clasă specială de preoţi (athravan): până şi f. vetrei era fiinţă vie divină, fiind interzisă suflarea sau scuiparea în flacără, chiar şi arderea deşeurilor fiziologice, preferându-se pentru combustie lemnul pur şi parfumat; într-un sens, era mai important şi decât f. solar: astfel, f. vetrelor si al * altarelor era aprins în locuri ferite până şi de lumina soarelui, spre a nu fi eclipsat. Mai multe populaţii consideră că f. originar e în stăpânirea unei mame sau bunici a f. (*Mahuike, în mitologia neozeelandeză maori, locuitoare a subpământului, şi ale cărei unghii producătoarele f. sunt furate de nepotul ei *Maui; sau femeia'cea mare, Nai, la tribul siberian al mansilor); iacuţii îşi imaginează personificarea f. ca pe un moşneag cocoşat, în halat roşu. • 2) Focul - element ~a) Focul solar, probabil, prima formă cunoscută de om în aspectul şi în efectele ei, dar înţeleasă analogic abia mai târziu, când, de pildă în Egipt, *Re (Soarele), apare şi în ipostaza de „Motan în flăcări“; la multe popoare, fs. este zeul de prim rang (zeiţa japoneză *Amaterasu, zeu nahuatl *Huitzilopochtli, *Shamash în Babilon) cu atribute multiple: creativitate, echilibru universal, legislaţie; alteori preferând f. concret, miturile acordă fs. ranguri secundare: *Surya (India), *Mithra (Iran), *Hors (slavi), *Oruna (tribul yoruba, Africa); grecii au transferat cu timpul o mare parte din atributele solare ale lui *Helios asupra lui *Phoibos Apollon, simţind nevoia unui raport de frumuseţe, de sens sublim al luminii soarelui. ~ b) Focul ceresc era adorat ca simbol vizual (fulgerul) şi ca efect (trăsnetul), adesea într-o singură personificare (*Indra în India, *Zeus la greci, *Perun la slavi, *Thorr la scandinavi), trăsnetul determinând până şi venerarea locului de descărcare electrică, astfel că, la romani, Pontifex Maximus aduna pământul lovit de trăsnet şi îl îngropa cu un *ritual deosebit (moştenit de la etrusci), acoperindu-1 cu iarbă; o formă obscură de fc. este flacăra nemistuitoare divină din textul biblic yahwist, care înspăimântă fără să distrugă, fiind cadrul de coborîre din cer a zeului care vorbeşte „din mijlocul focului“ („s-a uitat Moise şi iată mărăcinii ardeau cu flacără si nu se mistuiau“ - V.T., Exodul, III, 2). ~ c) focul viu, adorat dinaintea descoperirii producerii celui artificial, ca tezaur impalpabil şi esenţial, fie în personificări 201 FOCUL generale (zeul nahuatl arhaic *Huehueteotl, sub a cărui egidă se reaprindeau toate f. cu ajutorul torţelor umane vii, zeul slavilor *Dajbog, văzut ca dărnicie a naturii, sau violentul zeu chinez *Zhu Rong) fie ca f de vatră (*Hestia la greci, *Vesta la romani), era conservarea f. genuin necesar existenţei umane, a cărui dispariţie putea fi socotită un moment tragic; grecii considerau f. domestic ocrotit de Hestia si îl adorau ca fiind de obârşie divină, aducându-i *ofrande (vin, flori şi fructe, tămâie) şi adresându-i *rugăciuni ca unui zeu autonom care, arzând în vatra casnică, asigură prosperitatea familiei. La romani, pe lângă/ vetrei devenit cu vremea şi *simbol al belşugului şi stabilităţii casnice, se păstra în mijlocul satului, mereu întreţinut, şi un focus publicus. în India, în ritualul nunţii, mirele şi mireasa, ţinându-se de mână, înconjoară de 3 ori f sacru, din care apoi îşi aprind vatra casnică, unde vor întreţine flacăra nestinsă toată viaţa. F. viu provine în genere fie din conservarea f natural, fie din simpla frecare a două beţe uscate. în ambele cazuri fv. e pus în seama unei *revelaţii divine. Descoperirea f. în Egipt, după un mit transmis de Diodor din Sicilia, s-ar fi produs astfel: „Unii preoţi spun că acela care a domnit primul în Egipt ar fi fost Hephaistos, descoperitorul focului. Datorită acestei binefaceri, el a ajuns la cârma ţării. Odată, în vreme de iarnă, când un arbore din munţi a fost lovit de trăsnet iar după aceea focul a cuprins pădurea vecină, Hephaistos s-a apropiat de foc şi s-a bucurat mult de căldura acestuia. Şi îndată ce focul tindea să se stingă, el îl înteţea mereu; aducând întruna lemne şi menţinând flacăra, Hephaistos a chemat şi alţi oameni să se bucure şi ei de puterea focului“ (Biblioteca istorică, I, XIII, 3). Dincolo de substituirea numelui prin identificare (cum procedaseşi Herodot şi cum faceau romanii în curenta lor interpretatio), Diodor preia o *legendă inductivă (răspândită de altfel în mitologia periferică a întregii lumi) despre *eroul civilizator ignic, dezvoltat în cadru antropologic mai mult decât mitologic, aici nemaifiind vorba nici de „furtul“ prometeic al f., nici de „arta“ arhetipală de a-1 produce. Provenienţa f. potenţial din lemnul copacilor e pusă în diferite mituri pe seama fulgerelor; arborii loviţi de trăsnet, consacraţi de romani lui *Iupiter, au fost veneraţi şi în Heflada, şi mult mai târziu în Africa de Sucf, în California, în Saxonia. în multe mituri, îndeosebi asiatice, f. e ascuns de un zeu, într-o formă latentă, în lemnul unor copaci, de unde omul îl poate elibera, ca flacără vie (arborele de foc Shumu, în China; f. inclus în copacii din păduri de o pasăre pe care a trimis-o zeul *01ofaet, în arhip. Carolinelor; Agni, după o variantă din India, zeu de foc născut din lemn). Frecarea lemnelor pentru obţinerea fv. s-a păstrat până în vremea contemporană, ca simplu ritual festiv (ca în societatea pastorală a românilor, ritualul efec-tuându-se aici în ajunul zilei de * Sfântul Gheorghe). Scopul vital în ritualul fv. de pretutindeni este purificarea. ~ d) Focul infernal, socotit totdeauna subteran, era înţeles fie ca depozit divin al pământului, ascuns de ochii omeneşti (păzit în concepţia babiloniană de *Kishar, iar la neozeelandezii maori de Mahuike, dar şi o ipostază a f. în sine devenit subacvaticul vedic *Vâdavăgni), fie o posibilitate de flăcări debordate periodic de glie, ca f. vulcanic (hawaianul *Pele, într-o măsură şi romanul *Vulcanus), fie ca f. de pedeapsă (tărâmul subteran * Hades; întrucâtva asemănător cu acesta, *Gheena biblică - o formă impersonalizată a zeului arhaic palestinian *Hin - ambele sincre-tizându-se mai târziu în * Infernul mitologiei creştine; dar mai ales lumea subpământeană a zeului scandinav *Loki, simbolizând în genere forţa ignică distrugătoare). - e) Focul cosmogonic este sau f cosmic primordial (*Aither în * mitologia greacă, *Samvartaka în mitologia vedică) considerat în sine sau materia unui *haos de flăcări iniţiale din care a luat fiinţă universul (triburile sud-vest africane cred că lumea provine din f ceresc, manifest mereu în fulgere, iar amerindienii din California afirmă că la început lumea nu a fost decât un glob de foc). ~ f) Focul escatologic nu e totalitar; unul din tipuri, f. distrugerii universului, este singurul cu consecinţe integrale, în primul rând f. conflagraţiei cosmice Samvartaka, nimicind totul în mod periodic, după un mit vedic, şi având similitudini cu f. distrugător, în parte personificat de zeul nahuatl *Tezcatlipoca; subsidiar, există o variantă vedică, unica în mitologia generală, a fiului de *rişi, Aurva, care, în ipostază dQ f.e., a vrut să distrugă universul, însă *Brahmâ, spre a-şi salva opera, a aşezat pe fundul oceanului acest f., numindu-1 Vădavăgni şi îngăduindu-i să devoreze apa dar să rămână veşnic f. submarin; f.e. e frecvent în mituri sub forma unor stele sau comete catastrofale, care cad în Ziua de Apoi (cometa Gurz-sehr, urmând să incendieze lumea în clipa bătăliei între *Ormuzd şi *Ahriman; de asemenea, „steaua adâncurilor“ din momentul apocaliptic creştin); însă cea mai stranie formă a fe. e în *mitologia scandinavă: amurgul zeilor (*Ragnarokr) care va începe în momentul când lupul *Fenrir, f. htonic (fiul lui *Loki), va înghiţi Soarele, adică se va produce distrugerea focului de către foc; ultima formă distrugătoare de f.e. o constituie armele războiului ceresc (trăsnetele lui *Zeus, săgeata lui *Indra, văpăile năs-trapelor lui *Yahweh, sabia de foc a *îngerului ş.a. ); dar f. purificator, deşi tot f.e., are în concepţiile unor mitologii un rol pozitiv, fie de igienă terestră (flacăra incinerării), fie de igienă a sufletelor (purificarea oamenilor în pământul lichefiat si incandescent după ce cometa din A vesta va arcfe lumea). - g) Focul prometeic este cel mai preţuit în mitologiile populare, deşi cel mai osândit de *teologiile clasice: furtul f. din depozitele divine FOCUL 202 (săvârşit de *Prometheus la greci, de Maui la maori) este unul dintre marile acte de impuls ale primelor civilizaţii umane; răpirea f. este revoluţionară pentru omenire, însemnând deopotrivă universalizarea f. ca unealtă umană şi constituirea ştiinţei de a-1 produce artificial, independent de capriciile naturii; sub acest unghi, interpretările clasice s-au mulţumit să considere descoperirea f. un rapt de la natura ambiantă, dar păreri mai îndrăzneţe l-au presupus un import extraplanetar (cf. Dimitrie Drăghicescu, Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme, în Revista de Filosofie nr. 2, 1938 - care propune ipoteza speculativă că f. ar fi adus pe pământ, odată cu alte bunuri tehnice primordiale, renarate de mituri, de coloniştii extraterestri veniţi odinioară să populeze planeta noastră).’~ h) focul artizan, independent de f prometeic, prezentat colateral în multe mitologii ca atribut suplimentar al zeilor ignici, în mitologia greacă are un patron autonom, *Hephaistos, şi e simbolul absolut (probabil din epoca descoperirii metalurgiei) al singurului mijloc eficient de modelare a metalelor, ca în atelierele subterane ale zeului amintit, supranumit şi „Făurarul“. - i) Focul tehnic e fie divin (constând în ejecţiile unor instrumente de inspiraţie sau *revelaţie divină, ca tabernacolul lui *Moise sau ca experienţele lui *Numa Pompilius în meşteşugul reproducerii fulgerelor lui Iupiter), fie uman (interpretat -adesea sub influenţa psihanalizei - în ce priveşte descoperirea producerii lui prin frecarea a două lemne din care unul prelung se roteşte rapid în cavitatea celuilalt, plat, ca provenind dintr-un simbolism sexual; faţă de această ipoteză hazardată, mult mai plauzibilă pare concepţia unui mit chinez: o pasăre ciuguleşte „copacul de foc Shumu“ scoţând „din el un foc strălucitor“, iar „un înţelept a luat o creangă din copac şi, sfredelind copacul cu ea, a obţinut focul“). Dacă, probabil, primul foc artificial a fost produs prin frecarea a două lemne uscate, antichitatea preistorică a inventat, pe de o parte, amnarul (care ar putea fi de origine neolitică), pe de altă parte, un instrument tehnic ingenios (grec. 7rup£Î0t; lat. igniaria), compus dintr-o pârghie verticală dură sprijinită în orificiul unui alt lemn, însă orizontal (un fel de scândurică), focul născându-se prin semirotirea alternativă foarte rapidă a pârghiei acţionate cu palmele (ca şi acum în multe sate africane sau australiene) sau cu o curea: perfecţionat mai târziu, instrumentul a devenit un soi de burghiu. Forma antică superioară a fost însă *oglinda concavă a lui Arhimedes, existând paralel şi alte sisteme: drugi de lemn rotunzi acţionaţi de curea (la germani) sau de o roată (la slavi). ~ j) Focul sacrificial este f ritual (—» sacrificiu, funeralii), fie al rugurilor de incinerare, fie al flăcării *altarelor; popoarele Americii precolumbiene efectuau ritualul dramatic al reaprinderii tuturor focurilor la sfârşitul fiecărui ciclu de 52 ani, în onoarea zeilor *Huehueteotl şi *Xiuhtecuhtli, de la tortele vii întruchipate în tineri bărbaţi purtând văpaia intr-o cavitate pectorală din dreptul inimii, practicată prin incizie, şi bineînţeles murind în clipa încheierii misiunii, al cărei răstimp era calculat în raport cu rezistenţa organismului omenesc; în India, în *Upanişad, se disting 5 tipuri de fs. (lumea cealaltă sau cerul; furtuna *Paijanya; lumea aceasta adică pământul; bărbatul; femeia), fiecare avându-şi propriul combustibil (fumul, flacăra, cărbunii şi scânteile); prin fiecare din aceste fs. zeii săvârşeau sacrificii rituale din care rezulta apoi fiinţa corespunzătoare. Un *ritual asemănător exista în Hellada: pe ins. Lemnos (consacrată lui *Hephaistos care, aruncat de Zeus din *01imp, căzuse aici) se stingeau o dată pe an toate focurile, fără să se reaprindă în timpul sacrificiilor; apoi o corabie aducea focul nou din ins. Pelos, spre a se reaprinde vetrele casnice şi cuptoarele fierăriilor, în fiecare primăvară. Sărbători ale f nou de primăvară s-au păstrat şi în datinile românilor: *Flodăiţele (Munţii Apuseni) şi *Alămor sau Alimori (Transilvania şi Banat); primăvara, la serbările de Alimori, se rostogoleau de pe dealuri roţi aprinse, poate ca *simbol solar (cf. * roţile de foc^ din basme); de Mucenici (9 martie) sau de *Pasti, se aprind focuri peste care sar flăcăii satului. ~ Serbările focului au vechi rădăcini pastoral-agrare: Palilia, la romani, marcând sfârşitul iernii (23 aprilie), şi persistînd la români, în forme asemănătoare şi ’în aceeaşi zi (după calendarul creştin - ajunul Sfântului Gheorghe); la unele popoare romanice din Europa, la 24 iunie, adică îndată după solstiţiul de vară; dar cele mai frecvente *sărbători din Europa modernă, consacrate f., sunt sau în noaptea de 1 mai, sau în ziua solstiţiului de vară; francezii fac cu aceste ocazii şi sacrificii de animale, arzând şerpi sau veveriţe vii. La unele etnii modeme (englezi, bulgari, sârbi, albanezi, huţuli), buturuga de *Crăciun este bifuncţională, simbolizând aprinderea focului nou, dar având şi un caracter *apotropaic. • Sacralizarea focului, prezentă în toate religiile sub forma veneraţiei absolute, are multe principii coincidente în aria mitologiei generale; astfel: nu se poate scuipa în f. (Iran, România), nu se aruncă în flăcări deşeuri fiziologice (Iran), nu se lasă udul peste f. (România, Rusia), nu se leapădă în faţa unui f. aprins nimic murdar (Hellada); un vinovat nu poate să stea în f. (Hellada); f. nu poate fi insultat (Iran, India) sau blestemat (România); când se dărâmă o casă, cuptorul sau vatra nu trebuie atinse (România). în datinile multor popoare există un *tabu ignic complex, numele propriu al f. fiind adesea evitat în vorbirea curentă; în lb. romanice, termenul s-a format din focus (vatră), deoarece romanii îl preferau, din *superstiţie, termenului propriu ignis (de ex., focus publicus). Avesta evită des numele lui Athar, preferând formula „fiul lui Ahura-Mazda“. în tradiţiile româneşti, cuvântul 203 FONS foc, uneori tabuat, se înlocuia curent fie cu vatră, fie cu lumină, întrucât cu vremea foc devine similar cu incendiu (cf. în zona Botoşani: „Foc la tătari, la noi lumină!“). § James George Frazer, Myths of the Origin of Fire. An Essay, London, 1930; D. A. Vasiliu. Focul viu în datinile poporului român în legătură cu alte popoare Bucureşti. 1943; Gaston Bachelard, Psychanalyse du Feu, Paris, 1937; (trad. rom. Psihanaliza focului, Bucureşti, 1989). Fons; Fontus Zeul izvoarelor, în *mitologia romană, iniţial un simplu *numen al apei, apoi -ca personificare nominalizată - dobândind o biografie populară, în care apare ca fiu al zeului naţional *Ianus şi al *Nimfei din Latium, *Iuturna. în cadrul *sărbătorii Fontinalia (13 octombrie), cununi împletite din flori erau aruncate în izvoare. F. avea un *altar, dincolo de limita urbană a Romei, pe malul drept al Tibrului. Forculus Zeu, în *mitologia romană având atributul de paznic şi ocrotitor al uşilor. Fornax; Fornacalis Dea Zeiţă protectoare a cuptoarelor, în mitologia romană; în onoarea ei, se organizau *sărbătorile Fornacalia (Serbările cuptoarelor). F. patrona şi furnalele metalurgice. Forseti (Cel care stă dinainte) Zeu cu biografie mitică nu prea clară, din *mitologia scandinavă. numit în saga Gylfaginning (singura sursă nordică ce îl aminteşte ca atare), zeu al justiţiei; mai exact: patron al rostirii dreptăţii. Era considerat fiul zeului *Baldr şi al zeiţei *kanna şi închipuit ca un îmbietor şi frumos tânăr locuind în palatul său Gletnir (sau Glastheim). în virtutea atributului său unic de judecător al *zeilor şi al oamenilor, remarcabil prin obiectivitatea sa juridică fără cusur, unii cercetători consideră că F. reprezintă zeificarea unei personalităţi protoistorice, a unui *erou civilizator sau chiar a unui cârmuitor tribal. Fortuna; Fors Zeiţa sortii, în *mitologia romană, al cărei *cult, originar din Praeneste (Fortuna Primigenia) şi dezvoltat din adorarea unei divinităţi arhaice locale, a dus la identificarea ei cu zeiţa greacă similară *Tyhe. F. era reprezentata cu ochii legaţi, spre a simboliza soarta oarbă, şi avea o mână pe cârma destinelor universului, ţinând în cealaltă Cornul Abundenţei; imaginea era gândită ca o alegorie complexă a capriciilor destinului, ale norocului arbitrar, ale şansei şi neşansei, căci zeiţa ajunsese să patroneze mult mai târziu, în cultul roman, pe de o parte hazardul, indiferenţa şi nesiguranţa sorţii, pe de alta, norocul prielnic şi manifestările bunăvoinţei divine; de aici şi deducţia că F. reprezintă de fapt un *sincretism, produs în lungul unei epoci, din două divinităţi contrare: Bona Fortuna (Soarta bună) şi Mata Fortuna (Soarta rea) - pereche perpetuată apoi în perechea de divinităţi populare româneşti: Piaza Bună şi Piaza Rea (—> piază). F. era una dintre cele mai populare divinităţi printre romanii în genere fatalişti şi avea numeroase nume alegorice: Fortuna Augusta, F. Barbata, F. Brevis, F. Bona, F, Caelestis, F.Dubia, F. Dux, F. Equestris, F. Redux, F.Publica, F. Privata; un *templu din preajma Romei îi era consacrat în ipostaza ei de Fortuna Muliebris (Fericirea femeilor) unde serviciul religios (1 decembrie) era îndeplinit şi asistat numai de femei. De fapt, în cultul roman popular, F. era implicit şi zeiţa norocului dirijat, a şansei, a câştigurilor, dar şi o zeiţă oraculară (—> oracole). £e această cale a pragmatismului ^religiei romane târzii, F. pătrunde cu un cult nou pe teritoriul Daciei, cucerit de Traian, fiind numită Fortuna Daciarum (Fortuna Daciilor) şi obţinând numeroase *altare, la Sarmizegetusa şi în alte oraşe. Fraţii Apostolici *Sectă creştină (—» creştinism), întemeiată la Parma, în 1260, de ţăranul italian Gerardo Segarelli. pentru a predica renunţarea la orice avere şi întoarcerea la modul de viaţă al * Apostolilor creştini. Elaborată treptat, doctrina sectei considera *Biserica catolică o organizaţiei laicizată si cerea în consecinţă nesupunerea credincioşilor faţă de autorităţiîe eclesiastice şi civile. F.A. divizau istoria omenirii în 4 perioade: 1) până la *Isus Christos; 2) de la naşterea lui Christos până la papa Silvestru I (—> papi), când Biserica şi-a dobândit autoritatea lumească; 3) de la papa Silvestru I până la Segarelli, perioadă de uriaşă autoritate lumească, de acumulare a unor imense bogăţii şi de corupţie a Bisericii; 4) ultima perioadă, consacrată *mântuirii sufletelor omeneşti şi asigurată prin apariţia lui Segarelli. Fondatorul conducător al sectei, un om vanitos şi fanatic, purta o lungă mantie albă de apostol, trăind împreună cu prozeliţii în deplină sărăcie. Condamnat la moarte şi ars pe rug în 1286, Segarelli lasă locul unui discipol, Dolcino, care în 1304 iniţiază o răscoală, înăbuşită însă abia în 1307 când şi noul conducător e ucis. Secta a mai existat până la mijlocul sec. XIV, din Italia răspândindu-se şi în sudul Franţei, în Spania şi în Germania. Fravashi (zend. fravash - mărturisire de credinţă) Divinităţi persane simbolice (—> mitologie iraniană), reprezentând fiinţa inteligentă ideală pe care zeul suprem *Ahura-Mazda, creind lumea, a avut-o în minte şi cu ajutorul plural al căreia, multiplicată într-un număr incert de *genii binefăcătoare, el poate ocroti întregul univers şi mai ales poate proteja pe zeiţa apelor, *Anahita, şi *pă-mântul, făcând să crească toate plantele. Astfel, fiecare fiinţă inteligentă şi virtuoasă are un F. ca *înger păzitor şi ca geniu care o inspiră, sporindu-i potenţialul spiritual, o ocroteşte şi o apără; toate fiinţele divine, umane, animale si vegetale au un F. individual, după cum au şi *zeii superiori şi chiar Ahura-Mazda; sunt privaţi de F. numai necredincioşii. Un grup special de F. are în grijă creşterea plantei din care se extrage băutura divină *haoma. Frazer, sir James George Etnolog şi folclorist englez (1854-1941), antropolog al religiei, istoric FRAZER, sir JAMES GEORGE 204 şi interpret reputat al *magiei, *mitologiei şi ^religiilor; întemeiat pe o foarte vastă erudiţie în toate zonele mitologice ale lumii, F. a cercetat *miturile în cadrul sistemelor lor unitare, iar structurile formelor religioase le-a analizat eliberându-se de orice normative fie ale *credinţei religioase, fie ale *ateismului. Studiind comparativ *cultul naturii la primitivi, originile totemismului (—> totem), cosmogoniile primare, atributele magiei, de asemenea miturile fundamentale ale omenirii, printre care *potopul universal (cercetează în acest domeniu peste 400 mituri de referinţă), F. a ajuns la concepţia că religiile descind din magia primitivă: „Prin religie, înţelegem aşadar împăcarea sau concilierea forţelor superioare cu omul care, cum se crede, călăuzeşte si regizează cursul naturii şi al vieţii umane. [...] în alţi termeni, nici un’om nu e religios, dacă nu-şi guvernează, în oarecare măsură, conduita prin teama sau dragostea de Dumnezeu“ (The Golden Bough, compendiu, London, 1924, cap. IV). Geneza religiei, ca fenomen de evoluţie a gândirii umane între magie şi cunoaşterea ştiinţifică, e comparată „cu o pânză ţesută în trei fire deosebite - firul negru al magiei, firul roşu al religiei, firul alb al ştiinţei, dacă prin termenul ştiinţă ne este îngăduit să înţelegem, tot astfel, totalitatea adevărurilor simple extrase din observarea naturii“ (op. cit., cap. LXIX). Cercetările lui F. s-au condensat în lucrarea sa principală: Creanga de aur (12 voi., 1911-1918), care este o originală oglindă a devenirii civilizaţiei umane prin coridoarele memoriei şi simbolismului miturilor (regele *pădurii; regii preoţi; magia simpatică; magia şi religia; stăpânirea magică a atmosferei; magicienii ca regi; *zei umani încarnaţi; regii *elementelor; cultul arborilor în Europa modernă; influenţa sexelor asupra vegetaţiei; căsătoria sacră; regii Romei şi ai Albei; succesiunea tronului în vechiul Latium; cultul stejarului; Dianus şi *Diana; povara regalităţii; primejdiile sufletului; acţiuni, persoane, obiecte, cuvinte tabuate; mitul lui *Adonis, *Attys, *Osiris, *Isis, *Dionysos, *Demeter; maica grâului în diferite ţări; spiritul grâului ca animal; uciderea animalului divin; transferul răului şi *ţapii ispăşitori; între *cer şi *pământ; *sărbătorile *focului; *Baldr şi vâscul; sufletul exterior; *creanga de aur) - toate acestea fiind elementele de reper ale sintezei mitologice frazeriene, ferite de interpretări simbolistice abuzive şi de exagerarea valorii în sine a religiei în fomarea culturii umane, chiar dacă nu totdeauna suficient raportate la cadrul de emancipare psihosocială a omului. Moment intelectual fundamental la sfârşitul sec. XIX, Creanga de aur. Un studiu asupra magiei si religiei (The Golden Bough. A Study in Magic and Religion), opera de căpetenie a lui F., şi-a cucerit o mare autoritate în antropologia religiilor şi a exercitat o influenţă culturală ce a fost comparată adesea cu influenţa exercitată, în alt plan de cultură, de opera lui Charles Darwin, Originea speciilor. Pornind de la *simbolul „crengii de aur“ - amintite de Vergilius în Eneida si de la comentariul făcut de Servius asupra ^ritualului aferent, de asemenea descifrând implicaţiile mitologice ale cultului arborilor (*dendrolatrie) şi ale *sacrificiilor omeneşti în cadru religios, F. urmăreşte de fapt evoluţia conştiinţei religioase a omenirii, aşa cum o consideră el, de la magie (căreia îi acordă o foarte mare importanţă în existenţa omului primitiv) la religie. Deşi nu primul, F. a consacrat ca sistem mitologia comparată („metoda comparativă“ a sa), folosită anterior de fapt şi de *Tylor, ca şi de alţi etnologi şi folclorişti; dar la el, metoda comparativă se autodefineşte ca metodă ştiinţifică fertilă şi, chiar dacă un timp criticată, ba chiar respinsă, ea este repusă în drepturile ei depline, mai târziu, de savanţi de talia antropologului structuralist Claude *Levi-Strauss. Clădită astfel pe o erudiţie uriaşă şi pe surse de informaţie într-adevăr planetare, opera lui F. are o perenitate documentară greu egalabilă, recunoscută chiar de cei care nu-i recunoşteau şi \aloarea ştiinţifică: Goldenweiser socotea Creanga de aur „neglijabilă ca teorie, indispensabilă ca colecţie de materiale asupra religiei primitive“ (Anthropology, London, 1937). Sistemul frazerian nu a rămas infailibil, iar opiniile specialiştilor sunt mereu împărţite. Bronislaw *Malinowski recunoştea în Creanga de aur „o lucrare care a avut o influenţă uriaşă asupra multor ramuri ale ştiinţei şi care a creat noi linii de cercetare ştiinţifică“. John Benett critica opinia lui F. despre magie ca despre o ştiinţă eronată: „Frazer nu a reuşit să vadă că magia nu este numai o teorie greşită despre cauzaţia naturală, datorită faptului că se interesează mai mult de ceea ce cred oamenii despre lucruri, decât de ceea ce fac aceştia cu ele“ (Other Cultures, London, 1964). Mircea *Eliade îşi amintea că, „pentru a citi operele complete ale lui Frazer, am început să învăţ engleza“ (L Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1979, p. 30), fără a evita să spună că „graţie în primul rând imensei erudiţii a lui Frazer şi realului său talent literar, moda «demonilor vegetaţiei» a reuşit să domine studiile de etnografie şi de istorie a religiilor până chiar în ajunul primului război mondial“ (Trăite d’histoire des religions, Paris, 1975, p. 304). Au existat însă şi critici mai dure; pentru un G.E. Smith, opera lui F. e compusă din „prostii savante“. Totuşi, încă spre sfârşitul sec. XX, nici un specialist si nici un om de cultură generală nu poate ocoli şi ignora opera frazeriană. § Adonis, Attis, Os iris. Studies in the History: of Oriental Religion, 1906; Totemism and Exogamy. A Treatise on certain early forms of Superstition and Society 1—1V, London, 1910; The Golden Bough. A Study in Magic and Religion, ed. 1, London, 1890; ed. integrală, I-XIL London, 1911-1918; ed. definitivă (ed. III) I—XII 4 XIII, Bihliography and General Index, London. 1935-1937; The Golden Bough. compendiu. 205 FREYJA London-New York, 1922; Le Rameau d'Or, trad. franc, de Lady Frazer, Paris, 1924; Creanga de aur, I-V, trad. rom. şi prefaţă de Octavian Nistor, Bucureşti. 1980; The Worship of Nature, London, 1926; The Devii's Advocate. A PI ea for Superstition, London, 1928; Myths of the Origin of Fire. An Essay, London 1930; Creation and Evolution in Primitive Cosmogonies, London, 1935; The Fear of the Dead in Primitive Religion, London. 1936; Folk-Lore in the Old Testament. Studies in Comparative Religion, Legend and Law, I—III, London. 1918; Anthologia Anthropologica. A copious selection of passages for the studv of social anthropology from the notehooks of Sir J. G. Frazer, 1-1V, London, 1938-1939. Freud, Sigmund Medic psihiatru si filosof austriac (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, cercetător din punctul său de vedere al *totemului, al sistemului *tabu din *religiile primitive şi al *mitologiei, dar în mod adesea preconceput, îndeosebi spre a-şi ilustra concepţia despre dominanta refulărilor sexuale. Tratându-şi propria nevroză şi observând o metodă aptă de vindecare a isteriei prin explorarea în timpul somnului hipnotic a trecutului mental al pacientului, ajunge la construirea sistemului psihanalitic. în cadrul concepţiei despre rolul subconştientului şi instinctului sexual în existenţa individului, ca sferă principală cenzurată de normele, legile si principiile stabilite de conştient, F. elaborează şi o teorie mitologică după care toate *arhetipurile miturilor nu sunt decât un vis colectiv omenesc produs de nevroza generală a umanităţii supuse insatisfacţiei erotice; astfel, sentimentul religios ar fi un sentiment de vinovăţie al învinşilor sexuali faţă de concurenţii învingători. F. explică întreaga *mitologie greacă prin reflectarea iraţională a anumitor complexe psihice; astfel *Gaia (pământul), ca substanţă primă şi ultimă, naşte pe *Uranos (*cerul) cu care se uneşte născând pe *Titani, iar Uranos îi aruncă în *fartaros, pentru lichidarea concurenţei sexuale; dar Gaia, care vrea să fie soţia tuturor bărbaţilor, îl ajută pe titanul *Kronos să-şi înlăture concurentul, castrându-1; după ce scapă de Uranos, Kronos se căsătoreşte cu mama sa Gaia, numită acum *Rhea, si pune stăpânire pe univers, însă tot din concurenţa erotică îşi înghite copiii, afară de *Zeus, salvat de Rhea; ’*Titanomahia dezlănţuită de Zeus reflectă aceeaşi luptă sexuală: Zeus, învingătorul Titanilor, se căsătoreşte cu aceeaşi Gaia în ipostaza *Herei ş.a.m.d. Dar F, a recitit limitativ *miturile care îl interesau în planul teoriei psihanalizei, ajungând uneori la răstălmăcirea lor; chiar dacă erotismul e frecvent mai ales în mitologia greacă, concurenţa este pentru puterea unei politici divine, iar incestul e caracteristic endogamiei primitive; exagerându-şi concluziile asupra materiei mitice primitive, F. a extrapolat dincolo de limitele fireşti o observaţie particulară, dovedind implicit şi o cunoaştere incompletă sau o absorbire superficială atât a^ mitologiei, cât şi a istoriei societăţii primitive. în Totem si tabu, F. porneşte de la complexul lui Oedip (—> Oedip) -cel care, fără a şti, şi-a ucis tatăl şi s-a însurat cu mama sa; F. afirmă că „trebuie să vedem în complexul lui Oedip una din principalele surse ale acelui sentiment de remuşcare care îi chinuie atât de des pe nevrotici“ (Introducere în psihanaliză, 3, XXI) şi că tot aici îşi are originea „conştiinţa culpabilităţii“ omenirii (Totem şi tabu) adică *păcatul originar. întemeiat şi pe numeroasele sale observaţii pe pacienţii laboratoarelor de psihanaliză (riguroase din punct de vedere ştiinţific şi deseori salutare), ca şi pe observaţii fiterare sau filosofice mai vechi (Sofokles însus’i, în tragedia Oedip, sau Diderot, în Nepotul iui Rameau, din care şi citează: „Dacă micul sălbatic ar fi lăsat în voia lui să-şi păstreze toată imbecilitatea şi să adauge puţinei raţiuni de copil din leagăn violenţa pasiunilor bărbatului de treizeci de ani, el şi-ar sugruma tatăl şi s-ar culca cu mama sa“), F. exploatează presupunerea că fetele ar fi împinse spre taţii lor de o dorinţă incestuoasă obscură, după cum băieţii ar tinde spre mame; de aici, F. deduce (pe baza teoriei lui Atkinson despre „hoarda paternă“) că fiii, geloşi erotic pe tatăl lor, devin paricizi; dar, neeliberaţi cfe obsesie şi ajungând rivali, în acelaşi timp roşi de remuşcare, spre a se împăca cu moartea tatălui lor, fac din el un obiect de adoraţie şi se aliază într-un clan, stabilind legea exogamiei, adică a căsătoriilor în afara clanului, pe care o confirmă credinţa că măsura le-a fost dictată de tatăl defunct, devenit totem. Iar în ultimă analiză, F. consideră că mitologia şi religia au aceeaşi origine ca şi nevroza obsesivă. Opera lui F. a influenţat o înclinare psihanalistă spre cercetarea istoriei religiilor (*Jung, *Eliade). § Totem und Tabu, Leipzig-Wien. 1913; Vorlesungen zur Einführung in die Psychoanalyse, Wien. 1910: Das Ich und das Es, Leipzig, 1923\Opere, 1 (Totem si tabu; Moise si monoteismul, Angoasă în civilizaţie; Viitorul unei iluzii). Bucureşti. 1991; II (Interpretarea viselor) 1993 - trad. dr. Leonard Gavriliu. Freyja; Horn; îhrung\ Mardal; Menglod; Skjalf; Syr Zeiţa fertilităţii, în *mitologia scandinavă, a dragostei pasionale şi ocrotitoarea vegetaţiei (cu epitetul Vanadis, deoarece aparţinea clasei *Vana de *spirite ale *apei) şi a podoabelor femeieşti (Menglod), de asemenea, patroana *magiei. Fiică a lui *Njördhr şi soră a lui *Freyr, F. e logodnica *uriaşului *Odhr, căci la încheierea păcii între zeii din *Asgardhr şi uriaşii din *Yotunheim, condiţia uriaşilor a fost obţinerea Soarelui şi Lunii, împreună cu F., ei obligându-se să reclădească fortăreaţa zeilor; dar zeul infernal *Loki, tacându-i prin viclenie să-şi întârzie sfârşirea lucrării, F. nu s-a mai putut mărita niciodată cu logodnicul ei şi, pierzându-1, îl plânge mereu. F. locuieşte în palatul celest Sessrymner, unde îsi găsesc adăpost postum femeile şi bărbaţii fideli in iubire până la moarte; zeiţa, călătorind într-o căruţă trasă de două pisici (alteori călare pe mistreţul cu păr de aur, Hildeswin - „mistreţul de luptă“) are un alai de 3 *zâne (sau *spirite virginale), care sunt mesagerele ei, mai ales în cazurile unde iubirile disperate îi solicită FREYR 206 concursul. Ca zeiţă magiciană, i-a iniţiat pe zei (*Asa) în arta *descântecelor, însuşire specifică *duhurilor acvatice Vanir\ în această calitate patronează fecunditatea oricăror femele (la oameni, animale, plante), salba ei Brisingamen fiind un instrument de *magie obstetrică. Are un veşmânt de pene cu care poate zbura, ca să trimită ploaia pe pământ (lacrimile ei fiind stropii de ploaie, prefăcuţi în boabe de grâu). Freyr; Frey; Yng\n Zeu provenit din *duhurile apei (*Vana), în *mitologia scandinavă, apoi zeu solar, patronând pacea şi fecunditatea naturii, ploaia, soarele strălucitor de vară şi *vânătoarea; fiul zeului *Njordhr şi fratele zeiţei *Freyja; căsătorit, din dragoste pasională, cu *Gerdhr, fiica *gigantului *Hymir; locuieşte cu ea în Alfheim. F. e posesorul unei corăbii miraculoase: Skidbladnir, care circulă în orice direcţie, nedepinzând de vânt, mânată de voinţa magică a proprietarului care, acostând, o poate face ghem şi lua cu sine; ca vehicul de uscat, F. utilizează mistreţul Gullinbursti, un *simbol al belşugului verii. Ziua lui F. era sărbătorită la solstiţiul de vară; se numea Jul, fiind cea mai importantă din vechile ^sărbători ale triburilor germanice. Dar, după Ynglingasaga, F. ar fi fost rege al Suediei, mort de boală şi înmormântat într-un tumul, moartea lui ţinându-se în taină. Saxo Grammaticus (în Gesia Danorum, V, 142) se referă la un fapt similar, socotindu-1 însă rege al Danemarcei (Frotho); în Suedia ar fi ajuns ca copil, într-o luntre, şi s-ar fi numit Skeaf. Frigg; Glinn (germ. Frija; longobard Frea) Zeiţa iubirii conjugale, a căsniciei şi maternităţii, în *mitologia scandinavă, prima dintre zeiţele apărute în univers, a 3-a şi ultima (cea mai importantă) soţie a zeului suprem *Odhinn; fiica lui Fjorgynn; mama zeilor scandinavi principali, printre care *Baldr. Conducând lumea alături de Odhinn, F. utilizează anumite viclenii faţă de el, spre a-i modifica unele decizii asupra destinului oamenilor. Locuind în palatul ceresc al lui Odhinn şi patronând ospeţele, totuşi îşi petrece o parte din timp în propriul ei castel, Fonsall (Castelul de lângă mare), torcând un caier de aur cu fir infinit şi dăruind fragmente din el torcătoarelor harnice, pe care le ocroteşte şi pe care le-a initiat în arta torsului. F. e însoţită de un alai cie 7 *zâne fecioare: *Fulla (zâna belşugului), *Gnaa (crainică divină), Hlynn (cea care înlătură obstacolele şi primejdiile), Syn (paznica porţii palatului divin), *Lofn (împăciuitoarea perechilor de îndrăgostiţi), Sjâfn (cea care aprinde iubirea), Var (pedepsitoarea călcării *jurămintelor de dragoste). în epoca de contact cu romanii, F. (mai târziu Frigga) a fost identificată cu *Venus. Fudo zeul înţelepciunii, în *mitologia japoneză. Fukurokuju Zeul longevităţii, unul dintre Cei-Şapte-Zei-ai-Destinului (Sicfii Fukujin) din *mitologia japoneză: Fukurokuju, *Ebisu, Benten, *Daykoku, *Bishamon, Jurojin, *FIotei. Fulgora Zeiţa fulgerelor (amintită de Seneca), în *mitologia romană. Fulla (norv.full - plin); Folla\ Volla *Zână sau zeiţă secundară din *mitologia scandinavă (una dintre fecioarele prezente în alaiul zeiţei *Frigg, fiind soră sau numai o ipostază a acesteia), care simbolizează belşugul material, opulenţa; uneori, era considerată deţinătoarea unor formule magice de restabilire a abundenţei. fumigatii *Ritual religios străvechi, constând în afumarea locului de *cult (în special a *altarului) cu plante sau substanţe aromate, arse lent, ca o formă de *sacrificiu pentru *zei sau *Dumnezeu; în acest scop, se foloseau diferite răşini (eucalipt, tămâie, smirnă, bdeliu, nard), plante (aloe, cânepă, tutun, santal, licheni, paciuli), uleiuri sau amestecuri de diverse ingrediente. Arderile pentru f. se faceau fie direct pe piatra sau masa altarului, fie în vase speciale, fixe sau mobile; cel mai răspândit recipient de f. era căruia (transformată de cultul creştin în cădelniţă). F. nu lipsesc din practicile cultuale ale nici unei populaţii. ~ în Egiptul antic se faceau f. în otfoarea lui *Re, la răsăritul soarelui, folosindu-se combinaţia specială kuphi din 16 ingrediente (miere, vin, răşină, smirnă ş.a.), arsă în cupe emisferice de bronz; dar se utiliza, independent, şi numai tămâia. ~ F. practicate de vechii evrei şi atestate de *Biblie, numindu-se ketoreth, foloseau preponderent tămâia (lebonah) - foarte răspândită pentru acest scop în Orient şi preluată apoi de *creştinism; „jertfa veşnică de tămâie înaintea lui Yahweh“ (V. TExodul, XXX, 8) se ardea pe jertfelnic^ în N. T. se vorbeşte de o tămâiere mobilă (Luca, I, 8-10) şi, mai târziu, se citează cădelniţa ca instrument al f. {Apocalipsul, VIII, 3-4). ~ In *zoroastrism f. (numite vohu gaono) foloseau mai ales tămâie (cf. Avesta, XIX, 24). ~ F. din India, numite „lumină de răşină“ (ud-buti), se obţineau din arderea unei combinaţii de tradiţie locală, incluzând răşini, lemn de aloe, santal, licheni, paciuli, mastic ş.a. ~ O formă de f. (incensum) e amintită la romani în Inscripţiile Fraţilor Arvali (*Arvales). ~ Sciţii practicau un tip de f. producătoare de stări extatice, arzând seminţe de cânepă. ~ Mai multe triburi amerindiene (şi probabil vechile populaţii maya şi nahuatle din America Centrală precolumbiană) utilizau *tutunul, fumului căruia îi atribuiau si puteri hipnotice; un *mit al tribului nord-american winnebago se referă la valoarea absolută a *ofrandei de tutun fumat în pipă în cinstea Spiritului Suprem. ~ în ritualurile musulmane cu caracter special (*circumcizia, căsătoria etc.), sunt obligatorii f. aromatice; ~ iar la numeroase populaţii, f. sunt un element inseparabil de ritualurile funerare f—> funeralii). Există însă şi o categorie de f. fără caracter religios, practicate în magia neagră sau în vrăji (—> magie), în cadrul 207 FUNERALII acestora arzându-se, de pildă, păr de lup, fire din părul adversarului etc. Se pare că sacrificiile religioase sub formă de f. au marcat o anumită evoluţie sub influenţa dezvoltării civilizaţiei, care urmărea înlocuirea simbolică, mai apropiată de o concepţie religioasă abstractă, a sacrificiilor anterioare de animale (care, la rândul lor, înlocuiseră sacrificiile umane din societăţile primitive). funeralii *Ritualuri ceremoniale specifice, religioase sau laice, în legătură cu despărţirea de cei defuncţi şi cu operaţia înmormântării. Tipologia f. este variabilă geografic şi istoric, în funcţie de condiţiile ambientale şi de tradiţiile religioase, si se poate clasifica în 6 modalităţi principale: înhumarea, incinerarea, îmbălsămarea (în cadrul unor forme de civilizaţie), canibalismul, aruncarea în mare si abandonarea (în cadrul unor triburi primitive), tipurile de f. pot fi specifice zonal ori etnic sau pot coexista în cadrul aceleiaşi populaţii. ~ în Egiptul antic, toate variantele religioase considerând *moartea o simplă strămutare, s-a instituit îmbălsămarea morţilor şi dotarea mormintelor (*piramide pentru faraoni, construcţii zidite pentru ceilalţi) cu tot ce e necesar vieţii; datorită existenţei *Nilului, se credea că morţii au de traversat apa şi de aceea sarcofagele se faceau în formă de navă; în sarcofage erau introduse cărţi, menite să ghideze pe defunct în drumul său spre *Duat şi în lumea cealaltă. ~ Toate religiile Indiei (—> brahmanism, budism, hinduism) au practicat exclusiv incinerarea, oficiată - în cadrul ceremoniei numite sat-karana - pe un rug de lemn (cităgni - rug de foc) aprins în cadru ritual de la 3 *focuri cardinale de *sacrificiu, după o riguroasă pregătire a cadavrului; după cum rugul se aprinde de la unul din focuri, se presupune că defunctul ajunge în *cer, rămâne în spaţiul aerian sau se reîncarnează prin *avatara, întorcându-se printre oameni într-o variantă nouă de viaţă; osemintele rămase după incinerare se depun într-o urnă (kulya), iar ritualul auxiliar sapindi, încheind întreaga ceremonie funerară, constă în *ofranda de bulgăraşi frământaţi din orez fiert, spre a-1 uni pe defunct cu *strămoşii săi. ~ Iranul antic în epoca zoroastrică şi poate şi anterior, impuritatea cadavrelor si intuirea pericolului de infecţii generale au dus fa interdicţii severe, statuate în vesta; cel care ar fi atins un cadavru era periclitat să devină „neputincios la minte, mână şi limbă“; întrucât şi *pământul şi focul erau operele sacre ale lui *Ahura-Mazda, *zoroastrismul interzicea atât înhumarea, cât şi incinerarea, morţii fiind depuşi pe terase pavate, cu canale de scurgere şi înzidite în turnurile tăcerii, după ce câinii şi păsările de pradă sfâşiaseră cadavrele; se pare că erau totuşi exceptate cadavrele *magilor, care erau întâi expuse; dar într-o epocă mai veche, cadavrele morţilor comuni erau acoperite cu ceară şi zidite în pământ. socotindu-se că ceara este un tampon suficient spre a feri pământul de impurificare. ~ Ritualul înhumării din China antică era însoţit de Cântecul calului alb şi de arderea pe mormânt a unui panegiric scris anume pentru defunct; iar întrucât se credea că sufletul raţional se ridică la cer, în timp ce sufletul corporal rămâne în cadavru, un ritual adiacent se consacra fie readucerii în trup a sufletului raţional, fie înscrierii lui în tabelele strămoşilor. In China arhaică s-a păstrat până prin sec. III. î.e.n. obiceiul de a înmormânta împreună cu împăratul sau cu principele şi mai mulţi oameni vii din suita sa, care mai târziu au fost înlocuiţi treptat cu păpuşi de paie şi cu figuri de lemn. Arheologii chinezi au descoperit peste 150 morminte cu o vechime de 3000 de ani, în provincia nordică, Xinjiang, cu un mod straniu de înhumare: scheletele, înmormântate perechi, sunt îmbrăţişate reciproc, fiecare cu braţele încolăcite după gâtul celuilalt. ~ *Lamaismul tibet an prevede ca preoţii să citească în faţa efigiei defunctului, timp de 49 zile, cartea * Bardo Thodol (conţinând sfaturi de comportare postumă); după aceea, cadavrul este dus pe o colină şi lăsat în seama păsărilor de pradă. ~ Evreii au considerat impure toate cadavrele, această impuritate putându-se transmite asupra oricărei alte persoane; în special un preot nu avea dreptul să meargă în casa în care era un mort, chiar dacă îi fusese tată sau mamă, căci „el trebuie să nu se spurce“ (V. T., Leviticul, XXI, 11), şi trebuia alungat din comunitate orice om care „s-a întinat prin atingere de mortăciune“ (V. T., Numerii, V, 2). *Iudaismul nu permite (aşa cum avea să nu permită nici Creştinismul) incinerarea, pentru ca morţii să poată învia la Judecata de Apoi. ~ Hei lada Mortul era strigat pe nume de 3 ori, apoi i se ura o viaţă fericită în *Hades şi se adăuga „Să-i fie ţărâna uşoară“; la poarta casei defunctului se puneau crengi de chiparos şi un ulcior cu *apă lustrală, pentru purificarea celor care ar fi văzut cadavrul; semnul distinctiv al doliului consta nu numai în veşmintele negre, ci şi în tăierea unei şuviţe din părul îndoliatului, apoi în depunerea ei pe mormânt; a treia zi, mortul era scos din casă cu patul pe care zăcuse şi un cortegiu solemn îl însoţea fie la mormânt, fie la rug; (incinerările au intrat în uz după invazia în Pelopones a triburilor de dorieni. între 1200-800 î.e.n., care introduseseră acest tip de ritual funerar, de origine indoeuropeană); înhumarea se făcea în sicrie de lemn sau de lut, dar şi numai pe un strat de frunziş, cadavrul fiind înfăşurat în giulgiu; cenuşa incinerării se păstra în urne; cadavrele erau îngropate noaptea, spre a nu impurifica lumina soarelui, iar mortului i se punea un ban în gură, ca taxă de trecere peste *Styx. datorată lui *Haron; era deopotrivă obligatorie trecerea celor din asistentă prin apă (pusă într-un recipient la uşa casei îndoliate), astfel ca oamenii vii să nu FUNERALII 208 transporte impuritatea în mediul social. Religia din Mykene considera că sufletul îşi părăseşte trupul numai în timpul incinerării; totuşi Elpenor e găsit de *Ulysses abia în * Infern, fără să fi fost ars ori înhumat în prealabil (dacă nu cumva acest pasaj din *Odisseia, X, nu e interpolat). ~ Roma Morţii se considerau impuri şi de către romani; de aceea erau îngropaţi în incinte zidite în pământ, mormintele fiind stropite cu apă lustrală, cu ajutorul unei ramuri de măslin sau de laur, care apoi era arsă. Preoţii şi magistraţii nu aveau dreptul să întâlnească ori să privească un cadavru; dacă totuşi asta se întâmpla, nu-şi puteau relua funcţiile decât după un chinuitor ritual de purificare. Romanii practicau egal înhumarea şi incinerarea. S-a conservat riguros obiceiul de a-i sorbi muribundului ultima suflare (Cicero, In Verrem, V) şi ne putem întreba dacă nu era încercarea de salvare prin respiraţie artificială „gură la gură“; poate tot pentru excluderea riscului de a confunda moartea aparentă cu decesul, romanii respectau riguros, ca şi grecii, obiceiul ca defunctul să fie chemat de 3 ori pe nume, înainte de a fi înhumat sau pus pe rugul funerar, care era aprins doar când se constata că defunctul nu s-a trezit; mortului i se deschideau ochii, după ce era aşezat pe rug, probabil ca să poată vedea drumul spre Infern (Plinius cel Bătrân, Naturalis historia, XI, 55, 3). înmormântarea se facea în lăcaşuri tombale zidite în pământ, mormintele fiind stropite cu apă lustrală. F. cetăţenilor romani de vază, oficiate pe socoteala satului, decurgeau astfel: procesiunea era deschisă de o fanfară de suflători, urmată de bocitoare angajate, apoi de „strămoşi“ (de obicei, actori purtând *măştile păstrate de familie), după care era dusă năsălia cu mortul şi în urma ei veneau rudele şi prietenii; alaiul se oprea în for, măştile fiind depuse pe scaunul curul, iar în faţa cadavrului era rostit discursul funebru; în faţa casei defunctului era pus un chiparos sau un pin sălbatic pentru prevenirea trecătorilor asupra situaţiei nefaste a clădirii; locuinţa era măturată cu mături speciale; se înjunghiau două scroafe (porca praesentanea şi porca praecidanea), iar cadavrul defunctului se expunea într-o collocatio de 7 zile, după care era transportat prin oraş, spre cimitir, pentru înhumare (humatio), unde pământul era stropit cu vin şi acelaşi loc era destinat sacrificării unui berbec, în cinstea zeilor *Manes ai defunctului, toată ceremonia sfârşindu-se cu purificarea celor prezenţi (cu apă, foc şi *fumigaţii de laur), cu un sacrificiu şi, în fine, cu un ospăţ funebru în familie (sacrificium novemdiale); doliuî dura 9 zile, timp în care se purta veşmântul îndoliat (vesîimentum funebre) si erau folosite tortele funerare (funereae faces); în civilizaţia romană exista şi meseria de specialist în pompele funebre (funerar ius), întrucât înmormântarea (funeratio) era un eveniment deopotrivă religios şi social. O formă de f. imperiale era apoteoza (decretată de Senat la propunerea împăratului succesor): cadavrul împăratului defunct era înmormântat după ritualul obişnuit, însă un mulaj al său, în mărime naturală, confecţionat din ceară, era întins pe un pat de fildeş la poarta principală a palatului, unde senatorii îndoliaţi faceau gardă 7 zile, iar medicii consultau mulajul ca pe un bolnav, dând la sfârşitul acestui interval diagnosticul de deces; apoi, transportat pe Via Sacra, cu un popas în vechiul For, mulajul era întâmpinat de un cor de copii cântând peanuri si după aceea dus pe Câmpul lui Marte, urcat intr-un edificiu de lemn, căruia după ultimele onoruri şi spectacole (mai ales cavalcade), succesorul la tron îi dădea foc cu o torţă; iar când edificiul era cuprins de flăcări, dintr-o încăpere a ultimului cat, se dădea drumul unui vultur care, ţâşnind în zbor dintre vâlvătăi, simboliza sufletui împăratului, acum zeificat, ducându-se spre *panteonul ceresc (cf. descrierea detaliilor la Herodian, Istoria după domnia lui Marcus Aurelius, IV, 2); potrivit tradiţiei după care *Romulus, murind, s-a ridicat la cer, *cultul imperial afirma că împăraţii romani deveneau *zei prin moartea lor trupească şi deci trebuiau să dispară din ochii asistenţei, ■»'aşa că în cadrul ritualului de sacralizare (consecratio) efigia în ceară a împăratului răposat era topită simbolic, întrucât ceremonia obliga depunerea unui jurământ de către un martor care l-a văzut pe împărat dispărând ca ceara care se topeşte. ~Tracii Multe ramuri, între ele dacii şi geţii, utilizau mai ales incinerarea, dar şi înhumarea, iar cu prilejul înmormântării unui bărbat era sacrificată şi una dintre soţiile lui; în ritualul funerar al multor traci figura formula neobişnuită a morţii ca bucurie, f. fiind un spectacol de cântece şi ^dansuri - după mărturia lui Pomponius Mela -vesele. ~ Românii, în tradiţia generală a cărora ritualul înhumării este creştin cu influenţe romane de perpetuitate, au conservat totuşi în cel puţin două zone -Vrancea din cotul Carpaţilor şi Căpâlna din preajma vechii Sarmizegetusa - un priveghi vesel al mortului, derulat după un scenariu folcloric glumeţ şi însoţit uneori de dansuri cu măşti, acest tip cfe’f. fiind evident un relict al strămoşilor daci, care erau convinşi că ajung nemuriton. - în Africa, acolo unde mai predomină *animismul, cum atestase încă David Livingstone, mormintele sunt lipsite de orice caracter memorial, iar în unele zone (de ex. în AngolaJ, morţii erau îngropaţi la răscruci de drumuri. In Camerun, înainte cfe moarte, omul trebuie să-şi achite datoriile materiale către trib, altfel moartea lui se consideră definitivă, adică fără prezenţă în memoria urmaşilor: principalele datorii sunt construirea unei colibe, posedarea unui ogor si întemeierea unei familii; mortul fără colibă e înmormântat cu faţa în jos, ca să nu mai poată privi cerul în generaţiile următoare; f. cameruneze sunt de fapt forme comemorative şi pot avea loc chiar mulţi ani după moarte, iar atunci asistenţei i 209 FU XI se împarte hrana preferată a defunctului, o parte presărându-se pe mormântul lui, aflat în faţa colibei, şi tam-tam-ul funebru răsună toată noaptea. Atât pigmeii cât şi tribul maka din Camerunul de est folosesc, pentru înmormântare, uriaşele trunchiuri de baobab. Tribul bakou îşi îngroapă morţii chiar în colibă, la doi metri adâncime şi cu faţa spre soarele în asfinţit. Tribul bamileke îşi înmormântează morţii într-un cadru de reculegere, cu * bocete şi tam-tam, iar craniul fiecărui mort se păstrează în colibă, ca să fie venerat de urmaşi. ~ Eschimoşii (şi în genere triburile arctice) fie părăsesc mortul în coliba de gheaţă în care şi-a dat sfârşitul, şi căreia îi astupă uşa, lăsând, drept călăuză, un cap de câine, fie abandonează în deşertul îngheţat pe muribunzi. - Există un tip de relaţii străvechi, inseparabile, între *cultele agrare şi ritualurile funerare. Actul înhu- mării îndeosebi aminteşte de actul agricol al îngropării seminţelor; aceeaşi semnificaţie o au ospeţele funebre, ca şi pomenirile (parastasele) periodice, când hrana oferită pentru sufletul celui răposat este preparată exclusiv din produse agricole (cum este *coliva din boabe de grâu la creştinii ortodocşi). E simptomatic faptul că, la muite popoare, *sărbătorile agrare mai importante coincid cu ritualurile comemorative ale morţilor. Formele de înhumare par a fi legate de cultele agrare, îngroparea mortului w fiind asociată cu îngroparea seminţelor. în schimb, incinerarea (generalizată în epoca arhaică a triburilor arice şi persistând cu consecvenţă în India până azi), ca şi mormintele zidite solid sau simbolurile aplicate pe ele (de pildă, *crucea la creştini) aveau între altele rolul de a feri cadavrul defunctului de asaltul *demonilor şi aî "vampirilor. Numeroase ritualuri funerare prevăd practicarea unei aşa-zise „ferestre a sufletului“, fie pentru ieşirea sufletului din sicriu sau din urnă, fie pentru nevoia de a comunica postum cu lumea vie; este un relict din neolitic, când fiecare urnă funerară avea neapărat un orificiu. O astfel de fereastră s-a perpetuat, în unele zone, până în timpurile noastre. Orificiul de eliberare se practică şi in România (Bucovina, Transilvania, Oltenia) şi anume în peretele sicriului, încât sufletul defunctului să poată auzi şi vedea întregul ritual funerar (bocetele, tripla strigare pentru eventuala trezire a defunctului, serviciul divin de înmormântare, conversaţia şi activitatea familiei din timpul *priveghiului). Furii (lat. Furiae; Dirae Deae) Corespondent în *mitologia romană pentru cele 3 *Erinnys din *mitologia greacă; numite de romani Alecto, Megaera, Tisiphone, F. sunt fiicele zeiţei Nox (*Nyx); atributele cu care au fost investite de zei sunt: înfrângerea răului, potolirea certurilor şi urii între oameni. Totodată, F. patronează răzbunarea pentru sângele vărsat al părinţilor, iar după Vergilius (Eneida, III, v. 331), ele chinuie pe ucigaşi, provocându-le mustrări de conştiinţă. Furina; Furrina; Fura (lat. fura - hoaţă; furinus - hoţesc) Zeiţa furtului în * mitologia romană; avea o * sărbătoare consacrată, Furinalia, la 25 iulie. Fu Xi; Bao Xi Zeu de origine totemică (—> totem) din *mitologia chineză. împreună cu sora şi apoi soţia sa *Nii Wa, e raportat la *mitul *potopufui, ca şi la miturile privind reparaţia postdiluviană a universului şi *antropogonia sau numai re-crearea oamenilor. Figura mitologică a lui F.X. e complexă; zeu artizan şi sapienţial, el e şi *erou civilizator, împărţindu-şi detaliile atributive cu Nii Wa. E reprezentat de obicei antropomorfe, dar cu coadă de şarpe în loc de picioare. Mitul afirmării divine (în varianta principală) a lui F.X. e sinuos: când au pornit marile ploi ale potopului, un personaj incert (om sau zeu) prinde prin viclenie pe zeul tunetului, *Lei Gong, într-o cuşcă, iar acesta înduplecă pe cei doi copii ai adversarului, să-l lase să bea apă, aşa că, fără voia lor, copiii îl eliberează şi zeul le dăruieşte ca răsplată un dinte care, sădit în pământ, devine plantă şi rodeşte un dovleac în care copiii se adăpostesc de diluviu şi capătă nume (băiatul devine Fu Xi, fata Nii Wa). Tatăl lor îsi înjgheabă din fier o barcă de salvare pentru sine, insă valurile potopului aruncă şi barca şi dovleacul în cer; apoi barca se sfărâmă în cădere, dovleacul nu, iar cei doi se salvează şi, când ajung adolescenţi, F.X. îi propune surorii căsătoria, în vederea repopulării pământului; până atunci, amândoi locuiseră solitari, F.X. în Dongshan (Munţii Răsăriteni), Nii Wa pe ţărmul Nanhai (Marea de Miazăzi), iar propunerea matrimonială, deşi o constrângere a raţiunii, li se pare amândorura impudică (deci mitul arhaic a consemnat ideea de incest); astfel, F.X. găseşte o soluţie (după ce Nii Wa se ascunsese de el sub un bambus care o trădase, ridicându-şi toate crengile ca să-i divulge prezenţa) în a merge amândoi în piscul muntelui Kunlun (Muntele Cosmic) şi a solicita *cerului un semn prin o coloană de fum ce ar ieşi din pământ în urma unui *descântec al lui F.X., apoi, în cazul iiicuviintani, ar ramane verticală sau, dimpotrivă, s-ar risipi purtând fumul spre zări. Dar fumul se ridică drept (e posibil ca stâlpul de fum să fie primul simbol casnic chinez al vetrei familiale); căsătoria fratelui şi surorii se efectuează, pudoarea fetei exprimându-se în gestul ei de a-si confecţiona un evantai sub care să-şi ascundă faţa în timpul însoţirii. După căsătorie, F.X., devine stăpânul Orientului; împreună cu Nii Wa reconstruieşte universul post-diluvian, dă naştere unei noi omeniri, iar în opera sa cosmogonică e ajutat de spiritul misterios Goumang - un *geniu silvestru cu faţă umană, dar pătrată, cu trup de pasăre, în veşmânt alb, circulând simultan pe doi *dragoni si nelipsindu-i niciodată din mână un compas; efe FU XING 210 altfel, în vechea iconografie, F.X. are, ca semn emblematic al atributului principal, compasul, căci acest zeu este *simbolul mitologic al construcţiei şi al cunoaşterii tainelor universului. Cartea schimbărilor (*Yi Jing) din sec. IV î.e.n. îl defineşte în acest sens: „Bao Xi (Fu Xi) a schiţat opt trigrame, cu ajutorul cărora a descifrat însuşirile lumii şi^ a împărţit realitatea [acestei lumi] în specii“. într-o variantă mitologică mai nouă, F.X. e considerat primul din cei 5 împăraţi mitici chinezi, care ar fi domnit între anii 2953-2838 î.e.n., fiind deci un erou civilizator; în acest cadru, i-a învăţat pe oameni scrisul, pescuitul, * vânătoarea, aprinderea * focului şi domesticirea animalelor; acelaşi misterios Goumang, imitându-i ingeniozitatea, a inventat capcanele de prins păsări. După unele variante, F.X. a avut o fiică, Mi Su (*zâna *Mi Fei) care s-a înecat în fluviul Lo-shui şi a devenit zâna ocrotitoare a fluviului. Spre a feri omenirea de evenimente neprevăzute cu consecinţe nefaste, F.X. concepe un sistem totodată astronomic, ontologic şi divinatoriu (—> divinaţie), sintetizat în metoda de calcul numită bagua: sistemul celor 8 trigrame, care sunt reprezentări grafice ternare, în formaţii de linii drepte continue (simbolul masculin *yang) şi discontinue (simbolul feminin *yin) şi care se referă la forţele fundamentale ale naturii. După tradiţie, trigramele i-au fost sugerate zeului de dungile de pe carapacea broaştei ţestoase şi de pe omoplaţii marilor mamifere; după un mit arhaic, însă, F.X. a copiat trigramele de pe spinarea unui dragon cu aspect cabalin, care ieşise din Huang-he (Fluviul Galben); aceste 8 trigrame reproduc mişcarea universului, iar în succesiunea combinaţiilor de linii se află inclusă taina destinului acestui univers: cele 5 ^elemente care compun lumea vizibilă se traduc în 5 forme existenţiale omeneşti. Astfel, cele 5 elemente primordiale (*wuxing) de la baza lumii determină forţa energetică (*qi), specifică fiinţării universului; forţa e duală, ea izvorînd din combinarea principiului masculin yang şi a celui feminin yin; deci mecanismul mişcării şi al schimbărilor în univers se compune din îngemănarea celor două forţe contrare: yangqi şi yinqi; combinaţiile celor două principii duc aşadar la variantele din cele 8 trigrame: qian (cerul) dui (lacul) li (focul) zhen (tunetul) xun (vântul) kan (apa) gen (muntele) hun (pământul) principiul creator masculin pur • simbol imperial vârstele cosmice • călătoria cronospaţială a spiritului lumina • sufletul clar • vocaţia creaţiei tulburarea • incertitudinea • frica mişcarea • nestatornicia • schimbările angoasa • inconfortul • marile distanţe • abisul stabilitatea • durata • puntea între cer şi pământ împărăteasa (hou) soarele (ri) raza de lumină (guang) bruma (shuang) vestul (xi) __ soarele (ri) — sudul (nan) — estul (dong) luna (yue) nordul (bei) __ cascada (pu) — torentul (Jiu) — umbra (yin) Concepţia trigramelor lui F.X. este de fapt o dialectică a transformărilor permanente din natură. Fu Xing (Steaua Norocului) Zeu benefic, în *mitologia chineză, patronând şansa optimă, norocul neaşteptat; e asociat într-o triadă cu zeul longevităţii, *Shou Lao, şi cu zeul veniturilor, *Lu Xing. G Gabie Zeiţă lituană (—> mitologie baltică) a *focului ca fenomen al naturii, dar şi ocrotitoarea focului vetrei casnice (lituan. gabijă) care, mai târziu, a fost personificat sub numele feminin Sventa Gabija (Sfânta vatră), pentru ca apoi să fie confundat cu însăşi zeiţa patronală, de astădată cu numele Matergabia. Există şi o variantă masculină: Gabys. Gabjauja Divinitate lituană (—> mitologie baltică) a norocului şi belşugului, ocrotind grânele şi hambarele. (E amintită uneori şi o variantă masculină cu aceleaşi atribute: Gabjaujis.) G. avea o *sărbătoare consacrată la sfârşitul treierişului, când agricultorii îi aduceau *ofrande constând în alimente rituale specifice (came, pâine, bere) şi aprindeau focuri, implorând binecuvântarea fami-\ liei si a gospodăriei. G?abriel (ebr. gabri’el - puterea lui *Dumnezeu) In *angelologia iudaismului şi a Creştinismului - de unde a pătruns şi în *mitologia arabă islamică sub forma Djabrail - unul dintre *îngerii (sau arhanghelii) principali, cel care concentrează maximal atributul dq vestitor - în speţă vestitorul venirii lui * Mesia. în *Biblie (V. T., Daniel, VIII, 16-26; IX, 21-27), G. apare în vedeniile *profetului *Daniel, pentru a-1 instrui; apoi, în N. T., anunţă viitoarea naştere a lui Ioan Botezătorul (Luca, I, 9-20) şi este purtătorul Buneivestiri, anunţând-o pe *Fecioara Maria că îl va naşte pe *Isus Christos. în apocriful etiopian *Cartea lui Enoh, G. este supraveghetorul *Paradisului. Gaia (grec. raia); Geia\ Ge (]“rj) Glia, în *mitologia greacă, personificarea feminină a *Pământului, una dintre divinităţile primordiale care, apărută după *Haos, a dat naştere lui *Uranos (Cerul) şi lui *Pontos (marea), apoi s-a împreunat cu Uranos de la care a născut pe *Kronos, pe *Titani şi pe *Titanide, după aceea pe *Ciclopi. Fiindcă Uranos şi-a ţinut copiii sub pământ, neîngăduindu-le contactul cu lumina, G. l-a îndemnat pe fiul ei Kronos să-şi mutileze prin castrare tatăl; dar picăturile de sânge scurse din rana soţului au fecundat-o pe G., care a născut grupurile de *Erinnys, *Giganţi şi *Nimfe. Apoi, unindu-se cu Pontos, a născut mai multe divinităţi marine (*Keto, *Nereus). Constatând însă domnia la fel de tiranică a lui Kronos a ajutat-o pe fiica şi nora sa *Rhea să salveze pe ultimul născut, *Zeus, iar când acesta devine stăpânul universului, tot G., însoţindu-se cu *Tartaros, naşte pe viitorii lui duşmani: *Typhon şi *Echidna. Originea Cultului şi a *mitului *htonic ar putea să fie un împrumut; în epoca arhaică, grecii o adorau sub numele de Ge, poate după egipt. *Geb; se mai presupune şi că ar fi fost zeiţă de origine asiatică. La *Homer e însă o divinitate secundară; în varianta relatată de *Hesiod (Theogonia, v. 126-138), mitul îi atribuie zeiţei Gaia, ca divinitate primordială, zămislirea din ea însăşi nu numai a mării şi munţilor, dar şi a cerului înstelat. După consolidarea societăţii agrare, e înlocuită treptat de *Demeter. Preluând cultul pentru G., romanii au identificat-o cu *Tellus. Gaki Zeu demonic, în *mitologia japoneză, patronând nenorocirile. Galagon Zeu oset (—> mitologii caucaziene) al vânturilor şi al fertilităţii, având un rol decisiv în vânturarea grânelor. I se sacrificau cocoşi roşii sau berbeci (—> sacrificiu) într-un cadru de ^ritual magic (—> magie). Galateia * Nereidă, din *mitologia greacă, născută de *Doris de la *Nereus, „mai albă decât laptele, mai moale decât un ied tinerel, mai fierbinte decât juninca, mai proaspătă decât un strugure tânăr“ (Theokritos, Idila XI - Ciclopul, v. 20-21). A fost iubită de *Ciclopul *Polyphemos şi de păstorul sicilian Akis (pe care acest Ciclop pastoral l-a ucis din gelozie). Gamogamo Zeul apelor în mitologia tribului bagobo din ins. Mindanao (Filipine) (—> mitologii din Oceania). Gandharva în epoca vedică timpurie, *duhuri ale *pădurii; apoi rămase în tradiţia mitică a Indiei (—> mitologie vedică) în forma unei categorii de *genii ale *aerului şi de muzicanţi cereşti, cântând la ospeţele zeilor vedici; fiind făpturi semidivine, îşi au reşedinţa în *cer (mai ales în cerul lui *Indra, unde populează propriul lor oraş Vismăpana) şi cunosc toate tainele universului, pe care le pot revela prin muzică. Deplasându-se prin aer, G. dispun de o mare mobilitate. Preocuparea lor principală e de a prepara băutura divină *soma (ai cărei paznici sunt), iar de aici capătă şi atributul de medici: un G. i-a adus soma lui Indra, ca remediu. Treptat, atributele înăuntrul clasei G. se diferenţiază: toti sau în parte sunt servitorii zeului *focului şi luminii *Agni şi ai judecătorului ceresc *Varuna; sunt custozii secretelor şi actelor divine şi mesageri între zei si oameni, ocrotesc dragostea şi, cu toate că soţiile lor sunt frumoasele curtezane celeste *Apsaras, ei simt o imensă atracţie pentru femeile cereşti şi terestre, pe care le cuceresc şi le GANE£A 212 domină cu desăvârşita lor artă muzicală; dintre G. s-a recrutat vizitiul *Aruna care mână caii solari. Ganeţa; Ganapati; Gajanana Zeu sapienţial, în *mitologia vedică, patronând ştiinţele şi literatura, ocrotind inteligenţa creatoare şi prudenţa, dar în acelaşi timp finanţele şi negoţul. Atributele lui sunt contrare ideii de obstacol; de aceea iniţiind orice lucrare, spre a izbuti, credinciosul indian îl invocă numindu-1 Vighnavinayaka sau Vighnajit (Cel care înlătură piedicile); şi tot pe el îl invocau adesea autorii literaturii sanscrite, la începutul operei, ca grecii *Muzele. Născut fie de cuplul divin *Civâ - *Pârvati, fie numai de Părvati, G. e reprezentat de obicei cu cap de elefant (ca * simbol al agerimii), cu pântec proeminent (în această reprezentare, numit cu epitetul Heramba, „Bivolul“, pentru a-i sugera masivitatea) şi cu 4 braţe, de multe ori alături de un şobolan; călare pe acesta, zeul îşi efectuează călătoriile, de altfel numeroase, pentru studierea lumii. G. are două soţii: Siddhi şi Buddhi. I se atribuie multe acte esenţiale în zona înţelepciunii aplicate (după o variantă, capul său elefantin aparţine de fapt elefantului personal al lui *Indra); potrivit tradiţiei, G. ar fi scris în întregime *Mahăbhărata, la dictarea lui *Vyăsa. Gangă; Gange Fluviul sacru al Indiei, personificarea feminină, ca zeiţă, a acestuia. Fluviul G., fiica lui *Himavăn (zeul munţilor Himalaya), cursese iniţial prin cer până când regele Săgara din *Ayodhyâ, vrând să îndeplinească *ritualul *agva-medha, i-a dat, după tradiţie, deplină libertate animalului ales: Calul era supravegheat numai de Anşuman, nepotul regelui, dar în ziua *sacri-ficiului, calul a fost răpit de zeul *Indra; regele trimite în căutarea calului pe cei 60 000 fii ai săi; negăsindu-1, ei vor să-l caute în * Infern, încep să sape pământul înaintând spre nord-est şi dau astfel de cal, care e însoţit de înţeleptul Kamla; învinuit pe nedrept de furt, acest *rişi îi preface pe toţi în scrum cu văpaia mâniei sale (Anşuman află de soarta fiilor regali de la pasărea *Garuda). Evenimentul a perturbat starea cosmică a fluviului, iar după mai mulţi ani, când *BhăgIratha, nepotul lui Anşuman, a ajuns pe tron, lăsând regatul în seama miniştrilor săi, şi-a consacrat viaţa *ascezei, ca să aducă G. pe pământ; dar numai după o mie de ani *Brahmă s-a îndurat să accepte * rugăciunile şi să determine fluviul să cadă din cer înviind cu apele lui pe toţi fiii arşi ai regelui Săgara, să dea naştere oceanului şi să fertilizeze subsolul ţării. Conform altui *mit arhaic, după ce la început cursese numai prin cer, când s-a pogorât pe pământ s-a apropiat prea mult de locul unde îşi îndeplinea sacrificiile marele rişi *Jahnu; supărat de a fi fost tulburat în ritualul său, acest înţelept primordial a sorbit fluviul fără să-l elibereze din pântece până nu s-au acumulat suficiente rugăminţi rostite de Bhăglratha; de aici, G. are şi epitetul „Fiica lui Jahnu“. Pentru triplul său traiect mitic: celest, terestru şi subteran, fluviul mai e numit Tripatha-ga (Cea care curge pe trei căi); in memoria regelui care s-a străduit să-l aducă pe pământ, G. are epitetul Bhăgîrathi (Fiica lui Bhăgiratha). Gahgăsăgara (gurile fluviului, locul lui de vărsare în ocean) este, în India, unul din locurile sacre cele mai venerate, care atrage numeroşi pelerini, apa fluviului fiind deci miraculoasă şi purificatoare. Ganymedes Tânăr şi foarte frumos păstor frigian din *mitologia greacă, de care s-a îndrăgostit *Zeus şi pe care, metamorfozându-se în vultur, l-a răpit spre a-1 aduce în *01imp, unde l-a investit cu funcţia de paharnic divin, în locul zeiţei *Hebe; în această variantă, G. este socotit fiul regelui Tros din Dardania şi al soţiei acestuia, Kallirhoe; în schimbul fiului răpit, regele a primit de la Zeus în dar o pereche de Cai nemuritori. Cicero (Tusculanae, I, 26) socotea acest *mit o injurie la adresa măreţiei lui Zeus. Mai târziu, grecii au început să-l considere pe G. numai un *geniu al fântânilor şi al *Nilului, ca fluviu simbolic al fertilităţii, iar astronomii antici îl identificau cu Vărsătorul din * zodiac. Acest transfer de la cornul cu nectar'4a fântână e un fenomen de involuţie caracteristic mai ales în mitologia greacă (divinitatea care împărţea băutura divină la masa zeilor devine împărţitoare de apă pe pământ). Gao-Yao (chinez, gaoyao - carcasa de lemn a tobei) Dregător al împăratului legendar *Yao, în *mitologia chineză, cu principala funcţie de judecător suprem (ajutat în taină de berbecul cu lână verde si cu un corn de împuns pe culpabili, *Xiezhai). ^litografiile îl înfăţişează ca pe un magistrat incoruptibil şi înţelept, care izbutea să rezolve într-o clipă (datorită berbecului său) si fără greş, fără echivoc, cele mai încurcate probleme juridice. G.-Y. avea chip straniu: faţă albastră-verzuie („ca un dovleac jupuit de coajă“), gură prelungă, întinsă ca botul de cal (sau, într-o variantă, cioc de pasăre). Tradiţia îl consideră constructorul celei dintâi închisori din istoria legendară a Chinei. Garabet Personaj divin în mitologia armeană ('—» mitologii caucaziene), duşman al *demonilor pe care îi prinde oriunde şi îi încuie într-o temniţă inaccesibilă. Considerat de tradiţie apărătorul poporului armean, dar totodată ocrotitorul muzicanţilor, poeţilor, dansatorilor şi acrobaţilor, era reprezentat ca un bărbat cu plete lungi şi cu o coroană purpurie; se credea că străbate norii, provocând tunetele. După introducerea Creştinismului în Armenia, a fost identificat, în folclor, cu sf. Ioan Botezătorul. Garuda (epitet: Răjakhaga - Pasărea Rege, Pasărea Regală; sanscr. răja - rege, khaga -pasăre); Vainateya Pasăre miraculoasă în *mitologia vedică, pomenită - mai ales în *Rămâyana -şi cu epitetul Khagapati (Domnul Păsărilor). G. 213 GEBELEIZIS întrece în zbor vântul şi îi serveşte drept vehicul aerian şi ceresc zeului *Vişnu. G., llul cuplului *Kăgyâpa -Vinata, are dimensiuni gigantice, locuieşte în Rukmapura (Cetatea de Aur) şi e reprezentat cu trup omenesc auriu, cu cap mixt (faţă umană albă şi cioc vulturesc), aripi roşii de vultur şi picioare terminate cu gheare. (Fiul său, Jatăyu, are aspect de uliu.) Urăşte răul, devorând şerpii vătămători (de unde epitetul Nagctri -Vrăjmaşul Şerpilor) şi făpturile păcătoase. Evoluţia biografică până la atributul său definitiv are această formă, într-o variantă principală: în cursul unei lungi călătorii în Lună, trecând pe lângă Steaua Polară, unde locuia tatăl său Kăgyâpa şi cerându-i ceva de mâncare, acesta îi arată un lac în care se luptau o broască ţestoasă şi un elefant, broasca groasă de 80 de leghe, iar elefantul dublu. G. îi pune pe amândoi într-un copac înalt de 800 de leghe, gata să se frângă sub greutate peste nişte ^brahmani; dându-şi seama de marele *păcat posibil prin uciderea unor brahmani, G. ia cele două animale şi le mută pe un munte, unde le şi mănâncă; ajunge apoi în Lună, şi vrea s-o ia cu sine, dar fiindcă zeii nu vor să piardă Luna şi nici nu pot să învingă pasărea, propun un compromis: G. restituie Luna şi obţine rangul regal de vehicul ceresc al lui Vişnu, şi imonalitatea. Gaunab Divinitate hotentotă (—> mitologiile populaţiilor africane), opusă zeului suprem *Tsui-Goab şi locuind în cerul întunecat, ca personificare a nopţii, dar circulând şi în lume ca stafie aducătoare de nenorociri. Gautamâ 1 (faradvana Gitut ama înţelept (*rişi) şi *profet din *mitologia vedică, ducând viaţă de pustnic; pe soţia sa *Ahalyă a iubit-o zeul *Indra, fostul discipol al lui G.; surprinşi de G. care îi blestemă f—> blestem), ei îşi pierd starea firească, Indra devenind eunuc, iar Ahalyă pre-facându-se în piatră şi recăpătându-si înfăţişarea de femeie abia după zece milenii, când piatra e atinsă de pulberea ridicată de pe tălpile lui *Rămâ. *Mitul conţine *simbolul explicativ elementar al forţei blestemelor rostite de un rişi, după *credinţele vedice. 2 Epitet al lui Kripa, fiul lui G. şi al *Apsarei Janapadi, primul instructor militar al triburilor *Kaurava şi *Păndava. 3 Supranume al lui *Buddha: Siddhartha Căkyanuini Gautama Buddha. Găyatri (sanscr. gâyatri - cântec) Soţia marelui zeu *Brahmă, în *mitologia vedică, şi mama celor 4 Vede (—> Veda), ca şi a piimelor 3 caste ale Indiei (—> varna), uneori reprezentată sub formă de pasăre. Dar G. este şi personificarea suflului vital (adică a respiraţiei), precum şi a unităţii prozodice din versificaţia poeziei vedice tradiţionale (scrisă în grupuri sau strofe de 3 versuri octosilabice). Geb; Keb Zeu *htonic antropomorf din *mitologia egipteană, personificând * Pământul. Fiu al zeiţei *Tefnut şi al zeului atmosferic *Shu; e despărţit violent de către tatăl său de soţia sa *Nut (zeiţa *Cerului) cu care a avut 4 copii: *Osiris, *Isis, *Seth, *Nephthys. După un *mit helio-politan, a fost primul rege pe pământ (din dinastia regilor-zei, la care se referă şi Manethon, ce au domnit înainte de regii-oameni); faraonii Egiptului se considerau succesorii lui G. După alt mit, a luat cu forţa tronul tatălui său, devenind al 3-lea rege divin; de la uzurparea tronului patern şi de la siluirea mamei sale au urmat 9 zile de furtuni şi de beznă, dominate de dezlănţuirea *elementelor, până când G. a fost recunoscut stăpân; totuşi, e pedepsit ca uzuipator: 75 de zile după luarea puterii, plecând să-şi viziteze regatul şi auzind, în Vest, că tatăl său întreprinde acte eroice, că se înaimează şi că poartă pe cap *cobra sacră ca emblemă regală, G. îşi doreşte acest şarpe, deschide lada în care acesta e păstrat, însă cobra îi împroaşcă pe toţi cu venin; slugile lui G. se prăbuşesc, el însuşi suferind arsuri şi îmbol-năvindu-se de friguri; dar acum vrea să domnească potrivit datinii divine stabilite si îşi consultă sfetnicii asupra construcţiei de ^temple, administraţiei nomelor, construirii oraşelor şi zidurilor de apărare, ca şi asupra sistemului de irigaţie folosit de tatăl său, iar când află toate amănuntele cerute, înţelege că are de îndreptat erori rămase din vremea tatălui său, ceea ce şi face, clădind şi multe temple noi, de atunci domnia sa caracterizându-se prin ordine şi prosperitate; după tradiţie, a domnit pe pământ 1773 ani, tronul faraonic numindu-se după aceea Tronul lui Geb. Un papirus din epoca dinastiei 21 (de la British Museum) îl arată pe G. încercând să se împreuneze cu sora şi soţia sa Nut, încovoiată deasupra lui, ca un *sim’bol al curburii aparente cereşti peste relieful terestru. în alte imagini, deasupra capului său figurează simbolic o gâscă sau trupul zeului e acoperit de pete verzi (vegetaţia). Gebeleizis Zeu al *cerului înnourat şi pluvial, în *mitologia dacogetică, diriguitor al furtunii şi al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu arcurile (după unii interpreţi spre a purifica faţa zeului celest risipindu-i norii excesivi, aducători de grindină şi de trăsnete primejdioase pentru *păduri, gospodării, grâne şi pentru cultura prosperă a viţei de vie). Gebeleizis era considerat uneori şi zeu al luminii. Oricum, un zeu al violentelor atmosferice era firesc şi important în *religia unei ţări ca Dacia; iar tradiţia atacării norilor de către arcaşi, prin salve concentrate de săgeţi, este explicabifă la cultivatorii daci şi geţi, de grâu, viţă de vie şi pomi fructiferi (de altfel, practica e înregistrată şi în alte zone geografice, în antichitate şi în evul mediu: tirul aglomerat de săgeţi şi strigătele masive de „înspăimântam“ a norilor creeau curenţi de aer care uneori risipeau înnourarea). G. e amintit numai de Flerodot (Istorii, VI, 94), care-1 citează imediat după *Za-molxis, într-un context confuz, din care ar reieşi că e vorba de două ipostaze ale aceluiaşi zeu: unii GENII 214 dintre geţi „numesc pe acelaşi daimon - Gebe-leizis“; pe acest temei, P. Kretschmer a teoretizat un aşa-zis *monoteism dacic, combătut însă de Mircea *Eliade, I. I. Russu şi C. Daicoviciu; M. Eliade îi reproşează lui Herodot de a nu fi înţeles caracterul *ritualului (pe care îl descrie în Istorii, IV, 93) şi precizează că săgeţile nu ameninţă de obicei pe *zeii cerului, ci pe zeii furtunii în ritualurile mai multor popoare. Deosebirea e certificată de cele două etimologii propuse: fie după lituan. giva + leizis (dătător de linişte), fie -într-o ipotetică formă originală - Zebeleizis, după modelul zeului tracic *Zbelsurdos, patronul luminii de fulger. Lipsa de izvoare despre G. este explicată de M. Eliade printr-un fenomen curent (deşi îndoielnic în acest caz): G. a devenit un *deus otiosus. Totuşi, nici această presupunere nu închide discuţia. De menţionat că nu toţi cercetătorii au căzut de acord asupra lecturii numelui din textul lui Herodot; astfel, după unii (I. I. Russu), Gebeleizis ar trebui citit Zebeleizis, după alţii, Nebeleizis. Deocamdată, asupra structurii divine a lui G., se pot reţine 3 opinii: zeu uranian şi veche divinitate a dacilor şi geţilor, patronul aristocraţiei militare, însă ulterior, în dezvoltarea religiei aacogetice, suportând un *sincretism cu Zamolxis, sub acţiunea teologică a preoţilor (M. Eliade); zeu uranian al fulgerului şi divinitate supremă al cărei *cult ar fi fuzionat cu al lui Zamolxis, rezultând un singur zeu cu două aspecte şi cu două nume (C. Daicoviciu); zeu ceresc, stăpân al orizontului, având ca atribut principal fulgerul (I. I. Russu). Faţă de penuria datelor istorice şi de incoerenţa informaţiei furnizate de Herodot, părerea lui I. I. Russu, prin pertinenţa ei logică, pare cea mai acceptabilă. genii (lat. genius - spirit divin particular; lat. arhaic genere - a naşte) *Spirite semidivine prezente în toate *mitologiile, având îndeosebi funcţii ocrotitoare şi sfătuitoare. *Mitologia iraniană conţine un mare număr de yazata, g. protectoare ale normelor morale, dar şi ale tuturor fiinţelor şi chiar ale *zeilor (în aceste cazuri: *Fravashi, ca paznici şi apărători individuali), întrucâtva similari sunt *îngerii păzitori ai creştinilor şi mahomedanilor. La romani, genius (cel care naşte) era tipul de spirit al bărbăţiei dezvoltate sau reaîizate, iar apoi o mică divinitate personală, ocrotind creşterea şi dezvoltarea fiecărei fiinţe; dar, pe lângă persoane, familii şi ginte, profesiuni, provincii imperiale şi categorii sociale, fiecare popor şi fiecare oraş avea câte un genius publicus; astfel, pentru romani mai existau: Genius commercii (Geniul negoţului), Genius libertorum eî servorum (Geniul liberţilor şi sclavilor), desigur şi un Genius Daciarum (Geniul Daciilor) etc. (cf. *Elf, *Kobold, *spiriduş) Genita Mana Zeiţă din *mitologia romană, veghind asupra menstruaţiei femeilor şi femelelor. Gerdhr (vechi germ. Gardi sau Gart) Soţia zeului *Freyr din *mitologia scandinavă, fiica *gigantului *Hymir. După *Edda Veche, Freyr, privind din *cer, a zărit-o când, ea intrând în casă si închizând uşa, braţele ei s-au reflectat în lume făcând să strălucească aerul şi apele; apoi a fost obţinută cu greu din *Yotunheim, pentru Freyr, de slujitorul acestuia, Skimir, care a convins-o prin vraja runelor să se întâlnească pentru logodna cu zeul pe insula dragostei, Bar. Nunta s-a oficiat în Dumbrava înflorită. Concepută ca *simbol al frumuseţii strălucitoare, G. are sâni vrăjiţi şi braţele de alfeeaţă ireală. G. naşte un fiu, Fjolnir, mort tânăr, înecat într-un butoi cu hidromel. Geryoneus Rege mitic, cu aspect monstruos, al Iberiei, din *mitologia greacă, având 3 trupuri contopite şi 3 capete, proprietar al unor cirezi nenumărate de boi, ucis de *Herakles din ordinul lui Eurystheus, cirezile sale fiind duse apoi în Hellada. Gharmr *Câine monstruos din *mitologia scandinavă, păzind poarta domeniului morţii, *Hell, unde stă legat în lanţ, în peştera Gnipahelfir, şi pândeşte orice traversare a râului infernal Gjoll. G. e un fel de ’“Cerber, reprezentat cu pieptul plin de pete de sânge şi cu sânge prbaspăt pe falca inferioară. în lupta finală escatologică din *Ragnarokr, atacându-1 pe zeul *Tyr, G. va fi ucis de acesta. Gheena (ebr. Gehinnom) Vale la sud de Ierusalim, unde în antichitate se aruncau cadavrele celor ucişi cu pietre şi gunoaiele oraşului, ajunsă apoi *simbolul escatologic (—> escatologie) al locului de pedeapsă ignică de după Judecata de Apoi, deosebindu-se de *Sheol care, în epoca biblică timpurie, nu era considerat decât un ţinut subpământean al umbrelor. Ideea de G. apare abia în N. T. („Gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge“ -Marcu, IX, 43-44); dar e posibil ca modelul să fie mai vechi, întrucât în *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian) e amintit un abis de foc de la mijlocul pământului; punctul de pornire trebuie să fi fost însă în *cultul arhaic al zeului palestinian preebraic *Hin, al * focului subteran. Gherman Divinitate inferioară sau numai personaj simbolic în *mitologia slavă sudică (mai ales bulgară), personificând fertilitatea. E invocat, pentru provocarea ploilor, într-un *ritual popular bulgăresc, în cadrul căruia se foloseşte o păpuşă de lut cu pronunţate trăsături şi atribute virile. Ritualul include anumite *descântece, în care se spune că G. a murit din cauza (după împrejurări) fie a secetei, fie a excesului de ploaie; după rostirea descântecelor, femeile din sat înmormântează păpuşa în pământ uscat, de preferinţă într-un mal nisipos de râu. Cercetătorii bulgari (Ţ. Ghincev) şi ruşi (V. V. Ivanov, V. N. Toporov) deduc atât numele Gherman, cât şi ritualul, dintr-o tradiţie tracică, juxtapunând acest nume cu con- 215 GHMERTI sonanţa, presupus apropiată, a unui antroponim trac: Germeruda. Dar în *calendarul creştin oriental (ortodox), la 12 mai, figurează sf. Gherman Partriarhul; iar în eresurile populare române, printre aşa-numitele *sârbâtori băbeşti, în aceeaşi zi de 12 mai, tărăncile ţin sărbătoarea lui Gherman pentru a ocroti legumele de viermi şi de omizi, ca şi împotriva grindinei. Ritualul pentru provocarea ploii are similitudini atât cu ceremoniile populare în legătură cu divinităţile slave *Kupalo şi *Kostrubonîka (mai ales la ruşi), cât şi cu Scaloianul (*Caloianul) românilor dunăreni. Originea tracică pare incertă; numele însuşi e consonant mai ales cu antroponimul german Hermann. § Ü,. 1'nH'ieB. Om becapaă ur. rep.ua h luu Cwa.io-H h. (în: Că op h un .? a napognu y.uonmopeHUH. na\ha u rhu,k mina. Coclii h. 1892. k 8: VI. \pHay_iOB, O'tepuu no Ei.ieapckUR (potti.iop. t. 2,Co(j)Hfl, 1969 Ghilgamesh Erou mitic şi semizeu (mai exact: două treimi zeu şi o treime om), comun principalelor *mitologii din Mesopotamia, personajul central al unei capodopere de poezie mitografică, apărute în Sumer, reluate în Akkad, în Babilon, în Asiria ş.a., sub numele convenţional modem Poemul lui Ghilgamesh (în versiunea akkadiană a *magului Sinlikiunninni are titlul Despre cel care a văzut totul, mai completă e însă versiunea asiriană, în 12 tăbliţe sau cânturi, păstrată în Biblioteca lui Assurbanipal). După *mitul originar, G. a fost al 5-lea rege din prima dinastie postdiluviană şi a domnit în oraşul Uruk, 127 ani. (Cifra fabuloasă nu e un element singular de longevitate mitică: în *Biblie, *patriarhii de până la *Noe trăiesc multisecular, dinastiilor arhaice chineze li se atribuie împăraţi cu domnii de peste un veac, iar în tradiţia babiloniană, Emmen-duranki, al 7-lea din cei zece regi de dinainte de *potop, a domnit, după o versiune, 2100 ani, după alta, 72 000 ani, istoricul *Berosos corectând la 64 000 ani). După unii istorici (René Labat), s-ar deduce din anumite inscripţii (de fapt incerte) că G. ar fi fost un personaj real, domnind în Uruk prin sec. XXVIII î.e.n.; dar după varianta akkadiană. G. e o creaţie a zeiţei *Aruru. Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile din *Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârşită de erou; principalele isprăvi: lupta contra regelui Akka din Kish; expediţia, împreună cu prietenul său *Enkidu, de prindere şi distrugere a monstrului *Humbaba; lupta contra taurului ceresc trimis de zeiţa *Inanna să-l ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea; călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi; în fine, moartea eroului (deşi nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba şi de moartea lui G. sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană, G. călătoreşte în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalităţii de la ^strămoşul său *Utnapishti, care-i comunică şi amănuntele desfăşurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic). Concepţia despre societate şi univers rezultă diferit din comportamentul eroului, de la o versiune la alta, în funcţie de propria viziune a mitografului adaptator; dar mitul esenţial nu suferă modificări sensibile, el fiind de fapt linia regentă la popoarele semite din Mesopotamia, care au împrumutat figura lui G. şi principalele lui isprăvi fabuloase. Ceea ce este fundamental în mitul lui G. se poate numi drama existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva înfrângerii lor, raportul cu femeia şi raportul de prietenie între oameni, teama de *moarte şi setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii şi destinul oamenilor ca societate: Vânătoarea, păstoritul, civilizaţia urbană, constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii. în substanţa mitului lui G. există şi *simbolurile unor practici rituale sau ale trecerii unor etape din istoria omului: călătoriile îndepărtate cu scop determinat, impactul între om şi lumea necunoscută, adică pentru el supranaturală (*zei, monştri, vise premoniţionale, *du-huri rele, nedumerirea faţă de durata limitată a vieţii etc.), dar şi orgoliul uman rezultat din confruntarea cu fauna şi flora ambiantă. § R. Campbell Thompson. The Epic of Gilgamish, Oxford. 1928; dr G. Contenait. L'Épopée de Gilgamesh. Paris. 1939; Onoc o I'u.ibea.ueme (O Bre ttu(jaauie.u J. nep. c anfîagchoeo H.M. J,bRhOHOGa. MocKtm.. 1961; René Labat, L’Epopée de Gilgamesh (în Les religions du Proche-Orient asiatique, Paris, 1970) Ghionoaia în *mitologia românească, pasăre '■ / fabuloasă de proporţii gigantice, odinioară femeie ^ care a ajuns în noua ipostază după ce a fost blestemată de părinţi (—> blestem). Unele variante o prezintă ca soră a *Scorpiei. G. posedă moşii, se deplasează doborând copacii şi „e atât de rea, încât nimeni nu calcă pe moşia ei, fără să fie omorît“ (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, col. Petre Ispirescu). In folclorul albanez, figurează o variantă masculină: Gion (cf. Tancred Bănăţeanu, Legenda Ghionului, Bucureşti, 1946). G. este comparabilă cu pasărea fabuloasă *Pas-kundji din mitologia kartvelă. Ghmerti (kartvel ghmerti - zeu, zeul prin excelenţă; *Dumnezeu; ghmertoba - divinitate) Zeul suprem kartvel (—> mitologii caucaziene), stăpânul *cerului, părintele genitor al zeilor, proprietarul şi creatorul universului, diriguitorul naturii şi al vieţii umane, animale, vegetale, zeul care instaurează ordinea în lume şi veghează asupra menţinerii ei; cu acest atribut al ordinii era invocat prin epitetul Morige-Ghmerti (kartvel rigi - ordine; morige - pe rând, cu rânduială). Divinitate cosmogonică, a făurit cerul ca un fierar (foijându-1 din materie metalică), apoi a creat *pământul şi *apa, iar după aceea a iluminat lumea cu lumina emanată de fecioara solară Mzekali GIBIL 216 (kartvel mze - soare, hali - fecioară), spre a avea condiţia creării celorlalţi *zei (—» cosmogonie, teogonie). Gh. locuieşte în al 7-lea cer, şezând pe un scaun de aur, iar voinţa sa în legătură cu existenţa lumii şi a oamenilor o comunică prin „zeii ceilalţi“; ’însă tunetul şi *focul ceresc distrugător ^fulgerul) sunt dirijate fără mijlocitori. Gh. este judecătorul suprem care decide si determină destinele universale şi pe cefe individuale (de ex., longevitatea umană, fecunditatea, darurile recoltelor, paza contra necazurilor si dezastrelor). Prin numeroasele sale „părţi“ (sau ipostaze), Gh. este ubicuu, dar se poate şi întruchipa în orice fiinţă dorită, în vederea *teofaniei; ^de asemenea, e atoateştiutor şi atot-pricepător. în acţiunea sa de conducere a omenirii, marele zeu dispune de sprijinul unor *câini (alteori lupi) credincioşi, care au o funcţie dublă: ajutorarea sau, dimpotrivă, pedepsirea oamenilor. Reprezentările iconografice tradiţionale imaginau de obicei un zeu antropomorf, cu gură de aur si cu ochi de foc. Răspândirea *creştinismului în deor-gia a operat un ^sincretism popular între Ghmerti şi Dumnezeu (Dumnezeu-Tatăl). Gibil (akkad. Girru) Zeu babilonian al *focului (—> mitologii din Mesopotamia), amintit prima dată în textele mesopotamice din sec. XXVI î.e.n., ca fiu al zeului *Enki. în atributele lui G. este distinctă dualitatea focului: funcţia benefică (lumina, căldura şi forţa purificatoare) şi cea malefică (distrugerea); când ajunge zeu suprem, chiar şi zeul *Marduk se duce la G. spre a-şi purifica însemnele puterii. Gigantomahie Războiul mitic al *zeilor cu *giganţii, descris în unele *mitologii, mai ales în *mitologia greacă. giganţi; uriaşi Stirpe mitică antediluviană de humanoizi cu dimensiuni gigantice, în genere blajină, dar neagreată de *zei, cu care intră şi în conflicte războinice (—> Gigantomahie), uneori cu consecinţe catastrofale. G. sunt adesea prezenţi, în mai toate *mitologiile lumii, ca o specie preumană (unii cercetători încercând s-o identifice cu hominizii neanderthalieni, alţii cu rasa Cro-Magnon). Forma mitologică a g. e puţin variabilă. ~ In *Biblie sunt două categorii principale: a) nephilim, uriaşi consideraţi odrasie hibnde din ’“îngeri şi femei pământene („Iar în vremea aceea erau pe pământ uriaşii, mai ales după ce fiii lui El intrară îa fiicele oamenilor şi ele le născură fii. Aceştia sunt vitejii cei vestiţi din vechime“ - V. T., Geneza VI, 4; după *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, erau odraslele îngerilor din grupul lui *Semyaza şi, devorând toate roadele muncii omeneşti, s-au devorat apoi între ei, ultimul care a pierit numindu-se Naphelim; o variantă biblică mai concisă e în V. T., Baruh III; 26-28: „Acolo s-au născut uriaşii cei vestiţi din vremi străvechi, înalţi la statură şi iscusiţi la război. Dar El nu i-a ales pe ei şi nici calea către înţelepciune nu le-a descoperit-o. Şi s-au stins pentru că n-au avut pricepere, pierit-au din pricina nebuniei lor“ -fiind o formă cu similitudini în *mitul corespunzător grec); b) rephaim, văzuţi pe vremea lui *Moise în ţinutul Hebron („Acolo am văzut uriaşi, pe feciorii lui Enac, din neamul uriaşilor. Şi noi eram în ochii noştri si în ochii lor ca nişte lăcuste“ - V. T., Numerii, 3ciII, 33). ~ în China'se vorbeşte, mai ales în *Shan hai jing, despre ginţi de uriaşi locuind în piscuri sau pe podişuri înalte, unii făcând lucrări ciclopice: mutări de munţi, săpări de albii de fluvii (ca uriaşii din folclorul românesc). ~ în *mitologia greacă sunt câteva categorii; fraţii *Gyges, *Briareos si *Kottos, „copiii gliei“, l-au ajutat pe *Zeus in *Titano-mahie; grupul monstruos de uriaşi cu forţă imensă, care au fost destinaţi de *Gaia să răzbune uciderea *Titanilor şi, răsculându-se împotriva zeilor olimpieni, au clădit munţi peste munţi ca să ajungă în *01imp, dar au fost distruşi de trăsnetul lui Zeus, ajutat de *Herakles şi Je zei. Războinicii principali în Gigantomahie au pierit la fel: Poly-botes, ucis de *Poseidon care l-a strivit prăbuşind asupra lui ins. Nisyros din Dodecanez; Alkyoneus, ucis de Herakles; Porphyrion, străpuns de săgeata lui *Apollon; Eurytos, ucis de *Dioriysos; *Hippo-lytos, ucis de *Hermes; Mimas, Pallas, Klytius, *Enkelados, Thoas şi cei doi *Aloizi, Otos, şi Epialtas, fiii lui Poseidon, fulgeraţi de Zeus; Tityos, insultând-o pe *Lato, a fost ucis de copiii ei, arcaşii divini Apollon şi *Artemis (după Vergilius, Eneida, VI, v. 596, unde poetul comunică şi mărimea corpului victimei: per fota novem cui iugera corpus - „nouă iugăre romane“, deci peste 22 km2). G. din mitologia greacă, deşi stirpe semidivină, erau muritori, neputând fi ucişi decât de un zeu si de un om simultan (de aceea şi prezenţa utifă a lui Herakles în Gigantomahie). Unii mitografi (ca *Ovidius, în Metamorfoze) confundau Titanomahia cu Gigantomahia; dar g. greci erau socotiţi briganzi şi monştri telurici, fără să li se atribuie vreo obârşie precisă, spre deosebire de stirpea nobilă, preolimpiană, a Titanilor. Mai riguros relatează poetul latin Marcus Maniiius (Astronomicon, I, 413 şi urm.), evocând vremea când g. s-au ridicat contra *cerului si când „chiar şi zeii au căutat alţi zei superiori“, fiindcă *Iupiter ,’,a văzut pământuf ridicându-se“ şi „munţi îngră- ' mădiţi înălţându-se mereu peste alţi munţi, încât şi stelele fugeau“; iar după victorie, Iupiter face un *altar de stele (dincolo de constelaţia Centaurului), la picioarele căruia „au căzut sacrificaţi Giganţii“. ~ La scandinavi, g. îi preced pe zei şi le vor fi succesori; *Ymir, cel mai bătrân dintre ei, a fost ucis de zeul suprem *Odhinn şi de fraţii săi *Vile şi *Ve, care au creat lumea din cadavrul uriaşului; ceilalţi (ca *Hrungnir) s-au retras în grotele îngheţate dm nord, producând geruri şi viscole, şi vor fi distrugătorii zeilor, în *Ragnarokr, ~ în America precolumbiană, există un mit andin (Peru) despre 217 GLOSSOLALIE neamul de uriaşi huaris, care a făcut construcţii ciclopice aproape în toată zona Anzilor: alt mit andin (tribul aymara) spune că în primele două mii de ani de la începutul lumii, uriaşii s-au răspândit pe tot pământul, pierind apoi în marile catastrofe (diluvii, incendii cosmice). - Populaţia dayaka din Sumatra crede că odinioară pământul era locuit de uriaşi puternici şi curajoşi care la un moment dat au cfecis să-i distrugă pe zei si în acest scop s-au suit pe un munte foarte înalt, de unde au început să tragă cu arcul în cer: loviţi de săgeţile lor, zeii au căzut pe rând pe pământ, unde uriaşii i-au omorît definitiv cu măciucile. ~ Miturile româneşti sunt abundente şi variate, iar structural pornesc din surse arhaice, evident, aşa cum se poate confrunta, neînrâurite de putinele repere biblice, şi acelea rar citate în liturghiile şi predicile ortodoxe: „Urieşii ceia, pe cari i-a fost făcut Dumnezeu, se făcuseră răi de tot, aşa că nici de Dumnezeu nu voiau să ştie, ziceau că ei sânt Dumnezeu. Ce să facă bumnezeu şi cum să-i prăpădească? A dat cum-pene, potopuri - şapte potopuri au fost şi tot nu le-a putut face nimic. Amu trăiseră două mii de ani“ (Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, Mihalcea, 1903, p. 31). Tudor Pamfile citează aceeaşi cauză a dispariţiei: „Potopul a fost făcut ca să nimicească pe Urieşi“ {Povestea lumii de demult, Bucureşti. 1913, p. 124). • Mitul g. e unul ditf cele mai concordante în lume; confruntat pe de o parte cu * legende antice transmise de istorici, ca de ex. bănuiala lui Herodot {Istorii, I, 68) despre *Orestes, pe de alta cu presupunerile antropologilor, fie şi numai asupra staturii rasei dispărute Cro-Magnon, depăşind (după schelete) cu o treime statura medie a omului antichităţii, mitul g. s-ar putea clasifica printre cele memoriaie, iar dispariţia bruscă (în raport cu alte ipoteze antropologice) prin potop poate fi legată de sfârşitul ultimei perioade glaciare; celelalte detalii mitice sunt absorbite prin * sincretism, iar cele privitoare la dimensiuni si forţă sunt tributare înclinaţiei folclorice spre fabulos şi hipertrofie. Giltine Zeiţa lituană a *morţii, în *mitologia baltică, totodată patroana ciumei; uneori, reprezentată cu o coasă în mâini. Ginnunga Gap (vechi norv. genune, hău) Pustiul imperturbabil ce desparte, în *mitologia scandinavă, tărâmul de ceaţă *Niflheim de tărâmul de *foc *Muspellsheim, şi în cuprinsul căruia se produce prima etapă a *cosmogoniei. în altă interpretare, G.G. ar simboliza *apele abisale ale oceanului primordial când, în *haosul de la început, nu exista decât *gigantul *Ymir. Lipsit de dimensiuni, fără fund, nici margini, G. G. simbolizează golul inexistenţei primordiale, ca stare precosmogonică. Potrivit *mitului, treptat, au început să se verse în G.G. 12 fluvii pornite din izvorul Hvergelmir (de sub rădăcina * Arborelui Cosmic' *Yggdrasill) şi ţâşnind până în tărâmul morţilor, Niflheim; în acei stadiu, apele adunate în G.G. îngheaţă, concentrându-se în stare solidă pe locul unde ulterior avea să se formeze *Pământul. Gioacchino da Fiore (Gioacchino de Celico) Călugăr italian (1145-1202) a cărui filosofie teologico-istorică a împărţit istoria omenirii în 3 etape faţă de momentul-clieie al apariţiei *creşti-nismului: 1) ante legem - epoca păgână, a * facerii lumii de către Dumnezeu-Tatăl; 2) sub lege -epoca creştină, a apariţiei lui *Isus Christos, Fiul, ca mântuitor al lumii; 3) post legem - era * Sfântului Duh şi a *Evangheliei eterne (Evangelium aeternum), care începe din anul 1260. Cele 3 stadii, etape sau ere, desfăşurându-se progresiv între sclavia omului şi eliberarea lui totală, simbolizează cele 3 feţe ale lui *Dumnezeu, deci Sfânta Treime, ultima eră corespunzând întronării unei împărăţii a păcii universale şi a adevărului. Doctrina gioacchinismului are o vădită structură panteistă (—> panteism), deoarece potrivit ei Dumnezeu sălăşluieşte în toate lucrurile lumii. Dar G. da F. şi-a declanşat revolta dintr-o atitudine pur anticlericală şi nu i-a construit un temei teologic decât pe parcurs. După 300 ani de la elaborarea acestui temei care, de fapt, nici nu alcătuia o doctrină teologică coerentă, şi când gioacchi-nismul a fost cu totul uitat, el a atras pe neaşteptate atenţia celui ce avea să devină întemeietorul *sectei anabaptiste, Thomas Müntzer (—> ana-baptişti). Gizzida Zeu babilonian (de origine sumeriană) simbolizând natura care moare şi renaşte periodic (—> mitologii din Mesopotamia); apoi patronul general al vegetaţiei; în *miturile târzii, G. alcătuieşte, cu zeul *Dumuzi, o pereche de paznici ai porţilor cereşti. Gladsheimr Ţinutul ceresc de reşedinţă şi petrecere al zeului suprem *Odhinn, din *\mitologia scandinavă. *Walhalla (scand. Valhöll - un gen de *Paradis) e un teritoriu component în G. % Glaukos 1 Zeul vieţii submarine în *mitologia greacă, anterior pescar în Beoţia; născut de o *Naiadă de la * Poseidon, şi de aceea înzestrat cu har profetic. într-o variantă, era membru al echipajului * Argonauţilor, zeificat postum ca patron al pescarilor şi scufundătorilor, fiind reprezentat cu aspect ihtioantropomorf. 2 Erou în războiul troian. 3 Fiul regelui cretan *Minos, născut de *Pasiphae; murind în copilărie, a fost înviat cu ierburile aduse de un şarpe. glossolalie *Miracol creştin (—> creştinism) săvârşit asupra * Apostolilor, în ziua Cincizecimii (a 50-a zi după *Paşti), prin pogorîrea *Sfântului Duh sub forma unor limbi de flăcări, pentru a-i investi cu harul cunoaşterii instantanee a limbilor lumii („vorbirea în limbi“), fără care nu se putea concepe predicarea învăţăturii lui *Isus Christos: „în ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde GLYKON 218 şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute impărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut ae Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.“ (Faptele Apostolilor, II, 1-4); „părţi, mezi, elamiţi, locuitori din Meso-potamia, Iudeea, Cappadocia, Pont, Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cirena, oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucruri minunate ale lui Dumnezeu.“ (ibid. 9-11). Dintre *sectele creştine, *penticostalii cred că glossolalia nu a fost o dată pentru totdeauna ci o poate dobândi orice credincios, pe aceeaşi cale a miracolului. Glykon (grec. r^uKOOV; dar acest nume pare a fi un epitet: Prietenosul, Binevoitorul) Zeul-şarpe adorat în *religia greacă târzie, probabil ca ipostază a lui *Asklepios (—> mitologie greacă). Instituit de pseudoprofetul Alexandros din Abu-noteihos (Paflagonia) în sec. II, *cultul lui G. s-a răspândit şi pe teritoriile din afara Asiei Mici şi s-a perpetuat în lumea romană şi în coloniile greceşti târzii. Fusese totuşi zeul tutelar al Paflagoniei, deşi considerat când numai şarpele emblematic coin-cizând cu *simbolul vindecării (şarpele-emblemă al zeului medicinei), când chiar un simplu daimon hellenistic ocrotitor al norocului. G. era reprezentat ca un şarpe încolăcit sinuos, cu cap semi-ovin, semiantropoid (de unde şi numele de „şarpe fantastic“, dat superficial după descoperirea din 1962 a unei excelente statui, în Dobrogea, păs-trându-se azi la muzeul din Constanţa). Gnaa (Sublima) Zeiţă secundară din *mitologia scandinavă, în alaiul zeiţei *Frigg căreia îi este mesageră, având şi misiuni nu tocmai clare în raport cu *moartea, întrucât se deplasează „cu iuţeala gândului“ călare pe *calul Hofwarpnir (Telegarul Morţii, Cel care zvârle din copite), ca să cutreiere lumea. (gnostici (grec. yvG3oiq -cunoaştere; yvtDGTiKoţ - capabil de a cunoaşte, cel care ştie) Fideli ai unei j; mişcări de ideologie religioasă care, apărută spre v sfârşitul sec. I e.n., s-a dezvoltat, divizându-se în câteva tipuri de *secte (ebraice, creştine sau provenind din religiile asiatice), formate în sec. II—V; g. şi-au conceput o doctrină de filosofie religioasă întemeiată pe gnoza iniţierii secrete în înţelepciunea absolută şi pe refuzul oricăror forme de absolut, propuse de orice *religie; aşa, g. şi-au asumat realizarea unui presupus umanism absolut ce se poate elibera de toate formele instituţionale mediatoare (de pildă, *biserica), precum şi de orice contaminare istorică legată de asemenea instituţii. Doctrina g. s-a concentrat în genere asupra întrebărilor din jurul creaţiei lumii şi în raport cu noţiunea de rău universal şi a inclus în sistemul ei o ierarhie de fiinţe intermediare între *Dumnezeu şi materia rea, al cărei prizonier era considerat omul; în acest sens, a fost pus în circulaţie un *mit gnostic despre *omul primordial ceresc (anthropos), a cărui condiţie terestră ulterioară este efectul unei căderi, al unei izgoniri. Avându-şi izvoarele în *mitologia iraniană şi în principalele religii din Iran (—>zoroastrism, maz-daism), doctrina g. - gnosticismul - a apărut în sec. II ca rezultat al unui *sincretism între învăţătura *creştinismului asupra întrupării dumnezeieşti în scopul răscumpărării omenirii purtătoare a *păcatului originar şi *monoteismul *iudaismului, precum şi unele forme religioase păgâne târzii, printre care îndepsebi *mitologia greacă şi filosofia hellenistică. în concepţia gnostică se punea temei pe cunoaştere (yvGBoiq) mai presus de *credinţă (monţ), deşi această cunoaştere nu a fost vreodată cunoaşterea raţională, ci numai o stare mistică. Esenţa doctrinei g. propune cunoaşterea prin *revelaţie şi statuează calea *mântuirii omului, în raport cu o concepţie specifică despre materie şi *spirit, de o structură dualistă; astfel, miezul creaţiei primordiale este sacru şi incognoscibil, dar principiul iniţial se manifestă în *eoni, adică în emanaţii superioare cărora materia li se opune, întrucât sursa acesteia este un *demiurg, adică un creator iniţial cu atribute speciale, însă lipsit de plenitudine şi desăvârşire divină; de aici, între materia supusă păcatului şi împovărată de rău şi manifestările dumnezeieşti, există o luptă neîncetată; iar scopul spiritului uman e răscumpărarea, deci obţinerea mântuirii, smulgerea omului din prizonieratul materiei împovărate de păcat, singura cale propusă în acest efort de emancipare constând în cunoaşterea filosofică şi în *asceză. Pentru g. există aşadar o ireconciliabilă opoziţie între Dumnezeu şi materie; Dumnezeu -izvorul esenţial de perfecţiune - fiind infinit, imaterial şi indeterminat, produce prin proprie emanaţie *pleroma - adică totalitatea fiinţelor divine, una dintre ele numindu-se *Isus Christos. Dezvoltându-se în cadrul Bisericii creştine, grupurile g. au contaminat îndeosebi multe din evangheliile apocrife (—> Evanghelie); uneori, aceste grupuri prezentau variante sensibil deosebite de doctrina generală. Astfel, *valentinienii ţinteau spre *apocatastaza finală; ei venerau pe „Maica lumii“ *Achamoth şi numeau înţelepciunea pro-nikos; împărţind lumea în eonii unei ogdoade, considerau Biserica al 8-lea eon; ramura orientală a valentinienilor nu admitea „trupul psihic“ al lui Isus Christos. Partizanii lui Marcion (85-160) au tins spre un evanghelism simplist, respingând, din *Biblie, V. T. în întregime şi acceptând N. T. doar în parte. Mai originali au fost g. din secta ophită (—> ophiţi) sau naasiană (numită astfel după ebr. nahas - şarpe), care au atribuit rolul de eliberator al omenirii *Şarpelui biblic. Atacat în sec. II de *teologia creştină, gnosticismul a început să se dezagrege treptat, până când nu au mai rămas 219 GORGONE decât aşchii ale doctrinei lui în unele secte fără importanţă istorică. § G. Quispel, Gnosis als Weltreligion, Zürich. 1951; J. Doresse, Les Livres secrets des gnosîiques d'Egypte, Paris, 1958; Hans Jonas, The Gnostic Religion. The Message of the Alien God and the Beginnings of Christianity, ed. II, Boston, 1963; H.Ch. Puech, En quête de la Gnose, Paris, 1972 gnosticism —» gnostici Go-chi Nyorai în ^budismul japonez, cei 5 *Buddha ai *contemplaţiei: Yakushi, Taho, Dainichi, Ashuku, Shaka. Gog şi Magog Dublă forţă ostilă în ^mitologia *creştinismului, manifestânau-se în cadrul *esca-tologiei apocaliptice. în V. T., Gog pare să fie sau o localitate din Armenia (cf. Iezechiel, XXXVIII, 2) sau ţara de obârşie a lui Magog, care este unul din fiii ’lui *Iafet ’ (cf. Geneza, X, 2); în N.T. {Apocalipsul, XX, 8), G. şi M. sunt două populaţii instigate la războiul escatologic final de către *Satan care, în ajunul domniei de o mie de ani a lui *Isus Christos (—> milenarism), se afirmă că „va ieşi să înşele neamurile care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi Magog, şi să le adune la război“. Gogă; Gogoriţă în *superstitia populară românească, o făptură fabuloasă, fără identitate aspectuală, având unicul atribut de înspăimântare a copiilor. Goibniu (Făurarul) Zeu al metalurgiei şi artizanatului, în *mitologia celtică. Golem *Mit medieval din folclorul religios al evreilor ghetoului din Praga, potrivit căruia rabinul Löw a plămădit din argilă un „chip înzestrat cu viaţă“, sub forma unui antropoid uriaş, pe care l-a însufleţit înscriindu-i pe frunte o siglă misterioasă în caractere ebraice; acest G., destinat apărării sau răzbunării, a început să umble autonom şi să dărâme totul în cale. Originea mitului e însă mai veche. în *Biblie întâlnim numele ebr. comun golem - substanţă informă (V. T., Psalmi, CXXXIX, 16) care, prin extindere, denumea pe orice femeie nemăritată; tot aşa numeau * legendele medievale figurile de lemn primind viaţă de la sfinţi. După o tradiţie ebraică, mai mulţi rabini din sec. I e.n. au încercat să imite *antropogoniâ biblică, uzând însă de formule magice care să reconstituie *logosul divin. încercările sunt reluate în evul mediu de practicile *Kabbalei şi mai ales de *secta iudaică hassidim (sec. II), care alcătuieşte un sistem magic (—> magie) compus din 221 combinaţii ale alfabetului ebraic din convingerea că acestea vor fi în stare să însufleţească un G. de argilă, iar prin inversarea aceloraşi combinaţii, că îl vor distruge. în epoca Renaşterii, alte practici de magie kabbalistică urmăresc confecţionarea în serie a unui G. gigantic, cu atributul de slugă casnică; acestui tip de G. trebuia să i se graveze pe frunte cuvântul ebr. emeth (adevăr), dar ştergând prima literă, rezulta meth (moarte), adică ordinul de anihilare a artefactului. G. rabinului Low are o anume similitudine cu *uriaşul de aramă cretan *Talos. din *mitologia greacă, şi nu este exclus ca mitul G. să-şi fi format rădăcina în mediul evreilor din diaspora alexandrină, în epoca în care se puteau vedea reprezentaţiile cu păpuşile mecanice ale lui Heron, la Theatrum Machinarum din Alexandria (sec. I. e.n.). Gomora —> Sodoma Gong Gong Zeu arhaic din *mitologia chineză (uneori considerat demonic), simbolizând apele lumii (—»apa); adversar ireconciliabil al zeului *focului, *Zhu Rong. G.G. era reprezentat cu faţă omenească şi trup de *şarpe (sau *balaur), capul fiindu-i acoperit de o chică de păr roşu. Ca *demon, se credea că are un discipol sau pupil, cu ajutorul căruia poate produce răul: Xiang Liu, o făptură cu 9 capete omeneşti şi un trup vânăt de şarpe. Acţiunea demonică a lui G. G. rezidă în furia monstruoasă a apelor dezlănţuite. Adversitatea dintre G.G. - zeu malefic şi Zhu Rong -zeu benefic, e stranie în planul *mitologiei generale, explicabilă însă prin specificul tehnologic al civilizaţiei arhaice din China. După o ceartă curentă între cei doi, G.G. năruie între oameni ordinea pe care zeiţa cosmogonică *Nii Wa abia o stabilise în lume după *potopul universal. Dar, deşi G.G. duce lupta de pe o plută, din elementul său, e învins de Zhu Rong (concluzia simbolică a mitului luptei celor două *elemente ar fi că focul îi este superior apei). După alt *mit, când lumea fusese creată iar primul potop universal luase extindere, G. G. s-a străduit să reverse apele şi mai mult, până când a fost izgonit de dragonul *Yii, fiul sau reîncarnarea zeului prometeic *Gun. Vechile scrieri mitologice chineze care vorbesc despre domnia împăratului *Yao îl consideră pe G.G. numai un *spirit acvatic sau Duhul Apelor: scăldându-se în Huang-he (Fluviul Galben) şi agitând apele în valuri, G.G. produce mari viituri care se extind în proporţii diluviale; din porunca împăratului Yao, zeul prometeic *Gun, întâi singur, apoi împreună cu fiul său, *dragonul Yii, stăvileşte apele; iar Zhu Rong pune pe un zeu secundar să-l ucidă pe Gun, pentru că monarhul ceresc e nu numai indignat de furtul argilei fermecate cu care se zăgăzuieşte potopul, dar îl şi protejează pe G. G. ca spirit al unuia dintre elementele cosmogonice primordiale (apa); în recidiva diluviană, G. G. e izgonit de dragonul Yii. Goniglis Dziewos Zeul prusie al *pădurilor, păşunilor şi păstorilor, în *mitologia baltică; i se sacrificau (—> sacrificiu) testicule de armăsari, de tauri şi de *ţapi. Gorgone (grec. ropyd); pl. ropyoveg; yopyoc; - cu privire cumplită) 3 surori în *mitologia greacă (*Medusa, Sthenno, Euryalc), fiicele cuplului *Phorkys - *Keto, monştri de structură femeiască, un tip de *dragoni. locuind GRAAL 220 lângă *Grădina Hesperidelor sau (după *Hesiod, Herodot şi Pausanias) în Libya. Capetele lor pline de şerpi ’si privirile care împietreau orice fiinţă erau considerate arătări de groază, cu consecinţe catastrofale. G. erau înzestrate cu braţe de bronz şi aripi de aur, gheare de aramă si colţi de mistreţ; totuşi, reprezentate adesea ca femei foarte tinere; dintre ele, Euryale şi Sthenno erau nemuritoare, iar Medusa, vulnerabilă, a fost omorîtă de *Perseus. *Mitul arhaic se limita la un singur monstru: *Homer pomeneşte numai o G. (Iliada V, v. 741), care în Odisseia (XI, v. 633) e descrisă ca monstru infernal. Abia la Hesiod (Theogonia, v. 274) apar 3 G.: Sthenno (cea puternică), Euryale (cea care sare departe) şi Medusa (regina). Totuşi, deşi dintre cele 3 suron tradiţionale era muritoare numai Medusa, Diodor din Sicii ia (Biblioteca istorică, III, LIII, 4) vorbeşte despre „neamul Gorgonelor“ ca de un trib numeros, împotriva căruia luptase Perseus şi care, retezând capul Medusei, i l-a oferit zeiţei *Athena ca ornament activ pentru scutul ei; după Diodor, G. erau în adversitate cu atlanţii (—> Atlantida), însă „au fost învinse de Amazoane, care au ucis o mare parte din ele şi au luat trei mii de prizoniere“, celelalte refugiinau-se în păduri şi, ulterior, izbutind să se reînmulţească; când a fost omorîtă de Perseus, Medusa era regina lor {op. cit., III .LV. 3). § W. H. Roscher, Die Gorgonen und Verwandtes, Leipzig, 1879 Graal Cupă care, după un *mit germanic, a fost făcută dintr-o piatră căzută din *cer, şi apoi a devenit *talisman. Etimologia {Graal sau Greal < engl. Grad; s-a propus şi cratella, diminutiv din lat. crater - vas, cupă) e discutabilă. După o *legendă medievală, G. ar fi fost un vas de smarald, care i-a slujit lui *Isus Christos la Cina cea de taină, şi în care Iosif din Arimatheia a adunat apoi sângele scurs din şoldul străpuns de un centurion, când Isus era răstignit. Ulterior, Sfântul Graal s-ar fi păstrat în loc ascuns, până l-a găsit eroul Perceval (Parzifal). Mitul ca atare a fost pus în circulaţie de literatura cavalerească din ciclul breton despre regele *Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde. Graia (grec. ypala - baba) Zeitate preolimpiană, în *mitologia greacă, păzind drumul spre Ţara Gorgonelor (—> Gorgone); de obicei figurau 3 Graiai: Deino, *Enyo, Pephredo (fiicele cuplului *Phorkys-*Keto), urâte, bătrâne, cu un singur ochi şi un singur dinte, de care se foloseau, pe rând, toate trei. Gratiae (Graţii) Numele latin al celor 3 *Harites. în *mitologia romană, 3 fecioare numite: Charis (Cea drăgălaşă), Mia (Cea fără pereche) şi Pasithea (Cea deplină). Grădina Hesperidelor —» Hesperides Grifon (grec. YptfrJ/) Monstru din *mitologia gŢeacă, imaginat cu trup leomn, cu cap şi cu aripi de vultur, consacrat zeului *Apollon; se credea că locuieşte în ţinutul *hyperboreiIor, păzind aurul nordic împotriva lăcomiei arimaspilor (o populaţie fabuloasă de făpturi cu un singur ochi). într-o variantă, G. sunt consideraţi câinii de pază ai lui *Zeus. Grigore din Nazianz (rpriYopioc; NccCiavCîlvog); Grigore Teologul Unul dintre părinţii ^Bisericii creştine răsăritene (—> patristică,), originar din Cappadocia (328-389); după strălucite studii de filosofie, a luat parte, în Constantinopol, la condamnarea *arianismului, iar un an mai târziu (380), ajutat de armată, i-a alungat din capitala bizantină pe clericii partizani ai *ereziei arianiste. Conciliul II ecumenic (Constantinopol, 381) il confirmă arhiepiscop de Constantinopol, dar, nefiind în stare a stabili unitatea Bisericii ortodoxe (răsăritene), după câteva luni de păstorie, demisionează. G. din N. a contribuit substanţial la formularea *dogmelor Creştinismului, aparţinându-i integral formularea definitivă a dogmei Sfintei Treimi. § Cele 5 cuvântări /('ologire ale celui intre .s/inţi părintelui nostru Grigorie de Nazianz, trad Dumitru Stăuiloaie, edit. Anastasia. Bucureşti. 1993 *- Grimni, Fraţii Jakob Ludwig Karl (1785-1863) şi Wilhelm Karl (1786-1859) Fondatori ai şcolii mitologice în folcloristică, reputaţi folclorişti germani. Au publicat împreună studiul Die deutsche Heldensage (1829) asupra eposului eroic german, o culegere de tradiţii populare germane, Deutsche Sagen (1816-1818), şi mai ales o amplă culegere de povesti populare, Kinder- und Hausmärchen (1812—1 § 14). Textele folclorice au fost înregistrate de ei cu exactitate riguroasă, iar comentariile lor la culegerea de basme populare utilizează din belşug metoda comparativă. Explicând subiectele comune de basme în circulaţie la mai multe popoare prin existenţa unor protomituri originare (concepţie romantică, având printre aderenţi pe Max *Müller, ulterior contestată), ei au idealizat specificul naţional al materiei folclorice şi au atribuit folclorului (în special poeziei populare) o „origine divină“, considerând că eposul, basmul, *legenda nu sunt decât un rezultat nl evoluţiei *miturilor. Studiind folclorul comparat, Jakofe Grimm şi-a extins metoda şi asupra *mitologiei naţionale germane; a publicat astfel studiul Deutsche Mythologie (1835), o excelentă contribuţie inedită la mitologia comparată şi îndeosebi la studiile despre *mitologia germanică. Gu Zeu în mitologia tribului yoruba (—> mitologiile populaţiilor africane), patronul *fie-rului şi al războiului, meşterul mitic primordial al artei metalurgice. Guandi; Guan Zhong Zeul războiului şi al culturii în *mitologia chineză, venerat uneori şi ca ocrotitor al literaturii şi al dreptăţii. Biografia sa mitică e ciudată: la început nu fusese decât un om simplu din Shanxi, nevoit să fugă în munţi după ce 221 0 GUN omorîse un funcţionar din pricina unei constrângeri erotice; în drumeţia lui, se împrieteneşte cu măcelarul Chang Fei şi cu negustorul de sandale de paie Liu Pei; în livada de piersici a lui Chang Fei, cei 3 fac un legământ de prietenie. Apoi, în numeroase peripeţii si lupte, iese la iveală deosebita virtute a lui Guan Z^hong care în cele din urmă e prins şi ucis de adversarul său Sun Zhuang. Dar cunoscându-i virtuţile, posteritatea obţine un edict imperial prin care î se acordă titlul postum de principe, iar ceva mai târziu i se conferă chiar rangul de Prinţ al războiului si răspânditor de cultură. De atunci, el începe să fie venerat ca *zeu ceresc, protector al bătăliilor, ocrotitor al justiţiei şi al literaturii. *Cultul său de zeu războinic se răspândise la un moment dat în toată China, credincioşii lui G. fiind convinşi că zeul e în stare să curme războaie, să asigure victorii, să inspire spiritul justiţiar, să fie chezaşul tuturor succeselor. Guan Yin; Guan Shi; Yin Pusa Zeiţă arhaică a milei şi îndurării, în *mitologia chineză, locuind în *pădurea sacră Crângul de bambusi purpurii; cu timpul, a fost inclusă de *budismul chinez în categoria *Bodhisattva, devenind analogă divinităţii *Avalokite<îvara. Guayota în credinţele mitologice ale guanchilor (Canare), *spirit al răului, *demon (temut mai ales de fosta populaţie localnică din Teneriffe) ce se considera că locuieşte în * Infernul pe care îl patronează, numit Ecfieyde şi situat în piscul Teyde. Gudatrigakwitl Zeu complex, venerat mai ales de tribul wishosk (pornit în sec. XVII din Pennsylvania, iar după o lungă migraţie, în sec. XX strămutat în Canada); *cultul lui G. divulgă numeroase trăsături de * strămoş totemicf—»totem) şi de *erou civilizator, dar si de zeu creator al universului. într-o pustietate cfe ţărână, G. delibera cum să creeze lumea şi, conştient de necesitatea vieţii, cum s-o populeze. î’rintr-o gesticulaţie magică, face o luntre, apoi tot astfel apare *omul primordial, numit Wat (numele unei specii de peşte oceanic); de remarcat că actul *cosmogoniei se efectuează prin exercitarea unui *ritual. Făcuţi rău, oamenii primordiali mor, iar zeul confecţionează a 2-a serie, pe care o doreşte semietemă (cu zece vieţi, reluate succesiv), dar rezultatul e mediocru, eternitatea nu se realizează; şi atunci, pentru evitarea morţii timpurii, G. asigură noua omenire cu vânat, peşte şi vegetaţie şi îi dăruieşte arta *dansului; *antropogonia este şi ea magică; oamenii nu sunt lucraţi din vreo materie primă, ci iau fiinţă instantaneu, din idee. Gula Zeiţa babiloniană a medicinei (—> mitologii din Mesopotamia), considerată fie soţia unui zeu secundar (Ninib), fie numai ipostaza feminină a acestuia, deşi mult mai populară decât el. Având epitetul răspândit de „Marea Vrăciţă“, a dobândit şi numele: *Ninkarrak, Gatumdug şi Nindindug, cu semnificaţia globală, precizată târziu, de „Doamna care redă viaţa“. G. era uneori invocată în *blestemele adresate celor ce încălcau drepturile omeneşti elementare ori preparau băuturi otrăvitoare. Gulbis; Gulbidziewos în miturile lituane (-> mitologie baltică), *geniu păzitor al omului; (numele zeului e de fapt un epitet, poate de la lituan. gelb - a ajuta). Gullinkambi (Creastă de Aur) Cocoş sacru oracular, de aur, din *Walhalla, în *mitologia scandinavă, aparţinând zeului *Odhinn. G., care veghează pe o creangă a *Arborelui Cosmic *Yggdrasill (de unde şi epitetul său Vidofnir, „Şarpele din arbore“), va trezi cu cântatul său oastea cerească a lui Odhinn în momentul declanşării războiului universal din *Ragnarokr. Gullveig (norv. gull - aur, veig - vigoare) Frumoasă vrăjitoare nefastă în * mitologia scandinavă, din tagma * duhurilor apei (*Vana), simbolizând forţa aurului. înzestrată cu darul *divinaţiei, nu facea decât prevestiri rele, purtătoare ale ideii de rău în sine; vocaţia ei de intrigantă a determinat-o să stârnească războiul între divinităţile claselor *Asa şi Vana, încheiat totuşi cu o pace durabilă; dar, ca pedeapsă, zeii au ars-o pe G. de 3 ori în flăcări, ea înviind de fiecare dată şi reconstituindu-şi trupul fără nici o pierdere; de aici a derivat credinţa că vrăjitoarea G. e arsă mereu, însă mereu se reface, răul fiind nepieritor. Gulu Zeul războiului, în mitologia tribului baganda (—> mitologiile populaţiilor africane). Gun Zeu prometeic din *mitologia chineză. în ciclul mitografic legat mai ales de mitul *poto-pului universal şi de domnia împăratului *Yao, cu subiecte de istorie legendară din China antică, îndeosebi în naraţiunea din mileniul III î.e.n. Gun şi YiX stăvilesc apele (Gun Yu zhi shui), al cărei conţinut mitic e retransmis de *Shan hai jing, de Călătoria regelui Mu (Mu Tian zi zhuan) şi de poemul epic Enigmele cerului (Tian wen) al poetului *Qu Yuan, există descrierea, întrucâtva confuză, fie a potopului universal, fie a unui al doilea potop sub forma unor uriaşe inundaţii; fenomenul, petrecut sub împăratul Yao, ar fi durat 22 de ani; cum în unele variante există prezenţa activă a zeiţei cosmogonice *Nii Wa, s-ar putea să fie vorba tot de marele potop universal. După o variantă principală, zeul apelor *Gong Gong, scăldându-se în Fluviul Galben (Huang-he) şi agitându-i apele, a produs o revărsare, iar, în faţa dezastrului, Yao i-a ordonat lui G. să pună zăgazuri puhoaielor catastrofale. Broasca ţestoasă magică Zhi Gui îi dă lui G. sfatul de a răpi din palatul ceresc al zeului *Shang Di un obiect numit xirang (de fapt, o bucată de lut vrăjit care, pe baza unui gen de entelehie, avea capacitatea intrinsecă de autodezvoltare şi autoperfectionare, înmulţindu-se )| ^li reuşeşte să ridice in gml arată viitu ca oamennXcci ^ârvâxf U KC*terANti"nb'1 Str. Ucretiu PKrifcM, ia.gl _____ — MCaftfşrr — GWELESHAPI 222 îngrozite şi flămânde, au ajuns să locuiască în copaci; datorită lui G. şi miraculosului xirang, lutul s-a dezvoltat rapid formând treptat diguri, apoi dealuri şi lanţuri de munţi, dând oamenilor putinţa să coboare din arbori şi să-şi reorganizeze viaţa.’ Furtul e observat însă de Shang Di care îl însărcinează pe zeul *focului, *Zhu Rong, să-l ucidă pe G.; dar el execută porunca parţial şi îl îngroapă pe G. de viu sub o stâncă din muntele Yulin, după care se constată că trupul lui G. nu e supus putrefacţiei, astfel că sufletul său nu părăseşte corpul; după o stare de nemoarte de 3 ani şi după ce Zhu Rong l-a spintecat cu cuţitul magic wudao, făcând să se nască, din măruntaiele lui G., fiul său, *dragonul *Yii (care va deveni succesorul lui *Shun la tronul Chinei), represaliile marelui zeu Shang Di se reduc la sfărâmarea digurilor; dar noul potop e stăvilit acum de Yii, cu ajutorul tatălui său G., în 13 ani. împăratul Shun (protejatul lui Yao) îl trimite pe Yii să rectifice îndiguirile pe o distanţă de 2 000 355 550 li (cca 1 152 204 796 km; un li = 576 m). O mitografie arată că G., după ce i-a dat viaţă dragonului galben bicomut Yii, a devenit el însuşi un dragon galben şi a plonjat pentru totdeauna în abisul acvatic. Gweleshapi (kartvel gu'eleshapi - *dragon, monstru; gweli - om rău, *şarpe) Vietate fabuloasă din miturile folclorice kartvele (—» mitologii caucaziene), imaginată ca o reptilă humanoidă, alteori numai ca un şarpe uriaş cu trăsături spirituale omeneşti (o mixtură de *demon antropomorf şi dragon); dacă G. nu ar avea un şold de lemn, lumea ar fi fost demult distrusă, căci el înghite uneori soarele, provocând eclipse, însă de fiecare dată soarele izbuteşte să se elibereze din pântecul monstrului, arzând lemnul şoldului vulnerabil. Gwynfyd *Paradisul, în concepţia *mitologiei celtice, în care însă eroii şi în genere bărbaţii vestiţi vin de bunăvoie. G., a 3-a dintre cele 3 zone succesive sau stări existenţiale din univers, e văzut ca un stadiu postum al desăvârşirii prin iubire şi fericire. Din G., sufletele morţilor pot vedea tot ce se petrece în *Abred şi pe * Pământ, unde pot coborî la dorinţă, spre a-şi ajuta semenii vii. Gwyon (probabil Părintele oamenilor) Zeu profetic şi sapienţial din *mitologia celtică; el şi-a sorbit înţelepciunea, cunoaşterea tainelor universului şi arta *divinaţiei odată cu cele 3 picături sărite din fiertura ierburilor cunoaşterii, pe care o prepara zeiţa *Coridwen. G. este un *zeu sincretic (—> sincretism), având rădăcini în *miturile arhaice ale cehilor, dar şi anume similitudini cu Hermes Trismegistos (—> Hermes), cu *Apollon şi cu *Prometheus. G. conducea fiinţele din starea iniţială germinativă *Anun, în starea ignică a purificării, *Abred. (O variantă gaelică a numelui lui G., Alxvion, ar fi dat numele de Albion Marii Britanii.) Gyges 1 Monstru din *mitologm greacă, având 50 de capete şi 100 de braţe; unul dintre *giganţii care au luat cu asalt *cerul, răzvrătiţi contra lui *Zeus sau dimpotrivă, ajutându-1 în *Titanomahie. Era născut de *Gaia, de la *Uranos. 2 Personaj dintr-un *mit relatat de *Platon: un G. (sumer. Gu-gu), păstor regal, a intrat într-o peşteră unde, găsind un mort, i-a luat inelul din deget, dar apoi punându-şi-1, a observat că, dacă îl răsucea pe degetul său, devenea el însuşi invizibil. H Haddad-Rimmon Zeu semitic (-> mitologie feniciană), răspândit la mai multe popoare din Asia Mică, personificând în general manifestările atmosferice; astfel, asirienii îl venerau ca zeu al furtunii, iar în varianta aramaică, personifica ploaia şi fertilitatea pământului. Unii l-au socotit divinitate de origine siriacă (Benhadad, cu atribute meteorologice incerte), apropiindu-1 de zeii *Adad şi *Teshub (—> mitologii din Mesopotamia); alţii au dedus că Haddad nu ar fi decât alt nume pentru * Adonis; în * Biblie, pare un nume geografic (V.T., Zaharia, XII, 11 - unde se confundă cu localitatea Megiddo). Hades (grec. ’Ai6r|c; - Cel Nevăzut) Zeu din *mitologia greacă, domnind în ţinutul infernal al umbrelor, sub pământ; adesea identificat cu *Pluton. Fiul cuplului *Kronos-*Rhea, după victoria lui *Zeus asupra *Titanilor şi după împărţirea universului în cele 3 lumi, H. a primit lumea subterană (-> Infern); apoi a răpit-o pe tânăra *Persephone, căsătorindu-se cu ea, dar având-o cu sine numai o treime din an (cât germinează seminţele în sol). Mai târziu, H. nu mai e o personificare, ci Infernul însuşi (folosit ca atare de *Septuaginta, de unde slav. ajb şi rom. *iad), întrucât grecii, evitând să-i rostească numele, au preferat să-l invoce pe Pluton; confuzia incidentală între cei doi zei trimite la sensul dublu al divinităţii subterane: şi fast - ca depozitar al comorilor subpământene, şi nefast - patronând *moartea. Dar după unii autori antici (*Platon, Lukian), H. ar fi un ideal, absorbind umbrele morţilor după purificarea de nebunia trupească a patimilor carnale. Iar după Platon, etimonul ar fi noţiunea «6161) c, - invizibil, presupunere reluată şi ae unii cercetători moderni (H. Frisk ş.a.). Unii antici (de ex., Euripides, în Alkestis) îl numeau călău.(—> Tartaros, Sheol). Haig (Uriaşul) în tradiţia mitologică (sau legendară) armeană (—> mitologii caucaziene), întemeietorul ţării Haig (numele vechi al Armeniei), *strămoşul arhetipal de origine divină al poporului armean. Era reprezentat, ca erou astral identificat cu constelaţia Orion, cu aspect de *uriaş divin, arcaş şi vânător, cu chip de tânăr bărbat frumos; avea 12 copii (fii şi fiice), omologaţi cu lunile anului din vechiul *calendar armenesc, deoarece H. poseda şi atributul de coordonator al *timpului. în eposul popular, transmis de Movses Horenatzi (sec. V), H. pleacă de sub stăpânirea regelui babilonian Bel, împreună cu neamul său incluzând 300 bărbaţi, şi se stabileşte la sud-est de lacul Van, apoi migrează cu un grup mai mic spre nord, unde respinge atacul de represalii al regelui Bel, pe care îl ucide, iar pe câmpul de luptă întemeiază aşezarea Haig, din care s-a dezvoltat Armenia. Hainuwele (Creangă de cocotier) Divinitate feminină în *antropogonia tribului marind-anim din Noua Guinee (—> mitologii din Oceania), născându-se dintr-o floare de cocotier fecundată de sângele scurs dintr-un deget înţepat al *omului primordial *Ameta; în 3 zile, H. ajunge la maturitate şi, aşezată în centrul terenului de *dans ritual vreme de 9 nopţi, la marea *sărbătoare Maro, le oferă daruri dansatorilor, iar în ultima zi, oamenii sapă în mijlocul terenului o groapă unde o aruncă pe H. acoperind-o cu pământ şi conti-nuându-şi dansul deasupra ei. Ameta descoperă cadavrul fetei, îl taie în mai multe bucăţi şi, afară de braţele ei, înmormântează totul în locuri diferite, iar din aceste bucăţi răsar numeroase plante, până atunci necunoscute, multe din ele cu tuberculi comestibili; din braţele fetei, zeul *Satene construieşte o poartă de separare a lumii divine subterane, de lumea umană de pe sol. *Mitul, în parte simbolic (divinitatea care supravieţuieşte în plantele hrănind populaţia zonei: nucile de cocos, tuberculii dulci), are şi valoarea alegorică a sângelui fecundator al solului pentru creşterea vegetaţiei, ca şi pe aceea a similitudinii, într-o anumită concepţie mitică, între om şi plantă, dacă nu chiar a rudeniei. Tradiţia locală consideră că nuca de cocos este carnea tinerei H. § A. E. Jensen, H. Niggemeyer, Hainuwele, Frankfurt/M., 1939 Hale *Duhuri rele din *mitologia românească, provocând sau patronând marile furtuni uraganice. Halmasuitta Zeu al tronului celest, în mitologia hittită (Anatolia) sau chiar divinizarea tronului însuşi; e un zeu de pură valoare simbolică patronând *cerul şi, fără a interveni în producerea lor, fulgerele. Dar într-o epocă mai târzie, devine zeul hittit principal, adorat de regele Anitta, care introduce treptat *cultul lui H. în locul vechiului cult al zeului *Siusummi. Ham Personaj din *mitologia biblică, fie al doilea fiu al lui *Noe (V.T., Geneza, V, 32; VI, 10; VII, 13; IX, 18; X, 5; Cronici, I, 4), fie cel mai tânăr (V.T., Geneza, IX, 24), deşi în context al 3-lea fiu este Canaan {ibid., IX, 20-26), H. părând HAMADRYADES 224 o interpolare mai târzie, poate derivând din onomastica egipteană (hem - cel negru), întrucât într-un verset e citat „Ham, tatăl lui Canaan“ (ibid., IX, 22). O întâmplare biblică bizară, încorporată *mitului, face din H. un vinovat fără vină: după salvarea de la *potop, el îşi vede tatăl cu trupul în neruşinată goliciune, consecinţă a beţiei cu primul vin recoltat, iar pentru asta Noe îşi blestemă fiul: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor săi!“ {ibid., IX, 25). E posibilă ipoteza unor cercetători care consideră că această extindere a mitului urmărise să justifice adversitatea politică dintre * Israel şi Canaan; dar deopotrivă contextul oferă şi un tabel genealogic: din H. ar descinde numeroase neamuri, printre care amoriţii, canaaniţii, etiopienii ş.a. (ibid., X, 6- 20), Egiptul fiind considerat, în *Biblie, „ţara lui Ham“: „Cei întâi născuţi din Egipt, pârga bărbăţiei, din corturile lui Ham“ (V.T., Psalmi, LXXVII, 51). Hamadryades (grec. ap,a - împreună, 6poc; -stejar) *Nimfe ale arborilor, în * mitologia greacă; soarta Hamadryadelor depindea de copacii împreună cu care se năşteau, trăiau şi mureau (mai ales de stejari, ca arbori sacri consacraţi lui *Zeus); acest atribut particular le şi deosebea de *Dryade; totuşi, H. nu erau complet inseparabile de arborii lor, după *Homer ele putându-se deplasa împreună cu *Satyrii ca să aducă jertfe *Aphroditei; iar Seneca spune că îşi părăseau copacii, ca să-l poată asculta pe *Orpheus cântând. Această imobilitate, chiar relativă, a H. era la greci un *simbol religios de structură juridică, formulând indirect un *tabu destinat să apere *pădurile şi arborii ornamentali sau pomii fructiferi. De altfel, această *credinţă e răspândită şi la alte populaţii, arborii fiind locuiţi de *spirite în credinţele din America de Nord (irokezi), Africa Occidentală (wanika), Europa (sârbii dalmaţieni). H. îndeosebi se încadrează în *cultele totemice (—> totem). Han Fei Filosof antic chinez (cca 280-234 î.e.n.), discipol al autorului cărţii Tian Iun (Despre natură), Xun Kuang; pus în dificultate atât de bâlbâială sa nativă, cât şi de opacitatea mediului vremii sale din Ţara Han, cârmuită ue împăratul Heng Hui din dinastia Han, H.F. nu şi-a putut răspândi noile idei decât temporar, când s-a alipit curţii împăratului Shi Huang, din dinastia Qin, care l-a ocrotit, până când nişte intrigi de camarilă îl duc la închisoare, apoi la moarte. Sistemul filosofic al lui H.F. (care a compus 55 scrieri), izvorît din critica dialecticii daoiste (—> daoism) a filosofului *Lao Zi, ca şi a ideii de *predestinare din opera lui Xun Kuang, a dus la întemeierea unei şcoli proprii anticonfiicianiste, numite Fajia (—> confucianism), a cărei doctrină propulsa o concepţie aproape ateistă (—> ateism) despre lume. H.F. pune la îndoială existenţa *zeilor, *demonilor şi *spiritelor, prin argumentul imposibilităţii unei demonstraţii logice a unei atari *credinţe (incompatibilitatea între credinţă şi lege). în plan social, H.F. opune legea (fa) ceremonialurilor rituale (li) din concepţia confucianistă şi consideră tradiţia ca o moştenire parţial perimată, găsind necesară înlocuirea normelor ei cu modalităţi noi, pe calea reformelor. Doctrina lui H.F. este expusă în principalele sale tratate: Han Fei Zi (Cartea lui Han Fei), Jie Lao (Explicarea lui Lao Zi), Du Lao (Citind pe Lao Zi) şi Wu du (Cinci carii). Concepţia filosofului este istoristă, el găsind marile modele în guvernarea împăraţilor epocii mitice: *Yao, *Shun şi *Yii. Hanumăn; Hanumat; rar Hanumant; epitete: Kapipati (Domnul Maimuţelor), Bajrangbali, Vătămaja Zeul-maimuţă, prinţ sau rege al maimuţelor în *mitologia vedică şi personaj important din *Rămâyana, ajutându-1 pe *Rămâ în războiul contra *demonului *Răvana; în acest scop construieşte podul magic transmarin Sethubandha, destinat trecerii armatei spre ins. *Lanka. H. era considerat fiu al zeului vântului, *Văyu, şi al reginei maimuţelor, Anjana, o *Apsara. Abia născut, H. îşi manifestă existenţa printr-o imensă foame, vede soarele şi, crezându-1 fruct, sare să-l însface, însă ajunge în *cerul lui *Indra, care-1 fulgeră si-i răneşte o labă. Căzând pe pământ, e îngrijit de mama’sa, iar Văyu protestează, astfel că Indra, drept scuză, îi dăruieşte lui H. nemurirea. Tradiţia îl consideră magician, gramatic şi literat, atribuindu-i mutarea munţilor Himalaya, redactarea unei gramatici şi compunerea unei drame, Mahănataka, scrisă pe o stâncă şi precedând subiectul Rămăyanei, (ceea ce îl sperie pe Vălmiki, autorul acesteia, aşa încât, spre a nu-1 depăşi pe poetul terestru, H. aruncă în mare stânca purtătoare a operei sale). Zburând prin cer, H. lasă dâre de foc şi, apropiindu-se de pământ, stârneşte vuiet şi cutremur. Adorat ca zeu în *hinduismul primitiv, H. avea mici *temple consacrate în Himalaya. Dar şi mai târziu a persistat în hinduism *credinţa că adorarea lui H. inspiră oamenilor curaj moral, înlătură piedici de orice gen şi răsplăteşte pe credincioşi cu energie fizică şi cu iluminare intelectuală. ' Haoma Zeu ăl drogării cu băutura sacră haoma, în *mitologia iraniană (cf. *soma, băutura zeilor vedici), care era socotită o licoare a *sacrificiilor, -asigurând sănătatea prosperă, amânând sau chiar înlăturând *moartea şi, mai cu seamă, menţinându-le femeilor frumuseţea şi tinereţea, iar bărbaţilor războinici forţa şi Vigoarea; planta (cu ace’lasi nume) din care se prepara băutura sfântă creştea fa mijlocul lacului mitic Vourukasha (descris în *Avesta), dintr-un ţinut misterios, fiind păzită şi îngrijită de un mare număr de *genii *Fravashi şi de pestele Khar-mahi, care alunga din jurul ei vietăţile vătămătoare. în *religia populară din Iran, un anume *cult al zeului H. a supravieţuit până azi. Planta h. - sădită iniţial de zeul suprem 225 HARIKLO *Ahura-Mazda în piscul muntelui Haraiti (cf. Yasna, X, 10) - are un prototip ceresc alb, numit Horn sau Gaokerena (spre deosebire de varietatea galbenă, terestră), care dă nemurire şi care, la *sfârşitul lumii, va asigura regenerarea universului distrus şi va institui imortalitatea (cf. Bundahishn, I, I, 5),’în ciuda faptului că *Angra-Mainyu a dat viaţă unei şopârle menite să roadă rădăcina haomei. haos (grec. x<*o<;) în toate *miturile cosmogonice (—> cosmogonie), h. e starea primordială a universului necreat, nedecantat, neorganizat, un amestec într-o mare dezordine al tuturor elementelor, de obicei personificat ca o divinitate iniţială, imensă şi informă, adesea androgină; în unele mituri, e un h. de ape fie oceanul primordial (—> apa) din *mitologia vedică, fie monstrul acvatic *Tiamat din unele *mitologii din Mesopotamia (îndeosebi, mitul cosmogonic babilonian), alteori unul de *foc sau o pustietate informă, impersonală (ca în * mitologia scandinavă, cu lumile precosmogonice de foc şi de ceaţă), slujind ca materie primă în creaţia lumii. ~ Babilonienii (după un prototip sumerian) îşi imaginau un h. acvatic bisexuat: *Apsu, principiul masculin al apelor fluviale şi dulci, şi Tiamat, principiul feminin al apelor oceanice sărate, iar din unirea lor au rezultat primii *zei şi universul iniţial. - La egipteni (care considerau h. un mediu fluid, aproape vâscos) găsim magma primordială *Nun, din care s-a născut zeul solar *Re. ~ India vedică vedea h. în aspectul unui ocean primordial de lapte, coincident cu starea de absenţă a timpului (—> timpul). ~ Concepţia ebraică (din *mitologia biblică timpurie) numea tohuwabohii (nimic) deşertul haotic iniţial, termenul căpătând precizări mai târzii: „dezordine“ sau „haos, unde lumina e totuna cu noaptea“ (V.T., Iov, X, 22). - Chinezii descriu două forme de h.: *Huen-Tuen, materia primordială informă, dar conştientă de sine, şi un h. ovoid, din conţinutul căruia se naşte mult mai târziu fiinţa *Pangu. - Pentru greci, divinitatea primordială numită Haos naşte * Pământul (*Gaia), Dorinţa (*Eros), apoi Bezna (*Erebos), Noaptea (*Nyx), Lumina astrală (*Aither), Lumina terestră (*Hemere) şi abia la sfârşitul ciclului *Cerul înstelat (*Uranos) şi Marea (*Pontos); noţiunea greacă de h. este de obicei egală cu ideea de abis indefinit, deşi *orficii o întruchipau în gura unui *dragon; dar în genere, întrucât evită abstracţiile, *mitologia greacă nu are de fapt imaginea unui h. absolut, precosmogonic: *HesiQd nici nu-i descrie structura; iar întrucât termenul Xa°ţ are aceeaşi rădăcină ca vb. xaiveiv (a se deschide, a se căsca), se poate deduce că h. era imaginat ca o matrice difuză din care, prin această „deschizătură“ paravulvară, se naşte spontan Gaia. Aristofan înregistrează această idee mitică: „La început nu erau decât Haos, Nyx, negrul Erebos şi adâncul Tartaros: pământul, aerul şi cerul încă nu existau“ (Păsările, v. 693); este şi deducţia transmisă de tradiţii târzii că grecii ar fi împrumutat noţiunea de h. de la istoricul fenician *Sanchoniaton. ~ Miturile scandinave descriu deşertul primordial *Ginnunga Gap, ţinut tampon între ceaţa îngheţată din *Niflheim şi focul din *Muspellsheim. - Printre amerindieni, unele triburi califomiene au *credinţa că h. iniţial era un glob de foc. Rarele sugestii mitofilosofice asupra unei stări haotice considerate nu ca dezordine, ci mai degrabă ca ordine negativă, nu alterează însă definiţia mitică generală; căci, în variantele sale modest diferenţiate, mitul traduce ideea duală că o lume de ordine nu putea fi făcută decât dintr-o lume de dezordine, idee persistând în astrofizică până în sec. XIX şi în unele ipoteze cosmogonice chiar până azi. Hapantali Zeu hattit (prehittit) din Anatolia, întrucâtva enigmatic (adesea asociat cu *Kam-rushepa, zeiţă preluată mai târziu de hittiţi), singurul care îndrăzneşte să-i vorbească Zeului-lună, când acela a căzut din *cer. Hapi Divinitate personificând *Nilul, în *mitologia egipteană, ca fluviu care fecundează solul Egiptului şi astfel fiind protectoarea directă a existenţei întregului popor. Imaginea androgină a acestei divinităţi (cap de bărbat cu barbă, sâni abundenţi de femeie) îi defineşte atributele funcţionale: ea este obârşia fluxului fluvial de care depinde nutriţia zeilor, a casei faraonului şi a populaţiei, fiind de pildă zeul care udă păşunile păscute de vitele zeului *Re; un imn liturgic îl defineşte global: „Hapi, părinte al zeilor, hrana, mâncarea, merindele Egiptului însufleţindu-1 pe Ka în fiecare făptură, belşugul se află în căile sale, hrana este în buricele degetelor lui. Tu eşti Unicul, cel care însuţi te-ai născut pe tine!“ în acelaşi sens alegoric, H. a contribuit la învierea lui *Osiris, întrucât trupul zeului în răstimpul morţii s-a odihnit pe pieptul divinităţii fluviale regeneratoare, în acelaşi raport de noţiuni mitice, apa lui H. e socotită sudoare care se scurge de pe mâinile lui Osiris. Se considera că H. locuieşte în preajma primei cataracte a fluviului, într-o grotă păzită de zeul *Hnum. în multe reprezentări plastice, H. poartă pe cap un mănunchi de plante acvatice locale (papirus, *lotus). Harhab Zeul ugarit al căldurii şi belşugului verii (—> mitologie feniciană). Hariţcandra Rege (raja) legendar indian din dinastia solară f—» mitologie vedică)', pentru nobleţea şi mărinimia sa, a fost urcat la cer împreună cu tot oraşul său *Udranka (sau Harig-candrapura) şi cu locuitorii acestuia; cum ulterior în sufletul lui H. a apărut trufia, regele şi oraşul său au fost pedepsiţi să plutească veşnic în aer, între pământ şi cer. Hariklo *Nimfa în * mitologia greacă, din alaiul permanent al zeiţei *Athena. Soţie a Dicţionar de mitologie generală C. 15—16 HARIS 226 ^Centaurului *Hiron şi mama lui Tiresias, H. i-a crescut de mici pe *Iason şi pe *Ahilleus. Haris Zeiţă a frumuseţii graţioase, în *mitologia greacă, uneori considerată soţia lui *Hephaistos, adesea identificată cu *Aglaie. Harites (grec. - frumuseţe graţioasă) Graţiile (*Gratiae), în *mitologia greacă, cele 3 fiice ale lui *Zeus, născute de *Eurynome: *Aglaie (Splendoarea), *Euphrosyne (Veselia) şi *ThaIia (Bucuria) personificând - ca grup - frumuseţea, graţia, farmecul şi calineria feminină şi făcând parte din alaiul fie al *Aphroditei, fie al lui *Apollon. La origine au fost doar divinităţi ocrotitoare ale vegetaţiei. Unele *mituri le pun în relaţie cu *Muzele, întrucât cele 3 H. îi protejau deopotrivă şi pe poeţi. Harmonia Zeiţa bunei înţelegeri, simbolizând adesea veghea armoniei cosmice şi terestre, ca pe un echilibru al raporturilor în univers. Biografia mitică e fluctuantă: fie fiica lui *Ares şi a *Aphroditei, fie (după relatarea lui Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, V, 48) a cuplului *Zeus-Elektra; considerată însă constant sora *dragonului ucis de *Kadmos; (dinţii dragonului, semănaţi pe câmpuri, au produs, Jupă un *mit, omenirea). în varianta thebană a mitului, H. devine soţia lui * Kadmos, când acest fiu al regelui fenician Agenor s-a stabilit în Beoţia fundând Theba; de la Kadmos, H. a născut doi fii -Polydoros si Illyrius, si 4 fiice - *Semele, *Ino, *Autonoe şi *Agave. ivfitul principal insistă asupra împrejurărilor căsătoriei H. cu Kadmos: H. primeşte două viclene daruri de nuntă, de la *Hephaistos un colier, de la *Athena un veşmânt, ambele daruri fiind impregnate cu otravă, ca răzbunare faţă de împreunarea părinţilor ei (Ares şi Aphrodite), considerată de zei nelegiuită. Totuşi, la nuntă asistă toţi zeii olimpieni, iar *Muzele cântă. Viaţa şi căsnicia H. se realizează calm; dintre copiii ei însă Agave înnebuneşte, Ino se îneacă, Semele e fulgerată de Zeus, iar darurile devin nefaste pentru urmaşii din cealaltă generaţie întrucât, stârnind atracţie, ajung pretextul expe-- diţiei Celor 7 contra Thebei, din care scapă cu viaţă numai comandantul, Adrastes. Reţinând doar atributul principal, căruia *mitologia greacă îi acorda importanţă mică, romanii au identificat-o pe H. cu * Concordia. Haron (grec. Xapcov); Charon; Caron Bătrân luntraş zdrenţăros din *mitologia greacă, în luntrea căruia umbrele morţilor traversează fluviul infernal *Aheron, spre * Hades, plata unei traversări fiind un obol (monedă măruntă), pus în gura mortului. H. era socotit fiu al cuplului *Erebos-*Nyx. Neînduplecat, H. nu transporta decât pe morţii cărora li se făcuse *ritualul funerar f—> funeralii); a făcut numai două excepţii, fără voia sa, traversând peste fluviu, ca oameni vii, pe *Herakles, care l-a silit prin forţă, şi pe *Orpheus, care l-a vrăjit cu cântecul. în melodiile populare greceşti, H. era considerat un * demon al *morţii. Harpalyke Fiică războinică de rege trac şi regina * Amazoanelor, în *mitologia greacă. Harpii (grec. "Apjiuiai) Monştri feminini cu aripi şi gheare (Aello, Okypetes, Kelainoj, care în *superstiţiile şi *legendele populare târzii din Hellada (—> mitologie greacă) răpeau pruncii din leagăn şi sufletele morţilor; după interpretările euhemeriste (—> euhemerism), H. ar simboliza mişcările naturale ale atmosferei, deoarece la ♦Homer (Odisseia, I, v. 241; XIV, v. 371; XX, v. 66, 77) ele par într-adevăr simple personificări atmosferice fără chip ale vârtejurilor şi uraganelor. Uneori, se credea că sunt mai multe H. (deşi *Hesiod nu pomeneşte decât două: Aello şi Okypetes), citându-se de pildă *Podarge care, din dragostea cu *Zephyros. i-a născut pe cei doi cai nemuritori, *Balios şi *Xanthos, ai lui *Ahilleus. H. erau fiicele *Oceanidei Elektra (de la zeul marin Thaumas). Dar etim. numelui H., deşi derutantă (pl. arhaic ApeTtuiai - tâlhari iuţi; sau â pna £ - răpitor, lacom), mai mult decât o simplă alegorie atributivă, divulgă probabil adevărata origine a acestui *mit. Harpokrates Divinitate secundară în * mitologia greacă, dar de origine egipteană {—> Hor-pahrud), adoptată târziu, apoi preluată şi de romani, spre a fi venerată ca un zeu al liniştii. haruspicii (etim. incertă: lat. haru - măruntaie, spex < species - privire; sau hirae - maţe, specio -observ) * Ritual divinatoriu (—> divinaţie, mantică) îndeplinit în *religia romană de un oficiant (haruspex), cu scopul de a interpreta voinţa zeilor după anumite semne (fulgere, trăsnete, cutremure) sau după aspectul măruntaielor de animale sacrificate (—> sacrificiu), precum şi de a deduce ceremoniile expiatorii care ar îndupleca pe *zeii nemulţumiţi, facându-i să-şi retragă ameninţările. Preot, fiecare haruspex era ghicitor în măruntaiele animalelor sacrificiale sau în semne cereşti; când o jertfa era constatată ca o harviga (adică având măruntaiele nedeslipite, deci în stare perfectă), ea devenea o vestitoare de bine, preotul divinator putând-o interpreta; şi tot el trebuia să descopere fenomenele extraordinare (cutremure, trăsnete) spre a descifra semnificaţiile pentru viitor. Tehnica nu era prea deosebită de aceea a *augurilor şi se învăţa pe cale iniţiatică; poetul Catullus vorbeşte de nişte Haruspicini Libri (—> Tages). La etrusci, de la care le-au preluat romanii (-* mitologie etruscă), h. erau practicate de o corporaţie specializată, dintre nobili; romanii au instituit un colegiu pentru haruspices, inferior instituţiei augurale. După simpla ghicire a viitorului în măruntaie de animale sau în semne cereşti, haruspices dobândesc la romani o şi mai mare însemnătate, fiind învestiţi şi cu misiunea abaterii semnelor rău prevestitoare; aceşti preoţi cresc în importanţă în epoca imperială, mai ales după ce 227 HEBE Claudius îi organizează într-un colegiu compus din 60 membri, conduşi de un Haruspex Maximus. Probabil că înfiinţarea instituţiei şi dezvoltarea ei la Roma s-a datorat şi acestei întâmplări, relatate de Aulus Gellius (Nopţile attice, IV, V, 1-4): nişte haruspices, chemaţi din Etruria pentru sacrificii de purificare, după ce statuia lui Horatius Cocles, eroul care oprise invazia etruscă asupra Romei, fusese lovită de trăsnet, au făcut „aceste expiaţii contrar religiei“ din ură faţă de romani şi au fost ucişi. Acuzate de şarlatanie, h. au fost interzise de împăraţii creştini; chiar romanii, în epoca târzie a imperiului, nu mai numeau haruspex sau haruspica decât pe vrăjitori. Hathor Zeiţă a *cerului în *mitologia egipteană, adorată în tot Egiptul, de obicei în ipostază de *vacă, socotită mama zeului solar *Horus (când era identificată cu *Isis) şi maică universală. Investită cu numeroase atribute particulare, H. era considerată sufletul viu al arborilor (îndeosebi al sicomorului), întruparea vie a aurului, de asemenea, ocrotitoarea femeilor însărcinate şi patroana artei moşitului; la Teba era protectoarea morţilor, iar în această calitate devenea o divinitate plurală, numită „Cele 7 Hathor“, adică un grup de 7 *zâne ursitoare (—» Ursitoare) corespunzând unui ciclu de divinităţi ale destinului (ca şi cele 3 *Moire, la greci) care hotărau soarta nou-născuţilor; în această ipostază, cele 7 zâne erau femei tinere (epoca ptolemaică le confundă, mai târziu, cu *Pleiadele). Dar si ca zeiţă singulară, H. apărea cu aspect de tânăra femeie frumoasă, captivantă, surâzătoare, patronând bucuriile vieţii, veselia, petrecerile, iubirea şi voluptatea, băutura, muzica şi dansul; în această ipostază i «se atribuia introducerea meşteşugului toaletei feminine şi era adorată deopotrivă de regine, ca si de femeile felahilor. Uneori numită şi „Stăpână ţărilor străine“, H. era adesea confundată si cu alte zeiţe, în special cu *Tefnut. Aspectul ei cîe vacă (păstrat uneori numai ca emblemă) provine dintr-un vechi *fetiş local: un craniu de vacă. într-o epocă timpurie, fusese socotită fiică a cuplului *Nut şi *Re (Nut însăşi fiind reprezentată uneori ca vacă) şi preferata zeului solar suprem, căruia îi devine şi soţie, născând astfel de la Re pe zeul exclusiv al muzicii: *Ihi, simbolizat ca taur divin. O ipostază cosmică, sugerată de mai multe reprezentări plastice, i se conferea prin stelele presărate pe tot trupul de vacă; dar imaginile sunt diferite: H. e fie femeie cu chip de vacă, fie numai femeie cu cap prelung închipuind instrumentul muzical sistrum, ornat cu urechi de vacă şi purtând între coame discul solar. Haumea Zeiţă din mitologia hawaiiană » mitologii din âceania), protectoare a femeilor lăuze care dirijează şi apără naşterea naturală, fiind invocată ca moaşă sacră, care alină durerile facerii. *Cultul ei e legat şi de *dendrolatrie; mulţu- mindu-i pentru asistenţa la naşteri, femeile întreţin „Arborele cu frunze schimbătoare“ sau „Arborele ale cărui roade hrănitoare nu se sfârşesc niciodată“; din acest al doilea copac provine un toiag, Makalei, cu multiple însuşiri magice: el atrage şi prinde peştele, dar mai ales redă tinereţea pierdută (din când în când, H. ia în mână toiagul Makalei si, din babă foarte bătrână, se preface instantaneu intr-o tânără fată înfloritoare). Divinitate complexă, fluctuantă şi capricioasă, H. îsi utilizează forţa magică în direcţii diferite: de piîdă şi-a pus soţul (Wakea) la o încercare de *sacrificiu dificil, iar între timp ea a fugit de lângă el, trecând prin tmnchiul unui arbore de pâine, însă din fugă îi fluturau deasupra pământului, enorme, zdrenţele fustei; alteori *magia ei distruge; aşa a înlăturat din *pădure plantele sălbatice pe care se bizuiau oamenii după ce se sfârşeau fructele de pe câmp. Reşedinţa ei principală este unul din numeroasele ceruri ale mitologiei hawaiiene: Nu’umea. Un cântec religios îi sintetizează aventurile, definind-o: „Multe trupuri avea femeia Haumea / minunată era Haumea cea mare / minunată la chip cât trăia / cu nepoţii ei cât trăia / cu copiii ei cât dormea, / până când a fost prinsă şi atunci / Haumea a fost recunoscută şi s-a ofilit, / a îmbătrânit şi n-a mai * râvnit la nimic“. Haumia; Haumia-tikitiki Zeul ocrotitor al fructelor pădureţe şi al rădăcinilor comestibile, venerat mai ales de maorii din Noua Zeelandă (—> mitologii din Oceania); divinitate arhaică, probabil precinegetică, din epoca omului-culegător. Hayagrîva (Cel cu gât de cal) *Demon din clasa *Daitya în *mitologia vedică, cel care a furat din gura lui *Brahmă cele 4 Vede (—> Veda) în timp ce marele zeu era adormit la sfârşitul unei *kalpa); dar acest furt punea în pericol însăşi creaţia lumii, astfel că *Vişnu s-a încarnat în *avatarul său de peşte şi l-a ucis pe hoţul demonic, restituindu-i lui Brahma Vedele şi repunând cosmosul în ordine. O variantă mai târzie îl prezintă . însă pe Vişnu ca salvator al scripturilor vedice, chiar în avatarul Hayagrîva, ele fiind răpite de astădată de alţi demoni din aceeaşi clasă Daitya: Madhu şi Kaitabha. *Mitul lui H. are şi un raport colateral cu vechiul *cult al *calului, răspândit în acest aspect în India, ca şi în China şi Japonia. § R. H. van Gulik, Hayagrîva, the Mantrayănic aspect of the horse-cult in China and Japan, Leiden, 1935 Hebe (grec. fţ Pr| - adolescenţă, tinereţe, vigoare) Zeiţa tinereţii în *mitologia greacă, simbolizând prospeţimea trupească eternă. *Homer o numeşte cu epitetul „Cea cu glezne frumoase“. Fiică a lui *Zeus şi a *Herei, confundată uneori cu *Aphrodite, soră a zeiţei moaşe *Eileithyia, H. e în primul rând slujitoarea specială a mamei sale, căreia îi înhamă *caii la carul sacru (Iliada, V, v. HE BO 228 722); multă vreme a avut funcţia de paharnic la ospeţele olimpiene, până când (după un *mit de tradiţie populară) a fost înlocuită de *Ganymedes. Când *Herakles a fost consacrat zeu, H. i-a fost dată de olimpieni ca soţie, în urma apoteozei eroului (Odisseia, XI, 603). (cf. *Iuventas) He Bo (chinez he - fluviu) rar Ping-i Zeul apelor în *mitologia chineză, totodată ^spiritul protector al fluviului principal Huang-he (Fluviul Galben), în care şi locuieşte. Conform unui *mit popular, zeul a binecuvântat sfinţind acest fluviu din timpul vieţii sale, când a aruncat în apă un bolovan cărat chiar de el în spinare; acest sacrificiu ritual i-a conferit puteri magice lui H.B. însusi, înzestrându-1 şi cu nemurirea. Soţia lui ar fi fost fie zeiţa *Lunii, *Heng Wo, fie *zana *Mi Fei; prin una din ele are un conflict şi cu arcaşul ceresc *Yi. H.B. a fost adorat mai târziu ca zeu principal al tuturor apelor curgătoare (întrucât multe din ele se vărsau în Huang-he, fluviul cel mai important al Chinei, iar valea sa fiind vatra iniţială a civilizaţiei chineze), *cultul său oficializându-se şi fund celebrat personal de împărat. Spre a-1 îndupleca pe H.B. să nu provoace inundaţii (după atestările istorice şi geologice, Fluviul Galben s-a revărsat de 1 700 ori şi şi-a modificat albia şi cursul de 8 ori), populaţia riverană, până în sec. III î.e.n., îi sacrifica tinere mirese cu tot cu podoabele lor de pietre preţioase şi de jad, fetele fiind aruncate de vii în valuri (—> sacrificiu). hecatombă (grec. exaiopPri) La origine, în epoca homerică, tip de *sacrificii solemne din Hellada, plurale, compuse întâi din o sută de boi sau alte vite comute, apoi dintr-un număr mare de orice fel de victime, sacrificate împreună. Sacrificiul era efectuat în onoarea unui anumit zeu sau a unui grup de zei. Mai târziu, noţiunea s-a extins, căpătând sensul de orice sacrificare abundentă de animale. în epoca modernă, despuiat de solemnitatea sacrală, termenul poate exprima orice sacrificare de animale numeroase (o „grămadă“ de animale) sau, prin figură de stil, sacrificare de oameni (de ex., în război). Hector Erou legendar troian (figurând în *Iliada), fiul regelui Priam si al Hecubei, căsătorit cu *Andromahe. Calitatea de erou simbolic stă în vitejia supremă cu care luptă, deşi ştie, pe cale oraculară (-> oracole), că va fi ucis de *Ahilleus si că Troia va fi distrusă. în cursul celor zece ani de război, luptă îngrozind armatele aheilor, incendiază flota greacă, iar la sfârşit, în afara zidurilor cetăţii, se înfruntă cu Ahilleus într-un duel individual; fugărit însă de trei ori în jurul cetătii, e ucis şi târît prin pulbere de carul învingătorului, până când îi e cules cadavrul de ai săi şi ars pe mg. Hedihati (Dătătoarea de pânză) Zeiţa ţesătoriei în * mitologia egipteană, patronând însă în special fabricarea pânzei albe pentru fesele cu care se înfaşurau mumiile, astfel că rolul ei figurează mai ales în *cultul morţilor (—» funeralii). Potrivit datelor scrise, s-ar părea că acest cult pentru H. a apărut abia în Regatul Mijlociu (2052—î778 î.e.n.), căci în epocile mai vechi fusese venerat un zeu al ţesătoriei, cu acelaşi nume, până când teologii tebani i-au fixat un statut de zeiţă. Hegel, Georg Wilhelm Friedrich Filosof german (1770-1831), descoperitor al dialecticii categoriilor şi deschizător al unei perspective de interpretare dialectică a realităţii, punând însă la baza acesteia spiritul absolut ca raţiune universală autonomă. Cunoaşterea este, pentru H., o neîncetată apropiere progresivă a gândirii omeneşti de adevăml absolut. în sistemul filosofic hegelian se cuprinde şi un ciclu asupra *religiei (Prelegeri de filosofie a religiei), pentru H. religia fiind a doua formă de autodescoperire a spiritului absolut, aşadar o formă specifică a cunoaşterii, filosoful neadmitând decât o deosebire formală între ştiinţă şi *creainţă. Fără a fi un om religios, H. nu a fost totuşi un ateu (—> ateism), iar teologii creştini îl socoteau un gânditor panteist (—> panteism). Dar dacă H. defineşte religia drept „regiunea în care sunt dezlegate toate enigmele lumii“ sau „regiunea adevărului etern“, care este totodată singura modalitate de „cunoaştere absolută“, consideră totuşi că religia a fost generată de frică (,frica este începutul; pentm a o înlătura, se recurge la magie; aşa se dezvoltă treptat conştiinţa“ - adică „din magie se dezvoltă religia magiei“); astfel se situează pe o rută bimilenară între *Lucretius şi Bertrand Russel, în ce priveşte stabilirea dogmatică a genezei formelor religioase. H. clasifică religiile în: naturale (religia magiei, r. fanteziei, r. naturii - ca r. a binelui dar şi a enigmei, apoi r. individualităţii spirituale - sublimul, frumuseţea, intelectul) şi absolute (r. manifestă, r. revelată, r. adevărului şi a libertăţii). Iar dacă „lumea divină este o împărăţie a imaginaţiei“ şi forţele particulare ale naturii aevin, într-un anumit stadiu, forţe fantastice, existând un stadiu al *simbolurilor, „miracolul este conceput ca manifestare accidentală a lui Dumnezeu“. într-adevăr, mai ales religiile şi *mitologiile antichităţii sunt explicate de H. dintr-o perspectivă net panteistă: „în zei este acest ecou al elementelor naturii“; şi chiar dacă „zeii sunt particularizarea spirituală a substanţei care se fărâmiţează pe sine în ei“, filosoful nu e străin deloc de tradiţia *euhemerismului: „O determinaţie principală în mitologie este aceea potrivit căreia zeii, Zeus, şi-au cucerit stăpânirea printr-un război, prin violenţă; principiul spiritual a fost acela care i-a doborît pe giganţi şi pe titani de pe tron; pura putere a naturii a fost învinsă de spirit, s-a ridicat deasupra ei spiritualul şi a domnit de acum el“. Sondând însă, spre deosebire de euhemerişti, factorul spiritualităţii, H. îl singularizează aici şi, în ultimă analiză, reduce întreaga mitogeneză la actul poetic uman: „Zeii sunt făcuţi de fantezia omenească sau sunt divinităţi plastice, plăsmuite de mâini omeneşti; astfel, ei iau naştere 229 HEKATE în chip finit, produşi de poet, de muze. Ei au această finitate fiindcă sunt finiţi în acelaşi timp şi în ce priveşte conţinutul lor; această finitate este dispersare, este particularitatea forţelor spirituale.“ § G. W. F. Hegel’s Vorlesungen liber die Philosohie der Religion. Berlin, I—11, 1832 (trad. rom. de D. D. Roşea, Prelegeri de filozofie a religiei. Bucureşti. 1969) Heh; Neheh Zeu din *mitologia egipteană, personificând - în ipostază masculină - infinitul şi eternitatea; era reprezentat fie ca un bărbat ghemuit, purtând pe cap o trestie arcuită, fie ca figură, tot antropomorfa, susţinând *cerul (de unde şi asimilarea sa mai târziu cu *Shu). Dar H. avea şi o ipostază (însă nu paredră, nici dublură) feminină: zeiţa Hehet, simbolizând oceanul primordial (—> apa), apoi identificată cu divinitatea primordială *Nun. Târziu, *cultul ambelor forme decade şi H. e asimilat zeilor domestici de valoare secundară. Heidhrun *Capră cerească din *mitologia scandinavă. Aparţinând zeului suprem *Odhinn, H. trăieşte în *Walhalla, pe acoperişul lumii, hrămndu-se cu mugurii * Arborelui Cosmic *Yggdrasill. în fiecare seară, din ugerul ei se umple un bazin cu hidromel (met), pentru uzul *zeilor; datorită producerii băuturii, H. e neîncetat voioasă. Heimdallr (Strălucitorul peste lume): epitet: Zeul Alb Zeul luminii, în *mitologia scandinavă, diriguitorul curcubeului (*Bifrdst), care este podul bidirecţional al *zeilor între *cer şi *pământ. H. e străjerul ceresc al *panteonului nordic; suflând în cornul sacru Gjallarhorn, el anunţă orice prezenţă străină în preajma podului divin şi cu acelaşi corn va da alarma pentru bătălia finală din *Ragnardkr. H. a fost născut de 9 fecioare uriaşe, fecundate de zeul suprem *Odhinn; aceste 9 „mame“ ale zeului (simbolizând, după unii mitologi, valurile mării) se numesc: Gjalp (Urlătoarea), Greip (Cea care înşfacă în gheare), Eistla (Cea care se repede ca vijelia), Eyrgjafa (Răscolitoarea nisipului), Ulfrun (Cea aidoma lupilor), Angeyja (Asupritoarea), Imd (Cea umedă), Atla (îngrozitoarea), Iarnsaxa (Femeia cu pumnal de gheaţă). H. locuieşte într-o fortăreaţă din Himinsbjorg; principalul său atribut este vigilenţa integrală, iar trăsăturile aspectuale ale lui H. sunt specifice misiunii lui, întrucât el are dinţi strălucitori de aur, vede la o sută de leghe în jur chiar şi pe întuneric, aude până şi zgomotul creşterii ierbii şi a lânii pe trupul oilor şi doarme mai uşor ca o pasăre; zeul posedă un *cal -Galltoppr (Coadă-de-aur) cu dinţi de aur ca şi ai călăreţului. Venerat ca un conservator al ordinii cosmice şi al datinilor omeneşti, H. va avea un rol antropogonic esenţial în constituirea noului univers, *Himli (de după dezastrul din Ragnarokr), atât ca iniţiator al supravieţuitorilor Lift şi Liftkrasir, cât şi ca * strămoş al noii omeniri, prin popasurile sale Succesive la 3 generaţii de fiinţe, de la care se va naşte această omenire nouă. Deşi va fi fost omorît de *Loki în cursul războiului final (pe care de altfel îl va fi ucis şi el), H. reapare împreună cu putinii zei întorşi în univers, dar acum e numit Rigr. Străbate astfel lumea ca să poposească pe rând la 3 perechi de făpturi genitoare: Ai (Strămoşul) şi Edda (Strămoasa), Aetti (Bunicul) si Amma (bunica), Fadir (Tatăî) şi Modir (Mama), de care este găzduit şi culcat, după datina ospitalităţii, câte 3 nopţi, între gazde; fiecare dintre cele 3 femei naşte, după câte 9 luni de la popasul zeului, câte un fiu, iar din aceşti fii se trag cele 3 categorii componente ale omenirii: slugile - din întâiul fiu, Thrael, care se însoţeşte cu Thyra; ţăranii din al 2-lea fiu, Karl, însotit cu Snor; nobilii din fiul al 3-lea, Jarl, însoţit cu fema. Hekate (grec. 'Ek&tti) Zeiţă enigmatică din * mitologia greacă, patronând *magia, vrăjile, otrăvurile şi simbolizând lucrările tainice ale beznei, ale nopţii şi ale lumii subpământene (de unde şi varianta că ar fi fost de fapt *Artemis în *Infem). Originea cultuală e incertă: unii o consideră zeiţă tracică, similară cu *Bendis; alţii susţin provenienţa ei autohtonă, fireşte, din Helîada arhaică. în orice caz, într-o epocă timpurie, fusese venerată ca zeiţă împărţind oamenilor binefaceri, ajutându-i în judecăţi civile şi în războaie, alinând durerile naşterii, ocrotind copiii, vînătorii, pescarii, iar ca *simbol timpuriu al fertilităţii, patronând naşterea şi tinereţea animalelor sălbatice, odată cu naşterea şi căsătoria umană. în această formă, *cultul zeiţei s-a răspândit devreme mai ales în părţile mai sălbatice ale Greciei (Samothrake şi Tessaîia), până pe coasta Asiei Mici. După *Hesiod (Theogonia, v. 409), era născută de Asteria, de la *Titanul Perses, dar se presupune că pasajul e o interpolare provenind de la orfici (—> orfism). în epoca ei cultuală culminantă, era venerată ca zeiţă cu 3 capete sau chiar 3 trupuri, adesea însă ca zeiţă cu 3 ipostaze diferite sau cu 3 înfăţişări simultane (Tripla Hekate). Numele, interpretat de obicei drept „cea care lucrează de departe“, s-ar fi referit în special la activitatea ei de magiciană; în această ipostază era asimilată *Lunii (*Selene) care ziua se adăposteşte într-o peşteră secretă, pentru a auzi totul, nevăzută şi tară a vedea nici ea însăşi sursele sonore ale lumii (de aici şi obiceiul de a practica magia în timpul nopţii, mai ales în nopţile cu lună plină); această H. fiind patroana vrăjitoarelor, îşi ajută subalternele anume în nopţile cu lună plină; din acelaşi motiv, animalul ei favorit este *câinele (şi i se aduceau ^sacrificii de câini), de unde şi *superstiţia (care a supravieţuit) de a crede în urletul prevestitor al câinilor la lună (întrucât H. era socotită şi cârmuitoarea tărâmului subteran al morţii), când ei adulmecă *moartea adusă de H. O variantă explică astfel caracterul triplu al zeiţei: în cer e Selene, pe pământ e Artemis, iar în Infern e *Persephone. Imaginile plastice de obicei o înfăţişează compusă din 3 trupuri lipite spate în HEL 230 spate (după o interpretare: luna nouă, semiluna şi luna plină), care, în cele 6 mâini ale lor, ţin torţe, uneori şerpi, adesea o cheie (simbolizând calitatea zeiţei de păzitoare şi stăpână a lumii infernale), un bici sau un pumnal. Explicarea etimologică a Triplei Hekate e hazardată; ekoctov - o sută (sacrificiul curent cuprinzând o sută de victime simultane, dar din aceasta derivase ^credinţa că H. reţine pe malurile Styxului o sută de ani sufletele ale căror trupuri au rămas neîngropate); exa c, -departe (întrucât Luna îşi trimite razele de departe); xai - foc, lumină (în raport şi cu lumea infernală şi cu cerul selenar). Aceste 3 forme (Tpioâlxu; - care umblă pe la răspântii) devenind în latină trivia, apoi triformis, sunt explicate de mitografii romani (*Ovidius ş.a.) într-un mod mult simplificat: epitetul triformis ar indica fie cele 3 capete ale zeiţei (după credinţele romanilor: de cal, câine şi leu), fie cele 3 imperii peste care domneşte: * Cerul (Luna), * Pământul (*Diana) şi Infernul (*Proserpina). Una dintre cele mai fluctuante divinităţi greceşti, de la divinitatea arhaică pur benefică, H. ajunge zeiţa lumii subterane, a magiei şi vrăjitoriei (în miturile literare, şi ocrotitoarea vrăjitoarei *Medeia), patronând fantomele şi spaimele nopţii, pentru ca în cele din urmă să fie aproape integrai confundată cu Artemis. Hei (gotic Halja) Zeiţa *morţii, în *mitologia scandinavă, fiica lui *Loki, asemuită de comentatorii textelor vechi adesea cu *Proserpina. Născută de *giganta *Angurbodha, a locuit în primul răstimp la rădăcina frasinului sfânt *Yggdrasill, apoi a devenit stăpâna celor 9 tărâmuri ale lumii subterane *Hell. *Mitul existenţei şi activităţii zeiţei e compus din alegorii: locuinţa ei se numeşte Elvidnir (norii negri), farfuria din care mănâncă - Hungr (foamea), cuţitul e Sullt (inaniţia), slugile care o servesc sunt Ganglate (mâncărurile sleite), patul de odihnă Kor (boala), baldachinul patului - Blikjandabol (desăvârşita mizerie). Arătând ca o femeie uriaşă, jumătate de culoare umană, jumătate neagră ca smoala, H. locuieşte pe malul râului infernal Gjoll, într-un castel cu acoperiş din şerpi împletiţi, care picură venin peste prizonierii defuncţi; castelul e păzit de gigantul înarmat *Eggthir, mcieu vesel, uc *câinele monstruos *Gharmr şi de cocoşul oracular (—> oracole) de culoare roşie, *Fjallar. Iniţial adăpostind inevitabil pe toti morţii, mai târziu s-a crezut că nu are dreptul decât la cei răpuşi de boli. Helene (grec. 'EAevr|); Elena Considerată, în memoria legendară a Helladei, regină din Sparta şi cea mai frumoasă muritoare, născută din oul *Ledei (pe Leda, metamorfozat în lebădă-mascul, o iubise *Zeus), H. e răpită de *Theseus, apoi readusă acasă de fraţii ei *Kastor şi *Pollux f—» Dioscuri), măritată cu Menelaos şi din nou răpită, de astădată de * Paris, cu încuviinţarea zeiţei *Aphrodite, care i-o dăruise ca răsplată după arbitrajul favorabil în cazul mărului discordiei. Plecarea H. cu Paris la Troia dezlănţuie războiul troian (—> lliada) în care moare şi Paris, iar H. se recăsătoreşte cu Deiphoboş (fratele lui Paris), dar mai târziu se împacă cu Menelaos, redevenindu-i soţie. în altă variantă, H. s-a măritat cu *Ahilleus, învingătorul Troiei, şi s-ar fi retras pentru restul vieţii cu el pe o „insulă albă“, *Leuke, de la marginea lumii, trăind în desfătare. Dar, după unele interpretări modeme, H. ar fi fost o formă, adaptată epic, a *cultului unei zeiţe prehellenice a vegetaţiei, devenind, la greci, *simbolul perfidiei femeieşti sau al femeii ca instrument al destinului. Heliades Fiicele zeului solar *Helios, în *mitologia greacă, surorile lui *Phaethon. Plân-gându-şi fratele prăbuşit cu carul de foc al tatălui, au fost metamorfozate în plopi, iar lacrimile lor au devenit boabe de chihlimbar. Helike *Nimfa care l-a crescut pe *Zeus şi, spre a fi ferită de răzbunarea lui *Kronos, a fost prefăcută de Zeus în constelaţia Ursei Mari. Originea *mitului e posibil să fie într-un *totem arhaic al ursoaicei. Helikon Munte din Beoţia (Grecia), consacrat, în *mitologia greacă, zeului * Apollon şi celor 9 *Muze. Helios Zeu solar din *mitologia greacă, considerat dintre divinităţile preolimpiene, adică dintre *Titani (născut de *Theia, de la *Hyperion). Imaginat ca un bărbat tânăr de mare forţă şi frumuseţe (tatăl fecioarelor *Heliades şi al lui *Phaethon), H. străbate zilnic cerul, în carul său de foc tras de 4 cai nărăvaşi (Pyroeis, Eous, Ethon, Phlegon), iar noaptea se odihneşte în răcoarea oceanului. *Cultul *Soarelui era secundar în religia greacă, iar H., ca Titan, face parte din categoria divinităţilor energetice; totuşi era un zeu panhellenic, adorat însă mai ales la Rhodos (numită Insula Soarelui şi adăpostind odinioară o celebră imagine statuară a lui H., socotită una din cele 7 minuni ale lumii, aşa-numitul Colos din Rhodos). Mircea *Eliade a observat o particularitate originală a cultului solar la greci, anume în raportul dintre H. şi lumea tenebroasă a vrăjitoriei şi *Infemului; de altfel, relaţia lui H. (ca şi ulterior a succesorului său cultual *Apoiion) cu elementul *htonic (atât în sensul fertilităţii, cât şi în sens funerar) se vede şi din faptul că intrarea în ţinutul infernal al lui * Hades se numea Poarta Soarelui. Confundându-se treptat cu Apollon, de la o vreme H. e înlocuit cultual de acesta, sub numele Phoibos Apollon. (cf. *Sol). Hell Hellheim Tărâm subteran al morţilor, în *mitologia scandinavă, similar cu *Infemul. H. e legat de lumea omenească *Midgardhr printr-un drum ce străbate *Yotunheim, tărâmul *giganţilor, si printr-un pod de aur (Hjallar) peste râul infernal Gjoll. Helle Sora lui *Phrixos, salvată împreună cu el de furia zeiţei *Ino cu ajutorul unui berbec 231 HERA zburător şi ducând cu el lâna de aur, dar murind înecată în marea pe care grecii au numit-o apoi Hellespontos (strâmtoarea Dardanele, între Marea Egee si Marea Marmara). Helpis (grec. e Artig - speranţă) Zeiţa speranţei, în *mitologia greacă, singura care le-a rămas oamenilor - simbolic - în cutia darurilor * Pandorei, (cf. *Spes) Hemere Personificare, în *mitologia greacă, a zilei (ca lumină diurnă terestră); divinitate primordială, socotită fiica nopţii (*Nyx) şi a întunericului (*Erebos). Heng Wo Zeiţa *Lunii în *mitologia chineză, sora zeului fluvial *He Bo şi un răstimp amanta arcaşului *Yi. *Mitul spune că iniţial existaseră pe cer 12 Luni (corespunzând lunilor anului), dar cu timpul a rămas una singură Pe această Lună unică, în unele variante, trăieşte un iepure, în altele, o broască; în epoca dinastiei Han (sec. II î.e.n.-III e.n.) se credea că iepurele şi broasca locuiesc laolaltă pe Lună. Acest Iepure al Lunii a preparat la un moment dat Elixirul Nemuririi pe care trebuie să-l bea H.W. spre a deveni acea broască fără moarte refugiată în cer. Alt mit o identifică însă numai cu *zâna *Mi Fei, dar se pare că broasca nu e decât emblema rămasă dintr-un mit totemic (—> totem), Heng Wo şi Mi Fei fiind deseori înfăţişate plastic numai ca tinere femei foarte frumoase si gingaşe. henoteism (joncepţîe religioasă îngăduind, alături de adorarea unui zeu unic, recunoaşterea existenţei altor divinităţi. Termenul a fost pus în circulaţie de Max *Miiller, în 1878, el socotind h. drept cea dintâi formă autentică de *religie postanimistă (—> animism), incluzând o idee vagă despre o divinitate singulară şi deosebindu-se deci atât de *politeism, cât şi de *monoteism, faţă de care ar fi fost un stadiu religios intermediar. Criticii lui Max Müller consideră însă h. o formă târzie şi de excepţie. Dar, de pildă, încă din epoca biblică timpurie, porunca „să nu ai alţi dumnezei afară de mine“, dată de *Yahweh lui *Moise, nu cuprinde negarea, ci numai refuzul celorlalţi zei posibili, pe care de altfel textele biblice mai târzii îi şi citează afirmând nu unicitatea, ci numai superioritatea exclusiva a lui Yahwcfi. Hepat Zeiţă hurrită (Anatolia), considerată soţia zeului furtunii, *Teshub; în mitologia hittită este o variantă a zeiţei babiloniene *Ishtar. Hephaistos (grec. "Eipaiotog) Fiul infirm, născut unilateral de *Hera şi locuind în muntele Etna, unde îşi are şi atelierele de făurar divin (—> mitologie greacă). Grecii şi-au compus o imagine ciudată (până la un punct, chiar ireverenţioasă) faţă de acest zeu, prezentat ca o făptură urâtă, şchioapă, uneori chiar pitică; miturile explică infirmitatea zeului în două variante (ambele la fel de naive): fie, într-o ceartă dintre *Zeus şi Hera, H. intervenind în favoarea Herei este aruncat din *cer de către Zeus şi căderea pe pământ îl accidentează, fie Hera însăşi născându-1 cu această malformaţie, ruşinată, îşi aruncă fiul în mare (unde timp de 9 ani e crescut de *Tethys într-o grotă submarină): această variantă explică urâţenia şi infirmitatea zeului prin naşterea lui unilaterală de către Hera (adică fără aportul masculin al lui Zeus), ca replică la naşterea unilaterală de către Zeus a zeiţei *Athena. (în acest amănunt intervine bizar, printr-o confuzie de timpuri, si ajutorul de tehnician pe care H. i l-a dat lui ieus la naşterea Athenei din craniu, prin trepanaţie.) Această variantă este şi mai răspândită, dar şi mai grijulie în detaliile motivaţiei: apucat de un picior şi aruncat de Zeus pentru sprijinul acordat Herei, H. pluteşte prin spaţiu din zori până în amurg, când cade pe ins. Lemnos; (influenţaţi de *euhemerism, mulţi cercetători au crezut că pot vedea aici atributul simbolic al * focului subteran, deoarece Lemnos este o insulă de structură vulcanică). în această variantă, H. construise, la cererea lui Zeus, un jilţ pentru încătuşarea automată a Herei, dar tot el a prevăzut şi pus în funcţiune mecanismul de descătuşare; iar în aceste două acte, aceiaşi cercetători au găsit simbolizarea raportului între focul vulcanic şi focul ceresc (adică imobilizarea atmosferei şi apoi descătuşarea ei prin furtuni şi trăsnete); iar faptul că H. a putut fi adus în *01imp spre a o descătuşa pe Hera din jilţ numai după ce a fost îmbătat de *Dionysos se pune în relaţie cu abundenţa viilor şi cu calitatea superioară a vinurilor de pe solurile vulcanice - explicaţia reducând un *mit stufos, cu numeroase implicaţii cosmologice, la o problemă de viticultură. în sens concret, o latură importantă a atributelor lui H. este personificarea mitologică maximă a artei metalurgiei. H. e un zeu inginer şi artizan dibaci, care fabrică în atelierele sale, cu ajutorul *Ciclopilor, obiecte de uz divin (tronuri, cupe, coliere ş.a.), vehicule spaţiale (*carele cereşti ale zeilor), ’arme miraculoase (trăsnetele lui £eus), automate humanoide efectuând lucrări tehnice auxiliare (fetele de aur, mişcându-se singure şi lucrând în faurărie). în interpretare simbolică, H. e socotit o personificare a focului teluric, subpă-mântean, vulcanic, presupunându-se că e vorba de o evoluţie a unui zeu arhaic al focului ca *clcmcnt. De fapt, H. e o divinitate complexă, însumând câteva trăsături atributive printre care regentă e cea de faurar, adică metalurgist-arhetipal, de unde se poate deduce şi semnificaţia lui de zeu sau *erou civilizator (chiar dacă alt mit afirmă că *Prometheus a furat tocmai de la H. focul pentru oameni). Deopotrivă, H. este patronul metalelor şi al focului complex, în cel puţin 3 ipostaze: focul *htonic (vulcanii), focul tehnic (flacăra domesticită în prelucrarea metalelor), focul atmosferic (fulgerele confecţionate pentru Zeus). (cf. * Vulcanus) Hera (grec. wHpa) Zeiţa principală a *panteonului grec (—> mitologie greacă), soţia lui HERAKLES 232 *Zeus, născută de cuplul *Kronos-*Rhea (deci în primul rând sora soţului ei divin), iar în timpul luptei pentru putere a lui Zeus, crescută de *Tethys şi *Okeanos. A născut doi zei (*Ares si ^Hephaistos) şi două zeiţe (*Hebe şi *Eileithyia^, fidelă soţului ei, deci protectoarea intransigentă a căsătoriei, a femeilor măritate şi a căminului conjugal; dar divinitate feminină pătimaşă (îmbrăţişările ei cu Zeus sunt totdeauna producătoare de furtună în univers), orgolioasă şi irascibilă faţă de cei care o jignesc (prigonindu-1 pe *Paris şi căutând să neutralizeze judecata lui estetică din cazul mărului discordiei), geloasă şi răzbunătoare pe amantele (zeiţe sau muritoare) cu care o înşeală Zeus (*Io, Kallysto, *Semele). Atributele zeiţei se clasifică în ramuri cultuale de două valori: a) soţia zeului suprem şi regina olimpiană a cerurilor; b) ocrotitoarea supremă a căsătoriei, pr&zidând toate fazele specifice din viata unei femei. Dar tocmai din acest unghi, H. e o divinitate contradictorie: alăturarea ei de Zeus face parte dintr-un *cult mai nou, fiind a doua lui soţie (întâia se considera *Metis); pe fiica sa, moaşa divină Eileithyia, o manevrează spre a obţine întârzieri de naşteri; a vrut să-l ucidă pe *Herakles, care a salvat indirect pe Hephaistos, acesta confecţionând nişte lanţuri invizibile ce o ţin imobilă pe tronul ei până când eroul devine adult. Deşi etimologia numelui Hera e neclară, este sigur că a fost o veche zeiţă autohtonă; identificarea cu *Astarte e superficială, H. având trăsături greceşti evidente, în ciuda părerilor diferite asupra originii cultului ei; stoicii şi *Platon îi derivă numele din ăr\ p (aer); alţi autori greci o consideră însă divinitate de obârşie *htonică,,igr opinii mai noi îi atribuie protecţia *Lunii; după FHomer, "Sare-i dă epitelul Po&ttic; (chip de *vacă), s-ar deduce fie că acest epitet (cum se şi traduce curent) însemna „Ochioasă“, „Cu ocni mari“ ca de vacă, fie că indică iniţial o divinitate sau zoomorfa (poate la origine un *totem), sau simbolizând (ca la egipteni) cirezile ocrotite. Alt epitet: Hera Akraia - arată că zeiţa îşi are reşedinţa în piscuri montane; astfel, într-un *templu din Corint, era adorată ca ocrotitoare a marilor altitudini. Reprezentările plastice din perioada clasică (influenţate de o celebră statuie de Polyklet) o imaginau ca pe o tânără matroană, impozantă, frumoasă şi gravă. în antichitatea târzie, H. nu mai e decât o personificare a atmosferei, (cf. *Iuno) Herakles (grec. 'HpaKAr|<; - Celebru prin Hera, Gloria Herei: "Hpa - *Hera, kXeoq -glorie; lat. Hercules) Cel mai proeminent erou din *mitologia greacă, socotit după *moarte *zeu. Biografia sa mitică, plină de fabulos, e foarte încărcată. H. dă dovezi timpurii de forţă şi violenţă: în copilărie îşi ucide cu o piatră profesorul de muzică (Linos); pedepsit de tatăl său vitreg să-i păzească vitele până la vârsta de 18 ani, la încheierea termenului omoară leul din Kithairon care atacase cirezile; imediat după aceea, doarme 50 de nopţi pe rând cu cele 50 de fiice ale gazdei sale, regele Thespios; în drumul de întoarcere spre casă ajută pe thebani în războiul lor şi e răsplătit de regele Kreon, cu a cărui fiică, Megara, se însoară; Eurystheus, stăpânul său temporar, gelos pe ascensiunea eroului, îi ordonă executarea celor 12 munci; în impas între teama de *Zeus si dispreţul faţă de Eurystheus, H. are o criză efe nebunie (de fapt, inoculată perfid de Hera), iar în acest moment îşi ucide propriii copii; însănătoşit prin leacurile oferite de *Medeia (sosită după moartea lui *Iason) şi pricepând sensul nenorocirii sale, după o scurtă recluziune, îşi îndeplineşte cele 12 îndatoriri, spre a-şi ispăşi *păcatul, după ce, la sfatul *oracolului de la *Delphoi, intrase în slujba lui Eurystheus. Cele 12 isprăvi celebre (muncile lui Herakles): 1) uciderea prin sugrumare a Leului din Nemeia, un invincibil animal uriaş, din a cărui blană eroul îşi face veşmântul distinctiv, instituind în această împrejurare Jocurile Nemeice; 2) uciderea *Hydrei din Lerna, fiară cu un singur trup şi cu 100 de capete de şerpi şi oferind primejdia potenţială ca în locul fiecărui cap*retezat să crească alte două; dar eroul neutralizează pericolul, cerând nepotului său Iolaos să ardă cu o faclă fiecare grumaz tăiat, iar apoi, din prevedere, îşi moaie toate săgeţile în sângele ei ucigător; 3) vânarea şi aducerea ae viu, pe umeri, a celebrului mistreţ arcadian, până atunci inatacabil, de pe muntele Erymanthos (regele Eurystheus ascunzându-se într-un butoi la vederea fiarei); 4) prinderea căprioarei cu picioare de aramă şi cu coame de aur (a zeiţei *Artemis), adusă vie la Eurystheus, în Arcadia; 5) curăţirea grajdurilor regelui Augias, murdare de bălegarul celor 3 000 de vite, acumulat 30 de ani şi care trebuia înlăturat într-o singură zi: spre a nu se umili cărând bălegar în spinare, H. spală grajdurile abătând peste ele apa râului Alpheos; 6) alungarea păsărilor stricătoare de pe lacul Stymphalos cu ajutorul unei tocălii de aramă, apoi asanarea lacului; 7) prinderea taurului din Creta, animal furios care a fost trimis de *Poseidon să pustiască insula; 8) îmblânzirea iepelor antropofage ale regelui trac Diomedes, cărora le temperează lăcomia şi le domină furia cu carnea stăpânului lor; 9) răpirea cingătorii reginei * Amazoanelor, *Hippolyte, după o luptă cu Amazoanele; 10) aducerea cirezilor de boi ale lui *Geryoneus şi omorîrea acestui triplu monstru care locuia la marginea lumii, dincolo de Libya şi de Ocean; 11) furtul merelor de aur din *Grădina Hesperidelor, aflată în ţinutul hyperborean, deşi fructele aparţineau zeilor olimpieni; 12) aducerea din * Infern a câinelui tricefal * Cerber (cu ajutorul însă al zeilor *Hermes şi *Athena) la suprafaţa pământului şi reconducerea lui înapoi la *Hades. Pe lângă aceste munci, lui H. i se atribuie numeroase alte isprăvi (după ce, ca efeb, la vârsta 233 HERAKLES de 16-18 ani, îşi eliberează patria adoptivă, Theba, printr-un eroism fără egal): o expediţie împotriva Troiei; participarea alături de zei la *Gigan-tomahie; un război contra lui Augias; participarea, în calitate de căpetenie şjeasă, la expediţia * Argonauţi lor; întemeierea, după întoarcerea cfin expediţie, a Jocurilor Olimpice, ca serbări religioase periodice (la 4 ani), în scopul unei înfrăţiri panhellenice; un război cu regele Neleos din ^ylos, când răneşte doi zei: Hera şi *Ares; participarea la războiul contra Spartei când, rănit la o mână, e vindecat de *Asklepios; bătălia împotriva driopilor; lupta cu *Centaurii în care, din greşală, îl omoară şi pe centaurul *Hiron; readucerea Alkestei de pe tărâmul lui Hades; învingerea invincibilului libyan *Antaios (Anteu); lupta cu Kyknos, care e ucis în drumul spre Grădina Hespe-ridelor; eliberarea lui *Prometheus din Caucaz, prin uciderea vulturului; lupta contra lui *Lykaon, fiul zeului Ares; lupta cu *gigantul Alkyoneus; prinderea cercopilor; lupta cu zeul acvatic *Ahe-loos pentru obţinerea Deianeirei, cu care H. se va căsători. Ultima aventură îi aduce pedeapsa exilului; în drum, centaurul *Nessos vrea s-o violeze pe Deianeira, H. îl ucide, iar Nessos, murind, îi dăruieşte cu viclenie femeii un filtru magic cu care ea şi-ar putea aduce înapoi soţul ori de câte ori i-ar fi infidel; folosit (îmbibând tunica sacrificială a eroului), filtrul se aprinde, eroul încearcă să-şi smulgă de pe trup veşmântul arzând care e însă lipit şi nu poate fi smuls decât odată cu pielea; oracolul delphic îi recomandă, spre a scăpa de chinuri, să se arunce de viu pe rug si să ardă; făcând aceasta, H. de fapt, fără să ştie, îşi asigură apoteoza; în clipa finală, un nor îl ridică în *01imp, printre zei, şi astfel, devenind zeu el însuşi, prin urmare nemuritor,» e înfiat de Hera, care îşi uită vechea mânie, şi este însurat cu zeiţa *Hebe. Numele personajului e ciudat; ar proveni etim. din Hera (numele zeiţei) şi kleos (faimă, glorie), acest nume sugerând aşadar consecinţa persecutării eroului de către zeiţă. Dar există elemente stranii în variantele biografice, ca şi în structura sa de persoană mitică. Intr-o variantă a morţii, H. se urcă singur pe rug, după ce schimbase nemurirea cu care era înzestrat, pentru condiţia de muritor a lui Prometheus. Tot aşa, e puţin obişnuită în mitologie forma sa compozită (remarcată şi de Herodot) de zeu si de erou, poate ca un simbol de interferenţă intre cele două condiţii contrare - cerul si pământul (neavând similitudine, în acest sens, cfecât cu *Ghilgamesh). Stratificarea mitică şi fenomenul de * sincretism i-au compus o biografie de excepţie, cu o genealogie de prim rang: tatăl si totoaată străbunicul său este Zeus, deoarece * Alkmene, care îl născuse de la Zeus, era ea însăşi (ca fiică a lui Elektryon, fiul lui *Perseus născut de *Danae de la zeul suprem) strănepoata lui Zeus. Chiar cadrul naşterii eroului este excepţional: „noaptea în care Zeus s-a iubit cu Alkmene a fost [...] de trei ori mai lungă“ (Diodor), deşi după alţii (de ex., Seneca), doar dublă; unii autori antici se referă numai la dorinţa lui Zeus de a-şi prelungi plăcerea, alţii descoperă aici un simbol herakleian: lungimea neobişnuită a duratei necesare zămislirii unei făpturi de asemenea forţă (Diodor) şi se mai invoca argumentul că Zeus fusese atunci străin de voluptatea pură, dorindu-şi numai un fiu de la Alkmene şi tocmai de aceea asumându-şi identitatea soţului ei. Zeus anunţă, la termen, întregului Olimp că va întemeia dinastia coborîtorilor din Perseus, în Argos; dar Hera, ajutată de Eileithyia, întârzie din gelozie naşterea copilului, determinând totodată naşterea prematură a lui Eurystheus (viitorul stăpân al lui H.). După naştere, H. e abandonat pe câmp unde e întâlnit de Hera şi de Athena (într-un moment paradoxal, Hera, care nu-1 recunoaşte, îl şi alăptează), apoi e dat în grija Alkmenei ca a unei doici străine; dar descoperind adevărul, Hera trimite doi şerpi ucigaşi la leagănul pruncului pe care însă el îi sugrumă. După un mit complementar, copilul s-ar fi numit Alkaios, iar oamenii din Argos, informaţi, i-au dat un nume simbolic oracular: Herakleos - „Beneficiarul gloriei prin Hera“. Numeroasele fapte excepţionale ale eroului nu se reduc numai la aria vitejfei şi a forţei fizice, deşi aceasta e dominantă. Lui H. î se mai atribuie acte de instituire a civilizaţiei (introducerea agriculturii, viticulturii şi pomi-culturii în Libya) sau chiar de cultură (răspândirea, în Hellada, a teoriei astronomice a sfericităţii, pe care eroul o învăţase de la * Atlas). De asemenea, după mitul comunicat de Herodot, un episod al peregrinărilor eroului îl reprezintă drept primo-genitorul câtorva popoare din Europa; de pe domeniul de pe ins. Erythreia din faţa Gadeirei (Gibraltar), deci în Africa de Nord, mânând vacile uriaşului tricorporal Geryoneus, H. ajunge în împădurită Hylaia, viitorul ţinut scitic, unde iernând într-o peşteră cu *Echidna (care îi furase herghelia de iepe), face cu această făptură trei copii, care devin strămoşii sciţilor, agatârşilor şi tracilor (însă numai sciţii, coborîtori din primul fiu, Skythes, ajung neîntrecuţi arcaşi ca străbunicul lor). Actele lui II. sunt complexe, întrucât solicită egal forţa musculară, agilitatea în mişcări, viteza reacţiilor, ca şi inteligenţa, dibăcia, subtilitatea raţionamentului, decizia spontană, răbdarea, găsirea soluţiei optime şi un spirit justiţiar fără cusur. De altfel, faptele lui au fost răsplătite de zei - în afara darurilor întâmplătoare (o pelerină de la Athena, o măciucă si o platoşă de la *Hephaistos, nişte cai de la Poseidon, o sabie de la Hermes, un arc de la *Apollon şi instituirea Micilor Mistere (-» mistere) în onoarea lui, din iniţiativa zeiţei *Demeter) - cu apoteoza zeificării şi căsătoria cu zeiţa Hebe (până atunci, H. mai avusese câteva soţii, legitime sau nu, însă muritoare: Megara, Omphale, Auge, Deianeira); în această împrejurare HERCLE 234 se evidenţiază latura cea mai puternică a caracterului său: lipsa de trufie; justiţiar fără abatere, el culminează în această însuşire când, propunându-i-se după apoteoză primirea între cei 12 zei mari olimpieni, H. refuză onoarea ştiind că astfel alt zeu ar trebui exclus spre a-i face loc. Şi totuşi portretul general al lui H. pare construit pe un paradox, coexistenţa spiritului justiţiar de maximă fermitate cu gafele impulsivităţii şi cu alte două trăsături divulgând nestăpânirea instinctelor: eroul e un suprapotent erotic, nu totdeauna selectiv (de ex. îmbrăţişările cu Echidna) şi, după o imagine a lui *Pindar, neobişnuit de lacom la mâncare şi băutură; din suita portretelor lui mitologice rezultă că este un impulsiv violent, suferind adesea de stress; iată un fapt specific: ^rugăciunea eroului către zei, ca greierii care îi împiedicau somnul să fie alungaţi, divulgă un personaj bolnav de nervi, căci târâitul monoton şi nestrident al greierilor, cu rezonanţa lui cosmică misterioasă, este pentru orice om normal încântare producătoare de reverie. Totuşi, ori de câte ori H. ucide câte un nevinovat, îşi regretă violenţa cu sinceritate. în sfera mai târzie a * cultului său, H. devine patronul gimnaziilor şi al sportului, iar cum arborele său consacrat era plopul, tinerii învingători la întrecerile sportive erau încununaţi cu ramuri înfrunzite de plop; la romani, va deveni patronul gladiatorilor; de asemenea, protectorul apelor termale (Herculanum în Italia, Băile Her-culane în Dacia Romană), dar şi al carierelor de piatră. Cultul lui H. s-a răspândit mai întâi din Tirint (Pelopones) şi Theba (Beoţia); dar unele atribute coincidente cu ale zeului fenician *Mel-qart (adorat în Tyr) sugerează eventualitatea unui factor de influenţă din * mitologia feniciană; de altfel, despărţind munţii Kalpe şi Abyla ca să unească Oceanul Atlantic cu Marea Mediterană, H. face * Coloanele lui Herakles (Gibraltarul), pe care fenicienii le numeau în teritoriile lor Stâlpii lui Melqart. în mitul grec, H. a clădit Coloanele de la Gadeira (Gibraltar) după ce, prin îndiguiri, apropiase ţărmul african şi ţărmul european, practicând o strâmtoare prin care monştrii oceanici nu mai puteau pătrunde în Mediterana; o variantă narează însă contrariul: lipite anterior, continentele se despart prin promontoriul făcut de H. pentru unirea Atlanticului cu Mediterana. (Tacitus aminteşte însă de alte coloane, mai nordice, identificate de cercetătorii moderni cu nişte stânci din ins. Helgoland). Chiar dacă *sim’bolul acceptat de greci era obţinerea nemuririi prin suferinţă, simbolismul structural al mitului e obscur. Romanii l-au numit Hercules; exista însă şi un *Hercle etrusc (păstrat de romani în ocara licenţioasă mehercle). Analiza structurii mitologice a lui H. poate sugera observaţia generală că eroii mitici sunt mai vechi decât zeii în conştiinţa spirituală a omenirii, căci eroii reprezintă de obicei idealul primitiv al forţei fizice pure, amorale, care nu se împiedică de la ucidere, fără a avea însă vocaţia crimei (cf. *Enkidu). Dar portretul mitic heracleian, ca *arhetip, depăşeşte acest stadiu, nu numai prin apoteoza divinizării. H. pare de fapt, tipologic şi genealogic, un apartenent integral la rasa dorienilor peloponesiaci (stabiliţi în sudul Helladei în jurul anului 1200 î.e.n.). § J. G. Winter, The Myth of Hercules ut Rome, New York, 1910; B. Schweizer, Herakles. Aufzeichnungen zur griechischen Reîigions- und Sagengeschichte, Tübingen, 1922; Angelo Brelich, Gli eroi greci. Un problema storico-religioso. Roma, 1958 Herde *Strămosul arhetipal (—> arhetip) al etruscilor (—¥ mitologie etruscă). Imagini vechi, apoi statuete de bronz din sec. VI î.e.n., monede etrusce de argint şi de bronz de până în sec. IV î.e.n. cu efigia zeului-strămoş atestă vechimea acestui *cult. H. este prezent şi pe oglinzile etrusce (aici însă identificabil uneori cu *Herakles); există oglinzi etrusce ciudate, în ornamentaţia cărora zeiţa etruscă *Uni îl alăptează pe H., dar un H. adult şi bărbos, care suge inocent de la sânul zeiţei. Mai rar, reprezentat în cuplu cu zeiţa *Menrva, ca amant sau ca soţ al ei. După unele interpretări, H. ar constitui un împrumut mitologic (*mitul elementar al lui Herakles, preluat de etrusci de la coloniştii greci din Cumae): dar există şi opinia contrară. Din numele zeului etrusc a rămas în lb. latină populară interjecţia mehercle (cf. Plautus, Miles gloriosus) folosită ca *jurământ vulgar (aprox. zău!) sau, mai ales, ca *înjurătură. Hercules —> Herakles Herishef (Cel din iazul său); Harsaphes Zeu în *mitologia egipteană, al cărui *cult era originar din Herakleopolis; *simbol al fertilităţii, considerat în relaţie directă cu *apa fertilizantă, era numit însă şi „Zeul Berbec“, deşi reprezentat de obicei antropomorfe, numai cu cap de berbec. în Regatul Mijlociu devine zeu panegiptean (sec. XVII-XVI î.e.n.), când credincioşii săi îi înving, în Deltă, pe intruşii hiesoşi (în timpul tânărului faraon Sekhnen-re) şi izbutesc să unifice Egiptul de Jos şi Egiptul Mijlociu; cultul lui H. gene-ralizându-se, zeul începe să fie socotit una din ipostazele lui *Horus. Dar unificarea politică nefiind absolută, puterea învingătorilor asupra Egiptului de Sus rămânând mai mult nominală, locuitorii Tebei impun în cele din urmă înlocuirea cultuală a lui H. cu zeul local *Monthu (din oraşul vecin Hermonthis). Herjan (Suveranul, Domnitorul) Căpetenia oştilor zeului suprem *Odhinn si diriguitorul *Walkyriilor, în *mitologia scandinavă, uneori confundat cu ipostaza războinică a lui Odhinn. De fapt, H. trebuie să fi fost un zeu mai vechi al războiului, care mai târziu s-a contopit, prin *sincretism spontan sau teologic, cu Odhinn, şi considerat apoi (mai ales în *Edda Veche) drept ipostaza războinică a zeului suprem. 235 HERMES Hermaphroditos (grec. 'Epfia(pp66ixog) Fiinţă fabuloasă, în *mitologia greacă, socotită odraslă a zeilor *Hermes si *Aphrodite şi reprezentând egal sexele părinţilor. *Nimfele l-au crescut pe muntele Ida. Dar în altă variantă, fiind un bărbat tânăr şi scăldându-se în lacul Salmakis, H. a atras atenţia Nimfei lacului, îndrăgostită subit de el; respinsă, ea l-a cuprins totuşi în braţe şi, rugându-i pe zei să le unească etern trupurile în îmbrăţişarea iubirii, şi-a obţinut împlinirea dorinţei; după aceea, noua făptură bisexuată a intrat în suita permanentă a lui *Dionysos. Cu privire la *simbolul *mitului hermafrodiţic, Stra-bon sugerează (Geografia, XIV, //, 16) drept sursă, strădania de a se găsi o scuză vieţii depravate, de huzur şi efeminare, la care decăzuse populaţia Helladei la un moment dat. Poate că aceeaşi idee a urmărit şi sculptorul Polyklet, în celebra statuie a lui H. din Atena. hermeneutică (lat. ars hermeneutica < grec. eppr|vet3G) - interpretez) Ştiinţă sau artă iniţial empirică, destinată interpretării mesajelor sapienţiale atribuite de tradiţie zeului *Hermes (în ipostaza Hermes Trismegistus, identificabil cu egipt. *Thot), care ar fi comunicat, în scrieri iniţiatice compuse criptic în preajma morţii sau dispariţiei sale de pe pământ, esenţa cunoaşterii universului (de ex., presupusul text egiptean ermetic numit Tablele de Smarald, avându-si obârşia probabil în *cultul solar şi ocupându-se cfe „lucrarea Soarelui“ ca de o forţă cosmică primordială, a fost retransmis de alchimiştii medievali, apoi preluat de *teozofie şi *ocultism). Prin extindere, h. devine o metodă de interpretare a oricăror texte cu înţeles ermetic, ascuns, obscur, în scopul clarificării integrale a textului şi descoperirii tuturor sensurilor lui primordiale. în sec. XX se vorbeşte de o h. textologică, destinată în genere descifrării de texte. La sfârşitul sec. XIX, pentru Wilhelm Dilthey, h. a ajuns să fie un mijloc specific de pătrundere interpretativă, impus de nevoia de a înţelege integral formele de spiritualitate şi cultură (filosofie, artă, istorie, *mituri, *religie). Psihanaliştii (S. *Freud, C. G. *Jung) au o h. a emoţiilor, iar filosofii existenţialişti (M. I Ieidegger, IC. Jaspers, J.-P. Sartrc) utilizează h. spre a descifra însăşi existenta umană, considerată semn. în mod curent, h. e aplicabilă interpretării specifice a operei unor filosofi, poeţi etc. Totodată există o h. religioasă, năzuind să descopere semnul scriptural originar, în ideea caracterului inepuizabil al *cuvântului divin exprimat în *revelaţia primordială. Unul dintre primele demersuri hermeneutice aparţine *patris-ticii creştine: *Origenes (în Despre principii) afirma sacral itatea * Bibliei şi instituia reguli de citire şi interpretare a textelor biblice; dar şi anterior, atât comentatorii clasici ai scrierilor vedice şi upanişadice (—> Veda, Upanişad): Shankara ş.a., în *brahmanism, cât şi exegeţii talmudişti ai Bibliei ebraice (—» Thorah) şi *Talmudului în *iudaism sau apoi kabbaliştii medievali (—> Kabbala) au practicat un tip de metodă hermeneutică. Aşadar sunt două hermeneutici: h. sacră (hermeneutica sacra) -consacrată exclusiv ariei religioase şi reconstituirii valorilor intacte ale revelaţiei incluse în scripturi, ea urmărind concret descoperirea sensului unui text scriptural, cercetarea metodelor servind acestui scop şi studiului metodologic al transmiterii sensului descifrat; h. profană - care se dedică decodificării înţelesurilor simbolice ale operelor din aria culturii. Sensul general - modem - al h. ca metodă ştiinţifică este înţelegerea integrală a unui text, în toate sensurile posibile. § Wilhelm Dilthey, Die Entstehung der Hermeneutik (în Philosophische Abhandlungen, Tübingen. 1900); Frances A. Yates. Giordano Bruno and the Hermetic Tradition, Chicago. 1964; F. Schleiermacher, Hermeneutik und Kritik mit besonderer Beziehung auf das Heue Testament, Berlin, 1838; Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea El iade, Cluj, 1980 Hermes (grec. ' Eppfig); lat. Hermes Trismegistus (grec. 'Eppfjc; Tpiapeyiatog) Zeu din *mitologia greacă, având atribute variabile, cu o etimologie onomastică incertă şi cel mai vechi centru cultual, de zeu al fertilităţii, în Arcadia. De fapt sunt însă în tradiţia greacă doi zei H., suprapuşi dar necontopiţi total, consideraţi de obicei ca două ipostaze ale aceluiaşi zeu si uneori chiar ca divinităţi deosebite: H. arc’adianuî, socotit fiu al lui *Zeus şi al *Pleiadei *Maia, în primul rând mesager al zeilor din *01imp, era un zeu de rang secundar, totuşi investit cu numeroase atribute care îi compun o structură eclectică, aproape paradoxală. Divinitate sincretică (—> sincretism), rezultată din fuziunea mai multor zeităţi arhaice locale, Hermes Arcadianul (numit uneori şi Hermes Psyhopompos - Călăuza sufletelor spre Hades) devine cu vremea zeu pastoral, ocrotind turmele şi cirezile; apoi, venerat în cetăţi, este zeul negustorilor greci, dar totodată şi oratorul arhetipal (socotit de tradiţie descoperitorul elocventei), un zeu călător, atlet, patron al jocurilor şi exerciţiilor gimnastice, protector al memoriei didactice şi al şcolilor, paznicul sacru al drumurilor şi porţilor dc acces, inventatorul ţiterei sau al lirei (pe care, potrivit imnului homeric Către Hermes, I - a confecţionat-o dintr-o carapace de broască ţestoasă, infigând în ea 7 tulpini retezate de trestie pentru susţinerea coardelor din maţe de oaie şi înfaşurând cutia de rezonanţă în piele de bou, braţele lirei fiind lucrate tot din trestie sau dintr-un lemn curbat); acest H. a ajuns patron chiar şi al hoţilor, dar şi *simbol al forţei profetice (întrucât el dirija spre oameni visele premonitorii emanate de Zeus); dar era şi simbolul planetei Mercur (grec. Hermes). Exista însă, paralel, şi *cultul unui H. falie, care, deşi secundar, pare să divulge o origine cultuală primitivă (e ppr| <; - piatră falică: —> culte falice)\ HERMODHR 236 astfel, el reprezenta la un moment dat idealul elen al efebului; ca pereche erotică a *Aphroditei, simbolizează împreună cu ea cele două principii, masculin si feminin, ale succesiunii generaţiilor; în plus, ar fi fost şi zeu al vântului, de uncfe, după unii interpreţi, ar deriva funcţia sa principală, de mesager al Ôlimpului. Mitul său biografic spune că H. s-a născut într-o peşteră din Arcadia (muntele Kylene) şi îndată după naştere a fugit din scutece în Tessalia, furând cirezile fratelui său * Apollon. Nezărit decât de ciobanul Battos şi ascunzând vitele, s-a întors în grota natală unde, găsind o broască ţestoasă, a făcut din carapacea ei o liră. Apollon, aeşi venise furios să-şi ia înapoi cirezile, s-a lăsat cucerit de sunetele necunoscute ale noului instrument muzical şi, în schimbul lirei, i-a lăsat lui H. toate vitele, iar altă dată i-a dăruit şi vestitul *caduceu, care ajunge simbolul nedespărţit al lui H., completat cu alte două simboluri: pălăria cu boruri largi şi sandalele înaripate de aur. Tot Apollon l-a investit şi cu funcţia de crainic divin. De la ocrotirea păstorilor si a drumeţilor, ajunge mai târziu, uneori, patron af muzicii, ai invenţiilor, al meşteşugurilor, iar în calitatea sa de crainic, o călăuză a umbrelor celor morţi, spre *Infem. Lukian din Samosata îi face un portret complex şi ironic, în autocaracterizare („Sunt singurul dintre zei care nu apuc să dorm nici noaptea, căci sunt nevoit să conduc sufletele în lăcaşul lui Pluton“ sau: „Ziua stau în palestre, servesc de crainic în adunări şi dau poveţe oratorilor; mai trebuie să fac ordine şi în treburile celor morţi“ - Dialogurile zeilor, aXIV). Asociat cultual cu *Hestia, ca zeiţă a căminului casnic, H. garantează securitatea locuinţei contra oricăror agresori. Statuile zeului erau aşezate la colţuri de străzi; (cf. varianta romană, mult mai săracă, *Mercurius). ~ Hermes Trismegistus e un zeu sapienţial, în ipostaza sa de zeu triplu, recompus în miturile greceşti după modelul zeului egiptean *Thot, dar adesea fiind numai numele onorific grec al acestuia. H.T. e zeul cunoaşterii secretelor divine, autorul unor cărţi iniţiatice sacre, hermetice (preluate de la Thot), zeu cu atributul profeţiei, educator al preoţilor, legislator, astronom şi astrolog, ocrotitorul scrisului, al geografiei şi cosmografiei şi patronul medicinei, deopotrivă inventatorul vorbirii articulate, al *ritualului *sacrificiilor, al scrierii, al palestrelor, al lirei cu 3 coarde şi descoperitorul măslinului; dintre autorii antici, Diodor din Sicilia îl identifică total cu zeul egiptean Thot. De altfel, *sărbătorile consacrate lui H. (Hermaia) aveau o nuanţă intelectuală. § G. R. S., Mead, Thrice Greatest Hermes. Introduction and translation, Oxford, 1907; A. J. Festugière, La Révélation d'Hermès Trismègiste, I-IV, Paris, 1944-1954; Jean d’Espar-gnet, L 'Oeuvre secret de la philosophie d’Hermès, Paris, 1977 Hermodhr; Hermodur (Cutezătorul) Zeu simbolizând, în *mitologia scandinavă, fermitatea curajului, fiul şi mesagerul lui *Odhinn, fratele şi răzbunătorul lui *Baldr. După uciderea lui Baldr, H. porneşte spre domeniul funerar al zeiţei *Hel, ca să-şi răscumpere fratele; călătoreşte prin beznă 9 nopţi şi, traversând fluviul Gjoll pe podul păzit de fecioara Modhudr, poate zări locurile la lumina aurului local; la destinaţie, i-1 cere pe Baldr zeiţei Hei, care pune condiţia ca tot ce este pe lume să-l plângă pe acesta, însă condiţia nu poate fi îndeplinită, întrucât refuză să plângă uriaşa Tokk -o metamorfoză a lui *Loki. H. era închipuit mereu cu coiful pe cap si cu o platoşă investită cu puteri magice, ambele obiecte fiind dăruite de Odhinn. Hertha (lat. Nerthus) Zeiţa fertilităţii, Maica Glie (pământul hrănitor), în *mitologia scandinavă şi *germanică. După Tacitus, triburile germanilor o celebrau în cadrul unor orgii şi *mistere rituale, în timpul nopţii. Locul ei principal de *cult ar fi fost o insulă neidentificată. Serviciul divin era oficiat de un singur preot, iar statuia zeiţei, acoperită de văluri, era transportată din loc în loc de *vaci sacre, care nu era îngăduit să fie atinse decât de mâini sacerdotale. în cele din urmă, la sfârşitul întregului *ritual, statuia zeiţei, veşmintele şi vehiculul de transpprt erau scăldate într-un lac, H. fiind un *duh al *apei. în varianta scandinavă, era dintre divinităţile acvatice ale clasei *Vana, sora şi soţia lui *Njdrdhr, de la care a născut pe *Freyr şi pe *Frevja. Heruvimi (ebr. pl. kerubim, sg. kerub) Fiinţe incerte din tradiţia ebraică (—> mitologie biblică), închipuite fie ca făpturi zoomorfe înaripate, fie ca *duhuri simbolice imateriale care, înarmate cu săbii de flacără, păzesc *Paradisul terestru (*Eden). * Yahweh, după izgonirea lui *Adam şi a *Evei „a pus heruvimi cu sabie de flacără, ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (V.T., Geneza, III, 24). H. constituiau primul rang în ierarhia slujitorilor spirituali ai lui Yahweh, simbolizând în epoca arhaică, se pare, fulgerele şi norii; erau secundaţi de serafimi, nişte şerpi cu aripi, provenind din vechile divinităţi cu aspect de reptile ale canaaniţilor. Herder îi compară cu *dragonii care păzeau, în *mitul grec corespunzător, merele de aur din *Grădina Hespe-ridelor, iar numele kerub provine probabil din babilonianul Kurubu, care denumea taurul înaripat cu faţa omenească. Ca figuri cultuale artefacte, H. împodobeau *tabemacolul lui *Moise, iar mai târziu şi Templul lui Solomon din Ierusalim; aceasta era o formă de manifestare materială, prin H., a puterii lui Yahweh care, ca orice zeu suprem, era socotit în primul rând stăpân şi diriguitor al fulgerelor; existând o ipoteză asupra naturii acestor H. de pe tabernacol: ornamente funcţionale, adică electrozi primitivi (poate după un model din *templele egiptene), dacă tabernacolul va fi fost un gen de pilă electrică rudimentară, şi această ipoteză părând confirmabilă de recomandările de prudenţă excesivă făcute lui Moise şi 237 HESTIA lui *Aaron, mitul ar putea conţine de fapt *simbolul concret al fulgerului artificial, nefiind exclus deci ca forţa lui Yahweh degajată din H. să fi fost o descărcare electrică de mare voltaj, iar ei devenind în acest mod mesagerii fulgerului ceresc. Miturile fulgerului conţin şi în alte zone elemente asemănătoare (cf. trăsnetele lui *Zeus, săgeata lui *Indra, fulgerele lui *Numa Pompilius); de altfel, reinterpretarea comparativă a unor informaţii antice a dus la formularea ipotezei că preoţii egipteni ar fi cunoscut o tehnică rudimentară de producere a electricităţii. Iniţial, H. ar fi simbolizat norii producând trăsnete. hesihasm (grec. flotila - netulburare, linişte); isichasm Doctrină mistică apărută în sec. XlV la Bizanţ, În ^adrul * creştinismului oriental, care predica * ascetismul şi extazul, ca instrumente prin care omul ar putea recepta lumina de graţie (energia emanată de * Dumnezeu) şi ar fi în stare să ajungă la perceperea ei senzorială; în acest scop, omul trebuie să atingă extazul integral prin tăcere, nemişcare şi desprindere totală de mediu, spre a zări lumina graţiei dumnezeieşti şi, stabilind astfel un contact direct cu Dumnezeu, spre a obţine *mântuirea. în viaţa curentă, h. a impus fidelilor săi pasivitatea existenţială, umilinţa si supunerea. Iniţiat de Grigore Smaitul, h. a fost elaborat doctrinar de teologul mistic bizantin Gregorios Palamas (1296-1359), egumen de mănăstire pe muntele Athos, apoi mitropolit de Salonic, pe care *Biserica ortodoxă l-a canonizat sfânt în 1368; pentru Palamas, esenţa lui Dumnezeu e inaccesibilă simţurilor omeneşti şi nu poate fi percepută decât ca emanaţie energetică; dar totodată, nedispreţuind trupul uman, pe care-1 considera participant la viaţa spirituală, Palamas acorda importanţă autocontrolului în asceză, pe baza concentrării taciturne şi cu sprijinul unei disciplinări riguroase a respiraţiei, cu scopul realizării aşa-numitei rugăciuni a inimii. H. a fost (şi se pare că mai este) practicat şi în unele mânăstiri româneşti (Nicodim, la Tismana - sec. XIV, stareţul Paisie, la Neamţ - sec. XVIII). § J. Meyendorff, St. Grégoire Palamas et la mystique ortodoxe, Paris. 1959 Hesiod (grec. Holoôoç) Al doilea poet grec după *Homer, dar primul confirmat de istorie (trăind mai ales în Beoţia, în sec. VIII—VII î.e.n.), despre care *Pindar a afirmat alegoric că se născuse de două ori. H. a trăit mai ales ca agricultor, de unde şi sursa competenţei sale din poemul didactic Munci si zile, care conţine tabloul enciclopedic al concepţiei arhaice a Helladei despre viaţa agrară şi despre munca câmpului, văzute în cadru mitic. Opera principală a lui H., *Thegonia, o sursă de mare importanţă pentru cunoaşterea *miturilor fundamentale greceşti, narează geneza *zeilor (—> teogonie) şi *cosmogonia, succesiunea generaţiilor divine, oferă aşa-numitul „catalog al zeilor“ şi descrie faptele, iubirile, caracterele zeilor, războaiele purtate de ei şi raporturile lor cu oamenii. în miturile comogonice şi antropogonice, povestite de H., există sâmburele primei încercări greceşti de sistematizare a unei concepţii filosofice religioase despre univers. I se mai atribuie şi poemul scurt Scutul. Dar întreaga operă e interesantă îndeosebi pentru abundenţa materiei mitologice pe care o conţine. § Hésiode, Théogonie. Les Travaux et les Jours. Le Bouclier. Texte établi et traduit par Paul Mazon, col. Les Belles Lettres, Paris, 1928 Hesperides (grec. "Hoirepiôeç) Fecioare sacre din *mitologia greacă (Aigle, Erytheia şi Hesperis sau Hesperethusa), păzind, în Grădina Hesperidelor, merele de aur primite ca dar de nuntă de Hippomenes, de la * Aphrodite; aceste mere creşteau într-un pom păzit de * dragonul Ladon. H., ca şi *Sirenele, aveau darul de a fermeca pe oricine cu cântecul lor. Originea ce li se atribuie în *mit e incertă: s-au născut fie din cuplul *Erebos - *Nyx (cf. Hesiod, Theogonia, v. 215), fie din * Atlas - *Hesperis, fie din *Phorkys - *Keto. Plinius cel Bătrân {Istoria naturală, V, 5) plasează Grădina Hesperidelor în Mauritania, iar *Hesiod (op. cit.) într-o insulă din Oceanul Occidental; după alte surse, insula ar fi fost pe ţărmul apusean al oceanului; Mimnermos scrie însă că H. locuiau în nord, printre *hyperborei. Vossius credea că a descifrat în acest mit un tablou al fenomenelor cereşti: H. ar fi orele serii, grădina lor ar simboliza firmamentul, merele de aur -stelele, dragonul e * zodiacul sau orizontul care taie oblic în unghiuri ecuatorul, furtul merelor de către *Herakles simbolizând poate dispariţia matinală a tuturor astrelor de pe cer. De remarcat că în miturile germanice (—> mitologie scandinavă si germanică) şi lituane (—> mitologie baltică), ^soarele era imaginat ca un măr de aur. Dar mitul H., mai complex şi nereductibil la *simbolul citat, conţine şi ecoul arhaic al îmblânzirii *focului. Hesperos (grec. "HoTtepoç); Luceafărul de seară Personificarea greacă a *Luceafarului în *mitul principal sau un frate al *Titanului * Atlas; după Diodor din Sicilia {Biblioteca istorică, III, 60; IV, 27), H. s-a urcat pe muntele Atlas spre a contempla mişcarea stelelor, dar o furtună stârnită pe neaşteptate l-a răpit din pisc, urcându-1 în cer, unde a fost transformat în steaua înserării şi adorat ca zeu al stelei celei mai strălucitoare (cf. miturile ascensiunilor lui *Iezechiel, *Enoh, *Isaia). Uneori, în miturile de înregistrare mai târzie, H. e confundat cu Heosphoros (Phosphoros), ca fiu al cuplului *Astraios - *Eos; în această formă era numit de romani Hesperus sau Vesperugo (ca stea a zeiţei * Venus) şi identificat cu *Lucifer. Hestia (gre. "Ea ti a; eaila - foc, locuinţă); rar Histie; doric Es si a, Osia Zeiţa protectoare a HESUS 238 *focului (iniţial a vetrei familiale, a casei), în *mitologia greacă; în acest raport, era socotită fiica cea mai mare a zeului *timpului, *Kronos, deci sora lui *Zeus, şi purta un epitet amintind puritatea focului: Fecioara Eternă (într-un mit anecdotic, H. a refuzat cererile în căsătorie ale zeilor *Apollon şi *Poseidon, conservându-şi virginitatea). în mitologia posthomerică, se consideră divinitate de prim rang (dintre cei 12 *zei olimpieni), singura care nu părăseşte niciodată *01impul; dar întrucât protecţia ei se extinde de la căminul domestic la orice vatră cu foc şi chiar asupra pritaneului, iar focul fiind o noţiune sacră în antichitate, H. este invocată totdeauna înaintea celorlalţi zei; astfel, de ex., toate *sacrificiile şi toate *libaţiile, indiferent pentru care zeu, începeau cu o invocaţie în onoarea H., tradiţia fiind consemnată şi în proverbul grec „Să începem cu Hestia“. H. este de altfel una dintre divinităţile arhaice indoeuropene, al cărei *cult a fost adus în Grecia probabil de primele triburi imigrante de arieni. Forma dorică 'Qoia are sensul sintetic de Cea care dă impuls tuturor lucrurilor. Tradiţia attică se pare că păstra în numele zeiţei sensul dublu de statornicie si mişcare. Pentru filosofia de substrat mitologic, H. devine vatra universului sau personificarea pământului ca centru cosmic. Euripides a iden-tificat-o chiar cu *Gaia: „tu, Maică Glie, muritorii înţelepţi te numesc Hestia; tu locuieşti în Aither!“ (fragm. 938). Reprezentând, pentru pitagoreici, esenţa lucrurilor (eoiia xoopou) era însă bulgărele de foc din centrul universului şi poate că tocmai acest atribut cosmic a înlesnit identificarea Hestiei fie cu Gaia, fie cu *Demeter sau chiar cu *Kybele. în faptul că H. şi-a conservat virginitatea ideală, poate fi descifrat probabil factorul simbolizând puritatea absolută a focului faţă de celelalte *elemente, deşi în filosofia stoică virginitatea zeiţei este explicată drept impro-ductivitatea imobilităţii, întrucât tronul cosmic al Hestiei - *Pământul - era socotit a fi imobil în concepţia geocentristă. Prestigiul H. în Hellada este confirmat de faptul că *altarul ei din *Delphoi era socotit de greci vatra comună panhellenică. (cf. * Vest a) Hesus Zeu al vegetaţiei silvestre, în *mitologia celtică, unul dintre cei mai veneraţi; după unii cercetători, ar fi fost zeul suprem al celţilor (Henri Hubert, 1923) sau un zeu principal; după alţii (dintre partizanii *monoteismului celtic), ar fi fost chiar divinitatea unică; dar ipoteza e neîntemeiată, întrucât H. era pomenit ca element al triadei principale, alături de *Teutates si *Taranis, cu care nu are identităţi atributive. Galii îl considerau şi zeu al războiului, căruia îi aduceau *sacrificii omeneşti sângeroase: „La fel şi cei care s-au deprins să adape cu sânge omenesc / Groaznicul altar al lui Hesus“ (Lucanus, Pharsalia, I, v. 444-445); o informaţie similară dă şi *Lactantius. Dar există şi ipoteza unor filologi că numele Hesus e traductibil prin Zeul Bun. H. e reprezentat ca bărbat viguros, tăind un arbore; un *altar al său a fost descoperit pe locul unde e azi catedrala Notre Dame din Paris. hierofanti (grec. iepoipccvxric;) Preoţi din Grecia antică, patronând si conducând *ritualul de iniţiere în *Misterele tâleusine. în acest cadru iniţiatic, h. erau cei care explicau secretele *misterelor de sub egida sacră a zeiţei *Demeter, ca nişte magistri unor discipoli riguros selectaţi. Funcţia însăşi a iniţiaţilor eleusini: iepocpavxla (adică funcţia de hierofant, de preot deţinând tainele zeiţei Demeter) era mai mult decât o simplă funcţie sacerdotală. hierogamie (grec. ie poc; yăpog - căsătorie sacră) Unirea matrimonială între un zeu si o zeiţă, dar si contopirea a două principii omologate cu sexeîe opuse şi socotite divine (de ex., principiile *yin si *yang, în *mitologia chineză). Mircea *Eliacfe vede însă în h. simbolul unirii cosmice a *elementelor. Hieronymus, Eusebius Sophronius Doctor al Bisericii (cca. 331-420), traducătorul *Bibliei catolice oficiale (*Vulgata). NăsdQt în Dalmaţia şi învăţând la Roma, H. a trăit ca eremit, către anul 373, în apropiere de Antiohia, iar după răstimpul cât a fost secretarul papei Damasius (—»papi), din 384 s-a stabilit în Palestina. Cunoscător profund al lb. ebraică şi greacă, traduce din original, în latină, V.T. şi o mare parte din N.T. Convertirea sa la *creştinism şi marea sa erudiţie nu s-au produs spontan; după o bună educaţie domestică şi o perfecţionare a studiilor la Roma, antrenat într-o viaţă de plăceri, e atras de noua *religie, se botează, se supune unui *post sever şi, în acest timp, studiază ebraica şi chaldeana, biruindu-şi pasiunile lumeşti. Dar de plăcerile filosofiei antice nu se poate desprinde uşor, în ciuda reproşurilor pe care şi le tot face. Visându-se mort, la Judecata de Apoi şi răspunzându-i magistratului divin că e creştin, e acuzat de acesta că, dimpotrivă, este un ciceronian; visul îl determină să se despartă de scrierile laice şi să se consacre integral studiului biblic şi, concomitent, să-şi supună trupul unor exerciţii de mortificare, iar spiritul, unor grele şi ample activităţi intelectuale - ceea ce nu l-a împiedicat să trăiască 90 de ani. Comentariile biblice ale lui H. urmăresc totdeauna sensul literal al textelor. El devine un specialist de prim rang, fiind consultat adesea ca o autoritate (dovadă corespondenţa sa bogată) în problemele cele mai delicate de exegeză biblică. Evitând interpretările alegorice, H. preferă comentariul explicativ cu referiri istorice. Pentru viaţa sa exemplară, *Biserica catolică l-a canonizat sfânt. Dar, deşi numeşte deseori filosofia un „izvor de erezii^, opunându-i mereu „simplitatea creştină“, H. este totuşi vădit influenţat de filosofia lui Cicero; în Epistole (22; 30), după visul Judecăţii de Apoi, îşi 239 HINA ia obligaţia de a nu mai citi vreodată cărţi laice, însă nu-şi respectă promisiunea aproape niciodată. Corespondenţa sa e un interesant documentar asupra faptelor şi moravurilor sec. IV european. H. a scris şi o colecţie de biografii: De viris illustribus, consacrate atât scriitorilor bisericeşti, cât şi unor filosofi şi istorici antici - Seneca, Filon din Alexandria, Iosephus Flavius ş.a. § G. von Grützmacher. Hieronymus, I—III, Leipzig-Berlin, 1916; F. Cavallera, Saint Jérôme, sa vie et son oeuvre, 1-11, Louvain, 1922; H. Hagendahl, Latin Fathers and the classics. A Study on the Apologists, Jerome and other Christian writers, Göteborg. 1958 Hikesios Vechi daimon (-» demoni) din *mitologia greacă, ocrotind pe rugători şi jălbari, mai târziu devenind însă un simplu epitet al lui *Zeus (îndeosebi la Delos). Hila; Sila (rus. cam - forţă) Zeiţă eschimosă a *cerului, vag personificată (—> mitologiile triburilor polare); la multe triburi însă numai o formă de *animatism, denumind impersonal toate forţele misterioase din *cer şi de pe *pământ care înfricoşează pe om. Dintr-o descriere, înregistrată de Knud Rasmussen de la un *şaman, rezultă că H. e spiritul creator şi păstrător al lumii şi al *vieţii: „Eu cred într-o putere pe care noi o numim Sila şi care nu poate fi lămurită în vorbe obişnuite; un spirit puternic, păstrător al lumii din vremea când a facut-o, cu adevărat al întregii vieţi de pe pământ, atât de puternic, încât cuvântul său către oameni nu poate fi ascultat în vorbe obişnuite, ci prin furtuni, ninsori, clocotul talazurilor de apă, prin toate forţele de care se teme omul“; totodată însă: „Nimeni nu a văzut pe Sila. Locuinţa sa este aşa de tainică, încât se află în acelaşi timp lângă noi şi nesfârşit de departe“. Presupunând că etnograful a fost fidel în transcrierea declaraţiei şamanului (de altfel, Rasmussen este el însuşi de origine eschimosă), portretul divinităţii nu-şi ascunde elementele de influenţă cultă; de asemenea, al doilea nume poate fi un relict confuz al operei misionarilor creştini ortodocşi ruşi, din epoca în care Alasca a fost colonie a imperiului ţarist. Hilaritas Zeiţă secundară, din *mitologia romană, reprezentând personificarea noţiunii abstracte a râsului şi, prin extindere, a veseliei hilare. Hillervo; Fecioara Hillervo Zeiţă virginală. în *mitologia finlandeză, protectoare a turmelor şi cirezilor. Himaira (grec. Xipaipa); Himera Monstru tricefal sau *dragon din *mitologia greacă, având un cap de leu, unul de *capră şi unul de *şarpe sau *balaur. După *Hesiod (Theogonia, V, 314-322), H. este un monstru feminin, care s-a născut din împreunarea lui *Typhon cu *Echidna. Himavăn (Posesorul Zăpezilor, Cel înzăpezit; sanscr. himavant - rece, glacial, înzăpezit; munte acoperit cu zăpezi); Himălaya Zeu din *mitologia vedică, personificând munţii Himalaia sau stăpânul lor (în geografia mitică indiană, masivul himalaian e considerat un singur munte). Fiind cel mai mare masiv muntos al lumii, Himalaia -munte sacru în totalitate - are şi locuri sacre speciale sau sanctuare naturale: Agastyavaţa, Hiranyabindu (care este şi cel mai important loc de pelerinaj) ş.a. H., socotit tatăl zeiţei *Părvati, are epitetul Naghâdipa (Domnitorul Munţilor). Himli; Himle (island. Acoperişul-de-nestemate) Palat ceresc în *mitologia scandinavă, zidit pe muntele omonim, pentru noua generaţie de *zei (*Baldr, *Hodhr, *Wydarr, *Vale), reveniţi în existenţă după dezastrul *Ragnarokr, ca să organizeze şi să conducă după alte criterii această lume regenerată, numită tot Himli. Hin Zeu arhaic palestinian preebraic al *focului subpământean (amintit în cartea Ras-Shamrah); centrul său cultual se afla probabil în valea Hinnom (numită ulterior Gehinnom, de unde a derivat în ^miturile *creştinismului (—> mitologie biblică) noţiunea de foc escatologic subteran, *Gheena), când această vale, devenind limitrofa cu Ierusalimul, era folosită ca loc de ardere a deşeurilor oraşului. faina Zeiţa *Lunii în cosmologia mitică neozeelandeză maori (—> mitologii din Oceania) care, împreunându-se cu zeul principal cosmogonic *Tane, naşte pe * eroul civilizator *Maui. Invocată ca „Hina cea din Lună“ în *ritualurile ^focurilor călătoare din Raiatea, dobândea semnificaţia sacră a fertilităţii pământului. Un *mit o consideră numai strămutată pe Lună, în urma unui conflict cu zeul *Tangaroa, numindu-se apoi „Hina care veghează“ şi fiind tovarăşa de drum a călătorilor nocturni. După o variantă din Tahiti, într-o seară, când Luna era mare şi rotundă, H. a plutit spre fratele ei Ru, dorind să-l viziteze; navigând într-o găoace, a fost atât de încântată de excursie şi de privelişte, încât abandonându-şi luntrea în voia valurilor sau a vântului, a rămas în goană veşnică prin cer. Alteori, e socotită însoţitoarea străbunei sale *Pele (zeiţa focului vulcanic) sau chiar o ipostază a acesteia, numindu-se atunci Hina-ai-malama (Hina care este Luna); epitetul polinesian curent este „Marea Doamnă aprinsă din cer“, iar un cântec ritual hawaiian o înfăţişează şi ca o misterioasă doamnă a mării. E considerată şi patroana dibăciei îndeletnicirilor femeieşti şi bunica zeiţei *dan-sului, *Laka. *Cultul ei e legat în muîte insule polinesiene şi de o anume vegetaţie: în acest sens, e numită „Hina ierburilor aromate de leac“, patronând şi orice fel de ghirlande sau cununi împletite din frunze verzi şi galbene. Un *mit spune că H. a rupt odată cu atâta putere o creangă dintr-un arbore, încât creanga i-a scăpat din mână căzând în preajma *templului sfânt Opoa din Raiatea, unde a prins rădăcini şi a devenit primul HINAYANA 240 smochin din lume. Mai rar, e socotită şi zeiţă a *morţii: „Hina, marea zeiţă a întunericului“ (Hina-nui-te-Po) şi atunci e temută, fiindcă a adus moartea în existenţa oamenilor care, până la apariţia ei, nu mureau. Hinayana (Vehiculul Mic) *Sectă budistă dogmatică, apărută în marea schismă a *budismului din preajma sec. I e.n., ca o tendinţă de a menţine riguros doctrina iniţială a lui *Buddha si ca o replică faţă de curentul reformist *Mahăyana. Identificată apoi cu secta Theravada (anterior, un curent budist autonom), se pare că H. a fost numită astfel, în primele decenii ale erei noastre, de adversarii ei, care au inclus în termenul H. toate şcolile budiste conservatoare, ca şi pe cele care respectau literal textele tradiţionale din *Tripitaka. Adepţii sectei H. socotesc că Buddha - personaj istoric exemplar, învăţător şi nu zeu - reprezintă idealul suprem al flintelor, dar şi limita altitudinii spirituale la care poate aspira un om; ca atare, venerarea lui Buddha exclude formele magice şi fiecare om e un Buddha potenţial, de aici rezultând ideea liberului arbitru şi a responsabilităţii individuale, ca şi ideea imposibilităţii unei intervenţii exterioare la *mântuirea cuiva: omul se poate salva, elibera şi purifica singur, prin înţelepciunea, voinţa şi decizia sa, tinzând spre idealul stării supreme: *Nirvăna, pe care o poate atinge numai renunţând la orice raport cu lumea fenomenală şi practicând meditaţia şi *asceza în scopul desăvârşirii morale. § A. Bareau, Les sectes bouddhiques du petit Véhicule, Saigon. 1955 hinduism Concepţie religioasă (fără a fi o *religie autonomă) care s-a format în primele secole ale erei noastre din *brahmanism, printr-o absorbţie selectivă a *budismului, ajungând să reprezinte în epoca actuală etapa modernă, socială şi spirituală, a Indiei. H. a devenit o formă religioasă amorfa, cu instabilitate cultuală şi cu un sistem fluctuant de *ritual, cu o doctrină necanonică, fără o organizare clericală şi având o *mitologie bizuită pe un *politeism larg. Mitologia hinduistă acceptă ideea de *spirit universal (*Brahman) si dc spirit individual (*Atman), urmărind ca ţintă finală a progresului omenesc -realizat prin transmigraţia sufletelor (*samsăra) şi prin respectarea datoriei (*dhârma) - eliberarea fiecărui Atman din cuprinsul naturii şi contopirea lui cu Brahman; din tradiţie, h. a inclus în *panteonul său şi triada supremă (—> Trimurti): * Brahma, *Vişnu, *Çivà, dar într-o concepţie amendată, potrivit căreia creatorul universului, Brahma, s-a retras după ce şi-a desăvârşit opera şi nu mai poate fi venerat decât ca * strămoş divin (Pitamăha - Marele Strămoş); tot asa, h. a preluat, din *credinţele populare, diferite divinităţi rurale (numite laolaltă Grama-Devata, cele mai multe feminine, provenind probabil din străvechile *culte prearice locale, dar a completat panteonul, sub presiunea populaţiei, şi cu zei vedici vechi (*Indra, *Kubera, *Soma) sau mai noi (*Kăma, *Kărttikeya). Panteonul hinduist fundamental se compune din 33 zei (sanscr. tridaţa - treizeci şi trei), cum e fixat în *Mahâbhârata, deşi lista zeilor a fost mereu variabilă: „Zeii sunt treizeci şi trei. îţi voi istorisi despre ei, potrivit cu pakşa [clasa divină], kula [neamul] şi gana [clasa semizeilor] lor. Rudras, Sadhyah, Marutah, Vasu, Bhargavah şi Vigvedevah sunt legaţi de pakşa. Fiul lui Vinata, Garuda, puternicul Aruna şi marele Brihaspati ţin de Aditya. Află că Guhyakas împreună cu Agvinau, toate ierburile şi vitele mărunte, sunt gana zeilor, ce ţie, o rege, ţi-a fost rânduit cântată“ (Mahâbhărata, I Adiparva, 60, 36-39); lista e clasificabilă astfel: 8 *Vasu (numiţi şi Vasavah sau Vasudevah), 11 *Rudra, 12 *Aditya, Vacatkara şi *Prăjăpati, ultimii doi fiind uneori înlocuiţi nominal cu cei doi *Agvin. *Teologia h. neagă orice tendinţă pesimistă în doctrina reîncarnării, acordându-i, dimpotrivă, un înţeles simbolic de continuitate a universului (pe care unii gânditori moderni o echivalează cu principiul conservării energiei). De- fapt, h. modem urmăreşte stabilitatea structurii sociale şi spirituale a Indiei şi validarea concepţiilor moralei tradiţionale. In esenţă, considerând substanţa spirituală supremă Brahman drept bază existenţială, iar lumea concretă empirică o reflectare iluzorie a aceluiaşi Brahman, doctrina h. afirmă că joncţiunea omului cu divinitatea se obţine pe 3 căi: *karma (acţiunea, de pildă ritualurile), hhakti (devotamentul, iubirea faţă de divinitate), j fiarta (meditaţia si cunoaşterea). în cadml h. s-au format de-a lunguî vremii diferite curente sectante; astfel, curentul Vaignava a practicat un cult cu caracter erotic, exprimat în noţiunea sakti (energia virilă) şi alegând ca obiect al adoraţiei pe *Krişna ca reîncarnare a lui Vişnu. Dar pentru h. timpuriu, prezenţa binelui şi răului, deci a fericirii şi a suferinţei, într-o viaţă curentă, a fost determinată de faptele săvârşite de om într-o existentă anterioară; *mântuirea va depinde de renaşteriîe graduale, din ce în ce mai înalte ca rang social sau castă (—> vama), excepţie făcând *biahmanii care, ducând o viaţă pioasă prin excelentă, nu vor mai fi obligaţi la alte reîncarnări, putându-se revărsa, la capătul acestei vieţi, în sufletul universal Brahman: „Cine a făcut binele, renaşte ca fiinţă bună, cine a săvârşit răul, ca fiinţă rea. El devine bun prin fapta bună şi rău prin fapta rea. De aceea se spune: Omul e alcătuit în lumea aceasta în întregime din dorinţă; iar după cum îi este dorinţa, aşa este şi hotărîrea lui; si după cum îi este hotărîrea, aşa săvârşeşte el fapta; şi după cum îşi săvârşeşte fapta, aşa îi e şi destinul“ (Bri-hadăranyaka Upanişad, IV, 4, 4-5). Stabilindu-se că h. s-a format de fapt în sec. VI-IV î.e.n., de pe urma crizei religioase produse de adversitatea 241 HIRAN Y AKAÇIPU dintre brahmanismul înlocuitor al religiei vedice clasice şi, pe atunci, încă tânărul budism, se poate observa’că această religie, veche de 2 500 ani, cu o doctrină necanonică şi cu ritualuri instabile, lipsită de organizare eclesiastică şi de cler, cu o mitologie adesea de împrumut, este o religie amorfa, care totuşi a putut deveni religia naţională a Indiei modeme, alimentând deopotrivă doctrina spiritualistă Vedănta în acţiune a lui Ramakrishna, ca şi ideologia politică a non-violenţei lui Mahatma Gandhi. O mişcare complexă reformistă s-a produs în sec. XIX, în primul rând în cadrul unor societăţi ca Brahma Samaj, Arya Samaj ş.a., reprezentate de mari personalităţi din India modernă (Ramakrishna, S. Vivekananda, M. Gandhi), al căror scop era purificarea h. de tradiţiile dogmatice şi de ritualurile primitive. Timp de un mileniu’ s-a dezvoltat neohinduismul, consolidat în sec. XIX de Ramakrishna, dar constmit încă de filosoful Shankara (cca 778-820), pe temeiul unei *Vedănta fără concepţie dualistă (Advaita Vedănta), într-o religie purificată de balast (eliminând ritualul arhaic *mimahsa, *sacrificiile, *tantrismul erotic). Ramakrishna, vechi practician al sistemului *yoga, afirma că niciodată calea spre divinitate nu se descoperă prin *asceză şi recluziune, ci numai prin împlinirea de către orice om a datoriei lui terestre. Astfel, neohinduismul sec. XX a ajuns să confirme *monoteismul vedantin ca pe un monoteism absolut, susţinând totodată - prin filosofia sa religioasă - valoarea intuiţiei şi a trăirii mistice a fenomenelor, ca forme unice ale cunoaşterii. § W. J. Wilkins, Modern Hinduism, London, 1887; J. N. Farquhar, Modern Religious Movements in India, London. 1929; S. Dasgupta, Indian Idealism, Cambridge, 1933; S. Chatterjee, The Fondamentale of Hinduism, Calcutta, 1950; S. Lemaître, Ramakrishna et Ia vitalité de Findouisme, Paris, 1959 Hine-Ahu Prima femeie a lumii f—» omul primordial), creată de zeul polinesian *Tane, în colaborare cu ceilalţi zei, facând-o din argilă roşie încălzită de soare (—> mitologii din Oceania), Tane i-a dat viaţă suflându-i în nări, iar femeia şi-a deschis ocnii şi a strănutat, începând astfel să trăiască. *Zeii au transportat-o în *cer, unde au scăldat-o în ape cereşti, apoi au readus-o pe *pământ şi abia aici zeul Tane şi-a luat-o un răstimp ca iubită; după aceea a dăruit-o primului bărbat (*Tiki), creat de zeul războiului *Tu, pentru a întemeia întâia familie omenească. Hippolyte (grec. "Itittoàùtti) Regină a * Amazoanelor, soţia lui *Theseus, considerată fiică a zeului *Ares; în altă variantă mitologică a fost omorîtă de *Herakles, când acesta i-a răpit o preţioasă cingătoare magică. Hippolytos (grec. "Itctioàutoç) Tânăr erou din *mitologia greacă, fiul lui *Theseus şi al reginei *Amazoanelor *Antiope (sau, în altă variantă, al reginei *Hippolyte). Iniţiat de *Centaurul *Hiron în arta cinegetică, se dedică *vânătorii, dar şi adorării zeiţei *Artemis, cu care vâna împreună, rămânând însă cast şi misogin. Jignită de dispreţul lui faţă de femei, *Aphrodite se răzbună şi stârneşte în Phedra, mama vitregă a lui H., o dragoste’ incestuoasă pentru el, transformată apoi în calomnie contra lui; de aici* rugat de Theseus, zeul *Poseidon trimite în întâmpinarea lui H. un taur marin monstruos care sperie caii carului mânat de tânărul vânător; aceştia răstoarnă carul şi îl zdrobesc pe H. sub copite. La cererea zeiţei Artemis, *Asklepios îl readuce la viaţă pe tânăr, dar îşi plăteşte actul medical cu strămutarea sa în * Infern, din ordinul lui *Zeus; iar reînviatul H. pleacă în Italia, devenind regele *pădurii din Aricia (unde mult mai târziu va apare *ritualul ruperii solemne a *crengii de aur) sau, într-o variantă latină, fiind ascuns într-un nor de *Diana (Artemis) si dat în grija *Nimfei *Egeria, în aceeaşi pădure din Aricia, unde îi clădeşte zeiţei sale ocrotitoare Diana un sanctuar (cf. Pausanias, Călătorie în Grecia, II, 27, 4-5; Apollodorus, Biblioteca, III, 10, 3). Sub acelaşi nume, însă în forma sf. Hippolytos (Ipolit), eroul reapare în hagiografia creştină, deşi de astădată e un personaj istoric (trăind între anii 165-235): teolog şi martir, autorul unui tratat celebru, Respingerea tuturor ereziilor. Ca martir, ar fi fost zdrobit de nişte cai -la 13 august, adică în ziua consacrată odinioară Dianei (calendarul catolic păstrând această dată, ca * sărbătoare comemorativă). Hiranyagarbhă Embrionul de aur (sau oul de aur), în *mitologia vedică, un ovoid care plutea pe apele cosmice primordiale, precosmogonice (-■> apa), până când a dat naştere universului actual. Această variantă, probabil cea mai veche din ciclul *miturilor din ^cosmogonia şi din filosofia religioasă a Indiei, a fost uneori inclusă în mitul solar (—> Soarele), deşi *Rigveda (X, 121-129) identifică „embrionul de aur“ cu ipostaza *Prăjăpati a zeului creator. Dar în ciclurile *Brăhmanas şi *Upanişad, ca şi în *Mahăbhă-rata, mitul este augmentat: din ^haosul iniţial se aleg apele care produc *focul, iar din el, după un an cosmic (~>yuga), apare *Brahmă spărgând găoacea oului de aur (sau sfâşiind membrana embrionului) şi creînd din jumătăţile acestuia, cerul şi pământul (—> oul primordial, cf naşterea lui *Pangu, în *mitologia chineză). Hiranyakaţipu Tatăl şi regele mitic, în *mitologia vedică, al clasei demonice *Daitya (nepoţii zeiţei *Diti si ai unui rîşi - înţeleptul primordial *Kăgyâpa), grup de adversari ai *zeilor vedici (un gen de *Titani), împotriva cărora poartă un îndelungat război. H. posedă un dar de la zeul *Brahmă: harul amplificării puterii, astfel încât la un moment dat ajunge să dispună de o forţă atât de uriaşă, încât prin ea îi răpeşte zeului suprem *Indra deopotrivă puterea divină şi stăpânirea celor 3 lumi, instaurând în ele o domnie HIRON 242 i de aspră oprimare. H. a avut câţiva fii dintre care unul, Prahlada, a adus pe lume un unic moştenitor: celebrul *Bali (principalul nepot al lui ÎL). Hiron; Heiron (grec. Xeipcov) Cel mai popular şi mai înţelept dintre *Centaurii ^mitologiei greceşti, simbolizând înţelepciunea şi cunoaşterea; considerat un îndemânatic şi subtil taumaturg (—> taumaturgie), H. locuia într-o grotă din muntele Pelion, în care îl născuse *Oceanida Philyra (de la zeul *Kronos); era tatăl profetesei Okyrhoe născute de o *Nimfa. Deşi nemuritor, când a fost rănit din greşală de o săgeată rătăcită a lui *Herakles, ca să scape de o suferinţă fizică etemizabilă, H. face o tranzacţie (atribuită într-o variantă şi lui Herakles), dându-şi nemurirea în schimbul ’ mortalităţii lui *Prometheus. H. era considerat un prieten şi binefăcător al oamenilor. Ca protector direct al basileului Peleus, l-a crescut şi ha educat pe fiul acestuia, *Ahilleus, eroul războiului troian; a fost învăţătorul lui *Iason, căpetenia * Argonauţilor, şi al lui *Asklepios, viitorul zeu al medicinei;’ un *mit colateral îl numără printre discipoli şi pe zeul * Apollon; pe toţi aceştia i-a învăţat îndeosebi arta războiului şi meşteşugul cinegetic, legile morale ale existenţei, medicina, farmacopeea, muzica, totodată, cize-lându-le caracterele. Tessaliotul Peleus a primit în dar de la H. o lance magică, pe care a preluat-o apoi Ahilleus; operă directă a lui IL, lancea putea să producă răni catastrofale, dar şi să vindece răni existente. Dincolo de variantele biografiei mitice ideale, întrucât alura acestui Centaur este de *erou civilizator, s-ar putea formula ipoteza că ar fi fost un personaj protoistorie, dintre primii călăreţi (îmblânzitori sau introducători ai *calului în uzul Helladei), socotiţi (ca şi în Egipt, în prima perioadă hiesosă) fiinţe integrale şi veniţi în lumea grecească sub formă Je Centauri. § Georges Dumézil, Le Problème de Centaines, Paris. 1929 Hkanghkak Zeul curenţilor acvatici, al crocodililor şi al tuturor vietăţilor din ape, în *mitologia tribului shan din grupul lingvistic thai (Birmania). La sfârşitul *potopului universal, zeul coboară pe un nor si operează retragerea apelor. Hlidskjalf Tronul zeului suprem *Odhinn în *mitologia scandinavă, situat în centrul mai înalt din câmpiile cereşti Idavallr, în ţinutul zeilor, *Asgardhr. Hnum (egipt, hnum - a crea); epitete: Berbecul, Zeul olar Zeu arhaic din *mitologia egipteană, al cărui *cult s-a răspândit în toate nomele; iniţial, era adorat în Elefantina ca ocrotitor al primei cataracte a *Nilului şi ca divinitate care umple fluviul cu apă; în această calitate, H. a absorbit si alte atribute complementare, devenite principafe mai târziu: întrucât apa este condiţie esenţială a vieţii, e numit „Stăpânul apelor răcoritoare“, dar şi „Stăpânul vieţii viitoare“, fiind considerat generatorul vieţii şi creatorul tuturor vieţuitoarelor, pe care le-a făcut pe roata olarului; unele reprezentări plastice îl văd anume în această ipostază: un olar modelând pe roată *oul primordial care va genera întreaga viaţă cosmică. De obicei e înfăţişat antropomorfe, uneori însă cu cap de berbec, cu coame duble. Valoarea sa cultuală de regenerator al Nilului s-a consolidat sub dinastia a 3-a, când inundaţiile fluviale periodice încetând 7 ani (un ecou al fenomenului: parabola biblică a celor 7 vaci slabe), marele inginer *Imhotep (ulterior zeu) l-a sfătuit pe faraonul Djeser să sape canale pe 12 parcele riverane, pe ambele maluri, până la Elefantina, aşa încât, deschizând stăvilarele divine, zeul H. să umple cu apă reţeaua de irigaţie. Hodăitele * Sărbătoare românească rituală, consacrata focului viu (-^ focul) de către moţii din Munţii Apuseni - o variantă a sărbătorii *Alămor. H. se tin între duminica în care începe Săptămâna Albă Jin calendarul creştin ortodox f—» calendare) şi prima zi a Postului Iviare f—> post) prepascal f—» Paşti). Tinerii satului, care au împlinit 12 ani, ies pe dealuri sau pe coastele munţilor cu hodăitele -nişte mănunchiuri de nuiele, împletite laolaltă cu foi de porumb şi cu paie; aceste fascii sui-generis sunt aprinse, apoi mişcate după un anume program, cu oarecare rapiditate, astfel încât se obţin figuri mobile, simbolice, din linii de foc, bazate pc o iluzie optică şi zărite clar din sat, pe orizontul nopţii. Hodhr; Hodur Zeul întunericului, în *mitologia scandinavă. Fiind orb, e folosit de zeul infernal *Loki să-l ucidă cu o ramură de vâsc (—> creanga de aur), fără a şti ce face, pe propriul său frate, tânărul zeu *Baldr. Deşi nevinovat moral, întrucât fusese amăgit că participă la un joc, H. e hăituit de zei după accident; şi chiar dacă se ascunde în întunericul său, în cele din urmă e străpuns cu suliţa de zeul *Vale. Până la accident, H. locuia în castelul Walaskjalf (Casa Alegerii), fiind custodele ^ritualului din *Walhalla de venerare a lui *Odhinn: i se atribuia pătrunderea esenţei din fiinţe şi lucruri, al căror aspect îi era inaccesibil. . holocaust (grec. oXoc, - întreg, Kauoxog - f ars; grec.eccl. oAoxauaroc; - ardere de tot) *Sacrificiu religios prin „ardere de tot“ a victimei j sau *ofrandei, *focul trebuind să mistuie integral / prinosul (animalul sacrificial, pâinea ş.a.). / Homer (grec. '0[ir|po<;; 6pr)po<; - ostatic; I poet) Primul şi cel mai mare poet din Hellada j arhaică, rapsod legendar, imaginat ca un cântăreţ j rătăcitor, bătrân şi orb, cântându-şi rapsodiile în \ toată lumea grecească, cu timpul aceste rapsodii devenind epopeile *Iliada (povestea războiului Troiei) şi *Odisseia (povestea peregrinărilor lui *Odysseus). I se atribuie şi câteva imnuri, dar şi o mică epopee eroi-comică, Batrakomiomahia (Războiul broaştelor cu şoarecii). în antichitate se considera că poetul ar fi trăit între sec. XII-VII î.e.n.; 7 cetăţi (Smyma, Hios, Kolophonos, 243 HORS Salamina, Rhodos, Argos şi Athena) îşi disputau fantezist dreptul de a se numi patria lui H. Diodor din Sicilia {Biblioteca istorică, I, XII, 10) afirmă că „poetul [...] a călătorit în Egipt“. Unii cercetători moderni consideră însă că H. este el însuşi un *mit (Fr. Aug. Wolf, în Prolegomena ad Homerum, 1795) sub egida alegorică a căruia o vastă operă arhaică orală s-a constituit în forme literare până când, odată cu inventarea scrierii greceşti, a fost înregistrată. Opera homerică este cea mai amplă si mai amănunţită sursă de cercetare a miturilor Helfadei, adesea încă în starea lor pură, iar faptele *zeilor si eroilor, priviţi în acţiune, aşa cum le sunt atribuite de H., confirmă întotdeauna cu exactitate portretele lor mitice şi locul lor în *panteonul clasic al Helladei, ca şi rolul lor religios din unghiul *teologiei arhaice greceşti. Homoroka Divinitate marină din *mitologia feniciană, după un text al lui *Berosos, identificabilă cu principiul feminin acvatic, deci cu babiloniana *Tiamat: la început „ar fi domnit o femeie cu numele de Homoroka, în limba chaldaică Thamte [babil. Tamtu], nume care tradus în greceşte înseamnă Thalassa, de aceeaşi valoare numerică cu Selene. Când însă totul a luat fiinţă, ar fi venit Bel [*Marduk] şi ar fi despicat în două femeia, dintr-o jumătate făcând pământul, iar din cealaltă cerni.“ Honir (Domnul Talazurilor) Zeul apelor primordiale (—»apa), în *mitologia scandinavă, *simbolul mâlului conţinând germenii vieţii. Socotit de unele *mituri, frate al lui *Odhinn şi colaboratorul apropiat al acestuia la crearea primei perechi umane (în varianta antropogonică II - dacă nu cumva cei doi fraţi ai zeului suprem, *Vile si *Ve, confirmaţi ca atare de *Edda, din varianta I, sunt identificabili cu Honir si *Loki), H. este zeul care le-a dat suflare de viaţă primilor oameni, *Askr si *Embla. Lăsat ostatic de zeii Aseni (*Asa) in războiul cu duhurile apei (*Vana) H. e ales de acestea cârmuitor, devenind implicit zeu al mării. H. e unul dintre puţinii *zei care se vor întoarce în lume după ce se va fi consumat epoca escatologică *Ragnarokr; ca mâl germinativ, el este mereu forţa regeneratoare a existenţei în expansiune. Reprezentat des ca bătrân vânjos, cu picioare foarte lungi de alergător neîntrecut; în acest raport, cocorul e pasărea sa emblematică. Honor; Honos Divinitate personificând, în *mitologia romană, onoarea în relaţiile sociale dintre indivizi. Uneori, invocată de Cicero. Honsu Zeul *Lunii (Zeul-lună) în *mitologia egipteană, fiul lui *Ammon si al zeiţei *Mut. Ca zeu selenar, era imaginat în chip de alergător care scotoceşte cerul (cu epitetul „ Cel ce răzbate “), dar era şi zeu al destinului şi divinitate oraculară („Domnul Adevărului“), iar mai târziu, începe să fie adorat ca zeu care desface vrăjile * duhurilor rele, dar şi ca patronul responsabil al fertilităţii şi creşterii. Considerat şi drept cel ce dăruieşte suflarea vieţii, era adorat ca zeu al suflului vital, însă în această calitate e confundat uneori cu zeul atmosferic *Shu. înfăţişat de obicei ca mumie de bărbat tânăr, era reprezentat si ca om cu cap de şoim, purtând pe creştet cfiscul lunar, rareori ca un copil. *Templul său principal se afla în Teba (Kamak), întrucât H. era considerat sfetnicul divin al regatului teban, deşi în acest oraş era uneori identificat fie cu *Thot, fie cu Shu, ca un zeu cumulând calculul *timpului şi cerul aerian. Hora Zeiţă arhaică din *mitologia romană, probabil patronând tinereţea. Invocată uneori alături de *Quirinus (cf. Aulus Gellius, Nopţile attice, XIII, XXIII, 2), ca soţie a acestui zeu. Zeiţa este amintită (fără a i se descrie atributele) şi (ie alţi scriitori: Ennius {Anale, 117) şi *Ovidius {Metamorfoze, XIV, v. 851) Horai (grec. cop a - anotimp; lat. Horae) Zeiţe ale ritmului cosmic în *mitologia greacă, supraveghind împreună ordinea în natură, echilibrul universal şi succesiunea anotimpurilor şi orelor: *Eunomia (Disciplina), *Dike (Dreptatea), *Eirene (Pacea). H. păzesc porţile *01impului, pe care le deschid sau le închid rărind sau înteţind norii {Iliada, V. v. 749); totodată, urmăresc riguros ordinea anotimpurilor (*Odisseia); la *Pindar {Olimpice, XIII, 17; Pithyce, IX, 60; fragm. XXX, 7; fragm. LXXV, 14), purtând „diademe de aur“, H. veghează *timpul universului, în succesiunea dintre atemporalitatea primordială şi timpul calculabil, uman, izbăvitorul tuturor. (Varianta romană Horae era personificarea orelor). Horkos (grec. 'OpKog; cf. opKoc; - ’“jurământ; Jurământul personificat) Zeul jurămintelor în *mitologia greacă, devenit mai târziu o divinitate populară a *morţii, suprapusă cultual lui *Hades. Grecii timpurii, după cum atestă *Hesiod {Munci si zile, v. 219; Theogonia, v. 331) îl veneraseră ca pe un zeu care plutea deasupra capetelor tuturor oamenilor, ca să asculte, să înregistreze şi să vegheze jurămintele omeneşti, spre a pedepsi pe sperjuri (eîtlopKoi - cei peste care e Horkos, cei care jură strâmb). La romani. H, (numit Orcus) a devenit una dintre divinităţile secundare ale * Infernului iar apoi, prin extindere, doar * simbolul teritoriului infernal. Horon Zeu războinic şi distrugător, dar şi vindecător, reparator, întâlnit frecvent în *miturile siriace şi palestiniene, în *mitologia egipteană şi chiar în *mitologia greacă (în Delos). Horpahrud; Harpehrot Divinitate (sau ipostază divină) în *mitologia egipteană, aşa-numitul Horus-copil (*Horus, ca fiu al zeiţei *Isis), reprezentat în chip de prunc care îşi suge degetul. H. a fost preluat şi de greci, însă în altă formă de *cult (—> Harpokrates). Hors (slav. Xi>pcb; iran. khor, khores - soare) Zeu solar al slavilor timpurii (—> mitologie slavă), HORUS 244 care probabil personifica, în *cultele agrare, discul soarelui (-> Soarele). Horus; Hor (egipt, hor - faţă, chip); Haremahet (grec. Harmahis) Zeul *cerului, în *mitologia egipteană, simbolizat printr-un şoim; mai târziu zeu solar şi apoi *Soarele însuşi, ca fenomen cosmic (iar în această formă cultuală, Soarele şi *Luna erau ochii zeului). în epocile timpurii, H. fusese însă adorat vreme îndelungată ca un zeu al libertăţii spaţiilor aeriene; devenit târziu Zeul-soare (*Re-Harakhty), începe să fie socotit domnitor peste cer şi aştri; apoi ajunge protectorul personal al faraonului sau chiar se confundă cu faraonul însuşi; iar astfel, reflectând poate un antagonism dinastic, e considerat unul dintre cele două elemente ale echilibrului în univers (tradus alegoric prin * mitul luptei între Horus si *Seth). în *teologia heliopolitană de mai târziu, k. e socotit fiul cuplului *Isis - *Osiris, deci nepotul lui Seth şi moştenitorul legitim al regatului terestru, de care a fost privat prin crima unchiului său, ucigaşul lui Osiris; petrecându-şi copilăria în Delta Nilului, H. câştigă în cele din urmă procesul, judecat de conclavul zeilor, si e proclamat rege veşnic şi universal al pământului. într-o etapă teologică finală, după ipostaza sa de copil (*Horpahrud), se fixează imaginea mitică a lui H. de cuceritor al universului pentru *Re, apoi de stăpân al spaţiului celest şi de învingător al lui Seth şi al ciracilor acestuia. H. are 4 fii: Amset, *Duamutef, Hepi, Kebehsenuf, simbolizând cele 4 puncte cardinale, dar totodată şi aşa-numitele ulcioare canopice, în care se păstrau, spre a-şi continua nestingherit funcţiunile postume, măruntaiele fiecărui defunct (ficatul, plămânii, stomacul şi intestinele); existau ulcioare canopice cu capace închipuindu-i pe aceşti 4 fii: Amset - cu cap de om, Duamutef- cu cap de câine, Hepi - cu cap de babuin şi Kebehsenuf - cu cap de şoim. Hoso no Kami Zeul variolei, în *mitologia japoneză. Hotei Zeu alegoric, personificând satisfacţia, în *mitologia japoneză, unul din cei Şapte-zei-ai-Sorţii (Sichi Fukujin): Hotei, *Ebisu, Benten, *Daykoku, *Fukurokuju, *Bishamon, Jurojin). Hou Ji *Erou civilizator în *mitologia chineză, considerat semizeu din naştere, apoi adorat ca un zeu al agriculturii şi al *riturilor agrare. Potrivit mitului transmis de *Shi jing (Cartea cântecelor) în poemul Naşterea poporului, H.J. i-a învăţat pe oameni meşteşugul cultivării pământului şi, în legătură directă cu asta, sistemul religios al *ritualurilor sacrificiale (—> sacrificiu). Născut de Jiang Yuan din sămânţă divină, crescut şi îngrijit de o oaie, rătăcit apoi într-o pădure unde îl găsesc nişte tăietori de lemne care îl aşează pe un sloi de gheaţă, H.J. e ocrotit după aceea de o pasăre; în fine, ajuns la vârsta când se putea descurca singur, seamănă fasole, orez, grâu, cânepă, dovleci şi mei, organizând o agricultură raţională: „în cultivarea solului, Hou Ji / S-a străduit să ajute plantele să crească, / Pământuri curăţind de iarbă grasă / Şi cereale galbene punând în loc“ (Cartea poemelor. Shi Jing, Bucureşti, 1985, p. 198-200). Ca zeu, H.J. a statornicit regula * ofrandelor rituale agrare, în semn de recunoştinţă şi pentru asigurarea belşugului recoltelor: „De la Hou Ji am moştenit noi sacrificiul“ (loc. cit.). Hreidmar Vrăjitor din *mitologia scandinavă, care, găzduind în aşezarea sa mrală pe *Odhinn, *Honir şi *Loki, apoi şantajându-i cu uciderea de către Loki a vidrei Ocfdir, care ar fi fost odrasla vrăjitorului, obţine de la *zei (ţinând ostatici pe Odhinn şi Honir), atât aur cât să încapă pe pielea jupuită a vidrei, iar spre a completa cantitatea sub pretextul unui singur fir de păr rămas neacoperit, si inelul magic al lui Odhinn. Dar aurul, procurat cfe zei de la piticul Andvari, e blestemat de păgubaş, astfel că, deşi îşi dobândeşte aurul râvnit, H. e ucis în somn de către fiul său *Fâfnir, care dorea să fugă, cu toată bogăţia, de Regin, fratele său; acesta îl urmăreşte pe fugar împreună cu Sigurdhr (*SiegfrieJ) şi scapă de flacăra veninoasă a aurului asmuţită de Fâfnir (prefăcut în balaur) pe care izbuteşte să-l ucidă; murind, Fâfnir aruncă însă „blestemul aurului“ asupra lui Sigurdhr care, de frica urmăririi şi concurenţei, îl omoară pe Regin. *Simbolul acestui mit-parabolă (*blestemul tragic al aurului) e reluat, după *Edda Veche, de Cântecul Nibelungilor (—> Nibelungi). Hrungnir *Gigant din *mitologia scandinavă, cu fruntea de duritatea aramei, personificare a „muntelui pustiu“; având un *cal miraculos, Gullfaxi, pe care călăreşte în competiţie cu *Odhinn, bea bere cu zeul suprem şi, îmbă-tându-se, ameninţă să dărâme întregul *Asgardhr şi să-i ucidă pe *zei; provocat la duel de *Thorr, acceptă să se bată pe câmpul Grjottungardhr, departe de Asgardhr; deşi are un scut de stâncă, o măciucă dintr-un stei de cremene şi inima stâncoasă în 3 colţuri, totuşi ciocanul *Mjolnir, aruncat de Thorr, trăsneşte fulgerător capul uriaşului. htonic (grec. x^oviog - pământesc) Termen referitor (în *mitologie) la specificul unor divinităţi, fie de obârşie telurică, fie cu sediu subteran şi în orice caz legate de *cultul *pământului; astfel, *Gaia este o divinitate h. prin excelenţă, dar şi zeii infernali din categoria lui *Hades sau zeii agrari, ca *Demeter, sunt de asemenea htonici. Hu Zeu personificând *cuvântul divin creator, în *mitologia egipteană, cu ajutorul căruia zeul suprem *Re dă naştere lumii cu tot ce este în ea (—> cosmogonie). H. e adesea asociat cu *Sia, personificarea inteligenţei active. Huaca *Spirit sacru în miturile quechua (-> mitologiile triburilor amerindiene), o întruchipare 245 HUANGDI a unei forţe supranaturale care poate deveni o dublură a omului ca individ sau a unui grup social statornicit într-o localitate. Dar H. poate apare în întruchipări diverse: *idol, *altar, o piatră de formă neobişnuită sau chiar un vas ritual (—> mutant). Când e dublura omului, H. este un atribut sacru personal al acelui om; dar ca *duh al unei aşezări omeneşti, el este esenţa comunităţii respective, (cf. *NahuaI) Huangdi (împăratul Galben) Primul din cei 5 împăraţi legendari chinezi, monarh etern al universului, zeu mesianic (-> zei) şi *erou civilizator, în *mitologia chineză. Zămislit de pasărea sacră Diqian (chinez, qian - *cer), când ea privise un fulger apărut lângă Steaua Polară, H. s-a născut după o gestaţie de 24 luni. Capitala terestră a împăratului - potrivit descrierii din *Shan hai jing - era plasată în condiţiile unei geografii fabuloase, în munţii Kunlun, şi administrată de * spiritul Lu Wu, care seamănă cu un tigru cu gheare, are 9 cozi, însă chip omenesc; pasărea Chong avea grijă de vesmintele lui H. Altă scriere de epocă {însemnări despre căutarea duhurilor) adaugă detalii exotice: „Munţii Kunlun sunt vârful pământului şi capitala de jos a împăratului ceresc, de aceea pe dinafară aceşti munţi sunt împrejmuiţi de prăpastia Joshui şi înconjuraţi de nişte munţi de foc. Pe munţii aceştia trăiesc, chiar în flăcări, păsări şi dobitoace şi cresc copaci şi ierburi din care se’ face o ţesătură ce se spală în foc.“ Mai multe *mituri narează un mare război decisiv, condus de H. Astfel, *dragonul *Chiyou a pornit război contra împăratului, la un moment dat făcând să se lase, pe şesul Zholu, o ceaţă deasă care nu se ridică 3 zile, încât soldaţii imperiali rătăcesc drumul; atunci H. ordonă lui Feng Hou să născocească, după modelul constelaţiei Carul Mare, un instrument care să arate direcţia spre ţările lumii; Feng Hou construieşte un car miniatural care arată sudul: în acest car, în faţă, un omuleţ de fier stă în picioare cu braţul întins spre sud, rămânând mereu în această poziţie, oricum s-ar întoarce carul; împăratul reuşeşte să-şi conducă armata şi să-l prindă de viu pe fcliiyou, pe care apoi îl ucide. Invenţia din acest mit e, desigur, busola chineză (cunoscută şi sub forma unei linguri magnetice, deoarece constelaţia Carul Mare era numită de chinezi şi Căuşul Ceresc), prevăzută cu un ornament direcţional. 6 variantă mitografică prezintă acest război ca pe o înfruntare cu tribul chiyou, compus din 81 monştri, împăratul H. acordând sprijin militar împăratului Dan Di cu o armată alcătuită din urşi bruni şi albi, lupi, pantere, tigri, zei, spirite; în timpul campaniei, *spiritele executau un *dans războinic, în sunetul tobei pe care *Kui, zeul muzicii, o făcuse din propria sa piele, în tobă bătându-se cu oasele zeului tunetului *Lei Shen. Lui H., ca erou civilizator, i se atribuie o operă vastă, pe lângă crearea busolei: introducerea scrierii pictografice şi a artei arhitecturii, invenţia * roţi i şi a căruţei, adaptarea roţii olarului, construirea arcului automat, a primei bărci, calcularea *calendarului, introducerea medi-cinei şi a muzicii arhaice qingiao\ sub domnia acestui împărat se instituie în China numele de familie ale tuturor cetăţenilor si se pun bazele creşterii viermilor de mătase şi aie ţesătoriei mătă-sunlor; (un mit complementar spune că prima ţiitoare a împăratului, *zâna mătăsurilor *Lei Zu, a fost cea dintâi care a crescut viermi de mătase). Binevoitor cu supuşii săi şi generos, i-a învăţat să-şi facă unelte şi arme, care de transport si de luptă, haine de protecţie împotriva intemperiilor; celor înzestraţi intelectual le dădea sfaturi esenţiale; de ex. o sculptură antică îl reprezintă pe H. discutând cu *Shen Nong cartea de medicină scrisă de acesta. Probabil pentru că locuia în piscul foarte înalţilor munţi Kunlun, împăratul se îmbrăca în culoarea azurului, adică în veşmintele cusute de pasărea îngrijitoare Chong. Călătoriile împăratului se efectuau cu mare pompă şi în cadru fabulos când se ducea la adunarea zeilor şi spiritelor, pe muntele Taishan: el şedea într-un car tras de elefanţi si flancat de 6 dragoni; vizitiul carului era Bifang; in faţă veghea dragonul uriaş Chiyou (cel care avea să pornească mai târziu marele război contra împăratului); zeul vântului mătura drumul, zeul ploii îl stropea răcorindu-1, în faţa carului alergau tigri şi lupi, iar *genii şi *demoni urmau carul, în timp ce şerpi înaripaţi se aştemeau la pământ, iar numeroşi fenicşi (*fenghuang) zburau prin aer. H. a lucrat el însuşi foarte multă vreme la turnarea unui vas uriaş pe trepied, împodobit cu basoreliefuri; după aceea a aşezat trepiedul la poalele muntelui Qinshan şi a adunat la un ospăţ pe toţi zeii cereşti şi pe oamenii celor 8 ţinuturi ale lumii. în toiul ospăţului a apărut pe cer „un dragon fermecat, acoperit cu o strălucitoare platoşă de aur, şi-a scos din nori trupul pe jumătate şi şi-a coborît o mustaţă în cupa trepiedului“. H. şi 70 dintre oaspeţii săi, care abia atunci s-a constatat că erau zei, s-au căţărat pe mustaţă şi s-au aşezat pe dragon, dispărând în cer; oaspeţii pământeni au vrut şi ei să se urce, însă mustaţa dragonului s-a rupt şi ei s-au prăbuşit înapoi pe pământ. Variante ale aceluiaşi mit spun că împăratul, cât a stat pe pământ, a căutat elixirul vieţii veşnice, plecând în cer numai după ce a reuşit să prepare acest elixir. Tronul său, numit „al cerului central“, l-a cedat temporar zeului *Zhuang Sui. Totuşi, longeviv, H. a trăit 300 de ani, pentru că se hrănea cu pulbere de jad alb, extras din muntele Mi. Guvernarea sa înţeleaptă era ajutată de sfaturile unui animal fabulos cu grai omenesc, Bai Shu, de la care împăratul afla toate evenimentele petrecute pe ,pământ şi în lumea subpământeană, ca şi de poveţele ’bătrânului zeu Tian Lao, de la care afla evenimentele cereşti şi manifestările oraculare ale fenicşilor în zbor. După activitatea sa intensă, îi plăcea să se odihnească la umbra copacului HUBAL 246 Kongsang, pe care tocmai de aceea 1-a^ tăiat Chiyou. Tradiţia populară a recunoscut în împăratul Galben o’ personificare a păcii. Emblema sa imperială nu era dragonul (ca mult mai târziu) ci diaoxiao (pereche de bufniţe, mascul şi femelă), care simbolizează înţelepciunea perenă şi puterea de a învinge şi a supune prin abilitate. Portretul mitic al lui H. - explicând că zeul-împărat se putea arăta în 4 înfăţişări diferite - indică un *mutant. Dar tradiţia istorică (cu rădăcini arhaice) vorbeşte ca despre un monarh real, care ar fi domnit în jurul anului 3500 î.e.n. Unele texte vechi sugerează că ascensiunea împăratului ar fi pornit întâi de la condiţia tribală, deci că H. ar fi fost căpetenia unui trib nveran al Fluviului Galben (Huang-he), de unde şi numele său imperial, şi că domnia lui s-a desfăşurat sub semnul jin (metalul, ca unul din *elementele lumii). Chiar dacă însă, la origine, ar fi existat un monarh chinez, atestat cronologic cu acest nume, biografia sa plină de fabulos (la compunerea căreia au contribuit deopotrivă lunga tradiţie folclorică şi o bogată literatură ulterioară), H. rămâne unul dintre cele mai complexe personaje mitice din *mitologia generală. Hubal Zeu arab preislamic f—> mitologie arabă) al *cerului şi al * Lunii, *strămoşul tribului din zona Mecca; era principala divinitate preislamică adorată în *templul *Kaaba. închipuit antropomorf (o statuie a sa din piatră are una din mâini modelată în aur), totodată simbolizat însă şi de piatra neagră sacră, zidită în peretele Kaabei. Huehueteotl (Zeul-vechi-vechi, Zeul străvechi; nahuatl hue - vechi, teotl - *zeu); epitet: însoţitorul Nopţii Zeu arhaic toltec al *focului, al cărui *cult era foarte răspândit la populaţiile precolumbiene din Valea Mexicului, începâncf cu civilizaţia enigmatică pretoltecă de la Teotihuacan (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); se pare că e cea mai vecfie divinitate din aria cen-tramericană. Ceremoniile, de mare importanţă, în onoarea lui H. se desfăşurau la sfârşitul fiecărui ciclu de 52 ani, când toate focurile erau stinse şi se reaprjndeau, ritual, altele noi, de la tradiţionalele torţe vii (un dublu *sacrificiu uman, cu bărbaţi vii care, purtând tăciuni aprinşi cu flacără într-o cavitate toracică obţinută prin incizie, mureau în momentul aprinderii focului sacru, atunci când li se smulgea şi inima). Adorarea lui H. (şi a similarilor săi, ca zeul nahuatl *Xiuhtecuhtliypri-lejuia aceleaşi sacrificii de o absolută originalitate barbară a cruzimii. Teologii nahuatli îl identificau pe H. uneori cu zeul suprem *Ometeotl, mai mult spre a explica vechimea infinită a acestei divinităţi (poate iniţial a focului vulcanic). Huen-Tuen (chinez hu - *foc, tu - *pământ) în mitofilosofia chineză, stare primordială amorfă, reprezentată fie de un animal (câine, pasăre), fie de un ou de găină; nu este *haosul, ci mai degrabă o etapă precosmogonică (—> cosmogonie). Huillca Zeu ceresc al incaşilor (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), fîu al *Soarelui şi al *Lunii (sau numai al Lunii); după o luptă lungă şi dificilă, îl învinge pe enigmaticul ticălos Con, prefăcându-1 în maimuţă, iar după victorie începe să efectueze în lume acte justiţiare. Uneori e considerat şi zeu antropogonic (—> antropogonie)\ într-o versiune aparte, H. creează, înainte de orice alte lucruri sau fiinţe, prima pereche de oameni, însă, făcându-1 pe bărbat muritor, pe femeie o face eternă, apoi văzând-o aşa, o ia de la bărbatul căruia i-o destinase şi o dăruieşte Soarelui, ca gest de curtoazie sau doar ca act consolator. E posibil ca aici să fie unul din rarele *simboluri mitologice ale eternului feminin, contopit totuşi cu urmele unor *culte arhaice matriarhale. Huitaca Zeiţa *dansului şi a bucuriei în mitologia centramericană chibcha (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbi en e). Huitzilopochtli Divinitate solară aztecă, zeul Sudului şi stăpânul lumii, *simbolul războiului, al ^Soarelui, al *Cerului, diriguitorul naturii şi ocrotitorul *vânătorii, dar mai ales patronul poporului aztec (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), uneori considerat Soarele însuşi, ziua luminând lumea vie, noaptea, lumea morţilor. Dar în *cultul complex si răspândit în lumea nahuatlă al lui H. există şi afte atribute: el reprezintă forţa cerului în sine şi a naturii; in Valea Mexicului era adorat ca zeu al războiului. Ca zeu solar, a patronat primul ciclu (din cele 5 ere numite *sori), fiind deci şi divinitate cosmogonică (—> cosmogonie); solaritatea sa e însă perpetuă: el se naşte în fiecare dimineaţă din pântecul Gliei (*Coatlicue) şi moare în fiecare seară, duşmănit de aştri, care sunt fraţii săi, şi de sora sa *Luna (*Coyolxauhqui): el suferă de foame şi de sete, dar nu se poate hrăni decât cu carnea duşmanilor săi şi setea nu i-o potoleşte decât sângele lor; ca atare, i se aduceau ^sacrificii umane (de obicei dintre prizonierii de război) spre a-1 îmblânzi: unii cercetători explică anume astfel numeroasele războaie purtate de azteci: nevoia de neîncetată reaprovizionare a ^templelor cu cantitatea necesară de prizonieri de sacrificiu; la consacrarea templului ce i-a fost clădit în 1486, au fost ucişi în onoarea lui H. 70 000 uc oameni, de aceea, istoricul catolic Bemardino de Sahagun îl numea „zeu necromant“; aceste sacrificii umane nu erau însă totale: se jertfea numai inima vie (yollotl), considerată în concepţia nahuatlă organul omenesc cel mai dinamic şi cauza esenţială a mişcării, deci, implicit, a menţinerii vieţii; cruzimea *ritualului sacrificiilor s-a îmblânzit abia sub împăratul aztec Moctezuma I (sec. XVI), care a organizat nişte turnire ceremoniale numite „războaie înflorite“ (xochiyaoyotl) în care preoţii jucau rolul teatral al învinşilor sacrificaţi, iar spectacolele rituale se organizau în epocile de pace prelungită. Principalul *mit al naşterii lui H. explică mai exact structura alegoriei mitologice şi 247 HUN-AHPU rolul atributiv esenţial din figura acestui zeu. Coatlicue, zeiţa pământului, măturând treptele propriului ei templu, găseşte un ghem de fulgi şi, plănuind să-l folosească drept *ofrandă, îl ascunde în sân, iar după aceea rămâne gravidă; la sfatul zeiţei selenare Coyolxauhqui, fiicele zeiţei pământului (adică „cele patru sute de stele“) vor să-şi ucidă mama - fie din pizmă, fie de ruşine, dar din pântecul marii zeiţe Coatlicue se aude glasul liniştitor al viitorului zeu H., care tot atunci se şi naşte, înarmat, îşi învinge toate surorile, prelun-gindu-şi de la început atât atributul solar, cât şi funcţia’ războinică. în cultul lui H. există şi un strat arhaic de *cult agrar: la *sărbătorile ce îi erau consacrate bianual, se prepara o figură enormă a zeului, din aluat de porumb cu miere, frântă după încheierea ritualului şi distribuită credincioşilor spre a fi mâncată, ca un gen de împărtăşanie. în unele epoci, aztecii l-au considerat şi *erou civilizator care, în ipostaza de pasăre colibri, i-a condus la un moment dat spre o nouă patrie; dar aici nu e vorba decât de *strămoşul totemic (—> totem), adaptat mai târziu unui cult complex. Dominat însă de atributul său solar, H. era uneori identificat cu o ipostază fie a lui *Ometeotl, dualitatea nahuatlă supremă, fie a lui *Tezcatlipoca (varianta albastră); oricum, culoarea simbolică de recunoaştere a lui H. era cea albastră (principalii zei nahuatli reprezentând de obicei câte o culoare). Probabil pornind de la asemenea identificări, E.B. *Tylor îl socotea un zeu partenogenetic complex. Totuşi, zeul nu se prezintă decât, ca atâţia alţii, într-o varietate de ipostaze atributive, în funcţie de loc si de epocă. riuixtocihuatl (Zeiţa de Sare) Zeiţă aztecă a sării şi a libertinajului vieţii intime (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Hulda; Frâu Holle; Huile; Frâu Holda Zeiţa căsătoriei, în *mitologia germanică, divinitate amabilă şi binefăcătoare, ocrotind pruncii şi veghind destinul fecioarelor. H. se supără numai când nu găseşte ordine şi curăţenie în casele unde pătrunde. De obicei socotită perechea antagonică a zeiţei *Berchta, dar uneori în basmele folclorice ambele se identifică reciproc, deşi de obicei folclorul le prezintă ca pereche antagonică: Frâu Holda - geniul bun, Frâu Berchta - geniul rău; mai rar, tradiţia le consideră pereche unitară: atunci ele amândouă trag un car pe pământ, protejează agricultura şi navigaţia, iar plugul de aur este unealta lor simbolică sacră; de asemenea, ocrotesc torsul si ţesătoria; în alaiul lor se află în număr mare sufletele copiilor morţi din leagăn. Mai amplu, H. era venerată singură: e o zeiţă blajină, pe care nu o irită decât dezordinea; în credinţele rurale, i se atribuie producerea luciului zăpezii (sau chiar a zăpezii strălucitoare); locuind în peşteri montane, H. coboară pe pământ numai o dată pe an: primăvara. Humbaba (sumer. Huwawa) Prezenţă fabuloasă în *miturile mesopotamice despre *Ghilgamesh descrisă ca un monstru complex, între *dragon şi mecanism, dispunând de raze ucjgaşe si având misiunea mitică de a păzi *pădure’a de cedri. (După unele indicii, H. era cunoscut si în Creta, sub numele Kubebe.) Zeul *Enlil l-a înzestrat cu „şapte spaime“, părând nimburi strălucitoare, iradiante, de tipul celor purtate simbolic de *zei în *mitologiile din Mesopotamia, precum şi cu „şapte platoşe grele“ care, îmbrăcate una peste alta, îl făceau pe H. invincibil. Mitul principal caracterizează monstrul prin gura lui *Enkidu: „Humbaba! uragan îi e glasul, gura îi e flacără, răsuflarea e moarte! [...] Pe Humbaba, Shamash l-a înzestrat cu putere, curaj i-a dăruit Addu, ca să păzească pădurea de cedru. Enlil i-a încredinţat Spaimele oamenilor. Humbaba! uragan îi e glasul, el tulbură marea, clatină glia, ca vântul turbat aţâţă războiul, ca un potop cutremură ţările lumii, oştean turbat a cărui mânie-i ca uraganul: când deschide gura, se zguduie cerul, se cutremură munţii, se clatină stâncile şi tot ce e viu se retrage în peşteri. Gura îi e flacără, răsuflarea e moarte!“ {Poemul lui Ghilgamesh, tabletele II, III, V). Ghilgamesh şi Enkidîi răpun monstrul din 3 lovituri grele, apoi pacea cuprinde pământul, iar după aceea ei distrug si pe „paznicii cedrilor, razele sfărâmate ale lui humbaba“. Stranietatea acestor raze dă de gândit, întrucât după bătălie, Enkidu zace de o boală misterioasă 12 zile, apoi moare fără putinţă de salvare (ca şi cum ar fi fost iradiat). H., deşi mult mai complex şi mai enigmatic, poate fi comparat (dacă nu cumva e modelul acestuia) cu biblicul *Leviatan. Humpan (elamit, hupa - a porunci) Zeul suprem în *panteonul din Elam (mijlocul mileniului II î.e.n., Mesopotamia), soţul zeiţei *Kiririsa şi stăpânul autocrat al ’ *cerufui (—>mitologii din Mesopotamia). H. a fost identificat mai târziu de babilonieni cu zeul lor suprem *Marduk. Hunab-ku (maya hun - unul, ab - fiinţă, ku -*zeu); epitete: Marea Mână, Zeu peste zei Zeul primordial în *panteonul maya (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeu creator şi suprem, a cărui operă universală se compune din 3 straturi suprapuse: 13 ceruri (Oxlahuntiku) dintre care ultimul, cel inferior, e de fapt pământul oamenilor; apoi, dedesubt, sunt 9 tărâmuri subterane (Bolontiku) suprapuse şi ele, ultimul, cel mai de jos, aflându-se în stăpânirea zeului *morţii, *Ahpuch. De importanţă esenţială în mersul lumii create este fiul lui H., zeul complex *Itzamna. Hun-Ahpu Semizeu în mitologia quiche din Yucatan (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), fratele lui Xbalanque (cu care alcătuieşte o pereche în genul *Dioscurilor). Cei doi gemeni au un rol categoric în lupta * zeilor contra *giganţilor. Hun-Ahpu şi Xbalanque au fost născuţi de fecioara Xquic într-o *pădure; deşi puşi imediat după naştere pe un furnicar, apoi în HUN DONG 248 mărăcini, iar după aceea ţinuţi flămânzi, gemenii nu mor, dimpotrivă, cresc inteligenţi şi înzestraţi, devenind muzicanţi, sculptori în piatră, pictori, ţintaşi, cunoscători ai *magiei, ai semănatului porumbului prin mijloace miraculoase, ştiu să taie bucăţi orice fiinţă şi s-o readucă întreagă la viaţă. Anterior, trufia gigantului *Vucub-Caquix şi a fiilor săi i-a supărat pe zei, provocând astfel pedeapsa *potopului universal, dar tocmai gigantul e singurul supravieţuitor nedivin al catastrofei. Gemenii coboară în regatul infernal *Chi-Xibalba, iniţial spre a-şi elibera rudele, însă îi îngrozesc pe zeii subpământeni, iar pe Vucub-Caquix îl ucid cu o ţeavă de suflat (arma specifică a Americii Centrale); această aventură în Chi-Xibalba capătă şi scopul creării condiţiilor necesare apariţiei vieţii omeneşti. Limitând forţa şi autoritatea divinităţilor infernale şi întâlnindu-şi sub pământ propriii strămoşi, gemenii întemeiază civilizaţia umană, transmiţându-şi ştiinţele şi artele de care dispuneau ei înşişi, după aceea intră în marele cuptor subpământean; iar de acolo „ei s-au înălţat în miezul luminii; într-o clipă au fost ridicaţi la cer. Unuia i s-a dat Soarele, altuia Luna. Atunci s-au luminat bolta cerească şi faţa pământului. Acum ei locuiesc în cer“ (Popol Vuh, II, 14). ~ Tema a circulat probabil (sub formă folclorică) în ambele Americi; astfel, după un mit al tribului nord-american zuni, la începutul timpurilor, Gemenii Războiului au coborît în lumea subpământeană printr-un lac şi au găsit acolo un neam de oameni alcătuiţi din aburi, cu formă instabilă, care se hrăneau numai cu aburii şi cu mirosul alimentelor gătite; acei oameni s-au îngrozit văzând că gemenii mănâncă hrană solidă. Gemenii trec prin diverse aventuri; în cele din urmă ei aduc la suprafaţa pământului câţiva oameni de aburi, din care a descins ulterior omenirea actuală. Hun Dong (chinez hundong - *haos; hun -amestec, dong - noţiune mitofilosofică paradoxală: început fericit sau început incert, stabilitate sau incertitudine în desfăşurarea unei acţiuni iniţiale) Haosul primordial personificat, în *mitologia chineză. După o tradiţie, H.D. a fost împăratul Lumii Centrale (Imperiul dc Mijloc); foarte ospitalier, se deosebea însă de oamenii viitori prin lipsa celor 7 orificii, destinate văzului, auzului, respiraţiei şi nutriţiei. La un moment dat, porunceşte supuşilor săi Shu şi Hu să-i facă orificiile necesare, aşa că ei îi perforează zilnic câte o gaură în corp, dar în a şaptea zi H.D. moare şi în aceeaşi clipă se naşte universul. Un *ritual (de caracter cinegetic) păstrat mult timp în China consta în străpungerea cu săgeţi aprinse a unor sticle înfăşurate în piele de căprioară; ideea ar fi putut simboliza haosul (pielea) şi cele 7 perforări (săgeţile de flăcări). în concizia sa arhaică, *mitul era mai precis: H.D. este materia informă, dar vie, conştientă de sine, a haosului primordial, pe care prietenii ei, adică principiile misterioase vitale, o perforează, conferindu-i căile de intrare ale senzaţiilor necesare contactului concret cu mediul cosmic. Hun gurăs (mongol hun - om, gurăs - sălbatic) Personaj fabulos din tradiţiile mitice mongole, identificabil cu *omul primordial, dar în unele interpretări ipotetice mai noi, echivalat cu *Yeti. Huracan Zeul suprem în mitologiile maya şi quiche (—> mitologiile civilizaţiilor precolum-biene), reprezentând centrul universului (un epitet preferat: „Inima Cerurilor“); stăpânul şi diriguitorul furtunii, vânturilor şi fulgerelor, având ca atribut esenţial producerea vântului violent (numele zeului H. a dat în limbile europene cuvântul uragan; engl. hurricane). H. indică energia uriaşă, dezlănţuită, neînfrânată, a *elementelor. Adesea, H. e considerat o trinitate: *Caculha-Huracan, Chipi-Caculha şi Raxa-Ca-culha (maya caculha - strălucire de fulger). hurie (pers. huri) Curtezană divină din *Paradisul musulman *Firda\vs (—> mitologie arabă). hurufiti (arab.huruf - literă) *Sectă musulmană (-> islam) de orientare şiită (—> si iţi), apărută spre sfârşitul sec. XIV (întemeietorul: Fazlallah Astrabi, condamnat la moarte şi executat în 1394) şi răspândită mai ales în Iran. După moartea fondatorului, discipolul său Aii al-Allah s-a mutat împreună cu sectanţii fideli în Turcia. Doctrina hurufită se bazează pe Cartea veşniciei, scriere canonică în 6 părţi (prima, compusă de Fazlallah, iar celelalte de mai mulţi discipoli, în lb. persană); scrierile canonice ulterioare (în lb. turcă): Mahramnameh, Mahabbatnameh etc. Prigonită si în Turcia (unde e aproape desfiinţată în 1824), secta nu mai există ca atare; puţinii fideli perpetuaţi, contopindu-se cu *dervişii, mai sunt prezenţi in grupuri mici în unele ţări arabe. Potrivit cosmofogiei hurufite, lumea a’ fost creată de * Allah, dar se află într-o perpetuă mişcare de rotatie, determinând astfel toate modificările vizibile ale realităţii. Allah se manifestă în două moduri: în om, pe care l-a creat după chipul şi asemănarea sa; în cuvântul dumnezeiesc, adică în *Coranj şi în numele tuturor lucrurilor (sunet, grai, literă). în om, Allah se manifestă pe 3 căi: profeţia, ocrotirea divină, dumnezeirea; după profeţiile lui *Mahomed, urmează imamii şiiţi, văzuţi ca *profeţi, Fazlallah fiind considerat uftimul ocrotitor şi prima întrupare dumnezeiască. în cadrul concepţiei hurufite s-a dezvoltat o mistică a literelor. Sunetul graiului dumnezeiesc, fiind imaterial, e socotit superior înregistrării lui grafice; dar tocmai acest grai este unicul mijloc de creaţie a lumii de către Allah: numele lucrurilor preced lucrurile înseşi, iar deposedarea lucrurilor de numele lor înseamnă anularea existentei acelor lucruri. Graiul sau cuvântul lui Alîah fiind Coranul, el este aşadar cauza existentei tuturor lucrurilor. 249 HYMENAIOS Hus, Jan Reformator religios ceh (1371-1415), profesor la universitatea din Praga (unde studiase), apoi decanul facultăţii de arte şi, în 1402-1403, rectorul acestei universităţi. Din 1402, rosteşte predici (în lb. cehă) într-o capelă pragheză, atacând clerul catolic, averile bisericeşti, vânzarea indulgenţelor; predicile lui H. cer o reformă a *Bisericii catolice, însă îi atrag condamnarea la arderea pe rug, acuzat de *erezie de către Conciliul din Constanza (1415); sentinţa e pusă în aplicare, dar stârneşte în poporul ceh un val de nemulţumire, soldat cu o răscoală. Cu doi ani înainte de arderea pe rug. H. publicase lucrarea sa principală, De ecclesia (Despre biserică, 1413/ unele din ideile fundamentale ale acesteia fiind influenţate de opera reformatorului englez John *Wycli’ffe (1320-1384). Doctrina lui H. afirmă, ca ideal al fiecărui om, ca normă absolută şi ca măsură a dreptăţii sociale, cunoaşterea raţională a „legii dumnezeieşti“; societatea, a cărei împărţire în 3 categorii H. o acceptă, trebuie guvernată în acest spirit; dacă guvernarea nesocoteşte legislaţia lui ^Dumnezeu, supuşii sunt eliberaţi de obligaţia supunerii faţă de autorităţi. Din doctrina lui H. a luat naştere mişcarea husită care, sub lozinca normei „legislaţiei divine“, a avut totuşi un caracter popular, de mişcare cu revendicări sociale, care a si dus la mai multe războaie husite (1419-1437). ’ § Johannes Hus, Tractatas de ecclesia, Cambridge. 1956; R. Kalivoda, Husitskâ ideologie, Praha, 1961 Hybris (grec. ' Yppig; bppig - trufie, insolenţă, ultraj, exces, întrecerea măsurii, violenţă, crimă, nelegiuire, păcat suprem) Divinitate demonică din *mitologia greacă, reprezentată ca femeie, inspirând oamenilor nelegiuiri făptuite din orgoliu sau din trufie. Fiul ei, după Herodot (Istorii VIII, 77) şi *Pindar (Olimpice, XIII, 10), este şi el o personificare mitologică - Koros, simbolizând lăcomia şi excesul. Noţiunea hybris e variabilă ca sens; dacă pentru Pindar (Pythice, II) poate desemna, de ex., trufia fără limită a lui *Ixion care doreşte să se împreuneze cir *Hera, alteori e traductibilă prin „păcat maxim“, „culpă omenească supremă“ (în acest sens apropiindu-se de valoarea semantică a noţiunii biblice de *păcat originar); în genere, hybris înseamnă orice încălcare de către om a măsurii impuse de *zei sau păcatul justiţiabil prin intervenţia pedepsitoare a justiţiei divine (zeiţa *Dike).(5rice exagerare, de la ambiţie la orgoliu, de la pofta nestăpânită la tendinţa de îmbogăţire, chiar de la râvna excesivă pentru sănătate până la trufia frumuseţii, se înregistrează ca păcat pedepsit de zeiţa *Nemesis, aceloraşi legi supunându-li-se chiar şi zeii atunci când îşi depăşesc menirea stabilita sau uzurpă prerogativele aftor zei. Aici funcţionează neînduplecat principiul p,r|6ev ay_av - ne quid nimis: „nimic prea mult“, înscris pe frontispiciul sanctuarului din *Delphoi şi reluat de Eshil: „nimic prea mult, chiar şi în cele divine“ (Rugătoarele, 1062). Hydra din Lerna Monstru sau *dragon din *mitologia greacă, locuind în lacul Lerna, (Pelopones) pe care-1 otrăvea cu emanaţiile sale, şi având o sută de capete ce se regenerau îndată ce erau retezate. H.L. ucidea şi cu mirosul îngrozitor, emanat de respiraţia celor o sută de guri. Imaginată ca o creatură feminină, în cele mai multe variante mitice se credea că este odrasla cuplului *Typhon - *Echidna. H.L. a fost totuşi ucisă de *Herakles, care a izbutit să taie şi unicul cap nemuritor şi să ardă cei 100 de grumaji imediat după retezare, spre a împiedica regenerarea. După interpretările clasice, Hydra ar personifica umezeala terenului mlăştinos din Lerna, cu numeroase izvoare (Keipa/ai - capete), răspândind miasme; iar isprava lui Herakles ar fi asanarea terenului, devenit apt pentru agricultură. Hygieia Zeiţa sănătăţii, în *mitologia greacă. După unii interpreţi, ar fi fost la început numai o noţiune, o abstracţie, personificată ulterior ca zeiţă autonomă. într-adevăr, *cultul ei ca divinitate a fost introdus destul de târziu în Epidaur, iar în Atena a pătruns asociat cu cultul lui *Asklepios, după suferinţele pricinuite populaţiei de epidemia de ciumă. Mai târziu, *mitul se precizează în *teologia ateniană, H. începând a fi socotită fiica lui Asklepios iar după aceea, chiar soţia lui. (cf. *Valetudo) hylozoism (grec. vXr\ - materie, substanţă, (corj - viaţă) Doctrină materialistă în filo-sofia antică greacă (Thales, Anaximandros, Anaximenes, *Heraclit, Empedokles, întro măsură Aristotel ş.a.) şi în gândirea modernă (Giordano Bruno, Spinoza, Diderot, Haeckel), care, deşi respinge ideea de supranatural, atribuie însă materiei capacitatea generală de a avea senzaţii, percepţii şi raţiune, în toate detaliile ei componente. Dacă pentru Spinoza gândirea era un atribut universal al materiei, pentru h. cel mai nou, atât sfera senzorialului, cât şi conştiinţa sunt însuşiri inseparabile ale materiei, care aşadar contrazic orice ipoteză asupra unei substanţe spirituale, adică imateriale. Hymenaios (grec. ' Ypevaioc;); Hymen Zeul căsătoriei, în *mitologia greacă, conducător al cortegiilor nupţiale şi al cântecelor de nuntă. Era socotit fiul lui *Apollon şi al unei *Muze (*Calliope sau *Clio) sau al cuplului *Dionysos -*Aphrodite (ocrotind însă în acest caz fertilitatea plantaţiilor şi belşugul roadelor). în varianta attică era imaginat ca un tânăr frumos care, iubind o fată, a urmat-o în procesiune până la Eleusis, deghizat în femeie; salvând în cale pe toţi ceilalţi de nişte piraţi, obţine ca răsplată fata şi se însoară cu ea. Dar *mitul principal vorbeşte de tânărul H. murind în noaptea nunţii. Acest mit, lipsit de caracterul anecdotic de basm, provine pe de o parte, din HYMIR 250 datinile arhaice de omologare a *ritualurilor nupţiale şi funerare (—> funeralii), iar pe de alta, poate, dintr-un simbolism intuitiv care duce la asemănarea - prin pierderea de sine a insului -între actul iubirii şi actul morţii. Hymir (Cel Sumbru) *Uriaş din *Yotunheim, personificare a mării de iarnă, în *mitologia scandinavă; tatăl frumoasei *Gerdhr şi socrul zeului *Freyr. H. moare accidentat, vrând să salveze *şarpele *Midgardhr de agresiunea zeului *Thorr, fiind însă lovit chiar el de ciocanul *Mjolnir. împrejurarea *morţii are un caracter special: trimişi la H. să ia un cazan de făcut bere, zeii Thorr şi ^Tyr sunt invitaţi de el la pescuit; dar Thorr prinde cu undiţa şarpele lumii, care e salvat de H. spre a se evita o catastrofa cosmică; după ce a tăiat firul unditei si le-a înmânat *zeilor cazanul, se răzgândeşte şi fuge pe urmele oaspeţilor împreună cu alaiul său de uriaşi, iar ciocanul magic îi ucide pe toţi urmăritorii. hyperborei (grec 'YîuepPopeioi) Populaţie mitică, plasată de greci în nordul ceţos al Europei şi Asiei, în ţinutul unde mitografîi meridionali credeau că soarele nu apune niciodată: Hyperborea (cf. *Atlantida). în *miturile religioase, această populaţie era legată de *cultul lui *Apollon. Relatările sunt sărace. Herodot, referindu-se la o scriere a lui *Hesiod, azi necunoscută, e sceptic asupra realităţii h., despre care spune totuşi că au trimis, cu tributul lor, pe fecioarele Hiperohe şi Laodike, apoi pe Arge şi Opis, ce ar fi ajuns în Delos fără să se mai întoarcă acasă. Acelaşi istoric pomeneşte şi zborul ciudatului * Abaris cu săgeata dăruită ’de Apollon {Istorii, IV, 32-36). Dar la Herodot există şi o frază stranie: „iar Arge şi Opis veniseră chiar odată cu zeii“ {op. cit., IV, 35); în mod curent, s-a crezut că e vorba de introducerea cultului unor *zei (fie Apollon şi *Artemis, fie *Lato şi *Eileithyia); întrucât însă Herodot afirmă, în cazul Egiptului, că la început domniseră acolo zeii (faraonii predinastici), aşa cum comunică si Manethon, s-ar putea să fie vorba de un alt gen de mit, fie al apariţiei unor *eroi civilizatori, fie al relatării unor fenomene ori evenimente de alură insolită, din categoria mitului paleoastronautic (—> paleoastronautică), mai ales că i se asociază şi zborul lui Abaris cu săgeata apollinică de aur. *Pindar aminteşte despre „hecatombele de măgari“ sacrificaţi lui Apollon 6-» sacrificiu) de h. {Pythice, X, 33). Iar un dialog atribuit lui *Platon {Axiochos, II, 3) vorbeşte, prin gura lui *Socrate, despre nişte table triunghiulare de aramă, aduse la Delos de fecioarele hyperboreene Opis şi Hekaerge, cu conţinut escatologic („După ce s-a despărţit de trup, sufletul se duce spre un ţinut ascuns de orice vedere“ în regatul lui *Hades, ca să fie judecat de *Minos şi *Rhadamanthys). Informaţiile cele mai interesante le comunică Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, II, 47): „în faţa ţinutului celţilor, în părţile Oceanului, se află o insulă, nu mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică şi locuită de hyperborei, numiţi aşa deoarece sunt mai îndepărtaţi de vântul Boreas. Aici pământul e foarte bun şi roditor, clima excelentă, temperată, şi din această cauză fructele se produc de două ori pe an. Se povesteşte că Latona, mama lui Apollon, s-a născut aici, clin care pricină Apollon e venerat aici mai mult ca alţi zei. [...] Se mai află pe această insulă o pădure sacră măreaţă a lui Apollon de o întindere considerabilă şi un vestit templu, a cărui înfăţişare exterioară este de formă sferică [...] Se mai spune că Apollon vine pe această insulă o dată la 19 ani, când constelaţiile de pe cer îşi împlinesc ciclul lor periodic.“ H. sunt amintiţi ae *Homer. Raportul între clima insulei şi misterioasele mituri solare, ca şi prezenţa figurii lui Abaris şi cultul special al lui Apollon s-ar putea să sugereze un alt mit, fărâmiţat încă în epoca arhaică, asupra unui ţinut norciic antediluvian coincident cu ipostazele geologice, asupra unui nord abundent cândva în vegetaţie. Alchimistul islandez Ame Sakknussem (sec. XVI) considera Islanda un vestigiu al continentului mitic hyperborean, pretinzând chiar r cunoaşte, pe temeiul unor tradiţii locale, locul (craterul vulcanului Hekla) pe unde se poate pătrunde în nişte galerii subterane ce ar mai conserva urme ale fostei Atlantide. Hyperion (grec. uTtep-ioov - cel ce se mişcă deasupra; UTtepi-cov - cel care este deasupra) Unul din cei 6 *Titani născuţi de *Gaia de la *Uranos, socotit fie tatăl lui *Helios (*Soarele) şi al zeiţelor *Eos (Dimineaţa) şi *Selene (*Luna), fie Soarele însuşi; căsătorit cu *Theia, uneori era considerat tatăl tuturor aştrilor. Un *mit mai pragmatic, citat de Diodor din Sicilia, spune că H. „a descoperit mişcarea soarelui, a lunii şi a celorlalte astre“, împărtăşind aceste cunoştinţe de observaţie obiectivă şi ceforlalţi oameni. hypnagogie (grec. U7ivo<; - somn, ctycoy eîx; - călăuză, sfătuitor); manipulare mentală Practică de o mare vechime istorică ce constă în a educa programatic, nu prin informaţie liberă, ci prin persuasiunea repetării unor noţiuni şi precepte, asupra unui individ sau a unui grup, după ce fie a adormit, fie a fost supus unei spălări a creierului. Actul de inducţie se adresează percipientului nu în timpul somnului propriu-zis (ritmul delta), ci în timpul somnului paradoxal (la început, în special în răstimpul adormirii, adică în perioada ritmului alpha). De h., în ambele ei forme (însă de cele mai multe ori prin tehnici empirice), s-a uzat - probabil încă în adânca antichitate (Egipt, în templele somnului, de altfel destinate de * sacerdoţi vindecării unor maladii psihice); apoi în cadrul unor *religii excesive; iar în epoca modernă, în cadrul unor * secte extremiste. Mecanismul esenţial se sprijină pe repetiţia unor texte de obicei efiptice, 251 HYPNOS cu ritm de sentinţă, precum şi pe capacitatea adaptativă de absorbţie a subiecţilor percipienţi; în aceste cazuri, inductorul însuşi nu este decât o porta-voce a doctrinei. Dar un factor auxiliar pentru h. - acesta nedepinzând de starea de somn, ci adresându-se subiecţilor în stare de veghe - este informaţia iconică (arta plastică în întreaga istorie, televiziunea azi). In a doua jumătate a sec. XX s-au încercat, cu intenţii bune, sisteme şcolare de învăţământ hypnagogic, dar ele au fost aproape total părăsite, după ce li s-a constatat un înalt grad de periclitate pentru sănătatea morală: inducţia hypnagogică poate da naştere, în conştiinţa multor subiecţi, unor obsesii ce pot deveni cu timpul patologice. Hypnos Zeul somnului în *mitologia greacă, fratele zeului *mortii, *Thanatos; născut din perechea de divinităţi primordiale: *Erebos (întunericul) şi *Nyx (noaptea). H. are o mie de fii, între care zeul viselor, *Morpheus. lacob (ebr. Yaaqob; etim. incertă aqeb - călcâi sau aqab - a amăgi, a împiedica) Personaj misterios care s-a luptat cu *Dumnezeu (*Yahweh) sau cu *îngerul acestuia (—> mitologie biblică). Fiu al perechii Isaac-Rebecca, I. a avut 12 fii şi, după o tradiţie, a locuit în ultima parte a vieţii în Egipt, la curtea faraonului; murind, a fost îmbălsămat după ^ritualul egiptean (—> funeralii). în *mitul principal, despărţindu-se de fratele său Esau şi traversând râul Iordan prin vad, I. „a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el până în zori. Şi văzând că nu-1 poate învinge, acela l-a lovit peste încheietura şoldului şi s-a scrântit încheietura şoldului lui lacob în lupta cu acel bărbat. Si i-a zis acela: « Dă-mi drumul, căci se luminează de ziuă», lacob a răspuns: « Nu-ţi voi da drumul până ce nu mă vei binecuvânta »“ (V.T., Geneza, XXXII, 25—29); odată cu binecuvântarea, I. primeşte numele * Israel, ca simbol al noii sale condiţii: „Numele tău nu va mai fi lacob, ci Israel, pentru că te-ai luptat cu El şi cu oamenii şi ai biruit“ (ibid., 30). Mitul duelului lui I. ar fi putut să aibă ca model lupta lui *Adapa cu Vântuî-de-sud consemnată în mai multe *mitologii din Mesopotamia; dar în mitul biblic este o acumulare sincretică mult mai complexă: *arhetipul putea fi şi un duel inegal între două fiinţe, una dintr-o civilizaţie arhaică pastorală, alta reprezentând o civilizaţie urbană de nivel spiritual şi tehnic mult superior (poate dintr-o civilizaţie dispărută sau itinerantă). Pentru I., conform textului biblic, adversarul este un om, un bărbat, şi devine Dumnezeu (*E1) sau îngerul acestuia numai după o intervenţie neobişnuită (şi în cele din urmă neloială din punct de vedere cavaleresc şi moral) în lupta primitivă; tot astfel, îngrijorarea adversarului la apropierea dimineţii poate avea raport cu lipsa lui de interes să apară în plină lumină. După modificarea onomastică operată în locul numit atunci, în memoria luptei, Peniel, noul nume al lui I., Israel, avea să fie purtat, ca semn etnic, de toţi descendenţii săi, întrucât devenea şi el un semn memorial: isra+el (isra < sărăh - a lupta, El - *Zeul, Dumnezeu), deci „cel ce se luptă ^u zeul“. Mult mai târziu, I. e considerat de *creştinism un membru al triadei de *patriarhi din împărăţia Cerurilor (adică din *Paradis: *Abraham, Isaac, lacob; cf. N.T., Matei, VIII, 11). Iad —» Infern Iafet; Yâfet Al 3-lea fiu al lui *Noe, primind după *potopul universal, ca teritoriu de stăpânire, Europa şi Asia Mică, şi considerat *strămoş mitic al rasei albe (sau arice) pe baza unui inventar onomastic confuz din * Biblie (V.T., Geneza, X, 2-5) cuprinzând, în plan mitologic, ramurile lui descendente: Gomer, Magog, Madai, Yawan, Tubal, Mesheq, Tiras si fiii acestora, Ashkenaz, Riphat, Togarmah, EÎishah, Tarshish, Qittim, Dodanim. Unii istorici moderni au încercat identificarea câtorva elemente din *mit, echivalând pe Madai cu mezii, pe Yawan cu grecii ionieni, pe Tarshish cu o colonie feniciană, Tartessos, plasată ipotetic în Spania, iar pe Qittim cu ciprioţii; lingvistul N.I. Marr a riscat chiar construirea unei teorii a grupului de limbi iafetice. lakhos (grec. sicilian îaKXoc; - porc) Epitet mistic al lui *Dionysos, în *mitologia greacă. Uneori, zeu autonom secundar (fiu al zeiţei *htonice *Demeter şi al lui *Zeus), care conducea invizibil procesiunea din cadrul *Misterelor Eleusine, ca divinitate agrară. Iambadoules Zeu tracic cu atribute incerte. Iana Sânziana (lat. Sancta Diana; cf. sard, jana, dzana) *Zână din *mitologia românească,| sora *Soarelui, iubită de el, de care ea fuge, de; frica incestului. I.S. locuieşte „în prundul mării“: (sau în „ostrovul mării“), la Mănăstirea Albă\ (identificabilă ipotetic cu un *templu apollinic din ins. pontică *Leuke), zidită pentru ea, ca dar de nuntă, de Sfântul Soare, care a căutat-o îndelung prin lună şi prin stele (cf. balada Soarele si Luna, col. G. Dem. Teodorescu, şi basmul Sora Soarelui, col. D. Stăncescu). în altă variantă, într-o epocă arhaică, Soarele era un împărat terestru cu capul de aur, iar sora sa - o fată cu cap de argint; nunta plănuită e împiedicată de răpirea fetei (într-o variantă, de *Dumnezeu - dar cu alură de zeu păgân) şi metamorfozarea ei în Lună, apoi situarea într-o poziţie de unde Soarele n-o mai poate zări. Prin consonanţă onomastică, I.S. e uneori confundată cu * Ileana Cosânzeana, însă ambele zâne sunt structural diferite: Cosânzeana e o divinitate *htonică, o *Flora (etim. consângeana), iar Sânziana e zeiţă astrală, o *Selene (etim. Sancta Diana). Unii au identificat-o pe I.S. cu zeiţa traco-dacică *Bendis (ea însăşi identificabilă cu *Diana). Mircea *Eliade demonstrează interesant (De la Zalmoxis la Genghis-han, cap. II, Zalmoxis, § Dacia capta) că Sancta Diana de la Sarmize-getusa a devenit Sânziana, aşa cum dianatici (cei posedaţi de Diana) a dat în lb. română zănatici. Dar, fără a putea fi identificată ca atare cu vreuna 253 IARBA FIARELOR din zeiţele antice (Diana sau Bendis), ea nere-prezentand caracteristicile proprii unui *cult religios, I.S. este în mod cert un relict mitic, în memoria folclorică românească, al epocii religioase din Dacia Romană (—> mitologie dacoromână), când funcţiona cultul Dianei romane, adaptat pe rădăcini autohtone. Ianus; Ianus Bifrons Zeu autohton în *mitologia romană, provenind dintr-o divinitate arhaică sau dintr-un *strămoş arhetipal, localizat de tradiţie în Latium; în *cultul său iniţial, era venerat drept creator al universului şi ca personificare divină a oricărui început şi sfârşit, a oricărei intrări şi ieşiri; veghind uşa sau poarta (ianua) oricărei case particulare ori clădiri publice romane, I. era şi ocrotitorul drumurilor; în acest sens, era în primul rând zeul porţilor (ianuae), portarul vigilent al cetăţii, şi era închipuit cu 2 fete opuse, una privind înainte,’alta înapoi, ca simboi al veghei totale; în mâini ţinea, cu aceeaşi semnificaţie, o cheie şi un toiag, fera zeul protector al Romei, fiindcă, (lupă tradiţie, a salvat-o de o invazie sabină, provocând ţâşnirea unui şuvoi de apă clocotită peste sabinii care încercau să escaladeze zidurile CapitoliuluL Uşile *templelor lui 1. erau tot timpul deschise în vreme de război, dar se închideau în vreme de pace. Ca iniţiator al tuturor fenomenelor şi lucrurilor, I. precede cultul lui *Iupiter. Unii cercetători au presupus că numele Ianus ar deriva de la haos, întemeindu-se atât pe considerente fonetice, cât şi pe faptul că acest zeu era socotit principiul iniţial al tuturor lucrurilor, dar şi că faţa sa dublă ar fi conservat imaginea alegorică a confuziei *haosului primordial, precosmogonic. Apartenenţa lui integrală la tradiţia mitologică romană, ca zeu fără model sau echivalenţă străină, a fost remarcată de *Ovidius („Grecia nu are nici un zeu care să-ţi semene [...]; de ce eşti singurul dintre cei cereşti care vezi totodată şi în faţa ta şi în spatele tău?“ -Fasti I, v. 89-92). Foarte intens adorat de romani, I. avea numeroase epitete şi supranume, care îi definesc cumulativ bogata personalitate divină: Bifrons (cu două frunţi) sau Biformis (cu două chipuri, la Ovidius), Clusius (lat. clusus - închis, pentru perioada uşilor închise), Patulcius (lat. patulus - deschis), Agonius (lat. agon - luptă, întrecere, I. având consacrată * sărbătoarea Ago-nalia), Iunonius (începătorul fiecărei luni a anului, prima din ele, ianuarie, fiindu-i consacrată), Consivius (cel care a dat impuls înmulţirii neamului omenesc). Probabil *mitul avea numeroase variante, căci autorii antici îi explică întrucâtva diferit originea si chiar atributele principale, neconsiderate unitar. 6upă Macrobius (Saturnalia, I, 9, 1-16), imnurile arhaice ale preoţilor sălii îl invocau ca pe zeul suprem, zeul părinte (Ianus pater). După tradiţie, ar fi fost un străvechi zeu italic, patronând drumul ceresc al * Soarelui şi veghind asupra curgerii anului, ca şi asupra intrărilor şi ieşirilor Romei; (una din cele 7 coline ale cetăţii, cea dinspre podul către Etruria, a şi fost numită Ianiculum, iar templul zeului se afla în nordul Forului Roman). După o altă tradiţie, fiu al lui *Apollon, stabilit în Italia într-o epocă arhaică imemorială, I. l-a găzduit pe *Satumus, refugiat după alungarea lui din *01imp de către Iupiter; pentru buna ospitalitate, Satumus şi-a răsplătit gazda cu darul dublu de cunoaştere concomitentă a trecutului şi viitorului; poate de aceea era numit într-o vreme Geminus, deşi Vergilius l-a numit Bifrons (Ianique bifrontis imago - Eneida, VII, v. 180), iar Ovidius (op. cit.) - Biformis. Bifacia-litatea zeului este şi ea explicată diferit. După *Plutarh, I. a fost un rege-păstor care a renunţat la existenţa rustică pentru cea urbană, acestea fiind, în interpretarea istoricului grec, cele 2 chipuri ale lui. Tradiţia locală a transmis *legenda că I. a fost un rege străvechi din Latium, în epoca de aur satumiană, şi că a fost divinizat postum, fiindcă sădise în supuşii săi evlavia şi puritatea morală. Mai târziu s-a format *credinţa că I. este şi paznicul porţilor către cele 2 lumi exterioare: *Cerul şi *Infemul. Mituri complementare i-au compus zeului şi o familie: o soţie, Venilia - după Ovidius, mama lui Tumus, şi o fiică, Ianigena. In sec. V î.e.n. exista deja un sanctuar al lui I. (tradiţia, după o informaţie transmisă de Titus Livius în Ab Urbe condita, I, XXXII, aminteşte că primul templu i l-a ridicat regele *Numa Pompi-lius, care îl adora pe zeu în ipostaza Ianus *Quirinus); dar epoca clasică pare a se dezinteresa de acest zeu, cel puţin cultul lui I. nu are are o răspândire populară. Sărbătoarea lui, Agonalia, se desfăşură la 9 ianuarie în locuinţa regelui şi era condusă de marele preot (rex sacrorum) al colegiului consacrat. Sub împăratul Domitianus (a doua jumătate a sec. I e.n.) se reconstruieşte un templu al lui Ianus Quadrifrons (zeului atri-buindu-i-se acum o perspectivă totală spre cele 4 puncte cardinale). lapetos *Titan din generaţia întâia, născut de *Gaia de la *Uranos; după *Hesiod (Theogonia, v. 507), era tatăl lui * Atlas, *Prometheus, *Epime-theus s.a., iar după *Homer (Iliada, VIII, v. 479), fiind învins în *Titanomahie, a fost aruncat de *Zeus în *Tarlaros, deşi poetul Hyginus, după o variantă obscură, îi atribuie ca părinţi pe Gaia şi pe Tartaros. I. era considerat adesea primul * strămoş al neamului omenesc şi bunicul lui *Deukalion, raportat deci la epoca *potopului universal; probabil de aici şi ipoteza hazardată a unor mitologi care-1 identifică pe acest Titan cu *Iafet. iarba fiarelor în *superstiţiile folclorice româneşti cu bază mitologică, iarbă misterioasă foarte subţire, veninoasă, crescând pe stânci, roşie ca focul sau argintie, scânteind noaptea ca o lumânare, dar ziua fiind invizibilă; i.f. pluteşte pe apă împotriva curentului; vitele care o pasc, mor. *Magia ei se exercită asupra *fierului, pe care îl moaie; de aceea poate descuia orice lacăt sau IARILO 254 broască, fiind impenetrabilă la fier (săgeată, cuţit, glonţ); ţinută sub limbă sau în mână, fereşte pe om de sabie sau de gloanţe; se crede că fiotii şi-o implantează subcutanat in palma dreaptă; i.f. poate fi folosită numai în contextul unor * descântece şi poate fi culeasă numai dimineaţa pe răcoare şi rouă, când sclipeşte, însă nu căutată, ci descoperită întâmplător (lanţul cu care e împiedicat calul se desface, cad potcoavele, se rupe coasa cosaşului ori sare toporul); o găsesc mai ales haiducii şi hoţii. * Ariciul e singurul animal care o cunoaşte, el ’fiind şi primul ei descoperitor şi cel care a dezvăluit-o oamenilor, împreună cu secretul utilizării. După o *legendă de sursă obscură, i.f. a răsărit din stropul de sânge scurs pe pământ din ombilicul lui *Isus Christos, în clipa răstignirii. § I. A. Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 1928 Iarilo Zeul verii şi abundenţei vegetale estivale, în *mitologia slavă, se pare venerat întâi la Kostromâ unde, la 29 sau 30 iunie, era celebrat cu fast si apoi îngropat simbolic. Efigiile îl înfăţişau ca divinitate falică (—> culte falice), simbolizând fecunditatea naturii. Unele triburi slave îl identificau însă cu discul solar/—» Soarele). Iason (grec. ’Iaocov) Căpetenia legendară a expediţiei * Argonauţilor, pe nava Argo, după lâna de aur, pe care, după un şir de aventuri eroice, izbuteşte s-o aducă, odată cu frumoasa vrăjitoare şi fiică a regelui din *Colhida, *Medeia (care l-a ajutat în dobândirea lânii de aur), devenită soţia sa. Fiu al regelui Aison din Iolkos, I. a fost trimis de tatăl său, în copilărie, pe muntele Pelion, unde a fost crescut şi instruit de *Centaurul *Hiron. între timp, tronul patern e uzurpat de Pelias, iar după încheierea educaţiei sale, ajuns matur, tânărul (purtând, ca semn distinctiv, după cum îl descrie *Pindar în Pythice, IV, o singură sandală) vine la uzurpator şi cere tronul, restituirea căruia Pelias (de fapt, unchiul său) o condiţionează cu readucerea lânii de aur din Colhida. feostul urmărit de uzurpator era distrugerea lui I., dar la întoarcerea din expediţie, vrăjile Medeii determină pe fiicele lui Pelias să-şi ucidă tatăl; totuşi I. şi Medeia sunt alungaţi ae fiul victimei şi trăiesc un timp în Corint, până când I. îşi părăseşte soţia, atras de fiica regelui Kreon. Abia mai târziu, cu ajutorul *Dioscurilor, I. îşi obţine tronul părintesc. Un *mit complementar spune că, dominând asupra unei părţi din Arcadia, I. a dezvoltat acolo agricultura, iar în raport cu aceasta, tradiţia se referă şi la dragostea zeiţei *Demeter pentru el. După moartea sa legendară, venerat ca erou suprauman, I. avea consacrate câteva sanctuare în Hellada. Iazmă (pl. Iezme) Mitonim generic în *mitologia românească, desemnând o categorie de *demoni feminini thanatoferi (sau *zâne rele), care patronează bolile şi aduc în lume numeroase variante ale morţii (—> moartea). Aspectual, orice I. este o bătrână sinistră cu rânjet înspăimântător şi respiraţie glacială. B.P.Hasdeu descrie o I. cu statut mitologic autonom: Zâna Filma (circulând numai în miturile si * superstiţiile româneşti din provinciile apusene) - producătoarea delirului de boală. Hasdeu o derivă de la o divinitate germanică, adusă de gepizi. Ibis (egipt, hib - bâtlan dintr-o specie locală, alb, cu capul şi coada negre) Pasăre adorată în Egiptul antic, fie ca ’“simbol sacru (cu valoare emblematică), fie ca o întrupare a zeului *Thot, deci o pasăre sapienţială (ca bufniţa la greci). Iblis; Eblis Variantă a * Diavolului, în * islam, concepută după modelul ebraic şi creştin. Se pare că, deşi figurează în * Coran numai de 11 ori, spre deosebire de cele 87 menţiuni ale noţiunii Shaitan (* demon în general, identic cu * dracul din *mitologia românească), I. indică totuşi o relaţie mai directă cu imaginea de *înger damnat (—> Lucifer). Coranul (VII, 13) spune că, răscu-lându-se împotriva lui *Allah, I. a fost izgonit din *Paradis, cu adaosul că pedeapsa divină a pornit de la refuzul îngerului de a venera pe *Adam. Iniţial, I. a fost condamnat la moarte, dar după aceea Allah i-a amânat executarea^sentinţei până în ziua Judecăţii de Apoi (—> escatologie). Icar (grec. ’iKapoq) *Mit pur simbolic (—> mitologie greacă), imaginat în virtutea aspiraţiei umane de zbor prin imitarea păsărilor.I., fiul arhitectului legendar * Dedal, spre a scăpa împreună cu tatăl său din *Labirintul cretan, a încercat să zboare cu aripi confecţionate din pene lipite cu ceară, care apoi s-a topit la căldura soarelui; din cauza lăcomiei sale de înălţimi tânărul aeronaut, cu aripile dezmembrate, s-a prăbuşit pe pământ şi a murit. Mitul e o parabolă exterioară, de construcţie naivă şi lipsită de orice temei intuitiv sau memorial. icoane Imagini plastice, artistice sau artizanale, considerate sacre în exercitarea unor *culte religioase şi având menirea de a reprezenta chipuri, forme si acţiuni ale unor divinităţi, îndeosebi antropomorfe; aceste imagini sunt expuse în locaşurile de cult sau în locuinţele credincioşilor, uneori şi în alte edificii, eclesiastice sau laice, cu scopul ae a evoca divinitatea sau divinităţile adorate, precum şi zeităţile de rang secundar sau sfinţii. Cultul i. derivă din formele primitive de *idolatrie, chiar dacă i. nu sunt considerate *idoli; totuşi, în unele forme religioase populare, în special în mediile bigote, se poate remarca şi o adorare în sine a anumitor i., considerate de credincioşi „făcătoare de minuni“. Cultul i. a cunoscut o amploare deosebită în *creştinism (exceptând unele *rituri protestante şi anumite * secte), în cadrul căruia ritul catolic roman admite şi imaginile sculpturale, spre deosebire de ritul ortodox oriental, care nu acceptă decât formele de pictură iconografică. Dar, într-un sens aproape similar, i. constituie un obiect de cult şi în *budismul reformat (*Mahâyana, *lamaism), 255 IDUNN de pildă statuile lui *Buddha şi ale divinităţilor *Bodhisattva fiind adorate ca atare. în creştinism, s-a dezvoltat în evul mediu (începând cu sec. VIII) un curent împotriva i., numit iconoclasm şi considerat de *Biserica creştină oficială o *erezie. Iconoclaştii s-au referit la absenţa i. în cultul primelor comunităţi creştine, precum şi la porunca biblică yahwistă „să nu-ţi faci chip cioplit“ (valabilă de fapt în *iudaism şi referindu-se numai la interdicţia închinării la idoli). Primele acuzaţii de idolatrie adresate Bisericii creştine au fost respinse de Leontius, episcop de Neapolis, în sec. VI, prin motivarea că adoraţia nu are ca obiect i., ci pe *Isus Christos („noi toţi creştinii, având şi salutând în trup chipul lui Christos sau al unui apostol sau al unui martir, cugetăm în sufletul nostru că îl avem pe Christos însuşi sau pe martirul său“). Totuşi, în sec. VIII, basileul bizantin Leon Isau-riotuf a dat un edict contra cultului imaginilor, respins de credincioşi; iar după câteva recrudescenţe, iconoclaştii sunt invalidaţi prin 3 discursuri ale lui *Ioan Damaschin (care declară incompetenţa împăratului în problemele religioase), prin decretul conciliar roman din 731 asupra legitimităţii cultului imaginilor şi prin deciziile Conciliului II ecumenic de la Nikeia (787) asupra restabilirii globale a cultului i. (sub împărăteasa Irina, care a şi semnat edictul conciliar). Reforma lutherană din sec. XVI respinge din nou cultul reprezentărilor imagistice, referindu-se tot la porunca biblică şi la creştinismul primitiv, deşi ulterior, în timpul pontificatului papei Pius (—> papi) şi cu încurajarea sa, De Rossi a făcut primele cercetări în catacombele romane (Roma sotterranea), descoperind admirabile fresce în cimitirele sf. Calixt, sf. Sebastian, sf. Priscila ş.a., care astfel au pus în evidenţă interesul primilor creştini pentru imagine doar ca pentru un mijloc ornamental şi instructiv. Războiul i. din sec. VIII— IX a evoluat, de la violenţa polemicii la violenţele fizice, încheiate cu acte de vandalism; izvorul polemicii au fost două secte (pavlichienii şi *monofiziţii), adversare ale reprezentării figurative a dumnezeirii şi în primul rând adversare ale călugărilor de rit greco-oriental; dar criza iconoclastă, distrugând numeroase odoare bisericeşti şi opere de artă cu subiecte religioase, a divizat Imperiul Bizantin în 2 tabere vrăjmaşe: Imperiul se temea ca puterea economică a mănăstirilor să nu devină şi putere politică. Iconoclastia militantă din Bizanţ s-a încheiat la sfârşitul sec. IX, prin reprimarea sângeroasă a sectei pavlichienilor. Un curent iconoclast a apărut în Rusia (sec. XIV), în epoca modernă, unele culte reformate (ca *anabaptiştii) sau secte (ca *duhoborii) au recurs din nou la violenţele iconoclaste. Exceptând însă numai câteva religii (iudaismul, *islamul), care interzic evocarea figurativă a divinităţii, aproape nici o *religie consolidată din istorie nu s-a putut dispensa de ceea ce se poate numi predica iconică. § L.Bréhier, La querelles des images, Paris, 1905; André Grabar, L’Iconoclasme byzantin, Paris, 1957; (trad. rom.. Iconoclasmul bizantin, Bucureşti, 1991); Edwin Bevan, Holy Images: An Inquiry into Idolatry and Image-Worship in Ancient Paganism and Christianit}>, London, 1940 Içvara Nume simbolic al lui *Brahmăn (în epoca vedică, epitet al lui *Rudră), folosit în *hinduism. Considerat divinitatea unică şi transcendentă, care depăşeşte orice altă idee de *zei (*Devâ), I. oglindeşte efortul hinduist de a constitui o *religie structurată pe un *monoteism absolut. Idă Zeiţa *pământului divinizat în formă feminină (Glia), în *mitologia vedică; uneori confundată cu Dhara (sanscr. dharani - pământ, sol), alteori identificată cu *Prithivi. idol —» idolatrie idolatrie (grec. eïôcoÀov - închipuire, nălucă) Adorarea religioasă a idolilor, a chipurilor cioplite (obiecte amorfe sau imagini sculptate, zugrăvite, înfăţişate pe orice cale de reprezentare plastică, închipuind divinităţi sau flinte supraumane); i. se regăseşte în *fetişism, dar şi in *cultele superioare în care se adoră obiecte făcute de mână omenească sau obiecte şi făpturi naturale, deşi forma obişnuită de adoraţie se referă la imagini. Idolul se deosebeşte de *fetiş, de *talisman şi de alte relicve miraculoase prin faptul că nu e adorat în sine, ci prin zeul sau principiul sacru pe care îl evocă; idolul nu e decât simulacrul divinităţii pe care o face vizibilă, deci accesibilă senzorial credincioşilor, dar, în toate formele lui (de la statueta primitivă până la *icoana creştină), el e un împuternicit al zeităţii reprezentate a cărei forţă o încorporează producând, în numele zeităţii şi cu puterea acesteia, acte magice (ca icoanele făcătoare de minuni din *superstiţia bigotă). Forme mascate de i. sunt în mai toate ^religiile, însă în cele dezvoltate forma idolatră e ambiguă; nemai-fiind chipul materializat al zeului, idolul adesea ajunge să fie adorat în sine (*Kaaba, moaştele sfinţilor, icoanele). în i. se disting câteva categorii: adorarea pietrelor genuine (*litolatrie), a arborilor (*dendrolatrie), a *focului (pirolatrie), a animalelor (zoolatrie), a cadavrelor sau moaştelor (necrolatrie) ş.a. Sub alt raport, imagistica religioasă transpune cu fidelitate *mituri (uneori dispărute din mitografii), ajutând pe mitolog la reconstituirea unor tradiţii pierdute (cum este ciclul ortodox de fresce bisericeşti cu subiectul înălţării capsulare a lui *Isus Christos: în biserica sârbă Veliky Decany din Pec, în Biserica Domnească din Târgovişte). Unele religii (*iudaismul, *islamul) nu admit reprezentarea imagistică a divinităţii, care e acorporală. Idunn; Idhunn Zeiţa primăverii, a verii şi tinereţii eterne, în *mitologia scandinavă, născută spontan din iarbă şi flori când a fost trezită din inexistenţă de cântecul zeului *Bragi, căruia îi devine soţie. I. posedă 12 mere de aur perpetue, regeneratoare ale vigorii şi tinereţii, destinate mai IEHOVAH 256 ales *zeilor, care nu au acces însă decât la 11 din ele. La un moment dat, zeii rămân fără aceste mere; când, peregrini prin lume, *Odhinn, *Loki şi *Honir poposesc pentru odihnă şi îşi frig un f>ou, *gigantul cârmuitor al furtunii (Thiassi), metamorfozat în vultur uriaş, le împiedică prânzul si îi privează de hrană: aici e un *simbol al înfruntării *elementelor - Loki simbolizând * focul, iar Thiassi - vântul. Vrând să-şi lovească adversarul cu o prăjină, Loki e ridicat în aer cu ea cu tot de vultur şi şantajat; pentru a se salva, el o răpeşte pe I. împreună cu merele ei şi o pune la dispoziţia Gigantului Furtunii; dar, lipsiţi de merele zeiţei, zeii încep să îmbătrânească, iar Loki, ameninţat de ciocanul *Mjolnir al lui *Thorr, o readuce pe 1., prefăcută de el în nucă, el însuşi metamorfozat în pasăre ca să poată purta nuca în gheare, iar zeii izbutesc între timp să-l ucidă pe Thiassi, astfel încât viaţa lumii reintră în normal. După tradiţia mitică, durata răpirii zeiţei I. se fixează între septembrie şi martie, deci în perioada amorţirii periodice a vegetaţiei; există similitudini cu *mitul grec al răpirii tinerei *Persephone de către *Hades, dar simbolul zeiţei I. nu indică un *cult agrar. Iehovah; lehova Nume convenţional al divinităţii ebraice supreme sau, după opinia unor autorităţi în ebraistică, lecţiunea eronată a tetra-gramei YHWH, transcriind numele *Yahweh. După interpretarea lui G. H. Ewald, teolog şi orientalist, sub numele Yahweh, a cărui rostire era interzisă, se scriau vocalele cuvântului *Adonai, rezultând o mixtură fonetică (I A H O V A), de unde a provenit Iehovah, care nu era nici nume propriu, nici alt cuvânt ebraic. lele Făpturi feminine supranaturale din * mitologia românească, foarte răspândite în *superstiţii, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza marii diversităţi a variantelor folclorice; totuşi, forma mitologică mai stabilă prezintă I. ca pe nişte fecioare zănatice, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice, cumulând atributele ^Nimfelor, *Naiadelor, *Dryadelor, întrucâtva şi ale ^Sirenelor. 1. -locuind în văzduh, în *păauri sau peşteri, în munţi, pe stânci sau pe maluri de ape, in bălării sau la răspântii, scăldându-se adesea în izvoare pure - se crede că apar mai ales noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poieni silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci, vetre părăsite sau chiar în văzduh), dansând goale sau numai cu sânii goi, cu părul despletit, mai rar cu veşmânt de zale sau înfăşurate în văluri transparente şi cu clopoţei la picioare; fostul lor ring de dans (*dansul lor specific este horă) rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând creşte pe locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pârlite; şi când totuşi, mult mai târziu, iarba poate răsări din nou, ea e verde-întunecată, nu e păscută de vite, în schimb terenul devine prielnic înmulţirii ciupercilor din specia „lingura zânei“. Uneori cu trup aparent, alteori sunt doar năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folclorul şi le reprezintă tinere şi frumoase, voluptoase şi seducătoare, nemuritoare, zburdalnice până la delir, vindicative şi rele, fără a fi totuşi structural malefice. Numărul I. e sau nelimitat sau redus la 7, uneori chiar la 3, în ultimul caz (Oltenia) *legenda considerându-le fiicele lui Alexandru Machedon şi numindu-le: Catrina, Zalina şi Marina. De obicei nu sunt socotite *genii rele: se răzbună doar când sunt stârnite, ofensate sau văzute în timpul dansului (în mod curent sunt invizibile, putând fi zărite rareori şi numai noaptea), iar atunci pedepsesc pe culpabil pocindu-1, după ce l-au adormit cu cântecul şi cu vârtejul horei jucate în jurul acestuia de 3 ori; de altfel, principalele lor însuşiri sunt coregrafia şi cântecul vocal cu care, ca şi Sirenele, îşi vrăjesc ascultătorii. Unele *descântece le portretizează aşa: „Voi, Ielelor / Măiestrelor / duşmane oamenilor / stăpânele vântului / doamnele pământului / ce prin văzduh zburaţi / pe iarbă lunecaţi / şi pe valuri călcaţi / vă duceţi în locuri depărtate / în baltă, trestie, pustietate / unde popă nu toacă / unde fată nu joacă. / Vă duceţi în gura vântului / să vă loviţi de toarta pământului“ (col. V. Alecsandri). Adesea „Ielele beau noaptea apă de prin fântâni şi oricine va bea după dânsele, îl pocesc“ (tradiţie din Prahova, citată de B.P.Hasdeu în Magnum Etymologicum Romaniae). I. nu duc o viaţă individuală: cetele lor se adună în aer (ele putând zbura, cu sau fără aripi, şi se pot deplasa cu viteze fabuloase, parcurgând „nouă mări şi nouă ţări“ într-o noapte, uneori folosind trăsuri cu cai de foc); apoi apar pe stânci singuratice, în poieni silvestre sau în anumiţi copaci ca paltinul şi nucul (preferaţi şi pentru horele lor), rareori la răscruci de drumuri. După caracteristicile globale mai frecvente, I. sunt acorporale. Un factor important în sistemul de seducţie îl au veşmintele, mai des vaporoase, de mătase ori de in, de obicei translucide sau chiar străvezii (prin care li se zăresc sânii); întâlnirea cu oamenii în atare condiţie comportă mari riscuri pentru observator. Socotite uneori răzbunătoare (fiind învestite cu asemenea menire sau de *Dumnezeu sau de *Diavol), în această ipostază au similitudini cu fecioarele *Erinnys din *mitologia greacă. Nu se poate stabili totuşi o tipologie fermă, ea fiind variabilă de la o zonă folclorică la alta; astfel, Dimitrie Cantemir le numea, cu unul dintre epitete, Frumoasele, simplificându-le funcţiile mitologice la domeniul erotic şi considerându-le deci nişte „Nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumoşi“ (Descriptio Moldaviae, III, \). *Mitul I. e de origine incertă. Etimologiile speculate de mulţi folclorişti sunt fanteziste, întrucât Iele (sinonim în alte regiuni cu Dânsele) nu este un nume, ci pronumele personal feminin 257 IEZECHIEL ele în rostire populară; numele lor real, tainic şi inaccesibil, este înlocuit cu *simboluri atributive clasificate de obicei în 2 categorii: a) epitete imparţiale - Iele, Dânse, *Drăgaice, *Vâlve, Iezme (—> Iazmă), Irodiţe, *Rusalii, Nagode, *Vântoase; b) epitete Jlatante (sau propiţiatoare) -Domniţe, Măiestre, Frumoase, Zânioare, Sfinte de noapte, Mândre, împărătesele Văzduhului, Fetele Codrului (Câmpului), Şoimane, Muşate, Miluite, Albe. Evitând cunoaşterea numelui categorial, de tagmă, al I., folclorul înregistrează totuşi unele nume individuale: Ana, Bugiana, Dumemica, Foiofia, Lacargia, Lemnica, Liodiana, Magdalina, Ogrişteana, Păscuţa, Roşia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Săndălina, Tiranda, Todosia, Trandafira, rar şi Cosânzeana (probabil prin contaminare superficială cu * Ileana Cosânzeana); dar şi aceste nume false nu pot fi rostite fără temei, întrucât pot deveni invocaţii periculoase. Fiecare vrăjitoare cunoaşte 9 dintre aceste pseudonime, pe care le poate utiliza în vrăji. Există câteva *sărbători consacrate I. (Rusaliile, Stratul, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de după *Pasti, Marina, sf *Foca), trebuind respectate prin repaos, recluziune şi discreţie; încălcarea acestui *tabu este pedepsită de I. în diverse moduri: cei care lucrează de sărbătorile lor (bărbaţi sau femei) sunt ridicaţi în vârtejuri, apoi chinuiţi şi „smintiţi“, cu aceleaşi efecte ca şi oamenii care au călcat focul bătătorit de Hora Ielelor (aici însă culpabilii sunt antrenaţi în dansul demenţial care îi duce la nebunie); oameni şi vite mor misterios, apare grindină, se produc inundaţii catastrofale, se usucă pomi, se aprind case, iar alţi oameni sunt paralizaţi sau schilodiţi; sunt răpiţi şi dispar fără urmă toţi cei care au reuşit să înveţe si să cânte cântecele I. Un tip special de răzbunare se operează asupra celor ce insultă I. sau dorm sub arborii lor, beau din izvoarele, din fântânile sau din iazurile pe care ele şi le socotesc proprietate intangibilă, de asemenea din vasele de gospodărie care au fost uitate afară peste noapte, descoperite; pedepselor celor mai grave le sunt supuşi cei care refuză invitaţia la horă sau care le imită gesturile în scop de ridiculizare; chiar cine, fără intenţie, le aude cântând întâmplător, rămâne mut. Există şi remedii contra acţiunilor nefaste ale I. - fie preventive, *apotropaice: pelinul şi usturoiul purtate la brâu, în sân, ori la pălărie, fie medical-exorciste (-» magie, exorcism): jocul căluşeresc dansat pe trupul unui bolnav „de Iele“ (-> tălusari); dar se utilizează, cu efect apotropaic colectiv şi permanent, şi înfigerea unui craniu de *cal în parul porţii. Cel mai consecvent atribut în mitul I. este cel coregrafic; horele nocturne se învârtesc frenetic, sub stăpânirea delirului demonic, în natura sălbatică. După zone si condiţii* aceste hore par să moştenească dansurife baecantelor (—> Bacchus); iar întrucât iniţierea în Misterele Dionysiace (—> Dionysos) era accesibilă mai ales femeilor, este posibilă perpetuarea tradiţiei antice prin filieră romană, până în conştiinţa poporului român, care va fi contopit acest relict din epoca Daciei Romane (—> mitologie dacoromână) cu propriile mituri şi superstiţii locale. Totodată, varianta I. poate să aibă la bază’o ^credinţă demonologică arhaică, deoarece o atare formă ae superstiţie cu încărcătură mitică este atestată la multe alte popoare; de ex., Tacitus {Anale, I, 32) vorbeşte despre un grup de soldaţi romani care, „cuprinşi de delir, se năpustesc cu săbiile scoase asupra centurionilor“, după ce au văzut o Nimfa a unui izvor, fireşte goală, care a inoculat în ei sminteala şi frenezia. Un gen de I. există şi în *mitologia germanică (—> Elf), cu origine daneză: locuiesc şi dansează în păduri şi arborele preferat este arinul (Erle), dar au şi un rege al lor (Erlkonig). Iezechiel (ebr. Yehezqel - *E1 [^Dum- nezeu] întăreşte; *Septuaginta: Te^eicn) X) * Profet biblic din V.f. (—> Biblia), după unele opinii, preot al lui *Yahweh în Templul din Ierusalim (anul V al captivităţii babiloniene: 593-592 î.e.n.). La vârsta de 30 de ani, a fost dus în Babilon de Nabucodonosor, cu alţi captivi, printre care regele Ioachim, curtea regală şi numeroşi artizani; cunoscut din Cartea lui Iezechiel ce i se atribuie, lucrare compozită, de gen apocaliptic, care, pe lângă părţile de predică şi profeţie escatologică, având un sens politic si teologic evident, conţine şi o viziune, în nucfeul ei, putând fi absorbirea unei tradiţii mitice foarte vechi; din acest punct de vedere, sunt deosebit de interesante capitolele I—III şi VIII-XI, cuprinzând viziuni interpretabile drept reluări corupte ale unei variante din mitul paleoastronautic (—> paleo-astronautică). Raritatea acestei variante mitologice se constată mai ales în descrierea detaliilor unui *car ceresc (—> Merkaba), foarte abundente şi cu un anume caracter tehnic, în ce priveşte modalitatea de zbor şi senzaţiile pasagerului transportat; se pot stabili’ similitudini cu descrierea carului lui *Indra, cu vehiculul *Puşpaka Vimăna şi cu carul ceresc descris în *Sămaran-gănasîitradhară; *mitul lui I. pare să conţină senzaţia autentică a pasagerului supus efectului suprasolicitării pricinuite de acceleraţia din timpul decolării. I. („fiul lui Buzi, preotul, în ţara Caldeilor, la râul Qebar“) îşi descrie viziunea („un vifor de vânt care năvălea dinspre miazănoapte şi un nor mare, cu strălucire de jur împrejurul lui şi cu foc izbucnind necontenit înainte, iar în mijlocul focului se arăta ceva cum e bronzul sclipitor. Şi din miezul acestora s-a ivit chipul a patru făpturi vii“ care „aveau chipr de oameni dar fiecare avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, şi tălpile picioarelor lor erau întocmai ca şi copita piciorului de viţel; şi ele scânteiau ca bronzul lustruit“); relatarea are o luxurianţă a detaliilor şi o prudenţă a definiţiilor comparative Dicţionar de mitologie generala C. 17—18 IEZUIŢI 258 depăşind structura fabulaţiilor mitografice obişnuite; de ex., mişcarea ordonat distribuită a roţilor unui angrenaj complicat: „fiecare mergea drept înainte; ori încotro le-ar fi mânat spiritul, într-acolo se îndreptau şi ele, fără a se întoarce cum s-au dus. Şi în mijlocul făpturilor celor vii era ceva ce arăta ca nişte cărbuni arzând cu flacără, ca nişte torţe care se tot mişcau încolo şi încoace printre făpturile cele vii; şi focul strălucea, iar din foc ţâşneau fulgere. Şi făpturile se asmuţeau încolo şi încoace aidoma scăpărării de fulger“. I. vede „o roată peste pământ“, apoi altele, „lângă făpturile cele vii“, câte 4 de fiecare; roţile au „strălucirea unui crisolit“ şi „aceeaşi înfăţişare, întocmirea lor fiind ca o roată îmbucată în altă roată“. Mai stranie în acest mit este lipsa înclinaţiei mitografului spre * antropomorfism ca şi spre explicarea magic-abstractă a mecanismelor văzute („Când făpturile cele vii mergeau, roţile mergeau lângă ele; iar când făpturile cele vii se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roţile. Ori încotro le-ar fi mânat spiritul, într-acolo se îndreptau ele, şi roţile se ridicau împreună cu ele, fiindcă spiritul făpturilor vii era în roţi [...] Şi când mergeau ele auzeam sunetul aripilor lor ca un vuet de ape mari“). Amănuntele principale {op. cit., I, 3—28), care fascinează pe mulţi cercetători după debutul investigaţiilor spaţiale, au provocat şi o analiză ştiinţifică efectuată de un constructor savant de la fslASÎA (J. F. Blumrich). I. relatează un dialog („Şi el mi-a spus: - Fiul omului, scoală-te în picioare şi eu voi vorbi cu tine!“ - op. cit. II, 1) şi primirea unei cărţi (aparent, un sul de papirus sau de piele) pe care o mănâncă, alegoric sau real, spre a fi învestit cu misiunea profetică a unui program teologico-politic, fără nici un raport cu miraculosul viziunii (probabil o interpolare din timpul captivităţii). Viziunea se repetă după un an („mâna lui Yahweh căzu peste mine“), când profetul vede „un chip ca de om“, de la şolduri în jos părând „că era de foc şi de la şolduri în sus o puternică lumină ca electrul“ şi care „a întins ceva ca mâna şi m-a apucat de şuviţele capului şi spiritul m-a ridicat între cer si pământ“ {op. cit., VIII, 2-3); vehiculul e numit, fa fel, „Gloria lui El Yahweh“, deşi acest Yahweh se deosebeşte esenţial de divinitatea lui *Moise, alaiul său cu alură mai mult tehnică decât angelică fiind compus din bărbaţi „fiecare cu unealta sa nimicitoare în mână“, unii cu sarcini precise („Şi când i-a poruncit bărbatului celui cu veşmânt cie in: - Ia foc dintre roţile care se învârtesc, dintre heruvimi! acela a intrat şi s-a oprit lângă o roată. Şi un heruvim şi-a întins mâna înainte printre heruvimi spre focul care era între heruvimi şi a luat din el şi l-a pus în mâinile bărbatului celui cu veşmânt ae in, care l-a luat şi a ieşit afară“ - ibid., it, 6-7). Trebuie precizat’că „făpturile vii“ (în trad. *ritului ortodox: „fiare“) sunt numite, în textul ebraic, haiyoth - semnificând nişte misterioase făpturi antropozoomorfe, cvadrifaciale, iar „Gloria lui El Yahweh“ e o metaforă pentru denumirea vehiculului zburător („Gloria lui El venea dinspre răsărit, şi vuietul sosirii ei era ca vuietul unei ape mari, şi pământul strălucea de slava sa“ - ibid., XLIII, 2). Grupul de viziuni culminează cu o ciudat de exactă senzaţie, în zbor, a suprasolicitării (comparabilă în detalii abia cu senzaţiile descrise de astronauţi, în a 2-a jumătate a sec. XX), ca şi cu determinarea frecvenţei zgomotului (ca al duzelor de rachetă) şi a punctului de ejecţie a „focului“: „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un huruit mare ca de cutremur când Gloria lui Yahweh s-a înălţat din locul ei: era zgomotul aripilor făpturilor celor vii, care se atingeau una de alta, şi huruitul roţilor de alături, care vuiau ca un mare cutremur de pământ. Duhul m-a ridicat în sus şi m-a purtat departe, iar eu mă chinuiam în zbuciumul duhului meu, în vreme ce mâna lui Yahweh apăsa din greu peste mine“ {ibid., III, 12-14). O descriere speculativă, mai mult de ordin metafizic, a carului ceresc al lui I. se găseşte în comentariile suplimentare din *Zohar (unde acest vehicul e numit Merkaba). în mitul lui I., memoria ancestrală a uimirii primitivului la contactul cu un eveniment insolit şi ininteligibil, perpetuata printr-un canal mitografic mai puţin deformant, e dintre acele rare cazuri de autodemonstrare a unei categorii de *teo-gonie şi de mitogeneză din care lipseşte fabulaţia, iar aparenţa de miraculos rezultă din materia neobişnuită din care s-a construit naraţiunea. § Josef F. Blumrich, The Spaceships of Ezekiel, New York, 1974; J. Steinmann. Ezechiel. Paris, 1961 iezuiţi Ordin monahal (—* monahism) în *creştinismul catolic, numit Societas Jesu (Societatea lui Isus), înfiinţat la 15 august 1534, din iniţiativa lui Ignatius de Loyola (1491—1556) — fostul căpitan spaniol Inigo, convertit la catolicism - şi aprobat de papa Paul III (—> papi), în 1540. Ordinul SJ acceptă o severă disciplină paramilitară, principiul său de bază fiind supunerea fără rezerve faţă de papă. Ordinul şi-a asumat ca scop expansiunea misionară a catolicismului în lume, sub deviza Ad majorem Dei gloriam, pentru care sunt admise toate mijloacele („întrucât e permis scopul, sunt permise şi mijloacele“ - G. Busenbaum, 1600-1688, moralist notoriu din SJ): chiar minciuna, calomnia, intriga, speijurul, provocarea, complotul, crima. Condusă de congregaţia ordinului. SJ are o sudură perfectă, dar şi mobilitate, întemeindu-se pe sistemul disciplinar incluzând spionarea obligatorie între membri, precum şi alte reguli: i. pot purta şi veşminte laice, pot acorda pedepse si pot absolvi de pedeapsă, îsi pot acorda lor înşife scutiri de canoane ori efe interdicţii religioase şi se supun numai papei şi generalului care conduce ordinul (Prea Cucernicul Părinte General, care de fapt acţionează autonom), nu şi episcopilor. I. au luptat contra *Reformei religioase şi contra iluminismului, ca forţă de şoc a 259 IKSVAKU *Bisericii catolice. în acţiunile lor misionare, I. au cutreierat Europa, America, Asia, Africa, au pătruns temeinic în India, China, Japonia, Etiopia; pretutindeni, ei nu s-au sprijinit riguros pe *dogmele catolice, adesea adaptându-le datinilor, *miturilor şi moravurilor mediului social sau naţional în cuprinsul căruia acţionau. Orice membru al SJ - pe baza celor 4 legăminte obligatorii: sărăcia, castitatea, supunerea, misionarismul - se angajează să îndeplinească orice misiune încredinţată de papă, în orice loc, în orice împrejurare, spre binele Bisericii. Principalul instrument spiritual al ordinului: systema accomodativa - include 3 principii fundamentale de demonstraţie cazuistică: probabilismul (elaborat de Busenbaum şi Liguori), după care moralitatea unei fapte se consideră demonstrată dacă se bucură măcar de o oarecare justificare (probabilis), acordată de una dintre autorităţile Bisericii catolice; clauza mentală, care acordă dreptul de speijur, dacă iezuitul adaugă în gând negaţia non, anulând astfel declaraţia în plan moral; condiţia intenţiei călăuzitoare, care asigură moralitatea unei fapte imorale, dacă aceasta a fost dictată de un scop moral îndreptăţit. Deopotrivă, codul moral iezuit se sprijină şi pe alte derogări şi principii cazuistice (expuse în tratatele lui Suarez, Escobar ş.a.). în plan filosofic, i. sunt adepţii doctrinei lui *Toma din Aquino. Elasticitatea acomodării îşi are sursa în diferitele enunţuri ale lui Ignaţiu de Loyola, din Exercitia spiritualia (de ex.: „Eu trebuie să mă consider un cadavm care nu mai are nici inteligenţă, nici voinţă“). în cadrul Bisericii, în sec. XVIII s-a propus desfiinţarea sau modificarea statutară a ordinului, adică îndulcirea regulamentului de funcţionare; în acea situaţie, papa Clement XIII (1758-1769) a răspuns: Sini ut sunt, aut non sint (Să fie ce sunt sau să nu fie deloc); totuşi, sub presiunea regilor Franţei şi Spaniei, următorul papă, Clement XIV (176^-1774) desfiinţează ordinul, pe care îl va reînfiinţa abia papa Pius VII în 1814, când i. vor căpăta o importanţă majoră, fiind socotiţi „nervul Bisericii catolice“.’Deşi între 1773-1814 ordinul nu exista oficial, iar i. fuseseră alungaţi din mai toate ţările catolice, ei au prosperat în feusia, până în 1820, până când au fost alungaţi şi^ de acolo, după ce convertiseră mulţi ortodocşi. în 1961, ordinul SJ avea 34 000 membri, dispunea de 30 universităţi, 500 colegii iezuite, 8 500 scoli şi edita 1 32’o periodice; dar după Conciliuî Vatican II, încheiat în 1965, numărul i. a scăzut cu 9 000 (50% încălcând obligaţia celibatului, 35% din cauza rigorilor ordinului, 15% din cauza dezacordului cu linia oficială a Vaticanului). § A. Tondi, La potenza segreta dei Gesuiîi, Roma, 1955; Gaston Fessard SJ, La Dialectique des Exercices Spirituels de saint Ignace de Loyola, Paris, I—II, 1956-1966 Igigi (Şapte-Zei) Nume colectiv pentru 7 divinităţi primitive adorate în Babilon (-» mitologii din Mesopotamia), considerate zeităţi celeste primordiale, de prim rang, deşi semi-anonime; uneori, printre cei mai vechi I. se numărau zeii *Lahmu şi *Lahamu. Mai târziu, I. intră în terminologia astronomiei chaldeene: de obicei constelaţiile erau considerate în terminologia babiloniană drept imaginile vizibile ale zeilor, mai ales „chipurile gemene“ (lumashu), adică stelele duble, termenul aplicându-se nu oricăror stele sau divinităţi, ci îndeosebi celor 7 constelaţii principale din preajma Căii Lactee, deci semnele zodiacale (—> zodiac), adesea identificate cu cei 7 Igigi. Ihanaga Zeiţă ocrotitoare a stâncilor dure şi perene, în *mitologia japoneză, fiica Spiritului Munţilor, *Oho Yama, şi sora zeiţei *Sengen (stăpâna muntelui Fuji). Ihi Zeul muzicii în *mitologia egipteană, născut de zeiţa *Hathor (după varianta din imnurile memphite) de la tânărul zeu *Horus. I. e reprezentat mai ales antropomorfic, având înfăţişarea unui copil cu un sistrum (instrument muzical egiptean alcătuit dintr-o lamă curbă de metal fixată într-un mâner şi traversată de câteva vergele mobile, sonorizante - când sistrul era agitat ca o dairea). Iho (maori i’o - înalt, ceea ce e sus) Divinitate precosmogonică transcendentală, fie dezvol-tându-se, dintr-o tradiţie mitică, în cadrul unui *cult special, fie elaborată teologic de casta sacerdotală (—> sacerdot) a populaţiei neozeelandeze maori f—mitologii din Oceania), venerată şi în Tahiti. în organizarea de castă a societăţii maorilor, I. a rămas un zeu necunoscut, inaccesibil păturilor inferioare; şi chiar în cadru cultual e denumit mai ales prin epitete abstracte, ermetice: „Nestrămutatul“, „Chipul-veşnic- nevăzut“, „Cel-fară-părinţi“, „Cel-ce-nu-îna-poiază-ce-a-luat“, „Eternul“. Aflându-se la obârşia tuturor lucrurilor şi fiinţelor, I. a conservat în eî însuşi *spiritul, viaţa şi formele, puterea *mortii păstrându-se dincolo de el. Această divinitate greu perceptibilă pare produsul unei concepţii panteiste primitive (dacă se poate concepe ideea de *panteism într-o societate primitivă); mai mult decât ideea de *mana, concepţia maorilor presupune existenţa în fiece fiinţă înzestrată cu sensibilitate a unui crâmpei (taiora) din substanţa divină a lui I., amintind foarte vag raportul concepţiei brahmanice *Brăhmăn - *Atman. (cf. *Nahual). Ikşvăku întemeietorul dinastiei solare (Suryavamga) în istoria mitică a Indiei; fiul lui Mânu Vaivasvata (—> Mânu), născut din nările acestuia, şi strănepotul * Soarelui (*Surya). Dinastia solară se recruta din casta războinicilor kgătrya (—> vărna); cu timpul, această dinastie s-a bifurcat: o ramură domnea în *Ayodhyă, alta în Mithila. I. a trăit la începutul erei Tretayuga (—» ILA 260 yuga). A avut un fiu: Nimi (sanscr. nimi - a construi, a instaura ceva pe pământ). Hă Zeiţă venerată în * mitologia vedică, de obicei alături de zeiţa sapienţială *Sarasvati şi de zeiţa telurică *Mahi. Era considerată patroana evlaviei si a discursurilor apologetice. Comentatorii vedici din tradiţia veche o identificau adesea cu Arundhati (soţia unui *rişi: *Vâsişţha. Fiică a lui *Manu şi soţia regelui Budha, 1. este mama regelui Pururavas (sau Aila) - fondatorul dinastiei selenare. Alte surse (vedice şi mai ales hinduiste; —> hinduism) o socotesc zeiţa ^libaţiilor sacrificiale (—> sacrificiu) şi a *rugăciunilor. Ilamatecuhtli (Bătrâna Prinţesă) Zeiţă arhaică aztecă înrudită cu pământul şi cu porumbul, fără a le patrona direct (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Ileana Cosânzeana (etim. incertă: con-sângeana); Ileana Simziana Personajul feminin J\ principal din basmele mitologice româneşti, } corespondentul feminin al lui *Făt-Frumos, de obicei idealul feminin al acestuia. Chiar dacă nu e numită totdeauna ca atare, I.C. este o *zână, o fecioară sapienţială şi năzdrăvană, iniţiată în *magia binefăcătoare; adesea are ca sfetnic, prieten şi vehicul personal - un *Cal Năzdrăvan. E întotdeauna foarte frumoasă (cea mai frumoasă dintre zâne, „cu ochi de soare, cu trupul din mare şi cu hainele de flori“ - ţinutul Neamţ - Moldova, după Chestionarele lui B. P. Hasdeu), dar şi vitează, un tip amazonic, cu spiritul independent şi virtuţile militare ale ^Amazoanelor, fără dispreţul lor pentru bărbaţi. în unele variante, I.C. se confundă cu zâna (sau împărăteasa) florilor (în Dobrogea nordică), socotită divinitate a primăverii (poate o reluare, prin influenţă cărturărească ori prin *sincretism istoric spontan a zeiţei romane *Flora). I.C. are şi ipostaze mitice superioare şi complexe: Ileana Cosânzeana din cosiţă floarea-i cântă, nouă împărăţii ascultă, care locuieşte pe *Tărâmul Celălalt, unde se ajunge printr-un tunel de beznă din marginea lumii; *Inia-Dinia, din „mănăstirea Calu-Gastru într-un pai reazemă şi într-un păr spânzură“, o zână care poate zbura în chip magic, însoţită totdeauna de 12 fete. *Chira Chiralina (pseudovariantă a personajului baladesc) este parţial din aceeaşi categorie, însă *mitul e acoperit pe alocuri de un strat de folclor suburban. Confuzia cu *Iana Sânziana este un efect de superficialitate, întrucât I.C. e o zână *htonică îndeosebi a vegetaţiei florale, iar Iana Sânziana - o divinitate celestă, selenară. Rareori, I.C. se prezintă totuşi ca amazoană propriu-zisă (cu numele regional Abrunca - „din ţara femeiască“ sau, curent, Ileana Cosânzeana - împărăteasa războinică din ţara femeiască). Uneori e prezentată drept fiica monstrului Ciută-Nevăzută, iar după unele basme locuieşte „într-un munte de sticlă, unde om pământean nu poate să calce“. Există şi o variantă vulgară, în care zâna - depersonalizata - este numită, prin adaptare locală, Ileana Constănţeana (cf. basmul cu acest titlu, în col. Frâncu si Candrea). După Romulus Vulcănescu, I.C. ar fi sora mezină a *Soarelui ce se aruncă în Marea Neagră ca să evite incestul şi devine *Luna; însă mitul autentic al I.C. nu e din aria temei universale soarele si luna. încercările de stabilire a unui etimon numelui curent folcloric al zânei sunt de obicei speculative: Aron Densusianu l-a derivat indirect din Diana Consulens (> Iliat Iana / Consentiana), iar Lazăr Şăineanu din slav. Koca -tradus eronat de el prin „coamă“ cuvântul semnificând de fapt „coadă de păr împletit“, dar şi „coasă“ (ca unealtă agricolă). Materia de bază a acestui mit (în ce are esenţial şi peren) indică însă una dintre zânele benefice de prim rang, în folclorul mitologic universal. Iliada Epopee homerică despre Ilion (Troia), monumentul literar şi mitologic fundamental în literatura şi în * mitologia greacă. Compusă în hexametri (cca 15 700 versuri), a fost divizată mai târziu de gramaticii atenieni în 24 cânturi (sau rapsodii). Eroul principal e *Ahilleus; epopeea narează „mânia“ lui Ahilleus, care, jignit de căpetenia aheilor *Agamemnon,v. refuză participarea la războiul troian, iar *Zeus promite mamei eroului că grecii vor suferi atâta timp înfrângeri militare, până când ofensa adusă de Agamemnon nu se va anula. Pânza naraţiunii este războiul troian, de la stârnirea lui prin răpirea frumoasei *Helene de către *Paris, ^ până la moartea lui * Hector pe câmpul de luptă. întrucât la război participă *zeii olimpieni, epopeea devine prima sursă de cunoaştere a mitologiei Helladei (precedând opera lui *kesiod). Victoria aheilor se asigură, după un lung asediu (zece ani), prin viclenia introducerii în cetatea troienilor a unui enorm cal de lemn (Calul troian) în care se ascunde echipa de şoc aheiană. I. are un plan epic riguros; acesta ne interesează nu numai din unghi estetic (criteriu care depăşeşte sfera lexicografici mitologice), căci miturile sunt vehiculate într-un mod organizat, conform *teologiei epocii hellenice timpurii şi inventarului *panteonului fundamental. Războiul troian, în sine, nu este un *mit: el s-a desfăşurat, istoric, în sec. XIII î.e.n.; arheologii, de la H. Schliemann până la cei mai recenţi, au dezgropat 12 cetăţi suprapuse (la Hissarlik, în Turcia), dintre care Troia VII coincide parţial cu descrierea homerică a Ilionului. § Homerus, Iliade, I-IV, texte établi et traduit par P. Mazon, Paris, 1937-1938; Homer, Iliada, trad. rom. de George Mumu, Bucureşti, 1924; idem, I—II, trad. rom. (în proză) de Sanda Diamandescu şi Radu Hâncu, Bucureşti, 1981 Illabrat Crainicul zeului *Anu, în mitologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia). Ilmarinen (fini. ilma - *aer) Divinitate artizană din *mitologia finlandeză, fierarul magician din *Kalevala, descoperitor al * fierului si al prelucrării metalelor, constructorul - m tinutul 261 IN ANNA *Pohjola - al morii *Sampo, instalaţie miraculoasă cerută de stăpâna ţinutului, bătrâna ^ Louhi. Prieten si secundant al bardului şi zeului sapienţial *Văinămoinen, în cele din urmă I. răpeşte, împreună cu acesta, moara Sampo, iar după o luptă cu baba Louhi eliberează, pentru oamenii pământului, aştrii încarceraţi de ea: * soarele şi *îuna. I. este si pretendentul favorit al fecioarei Pohjola, fiica bătrânei Louhi; se şi căsătoreşte cu ea, apoi o pierde, rămânând văduv şi consacrându-se numai activităţii sale de inginer divin, intrând în *mit ca producătorul unor opere arhetipale: „capacul“ cerului, descoperirea fierului si a metalurgiei, construirea mecanismului compfex al morii Sampo, diverse ornamente de aur si argint, arme imbatabile (săbii şi lănci) cu sigfe astrale şi zoomorfe, descoperirea practică a *focului, căzut din amnarul zeului *Ukko, care se obţine însă cu sacrificii, I. arzându-şi faţa şi mâinile. *Magia creaţiei artizane a lui I. se produce în solitudine şi explozie a inspiraţiei. llmatar (fini. ilma - *aer); Luonnatar Zeiţă a atmosferei, în *mitologia finlandeză, fiica aerului şi mama lui *Văinămoinen, totodată divinitate cosmogonică (-> cosmogonie). Iniţial fecioară purtân-du-se castă prin văzduh, se lasă la un moment dat pe valurile mării, e fecundată de vânt şi timp de 700 ani îşi poartă cu dificultate sarcina, înotând în marea rece, până când, după * rugăciunea ei, zeul *Ukko trimite o raţă sălbatică ce se aşează pe genunchiul ieşit din ape al fecioarei însărcinate şi îşi cloceşte acolo ouăle, din care ia naştere universul. E)upă alţi 9 ani, I. modelează lumea născută din ouăle raţei sălbatice. în cele din urmă, după încă 30 ani, iese din uterul primordial al zeiţei, ajutându-se singur, bardul Văinămoinen, ca *simbol al *cuvântului dintm început. Imhotep Venerat în *cultul memphit al *religiei egiptene ca fiu al zeului *Ptah si ca Zeu-medic, dar si artizan divin, a fost identificat de greci fie cu ^Hephaistos, fie cu *Asklepios. I., personaj istoric real (ministru al faraonului Djeser), este unicul caz din istoria Egiptului de zeificare postumă a unui om neaparţinând familiei faraonului. A fost un strălucit arhitect (construind ^piramida în trepte a lui Djeser, prima din Egipt) si un mare medic (scriind o carte sapienţială, pierdută), de asemenea, astronom, savant universal şi * sacerdot; s-a evidenţiat în ştiinţa administraţiei statului; a fost şi întemeietorul marilor construcţii folosind lemn si cărămidă şi tot el a iniţiat reţeaua canalelor de irigaţie din regiunile riverane ale *Nilului, preîntâmpinând consecinţele nefaste ale anilor secetoşi. La început fusese scrib; apoi a parcurs toate treptele ierarhiei posibile în viaţă, până la rangul de preot iniţiat în doctrina heliopolitană, iar după moarte, consacrat zeu. E adorat ca divinitate începând din sec. I î.e.n. şi socotit un zeu mântuitor si tămăduitorul tuturor bolilor; apoi înlocuieşte de fa o vreme pe *Nefertum în triada memphită (având astfel, la Memphis, şi un mare *templu); iar în epoca ptolemaică, rămâne numai zeu al medicinei. Statuile sacre îl reprezintă de obicei ca preot, cu un papirus desfăşurat pe genunchi. § J. B. Hurry, Imhotep, Oxford, 1926 Imix Che; Păsările Imix Che Păsări oraculare din mitologia maya (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene)\ amintite în * Cartea lui Chilam Balam, ele apar în momentul distrugerii lumii, ca urmare a *războiului ceresc între grupurile de divinităţi Oxlahun-ti-Ku şi Bolon-ti-Ku (—> Ah Mucencab). Aceste păsări apar semnalând punctele cardinale şi vestesc sfârşitul operaţiei de dărâmare a lumii, în clipa când „s-a ridicat stâlpul ceresc“: Imix Che cea Roşie la răsărit, Imix Che cea Albă la miazănoapte, Imix Che cea Neagră la apus, Imix Che cea Galbenă la miazăzi şi Imix Che cea Verde la mijlocul pământului. Atunci, ele se înalţă spre cer odată cu ridicarea stâlpului ceresc (noţiune obscura). Ultima dintre păsări (Imix Che cea Verde) se înalţă „în amintirea dărâmării lumii“. Inanna (sumer, arhaic Nin-anna); Innin Zeiţă principală în *panteonul sumerian (—> mitologii din Mesopotamia), ocrotind dragostea şi pro-creaţia; divinitate celestă (Doamna Cerurilor) -având ca * simbol ceresc patronal planeta Venus - dar care nu dispreţuieşte dragostea *zeilor sau a pământenilor, a fost identificată de babilonieni cu *Ishtar. (în acest sens e o zeiţă vindicativă, care asmute un taur ceresc asupra oraşului Uruk, numai fiindcă regele acestuia, *Ghilgamesh, i-a respins oferta de iubire.) în epoca înfloririi cetăţilor timpurii din Mesopotamia, I. e socotită zeiţa patronală a oraşului Uruk (biblicul Ereh), unde i se construieşte *templul Eanna, care este sanctuarul ei central, existând însă câte un templu în fiecare oraş sumerian. Spre a asigura fertilitatea ogoarelor şi fecunditatea femeilor şi a femelelor animale, se celebra anual un *ritual: căsătoria sacră a regelui din Sumer cu câte una dintre preotesele zeiţei I. Dar soţul zeiţei era considerat Zeul-păstor *Dumuzi (şi numai în variante rare zeul *Anu, a cărui fiică e însă în alte variante). „Divinitate capricioasă cu patimi nestăpânite“ (S. N. Kramer), ambiţioasă şi râvnind puterea totală, I. coboară în *fnfem, se pare nu atât pentru a-1 recupera pe Dumuzi, cât pentru a deveni regină şi peste lumea subterană *Kigallu, unde domnea sora ei mai mare *Ereshkigal; dar, coborînd în Infern, I. e prudentă, ştiind că ar putea fi ucisă de Ereshkigal, şi de aceea sfetnicul ei fidel Ninshubur îi va pleda cauza, la nevoie, în faţa marilor zei *Enlil, *Nannar şi *Enki; adusă în genunchi în faţa stăpânei Infernului şi interogată, I. moare şi e spânzurată într-un cârlig şi numai Enki acceptă s-o salveze, trimiţându-i 2 făpturi asexuate (Kurgarru si Kalaturru) care răspândesc asupra zeiţei hrana şi f>ăutura vieţii pentru a o învia. Ca să se întoarcă în lumea ei cerească din Ţara fără întoarcere, ea INARI 262 trebuie să-şi găsească un înlocuitor divin în Infern, care în cele din urmă este Dumuzi şi (după cum deduce S. N. Kramer dintr-o tabletă deteriorată şi din compararea altor surse) tocmai el este sacrificat: există unele variante mitologice care îl prezintă pe Dumuzi ca zeu infernal. Aşadar - zeiţă capricioasă, crudă, nepăsătoare - I. nu a coborît la sora sa Ereshkigal pentru a-şi salva soţul, ci, dimpotrivă, l-a sacrificat, ca să scape ea însăşi din captivitatea *morţii subpământene. Variantele mesopotamice târzii, în care Inanna se numeşte Ishtar, diferă uneori sensibil de prototipul sumerian. Inari Zeul agriculturii, al creşterii viermilor de mătase şi, în genere, al hranei, în *mitologia japoneză. Ca divinitate a câmpurilor (sărbătorită fie primăvara, între februarie şi aprilie, fie toamna, în octombrie sau noiembrie, în coincidenţă cu serbările recoltei), cu vremea, *cultul său s-a contopit cu un cult totemic (—> totem) al vulpii de şes. Inchiziţia (lat. inquisitio - cercetare, investigaţie, ancfietă); Sfântul Oficiu (Sanctum Officium) Instituţie eclesiastică, în cadrul *creştinismului catolic, înfiinţată în 1184 de papa Lucius III (—> papi), cu scopul organizării luptei contra *ereziilor prin descoperirea ereticilor şi readucerea lor la *credinţa catolică. Iniţial, procesele erau judecate de tribunalele laice, după recomandările făcute de episcopi (papa Lucius III declarând că „Biserica simte oroare faţă de sânge“). în 1209, papa Inocenţiu III a transferat conducerea I. unor legaţi pontificali, iar papa Grigore IX a luat (între 123 f—1235) sub controlul său direct Sf. Oficiu, distribuind funcţiile de conducere locală unor călugări dominicani şi franciscani (—> monahism). Tribunalele inchizitoriale (foarte active în Spania din sec. XVI), după ce confiscă averile celor declaraţi eretici, îi condamnă de obicei la moarte îndeosebi prin ardere pe rug, justificând acest tip de pedeapsă „purificatoare“ prin *dogma catolică despre *Purgatoriu: noţiunea de „eretic“ având pe atunci o accepţie largă, erau arşi pe rug, pentru erezie, de asemenea vrăjitoarele, prezicătorii, astrologii si alchimiştii (—> magie, astrologie). Papa Paul ÎII a reorganizat Sf. Oficiu, punându-1 din 1542 sub jurisdicţia directă a Sf. Scaun. Acest act pontifical (bula Licet ab initio) a fost dictat de „reacţia societăţii, care se apără“ (Charles Pichon) şi de efectele *Reformei lui M. *Luther (după 1517). Excesele inchizitoriale din Spania şi Portugalia, influenţate de monarhii locali, fără să pună în lumină mai bună I. de sub jurisdicţia pontificală, au impus întărirea controlului exercitat de Vatican, care însă nu infirma nici cruzimea interogatoriilor, nici injustiţia proceselor, nici transformarea neascunsă a Sfanţului Oficiu într-o poliţie de stat totalitar. Dar justificările actelor I. nu au lipsit nici mai târziu, în sec. XIX (Joseph de Maistre spune, în 1821, că „Inchiziţia, prin natura sa, este bună, blajină şi conservatoare“), nici măcar în sec. XX (Céléstin Douais: „Tribunalele Inchiziţiei au contribuit deopotrivă la păstrarea civilizaţiei epocii, deoarece ele au consolidat ordinea şi au împiedicat difuzarea răului acut...“ - 1906; A. C. Shannon; „Instituirea sfintelor tribunale cu judecători numiţi anume, ducând permanent lupta contra ereziei, era nu numai o urmare necesară, ci şi indiscutabil logică a progresului în legislaţia eclesiastică“ - 1949), iar situaţia nu s-a schimbat, de fapt, decât în 1965, sub presiunea epocii, care a dus la Conciliul Vatican II. Totodată, însă, I. nu a fost cruţată nici chiar de cercetătorii plecaţi din sânul ei (ca Juan Antonio Llorente, fost secretar inchizitorial în Spania, publicând nişte celebre Anale demascatoare, în 1812-1813), cu atât mai mult de investigatorii din afara sferei eclesiastice (ca Henry Charles Lea, în Istoria Inchiziţiei medievale, din 1888). După bula din 1542,1. nu a renunţat totuşi la duritatea care o defineşte în evul mediu; în 1555, e ales papă (sub numele Paul IV) marele inchizitor Caraffa, al cărui pontificat se remarcă prin înteţirea vânătorii de eretici, ea continuând sub alţi papi, până la Pius VII, care a interzis însă tortura în interogatorii (1816). Dar mai ales sub presiyjiea revoluţiilor între 1789 şi 1848, această instituţie caducă începe să-şi cedeze autoritatea, în faţa istoriei. Recrudescenţele nu mai sunt grave. încă din sec. XVIII rolul I. se minimalizează, chiar dacă instituţia se menţine şi azi, desigur în formă mult mai temperată. Orice procedură judiciară a Sf. Oficiu era înconjurată de cel mai riguros secret, iar sentinţele, şi ele secrete, nu dădeau dreptul de apel; ele erau pronunţate duminica, în biserică sau într-un alt loc public. în urma procedurilor de cercetare inchizitorială, acuzaţii erau despărţiţi în 2 categorii: a) cei care au mărturisit şi au abjurat; b) cei care nu au mărturisit, stăruind în susţinerea ereziei; dar exista, neoficial, şi o a 3-a categorie, a celor care se confesaseră şi abjuraseră în prealabil, în anumite situaţii, ereticul putea fi judecat şi după moarte, iar atunci i se ardea cadavrul dezgropat. Primul Inchizitor General a fost sf. Dominic (1170-1221); iar primul Inchizitor General din Spania, Torquemada (1420-1498), în 18 ani, a ars 10 220 oameni de vii si alţi 6 860 în absenţă (fie în chip de cadavre, fîe „in efigie“, adică punân-du-se pe rug imaginea condamnatului), confiscând averile a 97 000 suspectaţi. Printre personalităţile arse pe rug prin autodafé (spân. auto-da-fé - act de credinţă): Cecco d’Ascoli (1327), medicul si teologul Miguel Şervet (1553, la instigarea lui 1 *Calvin), filosoful antiscolastic Giordano Bruno (1600), preotul şi filosoful panteist L. Vanini (1619), Kazimir Lyszczyriski (1689), autorul tratatului De non existentia Dei. I. condamna si cărţile la autodafé: Fizica lui Aristotel (1210), *Talmudul ş.a. I. spaniolă a pronunţat 300 000 condamnări, din care 30 000 arderi pe rug. ~ I. medievală a apărut ca un rezultat al unui lung 263 INDEX LIBRORUM PROHIBITORUM proces religios, care a debutat la începuturile creştinismului; dar pedepsele prin excomunicare preced creştinismul, căci în Deuteronom, XIII,6-9 şi XVII, 1-6 (—> Biblia) se stipulează ca acela care atrage pe evrei la credinţa în alte divinităţi să fie ucis prin lapidare („Să arunci în el cu pietre până îl vei omorî, căci a căutat să te îndepărteze de Domnul Dumnezeul tău“); în prima epocă creştină, urmăriţi pentru lepădarea de credinţă, după cum mărturiseşte ap. Pavel în Epistolar (—> Apostoli): „Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu hulească“ (/ Timotei, I, 20); totuşi, în primele secole de creştinism, ideea de persecuţie este respinsă de *Origenes şi de *Lactantius; întâia legislaţie antieretică apare sub împăratul Valentinianus î (364-375), pedepsele administrate fiind exilul, descalificarea şi confiscarea averii; abia în sec. IV, împotriva *donatiştilor se întreprind măsuri violente. între 1200-1292, sunt executaţi la Paris ereticii *amoricani. I. începe să se organizeze efectiv după ce dominicanul Alberic capătă (1232) titlul Inquisitor haereticae pravitatis; apar organizaţiile districtuale, iar comisiile inchizitoriale (alcătuite din boni viri - bărbaţi de ispravă) sunt finanţate îndeosebi de regii Franţei. Unul dintre primii teoreticieni ai I. a fost Bemardus Guidonis (Bernard Guy), iar unul dintre primii inchizitori, Petru Martirul, a fost asasinat în 1252, apoi canonizat sfânt. în acelaşi an, papa Inocenţiu IV -prin bula Ad extirpanda - aprobă tortura pentru descoperirea ereziei (act reconfirmat de papa Urban IV). între 1320-1333 bântuie o epidemie de condamnări pentru extirparea vrăjitoriei şi a *magiei, căpătând amploare mai ales în Spania. Mai târziu, la propunerea regelui Filip II al Spaniei, Sf. Scaun creează o I. itinerantă -Inchiziţia galerelor, destinată în special coloniilor, în 1949, Sf. Oficiu a promulgat un decret împotriva oricărei colaborări cu partidele comuniste. La 7 decembrie 1965, un Motu Proprio al Vaticanului înlocuieşte Sf. Oficiu cu Congregaţia pentru doctrina credinţei, pe care cardinalul Ottaviani a definit-o într-o declaraţie publică: „Diferenţa între Sfântul Oficiu si Congregaţia pentru doctrina credinţei este nota&ilă. Ea constă în abolirea caracterului inchizitorial şi represiv“, în noua procedură, acuzatul având „înlesniri mai mari în a se apăra, a-şi expune punctul de vedere şi a discuta“, deoarece s-a revenit la Constituţia papei Benedict XIV - Sollicita ac provida, de care, „de-a lungul secolelor, Sfântul Oficiu s-a îndepărtat“ şi a înlocuit-o „cu o procedură autoritară“. (—> Index librorum prohibitorum) § Ch. V. Langlois, L’Inquisition d’après des travaux récents. Paris, 1901; Bartolomé Bennassar, L’Inquisition espagnole. XVe-XIXe siècle, Paris, 1979 (trad. rom. Inchiziţia spaniolă, Bucureşti, 1983) Incubus şi Succubus *Demoni erotici, în *mitologia şi în *legenda Europei medievale: masculini - Incubus, pl. Incubi (lat. incubare - a se culca peste); feminini - Succubus, pl. Succubi (lat. succubare - a se culca sub). Fiecare din aceste categorii caută relaţii de dragoste sexuală cu parteneri umani de sex opus. *Teologia creştină medievală consideră că ambele categorii demonice provin din tagma *îngerilor căzuţi. După * superstiţiile medievale, o femeie adormită, posedată de un I., putea rămâne gravidă; cele mai frecvente partenere ale incubilor se credea că sunt vrăjitoarele sau victimele acestora. Uneori, incubii puteau apare în înfăţişări omeneşti, realizându-şi progenituri pentru posteritate, dar aceşti metişi erau monştri sau fiinţe zoomorfe. Evul mediu socotea că incubii preferă legăturile erotice cu călugăriţele, iar succubele - cu sihastrii şi cu sfinţii. (—> Zburător) Index librorum prohibitorum Listă oficială, editată periodic de Vatican, indicând cărţile a căror lectură le este interzisă creştinilor catolici (odinioară, sub ameninţarea excomunicării). Prima listă a Indexului s-a publicat în 1559, sub papa Paul IV (—> papi), iar în 1571, papa Pius V a instituit Congregaţia Indexului - o cancelarie vaticană cu rol de cenzură, fiinţând până în 1917, când s-a contopit cu Sfântul Oficiu (—> Inchiziţia). I. nu se limitează la domeniul cărţilor teologice; acţiunea lui se întinde asupra tuturor ariilor spiritualităţii umane, manifestate prin tipar. Prima listă de cărţi proscrise (redactată de papa Gelasius, în 494, apoi mereu amplificată) s-a numit Notitia librorum apocryphorum qui non recipiuntur; era doar o enumerare a unor scrieri biblice apocrife, precum Faptele apostolilor Filip, Toma şi Petru, Evangheliile lui Tadeu, Matei, Petru ş.a. (—» Biblia). Una dintre funcţiile Inchiziţiei era cenzurarea scrierilor în circulaţie; dar după invenţia tiparului, aria de supraveghere depăşeşte tipăriturile teologice şi eclesiastice, astfel că unii papi (Sixtus IV în l479, Alexandru VI în 1501) dau directive speciale arhiepiscopilor din Köln, Mainz, Magdeburg etc. cu privire la tipăriturile abuzive, până când Conciliul V din Latran (1512-1517) formulează decretul De Impresione Librorum (1515), interzicând imprimarea cărţilor fără avizul autorităţii eclesiastice şi ameninţând pe tipografi cu excomunicarea persoanei şi confiscarea ediţiei. Conciliul din Trent interzice (1546) posedarea şi vânzarea cărţilor religioase anonime, neaprobate; tot atunci, la cererea lui Carol V, universitatea din Louvain redactează un Index al cărţilor primejdioase. Abia între 1557-1559 este redactat (din iniţiativa papei Paul IV, prin Inchiziţie) primul Inâex roman propriu-zis (Index auctorum et librorum qui tanquam haeretici aut suspecţi aut perverşi ab Officio S. R. Inquisitionis reprobantur et in universa Christiana republica interdicuntur), conţinând 3 categorii: cărţi prohibite de autori cunoscuţi; cărţi periculoase de autori anonimi: toate cărţile condamnate de Indexul din Trent - dar lista acestora din urmă se amplificase la fiecare INDRA 264 sesiune. Acestui Index i s-au adăugat suplimente sub pontificatul papilor Clement VIII, Sixtus V, Alexandru VII, Benedict XIV (1753), iar o ediţie cu materia reorganizată apare sub Leon XÎII (sfârşitul sec. XIX). Din Congregaţia Indexului fac parte mai mulţi cardinali (unul dintre ei fiind prefectul congregaţiei), de asemenea numeroşi consultanţi şi examinatori ai cărţilor. Un timp, a apărut periodic şi un Index librorum expurgan-dorum (azi abandonat): un catalog de scrieri permise lecturii după eliminarea oficială a pasajelor cenzurate. La Conciliul Vatican I (1869— 1870) câţiva episcopi au cerut revizuirea Indexului, însă reforma solicitată nu s-a realizat decât în 1897, când papa Leon XIII a publicat constituţia Officiorum, în 49 articole: scrierile eretice rămân condamnate ca şi până atunci (art. 1), dar sunt îngăduite cărţile care nu conţin nimic contrar doctrinei catolice (arc. 2-3), sunt aprobate ediţiile de lectură ale * Bibliei (*Vulgata) şi diferitele traduceri în limbile modeme („vulgare“), ca şi cele pentru şcolari (art. 5-8), se interzic cărţile obscene, iar clasicii sunt admişi în scop educativ (art. 9—10), sunt osândite cărţile ultragiind pe * Dumnezeu şi lucrurile sfinte sau propagând *magia şi *superstiţia ori în alt sens periculoase pentru societate (art. 11-14), se condamnă ziarele imorale sau antireligioase (art. 21-22), se admite lectura unor cărţi prohibite, în cazuri speciale încuviinţate de un episcop (art. 23-27); dacă raportul cenzorilor e favorabil, episcopul acordă dreptul de imprimare: imprimatur (art. 38-40), iar excomunicarea nu se prevede decât pentru lectura cărţilor eretice sau scrise de autori apostaţi (art. 41-42). Prin enciclica Pascendi a papei Pius X (1907) s-a reinstituit obligativitatea cenzurii ecle-siastice. Simplificarea Indexului nu a fost rapidă în sec. XX (ediţia din 1948 conţinea 5 000 autori interzişi), dar după Conciliul Vatican II (1962-1965), conform definiţiei oficiale a Vaticanului, Indexul, în care nu va mai fi înscrisă nici o carte nouă, „rămâne un monument istoric, o operă ce va putea fi numai consultată“. § T. Huxley, Commentary on the Present Index Legislation. Doublin, 1908 indra (etim. incertă: sanscr. indu - picătură) Divinitate din triada supremă a *mitologiei vedice arhaice, stăpânul sferei celeste, conducătorul *zeilor si diriguitorul divin al fulgerului violent; totuşi, deşi importanţa sa de zeu celest era, în perioada timpurie, covârşitoare, I. era un primus inter pares în cadrul triadei, considerat însă fiul zeului primordial *Dyaus Pitar, care simboliza *cerul în general. Zeu de prim rang, I. e venerat la început ca personificare a cerului senin; se presupune că ar fi fost chiar zeul suprem şi călăuza spirituală a triburilor arice care au invadat India distrugând, în numele lui, oraşe (sanscr. pura) indigene, de unde şi epitetul Purandara (Distrugătorul de cetăţi) al lui I. Probabil* pe. baza aceloraşi tradiţii, încă din epoca vedică primară a fost socotit zeu al războiului si, în genere, al forţelor violente, aşadar şi zeul ^elementelor dezlănţuite, iar - într-o mitologie simplificată - al focului ceresc (—> focul), al fulgerelor, trăsnetelor, tunetelor. Prezent în marile războaie cereşti, transportându-se cu vehiculul *Puşpaka, I. e purtătorul unei măciuci miraculoase şi al altei arme, kuliga (săgeata trăsnetului), iradiind o lumină cât 10 000 de sori, sau vajra (săgeata de fulger), care se întoarce singură în tolbă, aruncătoare de jeturi de foc comparate (dar neidentificate) de vechile texte sanscrite cu fulgerele; zeul dispune de asemenea de arma Indra-căpa (arcul lui Indra: curcubeul). în expediţiile sale, I. e purtat de un *car ceresc magic (descris în *Mahăbhârata) pe care-1 conduce vizitiul *Mătali; dar are şi un elefant de luptă: *Airavăta, unul dintre cei 8 elefanţi primordiali. Fapta sa cosmică principală este uciderea *demonului *Vritrâ, un monstru cosmic. Acest război demonic este *simbolul realizării operei prin *sacrificiul de sine; Vritrâ şi un monstru tricefal (de fapt, o noţiune mitică mai complexă: *Tripura sau Tripurasura -Trei-cetăţi-demonice) au zăgăzuiLtoate apele; spre a salva de la pieire zeii şi lumea, prin repunerea în circulaţie a apelor dătătoare de viaţă, închise de cei doi demoni în tărâmul subteran, I. declară război; dar întrucât şi Vritrâ si monstrul tricefal sunt *brahmani, care nu pot fî ucişi fără pedeapsă, zeul intră într-un cerc vicios; hulit pentru imensul său *păcat, I. se roagă pământului, copacilor şi femeilor să ia măcar în parte păcatul asupra lor: de aici apar pe pământ pustietăţi, crăpături ale scoarţei terestre, coaja crăpată a arborilor lăsând să se prelingă răşina, şi chiar menstrele femeieşti, până atunci inexistente; păcatul îl vlăguieste pe zeu de puterea sa magică, astfel că, dintr-o divinitate a forţei, I. se vede redus la dimensiunea unui atom nevolnic; ispăşirea, similară *morţii, durează un an, cât I. stă ghemuit într-o tulpină de *lotus. în lunga perioadă de adoraţie a sa, I. se precizează ca zeu al energiei biologice şi cosmice; fără a fi un zeu creator, el împrăştie *viaţă în tot universul. Prăbuşirile lui parţiale nu sunt definitive, el revenind mereu ia grandoarea iniţială. Diversitatea trăsăturilor care îi compun portretul mitic e reflectată complex de epitetele sale numeroase, după care e recognoscibil de fiece dată integral, ele sintetizându-i atributele din epoca de ascensiune cultuală: Naka-nayaka (Diriguitorul Cerului), Tridagendra (Domnul _ Zeilor), Amara-pati (Domnul Nemuritorilor), Arkhandala (Sfarâmătorul), Vritrahan (Distrugătorul lui Vritrâ), Purandara (Distrugătorul-de-cetăti, de obicei al oraşelor locuite de demoni, dar şi al celor omeneşti), fridivapati (Domnul celui de-al treilea cer - adică al cerului suprem), Tridivegvara (Domnul Cerului), Jayanta (Biruitorul), Deva-raj (Regele Zeilor), Su-traman (Cel-ce-păzeşte-bine), 265 INFERN Kuligadhara (Purtătorul trăsnetului), Daga-gatăkga (Cel-cu-o-mie-de-ochi), (galera (Prea-putemicul), Maghavan (Darnicul), Uluka (Bufniţa), Hari-agva (Calul Şarg), Soma-pati (Domnul Somei). I. e de obicei’ reprezentat plastic cu 4 braţe, cu două mâini ţinând o lance (sau celebra săgeată), cu alte două un fulger; alteori, are trupul acoperit de ochi (această însuşire e alegoria explicativă a unui mit complementar: după un episod din Mahăbhărata, a fost creată la porunca zeilor preafrumoasa fecioară cerească *Tilottamă, contemplată cu încântare de toţi zeii, când a făcut anume ocolul întregii adunări divine; deşi dorea grozav s-o privească, I. s-a abţinut, iar din această refulare (ca un efect alergic) i-au apărut numaidecât o mie de ochi. De fapt, I. e o divinitate contradictorie, iar faţă de actul său principal de eliberare a apelor lumii, trăsăturile negative devin, în evoluţia *cultului, preponderente şi condamnate: patima lui de a bea *soma, iniţial considerată doar ca o absorbţie de forţă, începe să fie socotită o meteahnă; uciderea brahmanilor de la un timp nu mai poate fi justificată; numeroasele lui aventuri galante par la un moment dat imorale, cum e de pildă seducţia frumoasei *Ahalyă, soţia învăţătorului său *6autama care îi blestemă pe amândoi, zeul vădindu-şi acum şi neputinţa de a rezista ^blestemului pronunţat de un *rişi. bar în epoci mai târzii, tocmai de aceea, importanţa religioasă a lui I. scade întrucâtva, cultul său cedând locul unei noi triade supreme (*Brahmă, *Vişnu, *Qvâ), totuşi fără a înceta să-l recunoască deocamdată domnitor peste toti ceilalţi zei si unul din cei 8 paznici ai lumii (I., al drientuliii), el locuind (potrivit textelor din *Purănâ) în cerul său Svarga, în reşedinţa *Nan-dana, care e o grădină edenică, împreună cu soţia sa Indrani (numită şi cy epitetele: Pulomajă şi Qâci - Bunăvoinţa), şi având o căţea credincioasă: *Saramă. în epoca decăderii propnu-zise a cultului său, I. începe să fie imaginat uneori ca un învins în bătălii (mitografiile referindu-se îndeosebi la insuccesele lui în luptele cu demonii din clasele *Asura şi *Daitya): în Rămăyana se relatează înfrângerea lui I. de către *Ravana, după care fiul acestuia, Meghanada, îl aduce pe marele zeu în *Lanka şi numai la cererea celorlalte divinităţi, care îi dăruiesc lui Ravana imortalitatea, I. este eliberat şi se poate întoarce în cerul său. Şi mai târziu, prin împrumuturile între *religiile bazinului arie, în *Avesîa iraniană I. devine demon. Iar în * hinduismul modem, I. nu a mai rămas decât paznicul sfertului răsăritean al orizontului, şi nici nu mai e obiectul vreunui cult. Decăderea cultuală (posibila înlocuire a lui I.) pare prevăzută, în ciclul mitic respectiv, dintr-o epocă mult mai veche, anume în * ritualul *agvamedha (sacrificiul calului), căci orice rege care ar fi efectuat în şir o sută asemenea ritualuri ar fi devenit capabil să dărâme tronul celest al lui I. şi să ajungă astfel stăpânul zeilor şi al întregului univers. Infern; Iad Noţiune mitologică frecventă în istoria ^religiilor, indicând un loc de pedeapsă postumă, fie subteran, fie izolat la marginea lumii, închipuit numai ca o arie de retragere a umbrelor (sufletelor) tuturor morţilor sau ca un teren de ispăşire a *păcatelor din timpul * vieţii, uneori şi ca loc special de represalii unde *zeii îşi aruncă duşmanii învinşi. Noţiunea e foarte variabilă, după zonele mitologice; dar de obicei I. se asociază cu bezna şi cu * focul; prin adaosuri teologice ulterioare, *mitul încorporează şi numeroase genuri de privaţiuni şi pedepse. ~ Pentru egipteni I. era egal cu regiunile inferioare pe unde trece, noaptea, barca solară a lui *Re, acolo sufletele fiind sau pedepsite cu aneantizarea, deci cu a doua *moarte, de astădată definitivă, sau răsplătite cu viaţa eternă (—> mitologie egipteană). ~ Babilonienii credeau în regatul *K i g a 11 u , plasat în măruntaiele pământului, peste care domneşte crunta zeiţă *Ereshkigal, împreună cu soţul ei *Nergal, şi unde morţii sunt ţinuţi în beznă, se hrănesc cu pulbere şi beau tină; sufletele morţilor (edimmu) erau închipuite ca *vampiri înaripaţi pe care le judecau zeii *htonici *Anun-naki; sufletele care nu obţineau iertarea, tulburau liniştea oamenilor vii (—> mitologii din Meso-potamia). ~ Miturile escatologice (—> escatologie) ale *Bibtiei se referă, în perioada ebraică timpurie, la *S heo l, un ţinut subpământean incert, adăpostind umbrele tuturor morţilor, fără criterii selective, care abia mult mai târziu e socotit şi loc de pedeapsă postumă, dar mai ales în varianta numită * Gheena, speculată îndeosebi de Creştinismul primitiv, ca loc diriguit de *Diavol, in care păcătoşii sunt supuşi focului şi altor suplicii grele; creştinii, divizând lumea postumă în 3 (sau două) teritorii, concep I. ca loc etern de pedeapsă (pentru păcatele mai uşoare, înlocuit, în catolicism, de un stadiu intermediar pentru purificarea ignică numit * Purgatoriu', în *ritul creştin oriental forma greacă * Hades (ÄiÖr)<; în * Septuaginta) devine în tradiţia românească Iad (slav aAi>), un loc infernal cu instalaţii de ardere în flăcări sau fierbere în cazane cu smoală a păcătoşilor (—> mitologie biblică). ~ India vedică se referea la un infern temporar, rnai apropiat de noţiunea de purgatoriu: *Naraka, divizat în mai multe sectoare, unul din ele: M ahăt al a - loc special pentru păcătoşi; în *brahmanism, I. este un imperiu al morţii, peste care domneşte prinţul funerar *Yamă; abia în *budism se concepe un teritoriu, *P ăt al a, al focului^ torturant, al îngheţului (—» mitologie vedică). ~ în China antică erau mai multe variante, mai răspândită fiind noţiunea *Yudu, un soi de peşteră cu galerii pe versantul fabulos al unui munte neluminat vreodată de soare; dar se concepea şi Chandong (Capitala Beznei), unde domneşte Hou-du, care dispune, la administrarea pedepselor, între alţi meşteri ai supliciului, şi de prinţul Tubo, INIA DINIA 266 un monstru cu 9 coame. Celelalte forme infernale nu se deosebesc notional prea mult de acestea (—> mitologie chineză). ~ In Hellada, *Paradisul (*Câmpiile Elisee) era tot unul din etajele lumii infernale a lui Hades, care - după numele zeului stăpân al său - era înţeles ca un mare regat al morţii în genere nediferenţiat, afară de stratul său inferior extrem, *Ta r t a r o s , rezervat celor mai ticăloşi muritori, dar si inamicilor direcţi ai lui *Zeus (*giganţii învinşi m *Gigantomahie), unde însă detenţiunea nu privează umbrele de a-şi păstra funcţiile şi rangurile din timpul vieţii, chiar în cursul celor mai crunte pedepse. ~ La scandinavi, I. (*H e 11 sau Hellheim), stăpânit de zeiţa *Hel, este sumbru (—> mitologie scandinavă). ~Miturile maya şi quiche concepeau un tărâm subteran al beznei, *Chi-Xibalba, prevăzut şi cu un mare cuptor de aramă cu funcţii indefinite, şi administrat de un grup de divinităţi infernale monstruoase, conduse de *Xibalbay (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). ~ Pentru credincioşii din * islam, *Dj a h a n n a m nu e decât o copie infidelă a I. creştin, dominat însă de memoria *animismului arab preislamic (-> mitologie arabă). ~ Prea puţin diferenţiat este şi I. din *mitologia japoneză: J i g o ko u , ca şi forma lui shintoistă (-> shintoism) Y o mo . ~ Alte forme infernale (*Mictlan la azteci, un echivalent al formei maya) au ca atribut dominant întunericul şi confuzia din bezna în care îşi petrec timpul umbrele defuncţilor. ~ Miturile primitive includ rareori locuri de recluziune a morţilor (morţii continuând să coexiste cu cei vii), întrucât nu concep nici ideea unei Judecăţi de Apoi, nici a unei justiţii imanente. Când, rareori, miturile primitive consacră morţilor un loc, ca Alhuemapu în ^credinţele din Patagonia, el nu este decât un simplu tărâm incert de dincolo. Ideea de I. ca pedeapsă postumă se prea poate să fi provenit de la discriminarea practicată într-o epocă teocratică târzie între cei „necuraţi“ si cei iniţiaţi în doctrină (ca la *orfici). Ca loc diametral’ opus Paradisului, I. - în cele mai multe religii, este un rezultat al concepţiei morale despre o lume duală, o consecinţă a gândirii omeneşti binare, cele două direcţii fiind binele şi răul, afirmaţia şi negaţia, în alt plan - viaţa şi moartea; în zona de influenţă a dualismului propagat de *zoroastrismul iranian, ambele forme sunt mai acute. Totuşi, fără a viza riguros zonele opuse Infern - Paradis (adică pedeapsă-răsplată), unele religii au conceput o ierarhie de distribuire zonală sau categorială a morţilor. în acest sens, este cu deosebire interesant locul postum din mitologia aztecă pentru morţii de boală sau pentru defuncţii săraci: este un ţinut neospitalier, lipsit de lumină interioară sau exterioară, subteran şi fără ferestre, unde se ajunge pe căi dificile şi întortocheate, după trecerea unor probe foarte grele; plecat din cadavrul său, sufletul trebuie să treacă mai întâi printre doi munţi ciocnindu-se mereu şi ameninţând să strivească pe cei fără experienţă sau tărie; apoi e întâmpinat de un *şarpe gigantic cu o gură lacomă şi hidoasă şi de un aligator uriaş şi înspăimântător; după aceea trebuie străbătute 8 pustietăţi şi 8 dealuri, dar fără o clipă de popas; iar după ce sufletul călător e lovit de un vânt puternic făcut din cuţite de obsidian, el ajunge în cele din urmă pe malul râului Nouă-Ape şi trebuie să-l traverseze pe spinarea unui câine roşcat; ajuns pe celălalt mal, sufletul e obligat să ucidă câinele, înfigându-i o săgeată în gâtlej. Dar, ca loc de stabilire postumă a sufletelor celor morţi, I. e o noţiune variabilă, nu totdeauna loc ae pedeapsă (cie ex., Sheol). § Y. Bautz, DieHdlîe, Mainz, 1882; A. Michel, L'Enfer. Paris, 1950 Inia Dinia *Zână din *mitologia românească, prezentă mai ales în folclorul moldovenesc şi muntenesc, uneori identificată cu * Ileana Cosân-zeana. O I.D. enigmatică figurează în col. Petre Ispirescu: „Inia Dinia [...] din mănăstirea Calu-Gastru, într-un pai reazemă şi într-un păr spânzură“; ea poate zbura în chip magic, mereu însoţită de un alai de 12 zâne tinere subalterne. Eugen Agrigoroaiei a" relevat (fără a putea demonstra ipoteza sa, dincolo de consonanţa evidentă) „rezonanţa etruscă a numelui Inia Dinia“, apropiind acest nume dublu de perechea divină din *panteonul etrusc: *Uni şi *Tinia (Ţara neuitatelor constelaţii. Folclor arhaic românesc, Iaşi, 1981, p. 253). Examinând *mitul în contextul unui basm de bază, Trişti Copil si Inia Dinia (col. Alex. Vasiliu, care însă transcrie „Iniia Diniia“), cercetătorul consideră acest mit un *simbol al iniţierii în scriere. inki *Demonul incaş al răzbunării (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), din categoria *spiritelor pumei (acheichila), provocând oamenilor, între altele, răul de munte, ameţeala marilor altitudini. Inmar Zeu absolut al *cerului, în *mitologia triburilor udmurte din Ural. Ino; Leukothoe Zeiţă de importanţă secundară, din * mitologia greacă, purtătoare a unui * simbol tragic. A fost pedepsită. împreună cu soţul ei, regele theban Athamas, de zeiţa *Hera, pentru a-1 fi crescut pe *Dionysos, copil, în palatul lor regal; amândoi, înnebunind, îşi ucid copiii, apoi I., înţelegând într-o clipă de luciditate ce făcuse, se aruncă în mare dorind să se înece, însă e transformată, din mărinimie divină, în divinitatea marină Leukothoe. Născută de cuplul *Harmonia -*Kadmos, I. este sora divinităţilor *Agave, Autonoe, *Semele, Illyrius şi Polydoros. Potrivit însă unei variante din ciclul argonautic (—> Argonauţi), după ce femeile din Orchomenos, la sfatul perfid dat de I., prăjesc boabele pentru semănături, făcând astfel să nu mai răsară lanurile aşteptate şi să se instaleze foametea, I. mituieste pe solii aducători ai răspunsului dat de *oracoîul 267 IO AN CHRY SOSTOM delphic (—> Delphoi) ca să spună că singura măsură de înlăturare a calamităţii este sacrificarea copiilor ei vitregi *Phrixos si *Helle (născuţi de *Nephele, prima soţie a bărbatului ei Athamas). Dar berbecul cu lână de aur îi salvează miraculos pe copii, transportându-i în zbor peste mare, spre *Colhida (deşi Helle cade şi se îneacă, marea numindu-se apoi Hellespontos, azi strâmtoarea Dardanele). Inshushinak (sumer. Stăpânul Susei) Zeul patronal din Susa, capitala regatului Elam (azi, provincia iraniană Khazistan). I. nu avea alte atribute divine. Insulele Fericiţilor (grec. Ai tg5v pocKapoov vijooi; lat. Fortunatae Insulae) *Mit straniu din *mitologia greacă, după aparente identificabil mai curând cu mitul *Atlantidei, decât cu al *Câmpiilor Elisee. I.F. erau considerate un arhipelag de la capătul lumii, în zona nordică a Oceanului Occidental, şi ar fi fost locuite nu de umbrele morţilor, ci de oamenii muritori cărora *zeii le dăruiseră imortalitatea. Erau descrise ca o variantă de *Paradis terestru păzit de *Briareos, socotit în genere paznicul mărilor nordice, unde se trimiteau de către zei eroii căzuţi pe câmpul de luptă şi pe care judecata lui *lthadamanthys îi găsea vrednici de atare răsplată. I.F. sunt un tinut al verii veşnice şi al belşugului, nelipsindu-le nimic din toate bunurile imaginate de oameni. O variantă a mitului *Titanomahiei spune că, după înfrângerea sa de către *Zeus, *Kronos, domnind ca rege terestru în vârsta de aur, nu a fost aruncat în *Tartaros, ci a plecat, stabilindu-se în I.F.; iar aici raportul mitic între personificarea *timpului pasager şi transferarea lui în nişte insule (adică spaţii izolate) cu viaţă eternă, aşadar atemporală, poate avea mai mult decât o semnificaţie de * simbol^ al setei omeneşti de eternitate. *Hesiod scrie: „în sfârşit altora, Zeus, fiul lui Kronos şi părintele zeilor, le-a dat o viată şi un adăpost departe de oameni, aşezându-i’ la capătul pământului. Acolo, în Insulele Fericiţilor, la ţărmurile adâncilor sorburi ale Oceanului, trăiesc cu inima lipsită de griji eroii fericiţi pentru care glia roditoare dă de trei ori pe an câte o înfloritoare şi dulce recoltă“ (Munci şi zile, v. 161-173). Dar mai este un vers, figurând într-un ms singular: „departe de Nemuritori, şi Kronos le este rege“. S-au găsit temeiuri de identificare a I.F. cu Insulele Pheacilor, descrise de *Homer (Odisseia, VIII), ba chiar şi cu misteriosul ţinut *Abal{on sau cu ins. sf. Brenaan, din *mitologia celtică. în mod ciudat, I.F. seamănă mai mult cu Ţara Amenti din *mitologia egipteană („Occidentul“, un ţinut îndepărtat unde plecau morţii urmând calea soarelui care mergea să moară în asfinţit); la mijlocul acelei „ţări“ erau Grădinile Ialu, un Egipt ceresc de o fertilitate inepuizabilă, în care sălăşluiau sufletele celor drepţi, la adăpost de orice nenorocire. Totuşi, unii s-au referit şi la posibilitatea identificării I.F. cu ins. Madeira din arhip. Canarelor (probabil fiindcă erau trecute în hărţile medievale cu numele Fortunatae Insulae). Cea mai incitantă la meditaţie este însă varianta din mitologia greacă, mai ales în descrierea lui *Pindar; poetul o numeşte Insula Fericiţilor şi o consideră „cetatea lui Kronos“, spre care se poate ajunge numai pe calea zeilor, I.F. fiind scăldată de .apele şi adierile Oceanului, pe un ţărm plin de arbori scânteind de florile de aur din care fericiţii îşi împletesc cununi şi ghirlande (Olimpice, IV); când pe pământ e noapte, acolo străluceşte soarele, iar fericiţii trăiesc în desfătare, călărind, făcând exerciţii gimnastice, jucând zaruri sau cântând din lira, eliberaţi cu toţii de orice suferinţe (fragm. 129). Pe lângă sugestia (nedemonstrabiîă) că I.F. i ar putea fi identificate (după varianta pindarică) cu continentul american sau cu ins. Caraibe, mult mai importantă este observaţia ce rezultă din acelaşi context că aceşti „fericiţi“ (paica pa), comparabili cu *Blajinii din *mitologia românească, aflaţi într-o fericire paradisiacă naivă, ca în miturile primare, sunt de fapt nişte iniţiaţi în *misterele *morţii (temă probabil de origine orfică; —> orfism). Intercidona Zeiţă profilactică din *mitologia romană, având grija de a feri lehuzele de agresiunea lui *Silvanus. Inuus (lat. inire - a îngrămădi) Veche divinitate italică, mai târziu confundată cu zeul grec *Pan, fiindcă era o personificare a fertilităţii şi abundenţei ogoarelor. Io Fiică a regelui din Argos, în *mitologia greacă, pe care, iubind-o şi temându-se de gelozia soţiei sale *FIera, *Zeus a prefacut-o în vacă; totuşi, Hera i-a cerut vaca în dar si, primind-o, a pus-o sub paza lui *Argos, ucis cîe *Hermes din ordinul lui Zeus; în cursul duelului divin, Hera o supune pe I. chinurilor produse de un tăun gigantic, determinând-o să cutreiere în fugă toată Hellada până când, în Egipt, naşte pe Epaphos, fiul conceput cu Zeus, şi abia atunci îşi redobândeşte vechea înfăţişare umană şi începe să domnească acolo, împreună cu fiul ei. Printre urmaşele sale se considerau ^Danaidele. Ioan Chrysostom (grec. To)dvvr|g XpuoooTopog; Ioan Gură-de-aur) Unul dintre importanţii părinţi ai *Bisericii creştine răsăritene (—> patristică), arhiepiscop de Constatinopol, apoi *patriarh (347-407); teolog apărător al Creştinismului ortodox, atacând păgânismul, *ariamsmul, ^iudaismul şi *maniheismul, I.Ch. a fost unul dintre cei mai de seamă teoreticieni ai moralei creştine; tratatul Despre sfinţenie e consacrat raporturilor sociale, criticii luxului, monopolului Bisericii în educaţie, îndulcirii contradicţiilor sociale, însănătoşirii morale a societăţii. I.Ch. este şi creatorul retoricii creştine; cartea sa de Predici i-a asigurat o mare popularitate. Originar din Antiohia şi ajungând patriarh în capitala IOAN DAMASCHIN 268 Bizanţului, pentru spiritul său critic, fără concesii, ca şi pentru autonomia sa, a fost persecutat de împărăteasa Eudoxia, apoi exilat. Canonizat sfânt după moarte, a fost socotit, postum, Doctor al Bisericii creştine. § C. Baur, Der heilige Johannes Chrysostomus und seine Zeit, 1—II, Miinchen, 1929-1930; Sf loan Hrisostom, Cuvântări la praznice împărăteşti, trad. rom. de Pr. D. Fecioru. Bucureşti, 1942 loan Damaschin (grec. Ta)dvvr|<; 6 AapaoKT]voq) Teolog bizantin (cca 675-750), ideolog al *cultului *icoanelor şi adversar activ al iconoclastiei. I.D. a sistematizat doctrinar *credinţa creştină (—> creştinism), mai ales în opera sa principală IIr|yf] yv (boeme; (Izvorul ştiinţei sau Izvorul cunoaşterii), care se compune din 3 secţiuni: I, Dialectica, în care au fost incluse două tratate, unul de logică, altul de ontologie; obiectele, care există datorită înţelepciunii dumnezeieşti (-»Dumnezeu), trebuie cunoscute aşa cum sunt ele, în această judecată simtindu-se influenţa lui Aristotel; aici, I.D. a făcut afirmaţia, devenită apoi (într-o formă puţin modificată la *Toma din Aquino) una dintre tezele principale ale catolicismului, că ştiinta este serva *teologiei (în tomism-filosofia); ’//, bespre erezii - o istorie a *ereziilor, reluată de autor mai târziu în câteva tratate analitice; III, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe - parte numită curent şi Dogmatica -explicând într-o sistematizare amănunţită toate *dogmele ^Bisericii creştine. Dintre toate celelalte opere ale lui I.D., Despre patimi se consacră problemelor voinţei şi libertăţii omeneşti, liberului arbitru; Despre Sfânta Treime e o expunere exegetică a dogmei trinitare; un mai mare număr de scrieri, de regulă polemice, sunt destinate atacării diferitelor erezii (Contra ereziei nesto-riene, Dialog contra maniheilor, Despre firea compusă contra acefalilor) sau combaterii iconoclastiei (Trei tratate contra celor care atacă sfintele icoane), precum şi explicării polemice a unor *superstiţii (Despre balauri) sau a unor probleme de morală creştină (Despre cele opt duhuri ale răutăţii). § Sf. loan Damaschin, Dogmatica, ed. II, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943; B. Studer, Die theologische Arbeitweise des Johannes von Damaskus, Ettal, 1956 Ion (grec. ’'Imv; iov- viorea; îcovia - lan de viorele; ’Tcov - ionian; ’Toovla - Ionia) Zeu fluvial terapeutic, în *mitologia greacă arhaică, venerat drept * strămoşul eponim al ionienilor (primul grup de triburi greceşti care au invadat peninsula numită ulterior Hellada, cca 1950 î.e.n., după ce s-au desprins din masa indoeuropeană). Potrivit tradiţiei, I. s-a stabilit în Aigialos (Ahaia), de unde urmaşii săi au fost alungaţi, după 7 secole, de către dorieni (alt mare grup grec indoeuropean). Lui I., *miturile îi atribuie, ca prime calităţi, înflăcărarea în acţiuni şi impetuozitatea. Pityreus, fiul lui I., a fost basileu în Epidaur. Ion Sântion; Ion Sânt-Ion (Iuon) Divinitate folclorică, rezultată dintr-un lung * sincretism, în * mitologia românească, far ă atribute prea clare. După tradiţia din folclor, I.S. este fratele vitreg sau numai fratele de cruce al lui * Crăciun. într-un ciclu de * colinde cu multe elemente enigmatice (de fapt, relicte arhaice difuze), I.S. este prezentat adesea ca divinitate de primă importanţă, alături de * Dumnezeu sau uneori chiar mai presus, ca factor activ teogonic (—> teogonie) şi cosmogonic (—> cosmogonie). Alteori, I.S. este judecător universal, eliberator chiar al divinităţii supreme din captivitate, de asemenea un mare iniţiat si arcaş arhetipal. Rolul său cosmogonic se reduce fa reparaţia universului, după erorile creaţiei primordiale; pământul, neted şi mai vast decât cerul, e măsurat de I.S. apoi „îmbulzit“: „Că Dumnezeu ca prea-nalt / El pe mine m-o lăsat / Să măsur pământu, / Pământu cu umbletu / Şi ceru cu stânjenu. [...] Aflai pământ / Că-i’ mai mult, / M-am păzit / L-am îmbulzit. / Făcui dealuri, Făcui văi, / făcui munţii minunaţi / Cu zăpa-dă-ncunjuraţi“ (colindă ’din Transilvania, citată de Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică. Bucureşti, 1913, p. 8); în altă- variantă (col. N. Densusianu), I.S. măsoară „Pământul cu umbletul / &i cerul cu fulgerul“. Statutul său iniţiatic, precum şi rolul de eliberator al divinităţii, fără a fi explicite, se pot reconstitui suficient din datele folclorice; într-o colindă din Dobrogea (loc. cit.), I.S. le reproşează sfinţilor, adunaţi „sus la cheia raiului“ şi citind texte oraculare despre un Dumnezeu (sau zeu) pe care nu-1 cunosc: „Voi citiţi, proorociţi / Şi-mi citiţi de Dumnezeu / Şi pe Dumnezeu nu-1 ştiţi, / Iar eu viu şi bine-1 ştiu / Jos la cheia raiului / în Stâlp-piatră mi-e-ncheiat“; astfel că sfinţii „Săltară şi zburară, / Sus mai sus se ridicară, / Cu norii s-amestecară“, iar I.S. coboară jos, pe o coloană de piatră, cu cărţile oraculare în braţe, citind din ele şi profetizând trei zile şi trei nopţi, în *ritualul unei incantaţii (-^descântece), până când „Stâlp de^ piatră-n patru crapă / Iată Dumnezeu că scapă“. în acest text se pot descifra, de sub straturile suprapuse, 2 elemente eveni-menţiale, mitizate în timp; a) lectura - posibil, misionară - despre Dumnezeu, efectuată de „sfinţii“ care nu ar fi exclus să fi fost răspânditorii * creştinismului în Dacia; b) salvarea Iui Dumnezeu din (sau de sub) stâlpul de piatră, care ar putea fi salvarea tradiţiei religioase a lui *Zamolxis (dacă asociem tabloul din colindă cu informaţiile antice despre peştera din piatră în care se retrăgea zeul dacic); ipoteza nu poate avea certitudine, dar ea poate fi o ipoteză de lucru. Faptul că I.S. apare şi ca judecător divin, ar putea sugera că el ar fi fost Marele Preot dacoget - un urmaş sacerdotal (—> sacerdot) ăl lui *Deceneu: „Sub poalele cerului / Frumoasă masă e-ntinsă. / Dar la masă cine şede? / Şede Ion Sânt-Ion / Şi cu bunul Dumnezeu / Şi judecă 269 IRIS pe Adam“ (Ioan G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1970, p. 234); dar acest text pare mai târziu, cu influenţe cărturăreşti. Ipostaza de arcaş îndepărtează personajul de structura sa principală, iar arcul fiind aici atributul regent al său, I.S., ca arcaş arhetipal, pare o confuzie cu *Făt-Frumos: „O, Ioane, arcaş mare/Trage arcul cam napoi / Că nu-s eu ce ţie-ţi pare“ (col. Ion Pop-Reteganul, Daiinele Crăciunului (ms BAR, p. 201, apud N. Densuşianu, op. cit.) Această variantă a lui I.S. reapare, în unele forme, în *mitul despre lupta unui voinic cu *Dulful. în creştinismul popular românesc, lui l.S. i s-a substituit, mult mai târziu şi numai parţial, figura sf. Ioan Botezătorul, cu care nu are nimic comun. Hazardat, N. Densuşianu încearcă să identifice (în op. cit., p. 619-621) pe Iuon Sănt-Iuon nu numai cu Ioan Botezătorul, dar şi cu zeul roman *Ianus (singura cale de acces îîindu-i identitatea datelor aniversare ale celor doi: 7 ianuarie - deşi sărbătoarea Agonalia avea loc în a 9-a zi a lunii lui Ianus). Iosua (ebr. Yehosua - Yahweh este sprijinul) Important personaj în *mitologia biblică, succesorul învestit al lui *Moise şi conducătorul evreilor în etapa de desăvârşire a^ cuceririi Canaanului (cf. V. T., Cartea lui Iosua). în tinereţe, cel mai fidel slujitor al lui Moise (V.T., Exodul, XXIV, 13), I. devine discipolul marelui *profet şi ambasadorul misiunilor delicate (de ex., sondajul făcut în populaţia canaanită); până atunci fusese căpetenia uneia dintre seminţii şi se numise Osias, fiul lui Nun, iar în ajunul intrării în Ţara Făgăduinţei (pe care Moise nu o va mai călca), e ales locţiitorul şi succesorul profetului, din porunca lui *Yahweh: „Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, şi peste el pune mâna ta, adă-1 înaintea marelui preot Eleazar şi înaintea obştii întregi şi pune-1 căpetenie în văzul lor. Şi dă-i din slava ta, ca să-l asculte toată obştea fiilor lui Israel“ (V.T., Numerii, XXVII, 18-20). După moartea lui Moise, I. ajunge în fruntea expediţionarilor, pe malul Iordanului, şi oficiază *ritualul *circumciziei copiilor născuţi în călătorie. Apoi, ocolind de 7 ori oraşul Ierihon, îl cucereşte printr-o tehnică militară originală (dărâmarea zidurilor prin excedent sonor): „Iar la al şaptelea ocol, pe când preoţii sunau în trâmbiţe, Iosua a poruncit poporului: «Strigaţi tare, căci Yahweh v-a dat în mână cetatea» [...] Atunci poporul a început să strige şi trâmbiţele să răsune. Şi când poporul a auzit răsunetul trâmbiţei, a pornit să strige zguduitor, iar zidurile s-au prăbuşit îndată si gloatele au dat năvală în cetate“ (V.i\, Iosua VÎ, 16-20). Războiul a mai durat, succedându-se diverse cuceriri (sudul, apoi nordul Palestinei) şi împărţirea teritoriului pe seminţii. în marea bătălie cu amoriţii pentru cucerirea Ierusalimului se petrece *miracolul opririi soarelui şi lunii, o zi şi o noapte, după ce I. a spus: „Soare, stai în loc deasupra Ghibeonului şi tu, Lună, în calea Aialonului!“ şi ambii aştri s-au oprit, „până când poporul s-a răzbunat pe duşmani“ şi „nu a mai fost altă zi ca aceea, nici mai înainte, nici pe urmă, ca Yahweh să dea ascultare unui glas de om“ {V.T., Iosua, X, 12-14). După reînnoirea legământului cu Yahweh şi a legislaţiei juridico-religioase, I. a murit la vârsta de 110 ani. Iov (ebr. lyydb) Personaj din *mitologia biblică, fermitatea *credinţei căruia e pusă la încercare de *Yahweh, într-un dificil test de fidelitate, descris în hagiografia ebraică (V.T., Cartea lui Iov)\ la propunerea lui *Satan, Yahweh îl îmbolnăveşte de lepră pe I., silindu-1 să se retragă pe gunoaiele din afara oraşului; în conversaţia cu 3 prieteni ai săi, I. se lamentează, demonstrându-si inocenţa, răbdându-şi umilinţa şi mizeria, pană când este iertat şi răsplătit de Yahweh. Scrisă între sec. V—III î.e.n. şi bănuită de origine arabă, pe lângă virtuţile de mitologie filosofică şi literară, Cartea lui Iov relevă clar concepţia *mitologiei ebraice asupra adversităţii dintre Yahweh şi Satanael, adică dintre bine şi rău, în ultimă analiză de o parte fiind omul, iar de cealaltă, divinitatea - în ambele ipostaze, de avers şi revers. Fabula acestui *mit hagiografic e aproape o excepţie în *Biblie\ fidelitatea omului faţă de *Dumnezeu e răsplătită încă din viaţă. Nedreptatea vădită a lui Yahweh din tot cursul experimentului său asupra lui I. a nedumerit mulţi comentatori biblici; remarcarea acestei nedreptăţi l-a determinat pe C. G. *Jung (în 1952) să considere că „tăcerea lui Iov îl şi anunţă pe Christ“ şi că „Dumnezeu s-a făcut om“ întrupându-se în *Isus Christos, „pentru a-şi răscumpăra injustiţia sa faţă de Iov“. Dincolo de speculaţii, mitul lui I. e o parabolă teologică. Iphigenia (grec. "Icpiyeveia) Fiica lui *Agamemnon, în * mitologia greacă, jertfită de tatăl ei pe *altarul zeiţei *Artemis, spre a obţine vântul favorabil necesar flotei aheene, în războiul troian. Dar zeiţei i se face milă de fată şi o duce în *templul său din Tauris, unde o consacră preoteasă. Euripides (în Iphigenia în Taurida) confirmă tradiţia după care I. a slujit la altarul zeiţei Artemis, în Hersonesul tauric. De fapt însă I. era o veche zeiţă cappadociană a fecundităţii, identificată mai târziu de greci chiar cu Artemis. Iris Zeiţa curcubeului, în *mitologia greacă, fiica lui Thaumas şi a *Oceanidei Elektra, dar totodată sora *Harpiilor; reprezentată ca tânără fecioară cu aripi de aur, este sluga personală a zeiţei *Hera şi curiera specială a acesteia si a lui *Zeus din ordinul căruia cară apă din *Styx cu ulciorul, adormindu-i cu această apă pe sperjuri. Ca *simbol personificat al curcubeului, era considerată mesageră între *zei şi oameni: penetrând bolta cerească, I. dădea la o parte în fiecare seară perdeaua ce o acoperea, făcând să apară stelele. Totuşi, fidelitatea tinerei mesagere se curmă când ea e obligată să abată atenţia Herei de la momentul naşterii lui *Apollon de către *Leto. ISAIA 270 Isaia (ebr. Yeshayahu - Yahweh e mântuirea) Primul din cei 4 mari *profeţi biblici (—> Biblia), locuind la Ierusalim între 740-701 î.e.n. si participând la viaţa politică în calitate cfe * sacerdot, prin împotrivirea de a admite intrarea regatului lui Iuda în alianţa antiasiriană. Profeţiile sale, care sunt materie mitologică, ar fi fost predicate oral şi scrise abia de discipoli. Cartea lui Isaia conţine părţi apocaliptice obişnuite, dar şi câteva viziuni escatologice aparte (;—>Apocalips, escatologie); „Pământul se sfărâmă, pământul plesneşte si sare în bucăţi, pământul se clatină!“ (XXIV, 1$); „Şi luna va străluci ca soarele, iar soarele străluci-va de şapte ori mai mult decât lumina a şapte zile în ziua când Yahweh va lega rănile poporului său“ (XXX, 26). Dar atari crâmpeie absorbite dintr-o tradiţie escatologică arhaică, în redactarea cărţii biblice sunt utilizate numai ca argument politic la obiect: „Asiria va tremura, în vreme ce Yahweh o va pedepsi cu toiagul“. Textul canonic a fost purificat de elementele mai stranii, păstrate însă într-un apocrif slavon (Vedenia lui Isaia) vorbind de răpirea în cer a profetului (cf. *Iezechiel, *Enoh): într-o noapte, I. e vizitat de doi bărbaţi înalţi, trimişi să-l ia în *cer spre a-i demonstra vădit organizarea cerească de care se sugerează că el s-ar fi îndoit. într-o excursie documentară, îi sunt arătate tainele divine, profetul pierzând însă noţiunea timpului; (*îngerului care-1 reinvită pe pământ, I. îi replică: „Pentru ce aşa de curând? Căci la tine aici numai două ceasuri am stat!“, iar îngerul răspunde: „Nu două ceasuri ai stat, ci treizeci şi doi de ani“). Mitografia a încorporat un filon temporal, din aşa-zisele intuiţii relativiste, semnalate în *mitologie de etnograful V. Bogoraz, prezente şi în folclorul mitologic sub forma alegoriei *Tinereţe fără bătrâneţe, şi alcătuind laolaltă o ramură specială pe care o numim *mitul „călătorului paradoxal“ (—> timpul). Ishkur Zeul sumerian al ploii şi furtunii (—> mitologii din Mesopotamia), invocat ca echilibrator al recoltelor, deci al belşugului alimentar; regele din înfloritorul oraş Aratta, aflat în impas economic, este ajutat de zeu - conform *mitului - cu o oarecare cantitate de grâu şi fasole sălbatică; atât I. cât şi episodul narat se întâlnesc o singură dată, anume într-un poem epic din mileniul III î.e.n., intitulat de S.N. Kramer: Enmerkar si stăpânul din Aratta. Ishtar Zeiţă de prim rang, adorată în Akkad şi Babilon (după sumer. *Inanna), comună însă mai multor *mitologii din Mesopotamia, socotită stăpâna feminină a cerului, protectoarea dragostei si maternităţii. I. e o divinitate universală, întrucât *cultul ei, răspândit sub diverse nume aproape în tot bazinul dintre Tigru şi Eufrat, a absorbit numeroase zeiţe locale sau a fost identificat în divinităţile similare străine (—»Astarte). Sensul numelui e incert: pl. babil. ishtarati - zeiţe; sg. akkad. Ishtar, scris silabic prima dată după 2000 î.e.n., ar deriva din Eshtar. Numindu-se, după zonele geografice, fie Innin, fie Irnini, considerată fiica zeului selenar *Sin şi sora zeului solar *Shamash şi a zeiţei infernale *Ereshkigal, la un moment dat, împreună cu Sin şi Shamash, alcătuieşte triada divină supremă. Atributele I. ca zeiţă de primă importanţă în toată Mesopotamia sunt complexe: a) zeiţă virilă a bătăliilor, însetată de luptă şi de sânge, ţinând un leu în lesă si purtând la’spate două tolbe cu săgeţi şi o sabie fa şold; în Sumer, sub regele Gudea, şi în Babilon, sub Hammurabi, era numită Doamna Bătăliilor, iar în Babilon şi Asiria era reprezentată uneori şezând pe spinarea unui leu şi în mână ţinând o armă, iar adesea cu o platoşă ieşind din umeri; b) zeiţă sapienţială, simbolizând atotputernicia înţelepciunii: în acest sens, stăpână peste oameni, regi şi zei, le dă monarhilor sceptrul, tronul şi însemnele regale; în Asiria era considerată protectoarea directă a tronului regal şi divinitate oraculară; c) zeiţă a dragostei sub toate aspectele: amantă, soţie, soră, mamă a mai multor zei, născătoare universală, izvor de viaţă şi de fecunditate, iubind cu patimă şi răzbunându-se în cazul dragostei refuzate, ocrotind curtezanele; în acelaşi sens, e *simbolul suprem al frumuseţii feminine, un imn babilonian descriind-o astfel: „Chipul ei este frumos, ochii ei strălucesc. Privind-o pe ea, dobândeşti bucurie, mărinimie, putere, o zeiţă ocrotitoare şi un duh păzitor!“; e şi dintre primele zeiţe din istoria *mitologiei, reprezentată figurativ complet goală, adesea susţinându-şi sânii cu palmele; era socotită amanta ideală, care se delecta şi delecta erotic, neocolind nici pe muritori, pe care astfel îi înălţa, nici pe zei (coborîndu-se însă, după Herodot, chiar până la desfrâu); uneori preoţii ei din Babilon se îmbrăcau femeieşte, executând pantomime cu caracter erotic făţiş; cerându-i lui *Ghilgamesh iubire, I. e refuzată de erou, care îi reproşează tot şirul aventurilor ei desfrânate; iubirea cea mai pătimaşă o manifestă faţă de tânărul zeu pastoral *Dumuzi, în căutarea căruia ajunge să răscolească domeniul *morţii, *Kigallu, de sub stăpânirea surorii sale Ereshkigal, Dumuzi fiind socotit de o mitografie (Coborîrea Ishtarei în Infern) „iubitul tinereţii sale“, pe^ care de fapt (după S.N.Kramer) îl sacrifică *Infemului sau, în altă interpretare, îl reobţine (dar aici este ecoul unui vechi *mit agrar, simbolizând amorţirea şi resurecţia naturii vegetale, ca în varianta *Kybele-*Attys ş.a., I. fiind înfăţişată plastic deseori cu un mănunchi de spice în mână); pe lângă acest mit erotic al coborîrii (cu simbolul moral corespunzător), există un mit marital al înălţării spre iubirea mai castă, când I. străbate succesiv 3 zone cereşti în direcţie ascendentă, trecând prin cerul lui *£a, prin cerni lui *Enlil, şi rămânând în cerul lui *Anu, cel mai înalt, ca soţie a zeului suprem; în cadrul acestui 271 ISIS simbol, multe statui şi reliefuri o înfăţişează înaripată; o tradiţie simbolică babiloniană afirmă că, din momentul coborîrii I. în Infern, şi până la găsirea lui Dumuzi, orice activitate erotică încetează pe pământ; d) zeiţă astrală, fiind identificată, într-o epocă mai târzie, cu planeta Venus (Steaua Dimineţii), întrucât este cea mai strălucitoare, dar şi cu Luceafărul de seară; semnul ei astral este o stea cu 6, 8 sau 16 raze, înscrisă într-un cerc; seara este I. din Uruk, dimineaţa I. din Akkad. Imaginile din Asiria o reprezintă cu un nimb de raze. Printre epitetele generale preferate erau: Leoaica si Vaca divină. Ishum Zeu infernal babilonian (—> mitologii din Mesopotamia), sfetnicul zeului *Nergal şi căpetenia oştirii acestuia (sau a zeului *Erra, în altă variantă) şi locţiitorul lui (de unde şi epitetul principal Hendursauga - Sceptrul August). Deşi devotat patronului său, care e zeul distrugerii violente, I. nu e atât de înclinat spre măceluri şi crime ca stăpânul său, ba chiar e capabil de milă, punându-se uneori chezaş între Erra (Nergal e citat în acest caz mai rar) şi oameni, fie spre a-i cere în numele lor îndurare, izbutind să diminueze furia patronului, fie spre a salva dintre viitoarele victime cât mâi multe fiinţe. în actul de distrugere violentă a Babilonului, efectuat de Erra, I. reuşeşte totuşi, potolindu-şi stăpânul, să obţină pentru Babilon dreptul de renaştere din cenuşă. isihasm -» hesihasm Isis (egipt. Eset, Usert) Zeiţa căsătoriei, în *mitologia egipteană, *simbolul armoniei matrimoniale şi fidelităţii casnice a femeii faţă de soţul ei chiar şi după ^moartea lui; mai târziu şi zeiţă sapienţială, posedând arta *magiei, a tămăduirii şi chiar pe a învierii din morţi. I. e o zeiţă arhaică predinastică, *cultul ei foarte vechi părând a proveni din nordul Deltei Nilului (Sebennytos); inclus apoi în sistemul teologic heliopolitan, acest cult se extinde şi se consolidează sub Ptolemei, I. cumulând atri’butele mai multor zeiţe locale (*Astarte, *Bastet, *Hathor, *Nut, *£ehmet, *Sothis, Thermutis ş.a.) si devenind zeiţă universală, păstrată în acest înţeles religios (mai ales în Egiptul de Sus) până în sec. VI; grecii o cunoşteau, identificând-o însă cu *Demeter, iar romanii îi introduc cultul în imperiu (Isis Myrionima - Isis cea cu mii de nume), *templele ei devenind case de întâlnire şi chiar localuri de desfrâu erotic, până când Sulla instituie la Roma (80 î.e.n.) un Colegiu Isiac; deşi foarte popular, acest cult isiac libertin era întâmpinat cu ostilitate de pontifii romani, iar în urma unor semne din vremea lui Caesar, toate templele zeiţei au fost dărâmate şi cultul însuşi a fost interzis în 52 î.e.n. Numită încă într-o epocă timpurie Marea Vrăjitoare, întrucât se considera că Stăpâneşte forte magice şi cunoştinţe secrete, cu sprijinul lui *T&ot ea iniţiază pe oameni în arta medicinei, pentru că ştia să vindece toate bolile şi le apărea oamenilor în vis comunicându-le remediul. După un *mit circulând în Regatul Nou (1580-1100 î.e.n.), I. a izbutit să afle, printr-un şiretlic, numele secret şi atotputernic al zeului suprem *Re, dobândind astfel puteri nemărginite asupra universului; alt mit din aceeaşi categorie (probabil unul adiacent) precizează că o femeie subtilă şi meşteră la cuvinte, obosind de lumea oamenilor si râvnind la lumea zeilor, a socotit că dacă arfă marele nume tainic al lui Re (pe care nu-1 cunoştea decât purtătorul) va deveni ea însăşi zeiţă; zeul suprem îmbătrânise, îi curgea saliva, iar I. a adunat-o şi, amestecând-o cu tină, a plămădit un şarpe, l-a pus în drumul zeului pe care şarpele fireşte l-a muşcat şi când Re a vrut să-i strige pe ceilalţi zei, neavând putere să rostească limpede ce are, se iveşte I. care stăruie să-i afle numele secret; între timp, veninul şarpelui răspândindu-se prin trupul zeului şi periclitându-i existenţa, Re îşi dă seama de singura lui salvare şi îi strecoară Isidei discret în sân numele său atotputernic. Acest mit avea însă, în Egipt, şi o funcţie pragmatică; îngrijiţi de preoţii-medici, bolnavii rămâneau, ca într-un spital, în unul din templele zeiţei; prin apariţiile ei în visul pacienţilor, I. „îi ajuta să scape de dureri şi îi vindeca în cnip uimitor pe cei care îi dădeau ascultare“ (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, XXV, 4). Diodor îi mai atribuie Isidei şi descoperirea modului de a asigura imortalitatea pentru unii oameni (op. cit., I, XXV, 6); comentatorii moderni interpretează acest simbol drept inventarea îmbălsămării şi se referă la Textele Piramidelor. „Tu ai plecat, tu te întorci, tu ai adormit [si te vei trezi], tu [ai murit], tu [în]viezi. Scoală-tef [...Isis, Nephthys] surorile tale [...] au adunat carnea ta, au întocmit mădularele tale şi pe chipul tău au deschis cei doi ochi ai tăi“ (fragm. 1976-1985) Pentru efectuarea acţiunilor ei magice, I. are în subordinea sa 7 scorpioni: Mestetef, Tefen, Pe, Tsete etc. Originea mitologică a acestei zeiţe pare întrucâtva contradictorie; dar miturile regente o considerau fiica zeului htonic *Geb, sora şi soţia lui *Osiris şi mama lui *Horus; în acest cadru genealogic, un mit foarte popular asupra morţii şi învierii lui Osiris narează cu detalii peripeţiile şi ingeniozităţile zeiţei; modul în care Osiris a fost ucis de *Seth, felul cum I. i-a regăsit şi reconstituit cadavrul, cum apoi, îndrumată de *Nephthys şi de Thot, i-a redat, bătând din aripi, suflul vieţii şi cum l-a crescut pe Horus în Deltă; în timpul morţii lui Osiris, I. călătoreşte la Byblos, unde se bagă doică la copilul reginei Astarte, căruia vrea să-i dăruiască nemurirea, spre a şi-l însuşi; dar din cauza intervenţiei unui vrăjitor local, stratagema nu reuşeşte şi I. îsi destăinuie natura divină; cauza suferinţelor Isidei era faptul de a nu fi zămislit un copil de la soţul ei Osiris; descoperind între timp cadavrul zeului, Seth îl taie în 14 bucăţi pe care le împrăştie în taină prin toată ţara, dar I. le caută ISLAM 272 răbdătoare pe toate şi, găsindu-le, reconstituie trupul şi îi redă viaţa; întrucât lipsea un singur element, falusul, pe care Seth îl înecase în Nil, I. confecţionează unul nou, îl adaugă trupului, apoi unge tot corpul cu uleiuri scumpe, săvârşind astfel primul *ritual al îmbălsămării (-> funeralii) amintit în Egipt şi îi redă lui Osiris viaţa veşnică; în această împrejurare, I. concepe de la Osiris un copil, apoi, cu ajutorul lui Thot, se ascunde de urmărirea lui Seth în mlaştinile din preajma oraşului Buto, unde îl naşte şi îl creşte pe Horus; acest episod i-a adăugat zeiţei şi atributul simbolic al devotamentului matern, iar episodul căutării lui Osiris s-a transferat într-un mit complementar, egiptenii crezând că inundaţiile anuale ale Nilului sunt produse de lacrimile Isidei. Atingându-şi cel mai mare prestigiu în Egiptul ptolemaic - iar de acolo, în şi prin Imperiul Roman, în aproape toate provinciile imperiale - I. este, la un moment dat, o zeiţă universală. Personalitatea cultuală a Isidei, complexă şi stranie, a fost interpretată de unii istorici drept manifestarea cosmică a forţei luminii. De fapt, aerul enigmatic - explicabil şi prin durata foarte lungă a cultului - a stăruit în întreaga antichitate; după relatarea lui Plutarh, în *misterele isiace era foarte preţuită o inscripţie ermetică aflată în templul zeiţei, din Sais: „Eu sunt Isis [Eset]. Eu sunt cea care a fost, cea care este, cea care va fi. Şi nici un muritor nu mi-a ridicat vălul“. § Plutarque. Isis et Osiris. trad. franc. Mario Meunier, Paris, 1924 islam (arab. islam - supunere) * Religia musulmană sau mahomedană, întemeiată în sec. VII în Arabia, după tradiţie, de Muhammad (*Mahomed% considerat *profetul unic al unui *Dumnezeu unic (—> Allah), şi devenită una din marile religii modeme (peste 400 000 000 credincioşi în 1962) şi răspândită ca religie principală (80-98%), în statele Peninsulei Arabice, în Egipt, Sudan, Somalia, Libia, Iordania, Maroc, Algeria, Tunisia, Mauritania, în Siria, Irak, Pakistan, Afganistan, Iran, Turcia şi în Indonezia; ca religie cu difuzare medie (50%) în Liban şi Albania; sau secundară (11-12%) în India, Bulgaria, Bosnia, Kazahstan, Başkiria ş.a. I., structurat pe un ^monoteism riguros, şi-a format doctrina religioasă pe temeiul cărţii sfinte *Coran (al cărei text se socoteşte că Mahomed l-a obţinut prin *revelaţie directă de la Allah) şi pe tradiţia sacră Sunnah (compusă din naraţiuni despre faptele şi cuvintele lui Mahomed, a căror codificare s-a încheiat în sec X). *Teologia ortodoxă a i.(Kalam) - care nu permite nici un fel de dispută, analogie sau judecată raţională şi interzice credincioşilor să pună întrebări cu caracter religios sau să facă orice confruntări şi comparaţii - a elaborat principalele *dogme (unicitatea lui Allah, *predestinarea lumii, caracterul necreat al Coranului), constituind o religie fatalistă şi integral dogmatică. în concepţia i., Allah este unica forţă energetică şi decizională a universului, pentru care toate creaturile (*înger, om, animal, plantă, piatră) sunt unelte oarbe, fără autonomie şi libertate, şi pe care le cârmuieşte după dorinţă şi capriciu; ca atare, omul e lipsit de liberul arbitru, fiind călăuzit de Allah spre bine sau spre rău. Religia i. nu conţine ideea de dragoste fată de divinitate, ci numai ideea de frică („Vrednic în fata lui Allah este cel care se teme de el cel mai muit“), subliniată frecvent în Coran, care aminteşte că până şi supunerea îngerilor faţă de Allah este dictată de frică. Pe lângă dogme, i. se bizuie pe mai multe reguli religioase obligatorii: războiul sfânt (hawazath), cu un scop misionar, pentru răspândirea doctrinei mahomedane în lume, care se poate efectua si prin violenţă, căci toţi oamenii de alte *crecîinţe sunt duşmani, urîţi de Allah, necredincioşi care trebuie convertiţi (uciderea unui „necredincios“ nefiind definită drept crimă); *rugăciunea obştească, de 5 ori pe zi, ca faţa spre Mecca, după ce credinciosul s-a spălat ori s-a frecat cu nisip (există peste 300 reguli privind efectuarea rugăciunii musulmane); pomana dată musulmanilor săraci, rudelor, orfanilor, călătorilor; cea mai mare sărbătoare islamică este Kurban-Bairam (Sărbătoarea sacrificiilor); postul din luna Ramazan (acest post având o formă rituală stranie: zilnic, timp de o lună, credinciosul va fi abstinent de la orice hrană, băutură şi plăcere, din zori până în amurg, toate fiind îngăduite în fiecare noapte a postului, care se încheie cu sărbătoarea veselă Bairam durând 3 zile); pelerinajul în oraşul sfânt al profetului Mahomed, Mecca, pentru închinare în moscheia *Kaaba. Pe baza interpretării Coranului şi a Sunnei, a fost elaborat şi codificat dreptul islamic, într-un tipar juridic în care raţiunea e foarte limitată, iar *ritualurile sunt analizate până în cele mai banale detalii, cu prevederea celor mai surprinzătoare situaţii sociale sau particulare; în codul juridic general al i. (Sharioth), dreptul penal, dreptul civil, codul familial, dreptul comercial etc. sunt elaborate cu stricteţe după normele religiei. Duritatea dogmatică şi scolasticismul ortodox al teologiei Kalam au dus, chiar din primul an al erei musulmane (Hegira; —»calendare), la o mare schismă; grupul majoritar s-a constituit din păstrătorii ortodocşi ai tradiţiei - sunniţi, iar minoritatea înclinată spre oarecari modernizări a format *secta de partizani ai lui Aii (al 4-lea calif, văr şi ginere al profetului), devenit primul imam siit (—>siiţi) în sec. VII; ulterior, s-au desprins intr-o sectă antiscolastică *sufistii, urmaţi de numeroase alte secte care au luat fiinţă în sec. IX-XI; această opoziţie a continuat şi în epoca modernă, mai ales pnn scrierile unor filosofi ca Muhammad Abdo (Egipt) şi Muhammad Ikbal (Iran). Totuşi, primii teologi musulmani au fost *mutaziliţii, care apoi s-au constituit în sectă adversară i. ortodox. 273 ISRAEL § H. Lammens, L’islam, Beyrouth, 1941; T.W. Arnold, The Preaching of Islam, London, 1913; H.L. Kaster, Islam ohne Schleier, Gütersloh, 1963; L’Élaboration de l’Islam, Colloque de Strassbourg, 12-14 juin 1959, Paris, 1961; H.A.R. Gibb, Mohamedanism. An Historical Survey, Oxford, 1969; L. Gardet, L’Islam, religion et communauté, Paris, 1970. Ismael (ebr. Jismâ'êl - *Dumnezeu a auzit; arab. Ismaiî) Fiu al *patriarhului biblic * Abraham, de la roaba egipteană Agar, născut de marna sa în pustiu, unde ea fugise izgonită de persecuţiile soţiei legitime a lui Abraham, Sarrăh. întoarsă din drumul exilului de *îngerul lui *Yahweh (care îi prevesteşte o posteritate abundentă si îi ordonă să-şi numească Ismael acest fiu, afirmând că el „va fi intre oameni ca un măgar sălbatic“ - V.T., Geneza, XVI, 12), ea revine în casa fostului stăpân, acum centenar; dar acum, în sfârşit, soţia legitimă îl naşte pe Isaak, iar după atitudinea ironică a lui L, Sarrăh îl alungă iarăşi, împreună cu mama lui, pentru a scăpa de un moştenitor cu dreptul primului născut. Crescut în deşertul Pharan, învăţând mânuirea arcului, apoi căsătorit cu o egipteancă de la care va avea 12 fii (el însuşi va muri la vârsta de 137 ani), I. devine, prin urmaşul său Adnan, întemeietorul neamului ismailit, adică al arabilor nordici. Tradiţia musulmană (—> islam) afirmă că mormântul lui I. se află în *templul *Kaaba din Mecca. ismailiţi Membrii celei mai ample *secte, derivate din secta islamică şiită (—> şiiţi) şi reprezentând forma extremistă a şiismului. I. au apărut în Califatul arab, în a doua jumătate a sec.VIII, luându-şi numele de la personajul arab Ismail (el însusi numindu-se după presupusul primogenitor, biblicul *Ismael), care, fiu dezmoştenit al celui de-al 6-lea imam şiit, Djafar-as-Sadik, a fost declarat al 7-lea şi ultimul imam; totuşi, Ismail moare înainte de a fi fost confirmat imam, astfel că adepţii sectei sunt nevoiţi să-l recunoască drept al 7-lea imam confirmat pe fiul defunctului Muhammad ibn Ismail; considerându-se că nu pot fi mai mulţi imami decât cei 7 *profeţi recunoscuţi, după acest Muhammad, credincioşii au început să aştepte întoarcerea pe pământ a celui de-al 7-lea imam, numit alegoric Imamul Ascuns, ca un *Mesia (-» Mahdi); revenirea acestuia va preceda Ziua învierii morţilor şi va anunţa vremea Judecăţii de Apoi. Doctrina sectei ismailite este un sistem de filosofie religioasă influenţată de neoplatonism si de *budism; astfel, * Allah este un *Dumnezeu feră atribute şi inaccesibil minţii omeneşti; totuşi, el este creatorul raţiunii universale care a devenit la rândul ei creatoarea sufletului universal, însuşirea acestuia fiind *viaţa în sensul ei de mişcare; pe această cale sufletul universal a creat lumea vizibilă (materia) obiectuală, accesibilă simţurilor; întruchipările terestre ale raţiunii universafe sunt 7 profeţi: *Adam, * Abraham, *Noe (Nuh), *Moise (Musa), *Isus Christos (Isa), *Mahomed (Muhammad), Ismail - care au anunţat adevărul divin, comunicând omenirii * revelaţia; pupilii sau discipolii acestora sunt cei 7 imami; fiecare profet reprezintă o epocă istorică, identică unui stadiu al revelaţiei divine. Cu timpul, i. şi-au elaborat două doctrine paralele; una exoterică (zahir), accesibilă tuturor credincioşilor, alta ezoterică (batin), destinată membrilor superiori ai sectei; dacă în zahir nu apar alte norme decât ale şiismului moderat, în batin sunt două ramificaţii: tăvii, care nu e decât o interpretare alegorică a *Coranului, şi hakaik, un sistem teologico-filo-sofic general, de aspect eclectic (orientare neoplatonică, dar şi cu elemente aristotelice, adesea cu împrumuturi din *iudaism şi *creştinism): Unul (Ahad) este un Dumnezeu incognoscibil şi indefmisabil, făcând imposibile relaţiile lui cu oamenii şi *rugăciunile lor către el; el a creat lumea indirect, prin raţiunea universală (akl al-kullh), singura posedând atribute divine şi producând o emanaţie secundă: sufletul universal (naphs al-kullh), substanţă perfectibilă care emană materia primară (haiyulah) de unde provin *pământul, planetele şi fiinţele; dar ea e o materie pasivă, neincluzând principiul creator, deci nu creează decât forme şi idei, după prototipurile din raţiunea universală; în universul senzorial, omul perfect sau profetul (patik) - „cel care vorbeşte“ -este reflexul raţiunii universale, iar comentatorul doctrinei - „cel care tace“ - este reflexul sufletului universal. în acest plan larg, cunoaşterea desăvârşită se manifestă, alegoric, în *Paradis, iar ignoranţa în alegoria *Infemului; ^sfârşitul lumii va fi declanşat când aleşii omenirii vor ajunge la cunoaşterea perfectă, iar lumea se va întoarce la izvorul ei primordial. în sec. X-XI, i. au cucerit autoritatea supremă în Egipt şi Tunisia, iar în acelaşi sec. XI secta se scindează în două subsecte; una din ele ajunge să fie condusă, în epoca modernă, de „dumnezeul viu“ Aga-Khan III, un prinţ indian din Karachi (1877-1957). (—> escatologie) § B. Lewis, The Origins of Ismailism. A Study of the Historic Background of the Fatimid Caliphate, Cambridge, 1940. Isora Spiritul divin ocrotitor al ţărmului mării, în *mitologia japoneză. Israel (ebr. tJbnVT Ji'sră'el) Numele obţinut de *Iacob, după lupta sa cu *îngerul sau cu *Dumnezeu (*E1), potrivit relatării din *Biblie (V.T., Geneza, XXXII,29): „Numele tău nu va fi Iacob, ci Israel pentru că te-ai luptat cu El [Dumnezeu] şi cu oamenii şi ai biruit“; confirmarea Iacob o obţine după ce se întoarce din Mesopotamia: „Şi £\ i s-a arătat lui Iacob, încă o dată, după venirea lui din Mesopotamia, şi l-a binecuvântat; şi i-a zis El: «Numele tău este Iacob; dar să nu te mai numeşti Iacob, ci numele tău de aici înainte să fie Israel.» Apoi El a spus către Iacob: «Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic! Fii rodnic şi te înmulţeşte. Un popor, ba chiar un şir de popoare va înflori din tine şi chiar regi vor ieşi ISRAFEL 274 din coapsa ta. Iar ţara pe care am dat-o lui Abraham şi lui Isaak, ţi-o voi da ţie şi o voi da şi seminţiei tale de după tine!»“ De atunci încolo, Biblia se referă des la „poporul fiilor lui Israel“ (F.77., Exodul, I, 9; II, 23, 25) sau la „strigătul fiilor lui Israel“ (V.T., Exodul, III, 9 etc). Pe acest temei mitic, s-a statornicit numele statului contemporan Israel. Israfel (arab. Isrăfil < ebr. serăphim - arzători, cei ce emană flăcări) Unul dintre cei 4 *îngeri principali din mitologia islamică (—> mitologie arabă) care, de pe muntele din Ierusalim, va anunţa prin sunet de trâmbiţă învierea morţilor şi începutul Judecăţii de Apoi. Fiind totodată şi mesagerul de legătură între *Allah şi ceilalţi îngen, I. plânge pentru păcătoşii (-> păcat) din * Infern de 3 ori pe zi şi o dată pe noapte. Este imaginat, în naraţiuni, ca o făptură de dimensiuni gigantice, cu două perechi de aripi, dar şi cu tot trupul acoperit de păr şi de mai multe guri deschise, toate cu dinţii evidenţi. Isten *Pumnezeu, în limbajul religios (creştin) din Ungaria, dar în mitologia maghiară era un zeu păgân, precreştin, probabil arhaic, însemnând într-o epocă timpurie Părintele-cer. Ca şi alţi *zei supremi, era adorat ca stăpân al fulgerului; un relict al acestui sens s-a conservat în numele popular din lb. maghiară al fulgerului: Isten nyilo - săgeata lui Dumnezeu (Zeului). IsUs Christos (ebr. Yehosua - Yahweh este sprijinul; Yesua - * Dumnezeu [Dom- nul-Yahu /*Yahweh] salvează; grec. Tr)oouc; Xpioiog [< ebr. masiah - *Mesia]; lat. eccl. Jesus Christus [Tacitus: Christus; Suetonius: Chrestus]; ÎHcycT» Xphctoct> rom. eccl. Iisus Hristos); epitete curente: Mesia; Mântuitorul întemeietorul tradiţional, ca Dumnezeu întrupat, al * creştinismului şi strania figură-cheie a ^religiei creştine, personaj mitologic sau istoric enigmatic şi paradoxal, socotit şi om şi divinitate, presupusă personalitate istorică, necertificată însă direct de nici un document autentic, cu o biografie construită lacunar în 4 variante canonice (în cele 4 *evanghelii) din N.T. (—>Biblia) si în câteva evanghelii apocrife. După conceptuf hagiografic esenţial, I.C. s-a născut în localitatea palestiniană Nazaret, din *Fecioara Maria, necunoscătoare de bărbat, logodnica dulgherului Iosif, zămislind spiritual de la * Sfântul Duh, după ce fusese anunţată prin bunăvestire de *îngerul *Gabriel. Născut într-o iesle, întâmpinat de 3 *magi orientali, supus *ritualului tradiţional al *circum-ciziei (iar îndeplinirea acestui ritual e considerată de *teologia creştină o dovadă exemplară a întrupării omeneşti autentice - în Dumnezeu-Fiul), îsi petrece o copilărie precoce între familie şi *templu, dispare misterios până la vârsta de 30 ani când, reapărut, începe să-şi predice învăţătura, să facă *miracole (vindecări de boli, învieri din morţi, *exorcisme, înmulţirea pâinilor şi peştelui pentru masa mulţimii, schimbarea apei în vin la nunta din Cana Galileii), rosteşte mai multe parabole doctrinare, apoi e trădat ae unul din cei 12 discipoli: Iuda f—» Apostoli), arestat, judecat de procuratorul roman Pontius Pilatus, la instigaţia castei sacerdotale evreeşti din provincia romană Iudeea, e condamnat la moarte şi răstignit pe o *cruce pe care şi-o poartă singur pe muntele Golgota, unde moare, suferind omeneşte, dar învie după 3 zile, reapărându-le discipolilor schimbat la faţă şi, după 40 de zile de la înviere, se înalţă la *cer. Paralel cu demonstraţiile sentenţioase ale teologiei creştine, sprijinite documentar numai pe mitografiile evangheliilor, pe un text incert din istoriografia romană şi pe ecouri târzii din tradiţie, au existat şi încercări laice de istoricizare a lui I.C. Archibald Robertson presupune că I.C. ar fi putut fi un predicator din *secta nazireilor. După descoperirea textelor de la Qumran, s-au emis ipoteze asupra reluării portretului moral al „învăţătorului“ (învăţătorul Dreptăţii) sectei *esenienilor, după aproximativ un mileniu. Documentele istorice complementare invocate (Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice; Tacitus, Anale; Plinius cel Tânăr, o scrisoare către împăratul Traian), chiar dacă nu toate par interpolări evidente, ca textul din Flavius, nu atestă nici unul în mod direct, descriptiv, persoana lui I.C., ci numai *credinţa creştinilor în el, aşadar confirmă un *mit. Acest mit al lui I.C., a cărui existenţă istorică nu poate fi riguros autentificată, dar nici contestată, este poate şi rezultatul unui proces îndelungat de *sincretism complex, absorbind - peste datele memoriei colective --influenţe din tradiţia ebraică, din *zoroastrism şi *budism, din *cultele speciale ale unor secte palestiniene (nazireii şi esenienii etc.), cărora li s-au adăugat mai multe tradiţii de mitologie folclorică, vehiculate de numeroasele interferenţe etnice din Imperiul Roman, crâmpeie de mituri din Asia Mică, prin canale feniciene, frigiene şi greceşti, şi poate câteva ecouri fragile şi neînţelese de evanghelişti (canonici sau apocrifi) dintr-o fenomenologie arhaică obscură, peste care s-au grefat filosofia *gnosticilor şi filosofia stoică. Punctele esenţiale ale hagiografiei evanghelice oferă posibilitatea stabilirii mai multor paralelisme cu unele surse care nu este exclus să fi alimentat parţial biografia lui I.C., în aria *mitologiei comparate; ~ naşterea din fecioară :*Saoshyant, mântuitorul prevestit de *Avesta, urma să se nască dintr-o fecioară (dar naşteri similare sunt şi în miturile greceşti, celte, maya); ~ împrejurarea naşterii: zeul solar iranian *Mithra, al cărui cult era foarte răspândit în Imperiul Roman, s-a născut (la 25 decembrie) într-o peşteră şi a fost adorat de păstori, ca şi I.C., mai târziu; ~ mesianismul: modelul principal este *Mesia ebraic; dar acelaşi Saoshyant din Iran (de unde şi magii 275 ISUS CHRISTOS răsăriteni, prezenţi la ieslea lui I.C., stiindu-se că preoţii în zoroastrism erau consideraţi magi) urmează să apară în rol mesianic; mesianismul este însă o formă frecventă în mitologia generală (*Thot în Egipt, *Quetzalcoatl sau *Kukulkan în America precolumbiană, *Oannes în Sumer, Hermes Trismegistos (*Hermes) la greci, mesianicii textelor de la Qumran, *Zamolxis în Dacia ş.a.); ~ vindecările şi resurecţiile miraculoase: numeroase mituri eurasiatice din aceeaşi categorie, circulând anterior sau paralel, nu este imposibil să fi influenţat opera evangheliştilor în redactarea biografiei lui I.C., mai ales prin modelul lui *Asklepios, dar poate şi al zeiţei egiptene *Isis, al cărei cult era foarte răspândit în Imperiul Roman în pragul milenilui I e.n.; ~ î n m u 1 ţ i r e a pâinii şi vinului şi transsubstanţierea (pâinea: trupul, vinul: sângele) sunt înrudite cu formele unui vechi *cult agrar dintr-o arie vastă, în primul rând din tradiţia culturii viţei de vie cu ecou în mitul lui *Noe, apoi din răspânditul cult al lui *Dionysos; ~ moartea şi învierea corespund unuia din cele mai frecvente mituri personificând *moartea si renaşterea periodică a naturii (*Dumuzi sau ^Tammuz, *Attys, *Osiris, *Adonis ş.a.). I.C. e considerat de teologia creştină Dumnezeu întrupat, element egal al unei trinităţi hipostatice, explicate însă insuficient de clar (Tatăl, Fiul, Sfântul Duh), în tendinţa expresă de afirmare a caracterului inseparabil şi totodată separat al celor 3 elemente (sau feţe) care compun aceeaşi dumnezeire unică şi unitară. Tema cea mai controversată a fost aceea a participării egale, în fiinţa lui I.C., a două structuri nesimilare; critica *dogmei s-a făcut de timpuriu, în cadrul câtorva *erezii creştine; spre sfârşitul sec. IV, episcopul Theodoros din Mopsouestes nu admitea decât o uniune exterioară, juxtapusă, a celor două obârşii: „Logosul sălăşluieşte în omul acesta, ca într-un templu“; (dar identificarea lui I.C. cu *logosul divin s-ar datora, după unii cercetători, influenţei filosofului evreu Philon din Alexandria). Si abia Conciliul III ecumenic din Efes (431) defineşte dogmatic acest dublu caracter al persoanei lui I.C., ca uniune hipostatică a celor două naturi în aceeaşi fiinţă, prin sintagma logos întrupat; în acest plan e definită teologic şi învierea, ca fenomen divin, succedând morţii, ca fenomen uman, iar cele două trepte constituie, în dogmele curente creştine, definirea lui I.C. ca noul *Adam care, prin autosacrificiu, obţine răscumpărarea omenirii din captivitatea *păcatului originar adamit; în acest sens, una dintre cele mai concis elaborate definiţii se găseşte în mesajul pascal din 1964 al papei Paul VI (—> papi): „El atinge întreg arborele genealogic al omenirii. Christos este noul Adam: el introduce în circulaţia vieţii omeneşti naturale, firave şi muritoare, un principiu de regenerare purificatoare, un germene de imortalitate, un raport de comunicare existenţială cu Christos, până la participarea împreună cu el în fluxul Sfântului său Duh, la viaţa însăşi a nesfârşitului Dumnezeu, pe care în virtutea lui Christos avem etern fericirea de a-1 numi Tatăl nostru.“ Mitul lui I.C., prin sinteza sa de elemente tradiţionale eterogene, a generat interpretări contrare chiar în cuprinsul religiei creştine globale; aşa de pildă *bogomilii (potrivit unei relatări din Panoplia dogmatică a lui Euthymios Zigabenos) afirmau că I.C. a fost al doilea fiu născut al lui Dumnezeu, primul fiind Satanael (*Satan); pentru *elchesaiţii din sec. II, I.C. era unul din cele două principii care au produs şi guvernează lumea: principiul masculin, cel feminin fiind Sfântul Duh (un text apocrif atribuie lui I.C. propoziţia: „Maica mea este Sfântul Duh“); dimpotrivă, în sec. XX, pentru Pierre *Teilhard de Chardin (cf. Christologie şi Evoluţie, 1933), I.C., coextensiv la scara valorilor ce se întinde între piscurile spiritului şi profunzimile materiei, este şi centrul energetic al universului, faţă de centrul de confluentă universală pe care teologul l-a numit Punctul âmega spre care tinde întreaga evoluţie şi căruia îi sunt caracteristice 4 atribute: autonomia, actualitatea, ireversibilitatea, transcendenţa. Privind din alt unghi şi neidentificându-se cu normele teologice, Cari Gustav *Jung (într-o convorbire cu Mircea *Eliade, din 1952, în cadrul Cercului Eranos), face o afirmaţie temerară: „Tăcerea lui Iov îl şi anunţă pe Christ. într-adevăr, Dumnezeu s-a făcut om, a devenit Christ, pentru a-şi răscumpăra injustiţia sa faţă de Iov“ (—> Iov). Examinând însă dogma trinitară în aria mitologiei comparate, unii comentatori au semnalat succesiunea, prin contaminare, a tradiţiei religioase generale, care înregistrează numeroase variante de triade supreme divine, considerate uneori (ca, în *brahmanism, triada *Brahmă - *Vişnu - *£ivâ) ipostazele unei singure divinităţi universale. Cu toate acestea, cele 3 feţe dumnezeieşti nu alcătuiesc, în doctrina creştină, o triadă (cu 3 elemente constitutive care se completează reciproc), ci o trinitate hipostatică a unei singularităţi. Sunt însă, pe de altă parte, situaţii evanghelice care au putut fi interpretate drept inadvertenţe. Dorind să predice un *mono-teism absolut, în tradiţia ebraică a V.T., teologia creştină afirmă că Fiuî e trimis de Tatăl, printre oameni, căruia i se roagă în timpul supliciilor pe cruce şi în alte împrejurări. Iar dacă elementele curente ale materiei hagiografice se pot regăsi, şi în detaliile lor, în mitologiile vecine de raport (tipologia parabolelor şi predicilor lui I.C., relativ la abstragerea socială şi la calea spre *mântuire, aminteşte de predicile budismului originar, aşa cum austeritatea primelor comunităţi creştine rememorează asprimile de conduită ale esenie-nilor), alte 3 elemente fundamentale fac parte dintr-un mit arhaic, tot de structură mesianică, însă de formaţie prereligioasă (naşterea, vocaţia ISUS CHRISTOS 276 mesianică si împrejurările din jurul înălţării la cer). Naşterea din scrierile canonice e prezentată în contradicţii ce pot să pară flagrante, fără ca textele scripturale să se aventureze totuşi în fabulaţia fastuoasă a altor mitologii (căci chiar fecioara care îl va naşte pe Saoshyant e fecundată indirect, după un răstimp enorm, de *Zarathustra), dar nici în dogma principiului rigid al creaţiei asexuate, din tradiţia ebraică. Textele apocrife se referă, aparent mai logic, la o descindere, nu la o naştere: un apocrif slavon vorbeşte de coborîrea lui I.C., ca adult din *Steaua Magilor; dar şi Evanghelia lui Marcu, text canonic, debutează cu *botezul lui I.C. de către Ioan Botezătorul, fără referiri la naşterea Mântuitorului, ivirea sa în planul epic avand alura unui deus ex machina; gnosticul Marcion (atacat de *Tertullianus în Adversus Marcionem, IV, 40), scriind o evanghelie pe la 150, afirmă: „în anul al cincisprezecelea al împăratului Tiberius, sub Pontius Pilatus, Isus a coborît din cer şi a apărut la Caphamaum, oraş în Galileia, ţinând o predică în sinagoga locală, apoi alta în Nazaret“. De asemenea, alte texte, provenind din evangheliile mesianice ale iudeilor creştini, puneau în circulaţie forma unei întrupări directe, din *spirit, pe calea miracolului, refuzând ideea de naştere umană; iar noţiunea de spirit (Sfântul Duh), uneori cu valoare semantică de „suflu“ (cf., în KT., suflul mişcării raportate la *Elohim; duhul care îl ridică de pe pământ pe *Iezechiel etc.), este o alegorie sugerând genul de propulsie celestă, comparabilă cu vântul. Dintre toate divinităţile mesianice, portretul lui I.C. seamănă în câteva amănunte cu al lui Quetzalcoatl (un pseudomit, pus în circulaţie de secta hormonilor, a generat presupunerea neîntemeiată că acest zeu e o imitaţie a lui I.C., însă miturile nahuatle erau constituite cu mult înaintea Conchistei). Tot aşa, există puncte comune între caracterul misiunii atribuite lui I.C. şi activitatea grupului de îngeri aduşi din cer de * Semyaza. Considerând anumite repere asupra cărora miezul ermetic al mai multor mitografii se concentrează concordant, e cu putinţă construirea ipotezei că, la baza mitului despre I.C. ca personaj mesianic, ar sta şi elemente dislocate într-o epocă arhaică dintr-un eveniment mai cuprinzător, care a generat atunci mitul *paleoastronautic; în acest caz, portretul concret a lui I.C. (ca şi grupul lui Semyaza, dacă nu cumva un element din biografia lui I.C. nu s-a aflat chiar înăuntrul acestui grup descris de apocriful etiopian * Cartea lui Enoh) ar putea include şi detalii ale unui personaj mitic aparte, de importanţă adiacentă din mitul amintit. Grupul lui Semyaza acţionează contrar (deşi pozitiv din punct de vedere uman) scopului superior (care rămâne indistinct), şi toţi, dar mai ales *Azazel, sunt supuşi unor represalii din sursă divină. în ultimă analiză, dintr-un unghi de vedere izolat, situaţia lui I.C. ar fi cvasisimilară: el poate părea un personaj mesianic acţionând de unul singur, dintr-un orgoliu care transpare, de pildă, din acceptarea venerării lui de către adepţi, dar care, în cele din urmă, pare să fie victima propriei sale acţiuni autonome. Totuşi un text canonic, răstălmăcit de comentariile teologice, indică deopotrivă şi acest orgoliu^ ca şi obârşia mitului de bază: „Isus a răspuns: «împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat prins iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici»“ (.N.T., Ioan, XVIII, 36). Momentul schimbării la faţă are un văl ermetizant, dacă mitologul se fereşte de similitudinile cu altă sferă decât cea mitologică: împreună cu trei dintre discipolii săi (Petru, Iacob şi Ioan), I.C. pleacă „într-un munte înalt“, în singurătate, apoi se schimbă la fată, înaintea lor, „aşa încât faţa lui străluci ca soareie, iar veşmintele lui se făcură albe ca lumina“ {N.T., Matei; XVII, 1-2); în această împrejurare, I.C. pronunţă un *oracol escatologic, referindu-se la a doua sa venire, idee pe care o reia altă dată, pe Muntele Măslinilor. De aici încolo, ca şi după moarte şi resurecţie, atitudinea sa -e net modificată, fiind mai rece, conţinând chiar o anume înstrăinare (strecurată în mitografiile canonice din ecouri îndepărtate şi în vădită contrazicere cu teza teologică fundamentală despre un Isus plin de imperturbabilă afecţiune). Pe cruce, I.C. îi spune Măriei, deci, după mitul oficial, mamei sale, arătându-i „pe ucenicul pe care îl iubea“, deci pe Ioan: „Femeie, iată pe fiul tău!“ (N.T., Ioan, XIX, 26), atitudine ciudată după logica biografică. (Dar încă anterior, la nunta din Cana Galileei, când Fecioara Maria îi atrăgea atenţia că s-a sfârşit vinul şi deci îi cerea săvârşirea unei minuni, I.C. îi răspundea: „Femeie, ce am eu de-a face cu tine? Ceasul meu încă nu a sosit!“ - N.T., Ioan, II, 3-4). Tot pe cruce, deşi textele canonice indică o cunoaştere dinainte a programului suferinţei, sugerând forţa de a o suporta, I.C. exclamă: ^Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ („Eli, Eli, lama sabakhtani?“), cuvinte neconforme cu o prevedere a patimilor obligatorii; aceeaşi frază, în evanghelia apocrifa a ap. Petru e mai firească la un muribund, în. această formă: ,,Puterea mea, puterea mea, de ce* m-ai părăsit?“ înmormântat într-o criptă săpată în stâncă, acoperită cu o lespede, după 3 zile dispare (de fapt, actul învierii nu e descris de nici un text, canonic sau apocrif, însă tocmai această absenţă sporeşte misterul şi evoluţia spre sublim a lui I.C.) în împrejurări deosebite de la o variantă la altă: „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului pogorînd din cer a venit, a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era luminoasă ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada“ (N.T., Matei, XXVIII, 2-3); „Şi intrând în gropniţă văzură un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat într-o haină lungă albă, şi se spăimântară. El însă 277 ITZAMNA le grăi: «Nu vă spăimântaţi. Căutaţi pe Isus Nazarineanul, cel răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul unde l-au fost pus»“ (N.T., Marcu, XVI, 5-6); „Şi au aflat piatra răsturnată de la uşa mormântului. Şi intrând înăuntru nu au găsit trupul Domnului Isus. Dar pe când ele [Marta şi Maria] erau în mare nedumerire despre aceasta, iată că doi bărbaţi au stat în faţa lor, în veşminte strălucitoare“ (.N.T., Luca,’XXIV, 2-4); „Şi a văzut doi îngeri în vesminte albe, şezând unul de către cap şi altul de către picioare unde zăcuse trupul lui Isus“ (N.T., Ioan, XX, 12). Iar după evanghelia apocrifa a ap. Petru, doi bărbaţi coboară din cer, intră în criptă, îl scot pe Isus, şi „capul celui călăuzit de ei se înalţă mai sus decât cerul“ (IX, 40). înălţarea e descrisă fără amănunte bogate: „Iar după ce a rostit aceasta, Isus s-a înălţat cu ei de faţă si un nor l-a luat din ochii lor. Si pe când se ducea el, iar ei priveau la cer cu ochii aţintiţi, iată doi bărbaţi s-au oprit lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe; şi aceştia au vorbit: «Bărbaţi galileeni, de ce stati uitându-vă la cer? Acest Isus care s-a înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum 1-ati văzut ducându-se la cer»“ (N. f., Faptele apostolilor, I, 9-11); dar acest element mitic pare să îndepărteze pe I.C. atât de natura sa divină, cât şi de aceea umană; orice reconstrucţie e hazardată, întrucât nucleul mitic originar e sfărâmat şi reconstituirea lui e imposibilă din cioburi. Apocrifele mai târzii au colportat poveşti naive, după modele mitologice secundare, fie despre copilăria lui I.C. (Povestirea lui Toma, filosof israelitean, despre copilăria lui Hristos), fie despre actul aceluiaşi, de înlănţuire a Satanei (evanghelia apocrifa a lui Nicoaim, II - Pogorârea lui Hristos în Iad, scrisă în sec. III). • Dintre relicve (care periodic reapar în centrul unor discuţii cu caracter senzaţional), una care stârneşte dispute este giulgiul în care a fost înfăşurat corpul lui I.C., după coborîrea de pe cruce (—> funeralii), şi care s-ar fi păstrat apoi până azi (deşi numeroşi cercetători laici şi eclesiastici îi contestă autenticitatea); el ar fi apărut la Bizanţ, în jurul anului 500, după căderea Imperiului Roman, iar peste 7 secole, ar fi fost transportat în Franţa (1204), apoi în Italia (Torino, 1572), unde un giulgiu e într-adevăr păstrat în prezent. Există o Fundaţie internaţională pentru Sfântul Giulgiu care a procedat la anumite analize ale linţoliului de la Torino, conchizând (1970) că sângele conservat în ţesătura pânzei ar demonstra reanimarea lui I.C. după coborîrea de pe cruce, întrucât lancea soldatului nu-i atinsese inima. Fotografierea analitică a aceluiaşi giulgiu spre mijlocul sec. XX, cu relevarea amprentelor de ulei cu care era uns corpul pentru înmormântare, oferise atunci prezumţia unui portret. în jurul anului 1980 s-a produs o ipoteză şi mai îndrăzneaţă, pe baza unei analize fizice a aceluiaşi giulgiu: autodezagregarea trupească a lui I.C., aducându-se ca mărturie de comparaţie un caz al soldatului japonez de la Hiroshima, a cărui amprentă integrală a rămas pe un zid, după explozia bombei atomice, şi pretin-zându-se că ţesătura linţoliului conservă acelaşi tip de arsură iradiantă. Un teolog belgian, pr. rienri Verbist, afirmă însă că nu a rămas „nici o amintire materială de la Christ“ (Les grandes controverses de l’Eglise contemporaine, Verviers, 1971, p. 114). încercările de rescriere a „biografiei“ lui I.C. sunt vane; oricărui creştin, cele 4 evanghelii canonice îi sunt suficiente. Istoricii pertinenţi au folosit unele evanghelii necanonice (Evanghelia lui Toma), ecouri christice indirecte în textele latine (Tacitus, Plinius cel Tânăr, Flavius Iosephus) şi ebraice (*Talmudul, comentariile învăţaţilor farisei, textele de la Qumran) sau pasaje plauzibile din apocrifele timpurii. Totuşi, Isus Chris tos nu poate fi considerat altfel cfecât în accepţie teologică (mistică şi istorică totodată), adică prin *credinţă. Celelalte demersuri, oricâtă acribie ar demonstra, rămân simple speculaţii. Privit în ansamblu, dincolo de aparenţa lui lineară, îndelung elaborată, care maschează şi fisurile şi aglomerările, mitul lui I.C. poate avea la origine un nucleu unic, pulverizat cu timpul de memoria omenirii în mai multe arii mitologice terestre, ale cărui componente au fost anexate de miturile *eroilor civilizatori primordiali; iar acel nucleu singular a pătruns în mitul creştin, revigorându-1 în persoana dumnezeiască centrală, cu preponderenţă morală şi cu o vastă perspectivă a includerii sublimului spiritual în omul credincios şi în societatea semenilor de aceeaşi confesiune. * § Emest Renan, Vie de Jésus, Paris, 1863; Arthur Drews, Die Christusmythe, Berlin, 1909; Léonce De Grandmaison, Jésus-Christ, 1—II, Paris, 1927-1928; G. Pfannmüler, Jesus im Urteil der Jahrhunderte, ed. II, Berlin, 1939; Maurice Goguel, Jésus de Nazareth, mythe ou histoire, Paris, 1925; Alfred Loisy, Histoire et mythe à propos de Jésus-Christ, Paris, 1938; J. Moreau, Les plus anciens témoignages profanes sur Jésus, Bruxelles, 1944; Jean Guitton, Le Christ écartelé, Paris, 1963; E. Fuchs, Die Frage nachdem historischen Jesus, Tübingen, 1959; Hugh Anderson, Jesus and Christian Origins, Oxford, 1964; R, Bultmann, Jesus, Berlin. 1926; ed. IV. München. 1964; id., Jesus Christ and Mythology, Leiden, 1960; T.E. Pollard, Johannine Christology and the Early Church, Cambridge, 1970; C. H. Dodd, The Founder of Christianity, London-New York, 1970: Thomas a Kcmpis, Imitatiunca lui Chris tos, trad. Andrei Brezianu, Arhiep. Romano-catolică, Bucureşti 1992. Itügän; Ätügän Zeiţa *pământului, în *mitologia mongolă. Itzamna Zeu maya (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) cu atribute multiple (fiul zeului creator *Hunab-ku, pe care-1 ajută în opera cosmogonică, şi soţul zeiţei *Ixchel): stăpân al *cerului şi personificare a zilei şi a nopţii, ca succesiune temporală de lumină şi întuneric (de unde şi.asocierea sa parţială cu zeul solar *Kinich Ahau). Era considerat îndeosebi zeu sapienţial, mesianic şi civilizator: le-a atras oamenilor atenţia asupra unor resurse de hrană principale (porumb, cacao), le-a transmis arta scrisului odată cu ITZPAPALOTL 278 primele scrieri de înţelepciune sacră, le-a compus *calendarul şi i-a învăţat utilizarea cauciucului. Totodată, în cadrul ceremoniilor solemne de Anul Nou, era invocat cu scopul preîntâmpinării dezastrelor publice. înfăţişat de obicei cu mustaţă şi barbă, este însă tânăr imberb în reprezentările plastice timpurii, când apare şi ca zeu falie excesiv, probabil în raport alegoric cu fertilitatea vegetaţiei culţivabile ocrotite. Itzpapalotl (Fîuturele-de-obsidian) Zeiţa aztecă a destinului (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene), adorată însă în cadrul *cultelor vegetaţiei şi provenind din mitologia chichimecă, unde era zeiţa *vânătorii. în imaginile plastice apare ca fluture cu aripile deschise, ale căror margini se sfârşesc prin lame ascuţite de obsidian; în unele variante e însă înfăţişată ca femeie cu gheare de jaguar la mâini şi la picioare. iudaism (ebr. Yehüdäh - întemeietorul seminţiei iudeilor; cf. în V.T, Geneza, XLIX, 8-12) Una dintre cele mai vechi *religii, care poate fi semnalată istoric din sec. XV î.e.n., când primele triburi nomade ebraice au apărut în Arabia. Dezvol-tându-se din *credinţele primitive (*animism, *totem, *tabu), i. a devenit o religie pragmatică, adorând un ^Dumnezeu abstract unic (*El *Yahweh în *Thorah, *Shekhina în *Talmud), dar întemeiată pe o *mitologie antropomorfică (—> antropomorfism) şi pe un amplu cod de conduită moraîă, socială şi politică. Istoria i. a parcurs 4 etape: 1) biblică - în care credinţele tribale: adorarea munţilor, plantelor (*dendrolatrie), animalelor, a * Lunii, însorite de *ritualuri: *cir-cumcizia, *dansul sacru, ^holocaustul sacrificial (—> sacrificiu), tabuarea hranei impure, şi ideea de suflet locuind în sânge, durează până la intrarea în Tara Făgăduinţei de la mijlocul mileniului II î.e.n., după ce, în sec. XI î.e.n., semilegendarul *Moise, impunând *cultul lui Yahweh (la început, Yahu), a contopit cultele arhaice într-un *monoteism rigurös; religia e consolidată prin reformele din 622 î.e.n. ale regelui Yöshiyähü (Iosia), constând în organizarea sacerdotală, elaborarea unei dogmatici (—> dogme) şi codificarea *Bibliei ebraice; 2) talmudică - unde, între exilul babilonian (sec. VI i.e.n.) şi cucenrea romană (sec. I e.n.), pe baza adaptării textului biblic şi a tradiţiei, se elaborează (începând din sec. IV î.e.n.) Talmudul; 3) rabinică - în evul mediu, când în condiţiile ghetoului şi prigoanei, cercurile de rabini (preoţi erudiţi; —>sacerdot) compun o doctrină mistică (*Kabbala) care, devenind unicul reper religios şi moral, explică ritualurile şi tradiţia şi elaborează un cod cu 613 porunci juridice rigide, alese din V.T, realizând o societate religioasă cu structură de castă a tuturor evreilor; 4) reformistă - în care, după mişcarea teologică din 1842 a evreilor din Germania împotriva constrângerii talmudice şi a ideii mesianice, se constituie neoiudaismul - o doctrină de orientare raţionalistă, autoconsiderându-se unica religie eternă şi universal umană, care asigură apariţia unui *Mesia. Difuzat mai ales în Europa occidentală, neoiudaismul - în etapa sa modernă - a încercat să armonizeze tradiţia i. clasic cu concepţiile ştiinţifice modeme şi să se sprijine pe ideile de progres şi de umanitarism; asumându-şi o misiune universalistă, cu un net exclusivism, a definit *creştinismul drept o formă ratată de i. în cadml i., pe lângă *secta ascetică a *esenienilor de la Qumran, s-au deosebit două curente teologice (din sec. II î.e.n. până în sec. I e.n.) de direcţii aproape contrare: saddukeii - reprezentând o aristocraţie agrară, înrâurită de hellenism şi de filosofia greacă şi năzuind spre un compromis între această filosofie si Thorah; şi fariseii -apărători ai purităţii i., sincretism), provenind din zeiţa etruscă *Uni şi zeiţa greacă *Hera. în epoca arhaică latină, iuno era unul dintre numele * Lunii, romanii invocând pe atunci, la debutul fiecărei luni calendaristice (~^> calendare)9 de astădată personificat, astrul fiind socotit divinitate, pe Iuno Novella (Luna nouă). După identificarea cu Hera, zeiţa capătă numeroase epitete (deşi iniţial nu fusese mai mult decât un *geniu feminin al matroanelor), indicând adesea ipostaze: I. Regina sau I. Augusta - ca stăpână a universului; I. Iugalis - patroana căsătoriilor; I. Lucina (lat. lucina - cea care dă lumina zilei) - patronând ziua luminoasă, ocrotind menstrele şi ajutând femeile în timpul naşterii, iar mai târziu devenind zeiţa protectoare a sporului demografic; era invocată cie femei în durerile facerii (cf. Plautus Iuno Lucina, tuam fldem - „Iuno Lucina, ajută-mă“); I. Matronalia - rememorând rolul casnic şi paşnic al femeilor sabine, răpite de romani, care au împiedicat măcelul început şi au înmulţit poporul roman; la fel, I. Matrona; I. Moneta - vestitoarea primejdiilor, în memoria salvării Romei de invazia gallică, prin gâştele ce îi erau consacrate zeiţei; în această ipostază, I. anunţă romanilor un cutremur iminent; pe de altă parte, fiindcă monetăria statului roman se instalase în *templul acestei ipostaze (Iuno Moneta), banul ca noţiune generică s-a numit în lat. moneta (de unde a pătruns în numeroase limbi modeme); i. Iuga sau I.Pronuba (lat. iuga - care uneşte) - veghind consecventa unirii maritale; I. Sospita - I. Mântuitoarea; cie asemenea I. Opigena - I. Ajutătoarea (la naştere); I. Fluonia; I. Curritis\ I. Veridica - I. bîedes-minţita; I. Caprotina; I. Sororia. Păunul (Iunonis volucris) îi era consacrat ca pasăre emblematică, Iupiter; Iuppiter (lat. arhaic lou-pater > Deus Pater, Diu-piter; sanscr. *Dyaus Pitar) Zeul suprem, în *mitologia romană. deţinând principalele atribute cereşti, în genere derivate din ideea de lumină şi fiind ocrotitorul direct al Romei* Probabil după o largă absorbţie a multor divinităţi italice, recompus mitologic după modelul zeului grec *Zeus, prin obişnuita inter-pretatio romana. Exista un Iuppiter Indiges, la origine un zeu roman primitiv, indigen, căruia i se ridicase un *templu în Lavinium (după Dionysios din Halicamas, o inscripţie frontală a templului îl indica pe zeu drept Pater Indiges); conform tradiţiei, sanctuarul a fost clădit de Ascanius, pe malul râului Numicus, în memoria tatălui său *Aeneas, dispărut pe aceste meleaguri, Cu timpul, I. capătă numeroase ipostaze, definite de epitete corespunzătoare: I. Lucetius - I. Strălucitorul; I. Elicius - producătorul ploii şi cel care dăruieşte semne miraculoase; 1. Vernus - diriguitorul ploifor de primăvară; I. Fulgur sau Fulgurator - I. Fulgerătorul, stăpânul trăsnetului (arma lui principală); I. *Summanus (încorporând *cultul unui vechi zeu sabin *Summanus) - sursa fulgerelor nocturne; I. Tonans - I. Tunătorul, autor al tunetelor; I. Feretrius - cel care ia prada sau care învinge, care loveşte, dar şi ocrotitorul direct al copacului de care erau atârnate prăzi le de război, luate de la duşmani: exista şi o ceremonie a ofertei prăzilor, ca *ofrandă către zei, pe o targa specială (feretrum)\ numeroase epitete, cu vremea uitate sau părăsite, sunt fie numele altor zei (*Fidius, *Terminus), încorporate de I. ca garant al *jurămintelor, tratatelor şi hotarelor, consacrate în numele marelui zeu, fie atribute vegetale, urme dintr-o veche *dendrolatrie italică (Frugifer -Purtătorul de roade, Fagutal, de fapt numele unui sanctuar de pe Esquilin, clădit lângă un fag, Viminius, protectorul răchitei, în sanctuarul de pe Viminal ş.a. ^ ceea ce l-a făcut pe J.G. *Frazer să creadă că I. nu fusese, la origine, decât un simplu *spirit al arborilor); dar arborele consacrat lui I. era stejarul (quercus Iovis), copacul pe care, în *credinţa romanilor, îl lovea cel mai des trăsnetul, ca semn simbolic al ordinelor comunicate de zeu pentru *auguri. Procesul treptat de foarte larg *sincretism realizează cele mai diferite epitete atributive: I. Lapis - simbolul cremenei (un relict din *litolatria neolitică); I. Propugnator - I. Apărătorul prin luptă; I. Stator - Paznicul, zeul care îi opreşte pe fugari; I. Depulsor - zeul care îl respinge pe inamic; I. Victor - I. învingătorul; I. Supinalis - Atotdoborîtorul; I. Pistor - Brutarul, pentru că i-a sfătuit pe romani, în timpul asediului gallic, să arunce din cetate ce aveau mai de preţ, iar aruncarea pâinilor peste ziduri a fost interpretată de gali drept belşug şi forţă; I. Acraeus -ipostaza de mare divinitate a altitudinilor montane, unde avea sanctuare speciale; I. Capitolinus -patronul templului ce îi era consacrat pe Capitoliu; I. Optimus Maximus (epitetul principal) - Cel mai bun, Cel mai rrfare, adică elementul prim în timpuria triadă capitolină, împreună cu Iuno Regina (*Iuno) şi cu *Minerva. Cultul lui I. era slujit de preoţii flamini (flamines; —>flamen), constituiţi într-un colegiu şi având obligaţii ciudate (de ex., nu aveau dreptul să poarte inele compacte si centuri, nu puteau privi o oaste înarmată etc.). Sincretismul operat în Imperiul Roman târziu, îndeosebi de către soldaţii armatei romane, a dus la diferite variante în care cultul iupiterian încorpora, sub numele marelui zeu, forme cultuale exotice, în special orientale şi cu atribute străine, din aceleaşi surse; textele epigrafice din Dacia Romană includ mai multe atari variante: Iuppiter *Dolichenus, L Heliopolitanus, I. Eratopolitanus (acesta având ca model pe *Haddad), I. Balmacordes (un *Baal fenician); cultul acestui tip de Iupiter era destul de IUSTITIA 280 răspândit în Dacia Traiană (Dobrogea, Sarmi-zegetusa, Napoca, Apulum), unde avea *altare, chiar temple, uneori adorat în cadrul triadei capitoline. Dar se poate observa o anume tendinţă şi în cultul societăţii selecte din Roma. în cadrul atât de largului *politeism roman, sub influenţa filosofiei greceşti, intelectualii Romei augustane, reprezentaţi de Vergilius, tind către monoteizarea *religiei lor prin reconsiderarea lui Iupiter ca Pater Omnipontes (Tatăl Atotputernic), cel puţin abstractizând puterea marelui zeu; sunt semnificative două versuri din Eneida: O pater, o hominum divumque aeterna potestas (X,18), care vorbeşte net despre „puterea eternă“ a zeului; Turn pater omnipotens rerum cui prima potestas (X, 100), care se referă la tatăl atotputernic, a cărui putere primă asupra lucrurilor lumii... dar, după comentatorii mai noi, prima potestas s-ar putea interpreta şi ca „prima şi ultima putere“, un fel de „alfa şi omega“, ceea ce poate că, în concepţia vergiliană, viza absolutul divin. De altfel şi acolo unde I. îsi declară neutralitatea faţă de conflictele divine (iuno-*Venus) sau omeneşti (Aeneas-Tumus), neconfundându-se pe sine totuşi cu Destinul, pare a fi un ecou al aceleiaşi tendinţe spre o regândire a religiei romane într-un spirit monoteist. Cultul lui Iuppiter Latiaris, atestat arheologic şi databil cel mai târziu în sec. X î.e.n., pare a fi forma cea mai veche de cult a zeului suprem al religiei romane. § Georges Dumezil, Jupiter, Marş. Quirinus, Paris, 1941 Iustitia Zeiţă personificând, în *mitologia romană, justiţia ca instituţie publică şi patronând împărţirea obiectivă a dreptăţii; această obiectivitate se reprezenta plastic în statuile I.: o femeie legată la ochi si ţinând în mână o balanţă. Iuturna; biuturna *Nimfa din ’Latium, în * mitologia romană, sora lui Tumus, regele rutulilor şi duşmanul direct al lui *Aeneas. Deşi ajungând,’ în *miturile mai târzii, Nimfa, I. era (fe fapt o zeiţă arhaică din Latium, protectoarea lacurilor şi izvoarelor. Considerată fiica zeului *Vol-tumus. *Cultul I. se dezvoltă, mai târziu, la Roma, când i se construieşte un *templu, i se consacră un bazin şi se instituie, în onoarea ci, ciclul de serbări Iuturnalia. După o tradiţie mitologică periferică, fecioara I. a fost dezvirginată de * Iupiter. Iuventas Zeiţă personificând tinereţea, în *mitologia romană, după modelul grec al zeiţei *Hebe. Ixchel Zeiţă selenară maya (-> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ocrotind totodată *Luna şi *apa. Soţie a zeului sapienţial *Itzamna, I. personifică funcţia casnică a femeilor şi ocroteşte graviditatea, naşterea şi maternitatea, patronând şi meşteşugul ţesătoriei; dar I. era şi divinitate oraculară (—> oracole), având în acest sens un sanctuar pe ins. Gozumel din Marea Caraibilor (Ah Cuzamil Peten - Insula Rându-nicii), loc de pelerinaj anual pentru întreaga Vale a Mexicului precolumbian. I. prezicea acolo viitorul pentru orice pelerini, însă mai ales pentru viitoarele mame. Ixcuina (Patru Chipuri) Zeiţă *htonică aztecă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), identificată adesea, ca maică a gliei, cu zeiţa *Tlazolteotl. Ixion Rege mitic grec al lapiţilor din Tessalia, socotit fiul zeului *Ares (alteori al lui Phlegyas). Omorîndu-şi mişeleşte socrul, nu a putut găsi nici un mijloc ae a se purifica de *păcat, până când *Zeus nu l-a admis ca oaspete în *01imp; dar I. abuzează de iertare, încercând s-o seducă pe *Hera, zeiţa substituindu-şi însă un nor, iar Zeus pedepsindu-1 prin legarea de o * roată care se învârtea neîncetat arzând, fie în aer, fie (după altă versiune) sub pământ. O explicaţie plauzibilă, dar incertă, a acestui *mit se referă la o anume practică din Hellada de a mâna roţi în flăcări peste câmpurile lipsite de căldura solară trebuitoare. în altă variantă, spre a para pasiunea lui 1., Zeus creează, dintr-un nor, năluca Nephele (de fapt „Norul“, fără vreo legătură cu zeiţa norilor -*Nephele), o copie identică a zeiţei Hera; năluca, împreunată cu I. (care bănuia *eă partenera este marea zeiţă), naşte pe * Centauri. Ixtab Zeiţa spânzuraţilor, în mitologia maya (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), patroana ştreangului de spânzurătoare, pe care îl poartă ca emblemă sacră. în concepţia nahuatlă şi maya, sinucigaşii erau transferaţi, fără nici o pedeapsă, în ^Paradisul ceresc, unde erau primiţi şi protejaţi de această zeiţă. lytlilton Zeu aztec al sănătăţii şi al medicinei, vindecător al oricăror boli (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene)', era reprezentat ca o figură antropomorfa, mică şi neagră. Izanagi Primul zeu nominalizat din *mitologia japoneză şi figura centrală a miturilor cosmogonice (—> cosmogonie): din *haosul primordial, comparabil cu o pată de ulei plutitor sau cu un ou, lipsit de formă dar conţinând germenii vieţii, a ţâşnit un lucru, ca o tulpină de trestie, fiind de fapt întâia divinitate anonimă (*Kami); s-au perpetuat 7 generaţii de atari divinităţi minore până când, în a 8-a, apare masculul Izanagi şi femela (sora sa) *Izanami, alcătuind primul cuplu. Iniţial, Izanagi şi Izanami nu erau diferenţiaţi, constituind împreună un ou unic (-> oul primordial), adică divinitatea androgină a haosului primordial; despărţindu-se pentru a se cupla, devin două principii cosmice (sub acest raport putând fi comparate cu principiile chineze *yin şi *yang). Cei doi creează întâiul tărâm cosmic; apoi, stând împreună pe Podul Plutitor Ceresc, amestecă genunile mării cu o suliţă celestă, până când lichidul se încheagă, iar după ce suliţa e scoasă afară, stropii de apă sărată căzuţi înapoi în ocean alcătuiesc Insula-închegată-de-la-sine (Ono-rogo), pe care coboară cele două zeităţi şi înalţă 281 IZ AN AM I acolo Stâlpul Central. Din unirea lor conjugală (*mituri complementare narează modul în care au descoperit iubirea) s-au născut numeroase insule şi divinităţi. Una dintre aceste odrasle, un copil diform, incapabil să se ţină pe picioare chiar la 3 ani şi poreclit „Copilul Lipitoare“, din cauza imperfecţiunilor, este abandonată într-o barcă de trestie, în voia^malurilor. Izanami continuă să nască zei şi insule; aşa apar cele 8 insule nipone, precum şi divinităţile1 ’ pământului, mării, anotimpurilor, vântului, munţilor, arborilor, câmpiilor cu ierburi, până când se paşte *Kagutsuchi, zeul *focului: vomitând, zeifa-mamă produce munţii, dintre fesele ei iese argilă, din urina ei se formează apele. La un momenLdat însă Izanami moare, soţul ei I. o plânge cu deznădejde, iar din lacrimile lui iau naştere nenumărate noi divinităţi, după aceea, zeul îşi îngroapă soţia în muntele Hiba. Izanami, locuind acum în tara de Beznă, unde şi-a clădit un palat, e vizitată de I. care o imploră să se întoarcă în lumea de deasupra, deoarece opera lor cosmogonică nu e încă desăvârşită, dar zeiţa defunctă îi răspunde implacabil: „Am apucat să mănânc din hrana acestor locuri si nu le mai pot părăsi!“, apoi se retrage în palat, totuşi, consortul divin aduce lumină şi începe s-o caute, în cele din urmă fixează o stâncă la hotarul dintre ţara întunericului şi ţara luminii, iar după aceea cei doi încep să se ameninţe reciproc; din cearta lor a rezultat însă primul echilibru între naşteri şi decese, între zile şi nopţi. Atunci, I. îi declară soţiei sale să se considere divorţată formal de el. Dar contactul cu lumea funerară a constituit şi pentru I. o purificare; după aceea, zeul continuă să nască divinităţi de unul singur, printr-un soi de partenogeneză; din ochiul stâng se naşte marea zeiţă a *Soarelui, *Amaterasu, numită mai ales Amaterasu Omikami (Cerul Strălucitor); din ochiul drept se naşte zeul * Lunii *Tsukiyomi, iar din nasul său ţâşneşte zeul furtunii *Susano-o (Bărbatul Furios), al cărui imperiu devin întinderile marine; de aici încolo, activitatea noii perechii Amaterasu-Susano-o ocupă locul cosmic central. Uneori, comentatorii au asemuit mitul perechii Izanagi-Izanami cu mitul despre *Orpheus şi *Eurydike, alteori cu mitul *Persephonei, întrucât, ca şi zeiţa greacă, Izanami nu se mai poate întoarce din bezna subterană din a cărei hrană a gustat; similitudinile sunt însă numai formale, mitul japonez fiind, global, de originalitate absolută. Izanami Sora şi soţia zeului japonez *Izanagi; participând alături de soţul ei divin la prima etapă cosmogonică, teogonică şi antropogonică (—> cosmogonie, teogonie, antropogonie), zeiţa I. moare, de fapt retrăgându-se pe totdeauna în Tara de Beznă, devenind stăpâna unică a lumii funerare subpământene, de unde nu mai vrea şi nu mai poate să se întoarcă la suprafaţă, în lumină, unde o chema soţul văduv, deoarece ea apucase să mănânce din hrana tărâmului infernal şi, prin aceasta, s-a adaptat altui mod de existenţă cosmică, incompatibil cu cel anterior. Murind, I. dă naştere zeului ignic *Kagutsuchi (adică *focului - omologat de unii mitologi, în acest caz special, cu *soarele). Dincolo de alegoria de suprafaţă (pruncul de flacără îşi pârjoleşte mama în timpul naşterii), aici există simbolul, mult mai profund, al transferului cosmic dintr-un *element în altul si al mutaţiei unei stări în alta (—> viata, moarteaj. I. a fost considerată, cu vremea, zeiţa ocrotitoare a morţilor; fiind însă o divinitate *htonică, este totodată şi ^simbolul fecundităţii telurice şi, implicit, cârmuitoarea rodniciei agricole. I înger (ebr. TK*?)3 malakh - sol, mesager; grec. âyyeXoQ - crainic, curier; * Vulgata: angelus -mesager ceresc) Fiinţă supranaturală de legătură între divinitate şi oameni, cu circulaţie limitată în zonele mitologice ebraice, creştine şi, prin imitaţie, musulmane, corespunzând de fapt fie *geniilor ocrotitoare, fie curierilor divini de importanţă secundară, caracteristici mai ales mitologiei babi-loniene, de unde probabil a şi fost absorbită noţiunea biblică. Textele arhaice atribuite lui *Moise vorbesc doar de mesagerii lui * Yahweh, fie anonimi, fie numindu-se *Gabriel, *Mikael. Iniţial, noţiunea nu depăşea limitele *animismului primitiv şi circula în mitologia ebraică populară, desemnând nişte fiinţe pur spirituale, pe o treaptă intermediară intre *fc>umnezeu şi om; *teologia iudaismului preia această noţiune abia în epoca exilului babilonian, sub influenţa *magilor chal-dei, compunând şi o teorie angelologică (—> angelologie), după care î. sunt clasificabili în buni şi răi; abia atunci apare şi Satanael (*Satan), căpetenia î. răzvrătiţi, întrucât, nefiind din clasa propriu-zis divină, î. nu sunt fiinţe perfecte: „Dacă chiar în slujitorii săi el [Yahweh] nu se încrede si îngerilor săi le găseşte greşală!“ (VT., Iov, IV, 18). Textele biblice nu socotesc î. pe *Heruvimi şi Serafimi; î. sunt iniţial puţini (precizaţi în VT. -Profetul Daniel: Gabriel şi Mikael; Tobit: *Rafael; Profetul Zaharia: Satanael) şi se multiplică mai târziu, sub influenţa concepţiei dualiste din *zoroastrism (unde e descrisă o categorie de *spirite, comparabile cu î. dar şi cu *demonii, numite *Fravashi), susţinând astfel scopul teologic de a organiza „cete îngereşti“ luminoase şi oştiri întunecate satanice (de fapt demoni), deci şi interesul unei ierarhii, care se constituie doctrinar abia în *creştinism. Textele biblice vechi nici nu folosesc mereu noţiunea de î. (deşi de obicei termenii alternează); astfel, „îngerul“ care se luptă cu *Iacob e numit de fapt om şi Dumnezeu (El), deoarece acolo este prezent El Yahweh însuşi, dar în formă umană, spre a putea intra în zona de percepţie senzorială a lui Iacob - viitorul *Israel; vestitorii dezastrului de la *Sodoma sunt numiţi şi cei doi bărbaţi, ca şi cei care eliberează din criptă pe *Isus Christos. Perioada ebraică veche nu sugerează nici o ierarhizare, ci numai, cu timpul, o delimitare a atribuţiilor (uneori însă confundate). Gabriel (ebr. „Dumnezeu [El] e războinic“) este î. al *Edenului, asigurând paza militară (în * Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, e răspunzător de *Paradis, de *dragoni şi heruvimi; apoi, reluat de * Coran: Djabrail - devine unicul crainic al lui *Allah), dar uneori si transmiterea mesajelor divine (*profetului *6aniel îi interpretează o vedenie). Mikael, „voievodul îngerilor păzitori“ (VT., Daniel, X, 13), este în primul rând î. tuturor evreilor (numele său însemnând „Cine este ca Dumnezeu?“); şi probabil înmulţirea la un moment dat nelimitată a acestei categorii de paznici s-a produs sub o dublă influenţă: iraniană (după modelul numeroşilor Fravashi secundari), dar si romană (unde geniile erau distribuite pe funcţii, cfe la protecţia individului până la a statului); în Babilon, rolul de custode îl aveşiu numeroşi *zei secundari, cu deosebire că acolo omul căzut în *păcat era părăsit de divinitatea protectoare şi lăsat în voia represaliilor mânioase ale marilor zei şi la cheremul făpturilor malefice, care erau demonii; dar de aici s-a ajuns, în *mitologia populară creştină târzie, la *credinţa că fiecare ins are, de la naştere până la moarte, un î. păzitor personal, un fel de conştiinţă divină sau un alter-ego. Rafael (V.T., Tobit, III, 17) este însă un tămăduitor de oameni şi cel care îl pune în lanţuri pe *Asmodeu, căpetenia diavolilor. Se pare că funcţia de mesager sau nunţiu divin ajunge una dintre mai multele funcţii ale unor î. cumularzi, păstrându-se anonimi; de ex., Manoah, anunţat de î. că i se va naşte Samson, îi cere numele;’ „Atunci îngerul îui Yahweh i-a răspuns: «De ce întrebi tu de numele meu? Căci el este minunat»“ [magic] (V.T., Judecători, XIII, 18). A existat în mitologia ebraică totuşi un î. aparte: *Uriel, patronul luminii, care e însă, în apocriful etiopian Cartea lui Enoh, si îngerul Infernului. O categorie (amplificată dc mitografi şi teologi ebraici şi creştini) este a î. căzuţi (damnaţi), iniţial făpturi angelice pozitive care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dorind să-i ia locul: *Lucifer, ajungând personificarea răului, Satanael sau *Diavolul, cumulând ispitele, partea cosmică rea, păcatul; această categorie negativă traduce de fapt pe *Ahriman din *mitologia iraniană, având însă si un punct de plecare local, în complexul *Azazel palestinian, un zeu arhaic al deşertului; iar răzvrătirea (ca şi *războiul ceresc din * Apocalips) are ca model mai ales *Gigantomahia greacă; un sens aparte, mai mult de emancipare decât de răzvrătire, are grupul celor 200 de î. (de tipul *eroilor civilizatori) 283 ÎNJURĂTURĂ conduşi de prinţul ceresc *Semyaza, *mit mult mai vechi, prezent în Cartea lui Enoh. Definiţia din Epistolarulpaulin e vagă: „îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimişi să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?“ (Pavel, Evrei, I. 14). Teologia creştină a preferat definiţiile riguroase şi clasificările taxonomice exacte. *Ioan Damaschin scrie că „îngerul este o fiinţă spirituală, veşnic mişcătoare, liberă, necorporală“ şi că, nemuritori „prin har [...], îngerii locuiesc în cer şi au un singur lucru de făcut: să laude pe Dumnezeu“ (Izvorul ştiinţei, III Dogmatica, II, 3). Pentru Ioan Damaschin (loc. cit.), î. este „a doua lumină“, întrucât în natura sa spirituală se reflectă, mai mult ca în orice alte făpturi, lumina desăvârşirilor divine. Dionisie Areopagitul clasifică î. în 3 cete de câte 3 tipuri: a) serafimii, heruvimii şi tronurile; b) domniile, puterile şi stăpânirile; c) iniţiatorii, îngerii şi arhanghelii. Definirea î. e totdeauna speculativă, indiferent de nuanţele variabile de la scrierile patristice până la exegezele teologice din sec. XX; ca atare, speculaţiile făcute timp de 17-18 secole duc în cele din urmă la câteva puncte: î. cunosc multe dar nu totul; sunt nemuritori, Dumnezeu e veşnic; se deplasează în spaţiu cu imensă iuţeală, Dumnezeu e ubicuu; sunt sfinţi prin îndelungata lor supunere faţă de Dumnezeu, care e sfânt prin esenţa sa; si cu toate că nu sunt apţi să facă rău, prin natura for nici nu sunt lipsiţi de patimi; (bineînţeles, această ultimă trăsătură e o ambiguitate care tinde să împace definirea î. ca practicanţi şi mesageri ai iubirii universale cu mitul răzvrătirii luciferice). Unii teologi şi exegeţi moderni, ca Jacques Doumes (Spiritus, 1970), au încercat să despiritualizeze pe î., remarcând doar „stranietatea“ lor de mesageri biblici. După opinia, mai pragmatică, a lui Clement Alexandrinul (Pedagogul, I, 6, 36; II, 10, 10), în condiţii speciale, anumiţi oameni pot dobândi, parţial, atribute angelice (sau funcţii omeneşti cvasiangelice) încă din timpul vieţii pe pământ. Punctul de vedere cel mai original îl exprimă, din unghi evoluţionist, Pierre *Teilhard de Chardin (într-o scrisoare din 1934, către Bruno de Solages): „«îngerii» reprezintă o parte, o zonă superioară a Universului care s-a şi înălţat întru Dumnezeu“ şi, „cuprinşi de acelaşi complex evolutiv“ ca şi oamenii, au şi ajuns la ţintă, fiind mai spiritualizaţi decât oamenii, dar nu spirite pure, ci totuşi fiinţe „legate intim de Universul material“. Tema angelologică e mereu discutată de teologi în cadrul unei discipline cvasiautonome, angelologia. Dar, în ultimă analiză, toate formele angelice sunt adaptări mitologice ale primelor tradiţii venite din animism, desigur, într-o formă filosofică, sprijinită în primul rând pe ideea de perfectibilitate cosmică şi umană. Astfel, situaţi între Dumnezeu si oameni, î. sunt mediatorii lui vizibili, întrucât Dumnezeu însuşi este transcendent, (cf. *Ophannim) înjurătură Relict degradat al *descântecului, sub forma unei propoziţii interjecţionale, structurate pe fondul magic (—> magie) al * superstiţiei şi având caracterul unui *blestem minor, de fapt fiind un blestem desacralizat prin trivializare. Modalitatea combinatorie a î. suportă ca termen variabil în cadrul ei sintagmatic orice noţiune existentă în limbă (unele popoare: turcii, ruşii, ucrainenii, românii, ungurii - având predilecţie pentru terminologia sexuală, altele: germanii -insistând asupra invocaţiei *Diavolului, altele: evreii - limitându-se la un soi de blesteme de nuanţă escatologică). Structura periferic religioasă a î. apare şi în antichitate; pioşi faţă de propriii lor *zei, romanii şi-au derivat sudalma principală: mehercle, din numele unei divinităţi etrusce: *Hercle. Fenomenul s-a păstrat şi în structura profundă a multor înjurături româneşti, iar originea lor cultuală nu este anormală, întrucât, acceptată ca fenomen sociolingvistic, constatăm că î. este, în plan secund, o reacţie parareligioasă (şi nu antire-ligioasă) a omului înciudat sau mânios, faţă de o persoană de altă *credinţă (sau de altă părere) ori faţă de un obiect sau o fiinţă cu atitudine potrivnică. Preferinţa î. pentru domeniul sacral se explică prin impulsul spre blasfemie pe care ea îl conţine în subtext. în înjurăturile ţiganilor, *demo-nologia şi sexualitatea sunt prezente în intensitate egală. Independent de apartenenţa socială, morală sau etnică, fără a avea tensiunea emoţională a blestemului şi fără a-1 dubla, orice î. descinde din practicile magiei negre, deşi psihologic ea nu pare decât o supapă simplist vulgară a stărilor de stress. Tipologia înjurăturilor româneşti a fost inventariată de mitropolitul Antim Ivireanul: „că ce neam înjură ca noi, de leage, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici...“ (La Dumineca Vameşului, în Didahii; cf. Opere, Bucureşti, 1972, p.26). Formă lingvistică conservatoare, î. poate dezvălui detalii istorice obscure; de ex. în sintagma „Dumnezeii mă-tii“ s-ar putea desluşi dispreţul monoteistului dacoromân proaspăt creştinat faţă de *politeismul romanilor sau al hoardelor năvălitoare din răsărit; după cum tipologia inventariată de Antim ar traduce, dimpotrivă, atitudinea autohtonului încă necreştinat. J Jahnu Unul dintre marii înţelepţi primordiali (*rişi) în *mitologia vedică (coborîtor din regele Pururavas), pe care tradiţia îl pune în relaţie miraculoasă cu fluviul naţional al Indiei. Fiindcă fluviul *Gâhgă, până atunci curgând prin *cer, a pogorît pe *pământ tocmai în locul unde J. îşi oficia *sacrificiile, înţeleptul i-a sorbit integral apele, ca represalii pentru întreruperea *ritualului; şi nu i-a eliberat apele decât după îndelungata stăruinţă a altui rişi, *BhăgIrata, care s-a supus unei aspre *asceze, izbutind numai astfel să readucă fluviul pe pământ. Din această cauză, Gangă are epitetul Jăhnavă (Fiica lui Jahnu). jainism *Religie din India post-vedică, totodată un sistem filosofic autonom despre esenţa universală. Apărut în sec. VI î.e.n. j. a fost instituit, conform tradiţiei, de înţeleptul legendar Mahăvlra Vărdhamana (supranumit „Jina Biruitorul“), contemporan al lui *Buddha. Doctrina j. afirmă că, în universul fără început şi sfârşit, formele perisabile văzute de om sunt produsele unei forte externe; dar sufletele, fiind veşnice şi neperisaf>ile, îşi desăvârşesc neîncetat înălţarea spre divinitate. Apariţia j. ca religie s-a datorat unei opoziţii faţă de dominaţia exercitată de *brahmanism, de aceea, unii cercetători consideră că j. nu ar fi fost iniţial decât o *sectă budistă (—» budism); cu toate acestea, j. păstrează destule puncte comune cu *brahmanismul, în primul rând ideea reîncarnării (*avatara) şi ideea forţelor karmice (*karma). Sub raport doctrinar, se consideră că starea normală a sufletului este neîntruparea, sufletul trebuind să fie acorporal, iar tehnica realizării unei perfecţiuni morale şi, implicit, a eliberării de sub dominaţia legilor karmice este * asceza. J. neagă sacralitatea scripturilor vedice (—> Veda), sacerdoţiul (--* sacerdot), *sacrificiile, caracterul sacru al castelor (—> vărna), intervenţia * zeilor în destinul omenesc; admiţând însă eternitatea sufletului (spre deosebire de budism), j. defineşte *Nirvăna nu ca nefiinţă, ci ca un stadiu în care sufletul îşi obţine fericirea eternă. Când omul e în stare să ajungă la o anumită treaptă în eliberarea sa de sub acţiunea afluxului karmic, normele jainiste admit * sinuciderea rituală, ca o tehnică a perfecţionării. J., ca doctrină religioasă a *mântuirii, se autodefineşte prin Cele Trei Nestemate: * credinţa perfectă, cunoaşterea perfectă, conduita perfectă. Dominată de practica ascezei, doctrina jainistă include obligaţia renunţării totale la orice bunuri materiale, averea fiind socotită o legătură nefastă a sufletului uman cu materia impură, deci o piedică spre idealul stării normale. O caracteristică decurgând de aici se vede în cele două secte, în care s-a scindat j.: gvetămbara (înveşmântat în alb“) şi digămbara („înveşmântat în aer“); călugării (-> monahism) din j. timpuriu, renunţând şi la îmbrăcăminte, trăind din cerşetoria vagantă, se numeau digămbara, cu semnificaţia literală „înfăşurat în veşmântul ţărilor lumii“ sau „înveşmântat în aer^‘, adică gol. Datoria oricărui jainist este îndeplinirea riguroasă a normei ahimsă (nefacere de rău, neprovocare de durere), iar întrucât doctrina afirmă că toate sufletele sunt egale potenţial, ahimsă interzice orice producere de suferinţă vreunei fiinţe vii; (de altfel, ideea de ahimsă ^.prezentă în Veda, în *Upanişad, în textele budiste, iar în epoca modernă, în doctrina lui Rămakrishna, a lui Gandhi si în concepţia vedantină din sec. XX: —> Vedănta). Doctrina jainistă este expusă în textele canonice Siddhanta, scrise de cei 11 discipoli ai lui Jina-întemeietorul, venerat în cadrul j. ca zeu. Filosofia jainistă (sprijinită pe codicele Jaina-sutra) concepe un univers cuprins în 7 esenţe sau adevăruri: tattvas; două au sens ontologic: jiva (sufletul, esenţa lui fiind conştiinţa) şi ajiva (nesufletul, lumea nevie, compusa din 5 substanţe: materia - de la atomul mobil şi ponderabil până la subtila materie penetrantă karmică; *dharma imaterială; adharma-dravya - pacea sufletească si obiectuală; ăkăsa-draya - spaţiul imaterial infinit; kăla - *timpul, relativ şi absolut); celelalte: bandha (capacitatea renaşterii - avatara); samvara (curmarea afluxului karmic); nirjara (înfrângerea mişcării karmice); nirvăna (înlăturarea totală a materiei karmice din suflet). Jămbavăn Regele urşilor, în *mitologia vedică târzie, un aliat de război al lui *Răma. (—> ursul) jansenism Curent religios în cadrul *Bisericii catolice (—> creştinism), apărut şi dezvoltat în Franţa şi în Ţările-de-Jos, cu unele trăsături specifice mişcării protestante. Punctul de plecare al j. se află în opera postumă a teologului olandez Cornelius Jansenius (1585-1638), consacrată doctrinei augustiniene (—> Augustin): Augustinus seu doctrina S. Augustini de humanae naturae sanitate, aegritudine, medicina adversus Pela-ginos et Massilienses (1640). Jansenius dorise să restaureze riguroasa doctrină augustiniană asupra *păcatului originar şi asupra *predestinării şi astfel a refuzat optimismul catolic în problema liberului 285 JL1À arbitru; în consecinţă, el susţinea că *Isus Christos nu a murit pentru toţi oamenii. Concepţia lui Jansenius a fost condamnată global de papa Urban VIII (1642), iar papa Inocenţiu X a respins (1653) prin bulă specială 5 dintre propoziţiile ei (—> papi). Totuşi, mănăstirea Port-Royal a devenit o citadelă jânsenistă, dar şi un focar puternic al culturii franceze, atrăgând o elită intelectuală (de ex., Biaise Pascal, Antoine Amauld, Jean Racine) şi, prin şcolile organizate şi conduse, formând o intelectualitate superioară, cu înalt simţ moral, dar şi fanatică (impunând căinţa publică a păcătoşilor (-» metanoia), interdicţia pentru aceştia de a se împărtăşi fără o îndelungată *asce’ză şi condamnând, ca viciată, orice iubire în afara iubirii supranaturale a lui * Dumnezeu). § L. Cognet, Le Jansénisme, Paris, 1961 Jar-ptiţa (rus. JKap-nmuna - Pasărea-de-Foc) Pasăre fabuloasă în *mitologia slavă răsăriteană (mai ales în basmele fantastice ruseşti). J.-p. are culoarea aurului şi fiecare pană a ei este atât de luminoasă, încât ar lumina cea mai sumbră peşteră ca o mulţime de făclii. Deşi liberă şi vine numai de pe tărâmul ei unde toate fiinţele şi lucrurile sunt spoite cu aur, ea are uneori o colivie de aur, în care poposeşte. Adesea, folclorul epic o asociază cu Zmeul-de-foc. Este blajină şi chiar benefică, totuşi o răpeşte pe mama eroului (de ex., pe mama lui Ivan Ţarevici), transportând-o în locuri necunoscute, peste „de trei ori câte nouă pământuri“, (cf. * Pasărea Măiastră) Jaungoikoa; Jaincoa Divinitate primitivă (precreştină), în *mitologia bască, greu clasi-ficabilă, părând a fi fost un zeu suprem: Stâpânul-de-Sus sau, poate mai exact, Domnul Lunii. Romanii au încorporat propriului lor *panteon unele vechi zeităţi împrumutate de la cantabri (basci), însă transcripţia lor latină rămâne derutantă (de pildă Baicosrixo, Herauscorrtsehe ş.a.). Azi, la bascii creştini: Jainko - *Dumnezeu, Jaungoiko - Cel Preaînalt. Jidovi Nume restrâns (mai ales la teritoriul Olteniei) pentru *uriaşi, în *mitologia românească; tradiţiile folclorice pun pe J. în relaţie cu zidirea unor construcţii ciclopice, cu mutările de albii ale unor râuri sau cu strămutările unor munţi. *Mitul e foarte confuz şi de origine incertă. După unii cercetători mai vechi (Lazăr Şăineanu), acest nume de uriaşi fabuloşi ar proveni de la kazari, o populaţie migratoare mongolă de *rit mozaic; după afţii (Ovidiu Bârlea), „sinonimia uriaş-jidov“ s-ar datora „influenţei biblice, întrucât şi în Biblie sunt menţionaţi u[riaşii] ca populând pământul pe vremea potopului“ {Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976, art. Uriaş, p. 419); după altă opinie, ar fi o simplă suprapunere onomastică, datorată grupului de militari din armata romană a împăratului Traian, recrutaţi din provincia Iudeea; de altfel, numele nu e prezent numai în folclorul mitologic, ci şi în toponimie, câteva sate numindu-se Jidova, Jidovin, Jidovu (în Transilvania, unde sunt nişte ziduri ruinate, atribuite J.), Jidoştita etc. După o *legendă oltenească din Dolj, „Jidovii încercaseră să taie un munte, ca să abată apa Oltului şi s-o reverse peste români, ca să-i prăpădească“. Alte legende din Mehedinţi identifică o formaţiune naturală de bolovani înfipţi în pământ cu „mormintele Jidovilor“. O variantă foarte rară (citată de Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1913, p. 159) confundă pe Novac > Novaci) cu „împăratul Jidovilor - care a tras o brazdă mare“. Identificările folclorice ale J. cu constructorii mitici sunt însă simple confuzii ale memoriei colective (—¥ mitologie megalitică). Jimmu-Tenno Personaj legendar, în * mitologia japoneză, considerat primul împărat (mikado) al Japoniei, coborîtor direct din zeiţa solară *Amaterasu. Unii istorici îl situează în cronologia reală a sec. VII î.e.n. Potrivit însă istoriei legendare, eroul Iware (strănepot al zeului *Ninigi), într-o bătălie disputată pe câmpia Yamato cu adversarul său Nagasune, când în cele din urmă e ajutat de zeiţa Amaterasu prin emisarul ei (un corb cu 8 labe), îşi învinge toţi duşmanii, ultimii dintre ei fiind Tsuchi-gumo („Păianjenii Pământului“ - asimilaţi de cronici cu populaţia aborigenă ainu); apoi Iware obţine titlul Sumera (Domnitor subcelest, împărat), îşi clădeşte palatul imperial, iar la 11 februarie 660 î.e.n. se urcă pe tron şi primeşte de la şeful ^cultului shintoist (—> shintoism) însemnele imperiale: perla, oglinda şi sabia. După tradiţia japoneză, Iware e venerat postum sub numele Jimmu-Tenno. Jiva (polon. Zywye) Zeiţă principală şi divinitate feminină supremă în *panteonul slavilor occidentali (—> mitologie slavă), simbolizând forţa vitală, deci principiul pozitiv care astfel o situează în poziţia de adversitate diametrală faţă de toate divinităţile patronale ale *morţii. J. este amintită de cronica lui Helmold (sec. XII), ca având un *cult special în ţinuturile locuite de polabi. Cronicarul polonez J. Dlugosz (sec. XV) citează cultul zeiţei paleopolone Zywye, simbolizând forţa vitală şi ocrotind orice manifestare a vieţii; această zeiţă e indentificabilă cu J. Jizo-Bosatsu Zeu budist (-> budism) din *mitologia japoneză, protectorul şi apărătorul drumeţilor şi al copiilor; în toată Japonia, statuile sale de piatră se instalează adesea îa margine de drum ori la răspântii. Fiind unul dintre cei mai populari zei budişti japonezi, J.-B. e foarte frecvent în folclor, mai ales în basme. *Cultul lui a fost preluat după cultul mai vechi al zeului chinez *Dizhăn-wan, aproape cu aceleaşi atribute. Jliâ; Jelea Personificare, în *mitologia slavă răsăriteană, a actului jelirii, a nenorocirii în sine, ca efect psihosocial. J. era prezentă obligatoriu JOCURI RITUALE 286 (alături de *Karna) în * ritualul precreştin al bocitoarelor slave (—> bocet, funeralii). jocuri rituale Jocuri de structură religioasă, reproducând simbolic, în cadrul unor *ritualuri speciale, anumite acte mitice arhetipale. Cele mai importante j.r. sunt clasificabile în: a) existenţiale (simbolizând hazardul); b) cosmologice (simbolizând mişcarea astrală). • J.r. existenţiale sunt mai ales cele cu arşicele si cu zarurile. ~ în Hellada, arşicele au evoluat prin adaptare, devenind zaruri (grec. KuPog; lat alea) şi fiind supuse patronajului zeului *Eros (care, în *mit, utiliza zaruri de aur); şansa maximă (3 x 6) era „aruncarea Aphroditei“, şansa minimă (3 x 1) -„aruncarea câinelui“. ~ în India, hazardul si zarurile erau patronate de zeul *Dvăpara. Ca *simbol al hazardului existenţial, grecii practicau cleromanţia, un gen de * divinaţie prin tragere la sorţi cu aruncarea zarului. Aşa, cuvintele atribuite lui Caesar: Alea iacta est (Zarurile au fost aruncate) provin dintr-o formulă rituală. ~ Toate j.r. descind din *magie şi îşi păstrează - chiar în formele lor cele mai târzii - caracterul magic; sub acest raport, multe din ele conţinând mişcări coregrafice elementare, sunt înrudite cu *dansul ritual. în categoria j.r. existenţiale au intrat, ca subdiviziuni mai târzii, jocurile funerare (—> funeralii), întrecerile sportive şi jocurile festive. Jocurile funerare greceşti erau nişte întreceri sportive desfăşurate în onoarea unui defunct (cf. *Iliada, XXIIÎ). Jocurile panhellenice (olimpice, pythice, nemeice, isthmice), deşi caracterul lor ritual se diminuează simţitor, erau consacrate câte unui mare zeu şi de aceea se şi desfăşurau în câte una dintre localităţile celebre prin *temple sau *oracole: Olympia (lui *Zeus), *Delphoi (lui *Apollon), Nemeia (lui Zeus), Isthmos, lângă Corint (lui *Poseidon). Toate jocurile greceşti se deschideau prin * sacrificii aduse zeului patron al sanctuarului local. Fiind de fapt manifestări de artă (muzică, dans, poezie, teatru) şi de sport (toate formele sportive), jocurile panhellenice simbolizau caracterul de operă divină pe care o reprezenta omul, prin spirit şi trup. ~ Jocurile festive ale romanilor (ca şi spectacolele publice) erau consacrate, după specific, diferitor zei din *panteonul naţional şi aveau totdeauna un substrat religios (de ex., în timpul celui de-al doilea război punic s-au organizat jocuri în onoarea lui Apollo); chiar şi luptele de gladiatori, foarte preţuite la Roma, aveau o origine rituală, iniţial desfaşurându-se în cadrul înmormântărilor: lat. munus - obligaţie, funeralii, spectacol de gladiatori. • J.r. cosmologice, simbolizând forţa şi bunul plac divin al mişcărilor cosmice, utilizau mingea, ca sferă cerească. După un mit transmis de Apollonios din Rhodos (Argonautice, III), Zeus s-a jucat în copilărie cu o sferă perfectă, din cercuri de aur, în jurul căreia se rotea o pereche de inele, ele însele fiind înconjurate de o spirală albastră, deci un *simbol al universului. Cu aceeaşi minge se joacă şi *Eros. J.r. ulterioare cu mingea (de pildă, mingea pe care o loveşte Nausicaa) îsi pierd treptat caracterul ritual. ~ J.r.’ toltec *tlacht!i (cu mingi de cauciuc compacte) imita actul cosmic efectuat, ca dispută, între zeii *Tlaloc şi *Quetzalcoatl cu aştrii; în mitologia nahuatlă, dualitatea divină supremă *Ometeotl se joacă în palmă cu destinele lumii; aceleiaşi categorii cosmologice i se adaugă coregrafia (—> dans) şi întrecerile sportive, imitând gesturi arhetipale cosmogonice. ~ într-o etapă mai târzie (în Hellada, chiar în cadrul Olimpiadelor), caracterul ritual tinde să devină secundar şi se manifestă din ce în ce mai intens, în jocun, un caracter ludic. Jocurile sportive modeme, deposedate de orice substrat religios, păstrează însă urme de ritual, care s-au dizolvat în eticheta politeţii formale a echipelor. Joimărita; Joimărica; rar (familiar) Zoica *Demon feminin din *mitologia românească, patronând câlţii de lână, torsul şi ţesutul lânii şi cânepii. închipuită ca formă plurală, locuieşte în munţi, mai rar în turle de biserici, de unde apare, în număr variabil, sub aspectul- unor roţi de fum sau flacără (—» roţile de foc), xapoi cu înfăţişare antropomorfa (matahale, femei voinice şi slute cu gura cât groapa şi dinţii cât lopeţile, înalte cât copacul, groase cât o bute, îmbrăcate în zdrenţe negre), dar şi zoomorfa (câini, bivoli) şi chiar in forme meteorologice (ceaţă); ca femeie (deşi folclorul o numeşte „un fel de femeie“), J. îşi poartă cu ea numeroasele atribute: ciobul sau găleata cu jăratic, ciocanul de fier, cuţitul, troaca, strachina, căldarea, oala, sacul cu cenuşă, vătraiul, apa clocotită, uneori chiar şi un cuptor portativ, necesare aplicării de pedepse femeilor care nu şi-au încheiat torsul şi ţesutul până în Joia Mare (din *postul prepascal): pocire, tocarea mâinilor, pârlirea degetelor şi unghiilor sau zdrobirea lor cu ciocanul, băgarea -forţată a fusului în anus, dar uneori (J. fiind antropofagă) şi omorîrea pruncilor. J. vine seara în sat, odată cu vacile de la pădure (deşi alteori se deplasează cu viteza gândului), iar când trece pe uliţi întărâtă câinii şi pleacă înainte de cântatul cocoşilor. După alte *credinţe, nu apare decât o dată pe an, între *Crăciun si postul *Paştelui. în Joia Mare (noaptea de Joimari), echipe de colindători (numai băieţi) cu *măşti sau cu feţele mânjite de funingine, sunând mereu din tălăngi, cutreieră satul îndemnând femeile şi fetele la tors şi cerând ouă drept colindeţe (—> colinde). Există în datini un *ritual folcloric special, oficiat joi înainte de Paşti: o femeie harnică şi îndrăzneaţă (rareori un bărbat travestit) se deghizează în J. şi caută prin podurile caselor rurale câlţii netorşi, lovind apoi fetele leneşe peste unghii. J. nu e confundabilă cu Sfânta Joi, divinitate semi-personalizată în ciclul antropomorfizării zilelor săptămânii. Unele tradiţii în declin tind s-o confunde cu *Muma-Păcfurii, cu care J. nu are 287 JURĂMÂNT decât câteva puncte comune în reprezentarea aspectuală. Mitul J., aşa cum circulă, este rezultatul unui *sincretism intre o zeitate de categorie etică, probabil autohtonă, şi tradiţia bisericească ortodoxă, personificând în cele din urmă un principiu de muncă. jomon; yomon (jap. jomon - blazon) Cultură arhaică de pe teritoriul ins. japoneze Honshu, produsă (începând din mileniul V î.e.n.) fie de japonezi, fie de populaţia aborigenă ainu; printre relicve sunt micile statuete ceramice de aspect umanoid, pe care unii cercetători le-au comparat cu tipurile omeneşti în scafandre spaţiale, fără neglijarea detaliilor; vestimentaţia acestor statuete seamănă deopotrivă cu costumele rituale japoneze dogu, ele însele fără temei istoric clar; în ultima vreme, statuetele j. şi costumele dogu au fost puse în relaţie cu un *mit ainu, susţinând că * strămoşii acestei rase ar fi venit din *Lună, aterizând pe o platformă circulară arhaică, existentă şi azi, căreia nu i s-a găsit o explicaţie arheologică definitivă. Ceramica j. a fost descoperită în stratul neolitic din mileniile V-I î.e,n„ alături de unelte şlefuite din silex (topoare, cuţite), din os (cârlige de pescuit şi harpoane), vase de lut ornamentate, săbii de lemn cu mâner sculptat în elice cu 4 palete; vasele epocii au de obicei ornamente în spirală şi linie frântă. Cultura j. (împărţită în 5 etape şi peste o sută de subdiviziuni cronologico-geografice, culminând cu mijlocul mileniului I î.e.n.) se suprapune epocii legendare din istoria Japoniei când (în anul 660 î.e.n.) s-ar fi urcat pe tron întemeietorul dinastiei imperiale actuale, primul mikado, *Jimmu-Tenno. (—> mitologie japoneză, mitologie ainu) § T. Esaka, Yomon cui ture, Tokyo, 1957 Jord Zeiţă din *mitologia scandinavă, reprezentând tina primordială, glia amorfa, numită şi cu epitetele: Hlodynn şi Fjorgynn. Este întâia soţie a zeului suprem *Odhinn şi (în varianta principală) mama zeului războinic şi meteorologic *Thorr. Jumala Zeul *cerului, în *mitologia finlandeză, personificând într-o formă arhaică cerul locuit; mult mai târziu a fost confundat cu noţiunea creştină de *Dumnezeu. Se pare că este echivalent cu Jumo, zeul suprem, stăpân al cerului şi al intemperiilor atmosferice, din mitologia fino-ugrilor şi a ceremîşilor de pe Volga. Jung, Cari Gustav Psiholog şi filosof elveţian (1875-1961), cercetător psihanalist al ’“miturilor şi *religiilor, continuator neortodox al freudismului, în psihologia analitică şi în teoria sa neomitologică. Pentru J., mitul este o expresie a „inconştientului colectiv“, propriu, după el, fiecărui om, fiecărui popor, fiecărei rase, ca şi întregii omenirii; tocmai de aceea el consideră că sarcina esenţială a psihanalizei este studiul tipurilor şi * arhetipurilor acestui inconştient colectiv, arhetipurile fiind produsele „inconştientului colectiv impersonal“. „O expresie binecunoscută a arhetipului o constituie mitul şi basmul“, în care, afirmă J., arhetipul „se manifestă în formă specifică cristalizată“; de aici şi concluzia sa că mitul, ca expresie deci a acestui inconştient colectiv al omenirii, ar preceda inconştientul individual, căruia i-ar impune simbolurife sale arhaice, mult mai profunde şi mai încărcate de emoţie. Lui J. îi aparţine o interesantă teorie a *simbolului, ocupându-se, în contextul corespunzător, de natura şi funcţiile visului (visul, după teoria sa, revelând simbolic atât structura artei, cât şi semnificaţia psihologică a experienţei omeneşti din viaţa cotidiană): omul nu se poate împlini decât dacă consimte să-şi cunoască viaţa inconştientă prin intermediul viselor sale şi al simbolurilor acestora. J. a observat, printre primii, că fenomenul numit popular *farfurii zburătoare este un mit născut sub ochii noştri şi produs de spaima oamenilor sec. XX faţă de primejdia morţii într-un război atomic. J. s-a ocupat de diverse domenii ale spiritualităţii umane enigmatice sau obscure; de la gândirea tibetană despre *moarte până la alchimie, de la *şamanism la practicile marilor mistici (—> misticism), de la * oracolele antichităţii şi *astrologie până la parapsihologia modernă. Atitudinea lui J. faţă de fenomenul religios nu pare unitară, însă filosoful neagă pentru religie orice statut ontologic. Cercetat larg, însă nu în toată profunzimea structurilor, şi mitul se ataşează aceluiaşi concept. Dar, ceea ce evită sau scapă din vedere psihanalistul, mitul e un fenomen mult prea complex şi elaborat în dimensiuni şi durate mult prea ample spre a se putea reduce numai la simbolurile iniţiale, la marile arhetipuri sau în genere numai la simboluri. § Wandlungen und Symbole der Libido, Leipzig, 1912; Von den Wurzeln des Bewusstseins. Studien über den Archetypus, Zürich, 1954; Welt der Psyche, Zürich, 1954; Ein moderner Mythus. Von Dingen die am Himmel gesehen werden, Zürich-Stuttgart, 1958; Psychologie und Religion, ed. II, Zürich, 1954; Psychologie und Alchemie, Zürich, 1944; C.G. Jung und K. Kerenyi. Einführung in das Wesen der Mythologie. Das göttliche Kind. Das göttliche Mädchen, ed. IV, Zürich, 1951 jurământ (lat. iuramentum, iuratio - jurământ) Formulă - implicată religios şi ca atare pronunţată solemn - de confirmare fermă a unui adevăr sau de angajare integrală în efectuarea unei făgăduieli. Existent la toate popoarele şi triburile, confirmat şi susţinut de tradiţia religioasă (apoi păstrat, în epoca modernă, şi în societăţile atee, ca un *ritual lingvistic solemn), j. îşi are originea în *magie; probabil că, în primele stadii, el avea rolul de a invoca, în chip de garant, un *spirit, aşa cum mai târziu a început să invoce - în confirmarea adevărului sau în garantarea unui angajament de a executa un act oarecare - un zeu ca martor; (în acest sens, orice j. este înrudit cu * descântecele). Sacralitatea unui j. este subliniată de pedepsele pe JURĂMÂNT 288 care le prevăd codurile religioase pentru jurământul fals (sperjurul) sau pentru călcarea j. dat, aceste pedepse complicându-se, de la *sacrificiile impuse vinovatului de către autoritatea religioasă, până la ameninţarea cu pedepsele postume din * Infern. ~ în *Bibfie sunt numeroase exemple de j., ca declaraţie solemnă de evocare a puterii divine: în lumea ebraică se jura solemn pe numele lui *Yahweh (V.T., Deuteronomul, VI, 13; X, 20), iar j. fals era egal cu pângărirea numelui lui *Dumnezeu (V.T., Leviticul, XIX, 12); Yahweh însuşi jură în faţa lui *Abraham, Isaak, *Iacob, *Moise, spre a-şi întări legământul (contractul) cu poporul evreu (V.T., Deuteronomul, XXIX, 11-13); noţiunea de jurământ (sebua) este legată de cifra 7 (seba ’) - numărul sacru al lumii cereşti (—> numere sacre). ~ în Hellada, cuvântul jurământ (opxog) a derivat în numele zeului jurămintelor, *Horkos; invocarea în această situaţie a unui zeu dădea greutate declaraţiei solemne, ceea ce grecii făceau frecvent; poate că de aceea *Socrate jura „pe câine“, ca să nu abuzeze de numele zeilorf—» câinele). ~ în India, j. ritual tânănaptra invocă pe zeul * focului, *Agni, în timp ce * sacerdotul oficiant al * sacrificiilor şi alţi preoţi ating cu mâna untul sacrificial. ~ La Roma, cel mai frecvent j. era Medius Fidius: Me Dius Fidius iuvet (—» Fidius), iar dintre celelalte divinităţi, mai des era invocat ^Hercules; după mărturia lui Aulus Gellius (Nopţile attice, VI, XVIII, 1), „la romani jurământul a fost respectat cu sfinţenie şi călcarea lui era socotită un sacrilegiu“. K Ka în concepţia religioasă a Egiptului faraonic (—> mitologie egipteană), partea divină şi eternă a omului, sufletul, manifestarea energiei vitale, sursa funcţiilor de conservare a vieţii şi de creaţie, la *zei şi la oameni; un alter-ego al omului, îrttr-un fel poate umbra lui, având existenţă autonomă după *moartea corporală, când acest K. începe să locuiască în statuia funerară a defunctului. Interpretat diferit de critica modernă (după G. Maspero: alter-ego sau dublul insului; după Steindorff: *spi-ritul ocrotitor, adică un fel de *înger păzitor; după Erman: forţa vitală), în tradiţia egipteană K. era socotit partea nemuritoare, născută odată cu trupul omului, însă o parte migrantă, întrucât mumia mortului era purificată cu apă rituală (—> apa) spre a se păstra curat sediul în care K. putea să se întoarcă în anumite împrejurări. Dar afară de K. după concepţia egipteană, omul mai posedă şi un *Ba, sufletul nemuritor destinat să se strămute în regatul lui *Osiris, precum şi un *Akh, nucleul spiritual (sau înţelepciunea) ca parte integrantă a *spiritului divin f—»Atman, Brahman), identificat de unii interpreţi cu noţiunea greacă daimon. în Textele Piramidelor se allrmă: „Trupul este pentru pământ, sufletul pentru cer“. Kaaba (arab. ka'ba - cub) Vechi *templu arab din Mecca, de formă cubică, zidit după tradiţia mitică (—> mitologie arabă) de *patriarhul bibîic *Abraham sau de *Adam. Considerată centrul lumii (—» Omphalos), incinta Kaabei este locul unde triburile arabe preislamice îşi păstrau *idolii şi îndeosebi o piatră neagră, care odinioară ar fi fost montată în cer şi adusă apoi în templu de *îngerul Djabrail. K. marchează, pentru *islam, traiectul sacru dintre *cer şi *pământ, iar prin aceasta, direcţia osiei universului şi totodată Poarta Ceruiui. *Cultui K. are o puternică tradiţie în *litolatria generalizată a vechilor arabi preislamici. După o tradiţie islamică, poziţia K. este locul cel mai înalt (ca altitudine geografică) de pe pământ, Steaua Polară indicând că în dreptul lui se află centrul ceresc. Obţinând victoria în războiul său religios, *Mahomed a instituit obligaţia ca orice musulman să facă, măcar o dată în viaţă, un pelerinaj la Mecca, spre a se închina în templul cubic inclus în interiorul Marii Moschei, socotit casa lui Allah: al-Bait Allăh (—> Allah), datorită pietrei paradisiace (al-hajar al-aswad) instalate într-o firidă a zidului exterior; de altfel, K. a fost singurul templu preislamic, cruţat de islam. Consi- derată de specialişti fie de origine meteoritică, fie o formaţiune geologică de bazalt sau agat sau chiar un fragment de lavă (natura mineralogică nu i-a fost încă precizată), piatra neagră se compune de fapt din 8 bucăţi de dimensiuni diferite, sudate laolaltă şi ulterior încastrate într-un înveliş de argint, lăsând vizibilă o suprafaţă de 20 x 15 cm, foarte lustruită de atingerea nenumăraţilor credincioşi, dar se presupune că iniţial dimensiunile ei erau de 25 x 20 x 20 cm; piatra e de culoare neagră-castanie, cu mici pete galbene şi albe la suprafaţă şi, se pare, cenuşie în interior; furată în anul 930 din K., a fost regăsită în 951, datorită ciudatei sale proprietăţi de a pluti la suprafaţa apei (ceea ce anulează ipoteza provenienţei meteoritice). După opinia cercetătoarei daneze E. Tomsen (Universitatea din Copenhaga), piatra provine din craterele meteoritice situate în deşertul arabic Rub-al-Hali (1 100 km la est de Mecca, Arabia Saudită), unde s-au găsit formaţiuni de sticlă naturală rezultând din topirea cuarţului sub presiunea de impact cu meteoriţi din fier, unele asemănătoare ca structură şi colorit cu piatra din K.; capacitatea de a pluti pe apă se datorează extraordinarei porozităţi, iar vârsta geologică a acestui tip de sticlă este de 6,4± 2,5 milenii, deci în timpul istoric. Kabbala (ebr. Vblp kabbalah - tradiţie, receptare < kibbel - a primi prin tradiţie) Sistem filosofic religios, născut probabil în timpul captivităţii babiloniene a evreilor, consolidat însă mult mai târziu, în cadrul * iudaismului, ca formă gnostică a unei mistici speculative (—> misticism), sub influenţa şcolilor ebraice alexandrine care, combinând doctrina pitagoreică şi cea platoniciană cu diverse doctrine filosofice orientale, grefân-du-le pe propria tradiţie mitică, obţinuseră un sistem mitofilosofic mistic. K. se împarte de obicei în două: a) partea teoretică (despre *Dumnezeu şi atributele lui) sau de speculaţie (lyyunith); b) partea practică (despre modul în care, cu ajutorul diferitelor nume ale lui *Yahweh, pot fi produse fenomenele şi obiectele dorite) sau ştiinţa secretă (Maasith). Kabbaliştii împart K. in: a) Maaseh bereshith (istoria creaţiei sau explicarea primului capitol al Genezei din *Thorah sau Pentateuch; —> Biblia); b) Maaseh merkaba (istoria *carului ceresc sau explicarea vedeniilor lui *Iezechiel, *Daniel şi altor *profeti). Dar sunt şi alte diviziuni, aparţinând exegeţilor moderni (de ex. ebraistul S. Munk): 1) Kabbala Dicţionar de mitologie generala C. 19—20 KABTA 290 simbolică, cea care caută în scripturi un sens ezoteric sau mistic, diferit de sensul literal, aceste operaţii de căutare fiind: a) îhemura (schimbare, strămutare), adică transpunerea arbitrară a literelor unui cuvânt sau înlocuirea cuvântului cu alte litere, spre a se găsi celălalt cuvânt, cel secret; b) gematria, care consideră literele alfabetului în valori cifrice şi le înlocuieşte între ele, spre a recompune aceeaşi sumă, de ex.: Mas hi ah (*Mesia) - mem (40), shin (300), yod (10), heth (8) = 358; n a h as h (şarpe) - nun (50), heth (8), shin (300) = 358, de unde raţionamentul că Mesia va învinge pe *Satan şi va nimici *păcatul şi moartea spirituală; c) notarikon, adică formarea altui cuvânt din unirea iniţialelor sau finalelor cuvântului dat. 2) Kabbala pozitivă (sau dogmatică), ocupându-se de *îngeri şi *demoni, de clasificarea lor, de compartimentele *Paradisului si *Infemului, de transmigraţia sufletelor. 3) kabbala speculativă (sau metafizică), după care nici o substanţă nu a ieşit din neant: totul se trage din izvorul de lumină eternă, adică din Yahweh, care nu poate fi cuprins cu mintea decât în manifestările lui, un Dumnezeu nemanifestat fiind o abstracţie. în jurul K. s-a dezvoltat o vastă literatură kabbalistică (prima carte din serie, Bahir, este o compilaţie din sec. XII, după texte mai vechi), din care a căpătat o anume importanţă Cartea creaţiei (Sepher yetzirah), părând influenţată de filosofia pitagoreică şi afirmând că la temelia lumii se află voinţa lui Yahweh, exprimată în primele zece numere şi în cele 22 litere din alfabetul ebraic. Această carte este atribuită rabinului Aqiba, care a trăit în Ierusalim în epoca împăratului Hadrianus (sec. II) si l-a sprijinit pe conducătorul răscoalei iudeilor, S>imon Bar-Kohba (Fiul Stelei) împotriva romanilor. Una dintre culminaţiile literaturii kabbalistice este cartea *Zohar (sec. XIII), reprezentând o formă de *teozofie care tinde să dezvăluie laturile misterioase ale operei lui Dumnezeu. Speculaţiile matematice ale kabbaliştilor şi ale succesorilor acestora compun a neomitologie a calculelor religioase, imaginând de pildă un Dumnezeu ca un om colosal, cu o barbă lungă de 10 500 parasangi (47 250 km). în concepţia K., Dumnezeu e totdeauna înconjurat de cetele îngereşti, conduse de îngerul *Metatron. Din cauza diferenţelor în spaţiu şi *timp, K. se refuză unei definiţii de sinteză. Const. Daniel (Scripta aramaica, I, Bucureşti, 1980, p. 219) încearcă să găsească baza unei definiţii în „afirmaţia insistentă că apropierea de divin nu se poate realiza nici prin speculaţii raţionale, nici printr-o viaţă cucernică, ci numai prin cunoaşterea şi aprofundarea unei tradiţii secrete care merge până la primul om“, dar şi în atenţia K. faţă de „valoarea persoanei umane pentru mântuirea lumii întregi“ (—> mântuire). § F. Warrain, La Theodicee de la Kabbale, Paris, 1955; Gershom Scholem, Ursprung und Anfänge der Kabbala, Berlin, 1962; Emest Müller, Histoire de la mystique juive, Paris, 1976 Kabta Zeul sumerian al cărămizilor, devenit la babilonieni Kulla (—> mitologii din Mesopotamia), zeu al cărămizilor de construcţie şi al tăbliţelor de argilă pentru scris. într-un imn babilonian citim: „Ea luă din Apsu o mână de lut şi îl făcu pe Kulla pentru reclădirea [templelor]“. Kăţyâpa (Cel cu dinţii negri) Celebru înţelept vedic primordial (*rişi), în *mitologia vedică, poeţ al cărui bunic era zeul * Brahma. Fiind tatăl *Soarelui (Vivasvan), K. este la rândul său bunicul lui *Manu, care e ^strămoşul arhetipal al omenirii (—> arhetip). Soţia sa Vinată e mama regelui păsărilor *Garuda şi e numită adesea cu epitetul Kăşţhâ (Calea-norilor); fiul lui K., Vibhăndaka, este si el un risi. Epitetul lui K.: Nidhruvi (Fidelul). Kadesh Zeiţă târzie patronând raporturile sexuale şi reprezentată ca o frumoasă adolescentă goală; în *panteonul egiptean *cultul ei se confirmă abia în Regatul Nou, fiind probabil un împrumut din Asia Mică, după o zeitate comună mai multor popoare semitice (ebr. kodesh -persoană sacră, pură; o bătălie între egipteni si hittiţi s-a disputat în cetatea Kadesh din Siria^. După ce autonomia ei cultuală^ dispare, K. e asimilată cu *Hathor. Kadmos Rege fenician legendar din *mitologia greacă, pe care grecii îl considerau întemeietor al Thebei beoţiene şi inventator al scrierii greceşti pe baza alfabetului fenician, adus de el în Hellada (după istoricii moderni, până în sec. XVI î.e.n.) K., fiu al regelui fenician Agenor, ar fi plecat în căutarea surorii sale *Europe, răpite de *Zeus. Sosind în Beoţia, K. ucide un *dragon, devorator al camarazilor de expediţie, dinţii căruia îi seamănă, din porunca zeiţei ^Athena, pe câmp, astfel că din ei răsar nişte oameni înarmaţi care se măcelăresc reciproc, exceptând 5 inşi cu ajutorul cărora K. întemeiază Theba. După lupta cu dragonul şi cu uriaşii răsăriţi din dinţii acestuia (consideraţi adesea de comentatorii *mitului drept *simbolurile literelor greceşti), K. este timp de 7 ani sclavul zeului *Ares. Âpoi se căsătoreşte cu zeiţa *Harmo-nia cu care are mai mulţi copii, urmăriţi de nenoroc şi *blestem (*Agave, Autonoe, *Ino, Illyrius, *Semele, Polydoros); în alt *mit, K. şi Harmonia se retrag la bătrâneţe în Illyria, unde sunt metamorfozaţi în şerpi. Kagutsuchi Zeul *focului, în *mitologia japoneză, pe care zeiţa primordială *Izanami l-a născut, murind ea însăşi, arsă în timpul naşterii de flăcările produse de prunc. După *moartea soţiei sale, zeul *Izanagi îşi omoară fiul din răzbunare, însă din sângele scurs pe pământ al tânărului zeu muribund se nasc alţi zei; aceştia au epitete corespunzătoare atributelor ignice naturale (Cel ascuns în Munţi, Despicătorul Munţilor), din structura lor semantică unii mitologi deducând că grupul de divinităţi ignice succesorale reprezintă 291 KALEVALA *simbolurile fenomenelor vulcanice. Mircea *Eliade l-a asimilat pe K. unui simbol solar. Kahukura Zeu comun mai multor mitologii din Polinesia (—> mitologii din Oceania), venerat îndeosebi ca divinitate a războiului. K. e considerat *strămoşul primordial al populaţiei neozeelandeze maori sau întâiul colonizator al grupului insular al acesteia. Un *mit spune: „Kahukura era căpetenia; el nu semăna cu cei din tribul lui, şi oamenii se tot întrebau, ce i se năzare dincolo de ocean?“ Dar, pe când era tânăr, K. a făcut mai multe explorări de unul singur pe vechea insulă, până când a ajuns în nordul ei, în poiana morţilor, pe care sufletele defuncţilor o străbat spre arborele umbrind Poarta Morţii; acolo, pe ţărm, o muzică vrăjită l-a învăluit de departe din ocean. După aceea K. a plecat într-o canoe spre Aotearoa (Norul Alb Lung: Noua Zeelandă) unde, prin dibăcie, şiretlic şi eroism, a învăţat să împletească plase şi năvoade de pescuit, comunicând apoi acest meşteşug tribului său pe care l-a şi condus în expansiunea de cucerire a noii insule. *Simbolul lui K. este curcubeul. Zeul e reprezentat ca un bărbat cu pielea albă, cu părul arămiu strălucind la soare ca o văpaie, cu ochii aţintiţi în depărtări neştiute de oameni, şi cu o lungă cicatrice pe unul din obraji. Un zeu cu acelaşi nume, dar cu atribute neclare, e venerat şi în ins. karotonga. Kailasa Munte din *mitologia vedică, situat la nord de lacul Manasa din masivul Himalaia şi adăpostind *Paradisul zeului *Qivăk precum şi locuinţa zeului bogăţiei *Kubera. în geografia reală, K. corespunde celui mai înalt pisc al lanţului muntos de la sudul Tibetului. Kairos (grec. Kaipog - ocazie, timp favorabil, oportunitate, măsură exactă) Divinitate alegorică, în *mitologia greacă, simbolizând ocazia, de fapt, *timpul mensurabil; la unii autori capătă sensul de timp prezent, timp imediat. în concepţia pitagoreicilor (—> Pythagoras), K. devine intervalul temporal ce se poate determina în raportul său cu valorile numerice (—> numere sacre). Totuşi K. nu a avut un *cult propriu-zis (sau cel puţin răspândit) în Hellada, exceptând grupul sacerdotal al *templului din sanctuarul de la Olympia consacrat lui *Zeus al cărui fiu mezin a şi fost considerat uneori. Zeu se pare că îl numea şi Menandru. Rolul său auxiliar este explicit într-un imn atenian către Demetrios (sec. III î.e.n.): „Căci Kairos i-a condus acolo împreună pe Demeter şi pe Demetrios.“ Dar mult mai târziu, un proces sincretic intern (—> sincretism) avea să ducă pe K. aproape de identificarea sa cu Hronos (nu *Kronos) - ca personificare a duratei; (cf. în *mitologia vedică şi în doctrinele Indiei, divinitatea *Kălâ). Unii filosofi ai culturii au încercat să-l identifice pe K. cu „timpul critic“ si ca atare să-l asocieze cu destinul; asa de ex., AÎ. Tănase observă că „prin Kairos [...] părăsim sau depăşim timpul circular, repetitiv, şi pătrundem într-o lume (şi un timp) al măsurii şi formei, al diversităţii, unde putinţa activă duce la forme creatoare, rezultând din prelucrarea şi modelarea materiei amorfe a vieţii“, iar arta „este prin excelenţă timpul critic al istoriei “, deci „un timp al frumosului“ (cf. Al. Tănase, Chronos si Kairos în antichitatea greacă, în România literară, 9, 1988, p. 19; Timpul critic - Kairos în opera de artă, ibid. 11, 1988, p.8). Kăj; Kaz *Spirit benefic din mitologia avară (—> mitologii caucaziene), paznicul vetrei domestice şi veghetorul fericirii familiale. Aspectul său vizibil este un şarpe alb, care ocroteşte casa (cf. *Şarpele casei, în folclorul românesc). Potrivit *superstiţiei, K. se ascunde într-un ulcior, lăsân-du-şi capul în gâtul ulciorului, sporind astfel cantitatea de lichid din vasul respectiv (lapte, vin) şi anihilând orice consecinţe posibile ale deo-chiului. De asemenea, planteîe atinse în treacăt de K. încep să crească bogat, galopant. Kălâ Divinitate personificând *timpul, în *mitologia vedică. K. este un zeu care dă celor ce i se supun numai suferinţă; Kălâ (sanscr. negru, umbrit) include şi sensul simbolic al culorii negre, sumbre, pe care o are timpul, întrucât este iraţional şi neînduplecat, nemilos, crud. Câteva noţj^ini din îllosofia indiană a timpului au structuri mitologice: kălacakrâ - roata timpului, *simbol al ciclicităţii mişcărilor timpului cosmic (—> roata, cakrâ, yuga); kăladharma - legea timpului, de fapt ^simbolul abstract al *morţii (*dhârma), iar în acest caz apare simbolul formei concrete a morţii: kălapă<;a - nodul, laţul timpului, de care trage ca de o funie, ca să-l înnoade, zeul morţii *Yama; kălâ nu trebuie confundat cu kală; primuî înseamnă deopotrivă „timp“, „oră“; al doilea este o unitate subdivizionară de timp, egală fie cu 60, fie cu 48, fie cu 8 secunde; de ex.: kşana (clipă) = 4/5 din o secundă; truti (clipită) = lA din o kşana. Confuzia între cei doi termeni nu este posibilă în sanscrită, ci numai în limbile modeme îipsite de vocale lungi şi vocale scurte: în kălâ (timpul) primul a este lung, în kală (diviziunea temporală), al doilea a. Kalervo (răd. fini. kal-< vb. a fulgera); Kaleva *Gigant din * mitologia finlandeză, tatăl a 12 eroi fabuloşi sau *zei, printre care *Văinămoinen, *Ilmaninen, *Kullervo; în vremurile arhaice era venerat probabil ca zeu al mişcărilor şi fenomenelor atmosferice, mai ales al luminii si al fulgerului. Kalevala Eposul popular finlandez (—> mitologie finlandeză) adunat, constituit şi publicat de Elias Lonnrot, în 1849, ca epopee autonomă (în 50 cânturi cu 22 795 versuri), în formă definitivă (o ediţie anterioară incompletă, în 1835). Runele folclorice originale diferă adesea de runele (cânturile) epopeii recompuse de E. Lonnrot, care, influenţat de romantism, fusese convins de existenţa arhaică a unui epos unitar; dar epopeea a încorporat destule interpolări de literatură târzie, KALI 292 uneori chiar de înrâurire creştină. O recompunere publicată în 1949 a încercat să se apropie de presupusele rune de obârşie. Oricum, K. lui E. Lonurot e fidelă ca mitografie faţă de subiectul comun vechilor rune: aventurile miraculoase ale eroilor principali - bătrânul zeu-poet *Văină-moinen, fierarul magician *Ilmarinen, isteţul Lemminkăinen şi păstorul *Kullervo; elementele cosmogonice ale *miturilor tradiţionale; descrierea figurilor şi atributelor tuturor divinităţilor din *panteonul Finlandei. $ Elias Lonnrot. Kulevalu. trad. rom. de Iulian Vesper, Bucureşti, 1974 Kălî; Devi-Kăli (Zeiţa Neagra) Fiica lui *Himavân (zeul personificând Himalaya) şi soţia zeului *Civâ, în *mitologia vedică. Divinitate duală, totodată şi blajină si mânioasă (într-o variantă născându-se însă din faţa înnegrită de furie a zeiţei *Durgă), K. a fost deseori adorată îndeosebi ca personificare a mâniei şi groazei; unele *mituri o descriu ca pe o personificare a sorţii rele si a erei Kăliyuga (era prezentă sau epoca de fier, a 4-a şi ultima din ciclul erelor vedice: —> yuga), fiind considerată epoca răului maximal, o eră aglomerată de suferinţe şi silnicii. K. simbolizează şi ghinionul omenesc de fiecare zi. K. intervine în jocul de zaruri (—> jocuri rituale) deşi îl patronează zeul *Dvăpara. Imaginată figurativ cu dinţi de fiară şi cu 3 ochi, cu 4 mâini, în fiecare ţinând câte un atribut al cruzimii sale (un craniu, un *lotus, un cuţit, o sabie), cu o gură frumoasă din care atârnă o lungă limbă sângeroasă, K. este nu rareori obiectul unor adoraţii rituale câteodată obscene. Uneori identificată cu Durgă, în genere e socotită numai o rezultantă a acesteia. Unele variante mitice o numesc şi Distrugătoarea Timpului: la sfârşitul erei Kăliyuga, a cărei patroană nefastă este, zeiţa K. se va înfăşură împreună cu lumea (sau numai lumea se va scufunda în întuneric), într-un văl de beznă, creind astfel premisele absolute ale *sfârşi-tului lumii; în această ipostază va purta numele Kălarătri (Noaptea Timpului). K. e însoţită de un alai permanent compus din grupul de *demoni feminini antropofagi Dăkini; în cinstea ei se desfăşoară * sărbătoarea ue toamnă Puja (când, în toată India, se închid timp de zece zile toate şcolile şi instituţiile). Se pare că această stranie divinitate e o moştenire din mitologia Indiei prearice, întrucât *cultul ei este legat de memoria unor ^sacrificii sângeroase care nu mai apar nici în religia vedică, nici în celelalte mari religii care au urmat (*brah-manism, *hinduism, *budism). Răspândit mai ales în Bengal (există un mare *templu în capitala bengaleză Kalighata/Calcutta, care îi este consacrat), acest cult a dobândit un loc principal în doctrinele tantrice(-> tantra). Kalkal Portarul sanctuarului ceresc al zeului babilonian *Enlil f—» mitologii din Mesopotamia). Kalki A 10-a şi ultima reîncarnare (* avatar a) a zeului *Vişnu din * mitologia vedică în ipostaza sa de mântuitor al lumii viitoare (—> mântuire). Kalm Crainică zoomorfă înaripată, în mitologia ugrilor din Urali, făcând legătura între *zei şi oameni; a fost creată de zeul suprem local *Numi-Torem. kalpa Eră cosmică din *mitologia vedică, egală cu o zi si o noapte din existenţa sufletului universal *krahmăn, deci echivalând cu 2000 ere complexe Mahayuga (—> yuga) sau 8 640 000 000 ani tereştri umani: o jumătate dintr-o eră k. (1 000 Mahăyugas, divizate în 4 320 000 000 ani omeneşti) este ziua lui Brahma, sfârşitul căreia aduce distrugerea lumii materiale şi a lumii divine, printr-o *pralaya; cealaltă jumătate este noaptea lui Brahma, după care universul e creat din nou şi începe o nouă k. Brahma însuşi trăieşte 100 de ani cosmici; la sfârşitul unui asemenea ciclu se declanşează Mahăpralaya, când, odată cu pieirea întregului univers şi a principalilor *zei, se instaurează o stare de *haos; haosul durează 100 de ani cosmici (atât cât a trăit Brahma), apoi se autoorganizează treptat într-o ordine logică, pentru ca la sfârşitul ciclului să se nască un nou Brahma, odată cu debutul unui nou cielu de kalpas. Filosofia religioasă a *hinduismului consideră că, acum, Brahma se află în al 51-lea an cosmic de existenţă escatologie). Kalpaka; Kalpavrikga; Kalpataru (Arborele Dorinţelor) Arbore sacru şi miraculos în * mitologia vedică, situat în *cerul zeului *Indra si care a răsărit şi a crescut din oceanul primordial de lapte (—> apa); după ce a devenit arbore ceresc (—> Arborele Cosmic), K. a fost înzestrat cu puterea de a îndeplini orice dorinţă a celui ce se aşează la umbra crengilor lui şi îşi rosteşte dorinţa în timpul *rugăciunii. Kalunga; Karunga * Strămoşul primordial şi patronul divin al tunetului, în mitologia triburilor bantu: ambo, chokwe, kongo, luba, mbundu (—> mitologiile populaţiilor africane) din jumătatea sudică a Africii. K. e considerat creatorul oamenilor, pe care i-a chemat la viaţă din arborele sfânt sau din stânca sacră (după alte *mituri, din pământ sau chiar dintr-un muşuroi de termite). Primii oameni - în varianta termitică - au fost Amangudu şi femeia sa. K. este şi custodele lumii morţilor; (circulă curent expresia eufemistică: „l-a luat Kalunga“ - a murit). K. se serveşte de ajutorul unui personaj feminin indefinit: Bătrăna-de-os, care poate fi personificarea scheletului, ca *simbol al * morţii. Kăma (sanscr. kăma - dorinţă); Kămadeva Zeul simbolic al dragostei, în ^mitologia vedică, personificarea dorinţei şi a desfătării; e considerat uneori o divinitate autocreată din apele cosmice primordiale (—> apa), prima sa emanaţie fiind dorinţa. Atributele fundamentale ale zeului sunt simbolizate prin cele două soţii ale lui: Priti sau 293 KAMRUSHEPA Măyăvatî (Iubirea, Prietenia) şi *Râti (Voluptatea.) După un *mit din *Purăna, deoarece i-a inspirat zeului *Civâ porniri de dragoste pentru soţia sa *PărvatI, tocmai când marele zeu practica *asceza, K. a suferit neaşteptate represalii, întrucât Civâ, mâniat de îndrăzneala zeului dorinţei, l-a ars cu văpaia celui de-al treilea ochi al său, prefacându-1 în scrum; de atunci, K. a rămas acorporal (Anangă). După un mit complementar, când Civâ îl preface pe K. în scrum, a doua lui soţie, Râti, o imploră pe Părvati să obţină anularea pedepsei; înduplecat, ţivâ îl regenerează, aşa încât K. se naşte a doua oară, ca Pradyumna (Desfătătorul), din cuplul *Krişna - *Rukmini; luându-şi aparenţa unei muritoare de rând, Râti creşte ea însăşi copilul, iar la maturitatea lui îi divulgă adevărul, redevenindu-i soţie. Totuşi celelalte variante mitologice îl închipuie ca pe un foarte frumos adolescent, călărind pe un papagal şi însotit de alaiul fecioarelor cereşti *Apsara al căror şef5 este; o apsara poartă steagul zeului, ornat cu o makara (un fabulos monstru marin cu trup de peşte, cap şi picioare de antilopă) emblematică, de unde şi epitetul zeului: Makaradhvaj; înarmat cu un arc cu coarda din albine vii K. are în tolbă 5 săgeţi (sandipana - incendiatoarea, sammohana - tulburătoarea etc.) confecţionate din 5 flori diferite; atunci K. are epitetul Vişamayudha (Cel înarmat cu un număr nepereche de săgeţi; Purtătorul de armă imbatabilă), iar atacul zeului nu poate fi evitat (explicându-se şi prin epitetul Madana - Cel care îmbată, Cel care ameţeşte). Epitetele lui K. au un registru larg: Kămacara (Cel care acţionează dorinţa); Vismapana (Uluitorul), Mara (Ucigătorul), Manasi-ja (Cel ce se naşte în inimă), Puşpa-căpa (Purtătorul arcului de flori), Jhaşa-ketana (Cel cu delfinul pe stindard). Miturile prezintă, fie în asociere cu zeul K., fie independent de el, un car al dorinţei: Kămayana, vehicul fabulos cu autotracţiune, având proprietatea de a se deplasa pretutindeni după dorinţa pasagerului. Tradiţia din India a conservat *sărbătoarea Madanamăha (Marea dragoste), consacrată lui K. Sub egida zeului au fost scrise, în antichitate, tratatele: Kămasutra (aparţinând lui Vâtsyayana) şi Kămarantra (Cartea iubirii), ocupându-se de arta sau ştiinţa dragostei (sanscr. kămagăstra -cunoaşterea dragostei). şj P. Thomas. Kâma Kalpa ofthe Hindu Ritual of Love, ed. IX. Bombay, 1958 Kamadhenu *Vaca divină cerească, din *mitologia vedică, născută din oceanul primordial de lapte (—> apa), atunci când cele două grupuri de divinităţi iniţiale, *Deva (*zeii) şi *Asura (*demonii), au amestecat acel lapte oceanic, bătându-1, spre a obţine nectarul sfânt. Din laptele muls de la ugerul vacii K. a fost creată lumea, dar mai târziu vaca a fost furată de regele legendar *Kârtavîryaijuna. Kamadogami (Zeii locuinţei) Grup de divinităţi din *mitologia japoneză, ocrotitoare ale locuinţei, ale vetrei familiale. După codicele *Kojiki, grupul e restrâns la perechea Okitsu-Hiko şi Okitsu-Hime, cei doi fii ai zeului O-Tosi. K. au un rol esenţial în consolidarea tinerelor familii şi în conservarea ulterioară a coeziunii familiale. Kamari Fecioară cerească benefică, în folclorul mitologic kartvel (—» mitologii caucaziene), iubind cu fidelitate pe eroul *Amirani, care o răpeşte dintr-un turn celest. K. este fiica stăpânului ceresc al norilor şi al vremii meteorologice, dar si al *spiritelor malefice ale vrăjitorilor kadji (kadjeţi). După unii interpreţi, K. ar simboliza răpirea focului ceresc de către oameni, adică domesticirea focului natural, conservat şi folosit ca foc viu (—> focul) provenit din incendiile provocate de trăsnet. în acest context, actul lui Amirani este un act prometeic (—> Prometheus). Kami Denumire generică pentru divinităţile primordiale, anonime, impersonale, din *mitologia japoneză: primul K. a apărut ca un lucru incert din *haosul iniţial, ridicându-se ca o tulpină de trestie. Se pare că noţiunea a fost împrumutată de japonezi de la aborigenii ainu, din insulele Hokkaido şi Sahalin (—> mitologie ainu), ale căror divinităţi specific animiste se numesc generic Kamui (*duhuri; fiinţe miraculoase, superioare, sacre), fiind vag diferenţiate atributiv, dar fără nume sau epitete. *Spiritele Kamui ocrotesc pământul, apele, ploaia, vântul, orezul, munţii, războiul, norocul şi nenorocul, chiar cunoaşterea; există *credinţa în câte un K. al fiecărui clan (sunt deci similare *geniilor); o piatră având întâmplător formă falică, găsită pe câmp, devine kamui, şi se crede că asigură fertilitatea câmpului. Noţiunea japoneză Kami a încorporat tradiţiile arhaice ainu, în care au fuzionat *animismul şi *totemismul; astfel, un *mit asupra originii cereşti a acestei populaţii din ins. Hokkaido afirmă că întâiul *strămoş ainu a coborît din *Lună pe un platou circular vitrificat, de aparenţă naturală (existent într-adevăr acolo şi marcat ae un monument enigmatic), din valea râului Saru. Mai târziu, printr-o restituţie a influenţei, după modelul zeilor japonezi, apare la populaţia ainu *cultul unei zeiţe semianonime a soarelui: Chuf-kamui. în mitologia japoneză, numele comun kami devine cu timpul o particulă postpozitivă, cu sensul de divinitate (*Amaterasu Omikami). Kammo Zeul pietrelor, în *mitologia finlandeză, ocrotind stâncile, pietrele, prundişul. Fiul său, Kivi Kimmo, locuind în pietrele cascadelor, era considerat sfredelitorul stâncilor în vederea scurgerii mai lesnicioase a şuvoaielor de apă. Kamrushepa Zeiţa magiciană hitttită şi hattită, o divinitate arhaică din Anatolia, socotită drept singura din întregul *panteon în stare să domolească violenţa zeului *Telepinu, prin *des- KANDÂON 294 cântecele ei. Dar K. era şi o zeiţă auxiliară -organizatoarea acţiunilor întreprinse de marii *zei: astfel, ea organizează construcţia templelor cereşti ale zeului *Soarelui sau îl ajută pe acesta să dărăcească lâna oilor lui. Kandâon Zeu tracic al războiului, după o ipoteză, asemănător cu zeul grec *Ares, formă în care ar fi fost venerat şi în Dacia (-> mitologie dacogetică). Karacun (paleoslav. KpaHoym»; rus. Kapcmyn, Koponyn; bulgar k'p erezie). Fondatorul -Muhammad ben Karamah (m. 868) - a fost temeinic influenţat de *maniheism şi de Creştinism; probabil pe această bază, prozeliţii doctrinei k. se îndoiau de erudiţia *profetului *Mahomed şi respingeau multe dintre *dogmele şi *ritualurile islamice esenţiale. Doctrina k. formulează 5 principii cosmologice: creatorul, *spiritul, spaţiul, *timpul, atmosfera; ca atare, în lume nu există decât ceea ce ocupă spaţiu şi timp. Creatorul lumii, *Allah, este substanţial, dar nu posedă înţelepciunea absolută. Karavai (rus. K ap (mau, K o pavai); sârbo-croat. K pavaj; bulgar K pavai); etim. incertă: rus. hopova - *vacă, *simbol curent al fecundităţii în civilizaţiile agrare) Personificare sacralizată a pâinii, în ^mitologia slavă, dar şi pâinea rituală (o pâine mare, rotundă, bine coaptă, împodobită din aluat) făcută din lamura de faină a primului grâu secerat. Ca personaj divinizat, K. simbolizează fecunditatea recoltei, în *cultele agrare slave. Pâinea festivă (din lamura de grâu) se pregătea mai multe zile, în cadrul unui *ritual complex; grâul era măcinat în piuliţe arhaice sau cu pietre primitive de râşniţă. iar *sacerdoţii, prezenţi în cursul întregului ritual, invocau concursul *zeilor sau zeului (după creştinare, al lui Dumnezeu) în operaţia triplă de frământare, creştere şi coacere a pâinii. K. avea şi valoare cfe simbol solar, iar astfel, pe orice pâine de tip karavai, se modelau din aluat semnele *Soarelui şi *Lunii. *Cultul personificării K. este strâns legat de mitul despre Arbor mundi (—> Arborele Cosmic); adesea, printre figurinele ornamentale de pe aceste pâini se afla un taur sau mai ales o vacă (hopova). Se pare că acest cult al pâinii avea un caracter panslav, iar relicte evidente din el se semnalează şi în sec. XX, în zonele slave cultivatoare de grâu şi secară. Karcikaloi Zeul ocrotitor al păsărilor, în mitologia alano-osetă (—> mitologii caucaziene). fiind în bune relaţii cu zeul *Afsâti, cu care face schimb de daruri vânătoreşti. Kami a (sanscr. karman - activitate, acţiune, răzbunare, datină, *ritual) Forţă impersonală care, în *credinţa hinduşilor, face automat bilanţul tuturor faptelor bune si rele ale omului şi ale altor fiinţe; doctrina brafimanică (—> brahmanism) consideră K. totodată şi forţa implacabilă care leagă sufletul de lanţul reîncarnărilor necesare (—> avat ara), întrucât ea determină următoarea formă de existenţă a fiecărei făpturi, în raport cu rezultatele acestui bilanţ de fapte săvârşite în existenţa precedentă: în filosofia mitologică a Indiei se afirmă că fiecare om, murind, se reîncarnează într-o formă de viaţă superioară sau inferioară, până când sufletul i se perfecţionează total ajungând sau în *Paradisul zeilor sau îa starea de divinitate (varianta budistă prevede *Nirvăna, starea de pace finală a inexistenţei). Astfel, K. este atât cauza cât şi răzbunarea directă a întregului lanţ de renaşteri ale sufletului, în raport cu acţiunile anterioare: îi sunt supuse K. toate fiinţele, de la cea mai umilă creatură vegetală sau animală, până la ipostaza de zeu. în acest plan, unul din cele 6 sisteme filosofice ortodoxe din India - *Mimăhsă (cercetare, studiu) format în sec. IV-V - admite realitatea existenţială a lumii fizice pe temeiul capacităţii acesteia de a fi percepută, dar afirmând realitatea sufletului, neagă existenţa divinităţii; astfel, în concepţia mimăhsă lumea este guvernată de legile karmice. în *hinduism, doctrina K. este unul din principiile fundamentale. Karna (slav. ka|nmi - a boci). Personificare sau divinitate a *bocetului în *mitologia slavă răsăriteană, simbolizând funcţia complexă a plânsului: bocirea răposaţilor, jelirea efectelor nenorocirii, plângerea consecinţelor rele ale sorţii etc. Adesea (ca în Cântarea oştirii lui Igor), K. era asociată în invocaţii cu divinitatea jelirii, *Jliâ. Karpos (grec. KapTtGopa - fruct) Zeul fructelor, în *mitologia greacă, născut de *zîna florilor *Chloris, de la zeul vântului de apus, *Zephyros. Karshiptar (zend. karshiptar - iute la zbor) Pasăre sau divinitate înaripată (neclară aspectual) din *mitologia iraniană (amintită în *Avesta), care guvernează forţa dezlănţuită a apei; unii mitologi îi deduc originea din *miturile eurasiatice despre o pasăre demiurgică plutind, înainte de creaţia lumii (—> cosmogonie), pe apele primordiale (-> apa). într-un *mit avestic, K. aduce Legea în oraşul * Var (o construcţie escatologică salvatoare a perpetuităţii omenirii, faunei şi florei terestre: cf. Avesta, Videvdat, II, 42); în Bundahishn (XIV, 23; XIX, 16; XXIV, 11), Pasărea Karshiptar, având rang regal,^ domneşte peste păsările lumii pământene. într-un mit complementar, de formaţiune probabil mai târzie, K. ştie să recite Avesta în 295 KASHPI întregime, în limba păsărilor, deşi stăpâneşte desăvârşit şi graiul omenesc. Aceleaşi surse informează că pasărea K. i-a dat importante sfaturi lui *Zarathustra. Relicve din sec. IV î.e.n. (un basorelief în ceramică şi o cupă de argint conţin un mit - necunoscut mitografiilor - despre dezmembrarea unui protozeu cu chipul divinităţii K., de către o întruchipare simbolică a *focului, ca prim *element participant la cosmogonie. Kărtavîryarjuna Rege în *mitologia vedică, fiul regelui Kritavirya; K. e amintit în *Mahăbhărata şi în Râmăyana, unde este numit şi Sahasra-arjuna, fiindcă avea 1 000 de mâini. Poseda un car magic (fie al său, fie însuşit), care îl putea transporta, după dorinţă, în orice mediu şi în orice direcţie (car adesea asimilat cu vehiculul dorinţei, Kămayana; —> Kăma). K. a izbutit să-l ţină prizonier pe *demonul *Răvana în cetatea sa. Dar fiindcă a furat *vaca sacră *Kamadhenu împreună cu viţelul ei, în timp ce vâna într-o pădure, omorînd tot atunci şi pe înţeleptul Jama-dagni, unul din cei 7 mari *rişi, în paza căruia fusese lăsată vaca de zei, K. a fost ucis represiv de fiul înţeleptului *brahman *Paragurăma, care era de fapt o reîncarnare (*avatara) a marelui zeu *Vişnu. Kărttikeya Zeul războiului în *mitologia vedică (înlocuindu-1 ori de câte ori e nevoie pe *Indra), de obicei considerat un zeu unilateral, neremarcându-se decât în acţiunile militare şi neinteresat de nimic altceva decât de arta războiului. K. i-a scos pe *zei din numeroase dificultăţi, fie omorîndu-1 pe *demonul Taraka, socotit invulnerabil, fie scăpându-i de umilinţa totală atunci când toţi demonii clasei *Asura, profitând de faptul că marele zeu *Civâ se retrăsese temporar în sihăstrie şi că Indra era peregrin prin păduri, au luat cu asalt cerul fiind gata să-i alunge pe zei (*Deva) definitiv. K. era socotit zeul isprăvilor categorice calculate în forţă; astfel, într-o împrejurare a rupt în două muntele Kraunsa. Originea sa e neclară, *miturile îi atribuie ca părinţi fie pe *Agni, fie pe Civâ şi pe soţia sa *Părvati, fie numai pe Părvati (care, într-o variantă, nu l-a născut, ci doar l-a adoptat); un mit de mai mare circulaţie afirmă însă că (^ivâ si-a aruncat sămânţa în gura zeului *focului, Agni, care se prefăcuse în porumbel apropiindu-se de marele zeu tocmai când el o îmbrăţişa pe Părvati; nesim-ţindu-se însă în stare să poarte în el sămânţa divină, a lepădat-o în fluviul *Gârigă, unde atunci se scăldau 6 frumoase *Apsara care întruchipau constelaţia *Krittikă (Pleiadele), iar tinerele curtezane cereşti au rămas toate însărcinate, născând apoi 6 fii; cei 6 băieţi s-au unit tainic, printr-un act de *magie, într-un singur trup cu 6 capete, 12 ochi si 12 braţe si din această fuziune a rezultat zeul fiexafaciaî ii. (ca şi predecesorul său cultual *Skandă) sau Dvadaş alo cana: cel cu 12 ochi. K. este reprezentat de obicei şezând pe păunul său Paravani, cu care îşi efectuează călătoriile, şi având totdeauna asupra sa arcul şi săgeţile. Adesea e socotit un singuratic, un zeu misogin; dar, deşi femeile îi sunt indiferente (de altfel, accesul femeilor în *templul său era interzis), unele variante mitologice îi atribuie totuşi o soţie: Kaumari (De-vasena) fixând şi împrejurarea căsătoriei târzii a zeului burlac (Kumara); când cerul fiind atacat de clasa Asura, zeul Indra, călătorind prin păduri adânci în meditaţie spre a găsi soluţia redobândirii regatului său divin, a auzit dintr-o poiană silvestră strigăte care cereau ajutor; văzând că o fată frumoasă era asaltată de demonul Kesin, Indra a eliberat-o, mai târziu măritând-o cu K.; dar mitul acestei căsătorii e un semisimbol militar: fata era Devasena (Oastea Zeilor). Numele vechiului zeu Skandă, cu care K. a fuzionat într-un cult unic, nu mai rămâne decât un epitet. Kascei-cel-nemuritor (rus. Ka meii ffeccAiepmHbiu; turcie, koşgy - prizonier) Personaj fabulos din * mitologia slavă, trăind veşnic, însă *viaţa fiindu-i închisă într-un ou (sau într-o piatră), la mare distanţă de făptură sa; dacă e lovit acest ou, K. poate fi totuşi ucis. K., uneori putându-se metamorfoza în *balaur, locuieşte în piscul unui munte inaccesibil, într-o casă vastă şi se foloseşte de o sabie grea de 500 puduri (9 000 kg); când e urmărit el poate zbura, evitând primejdia. Variantele mitofolclorice curente sugerează de fapt posibilitatea *morţii lui K., deoarece, „Pe mare - pe ocean, în ostrovul Buian este un stejar verde, sub stejarul cel verde e îngropat un sipet verde, în sipetul acela este un iepure, în iepure e o raţă, în raţă un ou, în ou este moartea lui Kascei“ în basme, de regulă, Ivan Tarevici, fiul mezin al împăratului, îl găseşte pe K. (’care i-a răpit mama, facându-şi-o ţiitoare) şi după ce îi află ascunzătoarea „morţii“ cu ajutorul animalelor (o lupoaică, o cioară, o ştiucă), obţine oul preţios şi, sfarâmându-1 în pumn, îl anihilează pe monstru. Formula morţii e variabilă în naraţiunile populare. în varianta cea mai răspândită, după câteva încercări de a o amăgi, K. îi dezvăluie soţiei (sau ţiitoarei sale) locul unde se află oul în care îi este închisă moartea; în felul acesta, un prinţ, devenit amantul soţiei lui K., găseşte oul, riscă să fie ucis de monstru, dar strânge cu putere oul în palmă, stâmindu-i lui K. o durere cumplită, iar la întâia încercare a adversarului său de a apuca sabia, prinţul striveşte oul. în altă variantă, K. moare după ce este lovit în frunte cu oul, transformat în proiectil. Dar există şi variante periferice, unde în locul lui K. figurează un şarpe, care e omorît cu o pietricică extrasă din gălbenuşul unui ou similar. *Mitul pare împrumutat, chiar etimonul numelui Kascei (uneori Koscei) indicând o sursă turcică (koşgy), probabil din zona altaică. kashpi *Spirite anonime (de tip *mana), dintre forţele impersonale, care guvernează detaliile KASTOR 296 lumii, în *credintele triburilor din Ţara de Foc; uneori noţiunea t. denumeşte generic *duhurile morţilor. Kastor Fratele lui *Pollux, unul dintre cei doi *Dioscuri, în *mitologia greacă; contrar fratelui său, K. era - în varianta curentă - muritor. în *Odisseia, K. este numit „îmblânzitorul de cai“. Kate Zeu birman cu atribute cosmice, adorat ca stăpânul suprem al tuturor planetelor, el însuşi fiind considerat o planetă, însă una nevăzută. K. utilizează, ca vehicul ceresc, un animal fabulos însumând „cele cinci perfecţiuni“, adică fiind o combinaţie de cerb, leu, elefant, taur şi peşte. Statuia (sau imaginea sa pictată) este expusă’ în Birmania, pentru adoraţie, în toate *ritualurile budiste (—> budism), imediat după statuia lui *Buddha. Kaumpuli Zeu al ciumei din mitologia tribului baganda (—» mitologiile populaţiilor africane). * Altarele lui K. sunt situate departe de aşezările omeneşti, la marginea ţării, adesea chiar la graniţă, spre a fi cât mai aproape de triburile străine. Se crede că zeul locuieşte într-o groapă adâncă de sub altarul principal, pe care credincioşii o astupă cu grijă, astfel încât zeul să nu iasă din ea şi să împrăştie ciuma prin tară. Kaurava; Kuravah; Kauravya Neam legendar din India, coborîtor din regele *Kuru. Kebhut Zeiţa apei potabile - reci, proaspete, curate - în * mitologia egipteană; fiica zeului *Anubis. Prezentă în orice *funeralii, se considera că K. efectuează *libaţiile rituale (—> ritual) pentru defuncţi şi îi ajută pe aceştia să se înalţe la cer. Kekrops Primul rege mitic al Atenei, pe care, după tradiţia transmisă de *mitologia greacă, a şi întemeiat-o, cetatea numindu-se iniţial Kekropia. Sub domnia lui K. a avut loc o dispută teritorială între zeul *Poseidon şi zeiţa * Athena, urmând ca noua cetate să intre sub stăpânirea divină a celui care îi va fi oferit darul cel mai de preţ: Poseidon îi dăruieşte *calul, iar Athena măslinul; întrucât ultimul dar este precumpănitor, zeiţa Athena devine patroana oraşului, care începe să-i poarte numele. Thukydides transmite o tradiţie legendară: „Pe vremea lui Kekrops si a celor dintâi regi până la Theseus, locuitorii [atenieni] erau aşezaţi în târguşoare, fiecare cu pritaneul şi magistraţii săi, şi dacă nu-i silea teama de ceva, nu se adunau lângă rege să se sfătuiască, ci fiecare orăşel avea guvernul şi sfatul său propriu“ (Războiul peloponeziac, II, 15). Căsătorit cu fiica regală Aglauros, K. a avut 3 fiice (Aglauros, Herse, Pandrosos), care primiseră în păstrare de la zeiţa Athena un cufăr unde era închis Erehtheion, fiul zeiţei, născut, după o variantă, de la *Hephaistos, crescut apoi de mama sa divină, însurându-se cu *Nimfa Praxitheia, Erehtheion moşteneşte tronul atenian, după moartea lui K. Unele variante fabulatorii indică o obârşie misterioasă a lui K. prezentându-1 jumătate om, jumătate şarpe. După *mitul principal, K. i-a mai învăţat pe oameni să-şi construiască oraşe şi să-şi îngroape morţii. Kemos Zeul suprem al moabiţilor (semiţi palestinieni), deţinând şi atributul războiului. I se aduceau ^sacrificii umane: o informaţie din * Biblie (V. T., II Regi, III, 26-27) atesta chiar sacrificarea de către credincioşii moabiţi a propriilor fii pe *altarul lui K.: „Şi când regele Moabului [Mesa] şi-a dat seama că izbânda războiului nu este de partea sa [...], a luat pe fiul său cel dintâi născut [...] şi l-a adus jertfa pentru ardere-de-tot pe zid“. Ken-ro-ji-jin Zeul *pământului, în *mitologia japoneză. Keremet Zeu demonic, fratele zeului pozitiv *Yuma, în miturile ceremîşe (ramura fino-ugrică din Urali; —» mitologie finlandeză), închipuit omitomorf (de obicei răţoi). în varianta cosmogonică ceremîşă (puţin deosebită de variantele constante ale mitologiei fino-ugrice) K. pluteşte pe apele precosmogonice, până când zeul Yuma îi cere să caute sub ape materie primă pentru zidirea lumii (—> cosmogonie); Zeul-răţoiJG se cufundă şi aduce în plisc puţin noroi, din care Yuma confecţionează un Pământ neted şi monoton, iar K. scuipând noroiul rămas în plisc, face, prin împroşcare, munţii. (Această naraţie a genezei a pătruns şi în mitofolclorul românesc, rus, bulgar, în variante apropiate). Dar în aria populaţiilor din bazinul fluviului Volga, noţiunea religioasă keremet e mai rar personificată onomastic: de origine arabă, ea devine un plural denumind o categorie de *duhuri rele care cer *sacrificii de sânge; acelaşi nume se dădea deci şi *altarelor primitive (sau *capiştilor), în care se săvârşeau asemenea sacrificii şi care aveau de obicei aspect de dumbrăvi împrejmuite de garduri, din cuprinsul cărora nu se mai tăia nici un copac, toţi devenind *tabu; la udmurţi, aceste dumbrăvi sacre se numeau lud. Kerdon Zeul patronal al câştigului, în * mitologia greacă, adorat de spartani. Keto *Nimfa marină din *mitologia greacă, născută din cuplul *Pontos - *Gaia; căsătorită cu fratele ei *Phorkys, a devenit mama celor 3 *Gorgone, a celor 3 *Graia şi a altor monştri. Key Kawus Rege mitic din Iran, figurând ca personaj în poemul lui Firdowsi Shakh-nameh. K.K. era coborîtor din regele arhaic pers Husheng (Haoshyanha Parazata - în *Avesta), care fusese primul luptător regal contra *demo-nilor şi întâiul rege şi legislator al Iranului mitic, *strămoşul primordial al arilor iranieni. K.K. (numit, în Avesta, Kavi Usazan şi identificabil cu Usanas Kavya din *Veda), socotit de tradiţie constructorul celor 7 palate miraculoase din Elborz si stăpânul demonilor din Magenderan, fiind întărâtat de demonii care îi doreau pieirea, s-a 297 KIBUKA ridicat împotriva zeului Yezdan (nume generic dat de Firdowsi tuturor divinităţilor afară de *Ahura-Mazda), fiind apoi privat temporar de nimbul regal. In versiunea firdowsiană a *mitului (epopeea e scrisă în epoca Iranului mahomedan, când vechile divinităţi avestice sunt fie supuse unui *sincretism natural, fie identificate teologic cu cele din mitologia *islamului), K.K. e ispitit de demonul *Iblis, iar atunci îşi iniţiază lupta anti-celestă şi se urcă în cerul lui Yezdan - un zeu sugerând în Shakh-nameh de fapt pe *Allah, chiar dacă se referă la o perioadă mult anterioară Hegirei (—> calendare); totuşi complex, mitul indică nu numai intenţia de cucerire, ci şi impulsul, chiar curiozitatea regelui de a zbura în cer: consul-tându-se cu astrologii, şahul „a ales mijloace necurate şi lipsite de cuviinţă“; poruncind să i se crească vulturi, „şi-a construit un tron din lemn de aloe hmer“, iar 4 vulturi înhămaţi îl ridică peste nori, deoarece şahul dorea „să tragă săgeţi din arc asupra zeilor“; obosite însă, păsările se prăbuşesc lângă o pădure (cf. Shakh-nameh, v. 13 873-13 916). Acest mit simbolic (înrudit cu mitul lui *Icar) este cel mai proeminent din descrierile faptelor aventuroase ale lui K.K., care a domnit, după tradiţie, 150 de ani. K.K. face parte din dinastia mitică iraniană Kavi (kavi - * şaman, preot, înţelept, poet); după A vesta, Kavianizii au fost 9: kavata (în lb. zend; Kay Kawat - în mediopersană; Kay Kohad - la Firdowsi), Apivahu (Kay Apiurek), Usadana (Kay Kaws / Key Kawus), Arshana (Kay Arish), Pishinana (Kay Pishin / Peshin), Biyarshana (Kay Biarsh), Siavarshana (Kay Siawus / Siavush), Hausravaha (Kay Husraw / Key Khosrow), Vishtaspa (Kay Gushtasp / Goshtasp) - protectorul lui *Zara-thustra. După unii comentatori ai acestei dinastii mitice, ar exista totuşi un sâmbure de adevăr, măcar în faptul de a se fi conservat memoria vagă a unui şir de regi-preoţi din Iranul oriental al mileniului I î.e.n.; potrivit tradiţiei *zoroas-trismului, ultimul rege, Vishtaspa ar fi fost nu numai ocrotitorul *profetului întemeietor de religie, ci şi monarhul care a introdus în Iran, ca *religie de stat, doctrina zoroastrică. Khaldi (Domnul Lumii) Zeul principal urartian, protectorul regilor din statul Urartu (Armenia antică), stăpânul universului şi patronul războaielor (—> mitologii caucaziene). Soţia sa e zeiţa *Bagbarthu. Amintit în cronici ca ocrotitor al regelui Sarduri şi al tatălui său Argishti. Centrul cultual al lui K. era oraşul Musasir, cu un mare *templu în vag stil grecesc. în genere, sanctuarele zeilor urartieni erau aşa-numitele „porţi“ (Poarta Zeului), adică firide săpate în stâncă, întrucât se credea că zeii locuiesc în stânci (probabil o rămăşiţă de *litolatrie). *Ritualurile se desfăşurau mai ales sub cerul liber, însoţite de mari *sacrificii de vite. Khara *Demon din *mitologia post-vedică, adversar al lui *Rămâ, subordonat lui *Răvana - regele demonilor din *Lanka. Incitat în cursul războiului de sora sa Şurpanaka, K. îl atacă pe Râma, conducând împotriva eroului un grup puternic de 14 demoni *Rakşâsa şi uzând de arme insolite, în primul rând de măciuca sa magică, cea care rade din zbor tufe şi copaci. Râma parează atacul cu săgeata lui *Agni, care, „părând toată de foc, a oprit uriaşa măciucă din zbor la mijlocul văzduhului, facând-o să se răsucească de mai multe ori în jurul ei“. La sfârşit K. e ucis de Râma cu o mie de săgeţi simultane. Khorkhut *Şamanul primordial, în mitologia kazahă (Asia Centrală), ocrotitorul tuturor şamanilor, cântăreţilor şi aezilor populari, considerat nemuritor (deşi într-o variantă mai răspândită e numai longeviv, trăind 300 de ani). I se atribuie de către tradiţie inventarea instrumentului muzical kobîz fcf. rom. cobuz, la Dosoftei, Psaltirea în versuri), un instrument primitiv de coarde, cu arcuş. într-o variantă populară (poate mai recentă), K. visează repetat cum oamenii îi sapă mormântul şi, spre a scăpa de obsesia onirică, îsi aşterne o pătură peste apele fluviului Sîrdaria, unde se refugiază cântând din instrumentul de construcţie proprie kobîz; aţipind însă în cele din urmă, este surprins tocmai atunci de moarte care* apare întrupată într-un şarpe veninos. O variantă mai pragmatică îl consideră pe K. un bătrân oracular (—> oracole), un dibaci exorcist (—> exorcism) şi multă vreme sfetnicul superior al hanilor şi al eroilor populari. Khuankhao Sufletul orezului, în *mitologia populaţiei din Siam, unde există *credinţa că au substanţă spirituală numai omul, bivolul şi orezul. Aceeaşi divinitate e venerată parţial şi în Vietnam unde, după seceriş, se confecţionează o păpuşă din paie de orez umplută cu măruntaiele unei găini sacrificate în acest scop; apoi, după încheierea *ritualului, păpuşa e transportată într-un hambar, unde se crede că va dormi toată iama, până o va trezi întâiul tunet al primăverii; pe alte teritorii din Vietnam se introduce în hambar o tigvă umplută cu orez, din credinţa că unirea tigvei (ca principiu masculin) cu orezul (ca principiu feminin) va asigura o recoltă abundentă. Ki Zeiţă sumeriană primordială (—> mitologii din Mesopotamia), personificând glia maternă şi locuind pe discul plat al pământului care pluteşte pe oceanul mondial (—> apa). La început, fusese nedespărţită de fratele şi soţul ei *An (* cerul), când se numeau împreună *An-Ki; apoi cerul a fost desprins din îmbrăţişarea ei de fiul celor doi, zeul cosmogonic *Enlil. Kibuka Zeul războiului în mitologia tribului baganda (—> mitologiile populaţiilor africane), uneori şi zeu oracular (—> oracole), prevestind izbânzi şi înfrângeri. Preoţii lui K. însoţeau totdeauna armata în războaie, aflându-se mereu în preajma comandantului suprem. în *templul lui K. se păstra ascuns într-o încăpere închisă un obiect KIERKEGAARD, SÖREN 298 sacru în formă conică, reprezentându-1 pe zeu; nimeni nu avea dreptul să vadă obiectul, cu excepţia constructorilor, în timpul zidirii unui templu nou. Abia când obiectul sacru a fost transportat la muzeul din Cambridge, s-a constatat că o scoarţă de copac înfăşură conic un scăunel scobit în formă de cupă, pe fundul căruia se afla un săculeţ conţinând un maxilar uman inferior şi un falus mumificat (—> culte falice), aşadar *fetişul tribului. Kierkegaard, Soren Filosof şi teolog danez (1813-1855), considerat precursor al existenţialismului. într-o viaţă consacrată aproape numai meditaţiei şi scrisului, încheiată - în ultimii ani ai săi - cu o intensă polemică împotriva reprezentanţilor *teologiei oficiale, K. fusese pregătit, din familie, pentru o existenţă de recluziune şi de introspecţie, care s-a manifestat prin vocaţia pentru starea mistică trăită în *asceză conştientă; (tatăl filosofului fusese obsedat de-a lungul vieţii de ideea că e un blestemat, fiindcă în copilărie hulise pe *Dumnezeu). Astfel, K. a devenit un căutător al unei autonomii necondiţionate şi al unei libertăţi absolute care, în concepţia sa, sunt cu neputinţă de obţinut altfel decât prin purificarea personalităţii de orice determinări obiective; prin asemenea autonomie fată de legăturile naturale şi de influenţele şi refaţiile sociale, deci faţă de’ tot mediul extern, omul poate dobândi absolutul în opţiunea sa etică individuală, conservându-se ca personalitate răspunzătoare de sine şi numai o atare personalitate e capabilă să realizeze o existenţă autentică. Importantă este „numai realitatea actului opţiunii“, nu realitatea lucrului ales, iar în clipa opţiunii autentice, „sufletul rămâne cu şinele său, izo-lându-se de întreaga lume si contemplă în cerurile deschise însăşi Forţa Eternă“ (Delectare şi datorie); de aceea, omul poate intra în relaţie directă cu această Forţă Eternă care îmbibă totul pretutindeni, regăsindu-se în absolutul ei, conto-pindu-se deci cu Dumnezeu. Pentru K. dialectica cantitativă a existenţei (din concepţia lui *Hegel) trebuie corectată printr-o dialectică calitativă, adică o adevărată dialectică a existentei, nedecurgând din premise obiective, numerabife, ci de la premise în principiu neobiectivabile, care aşadar nu se pot nici determina, nici calcula, fiindcă sunt pur calitative; aşa, de ex., trăirile intime, ca frica, aceasta fiind o trăsătură caracteristică primordială a existenţei omeneşti în opoziţie cu inexistenţa; căci frica exprimă existenţa personalităţii în faţa morţii şi totodată o unică trăire intimă, cea mai intimă, pe care personalitatea insului nu o poate transmite nimănui (contrar trăirilor neautentice, transmisibile oricui). K. operează o clasificare a perceperii umane a propriei existenţe; în calea sa spre Dumnezeu, omul străbate 3 stadii în care îşi cunoaşte existenţa: estetică, etică, religioasă; omul estetic îşi trăieşte clipa, omul etic trăieşte îngrijorat de viitor, iar omul religios simte eternitatea; în stadiul etic apare disperarea autentică, disperarea absolută aducându-1 pe om la conştiinţa semnificaţiei religioase a propriei personalităţi, prin urmare îl ridică la treapta religioasă a existenţei, întrucât spre Dumnezeu nu este altă cale. Dar pentru K. trăirea religioasă este în mod radical una paradoxală şi ilogică; (în acest sens, filosoful a si ridiculizat atât raţionalismul religios hegelian, cat şi practica teologică a protestantismului liberal). ^Creştinismul era interpretat de filosof pe linia paulină (—> Biblia, N. T. - cele 14 Epistole ale ap. Pavel), aşa cum a fost îmbogăţită ea de *Tertu-llianus, *Augustin şi Pascal, căci K. considera această linie teologică - în contradicţie cu teza lui *Luther - o realitate numai pentru cei aleşi, singurii care după el pot atinge stadiul al treilea: al existenţei religioase, şi care intră astfel în conflict cu rutina socială. Sistemul filosofic al lui K. s-a condensat mai ales în cărţile Sau-sau (1843), Conceptul de angoasă (1844), Studii pe calea existentei (1845). Maladia mortală - Tratat asupra disperării (1849). § R. Jolivet. Introduction à Kierkegaard, Parte, 1946; R. Heiss, Die grossen Dialektiker, Köln-Berlin. 1963; Soeren Kierkegaard, Le concept de Vangoisse, trad. franc. Knud Ferlov, Jean-J. Gateau, Paris. 1969; Soeren Kierkegaard. Traité du désespoir, trad. franc. Knud Ferlov, Jean-J. Gateau, Pans, 1969. Kigallu Domeniul subteran în mitologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia), aparţinând zeiţei malefice *Ereshkigal, identificabil cu *Infemul. Kikimora (slav. Mopi» - molimă) *Duh rătăcitor feminin, în *mitologia slavă şi în *super-stitiile folclorice rusesti, pricinuind oamenilor diferite rele: de pildă, k. suge sângele pruncilor, de unde analogia ei cu *vampirul. Uneori e zeiţă a *morţii. *Cultul K. s-a păstrat în folclor şi în superstiţii la mai multe popoare slave: K., dar şi Mora (ruşi, sârbi), Mura (cehi), Zmora (polonezi). Kingu Zeu babilonian f—» mitologii din Mesopotamia), al doilea soţ al zeiţei primordiale acvatice *Tiamat, ales de ea’dintre festele ei slugi, devenit paznicul unui grup de 11 monştri, apoi proclamat de Tiamat zeu suprem şi mani-festându-se ca o flintă fioroasă, pe care nu îndrăzneau s-o privească in faţă nici *zeii. în războiul pornit de Tiamat contra zeilor succesori, K. ajunge căpetenia armatei şi poartă pe piept Tăbliţa Destinelor lumii. Când noul zeu suprem *Marduk reorganizează universul, îl ciopârteşte pe K., îi amestecă sângele cu argilă şi modelează din acest aluat pe primii oameni. Uciderea si utilizarea lui K. în actul antropogonic (după *Enuma elish) are o dublă semnificaţie religioasă: sângele lui K. este părticica divină din om; pe de altă parte, K. joacă rolul de *ţap ispăşitor, care plăteşte cu viaţa crima de a-i fi stârnit pe zei la un război fratricid şi totodată de a fi introdus în lume ideea de * moarte 299 KOGAIONON şi moartea însăşi; prin distrugerea lui, ceilalţi zei sunt absolviţi de vină şi purificaţi de *păcat. Kinich Ahau (Domnul cu ochi solar); epitet: Pasărea de Foc Zeul maya al * Soarelui (—* mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), de importanţă secundară, al cărui *cult era asociat uneori cu al zeului mesianic *Itzamna. Un relief de la *Palenque îl înfăţişează pe K.A. aparent gnomic, ascuns pe jumătate într-o încăpătoare cochilie de melc şi având pe cap un coif plat. KiririSa Marea zeiţă în mitologia elamită (—> mitologii din Mesopotamia) al cărei *cult -pornind din sud-estul ţării în pragul mileniului II î.e.n. - se răspândeşte după câteva secole în întregul Elam; atunci, K. este adorată ca maică a tuturor *zeilor elamiţi, fiind o Magna Mater Deorum. în jurul anului 1500 î.e.n. e considerată soţia noului zeu suprem din *panteonul elamit, *Humpan. Kirke (grec. xlpxr) - pasăre de pradă, pasăre zburând în rotocoale, şoim; lat. Circe) Tânără, frumoasă şi seducătoare magiciană (—> magie) din *mitologia greacă, sora regelui colhilor Aietes (—> Colhida) şi a reginei cretane *Pasiphae; născută de *Oceanida Perse de la zeul solar *Helios. După *Homer, care o consideră consecvent zeiţă (Odisseia, X), K. locuieşte într-un ţinut misterios (sau o insulă), Aiaie, căutat de comentatorii homerici fie în aria geografică feniciană, fie în Caucaz, unde e plasată şi Colhida mitică; acolo au poposit * Argonauţii, la întoarcerea din expediţia de căutare a lânii de aur. Atrăgându-şi oaspeţii prin frumuseţea sa ispititoare, K. e în stare, utilizând droguri şi *descântece, să-i prefacă în lupi şi lei care apoi dau târcoale palatului ei rezidenţial; când a găzduit pe *Odysseus şi pe însoţitorii lui, i-a atins cu o baghetă magică, prefacându-i în porci, si numai concursul zeului *Hermes acordat lui Ocfysseus a izbutit să dezlege farmecele şi să le redea oaspeţilor vrăjitoarei condiţia lor umană. (Un *mit colateral adaugă că, fascinat de K., Odysseus a rămas un an în Aiaie, iar K. a născut de la el un fiu, Telegonos.) în varianta comunicată de Diodor din Sicilia, K. este sora *Medeii şi fiica zeiţei *Hekate şi a regelui colh Aietes; învăţând prepararea otrăvurilor de la mama ei divină, dezvoltă acest meşteşug pe care, spre deosebire de Medeia, îl foloseşte numai în scopuri malefice. Există însă o variantă unde K. purifică pe *Iason şi pe Medeia (aici însă nepoata ei) de gravul *păcat al uciderii fratelui Medeii - Absyrtos. Transparenţa miturilor asupra forţei de seducţie manevrate de K., mai ales prin alegoria metamorfozelor operate, sugerează * simboluri morale cu substrat erotic. Kishar (Tot-ce-e-jos) Zeu babilonian ■ (—> mitologii din Mesopotamia), patron al *focului, divinitate primitivă subpământeană şi astfel antipodul zeului ceresc *Anshar; uneori, K. era venerat ca unul dintre cei 7 mari *zei primordiali (*Igigi). Klotho Una din cele 3 *Moire, din *mitologia greacă, ocrotind, în cadrul stabilirii destinului, naşterea umană sau, după *Platon, călăuzind prezentul. Klu Grup de divinităţi din mitologia tibetană prebudistă (—> budism) a *religiei autohtone *bon (cf. *lamaism), numite generic „Cei care înoată în apă şi se târăsc pe pământ“, ieşite din 6 ouă pe care le-a depus pe Pământ o broască ţestoasă cosmică de aur. Divinităţile K. sunt reprezentate cu trup de şarpe, dar capete de peşti, broaşte, şerpi, scorpioni ş.a.; locuiesc în izvoare, râuri, lacuri, la confluenţa fluviilor sau pe păşunile montane. K. dirijează mersul vremii (seceta, ploile, gerul), de asemenea răspândesc molimile printre oameni şi animale sau păzesc bogăţiile subpământene. în *panteonul bon, din Tibet, există şi o coordonatoare a universului: zeiţa Lumo. Klymene *Oceanidă din *mitologia greacă, una dintre fiicele perechii *Tethys - *Okeanos, devenind soţia *Titanului *Iapetos şi mama lui * Atlas, *Epimetheus şi *Prometheus. Kneph Zeu binefăcător din *mitologia egipteană, patronul fertilităţii şi uneori *simbolul divin al fluviului *Hapi (*Kfilul); era reprezentat de obicei ca *şarpe cu diademă pe cap şi cu coada terminată în floare de * lotus (sau într-un mănunchi de spice). Kobold *Spiriduş în *miturile şi ^superstiţiile germanice (—> mitologie germanică), *duh ocrotitor al familiei, socotit adesea şi paznicul comorilor şi al metalelor preţioase din zăcămintele subterane. Kodanda Arcul miraculos al eroului mitic *Rămâ, descris în poemul *Rămăyana (—> mitologie vedică). Kogaionon (grec. Kcoyaiovov) Munte sacru din *mitologia dacogetică, în masivul căruia ar fi fost sediul şi sanctuarul lui *Zamolxis sau locuinţa marelui preot dac. Totuşi după unii cercetători (I. I. Russu) numele muntelui şi al râului aferent nici nu ar fi de origine dacogetică. Semnalat de greci, muntele nu a fost identificat; încercările de a-l regăsi intr-unui din masivele carpatice (Gugu din Retezat, Ceahlău, Dealul Grădiştii) sunt ipoteze romantice care, contrazise de *mituri, nu au nici un temei documentar; mai puţin hazardată ar fi identificarea cu Omul care, pe baza unor stranii şi destul de coerente tradiţii folclorice româneşti (—> mitologie românească), pare să corespundă mai mult decât alte masive din Carpaţi noţiunii mitice de Munte Ascuns. Localizarea Muntelui Sacru este plasată de istoricii români mai noi (I. I. Russu, C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, I. H. Crişan) în zona rezidenţială a regilor daci şi nu în Banat cum se presupunea anterior; o speculaţie riscată a lui N. Gostar localizează K. chiar în incinta sacră de la Grădiştea Muncelului. Strabon KOIOS 300 scrie astfel despre peştera de retragere a lui *Zamolxis: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului ce curgea alături“ (Geografia, VII, 5, 5). Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din K., iar acolo, în clipe de cumpănă, venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare (—> oracole) chiar regele dacilor (când nu cumula, ca *Deceneu, ambele funcţii). Dacă se admite -pentru asceţii daci *ktistai - atributul alegoric „călători prin nori“ (deşi interpretarea mai nouă înclină spre „înghiţitori de fum“: kapnobatai - mai logică la abstinenţii alimentari), s-ar putea deduce că cel puţin sanctuarul principal era pe un munte atingând norii. Peştera mitică a lui Zamolxis ar fi putut să aibă galerii ramificate, care ar explica tradiţia dispariţiei subterane a zeului. Dintr-o informaţie preţioasă dată de *Lactantius (De mortibus persecutorum, XXIII, 5), aflăm că mama împăratului roman Galerius, născută în Dacia, adora pe zeii munţilor, iar atunci K. e justificat ca sanctuar natural. Koios Unul dintre *Titani, fiul perechii *Uranos - *Gaia şi soţul *Titanidei *Phoibe, de la care a avut două fiice: *Leto şi Asteria (care o va naşte pe zeiţa *Hekate): După *Hesiod (Theogonia, v. 134; 404-410; 717-735), K. a luat parte la *Titanomahie, fiind însă aruncat după aceea, împreună cu fraţii săi, în *Tartaros, de către *Zeus. Kojiki (Amintirea faptelor străvechi) Culegere tradiţională de *mituri japoneze, care ar fi fost alcătuită în anul 712 de cronicarul semilegendar Ono Yasumaro (paternitate totuşi contestată de unii istorici japonezi moderni), din însărcinarea statului, spre a demonstra obârşia divină a împăraţilor niponi. Originalul acestui codex s-a pierdut, conservându-se doar copii târzii (cea mai veche: 1370 - făcută cca 650 ani după data oficială a redactării originalului). K. cuprinde, în 3 tomuri, evenimentele de la era zeilor până la mikadoul Suyko (593-628): 1) miturile zeilor, începând cu *cosmogonia şi crearea insulelor nipone, continuând cu *teogonia operată de cuplul *Izanagi - *Izanami; 2) istoria timpurie, de la zeul-mikado *Jimmu-Tenno (cel dintâi); 3) istoria propriu-zisă (semilegendară). Socotită codice sacru, K. a constituit baza religioasă pentru *shintoism. § Kojiki or Records oj Ancient Malters, transl. by B. H. Chamberlain with notes by the late W. C. Aston. London, 1932. Kojin Zeul bucătăriei şi al artei culinare, în *mitologia japoneză; i se oferă, ca *ofrande rituale, păpuşi uzate. Koleada (slav. Kojix^a; lat. calendae) Divinitate din *mitologia slavă, al cărei nume originar s-a pierdut, poate autohtonă, specifică *cultelor agrare şi *ritualurilor magice de sărbă- torire a renaşterii vegetaţiei (anul începând primăvara); sub influenţa unor ceremonii religioase romane de la începutul lunii martie (Calendae Martiae) şi apoi sub dominaţia *creştinismului, K. devine o simplă personificare pentru *colinde (rus. KOAHţjh'a, pl. h't)AH(jh'u)\ acestea se cântau de *Crăciun şi de Anul Nou (după *calendarul creştin), fiind comparabile cu cântecele rituale ale altor popoare, fie slave (cehi: koleda, ucraineni: h'o.ihfie neolatine (români: colindă, francezi: chalende) sau altele (albanezi: kolendre). Caracterul personificării colindei, la ruşi, este sacru, iar colindătorii au misiunea de a o căuta pretutindeni: „Am umblat şi-am căutat / Sfânta Koleada / Prin toate ogrăzile, pe toate ulicioarele. / Am găsit-o pe Koleada / în curtea lui Petrov.“ în variantele răsăritene (mai ales în Rusia) apar şi alte nume în loc de K., invocate tot ca personificări calendaristice festive: *Avseni (Ovseni, Useni). *Sincretismul a fost înlesnit de coincidenta între calendele romane din 1 ianuarie şi sărbătorife slave de iarnă, sviatki. § IUI. MiiMopoB, du.uHuu nepuoq.pycchoso .wmac-(jeAbnechoro hai e n ga pH XVI-XIX mi VlocKBa. 1957. V Kolpia în *mitul antropogonic ('—> antropogo-nie) atribuit lui *Sanchoniaton, Vântul Kolpia este forţa primordială masculină care, unindu-se cu foita feminină *Baau (Noaptea) a dat naştere primilor oameni, invocaţi într-un mit fenician, cu numele (în transcripţia lui Sanchoniaton) *Aion şi Protogone. Kon-Tiki (Omul-Soare); epitete: Zeul-de-Foc, Omul Supranatural Zeu solar sau erou preincas (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). K.-T. ar fi fost şi numele simbolic purtat, după miturile quechua, de şeful politic şi spiritual al unor triburi de oameni aîbi ce locuiseră în timpuri arhaice în preajma lacului Titicaca. Considerat uneori fiul zeului solar *Viracocha sau o ipostază a acestuia, K.-T. este evocat de *mituri ca rege şi mare preot al populaţiei misterioase din zona peruană, care, după o luptă de pe o insulă a lacului Titicaca împotriva armatei unui intrus. Cari, venit din Valea Coquimbo, a plecat, sub numele de K.-T., împreună cu puţinii săi oameni scăpaţi de măcei, spre Apus; grupul s-ar fi îmbarcat pe plute uşoare de lemn de balsa, emigrând departe în largul Oceanului Pacific, până în arhipelagul polinesian (călătorie refăcută experimental, în 1947, de antropologul norvegian Thor Heyerdahl); traversarea s-a desfăşurat la sfârşitul mileniului I, navigatorii andini stabilindu-se în Insula Paştelui, în Hawaii ş.a.; se prea poate ca navigaţia iniţială să se fi încheiat îndată după sec. V, prima migraţie fiind completată timp de o jumătate de mileniu de alte colonizări, pornite din zonele triburilor amerindiene nordice. Korka-Murt Divinitate fino-ugrică udmurtă din Uralii occidentali (—> mitologie finlandeză), 301 KRISN considerată un *spirit domestic binevoitor, ocrotind familia contra *duhurilor vrăjmaşe şi aju-tându-i efectiv pe oameni în muncile curente. Totuşi, când e mânios, trebuie îmblânzit cu *sacri-ficii. Funcţionalitatea sa de duh prielnic locuinţei e întregită de Gid-Murt, protectorul curţii, al uneltelor, vitelor şi orătăniilor. Kostrubonîka; Kostromâ Divinitate confuză din *mitologia slavă, prezentă în *cultele agrare de primăvară, părând să aparţină categoriei adoni-siace, a zeului care moare şi renaşte ciclic. în limitele unei tradiţii conservate precar, mai târziu s-a numit K. numai păpuşa de ^sacrificiu din *ritualurile de primăvară, confecţionată îndeosebi din paie de cereale; această păpuşă simbolică era fie arsă pe rug, fie înecată, fie sfâşiată (în acest caz, bucăţile fiind apoi înmormântate); uneori păpuşa era înlocuită cu un copăcel, de obicei un mesteacăn tânăr. Festivitatea cmncidea cu ritualul de primăvară al lui *Kupalo. în Ucraina, păpuşa era înlocuită de o figurantă vie, o fată cu cunună pe cap, în jurul căreia se rotea o horă (xopoaog) cu cântece; numită alegoric tufa (axcm), figuranta simboliza pe zeiţa ocrotitoare a vegetaţiei. Ritualul a contaminat şi unele jocuri de copii: o femeie numindu-se Kostromâ se preface moartă, apoi sare brusc în picioare şi sperie copiii adunaţi împrejurul ei. Kothar; Kothar-khasis (Îndemânaticul Viclean) Zeu artizan venerat în Ugarit (—> mitologie feniciană), amintit de *Sanchoniathon cu numele Khusor, ca un *simbol general al utilităţii meşteşugurilor şi civilizaţiei tehnice, pe care populaţia ugarită o admira mai ales la egipteni. Adorarea fui K. - patron divin al tuturor meşteşugarilor şi constructorilor - i-a atribuit câteva funcţii caracteristice (inginer naval, arhitect, miner, metalurgist, chiar bijutier) şi câteva invenţii considerate uneltele arhetipale (pluta de navigaţie, undiţa cu cârligul ei, clădirile de cărămidă, prelucrarea lemnului, construcţiile metalice, principalele arme - arcul şi măciuca), de asemenea unele practici magice (—> magie): formulele incantatorii şi *divinaţia. Unii istorici leagă aceste detalii de ecoul, răspândit până în Asia Mică, produs dc înflorirea meşteşugurilor în Creta minoică (mileniul III î.e.n.). In plan mitic propriu-zis, K. confecţionează două măciuci magice cu ajutorul cărora zeul *Baal izbuteşte să-l învingă pe zeul mării *Yam, un arc miraculos pe care îl râvneşte zeiţa *Anat, şi construieşte palatul ceresc al îui Baal. în mitologia ugarită exista şi o pluralitate divină artizană: zeiţele Kotharot, subalterne ale lui K. şi având un rol precis în ocrotirea tinerilor căsătoriţi în momentul nunţii, apoi în moşitul pruncilor, poate chiar şi în grija pentru formarea fătului în uter. Unii mitologi au văzut o relaţie, insuficient argumentată, între acest grup de zeiţe ugaritice şi Zeiţa-hipopotam *Thoeris, din *mitologia egipteană. Kottos *Gigant cu o sută de braţe, în *mitologia greacă; fratele giganţilor *Briareos şi *Gyges; colaboratorul lui *Zeus în *Titanomahie. Kratos (grec. x poc toc; - putere) Zeu arhaic, din *mitologia greacă, personificând forţa, asociat simbolic cu noţiunile de *viată si victorie, întrucât era socotit fratele zeiţelor ^Bia şi *Nike şi al zeului *Zelos. Krişnâ (Cel Negru) Cel mai popular şi poate cel mai vechi dintre zeii *mitologiei vedice; după unii mitologi, care se sprijină pe sensul onomastic sugerând un atribut aspectuaî, K. ar fi o divinitate arhaică prearică, împrumutată probabil din sudul teritoriului Indiei (aria culturilor Flarappa şi Mohenjo-Daro). Prezenţa sa e frecventă mai ales în *Mahăbhărata, unde apare fie ca erou şi semizeu misterios, fie ca a 8-a reîncarnare (*avatara) a zeului *Vişnu. S-a născut ca al 8-lea fiu al frumoasei *Devaki, soţia regelui *Vasu, din dinastia selenară, dar a fost crescut de păstorul Nânda şi de soţia acestuia, Yasodas. K. a manifestat din copilărie o fire duală, când de duioşie familială şi de porniri ştrengăreşti, când de violenţă sălbatică împotriva *demonilor, care îl atacaseră de 3 ori la vârsta de un an. Spre sfârşitul adolescenţei, îşi dovedise o neaşteptată superioritate faţă de *brahmani şi chiar faţă de *zei, reuşind de pildă să-l pună în încurcătură pe *Indra, dar nu evitase nici aventurile galante. *Legende (suspecte de hiperbolă poetică) târzii îi atribuie fie 8 soţii (prima: Rukminî), fie 16 100 - îmbrăţişate de ef simultan. S-a însurat apoi cu Subhadră? sora lui *Arjuna. A fost însă deopotrivă îndrăgostit de foarte frumoasa păstoriţă *Rădhă; (s-a păstrat, în India, tradiţia unui *dans păstoresc numit rasa, un fel de horă, în onoarea lui K.). I se atribuie lui K., în miturile aferente, posedarea unei scoici: păncajanya, care îi serveşte drept goarnă. Ca zeu care îşi însuşise chip omenesc, K. apare în calitate de vizitiu al carului de război (—> car ceresc) al lui Arjuna; dar ca zeu reîncarnat, păstrându-şi aura divină, a venit în lume numai pentru a duce lupta cu demonii, principala tintă fiind uciderea demonului Kansa, uzurpatorul tronului lui Ugrasena din regatul nordic Mathura. Redându-i acestui rege tronul, K. rezolvă în acelaşi mod şi problema succesorală a regatului Pragiyotişa, de unde îl alungă, omorîndu-1, pe demonul *Naraka. într-un mit important, ca încarnare a lui Vişnu, metamorfozat în pitic, apoi în *gigant cosmic, recucereşte universul de la regele-demon *Bali. Considerând mai târziu că şi-a desăvârşit misiunea în lumea umană, K. a început să se gândească la părăsirea pământului; aşezat în poziţie de *yoga, rezemându-şi călcâiul drept de un smochin, a fost ucis de săgeata unui vânător care confundase piciorul zeului cu un animal. în timp ce murea, a trimis un sol la Dvărakâ (Poarta), insula-cetate din mijlocul oceanului, unde se afla reşedinţa sa, oraşul DvărăvatI, locuit de neamul Yadava, din KRITTIKA 302 care se născuse el însuşi, cu ordinul ca ţinutul să fie părăsit; 7 zile după *moartea terestră a lui K. insula a fost acoperită de apele oceanului. Epitetele lui K. vizează preocupări sau atribute cu caracter unitar: Go-pălâ (Păstorul, Regele-păstor), Krisa-Kega (Diriguitorul Simţurilor), Keşava (Pletosul), Nirlipta (Neprihănitul), Gavăm-pati^ (Domnul Vacilor), Dămodara (Cel încins cu funie). O *superstiţie din India contemporană a răspândit *credinţa că, atunci când sună *clopotele *templelor pe malul fluviului sfânt *Gângă, la ora 3 dimineaţa, deci cât oamenii mai dorm, K. coboară din *cer ca să facă daruri săracilor şi să-i apere pe cei neajutoraţi sau să-i aline pe cei loviţi de năpastă, *Rugăciunile copiilor din sec. XX sunt adresate mai ales lui K. El a rămas şi azi zeul principal din *panteonul * hinduismului, deoarece este a 8-a (antepenultima) reîncarnare a marelui zeu Vişnu. Krittika (sanscr. Krttika) Grup de 6 *Apsara (personificând constelaţia Pleiadelor, numită în astronomia indiană krttika), din * mitologia vedică; scăldându-se în fluviul sacru *Gânga, au fost fecundate întâmplător de sămânţa zeului *£ivâ, scuipată în valuri de zeul *focului, *Agni; apoi au născut 6 fii care ulterior, printr-un act de *magie, s-au contopit în unul singur, devenit zeul hexacefal al războiului - Kârttikeya. Cele 6 apsare nu au avut nici un contact cu tatăl zeului războinic, astfel că acesta este considerat fiul legitim al cuplului divin ţivâ - *Părvati, deşi nu a fost zămislit în pântecele zeiţei. Qivâ, în timpul unei îmbrăţişări cu Părvati, îşi aruncase sămânţa în gura zeului ignic Agni, aflat în preajmă; iar acesta, neputând suporta povara, a scuipat-o în fluviu. Krodha (sanscr. krodha - mânie, furie) Zeul mâniei, în *mitologia vedică, patronând (sau numai personificând) stările afective violente.K. e considerat fiul lui *Dâkşa, dar din a doua sa ipostază, în Mahăyuga a 2-a (—> yuga), când Dakşa este socotit fiul celor zece Prâcetas. Kronos (grec. Kpovog) Zeu primordial din * mitologia greacă, întruchipând *timpul (xpovoc;), cel mai tânăr dintre *Titani, născut de *Gaia de la *Uranos. Din iniţiativa şi cu sprijinul mamei sale îşi mutilează tatăl, uzurpându-i tronul şi punând stăpânire pe univers. Căsătorindu-se apoi cu sora sa *Rhea, devine tatăl mai multor copii (*Demeter, *Hades, *Hera, *Hestia, *Poseidon), pe care, din teama de a fi detronat de vreunul din ei, cum făcuse el însuşi, întrucât un *oracol îi şi prevestise evenimentul, K. îi înghite pe rând, îndată ce se nasc. Cu ultimul copil aşteptat, *Zeus, Rhea fuge însă în Creta, unde îl naşte în taină, dându-i lui K., care ţinea socoteala odraslelor înghiţite, un bolovan în scutece şi izbutind să-l amăgească. Ajuns adult, cu ajutorul mamei sale Rhea şi al primei sale soţii *Metis, Zeus îl atacă pe K., provocându-i şi voma necesară eliberării copiilor mâncaţi. K. se apără într-un război de zece ani (*Titanomahia), dar e învins de partida lui Zeus care îi pune pe Titani în lanţuri şi devine stăpânul universului, zeu suprem şi total. într-un *mit paralel, se vorbeşte însă de un armistiţiu între K. şi Zeus, în răstimpul căruia K. a domnit ca rege terestru peste oameni, până la vârsta de fier, când răutatea omenească l-a făcut să se retragă în cer, devenind un *deus otiosus; în altă variantă, K. se strămută în *Insulele Fericiţilor din nordul Oceanului Occidental, populate de muritori cărora zeii le dăruiseră imortalitatea si administrate şi păzite de *Briareos. Există o interpolare în *Hesiod (Munci si zile, probabil după v. 168) de 4 versuri mutilate (unica sursă fiind Papirusul de la Geneva) pe care elinistul Paul Mazon le restabileşte astfel: „Căci părintele zeilor şi al oamenilor si-a desfăcut lanţurile şi eroilor aşezaţi la capătul îumii le-a acordat onoare şi glorie. Nici o altă rasă nu a dobândit un astfel de renume de la Zeus cel cu vederea largă, dintre toţi muritorii care s-au ivit vreodată pe hrănitorul pământ“ (cf. Hésiode, Théogonie - Les Travaux et les Jours - Le Bouclier, Paris, 1928). Textul face aluzie la un mit colateral, în care Zeus l-a eliberat pe K. după Titanomahie şi i-a iertat pe Titani. Mitul kronian, probabil odinioară de un simbolism complex, a fost sărăcit de mitografii greci, înclinaţi spre anecdoticul spectaculos. Numele propriu - Kpôvoç, ca divinitate a timpului, se poate să se fi născut din confuzia cu numele comun xpôvoç - timp; de altfel, mitologia greacă avea şi o personificare a timpului ca durată: zeul Hronos, neconfundat de obicei cu Kronos, dar absorbit mai târziu de zeul alegoric *Kairâs (ocazia); există presupunerea că K. fusese zeul arhaic local al unui trib primitiv cucerit de greci, de unde unii cercetători deduc şi gestul sălbatic cu care a fost înzestrat în mit actul de mutilare a lui Uranos, ca şi brutalitatea cu care K. desparte cerul de pământ; dar această despărţire primordială este un mit cosmogonic general (—> cosmogonie): aşa procedează *Enlil cu *An-Ki în mitologia sumeriană (—> mitologii din Mesopo-tamia), *Tane în mitologia maori (—> mitologii din Oceania), actul fiind repetat la fel în *mitologia chineză, *mitologia vedică, în cea boşimană (—> mitologiile populaţiilor africane) şi chiar în cea eschimosă (—> mitologiile triburilor polare). în alt sens, devorarea copiilor este un *simbol derizoriu pentru ideea tragică a forţei timpului care distruge totul; totuşi Sofokles (Efektra, v. 179) afirmă că „timpul este un zeu blând“. Ktesios Zeu arhaic al *focului şi al bogăţiei căminului casnic, în *mitologia greacă, protector al incintei domestice, devenit mai târziu un „zeu al gardurilor“ (numindu-se atunci Herketos). La plecarea de acasă, ca şi la întoarcere, orice grec se închina focului casnic, dar tot astfel şi după orice masă, K. fiind venerat ca zeul hrănitor al familiei; de aceea, o parte din mâncare era sacrificată pe vatră (—» sacrificiu). Când, ulterior, *cultul lui 303 KU£Â *Zeus absoarbe şi acest atribut, autoritatea divină a marelui zeu se extinde şi asupra cultului domestic, patronat de atunci încolo de Zeus Ktesios (Zeus Conservatorul). Cultul originar aparţine filonului indoeuropean, de unde provine şi cultul vedic pentru zeul focului *Agni, cu atribute similare. ktistai (grec. xiioiai); „ctişti“; kapnobatai xotTivoP&Tai * Sectă de anahoreţi daci - după Strabon (Geografia, VII, 3, 3). Aceşti anahoreţi, după interpretarea unor izvoare istorice, ar fi fost un ordin sacerdotal paramonastic (—> sacerdot, monahism) de celibatari vegetarieni. Descrierea oferită de Strabon e destul de clară: „obiceiul pitagoreic de abstinenţă de la folosirea animalelor ca hrană, introdus de Zamolxis, s-a mai păstrat încă“ (op. cit.,. VII, 3, 5); „după relatarea lui Poseidonius, misienii, din evlavie, se abţin să întrebuinţeze în hrană fiinţe vii, de aceea nu mănâncă nici animale domestice. Ei se hrănesc cu miere şi brânză, ducând o viaţă paşnică, fapt pentru care sunt numiţi «temători de zei» (theo-sebeis) şi «kapnobatai». Sunt şi traci care trăiesc separat ae femei; aceştia sunt numiţi «ktistai» şi, în virtutea respectului ce li se acorcfă, sunt socotiţi sfinţi şi trăiesc eliberaţi de orice frică“ (op. cit., VII,’ 3\ 3). Interpretările modeme sunt variabile, nesigure, controversate, unele fiind idealizate, altele strict pragmatice. Pentru Vasile Pârvan, ktistai este o rădăcină greacă, referindu-se la „întemeietorii de oraşe“; I. I. Russu consideră cuvântul de origine dacogetică, însemnând „strălucitorii“; D. Decev îl traduce prin „abstinenţi de la plăceri lumeşti“, iar A. Bodor, prin „cei mari“. Termenul kapnobatai a fost tradus de V. Pârvan printr-o formulă fortat poetică: „călători prin nori“, deşi corect este „călători prin fum“ (A. Bodor, G. A. Stratanovski), deoarece sintagma se referă, evident, la modul de alimentaţie al anahoreţilor. Unor comentatori, epitetul li s-a părut obscur şi aceştia au propus lecţiunea kapnopatai sau kapnobotai - „înghiţitori de fum“; această lecţiune a fost interpretată de G. A. Stratanovski (cf., Cipafioii, reoepo0uji, Mockiui, 1964, p. 815): „cei ce se hrănesc cu mâncare derizorie, uşoară ca fumul“. A. Bodor (în Crisia, Oradea, 1972, p. 27-35) leagă acest epitet de *ritualul *fumigaţiilor, referindu-se la rolul oracular f—» oracole) al fumului sacrificial. Mircea *Eliade preferă această interpretare: „E probabil că expresia «umblători prin fum» se referă la un extaz provocat de fumul de cânepă, mijloc cunoscut de sciţi şi de traci [...]. în acest caz, kapnobataii ar fi fost dansatorii şi vrăjitorii (şamani) misieni şi geţi, care întrebuinţau fumul de cânepă pentru a provoca transele extatice“ (De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 57). Dar Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice, XVIII, 1, 5, 22), folosind pentru desemnarea aceleiaşi tagme cuvântul *pleistoi, îi compară pe anahoreţii dacogeţi cu secta *esenienilor; termenul pleistoi e considerat de unii istorici români „un generic referindu-se la întreg clerul geto-dac“ (N. Gostar, V. Lica). Totuşi descrierea lui Strabon rămâne cea mai substanţială. Kubaba Zeiţa-mamă în *panteonul hittit (Anatolia), iar în mitologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia) regină legendară învestită cu sceptrul regal de zeul *Marduk şi întemeietoarea dinastiei a 3-a în cetatea Kish din Mesopotamia. După un *mit anterior, K. fusese hangiţă pe lângă *templul *E-Saggila şi le dăduse pâine şi apă unor pescari obosiţi, care pescuiau pentru zeul Marduk; primind in schimb peşte, în loc să şi-l oprească, ea l-a trimis la templu, probabil ca *ofrandă zeului suprem, care „şi-a îndreptat asupra ei privirea sa binevoitoare“. Kubera; Vaigravana (Vestitul) Zeul bogăţiei, în *mitologia vedică, paznicul divin al tuturor comorilor şi al Nordului, locuind pe muntele himalaian Kailăsa în oraşul său Alakă (cel mai bogat din lume) sau în cerul paradisiac al lui *£ivâ. în epoca arhaică, K. era considerat diriguitorul tuturor fenomenelor răului şi se credea că locuieşte într-o prăpastie de beznă. Miturile ulterioare spun că, în viata anterioară, K. a fost hoţ, dar că, după o mie de ani de mortificare în vederea purificării, a obţinut rangul de zeu. K. este posesorul celor 9 comori fundamentale (socotite uneori comorile lui *Indra): un tezaur de scoici (sau un ghioc miraculos inutilizabil de oricine altul în afara proprietarului, o comoară de bani de aur (padmaniddhi) ce poate apărea cu înfăţişarea unui călugăr care, lovit în cap cu ciomagul, se retransformă într-o grămadă de bani; un *lotus fermecat; o broască ţestoasă: aur. argint, giuvaeruri şi perle; nanda (satisfacţia) si carul magic aerian âutopurtat *Puşpaka. Semnificaţia tuturor acestor comori e obscură. Se pare că toate aceste 9 tezaure (nava-niddhi) sunt de fapt mijlocul magic de a dobândi orice bogăţie dorită, în orice cantitate. Numit şi Dhanegvara (Stăpânul Bogăţiilor), K. îşi foloseşte uriaşul car magic, în structura căruia intră o cetate şi un palat; când călătoreşte deasupra pământului, plouă cu giuvaeruri. Suita lui K. e compusă din clasele de semizei binevoitori Guhyaka şi Yakşă, paznicii comorilor sale. Având o soţie (Bhadra) şi un fiu (Nalakubera), el însuşi fiind fiul lui Vigravas, a avut un singur prieten: Manimăn, care a fost ucis de *Bhima. K. e reprezentat ca un monstru antropomorf obez cu un singur ochi, 3 picioare şi 8 dinţi, purtând pe umăr un sac plin si o casetă în mâna dreaptă. Uneori e numit şi Dhanada (Dăruitorul de bogăţii); alte epitete: Kămegvarâ (Suveranul Dorinţelor), Nridharman (Cel ce se poartă ca un om), Dravinegvara (Mai marele comorilor). în iconografie, e înfăţişat fără excepţie caricatural. kugâ Plantă sacră, folosită în *ritualurile religioase din India antică şi considerată aducă- KUI 304 toare de sănătate şi de noroc; a fost identificată cu specia Poa cynosuroides, o buruiană din familia gramineelor, care creşte în *păduri dese ori pe marginea cărărilor. Kui Zeul muzicii, în *mitologia chineză, care a ajuns la acest rang, pentru că a confecţionat o tobă răsunătoare din propria piele. Reprezentat cu ochi strălucitori, locuieşte pe muntele Liubo din Donghai (Marea Răsăriteană); i se atribuie o voce mai puternică decât tunetul. Kukailimoku Divinitate principală din Hawaii (—> mitologii din Oceania), în primul rând zeu al războiului, reprezentând o sinteză sincretică (—> sincretism) a doi zei polinesieni anteriori: Tairi (variantă hawaiiană - Kaili) şi *Tu (în Hawaii -Ku). *Cultul religios al lui K. a fost impus îndeosebi din sec. XIX, de primul rege al arhipelagului hawaiian unificat, Kamehameha I, fost preot al acestui zeu. § H. Plischke. Kukailimoku, ein Kriegsgot von Hawaii,Berlin. 1929 Kuker Divinitate din *mitologia slavă sudică personificând fecunditatea; uneori, la bulgari şi la sârbi, este o divinitate plurală numindu-se generic kykyhuu sau KYh'oeu. în Bulgaria, un spectacol ritual de primăvară (un fel de *camaval) se desfăşoară după un scenariu de teatru popular, în cadrul căruia rolul lui K. e interpretat de un bărbat în veşmânt bizar din blană de oaie sau de capră, avâncf pe faţă o *mască cornută şi fiind prevăzut cu un mare falus din lemn. în cursul *ritualului se intrepretează diverse acte fiziologice, printre care actul sexual, ca *simbol al căsătoriei sacre a zeului, iar soţia simbolică, apărând în stare de graviditate, mimează durerile naşterii. Acest ritual inaugurează muncile câmpului (aratul, semănatul) şi se execută cu o numeroasă participare de personaje alegorice, printre care împăratul şi alaiul său (—> culte falice). Kukulkan Zeul principal maya din Mexic (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), creatorul universului si divinitate mesianică simbolizând civilizaţia, k. este varianta maya a zeului aztec *Quetzalcoaî! si a zeului quiche *Nacxit, întrucât *simboluf Şarpelui-cu-pene, caracteristic acestor 3 zei, a circulat intens în mai multe *mitologii precolumbiene mezoamericane. Călugărul spaniol Diego de Landa, prezent în America după Conchistă (din 1549), oferă o sursă amănunţită a cunoaşterii *mitului, chiar dacă tratarea sa este limitată de un anumit *euhe-merism: „După părerea indienilor, împreună cu [populaţia] itza care s-a stabilit la Chichen-Itza, a venit şi marele senior Kukulkan [...] Se spune că a venit dinspre Apus, [...] că era binevoitor, nu avea nici soţie, nici copii, iar după plecarea sa a fost socotit în Mexic unul dintre zeii lor“ (Raport asupra faptelor din Yucatan, VI). Varianta aztecă e mult mai bogată în descrierea lui Quetzalcoatl. Kuladeva (sanscr. kula - familie, *deva - zeu) Divinitate ocrotitoare a familiei, în *mitologia vedică. Kullervo Zeul urii şi răzbunării, în * mitologia finlandeză, prezent în *Kalevala ca erou tragic. Kumarbi Zeul hurrit suprem (—> mitologii din Mesopotamia), asimilat filisteanului *Dagon şi asemănător cu *Kronos. Era socotit fiul şi pupilul lui *Anu, căruia îi aducea zilnic tava cu hrană divină, până când şi-a schimbat brusc firea, dobândind o privire mortificantă şi s-a răsculat contra tatălui său, l-a alungat din cer şi în zbor i s-a agăţat de picioare muşcându-i şi înghiţindu-i însemnele virile ale forţei divine creatoare. Dar, simţind în el după aceea o prea mare povară, în timp ce ca uzurpator guverna cerul de pe tronul tatălui său retras între timp în anonimat, K. a scuipat însemnele împovărătoare, care au ieşit sub formă de 3 *zei. Apoi, stabilindu-se la Nippur, K. îşi construieşte singur noul tron şi guvernează până când, amintindu-şi de *blestemul lui Anu, se sperie de uzurpatorul potenţial presimţit în cel mai crunt dintre fiii săi, zeul furtunii, *Teshub, şi din prudenţă îl înghite; având însă îndată grave arsuri în stomac, îl vomită şi în consecinţă e nevoit să abdice. Ajuns peregrin, se opreşte pe ţărmul mării unde îmbrăţişează pătimaş o stâncă, din care se naşte zeul mineral *Ullikummi, destinat să readucă guvernarea lui K. pe *pământ şi în *cer; pierind şi acesta, K. renunţă definitiv la tronul ceresc, în favoarea lui Teshub, fiul şi uzurpatorul său. Element dintr-un *mit de tip etiologic, K. e un zeu ciclic; uneori era numit de teologii hurriţi Părintele Zeilor, nu fiindcă ar fi generat pe zei sau universul, K. neavând o structură demiurgică. Din punct de vedere teologic, K. e în mare măsură o reluare a vechiului zeu sumero-babilonian *Enlil. într-o epocă târzie, e considerat o divinitate secundară nefastă sau numai un *demon. Kunmanggur (Şarpele-curcubeu) Zeu complex din nordul Australiei (—> mitologii din Oceania), venerat ca părinte atotputernic, a cărui autoritate şi predominanţă virilă era la un moment dat ameninţată de liliacul Tjinimin. Femeile supuse autorităţii lui K. sunt cele două fiice ale sale, Femeile-Papagali- Verzi • ducându-se odată cu încuviinţarea tatălui lor să adune hrană, ele sunt urmărite sub un pretext inocent de fratele lor Tjinimin, care declară că merge să viziteze Vulpile-Zburătoare. rudele sale. dar se năpusteşte pe neaşteptate asupra surorilor şi abuzează de ele; ca să se răzbune, surorile, profită de traversarea unui râu, se preschimbă în bondari cântători, îşi regăsesc fratele, îl înţeapă amorţindu-1, apoi fac să ţâşnească asupra lui un torent care îl prăbuşeşte în prăpastie, strivindu-1 sub o stâncă; deşi cu membrele înţepenite, Tjinimin îşi încearcă forţele magice, întâi’ retezându-şi nasul ’şi facându-şi-f să crească îndată la loc, apoi se decide să-şi omoare tatăl, căruia i se relatase purtarea fiului. Tjinimin îşi confecţionează o lance, iar la o *sărbătoare. 305 KUTKHU cât timp dansează după cântecul tatălui său, aruncă lancea în cântăreţ. Străpuns, totuşi viu, K. se retrage, peregrinând până când rana i se vindecă; într-un loc de popas îşi lasă imprimat pe veci conturul trupului. Ajuns la ţărmul mării, adună tot *focul din lume spre a priva pe ceilalţi de această binefacere, dar şi cu un scop ocult, întrucât îşi ascunde capul în focul adunat; fiindcă mai rămăsese foc, încearcă fără succes să smulgă ultimele bucăţi de jăratic, astfel că oamenii nu rămân fără foc. Kuntarra Lăcaşul ceresc al zeilor hurriţi mitologii din Mesopotamia), totodată şi un coridor între *cer şi *pământ sau o poartă aeriană a *templului mistic celest, pe unde coboară zeii când vizitează pământul. Din *mitul lui *Ullikummi se deduce că a ocupa prin forţă K. înseamnă a-i izgoni pe *zei. Kupalo (slav. Ktfnara - a scălda) Zeul fecundităţii agrare în *mitologia slavă. sincretizat târziu, după consolidarea Creştinismului, cu sf. Ioan Botezătorul (—> sincretism). Se citează şi o variantă onomastică (poate feminină): Kupala, probabil ca paredră sau numai ipostază a lui K. (numit, în cadru popular creştin, Ivcin Kupalo). K. era celebrat în cadrul unor *ritualuri de primăvară cu caracter magic: scăldare, aruncări de cununi vegetale, festivitatea solemnă a reaprinderii focurilor noi, sărituri de emulaţie peste flăcări f—» focul). în noaptea de K. (coincizând cu echinocţiul de primăvară şi cu ziua sf. Ioan Botezătorul), tineretul se ducea în *pădure să caute flori miraculoase şi diverse plante, îndeosebi papură care, potrivit unui eres local, înfloreşte anume în acea noapte. Există şi un alt ritual, de semnificaţie mitologică: băieţi şi fete, îmbrăcându-se de *sărbă-toare, se dădeau în scrânciob, legănarea cu ridicările ei ritmice simbolizând actul magic al creşterii, al înălţării plantelor. Divinitatea K. este dar definită într-o cronică veche rusă din sec. XVII (l'ycmbiHChan .icmoiujcb): „Kupalo era dumnezeul belşugului, întocmai ca la elini Ceres“, căruia i se aduceau prinoase de mulţumire „când se apropia secerişul“; descriind cu dispreţ împletirea cununilor verzi si *dansul în jurul focului, cronicarul creştin aminteşte că „acestui demon Kupalo şi până în ziua de azi în unele ţări i se fac pomeniri nebuneşti, începute în iunie, a 23-a zi, în ajunul naşterii lui Ioan“. kur (sumer. kur - munte) *D.ragon demonic înaripat din mitologia sumeriană mitologii din Mesopotamia), locuind pe tărâmul subteran, adică în *Infemul închipuit ca un spaţiu vid despărţind scoarţa pământului de oceanul primordial (—> apa), unde se adună umbrele morţilor; mai puţin divinitate autonomă si mai mult personificare a acestui loc infernal, Kl are similitudini cu *Hades; ca şi în concepţia mitologică greacă, în Infernul sumerian se ajunge traversând „râul mistuitor de oameni“, sub călăuzirea unui „om cu barcă“ (—> Styx, Haron). Infernul K. e stăpânit de 7 *zei (*Anunnaki), unul din aceştia fiind scribul înregistrator al morţilor; se credea şi într-un complet de judecată: *Ghilgamesh ajunge după moarte unul dintre judecătorii morţilor. Cu timpul cele două sensuri se decantează: *demonul K. (numit mai des Asag) nu mai este decât locatar al Infernului şi patron al tuturor molimelor şi bolilor lumii. Kurdalagon (Fierarul Alanilor), Zeu alan şi oset (—> mitologii caucaziene), venerat ca patron al făurarilor care confecţionează arme şi zale, ba chiar recondiţionează craniile afectate în bătălii ale eroilor. K. locuieşte fie în *cer, fie pe tărâmul morţilor. Era implorat în mod curent, la înmormântări, să facă potcoave pentru calul defunctului, încât acesta să se poată deplasa mai uşor în ţara morţii. Fierarii de odinioară îi aduceau *sacrificii de animale. Kuru Rege legendar în India arhaică (—> mitologie vedică), din dinastia selenară, *stră-moşul lui *Yudhişthira şi al lui *Păndu, precum şi întemeietorul numerosului neam al Kauravilor (*Kaurava), prezent adesea în *Mahăbhărata. Fiu al lui Samvarana, născut de Tapaţi (care era fiica zeului solar *Surya), K. stăpânea regatul localizat pe teritoriul unde e situat azi oraşul Delhi. Kutkhu (Corbul) Divinitate cosmică reprezentată prin ^simbolul corbului primordial, în miturile itelmene din Kamciatka (—> mitologiile triburilor polare), recunoscută dar nevenerată, dimpotrivă, blestemată de credincioşi, care îi consideră creaţia din unghi critic, aducându-i reproşuri (—> profanare). K. a adus *pământul din *cer şi l-a consolidat în mijlocul mării, dar şi-a efectuat actul cosmogonic fără ingeniozitate, umplând lumea de stânci prăvălatice, de munţi greu de străbătut, de cascade furioase, şi lăsând-o să fie măturată întruna de viscole cumplite; de aceea, itelmenii nu-şi respectă zeul creator, soco-tindu-1 cea mai nătângă fiinţă a universului, şi afirmă că dacă K. ar fi fost înţelept, ar fi ştiut să facă pământul mai frumos şi mai locuibil; astfel, în loc de invocaţii şi *rugăciuni, zeului K. îi sunt consacrate *ritualuri de profanare. Şi iacuţii consideră drept zeu creator un corb primordial, deopotrivă de prost şi supus ironiilor ca şi K. în ambele zone polare, circulă *mituri anecdotice batjocoritoare, adesea licenţioase, despre zeul-corb. Corbul creator e o divinitate comună în miturile mai multor triburi nordice din Asia: ciuccii din Ciukotka cred că un corb primordial a prefăcut un bulgăre de mâl în pământ, dându-i formă cu ciocul, iar cu aripile a modelat văile şi munţii, fluviile şi lacurile rezultând din saliva lui; tot corbul i-a făcut şi pe oameni şi le-a dăruit *focul. Dar corbul creator are o zonă de răspândire nordică mai vastă: tribul amerindian thlinkit din Alaska venerează (fără ritualuri profanatoare) pe corbul Yehl, o divinitate semicosmogonică, mai mult cu alură de *erou civilizator. Profanarea KVASIR 306 divinităţii creatoare se exercită însă în triburile amerindiene din unele zone ale Canadei; zeitatea este coyotul (lupul preeriilor), care, deşi recunoscut drept creatorul lumii, e obiectul unui ritual profanator, constând din râsete de batjocură şi calificative degradante, zeul fiind socotit nătărău, neîndemânatic şi fricos. Kvasir Personaj din *mitologia scandinavă, creat de zei ca încarnare a înţelepciunii, întru consolidarea păcii stabilite de zeul suprem *Odhinn. După războiul iniţial purtat între *zei (*Asa) şi * duhurile apei (*Vana) pacea e confirmată de ambele tabere împăcate, care scuipă într-un vas comun, iar din saliva lor contopită se naşte K. (kvasir - salivă, fruct) care personifică meşteşugul ^cuvântului şi e în stare să răspundă oricărei întrebări imaginabile. Odată născut, K. îşi asumă misiunea de a străbate lumea, răspândind înţelepciune. Existenţa lui părând îngrijorătoare, spre a-i împiedica ascensiunea nelimitată, K. este distrus de zei şi prefăcut în noţiunea abstractă de poezie. în varianta mitologică principală, K. e ucis nu de zei, ci de doi gnomi (Hjalar şi *Fjalar), la un ospăţ; ucigaşii îi adună apoi sângele scurs, îl amestecă în mod magic şi obţin o băutură generatoare de inspiraţie poetică sau de înţelepciune vizionară (skaldmjodhr), dar gnomii tăinuiesc fată de zei crima, afirmând că K. a murit sufocat de înţelepciunea sa prea îmbelşugată. Băutura magică ajunge în stăpânirea *gigantului Suttung din *Yotunheim, de la care Odhinn o obţine printr-un şiretlic şi o bea toată, fiind cuprins de extazul poetic şi devenind skald. împovărat de cantitatea prea mare băută, zeul vomită licoarea în nişte vase cereşti; un submit precizează că, înainte de a o fi vomitat, transportându-se în chip de vultur din Yotunheim spre *Asgardhr, Odhinn scapă pe pământ câţiva stropi din care se înfruptă numai poeţii mediocri, incapabili să ajungă a sorbi din vasele cereşti, unde s-a depozitat ulterior licoarea. Kwannon Zeiţa milei, în *mitologia japoneză (luată după modelul zeiţei chineze *Guan Yin), ajutându-i multilateral pe oameni şi putându-şi lua, pentru apariţiile concrete, 33 de înfăţişări; ^mutantă (în scopul misiunii sale), K. e văzută de bătrâni ca un bătrân, de femei ca o femeie, de călugări ca un călugăr fratern etc; potrivit unei tradiţii folclorice, K. apare şi în visele premonitorii ale credincioşilor care i se închină în *temple; le dăruieşte acestora, la cerere, o fericire reală, plătită însă scump. K. e închipuită adesea ca femeie surâzătoare, uneori cu un prunc în braţe, cu faţa rotundă şi cu o mie de mâini (deşi tradiţia mai recentă îi atribuie numai 40 de braţe). Preluată de *budism (prin *sincretism cu *Avalokitegvara), K. capătă şi *teofanii masculine; e reprezentată cu 6 braţe şi 11 capete, dar uneori şi cu un singur cap, insă de *cal. Ipostazele ei (variabile) sunt subliniate de numeroasele epitete tradiţionale: Sho-Kwannon (înţeleaptă), Juichimen (dea cu unsprezece feţe), Senju-Kwannon (Cea cu cap de iapă), Nyo-i-rin Kwannon (Atotputernica). K., mai presus de orice, este * simbolul promptitudinii cu care divinităţile pot ajuta pe oameni. Kybele (grec. Kt)j3rjAr|; lat. Cybele) Zeiţă de obârşie frigiană, divinitate teogonică (Marea Mamă a Zeilor), cunoscută în *mitologia greacă sub mai multe nume, fie după locul de *cult, fie după atributele complementare. Originar din Pessinunt (unde K. era adorată sub forma unei pietre probabil meteoritice, pe care, în sec. III î.e.n., romanii au adus-o, depunând-o în *templul din Roma al zeiţei *Victoria), cultul K. era asociat în Phrygia cu zeul *Attys (ca soţ sau amant al ei), unii mitologi văzând în acest cuplu personificarea gliei materne şi a vegetaţiei. Suprapusă integral naturii, K. era socotită Marea Mamă atotcuprinzătoare şi atotdătătoare, inclusiv a roadelor pământului. Numeroase *sărbători îi erau consacrate, de la cele ale florilor de primăvară, până la procesiunile falice simbolizând fecunditatea naturii. K. era adorată în cadrul unui *ritual orgiastic, condus de preoţii *Coribanţi; spectacolul fundamental, desfăşurat pe muntele frigian Ida (acolo era numită Mater Idaia), consta din mişcări coregrafice violente, cu acompaniament specific de flaute, Coribanţii dansând în stare de transă, provocată de sunetele delirante ale muzicii. Un *mit frigian mai amplu povesteşte că divinitatea hermafrodită Agditis a fost îmbătată de zei, care i-au tăiat organele bărbăteşti aruncându-le pe pământ, iar din ele a răsărit un migdal; fiica unui zeu fluvial, Nana, mănâncă migdalele, rămâne gravidă şi naşte pe zeul vegetaţiei Attys, care, crescând, ajunge păstor de *capre: aşa îl întâlneşte şi se îndrăgosteşte de el K., care era de fapt vechea divinitate Agditis din Pessinunt, devenită femeie după operaţia efectuată de zei. înşelând-o pe K. cu o muritoare, silit de remuşcări, Attys se autocastrează sub un pin şi moare, dar ulterior învie, devenind zeu solar şi se uneşte definitiv cu K. Diodor din Sicilia rezumă, întrucâtva modificând tradiţia curentă, biografia mitică a zeiţei (Biblioteca istorică, III, 58), prezentând-o pe K. drept fiica foarte frumoasă şi cu mintea ageră a perechii regale frigiene Meon şi Dindyme; dar abandonată pe muntele Kybelos, apoi găsită şi crescută de păstori, care îi dau ca nume numele muntelui, ajungând la maturitate, inventează syrinxul (naiul), construindu-1 din mai multe fragmente inegale de trestie, de asemenea timpanele şi cimbalul, precum şi arta vindecării vitelor şi copiilor cu ajutorul medicamentelor naturale şi a unor ^sacrificii; devenită prietena lui *Marsyas, născocitorul flautului simplu, însă îndrăgostită de păstorul Attys, de la care rămâne însărcinată, e readusă în cele din urmă la palatul părintesc; după ce află că păstorii care o crescuseră au fost ucişi, iar Attys a părăsit-o, înnebuneşte şi se dedică unei vieţi rătăcitoare, până când, îndrăgită de zeul 307 KYBELE *Apollon, pleacă însoţită de el la *Hyperborei. Frigienii ar fi început s-o adore târziu, ca Marea Mamă a Zeilor, la sfatul lui Apollon însuşi, ca să fie salvaţi de agresiunea unei molime. în această calitate era însoţită de un alai de Daktyli (o clasă de *demoni frigieni de pe muntele Ida) în număr variabil (5 până la 100). Foarte răspândit ca atare, cultul K. a cunoscut o mare amploare şi în Grecia, şi la Roma. Grecii însă o identificau fie cu *Rhea, fie cu *Gaia, uneori chiar cu *Demeter. Romanii au preluat cultul K. în 204 î.e.n., în timpul războiului al doilea punic, după o interpretare a Cărţilor Sibiline (—> Sibyllae), de unde s-a dedus că asemenea act ar asigura victoria romană; o ambasadă obţine de la regele Pergamului piatra sfântă a kL Tradiţia afirmă că, înainte de debarcarea pe pământ italic, zeiţa s-a manifestat printr-un *miracol. Flerodian (care numeşte „statuie“ piatra sacră) spune că, la gurile Tibrului, o „putere supranaturală a oprit corabia“ împotmolind-o şi ea „nu s-a clintit până când nu i-a fost adusă zeiţei o slujitoare care mai înainte fusese vestală“ care, cu cingătoarea şi cu forţa purităţii virginale, a tras uşor corabia pe mal (Istoria după domnia lui Marcus Aurelius, I, 11). Cultul zeiţei se răspândeşte repede, în cadrul *simbolului fecundităţii; consacrându-i serbări de primăvară (Ludi Megalenses), agrementând ritualurile cu sacrificii de tauri, restabilind vechiul cult orgiastic, romanii cred într-o Cybele atotputernică şi fără început şi îi acordă un loc egal cu al lui *Iupiter; preoţii romani (galii) ai zeiţei erau obligatoriu castraţi. Numind-o Magna Deum Mater, uneori romanii o identificau cu una din zeiţele lor similare: *Maia, *Ops, *Tellus sau *Ceres, iar într-o epocă târzie, cu *Isis. Independent de influente sau de circulaţia universală a miturilor, zeiţe similare, cu atributul universal de mari mame divine, găsim în India vedică (*Aditi), la sumerieni (*Nammu), la finlandezi (*Ilmatar) şi chiar la triburile polare (la evenci - Bugady enintyn, la selkupi -Ylünda-koshtah, Bătrâna Strâmoasâ, locuind într-o mlaştină cerească unde creşte Arborele Stelelor). E posibil ca acest grup de mituri să se fi format în epoca matriarhatului. § H. Graillot, Le cutie de Cybète, Mère des Dieux, à Rome et dans l’Empire Romain, Paris, 1912 L Labirint (grec. taxpupiv0oç - loc întortocheat, plin de cotituri). Operă mitică de arhitectură, în *mitologia greacă, pe care a construit-o *Dedal pentru regele cretan *Minos, destinând-o încarcerării *Minotaurului; în altă variantă mitologică, L. se numea chiar palatul lui Minos din Knossos. Ideea de labirint ar fi apărut în mitologia greacă (după unele opinii formulate de autori antici) de la scoica spirală cu drum întortocheat, numită de poetul grec Theodorides fie „labirintul mării“ (0ivâX,ux taxpùpivxe), fie „scoica lui Dedal“. Despre L. mitic au scris mulţi autori; Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, IV, LXXII, 4) îl defineşte lapidar: „Se spune că, pentru a-1 păzi pe monstru, Dedal ar fi construit Labirintul, care erau nişte coridoare încurcate pentru ieşire, greu de găsit de către cei nepreveniţi“. * Simbolul acestui *mit ar fi în căile întortocheate care duc, ca nişte chinuri infernale, spre ultimul loc de lumină al iniţierii totale, ultime; dar acelaşi mit se poate interpreta şi drept simbolul lumii sau *vieţii considerate’ o carceră din care toate drumurile încurcate nu mai pot duce niciodată îndărăt, ci numai înainte, spre *moarte. în antichitate au existat şi alte construcţii labirintice (afară de cele naturale): cea din Hawara egipteană (Krokodi-lopolis) făcută pentru faraonul Amenhotep III; cea din Lemnos, citată de Plinius cel Bătrân; alta, în ins. Malta. S-a vorbit însă şi de cavernele preistorice, fie „asimilate unui labirint“, fie „transformate ritual“ în labirinturi ca locuri de iniţiere sau de înmormântare, orice L. fiind identificabil astfel cu trupul matern al pământului (cf. Mircea Eliade, Mythes, rêves et mystères, Paris, 1972, p. 211). Conotaţiile simbolice ale L. sunt numeroase. Labirintic este însuşi *timpnl (atât timpul istoric, cât şi timpul cosmic). De asemenea, orice L. -fizic sau spiritual - are o semnificaţie deopotrivă iniţiatică şi defensivă, cum afirmă Mircea Eliade: „Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogăţii, a unui înţeles. Pătrunderea în el poate fi un ritual iniţiatic, Jupă cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricărei existenţe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru, spre sine însuşi...“ {încercarea labirintului, trad. Doina Comea, Cluj, 1990, p. 157). S-a vorbit şi de L. eredităţii, al sângelui, descifrându-se acest simbol labirintic în împletirea celor două fire, alb şi roşu, în şnurul ce susţine orice mărţişor (el însuşi simbol al regenerării periodice începute cu debutul anului, primăvara, când în vechile civilizaţii agrare se sărbătorea noul an), adică în fiecare etapă a trecerii prin labirintul vremii; (cf. Mihaela Mâinea, Alb şi roşu, în Viaţa medicală, nr. 9, 1991). § Paolo Santarcangeli, Cartea labirinturilor. I—II, trad. rom., Bucureşti, 1974 Labos Zeu infernal, în *mitologia romană, patronând sau supraveghind chinurile morţilor. Lactantius, Lucius Caelius Firmianus Teolog creştin (250-325), unul dintre părinţii Bisericii creştine (—> patristică), profesor de retorică în Nicomedia, supranumit „Cicero al creştinităţii“ (—> creştinism). Iniţial filosof stoic, după convertire -deşi continuă să gândească în acelaşi spirit al stoicilor şi să fie influenţat de *,euhemerism - L. scrie lucrări polemice, urmărind să răspundă acuzatorilor învăţăturii creştine şi să instituie bazele sistematice ale *teologiei noii *religii; mai ales în Institutiones divinae (tratat în 7 cărţi), dar şi în tratatele consacrate creaţiei (De opificio Dei) si mâniei lui *Dumnezeu (De ira Dei), teologul creştin interpretează euhemerist *mitologia păgână, iar în atacurile împotriva filosofiei greceşti şi latine descrie contradicţiile dintre şcolile filosofice, polemizând îndeosebi cu epicureicii. Altă scriere: De mortibus persecutorum (o condamnare a persecutorilor creştinismului şi un elogiu al împăraţilor romani care au sprijinit răspândirea noii refigii). Opera sa de bază, Instituţiile divine, este un sistem filosofic de apărare a creştinismului, prin descrierea structurii lui doctrinare, de religie monoteistă (—» monoteism), în opoziţie cu sistemele filosofice şi mitologice păgâne; criticând *politeismul în primele două cărţi ale tratatului (De falsa religione, De origine erroris) si, în a 3-a (De falsa sapicntia), ceea ce considera el a fi naivitatea filosofiei păgâne, L. descrie esenţa doctrinei creştine (conceptul de Dumnezeu, personalitatea dublă, divină şi umană, a lui *Isus Christos, *misterele - sau tainele - religiei şi *miracolul întrupării lui Dumnezeu în Om) în cartea a 4-a (De vera sapientia et religione), consacrând ultimele 3 (De iustitia, De vero cultu, De vita beata) moralei creştine, fericirii întru virtute şi *credinţă, pedepsefor şi răsplăţii postume. Raţionamentul lui L. asupra *mitologiei greceşti, logic în sine, e de fapt tributar preceptelor biblice (->Biblia) şi tradiţiei lui *Euhemeros: „deoarece aştrii nu pot părăsi orbitele lor prestabilite, rezultă că nu sunt zei; dacă ar fi zei, s-ar putea observa cum se mişcă ba încolo, ba 309 LAMAISM încoace, ca nişte flinte vii pe pământ care merg încotro vor, căci actefe lor de voinţă sunt libere“ (Institutiones divinae, II, 5/ Dar considerând *spiritul o substanţă subtilă, în opoziţie cu materialitatea comună a corpului, L. are, totuşi, despre Dumnezeu o concepţie antropomorfistă (—> antropomorfism). § R. Pichon. Lac tance. Étude sur le mouvement philosophique et religieux sous le régime de Constantin, Paris. 1901: J. Siegelt, Die Theologie des Apologeten Lactantius in ihren Verhältnis zur Stoa. Bonn, 1921 Lacturnus Zeu din *mitologia romană, apărător al grâului crud („grâul de lapte“). Laertes Rege în Ithaca, tatăl lui *Odysseus (—> mitologie greacă). La întoarcerea din pribegie a fiului său, L. a fost întinerit de zeiţa *Athena şi apoi a luptat împotriva rudelor peţitorilor ucişi ai *Penelopei. Laetitia Zeiţă din *mitologia romană, personificând, ca unic atribut, o abstracţie: bucuria. de obicei exteriorizată. Lahamu Divinitate primitivă babiloniană şi akkadiană (—> mitologii din Mesopotamia), aproape impersonală, născută din abisul apelor primordiale (—> apa), L., asociat de obicei cu *Lahmu, era socotit unul dintre cei 7 *Igigi (numiţi generic şi Lahama). Cei doi zei arhaici Lahamu şi Lahmu erau imaginaţi ca nişte *demoni cu înfăţişare monstruoasă. Lahar Zeu agrar din Sumer (—> mitologii din Mesopotamia), ocrotind cornutele mici. Lahesis Una din cele 3 *Moire din *mitologia greacă; în triada destinului, L. este aceea care supraveghează zilele omului şi scufundarea lor perpetuă în trecut. Lahmu Divinitate babiloniană venerată si în Akkad (—¥ mitologii din Mesopotamia), unui din cei 7 *Igigi (Lahama), născuţi din abisul apelor iniţiale (—> apa). Fără personalitate distinctă, L. sugerează o vagă personificare a mâlului primordial, rezultat din impactul apei marine (*Tiamat) cu apa fluvială (*Apsu). Reprezentat ca monstru, într-o listă akkadiană târzie de *zei, L. e considerat jumătate om, jumătate peşte, şi însoţitor al zeului Eia (*Enlil) sau, într-o variantă, sluga acestui mare zeu şi însoţitorul zeiţei *Gula (atunci, cu aspect bizar: jumătate om, jumătate câine). Laka Zeiţa hawaiiană a ^dansului (~> mitologii din Oceania), coborîtă din *Lună spre a se dărui regelui muritor Lono, căruia. în schimbul iubirii, îi cere să facă fapte de zeu. Dar în timpul îmbrăţişării lor pe un pisc de munte, zeul războiului *Kukailimoku i-a pedepsit împietrindu-i. După alt *mit polinesian, L., a cărei bunică este zeiţa selenară *Hina, e divinitatea ocrotitoare a *pădurilor tinere şi sora zeului Lono (*Rongo). Lakşmana (Cel cu aluniţă, Norocosul) Fratele şi tovarăşul de arme al eroului *Rămâ, în *mitologia vedică târzie. Lakşml (Sublima, Preafrumoasa) Zeiţa frumuseţii, norocului şi fericirii în *mitologia vedică, considerată soţia zeului *Vişnu şi, în această calitate, identificată adesea cu zeiţa’ *fr7. Vechile *mituri socoteau că în avatarii ei timpurii (—> avatara) a mai fost soţia lui *Varuna (sau, în altă variantă, a lui *Surya), iar atunci patrona jocul destinului între şansă şi neşansă; în alţi avatari a fost, în raport cu reîncarnările lui Vişnu, pe rând (—» samsâra), Dharani sau glia pentru Paragurăma, *Sita pentru *Răma, Rădhă pentru *ICrişna. Miturile târzii o consideră însă, din primul ei avatar, fiica înţeleptului (*rişi) *Bhrigu, şi o venerează numai ca zeiţă a norocului şi bogăţiei şi ca protectoare a fomeilor măritate. Cu vremea, L. a devenit în India un epitet pentru orice soţie frumoasă şi fidelă. Epitetele zeiţei fixează cefe trei atribute esenţiale: Striratna (Perlă între femei), ţţakti (Forţa, Energia), Bhagavati (Stăpâna fericirii), Sarvamahgală (Aducătoarea adevăratei fericiri), Padmagrihă (Cea care trăieşte în lotus; —> lotus). lamaism (tibet, lama - superior; în sens curent - preot) Ramură religioasă autonomă a *budismului mahayanist, dominantă în Tibet şi răspândită parţial în Mongolia, reprezentând un *sincretism teologic între *cultele arhaice tibetane şi doctrina budistă *Mahăyana. Mahayanismul a pătruns în Tibet în sec. VII, sub primul împărat local, Srontszangambo, cucerind fideli mai ales prin doctrina non-violenţei. Sub al 3-lea dalai-lama, s-au convertit la budismul lamaist mongolii, iar sub al 5-lea dalai-lama (sec. V) s-a construit în Lhassa marele palat sacru Potala, cu acoperişurile placate cu aur. în timpul celui de-al 14-lea dalai-lama, Tibetul a devenit provincia Xizang, în Republica Populară Chineză. Constituit ca *religie aparte, 1. se divide de timpuriu în *secte adversare; una dintre cele mai importante, Zok-chen-pa (Secta roşie), practică un anumit tip de *magie şi se distinge prin vestimentaţia roşie a tuturor călugărilor din sectă; altă ramură, Kadampa, a jucat un rol politic în hierocratizarea ţării (sec. XIII), impunând hiero-craţia ca putere supremă în stat, sub Pakba-lama; dar această sectă reformatoare e înlăturată ulterior (sec. XIV) de Gelugpa, sectă întemeiată de Tzon-kaba şi acordând importantă esenţială * ritualurilor, datinilor şi *teologiei budiste a ’*mântuirii. între sec. XV-XX (până în 1951, când Tibetul a devenit provincie chineză), în sistemul hierocratic al 1., statul tibetan a avut o organizare eminamente religioasă, fiind cârmuit de un dalai-lama, şeful spiritual suprem, desemnat la o vârstă fragedă în urma unei căutări după criterii dogmatice ce aveau drept ţintă recunoaşterea în el a unei încarnări divine, şi de un pancen-lama, şeful eclesiastic şi politic; fiecare credincios, năzuind spre desăvârşire, trebuia să fie îndrumat de un lama. în 1. se disting două forme cultuale: una populară, simplificată doctrinar spre a fi accesibilă credincioşilor, alta, aparţinând călugărilor (—> LAMEH 310 monahism) din mănăstirile lamaiste (lamaserii), întemeiată pe ritualuri complexe şi pe o doctrină ezoterică de caracter mistic şi magic, acordând atenţie principală învăţăturilor tantrice (—> tantra) şi yoghinice (—> yoga). Sprijinindu-se pe cartea sacră Kangyur (care însumează peste o sută de scrieri) şi dirijând pe credincioşii din capitala fostului stat hierocratic, Lhassa (—> Iha) 1. a încorporat tradiţiile principale ale *cultelor prebu-diste (în primul rând ale religiei de tip totemic *bon, cu un *panteon primitiv), a asimilat vechile divinităţi diferiţilor *Buddha şi *Bodhisattva şi a stabilit drept scop suprem al existenţei *mântuirea pe calea desăvârşirii spirituale; această tendinţă spre desăvârşire îşi are calea trasată într-o sumă Je precepte psifiomorale (de ex., după Tilopa: „Nu gândi, nu-ţi imagina, nu analiza, nu aduna, nu alege, nu adăuga nimic peste ceea ce este“). L. tibetan posedă şi o „carte a morţilor“, numită *Bardo Thodol, care - conform tradiţiei - a fost dictată succesiv de către diferiţi lama, când se aflau în agonie, propriilor lor cfiscipoli; maeştrii muribunzi descriau viziuni infernale din Bardo -care este o stare de pasaj între *moarte şi renaştere: timp de 49 zile, preoţii se succed prin faţa unei efigii a defunctului căreia îi citesc din cartea ce conţine în mare parte (întrucâtva ca şi *Cartea Morţilor din Egiptul antic) sfaturi de comportare postumă; după lectură, mortul e transportat în vârful unei coline şi lăsat acolo pradă păsărilor răpitoare; tipologia sfaturilor este aceasta: „O, nobile fiu, când o vei zări pe zeiţa cea galbenă cu cap de liliac, ţinând în mână un brici, să nu te înfricoşezi!“ § R.A. Stein. Recherches sur l'épopée et le barde au Tibet, Paris. 1959: Lama Anagarika Covinda. Foundations of Tibetan Mysticism. New York, 1960; R.A. Stein, La civilisations tibétaine, Paris, 1962; Marcelle Lalou, Les religions du Tibet, Paris, 1957; G. Tucci und W. Heissig, Die Religionen Tibets und der Mongolei, Stuttgart, 1970; S.G. Karmay, The Treasury of Good Sayings: a Tibetan Histo/y of Bon, London, 1972; Giuseppe Tucci. Il Libro Tibetano dei morti, Milano, 1949; Sir Charles Bell. The Religion of Tibet. Oxford. 1968 Lameh (ebr. Lêmekh) *Patriarh biblic (—> Biblia), tatăl lui *Noe şi fiul lui *Matusalem. Conform relatării veterotestamentare {V.T., Geneza, V, 25-31), trăind cu totul 777 ani la vârsta de 182 ani devine tatăl lui Noe. Lamia Nălucă monstruoasă din *superstiţiile mitice ale Helladei, îngrozind mamele, care o credeau răpitoare de prunci. Mai târziu, noţiunea devine plurală; în superstiţia folclorică, lamiile erau socotite *duhuri rele femeieşti care veneau noaptea să mănânce trupurile adolescenţilor ori măcar să le bea sângele. Tot lamii erau numite şi unele vrăjitoare, despre care se credea că se hrănesc cu anumite părţi din cadavrele omeneşti. Lang, Andrew Etnograf, antropolog, folclorist şi mitolog scoţian (1844-1912), personalitate complexă, de mare erudiţie, ocupându-se de *mitologia generală, ca şi de *animism şi *totemism. L. considera că *miturile s-au născut din personificarea *elementelor cosmice. A construit, de asemenea, hazardata teorie a „monoteismului originar“ (—> monoteism); deşi el însuşi partizan al originii animiste a mitologiei şi *reli-giei, a fost cel dintâi care a sistematizat şi publicat acestă teorie ipotetică, remarcând în religiile primitive aparenţa unor divinităţi unicale (care de fapt sunt numai divinităţi supreme rudimentar personificate, dislocându-se fie din animism, fie din *cultul *strămoşilor totemici); totuşi, L. afirma că aceste divinităţi ar avea origine independentă de *credinţele animiste, fără să fi încercat a preciza o atare presupusă origine. Teoria monoteismului originar (sau a protomonoteismului) s-ar baza, după L., pe faptul că omul primitiv, facându-şi o unealtă sau o armă şi conştient că el este cauza producerii acesteia, judecă analogic şi lumea înconjurătoare, socotind-o opera unui creator unic. Dar fragilitatea acestei teorii stă în faptul că zeul e considerat totdeauna nu numai creatorul lumii, ci şi legislatorul şi judecătorul ei, iar în aceste privinţe viaţa de clan şi de trib a primitivului include mai multe cauze şi responsabilităţi. Interesante sunt punctele sale de vedere despre totemism: „Trei condiţii, nimic mai mult decât trei, au contribuit la naşterea credinţelor şi practicilor totemice, incluzându-se aici exogamia, existenţa unui nume de animal de origine necunoscută slujind la desemnarea grupului, credinţa într-o legătură transcendentală între toţi purtătorii acestui nume, oameni sau animale, prejudecata sângelui“ (The Secret of the Totem, London, 1905, p. 18). § Custom and Myth, London, 1884; Myth, Ritual and Religion, I—II, London-New York, 1887; The Making of Religion, London, 1898; Magic and Religion, London, 1902 Lănkă Insulă mitică din *mitologia vedică, prezentată în *Rămăyana ca teatru de război în conflictul dintre eroul *Rămâ şi *demonul *Ravana. L. se credea că este populată de grupul demonilor *Râkşasa, al căror sef - rege (raja) al insulei - era demonul malefic kăvana. Lănkă (sau Sinhala) a fost identificată de geografii moderni cu ins. Ceylon (azi, Sri Lanka). Laocoon (grec. Accokocdv) Preot mitic troian al zeului * Apoi Ion (—> mitologie greacă); împotrivindu-se aducerii în cetate a calului de lemn fcalul troian) lăsat de ahei în faţa Troiei, a fost pedepsit de *zeii lor protectori: în timp ce aducea jertfe pe * altarul lui *Poseidon, a fost atacat de doi şerpi sau *balauri ieşiţi din mare şi sugrumat de ei împreună cu cei doi fu ai săi. Lao Zi Filosof chinez (n. cca 571 î.e.n.) care, după o tradiţie pusă în circulaţie de istoricul Sima Qian în sec. ÎI î.e.n., ar fi trăit f 60 sau chiar 200 de ani. L.Z. fusese un timp custodele arhivei imperiale; se cunosc prea puţine detalii despre viaţa sa, dar Sima Qian a conservat o mărturie despre 311 LEEUW, GERARDUS van der personalitatea filosofului, în legătură cu memorabila întâlnire dintre acesta şi *Confucius: „Despărţindu-se de Lao Zi, Kong Zi le-a spus discipolilor săi: «Eu ştiu că pasărea ştie să zboare, că peştele ştie să înoate, iar că fiara ştie să alerge. Cel care aleargă poate fi oprit cu capcane, cel care înoată - cu un năvod, cel care zboară - cu o plasă, însă în ce priveşte dragonul, nu ştiu cum se urcă el în cer, pe vânt şi pe nori. întâlnindu-1 astăzi pe Lao Zi, am văzut că seamănă cu un dragon»“ (Shi ji/Insemnări istorice). Sistemul filosofic şi etic despre *dao (—> daoism) a fost expus în cartea Dao de jing (Cartea despre morală), scrisă între sec. IV—III î.e.n. (deşi i se atribuie), nu de filosof, ci de discipoli. Dao este principiul fundamental al ordinii universale (în natura obiectivă, în societatea omenească şi în gândirea omului), fără care nu se poate concepe nimic din tot ce există. în elaborarea sistemului său, L.Z. a pornit de la contradicţia dintre cele două principii cosmice primordiale *yin şi *yang. L.Z* exclude ideea de divinitate în guvernarea naturii, căci după el principiul energetic, reglator şi echilibrator este dao, iar tian (cerul) este o forţă obiectivă, neutră, lumea însăsi fiind necreată si eternă. § Ian Hin-Şun, Filosoful antic chinez Lao-Ţzî şi învăţătura sa, Bucureşti. 1953; Wing-tsit Chan, The Way of Lao Tzu, New York, 1962 Lara; Larunda; Muta *Nimfa a fluviului Tibru, mama zeilor romani *Lares, pe care i-a născut după ce a fost violată de *Mercurius, în timp ce zeul o conducea spre *Infem. Pentru că îi divulgase zeiţei *Iuno adulterul • lui *Iupiter cu *Iutuma, L. a fost pedepsită de el cu smulgerea limbii şi cu chinurile infernale eterne în *Tartaros. Lares (sg. Lar; lat. arhaic Lases; etrusc, Iar, lars - căpetenie militară); Lari Doi zei în *mitologia romană, preluaţi din *mitologia etruscă; fiii *Nimfei *Lara şi ai zeului *Mercu-rius, născuţi - după *mitul iniţial - dintr-un viol, L. erau veneraţi ca divinităţi protectoare ale Romei. în *credinţele mitologice populare mai târzii, L. se multiplică si sunt socotiţi suflete ale ^strămoşilor ocrotind - în directă relaţie cultuală cu *Penates, alţi zei totemici (—> totem), toate familiile cărora le aparţinuseră, ca şi grupurile umane mai mari: L. domestici aveau grija gospodăriei şi a căminului familial; L. praestites patronau oraşul; L. compitales protejau cartierele şi răspântiile; L. permarini ocroteau pe navigatori; soldaţii venerau pe L. militares, ţăranii pe L. rurales. în fiecare casă romană, un * altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginile Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la *sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. Fiecărui grup îi era consacrată o sărbătoare specială (de ex. serbările Compitalii, pentru Lares Compitales). (cf. *Domovoi, *Bynăty Hitzau). Larva (lat. larvare - a vrăji; a face pe cineva să aibă vedenii, să vadă năluci) Stafie, fantomă, în *superstiţiile romanilor. Lateranus Zeu ocrotitor al vetrei casnice, al căminului familial, în *mitologia romană. Lato; Latona Divinitate autohtonă din *mitologia romană, uneori confundată cu zeiţa greacă *Leto, căreia cu vremea i-a absorbit biografia, în varianta mitografilor latini. Laverna Zeiţa hoţilor şi a câştigului lesnicios şi necinstit, în mitologia romană. L. avea un *altar la Roma, în preajma uneia dintre porţile oraşului (Lavernalis Porta). Lde Nag-Khri Bean-po Primul rege mitic şi zeu arhaic tibetan, coborît după tradiţie din *cer, apoi, după împlinirea datoriei de divinitate mesianică sau de *erou civilizator, întors la condiţia sa celestă. O tradiţie tibetană obscură afirmă că zeul „a venit ca o ploaie care fecundează pământul şi ca întâiul părinte al ţării“ şi că „acest fiu al zeilor a domnit peste ţările oamenilor; după aceea, s-a întors trupeşte în cer“. Lebe Zeul *Soarelui şi al *focului în mitologia tribului dogon, al doilea ca importanţă cultuală după zeul creator *Amma (—> mitologiile populaţiilor africane). L. avea *altare în fiecare sat al dogonilor, iar forţele magice (de tip *mana, numite local nyama) ale altarelor erau atât de înspăimântătoare pentru credincioşi, încât ţineau la distanţă până şi pe *şamani, aceştia neîndrăznind să se apropie de incinta sacră decât în timpul desfăşurării *ritualului, când se recita mai ales acest tip de *rugăciune: „Lebe, a venit ziua secerişului, Lebe, primeşte darurile noastre! Lebe, dăruieşte-ne meiul, Lebe, trimite-ne ploaia! Lebe, ocroteşte-ne satele şi dă-ne copii! Lebe, imploră-1 pe Amma să ne dăruiască apă, trimite ploaie pretutindeni!“. Leda Soţia regelui lacedemonian Tyndareos pe care a iubit-o *Zeus, prin metamorfozarea amândorura în lebede pentru a masca aventura; din cele două ouă produse de L. au ieşit două perechi de gemeni: doi copii de la Zeus: *Heîene şi *Pollux, alţi doi de la soţul legitim: *Kastor şi Klytaimnestra. Leeuw, Gerardus van der Fenomenolog olandez al *religiei, care afirmă că valoarea fenomenologiei în *teologie rezidă într-o tehnică de purificare a obiectului destinat cercetării şi totodată de orientare a cercetătorului către esenţă; astfel, pentru fenomenolog, fenomenologia nu este o metafizică speculativă, iar fenomenele sunt obiecte finale, dincolo de care nu mai este nimic; ca atare, scopul fenomenologiei religiei constă în cuprinderea esenţei fenomenelor, nu a existenţei lor vizibile: „Obiectivul principal al fenomenologiei religiei este iluminarea structurilor interne ale fenomenelor religioase“. Experienţa structurală face posibile tipurile ideale (tipul nefiind aşadar nici realitatea exterioară, nici reflectarea ei): LEGBA 312 „Asemeni structurii ei, el [tipul] este atemporal şi nu e obligatoriu să se producă în istorie. Dar el dispune de viaţă, are propria sa semnificaţie, propria sa lege“! O astfel de structură, după L., este de ex. sufletul a cărui existenţă ontologică nu se poate concepe, daj a cărui însemnătate pentru om este imensă. în planul teoriei sale, fenomenologul s-a interesat îndeaproape, deopotrivă, de *ritual şi de *mit. Convenind că repetarea rituală a *cosmogoniei se poate considera de fapt o reluare a acesteia, L. semnalează de ex. că un teren pe care vechii islandezi îl luau în stăpânire echivala pentru ei cu prefacerea *haosului în cosmos, astfel încât orice ritual nu e decât „repetarea unui fragment din timpul originar“; iar acel *timp primordial, ca timp al tuturor obârşiilor, serveşte ca model tuturor vremurilor ulterioare. Anume în această relaţie de idei, L. acordă o importanţă categorică cunoaşterii miturilor omenirii, deoarece „este suficient să cunoaştem mitul pentru a înţelege viaţa“ (Omul primitiv şi religia); în conştiinţa primitivului, locul sacru, legat de un fenomen mitic, de un eveniment primordial, nu este ales, ci doar descoperit de om (Fenomenologia religiei). § La structure de la mentalité primitive, Paris, 1962; Phänomenologie der Religion, Tübingen, 1933; ed. II, 1956 (trad. franc., Paris, 1948); L’Homme primitif et la religion, Paris, 1940; Urzeit und Endzeit (în Eranos-Jahrhuch, 1950, XVII, p. 11-51); Sacred and prophane heauty, The Holy in Art. Preface by Mircea Eliade, London, 1963 Legba (ewe gbo - divinitate) Zeu intrigant în mitologia triburilor ewe şi yoruba (—* mitologiile populaţiilor africane), personificând elementul accidental care intervine în destinul lumii şi al individului. Pe de o parte, L. este mesagerul practic si purtătorul de cuvânt al tuturor *zeilor principali; pe de alta, apariţia lui e întotdeauna prielnică îndepărtării dizgraţiei divine din soarta omenească. legendă (lat. legenda - care trebuie citit, de citit) Termen inventat în sec. XIII de hagiograful Iacobus de Voragine. Iniţial, legendele europene au avut un caracter preponderent hagiografic, întrucât se limitau la vieţile sfinţilor şi ale martirilor; apoi s-au extins şi asupra vieţii eroilor. Totuşi, noţiunea precede termenul, ea acoperind, în diferite culturi antice, o mixtură epică la confluenţa între *mit, istorie şi poezie epică. Mai aproape de valoarea semantică reală, 1. e definită în lexicografa generală modernă: „Povestire cu caracter miraculos în care faptele istorice sunt deformate de imaginaţia populară sau prin invenţie poetică“ {Nouveau petit Larousse, Paris, 1968); dar cele mai multe definiţii curente se mărginesc, eronat, la aria literaturii: “Povestire în proză sau în versuri care conţine elemente fantastice sau miraculoase, de obicei brodate pe fondul unui motiv istoric sau al unei închipuiri mitice“ (Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975/ Multă vreme, chiar numeroşi cercetători specia- lizaţi au confundat legenda cu *mitul: „mitul este o formă a legendei; dar personajele umane au devenit divine; acţiunea este atunci supranaturală si iraţională“ (Jean-Pierre Bayard, Histoire des légendes, Paris, 1970); aceeaşi confuzie la Ovidiu Bârlea: „O subspecie a legendei se mai numeşte mit “ (Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976); şi [în folclor] „specia’ e denumită, pretutindeni la noi,poveste“ (ibid). Dar, în acest sens specific etnofolcloric, este mai adecvată sintagma tradiţie populară (cf. Simeon Florea Marian, Tradiţiuni poporale române, Sibiu, 1878). C.W. von Sidow a găsit un termen mai propriu pentru o categorie de legende narând evenimente stranii, neobişnuite, greu de explicat, aflate la hotarul dintre imaginar şi real; aceste naraţiuni sunt considerate de folclorişti prele-genae. L. nu e deci identificabilă cu mitul; orice legendă este un pseudomit, care creează o falsă realitate explicativă, adică duce la construirea unei pseudorealităţi enigmatice, spre deosebire de mit care, dimpotrivă, porneşte de la o realitate enigmatică arhetipală (—» arhetip). L. e clasifica-bilă în două categorii largi: a) eroică (hipertrofierea unor personaje istorice semiobscure sau celebre, fără divinizarea acestora); b) naturalistă (originile speciilor, formelor, atributelor şi comportamentelor specifice ale animalelor şi plantelor, mai rar si ale unor obiecte neînsufleţite, dar niciodată ale fenomenelor). Astfel, în timp ce mitul are o structură fenomenală, legenda se limitează la o structură evenimenţială. § Arnold van Gennep, La formation des légendes, Paris, 1910; Legende populare româneşti - ed. Octav Păun şi Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983 Leibniz, Gottfried Wilhelm Filosof, matematician, savant enciclopedist german (1646-1716). Competent în numeroase ramuri nesimilare (perfecţionează maşina de calcul a lui Pascal, elaborează independent de Newton calculul diferenţial şi integral, avansează ipoteza unei istorii geologice a Pământului, aderă la conceptul evolu-ţionismului mecanicist, e precursorul istoriei formării pe familii a limbilor), L. şi-a construit o concepţie filosofică originală despre monade (monaâologia), ca substanţe autonome şi indivizibile, întrucât substanţa este considerată principiul originar al esenţei; iar această concepţie l-a obligat să caute ultima cărămidă a universului. Pe baza legii, descoperite de filosof, a conservării „forţelor vii“, L. afirmă că toate lucrurile au putere proprie, posedă capacitatea de acţiune neîncetată; aceste forţe sunt substanţele lucrurilor, numărul lor în univers fiind infinit, toate fiind monade, adică elemente primordiale sau unităţi ale existenţei. Monada (jiovâç - unitate) - fără a fi nici punctul fizic divizibil, nici punctul geometric indivizibil, cu valoare spaţială - este de o simplitate absolută, autonomă, indivizibilă, deci este un punct 313 LEMURES metafizic, spiritual, al existenţei, reprezentând esenţa, principiul activ al tuturor lucrurilor. Diversitatea lumii e asigurată de o ierarhie a monadelor: monadele anorganice minerale si monadele vegetale (monade simple), monadefe animale (sufletele), monadele oamenilor (monade spirituale) şi Marea Monadă (*Dumnezeu). Lumea nu conţine două monade identice. Monada e în acelaşi timp spirituală şi corporală, este formă şi materie (forţă activă spirituală şi forţă pasivă materială). Negând caracterul absolut, newto-nian, al spaţiului şi *timpului, L. este un precursor al teoriei einsteiniene a relativităţii. Fiind deci fiinţe ideale, monadele nu se pot influenţa reciproc în plan fizic, neavând nici „ferestre“ spre lumea înconjurătoare, iar fiecare monadă este o microlume, un „univers concentrat“. Unitatea şi acordul între monade este rezultatul „armoniei prestabilite“, incluse de Marea Monadă (Dumnezeu) în univers; în acest sens, filosoful vede un Dumnezeu care a operat ca un ceasornicar, după aceea, pornind ceasornicul, care merge sincronic, nu se mai amestecă în mersul acestuia. Dar Dumnezeu emană neîncetat radiaţii de noi monade, chiar dacă nu mai intervine în dezvoltarea substanţelor create. Tot ce se petrece în lumea unităţilor obiectuale este întâmplător, chiar dacă a fost prevăzut de Dumnezeu în mod ideal; existând o libertate absolută a voinţei, sunt posibile, deopotrivă cu binele şi răul, şi păcatele, şi orice fel de erori. Totuşi Dumnezeu a prestabilit toate legile universale, ca şi raportul între suflete şi trupuri, între libertate şi necesitate; el a admis răul, ca să poată exprima binele, şi a creat lumea noastră, „cea mai bună dintre lumile posibile“; L. accepta pe cel mai bun Dumnezeu dintre dumnezeii posibili în cea mai bună dintre lumile posibile; dintre contemporani, Voltaire (în Candide) a ironizat această încercare a lui L. de a concilia fatalismul mecanicist cu ideea de libertate a voinţei. De fapt, L. a urmărit concilierea armonioasă (el nu admitea ideea de *haos primordial) între dreptul la existenţă al flintei omeneşti şi al celorlalte făpturi. Dar esenţialul nu se află aici. Acest filosof - care, în teoria cunoaşterii, îmbogăţeşte vechea formulă a empirismului despre simţurile care preced intelectul (nihiL est in intellectu, quod non fuerit in sensu) cu sintagma nisi ipse intellectus (afară de intelectul însuşi) -este un precursor al logicii matematice (căci a pus bazele simbolicii raţionale în logică şi în euristică), izbutind să demonstreze convergenţa cunoaşterii şi afirmaţiei. în această optică poate fi înţeles *teismul leibnizian, care admite acţiunea lui Dumnezeu asupra proceselor ce decurg in univers, însă neagă influenta lui asupra modificării monadelor create; astfel, pentru L. nu poate exista un Dumnezeu personificat, nici unul antropomorf f—» antropomorfism), întrucât Marea Monadă nu e comparabilă cu monada inferioară, nici creatorul universului nu se poate identifica cu universul creat. L. s-a consacrat un timp şi unei activităţi social-religioase, examinând, împreună cu Bossuet, perspectivele unei fuziuni a *bisericilor catolică si reformată. § Essais de théodicée sur la bonté de Dieu, Amsterdam, 1710; Monadologie, [1714] (trad. germ. Lehrsätze über die Monadologie, Frankfurt-Leipzig, 1920; trad. rom. Monadologia, în Opere, I, Bucureşti, 1972); Nouveaux essais sur l'entendement humain [1704], Amsterdam - Leipzig, 1765 Lei Gong; Lei-shi (Lovitura-de-trâsnet; chinez lei - tunet, gong - lovitură) Zeul descărcărilor atmosferice în *mitologia chineză, mai ales al tunetului şi al trăsnetului (Prinţul Trăsnetelor), pe care îl produce călătorind prin cerul înnourat într-o roabă, dusă de feciara A Xiang. Lei Shen (chinez lei - tunet) Zeu secundar din *mitologia chineză,personificând tunetul. Lei Zu *Zâna mătăsurilor, în * mitologia chineză, soţie (hou - împărăteasă) sau numai ţiitoare (soţie secundară) a împăratului mitic *Huangdi; după tradiţie, a fost cea dintâi care a crescut, în China, viermi de mătase şi prima persoană care a ţesut pânza specifică; după tradiţia istorică (neatestată de documente), sub acest monarh s-au introdus în China veşmintele ţesute. Lelwani Zeu hittit (Anatolia), de rang superior, al lumii subpământene (—> Infern), succedând (în ordinea importanţei personificărilor fenomenologice) zeului * Soarelui şi zeului fulgerelor, dar precedându-1 pe zeul fertilităţii, *Telepinu (L. avea atribute identice cu zeul hattit Leluwani.) în evoluţia concepţiilor mitice hittite s-a petrecut un fenomen ciudat, de schimbare a sexului acestei divinităţi: multă vreme zeu, în epoca civilizaţiei hittite târzii, L. devine zeiţă; fără să-şi fi modificat numele, acum zeiţa Lelwani este asociată, cultual şi mitologic, cu zeiţa akkadiană Alatum cu care în cele din urmă e identificată, pierzându-şi chiar şi numele originar. în schimb, regii hattiti, mai conservatori, au adorat constant pe zeul Leluwani, zidindu-i *temple, înălţându-i statui şi implo-rându-1 prin * sacrificii, ori de câte ori treburile statului mergeau prost. De ex., în cadrul unor ceremonii consacrate, regina Puduhepa (sec. XIII î.e.n.) îi făgăduieşte acestui zeu - dacă i se va însănătoşi soţul, regele Hattusil III - să-i înalţe o statuie votivă în templu. Ceremonialul hattit pentru Leluwani se numea purulli. Lemures Locuitorii ţării fabuloase Lemuria, concepuţi în *mitologia romană timpurie ca forţe anonime, în formele difuze de umbre sau năluci răufăcătoare ale morţilor. Numiţi mai târziu şi Larvae (—> Larva), L. sunt identificaţi cu *strigoii din *superstiţia romană curentă, ca nişte duhuri malefice ieşind noaptea dip morminte să se răzbune pe oameni pentru neglijarea *sacrificiilor funerare; de aceea se şi organizau *sărbătorile de invocare Lemuralia, pentru a preveni pedepsirea oamenilor infideli prin tulburarea minţii, LER 314 lemuraliile fiind ceremonia anuală de alungare a strigoilor din case. Ler 1 Presupus zeu al mării (irl. Ier - mare), în *mitologia celtică din Irlanda; totuşi, această divinitate nu este certificată decât ipotetic, prin zeul *Llyr din Wales, ce pare un împrumut de la irlandezi. - 2. în folclorul românesc (—> mitologie românească), mai ales în *colinde, Ler (sau Leroi) este o formă devenită adesea un simplu refren incantatoriu (—> descântece), lipsit de funcţie magică, de origine obscură (o ipoteză asupra unei influente celtice arhaice, deşi posibilă, e riscantă). Refrenul apare şi în forme mai complicate: Leru-i Ler (deşi prezenţa verbului, neatestată decât în plan epic, poate fi o interpretare a folcloriştilor culegători), hoi lerui ler etc. Etimologistii au derivat aceste forme de cele mai multe ori in mod fantasmagoric: Dimitrie Cantemir (în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor), referindu-se la o tradiţie dintre Dunăre şi Olt despre „Curţile lui Ler împărat“, derivă termenul din numele „Avrelie Avrelian“ (împăratul roman Aurelianus); după două secole, etimonul se reia în alte variante: Al. T. Dumitrescu - din Galerius, Chr. Ionescu - din Valerius; spre sfârşitul sec. XIX, M. Gaster crede a găsi etimonul în slav. lei (presupus de el a fi echivalentul lui *Cupido); I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinităţii domestice Lar (Lares); Aron Densuşianu, din lat. liber (dar nu din numele zeului roman *Liber Pater); B. P. Hasdeu (în răspunsurile la Chestionarele căruia există zece variante), din lat. Lar Dominus; Al. Rosetti (reluând teza lui Dimitrie Dan şi urmat mecanic de unii discipoli) derivă sintagma hailerui Doamne din halleluiah [Domine] - etimologie imposibilă, deoarece colindele româneşti, în structura lor de bază, precedă cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea * creştinismului în Dacia Romană, iar intruziunile creştine în colinde sunt târzii (de origine eclesias-tic-cărturărească, din etapa slavonă) şi nu au suferit modificări fonetice (cf. Al. Rosetti, Colindele religioase la români. Bucureşti, 1920, p. 25-28); de altfel, această etimologie e criticată justificat de Ion Popescu-Sireteanu, {Limbă si cultură populară, Bucureşti, 1983, p. 195 - unde se află şi un inventar abundent al etimologiilor propuse anterior), care însă, prin explicaţia sa (p. 207) cu caracter pastoral („refren dintr-un cântec despre oile pierdute“: oile lui > oi lelui > oi lerui) si vădit tendenţioasă, nu rezolvă problema, fetimologiile fabuîatorii au continuat; de ex. C. Cihodaru (Amintirea cavalerului trac în folclorul românesc, Analele Universităţii Iaşi, 1979) derivă ler din Heros (* Cavalerul Trac); (5h! iile Heros et Domine. Numai I. A. Candrea a evitat să stabilească aici vreun etimon, reţinând însă un sens secund, existent în limbă: ler - timp (în sintagma „i-a trecut leru“). Numeroasele variante fonetice {Chestionarele lui Nicolae Densuşianu cuprind câteva zeci), printre care: Velerim şi Veler Doamne, Hoileronda, Olerinda, Reloi), nu clarifică problema etimologică; dar multe dintre ele sugerează tradiţia după care Ler sau Leru a fost fie un împărat fabulos de la care au început colindele, fie însuşi *Dumnezeu. în acest plan, folclorul mitologic se referă de câteva ori la un Ler personificat, fie vag: Icea, Doamne-n ceste curţi / Lerului, mărului“ (col. G. Dem. Teodorescu), fie cu detalii epice: Ler-împărat are o fiică nemuritoare şi veşnic tânără, cu care se însoară *Făt-Frumos (basmul Făt-Frumos şi fata lui Ler-împărat, col. N.D. Popescu); Leru-împărat este ursit să se prefacă în rouă, dacă se va întâlni cu *Soarele (basmul oltenesc Domnul de Rouă, cules şi versificat de Dim. Bolintineanu). Ler este de fapt un evident *mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un *mit arhaic preroman; cunoscându-se formaţiunea statală celtică (de tip cultural la Tene), ce a coexistat cu populaţia dacică, de asemenea, relaţiile de schimburi materiale şi spirituale între cele două etnii, etimonul celtic ler nu pare total imposibil, ceea ce însă nu explică şi structura refrenului ritual şi a personajului mitologic din folclorul românesc. Lestrigoni (grec. Aatoxp'oyovec;) Populaţie antropofagă din *mitologia greacă, locuind la poalele vulcanului Etna (Sicilia). L. au devorat mai mulţi dintre însoţitorii lui *Odysseus (cf. Odisseia, X, 80-132). *Homer îi descrie ca pe nişte uriaşi care adunau oameni şi îi înşirau, străpunşi, pe lănci enorme, ca să-i frigă în asemenea frigare, asa cum se frig peştii. Lethe (grec. - uitare) 1. Fluviu infernal, în *mitologia greacă, ale cărui ape (apele uitării) fac pe oricine le traversează spre *Hades, să-si uite trecutul. Numele fluviului repetă numefe zeiţei uitării. L. străbate * Câmpiile Elisee, iar um’brele morţilor, ajunse acolo, sunt obligate să bea din apa fluviului spre a-şi anihila orice amintiri. La orfici (-> orfism) şi pitagoreici (—> Pytha-goras) această uitare impusă se referea la încarnările anterioare (—» metempsihoză). Pausa-nias (Călătorie în Grecia, IX, 39, 8) spune că pelerinii veniţi să consulte oracolul din Beoţia (—> oracole) beau apă, pe rând, din cele două izvoare vecine: cel consacrat zeiţei Lethe, ca să-si uite grijile şi emoţiile, şi cel consacrat zeiţei *Alnemo-syne, ca să memoreze tot ce vor vedea şi auzi în peştera oraculară Trophonia. ~ 2 Zeiţa uitării în mitologia greacă (în opoziţie cu zeiţa memoriei Mnemosyne), fiica zeiţei discordiei *Eris (cf. Hesiod, Theogonia, v. 2^6 si urm.; Vergilius, Eneida, VI, v. 705). Leto (grec. Arjxcb) *Titanidă din *mitologia greacă, fiică a cuplului *Koios-*Phoibe; pentru relaţiile ei de dragoste cu *Zeus este prigonită, din gelozie, de zeiţa *Hera, soţia acestuia, din dorinţa căreia, prin *magia exercitată de moaşa divină 315 LÉVI-STRAUSS, CLAUDE *Eileithyia, îi este întârziată naşterea (după ce marea zeiţă obligase pe *Gaia, divinitatea pământului, să-i promită că îi va refuza orice adăpost). Peregrinând prin lume, L. găseşte refugiu ospitalier abia pe inexistenta până atunci ins. Delos, pe care zeul mărilor *Poseidon a scos-o la suprafaţă, prin emergenţă, şi unde, chinuindu-se în durerile facerii 9 zile şi 9 nopţi, acum în prezenţa Eileithyiei - aduse în taină de *Iris, zeiţa curcubeului - naşte pe *Artemis şi pe *Apollon; naşterea lui Apoflon s-a produs pe promontoriul atic Zoster (^CDorn p - cingătoare) când L., ca să nască fără dificultăţi, a fost nevoită să-şi desfacă cingătoarea. L. era o zeiţă locală arhaică, deoarece avea vechi consacrări: un oraş în Creta, numit Leto, un *templu în Asia Mică şi un crâng sacru în ins. Rhodos (cf. Strabon, Geografia, XIV, 4, 6). Leuke (grec. Aevxr\ - [Insula] Albă; lat. Leuce; Lucanus, Pharsalia, III, 202: Peuce) Insulă stâncoasă din Pontul Euxin unde, potrivit *miturilor apollinice, conservate fragmentar şi în folclorul - mai ales ritual - al popoarelor riverane, ar fi existat un *templu magic al zeului *Apollon, identificat (de ex., în unele *colinde româneşti) cu Mănăstirea Albă. Un mit, relatat de Prokîos în Chrestomaţia sa (după Etiopida lui Arktinos din Milet), spune că * Ahilleus e răpit după moarte de mama sa, zeiţa *Thetis, chiar de pe rugul în flăcări al incinerării, şi transportat pe ins. L.; acum zeificat, îşi va petrece acolo noua viaţă, împreună cu *Helene din Troia (sau cu *Iphigenia) şi tot acolo i se construieşte un templu, unde încep să aducă *sacrificii corăbierii. Mai concis, acelaşi eveniment e relatat şi de *Pindar (Nemeice, IV, 49-50): „în Marea Ospitalieră [Pontul Euxin], pe strălucitoarea insulă, locuieşte Ahilleus“. După o tradiţie, L. era unul dintre locurile de retragere postumă pentru defuncţi, o variantă pentru *Insulele Fericiţilor. Grecii din coloniile pontice au păstrat până târziu un *cult deosebit pentru Ahilleus, afirmând că toţi corăbierii care navigau pe lângă insulă auzeau de pe ea, ziua, zăngănit de arme, iar noaptea cântece de ospăţ şi clinchet de cupe; un sanctuar ahillean, care s-ar fi aflat pe insulă, era îngrijit de păsările mării. Pausanias (primul care identifică ins. L. cu aceea pe care geografia modernă o va numi Insula Şerpilor din Marea Neagră) repetă acelaşi mit, cu mai multe detalii: „Există la gurile Istrufui, în Pontul Euxin, o insulă închinată lui Ahilleus, numită Leuke. Ea are o circumferinţă de 20 de stadii, este plină de păduri stufoase şi de animale, unele sălbatice, altele domestice; în ea se află un templu al lui Ahilleus şi o statuie. Se spune că cel dintâi om care a venit în această insulă a fost Leonymos din Krotona [...]. Pythia l-a trimis în insula Leuke şi i-a spus că acolo i se va înfăţişa Aias, care îl va vindeca. însănătoşindu-se, după un timp s-a întors din insula Leuke, unde zicea că văzuse pe Ahilleus, pe Aias, fiul lui Oileus, pe Aias, fiul lui • Telamon, şi împreună cu ei pe Patrokles şi pe Antilohos“ (Călătorie în Grecia, III, 79, 11/ Unii filologi, reluând varianta lui Lucanus - Peuce -încearcă s-o identifice cu Delta Dunării. Din datele istorice ştim că L. era „un punct de escală al milesienilor“, având „un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches“ (Gh. I. Brătianu). Leva na Zeiţă din * mitologia romană, ocrotitoare a pruncilor nou-născuţi; funcţia sa începe în momentul ceremoniei de recunoaştere paternă a copilului. Leviatan Misterios monstru biblic (—> Biblia), *dragon sau amfibie unicală sălăşluind în apele mării, caracterizat printr-o constituţie complexă şi o forţă colosală; căptuşit cu zale, L. are spinarea din „scuturi, înţepenite ca prin peceţi de piatră“; scoate flăcări din gură şi fum pe nări; e impenetrabil pentru orice fel de armă; mişcarea lui face marea să clocotească si lasă în „mocirlă scrijilituri ca de grapă“ (V.T., Iov, XL, 25-32; XLI, 1-26). L. pare un împrumut adaptat de mitografii biblici după o divinitate marină fabuloasă din mitologia ugarită (—> mitologie feniciană): Lotan; probabil au concurat şi alte surse, întrucât unele elemente („înaintea lui dănţuiesc spaimele“) amintesc şi de monstrul *Humbaba (din *Poemul lui Ghilgamesh), posesor şi el al unor „spaime“, chiar dacă Humbaba e un monstru terestru, locuind în pădurea de cedri. Lévi-Strauss, Claude Antropolog şi sociolog structuralist francez (n. 1908), totodată cercetător al *mitologiei primitivilor. L.-S. consideră *mitul un cod sui-generis, cu ajutorul căruia gândirea sălbatică îşi construieşte diverse modele de lumi; de asemenea, mitul este matricea reprezentărilor şi totodată aria în care se găsesc soluţii logice în gândirea primitivă. „Istoria mitică oferă aşadar paradoxul de a fi simultan ruptă şi legată de prezent. Ruptă, fiindcă primii strămoşi erau de o natură diferită decât oamenii contemporani: ei erau creatori, pe când aceştia sunt imitatori; legată, fiindcă de la apariţia strămoşilor nu s-au petrecut decât evenimente a căror recurenţă şterge periodic specificul lor.“ Gândirea sălbatică reuşeşte însă „nu numai să depăşească această dubfă contradicţie. dar si să scoată din ea materia unui sistem coerent“, „batorită ritualului, trecutul «rupt» de mit se articulează, de o parte, cu periodicitatea biologică şi sezonieră, de altă parte, cu trecutul «legat» care uneşte de-a lungul generaţiilor pe morţi şi pe vii“ (Gândirea sălbatică, VIII, 1970). în context, L.-S. defineşte rolul *totemului: „în totemism, [...] funcţia are întâietate asupra structurii; problema pe care el nu a încetat s-o pună teoreticienilor este aceea a raportului dintre structură şi eveniment. Marea lecţie a totemismului e că forma structurii poate uneori supravieţui, chiar când structura însăşi sucombă din cauza evenimentului. [...] Ambiguitatea totemismului e reală“ (ibid.) Astfel, L.-S. este obligat să examineze şi raportul dintre *religie şi *magie, în lumina LEVITATIE 316 raportului dintre om şi natură: „Antropomorfismul naturii (în care constă religia) şi fiziomorfismul omului (prin care definim magia) constituie două componente totdeauna date şi la care variază numai proporţiile. [...] Nu există religie fără magie, aşa cum nu există magie care să nu conţină cel puţin un dram de religie. Noţiunea unei supra-naturi nu există decât pentru o umanitate care îşi atribuie sieşi puteri supranaturale şi care împrumută în schimb naturii puterile supraumanităţii sale“ (ibid.). Totuşi, mitul şi religia sunt definite programatic de L.-S. care acordă, ca şi alţii, un credit nelimitat imaginaţiei şi conştiinţei de sine a omului primitiv. în opera sa de bază (Antropologia structurală, cap. XI-XII), L.-S. redefineşte mitul ca „sistem temporal“ referitor „întotdeauna la evenimente care au avut loc în trecut“, dar care, „presupuse a se fi desfăşurat la un moment al timpului, formează şi o structură permanentă“ care „se referă simultan la trecut, la prezent şi la viitor“; subliniind calitatea de limbaj a mitului, antropologul conchide că: „Substanţa mitului nu se află nici în stil, nici în modalitatea naraţiunii, nici în sintaxă, ci în istoria povestită de el. Mitul este limbaj, dar un limbaj care lucrează la un nivel foarte ridicat şi la care sensul reuşeşte să decoleze, dacă se poate spune aşa, de pe fundamentul lingvistic de pe care a pornit“. Astfel, divizând structura mitului în „mari unităţi constitutive“ sau „miteme“ (—» mitologem), pentru a le recunoaşte, a le izola - ţinând cont de caracterul specific al „timpului mitic - dubla sa natură, reversibilă şi ireversibilă, sincronică şi diacronică“ - L.-S. consideră mitemele nu nişte relaţii izolate, ci „pachete de relaţii“ si „numai sub formă de combinaţii a unor astfel de pachete dobândesc unităţile constitutive o funcţie semnificativă“. Şi astfel antropologul formulează o nouă concepţie, pe baza observaţiei identităţii de exigenţă în logica gândirii mitice şi a gândirii pozitive: „Poate că vom descoperi într-o zi că în gândirea mitică şi în gândirea ştiinţifică funcţionează aceeaşi logică şi că omul a gândit întotdeauna la fel de bine“, întrucât „deosebirea ţine mai puţin de calitatea operaţiilor intelectuale decât de natura lucrurilor cărora li se aplică aceste operaţii“. § Anthropologie structurale, Paris, 1958 (trad. rom., Bucureşti, 1978); La Pensee sauvage, Paris, 1962; Le Totemisme aujourd’hui. Paris. 1962 (ambele în trad. rom. Gândirea sălbatică, Totemismul azi. Bucureşti. \910): Mythologiques, 1 Le era et Ie căit; II Du miel aux cendres, Paris, 1964- 1966 levitaţie Capacitatea de ridicare corporală în aer fără mijloace mecanice, atribuită unor fiinţe mai ales mitice - sfinţi, *şamani, yogini (—> yoga), *brahmani, asceţi (—> ascetism), mistici extatici -considerate excepţionale printre oameni; atari performanţe se ating, potrivit unor doctrine religioase, îndeosebi prin consecvenţa *credinţei şi prin exerciţiu ascetic. Tradiţia sacră a mai multor *religii enumeră diferite cazuri nominalizate: brahmani ridicându-se doi coti de la sol, citaţi de Apolonius din, Tyana; *Pytfiagoras, amintit de Porphyrios şi Iamblikos; şamani amerindieni din Oregon, levitând la 3 picioare deasupra solului, descrişi de un misionar catolic, Papetard; *Simon Maguf, pomenit în N. T. f—> Biblia); o tradiţie levitatională în China şi în lumea *islamului; sf. Josepfi de Copertino ( 1603- 1663), care ar fi fost văzut levitând de papa Urban VIII, de prinţul Johann Friedrich von Brunswick, de marele amiral de Castilia etc. Sunt amintite şi cazuri de 1. laică, mai ales în cadrul practicilor yoga. Neatestate de datele biologice, cazurile de 1. sunt frecvente în *mituri şi mai ales în tradiţiile populare; ştiinţa nu acceptă posibilitatea ca un corp viu să se sustragă gravitaţiei (deşi fiziologistul Charles Richet a examinat problema din unghi pozitiv); cercetătorii spiritualităţii religioase au privit 1. uneori ca pe o realitate verificată; astfel, Mircea *Eliade afirma (Folklorul ca instrument de cunoaştere, 1937; în Insula lui Euthanasius, Bucureşti, 1943, p. 44) că „în anumite împrejurări corpul omenesc se poate sustrage legilor gravitaţiei şi condiţiilor vieţii organice.“ § Olivier Leroy. La Lévitation, Paris, 1928* Lévy-Bruhl, Lucien Sociolog francez ( 1857— 1939), cercetător al culturii spirituale a societăţilor primitive şi al *mitologiei, etnolog. Criticând şcolile etnografice şi antropologice de tip evoluţionist (Spencer), animist (*Tylor, Wundt) şi psihanalist (*Freud), L.-B. a susţinut existenţa unei faze prelogice în gândirea primitivului, care ar disocia şi asocia obiectele şi fenomenele după alte criterii decât ale omului civilizat, adică în absenţa unei logici formale şi în funcţie de o lege a „participării“, din unghiul căreia obiectele şi fenomenele mediului ambiant ar avea însuşirea de a fi ele însele şi totodată altele sau de a exista simultan în locuri diverse; de aici, L.-B. a conchis că cel mai limpede exemplu al teoriei sale ar fi *totemul şi că omul primitiv ar percepe deci lumea prin „reprezentări colective“ (limba, *miturile, ^ritualurile). Pentru L.-B., gândirea primitivă se întemeiază numai pe memoria fenomenală şi pe asociaţiile de vecinătate (de pildă, pasărea, pana si fulgul de zăpadă zburând prin aer sunt deopotrivă păsări). Teoria prelogismului primitiv a fost atacată de mai mulţi critici, îndeosebi de Olivier Leroy (La raison primitive. Essai de réfutation de la théorie prélogique, Paris, 1927). Dar, spre sfârşitul vieţii, L.-B. a renunţat în mare parte la concepţia sa. § Les Fonctions mentales dans les sociétés inférieures, Paris, 1910: La Mentalité primitive, Paris, 1922: Mentalité primitive et jeux de hasard, Paris, 1923; Le Spirituel et la Nature dans la mentalité primitive,. Paris 1931; La Mythologie primitive, Paris. 1935; L’Expérience mystique et les Symboles chez les Primitifs, Paris 1938 Leza Zeu suprem în mitologia unor populaţii (baila, leba) din zona Tanganica (—> mitologiile 317 LIBITINA populaţiilor africane), personificare a *cerului, tunetului, fulgerului, ploii; locuieşte în cer, fiind creatorul dintru început al lumii. (Credincioşii nu-1 invocă în *rugăciuni: mijlocitori între *zeu şi oameni sunt *spiritele *strămoşilor. Oamenii se referă la el îndeosebi prin numeroase epitete: Plămăditorul, Cel-ce-dăinuie-veşnic-şi-este-pretu-tindeni; Cel-ce-taie-si-nimiceşte (compuse de preoţii-vrăjitori); unele sunt însă batjocoritoare: Darnicul-care-dă-ce-nu-se-poate-mânca, Cel-ca-re-persecută-pe-oricine-cu-veghe-statornică, Cel-care-cere-ce-nu-i-se-cuvine, Cel-ce-poa-te-să-astupe-orice-găuri-dar-nu-poate-astupa-ur-mele-lui-Oribi - toate aceste epitete fiind autentice şi cu adevărat vechi, fără însă a întreţine un *cult profanator (—> profanare). Totuşi, teama de *tabu a făcut ca numele lui L. să intre în componenta unor propoziţii eufemistice, de tipul: Leza caâe (plouă). Leza se înfurie (tună), prin care credincioşii evită primejdia de a numi direct fenomenele naturale care, deranjate prin evocare, s-ar putea răzbuna; aici găsim un vădit relict al *ani-mismului. Iha Noţiunea de *zeu, în lb. tibetană (de unde şi numele capitalei tibetane Lhassa); dar termenul are mai ales semnificaţie plurală: grup de *zei, cereşti sau montani, ocrotitori ai oamenilor din vremea începuturilor, când au apămt din găocea *oului primordial. Fiecare om e vegheat de un grup de 5 1.; prin intermediul acestor divinităţi, omul îşi poate efectua relaţiile cu mediul înconjurător, fiind totodată apărat de agresiunile acestui mediu adesea ostil. în mitologia *religiei arhaice *bon, care a precedat *lamaismul, toţi 1. sunt distribuiţi stratificat, în toate cele 13 ceruri; un 1. (al existenţei) a apărut din cooperarea a două flori-principii: floarea galbenă masculină şi floarea albastră feminină. Cele 13 sfere cereşti echivalează cu 13 generaţii de 1.; după acestea apar succesiv sferele 14 (*apa) şi 15 (*pământul), în sfera 15 stabi-lindu-se Iha-strămoşii de la care, după alte 7 generaţii, se naşte primul monarh tibetan, Nyatitsen-po. libaţie (lat. libatio - *ofrandă de vin sau alte băutun) *Ritual de *sacrificiu religios, constând în vărsarea unui lichid (apă, vin, alte băuturi fermentate sau ulei, lapte, sânge al victimelor jertfite) pe un * altar, deasupra unui vas conţinând plante, sau chiar direct pe pământ. L. se efectuează în onoarea unei divinităţi sau întru pomenirea unui defunct. Orice 1., având şi semnificaţia purificării, e frecventă în *cultul morţilor (—>funeralii). Ritualul 1. era cu deosebire important în ^religiile din Mesopotamia (în special la babilonieni); acolo, până spre sfârşitul milenului III î.e.n., *sacer-dotul oficia 1. cu trupul complet gol, pentru a nu impurifica ritualul. în India, orice 1. era însoţită de diferite exclamaţii rituale: vaşat şi svăhă (în 1. pentru *zei), svadhă (în 1. pentru umbrele *stră-moşilor răposaţi). Foarte frecventă la romani, 1. utiliza o cupă specială (spondeum). în *crestinism, a rămas până azi obiceiul turnării vinului pe mormânt, la înhumări şi parastase. O formă de 1. magică este apa vărsată asupra *Paparudelor în ritualul de invocaţie a ploii pe vreme de secetă. Libentia Zeiţă personificând bucuria, în *mitologia romană. Libentina; Lubentina Zeiţa plăcerii, în *mitologia romană, sau numai un epitet al zeiţei dragostei, *Venus. Liber Pater (lat. libare - a stropi, a jertfi, a gusta) Vechi zeu italic al sporului, al înmulţirii (de obicei asociat cu zeiţa Libera, ambele fiind divinităţi plebee). * Sărbătorile consacrate se numeau Liberalia şi erau originare din Latium. Un sanctuar roman de pe Aventin (construit de arhitecţi greci în 494 î.e.n.) era închinat unei triade rurale, adorate de plebei: *Ceres, Liber, Libera; triada avea scopul de a se opune triadei aristocratice *Iupiter, *Iuno, *Minerva. L.P. devine apoi patronul oraşelor libere (cetăţi autonome), probabil şi datorită consonantei fonetice între Liber şi libertas (libertate). Muît mai târziu, L.P. a fost identificat cu *Bacchus, iar Libera cu *Proserpina. Sărbătoarea Liberalia (17 martie) era un soi de *camaval, cu *măşti din scoarţă de copac şi din frunze; la răscruci, participanţii legănau un enorm falus (—» culte falice) confecţionat din flori şi cântau cântece glumeţe, chiar licenţioase; în această datină se află una din sursele comediei latine (cf. Ver-gilius, Georgice, III, 380). Aceste serbări au fost criticate cu asprime de sf. *Augustin (De civitate Dei, VII, 21). Libertas Zeiţă simbolizând libertatea, în *mitologia romană; reprezentată (adesea în numismatică) având un sceptru în mâna stângă. Libitina (etim. incertă: lat. ad libitum - după plac, pentru că zeiţa îi răpeşte pe oamenii vii după capriciul ei). Zeiţa ceremoniilor funebre, în mitologia romană; mai târziu, prin extindere alegorică, *Moartea. La originea *cultului ei se pare că fusese o minoră divinitate agrară; apoi e venerată ca zeiţă a dorului şi iubirii, identificându-se cu *Venus. în epoca imperială, L. patronează numai *funeraliile, fiind confundată în această ipostază cu *Proserpina. *Templele ei păstrau cele necesare întregului * ritual funerar, iar din dumbrava ce îi era consacrată se cumpărau scânduri şi lemne utilizate la înmormântări sau incinerări; în templul din Roma al L., construit sub Servius Tullius (sec. VI î.e.n.), devenise tradiţională deprinderea de a depune câte un ban pentru fiecare înmormântare din oraş. De fapt, fiecare templu al L. era şi un oficiu de pompe funebre, unde se închiriau sau se vindeau toate cele necesare unei înmormântări sau incinerări, tot acolo putând fi angajaţi oamenii specializaţi în organizarea şi desfăşurarea ceremoniilor funerare; acest comerţ este raportat de unii istorici la dragostea cuvenită celor morţi, patronată LICENŢIA 318 de zeiţă. în templele L. se păstrau şi registrele de decese, cu numele tuturor defuncţilor. Patul pe care era culcat mortul şi rugul de incinerare purtau denumirea alegorică de libitina. Licenţia Zeiţă din *mitologia romană, personificând desfrânarea; *templul ce îi era consacrat echivala cu o incintă a dezmăţului. Lidere Spirit malefic în mitologia maghiară, ivindu-se ca un *foc rătăcitor (liderefeny) deasupra mlaştinilor sau, în apariţii antropomorfe (—> antropomorfism), intrând în relaţii de dragoste cu oamenii (cf. *Incubus şi Succubus, *Zburător). Apariţiile sale nocturne aduc oamenilor vise urâte (de aici, lidercnyomas - coşmar. Totuşi prezenţa lui L. ca foc erant e de bun augur, căci atunci el indică locul comorilor. Potrivit *superstiţiei rurale, L. se naşte din oul clocit de om la subţioară 24 de zile, apărând ca un pui care îşi îmbogăţeşte stăpânul („clocitor“) pentru care face diverse munci, deşi atare relaţie îl istoveşte pe om. Liesil (rus. Jleiuuu ; slav ’jrbcT> - *pădure) *Demon sau *geniu silvestru în *mitologia slavă (mai ales în credinţele populare, provenite din *animismul primitiv). Trăind în păduri sau chiar ocrotindu-le, L. era considerat de obicei favorabil omului şi închipuit parţial antropomorfe (—> antropomorfism), cu cap conic, cu coame şi faţă spână, urechi ascuţite (sau o singură ureche) şi cu picioare de *ţap, însă cu dimensiuni variabile: în pădure cât arborele, pe câmp cât firul ierbii; nici în pădure nu-şi păstrează aceeaşi dimensiune căci el este fie înalt si gros ca un copac bătrân, fie pipernicit ca o tufe. In genere nevăzut, L. putea fi detectat după râsul său neomenesc şi monstruos cu care sperie drumeţii din codru sau după cântecul său monoton şi răsunător, părând a imita ecoul.De cele mai multe ori, L. e închipuit stângaci, în toate sensurile, chiar ca o personificare a stângii (opinca stângă e încălţată pe picioml drept, haina e încheiată de la stânga la dreapta). în mitofolclorul slavilor nordici si răsăriteni, L. este de fapt personificarea pădurii în genere şi ca stăpân al codrului şi al vietăţiilor din el. Uneori răpeşte oameni, iar cel răpit, ca să se salveze, nu trebuie să mănânce nimic în timpul prizonieratului, afară de o bucată de coajă de tei, bine curăţată. Unii cercetători explică *mitul despre L. prin „teama slavului agricultor de pădurea deasă, căreia trebuia să-i cucerească prin luptă pământul de arătură şi în desişul căreia era ameninţat de primejdia de a se rătăci, a pieri sfâşiat de fiare“ (S.A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, trad. rom., ed. III, Bucureşti, 1982, p. 194). L. se reîntâlneşte, cu atribute similare, la bieloruşi (Jleuiyn) şi la polonezi (Duch lesny; Borowy). Lif şi Lifthrasir Pereche de oameni din *mitologia scandinavă (femeia Lif şi bărbatul Lifthrasir), salvată - pentru perpetuarea speciei umane - din catastrofa pieirii lumii (*Ragnarokr) - fie din marele îngheţ (după *Edda. Veche), fie din incendiul cosmic (după *Edda Nouă). Cei doi au trăit în crângul Hoddmimir, hrănindu-se cu rouă, până când *Himli, noua lume regenerată, se va fi aşezat pe temeiuri normale. Liho Divinitate nefastă inferioară a slavilor orientali (—> mitologie slavă), personificare a năpastei, a oricărui tip de nenorocire. Este amintită de obicei fie alături de *Dolîa, fie în opoziţie cu aceasta (cf. Piaza Rea; —> piază). Liji (Cartea Ritualurilor) Scriere normativă chineză (sec V-IV î.e.n.) asupra * ritualurilor, atribuită lui *Confucius, dar redactată probabil de discipolii lui, din rememorarea învăţăturii predate oral de învăţător. L. este un tratat (sau un memorial) despre datinile şi ritualurile practicate în China antică, sub dinastia Zhou. Cuprinde precepte morale şi principii juridice, dar se referă în mare măsură la obligaţiile comportamentale ale oamenilor în cadrul *religiei etice care este * confucianismul. Originalul scrierii s-a pierdut, iar textul în circulaţie este o reconstituire din epoca dinastiei Han. Lilatu Zeiţa nopţii în mitologia sumero-babi-loniană (—> mitologii din Mesopotamia), considerată divinitate sumbră şi nemiloasă. Lilith Prima soţie a lui *Adam, precedând-o pe *Eva, dar nerecunoscută în această calitate de *Biblia canonică (—> mitologie biblică); prezentă numai în tradiţiile talmudice, după care L., întâia soţie a *omului primordial biblic, a fost izgonită de cea de-a doua (Eva) si a devenit un * demon feminin (după * Talmud, mama unei rase de *giganţi şi demoni), dobândind între alte atribute şi pe cel de a primejdui viata nou-născuţilor (din această cauză, pruncii trebuiau să poarte *talismane). După un *mit colateral, L. a fost creată odată cu Adam, cu unicul atribut preventiv de a omorî pe orice nou-născut. (în acest sens, unii comparatişti citează un demon răpitor de prunci din * superstiţiile mitologice ale Helladei: Gyllo, căruia i s-a stabilit relaţia onomastică şi atributivă cu demonul nefast din Babilon Gallu, care, ca să fure copii mici, se preface în panteră.) Refe-rindu-se sporadic totuşi la L., fără s-o numească, Biblia canonică o evocă numai cu epitetul Năluca nopţii: „Fiarele din pustie se vor întâlni acolo [în Edom] cu câinii sălbatici, şi ţapii păroşi se vor chema unii pe alţii. Acolo îşi va avea locuinţa Năluca nopţii, si îsi va găsi un loc de odihnă“ (V.T., Isaia, ’xxklV, 14). In tradiţie unele versiuni o considerau vrăjitoare şi * Vampir. E posibil ca mitul despre L. să fi încorporat mai târziu şi modelul zeiţei babiloniene a nopţii, *Lilatu. O tradiţie talmudică o consideră pe L. un demon feminin de tip * Succubus având relaţii erotice cu bărbaţi vii, ca să nască prunci de la ei; de aceea Talmudul (Sabbat, 151b) recomandă bărbaţilor evrei să nu doarmă niciodată singuri în casă. în unele scrieri kabbalistice (—> Kabbala), de ex. Bereshit rabbah (12) se afirmă că Lilith a fost 319 LITOLATRIE „întâia Evă“ (prima femeie creată de * Dumnezeu), iar în *Zohar (XI, 267b), L. e descrisă ca soţie a lui Samael, născând de la acesta o numeroasă clasă de demoni. în epocile antichităţii târzii, dar mai ales în evul mediu, L. căpătase câteva epitete: Batnah (ebr. pântece, sân, matrice), Odem (ebr. roşeaţă), Amorpho (grec. fără formă) - folosite pentru înscrierea pe *amulete, alături de numele ei propriu-zis. în Europa medievală, până la debutul Renaşterii, L. era socotită o *mutantă. § W. Krebs, Lilith - Adams erste Frâu (în Zeitschrift jur Religions und Geistergeschichte, 1975, no. 27) Lima Zeiţă domestică din *mitologia romană, păzind pragul casei, supraveghind pe cei care îl trec şi ocrotind hotarul gospodăriei. Limentinus (lat. limen - prag) Zeu ocrotitor al pragurilor de la uşile caselor, în *mitologia romană. lingă (sanscr. lingă - semn); lingam * Simbolul vedic al fecundităţii, ţinând de un anumit tip de *cult falie din India (in acest caz: lingă - falus). L., în ipostaza de falus, nu reprezintă decât simbolul potenţialului creator al zeului *Çivâ neavând nici un fel de semnificaţie erotică; dovadă şi reprezentările sculpturale sau iconografice, în forme abstractizate, marcând doar ideea de fertilitate în sine. Simbolul L e făcut de obicei din piatră albă; după ceremonia de adoraţie Pujă, poate fi distrus. Echivalentul simbolic feminin este *yoni (simbolul vulvar matricial), reprezentat emblematic în India arhaică printr-o piatră găurită şi venerat prin epitetul definitoriu Loka-dvara (Poarta lumii). Cuplul lihga-yoni (comparabil cu sensul din alte câteva *mitologii) devine în India o alegorie mitică pentru cuplul plug-brazdâ: „Femeia aceasta a venit ca un ogor viu; semănaţi într-însa, bărbaţi, sămânţa voastră!“ (Atharvaveda, XIV, 2, 14). Forma aceasta mitică divulgă, după cum s-a observat în istoria *religiilor, un stadiu de gândire înaintată, după ce agricultura intrase în uz, iar procreaţia începuse a fi înţeleasă mai mult decât ca un act magic (aşa cum fusese privită în *animism). Cum observă Mircea *Eliade, „aceste simetrii antropotelurice nu au fost posibile decât în civilizaţiile care cunoşteau atât agricultura, cât şi cauzele reale ale concepţiunii“ (Traité d’Histoire des religions, Paris, 1975, p. 223-224). în terminologia logicii indiene (Sămkhya-kărikă) simbolul lingă se explică astfel: „Percepţia este determinarea privind obiectele simţurilor; se consideră că inferenţa [anumăna] este de trei feluri; ea e bazată pe semn [lingă] şi pe obiectul semnificat“. Linlaun Zeul suprem în mitologia populaţiei shan din grupul lingvistic thai (Birmania), totodată zeu al ploii şi al descărcărilor electrice, trăsnetul fiind arma şi unealta sa. Prin cumul de atribute esenţiale, L. e adorat şi ca ocrotitor al dragostei, şi ca judecător suprem, în această ipostază el reprezentând şi puterea executivă care aplică propriile sale sentinţe. în trecutul îndepărtat, L. a provocat o secetă generală, urmată de *potopul universal, de la care s-a salvat un singur om: *Litlong. Linug Zeu al suprafeţei terestre şi al atmosferei, în mitologia tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine). Li San-niang (A treia fiică a lui Li) Zeiţă ocrotitoare a morilor şi morarilor, în *mitologia chineză. După tradiţie, a fost soţia împăratului Liu Zhi-yuan (din a 2-a dinastie Han; 947-950), iar în tinereţe, în absenţa soţului, a fost pusă de cumnata sa să învârtească - în locul măgarului -roata morii; de aceea, după moarte, poporul a zeificat-o. Litlong Om arhetipal postdiluvian, în *mito-logia populaţiei shan din grupul lingvistic thai (Birmania). Respectând virtuţile şi înţelepciunea lui L., *zeii - din iniţiativa zeului suprem *Linlaun - îl salvează din catastrofa *potopului universal, în vederea perpetuării omenirii. I s-a poruncit să-şi construiască o plută, interzicân-du-i-se însă de a lua cu sine altceva decât o vacă. După încetarea potopului, când zeul *Hkanghkak operează retragerea apelor, singurul supravieţuitor este L.; dar tot atunci, pe pământul abia zvântat, izbucneşte un mare incendiu, şi L. se salvează a doua oară, despicând pântecele vacii şi ascun-zându-se acolo de furia flăcărilor; în stomacul vacii găseste nişte seminţe de dovleac, pe care le seamănă Jupă potolirea calamităţii; din ele răsar mai mulţi dovleci gigantici, care, îndată ce s-au copt, sunt spintecaţi de trăsnetul zeului Linlaun: din primul dovleac, ies toţi oamenii tribului shan, din ceilalţi - toate celelalte popoare ale lumii, toate animalele terestre, păsările şi plantele utile. litolatrie (grec. - piatră) Formă primitivă timpurie de *cult religios, constând în sacralizarea pietrelor, prezentă pe toate continentele. Modurile de adoraţie diferă după timp şi zonă geografică, dar se pot clasifica fie după tipologia aspectuală, fie după semnificaţii. Aspectual, se disting 4 tipuri: 1) forme simbolice naturale - când pietrelor sacre li se atribuie forţă spirituală proprie, dar şi forţă biologică (de pilJă, fecundarea femelelor), î’ntmcât se crede că în ele sălăşluiesc sufletele *strămo-şilor; 2) forme simbolice prelucrate: *menhirii, ^dolmenii; aliniamentele megalitice (—> mitologie megalitică): obeliscul, ca semn al forţei fecundatoare (rază solară sau falus); 3) * idoli, adică forme sculptate imagistic, cum sunt statuile *Moai din Insula Paştelui; 4) petroglife, purtând inscripţii sacre sau pseudoinscripţii magice. După semnificaţia lor, pietrele sacre pot fi clasificate în: ~ * fetişuri (de ex., armele de piatră ca fetişuri în sine); ~ *totemuri (de obicei pietre puternice, cu forme incidental simbolice sau obţinute prin prelucrare superficială, care conţin ^spiritele sau forţa strămoşilor, deci principiul esenţial al *vieţii; LIU AN 320 ~ pietre de sepultură (megaliţii funerari si lespezile tombale: mormântul fiind casa sufletului, cele două forme garantează securitatea defunctului); - pietre vii (mai ales cele falice, de care se frecau femeile doritoare să nască, sau matriciale (—> culte falice), găsite în natură, cu rol fecundator); ~ pietre divine (ca forme de *teofanie: pietrele purtând amprente divine ca *Betel, dar şi pietre mitice, ca zeul de diorit *Ullikummi, uzurpatorul cosmic; mesajele zeilor, ca *Omphalos şi *Kaaba şi în genere pietrele sacre de origine celestă, care marchează osia lumii (axis mundi) si locul care nu a fost inundat de *potopul universal; de asemenea, stâncile fulgerate de *Iupiter sau de alţi zei); ~ idoli amorfi (adică pietre naturale sugerând imagini), zoomorfi, antropomorfi (ca imagini vizibile ale zeilor, în care poposeşte chiar modelul divin) -manifestări persistente, în *idolatrie, ale raportului intim între credincios şi zeul său; aceste statui conţin o parte din forţa zeului reprezentat, cum se credea, de ex., despre statuile zeiţei *Athena (numite de romani palladium). Piatra, implicată în 1., juca un rol esenţial faţă de alte materiale (de ex. metalele): fiind cel mai dur şi mai peren dintre obiectele naturale, fiind de asemenea exploatată în paleolitic şi neolitic, adică în marile epoci de formare a *miturilor esenţiale, ea a devenit de la început ^simbolul optim al forţei si al eternităţii; cum piatra de toate varietăţile (de la calcar la marmură şi granit) a rămas materialul preferat al sculpturii, marile imagini ale divinităţilor s-au asociat cu piatra mult mai frecvent decât cu bronzul, fildeşul, abanosul sau aurul. Liu An Poet, filosof şi important mitograf chinez antic (179-122 î.e.n.); fiul guvernatorului princiar din ţinutul Huainan si nepot al împăratului Gao Zu, din dinastia pian. Adept fidel al *daoismului, L.A. susţine teoria principiului echilibrator *dao, care guvernează universul. Pe lângă poeziile si poemele inspirate de daoism (multe dintre efe pierdute), a scris o culegere cuprinzând relatări amănunţite ale *miturilor chineze arhaice, sub titlul huainan zi (Opera prinţului din Huainan), conservată în întregime. Livor (lat. livor - răutate, invidie) Zeiţă din *mitologia romană, personificând invidia. în timp ce inaugura un pod la Puteoli, împăratul Caligula a adus „şi un sacrificiu în onoarea Invidiei [Livor], pentru ca nu cumva [...1 această divinitate să-i fie potrivnică şi să-l deoache“ (Cassius Doi. Istoria Romană, LIX, 17). Llyr (welsh llyr - mare); Ler; Lir; Lair Zeu al mării, din *mitologia celtică, venerat în Irlanda şi în Wales, tatăl zeului *Manannân, după o tradiţie din Wales, strămoşul regelui *Arthur. S-a făcut o apropiere, insuficient întemeiată, între un rege Leir - personaj legendar amintit într-o cronică din sec. XII, utilizat de William Shakespeare în figura regelui Lear şi zeul Llyr. Nu e sigură nici identificarea lui Llyr cu *Ler. Lofn Zeiţa milei, iubirii de oameni şi tandreţei în *mitologia scandinavă, socotită fie din alaiul permanent al zeiţei *Frigg, fie o ipostază a acesteia; L. ascultă atentă *rugăciunile oamenilor, sensibilă la nevoile lor, şi mai ales încurajează perechile de îndrăgostiţi şi înlesneşte căsătoriile întâmpinate de mari obstacole. logos (grec. \6yoq - *cuvânt, noţiune, sens, categorie, raţionament, gând, determinare, concluzie, relaţie, temei, cauză, principiu, argument, dovadă, teorie, metodă, raţiune, lege, ştiinţă, vorbire, expresie, grai, convorbire etc.) *Heraclit, iniţiatorul filosotîei logosului, vedea în această noţiune poate numai o lege a existenţei şi nu forţa divină a lumii (o idee ce i s-a atribuit mai degrabă fie de stoici: Marcus Aurelius, sau de interpreţii săi creştini: Clement Alexandrinul, fie de doxografii creştini târzii). Apoi ideea de 1. s-a diversificat, s-a nuanţat; astfel, ea ajunge să însemne, la *Platon -cauza cauzelor, axiomă; la Zenon - raţiunea divină; la Krisippos - providenţă; în *Septuaginta - cuvântul creator. Ca noţiune mitologică generală, cuvântul (verbul) primordial divin creator, expresia inteligibilă a voinţei zeului care efectuează actul creaţiei universului, apoi expresia care traduce orice poruncă divină adresată mai ales oamenilor sau care comunică orice *revelaţie prin * pro feţi (—> Rigveda, Biblia, Avesta, Coranul). Polisemnificaţia şi, de fapt, intraductibilitatea 1. a fost folosită în filosofia antică şi în *teologia medievală pentru a indica, pe de o parte, identitatea absolută dintre gândire şi limbă ca într-un act unic, sau pentru a se referi, pe de altă parte, la potenţialul energetic al actului divin creator. Noţiunea de 1. se regăseşte, în acelaşi polisemantism puţin diferenţiat, ş’i în filosoffa mitologică a altor arii istorice; referindu-se îndeosebi la ^cosmogonie, limbile antice au utilizat această polisemnificaţie în scrierile sacre, fie personificând noţiunea de verb creator într-un zeu intermediar între divinitatea energetică şi cosmos, fîe considerând-o expresie impersonală a acelei divinităţi. Astfel, semnificaţii apropiate au: sanscr. *văc, ebr. dabar si aram. memra (—> Elohim, Yahweh), pars. honover, chiar în anume sens chinez. *dao s. a.; Logosul creator în *crestinism (cu sensul de cuvânt: verbum, în *Vuigata) este echivalat cu întruparea lui * Dumnezeu în persoana lui *Isus Christos. *Mitologia iraniană (în *zoroastrism), concepea un I. primordial creator şi transmiţător al revelaţiei: „Cuvântul [honover] cel curat, sfânt, repede, a fost înaintea cerului, înaintea apei, înaintea pământului, înaintea turmelor, înaintea focului, fiul lui Ahura-Mazda, înaintea întregii lumi care este“ (Avesta, Vendidad, I). în Biblie, 1. este porunca pe care *Elohim o dă *haosului primordial, adică *elementelor în dezordine, beznei şi luminii potenţiale, de a se organiza, de a apare concret: „Şi a zis Elohim: «Să fie lumină!» 321 LOISY, ALFRED Si s-a făcut lumină“ (V.T., Geneza, I. 3); în ^mozaism, acţiunea 1. divin (dabar) prin care e creată lumea nu este o însufleţire a haosului, întrucât dabar reprezintă numai forţa energetică de creaţie a lumii din nimic, nu sufletul universal, iar în teologia rabinică, memra este verbul dumnezeiesc care operează asupra naturii, deci un 1. din afara naturii (nu dinăuntrul ei, ca în gândirea greacă). De aici, dar şi sub influenţa filosofiei greceşti, s-a format ideea creştină de Logos: ..La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. [...] Toate printr-însul s-au făcut si fără el nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut“ (N.Y., Ioan, I, 1-3); astfel, I. creştin este cuvântul viu, adică fiul întrupat al lui Dumnezeu, Isus Christos, prin care s-a creat totul şi prin care se efectuează revelaţia; (o *erezie christologică: apollinarismul din sec. IV afirmase că, întru-pându-se, Cuvântul a devenit trup, nu şi suflet omenesc). în India, *brahmanismul concepe creaţia declanşată prin 1. rostit de *Prăjăpati (*Brahmă): „Cuvântul bhan a cărui forţă a creat pământul“ (Qaiapatha brahmana, IX, 171); totuşi, există 2 formule: un imperativ generic - bhuh (să fie) şi o noţiune esenţială bhan (sanscr. bhăna -lumină, cunoaştere); dar în Rigveda, văc este verbul identificat cu sufletul universului (*Brahmăn). Sunt similitudini în noţiunea chineză dao (mult mai cuprinzătoare chiar decât noţiunea greacă logos): „Dao realizează neîncetat nonac-ţiunea şi, prin aceasta, nu există nimic care să nu fie făcut de el“ (Lao Zi, Dao de jing, 37). în toate variantele mitologice ale sacralizării noţionale a I. rezidă de fapt uimirea iniţială a oamenilor faţă de descoperirea acestui sistem de comunicare; astfel, în memoria mitică a popoarelor indoeuropene există tradiţia apariţiei limbii (sanscr.namadheys -întemeierea numefor; grec. ovojiaToOexriq -întemeietorul numelor); exegezele rabinice se referă la o protolimbă iniţială, apoi divizată prin „amestecarea limbilor“ (—> Babei). Tratând noţiunea de logos (cuvânt) ca sistem de comunicare, ea poate fi tradusă prin „limbaj“, „limbă“, „nume“. încă în concepţia *magiei se credea că acela care deţine numele lucrurilor este implicit posesorul sau chiar stăpânul lucrurilor. Biblia (V.T., Geneza, II, 20) prezintă actul denumirii ca pe un eveniment echivalând cu luarea în primire a lumii obiectuale: „Şi a pus omul [Adam] nume tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor văzduhului şi tuturor fiarelor câmpiei“. Studiile de lingvistică timpurie (Pănini, în India, cu prima gramatică a lb. sanscrite) au avut ca scop descrierea exactă a expresiei textelor sacre, în vederea înţelegerii şi stabilirii sensului lor real şi a conservării acestora ca atare. Importanţa acordată de *religii cuvântului ca nume se vede clar dintr-o * credinţă a *hurufiţilor (*sectă din aria *islamului), potrivit căreia pierderea numelui echivalează cu anularea existenţială a fiinţei sau obiectului care l-a purtat. § C. H. TpyfioiiKott •temie o .toeoce ti eeo ucmopuu. VlocKBa: i906; M. J. Dörfler, Vom Mythos zum Logos, Freistadt. 1914; W. Nestle, Vom Mythos zum Logos, Stuttgart, 1959; .1. Duchesne-Guillemin. Le Logos en Iran et en Grece (în Philosophia, 1962, nov., supl.); M. Ruber, Logos, Heidelberg, 1962; Roman Jakobson, Quest for Essence of Language, Montreal, 1965; Umberto Eco. Tratat cie semiotică generală, trad. rom. Bucureşti. 1982 Loisy, Alfred Teolog francez (1857-1940), critic al *Bibliei, cleric erudit, profesor la Institutul Catolic din Paris. Reprezentând întâi curentul modernist din *teologia catolică, L. se apropie din ce în ce mai mult de interpretarea raţionalistă a *dogmelor şi textelor religioase, înclinând uneori chiar spre *ateism. în urma enciclicei Provi-dentissimus a papei Leon XIII (1893) e silit să-şi părăsească definitiv catedra, iar după enciclica Pascendi a papei Pius X ( —> papi) şi îndeosebi după decretul pontifical Lamentabili sane exitu dat de Sfântul Oficiu (*Inchiziţia) în 1907, care conţinea 65 propoziţii, specifice modernismului catolic, extrase din opera teologului acuzat, L. e supus excomunicării (1908). L. întemeiase în 1896 publicaţia Revue d’histoire et de littérature religieuses, consacrată dezbaterii problemelor biblice, exegezelor asupra filosofiei antice religioase, istoriei originilor Creştinismului şi studiilor patrologice (—> patristică), dar de la reflecţiile exegetice el s-a ridicat treptat la problemele biblice generale; elaborându-şi sistemul apologetic > apologetică), îl prezintă în sinteza teoretică Evanghelia şi Biserica (1902); cartea, întâmpinată ostil, este pusă la Index (—> Index librorum prohi-bitorum), deşi autorul însuşi nu o considera decât „o schiţă şi o explicare istorică a dezvoltării creştine“ şi „o filosofie generală a religiei“, o „încercare de interpretare a formulelor dogmatice, simbolurilor oficiale şi definiţiilor conciliare“ în raport „cu datele istoriei şi cu mentalitatea“ contemporană (cf. Revue d’histoire et de littérature religieuses, an. XI, 1906, p. 570). După L., un exeget biblic trebuie să facă abstracţie de prejudecata că scripturile ar avea origine supranaturală („dogmele nu sunt adevăruri căzute din cer“), iar *Evangheliile nu ne oferă istoria lui *Isus Christos, ci ceea ce au crezut despre el primele generaţii de creştini, după cum izvorul dogmelor este nu *revelaţia divină, ci conştiinţa omenească perfectibilă. în câteva împrejurări L. a ajuns chiar să afirme că şi-a pierdut *credinţa în dumnezeirea lui Christos şi în existenţa unui *Dumnezeu personificat, speranţa sa mărturisită fiind să poată contribui la o reformă a *Bisericii dinăuntrul ei. în 1974, Jean Honoré îl învinuia de a se fi lăsat înfluenţat „de lucrări germane“; dar L. atrăsese atenţia că istoria comparată a *religiilor pun«^UMja^nţăanalogii izbitoare şi că protes- rrmh rrni J.A ilrL^noma carte, * R©Heanu fi tk' Lacreţiu Patra*«*«, ncwnagrţ 4 «. oi. Dicţionar de mitologie generală C. 21—22 LOKAYATA 322 § L’Évangile ei l'Église. Paris. 1902: Autour J’un petit livre, Paris, 1903; Mémoires. 1-111, Paris. 1930-1931: Histoire et mythe à propos de Jésus-Christ. Paris. 1938; A. Houtin et F. Sartiaux, A. Loisv. Sa vie, son oeuvre, Paris, 1960 lokăyata Curent filosofic clin India antică, având o orientare parţial ateistă (—> ateism), dar mai ales tendinţe clare spre interpretarea nonmistică f—» misticism) a ideilor de existenţă şi de univers; doctrina curentului 1. se întemeiază în primul rând pe afirmarea materialităţii exclusive a lumii. Loki (island. lùka - a pune capăt; arhaic Lodurr) Zeul *focului, distrugător şi creator, în mitologia scandinavă (întrucât etimologic numele zeului include noţiunile de distrugere şi desăvârşire). L. dispune de forţa metamorfozelor nelimitate a trăsăturilor sale contrare; atrăgător la înfăţişare şi inventiv, totodată însă trufaş, pasional, fără stăpânire de sine, cultivând perfidia, *păcatul, răul universal, dar şi căldura marilor pasiuni. Ca principiu al focului teluric, e necruţător şi perfid: la o petrecere, jigneşte pe *zei, calomniindu-i sau denunţându-le secretele intime (laşitatea lui *Bragi, prostituţia zeiţelor *Idunn şi *Frigg, incestul zeiţei *I^reyja).’în portretul său mitic de zeu frumos, simpatic, dar si pătimaş, orgolios, violent, predomină alegoric un caracter de amoralitate absolută: minciuna, amăgirea, viclenia, ispita, hoţia, omorul, ca şi dibăcia sau imaginaţia aleatoare - ca atribute ale focului liber; aceste însuşiri, folosite de L. fără măsură, sunt de fapt simple mijloace spre atingerea scopului, care nu se pot clasifica în calităţi şi defecte. Metamorfozele lui L. sunt mijloacele unui *mutant; în una dintre metamorfozele mai spectaculoase, ca să împiedice efectuarea contractului între zei şi uriaşul anonim care construia zidul de împrejmuire din *Asgardhr, întrucât acest uriaş se bizuia în opera sa pe aportul armăsarului Svadilfari, L. se preface în iapă atrăgând armăsarul în pădure şi sabotând lucrarea; (din această aventură, în ipostaza sa de iapă, L. naşte un mânz octopod care va deveni calul năzdrăvan al lui *Odhinn). Deşi nu e un *Asa autentic, e adoptat de zei (înfrăţindu-se cu Odhinn prin sorbire reciprocă de sânge), cărora le devine util, în primul rând pentrj că, secondându-1 mereu pe zeul suprem Odhinn, realizează un echilibru al contrariilor, necesar stabilităţii universului; de asemenea, ia parte la actul antropogonic antro-pogonie) primordial efectuat de Odhinn. inoculându-le primilor oameni, *Askr şi *Embla, focul (flacăra pasională) şi dându-le „chipul atrăgător şi sângele“. Pe de altă parte, devine părinte al forţelor nimicitoare, cu arie paternă vastă: de \i soţia sa *Sigyn are pe fiul Narvi, iar de la vrăjitoarea gigantică *AngurJ)pd.hL^ ...(Născă-toarea-de-tristeţe) pe lupul: *Fenrir, .ţje ţ şarpjele *Yormungai}4& şi pe fiica**Hel f^Moarteaf Li e tolerâţ efe îzei până când dirijează uciderea dui ~ ‘ ‘r eu fanwa^de vâsc\'ţ—i creanga * de auj). Prigonit şi fugar (ascunzându-se într-un pisc montan inaccesibil sau în apă, metamorfozat în peşte), în timpul exilului său, L. inventează năvodul pescăresc împletit în ochiuri şi vatra. Prins de zei, e legat cu maţele fiului său Narvi (devenite, magic, lanţuri de fier) de 3 lespezi (dispuse pe muchii ca o vatră): când vrea să se smulgă, produce primele cutremure din istoria mitică a pământului. L. e focul vulcanic şi lumina telurică naturală, dar poate produce şi lumină artificială (focul tehnic), fiind o dualitate luciferică (—> Lucifer). în războiul final > Rag- narokr) se va lupta cu *Heimdallr (lumina telurică cu lumina astrală), pierind amândoi. Georges *Dumézil îl consideră pe L. una dintre cele mai originale şi mai contradictorii divinităţi scandinave (Loki, Paris, 1948); în epoca *mitologiei arhaice, încă tară o funcţie clară în * panteon şi fără un *cult special, în mărturia vechilor naraţiuni, L. apare totuşi mai important decât Odhinn şi *Thorr, de asemenea, e prietenul şi colaboratorul indispensabil al zeilor, dar şi cel mai viguros adversar al lor. Mai mult decât alţi zei scandinavi, L. a rămas chiar şi azi în memoria folclorică milenară a ţăranilor din Scandinavia şi Islanda, fie în concepţia populară despre fenomenologia naturii, fie în paremiologie. Diferiţi cercetători l-au identificat pe L. cu focul, cu păianjenul arhetipal (A. B. Rooth deoarece într-un dialect suedez: locke - păianjen), cu vântul, chiar cu *apa; după şcoala lui W.*Mannhardt, acest zeu e totuşi în primul rând un *spirit al vegetaţiei; curentele istoriste în mitologie îl consideră însă numai un *erou civilizator, poate fiindcă în unele mituri e înfăţişat şi ca divinitate de rang minor (curier, supraveghetor, însoţitor al zeilor, ba chiar bufon), deşi este singurul mutant dintre ei, fie putându-se transforma direct în muscă, iapă, foc sau ren, fie născând făpturi bizare ca lupul Fenrir, şarpele universal Yormungandr, zeiţa morţii Hei, *calul cu opt picioare Sleipnir. G. Dumézil admite ca posibilă (deşi incertă) provenienţa cultului lui L. din mitologia primitivă inferioară, de unde acest zeu a ajuns prin evoluţie mitică la dimensiuni uneori cosmice (uciderea lui Baldr, ca şi propriile sale chinuri de pedeapsă sau reapariţia sa la *sfârşitul lumii). G. Dumézil a sintetizat cel mai exact caracterul lui L.: viclean, inventiv, dar tară să vadă departe, stăpânit de impulsuri, pasiuni sau impresii momentane şi totuşi, mirat de consecinţele faptelor sale, gata oricând de reparaţii; e însă lăudăros şi încrezut, are o curiozitate nesăţioasă, este profund amoral, necinstit, trişor, lipsit de scrupule şi neţinând seama de demnitatea altora sau de regulile bunei cuviinţe, el bârfind, înjurând şi minţind cu şi fără scop. Privit în ansamblu, dincolo de analizele cunoscute, L. este unul dintre cei mai enigmatici şi mai contradictorii zei din panteonul universal; el poate fi identificat, pe de o parte, cu *Diavolul 323 LOT biblic, pe de alta, cu omul comun în ascensiunea sa de la condiţia primitivă la condiţia civilizată. § Jan de Vries, The Problem o/Loki, Helsinki, 1933: F. Ström. Loki. Ein mythologisches Problem, Göteborg. 1956: A. B. Rooth, Loki in Scanclinavian Mytholog\\ Lund, 1961 Long Wang (chinez long - *dragon) împăratul dragonilor, în *mitologia chineză; stăpânul forţei acvatice a lumii. Se distinge, faţă de ceilalţi dragoni, mai ales prin dimensiunile lui excepţionale, fiind lung de un ii (0,5 km). A. Maspero este de părere că figura mitică definitivă a lui L.W. a fost recompusă sub influenţa *budismului, care a transportat în lb. chineză sensul vechiului termen vedic Nagaraja (Regele Şerpilor). Datorită *cultului foarte răspândit al lui L.W. în China antică, *templele consacrate sunt foarte numeroase, nelipsind din nici un oraş; dragonul fiind în China *simbol imperial, cu atât mai profund era preţuit simbolul acestei divinităţi de prim rang. Anumite categorii de credincioşi (marinarii, pescarii, agricultorii care în cultura orezului au nevoie de multă apă, fântânarii, vânzătorii de apă cu doniţa) îl venerau în chip deosebit; în vreme de secetă, statuia Zeului-dragon era expusă în plină arşiţă, iar în vreme de inundaţii, era purtată prin apă, pentru ca zeului să-i fie trezit sentimentul ruşinii faţă de catastrofele pe care nu le-a stăvilit; dacă ceremonia nu ducea la nici un rezultat, statuia era distrusă sau înecată. în acelaşi scop, împăraţii din China manevrau rangurile divine ale lui L.W., când înălţându-1, când coborîndu-1, până la situaţia limită a exilării statuii sale. în tradiţia religioasă populară, recunoscut ca dragon, L.W. era de /apt adorat mai ales ca divinitate patronală a ploii. în perioada mai târzie, când se instala seceta, ţăranii purtau nu o statuie adevărată, ci o imagine a lui confecţionată din lemn sau carton, în cadrul unui *ritual de invocare a ploii; iar dacă seceta continua, aceiaşi credincioşi băgau la închisoare această imagine sau o blestemau şi o rupeau în bucăţi. Dar i se adresau zeului *rugăciuni şi în timpul ploilor prea abundente. Textele istorice chineze citează cazuri când imaginea lui L.W. a fost expusă în soarele arzător, legată în lanţuri, chiar în curtea templului consacrat, recomandându-i-se cu glas solemn Zeului-dragon să „încerce pe pielea lui“ chinul arşiţei secetoase. Losev, Alexei Feodorovici Mitolog rus (1893— 1988), profesor, specialist în filologia clasică; după încercări de armonizare metodologică a neoplatonismului cu dialectica lui G. W. F. Hegel şi cu fenomenologia lui Husserl, L. devine un filosof marxist ponderat al culturii antice, aria sa de interese înglobând *mitologia, filosofia, estetica şi literatura. L. consideră că *mitul nu are nici un scop cognitiv, că nu tinde să explice lumea, dimpotrivă, că mitul este o coincidenţă obiectuală nemijlocită între ideea generală şi imaginea senzorială. După această teorie a lui L., idealitatea şi obiectualitatea sunt inseparabile, de unde şi elementul miraculos, care e specific oricărui mit. Un studiu de sinteză a surselor, în 5 volume, încheiat în 1941 (Mitologia antică), nu a putut fi publicat, din cauza cenzurii sovietice, nici în atât de lunga viaţă a savantului. Preocupat, într-o fază mai târzie, de critica - în plan semiotic - aplicată teoriei semnului lingvistic şi a *simbolului (Semn. Simbol. Mit, 1982), L. s-a consacrat studiului axiomaticii semnului lingvistic, teoriei despre valenţa infinită a sensului din semnul lingvistic şi a cercetat fenomenul de transfer dinamic de la semnul lingvistic la simbol şi la mit; dar simbolul, devenit mit, e un instrument exclusiv poetic („simbolica infinită ce apare [...] şi mai bogată, când simbolul devine mit“), mitul deosebindu-se de metaforă şi de simbol prin aceea că toate imaginile de care se folosesc metafora şi simbolul sunt înţelese aici cu desăvârşire literal, adică perfect real, perfect substanţial, iar imagistica mitului e considerată de structură pur estetică. Această concepţie continuă câteva aserţiuni anterioare (1979): „mitologia, fiind înţelegerea realităţii nevii ca realitate vie, este deopotrivă înţelegerea neînsufleţitului ca însufleţit, a impersonalului ca personal, şi a nesocialului ca social“, astfel încât „orice mit nu e nimic altceva decât analogul unei propoziţii încorporate“, la fel cum „totemismul şi fetişismul sunt două rezultate deosebit de elocvente şi maxim inteligibile ale gândirii încorporate“ 3nai{. Cumho.i. Mlufi. 1982). $ //tia.iehtnuhci MU(f)d. VlocKHa, 1930; \nmu mitologie biblică), nepotul lui *Abraham, peregrin prin Canaan şi *Sodoma, apoi în cursul distrugerii acesteia, favorizat prin invitaţia de a pleca la timp din zona primejdioasă, L. găzduieşte crainici misterioşi (numiţi când *îngeri, când bărbaţi), care anunţându-1 asupra distrugerii programate a oraşelor Sodoma şi *Gomora, îl apără şi de furia mufţimii doritoare să-l ucidă („Bărbaţii i-au spus lui Lot: Mai ai pe altcineva aici? [...] pe oricine ai în cetate, scoate-1 din acest loc, căci noi suntem pe cale să nimicim locul acesta“ - V.T., Geneza, XIX, 12-13). Retrăgându-se din Sodoma. soţia lui încalcă o recomandare categorică: „femeia iui Lot s-a uitat îndărăt şi s-a prefăcut în stâlp de sare“ (ibid., 26); „soarele răsărise deasupra pământului, când a intrat Lot în Tsoar“ (ibid., 23). După distrugerea oraşelor şi pieirea soţiei sale, L. a plecat „spre dealuri, căci se temea să mai locuiască în Tsoar“ şi „s-a aşezat într-o peşteră cu cele două fiice ale ’sale“ (ibid., 30). Nemaiexistând în preajmă bărbaţi şi de teamă să nu li se stingă neamul, fiicele recurg la un act de endogamie LOTOFAGI 324 extremă: îmbătîndu-şi tatăl, se culcă cu el fără ştirea lui şi rămân însărcinate, una născând pe Moab (părintele moabitilor), alta pe Ben-Ammi (părintele amoniţilor), două ramuri de etnicitate incertă (ibid., 31-38). Lotofagi (grec. Aoruotpd^oi) *Mit homeric despre un trib de pe ţărmul Africii, mâncător de *lotus care era socotit plantă a uitării. Echipajul lui *Odysseus, la un popas din călătorie, mâncând flori de lotus ca băştinaşii, uită de dorinţa întoarcerii acasă {Odisseia,YX)\ se prea poate să se fi produs o confuzie de sensuri între Aoruoq (lotus) şi /tfj0r| (uitare). lotus In mai multe *mitologii, 1. (în special floarea de lotus) a devenit un *simbol al forţei de creaţie, ca principiu feminin; de aici, şirul de sensuri simbolice subalterne: germenii vitali, fertilitatea, longevitatea, posteritatea, sănătatea, gloria, nemurirea, puritatea, dar şi liniştea sufletească, pacea, concordia şi chiar uitarea. Sensurile sacrale sunt însă variabile după ariile mitologice. ~ Egipt (nephertem, nephertum - lotus parfumat). Crescând pe malurile *Nilului, 1. era pus în relaţie cu fluviul vital al egiptenilor. Floarea de lotus este, pe rând, tronul regal al unor zei ca *Horus, *Isis, *Nephtys, *Osiris; apoi devine simbol regal propriu-zis: regina Nefertiti (soţia lui Amenophis IV) e adesea împodobită cu o astfel de floare. Dar 1. avea şi o divinitate patronală: tânărul zeu *Nefertum, având ca emblemă lotusul albastru, patrona florile de lotus şi parfumurile. ~ China (lian - lotus; lianhua/hehua - floare de lotus; lianye - frunză de lotus; lianzi - sămânţă de lotus), în tradiţia mitică chineză, 1. ca plantă (ca şi sămânţa sau frunza plantei) este un simbol solar, din categoria principiului luminos masculin *yang. Dar lianhua (floarea de lotus) e asociată *Lunii, deci simbolului^ întunecat, ţinând de principiul feminin *yin. în China, 1. (în ipostaza yang) simbolizează desăvârşirea şi biruinţa luminii asupra întunericului (deci asupra ipostazei yin) pe baza ideii că orice 1. răzbate din profunzimea sumbră a apei lacurilor spre puritatea luminii. în *budismul *chinez se conservă simbolul originar al naşterii lui *Buddha (Fo) dintr-o floare de lotus. Sub raportul distribuţiei si orientării spaţiale, 1. e omologat cu Occidentuf. L. a fost în China dintotdeauna o plantă sacră. - India (padma -lotus). Simbol al organului feminin *yoni, 1. are un rol simbolic principal în mitologia religioasă a Indiei: el semnifică *revelaţia, creaţia, forţa spirituală; în practicile *yoga există poziţia lotus -ca poziţie specifică a corpului în timpul meditaţiei. Dar valoarea generică a 1. se întâlneşte frecvent în *panteonul vedic (—> mitologie vedică): zeul *Vişnu are epitetul Padmanabha (Cel cu lotus în loc de buric), zeiţa *Lakşmi - Padmagrhă (Cea care trăieşte în lotus); zeiţa *ţW s-a născut, ca şi Buddha, dintr-un lotus; în *rugăciunea budistă Om! mani padme! Hum! 1. este un element referenţial („nestemată din lotus“); de altfel, în budism, 1. a devenit simbolul *pământului, dar deopotrivă al purităţii şi frumuseţii. în tradiţia Indiei s-a perpetuat convingerea că odraslele regale sau îndeobşte de neam mare trebuie să se nască negreşit pe trup cu semnul padma (lotus), cu semnul *cakrâ (disc) etc. ~ Hellada {Xartoţ-lotus). Grecii antici credeau că 1. este o plantă a uitării; astfel, Lotofagii de pe coasta Africii, văzuţi de echipajul lui *Odysseus, se hrăneau cu plantele amnezice care erau lotuşii, iar Odysseus însuşi, mâncând câteva flori de lotus, uită de dorinţa întoarcerii acasă. L. era floarea consacrată zeiţei *Hera. Urmărită de zeul falie *Priapos, *Nimfa Lotys se preface într-un lotus, ca să scape de agresiunea erotică a zeului. *Homer vorbeşte frecvent de 1. (Iliada, XIV, v. 348, II, v. 7^6; Odisseia, IV, v. 603; IX, v. 80; XXIII, v. 311 etc.). Loucuo * Strămoşul arhetipal al caraibilor, coborît din *cer şi stabilit temporar pe *pământ, pentru a crea viaţa: primii oameni ies din buricul său, următorii, dintr-o crestătură pe care si-a facut-o el însuşi în coapsă; din bucăţeîele rădăcinilor de manioca pe care, împreună cu diverse gunoaie, le aruncă în mare, apar peştii. După efectuarea operei, L. moare, peste 3 zile învie şi se întoarce în cer, lăsând oamenilor moştenire o plantaţie de manioca. După înălţarea sa, apar animalele insulare. într-o variantă, L. continuă desăvârşirea pământului, pe care îl făcuse anterior un alt strămos, lăsându-1 moale şi neted, nefinisat, şi pe care abia arşiţa soarelui izbuteşte să-l întărească, apoi se supără pe primii „caraibi“ (cu înţeles larg de oameni abia creaţi: Racumon, prefăcut în şarpe cu cap de om, locuind într-un copac, în fine, transformat în stea; Savacou, devenit pasărea uraganelor şi tunetului, apoi prefăcut în stea; Axinaon, cârmuind ploile; Curdomon, stăpânul valurilor oceanice) şi pe urmaşii lor; ca răzbunare declanşează *potopul, de la care se salvează numai câţiva, căţăraţi în piscuri montane; acel potop a despărţit insulele caraibilor de continent, iar după retragerea apelor, au apărut munţii, dealurile şi prăpăstiile. Louhi Divinitate feminină nefastă, în *mitologia finlandeză, imaginată ca o babă rea, stăpână a ţinutului nordic ceţos *Pohjola, duşmănind ţinutul sudic *Kalevala. Fierarului *Ilmarinen, care îi construieşte moara magică *Sampo, L. îi dă de soţie fiica; moara îi este însă furată, iar L., prefăcută în vulturiţă, umple Kalevala de molimi şi ascunde *soarele şi *luna. Lou-zu Zeul ocrotitor al cerşetorilor şi frizerilor în *mitologia chineză folclorică, pe care tradiţia îl considerase discipol al lui *Lao Zi; întors în lumea obişnuită, L.-z. şi-a câştigat viaţa lucrând ca bărbier ambulant. I se atribuie compunerea unei cărţi despre arta bărbieritului; uneori, iconografia din *temple îl înfăţişează cu această scriere în mână. 325 LUCIFER Lua; Lua Mater (lat. luere - a purifica, a ispăşi; luda - ispăşire, pedeapsă) Zeiţa ispăşirii greşelilor, în *mitologia romană. De origine obscură, în mod cert însă din Italia arhaică, L. era socotită de romani o zeiţă neprielnică, nefastă, care trebuia adulată şi împăcată; de aceea i se aduceau *ofrande din prăzile şi trofeele de război, în vederea ispăşirii delictelor si crimelor făptuite în campanie; considerată parafei în anume opoziţie faţă de *Satumus, care era şi un zeu agrar, era aşadar o divinitate care prigonea ogoarele şi semănăturile. Aulus Gellius (Nopţile attice, XIII, XXIII, 2), care citează *rugăciunile publice pentru L., presupune că zeiţa ar fi soţia sau paredra lui Satumus. Actul de ispăşire (expiatio) se încadra într-o ceremonie de *sacrificii expiatoare (piacu-laria), oficiată de un preot specializat (piator). Lu Ban Zeu patronal al tâmplarilor, dulgherilor şi constructorilor, în *mitologia chineză (mai ales folclorică); potrivit tradiţiei, s-a născut în Ţara Lu, în ziua a 7-a a lunii a 5-a din anul 606 î.e.n. Unele tratate antice îl consideră pe L.B. inventatorul scărilor militare de asediu, iar în memoria populară s-au perpetuat diferite unelte atribuite inventivităţii sale: fierăstrăul, rindeaua, sfredelul, uşile pe canaturi; uneori, tradiţia îi pune în seamă şi construcţii utilitare mari: un pod în provincia Hebei, nişte turnuri angulare ale palatului imperial din Beijing, dar şi roţile de fântâni; tradiţia împodobirii palatelor cu *dragoni se atribuie răpirii de către L.B. a palatului unui dragon şi montării acestuia pe pământ chinez cu ajutorul unor lănci; tot el a construit o pasăre de lemn zburătoare (într-o variantă un uliu), apoi chiar un om de lemn care arăta cu mâna întinsă spre sud-est, această lucrare reprezentând represaliile zeului împotriva oamenilor care îl omorîseră pe bătrânul său tată, sosit în regiune prin aer, deoarece utilizase ca vehicul zburător uliul construit de fiul său. După vârsta de 40 de ani L.B. s-a retras în recluziune în munţii provinciei Shan-dong, pentru a studia *magia: în acea perioadă, a clădit un palat pentru zeiţa *Xi Wang-mu. Cele două soţii ale zeului -una în veşmânt alb, alta în roşu - erau ocrotitoarele vestitelor lacuri chinezeşti cu care se lăcuieste excelent lemnul. *Cultul lui L.B. s-a intensificat în China după anul 1403. Luceafărul Personaj demoniac din *mitologia românească, realizat în folclor prin confundarea noţiunii biblice *Lucifer cu astrul de etim. latină Lucifer (planeta Venus) şi numit popular Luceafăr. Un basm cules de Richard Kunisch: Fata din grădina de aur (utilizat de M. Eminescu) vorbeşte de fiica unui împărat, închisă într-un castel şi îndrăgostită de un *Zmeu născut din mare, apoi, în zborul său ceresc, prefăcut în stea; respins de fată, zboară în *cer, din nou astralizat, ca să coboare iar la fereastra ei, ca tânăr frumos, şi din nou e respins, fata în sfârşit condiţionându-şi dragostea prin actul lui de renunţare la nemurire; iubirea îl duce pe tânărul astral la nesăbuinţa de a-i cere divinităţii supreme humanizarea sa şi mortalitatea, însuşiri ce îi sunt refuzate. Tudor Pamfile citează un text românesc arhaic, aparent de inspiraţie biblică (ms BAR nr. 86, p. 19): „A patra ză, cănd fiace Dumnezău luminele cele mari si stealele, într-aciastă ză au căzut den cer Luceafărul carele [era] mai mare pre o ciată de îngeri den ciatele îngereşti. Carele s-au mărit dentru săne şi s-au măndritu în cugetul său şi au zis că-ş va pune scaunul său înpotriva scaunului lui Dumnezău [ca să să] ivască şi el tocma cu Dumnezău; deci numai [au gândit] acesta gănd întru sine, atăta s-au şi desfăcut [den cer şi au căzut] cu toată ciata lui. Şi trecură unii în adâncul pământului, altăi în fundul mărei, alţăi pre pământ, alţăi în văzduh, alţăi într-apă. Şi toţ aceia căţ au căzut de în cer [cu] acel voevod, facutu-s-au diavol întunecat.“ Dar originea mai îndepărtată a acestor variante trebuie căutată probabil în *mitul apocrif al îngerilor lui *Semyaza şi în relatările lapidare din textul *Bibliei canonice despre *Enoh asupra fiilor lui *Yahweh care au văzut şi au dorit pe fiicele frumoase şi îmbietoare ale oamenilor. Peste acest mit arhaic s-a depus un strat de fabulaţie folclorică, generat de fascinaţia pe care o exercită astrul numit Luceafăr prin strălucirea sa deosebită. De aici s-au format unele ^superstiţii magice, de pildă credinţa că, spre a opri ploile, strigoaicele fură L. de pe cer, fie ca personificare astrală, fie ca simplu luminător ceresc. Lucifer (Purtător de raze; lat. lux - lumină, ferre - a purta) La origine, numele latin al zeului *Hesperos (personificarea astrului vesperal. Luceafărul de seară: planeta Venus, la elongaţia maximă de 48°); ulterior, nume dat şefului îngerilor răzvrătiţi. în primele secole ale creştinismului, L. era un epitet alegoric al lui *Isus Christos, ca purtător de lumină sau astru strălucitor; din evul mediu, s-a suprapus însă numele lui *Satan, în raport cu un text din *profetul îsaia asupra căderii în *Infem a regelui Babilonului, ca prinţ al *demonilor, pe care * Vulgata îl traducea astfel: „Quomodo cecidisti de caelo Lucifer qui mane oriebaris? “ („Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al revărsatului zorilor?“ - V.T., Isaia, XIV, 12); însă acest verset este evident mai vechi decât polemica cu Babilonul; din *mitologia babiloniană e posibilă doar imitarea unor uzurpări cereşti (—> Anzu). *Mitul e contaminat de apocrifele biblice (—> Semyaza) şi de mitologia zoroas-trică (—> Angra-Mainyu), repuse în circulaţie fals de scrierile bogomilice (—> bogomili). în textele biblice canonice nu s-a făcut însă în mod real nici o confuzie între sensul luciferic şi sensul satanic. Sensul mitic de înger demonizat sau iniţiator al revoltei şi de conducător al îngerilor damnaţi deşi ajunge să se confunde uneori (mai ales în mito-grafiile târzii, de structură populară) cu *Diavolul, nu trebuie însă căutat într-o identificare între cele LUCORIS 326 două sensuri, luciferic şi satanic, ci mai curând în optica unor apocrife cu teme similare (deşi, în raportarea de ex. la *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, identificarea lui L. cu Semyaza este mai riscată decât aceea cu *Azazel). Nu este exclus ca provenienţa primă a confuziei să fie un verset din Evanghelia lui Matei: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor. în focul cel veşnic care este gătit Diavolului şi îngerilor lui“ (XXV, 41), deşi din verset rezultă alăturarea, nu identitatea cu Diavolul şi subalternii lui. Compusă probabil la Bizanţ, ^legenda suprapusă mitului originar s-a răspândit prin cronografele bizantine şi prin traducerile după ele în limbile popoarelor creştine ortodoxe (cf. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, 11, Bucureşti, 1974, p. 47 si urm.): .,A patra zi, când au făcut Dumnăzău îuminile celi mari şi stelile, întru acea zi au căzut Luciafarul din cer, carile era mai mare peaste o ciată de îngeri, pentru că s-au mândrit întru sine şi au zis că-şi va pune scaunul său împotriva scaunului lui Dumnăzău; ce cum au cugetat, îndată s-au desfăcut ceriul şi au căzut împreună cu toată ciata lui. [...] S-au cutremurat toate cetele îngereşti şi s-au ales Mihail arhanghelul şi au zis cu glas mare: să stăm bine, să stăm cu frica lui Dumnăzău; şi cum au zis acel cuvânt, au stătut care unde s-au aflat; şi câţi au rămas, iar sânt îngeri, iar cei căzuţi sânt tot draci". Există şi alte legende , populare de alură bogomilică târzie (probabil de origine bulgară, ca si ms comentat de N. Cartojan), de ex.: „Povestea fui Satanailu cumu s-au trufitu împotriva zidito-riului Dumnezeu cu gândul şi cumu au căzutu dinu ceriu de s-au facutu din înger luminatu, de s-au facutu dracu“ - unde L., numit Satanailu, este înfruntat şi învins, nu prin război autentic, ci prin vicleşug şi sperjur, de arhanghelul Mihail, din îndemnul (nu din porunca) şi cu contribuţia tehnică (scoaterea soarelui de 7 ori mai arzător, îngheţarea mării) a lui *Dumnezeu - fapte contrazicând normele etice ale *Bibliei. Mitul, recondiţionat în legenda bogomilică, e în cele din urmă recondimentat în stilul politicii bizantine (cf, de ex., memoriile Anei Comnena, Alexiada). Tema uzurpării tronului divin e frecventă în vechile mitologii (pasărea Anzu rnpindu-i zeului suprem *Enlil atributele puterii universale până la restabilirea ordinii în univers de către zeul *Ninurta - în miturile din Mesopotamia), ca şi tema auxiliară a bătăliei finale (războiul între *Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu - în miturile din *zoroastrismul Iranului). Nu sunt excluse şi influenţele din aceste surse. Lucoris Zeu lykomorf (cu înfăţişare de *lup), în *mitologia romană, patron al azilului (asylum), înfiinţat, după tradiţie, de regele *Romulus spre a găzdui pe refugiaţi, surghiuniţi şi proscrişi (supranumiţi, la multe popoare europene, „lupi“). L. este identificabil cu modelul său grec: zeul delphic Lykoreus. (—> lykantropie) Lucretius (Titus Lucretius Carus) Poet latin (cca 95-55 î.e.n.), autorul poemului filosofic publicat postum sub titlul De rerum natura (Despre natura lucrurilor): discipol al lui *Epicur şi filosof ateu în sensul că, recunoscând *zeii ca existenţe plasate undeva în spaţiul dintre lumi, le nega doar amestecul în fiinţa şi ordinea lumilor (—> ateism); L. nu considera pe zei nici măcar nişte dii oţioşi (—» deus otiosus) şi nu le acorda nici un fel de atribute sau raporturi cu lumea reală: Nullam rem e nilo gigni divinitus unquam („Nici un lucru nu se naşte din nimic prin voia divină“, op, cit., I, 150). După L., *religia (prin care el înţelege ^superstiţiile şi prejudecăţile) este produsul ignorantei şi al fricii; ca atare, concepţia mitologică a lui L. consideră pe zei existenţi în sine, eterni şi neschimbători, rareori vizibili oamenilor şi numai în vechime; iar omul, speriat de fenomenele naturii, supus simţurilor şi viselor lui, atribuie zeilor tot ce nu înţelege, tot ce îl depăşeşte - naşterea şi spectacolul universului, aştrii, fulgerul, cutremurele, vântul, moartea. Aşadar, ca efect al *credinţei lor, oamenii au umplut pământul de *altare şi *temple, unde se roagă cerând îndurare zeilor care însă nu aujiimic comun cu toate acestea. Lucro (lat. lucrum - câştig) Zeu al câştigului, al profiturilor şi al poftei de îmbogăţire, în *mitologia romană. Lug Zeu cu atribute neclare, în *mitologia celtică, poate protejând artele, ştiinţele, călătoriile, după unele surse, un zeu solar al luminii şi al meşteşugurilor gingaşe, patronul *spiritelor telurice ^Tuatha Dé Danann. După unele opinii modeme, ar fi fost zeul celtic principal (sau chiar suprem) şi, faţă de atributele lui, un zeu universal, aşa cum e cunoscut din unele izvoare irlandeze care spun că el însuşi se prezenta în acelaşi timp ca tâmplar, fierar, ostaş, harpist, poet, medic şi *mag. în eposul irlandez e numit cu epitetul Samildanach (Dibaci în multe meşteşuguri); numele Lieu, din Wales, înseamnă „Mână dibace“; în Irlanda avea şi epitetul Lamhfada (Mână-lungă, adică „bun mânuitor de lance“), iar o *sărbătoare tradiţională păgână din vechea Irlandă (1 august) se numea Lu gn a sad (Nunta lui Lug). Caesar (Commentarii de bello gallico) îl identificase cu *Mercurius socotindu-1. la gali, inventator al artelor, ocrotitorul drumurilor, călătoriilor, comerţului şi afacerilor; (sensul galic al numelui Lug pare a fi fost „Strălucitorul“). Numit în unele inscripţii Lugus, se pare că era invocat şi cu epitetele (în transcripţie latină): Adsmerius, Dumias, Arvernus, Visucius: de la L. provine numele oraşului Lugdunum (Cetatea lui Lug, azi Lyon). L. era considerat şi învingătorul decisiv în bătălia legendară de la Mag Tured. $ J. Loth, Le dieu Lug, la terre mère et les Lugoves (în Revue archéologique, 1914. I, 24); A. Even. Notes sur le Mercure celtique - Le dieu celtique Lugus (în Ogam. 1956. vol. 8) 327 LUNA Lugalbanda Rege semilegendar din prima dinastie sumeriană de la Uruk (sec. XXVIII-XXVII î.e.n.), socotit tatăl lui *Ghilgamesh şi predecesorul acestuia la tron. *Legendele aferente f—> mitologii din Mesopotamia) îl citează ca pe un mare strateg militar; dar în textele din sec. XXVI î.e.n. e pomenit ca *zeu, printre divinităţile lumii subpământene. Luminuut Divinitate principală în *mitologia populaţiei din zona nordică a insulelor indoneziene delebes; adorată ca personificare a *pămân-tului, ea reprezintă maternitatea absolută şi *ele-mentul cosmogonic esenţial (—> cosmogonie) în cuplul Pământ-*Cer, totodată şi zeiţa-mamă universală, genitoare a tuturor *zeilor şi a omenirii. Conform *mitului principal, însoţindu-se cu zeul vântului în prima etapă teogonică, L. îl naşte pe zeul Toar; dar reîntâlnindu-se cu el mai târziu şi nerecunoscându-se reciproc, mama şi fiul formează un cuplu din care se nasc treptat ceilalţi zei şi oameni. Omenirea moşteneşte de la zeiţă pământul, care este de la început divizat în 4 sectoare (împărţire limitativă), corespunzând celor 4 triburi locale: toumbulu, tonsea, tontemboan şi tontumarata. (Mituri similare, deosebindu-se doar în unele nuanţe nesemnificative, se regăsesc în ins. Kalimantan, fWes, Mindanao.) Luna Divinitate astrală şi astru propriu-zis în ^mitologia generală. Datele unor tradiţii arhaice permit deducţia că *miturile selenare au apărut încă din paleolitic. De cele mai multe ori (de ex., în funcţie de răspândirea unei teme predilecte din basmele lumii), miturile selenare sunt în relaţie directă (şi dependentă) cu miturile solare, ambele teme încadrându-se în mitologia astrelor f—> mituri astrale) - una dintre cele mai vechi forme mitologice. Prin mărimea, strălucirea şi periodicitatea ritmică a apariţiilor şi dispariţiilor ei de o perfectă regularitate matematică,. de care depind anume fenomene terestre, observate încă de omul primitiv, L., inspirând şi alcătuirea unor *calendare, a fost divinizată în personificări feminine sau masculine, acumulând mituri variate, clasificabile în 3 categorii. • 1) Era aselenară Mituri de pe continente diferite se referă la o epocă sălbatică în care cerul nu era mea luminat de L. *Ovidius scria: „Se spune că arcadienii au stăpânit pământul mai înainte de naşterea lui Iupiter şi că acel neam a fost mai înainte decât Luna“ (Fasti, II, 289-290). Un mit al tribului centramerican chibcha (Columbia) narează: „în vremurile străvechi, mai înainte ca Luna să fi început să însoţească Pământul, oamenii care locuiau pe podişul Bogota trăiau ca nişte sălbatici“ (Legenda cascadei Tequendama). Ambele mituri, în ciuda necon-cordanţei geografice, prezintă aproape identic o viaţă preumană din epoca aselenară, lipsită de foc, unelte, agricultură şi ştiinţa construcţiei locuinţelor şi a confecţionării veşmintelor. Mituri similare din epoca arhaică fără L. au şi triburile boşimane din Africa. Toate acestea situează epoca preselenară înainte de *potopul universal. Există propuneri de explicări ale mitului, în confruntare cu o ipoteză astrofizică asupra captării L. de către Pământ, ca urmare a marilor opoziţii ale planetei Marte, care i-ar fi modificat la un moment dat orbita (G. Bellamy). • 2) Luna catastrofală Foarte răspândit este, în diverse variante, mitul dispariţiei temporare sau furtului L., asociat de obicei cu nişte consecinţe catastrofale, produse chiar de acest astru. ~ Un mit hattit (Anatolia) spune: „Zeul Lună a căzut din cer. El s-a prăbuşit peste Ki-lam. Nimeni nu l-a văzut. Zeul Furtunii a trimis asupră-i ploaia şi uraganele, în aşa chip, încât l-au cuprins teama şi groaza. Zeul Hapantali plecă şi sosi în preajma lui, să stea de vorbă cu el. Zeiţa Kamrushepa văzu pe cel care căzuse din cer, şi rosti: - „Zeul Lună a căzut din cer“. ~ Un erou din miturile neozeelandeze maori, căutând apă, din lipsă de lumină blestemă L. care coboară din cer năpustindu-se asupra Pământului, îl înşfacă pe căutătorul de apă Rona şi apoi îl târăşte în cer; el rămâne o vreme pe L. până constată că şi acolo lipseşte apa. ~ Mitul citat al tribului chibcha vorbeşte despre zeul *Bochica, venit pe platoul Bogota ca *erou civilizator şi având o soţie frumoasă şi rea, Chia, care, fiindcă provoacă revărsări de fluvii şi mari inundaţii catastrofale, e alungată de zeu şi pleacă în cer, devenind L. (Legenda cascadei Tequendama). ~ în *mitologia finlandeză (Kalevala, XLIX), L. e ascunsă la un moment dat în caverna unei stânci pestriţe de fier pur (împreună cu *Soarele), ambii aştri fiind ţinuţi prizonieri de bătrâna vrăjitoare *Louhi si eliberaţi numai după ameninţarea făcută Je magul *Văinăm6inen. • 3) Divinitatea selenară Venerată în personificări divine de aproape toate ^religiile primitive şi antice, L. ca zeu sau ca zeiţă are importanţă variabilă, după zonele geografice. ~ în Mesopotamia i se acordau mari onoruri zeului babilonian *Sin sau variantei lui akkadiene *Nannar, ca şi - în Egipt, unde existau două divinităţi, una masculină: *Honsu şi una feminină, de prim rang: zeiţa-pisică *Bastet. ~ Miturile asiatice îi acordă mai puţină însemnătate: ~ în India era venerat zeul *Candrâ ca stăpân al L., dar textele vedice (—> Veda) uneori funcţionalizează astrul: „Anul este carul, este lada trăsurii, Viraj e cârma, Agni e fruntea carului, Indra e luptătorul, iar vizitiul său este Luna“ (Atharvaveda. 8, 8). ~ Zeiţa chineză *Heng Wo este sau personificare selenară sau locatară divină şi magică a L., dar fără rang superior; ~ iar în Japonia, unde, *cultul solar e pe prim plan, zeul selenar *Tsukiyomi este de însemnătate aproape derizorie ~~ în *mitologia greacă, pe lângă zeiţa specială *Selene, mai patrona astrul şi *Artemis (în anume ipostază şi *Hekate); ~ romanii au preluat *cultul primelor două zeiţe, sub numele Luna şi *Diana, - Pentru cartaginezi, *Tanith, personificare directă a LUO ZAKHO 328 astrului, era „revelaţia lui Baal“, zeul suprem. ~ Mitologia maori (Noua Zeelandă), acordându-i, zeiţei selenare *Hina atributul fertilităţii lumii, o consideră mama unui important zeu mesianic, *Maui, şi de rang egal cu zeii cosmogonici. § Cari Hentze. Mythes et Symholes lunaires. Chine ancienne, civilisafions anciennes de l'Asie. peuples limitrophes du Paciftque. Anvers. 1932: Mircea Eliade. Despre o ,,/iIosofie" a lunii (în Insula Iui Euthanasius, Bucureşti. 1943) Luo Zakho Zeul suprem al populaţiei indoneziene din ins. Nias (la sud-vest de Sumatra). L.Z. a apărut dintr-un ou (—» oul primordial), iar după aceea a creat universul, din ochiul său drept născându-se *Soarele, din stângul *Luna. Luperca Zeiţă arhaică din *mitologia romană, cu atribute incerte: poate protectoarea peşterii Lupercal, de la poalele Palatinului (Roma), unde lupoaica mitică a alăptat pe *Romulus şi pe *Remus; sau poate o divinitate din alaiul lui *Lupercus, zeul turmelor. Lupercus Vechi zeu ocrotind turmele, în *mitologia romană; mai târziu, sub influenţă greacă, începe să fie confundat cu zeul *Pan. * Sărbătoarea Lupercal ia (care îi era consacrată la 15 februarie şi ulterior transformată în *cultul lui Pan) se declanşa prin sacrificarea a doi *ţapi (—> sacrificiu), după care preoţii luperci alergau prin oraş ca să lovească simbolic pe trecători cu nişte curele speciale, confecţionate din pieile ţapilor jertfiţi, gesturile lor fund consacrate, în *superstiţia romană, drept aducătoare de belşug în recolte, în naşteri si în fatări. lupul Fără să fi avut un *cult de prim rang, 1. era legat, mai ales ca *totem sau ca *simbol emblematic, de organizarea cetelor de războinici, sau de originea totemică a unor triburi (Europa. Asia Occidentală, America de Nord, mai rar în Extremul Orient); unele triburi venerau 1. ca zeu al războiului. în cadru religios erau consideraţi lupi -alături de animalele respective - şi oamenii *mutanţi care se puteau preface în lupi, mai ales în scopuri militare (—> lykantropie). ~în India există o tradiţie, relatată de *Mahăbhărata, potrivit căreia *Bhima, unul dintre eroii ^ principali ai eposului (ai cărui nume înseamnă „îngrozitorul“), este o fiinţă umană cu trupul de lup. ~ După tradiţia din Iran, marele rege Cyrus a fost alăptat de o lupoaică. ~ Tipul acesta de adopţiune a fost aprofundat de miturile romane: Lupa (Lupoaica) era considerată mama adoptivă a gemenilor *Romulus şi *Remus; romanii venerau însă şi două divinităţi - * Lupercus şi *Luperca - păstrând doar în rădăcina onomastică relaţia cu 1. ~ în Hei lada, mitul 1. era foarte restrâns: transformarea în 1. a lui Lykaon nu e privită decât ca o pedeapsă pentru crimă. ~ Mitul e mult mai bogat reprezentat la scandinavi şi germani: *Fenrir şi Skoll sunt 1. infernali, cu importante roluri în *escatologie; de asemenea, zeul suprem *Odhinn era însoţit de „câinii“ săi de pază Geri şi Freki, de fapt amândoi lupi; la germani era răspândit *ritualul militar al soldaţilor în piei de lup (ulfhedhnar) ~ în Caucazul de Nord, populat de alani, apoi de oseţi, eposul *Narţilor descrie personajul Woerhoeg -^strămoşul totemic nart - simplă personificare a 1. ca atare (uneori însă numit doar „cel cu cap de lup“). ~ Stindardul de război al dacilor era de fapt un soi de instrument de producere a urletului cu ajutorul vântului, fiind modelarea unui cap de lup (cu trupul redus la minimum); acest lup-dragon era şi emblematic la poporul războinic, căruia i se atribuia şi practicarea lykantropiei. - O cronică chineză din sec. VII spune că strămoşii turcilor asiatici au fost nimiciţi într-un război greu, afară de un băiat care fusese alăptat de o lupoaică, devenită apoi soţia lui şi născând de la el zece fii. ~ L. este venerat în diferite moduri de amerindienii nordici: tribul tlinkit povesteşte că strămoşul tribal, împrietenindu-se cu un lup care îi purtase noroc, lasă în urmă tradiţia potrivit căreia 1. e totemul tribului; algonkinii pun 1. în relaţie cu lumea subterană a morţilor (—> Nanabozho). ~ Destul de răspândit, deşi mai ales în formă lykantropică, era cultul 1. la $lavi: pe lângă personajul fabulos Balaurul lup-de-foc, oamenii mutanţi de tipul *Volkodlak, prefacându-se în lupi la dorinţă, sau lupul mutant Viscun din *credinţele ucrainenilor, există un *ritual de toamnă târzie sau de iarnă, constând fie în travestirea unor grupuri de oameni în piei de lup, fie în purtarea solemnă a unui lup împăiat (ori numai a unei păpuşi simbolizând vag animalul); cehii numeau îuna decembrie vlc! mcsic (luna lupului), obicei ce se regăseşte aproape identic în Letonia (Vilka mënesis). ~ Dar sunt şi variante pur pastorale în mitul I.: zeul păstorilor oseţi (Caucazul de Nord) *Tutyr - singurul care putea să permită 1. să fure oi, şi-a transferat, prin contaminare (prin alani) acest atribut asupra unei divinităţi pastoral-agrare din *mitologia românească - *Sânpetru (care este însă o divinitate mult mai complexă). sj V. Garfîeld and L. Forrest, The Wolf and lhe Raven, Seattle, 1961; Mircea Eliade, Les Daces el les loups (în Numen, 1959, t. 6. fasc. 1); C. Clouson, Turks and wolves. Helsinki. 1964; Georges Dumézil, Heur et malheur du guerrier, Paris, 1969 lustraţie (lat. lustratio - personificare prin *sacrificii) Formele vechi - în *mit şi în *ritual -de purificare se mărgineau la *foc şi la *apă (îndeosebi la apa lustralâ); sub acest unghi, o formă de răspândire a purificării e *botezul'j (practicat mai ales în *creştinism), dar şi spălarea pe mâini a *sacerdotului înainte de oficierea serviciului divin. Foarte larg folosită de romani, 1., în toată ceremonia purificării (lustrationis sacrum) - care era de fapt un ritual expiator - domina o procesiune, când cortegiul înconjura, în mers lent, locul sau obiectul supus L, purtând animalul de sacrificiu, torţe aprinse şi apă lustrală, sfinţită. La 329 LYKANTROPIE romani se purifica orice: ogorul, colonia, armata, oamenii, oraşul. Roma era purificată prin 1. la fiecare termen de 5 ani, în acest caz sacrificiile de purificare fiind efectuate de censorii ieşiţi din funcţie, printr-o ceremonie numită sacra suovetarilia, deoarece erau jertfite 3 animale - un porc (sus), o oaie (ovis) şi un taur (taurus); uneori romanii însoţeau ritualul 1. şi cu *fumigaţii de pucioasă. Luther, Martin Teolog german (1483-1546), traducător integral al *Bibliei în lb. germană, iniţiator al *Reformei religioase anticatolice. Căiugăr augustinian, doctor în *teologie (1512), devenit profesor de teologie la universitatea din Wittenberg, L. şi-a început acţiunea reformatoare cu cele 95 de teze contra indulgenţelor pontificale, pe care le-a afişat la 31 octombrie 1517 pe usa bisericii din Wittenberg; el a proclamat că nici ^Biserica, nici clerul nu sunt mijlocitori între om şi *Dumnezeu, deoarece omul îşi obţine justificarea şi *mântuirea numai prin *credinţă, deci prin relaţiile sale directe cu divinitatea; negând totodată valoarea tradiţiei sacre şi autoritatea papală (—> papi) şi restabilind autoritatea Sfintei Scripturi, reformatorul declară că omul trebuie să-şi recunoască nimicnicia totală în faţa graţiei dumnezeieşti. Chemat la Roma spre a da’ socoteală de atitucfinea şi actele sale L. a refuzat să se prezinte la judecata vaticană, recunoscând că în multe privinţe urmează linia reformatoare a lui Jan *Hus; în 1520, el a ars public bula papală de excomunicare a sa, publicând si un tratat adresat nobilimii creştine germane (An den christlichen Adel deutscher Nation), în care susţine caracterul sacru al vieţii creştine laice. Doctrina lutherană se bazează îndeosebi pe teza asupra *păcatului originar (acest păcat a corupt integral natura umană, lăsând-o în ‘stăpânirea *Diavolului, roadele fiind faptele rele condamnate în Decalog; prin ereditatea păcatului originar „omul e orb prin firea sa şi nu poate înţelege Cuvântul lui Dumnezeu“; de aici, concluzia că omul e lipsit de liberul arbitru care „nu e decât o ficţiune“, voinţa omenească fiind sclava păcatului şi a fui *Satan); consecinţa a fost dispreţul lui L. faţă de raţiunea umană, care era pentru el cea mai mare prostituată diavolească („die höchste Hure, die der Teufel hat“). După J. A. Möhler, concepţia lui L. despre păcatul originar e tipic gnostică (—> gnostici); ea a fost condamnată de Conciliul din Trent. După L., libertatea creştină trebuie înţeleasă ca libertate spirituală (cf. Tractatus de libertate christiana, 1520). în tratatul polemic contra lui Erasmus {De servo arbitrio, 1525), L. şi-a formulat teoria asupra *predestinării absolute, susţinând nulitatea ideii de liber arbitru. § Bengt Hägglund, Theologie und Philosophie bei Luther und in der occamistischen Tradition, Lund, 1955; H. A Oberman, Luther and the Dawn ofthe Modern Era, Leiden, 1974 lutherani —> Martin Luther lutheranism —> Martin Luther Lu Xing Zeul veniturilor şi salariilor, ocrotitorul funcţionarilor, în *mitologia chineză, protejând în genere munca salariată şi posturile administrative. Era asociat de obicei cu zeul longevităţii *Shou Lao si cu zeul şansei *Fu Xing. Lyada Personaj feminin divinizat - poate zeiţă a frumuseţii şi feminităţii, în *mitologia slavă. L. e citată de cronicarul polon Dfugosz, pe lista zeilor populari din Polonia precreştină, care o echivalează atributiv cu zeul roman *Mars; dar L. este identică cu Lada cehă, pe care cercetătorii moderni o echivalează cu zeiţa *Venus. De la *ritualurile pentru L. ar fi pătruns în folclorul ritual românesc, după unii cercetători, refrenul, „Lado, lado“. lykantropie (grec. Zukck; - *lup, avGpomoq -om) Tradiţie totemică (—> totem) la unele populaţii primitive, intrată în deprinderi si *ritualuri simbolice din antichitate, de autodefinire sau de raportare obiectivă. în cadrul unor ^superstiţii, a anumitor fiinţe umane la posibilitatea metamorfozei omului în lup. în antichitate (iar în unele zone chiar în vremea modernă) existau şi asociaţii secrete de oameni-lupi, adesea recurgând numai la forme de asociere simbolică sau emblematică cu animalul patronal. Astfel, o populaţie (neurii) care ar fi trăit pe teritoriul dintre Galiţia şi Smolensk, se îmbrăca în piei de lup; Herodot (Istorii, IV, 105) scrie:„Neurii au aceleaşi obiceiuri ca sciţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Sciţii şi hellenii aşezaţi în Scitia spun că, o dată pe an,’ fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost“; dar aici e vorba de 1. rituală (numită de M. *Eliade şi lykantropie extatică): în astfel de societăţi secrete ale bărbaţilor din comunităţile primitive războinice (Hellada, Iran, Africa, Australia, America de Nord) animalul poate fi altul decât lupul (leopardul în Africa, pisica sălbatică în Australia); uneori, această formă de 1. practică antropofagia (—» canibalism). Ecouri obscure răzbat şi în alte *mituri: *Romulus şi *Remus au fost crescuţi şi alăptaţi de o lupoaică (aceasta fiind un totem din Latium ); steagul de luptă al dacilor era lup totemic; războinicii vechilor germani, numiţi ulfhedhnar, purtau piei de lup. Exista o 1. rituaîă, ţinând de exerciţiile militare, iar ritualul scutea pe luptător să mai conserve în război legile si obiceiurile umane; amerindienii kwakiutli şi Gonacii asiatici, înainte de a pomi la război, execută dansul lupului. Mai târziu, mitofolclorul şi superstiţiile se referă la metamorfoze lykantropice: francii aveau noţiunea werwulf devenită la francezi loup-garou (om-lup) şi desemnând un anumit tip de vrăjitor care rătăceşte nopţile cu înfăţişare de lup, speriind copiii. în Dacia se pare că au existat practici constante de 1.; întrucât Strabon (Geografia, VII, 3, 12) numea pe daci LYKAON 330 Accoi, iar după o tradiţie transmisă de Hesychius, daos ar fi numele frigian al lupului; Mircea Eliade (De Ia Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom.. Bucureşti, 1980, cap. I, Dacii si Lupii, passim) consideră numele dacilor, alături de legenda lupoaicei care i-a crescut pe Romulus şi Remus, printre puţinele „relicve mutilate“ ale ritualurilor arhaice de 1. initiatică. Tradiţia a persistat pe teritoriul Daciei, absorbind şi alte forme; aşa, în mitofolclorul românesc, *Sdnpetru este şi patronul lupilor, probabil sub influenţa alanilor caucazieni (prezenţi în sec. IV în Dacia), popor pastoral având un zeu, *Tutyr, adorat ca „păstor al lupilor“; iar mai târziu, prin slavi, s-a răspândit în onomastica locală un nume destul de frecvent în zona danubiană: Vălcu (slav b'kjikt» rus qo.ik -lup), ca de altfel şi Wolf la popoarele germanice. în superstiţia folclorică românească întâlnim şi forma *Pricolici, denumind pe omul prefăcut în câine care se amestecă în haitele de lupi. După tradiţiile româneşti ale moţilor din Munţii Apuseni, oamenii-lupi sunt sortiţi din naştere să devină periodic lupi autentici, ipostază în care pot fi însă îmblânziţi cu o bucată de pâine sau mămăligă; există şi varianta în care omul-lup îşi poate părăsi condiţia de lup, prin desfacerea farmecelor, atunci când cineva îi dă o coajă de mălai. în multe zone a existat şi o I. magică, întemeiată pe credinţa posibilităţii de transformare reală a anumitor oameni în lupi. E cu putinţă cel puţin aceasta să nu fi fost străină de prezenţa unei forme patologice, adică de maladia descrisă în psihiatrie sub acelaşi nume şi cunoscută din vechime, în al cărei delir bolnavul se crede metamorfozat în lup şi încearcă să se comporte ca atare. (—> Lucoris) $ R. Eisler. Mau into Wolf. London. 1951 Lykaon Personaj fabulistic din * mitologia greacă: găzduind pe *Zeus şi hrănindu-1 cu came de om, a fost prefăcut ca pedeapsă în *lup (lykos); acest *mit moral e povestit, în variante apropiate, de Eratosthenes, Clement Alexandrinul, mai ales *Ovidius (Metamorfoze, I. 4). L. se lăuda că Zeus îl vizitează uneori ca simplu drumeţ, iar o dată, anunţând că marele zeu îi va fi oaspete, spre a fi sigur că acel drumeţ nu va fi altul. îi pune perspicacitatea divină la încercare amestecând între cărnurile de *sacrificiu şi ospăţ, şi carnea unui copil ucis anume; chiar atunci s-a stârnit însă o furtună şi participanţii la omorîrea copilului au pierit loviţi de trăsnet, care era *simbolul lui Zeus. Alţi autori antici (Apollodorus, Scholiastul lui Euripides) atribuisem crimelor lui L. chiar şi *potopul lui *Deu-kalion; dar mitul lui L. a avut în primul rând un scop moral categoric: împiedicarea. în *ritualurile religioase timpurii greceşti, a sacrificiilor umane, practicarea cărora s-ar părea că se extinsese abuziv, imitată după fenicieni. Lymphae *Nimfe dintr-o categorie aparte, în *mitologia romană, patronând apele limpezi şi izvoarele. Lyssa (grec. Xvaoa - turbare, furie bolnăvicioasă, frenezie) Zeiţa nebuniei, în *mitologia greacă, născută de *Nyx (Noaptea) din sângele lui *Uranos: geloasă pe *Alkmene (mama lui *Herakles, pe care îl născuse din dragostea cu *Zeus) şi urînd-o pe rivală, zeiţa *Hera o trimite pe L. la erou, ca să-i ia minţile; într-un impuls de iraţionalitate maladivă, Herakles îşi ucide soţia (Megara) şi copiii; abia actul vindecător al zeiţei înţelepciunii, *Athena, care aruncă asupra eroului o piatră uriaşă, ameţindu-1 şi cufundându-1 într-un somn cfe redresare, izbuteşte să-i curme nebunia (cf. Euripides, Herakles, v. 815-974). M Ma Zeiţă din Cappadocia, probabil de origine cultuală hattită (Asia Mică), prezidând *ritualuri orgiastice. Adorată ca zeiţă-mamă, era slujită la Comana, în Pont, de un mare număr de .curtezane sacre, în cadrul serbărilor bianuale care i se consacrau. Maamutu Pământului *Spirit al vetrei casnice, în *mitologia românească, de origine obscură (deşi nu e imposibilă o influenţă străveche alană, întrucât o divinitate a vetrei este citată în tradiţia oseţilor caucazieni, coborîtori din alani: *Safa). După Petru Caraman, acest „spirit al cărui sediu este vatra“ se invocă în ritualul cununiei (Studii de folclor, II, Bucureşti, 1988, p. 137). Prima atestare despre M.P. se află în secolul XIX, într-o lucrare a folcloristului Christache Ioanide (Misterele vrăjitoriilor magice prin care femeele cu sciintă face a se grăbi măriîisulu fetelor de la tenî, Craiova. 1873. p. 6—7). ea confirmând rolul acestui duh în ceremonia nupţială: „Ieşi, Maamutu Pământului, din vatra focului cu 99 smei, cu 99 de paralei, toţi cu gurile căscate şi vă sorocesc cu soroc de foc să vă duceţi cum mai tare în fuga mare până la scrisu meu, să-l plesniţi, să-l isbiţi, şi la mine să-l porniţi, cum mai tare-n fuga mare.“ Privit în profunzime, obiceiul ţine însă de o categorie mitologică mult mai veche: sacralitatea vetrei, vatra fiind *$imbolul stabilităţii casei şi, ca atare, a familiei. iMaan Emo (Maica Pământului); Maan Emăntă (Doamna Gliei) Zeiţă *htonică de prim rang, în *mitologia finlandeză, considerată simbolul ^Pământului matern; soţia zeului creator *Ukko. Maat Zeiţa adevărului şi a dreptăţii, în *mitologia egipteană, divinitate justiţiară al cărei *simbol. pana de struţ (aleasă ca obiectul cel mai uşor din câte există), este greutatea etalon cu care, în instanţa celestă a *psihostasiei finale, se cântăresc inimile defuncţilor, spre a se constata dacă sunt potrivite cerinţelor maaty, impuse de zeiţă. Iniţial, maat era ideea abstractă de adevăr şi dreptate; când cele două noţiuni ajung atributele principale ale unei personificări mitologice, începe să se considere că sunt două zeiţe gemene M. (Cele două Maat): Adevărul şi Dreptatea. Cu timpul, socotită soţia lui *Thot şi apoi fiica zeului suprem *Re, M. e venerată mai ales ca o singură zeiţă şi devine, paralel, simbolul interacţiunii forţelor care menţin ordinea cosmică, succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi în genere echilibrul universului creat: fâră M., întreaga operă cosmică şi-ar pierde stabilitatea şi lucrarea zeilor ar pieri; de aceea, faraonul era răspunzător de păstrarea principiilor simbolizate de zeiţă, iar preotul ei principal era şeful suprem al tuturor tribunalelor din Egipt; implicit, M. veghea cucernicia religioasă a oamenilor şi respectarea de către societatea umană a poruncilor divine. într-o epocă târzie, în momentul psihostasiei nu mai figura pana de struţ, ci pe unul din talgerele balanţei şedea chiar M., de obicei pe talgerul drept, iar pe stângul, inima mortului. Zeiţa era reprezentată sub aspectul unei graţioase femei tinere şezând cu tălpile strânse şi genunchii aduşi; capul îi era împodobit cu o pană de struţ; uneori, era înfăţişată şezând în barca solară a lui Re, alteori pe un tron din sala de judecată a lui *Osiris. Maboya *Demon din miturile folclorice ale caraibilor (—> mitologiile triburilor amerindiene), o personificare sumbră a nopţii, imaginat ca un semimonstru care stârneşte furtunile şi îi bate pe oameni în somn. Machim (grec li&xtpoc; - războinic) Oraş mitic de războinici, vecin cu paşnicul oraş Eusebes, ambele descrise după o tradiţie obscură de Ailianos (Istorii variate, III, 18) şi plasate de el, destul de confuz, undeva în ocean, spre est faţă de Europa; aceasta şi alte coordonate seamănă întrucâtva cu cclc relatate de Platon despre * Atlantida. Cele două oraşe se aflau pe acelaşi continent oceanic, „dincolo de limitele lumii locuite“; locuitorii din Eusebes trăiau în pace şi belşug, fiind oameni sănătoşi, plini de voioşie, normali biologic si muritori, adesea vizitaţi de *zei; locuitorii din M. par mai ciudaţi: sunt războinici care „vin pe lume în armură“, populându-şi oraşul până la o densitate de „două sute de miriade“, murind aproape numai în războaie şi numai când sunt loviţi cu pietroaie sau măciuci, întrucât „fierul nu le poate pricinui nici un rău“. Macuilxochitl (Cinci Flori) Zeu aztec simbolizând sudul, iar uneori confundat cu *Xochipilli (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); venerat ca zeu al florilor, al serbărilor, petrecerilor şi *jocurilor şi socotit patronul jocului aztec de societate patolli (un fel de joc de dame, disputat între două grupuri, fiecare dispunând de câte 6 pietricele de manevră). Mada Erou din *Mahâbhărata, *simbol al beţiei omeneşti; apare spre a-i obliga pe zeii beîigeranţi să încheie pace, dar este distrus de ei şi MAELDUIN 332 reconstituit în cele 4 patimi omeneşti capitale: Beţia, Preacurvia, Jocul de noroc. Vânătoarea. iiiaelduin Erou mitic celt din Irlanda (—> mitologie celtică), personajul central al unei expediţii maritime fabuloase povestite în saga irlandeză Imrcim curaig Maelduin (Călătoria pe mare a lui Maelduin), atribuită unui bard din Ulster, Aid cel Bălai (sec. X), dar cunoscută în transcrieri mai târzii, cu interpolări din surse creştine şi cu elemente conservate dintr-o materie mitică arhaică. (O scriere cu subiect paralel a apărut cu un secol mai târziu: Navigatio S. Brendani. despre călătoria pe mare a altui erou, *Brain, poate alimentată din acelaşi filon oral pierdut, însă fără existenţa unor puncte epice comune între Brain şi Maelduin. Unii cercetători consideră asemenea elemente epice drept ecouri ale unor lungi navigaţii arhaice spre apus, până pe coastele americane, de tipul expediţiei istorice a vikingului Leif Erikson. Chiar dacă un asemenea strat există în poemele barzilor, *mitul autentic este în miezul fabulos, care e dominant; de pildă, în saga lui JVL, echipajul acestuia găseşte pe ocean un imens stâlp vorbitor de argint: „Stâlpul avea patru feţe şi fiecare faţă a lui era atât de lată, cât ai pluti lovind de două ori din lopeţi; spre a-1 înconjura, trebuia să vâsleşti de opt ori. Lângă el nu era nici un petec de pământ, numai oceanul nesfârşit. Nu se zărea nici temelia stâlpului, nici vârful, aşa era de înalt“. Iar oamenii din echipaj „auziră din vârful acelui stâlp o voce puternică, răsunătoare, melodioasă, dar nu putură pricepe nici cine vorbea, nici în ce limbă“ (op. cit., VIII). Mafdet Zeiţă felină din *mitologia egipteană, reprezentată fie ca *pisică, fie, mai rar, ca ghepard. Atributele ei erau bastonul şi cuţitul, iar menirea se reducea la lupta împotriva şerpilor: „Se ridică Re şi cobra sa pe creştetul său împotriva acestui şarpe care a ieşit din pământ. [...] El retează capul tău cu acest cuţit care a fost ţinut în mână de Mafdet“ (Textele Piramidelor). M. este şi o sprijinitoare a bolnavilor, dar are deopotrivă şi grija cotidiană a moliilor din lumea de dincolo. După unele surse, M. pare a fi fost considerată sora geamănă a zeiţei scrisului, *Seshat. , mag —» magie, sacerdot magie (akkad. imga - preot > asir. maga -*sacerdot > grec. payeia - vrăjitorie, farmece > lat. magus - preot persan) Sistem de ceremonii şi acţiuni determinate de *credinţa în puterea magului de a acţiona asupra realităţii obiective cu ajutorul forţelor supranaturale şi prin alte mijloace oculte sau paranormale. M. se bizuie pe credinţa în existenţa unor forţe în sine în natură (care la mai multe populaţii primitive se numesc fie *mana -termen preluat de istoria *religiilor ca definiţie sintetică, fie *kami etc.), pe care invocaţia magică le poate obliga să acţioneze în favoarea omului sau împotriva lui. M. primitivă are din cele mai vechi timpuri un raport direct în primul rând cu anumite activităţi practice; tămăduirea bolilor (medicina populară), relaţiile de dragoste (dirijarea atracţiei erotice), atragerea vânatului şi peştelui (procurarea hranei), acţiunile militare (repetiţia bătăliei, pregătirea armelor), practici agresive (omorîrea duşmanului prin străpungerea imaginii lui plastice sau prin arderea unui obiect ce îi aparţine): de asemenea, practicarea purificării (un gen de katharsis). în al cărei *ritual se include obligatoriu noţiunea de *tabit, prin care se interzice atingerea unor anume obiecte, locuri sau fiinţe considerându-se fie sacre, fie necurate. Sunt legate aproape de orice practică magică în primul rând *descântecele (incantaţiile) şi vrăjile. • Clasificarea magiei De obicei, încă din antichitate, se disting două tipuri: a) magia albă. adică obişnuită, ademonică, ale cărei procedee principale rezidă în: forţa sonoră a rostirii (nume, incantaţii, cuvinte magice fără sens, ca abracadabra (—> Abrakax), *blesteme ş.a.) şi în forţa creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrată prin *simbolurile reprezentărilor ei plastice (—> exorcism, apotropaion); b) magia neagră, adică procedeul invocării *demonilor în sprijinul săvârşirii actelor magice (unul din procedeele curente ale m. negre: numele unui om era înscris pe frunze uscate de laur, care apoi se ardeau, ca să abată o nenorocire asupra purtătorului acelui nume). J.G. *Frazer desparte m. în: teoretică (pretinzându-se ştiinţă) şi practică (pretinzându-se artă), cea de-a doua subdivizată în: pozitivă (vrăjitoria) şi negativă (tabuarea). Definind-o global ca „sistem fals de legi naturale“ şi ca „ghid înşelător al comportării“, dar mai ales ca „o falsă ştiinţă tot aşa precum şi o artă avortonă“, Frazer reia într-un fel opinia lui *Hegel, care a redus m. la simple „superstiţii“ şi „aberaţii ale sufletelor slabe“. în dezacord cu atari interpretări, Claude *Levi-Stra-uss găseşte că „deosebirea esenţială între magie şi ştiinţă“ constă nu numai în faptul că „una postulează un determinism global şi integral, pe când cealaltă operează prin diferenţierea nivelurilor, dintre care numai unele admit forme de determinism“, dar şi în faptul că „gândirea magică şi practicile rituale“ pot fi „expresia unei perceperi inconştiente a adevărului determinismului privit ca mod de existenţă a fenomenelor ştiinţifice, aşa încât determinismul să fie în totalitatea lui bănuit si închipuit, înainte de a fi cunoscut şi respectat“, ^riturile şi credinţele magice devenind expresiile unui „act de credinţă într-o ştiinţă pe cale de a se naşte“ care ajung „duble anticipaţii“ ale ştiinţei însăşi şi asupra metodelor sau rezultatelor „pe care ştiinţa le va asimila într-un stadiu înaintat“; ca atare, în loc „de a opune magia şi ştiinţa, este preferabil a le considera paralel, ca două moduri de cunoaştere, inegale în ce priveşte rezultatele teoretice şi practice [...], dar nu prin genul de operaţii mentale“, deosebite „mai puţin prin natura 333 MAGIE lor, cât prin funcţia tipurilor de fenomene cărora li se aplică“ (dândirea sălbatică, 1962, trad. rom., Bucureşti, 1970, p. 151, 153). • Bazele parapsihologice ale magiei Dacă unii cercetători (Storch) puneau mentalitatea primitivă mitico-magică în raport cu schizofrenia, alţii (de la A. *Lang la J.W. Hauer) au presupus că m. se bizuie pe unele însuşiri paranormale ale unor subiecţi primitivi. Se poate totuşi presupune azi că, independent de încadrarea în ritualurile spectaculoase şi inutile uzând de o recuzită complicată şi exterioară, m. porneşte uneori tocmai de la atari însuşiri native (unele încă discutabile): hipnoză, sugestie, telepatie, tele-kinezie, clarviziune, premoniţie. Fiziologistul Charles Richet scria că „în anumite condiţii, se pot obţine mişcări ale diferitelor obiecte mai uşoare sau mai grele, fără nici un contact şi fără intervenţia vreunei forţe mecanice cunoscute“ (Traité de métapsychique, Paris, 1923). Wilhelm H. C. Tenhaeff, profesor de parapsihologic la Universitatea din Utrecht, afirmă că unii oameni moştenesc dintr-un filon preistoric însuşiri paranormale, atrofiate de civilizaţie, pe care profesorul Joseph Banks Rhine (’Universitatea Duke, S.U.A.) le numeşte „percepţii extrasen-zoriale“. E posibil deci ca, înzestrat cu una sau mai multe însuşiri paranormale pe care le extrapolează şi le include în spectacolul său de m. aibă, ^şamanul sau magul să se mire el însuşi de unele efecte ale practicii sale, iar de aici să deducă ilimitarea forţelor sale. • Variaţiile geografice ale magiei - Magia chal-deană în Babilon, m. era o instituţie de stat, regii întreţinând magi la curte care erau socotiţi solii zeilor *Ea şi *Marduk; preocupările principale erau: lupta defensivă împotriva răului, medicina, apărarea de mânia *zeilor şi de atacurile demonilor, ca şi de practicile vrăjitorilor vulgari (Codul lui Hammurabi interzicea vrăjitoria); iar exorcismul aparent al magilor chaldei tatona de fapt căile ştiinţei; în latura spectaculoasă a m. chaldeene intrau incantaţiile, traseul virtual cu bagheta magică („Cercul magic al lui Éa se află în mâna mea“, spunea magul) si adesea, în ritualurile substituirii, *ţapul ispăşitor. ~ Egipt Se practica mai ales m. defensivă, protejând pe oameni eventual de furia zeilor (prin incantaţii, *talismane, *amulete), şi foarte rar cea agresivă; m. egipteană apăra pe faraon şi ţara de duşmani şi îşi aroga forţa de a opri *soarele şi *luna din mers, de a stârni trăsnetul, de a produce sau opri catastrofe; preoţii practicau medicina magică, transferând boala într-un animal pus în preajma bolnavului, sau îşi vindecau pacienţii în stare de hipnoză, în „templele somnului“. ~ Iran Tradiţia atribuia preoţilor perşi, numiţi magi, puterea de a manevra *focul pantomorf şi lumina astrală: în *templele lor ar fi putut apărea subit întunericul ziua, lămpile s-ar fi aprins de la sine, fulgerul s-ar fi descărcat la dorinţa lor; „focul divin“ (poate electricitatea atmosferică sau cea produsă artificial), numit „leul ceresc“, le-ar fi stat la îndemână şi ar fi ştiut să dirijeze curenţii magnetici naturali, numiţi „şerpi“, ca pe nişte săgeţi. ~ India Forţele magice erau atribuite mai ales înţelepţilor mitici (*rişi), care dispuneau de o forţă nelimitată a blestemelor având efect şi asupra zeilor; de pildă, înţeleptul vedic Asita este maestrul întunericului şi al m.; esenţiale erau cele 8 mari puteri magice (aşţamahăsiddhaya) şi cel care dispunea de ele era capabil să stăpânească lumea: ştiinţa de a te face infinit de mic, mare, uşor şi greu, puterea de a obţine orice doreşti şi de a face cum şi ceea ce doreşti, de a supune orice dominaţiei tale şi de a dispune de o voinţă nelimitată de nimic. ~ China M. s-a împletit din antichitate cu originala medicină homeopatică, cu folosirea tamariscului, a rădăcinii renshen (rădăcina vieţii veşnice) şi a procedeelor acupuncturii; paralel, în forme mai stranii, practicau o m. subtilă unele persoane mitice: *Gao-Yao, utilizând un berbec oracular (—> oracole), *Huangdi căutând în munţi un metal rar, purificat într-un cazan special. - tiellada Se credea că unii magi din Tessalia pot, prin incantaţii, să atragă Luna pe * Pământ, apoi s-o retrimită pe locul ei, producând un imens vacarm cu o mulţime de instrumente de aramă. - America precolumbiană M. de bază (deşi exista şi una medicală) era fie de caracter oracular, prin g’hicitul în boabe de porumb, fie de caracter premoniţional, în stare de extaz provocat de consumarea unor ciuperci halucinogene, patronate de Zeul-ciupercă *Teonanacatl. - Evul mediu european devine un câmp de întretăieri ale celor mai haotice tradiţii de m., vrăjitorie, *astrologie, figuri istorice ca Paracelsus ori Nostradamus şi semilegendare ca *Faust fiind în permanentă concurenţă cu vrăjitorii vulgari sau cu şarlatanii de bâlciuri. Practicile magice nu au încetat niciodată: constituind o bază religioasă la toate populaţiile semiprimitive. ele se menţin şi înăuntrul civilizaţiei consolidate, fie în forma medicinei populare agrementate cu descântece, fie în tradiţiile folclorice care păstrează uneori şi exorcismele şi chiar urme de m. neagră (care se combină cu materia civilizaţiei tehnice exterioare: de ex., vrăjile asupra unor subiecţi prin înţeparea cu acul a fotografiilor acestora). Persistenţa m. se explică atât prin dorinţa nerăbdătoare a omului de a rezolva necunoscutele mediului agresiv, cât şi prin înclinaţia lui de a stăpâni forţe necomune. De ex., Apuleius a fost acuzat de practicarea m. (acuzaţie plină de primejdie în vremea sa, putând să atragă chiar pedeapsa cu moartea); dar în apărarea sa, subtilul orator şi scriitor latin a oferit cu perfidie un autentic tratat de magie; opera lui. Apologia sau pledoarie pentru sine însuşi contra acuzaţiei de magie, descrie de fapt practicile magice esenţiale de care s-ar părea că nu era străin; deşi achitat în MAGNI 334 proces, rezultă discret din context că se îndeletnicise într-adevăr cu practicile magice, iar urmaşii l-au memorat mai ales ça mag, opinie confirmată şi de sf. *Augustin. în evul mediu, kabbaliştii (—> Kabala) agreau îndeosebi m. semnelor grafice (litere şi cifre); şi nici mai târziu m. nu a fost evitată în special de unii teozofi (—> teozofi e). Privită în structură, m. este unul dintre temeiurile arhaice ale gândirii religioase şi nu poate fi considerată numai pragmatic. Frazer a clasificat m. dintr-un unghi mai rigid şi deosebind două principii ale gândirii magice: legea similitudinii (similarul produce similar, deci efectul se aseamănă cu cauza sa) şi legea contactului (lucrurile care au fost odată în contact unele cu altele continuă să acţioneze unele asupra celorlalte, la distanţă, şi după ce contactul fizic a încetat); în acest mod, se ajungea la o m. homeopatică (bazată pe similitudine, când magicianul crede că poate provoca orice efect prin imitarea lui) şi la o m. contagioasă (bazată pe contact, când magicianul crede că, acţionând asupra unul obiect, acţionează şi asupra persoanei căreia i-a aparţinut obiectul); dar dacă Frazer, considerând m. o pseudoştiinţă şi un instrument primitiv de investigare a forţelor naturii, nu a coborît în profunzimea fenomenului, alţi cercetători, reproşându-i de a nu fi observat decât ce cred oamenii despre lucruri şi nu ce fac ei cu ele, au atras atenţia asupra unor elemente simbolice esenţiale din structura m. (John Benett). Unii antropologi şi etnografi au presupus că formele timpurii de m. preventivă ar fi aproape un act deliberat, silit de frica sau de neliniştea generatoare de obsesii, şi că aşadar ritualul magic, contracarând obsesia, îl încredinţează pe primitiv că primejdia e înlăturată; dar acestea sunt în genere interpretări făcute de psihiatri, care îşi aleg date convenabile din anchetele etnografice, pe care le extrapolează (Kn. Rasmussen colectează mărturisirea unui şaman eschimos: „noi nu avem credinţă, nouă ne este frică“). Mircea *Eliade a remarcat utilizarea în multe comunităţi, fie primitive, fie civilizate, a recitării solemne de *mituri cosmogonice. în scopuri de m. terapeutică (—> descântece), valoarea fiind simbolică: bolnavul devine „contemporanul creaţiei; el retrăieşte deci starea de plenitudine iniţială“, întrucât „nu se repară organismul uzat“, ci „se reface“, bolnavul trebuind să se nască din nou, reproiectat „acolo unde acest eveniment e pe cale să se petreacă“ (Mythes, rêves et mystères, Paris, 1957, p. 50-51). f—» teurgie) § Emesto de Martino. Il monda magico. Prolegomeni a una storia del magismo. Torino. 1948; Hutton Webster. Magic, A Sociological Study, Stanford. 1948; Simeon Florea Marian. Vrăji, farmece şi desfaceri, Bucureşti. 1893; H. E. Wedeck, Dicţionarr of Magic, New York [1956]; Ulric Molitor, Despre vrăjitoare si prezicătoare (textul original: incunabulul apărut la Colonia. 1489). trad. Tiberiu Dăioni şi Délia Dună. studiu introductiv de Tiberiu Turculeţ. Tornada. Bucureşti, 1991 Magni Zeu din *mitologia scandinavă, simbolizând forţa (sensul literal al numelui său), secundat de un frate: Modi (*simbol al cutezanţei). amândoi fiind fiii zeului *Thorr (M. al *gigantei Jarnsaxa). Voinic din naştere, când împlinea 3 zile, iar tatăl său Thorr fusese imobilizat de cadavrul *uriaşului *Hrungnir, pe care tocmai îl doborîse, M. l-a eliberat uşor de sub uriaş, aruncând cadavrul în lături, cu regretul că nu venise de la începutul duelului; (Modi, născut de *Sif, soţia legitimă a lui Thorr, e o figură ştearsă, dublându-şi impersonal fratele); Magni şi Modi supravieţuiesc dezastrului *Ragnarokr, moştenind amândoi ciocanul *Mjolnir, ca simbol al continuităţii importanţei meteorologice a fulgerului; amândoi sunt dintre puţinii zei care recompun noul *panteon în *Himli - lumea restabilită. Magog —» Gog şi Magog Magutis Zeu din Moesia, cu personalitate deocamdată indistinctă. » Mahăbhărata Epopee sanscrită, considerată adesea *Veda a 5-a, ale cărei prime texte sunt databile în mileniul II î.e.n. Atribuită (ca alcătuitor sau autor) unui *rişi, înţeleptul mitic *Vyăsa, M. a fost compusă de fapt în cursul unui lung proces istoric de elaborare şi cizelare, pomindu-se probabil de la nararea unui război local, apoi descriindu-se isprăvile şi războiul de cucerire a Indiei, purtat de dinastia selenară a neamului *Bharată, într-un cadru mitic general; războiul descris de M. e purtat între triburile *Pandava şi *Kaurava. întreaga concepţie a \1. e dominată de una dintre cele mai timpurii doctrine filosofice din India, - şcoala *Sămkhya (sanscr. - calcul, raţionament, adevăr autentic). întemeiată conform tradiţiei de înţeleptul Kapila -, dar şi de doctrina *Yoga. în concepţia Sămkhya, substanţa de bază a existenţei este materia (—> Prakriti), a cărei consecinţă este lumea obiectuală şi în cursul transformărilor căreia întâia etapă e şinele, eul: deşi Prakriti este cauza cauzelor, alături de materie ca principiu fundamental, şcoala Sămkhya admite, ca principiu autonom, * spiritul (—> Puruşa). Dintre ramurile existente ale doctrinei, în M. predomină asa-numita Sămkhya epică. Textul iniţial al M. avea 25 000 de versuri, apoi s-a amplificat periodic (mai ales în sec. IV î.e.n. şi V-VII e.n., ajungând Ia peste 100 000 distihuri sau strofe (sloka) în 18 cărţi (parva), adică 215 000 versuri. Ediţia critică modernă a epopeii conţine 225 capitole. Totuşi, după unii sanscritologi (G. Biiler), textul cunoscut azi ar fi fost scris integral de un singur poet şi ar fi fost încheiat în sec. IV. Primul text păstrat al M., caligrafiat în lb. sanscrită pe foi de palmier, e însă din sec. VI î.e.n. Subiectul general al cărţilor M. e acesta: 1) Adiparva Interferenţă cu naraţiunea de bază despre creşterea şi învăţătura celor 5 fii ai lui *Păndu, în prima carte apare o descriere a *cosmogoniei, o enunţare a celor 4 *yuga, o trecere în revistă a principalilor 335 MAHAYAN *zei vedici (—> mitologie vedică) şi genealogiile celor două familii rivale, Kaurava şi Pandava. 2) Sabhăparva (Cartea adunării) *Nărada, cel care i-a văzut pe zei, îi adună pe paznicii păcii, iar o ceartă iscată dintr-un joc de zaruri f—>jocuri rituale) duce la exilarea celor 5 Pandavah într-un palat smolit. 3) Aranyakaparva, consacrată ^evenimentelor din pădure“, printre care un concurs de arcaşi, unde apare * Aijuna; apoi însurătoarea celor 5 Pandavah cu aceeaşi femeie (Draupadi); în fine, încercarea Marelui Zeu (*Mahădevâ) *Civâ de a detecta însuşirile de luptător ale lui Aijuna. 4) Virăţaparva Cei 5 fraţi ajung în capitala lui Virăţa. 5) Udyogaparva (Cartea strădaniei) Arjuna stabileşte relaţii cu *Vasu, care devine comandantul fraţilor Pandavah. 6) Bhişmapai^a narează crearea continentelor şi descrie o bătălie cumplită de 9 zile, dar include în context şi tratatul filosofic *Bhagavadgîtă. 1) Dronaparva în cursul unui război cu multe victime, *Drona se foloseşte de miraculoasa armă nărăyana. 8) Karnaparva, consacrată lui Karna, ucis în luptă, şi căderii triplei cetăţi magice *Tripura. 9) falyaparva - o istorie a originii luptelor cu carele, o descriere a pieirii celor mai mulţi dintre membrii grupului Kaurava şi o prezentare a *ritualului de purificare în locurile sacre ale fluviului zeiţei *Sarasvati. 10) Sauptikaparva Descrierea groaznicului măcel al unor oameni adormiţi. 11) Striparva (Cartea nevestelor) Despre *bocetele soţiilor eroilor căzuţi. 12) Qântiparva (Cartea pacificării) Despre tristeţea şi regretele lui *Yudhişţhira, cel mai mare dintre fraţii Pandavah: de fapt cartea a 12-a e un tratat filosofic despre ştiinţa conducerii statului şi despre obligaţiile dictate de împrejurări catastrofale, dar şi despre căile *mântuirii omeneşti. 13) Anuqăsanaparva (Cartea preceptelor) Despre liniştirea sufletului lui Yudhişţhira, despre datoriile morale ale oamenilor şi despre mijloacele prin care omul poate deveni util şi capabil să atingă treptele superioare spre a merge pe căile adevărului. 14) Aţvamedhikaparva (Cartea sacrificării calului) Despre vestitul *sacrificiu *agvamedha. îndeplinit de regi, despre bătăliile lui Aijuna şi despre ihneumonul apărut în timpul jertfei *calului. 15) Agramavăsikaparva Descrierea structurii locuinţei si a practicilor ascetice (—> ascetism). 16) Mausalaparva Cartea cruntelor bătălii ale lui *Râma, cu suliţe ucigaşe devenite trăsnete şi provenind din firele ierbii eraka, după ce a cules-o *Krişna; Arjuna îndeplineşte ritualul arderii cadavrelor iui Vasudeva şi Râmă, după care el însuşi capătă învoirea să se consacre treptei sahnyăsa (despărţirea totală de lume), ultima din viaţa unui *brahman. 17) Mahăprasthanikaparva Povestirea marelui exod al Pandavilor care-şi părăsesc regatul împreună cu regina Draupadi şi aleg calea renunţării şi a *mântuirii supreme. 18) Svargărohanaparva (Cartea înălţării la cer) Consacrată evenimentelor supraumane care îi ajută pe eroi să se întoarcă în *Paradis (*Svargâ). Există şi două cărţi suplimentare: 19) Harivansa, consacrată genealogiei lui Hari; şi 20) Bhavişyaparva (Cartea profeţilor), un text oracular. - M. este şi cel mai amplu codice de izvoare asupra miturilor din mitologia vedică şi vechilor *religii ale Indiei. Potrivit tradiţiei hinduse, M. a fost comunicată, întâia oară, prin viu grai, în pădurea Naimişâ (Naimişăranya), în naraţia lui * Vaigampăyana (unul dintre naratorii principali, cunoscuţi şi din context). Asupra surselor istorice ale subiectului există o ipoteză mai nouă (1982): după îndelungate săpături arheologice, prof. Lai (India) a ajuns la concluzia că esenţialul întâmplărilor din M. poate fi raportat la un şir de evenimente istorice reale, care s-au desfăşurat aproximativ între sec. VIII—VII î.e.n. (—> smriti). § A Pro.se English translation of the Mahabharata, edited and published by Manmatha Nath Dutt. M. A. Calcutta. 1895-1905: B. Roy, The Mahăbhărata, Calcutta, 1958; H. Oldenberg. Das Mahăbhărata, Gottingen, 1922. Mahădevă (Marele Zeu) în * mitologia vedică, considerat sămânţa iniţială; nume dat în *Veda şi în *Mahăbhărata fie lui *Rudra, fie mai târziu lui *Civâ. Mahâyana (Marele Vehicul) Curent religios reformist, apărut ca *sectă după principala schismă din *budismul clasic (sec. I e.n.) şi opunându-se sectei tradiţionaliste *Hinăyana, cu scopul de a împrospăta vechea doctrină, prea riguroasă pentru mediile simple de credincioşi şi prea străină de viaţa laică. întemeiată de *brahmanul şi teologul budist Nagarjuna, doctrina M. predică ideea că omul este prea slab ca să se poată dispensa de *zei în efortul său de a obţine *mântuirea în *Nirvăna; de aici, a apărut în M. practica divinizării lui *Buddha, întemeietorul legendar al budismului. M. face largi concesii *brahmanismului, cu care mai târziu se va şi contopi; în acelaşi spirit, inspiră construirea unor mari *temple şi statui gigantice şi stabileşte *dogma că Buddha întemeietorul nu este decât unul dintre numeroşii zei Buddha, stăpâni ai universului (cifra ajungând în cele din urmă la 995); concomitent, mahayanismul venerează şi categoria sacră plurală *Bodhisattva, care reprezintă o formă potenţială a lui Buddha. Când budismul clasic refuzase *panteonul vedic tradiţional, de fapt nu negase zeii vedici f—» mitologie vedică)% socotind numai că actul veneraţiei unor zei ca *Brahmă, creatorul unei lumi imperfecte, este incompatibil cu realitatea acestei lumi a suferinţei; iar astfel, Buddha devine mântuitorul capabil să distrugă suferinţa prin călăuzirea oamenilor spre încetarea ciclului de reîncarnări (*samsăra) şi prin dobândirea „stingerii“ finale în Nirvana. M. stipulează dreptul universal al oamenilor (şi nu numai al călugărilor budişti) de a obţine Nirvana; dar, deopotrivă, include noţiunile, inexistente anterior, de răsplată şi pedeapsă postumă, sub forma unui *Paradis MAHDI 336 (*Sukhăvati), dirijat de Buddha-Amitaba, şi a unui * Infern. Reforma mahayanistă a fost necesară în primul rând datorită unui paradox intern al budismului iniţial; câştigarea unei rapide popularităţi de către budism, prin recunoaşterea existenţei suferinţei în lume şi prin oferta unei căi a mântuirii, era contracarată - prin ideea reîncarnărilor imprevizibile, deschise schimbărilor apartenenţei de castă (*vârna), prinţul de azi putând renaşte în viaţa următoare ca parya sau chiar ca animal, sclavul de azi putând renaşte ca rege - de o dogmă impopulară. Decăzut în India, patria lui de obârşie, budismul cunoaşte o nouă înflorire, în forma sa mahayanistă, sub regele Kanişka (78— 123), considerat un al doilea *Agoka. Kanişka a convocat un conciliu panbudist la Kashmir (sec. II), în cadrul căruia s-au elaborat şi formulat dogmele de bază ale doctrinei M., socotită „calea largă“ a mântuirii budiste. Contrar doctrinei Hinăyana, care profesa desprinderea de toate legăturile terestre, mahayanismul îşi asumă misiunea atragerii cât mai multor fideli şi a influenţării vieţii laice, iar consolidarea unui sistem monahal puternic (—> monahism) are ca scop mijlocirea raporturilor între divinităţi şi oameni. *Ritualurile mahayaniste devin spectaculoase, *cultul preia forme rafinate de artă plastică şi muzică şi încep să se organizeze periodic mari procesiuni cultuale. Răspândindu-se mai uşor decât budismul originar, M. obţine numeroşi acfepţi mai ales în Tibet (unde capătă o formă locală, numită *lamaism) şi în China (unde se divide în mai multe curente, dintre care doctrina *zen, constituită în sec. VI, pătrunde larg şi în Japonia). $ Buddhist Mahăycma Texts, translated from the Sanskrit by E. B. Cowell. F. M. Müller. J. Takakusu, I—II. Oxford. 1894; Dutt Nalinaksha, Aspccts of Mahayana Buddhism and its Relations to Hi navă na. London, 1930 Mahdi (arab al-Mahdî) Personaj mesianic (—> Mesia) în *credinţele musulmane (—> mitologie arabă; islam), considerat mesagerul viitor al lui * Allah şi care urmează să apară, ca om, pentru împrospătarea credinţei, în preajma Judecăţii de Apoi. Conform tradiţiei islamice, venirea lui M. va coincide cu răspândirea necredinţei şi a răului pe tot pământul. Numit şi Imamul Ascuns, M. este o formulă teologico-politică a *sectei siite (—> şiiţi); fiind socotit coborîtor direct (fin *profetul *Mahomed, el va fi al 7-lea profet, care va continua în linie dreaptă descendenţa, de fapt, de la Muhammad ibn Ismail, pupilul celui de-al 7-lea profet din istoria islamului (Ismail - ultimul din seria: *Adam, *Abraham, Nuh [*Noe], Musa [*Moise], Isa [*Isus Christos], Muhammad [Mahomed]). Până în clipa decisivă, M. stă ascuns într-o recluziune inaccesibilă, urmând să vină în împrejurări de structură escatologică pentru a instaura domnia egalităţii şi dreptăţii pe pământ. „Sursele clericale ale şiismului autentifică această venire, raportând-o la împrejurarea aşa-numitei revoluţii religioase iraniene, al cărei lider spiritual şi politic (ayatolahul Homeyini) e identificat cu aşteptatul Imam Ascuns“ (Victor Kembach, Biserica in involuţie, Bucureşti, 1984, p. 317). Primul act terestru a lui M., imediat după pogorîrea sa, va fi uciderea lui al-Dadjdjăl (un fel de *Antichrist), iar odată cu el trebuie să revină pe pământ Isa, care va şi muri în aceeaşi perioadă; următorul act al lui M. va fi instaurarea dreptăţii şi belşugului egalitar; iar la sfârşitul domniei sale când, prin forţa sa justiţiară, îi va întoarce pe oameni la credinţa lui Allah, instituind comunitatea universală, pentru care legislaţia religioasă islamică va fi devenit obligatorie, vor învia morţii şi va începe Judecata de Apoi. Domnia lui M. urmează să dureze minimum 3 ani sau maximum 9 ani. în istoria periferică a islamului, s-au mai considerat Imami Ascunşi câţiva reformatori; printre ei, liderul unei mişcări din Sudan (Africa), de la sfârşitul sec. XIX, declanşate contra dominaţiei turco-egiptene şi britanice. Mahi (Cea Mare) Zeiţă arhaică din *mitologia vedică, personificând *Pământulr era invocată în cadrul unei triade, împreună cu zeiţele *Sarasvati şi *// islam), propagator al textelor coranice (autor parţial al acestora, necodificate încă pe vremea sa în culegerea unitară *Coran), venerat de credincioşii musulmani drept *profetul unic şi împuternicit al divinităţii unice * Allah. Probabil, personaj istoric (cca 570-632), născut la Mecca (Arabia), după meditaţii solitare într-o recluziune de un deceniu şi jumătate, M. începe să predice ideile unei reforme politico-religioase a arabilor; urmat de numeroşi prozeliţi, atacat de adversari, se refugiază la Medina (622), iar acest moment capătă numele Hegira şi marchează începutul erei islamice (—> calendare). în aceste împrejurări, M. provoacă un război civil, al cărui rezultat este răspândirea ordinii politice şi religioase mahomedane asupra întregii Arabii. Potrivit tradiţiei, Coranul i-a fost revelat lui M. de *îngerul 6jabrail (*Gabriel) -echivalent în mitologia islamică cu *Sfântul Duh (sau, în altă variantă, chiar de Allah); M. ar fi scris (deşi istoria nu confirmă că ar fi ştiut carte) întregul Coran la dictarea lui Allah sau l-ar fi primit, gata scris pentru el de îngerul Djabrail (care capătă astfel rolul de *logos), originalul cărţii sacre păstrându-se în *cer, întrucât textul e oricând modificabil după dorinţa lui Allah. Tradiţia mitologică precizează că M. a fost transportat în 337 MAIMONIDES cer de animalul fabulos Burak (o iapă cu cap de femeie si coadă de păun), sub călăuzirea aceluiaşi Djabraif şi cu ajutorul pietrei, sacre *Kaaba; aceeaşi tradiţie îi atribuie profetului săvârşirea câtorva mari minuni (învierea din morţi a tatălui său, frângerea în două a *Lunii şi reîntregirea ei, obligarea unui lup de a vorbi în grai omenesc, răsărirea unor trandafiri din sudoarea sa, alimentarea întregii sale armate cu apa scursă din degetele lui, potolirea poftei erotice a 5 000 de soldaţi cu propriul său trup s.a.). Doctrina instituită de se bizuie pe *dogma esenţială: Nu este dumnezeu în afară de Dumnezeu [Allah] şi Muhammad este solul [profetul] dumnezeiesc (Lă ilahă illăh Allăhu wa Muhammădun rasulu llăhi), precum şi pe un sistem amănunţit juridico-religios, care include, între altele, 5 ^rugăciuni zilnice obligatorii, rostite cu faţa orientată spre Mecca, postul lunii Ramadan, milostenia sub forma depunerii celei de-a 40-a părţi din venit, hagialâcul (pelerinajul) efectuat cel puţin o dată în viaţă la Mecca pentru închinarea în moscheia consacrată Kaabei, interdicţia consumării alcoolului şi a hranei necurate (în special a cărnii de porc) etc. § Dimitrie Cantemir. Sistemul sau întocmirea religiei muham-medane, text original latin ms; trad. rusă. Sanktpiterburh. 1922: trad. rom. Virgil Cândea, Bucureşti. 1977; R. Blachère, Le Problème de Mahomet, essai de biographie criiUpte, Paris. 1952: M. Hammidulah, Le Prophète de l'Islam, sa vie, son ih livre. I-II, Paris, 1959 mahomedanism —> islam Mahrem Zeu al războiului în mitologia etiopiană precreştină (—> mitologiile populaţiilor africane). M. nu pare să fi avut o tradiţie cultuală prea veche; era venerat probabil ca *strămoş arhetipal dinastic (—» arhetip) si, desigur, protector direct al casei imperiale din Etiopia. Mahucutah Al 3-lea din cei 4 oameni primordiali, creaţi de *zei, în mitul antropogonic (—> antropogonie) al populaţiei quiché din Yucatan (o ramură a popoarelor maya), căsătorit cu *Tzununiha (—> mitologiile civilizaţiilor pre-columbiene) şi alcătuind, împreună cu *Balam-Quitze, ’ *Balam-Acab şi *Yqui-Balam, primul grup mitic uman. Mahuike *Zâna subpământeană a * focului în mitologia neozeelandeză maori (—> mitologii din Oceania), proprietara originară a flăcărilor, pe care le produce mai ales din unghiile sale explozive. ML e deposedată de atributul ei esenţial, prin vicleşug, de către propriul ei nepot: zeul (sau *eroul civilizator) *Maui. Maia 1 (grec. pata [diminutiv de la pfjir|p -mamă] - bunică, măicuţă, moaşă) Zeiţă din *mitologia greacă, simbolizând *credinţa, fidelitatea; reprezentată - contrar înţelesului onomastic - ca o tânără femeie foarte atrăgătoare. Fiică a *Titanului *Atlas, era considerată cea mai frumoasă dintre *Pleiade. Din dragostea ei cu *Zeus s-a născut zeul *Hermes. ~ 2 Maia; Maiesta Zeiţă italică, ocrotitoare a recoltelor de fructe: ca zeiţă arhaică romană, cu atribute *htonice, M. era *simbolul procesului de creştere în natură şi patrona fecunditatea pământului, iar în această calitate i se sacrificau scroafe (—> sacrificiu); era sărbătorită la 1 mai (după filologii romani, numele ei fiind etimonul numelui lunii mai: maius). Potrivit unei informaţii transmise de Aulus Gellius (.Nopţile attice, Xlli, XXIII, 2) M. ar fi fost venerată şi ca soţie a zeului * Vulcanus. Mai târziu însă, peste acest *cult destul de consolidat în *religia romană, se suprapune figura mitologică de împrumut a M. hellenice. Maimonides (Moshe ben Maimun) Filosof, medic şi teolog evreu (1135-1204; după era ebr. 4895-^1964), născut la Cordoba (Spania), mort la Cairo (Egipt), unde fusese medicul sultanului; a scris, în arabă, lucrări de medicină, comentarii teologice (—> teologie) şi filosofice şi, în ebraică, tratatul Dalalath al-hayrin (redactat în 1190 în arabă, ca Sfătuitor al oscilanţilor, apoi tradus în ebraică sub titlul More nebukhim / învăţătorul rătăciţilor şi în latină: Doctor perplexorum), influenţat de doctrina aristotelică, studiată de M. prin intermediu arab. Mishneh Thorah, scris în ebraică, este un compendiu al Legii (*Thorah), numit şi Yad hahazaqah {14 - după numărul părţilor componente). Tot astfel, în comentariile sale la cap. X (Helek) din tratatul Sanhedrin, teologul a sintetizat în 13 puncte crezul * iudaismului: „1) Dumnezeu a creat universul, stăpâneşte şi conduce tot ce există; 2) Dumnezeu a fost, este şi va fi Unul şi Unicul; 3) Dumnezeu, care este Spirit, nu poate fi înfăţişat în nici o formă corporală, nici văzut; 4) Dumnezeu nu a avut început şi nu va avea sfârşit, el fiind cel dintâi şi cel din urmă: 5) Numai lui Dumnezeu trebuie să i se adreseze rugăciunile credincioşilor; 6) Toate cuvintele profeţilor sunt adevărate: 7) Moise este cel mai demn dintre toţi profeţii care au fost şi care vor fi: 8) Legea [Thorah] care i-a fost revelată de Dumnezeu lui Moise este aceeaşi şi azi: 9) Legea nu va fi nici schimbată, nici înlocuită: 10) Dumnezeu cunoaşte toate faptele şi toate gândurile oamenilor; 11) Dumnezeu răsplăteşte pe cei care îndeplinesc poruncile lui şi pedepseşte pe cei care le calcă; 12) Dumnezeu îl va trimite pe Mesia [Unsul său] cel anunţat de profeţi şi, cu toate că zăboveşte, el e aşteptat zilnic de credincioşi; 13) Când Dumnezeu creatorul va socoti necesar, se va produce învierea morţilor.“ Această sinteză e utilizată şi acum în cadrul ^religiei mozaice. M. a încercat să realizeze, în opera sa, o împăcare între *credinţă şi raţiune şi, ca teolog, a căutat să elaboreze un iudaism raţionalist. Modernizând, în spirit filosofic neoaristotelic, rigiditatea gândirii biblice (—> Biblia) şi talmudice (—> Talmud), M. consideră V.T. (în afara primelor 5 cărţi alcătuind Thorah) o alegorie şi o metaforă a principiilor raţionale enunţate de primii *profeţi biblici. MAIMUŢA 9 338 Negând radical ideea de *antropomorfism divin, ca şi ideea de eternitate a lumii sau ideea de nemurire a sufletului, M. consideră că lumea a fost creată de *Yahweh din nimic. El a văzut o deosebire categorică între acţiunea materială, supusă influentelor exercitate de materie, şi raţiunea dobândită, nedepinzând de trup si având drept sursă emanaţia raţiunii universale. Filosofia teologică a lui M. a avut numeroşi adversari; sprijinit de ^Inchiziţie, iudaismul ortodox a determinat arderea pe rug a cărţilor lui M., în 1234, anatemizând pe autor. § L.-G. Levy. Maimonide, Paris, 1932 maimuţa Cu toată înfăţişarea antropoidă a unor specii, m. constituie destul de rar modelul unor personaje mitologice, iar în *religiile primitive * cultul m. e prea puţin răspândit faţă de alte tipuri zoomorfe. ~ Africa Neagră Unele triburi cred că maimuţele sunt de fapt oameni şi că nu vorbesc numai din viclenie, spre a nu fi puse la muncă de semenii umani. Un mit cosmogonic (—> cosmogonie) al tribului baule consideră m., fără a o venera, un_ fel de semidivinitate sapienţială: *Borebore şi Adomankana, pe care zeul *Nyamye i-a delegat să creeze pământul, înainte de efectuarea operei, sunt inspiraţi de Maimuţa Neagră care îi găzduieşte oferindu-le şi o noapte de desfătări. Tribul mandingo se teme de divinitatea monstruoasă Losso (identificabilă cu gorila gigantică de litoral), numită de tribul yoruba direct Maimuţa. Un anumit cult al m. există şi în Togo. ~ Egipt Babuinul (Papio hamadryas) a fost venerat ca *zeu în toată istoria egipteană, iar Cercopithecus aethiops, mai ales în Regatul Nou; totuşi, cultul m. se pare că a fost importat din sud. Fiindcă babuinul (sau maimuţa cinocefală), pe lângă agresivitatea ei, are obiceiul să scoată ţipete stridente la ivirea zorilor, egiptenii credeau că e vorba de o *rugăciune solară matinală, şi astfel zeul suprem *Re se considera că e însoţit de un cor de babuini în fiecare dimineaţă, când iese din ape. Ca martor al călătoriei fecuncfe a *Soarelui pe cer, babuinul sacru era reprezentat uneori şi ca *simbol falie (—> culte falice) personificat. ~ India Zeul-maimuţă sau Prinţul Maimuţelor *Hanuman este cea mai interesantă figură mitologică sub care e venerată această specie: apare în *Rămăyana ca un zeu binevoitor şi inteligent, aliat al lui *kămâ în războiul acestuia. Dar în Assam (la graniţa Pakistanului) s-a conservat un *ritual străvechi de sacrificare anuală a unei m. din specia Entellus (-* sacrificiu), pentru ocrotirea *pădurii de primejdii şi calamităţi, iar a oamenilor, de boli şi de *duhuri rele (—> apotropaion). - China Cultul m. e destul de răspândit, bucurându-se de popularitate prin *mituri şi ^superstiţii. Cea mai populară figură mitologica de m. e §un hou-zu, simbolizând pornirea firii umane de a săvârşi răul, întrucât chinezii socoteau că m. suferă de aceleaşi porniri şi ispite ca şi oamenii. Altă figură mitologică este Bătrâna Maimuţă care îşi organizează specia, frecventând *cerul, păcălind pe zei şi izbutind să se iniţieze în marile taine ale universului (de pildă, arta de a nu îmbătrâni călătorind în cer, ceea ce echivalează cu translaţia în timp relativist; —» timpul); *mitul a fost reluat în romanţarea Călătorie spre Soare-apune a lui Wu Cheng en, unde Bătrâna Maimuţă (sau Regele maimuţelor: Sun Wukong) devine însoţitoarea călugărului Xuan Jiang care aduce în China scripturile budiste *Tripitaka (fojing). - Australia în ins. Melville, specia Kakadu e un *totem. Mainades (grec Malvaâeq; lat. Maenades) Menade Grup de *Nimfe din *mitologia greacă, considerate a-1 fi crescut pe *Dionysos şi ulterior făcând parte din alaiul perpetuu al acestui zeu. în anumite împrejurări, M. erau posedate de furii mistice (|ialveo0ai - afi furios); dar, divinităţi câmpeneşti, ele erau reprezentate mai ales alergând după Dionysos, cu părul despletit, pe jumătate goale, agitând în mână un thyrsus (toiag împodobit cu iederă sau viţă de vie) şi urlând; alteori, se credea că rătăcesc, în stare de extaz, pe câmpii şi prin păduri, celebrându-şi zeul. M. se numeau şi preotesele lui Dionysos (bacchnnte), care luau stupefiante vegetale spre a-şi provoca starea de transă necesara căderii în extazul sacru; după aceea se lăsau pradă zeului venerat în întruchiparea pe care i-o atribuia scenariul ritual. Maitreya (pali Metteyya - Cel legat întru prietenie) Dublă divinitate din ^miturile budiste (—> budism), totodată un * Bodhisattva şi un *Buddha, care vor fi prezenţi, unificaţi în rolul maxim, în ordinea lumii viitoare. M. este singurul Bodhisattva recunoscut egal de toate curentele budiste importante. Canonul *Tripitaka îl aminteşte pe M. o singură dată: acolo unde Căkyamuni prevesteşte venirea viitoare a sa; dar numeroase comentarii în pali. ca şi scrierile mahayaniste (—> Mahăyana), chiar cele timpurii, îl evocă frecvent. în Maitreyavyakarana există însă cea mai amplă descriere a lui, ca Bodhisattva de al 9-lea nivel. Acum, M. locuieşte în cerul divin Tuşită, unde viaţa zeilor durează 4 000 de ani celeşti, într-o cronologie din care o zi este egală cu 400 ani tereştri şi unde orice Bodhisattva îşi petrece penultima existenţă înainte de a coborî pe pământ ca un Buddha: când Căkyamuni a venit pe pământ, el şi-a aşezat coroana pe creştetul altui Buddha (Buddha Maitreya) care încă mai predică învăţătura despre *dhărma celorlalţi zei şi aşteaptă să vină vremea sa. Dar M. nu se va naşte pe pământ decât atunci când oamenii vor trăi 84 000 ani, iar lumea va fi guvernată de un conducător budist al dreptăţii integrale. *Cultul iui M. s-a difuzat cel mai larg în Asia Centrală şi pe platoul himalaian. § L. Lattourrette. Maitreya. Ie Bnuddha futur, Paris. 1926 339 MAKURAGAMI Maitreyi în *mitologia vedică, mai ales în ciclul *Upanişad, M. este soţia a doua si ucenica înţeleptului Yăjnavalkya (autorul tradiţional al codului juridic Yăjhavalkyasmriti); ea a devenit *simbolul categoriei femeilor înţelepte şi totodată al concepţiei tradiţionale indiene despre rolul femeii în existenţă şi în efortul de cunoaştere a universului. Pregătit de treapta brahmanică a retragerii în *pădure şi având două soţii: Katyayani (înzestrată numai cu „ştiinţa firească a femeilor“ - striprajna) şi Maitreyi (capabilă să discute despre * Brahman - brahmăvadini), Yăjnavalkya o cheamă pe M. să-i transmită în cadru iniţiatic cunoştinţele [ui explicându-i soţiei-discipol ştiinţa despre *Atman si despre valoarea nepieritoare a sa (Brihadăranyaka Upanişad, IV, 15,). M. este în primul rând, ca alegorie mitofilosofică, tipul femeii însetate de cunoaşterea adevărului cosmic. Mâkara (sanscr. mâkara - delfin, crocodil, monstru marin) Clasă de monştri marini fabuloşi, în *mitologia vedică, având dimensiuni gigantice şi un aspect hibrid - între crocodil, delfin şi rechin, însă adesea cu cap de elefant ţinându-şi trompa ridicată, iar alteori cu cap de peşte ţinându-şi căscată gura monstruoasă. Există şi numeroase variaţii figurative polizoomorfe, pornite de la aceeaşi temă de bază. M. se numără printre cele 9 comori ale zeului bogăţiei *Kubera. Makarom Pereche de divinităţi centrale, în mitologia populaţiei din ins. Keiser (Indonezia), reprezentând cele două principii esenţiale ale universului: zeul Makarom Manuwe, principiul masculin fecundator, locuind în cer, uneori chiar în soare, şi zeiţa maternă, fecundă în progenituri, Makarom Mawakhu, principiul feminin fecundat, care - ca *simbol al fertilităţii *htonice - locuieşte în pământ. Makasa Zeul principal al tribului baganda (—> mitologiile populaţiilor africane), iniţial simplă personificare a lacului Victoria, apoi venerat ca divinitate propriu-zisă, cu atribute multiple, de la asigurarea şanselor în pescuitul din lac, până la protecţia agriculturii. De M. se credea că depinde navigaţia pe lacul Victoria, el fiind şi zeu al apei şi al furtunii; apoi a început să fie socotit şi ocrotitorul ceresc al monarhilor tribali. Pe o insulă a lacului M. avea un *templu împodobit cu *simbolul său: o vâslă. Makemake Zeul principal din mitologia Insulei Paştelui (Matakiterani), dar deţinând în primul rând atributul de zeu al războiului; zeu indigen sau de origine obscură, M. absoarbe din mitologia Polinesiei (—> mitologii din Oceania) şi alte atribute: astfel se crede că a luat asupră-şi opera zeului *Tane de creare a omului (—> antropogonie) şi ocrotire a păsărilor, totodată fiind şi patronul tuturor *sărbătorilor rituale insulare. Uneori, *miturile îi atribuie manifestarea publică sub formă de craniu. Stânci pictate şi figuri de piatră cu ochi mari îl reprezintă îndeosebi în satul sfânt Orongo. M. este mai ales zeul obârşiilor şi simbolul sacru al forţei vitale pe care, ’în actul antropogonie de plămădire a primilor oameni (bărbatul He-repa şi femeia Uka), a transmis-o suflând asupra plămadei de ţărână. Un cântec ritual descrie actul în toate detaliile: „Makemake strânse laolaltă ţărână şi o plămădi rotundă, / puse mâna în mijlocul ei şi îi făcu o scobitură / apoi suflă în scobitură şi din ea ieşi un bărbat tânăr, He-repa. / Makemake spuse: - Nu e bine! / îl adormi pe He-repa. / Makemake luă o mlădiţă de bananier. / Deschise pieptul lui He-repa în stânga, / sângele curse peste mlădita de bananier. / Atunci Makemake suflă în mlădiţa însângerată a bananierului / şi se născu Uka, tânăra femeie.“ întrucât M. a adus păsările gonindu-le din largul oceanului pe insulă şi devenind astfel şi zeul vieţuitoarelor din aer, de numele său e legat şi *cultul local al Omului-pasăre Tangata-Manu: în cadru ritual e pândit, primăvara, primul ou depus de păsări, apoi scufundat în mare şi înmânat noului rege, ales anual, în timp ce Tangata-Manu trăieşte retras şi abstinent în sihăstrie, păzind *mana. Unii cercetători pun acest mit în relaţie cu vechile statui *Moai care, simbolizând aparent tăcerea şi aşteptarea, sunt dispuse radial pe insulă, ca să supravegheze - după *credinţa actualilor pascuani - toate sectoarele lumii. § Francis Maziere, Fantastique IJe de Pâques, Paris. 1965 (traci, rom. Bucureşti. 1975) Maku (Fecioara de cânepă) *Zână din *mitologia chineză, a cărei deosebită longevitate i-a dat putinţa să vadă marea prefacându-se de 3 ori în livadă de duzi. Există şi varianta în care M. e nemuritoare datorită forţelor magice pe care le deţine; aşa, de ex., marea se retrage de la ţărm din porunca zânei, cu scopul de a elibera, pentru oameni, o zonă transformată apoi tot de ea, pe noul ţărm, în livadă de duzi. în genere, M. era venerată ca magiciană binevoitoare. Un *mit colateral o prezintă, în altă încarnare terestră, după o ceartă cu tatăl ei, fiind nevoită să se salveze refugiindu-se în munţi, unde şi-a sfârşit viaţa după o îndelungată sihăstrie. Dar într-o variantă istoricizantă, M. a trăit în sec. IV î.e.n.; deşi, după unii comentatori, nu ar fi fost decât o nouă reîncarnare a zânei, iar în această ipostază ea locuieşte pe un munte şi prepară, pe de o parte, o anumită hrană a imortalităţii, iar pe de alta, un vin miraculos care redă orbilor vederea. în iconografia populară, M. e reprezentată adesea fie cu *simbolul chinez al norocului (un liliac în zbor), fie cu simbolul longevităţii (tao - piersicul). Makuragami Zeul patronal al pernelor (deci al somnului cu vise liniştite) în *mitologia japoneză; în timpul nopţii, când omul doarme adânc, M. îi MALAH 340 şopteşte la ureche diferite *revelaţii, îi dă sfaturi sau îi comunică *simboluri oraculare. Malah (sumer, malah - luntraş) 1 în mitologia babiloniană (—¥ mitologii din Mesopotamia), unul din cele 50 de nume ale zeului *Marduk: Corăbierul - protectorul navigaţiei. ~ 2 în *mitologia biblică, mesager al lui *Yahweh sau sol regal (ebr. malakh); mai târziu - *înger al *morţii (—> Abaddon). Malaki t’Olu k’Waig Omul arhetipal de esenţă divină (—> omul primordial), din *mitologia tribului agrar bagobo (ins. Mindanao, Filipine); deşi considerat semizeu, are o importanţă, în unele privinţe, superioară *cultului *zeilor; cauza e probabil morală: menţinut prin tradiţie dintr-un strat arhaic al ^miturilor folclorice, pentru indigeni el reprezintă cel mai înalt ideal de bunătate şi puritate; locuieşte într-un loc misterios din muntele numit izvorul Apelor, la confluenţa a două râuri, cu apa cărora vindecă pe oricine îi e trimis, pe cale magică. O cercetătoare directă a miturilor bagobo, Laura Benedict, afirmă că, potrivit tradiţiei locale, M. „este un mare tămăduitor“: „Acolo, la izvorul magic, Malaki nimiceşte toate bolile care îi sunt trimise. El prinde o panglică sau un fir vegetal în jurul gâtului fiecărei boli, capătul celălalt îl leagă de un stâlp sau de un copac şi strangulează boala. Malaki fOlu k'Waig umblă să cunoască lumea întreagă; el nu doarme niciodată şi răspunde rugăciunilor ori de câte ori îi sunt adresate“. Etnografii (Paul Radin s.a.) îl consideră *erou civilizator, reajustat mitologic şi adorat ca divinitate. Ş L.aura Benedict, A Stiuly of Bagobo Ceremoniale, Magic and Myth (în Annals of ihe A'evr York Acadeniy of Sciences, voi. XXV. 1916, p. 20-21) Malengfung Zeu creator în *mitologia tribului kai (Noua Guinee), care, după ce a făcut universul şi oamenii, s-a retras la orizontul lumii şi a adormit, ca orice *deus otiosus. De fiecare dată când se întoarce în somn, el face pământul să se cutremure. Dar într-o zi se va scula din culcuşul său şi va distruge cerul, care atunci se va nărui peste pământ şi va pune capăt oricărei vieţi. iVîalik-Taus (Regeîe-păun) ^Diavolul, in *mitologia kurdă; ^spiritul generator şi purtător al răului, socotit însă forţa cosmică supremă şi zeul maxim în *cultul *sectei kurzilor yezidiţi (nu-mindu-se ei înşişi Dasni). Cultul yezidit este eclectic şi confuz: deşi divinitatea din vârful piramidei concepute de această *religie sui-ge-neris, M.-T. e socotit totodată şi agentul creator al fiinţei sau zeităţii supreme a universului, aparent detronate de el care este *îngerul căzut, repus însă în drepturile de guvernare cosmică şi deci producând şi răspândind răul în univers. De obicei, yezidiţii evită să-i rostească numele, spre a nu-şi atrage mânia lui şi alte consecinţe tragice; de aceea îl reprezintă printr-un păun simbolic, adesea şi în cartea lor sacră Al-Yalvah. *Coranul pomeneşte de Malik (Surah aurului, XLIII, 11) ca stăpân al * Infernului (*Djahannam) şi ca înger damnat. Malinowski, Bronislavv Antropolog, etnograf si mitolog englez de origine poloneză (1884-1942^, profesor de antropologie la Londra, apoi la Yale. I-a studiat 4 ani pe indigenii ins. Trobriand (Noua Guinee), observând cultura primitivă, practicarea *magiei şi formarea conceptelor religioase la sălbatici, ca şi viata erotică a acestora. Este întemeietorul şcolii funcţionale în antropologie şi etnografie, societatea fiind pentru el „suma indivizilor“, M. considera *mitul în legătură indisolubilă cu *ritualul şi magia, dar îi remarca imensa forţă culturală (pe care o punea pe primul plan) de constituire a unităţii omului cu trecutul omenirii, într-o armonie, desăvârşită cu factorii existenţiali ai magiei, muncii, societăţii ş.a. din organizarea socială primitivă. Astfel eposul si tragedia, după M. provin din semnificaţiife culturale ale mitului. „în civilizaţiile primitive, mitul îndeplineşte o funcţie indispensabilă; el exprimă, înalţă şi codifică credinţele; el apără şi impune principiile morale; el garantează eficacitatea ceremoniilor rituale''şi oferă reguli practice pentru uzul omului. Mitul este aşadar un element esenţial al civilizaţiei umane; departe de a fi o afabulaţie zadarnică, el este dimpotrivă o realitate vie, la care se recurge neîncetat; câtuşi pe puţin o teorie abstractă sau o desfăşurare de imagini, ci o adevărată codificare a religiei primitive şi a înţelepciunii practice“ (Myth in Primitive Psychology, London, 1926, în: Magic, Science and Religion, New York, 1955, p. 101-102;. § Argonatils of the Western Pacific, London. 1922: Methods of Study of Cui ture Contact in Africa, London. 1938; Magie, stiintă si religie, trad. rom.. Iaşi. 1993 Mamberi Zeul *lupilor în mitologia kartvelă -din Georgia Occidentală, mai ales regiunea Swaneti (—> mitologii caucaziene); când e mulţumit de oameni, leagă boturile lupilor, când e nemulţumit, îi asmute pe lupi asupra turmelor şi cirezilor. Mamers Zeu al războiului, adorat de osci (veche populaţie autohtonă din Italia meridională); a fost identificat de romani cu zeul lor *Mars. Mâmet; Mama; Mammetum Zeiţă mesopo-tamică ocrotitoare a naşterilor, venerată mai ales în Akkad (—> mitologii din Mesopotamia) şi având numeroase epitete: Stăpâna Zeilor, Născătoarea, Moaşa, Doamna Zămislirii. în *mitul lui *Athrahasis (narat de poemul akkadian Când zeii erau încă oameni), care dezvoltă mituri sumeriene mai vechi din oraşul Eridu, zeiţa e adesea prezentă, numindu-se mai cu seamă Belet-ili (Născătoarea), dar şi Mami sau Nintu. Versiunea akkadiană a *Poemului lui Ghilgamesh o consideră şi ^ursitoare (de tipul *Moirelor: „Zeii cei mari 341 MANA Anunnaki se adună; Mammetum, alcătuitoarea ursitei, hotărăşte soarta împreună cu ei“ {op. cit., X, 6). mamutul Prezenţa m. în arta rituală figurativă (mai ales în cea rupestră) a epocilor prealfabetice este şi o confirmare a vechimii pe care o au, în istorie, sistemele mitologice din gândirea omului primitiv (—> mit, mitologie, mitologic megalitică). Cele mai vechi imagini de m. sunt cele din grota La Madeleine (Dordogne, Franţa) şi în genere din cultura magdaleniană (nordul Spaniei, Elveţia, sudul Germaniei) care coincide cu ultimul stadiu al glaciaţiei Wiirm şi se încheie între anii 15 000-1 500 î.e.n.; de asemenea, în China şi în Siberia. (Dovezi arheologice, constând însă numai în unelte, asupra existenţei magdalenianului, s-au descoperit în zona nordică a României, îndeosebi în regiunile nemţene, de ex., muntele Ceahlău.) Paralel cu reprezentările figurative, m. apare în numeroase mituri primitive ale triburilor arctice, deşi în reprezentări epice refabulate care tind spre descrierea unui animal monstruos subteran; acest detaliu şi-ar putea găsi explicaţia în faptul că, în Siberia, au fost dezgropaţi mamuţi congelaţi natural, în deplină integritate anatomică. Acest gen de forme corupte circulă numai în basme. Triburile polare identifică m. cu un ren uriaş (de mai multe ori superior în volum renului); evencii de la nord de Baikal şi eschimoşii consideră că m. mai trăieşte şi acum, printre gheţuri, mai ales sub pământ sau în apă, dar bătătorindu-şi cărări şi pe pământ; ciuccii nord-siberieni au însă o memorie mitică mai exactă asupra acestui animal, în legătură cu care au conservat şi un anume *ritual: nişte oameni găsesc, ieşiţi din pământ, colţi de mamut, în jurul cărora dansează în ritmul tobei *şamanului şi îngână *descântece, cu *credinţa că prin această *magie se va reface carnea animalului, ce le va servi drept hrană; (se citează dealtfel cazuri când mamuţi tineri, degajaţi din gheaţă în Siberia, sub supravegherea unor oameni de ştiinţă, s-au dovedit a mai fi comestibili). La populaţiile mai îndepărtate geografic de zonele arhaice cu mamuţi, mitul a transformat acest animal într-un monstru gigantic marin, de obicei răufăcător. mana în *credinţele melanesiene (—> mitologii din Oceania), m. e o forţă supranaturală, impersonală şi nediferenţiată, constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: * animaţismul şi * animismul. Termenul a fost pus în circulaţie de misionarul şi etnograful englez R. Codrington care, într-o scrisoare către Max *Miiller, semnala prima dată această noţiune: „Religia melanesienilor, în înţeles de credinţe, constă în convingerea că pretutindeni acţionează o forţă supranaturală ţinând de domeniul invizibilului; practic, ea se traduce prin utilizarea unor mijloace de atragere a acestei forţe de partea solicitanţilor. Este credinţa într-o forţă cu totul deosebită de puterea fizică, ce acţionează în cele mai diferite chipuri, şi binefăcător şi nefast, avantajul maxim constând în a o poseda şi controla“. Elaborându-şi ulterior opera, R. Codrington îşi precizează definiţia astfel: „Spiritul melanesian e cu desăvârşire pătruns de credinţa într-o putere sau influenţă supranaturală căreia aproape pretutindeni i se dă numele de mana. [...] Deşi în sine impersonală, această putere are totdeauna un anumit raport cu persoana care o dirijează; toate spiritele neîncarnate o au şi, de asemenea, unii oameni. [...] Mana nu este deloc fixată într-un anume obiect şi ea poate fi atrasă asupra oricărui lucru; dar numai spiritele, fie sufletele separate de trup, fie fiinţele supranaturale sunt cele care o posedă şi o pot da. [...] Dacă se observă că o piatră are o putere supranaturală, înseamnă că i s-a asociat un spirit; osul unui om mort poate să ascundă în el mana, pentru că spiritul este în os“ {The Melanesians, Oxford, 1891, p. 118). Mai târziu, R. R. Marett, vorbind despre „noţiunea mana“ (1908) presupune că *religia s-a dezvoltat din credinţa preanimistă (—> animatism) în m. ca într-o putere supranaturală, impersonală şi unică. Aceeaşi noţiune s-a păstrat şi în mitologiile evoluate care-şi compuseseră un *panteon de personificări diferenţiate şi intraseră în sistemul unor *religii organizate. La sumerieni, Me era un nume global pentru toate legile divine şi forţele impersonale care guvernează lumea; urme de m. se regăsesc şi în noţiunea egipteană *Ka, dar nu există (cum s-a dedus eronat) în noţiunea vedică * Brahman, care este ^spiritul cosmic; într-o măsură, noţiunii de m. îi corespunde *Moira homerică (înainte de plura-lizarea personificată de mai târziu). Există şi un corespondent grec (de relativă identitate): pevog cu sensul de forţă autonomă existentă în lucruri; această credinţă hellenică, de origine primitivă, nu este uitată nici într-o epocă tardivă, de ascensiune intelectuală, ca epoca lui Perikles; după uciderea accidentală a cuiva cu suliţa, la un pentatlon, Perikles însuşi discută o zi întreagă cu filosoful *Protagoras, dacă răspunderea o poartă suliţaşul sau suliţa (cf. Plutarh, Viata lui Perikles, 36). Identică noţiunii melanesiene, m. sc regăseşte însă la multe trifcuri primitive sau la popoarele care au înglobat în miturile ulterioare vechea terminologie animistă: kramat (malaezi), kamui (ainu), *Hila (eschimoşi), *Manitu (algonkini), orenda (iro-kezi), wakan - dar de fapt sicun, o emanaţie a zeului * Wakan Tanka (dakota), wakanda (siucşi), coen (athabascani), pokunt (shoshoni), Elima (bazinul Congo), Megbe (pigmei), *Andriama-nitra, personificat şi ca zeu (malgaşi) dar şi: *dao (chinezi), deşi are un înţeles cosmic superior, Tinh (vietnamezi), Tana (indonezieni), taiora (maori), *Shekhina (semiţi, mai ales evrei), *kami (japonezi, devenind însă şi „zeu“, „divinitate“), *Hnaca (incaşi), * numen, având şi un plural: MANA 342 numina (romani), într-o măsură *Fravashi (iranieni), Moira homerică şi menos (Hellada), *nahual - care e şi un alter-ego (azteci) şi uneori chiar *rită - dar, în anume sens, şi *Âtman (India). § R. R. Marett, Preanimistic Religion (în Folk-Lore, London, 9. 1900, p. 162-182); Fr. R. Lehman, Mana. Eine BegriJJsgesch ichtl ic he Untersuc hung auj ethnologischer Grundlage. Leipzig, 1915: J. Abbot, The Keys of Power A Study of Indian Ritual and Belief London. 1932; R. W. Williatnson. Essays in Polynesian Ethnohgy, Cambridge. 1939 Mana Zeiţă din *mitologia etruscă. preluată apoi la Roma, unde a fost învestită cu îngrijirea bolilor femeieşti specifice. în *cultul ei roman, M. prezida deopotrivă naşterea copiilor; în acest cadru, i se sacrificau câini tineri (—» sacrificiu). Manahan; Tsagan Manhan-Tăngri Zeul ^vânătorii în *mitologia mongolă, reprezentat cu trup de argint (de unde epitetul său de zeu „alb“) sau de argint aurit, însă antropomorfe (un om cu statură uriaşă). Divinitate protectoare a munţilor, *pământului, *pădurilor şi animalelor sălbatice (care sunt vitele lui), M. e numit uneori şi Zeul Pământului si al Spaţiilor. Vânătorii îi adresau *rugăciuni imploratoare pentru un vânat abundent. Manannan; Mannawyddan Zeu sau *spirit (sid) celt, în epoca arhaică a tradiţiei irlandeze (—> mitologie celtică), divinitate marină, apoi considerat numai fiul zeului mării Lair (*Llyr), Mai târziu, socotit unul dintre regii legendari (Manannan MacLair) irlandezi din Ulster, posedând darul magic de a-şi schimba înfăţişarea la dorinţă, în variante infinite. Manasâ Zeiţă din *mitologia vedică, ocrotitoare a şerpilor, dar şi vindecătoarea binevoitoare a muşcăturilor de şarpe; un epitet o numeşte Cea care înlătură veninul. După o tradiţie, probabil suprapusă *mitului originar, M. este fiica lui *Qivâ, născută însă de gândul zeului; (sanscr. mănasâ, cu altă ortoepie decât numele zeiţei - *spirit, gând). în Himalaya a fost identificat lacul mitic Manasă. care a devenit un loc de pelerinaj. Manath (arab. al-Manath - Soarta) Zeiţa destinului şi a norocului, în *mitologia arabă preislamică. Locul ei de închinare era o stâncă din Qodaid (între Mecca şi Medina). Era adorată îndeosebi la Mecca, într-o triadă împreună cu *Allilat şi *Uzzah, sub patronajul suprem al lui *Allah, socotit mai presus de soartă. Manco Kapak (inca qhapaq - puternic) Zeu mesianic sau *erou civilizator incaş (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), considerat de asemenea fondatorul şi primul suveran legendar al imperiului incaşilor (sec. XI), M.K. ar fi venit dinspre lacul Titicaca şi ar fi introdus în existenţa populaţiei ţării Cuzco *cultul *soarelui şi principalele meşteşuguri, în special agricultura. Un *mit afirmă că MÎ.K. era fiul sau un urmaş mai îndepărtat al zeului solar *Viracocha şi că ieşise de sub pământ, dintr-o peşteră, împreună cu 3 fraţi şi 4 surori; într-o variantă, cei 8 se născuseră în peştera Pacaritambo, iar 3 perechi dintre copiii lui Viracocha, încălcându-i poruncile, au fost prefăcuţi în stânci; numai mezinul Ayar Manco şi sora (sau fiica.) sa Mama Gello au fost cruţaţi: stabilindu-se pe teritoriul Cuzco, cei doi au întemeiat ţara incaşilor, bărbatul luându-şi numele de M.K.. iar sora şi soţia lui dând naştere unui popor numeros; dar aici sunt şi urme de mit antropogonic propriu-zis, întrucât Mama Oello înseamnă mama-ou (—> antropogonie). mândala (sanscr. mândala - disc, cerc, verigă, orbită astrală) *Simbol sacru esenţial in mitologia budistă (-> budism), totodată obiect *ritual şi imagine simbolică (de ex., pătrat divizat în triunghiuri şi înscris într-un cerc) în formă geometrică circulară cu compoziţie figurativă, utilizându-se şi ca ornament sacral. Noţiunea apare încă în *Rigveda, fiece parte a căreia eom. Sensul târziu, după unii cercetători (S. Hummel), aparţine budismului din Tibet (—> lamaism). M. îşi bifurcă semnificaţia într-un sens cosmologic (sfera terestră, incluzând *focul şi *apa) şi unul ritual (sfera *sacrificiilor rituale). Dar interpretarea m. e variabilă, cea curentă acordându-i sensul de hartă a cosmosului sau model al universului, fiind însă „nu numai o cosmogramă, ci şi o psihocosmo-gramă, schema dezintegrării de la Urm la Multiplu şi a reintegrării de la Multiplu la Unu“ (G. Tucci), m. este şi „acea diagramă care serveşte drept suport exterior în timpul exerciţiilor de concentrare mentală sau în ritualul tantric“ (Sergiu Al-George). Adesea, banda circulară exterioară a diagramei indică limitele spaţiale ale universului şi structura lui temporală şi cuprinde de obicei 12 elemente simbolice ale celor 12 cauze interdependente (sub forma verigilor unui lanţ) care asigură continuitatea fluxului vital; cercul exterior este şi „roata timpului“: kălacakrâ (—> cakrâ), dar şi ciclul reîncarnărilor (*samsăra); lumea locuită fiind reprezentată de pătratul înscris în cerc, zona de centru este un cerc mic, simbolizând matricea feminină genitoare, iar centrul geometric real, marcat printr-un *lotus, este locul unde coboară divinitatea invocată, spre a fecunda, a fertiliza lumea. Astfel, in. devine o axis mundi ('—> Arborele Cosmic). § G. Tucci, The Theoty and Practice of îhe Mandahi. London. 1961: Cari Gustav .lung. Mandata Symholism. Princeton. 1972 Mandarangan Zeul războiului în *mitologia tribului bagobo (ins. Mindanao. Filipine). Manes; Dii Manes (Mani) Sufletele morţilor în *mitologia romană; *duhuri bune, binevoitoare, considerate *genii protectoare, invocate în acest sens. M. ocroteau şi mormintele. *Cultul zeilor M. a fost de mare amploare şi persistenţă în istoria ^religiei romane; le erau consacrate fastuoasele *sărbători Feralia, în legătură cu M. exista totuşi o expresie de violenţă lexicală: ad Manes - la 343 MANNHARDT, WILHELM sufletele răposaţilor, adică în * Infern. Etimologia numelui, incertă, se compară uneori cu numele divinităţii frigiene *Men. Dar cultul M. e probabil de origine indoeuropeană (cf. în India vedică un cult similar al strămoşilor: pitarah - părinţii răposaţi). Mani (Zeii Mani) —> Manes maniheism Doctrină religioasă schismatică de orientare pesimistă, întemeiată de *profetul semilegendar Mani (în rostire greacă Manihaios şi latinizantă Manes), probabil un nobil persan, născut în Iran în 216, mort în 276. M. e bazat pe ideea conflictului perpetuu între bine (lumină) şi rău (întuneric). Analizat în structură m. se divulgă ca o sinteză de *mituri, provenite din tradiţiile babiloniene, ca şi din *mazdaism, *zoroastrism si *creştinism. Doctrina iniţială - influenţată de *gnostici - a fost expusă de întemeietorul Mani într-un lung şir de predici rostite în Iran, Asia Mică, India şi China, apoi în 7 scrieri (Cartea giganţilor, Shapurakana ş.a.), cu caracter religios şi moral. Pe cât de respins de ^religiile din care descinde doctrina sa, pe atât de dăinuitor şi de contaminant prin unele teze ale sale, atacat cu violenţă în polemicile sale cu teologii creştini, Mani a fost condamnat deopotrivă de mazdaism şi de *budism, prin stăruinţa liderilor acestor două religii, şi în cele din urmă a fost supus unei pedepse cumplite: jupuirea de viu şi decapitarea. Esenţa pesimismului maniheist se referă la răul originar şi la neputinţa omenească de a-1 înfrânge. Religie dualistă, m. rezidă în primul rând în definirea omului ca fiinţă duală, compusă din lumină şi întuneric (binele divin si răul satanic), iar *mântuirea omului este adusă cîe *Isus Christos, pentru că acest salvator are o natură dumnezeiască, dar, în clipa apariţiei lui pe pământ, capătă o aparenţă corporală umană. în polemica sa cu creştinii. Mani afirma că răul are aceeaşi autonomie şi e la fel de etern ca şi binele; el raporta însă răul la materie, care se confunda cu întunericul, iar binele la spirit, adică la lumină; aşadar, cele două lumi sau imperii - întunericul şi lumina - deveneau pentru el elemente egale şi adverse, toată istoria omenirii nepărându-i altceva decât o bătălie neîncetată între întuneric (rău) şi lumină (bine), deci între *Diavol şi ^Dumnezeu. Socotind pe om fiinţă duală: lumină cotropită de întuneric, operă a Diavolului, m. considerase totuşi pe Isus Christos (cel din *Evanghelie) un pseudo-Christos, intercalat în acţiunea autenticului Christos, neîntrupat vreodată şi necumulând atribute umane şi divine; şi iată de ce ulterior a fost trimis în lume Mani, supranumit Alinătorul (după grec. tu a paicAr) io g - apărător, mijlocitor), ca emisarul principal al imperiului luminii. Aparenta apropiere de doctrina creştină iscă prigonirea m. ca *sectă eretică chiar de către creştinism (mai ales după sec. V) şi de către *islam (sec. VIII-IX). Totuşi, doctrina m. se răspândeşte într-o arie vastă, între Roma şi China; pe de o parte în Europa e absorbită de diferite *erezii şi secte creştine extremiste, adesea cu un acut caracter social (*bogomili, *cathari, *albigenzi, pavli-chieni, *molocani), pe de altă parte în Orient, de secta islamică mazdakită. M. a fost comparat de H. D. Lacordaire (în Vie du Saint Dominique) cu „un monstru care străbate căi necunoscute pe fundul oceanului şi, din când în când, îşi înalţă capul secular peste valuri“. § O. G. Wesendonk. Die Lehre des Mani, Leipzig, 1922; G. Widengren, The great Vohu Manah and the Apostle of God. Studies in Iranian and Maniehaean Religion, Uppsala, [1945] Mania Zeiţă din *mitologia romană, adorată mai ales ca mamă a Zeilor Lari (Mares). Manitu Zeul suprem în mai multe mitologii ale triburilor băştinaşe nord-americane (-» mitologiile triburilor amerindiene), considerat Marele Spirit (Kitchi Manitu) creator al lumii (mai ales la irokezi). M. a creat lumea dintr-un grăunte de nisip, adus de un şoarece de pe fundul oceanului primordial f—» apa), iar din acel grăunte au fost făcute şi animalele si plantele, omul fiind creat din tulpini de copaci. ÎVI. e de obicei invizibil, însă uneori se preface în pasăre, iar această pasăre magică produce tunete când bate din aripi printre nori. Adesea, Marele Manitu e un zeu solar (sau numai locuind în soare) şi atunci (îndeosebi la triburile sudice ale Americii de Nord) reprezentantul său terestru e *focul, căruia i se aduc *sacrificii, fiindcă el transportă prin flăcări si mai cu seamă prin fumul său *rugăciunife omeneşti în cer. Marele Manitu este şi protectorul războaielor. Alte triburi (algonkinii canadieni) consideră noţiunea manitu (similară cu *mana melanesiană) o fiinţă supranaturală multiplicată în nenumărate *spirite, ocrotind fie ginta sau familia, fie pe oricare ins în parte; din numerosul grup, uneori se diferenţiază o suprafiinţă cerească, numită impersonal tot Marele Spirit. Mannhardt, Wilhelm Etnolog şi mitolog german (1831-1880), înclinat spre o definire a *mitului ca explicare animistă a fenomenologiei naturii. De la studiul său despre Miturile germane (1852) şi publicarea (între 1853-1859) a unei reviste consacrate mitologiei germane (Zeitschrift für Deutsche Mythologie und Sittenkunde), M. ajunge la cercetarea materiei mitologice a germanilor, urmărind să restabilească mai ales *cultul originar al *pământului şi cultul diferitelor plante (*păduri şi specii de arbori, câmpuri şi grâne); de asemenea, el reconstruieşte într-un sistem logic universul zeilor germano-scandinavi (—> mitologie scandinavă şi * germanică). Potrivnic, direct sau indirect, teoriei lingvistice în * mitologia comparată pe care o ilustrase Max *Müller, M. se interesează - printre primii - de „mitologia inferioară“ şi interpretează miturile ca pe un reflex al fenomenelor cotidiene de viaţă; aici MANT1C 344 există riscul de reducţie a mitologiei la reflectarea formelor elementare ale unei conştiinţe omeneşti strict pragmatice; (aşa, de ex., M. consideră că numele zeiţei hellenice *Demeter provine din ipoteticul cuvânt cretan deai - orz, importanţa acestei zeiţe reducându-se numai la atributul de „maică a orzului sau a grâului“). Desigur, M. nu s-a oprit aici, iar cercetarea „mitologiei inferioare“ are avantajul absorbirii de căre mitolog a întregului patrimoniu folcloric, spre deosebire de şcolile mitologice anterioare, care se mulţumeau să cerceteze numai marile mituri. şj Gernutnische Mythen, Berlin, 1852: Die Gottenveh cler deutschen und nordischen Vdlker, 1860; Weihnachts bliitlen in Sine und Sage. Berlin. 1864; Die Korndcimonen, 1868; Wald und Feldkulte. Berlin, 1, 1873. II. 1877: Der Baumkidtus cler Genncmen und ihrer Naehharstcinimc. Berlin 1875; Myfhologische Forschungen, Berlin, 1881; Antike Wald und Feldkulte, Berlin, 1887 mantică (grec. |idvTiKrjcpdvTic; - *profet, ghicitor, extaziat); ^divinaţie Arta prezicerii viitorului, a ghicitului, în *credinţele religioase ale populaţiilor primitive. Chiar şi mai târziu, în ^religiile unor popoare antice cu o civilizaţie constituită, ghicitorii care se îndeletniceau cu m. preziceau viitorul adesea după zborul păsărilor şi măruntaiele animalelor de *sacrifîciu (*harus-piciile romane, de origine etruscă), după comportarea *cailor sacri sau după nişte bastonaşe destinate anume (la germani şi scandinavi: rune); la greci, textele de răspunsuri date de *oracole se adunau în codexuri speciale, fiind deseori reconsultate; de acelaşi tip erau la romani Cărţile Sibiline (—> Sibyllae); între numeroasele forme mantice, mai importante sunt: hidromantia (ghicitul în băşicile de la suprafaţa apei); oniromanţia (tălmăcirea viselor); geomanţia (interpretarea viitorului după fenomenele telurice); catoptromantia (ghicitul în oglinzi): cf. Apuleius, Apologia, dar şi tradiţia unor popoare creştine, la care fetele îşi ghicesc soţul ursit într-o oglindă, între două lumânări aprinse, fie în noaptea de *Crăciun, fie în cea de Bobotează. mantra (sanscr. mantra - vrăjitorie, rugăciune, descântec) Vers sacru din imnurile vedice (—> Veda) în cultura mitoreligioasă a Indiei (—> brahmanism, budism, hinduism); versurile de tip m. alcătuiesc categoria de scrieri samhită; de asemenea, mantra-pustikă se numeşte orice carte de ^descântece. Dar, din punct de vedere teologic, m. este de fapt o formulă de *rugăciune brahmanică obligându-1 pe zeul invocat să îndeplinească cererea *brahmanului care se roagă. Manturna Zeiţă din *mitologia romană, veghind asupra trăiniciei căsătoriilor; e amintită de sf. *Augustin. Mânu (sanscr. mânu - înţelept, *om primordial; mânuşa - om; Omul, Strămoşul Omenirii) Nume purtat în * mitologia vedică de cei 14 *strămoşi ai omenirii, dintre care primul, Mânu Svăyam-Bhuva. este autorul tradiţional al vestitului codice de legi *Manusamhită. Se consideră că acest prim M. este fiul lui *Brahmă, născut nemijlocit de zeul însuşi, iar astfel e venerat ca întâiul genitor al întregii omeniri, ca strămoşul ei arhetipal (—> arhetip). Cei 14 strămoşi {Mânu Svăyam-Bhuva şi succesorii săi) au guvernat Pământul în perioada lui primordială, organizând şi călăuzind omenirea (mânus) începuturilor. M. este considerat tatăl zeiţei elocvenţei, *llă. manuk-manuk Sculpturi rituale zoomorfe (—> zoomorfism), lucrate în lemn de populaţia tagbanua (ins. Palawan, arhip. Filipinelor) şi utilizate în cadru religios în sezonul de seceriş al orezului, cu scopul de a obţine bunăvoinţa divină a * spiritelor ocrotitoare. Acest *ritual are un caracter animist (—> animism); figurinele sunt prezentate de oameni mai ales la * sărbătoarea recoltei de orez; printre ele, predomină păsările; celelalte figurine: şerpi, broaşte ţestoase, salamandre, prepeliţe, crabi, veveriţe, creveţi, peşti - sunt destinate numai să exprime recunoştinţa credincioşilor pentru recoltă sau să solicite supfimentar protecţia spiritelor; ca atare, sunt aşezate în jurul *altarelor. Manusamhitâ; Mănavadharmagăstra (Cartea legilor lui Mânu); Manusmrti (Legile lui Mânu) Codice tradiţional sanscrit (India), cvasimitografic, atribuit lui Mânu Svăyam-Bhuva (—> Mânu) -*strămoşul arhetipal al omenirii (—> arhetip). Codicele cuprinde o legislaţie juridică, un cod moral, descrieri de datini şi *credinţe sacralizate, a căror respectare strictă era impusă de *religie. (—¥ smriti) Mara; Mora; Maruhua; Maryana *Duh rău, în *mitologia slavă timpurie, considerat o întruchipare a *morţii. Cu timpul, rămâne doar o divinitate populară malefică, neucigaşă: astfel, la un moment dat nu se mai numeşte M., în *ritualurile folclorice, decât păpuşa ce se arde în noaptea de Ivan Kupalo/Ioan Botezătorul (—> Kupalo). Varianta Marena (Marana etc.) era legată de ritualurile figurând moartea şi învierea vegetaţiei, ca şi de cele de invocare a ploii. Zonal, M. era reprezentată şi de o păpuşă întruchipând moartea naturii sau - cu aceeaşi semnificaţie -venirea iernii; ca atare, era arsă sau sfâşiată pentru divinitatea *Kostrubonîka (sau Kostromâ). în mitologia slavilor occidentali era cunoscută mai ales sub numele Marjana (la polonezi: Marzyanna), pe care cronicarul polon J. Dfugosz a identificat-o cu zeiţa agrară romană *Ceres. Ritualul slav pentru *cultul M. aminteşte, după unii cercetători, ritualurile romane legate de zeul *Mars, numit în invocaţiile Fraţilor Arvali (*Arvaîes): Marmar şi Alarmor - în stadiul alungării vechiului Marş în persoana lui Mamurius Veturius, din ziua de 14 martie; dar temeiul comparaţiei nu poate fi demonstrat satisfăcător. 345 MARDUK March Zeu breton (—> mitologie celtică), reprezentat antropomorfic în iconografia sculpturală, dar cu urechi de cal. Marduk Zeu babilonian (—> mitologii din Mesopotamia), cu o ascensiune cultuală rapidă si spectaculoasă, cunoscut în * Biblie sub numele Be)-Merodakh. începând cu epoca regelui Hammurabi (sec. XVIII î.e.n.), M. devine zeul prin excelenţă, divinitatea supremă a *panteonului din Babilon, zeul total căruia i se acordă 50 de nume (de fapt epitete alegorice atributive, cumulate de la întregul panteon), cu toate prerogativele divine înscrise în *simbolurile onomastice. După întâia creaţie a lumii (din unirea lui *Apsu - apele dulci fluviale şi lacustre, cu soţia sa *Tiamat - apele sărate ale mării), universul e ameninţat de un nou *haos, din cauza conflictului celor două tabere de *zei, constituite după ce zeul *Ea îl ucide pe Apsu (simbolizând de atunci * moartea), spre a-i uzurpa locul, rangul şi coroana; Tiamat vrând să răzbune moartea soţului ei, cearta devine ireconciliabilă, *războiul ceresc dezlănţuit de Ea, ca sistem de represalii, ameninţă să distrugă întregul univers, iar atunci tânărul zeu ML, fiul lui Ea şi al zeiţei *Damkina, oferă soluţia salvării, cu condiţia să-i fie transmise toate prerogativele divine şi să fie recunoscut rege autocrat al tuturor zeilor. Printre măsurile stării de urgenţă ale lui M. este un *potop universal, purificator; apoi zeul ucide pe Tiamat într-o luptă corp la corp (ea fiind adesea închipuită ca un *dragon monstruos), o „despică în două ca pe un peşte uscat“ creind din cadavrul ei a doua oară lumea (din jumătate *cerul, din cealaltă jumătate *pământul). După ce devine astfel stăpânul absolut şi protectorul tuturor celorlalţi zei, aceştia îi jură credinţă şi respect. Teologii din Babilon şi regele Hammurabi au întreprins această reformă religioasă în primul rând ca pe una din măsurile politice de consacrare regală şi de consolidare a statului după model divin (printre alte măsuri fiind şi celebrul cod juridic). Astfel, M. (fără să fi tradus o intenţie expresă a regelui şi *sacerdoţilor de a instaura un *monoteism teologic) era venerat în Babilon, concomitent ca zeu reorganizator al universului şi ca pedepsitor implacabil al răzvrătirii, ca izvor al *focului solar şi al luminii, ca salvator al zeilor prin potop şi ca unicul iniţiator al creaţiei omului. Atributele sale cumulau aproape toate specialităţile imaginabile în lumea babiloniană, M. devenind unul dintre cei mai cumularzi zei din toate *mitologiile lumii. Zeul avea şi o soţie, rar citată: Sarpanitum. în cinstea lui, ae fiecare An Nou, marele preot recita integral poemul cosmogonic *Enuma elish, în *templul *E-Saggila din Babilon. ~ Cele 50 de nume ale lui Marduk: Addu (Stăpânul norilor -reluat dintr-o variantă a zeului autonom *Adad), Aga-ku (Domnul descântecului care învie morţii), Agil-ma (Creatorul pământului şj organizatorul cerului), Ara-nunna (Sfetnicul zeului acvatic Ea), Asar-alim-nunna (Povăţuitorul ^ lumii şi binecuvântata ei lumină), As ari (învăţătorul oamenilor şi fecundatorul naturii), Asariludu (Lumina şi căpetenia zeilor), Asharu (Organizatorul destinelor şi cel care şi-a asumat povara existenţei întregii omeniri), Dumudu-ku (Zeu al cărui locaş sfânt se reînnoieşte singur), En-bi-lulu (Dătătorul Belşugului), En-kur-kur (Făuritorul cerului şi al lumii subpământene), Epadun (Ocrotitorul Agriculturii), E-siskur (Cel ce sade semeţ în casa rugăciunii, Creatorul frumosului), Gibil (Zeul războiului si al armelor), Gil (Cel ce însămânţează pământul), Gil-ma (Făuritorul tuturor lucrurilor bune şi durabile), Gish-numun-ab (Zămislitorul Popoarelor, Făuritorul celor 4 ţinuturi ale lumii, Distrugătorul partizanilor zeiţei 'tiamat, Creatorul Oamenilor), Gugal (Zăgăzui-torul apelor), Hegal (Zeul ploii şi al vegetaţiei), îrkingu (Cel care l-a făcut prizonier pe Kingu), Ir-ugga (Zeul înţelepciunii, cel ce cumulează ştiinţele), Kin-ma (Căpetenia Zeilor). Lugal-ab-dubur (Domnitorul Veşnic), Lugal-dimmer-an-kia (Domnul zeilor cerului şi pământului), Lugal-durmah (Marea legătură a zeilor), Lugal-la-anna (Cel mai puternic dintre zei), *Malah (Corăbierul), Marduk (Copilul-soare, Fiul Soarelui), Marukka (Zeul creator, poruncind zeilor Anunnaki şi potolind pe zeii Igigi), Marutukku (Călăuza ţării, cetăţii şi poporului), Mer-sha-kush-u (Zeul mâniei şi iertării), Mummu (Călăuza paşilor), Nade-lugal-dimmer-ankia (Cel ce are grijă de zei şi temple), Namru (Zeul preacurat care limpezeşte calea), Namtilla (Vindecătorul, Meşterul descântecelor), Nebiru (Paznicul locurilor de trecere în Cer şi Pământ, Protectorul stelei Nebiru [Steaua Polară] si Păstorul turmei omogene a tuturor zeilor), Pa-gal-guenna (Cel mai măreţ dintre zei), Sha-zu (Cel care desparte minciuna de adevăr), Sirsir (Cel care a îngrămădit munţii peste Tiamat), Suh-gu-rim (Cel ce le-a adus zeilor împlinirea), Suh-rim (Stârpitorul vrăjmaşilor), Tu-ku (Cel ce a stârpit răutatea), Tutu (înnoitorul Zeilor), Zah-gu-rim (Cel adorat pretutindeni), Zah-rim (Cel slăvit de generaţiile viitoare), Zi-ku (Veghetorul Purificării), Zi-si (Cel care supune pe asediatori), Zi-ukinna (Viaţa oştirii sale), Zulum (Cel ce are grijă de ofrandele zeilor şi de sanctuare), Zulummu (Atotputernicul Inegalabil). Anterior, acelaşi număr 50 era numărul simbolic al zeului *Enlil, ca „Domn al tuturor ţârilor". Enuma elish cuprinde mai multe variante onomastice ale lui M., iar alte fragmente cuneiforme oferă nume în plus care, se suprapun altor zei (*Ninurta, *Nergal, chiar Enlil şi *Shamash). Intenţia reformei lui Hammurabi se prea poate să fi urmărit impunerea unui singur zeu cu 50 de ipostaze, eventual în vederea elaborării unui monoteism totalitar; dar în aria mitologică mesopotamică, atât de MARICA 346 fluctuantă, acest act teologic radical s-a vădit imposibil. Marica *Nimfa în * mitologia romană, soţia zeului *Faunus si mama eroului Latinus. In Latium, la hotarul cu Campania, la gura râului Liris din preajma oraşului Mintumae, i-au fost consacrate un crâng de stejari si un lac. Maris Zeu agrar din *mitologia etruscă, identificat în epoca arhaică a *mitologiei romane cu *Mars, care nu avea încă atribute războinice. Maritain, Jacques Filosof catolic (1882-1973) aparţinând neotomismului (—> tomism); fost protestant, convertit la catolicism în 1906, devine profesor la Institutul catolic din Paris (1914), apoi ambasador al Franţei la Vatican (1945-1948), iar din 1948, profesor la universitatea Princeton. M., considerând că „sfântul Toma din Aquino este apostolul vremii noi“ şi un „profet al raţiunii“ -şi-a întemeiat doctrina pe ideea concilierii între *credinţă şi raţiune, între *teologie şi filosofie, aşa cum procedase ilustrul său predecesor, *Toma din Aquino. După ce a fost combătut de doi *papi: Pius XI şi Pius XII, ca şi de alţi teologi care îl socoteau contaminat de un pericufos modernism, a fost recunoscut de papa Paul VI drept maestru al său şi a ajuns să conteze drept o mare autoritate filosofică în cuprinsul Bisericii catolice. Numindu-şi „realism critic“ propria filosofie, pe care a opus-o raţionalismului cartezian, şi respingând filosofia ’bergsoniană (De Bergson a Thomas d’Aquin, Paris, 1947), M. arată că obiectul ştiinţei este lumea fizică reală, naturală, deasupra căreia există o lume supranaturală a *spiritului, inaccesibilă cunoaşterii raţionale. Gândirea sa îşi are sursa în *tomism („l-au trebuit lumii şase secole să priceapă că, creindu-1 pe sfântul Toma şi dând oamenilor această lumină, Dumnezeu şi-a binecuvântat Biserica, poate cu cea mai minunată - din vremurile apostolice -charismă. Să-i fim fideli sfântului Toma, ca unei graţii dumnezeieşti“), astfel încât raţiunea nu are nici la M. vreo autonomie („Se cuvine ca raţiunea, dacă nu vrem să pierim, să se supună lui Dumnezeu care este Spirit şi întregii ordini spirituale instituite de el“ - Primauté du Spirituel, Paris, 1927, p. 9); ea rămâne, ca şi la Toma, o simplă „servă a teologiei“. Preluând din tomism propoziţia despre caracterul extramental al naturii, potrivit căreia natura există în afara conştiinţei omeneşti şi independent de ea, M. caută să demonstreze că, rămânând extramentală, natura nu este şi nesubstanţială, că autonomia fenomenelor şi obiectelor faţă de reprezentările omeneşti e mărturia faptului că * Dumnezeu a creat lumea ca pe o realitate supranaturală, aşadar că „e suficientă existenţa lucrurilor, ca Dumnezeu să fie necesar“; de aici (recunoscându-i savantului matematician, fizician, chimist etc. dreptul de a opera cu orice noţiuni şi de a construi orice teorii în domeniul său, fără imixtiunea *teologiei, chiar dacă socoteşte să teologii sunt obligaţi să fie la curent cu ceea ce se petrece în „ştiinţele particulare“), gândirea neotomistă a lui M. ajunge la axioma: „Fizicianul vrea să pătrundă în secretele materiei; dar însuşi tipul de cunoştinţe de care e legat nu-i permite să ajungă până la natura materiei în sine“. Susţinând valoarea socială a „democraţiei creştine“, M. discerne baza societăţii în tendinţefe sufletului nemuritor călăuzită de inspiraţia *Evangheliei; în consecinţă, şi aşa-numitul „umanism integral“ al civilizaţiei Creştinismului pledează împotriva spiritului medieval şi pentru modernizarea gândirii religioase. Credinţa însăsi, după M., are două etaje: primul le este comun tuturor oamenilor religioşi, aşa cum e întemeiat pe revelaţia divină, fixată în scripturi şi conservată de Biserică; al doilea, ca formă superioară a credinţei, este însă accesibil numai câtorva aleşi, constând deci în contemplarea directă a lui Dumnezeu de către sfinţii aflaţi în starea de extaz mistic. § St. Thomas apôtre des temps modernes, Paris, 1923; Primauté du Spirituel, Paris. 1927; Religion et culture, Paris, 1930; Humanisme intégral, Paris. 1936; Christianisme et democraţie, New York, 1943; De Bergson à Thomas d’Aquin. Essais de métaphysique et de morale, New York, 1944; La signification de l’athéisme contemporain, Paris, [1949X*'Approches de Dieu. Paris, 1953; La Philosophie dans la Cité, Paris. 1960. - J. Mein-vielle, De Lamennais à Maritain, Buenos Aires. 1943; Emilio Rossi, Ilpensiero politico di Jacques Maritain, Milano. 1956; H. Bars, Maritain en notre temps, Paris, 1959 Mărkandeya Ascet din tradiţia *hinduismului, obţinând prin *asceză nemurirea; vizitându-i pe fraţii *Păndava în exilul lor, îi alina cu istorisirea vechilor *legende. Mâron Zeu dinoysiac secundar din *mitologia greacă, părând adesea mai mult o simplă personificare alegorică a vinului. Alteori, considerat fiu al lui Evanthes sau mai ales al lui *Dionysos şi preot al zeului * Apollon. *Homer îl consideră personaj real, pe care îl întâlneşte *Odysseus pe litoralul tracic şi de la care capătă în dar un burduf de vin tare. Mars; Marte Zeul războiului, în *mitologia romană, provenit dintr-o fuziune a mai multor divinităţi arhaice - agrare şi războinice - din Italia: zeul agrar şi războinic *Mavors. dintr-un vechi *cult umbric, zeul osc *Mamers, zeul etrusc *Maris, dar şi din influenţa cultului pentru zeul grec al războaielor violente, *Ares. Până la cristalizarea acestui fenomen de *sincretism, caracteristic mitologiei romane, Mavors era invocat ca protector al muncilor câmpului şi chiar mai târziu, când se consolidează cultul lui M., noua divinitate e venerată mai ales tot ca ocrotitoare a activităţilor agricole. Baza originară pare a fi fost un cult totemic (—> totem): chiar după ce este nominalizat, prin atributele sale complexe, ca important zeu roman patronal cu personalitate clar definită, lui M. continuă să-i fie consacrate, ca şi la origini, aceleaşi animale: *lupul, taurul, 347 MARTORII LUI IEHOVA ciocănitoarea, lupii (Martialis lupi) se considera că îi aparţineau. Personificând totodată renaşterea periodică a naturii, problemele de delimitare a terenurilor agrare şi de apărare a gospodăriilor şi recoltelor contra incursiunilor de prădăciune îl învestesc pe acelaşi zeu cu atributul nou al patronării războiului, însă iniţial aceste atribute se înrudeau strâns; preoţii zeiţei agrare *Ceres, Fraţii Arvali (*Arvales), îi invocau pentru ocrotirea ogoarelor şi pe ML, numindu-1 Alarmar, Marmor, Berber, iar Cato lansase îndemnul de a se aduce ^sacrificii speciale lui M. ca să aibă grijă de cirezile de boi. Printre vechile epitete ale zeului erau mai caracteristice: Rusticus, Gravidus şi *Silvanus. Când M. devine, în epoca imperiala clasică, un zeu mai complex şi în primul rând *simbolul forţei militare romane, începe să fie considerat fiuf cuplului *Iupiter - *Iuno; numit Marş Ulror (Pedepsitorul) şi Marspiter (Marş Pater), e inclus în triada protectoare a Romei cu Iupiter şi *Quirinus; după o informaţie dată de *Ovidius, Roma era oraşul lui M. De altfel, tradiţia îl considera şi tatăl natural al gemenilor *Romulus şi *Remus, iar astfel şi părintele poporului roman. în vechiul calendar roman, de până la reforma lui Caesar (—> calendare), anul începea cu luna martie (Martius mensis). Orice soldat era socotit un adorator al lui M. (marticola), după cum fiecare preot al zeului (Martialis Jlamenj avea, în cadru ritual, alură de soldat: constituiţi într-un colegiu special, preoţii lui M. (sălii), când, la festivităţile consacrate, îşi slujeau zeul, ei executau un *dans (salire - a dansa) războinic, agitând în mâini, ritmic, scuturile (ancilia) sacre; după relatarea lui Titus Livius (Ab Urbe condita, I, 20). colegiul saliilor a fost înfiinţat de regele *Numa Pompilius, după căderea din cer a unui enorm scut (*ancile). Lui M. îi erau consacrate numeroase *sărbători: Agonium, Armilustrium, Equirria, Eqints October, Tubilustrium. $ Gcorges Durn&il. Jupiter, Marş, Quirinus, Paris, 1941: E. Thevenot, Sar las tiaces Jes Marş celtiques, Brugge, 1955 Marte Marş Marsvas Silen sau satir frigian din * mitologia greaca sau, ±n alta varianta, pastor care canta admirabil dintr-un fluier, fie născocit de el, fie pierdut ori aruncat de zeiţa *Athena şi găsit de M. Devenise prietenul zeiţei *Kybele, pe care o însoţea tot timpul în drumurile rătăcitoare prin ţară, consoiând-o după *moartea lui *Attys. Un ^mit frigian din Kelene afirmă că M. a compus Cântecul Mamei pentru fluier, dedicându-1 Kybelei. Varianta greacă narează că, nesăbuit şi trufaş, 1VL l-a provocat la întrecere pe zeul artelor, * Apollon, el urmând să cânte din fluier, iar zeul din liră; dacă un răstimp victoria păruse nesigură, în cele din urmă M. a fost învins, iar zeul, direct sau printr-un sclav scit, l-a legat ^ de un pin jupuindu-i pielea sau emasculându-1. într-o vreme, locuitorii din Kelene arătau tuturor o piele atârnată într-o grotă, pretinzând că aparţinuse lui M. Mituri complementare greceşti au îndulcit finalul: din remuşcare, Apollon şi-a metamorfozat victima într-un râu; se povestea că râul Marsyas din Phrygia, trecând impetuos prin acea grotă, avea într-adevăr o melodicitate suficientă pentru a hrăni mitul despre rivalul muzical al lui Apollon. Diodor din Sicilia comunică altă versiune, după care M. era inventatorul flautului simplu, iar ca prieten al zeiţei Kybele se păstrase virgin; în emulaţia cu zeul Apollon, după represaliile constând din scalparea tânărului, regretându-şi violenţa ireparabilă, zeul îşi aruncă propriile instrumente muzicale în peştera lui *Dionysos. Martorii lui Iehova; Societatea martorilor lui Iehova; Asociaţia Turnului de pază din Sion: Cercetători ai Bibliei * Sectă religioasă, desprinsă din *creştinism, având o doctrină predominant escatologică (—>escatologie) şi urmărind instalarea în lume a unei *teocraţii proprii. După formarea unui grup de studiu al *Bibliei, iniţiat de Charles Taze Russel (ca fracţiune autonomă a adventiştilor de ziua a 7-a), Joseph Frederik Rutherford (m. 1942) întemeiază Societatea Martorilor lui Iehova de cercetători biblici; separată de adventism (—> adventişti), organizaţia M. I. devine autonomă în 1878 şi, destul de repede, îşi amplifică proporţiile (în 1960 avea organizaţii naţionale în peste o sută de ţări şi un total mondial de 700 000 membri). Societatea internaţională are un sediu central în SUA, New York, Brooklyn, cu numele Watch Tower Bible and Tract Society, şi cu un preşedinte general (în 1960, Natan Homer Knorre). Doctrina M. 1. predică sfârşitul apropiat al lumii şi a doua venire a lui *Isus Christos, dar în parametri puternic diferiţi de linia teologică creştină. Escatologia sectei rezidă în bătălia finală, *Armageddon, dintre * Dumnezeu şi *Satan, după care toţi membrii Societăţii Martorilor lui Iehova vor dobândi *mântuirea eternă, iar toţi oamenii de altă *credintă vor pieri; dar ideea de eternitate a salvării rămâne confuză, deoarece iehoviştii neagă eternitatea sufletului, respingând deopotrivă ideea de *Paradis şi de * Infern. Nu e cu mult mai clară teologic nici ideea celei de-a doua veniri a lui Christos: refuzând trinitatea creştină, M. I. l-au deposedat pe Isus Christos de chipul antropomorfe tradiţional: el urmează să reapară invizibil, nu în trup. această apariţie fiind doar sugerată de semne speciale trimise de Iehova; (însuşi numele *Iehovah este o reluare a unei lecturi eronate a numelui *Yahxveh). Doctrina iehovistă conţine şi alte contradicţii: *Adam şi *Eva au fost la început perfecţi şi au decăzut prin *păcatul originar, astfel încât întreaga rasă umană postadamită s-a născut degenerată, iar efortul omenirii de a face ordine pe Pământ e zadarnic; ştiinţa şi progresul sunt inspirate de Satan, în vederea distrugerii omenirii. Totuşi, M. I. tind să facă ordine pe Pământ, MARTOLEA 348 urmărind instaurarea statului teocratic, şi practică un gen de cercetare ştiinţifică, aceasta constând pe de o parte în cercetarea studioasă a textului biblic, iar pe de altă parte în urmărirea consecinţelor cultului sângelui în diverse domenii de laborator sau industrie. Studiul biblic anterior s-ar fi tăcut numai ca examinare a unui codice de adevăruri dogmatice moarte, iar teologii iehovişti consideră Biblia drept „dinamica revelaţiei divine'' bazată pe contradicţii şi conflicte, ideea fundamentală a Bibliei ei găsind-o într-o *teodicee străină creştinismului: justificarea lui Dumnezeu ca creator suprem. Cultul sângelui porneşte de la premisa că sângele trebuie lăsat că curgă liber pe pământ şi de la axioma că „este o profanare a sângelui folosirea acestui suc de viaţă prin transfuzie, sub pretextul de a salva viaţa", consecinţa fiind interdicţia participării la utilizarea sau producţia substanţelor cu hemoglobină naturală sau chiar sintetică (cleiuri, capsule de baterii, instrumente muzicale, cauciuc polimerizat, insecticide, purificarea apei potabile, separarea uraniului, amalgamarea asiălturilor, îngrăşămintele chimice, operaţia de tăbăcărie, fabricarea plăcilor i fotografice etc.). j Marţolea; Măr foaia; Marti-Seara Divinitate If nefastă,’ de importanţă secundară, din *mitologia $ românească, imaginată ca o babă slută, care pedepseşte pe femeile ce lucrează in ziua de marţi (de obicei omorîndu-le copiii). Izvorînd din tradiţia unor *sărbători băbeşti de origine arhaică, peste care s-au grefat obiceiurile religioase noi. concepţia folclorică a amplificat ^superstiţia tabuării zilei de marţi ca zi neprielnică şi cu interdicţia pornirii la drum în asemenea zi, adăugând şi *credinţa că marţi sunt „trei ceasuri rele", care, fiind fluctuante, rămân imprevizibile. M. are puterea plurimetamorfozării. strecurandu-se astfel discret în casele fetelor şi dându-le pedepse variabile (izbiri de garduri, paralizii ale degetelor). Superstiţia admite o singură cale de luptă contra acestei divinităţi: să ai o mâţă năzdrăvană. Uneori se crede că IM. are un sac din care împrăştie grindina. Sub acelaşi nume figurează şi în folclorul din Ţara Moţilor (Munţii Apuseni) însă ca *Vălvă rea. Pornirile ei malefice an ea sursă invidia că *Sfânta Duminică e sărbătorită în ziua ei. M. apare fie ca o bătrână harnică, uimărind să se introducă astfel în casa vizată, fie ca huidumă cu un braţ de cruci de pe morminte; are 2 fii (sau mai mulţi), recognoscibili după picioarele lor cu copite de *cal. Marutah (sanscr, mar ut. maruta - vânt, suflu) *Zei impersonali, simpli executanţi dirijând furtunile şi trăsnetele, în *mitologia vedică, în număr de 180 (în *Rigveda erau numai 27), consideraţi fiii zeului distrugător *Rudrâ, născuţi de Prigm, dar constituind armata lui *Indra (supranumit în acest caz Marupati - Domnul Măruţilor), pe care îl însoţesc pretutindeni şi având roluri importante în acţiunile militare cereşti ale acestui zeu (ca în războiul împotriva *demonului *Vritrâ); uneori, Indra însuşi era socotit tatăl lor, însă în mod curent, doar fratele lor mai mare; textele vedice ('—> Veda) le acordă o importanţă destul de mare şi îi descriu ca pe nişte bărbaţi tineri, energici şi curajoşi, purtând coifuri şi pieptare de aur, înarmaţi cu arcuri, săgeţi fulgerătoare şi securi de *foc, transportându-se de obicei într-un car cu roţi de aur; sarcina lor curentă: conducerea vânturilor şi reglarea intensităţii furtunii. Unele *mituri arhaice, mai confuze, îi prezintă drept copiii *cerului, mai rar ai oceanului sau chiar ai *pământului. Marx, Karl Filosof şi economist german, fondator al teoriei „comunismului ştiinţific" (1818-1883). S-a ocupat implicit de ^miturile societăţilor primitive („comuna primitivă") şi de fenomenul religios, urmărit în linii generale din antichitatea clasică până în sec. XIX, ambiţionând să observe întreaga fenomenologie, chiar fără a-i fi consacrat un studiu aparte. Lui M. îi aparţine definiţia materialistă lapidară a *religiei, ca factor acţionând în societăţile alcătuite din clase antagonice: religia este un opiuxßl poporului -definiţie falsă, sprijinită inabil în special pe speculaţiile lui Sextus Empiricus, ca si pe prejudecata sociologică a „luptei de clasă?\ M. examinează stadiile timpurii ale ^credinţelor religioase, oprindu-se de pildă asupra noţiunii de * fetiş: „Fetişismul, departe de a-1 ridica pe om deasupra poftelor sale, este, dimpotrivă, religia poftelor senzuale. Fantezia incitată de poftă creează în mintea fetişistului iluzia că un «lucru neînsufleţit» îşi poate schimba proprietăţile sale naturale pentru a satisface poftele lui. De aceea pofta brutală a fetişistului îşi sfărâmă fetişul de îndată ce acesta încetează a mai fi sluga lui supusă" {Articolul de fond din nr. 79 al ziarului Kölnische Zeitung, 1842). M. vede în geneza miturilor numai rodul imaginaţiei: „popoarele antice şi-au trăit preistoria în imaginaţie, în mitologie" (Contribuţii la critica filosofici hegeliene a dreptului. Introducere, 1844), iar dispariţia miturilor ar fi condiţionată de emanciparea omului faţă de natură: „Orice mitologie biruie, domină şi modelează forţele naturii în imaginaţie şi cu ajutorul imaginaţiei; ea dispare deci odată cu începerea dominaţiei reale a omului asupra naturii" {Introducere [Din manuscrisele economice, 1857-1858]). Din acest unghi este examinată şi religia, ca fenomen social, printr-o pripită extrapolare la general a particularului, până la ultima ei consecinţă: dispariţia. „Faptul că odată cu pieirea statelor din antichitate dispar si religiile acestor state nu necesită nici un feî de explicaţie specială, căci «adevărata religie» a anticilor era cultul «naţiunii» lor, al «statului» lor “(Articolul de fond). M. nu a vrut sau nu a ştiut să observe că dispariţia 349 MATUTA popoarelor antichităţii nu s-a asociat cu dispariţia totală a religiilor lor, acestea scurgându-se pe calea *sincretismului în noile religii ale etapei istorice următoare. Orice religie este deci privită ca refugiul înstrăinării: „Religia este conştiinţa de sine şi simţământul de sine al omului care sau nu s-a găsit încă pe sine sau s-a pierdut din nou [...] Ea este realizarea fantastică a esenţei omeneşti, pentru că esenţa omenească nu posedă o realitate adevărată. Lupta împotriva religiei este, prin urmare, lupta indirectă împotriva acelei lumi a cărei aromă spirituală este religia. Mizeria religioasă este expresia mizeriei reale şi totodată protestul împotriva mizeriei reale. Religia este suspinul creaturii chinuite, sensibilitatea unei lumi lipsite de inimă, după cum este şi spiritul unor orânduiri lipsite de spirit. Ea este opiu al poporului. Suprimarea religiei, a acestei fericiri iluzorii a poporului, este cerinţa adevăratei lui fericiri “(Contribuţii). Această ipoteză confuză a fost transferată însă din „ideal“ în real de statele comuniste din sec. XX, prin violente manifestări administrative, care au distrus cadrul cultual, dar nu şi sentimentul religios, repetând într-un fel prigoana autorităţilor imperiale romane împotriva Creştinismului, cu aceleaşi rezultate contrare. § Zur Kritik der Hegelsehen Rechsphilosophie. Einleitung, Paris, 1844; Ökonomisch-philosophische Manuskripte, 1884; Marx. Engels, Lenin, Despre religie (culegere de Petru Berar) Bucureşti, 1974 Mâtali Vizitiu alegoric, conducătorul Carului ceresc al zeului * Indra, în * mitologia vedică, totodată crainicul şi însoţitorul perpetuu al acestuia în lupte. Dispunând de ,*magia şi ştiinţa subtilă a manevrării carului zburător, el nu poate fi înlocuit în acest atribut complex de nimeni, nici chiar de Indra. *Mahăbhărata îl descrie în chip straniu, învestindu-1 cu atribute şi modalităţi comportamentale care depăşesc izbitor imaginea mitică obişnuită despre vizitiii carelor zburătoare divine: „Nici regii cei mai vestiţi, făcând sacrificiile de datină şi împărţind daruri bogate, nici zeii, nici cei de viţă aleasă, nici duhurile rele nu sunt în stare să se ridice în acest car minunat, fără a săvârşi o greşală“ (Mahăbhărata, III Aranvakaparva, XLII, v. 1714-1747). Importanţa acestui „vizitiu“ de competenţă unică rezultă şi dintr-un neobişnuit epitet al lui Indra: Mătalisărathi (Cel al cărui vizitiu e Mâtali). Matănga (sanscr. matănga - elefant); Trigahku. (sanscr. tri - trei, gahku - ţăruş, spin, săgeată). Rege mitic şi înţelept (*rişi) din dinastia solară a lui *Ikşvăku (-» mitologie vedică). înfumurat din cauza puterii, autorităţii şi a bogăţiilor sale, M. s-a decis să facă o călătorie în cer încă din timpul vieţii; când preotul său de casă, înţeleptul * Văsişţha, l-a prevenit despre imposibilitatea întreprinderii, regele s-a adresat rivalului acestuia, * Vigvămitra care, prin puterea actelor sale magice (—> magie), l-a transportat pe M. în cer, îndeplinind pentru el şi *sacrificiile cuvenite. Dar întrucât regele nu acumulase merite personale care să-i fi dat dreptul intrării în cer, zeii l-au îmbrâncit de sus; şi numai datorită aceleiaşi forţe magice de care dispunea Vigvămitra, M. nu a căzut pe pământ, ci s-a prefăcut într-o stea (Tri-gahku) din constelaţia Crucea Sudului. Mătarîgvan (sanscr. mătarigvan - vânt; Cel care creşte în mama sa) Semizeu din *mitologia vedică, întrucâtva asemănător cu *Prometheus, care, după ^miturile mai târzii din *Veda, l-a adus pe pământ pe zeul *focului *Agni. în *Rigveda e înfăţişat însă ca zeu autonom aducându-le in dar urmaşilor lui *Bhrigu focul ascuns. Mai târziu (începând cu * Mahăbhărata), M. nu este decât unul din epitetele zeului vântului * Văyu, ca aţâţător şi răspânditor al flăcărilor. Matura (lat. maturare - a coace) Zeiţă din *mitologia romană, având grija de a face să se coacă fructele. Matusalem Personaj din *mitologia biblică, al cărui nume a ajuns mai târziu *simbolul longevităţii; fiul lui *Enoh (descendent din *Set) si tatăl lui Lameh, iar într-o variantă, strănepotul fui Enoh. în V.T. figurează sub două nume cronologic deosebite: Methushael, tatăl lui Lameh (V.T., Geneza, IV, 18), şi Metushelah, fiul lui Enoh şi tatăl lui Lameh („Şi Metushelah era în vârstă de o sută optzeci şi şapte de ani şi i s-a născut Lameh. Şi a mai trăit Metushelah, după ce i s-a născut Lameh, şapte sute optzeci şi doi de ani şi a avut fii şi fiice. Deci toate zilele lui Metushelah au fost nouă sute şaizeci şi nouă de ani. Apoi a murit“. (ibid., V, 21; 25-27). Această longevitate se regăseşte în forme hiperbolice şi în alte *mitologii: regi mitici din Sumer au uneori domnii milenare; la fel regii epocii legendare persane (după Shakhnameh), ca şi unii împăraţi mitici chinezi (—> Huangdi). S-a propus adesea, din nevoia de a găsi explicaţii exacte, ipoteza funcţionării altor *calendare, însă vechile calendare din zorii civilizaţiei umane sunt în genere studiate. Mai curând, acest *mit trebuie încadrat în mitul *Tinereţe-fără-bătrâncţe, ca o alegorie (sau nu numai atât) asupra intuirii raportului invers proporţional între *timpul subiectiv şi cel obiectiv. Uneori duratele sunt aproape identice, deşi zonele mitologice nu au fost nici interferate, nici vecine. Poetul chinez Qu Yuan (340-278 î.e.n.) scrie în Enigmele cerului: „Pen-qu a trăit opt sute de ani şi totuşi îi părea rău că a trăit puţin“; când avea 767 de ani, mărturisea că a înmormântat 49 neveste şi a pierdut 54 de fii.“ Matuta; Mater Matuta Zeiţă a luminii şi a dimineţii, foarte răspândită în ^religiile populaţiilor din Italia arhaică (—> mitologie romană); se pare, o divinitate importată din Orient sau adusă odată cu primele imigraţii arice; G. *Dumezil consideră *cultul pentru Mater Matuta MAUI 350 un ecou al unui cult similar indoeuropean. Romanii au preluat-o ca atare, numind-o Mater Matuta şi adăugându-i atributul de ocrotitoare a naşterilor. îi era consacrată, la 11 iunie, sărbătoarea Matralia, când femeile romane se rugau pentru copiii surorilor lor. După relatarea lui *Ovidius, accesul în *templele M. le era interzis sclavelor, si numai la 11 iunie o singură sclavă era introdusă in templu, pentru a fi aproape imediat alungată şi bătută (Fasti, VI, v. 475 şi urm.). Rareori, M. era identificată cu *Ino, cu care avea însă prea puţine similitudini, sau mai des cu zeiţa romană după model grecesc * Aurora: „La fel, m timpul hotărît apare Matuta, inundând cu lumina trandafirie aurora peste tot în eter“ (Lucretius, Despre natura lucrurilor, v. 656-657). De altfel, ajungând - într-o epocă târzie - să simbolizeze numai zorile, este identificată integral cu Aurora. I se atribuia un fiu: zeul *Portumnus, ocrotitorul porturilor maritime. Maui; Maui-tiki-tiki-a-Taranga Zeu mesianic şi *erou civilizator din Polinesia, prieten şi binefăcător al oamenilor, cărora le-a adus în dar focul subteran (—¥ mitologii din Oceania). în mitologia maori e socotit zeul primordial al *focului, fiul zeilor cosmogonici *Tane şi *Hina şi nepotul bătrânei *zâne subpământene cu unghii de foc, * Mahuike. Procurarea focului e un lanţ de dificultăţi: M., necunoscând decât focul viu. păstrat în activitate perpetuă, îl stinge vrând să-i afle obârşia şi astfel află de existenţa focului subteran din Ţara de Beznă, unde e păzit de străbuna Mahuike. Cu o manta din pene de păsări kiwi pe umeri, M. ajunge „în ţara umbrelor, unde locuia zâna focului“, Mahuike, în palatul ei; vorbindu-i cu glas bătrânesc răguşit care suna „cum pârâie vreascurile în flăcări^, după ce îl identifică, „Mahuike îşi smulse unghia unui deget şi din această unghie izbucni văpaia“; dar M. pleacă aruncând focul primit şi îl stinge călcându-1 în picioare apoi se întoarce repetând gestul de mai multe ori, până o deposedează pe bătrână de toate unghiile ei explozive. „Mahuike îşi pierdu răbdarea; focul subpământean îi zgudui casa, iar Maui năvăli spre uşă prin bezna încinsă de flăcări. Ochii Mahuikei scăpărau ca fulgerele. Ea îşi smulse ultima unghie şi o zvârli în Maui. Când unghia atinse pământul, răsună o bubuitură ca de tunet şi un vifor de flacără alergă după el ca un tanifa mugind. Maui se prefăcu în uliu şi fâlfâind cu putere din aripi zbură înainte, dar văpăile îl ajungeau din urmă şi-i pârleau penele“. în faţă îi apare un lac, în care M. intră şi apa începe să cîocotească; îşi ia zborul din nou, urmărit de incendiul care vuia arzând pădurile şi pământul, până când M. apelează la *zei care, văzând că „pământul e în primejdie de moarte“, trimit o ploaie grea ce răzbate prin „zidurile de foc“. „Atunci, din miezul incendiului, Mahuike răcni răguşit, cuprinsă de groază“; după potolirea incendiului, „rămăşiţele de flăcări Mahuike le aruncă asupra copacilor, dar ei le ascunseră în inima lor şi păstrară astfel totdeauna focul pentru copiii oamenilor“; copacii se numeau kaikomako, mahoe şi totara iar „oamenii învăţară să frece bucăţile de lemn una de alta şi în orice clipă să cheme la ei pe copiii de foc ai Mahuikei“(A.W. Reed, Myths and^ legends of Maoriland, Wellington, 1961). în plan general, M. e mai complex: el este şi un erou cosmic, punând ordine în univers: maorii cred că, întrucât odinioară soarele alerga prea repede şi zilele erau prea scurte, insuficiente pentru muncă şi navigaţie, M. a prins astrul şi l-a obligat să străbată cerul mai lin, mai egal (după o variantă, soarele e prins în năvodul de pescuit). Acelaşi caracter ordonator al naturii îl au şi alte acţiuni: M. statorniceşte mişcarea stelelor, supraveghează vânturile fixându-le ritmul şi intensitatea. Pe lângă aducerea focului, opera lui de bază este pescuirea de pe fundul oceanului a insulelor Polinesiei; spre a izbuti, M. Unge cârligul unditei cu propriul său sânge, apoi trage afară bucata de pământ a fundului mării unde era casa zeului adâncurilor (cârligul agăţându-se de uşa casei) şi împarte insula (sau insulele) cu fraţii săi*'între timp însă pământul capătă relief (munţi şi văi, albii de râuri) fiindcă insula era de fapt un peşte enorm care, scos la aer, s-a încreţit. Insularii polinesieni din sud cred că ţările lor sunt legate cu funii vegetale de un peşte trăind în imersiune. Dependent de această operă, ML le-a dăruit oamenilor peştii şi i-a învăţat să-i pescuiască şi să-i mănânce, fnzestrându-i cu arhipelagul pescuit, i-a învăţat să-şi construiască locuinţe si pirogi pentru navigaţie. Fiind în întreaga fcolinesie figura mitologică cea mai măreaţă şi mai plină de autoritate (numit adesea „Maui cel înţelept“ sau „Maui cel cu o mie de şiretlicuri“, iar în Tahiti crezându-se că are 8 capete), socotit fie zeu, fie semizeu sau supraom, M. e venerat si pentru că un *mit spune că i-a sfidat pe zei: in ins. Rarotonga e considerat fiul zeului *Tangaroa şi se crede că s-a răzbunat crunt pe tatăl său divin numai fiindcă acela, luând chipul zeului care râde, şi-a făcut de râs fiul' şi l-a îmbrâncit în mare. Uneori naraţiunile mitologice regretă că M. şi-a irosit forţa şi înţelepciunea şi pe fapte mărunte: fie (la maori) îa bătrâneţe prefacându-şi fiii în 2 stele, fie transformându-şi din resentiment cumnatul în *câine. Miturile îi conferă şi o singură încercare nereuşită: lupta contra morţii. Ştiind că M. va trebui într-o zi să moară, tatăf său îl sfătuieşte s-o provoace pe zeiţa nopţii Hina, (de obicei mama, dar în unele variante, soţia lui M.), totodată şi zeiţa morţii (Hina-nui-te-Po); el o cheamă la luptă, secundat de toate păsările lumii; zeiţa fiind adormită, M. intră în gura ei cu gândul de a o ucide dinăuntru şi a obţine astfel nemurirea pentru oameni şi păsări; îi rămân însă afară picioarele tatuate, atârnând 351 MAYA caraghios printre dinţii zeiţei, şi o pasăre, amuzată de spectacol, calcă consemnul şi râde iar ciripitul ei piţigăiat o trezeşte pe zeiţă care fulgeră din ochi şi strânge din dinţi, retezându-1 în două şi omorîndu-1 pe M., astfel că şansa obţinerii imortalităţii piere pe totdeauna; aşa a fost inventată *moartea, oamenii fiind până atunci nemuritori. § Katharine Luomala. Mani - of-a-thousand- Trie ks. tiis Oceanic and European Biographcrs, Honolulu. 1949: J.F. Stimson. The Legends of Meni i and Tahaki, Honolulu, 1937! Mausolos Rege domnind în Caria anatoliană (sec. IV î.e.n.), cu capitala în Halicamas, al cărui somptuos mormânt legendar, Mausoleion, şi-a păstrat numele în multe limbi modeme. Mavki; Navki Numele plural al unei categorii de *spirite malefice, în *mitologia slavă (la slavii răsăriteni: ruşi, ucraineni); sunt de obicei aducătoare de moarte; (de altfel, sunt legate onomastic de divinitatea slavă care personifică *moartea: *Na\v. M. sunt reprezentate cu trup omenesc numai în faţă; din spate însă, neavând spinare, li se văd măruntaiele.' în varianta ucraineană (peste care şi-a lăsat amprenta '^creştinismul), se prefac în M. toţi copiii care au murit nebotezaţi. Mavors Zeu umbric (italic) al agriculturii şi războiului. Ma-wang (Prinţul Cailor) Zeul ocrotitor al *cailor, în *mitologia chineză folclorică; această divinitate, odinioară cu mare popularitate, provine dintr-un *cult din China de Nord, de origine străveche. Ca personaj mitologic, M.-w. este rezultatul unui *sincretism între mai mulţi *zei cabalini arhaici, care se sărbătoreau - în cadrul unor *ritualuri cu ^sacrificii - în funcţie de anotimpuri, astfel: primăvara - Ma-zu (strămoşul cailor sau calul arhetipal); vara - Xiang-mu (primul păstor de cai), toamna - Ma-she (primul călăreţ); iama - Ma-bu (spiritul bolilor cabaline). Dar într-o epocă mai târzie apar în *temple imagini trifaciale, ca ale unei trinităţi divine inseparabile, compuse din: Ma-zu (de astădată confundat cu Ma-wang), Xiang-mu (acum o divinitate feminină: strămoaşa cailor) şi Ma-she. în evul mediu chinez, se organizau în temple *sărbători, sacrificii şi spectacole de teatru în onoarea lui în ziua a 23-a din luna a 6-a, considerată ziua de naştere a zeului. Mawu Zeul suprem al tribului ewe din Sudanul Occidental şi Dahomev (—> mitologiile populaţiilor africane); îndeosebi, zeu al *cerului (în unele privinţe aproape un *deus oţios us), care a creat lumea şi oamenii. M. trimite ploaia şi domină un numeros *panteon de divinităţi şi *spirite, numite trowo (112 indigene şi 26 acceptate de la alte triburi). Portretul mitobiografic al zeului e variabil; în concepţia tribului ewe, cerul e adesea considerat o pluralitate verticală de cercuri sau discuri, înşirate unul peste altul pe o osie de fier. Actul cosmogonic (—> cosmogonie) al lui M. nu este integral şi e pe jumătate un soi de comerţ; împărţind aripi păsărilor, nu le-a dat cozi, declarând că trebuie să şi le cumpere singure; cum cozile urmau să se vândă o singură dată, cu 5 kauri, pe care prepeliţa nu le avea, coada ei a fost vândută de zeu turturelei. Oamenii sunt creaţi nemuritori: la încheierea actului de *antropogonie, M. le-a spus: „Nu veţi muri niciodată şi veţi trăi mereu pe pământ!“; dar murind accidental un şoarece şi fiind înmormântat cu fast de tribul care nu mai văzuse cadavre, M. le transmite *moartea, fiindcă s-au bucurat de pieirea altuia. Cerul, iniţial prea aproape de pământ, a fost luat sus de zeu, după ce o femeie l-a jignit aruncându-i terci fierbinte în faţă. Iar gestul arhetipal al trimiterii ploii l-a făcut într-o epocă de secetă, păcălit de o antilopă. Sub raport cultual, M. şi spiritele trowo se încadrează în reguli riguroase: preotul zeului e numit de *sacerdotul principal al *duhurilor, dintre cei mai bătrâni şi mai bogaţi membri ai comunităţii, după o lungă iniţiere, urmată de instituirea unor *tabùuri (interdicţia de a mânca arici, şoareci, şerpi, pisici sălbatice, maimuţe, cărnuri putrede sau de a purta alt veşmânt decât ceî ritual alb-albastru, exceptând cazurile de *funeralii); acest preot al lui M. execută dimineaţa şi seara *ritualul spălării cu *apă din sanctuarul zeului în timp ce îi rosteşte epitetele atributive, după ce si-a clătit de 3 ori gura cu aceeaşi apă lustrală; tfe asemenea, practică *magia medicală şi se roagă zeului pentru femeile sterpe. El nu are dreptul că vorbească decât cu alţi preoţi sau cu familia sa. § J.Spieth, Die En e-Stdrnme, Berlin, 1906 Măyă (Marea Iluzie) 1 Zeiţă supradivină, în *mitologia vedică, personificând aparenţa iluzorie a lumii obiectuale, simbolizând iluzia cosmică, manifestată în forme diverse, una dintre ele fiind însăşi apariţia zeului creator *Brahmă. în tradiţia vedică, M. are, în înţeles de iluzie divină, şi valoarea de forţă creatoare absolută, care poate construi orice fel de lumi, dar care este mai presus de experienţa omenească, întrucât e o forţă supratemporală, iar experienţa umană se încadrează în realitatea temporală, depinde de *timp. Supusă acestei M., lumea cunoscută, realitatea umană, are aşadar o existenţă ireală, de nălucă; în concepţia mitofilosofică indiană, M. creează o lume aparentă, care de fapt nu există. Lumea nu este decât proiecţia cosmologică a lui *Brahmăn (adică a Absolutului universal aflat mai presus de Timp) si numai ignoranţa omenească transformă Marea iluzie într-o realitate logică; a înlătura vălul Măyei (iluzia) înseamnă deci a regăsi Fiinţa Absolută. „Pentru gândirea indiană, Măyă este o creaţie divină, un joc cosmic care are drept ţintă deopotrivă experienţa umană ca şi eliberarea de această experienţă“ (Mircea Eliade, Mythes, rêves et mystères, Paris, 1972, p. 72). în acest sens MAYAHUEL 352 profund, dacă realitatea aparentă a lumii imediate e caducă, întrucât se supune acţiunii distrugătoare a timpului, înlăturarea vălurilor iluziei înseamnă pentru om depăşirea realităţii iluzorii şi deci prezenţa lui în faţa ultimei realităţi - aceea a lui Brahman, spiritul universal absolut. - 2 *Demon magician (sanscr. măyâyoga - *magie) şi arhitect inegalabil al clasei sale demonice *Asura; deoarece, în incendiul pădurii Khandava (cf. Mahăbhărata, I) zeii *Krişnâ şi *Arjuna i-au cruţat viaţa, M. a clădit drept recunoştinţă un splendid palat pentru adunările divine. Mayahuel Zeiţa aztecă a fecundităţii (simbolizată de planta maguey) şi a băuturii pulque, o băutură veche din Valea iMexicului, obţinută din fermentarea portocalelor cu unele specii de agave (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); astfel, după mai multe *mituri, M. s-a născut într-o floare de agave (în care de atunci şi locuieşte), anume o agavă care înfloreşte în două feluri; în această locuinţă florală, zeiţa a descoperit şi băutura pe care o patronează. Dar M. a devenit oblăduitoarea tuturor băuturilor ameţitoare şi a ciupercilor halucinogene, fiind stăpâna zeilor secundari ai acestora (de pildă *Teonanacatl). ML a fost iubită, ca fecioară, de zeul vântului *Ehecatl care, pornind în căutarea ei, a găsit-o adormită, printre multe alte fete, sub paza bătrânei Tzitzimitl; zeul o trezeşte (în această ipostază, M. simbolizează forţa adormită a dragostei) şi atunci ea e gata să plece cu el pe Pământ, iar după ce perechea se desfatează, ajung amândoi la un frumos pom cu două crengi groase de mare preţ: pomul florilor şi salcia păsării quetzal; trezindu-se şi constatând absenţa tinerei păzite, bătrâna porneşte mânioasă după ML, însoţită de o armată de zei tineri, până dă de copacul biramificat, unde o găseşte pe M. în ramura înflorită; ea rupe creanga şi o scutură peste zeii însoţitori şi numai creanga lui Ehecatl rămâne nevătămată; zeul coboară, adună bucăţelele celeilalte ramuri, adică osemintele fecioarei M., şi le îngroapă în câmp; de aici creşte o plantă din care oamenii storc vinul alb. Se considera că M. are 400 de fii care patronează împreună cu ea băuturile şi beţia (aztecii clasificând beţia în 400 de aspecte, iar fiii zeiţei numindu-se iepuri: o beţie totală era numită alegoric „patru sute de iepuri“; „cincisprezece iepuri“ înseamnă o petrecere modestă). M. este soţia zeului buruienilor de leac, *Patecatl. Mayirahpak Femeie gigantică fabuloasă, în miturile eschimose (—> mitologiile triburilor polare). mazdaism * Religie din Iranul antic, reprezentând o formă evoluată a vechiului *zoroas-trism, organizată doctrinar în jurul *cultului zeului suprem Mazda (reluare a zeului binelui, *Ahura-Mazda, din *Avesta). Apărut în primele secole din mileniul I î.e.n., m. s-a răspândit pe întregul teritoriu al Iranului, de asemenea în Afganistan, Azerbaigean şi, parţial, în Asia Mică; în a doua jumătate a sec. XX mai are fideli în grupul etnic pars din India şi în câteva mici comunităţi din Iran. Forma canonică a doctrinei m. respectă textul avestic, fiindu-i caracteristic structural dualismul, *credinţa în conflictul ireconciliabil dintre cele două principii arhetipale: Binele, reprezentat de zeul avestic Ahura-Mazda, ca şef universal suprem şi *simbol al luminii, şi Răul, reprezentat de zeul demonic *Angra-Ma-inyu, simbolul întunericului. Dar în m. târziu, cele două principii anterior personificate se abstractizează şi devin noţiuni eterne şi simbolice. Dezvoltarea şi, implicit, apropierea m. de credinţele populare a impus reconstituirea unui *panteon cu vechi divinităţi, cu o mitologie escatologică (—> escatologie), precum şi preluarea unor ^ritualuri tradiţionale (de pildă *libaţia cu băutura fermentată din planta *haoma). în’acest cadru se formează şi concepţia asupra duratei limitate a luptei între Bine şi Rău (4 perioade de câte 3 milenii), culminând cu duelul decisiv şi cu apariţia mântuitorului *Saoshyant. Sub raport moral, m. consideră că omul dispune de liberul arbitru de a se situa în una din cele două zone; totuşi, prin efort comun, credincioşii care au ales zona Binelui pot determina triumful mai grabnic al principiului luminos. Structura pronunţat morală a m. determină şi convingerea religioasă că atât triumful universal al Binelui prin efort omenesc comun, cât şi * mântuirea individuală, se pot dobândi mai puţin prin ritualuri, *sacrificii, exerciţii de *asceză sau *rugăciuni („Căci mulţumită hranei trăieşte toată lumea trupească, iar prin înfometare îşi pierde viaţa“ - Avesta, Vendidad, III, 33) şi mai ales prin viaţa trăită întru dreptate; astfel, instrumentele credinciosului devin Gândul bun, Cuvântul bun, Fapta bună, acestea traducându-se în existenţa cotidiană prin datoria de a spori bunurile materiale create iniţial de Ahura-Mazda (conduită centrată în m. avestic timpuriu pe agricultură si creşterea vitelor); de altfel, Avesta (Vendidad, fii, 30-32) precizează că o recoltă de grâne vatămă pe Angra-Mainyu cu aceeaşi forţă ca recitarea a 10 000 de rugăciuni din Yasna. în mod firesc, m. a respins *ascetismul şi mai ales sacrificiile sângeroase; în centrul ritualurilor sacrificiale a fost pus cultul focului, *focul fiind considerat expresia spiritului justiţiar divin. Mai târziu, când în Iran pătrund *creşti-nismul şi *islamul, parşii transformă religia mazdaică într-un gen de *monoteism, unde răul nu mai e decât o tendinţă lăuntrică omenească, iar singura divinitate recunoscută rămâne Ahura-Mazda. măşti Acoperăminte faciale - în strânsă relaţie cu *miturile, datinile şi *ritualurile religioase primitive - având funcţii simbolice active, fie rituale, fie magice, purtate în cadru ceremonial de *şamani, preoţi, vrăjitori, războinici şi dansatori 353 MÂSTI 9 rituali; m. au apărut probabil în perioada *animismului, funcţia şi stilul lor simbolic fiind influenţate de *credinţele totemiste (—> totem) şi fetişiste (—> fetiş); s-au conservat de asemenea în *religiile antichităţii, în măsura în care acele religii mai păstrau stratui magic în mod efectiv. ~ Egipt Preoţii egipteni reprezentau, în timpul ceremoniilor religioase, figurile zeilor, fiecare preot purtând masca rituală (care simboliza animalul consacrat) a zeului său: berbecul pentru *Ammon, ibisul pentru *Thot, *câinele pentru *Anubis, *vaca pentru *Hathor ş.a. ~ Fenicia Arheologia a descoperit mai ales multe m. din teracotă (cele masculine, cu expresii predominant groteşti), făcând parte din inventarul funerar şi nefiind destinate să fie purtate pe faţă (cf. Sabatino Moscaţi, Lumea fenicienilor, trad. rom., Bucureşti, 1968); cele mai vechi datează din sec. VII-Vl î.e.n. întrucât majoritatea reprezintă *demoni, se deduce că aveau mai ales funcţie de *apotropaion. ~ Hei lada Nefrecvente, m. greceşti erau fie de invocaţie a zeilor, ca atare imitând figurile divine şi fiina păstrate în sanctuare, fie războinice (ca de ex. presupusa m. a lui *Agamemnon, confecţionată din aur si cu expresie de aspră gravitate). ~ Roma Fiecare familie romană de vază lua masca mortuară a oricărui defunct din ai săi, păstrând m. acestor rude apropiate ca pe nişte chipuri ale *strămoşilor, în perimetrul casei, în dulapuri speciale; unite prin linii grafice, toate m. constituiau un soi de arbore genealogic. Oameni angajaţi de familie (de obicei actori profesionişti) însoţeau, cu aceste m. pe faţă, orice cortegiu funerar, mortul fiind însoţit simbolic, pe ultimul drum, de strămoşii săi (—> funeralii). ~ America precolumbiană Popoarele maya şi nahuatle foloseau abundent m. funerare, în genere, pentru a acoperi feţele mumiilor; în Peru aceste m. aveau expresii programatice ca, de ex., masca cu lacrimi pictate, de pe chipul mumiei unui tânăr (cf. Simone şi Roger Waisbard, Mumiile din Peru, trad. rom., Bucureşti, 1965); la *Palenque predomină m. mozaicale cu aceeaşi funcţie funerară; dar această tradiţie, mai veche, e moştenită de la strămoşii din Teotihuacan ai popoarelor nahuatle (înrudiţi cu toltecii), care excelau în m. funerare mozaicale sau din onix. De la azteci au rămas numeroase m. de asemenea funerare, confecţionate însă din lemn pictat, reprezentând chipuri cu alură fioroasă, probabil cu funcţie exorcistă (—> exorcism). ~ Africa M. triburilor autohtone sunt aproape totdeauna făcute spre a fi purtate în împrejurări speciale de către vrăjitori (în actele de *magie), viitorii şamani (în ritualul de iniţiere), preoţi sau şefi cfe trib (în ceremoniile de cult al strămoşilor) sau de către războinici. Multe dintre aceste tipuri de m. africane sunt din lemn sculptat (ca de ex. m., neobişnuite la alte populaţii, pe care le confecţionează tribul ibo din Nigeria: ele sunt sculptate în lemn şi au feţe prelungi, terminate cu coifuri; uneori lemnul e înlocuit cu piele întinsă). Mai multe triburi (de ex., bambara, Mali) poartă m. războinice combinate în coif cu obrăzar. O alură enigmatică în solemnitatea lor au m. metalice din Benin, cărora nu li s-au precizat definitiv atributele. ~ Populaţiile primitive cunosc, ca în Africa sau în Australia, toată tipologia magică elementară a m.; dar predomină fie funcţia totemică (de ex., la mai multe triburi amerindiene, ca tribul Nootka Sound, m. au forma capetelor de *lup, fiind purtate de membrii unor societăţi secrete), fie cea *apotropaică (aşa ca la vrăjitorii singalezi din Celebes, purtate în *dansul executat în jurul bolnavului demonizat cu scopul de a izgoni din trup *demonii purtători de boli). ~ La români, m. sunt rituale, cu caracter spectacular, utilizate predominant fie în anumite ceremonii coregrafice (de ex., dansul funebru Chiperiul, din Vrancea, în care toată echipa poartă m. funerare), fie în anumite manifestări festive la sărbătorile de iarnă, în relaţie cu unele *colinde (de ex., *Capra). ~ Europa medievală şi modernă Răspândirea *creştinismului (deşi această religie, în tradiţia modelului ebraic, nu agrea în primele secole sistemul de mascare cu scopuri rituale sau magice) nu a putut stăvili tradiţiile păgâne originare ale celor mai multe popoare europene; m. au fost reluate în forme mai laicizate îndeosebi în * carnaval. în sec. II, *Tertullianus în Contra spectacolelor, considerând că orice spectacol aparţine idolatriei, preciza: „Legea lui Dumnezeu a rostit blestem împotriva măştilor“. Pe lângă carnaval, care a menţinut un substrat religios minim, popoarele europene (în zonele lor rurale) utilizau m. în ziua de *Rusalii; dar aceste m. erau fie un fel de glugi florale cu două orificii pentru ochi, ca de ex. în Bavaria, fie capete false, ca în Boemia. • Materiile prime folosite în confecţionarea m. sunt foarte diverse: argilă, lemn sau scoarţă de copac, oase îmbinate, pietre preţioase, onix, piele, sticlă (sau pastă de sticlă), teracotă, ţesături, combinaţii vegetale, hârtie, împletituri, metale (ordinare sau preţioase), combinaţii eterogene (sârmă, frunze, fructe uscate, păr, câlţi, mătase de porumb, strujeni) şi, în cele din urmă, tatuaje directe pe faţă sau chiar numai sulemenirea feţei. • întreaga tipologie a m. poate fi clasificată în 2 ramuri generale: măşti rituale {totemice;de invocaţie - reprezentând zei şi spirite; funerare -care, în epoca modernă, s-au transferat într-o practică laică, unde m. se mulează în ghips după chipul defunctului, mai ales dacă acesta a fost o personalitate celebră; festive - de sărbătorire a primăverii, simbolizând regenerarea naturii sau marcând schimbarea anului calendaristic; războinice; spectaculare - purtate de bufoni, ca o mască de lemn a bufonului regal din Uganda; de actori, ca perechea de m. din teatrul grec: una tragică, alta comică; sau ca, mult mai târziu, m. de Dicţionar de mitologie generală C. 23—24 MĂTRĂGUNĂ 354 carnaval, care sunt şi măşti de deghizare); măşti magice (de iniţiere, ca în *şamanism; ae metamorfozare în animale totemice, de ex., în lupi, în ^riturile *lykantropiei; apotropaice - cu scopul îndepărtării *spiritelor malefice, m. folosite de coregrafia profilactică; exorciste - purtate de orice vrăjitor sau şaman care dansează în jurul demonizatului, spre a-1 elibera din posesiunea demonilor; medicale - urmărind transferul unei maladii dintr-un bolnav, prin dans, gestică şi mască, asupra unei victime alese - om sau animal. ~ în toate practicile corespunzătoare, toate m. de esenţă religioasă - evidentă sau discretă -au avut întotdeauna, fără excepţie, şi o funcţie iconică activă. § M. Griaule, Masques Dogons, Paris, 1938: Romulus Vulcănescu, Măştile populare. Bucureşti, 1970. mătrăguna (grec. iKxvâpayopac;; lat. mandragora; bot. Atropa Belladonna; rom. pop. doamna-codrului, doamnă-mare, iarbă-bună, împărăteasa, cireaşa-Iupului, nădrăgulă) Plantă solanacee veninoasă, cu flori brun-violete, care conţine atropină şi hyoscyamină (de aceea utilizată în medicină), prezentă frecvent în *superstiţiile, practicile de *magie şi *miturile multor popoare, îndeosebi europene şi asiatice, dar amintită şi în textele religioase dintre cele mai vechi. în *Biblie (V.T., Geneza, XXX, 14-23), „merişoarele de mandragoră“ sunt considerate utile în procreaţie, datorită lor, Lea rămânând gravidă de la *Iacob. De asemenea, m. era socotită o plantă afrodisiacă, astfel pătrunzând frecvent în *descântecele de dragoste. Intrarea m. în mituri şi în magie se datorează îndeosebi unor proprietăţi somnifere şi totodată excitante, ca şi asemănării vagi a rădăcinilor ei cu partea inferioară a corpului omenesc; din această cauză, Columella o numea „iarbă-jumătate-om“. Vechile ierbare o reprezintă în ipostazele ambelor sexe (când femeie, când bărbat), cu o cunună de frunze pe cap şi uneori cu un *câine muribund legat cu lanţul de picioarele „femeii“ sau ale „bărbatului“. în evul mediu circulau multe superstiţii despre originea m., crezându-se, de ex., că ea a apărut fie pe locul unde a fost creat *Adam, fie că răsare periodic din poluţia scursă în pământ a bărbaţilor spânzuraţi. După o superstiţie foarte răspândită, omul care aude geamătul acestei plante, când o dezgroapă, e condamnat să moară, m. fiind considerată setoasă de sânge; de aceea, exista obiceiul ca, la dezgroparea unei m., să fie legat alături un câine, despre care se credea că va muri într-o lungă agonie. Multă vreme, începând din antichitatea greacă, s-a acordat credit virtuţii de excitant erotic al plantei: în Hellada, iniţierea folosirii m. era atribuită zeiţei *Aphrodite şi vrăjitoarei mitice *Kirke; în Arabia, m. era pusă în relaţie cu *Djinnii (*demonii) şi se credea că, noaptea, ea e luminescentă; arabii medievali au numit-o „floarea vrăjitoarei“. în numeroasele zone folclorice ale lumii se crede că m. îl poate face pe om invulnerabil, că îi poate descoperi comorile ascunse, de asemenea, că posedă proprietăţi oraculare (—> oracole). Plantă prin excelenţă magică, m. are, închise în ea, „forţe extraordinare, care pot multiplica viaţa sau pot ucide“, fiind aşadar „iarba vieţii şi a morţii“ (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la 'Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 222). § Mircea Eliade. La Mandragore et Ies mythes de la naissanee miraculeuse (în Zalmoxis, III, 1940-1942, p. 3^48) mântuire; salvare (lat. salus - sănătate, scăpare; grec. ocotriplcx - eliberare de rău) Speranţa salvării omului religios din captivitatea răului, reprezentat fie de primejdia *păcatului (căruia i se adaugă, în *iudaism şi în *creştinism, povara păcatului originar), fie de suferinţa perpetuă a existenţei (în *budism), fie în genere cie constrângerile * vieţii sau de *moarte. Raportul dintre păcat şi mântuire determină specificul structural al unor *religii teiste » teism), ca iudaismul, mai ales creştinismul şi întrucâtva *islamul; dar contribuie deopotrivă şi la constituirea profilului unor religii orientale (—> mazdaism, budism, maniheism) sau la mecanismul doctrinei religioase a *gnosticilor; de aceea aceste religii se numesc şi religiile salvării (după termenul german Erlosungsreligionen), ele deosebindu-se astfel de aşa-numitele religii păgâne, unde noţiunea de m. e cu totul secundară şi se referă doar la situaţii particulare (de ex., la greci şi la romani, un ^zeu putea fi considerat salvatorul patriei, al unei cetăţi, al unei expediţii militare); pentru egipteni, m. însemna asigurarea eternităţii postume. Forma absolută apare abia în iudaism: *Yahweh îşi salvează poporul ales dintr-un şir de împrejurări catastrofale, iar fiecare credincios se lamentează în *rugăciuni (cf. în *Biblie - Psalmii, cărţile profeţilor: —> profeţi) ca un ins supus stării tragice a înstrăinării sociale şi cosmice; din acest motiv, în iudaism m. e cerută ca formă integrală şi deci nu mai este doar un act divin, ci se confundă cu noţiunea de divinitate. Mântuirea creştină e concepută spiritualizat, chiar dacă include şi ideea de resurecţie trupească la Judecata de Apoi; în genere salvarea, în *credinta creştină, echivalează cu eliberarea omului de povara păcatului originar al lui *Adam, prin *sacrificiul de sine al lui *Isus Christos (numit de aceea Mântuitorulf căci acest sacrificiu e socotit actul de răscumpărare a omenirii. Anterior, profesase o doctrină riguroasă a salvării *zoroastrismul, anume prin * focul escatologic final, când urmează să apară şi mântuitorul *Saoshyant. în *secta islamică şiită (—> siiţi) se prevede o salvare, precipitată de apariţia Imamului 355 MEDITAŢIA TRANSCENDENTALĂ Ascuns (*Mahdi), cu implicaţii însă imediat politice. Dimpotrivă, în budism, forma absolută de mântuire (—>mokşa) are caracter abstract, însemnând eliberarea din ciclul reîncarnărilor (*samsăra) şi asigurarea stingerii finale în *Nirvăna; implicând numai sufletul, nu şi trupul considerat piedică, doctrina soteriologică budistă găseşte în *contemplaţie mijlocul omenesc deliberat de salvare prin forţe proprii; numai doctrina *Mahăyana admite ajutorul dat omului de divinităţile din clasa *Bodhisattva. Pentru *gnostici nu exista decât m. prin mântuitorul mântuit el însuşi în exerciţitul său ascetic (—> ascetism); această metodă a dus apoi la forma de autosalvare predicată de *teozofie. Sub influenta ideii religioase de m. s-a format însă şi o idee Je m. laică, fie aceea descrisă idealist în utopii, care solicită efortul colectiv conjugat al omenirii, fie cea profesată demagogic de diverse categorii politice (comunism, fascism, nazism), care promit diverse forme sociale de salvări terestre locale, pentru generaţia curentă sau pentru generaţiile viitoare. (—> soteriologie) § W. Staerk, Die Erlösererwartung in den östlichen Religionen, Stuttgart, 1938; L. Löwit, Weltgeschichte und Heilsgeschehen, Zürich, 1957 Medeia Vrăjitoare caucaziană din * mitologia greacă, fiica regelui colhilor Aietes (sau Kolhos), devenită soţia căpeteniei * Argonauţi lor, *Iason, care a adus-o din *Colhida în Hellada. După un *mit transmis de *Ovidius, M. era preoteasa zeiţei * Hekate şi nepoata vrăjitoarei * Kirke. Prin arta *magiei sale l-a ajutat pe Iason să învingă piedicile puse de tatăl ei şi să obţină lâna de aur. Spre a scăpa tronul părintesc al lui Iason de uzurpatorul Pelias (care-1 trimisese pe succesorul legitim după lâna de aur), M. le învaţă pe fiicele acestuia să-şi taie tatăl şi să-i fiarbă într-un cazan bucăţile trupului amestecate cu buruieni, sub pretextul întineririi, desigur fără rezultat. După ce fiul lui Pelias îi alungă pe amândoi din ţară, M. îşi petrece cu Iason zece ani în Corint: când însă Iason o repudiază, ca să se însoare cu Kreusa, fiica regelui Kreon din Corint, M. îi dăruieşte cu viclenie tinerei fete un veşmânt care, îmbrăcat, ia foc; din răzbunare, îşi ucide şi copiii făcuţi cu Iason, după care acesta, de durere, se sinucide; plecând, M. incendiază şi palatul regal al lui Kreon, care piere în flăcări, apoi pleacă zburând în carul ei aerian tras de *dragoni; ajunsă la Atena, se mărită cu regeLe Aigeos; uneltind însă împotriva fiului ei vitreg *Theseus, e alungată din nou şi se întoarce în Colhida, unde îşi ajută tatăl să-si recapete tronul uzurpat. M. a rămas şi un *simtol mitologic al magiei perfide. Kreusa este omorîtă indirect, prin mantia şi coroana trimise în dar, ambele îmbibate cu un soi de bitum inflamabil, care o fac pe rivală să ardă de vie. Hesiod îi acordă M. epitetul „Cea cu glezne frumoase“ (Theogonia, v. 961 fără să insiste asupra detaliilor de caracter; dar Diodor din Sicilia o descrie ca pe o blândă fecioară rătăcitoare pe ţărmul colhic al Pontului Euxin care divulgă Argonauţilor cruzimea tatălui ei Aietes, regele colh, şi (în această versiune) a surorii ei Kirke, obişnuiţi amândoi să ucidă pe orice străin care ar debarca în Colhida. Aici, M. ajută efectiv întreprinderea argonautică, intrând în sanctuarul lui *Ares (de fapt al zeului local al războiului), unde era păstrată lâna de aur; apoi, prin vicleşug, obţine uciderea uzurpatorului Pelias la întoarcerea în Hellada, ca soţie a lui Iason. Totuşi, în altă variantă mitologică, plecând cu Argonauţii din Colhida, pentru a tempera viteza flotei urmăritoare comandate de tatăl ei, M. îşi taie în bucăţi propriul frate (Absyrtos), aruncând de la pupa navei, pe rând, în mare, fiecare bucată din trupul acestuia. Tot după Diodor, alungată, învinuită de otrăviri si rătăcitoare prin lume, M. naşte un fiu -Medos (de la un rege asiatic sau de la un basileu grec) -(într-o variantă, de la Aigeos), iar acest fiu devine întemeietorul unui popor: al mezilor (însă alţi mezi decât cei atestaţi istoric, din ramura iraniană). Cunoscută de greci în reprezentări de obicei cu aspect exotic, M. defineşte în *mitologie tipul de vrăjitoare inteligentă şi perfidă, neîntrecută în arta dozării otrăvurilor şi unguentelor magice: aceste unguente fabuloase modifică irecognoscibil vârste şi chipuri omeneşti. Toată activitatea M. era inspirată şi ocrotită de Hekate. Meder Zeiţă *htonică din Etiopia precreştină, simbolizând glia maternă (Terra Mater); deşi numele are o rezonanţă indoeuropeană, M. are o structură cultuală autohtonă, acest nume sub care o cunoaştem nefiind probabil decât rezultatul unei contaminări, după contactul cultural al Etiopiei cu lumea hellenistică. Meditaţia Transcendentală * Sectă apropiată structural ’ de *Biserica Scientologică, dar de inspiraţie hinduistă (—> hinduism) colaterală, urmărind iluminarea, supunându-şi adepţii unor procedee de îndoctrinare mai ales psihosomatice (a fixa cu privirea, fără clipire, timp de 10 minute, flacăra unei lumânări, a desena neîntrerupt, cu două mâini deodată, dar în sens invers, semnul matematic al infinitului a recita fără pauză câte 20 de minute dimineaţa şi seara o *mantra cu text ininteligibil sau un nume bisilabic de zeu etc.); de asemenea, fidelii sectei sunt supuşi privării de somn în scopul sperat al obţinerii stării de *levitaţie, practicării unor pretinse tehnici *yoga (care însă nu au nici condiţia, nici cadrul, nici structura adevăratei yoga hinduse) şi dobândirii unei mantra (în stadiul de ucenicie - gratuit, după aceea contra cost, de ex., în Franţa, în 1982, o mantra costa 200 de franci). M. T. era condusă, în prima ei perioadă, de Maharishi Mahesh. După criticii doctrinei M. T., acţiunile ei de infiltrare în conştiinţa adepţilor, cu rezultate adesea tragice, sunt considerale violuri morale. MEDITRINA 356 § Ltcol. Morin, Le violpsychique. Paris. f.a. Meditrina Zeiţă din *mitologia romană, patronând actul însănătoşirii bolnavilor, procesul fiziologic al vindecării (ie boală. Meditrinalia îi era consacrată ca * sărbătoare specifică. Medusa (grec. Meâouaa) cea mai hidoasă din grupul *Gorgonelor şi cea mai cunoscută. Fiica perechii *Phorkys-*Keto, M. îsi omora victimele privindu-le drept în ochi (după altă variantă, văzând-o din faţă în rază perpendiculară, privitorul murea subit sau era pietrificat). A fost ucisă de *Perseus care, ca să-i poată reteza capul, i l-a privit indirect într-un scut pe care zeiţa *Athena i l-a ţinut în loc de *oglindă; apoi zeiţa a început să poarte chipul imprimat al M. pe scutul ei. Mefistofeles; Mefistophilus în *legendele medievale germane, numele unui *demon subaltern care, încheind un legământ cu Doctorul Faustus (*Faust), căruia avea să-i dea tinereţe şi bogăţie în schimbul sufletului, s-a pus în slujba aceluia. Era socotit un *duh rău, încorporabil fie în formă umană (călugăr), fie mai ales în formă de *câine (de obicei negru). Adesea era identificat cu *Diavolul. § Mircea Eliade. Mephistopheles el l'Androgyne, Paris, 1962 Meletes (grec. \icXstt) - exerciţiu, studiu, îndeletnicire) Una dintre cele 4 *Muze primitive din *mitologia greacă, probabil patronând preocupările artizane. Melhisedek (ebr. Malkizedeq - Regele meu este sfinţenia; grec. MeXxioeSeK) Personaj enigmatic din * mitologia biblică, după tradiţiile iudaismului şi ale Creştinismului primitiv, un contemporan al lui *Abraham şi rege în Shalem, cetate care va deveni ulterior Yerushalaim (Ierusalim). M. era si ^sacerdot în Cultul premonoteist al zeului kl Elion (—> El, Yahweh). Referirile din *Biblie sunt sau confuze sau misterioase: „Atunci regele Sodomei a venit întru întâmpinarea lui Abram, după întoarcerea sa de la înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu el, în valea Shaveh [valea regelui]. Şi Melhisedek, regele din Shalem, i-a ieşit înainte cu pâine şi vin; iar el era preot al lui El felion. Şi l-a binecuvântat si a zis: «Binecuvântat fie Abram de El Elion, făcătorul cerului si al pământului!»“KT., Geneza, XIV, 17-20). Dar în Psalmi (CX, 4) apare o stranie sacralizare, alta decât aceea, curentă, cu caracter de castă a succesorilor lui *Aaron: „Juratu-s-a Yahweh şi nu-i va părea rău: «Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedek!»“ -căci aici M. e descris aproape ca sacerdot arhetipal. Tratatul talmudic Nedarim (32 b) îl identifică pe M. însă cu *Sem, fiul lui Noe. în textul de la Qumran Midrash Malkizedeq, al *esenienilor, aleşii lui Yahweh sunt numiţi „oamenii sorţilor lui Melhisedek“, iar timpul răscumpărării mesianice este „anul binecuvântării lui Melhisedek“, M. însuşi fiind prezent aici ca un locuitor ceresc sau ca o căpetenie a „îngerilor veşnici“; totodată, el apare şi ca un răzbunător de tip escatologic (—> escatologie); din atari aluzii poate să rezulte chiar un prototip al lui *Mesia, în sens ebraic. Continuând tradiţia mozaică (—¥ mozaism) şi poate şi pe cea eseniană, Epistolarul paulin adaugă o altă trăsătură ciudată: „Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, şi fiind făcut asemenea Fiului lui Dumnezeu, el rămânea preot pururea“ (Pavel, Evrei, VII, 3). Dar o altă linie tradiţională din iudaism (relatată de autorul creştin Epiphanius din Cypru) îl consideră pe M. numai fiul unei femei de moravuri uşoare şi al unui tată necunoscut. Melissa (grec. peAiooa- albină; |ieAe, lat. mei - miere) * Nimfă din * mitologia greacă (preluată şi de * mitologia romană), căreia i se atribuie descoperirea creşterii *albinelor şi, implicit, patronajul albinăritului; se credea că există şi un grup de Nimfe (Phryxonides) care au crescut primele albine domesticite şi care, totodată, l-au hrănit pe *Zeus, când era copil. . Mei Ion a; Mellonia (lat. mei - miere; mellarius - apicultor) Zeiţă din *mitologia romană, venerată ca ocrotitoare a *albinelor. Melpomene (grec. MeA7iopevr| Cântăreaţa; peATico, cânt, celebrez prin cântece; după Diodor din Sicilia, din peAog - melodie, cadenţă, muzică) *Muza tragediei în *mitologia greacă (una dintre cele 9 Muze clasice), reprezentată cu o *mască tragică şi, pe frunte, cu o cunună de iederă sau de viţă de vie. Iniţial, patronase numai cântecul festiv; mai târziu, când faţă de noul atribut al poeziei tragice e înfăţişată şi cu un pumnal simbolic, *cultul ei se asociază cu al zeului *Dionysos. Melqart; Melkaart Zeu cumulând atribute cereşti şi marine, în *mitologia feniciană, adorat mai ales ca zeu al navigaţiei şi comerţului, în Tyr, centrul său cultual, unde numele s’ău însemna Regele Cetăţii. M. era de obicei reprezentat cu aspect de războinic victorios si de mare corăbier. Dar, deşi similar sidonianului ^Baal, M. era un zeu mai complex, patronând şi modificările periodice ale vegetaţiei, căci anual, câte 5 zile consecutive, se oficiau *sărbătorile de primăvară Trezirea lui Melqart, cu scopul de a determina reînvierea zeului prin virtutea *focului. Din sec. X î.e.n. devine zeul suprem în *panteonul fenician din Tyr, adorat însă şi în alte oraşe (cartaginezii trimiteau anual o solie la Tyr cu un tribut pentru M.). Zeul avea numeroase *temple în lumea Feniciei (unul magnific, construit de regele Fliram), dar mai ales în coloniile tyreniene: Gadir (Cadix), Lixos, de ambele părţi ale Gibraltarului (Stâlpii lui Melqart). M. a fost preluat şi de alte popoare: regina de origine sidoniană Iezabel, soţia lui Ahab, introduce *cultul lui M. la evrei, ridicându-i şi un *altar în 357 MERCURIUS Samaria (V.T., Regi, XVI, 31-32); grecii îl asimilează cu *Herakles, iar Plinius cel Bătrân îl semnalează numindu-1 Midakrit (Istoria naturală, VII, 56). Mélusine *Zână (fée) din folclorul mitologic francez, având capacitatea de a se metamorfoza parţial în şarpe sau înfaţişându-se alteori ca *Sirenă cu şolduri ispititoare însă unite în coadă de reptilă. Fiică de zână, M. moşteneşte de la mama ei acest dar al * metamorfozei, putându-şi preface partea inferioară a corpului în coadă de şarpe; una din versiuni transferă *mitul în cadru tematic de basm: surprinsă într-o sâmbătă de soţul ei în momentul metamorfozării, M., sare pe fereastra castelului. Prezentă în *legendele din Poitou şi în romanele cavalereşti medievale, povestea M. a fost transcrisă întâia oară în prelucrarea romanescă a lui Jean d’Arras (1387), iar apoi s-a răspândit şi în Germania. Memnon Rege mitic al Etiopiei, după un mit grec (—> mitologie greacă), fiu al troianului Tithonus şi al zeiţei *Eos; omorînd în războiul troian (în care venise în calitate de comandant al unui corp de 10 000 perşi şi 10 000 etiopieni) pe Antilochos (fiul lui Nestor şi prietenul lui * Ahilleus), e provocat de Ahilleus la duel şi ucis; dar mama sa, Eos, îi răpeşte cadavrul şi îl înduplecă pe *Zeus să-i dăruiască fiului ei nemurirea. Luptându-se cu M. la rugămintea lui Nestor, Ahilleus câştigă totuşi o victorie relativă, numai asupra trupului pământesc. Grecii afirmau că din rugul de incinerare a lui M. au ieşit în zbor nişte păsări (numite apoi Memnonides); ele se formaseră din cenuşa cadavrului şi îi vizitau anual mormântul de la Hellespont (cf. Ovidius, Metamorfoze, XIII, v. 600-621). O statuie gigantică, ridicată în cinstea lui M. în Teba (Egipt), ar fi cântat zilnic la ivirea zorilor, al căror *simbol era zeiţa Eos. Men (frig. men - strălucitor, puternic) Zeu frigian al *Lunii, *cultul căruia este atestat şi în Dacia Romană (—» mitologie dacoromână); după o ipoteză neconfirmată ar fi la originea cultului zeilor *Mani. Reprezentat cu *simbolul cornului selenar, plasat între omoplaţi. I se atribuia protejarea morţilor, dar deopotrivă însuşiri oraculare (—> oracole) şi vindecătoare de boli. M. a fost absorbit, în epoca imperială, de *mitologia romană. Menakă O foarte frumoasă *Apsara din * mitologia vedică, trimisă de zeul * Indra la un mare *rişi, înţeleptul ascet *Viçvâmitra, spre a-1 seduce şi a-1 abate astfel de la exerciţiile sale de *asceză. Faptul s-a petrecut, iar M. a născut de la marele ascet pe frumoasa *Çakuntalâ. Mencius (Meng Zi, Meng Ke) Cel mai important discipol al lui * Confucius şi filosof el însuşi, trăind (372-289 î.e.n.) în epoca dinastiei Zhou. Una dintre tezele sale filosofice fundamentale, cu implicaţii religioase în *confucianism, este shan (bunătatea), ca însuşire nativă a omului, orice modificări de caracter omenesc datorându-se influentelor sociale. Scrierea de bază, în opera lui M., este tratatul Meng zi (Cartea lui Meng Zi). menhir (breton, men - piatră, hir - lung; celt. cromlech - cerc de piatră) Megalit prelucrat în anumite forme: de obicei, piatră mare, până la 20 m înălţime. Menhirii abundă mai ales în Bretania, Anglia, Scandinavia, Caucaz şi sunt grupaţi în aliniamente sau dispusi circular, concentric; azi li se cunoaşte întrucâtva funcţia cultuală, dar în rest sunt încă enigmatici. Se pare totuşi că m. aveau şi atributul de paznici ai mormintelor împotriva fiarelor şi hoţilor, totodată şi împotriva *morţii totale (deci şi contra morţii sufletului, care astfel era împiedicat de greutatea pietrei megalitice să se risipească, să se difuzeze în spaţiu). în mitofolclorul populaţiilor târzii de după *creştinism, printr-un raport ae confluenţă între *mituri şi *superstiţii, se crede că m. (ca si *dolmenii) nu sunt decât urme ale * zânelor sau afe *uriaşilor din vechime. (—> mitologie megalitică) § F. Niel, Dolmens et Menhirs, Paris, 1961 Menket Zeiţă din *mitologia egipteană, ocrotitoarea fabricării berii şi patroana berarilor; i se atribuiau *libaţii îmbelşugate cu bere. Dar *cultul zeiţei avea o strânsă relaţie şi cu *ritualurile funerare (—> funeralii). Menrva Zeiţă sapienţială din triada etruscă supremă, împreună cu * linia şi *Uni (—> mitologie etruscă); preluată de romani, devine *Minerva. Mephitis (lat. mephitis - putoare, duhoare) Zeiţă din *mitologia romană, patroana mirosurilor respingătoare, pestilenţiale. La origine, o veche zeiţă italică, personificând emanaţiile din natură de mirosuri pestilenţiale (mefitice) şi patronând lacul vulcanic Ampsanctus, din centrul Italiei, exalator de aburi sulfuroşi. Animalele sacrificate zeiţei M. nu erau înjunghiate, ca în toate celelalte *sacrificii, ci sufocate cu ajutorul acestor aburi toxici. în jurul lacului sunt diverse peşteri, pe care credincioşii antici italioţi le considerau intrări în * Infern. Totodată însă M. era venerată şi ca ocrotitoare profilactică a oamenilor de agresiunea bolilor epidemice pricinuite de orice contact cu emanaţiile sulfuroase din zonele cu mlaştini. Merani *Cal fabulos benefic din basmele mitologice kartvele (—> mitologii caucaziene), caracterizat prin galopul său neobişnuit şi prin puternicele sale aripi, cu ajutorul cărora îşi poate transporta aproape instantaneu călăreţul spre lumină şi fericire. M. este antinomia simbolică a Calului Negru al destinului care îşi transportă călăreţii în *moarte. Mercurius (lat. merx - marfa) Zeul comerţului, în *mitologia romană, crainicul permanent al lui *Iupiter şi zeu psihopomp (călăuza umbrelor morţilor spre * Infern), de asemenea, patron al MERIEM 358 negustorilor, dar şi al hoţilor. *Cultul său s-a format, prin cumul sincretic (—> sincretism) din măruntele divinităţi italice anonime, grupate de romani sub denumirea dii lucrii (lat. lucrum -câştig), care ocroteau negoţul şi în genere afacerile, dar şi sub influenţă greacă (—> Hermes). M. prezida şi’întrecerile sportive. Era reprezentat de romani ca un tânăr frumos şi agil. Meriem Zeiţă cerkeză, în mitologia populaţiei circaziene din Caucaz (—> mitologii caucaziene), adorată ca ocrotitoare a albinăritului şi *albinelor; nu se cunoaşte numele originar al zeiţei, cel înregistrat fiind rezultatul unei contaminări de ecou din *creştinism (*Fecioara Maria, aram. Maryam). Merkăbă *Carul ceresc, descris în vedenia profetului biblic *Iezechiel (—> mitologie biblică), din textul canonic scriptural (*Biblia, V.T., Iezechiel, 1, 4-28), comentat şi interpretat ca *mister divin, din diferite unghiuri, în mai multe scrieri kabbalistice (—> Kabbala), mai ales în cartea *Zohar (cap. XV; XX), ca si în unele texte prekabbalistice: *Cartea lui Isnoh (apocriful etiopian) ş.a. Totuşi, la Iezechiel, nu e folosit termenul merkăbă; carul ceresc este numit fie Măreaţa Glorie, fie Gloria lui El Yahxveh (angrenajul fiind compus din serafimi, *heruvimi, 4 fiinţe cvadrifaciale înaripate, cu denumirea hayoth, roţi angrenate, numeroşi „ochi“ etc.). După toate probabilităţile, termenul merkăbă s-a format de la rădăcina vb. ebr. „a călări“. Mert Zeiţa muzicii instrumentale şi a cântului vocal, în * mitologia egipteană. M. patrona în special executarea imnurilor pentru zei; se credea că ea participă efectiv la jubileele de 3 decenii ale faraonilor, într-o *teofanie de tânără femeie care bate tactul cu palmele. *Templul zeiţei se numea Casa de Aur. Meru; epitet: Kăncăna-giri (Muntele de Aur) Munte mitic de aur, în *mitologia vedică; de după piscul acestui munte se consideră că răsar *Soarele şi *Luna. M. are forma unei flori de * lotus, iar în centrul piscului este situat oraşul zeului creator *Brahmă, în jurul căruia se desfăşoară circular oraşul zeului *lndra\ întregul munte e înconjurat de cele 7 continente (jambudvipa), din geografia mitică indiană. Singura indicaţie mai concretă se referă la situarea muntelui M. în masivul himalaian (sanscr. Himalaya). Meshkhenet Zeiţă din *mitologia egipteană, ocrotitoare a naşterilor, dar adesea nume colectiv purtat de 4 divinităţi cu atribute distincte: una prezidând camera de naşteri, alta supraveghind scaunul pe care era aşezată femeia în durerile facerii, iar alte două îngrijind de cărămizile folosite la moşit (femeia egipteană se ghemuia pe o cărămidă spre a-şi înlesni facerea). Emblema era o cărămidă cu cap de femeie. Alteori se ataşau acestui *cult încă două zeiţe, fie cu nume deosebite, fie contopindu-se, ca ipostaze în plus, cu unele dintre cele 4 M.: *Renenet - Zeiţa-doică, femeia cu cap de şarpe, supraveghind pruncul îndată după naştere, dar având şi rol de *ursitoare, deci prevestindu-i firea, norocul şi averea; Skhai (Zeiţa care decide), glas al destinului decisiv şi un fel de *înger păzitor pe care îl dobândea fiecare om la naştere; în Regatul Mijlociu, Skhai era socotit însă bărbat, soţul zeiţei M., el hotărînd durata vieţii omului şi prezicându-i felul *mortii. Mesia (ebr. Mashiah - Unsul lui Yahweh) Yitlu dat în *Biblie si unor regi (Saul, David), dar mai ales unui mântuitor, mesager divin esenţial, aşteptat într-un viitor indefinit, apariţia căruia pe pământ ar marca triumful poporului ales al lui *Yahweh asupra inamicilor şi începutul unei ere paşnice de prosperitate, când „va veni împăciuitorul“, iar „ochii săi vor fi roşii ca vinul şi dinţii săi albi ca laptele“; „împăciuitorul“ e de fapt „cei care va aduce liniştea“ (V. T., Geneza, XLXIX, 10-12; cf. ebr. shiloh < shalah - a trăi în linişte). M. reapare şi în cărţile *profeţilor: „fecioara va zămisli şi va naşte fiu şi îi va pune numele Emanuel“ şi „mare va fi stăpânirea lui si pacea lui va fi fără’ sfârşit“ (V.T., Isaia, VII, IX). Cu semnificaţia de pantocrator *si de suveran al Zilei de Apoi, venirea lui M. înseamnă pentru profeţii biblici aşezarea totală a imperiului lui Yahweh (sau *Sabaoth) constând dintr-un nou legământ, ba chiar o nouă facere a lumii (comparabilă cu a doua *cosmogonie operată de zeul babilonian *Marduk), după cum M. are evidente similitudini fie cu mântuitorul *Saoshyant, aşteptat de *Avesta, fie cu zeii mesianici de tipul lui *Quetzalcoatl, *Toth, *Huangdi. Dar, în sens curent, în doctrina acelor *religii care se întemeiază pe făgăduinţă *mântuirii generale a omenirii, prin venirea - într-un viitor anunţat de obicei criptic - a unui salvator, fie de esenţă divină, fie purtând un mesaj divin, M. este operatorul salvării obşteşti; sosirea lui este legată şi de bilanţul universal al faptelor umane. Uneori e numit în V. T. „fiul omului“: „Iată că pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului“ (V. T., Iezechiel, VII, 13). în *creştinism, M. devine *Isus Christos (negat de *teologia * iudaismului în cursul unor nesfârşite polemici doctrinare). Un M. e aşteptat şi de unele grupuri de credincioşi din *islam (—> Mahdi). Ideea generală de mesianism e prezentă în toate marile *mitologii şi religii ale lumii, care includ în aria mesianică *zei binevoitori faţă de oameni, subalterni faţă de divinitatea supremă şi având adesea atribute de *eroi civilizatori: în contactele lor directe cu grupurile umane, aceştia „mântuiesc“ omenirea, salvând-o de la starea sălbatică şi transmiţându-i cunoştinţele elementare fără care nu se poate constitui o civilizaţie (agricultura, metalurgia, astronomia, medicina, morala, arta, scrisul, meşteşugurile, navigaţia ş.a.). în tipul de mesianism biblic (iudaic şi creştin), teologia a 359 METAMORFOZĂ operat o reducţie asupra substanţei tehnice şi a insistat asupra codului moral, asupra spiritualităţii umane, asupra *escatologiei finale din raportul bine-rău şi chiar asupra unor practici de *magie. Messia (lat. messis - seceriş, recoltă) Zeiţă din . ţ *mitologia romană, patronând recoltele, j' Meşterul Manole *Legendă de circulaţie \ cvasiuniversală, convertită în *mit de tradiţia folclorică românească (—» mitologie românească); • mitul autohtonizat în România circulă în balade, *colinde si după unele presupuneri, chiar în *bocete arhaice. O echipă de 9 zidari, condusă de marele meşter Manole (sau Manea), alege pe malul râului' Argeş un loc de mănăstire, unde semnul sacru trebuie să se afle în nişte ruine anterioare; dar în puterea unui *blestem anonim, tot ce se zideşte ziua se năruie noaptea, până când o tragere la sorţi alege victima de *sacrificiu: Ana (sau Caplea), soţia meşterului; implorată şi sedusă de durerea meşterului, divinitatea sau natura îşi dezlănţuie forţele spre a împiedica ajungerea victimei la ţintă, ea însă depăşeşte obstacolele şi voinţele asociate ale omului şi divinităţii şi, fără să ştie ce face, se lasă zidită de vie, asigurând cu viaţa ei consolidarea zidurilor. Izvorît din tema comună, în varianta românească mitul ia naştere din detaliile zbuciumului spiritual omenesc şi din sinteza rece a legilor destinului. Alegerea locului sacru, care trebuie descoperit, el existând în sine (ceea ce traduce o lege generală a societăţii totemice, ca şi a celor profund tradiţionaliste, ca societatea din India) şi fiind destinat dintru început să adăpostească un sanctuar, este aluzia la actul arhetipal premergător construcţiei sacrificiale; această alegere, cum se ştie, ţine de caracterul magic al *ritualului de construcţie din vechile asociaţii de zidari; suprastructura istoricizată (biserica zidită pentru Negru Vodă/Neagoe Basarab) nu depăşeşte tema legendei cu circulaţie mai ales balcanică (Grecia, Macedonia, Serbia, Albania, Bulgaria, România); sacrificarea ca atare (un om, un animal, o parte din trup - ca în legenda caucaziană a arhitectului Arsakidze, constructorul mănăstirii Svetitzhoveli, căruia după realizarea operei i s-a retezat mâna dreaptă) nu e în sine un simbol mitic; tema generală a fost descrisă, în sec. XIX, de Jakob *Grimm, Edward *Tylor, Lazăr Şăineanu ş.a. G. Dem. Teodorescu semnala (în nota la balada Meşterul Manole, din culegerea sa Poezii populare române, Bucureşti, 1885; în ed. BPT, Bucureşti, 1985; voi. II, p. ’ 155): „Credinţa care constituie fondul poemei, zidirea unei fiinţe vii pentru întărirea edificiilor, se păstrează până astăzi în popor. Se zice că uneori se ia unui om măsură pe la spate, fără să ştie, că măsura se pune pe zid şi că, după 40 de zile, acel om moare, prefacându-se în stafie“. Nu dispunem nici de *arhetipul românesc al mitului despre M.M., nici de un nucleu invariantiv; dar întrucât scenariile folcloriştilor si literaţilor nu au alterat esenţa, 9 9 9 9 7 nucleul poate fi restabilit în structură. Originalitatea transferului legendei în mit („Numai poporul românesc a crezut că jertfa ţine cumpănă unei fapte cereşti“: Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, cap. Perspectiva sofianică, în Trilogia culturii, Bucureşti, 1944, p. 236) a fost explicată de Petru Caraman ca o ridicare „deasupra preocupărilor de breaslă ale zidarilor“. Tema din mitul românesc al M.M. a devenit bivalentă: „moartea creatoare“ (Mircea *Eliade) prin sacrificarea femeii şi „opera neterminată“ prin prăbuşirea bărbatului evadat, ca suprasimbol al blestemului sorţii; (acest suprasimbol pare să descindă din mitul plecării lui *Zamolxis, iar atunci el este si un *simbol al eternizării). Astfel, mai presus cîe teza sacrificării de sine a creatorului (şi fără legătură cu motivul profesionalităţii zidarilor), mitul - în care numele Manole e o siglă fără importanţă - ridică lupta dintre om şi destin la un potenţial cosmic. Acest mit nu are totuşi o rezonanţă religioasă autentică: nu „biserica“ (traducând în termen creştin un relict arhaic: „templul“, „altarul“) stabileşte structura acestui mit (considerat de unii cercetători un mit eminamente cultural), ci actul ritual al construcţiei sacre inevitabile. Mecanismul intim al mitului conţine un factor esenţial: soţia sacrificată este existenţa terestră a constructorului, opera fiind existenţa lui cosmică; femeia vine peste obstacole, mai presus de oameni si zei, ca o *Moiră, pentru împlinirea operei sacrale; ea e tot atât de supusă grijii pentru bărbat cum este supus trupul bărbatului grijii pentru operă. în lupta dintre om (prin glasurile care se roagă în sens contrar: meşterul pentru ploaia torenţială care s-o oprească pe femeie, femeia împotriva ploii torenţiale care nu are dreptul s-o oprească din drum) şi destin (care dictează construcţia, nepăsător faţă de viaţa sacrificată sau gelos pe cei doi oameni concurând pe *demiurgi), destinul nu izbuteşte să distrugă decât factorul terestru (trupul), nereuşind să împiedice realizarea scopului sacru spiritual (opera); iar astfel, mitul M. M. ar fi simbolul luării în posesie a lumii de către homo faber, dar nu numai atât. § Meşterul Manole. Studiu, antologie şi note de Mana Cordoneanu, Bucureşti, 1980 (cuprinde 38 autori, la obiect fiind mai ales textele semnate de: Ov. Bârlea, Lucian Blaga, D. Caracostea, Petru Caraman, Alex. Ciorănescu, Mircea Eliade. Adrian Fochi, M. Gaster, B. P. Hasdeu, Nicolae lorga, Sextil Puşcariu, Lazăr Şăineanu, Ion Taloş); Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; Giuseppe Cocchiara, // ponte di Arta. I sacrifici nella le letteratura popolare e nella storia del pensiero magico religioso, Roma. 1956 metamorfoză (grec. jj£Ta(i6p(p(0Gi(;; lat. metamorphosis - transformare) însuşirea de care dispun *zeii şi alte persoane mitice sau fiinţele fabuloase din folclor, de a-şi transforma aspectul ori structura sau de a deveni alte fiinţe ori obiecte (oameni, animale, plante, pietre), alteori fenomene (ploaie, fulger, vânt, ceaţă), cu ajutorul *magiei. METANOIA 360 Poetul latin *Ovidius şi-a intitulat Metamorfoze poemul fundamental. metanoia (grec. jiexavoux - penitenţă; lat. paenitentia) Actul creştin (—> creştinism) al căinţei pentru *păcatele săvârşite; în semnificaţia originară, schimbarea părerii (despre sine), scfiimbarea morală a atitudinii faţă de propriile fapte. De asemenea, taina creştină oficiată de *preotul confesor asupra celui care se spovedeşte, pentru absolvirea acestuia de păcatele mărturisite; în acest cadru, confesorul îi poate porunci credinciosului anumite canoane de penitenţă, constând în *rugăciuni speciale, mătănii (genuflexiuni), *post sau/si fapte ce ar dovedi pocăinţa. ivietatron (grec. jieia Gpo’vov - lângă/după tron; etim. incertă: ebr. natar - a veghea; lat. metator - cel care măsoară; aram. matronita - în terminologia kabbalistică, sinonim pentru Shekhina - fiinţă dumnezeiască; *Ioan Damaschin, Dogmatica: meta thrânon - alături de tron, ca rang îngeresc [apud Const. Daniel, Scripta aramaica, I, Bucureşti, 1980, p. 243]) în *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian), M. este căpetenia supremă a *îngerilor şi totodată scribul lui *Dumnezeu, ţinând statistica *păcatelor omenirii, dar şi a erorilor comise de îngeri (de ex., de grupul „veghetorilor“ coborîţi pe pământ sub conducerea prinţului ceresc *Semyaza, adică de acei îngeri care au fraternizat cu femeile oamenilor). Uneori, M. apare şi în postura de avocat ceresc. în această ipostază complexă, a fost asemuit de unii comentatori cu zeul egiptean *Thot; alţii îl compară însă cu *logosul, ca verb divin, mai ales în sensul ebr. memra. După o versiune din alte texte apocrife, referitoare la ascensiunea lui *Enoh, anume acesta a fost învestit de Dumnezeu cu astfel de atribute celeste, devenind Metatron. în *mitul despre *Agarttha al *teozofiei modeme, M. oficiază ca pontif suprem. metempsihoză (grec. jiexeji\|/uxcoai(; strămutarea sufletului dintr-un corp în altul); metemsomatoză *Credinţă, prezentă în multe *mitologii şi *religii, despre transmigrarea sufletelor, după *moartea corpului purtător, în alt corp (de om, animal sau plantă), cu scopul purificării, ai desăvârşirii, iar în unele religii, de ex., cele din India (—> avatara), cu acela al contopirii finale, după parcurgerea tuturor treptelor necesare atingerii stării pure de perfecţiune, cu sufletul universal (în *brahmanism, revărsarea fiecărui *Atman în *Brahmăn). Treptele sunt în număr variabil. Credinţa se întâlneşte mai ales în India (—> mitologie vedică, budism, hinduism), la celţi (—> druizi, mitologie celtică), chiar în Helîada, la pitagoreici (—> Pythagoras) şi orfici (—> or-fism), dar în forme moderate; de asemenea în Egipt (—> mitologie egipteană) şi la unele triburi amerindiene şi australiene, tredinţele în m. au apărut la popoarele mai înclinate decât altele spre meditaţia aprofundată asupra *vieţii şi morţii şi spre o mistică speculativă, care nu admite soluţii escatologice definitive (—> escatologie), nici condamnări fără drept de apel. Numărul şi rigoarea statistică a reîncarnărilor s-au modificat de la o religie la alta. Dacă, în religia vedică şi în brahmanism, reîncarnarea urma să se producă în condiţiile vieţii precedente, budismul a democratizat ideea ciclului *samsâra, astfel că fostul rege putea să revină la viaţă chiar ca animal sau plantă şi invers, treapta reîncarnării calculându-se în funcţie de meritele personale. în doctrinele greceşti (mai ales orfică şi pitagoreică), se considera că sufletele aşteaptă în *Câmpiile Elisee dobândirea unui nou trup şi, bând din râul Lethe, îsi uită încarnările precedente. Influenţat de orfici şi pitagoreici, poetul *Pindar era un partizan al ideii de transmigraţie a sufletelor, în anumite condiţii: „Celor cărora le-a acceptat ispăşirea unei suferinţe străvechi, Persephone le trimite sufletele în al nouălea cer, spre soarele de sus“ (fragm. 133) -din acestea născându-se eroii sacri; sau: „Cei care au rezistat statornic în cele două lumi, păstrându-şi sufletul neimpurificat de nedreptate, se duc pe drumul lui Zeus până la cetatea lui Kronos. Scăldată de adierile Oceanului; acolo e Insula Fericiţilor“ (Olimpice, II, 75-79). Empedokles, considerând viaţa terestră un exil, admitea m. ca peregrinare a sufletului prin plante şi animale înainte de purificarea totală care îi va permite recontopirea cu divinitatea din care s-a desprins (fragm. B 115). E interesantă atitudinea unor autori antici faţă de doctrina reîncarnării; de ex., Vergilius îşi include propria nedumerire în întrebarea pusă de *Aeneas tatălui său Anchises, în momentul coborîrii în * Infern: eroul nu poate să creadă uşor că sufletele vor pleca de acolo ca să se îmbrace din nou în trupurile greoaie şi se miră de lăcomia sau dorul de lumina vieţii (Quae lucis miseris fam dira cupido? - VI, v. 719-721); poetul pare si neîncrezător în posibilitatea poftei nebuneşti de reluare a vieţii; se impune compararea atitudinii vergiliene cu veşnica teamă de reîncarnări a budistilor. Metis (grec. lifjxic; - înţelepciune, meditaţie, abilitate, prudenţă) Zeiţă din *mitologia greacă, personificând gândirea, raţiunea cosmică. Era considerată întâia soţie a lui *Zeus (precedând-o pe *Hera), cu ajutorul căreia acesta l-a obligat pe tatăl său *Kronos să-şi verse copiii înghiţiţi. Dar întrucât un *oracol l-a anunţat că tronul îi poate fi uzurpat de copilul său născut de M., Zeus îşi înghite soţia când era însărcinată şi astfel *Athena se naşte din craniul său. Părinţii zeiţei M. erau 5 * * *Okeanos şi *Tethys, deci iniţial ea fusese o divinitate marină. *Simbolul *mitului înghiţirii de către Zeus a soţiei sale, adică a gândirii, este înarmarea sa cu înţelepciunea absolută înainte de organizarea definitivă a universului al cărui stăpân devenise prin uzurpare. 361 MIDAS metodişti * Sectă protestantă, desprinsă din *crestinism, dar derivând direct din ^Biserica anglicană. *Cultul metodist provine din Clubul sfânt, cerc de studii religioase înfiinţat la Oxford de fraţii John şi Charles Wesley, în sec. XVIII. Membrii clubului duceau o viaţă ascetică (—> ascetism) cu *post şi *ritualuri, iar în orele libere, privându-se de distracţii, studiau metodic textele scripturale (*Biblia). După încercarea neizbutită de a reforma Biserica anglicană, susţinuţi de im grup german (din iniţiativa contelui Zin’zincîorf), se constituie într-o organizaţie cultuală autonomă (1722), începând abia de atunci să-şi elaboreze o doctrină proprie, secta metodistă amplificându-se (în 1791, la moartea lui John Wesley, erau 76 848 de credincioşi şi 310 predicatori), după ce în deceniile anterioare pătrunsese în coloniile engleze din America. în 1813, ia fiinţă Societatea Britanică de misionarism metodist şi imediat după aceea o societate similară americană; ulterior, apar misiuni în Africa, India, Ceylon, Noua Zeelandă, Australia (engleze) şi în America de Sud, Europa, Asia Orientală (americane); în prima jumătate a sec. XIX, diverse grupuri disidente înfiinţează subsecte, iar în 1881 sunt instituite conferinţele metodiste mondiale, convocate la fiecare zece ani. M. au o riguroasă organizare centralistă: un nucleu inferior cu 12 membri (clasa), circumscripţii conduse de superintendenţi (echivalenţi episcopilor), iar la adunările de clasă fiecare credincios (având de altfel carte de membru şi obligaţia de a avea scrisori de recomandare la mutările dintr-o localitate în alta) e obligat să-si mărturisească săptămânal starea de spirit. Una din ţintele activităţii religioase este misionarismul, m. predicând o formă de socialism creştin. Considerând Biblia unica sursă a cunoaşterii lui *Dumnezeu şi a *mântuirii si neacceptând tradiţia, m. admit, dintre * dogme, Sfânta Treime (însă’în prim plan *Sfantul Duh), *moartea, învierea şi a doua venire a lui *Isus Christos, Judecata de Apoi, *Infemul şi *Paradisul (nu şi *Purgatoriul) şi neagă rolul preotului de mediator între Dumnezeu şi oameni. Dintre cele 7 taine creştine acceptă numai *bolezul şi împărtăşania, ca ritualuri simbolice, însă şi lipsite de caracter supranatural. Negând dogma *predestinării totale pe baza încrederii lor în perfectibilitatea umană, m. constituie Biserica cea mai tolerantă faţă de problemele teologice litigioase, credincioşii având libertatea de a-şi căuta singuri soluţiile. Serviciul divin se reduce la o liturghie simplificată (psalmi, *rugăciuni şi predică accesibilă tuturor), importantă fiind *credinţa, al cărei rol este activ în transformarea omului, iar *religia fiind „viaţa lui Dumnezeu în sufletele omeneşti“. în privinţa *păcatului originar - contrar intransigenţei lui Martin *Luther şi a lui Jean *Calvin, m. spun că, pierzându-şi inocenţa după căderea în păcat, omul nu şi-a pierdut însă chipul dumnezeiesc, nici raţiunea, nici liberul arbitru, astfel că a rămas capabil să dobândească, combătându-şi tendinţa spre păcat, o stare purificată inculpabilă. Azi, m. au 87 organizaţii naţionale cu totalul de 20 milioane membri. $ F. C. Gill. The Romantic Movement and Methodism, London, 1937 Mgar-ba-nag-po (Fierarul Negru) în mitologia tibetană a ^religiei prebudiste *bon, zeul fierarilor şi - fie direct, fie prin *teofania sa manifestată în primul om care, în stare de transă, a devenit fierar - fierarul arhetipal (—> arhetip). (Uneori e identificat în alt zeu-fierar: Dbal-gyi-mgar-ba, dacă acesta nu e doar un epitet.) Zeul locuieşte într-o grotă din muntele himalaian Bal. Mitologia lamaistă (—» lamaism) l-a clasat pe M.-b.-n.-p. în grupul unor divinităţi secundare însărcinate cu misiunea de paznici ai religiei. Fierarul arhetipal, după incubaţia zeului în el, făureşte o sabie capabilă să doboare armate numeroase şi să-şi apere stăpânul de orice pericol de moarte: conform tradiţiei, această sabie arhetipală ar fi păstrată şi azi într-o lamaserie din sudul Tibetului. Mictlan (Locul Morţilor) Lăcaşul subpămân-tean al *zeilor *morţii şi al oamenilor morţi, în mitologia aztecă şi în general nahuatlă, identică noţiunii maya Mitnal (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Cu diferenţe particulare, M. este echivalentul * Infernului. M., stăpânit şi condus de zeul infernal principal *Mictlantecuhtli si de soţia sa Mictlancihuatl, era închipuit ca o îume a durerii şi neliniştii veşnice, a suferinţei şi a lipsei totale de bucurii; se credea că e situat sub pământ, undeva în Nord, dispus în 9 nivele suprapuse; de fapt, M. este o noţiune mai complexă, însemnând pe de o parte cele 9 straturi unde se duceau toti cei murind în condiţiile obişnuite, iar pe de aîtă parte *Tărâmul Celălalt, o lume paralelă, coexistentă cu aceasta, însă neasemănătoare; acestei duble semnificaţii i se acorda o mare importantă şi printre teologii şi filosofii nahuatli (îndeosebi azteci): exista chiar o specialitate, numită mictlanmatini, desemnând pe învăţatul care se consacra studierii totale a lumii de dincolo. Mictlantecuhtli Zeul nahuatl al *morţii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), stăpânul absolut al tărâmului infernal Mictlan. unde domneşte alături de soţia sa Mictlancihuatl; corespunzând zeului maya *Ahpuch, M. simbolizează totodată nordul lumii. Midas Rege frigian dintr-un *mit simbolic grec (—> mitologie greacă); răsplătit de *Silenus cu împlinirea unei dorinţe, a preferat să capete puterea de a transforma în aur tot ce ar fi atins: lăcomia l-a adus până şi la chinurile foamei, întrucât şi alimentele atinse se prefăceau în aur, astfel că a fost nevoit să-l implore pe zeul MIDER 362 *Dionysos să-l elibereze de povara unui atare har; la sfatul zeului, s-a scăldat în râul Paktolos aurindu-i apele, dar scăpând de darul său nefericit, în alt mit, chemat să arbitreze o emulaţie muzicală între zeii *Pan şi *Apollon, preferând pe Pan, a fost pedepsit de Apollon care a făcut să-i crească regelui urechi de măgar; regele a început să şi le mascheze sub o scufie, până când i le-a văzut bărbierul său; ameninţat cu moartea dacă va divulga secretul, totuşi neputând purta povara unei asemenea taine, bărbierul a făcut o gaură în pământ în care a strigat: „Regele Midas are urechi de măgar“, iar din locul de contact sonor a crescut o trestie care, legănată de vânt, a foşnit răspândind în lume secretul. Mitul a pătruns apoi în folclor, regăsindu-se în forme apropiate şi în alte zone; (un basm kartvel din Caucaz povesteşte păţania similară a unui împărat cu coame). Mider Zeu din *mitologia celtică, făcând parte din grupul *Tuatha De Danann şi avându-şi reşedinţa în mormântul megalitic din Bri Leith. Soţia sa, Etain, a fost răpită de regele irlandez Eochaid Airein; zeul a încercat s-o recupereze, însă fără succes. (E straniu amestecul de personaje mitice cu personaje istorice, deoarece acest rege din Irlanda este un personaj istoric atestat, contemporan cu Caesar). Midgardhr; Mannheim Lumea de mijloc a oamenilor, în *mitologia scandinavă, paznicul acestei lumi fiind zeul fenomenelor atmosferice *Thorr. Concepută de *zei ca o zonă despărţitoare între ţinuturile cereşti şi tărâmurile subterane, adică între lumină şi întuneric, lumea M. le-a fost dăruită ca locuinţă perpetuă *oamenilor primordiali *Askr şi *Embla. Zeii au împrejmuit M. cu un dig, integritatea căruia ar fi ameninţată de *uriaşii frigului, de nu ar fi vegheată de Thorr. Când s-a născut şarpele *Yormungandr (fiul zeului malefic *Loki), ^Odhinn l-a aruncat în mare, însă şarpele a crescut şi a înconjurat întregul M., muşcându-şi coada ca să închidă cercul; încercarea neizbutită a lui Thorr de a-1 pescui şi a-1 ucide a făcut ca şarpele (numit alegoric Brăul Pământului) să rămână de atunci o permanentă ameninţare circulară a omenirii, întrucât el stârneşte valurile oceanice, izbindu-le de digul lumii. Mi Fei Zână din *mitologia chineză, fiica zeului *Fu Xi, numită întâi Mi Su şi înecată în fluviul Loshui, apoi devenind *zâna patronală a acestui fluviu (deşi unii mitografi, de ex. poetul *Qu Yuan, în knigmele cerului, o consideră zeiţă); e reprezentată ca o tânără femeie de o mare frumuseţe graţioasă, ale cărei proporţii trupeşti ^ constituie un model de armonie. || Mikael (ebr. Miqael - Cine este ca Dum-I nezeu?); Mihail îngerul principal din *mitologia ! biblică, arhanghel în *angelologia * creştinismului, înger preluat si de * islam (Miqalf important ’’ mesager între 6umnezeu şi oameni. în V.T., M. este „prinţul“, scribul justiţiar al lui *Yahweh, dar şi apărătorul poporului lui *Israel („Mikael, marele voevod care ocroteşte pe feciorii poporului tău“ -V.T., Profetul Daniel, XII, 1); el este „arhistrategul“ care conduce oştirile cereşti contra forţelor demonice ale răului („Şi s-a făcut război în cer: Mikael şi îngerii lui au pornit război cu balaurul“ - N.T., Apocalipsul lui Ioan Teologul, XII, 7); tot M. distruge *Sodoma şi Gomora şi îl scoate pe *Lot din cetatea ameninţată (V.T. Geneza, XIX, 12-26). După unele tradiţii, M. a fost învăţătorul lui *Adam (în agricultură), al lui *Abraham (în *teologie) şi al lui *Moise (în transmiterea Tablelor Legii pe muntele Sinai). Apocriful etiopian Apocalipsa lui Baruh îi atribuie şi rolul de psihopomp (călăuză în lumea cealaltă a sufletelor celor morţi). Milda Zeiţa lituană a dragostei (-> mitologie baltică); avea un sanctuar în Vilnjus. milenarism (lat. milenium - o mie de ani); chiliasm (grec. xiAiccapoc; < %\k\ac, - o mie) *Mit apocaliptic (-» Apocalips), figurând mai ales în *teologia Creştinismului, referitor la imperiul de o mie de ani al lui *Dumnezeu, după a doua venire pe pământ a lui *Isus Christos. Influenţat vădit de *zoroastrism, care împarte în durate milenare fixe schimbările raportului de forţe între bine (*Ahura-Mazda) şi rău (*Angra-Mainyu), m. se întemeiază pe un pasaj din *Apocalipsul lui Ioan Teologul: „Şi am văzut jeţuri şi pe cei ce s-au aşezat în ele, cei cărora li s-a dat puterea să ţină judecată. Şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, ca unii care nu s-au închinat fiarei [...] Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Christos o mie de ani, iar ceilalţi morţi nu vor învia până când nu se vor sfârşi cei o mie de ani. Aceasta este învierea cea dintâi [...] Şi când se vor sfârşi cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să însele neamurile care sunt în cele patru unghiuri ale pământului (op. cit., XX, 4-8). Bazele doctrinei m. au fost elaborate în sec. II de Papias şi de *gnosticul Kerinthos. Având un caracter protestatar în genere pasiv şi alimentat de speranţa unei epoci justiţiare, m. se manifestă încă din sec. II-V (la sectanţii *montanişti, care afirmau că ^revelaţia divină nu s-a încheiat, apoi *donatisti), dar e atacat de sf. *Augustin (De civitate bei, 426,); o formă de m. reapare în concepţia stadială asupra istoriei, profesată de călugărul medieval *Gioacchino da Fiore (sec. XII), după care ultimul stadiu va fi întronarea unei păci divine; această doctrină e reluată în sec. XVI de Thomas Miintzer, fondatorul sectei creştine anabaptiste (—> ana-baptişti). Există un raport direct între m. creştin şi mesianismul rabinic (rezultând îndeosebi din apocriful Baruh, XXIX, 5 şi urm.), care anunţă venirea compensatoare a lui *Mesia în cadru istoric, nu celest, când toţi cei care au suferit vor învia şi vor fi răsplătiţi de o mie de ori mai mult. Forme similare de m. s-au manifestat însă şi în 363 MINOS *islam (în doctrina sectei *şiiţilor care aşteaptă venirea mesianică a Imamului Ascuns, ce se va numi *Mahdi). M. nu este o formă strict religioasă (afară de unele secte în care m. este esenţial, ca la *adventişti), într-un sens, având totdeauna un substrat politic; de aceea, în epoca modernă se pot întâlni şi forme milenariste cu caracter laic (mitul *farfuriilor zburătoare) sau semireligios (formele de *cargocult). Ca structură generală, înrâurit de vechile doctrine orientale, orice m. include, făţiş sau discret, o nostalgie a *teocraţiei. Dar, în esenţă, m. este o doctrină a consolării. § L. Gry, Henoch X, 19 et Ies belles promesses de Papias (în Reviie biblique, 1946, voi. 53, p. 207) Mlmănsă; Mlmămsă Doctrină de structură filosofic-religioasă din India, întemeiată de filosoful Jaimini (un *rişi semilegendar din sec. IV-V) şi contând ca unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe de filosofie religioasă ale gândirii clasice indiene. în concepţia M. (care admite existenţa lumii fizice, pe baze senzoriale, si afirmă existenta reală a ^spiritului, deşi neagă existenţa divinităţii), lumea este guvernată de legile karmice (—> karma). Doctrina e ramificată, deşi esenţa ei nu este propriu-zis variabilă de la o şcoală la^ alta. Forma cea mai veche: Purva mlmănsă (întâia mlmănsă), al cărei sistem a fost explicat de Jaimini, este consacrată clarificării textelor vedice sacre (^>Veda), având în special scopul justificării ritualismului vedic; o altă ramură importantă: Karma-mlmăhsă, consacrată acţiunii, explică legile karmice în existenţa lumii; ramura superioară, Uttară-mimăhsă (de fapt, mîmănsă *mântuirii) este *Vedănta; în acest plan, Brahmă-mimăhsă, din cadrul filosofiei vedantine, cercetează natura lui *Brahmăn, ca spirit universal. Apropiată întrucâtva de şcolile filosofice *Vaigeşika şi Nyăyă prin refuzul concepţiilor subiectiviste, doctrina M. afirmă realitatea obiectivă a lumii, negând imixtiunea vreunei divinităţi în creaţia si în guvernarea acestei lumi; a fost astfel firesc refuzul unor concepte, ca de ex. starea iluzorie a universului (—> Măyă) sau ciclicitatea distrugerilor şi refacerilor lui (-*Pra-laya). Pentru filosofia M., universul este etern şi neschimbat, fără început şi fără sfârşit, chiar dacă în el anumite lucruri sunt supuse modificării, între apariţie şi pieire, întrucât nici o distrugere nu e absolută: în toate aceste modificări echilibrul se menţine datorită substanţei - ca bază a oricăror însuşiri; M. clasifică 9 tipuri de substanţă, dintre care numai 5 sunt materiale: *pământul, *apa, *aerul, *focul, *eterul (—> elementele), celelalte 4 fiind: sufletul (*Atman), mintea, *timpul şi spaţiul. § Iha Ganganath, Purva-mimanşa, Benares, 1942; A. B. Keith, The Karma mimansa, Calcutta, 1921 Mimir Divinitate acvatică, în *mitologia scandinavă, zeu primordial, custode al izvorului înţelepciunii cosmice, aflat sub arborele sapienţial *Yggdrasill (—> Arborele Cosmic). în schimbul dreptului de a sorbi din această înţelepciune, zeul suprem *Odhinn i-a dat lui M. un ochi al său. în armistiţiul de după războiul între grupurile divine *Asa si *Vana, adversarii au făcut schimb de ostatici, însă Vanii l-au ucis pe M. tăindu-i capul, pe care l-au trimis zeilor Aseni; cu ajutorul *magiei sale, Odhinn a reuşit să-i conserve acestui cap însuşirea de a gândi şi a vorbi păstrându-1 pentru sine ca un preţios instrument oracular > oracole). (De altfel, după un *mit complementar, M. era unchiul matern al lui Odhinn). Dar sub rădăcinile arborelui Yggdrasill nu era un singur izvor: al doilea, conţinând cunoaşterea integrală şi înţelepciunea absolută, se afla în stăpânirea şi sub controlul exclusiv a lui M. în sens mitologic curent, M. simbolizează si memoria strămoşească. Min; Hakahagaher £eu falie din *mitologia egipteană, identificat de greci cu *Pan, adorat mai ales la Koptos, unde era considerat zeul forţei virile, al fecundităţi bărbăteşti (—> culte falice). In epoca arhaică, provenit dintr-un * fetiş al cărui *simbol era un fulger, M. devine ocrotitorul cerealelor, zeu al recoltei şi al fertilităţii ogoarelor; procesiunile festive în onoarea lui M. în prima perioadă a verii, în anotimpul shmu, când începea secerişul, păstrau această semnificaţie, reluată şi de unele reprezentări plastice: zeul ţine în mâna dreaptă ridicată fie un bici, fie un fulger, ca simbol al forţei. Ulterior, devin curente imaginile arătând un bărbat zvelt, viguros, pe jumătate gol, cu un imens falus erect; alteori, cu figură tot antropomorfa, are faţa neagră; era numit adesea Părintele oamenilor negri, fiindcă se pare că iniţial fusese adorat de triburile negre din preajma Egiptului; în sanctuarul său exista totdeauna şi o colibă de tip somalez, încheiată în vârf cu o pereche de coame. Un al doilea simbol de putere fecundatoare: procesiunile rituale se faceau adesea în prezenţa unui taur (de obicei alb). Minerva (arh. Menerva) Zeiţa înţelepciunii, a t artelor şi a strategiei militare, în *mitologia romană. Recompusă sincretic (-^sincretism) după *Menrva etruscă şi *Athena greacă, ocrotind toate f meşteşugurile şi prelucrarea lânii, patronând deopotrivă mobilitatea minţii, M. era pentru romani şi inventatoarea construcţiilor navale. în onoarea zeiţei se ţineau două cicluri de *sărbători vesele: Quinquatrus maiores (19-23 martie), cu participarea meşterilor (artifices) din diverse meserii si arte: medici, poeţi, pictori, sculptori, învăţători, elevi, ţesătoare etc., şi Quinquatrus minores (13 iunie) pentru flautişti. Minos Rege mitic al Cretei (—> mitologie greacă), născut din cuplul *Zeus - *Europe, fratele lui *Rhadamanthys şi al lui *Sarpedon (sau - în unele variante - *Aiakos) şi ajungând după *moarte, împreună cu ei, judecător în *Infem (*Hades). Vrând să fie unicul rege cretan şi cerând MINOTAURUL 364 sprijinul zeului *Poseidon, care îi trimite, din mare, un taur destinat să confirme în faţa poporului sprijinul divin, M. nu-si respectă învoiala cu zeul şi nu-i sacrifică tauruî, iar atunci zeul reprogramează destinaţia animalului facându-1, ca represalii, să pustiască întreaga Cretă. Mai mult, *Pasiphae, soţia regală a lui M., se îndrăgosteşte de taur şi dintr-o aventură a ei cu animalul se naşte *Minotaurul, pentru izolarea căruia arhitectul *Dedal construieşte *Labirintul şi pentru uciderea căruia *Theseus organizează o expediţie, reuşind doar când e ajutat de *Ariadne, fiica lui M. lîn alt *mit explică, indirect, ciudata infidelitate a reginei: „Prokris (soţia lui Kephalos, rege în Thorikos) s-a refugiat pe lângă Minos, regele Cretei. Ea l-a găsit în puterea unei vrăji: nu putea să aibă copii. I-a făgăduit să-l vindece şi l-a învăţat cum să aibă copii. întrucât Minos ejacula şerpi, scorpioni şi scolopendre, iar femeile cu care se împreuna el mureau, Prokris a inventat următorul procedeu, spre a-i permite lui Minos să procreeze: ea şi-a introdus în vagin o băşică de capră, în care Minos îşi evacua reptilele, trecând apoi la Pasiphae şi împreunându-se cu ea“ (Antoninus Liberalis, Metamorfoze, 41). în Infern - prin voinţa lui Zeus - M. ajunge judecătorul suprem: judecata se desfăşură pe o pajişte de asfodel, la răscrucea (imaginată ca litera Y) unde drumurile se bifurcau spre *Tartaros şi spre *Insulele Fericiţilor. Sufletele veneau în instanţă dezbrăcate de fostele lor trupuri, iar M. judeca numai cazurile nerezolvate de ceilalţi doi. *Platon pune în gura lui *Socrate explicaţia motivată de Zeus: culpabilii „trebuie judecaţi goi cu toţii, deci să fie judecaţi după ce au murit. Şi judecătorul trebuie să fie gol, deci mort, ca să privească, cu sufletul său, sufletul fiecăruia, îndată după ce a murit, departe de toate rudele sale, după ce şi-a lăsat pe pământ toate podoabele, încât judecata să fie dreaptă. Cunoscând acestea, am pus înaintea voastră ca judecători pe fiii mei, doi născuţi din Asia, Minos si Rhadamanthys, unul din Europe, Aiakos. Ei, după moarte, vor ţine judecata pe pajiştea de la răscrucea pe unde pleacă un drum către Insulele Fericiţilor şi alt drum către Tartaros. Pe cei din Asia îi va judeca Rhadamanthys şi pe cei din Europa - Aiakos. Lui Minos îi voi da împuternicirea de a decide asupra cazurilor nedezlegate de ceilalţi doi, pentru ca judecata asupra strămutării oamenilor să fie cât mai dreaptă“ (Gorgias, 523 e- 524 a). Minotaurul (grec. Mivd)TOCi)po<;) Monstru enigmatic din *mitologia greacă, jumătate om, jumătate taur, fiul adulterin al soţiei regelui cretan *Minos, *Pasiphae, născut din amorul ei cu taurul trimis în Creta de zeul *Poseidon. închis în * Labirintul construit anume de arhitectul * Dedal, M. se hrănise cu tributul viu, primit anual, de 7 băieţi şi 7 fete, până când *Theseus izbuteşte să-l ucidă, pătrunzând în Labirint cu ajutoruf fiicei regelui, ’“Ariadne. *Mitul e o acumulare de *simboluri şi alegorii mai noi, stratificate peste un nucleu arhaic, poate de structură totemică (—> totem). Mioriţa —» Oaia Năzdrăvană miracol (lat. miraculum; grec öaöjaa- minune) Eveniment reprezentând o abatere de la legile statistice, iar ca fenomen - o contrazicere a legilor naturii; în sens religios, este un triumf al voinţei divinităţii asupra firescului, iar în *religiile structurate pe *teism, o derogare efectuată de divinitate de la legile stabilite de ea însăşi; (Spinoza a redus la absurd această definiţie: operând contra legilor naturale,^ *Dumnezeu operează contra propriei naturi). în religiile primitive, miracolul se subsumează *magiei, producerea lui fiind atribuită oamenilor special înzestraţi (’“şamani, *sacerdoţi, vrăjitori). în religiile teiste, orice m. este o breşă pe care supranaturalul o deschide în natural, iar autor nu se consideră decât Dumnezeu, direct sau prin intermediarii săi. Spre deosebire de *magul primitiv, care se bizuie pe propriile lui ştiinţe şi puteri, sfântul, *profetul sau taumaturgul (-* tau-maturgie), care produce un m. acţionează numai în numele lui Dumnezeu, prin învestitură divină, actul său având un caracter charismatic, datorită harului dumnezeiesc cu care a fost înzestrat temporar sau definitiv; ca atare, m. în concepţie teistă (de pildă în religii ca *iudaismul şi ’“creştinismul) este un semn dumnezeiesc (signum); în acest mod, m. devine un criteriu al *revelaţiei, tot aşa cum revelaţia este un criteriu al m. Dar întrucât religiile teiste admit că şi *Diavolul, ca şi pseudoprofeţii săi (de ex., ’“Antichrist) pot să producă evenimente miraculoase care forţează firescul, spre a nu rezulta de aici o contradicţie flagrantă (de vreme ce personajelor malefice nu li se acordă harul divin), *teologia consideră acest tip de m. drept o falsă imitaţie a minunilor divine, aşadar un act necharismatic, neinclus în actul revelaţiei. De remarcat că tipologia m. relatat în scrierile sacre ale religiilor teiste (*Biblia, *Talmudul, *Coranul) are totdeauna un caracter particular, referindu-se la cazuri speciale şi nu la vreo generalitate universală; de pildă se vorbeşte despre vindecarea orbului din naştere, ca eveniment individualizat, nu de vreun m. care să se refere la vindecarea integrală a fenomenului orbirii din naştere; această particularizare este un gest teologic de prudenţă faţă de confruntarea cu realitatea curentă, întrucât m. are în primul rând valoare religioasă de *simbol asupra puterii şi graţiei divine. § A. Wiesinger. Okkulte Phänomene im Lichte der Theologie, Graz-Wien, 1953 Miroku Divinitate patronală a viitorului, în *mitologia japoneză. mistere (lat. mysterium - ceremonie religioasă secretă; grec. jnuGTfjpiov - ceremonie miste- 365 MISTERELE ELEUSINE rioasă, iniţiere secretă < — iniţiez; noţiune cu substrat semantic complex: pi3axr|(; - iniţiat; jliog-TTipiotpo^a^ - paznicul misterelor sacre; puoxa-ycoyoc; -custodele tezaurului din *templu, preot însărcinat cu iniţierea) Categorie de principii religioase şi.de practici rituale de *cult, destinate exclusiv unor grupuri de fideli admişi a se iniţia în secretele cultuale, totodată obligaţi prin *jurământ să nu trădeze taina celor petrecute în sanctuar. M. sunt specifice oricărei *religii, ele incluzând două tipuri de ’•‘ritualuri particulare: magice şi purificatoare. M. erau frecvente în Egipt (solare, funerare), Iran (ale *focului). India, mai ales Hellada, de asemeni în America precolum-biană si la multe triburi din Africa. Printre cele mai semnificative din lumea greacă (autohtone sau împrumutate), erau m. cabire (—» Cabiri), eleusine, dionysiace (—> Dionysos), orfice (—> Orpheus), pythagoreice (—> Pythagoras), m. lui *Zeus, dar şi m. isiace (—> Isis), adonisiace > Adonis), mithraice (—> Mithra), ca şi cele consacrate zeiţei frigiene *Kybele. *Misterele Eleusine aveau substrat agrar; cele adonisiace se consacrau ciclurilor anuale de *moarte şi înviere a naturii. Orientarea cosmologică a *Misterelor Orfice viza originea universului în *oul primordial, ca şi legea existentei ciclice (sufletul omenesc, produs titanic, e constrâns să se mute dintr-un corp în altul fără încetare, excepţii fiind numai cei ce au aflat calea *mântuirii, adică iniţiaţii Misterelor Orfice). Dar şi *creştinismul practică unele tipuri de m.: Sf. Treime, întruparea lui *Isus Christos, *transsub-stanţierea vinului şi pâinii în sângele şi în trupul dumnezeiesc. *Teologia creştină, şi îndeosebi cea catolică, afirmă că m. (sau sfintele taine) sunt adevăruri inaccesibile raţiunii, întrucât ele constituie *revelaţii, iar în ultimă instanţă nu este admis decât un singur mister, al lui *Dumnezeu şi al relaţiilor lui cu lumea; ca atare, *cuvântul divin nu e o explicaţie prin care Dumnezeu ar intra în cadrul logic al gândirii umane, ci este o *epifanie, adică manifestarea prezenţei lui ascunse, chemarea adresată credincioşilor de a pătrunde în misterul său. Sub raportuî conţinutului, toate m. sunt clasificabile în: a) simbolice (cu caracter solar, ignic, agrar, metalurgic); b) mistice (cosmogonice, funerare, ale transsubstanţierii ş.a.); ambele categorii se sprijină pe iniţierea fidelilor în neverosimilul izbitor pentru ei prin noutate (a) sau prin iraţionalitate (b). Misterele Eleusine Importantă *sărbătoare religioasă cu caracter agrar iniţiatic, consacrată anual de greci zeiţei *Demeter şi desfasurându-se la Eleusis (Attica); întemeierea’ acestui oraş era atribuită unui fiu mitic al zeului *Hermes iar întemeietorul era si tatăl (sau bunicul) lui *Triptolemos. *Mitui relatează că acolo a poposit Demeter în timp ce îşi căuta fiica, *Persephone, răpită de *Hades, şi a cerut să i se clădească un *templu. Orficii (—> orfism) credeau că la Eleusis se află poarta secretă care se deschide spre *Hades. Poetul trac legendar Musaios, din anturajul lui *Orpheus, ar fi fost primul preot al IM. E. Scenariul tradiţional al M. E., clădit pe *simbolul unirii lui *Zeus cu Demeter şi pe căutarea şi regăsirea răpitei Persephone, avea un caracter iniţiatic; în cursul ceremoniei, participanţii vizitau o sală de iniţiere care, topografic, pretindea să reproducă regatul infernal al lui Hades; următorul act de iniţiere, după un an, îl repeta pe primul insistând asupra amănuntelor. Serbările durau zece zile (13-23, luna boidromion: septembrie-octombrie), în fiecare zi desfaşurându-se alt * ritual. *Hierofantii (iepocpdvTT|(;) - preoţii care explicau *misterele în faţa celor veniţi să se iniţieze, oficiau ritualul principal, numit „ceea ce se spune“ (toc Aiycojaevoc); celelalte două părţi: ceremonia (xa 5po|Lieva) şi obiectul *cultului (xa oppeva) constituiau anexele de sprijin. M. E. au origine arhaică, poate prehellenică; evoluţia lor îndelungată a pornit probabil de la simbolul spicului de grâu pe care Demeter l-a dăruit lui Triptolemos, ajungând la simbolul răpirii Perse-phonei pentru a culmina, în faza de rafinament final al întregii ceremonii sacre, cu iniţierea adepţilor în secretele vieţii postume; de aceea, cu timpul, M. E. s-au complexificat. Viitorii iniţiaţi se purificau - înainte de participarea la ceremonial -cu o băutură (kykeon) pe care o ceruse Demeter în casa lui Keleos, când se angajase doică pe parcursul periplului ei de căutare a Persephonei; băutura se prepara din faină de grâu, apă şi busuioc fraged. Regulile fundamentale pentru iniţiaţi erau discreţia şi cumpătarea. Telete era prima’ treaptă a iniţierii (xe^exfj - ritual, ceremonie de iniţiere în mistere); tratată ca fază secretă a sărbătorii misterelor, această treaptă era compusă din 3 momente: dromena (xa 5po|j£va), care simboliza răpirea Persephonei şi periplul efectuat de către Demeter în căutarea ei; deiknymena (xa 6eixv\)|Lieva), constând în reprezentarea regiunilor subpământene din Hades; după scurgerea acestui moment ritual, mystii puteau să contemple, în „lăcaşurile fericiţilor“, obiectele sacre din cadrul cultului celor două zeiţe; legomena (xa ^8y(D|U£va), adică instrucţiunile primite de iniţiaţi pentru orientarea spre locuinţele subpământene; (de fapt, aceste instrucţiuni nu erau decât nişte formule urmărind înlăturarea fricii de moarte). în această privinţă, *Pindar - care acordă o foarte mare semnificaţie M. E. - scrie: „Fericit cel care a văzut acestea, înainte de a merge în Hades; el cunoaşte sfârşitul vieţii, cunoaşte începutul dat de Zeus“ (fragm. 137). După parcurgerea tuturor treptelor riguros succedate, mystii obţineau stadiul epopteia (e7t07tX£ia), gradul maxim de introducere în marile secrete, adică iniţierea supremă. Privite retrospectiv, în dinamica istoriei, M. E. îşi divulgă structura: celebrând „întoarcerea la lumină a tinerei fiice a grâului“ (A. Bonnard), ele repetau MISTERELE ORFICE 366 iniţierea primordială în agricultură a societăţii primitive, efectuată de către *eroii civilizatori mitici, din momentul revoluţiei agrare; iar revoluţia agrară a determinat o cotitură structurală în existenţa omenirii, atât în plan psihosocial, cât şi în geneza conceptelor religioase şi, implicit, în profilul miturilor aferente. Naşterea şi moartea în natură, înmormântarea seminţelor şi regenerarea lor în altă generaţie de spice vivace şi hrănitoare nu mai rămâneau, tocmai de aceea, simple *ritualuri agrare, după ce oferiseră termenii esenţiali de comparaţie cu succedarea alternativă a vieţii şi morţii umane. M. E. au ajuns în cele din urmă mecanismul intelectual şi etic de integrare a omului în univers, deşi pe una dintre căile cele mai pragmatice. După unele tradiţii şi conform unor dovezi arheologice locale, la Eleusis se practicau incinerări rituale. M. E. erau printre cele mai respectate sărbători greceşti; se pare însă că, totuşi, sacralitatea lor ocrotită de lege nu era luată în serios de toţi grecii, căci de pildă Alcibiades a avut îndrăzneala să parodieze ceremonialul de iniţiere secretă; el a scăpat de pedeapsa cu moartea, inerentă, autoexilându-se. § Georges Méautis. Les Dieuxde la Grèce et les Mystères d’Eleusis, Paris, 1959; Sterling Dow and Robert F. Healey, A Sacred Calendar of Eleusis, Cambridge, 1965 Misterele Orfice *Ritualuri de iniţiere secretă, practicate în Hellada (—> Delphoi) de către orfici (—> orfism), în numele poetului mitic *Orpheus şi în cadrul *teologiei ce i se atribuia: obârşia universului total în *oul primordial cosmogonic, Noaptea (*Nyx) născând * Cerul (*Uranos) şi *Pământul (*Gaia), din împreunarea cărora se naşte (altfel decât după tradiţia mitică) Dionysos-Zagreus (—> Dionysos), divinitatea reîncarnată; iniţierea urmărea îndeosebi legea existenţei ciclice: sufletul omenesc, de origine titanică (-» Titani), este constrâns să se mute dintr-un corp în altul, fără sfârşit, exceptându-se sufletele celor care au aflat calea *mântuirii, adică ale iniţiaţilor în M. O. Spre a-si asigura mântuirea, adică reducerea termenului cfe eliberare definitivă din ciclul *metem-psihozei, orficii refuzau întreţinerea vieţii lor prin distrugerea altor vieţi, ceea ce se traducea in hrana riguros vegetariană şi în evitarea a tot ce poate consolida „închisoarea corporală“ a sufletului, trupul socotindu-se principala impuritate omenească şi deci trebuind să fie strunit şi chiar mortificat (—> ascetism). La sfârşitul căii de purificare, sufletul urmează să fie primit în lumea divină a veşnicei fericiri, iar atingerea acelei ţinte trebuia să se obţină printr-o instrucţie amănunţită (de pildă, asupra cuvintelor de trecere, gravate pe *talismanele care îi însoţeau pe iniţiaţii orfici decedaţi). Cuvintele de trecere erau diverse, toate referinau-se însă la cercul iniţiatic purificat din care pleca defunctul („Eu vin din obştea sufletelor curate“ sau „Am ieşit din şirul pedepselor grele şi al durerilor“), iar salutului de primire rostit de zeiţa * Infernului *Persephone („O, norocosule, preafe-ricitule, din omul care fuseseşi ai ajuns zeu!“), defunctul era obligat să-i răspundă printr-o formulă magică, de sens obscur, strict iniţiatic: „Ied fiind, în lapte am căzut“. § L. Moulinier, Orphée et l'orphisme à l’époque classique, Paris. 1955 misticism (grec. |iuxmxôç - misterios, tainic). Noţiune curentă desemnând orice *credintă în supranatural, specifică atât ^religiilor, cat si *superstiţiilor, şi aflându-se în opoziţie faţă (ie cercetarea raţionalistă a legilor fizice ’ care guvernează universul. în sensul restrâns, de concepţie filosofică sau religioasă, noţiunea de mistică - deosebită de aceea de misticism - include orice atitudine psihologică orientând gândirea sau existenţa către o experienţă în plan mistic şi defineşte orice concepţie care admite posibilitatea legăturii directe, suprasenzoriale (prin intuiţie, *ascetism, extaz sau *revelaţie) dintre sufletul omului si divinitate, mergând până la contopirea virtuafă a celor doiiă entităti. Stările mistice caracterizează atât unel^-religii (^orfismul, *budismul, *creştinismul - îndeosebi medieval, *secta *sufiştilor din *islam), cât şi unele forme parareligioase (ca *teozofia). Mistica budistă are ca ţintă dizolvarea omului, prin propriile lui puteri, în Absolutul cosmic, ceea ce echivalează cu ajungerea (sau stingerea) în *Nirvâna. *Teologia mistică a creştinismului îşi asumă ca domeniu specific aşa-numita cunoaştere experimentală a lui *Dumnezeu şi a *misterului său, întrucât se bizuie pe revelaţia divină şi pe inspiraţia directă din sursă dumnezeiască. Orientări mistice, uneori foarte puternice, a înregistrat *iudaismul medieval al kabbaliştilor (—> Kabbala), de ex., în mistica literelor. Un important curent mistic, format în sfera creştinismului oriental (în cercurile monastice bizantine), pe baza doctrinei formulate de teologul Gregorios Palamas (1296-1359), a fost *hesichasmul; acest curent considera că esenţa dumnezeiască, inaccesibilă senzorial, devine perceptibilă numai prin energia emanată de Dumnezeu, aşadar calea de acces spre contactarea spirituală a acestei energii şi, implicit, spre cunoaşterea esenţei divine e constituită de *rugăciune şi extaz. în extazul mistic, scopul principal este contopirea sufletului uman cu divinitatea. Această stare, psihologul William James o explică prin demersul individual deliberat: „Trecerea de la conştiinţa normală la conştiinţa mistică se face de la mic îa imens, de la agitaţie îa linişte. Se intră în armonie, în unitatea senină unde infinitul absoarbe limitele.“ (The Varieties of Religious Expérience, New York -London, 1902). De fapt însă atât formele religioase şi filosofice de mistică a meditaţiei, cât şi formele vulgarizate în m. constituie, în trepte diferite, căi de refugiu din 367 MIT cunoaşterea raţională, instrumente de cunoaştere prin intuiţie sau prin *credinţă, dar uneori (în stările de ’bigotism) chiar şi de’fiigă a omului de sine însuşi. Dar au existat si definiţii din afara ariei religioase; astfel, Alexis âarrel (în L’Homme, cet inconnu, Paris, 1935) pune mistica în vecinătatea esteticii, după el, sensul frumosului conducând la activitatea mistică, pe care acest autor o clasifică printre „activităţile omeneşti fundamentale“. în planul practicii religioase istoria a înregistrat numeroase crize mistice (în special la filosofii teologici), ca forme particulare; dar în mediile ignorante şi alienate apar periodic crize de misticism, care adesea sunt numai variante ale bigotismului (acestea s-au înregistrat, în masă, îndeosebi în evul mediu, dar şi în vremurile noastre, în unele secte extremiste) şi caracteristice zonelor periferice ale creştinismului şi islamului, mai rar la marginea altor religii. § R. Steiner, Das Christentum als mystische Tatsache unei die Mysterien des Altertums, Leipzig, 1910; Gershom Scholem, Major Trends in Jewish Mysticism, New York, 1946; V. Lossky, Essai sur la théologie mystique de l'Eglise d’Orient, Paris, 1960; T. Andrae, Islamische Mystiker, Stuttgart, 1960; H. Thurston, The Physical Phenomena of Mysticism, Chicago, 1952 mit (grec. jllOGoç - poveste) Naraţiune tradiţională complexă, născută în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman, al cărei conţinut specific, emanând în forme sacralizate de la o societate primitivă (uneori de la o societate numai întârziată cultural sau regresată prin alienare), modelează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial sau temporal, petrecute în existenta psihofizică a omului, în natura ambiantă şi in univers, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, şi care le atribuie tuturor acestora origini supranaturale din vremea creaţiei primordiale şi le consideră sacre şi revelate de fiinţe supraumane. Atât în dezvoltarea istorică verticală a noţiunii de mit, cât şi în circulaţia orizontală a sa prin ’limbajul curent, termenul a fost investit cu semnificaţie multiplă, elaborată sau spontană, variind între diverse puncte de vedere şi zone de aplicaţie. De la sensul de ficţiune, născocire, se reajunge uneori la înţelesul iniţial de memorie populară sau istorie adevărată, apoi din nou la valoarea de fabulă alegorică, de poezie simbolică, de *simbol moral sau la operaţia mentală prin care omul primitiv, omul involut sau omul agresat de mediu îşi explică lumea, iar alteori la retroconstrucţia * arhetipurilor, la memoria sacră a modelelor exemplare din *revelaţia iniţială sau, dimpotrivă, la ideea unor personificări hipertrofice din cursul primelor investigaţii şi descoperiri omeneşti în lumea ambientală; adesea prin m. se înţelege fals în limbajul cotidian - pseudorealitatea şi realitatea iluzorie, aşa cum se vorbeşte şi de mituri modeme (care sunt de fapt mai ales pseudomituri); iar în limbajul curent (îndeosebi în cel jurnalistic din sec. XX) „mit“ ajunge să însemne şi ceea ce este contrar realităţii comune (a „bunului simţ“). Cercetări din diverse unghiuri, vechi de cel puţin 25 secole, au produs peste 500 definiţii ale m., dar nici una nu a izbutit să înglobeze toată materia plurisemnificantă a noţiunii atât de complexe, deşi cele mai multe din ele au asigurat o evoluţie teoretică tot mai substanţială a problemei; în tot acest răstimp a crescut un copac cu peste 500 de ramuri, unele groase, altele subţiri şi fragile; nici una din ele nu reprezintă copacul întreg, dar nici una nu poate lipsi din el. Aceste definiţii, fie că se referă la geneza şi structura m., fie că privesc *mitologia în ansamblu, ca fenomen de manifestare timpurie a unui sistem de gândire umană, sunt mai puţin o evoluţie practică spre formularea unui postulat şi mai mult o acumulare teoretică de puncte de vedere. Critica m. s-a manifestat în Grecia antică (urmată de reluările romane) unde mitologii erau induşi în eroare de mitografi şi considerau m. o ficţiune poetică deliberată. *Xenophanes din Kolophon (sec. VI î.e.n.) critică printre cei dintâi expresiile şi simbolurile mitologice din opera lui *Homer şi a lui *Hesiod, respingând afirmaţia homerică asupra deplasării spaţiale a *zeilor, viziunea antropo-morfică asupra lor şi refuzând să accepte ideea că zeii ar fi imorali, aşa cum rezultă din opera lui Homer şi Hesiod, care le descriu adulterele, furturile, înşelăciunile. *Prodikos din Keos (sec. V î.e.n.) afirmă că oamenii zeifică îndeosebi fenomenele naturale utile. *Euhemeros (sec. III î.e.n.) e întâiul care a încercat o definire concretă a mitogenezei, considerând, captivant dar simplist, că mitologia este zeificarea *strămoşilor muritori şi apoteozarea regilor defuncţi: oferind o cheie aparent universală, *euhemerismul a recoltat numeroşi adepţi până în sec. XX, pe care îi scutea de efortul investigaţiilor mitologiei comparate şi al judecăţii complexe interdisciplinare. Tot astfel, cu mult mai înainte, şi pentru *Theagenes din Rhegion (sec. VI î.e.n.) numele zeilor homerici erau fie întruchiparea alegorică a însuşirilor omeneşti, fie alegoria *elementelor naturii. *Platon (sec. V-IV î.e.n.), condamnând drept imorale în educarea tineretului poveştile mitologice ale poeţilor, afirmă că „acestea sunt povestiri cărora nu trebuie să li se îngăduie accesul în Cetate, nici dacă un înţeles simbolic susţine născocirea, nici dacă această născocire e despuiată de orice^ semnificaţie simbolică“ (Republica, II, 378 d). în concepţia lui Aristotel (sec. IV î.e.n.), „iubitorul de mituri e oarecum un filosof, căci mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate, pentru explicarea lor“ (Metafizica, I, 2); aceasta e şi singura definiţie antică mai aproape de conceptul modem. Din aceeaşi arie e şi opinia poetului latin *Lucretius (sec. I î.e.n.): „Oamenii vedeau în vise că zeii săvârşesc / multe lucruri minunate fără nici un efort. / Pe lângă asta, vedeau MIT 368 cum se petrec într-o ordine sigură / rotirea cerului şi schimbarea anotimpurilor deosebite, / dar nu puteau să cunoască pricinile celor petrecute. / îşi găseau deci scăparea, punând toate cele minunate / pe seama zeilor, socotind că toate se petrec din voinţa lor“ (De rerum natura, v. 1181— 1187). Istoricuf Diodor din Sicilia (sec. I î.e.n.), deşi discipol - în interpretarea miturilor - al lui Euhemeros, este totuşi mai temperat, mai larg în soluţii: „atunci când avem a face cu povestiri mitologice, nu trebuie să căutăm cu tot dinadinsul adevărul, în înţelesul cel mai deplin al cuvântului“ (Biblioteca istorică, I, VIII, 4). în epoca Renaşterii, preocupările reapar, Giovanni Boccaccio (1313— 1375) reia însă o concepţie antică simplificată şi, investigând genealogiile zeilor păgâni, consideră miturile o alegorie a cerului înstelat (De genealogiis deorum gentilium). Abia Giambattista Vico (1668-1744) aprofundează problema, stabilind 4 etape istorice în evoluţia m.: 1) umanizarea şi divinizarea naturii; 2) simbolizarea cuceririi şi transformării naturii; 3) înzestrarea zeilor cu semnificaţii sociale şi politice; 4) umanizarea' zeilor până la despuierea lor de orice înţeles alegoric; totuşi opinia sa nu se depărtează mult de euhemerism: „Atunci când e vorba de oameni care, într-o împrejurare sau alta, au ajuns vestiţi, într-o direcţie sau alta, poporul închipuie despre ei poveşti potrivite celor ce el ar fi vrut să se întâmple. Poveştile, aşadar miturile, sunt prin urmare adevăruri ideale care corespund meritelor acelor personaje în jurul cărora poporul le-a creat; şi ele sunt uneori false în sensul că acestor personaje li s-a atribuit capacitatea de a săvârşi ceea ce ele în fapt nu sunt vrednice să săvârşească.“ (Principi di una scienza nuova d’intorno alia comune natura delle nazioni, 1725/ în 1757, David Hume reia optica lui Lucretius, considerând (în Hume’s dialogues concerning natural religion) *politeismul o *religie naturală şi explicând apariţia religiei (implicit, a mitologiei) ca o consecinţă a trăirilor omeneşti (mai ales frica şi speranţa), pe care omul le transferă asupra universului înconjurător. Epoca romantismului german (Schlegel, C. Brentano, Fraţii *Grimm) începe să privească, în sec. XIX, m. ca expresie a substanţei spirituale a popoarelor; ideea era generată anterior de Herder, pentru care m., exprimând înţelepciunea populară, este esenţa concepţiei acesteia despre natură si societate, Fraţii J. şi \v. Grimm introduc întâia oară studiul mitologiei comparate. Apoi Fr. W. Schelling -urmărind ideea unei unificări între „filosofia mitologiei“ şi „filosofia revelaţiei“, adică între ştiinţă şi *credinţă - afirmă (prima dată, într-o prelegere universitară din 1841), că dacă o cauză formală (aspectul obiectului) e înţeleasă literal ca o cauză materială, ideea devine fiinţă şi se preface în *miracol sau basm, iar dacă această idee miraculoasă e înţeleasă şi ca o cauză activă (având finalitate), apare fiinţa miraculoasă acţionând de la sine, în propriile ei scopuri, şi nefiind altceva decât un mit. Mai târziu, Fr. Nietzsche, ocupându-se de „naşterea tragediei“ (Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, 1872) şi, implicit, de *mitologia greacă, îi stabileşte acesteia două izvoare primordiale: apollinicul (ceea ce e paşnic, măreţ, echilibrat, artistic) şi dionisiacul (ceea ce e orgiastic şi exaltat). Apoi, dintre filosofii germani, K. *Marx şi Fr. *Engels riscă încercarea de a discerne structura complexă a formării m. ca fenomen psihosocial, afirmând însă nu numai că m. e opera imaginaţiei omului înfricoşat de forţele naturii, dar şi că „realitatea trecută îşi găseşte reflectarea în imaginile fantastice ale mitologiei“ (Marx). Cercetarea stadiilor arhaice (*animatism, *animism, *totemism) a oferit mitologilor un câmp de investigaţie mai larg, deşi uneori tocmai zonele noi au limitat aria concluziilor. Max *Müller, care considera că filosofia primitivă din mitologie este încercarea omului de a cuprinde spiritual infinitul şi, studiind comparativ numele zeilor, lansa o concepţie semantică despre m. (nomina-numina: numele care devin divinităţi), socotindu-1 o maladie a limbii, ajunge să ^găsească obârşia întregii mitologii în m. solare, afumând că arienii arhaici îşi constituiseră tot *panteonul în jurul *soarelui, *cerului şi *pământului (teorie discreditată încă din timpul vieţii autorului). Edward *Tylor teoretizează originea animistă a mitologiei, socotind că toate miturile s-au format din acel „minimum de religie“, cum numise el animismul. Partizan al originii animiste era şi Andrew *Lang (care demontase cu succes angrenajul teoriei lui Max Müller): miturile se nasc din personificarea *elementelor cosmice, geneza miturilor (care la popoarele civilizate conţin deopotrivă elemente raţionale şi iraţionale) fiind un proces caracteristic stadiului animist al gândirii umane. Lang lansează, de aici, şi teoria sa despre „monoteismul originar“, îmbrăţişată ulterior de mulţi teologi catolici. Toate aceste aparente înnoiri ale cercetării de fapt redescopereau într-un fel sau altul optica antică, de la Euhemeros la Lucretius, uneori însă şi sub înrâurirea *teologiei creştine. Alte unghiuri de vedere (de ex., semantismul) exploatează nelimitat zonele limitate alese. G. Usener, consacrându-şi o cercetare „numelor de zei“ (Götternamen. Versuch einer Lehre von der religiösen Begriffsbildung, 1895), construieşte istoria reprezentărilor mitologice, de la micile zeităţi ocazionale până la marii zei, întemeindu-se pe analiza limbii. Herbert Spencer (1820-1903), filosof şi sociolog pozitivist, interesat de problema animismului şi a „prereligiei“, consideră (dar dintr-o perspectivă derivată din euhemerism) că divinităţile sunt personificări, însufleţiri ale fenomenelor, m. fiind deci o consecinţă a degenerării şi a falselor concepţii şi interpretări ale naturii, iar mitologia în 369 MIT ansamblu nu e decât un rezultat al *cultului *strămoşilor. Sociologii, antropologii, etnografii îşi extrapolează observaţiile de strictă specialitate, interpretând prin ele întreaga fenomenologie a m. Leo Frobenius face chiar o repartiţie geoclimatică a tipurilor de gândire mitică, socotind de pildă că tribul yoruba ar fi „un epigon al Atlantidei lui Platon“ (Kulturgeschichte Afrikas, 1933/ Pentru sociologul Emile *Durkheim (1858-1917), mitologia şi religia sunt acelaşi fenomen social: „Nu văd în divinitate decât societatea transfigurată şi gândită simbolic“. Ecouri ale concepţiei animiste şi totemiste se aud şi mai târziu, în sec. XX. Wilhelm Wundt, preocupat de psihologia popoarelor, construieşte (în vasta sa lucrare Völkerpsychologie, I-X, 1900-1920) un sistem logic de interpretare idealistă a fetişismului (—> fetiş), animismului, totemismului şi mitologiei, care nu ar avea, toate la un loc, altă sursă decât stările iraţionale (afectele, voinţa) ale omului primitiv; iar H. M. şi N. K. Chadwick afirmă că „mitul este ultimul, nu primul stadiu în dezvoltarea eroului“. Totuşi, încă la sfârşitul sec. XIX, James George *Frazer izbutea (după 1890), manipulând o materie mitologică imensă din întreaga lume, să vadă mult mai aproape de complexitatea lăuntrică a m. ca fenomen, atât punctele lui de pornire, cât şi evoluţia stadială; Frazer priveşte mitologia (mai ales în ampla sa cercetare comparativă The Golden Bough, consacrată implicaţiilor mitului despre *creanga de aur) în lumină cultural-istorică, m. născându-se, după el, de la începutul şi pe parcursul dezvoltării spirituale a omenirii, care străbate 3 etape: *magia, religia, ştiinţa (chiar dacă aceasta stadializare s-a dovedit eronată). O investigaţie atentă şi originală oferea, în 1926 (Myth in primitive psychology), Bronislaw *Malinowski, pentru care m. este „un element esenţial al civilizaţiei umane“, „o realitate vie la care se recurge mereu“, „o adevărată codificare a religiei primitive şi a înţelepciunii practice“, şi „nu e o poveste gratuită, ci dimpotrivă, o forţă de mare intensitate activă; nu e o explicare intelectuală sau o imaginare artistică, ci o cartă pragmatică a înţelepciunii primitive“. Sec. XX aduce câteva curente noi în interpretarea m. (psihanaliză, structuralism, existenţialism, pe de altă parte un anumit istorism, dar şi puncte de vedere, fie cu totul speciale, fie îmbrăţişând, în afara curentelor, fenomenul global). De la Sigmund *Freud, pentru care toate *arhetipurile mitologice sunt un vis colectiv al omenirii, produs de nevroza având ca sursă neputinţa satisfacţiei sexuale (Totem und Tabu, 1913/ psihanaliza se amplifică în sforţările imens documentate, însă canalizându-se prin aceeaşi albie limitativă, ale lui Carl Gustav *Jung, care consideră mitologia o expresie a „inconştientului colectiv“, arhetipurile sale putând fi găsite, psihanalitic, în opera mitologică a tuturor popoarelor şi raselor, iar autorul urmărind astfel toate transformările si simbolurile din fenomenul numit de el libido (ifrandlungen und Symbole der Libido, 1912/ aşadar, zeii cosmici, simboluri ale luminii, exprimă conştinţa omului, iar *demonii, simboluri ale întunericului şi *haosului, inconştientul său. Considerarea m. numai în plan simbolic avea destui adepţi încă în antichitate, iar reluarea mai complicată a concepţiei în sec. XX nu înseamnă şi o îmbogăţire a cercetărilor ştiinţifice ale m. Şi Ernst *Cassirer se consacră „filosofiei formelor simbolice“ (Philosophie der symbo-lischen Formen, I—II, 1923-1929), înţelegând mitologia ca formă simbolică de gândire, fără diferenţierea elementelor interne de cele externe, opoziţia cărora se formează încet, m. având astfel o forţă atotcuprinzătoare faţă de care celelalte categorii ale conştiinţei şi cunoaşterii umane sunt secundare şi abstracte; gândirea mitică, după Cassirer, e generată de includerea în spiritul uman a ideii de forţă magică. Structuraliştii au privit mai profund relaţia om-natură în procesul primitiv de naştere a m., limitând şi ei aria cauzală şi investind primitivul cu gândire abstractă capabilă a construi o logică, aşa cum vechile concepţii îl investeau cu forţa de a imagina inimaginabiful, adică a face comparaţii fără termen de comparaţie, sau cum psihanaliştii au făcut din acel vânător, pescar, păstor de turme sau agricultor primitiv un psihopat cu întreaga sa gândire dependentă exclusiv de erotism şi de raporturile sexuale. Claude *Lévi-Strauss, abordând m. prin metoda structuralistă, în contextul antropologiei generale şi în condiţiile „gândirii sălbatice“ (La pensée sauvage, 1962; Anthropologie structurale, 1958/ îl defineşte drept matricea reprezentărilor şi aria soluţionării unor probleme ale logicii primitive, iar mitologia, un cod sui-generis cu ajutorul căruia gândirea sălbatică îşi construieşte diferite modele de lumi, obârşia m. aflându-se aşadar în nevoia primitivului de a-şi explica fenomenele din jur, de pildă antiteza viaţă-moarte. Apoi, cu demersul unor cercetători care aprofundează folclorul, cercetarea se reapropie - fie şi pe o cale căutat sociologizantă - de realitatea de teren: aşa cum crede V Ia. Propp, cercetător al fenomenelor basmului fantastic şi al rădăcinilor lui istorice (Hcmopunechiw Kopmi a o jiucff noii chashii, 1946), m. este o povestire despre divinităţi sau esenţe divine, în realitatea cărora oamenii cred cu adevărat. „Mitul şi basmul se deosebesc nu după forma lor, ci după funcţia lor socială“, căci „din punct de vedere formal mitul nu poate fi deosebit de basm“, deoarece „basmul şi mitul (mai cu seamă miturile popoarelor din perioada premergătoare împărţirii societăţii în clase) pot coincide între ele uneori atât de mult, încât în etnografie şi folcloristică asemenea mituri sunt deseori numite basme.“ Propp clasifică deci întregul corpus de mituri în „miturile formaţiunilor anterioare împărţirii pe clase, mituri ce pot fi MIT 370 considerate izvoare nemijlocite“ şi „miturile care ne-au fost transmise de clasele dominante ale statelor antice“ - mărturia acestora fiind desigur indirectă. Clasificând mitologiile după specificul lor etnic („Fiinţele mitice ale eschimoşilor sunt eschimoşi, cele ale australienilor, australieni“ -observaţie valabilă însă pentru societăţile primitive închise), Franz Boas respinge conceptul de factor aleator în mitogeneză al imaginaţiei şi admite integrarea m. în cultură: „Fiinţele mitice preexistă ordinii actuale a lumii“; „Nu ar fi corect să presupunem că miturile care relatează evenimente în legătură cu originea lumii [...] sunt numai rezultatele unui joc întâmplător de imaginaţie“: „Importanţa subiectului şi seriozitatea cu care e tratat sugerează că ele sunt rezultatul unor reflecţii despre originea lumii şi ale uimirii respectuoase în faţa unor achiziţii culturale şi faţă de înţelesul riturilor sacre“ (Mythology and Folklore, în: F. Boas, D. C. Fleath and Co., General Anthropology, New York, 1965). Statistician taxonomic al temelor folclorice, Stith Thompson (în Motif-Index of Folk Literature, 1956-1958) vede în m. o „proză narativă“ privită, în societatea unde circulă, drept o „relatare veridică despre ceea ce s-a petrecut într-un timp îndepărtat“ şi face inventarul general (de fapt, un indice tematic foarte util) al motivelor mitologice: *zei, semizei, *eroi civilizatori, *cosmogonie, catastrofe, instaurarea ordinii în natură, *antropogonie, originea animalelor şi a plantelor etc. Cercetările mitologice iau cu totul alt curs în îndelungatul travaliu comparatist al lui Georges *Dumézil, care - pe baza unei imense informaţii de la izvoare -reuşeşte să redefinească m. în substanţă. Urmărind dezvăluirea aprofundată a m. în structură ca într-un sistem coerent (de unde a şi dedus descoperirea sa - fundamentală în mitologia comparată - a funcţiilor tripartite din mitologiile indoeuropene: suveranitatea magică a regalităţii şi sacerdoţiului, forţa fizică militară, fecunditatea asigurată de agricultură, care sunt convertite în triadele de zei de prim rang), Dumézil tinde să descopere, prin m., structura societăţilor arhaice (L ’Idéologie tripartite des indo-européens, Paris, 1953, L'Idéologie des trois fonctions dans les épopées des peuples indo-européens, 1968; id. 3e ed. avec des «notes additionnelles», Paris, 1980; ş.a.). După mult timp de compartimentare şi exclusivism, cercetarea de amplitudine, profunzime şi discernământ, ilustrată la un moment dat de J. G. Frazer, e consolidată de Mircea *Eliade, primul care afirmă că „mitul este o realitate culturală extrem de complexă“ şi că „funcţia principală a mitului este de a revela modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor activităţilor omeneşti semnificative“. Privind m. dinăuntru, Eliade îi conferă într-un amplu demers ştiinţific una din cele mai complexe definiţii de până acum. M., ca experienţă a societăţilor arhaice, 1) „constituie istoria faptelor fiinţelor supranaturale“; 2) „această povestire e socotită absolut adevărată (deoarece are raport cu realităţile) şi sacră (deoarece este opera fiinţelor supranaturale)“; 3) „mitul se referă totdeauna’la o «creaţie», el povesteşte cum ia fiinţă ceva sau cum un model de comportare, o instituţie, o deprindere de muncă au fost stabilite: iată de ce miturile constituie paradigmele pentru toate actele omeneşti semnificative“; 4) „prin cunoaşterea mitului se cunoaşte originea lucrurilor şi de aici se poate controla şi manipula totul după dorinţă; aceasta nu e o cunoaştere exterioară abstractă, ci o cunoaştere pentru care experienţele rituale fie relatând mitul, într-un ceremonial, fie îndeplinind un ritual, sunt însăşi justificarea“; 5) „pe o cale sau alta mitul este trăit, în sensul că e înţeles ca o forţă sacră, înălţătoare, a evenimentelor rememorate sau repetate“. Sintetizând (în compendiul Aspects du Mythe, Paris, 1963), M. Eliade precizează că m. descrie diferite irupţii ale supranaturalului în lume ce au constituit temeiurile acestei lumi aşa cum este ea şi datorită cărora omul consideră că a ajuns aşa cum e el azi fiinţă muritoare, sexuată şi culturală. Alţii mitologi aduc în definiţiile lor nuanţe marxiste personale, ca Alexei F. *Losev, pentru care „mitul e reflectarea generalizată a realităţii în forma unor reprezentări senzoriale, mai precis, în forma fantastică a unora sau altora dintre fiinţele însufleţite“, dar „nu este simbol religios, deoarece religia e credinţa într-o lume suprasenzorială“, iar „mitul nu conţine nimic suprasenzorial, nu cere nici un fel ae credinţă“, căci primitivului care „n-a ajuns la delimitarea credinţei şi cunoaşterii, fiecare obiect mitic i se pare atât de veridic şi evident“ încât e vorba într-adevăr de „confundarea omului cu întregul mediu ambiant“ Cercetător al „religiei în istoria popoarelor lumii“, S. A. *Tokarev operează o reducţie maximală în câmpul de forţă al m., privindu-1 ca mitologie - si aceasta nefiind pentru el nimic altceva decât „totalitatea producţiilor fanteziei populare, născute de dorinţa de cunoaştere pe care o posedă raţiunea umană în stadiile timpurii ale dezvoltării sale şi care conţin, în forme naive, explicarea lumii“. Sunt însă şi diverse cercetări speciale, fixate în concepte mai categorice: Yuan Ke socoteşte (în Miturile Chinei antice, Beijing, 1965) că „fiecare mit îşi are obârşia într-un fapt istoric“. Un cercetător colateral, Immanuel Velikovsky, preocupat de fenomenele astrofizice interpretate ca „lumi în coliziune“ (Worlds in Collision, New York, 1950) deduce că mitogeneză (mai ales în cadrul *escatologiei, în particular, a m. despre *potopul universal) a fost determinată de o catastrofa de proporţii cosmice, produsă de explozia unei hipercomete în sistemul nostru solar. Iar un punct de vedere cu totul original în epocă (1923) este al etnografului rus V G. Bogoraz-Tan (în 3 amu ine im u pe.imuft, Moc.KBa, 1923), afirmând că omul din 371 MIT epoca formării miturilor avea altă concepţie despre *timp decât cea newtoniană: metamorfozele miraculoase din mitologie, existenţa concomitentă a aceluiaşi obiect în locuri diferite sau apariţia şi dispariţia lui subită arată că omul primitiv înţelegea timpul în capacitatea lui de contracţie şi dilatare. Romulus *Vulcănescu, în aplicaţia sa asupra mitologiei naţionale, încearcă să deceleze specificul m. ca gândire: „Pentru noi mitul este un elaborat al logicităţii gândirii mitice permanent active în cultură, indiferent de nivelul sta-dial-istoric al acestei gândiri“, iar „Gândirea mitică nu este o formă simplă de gândire care se opune unei forme complexe de gândire, mai precis gândirii ştiinţifice, ci o componentă permanentă a gândirii'globale“(Mitologie română, Bucureşti, 1985). Semiotica introduce altă optică (tratând însă mitul mai ales ca literatură). Pentru Roland Barthes, m. este „un sistem semiologic secund“ faţă de limbă, fiindcă „ceea ce în primul sistem este semn (adică totalitatea asociativă dintre un concept şi o imagine) devine, în cel de-al doilea, simplu semnificant“, iar ca atare „mitul propriu-zis este un metalimbaj“, supus însă unei triple metode de receptare şi descifrare, conform „reglajului“ operat de receptor: fie simbolul oferit „cinic“ de producătorul de mit asupra unui „semnificant vid“; fie operaţia demistificatoare de descifrare oferită de mitolog asupra unui „semnificant plin“, fie obţinerea unei semnificaţii ambigue, relevând prezenţa, atunci când „reglajul ţinteşte semni-ficantul mitului în totalitatea sa indestructibilă de sens şi formă“; iar astfel, dacă primele două reglaje, statice şi analitice, distrug m. prin afişarea sau demascarea intenţiei, al treilea e „dinamic“ şi „consumă mitul respectându-i întru totul structura“, iar „cititorul trăieşte mitul ca pe o poveste adevărată şi în acelaşi timp ireală“. De aici şi „principiul mitului“ este, după R. Barthes, „transformarea istoriei în natură“ (Mythologies, Paris, 1957; cf. Romanul scriiturii, trad. rom. Bucureşti, 1987, p. 94-109). Eforturile de a defini exhaustiv m. se vor izbi totdeauna de o cauzalitate imposibil de reconstituit în parametrii originari: nu mai putem dispune decât în foarte mică proporţie de mituri absolute, adică pure\ miturile sunt impurificate mai ales de 3 fenomene: sincretismul, consecinţă a transmiterii orale de la o epocă la alta, dintr-o zonă geografică în alta, a lacunelor memoriei, a ignoranţei generând confuzii, a înclinării structurale, specifice fiinţei umane, spre comparaţii; eclectismul teologic, provenit din urmărirea unor teze doctrinare speciale care impun modificări canonice, eliminări, interpolaţii si rescrieri; literaturizarea sau faptul că miturile ajung adesea în stare de mitografii care, înainte de orice, au devenit monumente literare sprijinite pe nucleele mitice ca pe o materie primă hrănind alegorii, simboluri, hiperbole şi chiar pastişe. Abia mitologia comparată a descoperit unul din primele instrumente cu care se pot forţa mozaicurile sub care gâlgâie apa freatică a mitului originar. De asemenea, adesea se confundă mitul cu ceea ce trebuie numit pseudomit: răstălmăcirea hiperbolică, din lipsa informaţiilor suficiente, a unui eveniment contemporan care, înzestrat cu însuşiri captivante, circulă în societate într-o cadenţă obsesivă; pseudomitul (având o durată limitată, până la înlocuirea lui cu alt pseudomit din aceeaşi sferă), se bizuie pe credulitatea abuzivă a ignoranţei, pe criza timpului de informare, pe angoasele şi nevrozele societăţii într-un moment istoric dat; un pseudomit e cultul modem al automobilului; altul: cultul obsesiv al turismului (crezându-se că lumea poate fi cunoscută mai bine prin deplasare fizică decât prin deplasare intelectuală). Din categoria pseudomiturilor este şi *legenda (greşit confundată cu m.) care creează o pseudoreaîitate enigmatică, în timp ce mitul, dimpotrivă, porneşte de la o realitate enigmatică. Considerând mit de pildă ciclul de naraţiuni legate de pasărea Phoenix (necitată de omitologi), socotim însă legendă naraţiunea folclorică despre culoarea corbului (de ce e corbul negru? corbul era alb, dar...); există totuşi forme de *sincretism între m. şi legendă (mai ales prin operaţie artistică, aşa cum a procedat Homer). «Mitogeneza Un m. ia naştere din spectacolul insolit, enigmatic, produs de fapte, fenomene sau evenimente reale depăşind puterea de înţelegere a spectatorului (victimă, beneficiar sau privitor neimplicat fizic, dar implicat emoţional); aceasta, întrucât fantezia omenească nu e în stare să inventeze ceva din nimic, fără un sprijin în cunoaşterea concretă. De obicei spectatorii mai inteligenţi şi mai cutezători, care şi-au depăşit frica şi alte emoţii, au construit primele explicaţii epice, iar generaţiile următoare au sporit matena primordială a m. după sistemul avalanşei, în jurul miezului perceput senzorial, sau au extrapolat observaţiile de ordin evenimenţial asupra unei virtualităţi fenomenale. în acest sens, miturile esenţiale ale omenirii nu sunt deducţii, ca miturile particulare, ci inducţii. Transferul miturilor moştenite într-un sistem mitologic încifrat a fost hărăzit apoi iniţierii în cercuri restrânse, încorporate cu vremea de religiile organizate ca forme de codificare a mitologiei. în stadii târzii apare simbolul, ca efect al uitării. Dar iniţiaţii târzii în mituri arhaice cred ei înşişi reală forma exterioară, cristalizată, a m., nedispunând de cifrul decodării, pierdut pe parcursul formării avalanşei şi pe care nu-1 avuseseră decât potenţial, însă inutilizabil şi neutilizat, generaţiile iniţiale în vremea cărora au luat fiinţă marile mituri ale timpului primordial, în formele lor de naraţiuni arhetipale. Se poate remarca, dacă pnghiul retrospectivei este corect, că mari mituri apar nu numai în timpul primordial: m. budiste, m. creştine, m. kabbaliste au apărut în timp istoric, dar momentul mitogenezei era considerat tot MIT 372 dinăuntru, ca orice timp primordial; tot astfel, m. escatologice ale Europei din preajma anului 1000, cum apar în vremea noastră, în mediile sociale corespunzătoare, m. asupra anului 2000, cu acelaşi atribut escatologic, montat în alt scenariu si utilizând altă recuzită virtuală (—» milenarism). Fiecare mare cotitură istorică a fost însoţită de trena ei de m. M. milenariste nu au apărut în timp primordial. M. ^farfuriilor zburătoare are, în parte, un caracter milenarist, cu un net atribut escatologic. Există, în fiecare epocă, de asemenea m. politice cum a fost, în Imperiul Roman, mitul cezarilor. Toate acestea demonstrează că mito-geneza este un fenomen spiritual permanent. De aici e posibilă deducţia existenţei unei *mitosfere în care omul trăieşte, de când şi-a descoperit conştiinţa de sine, până în prezent, şi probabil îi va mai fi tributar un timp oarecare. Acest fenomen obiectiv pune în dificultate, pentru cercetător, efortul clasificării m. Din cauza riscurilor pe care le-ar implica inevitabil orice încercare de periodizare a mitogenezei, astfel de cercetări au fost de obicei evitate; ele sunt posibile în mod ideal, dacă periodizarea nu se va pretinde absolută; se poate propune de ex. următoarea succesiune -în care însă factorii se pot repeta: m. memoriale, ca formele cele mai vechi; apoi formele intermediare, care cuprind m. fenomenologice (rezultând din contopirea concepţiilor animiste şi totemice, cu materia epică a m. memorial); după aceea m. clasificării universului; şi, în fine, forma cea mai nouă: m. filosofic, constituindu-se din stadiile alegorice şi simbolice. • Clasificarea miturilor. Dintre vechile clasificări asemănătoare, se poate menţiona mai ales cea a lui Andrew Lang: m. despre originea lumii (cosmogonice), despre originea omului (antropogonice), m. ale artei de a trăi (despre culture heroes - *eroi civilizatori), m. astrale, ale * Soarelui şi * Lunii, ale *morţii, ale răpirii *focului, m. eroice si romantice (*Perseus, *Odysseus, *Siegfried, *Vâinămoinen). Printre clasificările modeme, mai comprehensivă este aceea a lui Mircea Eliade: m. ale începutului şi sfârşitului (m. originilor şi cele cosmogomice; repetiţia periodică a m. cosmogonic; sfârşitul lumii, în trecut şi viitor; m. milenanste; *cargoculte); m. ale fiinţelor superioare şi ale zeilor cereşti; m. antropogonice; m. ale transformării (schimbările cosmice; originea morţii); m. corpurilor cereşti şi ale vieţii naturii, Soarelui şi Lunii; m. despre’ eroi. Cfasificările eclectice curente se reduc de obicei la: m. teogonice (originea şi istoria zeilor); m. cosmogonice (creaţia lumii); m. etiologice (originea fiinţelor şi lucrurilor); m. escatologice (sfârşitul lumii); m. morale (lupta între bine şi rău, între *zei şi *demoni). Dar toate acestea sunt clasificări mai ales tematice. Miturile trebuie clasificate însă mai folositor pentru cercetare, după caracterul structurilor şi după vârsta probabilă a formării; putem deosebi astfel 4 categorii: m. memorial, m. fenomenologic, m. cosmografie şi m. transcendental. ~ 1) Mitul memorial conservă amintirea faptelor ancestrale, transmisă prin succesiune orală; rezultând din impactul între fenomen sau eveniment si inteligenţa umană, insuficient exersată faţă (ie obiect, a grupului spectator, el creează o psihoză colectivă de mari proporţii, cu atât mai intensă şi mai durabilă, cu cât unda de şoc e mai depărtată de epicentru (de ex., m. *paleoastronautic al *carelor cereşti din epoca arhaică sau m. cvasisimilar al farfuriilor zburătoare din a doua jumătate a sec. XX; de asemenea m. agrare); psihozele creind ambianţa de evoluţie a unui m. nu depind de realitatea sau irealitatea evenimentului generator; m. memorial provine de la carenţa de informaţie din conştiinţa grupului de martori cu privire la fenomen sau eveniment, ca şi din aparenţa de superforţă a acestuia în opinia privitorului primitiv, de unde şi clasificările empirice în supranatural; atunci când obştea îşi explică, fie şi pseudoştiinţific, caracterul controlabil în principiu al unui fenomen (sau eveniment de^mari proporţii), acesta încetează a mai fi mit (fulgerul) sau nici nu devine (explozia nucleară); cum grupurile umane au totdeauna revendicări, secrete sau făţişe, faţă de natură şi de propria lor trecere temporală spre viitor (adică faţă de destin) care, neîmplinite total sau parţial, nasc angoase, unele mituri sunt investite cu valoarea promisiunii şi devin mesianice, de la ele aşteptându-se orbeşte salvarea; după cum, invers, alte stări de angoasă determină insul sau grupul uman, care se simte în taină vinovat, să mitizeze nenorocirea sau catastrofa de caracter amplu, conferindu-i rol pedepsitor. Pe de altă parte, a căuta cauza (de ex., pentru m. întunericului şi haosului primordial) în „memoria inertă“ e un risc pe care un cercetător al mitologiei nu si-1 poate asuma. în m. memorial sunt clasificabile fenomenele şi evenimentele condiţiei umane: a) interferenţa erelor (vârsta de aur, traiul în sălbăticia arcadică, popoarele de maimuţe, cadrul animal fabulos - întrucât migraţiile arhaice umane au pus faţă în faţă societăţi omeneşti de nivel diferit); b) * o m u 1 primordial (omul arhetipal care s-a socotit pe sine superior animalelor şi grupurilor de hominizi cu care se confrunta - exceptând totemurile, dar inferior faţă de aspectul fenomenal al mediului cosmic şi de aceea izgonit din * Paradis sau părăsind libertatea vânătorească pentru noua condiţie agrară; c) *r e v e 1 a ţ i a iniţială: descoperirea iubirii (perechea arhetipală *Adam şi *Eva care se constituie în familie inseparabilă sau mitul platonician al *androginului despicat, ale cărui jumătăţi se recaută etern); descoperirea cunoaşterii (m. din categoria *Pomului Cunoştinţei: omul se descoperă pe sine, în primul stadiu de homo sapiens, învăţând să spună despre sine 373 MIT „eu“; e remarcabilă formarea m. cunoaşterii prin revelaţie, nu divină, ci demonică, prin intermediul unor divinităţi fie mesianice secundare, delegate sau tolerate de divinitatea regentă, fie răzvrătite, luciferice, ca *Şarpele biblic sau ca grupul prinţului *Semyaza); damnaţiunea (înţeleasă deopotrivă ca pedeapsă şi ca povară a cunoaşterii revelate, aplicându-se atât omului primordial de tip adamit, cât şi *îngemlui sau zeului luciferic); în cadrul m. memoriale, care au fost cele mai supuse fluctuaţiei şi modificărilor, m. revelaţiei este cel mai criptic; nucleul lui e tangibil în anume cazuri de * sincretism târziu, când peste miezul păgân bine conservat s-a suprapus un strat creştin de provenienţă misionară, ca într-un mit din Haiti, recoltat la Port-au-Prince şi citat de antropologul Alfred Métraux (Vudu in Haiti, 1959): după crearea lumii, *Dumnezeu trimite pe pământ 12 * Apostoli care se poartă cu prea puţină rigoare, abuzând de puterea lor şi, din trufie, se revoltă contra creatorului; spre a-i pedepsi, Dumnezeu îi strămută în Africa, unde ei se înmulţesc şi, sub înfăţişarea de loa (sfinţi), îşi alină adepţii; apostolul care a refuzat să se ducă în Guineea se face strigoi, numindu-se * Lucifer; mai târziu, Dumnezeu trimite alţi 12, care de astădată sunt fideli voinţei divine şi piedică *Evanghelia zeloşi; d) evenimentele insolite (viziunea lui *Iezechiel, prăbuşirea lui *Phaethon; e) înnoirea uneltelor (uneltele arhetipale: *Mjdlnir - ciocanul lui *Thorr; corăbiile salvatoare - nava lui *Ziusudra, *Arca lui Noe; armele de tip vedic - *antardhăna, arcul *kodanda; instrumente, aparate şi maşini magice - *carele cereşti de tip *Puşpaka, *tai)emacolul lui *Moise, berbecul *Xiezhai al lui *Gao-Yao; f) modificările brusce ale condiţiei umane: revoluţia agrară reflectată în *cultele agrare (*Demeter şi *Misterele Eleusine); numeroase mitologii (toate cele arice si în primul rând miturile *zoroastrismului din ^Avesta, de asemenea cele chineze, mayase, greceşti, chiar cele africane) sunt dominate de cultura plantelor agricole şi de consecinţele binefăcătoare ale noului mod de alimentaţie, ca şi de creşterea animalelor (*capra, *oaia, *vaca, taurul, mai târziu *calul, pe de altă parte *câinele şi mai târziu * pisica) - toate jucând rol de divinităţi esenţiale; junca primordială din Avesta; vaca vedică - în rol de element cosmogonic -- *Kamadhenu; vaca *Audhumbla din *Edda; *Zeus în ipostază taurină, capra divină *Amaltheia, doica lui Zeus; *Oaia Năzdrăvană (Mioriţa) dintr-un mit românesc; taurii egipteni *Apis şi *Mnevis; taurii înaripaţi din Mesopotamia; calul ca simbol al morţii la chinezi si la celţi; câinele ca paznic infernal: *Cerber, ^Anubis,’*Gharmr, sau ca totem: *Cu Chulainnn; pisica: *Bastet şi *Mafdet la egipteni, pisica sacrală a lui *Mahomed în *islam); descoperirea agriculturii după domesticirea *focului, deprin- derea creşterii vitelor, inventarea satului, apoi a cetăţii cu transformarea radicală a cadrului psihosocial în noile condiţii ale statornicirii grupurilor umane; după aceea revoluţia neolitică si, mai târziu, revoluţia metalurgică (arama, bronzul, metalele nobile şi fierul) domină în diverse forme aproape toate mitologiile lumii, întrucât miturile esenţiale s-au alcătuit în acele milenii de modificări ale structurii existenţei omeneşti; g)*războaiele cereşti: marile m. ale conflictelor celeste (de obicei între *zei şi *Titani: *Titanomahia, între zei şi *giganţi: *Gigantomahia, răspândită însă în arie mai vastă -India, China, Scandinavia, sau între zei şi *demoni sau *dragoni: între *Indra şi *Vritrâ, între *Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu, între *Re şi Apophis, între *Huangdi şi Yu sau războiul apocaliptic împotriva *Satanei) care, uzând de un cadru prea spectaculos, cu elemente mult prea complicate pentru mintea şi experienţa primitivă ca atare, rămân încă de origine obscură; în orice caz, sursele au fost multiple (impactul cu forţele dezlănţuite ale naturii, poate şi în forma unor dereglări astrofizice, poate însă şi de tip paleoastronautic, contopite sincretic într-o categorie mitologică dintre cele mai stufoase; h) potopul universal si reconstrucţia universului: m. difu-vian răspândit în toată lumea (ca invazie acvatică: Mesopotamia. China, Grecia, Palestina, America precolumbiană, Africa; sau ca invazie de zăpezi: Iran, Scandinavia), adesea e contopit cu m. reconstrucţiei universului distrus sau dereglat (de ex., m. zeiţei chineze *Nii Wa, m. operei lui *Marduk după uciderea monstrului acvatic *Tiamat, lucrarea de restabilire a lumii operată de divinitatea colectivă *Elohim); dar modul lui J. G. Frazer (care a adunat peste 200 de mituri în temă) de a explica potopul suferă de un anume euhemerism, peipetuat apoi şi la alţi mitologi. ~ 2) Mitul fenomenologic: a) actul cosmogo-n i c, efectuat de divinitatea creatoare de obicei printr-o decantare a pământului din ape, prin despărţirea cerului de pământ (*An si *Ki în Sumer, *Geb şi *Nut în Egipt, *Rangi şi *Papa în Polinesia) printr-o operaţie chirurgicală sau mecanică făcută adesea de zeul apelor, de zeul atmosferei (fiul perechii Cer-Pământ) sau prin construirea unui cer între ape, actul iniţial fiind urmat de fixarea astrelor luminoase şi de umplerea lumii cu faună şi floră; b) antropogonia: omul e creat (fie o pereche - Adam şi Eva, fie mai multe, ca în mitologia maya) sau ca să devină beneficiarul lumii îmbelşugate (aici fiind un submit al orgoliului uman, după descoperirea conştiinţei de sine) sau să constituie o categorie de slugi ale zeilor (având ca izvor tristeţea condiţiei umane supuse efortului de procurare a hranei şi stării de fiinţă muritoare); c) escatologia: mortalitatea umană, animală şi vegetală, impe-renitatea obiectelor, catastrofele (de pildă cele MIT 374 vulcanice), dar şi impactul între spiritul paşnic şi spiritul agresiv, între inteligenţă şi prostie, între spiritul moral şi cel amoral, producând deznădejde sau scepticism, au condiţionat formarea m. despre destinul postum al omului şi despre soarta universului; aceste întrebări de perspectivă întrevăd fie o escatologie unicală (moartea definitivă a omului după Judecata de Apoi şi trecerea lui eternă în locul de pedeapsă ori în cel de răsplată, ca şi distrugerea definitivă, la un moment dat, a întregii lumi, uneori chiar cu pieirea zeilor - ca la scandinavi), fie una ciclică (avatarii desăvârşirii omului - în India şi la celţi, ca şi lanţul de distrugeri şi refaceri ale universului, în erele vedice *yuga sau în *sorii nahuatli); d) repetiţia manifestărilor naturii, adică mitizarea alternanţei zi-noapte, ori a succesiunii anotimpurilor (aceasta văzută ca o periodică *moarte şi renaştere a vegetaţiei: *Attys, *Osiris, * Adonis, *Tammuz, *Persephone); e) regnurile fabuloase: animalele (împărţite în două categorii: diferite fiare inamice ale omului sau, dimpotrivă, numeroase animale folositoare fie în starea lor de libertate, fie în stare domestică) devin des obiectul *zoolatriei (întâi ca * totemuri, apoi ca divinităţi), evoluând de la *şarpe la *balaur sau *dragon, de la câine la *Cerberul tricefal, de la pasăre la *Phoenix sau de la simpla noţiune de animal la vietatea compozită, adesea monstruoasă: *Gorgonele, *Vasiliscul, iar alteori rămânând ca atare: taurii egipteni, *Calul Năzdrăvan, e drept, înaripat, regele maimuţelor *Hanuman, deşi având totuşi însuşiri supranaturale; plantele generând fie *ciendrolatrie directă sau prin divinităţi ale arborilor ca *Hamadryadele, fie personificări ale însuşirilor ascunse ca zeul ciupercii halucinogene ^Teo-nanacatl; pietrele (în *litolatrie fiind preferate sau stâncile enigmatice, ca *Scylla şi *Charybda, sau presupuşii meteoriţi ca piatra sacră arabă *Kaaba); metalele (rar divinizate ca atare, de obicei purtătoare de *blestem: aurul lui *Midas şi al lui *Siegfried, sau de binefacere: arama lui *Hephaistos, fierul lui *Ilmarinen, metalul insolit al lui Huangdi, argintul viu al carului ceresc din *Sămarangănasutradharâ); f) cadrul astral: astrele sunt cadru divin şi uman, dar sub raport mitologic nu fac parte din cosmos, întrucât sunt dependente de Pământ şi de locuitorii lui, ca instrumente accesorii de producţie divină, necesare existentei umane: clasificarea lor cosmografică făcută de mulţi mitologi e o eroare, căci creatorul de mituri avea cu totul altă optică despre cosmos şi astre decât mitologul (sau chiar filosoful grec, care îşi cunoştea bine astronomia de epocă); de altfel, stratul arhaic din *miturile astrale se referă la astre ca la simple felinare („luminători cereşti“), iar stratul cosmologic târziu (călătoriile cereşti ale lui *Enoh sau ale lui *Etana ş.a.) vorbeşte de un cosmos compus din „ceruri“ suprapuse; g) *elementele: *apa, prezentă în mai toate mitologiile, este elementul primordial, adesea văzut ca un monstru (Tiamat, *Rahab) cadavrul căruia constituie materia primă a creaţiei (sau refacerii) lumii; succesiunea cronologică a elementelor mitice e variabilă, dar adesea (ca în *mitologia vedică) apa este începutul: „Apa s-a condensat şi acest lucru a devenit pământ. Din el a ieşit focul“ (Brihadăranyaka Upanişad); în funcţie de creşterea nevoii de apă după zonele geografice (Mesopotamia, Egipt, Iran), acest element e dintre divinităţile cele mai vechi (*Apam-napat, *Hapi, *Gângă, *Okeanos şi *Pontos sau zei ai marilor fluvii, ca *He Bo patronând apele în general si fluviul Huang-he), apa fiind totodată şi materia catastrofală a diluviului; *focul este prima descoperire a omului primitiv, şi poziţia sa mitologică e aparte; principalele ipostaze curente despre m. revelaţiei focului sunt fragile, atât cea care atribuie iniţierile în producerea focului tehnic *altarelor de cult, cât şi cea pozitivistă considerând că oamenii au acceptat pur şi simplu focul tehnic remarcându-i utilitatea; (ipoteza de alură psihanalistă: ideea că producerea focului prin frecare a imitat actul sexual naivă, întrucât mizează pe o imposibilă forţă de extrapolare abstractă în minţile primitive); omul primitiv se temea de foc, chiar după primele domesticiri; ca în toate reformele civilizaţiilor primitive, vrăjitorii tribali, *şamanii, mai târziu preoţii, recrutându-se spontan dintre oamenii mai înzestraţi intelectual şi mai siguri de propriul eu, au căutat să alunge frica de foc prin anexarea lui la exerciţiul cultului; înfăţişat drept un dar divin, un furt de la divinitate (—» Prometheus) sau divinitatea însăşi (*Agni, *Athar - focul avestic, fiul lui *Ahura-Mazda, *Huehueteotl ş.a.), el trebuia adorat, iar adoraţia înfrângea teama, astfel că primitivul începea să înveţe a produce şi a folosi focul cu încredere religioasă; nu importă cine a descoperit focul sau l-a domesticit, nici unde a fost folosit prima dată; probabil că m. focului a început să se formeze încă din paleoliticul inferior; e caracteristică învăţătura zoroastrică despre foc (în Iran, una din divinităţile primordiale şi cele mai venerate): flacăra pură emană de la Ahura-Mazda (principiul binelui), iar fumul şi cenuşa de la Angra-Mainyu (principiul răului); *ae ru l e întâi atmosfera despărţitoare si străvezie dintre cer şi pământ (zeul egiptean *Shu), iar ca hrană a vieţii prin respiraţie, este omologat cu sufletul sau suflul vital, ultima expiraţie însemnând *moartea; de asemenea, mişcarea mecanică a aerului a fost intuită si personificată în zeii vântului (*Văyu, *Huracan), iar mai târziu, apărând m. zborului, aerul e intuit ca element al sustentaţiei păsărilor, carelor cereşti; *pământul cosmogonic e fie apă metamorfozată, fie nisip (tină) decantat, fie mâl care se încheagă, iar alteori un munte care se supune emergenţei prin retragerea apelor (ca în cosmogoniile uralo-altaice 375 MIT sau în cea finlandeză) sau o insulă pescuită de un zeu (în Polinesia: *Maui) de pe fundul mării; pământul cosmologic este un munte conic sau o tavă plutind pe oceanul universal; mitologia nu cunoaşte un pământ rotund sau migrând liber în spaţiu, ea nevăzându-1 niciodată ca astru; geocentrismul astronomiei mitice e consecvent, pământul (fie masculin: *Geb, fie feminin: *Gaia) fiind un centru înconjurat de ape. ~ 3) Mitul cosmografie a) *t e o g o n i a este un fenomen mitic ciudat, întrucât s-a simţit nevoia ca *zeii înşişi, cu mult înainte de abstracţiile teologice, să aibă genealogie şi origine, să fi fost creaţi; gândind lucrurile cauzal, producătorii miturilor teogonice au compus ideea fie despre zeul suprem autocreat (*Brahmâ), fie despre zeii născuţi dintr-o mare maică divină (Magna Deum Mater): *Kybele, *Gaia ş.a.; apoi multiplicarea zeilor din acelaşi *panteon se supune în primul rând endogamiei tribale; b) panteonul universal, variabil numeric de la o mitologie la alta (ajungând, după unele surse, la romani până la 30 000 de divinităţi), e dominat de zeii supremi, de obicei şi creatori ai universului şi ai lumii umane, rămânând conducători invocaţi şi răsplătitori sau pedepsitori (dar cele mai multe m. vorbesc de crearea universului din haosul primordial, care nu e un „nimic“, ci un amestec al elementelor: în aceste mituri zeul creator e văzut de fapt ca un organizator al haosului, cum considerau ulterior şi *Platon şi apoi *Hegel); în opoziţie cu aceştia, aproape de aceeaşi valoare mitologică, sunt zeii luciferici (fie răzvrătiţi şi concurenţi ai divinităţii supreme, fie infernali, adică înrăiţi si resemnaţi faţă de marea divinitate, însă autonomi în aria lor), care, împreună cu cei dintâi, asigură ideea de echilibru universal (binele-răul); sunt numeroşi zeii forţelor obiective, fie abstracte (*timpul, forţa vitală, destinul, moartea), fie concrete (lumina, întunericul, cerul, pământul, aerul, apa, focul viu şi focul solar); iar şi mai numeroşi sunt zeii ocrotitori ai tuturor detaliilor lumii naturale si lumii umane; o categorie aparte, deţinând cheile înţelepciunii absolute, alcătuiesc zeii sapienţiali, uneori suprapuşi zeilor supremi, alteori confiindaţi cu aceştia sau cu zeii mesianici (sau eroi civilizatori, fie divini, fie luciferici, fie mântuitori ai omenirii, totdeauna ingenioşi, cu inteligenţă practică si binevoitori până la abnegaţie faţa de oameni); categorii secundare sunt zeii artizani (*Anunnaki) sau zeii exploratori (crainici divini); c) lu m i 1 e coexistente: multe m. se referă la comunicaţia permanentă primordială între cer şi pământ, întreruptă brusc spre a se păstra apoi numai în sensul unic de la zei la oameni: un mit chinez explică aşa: *Zhuang Sui a distrus scara de legătură şi şi-a pus ajutoarele să depărteze şi mai mult cerul ae pământ (dar aici este şi alt nucleu: despărţirea, sau depărtarea cerului de pământ, apariţia Lunii, perturbările hărţii cereşti, dintr-un m. general foarte confuz, care ar memora o catastrofa sau o dereglare astrofizică arhaică); de obicei, mitologia consideră universul împărţit în 3 straturi sau lumi: cerul divin, pământul uman, subpământul sau * Infernul demonic, cerul şi subpământul având în unele mitologii mai multe nivele, după ranguri şi dificultăţi; dar totodată există şi m. ale unor tărâmuri parahumane, fără legătură cu cele 3 lumi, ele fiind de fapt alte universuri. ~ 4) Mitul transcendental Primitivul căruia i se datorează mitogeneza arhaică nu poate admite contradicţiile existenţiale aparente (viaţa curmată prin moarte, insuccesul cu care se încheie o perioadă de muncă, o expediţie, o dragoste) şi atunci el caută explicarea cauzală a fenomenelor: ceva s-a petrecut altfel decât se cuvenea, iar moartea a venit ca pedeapsă (pentru *păcatul său ori păcatul originar) sau ca răsplată (dacă nu ca strămutare în vederea desăvârşirii ori salvării): a) eroul arhetipal este mai mult decât strămoşul totemic: e o transcendenţă, primul model de la care emană şirul, dar un model niciodată egalabil, oricât s-ar perfecţiona ascensiunea şirului declanşat; b) suprastructura demonologie ă, având rădăcini în *animism, reprezintă în etapele mitologiei o lume suprapusă lumii umane, subalternă lumii divine sau chiar autonomă faţă de ea, anonimă si vag diferenţiată (sau diferenţiată ocult), având efe fapt rolul practic al guvernării universului (tipul forţei anonime *mana); c) destinul e considerat un datum nemaidepinzând nici de zei, nici de oameni (de pildă *Moirele la greci, implacabile şi faţă de zei) şi neputând fi (excepţiile sunt rare) nici corectat, nici influenţat; d) universul dual delimitează contradicţia observată de timpuriu între lumină şi întuneric, zi şi noapte, căldură şi frig, mişcare şi repaos, succes şi ghinion, bine şi rău, viată şi moarte; de aceea antagonismul se personifică ’ mitologic în cele două categorii diametral opuse: forţele divine şi forţele demonice (personificate sintetic în A vesta prin lupta între bine şi rău: *Ormuzd şi *Ahriman); e) simbolurile condiţiei umane: simbolul mitic fiind în acelaşi timp un efect al uitării trecutului ancestral, înregistrat de m. memoriale, dar şi o premisă a năzuinţei de a modifica sau ameliora condiţiile umane, el include în miturile de formaţie târzie de fapt alegoriile aspiraţiilor umane, izvorîte din comparaţiile dezavantajoase pentru om cu mediul ambiant (de ex., aşa-zisul mit al lui *Icar, evocând invidia omului faţă de pasăre); f) *v i a ţ a şi *m o a r t e a constituie antiteza cea mai acută în miturile transcendentale, dar şi cea mai fluctuantă: în genere viaţa e privită fie ca împlinirea unui scop divin, adesea experimentai, fie ca un accident cosmic; iar moartea (toate categoriile umane din toate timpurile au suferit de thanatofobie) e privită fie ca încetare a existenţei (prin epuizarea resurselor MIT 376 vitale sau a scopului iniţial sau ca pedeapsă), vremelnică (atunci când intervine *credinţa în *metempsihoză) sau definitivă (prin transferul în altă existenţă, de „dincolo“, ori prin aneantizare), fie ca modificare a existenţei (strămutare în altă existenţă sau pasaj în ciclul alternativ al desăvârşirii); g) aria timpului - *timpul mitic este considerat fie timp mensurabil, adică uman, cu zile şi clipe, ani şi vârste, epoci ale universului amplificându-se până la răstimpul imens dintr-o Mahăyuga f—» yuga), fie timp numenal, în două înţelesuri: *cobra *Ananta, adică absenţa timpului, atâta cât zeul *Vişnu zace adormit pe ea; sau timpul inert, personificat de zeul *Zurvan; astfel, pornirea timpului din nimic, ca atunci când Brahma, zeul primordial autocreat, efectuează prima învârtire a *roţii vremii (kălacakrâ), este intrarea în acţiune a timpului potenţial. Privite în aria mitologiei generale, adesea cele 4 mari clase de m. pot fi interferenţe, în măsura în care un m. se supune regulilor curente ale unei acţiuni epice. • Dacă vom privi global fenomenul de mitogeneză, anume din perspectiva momentului nostru, o bună parte din problemele m. ca fenomen istoric se va clarifica. Etapele din societatea primitivă, de la animatism la producerea marilor mituri iniţiale, uimesc de obicei pe acei cercetători care se lasă captaţi de prejudecata că primitivul este fie un imbecil abia descins din animal (iar aici se vădeşte influenţa nefastă a unui evoluţionism rău înţeles şi chiar dogmatizat), fie în cazul cel mai bun un copil, un adult imatur, fie, cu totul dimpotrivă, un geniu neimpurificat de civilizaţie şi de cultura scrisă; dar aceste etape demonstrează uşor, cum s-a observat abia în ultimele decenii, viaţa sufletească într-adevăr surprinzător de bogată a primitivului. Primitivul este de o puritate adamică în raport cu mediul, pe care îl descoperă prima dată în istoria sa personală (adică în istoria tribului, ceea ce echivalează cu istoria speciei); acest primitiv este *Adam care dă nume fiinţelor şi lucrurilor, iar întâia senzaţie - neremodelată încă de istoria culturii pe care a absorbit-o cu sau fără voia sa omul civilizat, formându-şi prejudecăţi si tocin-du-şi funcţiile senzoriale autentice (probaţii şi pe cele suprasenzoriale) - este totdeauna majoră si include negreşit actul fanteziei. Aşadar primitivul, care contempfă lumea înconjurătoare, creează din nou această lume pentru sine şi crede în realitatea creaţiei sale, iar aceasta este mitologia iniţială. Ea s-a constituit timpuriu într-un sistem. De aici nu rezultă însă că mitogeneză ar fi un fenomen istoric încheiat odată cu apariţia şi consolidarea civilizaţiei. Nemaiîncadrându-se în sisteme, m. izolate se nasc permanent. Aflate între cele două medii ambiante în neîncetată expansiune - natura şi civilizaţia, anumite grupuri umane se regăsesc periodic în alte arii fenomenale cu cauzalitate obscură, susceptibile de a se transfera în neomituri (de ex., *farfuriile zburătoare). Astfel, m. însoţesc fără întrerupere întreaga istorie a omenirii. în epocile prealfabetice, mitul a constituit pentru om un mod de viaţă esenţial; în epocile de ofensivă a civilizaţiei ca mediu ambiant artificial, m. a devenit un regulator al mecanismului psihosocial. Există totuşi opinii intransigente, potrivit cărora mitul şi-a făcut datoria şi poate să iasă din scenă; astfel, criticul de artă René Berger pune lucrurile la punct cu candoare: „Mitologia şi-a trăit traiul“ pentru că, între altele, odată „cu Neil Armstrong, toţi am pus piciorul pe Lună“ sau pentru că tehnica a izbutit „să-i smulgă pământului o masă de 43863 tone“ din captivitatea gravitaţiei, că „500-600 milioane de telespectatori“ au urmărit operaţiunea de pe Lună („dintre care o parte se desfăşoară în dosul Lunii“) etc. {La Mutation des signes, Paris, 1972); din alt unghi, dar cu acelaşi rezultat, acordând un coeficient exagerat decalajului între cultura orală şi cultura alfabetică, Marshall McLuhan sugerează inactualitatea m. în epoca textelor scrise; acest autor divide spiritul uman în două valori incompatibile, ceea ce e fals, căci aşa cum omul culturilor alfabetice nu s-a dezvăţat de oralitate, nici omul culturilor orale sau „prealfabetice“ nu era străin cu totul de semnul simbolic: graffiti, răbojul, pictura şi sculptura rituală rupestră, arhitectura megalitică şi chiar ^fetişurile; iar un exemplu categoric este opera lui Homer exercitându-şi cu forţă egală - pe lângă funcţia artistică - si funcţia sa mitologică sacrală, atât înainte cât şi după folosirea scrierii; repetând, în premise, o eroare curentă: aceea de a găsi factorul desacralizator al culturii în funcţia tiparului, McLuhan îşi absolutizează însă descoperirea (altminteri interesantă în limitele implicate) până la resacralizarea ei; de aceea i se va părea că „în culturile nealfabetice nu există însă nimic subconştient“ şi tot de aceea va crede că „Motivul pentru care ne este greu să sesizăm semnificaţia miturilor este tocmai faptul că ele nu exclud nici un aspect al experienţei, cum fac culturile alfabetice“ {The Gutenberg Gaiaxy, Toronto, 1962). Dar întrucât nevoia de mit a omului nu dispare, ca şi nevoia de sacralizare (printre numeroasele cauze ale fenomenului fiind în primul rând neomogenitatea spirituală a omenirii, odată cu faptul că înseşi produsele civilizaţiei tehnologice acute sunt sacralizate -inconştient şi nereligios - de omul pendent de mass media - de ex., televizorul), omul se va reîntoarce la miturile sale ori de câte ori se va simţi descumpănit în sens ontic; fenomenul se poate urmări documentar pe o perioadă de 2,5 milenii. Epicur a explicat nevoia de mituri într-un mod căruia timpul nu i-a adus multe amendamente: „mai bine să crezi în miturile filosofiei naturii despre zei, decât să fii sclavul necesităţii fizicienilor, deoarece mitul îngăduie măcar speranţa că îi poţi îndupleca pe zei, venerându-i, 377 MITOGRAMÂ pe când necesitatea destinului se caracterizează printr-o implacabilă inevitabilitate. Să vegetezi etern în jurul necesităţii oarbe este nenorocirea cea mai mare. Dar nu există necesitatea de a trăi în necesitate“ (Scrisoare către Menekeu, III). Mircea Eliade a precizat fenomenul într-o formulare din 1957 {Mythes, rêves et mystères, Paris), pe care realitatea cotidiană ulterioară o confirmă în conţinutul ei: „înţelegerea mitului se va număra într-o zi printre cele mai utile descoperiri ale secolului XX“. Periodic, nevoia de mit se reîmprospătează ca o modalitate de adaptare a omului în situaţiile-limită pe care el însuşi le creează; de atâtea ori în istoria sa, fiinţa umană s-ar fi putut distruge în impactul cu împrejurările insolite, dacă mintea omenească nu ar dispune de capacitatea producerii miturilor. § A. Lang, Myth, Ritual and Religion, I—II, London, 1913; Sir James George Frazer, The Golden Bough. A Study in Magic and Religion, I—XII, London, 1890 - 1915; id., The Golden Bough compendiu, London 1922 (trad. ale compendiului: franc. - Le Rameau d’Or, Paris, 1924; rom. - Creanga de aur, I-V. Bucureşti, 1980) Salomon Reinach, Cultes, mythes et religions, Paris, 1923; E. Cassirer, Das mythische Denken, Berlin, 1925; A. van Gennep, La formation des légendes, Paris 1910; Cari Gustav Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, Leipzig, 1912; Roger Caillois, Le Mythe et l’Homme, Paris, 1938; H. S. Bellamy, Moons, Myths and Man. London, 1949; J. de Vries. Betrachtungen zum Märchen, besonders in seinem Verhältnis zu Heldensage und Mythos, Helsinki, 1954: id. Forschungsgeschichte der Mythologie, München - Freiburg, 1961; Georges Gusdorf, Mythe et Métaphysique, Paris, 1953; A. O JIoccb, Mn o.i etc mit ha Minfia. Vioaia, 1930; id., Amrum non MU(f)o:iocufi g eë ac trio pim ec ti om pa seu muu. YlocKBa.1957; Claude Lévi-Strauss, Mythologiques, 1-IV. Paris, 1964-1971; Roland Barthes, Mythologies, Paris, 1958; Mircea Eliade, Myth and Reality, London, 1963; G. S. Kirk, Myth. Its Meaning and Functions in Ancient and other Cultures, Berkley - Los Angeles, 1970; Mii(f)bt napogoe Mupa. 3nmiK.ïoneguR. r.i. peu. CA ToKapcB, I—II, VlocKBa, 1980-1982; Victor Kembach, Miturile esenţiale Bucureşti, 1987 Mithra (zend mithra -fidelitate) Zeu arhaic din *mitologia iraniană, probabil solar (preluat din *panteonul vedic; —» Mitra); *cultul lui M. a fost introdus de Artaxerxes II (405-362 î.e.n.), dar ulterior *zoroastrismul l-a transformat într-o divinitate mai complexă, incluzând si *simbolul moral al fidelităţii. Se considera ca s-a născut într-o peşteră, dintr-o lespede de piatră (în ziua omologabilă cu 25 decembrie), când păstorii din ţinut au venit să i se închine. Apoi, după un oarecare răstimp petrecut printre oameni, stând odată la masă cu însoţitorii săi tereştri s-a înălţat la *cer; (acest dublu episod se prea poate să fi constituit mai târziu unul din modelele *mitului creştin al lui *Isus Christos). După una dintre van ante, M. are un duel cu *Soarele, pe care îl învinge, obligându-1 să poarte o cunună de raze; totuşi, după victorie, Soarele îşi răpeşte învingătorul, acum mort, şi îl transportă în carul solar, dincolo de Ocean. în *Avesta, M. este însă asociat direct cultului central al lui * Ahura-Mazda, M. fiind zeul razelor solare care leagă cerul de *pământ, deci un zeu mediator; considerat în acelaşi sens şi întâiul preot al zeului suprem Ahura-Mazda, ca şi arbitrul juridic din litigiile aplicării dreptului divin, întrucât era şi zeul justiţiei, ocrotind încrederea reciprocă şi pedepsind trădarea şi jurămintele false. Mai târziu e confundat cu Soarele însuşi, care se ridică în zori din muntele mitic Hara-berezaiti, locuinţa sa de la marginea pământului, unde nu e niciodată întuneric si nu bate nici un fel de vânt. Străbătând ziua ceruf, M. vede şi aude totul în cer sau pe pământ, întrucât el are 10 000 de ochi şi 1 000 de urechi. E înarmat cu o măciucă de lemn ferecat cu care alungă *demonii (alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el. în Iranul arhaic, M. fusese o divinitate de prim rang. îi erau consacrate, ca *simbol şi emblemă, crizantemele trandafirii. Pe atunci, reprezentând soarele şi bolta cerească, el era - pentru vechile triburi arice - ocrotitorul oştilor şi chezaşul unirii acestor triburi; de aceea, credincioşii lui continuă să-l adore ca zeu suprem şi după constituirea şi instaurarea zoroastrismului, care a impus cultul suprem al lui Ahura-Mazda. Când Vishtaspa îl primeşte la sine pe * Zarathustra şi îi acceptă doctrina dualistă, el nu renunţă însă a se închina în continuare lui M. Un gest de curtoazie diplomatică face şi Zarathustra, înglobându-1 pe vechiul zeu în panteonul avestic. Dar probabil o anumită ostilitate a populaţiei conservatoare i-a impus lui Zarathustra, după un timp, soluţia pribegiei. După ce, sub Pompeius (sec. I î.e.n.), legiunile romane au adus cultul lui M. în Europa, acest cult influenţează, iar în primele două secole din e.n. chiar concurează Creştinismul în Imperiul Roman. Numit de romani Mithras, zeuî e adorat în aproape întregul imperiu târziu, când i se şi consacră serbări uneori fastuoase şi *ritualuri iniţiatice de introducere în *misterele zeului (misterele mi-thraice). Sanctuarele lui romane (tipul mithraeum) erau grote naturale sau artificiale, în memoria peşterii mitice, originare. Noul cult a pătruns şi în Dacia cucerită, zeul căpătând un loc important în panteonul *mitologiei dacoromâne. Noua formă cultuală îl reprezenta pe M. ca distrugător al unui taur fabulos şi ca pe un mântuitor al omenirii. mitogramă Gen de inscripţie arhaică, din preistorie, conţinând grafisme (graffiti) rupestre sau în piatră, între desenul propriu-zis şi scrierea simbolică, şi referindu-se, după deducţiile modeme, la diverse elemente de *mit primordial. Unii cercetători (ca antropologul A. Leroi-Gourhan) demonstrează că cele mai multe desene preistorice sunt în realitate grafisme la jumătate de drum între desenul figurativ şi scrierea abstractă şi că adesea notează m., care preced limbajul articulat. MITOLOGEM 378 mitologem Elementul mitologic prim, forma mitică elementară şi pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui *mit, a unei naraţiuni mitologice. Termenul a fost creat de mitologul Karl Kerenyi, pentru exprimarea sensurilor primare autonome, obiectivate, care nu mai au nevoie de interpretări şi explicaţii, întrucât se exprimă singure, fiind unităţile de bază ale oricărei *mitologii şi, inerent, indispensabile oricărei *religii în actul ei de comunicare; un m. este, de ex., cel despre copilul divin (*Horus după naşterea sa, pruncul *Isus Christos din ieslea de la Betleem etc.); printre tipurile de m. principale sunt: *eterna întoarcere, *potopul universal, întrucât toate se referă ca elemente primordiale la originea cosmică; aşadar, orice m. are valoare de nucleu străvechi (apxp). K. Kerenyi motivează astfel nevoia de acest termen nou: „Cuvântul «mythos» e mult prea încărcat de sensuri şi totodată tocit, cu conturele şterse: el ne este mai puţin util decât expresiile care leagă cuvântul |iu0cx; de cel care înseamnă «a pune laolaltă, a spune», 'kzyexv [...] Există o materie deosebită ce determină aria mitologiei: o masă de materie arhaică, transmisă prin tradiţie, pe care o conţin povestirile cunoscute, ce nu exclud totuşi o prefacere ulterioară, referitoare la zei şi la fiinţe divine, la luptele eroilor şi la călătoriile în lumea subpământeană; pentru ele, cuvântul grec cel mai potrivit este «mitologem». Mitologia reprezintă mişcarea acestei materii: ceva solid şi totodată fluid, material şi totuşi nu static, ci susceptibil de a se transforma.“ Cu toate acestea, K. Kerenyi deosebeşte o gradaţie în tipologia m.: „Acele mitologeme care se apropie cel mai mult de nişte pure întâlniri cu zeii sunt considerate de noi drept mitologemele primordiale. Din punct de vedere istoric, nu există decât variaţii ale acestor mitologeme primordiale, nu în conţinutul lor, care nu e supus timpului“ (Despre origine şi întemeiere în mitologie, 5, în: Carl Gustav Jung, Karl Kerenyi, Einführung in das Wesen der Mythologie, Zürich, 1941). mitologie (grec. pu60^071 a) 1 Totalitatea *miturilor unei arii etnice sau sociale, constituită într-un sistem epic mai mult sau mai puţin unitar, în cadrul căruia se manifestă concepţia grupului etnic sau social respectiv despre lumea văzută şi nevăzută, despre *viaţă şi *moarte, despre destin, din perspectiva raportului între natural şi supranatural, între oameni şi divinităţi. M. ca sistem general este elaborată ’începând din stadiul culturii primitive, până în momentul apariţiei civilizaţiei tehnice timpurii şi a formelor ei de gândire teoretică, adică până atunci când m. ca sistem integral e absorbită şi codificată - total sau în parte - de *religie. Definită dinăuntrul ei, subiectiv, m. este o încercare globală de cunoaştere absolută a universului, deci o filosofie incluzând demersul mistic şi o ştiinţă inductivă generală excluzând experimentul, şi care se constituie în orice cultură primitivă, operând cu mijloace magice şi manifestându-se prin adaptarea concretă epică a abstracţiilor şi fenomenelor superioare la situaţia psihosocială dată, ca şi prin explicarea simbolică a acestora. M. înglobează în sistemul ei în primul rând miturile despre naşterea şi distrugerea unicală sau ciclică a universului (—> cosmogonie; escatologie), cele despre apariţia şi dispariţia, ca specie şi ca individ, a omufui (—> antropogonie; omul primordial), a animalelor, plantelor, obiectelor din natura nevie, ca şi a tuturor fenomenelor cadrului natural, apoi miturile despre zei şi eroi arhetipali (—> zei; strămoşi; arhetip) şi cele despre condiţia umană, privite cauzal, funcţional, şi finalist. Adesea, cercetătorii au despărţit istoria m. în două etape: una, aparţinând culturii primitive, când prin caracterul ei integral, echivalent cu ştiinţa, m. ar fi năzuit să cerceteze şi să explice lumea în totalitate; alta, aparţinând civilizaţiei tehnice, când din corpul m. s-au desprins forme autonome de gândire şi conştiinţă de sine a societăţii (religia, politica, arta, literatura, ştiinţa) care nu ar face decât să reia, în transfigurări proprii, vechile modele mitice. Marile m. se formează - pentru fiecare grup uman în parte - între mezolitic şi sfârşitul neoliticului, adică atunci când oameni’i îşi înlesnesc existenţa printr-un mod de viaţă nou, de oarecare confort asigurat, faţă de riscurile traiului precedent, peregrin şi aleator, din civilizaţia cinegetică şi pescărească; experienţa acumulată în creşterea vitelor şi mai ales în agricultură (aceasta din urmă curmând şi nomadismul transhumant) ca şi folosirea unor invenţii tehnice care duc la producţia de mică industrie de atelier meşteşugăresc specializat, chiar dacă produsele sunt din lemn şi silex (iar anume în epoca neolitică s-a inventat oraşul, cu o anumită distribuţie a muncii şi răspunderilor): cuţitul perfecţionat de cremene’ şlefuită, plugul rudimentar, jugul,arcul, roata, îl ajută pe omul neolitic intrepid să aibă ideea domesticirii *calului, pentru tracţiune şi călărie, ceea ce schimbă spectaculos raporturile omului cu spaţiul. Având prima dată un răgaz ritmic, în condiţiile unei civilizaţii mai puţin fragile, mai apărate de grija zilei de mâine, cel care îşi descoperă vocaţia pe care azi o numim artistică, începe, din iniţiativa sa ori a ^şamanului, să picteze *totemuri şi *fetişuri zoomorfe pe pereţii peşterilor rituale. Primele asemenea operaţii s-au efectuat în paleoliticul superior, poate mai devreme. Peştera putea să fi fost o ecclesia, ca loc de adunare liturgică sau magică, întrucât peşterile nu au fost locuite nici în paleoliticul inferior (aceasta fiind o *legendă naivă a istoricilor epocii romantice, care s-a perpetuat până în zilele noastre); peştera era loc de *cult, prima formă de *templu, tocmai pentru că nu era confecţionată, adică zidită de om; * credinţele epocii (greu de atestat) se pare că puneau zidirea *templu- 379 MITOLOGIE lui-peşteră în seama *spiritelor sau divinităţilor montane, iar muntele a fost totdeauna sacralizat şi atribuit ca locuinţă terestră tuturor *zeilor importanţi, mai ales celor supremi; iar în aceste peşteri, amenajate de primii pictori şi sculptori, probabil se cântau si se recitau compunerile liturgice făcute de primii muzicanţi şi poeţi. în acest cadru începeau să se compună epic şi primele mituri coerente, a căror datare este imposibil de făcut („dar important e să nu confundăm «vârsta» unei concepţii religioase cu data primului document care o atestă“ - Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, Cuvânt înainte, 1976). Mitologia, ca sistem natural şi unitar de mituri, generează conştiinţa religioasă a unei comunităţi umane, iar această conştiinţă religioasă duce la constituirea religiei, ca sistem ae *credinţă exprimată, religia devenind, la rândul ei, regeneratoarea, sistematizatoarea definitivă şi codificatoarea m. Ca sistem de gîndire ontologică, m. a fost uneori comparată cu ştiinţa (şi, mai rar, confundată chiar cu *teologia). Această comparaţie nu ar fi valabilă decât în sensul vag şi larg al efortului de cunoaştere; dar ştiinţa face’ acest efort prin raţionament şi intuiţie, în timp ce mitologia se sprijină numai pe *revelaţia primordială; ştiinţa cercetează pentru a afla, iar mitologia află. (Desigur, o analiză a structurilor ne va lămuri că, „neoficial“, în substanţa miturilor şi în viziunea de ansamblu a mitologiilor naţionale, au intrat observaţii empirice ale vrăjitorilor, şamanilor şi preoţilor asupra mediului intim psihologic şi asupra marelui mediu cosmic, dar nimeni nu accepta - fără îndoială, cu bună credinţă - această cale cognitivă; chiar Pănini, scriindu-şi vestita gramatică aplicată la sanscrita textelor vedice, afirma că i-a fost revelată de divinitate.) Oricât de adânc am explora termenii comparaţiei, vom constata că ştiinţa îşi propune să realizeze un progres, iar mitologia conservă cu stăruinţă un statu-quo al cunoaşterii primordiale; unii cercetători au şi sugerat că, cele două demersuri deosebindu-se prin metodă si rezultate, demersul ştiinţei ar marca o evoluţie, in vreme ce demersul mitologiei ar fi caracterizabil ca involuţie; este drept că miturile restabilesc mereu situaţia iniţială, din momentul revelaţiei primordiale, că fac apel la arhetipuri, însă aceasta înseamnă efort de conservare, nu un act involut. Dacă cele două activităţi ale intelectului omenesc trebuie neapărat comparate, vom spune mai degrabă că ştiinţa priveşte lumea ca fenomen diacronic, pe când, pentru mitologie, aceeaşi lume - cu mecanismul ei temporal - este o entitate sincronică. S-a exagerat des şi importanţa literară a m., susţinându-se uneori chiar că mitologia e o literatură, ca şi cum m. şi-ar fi străbătut lungul ei drum spre a deveni literatură. Mitologiile naţionale îşi au fiecare personalitatea lor, reflectând concepţia despre zonele necunoscute din om şi din univers a poporului, tribului sau grupului uman respectiv. Dar în majoritate aceste m. arhaice sau antice, deşi toate pornesc din izvoarele societăţii primitive a cărei concepţie o reflectaseră în epoca de formare a miturilor, au ajuns la noi în transcripţii fie literare (epopeile lui *Homer, *Theogonia lui *Hesiod, *Mahăbhărata), fie teologice (*Biblia, *Avesta), fie istorice (*Popol Vuh, *Kojiki, Huainan zi a lui *Liu An), fie folcloristice (*Edda Veche, *Kalevala), fie filosofice (*Veda, ciclul *Upanişad), fie, în fine, etnografice; astfel, fiecare m. s-a reorganizat treptat, constrânsă de copişti, traducători, poeţi, istorici, filosofi, etnografi şi folclorişti şi mai ales de teologi, şi supusă unor operaţii complicate de triere, interpolare, repliere filosofică, resistematizare istorică, restilizare poetică (cu filtrarea naraţiunii mitice prin alegorie); iar cea mai gravă constrângere a suferit-o prin repunerea ei în cadrele canoanelor doctrinare gândite de teologi; în toate aceste cazuri (şi chiar în cele mai fidele tradiţiei) s-au obţinut m. naţionale supuse concepţiei altei civilizaţii şi altei cuîturi, depăşind pe cea care a creat miturile. în cazul etnografilor şi folcloriştilor, unde operaţia de înregistrare e ştiinţifică (şi uneori fără cusur), operaţia de deshumare are adesea un caracter jurnalistic: chestionarul, interviul (fie şi condus de întrebări competente), care se izbeşte de neîncrederea informatorului, mitul fiind pentru el sacru, materie a religiei lui, aşadar imposibil de destăinuit unui străin suspect (presupunând că informatorul e bine informat, deoarece adevăratul informat, informatorul ideal - preotul, vrăjitorul, şamanul - nu-şi destăinuie secretele sacre, adică apanajul său principal); transmiterea mitului este, în societăţile primitive totale sau parţiale, un act iniţiatic, şi adesea deţinătorul mitului, dacă nu tace, răspunde anume derutant la întrebările etnografului anchetator, a cărui naivitate pune uneori în circulaţie „mituri despre mituri“; de notat că la multe triburi (de ex., în Africa) miturile nu se rostesc nici măcar în faţa femeilor şi copiilor tribului. Astfel numai rarele cazuri de etnografi, antropologi, mitologi sau folclorişti (ca Bronislaw *Malinowski sau Claude *Levi-Strauss) care au trăit în mediul populaţiei cercetate mai mulţi ani, până la familiarizarea intimă cu acel mediu şi până îa recoltarea miturilor şi credinţelor dinăuntrul acelei societăţi (cum a procedat şi R. Codrington. studiind noţiunea melanesiană *mana), ne oferă şansa unui contact aproape autentic cu m. populaţiilor fie încă primitive, fie într-un stadiu de cultură neconsolidată care nu a corupt încă tradiţia orală. Iar întrucât nu dispunem decât de o istorie înregistrată 5-6 milenii, şi numai în forme subiective, cu informaţii lacunare şi contradictorii, de multe ori, dorit sau nedorit, falsificate, şi chiar şi acelea în cantitate derizorie, ţinând seama şi de nenumăratele pierderi şi ocultări voluntare sau involuntare, şi întrucât întinderea mai adâncă a MITOLOGIE AINU 380 timpului controlabil prin arheologie nu oferă totuşi decât nişte repere plutind ca o mână de orez într-un cazan de fiertură confuză (chiar şi aceste repere fiind uneori echivoce) colecţia de mituri a omenirii devine o sursă suplimentară, mai ales pentru trecutul foarte îndepărtat, când chiar şi glasul arheologiei încetând, nu avem la îndemână decât ipoteze paleontologice şi antropologice care nu pot explica esenţialul din protoistorie; astfel, mitologia (şi îndeosebi ramura ei memorială) devine o paraistorie (unii au numit-o ultraistorie) care ne ajută să construim modele probabiliste ale trecutului îndepărtat, tot aşa cum construim modelele probabiliste ale viitorului îndepărtat. - 2 Ştiinţă - născută în triunghiul de incidenţă al filosofiei, istoriei culturii şi antropologiei - având ca obiect de cercetare mitologiile şi miturile, geneza şi explicarea lor, clasificarea tipologică, analiza structurilor (mitologie structurală), compararea mitologiilor naţionale şi tribale în cadrul mitologiei generale (mitologie comparată), studierea raporturilor între mit şi religie (istoria religiilor), .între mit şi societate (antropologie, etnografie, folclor) etc., precum şi stabilirea raportului psihosocial între condiţia istorică a unei populaţii şi sistemul ei mitologic. Curentul mitologic privind mitul numai ca *simbol al omului primitiv care încearcă să-şi explice lumea fenomenală sau să-şi traducă în simboluri mitice pornirile instinctuale (psihanaliştii din şcoala lui S. *Freud şi în special C. G. *Jung) greşeşte în atribuirea creaţiei spontane a unui sistem de simboluri tocmai fanteziei primitive: dar universul gândirii primitive, sărac în abstracţii şi aproape lipsit de nuanţe semantice, nu este capabil să pună în valoare o mişcare cerebrală creatoare de noţiuni abstracte în mecanismul unei gândiri elementare de vânător, pescar sau culegător de rădăcini comestibile. Există şi un curent de poziţie sceptică, mulţumindu-se cu clasificarea miturilor şi cu descrierea mitologiei generale, fără vreo încredere în rezultatul încercărilor de descifrare a sistemului mitologiei: astfel a procedat de pildă A. ICrappe (în La genèse des mythes, Paris, 1938), afirmând că porţile ce duc spre cunoaşterea modului în care au apărut miturile creaţiei lumii s-au închis demult şi nu mai sunt chei care să le descuie. Ştim într-adevăr că majoritatea miturilor sunt impurificate. Dar drumul către nucleele originare ale miturilor şi spre epoca de constituire a m. ca sistem este, pe cât de greu, pe atât de posibil. Mircea *Eliade socoteşte că „înţelegerea mitului se va număra într-o zi printre cele mai utile descoperiri ale secolului XX“, datorită acelui „rest mitic“ din comportamentul modem „consubstanţial cu condiţia umană, în măsura în care el exprimă angoasa faţă de Timp“ (Mythes, rêves et mystères, Paris, 1972). Din unghiul metodologiei mitologului, una dintre observaţiile cele mai raţionale a fost notată de Georges *Dumézil: „miturile nu se lasă înţelese dacă sunt despărţite de viaţa oamenilor care le povestesc“ (Mythe et épopée, I, Paris, 1968). Mergând mai departe, după Mircea Eliade, care a precizat atitudinea obligatorie a cercetătorului faţă de mit, deci a definit pe deplin satisfăcător instrumentul mitologiei ca ştiintă („Mitul este o realitate culturală extrem ele complexă care poate fi abordată şi interpretată în perspective multiple şi complementare“ - Aspects du Mythe, Paris, 1963), mulţi dintre cercetătorii noi acceptă obligaţia înţelegerii mitului ca fenomen multilateral care, implicit, defineşte si profesiunea mitologului. Cercetarea atât efe complexei materii a m. nu poate fi uniformizată: „Mitul vorbeste altfel istoricului religiilor şi altfel istoricului filosofiei; antropologul desluşeşte sensuri cu mare încărcătură de informaţie acolo unde cel dintâi nu vede nimic, folcloristul are şi el limbajul său şi luminează faţete lăsate de alţii în umbră. [...] Mitul nu se poate cerceta altfel decât interdisciplinar, ceea ce presupune integrarea rezultatelor după investigaţiile particulare“ (Gheor-ghe Vlăduţescu, Filosoful legendelor cosmogonice româneşti, Bucureşti, 1982). Mai presus însă de orice analiză compartimentală, 'ca ştiinţă a miturilor, m. poate şi trebuie să opereze, inevitabil, în sens euristic global. $ H. S. Robinson and K. Wilson. The Encyclopaedia of Mytlis and Legends of ail Nations, London, 1962; Lewis Spence, Introduction to Mythology, London, 1931; The Mythology o f ail races, edited by J. A. Mac Culloch I—XIII, Boston. 1916-1932; Max Müller, Essay on Comparative Mythology, London, 1856; id., Contributions to the Science of Mytholog}', London, 1897; Andrew Lang, Modem Mythology, London, 1897; Karl Otfried Müller, Prolegomena zu einer Wissenschaftlichen Mythologie, Göttingen, 1825; Carl Gustav Jung und Karl Kerényi, Einführung in das Wesen der Mythologie, Zürich, 1951; S. N. Kramer, Mythologies of Ancien! World, Chicago, 1961; J. Cazeneuve, Les mythologies à travers du monde, Paris, 1966; Jan de Vries. Forschungsgeschichte der Mythologie, Freiburg -München, 1961; Andrei Oişteanu, Grădina de dincolo. Zoosofia, Cluj-Napoca. 1980; Gheorghe Vlăduţescu, Introducere în istoria filosqfiei Orientului antic, Bucureşti. 1980 mitologie ainu Populaţia aborigenă (sau cel puţin prejaponeză) ainu, din ins. Hokkaido (ocupând un teritoriu şi din ins. Sahalin), deşi arhaică, de aspect europoid şi cu memoria tradiţională a unei civilizaţii precursoare de mare anvergură, are azi o *religie animistă (—» animism)', iar *mitologia, deşi cu un *panteon diferenţiat şi destul de numeros şi cu *ritualuri complexe, nu are *zei distincţi, ci doar *spirite diferenţiate, numite kamui (care au influenţat epoca formativă a *mitologiei japoneze: *kami), ceva mai mult decât nişte *duhuri anonime, simple zeităţi fără biografii mitice, denumite alegoric după atributele lor. Unii cercetători pun în relaţie directă pe *strămoşii ainilor cu interesanta cultură prejaponeză a ceramicii *jomon, din mil. II î.e.n., iar alţii îi socotesc o ramură a rasei indoeuropene, coborîtă din Pamir în mii. VIII î.e.n. Limba ainu 381 MITOLOGIE ARABA - PREISLAMICA SI ISLAMICA de azi, inclasificabilă, pare înrudită cu unele limbi amerindiene, cu eschimosa si chiar cu basca; însuşi etnonimul ainu are de fapt sensul de „om“. Raportul paradoxal între varietatea atributivă a panteonului şi concepţia religioasă animistă, aparent inexplicabil, totuşi poate fi pus în legătură cu tradiţia ainilor afirmând că ei sunt descendenţii unui popor puternic şi numeros, la care se referă eposul lor naţional şi amintirea mitică despre *Aeoina, întemeietorul poporului şi primul său constructor antropogonic şi învăţător. Aeoina a utilizat, în *antropogonie, lemnul de salcie ca schelet, pământul drept came, ierburile pentru păr; dar această creaţie, întreruptă şi neterminată, printr-o lungă absenţă de pe pământ a lui Aeoina, e reluată la a doua sa venire numai printr-o completare de nivel spiritual, el învăţându-şi creaturile principalele meşteşuguri (*vânăto^rea, pescuitul, construirea caselor, agricultura elementară, confecţia de veşminte) şi îndeletniciri spirituale (religia, petrecerile). Zeităţile kamui apar pe pământ cu înfăţişări de animale, dar nu se pot elibera singure din prizonieratul trupului decât cu ajutorul vânătorilor aini care, omorînd un *urs sau alt animal, îi dau zeităţii putinţa să revină la statutul său de spirit (kamui), oamenii rămânând cu trupul folosit, pe care îl mănâncă, şi cu sângele, pe care îl beau festiv. Tot aşa, sufletul omenesc (ramat) - care în timpul vieţii îşi are sediul în fiere - este eliberat prin *moarte. Zeităţile ainu sunt supermutante (—> mutant), fiecare *teofanie alegând aspecte zoomorfe (urs, peşte, vulpe), dendromorfe (salcie, stejar), amorfe (stâlp, lingură, săgeată) sau fenomenale (fulger, vânt, boală). Aceste zeităţi compun două categorii esenţiale de kamui: spirite cereşti (Pase Kamui) - iţim Un Kamui (sau Koro), ursul, zeitatea ocrotitoare a înălţimilor montane, căreia i se consacră *săr-bătoarea anuală Yomante, „sărbătoarea ursului“; Shiramba, spiritul vegetaţiei; Wakkaush, spiritul apelor; Kara Kamui, constructorul pământului; Chisei-Koro, spiritul domestic; ~ spirite telurice: Fuchi Kamui, spirit feminin al * focului; Hash-Inau-Uk, spiritul feminin patronând vânătoarea; Sarak Kamui, spiritul accidentelor; Ru-Koro, spiritul latrinei pentru bărbaţi; Apasam Kamui, spiritul protector al intrării omului în colibă. Când, spre sfârşitul sec. XIX, unii aini s-au creştinat f—» creştinism), această mitologie tradiţională încorporează pe *Isus Christos, cu numele de Charisto. Religia ainilor, prea puţin totemică (nici Aeoina, întemeietorul, făcând parte din panteon, nici ursul Kim Un nu sunt de fapt ’“totemuri), s-a sprijinit însă în oarecare măsură pe practicile şamanice, iar *şamanismul i-a fost un important auxiliar până în sec. XIX. § Geoges Montandon, La civilisation ainou et Ies cultures arctiques, Paris, 1937; Liviu Petrina, Ainii, aborigenii Japoniei, Bucureşti, 1970 mitologie arabă - preislamică şi islamică ~ Mitologia arabă arhaică, insuficient cunoscută (din două surse principale, care oferă relaţii parţiale şi incerte: autorii greci, mai ales Herodot, sau voit denaturate: scriitorii islamici arabi), pare să fi fost prea puţin desprinsă din *animism şi *fetişism, *cultul nefiind unitar la nişte triburi nomade şi larg dispersate. Existau două forme mai importante de *religie, întemeiate pe o *mitologie aridă, a cărei materie epică, atâta câtă va fi fost, s-a cenzurat în epoca alcătuirii *Coranului\ a) *litolatria (adorându-se pietre şi stânci naturale: piatra dreptunghiulară personificată în zeul *Dhu Sharah sau pietre enigmatice, ca presupusul meteorit *Kaaba, al cărui cult a fost preluat de *islam), de unde a derivat şi o formă idolatră de chipuri rudimentar cioplite (—» idolatrie): o divinitate întruchipând una din pietrele sacre, *Manath, zeiţa sortii; b) cultul astral (astrele adorate fiind altele cfe la un trib la altul: * Soarele la tribul khiuszar, *Luna la kenanah, Aldebaran la thasm) având si un rudiment de *panteon: zeiţa *Alilat, întruchipare a Soarelui şi *simbol al frumuseţii, zeiţa *Uzzah, personificând Steaua Dimineţii (planeta Venus) şi mai ales zeul suprem panarab (creator, însă un *deus otiosus) Al Ilah (reluat, cu numele *Allah, de *Mahomed (Mu-hammad) şi devenind puntea de legătură religioasă între preislamism şi islam); în vechiul cult astral erau curente *sacrificiile de oameni (adulţi şi copii). ~ Mitologia islamică (mahomedană sau musulmană) a Coranului se constituie dogmatic pe un eclectism restrâns, preluând unele tradiţii ale arabilor arhaici, ca şi unele elemente biblice (ebraice şi creştine), nu direct din *Biblie, ci mai curând din circulaţia orală. în cazul unui *Dumnezeu unic (Allah) se grupează cete de *îngeri, dirijaţi de Djabrail (*Gabriel, inspiratorul lui Mahomed) în luptă cu *Iblis, căpetenia *Djinilor demonici. Deşi acceptă câteva personaje biblice, pe care le consideră *profeţi (*Adam, *Noe, *Abraham, *Moise, David, *Isus Christos s.a.), islamul stabileşte drept unic profet esenţial al fui Allah pe Mahomed, a cărui doctrină se bazează pe o dublă *dogmă esenţială: Nu este alt zeu afară de Allah si Mahomed este mesagerul lui Allah („Nu este dumnezeu afară de Dumnezeu şi Muhammad este profetul lui Dumnezeu“). Profetul musulman nu pretindea să fi inventat o religie nouă, susţinând că n-a făcut decât să restabilească religia primordială a lui Abraham; *miturile proprii sunt puţine şi incerte, poate reconstruite după tradiţii obscure din mitologii mai vechi, de ex., cele 3 lumi postume: *Firdaws (*Paradisul), *Djahannam (*Infernul) şi tărâmul tampon dintre ele, *Araf (un fel de *Purgatoriu); sub raport cosmologic, lumea sălăşluia, pentru musulmanii timpurii, pe coamele unui taur gigantic stând pe spatele unui peşte uriaş. Mitul cel mai specific al islamului este * revelaţia Coranului, dictat lui MITOLOGIE BALTICĂ 382 Mahomed de îngerul Djabrail (sau chiar de Allah), profetul aflându-se de fiecare dată în extaz (stările acestea par a fi fost, după informaţii bizantine şi după examenul detaliilor comunicate de tradiţia islamică, aure epileptice). Mitologia islamică se mai referă la un mare număr de profeţi secundari (224 000), nabi, fără *păcate şi făcători de minuni, care vor fi sprijinul credincioşilor la Judecata de Apoi. *Teologia islamului descrie pe Allah ca divinitate unică şi universală, dispunând de 7 atribute totale, care ar contrazice sau ar anihila orice alt atribut: viaţa, cunoaşterea, forţa, voinţa, auzul, văzul si cuvântul, fiecare - un element energetic absofut. § H. A. R. Gibb, Mohammedanism, Oxford, 1969; H. L. Kaster, Islam ohne Schleier, Giitersloh, 1963 mitologie baltică Arie mitologică indoeuro-peană, având caracteristici fundamentale comune, din zona Mării Baltice, cuprinzând triburi riverane atât occidentale (în special prusice), cât şi orientale (lituane). Cele mai vechi informaţii despre *miturile şi *religia populaţiei baltice din antichitate le oferă Tacitus (Germania, XLV) cu privire la estii de la gurile Vistulei, identificaţi cu strămoşii prusilor: estii „au obiceiurile şi înfăţişarea suebilor, dar limba lor este mai apropiată de cea britanică. Ei se închină Maicii Zeilor, iar ca semn distinctiv al cultului lor poartă imagini de mistreţ; această emblemă îl păzeşte mai bine decât armele sau orice altă defensivă, chiar în timpul luptelor, pe credinciosul zeiţei.“ Zeiţa (Magna Mater Deorum, identificată de romani cu *Kybele), după unii istorici moderni, ar fi fost *Nerthus. Triburile baltice din antichitate erau idolatre (—> idolatrie). Chiar în sec. XI-XII (conform geografului arab Idrisi şi unei bule papale din 1199, ele se închinau *focului, arborilor (—> dendrolatrie), izvoarelor, unor animale (—> zoomorfism). Popoarele baltice sunt creştinate spre sfârşitul sec. XVI, dar *creştinismul nu a reuşit să elimine vechile *credinţe, încă înrădăcinate în populaţia rurală şi mai târziu. Structura m.b., net indoeuropeană, avea, sub diverse nume, cam aceeaşi zei: unul desigur principal - *Perkunas, personificând fulgerul sau *focul ceresc (într-o variantă arhaică baltă -Dievas, zeul *cerului, corespunzând zeului vedic *Dyaus Pitar) era numit de prusi *Okopirms („Cel dintâi“); însă forma arhaică Dievas reprezintă aproape un *deus otiosus. Miturile bălţilor alcătuiesc o mitologie pragmatică, cu o cosmologie săracă (*cerul - *pământul), o natură ambientală abundentă (păduri, păşuni, turme) şi cu o familie riguros constituită, cu numeroasele ei funcţii gospodăreşti. Dintre puţinele noţiuni existenţiale, se pare că mai bogat reprezentată era *moartea (cu accesoriile ei). Principalele *mitologeme arhaice: gemenii divini (de tipul *Dioscuri sau *Agvin), nunta cerească (între *Soare şi *Lună). Distribuţia atributelor personificate se menţine între limitele concretului cultual: pământul - matern (letona *Zemes mate, lituana *Zemina\ dar şi patern (*Zjameluks, fără temei, apropiat de către unii cercetători de zeul dacogetic *Zamolxis); natura: prusicul *Pergru-brius (patronul vegetaţiei) şi, tot prusicul, *Goniglis Dziewos (un zeu pastoral al turmelor, păşunilor, păstorilor), asociaţi cu letonul *Pilnitis (reprezentând belşugul), cu tânărul zeu prusie *Potrimps (al apelor curgătoare), cu *Bardoayts (ocrotitorul corăbiilor si navigaţiei), cu *Bangputtis (vântul) sau *Bubilas (zeul *albi-nelor); dintre fenomenele mitice existenţiale *moartea e simbolizată de zeiţa lituană *Giltine, dar întunericul *Infemului şi tărâmul morţilor au ca patroni pe zeul prusie *Pekols şi pe vechiul zeu balt Wels. Dintre divinităţile familiale se impune ciudata zeitate Pizius (de fapt numai personificarea *simbolului vulvar, reluat după simbolul vedic *yoni), cu atributul nupţial de conducere a miresei la mire. § A. V. Strom, H. Biegais, Germanische und baltische Religion, Stuttgart, 1975 mitologie bască Deşi există foarte puţine date despre *miturile bascilor din Pirinei (populaţie locală preindoeuropeană, considerată fie de origine hamită, provenind din civilizaţia protoistorică a Saharei, fie de origine sau doar cu înrudire caucaziană, căci într-adevăr lb. bască are înrudiri evidente, de gramatică şi lexic, cu lb. kartvelă a georgienilor din Caucaz), totuşi se poate deduce că baza lor este totemică; *credinţele în *totemuri au rămas destul de persistente multe secole în ţinuturile basce. J. G. *Frazer citează cazul unui vânător basc mărturisind că, după ce a fost omorît de un *urs, sufletul animalului a trecut în el, astfel că a devenit urs el însusi (cf. Creanga de aur, compendiu, LXVII, 4). 6intre puţinele divinităţi arhaice pe care le-a conservat tradiţia în formă autentică, cea mai importantă pare să fi fost *Jaungoikoa, probabil zeul suprem. Bascii urmaşi ai vasconilor (un trib iberic din antichitate, atestat din mileniul I î.e.n., locuind pe ambele versante ale Pirineilor), nu au fost nici romanizaţi, nici înrâuriţi, mai târziu, de arabii medievali aşezaţi în Spania. Vasconii erau vecini cu cantabrii (focuitori ai zonei Biscaya, cu care erau înrudiţi iar uneori şi confundaţi) şi probabil au fost o populaţie dură, căci Cassius Dio, numind ambele triburi cantabri, scrie că sub Augustus, după un război greu cu romanii, mulţi dintre ei „s-au aruncat, nesiliţi de nimeni, în flăcări“, iar vânduţi ca sclavi îsi omorau stăpânii şi se întorceau acasă, stâmincf răscoale (Istoria Romană, LIV, 5). Câteva nume de divinităţi vascone au fost conservate în epigrafia romană din Aquitania; pe acestea, romanii le-au asimilat prin interpretatio romana; nu le cunoaştem atributele, iar transliteraţia latină a 383 MITOLOGIE BIBLICĂ deformat şi numele lor: Baicorrizo, Heraus-corrtsehe etc. După convertirea bascilor la *creştinismul catolic, numele zeului suprem a fost folosit spre a desemna pe * Dumnezeu: Jainko, numit adesea şi Jaungoiko - Dumnezeu cel preaînalt (mai exact: Stăpănul-de-sus sau chiar Domnul Lunii). Terminologia teologică creştină a înlocuit vechii termeni religioşi tradiţionali; nu s-a păstrat nici termenul autohton pentru *altar, bascii de azi numindu-1 (după lb. spaniolă) aldare. Noţiunea de *cer - basc. zeru - a devenit „paradis“; totuşi, câteva cuvinte esenţiale de *cult nu au suferit modificări semantice: othoitz -*rugăciune, ehorzte - înmormântare, hil-harriak -cimitir ş.a. § E. de Gandia, Origines prearios del pueblo vasco, Buenos Aires, 1943 mitologie biblică ^ebraică Din vechi *culte totemice tribale (—> totem), din puternice influenţe ale *mitologiilor din Mesopotamia şi dintr-o dificilă experienţă a unirii celor 12 seminţii tradiţionale şi a stabilirii lor în bazinul Iordanului, s-a constituit treptat, ca doctrină teologică, un *monoteism cu *mituri aferente, care a proclamat pe * Yahweh - *Dumnezeu unic şi total. V.T. biblic - *Biblia ebraică, dar mai ales primele 5 cărţi, atribuite lui *Moise, numite *Thorah, împreună cu * Talmudul şi comentariile talmudice, au construit un sistem mitologic coerent, deşi nu fără contradicţii şi lacune, însă rotund, corespunzător rigorilor doctrinei. Dar există urme de *totemism chiar în Biblie, în numele: Shimon (hienă), Kaleb (câine), Hamor (măgar), Rahel (oaie). Beduinii îsi avuseseră *zeii lor tribali, confirmaţi chiar cfe textul canonic, întrucât Rahel, una din surorile lui Laban, a furat idolii casnici („Rahel furase terafimii“, „luase idolii şi-i vârîse în şeaua unei cămile“ - V.T., Geneza, XXXI, 32, 34).’Existaseră zei arhaici importanţi, ca *Âzazel, veche divinitate nefastă a deşertului, pe care *mozaismul nu-i refuză; lui Azazel îi confirmă şi reşedinţa şi valoarea cultuală, prin *sacrificiul celor’doi ^ţap’i, unul pentru Yahweh, altul pentru acest zeu căruia animalul îi e trimis ca *ţap ispăşitor, cu povara *păcatelor poporului. Porunca a i-a din Decalog („Să nu ai alţi dumnezei afară de mine“) şi pedeapsa pentru alte * credinţe („Cel ce jertfeşte altor dumnezei afară de Yahweh, să fie ucis“ -V.T., Exodul, XXII, 19) divulgă măsuri prohibitive contra perpetuării *politeismului premozaic; astfel, exista si o pereche divină premozaică, protejând norocul: zeul Gad şi zeiţa *Ashera, şi chiar însusi *Shaddai (devenind apoi unul ’din numefe atributive ale lui Yahweh sau o ipostază) îsi are originea în Shedi (Demonul meu). Vechiul zeu semitic *Elt intrând în componenţa numelor lui Yahweh, ca prepozitiv (El-Shaddai, El-Olam), şi în Canaan însemnând „zeul prin excelenţă“, era în Mesopotamia zeu în general; iar Yahweh, probabil zeu al furtunii şi fulgerului, sub numele Yahu, apoi al războiului, care fusese venerat întâi de tribul leviţilor (de unde şi afirmaţia că Dumnezeu agrează îndeosebi pe leviţi, dintre care, de la *Moise (Moshe) încolo, se vor recruta preoţii), e introdus ca zeu unic al tuturor seminţiilor. £rima divinitate biblică, *Elohim, indică un plural (interpretat ca pl. intensiv) care oricum denotă acelaşi efort teologic de a cuprinde politeismul tradiţional într-un monoteism de doctrină. Introdus, după tradiţie, de Moise şi stabilit ca zeu unic şi total, Yahweh absoarbe alţi zei ale căror nume devin atribute sau ipostaze: Yahweh -mărinimia, El - împăratul cerului, Elohim -creatorul iniţial, *Adonai - dumnezeul războiului şi autoritatea supremă, Shaddai - îndurarea. Reprezentarea lui Yahweh devine cvasiabstractă, deşi în dese cazuri se fac referiri la autorevelarea materială (nu neapărat corporală), când, deşi uneori se afirmă că Moise îl vede, alteori se precizează că nici un muritor (nici Moise) nu-1 poate privi „faţă către faţă“ fără să moară. Nici Elohim (chiar si ca plural al majestăţii) nu e *spirit: „duhul lui Dumnezeu se purta ’deasupra apelor“ este o interpretare greşită a textului ebraic, fiind vorba de suflul elohimilor care agita apele primordiale (—> apa), înainte de *cosmogonie. Dar în Geneză sunt două cosmogonii şi două *antropogonii: a) prima variantă (V.T., Geneza, I, 1-31; II, 1-3) prezintă pe Elohim făcând *cerul şi *pământul din *haosul acvatic, apoi producând lumina (lumina în sine sau lumina astrală, ca un gen de *Hemere, din * mitologia greacăj, „tăria“ cerului despărţitor al apelor inferioare de cele superioare, scoţând uscatul din ape şi grupând apele în mări, creind vegetaţia, astrele, animalele acvatice şi păsările, apoi animalele de uscat şi în fine omul; aici, antropogonia se consumă într-o singură etapă („Şi a făcut Elohim pe om, după chipul său [...], bărbat şi femeie i-a făcut“, dând perechii direct în stăpânire pământul cu vegetaţia şi animalele, iar omul devenind finalitatea acestora); opera divină integrală durează 6 zile, a 7-a simbolizează instituirea odihnei; b) în a doua variantă (V.T, Geneza, II, 4-25; III, 1-24; IV, 1-2) antropogonia e intercalată în cosmogonie: „Nici un copăcel nu era pe pământ şi nici o buruiană nu răsărise; [...] numai aburi se ridicau de pe pământ“, când El Yahweh face omul din „ţărâna pământului“, producând ulterior grădina *Ede-nului, vegetaţia lumii, „vieţuitoarele câmpului“ şi „păsările cerului“ (invenţia limbajului, când *Adam le dă nume tuturor acestora, este de fapt ieşirea din sălbăticie); femeia, în textul canonic, apare târziu, făcută dintr-o „parte“ a corpului adamit (nu „coastă“, cum s-a tradus eronat în *Septuaginta), iar o tradiţie talmudică, vorbind de *Lilith, prima soţie a lui Adam înainte de *Eva, explică acest decalaj al antropogoniei canonice; după săvârşirea *păcatului originar (înfruptarea, MITOLOGIE BIBLICĂ 384 la îndemnul *Şarpelui, din *Pomul Cunoştinţei, şi coaserea primelor veşminte, adică invenţia civilizaţiei), perechea e izgonită din Eden, divinitatea temându-se de o agresiune a perechii umane asupra *Pomului Vieţii, care ar asigura nemurirea. Din prima variantă lipseşte actul împreunării pentru perpetuarea speţei, prezent în a doua. M.b. ebraică e bogată în texte escatalogice (de ex. *potopul universal) pe care le consideră anunţări de represalii sau pedepse exemplare, ca sentinţa dată după fratricidul lui *Cain; aşadar ele fac parte din politica doctrinară dură a menţinerii *monoteismului yahwist. Şi totuşi sunt interesante raporturile *sacerdoţilor cu divinitatea: Moise îi cere lui Yahweh numele şi nişte minuni, ca să fie crezut de popor; *Iosua discută ca într-un consiliu de război, în perspectiva înfrângerii: „Şi atunci ce vei face tu cu marele tău nume?“ (V.T., Iosua, VII, 9). Când Yahweh e acceptat ca zeu unic al tuturor seminţiilor, poporul îsi ia libertatea de a nu se descoperi în fata lui. îdeea venirii lui *Mesia, ca mântuitor făgăduit pentru un viitor indeterminat, e punctul de tangenţă între *mozaism şi *creştinism şi sursa unor lungi polemici teologice: mozaismul neagă afirmaţia creştină că Mesia a venit. Dar - ca si *religia evreilor: *iudaismul - m.b. ebraică, întemeiată nu numai pe Thorah, ci rafinându-se timp de aproape 25 secole, dar fără a opera modificări substanţiale în doctrină sau în mituri, a străbătut 4 mari etape de consolidare; ţinta a fost în special fructificarea vocaţiei de abstractizare a ideii de divinitate. Etapele: 1) epoca biblică,între începuturi şi exilul babilonian: cca sec. XV-VI î.e.n., odată cu statornicirea cultului lui Yahweh către sec. XI î.e.n. şi aşezarea celor 12 triburi în Ţara Făgăduinţei; 2) epoca talmudică, dintre exilul babilonian şi transformarea regatului iudeu în provincie romană: sec. VI î.e.n. -- I e.n., odată cu precizarea Legii (Thorah) sub regele Iosia, cu codificarea Bibliei ebraice şi cu elaborarea Talmudului; 3) epoca rabinică a *Kabbalei, suprapunându-se evului mediu în care se formează, într-o legislaţie religioasă rigidă, conştiinţa de castă a unei societăţi închise, şi durând până la mijlocul sec. XIX; 4) epoca reformistă a ncoiudaismului, cu tendinţe religioase de universalizare. în aceste epoci, cu excepţia unor momente de remitologizare a vechilor credinţe de către kabbalişti, ideea specifică a unui Dumnezeu unic, exterior lumii pe care a creat-o şi altceva decât opera sa, se consolidează atât teologic, cât şi mitologic: El Yahweh produce universul din ideea ivită în inteligenţa sa şi prin intermediul acţiunii energetice a *cuvântului, materializate în concretitudinea lumii. Astfel, niciodată în miturile ebraice nu a funcţionat astrolatria sau vreuna din formele *idolatriei imaginilor; personajele biblice sunt oameni: *sacerdoţi, *profeţi, regi, cu care divinitatea este incomparabilă. Caracterul abstract al religiei, răsfrânt deplin şi asupra mitologiei fără zei, îl observase încă Tacitus: „iudeii cunosc o singură putere divină şi numai cu mintea: ei socotesc pângăritori pe oamenii care plăsmuiesc chipuri de zei din materia perisabilă, aidoma oamenilor; făptură cea preaînaltă este veşnică, inimitabilă şi nepieritoare“ (Istorii, V, 5). Dar în această mitologie sui-generis, prezenţa lui Yahweh, ubicuă şi neîncetată, lasă impresia unei dictaturi absolute: „Prima datorie a poporului evreu era deci de a-şi păstra intactă identitatea până la sfârşitul istoriei; altfel spus, de a rămâne întotdeauna la dispoziţia lui Dumnezeu“ (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, II, cap. XXV, §204, Bucureşti, 1986). ~ creştină Creştinismul preia V.T. în versiunea Septuagintei (diferenţele canonice înăuntrul religiei, asupra unui mit sau altuia, apar mai târziu) căreia îi adaugă N.T., cu o mitologie proprie, dedusă din tradiţia ebraică, dar recompusă pe deoparte sub influenţa cultului lui *Mithra adus de soldaţii romani din Asia Mică, printr-un *sincretism rapid între mithraism, tradiţia mesianică din cărţile profeţilor biblici şi doctrina sectantă a *esenienilor de la Qumran, iar pe de altă parte din sursele scrierilor evangheliştilor şi ale ţfadiţiei apostolice, după un efort doctrinar fluctuant şi lung al primilor teologi creştini. Acceptând *cosmogonia şi *antropogoma biblică tradiţională, însă com-punându-şi şi o *escatologie proprie (*Apocalipsul), creştinismul reformulează definiţia divinităţii: un Dumnezeu unic privit în trinitate atributivă de ipostaze: Tatăl (creatorul şi stăpânul universului, organizatorul lumii şi judecătorul suprem); Fiul (funcţia mesianică dumnezeiască, încorporată în *Isus Christos) şi Sfântul Duh (energia cosmică); această trinitate - nu numai perfect coerentă, dar şi unitară - a fost asemănată, fără temei teologic, cu triada vedică şi cu cea brahmanică (India), iar *moartea şi învierea lui Isus Christos s-a presupus că ar relua mitul adonisiac foarte răspândit în lumea antică (*Attys, *Osiris, *Tammuz, * Adonis). Totuşi, Fiul, centrul mitic şi religios al creştinismului, e starea corporală a divinităţii unice, semănând prea puţin cu încarnarea lui *Brahmă în *Krişna sau a îui *Zarathustra în *Saoshyant. Dar având nevoie de un pseudopanteon în scopuri populare (cum de altfel a procedat şi *budismul mahayanist), creştinismul divinizează alte forme (mai ales *Fecioara Mari a sau Maica Domnului, un fel de Magna Deum Mater)sau sanctifică numeroase alte personaje (martiri, misionari ş.a.). Ideea păcatului originar, a umilinţei umane implicite şi a Judecăţii drepte de Apoi a asigurat popularitatea acestei religii cu mituri simple, de alură folclorică, printre oamenii săraci, umili şi disperaţi, foarte numeroşi în Imperiul roman. în persoana sincretică a lui Isus Christos s-au încorporat - peste substratul originar - numeroase adstraturi mitice, mai ales din mitul zeului care moare şi învie, din mitul mesianic şi 385 MITOLOGIE CELTICĂ din submitul, mai straniu, al *Stelei Magilor. în epocile mai târzii, îndeosebi *sectele, folclorul, înclinaţia spre *politeism a bigoţilor şi alţi factori au amplificat şi complicat scenariul mitologic originar cu inframituri (la popoarele catolice şi ortodoxe sau în unele grupuri sectante), ca rezultate ale remitologizării hagiografiei şi divinizării în sine a exemplarelor iconice (*simboluri, *icoane şi iconiţe, relicve, moaşte, izvoare, fântâni etc.). § S. Madelaine - J. Lane Miller. Encyclopedia of Bible Life. New York, 1944; P. Humbert. Études sur le récit du Paradis et de la chute dans la Genèse, Paris, 1940; W. Bousset, Die Religion des Yudentums in späthellenistischen Zeitalter, Tübingen. 1966; F. L. Cross. The Oxford Dictiona/y of the Christian Church, Oxford. 1957; O. Eissfeldt. Einleitung in das Alte Testament. Göttingen. 1964; Theodore Gaster. Myth, Legend and Customs in the OUI Testament, New York, 1969; R.M. Grant, The Formation of the New Testament, London. 1965; C.F.D: Moule. The Origin of Christology, New York, 1977; H. Delahaye, Les légendes hagiographiques, Bruxelles, 1955 mitologie celtică Cunoscută insuficient şi nu din izvoare celte antice, întrucât tradiţia religioasă perpetuată de casta *sacerdoţilor *ciruizi transmitea *miturile şi doctrina numai oral, m.c. e divulgată de monumentele arheologice (*menhiri, *dolmeni, tumuli, statui în Marea Britanie - nordul Scoţiei, Cornwall, Irlanda, şi în Franţa - galii fiind ramură celtică - mai ales în Bretania), de epigrafie (se cunosc numele a peste 400 divinităţi, deşi inscripţiile nu comunică decât rareori si atributele lor), de scriitori greci şi romani (Lukian din Samosata, Caesar, Plinius, Tacitus, Poseidonios) şi de poemele barzilor irlandezi. Multe din cultele divinităţilor celte nu par desprinse cu totul de *fetişism şi *totemism. *Cultele agrare se întrepătrund sau se contopesc cu cele sapienţiale. Mitologia celţilor era compusă din multe mituri eroice, zeii fiind consideraţi în genere şi *strămosi arhetipali. Zeii celţi, destul de numeroşi, sunt cfe obicei complecşi, cu atribute subtile (reprezentaţi plastic în naraţiunile barzilor adesea cu ciudate rafinamente alegorice). Un zeu suprem nu se poate stabili cu certitudine, deşi unii înclină să-l considere ca atare pe *Droyn, care era mai curând însă un primus inter pares şi, se pare, identificabil cu zeul irlandez *Cromm Cruach, sau nu era decât personificarea celor 3 stări stadiale ale universului (sau cercuri), în care s-a condensat şi concepţia celtică despre cosmos: *Anun (abisul haotic unde se nasc germenii vieţii şi se întorc mereu sufletele transmigrante înainte de a se desăvârşi), *Abred (zona purificării prin *foc) şi *Gwynfyd (starea fericirii supreme şi a perfecţiunii); această concepţie metempsihotică reflecta şi ideea celţilor despre *moarte ca despre o stare tranzitorie repetată până la câştigarea meritului de a ajunge definitiv în zona paradisiacă Gwynfyd. Autorii antici comunică egal aceste concepţii: „Celţii cred că sufletele oamenilor sunt nemuritoare şi că, după împlinirea termenului vieţii actuale, ele trec în alte corpuri şi revin iarăşi la viaţă“ (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, V, XXVIII, 6), iar „la înmormântări unii aruncă pe ruguri scrisori pentru rudele răposate, ca şi cum morţii le-ar citi“ (loc. cit.); „Druizii vor să insufle convingerea ca sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credinţă [...] înlătură teama de moarte“ (Caesar, Despre războiul gali ic, VI, 14); Pomponius Mela (în Cronografia, III, 2) afirmă că celţii (sau numai galii) ar fi crezut nu în transmigraţie, ci în viaţa eternă de după moarte şi atât de ferm, încât împrumutau bani cu scadenţa în lumea cealaltă. Iar de la Strabon aflăm concepţia generală a m.c. despre univers şi suflet: „Nu numai druizii, ci şi alţii susţin că sufletele şi universul sunt nepieritoare, dar că în cele din urmă focul şi apa le vor birui“ (Geografia, IV, 4, 4). *Panteonul pare să fi fost zonal. Totuşi, era foarte răspândit cultul zeului ^urisap.ieaţiaL*Ggw/o5; alte divinităţi se grupau în triade şi perechi. Probabil că triada principală era compusă din *Dagda (soarele, forţa fertilă, binefacerea), soţia sa *Morrigan (războiul, stafiile) şi fiica lor *Brigit (poezia); altă triadă: *Hesus (vegetaţia), *Taranis (tunetul), *Teutates (sacrificiul războinic). Venerată şi temută era perechea *G\\yon (zeu oracular) şi zeiţa magiciană *Corid\ven (a ştiinţelor şi cunoaşterii secrete); iar altă pereche, cu o fabulaţie a cadrului mai complicată: zeul luminii, drumurilor şi călătoriilor *Lug şi zeiţa *Dechtire, mama semizeului sau eroului fabulos *Cu Chulainn;zzu\ Lug avea în subordine numeroasele *spirite telurice (al căror reprezentant celebru era *Manannan mac Llyr) numite colectiv *Tuatha De Danann. Celelalte divinităţi erau adorate individual (adesea antropozoomorfe sau numai zoomorfe: zeul fecundităţii, cu coame de cerb, *Cernunnos, zeiţa cailor ^Rhiannon (în interpre-tatio romana: *£pona), zeiţa ursoaică *Artio, zeul demonic al răului *Dreg. Ciclul epic irlandez narează lupte, expediţii şi isprăvi ale zeilor sau ale unor eroi mitici, călători în ţinuturi maritime insolite (*Maelduin? *Brain ş.a.). Dar deşi mulţi zei celtici sunt fie zoomorfi (*Rudiobos, *Segomo), fie antropomorfi cu elemente zoomorfe (Cernunnos, *March), fie doar însoţiţi de animale (Epona, Artio, *Arduinna), unii cercetători consideră că *totemismul a avut, în religia primitivă a celţilor, un caracter moderat, deoarece „în loc de totemul clanului, găsim pe eroul clanului, al tribului, al naţiunii“ (Henri Hubert), elementul totemic având adesea rol emblematic. Celţii credeau că divinităţile lor locuiesc în morminte; „s-ar putea spune că panteonul este un cimitir“ şi că aceşti zei sunt „persoane supraomeneşti, nu supranaturale“, pentru că pot chiar să moară, ca zeiţa irlandeză Macha (H. Hubert). Probabil tocmai de aceea, divinităţile celtice - împreună cu Dicţionar de mitologie generală C. 25—26 MITOLOGIE CHINEZĂ 386 miturile aferente - erau reactualizate periodic şi supuse, ca şi miturile, unui proces de „întinerire“, uneori prin ideea de reîncarnare. *Cultul eroilor era deosebit de important în lumea celtică (zeii înşişi fiind adesea consideraţi în primul rând eroi); în acest sens, mai ales în Irlanda, se stabiliseră prin tradiţie 4 *sărbători cu caracter eroic-calendaristic, împărţind anul în anotimpuri: Samhain -sărbătoarea sfârşitului verii şi, se pare, şi a noului an (1 noiembrie); Lugnasad - aniversarea nunţii zeului Lug (1 august); Beltene - sărbătoarea începutului verii şi a focului tânăr, patronat de zeul *Bile (1 mai) când se aniversa şi debarcarea fiilor lui Partholon, cei dintâi invadatori ai Irlandei; Imbolg (1 februarie) - devenită, în epoca creştină, sărbătoarea sf. Brigitte, ea însăşi continuând tradiţia zeiţei păgâne Brigit (Brigantia). în prim plan religios erau la celţi ^sacrificiile (unele sângeroase, altele nu), deşi sacrificiile umane erau rare, cu atât mai mult cu cât se îngăduia substituirea victimei umane cu un animal. La celţii insulari şi la bretoni a crescut treptat rolul *magiei, vrăjitorii (ca faimosul breton Merlin) dobândind o poziţie centrală în cultul religios târziu. Paul-Marie Duval sintetizează astfel specificul panteonului celtic: „Politeismul celtic este el însuşi original. El cuprinde zei naturişti: forţe cosmice, fluvii, munţi, animale, monştri ca zeii cu trei feţe, şarpele cu cap de berbec, zeul cu coame ramificate de cerb. mici genii sau demoni cărora eşti tentat să le zici strigoi sau korrigani, zeiţe colective, adesea anonime: «Mamele» care anunţă pe zâne“ (Viata cotidiană în Gallia, 1952). § A. Mac Bain. Celtic Mythology and Religion. Stirling. 1917: T. O’Rahilly, Early trish History and Mithology, Dublin, 1964; .1. de Vries. La religion des Celfes, Paris. 1975; F. Benoit, Art et Dieta de la Gaule, Paris. 1971; Henri Hubert, Celţii şi civilizaţia celtică (trad. rom.. Bucureşti, 1983) mitologie chineză Ca şi religiile mai târzii (*daoismul, Confucianismul), m.c. arhaică este mai mult un fenomen cultural şi etic decât unul de *religie sau filosofie mistică; de imensă varietate, mitologia arhaică e prea puţin cunoscută în structurile ei originare: vechile mituri au fost adesea uitate fie din cauza raţionalismului daoist ulterior, fie şi datorită dificultăţilor de lectură a scrierii arhaice. în epoca cea mai veche se pare că ar fi existat aproape un *monoteism, reflectat în *cultul unei fiinţe supreme conducând universul: zeul *Shang Di, care nu era privit ca divinitate creatoare, ci ca o forţă cosmică centrală, incompatibilă cu noţiunile de rău, alterare, neadevăr, dar care distribuie răsplăţile şi pedepsele cu un echilibru justiţiar fără greş. Dacă în epoca dinastiei Shang (mileniul II î.e.n.), cultul înnoit îl apropiase de treburile imperiului (acum era zeu al războiului, recoltelor, ploii si destinelor omeneşti), în confucianism (deşi ^Confucius îl numise „gigant“) importanţa sa scade, până când zeul e redus la o simplă personificare a *cerului (tian), pentru ca în epoca modernă shangdi să însemne zeu (ca nume comun). Sursele m.c. clasice sunt multe, dar contradictorii şi disparate, baza rămânând totuşi străvechea enciclopedie *Shan hai jing. Această veche *mitologie, ca fenomen cultural de foarte lungă continuitate, e poate cea mai comprehensivă în ce priveşte mitizarea lumii fenomenale: *miturile chineze desfăşoară un evantai de elemente de la cele mai abstracte noţiuni până la fabulosul cel mai plastic. Dar, deşi o lume atât de specifică şi cu o veche civilizaţie continuă şi originală. China a produs mituri fundamentale de circuit universal (de ex., mitul *potopului). Există două *cosmogonii succesive, cu un mare diluviu intercalat: a) *haosul primordial, *Hun Dong, personificat ca împărat lipsit de cele 7 orificii ale vieţii, cere perforarea necesară, dar la ultima moare, producând din sine însusi universul; însă de fapt universul organizat îf compune abia *Pangu, *omul (cosmic) primordial care, după un somn de 18 milenii într-un ou, sparge găoacea eliberând materia primă din care se constituie *cerul şi ^pământul în formele cunoscute (—> oul primordial); b) potopul dezlănţuit ameninţă să nu se mai curme, până la intervenţia *dragonului *}«', care obţine din cer o hartă â' pământului şi izbuteşte să ghideze puhoaiele (în altă variantă, până la intervenţia zeiţei *Nu Wa care, împreună cu soţul şi fratele ei *Fu Xt\ repară universul distrus de potop şi naşte un număr mare de bucăţi de carne informă, iar apoi scăpându-le din cer pe pământ, produce omenirea). Miturile arhaice spun că la început existaseră legături permanente între cer şi pământ, circulaţia fiindu-le accesibilă în ambele direcţii şi oamenilor şi zeilor, până când împăratul-zeu *Zhuang Sui le-a întrerupt, relaţiile reluându-se ulterior în sens unic (de la cer la pământ) şi rar. ^Panteonul clasic se înmulţeşte în primele milenii foarte mult, încât un edict imperial limitează la 600 lista zeilor oficiali. în acest mod, numeroase divinităţi au fost uitate cu timpul de popor; totuşi *panteonul folcloric şi mitografic a rămas abundent şi mai ales de o foarte largă diversitate atributivă; *zeii (wushen) din acest panteon vădesc o constantă concepţie mitologică pragmatică, în genere fără tendinţe de abstractizare (abstracţia fiind chiar evitată făţiş), cu atât mai mult fără vocaţie mistică. Cercetătorul miturilor chineze are însă un corpus de scrieri mitografice conservate din epocile de cultură antică: *Shi jing; Shan hai jing; *>7 jing; Zhu Shu (Cărţile de bambus); *Mu Tianzi Zhuan; Daode jing (Cartea despre morală) atribuită lui *Lao Zi, dar redactată de unul dintre adepţii învăţăturii maestrului, filosoful Huan Yuan, în sec. IV î.e.n.; Huainan zi, scrisă de *Liu An; Tian wen (Enigmele cerului), cartea poetului mitograf *Qu Yuan; Xi You ji (Călătorie spre soare-apune), romanul mitografic, consacrat introducerii *budismului în China, scris în sec. XVI de Wu Cheng-en. Fantezia chineză 387 MITOLOGIE DACOGETICÄ clasificase divinităţile după toate evenimentele primitive memorate de tradiţie, după toate fenomenele cosmice, pentru întregul mediu ambiant natural, ca şi pentru toate îndeletnicirile omeneşti posibile în epocă. După potop apare zeul solar *Yangdi concomitent cu strănepotul său *Zhu Rong, zeul *focului, dar există tot atunci zei ai apelor (*Yu Qiang, *He Bo s.a.), vântului (*Feng Bo), tunetului (*Lei Gong), cfesigur, un zeu al *morţii (*Yan Luo), unul al longevităţii (*Shou Lao), unul al fericirii (*Dai Feng), ca şi mulţi zei cu arii atributive strict delimitate (ae la zeul funcţionarilor, *Lu Xing, până la zeul literaturii, *Wen Chang Dadi, sau de la zeul bucătăriei şi artei culinare, *Zhao Chong, până la zeiţa latrinelor, *Qi-gu); dar existau alţi zei cu atribute duble din arii aparent contrare (fenomen posibil în istoria Chinei antice): *Guandi, zeu al războiului şi culturii, sau *Shen Nong, zeul agriculturii şi al medicinei. în opoziţie cu aceşti zei se aflau divinităţile nefaste; mama imperială *Xi Wang-mu, dragonul *Chiyou (al căror caracter nu e însă comparabil cu *demonii nefaşti ai altor religii, pentru că de fapt sunt divinităţi duale - temute, pedepsitoare, neînduplecate pe de o parte, însă având intervenţii nu rareori constructive în organizarea lumii, pe de altă parte); acestora li se adaugă dragonii buni şi răi, *zânele (*Mi Fei, de o fascinantă frumuseţe, *Makic trăind 3 ere), împăraţi cu rol de *eroi civilizatori (*Yao, *Huangdi), dar şi eroi legendari (arcaşul *Yi, mandarinul zburător în Lună, Wang Hou). Daoismul, introdus de filosoful Lao Zi, a formulat o doctrină religioasă de structură filosofică şi morală, încorporându-şi o mitologie proprie, cu un panteon redus la minimum şi cu o epică simplificată: *dao este întrucâtva similar cu ideea de *logos (la Heraclit), considerat forţa cosmică primordială, atotputernică şi ubicuă, adică absolutul. Dintr-un mit mai vechi, daoismul reia ideea celor două principii primordiale, văzute ca primii zei născuţi din haosul iniţial: *yin (principiul feminin) şi *yang (principiul masculin), datorită cărora s-a operat despărţirea cerului de pământ, haosul originar fiind *apa. Mitologia daoistă divizează cerni în 4 imperii, conduse de zeul suprem *Yu Di (împăratul de Jad); alte câteva divinităţi din panteonul clasic (ca zeiţa *Xi Wang-mu) reapar cu biografii modificate. Confucianismul, predicat de Confucius (Kong Fuzi, 550^478 î.e.n.), dar statuat ca religie oficială abia sub dinastia Han (sec. II î.e.n. - sec. III e.n.), a devenit mai mult un sistem politic (considerat mereu, cu rare excepţii, baza spiritualităţii chineze), care totuşi nu s-a dispensat de o mitologie elementară, pornită de la reluarea aceloraşi principii iniţiaîe yin şi yang, socotite principii cosmice de energie primordială, unul negativ, altul pozitiv, dar apoi încorporând parţial cultul naturii şi al *strămoşilor; guvernarea statului urma să-şi caute modelul în ordinea cosmică. Iar împăratul, ca ^sacerdot suprem, aduce ^sacrificii cerului la solstiţiul de iarnă şi pământului la cel de vară. Budismul chinez debuta cu un mit ad-hoc: împăratului Mingdi (58-76 e.n.) i-a apărut în vis un om de aur, considerat apoi Buddha Qakyamuni (*Buddha, numit de chinezi Fo). Totuşi, prezenţa budismului în China se citează abia (fin 217, iar sistemul adoptat (*Mahâyana) are ca divinitate principală pe *Bodhisattva *Guan Yin (un *sincretism între zeiţa clasică a îndurării Guan Yin şi divinitatea plurală budistă Bodhisativa). § C.W. Krieg. Chinesische Mythen und Legenden, Zürich. 1946; C. Birch, Chinese Myths and Fantasies, London. 1962; Anthony Christie, Chinese Mythology, London. 1968; E.T.C. Werner, A Dictionary of Chinese Mythologv, Shanghai, 1932; M. Granet, La Religion des Chinois, Paris, 1951; Yuan Ke. Miturile Chinei antice (ed. chineză), Beijing. 1960; (trad. rusă. după ed. Beijing. 1960, Moscova, 1965; trad. rom. Toni Radian. după ed. Shanghai. 1957 - Bucureşti, 1987); W. Münke, Die klassische chinesische Mythologie, Stuttgart. 1976; Ileana Hogea-Velişcu. Dicţionar al literaturii chineze clasice şi moderne. Bucureşti, 1983 mitologie dacogetică Numărul prea mic de izvoare (Herodot, Strabon, *Platon, Pomponius Mela, Iosephus Flavius, Diodor din Sicilia, Iamblichos, Iulian Apostatul, Iordanes, Hellanikos ş.a.), chiar şi ele în parte contradictorii, în parte superficiale, pierderea stranie a presupusei cărţi a împăratului Traian despre războaiele dacice şi a cărţii lui Criton, medicul acestuia, ca si absenţa unor studii de *mitologie comparată deductivă nu dau putinţa unei definiţii sigure şi cuprinzătoare asupra concepţiilor religioase,, orizontului mitologic şi *panteonului naţional din Dacia. Nu se poate răspunde serios la întrebarea dacă *Gebeleizis, zeul *cerului înnorat, al fulgerelor şi probabil al furtunii, nu era un zeu mai vechi, precedând revoluţia agrară şi cea neolitică, apoi continuând să fie venerat o vreme alături de zeul mai nou, iniţial poate într-adevăr *htonic, *Zamolxis, şi în fine contopindu-se cu acesta prin *sincretism lent, până când cele două nume vor fi ajuns ipostaze ale noului zeu. Opiniile majoritare despre Zamolxis ca zeu htonic (pe. baza unei *legende - şi nu a unui *mit - despre peştera sa de retragere sau locuinţa subterană construită, ca si a unei ipoteze riscante asupra etimologiei numelui) nu sunt argumentate infailibil: trimiterea la Zamolxis a solului anual, aruncat spre cer ca să cadă în suliţi, şi mai ales preferinţa dacilor (şi într-o măsură a geţilor) pentru incinerare (când *cultul unui zeu suprem htonic ar fi impus înhumarea, ca *funeralii obligatorii), precum şi sediul din piscul înalt al muntelui *Kogaionon, sugerează o divinitate complexă, totală, dar în primul rând cerească. Tipologia mitologiei şi *religiei dacogeţilor nu a cunoscut încă o clasificare definitivă; s-au ramificat 3 orientări principale şi o a 4-a colaterală, în cercetările de MITOLOGIE DACOGETICÂ 388 până acum: *monoteismul (E. Rohde, Vasile Pârvan, Jean Coman) e o ipoteză abandonată; V. Pârvan susţinea că Zamolxis si Gebeleizis nu ar fi decât atributele aceleiaşi divinităţi însă într-o formă de *henoteism (Getica, Bucureşti, 1982, p. 155-156); dualismul de tip zoroastric (G. Bessel, în De rebus Get ici s\ A.D. Xenopol, în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1985); după Xenopol, Zamolxis ar fi reprezentat binele, iar *Mars (Geticus) răul, căci, politeistă la început, religia dacogetică ar fi devenit dualistă în urma acţiunii lui Zamolxis, sub influenţa *zoroastrismului; *politeismul, susţinut de majoritatea specialiştilor (Lucian *Blaga, I.I. Russu, D. Decev, Mircea *Eliade, Const. Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, I.H. Crişan, Paul Mac Kendrick, J. Wiesner, Alex. Popescu ş.a.); dar, din cauza confuziei izvoarelor, după unele opinii modeme (K. Meuli, E.R. Dodds), Zamolxis nu ar fi fost decât un *şaman sau chiar şamanul arhetipal, ceea ce strămută involuntar *credinţele religioase dacogetice în categoria unui *animism şamanic sau într-o *demonologie primitivă; (e drept că Herodot îl consideră pe Zamolxis nu numai discipol uman sau sclav af lui *Pythagoras, ci şi, paradoxal, un daimon); în acest sens, o afirmaţie a lui V. Pârvan nu se îndepărtează nici ea de ipoteza şamanică: „în afară de jertfa umană o dată la patru ani, cultul getic pare a fi constat, ca şi la ceilalţi barbari nordici, din practici, ceremonii şi incantaţii vrăjitoreşti“, preotul fiind un medic-vrăjitor, iar Marele Preot cunoscând „semnele cerului“ pe temeiul cărora putea „face preziceri şi da oracole“ (Getica, Bucureşti, 1982, p. 94). Ceea ce se ştie mai sigur despre mitologia şi religia dacogetică se referă mai mult la Zamolxis (deşi nu se poate preciza ce a fost el: zeu, *erou civilizator, teolog în înţelesul antic, semizeu, daimon, divinitate htonică sau uraniană, medic, filosof, reformator religios, atributul lui Gebeleizis, sclavul lui Pythagoras, rege sau mare preot); din aceste referinţe, se pare că sursa cea mai coerentă este dialogul Charmides al lui Platon („Zamolxis, care este regele nostru“ şi „ca zeu ce este“ - cum transmite *Socrate mărturisirea unui get, care îi relata amănunte despre ştiinţa psihoterapiei pe care o stăpânea, ca medic, marele get). Confruntând izvoarele si acceptând, ca mai veridic, statutul de zeu (sau cfe *sacerdot zeificat) al lui Zamolxis, vom admite şi calitatea lui de zeu ceresc, nu htonic; interpretând textele antice, Pârvan a ajuns la această concluzie logică, deducând în continuare caracterul spiritualist, de tip arhaic indoeuropean, fără influente htoniste mediteraneene, al religiei dacogeţilor („geţii, dincolo de Haemus, trăiau încă în concepţiile primitive indo-europene ale idealismului naiv şi ireductibil uranian“, de unde şi conservarea tipului specific de *rit funerar nordic, cu arderea cadavrului şi aruncarea cenuşii în vânt, „deoarece viaţa viitoare era în altă lume, iar nu în aceasta, a trupului“ - op. cit., p. 94). Rămâne neclar dacă dacii se considerau nemuritori în *spirit sau în trup, căci sursele antichităţii indică certitudinea dacilor că ei se strămută vii la Zamolxis, nu prin reîncarnare, nici într-o existenţă purificată de suflet acorporal. Totuşi, istoricii şi mai ales arheologii admit ca „incontestabil că religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate“, deoarece „încă din sec. 6 î.e.n., incineraţia - ritul purificator de esenţă spiritualistă - se generalizează pe teritoriul geto-dac“ (Radu Florescu, în comentariile de editor al Geticii, p. 539); totodată, Radu Florescu observă (ibid.) că în sec. IV î.e.n. apar forme dezvăluind „o componentă naturistă, «dionisiacă», a religiei geto-dacice“, constând în imaginea lui *Dionysos sau în *simboluri cu şerpi, ţapi, cerbi, lei şi grifoni. M. Eliade considera sistemul religios dacogetic o religie de tipul *misterelor (deşi majoritatea religiilor, indiferent de atitudinea faţă de spiritualitate, se întemeiază pe mistere). Acestea însă nu rezolvă problema spinoasă a politeismului dacogetic, al cărui panteon este deocamdată imposibil de reconstituit într-un sistem satisfăcător, cu liste concrete de divinităţi, tn ce priveşte neidentitatea între Gebeleizis şi Zamolxis, Mircea Eliade a făcut demonstrări inatacabile; Gebeleizis (deşi amintit numai de Herodot, dar şi de acesta în afirmaţie confuză) e deosebit de Zamolxis prin structură, ca şi prin cult; dispariţia definitivă din prim-plan a lui Gebeleizis este pusă în seama unui proces specific vechilor religii, când „un zeu celest devine deus otiosus şi în cele din urmă dispare din cult, dacă nu este «reactualizat» transformându-se în zeu al furtunii, ceea ce se pare că s-a petrecut cu Gebeleizis“ (De la Zalmoxis la Genghis-han, Bucureşti, 1980, p. 67). Reconstituirea panteonului dacogetic a continuat prin interpretarea izvoarelor. Pe baza afirmaţiei lui Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, I, XCIV, 2: „Zamolxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor“ - deci, dincolo de interpretatio graeca, o zeiţă a focului vetrei casnice; —» focul), unii istorici deduc o asemenea zeiţă ignică şi la daci, ceea ce nu estre nici exclus, nici demonstrabil. După Const. Daicoviciu, dacii ar fi adorat şi o divinitate solară; în 1935, ipoteza unui cult solar antropomorfe la geţi era lansată de D.V. Rosetti, după examinarea unei ştampile de amforă din timpul lui Burebista, inciuzând un corp uman cu capul înconjurat de raze în loc de păr şi cu o *roată suprapusă; ştampila seamănă cu efigiile solare greceşti, dar nimic nu dovedeşte că efigia este dacică sau că reprezintă un zeu solar; interpretările arheologice sunt derutante (pentru Al. Vulpe, în efigie este zeul celt *Cemunnos, pentru Const. Daicoviciu - zeiţa selenară *Bendis, pentru I.H. Crişan, deşi efigia nu demonstrează nimic, un cult „putea să existe la dacogeţi“ fiindcă el există „la 389 MITOLOGIE DACOGETICÂ aproape toate popoarele indo-europene“). Pare mai probabil un cult pentru un zeu al războiului la daci, de vreme ce nici izvoarele, nici analizele tipologice nu pot confirma că războiul ar fi fost un atribut zamolxian; un Marş Geticus e descris în Geticile lui Iordanes ca având un „cult sălbatic“ ce consta în uciderea prizonierilor de război; o referire a lui Vergilius (Eneida, III, v. 34-36) arată că „neobositul părinte care stăpâneşte câmpiile geţilor“, dar afirmaţia este în contextul unei confuzii vergiliene: geţi în loc de traci, iar zeul e Marspiter, cu funcţii agrare, nu Marş războinicul; adoraţia geţilor faţă de zeul războiului e confirmată, indirect, de *Ovidius (Ex Ponto, IV, 14, 14): „Marticolis [...] Getes“, însă numele e fictiv, obţinut prin interpretatio romana, sau nu e decât o metaforă a stilistului Ovidius, comunicând firea războinică a geţilor. Dincolo de speculaţii şi false deducţii, mitologia dacogetică nu este exclus să fi avut un panteon, însă componenţa lui nu poate fi stabilită câtă vreme, cum raţionează Paul Mac Kendrick, „dacii nu şi-au conceput antropomorf zeităţile“ (Pietrele dacilor vorbesc, trad. rom., Bucureşti, 1978, p. 152). Nu ştim cât a durat religia zamolxiană ca atare, nici ce s-a conservat din ea în formele ulterioare (de ex., după reforma lui *Deceneu); acţiunea lui Deceneu, e descrisă amănunţit de Iordanes care, pe lângă relatări ce par fanteziste, dă şi informaţii verosimile, între care cea mai importantă arătând că Deceneu a ales pe bărbaţii cei mai de vază şi mai înţelepţi şi „i-a învăţat teologia“, apoi „i-a sfătuit să onoreze anumite divinităţi şi sanctuare“ (Getica, 71J, fără ca istoricul got să fi precizat numele sau atributele vreuneia dintre ele. Judecând după normele de *asceză a castei sacerdotale dacogetice (*pleistoi sau polistai) şi după sistemul periodic de ocultatii folosit de Zamolxis, poate fi admisă ipoteza celor două religii din Dacia: una ezoterică, întemeiată pe practica misterelor, fiind forma religioasă exclusivă a preoţilor, alta exoterică, a poporului, ambele dizolvânciu-se odată cu pătrunderea şi statornicirea *creştinismului. Nici una, nici cealaltă nu au fost reconstituite. Zamolxis nu poate fi reconstituit nici prin tradiţia *Moşi!or, nici prin * ritualul popular al * Dolichenus), *Cavalerul Trac, *Iuno, *Apollon, *Mercurius, *Mars, Terra Mater şi, în fine, *Glykon, *Serapis, *Isis, Diana Mellifica (o variantă locală: Diana -producătoare de miere) - adică nişte divinităţi fie romane, fie împrumutate de romani din Egipt şi Asia Mică, fie orientale, neîncorporate religiei romane. Dar desigur, acest *panteon servea religia coloniştilor Romei, indiferent dacă aceştia erau romani autentici sau de origini etnice diverse; uneori erau printre ei şi daci sau geţi, care pactizaseră cu stăpânirea imperială. Şi totuşi, condiţiile ce s-au impus în Dacia victa, când o mare parte a populaţiei autohtone îşi găsise refugiu în munţi în perioada celor două războaie ale împăratului Traian (101-102, 105-106), iar altă parte (emigranţii) s-a întors din pribegie, după cum atestă scena LXXVI de pe Columna Traiană potrivit interpretărilor moderne, practicarea religiei părinteşti de către daci şi geţi nu putea să înceteze, însă putea să se ascundă, în modul cel mai simplu, sub masca identificărilor convenţionale cu zeii cultului oficial. Uneori, procesu^ evolua până la inventarea unei zeităţi inexistente în cultul roman originar, ca Diana Mellifica, probabil pentru a numi o zeiţă autohtonă ocrotind albinăritul (îndeletnicire importantă în Dacia). Un fenomen social caracteristic multor teritorii ocupate de învingători este, după o perioadă de relaţii reci, alianţa prin căsătorii, ceea ce s-a întâmplat şi în Dacia capta (una din cauzele esenţiale care a dus la naşterea poporului român); în atari împrejurări noi, treptat, în mai multe generaţii, s-a putut produce şi fuziunea religioasă, după ce au încetat să mai existe pe teritoriu învingători şi învinşi. Probabil nedispărând, vechea religie a dacilor, cu veşminte modificate, a devenit în sfârşit religia dacoromână, pentru durata relativ scurtă de până la introducerea Creştinismului. Există însă o zonă unde nici influenţele, nici concesiile nu au acţionat prea mult: ..Pe tărâm spiritual-religios, în sistemele şi riturile funerare, dacii supuşi de romani, ca şi alte populaţii din restul Imperiului, şi-au putut păstra mai nestingherit datinile proprii, manifestând uneori chiar un pronunţat conservatorism“ (D. Protase, Autohtonii în Dacia, I, p. 85); autorul demonstrează convingător pe baza deosebirii specifice a *funeraliilor. între colonişti şi autohtoni, funcţionalitatea acestui factor. în Dacia Romană, populaţia devenise un mozaic etnic, în consecinţă, şi mitologia religioasă oficială era firesc să capete un aspect mozaical. Divinităţile evocate în epigrafie provin din panteonul greco-roman (*Amor, *Apollon / Apollo, *Ceres, *Concordia, *Kybele / Cybele, Diana, * Flora, Fortuna, *Glykon, * Hekate, *Herakles / Hercules, *Ianus, luno, *Iustitia, *Lato, Lares militares (*Lares), *Leda, * Liber, Libera. Mars, 391 MITOLOGIE EGIPTEANĂ *Melpomene, Mercurius, Minerva, *Penates, *Pomona, *Proserpina, *Salus, *Saturnus, *Spes, *Sol, *Venus, * Vesta, * Victoria, *Virtus, *Vul-canus, *Thanatos, si variantele lui *Zeus/Iupiter); dintre zeii tracilor (*Zbelsurdos / Zbelthiurdos), ai fenicienilor (Balmarcodes, *Tanit), arabilor (*Aziz / Azizos), celţilor (*Epona), precum şi nu puţine divinităţi din Palmyra (*Belus, Malagbel, Fenebal, Bel Hammon (*Bel), Iarhibolus, Manavat) si din Siria (*Dolickenus, *Dea Syria, Turmasgaâes), iar un zeu este de origine siro-iudaică (Theos Hypsistos). Dar această religie era o suprastructură, căci dacii ţărani şi păstori nu au lăsat documente epigrafice despre religia lor tradiţională; ceea ce M. Bărbulescu numeşte „religiozitatea «medie» a Daciei“ nu priveşte de fapt decât societatea de colonişti romani de compoziţie etnică eterogenă. Iar convieţuirea între aceştia şi populaţia autohtonă nu a rămas fără influenţe reciproce. Abundenţa de zei orientali absorbiţi a răspuns, fără îndoială, unei nevoi de religie a *misterelor, ceea ce sistemul religios roman nu putea oferi; religia zamolxiană (care, după definiţia lui Mircea *Eliade, era „de tip misteric si escatologic“) oferise această ispită, aşa cum inteiectualii din Roma imperială se interesau îndeaproape de cultul zeiţei hellenice *Demeter şi, implicit, de *Misterele Eleusine. Mai mult decât atât, după judicioasa remarcă a lui Silviu Sanie, „cultele orientale au netezit drumul creştinismului, au facilitat înţelegerea dogmelor sale“ (Cultele orientale în Dacia Romană, Bucureşti, 1981, I, p. 21). Probabil din acest motiv creştinismul a izbutit să pătrundă în profunzimea ruraîă a Daciei, după ce religia romană încercase zadarnic un efort similar. § D.M. Pippidi şi colectiv. Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti. 1976; D. Protase, Autohtonii în Dacia, I Dacia Romană, Bucureşti, 1980; 1. Berciu. C.C. Petolescu, Les cultes orientaux dans Ia Dacie Meridionale, Leiden. 1976; Mihai Bărbulescu, Interferenţe spirituale în Dacia Romană. Cluj-Napoca, 1984; Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice. Bucureşti, 1986; D. Tudor, Oltenia Romană, ed. 111, Bucureşti. 1968 mitologie egipteană *Miturile Egiptului faraonic au o puternică bază totemică > totem) peste care s-a clădit un *cult riguros al sufletelor *strămoşilor şi rudelor defuncte, ducând apoi la ideea de suflet etern (*Ka). Egiptul era un stat aproape hierocratic, fenomen posibil la un popor, după cum afirmă Herodot, foarte religios; iar faptul că faraonul era socotit zeu (de altfel, nici nu i se rostea numele în popor) a făcut ca legislaţia religioasă să se contopească cu cea juridică, persoanele pământeşti în viaţă (faraonul, casa regală, preoţii) devenind pe jumătate mitice. Miturile egiptene erau susţinute de arhitectură, arte plastice, mitografii, spectacole de *mistere, *magie sacerdotală (uneori ascunzând reale cunoştinţe de ştiinţă empirică şi tehnică practică, cu rezultate spectaculoase care impresionau pe credincios) şi *ritualuri riguroase, de la zeificarea morţilor cărora li se pregăteau antum mormintele (culminând cu marile *piramide), iar după moarte li se conservau trupurile prin mumificare, până la sacralizarea marilor fenomene naturale din mediul imediat (în primul rând *Nilul, sursa esenţială a existentei şi înfloririi civilizaţiei Egiptului). Numărul destul de mare al cunoştinţelor exacte, însă ezoterice, deţinute de preoţi (astronomie, matematici, mai ales geometrie, arhitectură, o medicină destul de complexă, arta îmbălsămării durabile, noţiuni de electricitate produsă artificial sau „arta fulgerelor“, ştiinţa administraţiei, precum şi manevrarea unor însuşiri paranormale, native sau dobândite prin exerciţiu: hipnoza, sugestia ş.a., prezentate drept arte magice de inspiraţie divină), formau instrumentele tehnice de impunere a unei mitologii profund religioase, cu un *panteon bine clasificat, putând hrăni substanţa hierocraţiei; acestei condiţii i se adăugau altele două principale: spectaculosul tulburător al frumuseţii masive şi durabile a sanctuarelor şi *templelor punând în umbră cartierele de locuinţe, devenite astfel derizorii şi imperene, şi *credinţa în judecata postumă (printr-o implacabilă *psihostasie) a celor 42 de păcate, de către *Osiris. Spre deosebire de mai toate celelalte ^mitologii, în cea egipteană zeificarea era un fenomen rarisim (eroii nu erau. ca la greci, obiect de cult); pentru zeificarea (de altfel unică) a arhitectului *Imhotep (constructorul primei piramide din istoria egipteană, dar care era şi un experimentat medic) au fost necesare două milenii. Zeii egipteni (câteva sute) n-au constituit niciodată un *panteon unitar, fiecare centru teologic (Memphis, Teba, Sais) impunându-şi panteonul propriu cu miturile corespunzătoare -ceea ce a dus nu o dată la conflicte religioase şi politice, depăşind simpla polemică teologică; „se ştie că egiptenii sunt poporul cel mai superstiţios de pe pământ şi că la ei izbucnesc deseori războaie religioase, fiindcă nu au toţi acelaşi cult şi adoră la culme divinităţi rivale între ele“ (Cassius Dio, Istoria Romană, XLII, 34). Unii zei de mai mare importanţă atributivă şi-au extins zona de cult prin împrumuturi deliberate sau prin *sincretism spontan; de obicei erau grupaţi în eneade, tipologia structurilor mitologice variind după tradiţiile tribale locale şi după condiţiile geoclimatice; dar chiar din epoca arhaică, *politeismul egiptean s-a afirmat net. Dominant în m.e. a fost mereu cultul *Soarelui (*Re în diferite variante, apoi *Ammon devenind Ammon-Re, în fine *Aton); centrul religios al lui Re era la Heliopolis (On), apoi cultul său şi al familiei lui a invadat Egiptul, alcătuindu-se marea eneadă (egipt, pesedjet): Re (sau *Atum), creatorul solitar, *Tefnut, umiditatea, *Geb, *pământul masculin, *Nut, *cerul feminin -despărţiţi din îmbrăţişarea erotică de tatăl lor *Shu, *aerul; pe treapta următoare, *Isis, maternitatea, şi MITOLOGIE ETRUSCÀ 392 *Osirisy *moartea (dar şi zeu ciclic al morţii şi renaşterii naturii, apoi şi judecătorul suprem), în a cărui renaştere are rol important sora sa *Nephthys şi, în sfârşit, *Seth, violenţa. Fiecare din ei îşi poartă menirea eternă şi în raport cu alţi zei din afara eneadei: *Re-Harakhty (identificarea lui Re cu soarele), *Horus (de obicei altă ipostază a lui Re, dar şi cuceritorul universului pentru Re, în această împrejurare luptând contra demonicului Seth). Cuplul Isis-Osiris simbolizează în primul rând destinele existenţei (matemitate-naştere, moarte-înviere) de care sunt legaţi şi alţi zei subalterni: *Anubis, zeu funerar şi imbălsămător, *Nehbet, ocrotitoarea naşterilor, *Min, zeu falie fecundator. Un cuplu câştigând treptat importanţă: *Thot, zeul sapienţial prin excelenţă, şi *Maat, zeiţa justiţiei. în altă categorie sunt zeii menţinerii existenţei cosmice: *Hathor, mama universală, *Hnum, creatorul de viaţă şi dătătorul apelor din Nil, *Neiîh, zeiţă solară şi războinică, *Ptah, „inima si limba“ lui Re, adică ideea şi verbul. Rangurife panteonului coboară la zei secundari ca *Bes, patronul familiei şi al veseliei, *Bastet, *pisica sfântă protejând graviditatea femeiască. Devenit important mai târziu, Aton fusese o veche divinitate personificând discul solar: apoi, contopindu-se cultual cu Re, ajunge obiectul *reformei religioase efectuate în sec. XIV î.e.n. de Akhnaton (Amenophis IV, soţul celebrei regine Nefertiti) în încercarea sa de realizare a unui *monoteism, dezmembrat însă după moartea faraonului reformator. Miturile *cosmogoniei şi *antropogoniei sunt alegorii fenomenologice. Din *Nun (*haosul acvatic primordial) se naşte Re (Soarele) care, autofecundându-se, naşte zeii iniţiali din marea eneadă, oamenii născându-se din lacrimile lui; constituirea universului este opera lui Shu care îşi desparte copiii îmbrăţişaţi (ca şi *Tane din mitologia neozeelandeză maori); ’dar o variantă are similitudine cu *teogonia vedică: din haosul acvatic Nun se trezeşte zeul primordial şi, din conştiinţa de sine, se autocrează pe sine însuşi, din sine, fără concurs exterior. Lumea materială, sub forma de început a Soarelui, se naşte fie dintr-o floare de *lotus, fie dintr-un *ou primordial. La Heliopolis însă cosmogonia era considerată într-un plan mai abstract: *Atum se naşte din nimic (adică din el însusi) şi fecundând prin masturbaţie cosmosul inform ’ creează spaţiul aerian (Shu) şi umezeala (Tefnut), această pereche născând apoi perechea Geb (pământul) şi Nut (cerul). Mitologia memphită avea totuşi cea mai interesantă cosmogonie: Ptah (posesorul tuturor forţelor creatoare latente) fructifică ideea inimii sale (sediu, în credinţele egiptene, al raţiunii) prin *cuvântul limbii sale (—> logos) producând universul, *zeii, toate fiinţele, lucrurile, oraşele etc. Iar în miturile sudice, *Hnum modelează pe oameni din lut, servindu-se de *roata olarului. In m.e. nu apare însă un mit al *potopului universal, ca inundaţie pluvială gigantică, şi nu sunt nici mituri escatologice propriu-zise asupra pieirii universului (—> escatologie). După o variantă târzie, Ré era rege în Egipt (epoca zeilor regali de care vorbea istoricul egiptean Manethon), când oamenii devenind nelegiuiţi şi regele neputându-i domoli, trimite împotriva lor pe *Sehmet (ca ochi solar al său); distrugerea prin *foc solar a omenirii ameninţă să devină totală şi fiindcă furia zeiţei Sehmet nu poate fi stăvilită, se recurge la şiretlicul stropirii câmpurilor cu bere înroşită, pe care zeiţa o crede sânge, o bea şi se îmbată, puţinii oameni care supravieţuiseră scăpând aşadar şi repopulând pământul; atunci Ré, lăsând succesor pe Geb, se înalţă la cer. Se poate spune că m.e., întrucât aparţinea unui popor care nu cunoştea formele catastrofale ale *apei, a adaptat tradiţia potopului la calamitatea posibilă local: arşiţa soarelui. în această ascensiune la cer a regelui-zeu rezidă explicarea mitologică a zeificării faraonilor. Cu toate acestea, deşi considerat zeu şi guvernând în numele lui Ré, în ciuda autorităţii temporale absolute, faraonul era supus el însuşi unor obligaţii religioase fixe, adesea dure, constând în anumite *tabùuri a căror încălcare echţyala cu riscul anulării forţei magice regale. El era răspunzător de sănătatea poporului său şi de calitatea recoltei, iar o epidemie sau o secetă îi puneau în pericol juridic chiar existenţa. Exista şi obiceiul ca faraonii îmbătrâniţi sau longevivi să fie ucişi şi înlocuiţi cu succesori mai tineri. Când civilizaţia Egiptului s-a consolidat, în locul faraonului era omorît un om de rând sau un animal consacrat; şi nici moartea omului înlocuitor nu mai era reală, ci doar mimată simbolic. § J.H. Breasted, Development of Religion and Thonght in ancient Egypt. New York. 1912; J. Vandier. La Religion égyptienne, Paris, 1944; S. Morenz. La Religion égyptienne. Paris, 1962; N. Frankfort, Ancient Egyptian Religion, New York. 1948: H. Brunner, Die Geburt des Gottkönigs. Wiesbaden, 1964; R. T. R. Clark, Myth and Symbol in Ancient Egypt. London, 1959; Al. Piankoff, Mythological Papyri, New- York, 1957; S. Donadoni, La religione dell'Egitto antico, Milano, 1955; H. Bonnet, Reallexicon der ägyptischen Religionsgeschichte. Berlin, 1952; G. Jéquier, Considérations sur les religions égyptiennes, Neuchâtel, 1946; Georges Posener, Serge Sauneron et Jean Yoyotte, Dictionnaire de la civilisation égyptienne. Paris. 1959 (trad. rom., Bucureşti, 1975); Max Guilmot, Le Message spirituel de l’Egypte ancienne, Paris, 1970; André Pochan, L’Énigme de la Grande Pyramide, Paris, 1971: Constantin Daniel, Gândirea egipteană antică în texte, Bucureşti, 1974; id.. Civilizaţia Egiptului antic. Bucureşti. 1970; Claire Lalouette. L'Empire des Ramses, Paris, 1985 (trad. rom. Civilizaţia Egiptului antic. 1—II, Bucureşti, 1987) mitologie etruscă Deşi insuficient cunoscută şi absorbită de eclectismul religios roman, se poate totuşi şti că m.e. avea o structură unicală (probabil provenită din concepţia acestui popor orgolios şi izolat ca viaţă spirituală). Era predominantă venerarea fulgerului: o eneadă supremă avea menirea divină a lansării fulgerelor: din aceasta, se distingea triada (probabil supremă) compusă din 393 MITOLOGIE ETRUSCĂ *Tinia (zeul maxim), *Uni (soţia sa şi ocrotitoarea familiilor) şi *Menrva (zeiţă sapienţială). Se pare totuşi că în epoca agrară timpurie triada fusese precedată de cuplul Tinia şi *Turan (identificaţi de romani, superficial, cu *Iupiter şi *Venus), care n-ar fi reprezentat decât ideea cuplului mascul-femelă, ca fertilizator al lumii. Existau însă şi un zeu războinic: *Maris, ca şi un zeu infernal: *Tuchulca. într-un stadiu de cristalizare a doctrinei religioase se dă importanţă unui zeu misterios: *Tages, plasat la începuturile primitive ale istoriei etrusce, socotindu-se că a apărut brusc dintr-o brazdă de ogor comunicând, prin ^revelaţie, Cărţile haruspicine despre ştiinţa *divinaţiei (mai ales în ficatul animaleîor ’de jertfa), dar recomandând şi construirea primului oraş etrusc, Tarquinia. Tages, de fapt *erou civilizator, încheie *teogonia ^mitologiei etrusce. *Panteonul etrus-cilor era ierarhizat astfel: zeul suprem, Tinia, era înconjurat de „senatorii divini“ Maris, *Nethuns, Turan, *Voltumna ş.a., urmaţi de 12 zei zodiacali şi de 7 zei patronali ai planetelor, după ei urmând alte 16 divinităţi ale sectoarelor cereşti corespunzătoare. (Pe un model etrusc de ficat din bronz destinat divinaţiei, descoperit la Piacenza, sunt înscrise 40 de nume de divinităţi.) *Cosmogonia, *antropogonia şi *escatologia etruscă (atât cât se cunosc) au o strictă originalitate: durata integrală a universului este de 12 milenii, fiecare mileniu corespunzând unui semn zodiacal; creaţia lumii a necesitat jumătate din această durată, cealaltă jumătate reprezentând folosirea de către oameni a lumii create, după care totul se Va distruge. Creaţia lumii s-a desfăşurat astfel: întâiul mileniu - cerul şi pământul, al doilea - firmamentul, al 3-lea -marea şi apele curgătoare, al 4-lea - soarele şi luna, al 5-lea - animalele, al 6-lea omul. O bază (poate baza absolută) a *religiei etrusce constituite era ceea ce romanii numeau disciplina etrusca (o culegere exhaustivă de reguli rituale a căror origine era atribuită fie zeului Tages, fie nimfei *Begoe, şi care prevedea norme, se pare, pentru toate detaliile comportamentale, în sens antic, ale vieţii omului); din ea, cu concursul *magiei, al divinaţiei şi al preţuirii şi cunoaşterii unor fenomene paranormale (toate acestea în cadru riguros iniţiatic), făceau parte: *haruspiciile, ştiinta fulgerelor,’ preceptele conduitei şi raporturile oamenilor între ei şi faţă de *zei, tot astfel Cărţile acherontice, indicând obligaţiile de comportare ale oamenilor după *moarte, adică regulile de conduită pe care trebuie să le respecte morţii în clipa despărţirii de viaţă şi sufletele lor pe parcursul trecerii în lumea cealaltă. Aplicarea şi supravegherea acestui sistem complet de *ritualuri se afla în grija unui colegiu sacerdotal format din haruspices, preoţi care se ocupau cu divinaţia, semnele viitorului fiind interpretate după măruntaiele animalelor sacrificate; se folosea un tip de ficat de bronz, divizat în compartimente specializate după atributele şi poziţia cerească a diferiţilor zei (căci, în concepţia etruscilor, macrocosmului celest îi corespunde microcosmul din ficatul victimei sacrificiale), precum şi după tipologia fulgerelor sau după diverse evenimente considerate miraculoase. După unii istorici (Raymond Bloch), această disciplina etrusca ar fi avut la origine practicile divinatorii babiloniene. Pentru omul etrusc lumea era plină de *spirite; deopotrivă cu această amplă *demonologie, etruscii acordau o foarte mare importanţă *funeraliilor, cu toate ritualurile aferente; îşi incinerau sau îşi îngropau morţii numai în camere subterane boltite, somptuos decorate şi prevăzute cu toate obiectele necesare existenţei postume; aceste camere erau zidite din mari blocuri de piatră şi acoperite cu lespezi. Lumea morţilor este supravegheată neîncetat de numeroase *genii înaripate, pe care etruscii şi le reprezentau cu nişte chipuri severe. Disciplina etrusca, şi în primul rând divinaţia, aveau marea lor pondere în viata cotidiană, deoarece zeii etrusci erau înconjuraţi Je mister şi foarte temuţi, credinciosul fiind mereu obligat să le sondeze voinţa după semnele prevestitoare, şi numai pe temeiul acestor semne se puteau iniţia toate actele omeneşti viitoare. Din acest motiv, „preocuparea principală a etruscilor pe plan religios pare să fi fost de a cunoaşte anticipat voinţa şi intenţiile zeilor.[...] Preocuparea aproape obsesivă a etruscilor de a nu întreprinde nimic înainte de a-şi lua măsuri de precauţie faţă de un viitor nesigur arată că religia lor se înrudea cu magia şi, pe de altă parte, că ea nu-i concepea pe oameni ca responsabili de acţiunile lor, ci supusi unui determinism care suprima orice formă de libertate. Divinitatea este cea care le indică oamenilor, prin semne, ceea ce au de făcut“ (Guido A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, I, trad. rom.. Bucureşti, 1978, p. 172-173). Religia etruscilor este o religie mistică, revelată prin cărţi sacre - fie prin dăruirea directă a acestora de care zeul Tages ieşit dintr-o brazdă de ogor, fie prin dictarea normelor rituale de către nimfa Begoe. Tot religia a menţinut mult timp echilibrul grupurilor confederate ale Etruriei; un centru sacru al confederaţiei etrusce, consacrat zeiţei Voltumna, găzduia anual o adunare a delegaţilor celor 12 cetăţi federale, cu ocazia unei mari *sărbători cu caracter de congres - după denumirea latină: Fanum Voltumnae. Romanii au preluat panteonul etrusc si multe din ritualuri, iar funcţiile haruspicilor au intrat în sarcina *augurilor. § George Dennis, The Cities and Cemeteries ofEtruria, London. 1948 (trad. rom., Lumea etruscilor, I—II, Bucureşti, 1982); P. Ducati, Etruria antica, I—II, Torino, 1927; R. Herbig, Götter und Dämonen der Etrusker, Heidelberg, 1948; F. Altheim. Der Ursprung der Etrusker, Baden-Baden, 1950; Attilio Gaudio, Les Etrusques, Verviers, 1969; Raymond Bloch, Jean Cousin. Roma MITOLOGIE FENICIANĂ 394 şi destinul ei (trad. rom., I. Bucureşti. 1985. cap. Poporul si civilizaţia etruscă, p. 30-52) mitologie feniciană Formă a spiritualităţii ramurii semitice, cu un specific aparte, de pe mai multe teritorii mediteraneene de litoral. O m.f. perfect unitară nu a existat niciodată, ea fiind compusă din mai multe *mitologii locale ale câtorva principate (sau state-cetăti) autonome şi ale coloniilor acestora (Tyr, ăidon, Beryt / Beyruth, Gebal / Byblos, de asemenea colonia africană Cartagina, coloniile din Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Spania), fiind totodată o componentă inseparabilă a întregii lumi semite de canaaniţi, amoriţi, fenicieni, ugaritici, evrei, moabiţi, edomiţi, amoniţi şi, pe de altă parte, ramuri arabe. C’hiar dacă elementele esenţiale ale *panteonului sunt, la origine, comune, formele religioase s-au diferenţiat până la neidentitate sau chiar până la opoziţia categorică (de ex., *sacrificiile umane, fundamentale la cartaginezi pentru zeul *Moloh, sunt condamnate si interzise la evrei); dar în acelaşi timp există zeuî *£7 (zeul prin excelentă), prezent în toată lumea semită, chiar în zonefe arabe, devenind fie zeul unic (*E1 / Yahweh la evrei, al-Ilah la arabii preislamici, apoi *Allah în *islam), fie la celelalte popoare un zeu suprem. M.f. poartă amprenta pragmatismului unui popor care a inventat alfabetul şi care a fost dintre cei mai activi corăbieri şi negustori ai antichităţii, exportând grâne şi bijuterii, dar în mod paradoxal practicând şi o adoraţie aproape bigotă faţă de *zeii cărora li se sacrificau prunci (Moloh, *Tanit). Zei asemănători sau identici erau adoraţi cu nume variabile în oraşele feniciene, înrudite etnic, autonome politic si economic: El, *Baalat, *Adon, Baal Shamim (la Byblos), *Baal, *Eshmun, *Melqart, *Astarte (în Tyr), Baal Hammon (identificat în *mitologia romană cu *Satumus), Tanit (sau Tinnit - considerată de romani *Iuno), Melqarl (în Sidon), Melqart, Tanit, Astarte şi desigur Moloh (la Cartagina), Melqart (care preia parţial funcţiile lui *FIerakles, sau invers, în Spania - unde Gibraltarul, numit de greci *Coloanele lui Herakles, pentru fenicieni se numeşte Stâlpii lui Melqart), Tanit, Eshmun; tară a se modifica în structura cultuală, unii zei îşi modifică fonetica numelui; astfel Baal devine *Bel în Syria şi Palmyra. Panteonul fenician este proiectat într-o ierarhie simplă, riguroasă, iarăşi ca rezultat al pragmatismului: Baal este Stăpânul, Tanit e Stăpâna, Melqart e Domnul sau Regele Cetăţii. Primul strat cunoscut din m.f. ne-a parvenit prin rezumate şi citate succesive de la Philon din Byblos, prin intermediul episcopului Eusebius din Cesareea; totuşi în lumea anatoliano-mediteraneană, pornind încă de la hittiţi sau chiar din bazinul Mesopotamiei (-> mitologii din Mesopotamia), circulă îndelung cam acelaşi panteon: fenicianul Elyun care, prin intermediul religiei canaanite din Ugarit, va deveni El Elion la evrei - ca unul dintre numele lui Yahweh (—> mitologie biblică, mozaism, iudaism), iar la grecii pontici (—> mitologie greacă, mitologie dacoromână) se va numi Zeus Hypsistos - pare a descinde din zeul hittit *Alalu. In aceeaşi lume feniciană, raportul de forţe între cetăţi se schimba de cel puţin două ori pe mileniu: după anul 2000 î.e.n. s-a ridicat o jumătate de mileniu Byblos peste întreaga Fenicie, iar după o lungă perioadă ugaritică începe dominaţia oraşului Tyr, urmat în epoca romană de colonia acestui oraş, Cartagina. în ciuda uscăciunii conceptelor despre zei, fenicienii au propus o interesantă variantă proprie a *cosmogoniei (aşa cum rezultă ea din a treia relatare: *Sanchoniaton, reluat de Philon din Byblos, care este citat de Eusebius din Cesareea: ca o consecinţă a unui incendiu cosmic, din perechea *Kolpia - *Baau, se nasc *Aion şi Protogone (Kolpia fiind vântul cosmic, Aion -eternitatea); iar *Mot, mâlul primordial genitor din această versiune feniciană cosmogonică, în Ugarit era zeul *morţii. § C. Clemen, Die phdnikische Religion mujj Philo von Byblos, Leipzig. 1939; R. Dussaud, La religion des Hittites et des Hourrites. des Phéniciens et des Syriens. Paris, 1949; Sabatino Moscaţi. The World of the Phoenicians. London, 1968 (trad. rom.. Lumea fenicienilor. Bucureşti. 1975): Gândirea feniciană în texte, studiu introductiv: Constantin Daniel; traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă. Bucureşti, 1979 mitologie finlandeză De formaţie târzie, m.f. se organizează în jurul *cultului *fierului, chiar dacă porneşte de la o *cosmogonie acvatică, legată însă direct de cultul *focului. Fecioara aerului *Ilmatar, coborînd între valurile mării, fecundată de vânt, concepe pe ^Văinămoinen, viitorul mag şi „eternul rapsod“, care zăboveşte în pântecul zămislitor până când o raţă sălbatică se aşează pe un genunchi al fecioarei să-şi clocească *oul primordial, de unde se naşte universul (din gălbenuş *Soarele, din albuş *Luna, din partea inferioară a găoacei ^Pământul, din rest stelele) pe care fecioara îl modelează si abia atunci Văinămoinen iese singur la lumină, rostind *cuvântul dintru început; în altă variantă *Kalervo, zeul fulgerului şi al luminii, unul dintre *uriasii primordiali, devine tatăl a 12 eroi, printre care Văinămoinen (magia cuvântului), *Ilmarinen (metalurgia şi focul), *Kullervo (răul şi ura). Văinămoinen, inspiratorul geniului omenesc şi personificarea memoriei lumii, e în conflict cu bătrâna *Louhi (negurile nordice), iar cu ajutorul lui Ilmarinen (fierarul arhetipal), vrea să-i răpească tripla moară *Sampo (meşteşugul omenesc integral), eliberează Soarele şi Luna, ascunse de Louhi, şi coboară în *Tuonela, fiind singurul muritor care s-a întors de acolo. * Panteonul finlandez, destul de numeros, e rezultatul unei *teologii specifice geografiei sale de obârşie: există un zeu al apelor (*Ahto), un zeu al cerului 395 MITOLOGIE GREACĂ cosmic (*Ukko), altul al cerului locuit (*Jurnal a) * o divinitate a frigului nordic (Louhi), dar şi un zeu al gerului (Puhuri) ca şi o zeiţă a cetii (*Ufu), câteva divinităţi ale vegetaţiei (*Tapio, zeul *pădurilor, si câte o zeiţă a ienuperilor, scoruşilor, cireşilor sălbatici). M.f., asa cum se cunoaşte din tradiţia poetizată a folclorului transcris în *Kalevalci, reflectă în *simboluri fabuloase îndeosebi lupta de statornicire a unei populaţii cu vechi probleme politice şi cu veneraţia efortului dificil de asigurare a existenţei. Poate tocmai de aceea miturile escatologice par să lipsească, fiind suplinite de dispariţia temporară a lunii şi soarelui, împrejurare când ambiţia fierarului Ilmarinen de a le înlocui cu artefactele sale e un eşec tragic (imposibilitatea altei cosmogonii), cei doi aştri eliberându-se numai prin lupta lui Văinămoinen cu Louhi; (răpirea lor ar putea simboliza noaptea polară). - Acest grup mitologic (manifestat în Kalevala şi în genere în folclorul Finlandei) face însă parte dintr-un sistem mai amplu, numit curent mitologia fino-ugricâ, cu o vechime de minimum 4 milenii şi provenind dintr-o zonă răsăriteană situată între Volga şi munţii Urali. Din această populaţie originară s-au despărţit mai multe ramuri, din care o parte au migrat în Europa nordică şi centrală (finezi, saami, estoni, maghiari), altele au coborît în zona de păduri a Europei orientale (mordovi, marii, udmurţi, ugri ş.a.). Toate aceste ramuri au elemente mitologice de bază comune, (mai ales miturile cosmogonice: un demon-pasăre pluteşte pe marea primordială şi e obligat să adune mâl de pe fundul apei pentru alcătuirea pământului. Raţei care cloceşte, pe genunchiul zeiţei Ilmatar, oul universal (finlandezi) îi corespunde rătoiul *Keremet (ugri şi maghiari), după cum zeului suprem finlandez *Ukko îi corespund udmurtul *Inmar şi ugricul *Numi-Torem. <'i A. Sauvageot, Les Anciem Finnois. Paris, 1969; I. Paulson. A. Hultkrantz. K. lettmar. Die Retigionen Mordewasiens urni totem), aduse din fondul arie comun sau împrumutate de la populaţiile locale: *Hera era uneori simbolizată de o *vacă (Homer o numea „cea cu ochi de vacă“), alegorie a fecundităţii răspândită în multe din mitologiile lumii (*Kamadhenu în India, *Hathor în Egipt, *Audhumhia la scandinavi); Zeus era uneori taur, doica sa *Amaltheia era * capră, *Athena era bufniţă, iar Apollon (adesea Apollon Lykius), *lup; tribul mirmidonilor avea ca *strămoş totemic furnica (myrmex), iar imaginile cultuale cretane trădează şi ele o amplă zoolatrie, provenită din totemuri. Dar epoca revoluţiei agrare impune un cult nou şi decisiv: zeiţa ^Demeter, „maica grâului“, cu adiacentele ei: *Persephone şi *Triptolemos. Judecând după însemnătatea iniţiatică a acestui cult (—> Misterele Eleusine) la un moment dat Demeter trebuie să fi fost o divinitate regentă; iar paralel, aproape cu aceeaşi valoare, se impune cultul lui *Dionysos, din familia zeilor naturii periodic regenerabile, reprezentând însă celălalt aspect faţă de „maica grâului“: „părintele viţei de vie“. Miturile cosmogonice (în succesiune fenomenală), deşi ecou al mitologiei arice (indoeuropene) originare mult mai subtile, au suferit caracteristica reducţie greacă, aducând totul la simplitatea de noţiuni: *cosmogonia lui Hesiod (cea mai veche dintre toate cosmogoniile greceşti) se structurează pe triada primordială Haos-Gaia-Eros, adică pe principiile de spaţiu infinit şi confuz, materie concretă şi forţă cosmică, energetică si echilibratoare; din această triadă rezultă apoi cefe două etape teogonice: etapa *Kronos şi etapa Zeus. Considerată global, aceeaşi cosmogonie greacă este un şir de regrupări noţionale: din *Haos (starea primordială) apar *Gaia (glia) şi *Eros (dorinţa), urmând *Erebos (bezna), *Nyx (noaptea), *Aither (*eterul), *Hemere (ziua sau lumina cosmică), în sfârşit *Uranos (*cerul de fier sau cerul înstelat) şi *Pontos (marea); din căsătoria lui Uranos cu Gaia se naşte Kronos (*timpul), la început un prizonier, dar care porneşte în mişcare prin actul mutilării tatălui său spre a putea ieşi din măruntaiele mamei sale (eliberarea timpului); aceştia sunt *Titanii. Kronos este cel mai tânăr, cel care cu ajutorul mamei sale îşi mutilează prin castrare tatăl, devenind el stăpânul universului ce se formează. Din căsătoria lui Kronos cu *Rhea se nasc: Demeter (agricultura), *Hades (focul subpământean), Hera (maternitatea), *Hestia (focul vetrei familiale), *Poseidon (apele lumii) şi Zeus (fulgerul şi guvernarea universului); dar Kronos îşi devorează copiii (timpul care distruge totul), pe măsură ce se nasc, şi e salvat numai Zeus, care, după ce îşi determină tatăl să-şi exgurgiteze copiii înghiţiţi, ajuns adult, în 10 ani de război (—* Titanomahia) învinge şi se proclamă stăpânul unic al universului, pe care îl împarte în 3 (Zeus\ cerul, Poseidon: oceanul, Hades; subpământul); apoi, căsătorit cu sora sa Hera şi cuplându-se cu alte zeiţe şi cu femei muritoare, devine tatăl altor 30 divinităţi:^ *Ares (violenţa războinică), Apollon (arta, *oracolele, mai târziu şi lumina solară), *Artemis (luna şi *vânătoarea), *Persephone (încolţirea seminţelor), *Athena (inteligenţa înţeleaptă şi strategia militară), *Aphrodite (frumuseţea şi feminitatea), *Hermes (comerţul, inteligenţa calculului şi relaţia între cele 2 existenţe: antumă şi postumă), cele 9 Muze (artele), cele 3 *Moire (destinul) ş.a. Uzând de viclenie şi de arma sa principală (trăsnetul), după un război cu *Gigantii insurgenţi şi cu monstrul *Typhon, Zeus îşi consolidează domnia universală, fără a deveni vreodată stăpânul absolut care nu mai depinde de nimeni si de nimic: sunt momente când îi e frică de Titani şi de Giganţi, pe care îi învinge pentru că are una sau câteva şanse în plus, dar el însuşi e obligat să se supună deciziei Moirelor, căci el nu este o divinitate din afara lumii (pe care nici nu a creat-o el), ca *Yah\veh, ci este doar elementul prim înăuntrul universului. Cheia m.g. stă în trinitatea Moirelor, hotărînd soarta divină şi umană, în caracterul pluriatributiv al lui Zeus, în înţelepciunea Athenei, în harul oracular al lui Apollon, în forţa răzbunării zeiţei *Nemesis si în ideea de victorie (*Nike). Cei 12 zei principali locuiesc în *01imp, care nu se ştie bine dacă e munte terestru sau ceresc, însă domină universul, îmbogăţit periodic cu produsele artizanului divin *Hephaistos, cu fertilizarea pământului efectuată de Demeter, cu artele Muzelor şi cu veselia vinului dionisiac (transferat în nectarul divin), cărora li se adaugă oamenii confecţionaţi într-o *antropogonie nespectaculoasă de Titanul ^Prometheus, care fură pentru ei focul şi raţiunea, iar lumea lui Zeus nu mai este ameninţată de nici o primejdie: ea e eternă. Firea 397 MITOLOGIE IRANIANĂ vechilor greci, solară, mercantilă, epicureică, totuşi coexistând cu vocaţia gândirii filosofice şi refuzând *asceza, ca şi mistica aprofundată sau metafizica ce depăşeşte pragmatismul logicii imediate, este normai să înlăture din potenţialul gândirii mitologice aproape tot ce ar primejdui solaritatea, echilibrul şi orgoliul conştiinţei de sine; ideea libertăţii în m.g. e limitată la ideea libertăţii faptelor umane: zeii nu au putere absolută, putând fi amăgiţi de alţi zei sau chiar de oameni, cu care sunt de fapt în concurenţă, mai ales în aria dezlănţuirii pasiunilor de orgoliu sau carnale. între lumea zeilor şi lumea oamenilor există un sistem de relaţii permanente, în ambele direcţii, lumea zeilor rămânând deasupra lumii umane numai prin diferenţa de putere şi prin imortalitate; dar sunt zei excluşi din Olimp, cum sunt eroi umani aduşi în Olimp. Până şi momentele tragice, adesea consecinţe ale răzbunărilor nedrepte ale zeilor contra oamenilor, se sfârşesc (afară de rare cazuri: *Sisyphos, butoiul *Danaidelor) fericit: victimele sunt prefăcute postum în flori, fântâni, izvoare, constelaţii, şi chiar Prometheus încetează a mai îndura atacul zilnic al vulturului. Suferind de thanatofobie {*Thanatos era un zeu odios şi evitat, însă rămânea inevitabilă ideea de *moarte în contextul artei sau al filosofiei ca *simbol al destinului ori ca un datum inacceptabil chiar dacă de neocolit), Hellada şi-a recompus o mitologie în care tragicul şi comicul (reluate cu forţă de filosofi, de poeţii tragici şi de comediografi) sunt menite a deruta de fapt ideea condiţiei umane, repropunând, prin anecdotizarea maximă a miturilor despre zei şi eroi, modele de satisfacţii zilnice, de concentrare a atenţiei vitale asupra acestei lumi şi acestui moment. § W. H. Röscher, Ausfürliches Lexikon der griechischen und römischen Mythologie, 1—VI, Leipzig. 1884-1937; W. Nestle. Vom Mythos zum Logos. Stuttgart, 1940; M. P. Nilsson, The Mycenaean Origin of Greek Mytholog\\ Berkeley-California, 1932: Heinrich Schliemann. Pe urmele Iui Homer. traci, rom., Ion Roman; introducere şi comentarii Radu Florescu, I—II, Bucureşti, 1979 (cuprinde: Ithaka, der Peloponnes und Troja, Leipzig, 1869; Mykenae, 1878; Jlios. Stadt und Land der Trojaner, 1881); F. G. Jünger, Griechische Mythen, Frankfurt, 1957: John Pinsent, Greek Mythology\ London, 1969; U. Wilamowitz-Moellendorff, Der Glaube der Hellenen, I—III, Berlin, 1959; A. J. Camoy, Dictionnaire etimologique de la mythologie greco-romaine, Paris. 1957; Karl Kerenvi. Apollon. Studien über antike Religion und Humanität, Düsseldorf, 1953; E. R. Dodds, The Greeks and the Irrational, University of California, 1951 (trad. rom.. Dialectica spiritului grec. Bucureşti, 1983); Gheorghe Vlăduţescu, Filosoful in Grecia veche, Bucureşti. 1984 mitologie iraniană Mitologia arhaică parsă conservă concepţia miturilor obârşiei arice (reîntâlnite parţial în primele texte vedice, si ca terminologie divină: ahura - asura, daeva - deva) şi în oarecare proporţie structura *panteonului esenţial (*Indra, *Mithra/*Mitra, *Haoma/*Soma erau divinităţi comune ambelor ramuri, de ari iranieni şi ari migranţi spre sud). Amândouă ramurile aveau comun şi *cultul *focului (*Agni la inzi, *Athar, fiul universului, la perşi), care în Iran capătă o importanţă esenţială şi mai târziu, sub *zoroastrism. când are şi un colegiu special de *magi (preoţi) numiţi athravan. * Reforma religioasă a *profetului semilegendar *Zarathustra încorporează sau cel puţin evocă în cartea sacră *Avesta o parte din *zeii locali străvechi care acum devin *spirite angelice sau demonice, fără însuşiri absolute. Vechiul zeu solar Mithra devine *simbolul moral avestic, iar cele 2 divinităţi primordiale ale *apei: zeiţa *Anahita, patronând fertilitatea, şi zeul *Apam-napat, paznicul apelor, se consideră creatorii omenirii (Apam-napat al bărbaţilor, Anahita a femeilor), dar şi ocrotitorii forţei biologice de perpetuare a oamenilor ca specie. După cum relatează istoricul grec Hekataios din Milet (citat de Diogenes Laertios: Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, I, 6), magii perşi afirmau că „şi zeii se nasc“. înregistrată sub Ahemenizi (Zarathustra ar fi fost mag la curtea lui Hystaspes, tată lui Darius), apariţia zoroastris-mului e socotită de unii istorici un *mit, mai ales că însăşi Avesta nu e unitară ca timp şi stil. Dar zoroastrismul se consolidează în imperiul părţilor, din sec. II î.e.n., şi îşi elaborează o dogmatică religioasă sub dinastia sasanidă (sec. III e.n.), devenind *religia unică a Iranului, care introduce structura logică şi autonomă a mitologiei avestice; iar această situaţie va dura până în sec. X, când zoroastrismul va fi înlocuit de *islam. Lumea, în *cosmogonia zoroastrică, ia naştere din dedublarea *timpului primordial: *Zurvan, adică timpul infinit, care produce din sine însuşi dualitatea bine-rău, personificată de zeii *Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu, amândoi intrând în conflict perpetuu; lupta lor, în care raportul aparent de forţe se modifică periodic, se serveşte de *duhuri, *genii şi * demoni din ambele tabere (*Tistrya, spirit astral al stelei Sirius, *Verethraghna, geniu binefăcător simbolizând victoria, Haoma, patronul băuturii vitale haoma, spiritele ocrotitoare *Fravashi, demoni ca *Apaoshu - al secetei, *Aeshma - al mâniei. în cursul existentei lumii se va produce un diluviu sui-generis, de fapt o iarnă absolută (cf. iama *Fimbulwethi\ din *mitologia scandinavă); în vederea dezastrului, Ahura-Mazda îi transmite *omului primordial *Yima (care la renaşterea lumii va deveni continuatorul omenirii şi primul ei agricultor) un plan amănunţit de construcţie subterană a marelui oraş salvator *Var (cu lumină şi căldură artificială). Timpul luptei dintre cele două principii durează 4 epoci de câte 3 milenii: l-a, cosmogonică numai ca impuls al mişcării şi ca organizare principală a *haosului temporal; a 2-a, *cosmogonia propriu-zisă, ca organizare a materiei cosmice, incluzând şi 'mitologie japoneză 398 *antropogonia, opera efectuându-se prin forţa luminii transferate în energie; în a 3-a apar marile pedepse şi întâia distrugere a lumii prin frig, când odată cu Yima apare şi Zarathustra, ca profet al noii lumi şi ca legislator; a 4-a e marcată de apariţia mântuitorului absolut *Saoshyant, ca reîncarnare a lui Zarathustra, în clipa când o cometă va incendia lumea purificând-o prin foc, cei drepţi fiind salvaţi, iar purtătorul răului, Angra-Mainyu, fiind aruncat în abis pentru eternitate. § H. S. Nyberg. Die Religionen des alten Iran, Leipzig. 1938; A. Christensen. Essai sur Ia Demonologie iranienne. Kôbenhavn. 1941; Georges Dumézil. Naissances d'Archanges, Paris. 1945; P. Thième. Mitra and An-aman, New Haven. 1957; Marjan Molé. Culte, mythe et cosmologie dans l’Iran ancien, Paris. 1963; Geo Widengren. Die Religionen Irans. Stuttgart. 1965 mitologie japoneză Originalitatea m.j. îsi conservă caracterul straniu, chiar dacă a absorbit câteva elemente secundare din *animismul aborigenilor ainu şi unele vagi ecouri din *miturile polinesiene şi chineze. Când clanul yanato a contribuit la unificarea insulelor nipone, s-a impus ca divinitate generală zeiţa solară *Amaterasu. Fără să fi fost vreodată hierocratic, statul japonez a venerat mereu pe împărat (mikado) ca pe zeul fundamental, în unele împrejurări preferat întregului *panteon (zeiţei Amaterasu nu-i era îngăduit să-l vadă pe împărat, care din acest motiv era ferit de razele directe ale soarelui); această tradiţie pornea de la *Jimmu-Tenno, strănepotul mitic al zeiţei Amaterasu şi primul mikado. * Religia japoneză principală: *shintoismuI (.kami-no-michi - calea zeilor), de structură panteistă, s-a constituit pe baza acestei mitologii tradiţionale, al cărei panteon cuprinde 4 generaţii de *zei, împăratul fiind zeul vizibil (Akitsukami). *Cosmogonia se produce când din *haosul iniţial, semănând fie cu o pată de ulei protector, fie cu un ou conţinând germenii vieţii, ţâşneşte ca o săgeată de trestie primul *spirit anonim (*kami), din care se nasc succesiv 7 generaţii de zeităţi nediferenţiate şi în a 8-a apare perechea esenţială: *Izanagi - bărbatul care îmbie, si *Izanami -femeia îmbietoare, sora lui; sezand pe Podul Plutitor Ceresc, cei doi agită marea primordială cu o suliţă cerească, până când *apa se încheagă dând naştere ins. Onorogo, unde descind amândoi înălţând Stâlpul Central, învăţând arta dragostei şi dând naştere unui mare număr de insule şi zei ai ^elementelor şi fenomenelor naturii; Izanami suferă numai când naşte pe zeul, * focului (*Kagutsuchi), care-i produce arsuri, K'emoragii şi vomă; în timpul bolii postnatale, din vărsăturile zeiţei apar munţii, din fecale - argila, iar din urină - apele curgătoare; după boală, zeiţa moare; văduv, Izanagi produce din durere alte divinităţi formându-se din lacrimile sale, apoi el îşi înmormântează soţia în muntele Hiba, îl ucide pe zeul focului şi după un răstimp îşi vizitează soţia în Ţara de Beznă, unde ea îşi zidise un palat, impîorând-o să se întoarcă sus spre a încheia împreună creaţia lumii; ea îl refuză cu replica „Am apucat să mănânc din hrana acestor locuri“; dar, după ce o caută în Palatul Beznei şi nu-i regăseşte decât corpul putrefact care adăposteşte cele 8 spirite ale fulgerului, zeul pleacă trântind poarta beznei şi despărţind pentru totdeauna cu o stâncă zona întunericului de zona luminii; după aceea divorţează solemn de zeiţă şi stabileşte alternanţa regulată între zile si nopţi, *viaţă şi *moarte. După o baie de purificare, Izanagi produce singur numeroase divinităţi, apoi din ochiul său stâng iese zeiţa soarelui Amaterasu Omikami (Cerul Strălucitor), din ochiul drept, zeul lunii *Tsukiyomi, iar din nas zeul furtunii *Susano-o (Bărbatul Furios). Acum domină universul noul cuplu Amaterasu - Susano-o (soarele şi vântul). Deoarece Susano-o vrea la un moment dat s-o viziteze pe Izanami în Ţara de Beznă, Amaterasu se închide supărată într-o grotă, blocând intrarea şi oprind succesiunea zilelor şi nopţilor; e un moment escatologic, când lumina, solară părăseşte lumea un răstimp mai lung; 8 milioane de divinităţi nominale şi anonime 'se căznesc s-o scoată pe zeiţa soarelui, neizbutind, până când divinitatea Amo-no-uzume dansează un soi de strip-tease şi stârneşte râsul celor 8 milioane de divinităţi, incitând curiozitatea zeiţei care iese afară; zeii îi pun în faţă o *oglindă (prima pe care o vede ea) şi, uimită de propriul ei chip, Amaterasu pleacă mai departe, uitând să reintre în grotă; atunci o funie e întinsă în spatele ei spre a-i tăia retragerea. Mai târziu, Susano-o coboară în Tara Izumo din vestul Japoniei, terorizată de un ^dragon, pe care-1 ucide; din măruntaiele acestuia, zeul scoate iarba kusanagi care frânge săbii (cf. *iarba fiarelor); apoi ia de soţie o fecioară salvată de urmărirea dragonului. Dintre urmaşii noului cuplu, mai important e zeul *Okuninushi, stăpânul Marii Ţării (Izumo), care, printre primele sale isprăvi, îi taie în somn tatălui său Susano-o părul, răpindu-i sabia, arcul, săgeţile şi lăuta, apoi, cu concursul divinităţii gnomice *Sukune Bikona, desăvârşeşte construcţia abandonată a universului, dăruind lumii arta medicinei şi învăţându-i pe oameni să se păzească de fiarele sălbatice. După aceea Amaterasu îşi trimite un nepot (sau fiu): zeul *Ninigi să-l detroneze pe Okuninushi (care rămâne marele ei preot) şi să guverneze Ţara dintre Trestii (Japonia). Miturile japoneze nu au fost prelucrate în literatura sau filosofia din cultura timpurie a Japoniei, astfel că cele două codexuri, *Kojiki şi *Nihongi (sec. VIII), nu par să le fi alterat substanţa şi unitatea iniţială. O fuziune integratoare a compus m.j. din fondul propriu, adus de strămoşii probabil polinesieni, din *credinţele animist-totemice aborigene şi din doctrina de import misionar a *budismului mahayanist, ulterior cu adaosul important al 399 MITOLOGIE MEGALITICĂ doctrinei *zen. Nu puţini comentatori au remarcat însă prezenţa - în miturile japoneze preponderent epice -- a unor structuri de basm folcloric, uneori aproape nedislocate din formulele folclorice originare. § Nobuhiro Matsumoto, Essai sur la mythologie japonai.se. Paris. 1928: W. Gundert. Japanische Re/igionsgeschichte. Tokvo. 1935; A. Vannovsky. lo/canoes and ihe Sun. A new concept of the mythology of the Kojiki. Tokyo. 1960: Octavian Simu. Civilizaţia japoneză tradiţională. Bucureşti. 1984 mitologie megalitică Deşi aparent construcţiile megalitice nu pot atesta existenţa unor *mituri coerente ale populaţiilor care le-au clădit, nu mai există îndoieli asupra caracterului magic, ritual, religios al tuturor tipurilor de megaliţi (solitari sau în ansambluri). Megaliţii apar între ultima perioadă neolitică (eneolitic) şi debutul epocii bronzului (cca 3000-1500 î.e.n.); în Europa, traseul porneşte din Iberia şi se încheie în Scandinavia, dar fenomenul are un caracter aproape universal (deşi universalitatea e contestată de unii istorici). Cercetări arheologice mai recente au arătat că megaliţii cei mai vechi au apărut în Palestina şi Transiordania (mijlocul mileniului IV î.e.n.), dar s-au întins apoi în India (la unele populaţii dravidiene), în Japonia, în numeroase teritorii ale Europei (Spania, Franţa, Irlanda, Scoţia. Scandinavia. Italia. România. Crimeea. Caucaz), în fine, în Africa de Nord (mileniul I î.e.n.). După Guido A. Mansuelli, „megalitismul apare ca un fenomen complex, a cărui origine şi semnificaţie rămân încă prea puţin elucidate“ {Civilizaţiile Europei vechi, 1967, trad. rom.. Bucureşti, 1978, II, p. 285). Guy Rachet acordă mai multă atenţie răspândirii megaliţilor în Europa: „Se pare că trebuie să admitem că megalitismul este un fenomen local care s-a reprodus în epoci diferite, în diverse zone“, admiţând că megalitismul a reprezentat, în epocă, un „curent cu caracter religios“, iar că primele monumente megalitice europene au fost „sub formă de morminte colective sub tumul, numite «morminte de trecere» (dolmeni cu culoar)“ (Universul arheologiei, 1970; trad. rom.. Bucureşti, 1977, I, p. 172-173). Conform unor ipoteze mai noi, monumentele megalitice ar marca traseele misionarismului unei noi *religii, introduse pe teritoriile respective de grupuri de misionari imigranţi. Monumentele megalitice sunt clasificate de obicei în două tipuri: *menhiri şi *dolmeni, iar ansamblurile menhirice sunt şi ele fie aliniamente, fie cromlechuri. Menhirii sunt megaliţi prelucraţi în forme simbolice (uneori antropomorfe), reprezentând de obicei idoli f—» idolatrie); un astfel de idol este aşa-numitul *Crom Cruach din Irlanda, probabil preceltic (deşi unii arheologi l-au identificat ipotetic cu zeul *Droyn). Rolul menhirilor, după Guido Mansuelli, „rămâne problematic“, deşi Mircea *Eliade (Trăite d'histoire des religions, Paris, 1975. p. 189) deduce că ei ar fi jucat rolul de paznici ai mormintelor („Piatra proteja împotriva animalelor, hoţilor, dar mai ales împotriva «morţii»; căci, la fel ca incoruptibilitatea pietrei, sufletul trebuia să dureze indefinit, fără a se dispersa“), dar totodată „megalitul funerar protejează pe cei vii de eventualele acţiuni nocive ale mortului“ {op. cit., p. 190). Uneori, menhirii se găsesc în aliniamente’. şiruri paralele, formând un gen de alei; alteori în construcţii circulare sau cromlechuri (breton. cromlech - cerc de piatră sau cerc de pietre), care ating adesea diametre mari, până la 113 metri în cercul exterior; sunt construcţii concentrice, având în centru o platformă, câteodată purtând un dolmen sau un menhir, mai des însă în preajma aliniamentelor mari (până la 2000 pietre) de menhiri; în interiorul celor mai multe cromlechuri sunt morminte. Destinaţia cromlechurilor e încă neclară: unele ipoteze le definesc drept incinte ale unui *cult solar (probabil *temple ale Soarelui); după părerea majorităţii specialiştilor erau numai incinte pentru *ritualuri funerare (—> funeralii), dar şi pentru ceremonii religioase; e cu putinţă ca oficianţii acelui *cult religios să fi utilizat marile cromlechuri şi ca observatoare astronomice primitive. Printre cele mai interesante cromlechuri: ansamblul *Stonehenge (Anglia, în Wiltshire), cu diametrul de 90 metri, compus din câteva inele circulare, iar în mijloc, o formaţiune tip potcoavă, adăpostind în centrul ei o piatră de mărimea 4,8 x 1 x 0,5 m. Unii cercetători au confirmat dubla destinaţie a acestui complex: templu şi observator. La distanţa de 85 m faţă de centru e aşezat un menhir (6 metri înălţime, 37 tone); s-a okservat că, la solstiţiul de vară, soarele răsare exact deasupra acestui menhir, iar în următoarele 6 luni descrie deasupra orizontului un arc de 78°; (o verificare recentă pe calculatorul electronic a dat în vileag faptul că toate direcţiile sugerate de ordinea pietrelor din cele câteva inele concentrice indică principalele stele şi constelaţii în momentul când răsar si când apun; o altă verificare a arătat că, ajutându-se de cromlechul Stonehenge, constructorii lui de acum 4 milenii puteau să prevadă eclipsele de soare şi de lună). Tradiţia folclorică iocaiă pune construirea acestui ansamblu în seama cavalerilor Mesei Rotunde şi a regelui *Arthur, sau a vestitului vrăjitor legendar Merlin. Oamenii care au instalat megaliţii erau mobili, poate chiar peregrini pe mari teritorii geografice; e posibil ca Stonehenge sau şi alte mari cromlechuri să fi marcat centrul lumii, pe unde trece osia universului (axis mundi). Evul mediu a răspândit *superstiţia că megaliţii sunt vizitaţi periodic de *zâne. Nu este exclus ca unele ansambluri să se fi destinat într-adevăr ca „sedii de popas“ unor *zei. Altă formă megalitică sunt dolmenii, cărora unii le atribuie numai un caracter funerar; dar „dolmen“ înseamnă ad-litteram „masă de piatră“, deci ei puteau îndeplini funcţia de „mese“ (*altare) de MIÏOLOGIE MONGOLĂ 400 *sacrificiu în relaţie apropiată simbolic de divinitate, întrucât sunt gigantice (unele pietre de zeci de mii de kilograme); s-au găsit sub unii dolmeni morminte, în care morţii erau înhumaţi şezând; dar uneori erau un fel de mausolee seculare, înmormântările facându-se succesiv, timp de mai multe veacuri; după unele ipoteze, dolmenii ar fi /ost iniţial sanctuare ale cultului *strămoşilor. între eneolitic şi dezvoltarea bronzului apare ritualul incinerării morţilor; de aici poate rezulta faptul că se consolidaseră *credinţele primitive despre suflet; în aceeaşi perioadă în care au fost produse monumentele megalitice, *totemismul era destul de larg răspândit şi se consolidase şi cultul strămoşilor. în legătură cu aceasta, fără a avea raport direct cu megalitismul, există în Anglia (Berkshire Downs) un desen gigantic al unui cal în galop, realizat în schiţă simbolică (110 metri de la coadă la nări), într-un strat de cretă, în epoca bronzului; arheologii i-au atribuit o semnificaţie cultuală; se ştie, de altfel, că la multe popoare - în epoci arhaice (de la celţi până la chinezi) - *calul era un simbol al *morţii. S-au avansat nu o dată obiecţii (de fapt, neîntemeiate) asupra capacităţii de abstractizare la oamenii primitivi; însă civilizaţia megalitică, judecând numai după moştenirea lăsată de ea, nu era câtuşi de puţin primitivă în înţelesul trogloditismului arcadic. De altminteri, cu o bună armătură de informaţie documentară de teren, care îi susţine argumentele, Claude *Levi-Strauss refuză prejudecata multor etnologi de a-i considera pe primitivi incapabili de gândire abstractă; odată cu aceasta, antropologul structuralist afirmă şi existenţa curiozităţii ştiinţifice în sine la primitivi, pentru plăcerea cunoaşterii (Gândirea sălbatică, 1962, passim). Acest lucru susţine ideea că Stonehenge şi alte cromlechuri puteau fi observatoare astronomice la nivelul epocii, dar şi ipoteza că în mintea constructorilor de megaliţi s-a putut forma o mitologie megalitică. Acelaşi autor mai scrie: „Departe de a fi, cum s-a susţinut adesea, opera unei «funcţiuni fabulatorii» care întoarce spatele realităţii, miturile şi riturile oferă, ca valoare principală a lor, faptul de a fi păstrat până în epoca noastră, sub o formă reziduală, moduri de observaţie şi de reflecţie care, la timpul lor, au fost [...] adaptate exact unor descoperiri de un anumit tip şi anume acelea pe care le permitea natura, pornind de la organizarea şi de la exploatarea speculativă a lumii sensibile, în termenii sensibilului“ {op. cit., trad. rom., 1970, p. 156-157). Acest tip de „adaptare“ a generat practici religioase fundamentate pe credinţe şi mituri specifice civilizaţiei megalitice. Aceste mituri vor circula în mitologiile antice (clasice), însă sursa lor megalitică devine evidentă în confruntare cu structura civilizaţiei respective. Astfel, printre miturile megalitice se pot clasifica în primul rând toate marile construcţii insurgente, destinate să ajungă la cerul zeilor, de tipul turnului *Babel, ca şi opera *Gigantomahiei, adică îngrămădirile suprapuse de munţi, efectuate de *gigantii răsculaţi împotriva lui *Zeus; tema însăşi a *uriaşilor poate proveni din acelaşi mediu. (Uneori, megalitismului îi sunt alăturate construcţiile ciclopice, care ar fi rezultatul amenajării reliefului terestru - munţi, stânci - în aspecte plastice determinate, o temă pe care au speculat-o fie Nicolae *Densuşianu, în Dacia preistorică, fie cercetătorul peruan Daniel Ruzo, în Cultura Masma\ dar aici interpretarea nu oferă suficientă certitudine, iar interpreţii înşişi situează opera ciclopică înainte de *potopul universal.) O temă părând de origine megalitică, dar convertită în basm, e inclusă în motivul folcloric al călătoriei peste 9 mări si 9 ţări (sau de 3 ori câte 9 pământuri), analizată de V. Ia. Propp (Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, 1946, trad. rom. 1973, p. 355-379): eroul găseşte adesea un palat cu un singur stâlp sau cocoţat pe un munte sau în interiorul unei stânci impenetrabile sau între doi munţi care se depărtează puţin unul de altul numai câteva clipe, în zori (amintind de menhirii din Stonehenge, marcaţi de lumina soarelui solstiţial); acest motiv e posibil să se fi format în timpul migraţiilor „misionare“ ale grupurilor constructoare de megaliţi. Mitul care descrie sufletul ce îşi părăseşte, ca un abur sau ca un fum, trupul muribund, aparţine fără îndoială gândirii din epoca civilizaţiei megalitice, în împrejurările căreia a fost descoperit sistemul incinerării. § G. A. Nordman. The Megalitic Culture of Northern Europe. Helsinki, 1935; !.. Pericot Garcia, Los sepulcros megaliticos catalanes y la cultura pirenaica. Barcelona. 1950; G. Bailloud, Mégalithes et Civilisation mégalithique (în /'Anthropologie, 58, 1954); G. und V. Leisner, Die Megalithgräber der iberischen Halbinsel. Berlin. 1963 mitologie mongolă Populaţia mongolă de bază (din Mongolia) şi triburile înrudite direct, din jurul teritoriului aborigen sau locuind pe malurile fluviului Volga, posedă o *mitologie unitară, destul de simplă, abia desprinsă din *animism şi *totemism, formată în perioada veche - cinegetică şi pastorală - şi conservată fără modificări importările în tradiţia folclorică, odată cu păstrarea aceloraşi îndeletniciri vitale: *vânătoarea şi păstoritul. Dominanta în *credinţele mitoreligioase o constituie autoritatea şi concepţiile *şamanului, iar modelul mitic de univers se dezvoltă din optica nomadului de stepă şi taiga. *Cultul *strămoşilor este legătura de coeziune imperios necesară unor populaţii nesedentarizate; la mongoli, strămoşii provin de obicei din căsătoria sacră a unor oameni din trecutul mitic cu fecioare cereşti sau, dimpotrivă, de la fecundarea imaculată a unor fecioare terestre de către un fulger (temă transmisă de *miturile chineze arhaice: naşterea împăratului *Huangdi). Din genealogia mongolă fac parte şi cultele totemice, principalele *totemuri fiind: 401 MITOLOGIE ROMANĂ *calul (în special calul alb), taurul, cerbul. Zeii mongoli sunt mai ales personificări fenomenologice sau cosmologice, nominalizate sau nu. *Tăngri este *cerul personificat, *Itügàn -*pământul; dar deseori cele două *elemente nu au nume propriu şi apelativele rămân impersonale: Cerul-tată şi Maica-glie; totuşi, Tăngri sau Cerul-tată e considerat creatorul universal etern, iar mai târziu va fi înlocuit de un *demiurg anonim. Dintre strămoşii totemici, se venera îndeosebi *lupul Borte-Gno. Despre *omul primordial mongol se ştie puţin: numai folclorul calmîcilor a conservat mitul despre primul om, Jangar, un orfan singuratic. în modelul mongol al lumii, văzut simplist, cerul este un ceaun răsturnat, iar pământul un disc, alteori o platformă pătrată, la mijlocul căreia se află un munte cosmic de forma unui stâlp sau a unei *piramide în trepte. A fost normal ca un popor pastoral să instituie, printre *sărbătorile de bază, nişte festivităţi de primăvară, marcând renaşterea naturii, deci reapariţia păşunilor. Toate aceste tradiţii vor reapare în forme modificate chiar şi după influenţa intensă a unui conglomerat de ecouri mitologice şi religioase, venite din India, Iran, Tibet. Modificările ar fi făcut să dispară multe din temele mitice primare, dacă unele scrieri mongole (cronica Povestirea sacră, sec. XIII) şi însemnările unor călători străini (istoricul persan Rashidaddin din sec. XIV, italienii Plano Carpini şi Marco Polo, armeanul Kirakos Gandzaketzi, precum şi cronicile chineze) nu ar furniza destule date dinainte de pătrunderea dualismului zoroastric şi mai ales a *budismului; aceste date se mai pot confrunta şi cu mitologiile locale ale unor triburi mongolice. Dualismul persan declanşează în mitologia mongolă apariţia unui personaj demonic: *Erlik, care devine şi domnul lumii infernale. Influenţa budistă a dus la convertirea unei mari părţi din populaţie la varianta tibetană: *IamaismuI. Ulterior, miturile cosmogonice se reorganizează într-o nouă ^cosmogonie, cu caracter démiurgie (de provenienţă din India postvedică): un *demiurg răstoarnă pe spate o broască gigantică, plutitoare până atunci pe apele oceanului universal, şi aşează pe burta ei pământul anume confecţionat. Dacă unele triburi venerau o formă plurală de divinităţi cereşti, aproape nediferenţiate: grupul de 33 sau 99 tăngri, un mit antropogonic nou consideră că din acest grup se alege perechea primordială strămoşească a omenirii. § W. Heissig. Mongolische volksreligiose und folkloristische Texte. Wiesbaden, 1966; B. Rintchen. Les matériaux pour l'étude du chamanisme mongol, I—III. Wiesbaden, 1975 mitologie post-vedică —» mitologie vedică mitologie romană Dependentă în mare măsură de *mitologia greacă, m.r. este poate cea mai eclectică dintre toate, generând o *religie cu desăvârşire practică. Sistemul mitologic roman s-a dezvoltat din 4 surse primitive: fondul comun indoeuropean, tradiţiile locale prearice şi latine din Italia, aportul etrusc şi influenţa greacă - la care s-au adăugat, periodic, elemente de absorbţie de la popoarele de contact militar, sincretizate prin interpretatio romana. Pragmatismul roman a istoricizat miturile generale din fondul arhaic, adaptându-le tradiţiilor despre întemeierea Romei şi consolidarea statului roman. Noţiunea de *numen, ca forţă transcendentă anonimă, este de fapt multiplul unei *demonologii pragmatice primare dezvoltate într-un imens sistem coerent de numina, înglobând toate fenomenele curente ale naturii şi toate formele comportamentale omeneşti. Chiar în *panteonul târziu, când grupuri de numina se vor fi coagulat în câte o divinitate: deus - zeu, sau dea - zeiţă, ca numen generalizat (de ex., *Fons, ca zeu patronal al *Nimfelor fântânilor), se vor menţine în mare cinstire noţiuni ca *genii, *Lares, *Penates, iar numeroasele atribute ale marilor zei (*Iupiter, *Iuno ş.a., cu toate atributele lor) provin tot din vechile numina. Faza arhaică divulgă venerarea umbrelor morţilor, ca protectoarele familiei şi ginţii (*Manes sau Dis Mani bus, un dativ adesea înscris cu iniţiale: DM pe lespezile funerare), cărora li se adăugau zeii proviziilor casnice (Penates) şi *spiritele de protecţie generală a vieţii, distribuită pe specialităţi (Lares - familiäres, permarini, militares ş.a./ Vechii zei ai romanilor erau legaţi mai ales de ^miturile agrare: *Mars (agricultura şi vegetaţia, apoi şi războiul), *Faunus (turmele şi cirezile), *Saturnus (recolta), *Ceres (cerealele); foarte importanţi erau: *Terminus (zeul hotarelor) şi mai ales *Ianus (din cei mai vechi, iniţial zeu suprem şi creator, cedând - deşi, se pare că singurul autentic latin - locul lui ^Iupiter). M.r. nu este o *mitologie fixă; prin deschiderea permanentă spre împrumuturi de divinităţi şi spre * sincretism, divinităţile Romei sunt fluctuante, în veşnică schimbare atributivă, în perpetuă complexificare. Apoi, se disting curente religioase preferenţiale, fie intelectuale - în mediile patriciene (de ex., doctrina pitagoreică sau cultul *Dioscurilor), fie populare - în mediile plebei (*Ceres, *Bacchus, *Liber Pater). Această mitologie, pragmatizată excesiv prin *ritualurile religioase, tinde să se dezagrege în sec. I î.e.n. (probabil şi din cauza divinizării abuzive a unor conducători - de la Sulla şi mai ales de la Caesar încolo). Dacă zeii grecilor (conform informaţiilor din epopeile homerice, *Iliada şi *Odisseia) puteau sfărâmă oricând destinele instituite de ei înşişi, în religia romanilor, oricât de capricioşi şi vindicativi (ca, de ex., Iuno faţă de *Aeneas), zeii nu mai pot clinti deciziile sorţii, ci se mulţumesc doar să pună piedici, să opereze amânări în îndeplinirea destinului implacabil. Iar doctrina poetului filosof *Lucretius (din De rerum natura), tributară lui *Epicur însă MITOLOGIE ROMANĂ 402 nu ateistă, este o expresie a unei stări generale de scepticism politic, social şi, implicit, religios; pentru Lucretius, zeii există (cum existaseră şi pentru Epicur), dar sunt fericiţi şi imperturbabili în zona lor neutră intermundană, neimplicată în frământările lumii şi neinteresată de ele. în epoca imperiului târziu, marile deplasări ale legiunilor şi mişcarea corpului de funcţionari imperiali impun, prin contaminări, diferite forme sincretice dealtfel fireşti: Iupiter e asimilat cu *BaaI, Mithras (*Mithra) cu *Serapis, * Venus cu *Astarte şi cu *Tanit. (Formula inîerpretatio romana a fost folosită prima dată de Tacitus, în Germania, 43, cu sensul identificării zeilor germanici cu zeii romani, pentru înlesnirea înţelegerii structurii lor de către cititorii de lb. latină.) Religia romană - deşi panteonul, după calculul lui Marcus Terentius *Varro, ajunge la 30 000 de divinităţi - conferă totuşi adoraţia fundamentală unui grup de zei principali, aleşi, preferaţi, pe care Varro, îl consideră compus din 20 dii selecţi (zei aleşi). *Augustin (De civitate Dei, VII, 2) îi enumără: tonus, Iupiter, Saturnus, *Genius, *Mercurius, *Apollo, Marş, *Vulcanus, *Neptunus, *Sol, *Orcus, Liber Pater, *Tellus, Ceres, Iuno, *Luna, *Diana, *Minerva, Venus, * Vesta. Panteonul roman a devenit atât de cuprinzător prin numeroasele împrumuturi şi moşteniri de la populaţiile italice predecesoare (mai ales de la etrusci şi sabini), apoi masiv de la greci, dar şi de la toate celelalte popoare de contact, întrucât romanii se interesau amănunţit de zeii popoarelor inamice, spre a-i atrage de partea lor; în cadrul unui ritual specific: evocatio, romanii preluau zei din oraşele asediate sau cucerite, incluzându-i în panteonul propriu. *Ovidius recunoaşte (Fasti, I, 90) acest caracter de împrumut, vorbind de Ianus; Nam tibiper nullum Graecia numen habet („Căci Grecia nu are un zeu aidoma ţie11). Totodată, romanii nu au renunţat la venerarea vechii forţe impersonale numen (echivalentă cu *mana), mai ales . pluralizată în numina. Funcţionalitatea atributivă a zeilor s-a dezvoltat pe două căi paralele: prin sincretismul succesiv, determinat de identificările cu zeii asemănători ai popoarelor de contact, şi prin amplificarea activităţii sociale a poporului roman: de ex., Marş, recompus din zeul agrar etrusc *Maris şi zeul umbric al vegetaţiei câmpurilor *Mavors, sub influenţa micilor războaie locale de invazie pe ogoarele vecine sau de apărare a propriilor ogoare, e socotit şi patronul armelor, iar când romanii cunosc panteonul grec, el devine, sub influenţa lui *Ares, zeul războiului violent. După ce panteonul roman ajunge să însumeze peste 30 000 de divinităţi, mitologia îşi clasifică zeii în 7 categorii: 1) Zeii consiliului divin (dei censentes sau consulentes), numiţi şi zeii marilor neamuri (dei maiorum gentium), fiindcă erau recunoscuţi de egipteni, sirieni, fenicieni, greci şi romani, se limitau la 12: Vesta, Iuno, Minerva, Ceres, Diana, Venus, Marş. Mercurius, Iupiter, Neptunus, Vulcanus, Apollo; 2) numeroşi zei subalterni (dii minorum gentium)\ 3) opt zei aleşi (dii selecţi): tonus, Saturnus, *Ops, Genius, *Sol, Luna, *Pluto. Bacchus, preferaţi de romani, fără a fi de prim rang; 4) semizeii (semidei), născuţi dintr-o divinitate şi o fiinţă muritoare, de obicei eroi. ca * Hercules: 5) zeii topici, adoraţi doar în anumite locuri; 6) zeii locali, indigeni (dei indigetes)-, 1) zeii comuni, favorabili tuturor. După structura lor, aceiaşi zei erau împărţiţi în 3 clase: a) divinităţi teologice (marii zei şi zeii aleşi); b) divinităţi naturale (sau fizice), ca Uranus, * Terra, Ocean us, Chim era, *Tritonii, monştrii şi în genere zeii zoomorfi; c) divinităţi alegorice sau morale. întruchipând pasiuni, virtuţi, în sfârşit, după obârşie, se clasau în două categorii: di patrii indigetes - zeii primitivi ai romanilor (tonus, Iupiter, Marş, *Quirinus, Vesta), chiar dacă supuşi sincretismului ulterior (de altfel, triada maximă cea mai timpurie era compusă din Iupiter, Marş şi Quirinus) şi di novensides, adică zeii împrumutaţi de la alte popoare. Prima organizare a religiei şi ritualurilor romane i s-a atribuit regelui *Numa Pompilius. Concepţia religioasă a romanilor, conservatoare a tradiţiilor şi pragmatică până la exces, totodată străină vocaţiei mistice chiar dacă izvora dintr-un *misticism demonologie primitiv ţesut cu *superstiţii, era în acelaşi timp, aproape paradoxal, şi liberală faţă de imixtiunile cultelor pentru zei străini; Iară să refuze actul ^divinaţiei, religia romană simplifică până la elementar dialogul cu zeii al credinciosului, interesat îndeosebi de prezentul său (cârpe diem al lui Horatius traduce o mentalitate obştească), precum şi de asigurarea nevoilor omeneşti imediate printr-un târg cu zeii (numit pax deorum) ce se fructifică în numeroase ritualuri, sacrificiale şi festive, nescutite de intruziunea superstiţiei; de aici şi mecanismul intim al acelei ospitaliere interpretatio romana prin care s-au absorbit aproape toţi zeii popoarelor cucerite, în vederea asigurării unei stabile pax romana, care, desigur, n-a exclus niciodată războaiele. Dar altminteri religia romană a fost una dintre cele mai tolerante din istorie faţă de ceieiaite ^credinţe; prigoanele vremelnice împotriva unor religii exclusiviste (ca *iudaismul şi ^creştinismul) au avut mai ales substrat politic: de ex.. nerecunoaşterea divinităţii împăraţilor romani era interpretată ca nerecunoaştere a stăpânirii romane. Totuşi, câţiva împăraţi, începând cu Traian, devin mai îngăduitori; Traian nu ia măsuri grave şi, chiar când nu abrogă unele rescripte sau legi asupra creştinilor, nici nu le aplică. Hadrian (după mărturia lui Eusebius: Istoria eclesiastică, IV, 30, 8-10), adresase epistole oficiale coloniilor, cerându-le să tolereze credinţele care nu jignesc religia romană şi cultul împăratului. Cel mai tolerant împărat se pare că a fost Antoninus Pius. 403 MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ După unele informaţii, unii împăraţi s-au arătat chiar apărătorii religiilor altădată prigonite; astfel, Hadrian (cf. Xiphilinus, Epitome la Istoria Romană a lui Cassius Dio, LXX, 3) „ameninţa cu asprime pe cei care ar fi făcut vreun rău creştinilor sau i-ar fi dus în faţa justiţiei“, împăratul întărindu-şi decizia prin actul de *jurământ (ajurat pe Hercules); despre Antoninus Pius (Xiphilinus, loc. cit.) se scrie că „le-a acordat creştinilor cel mai mare respect şi s-a întrecut cu Hadrianus în măsurile de preţuire prin care i-a onorat.“ Caracalla, sub domnia căruia acordarea cetăţeniei romane depinde de acceptarea religiei oficiale a Romei, deşi apărător al religiei strămoşilor, era tolerant ca împărat faţă de răspândirea cultelor orientale, ba chiar şi-a amenajat un * altar subteran în termele sale, consacrându-1 unei divinităţi supreme hibride, recompuse (printr-un sincretism elaborat) din *Helios, *Serapis şi Mithras. Pe de altă parte, religia romană s-a arătat întotdeauna intolerantă cu religiile sau riturile străine practicante de *sacrificii umane; de ex. preoţii zeului fenician *Moloh, sacrificatori rituali de prunci, au fost pedepsiţi cu crucificarea, sub Tiberius; în schimb interdicţiile aplicate *druizilor au tradus de fapt o măsură exclusiv politică, deoarece paralel cu ea panteonul roman a preluat numeroşi zei celtici. O trăsătură specifică a religiei romane se află într-o anumită tendinţă tranzacţională, de contract bilateral între credincios si zeul său, acest fenomen putând fi urmărit de la fegendara tranzacţie a lui Numa Pompilius cu Iupiter, până la definiţia lui Cicero: „Despre rigoarea îndeplinirii legămintelor se spune suficient în lege, iar legământul este angajamentul solemn [sponsum] prin care ne obligăm faţă de zeu“ (Cicero, Despre legi, II, XVI, 41). Istoricul Theodor Mommsen vorbeşte de „ideea spiritualizării lucrurilor terestre, pe care se întemeia religia romană“ {Römische Geschichte, I, Berlin, 1865; trad. rom., Istoria Romană, I, Bucureşti, 1987, p. 254). Caracterul practic şi prevăzător al religiei romane e vădit şi din structura *rugăciunilor, foarte amănunţite, prevăzând toate situaţiile posibile, spre a-i împiedica pe zei să pretindă mai mult decât li se oferea (fenomen vizibil şi în lipsa de ambiguitate juridică a legislaţiei romane); o rugăciune se încheie aşa: „Primeşte în dar vinul acesta pe care ţi-1 ofer“, încât zeul să nu creadă că are dreptul la toată cantitatea de vin din pivniţa credinciosului; în împrejurări speciale, credinciosul se şi putea tocmi cu zeul, spre a obţine un sacrificiu mai ieftin sau mai convenabil moral: „Mânios, Iupiter i-a poruncit lui Numa să facă purificarea cu căpăţâni, iar Numa l-a întrebat: De ceapă? - De oameni! a răspuns Iupiter. Cu părul capetelor? a întrebat Numa din nou, spre a scăpa de înfiorătoarea poruncă. Cu ceva viu! a răspuns Iupiter. Numa a adăugat: Mainisi! [peşti marini] Se spune că Egeria l-a învăţat să zică aşa. Iupiter s-a întors, potolindu-şi mânia.“ (Plutarh, Viaţa lui Numa, XV). Romanii aveau zei de toate rangurile, pentru toate amănuntele existentei omeneşti, se interesau mult de *divinaţie şi aproape defoc de *magie, însă nu aveau o clasă sacerdotală autonomă; sacerdoţiul era la Roma o funcţie administrativă, *sacerdotul roman (*augur, *flamen sau pontifex maximus) nefiind decât un funcţionar al statului; împăratul, dictatorul sau alt demnitar suprem era Pontifex Maximus. De la 104 î.e.n., preoţii începuseră a fi aleşi prin vot cetăţenesc. Divinaţia era atribuţia augurilor; colegiul *Vestalelor întreţinea *focul sacru; serviciul divin în onoarea marifor zei (flamen dialis fiind preotul special al lui Iupiter) era oficiat de flaminii specializaţi sau chiar de şeful statului, în calitate de Pontifex Maximus; cultul împăratului - cu statui în *temple - se generalizase după Caesar, căruia i s-a organizat apoteoza, deşi încă *Romulus fusese proclamat zeu sub numele de Quirinus; între religie şi stat exista o legătură curentă şi adesea senatul îşi ţinea şedinţele în temple. Şi totuşi forţa acestei religii organizate ca un simplu corp administrativ al statului era mare, îndeosebi auguratul, căci augurii puteau înlesni oricând demiterea indiscutabilă a oricărui magistrat roman. Religia juca un rol cu totul deosebit în viaţa cotidiană a fiecărui cetăţean. Cicero, Sallustius, Horatius ş.a. i-au considerat pe romani drept oamenii cei mai religioşi din lume; Roma însăşi era sfinţită de existenţa acelui tradiţional pomoerium, cum era numită incinta ei sacră. § A. v. Domaszewski, Abhandlungen zur römischen Religion, Leipzig/Berlin, 1909; G. Wissowa, Religion und Kultus der Römer, München, ed. Il-a, 1912; A. Grenier, Le génie romain dans la religion, la pensée et l’art, Paris. 1925; Nicola Turchi, La religione di Roma antica, Bologna, 1939; F. Altheim, Römische Religionsgeschichte, 1-2, Berlin, 1956; K. Latte, Römische Religionsgeschichte. München, 1960; G. Radke, Die Götter Altitaliens, Münster, 1965; Stewart Perowne, Roman Mythology, London, 1969; Georges Dumézil, Les Mythes romains. Paris, 1942. id.. La Religion romaine archaïque. Paris. 1966; id., Jupiter Mars Quirinus, essai sur la conception indo-européenne de la société et sur les origines de Rome, Paris, 1941; id.. Fêtes romaines d’été et d’automne, suivi de Dix questions romaines, Paris. 1975; G. Picalunga, Aspetti e problemi délia religione romana, Firenze, 1975; Raymond Bloch, Jean Cousin. Rome et son destin, Paris, 1960 (trad. rom. I—II, Roma şi destinul ei, Bucureşti, 1985); Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator ştiinţific prof. univ. dr. doc. Dumitru Tudor, Bucureşti, 1982 mitologie românească Creştinarea în epoca formării poporului a împiedicat constituirea timpurie a unei *mitologii unitare, de puternică structură religioasă arhaică, iar începutul sincretizării *miturilor locale, sub influenţa *credinţelor aduse de migratorii asiatici şi sub constrângerea *dogmelor şi miturilor introduse de *creştinismul timpuriu, a devenit un factor care a fărâmiţat şi, pe alocuri, a pulverizat o mitologie MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ 404 probabil autonomă, dacă judecăm după unele relicte detectabile în scenariile câtorva ceremonialuri populare enigmatice (unele dintre ele numite sărbători băbeşti), în folclorul epic (balade, basme) fantastic şi eroic, într-o anumită categorie de ^superstiţii, în *descântece, în *ritualul magic semiprofanator din *priveghiul mortului (Vrancea, Ţara Moţilor), în memoria oieritului transhumant (^Mioriţa). Miturile biblice (-> Biblia), auzite la biserică într-o limbă latină încă dificilă şi pentru predicator ca şi pentru convertit, apoi înţelese parţial şi eronat, se sincretizează spontan prin injectarea nervurii mitice locale (*Adam şi *Eva, morţi la vârsta de 700 ani, au poruncit să fie înmormântaţi în muntele Alelei). Dar există variante cosmogonice stranii cosmogonie), cu foarte vechi rădăcini (de ex., cele din folclorul bucovinean): la început nu era nimic pe lume, decât un munte mare purtat de vânturi; din vârful lui ieşea *foc iar din foc s-a născut o femeie neînsufleţită, al cărei trup a fost purtat multă vreme de vânturi până a ajuns la Vârful-cel-mai-de-sus, care i-a dat viaţă; de acolo femeia coboară pe munte, unde, găsind două bucăţi de fier, le înghite, rămâne însărcinată şi naşte doi copii: unul şchiop şi deştept, altul teafar şi prost; muntele neposedând decât fier şi fraţii având nevoie de argilă ce se poate plămădi, cel prost aduce lut din adâncul mărilor, iar cel deştept confecţionează un cal fără viată, şi intră amândoi pe rână în cal ca să-l mişte, făcând ulterior şi o căruţă; deoarece numai fratele prost izbutise să pună calul în mişcare, rămâne să tragă el toată viaţa; acest mit folcloric (având rădăcini difuze de origine fino-ugrică sau uralo-altaică, din *cultele profanatoare) precizează că în vremea aceea „Dumnezeu era necunoscut“. Nucleul mitului este în parte migrant, dar în parte poate fi şi local, chiar dacă fenomene vulcanice recente nu au existat pe teritoriul României; iar *fierul, ca germen fecundator, este dintr-un strat mitic mai târziu. M.r. nu se suprapune unei geografii mitice delimitate etnic sau totemic (—> totem)\ acest spaţiu al mitogenezei româneşti nu a fost nici spaţiul mioritic (Lucian *Blaga), nici cu atât mai puţin fenomenul harul (Romulus *Vulcănescu) -ambele delimitări având numai sens metaforic, prima corespunzând unei tradiţii poetice pastorale, a doua fiind însă o eroare etnologică. Spaţiul sacru al m.r. este numai teritoriul de mişcare cotidiană normală, adică acest tărâm, despărţit printr-o graniţă magică de ^tărâmul celălalt; mai exact, m.r. este o mitologie coerentă şi unitară prin suprapunerea ei peste un spaţiu sacru specific şi propriu, care este limba română (adică toate teritoriile românofone). în funcţie de acest criteriu natural s-a format şi*panteonuî specific. Nu este un panteon autentic de mitologie religioasă riguros constituită în sistem; mai curând este un ansamblu de relicte din vechi filoane pierdute. Un panteon mitic propriu-zis este cadrul cultual al unei religii; panteonul folcloric al mitologiei româneşti nu poate servi un cult religios, care nu mai există decât în forme relictuale dispersate. Dar, oricâte riscuri ar comporta clasificarea lui, el poate fi clasificat într-un registru foarte larg. Vom deosebi: divinităţi sincretice (*Dumnezeu, Hristos, Sfântul Soare, *Sânpetru, *Ursitoarele, Maica Domnului, *Sfânta Vineri, *Sânicoară, *Ion Sântion, *Sfânta Duminică, *Sfânta Miercuri, *Sfântul Andrei, *Sfântul Antipa); semizei (*Zburătorul, *Crăciun, *Crăciuneasa, * Luceafărul, *Trif Nebunul, *Foca); *strămoşi arhetipali (*Moşii, *Uriaşii, *Novacii, Mos *Adam, Moaşa Iova / *Eva, *Tinereţe-fară-£>ătrâneţe); personificări calenda-ristico-meteorologice (* Sânţii ie, * Paparuda, *Baba Dochia, *Sânvăsii, Vântul Turbat, Moş Crivăţ, *Zorilă); *zâne bune (*Iana Sânziana / Sora Soarelui, *Sânzienele, *Ileana Cosânzeana, *Inia-Dinia, *Piaza Bună); zâne rele (*Iele, *Rusalii, *Brehne, *Piaza Rea); eroi arhetipali (*Făt-Frumos, *Agheran Viteazul, *Aleodor împărat, *Ler împărat); personaje magice binevoitoare (*Ageru-ochilor / Ochilă, *Ageru-pă-mântului); *demoni (*Căţehil pământului, *Muma-Pădurii, *Moşul-Codrului, *Vâjbaba, *Baba Cloanţa, *Baba Hârca, *Drăgaica, *Vâlva, *Joimăriţa, ^Marţolea. *Goga, *Oaca. *Pâca. *Stima apei, Stafiile, ^Pricoliciul, ^Strigoii / ivforoii, *Spiriduşul, *Dracul - şi variantele: Scaraoţchi, Nifârtache, * Aghiuţă, Michiduţă, de asemenea, *Sfânta Sâmbătă); iniţiaţi (*Meşterul Manole, *solomonarii); suflete sacralizate (*Blajini / Rohmani); monştri (*Balauri, * Zmeul, *Dulful, *Ghionoaia, *Scorpia, *Căpcăuni, *Strâmbă-lemne, *Sfarmă-piatră, Ciută-nevăzută, *Statu-palmă-barba-cot); animale sapienţial- oraculare (*Oaia Năzdrăvană / *Mioriţa, *Pasărea Măiastră, *Calul Năzdrăvan, *Ariciul, *Albina). Alături de acest panteon sunt clasificabile: *elementele (*apa vie, *apa moartă, * focul nou); diferite obiecte, plan te şi unelte magice (*roţile de foc, *Buşteanul Ielelor, carul de foc, căruţa cu cai de foc, Ceasornicul casei, *căciula fermecată, *mătrăguna, *iarba fiarelor); coregrafia magică (^Căluşarii, Jocul fetelor de la Căpâlna); *sărbători, *ritualuri, ceremonii cultuale (*Alămor-Alimori, *Hodăiţele, *Armin-den, *Caloianul, *colindele, Ziorile, *Brezaia, *Paştele Blajinilor); precum şi o geografie mitică (Tărâmul Celălalt, *Apa Sâmbetei, Gâr-liciu-pământului, Valea Plângerii, Muntele Alelei, Mănăstirea Albă, Valea Zânelor, Mănăstirea Calu-Gastru). Panteonul mitofolcloric românesc nu poate fi reconstruit pe axul artificial al unei perechi de divinităţi cosmogonice şi supreme, neatestate decât periferic şi accidental, asa cum procedează Romulus Vulcănescu plasand în centrul scenariului său mitologic dualitatea fraternă Fărtatul - Nefărtatul (cf. Mitologie 405 MITOLOGIE ROMÂNEASCĂ română, Bucureşti, 1985, passim)'; cele două personaje sunt simpli demoni, citaţi de Elena Niculiţă-Voronca numai într-o variantă bucovineană, cu rol cosmogonic nespecific tradiţiei mitice indoeuropene, şi nerecunoscuţi de mitologia românească în ansamblul ei. Acest mit uralo-altaic, cu variante în mitologia fino-ugrică, adus de tătari sau de însoţitorii lor, ţiganii (sec. XIII), nu a putut fi sincretizat în tradiţia mitologiei româneşti, care l-a minimalizat printr-un efect organic de respingere. Mitologia românească, aşa cum există ea în înregistrările folcloriştilor, nu are divinităţi absolute; panteonul popular l-a inclus pe Dumnezeu, văzut ca moşneag benefic, doar printre divinităţile principale, fără rol central. în formele cognoscibile azi, m.r. nu cuprinde un panteon ierarhizat de zei, nici nu şi-a elaborat un model propriu de univers coerent; divinităţile sunt sau *duhuri de categorie inferioară, provenite din *animism, sau zeităţi secundare de origine totemică, monştri polimorfi sau zoomorfi, demoni, *genii, chiar ^eroi civilizatori, numeroase *zâne etc. Toate acestea au suferit îndelungate mutaţii şi restratificări, de la *mitologia dacogeîică de bază, timp de 20-25 secole, în lungul ciclu de invazii, până la venirea turcilor în sec. XVI. înregistrările au început foarte târziu şi s-au făcut rareori calificat, iar un corpus folcloric nu este în măsură egală şi un corpus mitologic. Din materia existentă se pot defini totuşi mai multe trăsături specifice ale mitologiei româneşti: a) lumea e populată de duhuri rele şi viclene, care pot fi însă păcălite de inteligenţa (recte: şiretenia) omenească, deşi omul nu se angajează în lumea duhurilor decât sau din însărcinare împărătească, sau din vocaţie eroică, sau provocat de ele; b) destinul e implacabil (sensul oracular al Mioriţei, unde *oracolul nu e prevenire, ci anunţarea obiectivă a unui eveniment inevitabil care, inclus în mecanismul destinului, devine un fenomen cosmic ce nu mai poate fi oprit sau modificat; tot aşa când, rătăcit la răscruce, Făt-Frumos întreabă o bătrână, de obicei pe Sfânta Vineri, încotro să meargă, i se răspunde invariabil: „De vei apuca la dreapta, te vei căi, de vei apuca la stânga, iarăşi te vei căi“); c) credinţa într-un tărâm secund, paralel (Tărâmul Celălalt) unde există o viaţă parahumană păgână, liberă, încântătoare şi eternă; de obicei acest al doilea tărâm e locuit sau numai păzit de Zmei; rareori are caracter infernal şi niciodată unul paradisiac în sens biblic (influenţele bisericeşti nu au pătruns în acest mit); d) convingerea că există undeva (de obicei pe Tărâmul Celălalt) un domeniu magic al unei zâne numite Tinereţe - fără - bătrâneţe - şi - viaţă - fără - de - moarte, unde *timpul poate fi anulat şi unde unii eroi ajung, dar de unde invariabil pleacă, absorbiţi de dorul de casă şi, când se întorc, constată că acolo timpul se scurgea mult mai încet, iar aici ei îmbătrânesc şi mor imediat, pierzând efectul misterios care îi menţinuse tineri; deşi tema e universală, varianta românească a mitului e tratată în categoria ideală: tragicul fără lacrimă, neputinţa opţiunii; e) actele esenţiale săvârşite miraculos de eroii mitici (obţinerea apei vii şi apei moarte, omorîrea balaurilor, răpirea Ilenei Cosânzene, războaiele cu făpturi fabuloase sau magice), de obicei condensaţi în eroul arhetipal Făt-Frumos, sunt tot ideale, nefiind urmărite în interes personal, căci Făt-Frumos nu e cavaler supus până la evlavie suveranului său, el nu are stăpân, e suveran el însuşi, posesor liber al inteligentei, dreptăţii şi forţei, care şi ele sunt ideale; singurul care îl ajută consecvent este Calul Năzdrăvan, însă totdeauna un paradox îl sileşte să se supună altui destin decât al său (finaîurile fericite fiind interpolări folclorice sau cărturăreşti târzii), întrucât Făt-Frumos este de fapt un semizeu luciferic. O trăsătură esenţială a m.r. este lipsa de pragmatism (de unde şi rezonanţa ei cosmică, ceea ce o determină, artistic, să se transfere în sublim; fiecare *sacrificiu neagă scopul imediat, urmărind numai confundarea cu destinul universal al omului; omul nu se poate identifica însă cu timpul absolut si atunci el reintră obligat în timpul său mensurabil (ca după periplul spre Tinere-ţe-fară-bătrâneţe) şi nu se poate sustrage morţii, indiferent de modalitatea de a muri, astfel încât se abandonează discret intrării în moarte (Mioriţa); el nu poate construi fără a se sacrifica, şi atunci sacrificiul său dublu - adică jertfirea esenţelor -se transferă cu aceeaşi discreţie în operă, iar opera nu este nici cetate inexpugnabilă, nici labirint, nici zid defensiv, nici palat de hălăduire, ci o incintă sacră: biserica mitică, adică un *templu pentru glorificarea abstracţiei cosmice (Mănăstirea Argeşului); când posedă un depozit intelectual de cunoaştere, acesta nu este o carte, ci Cartea, care nemaiavând simple scopuri practic informaţionale, se rezumă la efectul magic al paralizării duhurilor malefice numai prin simpla lectură discretă care devine un înalt act de purificare, prin *exorcism, a incintei sacre a bisericii, dar de fapt al unui templu celest (Voinicul cel cu cartea în mână născut). Specificul mitologiei româneşti, indiferent de scenariile mitice absorbite în ierarhia etapelor, are o structură definitivă de tip pastoral, cu o cosmologie păstorească şi cu un panteon prin excelentă păstoresc: Dumnezeu e un cioban bătrân sau un baci, Sânpetru e patronul *lupilor, Mioriţa este oaia oraculară autoselectată din turmă, Ielele apar în poieni de codru, Zmeii sunt nişte războinici chiaburi proprietari de turme si cirezi, Baba Dochia, pietrificată, îşi păzeşte oiîe, Moş Adam e înmormântat în muntele Alelei, Făt-Frumos străbate munţii singuratici; în miezul acestei pastoralităţi globale, în aproape toate aceste personaje, se aud ecouri din condiţia precedentă cinegetică: Făt-Frumos, ca si adversarii săi Zmeii, vânează ca să se întreţină. £)ar nu există divinităţi sau personaje mitice fundamentale în m.r. care sa MITOLOdlE SCANDINAVĂ SI GERMANICA 1 406 fie ocrotitoare ale ogorului, plugului, hambarelor ori ale satului, după cum nici o zeitate populară autohtonă nu patronează cetatea sau pe meşteşugarii ei. Mitogeneza română s-a oprit la societatea pastorală arhaică; divinităţile complementare târzii (ca Drăgaica şi Paparuda), ca şi puţinele ritualuri agrare (Caloianul), provin din contaminări tardive şi nespecifice; în schimb ritualurile arhaice specifice (Alămor, Hodăiţele, Căluşarii), personificările meteorologice (Sântilie, Baba Dochia), zânele (Sânzienele) au un statut pastoral consolidat. § Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunate si aşezate în ordine mitologică, I—II. Mi-halcea-Cemăuţi. 1903; Tudor Pamfile, Mitologie românească, 1 Duşmani şi prieteni ai omidui; II Comorile, Bucureşti, 1916-1918; Povestea lumii de demult, Bucureşti. 1913; id., Cerul şi podoabele lui, Bucureşti, 1915; id., Văzduhul, Bucureşti, 1916; Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915; Marcel Olinescu, Mitologie românească, Bucureşti, 1944; Ion Muşlea-Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Bucureşti, 1970; Ovidiu Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976; Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978; G. Călinescu, Estetica basmului. Bucureşti, 1965; Mircea Eliade, De Zalmoxis ă Gengis-Khan, Paris, 1970 (trad. rom., De la Zalmoxis la Genghis-han, Bucureşti. 1980); Andrei Oişteanu, Grădina de dincolo. Cluj-Napoca, 1980; id., Legenda românească a potopului (în Viaţa Românească, nr. 6. 1984. p. 40 -54; nr. 12, 1984, p. 18-24); Mana lomtă. Cartea Vâlvelor, Cluj-Napoca, 1982; id., Drumul uriaşilor, Cluj-Napoca. 1986; Gh. Vlăduţescu, Filosof a legendelor cosmogonice româneşti, Bucureşti, 1982; Alexandru Popescu, Elemente de continuitate geto-dace în cultura populară românească (în Revista de etnografie şi folclor nr. 2. tom. 25. Bucureşti, 1980, p. 151-165); Romulus Vulcănescu. Mitologie română. Bucureşti. 1985; Mihai Coman. Sora Soarelui. Schite pentru o frescă mitologică. Bucureşti, 1983; id., Mitologie populară românească, 1 Vieţuitoarele pământidui si ale apei, II Vieţuitoarele văzduhului. Bucureşti, 1986-1988; Victor Kembach, Universul mitic al românilor, Bucureşti, 1994 mitologie scandinavă şi germanică Cu distincte repere în fondul mitologic indoeuropean (vechi norv. *Asa < sanscr. Asura, numind global clasa de *zei; identitatea între divinităţile elementelor; *vaca primordială cosmică *Auahumbla < vedic. *Kamadhenu; războaiele cereşti între zei şi *demoni; similitudini escatologice, ca intre iama *Firpbuhvethr şi iama diluviană legată de refugiul *Var, dintr-un mit iranian, descrisă în *Avesta), dar şi cu numeroase trăsături originale, ţinând în primul rând de zona nordică a formării acestei *mitologii, printre care concepţia, aproape unică, despre un amurg al zeilor (*Ragnardkr) sau pacea definitivă si fuzionarea de după un război dificil între clasele Asa (elementul solid) - adică zeii Aseni (Aesir) şi *Vana (elementul lichid) - adică divinităţile acvatice Vana (Vanir) din a căror primă colaborare rezultă *Kvasir, încarnarea înţelepciunii şi a poeziei, m.s. pare a fi, între creaţia lumii şi amurgul zeilor, ca între două glaciaţii. *Cosmogonia, relatată în *Edda, porneşte de la o stare primordială, care nu este însă un *haos, ci o arie cu două teritorii strict delimitate: *Niflheim (lumea de ceaţă) şi ^Muspellsheim (lumea de *foc), despărţite de o zonă neutră pustie: ^Ginnunga Gap şi ambele populate de *uriaşi. După multe milenii, deasupra zonei pustii, flăcările se întâlnesc cu ceaţa îngheţată şi stropii condensaţi se adună într-o formă vie: *Ymir« gigantul frigului, pe care-1 alăptează vaca Audh umbla; totodată ea linge ţurţurii de gheaţă sărată şi modelează o fiinţă preumană incertă, din care se naşte *Borr, întâia fiinţă divină; din iubirea lui cu Bestia, o fiică de uriaş, se nasc primii 3 zei: *Odhinn (viitorul zeu suprem), *Vile şi *Ve, care îl ucid pe Ymir şi din cadavrul lui construiesc universul. Sângele lui Ymir produce un *potop universal care-i îneacă pe uriaşii din Niflheim, salvându-se numai *Bergelmir cu soţia lui, pe o corabie. Cadavrul e pus întâi în pustiul Ginnunga Gap; cei 3 zei fac din carnea lui Ymir pământul, umplând albiile despicate cu sângele lui şi ele devin fluvii, iar mormanele de oase devin munţi, părul lui sunt *pădurile, Odhinn făcând din craniul uriaşului *cerul şi împrăştiindu-i creierul sub formă de nori; prinosul de sânge a alcătuit oceanul care înconjoară lumea, despărtjnd-o de noul tărâm, unde s-au mutat uriaşii: scânteile căzute în Ginnunga Gap din Muspellsheim, fiind aruncate pe cer, devin aştri, iar doi copii de uriaşi ajung vizitiii celor doi aştri principali: *Soarele şi *Luna; între cer şi pământ se face o punte de legătură: *Bifrdst (curcubeul). Odhinn împarte universul în 9 lumi situate vertical (de sus în jos): Muspellsheim (focul); *Asgardhgr (cerul zeilor, cu un câmp de adunări Yddavalr, unde, în piscul Hlidskjalf, se află marele palat al lui Odhinn: ValholI / *Walhalla, în care e aşezat tronul marelui zeu şi unde sunt adăpostiţi, postum, eroii; dar ValholI este un *Paradis tragic, pentru că e supus nu eternităţii, ci duratei: zeii şi chiar zeul suprem, împreună cu eroii recuperaţi, trăiesc îngrijoraţi deopotrivă de inevitabila lor pieire, cu tot cu universul, în Ragnardkr); Ljosalfheim (tărâmul spiritelor luminii); Vanaheim (lumea ^spiritelor apei); *Midgardhr / Mannheim (lumea umană: un disc înconjurat de ocean); *Yotunheim (lumea uriaşilor, dincolo de oceanul de centură); Svartalfheim (prima zonă subterană, adăpostind *duhurile nopţii); Hell / Hellheim (lumea morţilor sau * Infernul, de sub stăpânirea zeiţei *Hef); Niflheim (lumea inferioară extremă, a gerului şi ceţurilor, păzită de *dragonul *Nidhoggr). Partea arhaică din *Edda Veche vorbeşte de 12 zei: Odhinn (la germani, *Wotan), zeul suprem; *Thorr, zeul trăsnetului şi al războiului, posesorul ciocanului magic *Mjolnir; *Loki, zeul nefast al focului subteran şi al *morţii; *Baldr, simbolizând dreptatea şi natura care renaşte, dar mai ales suveranitatea noii lumi postcatastrofice *Himli. 407 MITOLOGIE SLAVÀ când el va deveni zeul stăpân în locul dispărutului său tată Odhinn; *Tyr, patronul bătăliilor; *Bragi, personificarea înţelepciunii, elocvenţei şi poeziei; crainicul divin *Heimdallr; *Honir, raţiunea; *UlIr, viteza ş.a., precum şi de 26 zeiţe, în primul rând, *Frigg: pe lângă zeii Aesir, sunt divinităţile binevoitoare Vanir: *Njordhr, ocrotitorul mării, Freyr, patronul belşugului terestru ş.a. Universul mai e populat de uriaşi, spirite nefaste şi binevoitoare, monştri, gnomi, fecioare cereşti. Interesanta *antropogonie scandinavă are origine probabil totemică şi e legată de o străveche *dendrolatrie nordică: cei 3 zei principali din prima etapă a formării religiei nordice: Odhinn, Hônir şi Loki, confecţionează prima pereche umană din doi copaci de pe ţărmul mării: frasinul *Askr (bărbatul) şi ulmul *Embla (femeia), cărora Odhinn le-a dat suflet, Loki sânge şi Hônir raţiune. Universul, cu toate tainele lui, e simbolizat de arborele ^Yggdrasill\ la rădăcina căruia Odhinn a zăcut în timpul primordial 9 nopţi, sorbind înţelepciunea cosmică şi plătind-o cu pierderea unui ochi. Forma de *escatologie rezidă în amurgul zeilor de după marele *război ceresc Ragnarôkr, precedat de iama triplă Fimbulwethr (când va îngheţa totul sub zăpezi) si va începe cu momentul dezfănţuirii lupului *F*ènrir, care va înghiţi soarele, iar arborele înţelepciunii Yggdrasill se va clătina şi războiul între zei şi giganţii frigului va fi anuntat de cornul Hjalar al lui Èeimdallr, zeul care îl va ucide pe Loki, dar va fi ucis concomitent cu victima sa. Lupul Fènrir îl va înghiţi apoi pe Odhinn, iar Yggdrasill se va aprinde şi va carboniza lumea. După aceea - când Soarele se va întuneca, vor cădea toate stelele şi apele vor înghiţi pământul - universul va ajunge o stare de haos. Renaşterea îndepărtată a universului va căpăta alte forme, fără Odhinn şi Thorr, însă cu zeii simbolici *Honir (raţiunea), *Magni (forţa), *Modi (îndrăzneala) şi Baldr (tinereţea), omenirea regenerându-se din două principii vitale, conservate într-o *pădure unde în toată perioada dezastrului au fost hrănite cu rouă, şi va trăi fericită în noua lume Himli, când pământul se va acoperi din nou de pulsaţia vieţii, iar grâul va creşte nesemănat. Cercetătorii nu au ajuns la concluzii identice asupra acestui straniu secret genealogic al dezastrului şi reconstituirii lumii şi zeilor, în alt univers şi în altă generaţie divină: momentul catastrofal Ragnarôkr a fost pus în succesiune cu escatologia *zoroastrismului iranian din Avesta; iar tragedia lui Baldr: (uciderea lui cu ramura de vâsc: —> *creanga de aur), după instigaţia lui Loki, urmată de întoarcerea în fruntea universului regenerat, a fost omologată (*Mannhardt) cu mitul zeului care moare si învie (cum procedase si J. G. *Frazer) - de tip adonisiac (—>Adonis). Un studiu comparatist asupra detaliilor din Edda şi *Mahăbhărata l-a condus pe Georges *Dumézil la o interesantă ipoteză care exclude influenţa sau împrumutul: „Amploarea şi caracterul regulat al acestei armonii între Mahăbhărata si Edda rezolvă, cred, problemele zeilor Baldr, kôdhr, Loki, precum şi problema Ragnarôkr, care din eroare au fost separate“, problema fiind „rezolvată într-un mod neaşteptat, lăsând la o parte [...] soluţiile bazate pe teoria împrumutului iranian, caucazian sau creştin, punând în lumină un mit vast asupra istoriei şi destinului lumii, asupra raporturilor dintre Rău şi Bine, care trebuie să presupunem că se şi constituise înainte de dispersare, cel puţin la o parte dintre indo-europeni“ (Zeii vechilor germani, 1958/ Varianta germanică a m.s. prezintă diferenţe neînsemnate, mai ales onomastice; ea a reluat însă mai amplu şi miturile eroilor (*Siegfried) şi *mitul blestemului aurului (comoara furată a *Nibelungilor) (—> blesteme). § Jakob Grimm, Deutsche Mythologie, Gôttingen, 1835; H. R. Ellis, The Road to Hell, Cambridge, 1943; Ake Ohlmarks, Heimdall und das Horn, Uppsala, 1937; J. de Vries, Altgermanische Religionsgeschichte, I—11, Berlin, 1956-1957: A. B. Rooth, Loki in Scandinavian Mythology, Lund, 1961; Jean 1. Young, The Prose Edda of Snorri Sturlusson, Berkeley, 1966; E. Mogk, Germanische Religionsgeschichte und Mythologie, Berlin-Leipzig, 1970; Georges. Dumézil, Mythes et Dieux des Germains, Paris, 1959; id., Loki, Paris, 1986 mitologie slavă O mitologie unitară nu s-a format la slavi niciodată, căci în perioada expansiunii răsăritene a ^creştinismului, triburile de slavi erau încă risipite şi necomunicante. *Zeii (slav 6i>n> > rus 6oe - zeu < sanscr. bhaga), putini şi imperfect cunoscuţi, specifici ariilor geografice tribale, nu au constituit un *panteon coerent. Totuşi câţiva, cu atribute fundamentale în viaţa pastoral-agrară, devin la un moment dat comuni aproape tuturor slavilor. Cel mai important, zeul principal panslav, fără a fi însă si divinitate supremă, era zeul tunetului *Perun. (jum viaţa de păstorit şi agricultură depindea în primul rând de condiţiile atmosferice, un grup de zei cu un *cult mai răspândit coagula mai ales atributele modificărilor din atmosferă, Perun fiind primul dintre egalii săi: *Svarog (*cerul senin), *Dajbog (*soarele), dar şi alţi zei solari - *Hors şi tricefalul *Triglav, creatorul cerului, ^pământului şi *apei. Răspândit aproape ca şi Perun pe care, cultual vorbind, îl secondează, era *Sviatovit, zeul războiului şi al semănăturilor. Acestora li se adăugau divinităţile gospodăreşti: *Veles (ocrotitorul turmelor), zeiţa *Mokosi (protectoarea căminului casnic şi a îndeletnicirilor femeieşti). Dar, într-o *religie încă prea puţin dislocată din cultul *strămoşilor totemici (-» totem) şi din *credinţele animiste (—> animism), o mitologie subalternă popula mediul ambiant cu *duhuri, fie binevoitoare: *Domovoi (comparabil cu grupul roman Lares domestici', —> Lares), fie mai ales rele: Krt (sau Ciort, un duh satanic, identic cu *dracul), *Rusalka (fecioară a apelor, cu coadă de MITOLOGIE SLAVĂ 408 peşte), *Liesii (duh silvestru), *Kikimora (un soi de vampir feminin), *Baba Iaga (echivalentă cu *Muma-Pădurii), *Kascei-cel-nemuritor ş.a. Mitografii propriu-zise nu sunt (afară de ecourile vagi din Cântarea oştirii lui Igor), ele fiind suplinite în modestă parte de basme şi de bîline (un fel de rapsodii eroice anonime). Unii zei mai importanţi aveau statui, de obicei de lemn, constituind centre de *capişti. Probabil din cauza dispersării zonelor mitologice slave şi în absenţa unui bogat folclor cuprinzând relatări consistente de mituri, în momentul creştinării slavilor (sec. X), mai multe divinităţi păgâne au fost absorbite de noua religie, devenind nişte zei hibrizi: *Kupalo, iniţial probabil un zeu al fertilităţii pământului şi al ploii şi izvoarelor, a fost suprapus sf. Ioan Botezătorul (KoynaTH - a scălda); *Koleada, zeitatea ^sărbătorilor de sfârşit de an, devenind *simbolul comun al *colindelor de *Crăciun şi de Anul Nou; Perun însuşi s-a confundat cu profetul Ilie, care în credinţele populare din lumea ortodoxă răsăriteană nu e mei el sfântul creştin Ilie, ci o semidivinitate a tunetului, care-şi hurducă roţile căruţei pe drumurile norilor (îliiă). Unii mitologi din Rusia (V.V. Ivanov, V.N. Toporov) afirmă că protoslavii au avut o mitologie unitară, atât timp cât au constituit un popor unitar, adică până spre sfârşitul mileniului I e.n., şi că mitologia lor s-ar fi diferenţiat pe măsură ce diferite ramuri slave, părăsind teritoriul protoslav dintre Vistula, Carpaţi şi Nipru (unde ar fi rămas un nucleu originar), s-au răspândit în Europa centrală şi răsăriteană, de la Elba la Nipru şi de pe litoralul sudic al Mării Baltice până în nordul Balcanilor; astfel s-ar fi produs diferenţieri şi ar fi apărut variante locale, care au mai păstrat mult timp trăsăturile esenţiale ale mitologiei panslave. Dar ipoteza nu e demonstrabilă. Abia kneazul Vladimir al Kievului încearcă să instituie un cult slav unitar: „în anul 980, el a adunat pe una dintre colinele din Kiev un foarte mare număr de idoli ai diferiţilor zei (Perun, Veles, Dajdbog, Hors, Stribog, Mokosi) dând poruncă să li se facă rugăciuni şi să li se aducă sacrificii“ (S. A. Tokarev, P(>.iu<>ufi n ucmopuu na pogon .unpa, IVlocKita, 1965, p. 232). Dar aceiaşi Vladimir, interesat de problemele religioase în vederea unei unificări politice, în 988 creştinează poporul prin edict. Documentul atestând această încercare este Cronica de început; textul acesteia insistă asupra statuii lui Perun, acordându-i probabil rangul suprem: „Perun de lemn, iar capul de argint şi mustaţa de aur“. Texte mitografice vechi slave nu s-au păstrat; ele au fost distruse în perioada introducerii forţate a creştinismului. V.V. Ivanov şi V.N. Toporov consideră posibilă reconstituirea elementelor mitologice fundamentale cu ajutorul unor texte secundare sau pe baza materialului folcloric şi arheologic, indicând, drept surse principale, însă cronicile medievale latine şi germane (pentru slavii baltici), scrierile unor cronicari slavi (pentru triburile cehe şi polone), lucrările polemice antipăgâne (pentru slavii răsăriteni) şi diferitele informaţii din operele scriitorilor bizantini (începând din sec. VI, de la Procopius din Cesareea) şi ale geografilor arabi şi europeni din evul mediu. Dar la perioada mitologică paleoslavă nu se referă decât aproape numai modestele rezultate ale săpăturilor arheologice, care au scos la iveală câteva sanctuare (Arkona baltică, Novgorod etc.), dând posibilitatea reconstituirii schematice a unor *ritualuri; mai există unele rezultate din cercetările de mitologie comparată. După Ivanov şi Toporov, mitologia sclavilor antici se prezenta stratificată; în nivelul superior intrau zei cu atribute generalizate (rituale, juridice, militare, economice ş.a.): Perun, Veles şi o zeiţă cu nume necunoscut, însă cei doi zei erau în conflict perpetuu, primul hotărînd descărcările atmosferice, celălalt răpindu-i primului vitele, oamenii şi poate chiar soţia; Perun locuieşte fie în cer, fie pe creste de munţi, iar Veles pe pământ, de obicei în formă de şarpe (deşi e un *mutant, ivindu-se şi ca om, *caî sau *vacă); victoria e convertită într-o ploaie fertilă; în acest prim nivel aromai fi funcţionat Svarog, Svarojic, Dajdbog, poate *Iarilo si Iarovit:; în următorul nivel figurau divinităţife ciclurilor naturii, cum sunt anotimpurile, de asemenea zeii grupurilor de rudenie (*Rod), poate şi unele divinităţi feminine, ca Mokosi; nivelul mediu includea personificări atributive întrucâtva mai abstracte: *Dolîa, *Liho, Pravda, Krivda, Smerti, Sud, iar bog (zeu) intrând adesea în componenţa teonimelor acestui nivel (Dajdbog, *Cernobog); nivelul eroic ar fi cuprins pe *eroii civilizatori, *strămoşi ai triburilor sau întemeietori de state (Kii, Ceh, Li ah, Krak ş.a.), ca şi monştrii *Rarog, Vuk - şarpele de foc) sau personaje de basm (Baba Iaga, Kascei-cel-nemuritor); în nivelul inferior erau clase de duhuri neindividualizate (Domovoi, Liesii, Rusalka, *Vila, Kikimora) sau de animale (*ursul, lupul) sacralizate (cf. art C Aanti ucu oh Muifio.ioeiui în enciclopedia Mu0bt ho pogon .utipa, II, p. 450^456). Privită dintr-un unghi comparatistic, pe lângă fondul ei indoeuropean, m.s. a încorporat divinităţi şi ritualuri străine: printre acestea, figurează şi câteva din vechea *mitologie românească: Koleada (—> colinde), Korocun (—> Crăciun), Rusalka (Rosalia latină - sărbătoarea de primăvară a trandafirilor, probabil din latina târzie a Daciei postromane). § L. Leger, La Mythologie slave. Paris, 1901; Ab'a.i. . li. Kopm. B.KKjuMupoHbi fio.’u, XapbKOB, 1904; A. Briickner, Mitologia slava, Bologna. 1923; E. B. Ahhmkob, H nune ce o u gpe.GHHR Pyc.b, llcTepoypr. 1914; L. Niederle, Zivotstarych slovanu, Praha, 1924; E. KarapoB, Pe.iueuft ĂpeuHUX C.JOORH; VlocKBa, 1915; V. Mansikka, Die Religions der Ostslaven Quellen, Helsinki, 1922; Anca Irina lonescu. Lingvistică şi mitologie. Contribuţii la studierea terminologiei 409 MITOLOGIE VEDICĂ credinţelor populare ale slavilor, Bucureşti, 1978; A. PbiftaKOB, H.ibmectmu) gpetmttx c.iatifui, VIocKua, 1981; B. B. lluaHou, 13. H. Tonopou, //cc.iegoaoHUH oă.iacnm c.KiaHHCKUx gpnonormeu, VlocKBa. 1974 mitologie vedică ~ Mitologia Indiei prearice Vestigiile arheologice de la Mohenjo-Daro şi Harappa, din Valea Indului, după presupunerea lui E. Mackay, ar conţine mărturii despre *cultul câtorva divinităţi, identificate apoi de triburile arice de invazie cu propriii lor zei: *Qvâ-Pagu-pati, reprezentat la Harappa de statuete trifaciale, poate şi *Părvati; totuşi tipologia unor statuete aduce mai mult cu zeii şi semizeii sumerieni (de pildă chiar cu *Ghilgamesh). Arheologia a descoperit urme de *culte falice. Aceste popoare arhaice, care au creat o puternică civilizaţie şi o cultură originală în India nord-vestică din mileniul III î.e.n. (cultura protoindiană) au fost şi strămoşii popoarelor dravidiene (andhra, tamili - locuind în sudul Indiei şi parţial în ins. Ceylon, mitica *Lanka, malayalami ş.a.); acestea, creatoare şi ele ale unei culturi ramificate, de tip preindoeuropean, au influenţat formarea *miturilor şi ^credinţelor religioase ale triburilor de inzi, care, cucerind India, şi-au constituit propria lor cultură din epoca vedică. în mitologia dravidiană pare să fi fost dominant cultul zeiţei-mame (şi implicit al energiei sexuale feminine, ca energie cosmică), uneori personificată în cumplita zeiţă a *mortii şi războiului, Kottravey, care se va contopi mai târziu ca zeiţa vedică *Durgâ. Dravidienii au conservat un şir de crâmpeie din mitul *potopului universal, care le-a alungat *strămoşii dintr-o stranie patrie originară scufundată, identificabilă ipotetic, după vagi indicii geologice, cu continentul arhaic numit convenţional Gondwana. ~ Mitologia vedică, de fapt cea fundamentală a Indiei, e descrisă şi comentată filosofic în cele 4 *Veda, în *Mahăbhărafa, în ciclul *Upanişad şi în alte scrieri vedice, din ea derivând si concepţiile mitoreligioase ulterioare, postveciice. *Dyaus Pitar, personificarea *cerului, este probabil divinitatea arică tribală cea mai veche, dintr-o epocă a unui *panteon de campanie, încă aproape nediferenţiat. Iniţial, divinităţile formau 2 clase egale în putere şi drepturi: *Deva, devenind ulterior *zei, şi *Asura (sanscr. asura - pars. ahura), devenind mai târziu *demoni. Religia vedică adora un număr mare de divinităţi organizate într-un *politeism mobil, de tip henoteist (—> henoteism). Astfel, triada vedică supremă din epoca cea mai timpurie se compunea din *Agni (focul), *Indra (fulgerul) şi *Surya (soarele). Dar, treptat înmulţit, panteonul Indiei e unul din cele mai fluctuante: era venerată o divinitate sintetică, *Vigvedevăh (Toţi Zeii) cu 10, 12 sau 13 elemente, iar zeii fundamentali (nu totdeauna aceiaşi) erau 33; însă inventarul total al divinităţilor vecîice ajunge la cifra de 3399. Max *Miiller a emis, asupra acestei fluctuaţii, teoria henoteismului vedic; în prim plan era de obicei zeul căruia i se închinau credincioşii la un moment dat, ceilalţi venerându-se ca divinităţi familiale sau zei tribali (Indra, zeu al fulgerului, în epoca de cucerire a teritoriului Indiei, e învestit cu prerogativele războiului, apoi importanţa lui cultuală decade). De altfel, nici mitul cosmogonic nu discriminează net clasele divine: în perioada creaţiei lumii materiale, laptele primordial compunând oceanul unic e amestecat laolaltă de grupurile Asura şi Deva, şi pe măsura închegării lui apar: nectarul sacru (soma), *vaca cosmică sacră *Kamadhenu, alte divinităţi şi obiecte; totuşi marele act cosmogonic începe cu trezirea lui * Vis nu, care dormea pe * cobra *Ananta -semnificând absenţa *timpului (într-o variantă mai târzie, cu primul impuls de rotire imprimat de autocreatul *Brahmă *rotii timpului, până atunci inertă); *simbolul actufui de autocreare sau autotrezire înseamnă *sacrificiul de sine al zeului creator, în ipostaza sa primordială: *Prăjăpati. O clasificare după structuri, practicată curent, ar despărţi zeii vedici în 3 categorii: cereşti -*Vâruna (regele cerului şi al ordinii universale), *Mitra (zeul razelor solare legând pe oameni de zei), *Savitar (furnizorul apei cereşti şi creatorul vieţii), Surya (discul solar), Vişnu (creatorul universal), gemenii Aţvinau (*Aţ'vin), divinităţile *Aditya; atmosferici - *Indra (descărcările atmosferice), *Rudra (zeul distrugător, mai târziu ipostaza negativă a lui Qvă), *Văyu (Vântul), Parjanya (norii si ploaia); *htonici - *Agni (focul, primitorul jertfelor), *Brihăspati (ocrotitorul sacrificiilor), *Soma (zeul băuturii divine). Zeul morţii, *Yama, apare abia în scrierile vedice târzii, când se vorbeşte distinct şi de reîncarnările desăvârşirii f—» avatara). în general, personalitatea zeilor vedici e instabilă, atributele lor migrează de la unul la altul, numeroşi zei par să devină simple ipostaze atributive ale altor zei; astfel, în epoca iniţială, zeul suprem se numeşte fie Varuna, fie Mitra (Suveranul), dar de asemeni *Vi$vakarman (arhitectul universal) *Parameşthin (Stăpânul Universului), *Dhatar (Instauratorul), *Ary>aman (Ospitalierul). Existenţa mitică a zeilor vedici are o anume solaritale intimă: cele mai multe divinităţi fiind antropomorfe, duc o viaţă aproape imorală (totuşi fără ostentaţia celor din *mitologia greacă şi nescutiţi de consecinţele culpabilităţii, ca de exemplu Indra, blestemat odată de un *rişi, pentru adulter; —> blesteme), cu lupte fratricide, erotism neîngăduit (cu incest, adulter şi patimi carnale pure, crime pasionale ş.a.), confirmând poate teza dependenţei nelimitate a m.v. de adorarea forţelor cumplite ale naturii. Pe de altă parte, m.v. e construită pe intuiţiile profunde, capabile de abstractizare, care au izvorît din examenul principalelor mari întrebări cosmice: ideea de timp în sine (Ananta - absenţa timpului; trezirea lui Vişnu - începutul mişcăni universale), finalitatea MITOLOGII CAUCAZIENE 0 410 destinului cosmic (cele 4 *yuga ducând la Mahăpralaya - marea distrugere a universului) văzut ca un ciclu de pulsaţii universale prin distrugeri şi renaşteri succesive (ceea ce ar corespunde întrucâtva termenilor de astrofizică modernă implozie-explozie din modelul cosmologic al unui univers pulsatoriu). în concepţia mitologică a Indiei, zeii trebuiau să aibă trăsături distinctive specifice: veşmintele lor nu sunt atinse de praf; ei poartă pe cap cununi mereu proaspete, neatinse de vestejire; nu asudă; nu clipesc din ochi; stând în picioare, nu ating pământul cu tălpile; în acest sens, e semnificativă o caracterizare din naraţiunea despre Nala si Damayanti: „Ea îi văzu ’pe toţi zeii, lipsiţi cfe sudoare, cu ochii nemişcaţi, fără pulbere pe ei, având cununi proaspete şi stând în picioare, fără să se atingă de pământ“ (Nalopăkhyăna, V, 25). Corpul scriptural al religiei vedice îl alcătuiesc Vedele, compuse în vechea sanscrită vedică şi transmise oral, cărora li s-a atribuit un caracter revelat şi sacru; continuatoarea limbii vedice sacre, sanscrita propriu-zisă, este o limbă savantă, considerată sacră şi ea, care s-a menţinut însă vie până azi, ca limbă a straturilor intelectuale din India; unul dintre marii gramatici ai antichităţii, Părtini, a fixat normele lb. sanscrite în 3976 reguli (sec. IV î.e.n., în opera sa Aşţădhyăyî), într-un tratat de gramatică „cu referinţe încrucişate, formalizată aproape matematic, recurgând la metalimbaj şi axiomatizare“ (Sergiu Al-George), dar despre care savantul antic se confesa că i-a fost revelată de divinitate. învăţătura vedică şi cea upanişadică aveau un caracter secret, strict iniţiatic, comunicându-se oral de la învăţător (guru) la discipol, nici o astfel de învăţătură neputând fi divulgată neiniţiaţilor: „Această învăţătură despre Brahma s-o comunice un tată fiului său celui mai vârstnic sau numai unui elev îndrăgit, dar nu altcuiva, oricine ar fi acela, chiar dacă i-ar da tot pământul înconjurat de apă si umplut cu comori“ (Chăndogya Upanişaa). Accesul la învăţătura textelor vedice se îngăduia în mod gradual fiecărei caste, în raport cu rangul social: cunoaşterea cărţilor sacre era permisă în profunzimi diferite, acces integral având numai brahmanii. ~ *Brahmanismul post-vedic este un stadiu mitologic de un rafinament superior, convertit într-o formă religioasă aristocratică, dominată de marele simbol al zeiţei *Măyă, iluzia divină, creatoare de lumi şi forme aparente, una dintre care e chiar zeul creator al universului, Brahma; panteonul brahmanismului venerează, în triada supremă, pe Brahma, Qvă şi Vişnu, „cei trei“ (—> Trimurti) simbolizând creaţia lumii (Brahma), conservarea (Vişnu) şi distrugerea ei (Qvă). Bazele doctrinare se află în cărţile brahmanice (—> Brămanas), care sunt comentarii explicative ale ceremoniilor de *sacrificiu, ale Ritualurilor sacre, ale imnurilor şi în genere ale textelor vedice, de asemenea, în Upanişad; călăuza doctrinară principală este *Manusamhitâ Reforma budistă Instituit ca religie oficială şi răspândit în India de regele *Açoka (sec. III î.e.n.), *budismul nu a negat zeii tradiţionali brahmanici, le-a negat doar puterea de intervenţie, predicând ideea că omul poate curma şirul reîncarnărilor (*samsăra) ca să intre în *Nirvana numai prin propriul său efort şi prin sacrificiile sale. Dezvoltându-se, faţă de budismul iniţial, în cuprinsul concepţiei *Mahăyana, doctrina nouă stabileşte drept scop suprem ajungerea după *moarte în suprema linişte nirvanică pe care oricine o poate obţine devenind sfânt (arhatf panteonul budismului mahayanist nu rămâne, cu timpul, decât o multiplicare atributivă a lui *Buddha (care ajunge o divinitate colectivă: o mie de Buddha) şi a unor divinităţi adiacente din categoria *Bodhisattva. - *Hinduismul a fost o replică la răspândirea budismului, de fapt un brahmanism revizuit, o religie foarte tolerantă şi având o doctrină mai populară, cu zei mai apropiaţi prin atributele lor de viaţa cotidiană a oamenifor, chiar cu absorbirea unor divinităţi străine identificate cu zeii vechi ai Indiei; printre divinităţile principale hinduistele impun: *Krişnâ, ca mântuitor, şi *Rămâ, ca erou popular, amândoi consideraţi reîncarnări ale marelui zeu Vişnu (al 7-lea: kăma, şi al 8-lea avatar: Krişnâ). § E. Mackay, Early Indus Civilizations, London, 1948; M. Wheeler, Civilizations of the Indus Valley and beyond, London, 1966; Nilakanta Sastri, The Development of Religion in South India, Bombay, 1963; J. Dowson, A Classical Dicţionar}-of Hindu Mythology and Religion, Geography, Hisfory and Literature, London, 1961; E. W. Hopkins, The Religions of India, Boston, 1895; A. Hillebrandt, Vedische Mythologie, I-li, Breslau, 1927-1929; Louis Renou, Vocabulaire du rituel védique, Paris, 1954; V. Papesso, Vedismo e brahmanismo, Bologna, 1931; E. J. Thomas, The History• of Buddhist Thought, London-New York, 1933; Max Weber. The Religions of India, London, 1958; Veronica Ions, Indische Mythologie, Wiesbaden, 1967; Georges Dumézil, Les Dieux des Indo-Européens, Paris, 1952 mitologii caucaziene Aglomerarea de etnii în Caucaz nu reprezintă o unitate culturală, nici religioasă, cu atât mai puţin lingvistică si mitologică; există numai un grad moderat cfe contaminare^ reciprocă a temelor mitologice principale. în Caucaz locuiesc câteva zeci de popoare, adesea radical deosebite între ele în ciuda vecinătăţii şi unor condiţii naturale identice. în genere cu demografie scăzută, cele mai multe popoare caucaziene au origini foarte vechi şi foarte diferite, cu genealogii uneori indemonstrabile şi cu înrudiri foarte rare. Unele popoare sunt unicate etnice: armenii, kartvelii (numiţi şi georgieni sau gruzini) - înrudiţi numai cu bascii din Pirinei, oseţii din Caucazul de Nord - urmaşi ai alanilor, abhazii de pe litoralul Mării Negre, apoi micile populaţii împrăştiate mai ales în Daghestan: adîgheii, kabarainii, cerhezii, cecenii, inguşii, 411 MITOLOGII CAUCAZIENE rutulii ş.a. Una dintre principalele teme mitologice comune sunt *Nartii, epos produs de oseţi (sau chiar de strămoşii lor alani); alte influente au operat spontan asupra m.c., lăsând ecouri din *miturile romane, bizantine, persane, apoi creştine şi islamice. • Mitologie armeană Originile miturilor armene provin din tradiţia statului antic Urartu, din miturile hurriţilor şi ale unor triburi de la marginea Asiriei, ca şi dintr-o oarecare influenţă persană; (divinităţi ca *Aramazd, Anahit, Vahagn derivă din modelele *zoroastrismului: *Ahura-Mazda, *Anahita etc.); vechiul *panteon al armenilor a suportat însă şi o influenţă mitologică semită (de ex. Barsham /Barshamin, derivând din *Baal Shamim, sau *Astkhik); pătrunderea timpurie a Creştinismului (301) a dus la identificarea unor divinităţi locale cu personajele hagiografiei creştine: *Garabet se confundă cu loan Botezătorul, Vahagn, zeul fulgerului, devine Egia (*profetul biblic Ilie). Zeii antici armeni -Vahagn, *Haig, *Aram - cu alura unor eroi întemeietori, sunt veneraţi ca *strămosi arhetipali; în variantele principale, *arhetipuf poporului armean este Haig, iar opera sa a fost consolidată de urmaşii săi: Aram şi regele Artavaz. în mitologia primară se regăsesc urme de *dendrolatrie şi mai ales *zoolatrie (cultul *şarpelui şi miturile unor păsări oraculare: cioara, cocoşul, barza), de asemenea un bogat fond de * mituri astrale (firesc într-o ţară în care a existat în antichitate, dar cu rădăcini încă în neolitic, o dezvoltată astronomie empirică) şi de mituri despre *uriaşi; motivul astral de bază este din fondul universal, cu nuanţe locale: fraternitatea între boare (*Are\v) şi *Lună (Lusin), iar cosmologia reduce aspectul *cerului la al unei cetăţi magnifice cu porţi de aramă; uriaşii au fost, la obârşia lor, nişte mari munţi însufleţiţi ulterior; în acelaşi plan mitic, pământul era susţinut de un taur, între coame. Influenţa religioasă de provenienţă iraniană a fost exagerată de autorii antici (de ex., „armenii respectă toate riturile sacre ale perşilor1* - Strabon, Geografia, XII. 14, 16). După unele opinii (S. B. Arutiunian), panteonul este un rezultat al etnogenezei armenilor, Aram şi Haig ar fi fost divinităţile a două triburi sau uniuni tribale arhaice, iar Aramazd ar fi fost adorat ca părinte al tuturor zeilor în epoca formării primului stat armean (Hayastan). Unul dintre eroii naţionali legendari. David din Sasun, este eroul epic principal; potrivit unui *simbol de mare semnificaţie mitologică, atunci când e captiv, David aruncă un os prin oblonul de stâncă al ferestrei şi face astfel o gaură prin care răzbate în celulă o rază de soare; iar primul efort miraculos al eroului este încercarea de a îndoi raza de lumină şi a o domestici: aici se observă însă un relict din mitul arhaic solar despre zeul soarelui, Arexv. • Mitologie kartvelâ (din ţara Sakartvelo) în mod constant, zeul suprem care a instituit şi care veghează ordinea universului a fost * Ghmerti, dar epoca creştină l-a identificat cu *Dumnezeu (fenomen petrecut şi la basci; —> mitologie bască); probabil marele zeu provine din categoria *spiritelor anonime din stadiul *animismului, căci în kartvelă există numele comune ghmerti - zeu, si ghmerta - zeiţă (poate de tipul * numen). Deosebit de interesantă este cosmologia mitică a kartvelilor. Universul era conceput în două planuri perpendiculare, vertical şi orizontal (kartv. skneli -lumea terestră, între zeskneli - lumea celestă / ad-litt. „mai presus de cer“, şi qxveskneli - lumea subpământeană / „infernul“); lumile diferă şi după culori: cerul este alb şi adăposteşte pe zei, împreună cu păsările şi cu flintele fabuloase; lumea medie este roşie şi e populată de oameni, animale şi plante; lumea inferioară, neagră, aparţine apelor subterane, *demonilor şi balaurilor; în plan orizontal, lumea umană are şi ea 2 teritorii; una este lumea din faţă, cea de aici, luminoasă si fecundă; cealaltă, lumea din spate, cea de acolo, este misterioasă, malefică, plină de primejdii, din care pricină un *tabii arhaic îi interzicea omului să-şi întoarcă privirea înapoi, în spate. Aceste lumi perpendiculare, în totalitatea lor, sunt înconjurate de o lume exterioară neutră, din beznă condensată şi din veşnicie imperturbabilă, în care nu este nimic. Tot sistemul de lumi este echilibrat de un stâlp (axis mundi) sau de un copac (arbor mundi: —» Arborele Cosmic). Trecerea dintr-o lume în alta le e accesibilă numai zeilor şi eroilor, dar periodic îi e permisă transgresarea şi omului de rând, cu condiţia „schimbării la faţă“ (kartv. gardatzwaleba), adică prin *moarte, deşi uneori omul viu poate ajunge acolo cu ajutoruf cailor fabuloşi (de ex. dus pe balul *Merani, care este însă calul morţii), al vulturilor, al unui berbec alb ori al unuia negru şi, desigur, cu sprijinul demonilor si al vrăjitorilor. Panteonul kartvel a suferit modificări, dar câteva trăsături de bază au rămas multă vreme neschimbate; ca la mai toate popoarele caucaziene, sunt nelipsite divinităţile cinegetice şi zeuî fierarilor; *Dali, zeiţa vânătorilor, ocroteşte şi animalele sălbatice ale *pădurii, iar Pirkushi este patronul atelierelor de fierărie. Toţi zeii sunt copiii lui Ghmerti: totuşi zeii *htonici, cu toţii fiind şi zei patronali, se află sub controlul şi poruncile directe ale zeului Kxviria, o veche divinitate falică (—> culte falice), ocrotitoare a fecundităţii vitale a pământului şi locuitorilor lui. • Mitologie oseto-alană Structura miturilor produse de vechii alani, porniţi din Caucazul de Nord şi ajunşi odinioară şi pe teritoriul Daciei, are prea puţine atestări documentare antice, dar poate fi reconstituită prin mitologia descendenţilor oseţi, locuitorii de azi ai patriei originare; alanii (cu etnonimul propriu yas) se răspândiseră la începutul erei noastre între Caucaz, Caspica, Urali, Volga, Don, o ramură stabilindu-se în sec. XIII în Moldova şi mai ales în 412 MITOLOGII DIN MESOPOTAMIA * Panonia (numele oraşului Iaşi provine de la etnonimul plural al acestui popor); erau de origine sarmatică. Baza mitologiei oseto-alane se regăseşte în *cultele primitive de formă animistă şi totemică; de ex. lanţul de atârnat ceaunul pe vatră era socotit sacru, era chiar personificat, numindu-se *Safa, iar o interesantă şi persistentă datină osetă este jurământul pe vatra casnică. Cel mai cuprinzător mit, cel despre *Narţi (grup de zei, eroi şi strămoşi totemici), prezent în diferite variante la cele mai multe popoare caucaziene, este însă de origine autohtonă; după expresia lui Georges *Dumézil, care a descifrat întregul mecanism al acestei mitologii, „eposul nart este osetin în esenţa sa“ {Mit şi epopee, I, Paris, 1968). Narţii sunt „eroi legendari, luptători, care au trăit în adânca antichitate“ (cf. op. cit.) şi se divid în 3 neamuri sau ramuri genealogice: Alagata, Ahscirtagkata şi Borata, fiecare neam avându-şi atributul specific: înţelepciunea, vitejia, averea -- ceea ce corespunde ceîor 3 caste sau celor 3 funcţiuni indoeuropene, decelate de G. Dumézil în panteonul tuturor religiilor arice şi în organizarea socială a popoarelor respective (suveranitatea, forţa, fecunditatea); cei din neamul Alagata, păstrătorul unei cupe magice, deţin funcţia regal-sacerdotală, ca şefi politici şi magi; în Ahsartagkata sunt războinicii, succedaţi în două generaţii: * Uryzmaeg şi Hamytz, *Soslan şi * Bat raz, ultimul locuind de obicei în cer; Borata sunt bogaţii, printre care mai ilustru este Boraefaernug. Dintre toţi aceştia, cel mai glorios e Batraz care, spre a deveni invulnerabil, s-a lăsat călit în atelierul faurului ceresc *Kurdalagon. Zeii au un pronunţat caracter cinegetic, pastoral şi agrar; se pare că zeul principal a fost Uatsilla, adorat ca producător al fulgerului şi ploii (de aceea sincretizat, sub influenţa *creştinismului, cu sf. Ilie), dar apoi ajungând protectorul agriculturii şi creşterii vitelor; animalele îşi aveau patronii lor: Falvar pentru turmele de oi; *Avsati, un vechi zeu vânătoresc, ocrotea animalele sălbatice „nobile“ (zimbrii, cerbii, căprioarele) şi era reprezentat ca un foarte bătrân cioban cu barbă albă; *Anigal era patronul albinăritului; *Tutyr era numit păstor al *lupilor (şi de acolo provine funcţia similară a Sfântului Petru / *Sânpetru din * mitologia româneasca). Fireşte, există si *credinţa într-un zeu dur, *Barastyr, stăpân al lumii morţilor. • Mitologie abhazâ Abhazii (cu etnonim propriu: apsua), pomeniţi prima dată în izvoarele istorice asiriene din sec. XI î.e.n. sub numele abeshla, iar în cele romane din sec. I—II, ca abazgi - popor de câteva zeci de mii de oameni - şi-au compus o mitologie originală, sub îndelungata influenţă a condiţiilor naturale, originale şi ele: munţii abrupţi şi foarte înalţi ai Caucazului, coborînd direct în apele Mării Negre. Zeul abhaz principal, *Aytar, era bineînţeles patronul creşterii vitelor şi avea numeroşi zei subalterni pastorali, printre care Mkamgaria, ocrotitorul bivolilor. Totuşi, zeul cel mai vechi este zeul solar Hayt, patronând propriu-zis cele două ipostaze solare: răsăritul şi asfinţitul, iar prin aceasta făcând legătura^ între lumea celor vii şi lumea morţilor, dar el însuşi locuind în mare, unde, printr-un gigantic orificiu acvatic, se scurg la el toate râurile din munţi. într-o etapă mai târzie, apar două personificări: Amra -soarele, ca femeie de o frumuseţe incomparabilă; şi Amza - luna, soţul zeiţei solare. Nu lipseşte un zeu al trăsnetului, Afa, şi nici, desigur, frecventul zeu caucazian al fierarilor: Shashwa. însă oamenii au un zeu (de un tip rar întâlnit în mitologia generală), *Aerg, care îi ocroteşte în toate împrejurările primejdioase ale vieţii: la război, la *vânătoare şi în călătorie. • Mitologie cerkezâ Cerkezii (un mic popor de păstori, răspândit până în Turcia şi în Irak, înrudit cu adîgheii şi, lingvistic, cu abhazii) şi-au umplut panteonul cu divinităţi specifice: Emish, patronul turmelor de oi, Ahin - al cirezilor de vite, Mezith, un zeu silvestru protejând pe vânători, Sozeresh - zeul mai comprehensiv al agriculturii şi fertilităţii câmpiilor, precum şi nelipsitul zeu al fierarilor, la cerkezi însă fierăria constituindjn vechile timpuri, totodată şi incinta magică a medicinei populare. Existase un zeu suprem, Thashkhuo, fără o prea distinctă personalitate atributivă; mai important în anume sens pare să fi fost *Shible, zeul descărcărilor atmosferice, dacă s-a menţinut atât de multă vreme datina ca omul ucis de trăsnet să fie onorat ca un privilegiat al cerului, iar mormântul victimei să fie considerat loc sacru. Numeroasele mici popoare (fiecare populând uneori numai câteva sate: avari, darghini, lezghini, laxi, ceceni, inguşi, kumici, tatii), conservându-şi specificul tradiţional, au totuşi elemente comune în mituri, ca o consecinţă a îndelungatei convieţuiri; astfel, eposul Narţilor osetini nu e străin unora dintre aceste populaţii, deşi în prelucrări proprii; tot astfel - divinităţile cinegetice, ca zeul *Abdal sau Awdal, prezent la avari, darghini şi laxi, şi patronând vânatul şi pe vânători (dintre animale, preferând însă zimbrii şi caprele sălbatice). H. Gelzer, Zur armenisehen Gdtterlehre, Leipzig 1896; M. Abeghian, Der armenische Volksglaube, Leipzig 1899; Vitejii din Sasun. Epopee populară armeană, trad. rom., Bucureşti 1971; VI. H. Mmkobo.hu, II pu Kooa nună AM ttpaHU. Toii.imcm, 1968; Georges Charachidzé, Le système religieux de la Géorgie païenne. Paris. 1968; V \1. . lnpp. boni e cm h a oxornu u oxotnHU un ü niuh y haeKoauen, Tm(|)1MC, 1905; J. \. \Kaoa, //.y mu0o.iuvu aô va.toe, ( a xymm, 1976; Georges Dumézil, Le livre des héros. Légendes sur les Martes, Paris. 1965. mitologii din Mesopotamia între Tigru şi Eufrat, civilizaţiile dezvoltate succesiv, dar adesea în întrepătrundere, şi-au împrumutat unele altora principalele *mituri, chiar şi pe cele reconstruite în mitografii literare sau teologice, astfel încât se poate vorbi de o mitologie a Mesopotamiei, 413 MITOLOGII DIN MESOPOTAMIA comună în esenţa ei tuturor popoarelor antice care s-au succedat între Tigru şi Eufrat, şi aproape unitară. Rădăcinile acestor mituri se află în tradiţiile timpurii ale culturii sumeriene. în concepţia sumerienilor, din marea primordială *Nammu, se naşte perechea unită *An (cerul) şi *Ki (glia) păstrandu-se în îmbrăţişare până când *Enlil, fiul acestei perechi, îşi desparte părinţii (dar cosmosul vizibil rămâne totuşi *An-ki *cer-*pământ). Enlil (comparabil cu egipteanul *Shu) simbolizează *aerul şi devine zeul suprem care separă şi totodată uneşte pământul cu cerul şi dă viaţă lumii, fecundându-şi întâi mama (Ki). în prima etapă a lumii, *zeii sunt singurele fiinţe raţionale populând pământul. Enlil ia de soţie pe *Ninlil, care naşte pe *Sm, Zeul-lună. Curând zeii se înmulţesc într-un *panteon riguros; mai întâi cei 4 zei fundamentali: An, Enlil, *Enki (zeu sapienţial, creatorul omenirii şi civilizaţiei) şi *Ninhursag sau Ninlil (zeiţa dragostei şi ocrotitoarea fertilităţii terestre), ca diriguitori şi supraveghetori ai cosmosului, cu cele 4 *elemente ale lui: cerul, pământul, aerul şi *apa; apoi cele 7 (mai târziu constituind grupul *Igigi) divinităţi confuze, care decid destinele universului, totuşi cârmuit executiv de cei 50 („zeii cei mari“), iar alte câteva sute de zei subalterni au atribute compartimentate, de la zeul *soarelui, la zeul cărămizilor. în epoca primitivă, un mit rememorează apariţia unui *erou civilizator: *Oannes, ieşind din mare zilnic, având un aspect dublu antropoihtiomorf şi comunicându-le oamenilor cunoştinţele esenţiale, de la agricultură la astronomie. După opinia lui S. N. Kramer, „sumerienilor li se părea normal să admită că zeii care compuneau panteonul nu aveau cu toţii aceeaşi importanţă şi acelaşi rang. Zeul «însărcinat» cu hârleţul sau cu tiparul de cărămizi cu greu se putea compara cu zeul «însărcinat» cu Soarele; zeul însărcinat cu digurile şi cu şanţurile nu putea nici el să fie pus pe acelaşi plan cu zeul care guverna tot Pământul.“ Aşadar organizat ierarhic, după modul omenesc, într-o adunare condusă de un monarh divin, panteonul sumerian avea în primul rând o aristocraţie, în care erau incluşi 4 zei creatori, 7 zei supremi şi 50 zei mari; cum a observat şi S. N. Kramer, filosofii Sumerului au fost nevoiţi să explice activitatea acestui numeros panteon printr-o teorie (putem zice chiar o *teodicee), care se difuzează ulterior în tot Orientul Apropiat al antichităţii: teoria forţei creatoare a verbului divin (*logos); un plan, un cuvânt sau un nume rostit de zeul creator dădea existenţă lucrului plănuit, iar Kramer crede că această rezolvare lesnicioasă a „problemelor cosmologice după care ideea si verbul fac totul singure“ îşi are originea „în vechiul vis al omenirii de realizare «automată» a dorinţelor, vis frecvent mai ales în vremuri de încercări şi restrişte“ şi că aceiaşi gânditori din Sumer, ca să explice prin ce se menţin „entităţile cosmice şi fenomenele istoriei civilizaţiei, odată create, într-o stare de mişcare continuă şi armonioasă, fără ciocnire sau dezordine“, au mai exprimat o idee, prin cuvântul sumerian me (cu sens încă incert), părând să indice „un ansamblu de reguli şi directive“ atribuite fiecăruia de zeii creatori (cf. S. N. Kramer, From ihe Tablets of Sumer, Colorado, 1956; trad. rom. Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962, p. 144 şi urm.). Subliniind „caracterul nu numai antropomorfic ci şi uman al zeilor sumerieni“ şi observând că „sumerienii considerau universul un domeniu rezervat în primul rând zeilor“, Kramer descrie panteonul religiei din Sumer (cum avea el să se menţină, cu mici diferente, în Akkad, Babilon şi Asiria), ca pe o structură piramidală: 7 zei care hotărăsc soarta, 50 zei mari care guvernează universul, apoi zeii mărunţi cu atribute specializate strict în funcţie de fenomene şi profesiuni. Stabilirea oamenilor pe câmpurile agricole şi în cetăţi (simbolizată în * Poemul lui Ghilgamesh, comun întregii Mesopotamii) păstrează pretutindeni acelaşi panteon (Akkad, Babilon, Asiria etc.). operând modificări de rang şi mutaţii atributive neesenţiale. Zeul solar, fiu al Zeului-lună, odată cu revoluţia agrară şi cu încetarea nomadismului vânătoresc, capătă tot mai multă importanţă mai ales în Babilon, unde se numeşte *Shamash, personifică discul solar, dar este şi legislatorul divin suprem (aşa cum fusese zeul identic din Sumer, însă de mult mai redusă importanţă,, *Uîu). însemnătatea lui Enki (numit în Babilon *Ea), în toate variantele zeu al apelor, poate fi legată de dezvoltarea sistemului de irigaţii, iar prerogativele cosmice se împart în: înţelepciune (Ea), legislaţie (*Anu) şi putere executivă (Enlil), Fiica aventuroasă a lui Enki, zeiţa sumeriană *Inanna, devine în Babilon zeiţa de prim rang *Ishtar (venerată egal în Akkad), iar acum e considerată fiica zeului selenar Sin şi sora zeului solar Shamash, atributele ei principale fiind patronajul patimii iubirii, ocrotirea fertilităţii, dar şi războiul; la un moment dat, Ishtar (împreună cu Sin şi Shamash) compune triada supremă, care simbolizează cele 3 mari forţe ale naturii: forţa vitală a Pământului, *Luna şi Soarele. Zeul vegetaţiei, *Dumuzi, frumosul păstor divin, iubit şi căutat în * Infern (*Kigallu) de Ishtar, devine *simbolul calendaristic al regenerării naturii. Apoi o reformă teologică structurală, efectuată în Babilon de regele Hammurabi, ridică la rangul de zeu suprem pe *Marduk, care distruge universul primitiv printr-un *război ceresc de tipul *Titanomahiei, declanşează *potopul universal, creează a doua oară lumea din corpul monstrului *Tiamat (marea) pe care-1 despică longitudinal, făcând cerul şi pământul, şi se proclamă zeul suprem universal, stăpânul absolut al cerului si pământului, asumându-şi cele 50 de nume afe celor 50 de zei mari de odinioară. Această a doua 414 MITOLOGII DIN OCEANIA i-------------------------- *cosmogonie e narată în poemul mitologic babilonian *Enuma elish, de conţinut cosmogonic si teologic, recitat în cadru liturgic la sărbătorirea fiecărui An Nou, de marele preot al Babilonului, în *templul *E-Saggila. în epoca Asiriei, vechiul panteon babilonian e preluat aproape integral, cu mituri şi atribute divine, dar micul zeu tribal *Assur devine zeul războiului si divinitatea supremă, ocrotitoare a statului asirian; atributele originare ale lui Assur erau completate de atributele zeului furtunii *Haddad-Rimmon. în genere, atât prin autoritatea preoţilor babilonieni, cât şi fiindcă asirienii erau un popor mai ales războinic, mai puţin înclinat spre filosofie, *religie şi subtilităţi mitoiogice, în cele din urmă întregul corp de mituri şi tot panteonul babilonian se preiau ca atare. Odată cu resurecţia Babilonului, de fapt începând aproape îndată după Hammurabi, mitologia moştenită de la sumerieni şi reformulată de preoţii Babilonului în mai multe etape trece printr-o fază de astralizare. Sin, vechiul zeu al Lunii, şi Shamash, zeul Soarelui, sunt identificaţi pur şi simplu cu discul selenar şi cu cel solar, iar operaţia este continuată cu identificarea celorlalţi zei de prim rang cu planetele principale: Marduk (planeta Jupiter), Ishtar (Venus), *Nergal (Marte), *Nebo (Mercur), Ninib (Saturn) - poate şi sub influenţa unor *credinţe astrale vechi din * mitologia greacă. retransmise de cultura helle-nistică. Mitologii disting de obicei 4 etape în istoria formării mitologiei şi doctrinelor religioase din bazinul Mesopotamiei; 1) între cca 3500 î.e.n. şi reforma lui Hammurabi din cca 2250 î.e.n.; 2) epoca babiloniană de după Hammurabi, până la începutul supremaţiei Asiriei; 3) epoca regatului asirian dintre 2000 î.e.n. şi distrugerea oraşului Ninive (606 î.e.n.); 4) epoca neobabiloniană, de la domnia lui Nabopolassar (625 î.e.n.), până la cucerirea Babilonului de către Cyrus (539 î.e.n.) sau, mai exact, până la apariţia hellenismului (după victoria lui Alexandru cel Mare asupra perşilor, în 331 î.e.n.), pe valea Eufratului. Desfăşurată pe una dintre cele mai mari durate istorice (de la mijlocul mileniului VI î.e.n., în imagini pictografice şi sculpurale, iar de la debutul mileniului III î.e.n. în inscripţii şi texte până aproape de pragul erei noastre), chiar dacă de îa o etapă etnică la alta a devenit mai subtilă, mai poetică, mitologia mesopotamică a rămas unitară prin registrul constant al miturilor esenţiale, iar religia - de la sumerieni la asirieni - a fost fidelă unui pragmatism dur, destinat în primul rând să justifice divinitatea regalităţii absolute şi ideea despre o omenire creată de zei ca o pepinieră de slugi pentru uz divin. § Charles Jean, La Religion sumérienne, Paris, 1931; S. N. Kramer, Sumerian Mvthology, Philadelphia, 1944; M. Jastrow, Die Religion Babyloniens und Assyriens, Giessen, 1905-1912; Edouard Dhorme, Les Religions de Babylonie et d’Assyrie, Paris, 1945; R. Labat, André Caquot, M. Sznycer, M. Vieyra, Les Religions du Proche-Orient asiatique. Textes babyloniens, ougaritiques, hittites, Paris, 1970; Gândirea asiro-babiloniană in texte. Studiu introductiv: Const. Daniel. Traducere, notiţe introductive şi note: Athanase Negoiţă, Bucureşti, 1975 mitologii din Oceania Formate uimitor de complex în unele zone şi nedislocate în altele încă din *animism şi *totemism, mitologiile din Pacific au numeroase puncte comune, *zei care circulă cu aceleaşi nume ori cu altele de la un arhipelag la altul şi în acelaşi timp conţin neaşteptate ecouri din *miturile unor populaţii americane preco-lumbiene. • Polinesia Poate cea mai interesantă este mitologia populaţiei maori (Noua Zeelandă), cu un mit cosmogonic de subtilă originalitate, totodată cu similitudini în câteva *cosmogonii arhaice ale lumii. Lumea s-a născut din nimic, *haosul primordial nu era de fapt preexistent, ci a luat fiinţă din Pu (rădăcina), devenită Kore (pustietatea), din care s-a născut perechea Po (noaptea, apoi lumea subterană) şi Ao (lumina); din această pereche numenală se naşte perechea reală * Răngi (*cerul) şi *Papa (*pămantul), strâns îmbrăţişată în iubire şi născând 7 zei ai principiilor iniţiale: *Rongo (hrana), *Tawhiri (vântul), *Hina (*luna), *Tane (*soarele, fertilitatea, viaţa în mişcare), *Tangaroa (marea şi peştii), *Haumia (fructele şi rădăcinile). *Tu - la maori Tu Matauenga (războiul şi creaţia omului). Tane îsi desparte părinţii din îmbrăţişare (ca *Shu pe copiii săi, în *mitologia egipteană), iar lacrimile de despărţire ale lui Răngi sunt ploaia. împerecheat cu sora sa Hina (soarele cu luna), Tane devine tatăl semizeului *Maui, *erou civilizator si aducătorul * focului printre oameni. Zeul fu creează pe bărbat (ca războinic), Tane creind femeia (deci simbolizând originea solară a frumuseţii şi fecundităţii feminine): *Tiki şi *Hine-Ahu. Cu mici diferenţe, acest mit cosmogonic se reîntâlneşte în toate insulele polinesiene, zeul suprem fiind pretutindeni Tane (în Hawaii: „Bărbatul“, în Mangaia: „Meşterul“), în Hawaii există şi o zeiţă protejând naşterile: *Haumea, iar tot acolo,’ zeul principaî este *Kukailimoku, zeul războiului (o variantă a lui Tu), aceşti zei, războinici şi artizani, fiind foarte răspândiţi în arhipelag, cu rădăcinile onomastice Tu sau Ku. • Insula Pastelui (Matakiterani; Te Pito No te Henua - Buricul Lumii; Rapa Nui) Zeul principal e războinic, dar şi antropogonic: *Makemake, totodată ocrotitorul naturii vii (semănând cu Tane si cu Tu-Matauenga (-> Tu) din mitologia maori). De acest zeu e legat şi *cultul „Omului-pasăre“ Tangata-Manu, 6 divinitate importantă este *Kon-tiki, zeul solar preincas din America centrală, după ipoteza lui Thor Heyerdahl, expediţionarul mitic în Polinesia, care, colonizând Insula Pastelui, a devenit aici *strămoş totemic, zeu protector şi *erou civilizator. Insula e plină de stranii statui cu gurile 415 MITOLOGIILE CIVILIZAŢIILOR PRECOLUMBIENE încleştate (ca un *simbol al tăcerii) şi cu ochii atinţiţi în depărtări, numite *Moai. reprezentând zei sau strămoşi totemici. • Melanesia e în general dominată de *credinţa animistă în forţa supranaturală *mana (noţiunea fiind descoperită întâi aici, de R. Codrington), impersonală şi nediferenţiată. Există totuşi si un zeu mai complex, *Qat, creatorul lumii şi aî oamenilor, ajutat în opera sa de păianjenul Marawa (*duh silvestru) şi luptând întruna împotriva fiinţei nefaste Qasavara. Qat e o fiinţă preumană, iar printre atributele sale de zeu, cel mai important e ocrotirea mării. Urmele evidente ale unei vechi *dendrolatrii se remarcă în mitul antropogonic: primii oameni au fost făcuţi din lemn viu: femeia, dintr-o ramură de salcie (cf*. *antropogonia perechii umane *Askr şi *Embla din * mitologia scandinavă). • Australia Indiferent de nivelul spiritualităţii, se venerează tradiţia mitică iniţială (o formă totemică) a vremii visului, *alcheringa (cu varianta tjukurita - vremea legendelor), când primii strămoşi au apărut pe pământ şi au produs toate cele văzute. O divinitate feminină plurală (plasată mai ales în alcheringa) este *Muramura (Fecioarele Pribege). Multe triburi (de exemplu arunta) nu au depăşit animismul si totemismul, care aici coexistă. Totuşi în Australia este si un zeu mai complex: *Kunmanggur (Şarpeîe-curcubeu), zeul fecundator al lumii, cu atribute predominant sexuale, în etern conflict de concurenţă cu fiul său, Zeul-liliac Tjinimin. Dar de o răspândire mai mare sunt miturile australiene despre strămoşi (fără însă prea multe detalii epice), fie pe linie matriarhală, deşi mai rare, fie îndeosebi pe linie patriarhală, de tipul „părintelui obştesc“ (*arhetipul întemeietorului de clan sau de trib, considerat zeu, ca *Baiame, *Daramulun şi *Bundjil). § Roslyn Poignanî. Oceanic Mythologt, London. 1967; R. H. Codrington, The Melanesians, Oxford. 1891; Sir George Grey. Polynesian Mythology, London. 1965; Peter Worsley, The Tnimpet Shall Sound. A Sliuiy of „Cargo" Cults in Melanesia. London, 1957; A. P. Elkin, Sfuc/ies in Australian Totemism, Sydney, 1950; W. L. Stanner. On aboriginal Religion, Sydney. 1964; C. P. Mountlord, The Dreamiime, London. 1965, 1'. G. H. Strehlow, AranJa Traditions. Melbourne. 1947; A. W. Reed, Myths and Legends of Maori land. Wellington, 1961; M. W. Beckv.iîh, Hawaiian Mythology. New Ilavcn, 1970; R. Mitchell, Micronesian Folkiales, Nagoya. 1973; Thor Heyerdahl. Aku-Aku. The Secret of Easter Island, London, 1959 (trad. rom.. Aku-Aku, Bucureşti, 1961); S. Englert, Island at the Center of the World. New light on Easter Island, New York. 1970; Mircea Fliade. Rcligiuns* australiennes. Paris.. 1972 mitologiile civilizaţiilor precolumbiene Pe teritoriul Americii de Sud, între Oceanul Pacific şi Oceanul Atlantic, cu precădere pe platoul peruan şi în Valea Mexicului, s-au succedat mai multe civilizaţii, realizatoare de puternice şi originale culturi (excelând în arhitectură, poezie, gândire filosofică, astronomie, marcate însă de particularităţi, paradoxale pentru concepţia europeană sau asiatică, de ex., necunoaşterea *roţii de către nişte excelenţi constructori de străzi şi şosele), cu ascensiuni si decăderi prin războaie sau producând o bogată ^mitologie şi subtile forme religioase paralel cu menţinerea unor ^sacrificii umane de mare cruzime ce nu scuteau până şi latura ludică a vieţii. Ipoteza originii asiatice sau australiene (ca şi speculaţia asupra obârşiei din *Atlantida) este explicată şi prin numeroasele *mituri locale despre venirea de departe sau din nori a *strămosilor (Miloslav Stingi citează un asemenea mit al tribului venezuelian warrau); iar ştiinţific azi se presupune marea migraţie din Asia nord-orientală, prin Alasca şi pe uriaşa crustă de gheaţă a ultimei glaciaţiuni Wisconsin-Wiirm (adică în perioada dintre anii 30 000- 10 000 î.e.n.). Civilizaţiile mezoamericane au avut, după interpretările posibile azi, aceeaşi cosmologie, reflectată în *calendarele lor (solare, lunare sau venusiene) cu scopuri în primul rând rituale şi cu structuri probabil ezoterice, aproape acelaşi *panteon - foarte numeros si nuanţat - şi sisteme rituale (liturgice, sacrificiafe, ludice etc.) foarte asemănătoare; calendarele se pare că serveau, în toată lumea precolumbiană civilizată, în bună parte pentru *divinaţie. • Olmecii Cea mai veche civilizaţie precolumbiană din America Centrală este autoarea unor litomonumente de caracter mitologic enigmatic, dar mai ales a capetelor monolitice colosale (multe de câte 20 t) şi *altarelor cu nişă adăpostind pe jumătate personaje părând divinităţi, dispuse într-un sistem riguros în zonele La Venta şi San Lorenzo (Mexic); aceste 30 de capete monolitice, reprezentând într-o abundentă varietate tipologică şi de expresie aceeaşi rasă de figuri puternice şi dominatoare, au privire severă şi o umbră de surâs ironic şi sceptic; părând împrăştiate pe sol, capetele au înălţimea de cca 20 m şi poartă ciudate căşti pneumatice; interpretate eronat drept capetele unor jucători de *tlachtli, ele par mai degrabă portrete de şefi militari divinizaţi sau de zei, iar întrucât figurile, vag negroide, nu sunt din aria tipologică locală, s-a formulat chiar şi ipoteza că ele ar reprezenta nişte mesageri, veniţi de departe (din Atlantida sau din spaţiul extraterestru), care, după ce şi-au difuzat civilizaţia originară, au fost adoraţi ca zei. O ipoteză satisfăcătoare asupra acestor capete încă nu a putut fi elaborată; s-a observat însă (Marion Popenoe Hatch, 1971) că dispunerea capetelor urmăreşte o anumită poziţie astronomică a unor aştri, văzută de astronomii olmeci în anul 2000 î.e.n. Specialiştii au remarcat de asemenea marea religiozitate a olmecilor (similară religiozităţii tuturor popoarelor precolumbiene), reflectată în toate documentele arheologice cunoscute, în construcţii de clădiri şi altare, în amenajările pentru *ritualuri de ceremonii. Jacques Soustelle justifică astfel „incredibilul efort uman investit în căutarea şi transportul pietrelor, în amenajarea aşezărilor, în sculptură şi cizelură, în MITOLOGIILE CIVILIZAŢIILOR PRECOLUMBIENE 9 416 practicarea ofrandelor masive, în realizarea basoreliefurilor şi picturilor pe faleze sau în peşteri“, deoarece „acest popor şi-a trăit miturile, iar imaginea lor a transpus-o în piatră“ (Les Olmeques, Paris, 1979; trad. rom., Bucureşti, 1982, p. 195). Nu cunoaştem numele zeilor olmeci, dar pare dominant Zeul-jaguar, fie patronul ploii (P.D. Joralemon, M. Coe), fie o divinitate telurică (J. Soustelle). • Teotihuacan Civilizaţia pretoltecă din Teotihuacan (un mare oraş, exclusiv religios, dominat de Piramida Soarelui şi Piramida Lunii), opera unei populaţii necunoscute, poate înrudite cu olmecii, se deduce că ar fi avut o bogată mitologie cu un panteon riguros, din care cel puţin unii zei au fost reluaţi în miturile nahuatle; se pare că la Teotihuacan domina un zeu al ploii (poate modelul lui * Tlaloc), iar un zeu al *focului, probabil cel mai vechi din Valea Mexicului şi de *cultul căruia erau legate anumite sacrificii umane, e posibil să fi fost cel numit de tolteci *Huehueteotl. O cale simbolică a morţilor, trecând între Piramida Soarelui şi Templul Agriculturii, se sfârşea în faţa Piramidei Lunii. • Popoarele nahuatle din Valea Mexicului (tolteci, chichimeci, tepaneci, azteci) veneraseră, încă din capitala toltecă Tuia, pe zeul misionar ^Quetzalcoatl (figura lui dominând o *piramidă). *Teogonia nahuatlă şi zeii de prim rang manifestă un efort mitologic de abstractizare comparabilă cu epoca vedică iniţială din India. Punctul suprem al mitologiei nahuatle era zeul dual *Ometeotl (cu atributul Moyocoyani - zeul care se creează pe sine însuşi), creatorul principalilor 4 zei: Tlatlauque Tezcatlipoca, Yayauqui Tezcatlipoca, Quetzalcoatl şi *Omiteotl; creatorul lumii era *Tloque Nahuaque („vecinătatea“ cosmică apropiată); iar cultul solar, puternic la toate populaţiile precolumbiene, avea două ipostaze nahuatle: *Huitzilopochtli (Soarele-lumină) - ziua ocrotitorul lumii celor vii, noaptea al lumii morţilor, şi * Tezcatlipoca (Oglinda Fumegândă) -ca forţă solară distrugătoare. Cultul pământului era reprezentat de zeiţa *Tlazolteotl (Mâncătoarea de spurcăciuni), simbolizând dublul aspect al gliei materne: atât fertilitatea şi hrana, cât şi absorbirea cadavrelor dc fiinţe ce şi-au încheiat existenţa şi a păcatelor lumii. Quetzalcoatl era creatorul oamenilor în două sensuri: cel care a săvârşit actul antropogonic iniţial şi cel care i-a învăţat pe oameni esenţa civilizaţiei. Viaţa agrară, legată îndeosebi de cultura porumbului, avea câţiva zei stadiali ai acestei plante (mai ales cuplul *Cinteotl - *Xilonen) şi venera ca zeu de prim rang pe Tlaloc, stăpânul ploii. O bogată *escatologie imagina distrugerea şi regenerarea universului într-un ciclu de *sori (ere cosmice, corespunzând întrucâtva ciclurilor vedice *yuga): 1) era 4-Jaguar, dominată de soarele Tezcatlipoca, sfârşită prin nimicirea *uriaşilor; 2) era 4-Vânt, sub soarele Quetzalcoatl, sfârşită prin distrugerea lumii de către uragane şi prefacerea oamenilor în maimuţe; 3) era 4-Ploaie, sub soarele Tlaloc, cu un incendiu cosmic final; 4) era 4-Apă, dominată de zeiţa apei, *Chalchiuhtlicue, sfârşindu-se cu'un *potop care îneacă lumea şi preface oamenii în peşti; 5) actuala eră, 4-Mişcare, care se va sfârşi prin cutremure pustiitoare. • Aria maya din Guatemala, cuprinzând şi populaţia quiche din Yucatan, răspândită între Pacificul guatemalez, partea sudică mexicană până la golful Honduras împreună cu teritoriul yucatanez (manifestându-şi civilizaţia - prin marile oraşe Chichen Itza, Mayapan Uxmal şi fastuoase piramide (—> Palen-que) şi cultura - prin excelenţi matematicieni, astronomi, istorici şi poeţi) lasă o mitologie întrucâtva asemănătoare cu cea nahuatlă, cunoscându-se numai după puţine scrieri nedispărute (*Cartea lui Chilam-Balam, *Popol Vuh). Timpul e împărţit, în filosofia teologică maya, într-un ciclu de 4 ere încheiate prin catastrofe (din unghi antropogonic: l-a eră - a piticilor, a 2-a a fiinţelor dzolooh. a 3-a - a poporului maya, a 4-a - a unei armonii de convieţuire a tuturor popoarelor, cu înflorirea preferenţială a mayaşilor). Cosmologia: universul se compune din 13 ceruri suprapuse (Oxlahuntiku), pământul fiind ultimul cer inferior, sub care se stratifică 9 tărâmuri infernale (Bolontikuj__u\imwx\ de jos locuit de zeul *morţii, *Ahpuch. Lumea a fost creată de *Hunab-ku, al cărui fiu *Itzamna era un zeu sapienţial, dar şi falie (dăruind calendarul şi scrierea şi simbolizând fecunditatea). Guverna universul însă zeul furtunii *Huracan (Inima Cerurilor), secundat de *Kinich Ahau (soarele), *Chaak (ploaia) şi *Kukulkan (creatorul şi ocrotitorul omenirii, similarul lui Quetzalcoatl), numit însă *Nacxit de ramura yucataneză quiche, în mitologia căreia creaţia lumii era atribuită cuplului *Cucumatz şi *Tepeu. Cum, în cadrul *magiei, divinaţia avea rol esenţial, iar persoanele oraculare se drogau cu ciuperci halucinogene spre a cădea în transă, *oracolele erau patronate de zeul-ciupercă *Teonanacatl. Dar erau numeroase divinităţi specifice, de ex. zeiţa *Xcacau, ocrotind arborele de cacao. • Triburile andine preincase (mochica, aymara, chimii, chibcha) din Peru şi Columbia adorau un zeu complex (solar, antropogonic, sapienţial şi civilizator), *Bochica, venit pe pământ, după tradiţie. înainte de ivirea primordială a Lunii pe cer, şi fiind în perpetuă rivalitate cu zeul negustorilor şi drumeţilor *Chibchachum, provocatorul potopului. Din epoca chimu datează Poarta Soarelui (cu petroglifele ei obscure) si Tiahuanaco (din zona câmpiei Nazca) cu ciudatefe „drumuri incase“ anterioare incaşilor, figurând zoomorfic un fel de terenuri vizibile numai din aer, de la mari altitudini, în desenul lor simbolic intenţional. La Tiahuanaco era socotit creator al universului zeul *Pachacamac, iar oamenii, după 417 MITOLOGIILE POPULAŢIILOR AFRICANE rangurile lor, proveneau din 4 stele. • Incaşii au trăit în zona andină (Peru), excelând în organizarea politică a statului şi în amploarea arhitecturii (Cuzco, Machu-Pichu), dar nu în artă şi mitologie; credeau într-o forţă anonimă de tip *mana (numită huaca), nedesprinşi decât vag de *animism şi *totemism, şi puţinii lor zei erau împrumutaţi ori imitaţi: zeul central *Viracocha, încarnare demiurgică a soarelui, era o ipostază a lui Pachacamac; iar primul Inca (rege şi strămoş) era *Manco Kapak. Oamenii erau opera zeului ceresc *Hui1lca: un bărbat muritor şi o femeie eternă, dăruită Soarelui. § Irene Nicholson, Mexican and Central American Mythology, London, 1967; Cecilio A. Robelo, Diccionario de Mitologia nahuatl, Mexico, 1911; Miguel Leon-Portilla, La jilosofia nahuatl, estudiada en sus Juentes, Mexico, 1959; Ferdinand Anders, Das Panthéon der Maya, Graz, 1963; H. L. Loayza Guerra, La Religion Indigena del Peru, Arequipa, 1944; Laurette Séjourné, El Universo de Queizalcoatl, Mexico, 1962; G. Vaillant, La civilizacion azteca, Mexico, 1956 (trad. rom., Civilizaţia azteca, Bucureşti, 1964); Jacques Soustelle, La Pensée Cosmologique des anciens Mexicains, Paris. 1940; Miloslav Stingi, Indiàni bez tomahavku, Praha, 1963 (trad. rom., Indienii precolumbieni. Bucureşti, 1979) mitologiile populaţiilor africane în miturile cosmogonice şi antropogonice autohtone din întreaga Africă predomină rădăcinile puternice ale *totemismului (lumea si oamenii provenind din insecte, păsări, fiare săîbatice), iar lumea reală e populată de forţe secrete de tipul *mana. Deşi prezent intens, *animismul nu a împiedicat în Africa formarea unor *mituri mai complexe, uneori a unor sisteme mitologice, chiar dacă, privind în ansamblu, *zeii dominanţi sunt de structuri simple, cu atribute directe: hrana, *vânătoarea, războiul, bolile, iar universul este dual. După penetrarea *creştinismului şi *islamului, s-au produs fenomene sincretice aparte, zeii locali absorbind atribute ale personajelor din * Biblie şi din * Coran; dar un *sincretism similar s-a produs între zeii locali şi noţiunile civilizaţiei tehnice modeme: un zeu din Benin, patronând între altele sângele şi seva, îşi extinde ocrotirea şi asupra benzinei, care astfel e considerată un „suc“ propulsor vital pentru autovehicule, în cadrul aceluiaşi efect animist. Zonele mitologice africane se interferează, totuşi sunt distincte una de alta, unele deosebit de originale, încât nu se poate vorbi de o singură mitologie a Africii. • Iconografia mitologică parietală din Tassili Sutele de fresce din peşterile de la Tassili şi Hoggar (Sahara), cuprinzând numeroase *mitograme stranii sau chiar scene pictate, cu conţinut mitic şi dominate vădit de „Marele Zeu marţian“ (numit aşa, alegoric si impropriu, de Henri Lhote) sau’ de „Capetefe rotunde“ şi de femei negre cu trăsături de mare fineţe, care execută în mod cert * dansuri rituale solemne, par adesea divinizări plastice mai mult sau mai puţin naive, făcute de o populaţie arhaică sahariană, după modelele vii ale unor exploratori sau peregrini dintr-o civilizaţie superioară şi străină geografic sau mai curând nişte prezenţe locale, transmise de memoria colectivă a urmaşilor unei societăţi precedente şi neînţelese de continuatori; (căci azi e demonstrată existenţa arhaică a unei Sahare cu vegetaţie abundentă, pe care fenomenul de deşertizare a distrus-o treptat). • Dogonii din Sudan au o ciudată *cosmogonie cinetică: zeul *Amma pune în mişcare *haosul static: rotirea, sporindu-şi acceleraţia, preface acest haos într-un ou uriaş din care, după ce e tăiat în două de zeu, dintr-o jumătate iese Yurugu, vrând să domine universul, dar sortit să-şi urmărească etern partenerul din cealaltă jumătate, şi astfel se menţine echilibrul de forţe în univers. Un zeu principal, apărut mai târziu, e al * soarelui şi al *focuîui: *Lebe. • Boşimanii din Kalahari (cu etnonim propriu: san) au un zeu central (şi * strămoş totemic) *Cagn (Ikaggen), închipuit ca insecta Mantis religiosa (*călugăriţa); din sandalele aruncate în gol ale acestuia a luat fiinţă lumea, iar oamenii s-au născut din şerpi. • Triburile akan (Ghana, Coasta de Fildeş) şi baule (bazinul Congo) venerează un zeu comun, *Nyamye, socotit creatorul lumii, dar retras de la treburile acestei lumi (—> deus otiosus), lăsând guvernarea în seama soţiei sale *Asase Yaa, iar *antropogonia, în sarcina fratelui săi *Anangama, care după ce i-a făcut pe oameni în cer, i-a coborît cu o frânghie pe *pământ. • Grupul lingvistic bantu de la sudul ecuatorului are un zeu suprem (cu numeroase variante onomastice): *Mulungu, personificând sintetic forţele naturii; triburile bantu cred de obicei că fulgerul e faţa lui, iar tunetul, vocea, alte triburi (herero) îşi reduc întreaga mitologie religioasă la *cultul strămoşilor care continuă, morţi, să trăiască sub pământ; tribul baganda (Uganda) are însă o zeiţă a foametei; *Nagabonyi, si un zeu al cutremurelor: *Musisi. • Hotentotii (autodenumindu-se koi-koin) din Republica Africa de Sud cred că universul e divizat într-un Cer Roşu, stăpânit de zeul suprem *Tsui-Goab (strămoş tribal binefăcător, la obârşie fie vrăjitor, fie insectă) şi un Cer întunecat, stăpânit de zeul răufăcător *Gaunab. • în Daho-mey (mai ales la tribul ewe), o făptură fantastică, Agazu, născută de soţia primului rege de la un leopard, este şi strămoş totemic şi zeu; însă divinitatea supremă, totodată teogonică şi antropogonică, e zeul *Nana-Buluku, ajutat în activitatea sa îndeosebi de *Gu, zeu al *fierului şi războiului, dar împiedicat adesea de zeul intrigant *Legba, singurul în stare să strice destinele stabilite. • Triburile yoruba (Nigeria) au, fără a-1 venera, un deus otiosus văzut ca un „proprietar al cerului“: *Olorun, care după primul gest cosmogonic a lăsat continuarea operei de organizare a lumii în seama zeului androgin Dicţionar de mitologie generală C. 27—28 MITOLOGIILE TRIBURILOR AMERINDIENE 418 *Obatala,i iar îngrijirea pământului, crearea altor zei şi a oamenilor, în sarcina lui *Odudua; yoruba mai venerează un zeu al ghicitului: Ifa, şi o zeiţă a trocului, comerţului şi belşugului: *Aye Shaluga. • Zuluşii (Republica Africa de Sud) consideră creator al lumii pe zeul tunetului: *Unkulunkulu, care este şi strămoşul arhetipal al tribului, dar locuieşte în cer, unde e secundat de „prinţesa cerească“ *Nomkubulxvana, cea care le-a dăruit zuluşilor grânele şi i-a învăţat să facă berea, iar uneori apare printre ei, pe câmp, în scop oracular; pretutindeni *magia cultuală e foarte dezvoltată, vrăjitorii tribali specializându-se mai ales în *divinaţie şi în confecţionarea *talismanelor. • Micul popor bini din feenin venerează un zeu complex: *Ogivu, al fulgerelor şi al *morţii, în acelaşi timp al sângelui uman şi animal şi al sevei arborilor, ca element vital, devenind în epoca modernă şi zeul benzinei care mişcă automobilele. • Malgaşii (Madagascar) nu aparţin ariei mitologice a Africii şi în genere miturile lor sunt reduse numai la formele epice legate de cultul strămoşilor totemici; au totuşi un zeu regent; *Andriamanitra, imaginat ca un bărbat care locuieşte undeva departe şi poate face oricând şi binele şi răul. • Acolo unde s-au menţinut formele religioase primitive, totodată sub influenţa şocantă a dificultăţilor existenţei (clima, lipsa apei, raritatea hranei), oamenii şi-au format şi menţinut credinţele înconjuraţi de evidenţa agresivă a naturii; de aici şi abundenţa zeilor oţioşi. Unde a pătruns misionarismul de diferite nuanţe (creştinismul cu principalele *rituri şi *secte, islamul cu ramificaţiile lui), timpul a operat fuziuni consolidate, cu excrescenţe uneori hibride. în Africa de Nord, creştinismul a pătruns din sec. I e.n. - de acolo provin atât sf. *Augustin, cât şi *erezia *donatiştilor. • Etiopia este creştină de rit monofizit • Creştinismul îngloba, spre anul 1975, peste 38 milioane şi islamul peste 90 milioane de credincioşi, în toată Africa. § Henri Lhote, A la decouverte des fresques du Tassili, Paris, 1958 (trad. rom., Frescele din Tassili, Bucureşti, 1966); E. E. Evans-Pritchard, Nuer Religion, London, 1956; Leo Frobenius, Und Afrika sprach, Berlin, 1912; id., Kulturgeschichte Ajrikas, Zuncli. 1933 (trad. rom., Cultura Africii, I—II, Bucureşti, 1982); H. Deschamps, Les religions de VAfrique Noire, Paris, 1954; L. V. Thomas, R. Luneau, J. L. Doneux, Les religions d’Afrique Noire. Textes ei traditions sacres, Paris, 1969; C. I. Gulian, Despre cultura spirituală a popoarelor africane. Bucureşti. 1964: Basil Davidsohn, OUI Africa Rediscovered, London, 1961 (trad. rom., Redescoperirea Africii vechi. Bucureşti, 1964); E. G. Parrinder, African Mytholog}-, London, 1967; A. Wemer, Myths and Legends ofthe Bantu, London, 1968; A. T. Bryant, The Zulu People as they were before the white Man came, Pietermaritzburg, 1949; Ben Burt, The Yoniha and their Gods, London, 1977; E. Guerrier, La Cosmogonie des Dogons. L’Arche du Nommo, Paris, 1975 mitologiile triburilor amerindiene Nu există o *mitologie unitară a numeroaselor triburi aborigene din America de Nord, după cum nu se poate vorbi de mitologii propriu-zise nici la fiecare-trib în parte. Printre cauzele principale e citată adesea migrarea multor triburi în căutare de teritorii mai ospitaliere. în genere, e venerat Marele Spirit dominând lumea, care e guvernată (în pură concepţie animistă) de * spirite anonime de tipul *mana (numite variabil: orenda la irokezi, manitu la algonkini, pokunt la shoshoni, coen la athabascani, wakanda la siuxi). *Credinţele, nedesprinse de * fetişism, sunt situate între un *animism totuşi evoluat şi un anume *panteism popular, uneori cu oarecari diferenţieri nominalizate, alcătuind rudimente de *panteon. Adesea se crede în forţe antagonice: Mâna Caldă şi Mâna Rece, la algonkini, sau Mâna Dreaptă şi Mâna Stângă la zuni. Algonkinii venerează, pe lângă nenumăraţii *manitu anonimi, un Kitchi Manitu (Marele Spirit) care, cum povestesc băştinaşii din regiunea Marilor Lacuri, a creat lumea dintr-un grăunte de nisip procurat de un şoarece de pe fundul mării primordiale (sau, alteori, din carapacea unei broaşte ţestoase), iar mai târziu au fost făcuţi şi oamenii (din arbori), prima pereche trăind mult timp imobilă până când un şarpe a ros rădăcinile foştilor eopaci şi a permis prima mişcare umană; algonkinii au şi un al doilea zeu creator, mai curând *erou civilizator: *Nanabozhof al cărui rol a început după *potopul universal, când a refăcut lumea inundată şi a creat alţi oameni din pietre. Mai distinct e constituită mitologia populaţiei zuni (pueblos, din New Mexico, S.U.A.) având un zeu complex, totodată şi suprem şi creator: *Awonawilona, care se regăseşte în forme similare simplificate si la alţi amerindieni: *Gudatrigakwitl (California), Teho-ron Hiawakhon la irokezi; aceştia au de altfel o formă mai stranie de *mituri, poate influenţată nu atât de prezenţa religioasă a europenilor, cât de cea administrativă: zeii irokezi personifică lumina zilei, cutremurele, medicina, vântul, florile, *viaţa, dar „zeu“ este de fapt pentru ei o noţiune intermediară între „cel care porunceşte“ şi „cel care controlează“; astfel, *Atotarho este personificarea forţelor dezlănţuite ale naturii. Foarte răspândită e peste tot zoolatria, socotindu-se că unele mamifere sau păsări (coyotul, corbul, de ex., corbul Yel la tlinkiţi) pot efectua modificări esenţiale în existenţa lumii şi a oamenilor. în miturile multor triburi sudamericane apare stăruitor tema inventării *morţii, de obicei din neglijenţa sau ticăloşia unui personaj de importanţă secundară. E frecventă şi prezenţa eroului civilizator sau a zeului mântuitor (de ex., *Pariakaka). Mai rar se manifestă *cultul solar: natchezii (Mississippi) au şi un *dans ritual al soarelui, executat în cadrul unei festivităţi religioase de vară. § L. Spence, Myths ofthe North American Indians, Washington, 1927; Paul Radin, The Story- ofthe American Indian, New York, 419 MITOSFERÀ 1934; B. Péret, Anthologie des mythes, légendes et contes populaires d’Amérique, Paris 1960; C. Burland, North American Indian Mythology, New York, 1964; H. Osbom, South American Mythology, Feltham, 1968; A. Hultkrantz, Les religions des Indiens primitifs de l’Amérique, Stockholm, 1963; Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roşii, antologie de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1978 mitologiile triburilor polare *Şamanismul, de origine nord-siberiană, e dominant la toate populaţiile arctice, adesea *şamanul tribal fiind considerat şi zeu sau cel puţin un vrăjitor în legătură cu *duhurile şi care cunoaşte viitorul şi alte taine ale mediului ambiant. • Eschimoşii (Alasca, Labrador, Groenlanda), pe lângă formele inferioare de *animatism şi de venerarea şamanului (*Angekok), a cărui forţă e colosală, el dirijând toate *spiritele, benefice sau malefice, dau importanţă decisivă *magiei; scopurile ei sunt medicale, dar şi exorciste, iar *amuletele şi *descântecele utile la *vânătoare şi pescuit se moştenesc sau se vând scump, ca şi duhurile (un spirit protector poate fi cumpărat cu minimum 200 dolari); totuşi eschimoşii au şi câteva divinităţi diferenţiate: *Hila, stăpâna * cerului, şi mai ales zeiţa mării, *Sedna (în Labrador, în ipostază masculină: Torngarsoak), de care depinde apa mării cu vietăţile ei, deci şi în ultima instanţă, pentru triburile de vânători şi pescari, traiul esenţial. • Laponii au o divinitate importantă ocrotind renii: Luot-Hozik, imaginată cu faţă şi picioare omeneşti, însă cu trupul în blană de ren; dar *cultul principal e al Zeului-peşte *Akkruva (cap şi trunchi uman terminat în coadă de peşte); celelalte divinităţi, secundare, par însă împrumutate de la finlandezi (Peive; *soarele, Aieke; viscolul). Cultul lapon al * strămoşilor e decisiv în asigurarea vânatului şi în speranţa dirijării fenomenelor meteorologice. • Tunguşii (Siberia) practică un şamanism aproape total, ei fiind şi autorii noţiunii de şaman (în lb. tungusă: om în stare de surescitare sau cu manifestări de frenezie, în ultimă analiză - iluminat). • Un mit cosmogonic aparte au samoezii (Siberia, pen. Taimîr): *Num creează pământul neted, dar *mamutul, trecând apoi peste el, îl răscoleşte producând relieful care îngreunează deplasările oamenilor. • La iakuţi, alături de şamanism (pot fi şamani şi femeile, socotite mai înzestrate în manevrarea puterilor supranaturale), există un puternic cult al *fierului, legat direct de cultul *focului. Crezând într-un duh al fierului, iakuţii venerează pe fierari pentru ştiinţa modelării metalului în foc: iar focul, ocrotit şi el de un spirit (reprezentat de obicei în forma idolatră a amnarului de lemn, sculptat antropomorfe), în distribuţia lui casnică are câte un patron al vetrei, care e tatăl familiei. Există şi un simulacru de *panteon, patronat onorific, dar distinct, de *Ayu-Toyon, lumea fiind însă mai mult sub controlul grupului de divinităţi infernale, conduse de Arsan-Duolai (Moşneagul Subpământean). în mitul cosmogonic iakut (întrudit cu *cosmogonia triburilor uralo-altaice şi fino-ugrice), la început nu erau decât *apa şi două păsări: una albă, în zbor, alta neagră plutind; prima i-a cerut celeilalte un strop de mâl, care i-a fost adus din mare şi, descântat de pasărea albă, a crescut până a devenit pământ; pasărea neagră ascunsese în guşă pentru sine o parte din mâl, care se dezvoltă deopotrivă sub vraja * descântecului; ca să nu se sufoce, pasărea neagră îl scuipă, făcând astfel munţii şi stâncile; ambele păsări certându-se în acel moment, cea albă face tot ce e bun, cea neagră -tot ce e rău. § Knud Rasmussen, The Intellectual Cui ture of the Iglulik Eskimos, Copenhagen, 1929; N. Gubser, The Nuncimiut Eskimos, New Haven, 1965; H. A. A.iokcccb. TpaguuuotiHbte pc.imuo.Mite nepotulhuh Htc\nuni ti XIX nan. XX gg., HoBocnonpcK, 1975 mitosferă Sferă spirituala care, produsă de intelectul uman în ipostazele sale de gândire mitică, înconjoară prin acumulare istorică şi răspândire geografică, în mod permanent, omenirea planetară şi este expresia vocaţiei de cunoaştere prin *mituri şi a propensiunii religioase a lui homo sapiens, pe tot parcursul existenţei acestuia. întrucât miturile nu aparţin numai unei epoci preistorice sau istorice arhaice, ci se nasc neîncetat, generate în fiecare epocă de alte condiţii ambientale, stări psihice ale grupurilor sociale şi cauze intime insuficient înţelese, precum şi pentm că nevoia omului de a-şi reflecta conştiinţa în mituri rezidă în însăşi nevoia lui de a-şi explica lumea integral, însă mereu în întârziere faţă de apariţia noilor probleme sau în raport cu complexificarea problemelor vechi, se poate vorbi de o mitogeneză neîntreruptă. Admiţând că, prin miturile ei, omenirea participă la existenţa cosmică sau cel puţin că, prin ele, ea se integrează într-un sistem de referinţă identificabil cu întregul ei univers spiritual şi că mitul este expresia concretă a actului psihic prin care omul oricărei epoci îşi asumă propria sa responsabilitate pentru existenţa universului, se ajunge la concluzia că orice mit devine totdeauna un răspuns al unui grup uman la o realitate, perceptibilă sau dedusă, din lumea fenomenală, dar care îi depăşeşte posibilităţile intelectuale şi documentare din momentul dat. în această perspectivă, miturile milenariste (—> milenarism), formate sub influenţa *Apocalipsului lui Ioan Teologul, au creat un cadru specific mitului ufologist (—> farfurii zburătoare) din sec. XX, având şi el un caracter milenarist, chiar dacă nu şi-a fixat un termen calendaristic precis pentru împlinirea aşteptărilor. Dacă sunt examinate etapele acumulative din evoluţia cunoaşterii omeneşti, se poate observa că miturile sunt nişte organisme vii care însoţesc pas cu pas istoria omenirii până în prezent şi probabil nu o vor părăsi încă multă vreme. Pe temeiul acestor MITRĂ 420 argumente a putut să fie formulată teoria mitosferei (cf. Victor Kembach, Biserica în involuţie, Bucureşti, 1984, p. 36-37, unde se ajunge la următoarea concluzie: „Iată prin urmare ^de ce am putea vorbi de o mitosferă ca sistem de expresie absolut al uneia dintre cele mai profunde şi insondabile nişe spirituale ale speciei homo. Această mitosferă este un sistem stabil, chiar dacă detaliile i se modifică de la o epocă la alta: şi nu este sigur că modificările din mitosferă sunt determinate de modificările parametrilor istorici ai psihosferei, întrucât e posibil ca tocmai mitosferă, modificându-se, să dicteze modificările generale ale structurii psihice esenţiale a speciei. Aşa, de exemplu, de la distanţă’ s-ar putea crede că expansiunea ştiinţelor tehnice şi mai ales a rezultatelor strict aplicative ale acestora, pătrunzând în cotidian, ar fi un fenomen determinant pentru întreaga psihosferă din sec. XX, ca o consecinţă din ce în ce mai vădită a tehnocraţiei ce se stabilizează în lumea de azi [...]. Dar de fapt expansiunea tehnologică e un fenomen determinat de etapa cea mai recentă a mitosferei. Fenomenul ca atare e- vechi şi a început odată cu societatea cinegetică; acum el este însă în preajma punctului critic. Mitosferă, cea mai compactă dintre sferele spirituale care înconjoară planeta noastră şi cea mai stabilă istoric între toate sistemele spirituale, este totodată cea mai fluctuantă în vibraţia ei orientativă, deoarece omul îi umple neîncetat golurile informaţionale cu mituri.“). Au mai existat unele observaţii, laterale însă realiste, asupra mitogenezei din sec. XX, dar nu toate au înţeles mitul dincolo de aspectul lui simbolic. Astfel, un cercetător al efectului publicităţii asupra populaţiei din a doua jumătate a sec. XX, remarcând că „imaginile mărcii sunt reprezentări colective încărcate de aspiraţii, de idealuri, de sentimente“ si că „se înrudesc prin aceasta cu miturile“, conchide că „mesajul publicitar tinde [...] spre naşterea unui fel de mitologie, din obiectul cotidian“ (David Victoroff, Psychosociologie de la publicité, Paris, 1970, p. 134). Miturile sunt unul dintre instrumentele principale de adaptare a conştiinţei umane la realitatea naturii; când sunt ritualizate, ele devin nu numai canalul senzorial de legătură între conştiinţă şi realitate, dar şi cordonul ombilical între omul biologic şi natura cognoscibilă, întrucât cunoaşterea naturii nu este un act limitat al conştiinţei istorice şi nici adaptarea biologică a omului nu are un termen final, din cauza dublă atât a interesului spiritual niciodată saturat, cât şi a neîncetatei expansiuni fizice a omului în spaţiu şi în timp, în condiţii mereu nesimilare şi cu rezultate mereu noi. Cum experienţa umană este deseori tulburată de noile impacte, vom găsi aici explicaţia permanenţei mitosferei, ca fenomen spontan si inevitabil. Mitra Zeu arhaic, în * mitologia vedică, unul din grupul *Aditya, suveranul divin al solarităţii spiritului şi al luminii; venerat alături de *Văruna în epoca vedică, era considerat atunci stăpânul zilei, faţă de Vâruna, care patrona noaptea; aceşti doi zei se completau şi prin alt dublu atribut: guvernarea în echilibru a *cerului şi *pământului, totodată amândoi asigurând veghea divină asupra tuturor fiinţelor şi paza cotidiană a lumii. împreună cu Vâruna, M. era şi ocrotitorul sentimentului religios, de asemenea pedepsitorul *păcatului. Deşi înrudit onomastic cu zeul iranian *Mithra, este totuşi omologul zeului iranian suprem, *Ahura-M?azda. în *simbol curent, Mitra personifică ziua, aşa cum Vâruna personifică noaptea. Un episod din Satapatha brahmana (reluat de Kălidăsa în drama Vikramor\>aşi) povesteşte cum cei doi zei, îndrăgostiţi de *Apsara *Urva blesteme); astfel că ea devine soţia regelui Pururavas, întemeietorul dinastiei selenare în India legendară. în epoca post-vestică, M. (ca si toţi ceilalţi 11 Aditya) nu mai personifică decât una dintre formele de manifestare şi de situare cerească a soarelui, în cadrul cercului complet de personificări zodiacale ale ^grupului Aditya, devenite divinităţile lunilor anului. mituri astrale Categorie de *mituri legate de corpurile cereşti (stele, constelaţii, planete, soare, lună), care sunt considerate aproape totdeauna o lume de dincolo şi despre care se crede aşadar că sunt populate de fiinţe supranaturale (*spirite, *zei); acolo se transportă uneori, mai ales postum, foarte rar antum, şi unii oameni muritori. în ^mitologia primitivă, lumea astrală este o dublură a lumii umane: în *religiile mitologice evoluate, lumea astrală constituie modelul divin, *arhetipul lumii umane. Din epocile timpurii totemice f—» totem) s-au conservat identificări mitice ale constelaţiilor cu diferite imagini de animale sau de oameni executând acte arhetipale (de aici şi originea nomenclaturii astronomice modeme). La multe popoare antice politeiste (sumerieni, babilonieni, asirieni, în parte şi chinezi, de regulă la azteci, mayaşi şi alţi precolumbieni, iar uneori chiar la greci si romani), fiecare zeu poseda un astru, fie ca sediu, fie ca emblemă, fie ca imagine vizibilă prin *teofanie. Desigur, religiile monoteiste (—> monoteism), în primul rând * iudaismul şi *creştinismul, resping orice identificare a spiritului divin cu lumea astrală, socotind aceasta chiar sacrilegiu, deoarece divinitatea este din afara lumii create de ea. Zoomorfizarea şi antropomorfizarea constelaţiilor traduce adesea mituri particulare ale luptei între personajele mitice (de pildă, la greci *Dioscurii / constelaţia Gemenilor sau la azteci conflictul între zeii *Tlaloc şi *Quetzalcoatl). Cel mai răspândit mit popular, nelipsit aproape din nici o mitologie a lumii, este cel din tema Soarele si Luna (ca fraţi sau amanţi despărţiţi, care îşi alternează prezenţa pe cer, spre a nu se mai întâlni 421 MOAI niciodată). în *mitologia greacă, mai ales în cea hellenistică literaturizată, a existat o categorie de mituri despre strămutarea oamenilor în stele (KaiaoirepiopnSv) - o temă predilectă* în poezia alexandrină. *Origenes, născut şi trăind în Alexandria şi supus influentelor şcolii platonice şi ale celei stoice, atribuia astrelor o viaţă proprie şi chiar o raţiune autonomă (în ciuda apartenenţei sale ferme la creştinism). Mitologia astrală a avut un important rol în dezvoltarea observaţiilor astronomice primitive şi în consolidarea astronomiei empirice. Din m.a. s-a născut şi *astrologia; deopotrivă, m.a. au condus la împărţirea zodiacală a cerului ((G5ov - fiinţă, animai, de unde, apoi, noţiunea *zodiac)\ cerul fusese divizat, probabil, începând din Meso-potamia şi China, în zone sau semne zodiacale, sistemul difuzându-se apoi la numeroase alte popoare. în sec. XX, într-un mod particular, sub influenţa indirectă a cercetărilor exobiologice şi directă a neomitului *farfuriilor zburătoare, miturile astrale au început a fi reconsiderate, dar îndeosebi ca pseudomituri. § F. Boli, K. Bezold, Sternglaube und Sterndeutung, Die Geschichte und das Wesen der Astrologie, Leipzig-Berlin, 1926; G. Jobes, J. Jobes, Outer space, Myths, Name meanings, Calendars, New York-London, 1964 Mixcoatl Zeu toltec al norilor, adorat ulterior şi de azteci (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene) care, investindu-1 cu acelaşi atribut, îi acordau epitetul curent Şarpele-de-nor. După unele interpretări, M. ar fi putut să fie zeificarea fondatorului mitic al primei dinastii toltece, asasinat - după o tradiţie - de un uzurpator. Probabil printr-o suprapunere de *mituri s-a ajuns la varianta în care memoria lui M. este restabilită de fiul său Ce Acatl Topiltzin; recucerind tronul patern, acesta se dă drept încarnarea zeului *Quetzalcoatl şi îşi instalează capitala în oraşul Tollan (Tuia), devenit cetatea sacră a acestui zeu. Potrivit unui mit paralel, în anul corespunzând anului 999 din era noastră, Quetzalcoatl (fie zeul însuşi, fie presupusa lui încarnare) ar fi plecat pentru totdeauna spre Ţara Maya sau în *cer. Mjolnir Ciocanul miraculos al zeului *Thorr din *mitologia scandinavă, lovind cu iuţeală fulgerătoare (interpretabil şi ca alegorie a trăsnetului), fiind irezistibil şi, după ce era aruncat într-o ţintă, întorcându-se în mâna zeului ca un soi de bumerang. M. izbeşte sfărâmând; confecţionat din *fier (de piticul metalurgist *Sindri) e un *simbol al raportului dintre *elemente. Lansat de zeu, ciocanul se autodirijează spre ţintă, lovind-o fără greş, indiferent de calitatea de ţintaş a aruncătorului; are şi alte virtuţi: e inalterabil, iar la dorinţa lui Thorr se poate miniaturiza, încât zeul şi-l ascunde discret în palmă; de asemenea, ciocanul e plurifunctional: pe lângă fulgerul pe care-1 degajează, cu ei este aprins rugul sacru al lui *Baldr şi tot cu el Thorr îşi regenerează cei doi *ţapi de ham, după ce fuseseră mâncaţi; un detaliu ciudat: Thorr nu apucă niciodată ciocanul fără să-şi bage mâna într-o mănuşă izolatoare. După pieirea (în *Ragnarokr) a lui Thorr, M. e moştenit de fiii zeului, *Magni şi *Modi. Mnemosyne *Titanidă • care personifică, în *mitologia greacă, memoria (amintirea individuală şi memoria colectivă a lumii). Iubindu-se în taină cu *Zeus, în Pieria, 9 nopţi, naşte pe cele 9 *Muze. *Hesiod o numeşte „regina măgurilor Eleutheriei“ (din Beoţia). Prin cele 9 Muze, M. era considerată producătoarea activităţilor spiritului, iar pentru Hesiod (Theogonia, prologul), acest act determină acţiunea de educaţie a oamenilor în sens moral şi justiţiar; aşadar, rolul zeiţei este esenţial în fenomenul de răspândire a culturii. Diodor din Sicilia, insistând asupra genealogiei zeiţei născute din cuplul *Uranos-Ge (*Gaia), sugerează un *simbol mai profund, anume al uniunii sacre între *cer şi *pământ, întrucât memoria personificată a lumii este un produs cosmic. Pausanias (Călătorie în Grecia, IX, 39, 8) atrage atenţia asupra unei perechi de izvoare din preajma unei peşteri beoţiene: unul al memoriei (patronat de Mnemosyne), altul al uitării (patronat de *Lethe). Mnevis (egipt. Merwer) Divinitate din *mitologia egipteană, având aspectul unui taur negru (adorat îndeosebi la Heliopolis), cu discul solar între coame, deoarece era socotit o *teofanie accesibilă a zeului soarelui *Re. Moai Numele generic autohton al statuilor gigantice din Insula Paştelui (ins. Matakiterani), legate probabil de un străvechi *cult enigmatic local al * strămoşilor. Aproape identice, reprezentând feţe prelungi, acoperite de un fel de tichii pe creştet, înfipte aproape direct într-un torace fără relief, neavând similitudini în sculptura religioasă a lumii, statuile masive M. sunt dispuse radial, potrivit *credinţei actualilor pascuani, ca să supravegheze toate sectoarele lumii. Chipurile lor sobre, cu gurile strânse, cu ochii fixaţi în zări, simbolizează aparent o aşteptare încordată şi o tăcere aproape arhetipală. Numărul statuilor inventariate: cca 700 amplasate pe pantele vulcanului stins Rano Raraku, neridicate - 150 şi alte cca 150 statui părăsite în cariera de tuf din craterul acestui vulcan. Statuile coborîte pe platoul insular erau montate în numeroasele sanctuare (ahu); unul din ele se numeşte Ahu Tepeu (cf. divinitatea mexicană * Tepeu, descrisă în *Popol Vuh). Aceste incinte, păzite de câte un M., sunt totodată şi morminte. Statuile M. variază ca înălţime între 5 şi 21 m. Problema transportării lor în vale a rămas în stadiul controverselor, faţă de tradiţia derutantă, comunicată invariabil de Alfr Skjc că lojai iffrYplnrtf'"“*1''"’ [A~ ^ ţ» loai me|geau|ţigiJJign^s|^^1Mziua Str. Lacreţiu Patrlşcuu, 4 11. Ol. — »1C1MŞT! - MOARTEA 422 ■ ■ ■ — n puşi în mişcare de preoţii ivi atua, iar noaptea faceau popas. Experienţa de transport şi ridicare a uneia dintre cele mai mici statui, întreprinsă de Heyerdahl, nu este concludentă. § Alfred Métraux, L'ile de Pâques, Paris, 1941; Francis Mazière, Fantastique île de Pâques, Paris, 1965 (trad. rom., Fantastica Insulă a Paştelui, Bucureşti, 1975); Miloslav Stingi, Posledni Râj, Praha, 1974 (trad. rom., Ultimul Paradis, Bucureşti, 1981) moartea Finalul ireversibil al existenţei vii, considerat de numeroase *religii şi prezentat în cele mai multe *mitologii ca o etapă existenţială, o formă diferită a *vieţii, sau ca punte de trecere spre altă ipostază. Conştient că e supus m. şi neştiind ce este de fapt m., altceva decât momentul care marchează încetarea vieţii, adică a mobilităţii corpului şi conştiinţei sale de sine, omul şi-a construit întreaga gândire mitofilosofică şi dogmatica religioasă, întemeiată pe raportul între cele două noţiuni esenţiale în care se reflectă existenţa sa controlată. Astfel, religiile îşi stabilesc structural orientarea doctrinară în primul rând în funcţie de- atitudinea lor faţă de m., adică după cum consideră că m. este: un scop al vieţii (—> mitologie egipteană), o etapă în desăvârşirea existenţei (—> brahmanism, budism mahayanist), anihilarea existenţei (budism clasic), strămutare în alt tip existenţial (—> animism, totemism şi alte forme religioase primitive/ tribunal al vieţii (—> mazdaism, creştinism), încetarea existenţei corporale iudaism), reintrarea în substanţa naturii (toate formele religioase şi laice de ^panteism), transferul ca atare în condiţia celestă (doctrina lui *Zamolxis, în *mitologia dacogetică), o etapă a *mântuirii (budism, creştinism). Indiferent dacă o religie consideră m. ca o încetare sau ca o modificare a existenţei, predica fiecăreia explică sau contracarează thanatofobia - teama omenească de m. - care este generală şi organică, ţinând direct de instinctul de conservare, inclus prin afecte în conştiinţă unde, sub aparenţa unui exerciţiu al raţiunii, se înrădăcinează ca simplu reflex condiţionat ~ Simbolurile t h a -natofobiei în concepţia *mozaismului timpuriu, m. era considerată nu numai pedeapsă, dar şi *blestem, a cărui purtătoare este întreaga omenire, devenită muritoare prin *păcatul iniţial al lui *Adam: „Viaţă şi moarte ţi-am pus dinainte, binecuvântare şi blestem“ (V.T., Deuteronomul, XXX, 19). Teama de m. ca de o pedeapsă este prezentă în *mitologiile din Mesopotamia şi în vescatologia Americii precolumbiene; un *simbol absolut se găseşte în teama de moarte a lui *Enkidu, ca şi în plângerea lui *Ghilgamesh - care a întreprins şi o dificilă expediţie după planta nemuririi; iar pentru azteci, teritoriul subpământean postum*(*Mictlan) echivala cu un „loq de groază“. Doctrinele ,religioase. si ? cele filosofice carë" au înfăţişat' omul'ca pe o fiinţă muritoare suflet , riefphriţpr^ au fost totdeauna .. -“'V. ; W: [ expresii ale thanatofobiei generale, căreia îi este necesară speranţa că m. nu va curma totuşi total existenţa (socraticii şi platonicienii, *orfismul, pitogoreicii, creştinismul, budismul mahayanist, islamul); în mozaismul timpuriu, deşi considerată un blestem, m. e totuşi deposedată de tragism ~ Tribunalul vieţii Se disting două forme principale: una solară: *psihostasia din *miturile funerare ale Egiptului, în cadrul căreia *Maat cântăreşte inima mortului în faţa consiliului de judecată prezidat de *Osiris; alta sumbră, a Judecăţii de Apoi, încadrată în viziuni escatologice şi apocaliptice înspăimântătoare, asociate cu aistrugerea lumii: războiul final dintre *Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu, în *Avesta, *războiul ceresc între *Isus Christos şi *Satan, în * Apocalipsul lui Ioan Teologul. ~ Ţinta existenţei Toate etapele religiei egiptene au considerat viaţa o simplă pregătire pentru stadiul superior - viata în moarte, ceea ce explică grija deosebită pentru morminte (-* piramide); creştinismul a moştenit indirect o nuanţă a concepţiei egiptene, infiltrată în ideea de mântuire prin răscumpărare sacrificială Ţ^cu moartea pre moarte călcând“); sub alt raport, fără o concepţie precisă a finalităţii, dar cu o înţelegere a caracterului inevitabil al fenomenului, ’eschimoşii consideră m. un eveniment absolut necesar, instituit spre a se împiedica suprapopularea nelimitată a pământului. ~ Desăvârşirea vieţii şi eliberarea de viaţă în religiile Indiei, ciclul de reîncarnări (*samsăra) asigură desăvârşirea şi, prin aceasta, revărsarea sufletului individual (*Atman) în sufletul universal (*Brahmăn) şi deci dispensarea de conştiinţă prin contopirea cu izvorul absolut, când raportul între subiect şi obiect nemaiexistând, dispare şi orice simulacru de dualitate, adică de imperfecţiune: într-un sens apropiat, m. era privită ca un merit al desăvârşirii şi de alte popoare (celţi, daci). Budismul a precizat actul m. absolute ca o formă de eliberare din existenţă, adică din suferinţă, meritul desăvârşirii fiind aici răsplătit cu stingerea în *Nirvăna; concepţia nu e unică: *secta din Qumran a *esenienilor privea m. ca pe o răsplată, membrii sectei murind fericiţi chiar şi în tortură, întrucât erau convinşi că sufletele lor, eliberate „din cătuşele trupeşti, pornesc în sus, bucuroase, ca şi cum s-ar fi eliberat dintr-o lungă sclavie“ (Iosephus Flavius, Războiul iudeilor, II, 154); aceeaşi formă de bucurie a eliberării se citează la daci care socoteau că ajung corporal, prin ^sacrificiul morţii, către *Zamolxis, sau la unii filosofi greci (pentru *Platon, m. este eliberarea sufletului nemuritor din închisoarea trupească muritoare): - Strămutare şi continuitate *Credinţă răspândită la populaţiile primitive, pentru care m. nu înseamnă decât continuarea altui gen de viaţă, după cum remarcă L. *Levy-Bruhl: „Omul, la moartea sa, încetează să mai facă parte *» Ÿ » ^ 4 423 MOARTEA din grupul celor vii, însă nu să existe. El a trecut numai din această lume în alta“ (.L 'Âme primitive, Paris, 1927). Marile religii ale civilizaţiilor antice au dezvoltat această credinţă, considerând m. numai o schimbare de condiţie existenţială şi de cadru, de unde şi complicatele preparative funerare (—> funeralii) implicând obiecte, alimente, soţii şi sclavi (la sciţi, defunctul era îngropat călare) şi chiar o locuinţă confortabilă (de la gorgane şi tumuli, la mausolee şi piramide); la japonezi (—> shintoism), m. e o cale de transfer în urmaşi, omul trăind atâta timp cât are posteritate, dar murind de fapt când îi moare ultimul descendent, în acest concept, m. „este un sfârşit care e urmat îndată de un început nou“, cum precizează Mircea *Eliade (Mythes, rêves et mystères, Paris, 1957), care vede în această categorie religioasă considerarea m. ca un „rit de trecere“, de aceeaşi valoare cu naşterea şi iniţierea. ~ Anihilarea existenţei Mai rară, această concepţie nu pare a viza o formă absolută; sunt citate unefe credinţe primitive (papuaşii considerând m. dispariţie totală, sufletul însusi pierind curând după trup; hotentoţii, care crecf că oamenii mor de tot, ca animalele), fără o certificare mitologică precisă; în budism însă aneantizarea în Nirvana nu e o dispariţie decât a sinelui, a insului; iar în concepţiile antispiritualiste, ţinând de raţionalismul ateu (—> ateism), anihilarea e compensată fie de concesia panteistă a revărsării în natură, fie de idealul continuităţii în operă şi în urmaşi. ~ Pedeapsă universală în unele credinţe africane, amerindiene şi polinesiene se consideră că m. ar fi putut să nu existe dacă nu ar fi survenit un accident arhetipal, o eroare din epoca *antropogoniei primordiale, lipsită însă de implicaţie morală; aceeaşi formă se regăseşte în mozaismul timpuriu: eroarea este păcatul originar al lui Adam, dar vechii evrei au privit această eroare din unghi moral, astfel că pedeapsa mortalităţii devine o pedeapsă penală; la început fără cadrul unei escatologii spectaculoase, m. nu este decât un somn adânc în care sufletul, despărţit de trup, trăieşte în pământ, mai târziu sub pământ (în *Sheol), singuratic, fără conştiinţă de sine şi fără memorie (aşa cum, ulterior, umbrele morţilor coborau, pentru greci, în *Hades, unde exista un „jilţ al uitării“), şi numai sufletele merituoase pot trăi în preajma lui *Yahweh; m. în conceptul biblic (-> Biblie) nici nu e definitivă: la venirea lui *Mesia, sufletele vor reintra în trupurile lor, spre a fi gata pentru Judecata de Apoi. Creştinismul reia conceptul puniţional, care este definit în N.T.: „Simbria păcatului este moartea“ (Pavel, Romani, IV, 23); nici iudaismul, nici creştinismul nu evită să privească m. ca un act absurd, pe care însă îl explică şi îl consideră posibil şi justificat în funcţie de voinţa şi raţiunea lui Yahweh (*Dumnezeu). ~ Mântuirea prin moarte S-a considerat greşit că disputa creştinismului cu intelectualismul concepţiei filosofice greceşti asupra ideii de moarte ar fi generată de o thanatofobie creştină; împrumutând • din iudaism ideea de pedeapsă pentru păcatul originar şi ideea de absurditate cuprinsă în actul decesului, creştinismul a considerat totuşi m. o poartă spre adevăratul scop omenesc - salvarea sufletului, adică speranţa întoarcerii în teritoriul primordial: *Edenul; vocaţia martirajului creştin din epoca timpurie este de altfel o replică practică adresată oricărei thanatofobii. ~ Reintrarea în obârşia universului e văzută ca întoarcere în ţărână a trupului (m. în concepţia biblică) sau ca recontopirea sufletului individual cu universul (m. în brahmanism); aceste două direcţii determină, de fapt, orientarea actelor tehnice de *ritual funerar: înhumarea (practicată de religiile pendente de o antropogonie *htonică); îmbălsămarea (în credinţele referitoare la revizitarea postumă a trupului de către suflet); incinerarea (derivând fie din divinizarea *focului - sufletul fiind atunci omologat cu fumul care urcă de pe rugul funerar spre cer, fie din sacralizarea absolută a *cerului ca loc de întoarcere a vieţii în stare de *element pur); abandonarea cadavrelor - ca inutile sau primejdioase de contaminare sau de sacrilegiul impurităţii faţă de puritatea *pământului şi a focului - pe platforme speciale, la îndemâna păsărilor de pradă si a câinilor vagabonzi (în Iranul *zoroastrismuîui). Totuşi, nici o religie nu a abordat direct definiţia morţii (de altfel, până în prezent, nu există o definiţie satisfăcătoare nici în biologie sau în medicină), fexplicaţia faptului, dată încă de *Epicur, rămâne deocamdată validă: omul nu se întâlneşte de fapt cu moartea sa, deci ea nu există pentru el. în toate mitologiile, „moartea este o ruptură de nivel ontologic şi totodată un rit de trecere“ (Mircea *Eliade). Născută din thanoto-fobie şi alimentată de speranţa prelungirii vieţii, ideea ae imortalitate nu s-a generalizat totuşi în mitologiile lumii; acolo unde această idee este prezentă sau chiar activă, interpretările diferă. Principalele concepte-cheie se află în 3 formule: doctrina upanişadică - pentru care, atunci „când toate dorinţele care sunt în inima sa încetează, muritorul devine nemuritor şi îl dobândeşte pe Brahma aici“, pe pământ (Katha Upanişad, II, 6, 14); mitul druidic (—> druizi), conform căruia există un rezervor limitat de suflete pentru univers, iar astfel ele transmigrează între diferite specii, moartea nefiind decât un simplu tunel sau pasaj în continuitatea vieţii, între lumea aceasta şi lumea de dincolo; credinţa creştină a cărei concluzie, în acest înţeles, a sintetizat-o papa Ioan Paul II (1980), afirmând că frica legitimă de moarte a oamenilor şi-a găsit soluţia în creştinism, care oferă pilda bucuriei învierii lui Isus Christos. Ideile lăturalnice (fie cea religioasă - a nemuririi prin urmaşi, fie cea ateistă - a nemuririi prin operă) sunt deopotrivă naive şi totodată ipocrite. MOIRE 424 § Dr. E. A. W. Budge, Egyptian Ideas of ihe Future Life, London, 1899; id., The Book of the Dead, New York, 1951; Hans Abrahamsson, The Origin of Death. Studies in African Mythology, Uppsala. 1951; G. Pfannmüller, Tod, Jenseits und Unsterblichkeit in der Religion, Literatur und Philosophie der Griechen und Römer, München-Basel. 1952: Edgar Morin, L’Homme et la Mort dans l’histoire, Paris, 1952; K. Th. Preuss, Tod und Unsterblichkeit im Glauben der Naturvölker, Tübingen, 1930; K. Rahner, Zur Theologie des Todes, Freiburg, 1958; J. Zandee, Death as an Enemy, Leyden, 1960; J. Standinger L’Homme moderne devant le problème de Tau delà, Paris, 1950; V. Jankélévitch, La Mort, Paris. 1966; P. Badham, Christian Beliefs about Life after Death, London, 1976; Septimiu Chelcea, Aspiraţia spre demnitate in faţa morţii (în voi. Raţiune şi credinţă. Bucureşti, 1983, p. 114-142) Moire (grec. Mol pai; polpa - parte; durata de viaţă hărăzită fiecăruia; soartă) Zeiţele destinului, în *mitologia greacă, depinzând, se pare, de forţele selenare; născute de * Themis (Legea) de (a *Zeus. *Homer vorbeşte de o singură Moira (Iliada, V, v. 613), dar *Hesiod enumără 3 (Theogonia, v. 218-219), ca fiice ale Nopţii (*Nyx). *Mitul triadei e ulterior: el prezintă pe cele 3. surori ca pe o asociaţie care - în exprimare metaforică - toarce firul vieţii din caierul energetic al veşniciei: *Klotho (naşterea) îl toarce, *Lahesis (zilele vieţii) îl deapănă, ^Atropos (moartea, „cea care nu se întoarce“) îl taie. Altă viziune asupra M. comunică *Platon (Republica, V, 2, 616c-617d): fusul se roteşte pe genunchii zeiţei *Ananke (Necesitatea), considerată aici mama celor 3 Moire, care sunt aşezate în cerc, la distanţă egală una de alta, fiecare pe un tron, îmbrăcate în alb, cu fruntea strânsă în panglici şi cântând toate trei; Klotho, cu mâna dreaptă ridicată, călăuzeşte rotirea cercului exterior descris de fus şi, ritmând intervalele de timp, cântă prezentul; Atropos, călăuzind cu mâna stângă cercurile interioare ale fusului, cântă viitorul; Lahesis, care sade între cele două surori, călăuzeşte alternativ cu amândouă mâinile când cercurile interioare, când cele exterioare, şi cântă trecutul care a fost un viitor predestinat, după ce viitorul a devenit prezent. Fusul platonician e însă un angrenaj complicat din 8 cercuri concentrice: cel exterior şi mai mare este *zodiacul, celelalte sunt orbitele’ pe care se rotesc Saturn, Jupiter, Marte, Mercur, Venus, Soarele şi Luna, Pământul fiind desigur punctul fix din centrul acestui angrenaj cosmic. „Fusul se învârtea, rotindu-se cu totul, cu o viteză constantă; iar în întregul care se rotea, cele şapte cercuri interioare executau fără grabă o rotaţie contrară faţă de întreg“ şi cu viteza crescând de la un cerc la altul, spre interior. Pe fiecare cerc „şedea câte o Sirenă care se rotea împreună cu acesta şi lăsa să răsune un glas şi un ton“, toate adunându-se într-o „armonie“ (interpretată drept muzica sferelor). Se bănuieşte că în epoca arhaică Moira (sau Moirele) patrona numai naşterile, devenind în epoca homerică personificarea destinului. Deja, ea (ca soartă obiectivă, din afara lumii) era considerată mai presus chiar de zei: zeiţa *Athena mărturiseşte că „nici chiar zeii nu pot scuti de soarta firească pe cel care le e drag, când Moira l-a înşfăcat ca să-l prăbuşească în somnul adânc al morţii“ (Homer, Odisseia, III, v. 236-238). După Roger Caillois, „ideea de moira“ era pentru greci „noţiunea unei legi impersonale, oarbe, imparţiale de partaj“ unde se poate recunoaşte „elementul pasiv al sacrului, de care se ciocneşte elementul activ reprezentat de voinţa eroilor sau a zeilor“ ce pot corecta soarta, însă nu îndrăznesc să-şi asume o asemenea răspundere, căci încălcând legalitatea cosmică ar crea „un precedent funest“, ar da un exemplu de „dezordine şi rebeliune“ {L’homme et le sacré, Paris, 1963, p. 168). (cf. * Parce) § E. Steinbach. Der Faden der Schicksalsgottheiten, Leipzig, 1931; W. G. Greene, Moira: Fate, God and Evil in Greek Thought, Cambridge, 1944 Moise (Moshe; ebr. n\9D mosheh - scos din apă; egipt, mose - a naşte fiu; de asemenea, numele coincide cu al unei divinităţi egiptene secundare) *Profet biblic (—> giblia) de primă importanţă, poate mitizarea unui organizator politic şi religios al celor 12 seminţii ebraice din epoca pastorală primitivă (judecând după cuţitul de cremene şlefuită al tăierii împrejur, specific civilizaţiei neolitice), pe care le-a scos din Egiptul impilator si le-a călăuzit în exod spre Ţara Făgăduinţei (Palestina); după unele interpretări istorice, acest exod s-ar fi declanşat în jurul anului 1230 î.e.n., iar un personaj semilegendar cu acest nume ar fi fost educat la curtea faraonului Ramses II (1290-1226 î.e.n.). Potrivit *mitului biblic principal, urmând să fie ucis din ordin regal, M. este salvat de fiica faraonului, iar mai târziu e iniţiat în *misterele *templelor egiptene; întrucât ar fi omorît un supraveghetor egiptean care persecutase un evreu, M. se refugiază în deşertul Midian, la preotul Iethro, a cărui fiică *Sefora (Sipporah) îl ia de bărbat, născând de la el un fiu, Ghershom. Spectaculoasa întâlnire pe câmp cu * Yahweh, pe care o relatează Exodul, are loc ulterior, M. numind Yahxveh pe zeul de tradiţie locală *Shaddai (după alte opinii - pe zeul tribal Yahu). Mitul biblic asociază *teofania cu o flacără rece: păscând oile socrului său, M. vede nişte mărăcini arzând, se miră „de ce nu se mistuieşte mărăcinele“ şi e prevenit de o voce din desiş: „Nu te apropia până aici! Descalţă-te de sandalele tale, fiindcă locul pe care stai tu în faţa mea este pământ sfânt“ (V.T., Exodul, III, ’l-5). Producând *miracole demonstrative în palatul faraonului, în numele lui Yahweh, M. întâmpină apoi apariţia spectaculoasă a divinităţii, în faţa poporului, la traversarea deşertului spre pământul făgăduinţei; teofania dezlănţuie elementele, făcând poporul să tremure de spaimă: „Iar muntele Sinai fumega tot, căci Yahweh se pogorîse în foc pe munte şi fiim se 425 MOKSA ridica de pe el, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura grozav. Si sunetul cornului răzbătea şi clocotea puternic! M’oshe vorbea, iar El îi răspundea cu glas de tunet“ (ibid, XIX, 18-19). Primind de la *E1 (Yahweh) Decalogul, M. încheie tradiţionalul legământ („Şi Moshe a rămas acolo 40 de zile şi 40 de nopţi; şi pâine n-a mâncat şi apă n-a băut. Şi a scris pe table de piatră cuvintele legământului: cele 10 porunci“), apoi coboară din munte cu faţa strălucindu-i înspăimântător (ibid., XXXIV, 28-30). După confecţionarea chivotului legământului (*taber-nacolui) si a unui templu mobil (Cortul Descoperirii) în care uneori (după cum s-a interpretat descrierea scripturală) provoacă spectaculoase descărcări electrice (de natura celor produse în scopuri similare de preoţii egipteni), biografia lui M. se simplifică; până atunci, un amalgam de *mituri cu structuri varii, din diverse izvoare arhaice (coborînd în adâncimea istoriei, de la faima templelor Egiptului şi a *magiei chaldeene, până în mitul ceţos din categoria *paleoastronauticii), biografia lui M. relatează mai ales o activitate de conducător popular, legislator, preot şi educator de tipul *eroilor civilizatori, întrucât în compunerea figurii sale mitice au intrat numeroase modele arhaice şi alegorii ad-hoc. Mărturiile antice (şi ele indirecte) sunt puţine şi contradictorii în privinţa acestui mare profet. Deosebindu-se mult de informaţia biblică, informaţia pe care o furnizează Tacitus (Istorii, V, 3-5) nu anulează totuşi esenţa mitului; potrivit istoricului roman, din cauza unei epidemii, regele egiptean legendar Bochoris, sfătuit de un *oracol al lui *Iupiter, alungă din Egipt pe iudei care sunt apoi abandonaţi în pustiu; „pe când toţi se istoveau plângând, Moses, unul dintre izgoniţi, i-a sfătuit să nu mai aştepte nici un ajutor de la zei sau de la oameni, ei fiind părăsiţi şi de unii şi de alţii, ci să se încreadă în el ca într-un povăţuitor ceresc“; evreii acceptă propunerea şi pornesc fără cunoaşterea ţintei şi chinuiţi de sete: „zăceau ca şi morţi pe câmp, când o turmă de măgari sălbatici se îndrepta de la păşune spre o stâncă adumbrită de o pădure“; urmând turma, „Moses a dat peste nişte vine abundente de apă“ cu care şi-au refăcut puterile toţi iudeii ca să poată străbate, „un drum neîntrerupt de şase zile“; în „a şaptea au pus stăpânire pe nişte pământuri, după ce au izgonit pe locuitorii lor, şi au înălţat un templu“. „Pentru a avea şi în viitor mulţimea sub puterea sa, Moses a statornicit rituri noiA în care „sunt profane toate câte sunt sacre la noi şi, dimpotrivă, îngăduite cele ce sunt la noi interzise“.Sfinţind „într-un sanctuar chipul animalului“ (măgarul sălbatic) ce îi salvase de chinurile setei, expediţionarii au profanat animalele consacrate în Egipt, „tăind berbecul în semn de batjocură pentru Hammo“ (Iupiter) şi sacrificând „boul, deoarece egiptenii îl onorează pe Apis“. Tacitus explică tradiţia interdicţiei cărnii de porc şi regula consumului festiv de azimi, ca şi statornicirea zilei a 7-a de odihnă totală şi anul sabbatic (al 7-lea); istoricul observă esenţialul din *teologia *mozaismului: „iudeii cunosc o singură putere divină, şi numai cu mintea: ei consideră profanatori pe cei care plăsmuiesc chipuri de zei din materie pieritoare şi întocmai ca oamenii“, căci în concepţia iudaică „acea fiinţă preaînaltă este eternă, inimitabilă şi nepieritoare“. în timp ce îşi conducea mai departe poporul spre ţara promisă, moare fratele şi locţiitorul său *Aaron; rămas singur în împrejurări dificile, M. rezolvă, cu diplomaţie sau violenţă, situaţii sociale si religioase acute, unele generate de crizele morafe sau economice ale migranţilor, instituie coduri etice, agrare, sanitare, juridice, eclesiastice, iar într-un acces de mânie, sparge tablele legii, obţinând un nou exemplar de la Yahweh, şi, în fine, desemnează ca urmaş pe *Iosua; în pragul Ţării Făgăduinţei, M. se urcă pe muntele Nebo, de unde vede panorama Palestinei, în care însă nu i se îngăduie să intre; murind, e înmormântat în Moab. Trăise 120 de ani: „Şi nu s-a mai sculat în Israel profet ca Moshe, pe care să-l fi cunoscût Yahweh faţă către faţă“ (V.T., Deuteronomul, XXXIV; 10). § H. Cazelles, Moïse, l’homme de l’Alliance, Paris, 1955; W. Beyerlin, Origins and Historv of fhe Oldest Sinaitic Traditions, Oxford, 1966 Mokosi (slav. MoKonib) Zeiţă ocrotitoare a lucrărilor femeieşti (torsul, ţesutul), singura divinitate feminină din *mitologia slavă a cărei amintire s-a păstrat şi nominal, în tradiţia orală. M. era adorată mai ales de slavii răsăriteni. în nordul Rusiei, a persistat până în sec. XX *superstiţia potrivit căreia, dacă o femeie toarce în *postul mare prepascal este întreruptă din lucru sau chiar pedepsită de *zâna M. mokşa în mitologia Indiei antice (—» mitologie vedică), salvarea, eliberarea din suferinţa ciclului de reîncarnări (*samsăra) şi ţinta superioară a experienţei şi cunoaşterii religioase. Pentru concepţia clasică, acest tip de *mântuire avea înţelesul treptei supreme din şirul celor 4 scopuri esenţiale ale activităţii omeneşti: kâma - plăcerea, artha - utilitatea, Jharma - datoria şi mokşa -salvarea. (—> Kăma, Artha, Dhârma) Potrivit şcolii filosofice religioase Advaita-Vedanta (—> Vedanta), m. este dizolvarea conştiinţei individului (jiva) în conştiinţa univèrsufui (*Brahmăn), îndată după ce conştiinţa individuală a perceput irealitatea lumii fenomenale. Pentru concepţiile *Sămkhya şi *Yoga, m. este însă desprinderea conştiinţei individuale (puruşa) de materie (prakriti), iar în concepţiile *Nyăya, *Vaiçesika, *Mimănsă - m. ca eliberare se produce prin despărţirea eului etern de însuşirile lui temporale. Gândirea indiană din epoca modernă si contemporană insistă asupra semnificaţiei, în m., a idealului de eliberare MOLOCANI 426 colectivă, nu individuală, printre susţinătorii acestei laturi fiind Vivekananda, Rabindranath Tagore, S. Radhakrishnan. § M. Hiriyanna, The Quest qfter Perfection, Mysore, 1952 molocani *Sectă creştină (—> creştinism) din Rusia, apărută întâi în satele de lângă râul Molocnaia şi întemeiată de un croitor, Semion Uklein (ginerele unuia dintre fondatorii sectei *duhoborilor, negustorul Pobirohin). Ca şi duhoborii, m. negau organizarea bisericească oficială în numele libertăţii interpretate după *Evanghelie, nerecunoscâncf totodată autoritatea statului şi legislaţia civilă, întrucât admiteau, drept autoritate unică şi obligatorie, numai Scriptura creştină odată cu întregul sistem juridic, social şi moral veterotestamentar (—> Biblia), între care şi tabuarea (—> tabu) anumitor animale, interzise ca hrană. Cu privire la Sfânta Treime creştină, m. au reluat *dogmele unor *erezii apărute în creştinismul timpuriu (*arianism, *monofiziţi ş.a.). După arestarea de către poliţia ţaristă şi detenţia lui Uklein, m. au devenit mai prudenţi şi mai discreţi, iar ulterior secta a început să se destrame. Moloh (fenic. Molie; etim. incertă: molk -*sacrificiu de prunci, jertfa în posesia divinităţii; ebr. Molek; Molok; cf. ebr. melek - rege) Zeul războiului în *mitologia feniciană, adorat mai ales în Cartagina, căruia i se sacrificau copii mici, de obicei din familiile de vază (rudelor fiindu-le interzis să plângă la ceremonie, spre a nu-1 indispune pe zeu prin regretarea sacrificiului); acest fel de sacrificii se efectua îndeosebi în vreme de război, când devenea urgentă câştigarea bunăvoinţei divine, pentru asigurarea victoriei. Diodor din Sicilia citează cazul din timpul războiului cartaginezilor cu Agathokles (310 î.e.n.) când, faţă de 200 copii ceruţi de preoţi, nobilii au oferit spre sacrificare 300. înfrânţi în acest război, cartaginezii au instituit obligaţia sacrificării a cel puţin 200 prunci. Diodor din Sicilia văzuse un astfel de idol-cuptor al zeului cartaginez: „Cartaginezii aveau o statuie de aramă a lui Kronos, care întindea mâinile spre pământ, arătându-şi palmele, astfel că pruncii puşi în braţele ei alunecau căzând într-o gaură deschisă, plină de foc“ (Biblioteca istorică XX, XIV, 6). Istoricul l-a identificat, potrivit sistemului tradiţional de interpretatio graeca, cu *Kronos, cu care însă zeul semitic nu avea nici o legătură. M. avea sanctuare (fenic. tofet - *altar de sacrificare a pruncilor) în nordul Africii (Tunis), în Sicilia, Sardinia şi peste tot unde era venerat ca patron al războiului. Cartaginezii au menţinut acest tip de sacrificiu până la sfârşitul cetăţii lor; substituirile de animale, practicate în alte părţi, aici erau rare, întrucât se credea că pruncii arşi de vii sunt divinizaţi, iar zeul se poate menţine mereu tânăr şi viguros numai prin sângele proaspăt al copiilor. M. a fost venerat şi în Palestina, unde *cultul său a pătruns probabil prin influenţă canaanită; dar *mozaismul a respins şi a prigonit acest cult (*Yahweh îi cere lui Moîse: „Si din odraslele tale să nu dai ca să treacă pe jertfelnicul lui Molok“ -V.T., Leviticul, XVIII, 21); regele Iosia „a spurcat locurile de jertfa din valea Ben-Hinom, ca să nu mai ardă nimeni în foc pe fiul său sau pe fiica sa în cinstea lui Molok“ (V.T., II Regi, XXIII, 10) iar jertfitorul către M., indiferent dacă era localnic sau străin, trebuia ucis. Forma de care se uza în *ritualul sacrificial (după cum confirmă Diodor) era depunerea victimelor în mâinile statuii de bronz a zeului, de unde ele cădeau prin glisare în pântecele-cuptor al acesteia. Unele surse par a indica însă, drept destinatar al jertfelor, nu pe M., ci pe *Baal sau chiar pe zeiţa *Tanit. Săpături arheologice făcute la Cartagina au descoperit în zidul consacrat zeiţei Tanit din zona portuară occidentală mii de urne cu cenuşă umană. Oricum, acest cult s-a menţinut vreme îndelungată în societatea feniciană, scopul dublu constant al sacrificiului fiind purificarea armatei în vederea succesului militar, precum şi întinerirea zeului prin inocularea de vieţi proaspete. Momos (grec. pdă|iog - dispreţ, glumă, batjocură) Zeul ironiei, zeflemelei şi bârfei, în * mitologia greacă. „Momos nu are prea mult de pierdut dacă rămâne neglorificat, fiindcă nu a fost din cei cărora li s-au adus onoruri, nici chiar în vremurile bune“ (Lukian din Samosata, Din pătimirile lui Zeus, 22). M. l-a luat în râs pe zeul mărilor, *Poseidon, reproşându-i că nu făcuse taurul pustiilor (trimis în Creta pentru pedepsirea regelui *Minos) cu coamele pe piept, ca să vadă bine unde împunge; iar pe *Âpollon l-a acuzat că îşi compune *oracolele cu prea multe înţelesuri, beneficiarii având nevoie de alt zeu pythic să le tălmăcească. După sfatul lui ar fi provocat *Zeus însuşi Războiul Troiei ca să distrugă omenirea, uşurând povara zeiţei *pământului, *Gaia. Era considerat un zeu mizantrop care reproşa lui Zeus, *Athenei, lui *Prometheus că îi ajută pe oameni. Astfel, în cele din urmă, Zeus îl alungă din *01imp. Unii autori îl numesc Arţăgosul şi Prinţul criticilor sau Cusurgiul. *Platon l-a invocat ca pe ultima instanţă a criticismului: „Nici Momos personal nu ar mai avea ce să zică“ (.Republica, III, 5, 487a). O variantă (probabil populară) a *mitului spune că, beneficiind de imortalitate, M. totuşi a murit, plesnind de ciudă că nu i-a putut găsi nici un cusur *Aphroditei. Se prea poate ca în acest mit al lui M. să se fi strecurat primele accente de *ateism popular sau măcar de îndoială; însăşi contradicţia între calitatea de zeu (nemuritor) si *moartea, fie şi alegorică, a lui M., e dusă până Ia limita unui * simbol tragic sub masca auto-persiflării, de care spiritul grec nu era străin. monahism (lat. medieval monachus - călugăr < grec. fiovaxog - simplu, singuratic; mai târziu: călugăr) Sistem (monahal, monastic, călugăresc) 427 MONETA de recluziune în grup a unor credincioşi în mănăstiri, într-o viaţă religioasă severă, izolată de lumea laică si supusă unor aspre reguli disciplinare, specific numai anumitor *religii (*budism, *creştinism, *islam) sau ramuri religioase (*esenieni). Retragerile în grupuri monahale, în recluziuni mănăstireşti, au avut ca impuls iniţial dorinţa de a refuza constrângerea socială, averea, interesul pentru bunurile materiale caduce, şi de a se dedica *rugăciunilor şi meditaţiei religioase, atât în budismul timpuriu, cât şi în creştinism. Printre formele premonastice sunt citabile în primul rând grupurile antice, de tipul orficilor (—> orfism), însă mai ales comunitatea esenienilor de la Qumran - celibatară, asumându-şi un maximum de disciplină şi religiozitate; în aceeaşi categorie pot fi clasificaţi şi anahoreţii daci, numiţi de greci *ktistai. Adevăratul m. se formează ma’i târziu. în *riturile creştine tradiţionale (catolici şi ortodocşi) s-a format treptat o elită de oameni care renunţaseră la viaţa socială curentă pentru convieţuirea întru iubire creştină (ây&Trri), în cadrul aceloraşi rigori. Dreptul canonic catolic defineşte starea monahală ca „mod de viaţă într-o comunitate ai cărei membri, mai presus de preceptele impuse tuturor oamenilor, se obligă să respecte sfaturile evanghelice prin legăminte de supunere, castitate şi sărăcie“. M. creştin s-a dezvoltat în 4 etape: 1) anahoreţi şi cenobiţi în Egipt şi Siria, comunităţi ca cea din juruf sf. *Augustin, apoi primele mănăstiri statuate în sec. IV, sub împăratul Iustinian; 2) mănăstiri benedictine în Italia din sec. VI, comunităţi în Britannia şi Gallia - sub Carol cel Mare, apoi ordine monastice militare; 3) călugări predicatori itineranţi în sec. XIII, trăind o viată apostolică; 4) diversificarea ordinelor călugăreşti după Reformă (care a respins sistemul monahal). Cele mai multe ordine sunt în catolicism, ele distribuindu-se în două categorii: canonici şi călugări; de asemenea corpul monahal catolic e clasificabil în: ordine cerşetoresti, ordine clericale, congregaţii religioase. Principalele ordine monastice: benedictin ii (ordin înfiinţat în 530), obligaţi la prezenţa permanentă în mănăstire, împărţiţi în 25 congregaţii (silvestrini, cistercieni, ermiţi paulini, trapişti); preocupaţi de cercetarea teologică şi istorică, benedictimi au avut un rol important în dezvoltarea *teologiei şi istoriei eclesiastice catolice; dominicanii ajungând, după ce li se subsumează * Inchiziţia în 1232, o jandarmerie papală, dar aplecaţi şi spre studiu (*Toma din Aquino şi Albert cel Mare au fost dominicani) şi misionarism (numiţi de aceea şi Fratres Praedicatores,, calitate ilustrată de mănăstiri şi misiuni înfiinţate în 50 de ţări); *iezuiţii (Socie-tas Jesu), cultivând erudiţia, practicând un misionarism universal şi asumându-şi, de la fondatorul ordinului, Ignatius de Loyola (1534) apărarea intereselor papalităţii (printre iezuiţii iluştri: P. *Teilhard de Chardin); augustinienii (înfiinţat de Vatican, nu de sf. * Augustin, în sec. XIII), cu o vastă activitate misionară (din ordin a făcut parte şi Martin * Luther, marele reformator); franciscanii, constituiţi în ordin cerşetoresc de sf. Francise din Assisi (1209) cu 3 ramuri: franciscani, capucini şi minoriţi; carmeliţii, înfiinţându-şi ordinul misionar pe muntele Carmel din Palestina (sec. XII), apoi stabiliţi în Europa ca ordin cerşetoresc. Numeroasele congregaţii religioase clericale compun un bogat mozaic de atribute şi apartenenţe: Clerici ai Imaculatei Concepţiuni, Redemptorişti, Societatea Inimilor Sfinte, Preoţii Sfântului Spirit, Fiii Neprihănitei Marii, Preoţii Sfintelor Stigmate, Societatea sf Petru, Misionarii Sfintei Familii, Congregaţia Crucii, Fraţii Carităţii, Părinţii Paulini, Misionarii de la Lourdes, oratorieni, lazaristi, sulpicieni, xaverieni, scalabrini ş.a. Ortodoxia nu-şi împarte m. în ordine sau comunităţi cu specific diferenţiat; printre cele mai vechi, se consideră comunitatea de la Muntele Athos. Ar fi putut deveni un ordin monastic original gruparea hesichaştilor lui Gregorios Palamas din Bizanţ (—> hesichasm). ~ M. budist, organizat în funcţie de rigori comunitare aspre, s-a consolidat în cadrul doctrinei *Mahăyana, dar ajungând să difere ca structură naţională; formele de comunităţi monastice mai riguroase sunt în *lamaism. ~ Ô formă de m. specific există şi în islam (în *secta *sufiştilor), călugării numiţi *dervişi (pers. den\>ish - cerşetor) despărţindu-se în peregrini şi stabili, aceştia din urmă locuind în mănăstiri conduse de un şeic; dervişii musulmani sunt grupaţi în corporaţii (începând din sec. XI), în genere concurente; principalele ordine sunt: kadiriyah, nakshbandiyah, yasawiyah, mewle-wiyah, bektashiyah, tidjaniyah, senusiyah. Multe forme monastice din toate religiile care admit sistemul au fost învinuite, în cursul istoriei, de mediul laic sau chiar de autorităţile eclesiastice, de a nu-şi fi păstrat cu fidelitate idealurile iniţiale şi de a fi decăzut, făcând concesii vieţii lumeşti şi chiar amestecându-se în treburile ei fără legătură cu ţelurile religioase. § G. Gaibraith, The Constitution of the Dominican Greier, 1210 to 1360, Manchester, 1925; John Moorman, The Histoty of the Franciscan Order, Oxford, 1968; J. Canu, Les Ordres religieux masculins, Paris, 1970; E. Préclin, Les Jansénistes du XVIIIe siècle et la Constitution civile du clergé. Paris. 1929; H. D. Sankalia, The Uni vers i h' ofNâlandù, Madras, 1934 Moneiba Zeiţă din *mitologia guanchilor (vechi locuitori ai ins. Canare). Socotită paredra zeului suprem *Acoran, M. era adorată mai ales în ins. Hierro din acelaşi arhipelag, ca protectoare a vieţii si intereselor femeieşti; dar aici era soţia altui zeu, Eraoranhan. Moneta Zeiţă din * mitologia romană, considerată mama *Muzelor, iar într-o perioadă MONOFIZIŢI 428 târzie, identificată cu *Mnemosyne. Numele zeiţei derivă probabil din polisemia vb. monere - a atrage atenţia, a aminti, a recomanda, a sfătui, a îndemna, a învăţa, a prezice, a inspira. Noţiunea de „prezicere“ a intrat în conţinutul unui epitet al zeiţei *Iuno (Iunona), care, prevestind un cutremur de pământ, i-a avertizat astfel pe romani; apoi, prin confuzie fonetică, epitetul a început să circule în sintagma teonimicului Iuno Moneta, deoarece monetăria (lat. moneta) statului roman se afla în *templul principal al Iunonei. Este posibil ca numele originar latin al mamei Muzelor să fi avut altă compoziţie fonetică. monofiziţi (grec. povoc; (puaic; - natură unică) Docthnă creştină (—> creştinism) predicată de călugărul bizantin Eutyhes (sec. V) si numită monofizită, deoarece susţinea că *Isus dhristos a avut numai natură divină (deci una singură), trupul său nefiind o încarnare reală, ci numai aparentă, nălucitoare. Deşi combătută în Conciliul ecumenic din Calcedonia (451), această doctrină a cucerit câteva grupuri etnice destul de mari, constituite în 5 *Biserici orientale, şi a rămas până azi un *rit de anume importanţă, înglobând: Biserica apostolică armeană, Biserica etiopiană, Biserica coptă din Egipt, Biserica iacobită siriacă şi Biserica indiană din Malabar. Dar grupul de biserici orientale monofizite diferă de celelalte biserici creştine nu numai prin *dogma unicităţii naturii lui (Christos, ci şi prin alte detalii dogmatice şi rituale. ~ Biserica armeană, condusă de un episcop primat numit catolicos, a eliminat din imnul consacrat Sfintei Treimi primul si al treilea element, referindu-se numai la a cfoua faţă a trinităţii, cu adaosul sintagmei „răstignit pentru noi“; în împărtăşanie foloseşte numai azimă şi vin neamestecat cu apă, în ungerea cu mir utilizează uleiul de sesam (susan), iar * sărbătoarea naşterii lui Christos (*Crăciunul) se tine la 6 ianuarie, odată cu acceea a *botezului (Bobotează); în 554, pe baza doctrinei monofizite, a luat fiinţă biserica gregoriană a armenilor. ~ Biserica etiopiană (care s-a întemeiat după răspândirea *Evangheliei, în sec. IV) păstrează interdicţiile ebraice din V.T. asupra alimentelor, sărbătoreşte sâmbăta ca şi duminica, şi practică în timpul liturghiei *dansul sacru. ~ Biserica coptă e numită aşa pentru că foloseşte lb. coptă ca limbă liturgică a creştinilor din Egipt şi este condusă de un *patriarh cu sediul la Cairo; în incinta bisericilor copte se construiesc bazine, pentru imersiunea sacră şi pentru *botez în ziua de Bobotează, iar cu ocazia botezului adesea se practică si *circumcizia, dar fără obligaţie categorică; hirotonisirea noilor preoţi nu se face prin punerea mâinilor pe creştetul candidatului: ierarhul care îl sfinţeşte suflă asupra lui, simbolic, * Sfântul Duh. ~ biserica iacobită (înfiinţată în 543 de episcopul din Edessa, Yakub Bar Aadai) e răspândită în Siria şi e condusă de un patriarh din Antiohia, care poartă invariabil numele de Ignatios; *ritualul e aproape similar cu al bisericii ortodoxe. ~ Biserica din Malabar are o doctrină mixtă, parţial monofizită, căci provine dintr-o ramură de ^nestorieni; primii creştini au apărut în India, pe ţărmul Malabarului, în sec. XVI, sub denumirea de creştini ai sfântului Toma; creştinii din Malabar, iconoclaşti şi transmiţând rangurile clericale ereditar, din tată în fiu, au conservat unele ritualuri din *iudaism: purificarea după atingerea cadavrelor şi sărbătorirea duminicii după regulile mozaice ale sâmbetei. • Doctrina monofizită s-a născut parţial în cadrul unei polemici între Eutyhes şi Nestorius. Eutyhes, care ajunsese, în fapt, şeful religios al Bizanţului, a susţinut că Christos nu este consubstanţial cu omenirea, şi că natura divină şi natura umană se identifică în el într-o singură natură. Doctrina monofizită şi autorul ei însusi au suportat acuzaţiile venite deopotrivă de la TÎieodoretos, episcopul din Kyr, şi de la papa Leon I (—> papi). § W. H. C. Frend, The Rise of the Monophysile Movement. Cambridge, 1972 monoteism Formă de *religie în a cărei *teologie se afirmă adorarea unei singure divinităţi (*Yahweh, * Dumnezeu, *Attah), *mitologia respectivă fiind epurată de *zeii tradiţionali, transferaţi în registrul atributiv al zeului unic, de fapt operând un *sincretism artificial, prin contopirea tuturor zeilor într-unul singur, investit cu prerogativele şi atributele celorlalţi, care nu mai figurează decât ca ipostaze ale acestuia. Părând o ficţiune doctrinară convenţională şi nedispen-sându-se de aparatul adiacent al unor *genii protectoare sau *îngeri şi sfinţi, ca personaje benefice, şi *demoni sau *duhuri rele patronate de un summum malefic (*Diavolul), întrucât zeul unic nu poate însuma el însuşi binele şi răul, orice religie monoteistă e mai mult un *henoteism static şi constrâns. Se poate spune chiar că m. nici nu este o formă de religie, ci o formă de teologie filosofică, menită să dirijeze într-o anume direcţie masa de credincioşi. Numai la anumite niveluri de spiritualitate cultivată, intelectuală, este posibil un m. metafizic, ce se dispensează de mitologia complementară. - Istoria monoteismului Andrew *Lang a lansat teoria *protomonoteismului primitiv (confundat de fapt fie cu absenţa religiei ca atare, fie cu formele rudimentare de monolatrie); reluată de teologul catolic austriac Wilhelm Schmidt, teoria a fost criticată de E. *Tylor, J. G. *Frazer, W. Wundt, A. Van Gennep, iar R. Pettazzoni a numit-o un „mit ştiinţific al secolului XX“. Dincolo de această încercare teoretică, persistă în unele cercuri ştiinţifice opinia că religia Egiptului ar fi fost un „monoteism cu faţete“, pentru că textele citează Zeul, fiecare zeu în parte părând numai o ipostază precisă a zeului numenal; *Re ar fi astfel zeul prin excelenţă, iar restul numai părţi ale corpului său ori atributele lui 429 MORMONI divizionare; susţinătorii teoriei se referă la *credinţa primitivă în *mana ca formă impersonală; dar zeii egipteni au portrete precise; neinvocarea nominală avea altă cauză: evitarea abuzului de rostire a numelor sacre, aplicată şi la numele faraonului. O încercare de m. artificial a făcut, în Egipt, Amenophis IV (Akhnaton), impunând *cultul unic al zeului solar *Aton, dar fără succes. O încercare similară divulgă, în Babilon, reforma lui Hammurabi, *Marduk absorbind în cele 50 de nume toate atributele *panteonului, însă vechii zei îi erau doar subsumaţi. Abia religia ebraică îşi construieşte m. cu exclusivism şi duritate: „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine“ (Yahweh). Dar acest zeu unic e divizat în ipostaze (*Shaddai, *Adonai, *Sabaoth ş.a.), iar într-o perioadă timpurie, *Azazel primeşte *sacrificii egale cu Yahweh; mai târziu, puterea se împarte, fie şi inegal, cu *Satan. - Chiar în religiile antice, prin excelenţă politeiste, s-au manifestat tendinţe clare către un monoteism filosofic. Filosoful eleat *Xenophanes (sec. IV î.e.n.) propune o divinitate unică absolută, care însă nu este creatoarea lumii din afara ei (cum e considerat Yahweh), ci doar cauza lăuntrică, imanentă, a universului. La romani, se pare că în epoca lui Augustus, o bună parte din intelectuali, sub influenţa filosofiei greceşti, tinde să-l conceapă pe *lupiter ca unică substanţă divină; după unii comentatori (J. Carcopino), Vergilius ar fi conceput, în Eneida, o substanţă divină unică, divizibilă în numeroase *teofanii de încarnare simbolică, doar ca aspecte diferite ale aceleiaşi substanţe; influenţat probabil şi de *orfism, poetul sugerează un *spirit infuzat în mădularele universului care pune în mişcare toată materia si se amestecă total cu acel mare’corp (op. cit. VI, 1l6-121).*Creştinismul a simţit nevoia unei trinităti, insuficient de clare: Tatal, Fiul, *Sfântul Duli, (poate după modelul vechilor triade din India), admiţând şi rivalitatea Diavolului, ca si divinizarea *Fecioarei Maria. Chiar * islamul, religia cea mai apropiată de noţiunea monoteistă, nu s-a putut dispensa de un *profet divin, ca mesager al lui Allah, de cei 4 îngeri cu atribute ministeriale divine, şi de o căpetenie insurgenţă a demonilor: *Iblis. ~ Nevoia unei doctrine monoteiste a pornit din tendinţa descoperirii unui singur motor cosmic ca forţă unică dominând universul sau fiind universul însuşi (indirect folosind ca exemplu monarhiile absolute pământeşti). Cum însă această forţă trebuie să cuprindă inevitabil binele şi răul, m. contrazice orice noţiune de Dumnezeu total care, neputând fi decât bun, nu poate fi în acelaşi timp rău, iar cum nici o religie nu poate renunţa la confruntarea dintre cele două principii arhetipale, orice m. devine cel puţin un dualism mascat. Unii cercetători au descifrat în m. o formă de strategie politică. Friedrich Paulsen afirmă: „Religiile monoteiste au toate impulsul spre propaganda internaţională, care le lipseşte celor politeiste. E adevărat că grecii şi romanii îşi luau cu ei zeii în ţări străine, dar nu le-a venit niciodată în minte să supună sufletele popoarelor străine. Prozelitismul, manifestându-se în multe feluri, prin misiuni şi cruciade, este propriu religiilor monoteiste“ (.Einleitung in die Philosophie, I, //, 10, Leipzig, 1892). Totuşi, înclinaţia spre monoteism traduce setea de Absolut a gândirii religioase; tendinţa monoteizării credinţei a funcţionat totdeauna in mediile intelectuale superioare, ca răspuns la nevoia raţională de simplificare (uneori prin *demitologizare) a religiei politeiste, pronunţat mitologice, aşadar şi de orientare a credinţei spre divinizarea unei forţe unice şi abstracte, guvernând universul; această tendinţă, care are ca sursă un anumit scepticism, se poate remarca, mai explicită sau mai discretă, la greci - de la *Pythagoras şi sofişti până la *Socrate, *Platon şi chiar Aristoteî, la chinezi - în *daoism şi *confucianism, la romani - îndeosebi la Cicero şi la Plinius cel Bătrân. montanisti *Sectă desprinsă din ^creştinismul timpuriu, organizată în 170 de frigianul Montanus (care înainte de convertire fusese preot al zeiţei *Kybele). M. glorificau * Sfanţul Duh (Para-kletos), socotind că acesta intervine perpetuu în existenţa lumii. Pentru m., acţiunea *profeţilor este o stare de extaz inconştient, cu substrat aproape diavolesc, la care natura umană nu participă. Monthu; Month Zeu, în *mitologia egipteană, din oraşul Hermonthis de lângă Teba, reprezentat antropomorfe şi adorat local ca divinitate a războiului. în epoca extinderii *cultului solar heliopolitan, e socotit ipostază a lui *Re-Harakhty (Sufletul viu al lui Re). Apoi, înfăţişat cu cap taurin, e numit „Taurul de pe muntele Soarelui în urcuş si al Soarelui coborîtor“, începând să personifice si forţa solară distrugătoare („Taurul cu braţ puternic“). Devenind apărătorul faraonului, poartă o sabie încovoiată (kepesh), arc, săgeţi, măciucă si pumnal, şi astfel simbolizează războiul absolut, 'farziu, revenind numai la vechile atribute militare, îşi recapătă şi aspectul antropomorfe. Montinus Zeu din * mitologia romană, patronând munţii. Mopsos *Profet din Tessalia, în *mitologia greacă, participând la expediţia * Argonauţi lor, socotit ful lui *Apollon; a murit în Libya muşcat de şarpe, la întoarcerea din expediţie. mormoni *Sectă creştină f—» creştinism) din Statele Unite ale Americii, numită şi Biserica lui Isus Christos a sfinţilor zilelor din urmă; întemeiată în 1827 de Joseph Smith (căruia i-a urmat ca lider Bringham Young, acesta autorizând poligamia în 1852, interzisă în 1887), secta m. devine una dintre cele mai fanatice grupări desprinse din creştinism. Pe temeiul afirmaţiei lui J. Smith că ar fi avut multe *revelaţii profetice şi MORÔZ 430 că ar fi găsit comunicările *îngerului Mormon gravate pe tablete de aur, ce au devenit traductibile prin intermediul unor peep-stones (pietre transparente), s-a format doctrina mormonă, concretizată într-o carte (Cartea Mormonilor), tipărită în 1830, care ar fi fost adusă de îngeri. Astfel, m. cred în restabilirea ^Bisericii iniţiale a lui *Isus Christos şi în revelaţiile periodice. De asemenea, ei afirmă că fondatorii civilizaţiilor americane precolumbiene au fost câteva tnburi semite (kharediţi, nephiţi, lamaniţi etc.) şi că motivul crucii maya (—> cruce) ar fi mărturia pătrunderii creştinismului pe continentul american înainte de Columb, iar că civilizaţia maya a reluat *mitul *potopului universal (—> Popol Vuh) după * Biblie, zeul *Quetzalcoatl (de fapt, la mayaşi, *Kukulkan) fiind identificabil cu Isus Christos. (Această versiune are, ca sursă unică, o scrisoare în care preotul Dionisio José Chonay rezumă, fără a mai putea fi controlat, paginile iniţiale din manuscrisul quiché Titulo de los Senores de Totonicapân, evitate de el în traducerea sa din 1834, şi în care s-ar spune că triburile quiché „sunt urmaşele celor zece seminţii din regatul Israel“ captive si fugind din Asiria în America. Dar originalul este pierdut). Pseudomitologia fantasmagorică a m. nu are o logică internă şi nu motivează nici măcar formele sociale instituite de sectă: poligamia, *teocraţia guvernării locale în statul Utah (unde m. s-au stabilit în 1846 şi unde au înfiinţat centrul universitar Bringham Young). Guvernată de un preşedinte şi un grup de „apostoli“ (consideraţi canale vii în transmiterea voinţei lui *Dumnezeu către oameni), secta se împarte teritorial într-un gen de dioceze, numite stakes (stâlpi de marcaj). Morôz Personaj fabulos din *mitologia slavă răsăriteană, considerat stăpânul gerului care ferecă apele. în mica mitologie familială de mai târziu, apare personajul Ded Morôz (Bunicul Ger - tradus forţat în perioada comunistă din România prin „Moş Gerilă“) - omologul rusesc al lui Moş Crăciun (sau franc. Père Noël), adică cel care aduce copiilor daruri la „sărbătorile de iarnă“. Morpheus (grec. Mopţpeug); Morfeu Zeul înaripat şi *mutant al visului, în *mitologia greacă, apărând în timpul somnului ca inspirator sau numai transmitător al viselor trimise oamenilor de *zei, dispunând de capacitatea de a-şi schimba forma (popcpq), de obicei imitând structurile umane, animale şi fenomenale. Este unul din cei 1 000 de fii ai zeului somnului, *Hypnos. Morrigan; Dana; Cailleach; Bodb Zeiţă principală, în *mitologia celtică (purtătoare a 30 de nume), soţia sau numai partenera zeului *Dagda şi mama zeiţei poeţilor, *Brigit. Divinitate poliatributivă, M. era adorată mai ales ca zeiţă a războiului, *demonilor şi stafiilor. Moşi (moş - etim. tracodacică: I. I. Russu, Vasile’Suciu; sau derivat din moaşă: DEX, pentru care acest dicţionar nu indică nici un etimon; cf. albanez moshe - vârstă) *Sărbătoare populară românească precreştină, în special sudică, numită şi Târgul Moşilor, având caracter de festival, căreia însă i-a dispărut cadrul cultual; probabil de origine primitivă arhaică, provenind din *totemism, întrucât chiar din relictul ei din vremea noastră rezultă în chip vădit că este consacrată * strămoşilor totemici (—> totem). Termenul moş/moşi (cf. polon, dziady, rus. gegbi - Strămoşi; rus. gag - moşneag) circulă în lb. română veche şi independent de evocarea festivă; în textele vechi, moş are sens de „strămoşul cel mai îndepărtat“ (întemeietorul neamului), deci de * arhetip familial sau tribal. în polisemia acestui cuvânt, se distinge noţiunea plurală de ascendenţi îndepărtaţi, din generaţiile arhaice, având totuşi şi o etapă străveche intermediară în termenul strămoş, întărit adesea prin sintagma din moşi-strămoşi. (cf. Vasile Suciu, Termeni de înrudire din limba română, Bucureşti, 1966, p. 14-15). De fapt, în limbajul mitologic popular, ambii termeni apar adesea ca sinonime, iar moş, ca şi fem. moaşă (în varianta cu acelaşi sens), indică pe strămoşii arhetipali; de ex., Moş Adam'f*Adam), Moaşa Iova (*Eva) - nemaifiind *oamenii primordiali biblici, numai primii oameni ai lumii locale, dar contaminaţi de infralegendele periferice bisericeşti: Moş Adam, un unchiaş bonom, împreună cu Moaşa Iova, soţia sa, care a moşit-o cândva pe Maica Domnului (*Fecioara Maria), transportă soarele în *Iad. Ca sărbătoare populară, principalii M. sunt cei din sâmbăta care precede *Rusaliile; dar, după o statistică a lui Simeon Mangiuca, românii au 18 sărbători ale M. pe an (Călindariu iulian, gregorian şi poporal român, Oraviţa-Braşov, 1881). După Moşii de vară mai au importanţă doar Moşii de Crăciun, care, cum informează Tudor Pamfile, (Crăciunul, Bucureşti, 1914), reprezintă „pomana din mână, adică acele daruri pe care le duce gospodina la alte case, spre a le da de pomană pentru sufletul morţilor din casa ei“, iar în precizarea lui Petru Caraman (Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, 1983, p. 346): „la români, poporul în adevăr are la Crăciun sărbătoarea morţilor, pe care o numesc cu acelaşi nume pe care-1 dau aceleiaşi sărbători fixate la alte date: Moşi“. O sărbătoare întrucâtva echivalentă există şi la catolici, toamna: Festum animarum omnium. Moşul-Codrului Corespondentul masculin, în *mitologia românească, al *Mumei-Pădurii, căreia nu-i este totuşi nici soţ, nici frate, nici partener. Derivat mai curând din vechiul *Silvanus roman (al cărui *cult era foarte răspândit în Dacia Romană), are însă şi similitudini cu zeul slav *Liesil; dar M.-C. e o divinitate răufăcătoare şi \ antropofagă. Mot Zeu ugarit (—> mitologie feniciană) al *morţii, al secetei, al anotimpului arid şi infertil 431 MOZAISM (fiind duşmănit şi învins anual de *Baal, zeul fecundităţii naturii); în *mitul Baal si Moartea, M. reuşeşte să-l înghită pe Baal cu gura sa mereu căscată şi nesătulă, apoi e însă masacrat la rândul său de zeiţa *Anat, care îl caută îndelung pe Baal în măruntaiele pământului - adică în Mot, care simbolizează * Infernul. După o mitografie, M. se pretinde rege peste *zei şi oameni, ca zeu al morţii (sau Moartea însăşi), fiindcă şi zeii şi oamenii se hrănesc cu lucruri moarte. M. era adorat ca zeu al morţii şi de fenicieni (şi de ramura lor cartagineză), iar de acolo identificat de greci cu *Thanatos. Totuşi, *Sanchoniaton îl considerase o divinitate exclusiv feniciană, personificând mâlul primordial din care s-a format universul. Motz Zeiţa-lună în miturile avarilor din Caucazul de Nord, corespunzând zeului *Barz, cu aceleaşi atribute, la oseţi şi laxi, sau zeului Varz la lezghini (*mitologii caucaziene). M. este sora zeului solar Barg, de care a fost despărţită pentru dragostea lor incestuoasă. mozaism *Religia ebraică iniţială, eminamente etnică, întemeiată de legendarul Moshe (—> Moise), unificatorul celor 12 seminţii, care a impus, ca *zeu unic şi absolut, un vechi zeu tribal; Yahu, numit ulterior *Yahweh. în epoca premozaică, triburile de evrei (habirl: cf. inscripţiile de la Tell-el-Amama), pe lângă *cultul zeilor locali sau vecini (Kemosh - la moabiţi, Milk - în Milkom, Kos - la edomiţi), adorau pe zeul norocului, Gad, pe zeiţa *Ashera, poate si un *demon, Shedi, din care a derivat *Shaddai (după unele opinii, identificabil de timpuriu cu Yahweh), de asemenea grupul divin *Elohim sau pe zeii împrumutaţi *Kemos, *Dagon, Ashtoreth, *BaaI Zebub si pe âl Elyon sau *El, zeul prin excelenţă), paralel cu un înrădăcinat *cult totemic (-> totemism). O religie premozaică pare a fi atestată, în prezent, ca relict anterior strămutării celor 12 triburi conduse de Moise, la tribul african *falasha. Vechile culte totemice sunt detectabile în onomastica biblică (Shimon - hienă, *lup; Kaleb - *câine; Hamor -măgar, Rahel - oaie; Lea - *vacă sălbatică). Cultul lui Yahu pare cel mai vechi şi cel mai original ebraic; de aceea a şi constituit baza noii religii mozaice, devenind, dintr-un zeu atmosferic tribal, divinitatea absolută panebraică. Totodată, se utilizează vechi obiecte naţionale de cult, ca jertfelnicul (mashshebah) - o piatră dreaptă, ca *simbol material al divinităţii în care sălăşluieşte *spiritul divin, ce se folosea ca masă de *sacrificii, până când a fost înlocuită, la Ierusalim, cu un *altar de piatră sau de bronz. Doctrina mozaică s-a întemeiat pe *Thorah (Legea), rezidând în primele 5 cărţi (Pentateuch) din *B(blia ebraică, atribuite lui Moise, şi pe tradiţia sacră orală, cuprinsă în *Talmud. Existase şi un cult al *strămoşilor; după unii cercetători, pl. Elohim ar reprezenta de fapt * spiritele plecate ale strămoşilor; alt tip de strămoşi erau terafimii (ebr. pl. teraphim) - ţinuţi în corturile domestice, sub formă de statuete antropomorfe, ca un fel de *Lari protectori. Perioada teologică formativă nu a fost scurtă. Biblia ebraică însăşi precizează: „Apoi a rostit către Moshe şi a zis: «Eu sunt Yahweh [Domnul]. Dar eu m-am arătat lui Abraham, Isaac si Iacob, ca El Shaddai, iar cu numele meu Yahwefi nu m-am făcut cunoscut lor»“ (V.T., Exodul, VI, 2-3). Există câteva etape în formarea religiei mozaice, reflectate în variantele onomastice succesive (ca şi în adaosurile de nume atributive) ale lui *Dumnezeu, care a parcurs drumul de la calitatea de zeu atmosferic tribal la aceea de fiinţă cosmică absolută, exterioară lumii. Potrivit concepţiei filosofice religioase a m., care s-a cristalizat pană în sec. VII î.e.n., lumea nu conţine nimic divin, după cum nimic din ceea ce se află în lume nu e înzestrat cu autonomie dumnezeiască (nici aştrii, nici fenomenele naturale, nici monarhii, aşadar nici regii evreilor), după cum nicăieri nu se atestă *credinţa într-un suflet universal. Dintre vechile religii, m. este singura purificată de orice urmă de *animism. Dumnezeu, ca unicitate absolută (El Yahweh), este altceva decât lumea creată de el, cu care nu poate avea raport de asemănare; fiind opera lui Yahweh, lumea totuşi nu a purces din substanţa divină şi ca atare nu e consubstanţială cu el; ea a izvorît din ideea divină, fiind creată de inteligenţa dumnezeiască prin intermediul *cuvântului activ (dabar) al lui El Yahweh; fiind aşadar numai o plămădire prin intervenţia exterioară a gândirii divine creatoare, lumea nu e considerată de m. drept un organism dumnezeiesc. Dumnezeu însuşi este adorat ca Fiinţa Absolută, care nu are obârşie, nu s-a născut, nu se supune devenirii şi nici nu piere, de unde şi numele cu care i se recomandă lui Moise în prima ^revelaţie: Eu sunt, adică „eu sunt cel care este“. Influenţele canaanite de convieţuire, ca şi înrâurirea miturilor babiloniene (—> mitologii din Mesopotamia) din timpul exilului din Babilon, nu au fost esenţiale, însă au contribuit la consolidarea scripturală a m. ca religie autonomă şi originală; în această epocă se codifică scripturile epocii patriarhale şi se canonizează Thorah, ca text al revelaţiei originare, stabilindu-se şi conceptul transcendenţei lui Yahweh. Astfel, Thorah subînţelege, în componenţa sa, pe de o parte Legea scrisă (Thorah Shebiktab) - Pentateuchuh cele 5 cărţi atribuite lui Moise, iar pe de altă parte Legea orală (Thorah Shebeal Pe) - adică tradiţia sacră, de fapt Talmudul (Mishna sau explicarea sumară a Legii scrise şi Ghemara sau Legea completă). Concomitent cu evoluţia şi clarificarea doctrinei teologice, s-a produs şi precizarea tehnicilor materiale ale cultului, ca şi schimbarea de atitudine, de ex., faţă de *profeţi; aşa, în sanctuar era prezent un pom sacru, indiferent de specie, dar mai ales terebintul, alteori palmierul, tamariscul, rodia; până la exilul babilonian, profeţii fuseseră MRITYU 432 toleraţi uneori, ca simpli prezicători (qösem), deşi autoritatea eclesiastică refuza practicile de *magie, pe care le asocia cu * idolatria; ulterior însă profeţii câştigă prestigiu, ca oameni pe care Dumnezeu îi inspiră direct, iar astfel încep să se impună cărţile profetice; profetul *Isaia pune în circulaţie ideea mesianică a salvatorului care va veni: Măshiah (*Mesia), purtând şi numele-talisman Emanuel (Dumnezeu este cu noi), iar acest nou capitol doctrinar transformă m. într-o religie profetică, dezvoltată pe baze etice şi etnice. Religia mozaică originară îşi fructifică apoi evoluţia în forma consolidată a *iudaismului. § W. F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, Baltimore-London, 1953; M. Reisei, The Mysterious Name of Y.H. W.H., Assen 1957; E. L. Ehrlich, Geschichte Israels von des Anßingen bis zur Zerstörung des Tempels, Berlin, 1958; I. Lewy, The Growth of the Pentateuch, New York, 1955 Mrityu (sancr. mrtyü - moarte) *Demon sau zeu din *mitologia vedică, personificând *moartea; mai târziu, zeul morţii sau Moartea însăşi, distrugând fără alegere tot ce e viu. M. e fratele altor doi zei: *Bhaia (Frica) şi Mahăbhaia (Groaza), toţi 3 fiind fiii zeului *Adharma (Fărădelegea) si ai zeiţei *Nirriti (Nenorocirea). M. era numit şi Mrityu-Duta (Vestitorul Morţii) ca mesager trimis de zeul regent al morţii, *Yama, şi care soseşte totdeauna „în ceasul morţii“ (mrtyu-kăia). Mu Continent fabulos, care, după un pseudomit neatestat în *mitologia cunoscută (pus în circulaţie de colonelul englez J. Churchward, spre sfârşitul sec. XIX), ar fi fost situat în mijlocul unui ocean (după unii interpreţi, în Pacific) şi s-ar fi scufundat catastrofal, ca şi *Atlantida, vestigiile lui socotindu-se insulele Mariane, Carolinele şi Insula Pastelui. ÎVIiiller, Max Orientalist şi mitolog englez (1823-1900), care a folosit *mitologia comparată pentru a interpreta *miturile din punct de vedere semantic, pe baza propriei metode de linguopaleontologie. M. compară asemănările dintre numele principalelor divinităţi indoeu-ropene, conchizând că ele reprezintă în primul rând divinizarea aştrilor şi a fenomenelor naturale; în acest sens, M. e autorul unei teorii solare, potrivit căreia omul a adorat la început foitele naturii şi în primul rând *soarele. După M., mitologia este o consecinţă a „îmbolnăvirii limbii“, cuvintele înseşi transformându-se în personaje mitologice. Cercetând numai zona indoeuropeană, M. explică ceea ce „e stupid, sălbatic şi fără sens“ în mitologie, iar despre greci afirmă că „poeţii lor au avut o aversiune instinctivă faţă de tot ce este excesiv sau monstruos“, şi totuşi au relatat despre zeii lor „naraţiuni dintre cele mai sălbatice“ (canibalismul unor divinităţi ca *Demeter şi *Kronos, mutilarea f lui *Uranos). Sistemul mitologic al lui M. se ! sprijină pe descoperirea raporturilor dintre limbile arice folosite de celţi, germani, vorbitori de sanscrită şi zend, greci, romani ş.a. (de ex. *Athena < sanscr. ahana - zori, dimineaţă); aceste nume ar desemna, la origine, fenomenele naturii, iar elementele stupide şi sălbatice nu ar avea decât semnificaţii naturale, fiind de fapt descrieri ale *cerului, luminii, *apei, *focului, *pământului. într-un fel, concepţia lui M. nu se deosebeşte mult de a lui *Theagenes din Rhegion, după care „Hephaistos e focul, Hera e aerul, Poseidon e apa“, doar că M. a pornit de la o filologie ştiinţifică, nu conjecturală. Iar *religia este pentru el „o facultate a spiritului care, în mod independent, mai mult, aş zice, în ciuda sensului şi raţiunii, îl face pe om în stare să priceapă infinitul sub nume diferite şi în deghizări schimbătoare. Fără această facultate nu ar fi posibilă nici o religie, nici măcar cel mai degradat cult de idoli şi fetişuri şi, oricât de puţin ne-am apleca urechea, am putea auzi în orice religie un geamăt al spiritului, freamătul sforţării de a înţelege ininteligibilul, de a exprima inexprimabilul, o năzuinţă spre infinit, o iubire de Dumnezeu“. {An Introduction to the Science of the Comparative Mythology, London, 4881-1883). M. distinge 4 etape în procesul formativ din care rezultă limbile şi miturile: etapa tematică (formarea rădăcinilor şi formelor gramaticale), etapa dialectică (formarea familiilor lingvistice), etapa mitologică (apariţia miturilor}, etapa naţională (formarea limbilor naţionale). în ultima analiză, M. socotea că „mitologia este, în sensul cel mai înalt, forţa exercitată de limbă asupra gândirii în oricare sferă posibilă a activităţii mintale“ (Desprefdosofia mitologiei). § Comparative Mythology. An essay, Oxford, 1856 (ed. revăzută, London-New York. 1909); Contributions to the Science of Mythology, I—II, London-New York, 1897; Natural Religion, London, 1889; Anthropologica! Religion, London-New York, 1892 Mulungu; Molungo; Morungu/ Mungu; Leza; N’gai Zeu suprem, venerat de unele triburi bantu tropicale (—> mitologiile populaţiilor africane). După unii etnografi, M. ar fi un împrumut de la zuluşi (zeul *Unkulunkulu) şi ar personifica sintetic principalele forte ale naturii (cerul, soarele, luna, stelele, ploaia, tunetul, fulgerul). Tribul wabena îl consideră patronul *spiritelor *strămoşilor; etnografii A.T. şi G. W. Culwick transmit această definiţie locală a zeului: „Mulungu nu are nici faţă, nici mâini, nici picioare şi nici trup. Mulungu nu vorbeşte, nu aude şi nu vede. El e pretutindeni si nu este nicăieri“. Alte triburi cred că M. este fufgerul, tunetul fiind vocea sa. Cafrii din Rhodesia (supranumindu-1 kulu -mare, bătrân) au însă despre M. o imagine confuză, nu ca despre o divinitate propriu-zisă, şi nici nu i se închină. Muma-Pădurii; Ciuda Lumii Un * geniu rău al *pădurilor, o divinitate malefică, nefastă, din 433 MUT *mitologia românească, înfăţişată ca femeie foarte bătrână şi slută, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorinţă, fie în călugăriţă cu părul despletit, fie într-o făptură ambigenă sau într-o combinaţie de două regnuri (jumătate babă, jumătate lemn) ori într-un copac rămuros. Deşi de obicei scundă şi încovoiată, o mogâlcieaţă sprijinindu-se în toiag, unele variante o prezintă şi ca o babă monstruos de înaltă, putând dormi încolăcită în jurul unui foc din pădure; în acest caz, sluţenia ei este accentuată de „ochii cât strachina şi dinţii cât secerea“, iar baba însăşi, fioroasă, rea şi vicleană, este antropofagă. Apare îmbrăcată când în zdrenţe, când în muşchi verde. Sunt variante regionale în care diferenţa de statură îi e atribuită firesc, M.-P. fiind considerată o nepotolită *mutantă - fie babă gigantică, fie o bătrână pitică încăpând într-o scorbură de copac, fie un animal (bivoliţă, iepure, *cal, gâscă, *vacă, uneori *câine) sau chiar o specie teratologică, hibridă, antropodendromorfa. în posesia ei se află două butoaie magice, unul cu *apă, altul cu putere. Se foloseşte adesea, pentru transport rapid, de un cal cu 9 inimi. Totdeauna când se plimbă stârneşte vuietul codrului, iar adesea râde ea însăşi în hohote sinistre sau plânge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeţii rătăciţi, ca să le smulgă inimile sau ca să-i prefacă, prin vrăjile ei, în cai sau în şerpi; văicăreala ei din codri urmăreşte să deruteze ori să atragă pe cei care străbat pădurea în vreme de noapte; dar oricine poate scăpa de M.-P. destul de simplu: oferindu-i un codru de pâine sau orice altă mâncare modestă. Există un portret sintetic (ca un portret-robot) al M.-P., pe care l-a comunicat B. P. Hasdeu (în Magnum Etymo-logicum Romaniae, art. Ariciu, după o informaţie din zona Galaţi): „avea un ochi cât un talger, capul ca o căpiţă, cozile ca măturoaiele, părul ca aricele, dinţii ca secerele, degetele ca ţepoaiele, unghiile ca coasele, picioarele ca răşchitoarele“. In Ţara Moţilor (Munţii Apuseni), numită Vâlva Pădurii, e imaginată ca o femeie înaltă cât un brad, cu părul lung până la călcâie şi cu pielea păroasă; îşi păzeşte pădurea şi plânge jalnic atunci când oamenii taie copaci, iar celui care are nesăbuinţa să i se adreseze ori să-i răspundă la chemări, „îi leagă graiul“; alteori cântă foarte frumos, însă nu-i place să fie văzută de oameni; uneori face copii cu bărbaţii cărora le e dragă pădurea, iar aceste odrasfe devin *spiridusi. M.-P. locuieşte într-un bordei sau într-o scorîmră. Are mulţi copii, pe care-i domoleşte adormindu-i cu somnul furat de la oameni; adesea se crede că arborii pădurii sunt copiii ei, pe care îi alăptează de mici. în *superstiţia rurală se afirmă că ea răspândeşte boli ciudate, că ucide copiii din leagăn şi că adesea îsi mănâncă victimele, după ce le frige.’Are patima cfe a poci fetele şi flăcăii, fiindu-i pentru asta de ajuns să-şi strige victima, care e pierdută dacă acceptă să iasă afară, întrucât M.-P. ştie să ademenească în 99 de feluri. Rare reprezentări o închipuie tânără si foarte frumoasă, dar cu gheare de lup. După unefe *credinţe mai rare, a fost fie ibovnica, fie soţia monstrului Ciută-nevăzută. Motivul Muma-Pădurii nu este unic: există corespondenţe la slavii răsăriteni (*Baba lagă), dar şi la germani (Buschgrossmutter sau Buschweibchen). Muramura Divinitate colectivă din Australia (—> mitologii din Oceania): Fecioarele Muramura, considerate de obicei tinere fete numeroase, fecioare pribege, cu existenţe diverse divizate atributiv: unele supraveghind *ritualurile iniţiatice, altele patronând *vânătoarea, altele cântând *descântece pentru ploaie. în vremea arhaică a viselor (*alcheringa), fecioarele M. pribegeau prin Australia ori erau trase prin *cer cu o lungă funie de păr, până s-au prefăcut în stele (Pleiadele si constelaţia Orion). Variantele din Australia cfe Vest vorbesc de nişte fecioare M. prefăcute în pietre, devenite animale sau scufundate în pământ. Murcia; Murtia Zeiţă arhaică din *mitologia romană, considerată în epoca clasică o divinitate a trândăviei. M. avea un *templu consacrat într-o vale din Roma, între Palatin şi Aventin. Musisi Zeu al cutremurelor, venerat de tribul baganda din Uganda (—>. mitologiile populaţiilor africane), numai în împrejurările când îşi manifestă unicul său atribut şi când e implorat să cruţe viaţa oamenilor. Muspellsheim Ţinut primordial de *foc în *mitologia scandinavă, situat în sudul şi deasupra pustiului *Ginnunga Gap şi înconjurat de bordura cerească Himlr; stăpânit de *Surtr, singurul locuitor suportând dogoarea unei flăcări perpetue şi dominante; abia după crearea universului de către *Odhinn, M. devine tărâmul cel mai de sus dintre cele 9 lumi stratificate, făcute de zeul suprem. M., această lume a focului, a avut un rol important în *cosmogonia din viziunea mitică scandinavă, deoarece scânteile care săreau neîncetat de acolo peste deşertul Ginnunga Gap au topit de la o vreme gheţurile compacte de pe câmpia Elivagar, dezmorţind astfel apele primordiale (—> apa). Musubi no Kami Zeul ocrotitor al căsătoriei, în *mitologia japoneză. Mut Zeiţă din *mitologia egipteană, adorată la Teba ca atotputernică mamă divină; în epoca predinastică (mileniul IV î.e.n.), numele ei însemna „vultur“ (de unde şi *simbolul acvilin ulterior). Preluându-i *cultul, teologii tebani au contopit-o cu *Nehbet. Sub dinastia a XVIII-a, prima dinastie din Regatul Nou, dominată de *cultul lui *Ammon, a fost socotită soţia acestui zeu, mai târziu identificându-se cu o zeiţă secundară, Amaunet. Cultul zeiţei M., ca mamă divină şi soţie a lui Ammon, ia extindere mai ales după sec. 3CVI î.e.n. în Regatul Nou, când în MUTANT 434 cadrul marilor procesiuni pe *Nil se transporta statuia lui Ammon de la *templul din Kamak în templul din Luxor, care era sanctuarul zeiţei M. (ea fiind aşadar vizitată de soţul divin). Deşi soţia marelui zeu, uneori era socotită şi 0 fiinţă bisexuată, ca mamă absolută a tuturor forţelor vitale cosmice, iar în ierarhia *panteonului egiptean egalase la un moment dat alte mari zeiţe, având şi atributele lor („Marea Magiciană“, „Doamna cerurilor“, „Ochiul lui Re“) fiind venerată şi ca regină a tuturor zeilor. Reprezentată plastic de obicei ca femeie, avea uneori cap de vultur, în unele situaţii purtând şi simbolul faraonic al şarpelui Uraeus cobra sacră) împreună cu dubla coroană a celor două ţări egiptene. mutant Pe lângă sensul biologic, de individ sau prezentând modificări de unităti genetice sau purtător obiectiv al capacităţii cie salt în masa ereditară putând duce chiar la o mutaţie spectaculoasă, aceeaşi noţiune conţine si un sens mitologic: sunt tfescrişi *zei, eroi mitici, animale fabuloase, vrăjitori, *şamani capabili subiectiv de a realiza în aspectul sau în structura persoanei lor modificări parţiale sau integrale, ajungând până la *metamorfoze totale dintr-o specie în alta, dintr-un regn în altul, dintr-o stare de agregare în alta; astfel, *Zeus poate fi când lebădă, când taur, când om comun; *Loki devine peşte, muscă, iapă, focă, vânt sau văpaie; *Muma-Pădurii se preface în călugăriţă, în copac rămuros sau în jumătate babă-jumătate lemn. în *mitologiile popoarelor creştine, cel mai diversificat m. este *Diavolul. în cazuri rare (de obicef în mitologiile inferioare tribale), un m. - supranatural dar nu de esenţă divină - nu mai poate reveni la starea precedentă. mutaziliti (arab. mu’tazilah - cei ce se despart) Membrii unei *secte desprinse din *islam în sec. VIII, care împărtăşeau *credinţa în unicitatea lui *Allah şi în dreptate. Pentru m., Allah este Dumnezeu fără atribute, interpretarea lui antropomorfistă fiind imposibilă, întrucât el nu poate fi văzut cu ochii; aşadar, conform naturii sale, Allah nici nu poate să condamne omul la chinuri eterne, dimpotrivă, este obligat să le dea oamenilor dania postumă. Recunoaşterea existentei liberului arbitru în acţiunile umane a condus si ia elaborarea ideii de Dumnezeu justiţiar şi binevoitor; tot astfel, m. au luptat împotriva *dogmei mahomedane a *predestinării. Contrar doctrinei islamice ortodoxe, m. consideră cartea sacră, * Coranul, o operă creată de Allah. în cadrul *religiei islamice, m. au fost primii teologi care au elaborat, într-o formă speculativă, prima *teologie musulmană, influenţată însă de filosofia antică, îndeosebi greacă. Fără a prefera credinţei raţiunea, totuşi m. şi-au explicat dogmele cu ajutorul raţionamentelor. § A. N. Nader, Le svsteme philosophique des mutazila, Beyrut, 1956 Mu tianzi zhuan (Călătoria împăratului Mu) Naraţiune chineză (probabil din anul 281) despre călătoria fantastică a monarhului Mu Wang (1000-947 î.e.n.). Vizitat de un drumeţ de departe, nemulţumit de primirea totuşi excelentă ce i se oferise, monarhul e invitat într-o excursie în patria drumeţului; acceptând călătoria, Mu Wang ajunge la muntele Kunlun, în grădina zeiţei *Xi Wang-mu, dar pus în dificultate de stranietatea locului, orbit de abundenţa luminii, tulburat de muzica ciudată şi de priveliştea ţării de sub nori, cu mări cât stropii de apă şi fluvii ca nişte aţe şerpuitoare, înţelege că drumeţul e de fapt un mag, şi îi cere să fie readus acasă, în palatul său terestru. Magul îl împinge, monarhul se prăbuşeşte în gol, ameţit, iar când îşi vine în fire şi îşi recunoaşte oamenii şi palatul, are senzaţia unui timp paradoxal (—> timpul), inclus între plecare şi întoarcere, şi începe să fie chinuit de nostalgia ţinutului pe care l-a vizitat (cf. * Tinereţe fără bătrâneţe). Muze (grec. Mouocti; lat. Musae) Cele 9 fiice ale zeiţei memoriei *Mnemosyne si ale lui *Zeus, Dar, după poetul Alkman (sec. Vii î.e.n.), citat de Diodor din Sicilia, M. sunt fiicele cuplului *Uranos-Ge (*Gaia), adică ale *cerului si *pământului. Numai Euripides (în Medeia) fe atribuie, fără temei, ca mamă, pe zeiţa *Harmonia. La origine se pare că erau *Nimfe ale izvoarelor, devenind apoi zeiţe ale cântecului si inspiratoare ale poeţilor, purtătoare de liră. La *FÎomer, care nu le precizează numărul şi numele, sunt zeiţe ale cântecului şi locuiesc în *01imp lângă *zei, cărora, conduse de *Apollon, le cântă la ospeţe. După Pausanias (Călătorie în Grecia, IX, 29), *cultul M. a fost introdus de cei doi *Aloizi, pe muntele Helikon. Răspândindu-se în Hellada (din Beoţia), cultul se pare că iniţial cunoscuse 3 M. (primitive sau arhaice): Mneme, *Meletes, *Aoide sau 4: Aoide, *Arhe, Meletes, *Thelxiope. Se poate să fi fost iniţial 3 (ca 3 *Moire, 3 *Harites), apoi să fi alcătuit 3 grupuri de câte 3, pentru corurile sacre. *Hesiod aminteşte nominal 9 Muze: „Muzele, locuitoarele Olimpului, cele nouă surori născute din marele Zeus - Kleio, Euterpe, Thaleia, Melpomene, Terpsihore, Erato, Polymnia, Ouranie şi în sfârşit Kalliope, cea dintâi dintre toate“ (Theogonia, v. 75-79), dar nu le acordă atribute diferenţiate. Grecii credeau că, adunate în jurul *altarului lui Zeus, M. cântă obârşia lumii, pe zei şi oameni, faptele glorioase ale lui Zeus sau evenimentele din existenţa marilor eroi (căsătoria lui *Kadmos, moartea lui *Ahilleus). O delimitare foarte certă a atributelor fiecărei M. nu a existat niciodată, precizări încercându-se abia în epoca romană. S-a acceptat ca M. să fie recunoscute după următoarele atribute: *Clio (Kleio) - istoria, epopeea; * Euterpe - poezia lirică; *Thalia (Thaleia) - comedia; *Melpomene - tragedia; *Therpsichore - cântecul coral, dansul; * Erato - 435 MYO-O poezia erotică, elegiacă, pastorală; *Polyhymnia (Polymnia) - imnurile sacre, poezia religioasă; *Urania (Ouranie) - astronomia; *Calliope -poezia epică, elocvenţa, filosofia. într-o epocă mult mai târzie, celor 9 M. clasice le-a fost adăugată şi *Nimfa *Arethusa, ca ocrotitoare a poeziei pastorale. Fiind în primul rând zeiţe ale cântecului, M. protejează pe toţi cei ce le recunosc superioritatea, pedepsindu-i pe aroganţii infatuaţi (cazul bardului trac Thamyris, căruia, fiindcă se lăudase că le este egal, M. i-au luat văzul şi darul cântecului). Vechii poeţi începeau întotdeauna cu invocarea Muzei: Mfjviv aeiâe 0ea IIr|Ar|iaâ8G) ’ AxiAAi)o<; (Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul - Homer, Iliada, I, v. 1). Fiind în preajma lui Apollon, se mai credea că M. au şi harul profeţiei. Detalii aspectuale nu oferă decât artele plastice: dintre poeţii mitografi, numai *Pindar le atribuie „bucle violete“. Toţi poeţii vechi (Homer, Hesiod, Pindar) afirmă că M. sunt şi atotştiutoare, prin *simbolul mamei lor Mnemosyne, ca întruchipare a memoriei. De fapt, M. simbolizează cele 9 căi iniţiatice ale cunoaşterii, (cf. *Camenae) § P. Decharme, Les Muses, Paris, 1869; F. Rödiger, Die Musen, Leipzig, 1875, P. Boyance. Le culte des Muses chez les philosophes grecs, Paris, 1937; E. R. Curtius, Europäische Literatur und lateinisches Mittelalter, Bern, 1948 (trad. rom., Literatura europeană şi evul mediu latin. Bucureşti, 1970, cap. XIII, Muzele, p. 265-285) Myo-o Zeul dragostei, în *mitologia japoneză; divinitate temută, M.-o. e cunoscut din reprezentări plastice medievale (mici statuete din sec. XIII), antropomorfe, însă cu alură dragonică: părul ridicat în şuviţe ca nişte coame, din tâmple, privire penetrantă, gura întredeschisă, cu dentiţie puternică şi colţi enormi în falca inferioară. M.-o. simbolizează mai mult violenţa şi suferinţa erotică, decât suavitatea iubirii. N Naastrand Ţărmul morţilor păcătoşi sau apele veninoase în ^mitologia scandinavă, unde sunt condamnaţi să rătăcească veşnic sperjurii, criminalii, adulterinii, incestuoşii, corupătorii. Tot acolo este şi Palatul Naastrand, construit din piei de şarpe cusute omogen, departe de soare, cu porţile spre nord; din capetele şerpilor cusuţi se scurge întruna veninul care alimentează teritoriul şi apele de pedeapsă. Palatul este reşedinţa zeiţei *Hel, stăpâna * Infernului (*Hell) Nabu (Vestitorul; babil. nabu - vestire) Zeu sapienţial din Babilon (—> mitologii din Meso-potamia), fiul lui *Marduk; identificat adesea cu zeul asirian *Nebo, era adorat ca patron al ştiinţei şi al scribilor, el însuşi scrib divin în *tempful ceresc *E-Saggila, ţinând evidenţa faptelor celeste şi pământeşti şi statornicind domnia regilor mesopotamici. Cu timpul *cultul lui N. ampli-ficându-se, i se adaugă zeului şi alte atribute: devine zeul *revelaţiei divine, fără care consiliul zeilor din *panteonul babilonian nu ia nici o decizie; împreună cu soţia sa Tashmit (care nu a avut vreodată un cult autonom), N. ocroteşte arta scrisului (se credea că el a introdus scrierea în Babilon), orice fel de ştiinţă şi, fireşte, şcolile. Dar e totodată zeul *magiei şi al *manticii, iar ca ocrotitor al înţelepciunii (întrucât înţelpciune era mai ales cunoaşterea şi descifrarea mişcării astrelor), patrona *asţrologia, preoţii săi fiind de obicei şi astrologi. în epoca ascensiunii Babi-lonului, i se mai atribuie şi deţinerea tăbliţelor în care erau înscrise numele tuturor oamenilor cu destinele lor. La Babilon, de fiecare An Nou, N. îi facea o vizită simbolică tatălui său Marduk, statuia sa fiind transportată de-a curmezişul cetăţii până în templul zeului suprem, a cărui statuie îl însoţea la întoarcere o parte din drum, spre Borsippa, sediul lui N. şi locul unde i s-a instituit cultul prima dată; de fapt N. era o divinitate mai veche decât Marduk, dar inversarea de situaţii ţinea de politica teologică a regelui Hammurabi. ’ Cultul lui N. capătă cea mai mare popularitate în Asiria (în varianta Nebo), sub Assurbanipal. Atunci, sau mai devreme, N. devine şi patronul planetei Mercur. Emblema curentă a lui N. în Babilon şi Asiria era acelaşi stilus metalic cu care se imprimau cuneiformele în argila moale. Nacxit *Strămoş arhetipal (—> arhetip) zeificat, în mitologia maya, ramura yucataneză quiche (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene)9 identificat cu *Quetzalcâatl şi cu *Topiltzin; de fapt, *Popol Vuh îl descrie ca pe „cârmuitorul bărbaţilor Orientului“ (IV, 6) la care vin traversând marea fiii celor 4 *oameni primordiali quiche, ca la stăpânul şi judecătorul lor suprem. Principalii comentatori (L. Schultze-Jena, R.V. Kinjalov) îl identifică însă nu cu zeul Quetzalcoatl, ci cu legendarul conducător toltec Topiltzin Acxitl Quetzalcoatl (numit în * Cartea lui Chilam-Balam - Nacxit-Xuchit), care a condus invazia toltecilor spre zona litoralului mexican, până în pen. Yucatan (sec. X). în Genealogia cârmuitorilor din Totonicapan (cap. V), aceiaşi fii ai oamenilor primordiali (*Balam-Quitze, *Balam-Acab, *Yqui-Balam şi *Mahucutah) îl onorează pe N. cu titlul de reverenţă „părintele nostru“ şi îi aduc *sacrificiu de *fumigaţii, ca unui zeu. Nagabonyi Zeiţă a foametei Ta tribul baganda (—> mitologiile populaţiilor africane), căreia i se sacrifică fructe veştede (—> sacrificiuj, spre a i se demonstra că oamenii nu au ce să mănânce, *ritualul efectuându-se numai în vreme de secetă. Nagatai (mongol naga - cer, tai - zeu) Zeu ceresc si creator universal, acceptat în *mitologia mongolă ca divinitate supremă, venerat însă fără vreun *cult special. Naglfar Corabie gigantică, în *mitologia scandinavă (înjghebată din unghiile morţilor care au fost lipsiţi de *ritualul funerar), cu care vor naviga *giganţii glaciali şi toţi locuitorii infernului (*Hell) împotriva zeilor cereşti (*Asa), la sfârşitul lumii, în războiul final (*Ragnarokr). Cârmaci va fi *Loki, divinitatea malefică a *focului subteran. nahual Un alter-ego. un dublu al fiecărui om. în concepţia filosofiei mitologice aztece f—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ^spiritul care îl dublează pe individ, ocrotindu-1 din stadiul dc nou-născut; aztecii credeau că şi fiecare zeu are un nahual al său. De cele mai multe ori, un n. era imaginat în înfăţişare de animal; astfel, dintre zei, *Tezcatlipoca avea ca n. personal jaguarul, *Tonatiuh - condorul etc. Spre a se constata prezenţa unui n. şi pentru identificarea lui, la naşterea unui copil se presăra în jurul casei nisip: îl indicau primele urme matinale. Nahuşa Rege mitic din India, care a izbutit prin *asceză (*tăpa), prin ^sacrificii şi studiu îndelungat, ca şi prin stăpânire de sine şi eroism, să domine cele 3 lumi, ocupând un timp chiar tronul lui *Indra; A fost însă pedepsit pentru lipsa de modestie. în *Purănâ se spune că, vrând să obţină 437 NANAHUATZIN dragostea soţiei zeului Indra, regele s-a urcat în lectica ei purtată de 7 *rişi şi dorind să ajungă mai repede i-a zorit pe purtătorii divini, lovindu-1 pe *Agastya cu piciorul; dar acesta îl blestemă şi regele se prăbuşeşte din lectica cerească, prefa-cându-se în şarpe în clipa când se izbeşte de pământ (—> blesteme). Naiade (grec. sg. Na lag; vaeiv - a curge) *Nimfe ale izvoarelor, lacurilor şi apelor curgătoare în *mitologia greacă, înzestrate cu har profetic şi purtătoare ale tinereţii eterne; erau socotite fiice fie ale lui *Zeus, fie ale lui *Okeanos. Nainema Zeu suprem şi creator al lumii ex nihilo, în *cosmogonia tribului columbian uitoto (—> mitologiile triburilor amerindiene); zeul însuşi e privit ca o iluzie care produce universul dintr-un *haos de năluci: actul de creaţie săvârşit de zeu (el însuşi pe jumătate virtual, numit cu epitete adecvate: „Cel-ce-nu-e-decât-nălucire“ sau „Cel-ce-se-năzare“) nu este o *cosmogonie propriu-zisă, ci transferul nălucii din vis în spaţiul obiectiv. După o transcriere a lui K.T.Preuss (bie höchste Gottheit bei den kulturarmen Völkern, Berlin, 1922), *mitul fixează începutul într-un nimic cosmic: „Nu era nimic la început, decât năluciri, nimic nu se afla cu adevărat. Numai o singură nălucă, o năzărire pe care a atins-o părintele nostru“. Zeul are senzaţia misterului, strânge năluca la piept, însă nu o poate rezema de nimic, smulsă din haosul fantomatic, unde „nu era măcar un copac de care să sprijine năluca“, astfel încât o susţine numai cu suflul respiraţiei lui, crede că reuşeşte s-o lege de ceva, dar zice: „Am legat asta de ceva ce nu este“, iar atunci „părintele nostru a legat golul de firul visului“; zeul cade pe gânduri şi leagă năluca de vis; apoi, impregnând-o cu o substanţă cleioasă, o frământă cu picioarele până îi dă formă şi corp, încât năluca devine lume. Namma; rar: Raego *Duh răufăcător al nopţii, unica divinitate nominalizată în *animismul tasmanienilor; acest *spirit înfricoşător de care se teme orice drumeţ de noapte din Tasmania, se crede că poate pncinui oamenilor toate nenorocirile imaginabile. Nammu *Apa primordială, simbolizând substanţa maternă universală în miturile sumeriene (-* mitologii din Mesopotamia), mama născătoare fără bărbat, care i-a născut pe zeii iniţiali *An (*cerul) şi *Ki (*pământul) - adică elementul masculin şi cel feminin. După un timp indefinit, în pântecul acvatic al zeiţei N. s-a zămislit un munte uriaş emisferic, cu baza de argilă moale şi cu piscul de plumb strălucitor; pe un disc plat (baza emisferei) a apărut glia Ki plutind în oceanul .iniţial, iar în pisc s-a desfăşurat cerul An. (în mitologia babiloniană, marea primordială, *Tia-mat, devine monstruoasă). în oraşul Eridu (Sumerul de Sud) N. era socotită mama zeului *Enki şi creatoarea oamenilor: văzând că *zeii s-au înmulţit şi nu are cine să-i slujească, N. îi cere lui Enki să născocească ceva spre a-i elibera pe zei de poverile muncii, iar zeul plămădeşte din lut amestecat cu sângele său 7 zeiţe-mame şi ele încep să frământe apoi argila pe care N. însăşi o modelează dându-i forme omeneşti. Namtar Zeu asiro-babilonian f—> mitologii din Mesopotamia), patron al ciumei, mai târziu în genere al *morţii şi al destinului uman (preluat din tradiţia Sumerului, după zeul Irra; sumer. irra -soartă). N. era socotit şi mesagerul zeiţei infernale *Ereshkigal; un text asirian îl numeşte „Namtar, crainicul infernului, izvoditorul de reguli“. Se credea că e înconjurat de * duhuri nefaste sau *demoni (fiind el însuşi demon): Mutu (Moartea), reprezentată cu cap de *dragon, mâini omeneşti, picioare de pasăre; Alluhappu (Lanţul-de-vânătoare): cap de leu, 4 mâini şi picioare de om; Mukil-resh lemutti (Complicele-răului): cap de pasăre, aripi desfăşurate, putând zbura cu ele în orice direcţie, dar mâini şi picioare omeneşti; Mamit (Pedeapsa-jurământului-călcat): cap de capră, mâini şi picioare omeneşti; Etemmu (Stafia): cap de bou, 4 mâini şi picioare omeneşti; Mimma-lemnu (Toate-relele): două capete din care unul omenesc şi unul de leu. Nanabozho Zeu principal şi *erou civilizator sau * strămoş totemic în *panteonul tribului algonkin din Canada (—> mitologiile triburilor amerindiene), al cărui *cult e legat mai ales de semnificaţiile pământului, zeul ocrotind păşunile si fiind cel care a purificat prin luptă pământul de monştri; el locuieşte acolo de unde răsare soarele, lupta lui cu monştrii începând de la distrugerea celui care răpise astrul. în zona Marilor Lacuri e considerat fondatorul tuturor instituţiilor tribale de bază şi al ceremoniilor tradiţionale; aici e pus în raport cu *mitul *potopului universal. Mergând la vânătoare N. a căzut într-un lac revărsând apele care au inundat lumea, iar el făcându-şi o plută a navigat până a obţinut un pumn de nisip, pe care l-a prefăcut într-un pământ nou; din fratele său geamăn, pe care l-a sfâşiat, a ales oasele şi măruntaiele, făcând din ele plantele şi animalele; într-o variantă, s-a salvat de potop urcându-se la timp într-un copac foarte înalt. Aproape toţi algonkinii ii consideră dubiu strămoş: cel care a creat şi omenirea iniţială, antediluviană şi pe cea de-a doua, de după potop. Simbolul totemic (—> totem) al lui N. este Iepurele Uriaş. (Irokezii au un zeu similar: Tehoronhiauakhon.) Nana-Buluku Zeu ceresc suprem al tribului ewe de pe litoralul Golfului Guineei (-> mitologiile populaţiilor africane), indistinct, dar important, fiind tatăl zeiţei Mawa şi al zeului Liza, care au dat naştere zei for mai tineri ai *pămân-tului, *apei, dreptăţii, în câteva generaţii, ultima reprezentată de zeul tunetului, Xewiozo. Nanahuatzin Zeu nahuatl care, în mitologia aztecă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) NANAYA 438 este divinitatea de *sacrificiu ce se aruncă de bunăvoie, la invitaţia zeilor, în rugul aprins de ei, iar după ce arde trosnind şi se distruge, răsare ca un soare roşu, legănându-se pe orizont; întrucât, după ce a luat fiinţă prin jertfa de sine, încă nu se mişca pe cer, i-au adus si zeii propriul lor sacrificiu de reciprocitate: sângele lor, si numai astfel s-a putut urni noul soare. N. este ai 5-lea şi ultimul din ciclul nahuatl de *soriK (sau ere) -Soarele 4-Mişcare, era prezentă. în mitologia chichimecă (Mexic), N. era zeul sifilisului. Nanaya Zeiţă akkadiană (—> mitologii din Mesopotamia), patronând atât războiul, cât şi dragostea carnală; unii mitologi o consideră numai o dublură, alţii numai un epitet al zeiţei *Ishtar; totuşi, N. pare mai degrabă aparţinând doar categoriei atributive din care fac parte Ishtar şi *Inanna. Numele si funcţia ei divină sunt atestate în texte din timpuî dinastici a 3-a din Ur. Un imn babilonian aminteşte că tatăl zeiţei, marele zeu *Anu, din anumite motive a înăfţat-o la rangul celorlalte zeiţe. în epoca hellenistică însă, *cultul ei se extinde şi în alte zone (Siria, chiar Iran -unde se menţine până la dinastia sasanidă). Nandin Portarul şi prietenul zeului *fivâ, din * mitologia vedică. reprezentat de obicei ca fiinţă antropomorfa cu cap taurin, mai rar complet zoomorf (—> antropomorfism; zoomorfism), ca taur alb. N. este şi vehiculul viu al zeului . în *dansul cosmic tăndavă, pe care îl dansează fi vă (în atât de răspândita sa iconografie statuară), N. este interpretul muzicii de acompaniament. Nang Kauhilung (Doamna de cristal a Marii Vulve) zeiţă a naturii fecunde - printre cele mai venerate din *mitologia siamezilor din Thailanda. N.K. locuieşte pe o măgură de pe care, potrivit tradiţiei, se scurgea o dată pe lună un torent roşu; de aici identificarea cu ciclul menstrual femeiesc. După ce zeiţa a îmbătrânit, torentul a rămas invariabil cristalin. Perechile dornice de copii îi aduc acestei zeiţe *sacrificii pe măsura ei sacră, (cf. *yoni) Nanna Zeiţă din * mitologia scandinavă, soţia zeului *Baldr si mama zeului justiţiei, *Forseti, venerată ca *simbol al gingăşiei feminine şi al fidelităţii în dragoste. Când Baldr, murind, e aşezat pe rugul ritual al corăbiei sale Hringhomi, N. îl îmbrăţişează şi moare alături de el, arzând pe acelaşi rug. Nannar (Luminătorul; Zeul-lună) Zeul akkadian al *Lunii (—> mitologii din Mesopo-tamia); divinitate provenită din oraşul Ur şi identificată în mitologia oficială din Babilon cu zeul *Sin, pe temeiul modelului originar al zeului selenar sumerian Nanna. în Ur, N. era considerat şi ca primul monarh întemeietor al cetăţii, care fusese învestit cu prerogativele regale ele zeul suprem *Enlil. Nanshe Zeiţă sumeriană din Lagash (centrul ei cultual), patronând oniromanţia (—> mantică) şi *oracolele (—> mitologii din Mesopotamia). în *descântecele - sumeriene şi akkadiene - din ciclul Demonii răufăcători Utukku (—> demoni)9 N. este invocată, alături de zeiţa primordială *Nammu, ca apărătoare a lumii împotriva acestor divinităţi malefice. N. este soţia corăbierului *Urshanabi, cel care transportă morţii spre * Infern. Nărada înţelept arhaic divin din * mitologia vedică, un mare *rişi, fiu al zeului creator *Brahmă. Considerat mijlocitorul divin între zei şi oameni, N. coboară din *cer pe *pământ, pentru a le comunica oamenilor ce se petrece în ceruri, apoi se întoarce sus spre a le relata zeilor despre evenimentele terestre. Nâraka * Infernul, în * mitologia vedică, un infern complex, compus din mai multe nivele. în Atharvaveda (II, 14; V, 19) N. este „Casa de sub pământ“ în care cei ce au păcătuit în viaţă (—> păcat) sunt sfâşiaţi de *demoni. într-o epocă mai târzie (după Manusamhită, IV, 88-90), N. e divizată în 21 nivele, dar alte surse ulterioare indică 7 nivele sau cercuri, 28 şi chiar 50, dispuse orizontal, în suprapunere riguroasă, totuşi dedesubtul lumii subpământene *Pătala, fa suprafaţa căreia e situată capitala''zeului *morţii, *Yama. în diviziunea cu 7 cercuri suprapuse (varianta cea mai frecventă), distribuţia lor e graduală: 1) Put (cercul superior) adăposteşte pe cei care nu au avut copii; 2) Avici (al doifea de sus) conţine sufletele celor care îsi aşteaptă reîncarnarea (*avatara); în 3) Samkata ’ şi 4) Tămisra stau cei pedepsiţi pentru păcate secundare; în 5) Rijişa, sufletele sunt atacate necontenit de şerpi, insecte veninoase, fiare şi păsări sălbatice - toate acestea simbolizând mustrările de conştiinţă; 6) Kudmala este o zonă pe unde curge fluviul subteran *Văytarani, în apele căruia - pline de sânge şi murdării - se sufocă păcătoşii; 7) Kăkola (cercul inferior) sau Nâraka propnu-zisă se prezintă ca un loc de beznă compactă în care există o singură sursă de lumină: o groapă în flăcări, unde ard criminalii, fără să fie mistuiţi cu totul de *foc, iar demonii care îi înconjoară le dislocă din corp bucăţi cu câte un cleşte încins în văpaie sau îi prăjesc în ulei clocotit; spre deosebire de toţi ceilalţi penitenţi, care îşi aşteaptă în durate diferite termenul de reîncarnare, cei din Kăkola vor îndura numai acolo chinurile prescrise, până când se va sfârşi *kalpa curentă. în * budism (a cărui *mitologie denumeşte aceeaşi noţiune şi Niraya), N. nu este un infern propnu-zis,’ci doar locuî cel mai incomod pentru reîncarnare, dintre toate cele 6 sfere ale existenţei din procesul ontic * samsar a. Nara-Nârâyâna Doi înţelepţi primordiali (*rişi) din *mitologia vedică, iniţial existenţi amândoi într-o singură persoană, ca întruchipare a zeului *Vişnu sau unul dintre *avatarii săi: Nărăyana Jalagayana (Nărăyana cel culcat pe ape - adică pe 439 NASU apele de lapte ale oceanului cosmic primordial; —> apa) şi, implicit, unul dintre epitetele marelui zeu, în ipostaza antropomorfa de divinitate pre-cosmogonică. în iconografie, uneori *Vişnu e reprezentat în avatarul Nărăyana, cu formă integral omenească, dormitând pe şarpele primordial £eşa (*Adhigeşa) adică pe *simbolul *timpului infinit (sau neînceput), care pluteşte pe toate apele *haosului anterior creaţiei lumii (—> cosmogonie). Dar în *Măhabhărata, Nara şi Nărăyana sunt consideraţi separat, ca întruchipări ale lui *Rămâ (Nara) şi *Krişnă (Nărăyana). Narcis (grec. v&pKioaoq - narcisă) Tânăr frumos din *mitologia greacă, iubit de numeroase fete muritoare dar şi de *Nimfe (mai ales de *Echo), pe care însă, înfumurat, le dispreţuia. Pedepsit de zeiţa răzbunării, *Nemesis, să-şi vadă chipul în apa unei fântâni şi să se îndrăgostească de sine, a murit de durerea de a nu fi putut ajunge la tânărul zărit în apă. Un pseudomit alegoric, probabil de origine literară, afirmă că din locul morţii lui N. au răsărit îndată narcisele. Narti (oset Nart; cecen Njart; etim. incertă: oset art - foc; armean mard, cecen măr - om); Ciclul epic al Narţilor Ciclu epic eroic (de tip epos), cu structură mitologică, al oseţilor (Caucazul de Nord), privind originea arhetipală a acestui popor, răspândit însă prin veche contaminare folclorică şi la alte popoare din Caucaz (—> mitologii caucaziene): ceceni, kabardini, abhazi, cerkezi ş.a. Mai mulţi cercetători atribuie *mitului N. o origine străină de aria Caucazului: fie greacă, fie persană, fie romană. în *credinţele oseţilor şi ale altor popoare caucaziene (de’ ex., ale ab’hazilor), la început lumea a fost populată de o stirpe de *uriaşi, canibali sălbatici, incapabili de a-şi clădi case; după apariţia în lume a N. care erau mai puţin puternici, însă mai inteligenţi (biruin-du-şi duşmanii fie prin arta oratorică, fie prin abaterea atenţiei, fie atacându-i prin surprindere), domnia uriaşilor s-a încheiat pentru totdeauna. Ocupaţiile de bază ale N. erau *vânătoarea şi războiul. Stirpea unitară a N. era divizată în 3 neamuri (sau caste), după cum locuiau, ca grupuri mitice, pe povârnişul unui munte: cei de sus -Aehsaertaegkatae (Ahsartagkata), cei mai viteji, alcătuind o castă militară; la mijloc - Alaegatae (Alagata), înţelepţii; jos - Boratae (Borata), posesorii de turme, păstorii. Eroul principal şi şeful stirpei nartice (în versiunea fundamentală, cea osetină, nord-caucaziană) este *Uryzmaeg, totuşi eroul cel mai popular e * Sos lan, dintre ceilalţi eroi impunându-se mai ales *Batraz - un personaj tragic, revoltat împotriva divinităţii supreme, şi Satana - un fel de amazoană, sora şi soţia lui Uryzmaeg. Deşi mai scunzi decât uriaşii primordiali, N. aveau şi ei statură gigantică şi o structură de supraoameni, cunoscând graiul păsărilor şi având arme vrăjite; unii dintre ei erau parţial *mutanţi, astfel încât se puteau preface temporar, de ex., în cadavre intrate în putrefacţie, fără nicâ/\o consecinţă pentru sănătatea şi vigoarea lor Ulterioară, după cum aveau şi capacitatea de a se ridica la cer sau de a coborî sub pământ, în * Infern. Chiar N. defuncţi (căci nu erau consideraţi nemuritori) se pot întoarce uneori pe pământ, pentru a-şi efectua isprăvile postume. Dar, după ce au dispărut definitiv cu toţii din lumea vizibilă, N. s-au stabilit într-un * Paradis ceresc al lor, socotit Ţara Narţilor. La ceceni, dispariţia N. e narată într-o variantă sui-generis: bând ain imprudenţă aramă topită, au zburat cu toţii în cer (iar din această cauză, tradiţia folclorică i-a identificat cu constelaţia Pleiadelor). Confruntând relatarea sintetică a lui Ammianus Marcelinus (Istoria Romană, XXXI, 2) despre alani, cu eposul nartic, putem ajunge de fapt la identificarea N. cu alanii din sec III—IV, deci cu strămoşii reali ai oseţilor de azi; căci şi N. mitici, ca şi alanii istorici, nu cunosc teama de *moarte, preţuiesc caii mai presus de orice altă avere şi consideră o ruşine mersul pedestru. § Georges Dumézil, Le Livre des héros. Légendes sur les Nartes, traduit de l’ossète avec une introduction et des notes, Paris, 1965; A. A. Moipocflii, C Kaianun o H apma x -3Tioc na pogon /Canna3a, MocKBa, 1969 nâstikya (sanscr. năstikya - necredinţă) în ^religiile Indiei (*mitologie vedică, *brahmanism ş.a.), termen indicând starea de îndoială, scepticism, indiferenţă sau necredinţă parţială faţă de tradiţiile, afirmaţiile sau *dogmele religioase; o formă lingvistică mai nouă: năstikată - e traductibilă prin noţiunea de *ateism propriu-zis. în tradiţia clasică, năstika (negator) se aplica numai acelor doctrine sau idei care resping autoritatea supremă a Vedelor (—> Veda) şi se referea în special la *budism şi *jainism, care în acest context erau considerate doctrine diametral opuse celor 6 şcoli ortodoxe: *Vedanta, *Mimănsă, *Sămkhya, *Yoga, *Nyăyâ şi * Vaiçesika; această interpretare a adj. năstika este precizată îndeosebi în *Manusamhită (II, 11; III, 150; VIII, 22). De la negarea calităţii de *revelaţie sacră a Vedelor, ideea s-a dezvoltat până la atitudinea de negare a *zeilor şi a imortalităţii sufletului. Nasu (zend. nasu - cadavru) în * mitologia iraniană a *zoroastrismului, o muscă de cadavre, întruchipând pe Demonul Morţii (—> demoni). Această muscă mortuară, venind din Nord imediat după *moartea unui om, avea misiunea mitică de a-i lua sufletul si a-i profana trupul (cf. Avesta, Videvdath, VII, ’2; VIII,71). *Ritualul curent din epoca zoroastrică obliga rudele mortului să cânte cântece sacre, rostind numele Ames ha Spenta („Sfinţii Nemuritori“ - în tradiţia avestică), spre a împiedica acţiunea profanatoare a muştei N.; acelaşi efect se obţinea privind un câine galben cu 4 ochi (cu pete sub ochi). NAVI 440 Navi (slav. naiib) Personificarea *morţii, în *mitologia slavă sau, după opinia unor cercetători, numai numele imaginii dintr-o epocă timpurie a luntrei funerare (cf. lat. navis - navă); de aici, ideea de „os al naviei“ (rus. mutbH hocniOHha; ceh arhaic kost nâvnâ), ca o cauză intrinsecă a morţii („osul“ - conservat în trupul care putrezeşte). Mai târziu, ideea evoluează mitologic, astfel că N. devine sau divinitatea polonă Nya (atestată de cronicarul Dlugosz şi identificată de el cu *Pluton), sau un grup de *spirite malefice, întruchipate de 12 vrăjitoare-vampiri, care sug sângele lehuzelor (la ucraineni: mohku cf. *Mavki) sau naeh'ir, la bulgari: Hanii). Ndengei Zeu vag personificat în rudimentele mitologice, nedesprinse din *animism, ale populaţiei din ins. Fidji, Melanesia (—> mitologii din Oceania). N. e considerat creatorul lumii şi un zeu atoateştiutor şi justiţiar, care descoperă şi pedepseşte *păcatele cele mai ascunse. Furiile lui îl pun în mişcare şi atunci se produc cutremurele. N. e reprezentat ca un şarpe gigantic, trăind în ascunzătoarea secretă a unei peşteri uriaşe; adesea nici nu e închipuit ca şarpe întreg, ci doar ca un cap de reptilă, continuat într-o şerpuire de piatră. Nebo Zeu asirian al înţelepciunii şi cunoaşterii, venerat întâi la Borsippa, printr-o reluare a unui *cult solar arhaic şi totodată acvatic. în bazinul mesopotamic (—> mitologii din Mesopotamia) era cunoscut mai ales cu numele de *Nabu. Grecii socoteau posibilă identificarea lui N. cu *Hermes. Nebo este - în *Biblie - o triplă denumire geografică, dar în primul rând numele muntelui din Moab, pe care a murit *Moise. Nebwen Zeu de origine străină, cu atribute neclare, în *mitologia egipteană; se manifestă mai ales printr-un *profet, numit Nesatum. neoromantic (grec. veKpojiavxela - arta invocării morţilor pentru *divinaţie) *Ritual divi-natoriu de invocare a morţilor, pentru a afla de la ei viitorul sau ascunzişul unui lucru; subalternă *magiei (ca şi toate celelalte ramuri din divinaţie), n. derivă din ritualurile funerare arhaice, întemeiate pe *credinţa în prezenţa ocultă a morţilor sub formă de umbre printre cei vii; invocarea necromantică a morţilor se făcea fie prin farmece şi incantaţii, fie prin manevrarea magică a osemintelor. Admisă în Hellada şi la Roma, n. era interzisă de *mozaism, prin jurisdicţia lui *Moise, f apoi si de *creştinism. Un gen de’ n. magică în epocife mai noi este *spiritismul. Nedeie * Sărbătoare populară în tradiţia păstorească şi rurală din România, cu caracter câmpenesc, dar mai ales montan. La obârşie, Nedeile erau adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau într-o anumită zi pe un plai de munte, pentru a schimba informaţii si sfaturi si a serba solemn împreună un eveniment ’din *calendarul naturii. După unele ipoteze, nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu cerul şi rugăciuni“ (Romulus Vulcănescu) -presupunere neatestată de tradiţie, ca şi aceea a originii romane a N. (Ion Conea: „zile solemne de bucurie ale vechilor romani în onoarea zeilor patroni“) sau ilirice (V. Şotropa). Totuşi, vechea formă de N. poate fi identificată cu un anume substrat religios precreştin, de ex., în misterioasa Sărbătoare a Muntelui, de pe Ceahlău, când în fiecare an la 6 august (moment de cumpănă în meteorologia locală, a doua zi începând aproape invariabil ploile de toamnă montană), ciobanii din împrejurimi urcă pe platoul Dochia, unde stau de vorbă, cântă, beau, fac schimburi de veşti, apoi, la apusul soarelui, coboară spre stânile şi locuinţele lor; de aici se poate deduce într-adevăr o structură de *ritual şi alura de ceremonie solemnă originară (al cărei obiect s-a pierdut). Există şi elementul de basm Nedeia Cetate (un oraş mitic la care se poate ajunge numai pe cale maritimă), vestită în meşteri constructori de palate şi lipsită de sare (cf. basmul Fiul vânătorului, col. Petre Ispirescu). După ce sensul mitic al N. s-a irosit, sărbătoarea a început să se ţină de Sântilie si de Sântămărie, apoi chiar şi duminicile, rămânând numai un pretext de întâlniri rurale (din ce în ce mai rar păstoreşti) pentru petrecere si tranzacţii comercîale, un soi de week-end demitizat. Modificarea s-a produs odată cu schimbarea numelui sărbătorii care, în stadiul ei arhaic, avea fără îndoială un alt nume; etimonul slav HetfkJix (pentru Nedeia) - „săptămână“ în lb. slave orientale, „duminică“ în paleobulgară, nu e concludent. Nefârtatul; Nifârtache Factorul negativ, malefic, al dualităţii cosmogonice Fârtatul -Nefârtatul, prezente într-un mit periferic şi nespecific al *mitologiei româneşti, de origine uralo-altaică, venit prin intermediu tătaro-ţigănesc; (cf. perechile *Ulghen - *Erlik şi *Beng^ - Devia). Lupta şi colaborarea între cei doi, adică între zeu şi antizeu (regăsită şi în conflictul între un *Dumnezeu folcloric şi *Căţelul Pământului) este un *mitologem neesenţial pentru aria mitică românească. Nefertum (egipt, nefertum, nefertem - lotus parfumat) Tânăr zeu antropomorf, compunând (în *mitologia egipteană) alături de zeul *Ptah şi de zeiţa *Sehmet, părinţii săi, o triadă în religia memphită. N. era zeul patronal al * lotusului şi parfumurilor, având ca *simbol specia de lotus albastru, cu cea mai delicată, suavă şi persistentă mireasmă; reprezentat ca bărbat cu cap leonin, împodobit cu o floare de lotus, cu două pene şi două simboluri (menat) ale fecundităţii; în organizarea *panteonului, avea şi atributul de „Paznic al nărilor lui Re“; unele imagini îl arată apropiind de nasul zeului suprem *Re o floare de lotus. Nehbet Zeiţă din *mitologia egipteană, înfăţişată ca vulturiţă, stăpână a ţinuturilor deşertului (în acest sens, şi zeiţă a groazei), 441 NEPHTHYS inclusă de teologii egipteni printre zeităţile solare şi stăpână a Egiptului de Sus; uneori socotită şi zeiţă a naşterilor (identificată de greci cu *Eileithyia), iar în cadrul *cultului osiriac fiind soţia lui *Hapi, zeul care personifica fluviul *Nil. N. avea o antiteză: *Uto, Zeiţa-cobră a Deltei (Egiptul de Jos), cu care se confundă mai târziu, ajungând, ca purtătoare a coroanei albe şi protectoare a faraonului, să simbolizeze unitatea Egiptului (alteori simbolizată de o pereche de cobre: Nehbet şi Uto). Neith Zeiţa arhaică de origine saită, în *mitologia egipteană, venerată întâi ca divinitate cinegetică. Răspândită apoi în întregul Egipt, capătă numeroase atribute, fiind considerată uneori *apa primordială si născătoare asexuată a *Soa-relui, alteori confundată cu *Nut, ca boltă cerească. De la vechiul atribut vânătoresc era socotită purtătoare de arc, săgeţile ei respingând *duhurile rele, iar de aici devine şi zeiţă a războiului (avea ca emblemă un scut şi două săgeţi încrucişate.) Dar e adorată şi ca ocrotitoarea somnului, în acest sens fiind prima din cele 4 zeiţe care vegheau sarcofagele. N. mai era şi patroana uleiurilor cosmetice şi chiar creatoare de ţesături şi inventatoare a războiului de ţesut (de aici, grecii o reidentifică cu *Athena.) Socotită la un moment dat mama zeului *Sobek (deşi apoi e o divinitate bisexuată), se bucură la Sais, oraşul ei patronal, de o imensă popularitate reînnoită, încât faraonul Nekhtanebo I din dinastia a XXX-a o va considera mama sa (la Elefantina era socotită soţia zeului *Hnum). După invazia asirienilor, faţă de tendinţele de arhaizare a ^religiei şi artei Egiptului, faraonii dinastiei a XXVI-a, veniţi din Sais, îi reconsolidează *cultul şi fac din N. zeiţă oficială, clădindu-i la Sais un mare *templu nou, admirat mai târziu de Herodot. Nemesis (grec. Nepeow;) Zeiţa răzbunării în *mitologia greacă, pedepsind crimele, conservând şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers sub raport moral, prin cântărirea riguroasă a fericirii şi nenorocirii umane. Socotită fiică a cuplului *Zeus - *Ananke, deşi *Hesiod în *Theogonia (v. 223, dar înlr-un pasaj socotit interpolare) spune că N. e fiica Nopţii (*Nyx). La *Homer, numele comun v e pe o ic; are sens de justiţie divină: la origine, vepeiv însemna „a împărţi (echitabil)“, sensul fiind legat de distribuirea egală a şansei şi neşansei, deoarece dereglarea proporţiei între noroc şi ghinion nu rămânea nepedepsită. Tragicii o prezintă pe N. în primul rând ca răzbunătoare a crimelor si pedepsitoare a aroganţei, înrudită deci cu grupul *Erinnys. Ca supraveghetoare a echilibrului dintre bine si rău şi zeiţă vindicativă, avea nişte instrumente folosite în exercitarea atributelor: o vergea de măsurat, un frâu, o sabie şi un bici; de fapt, N. veghează destinul particular al flintelor şi al lucrurilor, adică menţinerea locului destinat fiecăruia şi păstrarea măsurii în toate; iar pe de altă parte, pedepseşte orgoliul sau încercările omului de a-şi depăşi condiţia cosmică, implicit întreprinderile omeneşti de modificare a ordinii naturale; (astfel, distruge flota persană care vrea să forţeze istmul muntelui Athos, modalitatea zeiţei fiind dezlănţuirea unui uragan) De asemenea, N. veghează aplicarea principiului delfic Nimic prea mult (Mr|6ev ayav) - deviză înscrisă pe frontonul sanctuarului din cetatea *Delphoi; forma latină, la Terentius: Ne quid nimis (.Andria, 61). N. se deplasează rapid într-un car tras de *grifoni. Avea un sanctuar la Ramnos şi era uneori numită şi Adrasteia (cu epitetul de fapt al zeiţei *Kybele). Romanii au preluat *cultul grec pentru N., transferând asupra ei atributele zeiţei locale *Fortuna, devenită patroana generalilor imperiali şi a gladiatorilor. Dacă pentru Hesiod (Munci şi zile) N. era doar personificarea divină a conştiinţei, mai târziu conţinutul atributiv al zeiţei se amplifică şi mai ales se aprofundează: ea pedepseşte îndeosebi *păcatul săvârşit de omul care tinde să-şi depăşească statutul comun de muritor sau păcatul lipsei ae măsură în actele existenţiale, incitat de lăcomie, trufie, opulenţă, neruşinare; în genere, în tradiţia mitică a Helladei, păcatul (*hybris) de depăşire a condiţiei umane, fie el negativ, fie chiar pozitiv, ameninţă în ambele cazuri cu dezichilibrarea universului. Nencatacoa Divinitate bizară a tribului chibcha din Columbia (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene), zeu al beţivilor, al pictorilor şi al ţesătorilor, reprezentat cu aspect de *urs înveşmântat într-o pelerină. (De astfel, principalul său epitet este „Ursul câmpiilor şi stâlpilor“.) N. patronează beţiile rituale cu băutura locală chichi; totodată, îi ajută pe constructori să transporte, din munţii apropiaţi, trunchiurile de copaci, pentru clădirea caselor. După opinia multor cercetători ai spaţiului mitic centramerican, *cultul acestui zeu datează dintr-o epocă arhaică, de pe când munca, *dansul, cântecul şi *libaţiile constituiau un fenomen social unitar. neoconfucianism —» confucianism neohinduism —> hinduism neoiudaism —> iudaism neotomism —»tomism Nephthys (egipt. Nebthet; Nebhet - Doamna Caselor) Zeiţă din *mitologia egipteană, fiica cea mai mică a cuplului *Geb - *Nut şi deci sora zeiţei *Isis, participând la *ritualul magic al readucerii la viaţă a lui *Osiris. Deşi soţie a zeului demonic *Seth9 în lupta lui fratricidă e mereu de partea victimei (Osiris), iar în această împrejurare, neavând copii de la sot, îşi arată nestăpânita dorinţă de a avea un copii de’ la Osiris; de aceea, fie că îl îmbată, fie că se deghizează ca Isis, izbuteşte să-şi împlinească dorinţa şi îl naşte pe *Anub)s pe care însă, de frica răzbunării lui Seth, îl părăseşte îndată după naştere, pruncul fiind adoptat de Isis. Adorată mai ales în perioada NEPRI 442 heliopolitană, în rest N. rămâne o prezenţă mitologică enigmatică. Nepri; Neperi (egipt, neper - boabe, grâne) Zeul grânelor, în *mitologia egipteană, fiu al zeiţei *Renenutet, reprezentat ca un om gros şi gras, pielea întregului corp fiindu-i tatuată cu imagini de spice. Era sărbătorit în prima zi a secerişului, iar *descântecele de epocă îl invocă şi ca pe un patron divin care ocroteşte berea si procesul ei de fabricare; referindu-se’ probabil fa germinaţia boabelor, în Textele Sarcofagelor este definit simbolic: „Neperi trăieşte şi după ce a murit“. în Regatul Nou se vorbeşte si de o paredră a lui N. - zeiţa Nepit. Dar în textele timpurii era numit Apa Tânără, de unde rezultă că nu ar fi fost la început decât un zeu secundar care personifica debutul inundaţiilor *Nilului, deoarece acest moment important în agricultura Egiptului marca începerea perioadei anuale de fertilitate. Nephele (grec. vecpsAri - nor) 1 Zeiţa norilor, în *mitologia greacă; din dragostea ei cu Athamas, regele minienilor din Beoţia, se nasc *Phrixos şi *Helle, pe care soţia ulterioară a regelui, *Ino, îi persecută si pune la cale uciderea lor. 2 Nor creat de *£eus, sub forma unei năluci, semănând cu zeiţa *Hera, de care se îndrăgosteşte regele lapit *Ixion; dar, împreu-nându-se cu pământeanul, năluca concepe şi naşte pe * Centauri. Neptunus Zeul total al mării, unul dintre zeii cei mai vechi din *mitologia romană; se pare că, de la începutul *cultului său, a fost venerat ca patron al tuturor apelor lumii; de aceea a putut fi identificat uşor, prin interpretatio romana, cu *Poseidon. Uneori însă romanii venerau doi Neptuni: unul al mărilor, altul al apelor dulci (cf. Catullus, Carmina, XXXI, 2-3: in liquentibus stagnis, / marique vasto fert uterque Neptunus -„[insulele] pe care si unul şi celălalt Neptun le susţine în limpezile facuri şi în marea cea vastă“). Soţia lui N. e zeiţă marină *Salacia. Neptunaliile, ^sărbătorile consacrate lui N„ se oficiau vara (23 iulie), cu menirea de a înlătura seceta, iar atunci se înjghebau simbolic, pretutindeni, colibe din frunzare, Nereide Cele 50 de fiice ale zeului marin *Nereus şi ale zeiţei cu plete frumoase *Doris, în *mitologia greacă, reprezentate ca fecioare de mare frumuseţe, care locuiesc pe fundul apelor şi simbolizează, cu gratia tinereţii lor, marea calmă şi surâzătoare; dintre fi. este ş\*Tethys, soţia zeului oceanic *Okeanos. *Hesiod dă Catalogul Nereidelor (Theogonia, v. 240-264): Ploto, Eukrante, Sao, Pontoporeia, Eudore, Tethys, Galene, Glauke, Kymothoe, Speio, Thoe, Halie („drăgălaşa“), Pasithee, Erato, Eunike („cea cu braţe trandafirii“), Melite („graţioasa“), Eulimene, *Agave, Doto, Proto, Pherousa, Dynamene, Nesaie, Aktaie, Protomedeia, Eione, Panopeia, *Galateia („drăguţa“), Hippothoe („simpatica“), Hipponoe („cea cu mâini trandafirii“), Kymodoke („cea care potoleşte uşor furia valurilor şi suflarea vânturilor turbate pe marea înspumată“), Kymatolege, *Amphitrite („cea cu glezne frumoase“), Kymo, Halimede („cu fruntea încununată“), Glauko-nome („căreia îi place să zâmbească“), Leagore, Euagore, Laomedeia, Poulynoe., Autonoe, Ly-sianassa, Euame („cea mare si fermecătoare, cu chip fără cusur“), Psamathe {„cu trup graţios“), Neso, Menippe („divina“), Eupompe, Themisto, Pronoe, Nemertes („loiala“ - „al cărei suflet e chiar sufletul nemuritorului ei tată“). N. erau de obicei înfăţişate plutind călare pe tritoni şi pe delfini. Nereus Zeu marin preolimpian din *mitologia greacă, primul fiu al cuplului *Pontos - *Gaia şi tatăl *Nereidelor; reprezentat ca un bătrân venerabil şi bonom locuitor al mării, înţelept si profetic (*Hesiod îl numeşte „sincer şi’ făţiş“), totodată cu sceptru şi trident; având ca locuinţă predilectă o grotă de pe fundul Mării Egee, este protectorul corăbierilor. Nergal Zeu infernal sumero-babilonian (corespunzând akkadianului Irkallaf iniţial personificând planeta Marte şi războiul, dar la origine se pare că fusese unul din zeii solari, patronul amiezii şi al solstiţiului de vară, deci distrugător prin arşiţă; poate de aceea transferul cultual a fost uşor pentru teologii diferitelor popoare mesopotamice (—> mitologii din Mesopotamia), de la *focul solar la focul infernal. închipuit ca un tânăr bărbat voinic şi frumos, cu aer straniu, N. se însoară cu sora sa ^Ereshkigal, Doamna Infernului (*Kigallu), începând să domnească alături de ea sub pământ, amândoi necruţători, neînduplecaţi, nedrepţi; la căsătorie a ajuns întâmplător, fiind trimis s-o distrugă pe Ereshkigal, care jignise pe zei neonorând cu prezenţa şi contribuţia sa un ospăţ al lor. N. are misiunea sa de zeu al războiului şi coboară în * Infern cu cei 14 ciraci ai săi, aesfaşurându-şi atacul în două etape: la prima poarta pune „fulgerul sclipitor“; la a doua, „febra istovitoare“; la a treia, „flacăra distrugătoare“; la a patra, „pândarul“ etc., fără să-i opună nimeni rezistenţă, nici * demonul ciumei, *Namtar, care-i era cel mai fidel zeiţei sale; însă chiar acesta îi descuie lui N. zăvoarele, astfel că zeul războinic, pătrunzând la Ereshkigal, o apucă de păr trăgând-o de pe tron, iar când e gata să-i taie capul, ea îl roagă să întârzie până îi comunică o propunere esenţială; uimit de umilinţa neaşteptată a zeiţei, N. acceptă s-o asculte şi e cerut în căsătorie, oferindu-i-se ca zestre tot Infernul. Plăcându-i locul şi îndrăgostindu-se subit de zeiţă, N. o sărută şi se aşează lângă ea pe tron, devenind coproprietar şi rege al lumii subterane şi singurul zeu care, coborînd în Infern, a reuşit să rămână viu. Nerio; Neria; Nerienes; rar Neaera (nerio, după Suetonius, Aulus Gellius ş.a., ar fi însemnat, în 443 NIBELUNGI latina arhaică sau în sabină, „vitejie“, „bărbăţie“) Veche zeiţă din *mitologia romană, probabil de origine sabină, personificând sau patronând vitejia războinică; tradiţia recentă o considera paredra sau amanta^ zeului *Mars (la Ennius - soţia lui *Mavors). într-un fragment din Analele lui Cn. Gellius, există o ^rugăciune din timpul legendarei „răpiri a sabinelor“, al cărei text este atribuit soţiei lui *Romulus (sau mamei lui Tullus Hostilius) -Hersilia: „Neria a lui Marş, rogu-te, dă-ne pacea, încât căsătoriile să ne fie sigure şi prospere, căci din voinţa soţului tău a fost să fie răpite fecioarele, spre a li se da copii acestora şi urmaşi patriei“. Nerthus Numele latin, comunicat de Tacitus (iGermania, 40), al zeiţei germanice - de structură *htonică - *Hertha (soţia zeului *Njordhr), care patrona fertilitatea, dar mai ales întruchipa glia maternă (pământul), ca genitoare a lumii vii ( —» mitologie scandinavă şi * germanică). Nessos *Centaur din *mitologia greacă, fiul lui *Ixion, luptând contra lui *Herakles, iar mai târziu ucis de erou, căruia a vrut să-i violeze soţia (Deianeira); dar murind, N. îi lasă acesteia un filtru magic cu care l-ar fi rechemat pe Herakles la ea ori de câte ori l-ar fi ispitit pe el altă femeie; darul era perfid: îmbibată cu filtrul, cămaşa pe care o primeşte Herakles de la soţie într-un moment critic ia foc pe trupul său de care se lipise, eroul murind în chinuri. Nestis Zeiţă agrară din *mitologia greacă, adorată în Sicilia, ca *simbol al umezelii care determină plantele să crească. Empedokles, numind-o „izvor de lacrimi muritor“, o echivala alegoric cu seminţele şi cu *apa. nestorieni *Erezie creştină apărută la Bizanţ (sec. V), în cadrul * creştinismului oriental, predicată de episcopul Nestorius din Antiohia, care a negat natura divină a lui *Isus Christos, afirmând că *Fecioara Maria l-a născut pe omul Isus, care urma să constituie ulterior *templul viu în cuprinsul trupesc al căruia va sălăşlui *logosul dumnezeiesc. Conciliul ecumenic din Efes (431) a condamnat ca eretică învăţătura nestoriană, exi-lându-1 pe Nestorius într-o oază izolată din Egipt; credincioşii n. au fugit din Bizanţ, stabilindu-se în Asia Mică, în Iran şi chiar în China, unde au întemeiat o *sectă. § F. Loofs, Nestorius and His Place in the Hisloty of Christian Doctrine, Cambridge, 1914 Nethuns Zeu al mării, în *mitologia etruscă, identificat de romani cu *Neptunus. Newman, John Henry Teolog englez (1801— 1890) şi rector al Institutului Catolic din Dublin (Irlanda), iniţial pastor anglican la Oxford, apoi convertit şi, (fin 1879, cardinal. în concepţia lui N., gândirea religioasă se sprijină pe primatul *revelaţiei, ca izvor absolut al adevărului, dar un adevăr stabil şi etern, dat oamenilor de către *Dumnezeu o dată pentru totdeauna; criteriul suprem al acestui adevăr este convingerea intimă, asociată cu încrederea intuitivă morală şi cu actul personal de *credinţă al fiecărui credincios care trebuie să se sprijine pe vocea conştiinţei sale; în complexul acestui criteriu doctrinar, punctul central este tocmai convingerea morală intuitivă (assent). Elementul esenţial în filosofia teologică a lui N. rezidă în teza asupra menirii de bază a oricărei filosofii, care ar fi explicarea fundamentelor credinţei. Unii comentatori ai doctrinei cardinalului N. văd în sistemul său o anumită formă de *fîdeism. § J.H.Newman, An Essay in aid of a Grammar of Assent. London, 1870; M. Nedoncelle. La philosophie religieuse de Newman, Strasbourg, 1946 Nibelungi; germ. Nibelungen; island. Niflungar (etim. incertă: germ. Nebel, island. nifl - ceaţă) Pitici din *mitologia scandinavă (în Volsunga-saga) şi veche *germanică (în Nibelungenlied), posesori ai unei comori furate de zeul infernal *Loki; comoara de aur, răpită de Loki spre răscumpărarea sa şi a zeilor *Odhinn şi *Honir, şi inelul piticilor, capabil să producă aur prin *magie, sunt blestemate de regele gnom (Nibelung) Andvari, de unde un şir de nenorociri produse de crimele succesive pentru obţinerea comorii, ultima victimă fiind Sigurdhr (*Siegfried). Blestemul aurului (—> blestem) e un *simbol al ^păcatelor omeneşti generate de goana după aur. Originea *mitului e neclară. Totuşi Herodot spune: „Spre nordul Europei, aurul pare să se găsească mai din belşug; nici cum ajung să-l dobândească nu aş putea să spun fără greş; se zice totuşi că e răpit de la nişte grifoni de către arimaspi, nişte oameni cu un singur ochi. Nu sunt însă deloc încredinţat că se nasc oameni cu un singur ochi, care în toate celelalte privinţe să fie la fel cu toti oamenii. Oricum ar fi, se vede că marginile lumii, care închid celelalte ţinuturi şi le strâng ca într-un inel, cuprind tot ce nouă ni se pare a fi mai bun şi mai rar“ {Istorii, III, 116). Lăsând la o parte scepticismul lui Herodot faţă de populaţia arimaspică pe care comentatorii moderni o identifică cu sciţii (bineînţeles, Iară nici o relaţie cu fantasmagoria monoocularităţii) sau o plasează într-o zonă auriferă din Altai, în povestea istoricului grec sunt ecouri din furtul aurului nibelung, ţinând cont şi de *simbolul unui Odhinn rămas cu un singur ochi după *sacrificiul său sapienţial de la izvorul lui *Mimir. Dar de fapt blestemul aurului (rostit de Andvari sau, în *Edda Veche, de *Fafnir) este o temă de circulaţie largă şi în antichitatea mai adâncă; astfel, „aurul tolosian“ - prădat de celţi de la *Delphoi şi depus de ei la Tolosa - se credea că aduce pieirea celor care s-ar atinge de el: „toţi cei care s-au atins de aurul [tolosian] provenit din acel jaf au pierit în chinuri îngrozitoare“ (Aulus Gellius, Nopţile attice, III, IX, 7). în acest plan, se cuvine retinut că tratatul din. 418 confirmase NIÇACARA 444 regatul vizigot de la Tolosa, o statornicire a lucrurilor care însă nu a curmat mobilitatea acestor triburi germanice. § B. Nagel, Das Nibehtngenliecl. Staff, Farm, Ethos, Frankfurt/Main, 1970 Niçâcara *Demon rătăcitor nocturn, în *mitologia vedică. Nidhôggr *Balaur sau *şarpe din *mitologia scandinavă, paznic al ţinuturilor ceţurilor *Nifl-heim şi cel care sfâşie cadavrele criminalilor după *moartea lor; uneori a fost interpretat ca * haosul primordial, în formă de *dragon, sau ca invidia arhetipală (N. roade neîncetat o rădăcină a *Arbo-relui Cosmic, *Yggdrasill, spre a surpa universul, iar opera sa nefastă se împlineşte în *Ragnarokr). Niflheim (vechi island. kiflheimr - Lumea Ceţurilor,; nifl - ceaţă) Ţinutul de ceaţă, la Nord şi dedesubtul pustiului *dinnunga Gap,’ în *mitologia scandinavă; o lume neguroasă populată de Karli şi străbătută de cele 12 râuri Elivagar care porneau din izvorul Hvergelmir; după crearea universului, devine ultimul din cele 3 tărâmuri infernale suprapuse: lumea brumei şi a morţii, ferecată în gheţuri veşnice şi înfăşurată de întuneric. Nihongi (Analele Japoniei; jap. Nihon -Japonia) Culegere de *mituri si de cronici japoneze, redactată în sec. Vlfl (cca 720), urmărind stabilirea succesiunii între *zei şi împăraţii niponi. Nike (grec. vikt|) - victorie) Zeiţa victoriei, în *mitologia greacă (divinitate tfin generaţia preolimpiană), considerată mai târziu prietena şi însoţitoarea zeiţei războinice şi sapienţiale ^Athena. La *Homer apare însă ca noţiune ’impersonală. După *Hesiod (Theogonia, v. 384), N. este fiica dragostei dintre *Styx şi *gigantul Pallas. Confundată uneori cu Pallas Athena (ca ipostază a ei), alteori e considerată (în reprezentările plastice are în mână o ramură de palmier) o mediatoare a succeselor din relaţiile între zei şi oameni. Preluând-o timpuriu, romanii au numit-o * Victoria. în cele din urmă, numele acestei zeiţe devine numai un epitet ai Atnenei (Aihene Nike -aceasta având un sanctuar pe Acropole). § A. Baudrillart, Les Divinités île Ia Victoire en Grèce et en Italie. Paris. 1894 Nikkal-Ibbu Zeiţă ugarită (—> mitologie feniciană) a *Lunii, corespunzând zeiţei selenare sumerierle Ningal (—> mitologii din Mesopotamia), *cultul căreia a fost adus în Ugarit de hurriţi. A devenit zeiţă selenară prin căsătoria cu Zeul-lună Yarikh (identificabil cu zeul babilonian *Sin). Supranumele (ugarit. ibbu - fruct) este o contaminare: în Mesopotamia Zeul-lună se numea uneori aşa, cu semnificaţia de „fruct care se naşte din el însuşi“. După căsătorie, N.-I. începe să fie ajutată de zeiţele moaşe Kotharot, rangul ei crescând, întrucât Yarikh a preferat-o fiicei zeului *Baal, Pidriya, cu care un enigmatic Hirhib îl sfătuise să se însoare. Nil (grec. NeiAog; egipt. *Hapi) Fluviul sacru şi sursa vitală a civilizaţiei antice egiptene, revărsările periodice ale căruia asigură, din vremuri arhaice, recoltele şi existenţa populaţiei locale de unde şi cauza mitizării lui, N. e dintre cele mai lungi fluvii ale lumii (6 500 km); izvorăşte din zona ecuatorială africană a marilor lacuri şi se varsă printr-o deltă în Marea Medi-terană; e navigabil, are apă potabilă, însă e populat de crocodili. Egiptenii îl personificau adesea prin zeul *Kneph. *Homer - care numea Aigyptos acest fluviu - credea că N. izvorăşte din cer. Numele modem vine de la grec. Neilos (cu etim. obscură); arabii l-au numit En-Nil (inundaţie) sau Nil-Misr (Nilul Egiptului); pentru vechii egipteni, N. era (în rostire incertă) Hapi sau Hap, în *Biblie e numit impersonal Yeor (după egiptjw - râu, fluviu). în antichitate, o insulă stâncoasă nllotică, Abatos, era accesibilă numai preoţilor. Fiind nu numai *simbolul, ci factorul vital prim al fertilităţii Egiptului, N. era integrat în intreaga existenţă egipteană; un *ritual anual, stabilind legătura nupţială a poporului cu fluviul său divin, consta în aruncarea unei fecioare în apele lui, care, fireşte, era devorată de crocodili; se pare că mult mai târziu, fata vie a fost înlocuită cu o statuie simbolică. Nimfe (grec, Nu pipai - Fecioare) Fecioare ale naturii, în *mitologia greacă, simbolizând: apele (*Oceanide, *Naiade, *Nere ide), munţii (*Oreade), *pădurile (*Dryade) şi arborii (*Ha-madryade), vâlcelele (Napeie) şi dumbrăvile (Alseide), lacurile şi mlaştinile (Limnade). N. sunt divinităţi ale formelor şi forţelor vitale ale naturii. Romanii (sărăcind noţiunea greacă originară) au identificat cu N. vechile divinităţi italice ale izvoarelor, ca şi propriile lor *zâne ale apelor, numite anterior Lymphae sau Lumpae. în epoca imperială, poate şi mai devreme, circula în poporul roman ciudata *superstiţie că, zărind în genere o nimfa (nympha) sau o limfa (lympha) patronală a vreunui izvor, orice om poale cădea pradă unui delir frenetic; referindu-se la o împrejurare militară, Tacitus semnalează un asemenea incident petrecut într-o legiune în campanie, când soldaţii romani, „cuprinşi brusc de delir, se năpustesc cu săbiile scoase asupra centurionilor“ {Anale, I, 32). După Pausanias, N. îngrijesc bolnavi, le atenuează suferinţele sau patronează izvoare, ca unul din Herakleia, unde cei ce se scaldă „se vindecă de oboseală si de orice fel de durere“ (Călătorie în Grecia, VÎ, 22, 4), şi fac profeţii (op. cit., IX, 3, 5). Sanctuarele N. se amenajau de obicei în peşteri şi în grote. Ninâzu (sumer. Domnul-medic) Zeu *htonic sumero-akkadian, patronând medicina şi fiind socotit el însuşi vindecătorul divin al tuturor 445 NIRVANA bolilor (*mitologiile din Mesopotamia totalizau numărul maladiilor posibile la 60). Considerat fiul cuplului *Enlil - *Ninlil, uneori era confundat cu zeul Ninib (sau Ningirsu), identificat adesea şi acesta cu zeul *Ninurta. Ninhursag Zeiţă sumeriană (—> mitologii din Mesopotamia), ocrotitoare a solului terestru, a pământului cultivabil, a fertilităţii şi a dragostei, iar într-o epocă timpurie, confundată cu zeiţa primordială *Ki (glia). Venerată mai ales in Sumerul de Nord, iar mai târziu cunoscută şi cu numele Nintu (Doamna care zămisleşte) sau, ca fiică a lui *Enlil, cu epitetul Doamna Muntelui, N. era considerată mama tuturor fiinţelor. Ninigi; Ninigi no Mikoto (Prinţul spicului bogat de orez copt) Zeu important în *mitologia japoneză, nepot divin (marea zeiţă solară *Amaterasu îi este bunică), investit cu conducerea primordială a Japoniei; după obţinerea acestei misiuni, N. coboară din *cer, perforând norii, în tovărăşia zeiţei *dansului *Uzume şi a unui mare alai de zei şi zeiţe (artizani, ghicitori ai viitorului, cunoscători ai *ritualurilor); pe parcurs, e întâmpinat de *Saruta Hiko, zeul potecilor (un monstru care mai întâi sperie alaiul ceresc, dar apoi devine călăuza zeului N. pe pământ), însurându-se cu zeiţa *Sengen (fiica *spiritului munţilor *Oho Yama) şi refuzând-o pe sora ei *Ihanaga - divinitatea stâncilor perene, N. anulează astfel imortalitatea florilor în schimbul duratei lor limitate (soţia sa Sengen are epitetul „Prinţesa care face să înflorească pomii şi florile“). Dar, din gelozie, Sengen se claustrează într-o colibă si îşi dă foc, născând din flăcări 3 fii, dintre care bioori (Focul ce se stinge), căsătorit cu *Toyotama şi domnind în palatul său 580 ani, va deveni bunicul primului împărat (mikado) -*Jimmu-Tenno. Ninkarrak (sumer. Nininsin) Zeiţă babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia) a sănătăţii, apărătoarea oamenilor de molimi. Ninkilim Zeiţă sumeriană a şoarecilor şi a tuturor paraziţilor de câmp (—> mitologii din Mesopotamia). Ninlil (Stăpâna Văzduhului) Zeiţă sumeriană a atmosferei; fiica zeului celest *An (—> mitologii din Mesopotamia). Sedusă pe pământ de *Enlil, unde iniţial se aflaseră amândoi, e alungată împreună cu viitorul ei soţ de comunitatea terestră, pentru moravuri imorale. Ninmah (Măreaţa Doamnă) Zeiţă sumeriană a tărâmului subpământean, confundată în unele epoci cu * Ninhursag (—> mitologii din Mesopotamia). Ninsun Zeiţă adorată în Akkad şi Babilon (—> mitologii din MesopotamiaJ, mama' lui *Ghilgamesh, numită adesea cu epitetul „Bivoliţa din ţarc“ (ţarcul presupunându-se a fi fost zidul defensiv din Uruk.) Ninurta (Stăpănul-pământului; Zeul-plugar) Zeu agrar din Sumer, fiul lui *Enlil (—> mitologii din Mesopotamia); adorat în Lagash cu numele Ningirsu sau Ninil al uneia din ipostazele sale; e preluat de babilonieni, apoi de asirieni, ca zeu al violenţei si al războiului. Sanctuarul principal al lui N. era ia Nippur. Ninya Populaţie mitică de tip totemic (-> totem), în miturile triburilor de la poalele muntelui Conner din Australia Centrală (—> mitologii din Oceania), venerată pasiv ca grup de *strămosi primordiali. N., oameni de gheaţă acoperiţi cfe brumă, cu sânge alb îngheţat, cu firele bărbilor prefăcute în ţurţuri care se ciocneau sunând, în vremea * legendelor (tjukurita; cf. *alcheringa) locuiseră în muntele Conner, dar se crede că nu au dispărut, ci că duc o viaţă discretă, paralelă cu a urmaşilor, pe fundul celor două lacuri sărate din nordul muntelui, accesul spre ei fiind înlesnit de o insulă cu iarbă, de pe care se ajunge la nişte peşteri subterane, pline de gheaţă şi de vânturi permanente (un fel de *Niflheim al *mitologiei scandinave); pot fi văzuţi de vrăjitori, rar de ceilalţi si numai în mirajele din unele nopţi reci şi senine, fe ciudat că *mitul nu se referă şi la „femei de gheaţă“; neexistând precizărivs-ar putea să fie consideraţi făpturi asexuate. în verile aride, femeile din trib execută *dansuri rituale în jurul ochiului de apă Anneri, cu speranţa că vor determina ieşirea la suprafaţă a vreunui N. care va răcori apa şi va tempera arşiţa verii. § Charles P. Mountford, Brown Men and red Sand, London, 1953 (trad. rom., Oameni negri şi nisipuri roşii Bucureşti, 1962) Niobe Fiica *Titanidei *Dione şi a lui *Tantalos, în *mitologia greacă, soţia lui *Amphion, având cu el 6 fiice şi 6 fii de care era atât de mândră, încât a sfidat-o pe zeiţa *Leto, fiind pedepsită de copiii acesteia cu moartea celor 12 odrasle (numărul e variabil: 12 la *Homer şi *Hesiod, 14 la Hyginus, 5 la Herodot); N. a plâns atâta, până s-a prefăcut în stâncă. Pausanias sugerează structura simbolică a *mitului: „Am fost la muntele Sipylos şi am văzut-o pe Niobe. E o stâncă povâmită; de aproape, nu seamănă deloc cu o femeie şi nimic nu arată chipul durerii; dar depărtându-te puţin, se pare că vezi o femeie care varsă lacrimi şi ţine capul plecat“ ( Phoibos). Nirriti (sanscr. nirrti - dezagragare, nelegiuire) Zeiţa nenorocirii şi calamităţilor, în *mitologia vedică, personificare a dezastrelor şi distrugerii, ca si a nenorocirilor rezultate din *păcat si în genere ^simbol al dezagregării prin *moarte. fcra socotită soţia zeului *Adharma. Slirvăna (pali. nibbăna, sanscr. nirvana -stingere; alegoric: evadare din durere; dar poli- NISABA 446 semia cuvântului include şi sensurile: dispariţie, sfârşit, curmarea existenţei, fericire, pace eternă, salvare de la reîncarnări) Ultimul stadiu, starea supremă - în *budism şi *jainism - care încheie şirul reîncarnărilor (*samsăra), punând capăt oricărui fel de suferinţă; în acest sens, N. este nu numai curmarea definitivă a durerii şi dobândirea liniştii absolute: accepţia curentă, de fericire eternă, abate noţiunea mai degrabă spre un conţinut mitologic, decât spre unul metafizic; iar în atare plan mitic, N. a ajuns să fie identificată uneori cu * Paradisul, fără să fi existat vreodată totuşi identitate între ambele noţiuni. După scrierile clasice, N. este de fapt eternitatea, pacea veşnică, inexistenţa, adică antipodul lumii imediate a lucrurilor schimbătoare şi instabile, al lumii pline de agitaţie, emoţie şi suferinţă; aşadar, în acest înţeles, ’ trecerea în N. echivalează cu *mântuirea. Noţiune precedând budismul, a cărei teorie iniţială poate fi regăsită în *brahmanism, N. este o ţintă abordabilă printr-un exerciţiu dificil şi complex: „Numai cel care are fericirea lăuntrică, bucuria lăuntrică, precum şi lumina lăuntrică, acel yogin devenit una cu Brahman ajunge la stingerea în Brahman“ [brahmanirvăna] (.Bhagavadgită, V, 24). în concepţia budistă, orice om poate ajunge în N. după ce a devenit sfânt (drhat), exersându-şi îndelung cele 5 virtuţi: credinţa, bărbăţia, atenţia, concentrarea şi înţelepciunea, si după ce a străbătut cele 3 „porţi ale eliberării“: mnyata (golul, vacuitatea), animitta (absenţa semnelor), aprani-hita (absenţa dorinţelor); când aceste 3 porţi au devenit inteligibile, dispar orice dificultăţi din sensul superior al doctrinei şi totul ajunge evident, de la sine înţeles. Totuşi, accepţia sensului celor 3 porţi este diferită: în timp ce în *Hinayăna se caută, de pildă, un înţeles raţional al noţiunii de „gol“, în *Mahăyăna, golul, absenţa semnelor exterioare şi absenţa dorinţelor nu constituie obiect de discuţie, ci sunt 3 obiective ale concentrării (samădhi - starea care permite *revelaţia sinelui), altfel neputând deveni porţi ale eliberării. De aici rezultă că N. e transcendentă şi nu poate fi percepută de gândirea logică. De altfel, în întregul Orient budist, N. e considerată în afara oricărei posibilităţi de reprezentare mentală, comentariile verbale pe această temă fiind interzise. în scrierile canonice budiste, N. e definită astfel: „Există un loc unde nu este nici pământ, nici apă, nici foc, nici aer, nici loc în spaţiu, nici simţire, nici nesimţire, nici această lume, nici cealaîtă lume, nici amândouă laolaltă, nici soare, nici lună. Acolo nu este nici mişcare, nici nemişcare, nici apariţie, nici distrugere. El [locul acela] nu se mişcă şi nu stă, el nu se sprijină pe nimic. El este, cu adevărat, capătul suferinţei“ (.Buddhist Scriptures, trans. by Edward Conze, Harmondsworth, 1959). § L. de la Vallée Poussin, Nirvâna, Paris, 1925; Th. Stcherbatsky, The Conception of Buddhist Nirvana, Leningrad, 1927; Guy Richard Welbon, The Buddhist Nirvana and its western Interpreters, Chicago-London, 1968; Rune E. A. Johansson, The Psycholog\> of Nirvana, London, 1969 Nisaba Zeiţă sumeriană a recoltei (—> mitologii din Mesopotamia), în miturile timpurii; dar mai târziu, adorată ca divinitate protectoare a artei scrisului, a cifrelor, astronomiei şi arhitecturii şi în genere a tuturor ştiinţelor, N. e numită în texte, frecvent, „Cea care fe deschide oamenilor urechile“, deci le trezeşte raţiunea, înţelegerea lucrurilor; epitetul e caracteristic epocii, căci, deşi scrierea se practica larg în Sumer, textele se destinau, ca pretutindeni în antichitate, în primul rând să fie ascultate în lectura cu voce tare. Emblema zeiţei (cu care e adesea reprezentată în iconografie): un stil cu vârf plat, ţinut în mâna dreaptă -instrument specific ariei mesopotamice, unde scrisul însemna imprimare în tableta de argilă încă moale. Zeiţei i se atribuia şi un soţ: Haya, zeu cu atribute neclare, dar probabil identice cu ale soţiei lui, de vreme ce scribii sumerieni îi invocau împreună, ca pereche sapienţială nedespărţită. Nixen Fecioare tandre si gingaşe din * mitologia germanică, venerate ca ^zâne simbolizând ispita apei: ele ademenesc oamenii, îi atrag în adâncul apelor ca să-i înece. După o legendă germană mai târzie, printre fecioarele N. una se numea Lorelei. (cf. * Ondine). Nixi (lat. nitor - a se opinti) Triplă divinitate a naşterii, în *mitologia romană; un grup statuar cu 3 zeiţe îngenuncheate împodobea Capitoliul din Roma, în dreptul *templului *Minervei. Njordhr Zeul apelor, în *mitologia scandinavă, stăpân peste mări şi vânturi, patron al navigatorilor şi pescarilor. Iniţial unul dintre *spiritele acvatice Vanir (*Vana), soţ al zeiţei *Hertha (spiritul feminin al *pământului) şi tatăl tinerilor zei *Freyr şi *Freyja; după războiul dintre divinităţile claselor *Asa şi Vana (simbolic, între *cer şi *apă), e dat ostatic Asenilor şi acceptat de zeii cereşti în *Asgardhr; i se acordă rangul deplin de zeu al mării, dar potrivit moralei cereşti i se impută căsnicia incestuoasă cu sora sa Flertha, zeii însu-rându-1 din nou, cu fecioara *Skadi (fiica *gigan-tului Thiassi, vulturul furtunii). Totuşi, N. continuă să locuiască în palatul său maritim lioatun (Schela de corăbii), unde se delectează ascultând vuietul valurilor şi cântecul lebedelor; iar căsnicia cu Skadi nu durează, el neputând părăsi marea, ea nerenunţând la munţii cu zăpezi. Diviziunea stăpânirii acvatice între N. şi celălalt zeu al rrtării, *Aegir, e riguroasă: stârnind furtuni, Aegir mişcă marea, iar N. o poate opri cu un gest, trimiţând corăbiilor vânt prielnic. Lebedele lui sacre, al căror cântec anunţă *moartea, îl fac pe N., în sens limitat, şi un zeu al morţii (prin naufragiu). Antropomorf, ca toţi zeii scandinavi, N. e reprezentat în veşmânt verde, cu pălărie împodobită cu scoici, dar desculţ. No Zeu grotesc, în *mitologia japoneză, paznic împotriva *duhurilor rele; statuile lui, cu aspect 447 NOVACI respingător, se pun de obicei la porţile *templelor budiste. Nocturnus Zeu al nopţii, în *mitologia romană, amintit de Plaut. Nodutis; Nodutus; Nodotus Zeu din *mitologia romană, având în grija sa formarea nodurilor în tulpinile de cereale; romanii agricultori credeau că, fără concursul acestui zeu, plantele cultivate de ei nu se pot dezvolta. Noe (ebr. Noah; noâh - odihnă, refacere; grec. Nnîe) Personaj din *mitologia biblică, destinat să regenereze fauna şi neamul omenesc după *poto-pul universal, este singurul care se bucură de graţia lui * Yahweh în ajunul catastrofei. N. este nepotul lui *Matusalem, fiul lui Lameh, tatăl (la vârsta de 500 ani) a 3 fii: *Sem, *Ham, *Iafet (V.T., Geneza, VI, 10). Decis să distrugă lumea prin potop, Yah-weh îi comunică lui N. planul unei corăbii salvatoare: *Arca lui Noe şi, aflând „har în ochii lui Yahweh“, la vârsta de 600 ani, alesul intră în arcă cu câte 6 perechi din toate speciile de „dobitoace curate“ şi păsări şi câte o pereche din „cele necurate“, împreună cu „feciorii săi şi femeia sa şi nurorile sale“, acostând la retragerea apelor pe muntele *Ararat (ibid.9 VIII, 4) după 7 luni de navigaţie, iar după 61 zile de aşteptare ieşind pe pământ. Apoi, Yahweh încheie cu N. un legământ (dându-i pământul purificat în stăpânire) de a nu mai pedepsi omenirea vreodată prin potop (ibid.9 IX, 7-13). După aceea, N. descoperă viticultura: „Şi a început Noe să muncească pământul şi a sădit vie. Şi a băut vin şi s-a îmbătat şi s-a dezvelit în cortul său“ (ibid.9 IX, 20-21); iar pe Ham, care fără vina sa îl văzuse gol, îl blestemă (—> blestem). După cronologia specifică a Genezei biblice, N. a trăit 950 ani. § A. Parrot, Déluge et Arche de Noé, Paris, 1952; L. Roth, Noah der Weinhauer (în Alt-Festschrift, 1953) Nomi no Sukune Zeu din *mitologia japoneză, venerat ca patron al atleţilor şi al tuturor luptătorilor sportivi. Nomkubulwana (Prinţesa Cerească) Zeiţă zulusă agrară (—> mitologiile populaţiilor africane) - un fel de *Demeter - care le-a dat oamenilor grânele şi i-a învăţat să le cultive şi să facă bere din mei. E descrisă într-o incantaţie: „Ea se mişcă într-o ceaţă uşoară / dintr-o parte e făptură omenească / din alta, ea e un copac / o parte a ei este fluviu / cealaltă e năpădită de iarbă“. Când oamenii uită să-i adreseze ^rugăciuni, ea se supără şi împrăştie dăunători în semănături spre a le distruge. Alteori, înveşmântată în alb, se arată mai ales femeilor care muncesc pe câmp, fie spre a comunica un ordin, fie pentru a prevesti viitorul. Etnograful şi misionarul englez A.T. Bryant deduce numele zeiţei dintr-o alterare lingvistică a cuvântului zulus nompukulwana (fetiţă bosumflată): „în ce priveşte numele Prinţesei Cereşti zuluse «Nomkubulwana», nu putem decât să presupunem că nu este altceva decât denumirea întrucâtva modificată a ceremoniilor înseşi, consacrate acestei zeiţe“, din care „primul act“ consta în „sosirea fetelor în kraal“ (sat african) şi, „cerând boabe de grâne pentru prinţesă, ele stăteau cu «buzele umflate» (uku pukula, în zulusă: «a umfla buzele»). Dacă numele întregului ritual a provenit de la acest cuvânt, atunci el putea să capete forma nompukulwana (.Nompukulwana - Fetiţa bosumflată). Timpul a deformat şi mai mult acest cuvânt si el s-a transformat în «Nomkubulwana»“ (The iulu People as they were before the white man came, Pietermaritzburg, 1949, cap. XV). Norne (vechi norv. Nornir) Grup de zeiţe ale destinului, în *mitologia scandinavă, compus din 3 fecioare, reprezentând cele 3 stadii temporale (Urdhr - trecutul, Verdhandi - prezentul, Skuld -viitorul) şi hotărînd destinele zeilor, omenirii, universului. Fiice ale divinităţii oraculare * Volva din lumea *giganţilor, au venit de pe tărâmul nordic Thursenheim abia când zeii au început să păcătuiască. Locuiesc lângă izvorul Urdallr, sub rădăcina * Arborelui Cosmic, *Yggdrasill, dinspre *Asgardhr, şi sunt de faţă la consiliile divine, când zeii judecă iar ele rostesc deciziile destinului: Urdhr şi Verdhandi ţin întinsă, între răsărit sau naştere şi apus sau *moarte, pânza fiecărei vieţi, pe care Skuld o taie acolo unde viaţa trebuie curmată, deciziile lor fiind ireversibile. în timpul dezastrului cosmic *Ragnarokr, N. vor sta sumbre sub Yggdrasill, întrucât ele sunt eterne şi singurele care ştiu totul; dezastrul nu le va afecta, iar ele vor continua să-şi exercite menirea şi în lumea resurectă *Himli. După o variantă, iniţial era numai Urdhr, celelalte două plutind, lebede, într-un pârâu; alt *mit consideră N. primordiale doar divinităţi meteorologice. Mult mai târziu, sunt socotite un fel de * Ursitoare, hotărînd destinele individuale de la naştere, care sunt controlate şi restrânse de cruzimea intervenţiilor celei mai tinere şi mai perfide - Skuld. (Această triadă scandinavă provine, ca şi cele 3 *Moire din *mitologia greacă, din fondul comun indoeuropean.) Nortia Zeiţă a destinului, în *mitologia etruscă, de origine obscură, având puterea de a decide amănuntele sorţii omeneşti, mai ales norocul şi ghinionul. Numele acestei divinităţi ne este cunoscut în transcripţia lui Titus Livius. în *templul din Volsinia, consacrat zeiţei, după tradiţie, se oficia o dată pe an *ritualul baterii unui cui, act ce simboliza caracterul ireversibil al destinului. Notos Vântul de miazăzi, personificat în * mitologia greacă (lat. Auster) Novaci Clasă de fiinţe humanoide, gigantice, adesea antropofage, care - conform tradiţiei şi unei categorii de basme eroice din *mitologia românească - puteau ucide spontan o armată întreagă sau erau implicaţi în lucrări ciclopice (de ex., NUADA NECHT 448 Brazda lui Novac). Un strat mai nou, de confuzie cu unele personaje legendare, se referă la Baba Novac, eroul central al unui ciclu de balade eroice şi haiduceşti ale folclorului românesc (cu variante folclorice sârbeşti şi bulgare), care, formal, derivă din acelaşi plural mitic; în cântecele bătrâneşti cu substrat arhaic, N. sunt identificaţi cu *uriaşii fiind în acest sens anonimi (viteji, foarte puternici, de obicei binevoitori faţă de oameni) şi făcând parte dintr-o specie parahumană; acestei clase mitice i se atribuie uneori implicaţii în *miturile esenţiale: *Dumnezeu a trimis asupra lumii *potopul universal, ca să-i înece pe N.; (însă aici s-a operat un *sincretism popular cu scopul declarat al potopului biblic, aşa cum l-au cunoscut oamenii din predicile şi liturghiile bisericeşti ortodoxe); un Novac, rezemat cu un picior în Carpaţi şi cu altul în Balcani, se apleacă să bea din şuvoaiele potopului, dar cade în apă înecându-se; cîupă o *legendă toponimică, muntele Retezat se numeşte aşa de când Novac şi-a încercat tăişul cuţitului pe vechiul pisc. O tradiţie - mitică sau numai legendară - afirmă că Novac, împreună cu fiii săi, i-a învăţat pe localnici meşteşugul agriculturii; servindu-se de etimonul slav HOBaiCL -- foml nou (ceh novacek - începător, novice), ca şi de faptul istoric potrivit căruia slavii din sec. VI-VII au introdus agricultura extensivă, unii cercetători au crezut că pot vedea în Novaci un mit de origine slavă; dar contaminarea fonetică a numelui nu atinge fondul mitului, numele însuşi având etimon originar latin: novus (de unde şi numele slav Novak); tot astfel, românii arhaici (protoromânii) moşteniseră agricultura de la dacogeţi şi romani (se prea poate să fi fost influenţaţi şi de tradiţia agrară, puternică şi specializată, a cehilor), căci la venirea slavilor termenii de bază existau (a ara, aratru, ogor, câmp, grâne, grâu, orz, mei, făină, a semăna, seceră, moară etc), preluaţi din lb. latină. Conţinutul mitic al N. este însă anterior numelui. Nuada Necht; Nechtan; Nuadu Zeu al mării din *mitologia celtică (adorat în Irlanda), pe care mulţi cercetători îl apropie de zeul roman *Neptunus, atât prin specificul atributiv, cât şi prin consonanţa teonimelor (Neptunus - Nechtan). Tradiţia mitică îl clasează în grupul *Tuatha De Danann. După o *legendă irlandeză mai nouă, era bunicul eroului Finn. Nudimniud Zeu babilonian sapienţial (—» mitologii din Mesopotamia), uneori confundat cu zeul *Ea sau dublându-1, dar în genere considerat zeu al abisului, cunoaşterii şi înţelepciunii. Num (samoed. num - *cer) Zeu suprem al samoezilor din nordul Uralului f—» mitologiile triburilor polare), simbolizând cerul fizic, marea şi *pământul, adică un *cer abstract, care echivalează cu universul. Actul său cosmogonic este experimental, N. nefiind sigur de operă, operând variante, ascultând sfaturi obscure şi recu-noscându-şi greşelile; pământul se face din mâlul extras de pe fundul mării primordiale (—> apa); dar N. e concurat de personajul demonic Ngaa, strămutat apoi sub pământ, şi dând echilibru lumii cu o piatră (masivul muntos al Uralilor) instalată sub lume. (Ngaa e însă *Moartea, personificat alteori de un *mamut răufăcător.) Detaliile cosmogonice, deşi au contingenţă cu tema de bază a *cosmogo-niei uralo-altaice şi parţial cu a celei fino-ugrice (-> mitologie finlandeză), prezintă un interes special: opera zeului creator este o experienţă mereu reluată, niciodată absolută; zeul N. trimite lebede şi gâşte pe fundul apei, păsările ies la suprafaţă fără rezultat, şi abia cufundarul arctic găseşte mâlul necesar, după 6 zile de căutare, dar nu-1 poate ridica nici el şi numai enigmatica pasăre ejuru aduce în cioc puţin mâl, în ziua a 7-a, când zeul plămădeşte Pământul; dar atunci apare un bătrân misterios, cerând dreptul de popas care îi e refuzat; pentru că oaspetele nu-şi face rost de pământ cu mijloace proprii, N. se înduplecă şi îi oferă ospitalitate, iar peste noapte bătrânul abuzează de încrederea gazdei şi distruge jumătate din operă, fiind surprins dimineaţa când face efortul de a distruge şi restul, umblând în jurul ţărmului insular; alungat de zeul creator,^bătrânul îşi condiţionează dispariţia cerând atât pământ cât cuprinde sub vârful toiagului său; obţinând încuviinţarea, sfredeleşte o gaură în insula primordială şi coboară dedesubt, declarând că va locui acolo, spre uluirea zeului amăgit, care crezuse că bătrânul îşi căuta locuinţă pe, nu sub pământ. Bătrânul este un personaj demonic, o divinitate infernală malefică, într-o variantă, formula dualistă e mai clară: bătrânul se numeşte Ngaa (Distrugătorul), iar lumea e creată în colaborare: deşi Ngaa nu reuşeşte să facă un pământ si el, ca N., are ideea stabilizării operei zeului, băgând dedesubt întâi o balenă (neconvenabilă, căci mişcările ei produc cutremure şi dezechilibru), apoi lanţul munţilor Urali. N. îi creează pământului un stăpân din tină frământată (omul) şi un paznic prietenos (*câinele), iar când Ngaa sabotează acest act, învăţând câinele să-l mănânce pe om, N. face o pereche de oameni (bărbat si femeie) şi un câine, destinat să nu mănânce decât resturile lăsate de ei. Când, în altă variantă, N. construieşte un Pământ neted, ^demonul în formă de mamut îl răscoleşte făcând munţi şi văi, dar şi lacuri limpezi în urmele lăsate de picioarele lui. 6 variantă consideră această operă nu o cosmogonie primordială, ci o reconstrucţie după *potopul universal. Numa Pompilius Al doilea rege legendar al Romei (dar de origine sabină), în a cărui viaţă se includ mai multe * mituri (—> mitologie romană). Chemat la 40 de ani să domnească, apoi exer-citându-şi prerogativele cu modestie şi cumpătare, devine în primul rând un *simbol etic arhetipal. După *Plutarh (Viata lui Numa XIII,), el „vestea poporului unele semne înfricoşătoare din partea zeilor şi arătări nemaivăzute de daimoni şi glasuri 449 NUMERE SACRE rostind cuvinte rău prevestitoare“; întâlnindu-se pe ascuns „cu o zeiţă sau o nimfa frumoasă“ şi cu *Muzele, „cele mai multe din prezicerile sale le-a pus pe seama Muzelor, şi i-a învăţat pe romani să cinstească deosebit şi altfel decât pe ceilalţi zei o muză pe care a numit-o Tacita“; N.P. „a pus temeliile templului rotund al zeiţei Vesta, ca o strajă în jurul focului nestins, voind să imite, nu forma pământului, ca fiind Vesta însăşi, ci forma întregului univers“; în timpul ciumei „un scut căzând din cer a nimerit în mâinile lui Numa“, iar regele, mărturisind că ştia aceasta de la *Egeria, care era sfătuitoarea şi poate soţia sa, „a spus că scutul a venit spre mântuirea cetătii“ (—> ancile); regele a pus meşteri să-i mai facă 11 scuturi identice, pentru ca scutul real să nu fie recunoscut şi furat. Titus Livius evocă o dumbravă, unde N.P. se ducea „neînsoţit de nimeni, ca la o tainică întâlnire cu o zeiţă“ şi „a închinat această dumbravă muzelor Camenae, pentru ca acolo să se ducă si să se sfătuiască cu soţia sa, nimfa Egeria.“ (Ab Orbe condita, I, 21). Pe Aventin, N.P. a prins doi zei magicieni, *Picus şi *Faunus, care „i-au arătat şi purificarea trăsnetelor“. Lui N.P. i se atribuiau si primele rânduieli religioase ale * ritualurilor şi ^divinaţiei, ca şi organizarea sacerdotală (—> sacerdot), acest rege fiind şi primul pontifex roman. N.P. ar fi scris 12 cărţi rituale (pe care avea să le folosească mai târziu Tullus Hostilius, vrând să afle reţeta producerii trăsnetelor), îngropate la moartea sa într-un sicriu pereche cu al său; după o vreme sicriul lui N.P. e găsit gol, iar pretorul Petilius arde cărţile redescoperite. Plutarh mai afirmă că „Numa a oprit pe romani să-şi închipuie că zeul are chip de om sau de animal {op. cit., VIII). Numbakulla Zeul creator suprem al tribului arunta şi îndeosebi al clanului achilpa din Australia Centrală (-> mitologii din Oceania), adorat ca unul dintre „cei veşnici, nefăcuţi de nimeni“ şi ieşiţi la începutul vremurilor din apele primordiale (—\ apa) după ce acestea s-au retras eliberând pământul. N. este şi un *strămoş totemic (—> totem). Se consideră că N. a apărut pe teritoriul de azi abia după popularea acestuia cu oamenii ce se stabiliseră pc malul apei sărate. Venind aici, N. a muncit îndelung şi, după numeroase peregrinări, a creat munţii, fluviile, râurile, văile, animalele, plantele; după ce a întemeiat *ritualurile religioase şi a instituit normele juridice (—> tabu), a dispărut pentru totdeauna într-o ascensiune rituală. Clanul achilpa conservă amintirea sacră a ascensiunii: zeul a cioplit un stâlp sacru din trunchiul unui salcâm răşinos, l-a uns cu sângele său şi apoi s-a căţărat pe el până la *cer; oamenii achilpa poartă cu ei mereu (fiind nomazi) un asemenea stâlp, confecţionat după indicaţiile tradiţiei mitice, şi îl consideră osia lumii (cf. *Omphalos); după înclinarea stâlpului sacru clanul îşi stabileşte ruta următoare, apoi fixează stâlpul într-un punct Dicţionar de mitologie generală C. 29—30 socotit centrul iradierii divine, astfel încât, oriunde şi oricât s-ar deplasa geografic, clanul rămâne în centrul lumii şi în contact nevăzut cu zeul. numen (pl. numina) Cuvânt latin polisemantic, de importanţă fundamentală în *religia şi *mitologia romană, folosit îndeosebi în 3 sensuri curente principale: 1) divinitate, persoană divină, zeu; 2) putere divină; 3) voinţă divină. Această noţiune religioasă romană provine din *demo-noîogia primară şi are la origine o semnificaţie, specifică *animismului, comparabilă cu noţiunea *mana\ apoi, ea ajunge să însemne în concepţia romanilor o forţă transcendentă patronală, dezvoltată într-o reţea de ocrotitori anonimi ai tuturor fenomenelor naturale şi actelor existenţiale, de . care depinde viaţa omenească. Ulterior, chiar după ce intră în *panteonul religiei romane organizate, fiecare numen nu are de fapt nume, ci doar câte un epitet denominativ, indicând atributul sau particularitatea zeităţii şi servind astfel la recunoaşterea ei cultuală. numere sacre în *magie, *mitologie, *religie şi *superstiţie, diferite numere sunt sacralizate si capătă conţinut mitic şi funcţie magică, astfel încât ele reprezintă un tip de limbaj sacru, sunt un important cod magic pentru descrierea ezoterică a universului şi a omului din punct de vedere cosmologic şi ontologic; n.s. constituie, în ultimă instanţă, un cifru, o cheie iniţiatică în actul cunoaşterii mitice sau al înţelegerii mistice a secretelor divine din mecanismele lumii. Cu ajutorul unui n.s., un act cosmic poate fi declanşat sau oprit. Mizând pe valoarea în sine a acestor numere, le-au folosit într-un anume sens de asemenea alchimia şi mai ales *astrologia. După ocultişti şi astrologi, fiecare individ are un număr fast al său şi unul nefast. Utilizarea calculelor şi numerelor sacre are desigur o vechime incalculabilă, probabil egală cu a numeraţiei aritmetice elementare din societăţile primitive; extinderea acestei utilizări este atestată încă din cele mai vechi civilizaţii: Sumerul, Egiptul, China, Israelul, India. Privită în perspectiva mitologiei generale, funcţia n.s. acoperă toate detaliile fenomenale şi evenimenţiale ale dublei realităţi mitice - vizibile şi invizibile; în registrul aritmetic al numerelor de fapt nu există goluri pentru mitologia sau magia n.s.; în mod ideal, fiecare cifră, de la unu în sus, spre infinit, trebuie să fie sau să devină funcţională şi chiar să aibă mai multe înţelesuri. Numerele pare sunt nefaste, cele impare sunt faste {numéro deus impare gaudet - zeul se bucură de numărul impar). Desigur, sacralitatea numerelor este variabilă de la un sistem de gândire religioasă la altul. Chaldeenii considerau n.s. - 3, 6, 7, 12 şi 60, iar fiecare zeu din *panteonul comun al Mesopotamiei (începând din Sumer, însă îndeosebi la Babilon), îşi avea numărul său, de la 1 la 60; dealtfel sumerienii, care îşi faceau calculele în sistem hexagesimal, au fost primii care au divizat ora (ca fragment de timp NUMERE SACRE 450 sacru) în 60 de minute, iar minutul în 60 de secunde. Un număr important era în Mesopotamia, 653, el reprezentând *simbolul eternităţii care, împărţit în două componente (292+361), iar fiecare din ele înmulţită cu 5, dădea ca rezultat numărul 3265 - adică perioada cerească a constelaţiei Phoenix, care este egală cu suma perioadelor stelei Sirius (1460) şi a Lunii (1805). Evul mediu a excelat în mistica numerelor (speculată de musulmanii arabi ca şi de kabbaliştii evrei sau de astrologi). 1 este totuşi o cifră care, aparţinând speculaţiilor unor gândiri mai elevate, intră în uzul religios ceva mai târziu (dacă pentru *Pythagoras unitatea nici nu era considerată număr, pentru *Xenophanes ea este Unul, semnificând pe zeul unic sau pe zeul cel mai mare); dar el este numărul numerelor, simbolizând unitatea, absolutul; este întregul (monada lui *Leibniz); pe acest număr-cheie se va clădi mai târziu orice religie a unei singure divinităţi (*monoteismul'). 2 divulgă vocaţia, conştientă sau nu, a gândirii umane binare; din acest număr se nasc marile dualităţi: *yin şi *yang, ca principii fundamentale (China), dualitatea divină *Ometeotl (azteci), *Ahura-Maz-da şi *Angra-Mainyu în dualismul *zoroastris-mului persan, *Dumnezeu şi *Diavolul în mitologiile populare ale popoarelor creştinate, ca şi perechile construite cu instrumentul identităţii contrariilor (binele şi răul, sufletul şi trupul, cerul şi pământul, lumina şi întunericul). 3 este numărul cel mai frecvent în istoria religiilor, el desemnând atât triadele divine (*Trimurti), cât si trinitatea creştină a celor 3 fete ale unicului ^Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi *Sfântuf Duh), dar de asemenea alte simboluri: cele 3 lumi (*cerul, *pământul, subpă-mântul), cele 3 arii de viaţă postumă (*Infemul, *Purgatoriul, *Paradisul), trifuncţionalitatea religiilor indoeuropene (după G. ’“Dumezil): suveranitatea regal-sacerdotală, forţa războinică, fecunditatea artizană a poporului, cele 3 zile de la moartea până la învierea lui *Isus Christos; dar şi tricefalitatea monstrului infernal *Cerber, trifacialitatea mai multor zei (*Civâ - în anumite situaţii arhaice, *Typhon, tripla *Hekate, *Hermes Trismegistul) sau compartimentele arhitectonice ale bisericilor creştine (pronaosul, naosul, altarul). 4: orizontul circular are 4 puncte cardinale, anul are 4 anotimpuri, sunt 4 vârste ale vieţii, Vedele sacre ale Indiei sunt 4 (—> Veda) şi tot 4 sunt *Evangheliile canonice; *timpul cosmic, în concepţia mitologică indiană, se împarte în 4 ere (*yuga), după cum se disting 4 elemente geometrice în simbolurile sacre *mandală, *crucea, iar în *Apocalipsul lui Ioan Teologul există cele 4 chipuri înaripate simbolizând cele 4 elemente fundamentale ale filosofiei antice: leul (*focul), vulturul (*aerul), îngerul (*apa), boul (^pământul). 5 este *simbolul omului înscris într-o stea în 5 colţuri (capul, braţele, picioarele) ca în vestitul canon al lui Leonardo da Vinci; şi tot 5 sunt, în cele mai multe mitologii, *elementele (apa, focul, pământul, aerul, *eterul), iar cartea sacră a iudaismului *Thorah, cuprinde 5 cărţi, atribuite lui *Moise. 6: cele 6 colţuri ale stelei lui David, ca semn emblematic sacru (liniile pozitive ale unui bătrân şi reflexul lor negativ în apă; sau două triunghiuri echilaterale opuse, unul al luminii, altul al umbrei); zeul vedic al războiului, *Karttikeya, este hexafacial. 7 a jucat un rol de bază în ’“cosmogonie, cosmologie, astrologie şi în mistica religioasă: popoarele mesopotamice adorau 7 zei cereşti principali şi se temeau de 7 divinităţi infernale totodată recunoscând 7 planete ca sedii sau ca personificări ale marilor zei; creaţia lumii se desfăşoară, în *Biblie, în 7 zile; în *mitologia greacă, cele 7 * Pleiade au devenit constelaţie; recluziunea ascetică în pădure a lui *Buddha durează 7 ani, şi tot 7 sunt ultimii paşi ai lui Buddha spre *Nirvăna; *Isus Christos, răstignit pe *cruce, a rostit 7 cuvinte; ’“creştinismul îşi întemeiază ’“cultul pe 7 taine (sau *mistere). 8 indică unele ogdo-ade sacre (ca grupul zeilor superiori din * mitologia egipteană); dar şi *calul simbolic Sleipnir al zeului suprem *Odhinn, din *mitologia scandinavă, are raport cu acest număr, dispunând 8 picioare. 9 e prezent din abundenţă mai ales în folclorul mitologic si cel magic; în labirinturile din *Agarttha se arfă cei Nouă înţelepţi, care călăuzesc destinele spirituale ale omenirii; *Baba Dochia are 9 cojoace, pe care le aruncă zilnic în perioada începutului de primăvară, numită „zilele babei“; voinicii din basme (tip ’“Făt-Frumos), călătoresc în misiuni speciale „peste 9 mări şi 9 ţări“; un *descântec românesc invocă „nouă cărbuni, nouă gărgăuni“; regele suedez Aun îşi sacrifică 9 fii, câte unul la 9 ani, consacrându-i lui *Odhinn, pentru prelungirea propriei vieţi; o boală îi e provocată *profetului *Mahomed de un evreu, care aruncă în fântână o funie cu 9 noduri; dar în multe * credinţe, sunt 9 ceruri suprapuse (de unde expresia, definind fericirea maximă, „în al nouălea cer“). 10 era numărul pe care puneau bază pitagoreicii, întrucât el reprezintă suma numerelor fundamentale (1+2+3+4=10), aşa-numitul tetra-ktis, de unde si sacralitatea lui; iar după Philon din Alexandria, fo este numărul ccl mai desăvârşit întrucât cuprinde toate genurile de numere; sunt 10 porunci {Decalogul în legislaţia divină de bază a Bibliei), după cum sunt 10 categorii în sistemul filosofic al lui Aristotel; în *Kabbala, 10 era simbolul cunoaşterii integrale. 11 e, pentru sf. *Augustin, numărul răului. 12, duzina, de valoare esenţială în sistemul hexagesimal, se regăseşte în cele 12 semne ale ’“zodiacului clasificate si denumite întâia oară de *magii chaldeeni, aîe căror calcule de măsurare a timpului, geometrice şi astrologice, depind de criteriul duodecimal (ziua are 12 ore duble după cum ora simplă are 60 de minute iar cercul 360 grade); * mitologia romană adora în prim rang 12 zei principali, iar răs- 451 NUT pândirea învăţăturii creştine s-a făcut prin cei 12 * Apostoli, foştii discipoli ai lui Isus Christos. 13 este numărul cerurilor în mitologia aztecă; iar dacă pentru superstiţia multor popoare europene 13 este un număr nefast („duzina Diavolului“), tribul amerindian osaga îl consideră fast şi atribuie soarelui matinal, al răsăritului, 13 raze. 40 apare numai în împrejurări sacre de tip penitenţial, ca număr al zilelor de retragere în pustiu, pentru *post şi meditaţie, a lui Isus Christos, înainte de înălţarea sa la cer; de asemenea, prin pură coincidenţă, ca număr de zile ale recluziunii lui *Quet-zalcoatl înainte de a-şi fi părăsit poporul spre a se întoarce la divinitatea sa dublă *Ometeotl; tot 40 de zile a durat *potopul universal şi 40 de zile a însumat retragerea lui Moise pe muntele Sinai pentru primirea Tablelor Legii de la *Yahweh, iar 40 de ani au traversat deşertul cele 12 seminţii ebraice spre Ţara Făgăduinţei; în concepţia biblică veterotestamentară, durata de 40 de zile se identifică deci cu perioada necesară pregătirii sufleteşti pentru *mântuire. 52 de ani însumează „secolul“ sacru aztec. 70 are importanţă sacrală ca multiplu al lui 7 şi e folosit simbolic pentru desemnarea celor 70 (în realitate 72) traducători alexandrini ai Bibliei în lb. greacă (textul numindu-se de aceea *Septuaginta). 99 - în *descântecele medicale din folclorul unor popoare (români, prusieni, slavi etc.) - este numărul de boli posibile. 100 este cantitatea de ani a secolului. 653 reprezenta, în Meso-potamia, simbolul eternităţii în concepţia *magilor chaldei. 666 este „numărul fiarei“ (identificat, incert, cu împăratul Nero) în * Apocalipsul lui Ioan Teologul (XIII, 18). Cifrele rotunde milenare -1000 şi 2000, exploatate ca sens presupus ezoteric îndeosebi de curentele numite global *milenarism, simbolizează momentul fatal al *sfârşitului lumii. Cu numere mai mari mitologia sau religiile nu au operat niciodată, cu excepţia zoroastrismului, pentru care durata totală a existenţei lumii se limitează la 4 perioade trimilenare, totalizând 12 000 ani. vj E. Bischoff. \hstih unii Magie der Zahlen. Berlin. 1920; .1. Cionda. RefJci lions on îhc numeraJs „One" and „Two" in ancieni Indo-European langueges. Utreeht. 1953; K. Menninger, Numher w'ords and numher symbois, Cambridge 1970 Numeria; Numeraria Zeiţa cifrelor şi numerelor sau numai personificarea divinizată (ca *numen) a artei calculului aritmetic, în *mitologia romană; sunt variante în care N. este sau o ipostază sau o zeiţă omonimă, ocrotind naşterile uşoare sau contabilizând - în sens de statistică demografică -toate naşterile. Numi-Torem; Numi-Torum (Zeul cel Mare) Zeu suprem al ugrilor (Urali, bazinul fluviului Obi), prezent în incantaţii şi în *miturile cosmogonice şi evocat cu epitetele „Bărbatul care veghează lumea“ sau „Domnul cerului, creatorul oamenilor şi al tuturor vietăţilor“. După ce pământul era gata, fiind nevoie de locuitori, N.-T. creează omul, dar în etape experimentale: prima formă, „pădurenii“, e ratată; a doua oară face „oamenii păroşi“, care pier, pierzându-şi părul; abia forma a treia e viabilă: zeul alcătuieşte schelete din ramuri de copaci, le îmbracă cu lut, le aşează în faţa lui şi, suflând peste ele, dă viaţă acestor forme. Ca să asigure stabilitatea lumii, N.-T. i-a făcut pământului o cingătoare de aur, care s-a transformat în lanţul munţilor Urali. Zeul locuieşte în *cer, structura căruia e identică cu a pământului, dar el este stăpânul lumilor subalterne, chiar dacă pământul e dirijat direct de zeul Koshar-Torem, iar lumea infernală a morţilor, de Kul-Ogr. Totuşi, pământul a fost invadat de *potopul universal care pare să fi apărut mai presus de intenţiile zeului suprem; dar N.-T., scăldându-se în apele diluviene, a întinerit si a adus pe lume 7 fii, apoi a reparat şi a restabilit pământul, înlăturând urmele distrugătoare ale catastrofei. N.-T. este un * demiurg şi un legislator arhetipal: a creat animalele şi pe om, dar şi bolile şi *moartea; pe oameni însă i-a învăţat să pescuiască, să vâneze şi să-şi confecţioneze veşminte; a interzis incestul, cruzimile şi uciderea oamenilor în masă (genocidul); de asemeni, a reglementat raporturile între oameni şi urşi. Numma Moyok (Apa-mamă) în miturile triburilor nomade nord-australiene f—» mitologii din Oceania), femeie gigantică întruchipând apa şi trăind etern. Ea a creat stâncile şi izvoarele potabile, unde sălăşluieşte *şarpele Ambidj, ieşit odinioară din marea primordială (-* apa) odată cu N.M. Zeiţa a avut doi copii: Piele-de-Soare şi Piele-de-Apă. Nun; Nu Oceanul primordial, în *mitologia egipteană, văzut ca un *haos iniţial sau ca o magmă informă, din care s-a născut zeul solar *Re. Numit „Tatăl Zeilor“, N. e străjuit de 4 zeităţi bi-sexuate, cu capete de broască şi de şarpe. La Hermopolis avea 4 nume: Infinit, Nimic, Nicăieri, întuneric. în reprezentările plastice, N. apare adesea ca bărbat bărbos, alteori cu cap fie de şarpe sau broască, fie de cărăbuş, trupul fiindu-i până la brâu în apă; cu braţele ridicate, propteşte barca *Soarelui, în care discul solar e susţinut de un *scarabeu. Dar din textele egiptene rezultă că N. nu are formă şi suprafaţă, întrucât el umple cu ideea de sine întregul univers. Nundina Zeiţă în * mitologia romană, având grijă de purificarea pruncilor, a 9-a zi după naştere. Nusku Mesager ceresc în miturile Babilonului (—> mitologii din Mesopotamia)\ la sumerieni, apoi la akkadieni, era un zeu pedepsitor, care ardea pe rug vrăjitorii şi vrăjitoarele. Nut Zeiţa bolţii cereşti, în *mitologia egipteană; după un *mit de origine obscură, deşi sterilă dintr-un *blestem patern, N. a născut clandestin 5 copii de la zeul *Thot, după ce câştigase la joc (cum transmite *Plutarh) cele 5 zife de sărbători finale (cu care egiptenii îşi completau anul de 360 zile). Copiii sunt: *Osiris, *Horus, *Seth, *Isis, *Nephthys. La Heliopolis, era soco- NU WA 452 tită fiica perechii *Shu - *Tefnut şi soţia lui *Geb (^pământul); tatăl ei Shu, zeul *aerului, cu un efort neobişnuit a ridicat-o sus de tot, ca s-o despartă de soţul ei Geb şi să poată crea lumea: personificând *cerul, zeiţa e reprezentată adesea ca femeie tânără, cu picioarele pe zarea răsăriteană şi cu braţele atârnate peste zarea de apus, trupul curbân-du-i-se deasupra pământului. Alt mit o reprezintă ca pe o vacă uriaşă boltită peste pământ, în lungul trupului ei plutind aştrii; în această ipostază e mama lui *Re: în fiecare seară ea înghite discul solar, spre a-1 naşte din nou dimineaţa (într-o variantă, e şi mama lunii şi a stelelor, pe care, devorându-le în zori, le vomită seara); alteori, se socotea că *Soarele şi *Luna sunt ochii ei. Un alt mit o consideră şi stăpâna morţilor; în acest caz, e reprezentată plastic cu trupul în chip de firmament, pictat în interiorul capacului de sicriu, spre care se îndreaptă sufletele morţilor prefăcute în stele. Hieroglifa numelui ei, înscrisă pe cap când e reprezentată ca femeie, include un ulcior, simbolizând uterul. Nii Wa; Nu Hua Zeiţă principală, în * mitologia chineză, având rol esenţial în *cosmogonie şi *antropogoriie, venerată însă şi ca împărăteasă legendară (2953-2838 î.e.n.); în *mit, e considerată sora, apoi soţia zeului *Fu Xi. în cele mai multe variante mitice, N.W. a potolit invazia apelor *potopului universal, a reparat universul distrus şi a dat naştere omenirii. în iconografia veche şi arhaică (mai ales în basoreliefuri, de ex., cel din *templul lui Wu Liang - epoca dinastiei Han de Răsărit, 25-220), N.W. e reprezentată cu cap uman (feminin) şi cu trup de şarpe, de obicei nedespărţită de Fu X’i (reprezentat’în acest caz cu cap bărbătesc şi trup de şarpe), corpurile lor fiind încolăcite spiral; şi *simbolul cosmogonico-antro-pogonic e frecvent în iconografia aferentă: Fu Xi ţine în mâini *Soarele, iar N.W. - *Luna (ri + yue); pe discul solar este o pasăre de aur, pe discul selenar, broasca *Ao (ale cărei picioare le-a folosit N.W. pentru proptirea post-diluviană a *cerului); între cei doi zei este şi un copil: *simbolul omenirii produse de cuplul divin Nu Wa - Fu Xi. Mitul cosmogonic relatat de poetul *Liu An (179-122 î.e.n.) în cartea Huainan zi (Enigmele cerului) o descrie pe N.W. ca zeiţă artizană autonomă, care reface lumea de după potop, reintrată în *haos: „în vremuri demult apuse, cele patru hotare au ajuns în paragină, cele nouă ţinuturi s-au desprins unul de altul, cerul acoperea nu tot ce era, pământul purta pe suprafaţa lui nu tot ce trăia. Flacăra ardea fără să se stingă şi talazurile se ridicau neîncetat; fiare cumplite îi devorau pe oameni, păsări de pradă răpeau bătrâni si slăbănogi. Atunci Nii Wa topi nişte pietre multicolore, cu care drese bolta cerească, tăie picioarele unei broaşte ţestoase [Ao], ca să întărească cu ele cele patru hotare, ucise dragonul negru ca să-i ajute pe locuitorii ţării Qizhou, adună cenuşă de trestie şl zăgăzui cu ea furia apelor potopului.“ Mitul are multe variante; în una din ele, după ce, învins de zeul meşteşugurilor *Zhuan Xu, zeul • apelor *Gong Gong izbeşte furios cu capul muntele Buzhou pe care se rezema cerul, lumea se dărâmă catastrofal, iscân-du-se imense prăpăstii în care năvălesc apele şi stâmindu-se un incendiu universal, care pune pe fugă fiarele din păduri; N.W. taie un singur picior al broaştei ţestoase Ao, ca să înlocuiască muntele surpat, iar din pietre de 5 culori, pisate şi plămădite, face o pastă cu care astupă spărtura cerească, din cenuşă de stuf face diguri retrimiţând apele în albiile lor; apoi, pe pământul redevenit normal, după ce îşi vede chipul în oglinda unei ape, zeiţa face un aluat de lut, din el modelând o figurină care să-i semene: este *arhetipul uman postdi-luvian ('—> omul primordial); ea modelează în continuare oameni şi, după ce oboseşte, moaie în noroi o crenguţă pe care o scutură împroşcând stropi ce, pe măsură ce ating pământul, se prefac şi aceştia în oameni; altă variantă are un caracter biografic mai amplu: N.W. era sora lui Fu Xi, cu care se salvează de la potop într-un dovleac; după ce cresc amândoi şi potopul a fost demult uitat, ea se mărită cu Fu Xi; acest ciclu mitologic circula mai ales în scrierile din epoca dinastiei Tang (618-907) pentru care N.W. nu era decât o divinitate secundară, o paredră a zeului Fu Xi; dar o sub-variantă precizează: după acelaşi potop (în care N.W. nu are rol cosmogonic), când ea şi fratele ei ajung la maturitate, simt că misiunea lor este de a reperpetua omenirea dispărută; nedând importantă rudeniei, Fu Xi simte că împrejurarea îl obligă îa incest, însă N.W. se ruşinează şi fuge de fratele ei, ascunzându-se sub un bambus care, supus mecanismului legilor naturii, îşi înalţă crengile astfel încât fata să poată fi zărită şi sedusă de băiat; Fu Xi o conduce în piscul muntelui cosmic Kunlun şi, solicitând Cerului (tian) o dezlegare, propune formula ignică: după o incantaţie a sa, din munte va ţâşni o coloană de fum, iar dacă fumul nu se va risipi, ci va rămâne vertical ca un stâlp, va considera stâlpul de fum o aprobare a căsătoriei incestuoase; cum fumul rămâne vertical, totuşi sfioasă, N.W. îşi face un evantai din iarbă ca să-şi acopere faţa în timpul îmbrăţişării; după această *hierogamie, în care fumul, ca rezulţat al *focului subteran, are rolul de a simboliza probabil vatra căminului casnic, N.W. naşte un ghem de came informă; miraţi de acest produs, tinerii soţi taie carnea bucăţi, o leagă într-o boccea şi urcă amândoi pe scara cerească spre palatul ce le era destinat în cer, vrând să se odihnească şi să se desfateze; dar la jumătatea urcuşului, o pală de vânt le smulge bocceaua, bucăţile de came se împrăştie pe suprafaţa pământului şi fiecare bucată, atingând glia, se preface în om. Acestui mit i s-a suprapus altul, relatând originea mitică a onomasticii chineze: oamenii produşi în acest mod de N.W. îşi iau numele după specificul locului în 453 NYAMYE care căzuseră din cer: cel căzut în frunziş s-a numit Ye (frunză), cel căzut într-un copac s-a numit Mu (lemn) etc. Mitul antropogonic are şi o variantă autonomă: când pământul s-a despărţit de cer, avea munţi, fluvii, ierburi, copaci, păsări, fiare, insecte si peşti, dar era pustiu şi tăcut, fără oameni; marele ^spirit feminin (aparţinând principiului *yin) rătăcea pe acel pământ şi suferea de singurătate; simţind nevoia (şi vocaţia) de a crea ceva, fără să ştie ce anume, ia un pumn de lut galben muiat în apă şi modelează după propriul chip o fetiţă care, pusă pe pământ, începe să trăiască şi să se mişte, devenind zglobie şi guralivă; zeiţa o numeşte Ren (Om), după aceea modelează numeroase alte figurine similare care capătă viaţă: oameni de ambe sexe, cu care zeiţa, după o muncă stăruitoare, umple pământul, apoi le dă o legislaţie, în primul rând normele matrimoniale. Rezultă din acest mit că N.W. a fost venerată în toată China ca zeiţă antro-pogonică si ca protectoare a căsătoriei şi căminului conjugal. în sensul acestor atribute este citată des în vechile scrieri; ca divinitate panchineză, în enciclopedia lui Sui Shen (30-124 e.n.) Tălmăcirea semnelor (Shou wen), e caracterizată aşa: „Wa, fecioara sacră şi înţeleaptă din vechime, creatoarea tuturor lucrurilor“; ca divinitate super-mutantă, în *Shan hai jing: „Nii Wa, fecioară magică şi zeiţă.a vremurilor străvechi, având chip omenesc şi trup de şarpe, care putea să-şi schimbe înfăţişarea de şaptezeci de ori pe zi“. 6 variantă din această temă consideră că zeiţa are corp de femeie şi cap de şarpe şi că îşi foloseşte zilnic cele 70 de ipostaze potenţiale; într-una din aceste ipostaze, N.W., numită şi Nii Hua - {hua-floare) l-a învins pe Regele Nordului, care avea chip de taur, astfel că zeiţa i-a rupt coamele; dar din cauza acestei bătălii, cerul dinspre nord-vest s-a crăpat şi s-a năruit pe pământ, apoi N.W. „a ridicat şi a sprijinit cerul cu un zid de pietre clădite una peste alta“. Portretul zeiţei e descris cu mai multă siguranţă a detaliilor tot în Huainan zi: „[Nu Wa] sade în carul tunetului, la care e înhămat un dragon înaripat în mijloc, iar în laturi sunt dragoni fără coame. Nori galbeni împodobesc caml ei, un dragon alb zboară înainte, iar un şarpe o urmează. Aşa se transportă ea în înălţimi, printre demoni si spirite, ridicându-se până in ceml al nouălea, unde se întâlneşte cu Marele Zeu la poarta Linmen, apoi se cufundă în linişte şi odihnă la picioarele marelui ei strămoş. Dar niciodată ea nu-şi dă în vileag meritele, nu-şi ridică glasul, tăinuieşte în sinea ei calea oamenilor desăvârşiţi şi se supune legii fireşti a cemlui şi pământului.’“ Uneori, în iconografia antică, atunci când e reprezentată în cuplu cu Fu Xi - care are în mână un compas emblematic, N.W. ţine în mână o busolă chineză veche („lingura magnetică“). § E.H. Schafer, The Divine woman, dragon ladies and rain maidens in T’ang literature, Berkeley-Los Angeles-London, 1973 Nyambe Zeu solar venerat de triburile bantu (-> mitologiile populaţiilor africane), creator al *pădurii, fluviilor, animalelor şi oamenilor, trăind la început pe pământ; când însă primul om a învăţat să prelucreze *fierul şi a fabricat întâia suliţă, zeul a fost alungat în cer. Numele şi forma actului cosmogonic (—> cosmogonie) sunt variabile, deosebirile nedepăşind însă nuanţele secundare; dar cele mai multe variante indică un *deus otiosus, retras de la cârmuirea lumii, deşi un zeu atotputernic, binevoitor şi drept; de aceea, neavând nici reprezentări iconografice, adesea nu e adorat în cadrul vreunui *cult activ. Uneori simbolizează numai un principiu: tribul bawili (Gabon) venerează în Nzambi elementul prim masculin, identificat cu *cerul, din cuplul alcătuit cu paredra zeului, Mpungu, *pământul matern. Pentru tribul hefero (Africa de Sud-vest), Ndyambi s-a retras în cerul cel mai de sus, lăsând omenirea la bunul plac al unor zei inferiori. Iar tribul al unda îl consideră pe N. inaccesibil oamenilor, pentru că locuieşte prea departe, astfel că teama şi adoraţia religioasă a acestor oameni s-a transferat asupra * spiritelor * strămoşilor. Nyamye (Strălucitorul'); Onyame; Nyankopon\ Kwame Zeu principal al triburilor baule şi akan (—> mitologiile populaţiilor africane), al cărui *cult e legat în primul rând de miturile cosmogonice f—» cosmogonie) sau numai de fenomenele atmosferice şi astrale; atunci N. nu este decât bolta cerească vag personificată, slujită de soare, lună şi stele şi producătoare de ploaie, tunete şi fulgere; a creat lumea în următoarea succesiune: femeia, bărbatul, animalele, plantele, pietrele; sau, după un *mit de formaţie mai nouă, N. a făcut 3 perechi de oameni negri şi 3 perechi de oameni albi, punându-le tuturor în faţă o tigvă şi o hârtie cu sigiliu: negrii au ales tigva, găsind în ea aur, fier şi alte metale, iar albii hârtia, din care au învăţat tot ce este pe lume. Mitul principal (col. G. Himmelheber) e mai complex: la început nu era decât mama zeilor, despre care nu se ştie decât că locuia în cer unde a născut doi fii: Nyamye şi *Anangama; ivindu-se pe lume, N. şi-a făcut o soţie: *Asase Yaa, şi o femeie pentru fratele său, apoi a creat oamenii, fiarele şi *spiritele. Locuind mult timp în cer cu toţii şi înmulţindu-se până când cerul a devenit neîncăpător, N. a creat pământul, modelând un disc din pulbere muiată în apă şi punându-1 pe mlaştina Nemye, care se afla deasupra cerului si care înconjoară şi azi pământul din toate părţile; la început mocirlos, pământul s-a zvântat si atunci N. şi-a trimis soţia să-l guverneze, ea aducând cu sine şi plantând pe pământ diferiţi arbori; iar Anangama, făcând un lanţ gros, a coborît cu ajutorul lui oamenii şi fiarele; din aceşti oameni se trage si regina legendară *Aura Poku; mai târziu, fi. trimite pe pământ şi spiritele, însă acestea nu fac decât răutăţi, afară ae * duhul Mbla care ajută omenirea; oamenii încep să facă însă războaie; în NYAYÂ 454 asemenea împrejurare, îngrijorat de soţia sa, N. o recheamă în cer, însă zeiţa învăţase de la oameni numeroase deprinderi rele; de pildă, când N. călătorea pe pământ, ea îşi lepăda excrementele în hrana lui; atunci zeul o retrimite pe pământ, lăsându-i toată grija guvernării lumii, iar el se retrage scârbit în adâncul cerului (devenind deci un *deus otiosus); singurul lucru pe care-1 mai face totuşi, însă mai mult pentru sine, e că trimite alternativ la drum soarele şi luna, iar în fiecare seară am grijă să agaţe stelele pe cer şi să le aprindă. într-o variantă, N. creează pământul prin doi delegaţi: *Borebore şi Adomankana; aceştia, după o noapte inspirată petrecută în casa Maimuţei Negre, se despart, primul făcând Ţara Oamenilor Negri (Africa), celălalt, Ţara Oamenilor Albi (Europa). Nyăyâ Unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe ale filosofiei indiene, elaborat în sec. II-III. Sistemul N. se întemeiază pe gândirea logică (sanscr. nyăyâ - regulă de judecată, silogism, metodă corectă de cunoaştere); după sec. XII, apare o etapă nouă -Naviya-Nyăyâ. Principiul de bază al sistemului, din punct de vedere gnoseologic, conduce la ideea că totdeauna cunoaşterea are raport cu realitatea obiectivă care îşi păstrează însă autonomia fată de subiectul care efectuează actul cognitiv. N. acfmite 4 surse de cunoaştere veridică: percepţia senzorială sau directă; deducţia logică; analogia sau comparaţia; mărturia verbală a unei autorităţi: textele sacre vedice (—> Veda) sau un învăţător recunoscut. O regulă normativă importantă în N. -verificarea experimentală a cunoştinţelor - a pus acest sistem în opoziţie faţă de *Veaanta, dar l-a apropiat de sistemul *Vaigeşika. Dacă etapele timpurii ale acestei doctrine, fără a profesa un *ateism oarecare, nu vorbesc de divinitate şi afirmă că *spiritul şi materia sunt eterne şi necreate, după sec. X, doctrina înclină spre *teism. § S.C. Chatterjee. Nyăyâ theory ofknowledge, New York. 1939 Nyongmo Zeul *cerului la tribul ashanti din Ghana (Coasta de Aur), dătătorul luminii solare şi al ploii (—> mitologiile populaţiilor africane). Nyx (lat. Nox) Zeiţă, în *mitologia greacă, din generaţia a doua a divinităţilor primordiale. Fiică a lui*Haos, sora şi soţia lui *Erebos, ea personifică noaptea; copiii ei: *Aither, *Hemere, *Nemesis, *Eris, *Thanatos personifică: aerul, ziua, răzbunarea, vrajba, * moartea. v o Oaca în *superstiţia rurală românească, *spirit demonic (—> demoni), pândind şi speriind copiii care se află în afara casei părinteşti. oaia Se pare că este cel mai vechi animal domesticit (către anul 9000 î.e.n. - în zona deluroasă nordică din Irak); într-o atât de lungă perioadă, o. a intrat mai rar în *mituri, însă mai des în simbolica socială, iar unele trăsături comportamentale au penetrat, ca simple comparaţii sau ca *simboluri comune, în limbajul religios. Centru simbolul „firii supuse“ pe care o posedă o., ca individ animal şi ca turmă, ea devine termen de comparaţie în unele *religii cu masele („turma“) de credincioşi, de ex. în *creştinism; *Isus Christos îi încredinţează ap. Petru (—> Apostoli) comunitatea credincioşilor noii religii: „Isus i-a zis: «Paşte oile mele»“ {N.T., Ioan, XXI, 17). Uneori o. este animal totemic (—> totem), intrând în componenţa onomastică a unor popoare (Rahel - ebr. oaie) Ca animal fantastic apare rar, în ^mitologia basmelor; tipul de o. oraculară (—> oracole) este *Oaia Năzdrăvană (Mioriţa), din *mitologia românească. Oile năzdrăvane din basmele cu animale (prezente în folclorul mitologic al multor popoare cu un puternic trecut pastoral, în special în *mitologiile caucaziene) nu sunt însă animale oraculare, ci numai capabile de a face mici *miracole de interes ciobănesc: înmulţirea tunnei, îmbogăţirea ciobanului proprietar, uneori naşterea de fii cu aspect omenesc şi învierea acestora după ce au fost omorîţi. Oaia Năzdrăvană; Mioriţa Animal oracular f—> oracole) din *mitologia românească. O.N. denunţă unui cioban complotul urzit contra lui de alţi doi (alteori, trei); fără să existe un raport de fidelitate sau prietenie între *oaie şi ciobanul ei, comunicarea oraculară se produce ca act în sine, care trebuie săvârşit; dar, faţă de alte animale mitice oraculare, O.N. devine şi executor testamentar, cel puţin în intenţia ciobanului şi în tăcerea oii care pare să aprobe, numai fiindcă nu neagă, dorinţa rostită de stăpânul ei cu limbă de moarte. Exprimarea oracolului e inevitabilă, ca orice element al destinului: „Dar cea mioriţă / Cu lână plăviţă, / De trei zile-ncoace / Gura nu-i mai tace, / Iarba nu-i mai place“ (col. Vasile Alecsandri). Comunicarea (în col. Alecsandri, interpolată) este rece, oracolele nefiind supuse afectelor: „Ciobănaş cu lance / Dă-ţi oile-ncoace / La verde zăvoi / Că-i iarba de noi / Şi umbra de voi.../ Că mi s-o vorbit, / Mi s-o dămolit / Cei trei ciobănei / Verişorii tăi / Ca pe la chindie / Ei să te răpuie, / Şi l-apus de soare / Ei să te doboare, / Să mi te omoare, / Şi la miez de noapte, / Dorm apele toate, / Să mi te îngroape / La valea adâncă, / La poteca strâmtă“ (col. Mihai Costăchescu). Calitatea de animal oracular e definită net: „Oiţă, oiţă, / Oiţă plăviţă, / Oiţă bălană / Cu lână bârsană, / De eşti năzdrăvană / Şi dac-ai văzut / Semn că-ţi s-a făcut“ (col. G. Dem. Teodorescu), restul fiind evidentă agrementare târzie; sau concordant cu glacialitatea ciobanului, lipsită de thanatofobie: „Mioară, mioară, / De trei miei în vară, / De-mi eşti sorioară, / De-mi eşti năzdrăvană, / De-s gata de moarte, / Spune-le tu toate: / Ca să mă îngroape / în strunga de oi, / în jocul de miei, / în dosul stânii, / Să mă urle câinii“ (col. Mihai Costăchescu). Miezul mitic al baladei este păgân, ca şi finalul de apoteoză funerară al nunţii mistice a ciobanului (fără legătură cu oracolul în sine); se poate confrunta traiectul de la paradisul pierdut („Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai“), la moartea în natura primitivă a munţilor („Preoţi, munţii mari, / Pasări, lăutari“), cu oricare variantă a *mitului izgonirii din *Paradis, fără a suspecta în balada românească vreo influenţă biblică, întrucât toate miturile aceleiaşi clase s-au alimentat dintr-o rădăcină arhaică comună, anterioară mezoliticului şi domesticirii animalelor. Deoarece în mitul O.N fatalitatea, comunicată de oracol, se împlineşte pe o cale neaşteptată, a tâlhăriei (deci un stadiu mai târziu, al începutului lăcomiei de acumulare), pierderea paradisului înseamnă, în nucleul mitic al baladei, un strat mai nou: contactul păstoritului cu satul agrar sau cu ecoul mentalităţii incipiente a acestuia. Lucian *Blaga găseşte o definiţie comprehensivă a mitizării plaiului unde oracolul O.N. şi-a exercitat fatalitatea: „Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic (Spaţiul mioritic, 1936, în Trilogia culturii. Bucureşti, 1944, p. 167). Mitul O.N. a avut mulţi comentatori, cu orientări uneori contrare. H.H. £tahl - criticând, dintr-un unghi sociologic, viziunea lui L. Blaga, vede aici doar un ceremonial specific al feciorilor în clipa morţii (Filosofarea despre filosofia poporului român, în Sociologie românească, III, nr. 3-4, Bucureşti. 1938). Atari reducţii sunt specifice exceselor practicate de etnografi şi folclorişti, care nu explorează substratul mitic adânc. Constantin Brăiloiu reţine două teme disociabile: „moartea OAIA NÀZDRÀVANÀ 456 asimilată unei cununii“ cu rădăcini arhaice şi „substituirea ünui oarecare element sau obiect fortuit accesoriilor normale ale ceremoniilor ţărăneşti“. Dar Mioriţa nu este un produs ţărănesc; C. Brăiloiu reexaminează fenomenul mioritic din unghi etnofolcloristic, studiind evenimentele ciclice din viaţa rurală (nu păstorească), creştină (nu păgână), în raport direct cu ritualurile funerare româneşti din satul agrar (nu din cătunul pastoral), transferând ideea într-un mediu străin de ea (Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Genève, 1946, p. 2-12). Dan Botta credea că poate atrage atenţia asupra specificităţii trace a dorului de moarte, considerând situaţia din baladă o ipostază a „morţii nupţiale“ (Unduire şi moarte, în Limite, Bucureşti, 1936). Atitudinea ciobanului a fost interpretată şi ca resemnare în faţa destinului, ca acceptare a morţii în forma unei căi spre odihna în sânul naturii (Liviu Russu), aşa cum pentru L. Blaga aceeaşi resemnare este un „fatalism anistoric“. Dar încă 6. Caracostea semnalase (.Poezia tradiţională română, Bucureşti, 1969), în materia baladei, experienţa omenească primitivă şi, ca atare, negase dependenţa mitului de evenimentele istorice ale transhumantelor (de care îl lega însă Ovid Densusianu: „Balada Mioriţa şi-a luat naştere dintr-un episod al vieţii păstoreşti de la noi şi anume dintr-o întâmplare petrecută în timpul transhumanţei“ - Viaţa păstorească în poezia noastră populară, II, 1923); iar Ion Diaconu consideră balada o rămăşiţă de poezie păgână simbolizând contopirea sufletului păstoresc cu imensitatea cosmică (Aspecte etnografice putnene, Focşani, 1936, p. 28). Faptul că aici e „un ceremonial cosmic“ vizând un mister, îl revelează Mircea *Eliade, după care acceptarea morţii nu înseamnă pasivitatea sau resemnarea păstorului, ci „o decizie existenţială“, care duce la gestul de a-i impune destinului „o nouă semnificaţie“, întrucât nu te poţi apăra de soartă ca de un duşman; considerând, astfel, că aici e vorba de o „solidaritate mistică între om şi natură“, M. Eliade, în acest plan, vede în comunicarea făcută de O.N. nu o informare, ci o *revelaţie oraculară, după care, fără lamentaţie ori deznădejde, păstorul îşi preface nenorocul într-un mister sacramental feeric, ce „îi permite să triumfe asupra propriului destin“ {Mioara năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 223-250). Remarcabilă şi specifică’în contextul mitologiei româneşti e dorinţa ciobanului (rezultând din variantele principale ae balade şi *colinde) să fie îngropat: 1) în preajma stânii; 2’) împreună cu obiectele care i-au aparţinut, uman şi profesional (instrumentul muzical, unealta, arma) - fenomen caracteristic *funera-liilor din societăţile primitive, mărturisind înţelegerea morţii ca prag între două condiţii existenţiale. Iar in acest sens, materia originară a mitului precede într-un fel şi *creştinismul (M. Eliade încadrează structura mitului O.N. în ceea ce el a numit „creştinism cosmic“), şi religia dacogetică (de altfel, oile miraculoase din basme sunt inconfundabile cu oaia oraculară, numită convenţional Mioriţa); faptul că nici una din cele două religii nu a atins fondul mitic al baladei ar putea demonstra fie că mitul fusese constituit dinainte, fie că izolarea vieţii păstoreşti a întârziat îndelung pătrunderea altor influenţe. Interpretările oferă priveliştea dintr-un caleidoscop.. Mioriţa (cu cele peste 1000 variante înregistrate) este substanţa unui epos, care nu are caracter evenimential, ci, prin lucrarea timpului, unul pur fenomenal. Această substanţă nu diferă de la variantă la variantă, nervura Je referinţă a ei fiind O.N., care nu este o alegorie, ci un simbol mitic. Totuşi, opiniile diferite ocolesc adesea tocmai substanţa mitului. Puţin după apariţia col. Vasile Alecsandri, Jules Miciielet, care a tradus balada în lb. franceză, îi reproşează seninătatea, resemnarea acceptării morţii {Légendes démocratiques du Nord, Paris, 1854, p. 342). Alexandru Odobescu {Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în Revista Română, 1861) a crezut că „mândrul voinicel / tras printr-un inel“ ar corespunde ciclului adonisiac (—> Adonis). M. Gaster se oprea mai mult la subtema căutării ciobanului de către „măicuţa bătrână“ {Literatura populară română, 1883). H. Sanielevici (1931) credea că ciobanul ameninţat să fie ucis l-ar întruchipa pe *Zamolxis, în cadrul unei „ucideri rituale“ anuale. Octavian Buhociu (1976) întrevedea posibilitatea comparaţiei morţii ciobanului cu moartea lui *Orpheus. I. Filipciuc, presupunând că mitul s-a format „în perioada romanizării Daciei“, consideră că „ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunităţii“ şi că, influenţată de misterele mithraice (—> Mithra), Mioriţa este „integrată în sistemul celor 12 creaţii folclorice româneşti închinate crugului zodiacal“ (XXIV contrapropoziţii despre Mioriţa, în Cronica nr. 34, p. 5, Iaşi, 1983). O înclinaţie stăruitoare, prezentă în special la folclorişti, se orientează spre definirea nu a Oii Năzdrăvane, ca mit, ci a Mioriţei, ca o capodoperă baladescă; dar adevărul este în ambele demersuri. Astfel, Adrian Fochi (pentru care „oaia“ simbolizează trupul, iar „ciobanul“ -sufletul omenesc) reduce întregul mit („cântecul mioarei“) la semnificaţia sa estetică, „mesajul tulburător al Mioriţă rezidând în „soluţia poetică şi expresia poetică“ {Prefaţă la Mioriţa, Bucureşti, Î980, p. 20). Discuţia asupra mitului mioritic ’(al O.N. şi al rolului ei complex) nu a ieşit vreodată din impas, chiar dacă multe observaţii au aprofundat într-adevăr mitul propriu-zis şi au decelat fenomenalitatea lui originală. O.N. este glasul destinului supradivin, mitul fiind unul al existentei ca atare. Iar acest mit ontic, perfect cristalizat, reprezintă conversiunea spaţiului concret, profan, în timpul abstract, cosmic; în 457 OCULTISM desfăşurarea epica a mitului asistăm la absorbţia spaţiul de către timp. § Adrian Fochi, Mioriţa, Tipologie, circulaţie, geneză, texte, Bucureşti, 1964; Th. D. Speranţiâ, Mioriţa şi Căluşarii, urme de la daci, Bucureşti, 1915; H. Sanielevici, Mioriţa saU patimile unui Zalmoxis? (în Adevărul literar şi artistic, Bucureşti, 1931, nr. 552-553); Ion Diaconu, Ţinutul Vrancei, I—II. Bucureşti, 1969 ‘ * Oannes (babil. U-anria;,mumele sumer. necunoscut, probabil apropiat de varianta akkad. Ummanu - Meşterul) Zeu. sau fiinţă supraumahă mesianică dintr-un *mit sumerian (—>mitologii diti Mesopotamia), cu aspect de acvanaut sau dţ amfibie antropoihtiomorfă .cu care, după relatarea istoricului * Berosos în Babyloniaka, ar fi început şirul marilor înţelepţi mitici din Mesopotamia âinainte de *po’topuf universal. Berosos (citat, după Alexandros Polyhistpr, de EusebiUs din Cesareea în Pregătirea întru Evanghelie) af fi comunicat că, în zorii unei epoci arhaice, *,un animal înzestrat cu raţiune, numindu-se Oannes, s-a ivit venind din (jolful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui peşte. Sub capul său de peşte, avea al doilea cap. Mai avea şi picioare omeneşti, dar [trupul] se sfârşea cu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau’ articulate. Făptura aceasta stătea ae vorbă în timpul zilei cu oamenii, însă nu mânca deloc. Ea îi învăţă scrierea, ştiinţele si felurite arte. Le arătă cum să-si zidească locuinţe, să întemeieze temple, Să se folosească de legi şi să se poată sluji de cele mai de seamă principii ale cunoaşterii geometriei. Le mai arătă cum să deosebească grânele pământului şi cum să culeagă fructele“. Această „făptură amfibie“ i-a învăţat pe oameni tot ce putea „să-i umanizeze“, căci „învăţătura sa era într-atât de universală, încât nu a mai cunoscut vreo îmbunătăţire“. Iar la „asfinţitul soarelui, făptura aceea se cufunda iarăşi în mare* petrecându-şi noaptea în adâncuri“. Berosos mal spune că O. a apărut în timpul celui de-al doileâ rege antediluvian: Ammenon (En-men-lu-anna), sub al 6-lea Evedurahos (En-men-dur-anna?) â început să iasă periodic din tnare, instruind pe oameni, iar regelui EvedurahriS i-a revelat ştiinţă sacră a * divinaţiei. înţelepţii care s-au succedat in Mesopotamia (după tradiţia mitografică, până la potopul universal) au fost 7: primii 4, născuţi în râuri sau în genere în ape - peştii puradu (ca OL); ceilalţi erau de obârşie umană; după alte versiuni; primul înţelept a fost *Adapa. Unii comentatori aii încercat să-l identifice pe O. cu zeul *Ea deşi £a are alte atribute, iar tradiţiâ babiloniană, care transmite, prin Berosos, mitul despre O. nu-i atribuie acestuia trăsături supranaturale, cu atât mai puţin divine, ci numai calităţile aproape tipice ale oricărui *erou civilizator mitic (mai curând din categoria lui *Quetzalcoatl). Dacă unele urme în imnurile si incantaţiile babiloniene ar îngădui riscul identificării cu Ea, poate fi vorba cel mult de *sincretism în planuî confuziilor specifice memoriei mitice. Retragerea nocturnă a lui O. în mare şi aspectul său ihtioform parţial, sugerând mai degrabă o costumaţie acvanautică, se pot explica şi prin apartenenţa lui la o civilizaţie superioară, care probabil făcea într-o vreme -înregistrată de *mitologia generală - anume operă de misionarism. Obatala (Domnul în veşmânt alb) Zeul *cerului în *panteonul grupului de triburi nigeriene yoruba (—> mitologiile populaţiilor africane), creator în continuare al lumii, după *Olorun, care i-a lăsat menirea desăvârşirii şi guvernării universului. De obicei O. e închipuit ca o divinitate androgină, de formă ovoidală. Oceanide *Nimfe ale apelor marine, fiicele cuplului *Okeanos - *Tethys; printre ele: *Doris (mama *Nereidelor), *Klymene (mama lui *Pro-metheus), Philyra (mama *Centaurului *Hiron). Ociokoci Zeu silvestru kartvel (—> mitologii caucaziene). Deşi lipsit de darul vorbirii, vocea lui vibrantă înspăimântă pe drumeţii care străbat *pădurile şi stârneşte printre ei groază şi panică. O.are un trup acoperit cu păr de culoarea ruginei, are gheare lungi si ascuţite şi pe piept o excrescenţă ca un tăiş cfe secure cu care, năpustindu-se asupra omului, îl despică iremediabil. Dar cel învins şi omorît astfel învie totdeauna după a doua săgeată trasă din arc (mai târziu, după a doua împuşcătură). ocultism (lat. occultus - tainic, sacru) Doctrină considerând că în lume există forţe oculte (supranaturale, tainice) cu care, în anumite condiţii si cu ajutorul *magiei, omul poate intra în relaţie directă. Pentru o., omul este rezultatul coroborării între diferite planuri ale existenţei. Uzând de o metodologie specifică (antrenament psihic, influenţarea pe cale magică a forţelor oculte), ocultiştii afirmă că omul poate realiza ridicarea sa în planurile superioare ale existenţei, obţinând totodată ştiinţa secretă, adică acea cunoaştere care depăşeşte cunoaşterea umană obişnuită. Deşi forme preocultiste au existat în toate societăţife dominate de magie (în triburile primitive, de asemenea în civilizaţiile antice mai ales din Mesopotamia, Egipt, Cliina etc.), e socotită drept prima operă ocultistă scrierea hcrmetică Tablele de smarald, atribuită lui Hermes Trismegistos (*Her-mes; de aici, „ştiinţele oculte“ fiind numite şi hermetice; —> hermeneutică). Metoda de bază a o. este analogia (aplicată de ex. în Tablele de smarald). In sec. III, sub influenţa şcolii alexandrine, ştiinţele oculte încep să fie împărţite în 3 categorii: alchimie; * astrologie’, *Kabbala. O. a prosperat în evul mediu, când diferiţi savanţi şi filosofi, mulţi aparţinând îndeosebi Bisericii creştine (—> creştinism), punând bazele formative ale unor ştiinţe modeme, explorează deopotrivă ariile „adevărurilor oculte“. Unii dintre ei au rămas celebri în istoria gândirii ştiinţifice din care s-a dezvoltat ştiinţa modernă. Lullus (Raimundo ODHINN 458 Llull, 1235-1315), filosof spaniol, teolog creştin, misionar din ordinul catolic al franciscanilor predicând în Armenia şi Africa de Nord. partizan al contopirii depline între filosofie şi *teologie, precursor al logisticii (ca inventator al unei maşini logice pentru modelarea mecanică a operaţiilor logice), pornind de la calculele kabbaliştilor, a construit un straniu sistem teologico-ontologic combinatoriu, destinat să explice toate secretele universului. Opera sa a fost continuată de Agrippa din Ndtîesheim (1486-1535), un protestant care a câştigat în faţa tribunalului procesul unei femei acuzate de * Inchiziţie pentru vrăjitorie, dar a scris opere trecute în listele interdicţiei catolice Index librorum prohibitorum): De occulta phi-iosophia. De incertitudine et vanitate omnium scientiarum et artium ş.a.; apoi şi de Athanasius Kircher (1602-1680). Călugărul dominican şi savantul Albertus Magnus (Albert von Bollstădt, 1193-1280), teolog, filosof şi naturalist, cercetător în fizică şi logician, profesorul lui *Toma din Aquino, nu a fost străin de tendinţele ocultiste mai ales în lucrările consacrate mineralelor, plantelor şi animalelor. O. penetrează, sub diverse forme, şi în gândirea lui Roger Bacon (1214-1292), călugăr franciscan şi savant, intuind divizibilitatea atomilor şi existenţa *elementelor în natură din combinaţiile cărora rezultă obiectele concrete, totodată opunând tehnicilor magiei experimentul ştiinţific, dar folosindu-se de o simbolistică ocultă şi diferite cifruri enigmatice; în scrierile şi în activitatea de practician a lui Paracelsus (Theo-phrastus Bombastus von Hohenheim, 1493-1541), alchimist şi medic, părintele medicinei hermetice şi al iatrochimiei, care vedea o relaţie indestructibilă între macrocosm (natura) şi microcosm (omul), considera natura populată de *spirite şi, condamnând vrăjitoria vulgară, credea în efectele magiei „naturale“; în opera lui J.B. van Helmont (1577-1644), filosof (de care era interesat Dimitrie Cantemir), care considera că *apa, ca element, se poate transforma, cu ajutorul *aerului, în abur şi în gaz (termen introdus în limbaj de van Helmont). ca stare de agregare a materiei, şi că din apă pot rezulta cele 3 substanţe fundamentale: sarea, sulful. mercurul - ele însele retransformabile în apă; de asemenea, că toate însuşirile materiei sunt explicabile prin diferitele combinări ale elementelor. în epoca modernă, o. a fost susţinut - de la C. du Prel (1839-1899), care face efortul de a construi o armonizare cu darwinismul şi consideră magia o ştiinţă a naturii - până la unii psihologi, reluând aceeaşi teză: T.K. Oesterreich. R. Tischner ş.a. Din ocultismul clasic au derivat, în ultimele două secole, *spiritismul şi *teozofîa. Partizanii de azi ai o. numără peste 30 aşa-numite ştiinţe oculte (printre ele chiar şi o medicină ocultă), ei referindu-se la intuiţia mistică şi la *revelaţia personală, ca la sursele autentice ale cunoaşterii omeneşti. § Papus. Trăite elementaire de seienee arcuite, eil. X. Paris. 1926; R. Amatlou. De l 'oc( idtisme. Paris. 1950; G. Xweren/. Magie. Sterneng/auhe. Spiritismus. Leipzig. 1956; Mire ea Eliaile. Oecu/fism. Witeheraft and Cultural Fashions. Chicago. 1976. Alcxandrian. Istoria filozofiei oculte (.trad. rom.. Bucureşti. 1944) Odhinn (etim. incertă: vechi norv. odhr -furios, teribil; frenezie creatoare) Zeul suprem în *mitologia scandinavei (cf. la germani *Wotan: angli Woden): primul dintre Aseni (*Asa). născut odată cu fraţii săi * Vile şi *Ve din cuplul *Borr şi Bestia; a stat 9 nopţi agăţat de rădăcinile arborelui *Yggdrasill, sorbind înţelepciunea primordială şi plătind acest drept paznicului *Mimir cu unul din ochii săi; învăţând rimele („semnele tainei“, literele), le-a amestecat apoi cu hidromel şi a stropit cu ele universul. O. construieşte, împreună cu fraţii săi, universul din cadavrul uriaşului primordial *Ymir (ucis de ei); acest univers e conceput vertical, din 9 tărâmuri suprapuse: *MuspelIsheim (tărâmul iniţial al focului, aflându-se deasupra tuturor lumilor şi înconjurat de bordura cerească Himlr): *Asgardhr (Asaheim, reşedinţa zeilor unde O. prezidează de pe tronul său *Hlidskjalf consiliul zeilor, m centrul câmpiilor Yddavallr); Ljosalfhcim (tărâmul spiritelor luminii); Vanaheim (lumea ^duhurilor *Vana, ale apei); *Midgardhr {Mannhcim. lumea oamenilor, mijlocul despărţitor între tărâmurile de sus, ale luminii, şi cele de jos, ale întunericului infernal; imaginat ca un disc înconjurat de apă, acest tărâm a fost dăruit ca locuinţă primei perechi umane: *Askr şi *Embla); *Yotunheim (lumea giganţilor, de dincolo de oceanul mondial, despărţită de Asgardhr prin fluviul Ilfing. care nu îngheaţă niciodată); Svartalfheim primul tărâm subteran, al ^spiritelor nopţii); *HelI (Hellheim. lumea morţilor, legată de lumea umană printr-un drum traversând Yotunheim şi fluviul Gjol, peste podul de aur Hjallar); *Niflheini (ultima lume, a ceţurilor şi brumei veşnice şi a frigului). Având 3 soţii: *Jdrd (tina primordială). *Rind (pământul înzăpezit) şi *Frigg (dragostea fecundă, maternă), împreună cu cea din urmă, care e preferată şi cea mai importantă, O. conduce universul; de la aceste soţii arc 5 fii: *Thorr (născut de Jord), *Va/e (născut de Rind), *BaIdr, *Hermodhr şi *Hddhr (născuţi de Frigg); alţi doi fii au fost născuţi de cele două ibovnice ale zeului: *Wydarr (de giganta Gridhr) şi *Bragi (de Gunnlod. păzitoarea elixirului poeziei); aceşti fii pot fi interpretaţi ca *simbolurile puterii zeului suprem: Baldr (frumuseţea şi regenerarea naturii), Thorr (fulgerul), Bragi (poezia), Wydarr (forţa pădurilor), Hodhr (întunericul şi lumea resurectă). O. era numit în genere indirect: Fimbul-tyr (Marele Zeu) sau Fimbul-thulr (Marele Mag). Exercitându-şi prerogativele prin numeroase divinităţi subalterne, O. e recunoscut şi prin 12 epitete principale indicând atributele sale universale (deşi *Edda l'cchc îi 459 ODYSSEUS conferă 40- nume, iar cântecele skalzilor, peste 200): Alfadir (Părintele a tot ce există), Svidur (înţeleptul), Fjolnir (Hnikar, Cel cu multe chipuri), Hrimnir (Cel învăluit), Bolverk (Cel care face fapte cumplite, Răufăcătorul - epitet rememorând furtul elixirului poeziei), Val-fadir (Părintele Măcelurilor, Cel care alege), Jalk (Distrugătorul giganţilor), Hem an (Domnul Walkyriilor), Herjafodr (Tatăl Eroilor), Rafnagudhr (Stăpânul corbilor), Gondlir (Zeul Mag, Părintele vrăjilor şi descântecelor), Hroptr (Hroptatyr, Zeul Zeilor); epitete secundare: Horfadir (Tatăl Oştirii), Sigfadir (Părintele Victoriei), Hjalmberi (Purtătorul de coif), Thekk (Cel Binevenit), Sad (Cel Adevărat), Ham (Preaslăvitul), HdrbJindi (Orbitorul Armatei), Hnikar (Cel care dă lovitura decisivă), Sanngetal (Ghicitorul Adevărului), Baleyg (Cel cu ochi arzători), Bileyg (Cel cu ochi blânzi), Fjolsvid (Atotîndemânaticul), Sidskegg (Cel cu barbă lungă), Harbard (Barbă-căruntă), Gondlir (Cel cu toiag fermecat), Ojki (Domnul Dorinţei), Sidhott (Cel cu pălărie largă), Vidur (Biruitorul), Ygg (înspăimântătorul), Vakr (Cel care veghează), Gaut (Creatorul). Esenţialul atributiv al autorităţii lui O. se condensează în creaţie, înţelepciune, război. Pe tronul său, poartă pe umeri doi corbi: Hugin (raţiunea) şi Munin (memoria). Dintre armele sale, cea mai eficientă este lancea Gungnir, caracteristică prin viteza de zbor şi prin forţa izbiturii complexe. Vehiculul zeului e *calul octopod Sleipnir, având rune gravate pe dinţi. O. locuieşte mai ales în palatul său strălucitor Gladsheimr (acoperit cu scuturi sclipitoare, mobilat cu 12 jilţuri de aur, din care unul e tronul, şi cu arme, şi având 540 porţi). Spre deosebire de alţi zei, nu mănâncă niciodată, nici nu bea met (hidromelul divin), sorbind numai vin. Socotit *mag, se foloseşte de *magie în organizarea şi cârmuirea universului, ca şi în învingerea duşmanilor; de asemeni, e ubicuu, metamorfozabil la dorinţă şi îşi paralizează adversarii, magic, cu „privirea arzătoare“ (Baleyg) care îngrozeşte. Fiind părintele oştirii (Horfadir) îşi recrutează selectiv cei mai buni eroi de pe câmpul de luptă care, culeşi de *Walkyrii, sunt aduşi în Valholl (*Walhalla), poate ca un simbol al ideii că^mor, abuziv, mai timpuriu îndeosebi cei buni. într-o *pădure sacră de lângă Uppsala se sacrificau odinioară, prin spânzurare sau prin străpungere cu lancea, oameni şi animale, în onoarea lui O. (—> sacrificiu); de la acest * ritual, marele zeu era numit „Stăpânul Spânzurătorilor“ şi „Zeul Spânzuraţilor“. Edda Veche descrie şi auto-sacrificiuî zeului prin spânzurare, însă e vorba de fapt de cele 9 nopţi cât a stat O. atârnat de * Arborele Cosmic Yggdrasill, absorbind înţelepciunea. O. nu e o figură mitică biografic unitară; pare compus eclectic din *mituri şi submituri adiacente, produse în regiuni şi epoci diferite; astfel, deşi creator al universului, zeul suprem este alungat din el; deşi stăpân absolut, poate fi surghiunit (ca atunci când, după ce o răpise pe Rind, a doua soţie, a fost exilat de ceilalţi Aseni din cer, în locul său domnind un deceniu zeul-schior *UUr. în războiul final (*Ragnardkr), O. va fi înghiţit de lupul *Fenrir, pierind fără să se mai întoarcă vreodată în univers. Născut printr-o *teogonie accidentală din confruntarea altor forţe mai mari, tocmai de aceea O. este un zeu creator şi suprem care poate totuşi să dispară definitiv (nu retrăgându-se, ca un *deus otiosus); în acest sens, mitul poate simboliza însăşi imperenitatea cosmică. Totuşi, după o tradiţie folclorică păstrată în sudul Suediei, O. se întoarce tainic în fiecare noapte de *Crăciun, însă numai spre a-şi vizita comorile terestre. Dar după mitul principal, în lumea nouă *Himli, postcatastrofală, e înlocuit definitiv de Baldr. § A.G. van Hamei. Odhinn hanging on the free (în Acta Phdologica Scandinavica, 7/3, 1932 p. 260-288); K. Helm. Wodan, Giessen, 1946 Odhr (ipotetic: Furiosul, Frenezia) Zeul vântului şi al furtunii în *mitologia scandinavă, logodnicul zeiţei *Freyja (peregrinând mereu prin lume, în timp ce e sau aşteptat sau căutat pretutindeni de zeiţă). Unii comentatori interpretează acest *mit neclar ca pe un *simbol de fapt al ipostazei de peregrin a zeului suprem (*Odhinn), dacă într-adevăr rădăcina numelui acestuia este odhr. Odisseia Epopee greacă arhaică, atribuită lui *Homer, povestind în hexametri (diviziunea în 24 de rapsodii e târzie) peripeţiile lui *Odysseus. O. este una din sursele principale de informaţie asupra *credinţelor religioase şi *mitologiei clin Hellada timpurie. Odudua Divinitate androgină a *pământului, în *panteonul grupului de triburi yoruba din Nigeria, considerată totuşi perechea zeului *cerului, *Obatala (—> mitologiile populaţiilor africane). O. este părintele altor 15 divinităţi speciale: Orunguna (zeul *aerului), *Oke (al munţilor), Olokun (al mării şi lacurilor), *Oruna (al soarelui), *Omu (zeiţa *lunii), *Shango (zeul furtunii şi al trăsnetului), 9 divinităţi ale fluviilor, râurilor ş.a. Odysseus (lat. Ulysses, Ulixes)\ Ulise Erou mitic grec, personajul central al epopeii homerice *Odisseia. participant la războiul troian: rege în Ithaka (fiul lui Laertes sau al lui *Sisyphos), căsătorit cu *Penelope şi tatăl lui *Telemahos. Remarcabil prin inteligenţă, dar şi viclenie (la întoarcerea eroului în Ithaka, zeiţa *Athena îi spune: „Nu este zeu care să te întreacă în viclenie“ - Odisseia, XIII); pentru *Homer, O. este „cel pe care mintea îl ridică până la Zeus“ (Iliada, II, 169). Eroul rezolvă solii dificile (o cere pe *Helene de la troieni, face spionaj în Troia), născocind printre altele şi stratagema calului troian: Homer îl OEDIP 460 numeşte polytropos (cel cu multe înfăţişări), adică adaptabil oricărei situaţii. Pornind spre Ithaka după război, O. intră intr-un complicat şir de aventuri: abătut de o furtună pe ţărmul tracic, poposind în ţările *Lotofagilor şi *Ciclopilor (de unde scapă orbindu-1 pe *Polyphemos), primeşte în dar de la *Aiolos burduful vânturilor pe care din greşală îl dezleagă, stârnind un uragan, scapă cu greu de *Lestrigonii canibali, face apoi un popas la vrăjitoarea * Kirke cu care are un fiu (Telegonos); după un an, pleacă mai departe, izbutind să scape de ademenirile *Sirenelor, trece cu dificultate prin strâmtoarea dintre *Scylla şi *Charybda si ajunge cu corabia sa, sfărâmată de alt uragan, la *Calypso cu care, iubit de *Nimfa, petrece 7 (sau 10) ani şi, naufragiind la feaci, e găsit de Nausicaa care îl aduce la palatul părintesc al regelui Alkinous şi, în fine, cu o corabie dată de acesta, izbuteşte să ajungă în Ithaka, unde în primul rând are de alungat mulţimea de peţitori care dădeau târcoale castei Penelope. Dar în altă variantă a *mitului se întoarce la Kirke, cu care îşi petrece tot restul vieţii. Dincolo de numeroasele interpolări (unele pline de inadvertenţe flagrante), în textul homeric primar au circulat (in funcţie de copişti) adaosuri, câteva ajungând lâ grotesc şi, se pare, cele mai multe din ele având ca sursă Telegonia lui Euga-monos din Kyrene, un poem pierdut, în care autorul se ambiţionase să continue Odisseia, prezentându-1 pe O. căsătorit cu regina tesprotă Kalidike, dar ucis, după întoarcerea sa în Ithaka, de fiul său Telegonos, născut de Kirke, pentru ca în cele din urmă cei doi fii să se însoare, printr-o stupidă rocadă, fiecare cu mama celuilalt (Tele-mahos cu Kirke, Telegonos cu Penelope). Oedip (grec. Oi6i7to<;) Personaj din *mitologia greacă, purtător al unui simbol tragic. Născut (după Diodor din Sicilia) dintr-o pereche regală (Laios, basileul din Theba, şi Iokasta, fiica lui Kreon), deşi *Pythia îl sfătuise pe rege să nu aibă copil (care, dacă se va naşte, îşi va ucide tatăl şi va aduce casei nenorociri), Oe. e abandonat după naştere, apoi e salvat de nişte sclavi şi crescut la curtea regelui Polybos; când însă, adult, se întâlneşte faţă în faţă cu Laios, care îi cere loc de trecere, Oe. îl omoară din impulsivitate, fără a sti că a comis un paricid. Variantele anterioare cefei narate de Diodor nu se deosebesc mult: alungat de mic, apoi crescut de păstori şi de acelaşi Polybos, se întoarce la vârsta bărbăţiei spre patne, după ce consultase *oracolul din *Delphoi, iar pe drum -omoară într-un conflict doi călători anonimi, din care unul era tatăl său, Laios. Pus la încercare de Kreon, succesorul tatălui, reuşeşte să obţină tronul theban şi căsătoria cu Iokasta, despre care nu ştia că îi este mamă, făcând cu ea 4 copii (Eteokfes, Polynikes, Antigone şi Ismene). O epidemie din Theba nu poate fi curmată, după oracol, decât prin răzbunarea morţii lui Laios cu care se însărcinează chiar Oe., dar când în fine află că el însuşi era vinovatul (şi Iokasta - mama şi acum soţia sa - se spânzură de durere), el îşi scoate ochii şi porneşte în pribegie, condus de Antigone şi murind bătrân. Un episod care l-a dus la căsătoria incestuoasă este întâlnirea cu *Sfmxul; acest sfinx feminin de variantă greacă devorează zilnic câte un tânăr theban; văduvă recentă, Iokasta îşi oferă mâna şi regatul celui care va scăpa poporul de asemenea calamitate, răspunzând la dificila şi invariabila întrebare a sfinxului; oferindu-se, Oe. dezleagă enigma: Cine este cel care, deşi cu două picioare, are totuşi şi trei şi patru? - răspunzând că este omul, în patru labe ca prunc, în două picioare ca adult, în trei, adică rezemat în toiag, ca bătrân; sfinxul e nevoit să se sinucidă de ciudă, aruncându-se de pe stânca sa şi zdrobindu-se în prăpastie; de aceea, Iokasta îi oferă lui Oe. căsătoria şi tronul. Mult mai târziu, mitul uciderii tatălui şi al căsătoriei cu mama începe să fie numit complexul lui Oedip, punct de pornire în freudism, care consideră conştiente crimele şi incesturile, dintr-un impuls de concurenţă în cadrul endogamiei tribale primitive. Mai mult, Sigmund *Freud a crezut că poate găsi aici şi originea explicării mitice a *păcatului originar: „tocmai complexul lui Oedip a sugerat omenirii în întregime, în punctul de pornire al istoriei ei, conştiinţa culpabilităţii, această ultimă sursă a religiei şi moralei“ (Vorlesungen zur Einführung in die Psychoanalyse, Wien, 1910, 3, XXI). § C. Astier, Le mythe d’Oedipe, Paris, 1974 ofrandă —> sacrificiu Ogivu Zeu complex al funcţiilor vitale, adorat în Benin (—» mitologiile populaţiilor africane), stăpânul fulgerului şi al * morţii, patronul ocrotitor al sângelui uman şi animal şi al sevei vegetale, ca principii esenţiale ale vieţii; în epoca modernă de penetraţie a civilizaţiei tehnice, patronajul lui O. s-a extins şi asupra benzinei, ca principiu esenţial în mişcarea automobilelor. oglinda Iniţial, suprafaţa netedă a unei ape reflectând imagini (aşadar şi chipul omenesc), o. devine obiect fabricat (din piatră şlefuită, din metal, mai ales argint, în fine, din sticlă argintată), dar totodată şi *simbol mitic, prin ^miracolul de a-i oferi omului propriul lui chip; de acolo pornesc şi *miturile având la bază fie * superstiţii thanatofobe, fie simbolistica inexplicabilei reflectări de imagini, care vehiculează ideea de *magie conţinută de o. ~ Oglinda oraculară în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene (mai ales aztecă şi incasă): o. de piatră lustruită (tezcatl), în care preoţii pretindeau că văd imagini în mişcare din viitor; o *legendă reluând ideea mitului spune că o atare o. le-a prevestit imagistic incaşilor, în imagine vie, pe vremea lui Moctezuma, invazia unei armate străine, care s-a dovedit a fi mai târziu conchista lui Cortez. în superstiţiile mai multor popoare, fetele îşi ghicesc ursitul în noaptea 461 OINONE Anului Nou (în aria *creştinismului ortodox, în noaptea de Bobotează), pretinzând a-i vedea chipul într-o o. încadrată de lumânări aprinse ~ Oglinda fumegândă Un disc opac pe revers, lustruit pe avers, făcut din granit şi servind în *ritualurile populaţiilor nahuatle din America Centrală ca simbol al zeului solar *Tezcatlipoca (Oglinda Fumegândă), dar transferat de unii comentatori ai temei, parţial, şi în *paleoastronautică. Exista credinţa că o., folosită cum trebuie, reflectă întregul spectacol al naturii, coagulând totul pe o singură suprafaţă reflectantă. - Oglinda magică în folclor: o. fermecată are însuşirea telescopiei, imaginea penetrând obstacolele de orice gen dintre obiect şi o.; există o categorie aparte a o. cereşti din folclorul oset (Caucazul de Nord): o fată având asemenea o. descoperă pe oricine, în orice ascunzătoare, la orice distanţă, afară de cazul când cel căutat s-a ascuns în spatele o.; în folclorul românesc sunt o. fermecate, cum are Frumoasa-Lumii (în basmul Zâna Stelina, col. T. Pamfile) care fac selecţie estetică printre fetele din lume. în *a s t r o 1 o g i e : o. magică, în care astrologii susţineau că pot vedea fie imagini din viitor, fie imaginea mai multor evenimente sincronice, petrecute la mari distanţe spaţiale. ~ Oglinda funerară în superstiţie: *credinţa din India şi Hellada că e oprit să-ţi vezi chipul reflectat (iniţial în *apă), întrucât *spiritele apei îi pot fura sufletul celui care se oglindeşte şi, rămas fără suflet, omul moare. în *m i t o 1 o g i e : J.G. *Frazer considera că mitul lui *Narcis, care moare pedepsit fiindcă îşi contemplase chipul în o. apei, a pornit de la această superstiţie a interzicerii oglindirii; tot el explica prin aceeaşi superstiţie obiceiul acoperirii o. în casa unui defunct: sufletul acestuia, proiectat ca reflex al o., ar putea fi răpit de umbra destinată să rătăcească până la înmormântare. ~ Oglinda sacră Zeiţa solară *Amaterasu, din *mitologia japoneză, îşi părăseşte grota de recluziune, redând lumii căldura şi lumina sa, numai după ce e pusă să privească în o., şi pe baza acestei tradiţii mitice, o. a devenit obiect de *cult, nelipsit din ^templele *shintoismului. Ogmios; Ogma; Ogme Zeu sapienţial, în *mitologia celtică (de largă circulaţie în dallia şi Britannia), patronând artele, poezia şi elocvenţa. Deşi iniţial, se pare, o divinitate a lanurilor ae grâne, probabil şi fiindcă era reprezentat plastic ca bărbat viguros, romanii l-au identificat cu *Herakles; una din imaginile cultuale e descrisă de Lukian din Samosata: „Galii socotesc că e Herakles şi felul cum îl zugrăvesc e cel mai ciudat din toate în care a fost înfăţişat vreodată un zeu. Anume, ei fac din el un bătrân istovit, pleşuv, cu păr alb la ceafă, cu pielea aspră, oacheşă, arsă de soare“. El poartă „pielea leului pe umăr, măciuca în mâna dreaptă, tolba cu săgeţi la spate şi arcul încordat în mâna stângă; acest bătrân Herakles târăşte după el o mulţime nenumărată de oameni legaţi de urechi. Lanţurile lor uşoare ca firul de păr sunt lucrate din aur şi chihlimbar, putându-se asemui cu nişte splendide salbe“ (toate fiind ancorate în limka zeului). „Acest bătrân Herakles, care este însăşi elocvenţa, târăşte ţintuită de limba sa toată mulţimea legată de urechi, căci cunoaşteţi legătura ce este între ureche şi limbă“. De aici, ideea cuceririi lumii prin forţa cuvântului, pe care o întruchipa probabil O., zeu complex al înţelepciunii, care i-a învăţat pe oameni şi retorica şi scrisul; după eposul irlandez (unde e numit Ogma) el a inventat vechea scriere, precreştină, din Ulster: runele, numite după numele zeului -ogama - un sistem alfabetic, semnificaţia literelor fiind determinată de direcţia crestăturilor şi de numărul lor pe un răboj. Ogun Zeul patronal al * fierului si al războiului, în miturile triburilor yoruba mitologiile populaţiilor africane), ocrotitor al războinicilor, vânătorilor şi fierarilor. îi sunt consacrate fierul si totodată *pamântul (ca sursă a minereurilor de fier). *Simbolul emblematic al zeului: cuţitul (de aceea, în toată aria etnică yoruba, la judecăţi, oamenii jură pe cuţit). Odinioară, la declararea războiului, i se aduceau *sacrificii omeneşti; dar altfel, în cazurile cultuale curente, i se jertfeşte câte un * câine. Ogyges Personaj neclar din *mitologia greacă, după unele izvoare, căpetenie împotriva lui *Zeus în *Titanomahie. Acelaşi nume (sau Ogygos) l-ar fi purtat şi întemeietorul mitic al Thebei beoţiene, în vremea căruia (după Nonnus şi Iulius Afri-canus) s-ar fi declanşat primul dintre cele 3 diluvii narate de izvoarele mitice greceşti; după alte surse, O. (la *Ovidius: Ogygius) ar fi fost şi unul din numele zeului *Dionysos. Ohomoquo Bărbatul primordial în tradiţia mitică arhaică mexicană (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), adorat de tolteci ca zeu întemeietor al neamului omenesc (—> omul primordial); dar în zona centrală a Văii Mexicului tradiţia îl consideră numai primul om făcut şi destinat de *zei să devină agricultor, soţia sa fiind *Cipactonal. După alt *mit, transmis de cultura maya, O. a inventat *astrologia şi *calendarul. Oho Yama Spiritul munţilor, în * mitologia japoneză, tatăl a două zeiţe cu atribute delimitate: *Sengen - patroana muntelui sfânt Fuji, şi Vhanaga - ocrotitoarea stâncilor perene. Oinone; Egina *Nimfa frigiană din *mitologia greacă, pe care *Paris a părăsit-o pentru *Helene, întorcându-se însă apoi la ea, chiar după sfatul ei, când Philoktet l-a rănit la asediul Troiei. Fiică a zeului râului Kebrenos, O. are harul *divinaţiei, iar când Paris o părăseşte, ea îl avertizează asupra nenorocirilor ce vor rezulta din călătoria lui în Grecia: răpirea Helenei şi declanşarea războiului troian. La întoarcerea lui, neputându-i ierta trădarea, Nimfa refuză să-l vindece, dat după ce îl vede mort se sinucide din deznădejde, lângă OISIN 462 cadavrul lui. Mult înainte de această aventură, dintr-o iubire cu *Zeus, O. îl născuse pe *Aiakos. Oisin Zeu-faun, în *mitologia celtică din zona Irlandei; născut de o femeie care a fost metamorfozată în căprioară, O. era venerat (mai ales de celţii nordici) adesea mai mult ca semizeu sau numai ca erou cu învestitură divină. Oke Zeu *htonic în *panteonul grupului de triburi nigeriene yoruba (-> mitologiile populaţiilor africane), simbolizând o sinteză a tuturor *spiritelor patronale de munţi, dealuri şi de orice alte proeminenţe ale reliefului. Okeanos Zeul „fluviului Ocean“, în *mitologia greacă; despre el se credea în antichitatea timpurie că înconjoară pământul discoidal, ca un brâu. Născut de *Gaia de la *Uranos, cel mai în vârstă dintre *Titani, căsătorindu-se cu sora sa *Tethys, O. devine tatăl *Oceanidelor. într-o epocă mai târzie, O. nu mai este considerat decât *simbolul patern al apelor curgătoare şi zeul Oceanului Atlantic. Oknos Personaj din * mitologia greacă. obligat să împletească mereu o frânghie pe care, treptat, o înghite o măgăriţă; într-o variantă e însă prezentat mai realist: „un om care merge în fruntea unei procesiuni împleteşte capătul unei lungi funii de papură, în timp ce alţii, urmându-1, o dezleagă (cf. Diodor din Sicilia, biblioteca istorică, I. XCVII, 3). Okolnir Muntele *uriasilor, în *mitologia scandinavă, însemnând „Ceî care nu e rece“, de unde ipoteza că ar fi fost mitizat în trecutul arhaic un vulcan activ, poate din Islanda. Okopirms (prusie uka + pirms - primul dintre toţi) Zeul suprem în mitologia prusică (—> mitologie baltică), şeful triadei de guvernare a universului, împreună cu zeul luminii, Zwaygstiks, si cu zeul mării, Autrimps (după izvoarele istorice fatine şi germane dintre 1530-1615). O. avea două atribute sincretice, probabil din tradiţii diferite, de zeu atotţiitor al *cerului şi al *pământului si de zeu al cerului înstelat. întrucât lipsesc dateîe mitologice de factură epică, unii cercetători presupun că O. ar fi fost un zeu abstract, deşi unul dintre izvoare îl compară cu zeul roman *Satumus. Okuninushi: Onamuji Fiul principal al zeului *Susano-o, din *mitologia japoneză, venerat cu epitetul Stăpânul Marii Ţări (Ţara Izumo). După biografia sa mitică, O. e iniţial o divinitate modestă; când fraţii săi vor s-o peţească pe prinţesa Yakami, îl iau pe O. să le ducă bagajele şi întâlnind pe drum un iepure pe care-1 jupoaie îl sfătuiesc în batjocură să se vindece scăldându-se în apă sărată şi lăsându-se zvântat de vânt; iepurele îi ascultă, apoi începe să se zvârcolească de durere, până soseşte O., căruia îi spune cum a adunat crocodilii din mare şi i-a provocat la o competiţie numerică şi cum ei, aşezându-se în monom spre a fi număraţi, şi-au lepădat pieile şi s-au arătat ca nişte zei batjocoritori; O. îl învaţă să se scalde în apă dulce şi să-şi presare trupul cu polen de flori de rogoz spre a se vindeca, iar atunci O. constată că iepurele era zeul Inaba, care-i promite pe Yakami ca soţie. Fraţii conspiră, vrând să-l ucidă, însă O. pleacă în ţara lui Susano-o, se însoară cu Yakami, apoi are mai multe conflicte chiar cu zeul Susano-o pe care îl urmăreşte, traversând amândoi imperiul luminii şi al întunericului; luptele şi urmărirea au repercusiuni cosmice şi se sfârşesc numai când O. e învingător şi devine stăpânul Marii Ţări, începând să reconstruiască lumea cu ajutorul zeului pitic, *Sukune Bikona. Olinip (grec. OXu|i7rog) Lanţ muntos între Macedonia şi Tessalia, unde grecii antici credeau că locuiesc marii *zei. Olofaet Zeul *focului, adorat de populaţia ins. Namoluk (arhip. Carolinelor, din Micronesia, Oceanul Pacific); patron al flăcărilor, O. la un moment dat încredinţează focul păsării mwi, care îl va transporta în cioc, din *cer pe *pământ; dar pasărea ascunde focul, în forma lui latentă. în arborii pădurii, de unde mai târziu oamenii vor învăţa să-l elibereze frecând două lemne unul de altul. Olorun (Proprietarul cerului) Zeul suprem al triburilor yoruba din Nigeria (—> mitologiile populaţiilor africane). După ce a început să creeze lumea, o abandonează, transmiţând misiunea desăvârşirii şi guvernării ei, zeului subaltern *Obatala. Fiind considerat adesea şi zeul oceanului, dar mai ales patronul inactiv al universului, are mai multe epitete onorifice: Olodumare (Atotputernicul), Eleda (Creatorul), Alave (Stăpânul Vieţii), Oluva (Domnul). Retras însă de la treburile pământeşti, deci un *deus otiosus, O. nu are *temple, *capişti sau statui şi e invocat (după cum comunică J.G. *Frazer). numai rareori, în mari dezastre. om Particulă lexicală sacră, în lb. sanscrită, reprezentând o interjecţie solemnă, rostită în serviciul divin şi în *rugăciuni, ca invocare a divinităţii sau ca binecuvântare: om este o particulă iniţială, cu care încep obligatoriu nu numai rugăciunile şi ceremoniile religioase, ci adesea şi cărţile; orice text sacru sanscrit din India antică (după cum, mai târziu, chiar orice naraţiune sau evocare a zeilor), începe şi se încheie cu acest monosilab. Deopotrivă este important *simbolul grafic şi fonetic: în fonetica lb. sanscrite, particula se compune de fapt din 3 foneme: a. a şi m, transcrise om, care simbolizează primele 3 (din cele 4) Vede (—> Veda). Monosilabul om -inseparabil de orice *mantra - are, în tehnicile spirituale mantrice, valoarea de simbol fonetic al Unităţii cosmice, reprezentând totodată şi sursa esenţială a vibraţiei originare. Una dintre cele mai frecvente rugăciuni budiste (—> budism): Om! mani padme! Hum! Din cea mai adâncă antichitate a culturii spirituale şi religioase indiene, om a fost socotit printre cuvintele cele mai sacre. 463 OMUL PRIMORDIAL Ometeotl Dualitatea divină supremă în *pan-teonul aztec şi, în genere, nahuatl f—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), zeul total venerat ca formă fundamentală şi inseparabilă acţionând asupra întregului univers şi fiind în primul rând creatorul celor 4 zei sau 4 forţe cosmice de echilibru general, de fapt al forţelor esenţiale de la care emană istoria lumii: Tlatlauque *Tezcatlipoca (zeul roşu), Yayauqui Tezcatlipoca (zeul negru), *Quetzalcoatl (zeul alb), *Omiteotl (zeul albastru). O. e definit astfel de un *mit din Codicele Florentin (VI, 71): „Muma zeilor, tatăl zeilor, zeul bătrân întins pe buricul pământului, zăvorit în temnită de peruzea“. Abstracţie si simbol-sinteză, O. e uneori precizat şi teologic: „Quetzalcoatl, în invocaţii, numea drept zeu al său ceva din adâncimea cerului. Pe aceea care are fustă de stele, pe acela care face să fie lucrurile mai luminoase. Doamna trupului nostru, Domnul trupului nostru, cea care e înveşmântată în negru, cel care e învesmântat în roşu“ {Analele de la Cuauhtitlan, fila ÎV, 1-7). Situarea cosmică precisă a acestui zeu (numită Omeyocan - locul dualităţii) peste cele 13 ceruri suprapuse din modelul nahuatl de univers, nu-1 împiedică să fie ubicuu; epitetul său principal Moyocoyani (Cel care se creează pe sine însuşi) explică originea metafizică a acestei dualităţi: O. nu e un zeu *androgin, nici corporal, ci principiul dublu care se gândeşte pe sine şi se autocreează (întrucâtva comparabil cu *Brahmă); dar există şi o formă de reprezentare mai concretă: Ometecuhtli (Domnul care fecundează) şi Ome-cihuatl (Doamna care zămisleşte), aici amintind de principiile chineze *yin şi yang. Alte epitete: *Huehueteotl (de fapt, zeul arhaic al *focului) -Zeul vechi-vechi, adică de vârstă infinită; Mone-nequi - Cel care face cum vrea (un text din Codicele Florentin explică acest epitet spunând că O. „ne ţine aşezaţi în centrul palmei sale“ şi „ne mişcă după dorinţa sa“, oamenii nefiind pentru el decât obiect de distracţie); Tlallmanac - Cel care susţine pământul (ca principiu activ primordial); cel mai frecvent dintre epitete este îpalnemohuani - Cel prin care există toţi. Totuşi, în Istoria mexicanilor prin desenele lor se spune că „obârşia lui nu a fost niciodată ştiută“. Omiteotl; Maquitzcoatl Zeu nahuatl (uneori confundat cu *Huitzilopochtli), fiu sau principiu cosmic creat de *Ometeotl (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Alteori O. e imaginat şi ca zeu corporal, mic de statură şi stângaci, cu *simbolul cromatic albastru. Omphalos (grec. opcpaAog - buric; prin extindere, buricul pământului) Piatră divină de marcaj al centrului lumii, în *mitologia greacă. La mijlocul văii delfice din Hellada, într-o epocă primitivă de *litolatrie, era venerată o piatră ovală, semănând întrucâtva cu un foetus; unele variante mitologice ulterioare au considerat-o piatra pe care, înfaşând-o în scutece, *Gaia i-o dăduse (în *mitul formelor primordiale) lui *Kronos s-o înghită în nesaţul lui de a-şi mânca odraslele (Gaia salvându-1 astfel pe *Zeus). Venind mai multe secole în pelerinaj lângă *Delphoi, credincioşii au ajuns să considere piatra drept centrul (buricul) lumii, adică locul pe unde trece osia universului (axis mundi) de la cer, prin pământ, sub pământ. Un mit de formaţie mai târzie considera că Zeus a trimis doi vulturi, dinspre cele două puncte cardinale opuse (Orientul şi Occidentul) pentru a stabili, în locul lor de întâlnire, situarea centrului lumii; după unele surse istorice, în *templul delfic al lui *Apollon, se păstra o piatră conică albă, rememorând locul de întâlnire a vulturilor. Omu Zeiţa *Lunii, în *panteonul triburilor nigeriene yoruba (—> mitologiile populaţiilor africane), fiica zeului *androgin *Odudua. omul primordial Toate formele antropogonice din *miturile lumii se caracterizează în special prin două criterii: a) caracterul artizanal al *antro-pogoniei; b) tendinţa oricărei făpturi umane de a se emancipa de sub controlul creatorului. Dar din substratul codificărilor teologice răzbat două *simboluri esenţiale: libertatea potenţială a omului şi perfectibilitatea lui. - Simbolismul scopului antropogonic în majoritatea mitologiilor, actul antropogonic al divinităţii are un scop precis, care, în stratul codificat de teologi al miturilor crea-ţioniste, se manifestă în 5 simboluri principale: 1) glorificarea divinităţii creatoare de către omul creat (aceasta fiind socotită, mai ales în Geneza biblică (-» Biblia), o divinitate orgolioasă, oricând simţindu-se ofensată de insuficienţa umilinţei umane); 2) utilizarea roadelor pământului de omul beneficiar (omul, considerat punct de echilibru al pământului, iar în unele mituri omul fiind destinat să industrializeze bunurile terestre spre a-i hrăni pe zei, de obicei prin *ofrande (îndeosebi în *mitologiile din Mesopotamia); 3) înclinaţia structurală spre *păcat prin nerezistenţa la ispita răului (punct principal în religiile dualiste, ca *zofoastrismul, dar şi în *mozaism, *creştinism, *islam, adică acolo unde omul reprezintă terenul de încercare în competiţia între bine şi rău, între *Ahura-Mazda si *Angra-Mainyu, între *Dum-nezeu şi *Diavoî); 4) perfectibilitatea umană prin adorarea divinităţii (sau calea *mântuirii postume, formele doctrinare fiind diferite, de la ciclul reîncarnărilor de tipul *samsăra pe calea perfecţionării, la extazul mistic implicând topirea fiinţei, sau de la asigurarea prin umilinţă şi respectarea preceptelor religioase, a redobândirii stării edenice primordiale, la cumpărarea răsplăţii postume cu ^sacrificii şi ofrande); 5) fie omul e o părticică divină (*Atman) din sufletul universal (*Brahman), fie zeul include în el sângele său (*Enlil amestecă cu sângele său lutul antropogonic: astfel omul nu va fi uitat niciodată şi, chiar după ce trupul său se va întoarce în pulberea originară, va rămâne etemmu - fantoma sa, fie, în multe mituri. OMUL PRIMORDIAL 464 zeul antropogonic îi insuflă viaţa din propria lui suflare: miturile ebraice, maori ş.a.). ~ Evoluţia mitică a naturii umane 1) starea beatitudinii primordiale sau stadiul arcadic, al inconştienţei preumane: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau“ - V.T., Geneza, II, 25; 2) descoperirea de sine, adică ieşirea bruscă din starea inconştientei iniţiale: „Am auzit paşii tăi în grădină şi m-am’temut fiindcă eram gol, şi m-am ascuns“ {ibid, III, 13), dar mai ales, în majoritatea mitologiilor, consecinţa avantajoasă a operei *eroilor civilizatori; 3) impulsul descifrării mediului: numirea flintelor si lucrurilor, adică descoperirea limbajului articulat şi recunoaşterea -prin definiţie şi clasificare - a mediului ambiant şi a semenilor; 4) emanciparea inclusă în simbolul înfruptării din *Pomul Cunoştinţei, adică descoperirea valorilor ambientale şi formularea primelor abstracţii, apoi înţelegerea tragismului luptei pentru existenţă, de unde şi primele credinţe în riscul competiţiei între om şi zeu: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul“ (ibid., IV, 22); 5) sacrificiul cunoaşterii: izgonirea din * Paradis, după unii comentatori echivalent cil epoca renunţării la traiul liber de culegător de fructe sălbatice pentru noile condiţii ale ritmului de constrângere din societatea agrară (de nu va fi fost un exil invers): „Deci l-a scos El Yahweh din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat“ (ibid., III, 22), consolidate de primele mari descoperiri: *focul, *roata, barca, domesticirea animalelor, agricultura şi uneltele agricole, arcul, astronomia, leacurile; 6) revolta contra destinului: Tumul Babei (*Babel) -idee frecventă în ^mitologia generală, de la turnurile ajungând - în concepţia arhaică -aproape de sediul zeilor şi de la scările cereşti, până la *Gigantomahie. ~ Formele antropogonice l)omul rebutat (oamenii de gheaţă asexuaţi *Ninya, dintr-un mit australian, înlăturaţi ca neizbutiţi, fără să dispară însă, aşa cum dispar primele forme protohumane în antropogonia quiche (din *Popol Vuh); dar şi alte mituri ale lumii vorbesc de omul rebutat pentru păcatele lui fizice şi morale, de obicei prin *potop universal sau incendiu cosmic, ceea ce poate simboliza purificarea atelierului antropogonic; 2) *a n d r o g i -nul - fiinţă iniţial bisexuată, considerându-se suficient de puternică spre a se răzvrăti, de unde simbolul lui *Platon (Banchetul) despre diferenţierea sexelor care slăbeşte energetic fiinţele preumane, obligând perechile despărţite să se recaute toată viata: 3) omul experimental: toate mitologiile care cuprind o formă escatologică globală (—> escatologie): potop, îngheţ, incendiu, se referă la repetări de experienţă antropogonică, iar ramura supravieţuitorului (*Utnapishti, *Noe, *Yima) înseamnă refacerea omenirii după alte criterii; există însă mituri ale unei antropogonii experimentate artizan; zeul ugrilor din Urali, *Numi-Torem, încearcă 3 antropogonii: pădurenii, oamenii păroşi, oamenii din lut şi crengi, o formulă antropogonică similară fiind prezentată mai clar în mitologia yucataneză quiche: a) perechea divină *Tepeu şi *Cucumatz umple pământul cu animale care decepţionează pe creatori, prin absenţa darului vorbirii; b) apare omul de pulbere, autodistrus prin inconsistenţa structurii lui; c) e făcută făptura de lemn cu chip uman care, înmulţindu-se în forme nefaste, trebuie anulată; d) abia după potop e confecţionată forma umană cunoscută; Tepeu şi Cucumatz studiază compoziţia posibilă a cărnii umane, stabilind ca materie primă porumbul, alb şi galben (aluatul de faină), apoi sunt plămădite primele 4 perechi de oameni: întâi bărbaţii *Balam-Quitze, *Balam-Acab, *Mahucutah, ^Yqui-Balam, apoi soţiile lor *Caha-Paluna, *Chomiha, *Tzununiha, ^Caqui-xaha, care apar în timp ce bărbaţii dorm; dar aceşti oameni sunt iniţial atotvăzăton şi prea înţelepţi: „Când îşi roteau privirile împrejur, zăreau numaidecât orice şi priveau totul de sus până jos, din bolta cerească până în măruntaiele pământului [...] fără a se urni din loc“; temându-se că operele lor vor deveni zei, creatorii le întunecă parţial mintea cu un nor de ceaţă, le înceţoşează ochii redu-cându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează cele 4 femei, hotărînd definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim; 4) om u 1 de uz ci i v i n - în’ antropogonia mesopotamică se vădeşte de fapt acest scop: zeilor le trebuie slugi; în America Centrală, mitologiile aztecă, maya, quiche afirmă că zeii i-au făcut pe oameni ca să fie hrăniţi de aceştia cu sânge; scopul e însă mai distinct în mitologia neozeelandeză maori: zeii plămădesc o femeie din argilă roşie, pe care zeul *Tane o însufleţeşte, devenind si primul ei soţ după ce e spălată în cer cu apele divine; dar, deşi o făcuse pentru sine, după o perioadă o dăruieşte primului bărbat creat între timp de zeul războiului *Tu, abia atunci definindu-se perechea de oameni primordiali: *Tiki (bărbatul) si *Hine-Ahu (femeia); în Noua Guinee, zeul *Âmeta, crestându-şi degetul, stropeşte cu sânge un cocotier din floarea căruia se naşte tânăra *Hainuwele. Mitul babilonian al lui *Athrahasis formulează net scopul divin, zeii adresându-se moaşei cereşti Belet-ili: „Făureşte fiinţa omenească, pentru ca ea să poarte jugul cfin porunca lui Enlil, pentru ca omul să ia asupră-şi povara aspră a trudei zeului“: 5) omul titanic - deşi *Titanii greci sunt anteriori zeilor cronizi (-> zei), ca si *uriaşii din *mitologia scandinavă, *arhetipuf uriaşului mitic este răspândit cu nume diverse în multe mitologii ca *gigant, adică fiinţă intermediară între zeu şi om, de fapt om titanic sau fiinţă preumană de mare forţă fizică şi cu spirit insurgent antidivin: „Acolo s-au născut uriaşii cei vestiţi din vremi străvechi, înalţi la statură si iscusiţi la război“ (V.T., Baruh, III, 25); „Pământul a dat naştere unui neam 465 OMUL PRIMORDIAL sălbatic, Giganţii, nişte monştri enormi care au avut cutezanţa să pornească la atac împotriva casei lui Iupiter“ (Ovidius, Fasti, V, 34-35); 6) *d e -m i u r g u 1 - deşi uneori demiurgii sunt consideraţi zei primordiali, creatori de univers, alteori supraoameni de imensă forţă artizanală, există o formă mitologică a demiurgului preuman, mai rară: îndeosebi *Văinăm6inen şi *Ilmarinen din *mitologia finlandeză, mai mult oameni decât zei, zeificarea lor ulterioară fiind o ridicare de rang pentru glorificarea operei lor mitice; 7) perechea unanimă - simbol principal al înmulţirii şi perpetuării speţei; iar în multe mituri perechea nu apare concomitent, ci femeia e făcută după bărbat, când zeii constată că el e prea singur sau că e prea perspicace şi îndrăzneţ - perechea unanimă însemnând familia, adică elementul component celular al societăţii umane organizate; perechile primordiale: *Adam şi *Eva, *Evenor şi *Leukippe, *Askr şi *Embla, *Ohomoquo şi *Cipactonal, precum şi cele 4 perechi concomitente - Balam-Quitze şi Caha-Paluna, Balam-Acab şi Chomiha, Mahucutah şi Tzununiha, Yqui-Balam şi Caquixaha; dar o variantă nahuatlă aparte indică solaritatea primei perechi: soarele trimite o săgeată care nimereşte „în casa oglinzilor, şi din groapa ce s-a deschis în piatră s-au născut bărbatul şi femeia [...] neîntregi, cu trupuri numai de la brâu în sus, şi se mişcau pe câmp ca vrăbiile; unindu-se însă printr-o sărutare apăsată, ei au zămislit un fiu care a ajuns temeiul neamului omenesc“. ~ Materia antropogonică 1) 1 utu 1 - omul *htonic e cel mai frecvent: zeul sumero-akkadian Enlil frământă lut amestecat cu sângele său creînd 7 zeiţe-mame care modelează din altă argilă fiinţele umane ce-si capătă forma definitivă de la zeiţa acvatică *hiammu; în Biblie, „a zidit El pe om dm ţărâna pământului“ (V.T., Geneza, II, 7); omul din antropogonia ugrilor e făcut din lut lipit peste scheletul din ramuri de copac; unele triburi amerindiene cred că oamenii au apărut de sub pământ, gata făcuţi; shoshonii din Nevada spun că oamenii au ieşit dintr-o gaură din glie, venind dintr-o lume subterană, bărbatul aducând focul, iar femeia boabe de grâne; califomienii spun că iniţial oamenii locuiseră într-un mare sat subpământean; rădăcinile viţei de vie ajungând până la ei, i-au silit pe cei mai îndrăzneţi să se urce pe viţă până au zărit suprafaţa pământului plină de pomi cu fructe şi de bizoni aşa că s-au strămutat toţi, iar ultima femeie a rupt din greşală viţa care, căzând, a astupat definitiv crăpătura de ieşire a cărei urmă s-a pierdut; 2) oul: în *mitologia vedică, după Sathapatha Brahmana, din apele primordiale (-> apa) ia fiinţă un ou de aur din care, peste un an, iese prima fiinţă, omul cosmic *Prăjapati; în *mitologia chineză după 18 milenii de încarcerare în oul iniţial (—> oul primordial), spărgându-i găoacea, iese la lumină omul divin primordial *Pangu; acelaşi rol îl au ouăle aduse de zeul solar incaş *Viracocha: 3) plantele: dacă acelaşi mit ugric, în antropogonia zeului *Numi-Torem, a folosit crengile de copaci numai pentru scheletele umane, în antropogonia scandinavă primii oameni sunt făcuţi din frasinul Askr şi arinul Embla; primii 4 bărbaţi quiche sunt făcuţi din două soiuri de porumb; *Hainuwele din mitologia Noii Guinee se naşte din floarea unui cocotier; 4) formele inferioare: într-o variantă greacă oamenii se nasc din pietrele aruncate de *Deukalion şi *Pyrrha, după potop; dar alte antropogomi stabilesc obârşia omului în apele primordiale, oamenii trăgându-se adesea din peşti: australienii arunta spun că la început apele mişunau, acoperind tot pământul, de fiinţe care, când apele s-au retras, au ieşit pe uscat dând naştere oamenilor sau, în altă variantă, oamenii şi-au părăsit forma primordială de peşti şi au întemeiat omenirea după ce s-au căţărat pe malurile zvântate; un basorelief mitoglif asirian din templul zeului *Assur reprezintă preoţi sau magi în jurul unui zeu sau om -interpretat uneori, fără certitudine, drept *Ea - cu mască din capete de peşte şi o mantie de solzi; o semidivinitate polinesiană, Fatea, e înfăţişată jumătate om, jumătate peşte, cu un ochi de peşte şi altul de om. în antichitate ca, apoi, în folclorul multor popoare, primordialitate^ omului era stabilită de obicei după criteriul subiectivităţii tribale sau etnice (primii oameni ai lumii erau deci fie evrei, fie japonezi, fie egipteni după cum erau - în miturile folclorice - mongoli, finlandezi, quiche, arabi, zuluşi sau români). Totuşi, unii istorici antici izbutesc să-şi asume un criteriu obiectiv; deşi nu e de acord cu ideea întâietăţii cronologice a altor popoare faţă de greci, Diodor din Sicilia transmite corect această informaţie: „Egiptenii povestesc că la ei, unde ar fi începutul lumii, se vor fi născut primii oameni, atât datorită climei favorabile, cât şi datorită fluviului Nil“ (Biblioteca istorică, I, X, 1), istoricul reluând o teză a lui Herodot (Istorii, II, 2); această tradiţie, confruntată cu miturile antropogonice din Africa Centrală şi Orientală, poate fi pusă în relaţie cu cele mai recente teorii antropologice despre apariţia omului în Africa (Kenya). Antropogonia prin efort divin este aproape generală; totuşi, provenind din doctrina răspândită de *bogomili în unele mitologii populare (de ex., *mitologia românească) intrate sub incidenţa influentelor bogomilice, apare tema omului plămădit corporal de *Diavol; o variantă de aceeaşi provenienţă refe-rindu-se la adulterul Evei cu Diavolul (*Şarpele biblic), preluată si ea de folclor, arată pe Eva născând, de la * Satana, pe *Cain şi pe o soră (neatestată în Biblie) a acestuia - Calomena (cf. Euthymios Zygabenos, Panoplia dogmatică, XXVII). Mitologiile care descriu antropogonii succesive îşi explică poziţia prin şirul de experimente operate de divinităţile creatoare sau prin ONDINE 466 nevoia de pedeapsă; după *Hesiod, fiecare generaţie piere din cauza unui *păcat global (hybris). § W. Köppers, Der Urmensch und sein Weltbild, Wien, 1949; L. Röhrich, Adam und Eva, Stuttgart, 1968; P. Hübner, Vom ersten Menschen wird erzählt in Mythen, Wissenschaft und Kunst, Düsseldorf, 1969 Ondine *Nimfe acvatice din *mitologia scandinavă târzie, trăind în adâncul mărilor şi al altor ape; seducătoare, ele îmbie pescarii sau călăreţii frumoşi care trec pe ţărmuri, răpindu-i şi ducându-i la fund, în palatele lor de cristal, (cf. * Nixen) Oniros (grec. ’Oveipcoc;) Zeu din *mitologia greacă, personificând somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcţia oraculară a viselor (de aici şi oniromanţia - arta interpretării viselor; -» mantică), pe care le împărţeau în 3 genuri: 1) chrematismatice (Kpr| |ictTio|!0<; - prin ^relevaţie) - când *zeii sau *geniile apar făţiş în visele oamenilor, anunţând direct viitorul; 2) theorematice (Oecbpripatixoc; - prin contemplare) - când înseşi evenimentele viitoare se petrec în vis; 3) aluzive asiipra viitorului, înfăţişate în forme simbolice. * Homer în *Odisseia (XIX, v. 733-756) şi Vergilius în Eneida (VI, v. 893-896) vorbesc în acest sens, spunând mai ales că visele trec prin două porţi: una de corn, alta de fildeş, primele fiind oracufare, celelalte însă amăgitoare. ’ Onuris (egipt. Anhuret) Zeu din *mitologia egipteană, patron mai ales al * vânătorii şi războiului; numele Anhuret (Cel care a adus-o înapoi pe cea de departe) e legat de zeiţa *Sehmet (în ipostaza ei de ochi solar) care, supărându-se, fuge în Nubia, prefăcută în leoaică, şi numai O., priceput în strategie şi violenţă militară, izbuteşte s-o găsească, s-o calmeze şi s-o aducă îndărăt; la întoarcerea lor, O. se însoară cu Zeiţa-leoaică, numind-o de atunci Mehit. în Regatul Nou (după sec. XV î.e.n.), O. devine un zeu foarte popular şi e adorat ca mântuitor al populaţiei modeste, dar şi ca apărător al oamenilor de duşmani, *duhuri rele şi animale vătămătoare. Ophannlm (ebr. ophannim - *roţi) Rang în ierarhia *îngerilor, din *iudaismul târziu (postbiblic), şi, de asemenea, clasă de^ îngeri în apocriful etiopian *Cartea lui Enoh. în *Biblie (V.T., Iezechiel, I, 15-20; X, 12-13), ophannim sunt roţile care se mişcă singure, angrenate una în alta, în mod şi cu aspect enigmatic, pline de ochi şi cu direcţie unică de rotaţie (roţile lui Iezechiel), care, după interpretările tradiţionale, nu ar fi decât *simbolul puterii atotvăzătoare a lui *Dumnezeu (*Yahweh), ceea ce însă nu este mai mult decât o vulgarizare simplistă a unei noţiuni arhaice, încărcate de sensuri ermetice. Pentru *teologia rabinică tradiţională, căpetenia Oph. este îngerul Ophaniel, care are şi funcţia de supraveghetor al rotaţiei *Lunii. Ophioneos Unul dintre cei mai vechi *Titani din *mitologia greacă, trăind înainte de *Kronos si domnind în *cer cu soţia sa *Eurynome, învins insă apoi de Kronos şi aruncat în *Tartaros. Apollonius din Rhodos (Argonautica, I, 503) îi atribuie lui *Orpheus un imn religios în care O., regele-şarpe, e aruncat de Kronos în ocean după ce, împreună cu *Oceanida Eurynome, dăduse naştere neamului * zeilor, uzurpând tronul universal. ophiţi (grec. 6(pic; - şarpe) Una dintre cele mai timpurii * secte, desprinse din * creştinism, o grupare gnostică (-> gnostici) din sec. II. O. se închinau *Şarpelui biblic (*mitologie biblică), socotit mesagerul divin primordial care le-a adus oamenilor *mântuirea prin cunoaştere; astfel, pentru o., Şarpele din Geneza veterotestamen-tară era mai presus decât *Isus Christos, pe * Dumnezeu (*Yahweh) din V. T. aceşti ciudaţi sectanţi urîndu-1 ca pe un adversar! Izvorîtă dintr-un amestec haotic de * mituri şi idei religioase (*Biblia, *teologia dualistă a *zoro-astrismului, *Kabbala iudaică, *mitologia greacă, *angelologia creştină), doctrina ophită a dus adesea la corelaţii neaşteptate, de^x., între faptele *îngerilor şi isprăvile lui *Herakles; astfel, Adam Kadmon este *arhetipul divin al omului Adam) care urmează să fie restaurat de Isus Christos; de asemenea, o. venerau personajul numit Behemot, ca arheu, iar arhontele suprem era socotit a fi Onoel Taphabaot. Scrierile părinţilor *Bisericii creştine (—> patristică) au atacat nu o dată această doctrină, iar Irenaeus a făcut o descriere polemică a sectei. Ops (lat. ops - putere, abundenţă; opes -mijloace materiale, bogăţie) Zeiţa fertilităţii pământului şi a belşugului (uneori identificată cu *Rhea) şi soţia lui *Satumus din *mitologia romană; dar, de fapt, era o veche zeiţă italică preluată la Roma şi care ar fi putut avea un model şi mai vechi în zeiţa frigiană *Kybele, cu care de altfel romanii o si confundă cu timpul, confe-rindu-i şi sensul de „providenţă divină“. *Sărbă-torile în onoarea zeiţei se numea Opalia. Uneori, în ceremoniile de legitimare a paternităţii, O. era confundată cu zeiţa *Levana. oracole (lat. oraculum < orare - a se ruga; grec. fiocvmov - prezicere, xprjairjpiov - *templu oracular) Sanctuare unde, în antichitate, se credea că divinitatea e dispusă a da răspunsuri la întrebările unui preot inspirat, privitoare mai ales la viitor; o. erau consultate când erau necesare decizii categorice în interesul statului sau al unui grup social, în chestiuni religioase, militare, politice, sociale, dar şi în interes particular, privind acţiuni plănuite sau începute. O. sunt caracteristice aproape tuturor practicilor religioase primitive sau din civilizaţiile antichităţii, fiind adesea organizate ca instituţii sacerdotale, consacrate mai ales *divinaţiei şi puse sub patronajul unui zeu ora- 467 ORFISM cular. Cea mai complexă şi mai interesantă instituţie a o. au creat-o grecii: de ex., Oracolul lui Apollon din Delphoi, unde pythonissele (preotese cu numele generic *Pythia), în stare de delir, retransmiteau prevestiri sau sfaturi din partea zeului. O. erau foarte respectate în Hellada; grecii socoteau că le instituise zeiţa *Themis. O. greceşti principale: Dodona (unde preoţii intrepretau freamătul stejarilor sacri şi umblau desculţi spre a recepţiona orice emanaţie telurică); * Delphoi (unde profetiza Pythia, şezând pe trepiedul sacru lângă piatra *Ompha’los: acolo pământul exala pneuma, ce stârnea în pythonissă starea de delir numită enthusiasmos); o. apollinice la Klaros, Xanthos şi Kolophon\ o. tămăduitor al lui *Asklepios, în Epidaur. Pretutindeni, orice preot oracular sau *şaman, supus extazului divi-natoriu, se crede posedat de zeu sau *demon, în urma invocaţiei, fiind numai un retransmiţător ales şi nu un *profet având *revelaţii. Printre tipurile de persoane oraculare sunt mai ales: şamani, pythonisse, *auguri,*Sibyllae; se credea şi în animale oraculare: *Oaia Năzdrăvană în (*mitologia românească), berbecul *Xiezhai (în *mitologia chineză), pasărea *Oyal (în tradiţiile maya) etc. Dar scepticismul faţă de instituţia oraculară a început să se impună încă în antichitatea clasică. Euripides. care nu era ateu însă nici fidel tradiţiilor religioase greceşti, pune în gura crainicului din tragedia Helene următoarele: „Mi-am dat seama cât de şubrede şi pline de minciuni sunt oracolele! Nu este nimic întemeiat în semnele flăcării care arde pe altar, nici în rostirile neamului înaripat, într-adevăr, ar însemna să ai o fire prea naivă ca să crezi că păsările pot fi de vreun folos muritorilor [...]. Atunci de ce iscodim oracolele? Aducând zeilor jertfe, s-ar cuveni să le cerem binefaceri şi să-i părăsim pe ghicitori [...]. Inteligenţa este ghicitorul cel mai însemnat, ea si bunuf simt“ (v. 744-757). Ş H. W. Parke. A Histoiy of ihe Delphic Oracle. Oxford. 1939; Mărie Delcourt. Les grands sanctuaires de la Grece, Paris. 1947. Orbona (lat. orbus - orfan) Zeiţă din *mitologia romană, ocrotitoare a orfanilor, dar şi patroana sterilităţii; era invocată, în ^rugăciuni, de părinţi, spre a o îndupleca să nu îngăduie *moartea copiifor sau să nu lase pe copii fără părinţii lor; dar i se rugau şi părinţii care, pierzându-şi copiii, îşi doreau alţii. ordalie Probă judiciară medievală din Europa, efectuată (mai ales de ^Inchiziţie) în numele lui * Dumnezeu si practicată cu apă - umplând stomacul până la refuz cu ajutorul unei pâlnii, cu fierul roşu pe pielea trupului etc. Sensul european derivă dintr-un cuvânt vechi francez de origine francă: ordăl - judecată. Dar existau forme similare şi în alte zone, mai cu seamă în antichitate. în India vedică - noţiunea divya (subst. - divinitate, *jurământ; adj. - ceresc, miraculos, desăvârşit) indica o practică întrucâtva asemănătoare. în Umbria, era curentă o. armelor, folosită în rezolvarea conflictelor individuale. La tribul vest-afri-can uwei era frecventă o. prin otravă şi, într-o împrejurare conflictuală, citată de J. G. *Frazer, populaţia unui sat întreg s-a otrăvit, ca să-şi dovedească nevinovăţia. Ordog (turc. ordek - raţă; magh. ordog - *drac) Noţiune din mitologia folclorică maghiară, definind un zeu malefic, probabil al 3-lea element al triadei supreme - completată de zeul suprem *Isten şi de divinitatea feminină a belşugului, *Boldogasszony. (cf. *Erlik) Oreade (grec. opog - munte) *Nimfele munţilor şi ale peşterilor, în *mitologia greacă, una din cele mai proeminente fiind *Echo, divinitatea ecoului. Orestes Figură mitică ciudată, după *Homer, fiul lui *Agamemnon şi al Klytaimnestrei, lipsind din Mykenai când tatăl său, întors din războiul troian, a fost ucis de Aigisthus. O. fusese ascuns (după Flomer) de sora sa Elektra sau (după *Pindar) salvat de la moarte de doica sa care l-a trimis departe de ţară când mama lui urmărise să-l omoare; după 8 ani, întorcându-se, O. răzbună moartea tatălui, omorîndu-si mama şi pe amantul ei; dar apoi e urmărit de cefe 3 *Erinnys care-1 fac să înnebunească; totuşi, mânat de remuşcare, se duce la *Delphoi unde îl purifică însuşi * Apollon, aşa cum după aceea îl achită şi un tribunal atenian; vindecat de nebunie, întâlneşte pe *Iphigenia (altă soră), ajunsă preoteasă a zeiţei *Artemis; cu ea şi cu Pylades, prietenul său, aduce din Tauris statuia zeiţei; apoi se însoară cu Hermione. Se pare că * mitul conţine câteva straturi. După un text din Herodot (Istorii, I, 68) O. era *gigant: spartanul Lychas, însărcinat să găsească osemintele lui O. spre a le readuce în Sparta, le descoperă în curtea unui fierar din Tegeia, într-un „sicriu lung de şapte coţi“. Povestirea se referă la începutul epocii flerului, înlesnind întrucâtva datarea apariţiei mitului. Comentatorii moderni au interpretat însă tragedia oresteiană (orientaţi mai mult de opera tragicilor: Eshil, Oresteia; Sofocles, Elektra; Euripides, Orestes), mai ales ca un *simbol. T. Zieiinski consideră că O. este de fapt fiul lui *Zeus, născut de *Gaia, Aigisthus (Egist) fiind un *dragon, iar O. însuşi nefiind decât o ipostază a zeului *Apollon care, în mod obişnuit, ar fi Pylades. Alţii au văzut în purificarea administrată de Apollon lui O. o victorie a lui Apollon asupra răzbunătoarelor Erinnys, ceea ce ar simboliza, în societatea primitivă, triumful dreptului patriarhal asupra matriarhatului. § T. Zieiinski, Die Orestessage und die Rechtfertigimgsidee, Berlin. !899 orfism Doctrină teologică (devenită *religie particulară) din Hellada, aparţinând, după tradiţie, poetului mitic *Orpheus şi discipolilor săi Musaios, Linos, Olympos, şi constând dintr-un cod ORFISM 468 moral riguros, o viziune spiritualistă asupra existenţei considerate ciclu metempsihotic (—> metempsihoză), şi o succesiune mitologică inversată a etapelor cosmogonice. Ca formă religioasă, o. s-a constituit la Atena, sub Pisistrates (sec. VI î.e.n.), în grupul de continuatori, numiţi orfici (opcpikoi) care, animaţi de poetul Onomatokritos, puneau în prim plan *cultul zeiţei *Demeter şi al zeului ^Dionysos şi doctrina despre raportul între suflet şi trup ca între particula divină şi închisoarea ei carnală, ca şi despre purificarea inevitabilă a sufletului printr-un şir de reîncarnări. După orfici, la început a fost *Kronos (*timpul), unicul principiu necreat (în *teogonia hesiodică, Kronos e fiul lui *Uranos, adică al *cerului) şi obârşia tuturor lucrurilor, din gestul său luând naştere Haos (*haosul primordial) şi *Aither (*eterul cosmic); învestit cu forţă creatoare kroniană, Aither organizează materia haotică într-un ou universal (—> oul primordial) cu găoace întunecată (*Nyx - noaptea), din ou născându-se *Phanes (sau Protogonos), identificabil cu *Eros, ca principiu al luminii şi creator al pământului, cerului, soarelui, lunii; în varianta orfică a *mitului, abia în această etapă Uranos ia puterea din stăpânirea anterioară a divinităţii nopţii, Nyx, iar Phanes îşi cedează prerogativele de zeu universal lui *Zeus; *cosmogonia orfică e comparabilă cu embrionul de aur al lui * Brahma (India). Orficii credeau în metempsihoză ca într-un act purificator stadial şi limitat, afară de neiniţiaţi, pentru care ciclul reîncarnărilor e infinit (cf. *samsăra). Dintre orfici, după Orpheus, cel mai cunoscut e Musaios, poet hieratic legendar şi preot eleusin al zeiţei Demeter (—> Misterele Eleusine), autor presupus al unei Theogonia şi al mai multor poeme oraculare. Poetului epic Onomatokritos (sec. VI î.e.n.) i se atribuia adunarea într-un corpus a tuturor poemelor orfice. Aşa cum îl putem cunoaşte din surse indirecte, o. are structura unei *teologii mitologice aparte, cu toate elementele indispensabile: o teogonie (de la oul primordial, din care au ieşit generaţiile de zei, până la Dionysos, cel născut din *hierogamia cuplului Zeus-*Persephone, iar apoi, după ce e ucis şi mâncat de *Titani, renăscut în *Zagreus, cu inima lui Dionysos, recuperată de Zeus, Dionysos fiind un zeu trac, iar Zagreus un zeu cretan; în alte variante, succesiunea e inversă: inima fiind socotită sediul raţiunii si al sufletului, transportul ei devine *simbolul transmigraţiei metempsihotice); promisiunea *mântuirii (prin *ascetismul ponderat, constând în refuzul de a folosi tot ce e de origine animală, adică a evita distrugerea de *viaţă - hrană animală, haine de lână etc. şi prin purificare); cadrul iniţiatic (iniţierea fiind mai ales învăţarea regulilor de comportare pe drumul postum spre sediul zeilor, adică refacerea rutei parcurse de Orpheus şi cunoaşterea cuvintelor ce vor trebui rostite dincolo). Teogonia şi cosmogonia orficilor ne-a fost transmisă în câteva variante indirecte; astfel, într-una din acestea, Kronos e prezentat ca un * dragon cu două capete: de taur şi de leu, dar cu faţă de zeu şi cu aripi pe umeri, şi e socotit al treilea principiu cosmogonic, după *apă si *pământ, şi un rezultat al combinării acestora. Se pare însă că asupra esenţialului exista o concepţie unitară; după Apollonius din Rhodos, „Orpheus cânta şi povestea că odinioară cerul, pământul şi marea erau contopite într-un tot, dar apoi s-au certat şi s-au despărţit“ (Argonautica, I, v. 494-498); iar după Diogenes Laertios, Musaios ar fi spus că „totul se naşte din unul şi tot în el se destramă“ (Despre vieţile si doctrinele fdosofilor, I, 3). Cosmogonia orfică a fost rezumată de Damascius, după Hieronymos şi Hellanikos: „La început [...] era apă şi materie din care s-a alcătuit pământul, stabilindu-se aceste două principii, adică apa şi pământul. [...] Al treilea principiu a luat naştere după aceste două, adică din apă şi din pământ, sub forma unui dragon căruia îi crescuseră un cap de taur şi unul de leu, la mijloc avea faţă de zeu, pe umeri avea aripi şi se numea Kronos, cel fără bătrâneţe, şi totodată Herakles. [...el] era însoţit de Ananke, ea având aceeaşi natură ca şi acorporala Adrasteia, cea care se extinde asupra Universului în lung şi în lat, atingându-i marginile. [...] Acest dragon, numit Kronos, dă naştere unei triple descendente: Eterului umed (Aither) [...] Haosului infinit şi [...] lui Erebos, întunecatul de neguri. în aceste împrejurări, Kronos a zămislit un ou şi apoi a născut [...] un zeu fără trup, cu aripi de aur pe umeri, cu capete de taur crescute pe laturi, iar pe cap un monstruos dragon închipuind diferite forme de fiare. Această teologie îl slăveşte drept Protogonos şi îl numeşte Zeus, cârmuitorul tuturor lucrurilor şi al întregufui Univers. De aceea se mai numeşte şi Pan“ (Despre principii, 123 bis, I, 317, 15 R). După informaţia dată de *Platon, orficii considerau sufletul un principiu al binelui, o particulă divină, iar trupul - o închisoare a sufletului, şi credeau că după moarte sufletul îşi continuă existenţa şi este obligat să suporte mai multe modificări şi metamorfoze, spre a se purifica de infestarea pricinuită de trup: „Unii spun că trupul [GG5pa] este mormântul [of]pa] sufletului, ca şi cum acesta ar fi îngropat în trupul prezent; şi deoarece trupului i se transmit semnificaţiile dorite de suflet, şi din acest motiv a fost numit pe bună dreptate sema (semn); părerea mea este că îndeosebi adepţii lui Orpheus i-au dat această denumire, ca şi cum sufletul şi-ar primi pedeapsa pentru faptele pe care este silit să le ispăşească, având trupul ca înveliş spre a se afla la adăpost, întocmai ca într-o carceră“ (Kratylos, 400 B-C). E. R. Dodds (în The Greeks and the Irrational, London, 1951; trad. rom. Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983, p. 173 şi urm.), afirmând că „Orfeu nu este însă totuna cu orfismul“, pune sub semnul neautenticităţii tradiţiile despre o. (comu- 469 ORIGENES nitatea orficilor, teogonia parodiată de Aristofan în Păsările, poemul apocaliptic atribuit lui Orfeu, aşa-numita doctrină orfică rezidând în sintagma OG5pa-(Tfî|na: „trupul-mormânt“) pe care le consideră „proiecţia inconştientă pe ecranul antichităţii a unor dorinţe religioase nesatisfacute, caracteristice sfârşitului de veac XIX şi începutului veacului XX“, şi găseşte identităţi între orfîsm si pitagorism, dar mai ’ ales asemănări esenţiafe (*păcatul originar, *asceza vegetariană purificatoare, transmigraţia sufletelor, trupul ca închisoare a sufletului) cu ideile arhaice de origine şamanică (—> şaman). Relaţia cu *şamanismul este o exagerare; surse ale o. se pot regăsi însă în Orient, în practicile gymnosofiştilor din India (cum i-au numit grecii, pe asceţii-filosofi ai *brahmanismului şi în special pe practicanţii sistemului complex *yoga). Reîncarnarea în concepţia o. (aşa cum aflăm din izvoare târzii ca epiniciile lui *Pindar, dialogurile lui Platon etc.) este o metempsihoză în forma unei triple încercări a sufletului în viaţa corporală. Examinând elementele doctrinei, unii cercetători moderni afirmă că în o. s-ar afla embrionar prima formă a unei concepţii religioase panteiste (—> panteism); dar confruntarea de amănunt nu dă temei ipotezei. § A. Boulanger, Orphée. Rapports de l’orphisme et du christianisme, Paris, 1925; L. Moulinier, Orphée et l’orphisme à l'époque classique, Paris, 1955. oricalc (grec. ôpeixa^KOv < ôpoç - munte, XCC^kôc; - aramă) Metal mitic, „substanţă numită oreihalkon, ce se scotea din pământ în multe locuri din insulă Atlantida] şi care, după aur, avea cel mai mare preţ în acea vreme printre oameni“ (Platon, Kritias, 114), utilizându-se în placarea exterioară şi interioară a palatelor şi *templelor atlante. Termenul se reîntâlneşte în imnul homeric Către Aphrodite (II, 9), la Hesiod (Scutul, v. 122: ôpeixa?LKOiç (poceivou - cnemidele de oricalc), la Plinius cel Bătrân (Istoria Naturală, XXIV, 21), Vergilius (Eneida, XII, v. 87: Ipse dehinc auro squalentem alboque orichalco „platoşa acoperită cu aur şi cu oricalc alb“) ş.a. Până în sec. V î.e.n., grecii înţelegeau prin oreihalkon un metal preţios, dur şi strălucitor, a^ cărui compoziţie sau origine era necunoscută, iar pe vremea lui ^Platon şi a lui Aristotel cuvântul devenise o noţiune legendară; după sec. III î.e.n., el desemnează mai multe tipuri de aliaje de cupru şi zinc, deşi poeţii (ca Vergilius) îl folosesc tot în sensul mitic. Filologii elinişti moderni afirmă curent: „Nu ştim ce reprezenta exact acest cuvânt pentru poeţii epici, iar grecii epocii clasice nu ştiau nici ei, ca şi noi“ (Paul Mazon). După interpretarea unor istorici moderni ai metalurgiei, o. ar fi fost un aliaj obţinut prin topirea, cu cărbune vegetal, a aramei si a minereului de kâdmia (poate zinc), adesea în adaos cu aur, de unde deducţia, incertă, că ar fi fost un gen de alamă; ipoteza însă nu se susţine prin datele *mitului. Origenes Unul dintre cei mai importanţi şi mai fecunzi scriitori din *patristică, apologet şi teolog al * creştinismului timpuriu (Alexandria, 183/5— 252/3). Discipol al lui Clement Alexandrinul, urmându-1 pe profesorul său la conducerea şcolii alexandrine Didaskaleia (până în 230, apoi hirotonisit preot la Cesareea), din 250, persecutat sub împăratul Decius, torturat pentru credinţa creştină, ulterior retrăgându-se în-Tyr, unde şi moare. O. a dus o viaţă de *ascetism riguros (în spiritul predicii de pe munte a lui *Isus Christos si a învăţăturii stoicilor), trăind din cei 4 oboli cotidieni câştigaţi din copierea manuscriselor. Erudit de pnm rang, autor al unei opere foarte vaste (după unii, 6000 lucrări) care, „privită de aproape, este în întregime un comentariu al Bibliei“ (Jean Danielou), O. este fondatorul *teo-logiei creştine, creatorul dogmaticii (—> dogmă), al criticii textologice biblice, un mare pedagog creştin, un precursor al antropologiei religioase şi gânditorul care a pus bazele reale ale filosofiei creştinismului, fiind primul care a militat pentru concilierea între ştiinţă şi credinţa creştină. El vedea în creştinism o metodă de cunoaştere religioasă şi practică sau un principiu cognitiv, manifestat intr-un ciclu de fapte istorice revelate şi organizate de *Biserică în norme ale *credinţei, suficiente pentru ’“mântuirea omului; ca atare,’o. era convins că o cunoaştere certă şi integrală nu se poate sprijini decât pe *revelaţie. *Dumnezeu, în concepţia origeneană, este unitatea absolută care depăşeşte orice efort de cunoaştere şi de analiză, cu toate că teologul nu evită ierarhizarea Trinităţii (Dumnezeu-Tatăl îi e superior Fiului, care îi este superior * Sfântului Duh), idee care contrazice doctrina creştină oficială. O serie de teze ale lui O. au fost respinse de Biserică, iar fanaticii l-au considerat eretic, deşi el a fost nu numai un mistic creştin ataşat structural de Biserica sa, deşi a contribuit foarte mult la consolidarea acestei * religii pe atunci atacate şi prigonite, deşi a dobândit un uriaş prestigiu intelectual şi religios în epoca sa, prin credinţa fermă şi viata exemplară, rare ca dimensiune chiar printre părinţii Bisericii. *Ereziile origeneene: teoria despre *apocatastază, prevăzând restabilirea finală a ordinii dintru început, chiar şi cu recuperarea *Diavolului, cu toate că acel aion (saeculum) origenean e o unitate incertă a duratei, şi nu *eonul definit de Agnostici ca o personificare plurală populând *plero?na; afirmarea preexistenţei ’“spiritelor, ca şi a preexistentei sufletului uman în fiinţa lui Isus Christos; atribuirea de *viaţă şi raţiune autonomă aştrilor, ca si credinţa în eternitatea materiei şi în pluralitatea lumilor create; ideea revenirii repetate a aceluiaşi suflet în viaţa terestră (sursa acestei idei fiind învăţătura gnosticismului oriental); înclinaţia exegetului de a interpreta excesiv, în sens alegoric, textul scriptural. Dar una dintre tezele fundamentale ale lui O. s-a convertit în strădania de a ORION 470 demonstra că „Dumnezeul Legii Vechi şi Dumnezeul Evangheliilor este unul singur şi acelaşi“ (Despre principii, II, 4, II). Cea mai răspândită scriere a lui O. - tratatul Peri arhon (Despre principii) a fost foarte controversată, însă este prima operă de dogmatică în teologia creştină şi cea dintâi încercare de sinteză a doctrinei, consacrându-se tezei fundamentale despre mântuire; lucrarea e cunoscută îndeosebi din traducerea lui Rufinus din Aquilea şi doar în parte din originalul grecesc. Principala operă apologetică este Katà Kélsou (circulând şi cu titlul latin: Contra Celsum - împotriva lui Celsus), scriere polemică apărută - din pură coincidenţă sau intenţionat - în 248, sub Filip Arabul, în timpul serbărilor aniversare ale unui mileniu de la fundarea Romei; Eusebius din Cesareea (în Adversus Hieroclem, I) a afirmat printre primii că această amplă lucrare (în 8 cărţi) este cea mai completă operă creştină care a reuşit să dezarmeze integral cugetarea păgână. Exortaţie la martiriu este o profesiune de credinţă şi, deopotrivă, o exaltare a ei, o apărare a demnităţii confesionale, carte scrisă şi apărută în timpul persecuţiei şefilor eclesiastici creştini pe care a iniţiat-o împăratul roman Maximin Tracul. Philokalia e consacrată tezei după care lumea vizibilă a fost creată de Dumnezeu numai după căderea *îngerilor răzvrătiţi.O. a fost şi un editor filologic al * Bibliei. § Jean Daniélou, Origène, Paris, 1948; M. Harl, Origène et la fonction révélatrice du verbe incarné, Paris, 1958; Origen, Scrieri alese, I—LV, studii introductive şi note de Pr. prof. Teodor Bodogae; trad. Pr. prof. T. Bodogae, Pr. prof C. Galeriu ş.a., Bucureşti, 1978-1984. Orion Vânător gigant din * mitologia greacă, orbit de Oinopion pe a cărui fiică voise s-o violeze; sfătuit de *Hephaistos, la care se refugiase, îşi ia călăuză un copil şi mergând spre Răsărit se vindecă; dar îndrăgostit apoi de zeiţa *Artemis, e ucis de ea (sau de * Apollon) şi transformat în constelaţie. Orisha Oko Divinitate a cutremurelor şi agriculturii în *panteonul tribal yoruba (—> mitologiile populaţiilor africane), uneori confundată cu zeul *htonic *Odudua. Ormuzd; Ormazdes Forma greacă a numelui zeului suprem al binelui, *Ahura-Mazda, din *mitologia iraniană. *Platon şi Apuleius îl credeau însă pe O. tatăl lui Zoroastres (*Zara-thustra). Orpheus (grec. ’Opcpeuç) Poet hieratic pre-homeric din *mitologia greacă, fiul *Muzei *Calliope şi al regelui trac Oiagros; iniţiat de Muze şi protejat de zeul * Apollon care îi dăruise propria sa liră, cântând, O. izbutea să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele; participând ia expediţia * Argonauţilor, salvează echipajul, potolind cu cântecul furia valurilor sau depăşind arta *Sirenelor, la melodiile ispititoare ale cărora navigatorii nu mai erau atenţi. * Mitul lui O. este cu câteva generaţii mai vechi decât generaţia homerică, iar tradiţia îl considera o realitate istorică, un mare poet prehomeric şi / sau *profetul *cultului absolut al lui *Dionysos şi, ca atare, întemeietorul unei *religii care s-a numit apoi *orfism. Tot tradiţia antică îi atribuise lui O. diferite opere teologice şi filosofice, dar şi aşa-nu-mitele Tăbliţe Sacre care ar fi fost un tratat în versuri, consacrat descrierii şi vindecării bolilor trupului şi ale sufletului; mai mult, poetul Alkaios (sec. VI î.e.n.) scria: „Plin de sfidare, Orpheus călca voinţa Destinului, îndemnându-i pe oamenii născuţi pe pământ să fugă de moarte“. Opera atribuită lui O. ar fi cuprins: Legendele Sacre în 24 de cânturi, o *teogonie diferită de cea tradiţională (*Homer, *Hesiod), Gigantomahia, o epopee despre războiul între zeii olimpieni şi *giganţi, poemul Argonautica, Imnuri si nişte tratate de *astrologie. Episodul biografic principal: dragostea absolută pentru soţia sa *Eurydike (o *Nimfa întâlnită în Tracia, la întoarcerea poetului din expediţia argonautică), după a cărei moarte, O. a coborît în * Infern spre a o readuce pe pământ, fermecându-i pe zeii infernali cu cântecul său şi înduplecându-i; dar restituirea soţiei e condiţionată, O. neavând dreptul s-o privească până nu vor fi ajuns dincolo de tărâmul morţii; din bănuiala de a fi fost amăgit, el o priveşte totuşi, iar ea se destramă ca o umbră, întorcându-se definitiv la *Hades. Pentru că respinge ofertele de dragoste ale *Mainadelor sau ale femeilor trace, e sfâşiat de ele, capul şi lira fiindu-i aruncate în fluviul Hebrus şi plutind până în ins. Lesbos, care devine astfel ^simbolul poeziei lirice; retezat, capul pluteşte însă cântând şi devine un cap oracular autonom; iar lira au salvat-o Muzele, transformând-o în constelaţie. Herodot şi Diodor din Sicilia considerau că O. s-a iniţiat în Egipt de unde a importat în Hellada *Misterele Orfice şi concepţia despre Infern (*Tartaros, ca pedeapsă postumă pentru cei răi. *Câmpiile Elisee, ca răsplată pentru cei buni). Doctrina dezvoltată de presupuşii urmaşi ai lui O. propunea o *mitologie modificată faţă de cea oficială (orfism). Cu timpul, opiniile grecilor despre O. s-au împărţit, unii socotindu-1 teolog, legiuitor, poet, muzician, călător şi ostaş, deci o personalitate istorică, alţii un personaj născocit; astfel, Aristotel se pare că nu credea în existenţa istorică a personajului. Cicero a confirmat acest lucru: „Aristotel arată că nu a existat niciodată Orpheus şi nici aşa-zisul poem orfic; martorii tradiţiei spun că ar fi opera unui anume Kerkops, pythagoreul“ (De natura deorum, I, 38, 107); acest Kerkops ar fi trăit pe la începutul sec. V î.e.n. Analiza textologică a poemelor atribuite lui O. nu permite, în ciuda mitului, o datare mai timpurie decât sec. VI î.e.n. Unii, derivându-i numele din rădăcina orph fop(pvr| - beznă), deşi această etimologie e hazardată, consideră că la origine O. ar fi fost o divinitate a întunericului sau, dim- 471 OSIRIS potrivă, un eliberator de sub stăpânirea întunericului (sau a ignoranţei) prin puterea cântecului său, susţinătorii ipotezei referindu-se şi la celebrarea în timpul nopţii a Misterelor Orfice. Alţii afirmă că O. ar fi fost o zeitate *htonică sau că mitul orfic nu ar fi decât o imitaţie târzie a mitului *Osiris - *Attys - * Adonis; majoritatea mitologilor acceptă însă o origine tracică a mitului şi cultului orfic. O părere specială aparţine câtorva cercetători (între care J. E. Harrison), potrivit cărora O. ar fi fost un reformator religios cretan care a introdus doctrina extazului, fără intoxicarea cu^ stupefiante practicată de traci. Privit de cercetătorii pragmatici (uneori cu instrumentele *euhemerismului) ca *erou civilizator, care i-a învăţat pe oameni secretele agriculturii, ale vieţii sedentare, paşnice şi civilizate, ale medicinei, muzicii şi poeziei, restructurându-le sufletul, iar de unii filosofi moderni ai culturii, ca precursor al filosofiei şi mai ales ca simbol al forţei civilizaţiei şi culturii umane (care calmează fenomenele naturii, îmblânzeşte fiarele etc.), O. nu-şi pierde aura sublimă con/erită de mit: interpretat în acelaşi plan cu *Prometheus, ca prieten al omenirii, O. se complexifică simbolic, mitul său - reconsolidat -divulgându-şi substanţa perenă. Fiind unul dintre cele mai bogate mituri greceşti, mitul lui O. tocmai de aceea a dat putinţa celor mai diferite ..recitiri“: opusă interpretărilor romantice este opinia lui E. R. Dodds: „în ceea ce îl priveşte pe Orfeu, pot face unele presupuneri, cu riscul de a fi considerat panşamanist. Patria lui este Tracia, unde el e adoratorul sau colaboratorul unui zeu pe care grecii l-au identificat cu Apollo. El reuneşte profesiunile de poet, magician, învăţător religios şi profet. întocmai ca în cazul unor şamani legendari din Siberia, la auzul muzicii lui vin să-l asculte păsările şi fiarele. Ca si şamanii de pretutindeni, el face o călătorie în infern şi motivul său este unul foarte curent printre şamani, anume să recâştige un suflet răpit. în fine, eul său magic supravieţuieşte în forma unui cap cântător şi continuă să facă profeţii mulţi ani după moarte [...] în concluzie, putem spune că Orfeu este un personaj trac foarte asemănător cu Zalmoxis - un şaman mitic sau un prototip al şamanilor“ (The Greeks and îhe Irrational California Press, 1951; trad. rom. Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983, p. 173). ■şj F. W. Maass. Orpheus, 1895: W. K. C. Guthrie. Orpheus and the Creek Religion, London. 1935; 1. M. Linforth. The Ans of Orpheus, Berkeley-Los Angeles, 1941; G. Quandt, Orphei Hymni, Berlin. 1941; R. Böhme. Orpheus, der Sänger und seine Zeii, München, 1970 Oruna Zeu al *soarelui în *miturile astrale ale triburilor nigeriene yoruba (—> mitologiile populaţiilor africane). Osiris (egipt. User; user - puternic, tare; Wennofer) Zeul cel mai popular din *mitologia egipteană, simbolizând *moartea şi învierea periodică a naturii vegetale, ideea de renaştere per- manentă, încolţirea grânelor, dar mai ales moartea ca trecere în altă lume, al cărei rege e O. (de aici şi principalul său epitet: Domnul Tăcerii), Ţara Morţii fiind situată sub orizontul occidental şi numindu-se *Duat. Iniţial, se pare, un zeu secundar al vegetaţiei, având ca obârşie o veche divinitate pastorală siriacă (Anedjti), preluată de locuitorii din Delta Nilului în epoca predinastică; în Siria, acest *cult provenea dintr-un * fetiş al oraşului Djedu (un arbore, poate cedru). într-o epocă mai târzie, cultul lui O. se dezvoltă în oraşul egiptean Per-Usire (grec. Busiris), unde zeul e numit Usire (Tăria Ochilor, deşi cuvântul are şi sens de „scaun“ sau „tron“), apoi se consolidează rapid atributul său de zeu al fertilităţii, pentru ca sub dinastia a V-a (2563-2423 î.e.n., mai ales sub faraonul Ne-user-re) să fie socotit zeul morţii (îndeosebi în Abydos). Popularitatea lui O. s-a datorat imaginii umane ce i se atribuia, mult mai apropiată de înţelegerea omenească decât a celorlalţi zei egipteni cu capete şi chiar trupuri de păsări şi animale, cu aerul distant de exotism şi existenţă secretă; după cele mai multe *mituri, aflat pe pământ, O. a fost trădat şi ucis ca orice om, apoi readus la viaţă de fidelitatea şi răbdarea surorii şi soţiei sale *Isis, a cărei iubire conjugală a învins moartea. Unele texte egiptene îi acordau epitetul rar Unennefer (Fiinţa cea veşnic bună). Grecii, informaţi adesea din surse nesigure si târzii, îl interpretau uneori ca *simbol divin al *soarelui (deşi simbolul astral al lui O. era constelaţia Orion şi uneori *Luna), alteori ca străvechi rege terestru zeificat. După opinia lui *Plutarh (care a compilat mai multe *legende populare egiptene, orga-nizându-le coerent în eseul său teologic Despre Isis si Osiris), devenind rege terestru, O. civilizează pe oameni, ridicându-i din starea semi-animalică anterioară, învăţându-i să folosească roadele pământului, instituind legi şi instruindu-i să respecte pe zei, apoi străbătând întreg pământul în aceleaşi scopuri de *erou civilizator. Diodor din Sicilia scrie de asemenea: „Osiris ar fi fost primul care i-a făcut pe oameni să se lepede de obiceiul de a se mânca între ei, după ce Isis le-a descoperit folosinţa grâului şi a orzului, care mai înainte creşteau în Egipt pretutindeni fără a fi cultivate, amestecându-se printre celelalte plante. Osiris a născocit cultura fructelor şi, ca urmare a acestei binefaceri, deprinderea unei hrane noi şi plăcute i-a făcut pe oameni să-şi părăsească moravurile sălbatice de a se ucide între ei. [...] Osiris a mai descoperit şi viţa de vie“, ca şi vinificaţia, străbătând apoi lumea spre a-şi răspândi descoperirea“ (Biblioteca istorică, I, XIV, 1; XV, 8). Cultul lui O. este originar din Abydos. Cercetătorii mai noi (ca J. Gwyn Griffiths), consideră că O. este identificabil cu primul faraon din istoria egipteană care, murind, a fost îmbălsămat; dar această interpretare a mitului reconstituirii de către Isis a trupului tăiat în bucăţi al lui O, are, la J. Gwyn OSSA 472 Griffiths, un caracter vădit euhemerist (—> euhe-merism), probabil sub influenţa istoricilor greci clasici (recunoscuţi pentru acest mod de analiză a divinităţilor). Anunţând că a folosit surse sacerdotale egiptene, Diodor din Sicilia îi atribuia lui O. numeroase acte arhetipale: abolirea antropofagiei, cultivarea grâului, orzului şi vitei de vie împreună cu modificarea hranei omeneşti, întemeierea oraşului cu o sută de porţi Teba, iniţierea producerii armelor de *vânătoare şi uneltelor agricole. Dar Diodor din Sicilia, mai mult decât alţi autori antici, include în mit *legende de provenienţă fie greacă, fie obscură, într-o mixtură care scapă de sub control (rudenia lui O. cu *Herakles, cei doi fii ai săi, *Anubis şi... Makedon, prezenţa lui *Triptolemos printre consilierii osiriaci, angajarea pentru petreceri a celor 9 *Muze şi, mai ales, expediţiile lui militare, urmate de întemeieri de oraşe în India, Tracia, Macedonia), aceasta datorită exceselor mitografice de * sincretism artificial, specific epocii hellenistice. Diodor explică el însuşi: „Există îndeosebi o mare neînţelegere în privinţa acestor zeităţi. Această zeiţă e numită de unii Is’isfde alţii Demeter, de alţii fhesmophoros, de alţii Selene,’de alţii Hera. [...f Lui Osiris unii îi spun Sarapis, alţii Dionysos, alţii Pluton, alţii Ammon. I se mai spune şi Zeus. ÎVIulţi consideră că ar fi chiar zeul Pan“ (Biblioteca istorică, I, XXV, 1-2); după informaţiile aceluiaşi istoric, O. ar fi guvernat Egiptul fie cu 10 000, fie cu 23 000 ani înainte de Alexandru Macedon. Miturile din acest tip de euhemerism se completează între ele: în opera sa civilizatoare, după unele variante, O. era ajutat de scribul său *Thot, venerat de egipteni ca important zeu sapienţial, care le-a comunicat oamenilor artele şi ştiinţele, dând totodată nume tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Domnia lui O. a decurs sub semnul puterii de convingere şi nu al forţei de opresiune; pe lângă agricultură, viticultură şi pomicultură, O. i-a învăţat pe oameni să-şi construiască oraşe spaţioase şi să extindă sistemul canalelor de irigaţie pe solurile riverane ale Nilului. în timp ce face o călătorie misionară în Etiopia, regatul e administrat de Isis cu ajutorul lui Thot, dar concomitent, *Seth, cu sprijinul reginei etiopiene Aso şi al unui grup de 72 conspiratori, se decide să înlăture de pe tron pe O. în al 28-lea an de domnie. Plutarh spune că fratele lui O., *Typhon (Seth), invidios pe popularitatea aceluia, se asociază cu 72 complici şi, măsurând în taină cu precizie lungimea trupului lui O. confecţionează un cufăr cu dimensiunile necesare, frumos ornamentat, iar la un ospăţ, unde mesenii sunt captivaţi de aspectul cufărului, Seth îl promite în dar celui ce va încăpea în el; din toţi care-1 încearcă izbuteşte să intre numai O. venind ultimul, şi deci fiind închis, plumbuit şi aruncat în fluviu. Alte surse adaugă ca e pescuit din *Nil, scos din cufăr şi readus la viaţă de Isis, care e ajutată de Thot, *Nephthys, *Anubis şi * Horus. Mitul egiptean principal spune că Isis şi Nephthys au găsit cadavrul lui O. la Byblos şi l-au ascuns în Egipt, iar Seth, decoperindu-1, l-a dezmembrat în 14 bucăţi, împrăştiind mădularele în toată ţara; acestea sunt însă readunate de Isis (care între timp naşte de la soţul defunct pe Horus, ascunzând copilul în Deltă), reconstituite, iar O. e înviat. Horus, ajuns adult, urmăreşte pe Seth, răzbu-nându-şi tatăl. Dar între timp, O. devine stăpânul regatului morţii, lăsând lui Horus celălalt regat. în această formă, cultul osiriac se extinde în tot Egiptul, O. devenind zeu naţional, ca domn divin al morţii. în religia heliopolitană, O. era zeul vegetaţiei (fiul lui *Geb, căruia îi urmase la tron); teologii din Heliopolis l-au inclus în marea eneadă a zeilor supremi din grupul lui *Aton. în cinstea renaşterii zeului se organizau mari serbări populare şi *mistere reprezentate în *temple, în anotimpul in care apele inundaţiei anuale a Nilului începeau să se retragă. Se pare că mitul osiriac este o aglomerare de modele arhetipale, simbolurile care-1 simplifică până la sărăcire constituind straturi târzii. Fragmente complementare există încă, neînecate de naraţia generală; astfel, după un asemenea mit secundar, interpretat de Gaston Maspero, rezultă că O., ca figură total antropomorfa, fusese înalt de peste 5 metri. (-^ Attys, Adonis, Dumuzi, Tammuz) § Plutarque, Isis et Osiris (trad. franc. Mario Meunier), Paris, 1924; Th. Hopfner, Plutarch iiber Isis tind Osiris, I—11, Praga, 1940-1941; J. Gwyn Griffiths, The Origins of Osiris, Berlin, 1966 Ossa (grec. ”Oooa); Phama Zeiţă din * mitologia greacă, personificând faima (gura lumii, opinia publică), dar fiind şi crainică a lui *Zeus, şi distingându-se prin rapiditatea transmiterii mesajelor; (de ex., anunţarea lui *Telemahos despre tatăl său *Odysseus; impulsul dat aheilor, sub zidurile Troiei, de a face un consiliu militar; difuzarea în Ithaka a veştii despre pieirea peţitorilor *Penelopei). (cf. *Fama) Ostara (lat. Austra) Zeiţa dimineţii, în *mitologia scandinavă şi *germanică, patronând zorile şi strălucirea luminii matinale, reprezentată ca tânără fecioară de culoare purpurie, din alaiul zeiţei *Frigg. *Sărbătoarea de primăvară a O. s-a suprapus, în epoca creştină, primei dimineţi pascale. oul primordial *Mit cosmogonic (—> cosmogonie), foarte răspândit în mai multe variante, clasificabile în două categorii: 1) oul originar (ab initio) ~ India Toate variantele se referă la naşterea universului dintr-un ou embrionar sau embrionul de aur *Hiranyagarbhă: „Embrionul de aur a crescut dintru începuturi; născându-se, el a fost singurul stăpân al lucrurilor“ (Rigveda, X, 121); acest ou e considerat mai ales ca produs al lui *Brahmă: „a apărut dintru începutul [acelei] yuga, ca întâia cauză, un ou uriaş, sămânţa veşnică a tuturor flintelor, care se numeşte 5 5 5 7 5 473 OYAL Mahădivya“ (Mahăbhărata, I Adiparva, I, 28-30); forma cea mai conturată a mitului vedic: Brahma, „luând hotărîrea în cugetul său de a face să purceadă făpturi felurite din propria-i substanţă, el a făcut întâi apele în care a lăsat un germen. Germenul a devenit un ou ca aurul strălucitor, la fel de strălucitor ca astrul cu mii de raze, iar din oul acesta s-a născut el însuşi, Brahma, strămoşul tuturor fiinţelor“ (Manusamhită, I, 8-9). *Brah-manismul identifică o. p. cu *logosul: din gura lui *Puruşa apare un ou, din ou *cuvântul şi din cuvânt *focul. ~ Iran. După relatarea din *Avesta, *Ahura-Mazda a făcut lumea ca pe un ou de pasăre, albuşul echivalând cu *cerul, iar gălbenuşul cu *pământul (de unde şi datina din Iranul antic de a se ciocni primăvara, simbolic, ouă roşii - obicei reluat de creştini - şi de a păstra în *temple ouă simbolice de metal). ~ Tibet După un mit citat de A. Macdonald, din esenţa celor 5 *elemente primordiale a rezultat un ou gigantic, din gălbenuşul căruia au ieşit alte 18 ouă; cel din mijlocul lor, un ou de scoică, s-a despărţit de celelalte şi i-au crescut mădulare, apoi i s-au dezvoltat cele 5 simţuri, până când fostul ou a devenit un flăcău de o frumuseţe atât de neobişnuită, încât părea că împlineşte un legământ (yid la smon); a dobândit numele Ye-smon şi după aceea a devenit rege, iar soţia sa, regina Tchulchag, l-a născut pe Dbang Idan, un fiu în stare să se transforme în orice, prin *magie. ~ China *Omul (cosmic) primordial, *Pangu, dormind 18 milenii într-un ou, sparge cu un ciocan găoacea, iese afară şi provoacă astfel naşterea spontană a universului. ~ Fenicia După *Sancho-niaton, din unirea *aerului cu *haosul se naşte *Mot - o formă ovoidală care produce toate seminţele necesare creaţiei lumii ~ Grecia în cosmogonia orfică, zeul hermafrodit *Phanes se naşte din oul cosmic iniţial, creînd apoi reperele universului. ~ Finlanda După *Kalevala, zeiţa acvatică *Ilmatar adăposteşte pe genunchiul său ieşit din marea primordială (—> apa) o raţă sălbatică, depunând 6 ouă de aur şi unul de fier, care se rostogolesc în abisul mării; din ouăle raţei iau apoi naştere cerul, glia, soarele, luna, stelele şi norii; după o variantă mai veche din Kalevala, un vultur, găsindu-şi ouăle sparte în cuib, creează din ele universul. ~ Australia La început era beznă pe pământ, până când cocostârcul Broata, găsind undeva un ou de kasuari, l-a aruncat în cerul confuz; spărgându-se, oul a lăsat să iasă din el soarele. ~ Hawaii Pământul s-a format dintr-un ou de pasăre marină. - Indonezia După un mit destul de răspândit, în apele primordiale înotau 2 spirite cu aspect de păsări: Ara si Iraq, care au pescuit din apă 2 ouă, Ara făcând cfintr-un ou cerul, iar Iraq, din celălalt, pământul. ~ Un mit cu ecouri din cosmogonia japoneză, probabil însă mai vechi, al populaţiei niaseze (ins. Nias, arhip. indonezian) narează cum zeul primordial *Luo Zakho, născut dintr-un ou, devine purtătorul soarelui (ochiul drept) şi al lunii (ochiul stâng); din restul oului se formează de la sine universul. ~ Africa Triburile din nord-vest cred că lumea a luat fiinţă dintr-o stea ca un ou, în care dormea un şarpe, ucis apoi de un zeu *demiurg 2) Oul confecţionat (ad-hoc) ~ Egipt într-o variantă colaterală a cosmogoniei egiptene, zeul olar *Hnum scuipă un ou universal, din care apoi iese zeul *Ptah, creînd cerul şi pământul; în prealabil, oul fusese modelat pe roata olarului, până când a rezultat din el universul încă nediferenţiat. ~ Africa Dogonii sudanezi consideră că zeul *Amma imprimă iniţial *haosului (adică apei primordiale încremenite) o mişcare de rotaţie accelerată din care se formează un ou; scindat, oul naşte din ambele jumătăţi două fiinţe universale care se urmăresc neîncetat, constituind universul viu şi asigurându-i un echilibru prin mişcarea lor perpetuă. ~ America preco-lumbiană Variantele unor mituri andine, păstrate mai ales la tribul chibcha (Peru), se referă la o *antropogonie prin o. p., zeul *Viracocha depunând 5 ouă din care apar primele fiinţe umane (sau *strămoşii divini). ~ Mituri folclorice europene în *creainţele populare ale slavilor orientali şi sudici, de asemenea, în *mitologia românească, există o variantă cosmogonică, în care pământul e confecţionat de * Dumnezeu, în colaborare cu *Diavolul, din „sămânţă de pământ“, extrasă de pe fundul mării primordiale, după care acesta începe să crească cu o viteză deosebit de accelerată. Multe din miturile cosmogonice legate de o.p. au dus la concepţia cosmogonică a alchimiştilor medievali, pentm care oul filosofal era *simf>olul universului. Ovidius (Publius Ovidius Naso) Poet latin (43 î.e.n. - 17/18 î.e.n.), unul dintre cei mai interesanţi şi mai bine informaţi mitografi ai epocii romane, din a cărui operă mitologul reţine îndeosebi Metamorfozele şi Fastele. Oyal Pasăre oraculară (—> oracole) din miturile escatologice maya (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Conform unui *mit din * Cartea lui Chilam Balam, „pasărea vestitoare OyaL se aşează la orizontul occidental al pământului, distrus de cataclismul cosmic, în clipa fatală când se ridică stâlpul ceresc şi îşi ia zborul ultima din cele 5 păsări simbolice *Imix Che (cea verde). P Pachacamac (Susţinătorul Lumii) Zeul creator al universului în *panteonul populaţiei preincase chimu (Peru), în epoca incasă identificat cu *Vira-cocha (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). După relatările lui Garcilaso de la Vega, P. avea un magnific *templu în Peru şi era venerat ca Zeul-soare; de *sărbători, i se aduceau ^sacrificii omeneşti. In alte surse, figurează ca zeu al *pă-mântului (se pare nu *htonic, ci numai ocrotitor celest). Incaşii, raportându-1 la spaţiile cereşti, îl invocau astfel în *rugăciuni (aşa cum informează Fray Geronimo Ore): „Unde eşti? în cerurile cele mai de sus, în nori, în ceţuri groase sau în abis?“ Paţupati (Domnul Animalelor, Regele Fiarelor, Stăpânul Vitelor) Epitet acordat, în * mitologia vedică şi *post-vedicâ, mai multor zei de prim rang, dar mai ales lui *Qivă. Paian; Paieon Divinitate arhaică în *mitologia greacă, personificând vindecarea; la *Homer (lliada, V, v. 401, 899/ este şi medicul *zeilor olimpieni; ulterior, devine epitet al zeilor *Apollon si *Asklepios, care au învăţat arta tămăduirii bolilor de la P. Era considerat şi patronul plantelor medicinale; un text, atribuit lui *Hesiod, îl numeşte „cunoscătorul tuturor leacurilor“. După identificarea lui P. cu Apollon (în ipostaza acestuia de Apollo medicus), vechile imnuri rituale (numele vechiului zeu devenind un subst. comun), numite paiane, sunt consacrate lui Apollon. Dar de fapt numele zeului şi al imnului (rcaiav) poate fi tradus alegoric ca „vindecător prin atingere magică“, deci taumaturg (—> taumaturgie). Cu timpul însă înţelesul de tămăduitor e înlocuit definitiv cu acela de imn (la *Pindar se întâlneşte refrenul invocator ’Ifţ, ir| Ilaidv), de fapt mult mai vechi ca invocaţie ceremonială; interjecţia ie din sintagma sacră poate fi comparată cu particula sanscrită *om. Paianele erau cântece magice invocând pe Apollon ca zeu vindecător sau nimicitor. Uneori, P. este amintit ca personificare a stihiei războiului; dar mai des era venerat ca zeu salvator. Palaimon Muritorul Melikertes, născut de *Ino, ajuns, după moartea sa foarte timpurie, un zeu marin, în *mitologia greacă, purtând noul nume; mama sa, Ino, il ucide într-o clipă de demenţă provocată din răzbunare de zeiţa *Hera, dar revenindu-şi se aruncă în mare cu cadavrul copilului în braţe. Palatua Zeiţă din *mitologia romană, venerată ca protectoare a Palatinului, colina principală din Roma, pe care se afla palatul imperial (Palatina domus), dar şi un *templu al lui *Apollon Palatinus, precum şi o mare bibliotecă fundată de împăratul Augustus. Palenque Localitate din America Centrală (sud-estuî pen. Yucatan), important centru de odinioară al civilizaţiei maya, adăpostind, dincolo de zona periferică, un *templu piramidal în trepte, clădit în sec. VI. Elementul mitologic principal al *piramidei: într-o cameră mortuară, pe un mormânt unde o variantă a unei *legende locale sugerează că ar fi fost înmormântat zeul *Kukulkan (sau * Quetzalcoatl), este o lespede funerară cu schema, în secţiune longitudinală, a unui obiect pe care unii l-au interpretat a fi un car zburător, considerat de mai mulţi cercetători, care au abandonat vechea interpretare ^impresionistă a * simbolului crucii de porumb (—* cruce), drept o *mitogramă memorială a unui vehicul aerian sau spaţial autopropulsat. Ipoteza e discutabilă. Lespedea a fost descoperită în 1953 de arheologul mexican Alberto Ruz Lhuillier; arheologul Pierre Honoré a socotit primul că ea ar acoperi mormântul lui Kukulkan. Cercetătorul japonez Yesuko Matsimura, după numeroase confruntări ale basoreliefului tombal cu alte vestigii iconografice de epocă şi cu structura navelor spaţiale de azi, a emis ipoteza că desenul de la P. ar reprezenta schema simplificată (însă fără evitarea nici unui detaliu obligatoriu) a unui aparat de zbor cu reacţie: în mijlocul presupusului aparat, într-un fel de compartiment etanşat, sade, cu trupul încordat şi cu atenţia absorbită de un soi de instrumente de bord, un tipic bărbat maya, tinându-şi mâinile pe nişte vergele similare cu manşele; în faţa carului zburător de formă vag conică este reprezentat ceva părând o antenă, iar în alte compartimente, câteva orificii şi un semicerc dinţat, părând să corespundă, după poziţie şi aspect, unui turbocom-presor; peretele din faţa bărbatului e plin de schemele unor cadrane, străine ca şi toate celelalte elemente pictografiei epocii: în spatele său, simboluri ce ar putea sugera ţevi şi aparate în distribuţie logică; în coada carului, un sistem de imagini părând duze, continuat de forme grafice suficient de ambigue ca să pară foi de porumb sau fascicole de văpăi. (De altfel, crucea de porumb. frecventă în iconografia maya, era considerată un *simbol sacru al *vieţii, al energiei vitale.) După unii specialişti în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene, omul din imaginea crucii de porumb sau a carului zburător ar fi *Yum Kaax, zeul maya al 475 PALEOASTRONAUTICÂ porumbului recoltat, dar asemănarea e discutabilă, întrucât figura de pe piatra tombală e stereotipă, nu arhetipală, Yum Kaax reprezentând de fapt idealul frumuseţii virile în estetica maya. Raportând imaginea palenqueană la *mitul pregătirilor de plecare şi al părăsirii pământului de către Que-tzalcoatl, am putea găsi sugestii de interpretare parţială a originii acestui dublu mit petroglif de la Palenque. (—> car ceresc) paleoastronautică Titulatură convenţională a unei ramuri noi, încă neacceptate unanim în *mito-logie, care se ocupă cu cercetarea unei categorii speciale de *mituri, mitografii, tradiţii folclorice şi monumente arhaice stranii, în vederea resiste-matizării întregului material mitologic vorbind despre circulaţia *zeilor şi oamenilor între planete (ruta mitică cer-pământ) cu vehicule considerate magice, însă de aspect paramecanic f—»zborul spaţial), mai exact, ocupându-se de restabilirea adevărului protoistorie asupra unor contacte ipotetice între unele civilizaţii, fie de presupusă origine cosmică (cerească), fie apărute instantaneu în împrejurări insolite din medii vecine, si populaţiile primitive care au înregistrat acest tip efe evenimente în memoria colectivă şi l-au inclus apoi în numeroase mituri şi tradiţii (sub raport semantic, există o confuzie între disciplină şi obiect); p. a dobândit, de la mijlocul sec. XX, numeroşi adepţi, operând însă cu mijloace adesea empirice asupra unor izvoare necontrolate; dar p. nu exclude şi cercetări riguroase ca metodă şi ca selecţie a izvoarelor; asemenea cercetări, în primă instanţă de mitologie comparată, se fac totuşi în mai multe ţări. Deşi raporturile cer-pământ nu lipsesc din nici o zonă mitologică, nu se pot încadra decât anumite mituri fragmentare în noţiunea de p., întrucât zborurile icarice (—> Icar) sunt simple simbolizări ale aspiraţiei umane de a imita păsările, şi numai circulaţia spaţială în tipul mitic de *car ceresc îngăduie o cercetare din acest punct de vedere. Mitul paleoastronautic cuprinde în sfera sa: a) vizitele zeilor sau ale altor persoane astrale ori cereşti (atmosferice) pe pământ (fie zei supremi: *Re, *Yahweh, *Ahura-Mazda, sau principali: *Huangdi, *Ishtar, *Quetzalcoatl, fie *îngeri: grupul expediţionar al prinţului ceresc *Semyaza, cei doi crainici care anunţă pieirea *Sodomei, curierii divini din categoria zeului *Hermes, fie *eroi civilizatori: *Prometheus, *Viracocha, în anume ipostază, *Osiris, unii venind din mare, ca şi cum ar fi amerizat: *Oannes; b) călătoriile în cer ale unor pământeni, deveniţi pasageri ai zeilor (fie *profeţi: *Etana, *Iezechiel, *Enoh, *Isaia, fie eroii basmelor de structură mitologică, fie magicieni: *Medeia, fie semidivinităţi enigmatice: *Rămâ, *Phaethon); c) profesioniştii conducători de care cereşti (vizitiul *Mâtali, *Abaris, ş.a.). Prin extinderea noţiunii, mitul paleoastronautic a ajuns să înglobeze toate fenomenele şi evenimentele narate de mitologia memorială, în primul rând pe acelea legate de vizitele zeilor pe pământ, de activitatea lor pe această planetă, de misiunile descifrabile sau obscure, ca şi de rolul lor de eroi civilizatori sau de zei mesianici în civilizarea unor populaţii primitive (deşi nu toţi aceştia vin din cer: *Tages apare de sub pământ, iar Oannes iese din mare, *Demeter nu se deosebeşte de ceilalţi olimpieni, *Yao pare localnic). Unii cercetători încearcă, pe baza miturilor susceptibile de această interpretare, să stabilească şi frecvenţa apariţiei acestor vizite paleoastronautice, însă întreprinderea e hazardată din punct de vedere mitologic, întrucât s-ar putea, acceptând ipoteza, ca *arhetipul să fi fost unul singur (sau un singur grup arhetipal), multiplicat în diverse aspecte, nume şi ipostaze atributive după varietatea de specific a zonelor mitologice şi după intensitatea ori slăbirea ecoului faţă de epicentrul mitului (sau miturilor) de formaţie iniţială. Filosoful român Dimitrie Drăghicescu este întâiul care a emis, încă din primele decenii ale sec. XX, o ipoteză de acest gen; confruntând mai ales mitul izgonirii din *Eden cu ideea pluralităţii lumilor locuite în univers şi cu datele antropologice evoluţioniste, el deduce perfecţionarea omului pe altă planetă şi descinderea sa pe pământ în momentul apariţiei craniului de la Piltdown (dovedit însă ulterior a fi un fals arheologic); părerea şi-o sprijină pe răspândirea în toate ^religiile a *credinţei că „oamenii descind din zei“. Povestirea biblică a Genezei nu ar face „decât să istorisească ce li s-a întâmplat oamenilor pe aceste meleaguri. Adam, alungat din Paradis de Iehovah, viaţa lui în Paradis şi viaţa pe pământ după izgonire ne dau rezumatul exact în imagini a ceea ce a fost experienţa oamenilor obligaţi să-şi părăsească planeta de origine şi să eşueze pe pământul nostru. Dogma căderii exprimă foarte exact căderea oamenilor pe pământ. Cuvântul spune aceasta cu exactitate.“ în orice zonă temporal-teritorială a unei societăţi primitive s-ar produce evenimentul generator al mitului paleoastronautic, consecinţa întâlnirii cu grupul străin, sosit de pe un teritoriu ignorat (regiunile necunoscute ale pământului sau ale oceanului, eventual chiar spaţiul astral), este una singură pentru martor: el acceptă drept unică sursă a evenimentului cerul (excepţiile vizând subpă-mântul ori marea sunt rare) şi, convins că asistă la o *teofanie, intră într-o stare religioasă (în acest sens, tipologia atitudinii martorului este exprimată definitoriu la Iezechiel, Enoh ş.a. prin mărturisirea „şi am căzut cu faţa la pământ“). Starea e similară celei produse în conştiinţa presupuşilor martori -şi implicit producători ai mitului * farfuriilor zburătoare: indiferent de epocă şi cultură, întâlnirea (sau aparenţa întâlnirii) produce tulburări psihice pentru că năruie toate reperele cu care generaţiile precedente s-au deprins. Observaţia unui om de ştiinţă, J. Allen Hynek (The UF O PALES 476 Expérience. A Scientijic Inquiry, Chicago, 1912), referitoare la „martorii“ evenimentului O.Z.N., e aplicabilă şi în examinarea atitudinii psihice a „martorilor“ evenimentului paleoastronautic; Hynek declară a fi avut mereu sentimentul că vorbeşte cu inşi care descriu „o întâmplare absolut reală“] care a fost „o experienţă deosebită, intensă şi deloc asemănătoare unui vis, o întâmplare pentru care observatorul era de obicei total nepregătit - ceva repede recunoscut ca fiind mai presus de înţelegerea lui“. Dar această stare parareligioasă a omului mediu modem se regăseşte aidoma în cele mai multe descrieri mitografice, puse în seama unor martori ai străvechilor teofanii (în plan mult mai larg decât ceea ce numim, limitativ, mit paleoastronautic). § D. Draghicesco, Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme - une nouvelle hypothèse sur l’origine de l'humanité vue dans la lumière de notre science et de notre technique (în Revista de Filosofic, nr. 2, Bucureşti, 1938, p. 124-147); Louis Pauwels et Jacques Bergier, Le Matin des Magiciens, Paris, 1960; Mateste Agrest, Les cosmonautes de l’antiquité (în Les enigmes se dissipent, I, Moscou, [1965]); Serge Hutin, Les civilisations inconnues. Mythes ou réalités, Paris, 1962; Victor Kembach, Enigmele miturilor astrale, Bucureşti, 1970; ed II, 1973; AiHJKcaHjup l'opooBCKHM, 3 a sa gnu gpeeueuiueu ucmopuU, Vloc.KBa, 1971; Alexandru Mironov, Enigmatic pământul, Craiova, 1977 Pales Zeiţă pastorală, în *mitologia romană, ocrotitoarea turmelor şi ciobanilor (are şi o variantă, rar pomenită, masculină, cu acelaşi nume, incertitudinea sexului provenind probabil din confuzia ce se facea între zeul Pales şi zeul *Pan). P. fusese venerată în Latium cu mult înainte de întemeierea Romei, ca protectoare mai ales a păşunilor şi stânilor. Mai târziu, *cultul ei e asociat cu al zeiţelor * Vesta şi *Anna Perenna. Festivităţile în onoarea ei se celebrau primăvara, la sfârşitul lui aprilie: Parilia sau Palilia (de unde provine zeitatea Ilie-Pâlie, variantă pentru *Sântilie din *mitologia românească); atunci, în cadrul unor serbări câmpeneşti, animalele erau trecute printr-un foc de paie, ca * simbol al purificării, şi peste acelaşi foc săreau ciobanii tineri (—>focul). De la o vreme sărbătorită la 21 aprilie, Parilia coincidea cu ziua aniversară a fundării Romei. Focul purificator se numea flamma Palilis. Exista (probabil datorită coincidenţei celor două *sărbători, ca şi datorită tradiţiei care atribuia lui *Romulus instituirea Pariliilor) şi obiceiul organizării unei cavalcade a tinerilor romani din ordinul cavalerilor; această cavalcadă era numită Luduş Troiae (Jocurile Troiene), amintind simbolic originea troiană a întemeietorului Romei: *Aeneas. Pan (grec. Ilâv; Ttâv - tot, deplin) Zeu pastoral, în *mitologia greacă, rezident în Arcadia (de unde se pare că îi provine şi *cultul), protejând turmele şi ciobanii. Născut de Dryope de la zeul *Hermes, P. era înfăţişat ca un monstru jovial şi simpatic, chiar dacă straniu: cap comic omenesc, cu nasul câm, cu expresie libidinoasă, cu coame şi barbă de *ţap, trup uman acoperit cu păr des, coadă şi picioare de tap, cu copite. Mai târziu, ocrotirea sa se extincie şi asupra vânătorilor şi crescătorilor de * albine. Făcând parte din cortegiul obişnuit al zeului *Dionysos, era socotit un zeu afemeiat, locuind cu predilecţie în *păduri, unde putea să pândească *Nimfele. După unele variante, era inventatorul naiului (syrinx). Mai ales ca zeu al pădurilor, se credea că P. inoculează uneori, în oameni şi animale, o frică molipsitoare şi nedesluşită, întrucâtva patologică, pe care azi o numim panică. *Orficii îl consideră sufletul universal. Unii cercetători l-au apropiat pe P. de zeul vedic al turmelor, *Puşan. Romanii l-au asimilat, numindu-1 *Faunus. (cf. *Lupercus, *Inuus) § R. Herbig, Pan, der griechische Bocksgott, Frankfiirt, 1949 Panakeia Zeiţă din *mitologia greacă, patronând însănătoşirea după boală; fiica zeului medicinei *Asklepios şi sora zeiţei *Hygieia; de la numele ei a derivat termenul modem panaceu. Panda Cela (lat. pândo - deschid, celo -ascund) Zeiţă arhaică din *mitologia romană, cu atribute incerte (după unele presupuneri, ocrotitoarea oamenilor fără căpătâi), citată de Marcus Terentius *Varro. Se ştie sigur numai că i se consacrase un *templu fă Roma, lângă aşa-numita Porta Pandana; acest locaş, deschis fără întrerupere, slujea drept azil. Pandava Cinci fraţi, eroi principali în *Mahăbhărata: ^Yudhişţhira, *Bhîma *Arjuna, Nakula, Sahadeva, născuţi de cele două soţii ale regelui *Păndu, Kunfi şi Mădrî, nu însă de la soţul lor, ci de la zei diferiţi, primii 3 de la *Dhărma, *Văyu şi *Indra, ultimii doi, de la fraţii Aţvinau (—>Afvin); nu a fost totuşi vorba de uniri adulterine, deoarece ambele soţii îsi iubeau şi respectau soţul care, în virtutea unui ^blestem matern, nu putea să aibă copii, trebuind să moară la prima îmbrăţişare erotică, ceea ce s-a şi întâmplat. Călăuziţi în toate actele vieţii de fratele cel mai mare (Sfudhişţhira), care este şi rege, ei sunt urmăriţi însă de diverse neşanse şi duşmănii, deşi duc o existenţă familială echilibrată (au o singură soţie, comună: Draupadi); astfel când Yudhişţhira îşi pierde la zaruri regatul, pe fraţii săi, pe soţia lor, iar ea este jignită de Duhţăsana (un coborîtor din neamul *Kaurava), nesăbuitul e ucis de Bhîma, dar toţi fraţii pleacă, din prudenţă, în exil. Când Duryodfiana, vrăjmaşul lor, pune la cale incendierea casei în care locuiau fraţii P., la îndemnul lui Yudhişţhira, ei sapă din timp un tunel în pământ, de unde se strecoară nevătămaţi. După războiul lor cu neamul Kaurava, pe care nu-1 putuseră evita, după ce Yudhişţhira, ca rege în Hastinăpura, săvârşeşte *ritualul de cucerire *agvamedha, devenind stăpânul „întregului 477 PANGU pământ“, renunţă la viaţa lumească şi pleacă, împreună cu fraţii şi cu Draupadi, în Himalaya; pe drum, toţi ceilalţi mor, iar Yudhişţhira nimereşte în împărăţia lui Incira, printre rudele sale defuncte. Pandora (Atotdătătoarea; etim. incertă: grec. TtdvTOOV dcopov - darul tuturor) Femeia primordială a lumii (—> omul primordial) creată, din porunca lui *Zeus, de *Hephaistos si *Athena, Zeus vrând să-l ironizeze pe *Prometneus, după furtul *focului, dându-i-o de nevastă; deşi femeie fermecătoare, e respinsă de implacabilul *Titan si izbuteşte să-l seducă pe fratele acestuia, ^Epimetheus, care se însoară cu ea. P. capătă de la zei, ca dar de nuntă, vestita cutie a Pandorei, în care erau închise (darul fiind o zeflemea divină) toate relele firii omeneşti. Deschizând nerăbdător misterioasa cutiev Epimetheus umple lumea cu toate cusururile. în altă variantă, cutia conţinea toate sentimentele şi deprinderile bune care, eliberate, s-au întors în *OHmp, rămânând pe fundul cutiei, pentru oameni, numai speranţa. Versiunea lui *Hesiod e întrucâtva diferită: nu rezultă că P. a fost prima femeie din lume, ci un simbol al eternului feminin şi în acelaşi timp alegoria răzbunării lui Zeus pentru răpirea focului; aici, cutia e deschisă chiar de P., conform unei fatalităţi, şi ea eliberează relele împrăştiate printre oameni ca represalii ale lui Zeus împotriva beneficiarilor operei lui Prometheus; iar acesta o respinge pe fermecătoarea femeie numai din mândria de a nu primi nimic de la Zeus, care, „în locul focului, a zămislit un rău destinat oamenilor; din voinţa Kronidului, vestitul Faur a frământat din ţărână o fiinţă aidoma unei fecioare preacurate“ (Theogonia, v. 570-573), iâr alţi zei o perfecţionează: Hephaistos îi dă glas omenesc, *Aphrodite frumuseţe, patimă, putere de seducţie, Athena o îmbracă în alb dăruindu-i cingătoarea sa si punându-i pe frunte o diademă lucrată tot de hephaistos, iar *Hermes o iniţiază în arta linguşirii, după care Zeus îi înmânează perfida cutie (7ri)0o <;). Cutia Pandorei este o formă hesiodică a *mitului, deschiderea cutiei fiind egală cu punerea în libertate, adică activarea relelor care anterior nu fuseseră decât valori negative potenţiale; la *Homer {Iliada, XXIV, v. 527-533) figurează două vase înfipte lângă pragul palatului olimpian al lui Zeus - în unul fiind durerile (răul), în altul norocul (binele) - din care orice om îşi primeşte porţia, uneori în amestec; prin pythos, Hesiod simbolizează de fapt (într-o atitudine tratată de criticii moderni ca misoginism) nerăbdarea femeii artificiale P. de a deschide cutia ispitelor nefaste sau de a difuza în lume relele ispititoare, în timp ce speranţa rămâne reţinută în captivitate (Munci şi zile, v. 42 şi urm., în special 94-99). Tot Hesiod consideră că P. este etalonul ispitelor artificiale femeieşti: „Şi în sânul ei, Crainicul, omorîtorul lui Argos, zămisleşte minciuni, vorbe amăgitoare şi o inimă vicleană4* {op. cit., v. 77-78). Dar după alte interpretări (P. Gardner s.a.), P. nu ar fi decât o altă formă a zeiţei *pămantului, *Gaia, care oferă omului daruri contradictorii şi ispititoare, sub forma produselor obţinute cu trudă şi mai ales cu perpetuă speranţă. De fapt însă P. - ca produs al zeilor - nu este om, ci homuncul; nucleul originar al mitului, greu de regăsit, trebuie să fi avut ca sursă * credinţele arhaice în puterile vrăjitoreşti; dar vechiul *simbol de *magie, aparent neagră, s-a transformat mai târziu într-o alegorie a seducţiei magice feminine; şi chiar această alegorie a absorbit influenţa unor concepţii misogine. Păndu (sanscr. pandu - palid) Rege mitic domnind în India (—> mitologie vedică), fiu al ascetului *Vyăsa, născut de Ambalika, si tatăl celor 5 eroi principali din *Mahăbnărata: *Yudhişţhira, *Bhima, *Aijuna, Nakula, Sahadeva (—>'Pandava) care, din cauza cruzimii şi făţărniciei vărului lor Duryodhana, au rămas fără regat, siliţi să rătăcească 12 ani prin *păduri. Numele său (Palidul) e datorat faptului că Ambalika s-a făcut palidă atunci când a zărit chipul hidos al lui Vyâsa, care se apropia de patul ei. Paneyangan Zeu, în *credinţele tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine), adorat ca protector al meseriei alămarilor, dar şi ca stăpân ocrotitor al roiurilor de *albine care-şi adună polenul din pomii înfloriţi. Pangu *Omul primordial cosmic în *mitologia chineză, născut din *haosul dintru început, un haos reprezentat ca un ou gigantic. Cele mai multe mituri îl descriu ca * dragon cu trup de şarpe, care, dormind 18 milenii în *oul primordial al haosului precosmogonic, s-a trezit brusc şi a izbit cu un ciocan uriaş întunericul din faţa lui, a spart găoacea, astfel încât tot ce era uşor şi pur s-a ridicat constituind *cerul, iar tot ce era greu şi impur a coborît, devenind *pământ. Aici se regăseşte şi raportul dintre cele două principii iniţiale: principiul feminin impur, *yin, şi principiul masculin pur, *yang. Actul cosmogonic spontan e povestit mai comprehensiv într-un fragment dintr-o scriere, în mare parte pierdută, din sec. III: „Monarhul Pangu are cap de dragon şi trup de şarpe; când inspiră aer, stârneşte vânt şi ploaie, când expiră, aţâţă tunete şi fulgere. Când deschide ochii se face ziuă, când îi închide se face noapte. [...]. Cerul şi pământul se aflau într-o stare de haos, ca în conţinutul oului de găină, iar atunci s-a născut Pangu. După 18 000 de ani 'a început să ia fiinţă universul; principiul pur yang a zămislit cerul, principiul tulbure yin a zămislit pământul. Pangu era la mijloc şi îşi schimba înfăţişarea de 9 ori pe zi. în cer, el a ajuns spirit, iar pe pământ s-a făcut sfânt. De fiecare dată cerul se înălţa cu un zhan tot mai sus, aşa încât şi Pangu însuşi creştea în fiecare zi cu câte un zhan. Astfel a durat totul 18 000 de ani, până când cerul s-a înălţat foarte sus, până când pământul s-a lăsat foarte jos, iar Pangu s-a întins ajungând la dimensiuni colosale. PANICKE 478 De aceea, pământul este depărtat de cer cu 90 000 li.“ „Mitul conţine şi o variantă antropogonică: „Insectele care trăiau pe trupul lui Pangu s-au prefăcut, sub acţiunea vântului, în oameni (Sui Zhen, Wu yun Ii niang zi). în multe reprezentări iconografice vechi P. ţine în mâini discul bicolor simbolizând, îngemănate, principiile yin şi yang. *Daoismul din etapele sale târzii l-a venerat pe P. ca zeitate făcând parte dintr-o triadă care includea pe *Huangdi şi pe *Lao Zi. Panicke; Ponyke; Paniks Divinitatea (sau numai personificarea) *focului, în mitologia prusică (—> mitologie baltică); mai cert pare să fi fost o divinitate patronală a focului vetrei casnice şi a focului tânăr (sau nou), obţinut în cadrul unui *ritual specific; acest foc se numea focul sfânt, de aceea funcţionau anumite *tabuuri în legătură cu el, care au o rezonanţă arhaică indoeuropeană, de tipul *cultului ignic din Iran. Dar P. avea două ipostaze: masculină si feminină. După mărturia cronicarului polon Jan Dlugosz (1415-1480), exista la Vilnius (Wilno) un *sacerdot cu atribuţii ignice precise, Zincz (sau Znicz), care veghea să nu se stingă focul sacru şi în acelaşi timp ghicea viitorul (-> divinaţie) după mişcarea flăcărilor oraculare (—> oracole). panteism Concepţie filosofică (sistematizată în 1705 de J. Toland, dar de esenţă mult mai veche, cu manifestări rudimentare chiar în *miturile şi *credinţele religioase timpurii) care identifică *zeii sau pe *Dumnezeu cu natura. Anumite forme de p. antic se desluşesc în concepţiile unor *religii asiatice, mai ales în *brahmanism, *hinduism, *daoism şi în doctrina *Vedanta, dar într-o destul de mare măsură şi în gândirea unor filosofi greci (Thales din Milet, Anaximandros, Anaximenes); totuşi, în aceste forme antice. întrucât nu exista noţiunea de Dumnezeu în sensul unui spirit universal unic, tipul panteistic era de fapt un *animism integral, mai subtil decât cel primitiv; şi abia la *Xenophanes se poate întâlni un p. mai apropiat de noţiunea modernă, sau mai ales la neoplatonici, după ce *iudaismul şi Creştinismul au propulsat ideea unicităţii lui Dumnezeu. P. se manifestă şi în Renaştere; unul dintre primii panleisti ai epocii, Nicolaus Cusanus, considera că Dumnezeu nu este altceva decât un „maximum infinit“, după cum pentru Giordano Bruno natura nu era „nimic altceva decât Dumnezeu în lucruri“. De la primele sale manifestări până la constituirea doctrinară, p. este o replică la concepţiile teologice teiste (—> teism) care suprapun pe zei sau pe Dumnezeu naturii, ca pe nişte forţe exterioare ei, dar producând-o şi dirijându-i fenomenele. Astfel, fără voia sa, p. devine o anume formă de întoarcere la animism. § J. Toland, Pantheisticon. London. 1729; J. A. Pieton. The Religion ofthe Uni verse. London, 1904. panteon (grec Ttdv0eov < TtavQeiov -*templu consacrat tuturor * zeilor) Termen desemnând de obicei catalogul tuturor *zeilor dintr-o *mitologie sau dintr-o *religie: p. grec (toţi zeii din * mitologia greacă), dar şi p. universal (toţi zeii din mitologiile tuturor popoarelor lumii). Panu Zeu al *focului, fiul *Soarelui, în *mitologia finlandeză. Papa Zeiţă primordială maori (—> mitologii din Oceania), personificarea ^pământului, soţia *cerului (*Rangi). Paparuda; Păpăluga; Păpăruga\ Papalugăra; Peperuia; Pip ir ud a; Băbăluda; Mătăhula Veche divinitate locală, în *mitologia românească, probabil preromână, a ploii fertilizante, redusă cu timpul la o schemă de *ritual. Sensul mitic al P. e conservat de folclor; într-o variantă caracteristică, invocaţia magică e adresată direct P. ca unei zeiţe: „Paparudă, rudă, / vino de te udă / ca să cadă ploile / cu găleţile, / paparudele / să dea porumbu-rile / cât gardurile / şi să crească spicele / cât vrăbiile“ (G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, 1885, p. 210). Ritualul, având o dată tradiţională fixă: marţi, în a 3-a săptămână postpascală, dar şi ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie şi iulie, este magic, aparţinând tipologiei *culteîor agrare şi cu*4otul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari şi ^solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete (adesea ţigănci) execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui *dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleţi de apă. Nuditatea P. e menită să evoce puritatea genuină a naturii însufleţite, gata de a fi fecundată {Glia de către Cer, prin mijlocirea spermei cereşti - ploaia). Uneori e o singură P. - o figurantă sub vârsta de zece ani (cf. Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae). Ritualul are similitudini în numeroase alte zone etnografice din lume; deşi răspândit în România, el nu e specific numai ariei româneşti: „în multe locuri, femeile aleargă goale pe câmpuri în vreme de secetă, ca să trezească virilitatea cerului si să provoace ploaia“ (Mircea Eliade, Trăite d’histoire des religions. Paris, 1975, p. 301). P. e comparabilă cu *Dodola, (în Crişana şi Banat, P. e numită Dodoloaia şi Dodolita), din * mitologici dluvă, care dansând este stropită cu o găleată de apă. Ritualul e descris şi de J. G. *Frazer (The Golden Bough, par. I, The Magic Art and the Evolution of the Kings, I, London, 1955, p. 273-274). Variante cu diferenţe sensibile (dar numai cu caracter spectacular) se înregistrează si în România: în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni), e numită Muma Ploii, iar ritualul e lipsit de acuitatea din zonele de câmpie; uneori (ca în zona Teleorman) e considerată una dintre *Rusalii; şi ziua proprie ritualului e variabilă: după Chestionarele lui B. P. Hasdeu, ea cade în una dintre cele 9 joi postpascale, mai frecvent însă în joia a 3-a după Rusalii. Identic e totuşi, pretutindeni, dansul în sine (nu paşii de dans) şi obligatorie este 479 PAPI recitarea însoţitoare, vag melodică, a unor versuri incantatorii (—> descântece) specifice. Această structură defineşte Jocul Paparudelor ca act de magie. Ovidiu Bârlea distinge două tipuri ale ritualului P. pe teritoriul românesc: unul, de cea mai mare răspândire, „are ca nucleu fiinţa mascată sumar sub verdeaţă care este udată din abundenţă“ şi altul, cu o „răspândire sporadică şi o structură mult simplificată“, care „se distinge prin lipsa fiinţei mascate în paparudă“. Ritualul e atestat mai ales în Peninsula Balcanică: Grecia (Pirpiruna), Bulgaria (Peperuga), Serbia (Dodole). § Lia Stoica Vasilescu, Paparuda (în Revista de etnografie şi folclor, Bucureşti, 1970, nr. 5, p. 375-394); Ovidiu Bârlea, Paparuda în voi. Folclorul românesc, I, Bucureşti, 1981, p. 395-399 papi (sg. papă\ lat. papa < grec. fam. nonzaţ-tată) Pontifii (şefii) ^Bisericii catolice (—> creştinism). Catolicismul are o conducere pontificală unitară ecumenică (teritoriile naţionale fiind conduse de cardinali), iar pontiful suprem (papa) are sediul la Roma, în Vatican sau Cetatea Vaticanului, care se mai numeşte şi Sfântul Scaun. Titlul de papă a fost adoptat abia după anul 872, de papa Ioan VIII. Din 1274, p. sunt aleşi de un conclav („în recluziune, într-un local închis“) instituit de papa Grigore X; buletinele de vot, anonime, conţinând cuvântul eligo (aleg), îndată după alegere sunt arse, iar fumul lor se ridică printr-un horn special din Capela Sixtină, ca semnal pentru mulţimea în aşteptare că alegerile s-au încheiat pozitiv. Din 1870, papa a devenit infailibil în tot ce spune sau face în ce priveşte *dogmele Bisericii. între anii 33 şi 1978 s-au succedat pe Sfântul Scaun 265 papi; dar Ştefan, murind înaintea consacrării care trebuia să marcheze începutul real al pontificatului şi nefiind înregistrat pe lista oficială, Ioan Paul II este, oficial, al 264-lea (nu al 265-lea) papă. în perioada scindării Bisericii catolice (227-1425), au funcţionat paralel (la Avignon) 34 antipapi; de asemenea, o tradiţie legendară vorbeşte de o femeie, travestită în bărbat: papesa Ioana. După naţionalitate: 216 italieni (din care 112 romani), 15 greci, 15 francezi (în total, cu antipapii de la Avignon), 6 germani, 6 sirieni, 2 evrei (împreună cu sf. Petru), un olandez, un englez, 3 africani, 5 spanioli, un portughez şi un polonez. Fiecare nou papă adoptă un nume pontifical; niciunul nu şi-a luat numele ap. Petru, iar o *legendă târzie afirmă că acel papă care se va numi Petru va fi ultimul, marcând venirea lui * Antichrist ca locotenent al acestuia şi anunţând astfel *sfârşitul lumii. După 1800, p. emit scrisori către episcopi, către tot clerul sau către întreaga lume catolică, având caracter doctrinar, eclesiastic sau administrativ, numite enciclice (grec. eyxuxA-og - circular); emit, de asemenea, alte documente pontificale, cu caracter decretual sau eclesiastic (printre care bulele). Catolicii consideră ca prim papă pe ap. Petru (—> Apostoli). Astfel, lista oficială a p. adoptată la Vatican în 1947 este următoarea: 1. Sf. Petru (33-64); 2. Sf. Linus (67-79); 3. Sf Anacletus (79-92, m. 97); 4. Sf. Clement (92-101); 5. Sf. Evaristus (99-107 sau 97-105), probabil martir sub împăratul Traian; 6. Alexandru /(107-116 sau 105-115); 7. Sf. Sixtus (116-125); 8. Sf. Telesphorus (125-138); 9. Sf. Hyginus (138— 142 sau 136-140); 10. Sf. Pius I (142-155); 11. Sf. Anicetus (155-156), martir sub împăratul Marcus Aurelius; 12. Sf. Soter (166-174); 13. Sf. Eleutherius (174-189); 14. Sf. Victor (189-199); 15. Sf. Zephyrinus (199-217); 16. Sf. Calixtus I (217-222); 17. Sf. Urban I (222-230); [Sf. Hippolytus (227-235) - antipapă]; 18. Sf. Pontianus (230-235); 19. Sf. Antherus (235-?); 20. Sf. Fabian (236-250); 21. 5/ Cornelius (251-253); [Novatianus (251) - antipapă]; 22. Sf. Lucius I (253-254); 23. Sf. Ştefan (254-257)^ 24. Sf. Sixtus II (257-258); 25! Sf. Dionysius (7259-268); 26. Sf. Felix I (269-274); 27. Sf. Eutychianus (275-283); 28. Sf. Caius (283-296); 29. Sf. Marcellinus (296-304); 30. Sf. Marcellus I (308-309); 31. Sf. Eusebius (309-310); 32. Sf Melchiades /Miltiades (311-314); 33. Sf. Silvestru I (314-335) - adversar al *ereziei lui *Arius; 34. Sf Marcus (336; 10 luni); 35. lulius I (337-352); 36. Sf. Liberius (352-366); [Felix II (355-365) -antipapă]; 37. Sf Damascus (366-384); [Ursinus (7366-367) - antipapă]; 38. Sf. Siricius (384-399); 39. Sf. Anastasius I (399^101); AQ.Sf. Inocenţiu I (401^117) - a condamnat erezia lui Pelagius (—> pelagieni); 41. Sf. Zosimus (417^118); 42. Sf. Bonifaciu I (418-422); [Eulalius (7418-419)'-antipapă]; 43. Sf. Celestinus I (422- 432); 44. Sf. Sixtus III (432-440); 45. Sf. Leon I cel Mare (440-461) - l-a convins pe Attila, ajuns sub zidurile Romei, să se retragă; a organizat Conciliul din Calcedonia (451); opera sa oratorică i-a adus postum (1754) titlul de Doctor al Bisericii; 46. Sf. Hilarius (461-468); 47. Sf. Simplicius (468—483); 48. Sf Felix III (483—492); 49. Sf. Gelasius I (492-496); 50. Sf. Anastasius 7/(496-498); 51. Sf. Symmachus (498-514); [Laurentius (498-505) -antipapă]; 52. Sf. Hormisdas (514-523); 53. Sf. Ioan I (523-526); 54. Sf. Felix IV (526-530) -neales, desemnat de regele Teodoric cel Mare; 55. Bonifaciu II (530-532); [Dioscorios - antipapă]; 56. Ioan II (533-535); 57. Sf. Agapetus I (535— 536); 58. Sf. Silverius (536-537) - fiul papei Hormisdas; 59. Vigilius (537-555); 60. Pelagius I (556-561); 61. Ioan III Catelinus (561-574); 62. Benedict f zis Bonose (575-579); 63. Pelagius II (579-590); 64. Sf. Grigore I cel Mare (n. 540/590-604) - autointitulat Servitorul servitorilor lui Dumnezeu; a afirmat primatul Romei faţă de Bizanţ; a efectuat „reforma gregoriană“ a clerului şi modificarea liturghiei: „ritul gregorian“, şi i se atribuie reorganizarea muzicii bisericeşti: PAPI 480 „cântarea gregoriană“; 65. Sabinianus (604-606); 66. Bonifaciu III (607; 9 luni); 67. Sf. Bonifaciu IV (608-615); 68. Deusdedit/Adeodatus (615-618); 69. Bonifaciu V (619-625); 70. Honorius I (625-638); 71. Severinus (640: 4 luni); 72. loan IV (640-642); 73. Theodor I (642-649); 74. Sf Martin I (649-655); 75. 5/ Eugeniu I (654-657); 76. Vitalian (657-672); 77. Adeodatus II/Deusdedit (672-676); 78. bonus I (676-678); 79. 5/ Agathonus (678-681); 80. 5/ Z,«wi II (682-683); 81. 5/: Benedict II (684-685); 82. loan V (685-686); 83. Conon (686-687); 84. Sf Sergiu I (687-701); [Theodor/ulterior Pascal (687-692) -antipapă]; 85. loan VI (701-705); 86. loan VII (705-707); 87. Sisinnius (708: 2 luni); 88. Constantin (708-715); 89. 5/ Grigore II (715-731); 90. Sf Grigore III (731-741); 91. Sf Zaharia (741-752); 92. Ştefan I (752) - neconsacrat papă; 93. Ştefan 7/ (752-757) - a primit de la Pepin cel Scurt exarhatul de Ravenna, originea puterii temporale a papalităţii; 94. Sf Paul I (757-767); 95. Ştefan 77/(768-7^2); [Constantin (767-769) - antipapă]; [Filip (768) - antipapă]; [Stefan III (768-772) - antipapă]; 96. Adrian I (772-795); 97. 5/ /,<*>« 777 (n. 750/795-816) - l-a proclamat pe Carol cel Mare împărat al Occidentului (800); 98. Stefan IV (816-817); 99. Sf Pascal (817-824); 100.' Eugeniu II (824-Z21); 101. Valentin (827: 2 luni); 102. Grigore IV (827-844); 103. Sergiu II (844-847); [/oaw (844) - antipapă]; 104. Sf Leon IV (847-855); 105. Benedict III (855-858); [Anastasius (855-880) - antipapă]; [papesa Ioana (855) - personaj legendar]; 106. Sf Nicolae I cel Mare (n. 800/858-867) - a înlăturat tutela imperială asupra Bisericii; 107. Adrian II (867-872); 108. loan VIII (872-882); 109. Marinus I sau Martin II (882-884); 110. Sf Adrian 777(884-885); 111. Ştefan V (885-891) - a combătut erezia lui Photius; 112. Formosus (891-896); 113. Bonifaciu 77(896: 1 lună); 114. Ştefan 77 (896-897; sugrumat); 115. Romanus (897: 4 luni); 116. Theodor II (897: o lună); 117. loan IX (898-900); 118. Benedict IV (900-903) 119. Leon F(903: 3 luni); [Christophor (903-904) - destituit: antipapă]; 120. Sergiu III (904-911) - tatăl papei loan XI; 121. Anastasius III (911-913); 122. Landon (913-914); 123. loan X [Giovanni di Tossignano] (914-928); 124. Leon 77 (928 : 8 luni); 125. Stefan VII (928-931); 126. loan XI (931-935); 127. Leon 777 (936-939); 128. Stefan VIII (939-942); 129. Marinus II/Martin III (942-946); 130. Agapetus II (946-955); 131. loan XII Octavianus (955-964) - l-a încoronat pe împăratul Otton I (962); 132. Leon 7777 (963-965) - laic ales papă; legitimitatea alegerii a rămas dubioasă; 133. Benedict V, zis Grammaticus (964: 2 luni); 134. loan XIII (965-972); 135. Benedict 77 (973-974, sugrumat); 136. Benedict VII (974-983); [Bonifaciu VII - (?-974)]; 137. loan XIV [Pietro Canepanova] (983-984); 138. loan XV (985-996); 139. Grigore F [Bruno von Carinthia] (996-999); [Joan XVI Filagato (997-1013) - antipapă]; 140. Silvestru II [Gerbert D’Aurillac] (999-1003), erudit, poliglot, inventator, după legendă chiar *mag; a temperat abuzurile eclesiastice şi a iniţiat *cruciadele; 141. loan XVII [Giovanni Siccone) (1003: 7 luni); 142. loan XVIII [Fasano] (1003-1009); 143. Sergius IV [Pietro Buccaporci] (1009-1012); 144. Benedict VIII [Theophylactus] (1012— 1024); [Grigore VI (1012) antipapă]; 145. loan XIX Romanus (1023-1032); 146. Benedict IX Theophylactus (1032-1044); 147. Silvestru III loan (1045: 2 luni); 148. Benedict IX (1045: 2 luni), ales a 2-a oară, destituit: 149. Grigore VI [loan Gratian] (1045-1046, abdicat); 150. Clement II [Suidger, conte von Morsleben und Homburg] (1046-1047); 151. Benedict IX (ales a 3-a oară, 1047-1048); 152. Damascus II, conte de Poppone (1048: 2 luni); 153. Sf Leon IX [contele Bruno von Egioheim-Dagsburg] (1048-1054) - sub al cărui pontificat s-a produs scindarea definitivă a celor două biserici: romană şi orientală; 154. Victor II [Gebhardt, conte de Dollenstein Hirschberg] (1055-1057); 155. Ştefan /A" [Frédéric de Lorraine] (1057-1058); [Benedict XI Giovanni Mincius (1058) - antipapă]; 156. Nicolae II [Gérard de Bourgogne] (1058-1061) - a combătut simonia; 157. Alexandru II [Anselmo da Bessio] (1061-1073]; [Honorius II (1061-1072) - antipapă]; 158. Sf Grigore VII [Hildebrand di Soana] (n. 1020/1073-1085) - l-a umilit pe împăratul Henric IV^ la Canossa; în Conflictul Investiturilor, a statuat celibatul preoţilor si a organizat disciplina eclesiastică; [Clement Iii / Guilberto da Ravenna (1080-1100) - antipapă]: 159. Victor III Desiderius [D. de Montecassino] (1086-1087); 160. Urban II Preafericitul [Odon de Lagny] (1088-1099) - promotorul Cruciadei I, în cadrul Conciliului de la Clermont (1095); 161. Pascal II [Rainerius da Bieda] (1099-1118); [Theodoric (1100) - antipapă]; [Albert (1102) -antipapă]; [Silvestru IV/ Maginulle (1015-1111)-. antipapă]; 162. Gelasius II [Giovanni di Gaeta] (1118-1119); [Grigore VIII / Maurice Bourdin (1118-1121) - antipapă]; 163. Calixt II [Guy de Bourgogne] (1119-1124); 164. Honorius II [Lamberto Scannabecchi] (1124-1130); [Celes-tinus II / Tebaldo Buccapeco (1124) - antipapă]; 165. Inocenţiu II [Gregorio Papareschi] (1130— 1143) ; [Anacletus II / Pietro Pierleone (1130-1138) - antipapă]; [Victor III (1138) - antipapă]; 166. Celestinus II [Guido di Castello] (1143— 1144] ; 167. Lucius II [Girardo Caccianemici] (1144-1145); 168. Eugeniu III [Bernardo Pagjanelli di Montemagno] (1145-1153) - sprijinit de sf. Bernard, a continuat opera reformatoare a lui Grigore VII; 169. Anastasius IV [Conrad de Suburra] (1153-1154); 170. Adrian IV [Nicholas Breakspeare] ( 1154-1159]; 171. Alexandru III [Rolando Bandinelli] (1159-1181) - adversar al 481 PAPI lui Frederic Barbarossa; [Victor IV (1159-1164) -antipapă]; [Pascal III / Guido da Crema (1164— 1168) - antipapă]; [Calixt III / loan din Struma (1168-1178)- antipapă]; [Inocentiu III / Lando de Sezza (1179-1180) - antipapă]; 172. Lucius III [Ubaldi Allucingoli] (1181-1185); 173. Urban III [Uberto Crivelli] (1185-1187); 174. Grigore VIII [Alberto de Morra] (1187: 2 luni); 175. Clement III [Paolo Şcolari] (1187-1191); 176. Celestinus III [Giacinto Bobo] (1191-1198); 177. Inocentiu III [Lothar conte de Segni] (1198-1216) - a iniţiat Cruciada a 4-a şi a organizat o expediţie contra *albigenzilor, iar Conciliul IV din Latran (1215) marchează piscul pontificatului său; 178. Honorius III [Cencio Savelli] (1216-1227); 179. Grigore IX [Ugo conte de Segni] (1227-1241); 180. Celestinus IV [Goffredo Castiglioni] (1241: 2 luni); 181. Inocentiu IV [Sinibaldo Fieschi] (1243-1254); 182. ’Alexandru IV [Rinaldo di Segni] (1254-1261); 183. Urban IV [Jacques de Pantaléon] (1261-1264); 184. Clement IV [Guy Foulques] (1265-1268); 185. Grigore X [Tedaldo Visconti] (n. 1210/1271-1276) - a prezidat Conciliul II din Lyon (1274); 186. Inocentiu V [Pierre de Tarentaise] (1276: 5 luni); 187. Adrian F(Ottobono Fieschi] (1276: 2 luni); 188. loan XXI [Pedro Rebuli-Giuliani: savantul portughez Petrus Hispanus] (1276-1277); 189. Nicolae III [Giovanni Gaetano Orsini] (1277-1280); 190. Martin IV (Simon de Brion] (1281-1285); 191. Honorius IV [Giacomo Savelli] (1285-1287); 192. Nicolae IV [Girolamo Masei] (1288-1292); 193. Sf Celestinus F [Pietro da Morrone] (1294: 5 luni, abdicat); 194. Bonifaciu VIII [Benedetto Gaetani] (1294-1303); 195. Benedict XI [Niccolo Boccasini] (1303-1304); 196. Clement V [Bertrand de Got] (1305-1314) - fost arhiepiscop de Bordeaux, devenind papă, a mutat sediul Sf. Scaun de la Vatican, la Avignon; spre a-i fi pe plac protectorului său, Filip cel Frumos, a abolit Ordinul *Templierilor; 197. loan XXII [Jacques Duèse] (n. 1245/1316-1334) - menţine rezidenţa pontificală la Avignon; [Nicolae V. / Pietro Rainalducci (1328-1330) - antipapă]; 198. Benedict XII [Jacques Fournier] (1334-1342) -rezident la Avignon; 199. Clement VI [Pierre Roger de Beaufort] (1342-1352) - rezident la Avignon; 200. Inocentiu VI [Etienne Aubert] (1352-1362) - rezident la Avignon; 201. Urban V [Guillaume de Grimoard] (1362-1370); 202. Grigore XI [Pierre Roger de Beaufort II, ultimul papă francez] (n. 1331/1370-1378); 203. Urban VI [Bartolomeo Prignano] (1378-1389) - alegerea sa marchează începutul Marii Schisme; [Clement VII ! Robert de Genève (1342-1394) - antipapă, la Avignon; a declanşat Marea Schismă]; 204. Bonifaciu IX [Pietro Tomaselli] (1389-1404); [Benedict XIII / Pedro Martin de Luna (n. 1324/1394-1423) - antipapă]; 205. Inocentiu VII [Cosimo de Migliorati] (1404-1406); 206. Grigore XII [Angelo Correr] (1406-1415); [Alexandru VI Petros Philergos (1340-1410) - antipapă]; [loan XXIII I Baltasare Cossa (1370-1419) - antipapă]; 207 Martin V [Oddone Colonna] (1417-1431); [Clement VIII / Gil Sanchez Munoz (n. 1380/1323-1329/m. 1447) - antipapă]; [Benedict XIV / Bernard Gamier (1425-1430) - antipapă, ales de un singur cardinal]; 208. Eugeniu IV [Gabriele Gondulmaro] (1431-1447) - realizează o uniune efemeră între Biserica Romană şi Biserica Orientală; [Felix V / ducele Amedee VIII de Savoia (n. 1383/1439-1449/m. 1451) - antipapă]; 209. Nicolae V [Tommaso Parentucelli] (1447-1455) - a pus capăt schismei lui Felix V, a întemeiat Biblioteca Vaticană; 210. Calixt III [Alfonso Borgia] (n. 1378/1455-1458); 211. Pius II [Enea Silvio Piccolomini] (n. 1405/1458-1464) - poet si istoric; 212. Paul II [Pietro Barbo] (n. 1417/1464—1471); 213. Sixtus IV [Francesco della Rovere] (n. 1414/1471-1484) - a organizat constmirea Capelei Sixtine din Vatican; 214. Inocentiu VIII [Giovanni Battista Cibo] (n. 1432/1484-1492); 215. Alexandru VI [Rodrigo Borgia] (n. 1431/1492-1503) - considerat de contemporani mai mult prinţ al Renaşterii decât pontif, datorită vieţii sale particulare anormale, nepotismului si duplicităţii; 216. Pius III [Francesco fodeschini ’ Piccolomini] (n. 1439/1503: 2 luni); 217. Iuliu II [Giuliano della Rovere] (n. 1443/1503-1513) - a restaurat puterea politică a papalităţii în Italia, a protejat artele şi pe artişti (Rafael, Michelangelo, Bramante), a organizat Conciliul al V-lea ecumenic din Latran (1512); 218. Leon X [Giovanni de Medicis] (n. 1475/1513-1521) - admirator al artei antice, protector al artelor, literelor şi ştiinţelor din vremea sa; în timpul pontificatului său a avut loc *Reforma lui Martin *Luther, pe care papa l-a condamnat prin bula Exsurge Domine (1520); a semnat, cu Francisc I, Concordatul din 1516; 219. Adrian VI [Adrian Florensz Dedal/Adrian Floriszoon] (n. 1459/1522-1523); 220. Clement VII [Giulio de Medicis] (n. 1478/1523-1534) - a refuzat să autorizeze divorţul regelui englez Henric VIII, provocând astfel schisma anglicană; 221. Paul III [Alessandro Famese] (n. 1468/1534-1549) - promotor al Conciliului din Trent (1545— 1563), la care s-a decis acţiunea catolică a Contrareformei, faţă de ^Reforma lutherană; 222. Iuliu III [Giovanni Maria Ciocchi del Monte] (n. 1487/1550-1555); 223. Marcellus II [Marcello Cervini] (n. 1501/1555: 21 zile); 224. Paul IV [Gian Pietro Carafa] (n. 1476/1555-1559) - a întemeiat Ordinul Theatinilor; 225. Pius IV [Giovanni Angelo de Medicis] (n. 1499/1559-1565) - a avut un rol important în elaborarea profesiunii de credinţă a Conciliului din Trent; 226. Sf Pius V [Antonio Michele Ghislieri](n. 1504/1566-1572) - a determinat apariţia Catehismului Conciliului din Trent; 227. Grigore Dicţionar de mitologie generala ('. 31—32 PAPI 482 XIII [Ugo Buoncompagni] (n. 1502/1572-1585), reformatorul *calendarului: din ordinul său, ziua de joi 4 octombrie 1582 a fost urmată de vineri 15 octombrie; 228. Sixtus V [Felice Peretti] (n. 1520/1585-1590) - a împărţit corpul administrativ al Bisericii Romane în 15 congregaţii; 229. Urban VII [Giovanni Battista Castagna] (n. 1521/1590: o lună); 230. Grigore XIV [Niccolo Sfondrati] (n. 1535/1590-1591); 231. Inocenţiu IX [Giovanni Antonio Facchinetti] (n. 1519/1591: 2 luni); 232. Clement VIII [Ippolito Aldobrandini] (n. 1538/1592-1605); 233. Leon XI [Alessandro de Medicis] (n. 1535/1605: o lună); 234. Paul V [Camillo Borghese] (n. 1552/1605-1621); 235. Grigore XV [Alessandro Ludovisi] (n. 1554/1621-1623) - a întemeiat congregaţia De Propaganda Fide; 236. Urban VIII [Maffeo Barberini] (n. 1568/1623-1644) - a condamnat jansenismul; 237. Inocenţiu X [Giovanni Battista Pamphili] (n. 1574/1644-1655) - a condamnat propoziţiile lui Jansenius; 238. Alexandru VII [Fabio Chigi] (n. 1599/1655-1667) - a fost nevoit să se umilească în fata regelui Franţei Ludovic XIV; 239. Clement IX [(jiulio Roşpigliosi] (n. 1600/1667-1669); 240. Clement X [Emilio Altieri] (n. 1590/1670-1676); 241. Inocenţiu XI [Benedetto Odescalchi] (n. 1611/1676-1689; 242. Alexandru VIII [Pietro Vito Ottoboni] (n. 1610/1689-1691); 243. Inocenţiu XII [Antonio Pignatelli] (n. 1615,71691-1700); 244. Clement XI [Giovanni Francesco Albani] (n. 1649/1700-1721) - a publicat bula Unigenitus contra jansenismului; 245. Inocenţiu XIII [Michelangelo de Conti] (n.1655/1721-1724); 246. Benedict XIII [Pietro Francesco Orsini] (n. 1649/1724-1730); 247. Clement XII [Lorenzo Corsini] (n. 1652/1730-1740); 248. Benedict XIV [Prospero Lambertini] (n. 1675/1740-1758); 249. Clement XIII [Carlo Rezzonico] (n. 1693/1758-1769); 250. Clement XIV [Giovanni Vincenzo Antonio Ganganelli] (n. 1705/1769-1774) - a suprimat Ordinul *Iezuiţilor; 251. Pius VI [Giovanni Angelo Braschi] (n. 1717/1775-1799) -a condamnat Constituţia civilă a clerului, iar sub directoratul Revoluţiei Franceze a fost arestat de generalul Berthier şi a murit într-o închisoare franceză din Valence; 252. Pius VII [Bamaba Chiaramonti] (n. 1742/1800-1823) - a semnat un Concordat cu Franţa (1801) şi a venit la Paris pentru a-1 încorona pe Napoleon Bonaparte ca împărat (1804); împăratul a anexat teritoriile pontificale, iar papa a fost reţinut ca prizonier la Fontainebleau, fiind lăsat să se întoarcă la Roma abia în 1814; în 1800, enciclica Diu Satis, pentru menţinerea unităţii ameninţate a Bisericii; 253. Leon XII [Annibale Sermattei Della Genga] (n. 1760/1823-1829); 254. Pius VIII [Francesco * Saverio Castiglioni] (n. 1761/1829-1830); 255. Grigore XVI [Bartolomeo Alberto Cappellari] (n. 1765/1831-1846) - ostil liberalismului; enciclica Mirări Vos (1832), contra indiferentismului; 256. Pius IX [Giovanni Maria Mastai Ferretti] (n. 1792/1846-1878) - ostil spiritului modem al societăţii, a refuzat în 1848 să fie în fruntea mişcării de unificare a Italiei; a proclamat dogma Imaculatei Concepţiuni a *Fecioarei Maria (1854), a emis un dur Syllabus errorum (1864) asupra aşa-ziselor erori ale modernismului în *teologia creştină, a întemeiat ziarul Osservatore Romano -oficiosul Vaticanului, a convocat Conciliul Vatican I (1869) la care a proclamat (1870) dogma infailibilităţii pontificale, iar în 1890 s-a constituit prizonier în Vatican; enciclice: Qui pluribus -contra liberalismului (1846), In suprema Petri -pentru reînnoirea dialogului cu ortodoxia (1848), Nostris et Nobiscum - contra socialismului şi comunismului (1849), Iam Dudum Cernimus -contra doctrinelor politice modeme (1861), Quanto Conficiamur - despre puterea temporală (1863) , Quanta Cura - contra teoriilor moderniste (1864) , Quod Nunquam - contra acţiunii germane Kulturkampf (1871); 257. Leon Xlll [Gioacchino Pecci] (n. 1810/1878-1903) - un umanist interesat de societatea modernă şi încurajând catolicismul social şi pătrunderea *religiei în mediul muncitorilor, de asemenea dând impuls studiilor de exegeză şi istorie a religiei; enciclice: Inscrutabili Dei consilio - despre colaborarea între Biserică şi Stat (1878), Quod apostolici numeris - despre misionarism (1878), Aeterni Patris - contra criticii ştiinţifice raţionaliste a textelor scripturale (1879), Diuturnum illud - contra mişcărilor nihiliste (1881); Humanum genus - contra francmasoneriei (1884), Immortale Dei - despre democraţie şi autoritatea Bisericii în lume (1885), Libertas praestantissimus - despre legitimitatea libertăţii persoanei (1888), Rerum Novarum - despre condiţia muncitorilor (1891), Au milieu des sollicitudes - chemare către catolicismul francez (1892), Providentissimus - asupra învăţământului biblic şi apropierii între Biserici (1893), Satis Cognitum - despre necesitatea apropierii între Biserici (1896), Graves de Communi - despre democraţia creştină (1901); 258. Sf Pius X [Giuseppe Melchiore Sarto] (n. 1835/1903-1914) - canonizat în 1954, a condamnat modernismul şi mişcarea Le Sillon şi a restabilit cântările sacre; enciclice: Gravissimo Ofjicii - împotriva separării dintre Biserică şi Stat în Franţa (1906), Vehementer nos - contra ideii de separare a Bisericii de Stat (1906), Pascendi Dominici Gregis - contra moderniştilor (1907); 259. Benedict XV [Giacomo Della Chiesa] (n. 1854/1914-1922) - în timpul primului război mondial a făcut eforturi pentru restrângerea ostilităţilor; enciclice: Ad Beatissimi - asupra necesităţii păcii (1914), Pacem Dei munus - despre noile ameninţări de război (1920), Spiritus Paraclitus - despre * Biblie (1920); 260. Pius XI [Achille Ratti] (n. 1857/1922-1939) - a semnat cu guvernul fascist al lui Mussolini acordul de la Latran (1929), care 483 PARADIS garanta Sf. Scaun independenţa teritorială; a condamnat fascismul, a dezvoltat misionarismul, apoi s-a declarat adversar făţiş al nazismului şi al comunismului; a înfiinţat mişcarea Acţiunea Catolică (1922); enciclice: Ubi Arcano - asupra pericolului excluderii sociale a lui Dumnezeu şi despre necesitatea unui nou Conciliu Vatican (1922), Rerum Omnium - despre nevoia pătrunderii în presă a concepţiilor catolice (1923), Maximum Gravissimumque - despre structura şi importanţa diocezelor în diviziunea teritorială a catolicismului (1924), Rerum Eeelesiae - asupra promovării clerului catolic indigen (1926), Mortalium animos - despre ecumenism (1928), Divini Illius Magistri - despre educaţia creştină (1929) , Casti Connubii - despre căsătoria creştină (1930) , Quadragessimo Anno - cu ocazia aniversării enciclicei Rerum Novarum, se repri-veşte doctrina Bisericii (1931), Non abbiamo bisogno - contra fascismului (1931), Vigilanti cura - pentru moralizarea cinematografiei (1936), Mit brennender Sorge - contra nazismului (1937), Divini Redemptoris - contra comunismului (1937); 261. Pius XII [Eugenio Pacelli] (n. 1876/1939-1958) - a proclamat dogma răpirii miraculoase la cer a >• Fecioarei Maria (Adormirea Maicii Domnului); enciclice: Summi Pontificatus - contra totalitarismului (1939), Summi Maeroris - contra războiului (1939), Sertum laetitiae - 150 ani de la instituirea ierarhiei catolice americane (1939), Divino afflante spiritu - asupra studiilor scrip-turale (1943), Mediator Dei - despre liturghie (1947), Humani Generis - contra îndepărtării de dogmă (1950), Evangelii Praecones - despre misionarismul creştin (1951), Sempiternus Rex -comemorarea Conciliului din Calcedonia (1954), Ingurentium Malorum - pentru recitarea Rosariului (1951), Fulgens Corona - anunţarea anului marial (1954), Musicae sacrae (1955); 262. Ioan XXIII [Angelo Giuseppe Roncalli] (n. 1881/1958-1963) - a organizat Conciliul Vatican II şi a condus prima etapă a acestuia (1962-1963); enciclice: Ad Petri Cathedram - inaugurarea pontificatului (1959), Sancerdotii Noştri Pri-mordia - despre parohul din Ars, Princeps Pastorum - despre misionarism (1959), Aeterna Dei Sapientia - despre papa Leon cel Mare (1961), Mater et Magistra - despre autoritatea Bisericii şi problemele sociale acute (1961), Poenitentiam Facere - despre pregătirea Conciliului Vatican II (1961), Pacem in Terris - despre necesitatea păcii universale (1963); 263. Paul VI [Giovanni Battista Montini] (n. 1897/1963-1978) - a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim) unde, întâlnindu-se cu *patriarhul de Constantinopol, Athenagoras I (1964), a dat şi a primit sărutarea împăcării între cele două Biserici - Romană şi Orientală; a continuat şi a încheiat lucrările Conciliului Vatican II (1965); enciclice: Ecclesiam Suam - despre Biserica creştină (1964), Mysterium Fidei - despre eucharistie (1965), Populorum Progressio - despre nevoia de progres a omenirii (1967) , Sacerdotal is Celibatus - despre necesitatea celibatului preoţilor catolici (1967), Humanae Vitae - despre reglementarea naşterilor (1968) ; 264. Ioan Paul I [Albino Luciani] (n. 1912/1978); 265. Ioan Paul II [Karol Wojtyla] (n. 1920/1978 -); enciclice; Redemptor Hominis -rolul religiei în lumea contemporană şi *Isus Christos, în centrul istoriei, ca mântuitor al oamenilor (1979), Dives in Misericordia (1980), Laborem exersens - despre rolul religios şi social al muncii (1981); din iniţiativa sa, a fost revizuit Concordatul de la Latran în 1984, catolicismul nemaifiind religie de stat în Italia, dar statul italian garantând autonomia statului pontifical Vatican, ca nucleu al tuturor catolicilor din lume. • Papalitatea, după tradiţia catolică, a fost întemeiată de ap. Petru, primul episcop roman (ipoteză negată de Biserica ortodoxă), urmat de 3 episcopi succesivi: Linus, Anacletus şi Clement (după afirmaţia lui Irenaeus, episcop de Lyon, în sec. II), primii dpi instalaţi de ap. Pavel, al treilea, de ap. Petru. în linia acestei tradiţii, papa este episcopul primat (după cum Petru fusese primus inter pares printre Apostoli), dar în acelaşi timp vicarul lui Isus Christos pe pământ, autoritatea pontificală garantând unitatea bisericii catolice; de asemenea, papa este patriarhul Bisericii occidentale, şeful Bisericii catolice universale şi suveranul statului Vatican. § Wladimir d’Ormesson, La Papaute, Paris, 1965 Paraţurăma A 6-a încarnare (*avatara) a zeului vedic *Vişnu f—> mitologie vedică) în figura eroică a unui luptător: Paragurăma -„Răma-cu-securea“ (nu însă *Rămâ, eroul din *Rămăyana); fiu al *brahmanului Jamadagni, P. s-a născut ca să-l ucidă pe regele *Kărtavîryaijuna, care furase *vaca divină *Kamadhenu. Paradis (etim. incertă: pers. pairidaeza -îngrăditură, fortăreaţă < zend. pairi - împrejur, daeza - a zidi; *Septuaginta: Ttapaâeiooc, -grădină; ebr. gan - grădină, deşi V.T. ebraic foloseşte si noţiunea *Eden sau Gan-Eden -Grădina Edenului; lat. paradisus - parc; * Vulgata: Paradisus); Rai (zend. ray - fericire, bogăţie; slav. pan - rai, paradis) Loc de supremă fericire umană, fie pentru *omul primordial, în *mitologia biblică, înainte de izgonirea perechii *Adam şi *Eva (Paradisul terestru), fie pentru orice om care urmează a fi răsplătit astfel după *moarte, când judecata supremă divină constată absenţa *păca-telor, *credinţa, faptele bune. Deşi noţiunea e prezentă în numeroase *mituri din aria universală, concepţiile mitoreligioase despre P. sunt diferite. *Cartea lui Enoh (apocriful etiopian) face distincţie între P. (în sensul biblic Eden) ca loc de obârşie al primilor oameni, care e tetestru, şi P. ca loc de retragere pasageră postumă, unde răposaţii PARAMESTHIN 484 fără păcat aşteaptă ziua învierii şi Judecata de Apoi, acesta fiind un loc paradisiac ceresc (numit de *Biblie prin sintagma alegorică „sânul lui Abraham“). Celelalte zone mitologice nu definesc prea riguros locurile paradisiace postume. - în Egipt, Iaru se considera un loc postum limitativ şi abia în *cultul osiriac orizontul *Duat este incinta cerească unde se intră după actul de *psihostasie şi de judecată supremă. - în Sumer, sufletele se retrăgeau în insula paradisiacă *Dilmun, cu situare terestră şi regim de pace absolută. ~ în India vedică, echivalentul P. era Nandana (splendoare), grădina celestă a zeului *Indra; ulterior, ^budismul acreditează *Nirvăna (noţiune de fapt mai veche), dar care nu este un loc anumit, ci o stare finală de linişte eternă şi totală; iar în *Mahăyăna apare şi un loc paradisiac al lui *Buddha: *Sukhăvăti. ~ La celti, *G\\ynfyd era starea paradisiacă supremă a unei evoluţii postume triple concepute stadial. ~ Pentru greci şi romani (în afară de *Insulele Fericiţilor, loc paradisiac locuit de oameni vii învestiţi cu nemurire), P. consta în *Câmpiile Elisee (inconfundabile cu Insulele Fericiţilor, totuşi confundate cu acestea de *Hesiod), făcând parte din polistratificatul *Hades subteran, în opoziţie cu *Tartaros. ~ în lumea germa-no-scandinavă, *Walhalla (Valholl) avea un caracter special, fiind destinat, ca loc postum, numai eroilor morţi în război şi meritând să se afle în *cer, în preajma zeului *Odhinn. ~ *Islamul arab a inclus în concepţia coranică un loc postum de răsplată concretă, *Firdaxvs. reluând înţelesul biblic al Edenului pe care l-a deplasat de la originea cauzală spre finalitate, P. postum devenind astfel o grădină a plăcerilor; în credinţa islamică populară, plăcerile paradisiace, strict concrete, se limitează la munţii de pilaf şi la numeroasele hurii tinere şi binevoitoare. Nici una din noţiuni nu a păstrat o structură constantă a P. în mai multe apocrife biblice, P. a devenit un ţinut inaccesibil păzit de şerpi şi *heruvimi (Cartea lui Enoh), ale cărui porţi se vor deschide în era următoare, când preotul-rege mesianic va înlătura sabia de foc despre care vorbeşte şi Geneza din textul canonic (cf. apocriful Testamentele celor 12 Patriarhi); totuşi, căile spre P. nu le ştie nimeni (apocriful IV Ezdra, IV, 7), întrucât existenţa iui vizibilă a încetat. *Creştinismul timpuriu, aşa cum se reflectă în *patristică, vede în starea paradisiacă o contopire a omului cu *Dumnezeu (cf. în *brah-manism, revărsarea postumă a sufletului individual *Atman, în sufletul universal, *Brahmân) şi, în genere, în concepţia creştină, istoria omenirii este nostalgia Paradisului pierdut şi strădania de recuperare a stării primordiale. Asupra noţiunii de Paradis s-au formulat şi opinii mai puţin obişnuite care, neînstrăinându-se de ideea generală primară din miturile esenţiale, au suportat influentele unor concepţii ştiinţifice modeme; aici se pot delimita două direcţii principale: una mistică, reprezentată de Pierre *Teilhard de Chardin, alta pragmatică. ilustrată de Dimitrie Drăghicescu; ambele aparţin unor mecanisme filosofice inductive. Pentru Teilhard de Chardin, „Paradisul terestru nu este comprehensibil decât ca un mod de a fi diferit al Universului (ceea ce e conform în sens tradiţional cu dogma care vede în Eden o «altă lume»). Dar, oricât de departe am privi în trecut, nu vedem nimic asemănător cu această stare minunată. [...] Prin păcatul lor, primii noştri părinţi au căzut într-o sferă inferioară (a noastră actuală), adică au fost în-materializaţi (scufundaţi în materie), încarnaţi în sens propriu în seria animală în care ne naştem azi: ei au fost re-născuţi mai prejos de prima lor stare“ {Note sur quelques représentations historiques possibles du Péché originel, în Oeuvres. X, Paris, 1970). Pentru D. Drăghicescu, „viaţa edenică reprezintă foarte probabil şi în imaginile naive, viaţa oamenilor pe planeta lor de origine, înainte ca răcirea aceleia, sub forma unui Jehovah patern însă mânios, să-i fi silit s-o părăsească. Fără îndoială, progresele tehnice pe care ei le realizaseră i-au făcut să se adapteze perfect condiţiilor normale ale acestei planete şi aceasta pentru că ei trăiau acolo o viaţă cu adevărat edenică. Nu a mai fost^tot aşa când au eşuat pe pământ, unde au găsit condiţii de viaţă întrucâtva analoage, totuşi destul de deosebite: o natură sălbatică şi ostilă cu care ei au trebuit să lupte pentru a-şi câştiga viaţa prin trudă cu sudoarea frunţii [...] Câte dintre gesturile,v atitudinile, speranţele şi credinţele noastre nu ar deveni inteligibile dacă le-am raporta la originea supra-terestră a strămoşilor noştri. în deznădejde noi ne înălţăm ochii şi braţele spre cer, ca şi cum am vrea să ne aruncăm într-acolo spre a ne salva de pe acest pământ infernal, din această viaţă mediocră şi meschină sau mai curând trivială, mârşavă sau ucigasă în comparaţie cu ceea ce se înfaptuise dincolo. De acolo (descind toate visele noastre despre o vârstă de aur din viitor, care nu sunt decât reminiscenţe proiectate în viitor a vârstei de aur trecute“ (Réflexions sur l’origine et la destinée de l’homme, în Revista de Filosofie, Bucureşti, 1938, nr. 2). Dar ambele ipoteze ţin de o neomitologie. § Jean Daniélou, Terre et Paradis chez les Pères de l'Église (în Eratws-Jahrbuch, Bd. 22. Zürich. 1954) Parameşthin (Cel care stă deasupra, Stăpânul universal) Unul dintre numele divinităţii supreme brahmanice, *Vişnu-Nărăyana. Parce (lat. pl. Parcae; sg. Parca - Cea care cruţă) Zeiţele destinului, în *mitologia romană, al căror unic atribut, până la identificarea cu *Moirele greceşti, pare să fi fost veghea naşterilor; erau 3: Nona (cf. *Klotho), probabil de la nonae -ziua a 5-a (sau a 7-a) a lunilor, căzând cu 9 zile înaintea idelor:; Decuma (cf. *Lahesis), din decima - a 10-a parte, deci o dijmă oferită *zeilor; Morta 485 PASE-KAMUI (cf. *Atropos), un participiu arhaic de la mori - a muri. Treptat, P. au devenit nişte *Ursitoare. Parendi (zend parendi - plinătate, belşug) Zeiţă din *mitologia iraniană, ocrotitoare a femeilor; deopotrivă, ea dăruieşte belşugul şi conservă comorile; într-o variantă populară, este una dintre cele 9 soţii ale zeului suprem, *Ahura-Mazda. P. circulă cu o trăsură rapidă, în care uneori însoţeşte fie pe zeul *Mithra (*Soarele), fie pe zeul antidemonic *Tistrya (Sirius). Pariakaka Zeu atmosferic, patron al tunetului, în *panteonul yahuyo din Peru (—> mitologiile triburilor amerindiene), zeul care împarte belşugul pe pământ şi totodată prigonitorul mereu învingător al monştrilor. P. are şi o soră: Chahupin-yamqua, care dirijează, împreună cu el, abundenţa. P. s-a născut dintr-un ou ceresc. La porunca lui, toate animalele care îi sunt subalterne construiesc un canal de irigaţie. Paris Fiul mezin al regelui troian Priam şi al Hekubei, abandonat după naştere pe muntele Ida, din cauza unei profeţii anunţând pieirea Troiei de pe urma lui (—> mitologie greacă). Deşi urma să fie ucis, mama sa îi cruţase viaţa şi astfel, crescut de păstori, se întoarce adult în cetate; când, la nunta lui Peleus cu zeiţa *Tethys, zeiţa vrajbei *Eris aruncă mărul discordiei între *Hera, *Athena şi *Aphrodite, cu dedicaţia „pentru cea mai frumoasă“, P. e ales arbitru (judecata lui Paris) şi îi oferă Aphroditei mărul, primind ca răsplată de la zeiţă pe frumoasa *Helene; trebuind totuşi să-şi ia singur darul şi s-o răpească pe Helene, care era soţia basileului grec Menelaos, P. provoacă războiul troian. în campanie, e lovit de o săgeată otrăvită; murind, imploră ajutorul fostei sale soţii, *Nimfa *Oinone, părăsită de el pentru Helene; Oinone refuză să-l ajute pe P., apoi se sinucide. Parjânya (sanscr. parjânya - nor de furtună) Zeul furtunii şi al ploii în *mitologia vedică. Uneori însă e identificat cu *Indra, ca zeu atmosferic, sau nu eSte decât un epitet al acestuia; parjânya e şi numele unei arme magice de care se foloseşte Indra în războaiele sale. într-o epocă mai târzie, P. e considerat unul dintre cei 12 *Aditya. în *mitul clasic, P. apare mugind ca un taur şi debordează torente de ploaie, care se scurg din carul său; tunetele lui sunt dirijate împotriva *demonilor, a oamenilor ticăloşi, dar şi asupra copacilor; în contrast cu manifestările sale de groază, zeul are şi o latură benefică, pentru că el le asigură oamenilor laptele şi mierea prin acţiunea sa de înviorare a pământului. Parnassos Munte din Hellada, considerându-se în *mitologia greacă preferat de *Muze, ca locuinţă sau loc de adunare. Partula Zeiţă din *mitologia romană, ocrotind, în genere, naşterile. Părvati (Cea-din-munte) Zeiţă principală, în *mitologia vedică, soţia zeului *(7ivâ şi, în această calitate, purtătoarea energiei cosmice feminine. P. este fiica zeiţei Mena şi a zeului muntelui Hi-malaya, *Himăvan. Era ae obicei considerată divinitate *htonică, simbolizând fertilitatea maternă a *pământului, dar avea şi o ipostază demonică, personificând violenţa şi războaiele (*Durgă). Deşi invocată cu numeroase nume sau epitete, când acestea nu erau simple sinonime ale aceleiaşi structuri, ci ipostaze, aproape fiecare din ele avea un *cult propriu de divinitate autonomă; numele cele mai frecvente: Urna (Luminoasa - ca personificare a luminii şi frumuseţii), Mahădevi (Marea-zeiţă), Durgă (Inaccesibila), Candika (Nepotolita), Jagadambika sau Jagad-ambă (Maica-lumii), Trijanani (Mama celor trei lumi), Himălayasuta (Fiica muntelui Himalaya), Ambika sau Ambâ (Maica), Bhavani ş.a. Căsătoria ei cu Qvâ s-a petrecut într-o împrejurare aparte: zeul practica *asceza rituală, interzicându-şi toate dorinţele trupeşti, dar zeul dragostei *Kăma i-a trimis-o pe P. ca ispită căreia Civâ nu i-a putut rezista, renunţând la * ritual, însă arzându-1 pe zeul iubirii cu al treilea ochi al său. Pasărea Măiastră în *mitologia românească (dar cu corespondenţe, neidentificabile cu exactitate, şi în alte zone mitologice), una dintre numeroasele păsări simbolice sau alegorice; P.M e o pasăre indefinită, având vagi tangenţe fie cu *Phoenix, fie cu * Ga ruda. Este de fapt o pasăre alegorică, putând fi stăpânită limitat de om (deşi, pusă în condiţii neconvenabile, nu mai cântă) şi e totodată o pasăre justiţiară. Reprezentată ca o pasăre multicoloră şi strălucitoare, cu forţe magice inepuizabile, P.M. are rang regal şi e slujită la nevoie de toate celelalte păsări, care o apără şi îi fructifică poruncile; intervenţiile ei sunt mai ales pasive, iar relaţiile cu omul sunt totdeauna echitabile; totuşi, înclinaţia ei spre izolare confirmă în parte caracterul alegoric al *mitului (poate că incluzând şi pornirea icarică a omului). Ceea ce scria G. Călinescu în Estetica basmului (Bucureşti, 1965, p. 140) se potriveşte îndeosebi P.M.: „lăsările simbolizează inaccesibilul aerian şi, prin lărgire a metaforei, imposibilul şi himericul“. O anume similitudine parţială: *Jar-Ptiţa {?K ap-ll muu a - Pasărea-de-foc) din *mitologia slavă răsăriteană. Diferite variante şi subvariante româneşti întregesc portretul P.M., fără a-1 preciza; o naraţiune indică, drept sediu al ei, Muntele de Sticlă (basmul Fratele şi sora, col. ,N- D. Popescu); cântecul ei întinereşte pe orice ascultător (după o sursă citată de Lazăr Şăineanu, în Basmele române); există şi o variantă (col. N. D. Popescu) în care pasărea poartă un nume dubios: Andilandi şi, pe lângă cântecul ei incomparabil, posedă şi atribute oraculare (—> oracole), fiind de fapt o fată de împărat transformată în pasăre, ca urmare a unui *blestem. Pase-kamui Zeul suprem, în *mitologia ainu (ins. Hokkaido din arhip. japonez, ins. Sahalin, în zona de sud, pen. Kamciatka şi ins. Kurile); de PASIPHAE 486 fapt, în credinţele animiste (—»animism) ale ainilor, P.-k nu este un zeu propriu-zis, ci *spiritul superior care a creat *cerul şi domină lumea ca stăpân; există şi o variantă a sa (fără certitudinea că ar fi o ipostază: Kotan-kara-kamui - Spiritul creator al lumilor şi pământurilor). P.-k. are însă şi un atribut teogonic (—> teogonie), întrucât e socotit şi creatorul tuturor celorlalte spirite cu atribute divine, numite de aini generic: Yaiyankamui -zeităţi de aproape şi de departe Kami). Pasiphae (grec. riaoitparj; TtaoKpafjc; -vizibil pentru toată lumea) Fiica lui *Helios şi a *Oceanidei Perse, soţia regelui cretan *Minos şi mama * Minotaurului, pe care l-a născut iubin-du-se cu taurul monstruos marin trimis de zeul *Poseidon să devasteze Creta (—»mitologie greacă). De la soţul legitim, P. a născut 3 copii: Androgeos, Phaidra şi *Ariadne (într-o variantă, şi pe *Glaukos, Aigle ş.a.). Soră cu *Kirke, P. era considerată ea însăşi vrăjitoare şi profetesă, dân-du-i-se epitetul „Prealuminata*4. Dar, după *Plutarh (Agis, 91J în Laconia era adorată ca zeiţă selenară. Nu este exclus ca figura mitică mai târzie a reginei cretane să fie sărăcită de repovestirile greceşti, iar P. să fi fost de fapt, la origine, o mare divinitate locală a fecundităţii şi partenerul ei, Minos, conform unor interpretări modeme (G. Glotz ş.a.), să fi apărut în ipostaze diferite: zoomorfa (taurul alb, pustiitor al Cretei), antropomorfa (regele consort Minos) sau teomorfa (Minotaurul). Paskundji (apud David Ciubinov, Kartul-rusuli leksiconi, S. Petersburg, 1887: rus. rpn(J) - grifon) în mitologia kartvelă (-> mitologii caucaziene), pasăre fabuloasă, reprezentată de fapt ca *dragon avimorf, dispunând de imensă forţă şi insaţiabilă lăcomie. P. are nişte aripi care produc efecte magice: o rană atinsă cu o pană de la această pasăre se vindecă spontan; dacă dă foc unei pene dăruite, beneficiarul poate chema pasărea P., care vine de oriunde în ajutorul lui. P. trăieşte în lumea inferioară, submundană, care echivalează întrucâtva cu noţiunea *Tărâmul Celălalt. Ca recunoştinţă pentru că i-a salvat puii de agresiunea balaurului *Gweleshapi, P. îl transportă pe salvator sus, în lumea lui firească. Se pot delimita anumite trăsături comune între Paskundji şi *Ghionoaia din * mitologia românească:; dar se pare că sursa mitică a dragonului P. trebuie căutată în *mitul iranian al păsării oraculare Simurg. Pastele Blajinilor *Superstiţie populară românească, derivată din *mitul despre *Blajini, şi convertită într-o *sărbătoare necanonică (sărbătoare băbească), de obicei coincidentă calendaristic cu întâia sâmbătă de după * Pastele creştin, mai rar în a doua zi de luni postpascală; se dau de *pomană, atunci, ouă roşii, felii de cozonac, vin etc., care au rămas de la zilele pascale propriu-zise. Paşti; Paşte (ebr. DD2) pesah; grec IIâoxa; lat. Pascha) *Sărbătoare religioasă, mozaică şi creştină, care se ţine primăvara, la date apropiate sau coincidente, atât în *iudaism cât şi în *creştinism. ~ Pentru evrei, P. este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiţii riguroase, cu mielul pascal sacrificat şi cu consumarea de azimi, pâinea dospită fiind exclusă: mielul (mascul şi fără cusururi) este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâia, cu sângele se ung ramele uşii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie, „nici crud, nici fiert în apă, ci fript pe foc44, resturile neconsumate fiind arse ca să nu rămână pe a doua zi; carnea mielului e mâncată cu „azimi şi ierburi amare44; în aceeaşi lună întâia, între zilele 14 şi 21 se mănâncă azimi: „şapte zile să nu se afle aluat în casele voastre“ (KT., Exodul, XII, 2-27). „în luna întâia [Nisan], în ziua a paisprezecea a acestei luni, spre seară, sunt Pastile Domnului“ (V.T., Leviticul, XXIII, 5 şi urm.). - Pentru creştini, P. este sărbătoarea învierii lui *Isus Christos, dar de fapt comemorează si *sacrificiul christic, al *morţii care duce fa resurecţie: „înlăturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi plămădeală nouă, cum şi sunteţi, faţi de aluat; căci Christos, Pastele nostru, a fost jertfit“ (Pavel, I Corinteni, V, 7). în Cina cea de taină - trapeza de despărţire a lui Isus cu discipolii săi - mai mulţi comentatori văd o masă pascală şi preludiul P. creştin („Vremea mea este aproape, voi face Pastele cu ucenicii mei“), iar pâinea frântă şi viţiul turnat simbolizează sacrificiul christic al trupului şi sângelui, ca preţ al răscumpărării omenirii (cf. Evanghelia lui Matei, XXVI, 26-29). Stabilirea zilelor pascale creştine se face diferit, *Biserica ortodoxă evitând coincidenţa cu P. evreilor, Biserica catolică neţinând seamă de acest criteriu. Indiferent de deosebirile esenţiale (de tradiţie şi doctrină teologică), între argumentul iudaic şi cel creştin, ambele sărbători conţin ecouri îndepărtate din *cultul arhaic al primăverii. Pătala Tărâmul subteran în *mitologia postve-dică. amintit în *Rămăyana şi aflat sub stăpânirea şarpelui universal cu 1 000 de capete, *Adiţeşa. P. e asimilabil cu *Infemul (*Nâraka). Un sector special din P., Put, este un loc destinat morţilor fără urmaşi, Mai frecvent însă P. se consideră un imperiu subteran populat de *balauri (nâga). PatecatI (El-este-din-tara-leacurilor; Zeul-din-pământ) Zeu aztec al tuturor leacurilor curente şi al farmacopeii magice (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţul zeiţei *Mayahuel. în iconografie, P. e reprezentat cu secure de luptă şi scut sau cu un băţ-plantator pentru găurit pământul în vederea însămânţării şi cu o floare (sau frunză) de agave. Patols; Patollo; Patulas Zeul *morţii şi al *Infemului, în mitologia prusică, venerat şi de lituani (—> mitologie baltică), *cultul căruia este atestat în scrierea Callatio episcopi Warmiensis 487 PAX (1418), în pereche antitetică cu zeul belşugului, *Potrimps. Se pare că P. era a 3-a divinitate din triada prusică supremă (conform Cronicii lui Grunau, sec. XVI), această triadă fiind reprezentată pe steagurile prusilor: 1 *Perkunas - ca bărbat cu barbă neagră; 2. Potrimps - ca adolescent imberb; 3 Patols - ca bătrân de paloare cadaverică şi cu o lungă barbă albă. Era adesea asociat şi cu zeul infernal al beznei, *Pekols. P. era de asemenea patronul stafiilor, al morţilor, al Ritualurilor funerare f—>funeralii) şi era considerat şeful divin al unei clase speciale de preoţi. patriarhi (grec. TraTpiâpxiJc; - începător de neam <7iaTpi& - familie, neam, trib, descendenţă; apxA ~ început, conducere, lat. patriarcha - patriarh) 1 Nume generic dat, în V.T.(—> Biblia), primilor întemeietori de seminţii sau familii numeroase, caracterizaţi şi printr-o longevitate fabuloasă; p. biblic prin excelenţă e * Abraham; de asemenea, sunt în mod curent consideraţi p. cei 12 fii ai lui *Iacob (numele căruia a fost schimbat în *Israel), fondatorii celor 12 seminţii originare ale evreilor: Rüben, Simeon, Levi, Iuda, Issakar, Zebulon, Yosef, Beniamin, Gad, Asher, Dan şi Nephtali. Dar criteriile au fost mereu variabile, astfel că p. biblici sunt mult mai numeroşi. ~ 2 Rang superior în organizarea eclesiastică a unor ramuri din Rreştinism; în anumite cazuri, unii episcopi ai ^Bisericii catolice sunt numiţi şi p.; papa însuşi este patriarhul Bisericii catolice occidentale (—> papi). Bisericile naţionale din Ritul oriental (Biserica ortodoxă), fiind autocefale, sunt conduse fiecare de câte un p. care nu depinde, eclesiastic sau administrativ, de vreun alt for bisericesc. Patriarhul de Constantinopol e numit şi patriarh ecumenic, însă acest rang, pur onorific, nu mai este demult şi funcţional, el nefacând decât să conserve memoria autorităţii ecumenice de odinioară a ortodoxiei bizantine; astfel, nici enciclica din 1920 a Sinodului ortodox de la Contanti-nopol (Istanbul) Către toate Bisericile Universului nu a avut decât un rol ideal. Bisericile greco-orientale (de rit ortodox) şi-au obţinut autocefalia (alegându-şi întâi un mitropolit-primat, apoi un patriarh naţional) la date diferite; Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală în 1885. Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii a fost arestat de autorităţile sovietice în 1922, iar în 1923 aceeaşi patriarhie a recunoscut regimul sovietic. patristică Opera integrală şi doctrinele primilor teologi ai Rreştinismului, numiţi uzual Părinţii Bisericii creştine sau Doctori ai Bisericii care au militat şi şi-au scris cărţile între sec. II—IX. Sunt de obicei distribuiţi în 3 categorii: apologeţii (Minucius Felix, *Tertullianus, Amobius, *Lactantius, Iustinus, Athenagoras, Clement Alexandrinul, *Origenes, Dionysios, Irenaeus); dogmaticii (Vasile cel Mare, *Grigore Teologul, Grigore din Nissa, * Augustin); precursorii scolas-ticismului (Leontios, Boetius, *Ioan Damaschin, Johannes Scotus Eriugena). Primul obiectiv polemic al p. era precizarea atitudinii creştine faţă de filosofia şi cultura păgână (de influenţa cărora nu a scăpat totuşi cu adevărat nici unul dintre părinţii Bisericii, datorită formaţiei intelectuale a fiecăruia); de altminteri, acest obiectiv, ca şi opţiunea respectivă, se preconizează încă din Epistolele apostolului Pavel (—> Biblia). Dar în ciuda deosebirilor şi chiar a contradicţiilor între concepţiile generale ale părinţilor Bisericii creştine (de la intelectualismul rafinat al lui Origenes până la simplitatea generată de bunul simţ a lui Tertul-lianus) pe toţi îi uneşte, în cadrul p., recunoaşterea autorităţii absolute a *revelaţiei dumnezeieşti, ca si * credinţa (dominantă) în nemurirea sufletului, în plan cronologic, p. a cunoscut 3 epoci de dezvoltare: p. apostolică (sec. I - II), ilustrată de Igna-tius din Antiohia, Quadratus şi Iustinus; p. alexandrină (sec. III), cei mai importanţi scriitori ai epocii fiind Tertullianus şi Clement Alexandrinul; p. perfecţionării doctrinare (sec. IV-V), sprijinită pe două mari personalităţi - una occidentală (romană): Augustin, alta orientală (greacă): *Ioan Chrysostom. Dar acestor 3 etape clasice li s-a adăugat o etapă suplimentară, nouă, care continuă de fapt opera patristică prin scrierile filoso-fico-teologice ale Doctorilor Bisericii, din sec. V-XIII, care au constituit filosofia scolastică: Mar-tianus Capella, Boetius, Cassiodorus, Ioan Damaschin, John Scotus Eriugena şi *Toma din Aquino. § J. P. Migne. Patrologiae cursus completus. Sériés Latina. 1-221, Parisiis, 1844-1855; .1. P. Migne, Patrologiae cursus completus. Séries Graeca, 1-166, Parisiis, 1857-1866; H. A. Wolfson, The Philosophe of the Church Fathers, 1—II, Cambridge; M. Spanneut, Le stoïcisme des Pères de l'Église, Paris, 1956; J. Quasten, Patrology, I—III. Utrecht-Bruxelles, 1950-1960; I.G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956 Pausus (lat. pausare - a se opri, a înceta) Zeul simbolic al repaosului, ocrotitorul odihnei de orice gen, în *mitologia romană. Paventia (lat. pavere - a se speria, a tremura de frică, a se înspăimânta) Zeiţă din * mitologia romană, personificând spaima\ totuşi, atributul ei principal părea a fi numai acela de a speria copiii. P. era o divinitate paralelă cu zeul *Pavor, cu aceleaşi funcţii ca şi ea, poate paredra lui, poate o ipostază principală. Preoţii zeiţei se numeau Pavorii (numele colegiului derivând însă, evident, de la Pavor). Pavor Zeu din *mitologia romană, personificând frica în sine, fără obiect precis; era slujit, ca şi paredra sau varianta sa *Paventia, de preoţii Pavorii. Plinius utilizează numele la plural, ca nume comun, în sintagma pavores nocturni (spaime de noapte), ceea ce ar sugera că P. nu era decât un simplu *numen, specific *animismului arhaic roman. Pax (Pacea) Zeiţă din *mitologia romană, adorată ca personificare a păcii. Templul Păcii, consacrat la Roma, în For, zeiţei P., un Remplu deosebit de fastuos, a fost construit de împăratul PĂCAT 488 Vespasianus (75 e.n.), dar sub Commodus a fost mistuit de un incendiu (191 e.n.) păcat Concepţie morală teologică, prezentă în cele mai multe *religii, asupra încălcării cu fapta, cuvântul sau gândul a voinţei divine, adică a normelor exprimate de scripturi, *dogme, tradiţii şi *ritualuri de *cult. Ideea de p. e definită canonic abia când o religie include în doctrina sa concepţia escatologică a pedepsei, a Judecăţii de Apoi, a *psihostasiei postume, ca şi Miturile sfârşitului şi regenerării lumii f—» escatologic, moarte). Pentru concepţiile religioase primitive, p. se reduce la încălcarea unui *tabii. In majoritatea religiilor, p. este un act de responsabilitate individuală. In *brahmanism şi mai ales în *budism există o concepţie a păcatelor cumulative, datorită Metempsihozei, când omul se împovărează sau, dimpotrivă, se eliberează în urma tarelor din vieţile precedente (—> samsăra). Gândirea antică a simţit nevoia să inventarieze şi să clasifice păcatele (la greci, *hybris având şi sensul de păcat); astfel de liste găsim la *Pindar (Olimpice, II/. la *Platon (Gorgias, 523 b), iar Vergilius (.Eneida. VI, v. 605-623) a. compus chiar un catalog al viciilor; pentru evul mediu, este vasta clasificare făcută de Dante în Infernul * Iudaismul şi după el Creştinismul au formulat teologic ideea păcatului originar, care împovărează omenirea ca o consecinţă a întâiului act autonom săvârşit de perechea primordială *Adam şi *Eva prin încălcarea poruncii lui *Dumnezeu de a nu gusta din *Pomul Cunoştinţei, ceea ce a dus la izgonirea primilor oameni din *Eden şi la osândirea lor de a fi muritori, de a munci pentru hrană şi de a se reproduce ca animalele. Creştinismul introduce o formă originală a ideii de * mântuire, prin răscumpărarea p. originar de către *Isus Christos, a cărui moarte voluntară izbăveşte omenirea de această povară ereditară. P. în sens curent rămâne însă o posibilitate individuală a oricărui ins, supus prin natura sa imperfectă ispitei de a păcătui, dar având şi perspectiva iertării individuale prin Mgăciuni, *posturi, *sacrificii, *ofrande şi atitudini active de glorificare a lui *Dumnezeu şi de apărare a ^Bisericii; în creştinism, absolvirea de păcatele mărturisite se obţine prin spovedanie si căinţă (*metanoia) a credinciosului în faţa *preo-tului confesor. în dogma creştină a p. originar se include ideea de solidaritate a omenirii faţă de strămoşul ei Adam, care a marcat un anume curs al istoriei prin p. său; dar ap. Pavel (-> Apostoli) vorbeşte despre misterul celor doi Adami: noul Adam - Isus Christos - a venit să răscumpere prin propriul sacrificiu p. vechiului Adam, de aici rezultând salvarea omenirii prin eliberarea ei din starea de păcat, inclusă în natura fiecărui om. Mai mulţi teologi au definit p. drept refuzul omului de a-şi păstra relaţia cu Dumnezeu. *Erezia creştină pelagianistă (—> pelagieni) din sec. IV-V a susţinut (probabil sub influenţa indirectă a budismului) capacitatea omului de a se mântui de păcatele sale singur, prin fapte bune, fără concursul graţiei divine. Dimpotrivă, Martin *Luther, promotorul *Reformei, afirmă că omul nu se poate emancipa prin liber arbitru din sclavia păcatului originar şi a lui *Satan. Dar cele mai multe religii şi concepţii teologice acceptă ideea că p. poate fi deopotrivă şi voluntar şi involuntar. Luther considera că „păcatul originar, departe de a fi o corupţie superficială, este o corupţie atât de profundă a naturii umane, încât nu dăinuie nimic sănătos, nimic care să nu fie corupt în trupul şi în sufletul omului, în forţele sale interne şi externe“ (Formula de înţelegere), aşa încât natura umană „nu poate fi vindecată decât regenerându-se şi înnoindu-se întru Sfântul Duh“ (Solida declaraţie). Epoca modernă a vehiculat opinii dintre cele mai puţin obişnuite asupra aceleiaşi teme. Salomon Reinach credea că doctrina p. originar este de origine orfică şi că anume *orfismul ar explica această noţiune prin caracterul particular al *antro-pogoniei: oamenii au apărut din scrumul în care fuseseră prefăcuţi *Titanii de către *Zeus ca pedeapsă pentru devorarea fiului său *Zagreus, de unde şi natura umană a însumat două naturi contradictorii: binele din carnea tânărului zeu devorat, răul din ereditatea titanică; aşadar, omul este impur, pentru că s-a născut din crimă (cf. Cultes, Mvthes eî Religions, II, Paris, 1919, p. 75-76). Pierre *Teilhard de Chardin (intr-o însemnare din 1921) afirmă: „Ideea fundamentală a păcatului originar: Cosmosul actual este născut dintr-o gresală", iar ,,sensul Bibliei e manifest: păcatul este izvorul oricărui rău; potopul a nimicit orice viaţă, afară de cea cuprinsă în arcă“; mai târziu, ajunge la presupunerea că „păcatul originar nu numai că l-a prefăcut cu totul pe Om, dar a prefăcut total Lumea întreagă, în aşa chip încât ne este absolut imposibil azi să găsim, istoric sau ştiinţific, cea mai mică urmă a Edenului“ (Scrisoare către Louis Richard, 1924/ Sintagma păcat originar a fost pusă în circulaţie de *Augustin (sec. IV), pentru a defini starea de p. a neamului omenesc. pădurea Unul dintre primele medii de impact ale omului timpuriu, care a generat în gândirea primitivă primele mari *superstiţii şi a furnizat materia primelor rudimente de zeităţi şi de Mituri. Intrarea omului în pădure (care era pentru el un mediu deopotrivă ispititor prin belşugul util conţinut şi ostil prin viclenia misterioasă a plantelor şi animalelor sale alcătuind un haos de aparenţă precosmogonică) s-a efectuat probabil întâi în calitate de vânător şi culegător, apoi în calitate de tehnician rudimentar al procurării focului viu, ceva mai târziu de producător al focului artificial (-^ focul). Exceptând unele triburi adaptate vieţii de junglă, pentru care p. constituia locuinţa eternă (de ex., pigmeii din Africa), omul şi-a compus primele fabulaţii 489 PĂMÂNTUL premitologice clădindu-le pe structura neîncrederii lui înfricoşate în atracţia silvestră, exercitându-se cu frumuseţe şi cu violenţă asupra sa şi a semenilor săi. *Mitologiile formate ale civilizaţiilor antice au încorporat tema p. între categoriile principale ale gândirii mitice; de la crângul sacru până la jungla demonică, formele p. s-au instalat la unele popoare în tradiţiile esenţiale ale vieţii şi spiritualităţii. ~ Astfel, in tradiţia Indiei (implicit în * mitologia vedică), p. are o mare importanţă, atât în memoria colectivă a urmaşilor arilor cuceritori ai teritoriilor indiene, cât şi în tradiţia *ascetismului, fiind un loc preferat pentru exerciţiul ascezei (aranyaukas - schimnic retras în pădure); formele silvestre dobândesc în lb. sanscrită numeroase nuanţe semantice, de la aranya şi aţavi, desemnând pădurea obişnuită, până la kăntâra - pădure mare, codru, junglă, şi la dharmăranya - pădure sacră; desigur, apare de timpuriu şi zeul vedic al pădurii: *Aranyâni. Contactele iniţiale au păstrat amintirea cuceririi şi civilizării junglei. - Unul din marile acte săvârşite de eroul din Mesopotamia, *Ghilgamesh, împreună cu *Enkidu (într-un scenariu aproape invariabil la sumerieni, akkadieni, babilonieni, asirieni) constă în tăierea unor copaci seculari din pădurea de cedri, în cursul vânătorii organizate pentru uciderea sau dezactivarea primejdiosului monstru *Humbaba (Huwawa). ~ Un act similar în esenţa sa vom regăsi într-un mit maya, narat în *Popol Vuh (—> mitologiile civilizaţiilor precolum-biene), unde jungla înspăimântătoare în care domneşte monstrul primordial *Vucub-Caquix este străbătută raţional şi eroic, pe un traseu arhetipal, de gemenii divini *Hun-Ahpu şi *Xbalanque. - Hellada. lipsită de miturile p. haotice, pune în circulaţie un mit pragmatic, cu un fel de substrat ecologic, urmărind cruţarea p., convertit în *zânele silvestre numite *Hama-dryades care, locuind în arbori, în tulpinile lor, mureau după tăierea acestora. ~ Potrivit credinţelor romane, p. este ocrotită de zeul *Silvanus; pădurea (silva) şi crângul (nemus) se consacrau unor divinităţi dintre cele mai pure (ca templum nemorale Dianae - un crâng sfânt din Aricia. închinat zeiţei cinegetice şi selenare *Diana); romanii aveau şi *sărbători ale pădurilor sacre: Lucaria. ~ Aproape toate popoarele Europei îsi au *spiritele personificate, ocrotitoare sau numai locatare ale p., cele mai multe fiind malefice: *Liesii (la slavi) sau (în *mitologia românească) *Muma-Pădurii şi *Moşul-Codrului. Basmele unui anumit nivel de folclor mitologic utilizează frecvent personajul p. personificate, drept cadru viu decisiv pentru acţiunile eroului, acesta fiind adesea un eliberator sau un *erou civilizator; în basme şi mai ales în hagiografia creştină, orice pădure e locuită de numeroşi *balauri. pământul Aproape în toate mitologiile, Pământul (Glia) - ca zeitate şi sursă de existenţă pentru omenire - este un element fundamental (—> elemente) feminin (Glia-mamă) şi numai rareori masculin; prin *hierogamie cu celălalt element (*Cerul), p. naşte întreaga viaţă din univers (*zei, plante, animale, oameni). Roadele hrănitoare telurice întreţin şi dezvoltă această *viaţă. *Antropogonia are ca materie primă îndeosebi pământul arabil (solul, lutul, ţărâna), iar întoarcerea în ţărână, după *moarte, a tot ce e viu, adică revenirea la obârşie, prin restituirea materiei împrumutate, este încheierea firească, în orice *mitologie, a ciclului vital. - Funcţii 1) Glia-matrice Principiul feminin, în *mitologia chineză, este *yin, fecundat de principiul masculin *yang, prin sămânţa fecundatoare a acestuia, xuan-yu (ploaia). în *teogonia sumeriană f—> mitologii din Mesopotamia), glia *Ki (soţia cerului *An) naşte un munte, apoi pe zeul vântului şi atmosferei *Enlil; dar ea nu este o zeiţă primordială, căci doar pluteşte pe marea primordială *Nammu (—> apa) care a născut-o, nefecundată de bărbat. în * mitologia greacă, *Gaia apare după *Haos, născând întâi de la sine Cerul (*Uranos) şi Marea (*Pontos), apoi îl ia de bărbat pe Uranos, de la care naşte, prin incest, pe *Titani şi pe *Ciclopi; *Hesiocf o numeşte „Gaia cu pântecul larg“ (Theogonia, v. 117); totuşi, în anumite etape mitologice, Gaia este dublată (iar mai târziu chiar înlocuită în diverse forme de *cult) de zeiţa *Demeter, cum de altfel în miturile greceşti şi apoi în *mitologia romană suprapunerile de atribute duc şi la identificări de divinităţi; *Rhea e confundată cu Gaia, dar şi cu *Kybele (provenită din Phrygia), ulterior cu zeiţele romane *Tellus şi *Ops, întrucât marile zeiţe *htonice sunt considerate uneori şi mari mame divine. Ca şi la chinezi şi, în genere, în miturile agrare, ploaia era pentru greci sămânţa spermatică divină care fertilizează p.; astfel, în *Misterele Eleusine, participanţii implorau cerul: „Revarsă ploaia!“ şi de asemenea glia: „Fii gravidă!“. *Plutarh explică: „Cerul era tatăl, fiindcă prin mijlocirea ploilor proiecta sămânţa în măruntaiele gliei, iar glia, primind această sămânţă, devenea roditoare şi totodată mamă.“ De obicei însă Demeter nu era socotită glia însăşi, ci numai sânul ei fertil; o idee similară găsim într-un mit htonic al triburilor nord-americane pueblo (—> mitologiile triburilor amerindiene), care numeşte pământul roditor „glia cea- cu mulţi sâni“. Fertilitatea htonică este văzută multiplu: numele zeiţei aztece *Ixcuina (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), maica-glie, înseamnă Patru-chipuri; de aceea glia e o matrice nu numai a vieţii umane (naşterea, subsistenţa), ci şi a teogoniei: ca mamă a zeilor, de ex., *Papa din miturile neozeelandeze maori f—»mitologii din Oceania) naşte de la soţul ei ceresc *Rangi pe primii 7 zei esenţiali. în * mitologia egipteană, p. (*Geb) este însă elementul masculin fecundator. PĂMÂNTUL 490 zăcând pe spate şi îmbrăţişat de elementul generator feminin - cerul (*Nut). 2) Glia devoratoare P. naşte şi omoară totul (de unde şi situarea subterană, în toate mitologiile, a *Infemului şi în genere a tărâmurilor morţii); ideea despre *moarte ca întoarcere în ţărână, manifestă în *mitologia biblică, deşi nu generalizată în toate zonele mitologice, întrucât incinerarea (—> funeralii) simbolizează retrimiterea, prin flacără şi fum, la cer, este frecventă în acele mitologii care acceptă antropogonia htonică şi implicit obligaţia restituirii către glie, la expirarea termenului fixat de destin, a trupului folosit; în atari zone erau frecvente formele de *sacrificiu ritual către p.; de ex., un trib bengalez (India) credea că planta locală curcuma rămâne veştedă, dacă nu se colorează cu sângele unui prunc sacrificat p. Zeiţa aztecă *Tlazolteotl e o divinitate htonică dintre cele mai complexe: omnigeneratoare, ea ocroteşte naşterile şi, în înţeles larg, viaţa, fiind mama zeului patronal al porumbului *Cinteotl, adică simbolizând protejarea hranei de bază a populaţiei centramericane precolumbiene; tot ea însă mai are şi epitetul Măncătoarea de spurcăciuni, care include alegoria resorbirii tuturor murdăriilor şi deşeurilor vieţii, ca şi a oricărui păcat omenesc, pe care p. îl ia asupra sa. 3) Glia funerară: a) mormintele - la popoarele cu religii preponderent htonice morţii sunt de obicei înhumaţi (în *iudaism, *creştinism şi *islam incinerarea fiind chiar un delict) şi li se construieşte o „casă a morţii" (de la simplul sicriu, la mausoleu şi *piramidă), iar numeroase tradiţii ale înhumării sunt asociate cu prepararea cadavrului (spălare, purificare, împodobire, chiar îmbălsămare), din respect faţă de p. matern sau patern, în actul de restituţie a trupului primit pentru uz limitat; b) bezna - simbolizând locurile subterane postume, neinfemale, adică lipsite de ideea pedepsei, cum este, de ex., Ţara de Beznă (tărâmul morţii) în * mitologia japoneză, unde s-a retras zeiţa *Izanami, instituind însusi spaţiul morţii, sau cum era considerat în miturile biblice timpurii subpământeanul *Sheol; c) lumile infernale - de obicei lumi de pedeapsă postumă: la greci, *Hades (în care tărâmul de represalii este la nivelul inferior: *Tartaros); la evrei, într-o epocă mai târzie a iudaismului, acelaşi Sheol (din care derivă * Iadul creştin, ca şi tărâmul infernal *Djahannam în *mahomedanism); la populaţia centramericană quiche din Yucatan, locul de groază subteran *Chi-Xibalba (locuinţa divinităţii infernale colective *Xibalbay); la chinezi (a căror mitologie are mai multe infemuri), *Yudu, incintă principală, dar nu subterană, ci aflată pe versantul nordic, neluminat vreodată de soare, al muntelui mitic Yunshan. - Forme Forma sferică a p. (ca planetă) apare foarte târziu şi nu aparţine mitogenezei, ci unor mitografi şi filosofi greci (în rare variante, Atlas susţine pe umeri de fapt nu sfera cerească, ci sfera terestră); tot astfel pare şi ideea plutirii în gol sau a suspendării deasupra abisului (în *Biblie Iov spune: „El a atârnat pământul deasupra golului“ -Cartea lui Iov, XXVI, 7); în general, cosmologia mitologică a considerat p. mai ales un disc, fie plutind pe oceanul universal, fie rezemat pe stâlpi, balene sau peşti şi înconjurat de ocean; alteori, e un munte conic ieşind din marea înconjurătoare (la sumerieni); în miturile cosmologice chineze, plutitor pe oceanul primordial, p. este însă pătrat. In mitologiile indoeuropene, p. reprezintă lumea intermediară (ca în * mitologia vedică, în care madhyamă-loka - lumea de mijloc - indică poziţia zonei terestre între celelalte 2 lumi: cerească şi subpământeană. - însuşiri particulare în multe religii, p. e venerat ca divinitate bifunc-ţională: născătoare şi funerară, în mod inseparabil; formele de veneraţie ajung şi la coordonate neobişnuite; aşa, unele triburi amerindiene (siuxii şi îndeosebi umatilla) socotesc un păcat foarte grav agricultura şi refuză să înfigă cuţitul plugului în sânul mamei obşteşti, deoarece un atare matricid ar face ca glia să nu-1 mai primească pe culpabil după moarte; deopotrivă, e tabuat (—> tabu) mineritul, ca să nu se spintece carnea zeiţei (ţărâna), să nu i se sfărâme oasele (pietrele, mine-reurile), după cum este sub interdicţie sacrală tăierea părului matern al gliei (*pădurile). Totuşi, funcţionalitatea funerară duce inevitabil la binecuvântarea agriculturii în cele mai multe mituri htonice: înhumarea cadavrelor este însă-mânţare, iar Maica Glie va regenera fiinţa defunctă într-o nouă fiinţă ce se va naşte, întrucât p. produce tot ce e viu; de aici si credinţa multor popoare antice că naşterea copiîului este’numai o legitimare a fătului pătruns în femeie, însă cu adevărat orice prunc e născut de glie (de unde şi frecventul obicei din societăţile primitive ca femeile să nască şezând direct pe pământ); şi chiar când pruncul este adus de ape (*Moise, *Romulus şi *Remus, *Văinăm6inen, adesea variante ale lui *Făt-Frumos), acel prunc este socotit a fi fost recuperat de glia maternă; credinţa se menţine şi în cazul aducerii copiilor pe căi aeriene, de o pasăre (de ex., pseudomitul berzei, păstrat convenţional şi în lumea modernă). Popoarele antice executau două gesturi rituale de umanizare a pruncului: aşezarea imediată pe sol, în ţărâna propriu-zisă, adică la sânul maicii reale, Glia fiind obligată astfel să-l recunoască şi să-i insufle forţa şi ocrotirea ei; apoi ridicarea în braţe de către tatăl său (din punct de vedere religios, doar tată adoptiv) spre a-1 smulge mamei htonice şi a-1 recunoaşte ca al său. Concepţii mitice particulare există şi asupra cosmogoniei: tradiţia folclorică din *mitologia românească despre ivirea şi creşterea p. - ca element integral - din „sămânţa de pământ“ are similitudini în miturile din Europa Răsăriteană şi din Asia Centrală; iar unele mituri cosmogonice chineze vorbesc despre „pământurile vii“ care „cresc de la sine“. 491 PELASGOS § A. Dieterich, Mutter Erde. Ein Versuch iiber Volksreligion, Leipzig. 1905; ed III. Berlin. 1925; F. Altheim. Tetra Mater, Giessen, 1931; Mircea Eliade. Mythes, rèxes et mystères, Paris, 1957 (cap. ht Terre-Mère et les hiérogamies cosmiques, p. 206-253); Tudor Pamfile. Pământul După credinţele poporului ronuin. Bucureşti, 1924 Pâca; Pafa Divinitate secundară nefastă a *tutunului şi fumatului, în *mitologia românească, închipuită ca o babă-bătrână cât lumea, neagră şi slută, cu nas coroiat, cu ochii umflaţi, cu coame, colţi de mistreţ şi gheare, având şi o coadă lungă de vită. A născut-o *Iadul. Sade pufăind neîncetat din lulea (numele e onomatopeic, de la „pâcu, pâcâitul pipei fumate). Implicit, tutunul (iarba sau tămâia dracului) a fost semănat de * draci. care sunt fiii P.; de aici, şi pipa e numită alegoric cădelniţa dracului. Pecunia (lat. pecunia - avere, sumă de bani < pecus - turmă, cireadă) Zeiţă din *mitologia romană, personificând banii. Pegasos (grec, n'qyaooç) *Cal înaripat din *mitologia greacă, născut din sângele *Gorgonei *Medusa, care l-a slujit un timp pe *Belle-rophontes, devenind apoi calul *Muzelor, pentru ca după moartea sa să fie transformat în constelaţie. După varianta principală a *mitului, P. se născuse sărind cu şuvoiul de sânge ţâşnit din trupul Medusei, îndată după ce capul ei fusese retezat de *Perseus. După *Pindar (Olimpice. XIII. 63), Bellerophontes îl prinsese ori îl primise, îmblânzit şi cu frâul pus, din mâinile *zeiţei *Athena (sau, în altă versiune, l-a îmblânzit el însuşi, adăpându-1 la izvorul Peirene din Akrokorint). Călare pe P., Bellerophontes ucide monstrul *Himaira si apoi traversează ţara *Ama-zoanelor; când însă încearcă să zboare în cer, calul îl azvârle din şea şi îşi continuă singur cursa celestă (Apollodoros, Despre zei, II, 3) si, sosind la *Zeus, rămâne în serviciul acestuia, oferindu-se să-i transporte fulgerele şi tunetele (Hesiod, Theogonia, v. 281). într-o epocă târzie, tradiţia populară a început să considere că P. aparţine zeiţei zorilor, *Eos. După Pausanias, aflându-se pe muntele Muzelor Helikon, P. loveşte cu copita într-o stâncă, dezvelind un izvor (70171] - izvor) care s-a numit Hippoukrene (Izvorul Calului) apa căruia, sorbită de poeţi, le infuzează inspiraţia (Călătorie în Grecia, IX, 37, 3). O versiune incertă, acreditată în tradiţia literară modernă, atribuie acest cal Muzelor: zburând pe lângă muntele Helikon şi fermecat de cântecele celor 9 Muze, P. s-a oprit acolo definitiv; (acest episod, necunoscut miturilor clasice, e suspect de a fi fost inventat abia în sec. XV, ca simbol poetic, de Matteo Boiardo, în Orlando innamorato). Peitho Zeiţă arhaică din *mitologia greacă, a seducţiei, a ademenirii şi a puterii de convingere prin ispită, înfăţişată mai ales alături de * Aphrodite. Oratorul Isokrates relatează că zeiţei P. i se aduceau *ofrande anuale şi că preotesele acesteia aveau locuri rezervate în Teatrul lui Dionysos. Câteva atribute comune cu *Calliope nu au determinat vreo confuzie între cele două zeităţi, deşi cultual P. a fost înlocuită de Muză. Venerată probabil cu mult înainte de *Muze, după unele izvoare, P. patronase odinioară şi arta convingerii prin elocvenţă. Pekols; Pikuljus\ Pykullas Zeul prusie al tărâmului subpământean şi al întunericului, patronul clasei *duhurilor rele şi inspiratorul actelor malefice. Se pare că numele zeului (având ca etimon subst. prusie arhaic pikuls - drac) e înrudit lingvistic cu o familie de noţiuni din întreaga *mitologie baltică (lituan. pîktas - rău; slav. rrbKjio - *iad, foc infernal). pelagieni *Sectă creştină întemeiată de Pelagius (britanicul Morganus, cca 360-418) împreună cu Celestius. şi condamnată ca eretică > erezie) de *Biserica oficială. P. considerau că omul se naşte fără povara *păcatului originar (care l-a afectat pe *Adam), acest păcat adamit nefiind aşadar ereditar, cum afirmă Biserica; pruncii nou-născuţi sunt la fel de puri cum a fost Adam înainte de a săvârşi păcatul, prin urmare omul poate trăi în curăţie şi inocenţă fără ajutorul graţiei dumnezeieşti si poate ajunge în ceruri, după *moarte, fără ajutorul lui *Dumnezeu: harul divin nu asigură, ci doar înlesneşte *mântuirea pentru omul trăind întru înţelepciune şi virtute. Doctrina pelagia-nismului s-a format sub influenţa moralei stoice; doctrina ca atare nu mai poate fi cunoscută din scrierile lui Pelagius, din care s-au conservat fragmente nesemnificative; ea se poate reconstitui numai din lucrările atacatorilor lui. Pelagianismul a fost atacat îndeosebi de *Augustin şi de episcopii din Africa de Nord. Papa Zosimus a aderat la poziţia augustiniană abia după o lungă ezitare şi a condamnat doctrina în 418 (curând după prima condamnare, pronunţată de papa Inocenţiu I; —> papi), decizia sa fiind confirmată în 431 de Conciliul ecumenic din Efes. Polemicile au mai continuat totuşi un secol (în Gallia meridională funcţiona un curent propelagianist, până când Conciliul din Oronte, din 529, a declarat doctrina augustiniană singura adevărată); discuţii în jurul problemei s-au mai repetat, în diferite forme şi locuri, încă aproape un mileniu, până în 1344, când Thomas Bradwardine publică o scriere împotriva lui Pelagius. în timpul *Reformei, vechile polemici sunt reluate în forme noi. vj .1. Ferguson. Pelagius. Cambridge. 1956 Pelasgos Strămoşul mitic al populaţiei pelasge, după *mitologia greacă, născut fie din cuplul *Zeus - *Niobe, fie direct din *pământul negru, într-un pisc de munte, şi dând apoi naştere neamului omenesc. Din versiunea lui Pausanias (Călătorie în Grecia, VIII, \) rezultă că era considerat însă nu *om primordial, ci *erou civilizator: un bărbat frumos, înalt şi puternic. PELE 492 învăţându-i pe oameni să se adăpostească de intemperii în colibe, să-şi facă îmbrăcăminte din piei de oaie şi oprindu-i să se mai hrănească cu ierburi şi rădăcini (afară de ghindă), deci instruindu-i în meşteşugul cultivării grânelor. Pele Zeiţă hawaiiană a *focului vulcanic şi totodată personificarea spiritului distructiv femeiesc. Ca majoritatea divinităţilor polinesiene (—> mitologii din Oceania), P. e o mare navigatoare; există *credinţa că a venit din Tahiti (Kahiki) fie acostând, fie aruncată pe ţărm de un val uriaş; un cântec ritual îi stabileşte originea: „Din Kahiki a venit Pele / din ţara Pola Pola / din norul roşu Kanes / din cerurile cu nori de flăcări / din norul arzător de la Kahiki“ (care este o erupţie vulcanică). Sosită aşadar din vulcanii în erupţie ai insulelor nordice şi din fulgerele cereşti P. a călătorit de la o insulă la alta, căutându-şi o reşedinţă prielnică, până când s-a strecurat în marele vulcan Kilauea din Hawaii, unde a şi rămas; într-o noapte, sufletul ei şi-a părăsit trupul şi, urmărind sunetele unui flaut nazal (specific zonei), a nimerit la o * sărbătoare cu * dansuri a tribului hula, de pe o insulă vecină; luându-şi atunci chipul unei femei fermecătoare, cochetează cu Lohiau, căpetenia tribală, după 3 zile îl părăseşte cu fagăduiala de a-i trimite un mesager de încredere; apoi o expediază pe sora sa fidelă Hi'iaka, la Lohiau, care însă murise între timp de dorul celeilalte femei, astfel că Hfiaka iese din trupul ei, spre a-1 însoţi pe defunct, iar P. îi incinerează pe amândoi în propriile ei flăcări. Prin forţa *magiei sale, Hi’iaka totuşi scapă, găseşte sufletul lui Lohiau, îl restituie trupului şi pleacă cu el în ţara lui. P. reuşeşte greu să plece din Hawaii, iar în Rarotonga îşi încheie călătoria, întovărăşindu-se cu o zeiţă locală a *fo-cului de sub pământ. într-o variantă, de atunci P. nu mai este decât divinitatea care arde, usucă, pârjoleşte vegetaţia. Statuetele hawaiiene o înfăţişează cu o creastă imensă, care îi umbreşte capul. Pellervoinen; Samsa Zeul câmpiilor, al arborilor, al vegetaţiei naturale şi cultivate, în *mitologia finlandeză, de obicei adormit şi tre-zindu-se numai vara. P. ocroteşte vegetaţia în genere, dar poate tocmai din cauza sărăciei vegetale a Finlandei, *panteonul avea şi zeităţi secundare, protejând fiecare specie mai importantă: *Tapio - zeul *pădurilor, Remunen (Zgomotosul) - zeul hameiului, din care se face berea, Hongatar - zeiţa pinilor, Katajatar - zeiţa ienuperilor, Pihlajatar - zeiţa scoruşilor. *Tuome-tar (fiica lui Tapio,) - patroana cireşului sălbatic. Pellonia Zeiţă din *mitologia romană, aparţinând grupului de divinităţi militare; atributul ei unic: alungarea duşmanilor, determinarea retragerii lor de pe câmpul de luptă. Pelops Personaj din *mitologia greacă, fiu al lui *Tantalos, tăiat în adolescenţă de tatăl său în bucăţi şi oferit zeilor la un ospăţ, ca test de perspicacitate divină, dar reconstituit de ei prin lipirea bucăţilor, după constatarea capcanei; totuşi *Demeter, care apucase să mănânce un umăr, fara să ştie ce i se pusese pe masă, i-a dăruit lui P. un umăr de fildeş. Stabilindu-se la Pisa, victima regenerată se căsătoreşte cu Hippodame, în urma unei întreceri de care, apoi devine tatăl mai multor copii, printre care *Atreus şi *Thyestes. Căsătoria lui P. constituie însă un *mit apaite: Hippodame trebuia să se mărite cu bărbatul ce l-ar fi învins la concursul de care pe tatăl ei Oinomaus, basileul din Elida, ai cărui *cai erau odraslele vântului; toţi concurenţii învinşi erau ucişi de basileu şi numai P., căpătând de la zeul *Poseidon nişte cai înaripaţi, reuşeşte să îndeplinească esenţialul condiţiei de a deveni ginerele lui Oinomaus. Probabil în această linie mitică, unele tradiţii greceşti îl venerau ca întemeietor al Jocurilor Olimpice (—> jocuri rituale). Penates; Penaţi Divinităţi de rang secundar în *mitologia romană, ocrotind căminul familial pe vatra căruia era întreţinută, în onoarea lor, o flacără perpetuă. Statul însuşi venera Penaţii, al căror *cult a fost instituit, după tradiţie, de *Aeneas, el aducând statuile primilor P. de la Troia. P. aveau grijă de pâinea şt în genere, de hrana cotidiană a familiilor, veghind totodată interiorul ^ locuinţei şi viaţa tuturor membrilor familiei. în fiecare casă romană se aflau două statui de Penaţi domestici, fie în poziţie de *dans ritual, fie cu Cornul abundentei în mână. Roma avea şi ea nişte P. publici ai săi, ale căror statui stăteau în Atrium Vestae. Penaţi —> Penates Penefope Soţia lui *Odysseus şi mama lui *Telemahos, în * mitologia greacă, important personaj feminin din epopeea homerică *Odisseia, *simbol esenţial al castităţii şi fidelităţii conjugale, fiindcă în îndelungata absenţă a soţului, asaltată de peţitori, ea ţese o pânză la terminarea căreia ar fi urmat să se mărite cu unui dintre aceştia, dar tot ea destramă noaptea ce ţesuse ziua; când peţitorii descifrează, vindicativi, viclenia P., soseşte în Ithaka şi Odysseus, care omoară sau goneşte pe asaltatorii ce aşteptaseră până atunci în jurul palatului său, răbdători, jucând de urît zaruri. Viaţa conjugală îsi reia cursul fericit. (După altă versiune, Ocfysseus nu s-a mai întors niciodată la soţie, deoarece s-a retras până la sfârşitul vieţii sale împreună cu frumoasa magiciană *Kirke, iar P. s-a măritat în cele din urmă cu fiul ei vitreg, născut de Kirke). Penia Zeiţă din *mitologia greacă, personificând sărăcia. După o unică sursă (Platon, Symposion), în urma unui ospăţ al *zeilor olimpieni, P. se împreunează cu Poros, fiul zeiţei *Metis, şi îl naşte pe zeul dragostei *Eros; Aristofan (în Plutos) o asociază însă pe P. cu zeiţa *Ananke. penticostali *Sectă creştină f—> creştinism), a cărei doctrină s-a constituit în jurul tradiţiei 493 PERSEPHONE sărbătorii numite Cincizecimea (7C£VTeKooTp - a cincizecea). Sărbătoare a celor 7 săptămâni de la începerea secerişului (V. T., Deuteronom, XVI, 9-10), când se aduc *ofrande lui *Dumnezeu (V. T. Numerii, XXVIII, 26), în datinile *mozaismului, preluată apoi de creştinism cu un sens simbolic nou: ziua pogorîrii *âfantului Duh asupra *Apos-tolilor (miracolul glossolaliei), Cincizecimea devine a 50-a zi post-pascală, de la învierea lui *Isus Christos (sărbătoarea creştină a *Rusaliilor); reluând ^simbolul glossolaliei si ideea milenaristă (din * Apocalipsul lui Ioan teologul), doctrina penticostală a ajuns la teoria teologică a Cinci-zecimii individuale: orice credincios, prin strădanie proprie, poate dobândi acest dar al Sfântului Duh, manifestat în „vorbirea în limbi“ (—> glosso-lalie) şi în puterea de a vindeca bolnavii prin punerea mâinilor peste ei (—> taumaturgie). Textul scriptural utilizat ca punct principal de pornire este în N. T., Faptele Apostolilor (II, 1-4): „Când a sosit ziua Cincizecimii, ei [Apostolii] erau toţi adunaţi laolaltă. Şi din cer fără veste a venit un vuiet ca de vijelie care trece şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi’deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început sa vorbească în [alte] limbi, aşa precum Spiritul îi făcea să vorbească.“ în celelalte detalii doctrinare, p. se aseamănă cu ^baptiştii (prin ideea înclinaţiei spre *păcat a omului si prin ideea *mântuirii exclusive pe calea jertfei de răscumpărare a lui Isus Christos), dar şi cu *adventiştii (prin ideea celei de-a doua veniri apropiate a lui Christos, când ar urma să se instaureze pe pământ domnia Mântuitorului pentru o mie de ani (—> milenarism). P. au apărut, ca sectă, la începutul sec. XX, concomitent, în Anglia (Wales) şi Statele Unite ale Americii (Los Angeles), doctrina lor răspândindu-se apoi în ţările Scandinavici, în Ungaria, Polonia, Germania, România, ulterior în Rusia. Finlanda şi America Latină. Predicile penticostale au găsit ecou eficient mai ales printre *lutherani, *metodişti şi baptişti. în viaţa curentă de cetăţeni, p. refuză satisfacerea serviciului militar, întreaga sectă are o organizare centralizată. Peperuna; Perperuna’, Paparuna; Peperuda *Ritual slav pentru invocarea ploii; după unii slavişti (V. T. Ivanov, V. N. Toporov), acest ritual ar fi derivat din * mitologia slavă. de la numele zeului panslav *Perun (bulgar arhaic: Pîrin), iar din *credinţele populare ale unor popoare slave de vecinătate s-ar fi infiltrat apoi în ritualul românesc al *Paparuden dar mai răspândită la slavi, cu aceeaşi funcţionalitate meteorologică, este zeitatea *Dodola. Derivarea din numele zeului tunetului şi focului ceresc (—» focul) este discutabilă, ca şi ipoteza influentei asupra ritualului românesc similar, circuitul putând să fi fost şi invers. Structura tuturor variantelor indică mai curând o rădăcină primitivă comună mult mai veche. Perceval; Parzival; Parsifal Erou legendar al epocii arthuriene (—> Arthur), în *mitologia celtică târzie, ale cărui fapte sunt legate, în legendele medievale, de găsirea Sfântului *Graah, o naraţiune literară, folosind * legenda, este Perceval ou Ie Conte du GraaL romanul neterminat al poetului Chrétien de Troyes (cca 1182). Pereplut Zeu insuficient cunoscut al slavilor răsăriteni (—> mitologie slavă), poate legat de navigaţia maritimă sau, după V. Pisani, o echivafenţă slavă a zeului *Bacchus; sufixul numelui său include cuvântul plută (slav ruiorL) sau mai curând cuvintele ruseşti n.iym (potlogar, şiret) şi ne pe n. iu nu, {a traversa înot). Perfîca (lat. perficere - a efectua, a termina) Zeiţă din *mitologia romană, patronând împreunarea sexuală totală. Pergrubrius; Grubrius Zeul prusie al vegetaţiei şi al primăverii (—> mitologie baltică), de el depinzând creşterea frunzelor şi a ierbii. Calendarul prusie începe cu o *sărbătoare consacrată lui P. în prima zi convenţională a primăverii, echivalentă cu Anul Nou şi marcată de tragerea celei dintâi brazde de plug a anului: acest zeu era considerat cel care alungă iama. Sărbătoarea consta din cântări de imnuri, oficieri de ^sacrificii animale (viţel, oaie, berbec sau cocoş), precum şi din * libaţii cu berc. Perkunas (lituan. perkîinas - tunet) Zeu atmosferic lituan din triada supremă, împreună cu * Patois şi *Potrimps (—> mitologie baltică), producător de fulger, patron al tunetelor şi al focului ceresc (—> focul), dar venerat şi ca dătător de ploaie. în onoarea zeului, ardeau necontenit focuri sacre din lemn de stejar (arborele ce îi era consacrat); dacă vreun rug se stingea, era reaprins ritual numai cu foc viu, obţinut prin frecarea unor lemne de stejar. Seceta se combătea prin *rugă-ciuni către zeu, însoţite de câte 3 *libaţii consecutive de bere peste focul sacru şi de un triplu *sacrificiu animal (negru): ţap, viţel, cocoş. Tăierea stejarilor sacri de către misionarii creştini era întâmpinată de credincioşii lituani ca o tragedie, cu *bocete, dar şi cu proteste vehemente. Totuşi, cruţarea stejarilor în cadrul * cul tu lui lui P. nu a rămas foarte riguroasă, preoţii săi îngăduind populaţiei să utilizeze lemnele provenite din arborii ale^i. Zeului i se atribuia o soţie: Perkunija (simbolizând furtuna) şi în timpul ploilor cu trăsnete se credea că umblă în mânioase cavalcade prin nori, călare pe un armăsar de foc. (cf. *Perun) Persephone (grec. flepaetpovri) epitet: Kore (Ar|Oùç Kopi)— Fetita Demetrei) Zeiţă *htonică în *mitologia greacă, fiica zeiţei *Demeter şi a lui *Zeus. Răpită în adolescenţă de *Hades, când culegea flori pe o pajişte, dispare de pe pământ, după ce zeul * Infernului îi dă să mănânce seminţe de rodie (act de * magie a dragostei, care o va determina să nu se mai poată despărţi niciodată de răpitor). Grecii o venerau ca zeiţă a germinaţiei şi PERSEUS 494 totodată a *morţii. Dacă *mitul se interpretează strict simbolic, cele două atribute nu sunt antagonice: după o judecată olimpiană, provocată de căutările întreprinse de zeiţa Demeter (care îşi găseşte fiica, primăvara, la Eleusis, în timpul încolţirii grâului: ieşirea tinerei Kore de sub pământ), P. nu mai stă cu Hades decât iama, celelalte anotimpuri petrecându-şi-le la suprafaţa pământului. Dar ca soţie a lui Hades (comparabilă în acest sens cu zeiţa scandinavă *Hel), ea conduce umbrele morţilor venite sub pământ şi, pe lângă acest atribut psihopomp, dirijează în genere *spiritele şi aduce la îndeplinire *blestemele omeneşti. Autorii antici se contrazic îndeosebi în stabilirea locului mitic pe unde P. a pătruns în Infern, mulţi scriitori (Claudianus, Hyginus ş.a.) socotindu-1 a fi fost o peşteră din muntele Etna, numită de aceştia (după numele roman al zeiţei: *Proserpina) Caverna Proserpinae. Uneori însă P. era identificată de greci cu *Hekate. Acest mit, în aparenţă anecdotic, este o suită de *simboluri care converg în aria ideii de vitalitate, de tinereţe perpetuă a naturii, de forţă regenerativă a *vieţii: putând fi captată de Hades numai după ce muşcă din rodia oferită de el (sau dintr-un sâmbure de rodie), P. îşi împlineşte astfel simbolul, deoarece, în credinţele antice mai ales greceşti, rodia reprezenta nemurirea şi era folosită în magie ca elixir de dragoste; în *cultul ulterior al P. rodia a devenit un fruct *tabu (cf. Pausanias, Călătorie în Grecia, VIII, 37); chiar, ca soţie a lui Hades, domnind asupra morţilor, P. nu este un simbol al morţii, dimpotrivă: ea nu-i judecă pe morţi în Infern, deci postum, ci îi pedepseşte încă din viaţa lor terestră, prin grupul Erinniilor (*Erinnys). § R. Foerster. Der Rauh urni die Riickkehr der Persephone. Leipzig, 1874 Perseus Erou mitic din *mitologia greacă, născut de *Danae după ce *Zeus a pătruns în tumul ei de izolare, sub forma unei ploi de aur. Imediat după naştere, P. împreună cu mama sa Danae sunt puşi într-o ladă din ordinul regelui Akrisios, deoarece un *oracol prezisese că acest rege va fi uqis de nepotul său; lăsată în mare, lada pluteşte până e aruncată de valuri pe ins. Seriphos: scoşi din ladă, cei doi naufragiaţi nimeresc la palatul regelui Polydektes. Când P. ajunge adult, regele se îndrăgosteşte de Danae şi, ca să scape de ostilitatea fiului ei, îl trimite să-i aducă neapărat capul *Medusei, una dintre *Gorgone. Gorgonele şi surorile lor *Graiai locuind pe ţărmul Oceanului Occidental, P. întreprinde o lungă călătorie, călăuzit de *Hermes şi de *Athena. Ajuns la destinaţie, smulge unicul ochi şi unicul dinte al celor trei Graiai, şantajându-le astfel pentru obţinerea unei călăuze până la *Nimfele care îi vor da sandalele înaripate, tolba si coiful lui *Hades (o *căciulă fermecată, făcând invizibil pe purtător); echipat astfel şi înamiat de Hermes cu o sabie ascuţită, P. ajunge când Gorgonele dorm şi retează capul Medusei, privindu-1 (spre a evita uitătura ei ucigaşă) indirect, prin scutul reflectant al zeiţei Athena, ţinut de ea ca *oglindă în faţa eroului; după aceea, cu capul Medusei în tolba magică, urmărit de cele două Gorgone rămase, pleacă în Etiopia, unde o eliberează pe *Andromede din paza unui monstru destinat s-o devoreze şi se însoară cu ea; capul Medusei, purtat în această călătorie, îl debarasează de mai mulţi inamici (monstrul paznic, după aceea tatăl Andromedei: regele Kepheus şi în fine Polydektes, tiranul ins. Seriphos, pe care-1 împietreşte cu tot cu insula); apoi acest cap monstruos îi este dăruit ca omagiu zeiţei Athena, care şi-l fixează ca emblemă pe scut. în timpul unor întreceri sportive, aruncând discul, P. îl nimereşte fără să ştie pe regele Akrisios, aflat printre spectatori, şi îi provoacă moartea subită, împlinind astfel prezicerea oracolului, el renunţă la tronul bunicului său şi face un schimb de domnie cu vărul său, ca să părăsească Argosul şi să se stabilească în Tirynth. § E. S. Hartland. The Legend of Perseus. London. 1894-1896; E. Langlotz; Perseus. Heidelberg. 1951 Perşembe-kari (Joi-nevasta) *§pirit feminin în mitologia populară turcă. P.-k. vizitează casele oamenilor, în ajunul *sărbătorilor musulmane, veghind ca nici o femeie să nu toarcă în astfel de zile, vinovatele fiind pedepsite în mai multe moduri de tortură (de ex., prin aruncarea femeii culpabile într-un cazan în clocot); există şi o variantă: (farşamba-karlsi (Miercuri-baba); probabil sursa parţială a personajului *Joimăriţa din * mitologia românească, modelul fiind însă adaptat la Joia Mare din *calendarul creştin. Perun (slav. rrbptfHT> - Cei care loveşte; rus arhaic ncpyHT> - fulger, trăsnet; probabil un epitet înlocuind numele originar, întâi evitat, apoi pierdut) Zeul panslav f—» mitologie slavă) al fulgerelor şi al tunetului sau în genere al furtunii cu trăsnete, adorat de mai multe ramuri slave (Perun [flep\ ii] la ruşi, la care devine în sec. XI-XII protectorul oficial al knejilor, Pîrin sau Perunovet la bulgari). *Cultul lui P. s-a impus mai ales începând din sec. VI, în aria răsăriteană, iar de la domnia primilor kneji ruşi, devenind zeu principal şi divinitatea protectoare a războiului, ocrotitorul semănăturilor şi unicul stăpân al lumii (invocat ca atare în Cântarea oştirii lui Igor). P. avea şi o soţie: Perkuna (cf. lituan *Perkunas), cu atribute neclare. Arborele consacrat zeului era stejarul şi i se clădeau *capişti sau chiar *temple în pădurile de stejar. Era reprezentat adesea în statui antropomorfe de lemn, însă cu 4 capete; de obicei, zeul ţine în mâna dreaptă un corn de băut, iar în stânga un arc. La Novgorod ar fi existat o mare statuie de lemn, zeul purtând în mână un meteorit; în fata statuii ardea un foc viu (—> focul), întreţinut fără întrerupere cu lemne de stejar (după o tradiţie, neglijenţa paznicilor focului era pedepsită cu 495 PHALLOS moartea). De la introducerea *creştinismului, principalele atribute meteorologice ale zeului trec asupra sf. Ilie (căruia popular i se spune simplu: II ia - cf. * Sânţi lie) şi în primul rând barba zeului, în care era inclusă forţa lui de mânuitor fără greş al trăsnetelor. Dar arma esenţială a lui P. era considerată orice piatră meteoritică (polon, kamien piorunowy). în Rusia kieviană, P. era adorat ca zeu suprem. Totuşi, în unele scrieri din Rusia precreştină se credea că sunt „mai mulţi Peruni“, ceea ce duce la presupunerea că zeul avea ipostaze variabile, îndeosebi în raport cu anotimpurile. § A. Gieysztor, Sprawcct Piortmow vr mitologii slowiariskie (în Ars historica, Poznan, 1976) peştera Ca şi * labirintul, p. face parte, mitologic şi cultual, din lumea subpământeană (lumea a treia), iar labirintul natural nu este altceva decât un şir de grote speologice comunicante. Refugii temporare pentru oameni şi animale, peşterile au devenit, din preistoria timpurie, locaşuri de *cult magic şi sanctuare iconografice (—> sanctuare rupestre) sau chiar cripte funerare naturale. Una din cele mai vechi este grota cultuală din Lourdes (Franţa), respectată şi azi, chiar dacă demersul religios e acum altul; numeroase grote sau formaţiuni labirintice de grote au servit drept sedii de reprezentări totemice şi chiar *altare liturgice: Altamira în Spania, Lascaux în Franţa, Tassili în Sahara. în aproximativ aceeaşi categorie se poate clasifica şi celebrul andreon al lui *Zamolxis, probabil un sistem de peşteri adaptate şi dispunând de două ieşiri. P. figurează în mai multe vechi *religii ca loc sacru: în *shintoism, marea zeiţă solară japoneză *Amaterasu e închisă temporar într-o grotă cerească; tot într-o grotă, însă terestră, se naşte zeul *Mithra, adorat de *zoro-astrism. Folclorul mitologic consideră p. fie un sediu al forţelor malefice (zeităţi infernale, *draci, *dragoni, *balauri), fie un loc de adăpostire a comorilor magice, fie o intrare în * Infern, fie un loc strategic frecventat de eroi (de ex. *Făt-Frumos). în legătură cu cele mai multe peşteri din lume, circulă în folclor numeroase *legende şi *superstitii. Aşa-numitul „mit al peşterii“, povestit de *Platon (Republica, VII), este însă numai o alegorie filosofică asupra limitelor existenţei umane: un grup de prizonieri înlănţuiţi într-o peşteră, cu faţa la perete, luminaţi de un foc depărtat din spate, iau drept realităţi umbrele fiinţelor si obiectelor venind dinspre gura peşterii. Peta (lat. petere - a cere, a ruga) Zeiţă din *mitologia romană, care asigură împîinirea rugăminţilor şi a oricăror *rugăciuni şi îi sprijină pe cei ce îşi declară cu stăruinţă dorinţele. Phaethon (grec Oaedoov; orfism), în ritualurile dionisiace emblema falică era purtată în fruntea procesiunii şi urmată imediat de aşa-numitul ithyphalli: un trup de bărbat îmbrăcat femeieşte. ~ Culte similare regăsim în Egipt (unde zeul falie prin excelenţă era *Min, semnificaţia lui vizând în primul rând fertilitatea agrară), in India (unde simbolul organului masculin, *lihga, reprezenta de fapt forţa generatoare a zeului *Q!ivâ) etc. Phanes (grec. Oavr|<; - Cei ce se arată; nporuo-yovog; lat. Primigenius - Primul născut) Zeul luminii, în * mitologia greacă. în varianta orfică orfism) a *cosmogoniei greceşti este zeul primordial, identificabil cu *Soarele, uneori cu Iubirea (*Eros). Născându-se din oul cosmic dintru început (—> oul primordial), Ph. este o divinitate hermafrodită sau un zeu asexuat (Imnuri orfice, VI, 1); *miturile greceşti îl consideră principiu al luminii şi al creaţiei: creatorul *cerului (*Uranos), al *pământului (*Gaia), al soarelui (*Helios) si al *lunii (*Artemis), iar printre epitetele sale figurează: Eros (dragostea), Erikepaios (primăvara, renaşterea). Era reprezentat de obicei ca gigantică *albină cerească zburând cu aripi de aur şi făcând să vibreze cerul cu zumzetul ei puternic. Dar deopotrivă Ph. era socotit *Şarpele primordial -- un şarpe cu cap taurin şi cu aripi de aur, conţinând în corpul său germen ii tuturor zeilor şi lucrurilor; în această ipostază a sa, Ph. are de obicei de fapt 4 capete care corespund anotimpurilor zodiacale (—> zodiac): Berbecul (*Zeus) -primăvara, Leul (Helios) - vara, Dragonul (*Hades) - toamna, Taurul (*Dionysos) - iama. Phaon Luntraş bătrân din Lesbos, în *mitologia greacă, prefăcut cu ajutorul unei licori magice (—> magie) în bărbat tânăr, de către zeiţa *Aphrodite, ca răsplată pentru că o trecuse peste mare fără s-o întrebe cine este şi fără să-i ceară plata transportului. După un *mit complementar (probabil din surse literare), în această a doua ipostază a sa, Ph. a stârnit dragostea poetei Sappho (care era însă personaj istoric); respinsă de el, poeta s-a sinucis. Phlegethon (Arzătorul’); Pyriphlcgethon (grec. nupi(pAey 80G)V - Cel arzând ca focul) Râu de foc lichid (—> focul), în *mitologia greacă, ce curge prin * Infern, fiind afluent al fluviului infernal *Aheron. Phobos Zeu arhaic al fugii înspăimântate, al panicii produse de frică, în *mitologia greacă; în Sparta, i se aduceau lui Ph. *sacrificii. Phoenix; Phoinix (grec. cpoîui? - curmal; purpuriu; fenician) Pasăre alegorică din *mitologia greacă, având însuşirea de a se autoincendia periodic şi a se regenera apoi din propria cenuşă (în unele variante, doar calitatea unei deosebite longevităţi), socotită totodată şi pasăre oraculară (—> oracole). După descrierea lui Herodot (Istorii, II, 73), Ph. are pene aurii şi roşii şi apare în Egipt o dată la 500 de ani, când îi moare tatăl: „pornind din Arabia, îşi transportă tatăl, învelit în smirnă, până la Templul Soarelui, unde îl înmormântează. Şi îl cară astfel: întâi face din smirnă un ou atât de mare cât îl poate duce; apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După această probă, îşi bagă tatăl înăuntru după ce mai înainte a scobit oul, după aceea astupă tot cu smirnă gaura prin care şi-a introdus tatăl în ou. Chiar şi cu pasărea-tată înăuntru, greutatea oului nu se schimbă“ După 5 secole, Tacitus {Anale, VI, 28), afirmând că un Ph. ar fi apărut în Egipt sub consulatul lui P. Fabius şi L. Vitellius, iar alţi phoenicşi sub Sesostris, Amasis şi Ptolemeu ' III, subliniază consacrarea solară a acestei păsări. Claudius Claudianus {Idile, I, Phoenix) descrie Ph. într-un portret aspectual: „Ochii săi scânteiază de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roşie al cărei vârf luceşte ca o stea şi revarsă în întunericul fiopţii o lumină senină, picioarele îi sunt roşii ca purpura de Tyr, un cerc de azur îi învăluie aripile, iar partea superioară îi e împodobită cu pene aurii“. Variante cu similitudine vagă există şi în alte mitologii, unele nefiind probabil însă decât nişte coincidenţe aleatoare. Varianta din *Biblie pare a nu prezenta certitudine în identificarea cu Ph. sau este numai efectul înrâuririi de vecinătate târzie a unor zone : mitologice: „Mă voi sfârşi la cuibul meu şi ca [pasărea] khôl voi înmulţi zilele mele“ (V. T., Iov, XXIX, 18). *Septuaginta traduce khôl prin Phoinix, dar după unii ebraişti khôl (Tin) - nisip; alţi cercetători au presupus o similitudine cu pasărea *Garuda din * mitologia vedică; dar mult mai aproape pare a fi tipul de fenicşi-pereche din *mitologia chineză - *fenghuang: „în munţii cereşti este o pasăre fermecată, arătând ca un sac galben, însă roşie ca focul, cu sase picioare şi patru aripi; nu i se poate zări nici chipul, nu i se văd nici ochii, dar ea ştie să cânte şi să danseze“ (*Shan hai jing). Ca aspect esenţial, toate aceste tipuri de Ph. sunt un fel de „păsări măiestre“ (—> Pasărea Măiastră)\ totuşi, *mitul grec, mai complex şi mai enigmatic, este mai mult decât o alegorie. Deşi mitului despre Ph. nu i se poate stabili o sursă de irppuls în realitatea istorică autentificată documentar sau în mediul natural, unii cercetători, dintr-un excesiv pragmatism euhemerişt (—> euhemerism), au mers până la absurd (ca Émile Jacob), identificând misterioasa pasăre cu o specie de stârc. Phoibe *Titanidă din *mitologia greacă, una dintre cele 6 fiice ale cuplului *Gaia - *Uranos, soţia *Titanului *Koios şi mama zeiţei *Leto. în epocile târzii, rămâne un simplu epitet al zeiţei * Art emis. 497 PILNITIS Phoibos (grec. cpoîpoq - limpede, strălucitor, străveziu; lat. Phoebus). Supranume al zeului *Apollon, din *mitologia greacă, atunci când era adorat ca divinitate solară: Phoibos Apollon. Phorkys (lat. Phorcus) Zeu marin al generaţiei preolimpiene, în *mitologia greacă, fiul cuplului *Pontos - *Gaia şi tatăl *Gorgonelor. Phrixos Fiul basileului beoţian Athamas şi al norului *Nephele în * mitologia greacă; persecutat, împreună cu sora sa * Helle, de mama lor vitregă *Ino, care le plănuise moartea, au fugit de acasă amândoi călare pe un berbec înaripat, luând şi lâna de aur dăruită de mama lor adevărată, Nephele; din cauza vitezei de zbor, Helle ameţeşte şi cade de pe berbec în mare, înecându-se în locul numit apoi Hellespontos (strâmtoarea Dardanele). Ph. ajunge în *Colhida, sacrifică berbecul, iar lâna (de fapt, blana animalului) o dăruieşte regelui colh; de aici încolo, blana va fi păzită de un *dragon pururi neadormit. *Mitul berbecului cu lâna de aur, după Diodor din Sicilia, s-ar fi născut din faptul că unele corăbii aveau la proră un cap de berbec, sculptat în lemn, iar *moartea prin prăbuşire a surorii Helle s-ar explica prin faptul că fata, suferind de rău de mare, a căzut în apă când s-a aplecat peste bord. Explicaţiile sunt însă naive. (—> Argonauţi) Piază In *superstiţia folclorică românească, de obicei o dualitate nefastă şi fastă: Piaza rea şi Piaza bună; e atestată şi forma plurală, deşi mai rară: pieze („fata cu pieze rele“). ~ Piaza rea „Duhul rău al nenorocului“ (Tudor Pamfile), întrupat într-o fiinţă sau într-un obiect (om, animal, piatră etc.); poate distruge într-o zi tot ce a adus norocul timp îndelungat. „Prin deasa repeţire a pagubelor se cunoaşte că la casa unui om s-a încuibat Piaza rea“ (T*. Pamfile, Mitologie românească, I Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 94). Atributele P.r. sunt descrise unitar în folclor, dar sunt variabile apariţiile ei materializate, în funcţie de specificul zonelor etnografice: întrupându-se de obicei dintr-un ou care a fost utilizat drept cuibar, ea devine şarpe, câine negru, pisică neagră, găină cu cobe sau cântând coco-şeşte, om, pasăre, casă, haină. P.r. universală este cucuveaua, în acest caz având şi atribut oracular nefast. Fabulaţia basmelor, mecanismul de formare al superstiţiilor şi anumite influente cu subiect apocaliptic, fie auzite la *biserică, fie difuzate de *sectele cu doctrine escatologice, au jucat un rol formativ în compunerea unor pseudomituri generalizate asupra unei clase aparte de pieze rele: păsările numite „eghipturoaice“, urmărind nimicirea pământului; păsările cu cioc de fier care vor năpădi lumea la sfârşitul veacului. Ca regulă generală, P.r. se stabileşte acolo unde oamenii sau casele lor sunt sub dominaţia sărăciei; pot exista şi pieze rele „teritoriale“, stăpânind, de ex., un sat întreg, chiar o zonă mai vastă. Singurul antidot împotriva acţiunii P.r. este purtarea neîntreruptă a unei bucăţi dintr-o frânghie de spânzurat. ~ Piaza bună este un *geniu bun al omului şi apare adesea încorporată în *Şarpele casei, dar şi în câinele pripăşit, în pasărea de pripas, în banul găsit, chiar în omul străin pripăşit pe lângă casa cuiva. Picus Vechi zeu italic cu atribute campestre, dar şi profetice, asemănător cu *Faunus, cu care la un moment dat *mitologia romană îl şi identifică. După *Ovidius {Metamorfoze, XIV, v. 372), respingând dragostea propusă de vrăjitoarea *Kirke, P. a fost prefăcut de ea în ciocănitoare (lat. picus -ciocănitoare, pasăre pe care romanii o considerau oraculară; —> oracole). O variantă afirmă că fiul lui P. a fost legendarul rege Latinus. Zeul P. era reprezentat mai frecvent purtând tunica scurtă (tra-bea), un veşmânt regal şi augural, apoi şi consular. Pietas Zeiţă personificând respectul evlavios, cucernicia faţă de zei, în *mitologia romană; totodată, P. garanta exercitarea corectă a obligaţiilor fiecărui credincios în ce priveşte * ritualurile religioase. P. era şi *simbolul virtuţii morale a împăraţilor romani. pietism (lat. pietas - virtute, evlavie, justiţie divină) Curent ascetic (—» ascetism) apărut în cadrul *creştinismului, existent încă la calvinişti (-» Jean Calvin), dar dezvoltat sub acest nume în apecial în lutheranism (—> Martin Luther), iar apoi extins si asupra unor grupuri de credincioşi laici. Tipul cfe asceză al p. a predicat refuzul plăcerilor vieţii, respingând chiar teatrul şi muzica, credincioşii consacraţi p. ducând un trai supus unei discipline şi modestii riguroase şi exagerate în ce priveşte hrana, vestimentaţia, confortul. Printre fondatorii p. de coloratură lutherană, mai important a fost Ph. J. Spăner (în lucrarea Pia desideria, 1675). La început, p. nu avea un caracter teologic evident, căci urmărea îndeosebi practica religioasă, mai ales în următoarele 3 sensuri: 1) primatul trăirii emoţionale, al legăturii personale între credincios şi *Dumnezeu (ca o replică la raţionalismul *teologiei oficiale), de aici derivând şi un *cult al simţurilor; 2) respectarea practică a moralei creştine; 3) întoarcerea la principiul iniţial al lui Luther: „sfinţenia universală“. Mai târziu, p. devine dogmatic, acordând credit numai teologiei celor „renăscuţi“ (întrucât, pe lângă *botez, era obligatorie şi „renaşterea personală“). în doctrina p. se poate remarca o înclinaţie discretă spre *milenarism. Sub raport cultural, cu ecouri la Herder şi la Goethe, p. a deschis calea romantismului german (de ex. Novalis). Una dintre virtuţile morale de bază pe care pietiştii le respectă fără concesii este grija omului de a fi păstrător al lucrurilor si econom (economia fiind acceptată chiar şi în forma zgârceniei). § K. S. Pinson, Pietism as a Factor in the Rise of German Naţionalism, New York, 1934 Pilnitis Zeu al belşugului, în mitologia vechilor letoni ■(—> mitologie baltică), adorat odinioară şi în Prusia. PILUMNUS SI PICUMNUS 9 498 Pilumnus şi Picumnus Vechi zei italici, preluaţi de *mitologia romană; erau socotiţi fraţi şi ocroteau, împreună, pe femeile însărcinate, iar după naştere pe pruncii acestora, însă mai ales câmpurile şi agricultura. Picumnus avea şi epitetul Stercutus, ’întrucât era considerat inventatorul îngrăşămintelor cu bălegar pentru ogoare (lat. stercus - bălegar). Lui Pilumnus (care era venerat îndeosebi ca protector al caselor şi al pruncilor) i se atribuia inventarea maiului (pilum) de pisat boabele de grâu; era considerat strămoşul regelui rutul Tumus (adversarul lui *Aeneas); potrivit unei variante romane, Pilumnus era însurat cu *Danae, fiica regelui Akrisios care o aruncase în mare, închisă într-o ladă, valurile aducând-o pe un ţărm din Latium, unde a descoperit-o zeul; (în varianta originară, din *mitologia greacă, lada acostează pe ins. Seriphos, guvernată de basileul Polydektes). Pindar Poet liric grec (518-438 î.e.n.) şi, în sens antic, un teolog (—> teologie), din a cărui operă, în mare parte pierdută, au rămas Epiniciile (ode triumfale), aproape integral. Excelent cunoscător al *mitologiei, P. utilizează adesea variante sau chiar *mituri neregăsite în sursele homerice sau hesiodice (—> Homer, Hesiod, mitologie greacă); astfel, Oda IV Pythică, povestind mitul argonautic (—> Argonauţi) şi întoarcerea lui *lason, comunică numeroase date suplimentare fată de tradiţia mitică generală. Deşi* poet profund reiigios şi autor al unei opere pline’ de repovestiri de mituri, de aluzii şi comparaţii mitologice, P. refuză mitul ca document, considerându-l poveste născocită: „Multe sunt de mirare în lume. / Şi graiul de om întrece adevărul. / Mituri plăsmuite din multe minciuni / ne înşeală“ (Olimpice, I, 28). în genul liricii corale, în care a excelat, P. întreţese o teologie a sa, prin care narează mituri, dar totodată face ordine în propria lui gândire asupra *zeilor şi asupra raportului om-divinitate; această gândire teologică a poetului, influenţată parţial şi de teologia orfico-pitagoreică (—> orfism, fiytha-goras), se întemeiază îndeosebi pe conceptul apollinic moral al măsurii: Mr|5ev ayav - Nimic peste măsură (Ne quid nimis, în traducerea latină a comediografului Terentius), expresie atribuită fie lui Kilon din Lacedemona, fie pitagoreicilor, sau pe principiul ultimei limite (Nec plus ultra -nedepăşirea simbolică a hotarului extrem, de ex. *Coloanele lui Herakles). Deşi - - pentru P. - lumea umană este integral dependentă de lumea zeilor, ea este delimitată strict de lumea zeilor astfel încât o intruziune a omului în aria divină este un *păcat (hybris) greu şi, fireşte, justitiabil, în atari situaţii intervenind neîndupfecata *bike. în Nemeica Vi (v. 1-7) această delimitare riguroasă a celor două arii este sintetizată perfect, ca într-un canon teologic: „Stirpe de oameni, stirpe de zei, aceeaşi maică [Gaia] ne-a dat şi unora şi altora suflare; dar o putere deosebită în toate ne desparte, încât aceasta [stirpea omenească] este nimicnicie, în timp ce pururi neclintit sălaş stă cerul de aramă. Noi ne apropiem de nemuritori prin spiritul înalt şi prin făptură, chiar dacă nu zărim desluşit nici ziua, nici noaptea calea pe care ne-a hărăzit-o Soarta“. Aşadar, suprema răsplată umană (de ex., cununa de învingător la întrecerile sportive) este şi ultima limită „spre care poate năzui un muritor“ (Pythica X), poetul teolog sfatuindu-şi eroul întrecerilor: „Nu tinde să ajungi asemeni lui Zeus“ (Isthmica V); iar din acest precept decurg şi limitele posibile ale *rugăciunii pindarice: „Cuvine-se să cerem de la zei doar cele meritate de fiinţe muritoare“ - şi mai ales: „O suflete, să nu râvneşti la viaţa în nemurire, dar străduie-te să împlineşti până la sfârşit tot ce a împlini e cu putinţă“ (Pythica III, v. 59-62). P. era un teolog călăuzit de o profundă evlavie: „Se cuvine ca omul să vorbească frumos despre zei“ (Olimpica /, v. 35). După unii exegeţi, teologia pindarică are o structură arhaică, potrivit căreia condiţia umană este supusă total voinţei divine: „De la zei purced toate darurile care generează virtuţile muritorilor“. Mai mult, se întrevede tendinţa de unificare a divinului într-un summum cosmic: „Ce e divinitatea**- Ea este Totul!“ (fragm. 23). § Pindarus. Pars prior: Epinicia, Lipsiae. in aedibus B. C. Teubneri. 1959; Pars altera: Fragmenta, Lipsiae (ibid.), 1964; edidit Bruno Snell; Pindar, Ode I, Bucureşti, 1974; Ode II, Pythianice. Bucureşti. 1975; Ode III. Nemeene, Isthmianice şi Fragmente, Bucureşti, 1977 (trad. rom. loan Alexandru) Pinga Zeiţă eschimosă a *pământului (—> mitologiile triburilor polarej, care supraveghează totodată iniţierea viitorilor *şamani > Angekok), trimiţând fiecăruia un *spirit în forma unei femei frumoase, albe, care le apare tinerilor discipoli fie în vis, fie în halucinaţia, provocată de frig şi foame, în cursul iniţierii; după terminarea ciclului iniţiatic, tot P. îl învesteşte pe novice cu puterile magice (—> magie) care vor face din el un angekok. piramide Construcţii antice de piatră (reproducând, în suprafeţe netede sau în trepte, corpul geometric respectiv), folosite în primul rând ca adăposturi funerare, ca mausolee (—> funeralii)9 în Egiptul faraonic, pe teritoriul unor civilizaţii americane precolumbiene (mai ales maya), in enigmatica civilizaţie a guanchilor din ins. Canare si, într-o măsură, în Mesopotamia (acolo, sub forma modificată de *ziggurat, utilizată îndeosebi în construcţia *templelor). •Piramidele ca incinte sepulcrale ~ Egipt Piramida egipteană (mer) îşi are originea în movilele de nisip ce acopereau mormintele din epoca predinastică. Prima p. funerară, clădită de *Imhotep pentru faraonul Djeser (2800 î.e.n.), fondatorul dinastiei III, la Saqqarah, este în trepte, ca şi următoarele, mai mici (ca a faraonului Sekhemkhet, cu sarcofagul gol). Printre cele mai importante: grupul de 3 p. de la Giseh, ale 499 PISICA faraonilor Hufu (Keops), din dinastia IV - 2650 î.e.n. (înălţimea 146,60 m, latura 230,90 m), Haefré (Kephren) - 2620 î.e.n. (143 x 215 m), Menkauré (Mykerinos) - 2600 î.e.n. (66,40 x 108 m). Forma piramidală, pe lângă avantajul stabilităţii în durate lungi (blocurile se susţin prin greutate proprie şi prin şlefuire maximă, fără mortar), conţine şi un simbolism al sepulturii. P. în trepte simbolizau scara pe care faraonul defunct urma să ajungă până la zeul solar *Ré; cele de formă geometrică pură se presupune că simbolizau razele solare căzând printr-o spărtură de nori. Toate p. egiptene erau prevăzute cu tot ce se credea necesar vieţii postume (în ipostază de *Ka) a defunctului regal, de la podoabe şi arme la alimente şi sclavi, deşi sarcofagele găsite goale *(ca şi al lui Hufu) nu par să fi adăpostit într-o anume epocă vreun cadavru mumificat. Construcţia, cu galerii, săli subterane, depozite, scări, era derutantă pentru intruşi, cea mai dificil de găsit fiind intrarea în camera funerară, blocată şi tencuită. ~ Mexic, Peru Piramidele precolumbiene sunt în trepte, adesea trunchiuri de piramidă, susţinând pe platforme vaste de obicei temple; această tradiţie, iniţiată de tolteci, a fost dezvoltată în ariile maya şi nahuatlă (în special aztecă). Principalele construcţii; p. lui Kukulkan din Chichen-Itza (înălţimea 24 m, 9 trepte), p. din Uxmal (30 m), marea p. toltecă de la Cholula, cu baza dublă faţă de p. lui Hufu (înălţimea 77 m, latura bazei 440 m), p. protonahuatlă a Soarelui, din Teotihuacan (înălţimea 67 m, baza 250 x 240 m), p. Lunii din acelaşi oraş (înălţimea 42 m). Singura găsită cu sarcofagul gol: p. de la *Palenque. «Piramidele ca depozite i n i ţ i a t i c e Problema e foarte controversată. O aşa-numită disciplină a piramidologiei, iniţiată în 1850 de matematicianul John Taylor si dezvoltată de astronomul G. Piazzi Smith şi de arheologul W. M. Flinders Petrie, contestată de o parte dintre egiptologi, a fost reluată cu mai mult discernământ şi cu prudenţă de prof. André Pochan şi aplicată marii p. a lui Keops (numită de egipteni, simbolic, Orizontul luminos al lui Hufu). Despre cunoştinţele matematice egiptene în raport cu piramidefe există referinţe la Herodot, Diodor din Sicilia, Plinius cel Bătrân si la autorii arabi Maqrizi, Mashudi, medicul AÎi ben Radwan el-Kodaî s.a. Piramida lui Keops fusese complet placată, plină de inscripţii exterioare ulterior dispărute; aproape singurele surse scrise originale - Textele Piramidelor, Textele Sarcofagelor, * Cartea Morţilor - dau putinţa de a se deduce conţinutul amplu, îndeosebi mitologic, al acelor numeroase inscripţii; după Mashudi (957 î.e.n.), Hufu ceruse preoţilor egipteni „să depună înăuntru suma înţelepciunii lor“. Dacă atari ipoteze au acoperire, colaborarea între tradiţiile mitice şi observaţiile ştiinţifice din cadrul religiei egiptene, deductibilă şi din alte surse, s-ar putea la un moment dat verifica şi confirma. Din recalcularea dimensiunilor p. lui Hufu s-ar fi dedus numărul n cu aproximaţie mai aproape de valoarea modernă decât la Thaïes din Milet, „triunghiul de aur“ al lui *Pythagoras, anumite valori geodezice (cotul piramidal, care ar fi a zecea milioana parte din raza polară a Pământului, orientarea feţelor exact spre cele 4 puncte cardinale, amplasarea construcţiei la intersecţia paralelei 30°N cu meridianul 31°7’E care ar fi meridianul 0° ideal, împărţind egal uscatul terestru), valori astronomice (cunoscând, se pare, mişcarea de precesie, constructorii au orientat axa coridorului descendent spre steaua Alpha Draconis - în 2170 î.e.n., stea polară, iar suma diagonalelor bazei ar da durata precesiei echinocţiilor, după cum înălţimea p., înmulţită cu un miliard, ar egala distanţa Pământ - Soare). Cert e că p. lui Hufu era un cadran solar perfect cu dublă funcţie: ceasornic şi *calendar. Dar A. Pochan respinge ipoteza orientării spre Alpha Draconis, susţinând că această p. a fost construită în 4800 î.e.n., steaua polară de atunci fiind mai curând Canopus. Acelaşi autor presupune: „Dacă există real camera lui Herodot la 58 metri sub soclul piramidei, e cazul să credem că este încă neviolată, fiind ocrotită de apele Nilului conduse prin canalul său subteran“ şi că în acea sală sepulcrală s-ar afla testamentul autentic al cunoştinţelor egiptene. E cert că, aşa cum scria Ammianus Marcellinus, „piramida îşi soarbe umbra“ la amiaza echinocţiului, simbolizând relaţia directă între omul egiptean şi zeul solar *Ré. P. aveau un triplu rol: l) ezoteric (alături de mumia faraonului defunct Hufu, dormea drogat în alt sarcofag viitorul rege Haefré cât timp Ka trecea din trupul mort în cel viu, în a treia naştere -iniţiatică); 2) de calcul real (deducând poate dimensiunea globului terestru, rotunjimea şi meridianul fixau echinocţiile şi solstiţiile, deci amiaza solară reală); 3) de măsurare a *timpului (calendarul egiptean fiind bazat pe raportul de simultaneitate între prima rază solară şi răsăritul stelei Sothis (Sirius) a zeiţei *Isis). § L. V. Grinsell, Egyptian pyramide, Gloucester, 1947; André Pochan, L ’Enigme de la Grande Pyramide, Paris, 1971 Pishaisha Munte fabulos, consacrat în *miturile hittite unei activităţi feminine (probabil *Ishtar); deşi mitografiile îl asociază adesea Libanului, e nefocalizabil geografic. pisica Domesticită se pare prima dată în Egipt (mil. III—II î.e.n.), iar în Europa abia în sec. I e.n., pisica (felis domestica), din cauza privirii sale fosforescente şi a vieţii erotice nocturne, a fost adesea asociată cu *magia, cu *Luna, îndeobşte cu tainele nopţii. ~ în Egipt, afară de sacralizarea anonimă a acestui animal şi de zeiţa secundară *Mafdet (Doamna Palatului Vieţii), era venerată Zeiţa-pisică de prim rang *Bastet (Ubasti), numită de greci Bubastis (Cu-cap-felin); consacrată zeiţei PISICA 500 Lunii şi adorată ca specie, orice p. era mumificată după *moarte şi îngropată în cimitire speciale, construite în marginea de apus a oraşelor şi alcătuite din numeroase încăperi largi de cărămidă; iar uciderea, chiar accidentală, a unei p. era pedepsită cu moartea. Zeul solar suprem *Ri, fratele zeiţei Bastet, când îl ucide pe şarpele *Apophis, e reprezentat în ipostaza de „Motan în flăcări“. Herodot relatează: „Când se întâmplă vreun incendiu, cu pisicile se petrec lucruri nefireşti: egiptenii, aşezându-se din loc în loc, păzesc pisicile, fără să le pese că arde ce s-a aprins. Dar pisicile, strecurându-li-se printre picioare sau sărind peste oameni, se aruncă în foc. Asemenea întâmplare aduce mare jale printre egipteni. [...] Pisicile moarte sunt duse în oraşul Bubastis, în locaşuri sfinte, unde sunt îngropate după ce au fost îmbălsămate.“ (Istorii, II, 66-67). Un desen din * Cartea Morţilor (XVII), reprezentând pe Ré „Motanul în flăcări“ (roşu intens) care taie cu un cuţit capul * dragonului Apophis (verde), e însoţit de textul: „eu sunt acest mare Motan care s-a luptat în noaptea bătăliei, în ziua distrugerii duşmanilor Atottiitorului“. Grija pentru sănătatea sacră a p. s-a reflectat în numeroase *descântece şi *rugăciuni; un ciclu în 7 invocaţii e consacrat p. înţepate de scorpion, iar termenii sunt de pură adoraţie si de magie medicală: „O, Ré, vino aici la fiica ta! Scorpionul a înţepat-o pe un drum singuratic. Plânsul ei pe care l-ai auzit călătorind pătrunde până în cer. Otrava a intrat în trupul ei şi i-a străbătut carnea. împotriva [otrăvii] ea s-a slujit de gura sa, dar iată, otrava i-a rămas în trup. Vino aici, cu însuşirile tale, cu puterea ta grozavă, cu dogoarea sângelui tău! Ia seama, otrava se căzneşte să se ascundă din faţa ta! [...] O, pisică al cărei cap este al lui Ré, stăpânul celor două ţări [...] O, pisică, ai cărei ochi sunt ochiul stăpânuîui ochiului divin, al aceluia care luminează cu ochiul său cele două ţări şi face să-i sclipească faţa pe drumul din beznă! O, pisică, al cărei nas este [nasul] lui Thot [...], ale cărei urechi sunt urechile stăpânului universului care aude vocea oricui [...], a cărei gură este gura lui Atum [...], a cărei inimă este inima lui Fthâ [Ptah]! El va descotorosi inima ta de nenorocita otravă, oricare ţi-ar fi mădularul în care se află ea“ etc., iar în final: „Otravă ticăloasă care eşti într-un mădular al acestei pisici înţepate, ieşi afară spre pământ!“ (Stela lui Metternich, text 8, sec. IV î.e.n.,; apud François Lexa, La Magie dans l’Egypte Antique, II, Paris, 1925, p. 68-69). ~ în *mitologia scandinavă, zeiţa *Frigg (soţia lui *Odhinn) călătoreşte într-o. căruţă trasă de 2 pisici albe. - Motanul e prezent în uneîe episoade din *mitologia celtică, mai ales în ciclul arthurian (cf. regele * Arthur), dar probabil prin ecou, întrucât animalul e închipuit ca o cumplită fiară vrăjitorească, de vreme ce una dintre cele mai glorioase fapte de arme ale regelui este lupta corp la corp cu un motan monstruos. - Uneori, p. este animal totemic: tribul arunta (Australia) are un zeu principal provenit dintr-un *totem felin - *Num-bakulla, iar unul din clanuri se numeşte Pisica Sălbatică. - P. e venerată ca totem şi de batacii din Sumatra, însă alte triburi de pe aceeaşi insulă, pentru a chema ploaia, aruncă în fluviu o p. neagră, pe care apoi o împroaşcă cu apă, ca s-o silească să se salveze pe mal. ~ P. e venerată în oarecare măsură şi în * islam, deoarece un verset din *Coran îi acordă un loc în *Paradis, potrivit unei tradiţii după care *Mahomed respecta acest animal până la împrejurarea de a-şi fi tăiat bucata de manta pe care adormise p. sa, spre a nu-i tulbura somnul, iar ulterior i-a dăruit însuşirea de a cădea mereu în picioare. - Europa medievală considera însă pisicile - exponente ale *Diavolului şi le asocia vrăjitoriei şi magiei negre, de unde probabil şi *superstiţia persistentă asupra caracterului nefast al exemplarelor de culoare neagră. Franţa a cunoscut în acest cadru obiceiuri dintre cele mai inumane: în Ardeni, socotite diavoli, pisicile erau spânzurate deasupra focului şi fripte de vii; în *credinţa că sunt vrăjitoare mascate sau travestiri ale Diavolului, la Paris, în Place de la Grève, un sac cu pisici viţ era legat de un par înfipt în mijlocul flăcărilor. în diferite ţări catolice (Franţa, Spania), sub * Inchiziţie, se intentau procese publice pisicilor, ca unor vrăjitoare metamorfozate, astfel că zeci de mii de animale erau condamnate solemn de tribunalele eclesiastice, apoi arse de ruguri; la Metz, în Vosgi, în Alsacia, chinurile pisicilor încântau vulgul. La Ypres (Olanda), miercuri (în a doua săptămână a *pos-tului dinainte de *Paşti) funcţiona *ritualul numit Miercurea pisicilor, când anual numeroase animale erau aruncate din turnuri (acest obicei durând până în 1860). - în România, deşi un *mit fragmentar consideră pisica o făptură făcută de *Dumnezeu ca să combată şoarecele care găureşte corabia lui *Noe, *superstiţiile rurale acuză p. de demonism şi de calitatea sa de unealtă vie a Diavolului: *dracul stă în pisică şi îi iese în chip de scântei din blană; conştiinţa folclorică defineşte p. prin viclenie, care ar fi atributul ei esenţial; în superstiţii (uneori mitizate). se comunică diverse tehnici de a folosi p. fără consecinţe nefaste; astfel, în Ţara Moţilor, există metoda de a te face invizibil; în acest scop, pe un foc din 9 feluri de lemne, se fierbe un pisoi (mâţ) negru într-o oală nouă de aramă, până nu-i rămân decât oasele goale; privindu-te în oglindă, bagi în gură câte un os până când nu te mai vezi pe tine însuţi, iar atunci ai devenit nevăzut pentru toti ceilalţi (cf. Maria Ionită, Cartea Vâlvelor, Cluj, Î982, p. 115). ~ Răspândită treptat în Asia, p. nu capătă sens mitic sau religios, după epoca egipteană, decât în Siam, unde rasa siameză (selecţionată local) este sacralizată şi dobândeşte, după informaţiile tradiţionale, investitura de paznic efectiv al comorilor din *temple. Iar în China (se pare, a doua ţară din 501 PLEISTOI istorie, după Egipt, unde e atestată domesticirea arhaică a p.), animalul e respectat din vechime, atribuindu-i-se funcţia de *apotropaion, în lupta generală contra *duhurilor rele. § Erich Tylinek, Katzen, Praga, 1964; Fernand Mery, Le guide des chats. Paris, 1973 Pizom-Gagal Sintagmă simbolică din *antropogonia quiche povestită în *Popol Vuh (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) traductibilă prin „forţa înfăşurată“ sau „măreţia înfăşurată“; există prezumţia că ar fi denumirea sacrală a mumiilor * strămoşilor primordiali: multe popoare din America precolumbiană credeau că mumiile strămoşilor conducători dispun de forţă magică (—> magie); astfel, acestea erau scoase in ajun de bătălii, pentru anihilarea puterii duşmanului. Plecând după împlinirea totală a misiunii sale pe pământ, *Balam-Quitze, în numele celor 4 bărbaţi primordiali (—> omul primordial) lasă fiilor acest *simbol magic; întrucât însă Balam-Quitze înmânează acest P.-G. el însuşi, ipoteza că ar fî fost mumia lui e infirmabilă, mai ales să Popol Vuh numeşte cu aceeaşi sintagmă si pe zeul furtunii, *Huracan. Platon Unul dintre cei mai importanţi filosofi greci (427-347 î.e.n.), discipol al lui *3ocrate şi întemeietor al şcolii filosofice numite Academia. Opera sa (compusă din Dialoguri) nu oferă putinţa stabilirii după criterii riguroase a unei concepţii mitologice, deşi filosoful citează, repovesteşte şi comentează numeroase *mituri, sugerând chiar definiri parţiale. Narând mitul homeric al împărţirii universului’ între *Zeus, *Poseidon şi *Hades, Socrate din versiunea platoniciană afirmă: „Ascultă atunci, cum se spune, o prea frumoasă poveste [mythos], pe care cred că o vei socoti ficţiune, în timp ce pentru mine este o istorisire reală“ (Gorgias, 523 a). Aici P. consideră mitul un act de *credinţă, nu de cunoaştere; alteori îi şi precizează caracterul de *simbol sau de alegorie (apare chiar expresia: „ingenios plăsmuitor de mituri“), iar astfel, miturile par utilizate doar ca mijloace poetice: „Aceste închipuiri sunt probabil cam bizare, însă arată limpede ceea ce vreau să-ţi demonstrez“. în Republica, excluzând din cetatea ideală de fapt nu pe poeţi, ci poezia care nu e capabilă „a vorbi cu raţiune în favoarea plăcerii“ (X, 607 c), aparent exclude şi miturile (chiar „dacă un înţeles simbolic susţine născocirea“), căci le socoteşte, ca şi *Xenopfianes, imorale şi vătămătoare educaţiei tineretului (referindu-se, desigur, aproape numai la miturile greceşti). Din acetstă cauză, chiar când - pe lângă numeroasele mituri citate amplu în dialoguri (Apologia, Gorgias, Charmides, Phaidros), ca mitul * androginului, P. scrie celebrele şi mult discutatele dialoguri despre *Atlantida (Kritias, Timaios), comentatorii moderni susţin că acest autor ar fi singurul care a pus în circulaţie mitul atlant; ignorând alte referinţe şi aluzii interpretabile (Ailianos, în Istorii variate, mitul nahuatl al insulei oceanice Atztlan, tradiţiile mitice din Asia despre imersiunea şi emergenţa periodică a unor continente ş.a.), confirmă teza convenţională, propusă de P. însuşi, si astfel compun portretul unui filosof născocitor de mituri alegorice; această prezumţie nu poate fi însă demonstrată. Filosoful a utilizat miturile ca pe un instrument şi ca pe o materie primă, definiţia sa fiind formală. De altfel, mai târziu (în Legile, X), opinia lui P. asupra *mitologiei ca fabulaţie devine mai moderată, fără refuzul categoric al tradiţiei incluse în mituri. Sub raport religios, P. nu a negat *zeii religiei tradiţionale, însă a cerut ca această *religie să fie purificată filosofic de ceea ce el considera a fi în ea fabulos grosolan şi imoralitate. Dar, în acelaşi timp, P. a atacat *ateismul sau pe cei care, acceptând existenţa zeilor, nu admiteau ideea că zeii conduc universul. Pentru P., întrucât orice fenomen trebuie să aibă o cauză, deci un suflet, nici universul nu poate fi considerat în afara unei cauzalităţi proprii (Legile, X, 888 e - 889 d); iar oamenii politici îndeosebi se cuvine să fie religioşi în mod conştient {op. cit., XII, 966 d). Dar reîigia lui P. e filosofică, zeii săi fiind ideile însufleţite maximal: mintea este divinitatea supremă (.Phileb, 30 c), ca sinteză a tuturor celorlalţi zei sau idei însufleţite. *Zeus este spiritul universal, adică mintea lumii, care rânduieşte tot ce există {Phaidros, 246 e) în calitate de * demiurg {Timaios, 28 c; 29 e; 34 a; 37 c; 41 a; 92 b), precum şi de suflet al lumii (.Politica, 269 e; Sofistul, 265 c), iar daimonii se află, ca treaptă intermediară, între zeul etern si omul muritor. P. admitea ideea de destin, ca formă de guvernare divină (.Phaidros, 248 b-c; Legile, X, 904 c; Gorgias, 512 e; Apologia, 33 c; Timaios, 89 c), fără să respingă ideea de liber arbitru omenesc {Legile, X, 904 b). Din această formă religioasă germinativă platoniciană, neoplatonicii îşi vor fi dezvoltat propria lor religie care, indirect, avea să influenţeze, formativ, *creştinismul. § Platon, Oeuvres complètes, 1-11, traduction nouvelle et notes par Léon Robin et M. J. Moreau, La Pléiade, Paris, 1963 [I], 1960 [11]; Platon Opere, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, I-VII, Bucureşti, 1974-1993 Pleiade Cele 7 fiice ale zeului *Apollon sau ale *Titanului * Atlas şi ale *Nimfei *Pleione, în * mitologia greacă: Alkyone, Merope, *Maia, Asterope, Taygete, Elektra, Kelaino. Deoarece au fost urmărite stăruitor prin păduri de vânătorul îndrăgostit *Orion, *Zeus le-a strămutat în *cer, împreună cu urmăritorul lor şi cu câinii lui, prefacându-i pe toţi în 3 constelaţii: Pleiadele, Orion, Câinii. pleistoi (grec. nĂeîaioi - cei mai mulţi); polistai (7toXicrcoci - întemeietori de oraşe) Termen grec, indicând un ordin preoţesc din Dacia sau o *sectă monastică (—> monahism) ai cărei membri duceau o viaţă riguros ascetică (-> PLEISTOROS 502 ascetism), după unele izvoare, comparabilă cu viaţa comunităţii ebraice a *esenienilor de la Qumran; (cf. Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, XVIII, 22). După unii istorici români, pleiştii (likz-îotoi) ar fi fost un „generic referindu-se la întreg clerul geto-dac“ (N. Gostar - V. Lica, Societatea geto-dacă, Iaşi, 1984, p. 76-77), după alţii (Ovidiu Drimba) erau anahoreţi daci, numiţi şi *ktistai. Pleistoros Zeu tracic - poate adorat şi de daci (—> mitologie dacogetică) - dar, după Herodot lIstorii, IX, 119), o divinitate a apsintienilor, după Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice XVIII, 22), zeul *sectei dace *pleistoi; diferite izvoare îl consideră zeu al războiului; i se aduceau *sacrificii umane, după Herodot (op. cit., IX, 119) - numai dintre duşmani. pleroma (grec. n: Ap p cop a - plenitudine) în înţeles religios, plenitudinea incognoscibilă care constituie ultimul temei al existenţei; termenul e frecvent îndeosebi la *gnostici, dar l-au folosit şi alţi scriitori teologici, atât la începuturile Creştinismului, cât şi în epoca modernă. O p. (după Valentinus, egiptean creştinat şi stabilit la Roma, sec. II) produce 30 de *eoni, care sunt forţele creatoare ale lumii, eonul superior dintre ele fiind *Isus Christos, martorul participant la opera genezei, ulterior custodele omenirii şi mântuitorul ei (—> mântuire); eonul inferior este *demiurgul, creator al lumii obiectuale. P.*Teilhard de Chardin consideră p. o „misterioasă sinteză“ între ceea ce e increat şi ceea ce e creat, adică o îngemănare sau o integrare, cantitativă şi calitativă, a universului în *Dumnezeu (La Parole attendue, Paris, 1940); totodată, el adaugă celor 3 mistere creştine fundamentale (creaţia, întruparea, mântuirea) un al 4-lea mister: pleromizarea - celelalte fiind 3 feţe ale acestuia (Christianisme et Evolution, Paris, 1945). Dar iniţial termenul e folosit de ap. Pavel (—> Apostoli): „Dumnezeu a binevoit să ne dezvăluie taina voinţei sale după planul pe care îl hotărîse în sine însuşi, spre întocmirea împlinirii vremurilor, ca să le adune iarăşi în Christos, toate cele din ceruri şi cele de pe pământ, în el într-unul“ (N.T., Ejfeseni, I, 9 -10). Ploutos (grec. tcAoOto<; - avere) Zeul bogăţiei şi al belşugului, în * mitologia greacă, fiul cuplului ^Demeter - Iasion (zeiţa agriculturii şi *geniul fertilităţii ogoarelor), după *Hesioa (Theo-gonia, v. 969). Este un zeu orb, orbit de *Zeus, fie (după Aristofan) pentru că distribuise bogăţiile fără să aibă în vedere meritele beneficiarilor, fie anume ca să le distribuie nepreferenţial; (această variantă e o fabulă filosofică, vrând să explice hazardul averii). Iconografia antică îl reprezintă aproape invariabil orb şi cu o pungă de bani în mână. Piutarh (Plutarhos din Haironeia) Scriitor grec (46-127), celebru mai ales ca biograf (Vieţi paralele), care şi-a consacrat o parte din operă *religiei şi, s-ar putea spune, *mitologiei comparate, fund aici un precursor. Vieţile paralele conţin numeroase relatări şi comentarii de *mituri (Numa; Romulus; Theseus ş.a.), iar teoretic, P. s-a exprimat în Despre decăderea oracolelor, Despre superstiţie (demonstrând că ^superstiţiile sunt mai dăunătoare decât *ateismul) ş.a., adesea cu atitudine inconciliantă de teolog. Ô operă importantă e Despre Isis şi Osiris, reprezentând, pe baza mânuirii unei foarte bogate informaţii din câteva zone mitologice şi religii, o analiză pertinentă a celor doi zei egipteni, în confruntare cu *mitologia greacă şi sub semnul apărării doctrinare a Cultului apollinic (—> Apollon). Vorbind despre mit ca atare, P. scrie: „Trebuie să ne slujim aşadar de mituri, nu ca de nişte judecăţi doveditoare în chip absolut, ci spre a lua din fiecare trăsăturile de asemănare ce se împacă cu gândirea noastră“ (Despre Isis şi Osiris, 58). Ca teolog, P. polemizează cu stoicii şi cu tendinţele spre *panteism. Ca filosof, el consideră materia un principiu cosmic al imperfecţiunii, în contrast cu o divinitate transcendentă; iar între divinitate şi lume, sunt mijlocitori daimonii (sau *geniile). Cu ajutorul *demonologiei sale, P., care era un filosof eclectic, totodată cultivând ideile platoniciene (—> Platon), realizează o conciliere între '-tendinţa sa spre *monoteismul filosofic şi religia tradiţiei din Hellada, construită pe eşafodajul unei mitologii politeiste (—> politeism) cu un *panteon prin excelenţă antropomorfe. Pe de altă parte, P. a fost unul dintre iniţiaţii Misterelor Dionysiace (—> Dionysos), ca de altfel şi soţia sa. Importantă, în concepţia religioasă a lui P., este viziunea unei religii universale, cu un *panteon în care variaţia geografică se manifestă numai onomastic: „Noi nu credem că zeii ar fi diferiţi la popoare diferite, că ar fi zei barbari şi zei greci, zei de la miazăzi şi zei de la miazănoapte. Nu. Tot asa cum soarele şi luna, cerul, pământul, marea le sunt comune tuturor, chiar dacă sunt numite diferit de diferite popoare, de asemenea, pentru raţiunea unică ce rânduieşte universul, pentru providenţa unică ce îl guvernează, pentru forţele subalterne aplicate tuturor lucrurilor, sunt onoruri si nume felurite la diferitele popoare, potrivit obiceiurilor înrădăcinate.“ (Despre Isis şi Osiris, 67) § D. Bassi, II pensiero morale, pedagogico, religioso di Plutarco, Firenze, 1927, Plutarque, Isis et Osiris, traduction nouvelle avec avant-propos, prolégomènes et notes par Mario Meunier, Paris, 1924; Piutarh, Vieţi paralele, studiu introductiv, traducere, notiţe introductive şi note de prof. univ. dr. docent N. I. Barbu, Bucureşti, 1-V, 1960-1971 Pluton (grec. IIAoutcûv; tcAoùtoc;- avere) Zeu din *mitologia greacă, patron al comorilor subterane, apoi - prin confundare cu *Hades (deoarece grecii, din * superstiţie, se fereau a rosti numele stăpânului infernal: Hades, Haides sau Aidoneus - Cel Nevăzut) - devine sinonimul zeului dominând peste * Infern, implicit peste bogăţiile subpământene. P., considerat fiu al cuplului *Kronos - *Rhea, este deci fratele lui *Zeus. 503 POMANĂ Podarge (grec. no5apyr|) Una dintre *Harpii, în *mitologia greacă; amintită de *Homer (Iliada, XVI, v. 150), era reprezentată ca o iapă care poate să alerge cu viteza furtunii şi care, la popas, paşte de obicei într-o luncă, unde e fecundată de *Zephyros (vântul primăverii); din această împreunare, s-au născut cei doi cai nemuritori, *Balios şi *Xanthos, ajunşi ulterior în posesia lui *Ahilleus. De altfel, atestate istoric, vestitele herghelii din Lusitania antică aveau cai iuţi şi foarte uşori, crescătorii lor răspândind credinţa, jumătate alegorică, jumătate superstiţioasă, că iepele lusitane sunt fecundate, nu de armăsari, ci de vânt. Poemul lui Ghilgamesh —> Ghilgamesh Pohjola; Pohja: Untamola Ţinut pe jumătate mitic din *mitologia finlandeză, imaginat ca tărâm nordic al ceţurilor Finlandei şi dominat de bătrâna *Louhi (după descrierea din *Kalevala); dar, totodată, P. este şi numele fecioarei simbolice (deci al unei Finlande mitice) pe care o iubeşte fierarul magician *Ilmarinen. politeism Formă de *religie constituită pe baza unui *panteon mitologic plural. Deşi se consideră că politeiste au fost mai ales religiile antice (egipteană, sumeriană, babiloniană, chineză, vedică, greacă, romană, maya, aztecă, celtică, japoneză, slavă) sau religiile triburilor primitive (în Africa, Asia, America, Oceania), totuşi p. reprezintă -făţiş sau discret - structura esenţial consecventă a tuturor religiilor, chiar a celor ce se autoconsideră monoteiste (—> monoteism), dar nu sunt decât forme teologice elaborate, religii intelectuale, care în popor nu se mai conservă aşa. Fiecare religie, încorporându-şi o mitologie, admite pe lângă zeul suprem (selectat ca divinitate unică şi globală în monoteism şi regentă în politeism), un număr variabil de divinităţi complementare, subalterne, care - indiferent de rang - prin însăşi recunoaşterea lor ca fiinţe supraumane şi supranaturale, corup parţial noţiunea de monoteism. P. a început să se constituie prin personificarea forţelor anonime de tipul *mana, într-o fază superioară a *animismului. Pollux; Polydeukes Unul dintre *Dioscuri, fratele lui *Kastor, prin mama sa *Leda, însă fiu al lui *Zeus. în tradiţia homerică, P. fusese un pugilist imbatabil. Poltergeist (germ. - stafie: Geist - *spirit). în mitologia populară germană si în ^superstiţie - ca noţiune generică - * strigoi. P. este însă un termen circulând cu sens multiplu în folclorul ariei germanice şi înglobând fenomene şi pseudo-fenomene de sursă nelămurită, de la aşa-zisele apariţii de * duhuri luminescente sau de spectre, până la mişcările oculte ale obiectelor. în stadiile primitive, când omul însufleţeşte toate manifestările naturii inclusiv propriile sale vise si halucinaţii (—> animism), această categorie cfe manifestări aparente capătă explicaţii magice. în epoca ştiinţifică modernă ele se despart în: fenomene fizice, care au căpătat explicaţii riguroase; fenomene psihopatologice; fenomene paranormale (hipnoză, telekinezie ş.a.) pe cale de a obţine explicarea logică pe baze statistice (J.B. Rhine) sau experimentale (W.FI.C. Tenhaeff, L.L. Vasiliev), în parapsihologic. § Dr. Cuenot. Cerţitudes irnitionnelles. Paris, 1967 Polyhymnia (grec. TtoAuupvoc; - bogat în imnuri); Polymnia *Muza imnurilor sacre şi în genere a poeziei religioase, în *mitologia greacă; reprezentată cu faţa ascunsă într-un văl, în atitudine de reculegere şi meditaţie, cu un sul manuscris în mână. I se atribuie inventarea lirei. Polyphemos *Ciclop pastoral antropofag, orbit de *Odysseus. Fiu al lui *Poseidon şi locuind într-o peşteră siciliană din preajma muntelui Etna, trăia în cfeplină sălbăticie, hrănindu-se de pe urma numeroaselor sale turme, dar străinii care poposeau pe insulă constituiau hrana sa aleasă. Astfel *Homer (Odisseia, IX) îi face un portret complex: deşi canibal, el bea cu plăcere lapte şi vin; este o namilă, o „dihanie“ cumplită care „nu semăna cu ceilalţi oameni ce se hrănesc cu pâine si l-ai fi crezut un vârf de munte pietros“; cfe asemeni, infatuat, P. declară: „Străine, eşti nebun ori vii din ţări îndepărtate, tu care mă îndemni să mă tem de zei si să mă feresc de mânia lor? Nouă nu ne pasă de Zeus, nici de ceilalţi zei, căci suntem mult mai tari decât dânşii!“ Prinzând pe Odysseus şi pe alţi 12 corăbieri ai săi si mâncând câte doi prizonieri zilnic, îl lasă pe ddysseus ultimul ca răsplată pentru un burduf cu vin dăruit de erou; acesta, împreună cu supravieţuitorii, profită de somnul Ciclopului şi îi arde unicul ochi cu un par aprins, după aceea fug toţi, ascunşi sub burta câte unui berbec din turma Ciclopului, căruia bolovanii aruncaţi orbeşte după fugari nu-i mai sunt de folos. pomană ^Ofrandă de tip sacrificial (—> sacrificiu), oferită la multe popoare îndeosebi în cadru ritual, religios, pentru pomenirea morţilor şi constând mai ales în alimente, băuturi, veşminte, chiar obiecte care au aparţinut defunctului ori au fost îndrăgite de el; *ritualul pomenilor e preponderent în împrejurări speciale, legate de *moarte: *funeralii, servicii religioase de comemorare (parastase) şi are, deopotrivă, o vechime foarte adâncă, până în paleolitic, şi o răspândire geografică foarte largă. ~ în India vedică funcţiona deja ritualul tyăgâ - o împărţire de daruri în cursul efectuării unui sacrificiu; ca şi grăddha - un sacrificiu indian memorial de pomenire cuvioasă a sufletelor „părinţilor răposaţi“ (pitarah; —» strămoşi) şi ritualul religios tyăgâ e însoţit de împărţirea unor cantităţi de turte sau de orez fiert. ~ In Hellada, se împărţeau asistenţei ţurtiţe cu miere. - Romanii organizau chiar ospeţe.funebre de familie, după ce erau înjunghiate, în cadrul POMONA 504 ritualului funerar, două scroafe. ~ în multe zone din Africa (de ex., în Camerun), celor veniţi să comemoreze mortul li se împarte hrana pe care o preferase el, iar o parte din ofrandă se presară pe mormânt. ~ La multe popoare creştine de *rit ortodox (greci, români, bulgari, ucraineni, ruşi) baza alimentară a pomenii constă în oferta de *colivă, însoţită de vin, alte alimente, veşminte; iar în ziua înmormântării se împart la săraci ultimele haine şi încălţări purtate de defunct. Obligativitatea p. are un substrat arhaic, în credinţa că morţii mănâncă, beau, se îmbracă şi în cealaltă lume; această *credinţă s-a filtrat în lungul vremii, astfel încât p. a devenit tot mai mult un simplu *simbol de respect sau numai un act de rutină. Pomona (lat. pomum - fruct; pl. poma - poame, fructe) Zeiţa fructelor şi livezilor, în *mitologia romană, provenind dintr-o veche divinitate italică: soţia zeului *Vertumnus sau a zeului *Picus (cf. Ovidius, Metamorfoze, XIV, v. 623). I se închinase un crîng sacru, îngrijit de un preot (*flamen). Era onorată în cadrul *sărbătorii coacerii fructelor - Pomonalia; (e posibil ca numele acestei zeiţe să fie etimonul subst. românesc *pomană). Pomul Cunoştinţei binelui şi răului; Arborele Ştiinţei Pom sirnbolfc amintit de *Bib1ie, plantat -ca şi * Pomul Vieţii - la mijlocul grădinii *Edenului: „Şi a poruncit El Yahweh lui Adam, zicând: «Din toţi pomii grădinii vei mânca, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca din el, vei muri»“ (V.T., Geneza, II, 16-17). „Atunci şarpele zise către femeie: «Nu veţi muri deloc! Dar El ştie că în ziua când veţi mânca din el, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca El, cunoscând binele şi răul!»“ După aceea are loc „înfruptarea“ perechii de *oameni primordiali, adică iniţierea lor (ibid., III, 4-5). Muîtă vreme acest *mit - în care * Talmudul identifică P.C. cu un butuc de viţă (Mishna, Sanhedrin, 70 a), întrucât viţa de vie este, în plan mitic, o plantă sapienţială - a fost interpretat cu superficialitate drept descoperirea dragostei, *Şar-pele considerându-se un simbol falie (—> culte falice). P.C. este însă un *mit complex, cuprinzând şi o alegorie a creşterii ramificate a cunoaşterii omeneşti; primul contact al perechii primordiale cu acest arbore sapienţial are drept consecinţă descoperirea conştiinţei de sine, adică depăşirea’ stării sălbatice de fiominid arcadic. Cunoscând binele şi răul, confecţionându-şi primele veşminte (şorţurile de frunze) după descoperirea ruşinii goliciunii, perechea face întâiul pas de umanizare şi civilizaţie, prin exerciţiul inteligenţei artizanale. Descoperirea inteligenţei ca instrument universal dezlănţuie represaliile: *bles-temul si izgonirea din *Paradis. Acest al 2-lea *simbol vizează sacrificiul cunoaşterii; arborele mitic *Yggdrasill (din * mitologia scandinavă) este si el un pom sapienţial din seva căruia (izvorul lui ^Mimir) absorbind înţelepciune, *Odhinn o plăteşte cu un ochi al său. Dar există în arborele biblic şi al 3-lea simbol (probabil dintr-un strat mitic mai târziu): impactul între natură şi inteligenţă, refuzul orbesc al naturii de a deveni accesibilă investigaţiei raţiunii umane, întrucât legile ei îşi serializează produsele, iar raţiunea, devenită păcat originar (—> păcat), pare un eveniment aleator care dereglează linearitatea ritmului cosmic. în fine, consecinţele suportate de perechea înfruptată la izvorul cunoaşterii sunt nu numai izgonirea şi blestemul, dar şi declaraţia îngrijorată a unei divinităţi plurale (*Elohim): „Iată omul s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul“ {V.T., Geneza, III, 22), având ca urmare al 4-lea simbol: după izgonire, porţile Edenului sunt puse sub pază (măsură bizară faţă de logica unei divinităţi atotputernice) cu sabie de foc rotitoare, încât oamenii (care deocamdată nu-şi făcuseră decât şorţuri de frunze) să nu îndrăznească a reintra în Paradisul de obârşie; aici poate exista sensul dublu, al obstacolelor în calea cunoaşterii şi al imposibilităţii întoarcerii de la civilizaţie la sălbăticie (sau dimpotrivă, din exilul terestru la matca originară). Privit în genere, mitul P.C. face parte dintr-un ciclu mai amplu; chiar dacă miturile au scenarii diferite, discursul esenţial rămâne acelaşi: fiind un arbor mundi, o scară la cer, fiecare copac sacru este un canal al ^revelaţiei divine, ca şi, de ex., smochinul sacru *BoJhi, pentru *budism, adică pomul sub care *Buddha a avut marea sa *revelaţie. Pomul Vieţii Arbore biblic, plantat în centrul *Paradisului \*Eden), jalonând centrul lumii umane, aproape sau alături de *Pomul Cunoştinţei. După săvârşirea păcatului originar al înfruptării (—> păcat) din Pomul Cunoştinţei, divinitatea (*Yahweh, deşi pluralul replicii are ecou elohist) este vădit îngrijorată de un asalt posibil asupra P.V., deducându-se a fi mai primejdios pentru echilibrul stabilit al universului decât celălalt pom: „Iar acum să nu întindă mâna Adam şi să ia şi din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască în veci“ (V.T., Geneza, III, 22); întrucât, chiar izgonit, *Adam continuă a fi un pericol potenţial: „Şi l-a izgonit pe om: iar la răsăritul grădinii Edenului a pus heruvimi şi o sabie de flacără care să se rotească spre toate zările, pentru a păzi pomul vieţii“ (ibid., III, 24). De remarcat că Yahweh nu-i prezintă iniţial lui Adam decât Pomul Cunoştinţei; după o ipoteză a mai multor specialişti (Paul Humbert, Mircea *Eliade), P.V. ar fi fost ascuns, deci inaccesibil şi descoperit de Adam numai după înfruptarea sa din înţelepciunea Pomului Cunoştinţei. Arbori ai vieţii sunt şi în alte mitologii. Huapa (din *mitologia iraniană) creşte în lacul mitic Vourukasha (marea primordială) şi conţine germenii vitali ai vegetaţiei lumii (Avesta, Vendidad, V, 60). * Mitologia vedică are arborele *Kalpaka, răsărit din oceanul primordial şi crescând în cerul lui *Indra; acest copac împlineşte 505 POSEIDON dorinţele celor aşezaţi sub el. Un pom al vieţii, cu un jaguar agăţat de crengi ca simbol al vigorii, există în iconografia maya. în Egipt şi în India, plantă a vieţii era socotit *lotusul. § Uno Holmberg, Der Banni des Lebens, Helsinki. 1923; Georges Dumézil. Le festin d'immortalité. Étude de mythologie comparée indo-européenne, Paris, 1924; R. Cook. The Tree of Life. Image of the Cosmos. New York. 1974 Pontos Zeu primordial din *mitologia greacă, simbolizând marea; născut de *Gaia (zeiţa *pământului), devine apoi al doilea ei sot şi tatăl câtorva divinităţi marine (*Keto, ^Nereus, Thaumas, *Phorkys). Popol Vuh (Cartea Obştească; maya popo -casa obştei, vuh - carte) Épos al poporului pre-columbian quiché (ramura centramericană maya din Yucatan), cunoscut din transcrieri târzii după un original ieroglific (sau pictografic) pierdut în operaţiile de distrugere a culturii maya, efectuate de Conchista spaniolă în sec. XVI. Redactat probabil după texte sau tradiţii vechi de un autor anonim dintr-o epocă apropiată sau coincidentă cu penetraţia spaniolă pe teritoriul sudamerican, P.V. cuprinde: *mitologia (*cosmogonie, *teo-gonie, *antropogonie, *escatologie) maya în varianta quiché; istoria semilegendară a poporului quiché de 1b. maya (trăind pe teritoriul Guatemalei de azi), de la cele 4 perechi de *oameni primordiali până la începutul Conchistei; după Conchistă, alt localnic, poate un *sacerdot, transcrie în dialectul quiché, cu alfabet latin, întregul text; descoperit în sec. XIX (într-o redactare din 1555), originalul e publicat împreună cu traducerea, în 1861, de Ch. E. Brasseur de Bourbourg. Principalele *mituri din P.V.: creaţia universului de către perechea zeilor primordiali *Tepeu şi *Cucumatz; treptele antropogoniei experimentale până la fixarea arhetipală a celor 4 perechi de oameni primordiali; descrierea *potopului universal; succesiunea generaţiilor quiché, până la venirea spaniolilor. Mitofilosofia din P.V. e cu totul aparte: în concepţia cosmogonică quiché, universul ia naştere într-un anumit moment şi se dezvoltă după anumite legi, instituite de zei şi urmate riguros de natură şi de omenire; (e remarcabil că - minus decizia divină - concepţia quiché precede cu cel puţin un mileniu concepţia lui Giambattista Vico); oamenii sunt încercaţi în câteva structuri experimentale, care poate că simbolizează etapele de adaptare a omului la viaţă. § Charles Étienne Brasseur de Bourbourg, Popol Vuh. Le Livre Sacré et les Mythes de l'Antiquité Américaine, avec les livres héroïques et historiques des Quichés. Texte quiché et traduction française. Paris. 1861; L. Schultze-Jena, Popol Vuh. Das heiliges Buch der Quiché Indianer von Guatemala, Berlin. 1944; Popol Vuh. The Sacred Book of the Ancient Quiché Maya. English version bv Délia Goetz and S.G. Morley, Oklahoma, 1950; llono.it> Byx. Poqoc.iosHctH ti.iaguh: Tomo- HUhanatid, nopouoj c snbiKa kumo P.B. K’nHyKa.ior.a. VlocKua. 1959. Populonia Zeiţă războinică din *mitologia romană, protectoare a devastării teritoriilor cucerite de romani. P. este de fapt un *numen, o personificare simbolică şi justificativă a ideii de prădăciune militară. Uneori, nu era decât un epitet al zeiţei *Iuno. Portumnus; Portunus Zeu din *mitologia romană, ocrotitor al porturilor maritime şi fluviale; i se consacrau serbări anuale (Portumnalia), oficiate de un colegiu special de preoţi: flamines Portunales. Poseidon (grec. Iloasiâ&v; Ilooeiâacov) Zeul mărilor şi al oceanului, în *mitologia greacă, născut din *ltronos şi *Rhea, unul din zeii marii triade (cu fraţii săi *Zeus şi * Hades) care şi-a împărţit universul; căsătorit cu regina mării, *Amphitrite; tatăl lui *Triton şi patronul *Nim-felor din izvoare şi fântâni. P. locuieşte într-un palat de aur de pe fundul oceanului; semnul său simbolic e tridentul, cu care înfurie marea, sfărâmă stâncile şi atrage spre sine caii şi curenţii acvatici; uneori e reprezentat ca un taur negru (de ex., taurul trimis ca pedeapsă în Creta regelui *Minos), alegorie a mării furtunoase. întrucât orice activitate legată de mare este sub protecţia sa, el e şi ocrotitorul navigaţiei. De obicei, *templele sale erau construite pe istmuri si promontorii; principalul sanctuar era la Mykafe, dar existau numeroase locaşuri de *cult în Thessalia, Beoţia şi Pelopones; la Tainaros, în Laconia, un vestit templu-peşteră adăpostea şi un azil. P. ajunge la un moment dat zeuî naţional al Ioniei, însă *cultul său îsi modifică specificul de la o regiune la alta: astfel, în ins. Tenos era adorat ca medic divin, poate datorită proprietăţilor curative ale aerului marin; în Corint, îi erau consacrate Jocurile Istmice. Există însă şi alt aspect: *mitul relatat de *Platon (Kritias, 108d—12 lc) îl arată pe P. ca moştenitor, rege şi organizator al *Atlantidei şi bineînţeles fondator al civilizaţiei atlante. Dar după unii mitologi (L.R. Famell), care se întemeiază pe conflictul tradiţional între Poseidon şi *Athena, P. nu ar fi fost la origine decât zeul local *Erechtheus, alungat de zeiţa Athena şi apoi considerat un simplu erou mitic agrar. Cultul lui P. (datând din mileniul II î.e.n.) a suferit şi alte modificări. Grecii îl puneau uneori într-o relaţie anecdotică cu Troia, ale cărei ziduri le-a clădit, împreună cu *Apollon, iar apoi, supărat de a nu fi fost răsplătit de Laomedon, tatăl lui Priam, a pustiit cetatea şi împrejurimile cu ajutorul unui monstru şi l-a pus pe *Herakles să-l ucidă pe regele troian spre a-i oferi lui Priam tronul; iar pe *Odysseus, care omorîse pe *Ciclopul *Polyphemos, un fiu al lui P., zeul l-a urmărit vindicativ pe mare pedepsindu-1 cu furtuni şi naufragii. Mitul principal îl socotea însă Genethlios (Zămislitorul), ca stăpân al apei pri- POST 506 mordiale atotgeneratoare (—> apa), şi Asphaleios (Neclintitul), ca temei al lumii pământene, şi adora în el un zeu violent, irascibil, producător de catastrofe şi naufragii, furtuni, ploi torenţiale şi chiar cutremure, (cf. *Neptunus) § F. Schachermeyr, Poseidon tind die Entstehung des griechischen Gotterglciubens, Bern, 1950 post Formă rituală de *asceză fiziologică şi mai ales alimentară, asociată adesea cu exerciţiile de purificare spirituală, având ca scop principal intrarea credinciosului în comuniune cu divinitatea; în orice p. se include de asemenea un scop secundar de igienă corporală. Ca *ritual de purificare, p. era practicat în multe *religii şi * mi stere iniţiatice, cu mult înainte de statuarea lui în cadrul marilor religii (*brahmanism, *budism, *iudaism, *creştinism, *islam). Una dintre cele mai timpurii forme e postul iniţiatic, fie cel din timpul pregătirii sau noviciatului în *şamanism, fie cel prevăzut pentru iniţierea în mistere. Numeroase tipuri de p. au semnificaţie comemorativă, altele sunt exerciţii de penitenţă şi purificare în vederea întâmpinării'unor mari *sărbători. La un anumit nivel, istoria religiilor înregistrează tradiţiile posturilor de purificare a divinităţii însăşi, in vederea transferului ei din condiţia umană în condiţia divină (—> Isus Christos) sau din lumea umană în lumea divină (—> Quetzalcoatl). în unele religii şi în condiţii speciale se practică forma maximă: postul negru (fără alimente şi fără apă), care de obicei are un caracter expiator. Posturile sunt periodice, legate de anumite date sacre ale Cultului respectiv; există de asemenea p. ocazional; dar anumiţi călugări şi sihastri postesc toată viaţa de după consacrare: de ex., hrana de o extremă frugalitate perpetuă a ermitilor din peşterile sau mănăstirile himalaiene (India, Tibet). Abstinenţa alimentară poate implica, prin *dogmă, *tabîi sau interdicţie specială, eliminarea pentru totdeauna a unui aliment (carnea în genere la indieni, carnea de porc la evrei şi la musulmani) sau a unei băuturi (alcoolul la musulmani). în Hellada, posturi riguroase practicau *orficii şi discipolii lui *Pytha-goras (care nu mâncau nimic viu şi nu foloseau lână în îmbrăcăminte), precum şi iniţiaţii " Misterelor Eleusine. Posturile negre sunt prezente în brahmanism, iudaism, islam (cu durate variabile, dar scurte); în India, cel ce ţine post negru e numit văyub-hakşa - cel care se hrăneşte cu vânt. Postverta; Postvorta (Cea orientată înapoi) Zeiţă auxiliară din *mitologia romană, asistând femeile în durerile facerii, când naşterea e dificilă (de ex., când pruncul vine cu picioarele înainte: lat. vertere - a întoarce). Totodată, atribuindu-i-se harul profeţiei, era considerată un fel de *Ursitoare pentru noul născut (cf. Ovidius, Fasti, I, 633). Marcus Terentius *Varro afirma (potrivit relatării lui Aulus Gellius, Nopţile attice, XVI, 16, 4) că era o zeiţă (o *Carmenta: Postverta, în pereche cu alta: *Prorsa) căreia i se înălţau *rugă-ciuni, când o femeie năştea un copil orientat cu picioarele înainte; după alţi autori latini, P. simboliza însă cunoaşterea trecutului. Potica; Potina Zeiţă, în *mitologia romană, a băuturii, patronând orice fel de băutură ameţitoare, întăritoare, vindecătoare sau magică. Potnia Marea zeiţă a fecundităţii, Zeiţa-mamă în *mitologia Cretei minoice, unde se pare că era adorată ca divinitate primordială, preteogonică. Există de altfel ipoteza că începutul *cultului ei ar data din neolitic. în reprezentările iconografice curente, P. este însoţită adesea de animale, fie reale (feline), fie fabuloase (*grifoni). potop —> potopul universal potopul universal *Mit escatologic dintre cele mai răspândite în *mitologia generală referitor la inundarea totală a pământului cu *apă, din dorinţa *zeilor de a purifica lumea prin distrugerea speţei umane primordiale (—> omul primordial) culpabile şi de a reconstrui aceeaşi lume cu o rasă omenească nouă, reînmulţită din perechea (familia, clanul) de supravieţuitori, salvaţi de obicei într-o corabie (—> Arca lui Noe). Sunt variante unde represaliile divine se manifestă prin alte catastrofe (geruri fatale, incendii cosmice, uneori forme mixte: apă şi foc). Potopul e definit de mituri ca un mijloc prin care zeii, decepţionaţi de involuţia spre *păcat şi răutate a omenirii, vor să repete experienţa cosmogonică, pentru o nouă *antropogonie pe care ei o speră mai reuşită. în *Biblie, *Yahweh motivează astfel: „Nimici-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am zidit, şi pe om şi dobitoacele şi târâtoarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit“ V.T., Geneza, VI, 7). Divinitatea care decide îşi alege de obicei o pereche umană sau un grup, considerându-le în stare de puritate absolută şi de capacitate a regenerării speciei, apoi comunică celor aleşi sentinţa, instruindu-i în construcţia corăbiei salvatoare si învăţându-i să ia perechi’de animale si seminţe cîe plante, pentru reconstruirea faunei şi florei terestre. P.u. se produce de obicei printr-o abundenţă pluvială excesivă, apele acoperind tot pământul afară de un pisc foarte înalt: mitul biblic conţine varianta unei ploi neîntrerupte dc 40 dc zile şi 40 de nopţi. După o tradiţie rabinică (reluată de *Coran), apele diluviene erau fierbinţi; în miturile centramericane precolumbiene, ploaia era amestecată cu smoală topită; iar în mitul p.u. maori (Noua Zeelandă) diluviul acvatic este salvarea necesară de incendiul universal stârnit de răpirea focului subteran (--»focul). De altfel, în *Popol Vuh se spune că potopul, provocat de zeul furtunii *Huracan, nu e numai pedeapsă, ci şi măsura de distrugere a produsului unei antropogonii ratate (omul de lemn). Semnul de încetare a catastrofei diluviene este adus de o pasăre mesageră: o crenguţă vegetală proaspătă (uneori de măslin). • Variante ~ Egipt. într-o zonă cu precipitaţii 507 POTOPUL UNIVERSAL atmosferice derizorii, unde inundaţiile Nilului erau unica sursă a vieţii, un potop acvatic era de neconceput; totuşi un mit al p.u. există: omenirea e distrusă de torentele focului solar. Zeiţa *Sehmet (sau zeiţa *Hathor) aţâţă „Ochiul lui Re“ asupra omenirii, cu scop punitiv, iar torentele de arşiţă sunt aşa de îngrozitoare, încât ceilalţi zei, îngrijoraţi pentru consecinţele previzibile, amestecă un mineral roşu în berea de orz, inundând cu acest lichid pământul ars, iar zeiţa, crezându-1 sângele omenirii, îl soarbe, se îmbată şi îşi încheie acţiunea nefastă, fără a observa oamenii salvaţi. Acest mit, relatat în Cartea Vacii, ar fi, după unele interpretări, o reluare a unei versiuni arhaice tradiţionale. Mult mai târziu, Diodor din Sicilia scrie: „băştinaşii povestesc că potopul de pe vremea lui Deukalion - care a nimicit cele mai multe vietăţi - era foarte firesc să fi cruţat vieţuitoarele din sudul Egiptului deoarece acest ţinut este foarte secetos, iar ploaia cade acolo rareori“ (Biblioteca istorică, I, X, 4). ~ Mesopo-tamia Variantele mesopotamice prezintă destul de confuz cauza p.u., fie că a fost escamotată, fie că mitul însuşi nu a fost proiectat cauzal; totuşi, versiunea sumeriană din Nippur spune că zeii, afară de *Inanna şi *Enki, au decis p.u., spre „a nimici sămânţa neamului omenesc“. După mitul lui * Athrahasis, *Enlil, deranjat din somn de „larma omenirii“, după câteva represalii imediate (ciumă, secetă), hotărăşte diluviul, despre care e anunţat indirect, în vis, numai Athrahasis, de zeul Enki care vorbeşte lângă peretele de trestie al casei beneficiarului, încât, bătute de vânt, trestiile să repete *oracolul; Athrahasis îşi face o corabie după planul desenat de zeu pe nisip şi îşi îmbarcă familia: „Potopul se dezlănţui. Furia lui, ca o bătălie, se rostogoli peste oameni: nu se mai putu zări om cu om; în prăpădul acesta nimeni nu se mai putea recunoaşte. Potopul mugea ca un taur, şi cârâia ca un vultur vântul răcnind, bezna era groasă, iar Soarele nu mai era nicăieri“ (Când zeii erau încă oameni, III). în versiunea akka-dian-babiloniană, *Utnapishti construieşte o corabie cubică, acoperită cu şase punţi interioare şi 9 încăperi în cală, îşi ia familia şi pe toţi meşterii oraşului, perechi dc animale domestice şi sălbatice, dar şi turmele sale, averea în aur şi argint şi un şef de echipaj: corăbierul *Puzur-Amurri; e ciudat că zeii, văzând consecinţele, sunt cuprinşi subit de remuşcări. „De potop îngrozitu-s-au zeii; s-au sculat şi s-au dus în cerul lui Anu, s-au zgribulit ca dulăii, s-au întins pe-afară. Ţipă Ishtar ca în durerile naşterii, doamna zeilor, a cărei voce e plină de farmec:- Să se fi prefăcut în lut ziua aceea, de voi fi hotărît eu, în sfatul zeilor, răul. în sfatul zeilor cum de am hotărît eu răul şi întru pieirea oamenilor mei vestit-am războiul? Oare pentru asta nasc însămi oameni ca ei să umple, ca poporul peştilor, marea? Zeii Anunnaki plâng cu dânsa“ (.Poemul lui Ghilgamesh, XI). Deschizând fereastra, Utnapishti constată că „toată omenirea se făcuse lut“; apoi corabia se opreşte pe muntele Nitzir, iar după 7 zile, navigatorul aă drumul unui porumbel întors fără mesaj, apoi unei rândunele, în fine unui corb care nu se mai întoarce, deci navigatorii pot debarca, reîntemeind societatea umană. După aceea, zeul Ea îi reproşează totul zeului Enliî. O variantă similară era citată şi de *Berosos în Babyloniaka. ~ Palestina âiblia (Geneza) reia versiunea din Babilon, augmentată cu elemente tradiţionale proprii (mai ales ideea pedepsei ca o consecinţă morală); dar textul biblic cunoscut provine din două mitografii: una din sec. VIII î.e.n., unde Yahweh s-a decis să nimicească neamul omenesc, alta din sec. VI î.e.n., unde hotărîrea divină vizează distrugerea generaţiei perverse a lui *Noe, exceptându-1 pe el: „în anul şase sute al vieţii lui Noah, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea au ţâşnit toate izvoarele marelui adânc şi ferestrele cerului s-au deschis. Şi a durat ploaia pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“ (V.T., Geneza, VII, 11-12). Diluviul ţine 150 de zile până când apele se retrag şi „în luna a şaptea, în ziua a şaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe muntele Ararat“ (ibid., VIII, 3-4). Apoi toată apa diluviană se zvântă si pământul e în fine uscat. Totuşi, un text de traefiţie rabinică spune: „Pământul lui Israel nu a fost înecat de potop“. ~ India După un mit al tribului munda (Saora), raportabil la epoca prearică, lumea întreagă fusese distrusă şi scufundată în ape, nesalvându-se decât o pereche de flinte, într-o tigvă (cf. naraţiunea despre salvarea de ia potop a perechii *Fu Xi şi *Nii Wa, din *mitologia chineză); pentru a le asigura un loc de trai, zeul creator Kittung trimite un şoarece să aducă pământ de pe fundul oceanului, apoi pământul e împrăştiat peste talazuri, se solidifică şi devine uscatul terestru. Pentru epoca Indiei cucerite de indoeuropeni, textele vedice (*Veda) nu menţionează nici un diluviu. Dar un episod din *Mahăbhărata (III Aranyaparva) spune că *Manu s-a îmbarcat cu 7 *rişi spre a evita o inundaţie universală: ecouri diluviene sunt în Bhăgavata Purăna, însă mai ales în Satapatha Brahmana (sec. VI î.e.n.), care povesteşte cum acelaşi înţelept primordial Mânu e anuntat ae un peşte mic asupra începerii potopului şi sfătuit să-şi construiască o corabie: Mânu creşte peştele până când acesta ajunge adult, iar când de dezlănţuie diluviul, peştele, acum gigantic, îi trage corabia până la un munte, salvându-1 de la *moarte; după retragerea apelor, Mânu iese din navă şi face ^sacrificii de unt şi lapte provenind de la o femeie care devine mama descendenţilor lui Mânu, deci a omenirii postdiluviene. - China. Sunt multe variante, cauzeie diferă, ca şi finalul, însă desfăşurarea e relatată cu diferenţe vagi; începând marile ploi, un om prinde în cuşcă pe zeul fulgerului *Lei Gong, dar copiii omului, amăgiţi de zeu, îi dau apă de POTOPUL UNIVERSAL 508 băut şi prin aceasta îl eliberează; el îi răsplăteşte cu un dinte care, semănat, devine dovleac şi în el se ascund copiii la declanşarea diluviului, după care amândoi crescând, dau naştere celei de-a doua omeniri; în variantele principale, p.u. e dominat de zeiţa Nii Wa; nu se ştie exact de ce s-a produs un p.u., însă la un moment dat devenind catastrofal, e stăvilit (în unele variante adiacente, fie de zeii favorabili, fie chiar de oameni), într-o versiune esenţială, de Nii Wa, împreună cu fratele ei Fu Xi, prin mutări de munţi, sfredeliri de stânci si alte lucrări ciclopice, urmate de repararea ceruîui; în altă versiune principală, diluviul e potolit de *dragonul *Yii, ajutat de un zeu. ~ Hellada Poetul Nonnus (în Dionysiaca) vorbeşte de 3 diluvii: al lui *Ogyges, al lui *Deukalion şi al lui Dardanos. După un mit transmis de Iulius Africanus, primul p.u. ar fi avut loc în timpul regelui beoţian, fondator al Thebei, Ogyges. Al doilea, de mai largă circulaţie mitologică, e potopul lui Deukalion, descris luxuriant de *Ovidius: ploaia curge abundent, fluviile se revarsă până când „nu mai e deosebire între pământ şi ocean; peste tot este marea, iar marea nu are ţărmuri“; si „după ce totul a pierit sub valuri, pe muntele fPamas] se opreşte luntrea plăpândă în care Deukalion a fost adus cu soţia sa“ [*Pyrrha] (Metamorfoze I, IV). în lucrarea De dea Syria, atribuită lui Lukian din Samosata, se spune că după acest diluviu apele s-au scurs într-o crăpătură a pământului de la Hierapolis (lângă Eufrat), unde apoi Deukalion a clădit un sanctuar consacrat zeiţei *Hera. Potopul lui Dardanos, al treilea, s-ar fi produs sub acest rege al Arcadiei şi *strămos al troienilor (cum comunică Dionysios din Haîikamas). ~ Tradiţia scandinavă cunoaşte două forme: la crearea universului, sângeîe uriaşului *Ymir, ucis de *Odhinn, inundă lumea giganţilor din ţinutul ceţos *Niflheim, iar de acest diluviu cu repercusiuni universale scapă într-o corabie numai *gigantul *Bergelmir şi soţia lui; cealaltă formă, escatologică, e plasată în Amurgul Zeilor (*Ragnardkr), deci la ^sfârşitul lumii, fiind un potop de zăpezi si geruri (*Fimbuhvethr) şi precedând lupta fmafă dintre zei şi forţele focului infernal. - în mitul corespunzător din Iran (după *Avesta), o iarnă nimicitoare, escatologică (probabil modelul indo-european pentru Fimbulwethr), sub forma unui potop de zăpezi, acopere totul, omul de două ori primordial *Yima salvându-se în oraşul subteran *Var. - Siberia Samoezii din extremul nord (peninsula Taimîr) posedă un mit al potopului total, când apele, acoperind lumea, sunt gata să ajungă la cer, în timp ce 7 supravieţuitori plutesc în derivă într-o barcă, până când zeul *Num creează pământul a doua oară (din tină, nisip şi iarbă, aduse de o prigorie după 7 zile de zbor). ~ Australia Cele mai multe mituri pun diluviul pe seama * Lunii (de pildă într-o zi Luna cere unui om piei de animale, ca să se apere noaptea de frig; refuzată, trimite o ploaie torenţială îndelungată, care inundă catastrofal toate teritoriile). în legătură tot cu Luna, o variantă a tribului kumai narează cum, odată, toate apele lumii sunt sorbite de o broască gigantică, numită Daq; însetate, toate vietăţile urmăresc o strategie dorind să stârnească râsul acesteia, iar când stratagema reuşeşte prin mişcările comice ale ţiparului (sau şarpelui), râzând, broasca debordează apa înghiţită, dar provoacă şi puhoaiele potopului; credinţele aborigenilor australieni consideră broasca un animal selenar, vizibil în petele de pe discul lunii. ~America Centrală Principala cauză a mitului diluvian maya este decizia zeilor de a rebuta un experiment antropogonic neizbutit, iar desfăşurarea spectacolului e mai complexă decât în miturile restului lumii: „O smoală deasă se scurse din cer [...] faţa pământului s-a întunecat şi a început să cadă o ploaie neagră; puhoi de ploaie ziua şi puhoi de ploaie noaptea“ - astfel că întregul mediu (animale, arbori, stânci, obiecte casnice) se răzvrăteşte împotriva oamenilor, le izbeşte feţele şi îi hăituieşte. „Cuprinşi de deznădejde [oamenii] fugiră din răsputeri; vrură să se caţere pe acoperişul caselor, dar casele se prăbuşeau şi îi aruncau la pământ; vrură să se caţere în vârful copacilor, dar- copacii se scuturau azvâr-lindu-i departe; vrură să se ascundă în peşteri, dar peşterile si-au astupat feţele lor. Astfel s-a săvârşit a doua pieire a oamenilor plăsmuiţi“ (Popol Vuh, I, 3). Cauza acestui potop e văzută în voinţa lui *Huracan, considerat centrul energetic al universului: „Potopul a fost stârnit de Inima Cerurilor [Huracan], rânduit a fost potopul cel mare care s-a prăbuşit asupra capetelor făpturilor de lemn“ (ibid.). *Cartea lui Chilam Balam completează mitul cu alte detalii: „Oamenii au fost acoperiţi de nisipurile ţărmurilor şi de apele mării. Iar apele s-au izbit unele de altele şi s-au năpustit pe pământ. Când a fost răpit Marele Şarpe, s-a prăbuşit cerul şi uscatul a fost cotropit de ape.“ După p.u. (cf. Popol Vuh, I, 4), singurul supravieţuitor e *Vucub-Caquix, personaj orgolios, cu penaj roşu-verde-albastru, ucis de gemenii *Hun-Aphu şi *Xbalanque (*eroi civilizatori postdiluvieni). ~ Mitul p.u. e frecvent şi la populaţiile băştinaşe din America de Nord: la algonkini, *Nanabozho se salvează de ape în vârful unui arbore, apoi se dă jos şi creează a doua omenire; triburile de pe ţărmul fluviului Missouri conservă tradiţia că de la potop s-a salvat numai o fecioară, agăţându-se de piciorul unui vultur, care o duce pe o stâncă şi o fecundează, ea născând un băiat şi o fată: strămoşii celei de-a doua omeniri. ~ Africa Mitul diluvian, deşi mai puţin frecvent, există în formele încadrate în specificul local; principala variantă: personajul misterios *Bore-bore, din mitologia tribului baule, coborînd din cer cu oamenii creaţi, atârnaţi de un lanţ, sapă o imensă groapă de adăpost, însă potopul inundă 509 PRAJAPATI pământul, apoi apele se retrag tocmai în acea groapă care devine marea despărţitoare a oamenilor negri de oamenii albi.- Oceania Crâmpeie de mituri diluviene circulă şi în Australia, în Mela-nesia, în ins. Sumatra, Bomeo, Celebes, dar mitul cel mai distinct se leagă de zeul sau eroul civilizator polinesian *Maui, răpitorul focului subteran, actorul principal între două diluvii: unul tragic (potopul de flăcări vindicative expulzate de stăpâna focului, *Mahuike), altul salvator (o ploaie universală care stinge incendiul lumii); iar după diluviu Maui pescuieşte din mare insulele Poli-nesiei. - Variante de ecou există fie în miturile de formaţie târzie, fie în folclor. Astfel, în *mitologia românească, o tradiţie folclorică spune că *Dum-nezeu a trimis potopul, ca să înece pe *uriaşi. Coranul {surah lui Hud, XI, 43-45) reia mitul biblic: „Aşa a fost până când a venit porunca noastră şi s-a înfierbântat cuptorul. Noi am grăit: «Du în ea [în corabie] din toate câte o pereche, si gloata ta, afară de cel asupra căruia a fost cuvântul, cum şi pe cei credincioşi!»“ • Universalitatea mitului diluvian şi amplitudinea structurii lui exclud explicarea puerilă a potopului (răspândită într-o vreme) prin inundaţiile locale din Meso-potamia (unde. de altfel, sistemele de irigaţie practicau inundaţii agricole deliberate şi binefăcătoare); J.G. ^Frazer a adunat peste 200 de mituri despre p.u. fără a face totuşi o colecţie exhaustivă. Coborînd dintr-o obârşie greu de stabilit, mitul p.u. poate fi considerat ecoul uneia din catastrofele pământene care nu este exclus să fi făcut parte din acelaşi unic ciclu, din care apoi s-au desprins şi miturile scufundărilor de continente (/“Atlantida, *Mu), ale catastrofelor cereşti de structură astrofizică sau de alt caracter (pe care le numim *războaie cereşti), poate si mitul lui *Phaethon, dar şi o mare parte (fin miturile escatologice care au fost transferate de teologii mitografi asupra viitorului, în epica retorică a profeţiilor apocaliptice. Geologii moderni au explicat tradiţia potopului prin consecinţele post-glaciare (după ultima sau penultima glaciatiune). Interpretările teologice asupra potopului biblic şi a cauzelor lui tind să se sprijine pe un criteriu moral. *Origenes afirmase (sec. III): „Noi însă nu atribuim ciclurilor şi perioadelor astrale cauza potopului şi a conflagraţiei lumii, ci afirmăm drept cauză a acestora răul revărsat peste măsură şi curăţat prin potop sau prin conflagraţia universală“ (Contra Celsum, IV, 12). Teologii catolici moderni subliniază două valori în mitul diluvian: una de naraţiune simbolică, reprezentând o lecţie de atitudine a lui Dumnezeu faţă de păcatul omenesc general, alta de anunţare simbolică a tainei *botezului. - în cosmogonia multor societăţi primitive, creaţia lumii din apa primordială (fie prin pescuirea insulelor ca în mai multe mitologii polinesiene, fie prin aducerea de tină de pe fundul mării, ca în miturile fino-ugrice) este un act aproape coincident cu reparaţia lumii după catastrofa diluviană. După cum a observat Mircea *Eliade: „Există evident o similitudine de structură între miturile diluviene şi cosmogoniile acvatice; potopul restaurează Haosul de dinainte de creaţie; cuplul de supravieţuitori care, după mai multe peripeţii, regăseşte pământul este omologabil Primului Cuplu“ {De la Zalmoxis la Genghis-han, trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 120, nota 98). § H. Usener. Die Sinţfluthsagen, Bonn. 1899; James George Frazer, Folklore in the Old Testament, 1, London, 1918; A Parrot. Deluge et Arche de Noe, Paris, 1953 Potrimps; Potrympus Zeu prusie (—> mitologie baltică) al izvoarelor şi râurilor; reprezentat ca adolescent imberb, era considerat aducătorul norocului în desfăşurarea războaielor. Prabhăsa Divinitate sau semidivinitate arhaică din *mitologia vedică, personificând zorile ca fenomen natural; unul dintre zeii *Vasu - grupul de protectori simbolici ai fenomenelor fundamentale ale naturii. Praestana Zeiţă din *mitologia romană, care acordă oamenilor preferaţi distincţie şi superioritate faţă de alţi semeni, nealeşi. Prăjapati (Domnul Făpturilor) Zeul suprem, creator al universului prin marele *sacrificiu de sine; dar adesea este folosit, în *mitologia vedică timpurie ca epitet cu această semnificaţie acordat periodic fie lui *Indra, *Savitâr, *Soma, *Vişnu, fie lui *Brahmă sau chiar lui *Mrityu. Dacă în epoca vedică, prin P. se subînţelegea diriguitorul universal al creaţiei, în epoca postvedică el devine epitetul principal al lui Brahma în ipostaza sa de creator care produce universul prin sacrificarea propriei sale fiinţe, acest sacrificiu iniţial punând în mişcare roata timpului (kălacakrâ; —» roata, cakrâ). Există un *mit explicativ al acestui proces de creaţie (citat în Brihadăranyaka Upanişad): P., creatorul identificat de astădată cu Mrityu (*moartea) sau cu Aganâyă (foametea), vrea să se încarneze devenind ătmanvin, adică să producă lucrurile însufleţite şi neînsufleţite; atunci creează din el însuşi raţiunea, apoi universul pentru a-1 devora imediat, deci spre a-şi aduce sieşi un sacrificiu si în fine se transformă într-un *cal de jertfa (—> aţvamedha), identificat de mulţi exegeţi cu „embrionul de aur“ al lui Brahma (—> oul primordial), deci cu manifestarea autoesenţei fiinţei supreme absolute *Brahmăn, având acest epitet P., ca părinte al tuturor creaţiilor sau creator şi conservator a tot ce există ca fiinţă în univers. Mai târziu, prin extindere de sens ca plural comun, s-au numit prăjapati * strămoşii neamului omenesc, fiii spirituali ai lui Brahma, înţelepţii primordiali (*rişi) care, într-o versiune mitologică erau 10: Măriei, Atri, *Angiras, *Pulastya, Pulaha, Kratu, *Vâsişţha, Pracetas (s mitologie vedică), materia, natura primordială. Potrivit sistemului filosofic *Sămkhya (al * Mahăbhăratei), întregul univers se explică prin evoluţia raţională a două principii fundamentale, componentele lui: *Prakriti (natura) şi *Puruşa sau *Atman (spiritul sau substanţa divină); în această concepţie, lumea se compune din 5 *elemente: *pământul (prthivi), *apa (ap) căldura (tejas), *aerul (văyu), *eterul (ăkăgâ). P. este şi cauza primă (causa causarum) a lumii obiectuale. Pralaya (sanscr, pralaya - dispariţie, scufundare) Doctrină vedică despre distrugerea periodică a universului (cf. Atharvaveda, X, 8, 39-40), adică despre sfârşitul unui ciclu universal întreg. în concepţia vedică, la fiecare 1 000 de cicluri se produce Mahăpralaya (Marea Distrugere), când (după *Mahăbhărata si *Purănâ) orizontul arde în flăcări, apar pe cer 1 sau 12 sori care ard *pământul şi seacă mările; în aceste finaluri, focul incendiului cosmic (*Samvartaka) distruge întregul univers; un potop de ploaie cade neîntrerupt 12 ani, înecând pământul (Vişnu Purănâ, 24, 25) şi nimicind tot ce e viu (inclusiv omenirea), totul reluându-se apoi în alte forme. Principalele atribute ale fenomenului Marii Distrugeri: pralaya-ghana (norul ce apare la *sfârşitul lumii); pralaya-dahana (focul mistuitor a lumii); pralayanta-ga ([soarele] care dispare odată cu sfârşitul lumii). în intervalul dintre distrugere şi refacere, * Vişnu doarme un somn yoginic, culcat pe şarpele universal *Ananta (adică absenţa *timpului) care pluteşte pe oceanul cosmic inert. Apoi totul reîncepe, ritmul ciclurilor continuând infinit. Această concepţie de tipul corsi e riccorsi (Giambattista Vico) poate fi comparată, în aspect, cu ipoteza cosmologică din sec. XX asupra ciclurilor de explozii-implozii care ar guverna existenţa universului nostru. prănâ^ (sanscr, prănâ - aer, respiraţie, forţă energie) în filosofia indiană (—> mitologie vedică şi *postvedică) - unul dintre cele 5 sufluri vitale, identificat de timpuriu cu o divinitate având acest v v atribut: Prănâ. Iar suflul central, mukhyaprăna, 'fdepţic cu şinele absolut *Atman, reprezintă centrul oricărei fiinţe, localizat în regiunea inimii. După doctrina upanişadică (—> Upanişad) p. este principiul însufleţitor iniţial şi există, în concepţia fiziologică respectivă, 5 tipuri: prănâ - respiraţia propriu-zisă (actul de inspirare-expirare), cu participarea plămânilor; apăna - respiraţia circulând în jos; vyăna - respiraţia revărsată în tot corpul şi susţinând viaţa în răstimpul dintre inspiraţie şi expiraţie; udăna - respiraţia circulând în sus, localizată în gâtlej; samăna - respiraţia mijlocie sau generală (suflul concentrat), localizată la mijlocul trupului (în ombilic) şi participând la digestie. Adesea, prin pl. prănăh se mai înţeleg şi organele simţurilor, constituind laolaltă forţele vitale; numărul lor e variabil de la un text la altul, dar se amintesc de obicei: respiraţia incluzând mirosul, în al doilea rând simţurile de contact -ochii, urechile, mintea, pielea, raţiunea, cunoaşterea; apoi, lichidul seminal. Reţinerea respiraţiei poate fi un exerciţiu (prănanigraha), dar şi un act de încetare totală a suflului vital (prănatyăga -sinucidere); prănăyama este însă.una dintre cele 8 tehnici *yoga, de dirijare conştienta a respiraţiei. Textele postvedice au stabilit un raport filosofic între 5 p. care au ţesut *viaţa omenească şi cele 5 vânturi (adică stările în care se poate afla *aerul) care au ţesut universul. Pratyuşa Zeitate arhaică din *mitologia vedică, personificând - ca pe un fenomen al naturii -lumina. P. aparţine grupului de semidivinităţi fenomenologice * Vasu. predestinare (grec. Ttpoopiopog, lat. prae-destinatio, preadeterminatio) Concepţie religioasă potrivit căreia, din voinţa divinităţii, întreaga conduită morală a omului (sau chiar întreaga lui existenţă) e predeterminată pentru eternitate, de aici decurgând atât *mântuirea, cât şi pedeapsa pentru *păcat. Dacă în vechile *religii ideea de p. era generală şi vagă, aplicându-se oamenilor ca şi zeilor dar fără a viza altceva decât destinele esenţiale (câte o divinitate din religiile Meso-potamiei deţinea Tăbliţele Destinelor, la greci cele 3 zeiţe *Moire urmăreau destinele globale, fără a se opri la detalii), ea devine fundamentală şi specifică în *monoteism. Aulus Gellius citează (Nopţile attice, VII, II, 2) definiţia formulată de stoicul Chrysippos: „Destinul este înlănţuirea naturală a tuturor lucrurilor care derivă unele din altele şi care se succed într-o ordine invariabilă de-a lungul timpului“. Religiile care au succedat antichităţii au căutat definiţii mai elastice. Astfel, în *creştinism, p. e armonizată teologic cu ideea de liber arbitru omenesc, deşi cele două noţiuni sunt de fapt contradictorii; dintre *riturile creştine reformate, *lutheranismul se abate de la *dogma generală şi, negând existenţa liberului arbitru, pune pe primul plan tocmai ideea de p. absolută. Unii reformatori religioşi au privit liberul arbitru 511 PRIAPOS ca pe un soi de comerţ între credincios şi divinitate; în schimb, criticii p. absolute au văzut inclusă în această noţiune de fapt autentificarea dreptului pe care l-ar avea omul la iresponsabilitate faţă de faptele sale. *Origenes a afirmat că *Dumnezeu doreşte să salveze pe toţi (formulă acceptată ca dogmă de *Biserica creştină ortodoxă), dar că în mărinimia sa, Dumnezeu va salva chiar şi pe *Diavol (ceea ce *teologia creştină fundamentală nu a mai putut admite). Coexistenţa ideii de predestinare cu ideea de liber arbitru a stârnit polemici teologice stăruitoare (multe dintre ele încheiate o dată cu Reforma), printre care celebră a fost cea purtată de ereticul Pelagius (—» pelagieni) şi *Augustin, primul susţinând capacitatea omului de a ajunge la Dumnezeu prin efort autonom şi răspunzând astfel sentinţei augustiniene: „Dă ce porunceşti şi porunceşte ce doreşti (Da quod iubes et iube quod vis) (Confesiuni, X, 31). Dogma p. s-a sprijinit pe definiţia riguroasă din Epistolarul paulin, care afirmă’ că Dumnezeu „ne-a mântuit şi ne-a chemat cu chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după cum a socotit el însuşi şi după darul ce ne-a fost dat în Christos Isus, mai înainte de începutul veacurilor“ N.T., Pavel, II Timotei, I, 9). Dar din cauza ambiguităţii remarcate a ideii de p. totală, care ar implica o iresponsabilitate morală a omului, încă în ^patristică găsim primele forme de evitare a raportului făţiş între ambele noţiuni (sau, ca la scolastici, măcar a raportului între predestinare şi pedeapsă), iar *Toma din Aquino postulează putinţa colaborării libere între voinţa umană şi bunătatea divină, întrucât pune pe prim plan dragostea lui Dumnezeu ca pe adevăratul izvor al binelui. Pentru *Bonaventura, totul nu izvorăşte decât din „dragostea iniţială“ (praedilectio) a lui Dumnezeu. *Reforma însă (Martin *Luther, Jean *Calvin) a respins, odată cu teza liberului arbitru, şi ideea implicită de răsplată pentru merite (existentă de altfel în *brahmanism si în *budism), ca pe o tranzacţie comercială. Luther scria: „Este limita credinţei [...] să crezi că este drept acela care, din voinţa sa arbitrară, ne face vrednici de condamnare. [...] Dacă s-ar putea înţelege cât de cât, în ce mod este mărinimos si drept un Dumnezeu care manifestă o astfel cfe irascibilitate şi nedreptate, nu ar mai fi necesară credinţa“ (De servo arbitrio, 18). Dacă teologia catolică evitase un timp (de la Contrareformă până în sec. XVII) şi termenul predestinare, unii autori încercând să-l înlocuiască prin diferite nuanţe ale prestiinţei (ca Molinas, care a pus în circulaţie sintagma scientia condicionata, după care Dumnezeu cunoaşte dinainte meritele drepţilor şi astfel le predestinează numai răsplata), teologii catolici din sec. XX susţinând teza liberului arbitru, au reconsiderat dogma p. într-o optică optimistă. Ortodoxia a fost totuşi mai maleabilă faţă de rigiditatea iniţială a dogmei p. păstrând această atitudine - de afirmare a tezei că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor - aproape neschimbat, până azi, Dar încă sf.*Ioan Chrysostom înlocuieşte termenul predestinare cu noţiunea de prestiinţă (TtpoyvooK;) divină, iar *Ioan Damaschin precizează: „Dumnezeu prevede totul, dar nu predestinează totul“ (Dogmatica, II, 30). în schimb, în teologia *islamului, ideea p. absolute şi refuzul celei mai palide forme de liber arbitru omenesc au dus la constituirea şi consolidarea unei forme excesive de fatalism religios. § R. Garrigou-Lagrange, La predestination des saints et la grâce, Paris, 1936; G. Hygren, Das Prddestinationsproblem in der Theologie Augnstins, Gottingen, 1956 preot —> sacerdot Preta (sanscr. preta - răposat, mort, cadavru, sufletul defunctului) Imaginaţia mitologică din India (—» mitologie vedică) şi-a format portretul fizic al *strămoşilor defuncţi în aspectul unor schelete care se hrănesc cu resturi de mâncare obţinute de la oamenii vii şi care locuiesc în noroi, în băltoace de urină şi în grămezi de excremente. Ipostaza preta, pentru majoritatea sufletelor, se consideră o stare temporară ce se încheie cu o nouă renaştere (*avatara), cu excepţia celor care au săvârşit *păcate capitale şi numai aceştia rămân scheletele preta pentru eternitate, în mizeria generală a lumii lor periferice. Priapos Zeu falie, în *mitologia greacă, rămas dintr-un *cult arhaic: el simbolizează fecunditatea grădinilor si livezilor şi ocroteşte viile şi pomii fructiferi; făcând parte din alaiul lui *Dionysos, unde îşi are locul printre *Satyri, mai târziu ajunge să reprezinte două simboluri esenţiale: fertilitatea naturii şi senzualitatea iubirii, principala sa emblemă fiind un phallus (probabil de aceea şi e considerat fiu al *Aphroditei, de obicei de la Dionysos alteori de la *Hermes sau * Adonis); în acest sens era considerat si patronul desfrâului erotic (—> culte falice). ISfecitat de *Homer şi *Hesiod, P. era adorat la început, se pare, mai ales pe ţărmurile Hellespontului, de unde cultul său s-a extins în Lydia iar de acolo, prin ins. Lesbos, în toată Hellada; însă unele oraşe maritime ale Asiei Mici îl venerau şi ca zeu al navigaţiei. Reprezentările plastice erau diverse: uneori îl înfăţişau bătrân cu barbă lungă, într-un bogat halat oriental, ţinând struguri în poală, în aşa fel ca să i se vadă atributele virile; alteori, deşi aproape totdeauna antropomorfe, avea coame ae *ţap. Se credea că umblă mereu cu o coasă ca să sperie păsările şi că îşi poate folosi la nevoie phallusul şi ca armă împotriva hoţilor din vii şi îivezi; ca atare, statui rudimentare ale lui P., adesea de lemn, erau puse în vii, pentru paza recoltelor de struguri. Se pare că priapos era un eufemism elegant pentru a denumi în societate organul sexual masculin. Diodor din Sicilia - care îl numeşte pe P. şi Ithyphallos (-> PRICOLICI 512 Phallos) - explică astfel veneraţia pentru acest zeu: „Sunt şi oameni care susţin să mădularul bărbătesc, care este obârşia şi cauza naşterii oamenilor şi a duratei neîntrerupte a neamului omenesc, s-a putut bucura de veşnică cinstire“ (Biblioteca istorică, IV, VI, 2). Cultul lui P. era răspândit la un moment dat în tot bazinul mediteranean. Romanii l-au preluat, numind pe zeu Priapus (sau cu epitetul Mentulatus - Cel cu membrul mare) şi venerându-1 mai ales ca ocrotitor al forţei virile. § H. Herter, De Priapo, Giessen, 1932 Pricolici; Pricolici *Duh rău, cu acţiuni nefaste, în *mitologia românească. De structură demonică, este închipuit ca un om cu coadă, născut dintr-o împreunare incestuoasă, de aceea pipernicit, umblând însă fără astâmpăr, depla-sându-se rapid şi^ manifestându-se mai ales în apariţii nocturne. în relaţia cu ^Diavolul (sau la dispoziţia lui), dându-se de 3 ori peste cap, se poate metamorfoza în *lup (—> lykantropie) sau In *câine, dar cel mai des în lup alb. P. se hrăneşte cu vite sau cu copii şi e un agent patogen al bolilor şi molimelor. Tot astfel, poate străbate orice obstacol si se aşează pe pieptul oamenilor adormiţi. Totuşi, in ciuda puterii sale, P. este făptură muritoare şi asexuată. O definiţie de un anume caracter a formulat Dimitrie Cantemir: „Tricolici este acelaşi lucru ca la francezi loup-garou; ei cred că oamenii se pot schimba în lupi şi în alte fiare de pradă şi că îşi însuşesc într-atâta firea acestora, încât se reped şi sfâşie atât oamenii, cât şi dobitoacele“ {Descriptio Moldaviae, I, 3). Exista de altfel şi un eres, după care orice om poate deveni P., fie dacă-şi bea propriul ud sau, fără să ştie, „ud de lup“, fie în virtutea unui *blestem (iar atunci doar pe durate determinate, uneori cu reveniri ciclice). PrithivI (sanscr. prthivi - *pământ; prthvi -Pământul, Lumea) Zeiţa pământului, în *mitologia vedică, fumizoarea hranei şi divinitate teogonică; glia maternă (Maica Glie) care, împreunându-se cu *cerul patern (*Dyaus Pitar), naşte de la el mai mulţi zei din *panteonul arhaic. După alte variante, căsătorită cu Prithu (un *rişi, socotit uneori o ipostază a zeului *Agni), apoi fugărită de el pentru regimul de foamete pe care îl instituise şi scăpând de primejdia uciderii prin adăpostirea la *Brahmă, care însă i-o retrimite soţului; acesta o primeşte din nou, neputându-se împotrivi marelui zeu, dar îi răneşte trupul cu un plug (aici fiind o aluzie la inventarea plugului şi aratului); prin acest act de violenţă repetată, P. devine şi *simbolul *htonic al răbdării (*Idă). priveghi Veghea rituală a mortului de obicei în ultima noapte înainte de înmormântare. ’“Ritualul p. nu este generalizat, deoarece nu orice modalitate de *funeralii acordă importanţă religioasă trupului părăsit de viaţă. Se poate bănui că datina p. se întemeiază pe doi factori: 1) grija pentru destinul postum al sufletului defunctului; 2) observaţia timpurie, pe baze de medicină magică, a diferenţei între moartea reală şi moartea aparentă (astfel, evitându-se riscul de a înmormânta pe cineva de viu). Dacă în Mesopotamia, în Iran sau în Israel nu sunt atestate forme de p., iar în China există doar rudimente incerte din cursul funeraliilor, un simulacru de p. s-a practicat în India, deşi păstrarea mortului nu depăşea ziua de deces; răstimpul corespunzător se consuma cu *bocetele, ritualurile sacrificiale, *rugăciunile, cortegiul funerar, pregătirea rugului de incinerare; motivarea se găseşte atât în teama de impurificare a celor vii, cât şi în tradiţia scripturilor vedice şi brahmanice, de ex. „Cei învăţaţi nu-i plâng nici pe morţi, nici pe vii“ (Bhagavadgltă, II, 11); Grecii reţineau cadavrul în casă 3 zile, pe patul de moarte, nefiind lăsat de obicei singur, iar înainte de înhumare sau incinerare, mortul era strigat de 3 ori pe nume. La traci (sau cel puţin la trausi şi la geţi) forma de priveghere era cofectivă şi veselă, cei rămaşi şi chiar rudele exprimându-şi bucuria că mortul lor „de aici încolo se află în deplină fericire, scăpat de atâtea necazuri“ (Herodot, Istorii, V, 4). Tradiţia romană a conservat p. (pervigilia) într-o structură optimistă, constând în serbări religioase nocturne, cu petreceri, şi desfaşurându-se în cadrul Bacchanaliilor orgiastice (-> Bacchus). P. propriu-zis, de îngrijire a sufletului mortului (deşi *Isus Christos nu a fost privegheat în nici una din nopţile următoare coborîrii de pe *cruce) l-a introdus *creştinismul: în ultima noapte dinaintea înhumării, o persoană -de obicei din mediul monahal (—> monahism) -citeşte la căpătâiul mortului rugăciunile specifice împrejurării funebre. La români, pe lângă p. ritual ortodox, mai există reminiscenţe ale unei privegheri de origine păgână, precreştină, care coboară dintr-un *cult optimist, de tipul dacic, dar şi dintr-un filon de cult profanator (—> profanare), infiltrat probabil în epoca marilor migraţii; acest tip de ritual este atestat în Vrancea (Mofdova de Sud); şi la Căpâlna (Transilvania Centrală); p. vrâncean se desfăşoară după un scenariu tradiţional riguros, ştiut pe de rost în text si în gestică (de ex., mortul’ e apucat de nas sau cfe orice altă parte a corpului, gestul fiind însotit de glume legate de biografia intimă a defunctului), în variante tipologice la care, în esenţa, nu se adaugă decât numele propriu; jucat cu autenticitate, acest p. dă impresia spontaneităţii şi improvizaţiei pentru spectatorii neiniţiaţi în caracterul mitic al ritualului. Istoricii văd originea ambelor tipuri în tradiţia dacică a „morţii vesele“. C. C. Giurescu (în Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1946, p. 115) pune întrebări: „Să fie «priveghiul» nostru în forma arhaică în care apare el încă, în unele colţuri retrase ale ţării, ca în Vrancea, formă care arată mai degrabă bucurie decât întristare, cu măşti, cu jocuri, cu glume, o moştenire a acelei vremi?“ 513 PRODIKOS Despre p. similar din Căpâlna informează căpâlneanca Violeta Avram (cf. Bazil Gruia, Blaga inedit, I, Cluj-Napoca, 1981, p. 167): „Consătenii celui dispărut, în loc să se tânguie şi să verse lacrimi, se distrau, glumeau şi practicau nişte jocuri (un fel de jocuri de societate) specifice pentru această ocazie“. De notat că în aceeaşi zonă, la Săpânţa, se află si vestitul Cimitir Vesel. Prodikos din Keos Filosof grec (sec. V î.e.n.), sofist (unul dintre cei 4 sofişti clasici, împreună cu *Protagoras Gorgias, Hippias), contemporan cu Democrit. A fost ironizat de *Platon deşi, după cercetătorii moderni (E. Dupreel ş.a.), mai multe texte din Dialogurile platoniciene pun în circulaţie teze ale lui Prodikos (Alcibiade 1, II, Menon, Protagoras etc.), fără indicarea sursei. Dar P. se poate spune că e un precursor al semanticii (specialist în observarea sinonimiilor şi discernerea nuanţelor subtile dintre cuvintele asemănătoare); deopotrivă, este primul filosof grec care încearcă să explice raţional obârşia şi calea de alcătuire a *miturilor. Nu ni s-a păstrat nici un text şi nu-i putem cunoaşte opera decât acordând credit câtorva rezumate întocmite de Xenophon în amintirile sale despre *Socrate, căruia îi devenise discipol după ce frecventase prelegerile lui P., sau unor relatări din câteva dialoguri platoniciene (Protagoras. Menon, apocrifele Ervxias şi Axi-ochos, dar în aceste două din urmă, după unele opinii, numele P. e utilizat si ca nume fictiv pentru rezumarea unor idei generafe socratice sau chiar ca pseudonim pentru *Epicur; totuşi, alte pasaje sunt neîndoios recompuneri după scrierile lui P.). Contemporan cu Socrate care, ca personaj în Dialogurile lui Platon, este pus să se exprime despre P. cam ambiguu şi cu oarecare condescendenţă: „Eram foarte curios să-l aud pe Prodikos; mi se părea că e nemaipomenit de priceput la toate şi că are în el ceva divin. Dar fiindcă vocea sa era foarte gravă, se producea în cameră un vuiet în care nu se mai distingea ce spune“ (Protagoras, 315 e - 316 aj. Urmărind să stabilească importanţa analizei limbii pentru logică şi filosofie, P. a studiat, pe lângă sinonime şi nuanţări sinonimice, se pare, şi omonimiile, ca şi etimologiile comune ale familiilor de cuvinte; iar incursiunea etimologică se poate să fi fost un instrument auxiliar pentru metoda sa de cercetare a formării miturilor. Lui P. i se atribuie stabilirea unei succesiuni diacronice în relaţiile om-natură: omul mai întâi divinizează forţele şi lucrurile care îl pot ajuta şi hrăni; apoi descoperă sursele de hrană şi adăposturile; în fine, inventează meseriile. Zeii nefiind pentru el nici entităţi reale, nici forme de gândire, P. afirmă că cei vechi au socotit divinităţi toate lucrurile folositoare existenţei noastre, tocmai fiindcă sunt utile: „Prodikos spune că ceea ce foloseşte vieţii a fost acceptat ca divinitate, ca de pildă soarele şi luna şi râurile şi lacurile şi pajiştile!“ (Sextus Empincus, Adversus mathe- maticos, IX, 52). Filosoful se referă îndeosebi la regretul omenesc după starea paradisiacă pierdută („vârsta de aur“), adică după epoca inocenţei care nu putea deosebi răul de bine, după avântul de atunci al impulsurilor spre libertatea lipsită de constrângerile societăţii şi deci acea epocă regretată omul a divinizat-o. Acţiunile bune ale omului sunt opera lui proprie, opera virtuţii şi ele nu se pot obţine prin ^rugăciuni către divinitate: „Prodikos, zic, a răspuns că acţiunile cele bune sunt opera omului. Dar virtutea, spuse iarăşi băiatul, este după părerea ta un lucru care se învaţă sau e unul înnăscut? După părerea mea, zise el. e un lucru care se învaţă. Aşadar nu cumva crezi că ar însemna să fii fără judecată ca să-ţi închipui că, adresând rugăciuni zeilor, cineva poate deveni gramatic sau muzicant, pe scurt, poate dobândi altă asemenea ştiinţă ce se obţine numai învăţând-o de la altul sau descoperind-o de la sine. El aprobă şi acest punct“ (Pseudo-Platon, Ervxias, 398 c). Xenophon (Memorabilia, II, 1) îi atribuie lui P. o alegorie în care 2 femei divine. Viciul şi Virtutea, pledează în faţa lui *FIerakles ca să-l atragă; pledoaria Virtuţii se bizuie pe nevoia de morală în existenţa umană autonomă: „Fără muncă şi statornicie, zeii nu le hărăzesc oamenilor nimic frumos si cinstit“. P. vedea cauza apariţiei religiei sau a divinizării în particularităţile muncii omeneşti şi în nevoia oamenilor de a-şi satisface anumite porniri spirituale: după o transcriere a lui Philodemos (Despre pietate, IX, 7. 75). P. considera că „obiectele care îl hrănesc [pe om] şi îi aduc folos au fost înaintea tuturor recunoscute drept zei şi declarate sfinte, iar după ele au fost divinizaţi şi [oamenii] care au născocit ori feluri noi de hrană, ori noi'mijloace de apărare sau celelalte arte, cum au fost de pildă Demeter, Dionysos şi alţii“; de asemenea: „Prodikos spune că au fost trecuţi printre zei cei care, prin roadele noi descoperite în drumurile lor, au adus foloase oamenilor“ (Minucius Felix, Octavius, XXI, 2). Epiphanius rezumă aceeaşi teză, mai confuz: „Prodikos numeşte zei cele patru elemente, apoi Soarele şi Luna. Căci de la acestea spunea el că au toate forţa vitală“ (Adversus haereses, III, 21). Filosoful acesta, ca de altfel toţi sofiştii, în ciuda marilor merite în cercetare şi în gândire, a fost ironizat de la Platon şi platonicieni mai departe. Aristofan a utilizat pasaje din scrierile lui P. fie ca atare, fie mai ales parodic (Păsările, Norii). Contrariat, dar cu eleganţă. Cicero se întreba: „Iar Prodicos din Ceos, care a spus că au fost trecute în rândul zeilor cele ce sunt de folos vieţii oamenilor, ce a mai lăsat până la urmă din religie?“ [De natura deorum, I, 42, 118). După Aulus Gellius (Nopţile attice, XV. XX, 4), printre discipolii la care învăţătura sofistului s-a dovedit fertilă a fost Euripides. Opera lui P. este pierdută, dar i se atribuie scrierile: Despre natură, Despre natura omului, Lauda prostiei. IKponar de mitologie generala ( . 33—34 PROFANARE 514 Anotimpurile (în care filosoful relata alegoric întâlnirea lui Herakles cu Virtutea [‘Qpai] şi Corupţia [Kaida] sau Răutatea corupătoare) şi Synonimika. § H. Mayer, Prodikos von Keos, Paderbom, 1913; G. B. Kerferd, The «Relativism» of Prodicus (în Bulletin of the Rylands Library, 1954, v. 37, no. 1, Sept., p. 249-256); Ioana Popescu-Dinischiotu, Prodicos (în Filosoful greacă până la Platon, 11, Bucureşti, 1984, par. 2, p. 332-358) profanare (lat. profanatio - sacrilegiu; profanare - a pângări, a desacraliza; profanum -impietate;, profanus - nesacru, profan, nelegiuit, spurcat). In sens restrâns, orice act de pângărire, de batjocorire a sacrului (pângărirea sanctuarelor, *altarelor, mormintelor, *icoanelor, numelor divine sau sfinte, a tradiţiei sacre etc.). Formele de p. sunt variabile, după cum este variabilă noţiunea de sacru, de la o *religie la alta; în ultimă analiză, ceea ce este sacru pentru o religie, poate fi profan pentru altele. Pentru vechii evrei, întrucât Mozaismul este o religie intolerantă, * cultul lui Moloh, zeu căruia i se sacrificau prunci (—> sacrificiu) nu putea fi admis pe teritoriul lui Israel, în timp ce acelaşi cult era sacru pentru fenicieni şi cartaginezi; regele Iosia (sec. VII î. e. n.) „a pângărit culmile pe care aduceau tămâieri“ preoţii idolilor, ,.a dărâmat templul zeităţilor cu chip de ţap“; „apoi a mai spurcat locuriîe de jertfa din valea Ben-Hinom, ca să nu mai ardă nimeni în foc pe fiul său sau pe fiica sa în cinstea lui Moloh“ (V.T., II Regi, XXIII, 8-10) Acte de p. au făcut unele populaţii migratoare, în timpul invaziilor din Orient spre Europa. Tot astfel au profanat biserici creştine diferite armate ale popoarelor islamice, intrând pe teritorile cucerite, dar mai ales comuniştii transformând bisericile în cârciumi si cluburi roşii. Un act grav de p. se consideră în ^brahma-nism introducerea în sanctuare sau mănăstiri de alimente cu came. *Secta Martorii lui Iehova consideră (pe baza unei concepţii coborînd dintr-un cult arhaic al sângelui) o p. utilizarea, medicală sau industrială, a sângelui viu sau sintetic şi a derivatelor lui. în anumite epoci şi zone geografice, istoria a înregistrat chiar stranii culte şi *rituri de profanare; cultele africane consacrate zeului leneş, retras din lume după ce a creat-o (—> deus otiosus) sunt precursoarele acestor rituri. Fenomenul exista şi în antichitate, căci Diodor din Sicilia citează un caz: „Totuşi un mic număr dintre etiopieni nu crede nicidecum că ar exista zei. Ei proferează contra Soarelui, când răsare, cele mai cumplite injurii, ca şi când el ar fi duşmanul lor cel mai rău, iar apoi se furişează printre mlaştini“ (.Biblioteca istorică, III, IX, 2). Unele triburi nordice (itelmenii din Kamciatka, thlinkiţii din Alasca) au un *ritual autonom în care membrii tribului, în cadrul ceremoniei comune, blestemă şi batjocoresc pe zeul creator al lumii: corbul *Kutkhu sau corbul Yehl, acuzându-1 de prostie şi iraţionalitate în *cosmogonia efectuată în *timpul primordial. Urme de culte profanatoare se disting şi în *mitologia românească sau în unele datini aferente: Mitul cosmogonic despre *Căţelul Pământului sau varianta aceluiaşi mit despre Mici, în ambele *Dumnezeu creatorul fiind pus în inferioritate de unul dintre cele două personaje demonice; în aceste cazuri, Dumnezeu e prezentat cu o minte mărginită, intrând în impas, şi numai diplomaţia *albinei izbuteşte să obţină soluţia finală salvatoare de la Căţelul Pământului sau de la arici; dar există şi o formă profanatoare în ritualul de *priveghi (Vrancea, Căpâlna), când mortul este luat în râs. Toate aceste situaţii nu divulgă, cum se crede uneori superficial, un *ateism fie şi rudimentar: nici o formă cultuală de profanare nu neagă divinitatea (sau *credinţa) profanată, ci numai îi aduce reproşuri sau se războieşte cu ea. profet (grec. 7ipo ateism). Se pare că totuşi a acceptat existenţa unor divinităţi împreună cu natura, cu lumea, şi nu a negat decât putinţa cunoaşterii obiective a lumii şi a zeilor; cunoaştem aceeaşi idee, în acest sens, în două variante: „Despre zei nu pot şti nici că sunt, nici că nu sunt; căci multe mă împiedică să ştiu: şi obscuritatea problemei şi scurtimea vieţii omeneşti“ (fragm. B4; text transmis de Diogenes Laertios, op, cit., IX, 51/A 1) şi: „Despre zei nu ştiu nici că sunt, nici că nu sunt, nici ce fel sunt ca manifestare exterioară“ (citat de Eusebius din Cesareea, Praeparatio evangelica, XIV, 3, 7); probabil că cei doi autori au avut la dispoziţie texte diferite din cauza copiştilor sau poate unul dintre ei a citat din memorie. De aici nu rezultă ateismul, ci numai seriozitatea filosofului în faţa unei probleme in-demonstrabile. Esenţială la P. este. recunoaşterea incapacităţii umane de a defipi divinitatea. în acelaşi sens, P. explică necesitatea ordinii legale -naturale şi sociale, afirmând că legile sunt necesare - chiar dacă nu cunoaştem adevărul - pentru că zeii au inclus în noi dintru început dreptatea şi ruşinea, aşa încât putem şti nu ce este adevărat, ci numai ce este util. Teologia lui P.nu pare străină de tendinţele concepţiei religioase persane, măcar în sensul respingerii antropomorfismului, dominant în *mitologia greacă tradiţională. şj D. Loenen. Protagoras and the Grcek community. Amsterdam. 1941 Proteus Zeu marin de origine egipteană, în * mitologia greacă, uneori confundat cu *Phorkys; sau, după Herodot (Istorii, II, 112, 118), un rege mitic din Egipt; era venerat însă şi ca zeu oracular » oracole), fiind socotit şi o divinitate mutantă, care-şi putea schimba înfăţişarea; urmărit de Menelaos, devine leu, dragon, panteră, mistreţ, râu. arbore, foc. apă; f—» mutant), ca să evite divulgarea viitorului unor solicitanţi. Totuşi Menelaos este singurul care îl îmblânzeşte şi îl convinge să-i răspundă la întrebarea despre destinul său viitor; aici intervine stăruinţa urmăritorului, deoarece P. era obligat să-i facă preziceri omului care l-ar fi prins, ca preţ al răscumpărării. Mai târziu e protectorul ins. Pharos, pe care se afla vestitul far alexandrin. P. făcea parte din suita lui *Poseidon, ca paznic al turmelor de vietăţi marine ale acestuia, în cele din urmă, P. devine zeul patronal al prefacerii neîncetate a materiei. protomonoteism Teorie artificială asupra unui presupus *monoteism universal în societatea arhaică primitivă. Inspirată, evident, de *Biblie 517 PTAH (V.T.) şi sprijinindu-se pe raporturile între prima pereche umană, *Adam şi *Eva, şi ^Dumnezeu \*E1ohim sau *EI *Yah\veh), această teorie l-a avut ca precursor pe filosoful rus Vladimir *Solovio\\ care încearcă să demonstreze presupunerea că monoteismul originar a fost pulverizat în zorii civilizaţiei de mitologia indoeuropeană (1873). Apoi, etnograful englez Andrew *Lang s-a raportat (1898) la observaţia că mai multe populaţii sălbatice cred într-o divinitate cerească supremă ceea ce, după presupunerea sa, ar indica o rădăcină comună pentru toate religiile primare. Această teorie a fost reluată de etnograful catolic vienez Wilhelm Schmidt (în vasta operă despre originea ideii de Dumnezeu, culegere excelentă de texte autentice, comentate însă părtinitor) care a susţinut că p. a fost conservat de triburile presupuse de autor mai vechi (papuaşi, pigmei ş.a.), dar s-a pierdut sub stratificarea miturilor solare şi selenare amestecându-se cu credinţele animiste (—> animism) şi totemice (—> totem), ca şi cu *magia. Ş Andrew Lang. The making of Religion, ed. 11. London. 1900; Wilhelm Schmidt. Die Urojfenhanmg als Anfang der O/fenhaningen Gottes. München. 1921; id.. De/ t/s/nimg der Golfesidee. 1 XU. Münster. 1926 19^5 psihostasie (grec. i|uiX0GTKöia cântărirea sufletelor) Noţiune escatologică, prezentă în unele ^religii antice, însemnând cântărirea sufletelor celor morţi, în cadrul instanţei divine supreme. în Egipt se imagina acest tablou: în faţa tribunalului ceresc prezidat de *Re, judecătorul suprem, asistat de *Osiris, * Isis si *Nephtys şi de cei 42 magistraţi, *Anubis, zeul funerar, introduce mortul în sală, în timp ce inima (considerată sediul sufletului) defunctului era pe un talger al balanţei, pe celălalt fiind pana de struţ a zeiţei *Maat (sau zeiţa însăşi); *Thot supraveghează cântărirea, înscriind cifra pe o tăbliţă, în timp ce defunctul îşi rosteşte spovedania: ..Nu am făcut nedreptăţi nici unui om. nu m-am purtat rău cu animalele, n-am cârtit împotriva zeilor“, iar apoi îşi pronunţă pledoaria în 42 de puncte, adresându-se fiecărui judecător în parte. Dacă sentinţa e favorabilă, mortul e admis în *cer, dacă nu, fiinţa monstruoasă care sade anume lângă cântar (numită „Devoratoarea“) îl va înghiţi. La greci, fenomenul mitic e întâmplător: după Eshil, zeiţele *Tethys şi *Eos au cântărit vieţile lui *Ahilleus şi *Memnon. Psyche (grec. Yux'n) Fată deosebit de frumoasă, din * mitologia greacă, pe care părinţii, împlinind un *oracol perfid care emana din gelozia *Aphroditei, o abandonează într-un pisc montan, spre a fi luată de soţie de un monstru; dar P. e ridicată de vânt, transportată într-un palat secret şi iubită nopţile de un necunoscut invizibil, presupus a fi monstrul hărăzit; ea calcă o dată ^jurământul discreţiei şi. la un opaiţ aprins, îl vede pe zeul dragostei *Eros, care tot atunci o şi părăseşte, iar P., peregrinând în căutarea lui, nimereşte la palatul Aphroditei care o chinuie cu încercări şi munci insuportabile până când Eros, înduplecat, o ia în *cer şi îi obţine, de la *Zeus. imortalitatea. Acest *mit e de fapt un basm (cf. Apuleius. Metamorfoze [Măgarul de aur]. IV--V). Ptah (egipt. Ftha) Zeu arhaic. în * mitologia egipteană. de origine memphită, adorat mai târziu ca zeu naţional şi considerat „inima şi limba” lui *Atum (ideea şi *cuvântul). La Memphis, în perioada arhaică, făcând parte din triada supremă (cu soţia sa *Sehmet şi fiul lor *Nefertum), P. era socotit creatorul lumii şi marele artizan universal, realizându-şi opera cu ajutorul cunoaşterii şi inteligenţei (inima) şi al cuvântului (limba), iar tradiţia îi atribuia inventarea meşteşugurilor tehnice, de unde şi patronajul său asupra meşteşugarilor (marele său preot se numea „decanul meşterilor artizani“); totodată. P. era marele inginer divin, cel mai iscusit tehnician şi metalurgist, dar şi patronul artelor (fiecare artist consi-derându-se un preot ai său). într-un text dintr-o dramă religioasă memphită (publicat de K. Sethe în 1928) se spune că ideea născută în inima lui P, se realizează prin cuvântul născut pe limba lui, întâi în cele 9 divinităţi primordiale care sunt dinţii şi buzele lui: „El i-a zămislit pe zei, a înălţat oraşele, a alcătuit nomele, i-a rânduit pe zei în sanctuarele lor, le-a statornicit sacrificiile, le-a zidit templele şi le-a plămădit trupurile după dorinţa inimii lor. Iar zeii au pătruns în trupurile lor făcute din orice copac, din orice piatră, din orice argilă, din orice soi de lucruri ce creşteau pe el şi din care ei îşi luaseră chipul. Şi toţi zeii şi fiecare Ka al lor s-au strâns în jurul lui” Ftha. Aşadar, creaţia lui P. este cuvântul său materializat. Teologii din Memphis (unde P. era socotit şi diriguitorul serbărilor jubiliare, alături de zeiţa *Maat) au construit imagini speculative despre acest zeu şi despre opera sa universală (uneori identificându-1 cu alţi zei sau acordându-i atribute abstracte, fie în cadrul *cultului lui *Re, fie apoi al lui *Osiris); dar pentru populaţia simplă, P. era „cel mai mare meşteşugar”, lucru firesc la un zeu al unui mare centru meşteşugăresc şi comercial, vestit în epocă prin prelucrarea metalelor şi prin construcţiile navale. (De aceea, grecii l-au identificat cu *Hephaistos.) P. era închipuit ca bărbat mumificat, cu barba şi părul tunse scurt şi purtând atârnat de gât *simbolul viril, menat: alteori era însă înfăţişat ca bărbat viu, cu coame susţinând discul solar. Uneori pare să aibă epitetul Heke, poate mai curând numele altui zeu similar, absorbit de cultul lui P. şi apoi uitat. PUDICITIA 518 Pudicitia; Pudor Zeiţa modestiei, sfielii, castităţii şi cinstei femeieşti, în *mitologia romană; la început, probabil o personificare a pudorii şi onoarei feminine. P. avea două sanctuare la Roma; în ambele nu puteau intra decât femeile care fuseseră căsătorite o singură dată (univirae). Pukimna Zeiţă eschimosă de rang secundar, în *mitologiile triburilor polare, doamna animalelor de pe pământ, subalternă faţă de doamna mării, *Sedna.^ Pulastya Înţelept primordial (*rişi) din *mitologia vedică, fiu spiritual al lui *Brahmă, de asemenea unul dintre *Prăjăpati si tatăl legitim al zeului bogăţiei *Kubera, dar şi af *demonilor din grupul *Răkşâsa. Puluga; Pulugu; Biliku Zeu suprem al populaţiei malaieze negritos din ins. Andaman (la nord de Sumatra), uneori considerat *androgin, alteori divinitate masculină (Biliku fiind atunci sau soţia sau ipostaza lui feminină) în reprezentare antropomorfa. E considerat mai ales un zeu irascibil al furtunii, al vânturilor distrugătoare (după unele opinii, îndeosebi ale etnografilor, nu ar fi decât personificarea musonului) şi al ploilor torenţiale; dar în acelaşi timp P. este cauza tuturor lucrurilor, creatorul întregului univers şi al *omului primordial, Tomo, care a devenit apoi mesagerul său şi un *erou civilizator învăţându-i pe oameni, în numele zeului, toate meşteşugurile. Toate cunoştinţele şi, în primul rând, arta aprinderii *focului, Tomo şi soţia sa Mitu le-au învăţat de la zeu. Deşi nu e venerat într-o formă cultuală distinctă şi nici nu se îngăduie să fie implorat, e socotit un zeu mânios şi pedepsitor, care penalizează mai ales încălcarea *tabùurilor, unele ciudate: de pildă aprinderea focului cu ceară, omorîrea greierilor. Paul Schebesta scrie: „Andamanienii nu cunosc nici un cult al vreunui zeu, nici o rugăciune, nici un sacrificiu, nici o cerere stăruitoare, nici o rugă de recunoştinţă. Numai teama de Puluga îi sileşte să se supună poruncilor lui, dintre care unele sunt aspre, ca aceea de a evita anumite fructe în anotimpul ploilor“ (Les Pygmées, trad. franc. Paris, 1940, p. 163). O tradiţie locală povesteşte cum zeul a trimis asupra populaţiei negritos un dezastru musonic, după ce nişte oameni au întrerupt cântecul unui greier. Punt Ţinut fabulos din * mitologia egipteană, localizat de *mit undeva departe la sud-est de Egipt, pe ţărmul maritim dintre actualele Eritrea şi Somalia. Sub Regatul Nou şi chiar sub Regatul Mijlociu, dar mai ales în timpul reginei Hatshepsut, s-au organizat chiar expediţii după aur, fireşte fără rezultat. Textele scribilor i-au imprimat o pronunţată tentă misterioasă. Purănâ (sanscr. purănâ - vechi, bătrân; datină) Grup de ample poeme epice sanscrite din sec. XII-IV î.e.n. făcând parte din condexul *Vedănga (—> smriti), însoţite de comentarii, narând *mituri despre puterea şi activitatea *zeilor vedici, de asemenea diverse tradiţii şi datini. Sunt atribuite de tradiţie înţeleptului *Vyăsa. P. erau clasificate imediat după *Veda, spre deosebire de care, puteau fi citite si de castele inferioare. Sunt 18 P. principale (Bhăgavata-purănâ - consacrată glorificării zeului *Vişnu; Agni-purăna consacrată preamăririi lui *£ivâ, ca şi descrierii *ritualurilor, îndatoririlor pe care le au regii, artei militare, dar conţinând capitole dedicate dreptului, medicinei, retoricii, prozodiei şi gramaticii; Aditya-purăna - despre grupul divinităţilor Indiei arhaice etc.) şi 18 Upapurănâ (de categorie secundară). Purgatoriu (lat. purgare - a curăţa) în *creştinismul catolic, loc în care unele suflete, după *moarte, fiind lipsite de *păcate prea grave ca să fie condamnate la pedepsele din *Infern, se crede că poposesc un răstimp variabil, necesar purificării, înainte de a fi transferate în *Paradis; doctrina catolică îşi bizuie această *dogmă (nerecunoscută de alte *rituri şi *culte creştine) pe *credinţa tradiţională din *iudaism în eficacitatea *rugăciunilor pentru salvarea sufletelor celor morţi; găsind la soldaţii morţi *talismane de *idoli, Iuda face ^sacrificii de iertare a păcatului, „ca să-i mântuiască de păcate“ (V. T, II Macabei, XII, 40-46). P. e stabilit de catolici spaţial, fără alt indiciu decât că e între Infern şi Paradis (descrierile lui Dante din Divina Commedia nu se bazează pe tradiţii mitice cunoscute), iar precizarea dogmatică emană de la Conciliul ecumenic din Trent (1545-1563), după ce Conciliul din Ferrara (1438-1439) pusese în discuţie condiţia sufletelor celor răposaţi înainte de Judecata de Apoi, când creştinii orientali au şi respins ideea de P. Ideea *focului purificator era prezentă în patristică, susţinută de Irenaeus şi *Origenes (primul socotind eretică părerea că sufletele morţilor ar fi primite imediat întru slava lui *Dumnezeu, iar al doilea afirmând că drepţii trebuie să treacă prin foc spre a ajunge în lumea cealaltă) sau sugerată de *Augustin („nu este de necrezut“ că sufletele imperfecte vor fi „salvate de vreun foc curăţitor“ ~ De dulcitii quaestionibus, VIII). Fără a se referi la un loc intermediar de purgare care ar preceda starea postumă paradisiacă, scrierile unor Părinţi ai Bisericii (—> patristică) fac totuşi aluzii la rolul pe care îl are, în acest sens, rugăciunea (*Tertullianus, Cyprian, Clement Alexandrinul, Kyril din Ierusalim, *Grigore din Nazianz, Ambrosius, *Ioan Chrysostom, Hieronymus); după părerea lui *Toma din Aquino si a lui *Bonaventura (sec. XIII), sufletele din P. sunt chinuite de un foc material. Ideea P. a fost formulată direct, prima dată de papa Grigore cel Mare (590-604; —»papi). în Dialoguri (IV, 39), care spunea că e de crezut ca pentru unele păcate uşoare să existe un purgatoriu de foc înaintea Judecăţii; dar întâia definiţie dogmatică aparţine papei Inocenţiu IV (1245): „întrucât [greciij spun că acest loc de 519 PYRRHA purificare nu este indicat de doctorii lor printr-un cuvânt propriu şi precis, noi vrem ca, potrivit tradiţiei şi autorităţii sfinţilor părinţi, de aici înainte acesta să fie numit purgatorium, deoarece în acest foc temporar se purifică nu păcatele capitale de moarte care trebuie plătite cu pocăinţa, ci păcatele mai mici, scuzabile, care dacă nu sunt iertate din viaţă chinuiesc oamenii după moarte“. Credinţa în unul sau mai multe stadii intermediare de purificare postumă a sufletelor există şi în alte *religii; această formă uneori se reduce la rugul de incinerare, dar mai adesea e asociată cu ideea unui foc suprauman sau cu un sistem purificator neignic. Astfel, orice *metempsihoză e o purificare, şi mai ales lanţul de reîncarnări succesive (*samsăra) din religia vedică, *brahmanism şi *budism. *Zoroastrismul prevedea două etape de purificare cosmică prin foc. Mai aproape de noţiunea de P. era locul ignic purificator *Ahred. din * mitologia celtică. în * islam, interstiţiul *Araf dintre Infern şi Paradis nu este decât un teritoriu pustiu. § Jacques Le Goff, La naissatue du Purga toi re, Paris. 1982 Puruşa (sanscr. puruşa - bărbat, om, neamul omenesc) Zeu născut de *Brahmă, personificând, în *mitologia vedică şi *postvedică, pe bărbatul primordial. *arhetipul uman, principiul masculin al lumii. în filosofia indiană este spiritul lumii. în *mit, P. e reprezentat ca *gigant cosmic, al cărui trup a furnizat (ca materie primă cosmogonică) *elementele constitutive ale universului; apare întâia oară ca noţiune filosofică în imnul Puru-şasukta din *Rigveda (X, 90), desemnând ideea că întregul univers se manifestă dintru început prin forţa sa virilă. Când zeii divizează corpul lui P. spre a compune universul, ei săvârşesc un *sacrificiu: „Când l-au împărţit pe Puruşa, în câte părţi l-au dezmembrat? Ce a ajuns gura lui, ce anume mâinile şi ce coapsele, picioarele? Gura lui s-a făcut brahmana, mâinile - kşatriya, coapsele - vaiqya, din picioare a ieşit qudra > varna). Luna s-a născut din gândurile lui, din ochi a răsărit soarele. Din gură - Indra si Agni, din răsuflare a ieşit Văyu (vântul). Din buric a ieşit spaţiul aenan, din cap s-a născut cerul, din picioare pământul, ţările lumii - din auzul lui“ {op. cit., IX, 73). După Atharvaveda (VII, 5), naşterea sacrificiului a fost necesară, sub forma acestui om cosmic, spre a permite crearea universului. O formă mai târzie de mit îl concepe ca prima zeitate născută de Brahma din jumătatea sa femeiască, după ce s-a divizat el însuşi în două principii: masculin şi feminin. în sistemul filosofic *Sămkhya (al eposului *Mahăbhărata) puruşa este echivalent cu ătma (substanţa divină), întrucât P. nu mai e creatorul şi este în afara naturii, putând fi perceput numai prin experienţa lăuntrică a fiecăruia. Iar Mundakct Upanişad (II, 1) oferă o sinteză: „Din el purced eterul, vântul şi focul, apa şi pământul. [...] Capul său este foc, ochii săi lună şi soare. Ţările lumii îi sunt urechi. Vocea lui este revelaţia Vedelor. Răsuflarea lui e vântul. Inima lui este lumea, din picioarele lui [e făcut] pământul [...] Din el sunt marea şi munţii. Puruşa e universul.“ Puşân Epitete: Cel care hrăneşte, Spornicul, Apărătorul Zeu arhaic al prosperităţii, unul dintre cei 12 *Aditya, în *mitologia vedică. Legat iniţial de *cultul solar, era confundat uneori cu *Soma. Apoi a fost venerat ca supraveghetor al tuturor călătoriilor şi al călătoriei în lumea *morţii, dar era socotit si cel ce hrăneşte cirezile, precum şi în genere furnizorul de bunăstare, ca zeu solar. I se aduceau *ofrande de turte frământate din faină şi lapte acru sau brânză de vaci (turtele se numeau, în sanscr. vedică - karambhă). puşpaka *Car ceresc autopurtat, din *mitologia post-vedică, aparţinând fie zeului * Indra, fie zeului *Kubera. în *Mahăbhărata (Aranyaparva) e descris fără a fi numit, ca un vehicul spaţial tras de „zece mii de cai vineţi“, având guri care scuipă „foc arzător“, producând în zbor un „zgomot aidoma tunetului unei uriaşe furtuni“ si neputând fi dirijat decât de vizitiul *Mătali. în ^Rămâyana (Uttara-kanda), numit puşpaka vimăna (de altfel, Rămâyana, prin extrapolare, numeşte *vimanah toate celelalte care aeriene), are „două caturi cu multe încăperi şi ferestre“ şi „se înaltă în aer cu mare zgomotŢmişcându-se ,’,prin sine“’când transportă spre *Ayodhyă pe eroii *Răma şi *Sita. „Râma şi Sita, iarăşi împreună, s-au urcat în puşpaka vimăna care i-a dus cu iuţeală în văzduh, pe ei ca şi pe prietenii lor, războinicii vanara, şi pe Vibhiţana, până în Ayodhyă“ (loc. cit.). Varianta care îi aparţine zeului Kubera e un car magic zburând fără atelaj şi vizitiu şi cuprinde în structura sa un palat şi o cetate. Confundat de mulţi mitologi cu o alegorie a fulgerului, p. este un vehicul mitic mult mai complex, comparabil cu vehiculul „Gloria lui Yahweh“ din vedenia lui *Iezechiel. Pută (lat. putare - a curăţa; putatio - curăţirea pomilor de crengile uscate) Zeiţă din *mitologia romană, patronând curăţirea copacilor de prisosul de crengi uscate. Puzur-Amurri Corăbier care devine, în *mitul babilonian al *potopului universal, pilotul şi şeful de echipaj al corăbiei salvatoare a lui *Utnapishfi f—» mitologii din Mesopotamia). Tot el a condus şi construcţia navală necesară. Pygmalion Sculptor cipriot din *mitologia greacă, îndrăgostit de o statuie feminină creată de el şi obţinând de la *Aphrodite transformarea operei sale în femeie vie, cu care s-a însurat. Statuia fusese de fildeş. Din căsătorie, s-a născut un fiu cu nume simbolic: Pathos (7td0o<; -suferinţă). Pyrrha Fiica lui *Epimetheus şi a *Pandorei, soţia lui *Deukalion şi născătoarea noii omeniri PYTHAGORAS 520 după al doilea *potop universal din *mitologia greacă: în altă variantă, pietrele aruncate peste umăr de P. pe pământul postdiluvian devin femeile care au născut omenirea. Un fiu al P., Hellenus, era socotit ^strămoşul grecilor (hellenilor), iar altul, Amphiktyon, un rege mitic al Atenei. Pythagoras (grec. noGayopac;); Pitagora Personaj grec fascinant, mitic sau real, considerat de tradiţie filosof, matematician, teolog şi *mag, născut în Samos (580-500 î.e.n.), stabilit la Krotona, unde a întemeiat o şcoală iniţiatică (numită pitagoreică) bazată pe mistica numerelor (—> numere sacre) - universul fiind văzut ca o armonie a numerelor (de unde şi numărul sacru 4, precum şi triunghiul de aur sau teorema lui Pitagora, tabla înmulţirii şi mai ales pentagrama sacră din care rezultă secţiunea de aur), ca şi pe *credinţa în sufletul nemuritor şi transmigrant, de asemenea pe tăcere ca pe o virtute esenţială. Deşi clădită pe respectarea *zeilor şi pe o concepţie existenţială mistică, gândirea lui P. este o sursă a constituirii ideii de legi obiective în natură şi a deprinderii'filosofiei de a opera cu abstracţii. Dar, ca persoană istorică, P. nu este confirmat de documente, putând fi o personalitate legendară sincretică sau chiar un *mit; (Aristotel vorbeşte numai de pitagoreici). După izvoare greceşti incerte, s-ar fi iniţiat în Babilon, Fenicia şi Egipt (unde a obţinut cingătoarea de mare ^sacerdot), iar prelegerile le-ar fi ţinut într-un *templu al *Muzelor, din Krotona, într-o incintă înconjurată de statuile celor 9 Muze, având la mijloc statuia zeiţei focului sacru, *Hestia, cu mâna arătând *cerul. Cele 4 trepte de iniţiere pitagoreică sunt la hotarul între mit şi filosofia destinului cosmic al omului: 1) pregătirea (napaoxeud), un noviciat supus exerciţiului tăcerii; 2) purificarea (KOt0apai(;) prin iniţierea ezoterică în ştiinţa numerelor sacre, numărul desăvârşit fiind 10, care cuprinde toate principiile divine într-o unitate (exemplul erau cele 9 Muze prezidate de Bestia, iar recomandarea: exerciţiul perpetuu al inteligenţei); 3) desăvârşirea (isÂeioxpc;) prin învăţarea structurii cosmologiei pitagoreice, bazate pe ideea "'focului central, a iumiior astraie, a componenţei universului din 5 *elemente: ^pământul - agregarea solidă, *apa - agregarea lichidă, *aerul - cea gazoasă, focul - cea imponderabilă (azi: plasma), eterul sau sufletul universal (azi comparabil cu particulele fără masă); 4) vederea de sus (erticpaveia - ideea contemplării de sus (în obiectivare absolută) a universului. Pentru P. numărul era modelul primordial al lucrurilor (âpxp). Numărul are la pitagoreici un caracter divin; astfel, pentru Hippasos, dintre discipolii direcţi ai lui P. .(aşa-numiţii pythagorikoi), el ' este „organul judecăţii creatorului lumii“ şi „cel mai înţelept dintre toate“; generaţia* urînăfoare de discipoli, * - ♦ * \ indirecţi, considera numărul (după o informaţie a lui Iamblichos) - „întâia paradigmă a Universului“. în genere e dificil de stabilit cc aparţine gândirii lui P. şi ce anume discipolilor săi. Pentagrama sacră, atribuită lui P. (dar de fapt a pitagoreicilor), era un *simbol al sănătăţii şi al *vieţii: Pentagonul ABCDE cu latura 1 are diagonalele egale cu t. Diagonalele EC şi BD, care se întretaie în punctul F, se împart „în raport mediu si extrem“ (adică formează secţiunea de aur)\ EF/FC = EB/DC = i = F = EC/AB = EC/EF. în jurul personalităţii lui P. s-au format numeroase mituri adiacente; astfel, el ar fi mărturisit discipolilor că îşi amintea de unele vieţi anterioare; *Plutarh scrie: „Se spune că Pythagoras, rostind unele cuvinte, a îmblânzit un vultur şi l-a adus din zborul lui de sus pe pământ. [...] că a lăsat să i se vadă coapsa de aur când trecea la Olympia prin adunare“ (Viata lui Numa, VIII); iar Ailianos citează: „Aristoteles spune că locuitorii Krotonei îl numesc pe Pythagoras un Apollon al hyperbo-reilor. în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, după cum adaugă filosoful, mulţi l-au văzut totodată la Metapontica şi la Krotona. Ridicându-se de pe locul său în timpul întrecerilor, Pythagoras le-a arătat acoio şoîdui său de aur. După cuvintele aceluiaşi Aristoteles, a stat de vorbă cu Pythagoras şi râul Kos, peste care tocmai trecea, fapt pe care de altfel mulţi l-au auzit cu urechile lor“ (Istorii variate. II, 26). După Hieronymos din Rhodos, P. a coborît în Hades, unde a văzut sufletele lui *Homer şi *Hesiod, care îşi ispăşeau *păcatul de a-i fi vorbit uneori de rău pe zei. Despre moartea lui P. circulau câteva versiuni: a rătăcit prin oraş, apoi s-a închis în Templul Muzelor, impunându-şi moartea prin foame (după Dikearhos); părăsindu-şi discipolii, a intrat într-un câmp de mazăre (care era *tabu în concepţia pitagoreică) şi le-a spus că se va întoarce mult mai târziu, când va fi recunoscut după şoldul ß * V 521 PYTHIA său de aur; împreună cu 38 discipoli, a fost ars de viu în casa unde era găzduit, focul fiind pus de Kilon, un fost discipol alungat (după Diogenes Laertios). Deşi cu o biografie constituită şi chiar localizată şi poate chiar personaj istoric, P. pare în parte un *erou civilizator dar şi un magician. Autorii greci aveau adesea tendinţa de a-1 mitiza, iar din multe referinţe antice, oricât de fragmentare, se degajă în primul rând portretul hiperbolic al unui personaj arhetipal. în această privinţă, numeroase izvoare antice nu privesc nici moartea lui P. cu deplină certitudine. Cum doctrina magistrului şi a discipolilor, descriind circulaţia materiei, includea aici şi transmigraţia sufletelor (—> metempsihoză) şi considera că ele se pot strămuta, după *moarte, în oricare fiinţă sau în orice obiect, câţiva scriitori antici transmit părerea că P. avea un suflet transmigrant prin metempsihoză, în cicluri de câte 216 ani, ajungând după fiecare din ele la palingenezie. P. le-ar fi mărturisit discipolilor săi că el era un favorizat care îşi aducea aminte de unele dintre vieţile sale anterioare. Diogenes Laertios, informat din izvoare mai vechi, scrie cum P. ar fi povestit despre sine că era socotit fiul zeului *Hermes, căruia îi ceruse ca „atât în timpul vieţii, cât şi după moarte să-şi poată păstra memoria celor petrecute“. (Dar aici poate fi vorba de o alegorie, înţeleasă fals de Diogenes Laertios, despre *hermeneutica doctrinei pitagoreice). Ideea au reluat-o şi alţi autori, păstrând din ea crusta exoterică. Astfel, unii antici credeau că Hermotimos din Klazomenai a fost o reîncarnare a lui P., după cum o tradiţie pitagoreică afirma că Aithalides, crainicul expediţiei *Argonauţilor şi fiul lui Hermes (care l-a înzestrat cu memorie totală şi imortalitate), s-ar fi reîntrupat de mai multe ori, ultima dată în persoana lui P. Porphirios spune (Viata Iui Pythagoras, 16-17) că P. s-a iniţiat în Creta în *misterele lui *Zeus şi a stat în *asceză şi solitudine 27 de zile în peştera Ida (sau, după alte surse, în tovărăşia unei călăuze supranaturale). Dintre moderni, E. R Dodds îl consideră pe P. „cel mai mare şaman grec“. Interpretarea speculativă a lui Dodds nu poate fi demonstrată, dar nici respinsă total. Pare mai aproape de adevăr structura magică, ezoterică, a comportamentului doctrinei (dacă nu al magistrului neidentificat documentar), ca şi întregul ei scenariu. Ca şi *orficii, pitagoreicii practicau asceza; dar acest ascetism viza menţinerea sănătăţii sufletului, a minţii, prin întărirea sănătăţii trupeşti, necesare meditaţiei şi concentrării, în această tehnică un rol important avându-1 muzica; iar muzica, filosofia şi medicina în ultimă instanţă se contopeau. Secta pitagoreică (sectă în sens antic) îşi recompusese un cod de precepte, multe dintre ele exprimând concis ^superstiţii tradiţionale (după lamblichos: să nu te închini desculţ, să nu aţâţi focul cu sabia, să nu calci peste jug, să nu-ţi tai unghiile în timpul unui *sacrificiu), dar şi norme religioase (să-i urmezi pe zei şi să-ţi stăpâneşti înainte de toate limba, să nu priveşti înapoi când pleci de acasă ca să nu se ia după tine *Erinnyile, să nu te arăţi neîncrezător faţă de o minune a zeilor sau faţă de hotărîrile divine, să nu gravezi portretul vreunui zeu pe inel) sau de morală a civilizaţiei (abţine-te să mănânci carnea făpturilor vii). Doctrina pitagoreică, întrucât îmbina *religia cu ştiinţa şi cu morala, şi-a găsit adversari printre filosofii greci, în primul rând *Heraclit. Iar Aristotel privise cu suspiciune *legenda despre P. şi nu acordase credit paternităţii ideilor atribuite acestuia. Opera lui P. nu poate fi stabilită. Celebrul poem, numit în mod curent Versurile de aur (de fapt: Xpuoa eruri sau Carmen auream), atribuit lui P., cunoscut dintr-o compilaţie târzie (sec. III-IV), pare o reluare a poemului Discurs sacru (Te poc; XoyoQ) care cuprindea poate într-adevăr ghidul moral din prelegerile rostite în Templul Muzelor. şj 1. Levy. Recherehes sur Ies sourees de la legende de Pvthagore, Paris. 1926; Karl Kerenyi, Pythagoras und Orpheus. ed. 111. Zürich. 1950 Pythia Nume generic al preoteselor (pytho-nisselor) Oracolului lui *Apollon, din *Delphoi, care se credea că îşi rostesc *oracolele. umplute fiind de harul zeului (primele pythonisse şi le-ar fi rostit în versuri). în timpul inspiraţiei, adică al posesiunii divine, P. manifesta accese paraepilep-tice (maladive, provocate prin drogare sau simulate); dar după unele mărturii, cauzele delirului sacru erau şi altele: în epocile timpurii, P. mesteca frunze de laur şi bea apă din izvorul subteran Kassotis, iar mai târziu, după unele surse incerte, se lăsa turmentată de aburii ţâşniţi dintr-o crăpătură în pământ, deasupra căreia ea şedea pe un trepied. în astfel de stare, P. scotea murmure ininteligibile (ca un zumzet, de unde şi porecla acestor preotese: Albinele delphice), pe care un *profet al oracolului le tălmăcea în rostiri ritmice. (Cercetările geologice noi par a dovedi că terenul delfic nu a fost vreodată capabil să exale aburi sau gaze, deci P. putea fi turmentată cu aburi preparaţi artificial în grotă sau mestecând plante cu efecte halucinogene.) Dealtfel, în sanctuarul delfic nu lipseau niciodată laurul şi dafinul: în timpul intrării în transă, pythonissa agita o crenguţă de laur, iar trepiedul îi era împodobit cu ramuri de dafin. Prima pythonissă legendară se numea Phemonoe - fiica lui Apollon şi inven-tatoarea hexametrului (dar instituirea oracolelor din Hellada se atribuia zeiţei *Themis). La târziu Cî Â1 nun ai cele care trăiseranwc_ r______ de : 3 de am^întiijţip>0ji^î^sj^tţij'^ve Laeretfu Pltrlşcaati, 4 ai. nj — MCWŞTt «. PYTHON 522 soţia mistică a zeului *Apollon. Pentru continuitatea oracolului, se asigurau 3 preotese concomitent: două şezând pe trepiedul sacru, a treia păstrată ca locţiitoare pentru cazurile neprevăzute. Python *Şarpe sau *dragon gigantic din *mitologia greacă, născut de *Gaia după *potopul lui *Deukalion, şi care se stabilise într-o peşteră de lângă muntele *Parnassos, fiind considerat o făptură oraculară. Dar 4 zile după naştere, încă prunc, zeul *Apollon l-a sugrumat răzbunând chinurile pe care şarpele sau dragonul P. le-a produs zeiţei *Leto, mamei sale divine. în memoria acestei isprăvi apollinice, au fost instituite Jocurile Pvthice, care se disputau la *Delphoi. Q Qărun Adversar al lui Musa (numele arab al lui *Moise), în *mitologia arabă islamică; iniţiator al unei provocări împotriva divinităţii şi posesorul unui depozit de mari comori, Q. e pedepsit de *Allah, la a cărui poruncă pământul înghite această avuţie laolaltă cu proprietarul ei. Modelul personajului este Kore, din *Biblie, nimicit de focul ieşit din pământ la ordinul lui *Yahweh (V.T:, dumerii, XVI; 1-35; XXVI, 9-10); dar *mitul musulman este modificat: „Noi îi dădurăm comori, încât numai cheile sale ar fi împovărat o ceată de bărbaţi puternici. [...] Şi noi îl scufundarăm pe el şi casa lui sub pământ şi el nu găsi o ceată care să-l ajute în faţa lui Allah, si el nu era dintre cei mântuiţi“ {Coran, XXVÎII, surah istoriei, 76; 81). Pe temeiul unei propoziţii: „Mie mi s-a dat numai pentru ştiinţa mea“ (surah XXVIII, v. 78), tradiţia islamică l-a considerat pe Q. patronul arhetipal arab al alchimiei. Qat Divinitate supremă a unor triburi melane-siene din ins. Bank, Trobriand ş.a. (-» mitologii din Oceania) sau fiinţă atotputernică dintr-o rasă preumană, cu o biografie mitică bogată, deşi de structură iniţial totemică (—> totem): născut pe ins. Vanua Levu, ca fiu al unei pietre sau al unei femei transformate după naştere în piatră, Q. a avut 11 fraţi, numiţi Tangaro, din care mezinul, cel mai nebun, a ajuns un *geniu al răului; cu ei, Q. creează lumea (-> cosmogonie); conform altui *mit, a făcut lumea într-o noapte) după ce fraţii săi obosiseră de neîntrerupta lumină a zilei si el îi învăţase să doarmă): întâi păsările, ca să aifcă cine anunţa zorile (pe care le-a creat tot el spre a le da de lucru păsărilor: dimineaţa a facut-o tăind întunericul primordial cu un cuţit de obsidian roşu); în activitatea sa cosmogonică. Q. e mereu secondat de un *duh al *pădurii, puternicul păianjen supranatural Marawa, care i-a tăiat lemnul necesar construirii unei canoe; varianta din ins. Trobriand spune că, înjghebând o luntre uriaşă, Q. a umplut-o cu toate lucrurile bune, a plutit cu ea printr-un canal anume săpat de el depunând transportul pe insulă, apoi plecând pentru totdeauna în luntrea sa; miturile melanesiene atribuie această dispariţie *potopului universal. Cel mai rău duşman al iui Q., mai ales în opera cosmogonică, era Qasavara, fiinţă incertă pe care în cele din urmă zeul o aruncă în sus izbind-o de tăria *cerului, de unde fiinţa nefastă recade, pre-facându-se în piatră. *Antropogonia are probabil la origine o veche *dendrolatrie: Q. face femeia dintr-o creangă de salcie (3au de liliac), iar dini alt lemn, bărbatul, apoi dansând şi bătârld toba în jurul lor îi aduce la viaţă; după ce consideră că figurile create s-au mişcat destul, face o groapă şi bagă perechea umană adânc în glie; primii Oameni, scoşi după 7 zile din pământ, cu trupurile crispate şi putrezite, simbolizează instituirea *morţii. Deşi dispărut, Q. nu e propriu-zis un *deus otiosus; cfe obicei se crede că locuieşte undeva pfe mare; de aceea navigatorii se roagă, adresând deopotrivă *rugăciuni şi lui Marawa, pentru suctesul navigaţiei. Alţi insulari cred însă că zeul Q. nu are fraţi şi in acţiunea sa de creaţie a lumii şi a omului nu are decât un partener de joc, numit Suquematua. Unii mitologi l-au identificat pe Q., farâ prea mult temei, cu *Maui. qi (chinez, qi - forţă) în filosofia *mitologiei chineze - însuşire specifică a particulelor care alcătuiesc grupul de 5 *elemente primordiale (*\vuxing) din *cosmogonia tradiţională şi care susţin structura fundamentală a lumii vizibile. Q. -puterea cosmică - aparţine categorial fie principiului feminin *yin (yinqi), fie principiului masculin *yang (yangqi). în ultimă analiză, acestea sunt două tipuri de particule contrare, aflate în neîncetată ciocnire, aici rezidând atât motorul mecanismului lumii în veşnică mişcare, cât şi sursa schimbărilor cosmice. E?ste remarcabilă asemănarea posibilă cu principiile fizicii modeme, în ce priveşte impactul între particule şi antiparticule la nivel nuclear. Qianfotong (Grota celor o mie de Buddha; chinez qian - o mie, Fo - *Buddha, tong -peşteră) Grup de peşteri de la Mogao, din deşertul Gobi, în Xiangshashan (Muntele Cântător), reprezentând cel mai mare depozit din lume de străvechi relicve budiste (—> budism). Muntele care adăposteşte aceste peşteri este format de fapt din nisipuri mişcătoare, de aceea din o mie de grote azi nu se cunosc decât 492; prima din ele ar fi fost săpată în anul 366 de călugărul budist Yue Zun, pentru că văzuse acolo Focul lui Buddha (Fohuo). Peşterile cunoscute în prezent cuprind (ori au cuprins) statui, fresce, obiecte de *cult, manuscrise, broderii care, la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, se inventa-riaseră integral (60 000 piese). Qi-gu în *mitologia chineză folclorică târzie, zeiţa latrinelor. O *legendă aferentă povesteşte că Q.-g. ar fi fost soţia unui dregător provincial, care, urînd-o pe amanta soţului, a ucis-o şi i-a înecat QUAKERI 524 cadavrul într-o latrină, chiar în ziua Sărbătorii Lampioanelor. Făcându-i-se milă de ucigaşa geloasă, zeul suprem al *cerului a transformat-o în mică divinitate patronală peste toate latrinele lumii. Se pare că latrinele publice din China de odinioară aveau la intrare imaginea zeiţei, ca *icoană. întrucât ea era probabil venerată ca ocrotitoare a igienei locului şi a celor care îl frecventau. Mai târziu. în mitologia daoistă (—> tluiosmj. apare o triadă de fecioare, uzând de *magie malefică, pe care zeul suprem le transformă, ca pedeapsă^ în spirite păzitoare de latrine. quakeri (engl. to quake - a tremura) *Sectă creştină (—> creştinism) întemeiată în Anglia, la mijlocul sec. XVII, de George Fox (1624-1691). Iniţial (din 1647), grupul s-a numit Societatea Prietenilor: ulterior membrii „societăţii“ au fost numiţi quakcrs (tremurători). Apariţia sectei este o consecinţa a luptei între catolici şi reformaţi; contemplând polemicile şi anatemele lor, G. Fox deduce că ambele ramificaţii creştine nu se apropie de adevăr, iar adevărul trebuie căutat deci de credincios în propria lui inimă, prin ^revelaţia dăruită direct de *Sfântul Duh: „Şi când orice speranţă omenească m-a părăsit, am auzit un glas care mi-a spus: «Unul singur, Isus Christos, poate vorbi sufletului tău». Inima mea a săltat de bucurie. Domnul m-a tăcut să înţeleg de ce nimeni pe pământ nu putea să vorbească sufletului meu. Nu aveam nimic comun cu ceilalţi creştini“ (George Fox, Diary, Philadelphia, 18*00, p. 59). Q., fugind de persecuţiile din Anglia, s-au stabilit în America de Nord (Pennsylvania şi New Jersey). Fox îndemnase la reapropierea de normele creştinismului primitiv, urmărind în ele o contrapondere faţă de ceea ce socotea că este ipocrizia vremii lui. Un alt quaker. William Penn (1644-1718), stabilit în America din 1682, organizează colonii cărora le insuflă ideile de libertate a conştiinţei şi de toleranţă religioasă. în cadrul unei politici religioase democratice, q. resping rangurile sociale şi se manifestă activ pentru abolirea sclaviei, totodată predicând non-violenţa, pacifismul, respingerea războaielor şi refuzul meseriei militare. Pentru q. „lumina lăuntrică“ este singura normă a vieţii şi, tinzând bă dobândească o astfel de iluminare a spiritului, ei practică un *cult tăcut, ca să-l poată auzi pe *Dumnezeu; (de altfel, în acest plan, G. Fox - care pretindea a fi avut revelaţia directă a :!:logosului divin - a fost descris de filosoful William James ca o structură nevropată). Q. nu recunosc altă autoritate religioasă decât *Biblia, refuzând orice alte scrieri teologice sau cărţi liturgice, ca şi toate ^ritualurile creştine; adunân-du-se duminica în săli simple, şezând pe bănci cu capetele acoperite spre a nu părea că acordă respect sălii şi citind aprofundat Biblia, în clipa când vreunul crede că asupra lui a pogorît harul dumnezeiesc, el se ridică şi rosteşte o predică; iar când unul din ei se roagă în genunchi, ceilalţi se ridică şi bărbaţii îşi scot pălăriile. Mijlocul agreat de ei pentru comunicarea experienţei religioase este confesiunea publică. Quawteaht Zeu creator, totodată * strămoş totemic (—> totem) şi *erou civilizator în ^miturile tribului aht din ins. Vancouver (în Pacific, lângă coasta occidentală nordamericană). Q. a trăit întâi pe pământ, unde însurându-se cu o pasăre preexistentă, Tootah (pasărea fulgerului), a dat naştere acestui trib de origine mela-nesiano-polinesiană. Deşi inferior ca rang divin *Soarelui şi *Lunii, Q. are *cultul cel mai răspândit, fiind adorat ca erou arhetipal, ca zeu care le-a procurat oamenilor *focul şi a creat pentru ei toate lucrurile din jur, şi în genere constituind în concepţia tribului idealul uman suprem. în timpul activităţii lui Q. sau după aceea, lumea a fost acoperită de apa unui *potop universal şi numai strămoşul Wishpohahp. cu soţia sa, cu cei doi fii şi cu nurorile, s-au salvat într-o canoe, regenerând neamul omenesc. Quetzalcdatl (Şarpele-cu-pcne: nahuatl quetzal - pasăre simbolică a regenerării) Zeu aztec de primă importanţă cultuală, de origine toltecă, dar foarte răspândit în lumea nafeuatlă din Valea Mexicului (cf. maya *Kakulkan, quiche *Nacxit), adorat ca zeu mesianic, benefic, mântuitor, adesea şi antropogonic, sapienţial şi artizan, de asemenea ca divinitate a luminii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Q. este un zeu comprehensiv, cu atribute polistratificate, după unii cercetători realizat într-o modalitate mitică de simbolizare a ierarhiei materiei în interiorul unui univers scarificat, cu omul în centru, cu straturile ce îi sunt subalterne (lumea animală, lumea apelor, lumea minerală) şi cu lumile exterioare suprapuse (aştrii, soarele), iar sus de tot zeul atotereator. Uneori considerat fiu al zeiţei *Coatlicue sau având ca obârşie şi loc de întoarcere (casa cerească) Steaua Dimineţii (planeta Venus, Luceafărul), în acest sens era zeul răsăritului, *simbol al vieţii, al gemenilor, al strălucirii; alteori era numit şi Yohualli-Ehecatl (Noapte-Vânt), dintre exegeţi, Miguel Leon Portilla văzând aici un difrazism care defineşte transcendentalitatea lui Q. - invizibil ca noaptea, impalpabil ca vântui. Un *mit alegoric despre re-crearea omenirii^ actuale (—> antro-pogonie) e legat de Q. în miturile nahuatle (preaztece şi aztece), omul a fost distrus de 4 ori, iar pentru a-1 crea din nou. zeul călătoreşte în lumea infernală *Mictlan obţinând de la zeul *Mictlantecuhtli. prin ^'sacrificii, preţioasele oseminte păstrate de acesta; dar făcând o legătură ordonată din perechea de grămezi (bărbat şi femeie), cade în groapa săpată anume de slugile zeului infernal, se loveşte mortal, împrăştie legătura de oase, apoi învie din morţi, readună oasele şi se ridică pe pământ cu ele, unde zeiţa *Cihuacoatl le pisează într-un lighean peste care Q. îşi picură sângele falie, în timp ce zeii Apan- 525 QUETZALCOATL tecuhtli, Huictlolinqui, Tepanquitzqui, *Tlayyama-nac, Ttzontemoc şi Q. însuşi săvârşesc *ritualul căinţei, după care se naşte perechea de oameni numită macehual (vrednici de căinţă). Mitul lui Q. a circulat în două variante principale: 1) Zeul-om care - căzut în dizgraţie pentru incestul cu sora sa Quetzalpetatl, îmbătată şi pângărită - se auto-pedepseşte dându-şi foc pe un rug şi înălţându-se ca flacără definitiv în *cer ca să devină Steaua Dimineţii; 2) după Bemardino de Sahagun, Q. ar fi fost un personaj istoric, adică un rege nevoit să se refugieze din ţară din faţa duşmanului; dar un filon tradiţional sugerează aici simbolul luptei cosmice a lui Q. cu zeul *Tezcatlipoca (Oglinda Fume-gândă), care îi deformează chipul, sau jocul cu aştrii între Q. şi zeul *Tlaloc (lumina si ploaia); călugărul spaniol Sahagun e posibil să-l fi confundat pe Q. cu zeul incaş *Viracocha. în ipostaza sa umană, Q. e marele legislator si aducător de cultură şi civilizaţie, un rege sensibil neîndurând să vadă suferinţa fiinţelor şi un mântuitor; în acelaşi timp, i se atribuia inventarea ^calendarului (Cărţile Sorţii) şi compunerea unei scrieri pictografice cu caracter enciclopedic, azi necunoscută, Teoamoxtli, conţinând istoria tolte-cilor, un tratat de astronomie, un sistem original de calendar etc. Interesant e mitul plecării lui Q.: văzându-i pe oameni înrăiţi, renunţă să-şi continue opera civilizatoare, stă 40 de zile în recluziune şi *asceză în casa lui din Tollan, apoi pleacă - fie spre cerul suprem al lui *Ometeotl, fie în Steaua Dimineţii, fie în largul răsăritean al oceanului; ultima variantă o povesteşte Bemardino de Sahagun, după datele culese de el începând din 1547 (Hisîoria general de las cosas de Nueva Espana, Mexico, 1946, cartea III): „închis în sine şi mâhnit de tot ce se petrecea, Quetzalcoatl se gândi să plece, fiindcă oraşul său Tollan fusese dat demonilor. Se pregăti sufleteşte. Şi-a ars din temelie palatul său roşu-auriu. Lucrurile deosebit de frumoase şi de mare preţ le-a îngropat şi le-a ascuns în locuri tainice din munţi. Apoi s-a dus la locul numit Quatitlan unde era un arbore înalt şi gros. S-a aşezat sub el şi s-a privit în oglindă. Şi a rostit: «Sunt bătrân» [...] Plecând, îl însoţea cântecul llautelor. S-a aşezat pe o piatră, s-a rezemat cu mâinile de ea şi urmeie palmelor lui au rămas întipărite în piatra aceea. Apoi a privit spre Tollan şi a plâns, striga şi plângea şi lacrimile îi cădeau ca grindina şi îi curgeau pe obraji. Şi, unde cădeau, sfredeleau piatra.“ Pe drum, îl opresc *duhurile rele, dar el merge mai departe spre Tlapallan să-si cunoască destinul: „Sunt aşteptat în locul acela, Poarele m-a chemat acolo“. E bătut de ninsori, furtuni, trăsnete, grindină. „Iar când a ajuns la ţărmul mării, şi-a înjghebat o plută din şerpi. Sfârşind-o, s-a ’aşezat pe ea, ca într-o corabie. Şi a ieşit în larg şi a plutit pe ape şi nimeni nu a ştiut cum a ajuns la Tlapallan.“ Un mit adiacent se referă la promisiunea întoarcerii, de unde şi confuzia monarhului Moctezuma, care a crezut că-1 identifică pe Q. în conchistadorul Heman Cortes, primindu-i paşnic pe spanioli. Dar în varianta cea mai plină de mister mitic, inclusă în Analele de la Cuauhîiîlan, după ce plânge privind spre Tuia părăsită în ultimul său popas pe ţărmul mării, Q. îşi pune mantia din pene de quetzal şi *masca de turcoaze, apoi îşi dă foc şi se urcă la cer în formă de flacără, prefacându-se sus de tot în Steaua Dimineţii. Materia mitică asupra lui Q. e dispersată, fără a fi totuşi contradictorie. O sursă din sec. XVI îl numeşte însă într-un mod ciudat: „Domnul care se gândeşte pe sine făcând totul prin forţa şi din voia sa“. Cercetători târzii l-au socotit pe Q. fie ap. Toma (—» Apostoli) (Sigiienza y Gongora, sec. XVII) fie omologul lui *Isus Christos sau chiar Isus (o fabulaţie artificială, născocită sau preluată si pusă în circulaţie de *mormoni), fie urmaşul lui *Poseidon sau un sol din * Atlantida (în acest sens, întrucât *cultul său e legat mitic şi de începutul culturii porumbului a cărui datare radiocarbonică îi acordă vechimea de 9 000 ani, Q. ar avea o ipostază în zeul porumbului, *Cinteotl). Scrierea mexicană anonimă Istoria Colhuacanului şi a Mexicului spune că Q. a murit în anul 895 şi i-au urmat 4 regi, apoi înţeleptul Huemac (în 994, sub numele Atecpa-necatl) când s-au făcut *sacrificii rituale umane cu prilejul foametei. Dar Q. simbolizează virtutea sublimă, ca şi forţa oarbă, si reprezentând *timpul, concepţia nahuatlă îl consideră mai presus de timp. Mitofilosofia nahuatlă îi atribuia mai ales descoperirea existenţei zeului dual Ometeotl dincolo de ceruri („Se povesteşte şi se spune că Quetzalcoatl, în invocaţii, numea zeu al său ceva din adâncul cerului. Pe aceea care are fustă de stele, pe acela care face luminoase lucrurile. [...] Şi într-acolo îşi îndrepta chemările, cum se ştie, spre locul doimii, către locul celor nouă straturi din care e alcătuit cerul“ (Codicele Chimalpopoca, Analele de la Cuauhtitlan, IV, 1-7); de asemenea, patronajul marelui centru de cultură şi învăţământ Calmecac (o şcoală filosofică şi teologică). La Teotihuacan (capitala unei civilizaţii necunoscute, din Valea Mexicului), printre monumentele dominante, Piramida Soareiui, sub care se desfăşoară oraşul, are o scară ce duce spre platforma (60 m înălţime) unde a fost un *templu numit azi Templul lui Quetzalcoatl întrucât dintre statui au fost identificate două: a lui Q. (reprezentat în piatră ca şarpe cu pene) şi a zeului ploii, Tlaloc. Iar în marea *piramidă de la *Palenque, lespedea funerară cu enigmatica schemă de *car ceresc se presupune că ar fi acoperit mormântul acestui zeu (sau a variantei maya, Kukulkan). Numeroasele reprezentări plastice antropomorfe comunică toate detaliile fizice esenţiale: un bărbat mare, puternic, cu faţă şi ochi largi, cu barbă blondă, purtând pe cap uneori un coif conic, pe gât un colier de scoici marine, adesea pe creştet o pasăre quetzal, iar QUIES 526 corpul înveşmântat în tunică de bumbac. Dr. Angel Ma Garibay îi interpretează numele ca triplu simbol: Şarpe + (cu) Pene + (de pasăre) Quetzal; deci: a) zeu ceresc, b) personaj istoric, c) rang pontifical la Tenochtitlan. $ John H. Cornyn. The Song of Quetzaleoatl, Ohio. 1930 Quies Zeiţă din *mitologia romană, ocrotind odihna şi viaţa liniştită. quietism (lat. quietus - calm, paşnic) Doctrină mistică de contemplaţie pasivă (în cadrul * creştinismului), urmărind pacea sufletească si supunerea integrală în faţa voinţei dumnezeieşti. Apărut în sec. XVII în aria catolică, fiind de la început o reacţie contra *iezuiţilor si, aluziv, împotriva exageratei autorităţi pontificale f—> papi), q. este formulat doctrinar întâi de teologul spaniol Miguel Molinos (1628-1696) ca o formă de spiritualism şi indiferentism moral, în cartea Guida spirituale (Roma, 1675); după Molinos, eliberat de griji şi trepidaţii, sufletul abandonează lumea materiei, împăcându-se cu suferinţele şi încetând chiar a se mai manifesta când a reuşit să se cufunde în iubirea dumnezeiască până la nivelul contopirii lui cu *Dumnezeu; ţinta poate fi atinsă numai dacă sufletul poate ajunge nepăsător faţă de bine şi de rău şi chiar faţă de propria lui salvare. Doctrina quietistă a fost propagată în Franţa de Madame Guyon (Jeanne Bouvier de la Motte, 1648-1717), apărată de Fenelon şi osândită de Bossuet (1699), deşi varianta ei transfera în planul mistic de fapt dragostea pură. în urma unei atitudini tranşante din mediul iezuit, se obţine încarcerarea lui Molinos (1685) şi condamnarea doctrinei ca *erezie. Mai târziu, Bossuet o trimite la Bastilia şi pe Mme Guyon, pentru „imoralitate“. Totuşi, ideile quietiste s-au repercutat, în secolul următor, asupra mediilor reformate, fructifi-cându-se, în cadrul *lutheranismului, într-un curent de orientare asemănătoare: *pietismul. § H. Heppe. Geschichte fer quietistisehen Mystik in cler katolischen Kirche. Berlin. 1875: J.-R. Armogathe, Le quiétisme, Paris. 1968 Quinuamama Zeiţă incasă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) a arborelui de chinină, ocrotitoare totodată a semănăturilor; se credea că poate fi îmblânzită cu *fumigaţii la asfinţitul soarelui. Quirinus Zeu războinic, preluat de *mitologia romană dintr-un *mit sabin şi identificat ulterior fie cu *Mars (a cărui dublură a fost iniţial), fie cu *Ianus; iar după moartea şi apoteoza lui *Romu-lus, rămâne numai un supranume acordat acestui rege legendar. Mai târziu, Q. e inclus în marea triadă supremă romană (alături de *Iupiter şi Mars). La origine, quirinus ar fi însemnat „mânuitor de lance“, deşi romanii arhaici îl adoraseră ca *geniu al vegetaţiei de primăvară. După ce e suprapus cultual lui Romulus, i se consacră *sărbătorile anuale Quirinalia (17 februarie). Dionysios din Halikamas l-a descris pe Q. ca zeu arhaic sabin al războiului şi cqrespunzător zeului grec *Enyalios, care precedase *cultul lui *Ares (cf. Antichităţi romane, II, 48). Qu Yuan Poet antic chinez (cca 340-278 î.e.n.), trăind sub dinastia Zhou. Pe lângă opera sa poetică de inspiraţie folclorică, abundând în *mituri şi *legende populare, Q. Y. a scris un amplu poem mitografic: Tian wen (Enigmele cerului), în perechi de strofe, sub forma unui lung şir de întrebări către cer, asupra marilor enigme: *cosmogonia, originea stelelor, tainele istoriei. Probabil cele mai importante mituri chineze arhaice au fost repovestite de poet, astfel că Tian wen este una din principalele surse de informaţie pentru reconstituirea straturilor iniţiale ale *mitologiei chineze. R Rădhâ (sanscr. rădhă - fulger) Păstoriţă din *mitologia vedică, iubita vremelnică a zeului *Vişnu (când, în *avatarul *Krişna, el trăise un răstimp printre ciobani). Radogost Zeu tribal cu atribute incerte, din *mitologia slavă, în orice caz un zeu agrar şi poate si al ospitalităţii. Cu timpul, printr-un *sincretism îent, s-a contopit cu zeul *Sviatovit. Rafael (ebr. rephael - Dumnezeule, vindecă!) * înger de prim rang în * mitologia biblică (uneori reprezentat ca *dragon), mai târziu unul din cei 7 mari arhangheli (în * Cartea lui Enoh, îndată după *Mikael; aici, pedepsitor, împreună cu * Gabriel, al îngerilor răsculaţi), dar şi cel ce îl învaţă pe *Noe folosirea buruienilor de leac. După *Biblie, îl vindecă de orbire pe Tobit (V.T., Cartea lui Tobit, XI-XII) şi se autoreprezintă: „Eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri care duc rugăciunile celor sfinţi şi intră în faţa Celui Sfânt.“ (Tobit, XII, 15). în *'Kabbala e şeful grupului de îngeri *ophannim. Raghü Rege mitic din India (aparţinând dinastiei solare), strămoşul eroului *Rămâ. R. este însă şi un *avatar cosmogonic al lui *Vişnu (uneori reprezentat ca mistreţ); înainte de creaţia lumii (—> cosmogonie), marele zeu coboară, în acest avatar, pe fundul *apei primordiale, de unde pescuieşte şi aduce la suprafaţă * Pământul (cf. Vişnu-purăna I, 4; Bhăgavata-purăna, I, 3, 7). Ragnarökr {Destinul final al zeilor; norv. ragny - *zeu, rökr - beznă, germ. Götterdämmerung - Amurgul zeilor) *Mit escatologic din *mitologia scandinavă şi *germanică, de caracter apocaliptic (-> escatologie), descris în *Edda Veche. într-un viitor indefinit, din cauza imperfecţiunilor ei, lumea va trebui regenerată. Mai întâi se va succeda, de 3 ori, Iama cea lungă (*Fimbulwethr), când zăpezi gigantice vor acoperi totul, gemi maximal aducând o glaciaţie absolută (într-un ciclu lipsit de intermediile căldurii); apoi, după alte 3 ierni şi mai grave, va izbucni un măcel de proporţiile unui dezastru cosmic. * Lupul *Fenrir înghite soarele, după ce se îngrăşase în timpul iernii mâncând măduva speijurilor şi infidelilor (într-o variantă, lupul *Sköll), iar lupul Hati (sau Sköll) va înghiţi luna. Atunci, zeul infernal *Loki se eliberează din lanţuri. Şarpele oceanic * Yormungandhr, înconjurând tărâmul omenesc *Midgardhr, iese la suprafaţă; cântă cei doi cocoşi oraculari (*Gullinkambi - în *Asgardhr, *Fjalar - în *Hell); cad stelele în timp ce Yormungandhr se zvârcoleşte, o beznă compactă se instaurează pretutindeni, se produc mari cutremure care sfărâmă munţii, după aceea se dezlănţuie un *potop universal peste care pluteşte marea ’ corabie construită din unghii de morţi, *Naglfar, aducând oştirea nefastă a morţilor şi *giganţilor, sub comanda lui Loki. Eliberându-se, lupul Fenrir aruncă flăcări din gură. Giganţii, conduşi de * Surtr, pătrund prin crăpăturile cerului m lumea zeilor, Asgardhr. Podul-curcubeu *Bifrdst se frânge, iar *Heimdallr sună din cornul său Gjallarhom semnalul de luptă al zeilor Aseni (*Asa) şi al *spiritelor *apei (*Vana), împotriva forţelor nefaste. Zeul suprem *Odhinn se duce să se sfătuiască cu capul oracular al lui * Mim ir despre soarta războiului. * Arborele Cosmic *Yggdrasill, sub care fecioarele *Norne stau sumbre, începe a se veşteji, apoi se clatină din rădăcini, ros de balaurul *Nidhoggr. în primul moment al bătăliei, Fenrir sare asupra lui Odhinn şi, după o luptă lungă, îl înghite pe zeu, dar e ucis imediat de fiul răzbunător al victimei, *Wydarr, care cu braţele şi cu piciorul dezmembrează maxilarele lupului. Apoi Heimdallr (lumina astrală) şi Loki (focul subteran) se distrug simultan, reciproc. Zeul fulgerului *Thorr, după insuccesul precedent, izbuteşte să-l ucidă pe şarpele Yormungandhr, totuşi, retrăgându-se numai 9 paşi, e ars şi sufocat de flăcările şi suflul ţâşnind din gura cadavrului. Pierzându-şi sabia magică, *Freyr e omorît de Surtr, iar zeul războiului *Tyr e ucis de câinele infernal *Gharmr. După încheierea bătăliei, Surtr inundă câmpul de luptă Wigridfelde cu focul eliberat al tărâmului *Muspellsheim, flăcările cuprind universul, copacul Yggdrasill se zguduie cu zgomot şi se prăbuşeşte (în altă variantă, se menţine parţial, ca reper al fostului univers), iar pământul, carbonizat, se năruie în mare. Mitul, în ambele lui ipostaze (iama şi incendiul), aminteşte de forma escatologică din *Avesta. * Sfârşitul lumii prin R. este revenirea materiei cosmice şi a ordinii universale la *haosul primordial. După un răstimp incert, va începe regenerarea universului distrus, care se va desăvârşi cândva, odată cu reluarea timpului, în noua lume *Flimli (Gimle). Unii zei se vor întoarce în universul nou, din locuri obscure, fie aşa cum au fost, fie cu alte nume şi alte înfăţişări. Primul revenit va fi *Baldr, zeul solar al primăverii, apoi fratele şi ucigaşul său orb *Hodhr, după el zeul pădurilor Wydarr şi *Vale, arcaşul răzbunător al RAHAB 528 fratelui său Baldr. Heimdallr se va regenera sub numele de Rigr şi îi va iniţia pe cei doi supravieţuitori ai dezastrului cosmic: tânărul Lif (Viaţa) şi tânăra Lifthrasir (Forţa vitală), care stătuseră ascunşi în perioada R. sub rădăcinile arborelui Yggdrasill, adormiţi cataleptic şi protejaţi de *pădurea ocrotitorului Mimir (Hoddmimir). Rigr va deveni tatăl adulterin al celor 3 întemeietori de categorii sociale: Thrael (slujitorul), Karl (ţăranul agricultor). Jar! (nobilul războinic). Cele 3 Norne vor continua, în eternitatea lor, cârmuirea destinelor. Odhinn şi Thorr nu se vor întoarce niciodată, în nici un fel, deşi, după o *legendă germană târzie, Odhinn revine discret în lume, dar fără atributele lui. Lumea se va reaşeza în alte tipare, păstrând numai câteva din vechile structuri. Zeii reapăruţi se vor aduna să rememoreze trecutul: apoi, reprezentând ideea de forţă cosmică constantă, vor relua cârmuirea universului şi se vor sfătui asupra organizării lui. Pe muntele Himli din cer, în palatul nou cu acelaşi nume (ad-litt. - Acoperişul-de-nestemate) vor locui noii zei principali: Baldr, Hödhr. Wydarr şi Vale. Mitul R. - privit integral, cu antecedentele, desfăşurarea şi urmările sale - este în linii mari o sinteză de alegorii şi simboluri de filosofie mitologică, dezvoltate din materia fondului indoeuropean comun şi, poate, din memoria tulbure a unor glaciaţii ce s-au succedat în paleolitic. încercările de identificare istorică (ce s-au făcut uneori) a morţii şi regenerării lumii prin R. sunt naive, întrucât operează cu pseudosimboluri apriorice şi ignorează caracterul pur escatologic al acestui mit. Potrivit oricărui demers profetic din miturile apocaliptice, R. este profetizat în funcţie de momentul critic al unor stări morale dintr-o societate dată, iar acestea sunt imponderabile şi asincrone, deci şi profeţia devine o proiecţie sine die. şj A. Olrik. Ragnarök. Die Sagen vom Weltuntergang, Berlin, 1922; R. Reitzenstein. Weltuntergangsvorstellungen. Uppsala, 1924; Georges Dumezil. Les dieu.x des (iennains. Essai sur la jimnation de la religion \< atuli/nn e. Paris. 1959; J. S. Martin. Ragnarök, Assen. 1972 Rahah 1 Monstru hihlic f—> mitologie biblică); interpretat ca *dragon marin al *apei primordiale, al abisului oceanic, personificând o forţă ostilă lui *Yahweh şi biruită de el, după o scurtă indicaţie din * Biblie: ..Prin puterea lui el a domolit marea şi cu înţelepciunea lui a zdrobit pe Rahab“ [V.T., Iov.. XXVI, 12). Există prezumţia că R. e o copie după monstrul marin dintr-un *mit cosmogonic babilonian - *Tiamat, învins de *Marduk (—> mitologii din Mcsopotamia); de altfel, acţiunea lui Yahweh, personificând forţele luminii şi biruind *haosul tenebros al mării are similitudini cu actul elohist al *cosmogoniei, din Geneză („Duhul lui Elohim se mişca deasupra apelor4). 2 Femeia desfrânată din Ierihon, care a ascuns iscoadele trimise în oraş de *Iosua, deci o gazdă de spioni care, prin meseria ei de prostituată, nu dădea de bănuit privitor la bărbaţii care se perindau prin casa ei (cu gospodărie întemeiată, căci avea snopi de in pe acoperiş); ca răsplată pentru servicii, Iosua îi cruţă viata si gospodăria după ce distruge Ierihonul (V.T., Iosua, II, 1-21; VI, 16,21-24). Râhu *Demonul eclipselor de soare şi de lună, pe care le provoacă şi le efectuează (după *mitul păstrat de populaţia singaleză din ins. Ceylon). Acelaşi sau alt R., în *mitologia vedică (fiul lui Vikpracitta, regele *demonilor din clasa *Daitya). i-a cerut zeului *Vişnu să planteze o sămânţă de *lotus pe talazurile mării; după ce planta a crescut, R. coboară pe tulpina noului lotus, însă apele sunt atât de adânci, încât are nevoie de 4 zile spre a se întoarce la suprafaţă. Mitul pare sau o adiacentă sau numai o aşchie dintr-un mit cosmologic mai amplu. Uneori R. era numit cu epitetul Suradviş (Vrăjmaşul Zeilor). Un alt portret: când, la începutul lumii, *zeii (*Deva) şi demonii (*Asura) preparau, din spuma mării bătute, băutura divină *amrita, R. a reuşit prin şiretlic să bea câteva înghiţituri, care încă nu-i coborîseră pe gâtlej; dar *Soarele şi *Luna l-au observat ascuns în mulţimea zeilor, semnalându-i prezenţa, iar pentru ca demonul să nu beneficieze de efectele amritei, Vişnu i-a retezat cu discul său capul, devenit din cauza amritei nemuritor, aşa că s-a înălţat la *cer fără trup: locuind de atunci acolo, capul lui Râhu înghite când Soarele, când Luna, producând eclipse (Mahăbhârata, I, 17,4-9). Rai —> Paradis Raiden Zeu al tunetelor, în *mitologia japoneză, care are un fiu, Raitaro, cu atribute similare. Râkşâs; Rakşasa Grup demonic, subaltern al lui *Răvana, de fapt, o clasă de *duhuri rele sau *demoni nefaşti, din *mitologia vedică, divizată în 3 categorii vag diferenţiate, cea mai primejdioasă considerându-se cea diriguită direct de Răvana. Toţi R. se socotea că locuiesc în cimitire şi în *păduri, devorând în mod curent cadavrele, dar în anumite condiţii şi oamenii vii. S-a emis ipoteza că R. ar constitui un ecou din India prearică, memorand difuz portretul rmiic al populaţiilor aborigene, de dinaintea cuceririi teritoriului de către clanul lui *Bhărata. Dar ipoteza e simplistă, suferind de *euhemerism excesiv. Râmă (Cel Negru, Cel întunecat) Erou mitic indian din *mitologia vedică, prinţ în *Ayodhyă, simbolizând prin nume instaurarea păcii, ideea de odihnă; eroul principal al epopeii sanscrite *Rămăyana şi al unui episod din *Mahăbhârata (cartea Mausalaparva). Născut de Kausalya, prima din cele 4 soţii ale regelui Daţartha din Ayodhyâ. care poseda 10 care de luptă, R. (cu epitetul Rămăcandra) e de fapt a 6-a încarnare (*avatara) a zeului *Vişnu, despre care nu va afla decât după încheierea misiunii de distrugere a grupului 529 RĂNGI *demonilor *Răkşcts din ins. Lănkă, unde domneşte decacefalul *Răvana. însurat cu prinţesa *Sita, dar exilat şi trăind 14 ani în *pădure cu ea şi cu fratele său *Lakşmanâ, R. e căutat de alt frate al său, *Bhărata, şi tulburat în retragerea silvestră de zeiţa Şurpanaka (pe care Lakşmanâ o desfigurează), apoi de fratele ei. demonul *Khara cu cei 14 subalterni ai săi. distruşi însă în război, până când marele demon Răvana, incitat de Şurpanaka, o răpeşte pe Sita cu intenţia seducţiei. Un crunt război, purtat cu ajutorul prinţului *Hanuman. zeul maimuţelor, nimiceşte pe Răvana, eliberând-o pe Sita rămasă neprihănită şi spulberând stirpea demonică din Lănkă. Totuşi R. îşi suspectează soţia; dar cerându-i dovezi de fidelitate, o jigneşte şi o pierde (ea întorcându-se în sânul Gliei-mame). Atunci, zeul *focului, *Agni, îi dezvăluie lui R. secretul misiunii îndeplinite: ..Ascultă adevărul, tu, a cărui putere n-a fost dezminţită vreodată. Maiestatea ta eşti Nărăyana, măreţul şi fericitul zeu. Tu eşti adăpostul dreptăţii; tu ai fost văzut la începutul şi la sfârşitul lumii, dar în tine nu se vede nici început nici sfârşit. Tu ai intrat aici [în lumea de] jos într-un corp omenesc pentru moartea lui Răvana. Aşadar pentru noi ai făcut această ispravă, o tu cel mai puternic dintre stâlpii ce reazemă datoria." $ \V. Slutterlieim. Rănia-Legenden mul Râma-Reliefs in Indonesien. Miinchen. 1925 Rămăyana Epopee eroică sanscrită, componentă a codicelui *Vedănga (—> smriti), narând isprăvile lui *Rămâ, atribuită ascetului Vălmîki: textul, compus din 7 cărţi, cuprinde 24 000 ylokas (versuri duble, cu câte două emistihuri de 16 silabe, de fapt versuri grupate în distihuri). Caligrafiată. în lb. sanscrită, pe foi de palmier, în sec. VI î.e.n.. ar fi fost compusă până în sec. X î.e.n., din 7 kanda (secţiuni sau capitole): 1) Adikcindci (Capitolul de început) sau Bcilakanda (Capitolul copilăriei), despre copilăria şi adolescenţa lui Rama; 2) Ayodhyăkanda (Capitolul oraşului Âyodhyă). despre evenimentele ce au dus la exilarea lui Rămâ; 3) Aranyakcinda (Capitolul pădurii), despre viaţa silvesuă a lui Rămâ cu soţia sa *Sita şi cu fratele său * Lakşmanâ, şi despre răpirea Sitei de către regele din ins. *Lănkă, * demonul * Răvana; 4) Kişkindyakanda, despre alianţa dintre Rămâ şi regele *Sugriva din Kişkindya; 5) Sundarakanda (Capitolul cel frumos), despre războiul lui Rămâ contra demonului *Khara, încheiat prin biruinţă, cu ajutorul maimuţelor zeului *Hanuman care construiesc un pod transmarin între India şi Lănkă; 6) Yuddhcikandci (Capitolul războiului), despre bătălia şi victoria lui Rămâ contra lui Răvana, sfârşită cu eliberarea Sitei şi întoarcerea în *Ayodhyă, unde Rămâ e încoronat; 7) Uttara-kanda (Capitolul cel din urmă) despre surghiunul Sitei şi remuşcările lui Rămâ care, făcând *sacri-ficiul ^calului (*ayvamedhaj, ascultă R. recitată de Vălmlki şi apoi îi cere Sitei dovada castităţii; când în timpul unor serbări Rămâ îşi recunoaşte fiii. Sita e înghiţită de pământul matern. • Această epopee construieşte o societate ideală a Indiei, întemeiată pe principiul *dhărma (datoria morală), conservator al echilibrului universal. $ Yalmiki. Ramura na (trad rom. după repovestirea engleză a lui G Rajagopalachari. Bombay. 1965. de Sergiu Demetrian. I 11. Bucureşti. 1968) Ran Soţia zeului mărilor *Aegh\ în ^mitologici scandinavă, provenind, ca şi soţul ei, din seminţia *uriasilor. R. e stăpâna domeniului submarin al morţii prin înec, ea atrăgând corăbierii şi pescarii, spre a-i supune donărilor sale erotice, după ce i-a înfăşurat într-un năvod. (Jacob *Grimm şi alţi mitologi au explicat prin acest conţinut semantic numele divinităţii: Ran sau Raub - răpire, furt; cf. lat. rapincL cu sens similar.) ^Simbolul iubirilor săvârşite de R. cu înecaţii care mor în braţele ei drăgăstoase a transformat-o ulterior într-o anexă, din cadrul ^mitologiei *morţii, a stăpânei *In-fernului, zeiţa *Hel. R. a născut de la Aegir 9 fiice (în acest caz. numite după mama lor: Ranars daetr), care sunt cele 9 valuri simbolice sau în genere talazurile mării şi apele componente ale oceanului: Bylgja, Biodiighadda. Duva, llefring, Himingloefa, Koiga ş.a. Răngi Zeul polinesian al *cerului patern, având un *cult aparte în aria neozeelandeză maori (—> mitologii din Oceania7, născut din *haosul primordial împreună cu soţia sa *Papa (glia maternă). * Mitul spune că în vremea dintru început, înainte de apariţia zilei şi a nopţii, a soarelui şi a lunii, a nisipului şi a ierbii. Răngi şi Papa (cerul şi *pământul) stătuseră culcaţi în îmbrăţişare nedezlipită, cei 7 copii ai lor rătăcind în beznă până când s-au adunat toţi şi, sfătuindu-se, *Tane cu ajutorul celorlalţi şi-a despărţit părinţii, creind spaţiul necesar vieţii (cf. despărţirea pământului *Geb de ceml *Nut în *mitologia egipteană). R. este punctul de cumpănă între universul haotic şi cel creat, genealogia teogonică iiiicgiaia liiiiCi at^aoui. Pit (rădăcină sau începutul) din care se iveşte Kore (haosul, pustietatea), generând perechea Po (noaptea sau lumea subterană) şi *Ao (lumina), care apoi naşte pe Răngi (ceru!) si Papa (glia): aceştia nasc pe cei 7 zei fundamentali: Tane (fertilitatea, creaţia, *soarele, * viaţa, libertatea), *Rongo (hrana lumii). *Ta\chiri (vântul), *Hina (*luna), *Tangaroa (marea şi peştii), *Haumia (rădăcinile şi fructele *pădurii), *Tu (războiul şi crearea bărbatului); din cuplul Tane şi Hina, se naşte semizeul prometeic şi *eroul civilizator *Maui, ^simbolul * focului. Rarog (slav Papon>; ceh Rarasek, raroh -şoim: ucrainean Papuv) "Spirit ignic din RATA 530 *mitologia slavă, care apare în lume după ce un om cloceşte pe cuptor 9 zile ouăle unei păsări de pradă (de ex., ouă de şoim) sau ale unui *balaur serpentimorf. Rata (Rata-cel-puternic, Raia-singurul-înţelept) Semizeu sapienţial al mai multor populaţii din Polinesia (-» mitologii din Oceania); personaj irascibil, dar iscusit artizan, socotit navigatorul arhetipal si inventatorul luntrii. întrucât poseda o secure uriaşă. R. şi-a procurat lemn din pădure având de luptat cu *spiritele arborilor (după altă variantă, dimpotrivă, fiind ajutat de *duhurile *pădurii care alcătuiau o populaţie gnomică), apoi, în ciuda nesăbuinţelor sale, a fost ajutat de zei să construiască o luntre, cu care a întreprins o călătorie în Ţara-de-la-hotarul-luminii-de-îună; în această călătorie şi în altele, când a fost nevoit să-şi croiască drum prin lagune ori să-şi elibereze mama, R. nu s-ar fi descurcat fără securea sa magica, pe care o folosise şi la construcţia navei; pentru populaţiile Polinesiei (mai ales din arhip. Tuamotu), compuse din navigatori îndrăzneţi şi dibaci. R. şi luntrea sa au devenit simbolul străbaterii mării. Râti (Voluptatea) Zeiţa plăcerii, în *mitologia vedică, una dintre soţiile zeului dragostei *Kăma (alături de Prîti - Iubirea), ea simbolizând latura voluptoasă a dragostei. Când marele zeu *£ivâ l-a prefăcut pe Kăma în scrum, totuşi şi-a regenerat victima la stăruinţa zeiţei *Părvati pe lângă care intervenise cu succes R.. Raugupatis Zeu lituan (—> mitologie baltică) patronal al fermentaţiei băuturilor şi alimentelor preparate (berea, aluatul dospit ş.a.); i se sacrificau tinere găini pestriţe f—»sacrificiu). Raurava Lume transcendentă, echivalând cu *Infernul, în credinţele Indiei (—> mitologie vedică si *post-vedică)> incluzând însă 21 arii concomitente (comparabile cu bolgiile danteşti); în altă clasificare mitică, se imaginau două structuri: Tamisra şi Andhatami (Locurile întunericului), apoi Raurava - de astădată ca parte a întregului -şi Mahăraurava (Locuinţa lacrimilor). Răvana (Cel care te face să plângi) Epitet: Daganana (Cel cu zece feţe) *Demon de prim rang din marile mituri indiene ale epocii epice (-> mitologie vedică şi *post-vedică), primejdioasă căpetenie a clasei *Răteâs, rege al ţării demonice din ins. *Lănkă. Reprezentat ca fiinţă decacefală, R. este fratele vitreg al zeului bogăţiei *Kubera, de la care obţinut în stăpânire * carul ceresc *puşpaka. încercarea lui R. de a o seduce, după ce o răpise, pe *Sita, soţia lui *Rămâ, produce un război de rezonanţă cosmică (—» războiul ceresc). Deşi R. îşi dobândise forţa prin *asceză (*tăpă), folosind-o contra moralei divine, e distrus în acest război, după o bătălie grea, de Râma (de fapt, de o *avatara a zeului *Vişnu), cu săgeata magică a lui *Indra. Soţia lui R„ Mandodari, este fiica zeiţei iluziei, *Măyă. războiul ceresc Ciclu de *mituri descriind stările conflictuale violente între divinităţile binelui şi ale răului (*Titanomahia, *Armageddon, *Ragnarokr, războiul lui *Rămâ, bătălia finală între *Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu), din care de obicei ies biruitori *zeii împotriva divinităţilor iuciferice, bătăliile având însă consecinţe cosmice catastrofale. • Forme Aproape în toate zonele mitologice găsim variante ale r.c., unele sumare, limitate la o fabulaţie simbolică, altele în structuri sincretice luxuriante.- în Egipt, războiul lui *Re contra lui *Apophis (Motanul în flăcări retezând capul Balaurului nopţii) e reductibil la *simbolul impactului între lumină şi întuneric; mult mai complex e războiul dintre *Horus şi *Seth, deşi sub straturi alegorice fără transparenţă; într-o etapă, Seth îi smulge un ochi îngropându-1 „în munte, ca să lumineze pământul“, iar Horus, cu ochiul regenerat de laptele zeiţei *Hathor, îşi castrează adversarul; în altă etapă, Horus distruge 651 duşmani ai lui *Re-Harakhty: „Şi a zburat Horus Jin Behdet spre cer sub înfăţişarea marelui Soare înaripat. Când i-a zărit pe duşmani, s-a apropiat de ei cu înfăţişarea marelui Soare înaripat, s-a zbuciumat deasupra lor, şi ochţi lor n-au putut să-l vadă, şi urechile lor n-au putut să-l audă, şi s-au ucis între ei şi nu a mai rămas viu nici un cap“ (din drama mistică înălţarea cerului, gravată pe zidul apusean al ^templului lui Horus din Edfu). -La evrei, Războiul lui *Yah\veh e o personificare a elementelor atmosferice dezlănţuite, construită probabil pe rădăcina unui *mit comun arhaic al unui eveniment geofizic catastrofal când „pământul s-a mişcat din loc şi s-a zguduit, iar temeliile munţilor s-au cutremurat“ ca manifestare a mâniei lui Yahweh: „din nările sale se ridica fum şi foc mistuitor ieşea din gura sa [...] El aplecă cerurile şi scoborî, în vreme ce nouri întunecoşi stăteau sub picioarele sale. Si purcese pe un cherub şi-şi luă vânt şi pluti pe aripile vântului. Şi se înfăşură în întuneric, de jur împrejur, ca într-un cort, în întunericul de ape şi de nouri deşi. Din strălucirea feţei lui răzbăteau grindină şi cărbuni aprinşi.“ Iar când Yahweh pomi să tune, în acest cadru de elemente dezlănţuite, „el slobozi fulgerele sale şi risipi ne duşmani şi prăvăli trăsnetele sale şi-i învălmăşi. Atunci se dezgoliră zăcătoarele mării şi tălpile pământului se dădură pe faţă din pricina dojanei tale Doamne, din pricina viforului răsuflării nărilor tale!“ (V.T., II Samuel, XXII, 8-16). - Conflictul *Tistrya-*Apaosha din *mitologia iraniană este tot de aparentă atmosferică, între zeul ploilor, dar şi simbolul stelei Sirius, Tistrya, şi *demonul secetei şi al efectului arşiţei solare, Âpaosha, victoria finală a celui dintâi obţinându-se cu dificultate: „Tistrya se ridică, strălucitor şi măreţ, din lacul Vourukasha...“ (Avesta, Yasht, VIII,’20-30). - Războiul lui Râmă e rezolvarea conflictului între zeii vedici şi principalii demoni (*Răvana, *Khara), Râma fiind 531 RĂZBOIUL CERESC încarnarea ad-hoc a zeului *Vişnu; mitul se pare că reflectă exterior una din etapele cuceririi Indiei de către indoeuropeni, dar miezul memorial este ecoul mitului arhaic al unei catastrofe cosmice frecvent reprezentate într-un anumit strat al *mitologiei generale. Atacat de *carul ceresc zburător al lui Râvană, Râmă este luat în carul, condus de *Mătali, al lui * Indra. Impactul ceresc antrenează elementele naturii, iar carul lui Indra le domină: „Marea, toată în flăcări, învăluită de fum, cu talazurile zbuciumate, se ridica în aer mânioasă şi aproape că atingea Soarele, ale cărui raze lâncede dobândiseră culoarea aramei şi astrul părea respingător, lipit de fundul cerului şi cu discul palid“ (Rămăyana, 6 Yuddhakanda). - Insurecţia lui *UUikummi este un mit hurrit mai ciudat: monstrul mineral Ullikummi, destinat de autorul său, zeul *Kumarbi, să rivalizeze cu zeii, creşte din mare spre cer şi, deşi atacat de zeul furtunii *Teshub si de alţi 70 de zei, îi bravează („în ceruri eu mă voi face rege. Şi voi distruge Kummiya. Voi lua în stăpânire Kuntarra. Voi izgoni pe zei din cer!“) şi răspunde atacului cutremurând cerul şi pământul şi crescând ca un turn până la reşedinţa zeilor *Kuntarra. Adunarea zeilor decide lupta: zeul *Ea cere să fie adus cuţitul cu care a fost despărţit cerul de pământ şi „să se reteze picioarele lui Ullikummi“: după o luptă dificilă, monstrul e totuşi înfrânt (Cântecul lui Ullikummi) ~~ Titanomahia din *mitologia greacă este lupta condusă de *Zeus contra *Titanilor pentru cucerirea definitivă a universului: „Deodată pământul mugi cu glas cumplit, iar largul cer îi răspunse gemând. înaltul Olympos se clătina din temelii de iureşul Nemuritorilor. [...] Zeus însuşi [...] venea din cer şi de pe Olympos aruncând fără preget fulgerul, iar din mâna sa vânjoasă trăsnetele zburau însoţite de tunete şi fulgere, făcând să se rotească văpaia divină atunci când îşi repezea loviturile. Iar de jur împrejur pământul, izvor de viaţă, pâlpâia de văpaie [...]. Un suflu arzător îi înfăşură pe Titani, pe feciorii ţărânii, în vreme ce văpaia se urca uriaşă spre norui divin; dar în ciuda puterii lor ei îşi simţeau ochii orbiţi când scăpăra lumina de trăsnet şi de fulger. O dogoare năprasnică străbătea genunea.“ 1 itanomahia se incheie cu victoria zeilor care îi înlănţuie pe *Titani într-o cetate cu ziduri de aramă din *Tartaros (Hesiod, Theogonia, v. 666-673). ~ *Gigantomahia, asemănătoare ca structură cu Titanomahia, e descrisă, după surse greceşti de *mitologia romană, sem-nalându-se o stare nouă la zei: frica. „Glia înfuriată i-a ridicat împotriva Cerului, cu armele lor, pe giganţii enormi, iscaţi din crăpăturile stâncilor, aceste neamuri felurite la chip şi cu trupurile de alcătuiri felurite. Atunci chiar şi zeii au căutat alţi zei care să le fie mai presus. Era cuprins de îndoială până şi Iupiter şi se temea că nu va mai fi în stare să facă ceea ce ştia că poate face. El a văzut pământul ridicându-se şi i s-a părut că întreaga natură se răsturnase cu fundul în sus, căci munţii se înălţau grămădiţi peste munţi, încât până şi stelele fugeau de aceste uriaşe mormane apro-piindu-se de ele. Asemenea asalturi vrăjmaşe îupiter nu mai văzuse, şi nu ştia nici el dacă existau forţe divine mai mari decât ale lui.“ (Marcus Manilius, Astronomicon I. 414 şi urm.). '~ Prinderea zeilor Oxlahun-ti-Ku f—> Ah Mucencab) e un mit maya obscur, de structură vădit alegorică: „în al unsprezecelea deceniu dublu al Stăpânului, Ah Mucencab a ieşit să lege ochii lui Oxlahun-ti-Ku. Dar numele său nu-1 cunoştea nimeni afară de sora lui mai mare şi de fiii săi [...] Atunci se şi încheiase facerea lumii, dar ei nu ştiau ce anume se petrece. Tot atunci, [zeii] Oxlahun-ti-Ku au fost prinşi de [zeii] Bolon-ti-Ku. S-a lăsat atunci în jos o văpaie, atunci s-a pogorît o funie şi au fost coborite pietre şi toiege. Atunci a început bătaia cu pietre şi toiege. Atunci au fost prinşi [zeii] Oxlahun-ti-Ku“ {Cartea lui Chilam Balam, mitul I). ~ Din aceeaşi familie, fac parte şi alte mituri: războiul împăratului chinez *Huangdi contra *dragonului *Chiyou; bătălia arcaşului ceresc *>7 împotriva celor 10 sori (mit chinez); războiul între zeii clasei *Asa, conduşi de *Odhinn si *spiritele acvatice ale clasei *Vana (în *mito!ogia scandinavă). - O categorie aparent diferită constituie războaiele apocaliptice (duelul final între Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu - în *Avesta, Armageddon în *Biblie, Ragnarökr în *Edda Veche) prevestind un viitor incert care nu poate fi decât proiecţia teologică a unor mituri îndeosebi memoriale. • A r m e Anna principală a r.c. este fulgerul, în diferite ipostaze (la greci, fulgerele erau făurite de *Hephaistos, armele zeilor mesopo-tamici aveau de obicei acelaşi model meteorologic); în *mitologia vedică există însă arme magice de caracter insolit, adesea surprinzătoare prin neasemănarea structurală cu cele obişnuite în alte mituri: săgeata lui *Indra (vajrâ) e un fel de bumerang exploziv de forţa a 10 000 de sori („Văzându-şi lucrarea împlinită, săgeata se întoarse singură în tolba ei“), similară (sau aceeaşi) cu cea împrumutată iui Râma: „Râma luă atunci o săgeată^ pe care Brahma o făurise odinioară pentru Indra. în ampenajui ei, săgeata aceea avea închis vântul: în vârful ei se aflau focul şi soarele; în nodurile ei Brahma aşezase pe zeii purtători de groază. Ea avea chipul morţii“ (Rămăyana, 6 Yuddhakanda)\ de aceeaşi factură. Iară aceeaşi putere, pare măciuca lui Khara, „împodobită cu brăţări de aur, uriaşă, arzând în văpăi“. Alte arme au caracter pur magic. »Consecinţe R.c. are totdeauna repercusiuni cosmice, fiind adesea legat de fenomene (mai ales astronomice) neobişnuite, în Biblie, la cererea lui *Iosua, aştrii se opresc „aproape o zi întreagă“: „Soarele a stat în loc, în mijlocul cerului, şi nu s-a zorit să apună“ (V.T., Iosua, X, 12-13). Acelaşi fenomen compune un mit chinez, transcris în *Shi jing: în vremea RE 532 împăratului *Yao „zece zile soarele nu s-a culcat, pădurile au ars şi gângănii scârboase s-au răspândit peste tot“, iar împăratul „porunci lui He si lui Ho, în acord respectuos cu cerurile, să calculeze şi să stabilească mişcările şi apariţiile soarelui, lunii, stelelor şi spaţiilor zodiacului şi să aducă la cunoştinţa poporului anotimpurile“. Alt ecou este în conflictul dintre *Atreus şi *Thyestes: „care a stârnit intervertirea, pentru soare şi pentru celelalte astre, a asfinţitului şi răsăritului lor; asta înseamnă, după cum se zice, că din punctul cerului unde le vedem noi acum răsărind, ele asfinţeau, iar răsăritul lor se mutase în punctul opus, producând prin această intervertire configuraţia actuală a cerului“ (Platon, Omul politic sciu Despre regalitate, I, 4). Se citează şi ecouri filtrate de folclorul târziu, ca mitul românesc al *Blajinilor: „înaintea oamenilor care alcătuiesc lumea noastră de astăzi, această faţă a pământului a fost locuită de Blajini, dar Dumnezeu, din mai multe pricini, a întors pământul astfel că lumea Blajinilor a ajuns dedesubt, iar faţa de dedesubt a pământului s-a ridicat deasupra şi pe aceasta trăim noi“ (T. Pamfile* Mitologie românească, III, Pământul, Bucureşti, 1924, p. 14). Re; ka\ Simbol hieroglific © Zeu de prim rang, în *mitologia egipteană, personificând *soarele ca izvor de forţă vitală, dar şi ca astru, şi implicit lumina, ca realitate şi ca *simbol; e totodată judecătorul suprem al universului. Deşi adorat în întregul Egipt ca zeu creator şi suprem, R. avea centrul religios în Heliopolis, unde era numit şi *Atum şi prezida marea eneadă (egipt, pesedjet) compusă din; Atum (Re) - creatorul solitar, *Shu (*aerul), *Tefnut (umezeala), *Geb (*pământul), *Nut (*cerul), *Osiris (*moartea), *Isis (maternitatea), *Seth (violenţa), *Nephthys (renaşterea). Aici se credea mai târziu că R. a fost creat de Atum sau că s-a desprins prin forţa propriei voinţe din *haosul primordial *Nun sau că, închis între petalele unei flori de *lotus ridicate pe apele primordiale (—> apa), a ieşit din corolă sub forma păsării benu (*phoenix) şi apoi s-a lăsat în zbor pe vârful piramidal al unui obelisc de piatră; de aceea, obeliscul aurit era obiectul cel mai sacru din *templul heliopolitan al lui R., care patrona şi ^piramidele, considerate construcţii solare simbolizând cele 3 vârste (obeliscul fiind raza fecundatoare a lui R., de unde şi interpretarea hazardată de simbol falie); copil la trezire -Heprew adult la amiază - Re, bătrân seara - Atum. Drumul său celest; în zori iese din apele răsăritene, salutat de corul vesel al celor 7 paviani (maimuţele sacre ale lui *Thot) care, treziţi de prima lumină, execută un *dans ritual al bucuriei; apoi R. se urcă în barca zilei şi pluteşte de-a curmezişul cerului până seara, când se mută în barca nopţii, navigând prin tunelul trupului unui imens şarpe al lumii de jos; altă formă de mit al victoriei zilnice este ipostaza sa de Motan in flăcări, care-1 ucide pe *balaurul nopţii (sau *dragonul), *Apophis. Miturile isiace narează cum Isis, aflând numele secret al lui R., i-a împiedicat intenţia de a distruge lumea şi cum apoi, cuprins de remuşcări, zeul a curmat arşiţa ucigaşă sau măcelul pe care îl pregătea zeiţa *Hathor (sau zeiţa *Sehmet), si a plecat în cer pe spinarea acestei *vaci divine, fiica sau soţia lui (în varianta Sehmet); în această împrejurare din lacrimile lui R. s-au născut *albinele spre a-i transforma plânsul în miere şi ceară (într-o variantă, din lacrimile zeului şi din sudoarea lui s-au născut oamenii). Există şi mitul unui R. corporal, cu o soţie divină; Rat, Iusas sau Urt-Hekau (Mare-în-magie), uneori chiar Hathor, şi cu 3 fii, care ar fi fost primii faraoni din a V-a dinastie. Alte mituri (probabil mai târzii) considerau că la început R. a domnit pe pământ, ca faraon divin, stăpânind întreaga lume pe care o crease; egiptenii considerau vârsta de aur acea perioadă când zeii şi oamenii trăiseră laolaltă. R. a ţinut ferm frânele domniei cât a fost tânăr, apoi puterea a început să i se stingă; în acele împrejurări, arşiţa secetoasă ar fi produs răscoale umane şi tot atunci ar fi izbucnit şi războiul cu Apophis, văzut ca un conflict ccfficret. *Cultul de zeu solar şi divinitate maximă se răspândeşte în tot Egiptul sub dinastia a V-a, iar de la Kephren, faraonii devin, formal, fiii lui R.. marele zeu fiind respectat ca atare până la sfârşitul civilizaţiei egiptene, fără a se eclipsa nici în perioadele de supremaţie politico-teologică a altor zei cu care se contopeşte; *Ammon (Ammon-Re). *Hnum (Hnum-Re) când acest cult, mai ales în Regatul Nou (1580-1085 î.e.n.) e supus unui compromis teologic între tradiţie şi noua adorare a lui Osiris, în înţelesul că cei doi zei nu sunt decât cele două feţe (diurnă şi nocturnă) ale aceluiaşi suflet unic al universului; temeiul era într-o *credinţă mai veche asupra celor două regate ale lui R. sau două lumi: pământul, cu 12 provincii (12 ore ale zilei) şi ţinutul subteran al umbrelor, cu alte 12 provincii (12 ore de noapte, când zeul dă lumină morţilor din *Infem). în epoca sa de ascensiune cultuală supremă, R. era adorat ca rege al *zeilor sau chiar ca tată al zeilor şi ca părinte a tot ce e viu, aşadar în primul rând al oamenilor. $ Alexander Piankoff. The Litany of Re. New York. 1964 Rediculus Zeu obscur din *mitologia romană, căruia i se citează un singur atribut concret: silirea lui Hanibal să se retragă (redire - a se întoarce), în timpul războaielor punice, din faţa porţilor Romei. Reforma —> reformă religioasă reformă religioasă Spre deosebire de actul disident al unei *secte care se desprinde din *religia matricială, ca şi spre deosebire de *erezie, care introduce corecturi parţiale în *teologia unor *dogme sau principii doctrinare tradiţionale, r.r. este o mişcare complexă, tinzând să reformeze religia dată, nu în scopul de a construi o altă 533 RELIGIE religie: se obţine o ramură nouă (R/7 autonom). în Biserica creştină catolică (•-> creştinism) s-au produs mai multe acte reformatoare, pe lângă marea Reformă a lui Martin *Luther (căreia Biserica catolică i-a replicat printr-o Contrareformă); au apărut şi alte forme, cu unele trăsături comune, conduse de: John *\Vycliffe, Jean *Calvin. Jan *Hus ş.a., adică diferite între ele ca nuanţe, dar asemănătoare ca mişcare generală. Alte r.r. - în antichitate: încercarea de ^monoteism efectuată de faraonul Amenophis IV (Egipt) prin centralizarea religiei în jurul zeului *Aton; actul teologic impunând *cultul zeului *Marduk (Babilon), din iniţiativa regelui Hammurabi; reforma operată în *budismul clasic de partizanii noii orientări mahayaniste (—> Hinayana\ Mahâyanct). Astfel, ^penticostalii în creştinism sau *şiiţii în Rslam sunt secte, iar *arianismul este o erezie. Desigur, definiţii şi clasificări ideale nu există în procesul entropie de fărâmiţare a unor mari religii, terminologia curentă fiind convenţională. Re-Harakhty * Horus, în perioada când Reologia din Egipt (—> mitologie egipteană) îl asimilează lui *Re, atribuindu-i supremaţia cerească. în această fontiă sincretică (—> sincretism) era adorat mai ales la Heliopolis şi considerat zeul orizontului şi al luminii (Harakhty - „Horus de la orizont“, alteori „Horus al celor două zări“). Reprezentat cu cap de şoim sau în întregime ca şoim, cu triplă coroană împodobită cu discul solar şi cu *cobra sacră, R.-H. devine stăpânul simbolic al statului egiptean. Reitia Zeiţă principală venetă (populaţie indoeuropeană de pe ţărmul nordic al Adriaticii, vorbind un dialect care avea analogii cu lb. latină), cu un sanctuar folosit încă în vremea imperială romană. religie (lat. religio - teamă, scrupul, lealitate; mai târziu, scrupul religios dar şi *superstiţie; pietate dar şi teamă de zei; de asemenea -Rredinţă religioasă. *cult. ceremonie, sacralitate. ^jurământ, loc sacru, obiect de cult, dar şi impietate, ^profanare, sacrilegiu; apoi religie în sens aproape modem: Justiţia erga deos religio dicitur „îndeplinirea datoriei faţă de zei se numeşte religie“ referitor la obligaţia Ritualurilor - Cicero, De natura deorum) Formă de experienţă spirituală, cunoaştere mistică a divinităţii, dar şi cale de refugiu în supranatural, printr-un sistem de credinţe constituit în doctrină transcendentală ce operează codificarea teologică a *mitologiei prin selecţia şi canonizarea tradiţiilor mitice de raport abstract al oamenilor faţă de necunoscutul natural inexplicabil; de asemenea, încercarea omului de a cunoaşte în afara raţiunii imediate forţele cosmice de care se simte dominat şi de a li se supune apoi în mod conştient şi devoţional; (definiţii sunt multe, dar nici una nu poate fi satisfăcătoare). Apărută prin absorbţie succesivă, din *animatism. *animism, Rotemism, *fetişism, *demonologie şi mitologie, prin care omul stadiilor naive a încercat să înduplece şi totodată să-şi explice forţele ambientale cunoscute din efectele lor curente şi să răspundă categoric întrebărilor esenţiale despre *viaţă şi *moarte, despre fenomenele dintre *cer şi *pâmânt, între care şi fenomenul propriei lui existenţe, ca şi despre destinul individual şi cosmic (precedată de *magie, apoi întrepătrunsă organic cu aceasta), r. a devenit calea de raport, prin Ritualuri şi experienţă spirituală intimă, între om şi univers; iar prin organizarea eclesiastică a sacerdoţiului într-o formă socială de cult ('^bisericăJ, uzând de dogmatizarea selectivă a *miturilor şi de un cod moral care prevede răsplăţi şi pedepse postume, dar şi perspectiva *mântuirii, r. devine un instrument de modelare spirituală a conştiinţei sociale. în ultimă analiză, orice r. este un sistem coerent de postulate care admite în planul cunoaşterii mistice, prin credinţă necondiţionată, existenţa şi forţa autonomă şi totală a unei lumi supranaturale divine, creatoare şi diriguitoare a lumii vizibile şi invizibile reale al cărei destin îl conduce prin legi stabilite sau după bunul plac, întrucât are asupra acesteia drept de viaţă şi de moarte, ca asupra operei create. Dar încercările de a defini religia ca atare au fost împiedicate, cel puţin două milenii, de o neclaritate semantică. Antichitatea şi chiar epoca cea mai recentă au confundat uneori religia cu mitologia, cu jilosofia, cu superstiţia, chiar cu arta, însă mai ales cu magia; toate acestea au putut constitui, în condiţii variabile, fie cadrul, fie numai un instrument auxiliar al constituirii unei r. fără ca ea să se confunde cu ele. Aulus Gellius, citând pe gramaticul Nigidius Figulus, scrie (în Nopţile attice, IV, IX, 2-5) că religiosus înseamnă „superstiţios“, unul „căruia îi place religia, adică cel care s-a dedicat unei religii superstiţioase“, spre deosebire de religens - „religios“ sau, în alt sens, religioşi dies: ..zilele pentru care s-au făcut preziceri scrise, când nu e bine să se aducă sacrificii ori să se înceapă ceva“, adică zilele numite „impropriu, zile nefaste“. S-a observat de timpuriu că o v. nu se sprijină pe superstiţii (pe care multe religii le şi combat), şi Cicero a definit perfect fenomenul, afirmând că prin înlăturarea superstiţiei nu se suprimă religia (nec vero super-stitione tollenda religio tollitur). Persistenţa diferitelor confuzii a pus în dificultate şi retrospectiva asupra fenomenului religios, ca şi înţelegerea r. ca fenomen diacronic. J. G. *Frazer a stabilit o schemă de succesiune în evoluţia gândirii umane: magie —» religie —> ştiinţă, după el, r. fiind condiţionată de o dezvoltare superioară a inteligentei; alţi cercetători refuză modelul frazerian, iar pentru Max Gluckmann, în societăţile primitive tribale coexistă atât practicile magice şi actele religioase, cât şi unele elemente de ştiinţă empirică aplicată, şi chiar în societăţile modeme RELIGIE 534 civilizate se menţin unele acţiuni putându-se asemăna cu practica elementară a magiei (Politics, Law and Ritual in Tribal Society, London, 1965). Pentru Frazer, frica de moarte „a fost probabil forţa preponderentă în procesul de constituire a religiei primitive“ (Prefaţă la Creanga de aur, compendiu, 1922); de aici şi definiţia sa atacabilă: „Aşadar, înţeleg prin religie o îmblânzire sau o împăcare a puterilor superioare omului, despre care se crede că conduc şi controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti. Astfel definită, religia constă din două elemente, unul teoretic şi altul practic, şi anume o credinţă în puteri superioare omului ş’i o încercare de a le îmblânzi sau a le satisface“ (op. cit., trad. rom., I, cap. IV, Bucureşti, 1980, p. 109). Explicarea fenomenului de apariţie a r. s-a ramificat, încă în filosofia greacă, în 3 teorii: teoria naturalistă - Theagenes din Rhegion (*zeii sunt alegorii ale fenomenelor exterioare ale naturii); teoria antropologică - *Euhemeros (zeii sunt regii si eroii străvechi divinizaţi de urmaşi); teoria politică - *Platon (act de amăgirea poporului, cf. Legile, X, de ex., pentru tiranul atenian Kritias, r. nefiind altceva decât un instrumentum regni); Sextus Empiricus (r. este un contract încheiat de guvernanţi şi ^sacerdoţi cu poporul). Aceste 3 teorii se menţin până azi, fără modificări substanţiale, dar şi fără a rezolva problema reală a definirii religiei şi a răspândirii ei universale şi persistente. Se observă că religiile, în perioada apariţiei, sunt sau spontane (când doctrina li se formează treptat, în cadru popular, în funcţie de condiţiile geofizice, în genere fenomenologice şi evenimenţiale), sau elaborate (când ele aparţin, ca punct de pornire, unor iniţiatori sau unor reformatori, beneficiari ai unor împrejurări sociale şi politice favorabile); dar şi unele şi altele pornesc de la nişte baze (magie, mituri, superstiţii etc.), fără a li se substitui şi fără a li se suprapune, ci doar încorporând o oarecare materie primă din aceste baze. Politica are un rol minor sau nu are nici un rol în formarea unei r.: rolul politicii devine sensibil abia în organizarea formelor eclesiastice. Chiar dacă o r. nu se poate constitui fără o bază mitologică şi nu se poate menţine fără o *teologie. ea nu este totuşi nici mitologie, nici teologie. Sub raportul concepţiei despre univers, sunt religii cu teologii populare spontane, uzând de cunoaşterea transcendentă, şi religii al căror sistem doctrinar elaborat în cadrul unui simbolism dogmatic se referă la cunoaşterea divinităţii fie prin ^revelaţie, fie prin extaz. Dintre numeroasele clasificări teologice, una e mai frecventă, divizând religiile în naturale şi revelate; dar clasificarea e vicioasă, întrucât nici o r. nu recunoaşte că nu purcede din revelaţia divină şi, dimpotrivă, fiecare r. se pretinde a fi singura adevărată, toate celelalte fiind, din unghiul ei, naturale. Aceste criterii duc la concluzii eronate atât pe cercetătorii care privesc fenomenul formării dinăuntru, cât şi pe cei care îl examinează dinafară. Marc-François Lacan, autor catolic, defineşte r. ca pe „o relaţie concretă între om şi o realitate a cărei experienţă o are omul şi pe care o recunoaşte, acordându-i un cult“, această realitate transcendentă fiind „desemnată de cuvântul lui Dumnezeu“ (Petite encyclopédie religieuse, Paris, 1973). Cealaltă optică, a exteriorităţii, gravitează de obicei în jurul unei singure cauze, conservate două milenii după *Lucretius: „frica de necunoscut“; geneza r. s-ar regăsi în „interesul pasionat pe care îl capătă individul faţă de destinul său personal“ (William James, 1902), în „acest instinct de conservare graţie căruia omul, pentru a triumfa asupra forţelor vrăjmaşe care îl încătuşează, apelează stăruitor la puterile superioare“ (W. Bender, 1888), în „mediul fizic variabil şi esenţialmente ostil“, astfel că „omul s-a născut cu frica în el“ (Paul Radin, 1940). Iar dacă din această perspectivă fenomenul religios rămâne inclasificabil, este însă posibilă o clasificare tehnică: unii (A. *Lang) au susţinut existenţa primitivă a unui *proto-monoteism, confundând faza (sau aria) de interferenţă între animism (un „minimum de religie“) şi apariţia formelor religioase propriu-zise; forma cea mai frecventă este *politeismul, constând în recunoaşterea mai multor divinităţi, dintre care una supremă; dualismul e clădit pe ideea de luptă între două principii divine contrare; în *henoteism adoraţia se consacră unui singur zeu, alături de care sunt recunoscuţi şi alţii, zeul principal putând fi totuşi, în fiecare epocă, altul; *monoteismul este însă o elaborare teologică intelectuală care, pretinzând recunoaşterea unei singure divinităţi absolute şi cumularde, acceptă însă un număr variabil de semidivinităţi auxiliare. Ideile despre r. (dinafara ei) şi-au început evoluţia filosofică din antichitate. Democrit (citat de Clement Alexandrinul în Stromateis, V, 103) afirmase: „Unii oameni învăţaţi, ridicându-şi braţele într-acolo unde se află, cum spunem noi nellenii acum. aerul, exclamă: «Toate le hotărăşte Zeus însuşi, şi el ştie totul, şi toate le dă si le ia înapoi şi ’ el e rege peste toate»“ La fhomas Hobbes, r. antică are conţinut fantomatic: „Din această neputinţă de a se deosebi între visele şi iluziile puternice pe de o parte şi viziuni şi senzaţii pe de altă parte s-a născut în bună măsură religia vechilor păgâni, care adorau satirii, faunii, nimfele şi alte fantome de acest gen“ (Leviathan sau materia, forma si puterea unui stat eclesiastic şi civil, I, 2). în diverse modalităţi, aceste atitudini reapar în *deism (J. Toland) şi în *panteism (Giordano Bruno, B. Spinoza). După Spinoza: ..Cuvântul etern al lui Dumnezeu, legământul său şi adevărata religie sunt înscrise divin în inima omului, adică în gândirea omenească“ (Tratatul teologico-politic, XII). în definiţia lui Immanuel Kant - „Legea morală duce la religie, adică la recunoaşterea tuturor datoriilor ca porunci divine, 535 RELIGIE nu ca sancţiuni, adică măsuri arbitrare, în ele însele întâmplătoare, ale unei voinţe străine, ci ca legi esenţiale ale oricărei voinţe libere în sine însăşi, care trebuie totuşi privite ca porunci ale Fiinţei supreme“ (Critica raţiunii practice, II, 5). Pentru *Hegel „religia este ştiinţa spiritului despre sine ca spirit; ca ştiinţă pură aceasta nu se ştie pe sine ca spirit şi deci nu este cunoaşterea substanţială, ci e cunoaştere subiectivă“ (Prelegeri de filosofie a religiei, III). Păstrând din *euhemerismul lui Lucretius, totuşi încercând un sondaj psihologic mai îndrăzneţ, dar menţinându-se în aceeaşi linie pragmatic-reducţionistă, o definiţie speculativă şi programatică a oferit Karl *Marx: „Religia este conştiinţa de sine şi simţământul de sine al omului care sau nu s-a găsit încă pe sine, sau s-a pierdut din nou“ (Contribuţii la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere). Nu e greu de observat însă că această definiţie se potriveşte mai exact sectelor extremist-bigote (pe care le putem numi infrareligii), decât religiilor autentice. După aceea, şi mai ales în sec. XX, definirile exterioare vor aborda căi noi (puţine dintre ele ieşind însă cu totul de sub tutela vreuneia din cele 3 teorii ale filosofilor Helladei). O idee nouă, spectaculos eşafodată în cadrul psihanalizei, dar lipsită total de consistenţă, aparţine lui Sigmund *Freud: „religia este o nevroză universală a obsesiei, nevroza însăşi nefiind altceva decât religia personală a individului“ {Die Zukunft einer Illusion, Wien, 1927). Altă direcţie nouă este structuralismul, antropologia structurală a lui C. *Lévi-Strauss, pentru care r. este o umanizare a legilor naturale, o antropomorfizare a naturii, aşa cum, în ultimă analiză, gândirea simbolică, privită ca structură inconştientă a spiritului, este baza vieţii sociale; iar pe de altă parte, religia şi magia au o relaţie de permanentă reciprocitate. în fine, Mircea *Eliadc, evitând definiţiile directe, a remarcat că fenomenul religios nu înseamnă opoziţia între sacru şi profan, ci dimpotrivă, „ritul constând totdeauna în repetarea unui gest arhetipal săvârşit in illo tempore'\ iar sacrul regăsindu-se în orice obiect, „anumite experienţe religioase superioare identifică sacrul cu întregul Univers“ (Traité d'histoire des religions, Paris, 1975, p. 40). Un curent dedicându-se descifrării semnificaţiilor pe care le comportă toate datele legate de r., început de R. Pettazzoni. dar ilustrat în special de G. Van der *Leeu\v (scopul principal fiind pentru acesta clarificarea structurilor interne din fenomenele religioase în mod integral) este fenomenologia religiei. Mai recent, Walter Kaufmann încearcă să examineze r. „în patru dimensiuni“ (existenţială, estetică, istorică şi comparativă), fără a reuşi să imprime însă coerenţă acestui mecanism cvadri-motor, vădit influenţat de existenţialism {Religions in Four Dimensions; Existenţial and Aesthetic, Historical and Comparative, New York, 1976). La aceste explorări diferite au contribuit oameni de formaţie intelectuală diferită (lingvişti, etnologi, antropologi, psihologi, economişti, psihiatri, sociologi, folclorişti şi, foarte rar, istorici ai religiilor sau ai culturii. Uneori, sigiliul profesional a dus la îngustimea definiţiei. De ex., Traian Herseni (urmând pe etnograful V. K. Nikolski, şi refuzând să admită că „omul, la începturile lui, a influenţat şi a idealizat natura“, chiar strămutând momentul în perioada revoluţiei agrare), crede că „arheologia şi etnografia au stabilit în chip cert că exact în perioada aceasta a formării gin tei matriarhale a apărut şi religia“ şi identifică pe „femeia-mamă“ cu natura {Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, 1977. p. 290-293). Dar Glia Maternă, considerată în unele mitologii Magna Mater (*Gaia, *Rhea, *Kybele), este în alte mitologii importante Pământul Patern (*Geb), iar în *mitologia vedică este o divinitate secundară aproape fără importanţă; de asemenea, formele religioase sunt preagrare, multe dintre miturile esenţiale ale lumii, anume legate de natură, sunt de caracter cinegetic, iar miturile cosmologice aparţin epocii pastorale, în timp ce conştiinţa matriarhală, atâta câtă a fost, a generat mai ales mituri sporadice de tipul * Amazoanelor, neconvertite într-un cult religios propriu-zis. Chiar în antichitatea evoluată. în mediile lucide şi indiferente faţă de *altarele şi ceremoniile religioase, a fost observată necesitatea r. ca formă socială, atunci când ea nu operează cu instrumente de constrângere. Plinius cel Bătrân {Istoria naturală, II, Vf 17, 26) se referă la eroarea de a crede în *legendele despre zei, dar semnalează utilitatea socială a credinţei că zeii se interesează de treburile omeneşti. Pe lângă aceasta, apariţia formelor religioase a înlesnii apariţia primelor manifestări ale conştiinţei de sine în gândirea omenească, iar apoi conştiinţa religioasă a contribuit, în societăţile primitive si în civilizaţiile arhaice, la constituirea filosofiei, fiteraturii, artelor, moralei şi parţial chiar a unor forme timpurii de cercetare (cunoaşterea şi clasificarea naturii, astronomia, matematicile) şi practică ştiinţifică (medicina, agricultura, zootehnia, metalurgia, arhitectura); ulterior insă, r. a fost depăşită în plan cultural de acestea, iar în impactul inevitabil, care nu a dispărut, se disting două etape: represaliile unor aparate eclesiastice din epocile de închistare supradogmatică, operând împotriva emancipării cunoaşterii raţionale; apoi efortul teologiei de a adapta mecanismele complementare la evoluţia gândirii ştiinţifice generale (în limbaj catolic: ag-giornamento). Fenomenul raporturilor între religie şi cunoaştere a avut totdeauna un caracter bidirecţional: creindu-şi în fiecare etapă istorică străbătută câte o civilizaţie ca mediu ambiant artificial (fie cea pastoral-agrară, fie cea nucleară), omul trece printr-o criză de adaptare, când se simte constrâns de propria civilizaţie de care riscă să fie RELIGIE 536 dominat, şi conştiinţa sa este deschisă, prin angoasă ori sentiment al înstrăinării, spre o stare religioasă; iar mitul izgonirii din *Eden pentru atentatul la *Pomul Cunoştinţei este una din primele forme ale acestei crize. După depăşirea stării acute, r. îşi extinde controlul, discret sau indiscret, asupra formelor culturale din civilizaţia consolidată. Indiferent de epocă, în orice r. coexistă două structuri contrare, contradictorii, incompatibile, ireconciliabile, şi numai remitizarea lor în *dogma teologică unanimă le instituie ca forţe reciproc complementare: a) invarianţa caracterologică a divinităţii; b) caracterul comportamental variabil al divinităţii; prima este intuirea legilor naturale, cu structura lor obiectivă, neînduplecată, abstractă, din afara moralei sociale, confundându-se deci cu noţiunea de destin; a doua este speranţa morală, din afara legislaţiei obiective naturale, că aceste legi sunt o voinţă subiectivă ce poate fi înduplecată, adică adaptată conceptului uman şi, odată ce se acceptă tratativele, putându-şi modifica decizia prin *sacrificii, comerţ cu divinitatea, ritualuri magice sau convenţionale şi *rugăciuni. -Religia nu a putut fi niciodată un fenomen unitar, ecumenic, pentru că ea se divide neîncetat, în lungul istoriei, în religii, adică într-un şir de forme de conştiinţă, cu diferenţe metodologice şi similitudini structurale ce se deosebesc între ele ca concepţie mitofilosofică integrată în exerciţiul social al culturii. După aceste criterii, putem clasifica 4 tipuri de religii: a) metafizice -construite dintr-un impuls poetic de modelare a condiţiei cosmice umane, sub semnul zădărniciei; *brahmanismul - definind iluzia divină *Măyă, doctrina *zen, r. aztecă, acceptând jocul magic al zeilor cu lumea, r. scandinavă, cu cea mai dramatică *escatologie a pieirii oamenilor şi zeilor prin *Ragnardkr; b) psihologice - în care omul se autoexplorează acceptând demnitatea dogmatizării unor raporturi condiţionate cu divinitatea: *moza-ismul - cu amendamentele lui *Abraham în faţa pieirii *Sodomei, cu lupta între *Iacob si *înger sau cu spargerea mânioasă a tablelor Legii de către *Moise; *budismul - cu individualizarea eului până la anihilarea lui în conceptul universal; c) sociale — i\ romană, în antichitate; apoi, în epoca modernă *creştinismul catolic, absorbind toate metodele posibile şi adaptându-se necontenit istoriei din râvna întemeierii unui imperiu spiritual global, ecumenic; d) etice - cu statut dogmatic, intransigent şi tendinţe de universalizare urmărite violent - ca *islamul sau ca unele culte sectante (^Martorii lui Iehova). ~ Privită din unghi social-istoric, orice r. este supusă legilor sociale specifice şi, ca atare, există ca fenomen social implicat, se dezvoltă şi decade. Expresia teoretică a r., cuprinsă în mitologia, filosofia, predica doctrinară, teologia şi dogmatica ei, a fost studiată ca formă de conştiinţă colectivă de sociologia religioasă (disciplină întemeiată la sfârşitul sec. XIX îndeosebi prin contribuţia lui Emst *Troeltsch şi consolidată prin opera lui J. Wach, E. *Durkheim şi G. Le Bras), şi, deci, deopotrivă ca exerciţiu cultual practic, manifest în consolidarea şi în dezmembrarea comunităţilor religioase (biserici, *rituri, curente, *secte şi subsecte). Perspectiva istorică asupra oricărei r. ne ajută să observăm traiectoria balistică a fiecăreia. Depinzând categorial de fluctuaţia civilizaţiilor, multe religii cunosc în evoluţia socială un răstimp de ascensiune şi extindere geografică, prin desfiinţarea sau absorbirea altora mai mici (de pildă, în epoca de consolidare a Imperiului Roman), până când lumea începe să fie divizată în mari religii dominante (sau universale): creştinismul, islamul, budismul (care înlocuiesc treptat, prin *sincretism sau desfiinţare, ori cel puţin constrâng cultele locale). Dar înainte de a-şi atinge ţinta absolută a universalităţii, marile religii se supun unui proces invers, involut, de fărâmiţare internă, prevestin-du-şi astfel autodizolvarea într-un viitor oarecare; de aici putem deduce un fenomen de entropie religioasă., rezidând, după o durată a dilatării prestigiului spiritual, în desprinderea centrifugală a riturilor şi sectelor (acestea fiind mipuse la rândul lor aceleiaşi legi), în urma surplusului energetic creat de crizele interne ce duc la schisme. Iar întrucât această mişcare nu încetează vreodată, se poate presupune dispariţia la un moment dat a r., în înţelesul pe care i-1 acordăm astăzi, de fapt, regenerarea chiar a noţiunii de religie. Fără a constitui condiţia apariţiei, ca fenomen, a unor convingeri de *ateism de masă (acestea putând fi doar evenimente individuale), degradarea unei r. îmbătrânite, înainte de a deschide drum alteia, succesoare sau înlocuitoare, superficializează datinile şi ritualurile şi modifică credinţa însăşi; avem o mărturie din sec. II, într-un text patristic: „Uneori chiar din zeul Saturn faceţi o oală de fiert, alteori din Minerva un vas de gunoaie, pe măsură ce fiecare din ei s-a deteriorat ori s-a sfărâmat de prea multe închinăciuni“ (Tertullianus, Apolo-gcticum, XIII, 4). • Răspândirea religiilor Mai presus de nomenclatura calitativă a tipurilor de forme religioase (religii propriu-zise, rituri provenite din * re forme scizioniste, erezii adunând prozeliţi în curente autonome, secte şi subsecte), datorită dispersiunilor entropice care se manifestă periodic în toată întinderea istoriei umane, există un număr incalculabil dc grupări religioase. De aceea, registrul cantitativ al formelor religioase este incert. înmulţirea lor este operată de legi autonome, printr-un fenomen de partenogeneză. Statistica religioasă are câteva piedici insurmontabile: fluctuaţia internă, ca un fel de mişcare browniană, nesinceritatea sau nepăsarea subiecţilor anchetaţi, absenţa unor cifre riguros împrospătate în unele zone geografice, dificultatea pentru anchetatori de a explora regiuni de jungle sau deserturi etc. Acestei situaţii i se adaugă creşterea 537 RELIGIE generală (şi inegală) a populaţiei planetare. Astfel, la un interval de 5 ani: 1971-1976, statisticile oficiale au indicat numărul total de creştini de toate confesiunile scăzând de la 1 003 000 000 la 951 000 000 (—> creştinismj, iar de musulmani (s islam>, de la 666 000 000 la 538 000 000, pe când *budismul a crescut de la 176 920 000 la 245 000 000. în aceleaşi liste statistice, ateii şi animiştii sunt înscrişi în rubrici comune. Religiile misionare nu oferă nici ele cifre stabile; dar ştim anii de penetraţie în diferite ţări (sau de convertire a majorităţii populaţiei): creştinismul - Austria (finele sec. III), Belgia (finele sec. VII), Bulgaria (sec. IX), Cehia (sec. XI), Danemarca (sec. VIII), Finlanda (sec. XII), Franţa (începutul sec. I), Germania (sec. IV), Grecia (sec. I-III), Irlanda (sec. V), Islanda (sec. XI), Italia (sec. I), Marea Britanie (sec. III), Norvegia (sec. IX), Olanda (sec. VII), Polonia (sec. X), Portugalia (sec. IV), România (sec. III—IV), Rusia (sec. X), Serbia (sec. IX), Spania (sec. I—II), Suedia (sec. IX), Ungaria (sec. XI), Armenia (sec. IV), Cipru (sec. I), China (sec. VI), Filipine (sec. XVI), India (sec. I), Japonia (sec. XVI), Liban (sec. I—II), Africa (sec. II), America de Sud (sec. XVI), America de Nord (sec. XVII); islamul - Afganistan (sec. VII— VIII), Arabia (sec. VII), India (sec. XI), Indonezia (sec. XIV-XVI), Iran (sec. VII), Pakistan (sec. VII-V1II), Turcia (sec. XI), Africa (sec. VII-XIV); budismul - Birmania (sec. IV), China (sec. I), Coreea (sec. IV), India (sec. V—III î.e.n.), Indonezia (sec. V), Japonia (sec. VI), Mongolia (sec. XVI), Siberia (sec. XVII- XVIII), Sri Lanka [Ceylon] (sec. III î.e.n.), Tibet (sec. VII-XI). ~ Istoricul comparatist ca şi fenomenologul r. se află totdeauna în dificultatea de a putea privi analitic întreaga materie de studiu. Cercetări nesistematice au fost încercate încă în antichitatea romană: Marcus Terentius *Varro a întocmit lista integrală a zeilor romani (după calculul său - 30 000) şi a făcut alte investigaţii în r. romană; Herodot şi Tacitus au descris culte şi divinităţi ale popoarelor de contact, din nefericire rareori comunicându-le numele adevărate, din cauza obiceiului identificării cu zeii proprii; *Plutarh poate fi considerat chiar precursorul mitologici şi religiei comparate (în tratatul Despre lsis şi Os iris). Eforturi s-au făcut şi mai târziu. Enciclopediştii şi Voltaire (Dictionnaire philosophique), folcloriştii germani, mai ales Jakob *Grimm {Deutsche Mythologie. 1835), nu au izbutit să depăşească stadiul entuziasmului. Cercetarea ştiinţifică a r. nu a început decât cu lucrarea lui Max *Miiller, Essays on comparative mythology (1856), care - cu toate erorile ei - stabileşte debutul unei epoci. Cercetările au fost continuate (Edward *Tylor, Primitive culture, 1871; James George *Frazer, The Golden Bough, 1890-1915; Totemism and Exogamy, 1910; Andrew *Lang, The Making of Religion, 1898; Wilhelm Schmidt, Der Ursprung der Gottesidee, 1912-1953; Sigmund *Freud. Totem und Tatii, 1913; Emile * Durkheim, Las Formes élémentaires de la vie religieuse, 1912; Carl Gustav *Jung, Wandlungen und Symbole der Libido, 1912; G. Van der Leeuw, Phänomenologie der Religion, 1933; Claude Lévi-Strauss, Les structures élémentaires de la parenté, 1949; La pensée sauvage, 1962; Georges *Dumézil, Mitra-Varuna, essai sur deux représentations indo-européennes de la souveraineté, 1940; Dieux Souverains des Indo-Européens, 1977; Joachim Wach, Sociology of Religion, 1961; Mircea *Eliade, Traité d’histoire des religions, 1949; Histoire des croyances et des idées religieuses, 1-3, 1976-1983; S. A. Tokarev, Pe.iuvtui a ucmopuu napotfOH mu pu, 1964; Walter Kaufmann, Religions in Four Dimensions, Existenţial and Aesthetic, Historical and Comparative, 1976. - Ca în toate domeniile cercetării ştiinţifice din ultimul sfert al sec. XX, şi în cercetarea complexă a fenomenului religios (disciplină numită de unii religiologie) se pune acut problema interdisciplinarităţii. Mircea Eliade semnala - într-un eseu din 1983 consacrat problemei - faptul că „mulţi cercetători au simţit nevoia de a depăşi alternativa «fenomenologie a religiei» sau «istorie a religiilor», pentru a ajunge la o perspectivă mai largă, în care aceste două abordări intelectuale să poată fi conciliate“ şi că „o concepţie integrală a ştiinţei religiilor apare acum ca obiectivul către care tind savanţii“, astfel încât „rezultatele acestor două abordări“ vor înlesni „cunoaşterea şi înţelegerea lui homo religiosus". M. Eliade reconsideră eforturile ultimelor două secole, ca să poată enunţa acest postulat: „Astăzi însă erudiţii sunt în majoritate de acord să considere că: a) este imposibil de urcat până la «originea» sau până la primele stadii ale religiei; b) pentru a sesiza sensul unei forme religioase şi dezvoltarea ei istorică, cercetătorul trebuie să utilizeze căile şi rezultatele a numeroase discipline (istorie, sociologie, psihologie şi fenomenologie)“ (Religiile. în Interdisciplinarité et sciences humaines, I, UNESCO, 1983). ÿ Ludwig Feuerbach. Das Wesen cier Religion, Leipzig. 1845; M. Jastrow. The Study oj Religion, London, 1 VU 1 ; D. O. Pîïei-derer. Religion und Religionen. Berlin, 1906; .1. Hastings. Encyclopaedia of Religion and Ethics, Edimburgh, 1915; Bertrand Rüssel. Religion and Science. Oxford. 1935; .1. H. I.euba. Psychohtg\- of religions mvslicism. London. 1925: Roger Caillois. L'homme et le sacré. Paris. 1939; Raftaele Pettazzoni. Svolgimento e Carattere délia Storia delle Religioni. Bari, 1924; M. Gorce et R. Mortier, Histoire générale des Religions, l-lV, Paris, 1944-1949; Gustav Mensching. Soziologie der Religion, Bonn. 1947; Charles Hainchelin. Les origines de la religion. Paris, 1950; Arnold J. Toynbee, An Historien/ 's Approach to Religion, Oxford. 1956; .1. Wach. Sociology of Religion, Chicago. 1958: J. Hasenfuss. Religionssoziologie. 1 -2. Zürich, 1964; Paul Chauchard. La science détruit-elle la religion? Paris. 1958; Alain Richardson, Le procès de la religion. Paris, 1967; Jean Daniélou. L'avenir de la religion. REMULUS 538 Paris. 1968: E. E. Evans-Pritchard Theories of Primitive Reli-gion. Oxford. 1965. M. Eliade. Patterns in comparative religions, London-New York. 1958: id.. Religiile (în Interdis-cip/inaritatea şi ştiinţele umane, Bucureşti. 1986. p. 374-394); Mircea Eliade. Ioan Petru Culianu - cu colaborarea lui H. S. Wiesner. Dicţionar al religiilor. trad. Cezar Baltag, Humanitas. Bucureşti, 1993 Remulus Rege mitic din Alba Longa (Italia) care, după tradiţia romană, a fost fulgerat în cursul unor experienţe de *magie prin care urmărise să imite fulgerele lui *Iupiter. Remus —»Romulus Renenet (grec. ©e ppouOic;) Zeiţă-doică, în *mitologia egipteană, având ca atribut principal supravegherea pruncilor îndată după naştere şi, deopotrivă, atributul de * Ursitoare, stabilindu-le firea, norocul şi averea care le-au fost destinate pentru toată viaţa. Reprezentată antropomorfe feminin, R. are însă cap de şarpe f—> cobra sacră). De multe ori, R. nu este decât epitetul zeiţei *Meskhenet, deci una dintre cele 4 ipostaze ale acesteia; alteori, era considerată doar o zeiţă auxiliară din alaiul aceleiaşi divinităţi. La un moment dat, se contopeşte cultual cu zeiţa Ernutet, care devine ipostaza ei agrară, căci atunci R., după *credinţele populare din Egiptul faraonic, apărea pe câmp, în vremea secerişului, ca protectoare a recoltelor bogate; în acest caz, avea şi un fiu: Nepri. zeul grânelor. La sfârşitul secerişului, faraonul îi aducea un *sacrificiu de mulţumire, în cadrul unei *sărbători anume consacrate. în această etapă de *cult complexificat, iconografia o reprezintă în cele două ipostaze: ca şarpe între spice, snopi şi vase cu produse agricole, sau ca femeie cu cap de cobră, hrănind la sân pe faraonul-prunc. Renenutet *Cobra cea bună - în * mitologia egipteană - stăpâna hambarelor de grâne şi ocrotitoarea felahilor. Rephaim *Giganţi, în *mitologia biblică, descrişi ca *uriaşi arhaici care au locuit pe pământ (mai ales în C'anaanul preebraic), până când au fost alungaţi sau nimiciţi (cf. V.T.. Deuteronom, II, 10- 21); în epoci mai târzii, sunt amintiţi ca prezenţe izolate: Og („numai Og, regele din Basan, mai rămăsese dintre Rephaimi; patul lui, un pat de fier, este şi acum în Rabat, în ţinutul amonitilor: lung de nouă coti şi lat de patru coţi" - ibia., III, 11) sau Goliatft, cel învins de David („a ieşit din rândul filistenilor un luptător al cănii nume era Goliath, din Gath, şi care era înalt de şase coţi şi o palmă. Şi în cap avea un coif de aramă şi era îmbrăcat într-o platoşă de solzi, iar greutatea platoşei era de cinci mii de sicii de aramă“ - V.T., î Samuel, XVII, 4-5). Mult mai târziu, R. sunt identificaţi cu populaţia subterană din *Sheol („pământul va naşte din nou pe Rephaimi“ - V.T., Isaia, XXVI, 19). în diferite apocrife, giganţii R. sunt identificaţi cu odraslele născute de femeile pământene de la *îngerii damnaţi ai grupului condus de *Semyaza (Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, VII, 2-3) sau apar ca nişte monştri gigantici de 18 coţi, cu 16 rânduri de dinţi, pentru că sunt şi antropofagi; dar prin cunoştinţele moştenite de la îngerii căzuţi, au devenit stăpânii naturii, în stare să declanşeze ploile scuturând cerul cu mâinile (Bereshit rabba, XXVI, 17). *Potopul universal a încheiat definitiv existenţa R., Og fiind un supravieţuitor de excepţie. Rerek * Dragon din * mitologia egipteană, duşman al zeului solar *Re. keshef (fenic. resheph - foc, ciumă) Zeu din Canaan, răspândit şi la alte popoare semitice 6-» mitologie feniciană). Socotit patron al ciumei şi în genere al dezagregării prin boli, uneori era totuşi adorat ca zeu al vindecării. Unele *mituri colaterale îl considerau si paznicul porţilor zeiţei solare *Shapash. în Afekad, era identificat cu *Nergal. Surse egiptene descriu astfel înfăţişarea zeului: tunică scurtă, strânsă în multe cingători, pălărie conică înaltă, în mâini un scut, o suliţă şi o secure de luptă. revelaţie (lat. revelare - a dezgoli, a descoperi; sanscr. *fruti - ascultare, auz; grec. â7tOK&Âmln<; - lămurire, mărturisire; —> Apocalips) Sursa directă de comunicare de la divinitatea transcendentă către oameni a voinţei divine, a informaţiei sacre, a normelor de conduită şi îndeosebi a scripturilor sfinte care stau la baza unei *religii. în accepţia tradiţională din cele mai multe *credinţe religioase, r. este actul mitic arhetipal prin care *zeii (sau * Dumnezeu) se dezvăluie în faţa unor oameni arătându-li-se în clipa de graţie sau destăinuie unor aleşi secretele divine pe care omul obişnuit nu le poate cunoaşte altfel, aşadar nici prin intuiţie, nici prin raţiunea sa. Noţiunea de r. apare timpuriu în concepţia religiilor politeiste (—> politeism>, de pildă *sa-manii considerându-se beneficiari ai contactului direct cu zeii, deci singurii în stare să recepteze comunicările acestora. Ulterior, în politeism ca şi în *monoteism, *profeţii şi *sacerdoţii aleşi deţin în exclusivitate canalul de informaţie emanând de la divinitate. Noţiunea propriu-zisă de r. divină apare abia în refigiile constituite, adică având o ^teologie, o tradiţie, un codice scriptural. Forma supremă a r. este, pentru fiecare religie, transmiterea textelor ei sacre (*Biblia, *Veda, ^Coranul ş.a.), forma imediat inferioară fiind în unele religii tradiţia sacră (*TahnuduL *patristica. *Upa-nişad, *Brâhmana, Sunnah etc.). Unele curente religioase reformate şi sectante socotesc însă că r. divină este un canal deschis, prin care orice credincios poate obţine noi adevăruri revelate, menite să completeze r. iniţială. în *iudaism, pentru concepţia din tratatul talmudic Sanhedrin (X, 1) scripturile biblice au fost revelate de *Yahweh poporului evreu ales, iar conţinutul r. e mereu acelaşi, deşi poate accepta variantele individuale, receptate şi incluse de profeţi. Pentru 539 RHIANNON *creştinism, suma r. dumnezeieşti rezidă în *îsus Christos („Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“ - N. T,, loan, XVI, 6), adevărul absolut al căruia se consideră a fi fost înregistrat de *Evanghelie şi de celelalte scrieri din N.T.; astfel, în concepţia creştină, r. este transmiterea ^logosului divin printr-un dialog, ea fiind cuvântul lui Dumnezeu ce exprimă un *mister si răspunde dorinţei omului căutător de absolut şi ele semne ale prezenţei sale în creaţia dumnezeiască; revelarea planului divin cu privire la om se produce în istorie, în mod progresiv, iar culminaţia r. - revelaţia Dumnezeului viu - este venirea lui Isus Christos pe pământ. Religia vedică şi *brahmanismul consideră întregul corp Veda drept r. supremă (çruti) care, emanând de la spiritul universal *Brahmân, a fost receptată de înţelepţii primordiali (*rişi). După tradiţia islamică, *Mahomed a înregistrat textul Coranului, dictat fie de * Allah, fie de *îngerul Djabrail (*Gabriel); dar întrucât originalul scripturii se află în cer, Allah poate schimba oricând detaliile revelate. în toate religiile, tradiţia afirmă că scripturile sacre au fost revelate credincioşilor la începutul istoriei încheierii legământului primordial dintre oameni şi divinitatea lor supremă. Totuşi, în cursul dezvoltării unor religii, mulţi credincioşi şi chiar unii teologi îşi pun întrebarea dacă, prin existenţa r., căutările filosofiei, chiar ale celei religioase, nu devin zadarnice; iar aici se deschide uneori o cale spre * ateism, la hotarul ceţos între revelaţia divină şi cunoaşterea ştiinţifică. Unii teologi (îndeosebi creştini) s-au străduit să împace ambele noţiuni; astfel, *Origenes (spre deosebire de *Tertullianus) a văzut în r. o sumă de axiome ce deschid calea cunoaşterii, iar pentru *Toma din Aquino, r. şi raţiunea se completează reciproc. în epoca modernă, termenul de r. s-a extins şi asupra cunoaşterii profane, fiind pus în legătură cu starea de graţie a artistului ori a savantului, manifestată la capătul unui proces lăuntric de conlucrare sub-conştientă a intuiţiei, talentului, acumulărilor informaţionale şi inteligenţei creatoare. § E. Brunner, Offenbaning und Vernanft, Ziirich, 1941; H. R. Niebuhr. The Meaning of Révélation, New York, 1959; Émile Rideau, La Révélation, Hans, 195S Reverentia Zeiţă din *mitologia romană, amintită de *Ovidius, şi patronând respectul omului faţă de semenii săi. Rhadamanthys Erou mitic din Creta, fiu al lui *Zeus şi al *Nimfei * Europe, frate al regelui cretan *Minos; pentru înţelepciunea şi fermitatea spiritului său justiţiar, devine după *moarte (alături de Minos şi de *Aiakos) judecător al sufletelor care ajung în *Hades. Tradiţia greacă afirma că R. a inventat formula de ^jurământ „mă jur pe câine“ (utilizată de Socrate în Apologia platoniciană), anume pentru a evita luarea în deşert a numelor de *zei; de fapt, acest jurământ era o prescurtare a unor formule mai lungi (de ex., „mă jur pe câine, zeul egiptenilor“ ş.a.): invocând animalele consacrate unor divinităţi sau chiar divinităţi în ipostază zoomorfa (în acest caz, *Anubis), jurământul îşi păstra gravitatea în contextul respectului grecilor faţă de ^religia egipteană. Rhea *Titanidă din *mitologia greacă (născută de *Gaia de la *Uranos), soţia fratelui ei *Kronos de la care naşte pe zeii *Hades, *Poseidon, *Zeus si zeiţele *Demeter, *Hera, *Hestia; întrucât kronos îşi înghiţea copiii după ce se năşteau, R. l-a înlocuit pe Zeus cu un bolovan în scutece, ceea ce a decis *Titanomahia şi victoria lui Zeus asupra universului. Confundată adesea cu *Kybele. Romanii au identificat-o cu zeiţa lor *Ops. Rhea Silvia *Vestaîă consacrată zeului *Mars, fiica lui Numitor şi mama gemenilor *Romuius şi *Remus, pe care fa născut din împreunarea ei cu Marş, dar pe care, după ce au fost abandonaţi, i-a crescut o lupoaică. Rhesos (grec. 'Pr|ao<;) Rege mitic trac, după mitologia greacă, născut de *Muza *Eaterpe, de la zeul râului Strvmon (la *Homer: Erioneus, în denumire arhaică) din Troada, în nord-vestul Asiei Mici. Rh. participase la războiul troian, în armata Ilionului, şi avea cei mai frumoşi cai din lume -„mai albi ca zăpada, mai sprinteni decât suflarea vântului“ şi venise la război în veşminte de aur, cu arme neobişnuite, „pe măsura zeilor nemuritori“ (.lliada, X, v. 435-441); a fost ucis în somn de Diomedes, iar *Odysseus i-a răpit caii (ibid., v. 469- 514). Acest rege trac e prezent şi în tragedia Rhesos, a unui autor anonim (atribuită de unii filologi lui Euripides); aici însă regele e înfăţişat ca un soi de fanfaron; cadavrul lui este dus de pe câmpul de luptă de mama sa (în textul tragediei: *Terpsihore), în carul ei zburător, dar apoi, după ce îi blestemă pe ucigaşi şi îi prezice lui Odysseus o moarte timpurie, Muza mărturiseşte cum l-a născut pe Rh. în taină, fiindcă virginitatea Muzelor e obligatorie, şi cum i-a lăsat creşterea în grija ^Nimfelor, făcând în fine elogiul traciior şi al Thraciei, ca ţară prin excelenţă a poeţilor (*Orpheus, Musa’ios, Thamyris). ’Muza refuză ’•'funeraliile oferite de *Hectoi\ decisă a-şi face fiul un semizeu şi un preot dionysiac. Rhiannon Zeiţă din *mitologia celtică, numită astfel mai ales în Ţara Galilor (Wales) şi având dubla calitate atributivă de ocrotitoare a cailor şi de divinitate a lumii subpământene; cele două atribute nu sunt incompatibile, întrucât *calul era, la celţi, şi un * simbol funerar, al trecerii în lumea cealaltă. Cele mai frecvente imagini celtice o reprezintă fie călare pe un mânz, fie în picioare, între doi cai; alte imagini, pur cabaline, par de obicei numai ornamente stilizate, deşi, faţă de originea totemică (—> totem) vădită a ^cultului ei, zeiţa putea fi înfăţişată şi zoomorfic. Există o imagine stranie (mai ales prin dimensiuni) care ar RIBHUKSAN 540 putea fi pusă în relaţie cultuală cu R.: un cal galopând, tăiat în linii aproape abstracte într-un deal de cretă (Uffington. Anglia), operă celtică din sec. I î.e.n. Imaginea, lungă de aproape 110 m. e vizibilă clar de la distanţa de peste 30 km. Ribhukşan Făurar în slujba zeilor, din *mitologia vedică, răsplătit cu imortalitatea datorită meşteşugului său excepţional. Este unul dintre cei 3 făurari (rhhi'o de priceperea cărora se foloseau *zeii vedici. Rigveda —» Vcda Rind A doua soţie a zeului suprem *Odhinn, din *mitologia scandinavă; ea simbolizează *pă-mântul amorţit de zăpezi şi gheţuri, iar totodată şi refuzul iubirii oferite de zeu. Era reprezentată ca o fecioară asentimentală. Ştiind că e singura zeiţă menită să-i nască un răzbunător al uciderii viitoare a lui *Baldr (zeul primăverii), Odhinn încearcă s-o seducă, fie ca drumeţ exotic, fie ca aurar dăruin-du-i podoabe, fie ca războinic viteaz; refuzat de 3 ori. zeul suprem recurge la *magie şi o atinge pe R. cu o baghetă (având gravată o rună magică): atunci R. se îmbolnăveşte de melancolie, şi Odhinn vine.la tatăl ei (acum a 4-a sa ipostază, de medic), condiţionând vindecarea prin obţinerea căsătoriei. în zona simbolică a *mitului, după ce R. e cucerită de iubirea cerească a lui Odhinn, şi deci se dezgheaţă, în natură apare vara. Cuplul aduce pe lume un singur fiu: *Vale, răzbunătorul fratelui său vitreg, *Baldr. rişi (sanscr. r'şi - înţelept) Tagmă de înţelepţi primordiali din *mitologia vedică, dispunând de mare forţă morală, ajunşi la acest stadiu prin îndelungată *asceză (*tăpaj. Numărul şi numele acestor r. e variabil; după o tradiţie mai frecventă, erau 7: Saptaryimandala (Constelaţia celor 7 - de altfel asociaţi constelaţiei Ursa Mare), socotiţi fiii lui * Brahma, sfinţi şi poeţi ai imnurilor vedice (*Veda). Safapatha Brahmana numeşte pe *Gau-tama. Bharadvaja. *Viţ-vămitra. Jamadagni. Aîri, *Văsişta, *Kâţyăpa, locuind în *cer şi văzuţi în aria de lumină a stelelor Ursei Mari. în multe variante, printre r. este şi *Nărada. considerat mijlocitor principal între zei şi oameni şi peregrinând mereu prin lumile din univers. în epoca postvedică este numit r'şi orice ascet înţelept şi sanctificat ca atare. Una din marile forte ale unui r. arhaic era ""blestemul, acţionând chiar şi asupra zeilor; Agastya îl prăbuşeşte din cer pe regele *Nahuşa şi îl preface în şarpe, blestemân-du-1; după ce *Bhrigu l-a blestemat pe zeul *focului, *Agni, focul a început să mistuie tot ce e pe lume; Gautama, prin blestem. îşi preface soţip, *Ahalyâ, în piatră şi pe zeul *Indra în eunuc. în tradiţia hindusă, oricare înţelept mitic din categoria r. este numit de obicei şi trikăladaryin (atotştiutor), dar e deopotrivă socotit şi autor (sau cântăreţ) de imnuri sacre (mai ales de imnuri vedice); printre toţi aceştia, figurează şi o clasă specială de înţelepţi asceţi: avimudha (incorup- tibilii. cei ce nu pot fi seduşi). Din întregul grup. primii 4 sunt veneraţi ca înţelepţi supremi, fiind fiii spirituali ai lui Brahma, iar primul şi cel mai mare dintre ei. recunoscut cu epitetul Sanatkumăra (Veşnic Tânărul), e venerat ca un zeu. Alţi r. amintiţi de textele post-vedice: *Jahnu, *Dhărma, *Triyănku. *Pu/asfva, Palaha, Vâlmiki. *Vai-ţampăyana. Din aceeaşi familie de noţiuni, termenul mai nou gurii, fiind în ^'hinduism o divinitate încarnată, în *brahmanism are sensul de învăţător, diriguitor spiritual. întemeietor de tradiţie. rit Expresia concretă a unei atitudini religioase, în al cărei cadru mitologic omul credincios îşi defineşte concepţia despre *zei sau *Dumnezeu şi despre lumea supranaturală, ca şi năzuinţele de a se integra într-o anume ordine spirituală pe care o definesc *miturile acceptate sau concepute de el. în accepţie mai largă, un r. este un ansamblu de ^ritualuri caracteristice unei *religii, prin care aceasta îşi celebrează *cultul fixat de tradiţie şi de *dogme. Mai propriu uzului, sensul de rit indică o ramură cultuală. o confesiune autonomă din cadrul aceleiaşi religii; astfel, *creştinismul se împarte în mari ramuri de variante teologice sau rituri despărţite în urma unor schisme sau reforme: r. catolic (roman), r. ortodox (oriental), r. reformat sau protestant - numeroase subramuri: *lutera-nism. :;:calvinism, evanghelici, ^baptişti etc. şi, în fine. o ramură de grupări disidente, incluzând *secte şi subsecte: ^adventişti, ^penticostali, ^Martorii lui lehova, *metodişti, *mormoni, *quakeri ş.a.; * islamul - în ramurile principale de sunniti şi *ş/7f/; *budismul - în ramurile *Hinavana şi *Mahăyana. Dar noţiunile curente de rit şi sectă uneori sunt confundate şi, din unghi de vedere general, toate pot fi considerate deopotrivă religii (sau forme religioase). De asemenea, sub influenţa unor autori de expresie franceză, noţiunea de rit este confundată adesea cu noţiunea de ritual, fără ca totuşi ambele noţiuni să fie confundabile. ritâ (sanscr. rtâ ordinea cosmică); pratikşana în concepţia filosofici religioase şi mitologice a Indiei, armonia cosmică şi socială, asigurată de practicarea constantă a ^ritualurilor. De lupt, r. este legea cosmică prin care starea de dezordine se poate restabili într-o stare de ordine, act care conduce la conservarea şi la apărarea temeiurilor existenţei universului, omului, moralei, mecanismelor constante ale mişcării universale a naturii (soarele, ploaia, plantele, animalele, oamenii). Antiteza noţiunii ritâ este anrita (dezordinea). Ca atare. r. reprezintă legea care guvernează atât universul, cât şi marile ritualuri cosmice şi omeneşti, zeii înşişi fiindu-i supuşi fără excepţie. După tradiţie, r. a fost statornicită de grupul celor 12 zei *Aditya, care sunt şi custozii ei, responsabilităţile maxime avându-le *Vâruna şi *Mitrâ: primul controlează menţinerea raporturilor corecte 541 RITUAL între ritâ şi faptele cotidiene ale oamenilor. în *Rigveda (V, 62, 1), r. este definită ca un mecanism cosmic nevăzut de oameni (adică de muritori): „legea este ascunsă de lege“. ritual (lat. ritus - obicei, datină, ceremonie; adj. ritualis - ritual) Procedeu magic, desfăşurat după un scenariu riguros, caracteristic oricărui tip de *religie, menit să atragă sau să respingă forţele oculte care se crede că ar putea interveni în existenţa umană. Un r. din cele mai vechi este *dansul magic, încadrat într-o suită de manifestări conduse de *şamani (ulterior de preoţi). Dansul ritual este în primul rând o imitare a *cosmogoniei sau a *antropogoniei, a unirii *elementelor primordiale, în *credinţa că astfel se preia puterea divinităţii prin actul magic. Dar şi muncile câmpului se petrec după o formulă elementară de dans ritual (tribul sudanez dogon păstrează un gest caracteristic în activitatea agricolă: la fiecare pas, oamenii îşi saltă mâna pe coada sapei, imitând mitul naşterii lumii din *oul primordial, printr-o vibraţie în zig-zag). în China, dansul ritual yangge al sădirii orezului {yang - răsad, ge - cântec; yangge - cântecul plantării) era executat în antichitate (mai ales în Nord), munca de plantare a orezului urmând un ciclu de mişcări constante: doi paşi scurţi înainte, unul înapoi, o aplecare, o mişcare de înfigere a răsadului în pământ, revenirea la poziţia verticală a corpului, apoi repetarea mişcărilor precedente; mişcarea plantatorului era condusă de un ritm executat de supraveghetor, acesta lovind consecutiv în talgere (lo) şi în tobă (gu), iar această melodie simplă destinată dirijării mişcărilor necesare plantatorilor de orez (youjie-zoude dongzuo) - considerată un r. sacru, după ce s-a răspândit în numeroase orezării chineze, şi-a pierdut treptat sacralitatea, evoluând spre o coregrafie spectaculară. Dar ruta oricărui r. este inevitabil aceeaşi: de la sacralizarea actului practic, la desacralizarea lui, ca act ludic. Latura magică a multor activităţi arhaice utilitare (*vânătoarea, pescuitul, agricultura, vinificaţia, metalurgia, construcţia caselor, medicina preventivă sau curativă -ambele întotdeauna dublate de *exorcism) era de fapt un efort de programare calculată, de tip precibemetic, deoarece lipsa de reţete explicite, odată cu imposibilitatea de a le comunica ocolind autoritatea şamanului sau preotului, ca şi absenţa mijloacelor de calcul al timpului, de distribuire ritmică a gesturilor tehnologice prezentau nenumărate riscuri de a greşi; iar ritualizarea sacralizată a procedeelor îndepărta acest risc. De altfel, chiar mult după desacraîizarea ei, medicina terapeutică sau chirurgicală, chiar unele tehnologii industriale clasice, debarasate de *magie, nu au depăşit cu totul r., de ex. în gestică. In credinţele arhaice, „ordinea lumii depinde de ordinea ritualurilor care sunt respectate“ (Emest Renan, Le Prêtre de Némi, Paris, 1885). Tocmai de aceea, cum precizează Mircea *Eliade, „orice ritual are un model divin, un arhetip“ {Le Mythe de /’Eternei Retour, Paris. 1969, p. 44). în religiile popoarelor civilizate, r. se păstrează ca un sistem tradiţional de manifestare religioasă, în serviciile divine sau în evenimentele capitale din viaţa omului; naşterea, căsătoria, înmormântarea, *sărbătorile publice sau cele de familie sunt prilejuri de manifestare rituală, de legătură cu tradiţia, care poate avea şi aspect aparent laic, dar trădându-şi obârşia în *tote-mism. „Un individ îndeplineşte un ritual magic, deoarece crede în el şi nu pentru că e împins de curiozitate faţă de ceea ce se va putea petrece după aceea. [...] Marea parte a ritualurilor religioase se bazează pe ideea unor divinităţi care trebuie constrânse sau înduplecate pe căi magice“ (V. Gordon Childe, Man Makes Himself London, 1965; trad. rom. Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966, p. 250). în Egiptul antic, în Africa neagră, în China, preoţii săvârşeau în *temple acte sexuale rituale, imitând fie fecundarea *pământului de către *cer, fie mai ales, actul arhetipal al creaţiei omului f—» antropogonie). Orice r. practicat în momentele esenţiale de existenţă individuală şi socială (naşterea, intrarea în pubertate, căsătoria, *moartea, declaraţia de război, victoria, aniversările, recolta, seceta, catastrofele) din societăţile primitive contribuie la regăsirea echilibrului psihic după marile schimbări brusce din viaţă, r. fiind un canal de adaptare. Antropologul R. L. Sharp, studiind îndeosebi totemismul australian, a clasificat r. în 3 categorii: l)de controL urmărind sporirea sau restrângerea cantităţii de substanţă spirituală în centrele totemice strămoşeşti; 2) istorice sau comemorative, reconstituind cadrul mitic (de tipul *alcheringa); 3) de doliu, reconvertind în *stră-moşi pe oamenii defuncţi. O categorie de medici neuropatologi încearcă să explice provenienţa r. de tip magic prin nevoia omului de a se elibera de anumite obsesii, generate de frica de necunoscut sau de anumite fobii. Bineînţeles că nici religia, nici componentele ei - printre care r. are un rol esenţial - nu sunt generate de stări patologice; teama primitivului în faţa lumii fenomenale este o teamă existenţială, compusă din candoare şi îngrijorare gândită, care exclude frica psihopatică; şi anume acest tip de teamă nemaladivă îl face pe omul constrâns de mediul înconjurător, de care depinde hrana şi existenţa sa, că caute modalităţi de tranzacţie avantajoasă; printre ele, una din cele mai vechi şi mai dăinuitoare este tocmai r. Sursa vădită a formelor rituale religioase este deci in bună parte grija omului pentru ziua de mâine: îngrijorarea umană, aşa cum observă Mircea Eliade, „de a vedea secătuindu-se forţele utile care îl înconjoară“, „teama ca soarele să nu se stingă definitiv către solstiţiul de iarnă“ ş.a. îl duce pe om la practicarea r., care „îl reconciliază“ cu toate forţele anonime din jur (Trăite d’histoire des religions, Paris, 1975, p. 293). încă la începutul studiilor aprofundate din acest domeniu, etno- ROATA 542 graful Andrew *Lang observase ca „ritualul este păstrat pentru că el păstrează succesul“ (Myth, Ritual and Religion, London, 1887). Astfel, destule forme rituale, reduse la minimum şi purificate de conţinutul mitic şi de aspectul religios (totuşi, desfaşurându-se după reperele unor scenarii destul de riguroase, absorbite prin educaţie, unde modificările permise sunt neesenţiale) mai supravieţuiesc şi azi: sărbătorile familiale, petrecerile de Anul Nou, nunţile civile, *jurământul militar sau judiciar, recepţiile diplomatice sau prezentarea scrisorilor de acreditare etc.; dar r. laic nu este decât aspectul festiv al unei legături abstracte, inexplicabile, cu tradiţia. Sacre sau profane, cele mai multe r. sunt de rutină. Cele sacre au scopul de a asigura continuitatea *cultului religios şi de a menţine un anumit echilibru psihofizic al credincioşilor, iar în societăţile primitive şi în civilizaţiile timpurii ele devin o şcoală colectivă de educaţie socială, de deprindere a oamenilor cu normele convieţuirii; de aceea, toate religiile au mizat pe eficienţa concretă a r., văzând în el un mijloc de a crea deprinderi religioase prin repetiţie stereotipă. Includerea unor elemente magice în r. are rolul de sugestie colectivă (în acest caz scenariile folosind formule dramatice spre a crea senzaţia de retrăire efectivă a actului mitic primordial); clar forţa r. se degajă şi din solemnitatea lui. înţelegând prin termenul ..rit“ de fapt ritualul, Octavian Buhociu remarca această relaţie de esenţă: „ritul este aspectul practic al mitului“ (Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Bucureşti, 1979, p. 10). Orice r., religios sau laic, este o formă conservatoare, de o stabilitate riguroasă, însă fără o structură rigidă; modificările survin mai ales datorită oralităţii, migraţiilor tribale, modificărilor cadrului ambiental, schimbărilor de concepţie în timp; formele excesive apar numai în societăţile teocratice sau totalitare (*Inchiziţia, comunismul, nazismul). R. laic din societăţile normale este însă numai r. de rutină. De altfel, acesta poate fi asemănat cu formele de ritualizare studiate de Konrad Lorenz la animale (peşti, insecte, unele specii de păsări, mamifere). § E. S. Harîlaiid, Ritual and Relief. Studie* in die riiston of Religion. London. 1914: A. L. Kroeber. The Sature of Cu!ture. Chicago. 1952; Konrad Lorenz. Das Sogennante Böse, zur Naturgeschichte der Agression, Wien. 1963 roata "'Simbolul roţii absent in mai multe *mitologii arhaice - apare târziu; inventată probabil în India, apare întâi ca simbol al ciclicităţii temporale; apoi, în Egipt, *miturile o prezintă ca roată a olarului cu atribut antropogonic (iar ca obiect tehnic, abia în 1600 î.e.n.). în India vedică, r. capătă un triplu simbol mitic. Deşi amerindienii precolumbieni nu au cunoscut-o deloc, unele petroglife maya conţin totuşi roţi cu aparenţă funcţională, precedând cu mult introducerea efectivă a roţii portante de vehicul. Mai des r. este amintită în * Biblie. - Roata, timpului (sanscr. kălăcakrâ) reprezintă alegoric în *mitologia vedică şi *post-vedică - mişcarea neîncetată a vremii şi are 12 spiţe (probabil lunile anului) care se succed neîntrerupt (—> cakră). *Brahmă, în ipostaza *Prăjăpati, prin *sacrificiul propriei sale fiinţe, pune în mişcare prima dată *timpul: „Brahman Atotpătrunzătorul e fixat pentru veşnicie în sacrificiu. Astfel a fost pusă în mişcare roata; cel ce n-o face să se rotească [mereu] aici [pe pământ] trăieşte zadarnic, un nemernic supus simţurilor“ (Bhagavadgită, III, 15-16). ~ Roata solară Dacă discul solar egiptean nu e decât simulacru al r., în mitologia vedică sunt vechi imagini plastice sugerând r. solară care se rostogoleşte: fie cercul împrejmuit de văpăi excrescenţe, în aria verticală a căruia *Civâ execută dansul cosmic tăndavă, fie simbolul *crucii solare (*svastika). ~ Roata antropogonică e de obicei un simbol feminin matricial, al naşterii; dar în Egipt este şi r. alegorică a olarului, pe care zeul *Hnum confecţionează omul şi toate vieţuitoarele terestre. - Roţile cereşti Roţi fie alegorice, ale * carelor cereşti zburătoare (închipuite ca nişte care antice de război), fie simbolizând o tehnicitate insolită, supraumană, ale aparatului ceresc din vedenia lui *Iezechiel: „înfăţişarea lor era întocmai ca strălucirea unui crisolit; şi tuspatru aveau aceeaşi înfăţişare, întocmirea lor fiind ca o roată îmbucată în altă roată. Când mergeau, ele se îndreptau în mers înspre cele patru părţi ale lor, fără a se întoarce cum s-au dus. Cele patru roţi aveau obezi, iar ele aveau spiţe; şi obezile lor erau pline de ochi jur-împrejur“. Propulsia se efectua poate pneumatic, poate magic („ori încotro le-ar fi mânat spiritul, într-acolo se îndreptau ele“), *mitul fiind în genere destul de criptic („fiindcă spiritul făpturilor vii era în roţi“). ~ * Roţile de foc\ prezente mai ales în datinile folclorice ale mai multor popoare, au fie forma unor oameni cereşti părând roţi incandescente în zbor, apoi prezentându-se ca fiinţe umane (mit citat de Lucian *Blaga), fie natura unor *duhuri demonice, care se prefac în roţi de foc (izbindu-se una de alta în luptă sau ivindu-se pe dealuri ca *Joimăriţeîe). ~ Roata trăsnetului este un mit specific indoeuropean: zeii patronali ai fulgerului şi tunetului - *Indra (*mitologia vedicăj, *Thorr (*mitologia scandinavă), *Perun (*mitologia slavă), *Perkunas (*mitologia baltică), *Săntilie (*mitologia românească) se deplasează în care rulând pe zgomotoase roţi de foc, după unele ipoteze, această tipologie provenind din miturile soîare; un derivat al acestei categorii este, în eposul caucazian despre *Narţi, *Roata lui Balsag. Roata lui Balsag *Roată de foc cerească, figurând în *mitul epic despre *Narţi din versiunea de bază osetă (—» mitologii caucaziene) - fie trimisă de zeul Balsag (sau Barsag), fie numai 543 ROMULUS ipostaza distrugătoare a acestuia. Mitul o descrie ca pe o roată în flăcări, care vine din *cer pe pământ rotindu-se cu mare viteză, iar apoi, în drumul ei terestru, arzând totul în cale, indiferent de speţa obstacolelor (în special însă *pădurile, marii arbori izolaţi, lanurile de grâne etc.), traversând dealuri şi văi, până când ajunge în Marea Neagră, unde se prăbuşeşte în ape, stin-gându-se. Există o variantă în care fiica lui Balsag (socotit de astădată zeu solar), ofensată de eroul *Soslan, îi cere tatălui ei s-o răzbune, astfel încât Balsag trimite împotriva ofensatorului această roată în flăcări care îl loveşte; deoarece Soslan e invulnerabil, roata face efortul de a scăpa de represalii, în timp ce eroul imploră copacii să-i pună stavilă roţii, dar arborii nu au puterea necesară, şi se arată în stare s-o oprească, dintre toate plantele, numai hameiul care îşi agaţă cârceii de ea, până când Soslan îi smulge cu săgeţile lui două spiţe şi Zeul-roată e nevoit să-i ceară îndurare. Lăsat să se întoarcă în cer, cu condiţia renunţării la alte lupte, Balsag află unicul mijloc de a-şi birui adversarul şi, din nou în ipostaza de roată de foc, profită de odihna eroului ca să treacă peste genunchii lui, starâmându-i. Dintr-un *cult solar păgân, tema roţii de foc s-a transferat, la unii oseţi, în cuprinsul *credinţelor creştine, unde Roata lui Balsag a devenit Roata sf Ioan Botezătorul, Robigo (lat. robigo - rugină) Zeiţă arhaică din *mitologia romană invocată fie pentru a proteja lanurile de grâu, fie spre a-şi înlătura acţiunea nefastă asupra cerealelor pe care le îmbolnăveşte de mălură (ca nume comun în terminologia agricolă, robigo e chiar această maladie a gramineelor, numită şi „rugina grâului“). Exista şi o variantă masculină: Robigus, cu aceleaşi atribute sau cu altele, incerte. Pentru protejarea grâului, se celebra *sărbătoarea Robigalia (25 aprilie), cu procesiuni şi *sacrificii vegetale (sărbătoarea a fost preluată de *creştinism, catolicii făcând procesiuni consacrate si. Marc). Cu puţin înainte de începerea Robigaliilor, i se sacrifica divinităţii R. un *câine roşcat, în cadrul unui *ritual numit augurium canaris; ritualul a fost descris de *Ovidius (.Fasti, IV, v. 905 şi urm.). De obicei, conduse de un flamin (*flamen), aceste sacrificii se efectuau în crângul consacrat zeiţei R. (cf. Aulus Gellius, Nopţile attice, IV, 6; V, 12). Rod (slav pojţ’b -- neam, gintă; podara - a naşte) Zeu din *mitologia slavă (poate de origine totemică; —» totem), protector al neamului, al descendenţilor dintr-un *strămos comun, dar probabil şi patron al fecundităţii, (le vreme ce era secondat de un grup indefinit ae zeiţe ale naşterii sau moaşe divine, numite Rojaniţî (PoxcaHHUM -Născătoare) sau simple * duhuri feminine, ocrotitoare ale mamelor si pruncilor; prezente la ruşi (pomeţi unu) şi la sloveni (rojenice), uneori erau socotite un fel de * Ursitoare. R. avea şi puterea simbolică, în tradiţiile slave, prin personificarea ideii de neam, de a exprima şi ideea de unitate a posterităţii aceluiaşi strămoş; deşi. după unele opinii, nu ar fi fost decât o divinitate tribală. I se aduceau ^sacrificii constând în ^ofrande de hrană (coleaşă, pâine, brânzeturi) şi băutură din miere fermentată, un fel de hidromel. (mcat»). Rohini Zeiţă din *mitologia vedică, patronând steaua Aldebaran, adorată şi ca soţie favorită a zeului *Candrâ. Rornulus Rege mitic al Romei, pe care a întemeiat-o; fratele geamăn al lui Remus, născut de *vestala *Rhea Silvia de la zeul *Mars, şi strănepot al lui *Aeneas. Crescut (cu fratele său, după ce au fost abandonaţi amândoi) de o lupoaică (şi alăptat de ea sub smochinul Ruminal), îngrijit apoi de păstorul Faustulus, R. întemeiază Roma, alegându-i teritoriul după zborul a 12 acvile (de unde *simbolul municipal al lupoaicei şi cel militar al acvilei) şi omorîndu-şi fratele rival; după 30 de ani de domnie, dispare într-o furtună, răpit de un nor, în timp ce vorbea poporului; apoi divinizat de romani şi supranumit, ca zeu, *Quirinus. *Mitul dispariţiei e relatat de *Plutarh: „Rornulus a dispărut dintr-odată şi nu s-a văzut nici o parte din corpul său şi nici un rest din veşmintele sale [...] Rornulus prezida adunarea poporului afară din oraş, lângă aşa-zisa Mlaştina Caprei şi deodată s-au ivit în aer lucruri minunate şi de neînţeles, precum şi schimbări de necrezut, după cum urmează: lumina soarelui a dispărut şi s-a aşezat noaptea, nu blândă şi liniştită, ci plină de fulgere înfricoşătoare, de vânturi vijelioase care aduceau furtuna din toate părţile; în acest timp mulţimea s-a împrăştiat fugind, iar cei puternici s-au strâns la un loc; după ce a încetat tulburarea şi a strălucit din nou lumina şi mulţimea s-a adunat iarăşi, oamenii au început să-l caute şi să-l dorească pe rege, dar senatorii n-au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci au poruncit tuturor să-l cinstească şi să-l adore pe Rornulus, deoarece a fost răpit şi dus la zei şi le va fi un zeu binevoitor, aşa cum le-a fost un rege bun.“ Apoi un personaj neidentificat de istorici, Iulius Proculus, prieten al lui R., „s-a dus în For şi, rostind cel mai sacru jurământ, a spus în faţa mulţimii că pe drum i-a apărut Rornulus în întâmpinare, frumos şi mare la chip cum nu fusese niciodată mai înainte, împodobit cu arme strălucitoare ca fulgerul“, declarându-i: „Zeii au hotărît, Procule, ca eu să zăbovesc numai atâta timp printre oameni şi, după ce voi întemeia o cetate care va avea foarte mare putere şi glorie, să locuiesc iarăşi în cer, de unde sunt [...] Eu voi fi pentru voi un zeu protector, Quirinus“ (Viata lui Rornulus, XXVII-XXVIII). Mitul conţine cel puţin 3 elemente: o rădăcină totemică, lupoaica (-> totem, lupul), uciderea unui rege identificat cu R. şi transferul morţii în *legenda elaborată de un eventual uzurpator, şi împrumutul din tradiţia RONGO 544 arhaică a dispariţiilor neobişnuite ale zeilor (mit frecvent în *mitologia generală: plecarea lui *Quetzalcoatl în chip de flacără, decolarea cu un *dragon de aur a împăratului *Huangdi, înălţarea la cer a lui *Isus Christos); astfel, R. poate fi o figură sincretică, având un strat mitic, unul legendar şi altul istoric. Rongo; Ro'o Lono Zeu polinesian (—> mitologii din Oceaniaj, născut fie dintr-un nor, fie din cuplul * Răngi-* Papa (*cer-*pământ); în mitologia maori (Noua Zeelandă) e fratele zeului *Tane şi zeul alimentaţiei, al subsistenţei (Părintele Hranei), ocrotitorul agriculturii şi al ploii (invocat în sezonul semănatului), totodată şi ^simbolul secundar, masculin, al *Lunii. Imaginea sa plastică e pusă în raport cu arborele de pâine. în ins. Mangareva el este numai zeul ploii. Dar rongo însemnând şi sunet, în ins. Mangaia e numit Sunetul-care-se-intoarce (ecoul) şi e imaginat ca un uriaş cornet acustic din scoică. în Hawaii, unde e numit Lono, este venerat ca protector al produselor agricole şi pescăreşti şi ca patron al serbărilor recoltei, fiind invocat în cântece rituale: „Lono, răstoamă-ţi năvodul/plin de hrană/năvodul plin de ploaieik. (Căpitanul Cook a fost confundat cu Lono, insularii crezând că li s-a întors zeul.) Numit în ins. Marchize Ono, dar considerat acolo numai patronul cântecelor. rotile de foc Forme mitice (divinităţi sau "spirite ^mutante, prefacându-se în hoţi înflăcărate şi mobile, cu impuls ostil) sau forme rituale populare (roţi obişnuite, adesea înfăşurate în paie, aprinse şi apoi rostogolite de oameni anume aleşi), din cadrul ^sărbătorilor focului nou (—> focul). R.f. au la origine, probabil, un *simbol solar. • Roţi de foc mitice - * Metamorfoze divine Zeul oset (—> mitologii caucaziene) Balsag. urmărindu-şi adversarul întruchipat de eroul nart *Soslan, se transformă în *Roata lui Balsag şi se rostogoleşte rapid, arzând obstacolele din cale, până când se prăbuşeşte în mare, stingându-şi flăcările. ~ Spirite malefice mutante care se prefac în r.f. izbindu-se între ele în lupte de concurenţă sau îşi urmăresc adversarii umani; sunt în genere *demoni, ^'balauri. *zmei, vrăjitoare; printre acestea, *Joimă-ritcle din * mitologia românească * — într-una din ipostazele lor multiple - rostogolindu-se la vale, din munţii lor de baştină, sub formă de roţi de fum sau de văpaie. ~ Mesageri cereşti, ivindu-se noaptea din *cer, sub formă de roată incandescentă cu fascinantă viteză de rotaţie, care îi şi propulsează, retransformându-se la atingerea pământului în fiinţe umane de aparenţă normală (mitul e citat de Lucian *Blaga în Hronicul şi cântecul vârstelor:; cf. Opere, VI, Bucureşti, 1979, p. 66), deşi se sugerează că a fost un eveniment real). «Roţi de foc rituale Sunt roţi reale (de obicei câte o roată de căruţă, adesea înfăşurată în paie, spre a deveni mai lesne combustibilă), rostogolite de flăcăi, de pe dealuri. la sărbătoarea folclorică a focului nou: există presupunerea că această datină, oricum moştenitoare a mitului r.f.. îşi are originea mai îndepărtată în *cultul mithraic (—> Mithra). adus pe teritoriul Europei de soldaţii romani proveniţi din Asia; după un duel decisiv, Mithra obligă ^Soarele să poarte - ca zeu biruit - o cunună de raze. care ar constitui primul simbol al r.f.. ~ în Caucazul de Nord, poporul oset, după creştinare, a adaptat mitul Roţii lui Balsag la noua *religie, sub forma Roţii sf. Ioan Botezătorul (oset. fyd luane). ~ în Lotharingia - după informaţia dată de francezul Tessier (Sur la fête annuelle de la roue flamboyante de la Saint-Jean à Basse-Kontz. arrond. de Thionville, Paris, 1823), de sărbătoarea creştină a sf. Ioan, coincizând eu solstitjul de vară, se rostogoleau roţi aprinse de pe o măgură de lângă Mosela; roata, înfăşurată în paie, era aprinsă chiar de primar şi călăuzită spre vale de doi bărbaţi tineri care urmăreau înecarea ei finală în râul amintit. ~ „Roţile care, în regiunile din nordul Germaniei, sunt aprinse cu această ocazie [Anul Nou] şi rostogolite la vale, rularea sau rotirea discului ce se practică în sudul -Germaniei sunt semne simbolice care se referă la Soare“ (Karl Weinhold, Weihnachtspiele und Lieder aus Süddeutschland und Schlesien, Wien, 1875). ~ * Ritualul r.f. practică tradiţional gonirea pe câmp a unei roţi aprinse de către flăcăi in cadrul celor două sărbători specifice zonei româneşti intracarpatice: *Alămor (Transilvania şi Banat) sau *Hodăitele (Munţii Apuseni) - legate de vechile *rituri agrare. Privite în general, toate variantele ritualului r.f. se sprijină, unitar şi consecvent, pe simbolul arhaic aî purificării prin flacără, atât a oamenilor cât şi, îndeosebi, a câmpurilor. Rübezahl *Spirit al munţilor în mitologia populară germană, întruchiparea vremii rele de la munte; patronul avalanşelor. Putâi/d fi văzut numai cu înfăţişarea de călugăr în >tftană cenuşie, R. ajută oamenii buni, iar pe cei răi îi ademeneşte spre prăpăstii sau cel puţin îi abate din drum, rntăcindu-i. Rudiobos Zeu totemic » totemj, în *mitologia celtică din Gallia, reprezentat (într-o statuie descoperita la Ncuvy-cn-SuIlias) m chip de *cal. Rudrâ (Cel care urlă. Cel care plânge in hohote: sanscr. rudrâ - urlător. care rage) Epitet: Drapi (Cel care te pune pe fugă) Zeul distrugerii universului, iniţial figură nepereche. în *mitologia vedică, apoi opusul lui *Çm/, iar mai târziu o ipostază a acestuia. în textele timpurii e tatăl vânturilor (*Marutah). Forma plurală Rudrâ h: grup de 11 zei ai furtunii, conduşi de Çivâ, dar născuţi din R. (alteori doar epitete ale lui R.): Ajaikapad. Ahirbudhnya, Har a, Nirriti (dublând pe zeiţa nenorocirilor *Nirriti), *Içvara (în hinduism devenind numele complementar al lui *Brahmân), Bhuvana. *Angaraka (planeta Marte), Ardhaketu, *Mrityu (devenit zeul * morţii ), Sarpa. 545 RUGĂCIUNE Kapalia. R. a reprezentat însă din timpuri arhaice în primul rând personificarea forţelor distructive ale naturii, iar în varianta plurală, cei 11 R. compuneau iniţial, ca nişte pesonaje indistincte, alaiul de „urlători“ ai lui ţivâ şi întruchipau furtuna; nici originea acestui grup nu e precizată de *mituri: cei 11 sunt când fiii lui *Brahmă, când ai lui *Kăgyâpa. Ruevit (lat. Ruquievithus) Zeul războiului în miturile comune balto-slave (—> mitologie baltică), reprezentat cu 7 săbii la cingătoare, iar cu a 8-a, în mâna dreaptă. R. avea un centru cultual în sudul ins. Riigen. rugăciune Act cultual, existent în aproape toate *religiile, prin care credinciosul cere bunăvoinţă în genere sau îndeplinirea anumitor dorinţe concrete din partea divinităţii. Se crede că forţa r. rezidă în rostirea ei exactă, iar în acest sens, r. şi-a păstrat mereu pretutindeni caracterul magic originar, deoarece ea provine probabil din incantaţia magică (—> magie). în concepţia *brahmanismului, *mantra (rugăciunea, deşi rugăciune propriu-zisă: sanscr. divişţi sau didhiti), pronunţată cu exactitate şi fără cusur, dobândeşte forţa de influenţă directă asupra divinităţii, obligându-1 pe zeu să satisfacă cererea credinciosului care i se roagă. Există la hinduşi şi o formă sacrificială: brahmasavâ - purificarea prin rugăciune. Spre deosebire de caracterul suplicant al r. din alte religii, în brahmanism formulele de tip mantra au scopul de a sili pe zeu să îndeplinească dezideratul *brahmanulu( care se roagă, adică rosteşte mantrele necesare. în *mo-zaism, r. este dialogul credinciosului cu *Yahweh, care i-a vorbit cel dintâi poporului ales, r. principală fiind Shema Israel (Ascultă Israel). Pentru *creştinism, păstrându-şi sensul de dialog cu *Dumnezeu, r. devine elementul fundamental şi izvorul de * viaţă prin care creştinul intră în relaţie cu cele 3 feţe dumnezeieşti (astfel, Tatăl nostru exprimă pentru orice creştin atitudinile în care * Sfântul Duh îi va acorda putinţa comunicării cu Fiul - *Isus Christos), deşi *Ioan Damaschin definise r. mai simplu, ca fiind* „cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu“ (.Dogmatica, III, 24). *Tertullianus era mai aproape de realitatea experienţei religioase, afirmând că „rugăciunea este fortăreaţa credinţei“ (De oratione, XXIX). Deosebirea de structură este că, în r. creştină, omul îi vorbeşte lui Dumnezeu, iar în r. mozaică Dumnezeu îi vorbeşte omului (poporului său). Mult mai târziu, privind problema din exterior, William James a considerat r. un element esenţial în „religia practică“. Fiecare definiţie a r. este însă variabilă în raport cu poziţia cercetătorului. Mulţi cercetători din afara religiei neglijează caracterul mistic al r. care nu este nici suplicaţie, nici tranzacţie sau imn. După Alexis Carrel (medic invetigator al fiinţei umane): „Trebuie să înţelegem prin rugăciune nu simpla recitare maşinală a unor formule, ci o elevaţie mistică în care conştiinţa se absoarbe în contemplarea principiului imanent şi transcendent al lumii. Această stare psihologică nu este intelectuală“ (L’Homme, cet inconnu, Paris, 1935, p. 174). Carrel, ca şi alţii, a observat caracterul dezinteresat al r. ’mistice, structura ei contemplativă. Tocmai în acest sens, r. este un element religios principal şi în *budism, iar pentru * islam reprezintă unul din cei 4 stâlpi ai *credinţei (cu toate că tocmai în această religie a *predestinării absolute prezenta r. poate naşte cele mai multe nedumeriri). Oricum s-ar clasifica tipologic, orice r. în înţeles curent se sprijină formal pe 3 elemente contopite: 1) apelul la înduplecare - divinitatea, uzând de decizii legiferate imuabil în plan universal etern, îşi poate schimba hotărîrea în secvenţe temporale; 2) actul propiţiator - divinitatea obiectivă, supraumană, perfectă este suspectată de slăbiciune la linguşire, şi deci ar trebui să sufere de imperfecţiunea subiectivă a vanităţii omeneşti; 3) declaraţia de umilinţă, care cupnnde o comparaţie, imposibilă logic, între parte şi întreg, o confruntare imposibilă teologic între creatură şi creator, şi care are scopul de a trezi mila într-o divinitate concepută ca un primum movens al legislaţiei universale. în acest sens, Auguste Sabatier accepta ideea că „religia este un comerţ“ şi afirma că „acest comerţ cu Dumnezeu se ’ înfăptuieşte prin rugăciune4* (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, ed. IV, Paris, 1897). S-a afirmat deseori că viciul structural al r. se află în faptul că ea contrazice chiar *dogma predestinării divine a fenomenelor şi evenimentelor lumii, întrucât orice tip de r. presupune recunoaşterea pasivă cel puţin a două categorii posibile: a) legile divine, despre care se spune că susţin imuabil armonia generală, pot fi modificate din cauze particulare disarmonice; b) divinitatea universală obiectivă se poate transforma oricând în una subiectivă, contrazicându-se pe sine însăşi sub influenţa unei intervenţii particulare. Totuşi, nici un *cult nu exclude r. din *ritualul curent, întrucât rostirea ei facilitează speranţa umană şi reorganizează starea psihică a credinciosului, operând în el un transfer din sfera de nelinişte în starea de pace, din suferinţa deznădejdii în fericirea speranţei, iar pentru o categorie deosebită de credincioşi, r. introduce în eul moral starea de beatitudine a *contemplaţiei, care în cele din urmă devine o emoţie estetică. Rugăciunile pot fi atât de diferite câţi credincioşi sunt, iar un text canonic respectat în literă poate deveni variabil în intonaţia mistică. în atare plan, este semnificativă Rugăciunea pentru ceasul din urmă, compusă de Pierre *Teilhard de Chardin, în care savantul şi teologul găseşte o modalitate originală, la frontiera paradoxului, de a concilia spiritul independent al cercetătorului ştiinţific cu starea mistică a suplicantului religios, pentru „ultima clipă“ a vieţii: „când voi simţi că mă pierd de mine însumi, cu totul pasiv în mâinile marilor Dicţionar de mitologie generală C. 35—36 RUKMINI 546 forţe necunoscute care m-au format, în toate aceste ceasuri mohorâte, dă-mi putinţa, Dumnezeul meu, să înţeleg că eşti tu acela [...] care dai la o parte atât de dureros fibrele fiinţei mele ca să pătrunzi până în miezul din substanţa mea, spre a mă lua întru Tine“ {Le Milieu divin, Paris, 1957, p. 95). Dar cu peste două milenii mai înainte, sofistul *Prodikos demonstra paradoxul rugăciunii: „tu, Prodikos, când te rogi zeilor să fii fericit şi să ai parte de bunuri, tu nu ceri în rugăciunile tale nimic altceva decât să devii un om desăvârşit. [...] Dacă aşadar virtutea se poate învăţa, e vădit atunci că, adresând rugăciuni zeilor, nu vei face altceva decât să înveţi astfel ceea ce încă nu cunoşti“ (Pseudo-Platon, ’ Eryxias, 398 d), căci Prodikos susţinea într-adevăr că virtutea poate fi învăţată. § J. Daujat. Prier, Paris. 1961: Henri Bremond. Priere et poesie. Paris, 1926 Rukminî (Cea de Aur, Cea împodobită cu aur) Prima soţie a zeului *Krişnâ în *mitologia vedică si *post-vedică; fiică a lui Bhişma şi logodnică a fui Ciţupăla, R. e răpită în ziua nunţii ei cu acest logodnic, omorît ulterior de zeu. Dintre cei 10 fii născuţi de R. de la ICrişnâ unul era Pradyumna (de fapt *Kăma, zeul dragostei, regenerat de *£ivâ, după ce fusese ars de marele zeu). R. era cea mai îndrăgită dintre soţiile lui Krişnâ; după *moartea terestră a soţului ei divin, ea se aruncă - împreună cu celelalte 7 soţii - potrivit unei datini mereu actuale din India, pe rugul în flăcări al soţului (toate soţiile murind arse de vii). Mai târziu, unele *secte au început să considere că R. este numai o *avatara a soţiei marelui zeu *Vişnu: zeiţa *Lakşmi. Rumia; Rumina (lat. rumen - uger) Zeiţă a lactaţiei şi a alăptării, în *mitologia romană. Runcina (lat. runcare - a plivi; runco -săpăligă de plivit) Zeiţă din *mitologia romană, patronând plivitul plantaţiilor agricole şi legumicole. Rusalii (lat. Rosalia - sărbătoarea trandafirilor, constând în depunerea de trandafiri - rosae - pe morminte; < grec. pouoctAia; cf. slav *Rusalka şi numele biblic Ierusalim) Femei fabuloase din categoria ^Ielelor. în *mitologia românească. fiicele lui Rusalim împărat; după * credinţa populară, R. le iau oamenilor minţile. Acest *mit polisincretic s-a concretizat într-o *sărbătoare păgână, suprapusă ulterior peste sărbătoarea creştină postpascală {Pascha rosata sau Domenica rosarum) a Cincizecimii şi devenită Duminica Rusaliilor când - sărbătoarea fiind legată de abundenţa vegetală a verii - casele sunt împodobite cu ramuri verzi. *Dansul frenetic cu prăbuşiri în somn hipnotic, Căderea Rusaliilor, practicat în Duminica Rusaliilor de femeile populaţiei româneşti din Timoc, pare un caz izolat de datină locală; (există totuşi atestarea slavă a unor cântece de Rusalii -rus. pycu.ibHue necmi). Dar în Dobrogea romanizată se statornicise (după atestări istorice) sărbătoarea trandafirilor Rosalia de la sfârşitul primăverii, fiind ţinută de credincioşi în refaţie directă cu pomenirile din *cultul morţilor. Se poate presupune că această datină păstrată de români s-a dezvoltat pe teritoriul Daciei Romane, evoluând şi fixându-se în obiceiurile străro-mânilor, de la care au împrumutat-o parţial slavii, deoarece nici în zona baltică, nici în zonele Kiev-Novgorod, nu au existat obiceiuri similare, anterioare formării popoarelor slave, de la epoca Rusiei kieviene încolo; (totuşi, numele sărbătorii ca atare e mai probabil să-l fi luat slavii, nu prin filieră romană, ci direct de la grecii bizantini). Rusalka (rus. PycaAna; pl. pyca.ihu; etim. incertă: rus. arhaic pycbiH - blond, luminos, sau pycno - albie de râu; lat. Rosalia - sărbătoare funerară a trandafirilor; mai probabil grec. poDO&Aia) Divinitate feminină secundară, răspândită la toti slavii şi de obicei simbolizând -în *mitologia slavă - apele curgătoare, de unde şi înzestrarea ei cu darul cântecului melodios. Considerată adesea o fecioară înecată, e închipuită ca o foarte frumoasă fată blondă, cu păr bogat unduitor şi, în loc de picioare, cu coadă de peşte (—> Sirene). Bieloruşii şi ucrainenii socot că orice R. provine mai ales din fetele înecate şi din copiii născuţi morţi sau murind nebotezaţi (A. N. Veselovski, 1889, apud K). \1. Cokojiob PyccKuii (fioahh'Aop, VlocKiia, 1938, p. 137). R., divinitate plurală, e atestată de timpuriu, ca fiinţă acvatică, atât de Cronica de la Kiev (1008), cât şi de Prokopios din Cesareea {Războiul cu goţii, sec. VI). Mai probabil este că acest *cult popular al R. s-a format prin sincretismul celor 3 noţiuni, dintre care ultima reprezintă suprapunerea *sărbătorii romane Rosalia peste o sărbătoare arhaică slavă de comemorare a *strămoşilor. De cele mai multe ori, R. sunt considerate malefice, iar atunci (în special la ruşii nordici) sunt închipuite ca .foarte păroase sau numai cu părul lung şi dezordonat, având feţe monstruoase şi respingătoare. în Săptămâna Rusaliilor (pycajibiiaji iioacjiîi) aleargă pe câmp, ieşind din ape, se leagănă pe crengile copacilor şi se amuză în stil rural, prinzând drumeţi şi gâdilându-i până când îi fac să leşine sau chiar să moară, apoi îi târăsc în apă. Ziua consacrată a R. e joia (cf. *Joimăriţa), când devin foarte primejdioase, din această pricină oamenilor recomandându-li-se să nu se scalde în zile de joi. Antidotul universal împotriva unei R. este pelinul. Această *credintă de mitologie populară s-a transferat mai târziu in anumite obiceiuri specifice; în Duminica Rusaliilor, fetele cântă în cor cântecele Rusalcelor atârnând în prealabil ştergare în pomi sau chiar sculuri de lână ori cânepă, aţă, cununiţe vegetale; se citează un *ritual îndeplinit la sfârşitul acelei săptămâni, consacrat însoţirii Rusalcelor (care de fapt marchează despărţirea de primăvară): o fată 547 RUSOR împodobită corespunzător (sau o păpuşă rudimentară) joacă rolul Rusalkăi care pleacă; păpuşa e de obicei sfâşiată la sfârşit (cu atât mai uşor cu cât este confecţionată mai ales dintr-un snop de secară); în unele zone, e înecată în râu. După unii cercetători (V. V. Ivanov) acest ritual ar fi fost influenţat de ceremoniile populare ruseşti în legătură cu *Kostrubonika. § A. H. BcccMOBCKHii, l'emiapcjaie pyca.iku // somcnue uspu q Bu.iamnuu, CaHKT-lIoTepfiypr, 1889: li. K. Coko.iob, Becemie-.ieniHue nn.ieHgapHbic oăpxgbi pvccnux, \KpauHuea u 6e.iop\coQ, VlocKBa, 1979 Rusor Zeu din *mitologia romană (amintit de *Augustin), ocrotind întoarcerea periodică a lucrurilor. Sabaoth (*Septuaginta: LocpacoO; ebr. she-baoth - oşti, armate > Shebaâth - Domnul Oştirilor; rom. liturgic: Savaot) Nume biblic târziu al lui *Dumnezeu, ipostază sau atribut al lui *Yahweh, ca divinitate războinică (Yahweh Shebaâth - Domnul Stăpân al armatelor) dar şi o titulatură atributivă (deşi Septuaginta îl foloseşte ca nume propriu), exprimând suveranitatea iui Yahweh asupra universului, iar implicit calitatea sa de căpetenie divină a oştilor din Israel, cărora le garantează victoria: „însă David răspunse filistea-nului: «Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu ostie, dar eu vin împotriva ta în numele lui Yahweh Shebaoth, Dumnezeul oştirilor lui Israel, pe care tu le-ai defăimat».“ (V.T., I Samuel, XVII, 45). Probabil, la origine, S. a fost un zeu local al războiului, încorporat de *cultul lui Yahweh prin *sincretism spontan sau teologic; ulterior se pare că a absorbit şi atributele unor zeităţi ale stelelor (socotite în acel caz fiinţe), ale alternării zilelor si nopţilor si ale *elementelor naturii (cf. V.T., Iov, XXXVIII). Astfel, S. e adorat în cele din urmă ca stăpân al oştirilor îngereşti, al aştrilor şi al tuturor forţelor cosmice. In literatura rabinică (Berahoth, 116 şi urm.) şi în *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, ostile cereşti sunt divizate în 4 corpuri de armată, comandate de *îngerii de prim rang (arhangheli): *Mikael, *Gabriel, *Uriel, *Rafael. Sabazius; Sabazos; Sabadios (grec. Zotpa5io<;, ZaPoc^icx;) Zeu frigian sau tracic, identificat de greci cu *Dionysos, uneori chiar cu *Zeus, dar de obicei legat de *cultul Marii Mame a Zeilor (*Kybele). E un zeu *htonic, reprezentat mai ales ca şarpe şi socotit *simbol al reînnoirii anuale a vegetaţiei şi al forţei fertile a naturii (iar atunci suprapus *cultului solar). După unii autori, S. s-ar identifica şi cu ebr. *Sabaoth (*Plutarn scrie că, de sabbat, evreii îl sărbătoreau de fapt pe S.); alţii l-au confundat, fără temei, cu zeul marin Sozon, din Asia Mică. Alteori, i s-a căutat etimonul în cuvântul iliric sabava, deducându-se că S. ar fi fost un zeu al berii (s-a presupus în el si un ocrotitor al sănătăţii). La Roma, *ritualunle şi *misterele consacrate lui S. se celebrau sub numele Sacra Savadia, iar mai târziu (sec. II) apăruse şi cultul special (rezultat dintr-un *sincre-tism obişnuit la Roma) al lui *Iupiter Sabazius. Zeul e prezent în efigii pe numeroase *talismane cu semnificaţii obscure. Adorat în cadrul unor ceremonii orgiastice, S. era socotit patronul unor *dansuri rituale din Thracia şi Frigia; Aulus Gellius aminteşte (Nopţile attice, XX, III, 1-3) de un astfel de dans frigian: sicinnium - dans al satirilor, utilizat în Hellada în cadrul coregrafiei teatrului satiric. Diodor din Sicilia îl consideră însă pe S. „un alt Dionysos, care ar fi trăit cu multă vreme înaintea“ celuilalt (Biblioteca istorică, IV, IV, 1) şi ai cărui părinţi ar fi fost *Zeus şi *Persepnone. în onoarea zeului erau celebrate Misterele lui Sabazios, care se desfăşurau numai noaptea, în taină desăvârşită. Tradiţia îi atribuia fapte de *erou civilizator: el ar fi înjugat întâia oară boii la plug şi de aceea, în iconografie, este adesea împodobit cu coame. § M. Macrea, Le culte de Sabazius en Dacie (în Dacia NS. 3, 1959, p. 325-339) Sabdag (tibet, sa-bdag - stăpânitorul pământului) Divinităţi antropomorfe, antropozoomorfe sau fără chip distinct, provenite din *religia autohtonă totemică prebudistă *bon a Tibetului arhaic (—> lamaism); de fapt, S. constituie o clasă complexă de *genii, specializate atributiv în mod restrâns dar având aproape fără excepţii scopuri constant malefice. Aceste zeităţi, atunci când au un chip descriptibil, arată ca nişte babe care se deplasează călare pe câte un berbec sau pedestru, cu un toiag în mână şi un sac pe umăr; alteori sunt închipuite ca nişte oameni cu capete de şobolani, de porci sau ae mistreţi. Toată tagma are o căpetenie: Mama tuturor ăabdagilor (cu epitetele : Bătrâna Maică mânioasă, Păzitoarea Uşii Pământului), o babă cu 80 de riduri pe obraz, înveşmântată în galben şi călărind un berbec. Acest grup demonic locuieşte în peşteri, mai ales în nordul şi nord-estul Tibetului, dar alteori şi în case, de asemenea pe stânci şi în arbori; subclasa *lha este o categorie de * spirite montane. Unele zeităţi S. sunt prezente la construcţia şi reconstrucţia clădirilor, altele îi însoţesc pe călători, altele răspândesc molimele (îndeosebi ciuma) şi epizootiile. Nu se poate scăpa de prezenţa sau înrâurirea lor nefastă decât prin anumite *ritualuri. sacerdot (lat. sacerdos - preot; sacerdotium -preoţie, sacerdoţiu augural) Reprezentant investit al unei comunităţi religioase având relaţii de aparenţă directă cu’divinitatea adorată şi cu lumea supranaturală care alcătuieşte obiectul de adoraţie în *religia respectivă şi totodată dispunând de investitura, ştiinţa mistică şi anumite însuşiri şi mijloace concrete necesare oficierii ceremoniilor 549 SACERDOT liturgice şi în genere de *cult, în specificul formei religioase respective, în numele credincioşilor. în societăţile primitive, s. este omul de prim rang al comunităţii (de obicei şeful de trib, cumulând funcţia sacerdotală). S. este şi orice preot, consacrat prin iniţiere şi învestitură sacră să exercite cultul religios. Formele sacerdotale diferă în raport cu specificul cultual din fiecare religie. ~ în Egipt, fiecare zeu local al nomei avea un mare preot, iar sacerdoţiul era exercitat de o clasă (kher keb) de recitatori ai formulelor sacre, socotit de popor ca dispunând de puteri magice; marele s. al tuturor *zeilor era faraonul. în Regatul Vechi, până în jurul anului 2000 î.e.n., preoţii fuseseră un fel de funcţionari, fiecare nomarh având şi funcţie sacerdotală; sub Regatul Mijlociu, preoţii încep să se profesionalizeze şi abia după 1580 î.e.n., sub Regatul Nou, ei se constituie într-o clasă profesională, autonomă şi influentă, având autoritate chiar şi asupra faraonului, atunci când nu este el însuşi mare preot; începând cu dinastia XVIII, preoţii profesionişti din Regatul Nou ating puterea culminantă, dispunând de averile *templelor şi având funcţii importante în administraţia si magistratura’statului. De aici încolo, confîictefe între faraoni şi preoţi se succed cu acuitate, până când unii faraoni, ca Amenophis IV Reformatorul (Akhnaton), iau măsuri drastice; acesta a închis templele, confiscându-le averile şi introducând o religie nouă, elaborată, reprezentând o încercare de *monoteism în adorarea zeului global *Aton. Vorbind despre sacerdoţii egipteni, Diodor din Sicilia semnalase caracteml iniţiatic al tagmei, deşi afirmaţiile istoricului sunt extrapolabile si la alte categorii sacerdotale (rabinatul, druidismul; -» druizi): „preoţilor nu le era îngăduit să împărtăşească ceea ce cunoşteau numai ei, taina pe care nu aveau dreptul s-o divulge mulţimii, pentru că mari primejdii l-ar fi ameninţat pe cel care dezvăluie altora faptele zeilor“ {Biblioteca istorică, I, XXVII, 6). ~ în Babilon, preotul: baru (văzător) < baru (a vedea) - era şi prezicător, având deci relaţii directe cu marele zeu *Shamash, ca divinitate solară care patrona şi * oracolele; în această calitate, orice baru trebuia să aibă inevitabil iluminări divinatorii. în ierarhia sacerdotală, treapta următoare, ashipu (preoţi-magi) îşi asuma incantaţiile (—> descântece) şi *magia; mai presus de aceştia, erau consideraţi marele preot-prezicător (rab-baru) şi marele *mag (rab-mashmashu). ~ în Iran, în epoca *zoroastrismului consolidat, funcţia de s. o îndeplineau magii (organizaţi într-un trib din cuprinsul confederaţiei medice) care oficiau *ritualuri străvechi, conservate prin datină de la indoeuropeni, iar ulterior codificate de *Avesta; aceşti magi erau organizaţi ierarhic în moghan -oficianţi inferiori, hyrbedh - preoţi ai *focului, mobedk - magi-şefi, printre care s. însărcinat să rostească *rugăciunile, numit zot; în Iranul timpuriu, corpul sacerdotal principal (athravan) slujea zeului ignic *Athar. ~ în India, *brahmanii, reprezentanţi ai zeilor pe pământ, au format totdeauna o castă ereditară închisă (*Atharvan fiind preotul arhetipal), întâia castă de sus în ierarhia societăţii hinduse (—> varna). Prima condiţie a unui brahman este cunoaşterea temeinică a scripturilor vedice (—> Veda); deţinători ai forţei sacre, singurii în măsură să oficieze serviciul religios şi să îndeplinească diferite ritualuri şi *sacrificii, intelectuali şi sfinţi, nesupuşi vreunor norme de celibat, brahmanii au constituit mereu elita Indiei; ca atare, persoana lor a fost fără excepţie inviolabilă şi înconjurată de respect, jignirea lor fiind o crimă, iar uciderea, un *păcat capital. ~ în Israel, în urma aşa-numitului legământ între *Yahweh şi poporul ales, inves-titura sacerdotală o deţinea seminţia leviţilor, întregul trib considerându-se mijlocitorul autorizat între * Dumnezeu şi poporul lui * Israel, mai ales în epoca patriarhală; *Moise şi * Aaron (primul sacerdot mozaic) erau dintre leviţi („Ei învaţă pe Iacob rânduielile tale si pe Israel legea ta“ -V.T., Deuteronomul, XXXIÎI, 10). Mai târziu, rabinul (rabbi) este, în *iudaism, păstrătorul tradiţiei sacre şi oficiantul cultului, precum şi s. învestit cu misiunea de transmitere a învăţăturii scripturale în sinagogă (templu). Preoţii s-au numit, în tradiţia iudaică, kohănîm (sg. höhen) şi kemărîm. ~ In Hellada, preoţii şi preotesele ’ erau funcţionari autonomi ai statului, aleşi sau ereditari, remuneraţi din veniturile templului pe care îl serveau. Dar basileii (regii) erau totodată si mari preoţi (la Atena: apxo)v ßaoiAeugy ~ La Âoma, sacerdoţiul nu era o vocaţie religioasă personală, ci adesea o funcţie politică (Cicero a fost *augur, apoi pontifex); orice s. era numit de stat ca un funcţionar, şeful statului (de pildă, împăratul), fiind pontifex maximus (preotul suprem); existau şi colegii speciale: auguri (pentru *divinaţie), *Arvales Fratres (specializaţi în ceremoniile agrare), XV viri sacrorum (interpreţi ai Cărţilor Sibylline; —> Sibyllae). Preoţii slujind cultul zeilor originari ai Romei erau flamines (—> flamen); flaminii principali {Flamines maiores) erau 3, consacraţi triadei clasice: *Iupiter (slujit de un flamen bialis), *Mars şi Quirinus; lor li se adăugau, în număr nelimitat, Flamines minores; cel mai important -flamen Dialis, era constrâns de anumite interdicţii de tip tabual (—> tabu): să nu meargă călare, să nu vadă în afara zidurilor oraşului armata echipată, să nu depună *jurământ, să nu atingă şi să nu numească iedera, bobul, capra, carnea crudă, să nu taie lăstari de viţă, să nu lipsească din patul său 3 nopţi consecutive, să nu stea sub cerul liber fără bonetă albă sacerdotală, să nu atingă pâine dospită, să nu iasă gol sub cerul liber. Funcţia religioasă supremă era, la romani, cea de pontifex maximus; instituită în epoca arhaică a regilor şi asumată de şeful statului, SACERDOT 550 devine un timp electivă, apoi, sub imperiu, e rezervată împăratului; pontificele suprem era şeful tuturor colegiilor pontificale (fiecare colegiu avea câte 15 pontifi), iar sediul său se numea Regia; un subaltern al lui era Rex sacrificulus, care îndeplinea sau conducea ritualurile sacre de tradiţie arhaică; în perioadele mai vechi, existase un colegiu compus din 9 pontifi care aveau misiunea de a veghea păstrarea purităţii religiei romane şi desfăşurarea corectă a ritualurilor publice şi private; de la epoca lui Augustus, pontifex maximus devine şeful absolut al religiei romane. ~ La cel ti, sacerdoţiul era în exclusivitate asumat de druizi, care erau în acelaşi timp unicii mediatori între zei şi oameni, deţineau toate cunoştinţele ştiinţei de epocă, exercitau funcţiile de *profeţi, mag’i, medici, judecători, astrologi, învăţători şi teologi; învăţătura, predată oral în şcolile druidice, avea caracter ezoteric, iar iniţierea era de lungă durată. Anual, druizii se întruneau într-un gen de congres „ecumenic“, se pare, într-o *pădure sacră din Gallia şi probabil în acest cadru îşi alegeau un sef pontifical. Grupurile druidice (mai ales din âallia, Irlanda), alcătuind un fel de corporaţii locale, au influenţat totdeauna politica monarhilor autohtoni. De altfel, orice druid era socotit zeu. ~ Specificul corpului sacerdotal din Thracia şi Dacia nu este suficient de clar ca să se poată defini şi clasifica; termenul strabonian kapnobătai pare a indica un atribut („călători prin nori“ sau „umblători prim fum“) mai curând decât un rang preoţesc şi sugerează ideea prezenţei unor *şamani în ceremoniile religioase, cel puţin dacogetice; un corp monastic sacerdotal totuşi a existat, compus din *ktistai şi / sau pleistoi, comparaţi - fără destul temei - fie cu *esenienii de la Qumran, fie cu druizii celţi; erau se pare asceţi (după Iordanes, organizaţi într-o corporaţie), care efectuau sacrificiile şi poate deţineau cunoştinţele ştiinţelor ezoterice ale vremii. Exista, ’desigur a’bia ’în epoca organizării statale, şi funcţia de preot suprem care era şi prim consilier regal (după Strabon, chiar *Zamolxis; mai sigur - *Deceneu, în Dacia burebistană) sau uneori cumulând şi rangul de rege (Zamolxis -după *Platon, mai târziu şi mai sigur - Deceneu, Comosicus ş.a.). ~ Slavii numeau volhvi (sg. volhv; arh. wlhvu: Bjn>XBT> sau bt>jixbt> - cu etim. obscură, ipotetic de la fem. vechi germ. voelva - profetesă, sau fini. velho - vrăjitor, dar poate şi sub influenţă celtică, după modelul druizilor) probabil pe oficianţii cultului arhaic precreştin, însă nu este sigur dacă aceşti oficianţi erau chiar preoţi sau şamani sau cfiiar numai simpli vrăjitori; după mărturiile lingvistice ale lb, ruse şi parţial ale altor limbi slave modeme (întrucât cuvintele susceptibile de interpretări se referă în special la aria magiei), volhvii erau un fel de magi, constituiţi totuşi într-o tagmă exclusivă de oficianţi ai cultului şi ritualurilor aferente; între alte atribuţii, o aveau şi pe aceea de prezicători. -Dacă, în majoritatea populaţiilor primitive din Africa, Oceania şi America de Nord, dominante sînt * şamanismul şi vrăjitoria, există popoare cu o tradiţie mitologică şi religioasă mai profundă, mai consolidată, la care şi sacerdoţiul a atins o anume treaptă de diversificare şi rafinament; astfel este populaţia maori din Noua Zeelandă; aici, viitoml preot se iniţiază îndelung, însuşindu-şi integral cele trei „coşuri ale cunoaşterii“ şi înţelepciunii omeneşti (cf. cele „trei coşuri“ budiste, *Tripitaka): 1) pacea, bunătatea, iubirea; 2) rugăciunile, descântecele, ritualurile; 3) războiul, agricultura, tâmplăria, zidăria si tot ce e legat de pământ, precum şi divinaţia, ^exorcismul, vizio-narismul şi potolirea ^duhurilor; preoţii maori au o ierarhie riguroasă: Ahurewa (Marele preot), taua (preot superior), pukenga (instructor în ştiinţele oculte), tuanopaki (paracliser), puri (vrăjitor), tauira (preot tânăr), matakite (clarvizionar), makutu (mag), kehua (şaman inferior), kokatangi (expert astronom). ~ în *creştinism rolul de mediator între Dumnezeu şi omenire (aşa cum e acceptat de *teologie) îi aparţine în exclusivitate lui *Isus Christos, care însă numeşte considerat s., chiar dacă i se atribuie exercitarea celui mai înalt sacerdoţiu. *Biserica creştină se consideră a fi „noul popor sacerdotal“, iar preotul creştin nu este decât servitorul lui Dumnezeu si al oamenilor (acelaşi rol modest păstrându-se cfiiar si în cultele reformate şi sectante: presbiter, oficiant, predicator, proclamator etc.). Funcţia sacerdotală a oricărui preot creştin fiind incompatibilă cu funcţiile sociale, misiunea sa este de a coopera, în cadrul Bisericii, la misiunea moştenită de la * Apostoli; această misiune (sacerdoţiul) se dobândeşte prin ungere (sfinţire, hirotomsire), în numele capului Bisericii Creştine, Isus Christos, socotit preotul unic al jertfei desăvârşite. în creştinismul primitiv, preotul era de fapt un stareţ al comunităţii: TtpeaPuxepo^ (presbiter). în ramurile schismatice, criteriile de ierarhizare sacerdotală s-au diversificat mult: catolicismul este o Biserică unitară, întrucât preoţii, episcopii (care administrează pe credincioşii din dioceze). cardinalii (în genere conducători religioşi ai ţărilor sau marilor teritorii catolice si electorii papei) se supun autorităţii pontificafe supreme: papa (—> papi); ortodoxia are - peste cinurile obişnuite (preot, protopop) - episcopi, mitropoliţi, iar fiecare ţară este păstorită de un patriarh, ca sef al unei Bicerici autocefale; protestantismul lutfieran (—> lutheranism) este exercitat cultual prin pastori, lipsiţi de ierarhizare clericală; unele culte reformate (*baptişti, *Martorii lui Iehova ş.a) se reunesc sub conducerea morală a unui preşedinte al Bisericii. ~ în islam - religie de altfel foarte riguroasă - nu există de fapt un cler propriu-zis: ulemă (pl. ulemale < arab, ’ulamă) este teologul savant; în moschee (*templu), rugăciunea 551 SACRIFICIU colectivă e condusă de un imam, care însă nu are rang sacerdotal; muezin este cel care anunţă, vocal, din balconul minaretului moscheii, cele 5 rugăciuni zilnice obligatorii; muftiul, ca interpret autorizat al legii coranice (—> Coran), este considerat şef religios teritorial (Marele^ Muftiu este şeful cultului islamic dintr-o ţară). ~ în unele religii sau *rituri divizionare, corpul sacerdotal se recrutează numai din călugări (—> monahism), de ex, în *lamaism. § D. Coppens, Le sacerdoce chretinen (în Nouvelle Revue Theologique, marş, 1970) sacrificiu (lat. sacrificium - jertfa, sacrificare) Manifestare religioasă executată după un * ritual de către preoţi în numele credincioşilor, având scopul exprimării adoraţiei faţă de divinitate sau speranţa de a atrage ori a îmblânzi pe *zeii nefavorabili. Sacrificarea se putea face cu * ofrande de vieţi omeneşti sau de animale şi păsări, a căror ucidere se efectua conform unui ritual sacru, dar şi de bunuri agonisite de om din munca lui şi oferite sub formă de ofrande (alimente, obiecte artizanale, uleiuri, metale preţioase şi orice alte valori). A existat totdeauna, m forme mai acute sau mai temperate, *credinta că divinitatea utilizează concret rezultatele s. (ae pildă, zeii homerici se delectau cu mireasma cămurilor jertfite pe ruguri; la fel şi divinitatea biblică timpurie); forme involute ae s. s-au păstrat şi în practica de azi a ^religiilor. Actul sacrificial era însă instituţie fundamentală în religiile antice. Erau jertfe de veneraţie, recunoştinţă, înduplecare, iertare, reparaţie; s. se facea cu şi fără sânge viu; de asemenea existau ceremonii sacrificiale, efectuate ocazional sau permanent, prin înjunghieri sau prin flacără, cu ardere de tot (—> holocaust),a dar şi prin oferta lamurii neatinse a produselor. în religiile modeme, s. capătă forme paşnice, reducându-se mai ales la donaţii (bani, produse alimentare, * icoane, * simboluri, obiecte utilitare), către *templu sau *biserică. In sens larg s. este actul de consacrare a unei ofrande oferite de credincioşi divinităţii adorate, iar sancţionarea ofrandei se efectuează prin actul sacm oficiat de preot ca delegat al comunităţii. De aceea, în mod firesc, cele mai multe se asociază cu ritualurile de purificare. Caracterul simbolic al s. implică deopotrivă jertfirea victimei vii, ca şi simpla sugerare a actului, deposedat de gestul violent. ~ Astfel, ritualul sacrificial intichiuma din Australia Centrală - caracteristic societăţilor totemice (-> totemism) - impune credincioşilor să mănânce, la ospăţul comun din cadrul unei ceremonii, *totemul tribaf. ~ în schimb, *creştinismul a practicat mereu s. ex voto, în cadrul căruia diferite imagini votive ale unor părţi din tmp sunt atârnate sub icoane, ca expresie a recunoştinţei pentru minunile săvârşite de *Dumnezeu, *Isus Christos, *Fecioarsr Maria etc. Indiferent dacă sunt individuale sau obşteşti, ceremoniile sacrificiale au o frecvenţă periodică. ~ în China antică exista Luna Sacrificiilor (a 12-a din * calendarul lunar), când se aduceau jertfe tuturor spiritelor (timp de numai 3 săptămâni), într-un cadru festiv; una din forme implica îngroparea victimei în pământ. ~ în Hellada, victimele animale (presărate cu faină de orz în epoca homerică, ridicate cu boturile spre *cer) erau înjunghiate şi puse pe ruguri, împărţite apoi participanţilor sau arse de tot, iar măruntaiele nearse erau înecate în mare. Empedokles considera că uciderea animalelor e crima cea mai dezgustătoare. ~ în religia vedică a Indiei, s. este esenţa creaţiei (pornind de la sacrificiul de sine, către sine, al lui *Brahmă, necesar creaţiei lumii); un s. de origine arhaică este cel ignic, făcut cu ajutorul flăcărilor şi al zeului * focului, *Agni (focul şi zeul numindu-se în acest caz cu acelaşi epitet: Hutăgana); exista şi un tip de *libaţie sacrificială, homa, constând în turnarea de unt topit peste focul sacru. începutul oricărui s. indian era însoţit, în epoca vedică, de strigătul ritual văţ. S. erau oficiate de un grup sacerdotal specalizat, preotul oficiant conducând ceremonia (rtvij) şi alţi 4: invocatorul (hotr), cântăreţul (udgătr), oficiantul propriu-zis (adhvaryu)\ custodele (brahman); orice s. se efectua riguros, după anumite norme: yăjhikya era disciplina normativă a regulilor sacrificiale. Uri s. de competenţă regală, cu scopul cuceririi de teritorii, era *açvamedha (sacrificiul calului). ~ La romani, ca şi la greci, s. carnale, finalizate în ospeţe, au fost răspândite; măruntaiele vitelor nu se ardeau^toate, cele consacrate lui *Hercules erau fripte (exta) pe * altarul principal (ara maxima) şi se ofereau participanţilor ca s. expiator, aşa că erau numite exta lustralia. Totuşi, la Roma, spre deosebire de Hellada, sacrificiile umane apar până târziu, deşi rar (sub Caesar), dar numai ca simbol exemplar sau numai vindicativ: dintre soldaţii revoltaţi împotriva cheltuielilor lui Caesar, doi au fost sacrificaţi de pontifi (—» sacerdot) şi de flaminul lui Mars (—> flamen) pe Câmpul lui Marte, capetele lor fiind expuse în preajma templului zeului războinic (cf. Cassius Doi, Istoria Romană, XLIII, 24); acest ritual era de tradiţie veche, dar pe altarul lui Mars se sacrifica de obicei un *cal, în luna octombrie (equus october). ~ Religia precolumbianâ maya practica forme barbare de s. umane, având un zeu cu atributul special al patronării jertfelor: *Chalmecatecutli. • O structură aparte au ritualurile sacrificiale din *cultele agrare, unde întreaga ceremonie are semnificaţia refacerii periodice a actului primordial al *cosmogoniei. După Claude *Lévi-Strauss, „sacrificiul e o operaţie absolută sau extremă, care se aplică asupra unui obiect intermediar [...]; scopul lui este să obţină ca o divinitate ce se află departe să satisfacă din plin dorinţele omeneşti“ {La SADHY 552 Pensée sauvage, Paris, 1962, VIII, §2). • Categoriile de sacrificii: 1) obşteşti (hrana, din care o parte e destinată zeului, devine sfinţită, adică stabileşte o comuniune a credinciosului cu zeul); 2) de veneraţie sau zeificare (fie spre a aduce zeul pe teritoriul dorit: casă, oraş, tară; fie sacrificând periodic pe vechiul zeu sau incarnarea lui temporară, spre a-1 face să reapară într-o formă regenerată - aici practicându-se jertfele umane; fie, în stadiile timpurii, în împrejurarea creării * feti şurilor; 3) onorifice (daruri oferite zeilor pentru influenţarea actelor divine, darurile constând mai ales din hrană şi mizând pe credinţa în lăcomia divină, sau din alte forme; aceste s. au un caracter propitiator, ele utilizând jertfa de linguşire sub formă de mită, înşelăciune sau chiar şantaj); 4) funerare (în ritualul înhumării sau incinerării: —> funeralii; apoi în momentele comemorative, pentru iertarea, *păcatelor sau pentru investirea morţilor ca mesageri pe lângă zei); 5) de evlavie sau ispăşire (piaculare), săvârşite în cazuri de catastrofe, molimi, foamete, războaie; 6) umane: egiptenii au fost aproape unicul popor din antichitate care nu a practicat niciodată s. umane, în schimb fenicienii jertfeau prunci arşi de vii zeului războiului *Moloh, pentru asigurarea victoriei; forme incidentale în Grecia arhaică, India f—» ordalie), Polinesia; iar cele mai dure la azteci, care sacrificau 20 000 oameni anual, fie la sărbătorirea reaprinderii focurilor vii (—> focul), fie în cultele agrare, de ex., decapitarea unei fete consacrate zeiţei porumbului tânăr, *Xilonen; sacrificiile umane, specifice cultelor agrare, erau practicate, în India, pentru fertilizarea pământului, la azteci pentru întărirea vieţii zeilor de care depindea traiul omenesc, în Tahiti pentru alungarea secetei; de asemenea, se faceau pentru menţinerea legăturii cu ^strămoşii, pentru asigurarea continuităţii vieţii prin repetarea unui act arhetipal, ca în *mitul tinerei *Hainuwele, sau chiar pentru însufleţirea unei construcţii, ca în *legenda *Meşterului Manole; un original s. uman se practica la triburile dravidiene konda, din India Centrală - aşa-numitul meriah: o victimă voluntară, cumpărată de comunitatea rurală; (omul, lăsat câţiva ani în viaţă, putându-se însura şi face copii, cu câteva zile înainte de sacrificare era identificat cu divinitatea căreia îi fusese hărăzit, când, în ceremonia care includea şi o orgie, mulţimea îl venera dansând în jurul lui; apoi el era drogat, strangulat şi tăiat în bucăţi care erau distribuite satelor spre a fi îngropate pe ogoare, iar restul cadavrului se ardea şi cenuşa se împrăştia pe arătură); 7) solemne, cum era, în îndia antică, sacrificiul calului (açvamedha): un cal pus în libertate şi urmat de rege şi armată, după supunerea teritoriilor traversate, era sacrificat ca .apoteoză; de asemenea, aruncarea în suliţi a solului trimis de daci la *Zamolxis (deşi un tânăr era sacrificat, actul nu avea caracter de s. uman, ci de solemnitate, solul, în credinţa din Dacia, urmând să se prezinte viu la zeu). ~ Dar multe categorii sacrificiale nu implicau decât ofrande simbolice sau victime animale, amploarea ceremoniei fiind determinată de fastul ritual (—> tapa). § A. Loisy, Essai historique sur le sacrifice, Paris, 1920; R. K. Yerkes, Sacrifice in Greek and Roman Religions and early Judaism, New York, 1952 Sădhyâ Categorie de semizei cereşti binefăcători, de rang inferior, în *credinţele mitice ale Indiei (—> mitologie vedică). S. sunt de fapt personificări ale *ritualurilor religioase şi ale *rugăciunilor. Safa Zeu oset, poate de origine alană (—> mitologii caucaziene), ocrotitor al căminului familial sau numai un *spirit domestic, patron în primul rând al lanţului vetrei casnice. După tradiţia folclorică, S. le-a dăruit oamenilor primul model al acestui lanţ, destinat să îngrădească vatra. Până spre mijlocul sec. XIX, orice părinţi din Osetia (Caucazul de Nord), culcându-şi seara copiii, îi lăsau în grija zeului S. pentru noapte, ceremonia constând în punerea unei mâinfpe capul pruncului şi a celeilalte pe lanţul vetrei. Şi jurămintele solemne se rosteau în timp ce acelaşi lanţ era apucat cu mâna. Saga Epitet: Soarele strălucind în ape Zeiţă din *mitologia scandinavă si *germanică, personificând memoria istoriei legendare; vechii germani o venerau îndeosebi ca o transmiţă-toare printre oameni a artei poetice descoperite de tatăl ei, *Wotan. în *Edda Veche, S. e o zeiţă din suita marii zeiţe *Frigg (sau după unele interpretări, numai o ipostază a acesteia); ea locuieşte în cascada Sokqvabekkr şi bea din aceeaşi cupă de aur cu *Odhinn, zeul suprem, în ipostaza de inventator al poeziei, lângă cascada ei de reşedinţă, formată pe parcursul izvorului înţelepciunii vegheat de *Mimir. în acest timp,^ S. îi povesteşte zeului istoria vârstei de aur. în mod curent, considerată zeiţa istoriei. Salacia Zeiţa mării înfuriate, în *mitologia romană, dar în tradiţia arhaică din Latium era protectoarea apelor marine sau numai a izvoarelor; uneori confundată cu *Tethys, a fost identificată în cele din urmă cu *Amphitrite. în unele variante, *cultul S. era pus în relaţie directă cu zeul mărilor, *Neptunus, astfel încât e posibil să fi fost venerată, într-o formă arhaică, doar ca paredră a acestuia. Salus Zeiţa sănătăţii şi prosperităţii, în *mitologia romană, al cărei sanctuar de pe Quirinal (Roma) era numit Templul Salvării. O datină foarte veche, Augurium Salutis, repusă în valoare de împăratul Augustus, se manifesta printr-o ceremonie, oficiată la începutul anului si coincidentă cu întreruperea oricăror ostilităţi cfe război; în această împrejurare, zeii erau consultaţi 553 SANCHONIATON asupra *sacrifîciilor necesare pentru asigurarea prosperităţii statului, dar li se punea şi întrebarea dacă li se poate solicita succesul pentru Roma. Deşi zeiţă cu atributul vindecării bolilor, S. dobândeşte, în epoca imperială, şi patronajul loialităţii politice. Sămarangănasutradhară Poem cosmologic indo-tibetan, compus din 7423 strofe, împărţite în 83 cânturi; titlul compozit a fost tradus, cu probabilitate, de unii sanscritologi, prin Arhitectul Universului (sanscr. săma-găna - cântare de imnuri vedice: săman - imn, cântare de laudă, armonie, îndemn, convingere; dar samarăngana -câmp de bătălie; ganâ - adunare, gloată, detaşament, sutra - fir, tratat filosofic; dhară -pământ). 230 strofe din S. descriu structura şi utilizarea unui *car ceresc, cu unele elemente amintind de vehiculul ceresc *puşpaka, din Rămăyana. Sâmkhya Unul dintre cele 6 sisteme religioase-filosofice ale Indiei (specific mai ales concepţiei din *Mahăbhărata), creat de Kapila în sec. Vil î. e. n. S. explică structura universului prin interacţiunea îndeosebi a două realităţi primordiale: prakrti - natura (—> prakriti) şi puruşa - spiritul, conştiinţa (*Puruşa). Prin puruşa, filosofia S. înţelege substanţa divină (ătmâ), Puruşa nemaifîind Creatorul’, ci un element distinct de natură, putând fi perceput numai prin experienţa lăuntrică; tămas (întuneric, negură, rătăcire) este al 3-lea element al substanţei primordiale prakrti, cel care temperează şi reţine acţiunile, conducând la starea de indiferenţă totală. Prin doctrina sa asupra suferinţei, S. prevesteşte *budismul şi precede doctrina *Yoga, la baza căreia se şi află. Sampo Moară miraculoasă din *mitologia finlandeză, construită de fierarul *Ilmarinen pentru fecioara *Pohjola, după ideile *magului demiurg *Văinăm6inen, la cererea bătrânei *Louhi. De fapt, termenul „moară“ e impropriu, S. fiind un mecanism complex, alcătuit din 3 instalaţii care, manevrate prin *magie, produceau concomitent faină, sare si bani. Instalată pe teritoriul ţinutului nordic Poîija, S. îi aduce o înflorire neaşteptată, de unde şi expediţia constructorilor ei în vederea răpirii întregului mecanism care însă, la o bătălie navală, se scufundă în mare. samsăra (sanscr. sahsarana - peregrinare, rătăcire, viaţă mundană, naştere si renaştere) în concepţia *religiilor Indiei (*Veda, *Vedanta *brahmanism, *budism, *hinduism), circuitul existenţei în lumea concretă, văzut ca un proces cosmic manifestat printr-o necontenită revenire la viaţa temporală - în expresie curentă: ciclul reîncarnărilor. Concept bazat pe * credinţa în ^metempsihoză, s. este un ciclu etern (sau limitat) de reîncarnări (*avatara), după formula naştere - moarte - renaştere, repetată infinit sau numerabil: „calea morţii şi a renaşterii“ (Bhagavadgîtă, IX, 3). Sprijinită pe viziunea unui fluviu neîncetat al suferinţei pricinuite de nenumăratele renaşteri, credinţa în veşnica existenţă ciclică temporală a sădit în şirul generaţiilor din India o teamă generală, atestată de diverse izvoare, printre acestea *Bhagavadgîtă, care se şi referă la „marea frică“ (mahăbhaya) de samsăra. Budismul a propus soluţia de *mântuire prin întreruperea deliberată (datorită *ascezei, *rugăciunilor, * ritualurilor) a ciclului de renaşteri, încheiat cu scufundarea definitivă în *Nirvăna, prin dispariţia dorinţei, adică a unicei cauze a şirului de reîncarnări. Samson (ebr. Shimshon, diminutiv probabil din shemesh - *soare) Personaj biblic vetero-testamentar (—> mitologie biblică), pe care unii cercetători îl consideră un relict local al unui *cult arhaic solar; dar în V.T. el este *simbolul forţei fizice supranaturale rezidând în părul său. Născut de soţia stearpă a lui Manoe (ecou şi acesta al unui cult solar preebraic) prin intervenţia oraculară a unui *înger, S. e consacrat de la naştere nazireu: „briciul nu se va atinge de capul lui2‘ (nazireilor fiindu-le interzise băuturile alcoolice şi tăierea părului) şi ursit a deveni un mântuitor naţional, iniţiind acţiunea de dezrobire a poporului lui Israel de sub jugul filistenilor (V.T., Judecători, XIII, 5). Debutează omorînd un pui de leu, apoi arde holdele filistenilor şi le ucide 1000 de bărbaţi; prins şi legat, îsi rupe funiile; la 20 de ani devine judecător (şef ae trib). Dar, îndrăgostit de *Dalila care, filisteancă, stăruie să afle secretul puterii lui, S. se destăinuie, părul îi va fi ras în somn, iar forţa îi dispare, astfel că filistenii îl înlănţuie şi îl orbesc. La o *sărbătoare a zeului *Dagon puterea îi revine pentru scurt timp şi S. se răzbună smulgând pilaştrii *templului pe acoperişul căruia stăteau d000 de filisteni, care pier, odată cu preoţii din incintă şi cu el însuşi, strivit sub dărâmături. Samvartaka *Focul conflagraţiei cosmice care, după *mitologia vedică, în momentul-cheie Mahăpralaya (—» pralaya), va distruge întregul univers (cf. Vişnu-purănâ, 24, 25) Sanatsujăta ^Brahman arhaic şi înţelept primordial (*rişi) din *mitologia vedică, cel care - în faţa regelui orb din naştere Dhrtarăşţra, fiu al lui *Vyăsa şi tată el însuşi al celor o sută *Kaurava - a expus ştiinţa despre spiritul suprem *Brahmă, cu ajutorul căreia (dacă e coroborată cu *Yoga) poate fi învins orice obstacol, chiar şi *moartea. Sanchoniaton; Sakkun-Yathon (babil. [Zeul] Sakkun a dat) Istoric fenician semilegendar şi înţelept arhaic (după izvoare istorice greceşti, a trăit în timpul Semiramidei, iar după unele tradiţii arhaice - înainte de războiul troian), din opera căruia istoricul grec Philon din Biblos pretinde că ar fi tradus textele pe care le citează în propria sa SANCTUARE RUPESTRE 554 sçriere (Interpretarea alegorică a legilor sacre); după Philon, S. şi-ar fi acumulat învăţătura sacră din insripţii mistice gravate pe „stâlpii soarelui“ (ebr. hammanim; grec. Apiiouv eîç), nişte pilaştri din *templele Feniciei. sanctuare rupestre Incinte speologice, pe care omul primitiv le-a adaptat unor ceremonii magice şi religioase rudimentare, decorând pereţii *peşterilor alese, după un sistem ritual riguros, cu reliefuri squlpturale, picturi parietale monocrome sau policrome, gravuri si simboluri de tip graffiti. Fiecare peşteră astfel cfecorată îşi divulgă propriul plan compoziţional, chiar dacă pentru cercetătorii de azi interpretarea sensurilor este încă dificilă. Această iconografie parietală cuprinde o bogată plastică animalieră, conţinând *fetişuri cinegetice, dar poate că si o gândire totemică timpurie (—> totem); abunda scenele de *vânătoare, pescuit şi navigaţie, dar există - în acele s.r. care trădează, prin maturitatea artistică, un stadiu religios mai avansat - scene de *dansuri rituale şi siluete umane schiţate, uneori figuri teratologice antropomorfe, ca „Marele zeu marţian“ (numit astfel de Henri Lhote) de la Tassili (Sahara). Aceste opere parietale preistorice, care (indiferent de autentica forţă estetică implicită a unora dintre ele) aveau fa bază o concepţie pragmatică, fiind destinate să asigure prin *magie în primul rând hrana grupurilor umane primitive şi să îmbuneze ^spiritele cu care omul umplea întregul mediu ambiant nevăzut. După abatele H. Breuil, picturile rupestre aveau scopul principal de a sprijini vânătoarea magică. Toate aceste lucrări parietale aparţin omului mobil, nesedentarizat, care - vânător şi pescar - era deci drumeţ şi navigator. André Leroi-Gourhan consideră că o peşteră cu picturi rupestre, pe lângă destinaţia ei de sanctuar pentru ceremoniile religioase, era mai ales reperul magic al unei comunităţi omeneşti lipsite de hrană: „Nomadul vânător-culegător sesizează suprafaţa teritoriului său datorită traiectelor străbătute; agricultorul sedentar îşi construieşte lumea în cercuri concentrice în jurul casei safe“ (Le geste et la parole, II La mémoire et les rythmes, Paris, 1966, p. 157). Judecate după iconografia lor parietală, peşterile amenajate ca s.r. sunt datate de obicei între mezolitic şi epoca bronzului. Primele descoperite (şi cele mai celebre) sunt cele de la Altamira (Spania) şi Lascaux (Franţa); dar zonele de întindere cuprind mai multe continente: Europa (Spania, Franţa, Italia, Scandinavia, Finlanda, România etc.), Asia (Siberia, Mongolia), Africa (Sahara). Altamira este o succesiune în zigzag unic de circa 280 m., deschizându-se cu o sală având tavanul pictat policrom (160 m2) unde predomină bizonii, înconjuraţi de mistreţi, cai, căprioare, dar şi de *simboluri grafice. Databilă în magdalenianul mijlociu (15 000-10 000 î.e.n.), dar mai veche în galeriile interioare (solutrean: 18 000-15 000 î.e.n.), Altamira, după opinia majorităţii specialiştilor, are o riguroasă unitate stilistică, ceea ce poate da certitudinea unei stabilizări a concepţiei magico-religioase locale. Datând şi ea din magdalenian, peştera din Lascaux e un coridor de cca 100 m., sanctuarul fiind distribuit în câteva „săli“ naturale, iar în rotonda de la intrare există o friză de proporţii monumentale, cu figuri de peste 5 m lungime; compus în genere din săli cu gravuri parietale, ansamblul are însă şi un puţ care conduce la o galerie inferioară, plină de picturi datate între mijlocul solutreanului şi magdalenianul mijlociu. Printre cele mai vaste, mai spectaculoase şi mai complexe s.r. din lume, judecând după picturile lor, sunt şirurile de peşteri din Sahara (în special Tassili şi Hoggar). Pictura magico-religioasă parietală de la Tassili (după cercetătorul ei principal, Henri Lhote - „cel mai bogat centru de artă preistorică din lume“) ocupă o suprafaţă de peste 1500 m2. Admiţând „că arta preistorică s-a inspirat din practicile magiei“ şi „că s-a născut din religie“, iar că „grotele profunde şi obscure“ din Franţa şi Spania seamănă „cu nişte adevărate sanctuare“, totuşi Lhote înclină să creadă că „anumite subiecte pietate nu au nimic mistic şi par într-adevăr un produs al imaginaţiei pure“, ceea ce de fapt nu poate fi susţinut, întrucât pictorii de acum 10-18 milenii nu erau apţi de a lucra, pretextual, ca pictorii Renaşterii din Italia: nici un sanctuar rupestru nu-şi părăsea funcţia magică şi rolul religios, ca să devină şi o discretă pinacotecă ilicită, ca bisericile renascentiste. Explorând peşterile sahariene, H. Lhote oferă însă câteva date care pot confirma continuitatea spiritului străvechilor sanctuare: „tuaregii care trăiesc pe lângă noi mai cred încă în duhurile grotelor“ (cf. trad. rom., Frescele din Tassili, Bucureşti, 1966, p. 94); de asemenea, figurile de bărbaţi comuti din sanctuarul Auanrhet poartă *măşti identificate cu măştile purtate şi azi pe Coasta de Fildeş la ceremoniile de iniţiere. Aici, în acest s.r. se află gravura gigantică ’denumită de Lhote, convenţional, Marele zeu marţian. Sanctuarul din Jabbaren conţine 5000 figuri magice sau totemice pe suprafaţa unui patrulater de 36 m2. Sanctuarul din Sefar oferă însă, după aparenţă, un stadiu mai complexificat de * religie, cu structură mitologică propriu-zisă: scena denumită Marele zeu şi femei orante reprezintă o scenă de adoraţie, în care 5 femei în procesiune, „cu spaimă şi respect“ imploră personajul central „monstruos şi inuman“ (puternic, comut, aproape afacial, cu braţele ridicate ca în binecuvântare), probabil un zeu al fecundităţii, deoarece lângă el e simbolizată o femeie gata să nască. Aceste peşteri prezintă uneori şi * dansuri magice de tip şamanic; dar un * şaman autentic este dansatorul dintr-o pictură rupestră din peştera Les Trois Frères (Franţa): un bărbat cu coame de cerb, barbă de ţap, coadă de cal şi pe umeri blana unui animal. Pictura parietală 555 SARASVATI mai ales din epoca bronzului evidenţiază adesea *culte solare, ca la Bohuslăn (Suedia), unde există un disc solar aşezat pe roţi. Unele mici sanctuare au avut ’ destinaţii magice limitate: o peşteră-sanctuar din Australia Occidentală este consacrată fertilităţii pământului şi, implicit, invocării ploii (zeci de chipuri antropomorfe cu ochi mari, fiecare reprezentând simbolic conturul picăturii de ploaie, şi cu un nimb în jurul capului, reprezentând curcubeul). în peşterile din Siberia (zona lacului Baikal) şi mai ales din Mongolia (deşertul Gobi), predomină caracterul cinegetic al picturii parietale. Picturi parietale cu caracter magic, sacru, s-au descoperit şi pe teritoriul Daciei; una dintre incintele lipsite de ambiguitate este peştera Gaura Chindiei (Caraş-Severin) care, după arheologul Vasile Boroneanţ, fusese consacrată unui cult solar şi amenajată probabil în mezolitic; printre alte imagini din acest mic sanctuar, se impune un soare pictat în ocru roşu, cu 12 raze în jurul unui nucleu. Se poate observa, indiferent de epocă şi de zonă geografică, o anumită unitate în concepţia universală de bază a tuturor s.r. din lume: ele au destinaţia de a influenţa în mod favorabil pentru oameni dispoziţia forţelor magice ambientale şi sunt totodată menite să îmbuneze prin acte de recunoştinţă *duhurile sau divinităţile patronale; se asemenea, cele mai multe asemenea sanctuare conţin imagini de totemuri, iar însăşi amplasarea lor probabil ţinea cont de stabilirea magico-religioasă a centrului totemic al populaţiei implicate; în sfârşit, numeroase s.r. (dacă nu toate) erau incinte sacre unde se desfăşurau ceremonii liturgice (incluzând în primul rând coregrafia religioasă) şi *ritualuri de iniţiere. § André Leroi-Gourhan, Préhistoire de l’art occidental, Paris, 1965; H. Breuil, Quatre cents siècles d’art pariétal, Montignac, 1952; id., Les roches peintes du Tassilin-Ajjer, Paris, 1954; Henri Lhote, A la découverte des fresques du Tassili, Paris, 1958; Vasile Boroneanţ, Arta rupestră din peştera Gaura Chindiei, comuna Pescaru (în Revista Muzeelor şi Monumentelor, seria „Monumentele istorice şi de artă“, 1, 1977, p. 23-34) Saning Sari; Indoea padi (Maica Orezului) *Spirit feminin în credinţele populaţiei din Sumatra, care ocroteşte culturile de orez, îndeosebi dacă unele tulpini, bine alese şi îngrijite riguros, sunt apoi transplantate în mijlocul câmpului cultivat, considerându-se că ar conţine forţa de creştere, conservată în * duhul Indoea padi. Ceremonii similare au fost încadrate în formele de *rit agrar. *Cultul divinităţii S.S. a cuprins şi alte ţinuturi (Jawa, Bali etc.). Peste tot, în cadrul aceluiaşi *ritual de însămânţare, se alege lamura boabelor; aceasta e plantată - ca întruchipare a zeiţei - la mijlocul răsadniţei, de o femeie cu părul despletit, care după operaţie face o baie simbolică. Apoi, în cursul răsădirii în ogor a orezului încolţit, se rostesc incantaţii cu structură de * rugăciuni către S.S. Sanjnâ (sanscr. sahjhă - încuviinţare, conştiinţă) Zeiţă din *mitologia vedică, fiica lui, *Vigvakarman, mama zeului *morţii, *Yamâ, şi sora sau umbra soţiei zeului solar. *Surya, (dar considerată uneori ea însăşi soţia acestui zeu), numită si *Chăyă. Saoshyant; Astvatereta Personaj mesianic din *mitologia iraniană, mântuitor universal prevestit de *Avesta, fie fiul postum al lui *Zarathustra, fie reîncarnarea lui directă. După prima variantă, el va fi născut de fecioara *Eredatfedhri (Vispa-taurva) care, scăldându-se într-un lac mitic din Extremul Orient apa căruia va fi conservat sămânţa pură a lui Zarathustra, va rămâne însărcinată. £. apare abia în textele avestice târzii (Bundahishn), care îl prevestesc drept mântuitorul omenirii, venind în momentul când - după mitul escatologic (—> escatologie) din *mazdaism - victoria definitivă a principiului binelui (*Ahura-Mazda) va marca *sfârşitul lumii şi începutul Judecăţii de Apoi; la acea bătălie apocaliptică între Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu, S. va veni din Orient ca salvator şi reparator al lumii. încoronat cu 12 stele şi însoţit de armata eroilor antici, înviaţi anume din mormintele lor Opera de resurecţie va cere o durată de 57 ani. în clipa ivirii lui S., din cer va cădea cometa Gurz-sehr incendiind lumea, topind metalele şi stâncile, iar prin această materie lichefiată şi incandescentă oamenii vor trebui să treacă înot, din mormintele lor, spre a doua viaţă; pentru cei drepţi, vor curge prin acest fluviu curenţi de lapte răcoritori care, spălându-i, îi vor apăra de marea arsură; abia după aceea, pierind şi şarpele Dahaka, ars de focul cometei, se va disputa duelul final între cele două principii, după aceea Angra-Mainyu va fi aruncat pentru veşnicie în abis. Saramă Căţeaua (—> câinele) zeului *Indra, descrisă în *Rigveda (—> mitologie vedică), mamă a unei perechi de câini (Sărameya) cu câte 4 ochi, care sunt dulăii de pază ai zeului *morţii, *Yamâ. S., una dintre fiicele lui *Dâkşa, după cum indică Bhagavata purăna, este mama tuturor animalelor sălbatice. Sarasvant epitete: Bharat, Văgdevăta) Zeul patronal al havuzurilor cereşti, în *mitologia vedică. Sarasvatî; paradă Zeiţă a râurilor, în *mitologia vedică timpurie, apoi zeiţa înţelepciunii, cunoaşterii, elocvenţei şi artelor, maica divină şi revelatoarea scripturilor sacre vedice (—> Vedct), inventatoarea scrierii devanagari, creatoarea limbii sanscrite sacre, ocrotitoarea ştiinţei, literaturii şi artei. Ca şi *Ganeqa, adesea S. era invocată (ca *Muzele de către autorii greci) la începutul operelor literare sanscrite, singură sau împreună cu zeiţele: *Ilă, cu atribute adiacente (patroana retoricii apologetice), şi *Mahi (personificarea SARPEDON 556 *Pământului), S. era considerată în opoziţie diametrală cu zeiţa frumuseţii fizice (fri (sau *Lakşmi), probabil în virtutea străvechiului contrast din concepţia populară între sapienţial şi estetic. Reprezentata într-o variantă colaterală, ca antilopă, S. devine soţia lui *Brahmă, tatăl ei, şi începe să se numească Brahml (după ce zeul s-a metamorfozat în antilopă-mascul spre a se putea împreuna cu ea). Sarpedon Personaj din *mitologia greacă, fratele regelui cretan *Minos, al cărui tron a vrut să-l obţină, iar după înfrângere, exilat, întemeind în Asia Mică cetatea Milet; după *moarte, în unele versiuni, a ajuns unul dintre judecătorii * Infernului. Sărută Hiko Zeu ocrotind potecile câmpiilor, în *mitologia japoneză. După coborîrea zeului *Ninigi pe *pământ, i-a devenit călăuză pe cărările întortochiate. Iconografia îl reprezintă pe S.H. ca pe un gigantic monstru blajin, cu ochi mari şi strălucitori. Satan (ebr.)D\9 sat'an - adversar); Satanael (*Biblia ebraică: Adversarul-lui-Dumnezeu); Satana (*Vulgata) în *miturile mai noi din Biblie şi în *credinţele *crestinismului, *spirit al răului, identificat cu *Diavoful; în vechile mituri, figură mai complexă, * simbol voalat al inteligenţei ferme, profunde şi iscoditoare, având în acest sens similitudini cu un număr mare de divinităţi din alte *mitologii, fără raport cultual între ele; dar asemănările fonetice sunt izbitoare: *Seth (Suteh) în Egipt, Satanael în Biblie, *Semyaza în *Cartea lui Enoh, *Saturnus la romani, Pashutan în Iran, Sootan în miturile maya, Sheitan în * islam. în textele biblice timpurii, S. nu este încă Diavolul, ci mai mult un ajutor sau un fel de ministru public al lui *Yahweh, cu funcţia de acuzator al persoanelor suspecte („Şi mi-a arătat apoi pe Iosua arhiereul stând înaintea îngerului lui Yahweh, pe când Satan stătea în dreapta lui, ca să-l învinuiască“ - V.T., Zaharia, III, 1) sau de agent provocator din însărcinare divină (ca în împrejurarea ispitirii lui *Iov, când Yahweh îi reproşează: „[Iov] stă dârz întru nevinovăţia lui, măcar că tu m-ai atâtat împotriva lui să-l distrug fără temei“ - P'.^T., Iov, II, 4). Mai târziu e socotit instigator pe cont propriu („a aţâtat pe David să facă numărătoarea lui Israel“ - V f., I Cronici, XXI, 1 - recensământ neagreat de Yahweh). Constituirea definitivă a mitului satanic s-a efectuat probabil în epoca persano-macedonică, sub influenţa *zoroastris-mului dualist. în N.T. nu se face vreo deosebire netă între Diavol şi Satan: „Si a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult care se cheamă Diavol şi Satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ si îngerii lui aruncaţi au fost cu el“ (Apocalipsul lui Ioan, XII, 9). Venirea lui *Mesia înseamnă distrugerea lui S. (cf. venirea lui *Saoshyant şi duelul final între *Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu); iar în ultima sa fază, S. cheamă în slujba lui pe *Antichrist. în general, S. (în KT. ca şi în N.T.) simbolizează forţele întunericului şi lupta de separare a omului de *Dumnezeu. în *sectele creştine sunt mai evidente resturile de mituri anterioare: *bogomilii, de pildă, considerau să Savaot (*Sabaoth) este creatorul lumii, spirituale invizibile, iar Satanail -al întregii naturi vizibile. Crearea lui S. este descrisă într-un mit al apocrifului slavon Istoria sf. Andrei şi a lui Epifanie în întrebări si răspunsuri: o pasăre plutind pe apele primordiale (—» apa) si socotindu-se ea însăşi un dumnezeu dintre „cei cîe jos“, din porunca lui „Dumnezeu cel dumnezeiesc“, „de sus“, aduce mâl şi spumă a mării din care Dumnezeu face pământul; „şi a luat Dumnezeu pasărea şi i-a pus ei numele de Satanail“, spunându-i că „va fi voievodul puterilor cereşti“; (dar acest mit inferior are ca sursă certă un ciclu cosmogonic întâlnit frecvent în mitologiile fmo-ugrice (—> mitologie finlandeză) şi uralo-altaice (cf. şi *mitologie românească), pătruns în zonele sud-est europene în epoca marilor migraţii). sat-cid-ănanda Cele 3 atribute ale substanţei divine, după concepţia tradiţională din India a *brahmanismului; sat (existenţa), cid (conştiinţa) şi ănanda (bunătatea) sunt factorii esenţiali inseparabili ai sufletului universal *Brahmăn. Şatene Zeu constructor în mitologia tribului marind-anim (Noua Guinee). Supărat pe oamenii care au ucis-o pe *Hainuwele, femeia primordială, S. dispare sub pământ, construind între el şi oameni o poartă: cei ce izbutesc s-o treacă, rămân fiinţe umane, ceilalţi fiind transformaţi în animale (porci, păsări, peştij sau în *duhuri. 6amenii nu-1 mai pot întâlni pe S. decât după ce mor. Satet; Satis Zeiţa patronală a apei răcoritoare -în *mitologia egipteană; considerată fiică a marelui zeu solar *Re, soţie a lui *Hnum şi mamă (sau soră) a zeiţei ocrotitoare a *apei în general, *Anuket. Atributul ei principal: purificarea morţilor. Era reprezentată ca o femeie cu coame de antilopă. * Cultul acestei zeiţe era consolidat îndeosebi pe ins. Elefantina (în preajma primului prag al Nilului), dar se răspândise parţial şi în Nubia. Saturnus (lat. satus - semănătură, sădire; satur - îmbelşugat, fertil; sator - semănător) Zeu italic agrar, de provenienţă arhaică, probabil o divinitate gentilică a etruscilor (—> mitologie etruscă), adorată îndeosebi ca protectoare a semănăturilor. Preluat de *mitologia romană ca zeu al adâncimilor terestre ascunse, de unde trimite ploile necesare semănăturilor, şi totodată al tainelor pământului. Se credea că în vârsta de aur a omenirii, sub domnia păcii si fericirii obşteşti, S. a trăit la suprafaţa *pământuîui, sub care’s-a retras mai târziu, ieşind periodic numai spre a le aduce oamenilor darurile şi roadele acelei epoci, dar că 557 SAVONAROLA, GIROLAMO fusese cel dintâi care i-a hrănit pe * strămoşii poporului roman. Când romanii îl identifică însă cu *Titanul grec *Kronos, S. devine zeul *timpului, având ca soţie pe zeiţa *Ops. Saturnalia - evocând epoca mitică de echilibru universal, când peste lume domnise Saturnus Rex sau Pater Deorum - devine nu numai cea mai mare *sărbătoare romană, dar şi un *sim-bol al libertăţii şi păcii, când erau interzise spectacolele sângeroase şi declaraţiile de război, când se suspendau toate activităţile publice şi private şi când toti oamenii deveneau temporar egali, nemaifacându-se deosebire între stăpâni si sclavi, iar unii sclavi devenind definitiv liberţi. fiatumaliile se stabiliseră ca sărbătoare naţională romană, de o zi (17 decembrie), în 217 î.e.n.; Caesar a stabilit-o la două zile, Caligula la 4, Claudius la 5, iar Domitianus a lungit-o la o săptămână (17-23 decembrie); sărbătoarea debuta printr-un *sacrificiu specific (lectisternium), săvârşit în *templul zeului, şi o masă oferită plebei, apoi continua cu mari serbări în tot oraşul; cetăţenii îşi faceau daruri, în primul rând lumânări (caerei) şi păpuşi (sigillaria). Amplificarea sărbătorii s-a datorat probabil şi reinterpretării periodice a *mitului originar, în toate variantele sale. în versiunea reluată după mitul grec, atunci când e detronat de *Iupiter (*Zeus), bătrânul S. (Kronos), e adăpostit de *Ianus în Latium (teritoriu al cărui nume unii istorici antici îl derivă din taxBeîv - a se ascunde); deci era un deus absconditus sau chiar un *deus otiosus: „Iată de ce ţin italioţii chiar şi azi mai întâi sărbătoarea Satumaliilor, în onoarea zeului care se ascundea“ (Herodian, Istoria după domnia lui Marcus, I, 16). De fapt, localizarea în Latium a fost pusă în circulaţie de poetul Vergilius, ulterior * legenda răspândindu-se la mulţi autori: pe teritoriul primitiv al viitorului Latium, cu populaţie încă troglodită, coboară din *cer S. instituind vârsta de aur (aurea aetas), dându-le oamenilor legi şi organizând prima civilizaţie (Lucretius. De rerum natura, V, v. 925 şi urm.). Satyri *Genii silvestre şi câmpeneşti din *mitologia greacă. S. erau reprezentaţi teriomorf. ca oameni cornuţi, cu copite şi coadă de ţap sau de cal, păroşi pe trup, cu bărbi ascuţite şi capete pletoase cu păr încâlcit, uneori cu urechi ascuţite de cal; de asemenea, atributul falie de mărime neobişnuită le marca excepţionala fecunditate virilă (toţi fiind şi de o imensă’ insaţietate erotică). în epoca clasică, S. sunt imaginaţi (sub influenţa rafinamentului literaturii şi artelor plastice) mult mai antropomorfe decât fuseseră în *mitul tradiţional. Dar invariabil au fost mereu consideraţi aroganţi, certăreţi, bătăuşi şi beţivi. Erau totdeauna nelipsiţi din afaiul lui *Dionysos. Printre S. celebri: *Marsyas, cel care a adunat fluierele aruncate de zeiţa *Athena, aşa cum rezultă dintr-o scenă sculptată de Myron în sec. VI î.e.n. (cf. *Faunus) Saubha Oraş aerian fabulos, aparţinând grupului demonic *Daitya din *mitologia vedică, descris ca o cetate plutind în văzduh deasupra ţărmului oceanic occidental. în S. domnise regele Călva, guvemându-şi supuşii din acestă capitală semicelestă. Zeul *Krişnâ distruge oraşul, cu ajutorul discului său magic, catastrofa omorîndu-1 şi pe rege. Savitâr (înfăptuitorul, Reproducătorul) Zeu al *soarelui mai ales în tradiţia Indiei post-vedice (—> * mitologia vedică şi *post-vedică), considerat unul din cei 12 *Aditya (în această reprezentare personificând forţa divină solară a creaţiei) Deşi adesea identificat cu *Surya (Soarele), într-o variantă secundară S. este tatăl acestuia. De obicei se consideră că S. (al cărui *număr sacru e 3) pune în mişcare cele 3 ceruri, cele 3 pământuri, iar pe oameni îi cuprinde în cele 3 îmbrăţişări ale sale; el susţine *cerul în genere, iar când îşi desface larg braţele, dăruieşte lumină lumii şi le arată apelor curgătoare direcţia cursului (deşi în *Mahăbhărata si în ciclul Purănâ are o singură mână). S. apără fiuna desfăşurare a oricărui *sacrificiu şi îi ocroteşte pe oameni împotriva bolilor şi efectelor vrăjilor, fiind socotit marele vindecător, iar de sfaturile lui tin seamă şi *zeii. Săvitrî ^eiţă protectoare a elocvenţei, fiica zeului solar *Savitâr, în *mitologia vedică. în versiunea din *Mahăbhărata (III, 273 - 283), aflând de la înţeleptul *Nărada data la care va muri soţul ei Satyavana, ea pleacă în *pădure şi izbuteşte să surprindă momentul, astfel încât soţul moare pe genunchii soţiei; acest fapt duce la un alt eveniment, deoarece, zărind pe zeul *morţii *Yama cum extrage sufletul din corpul lui Satyavana, S. îl urmăreşte pe zeu atât de stăruitor, până îl înduplecă să-i reînvie bărbatul, ba chiar să-i redea socrului ei orb vederea şi ei însăşi să-i fagă-duiască naşterea, de la soţul inviat, a o sută de fii. Savonarola, Girolamo Călugăr catolic italian din Florenţa (1452-1498), din ordinul dominicanilor (—> monahism), predicator fanatic al Creştinismului, ars pe rug ca eretic. Ducând o viaţă austeră, dar plină de nepotolită ardoare creştină, înclinat spre democraţie, dar ros de pesimism şi de o mare ură împotriva tuturor produselor spiritului uman (ştiinţă, artă), S. îşi consolidează nelimitata încredere în misiunea sa religioasă pe pământ, pe care şi-o crede unică şi imensă, astfel că doreşte să reformeze Biserica creştină. Socotindu-se *profet, anunţă câteva evenimente apropiate, care într-un fel sau în altul (pe baza unor intuiţii politice ale predicatorului, însă'şi prin coincidenţă) se împlinesc, ceea ce îi asigură faima şi îngrijorează autorităţile ecle-siastice. Opunându-se tiraniei, susţinând formele democratice de guvernământ, în adversitate cu familia Medicis, devine o eminenţă Cenuşie şi un dictator politic şi spiritual temut; astfel, impune reforme juridice, fiscale şi de moravuri, reuşind SĂRBĂTORI 558 să modifice costumele, să suprime jocurile şi serbările profane şi să interzică formele de cultură normale, creind o psihoză publică în cadrul căreia multe femei renunţă la bijuterii, unii pictori îşi ard tablourile şi mai mulţi autori îşi ard manuscrisele. Forţa de convingere l-a fost susţinută probabil de talentul oratoric şi - dacă portretul făcut de Rafael e fidel - de privirea sa fascinantă. în dezlănţuirea sa maniacală, S. organizează pe copii, învăţându-i să-şi spioneze şi să-şi denunţe familiile, urmărind insaţiabil toate manifestările eretice; iar după câteva manifestaţii de revoltă, cere din amvon torturarea suspecţilor, pedeapsa cu moartea pentru abuz şi *erezie, organizează arderi publice de cărţi, prevesteşte nenorociri apocaliptice şi atacă însăsi *Biserica. Deoarece predicatorul era ocrotit cfe regele Franţei, Vaticanul a rămas rezervat până în 1495, câncf papa Alexandru VI f—> papi) l-a chemat la Roma, interzicându-i să mai predice si în 1497 excomunicându-1. S. publică o Epistolă către toţi creştinii, atacând direct pe papă, e atacat însă de franciscani, încearcă să se apere susţinând că misiune_a sa are caracter supranatural şi cerând demonstraţia prin proba focului (*ordalie), convins fiind că este ignifug; atunci e arestat, spânzurat şi abia apoi ars (autorităţile eclesiastice nefiind sigure totuşi dacă nu cumva corpul său nu e supus combustiei) şi cenuşa sa risipită în fluviul Amo. Scrierile lui S., dincolo de o mare exaltare stilistică, nu conţin decât un moderat *tomism. Compendium totius philosophiae, moralis, logicae cuprinde 4 tratate filosofice consacrate clasificării si „meritelor tuturor ştiinţelor“; iar tratatul scris în închisoare, în ajunul execuţiei, Espositione supra il psalmo XXX - In te Domine speravi, e consacrat confruntării între deducţiile unui credincios si argumentele unui ateu ’ care se îndoieşte cfe nemurirea sufletului; altele se ocupă de organizarea politică a statului sau de forţa creştinismului (Il trionfo della Croce). Ducând o viaţă personală fără reproş din punct de vedere moral, S. n-a atacat decât organizarea eclesiastică şi ceea ce considera el a fi imoralitate, dar niciodată nu s-a atins de *dogmele fundamentale creştine. § R.Ridoifi, Le véritable Savonaroie, Paris, 1957; cosmogonie, antropogonie) şi anuale. Toate s. au un caracter solemn. Originea s. anuale festive se află în epocile timpurii şi se raportează îndeosebi la regularitatea modificărilor din natură (succesiunea anotimpurilor), dar şi la evocarea anuală a unor apariţii de fenomene benefice, puse în legătură cu *zeii şi *eroii civilizatori, sau de evenimente, care au determinat schimbări de structură în viaţa religioasă a comunităţii. S. anuale nu au putut apare însă înainte de invenţia Calendarului. Toate s. constau în festivităţi specifice cu o puternică bază religioasă (cu un anumit substrat magic), peste care se adaugă practici în parte profane (mesele comune de petrecere); după ce viaţa publică s-a despărţit de viaţa religioasă a unor popoare civilizate, au apărut şi s. profane (naţionale, sociale, familiale, culturale), care împrumută însă parţial mecanismul celor religioase. O stare intermediară între s. religioase şi cele profane e constituită de două categorii folclorice: s. magice profesionale (în special pastorale şi agrare, de ex., în mediile ciobăneşti intracarpatice din România, Sâmbra oilor) şi s. superstiţioase (numite, în mediile rurale din România, sărbători băbeşti). O sărbătoare generală, nelipsind din nici o comunitate religioasă de după descoperirea agriculturii (mii. VII-IV î.e.n.) este Anul Nou, până la primele modificări ale calendarelor după criterii astronomice, serbat la începutul primăverii. La origine s. agrare,• aceste festivităţi religioase de primăvară exprimau recunoştinţa oamenilor faţă de zeii solari şi atmosferici pentru că s-au întors ca să refertilizeze pământul şi să reasigure pe oameni cu hrană; *Paştele creştin este, aparent, tot o s. a resurecţiei, de tip adonisiac (—> Adonis, Osiris); insă extrapolarea creştină este mult mai complexă şi mai profundă. Alteori, s. au o bază istoric-legendară (în iudaism: Pastele [Pesah\, Sărbătoarea Azimelor; mai târziu Purim, care are însă caracter de *camaval) sau numai mitică (Saturnaliile la romani, consacrate lui *Satumus). Numeroase tipuri de s. includ orgii (serbări dionysiace şi bacchice, în onoarea unor zei ca *Dionysos şi *Bacchus), jocuri publice cu caracter cinegetic sau sportiv; inseparabile de orice s. sunt *sacrificiul si *dansul. Construită pe un scenariu-mit, fiecare sărbătoare e sacră în primul rând pentru că ea este efortul de reconstituire, de resurecţie a unui moment şi a unui personaj arhetipal, de retrăire a epocii şi împrejurărilor timpului primordial, sau chiar, după definiţia dată de Roger Caillois, o actualizare: „Sărbătoarea se prezintă într-adevăr ca o actualizare a întâielor timpuri ale universului, ale acelui Urzeit, ale erei originare eminamente creatoare care a văzut toate lucrurile, toate fiinţele, toate aşezămintele fixân-du-se în forma lor tradiţională şi definitivă“ {L’homme et le sacre, ed. III, Paris, 1963, p. 130— 131). Dar, din retrospectiva unor epoci ulterioare, calendarele sau listele descriptive ale s. unei ^religii sunt, în ultimă analiză, cronici riguroase ale *timpului mitic din istoria tribului sau 559 SÂNTILIE poporului apartenent acelei religii (de ex. ciclul „fastelor“: Fasti, descrise de *Ovidius). Toate s.« au, pentru credincios, un caracter pragmatic şi eficient, căci, după remarca lui V.N. Toporov, sărbătoarea primordială (adică *arhetipul sărbătorii) „este cel mai puternic instrument al omului în relaţiile lui reciproce cu natura“. § M.Granet. Fêtes et chansons anciennes de la Chine, Paris, 1929; Mircea Eliade, Le Mythe de VEternel Retour, Paris. 1969; D. Denis-Boulet, Le Calendrier chrétien, Paris, 1963 Sâmedru; Sfântul Dumitru Sfânt creştin (—> creştinism), devenit prin folclor divinitate agrară în *mitologia românească. De * sărbătoarea sa (26 octombrie), mai ales în Oltenia şi în Muntenia din bazinul Oltului, în satele româneşti se aprind focuri rituale (—> focul; ritual), când femeile distribuie daruri copiilor (covrigi, mere, nuci, fructe uscate), iar seara bărbaţii scot tăciuni din vatră aruncându-i prin livezi, spre a spori recolta de fructe. Sânicoară Divinitate folclorică din *mitologia românească, ocrotindu-i pe călători si mai ales pe corăbieri (recompusă după modelul fiagiografic al Sfântului Nicolae, sărbătorit în *calendarul creştin la 6 decembrie). Sânpetru Sâmpietru; Sfântu Petru Divinitate populară sincretică (—> sincretismŢ în *mitologia românească, venerată mai ales ca chelar al *Raiului şi ca patron al *lupilor (sărbătorindu-se la 16 ianuarie, „când se împărţesc lupii în hotare“). Pe o structură de zeu păgân pastoral, s-au stratificat câteva influente, ultima părând a fi cea creştină (dar neesenţială^, care a şi oferit acestui zeu folcloric numele ap. Petru (un ecou vădit al frecventării slujbelor bisericeşti şi al predicilor despre * Apostoli), conjugată cu câteva *legende creştine apocrife (inspecţiile efectuate de sf. Petru ca însoţitor, pe pământ, al lui *Dumnezeu sau al lui *Isus Christos). în *antropomorfismul rural al mitofolclorului românesc, S. e socotit adesea „cumătrul lui Dumnezeu“ şi primul său sfetnic. Legendele aferente ale *mitului de bază sunt fluctuante. ~ Ca chelar al raiului, S. era la obârşie om muritor, dar luat de Dumnezeu în *cer, pentru că e harnic şi credincios; funcţia de portar în *Paradis i-a fost dată pentru aceste calităţi, astfel încât este responsabil absolut de securitatea porţii sacre, intrarea în Rai depinzând în ultima instanţă de decizia sa. Această interpretare simplificată ele mentalitatea ţărănească a unui text simbolic are ca sursă un pasaj din Evanghelia lui Matei: „Tu eşti Petru [ebr. Kepha, grec. Petros] şi pe această piatră [kepha /petra] voi zidi biserica mea şi puterile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi ’legat si în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri“ (XVI, 18-19). De la * simbolul abstract (pot est as clavium-puterea cheilor), remitizarea folclorică a coborît la ideea concretă de pază a curţii boiereşti, frecventă şi în alte mitologii populare din Europa, îndeosebi la slavi. ~ Ca patron al lupilor, s-ar putea să provină din practicarea unor forme de *lykantropie la daci, dar şi din importuri ulterioare; această funcţie, bizară în contextul *Evangheliilor, are o sursă mult mai certă (neobservată de cercetători): zeul pastoral alano-oset *Tutyr, din Caucazul de Nord, venerat de ciobani ca păstor al haitelor de lupi (căci se ştie că alanii, strămoşi ai oseţilor de azi, circulând la începutul erei noastre între Caucaz şi Lusitania, s-au statornicit temporar şi pe teritoriul Daciei, mai târziu, oraşul român Iaşi purtând ca nume etnonimul unuia din triburile alane: yas). Credinţa în S. ca şef şi stăpân al lupilor e atestată pe tot teritoriul folcloric al României (Moldova, Transilvania, Oltenia, Muntenia), lupii fiind socotiţi câinii săi (Buzău, Ialomiţa, Olt, Bârlad), în virtutea tradiţiei locale după care S. a fost mai întâi cioban (contrar Evangheliei, unde era pescar). S. dispune de hrana lupilor, când ei se adună la urlătoare, pe o movilă, iar întrucât urletul lor echivalează cu o *rugăciune, printre ciobanii din unele zone (Făgăraş, Sibiu) a existat un *tabîi: să nu tulburi lupii când se roagă în cor lui S., fiindcă, în atari împrejurări (de obicei o dată pe an), S. coboară din cer în veşmânt alb, lupii gudurându-se pe lângă el. Fără îngăduirea lui S., lupii rabdă de foame, dar nu vânează (în ţinutul Bârladului era atestat *postul ţinut de ciobani de ziua lui Ş., spre a-şi asigura turmele împotriva lupilor). în Ţara Moţilor, mitul păstorului-de-lupi circulă însă într-o variantă nesacrală, personajul fiind descris ca un om păros, după care merg lupii în turmă, ascultându-i poruncile: uneori, poartă o traistă cu pâinişoare, hrănind pe lupi cărora le astâmpără foamea pentru 9 zile; în Răcătău, acest păstor de lupi e identificat cu Trifon (*Trif Nebunul). Submituri inferioare vorbesc de minunile exemplare ale lui S.: prefacerea în *cal a unui popă necuviincios (Ialomiţa); fluierul, frânt în două, al unui cioban, ca să facă din fiece jumătate (un soi de creaţie arhetipală) un *câine şi o căţea, întru paza de lupi a turmei. Sântilie; Sfantu Jlie Divinitate atmosferică, în *mitologia românească, patronând îndeosebi tunetul şi trăsnetul, ca manifestări sensibile ale forţei sale; dar în genere şi diriguitor al furtunilor pluviale. Ca stăpân al norilor, S. e remarcat în mediile rurale „când îsi hurducă roţile căruţei prin nori“. Pare divinitate larg sincretica (după Mircea *Eliade, continuând probabil *cultuî lui *Gebe-leizis, peste care s-a suprapus sf. Ilie - *profetul biblic - odată cu introducerea ^creştinismului; dar *sincretismul se prea poate să se fi produs abia după venirea slavilor, care au adus cultul lui *Perun, devenit el însuşi „prorocul Iliâ“); *mitul românesc este însă amplificat cu numeroase alte elemente: întâi soldat (sau vânător, sau cioban), SÂNVÀSII 560 ispăşeşte omorul de părinţi şi de soţie (efectuat din gelozie, la ispita ^Diavolului) şi se retrage pentru penitenţă în pustie, îndeplinind condiţia dată de *Dumnezeu să care de-a buşilea apă în gură până când un putregai va da lăstari; după ce îşi ispăşeşte canonul, Dumnezeu îl iartă şi-l pune stăpân peste * draci. O variantă are caracter cosmogonic; colaborând cu Diavolul la * facerea lumii şi pripindu-se, Dumnezeu îi dă prin zapis Diavolului *moartea omenească, iar când toti morţii se duc în *Iad, regretând, Dumnezeu îl trimite pe Ilie slugă 9 ani la Diavol, ca să-i fure contractul; (acest adaos provine evident din cultele profanatoare ale unor triburi uralo-altaice şi fmo-ugrice, care au traversat teritoriul Daciei Romane în epoca marilor migraţii). Ascensiunea lui Ilie la *cer e augmentată după *Biblie: el se înalţă în cer cu căruţa cu care umbla pe pământ, aceasta devenind principalul său instrument pentru exercitarea atributelor atmosferice. Căruţa e trasă de 2 sau 4 cai de foc mânaţi, în diverse variante, chiar de el însuşi, dar şi de un vizitiu al său: fie Pălie, fie sf. *Foca, patronul folcloric al * focului natural; bineînţeles, fulgerele şi trăsnetele sunt produse de biciul de foc, dar si de săgeţile de foc trimise din arc împotriva dracilor, mult mai rar de potcoavele cailor; de aici şi irascibilitatea ce îi este atribuită (la nivelul judecăţii simpliste -capriciile şi furia distrugătoare caracterizând orice deus tonans). Obţinând de la Dumnezeu „puterea peste nori“, iniţial S. era o divinitate abuzivă, deoarece trăsnetele provocate de biciul său crăpau munţii, zguduind chiar scaunul divin, până când Dumnezeu l-a lăsat ciung (sau şchiop), spre a-i diminua puterea. Vizitiul Pălie nu este alteori decât un epitet al lui S. - care atunci rămâne nu zeul descărcărilor electrice naturale, ci o divinitate a arşiţei care păleşte vegetaţia (deci o divinitate pseudosolară, un ecou din cultul zeului slav *Svarog), dar şi a incendiilor sau în genere a focului (iar acest atribut este perpetuarea în Dacia Romană a *sărbătorii Palilia - festivitate religioasă de primăvară închinată focului viu, peste ‘ care săreau ciobanii romani, înainte de a-şi scoate torturmele la păşune). La români, Ilie-Pălie este serbat la 21_iulie. S. este însă pus adesea şi în '—refatfe^escatologîca: la *sfârşitul lumii, el va apare ca cfivinitate sapienţială sfatuindu-i pe oameni să-l respingă pe *Anticnrist; datorită lui S., în final, o ploaie torenţială de sânge va inunda pământul, apoi îl va incendia; (acest mit suplimentar este un ecou confuz din *mitologia iraniană: incendiul universului, după apariţia în lume a mântuitorului *Saoshyant). Sânvăsii; Sfântu Vasile Divinitate folclorică complexă, exorcistă şi bacchică (serbată de ’“calendarul creştin la 1 ianuarie), în *mitologia românească. Având putere de exorcizare (—> exorcism), S. e venerat ca păzitor al oamenilor împotriva *duhurilor rele; iar în noaptea Anului Nou, care îi este consacrată, sub ocrotirea sa toate animalele vorbesc cu grai uman. Dar totodată, S. este şi patronul viticulturii şi al vinului, fiind el însuşi beţiv si afemeiat, însă cumsecade şi bonom (idealuf rural al beţivului); de aceea, conform unei ^superstiţii, în noaptea Anului Nou se deschide cerul şi toate apele se prefac în vin; sursa, semiuitată, este *simbolul christic al ’“transsubstanţierii vinului sacrificial în sângele lui *Isus Christos; dar adstratul este de fapt o * legendă periferică ţărănească, menită să justifice plăcerile primitive a’le beţiei. Sânziene *^âne rele, în *mitologia românească, din clasa *Ielelor, uneori sinonime cu *Drăgaicele, manifestându-se, potrivit ’“superstiţiei, în ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie -„înjumătăţirea anului“, când „nu mai cântă cucul si soarele străluceşte mai frumos“); în această zi de Sânziene, care este o sărbătoare populară magică, oamenii se încing cu cingători de cicoare sau de pelin. întrucât S. au şi manifestări oraculare (—> oracole), în aceeaşi zi, flori de scaieţi, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streaşină şi, după cât creşte puful până dimineaţa, se stabileşte cantitatea de noroc a subiecţilof S. sunt o pluralitate anonimă, dar există si o zână bună: *Iana Sânziana. După Mircea *Ehade, S. provin dintr-un *cult roman, raportat la zeiţa *Diana, frecvent adorată în Dacia Romană: „Numele unui grup special de zâne, Sânzienele, derivă probabil din latinul Sanctae Dianae. Sânzienele, zâne [fées] mai curând binevoitoare, şi-au dat numele importantei sărbători a Sfântului Ioan Botezătorul“ {Histoire des croyances et des idées religieuses, III, Paris, 1984, p. 245, nota 38). în nomenclatura botanicii populare româneşti, florile numite sânziene (Gallium verum) au fost consacrate sf. Ioan Botezătorul; la 24 iunie, mănunchiuri proaspete împodobesc ferestrele, porţile, streşinile caselor, deoarece potrivit superstiţiei aferente, aceste flori apără pe oameni de agresiunea * duhuri lor rele (—> apotropaion) şi totodată aduc noroc în case (cf. Zach. C. Panţu, Plantele cunoscute de poporul român, Bucureşti, 1929, p. 90; 264) scapeţi (rus. cu o unu) *Sectă rusească vag creştină (—> creştinism), înfiinţată spre sfârşitul sec. XVIII de ţăranul Kodrat Selivanov, ca replică la libertinajul practicat de unele secte extremiste. Prima asociaţie, din satul Sosnovka (gubernia Orlov), s-a numit „corabie“, întemeietorul asumându-şi rolul de mântuitor pe baza unui joc involuntar de cuvinte rezultat din rostirea incultă a două neologisme vag consonante: ockoiihtcjil (castrator) în loc de mcrviihtcjil (mântuitor) şi anunţând că el a venit în lume să salveze omenirea de (fesfrâul plăcerilor pătimaşe prin instituirea „botezului de foc“ (adică a castrării). Condamnat pentru prozelitismul său nefast, deportat în Siberia, readus apoi în Rusia Centrală şi internat într-un 561 SECTĂ azil de nebuni, reuşeşte să se stabilească la Petrograd şi să pr’ecfice din nou, prozeliţii înmulţindu-se şi adorându-1 ca pe un *Dumnezeu. Retrimis în surghiun la mănăstirea Suzdal, moare în 1832. Totuşi secta sa mai funcţiona şi după un secol, adepţii socotindu-1 viu şi asteptându-i venirea. Sporadic, secta s-a perpetuat cfiiar şi mai târziu, având prozeliţi printre lipovenii din Delta Dunării. scarabeul (egipt, kheperi; grec. Kapapoq -gândac) Coleopteră neagră lucioasă, venerată în Egiptul antic sub numele de Heprer; explicaţia teologică dată de *Plutarh pare cea mai autentică: „în ce priveşte gândacul, se pretinde că specia lui nu are deloc gândaci-femele, că toţi sunt masculi şi că îşi depun sămânţa într-un soi de materie pe care o modelează în formă de sferă şi apoi o rostogolesc împingând-o cu labele âindărăt şi imită astfel drumul soarelui care, plutind spre occident, pare să urmeze o direcţie contrară celei ce o străbate prin cer“ (Despre îsis şi Osiris). § P.E. Newberry, Scarabs, London, 1906 Scorpia Monstru feminin zburător din *mitologia românească. S. se deplasează zburând cu iuţeala vântului, scuipă flăcări cu care pârjoleşte vegetaţia, iar pentru a-şi prinde victimele, soarbe aerul cu ele cu tot. Având un sânge miraculos, scăldarea în sângele cald al S. ucise dă oricărui om invulnerabilitatea; ungerea ochilor cu acest sânge vindecă orbirea; de asemenea regenerează braţele şi picioarele retezate, dacă este turnat peste cioturile acestor membre. Scylla şi Charybda (grec. ZkuâAti; Xap\>p8i(;) Monştri alegorici din *mitologia greacă, personificări homerice ale stâncilor strâmtorii Messina (între Italia şi Sicilia) pe unde au trecut *Odysseus şi *Argonauţii. S., născută din *Typhon şi ^Echidna (sau din *Phorkys şi *Keto), la început cu aspect de femeie, dar alcătuită de la brâu în jos din mai mulţi câini, iubită de *Glaukos, este prefăcută din gelozie de vrăjitoarea *Kirke într-un monstru marin înghiţitor de corăbii, iar mai târziu e ucisă de *Herakles. Dar, după alte surse antice, S. era o tânără fată cu 6 gâturi lungi şi 6 capete, fiecare din ele având câte o gură cu 3 şiruri de dinţi. ~ Ch., (celălalt monstru lacom, devorator de oameni şi neputând fi domolit nici chiar de Poseidon), născută din *Poseidon şi *Gaia, a fost omorîtă de trăsnetul lui *Zeus. Sebandal şi Salangaid Pereche de zei cereşti, în *mitologiâ tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine), personificând de fapt *cerul în cele două ipostaze ale lui,. Şi aceşti doi zei (ca si întregul *panteon bagobo)’nu sunt consideraţi decât nişte fiinţe supranaturale, în cadrul unui *animism puţin mai evoluat, cu nominalizări foarte vagi. S. şi S. s-au retras în ceruri după creaţia lumii, neinteresându-se de treburile omeneşti, şi nici credincioşii nu mai aşteaptă nimic de la ei, nici bun nici rău: ambii zei reprezintă un concept intermediar între *deus otiosus şi deus abscon-ditus. sectă (lat. secare - a tăia; secare viam - a pomi la dmm; sectam sequi - pe urmele cuiva; *Vulgata: secta, *Septuaginta: oupEGiţ- *erezie) Mică grupare religioasă de disidenţi, desprinsă din cadrul unui *cult, al unei *religii, care de obicei îi impută comunităţii părăsite falsificarea adevărului primordial sau pierderea contactului cu tradiţia, cu adevărata *credinţă, cu *dogmele fundamentale. Dar, deşi aparent demersul sectant ar fi generat de o tendinţă de ameliorare doctrinară, în realitate el este un demers regresiv ducând la rezultate superficiale, simpliste; o s. se dislocă din matca unei religii în urma unei reacţii de împotrivire la evoluţia religiei respective, la organizarea ecle-siastică şi la exerciţiul cultual, căci doreşte întoarcerea la litera scripturală şi refuză spiritul activ al doctrinei. Adesea, o teză sectantă e manevrată de orgoliul soteriologic şi de carenţele cultural-teologice ale unui întemeietor. Grupări sectante există în toate religiile consolidate, iar în multe cazuri (ca în *creştinism) noţiunea de s. capătă sens peiorativ, fiind echivalentă cu erezia. Datorită instabilităţii eclesiastice şi teologice, multe religii se fărâmiţează în secte şi subsecte; unele dintre acestea ajung prin emancipare şi maleabilitate doctrinară *rituri schismatice, apoi culte autonome, iar altele se închistează în dogmatism bigot pretinzând o revenire la *revelaţia tradiţională, pe temeiul recitirii în altă optică a scripturilor. Unele s. devin după un timp religii de sine stătătoare (de ex., *zen) sau cel puţin culte autonome (de ex., *baptiştii), altele îşi dobândesc autonomia nepărăsind cadrul religiei-matcă (situaţia *siiţilor în *islam). Dar pentru religia din care s-a desprins, orice s. este o erezie osândită, chiar dacă, în ultima analiză, nu se poate preciza exact deosebirea noţională între o religie şi derivatele ei. Grupările care rămân sectante prin negarea doctrinei religiei părăsite şi prin apărarea bigotă a ceea ce consideră a fi revelaţia autentică au, ca mobil, mult mai puţin credinţa, cât obsesia, care uneori poate căpăta în manifestările publice forme violente, izvorîte nu o dată din mobiluri patologice. în înţelesul cel mai frecvent, aproape orice s. cuprinde oameni nemulţumiţi din păturile sociale mijlocii sau din grupurile declasate, depăşiţi de cadrul ambiental şi de epocă, suferind de stress şi negăsind un canal de eliberare satisfăcătoare în ei înşişi; aceşti oameni sunt, de regulă, mediocri în gândirea culturală, speriaţi de existenţă, satisfăcuţi de mistica poncifelor, însă inapetenţi sau inapţi de cel mai elementar exerciţiu filosofic. O vanitate maladivă îndemnându-i să-şi caute cu orice preţ o întrebuinţare socială îi face maniacali, apoi fanatici, când au fost convertiţi la o doctrină simplistă şi rigidă (de s. religioasă sau SEDNA 562 de grup parareligios politic), care le conferă definiţia unui scop misionar (conştiinţa propriei meniri, credinţa într-o idee fixă, condiţia unui delir colectiv - calm sau violent, convingerea că participă la *mântuirea întregii omeniri). în acest sens, un drum similar există şi în fluctuaţia formelor politice (de ex. socialismul nu este decât o formă simplistă şi involută a democraţiei). Dar fiecare s. este expusă dogmatizării prin rutină, şi atunci se divide ea însăşi în subsecte, care se desprind la rândul lor cu ostilitate de nucleul matricial. Referindu-se la o anumită tendinţă din mulţime spre formele religioase neinstitu-ţionalizate, filosoful spaniol J.Aranguren observă că „apar grupuri întregi care nu doresc să se adapteze contemporaneităţii“, iar „aceste forme de religie cer un mod de viaţă bazat pe ruptura cu societatea «dezvoltat㻓 (La crisis del catoîicismo, Madrid, 1970, p. 106). în ultimă analiză, sensul originar al noţiunii de sectă, din perspectivă mai largă, nu s-a modificat; în lb. latină, o secta - în înţelesul acordat de intelectualii romani ai epocii imperiale - era nu numai un cult disident (sau orice mică religie nouă - cum a fost considerat şi creştinismul), ci şi o grupare de şcoală filosofică; astfel, M. Cornélius Fronto vorbea despre discipolii săi ca despre o secta. De fapt, noţiunea sectă - adesea eronat generalizată în uzul curent - include două noţiuni deosebite: una - cea folosită de *teologie, alta (mai potrivită realităţii), pusă în circulaţie de sociologia religiei; dar, în ambele situaţii, diviziunea sectantă (un soi de partenogeneză) se face prin extrapolarea câte unui pasaj, uneori obscur, adesea judecat în afara contextului său, din corpul scriptural canonic, iar alteori din aprocrife, care în teologia s. devine text fundamental şi este tratat drept revelaţia autentică. Oricum, din punct de vedere sociologic, aşa cum remarcă Marcel Mauss, „secta este un fenomen de extremă generalitate“ (Systèmes religieux des groupes secondaires, Les Sectes, în Oeuvres, I, Paris 1968, p.97). § Joachim Wach. Sociologe of Religion. Chicago. 1958; M. Colinon. Le Phénomène des seeles an XXe siècle, Paris. 1971 Sedna; Avilayoq Zeiţă principală a vieţii marine, în mitologiile triburilor polare, mai ales m *credinţele eschimoşilor, considerată Doamna animalelor mării şi rezidentă în lumea inferioară, de pe fundul oceanului, un gen de *Infem, numit Adlivun. S. e reprezentată fie ca o femeie cu un singur ochi (în această variantă fiind şi zeiţa *Lunii), fie ca o morsă bătrână, locuind într-o colibă de pe fundul oceanic, de unde dirijează întreaga viaţă a apelor; dar, după alte *mituri, S. fusese fecioară pământeană; acuzată pe nedrept de tatăl ei şi aruncată în mare, când a vrut să se agaţe de barcă, tatăl i-a tăiat degetele care s-au prefăcut îndată în balene, foci, morse, peşti; devenind apoi zeiţă, ea s-a stabilit pe fundul mării. Eschimoşii din Labrador venerează aceeaşi divinitate, cu aceleaşi atribute şi cam aceeaşi biografie mitică, dar în formă masculină: Torngarsoak. Eschimoşii cred că S., când e jignită, ţine la distanţă de ei toate animalele marine, iar în atare situaţie grea pentru o populaţie ce se hrăneşte mai ales din pescuit, *şamanul trebuie să-i facă zeiţei o vizită, fireşte după ce s-a curăţat de toate impurităţile din păr (socotit depozitul tuturor *păcatelor omeneşti şi mai ales al avorturilor tăinuite ale femeilor). Importanţa *cultului zeiţei e pentru eschimoşi esenţială, de bunăvoinţa sau ostilitatea ei depinzând pescuitul şi vânatul, adică aria vitală a populaţiei polare. în relaţiile ei cu oamenii şi animalele, S. e aspră, capabilă chiar de cruzime, însă nu cu şamanul (—> Angekok) care, odată iniţiat, dobândeşte puterea de a domina divinităţile şi ^spiritele. S. apare printre oameni mai ales îa prevestirea lungii ierni polare, când şamanii se asociază ca s-o alunge prin *descântece şi lovituri de suliţă şi de harpon. Eschimoşii obişnuiţi poartă - împotriva ei şi a spiritelor dirijate de ea -*amulete *apotropaice, prinse în vârful glugii şi confecţionate din primul veşmânt purtat după naştere. Deşi etimonul numelui Sedna nu e stabilit, nici nu pot fi demonstrate informaţiile greceşti despre zona cercului polar de nord,, cu atât mai puţin informaţiile inverse, este stranie consonanţa fonetică între Sedna şi epitetul zeiţei *Thetis: Halosydne; mai mult, există şi o similitudine semantică, Thetis, ea însăşi zeiţă marină (la *Homer însă *Amphitrite, considerată protectoare a focilor - Odisseia, IV), purtând acest epitet cu semnificaţia Născuta din mare (ÂZooi)5vr|). Zonele arheologice din Groenlanda au pus în evidenţă o interesantă cultură eschimosă, dezvoltată între 800 î.e.n. - 600 e.n.: cultura Dorset, înlocuită ulterior de cultura Thule (cf. Hans-Georg Bandi, Urgeschichte des Eskimogebietes, Stuttgart, 1965, passim); întrucât statuetele şi amuletele din insula boreală pot fi confruntate cu memoria ţinutului insular nordic Thule din *mitologia greacă, o influenţă a credinţelor greceşti nu mai pare azi exclusă; după cum rezultă din fragmentele însemnărilor învăţatului grec Pytheas din Massalia, acesta, călător intrepid spre nordul Oceanului Atlantic, ar fi ajuns la începutul sec. IV î.e.n. până în Thule (Islanda). Segesta; Segetia (lat. seges - recoltă, seceris) Zeiţă ocrotitoare, în mitologia romană, a secerişului şi a grânelor coapte. Segomo Zeu probabil totemic (—> totem) din Gallia (-> mitologie celtică), reprezentat în chip de şarpe cu cap de berbec; imaginea acestei divinităţi cu atribute neclare figurează pe mormintele descoperite de arheologi la Paris, Reims şi Mavilly. Sehmet (Cea Puternică); Mehit Zeiţă distrugătoare din *mitologia egipteană, cu atribute 563 SEMYAZA sângeroase, patroana solilor *morţii, stăpâna războaielor şi a molimelor (Doamna Ciumei). Era considerata forma feroce de manifestare a furiei Ochiului Solar al lui *Re, deci cea care nimiceşte pe duşmanii *soarelui şi îşi asumă apărarea violentă a ordinii divine. în *mitul distrugerii omenirii prin potopul de arşiţă (-> potopul universal) i-a împrumutat zeiţei *Hathor înfăţişarea sa: într-o beţie de sânge, omenirea era gata să fie anihilată, dacă Re, îngrozit şi ros de remuşcări, dorind să salveze oamenii, n-ar fi îmbătat-o pe zeiţă; în memoria evenimentului salvator, în Egipt s-au instituit serbări cu beţii orgiace. Dar de obicei egiptenii evitau să rostească numele zeiţei, spre a nu chema asupra lor relele pe care ea era în stare să le stârnească. Ştiind să ucidă, S. ştia să şi vindece; preoţii ei alcătuiau şi tagma medicilor (umani şi veterinari). Socotită de *teologia memphită fiică a lui Re, soţie a lui *Ptah şi mamă a lui *Nefer-tum, era închipuită ca leoaică (fiind şi antiteza Zeiţei-pisică *Bastet). Seia Zeiţa semănăturilor, în * mitologia romană. Selene Zeiţa *Lunii, în *mitologia greacă (identificată ulterior cu *Artemis), reprezentată ca o tânără femeie foarte frumoasă, cu diademă de aur pe creştet, fie transportată printre nori într-un car de argint, tras de cai sau tauri, fie călărind ea însăşi (după fazele lunii) pe cal, taur, catâr sau berbec. Născută de cuplul *Hyperion - *Theia, era considerată sora zeului solar *Helios si a zeiţei zorilor, *Eos. îndrăgostită de păstorul adormit. *Endymion, la care venea în fiecare noapte, S. a născut de la el 50 de fiice. Grecii o numeau uneori şi Mene (în raport cu modificările periodice ale aspectului lunii), probabil sub înrâurirea *cultului arhaic al unui zeu selenar din Asia Mică: *Men, importat de timpuriu în Attica. Romanii au asimilat-o cu zeiţa lor Luna, confundând-o apoi cu *Diana. Selket; Selkis Zeiţă binevoitoare din *mitologia egipteană, întrupată într-un scorpion (alteori antropomorfa, scorpionul fiind purtat pe cap, ca emblemă) sau într-un corp de scorpion cu cap de femeie. Adorată încă din epoca predinastică (din timpul faraonului Selket: Regele-scorpion), *cultul ei se pare că era reluarea unui vechi *totem. Pluriatributivă, S. era o zeiţă a fecundităţii *hto-nice şi ocrotea cele 4 izvoare ale *Nilului, patrona farmecele şi vrăjitoriile utile, fiind şi protectoarea tagmei vrăjitorilor-tămăduitori; dar, străjuind una din cele 4 porţi subpământene, ocrotea şi pe morţi (deşi, după unele variante, îi lega în lanţuri). Ca soţie a Zeului-şarpe cu chip uman Nehebhau, zeiţa S. avea de păzit pe *dragonul *Apophis de când monstrul, învins de apărătorii lui Re şi încătuşat, a fost azvârlit în regatul beznei subterane. în mormintele regale, măruntaiele faraonului, puse în canope şi aşezate într-o luntre, erau păzite de 4 zeiţe, printre care S. Sem (ebr. shem - nume, semn) Primul fiu al lui *Noe şi *strămoşul mitic (după *Biblie) al popoarelor semite: „Fiii lui Sem au fost Elam, Asur, Arpakshad, Lud şi Aram“ (V.T. Geneza, X, 22). Totuşi, populaţia regatului Elam (cu capitala Susa), supusă mai târziu de Asiria, nu era semitică; din Aram s-ar trage triburile aramaice; iar Eber, nepotul lui Arpakshad, ar fi strămoşul legendar aî evreilor. Semele Zeiţă *htonică, în *mitologia greacă, de origine tracică (cf. *Zemelo), totuşi socotită în Hellada fiică a cuplului *Kadmos - *Harmonia şi soră cu * Agave şi *Ino, dar şi mama lui *Dio-nysos. După varianta curentă, sfătuită cu viclenia geloziei de *Hera să-i ceară lui *Zeus (de la care-1 născuse pe Dionysos) să i se arate în maxima lui splendoare divină, a pierit fulgerată fără voia marelui zeu, focul măreţiei lui integrale depăşind suportabilitatea omenească; după acel accicfent, Zeus a extras din trupul ei pe pruncul nenăscut, purtându-1 până la termen la propria sa coapsă. Altă variantă, relatată de Diodor din Sicilia, precizează că S. a murit de groază, născând prematur, şi abia după aceea a fost mistuită de flăcările atributului divin. Copilul (Dionysos) a fost dat în grija zeului *Hermes şi crescut de *lSfimfe pe muntele Nysa. Iniţial muritoare, mult mai târziu, după *moarte, a fost adusă de Dionysos din *Hades în *OHmp unde zeii i-au acordat imor-talitatea, schimbându-i numele în Thyone. După tradiţia mitică, mormântul S. de la Theba, acoperit în întregime cu viţă de vie, devenise un sanctuar protejat de Dionysos şi, astfel, inaccesibil muritorilor. Semonia Zeiţă a seminţelor şi a boabelor de grâne, în *mitologia romană. Semo Sancus Zeu roman de origine sabină (—» mitologie romană), patronând şi garantând jurămintele militare şi tratatele diplomatice între state. Sabinii îl adoraseră ca zeu al *focului, iar umbrii ca zeu agrar; romanii i-au păstrat atributul în parte, socotindu-1 ocrotitor al luminii, dar apoi mai ales girant al legămintelor în general (caracterul sacru al căsătoriei, regulile ospitalităţii, tratatele şi alianţele internaţionale); în acest sens, numele are o etimologie complexă: Semo (lat. serere - a lega, a înlănţui; se-homo - fiinţă supra-umană; semis -jumătate [semizeu]); Sancus (lat. sandre - a porunci; sandre legem - a ratifica o lege). S.S. avea un sanctuar (sacellum) la Roma, pe Quirinal, în fata *templuîui lui *Quirinus; uneori era identificat cu *Fidius (mai rar cu *Iupiter şi chiar cu *Herakles). îi era consacrat vulturul de mare (sanqualis). § E. Jannettaz, Étude sur Semo Sancus Fidius, Paris, 1885 Semyaza Personaj mitic straniu şi complex, descris în * Cartea lui Enoh (apocriful etiopian) şi considerat în context şeful grupului expediţionar de *îngeri (apoi damnaţi), coborînd din *cer pe SENGEN 564 muntele Hermon din Antiliban şi realizând contacte multilaterale cu oamenii, unele binefăcătoare, altele nefaste. Textele acestui apocrif sunt unica sursă directă (mai ales cap. VI-X): „Iar când fiii oamenilor s-au înmulţit, li s-au născut în acele zile fiice frumoase şi îmbietoare, şi îngerii, fiii cerurilor, le-au văzut şi le-au dorit; şi s-au vorbit între ei: «Haideţi să ne alegem femei dintre fiicele oamenilor şi să zămislim prunci!» Atunci Semyaza, căpetenia lor, le-a spus: «Mă tem că voi poate nu veţi vrea [cu adevărat] să împliniţi fapta aceasta şi numai eu singur voi fi răspunzător de un mare păcat!» Dar ei i-au răspuns cu toţii: «Să facem legământ şi să ne făgăduim unii altora cu blestem să nu schimbăm planul acesta, ci cu adevărat să-l împlinim!» Apoi ei au jurat toţi împreună şi acolo s-au legat cu blestem unii în faţa celorlalţi. Iar ei erau două sute cu toţii, şi s-au pogorît pe Ardis, piscul muntelui Hermon.“ Din unirea expediţionarilor cu femeile pământene se nasc uriaşi care înghit „toate roadele trudei oamenilor“, apoi se îndreaptă „asupra oamenilor ca să-i mănânce“ şi, în fine, se devorează între ei. Se sugerează că grupul lui S. era împărţit pe specialităţi, în virtutea cărora căpeteniile subdivizionare comunică omenirii diverse cunoştinţe, încălcând o interdicţie iniţiatică: „Azazel î-a învătat pe oameni să făurească săbii şi spade, scut si pîatosă, şi le-a arătat metalele ş’i meşteşugul îucrării ior, şi brăţările, şi podoabele, şi măiestria de a sulemeni ochii de jur împrejur cu antimoniu şi de a înfrumuseţa pleoapele, şi pietrele cele mai frumoase şi mai de preţ, şi toate culorile vopselelor, şi prefacerea lumii. [...] Amiziras i-a învăţat pe vraci şi pe tăietorii de rădăcini. Armaros a arătat desfacerea farmecelor. Baraqiel i-a învătat pe astrologi. Kokabiel a [dezvăluit] semneie. Tamiel [înţelesul] înfăţişării stelelor, iar Asdariel a desluşit mersul Lunii.“ Dar cei 4 îngeri „veghetori“ (paznicii legislaţiei divine) cer lui * Dumnezeu pedepsirea grupului: „Tu ai văzut ce a făcut Azazel, cum a răspândit pe pământ toată nelegiuirea şi a dezvăluit tainele veşnice care se săvârşesc în ceruri; în ce chip Semyaza, căruia tu i-ai dat puterea să fie stăpân peste tovarăşii lui, i-a învăţat pe oameni! Şi ei au intrat fa fiicele oamenilor pe pământ şi s-au împreunat cu ele şi s-au întinat cu aceste femei şi le-au dezvăluit lor tot păcatul.“ Astfel, Dumnezeu decide *potopul universal alegând pe *Noe supravieţuitor; lui *Rafael îi ordonă încatenarea lui * Azazel, care aici se confundă cu opera sa nefastă, si înlăturarea dintre oameni a odraslelor suferind de gigantism (-» giganţi), iar grupul e încredinţat lui *Mikael: „Mergi şi pune în lanţuri pe Semyaza şi pe tovarăşii săi care s-au împreunat cu femei spre a se întina cu ele în toată necurăţia lor [...]; pune-i în lanţuri pentru şaptezeci de vârste, în măruntaiele pământului, până în ziua judecăţii lor şi până la sfârşitul lor, până când se va săvârşi Judecata de Apoi. în aceste zile, fi-vor aduşi în genunea de foc, întru chinuri, şi zăvoriţi vor fi în temniţă pe veci.“ Sintetizat, grupul se înfăţişează astfel: Semyaza, prinţul celor 200 de îngeri; Yekon, iniţiatorul coborîrii pe pământ şi al seducţiei; Asbeel, povă-ţuitorul erotic; Gadriel, similar cu * Şarpele seducător al *Evei, cel care le face oamenilor teoria thanatologiei; Penemu, transmiţătorul înţelepciunii angelice şi al scrierii; Kasdeya, cel care explică plăgile sufletului şi graviditatea femeiască; Azazel, dascălul de frumuseţe şi podoabe, dar şi cel ce explică metalurgia, utilizarea armelor şi „prefacerea lumii“; Armaros, *magul desfacerii vrăjilor; Amiziras răspânditorul *magiei şi medicinei; Baraqiel, astrologul; Kokabiel, teoreticianul „semnelor lumii“; Asdariel, al fazelor lunii; Tamiel, astronomul explicând înfăţişarea şi înţelesul stelelor etc. Acest *mit complex, în care au pătruns sincretic mituri arhaice despre *eroi civilizatori, mitul izgonirii din *Eden, al fraternizării îngerilor cu femeile terestre (prezent în *Biblia canonică), dar şi ecouri din *paleoastronautică, e repetat succint în Cartea Jubileelor (IV, 15): „în acele zile [ale lui Yared], îngerii lui Yahweh au coborît pe pământ, cei care se numesc veghetori, ca să-i înveţe pe fiii oamenilor să dea fiinţă dreptăţii şi omeniei pe pământ“. O relaţie izbitoare se impune între locul de coborîre a grupului lui S. şi Terasa din *Baalbek, întrucât muntele Hermon (numit azi Djebel-el-sheikh) face parte din lanţul Antilibanului siriac, fiind în zona imediată a Terasei; iar piscul Ardis ar putea fi coincident cu însăşi Terasa, localitate pe teritoriul căreia se află Baalbek (Poarta Zeului) conservând poate mitul coborîrii din cer în chiar numele ei tradiţional. § F. Martin, Le Livre d’Henoch, Paris, 1906 Sengen; Asama (jap. Ko-no-hana saku ya Hime - Prinţesa care face să înflorească pomii şi florile) Fiica *spiritului munţilor, *Oho Yama, si zeiţa patronală a muntelui vulcanic Fuji, muntele sfânt al poporului Japoniei (—> mitologie japoneză). Numit si Fuji-Yama sau Fuji-San (ainu Fuskhi -zeiţa */ocului; jap. san - munte), unul dintre cei mai frumoşi vulcani din lume (altitudine 3776 m, formă regulat tronconică, crater foarte adânc; piscul e acoperit cu zăpadă zece luni pe an, iar erupţiile principale - cca 18 până azi - sunt spectaculoase: prima memorată, anul 800, ultima, 1707-1708, de atunci vulcanul rămânând inactiv), vulcanul sacru şi patroana lui divină S. sunt veneraţi în Japonia permanent; dar veneraţia se manifestă maximal în * sărbătoarea anuală a pelerinajelor (1 iunie-31 august); muntele are *temple, în care bonzi (preoţi) consacraţi sunt paznicii lui religioşi. A fost pictat de toţi marii pictori japonezi, în primul rând de Hokusai. Sentia Zeiţă din *mitologia romană, insuflând oamenilor intenţiile şi gândurile bune. Septuaginta —» Biblia 565 SETH Serapis; Usur-Hape; Osor-Apis Zeu helle-nistic hibrid, elaborat prin *sincretism artificial de teologii alexandrini şi introdus în Egipt sub Ptolemeu I, din nevoia politică a unei divinităţi comune greco-egiptene. I s-au atribuit unele trăsături ale lui *Osiris, dar esenţialul era împrumutat de la *Zeus, *Dionysos şi *Asklepios, cu dublu etimon onomastic (Osiris şi *Apis) şi numit întâi Sarapis de greci, apoi Serapis de romani. A fost impus ca zeu de căpetenie, patronând lumea morţilor, fecunditatea şi medicina, iar din sec. III devenind şi divinitate solară; exercitarea *cultului avea şi aspecte orgiastice, iar mai târziu, când acest cult s-a răspândit pe teritoriul Imperiului Roman, romanii, tradiţionalişti, l-au respins ca imoral. Era patronul noului Serapeum alexandrin (continuând pe cel din Memphis) - una din cele 7 minuni ale lumii, construcţie vastă posedând şi un sanatoriu unde bolnavii erau vindecaţi uneori miraculos. Statuia lui S. ridicată în Serapeum de Ptolemeu I (Ptolemaios Soter), ca tipologie înfăţişă un grec pur, fără trăsături egiptene, cu sceptrul în mână, la picioare cu un *Cerber si un *şarpe; identitatea statuii e confirmată şi de istoricul egiptean Manethon. Din Egiptul alexandrin, cultul lui S. s-a răspândit larg în tot Imperiul Roman unde, se pare, a constituit la un moment dat chiar o modă, mai ales în cercurile aristocratice ale Romei, pătrunzând de acolo, prin înalţii funcţionari imperiali, şi în provincii (de ex., în Dacia); dar acolo, circulând sub numele Sarapis şi adesea confundat cu Osiris (atribuindu-i-se astfel ca soţie, zeiţa *Isis), absorbind integral şi variantele locale ale cultului lui *Asklepios, este adorat ca patron al renaşterii periodice din natură şi lume, apoi ca zeu stăpânind *viaţa şi *moartea; în această ipostază este numărat printre zeii mântuitori (di salutares). S. este unica divinitate - din toate *religiile istorice -care a fost elaborată (sec. III î.e.n.) de o comisie oficială: comisia teologică patronată de faraonul hellenistic Ptolemeu I si compusă din: preotul şi istoricul egiptean ivfanethon, filosoful grec Demetrios din Phalerum şi Timotheos, hierofant din Eleusis. Seshat (egipt, sesh - scrib; fcm. seshat) Zeiţă ocrotitoare a artei scrisului (caligrafie) şi a multiplicării textelor (editare), numită şi cu epitetul Stăpâna Cărţilor; era venerată, în *mitologia egipteană, şi ca patroană a aritmeticii, arhitecturii şi documentelor, atribute pe care uneori le împarte cu fratele (sau soţul) ei *Thot; sora zeiţei *Mafdet. Ş. înscrie numele fiecărui faraon în Cartea Vieţii. în iconografie adesea e înfăşurată într-o piele de leopard si poartă trestia de scris şi măsuţa cu vopsele; in Egiptul târziu e identificată cu *Isis, iar în societatea Egiptului hellenistic e considerată una dintre *Muze. Set Al 3-lea fiu al lui *Adam şi al *Evei, născut după ce *Abel a fost ucis de *Cain. „Şi Adam era în vârstă de 130 de ani şi i s-a născut un fiu, după asemănarea şi chipul său, si i-a pus numele Set“ (V. T., Geneza, V. 3). „Şi Sfet era în vârstă de 105 ani şi i s-a născut Enosh.’ Şi a mai trăit Set, după ce i s-a născut Enosh, 807 ani şi a avut fii si fiice. Deci toate zilele lui Set au fost 912 ani“ (op. cit., V, 6-8). Personalitatea mitică e neclară şi etim. numelui incertă (ebr. set - alunecare, strecurare; sheth - demnitate, mândrie; babil. sutu - beduin; sau chiar derivând de la zeul egiptean *Seth). După Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice), S. a inventat astronomia, înscriindu-şi descoperirile pe doi stâlpi, din care unul ar mai/i existat pe vremea istoricului. Apocrifele biblice înălţarea lui Isaia şi Viaţa lui Adam şi a Evei f—> Biblia) spun că S. l-a întrecut pe Adam în frumuseţe şi statură. Cartea Jubileelor dă şi numele soţiei lui: Azur a. Apocriful armean Cuvântarea lui Adam către Set spune că, auzind de la Adam despre *păcatul lui Cain, S. a ţinut *post 40 de zile, apoi un *înger i-a adus „ramura bucuriei“ în care Adam a recunoscut o crenguţă din *Pomul Cunoştinţei. Seth; Suteh Zeu malefic din *mitologia egipteană, în variantele arhaice constructor de cetăţi, apoi zeul viguros al violenţei, răului şi dezordinii, iar la un moment dat şi zeu al războiului (grecii îl identificau cu *Typhon). Reprezentările plastice îl vedeau fie antropomorfe, cu pielea albă, dar cu ochi roşii şi păr roşu (această culoare fiind legată la egipteni de principiul răului), fie zoomorfic: porc, măgar, hipopotam, uneori chiar girafa sau mai adesea prin combinarea eterogenă a mai multor animale, formând o figură bizară, însă elegantă, suspectă, misterioasă. *Cultul lui S. a fost adus probabil din Libya şi la început egiptenii îl veneraseră ca ocrotitor al oazelor. Mai târziu, faraonii războinici (Thutmos, Ramses II, Seti I) şi l-au ales protector, astfel că, socotit si zeu al războiului, S. devine una din divinităţile importante ce însoţesc barca solară a lui *Re, apărân-du-1 pe zeul suprem de inamicul său, monstrul *Apophis (ulterior locul lui S. fiind luat de *Thot); poate de aceea, regii hiesoşi l-au identificat fie cu *Baal, fie cu propriul lor zeu Suteh. Dar se pare că anterior (mai ales sub dinastia I-a), Egiptul se diviza paşnic, ca modalitate cultuală, între Seth şi *Horus; faraonii dinastiei a Il-a au început să-i adore pe amândoi împreună sub numele Nubui (Ambii-stăpâni), adesea reprezentările plastice închipuind un singur bărbat cu două capete (Horus - de şoim, Seth - o figură zoomorfa variabilă). în biografia sa mitică de bază S. este cunoscut însă îndeosebi prin două acte: uciderea fratelui său *Osiris şi războiul cu nepotul său Horus. Omorîndu-1 pe Osiris şi tăindu-1 în 14 bucăţi împrăştiate prin ţară ca să nu fie găsite de *Isis, care totuşi le regăseşte şi îşi reconstituie soţul (în alte versiuni, S. aruncă în *Nil cadavrul, apele îl duc în mlaştinile Deltei, unde Isis îl regăseşte întreg, fie ajutată de *Nephthys, fie călăuzită de SF ARM A-PIATRA 566 *Uto): S. îşi ispăşeşte crima, obligat să-l poarte pe Osiris pe umăr sau să aibă grijă de briza care împinge luntrea acestuia. O variantă spune însă că S. e surghiunit în cer, unde i se dă drept compensaţie, în locul tronului pierdut, un loc în Ursa Mare şi atributul de zeu al vânturilor, el putând astfel să facă orice zgomot doreşte. După unii interpreţi, ca ucigaş al lui Osiris (vegetaţia), S. ar personifica vântul arzător şi pustiitor al âesertului arid, adică vântul care pârjoleşte şi distruge vegetaţia. Lungul duel al său cu Horus se încheie cu o judecată supremă, după ce îi spărsese lui Horus un ochi, fiind castrat de el ca răzbunare (deşi există şi o variantă cauzală: încercarea lui S. de a avea relaţii homosexuale cu Horus, de altfel, singurul caz în tradiţia mitică egipteană şi rar citabil chiar în societatea Egiptului - afară de fidelii lui S. - unde statul pedepsea cu moartea practicarea acestui viciu). *Miturile târzii (pe care le-a propulsat *Plutarh) îi atribuie lui S. patronajul deşertului saharian muntos, infinit şi roşcat (al „zeului roşu“); Plutarh îl consideră numai un principiu al răului şi un *simbol al beznei. în cele din urmă, tradiţia populară egipteană l-a redus pe S. la un simpîu *demon monstruos, iar imaginile sale, pictate sau sculptate, au fost distruse cu furie. ^ H. de Velde. Scih, goi! <>jConfusion. I.ondon. 1967 Sfarmă-piatră * Uriaş care sfărâmă stâncile din calea sa şi tulbură apele râurilor; personaj din *mitologia românească, prezent sporadic în unele basme, fără o structură malefică: este un simplu *simbol al forţei fizice monstruoase, declan-şându-se şi uzându-se spontan şi fără scop, până când această forţă poate fi pusă de un erou să acţioneze dirijată şi cu folos (cf. basmele: I. C. Fundescu, Cei trei fraţi de cruce; Ion Creangă, Harap Alb\ Frâncu şi Candrea, Agheran Viteazul). Similitudini folclorice cu S.-p. se găsesc la portughezi (Arrasamontanhas) şi la slavi (*Asilki). Sfânta Duminică Divinitate binevoitoare, ascetică şi virginală din *mitologia românească, imaginată ca o bătrână simpatică, locuind în *cer sau dincolo de *Apa Sâmbetei. Reşedinţa ei (fie o casă modestă, fie un palat somptuos) e păzită de un *câine mare şi butucănos, numit alegoric Uşor-ca-vântul-greu-ca-pământul. S.D. dispune de instrumente magice (practic inepuizabile, sugerându-se că ar exista fiecare în mai multe exemplare), pe care ea le dăruieşte, la nevoie, unor eroi; printre acestea, un brâu cu care cel ce se încinge^ poate traversa orice apă pedestru, ca pe uscat. într-o variantă meteorologică, S.D. e considerată Muma Vânturilor (dar atunci numită mai des Domnica); o reprezintă cei 12 copii ai ei, de vârste diferite, după lunile anului, peste care sunt stăpâni. Probabil sub influenţa unor scrieri biseri- ceşti (de obicei apocrife), cu scopul propagandistic pentru respectarea repausului duminical, poporul a personificat sub acelaşi nume propriu ziua de duminică (cf. Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos - în N. Cartojan. Cărţile populare Bucureşti, 1974,1 p. 133-135). Sfânta Miercuri Divinitate folclorică, de obicei silvestră, cu înfăţişare monahală, în *mitologia românească; (deşi, în mai multe variante, nu e totdeauna călugăriţă, ci numai maică bătrână, locuind uneori în chilii, alteori în palate). Sediul cel mai frecvent este în împărăţia Frigului; poate de aceea *credinţele şi-o reprezintă ca bătrână slabă, îmbrăcată călugăreşte, dar numai în alb. S.M. are puteri miraculoase; îngrijeşte, hrănind cu rigoare şi dominând cu blândeţe, animalele sălbatice şi totodată ajută cu bunăvoinţă pe călători sau pe drumeţii rătăciţi. Posedă o cutie magică neobişnuită care, după ce e deschisă, comunică veşti de pretutindeni. Ca şi * Sfânta Duminică, are şi S.M. un tezaur de obiecte miraculoase pe care si ea le dăruieşte în împrejurări speciale (o furcă cfe aur care toarce singură, cămăşi ţesute din pânză de păianjen, frâu de aramă, mere de aur, perii care, aruncate îndărăt, se prefac în păBuri, de asemenea o pâine de fier care, azvârlită în aer, împlineşte orice dorinţă. Sfânta Sâmbătă Semidivinitate malefică, în *mitologia românească, prezentă în unele basme, dar mai ales în *superstiţiile rurale. Ea trăieşte în recluziune silvestră (în unele variante, lângă *Apa Sâmbetei) şi umblă prin sate numai la miezul nopţii, singurul ei scop fiind să facă rău drumeţilor nocturni. Sfânta Vineri Divinitate duală din *mitologia românească. (un personaj sau confuz, sau având două ipostaze, sau reprezentând de fapt două personaje diametral opuse - unul benefic, altul malefic; confundate între ele în tradiţia folclorică; totodată, se observă un transfer de trăsături şi atribute asupra S.V. de la * Sfânta Miercuri. S.V. provine din *cultul zeiţei romane *Venus (după acuz. Sanctam Venerem), răspândit în Dacia Romană; totuşi, acest cult s-a păstrat foarte vag, un adstrat de *superstiţie populară şi de *creştinism folcloric, modificat şi acesta de influente slave din est şi din sud, ducând la personajul dual cunoscut din folclorul mitologic românesc. ~ Ca divinitate nefastă, S. V. e imaginată în chip de văduvă foarte bătrână, uscăţivă, rea şi aducătoare de năpastă, asemănătoare cu *Joimăriţa şi cu *Marţolea; se crede că pedepseşte mai ales pe femeile care torc, pun oalele pe foc sau cântă vinerea, iar pe femeile leneşe le preface în nevăstuici; totuşi, prezenţa ei poate fi evitată prin întoarcerea oalelor cu gura în jos, întrucât ea ar avea putere magică numai asupra veselei ţărăneşti în poziţie normală. Pedepsite pentru încălcarea interdicţiei de a nu lucra vinerea, femeile sunt fierte în cazane, în mod paradoxal, 567 SFÂNTUL DUH împreună cu pruncii lor. Această latură îşi are sursa în stabilirea ca zi de reculegere a vinerii (ziua *morţii pe *cruce a lui *Isus Christos) din cultul stăptămânii prepascale a patimilor (—> Paşti); dar confuzia principală a provenit dintr-un apocrif odinioară în circulaţie, Legenda sf Vineri, în care sfânta însăşi fusese supusă probei focului (—> ordalie); această *legendă (figurând în Codex Sturdzanus), copiată de popa Grigore din Măhaciu, provenind însă din Mineiele greceşti ortodoxe, are la origine alt model: sf. Parascfiiva - fecioară frumoasă rezistând seducţiei împăratului Antioh (sau Antonius) şi supusă martiriului, dar făcând prozeliţi până atunci prin minuni şi *botez; din ordin imperial a fost fiartă 7 zile şi 7 nopţi în plumb topit şi smoală şi, nevătămată de supliciu, „făcând cruce peste zmeu“ si practicând * exorcismul, e în fine decapitată, fotuşi S.V. rămâne o divinitate justiţiară, deşi demonică, şi în ipostaza ei nefastă. în acest plan ea clasifică (mai ales în basme) stabilitatea ‘de caracter şi însuşirile morale ale fetelor (testul clasic al lăzii urâte şi mici cu giuvaeruri şi al lăzii frumoase cu şerpi). Dar lada cu şerpi din test provine din *mitul antic grec al lui Admetos (zeiţa *Artemis a umplut cu şerpi camera lui nupţială, ca pedeapsă pentru că el uitase să-i aducă *sacrificiile cuvenite în ziua nunţii). ~ Ca divinitate fastă, S.V. este cea mai intransigentă dintre sfinte şi cea mai importantă dintre personificările zilelor săptămânii. Ea e tot uscăţivă şi bătrână, chiar cea mai bătrână; ca divinitate pozitivă, îmbrăcată în alb, e protectoare a femeilor şi a călătorilor, a animalelor şi a păsărilor, şi este chiar şi personaj oniric ce apare în visele femeilor pentru a le comunica reţete de medicină populară (leacuri băbeşti). Şi în ipostaza de divinitate fastă este evident rezultatul aceluiaşi *sincretism sinuos, în jurul unei linii descendente, fireşte corupte, din amintirea confuză a cultului Venerei; mitul a absorbit, prin inducţie, elemente de hagiografie creştină mai ales pentru varianta pozitivă. în acest caz, S.V. este patroana ocrotitoare a animalelor sălbatice (reale şi fabuloase), cărora le dă diferite însărcinări justiţiare şi posedă ea însăşi, la curţile ei, o căţea de pază cu trup de fier şi dinţi de oţel (numită uneori Leica-Boldeica); variantele principale nu precizează poziţia în spaţiu a reşedinţei (dar uneori se spune că împărăţia S.V. este o uriaşă pustietate). Circulaţia folclorică mai nouă prezintă totuşi un singur mit, contopit din ambele variante şi legat mai ales de tabuarea zilei de vineri. Din cauza acestei contopiri târzii, unii cercetători au operat o reducţie a personajului la un simplu portret epic; astfel G. Călinescu vorbeşte de un „complex al Sfintei Vineri“ prezentând „notele maniacale ale bătrânei: evlavia, curăţenia excesivă si pasiunea pentru lighioni“ (Estetica basmului, bucureşti, 1965, p. 97), deşi nu acesta este esenţialul portretului ei mitic. Există corespondenţe parţiale între S. V. şi unele personaje din * mito- logia slavă: Jlapacheaa-IhiniHuna (Paras-chiva-Vinerea), care continuă, în perioada creştină, vechile atribute ale zeiţei *Mokosi din *panteonul slavilor răsăriteni, ca şi Petka paleobulgară, de unde a pătruns şi în folclorul românesc periferic Sfânta Petca. Sfântul Andrei Unul dintre * Apostolii creştini care, după tradiţie, ar fi fost misionarul *creşti-nismului pe teritoriile Thraciei şi Sciţiei (implicit, în Dacia); în Rusia au fost puse în circulaţie *legende privitoare la vizitarea şi binecuvântarea de către ap. Andrei a locurilor unde aveau să se întemeieze Kievul şi Novgorodul (dar acestea sunt legende elaborate politic după consolidarea creştinismului ortodox în Rusia ca *religie de stat. imperială). în *mitologia românească, s-au format *mituri populare, grefate ca de obicei pe rădăcini de *culte păgâne, constituindu-se un portret original al S.A. (sau Sânt-Andrei); apostolul a devenit astfel patronul fiarelor sălbatice, ca şi patronul *strigoilor: după credinţele prale româneşti, în Noaptea Sfântului Andrei (spr^ ziua sa consacrată: 30 noiembrie), bântuie strigoii, iar singurul antidot pe care îl poate folosi populaţia este ungerea cu usturoi a uşilor, zăvoarelor, broaştelor. E însă simptomatică, în cadrul tradiţiei populare, conservarea numelui S.A. (Andreas) în numele popular al lunii decembrie - Indrea sau Undrea. Sfântul Antipa Martir creştin, sărbătorit la 11 aprilie, dar intrat în *mitologia românească numai ca tămăduitor al durerilor de dinţi. Sfântul Duh; Sfântul Spirit (cf. ebr. ruah 'elohim - suflul celor puternici; Spiritul lui Dumnezeu; ruah haqqodesh - duhul sfinţeniei; grec.7Tveou|ioc &710V- spiritul / sufletul sfanţ) în *teologia * creştinismului, al 3-lea element al Sfintei Treimi Jivine, a 3-a faţă a lui *Dumnezeu, esenţa energetică a dumnezeirii. * Biblia ebraică nu-i acordă însă această valoare: în V.T., S.D. nu are decât sensul atributului energetic - acţiunea, forţa lui *Yahweh care mişcă lumea, oamenii, vietăţile, lucrurile; şi chiar în N.T. uneori noţiunea nu desemnează esenţa divină, ci numai potenţialul dumnezeiesc (*Isus Christos zice: „Dumnezeu este Duh“ - N.T., Ioan, IV, 24). în doctrina creştină, S.D. e considerat poliatributiv: a) personificat, «1 e spiritul divin creator („Duhul este cel care dă viaţă“ - N. T., Ioan, VI, 63); b) prezenţa sa activă e inseparabilă de Dumnezeu-Tatăl; c) ca „duh al cuvântului“, el face posibilă perceperea de către oameni a *revelaţiei, iar această funcţie e ilustrată prin evenimentul din ziua Cincizecimii (*Rusalii, a 50-a zi după învierea lui Isus Christos), când S.D. intră în cei 12 * Apostoli, creind în ei glossolalia, „vorbirea în alte limbi“, adică darul de a fi poligloţi („Şi li s-au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi deasupra fiecăruia din ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfanţ şi au SFÂNTUL GHEORGHE 568 început să vorbească în alte limbi“ - N.T., Faptele Apostolilor, II, 1^4); d) odată cu învierea lui Isus Christos, S.D. pătrunde în lume ca forţă vitală („Duhul vine slăbiciunii noastre în ajutor“ - N.T., Pavel, Romani, VIII, 26); în acest sens este considerat şi semnul de început al noului fenomen de ^mântuire; e) el este şi un mediator, dar şi mijlocul divin prin care se efectuează învierea, atât a lui Isus Christos („omorît fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul“ - N. T., Petru, Epistola întâia, III, 18), cât şi a trupurilor omeneşti în ziua Judecăţii de Apoi („vii va face şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului său care sălăşluieşte întru voi“ - N. T., Pavel, Romani, VIII, 11); f) în fine, S.D. e socotit forţa energetică a *Bisericii creştine, având caracter charismatic (%apiojia -bunăvoinţă, graţie), deci incluzând manifestarea graţiei divine şi, prin ea, mântuirea. *Teologia creştină clasifică însuşirile S.D. în: permanente (trezirea vigilenţei împotriva *păcatului, călăuzirea spre căinţă, împăcarea cu Dumnezeu, regenerarea omului, întărirea şi vindecarea lui spirituală, învăţarea practicării *rugăciunii, deschiderea perspectivei de participare la viaţa eternă) şi extraordinare (darul glossolaliei, al minunilor şi al profeţiei - necesare mai ales în epoca timpurie de răspândire a creştinismului). Dacă pentru filosofia greacă antică această noţiune era identificabilă cu nous (*Anaxagoras; chiar *Platon şi Aristotel) sau cu *logos (*Heraclit) şi, la stoici, cu pneuma, în ultimă analiză ca primum movens care pune ordine în *haos sau ca raţiune care se gândeşte pe sine, ca forţă cosmică însă dinăuntrul cosmosului, pentru teologia creştină medievală, Sfântul Spirit este anterior lumii şi supramundan, mai presus de cosmosul creat şi, ca personificare a Absolutului, el creează totul din nimic. în tradiţia creştină, *teofania S. D. se efectuează sub forma unei porumbiţe. Sfântul Gheorghe; Sângeorz; epitete: Gheor-ghe Purtătorul-de-trofeu (TeoopYio^ TpOTtaiO-cpopoc;); Omorîtorul Balaurului Oştean martir din hagiografia Creştinismului, penetrat în folclorul mitologic al popoarelor creştine modeme, într-un *mit ce reia tema, frecventă în antichitate, a salvatorului populaţiei dintr-o anumită regiune de prezenţa pustiitoare a unui * dragon (un *mitologem de fapt universal, întâlnit în India, China, Egipt, Hellada, Scandinavia ş.a.). De origine păgână, acest mit este citat în texte prima dată în Sumer (—> mitologii din Mesopotamia), în legătură cu *Ghilgamesh, însă rădăcinile coboară în epoca timpurie a constituirii societăţilor de crescători de animale (oi, capre, vaci), nevoiţi să se apere împotriva agresiunii fiarelor din *păduri. Conform portretului său hagiografic, S.Gh. s-a născut în Cappadocia, într-o familie nobilă şi, fiind soldat roman, a fost decapitat pentru apartenenţa la creştinism, sub Diocleţian (sec. IV; sărbătorit ca sfânt la 23 aprilie). Iconografia curentă îl reprezintă călare pe *cal, omorînd cu lancea (sau cu sabia) un dragon; datarea martirajului (anul 304) e incertă, iar isprăvile apocrife pot fi *simboluri. Dar S.Gh. a devenit unul dintre cei mai populari sfinţi creştini: în Bizanţ, mai ales în sec. IX-X, ajunsese patronul protector al armatei, iar mai târziu a devenit patronul Angliei. S.Gh. a intrat apoi în datinile mai multor popoare creştine ca o divinitate ocrotind vitejia militară, dar şi - din cauza datei *sărbătorii sale - primenirea primăvăratică a naturii, în constituirea acestor * credinţe fiind incluse şi unele *culte asiatice, aduse de soldaţii romani (îndeosebi cultul lui *Mithra şi cultul lui *Tammuz), iar în arealul tracic (Dacia, Balcani) cultul, foarte larg difuzat în momentul expansiunii creştine, al *Cavalerului Trac. în mitologia populară kartvelă (Georgia, Caucaz), o veche divinitate precreştină, căreia i s-a uitat numele, e identificată cu S.Gh. (numindu-se direct Ghiorghi), care astfel devine zeul patron al agriculturii, diriguitor al * focului ceresc, vânător sacru care nimiceşte fiarele răufăcătoare, dar şi zeul care moare şi învie în fiecare an. în credinţele «setine (Caucazul de Nord), S.Gh. a devenit zeul folcloric Uastyrjy -patron al bărbaţilor şi al călătorilor, invocat frecvent de jurămintele judiciare > mitologii caucaziene). Sprijinitor al soldaţilor care luptă în războaie, S.Gh. a ajuns, în ^mitologia românească, patronul sacru al trezirii fertilităţii pământului şi al impulsionării fecundităţii vitelor; sărbătorirea sa ca sfânt pastoral este frecventă printre ciobanii şi crescătorii de vite din România, care îi aduc * sacrificii sub formă de daruri către *biserică (animale, îndeosebi miei); astfel, ciobanii din Moldova duc la biserică, de 23 aprilie, miei şi caş pentru sfinţire, mielul de sacrificiu fiind tăiat după aceea la stână, iar preotului aducân-du-i-se numai blana; în unele regiuni e considerat „stăpânitorul rodirilor, semănăturilor, manei câmpiilor, vitelor mulgătoare şi păsărilor“ (cf. Răspunsuri la Chestionarele lui B. P. Hasdeu). Cu atribute similare, cultul S.Gh. circulă şi la slavii răsăriteni (ruşi, ucraineni, bieloruşi), ţăranii din Rusia numindu-1 curent Egorii cel Viteaz şi socotindu-1 uneori „dumnezeul vitelor“, căci s-a produs odinioară un * sincretism spontan între sfântul creştin şi zeul slav *Iarilo. § K. Krumbacher, Der heilige Georg in der griechischen Überlieferung, München, 1911 sfârşitul lumii —» escatologie Sfinx Acest nume cuprinde 2 noţiuni mitologice diferite: 1 în Egipt (shespankh - statuie vie), o fiară de alură leonină cu cap de faraon şi în genere un * simbol masculin (numit de Herodot andro-sfinx, în antiteză cu S. feminin grecesc) al forţei, al surâsului etern, al tăcerii enigmatice; cea mai 569 SHAMASH vestită reprezentare plastică este imensul S. de la Giseh (şi dintre cei mai vechi), montat acolo probabil ca un paznic al galeriilor apusene pe unde se credea că pleacă sufletele morţilor şi soarele la asfinţit; acest S., sculptat sub Kephren (Regatul Nou) era uneori identificat cu *Horus-al-Orizontului, iar o colonie de prizonieri canaaniţi l-a confundat cu propriul zeu *Horon. Sfincşi în formă de lei androcefali erau răspândiţi în Egipt (Karnak s.a.). alcătuind uneori alei spre *temple. 2 în drecia (E(ply£) a ajuns prin intermediul sculptorilor cretani, care preiau tema către anul 2000 î.e.n., când imaginea sa apare pe sigiliile din Phaestos; forma greacă de S. simboliza taina, sub aspectul unei leoaice cu cap de femeie şi cu aripi (faţă şi sâni de tânără fecioară) care, stând la răspântii, propunea fiecărui trecător o enigmă sau o ghicitoare, înghiţindu-i pe incapabilii de a răspunde. *Oedip a fost singurul care a dezlegat enigma propusă, iar S. s-a aruncat de ciudă în mare, zdrobindu-se de stânci. Cel mai vestit S. grec era cel din Theba (Beoţia) menţionat de *Hesiod (Theogonia, v. 326) ca fiică a cuplului Orthos - *Himaira (după Apollonios din Rhodos, a perechii *Typhon-*Echidna). Statui de sfincşi feminini se regăsesc mai târziu în Asiria şi în Persia. Cam tot atunci, pătrunde şi în Siria unde, înfăţişat cu aripi, este doar o variantă de * Grifon. § A. Dessenne, Le Sphinx. Étude iconographique, Paris, 1957 Shaddai (ebr. "HW) Nume atributiv al zeului ebraic *Yahweh, din *mitologia biblică, utilizat în * Biblie, *Thorah, * Talmud şi în textele liturgice, fie împreună cu acest nume, fie mai ales cu prepozitivul *E1: El Shaddai - Dumnezeu cel Atotputernic (cf.V.T., Geneza, XVII, 1). Sh. provine de la o divinitate arhaică tribală (după Noldeke, din shedi - *demonul meu), poate de la un *geniu ocrotitor al căminului familial sau al tribului. Potrivit scrierii talmudice Shema rabah, era atributul yahwist al îndurării şi al iertării. Shai al-Qaum Zeu nabatean preislamic (—> mitologie arabă), adorat mai ales la Petra (peninsula Sinai), pentru dărnicia şi sobrietatea sa (într-o inscripţie este numit „Zeul cel bun şi darnic care nu bea vin“). Atributul său original explică tradiţia veche arabă de dezgust faţă de băuturile alcoolice, devenită *dogmă în *teologia * islamului. Shakkan Zeu pastoral din Babilon (—> mitologii din Mesopotamia), ocrotitor al turmelor şi cirezilor de animale domestice, dar şi al tuturor animalelor sălbatice, probabil deci, în anumită măsură, un zeu anticinegetic. Shamash (babil, shamash - servitor) Zeu babilonian complex, al fertilităţii solare, al legislaţiei şi justiţiei, al *divinaţiei patronând *oraco- lele, *profeţii si prezicătorii (—> mitologii din Mesopotamia). în epoca de ascensiune a * cultului său, legată de statornicirea economiei agrare în Mesopotamia, Sh. este adorat ca divinitate a ^soarelui binefăcător, implicit a luminii şi căldurii utile solare (în opoziţie cu ipostaza solară toridă şi deci nefastă). Condiţia populaţiei stabilizate in satul agricol (înlocuind precedenta condiţie a transhumanţelor pastorale) a impus o justiţie întemeiată pe o legislaţie riguroasă; cum soarele este acum factorul central al noului mod de existenţă, zeul său Sh. e investit şi cu atributul de legislator divin: astfel, el capătă epitetul Bel-dini (Domnul Judecăţii), iar *templul său se numeşte Casa Judecătorului Ţării. Multă vreme, cultul originar al lui Sh. fusese, în Mesopotamia cinegetică şi apoi pastorală, un cult de importanţă secundară, Zeul-soare fiind o divinitate subalternă a Zeului-lună (*Nannar sau *Sin), acest rol mărunt fiind certificat chiar de sensul etimologic, rămas neschimbat, al numelui Shamash. Până şi în inscripţiile asiro-babiloniene târzii, atunci când Sh. este aeforat ca zeu de prim rang şi chiar ca zeul central, mai este numit adesea cu epitetul Urmaşul lui Nannar, tot astfel, în enumerarea *panteonuîui babilonian şi în genere al mitologiilor din Mesopotamia, zeul selenar Nannar (alteori, Sin) îl precede mereu. Importanţa lui Sh. creşte cu dezvoltarea agriculturii, nomadismul anterior fiind legat mai mult de lună: orientarea, popasurile, *calendarul; când sanctuarul lui Sh. din oraşul babilonian Sippar e numit E-Barra (Casa Strălucitoare), momentul marchează ascensiunea sa cultuală; i se clădesc mari temple în Babilon, Ur, Nippur, Ninive, iar teologii îl investesc cu atribute plurale: el este Zeul-soare, secundat de zei subalterni speciali (Ninib, zeul solar al dimineţii şi al primăverii; *Nergal, al amiezii, solstiţiului ae vară şi arşiţei); e şi zeu al divinaţiei, zeu oracular (—> oracole), zeu al fulgerului, dar mai ales devine zeul justiţiei (înlăturând întunericul, dând lumină, iluminează adevărul şi face dreptate) si al echităţii; vestitul cod juridic al lui Hammurabi se declară inspirat sau revelat direct de Sh. şi, chiar câteva secole mai tîrziu (2600 î.e.n., dinastia din Ur), regele Ur-Engur dă decizii „în lumina legilor drepte ale lui Shamash“; ca zeu justiţiar, e secundat de Kettu (Judecata Dreaptă) şi Mesharu (Dreptatea adevărului); de asemenea, e zeul viitorului. în acea epocă culminantă a cultului său, el face parte din noua triadă supremă: Sin, Shamash, *Ishtar (înlocuind triada *Anu, *Bel, *Ea), care simbolizează forţele fundamentale ale naturii, în concepţia babiloniană: luna, soarele, forţa vitală a *pământului. Sh. era reprezentat de obicei antropomorfe (adesea şezând pe tron şi înmânându-i sulul legislativ regelui Hammurabi, care stă în picioare); emblema sa era un disc solar ridi-cându-se dintre doi munţi. Preluat de mitologia ugarită (—> mitologie feniciană), zeul Sh. devine SHAMBHALA 570 zeiţa solara *Shapash, care însă nu are decât un rol de mesageră a zeilor, de purtătoare de cuvânt a zeului *E1. Shambhala Misterios ţinut înfloritor si plin de vegetaţie, situat (după o tradiţie tibetană5) undeva între munţii înzăpeziţi ai lanţului himalaian, pe teritoriul tibetului nordic, la care nu pot ajunge decât unii yoghini, pe căi supranaturale, prin desăvârşirea tehnicii *yoga9 întrucât tara e inaccesibilă geografic. „Călăuzele“ scrise cfe mai mulţi ‘ lama tibetani descriu mari obstacole - de la munţi inaccesibili şi lacuri intraversabile, până la pustietăţi derutante şi monştri agresivi; piedicile care feresc această ţară de privirile profane nu sunt de fapt naturale, ci create de diferenţa mistică între spaţiul sacru şi spaţiul profan, fn Sh. *timpul încetează, locuitorii ei nu au vârstă; *rugăciunile gândite şi rostite de ei prin concentrarea comună a forţelor spirituale devin o forţă cosmic super-concentrată care respinge periodic puterile malefice şi amână finalul catastrofal pentru lume al erei prezente Kaliyuga (—» yuga). Sursele tantrice tibetane (~r> Tantra) descriu topografic Sh. ca pe o vale înconjurată (şi apărată) de 8 munţi foarte înalţi, cu piscuri înzăpezite, care par petafele unef-flori de * lotus; pe fundul acestei corole neobişnuite se găseşte capitala izolatei ţări, în cenţrul căreia se impune Kalapa, palatul regal; de Ma întâiul rege-sacerdot, Sucandra (care a introdus studiul sistemului Kălăcakrâ şi a construit în parcul palatului o imensă *măndalâ) au urmat în funcţia sacerdotală alţi 6 monarhi şi se vor mai perinda încă 25 (numindu-se cu titlul generic *Kalki); fiecare rămânând în Sh. câte un secol, în Sh. s-ar conserva scrierile unei doctrine tantrice (—> tantrism) cu titlu sanscrit: Kălăcakrâ (Roata [cakrâ] Timpului [kălă]); acest codice (despre care tradiţia tibetană afirmă că a fost elaborat în Sh., unde se şi păstrează, inaccesibil neiniţiaţilor) „introduce, între alte inovaţii, o interpretare astro-logică a ciclurilor temporale“ (Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses. III, Paris, 1984, p. 349); el a influenţat şi stabilirea cronologiei tibetane, *calendarul începând, în raport cu ea, de la anul 1 (identic anului 1026) şi marcând astfel preluarea generalizată de către lamaişti a sistemului Kălăcakrâ. Accesul în Sh. este posibil numai prin transgresarea din spaţiul profan în spaţiul mistic (sau supranormal), cu ajutorul meditaţiei de un tip special sprijinite pe iniţierea completă si pe tehnicile yoga sau, după urni comentatori tibetani, pe cale onirică sau în stare de extaz. Dacă am admite o existenţă a Sh. dincoace de zona *mitului, s-ar putea specula presupunerea că acest ţinut de aparenţă fabuloasă • este un spaţiu echivalent cu ceea ce numeşte azi fizica ipotetică hiperspaţiu sau un spaţiu-timp cvadridimensional în care, prin funcţia integrată a timpului, s-ar realiza o dispariţie a fiinţelor si obiectelor din universul vizibil tridimensional. Noţiunea în sine (Shambhala) nu este un unicat; ea poate fi asemuită cu noţiunea, mult mai simplist tratată în mitofolclorul mai multor popoare, a Tărâmului Celuilalt - însă *Tărămul Celălalt în semnificaţia lui pură, nu aceea de * Infern sau de lume subterană (cum e tratată în inframitologia unor basme), ci de lume paralelă - ca, de ex. domeniul zânei * Tinereţe-fără-bătrâneţe sau ca ins. *Emain, vizitată de eroul celt *Brain. § Edwin Bembaum, The Way to Shamhala. A Search for the Mythical Kingdom bey-ond the Himalayas, New York, 1980; A. Grünwedel, Der Weg nach Sambhala, München, 1915 Shang Di; Da Di Stăpânul suprem ceresc al universului, în *mitologia chineză, zeul principal în China epocii Shang (1450-1050 î.e.n.), patronând războiul, recoltele, ploaia şi destinele omeneşti; în afară de război, atributul său exclusiv, celelalte le împarte cu alţi *zei, faţă de care este primus inter pares. Ca zeu suprem al destinului (tian-ming) cosmic, e un zeu transcendent şi absolut (deşi, cu aproape un mileniu înainte, *Shan hai jing îi facea un portret antropomorfic: „Când Shang Di se culca, el ocupa nouă mu. Când i-a fost tăiat capul, sprâncenele îi atârnau din căruţă“). Totuşi, în epoca Confucianismului (*Confucius îl numea ambiguu „gigant“), structura divină a zeului e pusă treptat sub semnul întrebării, până când începe .să fie numit doar Tian (*Cerul); totuşi, semnificaţia mitică i se conservă şi atunci, considerându-se că „Cerul vede şi aude totul“. în concepţia cosmologică a *daoismului (ca şi, mai târziu, fa *budismul chinez), cerul se compune din 9 sfere concentrice. în al 9-lea cer se află palatul lui Sh.D., zeul suprem inabordabil care domneşte peste toate *spiritele naturii (după un model similar, China arhaică era divizată în 9 ţări sau ţinuturi). în lb. chineză modernă, shangdi are sensul comun de zeu. Shango Zeu cumulativ al tunetului şi fulgerului, ca şi al *vânătorii, prădăciunilor războinice şi tâlhăriilor, în mitologia triburilor yoruba din Africa Occidentală, în special Nigeria, Dahomey şi Togo (—> mitologiile populaţiilor africane). Zeul locuieşte într-un casteî de aramă sclipitoare, situat în non, unde este înconjurat de un mare alai de curteni şi slugi, ca şi de imense herghelii de cai sălbatici, are 3 soţii care patronează sau personifică cele 3 mari fluvii ale regiunii: Oya (zeiţa fluviului Niger), Oshun (zeiţa fluviului Oshun) şi Oba (zeiţa fluviului Oba); cei doi servitori principali ai zeului: Afefe (vântul) şi Oshumare (curcubeul - care îi aduce apă în cer). Adesea, Sh. îşi manifestă mânia, aruncând pietre fierbinţi (meteoriţi) în cel care l-au jignit. Forma de *cuft pentru acest zeu complex a inclus cu timpul nişte drepturi bizare pentru *preoţii lui: casa lovită de trăsnet poate fi devastată de ei, proprietarul fiind amendat pentru că l-a supărat pe zeu. 571 SHEOL Shan hai jing (Cartea munţilor şi mărilor) Operă anonimă din China antică (cca 2190 î.e.n.), redactată în 80 de capitole, la origine un fel de enciclopedie ilustrată (însă imaginile s-au pierdut, odată cu dispariţia originalului). Este una dintre principalele surse de cunoaştere a * mitologiei chineze. în Sh.h.j. sunt clasificate şi descrise 450 divinităţi arhaice: *zei, *spirite benefice şi malefice, *zane, *dragoni, monştri, animale reale (fiare, peşti, păsări, insecte) şi fabuloase, arbori reali, dar mai ales fabuloşi. Scrierea conţine de asemenea numeroase * descântece şi vrăji. Stilul este laconic, redactarea textului amintind de multe ori de stilul lexicografici modeme. Printre cele mai interesante capitole (sub raport mitologic) sunt: Cartea celor cinci munţi ascunşi (Wu chang shan jing), Misterele dinăuntrul şi dinafara mărilor (Hai nei wai jing), Cartea pustiurilor (Huangjing) Shapash Zeiţa ugarită (—> mitologie feniciană) a discului solar, Lampa divină Shapash, cu atributul suplimentar de mesageră a *zeilor. *Cul-tul secundar, totodată numele - sunt ecouri din cultul zeului *Shamash în Babilon (—> mitologii din Mesopotamia). Shawuska Zeiţa dragostei şi fecundităţii, în *mitologia hurrită, identificată în Babilon cu *Ishtar (—> mitologii din Mesopotamia). Descrisă ca o zeiţă capricioasă, de buna sau reaua dispoziţie a căreia depindea fericirea şi prosperitatea casnică a oricărei familii, iar în condiţii speciale fiind predispusă a-i priva pe bărbaţi de potenţa lor virilă. Zeiţă cu chip fermecător si cu maximă feminitate (l-a’sedus pe * dragonul rfedammu), dar înzestrată si cu mari puteri magice, de origine *htonică. în ^panteonul-hurrit, era considerată sora zeului *Teshub, pe care l-a ajutat în dificila lui bătălie împotriva monstmlui mineral *Ullikummi; aşadar, Sh. avea si o ipostază războinică. Shekhina In concepţia teologică a *iudaismului, unul dintre numele lui * Dumnezeu (* Yahweh)9 denumind ipostaza prezenţei sale în lume. Prima sugerare a acestui nume este în V.T. (—> Biblia)9 unde se vorbeşte despre „locul pe care îl va alege El Yahweh din toate seminţiile, unde să-şi aşeze numele său ca să sălăşluiască întrânsul“ 0eutero-nomul, XII, 5). Evoluţia *teofaniei yahwiste parcurge calea complexificată de la stâlpul de foc, călăuzind expediţia lui *Moise prin pustiu („Iar Yahweh mergea înaintea lor, ziua în chip de stâlp de nor, ca să le arate calea, iar noaptea în chip de stâlp de foc, ca să le lumineze“ - V.T., Exodul, XIII, 21), până la noţiunea Gloria lui El Yahweh din vedenia *profetului *Iezechiel (V.T., Iezechiel, X, 4), mai distinct în viziunea *templului ceresc (ibid.9 XLIII, 2 şi urm.) şi mai ales în marea viziune iniţială (ibid.9 I, 28). După dărâmarea Templului din Ierusalim, se formează concepţia despre un Dumnezeu transcendent, a cărui teofanie este chiar Sh.; noţiunea se precizează filosofic îndeosebi însă în sec. I e.n.; atunci, în traducerile Bibliei în aramaica populară, termenul Shekhina e utilizat sistematic. O altă tradiţie tinde a-1 considera pe Dumnezeu un *deus otiosus; de la marele *păcat al lui *Adam, Sh. se tot îndepărtează de pământ, ajungând la al 7-lea cer, şi numai cei 7 „drepţi“ autentici, de la *Abraham la Moise, reuşesc să-i întârzie retragerea, prin faptele lor bune, şi chiar să-l readucă în lumea umană. în evul mediu, *Kabbala a tins să facă însă din Sh. o esenţă autonomă, considerând-o mediatoare între Dumnezeu si oameni. De remarcat intruziunea (sau numai simifitudinea) acestei concepţii cu noţiunea christologică a *Sfântului Duh. Shen Nong; Xian Di ; epitet: Ţăranul Divin cu Cap de Bou Zeu şi *erou civilizator, în *mitologia chineză, care i-a învăţat pe oameni agricultura şi folosirea plantelor medicinale; socotit deopotrivă diriguitorul vânturilor calde şi domnul ploilor. *Miturile îi atribuie o carte arhetipală de medicină (de fapt, de herboristică medicinală), pe care i-a dat-o (sau i-a inspirat-o) împăratul mitic *Huang Di; (o veche sculptură îi reprezintă pe amândoi, Huang Di cu o mână protectoare pe umărul lui Sh.N. şi cu altă mână arătând cartea, atitudinea împăratului fiind superior didactică). Potrivit tradiţiei, cartea conţinea şi o retetă a pilulelor nemuririi, aflată de Sh.N. de la un personaj misterios, Dai Yi. Dar un alt filon (mai mult legendar decât mitic) îl venerează pe Sh.N. ca pe unul dintre primii împăraţi ai Chinei (cca 2900-2698, după cronologia semilegendară), considerat fiu al lui Tian-long (Dragonul Ceresc) şi al neobişnuit de frumoasei zeiţe An Deng; deoarece domnia lui a avut ca *simbol *focul, era numit şi Yan Di (împăratul de foc); pe când a început să guverneze, oamenii erau giganţi (cu o statură de câteva zeci de zhang: un zhang - 3,2 m) şi exclusiv carnivori. Ca împărat, Sh.N. a descoperit secretele plantelor şi meşteşugul agriculturii, învăţându-şi supuşii să cultive pământul şi să folosească plantele atât ca hrană, cât şi ca medicamente. Cartea ce i se atribuie, Peng cao (Ierbarul), conţinând descrierea tuturor plantelor cunoscute în Cfiina arhaică, ar fi fost redactată de fapt în sec. V—III î.e.n. Sheol (ebr. seol - ceea ce nu se cercetează; mormânt) Tărâm tenebros subteran în *mitologia biblică: Jocul morţilor; mai târziu, un loc subpământean asimilabil *Infernului, vizând mai puţin pedeapsa după *moarte, cât mai ales retragerea în tăcerea absolută postumă a sufletelor morţilor, până la Judecata de Apoi: „trebuie să mă pogor la porţile împărăţiei celor morţi“ (V.T., Isaia, XXXVIII, 10). Psalmii îl numesc „locaşul tăcerii“ (XCIV, 17) şi „împărăţia morţii“ (CXV, 17). Sh. e considerat uneori un fel de cetate cu porţi şi paznici („portarii întunericului“), unde locuiesc „umbrele strămoşilor“. Dar mai des era imaginat ca un abis, uneori personificat ca monstru SHIBLE 572 nesătul, înghiţind morţii, alteori descris ca fortăreaţă sumbră subacvatică („tinutul întunericului şi al umbrelor morţii, ţinut ae beznă şi de întuneric şi haos, unde lumina e totuna cu noaptea“ - V.T., Iov, X, 21-22; „în adâncurile sale, se zbuciumă din pricina ta, ca să-ţi iasă în întâmpinare“ - V.T., Isaia, XIV, 9). Lipsit de prezenţa lui *Yahweh, Sh. este totuşi mereu sub controlul acestuia („Adâncul Sheolului este deschis în faţa lui Yahweh“ - V.T., Proverbele lui Solomon, XV, 11): Fiind posibilă o identificare cu *mitul grec corespunzător, *Septuagintci traduce cuvântul prin "Ai5r|(; (*Hades); noţiunea Sheol nu a rămas stabilă: dacă în etapa timpurie thoraică (—> Thorah) şi veterotestamentară (—> Biblia) nu însemna decât locul unde se strămutau morţii, fără implicaţia pedepsei (V.T., Geneza, XXXVIII, 35; XL, 31), nu mult mai târziu, în acelaşi loc subteran se pot prăbuşi de vii nelegiuiţii din categoria lui Core (V.T., Numerii, XVI, 30-33); în altă etapă, credinţele epocii *profeţilor au ajuns să considere Sh. ca pe un domeniu al *haosului şi al celui mai dur inconfort, unde, de ex., monarhii criminali si tiranii sunt mâncaţi de vii de către viermi (V.T., tsaia, XIV, 5-20; fezechiel, XXXII, 21-27). în acelaşi Sh. au fost aruncaţi *uriaşii arhaici, *Rephaim, şi *îngerii răzvrătiţi! § J. Frcy, Toci, Seelenglauhe untl Seelenkult im alten Israel, Leipzig. 1898 Shible Zeu principal (poate chiar zeul suprem) în mitologia precreştină a cerkezilor (adîghei) din Caucazul de Nord f—» mitologii caucaziene), stăpânul şi producătorul fulgerului. *Cultul lui Sh. fusese riguros, întrucât vechii cerkezi considerau moartea prin fulgerare o deosebită onoare: victima trăsnetului era interzis să fie bocită, iar mormântul acesteia devenea sacru. Shi jing (Cartea cântecelor) Prima culegere de poezie chineză, alcătuită în antichitate (sec. XI-VI î.e.n.). Cele 305 cântece sunt divizate în 3 categorii clasice: 1) Guo feng (Obiceiurile împărăţiilor); 2) Song (Imnuri): 3) Ya (Ode)\ ceva mai târziu, acestora li s-a adăugat un al 4-lea ciclu: Er nan (Cântece de la miazăzi). Datând de pe vremea existenţei străvechilor partituri muzicale (ulterior pierdute), clasificarea, aşa cum se cunoaşte ea azi, a urmat criteriile muzicii, nu pe ale textuîui poetic. Imnurile (reprezentând textele cele mai vechi din Sh.j.) au avut iniţial scopuri specifice de * ritual religios (printre acestea - desfătarea *zeilor). Datorită acestui fapt, ca şi unor date privind *panteonul chinez sau anumite datini, textele culegerii sunt în bună parte şi o preţioasă sursă pentru cunoaşterea *miturilor din China arhaică. § Bemhard Karlgren. The Book ofOdes, New York, 1950 shintolsm (jap. shinto - calea *zeilor) *Religie etnică japoneză constituită din *cultul divinităţilor indigene (numite generic *kami) şi considerată în plan teologic Calea Divină\ totodată, sh. este pentru japonezi un mod de viaţă. Născut se pare ca o reacţie împotriva introducerii *budismului (anul 552), sh. e menţionat prima dată în Cartea împăratului Yomei din codexul *Nihongi. Sh. primitiv - dependent de *animism şi lipsit de o morală religioasă - diviniza *soarele, *luna, ploaia, fulgerul, *pământul, * focul, vântul, marea, vulcanii, cutremurele, animalele, plantele, sub formă de *spirite anonime (kami); iar împăratul (mikado) în cadrul unei antropolatrii specifice, este Divinitatea Vizibilă (Akitsu-kami), secundată de eroii legendari şi de divinităţile fenomenelor principale, care devin cu vremea antropomorfe şi nominalizate; deopotrivă, se includ diferite culte totemice (—> totem): tatăl primului împărat legendar *Jimmu-Tenno era socotit fie crocodil, fie urmaşulA direct al zeiţei mării, *Toyo-tama-Hime. în *panteonul sh. primitiv încep să figureze, în ultima sa etapă, un şir de divinităţi, pornind de la perechea creatoare *Izanagi şi *Izanami şi culminând cu zeiţa solară *Amaterasu, a cărei adoraţie ajunge la apogeu în preajma epocii noi a sh. în această epocă sh. bapătă o structură mai mult culturală decât cultuală, cu o filosofie religioasă de orientare etică şi spiritualist intelectuală, se pare, tributară unei anume influenţe exercitate de budism şi de * confucianism. De fapt, una din trăsăturile specifice ale sh. - adorarea frumuseţii naturii (muntele vulcanic Fuji-Yama ş.a.) - s-a infiltrat chi>ar în budismul japonez, acordându-i o formă aparte. Dar influenţele sunt reciproce, deoarece filosofia sh. modem s-a format pe baza filosofiei budiste. Se consideră adesea că în sec. VIII-IX nu se poate vorbi decât de un sh. budist sincretic; şi apoi, în sec. XVII, o încercare a sa de se contopi cu *neoconfucianismul este explicată ca un efort de emancipare de sub înrâurirea budistă. Sh. modem, adorând divinităţi care cer virtute şi sinceritate, e o religie etică ce se concentrează asupra cultului imperial şi adorării zeiţei solare Amaterasu; împăratul e socotit divinitate încarnată şi şeful religios suprem (deci monarh de drept divin. într-un stat totodată hierocratic şi constituţional). Unii filosofi teologici au pretins că sh. este un ^monoteism; pentru Izawa-Nagahide (sec. XVIII), „cele opt mii de miriade de divinităţi nu sunt decât manifestarea diferită a aceleiaşi zeităţi unice Kunitoko-tachi-no-Kami, Marea Unitate a tuturor lucrurilor din Univers“. Alţii (Senge Takazumi, sec. XIX) l-au socotit un gen de *panteism. § Kato Genchi, A Study of Shinto, the Religion of the Japanese Nation, Tokyo, 1926 Shiotsuchi Zeul curenţilor marini şi al căilor maritime, în *mitologia japoneză; după naraţiunile tradiţionale din codicele *Nihongi, Sh. l-a ajutat pe împăratul primordial *Jimmu-Tenno în cam- 573 SIBYLLAE pania orientală a acestuia, asigurându-i navigaţia; l-a ajutat, de asemenea, pe zeul Hoori, al potolirii *focului, să ajungă la împăratul mărilor. Sh. este venerat şi ca zeu oracular (—> oracole), care le indică oamenilor insulele şi teritoriile ospitaliere şi care veghează asupra tuturor rutelor de navigaţie către acele insule şi teritorii. Shivini Zeul *soarelui, în *mitologia din Urartu (Armenia antică), având ca model principal pe zeul *£ivâ, din * mitologia vedică. Shou Lao Zeul longevităţii, în * mitologia chineză, venerat anterior ca divinitate astrală, de influenţa paşnică a căreia oamenii se bucurau neîncetat. Ca zeu astral, administra unul din cele 75 ţinuturi de sub jurisdicţia Marelui împărat al Orientului. Avea sarcina de a stabili data *morţii fiecărui om, zeul notând în prealabil pe tabelele sale data exactă a naşterii; dar, ocazional, prelungea viaţa unor bătrâni, de unde şi noul său atribut. împreună cu zeul şansei, *Fu Xing, şi cu zeul veniturilor, *Lu Xing, alcătuia o triadă binefăcătoare, care locuia într-o pagodă magnifică de pe Insula Fericită din mijlocul mării. Alte *mituri spun însă că locuia singur în steaua Canopus. în reprezentările plastice, care îl arată totdeauna râzând, e caracteristică pleşuvia capului său mare, precum şi piersica ţinută în mâini, ca *simbol al longevităţii. Shu (egipt, shu - a ridica, a fi gol) Zeul atmosferei, în *mitologia egipteană, cel care şi-a despărţit copiii (fiica sa *Nut - *cerul, de fiul său*Geb - *pământul) din îmbrăţişare şi, ridicând sus de tot cerul (ajutat în acest efort de doi berbeci divini), pe care îl susţine de atunci mereu cu mâinile sale, a putut să creeze lumea, însufleţind apoi cu respiraţia sa luminoasă toate făpturile terestre. Fiu al lui *Atum şi căsătorit cu sora sa *Tefnut, Sh. e considerat de alte *mituri doar reprezentantul nemijlocit al creaţiei întreprinse de Atum şi întruchiparea actului suprem al acestuia, deci numai zeul care a pregătit creaţia, prin despărţirea cerului de^ pământ, realizând spaţiul cosmogonic necesar. în miturile târzii, apare ca zeu al cunoaşterii, alteori al luminii şi uneori e identificat cu ^Re-Harakhty. De obicei, reprezentat antropomorfic. Shukallituda Grădinar mitic din Sumer (—> mitologii din Mesopotamia), care abuzează erotic de zeiţa *Inanna, în timp ce ea adormise în grădină. Incidentul s-a petrecut astfel: după mulţi ani de strădanii sterile, contemplând cerul înstelat şi învăţând să descifreze semnele zeilor, Sh. îşi reface grădina şi obţine mari recolte de legume şi zarzavaturi. Vazâncf-o într-o noapte pe Inanna, care adormise printre straturile lui, Sh. o pândeşte şi îi iubeşte trupul adormit, dar după aceea e pedepsit de zeiţă indirect, ea asmuţind asupra ţării 3 flageluri: umple fântânile cu sânge, dezlănţuie vânturile pustiitoare, trimite o molimă, însă pe profanator nu-1 descoperă fiindcă, el, sfătuit de tatăl său, s-a ascuns în preajma oraşelor sumeriene, printre „capetele negre“ de agricultori (finalul *mitului e necunoscut, textul tăbliţelor de argilă fiind alterat). Shun; Shun Di; Chong Hua împărat legendar chinez (ar fi domnit între 2317-2208 î.e.n.), pupilul împăratului *Yao, a cărui operă a continuat-o, desăvârşind organizarea administrativă a imperiului. Sh. este - în tradiţia chineză -*simbolul mitic ideal al înţeleptului ajuns câr-muitor (shen-ren). A avut două soţii concomitent, ambele bune prietene (Nu Ying şi A Hong), reflectând - prin convieţuirea lor fără cusur - firea ideală a soţului imperial. Cele două femei erau surori, fiicele împăratului Yao, care le dăruise lui Sh., marcând astfel dreptul bărbatului din China arhaică de a fi poligam, pentru a-şi asigura succesiunea prin mulţi copii. Sub guvernarea lui, s-a statornicit o armonie perfectă între oameni. Sh. si-a consolidat statul, acordând funcţii importante fui *Gao Yao şi lui Yii; cu ajutorul tăbliţelor de jad tradiţionale (gong, hou, bai, zi, nan) a distribuit echilibrat toate rangurile şi funcţiile necesare guvernării provinciilor imperiale.  fost înmormântat pe malul râului Xiang. Tradiţia îi mai atribuie lui Sh. compunerea unui stil muzical de cea mai rară frumuseţe (se şi numeşte „muzica lui Shun“), constând din 6 tonuri *yang (masculine) şi 6 tonuri *yin (feminine), în perechi; pe baza acestui sistem muzical se cânta imnul imperiului chinez, Da he (Marea armonie). Shuwaliyatta Zeu insurgent din mitologia hurrită (—> mitologii din Mesopotamia), fratele zeului furtunii *Teshub pentru întronarea căruia luptă. Sh. este identificabil cu zeul hittit (anatolian) *Tashmishu. Sia Zeiţă sapienţială din *mitologia egipteană, ocrotind înţelepciunea şi cunoaşterea; ea personifică, de fapt, efortul mental, inteligenta activă; asociată cu zeul *cuvântului creator, *ku, S. e reprezentată deseori sezând la dreapta zeului *Thot. Sibyllae (probabil din forma dorică Zio fioKka a sintagmei 0eou poiAi] - voinţa zeului) Profetese romane şi preotese apollinice înzestrate cu darul *divinaţiei. Numărul lor e incert: *Platon vorbeşte de una singură, considerând-o ca prototip, sau referindu-se numai la cea din Cumae; după *Lactantius erau zece: Albunea (locuind într-o dumbravă de lângă Tibru), Delphica, Demophile, Libyca, Samia, Persica ş.a. Cea mai vestită, Delphica sau Cumana din oraşul italic Cumae (uneori numită şi Deipholea), *pe care ar fi consultat-o *Aeneas; aceasta, deosebit de longevivă, dar împuţinându-şi trupul pe măsura îmbătrânirii, i-ar fi oferit lui Tarquinius Superbus Cărţile Sibylline (cf. Vergilius, Eneida, VI, 10); romanii o considerau inspirată direct de *Apollon, de aceea Tarquinius ar fi plătit o sumă imensă pentru 3 din 9 cărţi, nefiind în stare să le cumpere pe toate şi SID 574 tocmindu-se la preţ cu Sibylla din Cumae. Dar, după o altă * legendă relatată fără mari deosebiri de Plinius cel Bătrân, Titus Livius, Dionysios din Halicamas, Aulus Gellius ş.a., aceste cărţi i-au fost oferite lui Tarquinius Superbus de o bătrână anonimă; când regele nu a vrut (sau nu a putut) să accepte preţul cerut, bătrâna a ars pe vatră 3 din cele 9 cărţi, apoi încă 3, fără a-şi modifica preţul, şi abia ultimele 3 au fost cumpărate de rege, fără tocmeală. După tradiţie, colecţia primitivă a celor 3 cărţi cumpărate de Tarquinius a ars în marele incendiu al Capitoliului, din anul 83 î.e.n.; ulterior, o comisie numită de Sulla a încercat să reconstituie textul integral, pe baza *oracolelor aflate în circulaţie; noua colecţie, conţinând cam 1000 de versuri şi depusă solemn în Capitoliu (76 î.e.n.), este mutată de Augustus (12 î.e.n.) pe Palatin. Cărţile Sibylline (Libri Sibyllini) ar fi conţinut toate oracolele apollinice şi o anumită legislaţie religioasă, respectată mult timp de romani. De fapt, textele tradiţionale nu au rămas nemodificate, probabil adesea şi din motive conjuncturale. După ce codicele reconstituit a fost mutat în *templul lui Apollo de pe Palatin, împăratul a numit un colegiu special de zece * sacerdoţi (quindecemviri sacris faciundes), care să aibă grija supremă a pazei; de atunci, textele sibylline nu mai puteau fi consultate decât pe baza deciziei senatului si chiar atunci numai în împrejurări (naturale, politice, militare) excepţionale. Se pare că de la început, accesul nu fusese general, căci încă sub Tarquinius Superbus cele 3 cărţi legendare s-ar fi păstrat în paza a zece custozi (3 patricieni şi 5 plebei) constituiţi în comisie din anul 367 î.e.n.; incinta de păstrare era templul lui *Iupiter Capitolinul (de pe Capitoliul din Roma), iar cele 3 texte puteau fi consultate de preoţi în împrejurări grele, când se cerceta destinul viitor al poporului roman. Cărţile Sibylline sunt însă atestate de istoricii romani abia în primii ani ai republicii, ca un codice eclectic de oracole greceşti, vag adaptate. Apoi, mereu amplificate, sub împăratul Augustus, textele au fost supuse unei revizii critice fundamentale, înainte de a fi fost mutate în templul apollinic. Dar în sec. IV, din porunca lui Stilico, aceste scrieri sunt arse, neputându-se salva decât citatele anterioare ale altor autori (cam 70 versuri); iar ceea ce a început să circule ulterior sub titlul de „cărţi sibiline“ nu reprezenta decât o contrafacere. După unele izvoare antice, textele sibylline ar data din vremea lui Solon (sec. VII-VI î.e.n.) şi ar aparţine numai Sibyllei din Hellespont. § C. Schultess, Die sibyUinischen Biicher in Rom, Leipzig, 1895 Sid (pl. Side) Fiinţă divină, greu individua-lizabilă pentru că e multiplicată în număr indistinct, din *mitologia celtică, mai ales în ramura irlandeză. Fiinţele din categoria Side se credea că locuiesc, sub pământ, în dealuri, în peşteri, în crăpăturile stâncilor, alteori însă pe minunate insule oceanice. Organizaţi după tipologia societăţii omeneşti, Sizii sunt adesea în rivalitate cu oamenii; unii oameni (mai ales eroii) reusesc să pătrundă în lumea acestora, mergând la ei fie să le peţească fetele, fie pentru a-şi procura obiectele miraculoase de care dispun aceste misterioase divinităţi. Siddha Clasă de semizei din *mitologia vedică şi *post-vedică, înzestraţi cu forţă magică supranaturală şi locuind între Pământ şi Soare; sunt semidivinităţi prin excelenţă benefice. Zona lor de locuire se numeşte adesea Siddhakşetra (Ţara Fericiţilor) sau Siâdhabhîimi (Ţara Fermecată).’ Siduri Vrăjitoare mitică babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia), locuind pe ţărmul oceanului care înconjoară pământul. Zeiţă a vinului, patroană a cramelor, S. avea epitetul curent în acest înţeles: Hangiţa Zeilor, amintită în *Poemul lui Ghilgamesh. Siegfried Eroul mitic principal din Nibelungenlied (—> Nibelungi) reluat după Sigurdhr din *mitologia scandinavă (—> Edda Veche, Völsun-gasaga), printre ale cărui fapte fabuloase este uciderea *balaurului *Fâfnir, păstrătorul aurului nibelung; dar, murind, Fâfnir aţuncă asupra comorilor (de care e deposedat) blestemul aurului (—> blestem), devenit ispită perpetuă şi consecinţă nefastă pentru oricine ar pătrunde în raza sa Je acţiune; acest submit alegoric descrie acţiunea blestemului chiar asupra lui S., a cărui biografie mitică e spectaculoasă: gustând din inima friptă a lui Fâfnir, începe să priceapă graiul păsărilor de la care află despre *Walkyria *Brun-hilde; logodindu-se cu ea şi îndrăgit de ea, e silit -printr-o manevră magică de spălare a memoriei -să se însoare totuşi cu Gudrun, fiica Kriemhildei şi sora regelui burgund Gunnar, pentru care de fapt cucerise inima Walkyriei; iar după o ceartă dintre cele două femei, S. e ucis (dintr-o uneltire a Brunhildei) de cumnatul său Haven (Guttorm). Sub stratul de *legende cavalereşti, mitul *morţii e umbrit de alegoria blestemului aurului. Sif (norv. sif - neam, stirpe) Zeiţă *htonică din *mitologia scandinavă, ocrotind fertilitatea lumii, munţii împăduriţi şi iarba. Zeul infernal *Loki i-a dăruit părul de aur care a facut-o strălucitoare; iubită de zeul stâncilor sterpe *Hrungnir, nu-i acceptă dragostea şi se mărită cu *Thorr, zeul fulgerului, de la care naşte pe *Modi, dar devine astfel şi mama vitregă a zeului-schior *Ullr; mai naşte şi o fiică: Thrud, care simbolizează forţa imbatabilă a tatălui ei. Darul oferit de Loki este însă silit: zeul * focului subpământean îi furase părul autentic, facând-o să chelească, întrucât S. era printre cele mai frumoase femei divine; dar ameninţat, Loki obţine de la piticii aurari (—» Sindri) un nou păr de aur, pe care i-1 implantează. Unele interpretări deduc din *mit că S. nu ar fi decât personificarea câmpiei şi a lanurilor, pe care 575 SIMON MAGUL zeul atmosferic Thorr o fecundează prin furtunile pluviale. Sigyn Soţia zeului infernal *Loki, din *mitologia scandinavă. Când zeii Aseni (*Asa) îl leagă pe acest zeu turbulent, într-o peşteră, cu maţele fiului său Narvi (născut de S.) şi îl pun sub gura, picurând neîncetat venin, a unei vipere, S. se aşează de bunăvoie alături şi adună periodic veninul într-un vas pe care îl varsă afară, ca să uşureze chinul soţului ei. ’Silenus (grec. EeiXr|v6<;) Satir din * mitologia greacă, având înfăţişare grotescă, dar profundă înţelepciune şi totodată harul profeţiei. Vechea tradiţie mitică din Hellada afirma că S. a fost înţeleptul care a contribuit, împreună cu discipolul său *Dionysos, la civilizarea lumii; în Bucolicele lui Vergilius (egloga VI), S. dezvoltă ideile cosmogonice ale lui *Epicur; iar în Istorii variate, de Ailianos, poartă o discuţie filosofică în care, la cererea regelui *Midas, prezintă o lume necunoscută, care ar coincide, în unele repere, cu *mitul *Atlantidei. Miturile mai târzii, socotindu-1 fiu al lui *Pan sau al lui *Hermes, îl înfăţişau ca preceptor al lui Dionysos şi apoi făcând parte din suita acestui zeu (în varianta romană, din alaiul lui *Bacchus1, al cărui educator fusese); atunci S. era reprezentat ca un bătrân caraghios, mereu beat, adesea călare pe un măgar (romanii şi-l imaginau beţiv, câm, chel, slut). O tradiţie antică îi atribuia şi invenţia flautului. în * mitologia romană există şi pluralul Sileni - divinităţi secundare ale tufişurilor şi boschetelor. La origine, se pare că S. fusese un daimon (—> demoni) sau un *geniu al vegetaţiei. Silvanus Zeu arhaic din * mitologia romană; confundat mai târziu cu *Faunus, era invocat ca protector al vegetaţiei sălbatice, mai ales al dumbrăvilor şi *pădurilor; *cultul său provine probabil dintr-o formă de *dendrolatrie legată de un *tabu primitiv. într-o epocă veche, Silvanus era şi un epitet al zeului *Mars. De la un timp, devine un zeu popular, mai ales ţărănesc si pastoral, întrucât i se atribuie si ocrotirea turmelor; de atunci li se îngăduia şi femeilor să asiste la serviciile divine ce îi erau consacrate. Ori de câte ori se considera că se supără, era îmbunat cu *ofrande simple de lapte proaspăt. S. avea şi formă plurală; Silvani. simbol (grec. oppPoAov - semn; lat. sym-bolus - pecete) în *mitologie şi *religie, o reprezentare convenţională concretă a unei noţiuni abstracte, urmărind fixarea accesibilă a unor Cituri incomprehensibile în forma lor originală; astfel, pasărea fiind s. zborului, mitul lui *Icar, care foloseşte în aeropurtare aripi batante, devine s. aspiraţiei omeneşti de a zbura; în schimb, zborurile *profetului biblic *Iezechiel, în condiţii incomparabile cu mediul ambiant natural, nu sunt traductibile în s. Prezenţa s. ca element mitic traductor e mai răspândită în unele arii (de ex., *mitologia greacă) decât în altele, după cum este mai prielnică unor categorii de mituri din mitologia generală (marea - *Poseidon; *haosul acvatic primordial - *Tiamat; *soarele - *Re, *Helios, *Shamash; *focul subteran - *Hades, *Loki; focul ca *element - *Agni; frumuseţea feminină -*Aphrodite; agricultura - *Demeter; moartea -*Osiris s.a.), însă chiar si aici interpretarea simbolică simplifică şi minimalizează nucleul mitic originar. Mai mulţi mitologi au operat o reducţie a întregii mitologii la un sistem de gândire simbolică, adesea confundând miturile cu literatura (în special romanticii germani, apoi, în felul lor aparte, psihanaliştii, ca S. *Freud şi C.G. *Jung, în fine existenţialiştii, ca M. Heidegger). S. nu poate fi nici exclus din interpretarea mitologiei, însă nici generalizat ca o cauză esenţială şi unică a mitogenezei. § Cari Gustav Jung. Wandlungen unei Symbole cler Libiclo, Leipzig-Wien, 1912; id., L’homme el ses symboles. Paris, 1970; Mircea Eliade, Images et Symboles. Paris, 1952 Simon Magul Personaj misterios din sec. I e.n., descris parţial în N.T. (—> Biblia) şi sporadic în *patristică şi în unele scrieri gnostice - în moduri diferite, de oarecare ambiguitate. Izvoarele creştine îl prezintă ca pe un doritor să cumpere cu ’bani forţa spirituală a * Apostolilor (de unde şi termenul simonie, denumind traficul sacralităţii şi al funcţiilor ierarhice bisericeşti). S.M. a fost botezat de ap. Filip, care predica învăţătura lui *Isus Christos în Samaria, se pare ţinutul originar al personajului „care era vrăjitor şi amăgea poporul Samariei“, oamenii înşişi afirmând că „el e puterea lui Dumnezeu, numită cea mare“ şi ascultând de el, „fiindcă de multă vreme, cu vrăjile lui, le luase minţile“: predica lui Filip reuşeşte să îndrepte atenţia mulţimii spre învăţătura creştină şi atunci s-a convertit chiar S.M., probabil deoarece „uitân-du-se la semnele şi la marile minuni ce se faceau era peste măsură de mirat“ {N.T., Faptele Apostolilor,, VIII, 9-13). Se deduce că îl impresionase cel mai mult *taumaturgia, căci „dacă a văzut că Duhul Sfânt se dă prin punerea mâinilor apostolilor, le-a adus bani şi le-a zis: «Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca pe oricine voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt!»“; acelaşi gest era deci interpretat diferit (S.M. nu considera ^spiritul divin decât o putere şamanică, bună în orice practici de *magie), fiindcă ap. Petru îi răspunde: „Banii tăi, cu tine odată, să fie de prăpăd! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se câştigă cu bani!“ şi îl îndeamnă să se pocăiască, iar S.M. pare convins şi speriat: „Simon a răspuns şi a zis: «Rugaţi-vă voi la Domnul pentru mine, ca să nu vie asupra mea nimic din cele ce aţi zis »“ (ibid., 18-24). *Origenes nu face decât să reia textul neotestamentar (ibid., VIII, 10): „Simon, magul din Samaria, [...] zicea că el este puterea lui Dumnezeu numită «cea mare»“ (Contra Celsum, VI, 11). Nu ne informează mai mult nici *Ter- SIN 576 tullianus. Iustin Martirul (în Apologia, cca 138) vorbeşte despre un samaritean, Simon, din satul Gitta, care a devenit celebru prin minunile săvârşite la Roma, sub Claudius, ajungând să fie socotit zeu şi consacrându-i-se chiar o statuie cu dedicaţia Simoni Deo Sancto; dar o inscripţie autentică, găsită în 1574 (Semoni Sango Deo Sacrum Sex Pompeius), indică o confuzie făcută de Iustin cu zeul roman *Semo Sancus. Hippolytos citează o scriere, atribuită lui S.M. (Marea Revelaţie), în care se predică prezenţa Forţei infinite, ca principiu a tot ce există, un principiu identificabil cu *focul increat (ca *element), însă creator, cu rol esenţial în *cosmogonie. într-o scriere aparent gnostică (—> gnostici) - Recognitiones - e prezentat un Simon Magul care susţinea că, mai presus de toţi zeii existenţi, este Zeul Bun, incognoscibil şi neputând fi măcar conceput, în timp ce zeul din N.T. este un zeu imperfect, al răutăţii, astfel că si lumea, opera lui, este imperfectă şi ea; aşadar, *mântuirea oamenilor nu ar avea altă cale decât soluţia unică a descoperirii si cunoaşterii Zeului Bun (Bonus Deus). Textul din faptele _ Apostolilor sugerează, fără a spune explicit, un *simbol: opoziţia între Simon Magul, vrăjitorul, şi Simon Petru, întîiul Apostol, unul subînţelegându-se că este slujbaşul *Diavolului, celălalt - slujitorul lui Isus Cfiristos. Diverse apocrife au încercat să ilustreze această opoziţie; astfel, aflându-se la Roma, S.M. vrea să-şi consolideze popularitatea printr-un act de magie şi se pregăteşte să imite înălţarea lui Christos; fie pe Câmpul lui Marte, fie chiar în For, sare în aer de pe o schelă specială, *demonii îl susţin (într-o variantă se ridică el însuşi de la sol, în pură levitaţie), iar ap. Petru le porunceşte să se retragă, încât S.M. se prăbuşeşte zdrobindu-se de pietre (pietrele simbolizând numele lui Petru: Ttexpa, 7t ei poc; [Petros] - piatră, stâncă). Surse mai târzii informează că S.M. ar fi studiat la Alexandria, devenind apoi filosof itinerant, magician, mutant, înzestrat cu însuşiri paranormale (sugestie hipnotică, levitaţie, telekinezie) şi predicând ideea că rădăcina tuturor lucrurilor este focul supracelest ascuns. § K. Pieper, Die Sinwn-iviagus-Ferikope, îviiinsier, i 9 i i Sin Zeul-lună în mai multe *mitologii din Mesopotamia (la sumerieni: Suen); iniţial zeu principal, care îşi cedează apoi importanţa cultuală, în Akkad şi Babilon, odată cu dezvoltarea agriculturii, ascensiunii *cultului zeului solar *Shamash, rămânând totuşi până în târzia epocă asiriană un zeu venerabil şi important (babilonienii îl considerau tatăl lui Shamash şi al zeiţei * Ishtar); identificat mai târziu cu *Nannar, S. este fructul divin care renaşte neîncetat. într-un imn sumerian, reluat şi extins apoi în toată Mesopotamia, S. e numit: „întâiul dintre toţi, cel puternic, căruia nici un zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchi neobosiţi, care le deschide zeilor, fraţilor săi, drumul!“ Aici se include şi o concepţie astrologică arhaică, socotind *Luna (Sin) astrul major şi de valoare oraculară superioară faţă de * Soare (Shamash) şi de planeta Venus (Ishtar); imnul sugerează că Luna călăuzeşte pe cer constelaţiile, care sunt imaginile vizibile ale zeilor. Printre epitetele principale ale lui S. figura mai ales supranumele Naramsit (Zeul ieşind strălucitor, Lumina ce se înalţă). Era reprezentat de obicei pe tron, cu o barbă bogată până la brâu, în mâini cu însemnele regale (sceptrul şi toiagul), pe cap cu o tiară cu 4 perechi de coame sub care era secera lunii - „barca cea curată a cerului“. Cifra 30, ^simbolul său numeric, indica numărul zilelor convenţionale ale unei luni calendaristice. Marile sanctuare ale zeului se aflau în oraşele Ur şi Harran. sincretism (grec. ouyKpr|Tio|iô<; - din: oùv + Kpr|TiÇeiv; *Plutarh: a combina laolaltă un duşman comun din bărbaţii cetăţilor Cretei) Termen aplicat mai ales în circulaţia formelor culturale, cu precădere în *mitologie şi folclor, ca noţiune, desemnând fenomenul spontan, de suprapunere sau contopire a unor *mituri şi / sau teme folclorice sau a unor divinităţi din diverse zone geografice; chiar dacă sunt diferenţiate prin anume particularităţi secundare, având însă o esenţă atributivă mai mult sau mai puţin asemănătoare, acestea se pot contopi într-o singură structură comună mai multor popoare (de ex., *Isis -*Ishtar - *Astarté; *Dyaus - *Zeus -*Iupiter -*Odhinn; *Kukulkan - *Quetzalcoatl - Nacxit). Există forme de s. între *mituri aparent antagonice: *Isus Christos e comparabil cu *Mithra, *Attys, *Adonis, *Osiris; *Fecioara Maria - cu Isis, dar şi cu *Eredatfedhri (fecioara care îl va naşte pe *Saoshyant). *Serapis însă nu e o divinitate sincretică, ci un produs eclectic artificial, de elaborare teologică. Forme noi de s. se întâlnesc în arhipelagurile Pacificului (—> cargocult), ca şi în Africa, fiind urmări fie ale activităţii misionarilor creştini sau ale expansiunii islamice, fie ale absorbirii nedigerate a civilizaţiei europene: astfel, boşimanii adoră un zeu, Erob, cu atribute confuze, împrumutat de la hotentoti (Elob, corupţie fonetică de la *Elohim); iar vecfiiul zeu nigerian *Ogivu, ocrotitor al sângelui şi sevei, a devenit şi zeul benzinei. în condiţiile influenţelor şi contaminărilor intercultuale, s. este o tendinţă de simplificare a *panteonului în genere şi a structurii anumitor divinităţi care se aglomerează în conştiinţa omului religios politeist (—> politeism). După P. Lévêque, există un s. (henoteist), înclinat să identifice între ele divinităţile de acelaşi sex din * religii diferite, spre conceperea divinului ca o esenţă unică (cf. Essai de typologie des syncrétismes - în culegerea Les syncrétismes dans les religions greque et romaine / Colloque de Strasbourg, Paris, 1973). 577 SINUCIDERE RITUALĂ Sindri Unul din cei mai iscusiţi gnomi din *mitologia scandinavă şi *germanică; acest pitic este un artizan rafinat - aurar, fierar, în genere specialist în metalurgia magică; împreună cu fratele său Brokk. care se îngrijea de foaie (amândoi, fii ai preaputemicului pitic Ivaldi), a confecţionat lancea Gungnir, care nu-şi greşea ţinta şi nu putea fi oprită din zbor (pentru *Odhinn); părul de aur (pentru zeiţa *Sif); corabia Skidbladnir, omnidirecţională şi încăpătoare -putând transporta toţi *zeii din ^Asgardhr - şi care putea fi strânsă până la dimensiunea unui obiect de buzunar (pentru *Freyr); mistreţul cu păr de aur Gullinbursti, care se regenerează pe măsură ce e mâncat (pentru toţi zeii clasei *Asa); inelul Draupnir, din care picurau, la fiecare a 9-a noapte, alte 8 inele de aur (pentru Odhinn); ciocanul fulgerător *Mjolnir (pentru *Thorr). Lui S. i se acordau epitetele: Omul-de-zgură si Faurul, iar fratele său Brokk se numea şi Viezurele. Singbonga *Spiritul suprem, în *mitologia populaţiei aborigene (prearice) bihor, din Chota Nagpur (India). La început, S. se aflase în lumea inferioară, subacvatică, a oceanului primordial; apoi s-a ridicat la suprafaţă prin tulpina scobită a *lotusului şi i-a poruncit broaştei ţestoase să-i aducă de pe fundul apei puţin mâl; acceptând ordinul, broasca ţestoasă subţiază fără voie mâlul, ridicându-1 prin apă; trimis după aceea, crabul păţeşte la fel; abia lipitoarea reuşeşte să aducă puţin mâl intact, depunându-1 în palma lui S., iar acesta poate face din mâl Pământul (—> cosmogonie). Structural, acest *mit cosmogonic are corespondente în miturile similare din alte arii asiatice: fino-ugrică (—> mitologie finlandeză) şi uralo-altaică (—> mitologie mongolă). § Rai Bahatlur Sarat Chandra Roy, The Bihors. a linte known jungle-trihe of Chota Nagpur. Ranchi. 1925 sinucidere rituală Cele mai multe *religii, ca şi majoritatea sistemelor juridice civile, au condamnat actul sinuciderii, indiferent de motivaţia psihologică a sinucigaşilor (în concepţiile laice, exceptându-se şi chiar încurajându-se acele acte sinucigaşe în care erau interesate demnitatea patriei sau siguranţa vitală a statului). Cele mai intransigente religii în acest sens sunt * iudaismul, *creştinismul şi *islamul, din ideea că o creatură nu are dreptul de a distruge opera creatorului. Chiar dacă în numeroase alte forme religioase sinuciderea e acceptată în mod tacit, excepţiile de încuviinţare făţişă sunt rare şi chiar această încuviinţare are în vedere o raţiune bine motivată: în *shintoism - unde tradiţia a menţinut predilecţia pentru formele seppuku (ftarakiri) şi kamikaze, în religia aztecă, precum şi în unele comunităţi filosofice (pitagoreicii, platonicii; de asemenea stoicii - care o şi recomandau). îndeobşte, sinuciderea a fost privită fie ca un act de libertate şi curaj, fie ca unul de laşitate, fie ca o consecinţă a dezaxării mintale. La începutul sec. XIX, opinia generală se lasă influenţată de medicii S.E. Esquirol (Sur la monomanie du suicide, Baillière, 1838) şi Moreau de Tour, pentru care toţi sinucigaşii sunt fără excepţie nişte alienaţi mintali; dar, spre sfârşitul aceluiaşi secol, sociologul Émile Durkheim {Le suicide, Paris, 1897) afirmă că un om cu mintea sănătoasă nu poate atenta la propria viaţă decât din raţiuni particulare motivate. Aceste „raţiuni particulare“ au fost însă întotdeauna diferite; statistica a decelat următoarele categorii cauzale: fanatism religios sau politic, deznădejde, orgoliu, vanitate, saţietate de viată, spirit de imitaţie, decepţie în dragoste, crah financiar, onoare, devotament, demnitate, nerăbdarea de strămutare în viaţa de apoi. Contrar opiniei acreditate (oficial sau popular), în categoria nevroticilor, sinuciderile sunt ceva mai frecvente la schizofrenici, mult mai rare însă la isterici şi în nevrozele comune, dar destul de numeroase la epileptici; sunt în schimb foarte rare în cazurile de demenţă şi complet inexistente la debilii şi arieraţii mintali; există însă, prin excepţie, forme de inframisticism maniacal, în sectele manipulate (de ex. *secta sinucigaşă Templul Poporului de la Jonestown). Rata sinuciderilor este variabilă probabil şi etnic, dar mai ales (ceea ce interesează istoria) în funcţie de religia practicată şi de stadiu! respectiv al civilizaţiei, ~ Primitivii din fazele primare ale societăţii omeneşti (aşa-zişii troglodiţi) se poate afirma că nu cunoşteau fenomenul sinuciderii, dacă observăm că în Ţara de Foc (unde locuiau grupuri umane, ca tribul ona, descris de Charles Darwin mai curând ca o turmă) sau în Australia Centrală, actul sinuciderii de orice gen este cu desăvârşire absent. ~ în Egipt, justiţia faraonică, în cazuri penale grave, recomanda sinuciderea atunci când condamnatul era un demnitar; o anumită s.r. se întâlnea uneori printre faraoni: după Herodot, Ramsès II s-a sinucis în ziua când a împlinit vârsta de o sută de ani; mult mai târziu, ca să nu fie umilită, Cleopatra s-a lăsat muşcată de un şarpe veninos. ~ în China antică nu au existat restricţii; dimpotrivă, exista chiar un *zeu sau un *geniu patronal al sinucigaşilor; dar, datorită răspândirii *budismului (şi, implicit, doctrinei *samsăra a ciclului de reîncarnări), sinuciderea devine un fenomen social ritualizat, care se efectuează în cadrul unor ceremonii publice, anunţate prin afişe, astfel că intensa frecvenţă a cazurilor duce, in sec. XIX, la măsuri de stăvilire a fenomenului prin edicte religioase. - în India, s.r. nu a constituit niciodată o practică frecventă, dar nici nu a fost evitată; tradiţia scripturală vedică (—> Veda) şi budistă nu precizează altceva decât avantajul eliberării spiritului (*Atman) din trup; în *jainism, s.r. este admisă ca o cale a desăvârşirii. Regele Candragupta (322-298 î.e.n.) s-a sinucis prin inaniţie. Văduvele erau (şi mai sunt adesea) Dicţionar de mitologie generala C. 37—38 SINUCIDERE RITUALĂ 578 obligate de tradiţia morală să moară spre a-şi urma soţii; astfel numeroase soţii se aruncă de vii în flăcările rugului de incinerare a soţilor, consi-derându-se acesta un act de onoare, o sinucidere simbolică, numită sati, după zeiţa Sati, fiica marelui zeu *£ivâ, sinucisă potrivit tradiţiei mitice. ~ în unele zone din peninsula Indochina (îndeosebi la populaţia budistă), uneori sunt practicate sinucideri protestatare prin autoincine-rarea rituală (cazul bonzului Tchich Uang de 73 ani, din Saigon, care şi-a dat foc după ce s-a stropit cu benzină, sau al novicelui de 17 ani din Hue, a cărui sinucidere a urmat un *ritual budist riguros, ca replică la măsurile preşedintelui Diem care, catolic fiind, nu acorda egalitate religioasă credincioşilor budişti). ^ Japonia posedă forme de s.r. dintre cele mai complexe, care multă vreme au depins de *cultul specific al *strămoşilor şi de veneraţia pentru împărat, fiind pe de o parte încadrate în *credinţa caracteristică asupra însuşirilor purificatoare pe care le are *moartea, pe de alta - în totala absenţă a thanatofobiei din mentalitatea japoneză; tradiţia s.r. a fost tot timpul alimentată.abundent de cele două religii de bază: shintoismul şi budismul. Forma tradiţională militară kamikaze (vântul divin) este o expresie de abnegaţie şi devotament patriotic; stabilită de Ino-guchi, în memoria unui uragan sacru care, distrugând flota mongolă a lui Kubilai-han la 14 august 1281, a salvat arhipelagul nipon de invazie, în epoca modernă, această tradiţie militară a dus la transformarea benevolă a bărbaţilor în arme vii: apare omul-torpilă, omul-avion, omul-bombă, omul-rachetă (în ultimul război, aviaţia şi-a format un corp special: tokubutsu, de piloţi fără alternativă). Europenii au considerat misiunile kamikaze fie robotizare, fie fanatism patologic; dar nu se înregistrează nici un caz de rebeliune, refuz, ezitare, dimpotrivă, cererea de misiuni depăşea cu mult oferta, iar mobilul, în cadru perfect lucid, era o incomparabilă forţă morală religioasă (poate totuşi comparabilă numai cu a primilor creştini), specifică Japoniei, din tradiţia samurailor; (primii kamikaze din 1944-1945 au fost zeificaţi, profanare) şi lapidează cadavrele sinucigaşilor; în tribul diola (Senegal) se produc sinucideri frecvente, din răzbunare contra celor prea ataşaţi de viaţă; iar dogonii (Mali) obişnuiesc să se retragă în păduri şi să moară de foame, pentru a-şi regăsi strămoşii. - în Polinesia, tribul canac respectă şi practică sinuciderea, crezând că pe această cale omul poate ajunge *zeu, de fapt, din năzuinţa de a obţine condiţii mai bune de existenţă. ~ Eschimoşii, admiţând *metem-psihoza, în ideea că omul bun renaşte în alt om, iar cel rău într-un animal, şi considerând moartea o tranziţie scurtă între două vieţi, nu dispreţuiesc sinuciderea; din acelaşi motiv (implicat însă în marea dificultate de a hrăni un om neproductiv), bătrânii sunt lăsaţi singuri, în deşertul de zăpezi, ei înşişi aşteptându-si moartea fără revoltă, conştienţi de raţiunea specifică a tradiţiei polare. - în lumea creştină modernă, sinuciderea este interzisă; dar martirajul comunităţilor timpurii din creştinismul primitiv era totuşi un gen de sinucidere colectivă, lentă sau instantanee: acei creştini cântau psalmi în groapa cu lei sau îşi mortificau trupul în recluziune; sinucigaşii martiri (sf. Francise, sf. Marti-nian, sf. Dominic) au fost canonizaţi de *Biserică. Primii mari teologi şi părinţi ai Bisericii (*Orige-nes, *Tertullianus, *Toma efin Aquino) consideraseră îndreptăţită sinuciderea prin martiraj, iar Tertullianus definea drept sinucidere moartea deliberată a lui Isus Christos; mai târziu, Toma din Aquino şi-a pus întrebarea cum ar fi putut muri Isus fără să o fi vrut el însuşi. Părinţii Bisericii glorificaseră martirajul, stârnind în grupurile creştine o amplă frenezie a morţii în care era întrezărit mijlocul de a se debarasa de povara existenţei pământeşti şi calea de a intra în Paradis. Totuşi,’îngrijorat de consecinţe, Origenes a combătut de la o vreme martirajul cu orice preţ. Sf. *Augustin admitea sinuciderea ca mijloc de a scăpa de *păcat, dar s-a ridicat împotriva caracterului ei epidemic; negăsind în scripturi (nici în V.T., nici în N.T.) vreun text de interdicţie a sinuciderii, el s-a sprijinit pe ideea platoniciană din Phaidon (sinucigaşul provoacă mânia zeilor), ca şi pe porunca a 7-a’ din Decalog („Să nu ucizi“), conchizând că viaţa este un dar de la *Dumnezeu, iar a ţi-o lua singur înseamnă a-1 dispreţui şi a-1 ofensa. în cele din urmă, Biserica creştină a condamnat sinuciderea ca pe o crimă; iar in 553, Conciliul din Orléans refuză ritualul funerar sinucigaşilor religioşi şi apoi, în 562, Conciliul din Praga îl refuză oricărui fel de sinucigaşi. - Islamul interzice sinuciderea fără excepţie; sinucigaşului nu i se cuvine ultima *rugăciune de înmormântare, iar înhumarea se face discret. *Coranul afirmă net: „Omul nu moare decât din voinţa lui Allah. Nu vă ucideţi voi înşivă, căci Allah este iertător faţă de voi, iar dacă cineva se omoară din răutate sau ticăloşie, va fi fript în focul Iadului.“ § S.E. Esquirol. Sur la monomanie du suicide. Bailliere. 1838: A. Legoyt. Suicides anciens et modernes. Paris. 1881: J. Gemet. Le suicide par le feu chez Ies bouddhistes chinois du Ve au Xe siecle. Paris. 1962; Romi. Suicides bizarres. Paris. 1964; A. Alvarez. Le dieu sauvage, Essai sur le suicide. Paris. 1972; P. Moron. Le suicide. Presses universitaires de France. Paris. 1973: Jean Baeschler. Les suicides. Paris. 1976 Sippia Zeiţa prieteniei, în *mitologia scandinavă şi *germanică\ ocrotitoarea legăturilor de rudenie. Sirene (grec. S€ipf|V€<;) *Nimfe marine locuind, după *mitologia greacă, pe o insulă din Mediterana, vestite prin melodicitatea vocii cu care vrăjeau pe navigatori, provocând naufragiul corăbiilor; de cântecul lor magic au scăpat numai *Argonauţii care, avându-1 pe *Orpheus, n-au auzit decât cântecul lui, mai puternic decât al S.. şi echipajul lui *Odysseus, fiindcă mateloţii şi-au astupat urechile cu ceară. *Homer le prezintă ca fecioare înaripate; în vechile *mituri erau 3 surori, cu care *Persephone se jucase în copilărie, iar după răpirea ei, *Demeter le-a prefăcut în păsări destinate să cânte nostalgic, îmbiind pe corăbieri, şi să trăiască numai pentru împlinirea misiunii; după trecerea nevătămată a corăbiei lui Odysseus, au fost metamorfozate în stânci marine. Mai târziu, erau socotite frumoase fecioare cu coadă de peşte în loc de picioare. Se mai credea că sirena Parthenope era înmormântată la Neapolis. S. homerice se numeau: Parthenope, Leukosia, Lygia. Un mit le socoteşte fiicele lui *Aheloos şi ale *Muzei *Calliope (de unde şi frumuseţea lor graţioasă, dublată de înclinaţia către muzică). Mitul poate avea o explicaţie concretă. Plinius cel Bătrân, naturalist riguros în observaţii, scrie în Istoria naturală: „în ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare pot fi auzite şi ziua. O sirenă a fost găsită moartă pe malul mării“. Făpturi marine similare au descris şi unii exploratori, ulterior: Henry Fludson, preotul german Valentin (care se referea numai la ţărmurile ins. Bomeo). E posibil ca modelul pentru mit să-l fi constituit mamiferul marin dugong, înalt de 3 m când stă în coadă, cu o faţă aproape umană şi cu mişcări ale înotătoarelor superioare ca nişte gesturi ale’ braţelor omeneşti şi părând o femeie în SIRONA 580 veşmânt lung. *Platon clasifica S. în: 1) celeste -câte una pe fiece orbită planetară, cântecul lor coral fiind însăşi muzica sferelor; 2) htonice-ge-netice; 3) purificatoare. Considerate şi divinităţi funerare (întrucât erau legate de cultul Perse-phonei), imagini ale S. se puneau în antichitate pe morminte. Sirona; Dirona Zeiţă din * mitologia celtică, cunoscută din unele inscripţii de pe teritoriul Galliei, dar fără un statut cultual precizat. Sisyphos; Sisif (etim. incertă; grec ao(pog -înţelept, iscusit, priceput; sau oîout; - burduf de capră) Personaj simbolic în *miîologia greacă, personificând şiretenia inventivă şi lipsa de scrupul, zgârcenia şi invidia, pedepsite cu zădărnicia unei trude eterne: divulgând răpirea Aiginei de către *Zeus, e supus în *Hades caznei de a împinge mereu o stâncă până pe coama unui deal, rostogolită de fiece dată înapoi şi trebuind reîmpinsă, în sus, prin repetarea veşnică a efortului. Era socotit fiul lui *Aiolos şi al *Pleiadei Merope (fiica lui *Atlas), şi tatăl lui Halmos şi Thersandros (uneori şi al lui *Odysseus). După alt *mit (transmis de Pherekydes), fiind rege în Corint, S. avea faima pizmei, zgârceniei şi a vicleniilor, iar când l-a legat pe zeul *morţii, *Thanatos, în lanţuri la palatul său, a fost pedepsit de *zei cu cazna sa infernală. Există o surprinzătoare similitudine între acest mit grec şi unul chinez: „în vechime se spunea că pe Lună creşte un arbore de scorţişoară şi că acolo trăieşte o broască ţestoasă. [...] Arborele gui din Lună e înalt de 50 de zhang. Sub el locuieşte un om. Acesta taie întruna copacul care creşte mereu din nou. Omul se numeşte Wu Hang. El a râvnit să ajungă nemuritor, dar pentru nesăbuinţa sa a fost trimis să taie mereu acel copac“ (Duan Chengshi, sec. XII). Cele mai multe surse mitice consideră inteligenta, inventivitatea şi ingeniozitatea lui S. o primejdie cosmică, un astfel de ins părând capabil să restructureze chiar şi legislaţia divină a universului. Totuşi, naraţiuni adiacente i-au atribuit lui S. şi o activitate de *erou civilizator: dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei (ramuri interdependente în Hellada) şi chiar unele invenţii practice. Dar, după alte surse mai noi, S. nu ar fi decât *simbolul discului solar care se ridică şi coboară zilnic sau chiar numai o personificare a mareelor. Sită (sanscr. sită - brazdă). Zeiţă *htonică relativ târzie în *mitologia post-vedică, ocrotitoare a agriculturii şi a roadelor pământului, dar în primul rând divinitatea simbolică a arăturii. Soţie a lui *Râmă, pe care-1 urmează în război şi în pribegie, S. e răpită de *demonul *Răvana din ins. *Lanka; totuşi, deşi fidelă soţului ei, e suspectată de el şi, astfel jignită, reintră printr-o crăpătură a pământului în Glia maternă: S. se născuse dintr-o brazdă pe care a răstumat-o cu plugul regele Janakâ, din cetatea Mithilă, el însuşi un *simbol (sanscr. janakâ - zămislitor); găsind fata în brazda răsturnată, îi dă numele corespunzător (Brazda). O variantă o consideră însă fiica zeiţei *pământului, *Prithivi, şi a regelui Janakâ; în variantele tibetane şi malaezo-campuchiene, S. este fiica demonului Răvana, doar înfiată de Janakâ. Amintită încă de *Rigveda (IV, 57, 6-7), S. este eroina principală în *Rămayana. Siusummi Zeu hittit de origine indoeuropeană, adorat în regatul lui Anitta (Anatolia, Asia Mică), divinitate enigmatică, pomenită într-o cronică a lui Anitta în legătură cu foametea din Hattussa, cetate pe care, în această împrejurare grea, după relatarea unei cronici, „zeul Siusummi a dat-o zeului Halmasuitta“; mai târziu, S. dispare din *panteonul hittit, în avantajul *cultului acestui zeu concurent, *Halmasuitta. Skadi Soţia zeului *Njordhr (al mării şi navigaţiei) din * mitologia scandinavă, frumoasa fiică a vulturului furtunii, *gigantul Thiassi; venită în *Asgardhr să-şi răzbune tatăl, după ce fusese ucis de *zei, ale căror propuneri de pace le respinge, e calmată de un *dans hazliu al zeului *Loki şi al unui *ţap, încât acceptă să-şi aleagă un soţ dintre zeii Aseni (*Asa); neîngăduindu-i-se să-i vadă mai sus de picioare, îf alege pe Njordhr, confundându-1 cu *Baldr, se consolează însă şi se mărită cu cel ales. Transportată în castelul maritim Noatun şi tânjind după înaltele piscuri natale de munţi cu zăpezi, unde era deprinsă să lunece pe schiuri prin păduri, acceptă să locuiască amândoi alternativ, câte 9 zile, când în munţi, când pe litoral (într-o variantă, 3 luni pe ţărm, 9 luni în munţi); când cei doi se plictisesc reciproc de mediul celuilalt, zeul de urletul lupilor, zeiţa de urletul valurilor, S. se desparte definitiv de Njordhr şi se mărită cu zeul schior al^ vitezei, *Ullr, cu care îşi găseşte în fine fericirea. în marea alternanţă (3-9 luni) unii comentatori interpretează *simbolul sezonului de navigaţie nepri-mejdioasă (3 luni) din mările nordice. *Mitul are însă raport mai curând cu incompatibilitatea mediilor geografice contrare. Astfel. S. devine şi zeiţă cinegetică, deplasându-se pe schiuri după vânat. E posibil să fi fost, la origine, o divinitate totemică (—> totem). Skandâ Zeul arhaic al războiului (fiul perechii *Civâ-*Părvati), în *mitologia vedică, identificat mai târziu cu *Kărttikeya (ca fiu accidental al grupului de 6 *Apsara - *Krittika): în epoca post-vedică, numele său nu mai e decât epitetul principal al lui Kărttikeya. Skoll *Lup fabulos din *mitologia scandinavă, odraslă a lupului *Fenrir şi destinat să ajungă cândva călăul lumii. Doi lupi: Skoll şi fratele său Hati pândesc *Soarele şi *Luna, iar în cursul dezastrului cosmic *Ragnarokr, S. va devora Soarele, şi fratele său - Luna. smriti (sanscr. smr’ti - memorie, tradiţie) Tradiţia, în concepţia religioasă a Indiei, constituind 581 SOARELE de fapt un complex codice hinduist (filosofic, religios, juridic) şi care cuprinde întreaga legislaţie tradiţională în materie de doctrină religioasă, filosofie, etică, drept - tot ceea ce se cunoaşte din memorie. Toate aceste texte reunite se pot grupa în două ramuri: 1) Şatrele (sutraj, fgrmând codexul *Vedăhga, cu cele 6 capitole ale sale, care este un eseu mistic cu conţinut ontologic, putând fi considerat o doctrină autonomă; 2) Şastrele (găstra), incluzând diferite opere mitografice, poetice, filosofice, morale, juridice, între care marile epopei post-vedice, *Mahăbhărata şi *Rămâyctna, ciclul *Purâna, tratatul Dhar-măqăstrâ, *Manusamhită. Snotr (norv. snotr - ştiutor) Zeiţa bunului simţ, bunei-cuviinţe şi inteligentei, în *mitologia scandinavă: ocrotitoarea tuturor oamenilor înţelepţi şi bine educaţi, cu spirit sclipitor, numele ei folosindu-se şi ca epitet distinctiv pentru astfel de oameni. Soarele *Miturile solare şi *cultul S. sunt printre cele mai timpurii, forme mitologice de explicare a vieţii, fiind legate structural de sola-ritatea evidentă a fiinţei umane; în *mitologia primitivă, S. e asociat adesea cu *Luna, în epocile preagrare chiar dominat de ea cultual (în Meso-potamia, modificarea raportului de importanţă între *Sin, Zeul-lună, şi *Shamash, Zeul-soare); în mitologiile mai complexe ale civilizaţiilor clasice, *zeii solari devin sau zei supremi, adesea creatori ai universului, sau măcar divinităţi de prim rang. De obicei, personificările solare sunt masculine, cu excepţii rare (zeiţa japoneză *Amaterasu). Eclipsele solare echivalează în multe mitologii cu stingerea definitivă a astrului, neconfundată cu odihna lui nocturnă: de aceea există adesea un *ritual al implorării, urmărind reaprinderea S. Arşiţele distrugătoare de recolte sau, dimpotrivă, ploile prelungite, determinând absenţa S., sunt descântate de *şamani sau *sacerdoţi în cultele unor populaţii chiar prin discuri de piatră manevrate în aşa fel ca să imite mişcarea discului solar şi ca să-i amintească S. activitatea lui tradiţională. Urme de *cult solar, pierzându-şi conţinutul mitic şi valoarea religioasă, s-au păstrat până în timpurile modeme, mai ales în culturile mai fragile în care se manifestă impulsul glorificării mistice a S. (mai ales în genurile poetice de frontieră), cel puţin ca personificare alegorică a principalei surse vitale. ~ în Egipt cultul solar a fost mereu dominant (*Re, *Horus, *Re-Harakhty, apoi *Ammon şi Ammon-Re), Zeul-soare fiind aici mai proeminent decât în toate mitologiile lumii şi cumulând marile atribute de creator universal, stăpân absolut şi judecător suprem; iar faraonul, ca reprezentant al S., era dator să facă ocolul zilnic al ^templului lui Re, pentru ca ochiul zeului să nu se stingă în cursul zilei printr-o eclipsă; târziu, *Osiris însuşi devine un zeu solar. - Zeii solari din Mesopotamia (Shamash, *Shapash), chiar în perioadele de ascensiune, rămân dependenţi moral faţă de Zeul-lună, dar devin stăpâni ai universului şi legislatori supremi {Codul lui Hammurabi se credea că a fost înmânat de Shamash direct regelui). ~ în Palestina biblică, deşi - doctrinar - S. nu e decât un luminător ceresc fixat pe boltă de *Yahweh, urme de cult solar s-au menţinut voalat şi în mitul lui *Samson, şi în unele interdicţii: „Ca nu cumva să ridici ochii spre cer şi să vezi soarele, luna, stelele [...], să te laşi ispitit şi să te închini şi să slujeşti acestor făpturi“ (V.T., Deuteronomuh IV, 19) sau când regele Iosia „a dat deoparte caii pe care îi puseseră regii lui Iuda în cinstea soarelui la uşa templului lui Yahweh [...] iar carul soarelui l-a ars în foc" {V.T., II Regi. XXIII, 11). ~ China nu a cunoscut un cult solar propriu-zis, deşi zei cu atribute solare erau în *panteon; dar e mai caracteristic războiul arcaşului *Yi cu cei zece sori şi stratagema împăratului *Yao de a ^ salva unul, necesar exis- tenţei umane. - în Iran, *Mithra era zeul razelor solare, iar naşterea lui se sărbătorea după solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească. ~ în India, *Surya face parte din cea mai veche triadă vedică supremă, formele ulterioare (de pildă *Savitar) păstrându-se în esenţa mitică a cultului fenomenelor cosmice capitale. - Grecii veneraseră pe *Helios care îşi conducea zilnic cvadriga de la răsărit la apus, apoi pe *Apollon (în ipostaza *Phoibos), asociind simptomatic în mitofîlosofia lor cultul solar cu un zeu sapienţial al artelor. Existau şi interdicţii asigurând respectul faţă de astrul divinizat; astfel, Iamblichos transmite nişte reguli de comportare ale pitagoreicilor (de ex.: „Nu urina cu faţa spre Soare“) - La scandinavi, tânărul zeu *Baldr era nu o personificare a soarelui, ci divinitatea luminii solare şi a luminii în general. ~ Printre numeroasele forme cuituale solare ale popoarelor precolumbiene, zeul toltec *Tezcatlipoca (Oglinda Fumegândă) reprezenta mai ales forţa solară distrugătoare (de aici şi ^sacrificiile umane ce îi erau consacrate); dar la azteci, *Tonatiuh era însuşi S., cerul său fiind *Paradisul; mai mult, aztecii împărţeau *timpul istoric al lumii în 5 cicluri de distrugeri şi refaceri ale universului, numite *sori. fiecare epocă fiind dominată de alt soare (—> cosmogonie. escatologic): incaşii şi alte populaţii andine^ (chibchaj, adorând pe *Viracocha, se socoteau fii solari. ~ în Japonia, religia solară, dominată de zeiţa Ama-terasu, consideră că, deşi de prim rang. această zeiţă nu e vrednică să-l privească direct pe împărat (existând totdeauna umbrare sau alte obstacole în drumul razelor ei spre mikado). ~ Slavii au avut mai mulţi zei solari (*Hors, *Dajbog, *Triglav, *Svarog), niciodată însă de prim rang. ~ De un cult solar în miturile folclorice ale românilor nu se poate vorbi, însă urme discrete există. Uneori, e considerat *Făt-Frumos, devenit S. din *blestemul lui *Dumnezeu care l-a împiedicat să se mai SOBEK 582 întâlnească cu *zâna Lună, fie pentru a se preveni un incest, fie din alte pricini, (un mit socotind Soarele şi Luna ochii lui Dumnezeu - interpretare mitică frecventă din Egiptul antic până în Japonia). S. e socotit aproape totdeauna bărbat frumos şi persoană sacră (Sfântul Soare), cu simţ justiţiar (cf. babil. Shamash) fiidcă luminează şi încălzeşte pământul la fel, nepreferenţial; într-un strat folcloric mai vechi, S. e văzut ca un cavaler ceresc care a zidit Mănăstirea Albă din prundul mării pentru *Iana Sânziana (dacă nu cumva este un ecou al vechiului cuit apollinic din zona Pontului Euxin, unele *colinde referindu-se la o insulă identificabilă cu ins. *Leuke). Totuşi se poate cita o suită de dovezi ale persistenţei, fie şi fragmentare, ale cultului solar arhaic în datinile româneşti de comportament rural cotidian: e atestată închinarea la S., când răsare sau apune, însoţită de invocaţia „Sfinte Soare, ajută-ne!“; la sfârşitul sec. XIX, bătrânii mai aveau obiceiul să-şi întrerupă minca la asfinţit, spunând: „Să se odihnim niţel, până o cina Sfântul Soare, că toată ziulica umblă pe cer, de ne luminează şi ne încălzeşte“.(cf. Chestionarele lui B.P. Hasdeu, în ed. Ion Muşlea, Ov. Bârlea, Tipologia folclorului, Bucureşti, 1970). Exista şi obiceiul de ajura pe S., de a-1 lua ca martor, cum şi interdicţia de a-1 înjura sau de a arunca gunoaie în direcţia lui. $ P. Ehrenreich. Die Semne im Mvthos (in Mvthologische Bibliothek. VIII). Leipzig. 1915-1916 ' Sobek; Suhos (Cel care produce, Fecundatorul) Zeul-crocodil din * mitologia egipteană; în bazinul nilotic, probabil *cultul crocodilului s-a născut din ideea de echilibru cosmic, frecventată de gândirea egipteană: crocodilul distrugea peştii care, ferin-du-se de lumină în adâncul apei, erau deci vrăjmaşii *Soarelui, de unde rezulta o alianţă între crocodil si Soare. La început, S. era zeul oficial al oraşului âhedit (numit Krokodilopolis de Herodot) din Fayum, ca divinitate a *apei, dar în acel stadiu încă un zeu modest: executorul ordinelor lui *Re. Sub dinastia XVIII-a, zeu oficial al faraonilor, deşi centrul cultual rămâne la Fayum (unde a fost ţinut mereu câte un crocodil sacru, de care vorbea şi Herodot). Dar în Regatul Mijlociu începe să fie considerat zeu nefast, încât ulterior se identifică adesea cu *Seth. Socrate (2 G)Kpdir| <;) Filosof grec din Atena (470/489-399 î.e.n.), fiul unui sculptor. Nu au rămas scrieri de la el, tradiţia afirmând că filosoful nu a scris nimic, exprimându-şi doctrina numai oral, pe străzi şi în pieţele publice. Prelegerile lui S., deseori discuţiile din cadrul unor dialoguri cu participare multiplă, ar fi urmărit combaterea doctrinei sofiştilor şi educarea tineretului. S. este unul dintre întemeietorii dialecticii, căutător al adevărului prin metoda „moşirii“ (maieutica7, descoperirea filosofului constând într-un sistem riguros, aproape matematic, de întrebări puse interlocutorului în vederea ridicării la suprafaţă a adevărului latent. Sub raport religios (şi, implicit, mitologic), se pare că S. admitea divinitatea sub forma unei raţiuni universale sau a unor *zei concepuţi ca minţi autonome; dar nu obişnuia să numească zeii cu numele lor mitologice, ceea ce nu înseamnă că „zeul“ socratic se poate interpreta ca o formă de *monoteism: „mă tem că înţelept e numai Zeul şi, prin vorbele oracolului, el spune că înţelepciunea omenească valorează puţin sau chiar nimic“ (Platon, Apologia, 23 a). Doctnna socratică nu mai are nimic comun cu *religia populară greacă din vremea sa, chiar dacă din relatarea lui Xenophon, unul dintre discipolii săi direcţi, pare a reieşi contrariul: „Poporul crede că zeii ştiu anumite lucruri, pe când de altele nu au cunoştinţă. Socrate era convins că zeii cunosc toate cuvintefe, toate faptele noastre, toate gândurile noastre cele mai ascunse, că sunt de faţă pretutindeni şi că anunţă omul prin semne despre toate cele omeneşti“ (.Memorabilia, I, 7, 19). Din amintirile lui Xenophon aflăm că. chiar dacă nu nega vechea religie, S. nu dădea importanţă ghicitului, *manticii, ^oracolelor, importantă pentru el fiind contemplarea neîncetată a natuiji şi vieţii, ca să poată descoperi legile care le guvernează. Noţiunea daimonion nu înseamnă un „zeu nou“ (cum a fost interpretată de acuzatorii care l-au adus pe filosof în faţa tribunalului şi au obţinut condamnarea lui la moarte), ci este conştiinţa, raţiunea individuală sau chiar simţul comun („bunul simţ“); poate că mai curând acel âaipoviov trebuie considerat divinitatea socratică interioară, manifestată ca glas lăuntric oprind faptele rele. Doctrina spiritual-religioasă socratică este în realitate o *teleologie. Considerat sofist (în derâdere) de comediograful Aristophanes (cu 24 de ani înainte de moartea filosofului care în opera lui *Platon e pus să atace pe sofisti), prezentat ca un gânditor mediocru în texteîe pe care i le-a atribuit (de altfel cu onestitate) Xenophon, definit de Aristotel (care însă nu a mai apucat să-l cunoască) drept un teoretician inductiv al moralei. înfatisat în cu totul alt chip de *legendă (am putea chiar spune: de mitul socratic), S. apare astfel în 5 ipostaze contradictorii. El are o biografie: fiu de sculptor şi de moaşă (de unde şi convenţionala explicaţie a invenţiei moşitului maieutic al adevărului), el însuşi întâi sculptor, apoi soldat, în fine filosof itinerant prealfabetic: dar biografia pare suspectă: sculptura - ca reconstituire a omului exterior, maieutica pentru reconstituirea omului interior şi condamnarea la moarte prin autoexecuţie - ca explicare a reconstituirii omului ideal, adică a unui *arhetip sprijinit pe cele 3 simboluri fundamentale. Până şi urâţenia sa fizică neobişnuită, ca şi înfrângerea patimilor urâte (am zice azi „refularea“) par factori indispensabili unui mit cu arhitectură echilibrată. Dar nu există o dovadă netăgăduită că S. nu a scris într-adevăr nimic, aşa cum nu i se 583 SODOMA poate stabili cu precizie nici orizontul cunoaşterii, nici sistemul filosofic. Cercetătorii moderni, care au reuşit să se emancipeze de sub tutela tradiţiei, au subliniat inconsistenţa legendei socratice: ,’,Cu ce ştiinţe s-a ocupat, ce teorii a cunoscut, la ce doctrine a aderat, e foarte greu să aflăm vreodată toate acestea“ (Eugène Dup réel, La légende socratique et les sources de Platon, Bruxelles, 1922, p, 412); „nici una din mărturiile existente nu are un caracter istoric veritabil“ (V. de Magalhâes-Vilhena, Le Problème de Socrate, Paris, 1952, p. 453). Condamnarea la moarte a avut ca mobil nu atât pervertirea religiei tradiţionale prin introducerea daimonului, nici pretinsa corupere a tineretului, cât un anumit tip de *ateism; după relatarea lui Diogenes Laertios, S. a fost acuzat că „nu onorează zeii pe care îi onorează cetatea şi încearcă să convingă tineretul despre existenţa unor noi divinităţi“ (Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 51-53). O acreditare a vieţii şi operei lui S. ca „mit socratic“ este şi faptul că ambele ni s-au transmis în cel puţin 5-6 variante neomologabile reciproc şi din care nici una nu-1 prezintă ca pe un om viu, ci ca pe un model exemplar, un principiu, deci ca pe un arhetip (Xenophon, Platon, Aristotel - pozitiv, Aristophanes - negativ), adică aşa cum l-a văzut (sau a dorit să-l vadă) fiecare din aceşti autori. „Nu-1 cunoaştem decât indirect, din scrierile unui discipol prea nerod şi ale unui discipol prea genial. Dacă nu există nici o trăsătură comună, în afara admiraţiei, între mărturiile lui Xenofon şi ale lui Platon, cum să te miri că modernii ne-au prezentat nişte personaje, numite Socrate, atât de profund diferite?“ (Pierre Lévêque, L'aventure grecque, Paris, 1964; cf. trad. rom. Bucureşti, 1987, I, p. 450-451). Daimonul socratic - cheia de boltă a filosofiei care i se atribuie lui S. şi totodată motivul procesului („Socrate introduce zei noi“) a fost interpretat în mai multe moduri opuse: pentru tribunalul atenian - un zeu netradiţional, deci o *erezie; pentru *patristica arhaică (*Tertullianus şi *Lactantius) o făptură satanică; pentru sf. *Augustin - o fiinţă angelică; pentru un grup de exegeţi moderni, îndeosebi psihanalişti - un sindrom de aură epileptică (sau, în orice caz, un sindrom neuropsihic); pentru alţi comentatori - conştiinţa omenească. Poate cea mai interesantă interpretare a „daimonului“ este aceea a lui *Plutarh, care arată că „ceea ce îl impresiona [pe Socrate] era, se pare, nu o voce, ci cuvântul unui daimon, care fără voie, atingea prin revelaţiile pe care i le facea - facultatea sa intelectivă“ (Daimonul lui Socrates, 587 c, cap. XX). Dealtfel, preceptul de bază socratic - „cunoaşte-te pe tine însuţi“ (reluat după oracolul de la *Delphoi) este invitaţia de pătrundere în misterul fiinţei omeneşti. § M. Meunier. La Légende de Socrate. Paris, 1965; Xenophon. Apologia lui Socrate, trad., St. Bezdechi. Bucureşti. 1925; G. Bastide, Le moment historique de Socrate. Paris. 1939; Theocharis Kessidis, Socrate, Moscou, 1982; B. Turlington. Socrates. The Father of Western Philosophy. New York. 1969; G. Nebel. Socrates, Stuttgart. 1969; Xenofon. Amintiri despre Socrates. Convorbiri memorabile. Despre economie. Banchetul. Apologia, trad. Grigore Tănăsescu, Bucureşti. 1987 Sodoma Oraş mitic din Palestina (în Valea Sidim) amintit in *Biblie (de obicei asociat cu Gomora), distrus din voinţă divină ca represalii morale; dar *mitul, compus din două straturi principale vădite, e interesant şi straniu în elementele stratului arhaic inferior. Familia lui *Lot, găzduind doi mesageri ai lui *Yahweh, e destinată salvării; şi Lot şi *Abraham poartă discuţii cu *îngerii sau chiar cu *Dumnezeu, tocmindu-se asupra cruţării cetăţii. Distrugerea e însă inevitabilă, şi ea se produce rapid, în urma unor torente cereşti de substanţe aprinse care par explozive; evenimentul are repercusiuni grave, umane şi geofizice, ţinutul modificându-se total: „Şi Lot şi-a ridicat ochii şi a privit toată câmpia Iordanului care, până să fi prăpădit El Sodoma şi Gomora, era toată adăpată, până la Tsoar, ca grădina lui El ori ca ţara Egiptului“ (V.T.,Geneza, XIII, 10). Scoţându-1 din S., cei doi bărbaţi (cum sunt numiţi frecvent mesagerii) îi spun: „Fugi ca să scapi cu viaţă; să nu te uiţi îndărăt sau să te opreşti undeva în vale; fugi înspre dealuri ca nu cumva să pieri!“ (ibid., XIX, 17). Dealurile sunt departe şi Lot cere cruţarea oraşului Tsoar, obţinând-o de la mesagerul devenit irascibil: „Iată că-ţi fac şi hatârul acesta, să nu prăpădesc cetatea de care mi-ai vorbit. Dă zor, fugi într-acolo, fiindcă nu pot face nimic până când nu ajungi tu acolo“ (ibid., XIX, 21-22). „Soarele răsărise deasupra pământului, când a intrat Lot în Tsoar. Atunci Yahweh a turnat peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi de foc. de la Yahweh din cer; şi a nimicit cu desăvârşire cetăţile acelea şi toată valea, şi pe toţi locuitorii cetăţilor, şi ceea ce creştea pe pământ. Dar femeia lui Lot a privit înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare. Şi Abraham s-a dus dis-de-dimineaţă la locul unde stătuse dinaintea lui Yahweh; şi s-a uitat în jos spre Sodoma şi Gomora şi spre tot ţinutul din vale şi a băgat de seamă că, iată, fumul gros din ţinut se ridica la fel ca fumul dintr-un cuptor“ (ibid., XIX, 23-28). Oraşele distruse: Sodoma, Segor, Gomora, Adama, Sheboim. Mitul a fost interpretat în moduri deosebite (tratarea lui ca *simbol moral e nulă); apa Mării Moarte, neprielnică azi oricărei vieţi acvatice, are o proporţie neobişnuită de sodă, var şi sulfat de magneziu; Manfredus de Monte Imperiali (ms. De herbis) se referă la nişte ruine de pe fundul Lacului Asfaltit (Marea Moartă), confirmate la mijlocul sec. XX de arheologi; fizicianul M. Agrest acceptă riscul de a interpreta evenimentul din valea Sidim ca o explozie para-nucleară. Mitul pare memorial şi s-ar putea să fie o SOKARIS 584 aşchie din corpul mai amplu al unui mit pierdut sau să facă parte din ciclul escatologic al scufundării continentelor mitice (*Atlantida, *Mu). Sokaris; Soker Iniţial un *fetiş memphit patronând oraşul morţilor, S. devine, în *mitologia egipteană, zeul întunericului şi descompunerii din pământ, sol al *morţii şi paznic al căilor infernale, dar regatul lui cuprinde şi deşertul de nisip (poate Sahara) de unde se intra în lumea subterană; sanctuarul său se numea Ro-Setau (Poarta Drumurilor), zeul stând la intrarea în regatul său anume spre a se hrăni cu inimile morţilor, intraţi în oraşul lor (cimitirul din Memphis); aici, în Regatul Vechi, constituia cu *Osiris şi *Ptah o triadă, dar şi o singură divinitate contopită într-un pigmeu cu membre scurte şi groase, cu capul mare pleşuv împodobit cu pene şi coame (era însă reprezentat şi ca uliu sau ca mumie umană cu cap de uliu, şi chiar ca foetus uman). Sol Veche divinitate solară din *mitologia romană (autohtonă), adorată ca disc vizibil al Zeului-soare. Plinius cel Bătrân, care tăgăduia pe *zeii tradiţionali, îl considera pe S. zeu central al universului. Zeu de rang secundar în mitologia clasică, el înregistrează o ascensiune cultuală în imperiul târziu, în special sub împăraţii Elagabalus şi Aurelianus. Sub influenţa ^cultului mithraic iranian, introdus de militarii romani (încorporaţi în Syria sau străbătându-i teritoriul), a fost identificat - după modelul lui *Mithra - cu Sol Invictus şi absorbit de *religia romană târzie. Ziua de naştere a lui S. (de fapt, a lui Mithra) se sărbătorea la 25 decembrie. Zeul era reprezentat iconografic (basoreliefuri, monede etc) adesea mânându-şi cvadriga solară; busturile sculpturale sugerau un cap înconjurat de raze. solomonari; solomonari; zgriminteşi (în Ţara Moţilor) Vrăjitori populari în tradiţia rurală românească (nu chiar *şamani), practicând *magia, socotindu-se a fi investiţi cu puteri supranaturale şi a avea raport cu *duhurile; după credinţa populară (—> mitologie românească), s. sunt capabili să încalece pe "balauri, să facă ascensiuni cereşti deasupra norilor şi să înlăture ori să aducă grindina. Potrivit tradiţiei, sunt succesorii înţelepciunii regelui biblic Solomon, considerat în folclorul mai multor popoare europene el însuşi un mare vrăjitor. Aspectul unui s. trebuie să fie de bărbat sălbatic şi uriaş, cu ochii bulbucaţi, cu păr roşu, zbârlit şi ţepos ca pârul de porc; veşmântul îi este de obicei o ţundră albă. zdrenţăroasă, atârnând peste 7 pieptare. Fiecare s. poartă o traistă cu instrumentele magiei meteorologice (secure de fier cu care se sparge gheaţa cerească fabricându-se grindina; frâu, din coajă de mesteacăn, cu care este mânat balaurul zburător călărit de s. şi provocat să ejecteze fulgere pe nări; în fine, Cartea Solo-monăriei, atârnată de umăr, iar pe piept o toacă de lemn cu ajutorul căreia s. dezlănţuie furtunile, chemând duhurile vântului (*Vântoasele). în cele mai multe cazuri, arta solomonărească e pusă în relaţie cu ^Diavolul (deşi nici o informaţie tradiţională nu se referă la practicarea magiei negre). Dar nu este o artă universală, ea fiind bazată pe vocaţie şi pe învăţătură de tip iniţiatic (aici apropiindu-se sensibil de *şamanism). După Lazăr Şăineanu, sub pământ, unde locuieşte Necuratul, „se află şi şcoala diabolică, numită Şolomantă sau Solomonărie, după prototipul atotştiutorului Solomon, şi unde se învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate tainele naturei şi toate formulele magice, farmece şi vrăji (solomonii). Acolo nu se primesc decât zece ucenici şi dascăl e diavolul însuşi care, după 7 ani de învăţătură, îşi opreşte câte un ucenic şi acela devine apoi solomonar: călare pe un balaur el se suie în nori, de unde poartă ploi, furtuni şi grindini“ {Basmele române. Bucureşti. 1978, p. 565). O promoţie a acestei şcoli iniţiatice, după cele mai multe surse, nu depăşeşte 7 sau maximum 9 absolvenţi. Artur Gorovei, folosind diferite izvoare (Elena Niculiţă-Voronca, Ion Pop-Reteganul ş.a.), rezumă informaţiile despre rezultatele învăţământului subteran: „Despre solomonari se £pune că-şi învaţă meşteşugul sub pământ, timp de şapte ani, şi când ies de sub pământ, spun nişte descântece şi îndată le iese înainte un balaur. De cum încalecă solomonarul pe balaur, îngheaţă bălţile şi gheaţa se porneşte după solomonar, bătând toate semănăturile pe unde are el ciudă. Poporul nostru mai crede că solomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde ştiinţa şi puterea lor. Cartea aceasta o învaţă solomonarii în şcoala din cetatea Babariului, şi nu fiecare iese solomonar, ci numai din şapte unul“ (Descântecele Românilor, 1930 -citat după ed. Literatură populară, II, Bucureşti, 1985, p. 53). O sinteză face Ovidiu Bârlea (în Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976, p. 24-25, 28), rezumând diferite surse folclorice; astfel, s. „este un om cu puteri extraordinare care umblă de obicei în chip de cerşetor adesea şchiop“ (Chestionarele lui B.P. Hasdeu) sau, dimpotrivă, „un om zdravăn şi voinic“ care doarme „numai prin peşteri, păduri sau colibe“, s. fiind „consideraţi drept oameni sfinţi sau, dimpotrivă, vânduţi diavolului“ (Traian German, Meteorologie populară, Blaj, 1928. p. 142-143); în şcoala subterană, s. învaţă „toate cărţile din lumea asta“, apoi se duc într-o peşteră depărtată din Orient, unde stau la o masă de piatră, până scriu „toată învăţătura din lume într-o carte“ {op. cit,., p. 144). Sursele nu propriu-zis contradictorii, se completează reciproc, totuşi lasă loc ambiguităţilor (cele mai multe datorate vanităţii informatorilor, altele datorate dogmatismului unor folclorişti, refuzând informaţia necanonică sau răstăl-măcind-o); dar se detaşează pronunţat imaginea ţărănească despre cultură, solomonarul - acest mare iniţiat - fiind în ultimă analiză un homo 585 SOMA unius libri (întrucât în memoria clasică a ţăranului s-a fixat mereu ideea unei singure cărţi: sau *Biblia, sau Pravila lui Caragea, sau Regulamentul Organic sau altceva). Deci s. poate deveni numai omul predestinat, semnele vocaţiei fiind naşterea cu căiţă pe cap şi cu o coadă dorsală; răpiţi la vârstă fragedă de s. profesionişti, copiii aleşi sunt integraţi în şcoala de sub pământ sau de pe *Tărâmul Celălalt, unde discipolul rămâne până la vârsta de 20 de ani; condiţiile învăţământului sunt foarte dificile: teste de suportabilitate la chinuri, teste de curaj în condiţii extreme, ascultarea lecţiilor la lumina unui opaiţ, toţi ucenicii şezând pe o piatră de moară atârnată în chip magic cu un fir subţire de tavanul văgăunii ce adăposteşte şcoala şi rotindu-se cu mare viteză; şcoala pare a avea un corp didactic distribuit după specialităţi. Diavolul fiind un soi de rector; astfel, lecţiile de magie meteorologică sunt predate de „arhidemonul Uniilă“. Magia meteorologică a s. este atestată la aproape toate triburile din lume, unde cota de precipitaţii este normală, J.G. *Frazer vorbind despre „controlul magic al ploii“ afirmă că în societăţile primitive „de multe ori există o clasă specială de magicieni, având rolul de a asigura trimiterea regulată de către cer a apei necesare“, metodele uzuale bazându-se de obicei „pe principiul magiei homeopatice sau imitative“ (Creanga de aur, compendiu, V, 2; cf. trad, rom. BPT, Bucureşti, 1980,1., p. 135). Dar s. cu greu se pot încadra în această categorie, ei având un specific aparte; de notat că identificarea zeului sau ^spiritului ploii cu un balaur sau cu un *dragon e frecventă în *mitologia generală, de ex., dragonul *Long Wang, din *mitologia chineză. Unii cercetători au forţat informaţiile existente; Traian Herseni crede că tagma s. ar proveni din „ordinul“ monastic al dacilor - *ktistai, deoarece locuiau „în locuri solitare, în pădurile sau aproape de lacurile montane“ (Le dragon dace, în Ethnologica, nr. 1. 1979, p. 13-22).; iar Eugen Agrigoroaiei, compa-rându-1 cu *Kadmos, şi definindu-1 ca moştenire dacică, socoteşte că solomonarul din tradiţia folclorică este rezultatul unui „proces de zeificare a sacerdotului“, pentru acest cercetător solomonarii fiind „preoţi iniţiaţi " (Ţara neuitatelor constelaţii, Iaşi, 1981). Desigur în acest amplu proces sincretic ducând la constituirea figurii solomonarului, au concurat numeroase influenţe directe şi ecouri colaterale; constituentul dacic este acceptabil, dar şcoala solomonărească aduce ecouri deformate şi din şcolile *druizilor celţi (celţii au staţionat mult în Transilvania şi la gurile Dunării), şi din miturile agrare nord-caucaziene, vehiculate de alani, chiar şi din tipologia iniţierii numeroaselor şcoli ale Indiei clasice, în care s. nu pot fi totuşi identificaţi. § I. Taloş, Solomonarul - in credinţele şi legendele populare româneşti (în Anuarul Institutului de lingvistică şi folclor. Iaşi. 1976) Soloviov, Vladimir Filosof rus al *religiei, influenţat de *tomism (1853- 1900). După studiile de fizică şi matematici, docent la catedra de filosofie de la universitatea din Moscova, apoi doctoratul şi funcţia de privat-docent la Petersburg, de aici încolo consacrându-se cercetării filosofice, în special în antropologia religioasă şi în gnoseologie, paralel traducând opera lui *Platon . Ca antropolog al religiei, S. consideră că omul are un destin iminent dramatic: scufundat în torentul existenţei pământeşti îmbibate de rău, omul e chinuit nu numai de ruptura dintre cele două lumi şi de ireversibilitatea *timpului, dar şi de toate contradicţiile formelor existenţiale care se succed. Filosoful vede *mântuirea omului şi omenirii într-o biserică ecumenică creştină (-* ecumenism). ca organism în devenire al trupului mistic dumnezeiesc; de aceea, pentru S., care .era un evlavios creştin practicant, creştinismul este unicul cadru posibil al progresului. După tragica ruptură între Biserică şi cultura seculară contemporană, acest om al filosofului nu poate depăşi consecinţele decât întorcându-se. dialectic, la ideea Bisericii, nerenunţând însă la toate acumulările pozitive ale progresului secular. Astfel, una din problemele de bază solovioviene era aceea de a contopi *teleologia creştină cu ştiinţele naturii şi cu evoluţionismul filosofic (acest lucru anticipând gândirea lui P. *Teilhard de Chardin). Pentru autenticul adversar al obscurantismului care era S., evoluţionismul devenea un instrument al *teo-diceii sale proprii, întrucât filosoful privea universul, în sensul lui de operă divină, nu ca pe o lucrare perfectă, ci ca pe una perfectibilă. Ca atare, omului îi e destinat un rol mesianic în natură, de mântuitor al ei: rolul de *teurg\ aceasta se poate împlini prin regenerarea şi modificarea naturii extradivine, până la completa ei integrare, adică până la spiritualizarea ei („A te supune lui Dumnezeu şi a-ţi supune natura, pentru a o salva - iată în două cuvinte legea mesianică“). *Păcatul originar (care e considerat tendinţa de a lua în stăpânire întregul lumii cu foile proprii) a amânat vocaţia regală a omului, dar nu a anulat-o. Ca gnoseolog, S. a urmărit „cunoaşterea integrală“ -adică atingerea Absolutului. S. nu şi-a sistematizat decât în parte opera filosofică: un tratat de etică asupra ideii de „justificare a binelui“ (O tipa aga nuc gottratatul despre sufletul universal. Sophie (1876. nepublicat de autor), câteva eseuri de estetică si articole destinate a fi o introducere la tratatul proiectat de gnoseologie. § Ifia iminp f.o.iow>i;B. (ion patine r.ommenuti. 2 u;u.. l-\. C. Il(‘TO|)o\[)r 1911-1913: F. Muekermann. Soloviov. Paris. 1954: A... Ioccb. />./. (.'o.ioui,ea, Ylnckua. 1983 Soma; Somadeva 1 Zeu selenar, în *mitologia vedică, identificat uneori cu astrul însuşi, dar în genere, divinitatea care guvernează fazele *Lunii; totodată patron şi *simbol al băuturii divine soma; SOPD 586 în. această calitate zeul era numit Somapati (Domnul somei) şi i se aduceau *sacrificii prelungite, numite dirgasattrâ; o ipostază sau numai un epitet atributiv: Mathin, personificând sucul somei, fusese probabil, în epoca vedică timpurie, o divinitate subalternă a lui S.. De astfel, originea Cultului se află în epoca cea mai veche în care S. era unul din cei 8 *Vasu. în cultul lui S. era inclusă o ^sărbătoare anuală de 12 zile: Dvă-dagăhâ. ~ 2 soma Elixir ameţitor, dar fortifiant (identificat uneori cu băutura nemuririi: *amriîa). stors din planta soma (vânin) care creşte în munţi (o plantă agăţătoare, semănând cu hameiul) şi le-a fost adusă oamenilor de un vultur sau de un *Gandharva; se consideră că elixirul soma (care i-a fost oferit ca remediu şi zeului *Indra) fecundează gândurile ce ţâşnesc din oceanul spiritual al inimii. Asocierea băuturii cu zeul selenar are o rădăcină arhaică: se credea că pe măsură ce creşte, luna se umple cu soma (sau cu amrita) şi descreşte după ce băutura e sorbită de zei. Mitologia vecfică descrie s. ca băutură a zeilor, dar şi ca băutură rituală; în primul caz, este elixir de imortalitate, în al doilea, e utilizată în cadrul multor sacrificii pentru *libaţii; (ofranda de soma: soman; sacrificiul ritual din timpul stoarcerii plantei: savana). Veneraţia pentru s. rezultă din tipologia sacrificiilor (în total 7); celor citate li se adaugă 4 sacrificii speciale: somasansthă - sacrificiu în cursul căruia libaţia are un caracter ignic, deoarece soma se toarnă peste focul aprins; vajapeya - sacrificiu săvârşit numai de regi şi *brahmani, în vederea obţinerii unor situaţii sau ranguri superioare; rajasuya -sacrificiu regal; brihaspatisava -sacrificiu sacerdotal, (cf. *haoma) Sopd Zeul Orientului. în *mitologia egipteană, şi patronul divin al stelei Sopdet (Sirius), considerată steaua ocrotitoare a morţilor. Sopor (lat sopor - somn profund) Divinitate a somnului, în *mitologia romană, zeu pe care Vergilius îl numeşte „Sopor consângeanul Morţii“ (consanguineiis Leti Sopor - cf. Encida, Vi, v, 278). Soranus; Soranus Pater Zeu italic primitiv, adorat pe muntele Soi acte din preajma Romei, probabil încă din epoca preromană, patron al Cocului sau al luminii. Slujit de o tagmă de preoţi, cu numele sabin hirpi (lupi), era onorat în timpul unor serbări cu *ofrande, când închinătorii treceau desculţi peste tăciuni aprinşi (cf. săriturile flăcăilor români peste groapa cu foc, în *ritualul *Alâmor), îndeplinind astfel un ritual de purificare. După Marcus Terentius *Varro (aşa cum îl citează Servius, comentatorul antic al lui Vergilius), ritualul era fizic posibil, deoarece tălpile oamenilor erau unse cu un extract vegetal ce avea probabil efecte ignifuge şi antitermice. Preluat întâi ca atare de *mitologia romană, este identificat mai târziu cu zeul solar a luminii, *Apollon. Sorbul Pământului Prăpastie de apă, din *mitologia românească, despărţind cele două lumi: lumea umană şi lumea subpământeană. Numit astfel pentru că „soarbe“ sufletele morţilor şi, aflându-se în incinta *Iadului, poate fi traversat numai cu Bradul Zânelor sau cu ajutorul altui arbore magic; (de altfel, în folclor, Bradul Zânelor se mai numeşte şi Trecătoarea Apelor). După o informaţie comunicată de B.P. Hasdeu (Curente den bătrâni, II), acest brad al *zânelor creşte pe fundul hăului numit S.P. Deşi ţinut acvatic în stare naturală, unele tradiţii folclorice îl personifică, fiindcă acest hău. când e păcălit de oameni, strigă. sori (nahuatl tonatiuh - *soare) Numele general al celor 5 ere, în cosmologia mitologică aztecă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) fiecare eră fiind sub dominaţia unui soare şi sfârşindu-se printr-o catastrofa de proporţii universale (cf. zeul solar *Tonatiuh). începând (după Codicele Chi-malpopoca) din anul 955 î.e.n., s. se succed astfel: 4-Jaguar / *Tezcatlipoca; 4-Vânt / *Quetzalcoatl; 4-Ploaie / *Tlaloc; 4-Apă / *Coatlicue; 4-Miş-care / *Nanahuatzin (*Tonatiuh). (cf; *yuga) Soslan Erou solar din eposul osetin despre *Narţi, răspândit însă la toate popoarele din Caucazul de Nord (—> mitologii caucaziene), sub diverse nume: Soslan. Sozyryqo. Sozruko (la oseţi) Sesravaj (la abhazi), Soska (la inguşi), Sosruqo (la kabardini). Dar, conform unei tradiţii, Soslan este de fapt dublul lui Sozyryqo (şi chiar mai vechi decât el, fiind atestat în *superstiţii). S. este ginerele *soarelui personificat: după ce a cucerit-o pe Fiica Soarelui, eliberând-o din tumul de fier unde o închisese ca prizonieră prinţul care o răpise, S. reuşeşte, cu ajutorul zeului *3atraz, să-l pedepsească pe răpitor. S. nu poate să lupte decât la lumina soarelui; el a fost născut de o stâncă, fecundată de un cioban (motiv mitologic frecvent în *miturile Orientului Mijlociu: *Mithra se naşte dintr-o lespede, *Ullikummi - dintr-o stâncă de diorit.) într-o variantă kabardină, Sosruqo fură * focul păzit de un uriaş care dormea rezemându-şi capul de propriile tălpi şi facându-şi astfel trupul verigă, aşa încât focul să se afle în acest cerc magic. Unii cercetătorii (M. (Jaidoz) au apropiat simbolul kabardin de zeul solar din *mitologia celtică, numit curent „Zeul cu roata“ (probabil *Taranis) - *roata fiind interpretată ca *simbol solar (deşi de fapt zeul celt al soarelui era *Dagda). soteriologie (grec. ocoir|p(a - salvare) Concepţie filosofico-teologică, specifică unor *religii (*iudaism, *zoroastrism, *budism, Creştinism, *maniheism, parţial * islam), asupra căilor spirituale de salvare morală definitivă a omenirii (-> mântuire). Concepţia soteriologică este prezentă într-o vastă categorie din *mitologia generală (mituri soteriologice sau ale mântuirii), în diferite doctrine religioase de structură teistă (—> 587 SPIRIT teism) şi în *sectele asumându-şi acest roi salvator (*esenieni, *şiiţi, *adventişti, *penticostali etc), precum şi în tendinţele parareligioase ale unor doctrine politice exclusiviste (naţional-socialism, fascism, comunism.). Sovij însoţitor al sufletelor morţilor spre lumea de dincolo şi întemeietorul arhetipal al incinerării cadavrelor umane (—> funeralii), în tradiţia mitoreligioasă lituană (—> mitologie baltică). In mii. I si la începutul mii. II e.n., incinerarea era răspândită la mai multe popoare din zona Mării Baltice (conform unei copii ruseşti după Cronica lui Ioan Malala, 1261), pe baza *credinţei că, prin ardere, sufletul poate fi recuperat mai uşor şi se poate încadra în noua sa viaţă postumă (o credinţă foarte răspândită în epocă la pruşi, jatwigi, lituani şi poate chiar la slavii baltici). Copistul rus al cronicii - într-o interpolare - narează un mit explicativ: prinzând un mistreţ cu 9 spline, un om le dă copiilor săi să le frigă, dar aflând că ei le-au mâncat, se decide să coboare în *Infem, unde însă nu are acces decât prin poarta a 9-a; unul din fii, pornind apoi pe urmele tatălui său, îl găseşte si îl îngroapă; dimineaţa, tatăl i se plânge fiului’că f-au mâncat viermii, aşa că fiul îl urcă într-un copac, iar mortul se plânge că acolo l-au înţepat albinele şi ţânţarii,‘şi nu e mulţumit până când nu e ars, după aceea mărturisind că a dormit „ca pruncul în leagăn“. Acest prim incinerat este S. *Mitul pare a se încadra în *cultele solare, deoarece mistreţul este un *simbol solar ca şi *focul; iar cele 9 spline reprezintă cele 9 zodii dintre echinoxul de primăvară şi solstiţiul de iarnă (naşterea „soarelui nou“), ca şi cele 9 porţi de intrare în lumea postumă. Spes (lat. spes - speranţă) Zeiţa speranţei, în *mitologia romanâ\ preţuită şi respectată în *religia romană, avea consacrate la Roma câteva *temple. (—»Helpis) Spiriduş (probabil din lat. spiritus - spirit) *Duh domestic în genere binevoitor, prezent în *miturile inferioare şi în *superstiţiile mai multor popoare europene: elfii şi kobolzii germanici (—> Elf Kobold), micul *demon familial francez lutin, omuleţul scoţian Broxvnie, duhul domestic slav *Domovoi - sunt din aceeaşi clasă cu spiritul protector al romanilor genius (—> genii). în *mito-logia românească, rareori nefast, S. e îndeosebi favorabil: „un drăcuşor în came şi oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută care, la casa unde sade, aduce toate norocirile de pe lume, atât cât trăieşte omul“ (Tudor Pamfile, Mitologie românească, 1 Duşmani şi prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 81); el se naşte dintr-un ou părăsit, care e clocit la subţioară un timp determinat (7 ani), şi are adesea aspectul unui pui de găină, uneori de şarpe miniatural; după credinţele din Ţara Moţilor, S. se nasc din dragostea Vâlvelor (—> Vâlva) cu oamenii pământeni şi pot fi băieţi - atunci având pielea roşie şi fiind născuţi de Vâlva Pietrelor, sau fete -născute de Vâlva Apei sau de Vâlva Pădurii (Maria Ioniţă, Cartea Vâlvelor, Cluj-Napoca, 1982). Cu pricepere, orice S. poate fi manevrat să satisfacă cererile de bani sau obiecte, formulate de cel care l-a clocit sau de orice posesor (căci S. poate fi vândut şi cumpărat); darurile lui sunt fermecate (banii lui, plătiţi, se întorc de oriunde la posesor); orice S. se păstrează bine într-o sticlă şi nu poate fi îndepărtat decât legându-se într-o basma expusă furtului lesnicios. S. casei efectuează si diverse lucrări casnice. Poate deveni uneori şi nefast, însă ca să fie prielnic, trebuie să i se dea mereu de lucru. spirit (lat. spiritus - suflu vital, spirit) Noţiune cu sensuri diferite, deşi apropiate, modificânJu-se în raport cu epoca. Jar în genere desemnând o forţă invizibilă, individuală sau universală. în *animatism şi *animism, s. este o forţă anonimă şi nevăzută care însufleţeşte toate detaliile lumii obiectuale. în concepţiile religioase şi filosofice ale antichităţii, s. este însă forma pură, complet imaterială şi de natură divină (cf. în gândirea Indiei post-vedice, s. individual *Atman, particulă din substanţa universală * Brahman)', în acest sens, s. este o concentrare a forţei de creaţie (-> logos) şi starea ideală a existenţei. Dacă pentru unii filosofi greci termenul era demitologizat (dai-mon este caracterul omenesc la *Heraclit, iar daimonion - conştiinţa omului la *Socrate, asa cum pentru *Anaxagoras nous este inteligenţa), in genere în gândirea Helladei s. este o forţă cosmică, un primum movens al universului, cu funcţie de lege absolută şi de principiu creator. Sufletul a fost închipuit fie sub formă de pasăre, fie sub formă de omuleţ; sufletul-pasăre este o formă de *credintă foarte veche, de structură totemică, răspândită îa multe triburi primitive (mai ales din Africa, Australia, Asia Mică); în credinţele din *mitologia românească, se citează un concept similar: timp de 40 de zile, sufletul defunctului rămâne în preajma casei, sub forma unei păsări, de obicei sub Streaşină, de unde poate asculta *bocetele familiei (cf. (Chestionarele lui N. Densuşianu). în concepţia ebraică antică, sufletul îşi are sediul în sânge; cfar şi la greci, se pare că Empcdoklcs, însă în mod sigur şi Hippokrates (Despre boli, I, 30) considerau că sufletul este identic cu sângele. Pentru Aristotel, sediul sufletului este inima, sufletul (sau spiritul vital: pneuma) fiind „cauza şi principiul corpului viu“: sufletul „este deci cu necesitate o substanţă în sensul de specie a unui corp natural care are viaţă ca potentă“ {Despre suflet, II, 412 a). Filosofiile religioase din India antică definesc 3 forme de suflet: Atman (sufletul individual), *Puruşa (sufletul cosmic), Brahman (sufletul universal). în gândirea antichităţii europene târzii (neoplatonici, *gnostici), sufletul’este o emanaţie a lumii: sufletul universal (*Dumnezeu sau inteligenţa lumii) şi sufletul individual (produs al SPIRITISM 588 materiei). Definiţiile ulterioare nu se deosebesc flagrant între ele: dacă pentru Plotin sufletul cunoaşte divinitatea prin contopirea sa cu ea, dar numai în starea de extaz mistic, pentru gândirea teologico-filosofică a scolasticilor, sufletul individual este chipul lui Dumnezeu în om. Gândirea religioasă medievală personifică s. (astfel, în ^teologia ^creştinismului, * Sfântul Duh, este funcţia energetică a absolutului dumnezeiesc). în măsura în care spiritul este confundat cu sufletul (t|tuxi), cl e înţeles - în plan religios - ca principiu vital şi cognitiv, independent faţă de trupul în care sălăşluieşte temporar, fiind considerat de fapt un cilter-ego al individului: gnosticii considerau că sufletul individual este un produs al materiei, spre deosebire de sufletul universal sau inteligenţa cosmică, identificată cu Dumnezeu. Toate concepţiile mitoreligioase sau filosofice consideră spiritul (sau sufletul) o entitate nemuritoare. vj G.W.F. Hegel. Fenomenologia spiritului. trad. rom. Virgil Bogdan. Bucureşti. 1965: Aristotel. Despre suflet, trad. rom. N.I. Ştefanescu. Bucureşti. 1967: C.G. .lung. Seelenprohleme der Gegenwart. Zürich. 1931 spiritism Curent laic din cadrul * ocultismului* bazat pe credinţa în existenta autonomă a sufletelor după *moarte şi în posibilitatea concretă de comunicare intre oamenii vii şi orice *spirit al unui defunct, prin intermediul unui medium aflat în transă. Deşi relaţiile cu sufletele defuncţilor sunt o practică arhaică, în * animism şi în *magie fiind o îndeletnicire religioasă curentă (prin *şa-mani, vrăjitori, *magi, *sacerdoţi), în societăţile primitive ca şi în ^religiile antice din Egipt, Mesopotamia, India, China, America precolum-biană, sistemele religioase ulterioare au interzis adesea invocarea sufletelor răposaţilor (chiar dacă nu au negat posibilitatea ca atare). Chiar *moza-ismul timpuriu, acceptând existenţa obiectivă a unor „chemători de duhuri“ (V.T., LeviticuL XX, 6) sau „cei care întreabă morţii“ (V.T., Deute-ronomuL XVIII, 11). interzice această practică (V.T., Leviticul* XIX, 31) sub ameninţarea pedepsei cu moartea prin lapidare (ibid.* XX, 27); recunoaşterea existenţei acestei practici interzise de *iudaism figurează şi mai târziu. în epoca *profetilor („căci într-adevăr orice popor întreabă duhurile strămoşilor, întreabă pe cei răposaţi pentru cei vii“ - V.T.* îsaia* VIII. 19). Creştinismul va avea aceeaşi atitudine, adăugând - în cadru doctrinar - că sufletele morţilor nu pot reveni pe pământ până nu „vor învia întâi“ {N.T.*' Pavel, I Tesaloniceni, IV, 13-18). Dacă în antichitate invocarea sufletelor facea parte din *misterele religioase, practicile spiritiste modeme nu au caracter ezoteric. în antichitatea clasică, mai ales în cadrul unui popor superstiţios ca romanii, invocarea sufletelor celor defuncţi capătă frecvenţă şi extindere, oamenii nemaifiind satisfăcuţi de ^oracolele oficiale; în epoca imperială apar chiar nişte întruniri de tip apropiat şedinţelor spiritiste din sec. XIX-XX; astfel, după o informaţie dată de Cassius Dio (Istoria Romană. LXXVII, 15), împăratul Caracal la „ţinea şedinţe de spiritism, pentru a găsi o oarecare alinare, chemând, printre alte suflete, şi pe al tatălui său şi al lui Commodus“. Spiritismul (în sensul care i se acordă azi) a apărut în sec. XIX, în Statele Unite ale Americii, după ce. în 1848. fiica fermierului Fox a auzit în casa părintească diverse zgomote în care a crezut că distinge un cod şi un mesaj al unui om ucis cândva în acea casă; această fiică de fermier a fost socotită primul medium. S. s-a răspândit rapid în America şi în Europa, introducând noţiunile de mediumnitate (calitatea de medium), ectoplasmă (emanaţia vizibilă a sufletului) şi cod (tehnica transmiterii mesajului). în sec. XX, unele asociaţii spiritiste s-au organizat într-un gen de „biserici“ cu anume înclinaţie religioasă cu caracter de *sectă, - cum de altfel au şi fost clasificate de criticii teologi din cadrul Bisericii („sectă“ speculând „sentimentele duioase ale omului care îl leagă de cei decedaţi“ - Gh. Dem. Giocan, Lumini ce trebuiesc aprinse, Bucureşti*- 1934, p. 8). Situaţii particulare, de obicei mari drame existenţiale (cum a fost cazul lui B.P. Hasdeu), pot conduce spre s., pe căi riguros individuale, chiar oameni de solidă pregătire culturală. Hasdeu s-a apropiat de s. imediat după moartea prematură a fiicei sale, publicând (1891-1892) 5 studii spiritiste (Ştiinţa sufletului; Somnul si sufletul* Telegrafia iubirii; Ipnotismul şi spiritismul; Materialismul in spiritism). reunite în volumul Sic cogito (1892), din care rezultă că savantul român acumulase o abundentă experienţă de practicant ce rămâne desigur incontrolabilă. S. a fost studiat de fiziologul Charles Richet, de fizicieni şi parapsihologi; majoritatea opiniilor ştiinţifice i-a anulat voga. Ch. Richet spune despre activitatea fizică a unui medium că este rezultatul unor mişcări inconştiente, numite de savant acte ideomotorii produ-cându-se independent de voinţa acelui medium. Examinat analitic, s. modern îşi are însă originea (inconştientă sau nedeclarată) în *teurgia anti-chiiăiii greco-romane târzii. § Charles Richet. Traité de métapsychupte. Paris. 1922: P. Bndham. Christian Reliefs about Life afler Death. London. 1976: B.P. Hasdeu. Sie eogifo. ed. de Tudor Nedelcea. Craiova. 1991 Sports Zeu asigurând sporul recoltelor şi patronând fertilitatea agrară, în credinţele slavilor răsăriteni > mitologie slavă)* închipuit ca un bărbat foarte blond, cu plete cârlionţate, care umblă pe câmpuri. Un *ritual din regiunea Pskov (Rusia) include împletirea unei păpuşi (numai din spice duble) căreia i se spune Sporînya. Şraddhă Zeiţă din *mitologia vedică, personificând *credinţa (cf. Rigveda. X, 151). Fiind 589 STEAUA MAGILOR fiica *Soarelui (*SilryaA ea ajută pe oameni în îndeplinirea Sacrificiilor, aprinzând focul ritual > focul). Sraosha (zend Sraosha Asya\ mediopersană Srosh)\ epitet în *A vesta: înţelepciunea întrupată Zeul supunerii, al ascultării faţă de zeul suprem *Ahura-Mazda şi de legile divine, în *mitologia iraniană; purtătorul *cuvântului divin şi al unor arme simbolice (Rugăciunile), el luptă contra *demonilor. ocroteşte şi hrăneşte pe săraci, are în custodia sa lumea şi îl însoţeşte în spaţiul ceresc pe zeul solar *Mithra. Reprezentat ca un tânăr gingaş, în fiecare zi la ivirea zorilor S. trezeşte cocoşul care, cu cântatul său. alungă de pe pleoapele celor adormiţi pe demonul somnului, *Busyasta. Deopotrivă, el veghează asupra rânduielilor religioase şi patronează evlavia. Statu-palmă-barba-cot Pitic malefic din *mitologia românească. având o forţă fizică supranaturală, dar suferind de o crasă imbecilitate; are o barbă foarte lungă (de altfel, atribut al mai tuturor gnomilor mitici), pe care la un moment dat *Făt-Frumos i-o prinde în crăpătura unui trunchi de copac, imobilizându-1, ceea ce nu-1 împiedică să smulgă însă trunchiul din rădăcini şi să se ridice astfel în aer. Adesea e reprezentat călărind un iepure şchiop (motiv frecvent şi în basmele avarilor, aborigeni din Caucazul de nord-est). Deşi pitic, S.-p.-b.-c., datorită forţei lui anormale, e capabil să ridice orice poveri şi să zboare cu ele (ca în cazul trunchiului în care i s-a prins barba); de obicei, el zboară spre *Tărâmul Celălalt, în transgresări prin imense prăpăstii. S.-p.-b.-c. e comparabil cu piticul fabulos din folclorul rus: Ţărănuş-cât-unghia-barba-cât-cotul (M y >/. u uui, (. nov om ut,- (îopoqa c .lohomoh) şi, parţial, cu piticii bărboşi Barstucke şi *Barzdukkai, din ^miturile balto-prusice, nu însă cu gnomii artizani din *mitologia scandinavă şi * germanică. Steaua Magilor Noţiune mitologică foarte controversată, pusă în legătură cu tradiţia naşterii lui *Isus Christos, deşi probabil o conjugare de ecouri ale unor *mituri mai vechi, printre care fenomenul apariţiei cereşti descrise in *Biblie sub numele „Gloria lui El Yahweh“ f—»Iezechiel), apoi venirea cometei escatologice prevestite de * A vesta la sosirea mântuitorului *Saoshyant, ca şi ecoul mitic al unui fenomen astronomic mult mai vechi, poate explozia unei nove, reluat unilateral de unele apocrife biblice slavone. Unicul text canonic referitor la S.M. este în Evanghelia lui Matei: „Iar ei [magii], ascultând pe împăratul, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul“ (II, 9). Se consideră că *magii erau preoţi perşi (în Iran, funcţia de mag era sacerdotală), de unde şi nominalizarea lor mai târzie (probabil o Regendă literară): Melhior. Balthazar, Gaspar; dar Evanghelia lui Matei le conferă şi funcţia de astrologi: „Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua“; fenomenul rămâne neinteipretat în context: „căci am văzut la răsărit steaua lui şi am venit să ne închinăm lui“ (op. cit., II, 2). în schimb, mai multe apocrife biblice slavone şi o bogată iconografie ortodoxă consacrată înălţării lui Isus (răspândindu-se vast la iconarii din Rusia, Ucraina, România, Serbia, Albania, care s-au inspirat evident şi din apocrife între timp pierdute) detaliază S.M. în mai multe variante, punând-o în dublu raport: cu sosirea (nu naşterea) şi cu înălţarea (nu Rnoartea şi învierea) lui Isus Christos. Apocriful slavon t lunec mi, o mpe.x hopo.ni x-ho.ixna x (Istoria celor trei magi regeşti) din sec. XV. citat de Veaceslav Zaiţev, vorbeşte despre o „stea mergătoare“: „Steaua nu arăta ca acelea ce se zugrăvesc, în ţările noastre, prin biserici, aripi însă avea ca de vultur şi multe raze foarte lungi, care învârteau steaua în cerc când ea căta să se aşeze pe pământ“: ..steaua mergătoare [...] s-a pogorît pe un munte şi dintr-însa a ieşit Hristos“. Apocriful mai spune că, în timpul deplasării ei pe cer. steaua a fost ţinută sub observaţie de „astronomi“ din turnuri special zidite pc culmi de dealuri. După alt apocrif slavon. Cartea tainelor lui Enoh (—> Enoh). oprindu-se din zbor, steaua s-a proptit in propriile ei raze: „Iar când cei trei crai au purces din locul Ierusalimului, steaua s-a ascuns din faţa lor, pentru că vorbiseră cu Irod. Atunci foarte s-au tulburat cei trei crai şi au început să plângă amarnic, strigând: Vai de noi, fraţilor! [...] Iar apoi steaua li s-a arătat încă o dată şi a pornit înaintea lor, iar ei au slăvit pe Domnul Dumnezeu şi s-au dus iarăşi după steaua aceea şi au ajuns la Betleem. Şi când steaua a ajuns acolo, s-a oprit deasupra unei peşteri şi şi-a slobozit razele şi s-a proptit cu toată lumina sa în peşteră“. Textul a intrat la baza unui cântec de stea din folclorul românesc: „Trei crai de la răsărit / Spre stea au călătorit / Şi-au mers după cum cetim / Până la Ierusalim. ' Acolo, cum au ajuns. / Steaua-n nori li s-a ascuns. / Şi le-a fost a se plimba, / Prin oraş a întreba: / Unde s-a născut, zicând, / Un crai marc dc curând? / Iară Irod împărat / Auzind, s-a tulburat“ (col. Anton Pann, Versuri sau Cântece de stea, Bucureşti, 1852). Iconografia înfăţişează o pereche de capsule de aspect profan şi tară aripi, cu câte un personaj misterios comparat de unii cu un om care pilotează un vehicul zburător (fresca de boltă a bisericii sârbeşti Veliky Decany, zugrăvită în 1350), fie capsule ovoidale, unele gata de ascensiune, altele coborînd din cer. toate cu Isus înăuntru (câteva Rcoane pe pânză şi pe sticlă din România, un grup mare de fresce din Biserica Domnească de la Târgovişte - unde, pe lângă capsulele „înălţării“, există şi o stea dintr-un dublu disc, o icoană din sec. XVII de la Zagorsk. lângă Moscova, câteva STEINER, RUDOLF 590 icoane albaneze), unele sugerând prin manşe interioare sau orificii dorsale un *car ceresc, care are similitudini şi cu obiectul de pe piatra funerară de la *Palenque. S.M. apare în alte ipostaze şi în miturile primitive: în ins. Hawaii circulă mitul unei stele temerare care se opreşte în cer să privească traiul insularilor, dar cade apoi fumegând spre mare si poposind pe o stâncă; într-un mit al tribului brazilian kayapo (citat de Claude *Levi-Strauss), steaua corespunzând planetei Jupiter coboară din cer să se mărite cu un tânăr pământean, iar când e văzută de fraţii lui, le apare ca un animal cu ochi de foc, apoi îşi transportă bărbatul terestru în cer, lui părându-i-se cerul un câmp pustiu. Dar coborîrea S.M. poate fi comparată şi cu venirea în piscul Ardis din Anti-liban a grupului de *îngeri ai lui *Semyaza. în scrierea anonimă Opus imperfectum iu Matthaeum (după un model probabil anterior sec. VI), se relatează că magii regali se urcau anual pe Muntele Biruinţelor, la o peşteră cu pomi şi izvoare, ca să aştepte Steaua; aceasta apare după mai mulţi ani, având chip de copil, şi îi trimite pe magi în Iudeea. O variantă; Cronica de la Zuknîn, vorbeşte de 12 Regi-înţelepţi, care urcă în fiecare an pe munte, pătrunzând în Peştera Comorilor, până când apare un stâlp de lumină nefirească ţâşnind dintr-o stea strălucitoare cât un grup de sori, care intră în grotă; un glas se aude, magii îngenunchează orbiţi de lumina tot mai concentrată din care se degajează apoi un om mărunt şi umil, mărturisind că a fost trimis de Tatăl Ceresc să-i conducă în Galileia. Steiner, Rudolf Mistic german (1861-1925), catolic prin naştere şi educaţie familială, însă întemeietor al *antropozofiei. âândirea sa filosofică iniţial influenţată de Goethe (S. a fost editorul şi comentatorul ecfiţiei de opere complete ale acestuia) şi de Nietzsche (despre care a scris două cărţi) se modifică după contactul cu *teozofia din 1902 (ulterior, e conducătorul secţiei germane a Societăţii Teozofice); scrie un tratat (Theosophie), un manual asupra căilor de parvenire la „cunoaşterea lumilor superioare'1; în timpul primului război mondial înfiinţează în Elveţia primul *tem-plu antropozofic (mistuil de incendiu în noaptea Anului Nou 1923); în 1919, S. propune un tip de stat cu societatea divizată în 3 sfere: juridică (bazată pe egalitate), economică (pe frăţia producătorilor grupaţi în confrerii), spirituală (condusă de un areopag al înţelepţilor şi bazată pe libertate); printre instituţiile înfiinţate de S., care i-au supravieţuit: o clinică de psihiatrie antropozofică (la Arlesheim). Doctrina lui S. se întemeiază îndeosebi pe scopul trezirii în om a forţelor spirituale latente, fapt realizabil - după el -printr-un sistem de exerciţii în care sunt prezentate meditaţia şi inspiraţia şi care conduc la formarea, în corpul fizic, a unor organe spirituale analoage celor fizice: *roţile de foc, florile de *lotus etc. Antropozoful consideră omul un microcosm compus din corpul fizic, corpul eteric si corpul astral (aceste 3 sfere fiind reflexele celor 3 stări sau trepte pe care le-a parcurs Spiritul Universal în procesul devenirii sale); descoperirea antropozofiei este a 4-a sferă, în care omul îşi formează eul spiritual. S. şi-a expus doctrina mai ales în cărţile: Die Geheimwissenschaft (Ştiinţa secretă), 1^10; Antroposofîsche Leitsätze (Teze antropozoficej, 1925. S. a devenit un adversar al *Bisericii catolice, pe care a considerat-o un fals *creştinism. § Rudolf Steiner. Treptele iniţierii. trad. Cezar Petrilă. Princeps. Iaşi. 1992: Rudolf Steiner. Creştinismul ca fapt mistic si miste-riile antichităţii. trad. rom.. Humanitas. Bucureşti. 1993: Fr. Hiebei. R. Steiner im Geistesgang des Abendlandes. Bern-München. 1965. Sterculus Zeul bălegarului, în *mitologia romană (citat de *Tertullianus. în Apologeticum, XXV, 3). Steropes *Ciclop uranian, în *mitologia greacă; fiul cuplului *Uranos - *Gaia şi fratele lui *Brontes şi *Arges. Stimula Zeiţă din *mitologi& romană, având rolul de a-i aţâţa pe oameni spre plăcerile vieţii; de fapt, este o personificare simbolică a voluptăţii nelimitate. Stonehenge Construcţie megalitică circulară (cromlech) din Anglia, gen de *templu arhaic consacrat Ritualurilor religioase sau numai *cultului solar f—> menhir, mitologie megalitică). strămoşi; cultul strămoşilor Formă religioasă de origine totemică (—> totem) constând în venerarea întemeietorilor unui trib sau clan, ai unei ginţi sau ai unui popor. întemeietorii sunt strămoşii primordiali (—> arhetip), iar tradiţia îi pune totdeauna în relaţie directă cu facerea îumii f—»cosmogonief şi cu crearea omului (—> antropogonie). în acest sens, s. primordial poate fi om, animal, plantă, semizeu sau chiar zeu. *Cultul s. nu e specific numai societăţilor primitive şi nu e o practică exclusiv religioasă, ci este una dintre cele mai persistente manifestări ale sudurii morale umane între trecut şi prezent. Dacă la primitivi acest cult se referă la o continuitate concretă între întemeietorii mitici şi urmaşi (astfel, tribul australian arunta crede că orice om e reîncarnarea unui *spirit lăsat de un strămoş totemic), cultul s. în civilizaţiile antichităţii se referă la o continuitate potenţială. Există presupunerea că, între anii 5000-2000 î.e.n., în cadrul unui generalizat cult al morţilor, se credea că spiritele strămoşeşti se transferă în pietre, unde continuă să locuiască postum (-» mitologie megalitică). Elemente de cult al s., mai bogate sau mai sărace, se înregistrează aproape la toate triburile şi popoarele (posesiunea de către spirit, transmiterea ereditară a spiritului, năzuinţa^spiritelor de a deveni anumite rude răposate). - în India erau veneraţi părinţii 591 STYX răposaţi (pitarăh). - Acest tip de cult s-a transmis la Roma în venerarea spiritelor s. (*Manes) ca a unor zeităţi (nurnina) protectoare ale căminului casnic (Di manes), cărora li se consacrau comemorări speciale (Dies parentales), când familiile vizitau mormintele, lăsând pe ele *ofrande. - în China, *Confucius facea ^sacrificii pentru morţi şi spirite ca şi cum ele ar fi fost de faţă, iar numele morţilor erau înscrise în Tăbliţele Spiritelor din *temple. ^ Japonia are poate cel mai puternic cult al s., cu *altare domestice; una din explicaţiile curajului militar japonez stă în *credinţa soldaţilor că spiritele s. luptă alături de ei (-> kami). ~ Singura excepţie, cu totul stranie, este în *iudaismul timpuriu (poate din cauza *mono-teismului riguros neadmitând nici măcar semidivinităţi în aria lui *Yanweh); pentru evrei, coborîrea morţilor în *Sheol era o încheiere totală, care abia târziu a dobândit perspectivele învierii pentru Judecata de Apoi. ~ Desacralizat, cultul s. s-a păstrat în civilizaţiile modeme, într-un plan cultual profan. ~ Astfel este datina comemorativă pentm *Moşi în România, incluzând *sărbătoarea laică populară, cu adaos comercial, Târgul Moşilor. Strâmbă-lemne *Uriaş din *mitologia românească, personaj prezent mai ales în basme, care strâmbă copacii, apoi se văicăreşte că nu mai sunt lemne drepte în codru; (există şi un corespondent rus, aproape identic: Vertodub - Suceşte-stejari; cf. *Asilki, în *mitologia slavă). Strenia Zeiţă sabină a sănătăţii, preluată de *mitologia romană, identificată însă mai târziu cu *Salus. De la numele sabin, ieşit cu timpul din uz, s-a păstrat tradiţia trimiterii la rude şi prieteni a crengilor verzi de palmier sau de laur, numite strenae. de care se atârnau fructe şi dulciuri, în calitate de daruri. Stribog (slav CTpn6orc>) Zeul vânturilor şi al furtunii, în *mitologia slavă (la vechile triburi polone: Samovil). Adorat în Rusia arhaică, avea un sanctuar şi un *idol impunător la Kiev, către anul 980. Cântarea oştirii lui Igor numeşte vânturile „nepoţii lui Strifcog“: ele vântură văzduhul cu enorme săgeţi pornite de pe mare. Striga 1 * Vampir feminin avimorf, în * mitologi a romană; la Petronius: striga - *strigoi. 2 Divinitate malefică inferioară, în mitologia românească (de origine latină), asimilată cu strigoaica >strigoi) sau cu vrăjitoarea. în reprezentările folclorice, e slută, uscăţivă, cu paloare de mort; are nas coroiat de sticlă, gheare de aramă, un picior de fier şi coadă de câine. Este stăpâna deochiului. Poceşte pruncii nebotezaţi şi le ferecă sufletele în tufe de ienupăr; de asemenea, seacă laptele vacilor. strigoi (lat. strigosus - descărnat; strix - pasăre fabuloasă în *superstiţiile romane, semănând cu bufniţa, care suge noaptea sângele pruncilor din leagăn; grec OTpiyS - cucuvea) Mort demate- rializat (sinonim: fantomă), pedepsit să rătăcească noaptea prin lume. Babilonienii numeau etemmu orice fantomă, cu sens de spectru al mortului, adică ceea ce credeau că supravieţuieşte trupului material, dar în alt sens şi părticica divină inclusă în om (—> spirit)\ datorită acestui etemmu omul nu va fi uitat nici când trupul i se va întoarce în pulberea de obârşie. Superstiţiile ulterioare de pretutindeni consideră s. morţii blestemaţi să-şi părăsească noaptea mormintele spre a peregrina prin lume. în mitosuperstiţiile folclorice româneşti, s. (datorită originii romane) a fost asimilat adesea *vampirului, astfel socotindu-se că nopţile sale preferate sunt cele cu lună nouă. în *mitologia românească, s. e numit şi Moroi şi se crede că fie se naşte ca atare, fie devine după moarte, pedepsit pentm faptele sale, un *duh rău rătăcitor (asimilat adesea stafiilor); superstiţia folclorică afirmă că orice s. poate fi îndepărtat de case prin ungerea cu usturoi a clanţelor şi zăvoarelor de la uşi (mai ales în noaptea sf Andrei). Unii cercetători au făcut apropieri între s. şi oamenii-lupi (germ. Werwolf franc, loup-garou), incluzând *credinţa în s. printre formele de *Iykantropie; dar în mitosuperstiţiile româneşti există forma de s. numită *Pricolici: om metamorfozat în *câine, care se amestecă în haita *lupilor. stupă în India vedică şi imediat post-vedică, s. era un mormânt de forma unei mici movile (un fel de tumul us), cu un stâlp sau o coloană, marcând rămăşiţele pământeşti ale unui sfânt defunct. Stupele se răspândesc însă mai mult în epoca *budismului, iar atunci devin construcţii cultuale, de formă conică, având în general o asemănare geometrică cu mormintele de pământ, dar devenind structuri masive, adesea cu o arhitectură mai complicată, şi fiind aşezate pe temelii rotunde sau pătrate, peste care se înalţă o cupolă sferică acoperită de o piramidă răsturnată, în trepte. Sudiştii au construit stupe şi cu caracter memorial (monumente comemorative), dar şi ca semne rememoratoare ale unor evenimente celebre. După unii indianişti de autoritate mondială (Mircea *Eliade, Paul Mus), s. este corpul arhitectonic al lui *Buddha, trupul său simbolic; nu are niciodată numai rol de monument funerar, căci este mult mai mult: o imago mnndi, aşadar un *simbol cosmologic. Iar ca monument funerar, orice s. conservă o relicvă a lui Buddha, menită să însufleţească arhitectonica *templului budist (sau a *altarului); ca templu simbolic însă, arhitectura unei s. reprezintă obligatoriu universul. După definiţia lui Paul Mus, „stupă este dhărma cosmică devenită vizibilă“ (-> dhărma). Styx (grec. - Odiosul, aTuyeiv - a urî, a detesta, a avea oroare) Fluviu infernal din *Hades, în *mitologia greacă, unit prin Kokytos (care izvorăşte din el) cu fluviul *Aheron. în *Iliada, S. e singurul fluviu infernal; abia în SUADA 592 *Odisseia, unindu-se cu Kokytos şi Pyri-phlegethon, se varsă în Aheron; iar *Hesiod îl consideră fiică a lui *Okeanos (dar Herodot identificase un S. geografic în Arcadia). Grecii credeau că apa otrăvită a S. e în stare să dizolve orice navă din orice material, afară de cele construite din copite de cai şi de catâri. Zeii greci jură pe S., iar divinitatea care-şi calcă jurământul e privată un an de dreptul la viaţă, iar alţi 9 ani de orice relaţie cu ceilalţi zei; după Hesioci, acest jurământ s-a instituit când, în împrejurările *Titanomahiei, S. a venit primul în sprijinul lui *Zeus. Mitologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia) are şi ea un fluviu infernal, Hubiu\ uneori confundat cu * Infernul (*Kigallu) însuşi. Suada (lat. suadere - a îndemna, a sfătui) Zeiţa puterii de înduplecare, în *mitologia romană, amintită de poeţii Ennius şi Horatius. Subigus Zeul ocrotitor al mirilor, în mitologia romană, protejându-i chiar prin prezenţa sa simbolică, alături de ei. în noaptea nunţii. Succubus —> Incubus şi Succubus Sucellus Numele, în rostire latină, al unui zeu gallic (—* mitologie celtică), greu identificabil; sensul onomastic ar fi fost „cel care loveşte bine“ şi, într-adevăr, zeul e reprezentat ca purtător al unui ciocan sacru - considerat ca atare patronul dogarilor - (ca şi scand. *Thorr), ţinut ca armă de distrugere. Iconografia îl prezintă cu glugă şi tunică scurtă. Romanii (îndeosebi Caesar) îl identificau însă fie cu *Iupiter, fie cu *Pluto. Cercetătorii moderni uneori tind să-l confunde (fără temei) cu zeul celt *Taranis\ ca divinitate atmosferică. Sud (sârb. Usud\ slav. cyjxb - judecată; rus. cyqbou - soartă) Fiinţă divină aproape impersonală din *mitologia slavă, dirijând destinul. Locuieşte într-un palat unde, în zilele când aruncă aur prin încăperile acestuia, se nasc cei bogaţi; dar are şi o colibă, în care deseori împrăştie cioburi de oale. ca să determine, naşterea abundentă a săracilor. în *bocetele ruseşti, S. e invocat cu numele diminutival Sudinuska. Există însă şi personificări net feminine ale sorţii: rus. ('. \ ascetism) sufisti preferau să rămână peregrini, trăind din munca lor, în singurătate sau în grupuri mici. Sufismul devine un gen de *quietism, cu practici religioase specifice: dhiki- (glorificarea lui Allah prin recitări din Coran şi prin repetarea numelor divine, aceasta considerându-se cea mai înaltă dintre cele 5 *rugăciuni canonice); tawakkul (credinţa în Allah, constând în renunţarea la iniţiativă şi voinţă, *viaţa fiind lăsată în grija divinităţii - de unde şi un fanatism ducând la refuzul oricărei activităţi profane, fie şi procurarea mijloacelor de trai sau apelul la medici, astfel încât aşteptarea *mântuirii încetează a mai fi obiectivul principal). Doctrina sufistă s-a dezvoltat ulterior (cu contribuţia lui Abu Sulaiman al-Darani din Siria şi Dhu’l-Nun din Egipt)- într-o concepţie gnostică (—> gnosticij, urmărind iluminarea şi extazul; iar caracterul panteist (—> panteism), manifestat anterior, acum se precizează, după ce persanul sufist Abu Yazid introduce doctrina anihilării (cca 874), adică ideea transgresării de la starea de conştiinţă individuală în cuprinsul voinţei divine; (dar aici se străvede ideea de *Nirvăna, deci nu este exclusă influenţa *budismului). Alt persan, Maruf din Bagdad (din părinţi creştini), definea în acea epocă sufismul drept o *teo~ofie. Cu timpul a fost totuşi precizată şi ascensiunea stadială a credincioşilor s., celor 7 stadii: maqâmăt (pocăinţa, abstinenţa, renunţarea, sărăcia, răbdarea, credinţa în Allah, supunerea faţă de voinţa divină), urmându-le alte stări sau simţuri spirituale (ahwăl): teama, speranţa, iubirea - care duc spre *contemplaţie (mushăfiadat) şi intuiţie (yaqin). Consideraţi din interiorul islamului o sectă, s. nu au o dogmatică precisă, ca alte secte, doctrina lor fiind construită pe o concepţie mistică infiuenţată de budism şi de leozofii iranieni, în care intră o viziune panteistă a divinităţii. în sufism se conjugă această concepţie metafizică cu un sistem de exerciţii psihofizice întemeiate pe ascetism, prozelitului cerându-i-se o încordare unitară, sudată, a tuturor forţelor lui trupeşti şi spirituale; învăţătura ştiinţei sacre şi apropierea treptată de Allah se obţine prin cunoaşterea mistică, iubire şi asceză. De aici s-a ajuns la înclinaţia spre cunoaşterea intuitivă şi la practicarea extazului, la interesul pentru unele activităţi extrasenzoriale (hipnoză, telepatie), la respingerea cunoaşterii raţionale, precum şi la o aspră disciplină în cadrul comunităţii din care nu lipsesc exerciţiile de anihilare a voinţei şi de 593 SUPERSTIŢIE mortificare a trupului. Fiecare comunitate are un stareţ, totodată învăţător şi ghid pe calea spre mistică. Sufismul s-a răspândit de timpuriu pe un vast teritoriu geografic: Africa, India, Iran, Pakistan, Indonezia. $ A. J. Arberry. An Introcluction to the History of Suf'tsm. London. 1942: Marijan Mole. Les mystUfues musul maus. Paris. 1965 Sugrîva Rege al maimuţelor. în *mitologia vedică, fratele divinităţii demonice *Bali. Sui-ren Inventatorul producerii artificiale a *focului, în *mitologia chineză arhaică, primul om (ren) care a obţinut foc frecând nişte lemne. Vechile texte mitografice atribuie descoperirea focului fie zeului *Fu A7, fie împăratului legendar *Huangdi; dar tratatul Han Fei zi (sec. III î.e.n.) afirmă că, după ce în antichitate oamenii se îmbolnăveau mereu mâncând came crudă, a apărut un înţelept sau un sfânt care, prin frecarea (sui) a două lemne unul de altul, a obtinut foc şi i:a învăţat apoi pe oameni să-şi /rigă hrana. în însemnări despre întâmplări uitate de Wang Qiao (sec. IV î.e.n.), se vorbeşte despre o ţară fabuloasă, Suiming, unde creşte arborele de foc, iar o pasăre (bufnită sau mai curând ciocănitoare) scobeşte lemnul trunchiului, până ies din el flăcări. Sukhavatl (sanscr. sukhavatî - ţară fericită) Ţara sau, mai exact, „câmpul" lui Buddha Amitabha (—> Buddha), în mitologia *budismului. Situată foarte departe de lumea noastră (între ele intercalându-se miriade de alte lumi). S. este specifică prin faptul că ciclul *samsăra (al reîncarnărilor succesive) se manifestă numai în două stări: umană şi divină, între oameni şi zei, dincolo nemaifiind deosebiri esenţiale, întrucât din S. lipsesc alte fiinţe cunoscute în lumea noastră: *demoni, animale, plante. Toţi locuitorii din S. sunt *Bodhisattva de treaptă maximă, căci de acolo se trece direct în *Nirvâna. Solul şi apa în S. sunt pure, clădirile sunt construite din aur, argint, pietre preţioase şi corali. Sukune Bikona Zeul medicinei, în mitologia japoneză, reprezentat sub forma unui pitic sapienţial, fiind totodată colaborator al zeului *Okuninushi, reconsU actorul p o stcata strofe al universului; îndată după reclădirea lumii, S.B. a elaborat toate artele medicale şi toate mijloacele de protecţie contra animalelor sălbatice; apoi s-a căţărat pe o tulpină de mei care. ca un resort, l-a proiectat în Ţara Veşniciei. Tradiţia şi vechile cronici precizează uneori că S.B. a fost trimis în *cer ca să-l ajute pe Okuninushi în opera lui de pacificare a imperiului arhaic nipon. Summanus (lat. arh. submanus - [zeul] din preajma dimineţii) Vechi zeu sabin al întunericului nopţii şi al fulgerelor nocturne. Preluat de *mitologia romană, devine unul din atributele lui *Iupiter. Avea *templu în Roma aproape de Circus Maximus şi era sărbătorit anual la 20 iunie, sacrificându-i-se prăjituri (—>ofrande) numite summanalia, coapte în formă de roţi, ca *simbol al carului tunetelor. Sumugan; Sumukan (Regele Muntelui) Zeu sumerian (—> mitologii din Mesopotamia) al câmpiei cu vegetaţia şi animalele ei. în Akkad şi Babilon, era adorat ca divinitate cinegetică şi pastorală, ocrotind deopotrivă cirezile şi turmele de animale domestice, ca şi animalele sălbatice de stepă. Sunja Zeiţa adevărului, în mitologia scandinavă şi *germanică. Nu se cunoaşte cu exactitate originea acestei zeiţe; dar numele ei coincide cu noţiunea sanscrită sîihya, care a circulat în două valori: una - aparţinând vechii matematici (poate şi lingvisticii lui Pănini) - cu sensul de „zero“ sau „nimic“; alta, mult mai apropiată însă de numele zeiţei Sunja - aparţinând filosofiei budiste, ca o valoare semantică de indeterminare. unde „califică nirvana, realitatea ultimă“ (Sergiu Al-George); aşadar adevărul, patronat sau personificat de S. fiind „realitatea ultimă“, este posibilă această ipoteză a originii numelui zeiţei. Sun Ping Zeul cizmarilor şi curelarilor, în *mitologia chineză, de fapt zeificarea unui personaj istoric (sau semilegendar), care avusese funcţia de strateg (în sec. IV î.e.n.), urmaşul întemeietorului teoriei chineze a războiului - Sun Zi. Conform tradiţiei, în urma unei acuzaţii eronate de crimă, i-au fost retezate picioarele de la genunchi (sau numai de la glezne), iar datorită ambasadorului ţării Qi, a ajuns în exil, unde, repus în meseria lui militară, a fost înălţat la rangul cuvenit. S.P., în noua situaţie, şi-a confecţionat singur nişte cizme-proteze cu care putea să umble, iar pentru că profesiunea de strateg îi cerea şi deplasări pe câmpul de luptă, după o perioadă de folosire a carului de război, a inventat şeaua, ca să poată încăleca singur. Poporul l-a divinizat, atribuindu-i patronatul celor două meserii cu ajutorul cărora inventivul strateg a izbutit să-şi corecteze infirmitatea. Suparnâ Păsări fabuloase de înfăţişare gigantică, în tradiţia populară a Indiei; *legenda pare însă a proveni din epoca vedică arhaică (—> mitologie vedică). superstiţie (lat. superstitio - *cult religios, *jurământ, superstiţie, veneraţie); eres (slav. eptcb - *erezie) Falsă ^credinţă despre necunoscut, reprezentând sindromul complexului de inferioritate în faţa ambientalităţii imediate aparent misterioase. Pusă în raport cu *magia, indicată ca o consecinţă a fricii şi ignorantei, s. nu poate fi definită în acest cadru; deşi nici teama, nici ignoranţa nu sunt străine de geneza s., ele nu constituie factorii ei decisivi, căci şi în conştiinţa omului cultivat sau specializat într-un domeniu ştiinţific, anumite evenimente cu caracter repeţi- SUPPAI 594 ţional coincident din afara ariei cu care e familiarizat pot să se transfere, în anumite condiţii de stress, în s. Deoarece s. extrapolează particularul, deoarece ea este fenomenalizarea spontană a evenimentului particular, principala ei operaţie devine răstălmăcirea realităţii obiective. Fără a face parte din magie şi tară a şi-o subsuma, s. în multe cazuri uzează de practici magice elementare, ca antidot împotriva unui eveniment nefast ce stă să se producă. Ordonate într-un sistem, care constituie şi el (ca şi *mitul sau *ritualul) un canal de evacuare a încărcăturii tensionale a omului în relaţiile lui cu mediul evenimenţial, superstiţiile constituie o infrareligic de uz individual. în cadrul foarte larg al multor *religii antice, s. şi-a păstrat locul activ, în umbra practicilor magico-religioase (Egipt. Mesopotamia, China); romanii erau un popor foarte superstiţios şi însuşi cuvântul superstitio, cu bogata lui polisemie, confirmă afirmaţia; totuşi o reacţie antisuperstiţioasă a existat, iar Cicero ironiza global fenomenul prin sintagma supersti-tiones anilcs - eresuri băbeşti. Gândirea greacă a persiflat mereu s., ca pe un fenomen lăturalnic; de îa Teophrâstos aflăm că superstiţiosul e un obsedat să nu greşească ceva ce l-ar pune în dificultate faţă de *zei şi îşi ia mereu contramăsuri: *sacrificii de purificare pentru fleacuri, rostiri de formule magice, scuiparea în sân etc. (Caracterele. XVI). Om evlavios şi teolog neconcesiv, *Plutarh face o paralelă între *ateism şi superstiţie (tratatul Despre superstiţie, 2) pe care o defineşte concis: „Superstiţia, cum o arată chiar numele, este o imagine denaturată sădind în om frica umilitoare şi obsesivă. [...] Aşadar, necredinţa în zei nu e decât o rătăcire, în schimb superstiţia este o boală produsă de rătăcire.“ *Teologia religiilor clasice (*iudaismul, *budismul, religia grecilor) şi modeme (*creştinismul, *islamul) refuză s., totuşi aproape nici o religie, nu a scăpat de infiltrarea, în zonele ei periferice, a anumitor superstiţii. J. G. *Frazer considera că, în anumite comunităţi umane şi în anumite epoci, superstiţiile au jucat un rol pozitiv, consolidând disciplina convieţuirii şi respectul omului de rând faţă de ordinea socială şi de guvernarea acesteia, de pildă în ce priveşte stabilitatea şi securitatea proprietăţii private sau echilibrul moral în raporturile sexuaîe. § James George Frazer, The DeviTs Advocate. A Plea for Superstifion. Lontloii. 1928; G. F. C'eauşanu. Superstiţiile poporului român, Socec. Bucureşti, 1914; Artur Gorovei, Credinţi şi .superstiţii ale poporului român, Socec. Bucureşti. 1915. Suppai Zeul *morţii, în mitologia incasă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), o divinitate din categoria „spiritelor pumei“; formele sale demonice se numesc acheichila. Sura Zeiţa vinului, venerată în India epocii post-vedice (--> mitologie vedică şi *post-vedică): ea a apărut din spuma oceanului primordial de lapte (—> apa), îndată după zeiţa frumuseţii *Cri. Suraguru Divinitate arhaică din *mitologia vedică, venerată ca preceptor şi învăţător al *zeilor; mai târziu, doar un epitet al zeului *Brihăspati. Surmî *Idol feminin (de obicei metalic) din India, utilizat ca instrument de penitenţă religioasă: după ce era incins în foc până la înroşire, trebuia să fie îmbrăţişat de cel care păcătuise adulterin cu soţia învăţătorului său (guru). Surtr; Sutur (Cel rău) Una din numeroasele personificări ale *focului (ca *element cosmic de forţă mistuitoare), în *mitologia scandinavă. Păzind cu o sabie de văpaie lumea primordială nelocuită a focului, *Muspellsheim, S., singurul care îi poate îndura dogoarea, are rol cosmogonic (când scânteile tărâmului său topesc gheaţa, vaporizând-o ca pe nişte germeni vitali) şi escatologic (în fruntea flăcărilor, el însuşi va năvăli asupra zeilor Aseni (*Asa), în *Ragnarokr, ca să incendieze universul); debutează în bătălia finală, păşind pe podul ceresg. *Bifrost (curcubeul). care se năruie sub greutatea sa. Surya (sanscr. sur - * soare) Zeu arhaic solar (unul dintre *Aditya). în *mitologia vedică, fiu al lui *Dyaus Pitar (*Cerul). considerat, ca disc al soarelui (suryabimba), ochiul universului (sau născut din ochiul *gigantului cosmic primordial *Puruşa), de unde *credinţa că. după moarte, ochii omului se întorc în soare. Văzând departe şi peste tot, S. era considerat ca ochi deschis, spionul lumii, privirea sa fiind raza solară (suryaragmi). Dar în diferite epoci a fost socotit şi ochiul lui *Mitra sau chiar al lui *Varuna. I s-a atribuit, alegoric, şi o soţie: *Chăyâ (chăyă - umbră), umbra sau sora zeiţei *Sarijnâ. Carul solar în care călătoreşte S., traversând cerul, este tras de *calul Etaşa (într-o variantă - de un atelaj cu 7 cai). A existat, în altă perioadă istorică, şi *cultul independent al altui zeu solar: *Savitar (Reproducătorul), mai târziu însă identificat cu Surya. într-o anumită ipostază, Surva-Savitar este divinitatea care acordă oamenilor şi zeilor nemurirea şi călăuzeşte sufletele defuncţilor fără pată spre sediul lor ceresc postum. în această variantă dublă, zeul e considerat sursa energetică totală a universului. Dacă în textele vedice timpurii (imnurile din *Rig\>eda), S. nu era decât o divinitate secundară, în prima epocă de ascensiune a religiei vedice, adorat ca zeu de prim rang (cu epitetele; Vivaşvant - Strălucitorul de raze; Hiranyapani - Cel cu braţe [sau ramuri] de aur; Mart an da - Născutul din ou mort), devine un element al celei mai vechi triade supreme, împreună cu *Indra şi *Agni. *Cultul solar din vechea Indie era asumat de un *sacerdot. a cărui funcţie era numită „veneratorul soarelui“ (sanscr. 595 SVEATOGOR maga; cf. noţiunea de *mag - preot iranian în *zoroastrism). § D. P. Pandey, Sutya, Leiden, 1939 Susano-o (Bărbatul Furios)\ Susano-o no Mikoto Zeul furtunii, în *mitologia japoneză, fratele, apoi soţul zeiţei solare *Amaterasu. Divinitate de rang cultual important, S. s-a născut din nările zeului primordial Vzanagi. Patronând marile mişcări atmosferice, S. e un zeu irascibil şi sumbru, dominând astfel oceanul şi navigaţia. *Budismul japonez l-a identificat pe S. cu divinitatea autohtonă obscură Kompira. Dar unele interpretări modeme ale ecourilor din cronicile chineze de sub dinastia Han consideră că de fapt, la origine. S. ar fi fost un explorator japonez (sec. I î.e.n.), plecat să caute aur şi argint în Coreea de sud-est (statul Silla), iar între timp a plantat acolo copaci, ca să aibă apoi lemn pentru construirea corăbiilor necesare întoarcerii. Svargâ Un gen de ^Paradis în concepţia religioasă tradiţională din India (—> mitologie vedică şi *post-vedică); de fapt, numele uneia dintre cele 7 lumi în care se strămută sufletele drepţilor defuncţi. După *Mahăbhărata, este reşedinţa lui *Indra (îndraloka), unde marele zeu e slujit de grupul *Marutah, de înţelepţii primordiali (*rişi) şi chiar de zei, desfatându-se cu muzica executată de marile grupuri *Apsara şi *Gandharva. în această viziune cvasimilitară care se va regăsi mai târziu în paradisul scan-dinavo-germanic *Walhalla (Valholl), nu sunt admişi în S. decât eroii şi războinicii căzuţi pe câmpul de luptă. Svarog (slav. CBapon>) Zeul *cerului, în *mitologia slavă, tatăl lui *Dajbog; în alte variante zeu solar, personificând lumina cerească, şi tatăl zeului * focului (sau al focului ca *element), Svarojic. în miturile slavilor baltici (—> mitologie balticăîndeosebi în *cultele agrare, era identificat cu *Radogost. (Numele acestui zeu, în ipostaza solară a sa, a rămas în limba română, din epoca dc convieţuire cu slavii precreştini, ca subst. reg. sfarog - obiect scorojit de soare sau de căldură). svastika (sanscr. svastika - crucea frântă; încrucişarea mâinilor pe piept) *Simbol religios complex, frecvent în India antică, dar răspândit într-o arie geografică largă, aproape universală, în aceeaşi formă de *cruce frântă, părând să reprezinte schematic *roata *timpului kălăcakra (—> cakră) şi deopotrivă fie crucea solară, fie orizontul circular cu cele 4 puncte cardinale. Ca simbol hinduist hinduism), s. înseamnă binefacere si bunăstare; în India antică era purtat adesea ca ^amuletă. Era de asemenea un simbol arhaic solar (sau biosolar), sugerând (ca şi roata indiană cu 12 spiţe) diviziunile *zodiacului. Acelaşi simbol, reluat de *budism, sugerează „roata legii“ sau *dhârma. în India, s. apare prima dată în sec. III î.e.n. pe un monument budist de la Amaravati. Totuşi, simbolul s. este mai vechi, probabil originar din Sumer (3500 î.e.n.), dar este atestat şi în Elam (3000 î.e.n.), apoi în Egipt şi în genere în bazinul mediteranean; în Europa se pare că răspândirea a pornit din Creta (cca 2000 î.e.n.), iar în Hellada a fost folosită ca semn ornamental în jurul sec. VIII î.e.n. pe diverse produse de ceramică; mult mai târziu, semnul se regăseşte în runele scandinave (pe săbii norvegiene) şi germanice (pe vârfuri de lănci gotice). In China, către sec. VII, s. (o cruce frântă, înscrisă într-un cerc) e socotită oficial un simbol solar. Sporadic, simbolul apare, în primul mileniu al erei noastre, şi în America precolumbiană. Compararea diferitelor variante (întreprinsă de T. Wilson, R. Berthelot ş.a.) duce la concluzia că semnificaţia de bază a s. a fost pretutindeni, la origine, simbolistica astrologică, si chiar în budism (deşi budismul refuză *astroîogia) „crucea frântă pe care indienii au numit-o svastika [...] se pare că a simbolizat, cel puţin la o parte dintre popoarele unde a fost găsită, cursa circulară a soarelui în jurul încrucişării celor 4 puncte cardinale, deci că ea pare legată de una din cele mai vechi forme ale ideii ciclului astronomic“ (R. Berthelot, L ’Astrobiologie et la pensée de l'Asie, V, în Revue de Métaphysique et de Morale, Paris, an. 41, nr. 4, oct. 1934, p. 513). Reluarea acestui semn grafic, prin rapt iresponsabil, de hitlerism nu are însă nimic comun cu toată suita de variante a simbolului clasic. Sveatogor (rus. arh. cbxtt» - sfânt; ropa -munte) * Uriaş fabulos, în *mitologia slavă răsăriteană (figurând în special ca erou în bîline -poemele folclorice care constituie eposul rus). Reprezentat ca o fiinţă înzestrată cu o forţă incomparabilă, el nu poate circula pe câmpie, care nu rezistă sub greutatea lui (de fapt, nu-i îndură povara chiar Maica Glie, deşi totodată nici el nu poate învinge atracţia pământului, pe care o poartă închisă în desaga sa, iar când încearcă să ridice deasupra capului această desagă, se afundă cu picioarele în pământ). Tradiţia folclorică îl descrie ca pe stăpânul gigantic şi unicul locuitor al Munţilor Sfinţi (de la care îi vine şi numele). în aceşti parametri, V. Ia. Propp l-a considerat întruchiparea forţei primordiale. Momentul exemplar specific tipologiei uriaşilor folclorului mitologic este acela când S. îl bagă pe viteazul legendar Ilya Muromeţ, cu cal cu tot, în buzunar. în tovărăşia acestui viteaz, de dimensiuni umane normale, cu care s-a înfrăţit, el găseşte un sicriu de piatră, îl încearcă amândoi, dar sicriul i se potriveşte numai uriaşului, care însă nici nu se mai poate ridica din acesta, şi nici ajutorul lui Ilya SVIATOVIT 596 Muromeţ nu-i poate fi de folos. Constatând astfel că i-a sosit sfârşitul, S. vrea să-i transmită viteazului marea sa putere, dar omul refuză („îmi ajunge câtă putere am, altminteri n-o să mă îndure pământul*') şi este lăudat de uriaş („Aş fi suflat asupra ta suflarea morţii"). Totuşi, în ultimele clipe, îi insuflă lui llya numai o parte din puterea lui, atâta de câtă are nevoie un om. Moartea în sicriul de piatră indică aşadar un personaj *htonic. Sviatovit; Sventovit; Svantavit; Zwantevith Zeu agrar, în *mitologia slavă occidentală, adorat iniţial de triburile pomerane, apoi de aproape toţi slavii, ca divinitate a războiului şi semănăturilor; pe ins. Rügen era zeu suprem (Zeul Zeilor). Când *cultul său s-a extins, S. a ajuns zeu principal, alături de *Perun, dar ca secundus inter pares. Era înfăţişat (de obicei în sculpturi monumentale de lemn) ca bărbat cu 4 capete, cu un corn de băut în mâna dreaptă, cu un arc în stânga şi cu sabie în şold, iar la spate cu şeaua şi hamaşamentul de călărie; *templul lui S. întreţinea 300 sclavi şi 300 cai - un *cal alb, îngrijit special ca un cal sfânt, era destinat- personal zeului care se credea că-1 călăreşte noaptea; tradiţia afirmă că, în fiecare dimineaţă, acest cal era plin de noroi, de unde şi ^credinţa că zeul pleacă în fiecare noapte să se lupte cu adversarii săi; acelaşi cal avea şi rolul de * oracol; dus de frâu până la un gard din 3 şiruri de suliţi, dacă se împiedica cu piciorul stâng, era semn rău, piciorul drept anunţând semnele bune; în genere, mersul şi nechezatul acestui cal era informaţia oraculară din care preoţii descifrau viitorul. Un alt templu, rezemat pe 4 coloane, al lui S. din Arkona (ins. Rügen) a fost dărâmat de danezi în 1168. Culoarea simbolică a zeului era culoarea roşie, astfel că templele şi sanctuarele sale aveau acoperişuri roşii, iar ""altarele - perdele purpurii. Despre cultul lui S. vorbesc Helmhold (în cronica sa latină) şi Saxo Grammaticus. Swayxtix; Schwaytestix (balt. Zwaigzo zukas) Zeul luminii (solare sau stelare), în mitologia prusică (—> mitologie baltică). Swedenborg, Emanuel Savant şi filosof mistic suedez (1688-1772), fiul unui profesor de *teologie şi el însuşi un original teolog. După călătorii în Anglia, Franţa, Olanda, Germania şi temeinice studii filosofice, se consacră, la Uppsala, ştiinţelor naturii şi unor lucrări tehnice; numit consilier al minelor şi înnobilat de regele Carol XII, refuză oferta unei catedre de matematici, dar publică lucrări importante (Prodromus principio-rum rerum naturalium, 1721; Opera philosophica et mineralia, 1734), anticipând cu un secol unele concepţii ştiinţifice şi devenind precursor în paleontologie, fizică şi astrofizică; ipoteza sa asupra formării sistemului solar dintr-o nebuloasă precede teoria Kant-Laplace, iar teoriile sale asupra luminii, atomilor cosmici, fosforescenţei, cristalografiei, magnetismului molecular, relaţiilor funcţionale ale creierului (pentru S., cortexul fiind zona de activitate a sufletului) vor fi ulterior confirmate. în Prodromus philosophiae ratioci-nantis de infinito et causa finali creationis (1734) se ocupă de relaţia finit-infinit, trup-suflet, urmărind să descopere sufletul prin mijloace anatomice şi să demonstreze existenţa şi supremaţia spiritualului şi divinului. Când capătă sentimentul că *Dumnezeu l-a pregătit pentru clipa „deschiderii cerului" şi că este introdus în lumea spirituală, deci iluminat pe cale onirică şi prin clarviziune (au fost descrise clarviziunile sale, precum „vederea" incendiului din Stockholm relatată de Imm. Kant), S. se simte plin de har şi destinat să predice doctrina despre Noua Biserică; în consecinţă, învaţă ebraica şi se consacră interpretării *Bibliei. Ducând o viaţă simplă, aproape ascetică, comunicând numeroasele sale percepţii extrasenzoriale (numite de Kant „visurile unui vizionar") acceptate sau nu de contemporani, şi neurmărind, ca teolog, să întemeieze vreo *sectă, S. înclină în cele din urmă spre *feozojie şi îşi expune propriul sistem axat pe T.iubirea şi înţelepciunea divină": fiinţa lui Dumnezeu, acel esse al său, e iubirea infinită; manifestările, forma, trupul îi sunt înţelepciunea infinită, iar viaţa universului se autoîntreţine prin iubirea divină, de la Dumnezeu emanând sfera divină ce apare în lumea spirituală ca soarele în lumea obişnuită. Omul îl poate primi pe Dumnezeu prin două receptacole: dorinţa de iubire divină şi înţelegerea înţelepciunii divine; dar acceptând asocierea cu spiritele răului, prin *păcatul său omul periclitează existenţa neamului omenesc, aşa încât Dumnezeu trebuie să descindă încorporat spre a restabili conexiunea între el si om. Dar S. a respins doctrina creştină a *mântuirii prin răscumpărare, ca şi *dogma trinităţii, opunându-i acesteia propriul său concept trinitar al încarnării *logosului divin: natural, spiritual, ceresc; iar a doua venire şi Judecata de Apoi sunt pentru S. evenimente contemporane. $ immanuei Kant. Träume eines Geistersehers. Königsberg. 1766: C.O. Sigstedt. The Swedenborg epic. The life and works ofE. Swedenborg, New York. 1952 Syn Zeiţă din *mitologia scandinavă, ocrotind pe arieraţii mintali şi instituindu-se apărătoare din oficiu a tuturor celor acuzaţi pe nedrept, care nu-şi pot pleda sau dovedi dreptatea. Totodată, S. este păzitoarea celor 540 porţi din marea sală a zeului suprem *Odhinn (în *Walhalla), pe care le închide în faţa celor neautorizaţi să intre. Syrdon Personaj mitic osetin f-» mitologii caucazienej, din ciclul epic nart f-» Narti), de fapt o personificare a vicleniei. Slugă a Narţilor, S. este adversarul eroului solar *Soslan. Considerat 597 SYRINX adesea un *geniu al răului (Georges *Dumezil l-a comparat cu zeul malefic scandinav *Loki), S. - ca maestru totodată al farsei şi zeflemelei - este, în ultimă analiză - un *trickster. Dar este şi singurul dintre Narti, dibaci în mânuirea cifrelor de calcul şi înzestrat cu darul previziunii. Syrinx (grec, oupiyS - nai) *Nimfa arcadiană din *mitologia greacă, prefăcută în trestie muzicală sau, într-o variantă, o *Hamadryadă care era adesea urmărită de *Satyri, când se ivea la vânători silvestre cu înfăţişarea zeiţei *Artemis (dar cu arc de corn, nu de aur); iubită de *Pan, ferindu-se de el prin multiple *metamorfoze, sare în râul Ladon, zeul nemaiîmbrăţişând decât un mănunchi de trestii prin care aerul trecea ca o plângere; de aici, alăturând câteva trestii. Pan inventează naiul, care poartă numele fecioarei înecate. s şaman (tungus şaman, shaman - om excitat, om în delir) Preot-vrăjitor tribal, oficiant de *cult în tipul de *religie primitivă numită *şamanism, prezentă la toate populaţiile din stadiile inferioare ale civilizaţiei. Iniţial, s-a numit ş. oficiantul cultual al populaţiilor primitive uralo-altaice (cu variantele respective: iacut - oyuun, buriat - bo, nenet - tadibey, ket - senin, turk - kam etc.); ulterior, prin intermediul etnografilor, termenul a devenit universal, fiind aplicabil pe toate continentele, întrucât diferentele geografice în şamanism sunt neesenţiale. Astfel, în tradiţia slavă se vorbeşte de *volhvi; aceşti şamani slavi erau persoane oraculare, ocupându-se cu *divinaţia, vrăjitori, cunoscând diferite tehnici magice, şi vraci, practicând medicina empirică, adesea inseparabilă de *dansul cu rotire ameţitoare până la prăbuşirea în extaz. S-a vorbit uneori şi de existenţa şamanismului la daci şi apoi la români; presupunerea lui E. R. Dodds că *Zamolxis a fost ş. este tară temei; nici *solomonarii români nu sunt identificabili cu s., iar „incantatores“ din Moldova sec. XVII, descrişi de arhiepiscopul Marcus Bandinus, după cum confirmă Mircea *Eliade, erau străini de Moldova. Nedespărţit de toba sa (tungus: tungur) ca instrument principal în ceremoniile rituale utilizând fie autohipnoza ori chiar anumite însuşiri native paranormale, dar folosindu-şi deopotrivă si înclinaţia nervoasă spre surexcitare, fie drogându-se cu plante halucinogene şi, în consecinţă, căzând în transă, ca să obţină starea de extaz, s. comunică - pentru credincioşii săi şi în numefe lor - cu *duhurile şi cu divinităţile. Un element inseparabil de activitatea s. este dansul extatic ce duce la forme de stress psihic, întâlnit de altfel şi în alte forme religioase mai ales din antichitate (—> Coribanti). în ipostaza sa de comunicare cu lumea supranaturală, s. devine o persoană oraculară (—> oracole)', atingând starea limită a extazului, el începe să vorbească criptic (sau numai incoerent); unii cercetători ai fenomenului au crezut că, în această împrejurare, ş. îşi creează stări premoni-ţionale, prin devansarea prezentului, adică prin plonjarea scurtă în viitor, şi în acest chip discursul său ar căpăta valoare de ^divinaţie; numeroşi şamani afirmă că au depăşit condiţia umană curentă, deoarece sunt de fapt *duhuri, iar astfel „devin invizibili, zboară prin aer, se urcă la cer, coboară în Infern“ şi „se bucură de incom- bustibilitate“ (M. Eliade, Mythes, rêves et mystères, Paris, 1972, p. 91). Toate acestea fac din ş. omul cel mai respectat de trib, ca fiind înzestrat cu puteri supranaturale şi având relaţii fireşti cu forţele anonime, cu ^spiritele şi cu *zeii. S. este pentru tribul său preot, teolog, magician, medic şi consilier al căpeteniei războinice. întrucât ş. se prezintă ca un canal viu de comunicare cu forţele misterioase ambientale, s-a vorbit despre condiţia de mysterium în care el există şi la care ajunge pe 3 căi: a halucinaţiei, purificării şi extazului mistic (via hallucinatoria - via purgativa - via mistica). Probabil din această cauză, unii s. se cred sacri şi veniţi din lumea cerească a duhurilor printr-o a doua naştere sau întrupare (-**> Angekok). Atât cercetătorii europeni, cât şi indigenii se împart în două categorii de opinie asupra şamanismului: una îi consideră pe s. şarlatani şi impostori, alta - inşi sinceri, amăgiţi de propria lor închipuire; dar mulţi din cei ce au studiat analitic fenomenul ajung la concluzia că ambele categorii au parţial dreptate, întrucât de fapt ş. se recrutează dintre oamenii care suferă de afecţiuni nervoase ducând la stările de transă. Studiind şamanismul la ciuccii siberieni, V. G. Bogoraz observă: „Cel mai des devin şamani oamenii nervoşi, uşor iritabili“, mulţi dintre cei pe care i-a cunoscut fiind „aproape isterici, iar unii literalmente pe jumătate nebuni“. K. Rasmussen subliniază însă că: „Singurătatea şi suferinţa deschid spiritul uman şi anume acolo trebuie să-şi caute un şaman înţelepciunea“. M. Eliade aprofundează fenomenul: „Considerate din unghiul ce le este propriu, purtările stranii ale şamanului dezvăluie cea mai înaltă spiritualitate: ele sunt într-adevăr dependente de o ideologie coerentă şi de o mare nobleţe“. Cineva poate deveni s. (în clasificarea lui M*. Eliade) prin vocaţie spontană, prin transmisiunea ereditară a acestei profesiuni, prin decizie personală sau, mai rar, din voinţa clanului; iar scopul e atins cu preţul unei duble instruiri: una de ordin extatic (vise, vedenii, transe), alta de ordin tradiţional (tehnici şamanice, nume şi funcţii ale spiritelor, *mitologia şi genealogia clanului, limbajul secret). în *ritua-lurile şamanice par să coexiste două tendinţe, aparent incompatibile: ciclul de exerciţii de abilitate elaborată (prestidigitaţie, ştiinţa dansului, mişcarea ritmică a corpului, uneori vorbirea ventrilocă) şi extazul mistic (în transă fie autohipnotică, fie provocată prin mijloace tehnice: 599 SESTOV, LEV plante halucinogene, ca *mătrăguna sau unele ciuperci (—> Teonanacatl), stoarse prin masticaţie, *fumigaţii cu sămânţă de cânepă, ritmuri sonore obsesiv histerizante ce se obţin din tobă, dairea, rareori alte instrumente) care este adesea o stare parahisterică provocată si însoţită de delir. în practicile şamanice medicale, din recuzită nu lipsesc *măştile specifice, în calitate de instrumente de exorcizare. Funcţiile s. sunt multiple (el fiind specialistul în spirite) şi exercitate profesionist: *exorcismul, vindecarea bolilor prin *magie albă, relaţia cu sufletele defuncţilor, tratativele cu spiritele mediului ambiant, ghicirea viitorului, orientarea activităţii tribale. § Mircea Eliade, Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase, Paris. 1974; A. Ohlmarks. Studien zum Problem des Schamanismus. Lund, 1939: T.B. Kcrno(|)OiiTOB, .leccngu u pacckcubi o lua.MOHax y HtcymoG. 6 y prun u tnymycoG, VlocKBa, 1930; H. Findeisen, Schamanentum, Stuttgart, 1975 şamanism Formă religioasă inferioară, răspândita la triburile primitive de pe toate continentele (—> şaman). Şarpele *Cultul S., foarte răspândit în numeroase *religii, circulă îndeosebi ca *mit simbolic: dar, deşi aceste *simboluri cuprind o varietate mare, mergând uneori până la alăturarea de noţiuni antagonice, originea comună a mitului ca atare rămâne totuşi obscură. ~ în miturile simbolice, S. reprezintă: 1) inteligenţa nefastă, ispititoare pentru om însă ducându-1 la pieire, de aceea uneori omologată cu viclenia (S. biblic ispitind pe *Eva cu fructul oprit al ^Pomului Cunoştinţei), este socotită de esenţă satanică, antidivină; dar această categorie este mai curând traducerea alegorică a impactului natural dintre inteligenţă si prostie; 2) înţelepciunea creatoare, construita ciin inteligenţă şi cunoaştere, personificând fie *antropogonia şi civilizarea omului (—> Quetzalcoatl - Sarpele-cu-pene), fie ştiinţa (şerpii lui *Aesculapius), fie puterea (*cobra emblematică sacră a faraonilor); 3) *timpul, ca durată, elasticitate, surpriză - între somnolare inerţială şi mişcare impetuoasă (cobra precosmogonică *Ananta: absenţa timpului - pe care zace culcat *Vişnu inainte de începutul lumii): 4) lumina meteorologică: mobilă (fulgerul) sau statică (curcubeul); 5) întruchiparea complexă a forţei naturale: fie binevoitoare (S. egiptean divin *Kneph şi numeroşii *dragoni chinezi, de tipul lui *Yü), fie ostilă (dra-gonii monstruoşi - *Tiamat, *Rahab, *Echidna, şi *balaurii folclorici pluricefali; 6) semnul falie (—> culte falice), de fapt o interpretare superficială maladivă, de obsesie erotică, prevestind psihanaliza (—> S. Freud). - Dar în dragoni şi balauri, simbolul s-a suprapus unor mituri memoriale, fie consemnând amintirea tulbure a reptilei gigantice din preistorie, fie interpretând simplificat spectacolul paleoastronautic al unor obiecte necunoscute, naturale sau nu, în zbor prin atmosferă ca paravehicule (Ş. zburător, Ş. înflăcărat). Sunt şi mituri ale S. de origine totemică: Şarpele casei -mit răspânâit şi în Africa (şerpii caselor sunt, la zuluşi, încarnări ale *spiritelor *strămoşilor), şi în *islam, (unde o categorie de *Djini-reptile sunt paznicii şi ocrotitorii locuinţelor), si în * mitologia românească: paza locuinţei atriî)uindu-se unei reptile neveninoase, trăind lângă pereţii locuinţelor rurale („Dacă şarpele fuge de la casa cuiva, atunci acea casă are să rămâie pustie sau are să moară mai mulţi din casă“ - T. Pamfile); acest mit e însă eclectic, incluzând şi o formă folclorică rară de simbol falie („Ascultă-mă, Evo, zise Dracul cu care Eva se avea bine, Adam a simţit că noi ne iubim şi vrea cu orice chip să ne despartă. Corabia o va face ca să vă mutaţi pe totdeauna de-aici. Fără tine eu nu pot. Când veţi pomi voi, eu am să mă fac şarpe. Tu să nu te sui în corabie până nu mă vei lua şi pe mine, despre care vei zice că sunt şarpele de casă“ - T. Pamfile), în amalgamul sincretic, figurează ecouri ale izgonirii din *Eden, ale *potopului universal si ale primei soţii adamice, *Lilith. § A. Avalon. The Serpent Power, ed. II, Madras, 1929; B. Renz, Der orientalische Schlangendrache. Ein Beitrag zum Verständnis der Schlange im biblischen Parculeis, Augsburg. 1930 Şestov, Lev Filosof ms (1866-1938) de o structură prin excelenţă religioasă şi de orientare existenţialistă. După studii juridice si câteva eseuri, urmărind problema cunoaştereii şi filosofia tragicului (Shakespeare, Kierkegaard, Tolstoi, Nietzsche, Dostoevski), după o scurtă carieră universitară ca profesor de istoria filosofiei antice, după peregrinări europene (mai ales Elveţia), stabilit din 1920 la Paris, se consacră exclusiv vocaţiei filosofice. Multe din cărţile sale au un caracter aforistic; filosoful nu a închegat un sistem. Anotfieos 6e:mo't(u>i(HO(;/n u (Apoteoza dezrădăcinăriii, 1911), o critică a cunoaşterii umane, evocă o epocă în care „credinţa efe odinioară, inconştientă, ce se oferea tuturor ca un dar, în finalitatea şi semnificaţia vieţii omeneşti, s-a năruit“. De altfel, S. va spune curând că viaţa este un miracol supranatural şi va face mereu apologia ^credinţei (într-o măsură, sub înrâurirea lui Martin *Luther), manifestul său în acest sens fiind cartea Sola fide (Numai prin credinţă, scrisă în 1911 — 1914). Cunoaşterea este privită din unghiul sacralităţii obiectivelor din atenţia omenească: în eseul consacrat „laudei prostiei“, pentru filosof problema rezidă în a şti ce este cu adevărat sacru dintre lucrurile pe care oamenii le socotesc sacre; aşadar este vorba de acel sacru de dincolo de Bine şi Rău, de dincolo de adevăr şi eroare, adică de ceea ce rămâne sacru din perspectiva lui *Dumne-zeu. După ce a afirmat discontinuitatea fiinţei umane şi opoziţiile ei ireductibile, odată cu ideea că contradicţia este inerentă adevărului, unii critici l-au considerat nihilist, alţii sceptic: răspunzând că 600 SIÏTI 1 9 dacă „adevărul nu a putut fi descoperit până acum, nu rezultă că nu va putea fi descoperit niciodată şi cu atât mai puţin că adevărul nu există“, Ş. rămâne de fapt un negator al ideilor generale („Toate ororile vieţii nu sunt nimic dacă ele se compară cu ideile generale imaginate de conştiinţă şi de raţiune“), aşa cum respinge morala umană, iar ştiinţei îi refuză omnipotenţa. Ş. combate scientizarea vieţii, fără a fi un agnostic; pentru el cunoaşterea e posibilă („Cel ce afirmă imposibilitatea cunoaşterii se contrazice el însusi, căci el ştie că nu ştie“). Dar aici, pentru filosof se deschide calea credinţei, fără a căuta scutul unei anumite religii (dimpotrivă, pentru el istoria Creştinismului este o istorie a hellenizării Vechiului şi Noului Testament); salvarea din robia raţiunii s-ar afla în credinţă, şi tocmai năzuinţa spre cunoaştere constituie *păcatul omenesc, pentru că omul a preferat să guste din *Pomul Cunoştinţei decât să-şi păstreze viaţa şi libertatea. Simbolul găsit de S. este sintagma „puterea cheilor“ (cf. N.T., Matei, Xvi, 19: „Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor“); în eseul aforistic Potestas clavium (Puterea cheilor, 1923,) apare această definiţie: „Scotociţi în europeanul modem: fie că e pozitivist, fie că e materialist, veţi descoperi în el curând pe catolicul evului mediu, convins de dreptul exclusiv ce îl are de a deschide porţile cerului. [...] Dacă Dumnezeu ar veni să ne spună el însuşi că potestas clavium îi aparţine numai lui, şi cei mai duioşi s-ar revolta.“ Ş fj.'iacnib h.uo'itUi (Potestas clavium). Berlin. 1923; 3 Ata:ip(>Hue u onih/joarnue. Paris, 1964: Sola fuie -mo.tbho fiepoh), Paris. 1966; Les Révélations de la mort. Dostoïevsky - Tolstoï (Préface et trad. de Boris de Schloezer), Paris. 1923; J. C. S. Wernham. Two Russian Thinkers. An Essay in Berdyaew and Shestov, Toronto, 1968 siiti (arab. shi’ah - grup, partid) Grupare religioasă, initial cu caracter preponderent politic, apărută în *islam în a doua jumătate a sec. VII, ca o reacţie, reprezentând interesele triburilor arabe împotriva democraţiei. Partizani ai familiei lui AU (ginerele lui *Mahomed), s. l-au considerat pe acesta intemeietorul unei dinastii de 12 imami, iar de aici a derivat un gen de mesianism religios şi politic, ultimul numit Imamul Ascuns - adrni-ţându-se că ar locui într-o recluziune inaccesibilă, însă urmând să vină la credincioşii săi, într-un viitor indeterminat, ca un *Mesia, si să întroneze atunci pe pământ un imperiu al egalităţii şi dreptăţii; acest Imam Ascuns mesianic, *Mahdi (Mesia), va deveni mântuitorul omenirii. Din aşteptarea momentului salvării s-a elaborat o doctrină a non-acţiunii, specifică fatalismului mahomedan^ care a impus credincioşilor deplina pasivitate. în *teologia şiită, *CoranuI este *cuvântul lui *Allah, dar textul coranic e supus interpretării necanonice, acuzate de adversari drept răstălmăcire; în locul sistemului Sunnah (al tradiţiei sacre), ş. şi-au compus o tradiţie proprie, în care au inclus şi un amplu *cult al martirilor, manifestat prin *ritualuri speciale şi *sărbători comemorative. După moartea lui Aii, s. au proclamat că locţiitorul *profetului nu poate fî ales prin vot omenesc (contrar concepţiei sunnite), ci numai indicat de Allah prin Mahomed; astfel, califii Abu Bekhr, Omar şi Osman au fost declaraţi uzurpatori, legea divină a imamatului neadmiţând, după dogmatica şiită, decât imami din „casa profetului“, deci urmaşii din Aii şi Fatimâ, singurii care aduc credincioşilor ocrotire (\valayath)__şi le asigură drumul spre * Paradis (*Firdaws). Dar din cuprinsul şiismului s-a desprins o *sectă autoritară: ismailismul (s ismailiti) - azi *religia oficială din Iran (80% din populaţie). Ulterior, s. înşişi, încorporându-şi doctrina ismailită, s-au identificat cu *dogma fundamentală a sectei auto-denumite şi isna’ashariyah - partizanii celor 12 imami; această dogmă e fundată pe dispariţia lui Muhammad, al 12-lea imam, considerat viu şi ascuns, conducând din umbră comunitatea până în ziua Judecăţii de Apoi şi protejând-o până când va ieşi în vileag, în împrejurări apocaliptice, din ascunzătoarea sa; până atunci, conducerea se exercită prin „raţionamentul critice“ (idjtihad), derivat din doctrina mistică de bază. Acest sistem acordă autoritatea absolută clerului şiit, care rămâne independent faţă de autorităţile laice şi nu acceptă discuţii şi opinii din partea comunităţii. Filosofia religioasă şiită este spiritualistă şi mistică prin excelenţă; a fost sistematizată de timpuriu de tratatele lui Khazi Nu’man (sec. X) şi ale teologului, matematicianului şi astronomului Nasir al-Dinah Tusih (sec. XIII). $ H. Corbin, Trilogie ismaelienne, Paris. 1961; Henri Laoust. Les schismes dans TIslam, Paris. 1965 Ştiinţa Creştină *Sectă creştină (—> creştinism) întemeiată în 1866 de Mary Baker. Adepţii se autodenumesc şi scientisti, iar doctrina lor se sprijină pe aşa-numita „metodă de salvare a lui Christos“ care porneşte de la ideea că în lume nu există decât spirit, iar lumea obiectuală nu este decât o nălucire (ceea ce pare a fi un ecou vag din *mitologia vedică; cf. *Maya). Calea salvării din nenorocire, a eliberării de *păcat şi de *moarte rezidă astfel în eliminarea din minte a oricărui gând despre nenorocire, păcat şi moarte, întrucât răul în întregime nu este altceva decât rodul imaginaţiei omeneşti. ^Ritualul practicat de S.C. e simplu: se reduce la lectura unor pasaje din *)diblie si din Cartea textelor, compusă de M. Baker, feiserica Scientistă are azi în lume 1600 comunităţi, conduse de „biserica maternă“ din Boston care are în frunte un preşedinte şi un consiliu. Stima Apei Divinitate primitivă a apelor dulci, în *mitologia românească, de bunăvoinţa ei depinzând stabilitatea acvatică: ieşirea Ş.A. din albia râului provoacă inundaţii, puhoaiele 601 STIMA APEI 9 însoţind-o, în credinţa populară, de-a lungul întregului ei drum pe sol. Tot ei i s-ar datora şi seceta. Spre a echilibra circuitul apei, Ş.A. ar cere - la secetă şi la inundaţii - sacrificarea câte unui cap de om în fiecare noapte (poate un ecou al temerarilor care pier luptând cu calamitatea); când îşi cere capul de om, face să geamă apa. Numită uneori şi Femeia Gârlei, e imaginată fie ca o femeie înaltă, voinică, cu pielea foarte albă şi cu părul neverosimil de lung, fie jumătate femeie, jumătate peşte. Chemările ei din râuri şi iazuri sunt primejdioase, întrucât ea îmbie vicleană pe oameni în ochiuri şi dulbine facând-i să se înece. în Munţii Apuseni, Vâlva Apei „cere om“, periodic, iar omul, fascinat de năluciri şi chiar împotriva voinţei sale, ajunge la apă (râu sau lac) unde, intrând să se scalde, se îneacă. E închipuită şi în ipostaza când umblă în nopţile cu lună pe uliţele satului, însă atunci puterea ei nefastă scade, Ş.A. nemaiaflându-se în elementul ei; totuşi cine se leagă de ea, chiar în această împrejurare, e sluţit. T Taaroa Zeu polinesian creator al universului sau numai patron ceresc, atunci când corespunde zeului *Rangi din mitologia maori (—> mitologii din Oceania); la rangul de stăpân al *cerului a fost ridicat de *Tane, care i-a dat întâietate asupra tuturor celorlalţi *zei, oferindu-i ca locuinţă al 10-lea cer (cerul suprem) şi păstrând pentru sine rolul de conducător divin efectiv. în concepţia din Tahiti, *cultul lui T. corespunde unui *panteism primitiv, cum rezultă dintr-un cântec liturgic: „El a fost totdeauna şi numele lui e Taaroa. El sălăşluia în nemărginire, când nu erau oameni pe pământ şi în cer. Acolo sus Taaroa era singurul. El s-a făcut lume. Acesta e începutul tuturor începuturilor. Taaroa sunt stâncile, Taaroa este nisipul, acesta este numele lui. Taaroa este lumina, Taaroa e înăuntru, Taaroa e pretutindeni, Taaroa e tăria. Taaroa e înţelepciunea, el a creat Hawaiiki.“ tabernacol (lat. tabernaculum - cort; ebr. mishkan - sălaş < shakan - a locui în cort; ohel moed - cortul întâlnirii; ohel haedut - cortul mărturisirii) *Templu portabil în *mozaismul primitiv: Cortul Descoperirii (cortul în care * Yahweh se dezvăluie evreilor prin ^sacerdotul lor). în epoca migraţiei evreilor, conduşi de *Moise spre Ţara Făgăduinţei, t. a fost sanctuarul lor mobil, necesar în popasurile din deşertul străbătut; era de fapt mai mult decât un cort: o construcţie demontabilă, cu pereţi şi acoperiş de ţesătură (15 * 5 x 5 m), divizată în două printr-o perdea, altă perdea oprind accesul în sanctuarul propriu-zis, unde se afla o instalaţie misterioasă: chivotul legământului (mishkan), în care se păstrau Tablele Legii şi toiagul lui Moise. (Când Moise pornea spre „cort, tot poporul se scula în picioare“, iar când „intra în cort, stâlpul de nor se pogora şi stătea la uşa cortului; iar în vremea aceasta, Yahweh vorbea cu Moise [...] fată către fată“ -V.T., Exodul, XXXIII, 7-9, 11);’ deci t. era şi sediul unui oracol: „Şi să-mi faci locaş sfânt ca să locuiesc în mijlocul’ lor“ (ibid., XXV, 8). Mai târziu, în epoca de constituire a statului, t. e înlocuit cu Templul din Ierusalim. Chivotul este acum din lemn de salcâm, de formă paralelipipedică şi, placat cu aur, e transportabil pe două pârghii de salcâm introduse în 4 verigi de aur; pe capac, doi heruvimi, instalaţia fiind întregită de un jertfelnic, unde era oprită introducerea de foc străin, întrucât focul izbucnea de la sine: „Şi flacără de foc a ţâşnit din faţa lui Yahweh şi a’ mistuit jertfa arderii de tot“ {V.T., Leviticul, IX, 24). De aici unii comentatori au dedus că acest chivot putea fi un generator electric primitiv (adus din Egipt), poate asemănător cu elementul Bunsen, care, manevrat de Moise şi * Aaron, producea trăsnete artificiale, de vreme ce V.T citează ucideri vindicative (fiii lui Aaron, tinerii Nadab şi Abiu, apoi Core) şi electrocutări din imprudenţă (inocentul *Uza, la transportul t.); textul biblic conţine un memorator recomandând atenţie la manevrare celor doi sacerdoţi iniţiaţi (Moise şi Aaron), la transport şi reinstalări (un fizician modem a calculat cu probabilitate că forţa de degajare electrică a chivotului putea să ajungă la 700 volţi); iar întrucât preoţii egipteni cunoşteau producerea fulgerelor artificiale, *mitul chivotului pare explicabil prin această origine (cf. „fulgerul îui Iupiter“, produs de regele roman *Numa Pompiîius). Tabiti Zeiţă scitică principală, patroana *focului, dar şi a regilor, în acelaşi timp şi supraveghetoare a legalităţii, chezaşă a legă-mintelor şi tratatelor, ocrotitoare a turmelor; adesea era asociată şi cu lumea astrală. T. a fost adorată, se pare, în epoca precreştină, pe teritoriul Rusiei sudice de azi. Zeiţa ar putea fi aceeaşi cu Diana Scitica (—» Diana), amintită de Lucanus (Pharsalia, III, 86) şi descrisă de Pomponius Mela (Chronographia, II, 3), care îi situează sanctuarul în Peştera Nimfelor din oraşul Partenion, fundat după tradiţie de ea, pe ţărmul Pontului Euxin, lângă Chersones, în Crimeea. tabù (polin. ta - sacru; bu - foarte mult). Termen religios originar din Melanesia şi Polinesia (introdus în Europa de exploratorul James Cook), însemnând interdicţie absolută cu caracter sacral, referitoare la comportamentul, limbajul, activităţile şi relaţiile oamenilor, impusă în societăţile totemice (—> totemism) de căpeteniile tribale (*şamani sau şefi militari). La începutul sec. XX s-au deosebit două direcţii în definirea noţiunii t. Pentm sociologul Émile *Durkheim, t. este „un ansamblu de interdicţii rituale care au scopul de a preveni efectele primejdioase ale unei contagiuni magice, împiedicând orice contact între un lucru sau o categorie de lucruri unde se presupune că se află un principiu supranatural şi altele care nu au acelaşi caracter sau nu-1 au în acelaşi grad“ (Les Formes élémentaires de la vie religieuse, Paris, 1912Ţ Pentm părintele psihanalizei, Sigmund *Freud, t. este expresia exterioară a poziţiei ambivalente în raporturile oamenilor cu liderii 603 TAGES unui grup, în care se ciocneşte „ura inconştientă faţă de şef‘ cu „interdicţia conştientă'4, de aici rezultând o situaţie de compromis, analoagă nevrozei, şi astfel raportul ambivalent transfe-rându-se asupra substitutului şefului, adică asupra animalului totemic (-» totem). De fapt, orice t. e mai complex în realitatea vie a societăţilor totemice şi nu poate fi atribuit ca atare societăţilor civilizate. Interdicţiile prin sacralizare din cadrul unor *religii evoluate nu sunt forme propriu-zise de t., ci numai elemente de *cult cu structură juridică mai densă. în termenul tabu se cuprind de fapt două noţiuni: sacru şi impur. Numită tabu în Polinesia, tambu în Melanesia, pantang, bobosso si pamalli în Malaesia,fadi în Madagascar, wakan in America de Nord (tribul dakota), noţiunea era cunoscută şi în religiile antice: herem la evrei, sacer (sacru) la romani, care aveau anumite perioade de interdicţie religioasă (feriae). în linii mari, tabuarea urmăreşte în toate religiile sau formele sociale sacralizate (deşi uneori complet laice) mai ales 4 scopuri: 1) asigurarea secretului sacerdotal de iniţiere şi finalitate; 2) apărarea, prin certificarea inviolabilităţii persoanei, a preoţilor, căpeteniilor, monarhilor, de surprizele oricărui conflict cu supuşii; 3) apărarea unor obiecte şi tradiţii atribuite *revelaţiei primordiale; 4) apărarea populaţiei de pericole reale (boli, accidente, otrăviri prin imprudenţă, excese), salvarea de stârpire a unor specii utile de animale şi plante, veghea bunei desfăşurări a unor fenomene naturale (procreaţia, de unde tabuarea impurificării periodice a femeii), echilibrul moral al societăţii. Unele forme de t. sunt enigmatice: în Egipt se stabilise interdicţia atingerii vreunui obiect de *fier. Instituirea unui t. diferă puţin de la o zonă la alta: se face de obicei în cadrul unui *ritual magic (în Polinesia, prin proclamare); la multe populaţii primitive* un t. e transmisibil, dar poate fi şi abrogat. In unele zone, sacralitatea şefului de trib poate institui tabuarea, prin contactul trupului său cu fiinţele sau lucrurile din jur: în Tahiti, căpetenia insulei se lăsa purtată de hamali speciali, căci atingând pământul, l-ar fi tabuat, oprind accesul supuşilor pe orice teren pe care trecea. încălcarea unui t. atrage sancţiuni: directe, adică fireşti, sau indirecte, adică sociale; primele pot apărea spontan, divinitatea pedepsind ocult nerespectarea interdicţiei, ca printr-o lege acţionând de la sine; celelalte depind de intervenţia zeului, a unui *spirit sau chiar a şamanului ori preotului; întrucât o încălcare de t. deschide cale primejdiilor, culpabilul devenind chiar el sursă de pericole, e tabuat el însuşi. La multe populaţii, violarea unui t., chiar involuntară, e pedepsită uneori şi cu moartea. Antropologii (A.R. Radcliffe-Brown, Bronislaw *Malinowski ş.a.) consideră t. o parte din sistemul general al controlului social, de unde rezultă că orice t., chiar unul iraţional sau absurd, e investit cu funcţia reglementării vieţii colective. Practicarea t. este într-adevăr un sistem prejuridic; astfel ciuccii nord-siberieni aveau câteva t. deosebit de interesante: a nu se face iarna *focul cu lemn de arbore, a nu trăi mai mult de 5 ani pe alte meleaguri, a nu face foc în barcă, a nu se folosi foc străin. Există şi t. mai greu explicabile pentru omul civilizat: populaţia din ins. Celebes îşi interzice să lucreze în casă pe vreme de ploaie. Dar societăţile primitive sunt foarte receptive la oricare t. nou; când misionarii creştini le-au comunicat eschimoşilor că nu se poate lucra duminica, eschimoşii au mărturisit cu părere de rău că nu ştiuseră de acest t. şi că deci numai aşa îşi explică o serie de insuccese la * vânătoare şi pescuit, iar în consecinţă au respectat ziua de repaus duminical mai riguros decât misionarii înşişi. Cauza esenţială a respectării oricărui t. a definit-o R.R. Marret (în 1914), afirmând că, „negativ, supranaturalul e tabù, nu poate fi abordat lesne, pentru că, pozitiv, el conţine mana, adică o putere mai presus de cea normală“. Contrariul noţiunii de t. este noa (polin. noa - liber). § A. van Gennep, Tabou et Totémisme à Madagascar, Paris, 1904; Sigmund Freud, Totem und Tabù, Leipzig. 1913; J.K. 3(.mchmh lady c:we y napogoa Bounomtou u (,'eaepnoù A:wu. VlocKba. 1929; A. R. Radcliffe-Brown, Tabu, Cambridge, 1940; Franz Steiner, Taboo, New York, 1956 Tacita; Muta Zeiţa tăcerii, în *mitologia romană, patronând discreţia şi secretele. Ta-ere Zeu sapienţial, adorat în Tahiti (—> mitologii din Oceania), ca patron şi izvor al tuturor cunoştinţelor posibile. Taganialing Divinitate duală în *mitologia tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine), spirit personificat, reprezentând alternativ principiile bune şi rele ale naturii, ca atare considerat un zeu imprevizibil, capricios, când binefăcător, când vătămător; divinitate primordială, precosmo-gonică, T. fusese socotit într-o epocă mai veche un bătrân *spirit al munţilor, din categoria spiritelor malefice buso (asociate fenomenelor naturale şi morţilor); figura sa cultuală s-a fixat ulterior într-o structură contradictorie: o lună (sau câteva), T. se hrăneşte cu came de om, în nopţile fără lună, apoi devine binevoitor cu oamenii, altemându-şi riguros *caiiibaliMîiul şi binefacerea. T. îşi întocmeşte locuinţa în copaci cu tulpină puternică şi crengi joase; casa lui (Palimbing), deşi ar părea de aur, e făcută aşa încât n-o poate zări nimeni. Fiind în anume sens opus omului divin *Malaki t’Olu k’Waig, T. are în subordinea sa *duhurile inferioare monstruoase tigbanua, rele structural, cu un singur ochi şi bărbia ca un căuş, cu trup negru păros, ce dau târcoale mormintelor proaspete, bând sânge şi mâncând came de cadavre. Tages; Tarchies Zeu *htonic primordial sau *geniu sapienţial din *mitologia etruscă, având şi atribute mesianice; reprezentat cu aspect de copil, dar cu înţelepciune de bătrân. *Mitul spune că un ţăran etrusc, arându-şi ogorul, a asistat la apariţia TAJIN 604 lui T. de sub brazdă; strigând speriat şi adunând o mare mulţime de oameni din Etruria, a devenit, împreună cu compatrioţii săi, beneficiarul revelaţiei, T. dictându-le ştiinţa *haruspiciilor (*divinaţia după ficatul animalelor sacrificate şi după semnele meteorologice şi telurice) şi învăţându-i să-şi clădească oraşe; ştiinţa comunicată de T. a fost înscrisă în cărţile numite de romani Libri Haruspicini; apoi zeul a dispărut sub pământ. Pe ogorul ţăranului, numit Tarchom s-a construit primul oraş etrusc: Tarquinia. în mormintele oraşului, arheologii au găsit lespezi pe care sunt gravate elementele mitului: un cap infantil ieşit din pământ şi înconjurat de preoţi cu tăbliţe scrise în mâini iar în faţa capului un grup de ţărani gata să primească tăbliţele. Cărţile Haruspicine, dictate de T. sau dăruite de el (deşi o variantă a aceluiaşi mit le atribuie Nimfei *Begoe). au constituit baza religiei etrusce şi a Ritualurilor ei, cuprinse în ceea ce romanii numeau disciplina etrusca. Tajin Zeul suprem totonac (zona Golfului Mexic, nordul Guatemalei), totodată patron al ploii (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene); era probabil o variantă locală a zeului aztec *Tlaloc. Tak Bo Thing Zeu creator în *mitologia arhaică tibetană, din cadrul religiei autohtone prelamaiste *boti: acest zeu, spre a-şi efectua în întregime opera cosmogonică, a coborît pe * pământ. talisman (arab tilsaman; grec teaeopa -plată, cheltuială) Obiect simbolic, cu caracter *apotropaic, purtat sau păstrat de unii oameni în *credinţa că posedă o anume putere magică de a-şi înzestra posesorul cu forţă sau cu noroc, de a-1 ocroti împotriva neşansei, ghinionului, nenorocirilor, vrăjmaşilor sau de a-1 feri de * duhurile rele. Aproape sinonim cu *amuleta, t. are o mare însemnătate în Religiile primitive. O formă răspândită de t. (mai ales în evul mediu): discul de piatră preţioasă sau semipreţioasă ori de metal, de obicei în forme miniaturale, cu încrustaţii de Rimboluri astrologice sau de formule magice (de ex. abracadabra). în sens larg. t. poate fi orice obiect purtat pe piept, în scop magic: dintele animalului vânat, *crucea creştină sau chiar obiectele de podoabă simbolice (potcoava, trifoiul cu patru foi, mărţişoarele etc.). Talmud (ebr. 11)3thalmudh - învăţătură, doctrină, iniţiere) Codice complex ebraic, devenit carte sacră pentru Rudaism, elaborat oral între sec. IV î.e.n. - IV e.n. si transcris după tradiţii între sec. III—IV. Sunt două versiuni: Talmudul din Ierusalim (sec. II—IV) şi Talmudul din Babilon, mai complet (sec. V), compus iniţial din 63 tratate şi conţinând analize despre toate aspectele vieţii, de la *sărbători până la legislaţia agrară, de asemenea exegeze omiletice asupra ^Bibliei, *rugăciuni, parabole, naraţiuni, fabule, proverbe. T. canonic are două părţi: Mishnah (repetiţie, învăţătură orală) şi Gemara (hotărîre). Mishnah are 6 porunci (sedarim), divizate în 63 tratate (masshotJ, alcătuirea ei fiind atribuită rabinului Jehuda Hatiasi (150-220). Poruncile sunt reglementări ale vieţii cotidiene: I Seder Zeraim (Porunca Seminţelor) - legislaţie agrară; II Seder Moed (Porunca Sărbătorilor) - Anul Nou, daniile către Remple, *posturi şi citirea Torei (*Thorah); III Seder Nashim (Porunca Femeilor) - raporturile sociale ale femeii, divorţuri, logodne, fidelitate ş.a.; IV Seder Nezikin (Porunca Păcatelor) -comerţ, drept penal, norme sociale, pedepse, jurăminte, Religii păgâne, aforisme; V Seder Kodashim (Porunca celor sfinte) - jurisdicţie cultuală, ^sacrificii, crime, temple; VI Seder Teharot (Porunca Purificărilor) - curăţirea casei şi a bolnavilor, purificarea hranei rituale. Gemara conţine comentarii la 30 din tratatele primei părţi. • Concepţiile Talmudului *Dumnezeu (* Yahweh) - adică *zeii arhaici antropomorfi din V.T., contopiţi de *monoteismul mozaic într-o divinitate unică - se consideră după ipostazele Revelaţiei aceluiaşi El Yahxveh, numit „după faptele“ sale „când Shaddai, când Shebaoth, când Yahweh, când Eloah“ {Schema rabah, III, 14). Dar după tratatul Abot rabbi Jslathanah - un comentariu la Gemara - Dumnezeu are 10 nume: *El (împăratul), *Adonai (Atotstăpânitorul), *Elohim (Judecătorul), *Yah\veh (Milostivul), Ereh apaim (îndelung Răbdătorul), *Shaddai (Cel ce sporeşte mereu lumea), Shebaoth [*Sabaoth -Domnul Oştirilor), El Olam (Veşnicul), El Roi (Cel ce se arată în vedenii), El Elion (Stăpânul Stelelor). Este pomenită şi ipostaza *Shekhina - cu sensul de „Dumnezeu care deplânge risipirea fiilor săi prin lume“ sau „Esenţa care se odihneşte“. Omul e o fiinţă duală, terenul duelului între bine şi rău (vezar tow şi yezar harah): creind pe om. Yahweh i-a urmărit existenţa 12 ore; plămădirea trupului din ţărână, chipul, golemul (trupul), membrele, orificiile, dăruirea sufletului, punerea pe picioare, dăruirea *Evei, aducerea în *Eden, poruncile, *păcatul originar, izgonirea din *Paradis. Totuşi, conceptual, omul e comparat cu un vierme. *Mesia (Mashiah) este mântuitorul care va veni la Judecata de Apoi, când Rimpul va înceta si vor învia morţii, pacatosn fiind pedepsiţi, iar drepţii dobândind nemurirea. Tăios (grec TdAcog) Gigant de aramă în *mitologia greacă; o făptură monstruoasă, fie dăruită de *Zeus *Europei. fie devenită paznicul (sau ocrotitorul) Cretei. T. are un *mit destul de straniu: el este o creatură metalică vie, având puterea de a se încălzi de la sine şi apoi de a-şi arde orice adversar din preajmă prin extraordinara sa emanaţie calorică; conform liniei mitice principale, făptură a fost confecţionată de *Hephaistos şi dăruită regelui *Minos, spre paza Cretei: monstrul înconjura insula de 3 ori pe zi. A fost ucis, prin Rnagie, de *Medeia. într-o variantă, era un om gigantic artificial, făcut din bronz. 605 TANE care-si strângea victimele la piept şi sărea cu ele în foc (in această ipostază, unii cercetători, obsedaţi de simbolismul miturilor, îl consideră ecou mitic al zeului fenician *Moloh). în mitul hesiodic al vârstelor antropogonice (Munci si zile, v. 143 şi urm.), există o rasă a oamenilor de bronz. Apollonios din Rhodos completează acelaşi mit: „El [Tăios] era dintre bărbaţii semizei, singurul care mai dăinuia din neamul oamenilor de aramă ce se trăgeau din frasini, dăruit Europei de către Cronid“ (Argonauticele, IV). în vizitele sale cotidiene sau anuale prin oraşele cretane, T. purta nişte tăbliţe de bronz conţinând un cod juridic. Singurul loc vulnerabil al gigantului (ca şi la *Ahilleus) era călcâiul, unde capătul unei vine de sânge era astupat cu un cep; tocmai de aceea a izbutit să-l ucidă Medeia, eliberându-i tot sângele, fără care T. nu mai avea putere. Această zonă de mit se interpretează adesea ca *simbol al artei turnării bronzului (dacă un orificiu inferior din matriţa de ceară e deschis, se pierde mult bronz topit), totuşi, mitul e mai complex şi poate fi pus în relaţie cu mecanismele autonome din categoria „statuifor vorbitoare“ atribuite lui *DedaI sau din aceea a păpuşilor imitând graiul şi mişcarea oamenilor pe care le construia inginerul alexandrin Heron, pentru Theatrum Machinarum (sec. II î.e.n.). (—> Golem) Talpa Iadului Personaj feminin malefic, dar neclar, din *mitologia românească (mai ales din basmele cu *demonii): un fel de mamă a *dracilor (poate un ecou ricoşat din *Lilith), cumulând atributele cele mai nefaste ale *Infemului (răutatea, perfidia, duhul răzbunării, dar şi laşitatea) pe care se bizuie funcţionalitatea sumbră a întregului *Iad; de fapt numele alegoric este şi atributul ei principal: un soi de matrice infernală. Tâmas Zeu arhaic, în *mitologia vedică, unul dintre cei 7 fii ai lui *Dâkşa; s-a născut în a doua mare eră cosmică Mahăyuga f—> yuga). T. a rămas în tradiţie ca simplă personificare divină a întunericului, producător de inactivitate. Tammuz Numele ebraic al zeului păstor sumero-babilonian *Dumuzi, a cărui moarte periodică rituală era jelită de femei: „dinaintea uşii templului lui Yahweh ce dă spre miazănoapte [...]. erau femei care stăteau şi boceau pe Tammuz“ (KT., Iezechiei VIII, 14)’. în Canaan, T. era (ca şi modelul său mesopotamic) zeul vegetaţiei f—> mitologii din Mesopotamia). Plânsul bocitoarelor se întemeia pe ^credinţa că T. a fost ucis de stăpânul său, care i-a măcinat oasele şi a aruncat pulberea în vânt. în timpul ceremoniilor comemorative se mâncau legume şi fructe. *Origenes l-a identificat pe T. cu * Adonis. (—> Attys, Osiris) Tanabata; Shokujo (.Fecioara Ţesătoare) Zeiţă ocrotitoare a artei tesătoriei, a ţesătoarelor şi tuturor genurilor de ţesături, în *mitologia japoneză. T. formează un cuplu erotic cu zeul-păstor Kengyu. Tane Zeu creator important, adorat în toată Polinesia (—> mitologii din Oceania), iar în mitologia maori (Noua Zeelandă) ca divinitate de prim rang, ca stăpân al *soarelui, al naturii vii, al vegetaţiei şi păsărilor, organizator al universului şi creator al omului (sau numai al femeii). După *mitul maori (cel mai complex), T. e născut (împreună cu 6 fraţi şi surori: *Rongo, *Tawhiri, *Tangaroa şi *Tu, *Hina şi *Haumia) de cuplul *Rangi (*cerul) - *Papa (*pământul); despăr-ţindu-şi părinţii din îmbrăţişare (întocmai ca zeul atmosferic *Shu, în *mitologia egipteană), acest tânăr zeu realizează spaţiul necesar creaţiei lumii; dar, despărţiţi, Răngi şi Papa plâng întruna menţinând o umezeală excesivă plină de aburi fierbinţi, până când T. o întoarce pe Papa cu faţa în jos. Deşi a recurs la brutalitatea despărţirii părinţilor săi, T. a continuat să-i iubească: şi-a împodobit mama cu păduri şi verdeaţă, iar tatăl cu soarele şi luna, i-a aruncat acestuia pe trup o mantie strălucitoare de purpură, a adus lumină într-un coş, de la marginea lumii, a împrăştiat în neorânduială stelele pe mantie şi n-a fixat sistematic decât 4 stele mari în cele 4 colţuri ale mantiei, iar o cruce de stele (Crucea Sudului) i-a prins-o tatălui său pe piept. Apoi a făcut păsările, cu care a umplut văzduhul ceresc, şi insectele, cu care a umplut *pădurea. *Antropogonia maori e divizată: T. nu face decât femeia (*Hine-Ahu), iar fratele său Tu, zeul războiului, pe bărbat (*Tiki); iniţial, această femeie a fost soţia creatorului ei, apoi i-a fost dăruită primului om. Adorat în toată Polinesia ca zeu solar, ocrotitor al vegetaţiei şi *simbol al fertilităţii, T. e privit în ins. Marchize numai ca un *strămoş civilizator. în Mangaia e numit „Tane-Mesterul“. Hawaiienii, numindu-1 fie „Bărbatul“, fie „6mul“, au acelaşi mit cosmogonic ca şi maorii, dar în plus îl consideră pe T. domnul absolut al pădurii şi al tuturor făpturilor ei, de asemenea zeu agricultor, primul constructor de bărci şi cel care le-a adus oamenilor lemnul de construcţie; cântecele rituale îl numesc adesea „Tane zeul frumuseţii“. în Tahiti, adorat ca zeu de prim rang, T. are o biografie sacră deosebită: descendent al zeului *Taaroa, a fost născut de Atea, de la „frumosul Paputu-oi“. ca prunc inform: Tane matamorari (Tane-cel-cu-faţă-fară-chip), iar după ce meşteri dibaci îi fasonează trupul, Atea, ca mamă divină, îi include conştiinţa, apoi operează asupra capului cu o scoică ascuţită, opera desă-vârşindu-se sub cârmuirea spiritului lui Taaroa; când devine el însuşi, T. debutează în viaţă plângând şi exclamând: „Vai, Atea, sufăr!“, iar când ajunge adult, se autodefineşte: „Eu sunt Tane, zeul lucrurilor frumoase“. De aceea e venerat ca patron al meşteşugarilor, dar şi al războinicilor, fiind numit simbolic „Tane cel care stârneşte neliniştea în suflet“. Numeroasele sale epitete tahitiene („Prietenul Oştilor“, „Stârpitorul“, „Răsunătorul“, „Tane a cărui atingere supune TANFANA 606 orice“, „Tane din al zecelea cer“. „Tane care este afară“, „Tane care este înăuntru“, „Cel cu ochi pentru măsurarea cerului“) indică gradul de adoraţie. Marele preot din Tahiti recită festiv, în onoarea lui T., un imn liturgic, care nu este implorare, ci descriere teogonică (—> teogonie) si un act glorificator al biografiei sacre şi al puterii universale a zeului („Când şi-a dezlănţuit furia asupra mării, a urmat şi moartea. Când şi-a dezlănţuit furia asupra pământului, a urmat şi moartea. Când furia lui Tane s-a revărsat în casă, umbrele s-au risipit şi s-au îmbolnăvit oamenii. [...] Tane goleşte marea. Tane stârneşte neliniştea în suflet“ T. este şi un echilibrator al universului şi dispune de două suliţi identificate cu dârele din Vai-xora (Calea Lactee), cu ajutorul cărora stăpâneşte şi guvernează lumea. Tanfana Zeiţă arhaică, în *mitologia germanică, având un sanctuar într-o *pădure sacră („altarul cel mai celebru la acele neamuri, care purta numele Tanfanei“ - Tacitus, Anale, I, 51). Atributele ei nu sunt identificate. Tangaroa Zeul mării, în mitologia polinesiană (—> mitologii din Oceania), înrudit cultual cu uliul totemic (—» totem) Tagero din Melanesia Nordică, în Polinesia Centrală, în Tahiti şi Samoa, T. e zeul suprem şi creatorul lumii, al *zeilor şi al omenirii, în Polinesia de Vest e zeul obârşiilor şi al întregii creaţii, locuind în cel mai înalt dintre ceruri şi ocrotind casele şi pe locatarii lor. în Noua Zeelandă, în Tuamotu şi în ins. Marchize, e venerat ca zeu al mării, stăpân al peştilor şi reptilelor si protector al navigatorilor şi pescarilor. Un *mit clin ins. Mangaia spune însă că T. a fost alungat de zeul *Rongo. Mitul maori e mai analitic: fiu al cuplului * Răngi-* Pap a, T. intră în conflict cu fratele său - zeul naturii *Tane, fiindcă reptilele, părăsind marea, au invadat pământul înfrumuseţat, astfel că T. se înfurie periodic pe Tane şi aruncă valurile oceanului pe pământ, de ciudă că a fost abandonat de reptilele sale; Tane se răzbună plutind pe mare cu luntrele, pescuind peştii (care sunt copiii şi nepoţii lui T.) şi mâncându-i împreună cu oamenii. Tăngri (mongol, tăngri - *cer) Fiinţă divină supremă, în *mitologia mongolă primitivă (variantă tătară - *Tenghere-Hairahan), adorată ca personificare a cerului. Considerat zeul creator al cerului şi al *pământului, T. este autorul a două *antropogonii: a) prima pereche de oameni, nemulţumită de pacea absolută ce i s-a destinat, încearcă să se ridice deasupra zeului creator, dar se prăbuşeşte în abis; mărinimos, zeul ridică pământul din genune mai aproape de cer, fiindcă acum oamenii nu mai pot zbura, ca la început; totuşi, din nou nesupuşi, sunt transformaţi ca pedeapsă într-un *duh rău: *Erlik; b) oamenii din a doua serie, ispitiţi şi aţâţaţi de Erlik, devin şi ei nesupuşi, aşa că zeul creator îi abandonează, lăsându-i în grija unui învăţător semidivin: Măi Tară, iar pe Erlik îl ferecă sub pământ, facându-1 căpetenia *spiritelor nefaste; după aceea, T. creează pentru sine 17 ceruri suprapuse, retră-gându-se - ca un *deus otiosus - la adăpostul lor. Intr-o fază istorică, mongolii ajung să considere noţiunea Tăngri o divinitate plurală sau o clasă; acest grup divin de tăngri locuieşte în 33 hanate ce se repartizează în cele 17 ceruri; atunci, peste numeroasele zeităţi cereşti impersonale, domneşte o altă divinitate, de structură şamanică (—> şaman), de ex. *Ulghen. La unele triburi mongole, tăngri e numele comun al *spiritelor faste şi nefaste; de pildă la buriaţi ele compun un *panteon rudimentar, fără o desprindere completă de *animism: sunt 55 spirite divine luminoase ale Occidentului, şi 44 sumbre ale Orientului, aflate în perpetuă bătălie. Zeul T. e comun, în diverse forme, mai multor ramuri mongole, chiar dacă e venerat sub nume deosebite (Tengeri la buriaţi, Tingir la beltini, Dăer la tuvini, Tănger la kalmîci, Tangara la iacuţi, Tura la ciuvaşi). Uneori e semiabstract, cu atribute legate de * cultul solar; alteori antropomorfe, ca la tătarii teleuţi care, sub dubla influenţă a *creştinismului ortodox şi a * islamului, îşi imaginau propriul zeu tradiţional ca pe un bătrân cu imensă barbă albă, îmbrăcat în uniformă de ofiţer rus de dragoni. şi J P. Roux. Tăngri. Esmi sur le ciet-dieu des peuples ahaupies (în Revue de l'Histoire des Religions, t. 149. nr. 1-2. p. 211 şi urm., t. 150, nr. 1-2, p. 47 şi urm. Paris, 1956) Tanith Zeiţa cartagineză a *Lunii, de obicei asociată cu *Baal şi uneori numită Tanith Pene Baal (Faţa lui Baal - adică autorevelarea lui Baal), dar devenind cu timpul divinitate mai complexă, venerată şi ca mamă a lunii, şi ca zeiţă a fertilităţii (multe reprezentări plastice o arată ridicându-şi sânii cu mâinile; câteva *simboluri frecvente: rodia, palmierul, porumbelul sau peştele, au acelaşi sens). *Cultul zeiţei T. e posibil să fi fost importat din Orient, judecând după similitudinile numeroase între ea şi *Astarte. Grecii au identificat-o cu *Demeter sau cu *Artemis, uneori chiar cu *FIera. Tantalos (etim. incertă: grec. xaAdvTauog -cel ce îndură cele mai multe) Rege mitic al cetăţii Sipylos (din Lydia sau Phrygia), fiu al lui *Zeus şi al *Nimfei Pluto, soţ al *Pleiadei *Dione şi tată a doi copii; *Pelops şi *Niobe. Ajungând prietenul intim al lui Zeus şi al altor divinităţi, e pedepsit fiindcă a abuzat de această prietenie. După *FIomer (Odisseia, XI, v. 582), fiind agreat de zei şi admis la ospeţele lor, T. a săvârşit *păcatul de a-i bârfi cu oamenii şi de a fura din * ambrozia cerească spre a le da şi oamenilor putinţa s-o guste (Pindar, Olimpice, I, v. 60); zeii l-au condamnat să se chinuiască de foame şi de sete în * Infern; scufundat până la gât în apă, nu putea să bea, şi stând sub crengi pline de fructe coapte, nu putea să ajungă la ele. *Mituri complementare narează 607 TARANIS faptele lui T., care a destăinuit numeroase secrete auzite în *01imp (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, IV, LXX1V), şi-a ucis fiul tăindu-1 bucăţi şi oferindu-1 zeilor la ospăţ spre a le încerca perspicacitatea (Ovidius, Metamorfoze, VI, 401); de asemenea, Pandareus, furând câinele de aur care păzea *templul lui Zeus din Creta şi dându-i-1 lui T. în custodie, nu l-a mai obţinut înapoi, custodele nerecunoscând actul şi păstrându-şi câinele. Alt *mit (Euripides, Orestes, 5) spune că pedeapsa era o stâncă atârnată deasupra capului lui T., mereu gata să cadă şi să-l sfărâme. Dar T. fusese venerat încă din sec. IV î.e.n. ca divinitate simbolică a chinului infernal etern. § J. Hylen, De Tanialo. Uppsala. 1896 Tantra (sanscr. tantra - text sacru, *magie, învăţătură, călăuză, codice) Grup de texte tradiţionale din India, numite simbolic şi Calea spre divinitate, care au dat temei, prin conţinutul lor magic şi mistic, constituirii unei *religii autonome: *tantrismul\ aceste texte fundamentează o doctrină în lumina căreia calea spre divinitate se parcurge în două moduri: prin *asceză, „calea mâinii drepte“, si prin erotism -„calea mâinii stângi“ f—> culte faiice). în concepţia tantrică, universul există numai atât timp cât există activitatea psihică, a cărei încetare determină o re-evoluţie a lumii şi o întoarcere la nimicul sau golul iniţial (sunya,) adică acolo unde dispare orice diferenţă şi orice contradicţie, nemaiexistând nici spaţiu, nici timp, nici cauză, nici efect. Omul este un microcosm a cărui structură integrală (anatomia, funcţiile fiziologice, comportamentul) repetă în mic structura marelui cosmos. T. a justificat punerea pe primul plan, în tantrism, a extazului mistic şi a practicilor magice. tantrism *Religie sincretică din India, întemeiată pe grupul de texte sacre *Tantra, şi existând sub forma mai multor curente şi *secte în cadrul *hinduismului. Bizuindu-se pe * asceză şi erotism, ca şi pe tehnicile psihosomatice *yoga, t. este incompatibil cu ritualurile şi normele morale ale *brahmanismului, propriile sale ritualuri având un raport direct cu *magia şi cu extazul mistic. Datinile, ^miturile, doctrina şi organizarea în t. au un riguros caracter ezoteric. Pe de altă parte, contrar tradiţiilor brahmanice, în *sectele tantrice predomină castele inferioare (—> varna) şi au acces la iniţiere si la exercitarea *cultului chiar şi reprezentanţii popoarelor nearice. în cele mai multe ramuri ale t., se admite ca formă mitologică un principiu energetic feminin al universului. Printre cele mai importante secte din t. este lingayata (—> lingă) - apărută în sec. XII -- care pune în prim plan doctrinar dragostea şi voinţa zeului *£7va, iar în acest cadru neglijează două mari idei tradiţionale - *samsăra şi *karma, neacordând vreo importanţă nici noţiunilor de puritate şi impuritate rituală. Secta pancaratra (cinci-nopţi) este de origine vişnuistă, adorând pe zeiţa *Lakşmi (soţia lui *Vişnu) pe care o identifică însă cu forţa vitală a naturii. Alte secte din t. au adorat pe zeiţa Qakti (ipostază a soţiei lui Civâ), ca *simbol al forţei energetice şi ca principiu al energiei sexuale feminine; adoratorii zeiţei Cakti erau mai ales credincioşi cultivând un ezoterism excesiv care ducea la nerecunoaşterea diferentelor între castele tradiţionale şi chiar la un anumit tip de nihilism social. $ Ch. Chakravarti. Tantras. Studies on their Religion and Literature. Calcutta. 1963; Agehananda Bharati, The Tantric Tradition, New York. 1970 tapa (sanscr. tapa - autoflagelare, suferinţă, *ascezâ, căinţă; tapana - pedeapsă, chin; tăpana -umilinţă, iluminare) *Ritual din tradiţiile Indiei, consacrat „căinţei între cele cinci focuri“ (pancatapas) şi constând în 4 ruguri sacrificiale destinate să ardă spre cele 4 puncte cardinale („patru ţări ale lumii“), al 5-lea mg fiind soarele la zenit. Tapio Zeul ^pădurilor, în mitologia finlandeză, soţ al unei zeiţe de frumuseţe unică; fiarele codrilor erau considerate turmele lui. Tărâ (sanscr. arh. tara - stea) Zeiţă din * mitologia vedică, soţia învăţătorului divin *Brihăspati, răpită de la soţul ei de zeul selenar *Soma şi provocând astfel un război între *zei (*Deva) şi *demoni (*Asura). De la Soma, T. l-a născut pe zeul *Budha. Ţâră (sanscr. tară - salvatoare) Zeiţă budistă (—» budism) din categoria *Bodhisattva. una dintre cele mai populare divinităţi feminine, deoarece întruchipează compasiunea nelimitată. Neamintită de *Hinayana, iar în *Mahăyana fiind considerată o divinitate secundară, T. a fost adorată însă frecvent în zonele de răspândire a curentului Vajrayana (îndeosebi în Tibet, Nepal şi Mongolia), unde această zeiţă a fost multiplicată, iar o listă teologică a *panteonului doctrinei Vajrayana recunoaşte 21 zeiţe având aceeaşi structură atributivă ca T., deşi toate au nume diferite. Mai veche din punct de vedere cultual în India, T. apare în Tibet abia în sec. XI; *cultul ei cunoaşte aici maxima dezvoltare în sec. XVI, când începe să se afirme că T. s-a născut din iacrima divinităţii budiste *Avalokiîegvara. în timp ce aceasta plângea pentru soarta lumii; (există şi alte *mituri paralele, mai puţin subtile). § St. Bever. The Cult of Tură. Berkeley, 1973 Tarabume Zeu agrar al tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine); prin grija lui ocrotitoare creşte, înmulţindu-se îndestulător, întreaga vegetaţie utilă, îndeosebi orezul şi cânepa. Taranis; Taranus; Taranucus (celt. taran -tunet) Zeu patronal al trăsnetelor si al tunetului, în *mitologia celtică, având ca embfemă o *rbată cu spiţe sau un ciocan; component al triadei etrusce principale, împreună cu *Teutates şi *Hesus. Ade- TARTACOT 608 văratul nume al zeului nu se cunoaşte, T. părând a fi epitet (poate ca purtător de ciocan) dat de poetul Lucanus (Pharsallia, I, 445). E posibil să fi fost un zeu principal, al *cerului şi al *soarelui; arheologii care i-au descoperit statuetele l-au numit, prudenţi, „Zeul cu roata“, dar există si ipoteza că zeul purtător de ciocan şi roată s-ar f\ numit (în transcripţie latină) *Sucellus, adorat ca divinitate a *vieţii şi a *morţii, şi ar fi avut soţie sau parteneră pe Hanto-suelta. Romanii (mai ales Caesar) - socotindu-1 pe T. zeu gallic al cerului însorit şi al soarelui, ca şi al cerului noros producător de tunete - l-au identificat cu *Iupiter şi chiar cu *Mercurius. în iconografia sculpturală, T. poartă adesea un ciocan de lemn; poate tocmai de aceea, după mai multe confuzii fluctuante, prin interpretatio romana acest zeu celt ajunge patron al dogarilor. Tartacot (nume probabil de influenţă cărturărească, din Tartor - *Diavol. după grec. *Tartaros). Pitic malefic din *mitologia românească; numit Tarta-Cot-Barba-de-un-Cot (P. lspirescu, D. Stăncescu) şi Piticot (Banat), e de fapt o variantă sudică parţială, mai palidă, a personajului *Statu-palmă-barba-cot. Tartaros Ultimul nivel infernal din * Hades, în *mitologia greacă, dar şi unul din cele 4 *elemente primordiale personificate ale universului: Tartaros, *Haos, *Eros, *Gaia. (împreu-nându-se cu Gaia, a produs pe monştrii *Typhon şi *Echidna). în T. zeii aruncau pe inamicii personali (*Ciclopii, *Titanii). După *Hesiod, T. era un fel de ulcior cu gât deschis (beipiV) din care ieşeau „rădăcinile lumii“. Pentru cei mai mulţi dintre filosofii greci, T. este un spaţiu aflat la ultimul nivel de adâncime inferioară a cosmosului, mai jos de * Hades. Pentru mitografiile poetice din Hellada clasică, T. e înconjurat de un zid de aramă, iar *Nyx (noaptea), care îşi are acolo sediul, îi inoculează un triplu surplus de întuneric. Tashmishu Zeu hittit (—> mitologii din Mesopotamia) din suita zeului furtunii *Teshub, fiu al zeului *Kumarbi; la un moment dat, luptă contra părintelui său divin, spre a-i uzurpa tronul în favoarea lui Teshub. Tatsu *Dragon producător al cutremurelor, din *mitologia japoneză: când se scutură (în cavernele subterane unde locuieşte), zguduite pământul. T. (reprezentat ca monstru compozit: cap de leu, gheare de vultur, coadă de şarpe) e venerat ca un *geniu bun al pământului şi apelor, care pândeşte mereu clipa prielnică de a uni cele două elemente, spre a produce ploaia sau vremea bună, stârnind venirea primăverii, germinaţia, şi ocrotind vitalitatea naturii; cutremurele nu sunt decât un accesoriu atributiv sau o consecinţă inevitabilă a mobilităţii lui, reprezentând mişcările telurice (e simptomatic pentru o arie geografică unde cutremurele sunt curente şi nu rareori catastrofale, ca ele să fie patronate de o divinitate binefăcătoare, prielnică oamenilor). taumaturgie Ramură a *magiei, consacrată artei magice de a produce *miracole, reducându-se uneori la minunea învierii morţilor. O formă de t. medicală se consacră vindecării prin atingere, de obicei cu mâinile („prin punerea mâinilor“); *miturile specifice o atribuie medicilor-preoţi egipteni, lui *Asklepios şi, mai târziu, lui *Isus Christos, în împrejurări speciale, şi unora dintre * Apostolii creştini. Tawhaki Zeu atmosferic şi erou legendar din Polinesia (—> mitologii din Oceania). în mitologia maori (Noua Zeelandă), venerat ca zeu al tunetului şi fulgerului, e imaginat cu pielea roşie strălucitoare, ca semn al rangului divin (acest aspect, după credinţa insularilor din Tuamotu, aţâţând dragostea femeilor). T. şi-a vădit măreţia şi celebritatea din copilărie: tahitienii spun că verii săi nu-1 puteau suferi fiindcă barca lui ajungea totdeauna cea dintâi în întrecerile lor, astfel că o dată l-au omorît în bătaie, aruncându-1 pe ţărm; dar T. s-a sculat de jos, i-a urmărit până acasă unde i s-a plâns mamei sale, iar cu primul prilej şi-a prefăcut verii în delfini; şi în ins. Mangareva se crede că T. îsi transformă rivalii în peşti: ghi-cindu-i astfel intenţiile, bunica lui”s-a ascuns în apă şi s-a putut salva numai Ttrângându-şi pielea într-un coş şi ieşind din propriul ei trup la suprafaţă. Se mai povesteşte că T. a vizitat de multe ori *cerul şi a făcut numeroase alte călătorii supranaturale. Tawhiri Zeul maori al vântului (—> mitologii din Oceaniaj, fiu al cuplului * Răngi (*cerul) şi *Papa (^pământul), fratele zeului *Tane; e cel care stârneşte furtunile cu trăsnete, smulgând arborii din rădăcini, iar când e foarte mânios, distruge pădurile şi înfurie oceanul, şi numai zeul războiului *Tu, fratele său, îl poate domoli. Tărâmul Celălalt Noţiune folclorică, indicând - în concepţia despre lumile duble (universurile paralele) - universul transuman sau parauman, mai rar lumea infernală. în sens larg, T.C. (totdeauna o noţiune *htonică), nu e niciodată *cerul. cu locuinţa zeilor solari atmosferici; dimpotrivă, adesea subpământul, uneori un teritoriu nu negreşit subteran, dar nici de suprafaţă; numai în acest sens * Infernul (—> Sheol, Hades, Yudu, Chi-Xibalba) poate fi uneori celălalt tărâm. în sens special (întâlnit mai ales în mitologia folclorică a basmelor fantastice, şi din abundenţă în folclorul epic românesc, poate din izvor dacic), T.C. ar putea să fie şi interiorul muntelui ascuns în care se retrăgea *Zamolxis. Există şi situaţia unui tărâm paralel cronospaţial. în *mitologia generală sunt *mituri ale tărâmurilor ascunse, fie subterane, fie din lumi paraterestre, în primele ajungându-se pe căi iniţiatice, în celelalte prin *magie sau prin mijloace miraculoase. Din prima categorie face parte *Agarttha, lume mitică subterană îndrăgită mai ales de teozofi (—> teozofie); din cealaltă fac parte tărâmurile fabuloase, în primul rând cele 609 TEILHARD DE CHARDIN, PIERRE accesibile prin translaţia în timp relativist - de pildă locul unde se găseşte *Tinereţe-fa-ră-bătrâneţe (-* timpul). De regulă, în T.C., nu se trece simplu, evident, ca de pe un teritoriu geografic pe altul, nici prin ascensiune mistică ori mecanică, aşa ca de pe pământ în cer, ci aproape totdeauna prin transgresare magică, subiectivă sau obiectivă. In *mitologia românească există locuri anonime (determinate convenţional drept T.C.) unde stăpânesc animale şi păsări fabuloase, uneori un *zmeu, alteori *Pasărea Măiastră, sau sunt locuri paraterestre şi paraumane cu atribute aparte: Ionică Făt-Frumos, după ce a ajuns într-un pisc de munte unde doar la amiază mai soseau puţine raze de soare, fiind „capătul lumii acesteia“, pătrunde în „gura unui vârtej de vale neguros“ şi după un mers îndelungat, zărind „adânc sub dânsul o mică ţintă de lumină“, se apropie de sursa luminii: „o moară cu o singură roată ce se învârtea grozav“ (basmul Ileana Cosânzeana, din cosiţă floarea-i cântă, nouă împărăţii ascultă, col. Miron Pompiliu, 1872); alte tărâmuri sunt fie suspendate cvasiaerian („mănăstirea Calu-Gastru, într-un pai reazemă şi într-un păr spânzură“ - în Trişti copil şi Inia-Dinia), fie terestre, dar strict iniţiatice (Mănăstirea Albă, din „al mării negre prund“, construită de Sfântul Soare, cu aceste repere: „Nici de largă nu-i prea largă / Făr-cuprinde lumea-ntreagă. / Nici de naltă nu-i prea naltă, / Făr-cu tumul sus la nori“). T.C. e prezent şi în alte mitologii: o prăpastie dintr-un mit chinez, situată la răsărit de Bohai, la distanţă de milioane de li de lumea evidentă, se numeşte Gui-xiu şi e înconjurată de 5 munţi, fiecare înalt de 3 000 li, cu intervaluri intermontane de 70 000 li, cu câte un podiş în fiecare pisc, unde, în palate de aur, locuiesc nemuritorii îmbrăcaţi în alb şi zburând între piscuri cu ajutorul unor aripi mici, şi întrucât munţii plutesc întruna, zburătorii nu-şi mai regăsesc ţinta (mitul e reluat şi plastic, pe un tip de stelă în numeroase variante, din epoca Han). în neomitologia literaturii ştiinţifico-fantastice (fie în linia lui Jules Veme a călătoriei spre centrul pământului, inspirate de legenda alchimistului islandez medieval Ame Sakknussem, care afirma a cunoaşte un drum spre * Atlantida prin craterul vulcanului Hekla din Islanda, fie în linia lui H. G. Wells, a transgresării în lumi sau timpuri paralele), mitul T.C. a fost reluat din belşug. Dar - trăsătură generală caracterizând numeroase arii mitologice -pe T.C. locuieşte tot ce nu e omenesc: *zânele, *zmeii, *balaurii, *spiritele, făpturile teratologice animale sau vegetale. Tecpatl (Cutitul-de-cremene) Zeu aztec (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), simbolizând *sacrificiul necesar efectuării *teogoniei şi *antropogoniei; fiu produs de unirea *elementelor (din zeul ceresc Citlatonac şi zeiţa *htonică *Coatlicue), T. devine victima unui fratricid: e aruncat în abisul Şapte-peşteri, unde se sfărâmă în 1 600 de aşchii, fiecare producând un zeu sau o zeiţă; doi dintre noii zei creează, prin sacrificiul de sine, * Soarele şi *Luna, arzându-se ei înşişi în flăcări spre a asigura mişcarea diurnă solară, cu concursul unui săgetător care împlântă în Soare 4 săgeţi. După modelul arhetipal, dintr-un os adus din *Infem şi sfărâmat în acelaşi număr de aşchii, apar oamenii, ca slugi divine. Tefnut Zeiţa umidităţii, a elementului lichid, în *mitologia egipteană, sora şi soţia zeului atmosferic *Shu, având un singur suflet împreună cu el. T. produce rouă şi umezeala de care depinde viaţa: lacrimile ei, care cad pe pământ când se sprijină de Shu, ea le transformă în plantele ale căror boabe răşinoase (în formă de lacrimi) servesc de tămâie în *fumigaţiile rituale. Deşi socotită uneori fiica lui *Re (sau a lui *Atum), *mitul principal consideră că ea împreună cu Shu zămisleşte în fiecare dimineaţă nou-născutul disc solar înălţându-se de pe muntele răsăritului. *Cosmogonia memphită o identificase cu limba lui *Ptah, ca *simbol al creaţiei prin *cuvânt; în această ipostază, zeiţa întruchipează, în egală măsură cu Shu, actul divin suprem. Dar uneori era identificată cu *Hathor sau cu ochiul stâng al lui *Horus, reprezentările plastice ale acestei versiuni arătând-o ca leoaică sau linx din deşertul Nubiei. într-o variantă, după ce s-a întors din Nubia, s-a căsătorit cu *Thot. când Re şedea pe fruntea ei ca şarpe înspăimântător. Tehnites (grec. iexvr| - artă, meşteşug) Zeu artizan secundar, în * mitologia greacă. Teilhard de Chardin, Pierre Filosof francez (1881-1955), savant antropolog evoluţionist şi paleontolog, teolog, călugăr iezuit (-* iezuiţi), care a aplicat evoluţionismul în cercetările sale de *teologie christologică. După aprofundatele studii de filosofie, fizică, ştiinţe ale naturii şi teologie si după o carieră didactică intermitentă (profesor păcat), în fine, acceptat parţial şi indirect prin enciclica Humani Generis (1950) a papei Pius XII, însă totodată condamnat în opera sa prin acelaşi act pontifical şi părăsind Franţa din ordinul generalului iezuiţilor, se stabileşte în Statele Unite ale Americii, unde şi moare într-o zi de Paşti. Abia în 1961 este ridicată interdicţia asupra memoriei şi operei lui T. de Ch. Linia de conduită teologică a lui T. de Ch. s-a evidenţiat o dată pentru totdeauna în următorul dialog: superiorii ordinului său S.J. cerându-i: „Lucraţi pentru Isus Christos, dar nu vorbiţi despre Dicţionar de mitologie generală C. 39—40 TEILHARD DE CHARDIN, PIERRE 610 el“, el a răspuns: „Dacă m-am făcut iezuit sau mai curând dacă Dumnezeu mi-a făcut favoarea nemeritată de a servi ca iezuit în Biserica militantă, aceasta e în mod precis pentru a vorbi despre Isus Christos“ (cf. René d’Ouince, Un prophète en procès: Teilhard de Chardin, Paris, 1971, I, p. 125). Ca filosof al naturii, înzestrat cu un rar spirit de sinteză, T. de Ch. a produs în gândirea contemporană (după opinia critică curentă) o revoluţie echivalentă cu revoluţia gândirii kantiene. Iar dacă modernismul catolic a adus un conflict între dogmele tradiţionale şi gândirea ştiinţifică liberă, T. de Ch. s-a străduit să reconcilieze cele două stări de spirit - *credinţa şi ştiinţa - în sensul că le-a sugerat amândorura că flecare îşi poate atinge dimensiunea reală prin înţelegere reciprocă. T. de Ch. consideră că *viaţa nu este rezultatul hazardului, ci al necesităţii; cosmogeneza este pentru el un fenomen orientat, universul incluzând în el însuşi de la origine biogeneza viitoare, de fapt o ontogeneză evoluând de la simplu la complex, în „curba corpuscu-larizării Universului“; aşadar, evoluţia este o geneză continuă, rezultând din agregările succesive şi din repetiţiile geometrice şi înălţându-se neîncetat spre spiritualitate, adică spre ^Dumnezeu, aceasta fiind o evoluţie care nu se opreşte la om, deşi omul (omenirea) - raţiunea umană constituie noosfera, ca adaos la întreaga biosferă. Un punct esenţial în evoluţie este „materia hominizată“ al cărei specific este conştiinţa; iar progresul conştiinţei se ciocneşte de extrema diversitate a „centrilor personali“ ai omenirii care, negăsind în ea însăşi mijloacele de a-şi exprima unitatea, postulează existenţa Punctului Omega (ca un centru suprem transcendent) care cuprinde toate atributele unui Dumnezeu al metafizicii clasice. T. de Ch. subliniază că „punctul Omega“ este *Isus Christos sau *logosul întrupat, adică „alpha şi omega“ evoluţiei cosmice, văzută ca un „curent axial“ ducând lumea spre termenul ei. Despre om, T. de Ch. vorbeşte nu numai ca despre o specie nouă de animalci mai ales ca despre o nouă specie de viaţă. în gândirea totodată ştiinţifică şi teologică a acestui filosof nu încape ideea exhaustivă a ^predestinării, a omului ca fiinţă iresponsabilă şi înfricoşată: „Hominizarea este în primul rând saltul individual, instantaneu, de la instinct la gândire“, iar în consecinţă „Evoluţia devine liberă de a dispune de ea însăşi [...] Suntem, pentru o parte elementară, responsabili pentru trecutul ei în faţa viitorului ei“ (Le Phénomène humain, Paris, 1955, p. 199, 251); tot astfel: „Omul nu va continua să lucreze şi să cerceteze decât dacă îşi păstrează plăcerea pasionată de a o face. Dar această plăcere este atârnată în întregime de convingerea, riguros nedemonstrabilă pentru ştiinţă, că Universul are un sens şi că el poate sau chiar trebuie să ajungă, dacă suntem credincioşi, la o oarecare perfecţiune ireversibilă“ {op. cit., p. 316). în această linie, teologul interpretează şi * sfârşitul lumii ca pe atingerea finalităţii ideale: „Sfârşitul lumii: răsturnare a echilibrului, desprinzând Spiritul, în fine desăvârşit, din matricea lui materială, pentru a-1 face să se sprijine de aici încolo cu toată greutatea sa pe Dumnezeul-Omega“ {op. cit., p. 320). Păcatul originar era considerat de T. de Ch. o criză de creştere sau rezultatul negativ al luptei iniţiale a inteligenţei tinere împotriva animalităţii, în cursul căreia spiritul, prizonier al materiei, supus evoluţiei, a făcut încercări brutale de a se degaja. Dar omul este în cele din urmă factor conştient în evoluţie; noosfera (termen creat de geofogul Suess în 1909 şi intens utilizat de Teilhard) se comportă ca un corp iradiant, a cărui radiaţie e formată dintr-o energie liberă reprezentând suma activităţii fizice şi psihice umane {La place de Vhomme dans la nature. Le groupe zoologique humain, Paris, 1969, p. 147); dar noosfera tinde să se transforme sub ochii noştri într-un supercreier mondial, a cărui forţă de propulsie va deveni aproape irezistibilă {Super-humanité, Super-Christ, 1943). Dacă T. de Ch. a privit Pământul ca „un teren de încercare unde Dumnezeu poate să judece dacă Sunteţi vrednici de a fi transportaţi în Cer în prezenţa lui“ (şi nu ca pe o planetă de exil, cum o privise Empedokles), a fost firesc să-şi construiască sistemul nu pe tradiţionalul antropocentrism, ci pe christocentrism (cf. Le milieu divin, Paris, 1957, passim). De la universalizarea terestră a doctrinei creştine, T. de Ch. a ajuns să nu accepte vreodată ideea că influenţa universală a lui Isus Christos s-ar putea exercita numai asupra unei oarecari fracţiuni cosmice, cum este Pământul. De acest sens se leagă ceea ce s-a numit „al patrulea mister creştin“ pe care T. de Ch. l-a adăugat celor 3 canonice (Creaţia, întruparea, Mântuirea) care sunt cele 3 feţe ale misterului „pleromizării“ (idee reluată după noţiunea *pleroma a ap. Pavel din Epistola către Efeseni, I, 23) - ca „mister al uniunii creatoare a Lumii în Dumnezeu“ (Christianisme et Evolution, 1945). René d’Ouince {op. cit., p. 177) a decelat în chistologia teilhardiană 3 teze fundamentale (asupra „unor adevăruri tradiţionale reînnoite de concepţia evoluţionistă despre lume“); 1) Christosul cosmic sau diafanizarea christică a cosmosului; 2) Christogeneza sau termenul divin al acţiunii omeneşti; 3) Christocentrismul sau *creştinismul - religia de mâine. § Oeuvres de Pierre Teilhard de Chardin, 1-X, Paris, 1955— 1970; La lutte contre la multitude; interprétation possible de la figure du Monde, Paris, 1917; Le Phénomène humain, Paris, 1955; Le Groupe zoologique humain, Paris, 1956; Le Milieu divin. Essai de vie intérieure, Paris, 1957; Le Christique, New York, 1955; Accomplir l’homme; lettres inédites, Paris, 1968; Lettres intimes à Auguste Valensin, Bruno de Solages, Henri de Lubac (1919-1955), Paris, 1972. ~ René d’Ouince, Un prophète en procès - Teilhard de Chardin, I Dans l’Église de son temps; XI Et l’avenir de la pensée chrétienne, Paris, 1971; Henri de 611 TEOLOGIE Lubac S. La pensée religieuse du Père Pierre Teilhard de Chardin, Paris 1962; Paul Chauchard, L’Étre humain selon Teilhard de Chardin, Paris, 1959; Peter Schellenbaum, Le Christ dans T énergétique teilhardienne, Paris, 1971; Le message spirituel de Teilhard de Chardin. Colloque de Milan, 1965. Texte établi par Claude Cuénot, Paris, 1969 Teiresias (grec. Teipeoiaç); Tiresias *Profet theban din *mitologia greacă, orbit de zeiţa *Athena (în altă versiune de zeiţa *Hera), fiindcă o văzuse goală, deşi fără voia lui. Dar după Moarte, ajuns în domeniul lui *Hades, zeiţa *Persephone l-a exceptat de la legea * Infernului (în versiunea homerică din *Odiseeia, X), lăsându-1 cu mintea întreagă şi redăruindu-i „şi după moarte darul profeţiei, când ceilalţi coboară doar ca nişte umbre“ (cf. Sofokles, Oedip rege, Antigona; Euripides, Fenicienele). După *Hesiod (fragm. 275, 276), *Zeus i-a dat şi o viaţă de 7 ori mai lungă decât vieţile obişnuite. în Infern, T. poartă un toiag de aur şi îşi face profeţiile numai după ce bea din sângele animalelor sacrificate (aici însă pare a fi un adstrat din sursa *superstiţiilor populare despre *vampiri şi *strigoi). Celebritatea *profetului nu scade aşadar nici postum, deoarece *Odysseus coboară, viu, în Hades, la T. pentru a-1 consulta asupra viitorului său. Dar există şi o versiune aparte, povestită de *Ovidius (Metamorfoze, VII, v. 326-327); zărind doi şerpi care se împreunau şi lovindu-i cu toiagul, T. e transformat ca pedeapsă în femeie şi nu redevine bărbat decât după 7 ani când, pândind altă pereche de şerpi ce se împreunau şi lovindu-i iarăşi cu toiagul, e chemat arbitru în disputa dintre Zeus şi Hera asupra voluptăţii sexuale; fiind întrebat cine din parteneri simte mai multă plăcere - ca un om care făcuse parte din ambele sexe - T. răspunde că femeia este mai voluptoasă, simţind de 9 ori mai multă plăcere decât bărbatul; în consecinţă, Hera îl pedepseşte cu orbirea, iar Zeus îi dă ca răsplată harul profeţiei. Teisheba Zeul războiului şi furtunii, în Mitologia din Urartu (Armenia antică), reprezentat cu coif comut şi cu buzdugan discoidal. Preluat în Urartu de la hurriţi (*Teshub) şi adorat la început numai ca zeu al ploii, al tunetelor şi, mai ales, al furtunilor cu trăsnete, ajunge ocrotitor al armatei mai târziu, când e pomenit uneori (de regele Rusa ş.a.) alături de zeul central *Khaldi. Centrul său cultual era în oraşul urartian Kumeni. teism Concepţie de filosofie religioasă care consideră Absolutul ca fiind personificat într-o divinitate infinită şi transcendentă; creând liber universul, divinitatea îl manevrează cu aceeaşi libertate nelimitată. T. se deosebeşte de *panteism prin faptul că îl socoteşte pe *l5umnezeu transcendent, iar de *deism, pentru că îi atribuie lui Dumnezeu, ca providenţă, o acţiune perpetuă. Ca atare, pentru t., Dumnezeu este şi transcendent, ca Fiinţă Absolută în raport cu universul, dar şi imanent, întrucât - ca Providenţă Activă - operează neîncetat asupra universului. Considerând că totul e în Dumnezeu şi Dumnezeu e în totul, că Dumnezeu este esenţă invizibilă, incomparabilă, de neconceput în părţi componente, t. nu admite nici un alt principiu pretemporal şi etern alături de Dumnezeu şi egal acestuia, care să fi participat la actul creator (—> cosmogonie, antropogonie), fie acest principiu o materie primordială, fie o divinitate a răului. Cele mai riguroase forme teiste aparţin religiilor dogmatice (—> dogme) ca ^iudaismul, *creştinismul şi *islamul. Din concepţia teistă asupra lui Dumnezeu rezultă şi o concepţie personalistă despre om, care e divizat în fiinţă obiectuală („eul“ uman inclus în partea de creatură) şi fiinţă neobiectuală (spiritul dumnezeiesc insuflat în om, deci „chipul şi asemănarea“ Absolutului - din limbajul biblic al Genezei sau ceea ce numise Meister *Eckhart scintilla -scânteioara divină). Definit iniţial în sec. XVII (termenul t. a fost folosit prima dată de filosoful englez Ralph Cudworth, 1617-1688, care, considerând pe Dumnezeu cauza primordială a lumii, iar materia o substanţă pasivă pusă în mişcare de spiritul divin, a teoretizat cunoaşterea suprasenzorială a divinităţii), t. modem, fără a-şi părăsi sensul ontologic, împrumută noţiuni din fizică spre a înfăţişă un Dumnezeu aplicat la masa universului, ca forţă eternă în spaţiu infinit şi ca determinantă a spaţiului şi *timpului absolut. T. contemporan s-a bifurcat; o tendinţă afirmă că universul, neidentic cu Dumnezeu, se află în Dumnezeu; alta respinge reprezentările învechite, care provin din aristotelism, asupra lui Dumnezeu; prima caracterizează de pildă *neotomismul catolic, a doua se regăseşte în cadrul protestantismului (—> demitologizare). § Ralph Cudworth, The True intellectual System ofthe Universe, I—II, London, 1743; G. Scholem, Schöpfung aus Nichts und Selhstbeschrankung Gottes (Eranos Jahrbuch, Bd. 25, Zürich, 1957) Telemahos (grec. TeAepaxo£ ~ Tr|Aepaxo<; - care luptă de departe) Personaj din *mitologia greacă, fiul lui * Odysseus şi al *Penelopei. Crescut în Ithaka în absenţa tatălui său, când acesta se întoarce din pribegie, îl ajută să alunge pe numeroşii peţitori ai mamei. într-o variantă, se însoară cu frumoasa vrăjitoare * Kirke pe care o iubise şi tatăl său. teleologie (grec. xeAog^eog - ţintă, încheiere, rezultat; Aoyoq - cuvânt, învăţătură; termen pus în circulaţie de Chr. Wolf: Philosophia Rationalis sive Logica, Halle, 1740) Doctrină ontologică afirmând existenţa, în natură şi în societate, a unor scopuri obiective extraumane; t. ontologică are două direcţii: una din orientări (teleologia finalităţii externe) consideră că scopul se află în afara (urnii, operând în cadrul unei interutilităţi a lucrurilor; alta (autoteleologia) vede TELEPINU 612 principiul finalităţii inclus în lucruri (nu departe de noţiunea aristotelică entelehie - principiul intrinsec şi dinamic din lucruri asigurându-le realizarea formei şi năzuinţa spre scop). Aspectul religios al t. a condus la o concepţie prin excelenţă providenţialistă. în cadrul t. poate fi considerată concepţia lui P. *Teilhard de Chardin asupra evoluţiei orientate a universului. (Există şi t. ca disciplină filosofică; ea cercetează conduita scopurilor conştiente, structura şi formele lor de mişcare şi elaborează teoria generală a scopurilor şi relaţiilor dintre ele.). Telepinu Zeu al fecundităţii şi vegetaţiei, în ^mitologia hittită (Anatolia); când îşi părăseşte *templul, provoacă secetă, însă de fiecare dată e regăsit dormind de către o *albină care îl trezeşte înţepându-1. * Mitul s-a fonnat în perioada descoperirii agriculturii (versiunea principală are chiar ton propagandistic în favoarea economiei agrare, pe care culegătorii şi vânătorii peregrini o acceptau cu dificultate); în timpul unui ospăţ oferit de Zeul-soare, după ce dintr-o mânie *Teshub, zeul furtunii, pustiise câmpurile agricole, iar oaspeţii mâncau într-una fără să se sature, Teshub e neliniştit de dispariţia fiului său T.; atunci *zeii abandonează ospăţul şi îl caută zadarnic pe tânăr, până când marea zeiţă-mamă Hannahanna trimite o albină să-l caute; după lungi zboruri pe malurile râurilor, albina îl găseşte adormit pe câmp în preajma oraşului Lihzina, îl înţeapă cum o sfătuise zeiţa, dar îl înfurie, astfel că de pe urma mâniei lui pier oameni şi vite; şi numai după ce zeii, îngroziţi, cer sprijinul zeiţei magiciene *Kamrushepa, singura în stare să-l domolească, lucrurile revin la normal. Fără a fi un *deus otiosus, în cele din urmă T. se supără pe fidelii săi şi, plin de mânie (mitul, cunoscut fragmentar, nu divulgă motivul), „s-a încălţat cu sandala stângă pe piciorul drept, cu sandala dreaptă pe piciorul stâng, şi a părăsit ţara hittită“. Tellumo Divinitate simbolică din *mitologia romană, întruchipând forţa fertilizatoare intrinsecă a pământului. Tellurus Zeu patronal al pământului roditor, în *mitologia romană. Tellus; Terra Zeiţa arhaică a gliei, în *mitologia romană (identificată ulterior cu *Gaia), personificând *pământul şi fertilitatea lui, ideea de glie hrănitoare. în invocaţii, T. era de obicei asociată cu *Ceres, iar primăvara i se sacrifica o vacă gonită (—> sacrificiu). în 270 î.e.n. a fost inaugurat un somptuos *templu al zeiţei, la Roma, pe Esquilin. Cu timpul, T. a ajuns să fie considerată zeiţa fertilităţii terestre integrale. Temaukel Zeul creator, instanţa juridică supremă şi diriguitorul destinului universal în *mitologia triburilor din Ţara de Foc. Singurul nominalizat dintre * spiritele *kashpi ale acestei mitologii rudimentare de structură animistă (—> animism), T. este atotştiutor, acorporal, etern şi atotputernic, totuşi un *deus absconditus care s-a instalat „în spateîe stelelor“ după ce a abandonat *cosmogonia începută şi lăsată spre desăvârşire ^strămoşilor omenirii, în primul rând *omului primordial Kenosh, mesagerul său (—> deus otiosus). Spre a nu-1 supăra, credincioşii îi adresează *rugăciuni numai în cazurile de boală, în timpul intemperiilor atmosferice i se oferă *ofrande. Mai ales la tribul selknan (cercetat de M. Gusinde) persistă o teamă sacră care le interzice oamenilor să rostească numele acestei divinităţi, evocarea slujindu-se numai de epitete: So’onh-haskan (Locuitorul cerului), So’onk kas-pémer (Cel care e în cer); de asemenea, este *tabù reprezentarea chipului lui T. în lucrările artizanale sau chiar pe obiectele de *cult. Interogând un bătrân băştinaş fuegian, Tenenesk, în 1920, M. Gusinde a aflat că „Temaukel a fost cel dintâi dintre toţi cei numiţi kowenh “ (adică flinte preumane), dar şi „dintre toţi tschonli (oameni*), fără a fi însă om, întrucât este spirit. § . M. Gusinde. Die Feuerland Indianer. I-II, Wien, 1931 templieri; Fraţii Templieri; Cavalerii Templului Ordin religios de structură militară, întemeiat în 1119, în Palestina, după cruciadavl (—> cruciade), cu scopul declarat de apărare a pelerinilor veniţi la Sfanţul Mormânt al lui *Isus Christos; fiind un ordin în cadrul *creştinismului catolic, t. îşi asumă aşadar apărarea ^templului sacru din Ierusalim (de fapt, un templu simbolic, reprezentând ideea de leagăn al ^Bisericii creştine). Se distingeau, purtând ^mantii albe ornate cu mari cruci roşii (-» cruce). în scurt timp, t. adună averi considerabile şi devin astfel principalii bancheri ai papei (-> papi). Dar regele Franţei, Filip cel Frumos, temându-se de puterea ascendentă a t. şi râvnindu-le bogăţia, printr-o manevră, calificată de contemporani şi istorici drept ruşinoasă, arestează pe Jacques de Molay, marele maestru al ordinului, odată cu el şi pe toţi t. din Franţa, iar în urma unui lung proces (1310-1314), sub acuzaţia falsă de imoralitate şi *erezie, îi condamnă la moarte; doi ani mai târziu, sub presiunea acestui rege, papa Clement V desfiinţează definitiv întregul ordin. T. li s-a atribuit un *cult (în ritualurile lor secrete) pentru un *simboi sau un idol (—> idolatrie), numit Baphomet (după unii comentatori, forma coruptă din *Mahomed), simbolul însemnând un *botez al *focului. După J. von Hammer-Pargstall (în Mysterium Baphometis relevatum) imaginea simbolică a acestui Baphomet ar fi existat în decoraţiunile bisericilor clădite şi întreţinute de Ordinul Templierilor; acelaşi autor (ca şi alţi comentatori) descompusese numele simbolic în Bapho + metis, sugerând prezenţa zeiţei antice *Metis în cultul templier, ceea ce însă transferă în mod bizar pe templieri în *mitologia greacă. § René Le Forestier, La Franc-Maçonnerie Templière et occultiste, Paris, 1970 613 TEOCRATIE templu (lat. templum - loc auspicial, sanctuar; -grec. Tepevcx; - incintă sacră) Incintă sau clădire în care se oficiază serviciul religios şi toate ceremoniile rituale ale unui *cult. De obicei, un t. e compus dintr-un spaţiu rezervat credincioşilor şi altul preoţilor (adesea, un *altar de *sacrificii, numit de unele *religii Sfânta Sfintelor - unde este de fapt sanctuarul propriu-zis). Ca structură arhitecturală şi amenajare interioară, t. sunt variabile după specificul etnografic şi religios, înainte de existenţa t., religiile primitive aveau altare sau *capişti în aer liber, pentru sacrificii şi ceremonii. Religiile antice considerau că t. este spaţiul construit unde locuieşte, mereu sau ocazional, zeul însuşi. ~ La romani, templum era iniţial spaţiul din care *augurii .observau zborul păsărilor pentru luarea auspiciilor (adică acel sector de cer desemnat de augur, virtual, cu toiagul), iar *sacerdoţii îşi efectuau ceremoniile; ulterior s-a numit templum orice loc sacru. ~ în Hellada, înconjurat de un peristyl, t. era compus dintr-un naos central, cu un pronaos în faţă şi un opisthodomus, în spate. ~ Originea t. mozaic e ^tabernacolul (Cortul Descoperirii), un simplu cort mobil, servind ca t. itinerant în epoca transferării poporului din Egipt în Canaan; forma arhaică beth Elohim (Casa lui Dumnezeu, mai exact: Casa Celor puternici) a fost înlocuită mai târziu cu termenul kekal (palat), neologism preluat din lumea Mesopotamiei; apoi formele evoluează până la sinagoga iudaică şi, prin împrumut adaptat, la basilica (*biserica) creştină. ~ în Babilon, orice t. (e-kallu - marea casă) reproducea - în formă specifică de *ziggurat - virtualul sanctuar arhetipal ceresc. ~ In India vedică, dhakka era un locaş de cult, o clădire destinată unui scop religios, iar t. propriu-zis se numea niketana; *budismul a utilizat, în valori variabile, *stupa. ~ Islamul are moscheia, cu tumul ei caracteristic cu balcon circular, de unde muezinul cheamă credincioşii la *rugăciune.~ Cele mai vaste şi mai impunătoare t. antice par să fi fost cele din Egiptul faraonic, incluzând numeroase încăperi adiacente în care se efectua şi ştiinţa magică sacerdotală; urmărind efecte psîhoîogice puternice printr-o arhitectură de rafinată măreţie, templele egiptene erau susţinute de pilaştri şi uneori legate de monumente sepuîcrale. ~ Fiecare t. al civilizaţiilor preco-lumbiene din America (tolteci, maya, quiche, azteci, incaşi) erau de obicei situat pe platforma superioară a marilor piramide în trepte. ~ Dintre templele celebre ale lumii, istoria reţine îndeosebi: Templul din Karnak şi Templul din Luxor (Egipt); *E-Saggila, consacrat zeului *Marduk (Babilon); Templul lui Solomon din Ierusalim - prevăzut după tradiţie - cu 40 de paratrăsnete; Templul lui Zorobabel (Palestina) Templul lui Zeus din Olympia şi Templul Artemidei din Efes - una din ceîe 7 minuni ale lumii -incendiat de Herostrat; Templul Acropolei şi Templul lui Apollon din Delphoi (Hellada); Templul budist Barabudur (Jawa); Templul Lingaraja din Bhubaneswar (India), Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol (Bizanţ), Basilica sf Petru de la Vatican (Roma); Catedrala Notre-Dame din Paris; Marea Moschee din Mecca, unde se conservă *Kaaba. Nici un t. nu se construia la întâmplare, în orice loc; locul destinat construcţiei nu era ales, ci descoperit de oameni (G. Van der *Leeuw) şi fără excepţie (Robertson Smith), consacrat de o *teofanie întrucât - în orice religie - templul este un centru al universului. Deopotrivă cu aceasta, orice t. terestru pretinde să reproducă un *arhetip ceresc, astfel că situarea, dimensiunile, forma se consideră a fi dictate de divinitate prin revelaţie (M. *Eliade). Aproape pretutindeni, întreaga procedură de alegere a locului sacm şi de edificare a t. constituie, în antichitate ca şi mai târziu, o amplă ceremonie festivă; (în India, un *ritual complex se execută chiar* la construcţia unei simple case de locuit) Poate una dintre cele mai fastuoase ceremonii în acest sens o practicau romanii; mai ales în Roma imperială, în vederea consacrării unui t., decizia unui magistrat asupra construcţiei urma să fie confirmată sau infirmată de colegiul pontifical, care supraveghea respectarea normelor religioase tradiţionale; după confirmare, era ales locul şi marcat printr-o piatră fundamentală; iar când clădirea era gata, magistratul consacrator se apropia de incintă, însoţit de colegiul pontifical şi de spectatori, iar pontifex maximus, cu capul acoperit, rostea distinct rugăciunea de consacrare, pe care apoi o repeta magistratul ţinându-se cu amândouă mâinile de tocul uşii, în care timp asistenţa păstra o tăcere pioasă; ceremonia se încheia cu sacrificarea unui animal şi cu un ospăţ public, însoţit de *jocuri si de alte spectacole. Tenghere (tătar fengere-Hairahan) Zeul cosmogonic central în mitologia tătară, o variantă a zeului mongol *Tăngri (—> mitologie mongolă). Opera zeului (într-o *antropogonie dublă) se efectuează în etape: 1) T. îl transformă pe omul creat într-un *duh rău - în * spiritul demonic *Erlik; 2) ferecat sub pământ, Erlik tinde către propria sa emancipare; însă această temă din *mitul general pare a nu fi decât o formă coruptă a versiunii mitice mongole, în legătură cu acţiunea primordială a lui Tăngri. Tenjin Zeul caligrafiei, în *mitologia japoneză. teocratie (grec. Geoxpaxla - guvernare divină; termen folosit prima dată de Iosephus Flavius: Antichităţii iudaice, în legătură cu sistemul de guvernare din Iudeea antică) Sistem de guvernământ al unui stat care admite ideea că zeul (sau *Dumnezeu) este monarhul ce-şi asumă guvernarea integrală şi directă a unui popor. T. se consideră a fi efectuată de divinitate prin împuterniciţii ei (*profeţi, *sacerdoţi, forţe divine întrupate, sau o instituţie - de ex. *Biserica). Un stat prin excelenţă teocratic al fost Egiptul, unde TEODICEE 614 faraonul, reprezentantul autorizat al lui^ *Re pe pământ, era considerat el însuşi zeu. în China dinastiei legendare, împăraţii (ca *Huangdi), fiind socotiţi *zei, guvernau imperiul în această calitate, după o presupusă legislaţie cerească. Japonia este condusă de mikado (împărat) ca fiu al zeiţei solare *Amaterasu şi ca divinitate încarnată, care guvernează teocratic un stat, în mod paradoxal, de tip democratic parlamentar. T. statului arhaic al lui Israel era înfăptuită prin profeţii lui *Yahweh (*Moise, *Aaron), iar când guvernarea e preluată de regi (David, Solomon ş.a.), nici aceştia nu guvernează decât în numele şi din împuternicirea lui Yahweh. Uneori, guvernarea aparţinea profetului, socotit personaj charismatic - deci asupra căruia s-a coborît graţia divină; alteori, ambele funcţii sunt cumulate în regii-profeţi (David, în Israel) sau regii-sacerdoţi (*Deceneu, în Dacia). O încercare eşuată de t. s-a făcut în Imperiul Roman, în forma cultului cezarilor, consideraţi zei. O formă modernă net teocratică s-a statornicit în Iran (devenit republică islamică după 1978), care este guvernat de clerul islamic şiit (—> siiţi), sub egida ayatolahului „mântuitor“ ca Imam Ascuns, în numele direct al lui *Allah. § I. Engnell, Studies in Divine Kingship in the Ancient Near East, Uppsala, 1943 teodicee (grec Oeoq- *zeu *Dumnezeu, Sixrj -justiţie, echitate, îndreptăţire) Termen pus în circulaţie de Leibniz (1646-1716), cu sensul literal de justificarea lui Dumnezeu. T. este un sistem doctrinar în cadrul unor *teologii, având scopul de a justifica actele socotite divine, adică de a găsi un acord între ideea de Dumnezeu înţelept şi bun care cârmuieşte lumea şi ideea de rău şi nedreptate, prezentă concret în aceeaşi lume. Tipologic, t. e variabilă în istorie în raport cu viziunile mitologice asupra universului şi mai ales cu gradul de determinare teologică a responsabilităţii divine faţă de existenţa lumii. Această responsabilitate este minimă în *politeism, întrucât universul nu e creat ex nihilo, ci se elaborează îndelung şi dependent de acţiunile divine care au uneori altă tintă, dar şi pentru că există zei mulţi care-şi împart atributele şi răspunderea, iar zeul suprem are un rol patriarhal şi, existând conflicte cu divinităţile subalterne, el poate multe însă nu poate orice; zeii politeismului sunt înăuntrul universului, adesea depind ei înşişi de destin (ca *Zeus de *Moire) ceea ce le limitează libertatea (care poate fi nelimitată numai pentru un ascet uman, ca în concepţiile Indiei), iar cauza stă în faptul că ei au patimi şi prin urmare dispun de dreptul puterii de a încălca justiţia şi morala, astfel că un credincios îi tratează ca pe nişte monarhi ori satrapi orientali sau doar căpetenii tribale, făcând efortul numai de a-i îndupleca să fie binevoitori şi drepţi; pentru mentalitatea primitivă şi antică (prezentă însă şi în timpurile modeme în unele straturi populare cu structură primitivă) mai importantă decât justiţia este de fapt răzbunarea. Teologia antică are o t. a cărei dialectică se acordă tocmai cu această modalitate; astfel, *Plutarh, teolog notoriu (cf. tratatul său Despre răzbunarea târzie a divinităţii), spune că tergiversarea justiţiei divine se explică prin faptul că zeii oferă putinţa îndreptării celui care a greşit, prin amânare, completând de fapt pedeapsa si aşteptând clipa când această pedeapsă va dobândi e’ficienţă maximă. Forme de t. mai aproape de sensul modem au teologiile sprijinite pe *escatologie: ^metempsihoză (în *orfism, *brahmanism, *budism) şi pedeapsa postumă (în religia egipteană, în religiile Mesopotamiei, într-o măsură în religia Helladei, în doctrina budistă *Mahăyana şi în ^hinduism, în *iudaismul târziu, în ^creştinism şi *islam); într-o anume perspectivă, t. amână justiţia divină dincolo de limita vieţii individuale, explicând că această justiţie nu e raportată la individul imediat, ci la neamul omenesc, răsplata ori pedeapsa putând fi transferate asupra posterităţii. Dar în *monoteism, t. justifică pe Dumnezeu, acordându-i omului liberul arbitru (negat însă de Martin *Luther) şi susţinând astfel că şi *Lucifer - cel mai desăvârşit dintre *îngeri, si * Aclam - *omul primordial perfect, dispunând de liberul arbitru, au căzut în *păcat. Iar în formele religioase unde ideea de *predestinare este absolută (ca în islam sau în lutheranism), nu mai e posibilă o t. propriu-îfeă, sprijinită pe exerciţiul argumentării. teofanie (grec. 0£o<; - *zeu, *Dumnezeu; (paiveiv - a apare) Formă de apariţie, *revelaţie, întrupare sau manifestare senzorială a unei divinităţi în faţa oamenilor. Nici o *religie antică sau modernă nu abuzează de prezentarea acestui fenomen miraculos, menţinând o pondere prin definirea t. ca manifestare rarisimă, mai ales indirectă, şi având un caracter îndeosebi ezoteric, deci preferenţial, ~ La evrei, deşi prezent în fiecare clipă din viaţa credincioşilor, * Yahweh nu-i apare nici lui *Moise „faţă către faţă“, iar în genere prezenţa sa are caracterul de eveniment şi totodată de fenomen (stâlpul de fum însoţind călăuzitor poporul până la Cannan, focul spontan apărând între *heruvimii jertfelnicului din Cortul Descoperirii, mana cerească etc.) ~ în India, angăva-tarana este o încarnare parţială, deci o semiteo-fanie, prin care *zeii se încarnează numai cu o parte a fiinţei lor pe pământ, în întruchipări de eroi (*Rămâ, reîncarnarea temporară a lui *Vişnu, regi sau alte persoane, care astfel se învestesc cu ţelul de a combate sau a anihila răul din lume ~ în Hellada s-a crezut ferm că „muritorii îi descoperă anevoie pe zei“ (imnuri homerice, Către Demeter, I, v. 111). După *Homer, „fără voia lui, un zeu nu poate fi văzut şi urmărit de nimeni“ (Odisseia, X) şi „zeii nu se arată decât cui vor‘*, fiind simţiţi şi recunoscuţi numai de câini {op. cit., XVI).’^unt însă şi destule excepţii (*Zeus se arată, la cerere, 615 TEONANACATL muritoarei *Semele în toată splendoarea lui divină, omorînd însă fără voie pe solicitantă); uneori zeii greci se arată o clipă în înfăţişarea lor autentică, chiar şi din neatenţie, ca *Demeter la curtea regelui Keleos când, o singură secundă, atinge tavanul cu capul şi umple uşa de strălucirea luminii divine. ~ Pentru *creştinism, întruparea lui Dumnezeu în *Isus Christos este un gen aparte de t. teogonie Naşterea *zeilor. (—> Theogonia) teologie (grec. 0eoq - *zeu, * Dumnezeu; X07CK; - *cuvânt, teorie) Disciplină teoretică de structură şi tendinţă religioasă, consacrată îndeosebi studiului sistematic al fenomenelor de cunoaştere a zeilor sau a lui Dumnezeu, al *revelaţiei divine şi în genere al doctrinei *religiei respective. în sens larg t. e un sistem speculativ constrâns într-o formă logică şi bazat pe textele sacre canonice, definite ca revelaţie divină primordială, deci ca mărturie a zeului (a lui Dumnezeu), despre el însuşi. în sens restrâns, mai riguros, t. nu se poate aplica decât religiilor strict teiste (—> teism) - ca *iudaismul, ^creştinismul, *islamul şi numai parţial *hinduismul şi ^budismul (nu însă celor de tipul *daoismului, *confucianismului şi religiei *zen). în antichitatea greacă, teologi (0eota)7Oi) se numeau cei care se ocupau, ca *Hesiod, de *mituri, sau ca *Platon, de cercetarea lor critică, dar mai ales poeţii, care, ca *Pindar, propulsau ori creau mituri; acest înţeles a persistat până în *patristica timpurie. în cultura latină, termenul are altă accepţie, Cicero, de pildă numind theologi mai ales pe discipolii liber-cugetători ai lui *Euhe-meros. Dintre antici, abia Aristotel îi acordă t. o semnificaţie mai complexă de ştiinţă supremă „ştiinţă primă“ care cercetează divinitatea -„primul si cel mai de seamă principiu“ (Metafizica). Înoate tocmai de aceea, dintre părinţii Bisericii creştine şi *Tertullianus şi sf. *Augustin consideră t. o pseudoînvăţătură păgână despre zei. *Grigore din Nazianz îi acordă ulterior valoarea de filosofie teologică (în disertaţia Piept 0eo^O7ia(;), iar *Toma din Aquino, deşi oscilant şi preferând sintagma „doctrină sacră“, îi dă sens aproape modem (în opera sa Summa Theologiae). Termenul intră în circulaţie în sec. XIII, cu sensul de azi, când la Paris se înfiintea/ă prima facultate de teologie. Ulterior, difente *rituri şi curente au privit întrucâtva diferit aceeaşi noţiune; astfel, pentru Martin *Luther, t. are ca obiect relaţiile personale dintre omul care are nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu care îl cheamă pe om. Conceptul modem structurează t. bipolar: ea se întemeiază pe o revelaţie divină extramentală, supraraţională, pe care îşi asumă sarcina s-o explice coerent şi logic, în urma unei analize raţionaliste. în cadrul iudaismului, t. rabinică a păstrat conceptul riguros de comentariu explicativ al revelaţiei lui *Yahweh, în spiritul tradiţiei, redogmatizate de fiecare dată când intervenea câte o tendinţă raţionalistă în viziunea teologică; aşa de ex., *Maimonides (sec. XII), căutând să împace, într-o sinteză teologică, religia cu filosofia şi să respingă tradiţia unei divinităţi antropomorfe, în numele unei concepţii teologice care solicită exerciţiul gândirii, e anatemizat de teologii iudaismului ortodox; în sec. XX, fenomenul se repetă în cazul teologului Martin *Buber, teoreticianul „riscului de a crede“ (socotit de unii teolog existenţialist) şi al contradicţiei între religie şi *viaţă, combătut nu numai de t. iudaismului ortodox, ci şi de unii teologi care l-au citit cu bunăvoinţă, ca rabinul Jacob Agus. Mai puţin deschisă ’pentru demersul raţionalist, t. islamuîui se consolidează în opera şcolii *mutaziliţilor (sec. VIII), fructificată într-o dogmatică speculativă (Kalam). în perioda interbelică din sec. XX - în cadml creştinismului protestant - apare, ca o consecinţă a crizei teologice, aşa-numita teologie dialectică (cartea lui Karl Barth, Der Römerbrief, München, 1922, fiind socotită manifestul acestui curent), care îi opune religiei *credinţa, considerând religia o iluzie prin care omul capătă, drept Dumnezeu, propriul său chip mistificat: „Numai prin credinţă eu sunt ceea ce nu sunt“. Legată direct de acest curent este *demitologizarea N. T., teorie elaborată de teologul Rudolf Bultmann. Iar teologul protestant Paul *Tillich descompune de altfel chiar cuvântul teologie, analizându-i etimologia în scopul unei definiţii intrinsece: „primul element [...] este theos, Dumnezeu, care comunică ceva despre sine, forţa revelaţiei, al doilea element este logos, cuvântul înţelept despre ceea ce comunică Dumnezeu în comunicarea sa“ (Eranos-Jahrbuch, 1954, Bd. 23, Zürich, 1955, p. 258). § S. Laeuchli, The Language of Faith. An Introduction to the Semantic Dilemma of the Early Church, New York, 1962; K. Barth, Der Römerbrief München, 1922; F. Gogarten, Das Wort Gottes und Schriften, Berlin, 1936; M.-D. Chenu, La Theologie est-elle une Science? Paris, 1957 Teonanacatl Zeul-ciupercă, patronând ciupercile halucinogene (Psilocybe mexicana, Psilocybe zapotecorum ş.a.), în *mitologiile civilizaţiilor precolumbiene din Valea Mexicului şi din America Centrală (mai ales pe teritoriul Guate-malei de azi); întrucât aceste ciuperci secretă substanţe toxice de anume efect, sucul ciupercilor este ingurgitat de *şamani, preoţi si vrăjitori în cadrul unor * ritualuri divinatorii’ (—> divinaţie), îngăduindu-le halucinaţiile şi aparenta stare de transă, necesare spectacolului sacru al profeţiei: într-o încăpere slab luminată, preotul divinator mesteca ciuperca sacră sau îi sorbea zeama stoarsă, apoi cădea în extaz maladiv şi răspundea criptic întrebărilor puse de credincioşi (ritualul fiind răspândit mai ales la mazateci); s-a pretins că, în aceste condiţii, *spiritul preotului drogat se transportă în viitor, de unde se întoarce cu informaţii. Un *mit nahuatl povesteşte descoperirea proprietăţilor ciupercii: zeiţa *Mayahuel, patroana tuturor băuturilor (pulque) şi plantelor ameţitoare TEOZOFIE 616 sau halucinogene (căreia îi era subaltern şi zeul T.), vrând să ucidă un şoarece de câmp, l-a zărit alergând şi dansând curajos în jurul ei, chiar bătându-şi joc de zeiţă; uimită, zeiţa observase totuşi că şoarecele muscase dintr-o ciupercă; gustând şi ea şi soţul ei, ^Xochipilli, descoperirea a intrat sub oblăduirea ei divină. Bernardino de Sahagîm povesteşte că a văzut localnici drogaţi, cântând şi dansând; dar în 1616, *Inchiziţia a interzis folosirea ciupercilor, numind perversiune eretică viziunile halucinante obţinute prin drogare. (De altfel, analizele acestor ciuperci, în sec. XX, au pus în evidentă prezenta acidului lisergic: LSD.) teozofie (grec. 0eo<; - *zeu, * Dumnezeu; o o (pia - înţelepciune) Pseudoştiinţă urmărind cunoaşterea directă a esenţei divine pnn iluminare şi intuiţie mistică, dar şi pătrunderea prin *re-velaţie supranaturală în miezul secretelor naturii. Doctrina teozofică stabileşte că Dumnezeu este terminus ad quern, deci nu se poate pretinde cunoaşterea lui directă, ci numai deducerea ipotetică din actele emanate de esenţa divină. T. include diferite tradiţii speculative din jurul scripturilor sacre (*Biblia, *Veda, *Talmud), dar rădăcinile ei sunt la neoplatonici si *gnostici, în comentariile *Kabbalei, în sistemele mistice şi ezoterice (misticul Meister *Eckhart, referindu-se la Dumnezeu ca la esenţa sau conţinutul potenţial al tuturor lucrurilor, într-o măsură Paracelsus, ori teozoful prin excelenţă Jacob Böhme, considerând pe Dumnezeu abisul sau nimicul etern, liniştea esenţială -întrucât în Dumnezeu rezidă „natura eternă“ sau „marele mister“: mysterium magnum). T. modernă, organizându-se într-o Societate Teozofică (fundată de Helena P. Blavatsky si colonelul H. S. Olcott în S.U.A. la 1875 şi consofidată după 1906), urmărea 3 scopuri principale: 1) stabilirea nucleului unei frăţii umane universale; 2) promovarea studiului comparat al religiilor şi doctrinelor filosofice; 3) investigarea sistematică a potenţialului mistic al vieţii şi materiei, ceea ce s-a numit curent *ocultism. Teozofii pretind de obicei că sunt (sau pot fi) înzestraţi cu însuşiri paranormale (clarviziune, premoniţie). H. P. blavatsky afirma că ar fi citit la distanţă (din S.U.A., fără deplasare) un manuscris tibetan secret din Biblioteca Vaticană, pe care l-a şi publicat, ca poem cosmogomic, sub titlul Cartea lui Dzyan (scriere haotică, necunoscută orientaliştilor), în cuprinsul vastei sale cărţi Doctrina Secretă (1888), unde, manevrând o materie de amplă, dar incoerentă erudiţie, năzuie să indice locul real al omului în univers prin descifrarea tradiţiilor de sursă arhaică ce ar sta la obârşia lumii, be fapt, „doctrina“ Helenei P. Blavatsky a fost influenţată de filosofia indiană, îndeosebi de doctrina karmică (—> karma), de concepţia ciclicităţii reîncarnărilor (—> samsăra), de ideea evoluţiei cosmice a sufletului ca manifestare a spiritului *absolut şi de doctrinele ezoterice orientale. Orientarea teozofică modernă a respins formele religioase istorice şi, urmărind o sinteză a mai multor religii, a încercat să descopere în structura lor sensul sacru comun al *simbolu-rilor fundamentale, scopul fiind elaborarea unei * religii universale în afara vreunei dogmatici propriu-zise. Printre precursorii t. e citat filosoful mistic suedez Emanuel *Swedenborg (1688-1772) care, după cum relatează Imm. Kant, ar fi avut de la distanţă viziunea sincronică a unui incendiu din Stockholm. Sistemul lui Swedenborg se bizuie pe ideea sa că sensul de a fi al lui Dumnezeu este infinita lui iubire, adică viaţa autoîntreţinută a universului. Swedenborg nu e totuşi identificabil cu teozofii de după el. Şi chiar epoca H. P. Blavatsky a dus la modificări structurale şi crize de gândire. Printre temele favorite ale t. modeme este mitul *Atlantidei, pe care teozofii pretind a-1 confirma prin mijloace ezoterice şi oculte. Dar principalul în t. stă în teoriile ei stranii cosmologice şi antropologice. Sprijinindu-se pe mistica numerică (—> numere sacre) şi alegând drept cheie număml 7, t. construieşte o teorie a evoluţiei cosmosului (în care include cele 2 etape tradiţionale: *cosmogonia şi ^ *antropogonia), bazată pe viziunea unui univers de 7 nivele ce a evoluat în 7 perioade (sau cercuri) ascensionale; complementar, gravitează în jurul acestei teorii şi alte idei (de ex. cele 7 rase care se succed în fiecare din cele 7 perioade). în cadrul acestei cosmologii parareligioase, t. a admis chiar şi un gen de * Infern (Avichi), reprezentat de conştiinţa vie a eşecului, chinuită - într-o lungă stare de vis şi de absenţă a voinţei, puterii şi iniţiativei - de regretele zaâamice, efe ambiţii si’speranţe deşarte, până când visul se sfârşeşte in uitarea totală a anihilării. Sub raport antropologic, t. a divizat omul în 3 corpuri: fizic, astral şi mental; iar teozofii experimentaţi pretind să aibă capacitatea de a dispune de corpul lor integral până la a-1 expedia instantaneu în orice punct spaţial sau temporal; totuşi, scopul de bază al oricărui teozof este să pună în evidenţă corpul său mental (deci sufletul - ca treaptă maximă existenţială), ca astfel să obţină supraconştiinţa. Cu vremea, s-a acreditat postulatul că experienţa teozofică (adică obţinerea ştiinţei supreme, secrete, deci şi a unor însuşiri supranormale sau supranaturale) nu poate depăşi un număr restrâns de maeştri iniţiaţi, care inspiră si ghidează evoluţia spirituaîă a omenirii. înfiinţată fa New York în 1875, Societatea Teozofică şi-a amplificat rapid influenţa si expansiunea asupra Europei, pentru ca în 18^9 să-şi mute centrul spiritual în India (într-o suburbie din Madras); în 1912, Krishnamurti e proclaftiat „noul mântuitor al omenirii“, însă ulterior îi părăseşte pe teozofi, şi în aceeaşi perioadă se produce întâia schismă, în urma căreia se formează paralel un curent antropozofic (—> antropozofie), condus de Rudolf *Steiner. 617 TERTULLIANUS § Helena P. Blavatsky, The Secret Doctrine, New York -London. 1888; René Guénon, Le Théosophisme, Histoire d’une pseudoreligion, Paris, 1921; G. Bichlmair, Christentum, Theosophie und Antroposophie, Wien, 1950; Jakob Bôhme, Aurora sau răsăritul care se întrezăreşte, trad. rom., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993 Tepegôz (Ochi în creştet) Clasă de * demoni în *mitologia tradiţională a găgăuzilor - populaţie cumană de lb. altaicoturcică, dispersată în suaul Basarabiei (Bugeac), în România (Dobrogea). Rusia (bazinul sudic al Bugului), Kazahstan, Bulgaria şi Asia Mică. Grupul demonic T. e reprezentat ca o categorie de uriaşi cu un singur ochi în creştetul capului, un soi de demoni malefici, însă corporali, duşmani ai oamenilor; îi hăituiesc şi îi blochează pe oameni în peşteri, spre a-i mânca, însă oamenii izbutesc să scape aproape fără excepţie, înfigându-le câte o ţeapă în unicul ochi şi apoi salvându-se din peştera-bârlog cu o blană de oaie pe umeri. Tepeu (maya tepeuh - cuceritor, biruitor, stăpân) Zeiţa primordială quiché - ramura maya din Yucatan (—> mitologiile civilizaţiilor preco-lumbiene), Marea Mamă, perechea Marelui Tată *Cucumatz, personalitate divină destul de ceţoasă, atributele ei principale rezultând mai ales din numeroasele epitete, printre care Tzacol (Creatoarea) şi Alom (Născătoarea); sensul esenţial al numelui este Atotputernica), După *Popol Vuh, T. are rol determinativ în *cosmogonie şi în *antropogonia serială. Tepeyollotli (Inima Munţilor) Zeu zapotec al munţilor, adorat şi de azteci (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), care îl credeau locuitor al peşterilor montane; reprezentat ca jaguar, este o divinitate *htonică producând cutremure atunci când umblă printre rocile de lavă; aztecii l-au investit cu atribute suplimentare, în primul rând de zeu nefast al lumii subpământene (şi unul dintre zeii beznei subterane, simbolizând totodată şi noaptea), dar şi ca întrupare a răului general, părând să patroneze toate nenorocirile materiale directe (în afara celor corupte, viclene, patronate de obicei de divinităţi feminine); în unele reprezentări plastice se arată cum semănăturile agricole se luptă din răsputeri cu ariditatea pământului uscat pe care-1 întruchipează T. Terah Zeul hurrit al * lunii (—> mitologii din Mesopotamia), având un *cult foarte asemănător cu Zeul-lună ugarit Yarikh, şi mai ales cu Zeul-lună hattit despre care un *mit spune că a produs derută printre toţi ceilalţi zei, căzând din *cer. în *Biblie (V.T., Geneza, XI, 26) un personaj Terah e tatăl lui * Abraham, Nahor şi Haran; ebraiştii derivă numele propriu Terah din numele lunii ca astru: ebr. yarëah (de unde probabil şi ugariticul Yarikh, răspândit la semiţii occidentali). Terma (grec. xeppa - bornă de hotar, graniţă) Zeul pietrelor de hotar, în *mitologia romană. Iniţial, terma era numită piatra de hotar înfiptă la limitele teritoriului casnic, în care erau cuprinse şi mormintele *strămoşilor familiei, acel spaţiu fiind sacru. Ceremonia specifică (descrisă de Siculus Flaccus, în Despre condiţia ogoarelor), incluzând *sacrificii animale şi fixarea jalonului (termen) într-o groapă specială cu cărbuni aprinşi de la * focul vetrei domestice cu boabe de grâu, fructe, turte, vin, miere, pare a fi fost ceremonie menită „să facă din Terma un fel de reprezentant sacru al cultului domestic. [...] Terma pusă în pământ era. deci, într-un anume chip, religia casnică implantată în sol, marcând prin asta că acest sol era pentru totdeauna proprietatea familiei. Mai târziu, datorită şi poeţilor, Terma a fost considerată un zeu distinct şi personal“ (Fustei de Coulanges, Cetatea antică, trad, rom., Bucureşti 1984,1, p. 97-99). Terminus Zeul hotarelor, în *mitologia romană, ocrotitorul proprietăţilor particulare şi al teritoriului public al Romei, totodată personificarea oricărui sfârsit; era simbolizat fie de o piatră de marcaj (—> ferma), fie de un stâlp plantat în cadrul unei ceremonii (săparea unui şanţ terminal, purificat de un *foc de *sacrificiu, peste care se scurgea sângele unei victime sacrificate, aruncându-se apoi şi cadavrul, împreună cu fructe şi faguri de miere stropiţi cu vin; iar după ce focul mistuia jertfele, se fixa piatra de hotar sau stâlpul, împodobit cu ghirlande); semnul nu mai putea fi scos ori mutat, intervenţia fiind sacrilegiu pedepsit. La sfârşitul vechiului an roman (23 februarie), se desfăşurau serbările Terminaţia, încheiate cu *ofrande de grâu, miere, prăjituri şi vin (mai târziu iezi şi purcei de lapte), ca şi cântece pentru zeu. Prima *sărbătoare ar fi fost instituită de *Numa Pompilius, iar principele sabin Titus Tatius i-a consacrat o piatră pe Capitoliu. Sub Tarquinius Superbus, „când a fost vorba de înălţarea altarului zeului Terminus, auspiciile au fost neprielnice. Această prevestire de rău augur a fost însă tălmăcită în felul următor: aşezământul zeului Terminus, zeul hotarelor şi sfârşitului, nu s-a clintit din locul său. Faptul că dintre toţi zeii el a fost singurul care n-a îngăduit să fie îndepărtat din locul închinat lui e o prevestire ce dă în vileag trăinicia şi tăria întregii sale puteri“ (Titus Livius, Ab Urbe condita, I, 55). Epitetele zeului sugerau acelaşi act: Placidus, Quadratus. Mai târziu, atributul lui T. e absorbit de cultul lui *Iupiter, căruia i se adaugă epitetul Terminus sau Terminalis (după grec. Zeuq opioq - Zeus Hotamicul). Terpsichore (grec. Tep\|ux6pr|) *Muza *dansului şi a cântecului coral, în *mitologia greacă, reprezentată cu o liră în mâini. Tertullianus, Quintus Septimius Florens Teolog creştin, roman din Africa (155-220), apologet al /“creştinismului, unul dintre părinţii Bisericii (—» patristică), deşi, pentru că la un moment dat aderase la *montanişti, a fost privit cu suspiciune de *teologia oficială (fiind abia după TESHUB 618 multe secole integrat patristicii, iar în epoca modernă admirat de Bossuet şi Chateaubriand). Fiu de centurion, după studii juridice şi retorice, T. ajunge un reputat orator juridic, poate chiar juristul de mare autoritate amintit în Pandecte. Creştinat în 195, de la lucrarea Ad Martyres (197) destinată încurajării ^credinţei martirilor si a rezistenţei lor întru creştinism, T. scrie o amplă operă (34’ cărţi, din care 7 pierdute) în bună parte polemică şi *apologetică, reprezentând mai ales pledoaria doctrinară pentru creştinism, condamnarea ereticilor (—> erezie), afirmarea moralei creştine şi fundamentarea disciplinei sacramentale. în 207, a pledat violent pentru respectarea principiilor *ascetismului şi împotriva instituţionalizării ^Bisericii; apărând credinţa pură de amestecul ei cu raţionalismul filosofiei păgâne, a afirmat: „Ce poate fi comun între Atena si Ierusalim? între Academie şi Biserică?“ {jbe praescriptione haereîicorum, VII). Formula credinţei lui T. se dispensează de demonstraţie, întemeindu-se exclusiv pe acceptarea *revelaţiei ca atare: „Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit. Nouă nu ne este ruşine, deşi s-ar cuveni să ne ruşinăm. Şi fiul lui Dumnezeu a murit; aceasta este pe deplin verosimil, pentru că nu se potriveşte cu nimic. Şi după înmormântare a înviat; aceasta este incontestabil, pentru că este imposibil“ {De carne Christi, V). Apropiat de stoici şi chiar de cinici, respectând filosofia lui Seneca şi interesat de argumentaţia întoarcerii la natură şi de revenirea la sufletul omenesc iniţial, de explorarea acestui strat elementar, T. subliniază la un moment dat nevoia încrederii în manifestările spontane ale omului (strigăte, formule colocviale stereotipe), devenind astfel un precursor al psihologiei subconştientului, de unde şi interesul psihanaliştilor (mai ales al lui Cari Gustav *Jung) pentru opera apologetului: „Mărturiile sufletului, cu cât sunt mai adevărate, cu atât sunt mai simple; cu cât sunt mai simple, cu atât sunt mai comune; cu cât sunt mai comune, cu atât sunt mai generale; cu cât sunt mai generale, cu atât sunt mai naturale; cu cât sunt mai naturale, cu atât sunt mai dumnezeieşti (De iestimonio animae, I, 8-9; V, 32). După T., sufletul este un corp, chiar dacă de structură deosebită, dar totodată *spirit, ca al lui *Isus Christos, cum se arată el în viziuni: un corp diafan şi luminescent. De la graba martirilor din primele comunităţi creştine asuprite spre apoteoza finală a împrumutat şi T. o anumită nostalgie escatologică: „Dorinţele noastre tind spre sfârşitul vremii acesteia, spre sfârşitul lumii şi spre venirea marii zile a Domnului, a zilei mâniei şi răzbunării“ (De resurrectione carnis, XXII), 6pera principală a lui T. este Apologeticum (o pledoarie pentru creştinii lipsiţi de dreptul de a-şi apăra cauza public şi un rechizitoriu împotriva nedreptăţii condamnării lor de către magistratura romană în necunoştinţă de cauză); una din afirmaţii era importantă în acea vreme (dar un principiu de care Biserica mai târzie nu a mai tinut seamă): „Nouă nu ne este nimic mai străin, cîecât treburile statului. Noi recunoaştem un singur stat pentru toţi, lumea“ (op. cit., XXXVIII, 3). Un pasaj din aceeaşi operă, mai puţin luat în seamă, este un argument de strategie nu atât religioasă, cât totuşi politică: „Ideile noastre le socotiţi prejudecăţi, dar pe ale filosofilor şi poeţilor le luaţi drept cunoştinţe perfecte şi cugetări dintre cele mai profunde, fci sunt înţelepţi, iar noi batjocoriţi, ba chiar pedepsiţi. Fi-vor false ideile pe care le apărăm noi, fi-vor ele prejudecăţi, dar sunt necesare; fi-vor prostii curate, dar sunt folositoare, de vreme ce sunt constrânşi cei care cred în ele să devină mai buni, de teama chinului veşnic şi în speranţa fericirii eteme“ (XLIX, 1-2) T. a mai scris cfespre „mărturia sufletului“ (De testimonio animae), despre prescripţia contra ereticilor (De praescriptione haereticorum) - lucrare considerată capodopera apologetului, despre *rugăciune (De oratione), despre *botez (De baptismo), despre pocăinţă (De poenitentia), despre taina creştină a trupului christic (De carne Christi), o acuzare a * idolatriei (De idololatria) şi scrieri morale (De spectaculis, De corona) sau despre virtuţi (De monogamia) ş.a. Deşi numele i-a fost mult timp evitat de teologii creştini ai evului mediu pentru ceea ce părea excentric în opera sa, ecourile acestei opere au fost puternice, iar argumentaţia sa desăvârşit juridică trebuie să-i fi impresionat şi pe adversari, dacă într-o lungă carieră de polemist, într-o epocă de prigoană şi martiraj, T. nu a fost inculpat niciodată în justiţia romană. Deopotrivă, T. este creatorul real al limbajului teologic al creştinismului (J. Tixeront), termeni fundamentali (ca Trinitas - Trinitatea, Treimea) aparţinându-i. § L. Bayard, Tertullien et saint Cyprien, Paris, 1930; C. de L. Shortt, Inßuence of Philosophy on the MineI of Tertulîian, London, 1933; I. Coman, tertulîian, sabia lui Christos, Bucureşti, 1939; B. Nisters, Tertulîian. Seine Persönlichkeit und sein Schicksal, Münster, 1950; R. Braun, „Deus christianomm“. Recherches sur le vocabulaire doctrina! de Tertullien. Paris. 1962; Tertulîian, Apologeticul (în Apologeţi de limbă latină. Edit. Inst. Biblic, Bucureşti, 1981) Teshub Zeul hurrit al furtunii şi trăsnetului, divinitate de prim rang, soţul zeiţei fecundităţii *Hepat ( —> mitologii din Mesopotamia). T. era temut şi adulat, uneori în stil de diplomaţie comercială, ca în această invocaţie rostită de un rege: „Teshub, stăpâne al meu, fa să cadă ploi îmbelşugate pe Pământul Negru, încât ofrandele de pâine ce îţi sunt hărăzite să fie din belşug“. Ploile sunt armele zeului: când Zeul-lună (dintr-o variantă hattită) cade din *cer, T. asmute asupra lui ploi şi furtuni. Altă dată se luptă cu un *dragon; învins temporar T. e ajutat de zeiţa Inara, care şi ea cere sprijinul unui muritor, Hupasiya (dar acesta condiţionează sprijinul, cerând dragostea ocazională a zeiţei, ceea ce ea acceptă); Hupasiya invită dragonul la ospăţ, îl îmbuibă şi îl 619 TEZCATLIPOCA îmbată, pînă îl face să nu mai fie în stare a se întoarce în bârlogul său, iar atunci îl leagă cu o funie şi îl tine până apare T., care îl omoară; un *mit compfementar (însă cu caracter folcloric, de basm): Zeul Furtunii se însoară cu fiica unui om sărman si are cu ea un fiu care se însoară cu fiica dragonului. în activitatea sa, T. e ajutat de doi tauri subalterni: Sheri (Ziua) şi Hurri (Noaptea). *Mitologia din Urartu a împrumutat acest zeu, numindu-1 *Teisheba şi învestindu-1 cu dublul atribut al războiului si al furtunii. Tethys (grec. Tri&uq) Zeiţă arhaică a mării, în *mitologia greacă, una dintre *Nereide, sora si soţia lui *Okeanos, de fapt, dintre *Titanidefe pnmei generaţii, mama *Oceanidelor (care erau *simbolurile apelor terestre, după *Hesiod, în număr de 3 000); dar T. simboliza marea calmă. în timpul *Titanomahiei, a primit-o de la *Rhea şi pe *Hera, viitoarea soţie a lui *Zeus, pe atunci copiîă, pe care a crescut-o, asigurându-se de recunoştinţa eternă a pupilei sale. teurg —> teurgie teurgie (grec. Oeoupyia - act al puterii divine) Tip de *magie, în al cărei mecanism sunt incluse raporturile active cu * spiritele cereşti. Un teurg (0£Oi)pyo<;) este deci un om care face fapte sau întreprinde acţiuni cu caracter divin, demne de un zeu. T. s-a născut în antichitatea târzie, inventarea ei atribuindu-se lui Iulianus (pesonaj contemporan cu împăratul Marcus Aurelius - sec. II e.n.), despre care Suidas informează că era fiul unui filosof chaldeu şi că a scris un amplu tratat despre daimoni, un tratat de teurgie (Oeoupyncd), un altul consacrat * misterelor şi o culegere de *oracole (Aoyioc Si’ £7tG5v) în hexametri, cunoscută apoi sub titlul Oracula Chaldaica; acestea din urmă descriau, între altele, tehnica invocaţiei magice a *zeilor. Teurgii (precursori, într-un fel, ai *spiritismului modem) pretindeau că, prin magia lor, pot determina apariţia zeului, precum şi ieşirea din şi intrarea în tmpuî omenesc a unui suflet. Mai târziu, t. atrage atenţia binevoitoare a împăratului Iulian Apostatul (care o numea şi 0£OOO(pia, anticipând astfel, în parte, ramura pe care o numim azi *teozojie); după sec. V, t. începe să intereseze grupul neoplatonic din Atena, iar Psellos se referă ulterior la practicarea ei ca invocare a zeilor (Oeocyaryioc). E. R. Dodds (în The Greeks and the Irrational, Berkeley, 1951), consideră că teurgia „poate fi descrisă drept magie aplicată unui scop religios şi care se bazează pe o presupusă revelaţie cu caracter religios“; dar dacă „magia vulgară foloseşte nume şi forme de origine religioasă în scopuri profane, teurgia foloseşte procedeele magiei vulgare pentru scopuri religioase“, într-o ceremonie de ascensiune spre „focul inteligibil“, îngăduindu-le adepţilor să evite destinul, teurgii neflind supuşi, după părerea lor, *predestinării (cf. op cit., trad, rom. Dialectica spiritului grec. Bucureşti, 1983, p. 327- 328). Teurgii utilizau fie *simbolurile şi semnele, fie un medium în transă (cum vor face mult mai târziu adepţii spiritismului) si afirmau că toţi cei invocaţi pot apărea în chip (ie fantome luminoase (ceea ce corespunde ectoplasmei din terminologia spiritistă). Parţial, t. renaşte în evul mediu, apoi în spiritism (ca formă practică) şi la unii filosofi (ca formă teoretică, de ex., la Vlaaimir *Soloviov). Teutates Zeu al războiului, în *mitologia celtică, adorat mai ales în Gallia unde, fiind patron militar, i se aduceau *sacrificii omeneşti şi i se ofereau prăzi le de război. Era socotit si zeu al *morţii şi în general al violenţei (6aesar îl identifică cu *Mars, iar Lucanus îl numeşte „sălbatic la mânie“). Uneori era confundat cu *Gwyon. I se atribuiau numeroase epitete: Cocosus (Regele Luptelor), *Segomo (Biruitorul), Caturi:k, Lehrenn, Mogenius, Camulus, Albiorix, Tutatis. După unele presupuneri (Henri Hubert ş.a.), ar fi fost în primul rând patronul tutelar divin al tuturor triburilor celte. Tezcatlipoca (Oglinda Fumegăndâ; nahuatl tezcatl - oglindă de piatră lustruită) Zeu principal nahuatl, foarte venerat de azteci (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), *simbol al nordului, al *cerului şi al providenţei, inventatorul *focului şi personificarea divină a luminii (deşi culoarea lui simbolică principală era cea neagră). Patron al Ordinului cavaleresc al Jaguarului (întrucât avea, ca *nahual, jaguarul), T. era considerat stăpânul zonelor lumii reale, prietenul celor puternici, dar şi al sclavilor; cei născuţi sub semnul său nu sunt conduşi de soartă; în pieptul lui T. sunt două uşi alăturate: binele poate să le deschidă şi să intre în inima zeului, iar răul va găsi numai uşa care-1 duce la *moarte. T. e şi zeu distrugător, dar nu un simbol de forţă satanică, ci - întrucât e legat în parte de *cultul solar - reprezintă numai o ipostază a forţei solare de distrugere. Totuşi, în acest zeu coexistă forţe contradictorii: într-o variantă, îl duce în ispită pe adversarul său *Quetzalcoatl, împingându-1 spre păcat; mitul a fost interpretat ca o simbolizare a luptei între *spirit (Quetzalcoatl) şi materie (Tezcatlipoca); pe de altă parte, T. e îndrăgostit de zeiţa florilor *Xochiquetzal, pe care i-o răpeşte zeului ploii, *Tlaloc. Totuşi, *cullul lui T. includea crude *sacrificii umane; cel mai frumos prizonier tânăr de război, cu trup perfect, era întreţinut un an în lux şi fireşte păzit; cu 20 de zile înainte de încheierea anului, i se dădeau 4 soţii tinere şi frumoase, fiindcă tot anul fusese considerat întruparea zeului; iar în ultima zi din an, culcat pe *altarul de pe terasa *templului de consacrare, acestui tânăr i se despica pieptul şi un preot îi scotea inima vie (nahuatl. yollotl - inimă) sacrificând-o Oglinzii Fumegânde. Sacrificiul seamănă cu cel adus zeului *Huitzilopochtli. Există un *mit aferent straniu despre *oglindă (nahuatl. tezcatlipoca-tezcatlanextia - oglinda care fumegă, oglinda care face să apară lucru- THALIA 620 rile); oglinda sacră a lui T. era un disc de piatră şlefuită la maximum, dar cu revers opac; bine folosită, ea trebuia să arate atât întreaga frumuseţe a naturii, cât şi viitorul, căci T. era uneori, prm mesagerii săi, şi zeu oracular (-» oracole); în anumite împrejurări, se credea că el trimite un sol (de obicei o pasăre) cu o asemenea oglindă, în care apăreau succesiv imagini din viitor; o *legendă afirmă că regelui aztec Moctezuma i-a fost adusă, cu oarecare timp înainte de venirea lui Hemân Cortes (1518), o pasăre prinsă de vânători care avea pe cap o oglindă; uitându-se în ea, regele a văzut cerul şi o armată de oameni străini, cu totul neobişnuiţi, care ulterior au fost identificaţi din memorie cu membrii Conchistei. Thalia (grec. Oateia Thaleia (Octtaia -înfloritoare, înveselitoare) 1 Muza comediei, în *mitologia greacă, reprezentată cu o mască comică şi, pe frunte, cu o cunună de iederă (cf. *Hesiod, Theogonia, v. 77); dar era venerată şi ca protectoare a poeziei uşoare, l-a născut, de la zeul *Apollon, pe *Coribanţi. 2 Una dintre cele trei *Harites, simbolizând bucuria şi petrecerea. Thamumasadas Zeu al mării în *mitologia sciţilor regali, identificat de greci cu *Poseidon. f hanatos (grec. Gavaxoq - *moarte, pedeapsă cu moartea) Zeul morţii, în *mitologia greacă (echivalent cu divinitatea feminină romană Mors). Th. este fiul zeiţei primordiale *Nyx (Noaptea) şi fratele zeului somnului, *Hypnos. Mitologia greacă evită de obicei detaliile sumbre, iar Th., deşi zeu important, era pomenit în cazuri extreme, şi pe cât cu putinţă, ocolit şi, din *superstiţie, foarte rar invocat. *Hesiod (Theogonia, v. 2Îl’ şi urm.) îl numeşte „odiosul Thanatos“, „zeu teribil“ care are „inimă de fier, suflet de aramă nepăsător în pieptul său“ şi care „e în duşmănie chiar şi cu zeii nemuritori“! *Sisyphos a fost singurul care, printr-o viclenie, a reuşit să-l pună pe Th. în lanţuri şi să-l ţină câţiva ani captiv, aşa încât în acea durată nu a mai murit nimeni pe pământ. Reprezentat în iconografia din Hellada ca bărbat voinic şi bărbos, înaripat şi cu fire violentă, deşi considerat zeu în textele clasice, se pare că tradiţia i-a transmis mai degrabă ca *geniu infernal, care îşi răpeşte victimele cu forţa. Theagenes din Rhegion Gramatic şi filosof grec (sec. VI î.e.n.); se pare că ar fi scris o exegeză critică Despre Homer, fiind primul comentator care a interpretat miturile homerice ca alegorii. După Scholia la Homer, Iliada (XX, 67), Th. scria că „ştiinţa despre zei se referă, în general, la lucruri inutile, ca şi la lucruri necuviincioase“, sau: „Theagenes susţine că miturile despre zei nu sunt decente. Această învinuire unii o explică pornind de la vorbire, considerând că, prin intermediul unei alegorii, se poate spune orice despre natura elementelor, de pildă despre opoziţiile 'dintre zei. Ca exemplificare, se spune că uscăciunea se luptă cu umezeala, căldura cu frigul, ceea ce este uşor cu ceea ce este greu; apa are proprietatea de a stinge focul, iar focul usucă apa. Tot astfel, există contradicţii între toate elementele din care e compus întregul; şi chiar dacă vreodată se produce o degradare parţială, întregul rămâne etern“. Scoliastul se referă la antagonismele examinate, în *mitologia greacă, de Th., atunci când el numeşte *focul fie *Apollon, fie *Helios, fie *Hephaistos. sau *apa o consideră când *Poseidon, când Skamandros ori când identifică *luna cu *Artemis, *aerul cu *Hera sau când, pe de altă parte, „stabileşte pentru diferite stări nume de zei: Athena pentru înţelepciune, Ares pentru nebunie, Aphrodite pentru pasiune, Hermes pentru raţiune calculată“. Theia *Titanidă din *mitologia greacă, mama zeului solar *Helios, fiică a perechii *Uranos -*Gaia. Th. e un simbol al surselor de lumină întrucât din dragostea ei cu *Hyperion s-au născut: Helios (lumina solară), *Eos (lumina zorilor) *Selene (lumina lunii). Thelxiope (grec. QzXfyţ - alinare, vrajă) Una din cele 4 *Muze primitive; dar la *Homer e o noţiune fără personificare divinăr vraja pe care o dă contactul cu poezia. Themis Zeiţa justiţiei divine şi păstrătoarea legilor şi a ordinii naturale. în *mitologia greacă, divinitate de prim rang, locuind în *01imp; deşi *Titanidă, singura însă din stirpea *Titanilor acceptată printre marii zei olimpieni, era considerată una dintre sfătuitoarele lui *Zeus căruia (după *Pindar) i-a fost şi a doua soţie, precedând-o pe *Hera. întrucât îl secunda pe Zeus, funcţia ei principală în Olimp era după *Homer (Odisseia, II, v. 68) de a convoca adunările zeilor şi ale oamenilor. Dar Homer foloseşte cuvântul Oepn; când ca nume propriu al Zeiţei, când ca nume comun indicând echilibrul universal realizat de justiţie. Fiică a cuplului *Uranos - *Gaia, mamă a celor 3 *Moire şi a celor 3 *Horai, Th. posedă şi harul profeţiei (în iconografie, era reprezentată fie cu spadă şi balanţă, fie şezând pe trepiedul delphic); după tradiţie, *oracolul din *Delphoi, iniţial stăpânit de *Gaia şi transmis apoi fiicei saie Th., a trecut ultenor sub oblăduirea lui *Apollon, zeu iniţiat în arta oraculară de Th. *Orficii afirmau însă că Th. este fiica lui *Helios, identificată cu ochiul lui atoatevăzător care dezvăluie orice taine. în lexiconul lui Festus, Th. e definită ca zeiţă simbolizând dreptul divin, cu care se şi identifică. Hellenismul a transformat-o însă într-o simplă alegorie a legislaţiei divine şi a dreptei justiţii umane. Theogonia (grec. Geoyovla - naşterea/genea-logia zeilor) Termen grec, devenit curent în ^mitologie datorită lui *Hesiod (a cărui operă principală se numeşte aşa) şi însemnând naşterea zeilor ca act precedând *cosmogonia; în aproape toate mitologiile lumii există, în diverse fonne. 621 THESEUS câte o teogonie povestind sistematic fie naşterea, fie apariţia şi originea, fie primele manifestări ale divinităţilor *panteonului local. Theogonia hesiodică (în datare ipotetică, scrisă înainte de sec. VII î.e.n.) conţine 1022 versuri şi se poate împărţi, după conţinut, în 3 grupe de *mituri: a) cosmogonia (creaţia lumii); b) mitul apariţiei seriale a generaţiilor de zei, adică teogonia propriu-zisă, referinau-se la divinităţile primordiale, apoi la dinastiile uranizilor (descendenţi din *Uranos) şi cronizilor (descendenţi din *Kronos) culminând cu *Titanomahia şi cucerirea universului de către *Zeus; c) o heroigonie restrânsă asupra principalilor eroi mitici. Poemul conţine, implicit, şi celebrul catalog al zeilor greci. Ca şi la Homer, personalitatea, atributele şi faptele capătă în Th. forme de poezie alegorică, fără să excludă însă prezenţa unor părţi sacre care aduc, din trecutul arhaic, miturile pure păstrate în *temple locale sau comunicate iniţiaţilor în desfăşurarea unor *mistere\ de altfel, există ecouri’ din miturile greceşti originare sau din miturile locale prehellenice, la mitografi (Apolodoros), la istorici (Herodot, Pausanias, * Plutarh) sau chiar la poeţii lirici (*Pindar) şi tragici (Eshil, Euripide). Theseus Erou din *mitologia greacă, născut din Aithra de la regele atenian Aigeus (sau chiar de la zeul *Poseidon) şi autor al câtorva mari isprăvi: uciderea tâlharului gigant *Prokrustes, prinderea taurului din Marathon (sacrificat lui *Apollon), uciderea *Minotaurului din *Labirintul cretan, participarea la expediţia * Argonauţilor, războiul cu * Amazoanele, coborîrea în *Infem. Biografic, mitul e construit riguros, cu *simboluri eroice de basm, cu elemente de memorie ancestrală si alegorii morale, toate încadrate în marele impufs vital al Helladei. Născut în cetatea peloponeziacă Troizene, părăsit de tatăl său (real ori adoptiv), găseşte, la 16 ani, sub o stâncă, o sabie şi o pereche de sandale, lăsate de Aigeus până când Th. va putea urni stânca, apoi porneşte în căutarea tatălui, pe care-1 găseşte la Atena însoţit cu Medeia; dar păstrându-se anonim, e trimis de ea să ucidă taurul marathonic şi abia la întoarcere îşi divulgă identitatea arătând sabia şi sandalele; totuşi e trimis (după o versiune - la cererea sa, fiindcă din adolescenţă râvnise să imite isprăvile lui * Herakles) în lotul de tineri datorat anual regelui *Minos pentru hrana Minotaurului, ucide însă monstrul, ieşind din Labirint datorită firului *Ariadnei; (un *oracol comunicase atenienilor că toată Attica va fi supusă secetei şi războiului pustiitor declanşat de Creta, dacă nu i se vor da regelui cretan, la fiecare 9 ani, câte 7 perechi de tineri, băieţi şi fete, pentru hrana Minotaurului, până la moartea monstrului; fiica regelui, Ariadna, îndrăgostită subit de tânărul atenian şi ajutându-1 să realizeze planul, îl reconduce apoi afară din Labirint). După una din variantele transmise de Diodor din Sicilia, deşi o răpise pe Ariadna pentru sine, Th. rămâne fără ea, căci i-a fost luată de zeul *Dionysos, astfel că, de amărăciune, eroul uită la sosirea în patrie consemnul de a arbora pânzele albe ale navei ca semn că Minotaurul a fost ucis şi arborează pânzele negre, ca şi când ar fi pierit el însuşi; iar Aigeus, îndurerat de pierderea presupusă a fiului, se aruncă în prăpastie din vârful Acropolei. întors deci, după această versiune, acasă şi găsind tronul vacant, Th. devine un rege reformator, asigurând prosperitatea şi ridicând prestigiul cetăţii sale prin crearea uniunii tuturor micilor cetăţi clin Attica şi insuflându-le atenienilor tendinţa de a se socoti cârmuitorii Helladei; apoi eroul coboară cu prietenul său Peirithous în Infern, unde *Hades îi încarcerează pe amândoi, dar Th. e salvat de Herakles, însoţitorul său rămânând însă veşnic în Jilţul Uitării. Găsindu-şi la întoarcere tronul uzurpat (fiind ostracizat de compatrioţii săi supuşi noului monarh), se retrage la regele Lykomedes din Skyros, unde moare de bătrâneţe sau ucis de amfitrionul său. Un filon biografic important e constituit din iubirile lui Th. (condamnate de Plutarh, biograful său): Anaxo, o fată răpită din Troizene; Ariadne, care după ce-1 ajută să iasă din Labirint, e momită cu o promisiune maritală, dar părăsită pe ins. Naxos; amazoana Antiope, răpită şi ea (şi născându-1 pe *Hippolytos), iar în războiul antiamazonic lăsată să lupte lângă el şi deci ucisă; Phaidra, a doua fiică a lui Minos, cu care însurându-se are 2 copii (Akamas şi Demophon) însă care, după ce fusese respinsă de fiul ei vitreg (trimis de ea din răzbunare la moarte), se spânzură; dansatoarea sacră din *templul zeiţei *Artemis, Helene din Sparta (Th. având 50 de ani), răpită pentru căsătorie, dar furată de *Dioscuri când Th. vizita Infernul (unde de fapt voise s-o răpescă pe *Persephone); i se mai pun în seamă şi alte aventuri: siluirea fiicelor lui Sinis şi Kerkyon. ucişi de el; căsătoria cu Periboia, mama lui *Aiax; amorul cu Aigle, pentru care o părăsise pe Ariadne. După războaiele medice, tradiţia spune că atenienii (cuprinşi de o remuşcare târzie) au descoperit, la sfatul oracular al *Pythiei, osemintele lui Th. indicate de un vultur („S-a găsit mormântul unui trup mare, iar iângâ trup s-a găsit o suliţă de bronz şi o spadă“ - Plutarh, Viaţa lui Theseus), le-au adus la Atena si le-au înmormântat lângă Gymnasion, cu *funeralii somptuoase, care devine sanctuar (Theseion) şi un loc de refugiu al sclavilor şi al tuturor celor umiliţi. Dar, după unii comentatori, *mitul lui Th. ar fi o compoziţie eclectică deliberată, absorbind tradiţia politică şi diferite mituri etiologice, cu scopul de a explica diverse acte rituale şi spre a repeta în altă formă ciclul muncilor lui Herakles; aşa se şi poate tot mai mare fa jstoiţpj hemxieiapcL sunt de presupus mai mtoVimerferWiWstrfctAa nitului origin|r, aten de Str. Lucretfij Pitriicui, 4 Bt. ni _______— BBCBffIKŞTV — THETIS 622 tip ionic, dorindu-şi un erou propriu, de aceleaşi dimensiuni ca şi modelul doric al lui Herakles. § F. H. Wolgensinger. Theseus, Zürich, 1935 Thetis (grec. 08 xn;) Zeiţă în *mitologia greacă, cea „cu picioare de argint“ (Iliada, I, v. 538), divinitate *mutantă, nepoata zeiţei *Tethys; îndrăgită de regele Peleus, aflat în campanie de represalii în tinutul Iolkos, si spre a scăpa de el, Th. se ascunde mereu prin *metamorfoze, luân-du-şi înfăţişare de fenomene (foc, furtună, apă), animale sălbatice (tigru, leu, şarpe); dar apoi, cucerită, naşte din această dragoste pe eroul *Ahilleus. Thoeris (egipt. Taueret, Opet, Ipet) Zeiţă din *mitologia egipteană, reprezentată în amestec figurativ de femeie gravidă cu cap şi membre de hipopotam (la origine însă o divinitate predinastică pur zoomorfa: Zeiţa-hipopotam); în *religia oficială din Egipt, Th. e socotită zeiţă secundară, însă populaţia o venera ca ocrotitoare casnică a femeilor însărcinate, uşurându-le sarcina şi lehuzia. *Cultul zeiţei s-a dezvoltat sub dinastia a 18-a, când s-a considerat că Th. este partenera domestică a zeului *Bes; s-a făcut apel ritual la ajutorul ei cu prilejul naşterii viitoarei regine Hatshepsut (sec. XV î.e.n.). Th. e numită apoi „Cea Mare“ si „Cea Albă“, are *templul principal la Teba şi, in imaginile curente, e înfăţişată în picioare, sprijinită pe labe de leoaică, cu trup si cap de hipopotam, bust şi sâni de femeie şi coacfă de crocodil. Thorah (ebr. DTFTl; thöräh - lege, învăţătură, ştiinţă, doctrină religioasă); Tora Cele 5 cărţi (primite de *Moise pe muntele Sinai) din V.f. ebraic (—> Biblia), codice numit şi Pentateuch (în lb. greacă a diasporei evreilor alexandrini, pentru care a fost tradusă *Septuaginta). Sensul originar: Legea (indicând acest codex de bază, iniţial, al cărţii sacre) s-a extins apoi asupra întregului corp scriptural pe care se sprijină *iudaismul, atunci când se referă la învăţătura totală a ’“religia mozaice (—> mozaism), în sens de studiu, numindu-se şi Mikrah (Lectura); în mod curent, valoarea semantică a noţiunii este mai cuprinzătoare: 1) Thorah Shebiktab - Tora fundamentală (cele 5 cărţi ale lui Moise: Geneza, Exodul, Leviticul, LÎumerii, Deuteronomul - ebr.: Be-reshith, Shemoth, Vaikrah, Bamidbar, Devarim, cuprinzând facerea lumii, ieşirea evreilor din Egipt, *sacrificiile, viata în timpul traversării deşertului Sinai, cuvântul lui Moise către poporul lui Israel) - este legea scrisă; 2) Thorah Shebeal Pe este legea tradiţiei orale, divizată în două ramuri (ambele la un loc formând *Talmudul): a) Mishnah explicând sumar Legea scrisă; b) Gemara (Legea integrală) - explicând şi completând Mishnah. Adorată şi în sine, nu numai ca text scriptural, scrisă îngrijit pe un lung pergament şi înfăşurată pe cilindri ‘de lemn alcătuind două suluri, păstrate în chivot (—>tabernacol) şi scoasă cu solemnitate numai pentru lecturile rituale, Th. este obiectul cel mai preţios din instrumentele de *cult ale religiei mozaice, conservându-se în Sfânta Sfintelor din *templu. Definirea Th., în propriul ei context, este concisă: „Aceasta este învăţătura pe care a pus-o Moise înaintea fiilor lui Israel, după porunca lui Yahweh, prin Moise“ (V.T., Deuteronomul, IV, 44). Importanta ei religioasă o explică Talmudul: „studiul Legii precumpăneşte totul“ (Mishnah-Peah, I, 1) Evreii numesc Th. si cu epitetul Thorath Haim (Cartea Vieţii). TJÎorr; Wingthorr Zeul războiului, al tunetelor si fulgerelor, al izbucnirii primăverii şi protectorul ^jurămintelor şi tratatelor, în *mitologia scandinavă. Este un zeu vinovat, întrucât a ucis, la mânie, pe unul dintre constructorii veniţi din *Yotunheim, călcând un legământ al zeilor faţă de cei chemaţi să le clădească palatul principal şi astfel devenind un dublu culpabil. Era considerat distrugătorul *uriaşilor. Locuieşte în castelul Trudheim, fără acoperiş, dar cu 500 de camere. 40 de mansarde şi o sală imensă: Bilskirnir (Nezdruncinata); era reprezentat ca un bărbat foarte voinic, cu o imensă ^ barbă arămie (trăsnetele), cu ochi de văpăi şi cu o coroană de stele; călătoreşte într-un car din care ţâşnesc flăcări (în acest caz, zeul numindu-se cu epitetul Akkathorr - Vizitiul carului de foc), tras de două capre: Tanngnjostr (Cea cu dinţii scrâşnind) şi Tanngrisnir (Cea cu dinţii scânteind). Th. are şi o armă imbatabilă: ciocanul *Mjolnir simbolizând trăsnetul concentrat care nu-şi greşeşte ţinta, dar pe care chiar zeul H manevrează numai cu mâna într-o mănuşă de fler. în ciuda forţei sale, Th. va pieri în *Ragnarokr: omorînd atunci şarpele lumii (Yormungandhr), va fi ars şi sufocat de suflul cu văpăi şi venin al reptilei muribunde. Cei doi fii ai lui Th. simbolizează atributele părinteşti esenţiale: *Magni (născut de Jamsaxa - Pustietatea Stearpă) - Cutezanţa sau Cutezanţa forţei şi Modi (născut de *Sif) - îndrăzneala. precum şi o fiică, Thrud, *simbolul puterii paterne. într-o variantă, este fiul cel mai mare al zeului suprem *Odhinn (deşi într-o epocă, concurent cultual al acestuia), născut de zeiţa *Jord (tina primordială). Având în subordine un slujitor - Thialfi, şi o slujitoare - Roskva, după uciderea *gigantului *Hrungnir, Th. dobândeşte calul magic al acestuia, cu coama de aur: Gullfaxi. Soţia legitimă a lui Th. e zeiţa Sif. Ca diriguitor al mobilităţii, adesea violente, atmosferice, dar şi ca odraslă ntonică, Th. era venerat şi ca ocrotitor al pământului fertil, în chip deosebit, al plugarilor, şi în sens mai larg, apărător al oamenilor împotriva forţelor nefaste ale naturii. în lumea scandinavo-germanică a fost la un moment dat zeul cel mai popular. Istoricul şi geograful medieval german Adam din Bremen (sec. XI) îl defineşte ca divinitate complexă: „Thorr domneşte în aer; este stăpânul tunetului şi fulgerului, al vântului şi ploii, 623 THRYM al timpului frumos şi al recoltelor“ (Descriptio insularum Aquilonis). Adorat de vechii germani sub numele de *Donar (amintit de Tacitus, deşi romanii îl identificaseră cu *Iupiter), un *cult al său exista şi la angli, care îl numeau Thunor. De altfel, o lungă rivalitate între cultul lui Thorr şi al lui Odhinn duce, în aria germanică, la o atât de mare popularitate a sa, încât adorarea lui Th. întârzie sensibil răspândirea *crestinismului. Thot; Dhoute; Theuth (fclaton); Thouth (Clement Alexandrinul) Important zeu sapienţial, de origine obscură, în *mitologia egipteană, devenind cu timpul de o mare complexitate atri-butivă, ca zeu misionar şi civilizator şi ca patron, protector şi inventator al tuturor activităţilor intelectuale (invenţia scrierii, separarea limbilor, istoria, legile, calculul matematic, diviziunea timpului şi *calendarul, balanţa, *magia ş.a.). în ^mitologia heliopolitană şi memphită era considerat „Inima lui Re“ (întrucât egiptenii credeau că inima e sediul raţiunii, al inteligenţei, al voinţei şi sentimentelor), personificând deci cunoaşterea divină şi esenţa gândirii creatoare care transmite cuvântului forţa adevărului, puterea de a crea realitatea. La Memphis era în acest sens socotit şi „Limba lui Ptah“ adică expresia verbală (-» logos) prin care *Ptah înfăptuieşte existenţial universul; însăşi naşterea lui Th. are acest *simbol (deşi la Hermopolis se credea că apăruse la începutul timpurilor, dintr-o floare de *lotus): creat prin forţa *cuvântului devenit activ, la rândul său el inventează, pentru oameni, vorbirea articulată. Th. era socotit la Hermopolis şi * demiurg, dar în primul rând egiptenii îl considerau secretarul şi contabilul zeilor, scribul divin al lui *Re şi deci patronul scribilor şi bibliotecilor, el însuşi autorul unor scrieri hermetice (de care ulterior se va ocupa *hermeneutica), o tradiţie mitică afirmând că zeul ar fi scris cu mâna lui dartea Magiei în 42 tomuri conţinând toată ştiinţa lumii (istorie, magie, explicarea naturii, matematici, astronomie, drept, diverse discipline tehnice, medicină); vestita bibliotecă din Hermopolis, care îi era consacrată, ar fi păstrat în criptele ei secrete sulurile sacrosancte de papirus scrise de mâna lui Th. (o naraţiune antică, Povestea lui Satni-Khemuas, istoriseşte nişte peripeţii produse tocmai de căutarea înfrigurată, pe pământ şi sub pământ, a acelor scrieri); judecata din tribunalele dinastiei a 18-a se mai referea, în instanţe, la Cărţile lui Thot. De altfel, teologii *cultului osiriac îl socoteau pe Th. păzitorul justiţiei şi un mijlocitor prin excelenţă (chiar avocatul familiei lui *Osiris); ca membru al tribunalului prezidat de Osiris care judeca faptele morţilor, Th. cântărea (ori supraveghea cântărirea de către *Maat) inima fiecărui defunct. Ca *mag, iniţiind-o în magie şi pe zeiţa *Isis, Th. cunoştea formulele secrete ale vindecării tuturor bolilor; ca astronom, era şi „Socotitorul Vremii“ (descriind şi explicând mişcarea aştrilor şi compunând calendarul de care s-au servit egiptenii) şi patronul primei luni a anului egiptean, considerându-se că el, ca paznic al cerurilor, deschide porţile timpului şi ale anilor. Era însă şi zeu selenar (adesea reprezentat cu discul *Lunii plutind deasupra capului său), numit „Discul Alb“, deoarece se credea că Re i-a creat Luna, dăruindu-i-o ca răsplată. Cu această naraţie alegorică se asociază tradiţia conform căreia Th. a fost calculator al cerului şi al aştrilor, al pământului cu tot ce se află pe el, dar şi măsurător dimensional al pământului (aşa cum atestă *Cartea Morţilor). Se presupune că Th. a fost adorat în epoca arhaică întâi în Delta Nilului; *Plutarh a cules însă mituri târzii si contradictorii, dintr-unul reieşind că Th. ar fi /ost un personaj istoric, sfetnicul lui Osiris, el însuşi faraon în Egiptul predinastic. De altminteri, grecii îl confundau cu *Hermes, cu care nu are însă nici un fel de similitudini (Hermes fiind un zeu al comerţului, al drumeţilor, al hoţilor), numindu-1 în această corespondenţă Hermes Trismegistos. Dar Th., ca mare zeu egiptean, concentra în el două principii divine maxime: *Hu, personificarea cuvântului, a forţei divine creatoare şi simbolul hranei absolute; *Sia, personificarea cunoaşterii cosmice. Adesea, Th. e reprezentat plastic fie cu cap de pasăre ibis, fie în forma parţială sau totală de babuin cinocefal: aceste reprezentări au, pentru cultul lui Th., sens emblematic. Atribuirea inventării scrisului egiptean are o importanţă cu totul aparte, întrucât acest sistem grafic complex (ideografico-fonetic) este cel mai original şi, poate, cel mai vechi. Despre zeu şi sistemul său grafic, vorbea încă *Platon; într-un text al filosofului, *Socrate spune: „Am auzit că în împrejurimile oraşului Naukratis din Egipt, a existat unul dintre zeii străvechi, căruia îi este consacrată o pasăre sfântă, numită ibis. Numele daimonului însuşi este Theuth. El a inventat numerele şi abacul, geometria şi astronomia, jocul de dame, jocul de zaruri şi de asemenea scrierea“ (Phaidros, 274 c-d). Un alt dialog platonician, vorbind despre acelaşi personaj, însă numindu-1 de astădată „un oarecare Theuth“, îi atribuie nu numai clasificarea literelor (mai exact, fonemelor) scrierii egiptene, ci mult mai mult: „Theuth a înţeles că între litere este o relaţie unitară, care conduce totul la o anume unitate. Această relaţie Theuth a numit-o gramatică“ (Philebos, 18 a-d). § C. J. Bleeker, Hathor and Thoth. Two Key Figures, of îhe Ancient Egyptian Religion, Leiden, 1973 Thrym Regele *uriaşilor, în *mitologia scandinavă, cel care a furat ciocanul *Mjolnir al zeului *Thorr, spunând că-1 restituie numai dacă îi va fi dată de soţie zeiţa *Freyja; dejucând şantajul, zeul apare travestit la pregătirile de nuntă şi, dându-se drept Freyja, îşi ia ciocanul magic şi se răzbună pe uriaşi. Posesor al unor herghelii imense, Th. obişnuia să-şi petreacă timpul confecţionând THYESTES 624 lanţuri de aur pentru câinii săi de pază. *Gigant de gheaţă, Th. era o personificare mitică a iernii; în acest sens, s-a interpretat şi furtul ciocanului Mjolnir, ca o amorţire a activităţii atmosferice (fulgerele şi tunetele) în vreme de iarnă. Thyestes Fratele şi adversarul regelui mitic *Atreus din *mitologia greacă, pe a cărui soţie a sedus-o iar apoi a fost ospătat vindicativ de acesta cu carnea copiilor săi. După ce află, Th. fuge îngrozit şi fără să-şi dea seama împlineşte un *oracol, devenind incestuos cu fiica sa Pelopia, care îi naşte pe Aigisthos, iar în cele din urmă ajunge rege, omorîndu-şi fratele adversar. Dar un strat mai vechi al acestui *mit, agrementat literar cu seducţii, incesturi şi crime, vorbeşte de impactul cu repercusiuni cosmice între cei doi fraţi (fii ai lui *Pelops), una din consecinţe fiind chiar intervertirea răsăritului cu asfinţitul (aşadar, modificarea poziţiei orbitale a planetei). Tiamat; Thamthe Zeiţa *haosului acvatic primordial în mitologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia), numită (în *Enuma elish) „Maica Hubur cea care naşte totul“ şi personificată mai târziu într-un *dragon monstruos din al cărui trup omorît, zeul * Marduk efectuează a doua Cosmogonie, creind universul postdiluvian. Noţiunea de monstru simbolizează de fapt ideea de existenţă neterminată, neînfaptuită deplin, adică de foetus, de la care Marduk poate continua opera cosmogonică începută anterior. Ideea de foetus figurează ca atare în Enuma elish, sugerând deci o făptură neterminată, ce rezultă dintr-o zămislire anormală, totuşi o făptură, plină de virtualităţi irealizabile, de un potenţial contradictoriu, rămasă în stadiul monstruos de forţă demonică vătămătoare. Conflictul iniţial s-a produs între Tiamat (apele sărate ale mării) şi soţul ei *Apsu (apele dulci ale fluviilor); de fapt însă, Ceologia comună a Celigiilor din Mesopotamia stabileşte 3 stadii de simbolizare a zeiţei; a) haosul iniţial; b) marea sărată şi amară, ca sursă a tuturor formelor de viaţă; c) monstrul care se întrupează ca dragon înaripat, ca * balaur sau în genere ca reptilă gigantică. *Mitul războiului între Marduk şi Tiamat simbolizează (în unele interpretări) impactul celor două elemente, Cocul şi *apa (Marduk e mânuitorul focului ceresc, iar T. este marea cu valurile ei). Cosmogonia acvatică e o concepţie frecventă în *mitologia generală: „Potolit, Domnul [Marduk] priveşte leşul Tiamatei; el vrea să împartă monstrul, să făurească lucruri frumoase. îl despică în două ca pe un peşte uscat, defacând o jumătate cu care căptuşeşte cerul; trage hotarul, aşează străjile şi le dă poruncă să împiedice ieşirea apelor. [...] în măruntaiele Tiamatei el rândui înălţimile cerului. [Adună] balele Tiamatei si făcu zăpada şi gheaţa. [...] Capul i-1 puse, grămăcfi [deasupra un munte’], izvoare au fost desferecate, apa vie ţâşni; din ochii ei făcu să izvorască Tigrul şi Eufratul. [...] Pe pântecul ei îngrămădi munţii îndepărtaţi [...] îi îndoi coada şi înnodă Marele Lanţ spre a susţine puzderia [apelor] lui Apsu sub picioarele sale“ {Enuma elish, IV). Marele Lanţ din coada monstrului era, în concepţia filosofică a mitului, punctul de echilibru al întregului univers. Tian Shen Zeul primordial al Cerului. în *mitologia chineză, iar mai târziu, simplă personificare alegorică cerească, deşi într-un sens mai larg, tian desemnând şi noţiunea de cer. dar şi pe cea de univers; aşadar Tian Shen este şi Universul ^ (ca entitate absolută), şi Spiritul universal. în epoca imperiului târziu, o variantă a termenului numea şi pe împărat, ca Fiu al Cerului: Tian-zi. Tigyama Zeu familial în ^mitologia tribului bagobo (ins. Mindanao, Filipine), ocrotitor al caselor şi locatarilor acestora; dar totodată şi patron al medicinei empirice tradiţionale, venerat ca un tămăduitor fără greş al tuturor bolnavilor. Tiki (quechua tiki - Coc; maori tiki - *soare, foc solar) Bărbatul primordial din Cntropogonia populaţiei neozeelandeze maori (—» mitologii din Oceania) şi *strămoşul mitic al acestei populaţii (—> omul primordial) făcut de zetfl războiului *Tu, cu scopul de a spori capacitatea militară a insulei; ulterior, i-a fost dată femeia primordială *Hine-Ahu, făcută de zeul Cane. şi fiindu-i un timp soţie cerească); dar în această antropogonie aparte, se include probabil si *simbolul esenţei divine a celor două sexe: forţa bărbatului, destinat luptei, si frumuseţea de obârşie divină a femeii. în î^olinesia, perechea umană primordială e considerată, din aceleaşi motive, şi prima familie regală. Prin simbolismul numelui, T. păstrează şi un ecou mitic al triburilor migrante spre Pacific din Anzi (*Kon-Tiki), confirmând astfel ipoteza lui Thor Fleyerdahl. tilaka Amprentă punctiformă făcută cu vopsea, pe frunte sau pe alte suprafeţe exterioare ale corpului, pentru a marca, în India, apartenenţa persoanei la o castă socială ('—> varna) sau la o Cectă religioasă. Tillich, Paul Teolog şi filosof creştin (1886-1965), aparţinând curentului teologiei dialectice din cadrul protestantismului. Critic al protestanţilor liberali, T. a pornit de la teza întoarcerii la structura iniţială a * Reformei (—> Martin Luther); profesor la’ Frankfurt (1928-1933) până la instalarea hitlerismului, emigrează în Statele Unite ale Americii (din 1955, profesor la Universitatea Harvard), unde propagă ideea apropierii între protestanţi şi catolici dintr-o tendinţă de a sprijini unificarea ecumenică a Creştinismului. Propune totodată o *teologie a culturii cu misiunea iluminării religioase integrale a societăţii, scriind el însuşi în domenii diverse, de la etică şi educaţie la sociologie şi psihoterapie, într-un spirit înrudit cu *neotomismul. T. consideră depăşit protestantismul clasic, chiar deposedat de spiritualitate 625 TIMPUL pentru că a înlocuit simbolurile mistice catolice cu regulile morale, cu conceptele raţionaliste şi cu emoţiile subiective. Insistând asupra aspectului cultural şi concentrându-şi interesul teologic asupra antropologiei, T. observă că alienarea îl desparte pe om de *Dumnezeu. Pentru acest teolog, *revelaţia nu este o piatră căzută din cer, iar Dumnezeu există înăuntrul acestei lumi, ca adâncime şi bază a ei; de unde şi efortul corelaţiei Dumnezeu-natură / Dumnezeu-istorie, pentru că Dumnezeu nu poate fi acceptat ca o existenţă supramundană sau ca persoană exclusiv cerească. Dumnezeu este neidentificabil cu un actus purus, el fiind o existenţă bipolară (totodată formală şi dinamică), în virtutea tensiunii sale interioare; în consecinţă, *Isus Christos e privit ca«imaginea noii existente care învinge mecanismele demonice ale înstrăinării intim personale şi sociale; iar *păcatul nu este încălcarea unei legislaţii sau a unor porunci divine, ci înstrăinarea omului de esenţa sa autentică. Ca atare, * simbolul, prin structura lui internă paradoxală, neagă şi afirmă în acelaşi timp propria sa expresie. T. a negat existenţa unui conflict între raţiune şi * credinţă: el înţelege prin credinţă - credinţa religioasă (faith), nu convingerea (beliej); astfel nici nu există conflict între natura credinţei şi natura raţiunii, ele fiind legate inseparabil una de alta (cf. Dinamics of Faith). Aşadar, întrucât raţiunea defineşte pe om, deosebindu-1 de orice altă fiinţă, dacă credinţa s-ar opune raţiunii, ea ar tinde spre dezumanizarea omului şi astfel, distrugând raţiunea, s-ar distruge pe sine însăşi; de aici decurge însă şi obligaţia credinţei de a fi o credinţă intelectuală care nu admite *idolatria şi nu consideră că spiritul dumnezeiesc a dictat nişte adevăruri *profeţilor, * Apostolilor, autorilor *âibliei, *Coranului sau ai altor cărţi sacre. Ştiinţa nu are nici dreptul, nici puterea de a se amesteca în domeniul credinţei, întocmai cum nici credinţa nu are temei să se amestece în domeniul ştiinţei. Autonome şi suverane, adevărurile ştiinţei şi ale religiei se completează reciproc. § The Protestant Era, Chicago, 1948; The Courage to be, New Haven. 1952; Dinamics of Faith. New York, 1958; Love, Power and Justice, New York, 1960; L. Rac ine, L 'Evangile selon Paul Tillich, Paris, 1970 Tilottamă (Sublima de mărimea seminţei de susan; sanscr. tila - sămânţă de susan, uttama -sublim); epitet: Prea frumoasa în toate particularităţile Una dintre cele mai frumoase *Apsaras, în *mitologia vedică, descrisă în două variante: fie devenind în al doilea ei *avatar o Apsara, fiind pedepsită pentru că s-a scăldat, în viaţa ei anterioară, într-un timp nepermis de normele religioase; fie creată de *Brahmă (*Vi£vakarman) din pietre preţioase, pentru a-i ademeni pe demonii Sunda şi Upasunda, doi fraţi din clasa *Asura, fii lui Nikumbha, care s-au ucis reciproc tocmai din cauza pasiunii subite pentru T. Dar efectele acestei frumuseţi au invadat zone nescontate: admirând-o pe T., marele zeu *Vişnu capătă spontan 4 feţe, iar zeului *Indra, într-un sindrom alergic provocat de prezenta Apsarei, îi ies pe trup o mie de ochi (cf. Mahăbhărata, I, 203, 20-27). timpul Dimensiune cosmică, prezentă abundent în *miturile cele mai vechi, pe care filosofia mitologică a interpretat-o şi a clasificat-o în diverse forme, umane şi divine, şi pe care aproape toate formele religioase au utilizat-o în primul rând în raportul paradoxal durată-etemitate, adică făptură creată - divinitate creatoare. - Absenţa timpului Noţiune mitofilosofîcă de abstracţie absolută întâlnită însă foarte rar. în miturile indo-europene, formele sunt mai distincte. Zeul *Vişnu din *mitologia vedică doarme iniţial, în *haosul dinainte de începutul lumii, pe o *cobră gigantică încolăcită (*Ananta) care semnifică timpul absent (inexistenţa precosmogonică) şi numai trezirea zeului creează noţiunea de timp real, iar după un mit ulterior, *Brahmă, în ipostaza *Prâjăpati, dă primul impuls de mişcare *roţii universului (kălăcakrâ; *cakră) şi^ porneşte t., până atunci static şi potenţial. în *mitologia iraniană, divinitatea primordială *Zurvan, simbolizând timpul inert - naşte dualitatea Bine - Rău (*Ahura-Mazda - *Ângra-Mainyu). iar t. urnit îşi efectuează prima mişcare în actul de creaţie a lumii: opera lui Ahura-Mazda (*Ormuzd) - atunci când în adversarul său Angra-Mainyu (*Ahriman) apare ispita anihilării lumii create. - Timpul divin sau etern Mitologia vedică, cea mai profund analitică, nu recunoaşte de fapt eternitatea propriu-zisă a timpului divin, chiar dacă o zi a lui *Brahmân (o *kalpa) dintre creaţia şi distrugerea lumii unui ciclu este egală cu 4 320 000 000 ani solari; căci după 100 ani (36 000 kalpa) ai lui Brahman, Mahăpralaya, ultima distrugere (—> pralaya), este un act definitiv, Brahman însuşi dispărând. în acest sens, se admite că etern e numai timpul în sine, dar „timpul [kala] este cauza întrebuinţării cuvintelor «trecut» ş.a. Iar el este unic, omniprezent şi etern“ (Tarkasamgraha, 15). Acest timp in sine, adică Timpul Absolut, este sufletul universal Brahman: o valoare cronospa-ţială completă, impalpabilă şi incognoscibilă altfel decât sub formele divizionare, de la Mahăyuga, prin *yuga, la *kălâ, descrescând. Nici multe alte *mitologii nu admit eternitatea (chiar cele conţinând mituri ale unui univers pulsatoriu: creaţie -distrugere - creaţie), nici a *zeilor (pieirea majorităţii zeilor scandinavi şi chiar a zeului suprem *Oahinn, în *Ragnarokr), nici a universului, eternitatea mitică fiind ea însăşi divizată în durate (yuga în India, *sori la popoarele nahuatle). *Mitologia biblică sugerează însă o eternitate absolută, posibilă nu numai pentru *Yahweh, ci în anumite condiţii chiar pentru om, de vreme ce se formulează temerea ca *Adam „să nu întindă mâna TIMPUL 626 si- să ia din pomul vieţii si să mănânce si să trăiască in veci“ (V. T., Geneza, ÎII, 22). *Mitologia greacă îşi consideră nemuritori toţi zeii (cu câteva excepţii sau contradictorii sau neclare: cf. de ex., *Momos), însă noţiunea rămâne destul de inexplicită, miturile ffelladei nefacând niciodată investigaţii abstracte în valorile cosmice. ~ Timpul relativist Mitul raportului temporal subiect-obiect, deci al celor două timpuri (subiectiv şi obiectiv) trăite în curgere diferită, apare ca ecou îndepărtat fie al unor intuiţii, fie al captării unor deducţii experimentale ale unor civilizaţii dispărute anterior, fie (mai improbabil) al extrapolării abstracte a experienţei cotidiene a senzaţiilor temporale trăite sub dominaţia de moment a nerăbdării sau plictisului, pe de o parte, şi a marilor bucurii pe de alta. O idee confuză de timp relativist (perceptibil numai în plan biosocial), tradusă concret în mituri, apare fie în miturile rudimentare, neprelucrate literar sau filosofic, fie în folclorul epic al unor structuri arhaice, aşa-zise fantastice. Raportul principal este între t. terestru şi t. ceresc.: „O mie de ani înaintea ochilor tăi'sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă de noapte“ (V. T., Psalmii, XC, 4); „O zi din cer face cât un an pe pământ“ (replica Maimuţei, în Călătorie spre Soare-apune de Wu-Cheng’en). Mai stranie este o referire din *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, în partea escatalogică finală: „Şi în zilele acelea se va ivi în cer şi va veni stârpiciunea pe înălţimea unui car din apus şi ea va străluci grozav, mai mult decât legea luminii. Şi vor greşi mulţi cârmuitori ai rânduielii stelelor şi aceştia îşi vor schimba căile şi lucrarea lor si nu vor’sosi’în vremea ce le-a fost hărăzită“, 'fema mitologică a călătorului paradoxal (numit de matematicieni paradoxul gemenilor) care pleacă de acasă şi ajunge, pe căi stranii şi prin mijloace magice, pe alt tărâm - divin sau parauman -unde trăieşte fericit un timp subiectiv scurt, iar la întoarcerea în timpul obiectiv nu găseşte decât ruine şi un decalaj de câteva secole sau milenii, uneori e o noţiune generică (basmul), alteori una cu calcul precis (mitul); în prima categorie se clasifică ideea *Tinereţii fără bătrâneţe, prezentă în eposul celtic, în folclorul românesc şi cel caucazian, în vechi scrieri chineze, modalitatea de expresie fiind de pildă aceasta: „Trecuseră mii de ani de când zbura el ca gândul din stea în stea“ (eroul basmului Trei copii săraci, col. Cristea Sandu-Timoc); în a doua (apocriful slavon Vedenia lui Isaia), dialogând cu *îngerul care l-a dus în cer, profetul * Isaia crede că a stat acolo numai două ore, îngerul precizând însă că s-au scurs 32 ani. Mai târziu a apărut pseudomitul literar al maşinii timpului (lansat de H. G. Wells şi complexifîcat de urmaşii săi literari), care consideră t. un câmp static unde senzaţia de trecere a t. se află în raport strict cu modificările biologice, un subiect putându-se deplasa virtual în orice direcţie temporală - Timpul invers Mitul e foarte rar, uneori confundându-se cu alegoria pură a dorinţei umane de revizitare concretă a trecutului individual; totuşi Ailianos (Istorii variate, III, 18) transmite acest tip de mit într-o formă ce pare nealterată: pe un continent enigmatic din Ocean, de la limitele lumii locuite, e un ţinut mărginit de localitatea Anosthon, care e ca „o prăpastie: nu este acolo nici zi, nici noapte şi aerul e totdeauna plin de un amurg roşiatic“ şi tot acolo „curg două fluvii: Fluviul Bucuriei si Fluviul Tristeţii“, pe malurile lor crescând ciudaţi pomi fructiferi; cei de lângă Fluviul Bucuriei dau nişte fructe datorită cărora „cel ce le-a gustat se desparte de vechile lui dorinţe si, de i-a plăcut ceva, uită ce anume i-a plăcut, curând începe să întinerească şi îşi retrăieşte anii demult uitaţi. Părăsindu-şi bătrâneţea, el intră în floarea vârstei, apoi se preface pe rând în tânăr, în adolescent, în copil, si în cele din urmă încetează cu totul a mai fi . Trebuie menţionat că în ştiinţa modernă sunt ipoteze care confinnă posibilitatea teoretică a aceleiaşi întoarceri. în gândirea matematică există aşa-numitul „model al lui Godel“: un model al universului (pe baza teoriei relativităţii) în care un braţ al acestuia poate forma la un moment dat o buclă din sine însuşi, suprapunându-se astfel două puncte diferite de spaţiu-timp, adică viitorul peste trecut (de unde, teoretic, s-ar realiza un „paradox al dublurii“ când un subiect la vârsta nj s-ar întâlni cu sine înSuşi la vârsta n2); o altă ipoteză (a profesorului britanic F. R. Stamard) afirmă că, pe baza simetriei universului, ar exista „locuri reci“ unde traiectul materiei şi vieţii s-ar scurge în direcţia viitor-trecut; de asemenea, se vorbeşte virtual de un timp curgând invers pentru persoana ipotetic aflată în absorbţia pâlniei unei găuri negre (stea ce se autodevorează), viaţa retrăindu-se în cronologie descrescândă, ca în mitul lui Ailianos. Ideea suprapunerii instantanee a viitorului peste trecut se găseşte în mitul românesc despre *Pricolici; acesta, ajuns adult, e apucat de o nebunie dereglatoare care-1 face să fugă atât de repede, încât ajunge să se ^ vadă pe sine. ~ Anihilarea timpului în concepţia escatologică creştină a *Apocalipsului, momentul esenţial se raportează la o anulare a t. („nu va mai fi timp“), nu la oprirea lui. Anihilarea unui timp în vederea înlocuirii lui cu alt timp - mult mai explicită mitofilosofic în tradiţia budistă - nu este privită ca un act de transgresare dintr-un timp în altul, nici ca o inversare a direcţiei temporale (de la viitor la trecut), ci ca suprapunere totală a evenimentelor, devenite statice, şi deci coincidente fără excepţie, întrucât separarea lor temporală se anulează. 6ricât de stranie ar fi comparaţia, acest tip de mit priveşte t. ca pe un câmp, matematic demonstrabil. în tradiţia budistă, t. este intuit ca dimensiune inexplicit inseparabilă de spaţiul palpabil tridimensional: atunci când Buddha se 627 TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE 9 9 resituează în piscul muntelui cosmic (adică în punctul de unde s-a declanşat actul mitic al cosmogoniei), el devine contemporan cu însuşi momentul cosmogonic, deci „devine contemporanul începutului lumii“ (Mircea Eliade); acest fenomen e posibil, în arie mitică, prin deosebirea structurală între cele două concepte: timpul divin (adică etern şi sacru, deci în ultima analiză imobil) şi timpul omenesc (adică profan, deci existând prin mobilitate), ambele fiind noţiuni reciproc incomparabile. T. divin există în perspectiva profană în măsura în care el se manifestă în evenimentele mitice unde e implicat omul; în acest sens, t. devine, în anumite condiţii, anihilabil. Mircea *Eliade observă că „fîlosoiiile, tehnicile ascetice şi contemplative, misticele indiene urmăresc toate aceeaşi ţintă: să-l vindedfe pe om de durerea existenţei în Timp“ (Mythes, rêves et mystères, Paris, 1957). Timpul uman sau mensurabil Toate mitologiile îsi construiesc ideea de temporalitate profană intr-o optică gramaticală, cu o clasificare semantică riguroasă: trecutul, prezentul, viitorul (trepte ale vremii, personificate la scandinavi în cele 3 fecioare *Nome, o formă mitică mai subtilă decât cele 3 *Moire ale grecilor). T. cognoscibil e personificat în mitologia vedică de Kălâ, devenită apoi în limbaj comun o diviziune precisă: 48 clipe; dar acest timp divizionar ar fi fost imposibil dacă Brahma nu ar fi dat primul impuls rotii universale; tot astfel la greci, zeul alegoric *Kairos - al ocaziei, al duratei temporale precise. Senzaţia tragică a scurtimii vieţii umane se recuperează parţial cu speranţa, tradusă în mai multe mitologii (vedică, budistă, celtică) prin mitul reîncarnărilor succesive (*samsăra) de prelungire a existenţei prin reluarea ei. Omul creator de mituri a înţeles la un moment dat chiar valoarea statistică a duratei vieţii sale: „Zilele anilor noştri sunt 70 de ani; la cei mai în putere 80 de ani; iar ceea ce este mai falnic în ei este osteneală si deşertăciune căci se duc degrabă şi noi zburăm 4 (V. T, Psalmii, XC, 10). Timpul uman, oricât de prelungit (*Ahasvérus dintr-un mit al ^iudaismului medieval sau zâna chineză *Maku) ori reluat (numărul variabil al avatarilor din filosofia mitologică a Indiei), e privit ca durată elastică, însă concretă şi deci limitată. • Există totuşi unele neaşteptate puncte de convergenţă comună între mitologia t. şi ipotezele fizico-matematice despre timp, din sec. XX. în ultimele decenii ale acestui secol se vorbeşte despre t. ca despre o entitate ce poate fi intuită, nu însă şi controlată. Masanao Toda afirmă (1982) că preocuparea omenească faţă de misterul t. este relativ recentă şi că nici o mitologie nu â inclus *cultul vreunui zeu care controlează timpul Discutând concepţia lui Toda, Solomon Marcus notează (în Timpul, Bucureşti, 1985, p. 347) şi o referinţă a lui J. G. *Frazer; într-adevăr, savantul englez constatase că „în religiile vechi existau numai zeităţi pentru reprezentarea timpului şi controlul destinului, dar nu şi pentru a controla timpul ca atare“ - ceea ce totuşi nu este în totalitate exact, deoarece câteva concepţii mitologice despre valoarea în sine a timpului faţă de netimp (Visnü care se trezeşte pe cobra Ananta - cf. supra, sau Brahma dând primul impuls roţii timpului; Zurvan din mitul cosmogonic iranian în care t. iese din inexistenţă si chiar Cel-vechi-de-zile din cartea profetului Ôaniel (V. T) şi din * Apocalipsul lui Ioan Teologul (N. T.) constituie o tentativă de control mitologic al timpului. Variabilitatea înţelegerii noţiunii de timp ţine de preocupările preferenţiale; un tablou succint dă Solomon Marcus (op. cit., p. 9); astfel pentru matematician t. e un parametru reprezentabil pe axa numerelor reale, pentm fizician e o proprietate a materiei, pentru biolog - procesele periodice din organismele vii, pentru psiholog - percepţia şi trăirea subiectivă a evenimentelor, pentru lingvist - modul de gramaticalizare a categoriilor temporale, pentru informatician - timpul de calcul al algoritmilor, pentru economist - încorporarea timpului în mărfuri, pentru sociolog - bugetul de timp al diverselor categorii sociale, pentru literat si artist - manipularea timpului narativ sau dramatic şi spaţializarea perspectivei temporale, în fine -timpul miturilor, al istoriei etc. Dar toate aceste valori convenţionale sunt de fapt definiţiile unor efecte particufare ale t. asupra unor categorii de fenomene şi evenimente care dirijează existenţa lumii vii şi a lumii obiectuale. Timpul, în totalitatea lui, aşa cum încearcă să-l explice filosofia, *mitologia, *religia - este o noţiune încă inabordabilă minţii omeneşti şi rămâne încă un concept misterios. § Georges Dumézil. Temps el Mythes (în Recherches Philosophiques V. Paris, 1935-1936); W. Bogoraz, hleas of space and lime in the conception of primitive religion (în American Anthropologist. N.S., vol 27, 2 apr. 1917; B. boropa3 (TaH),3ümumeüH u pe.utsitH, VlocKBa.. 1923: Paul Mus. La Notion du temps réversible dans la mythologie bouddhique, Melun, 1939; H. Reuter, Die Zeit, eine religiosnswissenschaftliche Untersuchung, Bonn, 1941 Tinereţe fără bătrâneţe *Mit prezent în multe zone mitologice, referitor la timpul relativist şi la raportul diferenţiat între timpul obiectiv al lumii din realitatea imediată şi timpul subiectiv al eroului care suportă o translaţie pe alt tărâm f—> Tărâmul Celălalt) unde vremea se scurge mai încet decât în lumea terestră comună (—> timpul). ~ Cehii au câteva variante asemănătoare: irlandezul *Brain (în saga Peripeţiile lui Brain Jiul lui Febail), navigând spre apus şi petrecând cu însoţitorii un an subiectiv în Ţara Fecioarelor de pe ins. *Aballon, întors acasă, constată că nu-1 mai cunosc compatrioţii, dar că tradiţia aminteşte de o călătorie a unui strămoş Brain. - Tema e prezentă în unele apocrife biblice; când *îngerul îi spune lui *Isaia, în cer: „Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de TINIA 628 ani“, ^profetul se înspăimântă de trecerea biologică a timpului, dar îngerul precizează: „Nu vei fi bătrân!“ (apocriful slavon Vedenia lui Isaia, sec. II-III). ~ în China a circulat încă din sec. III povestea călătoriei paradoxale a împăratului Mu (—> Mu tianzi zhuan) pe muntele Kunlun, care simte diferenţa între durata călătoriei şi durata timpului de acasă. ~ în Vietnam, un personaj mitic, Ty Thyk, găseşte pe mare muntele plutitor Fi Lai cu 36 peşteri, stăpânit de *zâna Ngui (căreia călătorul îi devine ginere), dar muntele pluteşte fără a se opri vreodată şi fără a trece de două ori prin acelaşi loc; iar când Ty Thyk se întoarce acasă după o absenţă crezută de câteva zile, constată că a lipsit un secol. ~ într-un mit din Japonia, Urasima Taro e dus de o broască ţestoasă în palatul marin al unui *dragon unde petrece 2-3 zile subiective, echivalente cu 700 ani obiectivi de acasă. - Un mit kartvel din Caucaz conţine un decalaj mult mai mare între timpul subiectiv al eroului, care stă 3^4 zile în Palatul de Cristal al Frumuseţii, de pe un ţărm de mare, şi timpul obiectiv: 1 000 de ani. ~ Folclorul epic din România cuprinde numeroase variante ale mitului: în palatul Tinereţii fără bătrâneţe, Făt-Frumos e sfătuit la plecare ae ea si de celelalte zâne: „Părinţii tăi nu mai trăiesc cfe sute de ani, şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei întoarce“; găsind acasă ruine şi întrebând de părinţi, oamenii îi spun că „bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri“, iar călătorul e contrariat: „Cum se poate una ca asta? mai alaltăieri am trecut pe aici!“ (basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, col. P. Ispirescu); un alt mit intră chiar în amănunte de peregrinări cronospaţiale; „Trecuseră mii de ani de când zbura el ca gândul din stea în stea şi, când simţi că-i vine dor de fraţi si de pământ, se lăsă ca gândul în adâncurile văz’duhului şi pomi în zdrenţele lui vechi spre palatul frăţiorilor“, dar deplasându-se „băgă de seamă că pământul era copt şi pârjolit de arşiţa soarelui, că nu mai are pe el nici iarbă şi nici viaţă. Toate pieriseră! Nu mai erau nici oameni şi nici ierburi. Numai palatele de marmură ale fraţilor mai străluceau în bătaia fierbinte a soarelui. Nu-şi putea da seama nici când au murit, nici unde sunt îngropaţi“ (basmul Trei copii săraci, col. Cristea Sandu-fimoc). Tinia Zeul suprem, în *mitologia etruscă, element prim în triada maximă, împreună cu *Uni si *Menrva (identificată de romani cu triada ^Iupiter - *Iuno - *Minerva), dar în primul rând zeu al *cerului (cerul fiind divizat, în concepţia etruscă, în 16 zone, fiecare locuită de câte un zeu); după Plinius cel Bătrân (Istoria Naturală, II, 43, 138), triada facea parte dintr-o eneadă, care avea mai ales menirea lansării fulgerelor, acesta fiind şi atributul principal, ^ alături de conducerea universului, al lui T. în ceea ce numiseră romanii disciplina etrusca, un rol principal în *magia religioasă îl aveau „cărţile fulgurante“ (atribuite *Nimfei *Begoe) cuprinzând principiile divinatorii (—»divinaţie) ale interpretării, dar se pare şi ale producerii fulgerelor şi trăsnetelor. M. T. Cicero scrie: „Etruscii au observat fulgerele şi trăsnetele şi au explicat multe fenomene şi miracole ale naturii“ (Despre divinaţie, I, 41). Tinirau Zeul oceanului în mitologia polinesiană (—> mitologii din Oceania), având două feţe (ca *Ianus): una prietenoasă, alta posacă, dar şi două trupuri: unul divin, în formă de peşte ancestral (o urmă totemică; —»totem), altul omenesc, şi chiar două existenţe diferite: în ipostaza umană e frumos, atrăgător, amabil, fiind idealul fetelor din Polinesia; în cealaltă ipostază (numit în Polinesia de Est fie „Domnul Mărilor“, fie „Nesăţiosul“) e înfricoşător, stârnind groaza şi apărând uneori ca o pasăre războinică plutitoare prin aer, a cărei umbră acoperă marea şi înghite lacomă corăbii întregi cu corăbierii din ele. T. are bune relaţii cu vietăţile mării, cu care comunică mereu, iar balena Tutunui îi e prietenă şi vehicul oceanic. Din unele *mituri (mai ales din Polinesia de Vest) rezultă că T. nu e zeu, ci a fost prima căpetenie tribală sau un erou mitic, devenit protectorul băPBatilor tineri; un asemenea mit spune că T., pe câncî era sef de trib, se împrietenise cu preotul Kae, care furandu-i prin *descântece balena Tutunui, a ucis-o şi a fript-o ca s-o mănânce cu ai săi, dar a fost pedepsit de T., care l-a scufundat într-un somn magic, transportându-1 aerian în satul său. Tir Zeu sapienţial şi oracular (—» oracole) în mitologia armeană (—> mitologii caucaziene), o divinitate complexă, poliatributivă; ca scrib personal al zeului suprem *Aramazd, T. este venerat ca patron al scrierii, artelor şi ştiinţelor şi totodată ca mentor şi învăţător al corpului sacerdotal (—> sacerdot); dar zeul vesteşte pe oameni asupra evenimentelor viitoare din viaţa poporului şi din viaţa intimă a fiecărui ins, desigur, pe cale onirică; visele oraculare trimise de el sunt tâlcuite de preoţi. Tirawa Zeul suprem în *panteonul micului trib pawnee din Oklahoma, S.U.A. (—> mitologiile triburilor amerindiene), creatorul lumii şi distrugătorul ei viitor, şeful unui panteon aproape numai astronomic: Steaua Dimineţii, Steaua Serii, Marea Stea Neagră (meteorică), Steaua Nordului (Polară), Vântul de Nord, Soarele, Luna, Paruxti (tunetul); ca diriguitor universal, T. operează prin aceşti mesageri (Steaua Dimineţii a dat viaţă oamenilor şi le-a revelat viitorul sfârşit al lumii, când soarele întâi va străluci mai tare, apoi se va stinge de tot; Paruxti, legat de ceremoniile agrare: Sărbătoarea tunetului, la începutul primăverii, apoi sădirea porumbului - zeul subaltern Paruxti fiind întruparea mistică absolută a 4 slujitori ai lui T.: Vântul - simbolizat de Steaua Serii, Norul, Trăsnetul şi Tunetul). T. şi toţi zeii săi se retrag iama în locuri cereşti ferite, întorcându-se 629 TLACHTLI primăvara, dacă sunt invocaţi de oameni; dacă la începutul primăverii Paruxti străbate cerul spre vest în mijlocul unei furtuni înseamnă că viaţa a reînceput firesc şi T. priveşte pământul, fiind gata să primească *ofrandele dăruite de oameni. *Ritualul agrar de primăvară a fost comunicat iniţiatic de Spiritul Apelor, în numele lui T., şi se conservă în cadrul unor *mistere sacerdotale. T. nu e reprezentat antropomorfe, fiind inclus însă în toate fiinţele şi lucrurile lumii (într-un gen primitiv de viziune panteistă; —> panteism); privirea lui se materializează în fulger, răsuflarea în vânt. Stelele, făcute de T. cu scopuri complexe, sunt destinate a-i călăuzi pe oameni la drum, iar la sfârşitul lumii ele vor cădea pe pământ şi se vor amesteca printre oameni, anunţându-i că ei înşişi vor deveni stele. *Antropogonia efectuată de T. este de tip experimental, iar distrugerea omenirii este (sau poate fi) ciclică. La început, T. a făcut o stirpe de *giganţi (Fiinţele Minunate), pe care însă, nemulţumit, a distrus-o printr-un triplu *potop, compus dintr-o ploaie din cer şi două puhoaie de ape revărsate din nord şi din sud; iar când a oprit torentul dinspre nord-vest cu trupul unui bizon bătrân, Steaua Dimineţii şi Steaua Serii (Luceafărul de dimineaţă şi Luceafărul de seară sau planeta Venus) au confecţionat în sfârsit omenirea, Steaua Dimineţii formulând o profeţie escatologică: în preajma *sfârşitului lumii, luna se va face mai întâi roşie, apoi neagră - iar atunci va muri o mare căpetenie; după stingerea soarelui, Steaua Nordului, care rămăsese fixă de veghe, va pieri, iar Steaua Sudului va lua în stăpânire lumea, cât timp vor cădea pe pământ toate celelalte stele până când oamenii se vor pregăti să le ia locul. Bizonului, pus odinioară stavilă apelor, îi cade câte un fir de păr în fiecare an; când îi va cădea ultimul, nu va mai fi pe pământ nici o fiinţă. Dar T. dispune de 4 moduri de a distruge omenirea: apele, furtunile, focul ceresc, stingerea soarelui; făgăduieşte însă a nu mai repeta potopul. § A Dorsey. The Pawnee Mythnhg}'. Washington. 1906 Tistrya Divinitate antidemonică din *mitologia iraniană, omologată cu steaua Sirius din cauza strălucirii acesteia şi a rolului în marcarea sezonului pluvial; însă în perioada preavestică (—> Avesta), T. fusese adorat ca zeu al ploii şi astrul binefăcător care dă pământului apă, fecundându-1 si combătând astfel seceta adusă de *demonul *Apaosha, dar şi acţiunea nefastă a doi demoni feminini: * duhul răufăcător Pâirika şi personificarea foametei - Duzyairya. Războiul lui T. cu Apaosha, ridicat la proporţii cosmice, se desfăşoară cu victorii şi înfrângeri până la duelul final din a treia zi, când „splendidul Tistrya îl înfrânge pe demonul Apaosha“, îl alungă, „umflă si zbuciumă lacul“ Vourukasha şi, ridicându-se împreună cu steaua Satavaesha, după ce pe muntele Hindva apar norii, „împinge aburii limpezi, norii alcătuiţi, iar o boare de vânt îi aduce întâi pe căile de unde începe Haoma cea nobilă şi sporitoare de viaţă, de unde apoi un vânt zglobiu, adiind de la Mazda, aduce grindină şi ploaie în felurite ţinuturi şi cetăţi din cele şapte ţări“; şi apele lumii sunt „mişcate de Apam-napat“ (Avesta, Yasht, VIII, 28-34). ’ Titani (grec. Titdvrig) Grup potrivnic *zeilor olimpieni, din *mitologia greacă. Angajat, ulterior emancipării sale, în războiul contra T. (-> Titanomahia), *Zeus cucereşte universul. T. din prima generaţie (uranizii născuţi de *Gaia de la *Uranos) sunt 12: 6 Titani: *Koîos, *Krios, *Kro-nos, *Hyperion, *Iapetos, *Okeanos şi 6 Titanide: *Mnemosyne, *Phoibe, *Rhea, *Theia, *Themis şi *Tethys; li se adaugă o nouă generaţie, născută âin căsătorii consanguine: *Helios, *Leto, cele 9 *Muze, *Atlas, *Epimetheus, *Prometheus. Totuşi, în ^miturile clasice, unii T. şi toate Titanidele devin apoi divinităţi recunoscute de *teologia greacă, venerate în cadrul *panteonului oficial, iar unele Titanide ajung soţiile unor zei olimpieni. T. sunt de fapt divinităţi arhaice, personificând mai ales forţele naturii, atât prin latura unor atribute pozitive, cât şi în latura lor catastrofală. Consideraţi de tradiţia greacă adesea iraţionali şi necunoscând măsura şi ordinea, ei reprezentau - în gândirea filosofiei mitologice - îndeosebi forţa oarbă a violenţei primitive; totuşi interpretarea timpurie greacă era tendenţioasă, căci în opera filosofilor epocii postsocratice (*Platon) si în opera tragicilor (în special Eshil), unii T. (Âtlas, Mnemosyne, Themis şi îndeosebi Prometheus) apar, dacă nu superiori, cel puţin egali olimpienilor. *Simbolul fabulistic din intepretarea religioasă clasică afirmă însă că, în Titanomahie T. au fost biruiţi, fiindcă olimpienii erau călăuziţi de înţelepciune şi astfel au instaurat ordinea în univers, deşi alegoria fundamentală conţine ideea conflictului de concurenţă. Titanide —> Titani Titanomahia *Războiul ceresc din *mitologia greacă, purtat de *Zeus zece ani, pentru înfrângerea tatălui său *Kronos şi a celorlalţi *Titani; prin aceasta, T. este *simbolul supunerii *timpului şi are drept consecinţă cucerirea universului de către zeii olimpieni (sau cronizi). tlachtli *Joc ritual cu mingea, de origine toltecă, practicat de toate popoarele din Valea Mexicului precolumbian (tolteci, azteci, maya, quiche) pe terenuri dreptunghiulare (ca nişte alei pietruite, de aprox. 77 x 229 m), cu şiruri de bănci pe două laturi şi cu ziduri verticale sau înclinate pe alte două. Inventat, după tradiţie, de regele mitic tolfec *Topiltzin si practicat cu o minge sferică de cauciuc plin (2- kg), jocul se disputa între două echipe fiecare de câte 2-10 jucători, care, lovind mingea după un regulament riguros - numai cu genunchiul sau cotul, trebuiau s-o arunce prin inelul de piatră din zidul echipei adverse; mingea TLALOC 630 fiind grea, jucătorii erau echipaţi cu costume şi căşti de protecţie. Căpitanul echipei învingătoare reteza capul căpitanului învins, prezentându-se cu el în faţa publicului compus din rege, suita sa, marii preoţi şi înalţii demnitari. Joc ritual, t. reproducea jocul magic al *zeilor, care se credea că decid destinul lumii jucând t. în cer cu stelele (deci *mitul includea ideea sfericităţii astrelor). Jocul ritual terestru (care precede două jocuri modeme: rugby şi base-ball) se disputa în numele zeului furtunii, *Hnracan, şi al zeului ploii, * Tlaloc. Mingile se faceau din „lacrimile albe ale arborelui sfanţ“ de cauciuc (hevea), scurse din „rana“ copacului; rituală era şi confecţionarea mingilor; statul aztec al lui Moctezuma primea în capitală (Tenochtitlan) - după Codicele Men-doza - 16 000 mingi anual, ca impozit de la cele 22 oraşe din sud-vestul Mexicului. Scene rituale de t. figurează în basoreliefurile frizei unui palat din Chichen-Itza • Jocul cu mingea, consacrat adesea unor divinităţi locale, dar fără amploarea din Valea Mexicului, s-a practicat şi în restul lumii: în Hellada: aporraxis - minge lovită, ourci-nia - minge prinsă din aer, episkyros - minge lovită cu piciorul (mingile fiind de băşici sau cârpe); menţionat neclar şi în Egipt, jocul se practica mai ales la Roma (îndeosebi paganica), devenind însă profan: mingea romană (pila) nu avea semnificaţie religioasă, numai ludică (pila ludere); totuşi Plautus spune: „zeii se joacă cu noi, oamenii, ca si cu nişte mingi“ (di nos quasi pilas homi-nes haient - fruculentus, v. 706), dublând fără să ştie concepţia aztecă despre destinul omenesc în palma zeului sau sensul simbolic al jocului t. Tlaloc Zeul aztec al ploii şi al trăsnetului (corespunzând totonacului *Tajin, zapotecului *Cocijo şi zeului maya *Chaak), dar şi ocrotitorul munţilor şi al fântânilor; în epoca de consolidare a *religiei aztece, devine zeul suprem şi e adorat drept cel mai mare binefăcător, întrucât atunci este socotit şi protectorul decisiv al germinaţiei (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Zeu al Sudului, având albastrul drept culoare simbolică, locuieşte în primul din cele 13 ceruri: Tlalocan (Ţara apelor şi a ceţurilor), de unde trimite ploile şi trăsnetele. în reprezentările plastice, totdeauna antropomorfe, din ambele sale mâini curge apa, iar la picioarele lui se zbenguie animale marine. Tlayyamanac Zeiţă nahuatlă (poate preazteeă), un fel de * Atlas feminin, având un epitet ciudat: „Cea care sprijină pământul“ (-> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Tlazolteotl, Stranie zeiţă *htonică aztecă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) a *Pă-mântului (Maica Gliei) şi a tuturor deşeurilor *vieţii, a tuturor *păcatelor carnale, a murJăriei şi gunoaielor (Tlaelquani - Mâncătoarea de spurcăciuni), dar şi protectoarea naşterilor (ea însăşi mamă a zeului *Cinteotl, al porumbului), numită în acest caz Toci - Bunica Oamenilor, cu semni- ficaţie duală: fertilitatea absolută şi *moartea totaîă; în acest complex atributiv, T. este de fapt divinitatea integrală; ea ocroteşte fertilitatea totală (porumbul recoltat, uscat şi depozitat pentru consum), de asemenea fecunditatea femeilor şi femelelor animale, iar în contrast patronează războiul şi moartea. în şirul de ceremonii rituale din cadrul cultivării şi recoltării porumbului, ultimul *ritual, al porumbului copt (adică la sfârşitul recoltării), era îndeplinit de azteci în numele acestei zeiţe, în ipostaza Toci, într-o formă complexă cu numeroase semnificaţii simbolice: femeia de ^sacrificiu, figurând ipostaza agrară a zeiţei, purtând tocmai de aceea, pe durata cere-monială, numele Toci, era decapitată şi scalpată, scalpul ei servindu-i ca mantie altui figurant - un preot considerat renăscut wdin Toci; după defilarea războinicilor prin faţa lui, el devenea un *ţap ispăşitor (în semnificaţia ipostazei în care T. preia toate *păcatele lumii), iar în acea etapă se executau câte va * dansuri rituale, apoi regele, urmat de un imens alai popular, arunca în faţa figurantului renăscutei Toci tot ce îi cădea în mână, alungând-o pe zeiţă din ţară; iar când preotul figurant, înfăşurat în pielea femeii sacrificate, ajungea la graniţă, el spânzura simbolic scalpul cu braţele deschise şi astfel încheia ritualul. T. era venerată cu evlavie pentru că, fiind *simbolul pământului care devorează totul, oamenii credeau că ia asupra ei, înghiţindu-le, toate păcatele omeneşti; în cultul zeiţei T. s-a născut prima dată la azteci şi ritualul spovedaniei, oferind absolvirea totală de păcate, dar putându-se face o singură dată în viaţă. Uneori, T. era reprezentată călărind pe o coadă ae mătură, ca vrăjitoare; alteori ţinea într-o mână un şarpe, probabil ca simbol falie. Tloque Nahuaque (Stăpânul din preajmă) Zeul aztec creator (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), „cel datorită căruia trăiesc toţi“, donatorul primordial al oricărei vieţi (chiar şi al vieţii sale proprii, întrucât s-a născocit el însuşi pe sine), căutătorul de adevăr şi zeul care hrăneşte omenirea; în sens mai abstract, era socotit totodată vecinătatea cosmică apropiată, nemijlocită, în această ipostază fiind confundat, rareori, în semnificaţie numai atributivă, cu dualitatea supremă *Ometeotl. toaca Instrument muzical elementar, compus dintr-o placă lungă din lemn (sau metal) de rezonanţă, în care se bate ritmic cu unul sau două ciocane speciale; descinde din familia tam-tam-ului, având la origine litofonul arhaic, dar reconstituită probabil din gongul oriental; la sumerieni se citează un tip de toacă: pukku, un alt tip, de asemenea cu funcţie sacră, găsim la grecii antici: âyia ţvka; romanii utilizau o zornăitoare profană: crepitaculum, deşi termenul românesc provine din lat. toccare (a toca). în practica Bisericii ortodoxe româneşti, t. are, alături de *clopot, funcţia de convocator la liturghie; 631 TOMA DIN AQUINO prezentă frecvent în *mitologia românească, are un rol esenţial în ritualistica defensivă (—> exorcism), de o mare forţă sacrală. To Korvuvu Zeu sau erou mitic melanesian, adorat de triburile din peninsula Gazelei (—> mitologii din Oceania), având un rol în *antropogonie. Una din isprăvile lui: uciderea unui uriaş porc monstruos. De obicei T.K. e secundat de fratele său To Kabinana; fiind tineri, îsi fac amândoi femei din nuci de cocos, dar T.k. îşi scapă stângaci nuca lui pe pământ, încât partea inferioară (cea „fără ochi“) se striveşte, soco-tindu-se că de atunci o parte dintre femei sunt urâte şi cu nasul turtit. Nerozia lui T.K. produce şi alte pagube; el a plăsmuit rechinul, ca să poată prinde mai mult peşte, însă rechinul lui, nemulţumit cu peştele, a început să prindă şi oameni; altă dată, când mama sa era în cursul actului magic de întinerire şi îşi lepădase pielea bătrână ca să şi-o schimbe cu una tânără, T.K. a strigat-o spenind-o şi facând-o să nu mai deosebească pieile, ba chiar să n-o mai poată regăsi pe cea tânără, astfel că oamenii, de atunci, au devenit muritori; în concepţia melanesiană, mortalitatea omenească nu se datoreşte decât uitării ^ artei străvechi a schimbării periodice a pielii. într-o variantă, To Korvuvu si To Kabinana au pescuit pământul din adâncul mării (ca şi *Maui). Tokarev, Serghei Aleksandrovici Etnograf sovietic şi istoric al fenomenului religios general, profesor de etnografie la Universitatea din Moscova (1899-1989). T. nu acceptă o istorie propriu-zisă a ^religiilor ca întreprindere ştiinţifică în cadrul culturii, întrucât concepţia dogmatică marxistă a istoricului vizează numai prezenţa particulară a religiilor în istoria omenirii: „Dar o istorie independentă a religiilor nu există; acest lucru l-a relevat chiar Karl Marx. Istoria religiei este reflectarea oamenilor înşişi. Religia este o formă a conştiinţei sociale în care se reflectă denaturat existenţa socială, adică condiţiile vieţii materiale a oamenilor. îndată ce se schimbă această existentă, se schimbă şi reflectarea ei religioasă“ (în prefaţa Din partea autorului, reprodusă în trad. rom. din ed. III, Religia în istoria popoarelor lumii, Bucureşti 1982, p. 15). în alte scrieri, T. -continuând tradiţia lui V. G. Plehanov - supune unei critici marxiste alături de obiect şi teoria generală a *animismului, considerând că animismul e prezent în orice religie; de asemenea T. s-a ocupat de rădăcinile sociale aîe formelor de *tabu, ca şi de căutarea cu orice preţ a unei esenţe sociale a *totemismului. în 1980-1982, a apărut o amplă lucrare enciclopedică, asumându-şi exhaustivitatea, însă tratând subiectele preferenţial, despre *miturile popoarelor lumii, sub îngrijirea lui T., care figurează ca redactor principal; într-o introducere, semnată împreună cu E. M. Mele-tinski, *mitologia ca fenomen general e tratată drept fantezie pură; mitologiile primitive, „deşi se află în strânsă legătură cu religia“, totuşi nu pot fi „alăturate“ religiei; iar „în pragul societăţii de clasă“ mitologia e supusă „unei transformări substanţiale“, *zeii, semizeii, eroii, *demonii „intră în relaţii complexe“ de „rudenie, matrimoniale, ierarhice“ (M u0bi, na pogon Mapa, I, p. 14). Lucrările lui T., potrivit observaţiei prefaţatorului traducerii româneşti din Religia în istoria popoarelor lumii, Paul I^opescu-Neveanu, se disting prin „fermitate ideologică remarcabilă“. Dar ele rămân tocmai de aceea în afara problemei. § Puhhuc (fiopMbi pe.iusuu u ux pa.mumue, VIocKBa, 1964; Mu creştinism) într-un cadru de gândire înclinată spre raţionalism, enunţând principiul armoniei între *credinţă si raţiune, adică între *religie şi ştiinţă. Discipol ai lui Albert cel Mare (Albert von Bollstădt - dominican si teolog catolic, totodată important filosof scofastic şi savant experimental ist), T. din A. cunoaşte apoi temeinic fîlosofia lui Aristotel (pătrunsă în Occidentul medieval datorită învăţaţilor arabi, în sec. X-XI, în special lui Avicenna), care astfel devine prin el accesibilă teologiei creştine. Având numeroşi adversari în timpul vieţii şi în primele decenii de după moarte, dar şi respectat, T. din A. este invitat de papa Grigore X (—»papi) la Conciliul ecumenic XIV (al II-lea din Lyon), în 1274, ca unul dintre cei mai de seamă Doctori ai Bisericii, unde însă teologul nu a mai putut ajunge, murind în călătorie, la popasul de la mănăstirea Fossa Nuova. Postum, i s-a decernat titlul de Doctor angelicus, iar în secolele următoare, doctrina sa a devenit instrumentul principal aî teologiei catolice în lupta ei împotriva *erezii1or si disidentelor schismatice (mişcarea lui Jan *Hus, * Reforma etc.), pentru ca din 1879, prin ratificarea vaticană enunţată în enciclica Aeterni Patris, doctrina tomistă să devină fîlosofia catolică oficială (—> tomism). Cercetarea filosofică a lui T. din A. s-a consacrat cu profunzime - deopotrivă cu vocaţia sa fundamentală pentru teologie -metafizicii şi logicii, teoriei cunoaşterii şi antropologiei. Ca metafizician, în cadrul - cum o numea el - teologiei naturale, a inclus cele 5 demonstraţii ale existenţei lui *Dumnezeu. Privind cu* evlavie, dar si cu acribie filosofică, *dogma existenţei lui 6umnezeu (spre deosebire de afirmaţia din epoca *patristică după care această existenţă este de la sine înţeleasă, deci evidentă, TOMA DIN AQUINO 632 spre deosebire de sf. *Augustin, în concepţia căruia Dumnezeu poate fi găsit în străfundurile sufleteşti ale omului, spre deosebire chiar de baza apriorică din demonstrarea ontologică a lui *Anselm de Canterbury, insuficientă pentru optica teologiei naturale) T. din A. - care refuză orice dovezi apriorice, consideră necesară demonstraţia raţională; el îşi deduce cele cinci dovezi din mişcarea (ex motu) universală ce îşi are inevitabila sa cauzalitate; din raţiunea cauzei producătoare (ex ratione causae efficientis); de la noţiunea de întâmplare şi necesitate (ex contingente [possibili] et necessario); de la treptele desăvârşirii (ex gradibus perfectionis); din deducţia guvernării divine a lumii (ex gubernatione rerum). Esenţa lui Dumnezeu se identifică în existenţa lui, însă essentia şi esse sunt neidentice în creaţia divină, creată fiind esenţa care a dobândit existenţă; astfel, ens (tot ce există) coincide cu unum (unul) -verum (adevărat) sau bonum (bun). T. din A. defineşte pe Dumnezeu în primul rând prin independenţa lui absolută faţă de lumea terestră şi de lumea cerească şi prin dependenţa lor totală faţă de el. Gândirea lui T. din A. a găsit o variantă originală în tradiţia scolastică a teoriei celor două adevăruri contrare (pe baza căreia avea să fie atacat el însuşi de arhiepiscopul Parisului, Etienne Tempier, trei ani după moarte); deosebindu-se şi de şcoala din Chartres (care constata legalitatea obiectivă a contradicţiilor dintre afirmaţiile ştiinţei şi ale religiei) şi, cu atât mai mult, de concepţia lui ^Maimonides sau a lui Roger Bacon {Doctor mirabilis), T. din A. vede o deosebire totală între ştiinţă şi religie prin metoda diferenţiată de a obţine adevărul, ştiinţa şi filosofia deducându-şi adevărurile din experiment şi raţiune, iar teologia obţinându-şi propriile adevăruri din * revelaţie şi din Sfânta Scriptură (—> Biblia); totuşi, deosebirea radicală de metodă nu deosebeşte decât parţial obiectul fiecăreia. Pe de altă parte, teologul constată că teologia are unele dogme care necesită o fundamentare filosofică; astfel, el consideră că există dogme ale credinţei care pot fi înţelese raţional (existenţa şi unicitatea lui Dumnezeu, nemurirea sufletului) şi altele care nu pot fi înţelese cu ajutorul raţiunii (geneza, trinitatea, *păcatul originar). Raportul între teologie şi filosofie a fost stabilit de T. din A. într-un postulat care, faţă de teologia anterioară, era un pas înainte, dar care nu a reuşit să supravieţuiască în sine: ,jfilosofia este serva teologiei“ (în sensul că teologia utilizează filosofia şi principiile raţiunii spre a face revelaţia mai accesibilă minţii omeneşti); teologia, ca „sacra doctrina “ se întemeiază însă în ultimă instanţă pe^ lumina revelaţiei (lumen divinae revelationis). în teoria cunoaşterii (în cadrul căreia filosoful postulează că ştiinta nu este înnăscută), construită de T. din A. pe ideea existenţei reale a universului, el afirmă că omului îi sunt accesibile două căi cognitive: simţul şi intelectul. în logică (de fapt în logica modală), gânditorul stabileşte 6 factori modali: adevărat, fals, necesar, posibil, întâmplător, imposibil. în antropologia sa, el priveşte individul uman ca pe o unire a sufletului cu corpul pe care îl animă, sufletul fiind imaterial şi substanţial, fără a reprezenta el singur omul, pentru că se realizează numai prin trup şi nu este numai motorul trupului care ar acţiona din afară, ci e forma lui substanţială si unică, iar intelectul este esenţă numai la bumnezeu, la om nefiind decât potenta esenţei, de unde rezultă, după T. din A., că nu intelectul cugetă, ci omul prin intelect. Ampla operă a lui T. din A. este un sistem bine închegat, egal sieşi. Metodologia, fireşte, scolastică, urmăreşte ca fiecare articulus (secţiune) să debuteze prin expunerea tuturor argumentelor favorabile tezei pe care autorul o combate, iar după aceea, punct cu punct, sunt demontate toate afirmaţiile adverse printr-o riguroasă contraargumentaţie. Summa Theologiae (scriere foarte vastă, se pare neterminată, conţinând 3 000 secţiuni tematice) -ultima operă a lui T. din A. şi cea mai celebră, este o încununare a eforturilor teologului filosof de a construi baza filosofică a creştinismului catolic. Această lucrare, care păruse a revoluţiona iniţial gândirea catolică, a devenit ghidul dogmatic’al Bisericii catolice după care, timp de 7 secole, a fost măsurată *credinţa şi au fost clasificate orice afirmaţii neconforme normelor tomiste, drept *erezii. Concepţia christică e cuprinsă în această frază sintetică: „în misterul întrupării trebuie să vedem mai curând mişcarea de pogorîre a deplinătăţii dumnezeieşti în profunzimile naturii umane, decât mişcarea de înălţare spre Dumnezeu a naturii omeneşti, presupusă ca preexistentă“ {Summa Theologiae, III, 34); tot astfel e rezolvată vechea întrebare a coexistentei binelui şi răului: „Nimic nu poate fi rău in esenţa sa. Este demonstrat că fiecare fiinţă, în măsura în care este fiinţă, întruchipează binele şi că răul nu există decât ca o parte a binelui“ {op. cit., I, B 49, a3), deoarece Diabolus est caput omnium malorum -„Diavolul e capul tuturor relelor“ (op. cit., III, 8, 1). Prima dintre cele două sume ale lui T. din A. -Summa de veritate catholicae fidei contra gentiles (Suma adevărului credinţei catolice împotriva păgânilor), numită ulterior adesea şi Summa Philosophiae, din cauza referirilor rare la Scriptură şi a abundenţei aserţiunilor strict filosofice, este o operă polemică, atacând filosofia arabă ale cărei idei, răspândite în scolasticismul latin, păreau să impurifice credinţa creştină. Alte opere sunt consacrate fie comentării diferitelor texte biblice, fie comentariilor pe teme teologice şi filosofice (asupra scrierilor telogice ale lui Boetius, asupra „Numelor divine“, asupra „Areopagiticului“ ş.a.), fie dezbaterii unor probleme controversate (Questiones disputatae), fie în sfârşit, unor tratate preponderent filosofice {De unitate intellectus 633 TOMISM contra averroistas - contra discipolilor lui Averroes, în problema disputată a unităţii intelectului; De ente et essentia - despre existentă şi esenţă). In sec. XX, opiniile despre opera lui f. din A. sunt împărţite chiar în aria gândirii creştine, iar demonstraţiile şi postulatele filosofului nu mai pot fi considerate infailibile, chiar dacă, în 1323, Thomas Aquinas a fost canonizat sfanţ (Sfanţul Toma). Dacă pentru filosoful catolic Jacques *Maritain, important neotomist (—> tomism), T. din A. este „profetul raţiunii“ si „apostolul vremii noi“ (De Bergson à Thomas d Aquin, Paris, 1947, p. 132,), pentru teologul protestant Henri Verbist, el „era un geniu autentic, însă un geniu al sec. XIII“. Tezele fundamentale ale lui T. din A. au pălit sub presiunea timpului, însă nu numai pentru că acest partizan al raţiunii crezuse integral în normalitatea *miracolului, dar mai ales fiindcă doctrina sa, intrată în impact cu dezvoltarea gândirii ştiinţifice de după Renaştere, a pătruns într-o epocă m care scolasticismuf căpăta tot mai larg un sens peiorativ. § Thomas Aquinas, Opera omnia, I-XXV, Parma, 1852-1873; ed. nouă, New York, 1948; A. D. Sertillanges, Saint Thomas d’Aquin, Paris, 1928; Jacques Maritain, De Bergson à Thomas d’Aquin, Paris, 1947; J. Hessen, Thomas von Aquin und wir. Monaco-Basel, 1955; M. D. Chenu, Introduction à l’étude de Saint Thomas d’Aquin, Paris, 1955; Umberto Eco, Il problema estetico in San Tommaso, Torino, 1956; G. K. Chesterton, St. Thomas Aquinas,Garden City, 1957 tomism Curent filosofico-teologic în cadrul *creştinismului catolic, întemeiat pe filosofia lui Aristotel si pe scolasticismul medieval si dezvoltat din învăţătură lui *Toma din Aquino (1225-1274), călugăr dominican italian şi Doctor al Bisericii. Doctrina torni stă, reprezentând un progres în istoria doctrinelor teologice creştine, de la *patristică până la primii teologi aparţinând filosofiei scolastice, rezidă în îmbinarea între filosofia aristotelică şi doctrina catolică pe temeiul unei tendinţe ponderate spre raţionalism şi al enunţării principiului armoniei între *credinţă şi raţiune, adică între *religie şi ştiinţă. Dreptul la gândirea filosofică în t. este limitat prin postulatul formulat de Toma din Aquino: „filosofia este serva teologiei“, în care se află cauza îndelungatei anchilozări a gândirii europene aflate sub controlul sau influenţa catolicismului. Totuşi, în 1879, papa Leon XIII (prin enciclica Aeterni Patris; —> papi) a stabilit principiile de reconsiderare a filosofiei tomiste, care a fost de altfel totdeauna filosofia oficială a Bisericii catolice. Potrivit justificării tomiste, *teologia utilizează filosofia şi principiile raţiunii, cu scopul de a ajuta mintea omenească să înţeleagă *revelaţia divină. T. consideră, în virtutea argumentării întemeietorului său (care a şi formulat 5 demonstraţii ale existenţei lui * Dumnezeu), că esenţa lui Dumnezeu identificându-se în existenţa lui, ele sunt ’ neidentice în creaţia divină; tot astfel, t. acceptă *dogme inteligibile raţional (existenţa şi unicitatea lui Dumnezeu, nemurirea sufletului) şi ininteligibile altfel decât prin credinţă (geneza, trinitatea, *păcatul originar). Răul, absent în sine, există numai ca o parte a binelui, cauza lui generală fiind a numai *Diavolul, generatorul tuturor relelor. în acest plan, cosmologia tomistă (care, sub influenţa concepţiei ierarhiei din opera lui Dionisie Areopagitul, îşi reprezintă universul mai mult în optică socială decât cosmologică sau metafizică, ca pe o societate feudală) ajunge la concluzia că „perfecţiunea Universului impune o inegalitate a lucrurilor, întru înfăptuirea tuturor treptelor desăvârşirii“ (Summa Theologiae, I, q, 48, 2e); aşadar, răul din lume nu este decât aparenţa în spatele căreia se ascunde binele. în cadrul acestei armonii divine universale, desigur, lumea noastră e un unicat cosmic, singura operă a voinţei divine, căreia i-au stat la îndemână infinite posibilităţi, dar care s-a decis pentru această variantă în virtutea armoniei generale. în întreaga doctrină tomistă, J. *Maritain a văzut o predică constantă asupra „întâietăţii spiritului“ {Primauté du spirituel, Paris, 1927, p. 121). Alţii (H. Verbist) constată în schimb artificialitatea menţinerii t. ca doctrină oficială a Bisericii {Les grandes controverses de TÉglise contemporaine, Verviers, 1971, p. 177) Chiar dacă t a reprezentat un pisc în dezvoltarea gândirii scolastice, totuşi acest „aristo-telism scolasticizat“ (V.V. Sokolov) nu a putut evita criza. Efortul de salvare prin regenerarea sa în neotomism a răspuns unei necesităţi de criză, când Biserica catolică se simţea ameninţată din afară, ca şi dinăuntru, de ostilitatea faţă de raţiune si căuta o ieşire din impas. în concepţia sa despre fume, noul ’ curent oferea un sistem integral, refuzând ideea că lumea ar fi o entitate absurdă ori locul de abandonare a omenirii (cum susţin existenţialiştii) sau rezultatul jocului aleator al activităţii omeneşti (ca pentru pragmatici), lumea fiind, dimpotrivă, o creaţie reală operată de Dumnezeu, cu legile ei interne, situată pe diverse niveluri şi conţinând diverse aspecte. Astfel, în gândire este important în primul rând bunul simţ, dar deopotrivă cu acesta şi precizia logicii scolastice. în cunoaştere, se subîiniază primatul metafizicii care, izolată de ştiinţele particulare, le dictează conduita (adică propriile ei principii), deoarece numai metafizica are raport cu infinitul şi transcendentalul. Printre cei mai importanţi gânditori neotomişti sunt: Jacques Maritain -modernizator al credinţei şi partizan al unui umanism integral al civilizaţiei creştine, ca şi al democraţiei creştine - pentru care există posibilitatea unei armonii între credinţă si raţiune, iar dezvoltarea societăţii omeneşti rezidă în tendinţa sufletului nemuritor spre opera dumnezeiască, in lumina revelaţiei oferite de *Evanghelie; Etienne Gilson - care vede în sistemul tomist o filosofie a viitorului, iar în realizarea armoniei între filosofie TONACACIHUATL 634 si teologie, o consecinţă inevitabilă a raţiunii; H. îieyer - pentru care existenta lui Dumnezeu poate fi înţeleasă prin existenţa îumii; Gustav Wetter, călugăr iezuit specializat în istoria filosofîei şi în filosofia marxistă, care consideră gândirea materialistă incompatibilă cu dialectica; F. van Steenberghen, ocupându-se de ontologia şi epistemologia tomistă; A. Sertillanges, unul dintre primii neotomişti francezi, consacrat exegezei operei filosofice a lui Toma din Aquino. Neotomiştii, dezvoltând ideea tomistă a analogiei existenţei (analogia entis), împart lumea în necreată şi creată, în supranaturală şi naturală, astfel că si existenţa are două calităţi: ideală sau logică şi intenţională sau naturală; limita cunoaşterii ştiinţifice o constituie, pentru neotomişti, problemele referitoare la esenţa existenţei, ele nefiind decât de competenţa religiei şi filosofîei, cunoaşterea ştiinţifică neputând ajunge decât până la cauzele secunde. Dumnezeu aşadar reprezintă existenţa absolută în care esenţa şi existenta coincid, existenţa absolută fiind acţiune spirituală pură si, în consecinţă, Dumnezeu apărându-i gândini omeneşti drept cauza primordială a lumii, adică izvorul a tot ce este; ca atare, forma supremă, Forma formelor (Dumnezeu), nu este legată de materie, deoarece anume ea creează materia primordială, cu întreaga varietate de forme concrete. Neotomismul a năzuit deci spre o universalizare filosofico-teologică ce trebuie să opereze contopirea tuturor valorilor spiritului (credinţa şi raţionalismul, *contemplaţia si pragmatismul, individualismul şi *ecumenismuî) într-o unitate coerentă. § G. Manser, Das Wesen des Thomismus, Freiburg, 1949; P. Grenet, Le thomisme, ed. II, Paris, 1956; Étienne Gilson, Le Thomisme. Introduction à la philosophie de saint Thomas d’Aquin, Paris, 1942; id., Existentialisme chrétien, Paris, 1948, id., La philosophie et la théologie. Paris, 1960: Jacques Maritain, De Bergson à Thomas d’Aquin, Paris, 1947: id., Humanisme intégral, Paris, 1936; id., Approches de Dieu, Paris. 1953; A. Sertillanges, La Philosophie de saint Thomas d’Aquin, Paris, 1940: F. van Steenberghen, Erkenntnislehre, Zürich, 1950: H. Meyer, Thomas von Aquin, Paderborn. 1961 Tonacacihuatl (Doamna-càrnii-noastre) Zeiţa aztecă a nutriţiei, soţia zeului *Tonacatecuhtli (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Tonacatecuhtli Zeu aztec dispunând de însuşiri creatoare partiale, venerat ca zeu al hranei, al întreţinerii funcţiilor vitale (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene)^ când e numit „Domnul reazemului nostru“ şi considerat căpetenie a tuturor * zeilor şi stăpân al omenirii, e adorat (împreună cu soţia sa, * Tonacacihuatl) ca formă concretă divină a marii dualităţi supreme *Ometeotl. Tonatiuh Zeu solar aztec (sau însuşi *Soarele) şi divinitatea care patronează a 5-a eră nahuatlă f—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), adică era prezentă: 4-Mişcare sori). Aztecii considerau *cerul lui T. un * Paradis unde se stabileau după *moarte cei căzuţi în războaie, cei sacrificaţi, femeile moarte în timpul lehuziei, regii şi negustorii pierind în călătorie. Iconografia aztecă îl reprezintă ca tânăr cu faţa împurpurată şi cu pletele de culoarea focului, de obicei aşezat pe fundalul unui mare disc solar. Pentru a i se întreţine perpetuu tinereţea, în cadrul * ritualului specific, i se aduceau zilnic *ofrande sacrificiale de sânge viu, ca să nu moară noaptea - cât trece prin lumea subterană; iar în arcul ceresc străbătut până la zenit, T. este însoţit cotidian de sufletele celor sacrificaţi pentru întinerirea lui, precum şi de ale soldaţilor căzuţi în războaie. Tongoenabiagus Zeu lusitan autohton, adorat pe ţărmul atlantic al Iberiei (teritoriul actualei Portugalii), până în epoca romană; dintre atribute, i se presupune doar chezăşia *jurămintelor (patronând râul invocat de lusitani ca martor). Topiltzin: Topiltzin Akxitl Quetzalcoatl Rege mitic toltec (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) zeificat, care în sec. X ar fi condus expansiunea toltecă spre ţărmul american oriental, de la Tabasco până în Yucatan; apoi socotit uneori încarnarea zeului * Quetzalcoatl, fiindcă domnise ca rege în oraşul Tuia, reşedinţa terestră a zeului. E amintit vag in *Popol Vuh, iar Analele de la Quauhtitlân îi atribuie invenţia *jocului ritual cu mingea de cauciuc, *tlachtli. totem (algonkin ototeman - el e rudă cu mine). Noţiune simbolică referitoare la *strămoşii tribali, imaginaţi sub formă de animale, păsări, insecte, plante sau obiecte, ca eroi anteriori clanului sau tribului (cu genealogie legendară sau fictivă), amintirea cărora trebuie cultivată spre binele comunităţii de urmaşi. Caracteristic populaţiilor primitive, *toîemismul e un sistem de religie rudimentară, cu rigori sociale, operând asupra vieţii şi activităţii (mai ales în societăţile de vânători, pescari, crescători de animale) din cadrul clanului ori tribului; fiind o formă spirituală timpurie (preagrară) a comunităţilor în primul rând cinegetice, t. confirmă relaţiile consanguine ale ginţii, extrapolate la întreaga natură. în sec. XX. totemismul mai e răspândit sensibil la triburile australiene, unde există chiar *ritualuri totemice, compuse din recitări, invocaţii, gestică şi mimică rituală, totul după scenarii orale fixe. *Cultul animalelor şi plantelor se sprijină, în totemism, pe *credinţa în legăturile de rudenie descendentă între t. (strămoşul - animal sau plantă), adică ^arhetipul clanului, şi grupul de urmaşi presupuşi ai aceluia: strămoşii umani care au trăit în epoca viselor (*alcheringa); de aceea un t. este *tabu, animalele totemice neputând fi vândute sau ucise, nici vătămate: adesea triburile australiene, văzând un animal totemic mort, instituie doliul colectiv, iar cadavrul animalului este înmormântat cu ceremonie rituală; dacă un t. e simbolizat de o vietate comestibilă, uciderea lui e permisă numai o dată pe an în cadrul ^sărbătorii cultuale numite generic 635 TRAN SSUBST ANTIERE intichiuma. La australieni, orice t. (animal sau om cu nume de animal) îşi trăieşte viaţa mitică vânând, efectuându-şi activităţile biologice sau, dacă e t. uman, şi rituale ori sociale, apoi moare socotindu-se că se transferă într-un copac, într-o stâncă; australienii cred adesea că omul este încarnarea propriului său t.: ratapa, adică embrionul uman supranatural care pătrunde într-o femeie lăsând-o gravidă. Sunt şi cazuri când animalul totemic este chemat să judece pricinile clanului. Dar la unele triburi din centrul Australiei există si credinţa în forţa magică ce poate fi exercitată de om asupra totemului său; astfel prin ritualuri magice, un t. poate fi determinat să se înmulţească (engl. increase rites). Categoriile totemice sunt variabile geografic: în zonele cu vegetaţie săracă, unde oamenii se hrănesc îndeosebi cu vânat, totemuri sunt mai ales animalele, în ţinuturile tropicale sau ecuatoriale predomină însă totemurile vegetale. Etnografii au clasificat în Australia 704 t. (printre care 56 sunt însă fenomene ale naturii: *soarele, *focul, *apa, vântul, şi constituie prima treaptă rudimentară de trecere spre o *mitologie propriu-zisă). De altfel, totemurile ca atare sunt pretutindeni respectate, temute chiar, însă niciodată adorate ca divinităţi. Există însă, în multe mitologii formate, *zei de origine totemică (*Fu Xi - în *mitologia chineză, *Athena - în *mitologia greacă, numeroase divinităţi din *mitologia egipteană - *Anubis, *Sehmet, *Apis, *Uto sau în *mitologia scandinavă - *Loki, *Gharmr; tot astfel, unele personaje totemice nedivine din *mitologia biblică: Rahel, Shimon); dar deopotrivă vechile * culte totemice dăinuie, mult după dispariţia lor, în substratul discret al societăţilor civilizate, chiar în afara credinţelor religioase: în embleme (lupoaica romană) şi în heraldică. O formă totemică interesantă avea populaţia precolumbiană maya: *nahual, care era un alter-ego uman sub forma unui animal silvestru: fiecare om având un nahual al său în junglă, pieirea acestuia atrăgea, aşadar, moartea omului respectiv. în cadrul totemismului, triburile primitive cred în existenţa riguroasă a unor centre totemice: aceste spaţii sacre sunt locurile unde, în vechime (după observaţia lui Radcliffe-Brown) au locuit anumiţi strămoşi şi au creat aceste spaţii sacre; iar toate „ritualurile alimentare celebrate între hotarele ariei sacre a centrului totemic nu sunt decât imitaţia şi reproducerea gesturilor săvârşite in illo tempore de flintele mitice“ (Mircea Eliadé, Traité d’histoire des religions, Paris, 1975, p. 310). Asemenea centre îsi pierd anevoie prestigiul; istoria religiilor atesta transmiterea lor, adesea, de la o populaţie la alta sau chiar de la o religie la alta. § A. van Ge'nnep, Tabou et Totémisme à Madagascar, Paris, 1904; id., L’Etat actuel du problème totémique, Paris, 1920; James George Frazer, Totemism and Exogamy, I-1V, London, 1910-1927; Sigmund Freud, Totem und Tabù, Leipzig-Wien, 1913; E. Vatter, Der Australische Tot emis mus, Hamburg, 1929; R. Makarius, L’origine de l’exogamie et du totémisme, Paris. 1961; Claude Lévi-Strauss, Le Totémisme aujourd’hui, Paris. 1965 (trad. rom., în vol. Gândirea sălbatică, Bucureşti, 1970) totemism Formă religioasă, primitivă, de origine arhaică, bazată pe *credinţa în totemuri (—> totem) şi în rudenia oamenilor (indivizi si triburi) cu ele. ’Forme de t. activ se mai pot întâlni azi în Australia şi la amerindienii din America de Nord. Asupra t. ca formă de *religie inferioară, s-au formulat peste 50 teorii. Printre primii cercetători care s-au ocupat de t. sunt J. Lubbock (The Origin of Civilization, 1870) si J.F. MacLennan (The Worship of Animais and Plants, 1869), apoi J.G. *Frazer (Totemism, 1887; dar autorul avea să revină, mai amplu, în lucrarea în 4 voi. Totemism and Exogamy, 1910). J. Lubbock considera t. un anumit stadiu în dezvoltarea religiei; mai târziu, pentru F.B. Jevons (An Introduction to the History of Religion, 1896), t. este un contract sui-generis asupra amiciţiei si ocrotirii încheiat între om şi o specie de animal. J.G. Frazer nu a rămas la o singură definiţie a t.; în cea mai timpurie, consideră t. un derivat al * animismului, totemul putând fi în acest caz un fel de „suflet exterior“; mai târziu, a văzut în t. un tip de *magie socială orientată asupra proliferării utilitare a speciilor totemice, iar trecerea de la acest t. la religia propriu-zisă nu s-ar fi produs decât atunci când s-a efectuat trecerea societăţii de la „democraţia primitivă“ la „despotism“. După S. Freud (Totem und Tabù, 1913), t. rezidă în transferul afectelor negative, prin mijloace simbolice, de la tatăl de familie sau de la şeful de trib, asupra animalului totemic. E. *Durklieim, ca sociolog (Les Formes élémentaires de la vie religieuse, 1912) a definit t. ca o personificare emblematică a forţelor sociale, sesizate vag de fiecare individ. Pentru C. ’“Lévi-Strauss (Le Totémisme aujord’hui, 1962), în t. „funcţia are întâietate asupra structurii“, aşa că, definit prin ambiguitatea sa, totemismului i se refuză realitatea socială. Toyotama (Perla Bogată) Zeiţă marină, din *mitologia japoneză, sau numai prinţesă divină a mării, sora altei prinţese marine, Otohime, şi fiica zeului marin Rm-Jm, supranumit Regele Dragon. transsubstanţiere în *teologia creştină, transformarea miraculoasă a substanţei din pâinea şi vinul împărtăşaniei, în trupul şi sângele lui *Isus Christos. împărtăşania (sau eucharistia), oferind credincioşilor, în cadru de mister religios (taină sacră), pâinea şi vinul ca sfinte daruri, le transmite astfel harul (graţia) lui *Dumnezeu. După definiţia catolică (formulată la Conciliul din Trent, 1563), pâinea şi vinul eucharistiei conţin în realitate şi în substanţă - corpul, sângele, sufletul şi divinitatea lui Christos. După unii comentatori, teologia creştină a construit argumentaţia t. eucharistice pe temeiul teoriei cauzelor care a fost preluată de la TREMURICI 636 Aristotel. Raţionalistul Berengerius (Béranger de Tours, 1000-1088) a atacat * dogma t., considerând-o un fapt contra naturii, o afirmaţie iraţională, şi explicând imposibilitatea transferului pâinii în trup divin fără modificarea formei ei materiale. Câţiva dintre reformatorii religioşi (îndeosebi Amaury de Bène, John *Wiclyffe, Jan *Hus) nu au admis nici ei dogma t. tremurici Subsectă creştină periferică (-» sectă; creştinism) desprinsă din *cultul sectant *penti-costal. Cântând psalmi, credincioşii se prăbuşesc la pământ, zvârcolindu-se şi ţipând ca semn că * Sfântul Duh a pogorît asupra lor. Triçânku; Matahga înţelept mitic (*rişi), în *mitologia vedică, domnitor în oraşul *Ayodhyă şi care a decis să se urce la *cer încă din timpul vieţii: aruncat însă de acolo, a rămas suspendat între cer şi *pământ o durată suficientă ca să se transforme în stea. Deşi un rişi din neamul regal *Ikşvăku, a fost pedepsit pentru lipsa lui de modestie. Ideea ascensiunii celeste i-a fost dictată de trufia puterii şi bogăţiei; când preotul său de casă, *Vâsişţha, l-a prevenit asupra absurdităţii planului,-regele s-a adresat lui *Vigvămîtra (rivalul lui Vâsişţa), care, uzând de forţa sa magică (—> magie), l-a ridicat pe T. în cer, după ce îndeplinise în acest scop mai multe *sacrificii. *Zeii nu l-au acceptat şi l-au împins în afara spaţiului celest, întrucât nu-i găsiseră nici un fel de merite care să justifice strămutarea; şi numai meritele lui Viçvâmitra l-au împiedicat să se prăbuşească pe pământ, menţinându-1 într-o zonă intermediară, unde regele a şi putut deveni astfel corp astral, (cf. *Harigcandra; *Key Kawus) trickster (engl. trickster - şarlatan, escroc, şmecher, trişor) După unele teorii mitologice, un *erou civilizator, deseori un *demiurg sau un * strămoş arhetipal cu două ipostaze, mai exact -cu dublură negativă: şarlatanul divin. Alteori, t. apare în perechile de eroi civilizatori, realizând echilibrul între bine şi rău sau contrastul simbolic (*Promctheus - eroul pozitiv, şi *Epimetheus -dublura negativă). Astfel de perechi, uneori fiind *zei, sunt frecvente în *mitologia mongolă, în *miturile fino-ugrice şi uralo-altaice; ele sunt de obicei perechi cosmogonice (—> cosmogonie). în categoria eroilor civilizatori t. are de regulă un rol comic sau, după M.M. Bahtin, un caracter „carnavalesc“; unii tricksteri sunt, în anumite situaţii, bufonii zeilor. T. este o figură mitologică arhaică (după Karl Kerenyi), un fel de sondaj în îndepărtatul trecut arhetipal, efectuat de „eu“ asupra profunzimii arhaice a conştiinţei colective; pentru Paul Radin (cercetătorul direct al * mitologiilor triburilor amerindiene), relaţia eroului civilizator divin cu t. (sau bufonul divin) trebuie raportată la epoca apariţiei omului ca fiinţă socială, fată de animale. Figurife de tricksteri sunt variate; printre cele mai importante: semizeul *Maui, din mitologia maori (—> mitologii din Oceania), care, ca erou civilizator, răpeşte pentru oameni, fireşte prin viclenie, *focul de la *zâna ignică *Mahuike, bunica sa; zeul infernal *Loki, cu o bogată biografie de contraste (—> mitologie scandinavă), s-a spus că e un t. deoarece pune la cale cu viclenie uciderea zeului *Baldr sau îşi amăgeşte adversarii prin şirul său de *metamorfoze, dar şi joacă rolul de bufon în societatea zeilor Aseni (*Asa) - deşi Georges *Dumézil refuză titlul de t. pentru Loki. Un t. din *mitologia românească este *Câţelul Pământului, dovedindu-se mai inteligent decât *demiurgul numit aici „Dumnezeu“ şi contribuind astfel la finisarea operei cosmogonice, deşi secretul edificării pământului, ştiut numai de el, îi este smuls tot prin viclenie. Claude *Lévi-Strauss a încercat să explice în profunzime acest personaj din *mitologia generală; „Personajul denumit în mitologia americană în general trickster a constituit multă vreme o enigmă. Cum se explică faptul că aproape în toată America de Nord acest rol este rezervat coiotului sau corbului? Motivarea acestei alegeri apare atunci când recunoaştem că gândirea mitică derivă din conştientizarea anumitor opoziţii şi tinde spre medierea lor progresivă. [...]*.Ca şi Ash-boy şi Cenuşăreasa, tricksterul este deci un mediator şi această funcţie explică faptul că el reţine ceva din dualitatea pe care are obligaţia de a o depăşi. De aici caracterul său ambiguu si echivoc” (Anthropologie structurale, Paris, 19^3; trad. rom., Bucureşti, 1978. p. 271-275). § Paul Radin, The Trickster. A Study in American Indian Mythology, New York, 1956 trident însemnul puterii sau emblema şi arma zeului mărilor * Poséidon, din * mitologia greacă. Numit de *Homer xplociva (Odisseia, IV, v. 5), iar de *Pindar Tpiôôouç (Olimpice, IX, 45), ca *simbol al suveranităţii maritime, t. apare la Aristofan (Călăreţii, v.839); în acelaşi sens îl amintea încă Arhilokos (700 î.e.n.); fenomenul e firesc, întrucât t. a fost unealta primitivă tipică a vânătorilor de peşti mari şi animale marine, precedând harponul. Dar şi zeul *Çivâ din *mitologia vedică posedă un t. (fără legătură cu simbolul pescuitului), ca armă destinată agresiunii războinice şi distrugerii. Trif Nebunul; Trifu Divinitate din * mitologia românească, rezultând probabil din contopirea sfântului creştin (din ^calendarul ortodox) Trifon, după o hagiografie foarte vagă, cu un zeu arhaic autohton. S-ar putea ca numele acestui zeu local (nu este exclus, chiar predacic) să fi fost aproximativ Trif, dacă ne vom referi la cuvântul umbric trifu, din care a rezultat subst. latin tribus. în mitofolclorul românesc, Trif Nebunul (sau Trifu) este tatăl lăcustelor, pe care le manevrează după voinţa şi planurile sale, dar e totodată şi patronul omizilor, viermilor şi gândacilor. T.N. se prezintă în două ipostaze: a) divinitate furioasă şi 637 & TRIST AN SI ISOLDA 9 rea, care totuşi îi păzeşte pe oameni de nebunia lor si a altora; b) apărător al holdelor de invazia îăcustelor şi în genere a insectelor dăunătoare şi ocrotitor al grădinilor şi livezilor împotriva omizilor. Este deopotrivă făcător de minuni şi vindecător de boli întrucât, având putere nelimitată asupra * dracilor, practică *exorcismul. Dar în unele zone din Munţii Apuseni, unde e numit Trifon, este identificat cu Păstorul Lupilor (în locul lui *Sănpetru - divinitatea *lupilor din restul majoritar al ariei mitofolclorice româneşti). Triglav (slav. TpHniaB'L pol. Tryglaw; balt. Trigelawus) Zeul tribal al *soarelui, în *mitologia slavă, considerat creatorul *cerului, *pământului şi *apelor (de unde probabil şi numele său: Cel eu trei capete); era venerat mai ales de triburile slave de pe ţărmurile mărilor; după comentatorii medievali, cele 3 capete simbolizează autoritatea lui T. asupra celor 3 lumi: cerul, pământul şi zona subpământeană. Pe teritoriul oraşului Szczecin (din Polonia) se afla odinioară un *idol statuar al zeului, având atribute oraculare (drept care avea pe ochi o legătură simbolică de aur); referindu-se la această zonă şi îndeobşte la litoralul baltic, o cronică îl consideră chiar zeu suprem. Ca patron al *oracolelor, T. îşi avea *ritualul specific la slavii baltici: *calul său era dus de căpăstru de 3 ori peste 9 suliţe culcate pe pământ. La slavii sudici şi parţial la slavii răsăriteni, acest zeu era confundat cu divinitatea folclorică * Troian. Trimurti (sanscr. tri-murti - trei divinităţi) Marea triadă divină (—> mitologie vedică): *Brahmă, *Vişnu, *Civâ, venerată mai târziu în *hinduism, când e compusă din Vişnu - cel care gândeşte lumea ce se înfăţişează adormită, apoi, îşi transmite puterea şi prerogativele către *avatarii descendenţi ai săi: *Rămâ - eroul încarnând datoria, şi *Krişnâ - ca încarnare a iubirii. Tripitaka (Trei Coşuri) Trilogie a scripturilor budiste iniţiale, scrise în lb. pali, sau triplul codice însumând cele 3 grupuri de sutra: 1) Vinaya -precepte şi reguli canonice; 2) Sutta - dialoguri şi aforisme ale lui *Buddha; 3) Abidharma -meditaţii metafizice. Triptolemos (grec. Tpîg ttoAeîv - a brăzda triplu [cu plugul]) Erou din *mitologia greacă socotit de tradiţie fie inventatorul, fie propagatorul iniţial al agriculturii în Hellada (după unele interpretări mitoistorice, sub regele *Erechtheus, în cca 1420 î.e.n.). După Apollodoros (Cronici, I, 5, 2), varianta căruia era cea mai curentă, T. a fost fiul regelui eleusin Keleos şi al Metaneirei sau el însusi rege în Eleusis; când zeiţa *Demeter, căutandu-şi fiica (*Persephone) răpită de *Hades, poposeşte ca o bătrână anonimă la palatul din Eleusis, primită ospitalier de Keleos, ea vrea să-l răsplătească, investindu-1 pe Demophon, unul din fiii regelui, cu nemurirea, ungându-1 cu *ambrozie si arzându-i în flăcări părţile muritoare; dar ftdetaneira, văzând, ţipă de groază şi o sperie pe zeiţă care scapă copilul în foc, omorîndu-1; şi atunci, spre consolarea părinţilor, autodivulgată, îl ia cu sine pe T., dăruindu-i un car miraculos şi învăţându-1 arta agriculturii, trimiţându-1 după aceea prin lume în propagandă agrară. O variantă spune că T., adult atunci, i-a indicat zeiţei locul unde fusese răpită Persephone, a găzduit-o în palatul regal şi apoi a însoţit-o în peregrinare, apre a fi initiat în agricultură; regăsindu-şi fiica, Demeter ii dăruieşte de bucurie lui T. primul spic de grâu obţinut şi un car cu cai înaripaţi sau *dragoni, în care iniţiatul cutreieră pământul ca să-i înveţe pe oameni agricultura (în primul rând cultura grâului) si ca să le îmblânzească moravurile; un celebru basorelief din Eleusis comemorează acel prim spic. După altă versiune, T. a fost întâiul preot al zeiţei Demeter, iniţiatorul *Misterelor Eleusine şi al *sărbătorilor attice Thesmophoria; Vergilius (Georgice, I, 19) îi atribuie şi inventarea plugului. Dar în imnul homeric către Demeter, T. nu e decât un nobil elusin pe care Demeter l-a iniţiat în secretele ceremoniilor si *misterelor ei. Tripura; Yripurasura (Trei cetăţi demonice; sanscr. tripura - oraş triplu, asura - *demon) Triplă cetate demonică aeriană (de fapt, un oraş cu 3 cetăţi - de aur, argint şi fier - construit de arhitectul Măyă în cer, în aer şi pe pământ), pe care în cursul *războiului ceresc între clasele de divinităţi vedice * Asura si *Deva (demoni şi * zei), acelaşi âemon arhitect IVÎăyă a unit-o printr-un act de *magie, de la distanţă, cuplând cele 3 cetăţi spaţiale autonome şi constituind unul din punctele de rezistenţă aparent imbatabilă a demonilor conduşi de *Vritrâ, până când săgeata zeului *lndra (vajra) a reuşit să despice întreita cetate zburătoare şi s-o distrugă. (în altă variantă, T. este arsă de zeul *Qvâ, numit ulterior cu epitetul Tripuraghătin - Distrugătorul Tripurei.) în *mitologia vedică şi *post-vedică sunt amintite si alte cetăţi aeriene: 'Saubha (a demonilor *Daitya), plutind deasupra ţărmului oceanic, pulverizată de discul lui *Krişnâ, Hiranyapura (a demonilor Asura). Tristan si Isolda *Mit alegoric medieval al iubirii neîmpiedicate nici de *moarte. Tristan (Tristram), erou complex de tip cavaleresc, originar din Britannia, muzicant, poliglot, călăreţ, spadasin, jucător de şah, e răpit de piraţi şi ajunge la curtea regelui Mark, unchiul său, unde născoceşte poveşti alegorice captivante despre ţara sa şi părinţii săi, devenind favorit regal şi recunoscut ae Mark; apoi, în luptele contra cavalerilor irlandezi, scapă ţara Cornwall de tribut; rănit însă de o armă otrăvită, e salvat de regina Irlandei, iar ulterior e retrimis de rege s-o ceară în căsătorie pe prinţesa Isolda (Isolt sau Yseult), pe care însă n-o poate obţine decât bărbatul care va ucide un anume *dragon pustiitor din Irlanda. Cu misiunea împlinită, T. o duce pe I. în Cornwall, TRITON 638 dar pe drum cei doi beau băutura de dragoste destinată regelui şi devin inseparabili în iubirea lor. Mark, gelos, îi exilează pe amândoi sau numai pe T. (sunt diverse variante, mai duioase ori mai dure); toate variantele se încheie cu moartea lui T., urmată imediat de moartea I. deznădăjduite; pe mormântul lor comun răsar o viţă de vie şi un trandafir. Triton Zeul vuietului mării, în * mitologia greacă, fiul lui * Poseidon şi al soţiei acestuia, *Amphitrite. T. stârneşte valurile mării şi produce vuietul talazurilor, însă totdeauna, după un răstimp, calmează marea printr-un soi de ordin cântat, pe care îl obţine suflând într-un ghioc. A circulat şi forma pfurală Tritoni, numind nişte zeităţi marine auxiliare, de rang secundar. Troeltsch, Ernst Teolog protestant german (1865-1923) care a încercat să construiască o metodă istorică în *teologie, în locul metodei dogmatice, cu scopul de a cerceta „istoria generală a dezvoltării spiritului religios din punctul de vedere al înrădăcinării lui în viaţă“. Astfel, T. consideră că protestantismul > creştinism) a jucat un important rol cultural în apariţia lumii contemporane; de asemenea, atrage atenţia asupra rolului pe care l-a avut *calvinismul în constituirea societăţii capitaliste. T. este unul dintre întemeietorii sociologiei religioase, ca disciplină ştiinţifică autonomă. în acest, sens. T. elaborează o tipologie a grupurilor religioase: *biserica (instituţie a masei, cu tendinţă de absolutizare şi impunând supunerea membrilor săi); * secta (adunare benevolă a unor aleşi, întemeiaţi pe relaţii personale directe); mistica (tip de individualism spiritual). în tipologia troeltschiană, biserica este o organizaţie religioasă largă, universală, care se conciliază cu societatea; secta este un grup închis de aleşi, care se opune lumii; mistica este o stare religioasă neorganizată. Totuşi în această schemă inflexibilă, fără o bază analitică exhaustivă, nu pot fi incluse numeroase alte forme religioase: curentele profetice, mesianice, escatologice, milenariste, eretice, reformate etc. § Die Bedeutung des Protestantismus jür die Entstehung der modernen Welt, München, 1906; Die Soziallehren der Christlichen Kirchen und Gruppen. 1—II. Tübingen. 1912; E. Vermeil, La pensee religieuse de Troeltsch. Strasbourg-Paris, 1922 Troian (slav Tpoäht») Divinitate folclorică, prezentă în * mitologia românească şi în * mitologia slavă.- Români Divinizat ca orice împărat roman în tot imperiul, Marcus Ulpius Traianus a intrat în Dacia ca un cuceritor al ei; *cultul său a devenit obligatoriu şi în noua provincie, unde monarhii (poate cu excepţia regelui-preot *Dece-neu) locali nu fuseseră divinizaţi în acest mod. Faptul că, devenit divinitate (de altfel destul de neclară) printre dacoromâni şi apoi la străromâni -probabil în cursul unui proces psihosocial de mai multe generaţii - T. s-a păstrat în memoria mitică a românilor ca un fel de zeu subaltern, legat de ^ritualul Anului Nou, este un fenomen istoric uşor explicabil, întrucât Anul Nou se serba, înainte de statornicirea *creştinismului, primăvara: de asemenea exista în imperiu obiceiul ca prima brazdă de plug a anului să fie trasă de împărat. Astfel, împăratul roman cuceritor devine bădica Troian (îndeosebi în recitativul de urare Pluguşorul), înfăţişat ca un baci sau staroste, divinizat, însă familiar, care soseşte pe câmp călare, aşezat într-o şea de aur, pe un *cal cu frâu de mătase, „ca să aleagă loc curat / de arat şi semănat“. Cum împăratul roman era şi pontifex maximus, găsirea rituală a locului „curat“ din punct de vedere sacral era în sarcina sa religioasă; (la fel vor proceda si domnitorii români arhetipali, în ^miturile romaneşti ulterioare: al construcţiei de biserică [Negru Vodă - cf. *Meşterul Manole] şi al întemeierii de tară prin descălecătoare [Dragoş Vodă], alegând locul sacru, de puritate absolută). Frecvent ca noţiune comună, subst. troian (de zăpadă) - care sugerează forţa stihiilor - a fost explicat nesa-tisfacător numai prin omologarea fonetică a sa cu Valul lui Traian (noţiune plurală cunoscută şi de slavi). - Slavi Apariţia împăratului roman Traianus în memoria folclorică a slavilor occidentali, sudici şi chiar orientali este în mod sigur produsul convieţuirii lor cu străromânii, de la care au împrumutat naraţiunea tradiţională sub formă de *legendă, slavii ’neavând aîtă cale de acces la amintirea faptelor cuceritorului Daciei. T. este aşadar o formă de contaminare folclorică, el fiind preluat fie ca personaj mitic fabulos (Bosnia), fie ca zeu păgân (Bulgaria, Ucraina, Rusia). Există o interesantă legendă bosniacă despre „craiul Troian“, pe care îl topeşte soarele primăverii (legendă comunicată de Vuk Karadzic). în Bulgaria şi, parţial, în Ucraina (într-o etapă folclorică relativ timpurie şi destul de confuză din cauza multor influenţe mitologice încrucişate), Troian e confundat cu zeul slav tricefal * Triglav. Dar în Rusia precreştină, atestat mai frecvent în Cântarea oştirii lui Igor - unde e pomenit de 4 ori - apare într-adevăr ca divinitate, însă destul de confuz, chiar dacă în asociere contextuală cu alte divinităţi slave (,.S-a ridicat Obida întru puterile nepotului lui Dajdbog, fecioară a pătruns pe pământul lui Troian“), totuşi uneori părând a evoca traseele militare ale împăratului roman („cotrobăind în calea lui Troian peste câmpii şi munţi“), iar alteori dând impresia că sugerează o divinitate legată de scurgerea timpului („Fost-au veacurile lui Troian“ şi „într-al şaptelea veac al lui Troian“, deşi mai ales ultimul citat, după părerea unui editor şi interpret erudit ca D.S. Lihaciov - de o lecţiune incertă: Ha cgai>momi> Btijk - se poate citi si „în acest veac“, dar şi aceasta fără certitudine). După cum a remarcat B.P. Hasdeu (Cuvente den bătrâni, Bucureşti, 1879; ed. nouă, 1984, II, p. 231 şi urm.), prezenţa „zeului slavic Troian“ (la ruşi, 639 TUTUNUL sârbi şi bulgari) este o „divinizare [...] pe care slavii o vor fi împrumutat, în cursul evului mediu, anume de la români“. Ipoteza divinizării la slavi a împăratului Traianus o avusese şi A. A. Kotlearevski (în Apxe o i o<> u %eck a ii cjioeapb) cu puţin înainte de Hasdeu, care îl citează. Iar dacă un cercetător ca Tihonravov crezuse, fantezist, că înscrierea lui T. în Cântarea oştirii lui Igor e o eroare de copist, trebuind citit „Boian“ (care de fapt figurează în context), iar P.P Viazemski socotea acest nume un ecou al războiului troian, cei mai mulţi istorici ruşi nu se mai îndoiesc asupra modelului roman, transfigurat. Tsui-Goab; Tsuni-Goam Zeul suprem al hotentoţilor (—> mitologiile populaţiilor africane) şi *strămoşul lor mitic tribal, socotit prima fiinţă âin lume (întâiul Khoi-Khoib - Om mai presus de oameni); T.-G. locuieşte în cerul roşu, în opoziţie cu adversarul său, zeuf negativ *Gaunab, din cerul întunecat. După unele interpretări, T.-G. nu ar fi decât divinizarea postumă a unui vrăjitor de trib care, personaj real, s-ar fi numit „Genunchi-rănit“. T.-G. e venerat ca atotştiutor, iar în această calitate credincioşii i se adresează cu ^rugăciuni de tipul: „Tsuni-Goam, numai tu ştii că sunt nevinovat!“. Tot aşa, zeul e invocat cu disperare în vreme de secetă: „Tu, părintele părinţilor, tu, tatăl nostru, fa ca Nanub [norul] să lase să curgă ploaia în puhoaie!“. Tsukiyomi; Tsukiyomi-no-Mikoto Zeul selenar din *mitologia japoneză, născut din ochiul drept al zeului teogonic *Izanagi; dar în vechea *religie mitologică japoneză, dominată de *cultul solar, Zeul-lună e o divinitate secundară: după apariţia lui din ochiul creator, *mitul spune că zeul selenar nu s-a mai ilustrat prin nimic. Tu; Tu-Matauenga Zeu războinic, artizan şi antropogonic din Polinesia (—> mitologii din Oceania), în *miturile neozeelandeze maori, fiu al cuplului *Rangi - *Papa şi frate al lui Tane, T. este zeul cel mai violent şi mai certăreţ, dornic să facă rău chiar şi celorlalţi *zei; devenind zeu al războiului, este singurul care a fost în stare să înfrunte şi să învingă furia vântului (fratele său *Tawhiri) şi a mării. Ca zeu cu atribute militare, T. este creatorul primului bărbat: *Tiki (femeia fiind creată de Tane), * strămoşul populaţiei maori; ca autor al omului, zeul declară (într-un mit simbolic); „Toţi copiii lui Tane se vor supune oamenilor, aşa cum şi marea li se va supune acestor copii ai mei“. *Cultul lui T. include adesea *sacrificii umane (mai ales sub forma războaielor). Dar în Tahiti el e zeul artizan care l-a ajutat pe *Tangaroa în opera de creaţie a lumii, iar în ins. Mangareva, e zeu al fertilităţii şi ocrotitor al arborilor de pâine. în Hawaii (unde este numit Ku, fără a fi alt zeu), cultul său e mai complex, atributele, mai ales *htonice, reieşind din numeroase epitete: „Ku-din-Pădurea-Adâncă“, Ku- din-Tufişuri“, „Ku-din-Ţara-Hoţilor“, „Ku-cel-cu-botul-mişunând-de-viermi“. Tuatha De Danann (Poporul zeiţei Danu) Nume colectiv dat în *jnitologia celtică *spiritelor telurice (irland. aes side sau sid - *duhuri fabuloase, *zâne), al căror şef e zeul *Lug; sunt spirite nemuritoare care cad însă adesea victime muritorilor de rând. * Miturile citează şi numeroase cazuri de *hierogamip, când aceşti T.D.D. se căsătoresc cu oameni. în tradiţia religioasă celtică, T.D.D. erau socotiţi „vechii zei“ primordiali (cf. mesop. *Igigi); au obţinut victorii împotriva *demonilor Fomore (de pildă în a doua bătălie a eroului mitic Mag Thured). Un sid celebru din categoria T.D.D. e considerat *Manannăn - într-o împrejurare specială, înviat din morţi de zeul salvator *Dian Cecht, care l-a scufundat într-un izvor miraculos. Din grupul T.D.D. fac parte şi *zeii celţi principali: *Ler, *Dagda, Manannân, *Ogmios, *Brigit. Zeul Lug face însă parte din ambele grupuri adversare (Tuatha De Danann şi Fomore). Ambele grupuri de personaje mitice stranii ar evoca, după unii cercetători, amintirea istorică a unor valuri de invazii în Irlanda, soldate cu un război între aceste categorii care fuseseră odinioară vii, dar acum şi-au strămutat sediul şi, potrivit tradiţiei, locuiesc în mormintele megalitice (—> mitologie megalitică). Tuchulca Zeu nefast din * mitologia etruscă, având atribute demonice, sau poate chiar zeul infernal regent. Imaginea lui cultuală, necunoscută până în vara anului 1974, când a fost dezgropată în Italia o statuie a sa (la Cerveteri, aproape de Roma), pare să confirme atributele presupuse: nas gros, urechi lungi, frunte teşită, gură cărnoasă şi o mică barbă conică. Tuna *Spirit nefast în mitologia eschimoşilor din Alaska (—> mitologiile triburilor polare), exorcizat din fiecare igloo, printr-un ritual complex, la reapariţia soarelui după noaptea polară. Tuonela; Manala Ţara morţilor (-* Infern), în *mitologia finlandeză, reşedinţa subpământeană a zeului *morţii, Tuoni (Mana). Turan Zeitate obscură din * mitologia etruscă, similară poate cu zeiţa romană * Venus. Tutanus Zeul tutelar al poporului roman (-* mitologie romană), apărător şi ocrotitor, chiar tutorele (tutor) fiecăruia dintre romani. Tutelina Zeiţă cu atribute tutelare generale, în *mitologia romană, poate paredra sau dublura zeului * Tutanus. tutunul (turc. tutun; forma cea mai răspândită în 1b. europene provine din spân. tabaco, împrumutat dintr-o limbă amerindiană antileză; speciile curente: Nicotiana Tabacum - tutunul superior, şj Nicotiana Rustica - tutun turcesc sau mahorcă sunt de origine americană, probabil din ins. Tobago sau Tabago, în Antile) Răspândit la multe triburi amerindiene de pe continent, t. nu a fost folosit în America precolumbiană ca divertisment, TUTYR 640 ci numai în ^ritualurile sacrificiale (--> fumigaţii); se utilizau, pentru fumat, pipe lungi sau scurte, cu ornamentaţii religioase; introdus în Europa abia în 1560, t. nu a mai reuşit să pătrundă în *mitologie, intrând doar în unele * superstiţii de structură morală. - La amerindieni, unele triburi pisează tutun, ca să prizeze pulberea, această practică având scopuri magice (—> magie): pulberea (cohoba) cu emanaţii volatile, utilizată mai ales de vrăjitori şi *şamani, duce la stări de ameţeală paraextatice, aproape de inconştienţă. Un *mit al tribului nordamerican winnebago povesteşte cum *spiritele bătrâne ale bizonilor sfătuiesc spiritele tinere să nu traverseze sectorul ceresc unde se urcă de pe pământ fumul * ofrandelor de t.: dacă vor inspira acel fum, spiritele vor fi obligate să trăiască pe pământ ca bizoni adevăraţi, hăituiţi şi ucişi de oameni; după un mit mai nou al aceluiaşi trib, „pentru că spiritul suprem a creat omenirea la sfârşitul operei sale şi nu a mai avut să-i dea daruri, împărţite anterior spiritelor, a făcut o iarbă cu mireasmă plăcută; au dorit-o şi spiritele, iar Marele Spirit le-a spus: - V-am dat fiecăruia un dar de preţ, dar vă place şi vouă iarba asta? Şi mie îmi place! şi zeul şi-a îndesat pipa şi a început să fumeze. Ca să potolească pofta spiritelor, le-a dat tuturor pipa să tragă câte un fum, apoi a rostit sentenţios: - De acum încolo, orice mi-ar cere oamenii, dacă îmi oferă tutun, n-o să-i pot refuza... Fiindcă dintre toate făpturile pe care le-am făcut oamenii sunt cei mai săraci, dacă ne oferă o pipă cu tutun, le vom împlini orice rugăciune!“ (cf. Paul Radin, La Religion primitive, trad. franc., Paris, 1941, p. 32-33). O *legendă a tribului arikara (originar de pe cursul superior al fluviului Missouri) vorbeşte despre întemeierea fumatului, în cadrul actului de emancipare a omenirii: zeul porumbului (Părintele Porumb), care apare în rol de *erou civilizator, după ce i-a scos pe oameni de sub pământ la lumină, obţine o pipă de piatră, adusă din cer de trei stele si, umplând-o cu t., o trimite, pe rând, întâi zeifor, care fumează cu plăcere, apoi instituie sărbătoarea fumului de tutun, care devine tradiţională: „toţi cei care vor aduce sacrificii zeilor vor trebui să ţină sărbătoarea fumului, aşa încât zeii să primească ofranda de fum“ (cf. George A. Dorsey, Traditions of the Arikara, Washington, 1904, p. 101). ~ La europeni, sub influenţa ^Bisericii creştine, tutunul şi fumatul au fost mitologizate superficial (probabil prin elaborare). Dar multe secole (iar în unele regiuni chiar până azi) după introducerea t. în Europa, această plantă a fost omologată folcloric cu o fabuloasă „iarbă a Diavolului“ sau cu „buruiana iadului“: germ. Tobacteufel, engl. tobacco-spawling. în Franţa, eroul basmului folcloric La belle aux cheveux d’or, condamnat la spânzurătoare şi cerând, ca ultimă graţie, o „priză de tabac“, o aruncă asupra împăratului venit să asiste la execuţie şi asupra suitei sale, omorîndu-i pe toţi. în Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, t. este asociat *Diavolului, fumatul fiind un apanaj infernal, şi, ca atare, socotit şi profanator; în mitofolclorul românesc, unde t. e socotit „iarba dracului“, există şi o divinitate patronală a fumatului numită, după regiune, *Pâca sau Pafa. Tutyr Zeu din mitologia vechilor alani, perpetuat la osetinii din Caucazul de Nord (—> mitologii caucaziene), unde era venerat - într-o concepţie religioasă pastorală - ca un cioban al *lupilor, fiind singurul care poate îngădui fiarelor lui să mănânce oi. (Atributul lui T. e comparabil cu unul din atributele lui *Sânpetru, de patron al lupilor, în * mitologia românească.) întâlnindu-se cu o haită de lupi, oamenii din Osetia (ca şi, probabil, altădată alanii) îl invocau pe T., în credinţa că lupii vor fugi îngroziţi auzind numele zeului; când T. se supără pe lupi (el fiind un zeu justiţiar) le bagă în gâtlej pietre, chinuindu-i cu foamea. Totuşi uneori le dă libertate să atace turmele, însă mare parte din timp îi ţine flămânzi, sub pază. în fiecare toamnă, i se sacrificau zeului animale domestice (—> sacrificiu), mai ales câte un *ţap; ciobanilor care uitau sau evitau *ritualul sacrificial, zeul le trimitea, ca^pedeapsă, lupi la stână. Osetinii au avut pentm acest zeu şi o *sărbătoare consacrată anual: Tutyrtae. Nu se cunoaşte numele originar al lui T., numele curent fiind de formaţie mai nouă, de după creştinarea (sau islamizarea) osetinilor, provenind onomastic de la sf. Teodor. Divinitate arhaică, T. a rămas însă cu identitatea sa distinctă (fiind invocat de unii ciobani şi azi), fără să se fi contopit cu sfântul creştin. fvâşţar (sanscr. tvâşţar, tvaşţr - dulgher, constructor; uneori Tvâşţri e un epitet al zeului *Vi$vakarman, în ipostaza de artizan universal) Principalul zeu artizan, inventator şi „inginer divin“, din *mitologia vedică, asemuit adesea cu zeul grec *Hephaistos. T. e însă mai complex şi conceput mai subtil, el fiind meşterul divin prin excelenţă. Printre alte opere, T. a făcut celebra săgeată (kuliţa) a lui *Indra, armă imbatabilă, fulgerătoare, a distrugerii totale, având şi proprietatea de a se întoarce singură în tolba ei, după împlinirea misiunii, şi a cărei explozie luminează cât „zece mii de sori“. După un mit post-vedic, se consideră că un alt sălaş divin e trupul omenesc, în care *zeii au pătruns prin cele 7 orificii (sanscr. khâ - gaură, orificiu; spaţiu ceresc) de intrare a simţurilor; T. a confecţionat trupurile tuturor fiinţelor, perforând în fiecare, la masculi, câte 9 orificii (7 inhibitoare, 2 excretoare), iar la femele câte 11. Tyhe (grec. Tu^r)) Zeiţa destinului, hazardului şi norocului, în *mitologia greacă, născută de cuplul *Okeanos - *Tethys; această genealogie a zeiţei care dirijează soarta pare o asociere simbolică cu forţele misterioase şi imprevizibile ale naturii - temute şi venerate în toate * mitologiile 641 TYR primitive. Se pare că multă vreme a fost socotită simplă noţiune de tip animist (—> animism), căci uuxri avea şi înţelesul de hazard, chiar de providenţă; abia după războiul peloponeziac (431 — 404 î.e.n.) un *templu ce i se consacră la Theba semnalează adorarea ei ca zeiţă individualizată. Dar *cultul zeiţei T. capătă cea mai mare amploare în epoca hellenistică: atunci i se înalţă statui în cartierele şi pieţele oraşelor hellenizate, în *credinţa că ele protejează prosperitatea urbană; dintre acele statui, există o copie şi din epoca romană, zeiţa fiind protectoarea oraşului Tomis (Dobrogea). (cf. *Fortuna) Tylor, sir Edward Burnett Etnograf, antropolog, sociolog şi mitolog englez (1832-1917), reprezentând concepţia evoluţionistă asupra istoriei culturii şi unul din iniţiatorii teoriei asupra originii * animismului, *mitologiei şi *religiei. în concepţia lui T. despre geneza mitologiei şi religiei, prezenţa unui „minimum de religie“ se manifestă în *credinţa omului primitiv în *spirite şi în suflet, în fiinţele spirituale, forma cea mai simplă a acestei credinţe fiind imaginea primitivului despre propriul său suflet ca despre o dublură a sa, locuind în el. T. găsea rădăcina acestei credinţe în actul psihic al omului primitiv de a încerca să-şi explice nişte fenomene misterioase ca somnul, visele, halucinaţiile, bolile, de unde şi concepţia acestuia că, fiind o dublură, sufletul îl poate părăsi, fie temporar (în somn, la boală, în leşin), fie definitiv (prin *moarte); în acest fel, după T., primitivul atribuie, prin analogie, suflete atât animalelor, cât şi plantelor şi tuturor obiectelor amorfe. în tratatul său Primitive Culture (un amplu studiu despre animism, ca formă religioasă în civilizaţiile primitive), T. e primul care delimitează exact domeniul animismului în cuprinsul antropologiei, animismul incluzând „doctrina generală a sufletelor şi a altor fiinţe spirituale“. T. a manipulat un enorm material de referinţă despre viaţa, concepţiile şi creativitatea popoarelor, concluzia sa fiind că toate popoarele au sensibile asemănări în modul de trai, în moravuri şi în ideile poetice şi religioase, pe temeiul comunităţii naturii umane, ca si al identităţii căilor de dezvoltare culturală. Respingând ideile şcolii mitologice a lui Max * Müller ^ cu conceptul ei asupra miturilor ca sisteme religioase evoluate din stadiile timpurii ale culturii, T. afirmă că, în epocile ei primitive, omenirea nu a elaborat decât reprezentări religioase cu totul elementare, bazate pe animism. § Primitive Culture. Researches into the Development of Mytholog}-, Philosoph}', Religion, Language, Art and Custom. 1-II, London, 1871; Anthropology, London, 1881; Anthropologienl Essays (volum omagial, cu un studiu despre viaţa şi opera lui E.B. Tylor, de Andrew Lang, şi o bibliografie de Miss Freire-Marrecco), Oxford, 1907 Tynagyrgyn Zeul eschimos (—> mitologiile triburilor polare) creator al oamenilor şi conducătorul treburilor pământeşti, reprezentat însă ca simplu vânător, cu arme şi unelte specifice, cu nevastă şi copii. Typhon (etim. incertă: grec. ibtpeiv - a fumega, a orbi pe cineva) Monstru fabulos din *mitologia greacă, având o sută de capete şi şerpi pe trup (născut de *Gaia de la *Tartaros), care a izbutit să-l învingă vremelnic pe *Zeus, tăindu-i tendoanele şi muşchii braţelor şi picioarelor, apoi încarcerându-1 într-o peşteră, de unde Zeus a scăpat, restabilit cu ajutorul lui *Hermes şi al lui *Pan, după aceea pedepsindu-şi duşmanul, adică distrugându-1 cu trăsnetul său şi îngropându-1 sub muntele Etna. T. s-a născut, în altă versiune, după ce zeiţa *Hera izbise cu piciorul în pământ (adică în *Gaia). împreunându-se cu *Echidna, T. devine tatăl *Cerberului şi al altor monştri: *Himaira, *Gorgonele, Leul din Nemeia, *Scylla ş.a. Era considerat de obicei *geniul monstruos şi nefast al uraganului pustiitor sau *gigantul răzvrătit a cărui respiraţie fumegândă iese prin craterele vulcanilor. *Plutarh l-a omologat, fără prea mult temei, cu zeul- egiptean *Seth, scriind: „Duşman al acestei divinităţi [Isis], Typhon este orbit de fumul neştiinţei şi al greşelii“. Există şi un *mit colateral, potrivit căruia Typhon a atacat chiar *cerul, iar *zeii olimpieni au fost nevoiţi să fugă în Egipt unde, spre a scăpa de urmăritor, s-au prefăcut în animale; dar acest de fapt pseudomit târziu nu e decât o încercare alegorică literară de a explica *teogonia din *mitologia egipteană, Tyr: Ti (engl. veche Tiw; saxon Saxnot) Unul dintre cei mai vechi *zei ai popoarelor germanice (—» mitologie scandinavă şi * germanică) Zeu de o structură întrucâtva enigmatică, în aparenţă, T. se ocupă de formalităţile războiului, mai ales de tratate, implicit, la scandinavi, de justiţie, calitate în care e stăpânul adunării consultative şi legislative Thing (Thingsus) şi, drept garanţie a loialităţii, îşi bagă mâna între fălcile *lupului *Fenrir (care, când pricepe sensul gestului, îi muşcă mâna). în vremuri arhaice, T. nu fusese adorat decât ca zeu al *cerului (numit se pare Tiw sau Ziu, de unde şi ipoteza similitudinii onomastice cu *Zeus); dar acest *cult decade, T. fiind investit cu atribute războinice, în timp ce *Odhinn îi ia locul ceresc, totodată şi patronajul principal al războiului; totuşi, zeului suprem i se atribuie conducerea războiului de la distanţă, T. participând direct la bătălii, cu sabia (în *ntualul consacrat lui T. exista un „dans al spadei“, citat de Tacitus: „tineri în pielea goală saltă printre săbii şi framee [lănci germanice scurte] gata să-i străpungă“ (Germania, XXIV, 1). Atributul principal al lui T., curajul, îl face să-l lege pe lupul Fenrir şi, cu toate că rămâne ciung, îşi exercită nestânjenit funcţia de inspirator al Dicţionar de mitologie generală C. 41—42 TZACOL 642 bătăliilor, iar în *Ragnardb• se va lupta cu *câinele *Gharmr, pe care-1 va ucide, murind el însuşi lângă cadavrul câinelui. Curajul faţă de Fenrir este explicat de *Edda Veche. T. ştie că riscă, dar lupul, lăsându-se înlănţuit perfid ae zei, le cere o chezăşie; T. e primul care i-o oferă şi rapiditatea lupului, descoperind amăgirea, îl lasă pe zeu fără mâna dreaptă; întrucât Fenrir e un *simbol al flăcărilor, *mitul e comparabil cu *legenda romană a lui Mucius Scaevola, care şi-a ars mâna dreaptă drept chezăşie în faţa regelui etrusc Porsenna. T. (Tixv) era şi zeul războinic al anglilor din Britannia, identificat de romani cu *Mars. Tzacol; Alom Zeiţa primordială creatoare în *cosmogonia quiche (Yucatan), perechea părintelui lumii Bitol (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbienej\ cunoscută mai ales sub numele de *Tepeu (în *Popol Vuh) şi considerată Marea Mamă a lumii. Tzununiha (Apa-Colibri) Una din cele 4 femei primordiale quiche (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţia *omului primordial *Mahu-cutah, amintită în *Popol Vuh. T ţapul *Simbol mitologic al neastâmpărului sexual, al fecundităţii umane, animale şi vegetale, dar şi al firii zvăpăiate. Ca simbol falie (—> culte /alice), ţ. e prezent în multe *mitologii europene şi asiatice, fie direct, fie asociat cu alte divinităţi; rolul lui cel mai diversificat se împlineşte în *mitologia greacă. Zeul *Pan are barbă, coame, şi picioare de ţap (astfel încât simbolul ţ. e nelipsit şi din alaiul permanent al lui *Dionysos); egida zeiţei *Athena, după vechile tradiţii, fusese confecţionată din piele de ţap şi abia după un *mit ulterior aceasta a fost înlocuită cu pielea *caprei *Amaltheia; de altfel, zeiţei Athena i se sacrificau ţapi pe Acropole; fiind considerat un mascul libidinos, neastâmpărat în poftele erotice şi de o potenţă nelimitată, ţ. se asociază în unele cazuri chiar cu *Zeus (pe care, de altminteri, l-a crescut ca doică o capră: Amaltheia). Dar poate cea mai importantă prezenţă de *cult al ţ. stă, în Hellada, în naşterea tragediei, al cărei miez iniţial se află în *dansurile spectaculare (şi ceremoniale) ale unor actori înveşmântaţi în piei de ţap (xpdyoc; - ţap; upaycijöia - tragedie). La romani se dezvoltase * sărbătoarea de primăvară a fecundităţii, Luper-calia, în onoarea zeului turmelor *Lupercus, identificat apoi cu Pan, când, în cadrul unor ceremonii publice, se sacrificau ţapi (—> sacrificiu). Chiar şi în *mitologia vedică, ţ. era asociat cu mai mulţi zei principali, dar mai ales cu zeul prosperităţii, *Puşan, la al cărui car de călătorie era înhămat un ţap, sub formă de Capricorn. T. intră în compunerea *zodiacului, iar mai târziu şi în heraldică. O categorie cu totul deosebită este aceea a *ritualurilor de expiere: *ţapul ispăşitor. ţapul ispăşitor *Ţap sau alt animal (uneori pasăre sau chiar om), folosit în *ritualurile expiatoare ale mai multor *religii, fie pentru absolvirea oamenilor de *păcate curente sau crime, fie pentru expulzarea exorcistă a *demonilor. în religia arhaică a evreilor (—> mozaism), în ritualurile de absolvire a penitenţei, ţ.i. era trimis lui * Azazel, *demonul deşertului, adică alungat, viu, în pustie, după ce printr-un act mistic sacerdotal fusese încărcat cu toate păcatele săvârşite de fidelii lui *Yahweh: „Iar ţapul pentru care a căzut sorţul lui Azazel să-l aducă viu înaintea lui Yahweh, ca să săvârşească ispăşirea, trimiţându-1 lui Azazel în pustie [...] Şi Aaron să-şi pună amândouă mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească asupra lui toate nedreptăţile fiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege şi toate păcatele lor şi să le pună pe capul ţapului şi, cu un om care stă gata, să-l trimită în pustie. Şi ţapul să ducă toate nelegiuirile lor în pământ singuratic şi omul să-i dea drumul în pustie“ (V. T., Levi ticul, XVI, 10; 21-22). J. G. *Frazer (The Golden Bough - compendiu, London - New York, 1922, cap. LVII-LVIII) studiază comparativ acest ritual: în Assam (India) se sacrifică anual o capră; în Juhar (Himalaia occidentală) e îmbătat un *câine cu băutura alcoolică hhang şi, lăsat liber, e ucis cu pietre; în Egipt se sacrifica un taur, preoţii chemând asupra lui toate relele ce pândeau ţara; apoi capul tăiat al taurului era înecat în Nil, iar mai târziu vândut grecilor; o formă mai simplă era transferul bolilor, prin *magie, de la om la animal; dar uneori în Africa (tribul baganda) vrăjitorul modela din lut un măgar care prelua păcatele tribului; în Nigeria însă (Onitsha) se cumpărau doi oameni prin subscripţie publică de către cei păcătoşi: unul pentru iertarea păcatelor ţării, altul în numele fluviului Niger, şi un om străin era angajat să-i omoare târîndu-i pe pământ; în Siam, o femeie desfrânată, însoţită de tobe şi trâmbiţe, era insultată de mulţime, apoi abandonată pe un morman de gunoaie. Mai complicat era un vechi obicei tibetan: de Anul Nou, un călugăr, investit cu prerogative de dalai-lama şi numindu-se, temporar, Jalno, putea face orice, câteva săptămâni, de la amendarea oamenilor, până la împlinirea oricărei plăceri personale; apoi i se aruncau mari cantităţi de grâu în cap, iar dacă rămânea viu, i se dădeau un cal alb, o pasăre albă şi un drob de sare, cu care era obligat să fugă, însă cu faţa pictată jumătate alb, jumătate negru, şi în huiduielile mulţimii; după aceea era închis 7 zile în camera groazei (cu sculpturi monstruoase, piei de şerpi şi de fiare etc.) dintr-o mănăstire şi, în fine, exilat mai multe luni în singurătatea munţilor; dacă rezista până la capăt, în anul următor îşi putea relua rolul. După Frazer, ŢAPUL ISPÂSITOR 9 9 644 adesea ritualul ţ.i. era legat de *cultele agrare: la romani, în ziua de 14 martie, un om era bătut cu vergi şi apoi alungat din cetate, purtând numele simbolic Mamurius Veturius (Bătrânul Marte, care fusese iniţial zeu agrar); în Hellada, era bătut şi izgonit un sclav, căruia i se striga: „Pleacă, foamete, veniţi voi, sănătate şi belşug!“. Totuşi, existau şi forme nemijlocite de absolvire rituală a păcatelor lumii: zeiţa *htonică aztecă *Tlazolteotl (Mâncătoarea de spurcăciuni), simbolizând pământul absorbant al tuturor deşeurilor vieţii, lua asupra ei şi păcatele omenirii. § J. G. Frazer, The Scapegoat, London, 1925 u Ubar-Tutu Rege arhaic din Mesopotamia (tatăl lui *Utnapishti care - potrivit *miturilor legate de *Ghilgamesh - a domnit în oraşul Surrupak, până la *potopul universal (—> mitologii din Mesopotamia). După relatările lui *Berosos, U-T. a fost penultimul rege antediluvian, precedându-1 pe *Ziusudra. Ubertas Zeiţă din *mitologia romană, patronând fertilitatea abundentă a pământului şi recoltele agricole bogate. Udranka; Harigcandrapura Oraş aerian în *mitologia vedică, plutitor în atmosferă, între *cer şi *pământ, capitala regelui legendar *Hariqcan-dra. în unele texte antice ale Indiei, oraşul U. este confundat uneori cu oraşul aerian *Saubha. (cf. *Tripura) Ukemochi Zeiţa subsistenţei. a grânelor şi în genere a tuturor alimentelor omeneşti, în *mitologia japoneză. Fiica zeiţei primordiale *Izanami. A fost ucisă de *Tsukiyomi, zeul *lunii, iar din cadavrul ei au luat naştere toate speciile importante de animale (*calul şi boul din creştetul capului zeiţei; viermii de mătase, din sprâncenele ei) şi plante (meiul, din frunte; grânele, din ochi; orezul, din trunchi; legumele din vagin). Ukko (Bătrânul, Moşneagul) Zeul suprem, în *mitologia finlandeză, stăpânul *cerului, patronul norilor şi dătătorul ploilor fertilizatoare; mai târziu, e investit şi cu alte atribute: de tămăduitor al bolilor, apărător al păstorilor şi al drumeţilor, ocrotitorul morarilor şi al vitelor, precum şi sursa de la care oamenii au obţinut *focul (dintr-o scânteie scăpată pe pământ din amnarul zeului, culeasă de fierarul *Ilmarinen). Ca domnitor ceresc, U. este şi diriguitorul fulgerelor şi al tunetului (care este produs de rostogolirea pietrelor cereşti). Dar fenomenele atmosferice sunt provocate, indirect, de fapt de Rauni, soţia zeului, care când se ceartă cu soţul ei, îl înfurie, iar el se răzbună lansând trăznete şi declanşând ploi; (numele zeiţei e alegoric: fini. raunio - morman de pietre). U. era reprezentat ca un moşneag cu barbă albă şi cu o pelerină albastră, călătorind într-un car special pe drumul pietruit al cerului. Principalele lui însemne divine atributive: fulgerul, securea, sabia. Sanctuarele zeului erau anumite crânguri şi stânci. în vechime, U. fusese adorat îndeosebi de agricultori şi de crescătorii de vite. Ulghen Zeul creator al universului în miturile tătare din Altai (—> mitologie mongolă). Pregă-tindu-se de actul de creaţie a lumii (—> cosmogonie), U. zbura la început întruna deasupra mării (cf. *Elohim: „Şi duhul lui Elohim se mişca deasupra apelor“, V. T., Geneza, I, 2); în cele din urmă s-a aşezat pe o stâncă, iar atunci a ieşit din *ape Aghe-Ene (Maica Albă) care i-a spus: „Orice ţi-ai pune în gând să faci, rosteşte: Să se desăvârşească tot ce săvârşesc!“ - apoi a dispărut şi nu a mai văzut-o nimeni vreodată. Imaginat uneori ca un gâscan alb, U. este în perpetuă duşmănie cu *demonul *Erlik, închipuit ca gâscan negru, căruia, în ciuda adversităţii esenţiale, după unele variante, i-a încredinţat *pământul şi oamenii, zeul însuşi dispărând în piscul Muntelui-de-aur (ca un *deus otiosus). unde este lăcaşul *Soarelui şi *Lunii. în varianta tribului turcie altai-kizi, dorind să facă lumea, U. plonjează în ape, fără a şti nici ce, nici cum are de făcut, însă întâlneşte un personaj enigmatic (numit convenţional Omul), care urmăreşte acelaşi scop; întrucât numai acesta ştie unde se poate găsi materia primă, U. îl trimite pe fundul mării primordiale, de unde Omul aduce o aşchie dintr-un munte submarin; din această aşchie, fi. confecţionează în fine pământul, iar pentru că Omului îi ^rămăseseră resturi din ea între dinţi, le scuipă, producând munţii; apoi îi cere zeului atâta pământ cât va înţepa cu toiagul, dar dispărând prin gaura derizorie, devine stăpânul întregii lumi subterane. în unele variante, omul este o fiinţă ambiguă, de fapt nici nu e om, ci o formă a inteligenţei (mai corect: a dibăciei) şi totodată un principiu demoniac, numindu-se la unele triburi Erlik. Ullikummi; epitet: Kukkunuttsi - Ucigaşul de piatră Monstru litomorf din mitologia hurrită f—» mitologii din Mesopotamia), zămislit de o stâncă fecundată de zeul *Kumarbi, care năzuia să-l pună pc acest fiu monstruos în locul zeului furtunii, *Teshub, uzurpatorul său. Făcut din diorit (piatră ponce), U. creste impetuos din mare spre cer, urmărind să-l efetroneze pe Teshub şi să ajungă stăpân al universului; ca să crească mai repede, doicile divine îl aşeaza pe umerii lui *Upelluri (un * Atlas hurrit). Zeul *Ea spune: „O, Upeîluri, tu nu ştii vestea cea nouă? Nu-1 ştii pe zeul preaputemic pe care l-a făurit Kumarbi spre a-1 împotrivi celorlalţi zei, spre a urzi moartea zeului furtunii? El se ridică din mare ca o stâncă de diorit.“ U. „făcu să se cutremure cerurile şi pământul; ca un turn crescu şi ajunse până la kuntarra. înălţimea dioritului ajunsese la nouă mii de leghe“. Apoi monstrul începe lupta. „Zeul Furtunii sări în carul ULLR 646 său. Tunând, coborî spre mare şi intră^ în luptă cu dioritul“. Dar U. îl întâmpină trufaş: „în ceruri, eu mă voi face rege. Şi voi nimici Kummiya. Voi lua în stăpânire kuntarra. Voi izgoni pe zei din cer.“. Totuşi, după o bătălie lungă şi grea, U. e învins de armatele divine ajutate de *zei şi conduse de Teshub, victoria constând în desprinderea monstrului de pe umerii lui Upelluri. U. este, în felul său, un *Golem; dar materia alegorică a *mitului e obscură. Ullr; Uller; Ullin; Saxo Grammaticus: Ollerus Zeul vitezei şi al schiurilor, în *mitologia scandinavă şi ^germanică, fiu vitreg al zeului *Thorr, (născut de soţia acestuia, *Sif, deşi alte variante o prezintă doar ca mamă vitregă a fui U., si locuind în ţinutul Idallr (Valea tisei), keprezentat imagistic ca tânăr robust şi foarte frumos, considerat neîntrecut schior şi inegalabil arcaş, U. era venerat totodată ca inventator al schiurilor si patinelor, de asemenea ca patron al industriei (ie arcuri; arborele său consacrat era tisa, întrucât scandinavii confecţionau arcurile cele mai bune din ramurile elastice ale copacului cu lemn roşu; după tradiţie, orice *pădure în care creşte măcar o tisă îi este închinată, devenind si locul sacru unde arcaşii se exersau în tragerile ia ţintă. Zeiţa munţilor înzăpeziţi, *Skadi, despărţită de primul ei soţ, *Njordhr, s-a măritat cu U. Când, pentru răpirea zeiţei *Rind, *Odhinn e surghiunit zece ani, în locul lui conduce U. universul; la întoarcere, Odhinn îl alungă şi, după o *legendă târzie, U. pribegeşte prin Suedia, coboară spre sud şi e ucis de danezi. Ultio (lat. uit io - răzbunare) Zeiţa răzbunării în *mitologia romană. Uiu-Toyon; IJrun-Ayi-Toyon (Marele Domn, Luminosul Domn Alb) Zeul creator şi întruchiparea divină a * Soarelui în mitologia iacută (-> mitologiile triburilor polare). Deşi are o soţie: Kyu-bei-hotun (Marea-Doamnă-Lebădă), zeul este singurul răspunzător de crearea şi conducerea universului, soţia sa neparticipând la nici un act cosmogonic cosmogonie). U.-T. este venerat ca Marele Judecător, în disputele ivite între * şamani şi oamenii de rând, zeul dând sentinţe drepte, însă foarte aspre -- mergând până fa suprimarea sau înlănţuirea pe stâncă a sufletului celui împovărat de *păcat. Deşi reprezentat antropomorfic (este şeful unei numeroase familii de divinităţi), U.-T*. rămâne invizibil pentru muritorii de rând, apare rareori în *teofanii, dar atunci cu înfăţişări zoomorfe (un uriaş taur negru, un *urs enorm sau un ren), traversând în goană pământul şi mugind fioros. Ulysses —> Odysseus Urnă (sanscr. urnă - in) Fiica lui *Himavăn (zeul care personifică muntele sacru Himalaya) şi soţia marelui zeu *£ivâ, în *mitologia vedică; considerată astfel în *miturile epocii clasice, e de fapt rezultatul unui ^sincretism cu *Părvati. Umai Zeiţă primitivă, în *mitologia mongolă, principiul feminin al lumii (în unele variante, soţia zeului ceresc *Tăngri), considerată ocrotitoarea fecundităţii şi a războinicilor, dar totodată, având în grijă pe copiii lumii. Uni Zeiţă principală, în *mitologia etruscă, paredra zeului suprem *Tinia, asimilată de romani cu *Iuno. U. era la etrusci ocrotitoarea căsniciei şi fecundităţii. Element în triada supremă a *religiei din Etruna (Tinia, Uni, *Menrva), U. era adorată în *cultele majorităţii oraşelor din Confederaţia Etruscă. unitarieni * Sectă religioasă creştină (—> creştinism), de tip reformat cu tendinţe raţionaliste, care a respins principalele *dogme creştine: trinitatea lui *Dumnezeu şi divinitatea lui *Isus Christos. Prima Societate Unitariană, constituită în epoca lui Martin *Luther şi Jean *Calvin, avusese ca promotori pe medicul şi teologul spaniol Miguel Şervet (atacat public şi denunţat de Calvin * Inchiziţiei, care l-a arestat si l-a ars’de viu, în 1553, sub acuzaţia de blasfemie), apoi pe Soc in (sec. XVI), autorul doctrinei unitariene sistematizate şi unificatorul tuturor grupurilor de unitarieni. Principrile doctrinare: 1) unica sursă a cunoaşterii religioase este *Biblia, dar nici din ea nu trebuie acceptat decât ceea ce nu depăşeşte raţiunea; 2) misterul trinităţii este inacceptabil, deoarece depăşeşte raţiunea, iar ^Dumnezeu este unul, Isus Christos nefiind decât un om înzestrat cu forţă divină pentru a putea efectua opera de *mântuire a oamenilor şi apoi înălţat la rangul măreţiei dumnezeieşti ca răsplată pentru îndeplinirea perfectă a voinţei lui Dumnezeu, * Sfântul Duh nefiind altceva decât forţa divină; 3) nu a existat nici un *păcat originar, ci numai înclinaţia ereditară a omului spre rău, inconfundabilă cu păcatul; 4) răscumpărarea se reduce la faptul că Isus Christos, prin învăţătura şi viaţa sa, ne-a indicat calea spre facerea de bine şi spre virtute; 5) * moartea lui Isus Christos nu a avut rol de jertfa pentru răscumpărarea păcatelor omeneşti, ci e confirmarea adevărului învăţăturii lui, săvârşirea unei fapte mari, pentru care a şi fost răsplătit prin înălţarea într-o demnitate divină; 6) tainele creştine nu sunt decât simple ^ritualuri, respectabile prin vechimea lor. ~ în Transilvania a apărut (sec. XVI) o ramură unitariană, descinzând din * arianism, care acceptă divinitatea lui Dumnezeu, dar supune Biblia unei critici raţionaliste, începând cu militantul umanist Francisc David (mort în 1579, la închisoarea din Deva). Unkulunkulu (zulus unkiilu - * strămoş) Zeu primordial demiurgic din mitologia sud-africană zulusă (—> mitologiile populaţiilor africane), primul strămoş al tribului, reprezentat ca şarpe totemic (—> totem), dar venerat ca divinitate complexă: creatorul lumii şi al oamenilor, stăpânul *cerului şi producătorul tunetelor, deşi adesea, în 647 UPULERO * superstiţiile zuluse, fenomenul atmosferic e atribuit Păsării Tunetului. Creaţia s-a desfăşurat stadial: U. i-a creat întâi pe zuluşi, apoi toată lumea din jur, dar în primul rând taurii de care omul nu se poate lipsi; facându-i pe oameni, le-a trimis doi crainici: cameleonul, ca să le spună să trăiască necontenit, şi şopârla, ca să-i înveţe să moară, zeul mizând pe cel care va ajunge mai repede; dar cameleonul găsind pe drum nişte fructe şi oprindu-se să le mănânce, şopârla a ajuns prima şi astfel oamenii au devenit muritori; printre poruncile emanând de la U., zuluşii consideră pe prim plan datoria de a-şi îngriji vitele care-i ajută în muncă şi îi hrănesc, zeul spunându-le că, neîngrijindu-şi vitele, vor pieri şi ei. Soţia lui U., vrând să scape de primul lor copil, l-a hrănit cu mei, socotind că e necomestibil şi otrăvit; dar copilul a crescut cu atât mai viguros, cu cât mânca mai mult, şi astfel s-au descoperit virtuţile nutritive ale meiului. A. T. Bryant, un specialist în etnografia zulusă, scrie: „Unkulunkulu este marele strămoş sau spiritul strămoşului, întâiul om despre care zuluşii cred că a făcut totul din jur“. în sec. XX, o ramură zulusă convertită la *creştinism (secta nazarineană) îl numeşte pe ^Dumnezeu -Unkulunkulu ka Shembe. U. este o variantă a unor zei africani ca *Mulungu (triburile bantu), *Nyamye (triburile akan şi baule). O latură ciudată (rară şi ca formă cultuală): deşi creator al neamului omenesc, U. este totuşi subaftemul unei divinităţi cereşti supreme: Utik’ho (destul de indistinctă -mitologic şi cultual) pe care însă a reuşit s-o împingă în umbră şi să domine lumea singur (deoarece U. este un zeu solar). Principala formă rituală: aruncarea de pietre pe mormântul mitic al lui U. § A. T. Bryant, The Zulii Peopîe, as they were before the white mart came, Pietermaritzburg, 1949 Untamo Zeul somnului si al viselor, în * mitologia finlandeză, fratefe lui *Kalervo; rezidenţa sa e *Pohjola (numită şi Untamo la). Upanişad (sanscr. upa-ni-şad - a şedea lângă; Cunoaştere Sacră, Cărţi Tainice) Comentarii filosofice sanscrite, constituind - împreună cu textele *Brăhmanas si Aranyaka - scrierile anexe ale ciclului *Veda. £)eşi se consideră Upanişade 108 scrieri, sunt cunoscute peste 200. Cele mai vechi U. au apărut în sec. VII î.e.n. ca o continuare cronologică a Brahmanelor,; cele mai recente datează din sec. XIV-XV. Primele U.: Brihadăranyaka, Chăndogya, Taittirlya, Aitareya, Kauşiţaki, Kentaki, Kena; stratul ulterior: Kătha, Isă, Svetăsvatara, Mundaka, Mahănărăyana; cele târzii: Prasna, Maitry, Mandukya ş.a. în plan filosofic, U. stabilesc consubstanţialitatea între absolutul obiectiv *Brahmăn şi absolutul subiectiv *Atman, adică între cosmos si ins. Comentând *religia vedică (—> mitologie vedică şi *post-vedică), U. timpurii reconsideră tradiţia în spirit mai nou, aprofundând viaţa lăuntrică şi dând mai puţină importanţă datinilor si *ritualurilor, spre a accentua conţinutul ritualului ca o cale a cunoaşterii, în contrast cu tradiţionala cale a acţiunii. U. sunt primele texte din cultura Indiei care sistematizează marile întrebări ontologice (origine, localizare, ţintă, finalitate, Spirit Suprem) şi se ocupă de natura sufletului universal (Brahman) ca principiu impersonal absolut ce umple universul şi creează totul, ca şi de Atman, ca realitate subiectivă omnipenetrantă, dar si de realitatea iluzorie a elementelor multiple ale îumii - opera iluziei divine *Măyă, însă şi produsul ignorantei omeneşti. Respingând *dogmele epocii vedice, U. au prevestit *jainismul şi * budismul, fiind si un punct de plecare pentru crearea şcolii filosofice vedantine (—> Vedanta). Ca trăsătură generală, U. au avut destinaţia ca, printr-o interpretare specifică tuturor comentariilor ini-ţiatice, să explice sensul ascuns din Vede, *hermeneutica vedică. § Louis Renou. Les Upanishads, I—XVII, Paris, 1943-1959; Upanishads, translated, introduction, commentary by S. Nikhilananda, I-1V, New York, 1949-1959; S. Ch. Chakravarti. The Philosophy of the Upanishads, Calcutta, 1935; Cele mai vechi Upanişade, 1 (Brhadăranyaka; Chăndogya), trad., studiu, note de Radu Berceu, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti 1993 Upelluri Omologul hurrit al *Titanului * Atlas (—»mitologii din Mesopotamia)., susţinând pe umerii săi *Cerul, *Pământul şi Marea, iar apoi şi pe monstrul de piatră *Ullikummi. Upîri (rus. Sinipb; ucr. Ynupb; pol. upior; bulg. tiiaiup, ohmii up) Mortul atacator de oameni şi animale, în * mitologia slavă, defunctul peste sicriul căruia a trecut o *pisică neagră şi care este de fapt un metis fabulos, născut de o femeie, de la *Diavol; ca semn distinctiv, 11. are şiruri duble de dinţi. *Mitul este sincretizat cu una dintre *superstiţiile medievale comune: *simbolul nefast al pisicii negre (cf. parţial *Moroi, în *mitologia românească). Upuaut Zeu din * mitologia egipteană, reprezentat sub forma de *lup sau bărbat cu cap de lup, *cultul căruia provine din oraşul Asyut (Lykopolis). 11. a devenit un zeu al războiului şi „deschizător de drum“, întrucât se socotea că stă la prora corăbiei zeului solar *Re; ca divinitate războinică, i se atribuise apoi şi conducerea avangărzii militare a faraonului. Ulterior, ajunge şi „Deschizătorul drumului către Apus“, adică spre lumea infernală, investit cu atributul de a le arăta sufletelor celor morţi poteca necesară prin regatul întunericului subpământean. într-o epocă mai târzie e considerat răzbunătorul lui * Os iris. Upulero (Stăpânul-Soare) Zeu solar de prim rang, venerat ca dătător de vitalitate, fecundator al pământului, în unele arhipelaguri (Leti, Babar, Sermata, Timorlaut) din Indonezia; *cultul lui U. exclude orice reprezentare idolatră (-> idolatrie). URANIA 648 admiţând doar, ca *simbol, un felinar din frunze de cocotier. în cadrul unei *sărbători liturgice anuale durând o lună, la debutul sezonului ploilor, se crede că U. coboară din cer într-un anumit curmal, de unde o fecundează pe Maica Glie, soţia sa. Ca să-si ajute zeul, oamenii îi înlesnesc coborîrea pană la trupul soţiei sale, sprijinind de trunchiul curmalului o scară (de obicei cu 7 trepte, ca simbol al celor 7 ceruri, rareori cu zece trepte), iar în faţa arborelui se sacrifică porci şi câini, *sacrificiul fiind urmat de o orgie sacră care debutează cu *dansuri şi cântece cu caracter liturgic, de tipul: „Stăpâne, strămoşule soare, coboară! Curmalul a dat lăstari noi, carnea de porc e tăiată felii. Bărcile satului sunt încărcate de daruri. Stăpâne, strămoşule soare, eşti poftit la ospăţ. Taie şi mănâncă! Bea! Vino, stăpâne soare, strămoşule. Aşteptăm să ne dai mult fildeş şi aur. Fă caprele să fete câte doi sau trei iezi“ (J. G. Frazer, The Worship of Nature, I, London, 1926, p. 441). * Rugăciunile festive cer zeului înmulţirea tribului, în *credinţa că numai el decide naşterea copiilor; (în ins. Timor, unii şefi de trib se autointitulează „fiii soarelui“). Ca zeu solar, U. e invocat (în arhip. Babar) în cadrul unor ceremonii legate de dorinţa unor femei de a naşte copii. Urania (grec. Ou pa via) *Muza astronomiei, în *mitologia greacă, reprezentată ca o adolescentă (singura Muză cu sânii dezveliţi) care ţine în mâini un glob ceresc (cu harta constelaţiilor cunoscute de astronomii din Hellada) şi o vergea indicatoare. Atributul U. nu se mărgineşte la domeniul corpurilor cereşti ca atare; U. patronează ştiinţa şi arta cunoaşterii astrelor, ca efort de cercetare a zonei adevărurilor absolute, învecinate cu cerul, ca şi a armoniei mişcărilor astrale (cf. Hesiod, Theogonia, v. 78). Uranos (grec Oupavoc;) Zeu primordial, în *mitologia greacă, personificând *cerul şi însotit cu *Gaia, divinitatea gliei materne (*pământul), iar astfel părinte al *Titanilor. U. a fost mutilat mai târziu de fiul său *Kronos (personificarea *timpului) care şi-a săvârşit fapta în tendinţa de a ieşi la lumină din măruntaiele materne şi simbolizând astfel eliberarea timpului dintre cer şi pământ. U. e o divinitate de origine indoeuropeană (cf. *Vâruna), dar *cultul său arhaic a fost uitat sub presiunea organizării *religiei hellenice constituite pe baza mitologică a *panteonului olimpian. Din mitul comunicat de *Hesiod, ştim că intervenţia lui Rronos (cu sprijinul dat de Gaia) era menită (prin retezarea organului sexual al lui U. şi aruncarea lui în marea primordială) să curme o reproducţie nefastă: odraslele lui U., în afară de Titani, erau mai ales monştri (giganţi cu o sută de braţe şi cu cincizeci de ochi). uriaşi —>giganţi Uriel (ebr. ’uri’el - lumină dumnezeiască) *îngerul luminii, în *mitologia biblică a scripturilor canonice; dar după *Cartea lui Enoh, apocriful etiopian, înger nefast din * Infern (*Sheol), din însărcinarea lui *Dumriezeu (*Yahweh), supraveghetor al Infernului; în viziunile lui *Enoh, U. este călăuza sa cerească şi rege (sau prinţ) al corpului îngeresc. El este şi cel care îi anunţă lui *Noe iminenţa *potopului şi apropierea *sfârşitului lumii. în *iudaism, apoi şi în *creştinism, U. este unul dintre îngerii superiori. Urital Zeul luminii şi al *focului în * mitologia arabă (preislamică), numit de Herodot (Istorii, III, 8) Orotal şi identificat de el cu *Dionysos. Urshanabi Corăbier mitic babilonian (—> mitologii din Mesopotamia) care a străbătut întregul ocean din jurul pământului. Ursitoare; Urse Trei *zâne ale destinului, în *mitologia românească, rar 7 sau 9 - toate fecioare, stabilind ursita pruncilor (în prima noapte sau în primele 3 nopţi, mai rar în a 5-a sau în a 7-a noapte) pe toată viaţa; au atribute diferenţiate (transmise probabil prin contaminare livrescă, din *mitologia greacă): una toarce, alta deapănă, a treia taie firul vieţii omeneşti. în genere modelul U. au fost *Moirefe, direct sau prin filieră romană. După o tradiţie, în epoca arhaică oricine putea să vadă U., apoi nu îe-au mai j>utut privi decât moaşele. Procedeul de ursire este acesta: U. se sfătuiesc, apoi una (de obicei cea mai bătrână) rosteşte destinul pruncului. întrucât se crede că ele coboară în case pe horn, li se lasă decuseară pe masă daruri (pânză, pâine, sare, lână, apă, untdelemn, bani, uneori oglindă şi pieptene, rareori vin, şi neapărat lumânări şi busuioc) pe care a doua zi le ia moaşa; la naştere, moaşa recită o invocaţie: „Sfintelor / Bunelor / Să vă aducă Dumnezeu curate / Luminate / Bune ca pâinea / Dulci ca mierea / Şi line ca apa“. Oamenii neavând dreptul să asculte cuvintele ursitei, există, ca ameninţare pentru indiscreţi, credinţa într-un *blestem cu care a 3-a U. încheie actul ursirii: „Cine ne-a ascultat întru furiş, de mâna pruncului să moară“. Uneori (poate sub influenţă tot livrescă) cele 3 U. se numesc: Ursitoarea, Soartea, Moartea (cf. numele celor 3 *Parce romane: Nona, Decuma, Morta). Decizia U. (ca şi a Moirelor) e socotită definitivă, neputând fi modificată nici de sfinţi,^ nici chiar de *Dumnezeu. în unele zone folclorice româneşti se face referire şi la Cartea Ursitelor (Cartea Vieţii sau Cartea Zilelor) al cărei text U. îl cântă sau îl citesc în faţa pruncului nou-născut, prevestirea neputînd fi însă auzită decât de moaşă. în ^miturile româneşti ale destinului, ursirea nu are caracter de *predestinare absolută, infailibilă, deoarece ea oferă adesea şi alternativa menirii; astfel, Voinicul-cel-cu-cartea-în-mână-născut (col. Petre Ispirescu) trebuie să fie răpit când împlineşte 12 ani, dar „dacă va scăpa“, va ajunge împărat, prin urmare destinul e ursit în structura lui largă, nuanţele componente depinzând totuşi de liberul arbitru sau de sprijinul local, persoanei ursite lăsându-i-se un coeficient 649 USAS de autonomie şi unul de hazard. în anumite cazuri (în special în basmele morale), predestinarea funcţionează însă integral: un sărac se revoltă împotriva lui * Dumnezeu, presat de sărăcia sa, dar i se arată că, deoarece U. l-au ursit să fie hoţ, el trebuie să trăiască din această meserie, neabătându-se de la prescripţiile destinului (dar această explicaţie e suspectă, în ea regăsindu-se eterna scuză judiciară a hoţului care se justifică, invocându-şi vocaţia nativă). U. sunt închipuite de obicei ca fecioare bătrâne, taciturne şi incoruptibile, cu privirea gravă. ursul Zeu, *strămoş totemic (—> totem) sau *erou civilizator în *mitologiile primitive ale *re-ligiilor animist-totemice (—> animism, totemism). Atât ursul brun, cât şi ursul polar au pătruns în mitogeneza populaţiilor din zonele de habitat ale acestui animal, care si-a câştigat o veneraţie specială datorită catorva factori importanţi pentru mecanismul conceptual al oamenilor din societăţile cinegetice şi pastorale: posibilitatea de staţionare bipedă, fie şi temporară, a acestui animal şi relativa lui asemănare cu omul, ca şi firea lui duală de fiară şi totodată de animal simpatic şi prietenos, pe de o parte cruzimea carnivoră, pe de altă parte lăcomia de miere şi fructe de pădure; în acelaşi timp. u. a atras atenţia vânătorilor prin carnea lui comestibilă (chiar dacă adesea indigestă) şi prin blana lui călduroasă. în religiile primitive structurate pe *şamanism, u. are rol important la triburile siberiene din nord, mulţi * şamani considerându-se descendenţi din el sau *mutanti, dispunând de capacitatea de a deveni (sau redeveni) urşi. La mulţi amerindieni (irokezi, tlinkiţi ş.a.) u. este strămoş tribal. Ursul de peşteră - specie foarte răspândită odinioară în America de Nord, Europa arctică, Elveţia, Franţa, România, Scandinavia, Siberia, Urali, Japonia etc. şi contemporană cu omul paleolitic - fiind un animal de pradă cu suficientă ferocitate ca să înfricoşeze grupurile primitive precinegetice, a intrat în mitogeneza timpurie ca divinitate puternică. Ursul brun, destul de feroce si el, a populat credinţele animiste şi rudimentarefe religii totemice, *cuîtul său consoîidându-se în multe tradiţii păstrătoare de *ritualuri cultuale, cu ’“dans şi *măşti de imitaţie comportamental-aspectuală (în unele zone: la aini, la români ş.a.) existând şi *sărbători speciale. Pe această cale* u. a pătruns la unele popoare (greci, hinduşi, celţi, slavi, români) în *panteonul mitologic propriu-zis, iar mai târziu chiar în *astrologie. Ainii (—> mitologie ainu) celebrează două zile pe an sărbătoarea Yomante - a ursului, în onoarea celui mai onorat dintre ^spiritele kamui (—> kami): Kim Un Kamui, divinitatea munţilor înalţi, întruchipată în urs. Uciderea u. în campaniile de *vânătoare nu înseamnă decât un serviciu adus divinităţii care vrea să-şi părăsească *teofania şi să se întoarcă în lumea sa, a *duhurilor kamui, cu ajutorul intervenţiei omeneşti; de altfel, o *rugăciune specifică sărbătorii începe cu invocaţia: „Divinule, tu ai venit în lumea asta ca să te vânăm“. Omorît, spintecat, apoi împodobit si bocit (—> bocet), după ce bătrânii şi vânătorii ii beau sângele adunat într-un vas, u. divin sacrificat prezidează ospăţul festiv. în credinţele tradiţionale ale românifor există o sărbătoare arhaică, probabil un relict totemic, consacrată acestui animal: Sâmbăta Ursului (a 3-a sâmbătă din Postul Mare prepascal), când în popor se crede că toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat mai ales în zonele folclorice montane ale României, u. e numit familiar Moş Martin, dar are - în tradiţia sincretică - şi o divinitate patronală: Sfântul Ursea (suspectă totuşi de influenţa ursarilor ţigani, care pun urşi să joace în bâlciuri la sunetele de dairea, după ce i-au chinuit cu antrenamentul pe jăratic). Stratele totemice, în mitologiile epice, au constituit o bază pentru evoluţia sincretică a unor divinităţi complexe. ~ în * mitologia greacă, ursul (a pKio <;) nu e prezent ca atare, deşi zeiţa cinegetică *Artemis (varianta din Arcadia) a conservat trăsături de ursoaică, iar preotesele tuturor variantelor artemidice se învesmântau, la ceremonii, în timpul dansurilor rituale, în piei de urs; pe eroina cinegetică Atalanta., după tradiţie, a crescut-o şi a învăţat-o arta vânătorii o ursoaică; iar fosta *Nimfa *Callisto, murind, a fost transformată în constelaţia Ursa Mare. ~ în *mitologia celtică, *Artio este „Zeiţa-ursoaică“ (deşi cu atribute neclare). ~ în *mitologia slavă, u. se afla în relaţie directă cu pastoralitatea (cultul zeului pastoral al belşugului, *Veles). ~ în *mitologia vedică şi *post-vedică, ursul (rkşa) e prezent mai ales în *Rămăyana, unde *Jămbavăn, regele urşilor, îl ajută pe *Rămâ în războiul său împotriva *demonilor. Urvaţi Fecioară cerească (*Apsara) din *mitologia vedică, de o frumuseţe excepţională, amintită întâia oară în *Rigveda. în urma unui *blestem al zeilor *Mitra şi *Vâruna, U. a fost obligată să coboare pe *pământ, unde a devenit soţia regelui Pururavas, fondatorul dinastiei selenare din India legendară. llryzmaeg Eroul principal din eposul nart, şeful stirpei *Narţilor, tipul de Bărbat Conducător şi de Bătrân înţelept al tribului, în mitologia alano-osetă din Caucazul de Nord (—> mitologii caucaziene). Sora lui U., Satana, devenită apoi soţia fratelui ei. este stăpâna casei Narţilor şi mama adoptivă a celorlalţi eroi, fiind considerată ca o personificare a înţelepciunii. într-o variantă mai nouă, soţia *Sfântului Gheorghe îl preface pe U. în *câine; dar, redevenit om, eroul o obligă pe această vrăjitoare să se culce cu el (deşi asemenea invitaţie poate fi ecoul căsătoriei incestuoase a lui li. cu Satana, sora sa). Uşas (sanscr. uşâs - dimineaţă, zori) Zeiţa dimineţii, în *mitologia vedică, sora zeilor din UTGARDHR 650 grupul *Aditya şi fiica zeului *cerului. *Dyaus Pitar. Utgardhr Imens palat din ^mitologia scandinavă, aparţinând lui Skrymnir, stăpânul tărâmului *Yotunheim, al *uriaşilor. Utnapishti; Utnapishtim Omul providenţial în *mitul akkado-babilonian al *potopului universal f—» mitologii din Mesopotamia), salvat de *zei din diluviu pentru refacerea ulterioară a omenirii. Modelul lui U. este personajul mitic sumerian *Ziusudra. Uto; Edjo\ Udjat\ Wazet Zeiţa-cobră (—> cobra sacră) - în *mitologia egipteană, venerată ca ocrotitoare a regatului arhaic al Egiptului de Jos (Delta Nilului). *Cultul ei s-a extins din oraşul Buto (unde avea un mare *templu şi un *oracol), ea devenind întâi o antiteză a vulturiţei divine *Nehbet, apoi ambele constituind o unitate simbolică (după unificarea Egiptului): Nehbet era ocrotitoarea maternă a faraonului, iar U. îl apăra de atacuri. Socotită „Stăpâna Cerului“ şi regina zeilor, poartă coroana roşie a Egiptului de Mijloc şi personifică arşiţa soarelui. De obicei e înfăţişată plastic în- atitudine ameninţătoare, gata să-şi expulzeze suflul ucigător; în chip de cobră înfuriată. imaginea e menită să îngrozească pe duşmanii faraonului. Egiptenii credeau că muşcătura ei la timpul hotărît este instrumentul cu care *Anubis ucide pe faraon (ceea ce se şi petrecea în *ritualul real). Un *mit complementar spune că, împriete-nindu-se cu *Isis. U. a fost mama adoptivă a lui *Horus copil. După autorii epocii hellenistice, şarpele simbolizând pe zeiţa U. s-ar fi numit, în lb. egipteană, după interpretatio graeca, uraios (latinizat; uraeus); imaginile plastice, ca şi *simbolul hieroglific, indică limpede cobra sacră. Uttu Zeiţa sumeriană a fertilităţii (—> mitologii din Mesopotamia), strănepoată a zeului *Enki, cu care intră în raporturi erotice spre a naşte 8 plante esenţiale (probabil cele de interes agricol). Utu 1 Zeiţa ceţii, în *mitologia finlandeză. 2 Zeul sumerian al * soarelui (-> mitologii din Mesopotamia), tatăl zeului *Enmerkar. Uza Modest personaj biblic veterotestamentar f—> Biblia), ucis fără vină de trăsnetul lui *Yahweh, degajat de chivotul legământului, în timp ce transporta, ca hamal, * tabernacolul, lăsat din imprudenţă să alunece şi apoi proptit în grabă de victimă (aparenţa fiind de electrocutare). Uzume; Ame no Uzume Zeiţa ^dansului, în *mitologia japoneză, patronând în special arta dansatorilor comici. U. a avut, conform *mitului, un rol decisiv în convingerea zeiţei solare *Amaterasu de a ieşi din greva sa consumată într-o grotă şi de a lumina din nou lumea, deoarece dansul ei comic, la un moment dat chiar obscen, stârnind râsul numeroşilor zei spectatori, aţâţă curiozitatea zeiţei solare şi o determină să-şi abandoneze recluziunea. U. este soţia (sau paredra) zeului potecilor, *Saruta Hiko. Uzzah; al-Uzzah (Atotputernica) Zeiţă identificată cu Steaua Dimineţii (planeta Venus), în *mitologia arabă (preislamică). I se sacrificau copii (—> sacrificiu). Era venerată mai ales la Mecca, fiind ultima zeiţă dintr-o triadă, împreună cu *Alilat (al-Alath) şi *Manarh (al-Manath). Inscripţii de la începutul mii. I î.e.n. atestă *cultul zeiţei (dar cu alte nume: Han-Uzzay şi Rudah) în Sinai şi la nabateeni; arabii siriaci o considerau fiica cuplului *Allah şi Al Hat, şi sora zeiţei Manath; în tribul kuraisn (al cărui descendent era *Mahomed), sărbătorită anual, era venerată ca zeiţă supremă alături de Allah, iar după o tradiţie, înainte de a-şi fi rostit prima predică, *Profetul i-a sacrificat acestei zeiţe o oaie albă; recunoscând iniţial natura divină a celor 3 zeiţe - Uzzah, Alilat, Manath, când şi-a consolidat dogmatica monoteistă (—> monoteism), Mahomed şi-a negat vechea afirmaţie (cf. Coran, LIII, 19 -23). U. avea un sanctuar - la nord de Mecca -- celebru printre arabi prin *oracolul său. V Văc (sanscr. văc - glas, grai, cuvânt) Noţiune cu atribute cosmogonice în *mitologia vedică, de fapt personificând forţa creatoare a * cuvântului. *Rig\>eda (X, 125) identifică însă această noţiune personificată cu sufletul lumii sau, în aceeaşi semnificaţie, cu suflul universal; în epoca vedică se considera că primele 3 cicluri din *Veda (Rigveda, Sămaveda şi Yajurveda) sunt concepute de gândire, exprimate de cuvânt şi înfăptuite prin acţiune. Zeiţa V., după descripţia vedică, este alcătuită din 4 părţi (Rigveda, I, 164, 45). în India s-a păstrat, timp de milenii, un respect religios de autentică evlavie pentru cuvântul scris; astfel, un om cuviincios, după concepţia hindusă, dacă a spus vreodată ceva, nu mai trebuie să-şi schimbe decizia, chiar când s-a dovedit absurdă; KuntI, soţia lui *Păndii şi mama fraţilor *Pandava, după ce le-a spus: „Desfataţi-vă cu ea laolaltă“ şi şi-a dat seama de non-sensul propoziţiei (care invita pe cei 5 fraţi, fără voia ei, la un colectivism marital), a căzut pradă tristeţii, întrucât cuvântul rostit nu mai putea fi nici anulat, nici modificat. vaca Acest animal blajin şi spornic în gospodărie (dătător cotidian de lapte, fatând viţei, utilizabil în alimentaţie prin sacrificare şi folositor până şi cu pielea şi coamele), domesticit de timpuriu, şi-a găsit un loc important în multe *mitologii, mai ales ca *simbol al fertilităţii, belşugului, garanţiei vieţii, uneori chiar al creaţiei, în *mitologia egipteană, *Hathor este mama zeului solar *Horus; din laptele vacii primordiale *Kamadhenu, din *mitologia vedică, a fost creată lumea; *Audhumbla din *mitologia scandinavă are un rol esenţial în *teogonie; *mitologia iraniană a *zoroastrismului acorda junincii sacre valoarea de simbol al abundentei. Chiar în *mitologia greacă. *Hera e numită de *Homer cu epitetul admirativ „cea cu ochi de vacă“. Vacuna (lat. vacare - a fi liber, a fi fără stăpân) Zeiţă sabină, preluată de *mitologia romană. ocrotitoare a recoltelor de grâne (sărbătorită după seceriş), dar şi a grădinilor şi livezilor; romanii i-au adăugat atributul forţei ce se dobândeşte prin victoriile contra oricărui gen de duşmani; de aceea, uneori era confundată cu zeiţa biruinţelor, *Victoria. Rolul esenţial atribuit zeiţei de romani consta în protejarea odihnei necesare solului arabil, după ce s-au încheiat muncile câmpului. Vadavă Mama celor doi fraţi Aţvinau (*A$vin) din *mitologia vedică; sau, în altă variantă, iapa lor divină, de fapt o Apsara numită *Aţvini care, în ipostaza de iapă, i-a născut pe amândoi, după ce a fost fecundată de zeul solar *Surya. Vadavăgni (Focul de sub ape); Aurva Personificare mitică din perioada epică ulterioară celor 4 scripturi *Veda »mitologie vedică şi *post-vedicâ), V., fiul înţeleptului (*rişi) Aurva, doreşte la un moment dat să ardă în flăcări universul; zeul creator *Brahmă, spre a-şi salva opera, încarcerează *focul insurgent pe fundul oceanului, îngăduindu-i să devoreze numai apa. *Simbolul figurativ al focului subacvatic (o văpaie cu cap de cal) provine dintr-o variantă a *mitului: focul rebel iese din gura iepei divine * Vadavă în care fusese metamorfozată *Apsara Aţvini. V., focul subacvatic, se află la Polul Sud şi nu poate fi stins nici chiar de toate apele oceanului. Imperiul subpământean al lui V. are o singură intrare: vadavămukha. Vaiţampăyana Unul dintre naratorii principali ai eposului *Mahăbhărata (—> mitologie vedică şi *post-vedică), un înţelept primordial (*rişi), considerat discipolul lui *Vyăsa, de la care a învăţat textul integral al marii epopei, povestind o mare parte din ea regelui Janamajaya (nepotul lui *Aijuna) din Hastinapur, în lungul răstimp de 12 ani al *sacrificiului de şerpi. Vaiţeşika Unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe ale filosofiei clasice din India, ale cărei sutre, în elaborare definitivă, datează din sec. I e.n. Este sistemul cel mai apropiat de o viziune realistă a lumii; în cosmologia sa, V. consideră că lumea este compusă din 4 *elemente fizice (*pământul, *apa, lumina, *aerul), iar lumea fenomenală şi cea obiectuală (aci incluzându-se deopotrivă conştiinţa şi inteligenţa) sunt produsele unor atomi primordiali. Tot ce există e clasificabil în 6 categorii: substanţa, calitatea, acţiunea, universalul, specialul, specificul - cărora comentatorii ulterior le-au adăugat a 7-a categorie: negaţia sau nefiinţa; substanţele, la rândul lor, sunt 9: pământul, apa, lumina, aerul, *eterul, *timpul, spaţiul, spiritul şi mintea; raportul între atomi şi aceste substanţe realizează lumea fizică. Lumea senzorială există în interacţiune în timp, spaţiu şi eter, fiind guvernată de *dhârma, ca lege morală; omul se perfecţionează însă nici un om şi nici chiar sufletul universal *Brahmăn nu dispune de o desfătare perpetuă. Dar, deşi Zeul a creat sufletul universal pentru a fi diriguiţi atomii, Zeul conduce universul fără sâ-1 fi creat. Din atomii pământului şi luminii VAITARANI 652 apare *oul primordial din care Zeul creează pe *Brahmă şi, implicit, universul. VăitaranI Râu infernal în * mitologia postvedică târzie, a cărui trecere, obligatorie pentru morţi, se poate face numai cu ajutorul *vacii sacre *Kamadhenu, râul despărţind două tărâmuri - al *vieţii şi al *morţii; el traversează regatul infernal al zeului *Yama sau reprezintă doar cursul subteran al fluviului sfânt *Gangă (cf. Mahăbhărata, I, 158, 19). Vaizgantas Zeul inului, în mitologia lituană (—> mitologie baltică). Un autor polonez din sec. XVI, Jan Lasicki, descrie un *ritual consacrat acestui zeu: cea mai înaltă femeie din sat, cu şorţul plin de turte, ţinut cu mâna stângă, iar în dreapta având un mănunchi de in şi frunze de tei, se urcă pe un scaun rostind apeastă invocaţie: ..Zeule Vaizgantas, fa să-mi crească inul înalt cum sunt eu, nu mă lăsa să umblu despuiată“. Lui V. i se sacrifica în această împrejurare un cocoş f—» sacrificiu). Vălakhilyah (sg. Vălakhilya) Clasă de pigmei, în *mitologia vedică. deosebit de înţelepţi, având dimensiunea degetului gros al mâinii; în număr de 60 000, ei însoţesc carul *Soarelui (*Surya), strălucind ca razele solare, cu care se şi hrănesc. Vale; AH Zeu din * mitologia scandinavă şi * germanică, cu biografie mitică rudimentară şi nu prea limpede, probabil legată de regenerarea vegetaţiei, întrucât l-a născut zeiţa *Rind (pământul. înzăpezit), de la zeul suprem *Odhinn (divinitate a *cerului), anume spre a răzbuna moartea lui * Baldr (lumina primăverii), fratele său vitreg, şi a-1 omorî pe ucigaşul acestuia, *Hddhr (întunericul); aflând de la Odhinn această decizie a *Nomelor chiar din prima noapte de viaţă, când împlineşte vârsta de o zi V. îl străpunge cu suliţa pe ucigaş. Reprezentat ca bărbat frumos şi foarte tânăr, care ajurat să nu se spele pe mâini, nici să-şi taie şi să-şi pieptene părul până când nu-1 va fi răzbunat pe Baldr, V. este dintre puţinii *zei care supravieţuiesc dezastrului cosmic *Ragnarokr, împreună cu ceilalţi fraţi (Baldr, Hodhr, *Wydarr). El cârmuieşte universul regenerat - lumea nouă, *Himli. Valea Plângerii Teritoriu anihilant din *mitologia românească, zonă *tabu, care desparte lumea umană normală de lumea relativistă a *zânelor; această zonă este dominată şi controlată de zâna atemporală numită Tinereţe fără bătrâneţe si viaţă fără moarte (al cărei nume coincide cu denumirea teritoriului ei paradoxal: * Tinereţe fără bătrâneţe). Străbătând V.P., contrar recomandărilor date de zâne, antrenat în interese cinegetice, eroul din basmul Tinereţe fără bătrâneţe (col. Petre Ispirescu) simte anihilându-i-se fericirea dobândită în afara *timpului şi trezindu-i-se memoria lumii umane şi dorul (ie casă şi de părinţi; deci V.P. recheamă pe muritor spre habitatul originar şi spre tradiţia strămoşească, acestea intrând ireversibil în obsesia iraţională a întoarcerii (—> eterna întoarcere), ceea ce provoacă anularea spontană a paradoxului temporal de care se bucurase la palatul zânelor. în alte *mituri similare despre tinereţea eternă şi viaţa nemuritoare f—> Brain) nu se face vreo referire distinctă la o astfel de zonă intermediară ca V.P., deşi existenţa ei uneori e sugerată cel puţin ca o simplă graniţă. valentinieni *Sectă gnostică (-* gnostici) întemeiată de Valentinus (originar din Egipt, mort în 161), după a cărui doctrină, memoria lucrurilor şi a faptelor bune este un factor purificator al sufletului, sufletul însuşi fiind mereu impurificat de relaţia sa cu trupul; această teorie a purităţii îşi are originea în concepţia lui *Platon despre ideea pură. Venerând personajul simbolic feminin *Achamoth ca „Maică a lumii“, v. divinizau înţelepciunea ca atare, numind-o Pronikos, şi divizau existenţa lumii în 8 *eoni care ar alcătui „ogdoada sacră“; în ac.est registru, ultimul eon era socotit a fi *Biserica. Valetudo Zeiţa sănătăţii, în * mitologia romană. dublând de fapt pe zeiţa *Salus. *Cultul ei a fost introdus la Roma în sec. III î.e.n. Vălmiki Poet si înţelept legendar (*rişi) în *mitologia postvedică, erudit cu epitetul Cel care ştie Veda pe de rost (—> Veda), considerat de tradiţie primul poet (adikavi) al Indiei arhaice şi autorul eposului *Râmăyana. Vamăna Una din principalele reîncarnări (*avatara) - a 5-a - a zeului * Vişnu în *mitologia vedică, efectuată pentru salvarea universului şi a prestigiului *zeilor. Biruindu-1 pe *Indra şi cucerind cele 3 lumi (*Cerul, ^Pământul, *Infemul), regele *Bali, stăpânul celor două clase de *demoni titanici *Daitya şi *Dănava, devine rivalul primejdios al zeilor; iar Vişnu, metamorfozat în pitic, vine la el cerându-i cu umilinţă în dar 3 paşi de spaţiu, ceea ce Bali oferă mărinimos; în clipa măsurării, Vişnu însă ia subit forma gigantului infinit Trivikrama, aşa că din primii doi paşi cuprinde integral cerul şi pământul, iar pe al treiîea îl face, de milă, derizoriu ca să-i poată lăsa lui Bali în stăpânire regatul subpământean, care nu e totuşi o zonă escatologică (Bali considerându-se adesea o divinitate binevoitoare, deşi demonică). Vampir De obicei, în folclorul mitologic şi în *superstiţiile mai multor popoare, omul mort care - în virtutea unei pedepse ori a unui *blestem - îşi părăseşte noaptea mormântul şi rătăceşte printre oamenii adormiţi spre a le suge sângele viu - unica sa hrană; uneori, V. e confundat cu *strigoiul. în India vedică un echivalent al V. îl constituiau ^spiritele Piţaca, din clasa *giganţilor. în credinţele malaeze, un similar al V. este Penang-galan. Un personaj cvasi-vampiric este *Upîri din *mitologia slavă, destul de apropiat de forma de strigoi numită *Moroi în *mitologia româ- 653 VARRO, MARCUS TERENTIUS nească. După credinţa generală, trupurile V. nu putrezesc în morminte. Mijloacele cu care omul se poate apăra de agresiunea unui V. sunt: usturoiul, *fierul, dangătul *clopotelor. Vana (isl. Van ir) Clasă de divinităţi din *mitologia scandinavă, considerate *spirite ale apei şi primite cu drepturi egale în clasa zeilor (*Asa), după un război cu aceştia, cărora le-au transmis ca ostatici pe *Njdrdhr, *Freyr şi *Fre\ja. V. ocroteau fertilitatea *htonică şi acvatică, (—> apa). Vanth *Demon feminin înaripat din *mitologia etruscă, întruchipând *moartea şi guvernând tărâmul infernal (—> Infern). Iconografia (religioasă şi ornamentală) o reprezintă aproape fără excepţie cu toate atributele ei specifice pe această divinitate cu înfăţişare sobră, nu însă înspăimântătoare: sulul manuscris, torţa, sabia, şerpii încolăciţi pe ambele braţe, cheia. Uneori, romanii au identificat-o cu una dintre *Furii. Var (pers. var, vara - loc înzidit) Straniu oraş mitic în *escatologia zoroastrică din *mitologia iraniană. descris de *Avesta, pe care, din porunca zeului *Ahura-Mazda, il va clădi *omul primordial bistadial *Yima. ca refugiu şi adăpost subteran în epoca distrugerii catastrofale a lumii sub zăpezi (un gen de diluviu); noţional V. are funcţia corăbiilor de salvare din *mitul *potopului universal (de pildă *Arca lui Noe), însă e conceput ca un oraş amplu pe durată lungă, cu climă şi lumină artificială, cu oameni, animale, plante, populaţia fiindu-i selectată cu rigoare biologică; în tot timpul recluziunii, legătura între oraşul închis şi univers va^ fi întreţinută de enigmatica pasăre * Karshiptar. înţeleasă de filologi ca „peşteră“ sau „loc înzidit“, marea construcţie V. are totuşi proporţii citadine: „un Var [...] ’lung cât o fugă cfe cal pe fiecare din cele patru laturi ale sale“, care să cuprindă specii selecţionate riguros, de vite, păsări, plante şi, fireşte, oameni - fără malformaţii, boli sau cusururi morale, ca o măsură de eugenie pentru viitor; construcţia urmează să conţină „case şi hanuri cu coloane, cu săli şi cu încăperi retrase“, dar să fie foarte încăpătoare: „în acela dintre sălaşe care se va afla mai sus, pregăteşte nouă platforme podite; în cel de la mijloc, şase; şi trei, în cel mai de jos“, întrucât va adăposti sus o „mie de perechi zămislitoare“, la mijloc şase sute şi jos trei sute“; perpetuarea va fi asigurată de faptul că, „după fiecare răstimp de patruzeci de ani, fiece pereche de oameni va naşte altă pereche, şi tot astfel fiecare din celelalte soiuri de vieţuitoare“. Mitul mai conţine două detalii esenţiale, necunoscute în alte mitologii: „Luminile care vor lumina acest Var vor fi lumini meşteşugite fiindcă nevăzută va fi lumina soarelui, a lunii şi a stelelor“; „Iar pasărea Karshiptar va aduce acolo legea“ (cf. în special A vesta, Vendidad, II, 42-96). Deşi desfăşurat în cadru escatologic, mitul despre V. nu se referă la războiul final dintre bine şi rău (Ahura-Mazda şi *Angra-Mainyu), nici la caracterul pedepsitor al catastrofei cosmice cu efect hibernal (aceasta precedând, ca sursă mitică, Iama cea lungă, *Fimbul\vethr, din * mitologia scandinavă), ci numai la asigurarea optimă a continuităţii vieţii terestre în condiţii obiectiv catastrofale. Unii comentatori ai acestui mit au pus refugiul V. în relaţie cu tema indoeuropeană a ordinii îngrădite în patrulater (se dau, ca ex., de obicei, fie sălaşul pătrat al zeului vedic al *morţii, *Yama (cf. Rig\>eda, IX, 113, 7-8), fie Roma Quadrata) în contrast cu haosul de dincolo de ziduri; dar mitul despre V. e cu mult mai complex şi nu numai ordinea („legea“ adusă de misterioasa pasăre Karshiptar) e deductibilă din *hermeneutica acestui mit al iernilor catastrofale (chiar dacă miezul mitic va fi luat naştere nu în Iran, ci într-o zonă fie nordică, fie de mare altitudine, unde se va fi situat ţara mitică Aryana Vaeja). $ Georges Dumézil. La sabhâ de Yama (în Journal Asiatique, Paris, 1965. t. 253. no. 2); Nathan Sôderblom. La Vie future d'après le mazdéisme, Paris. 1901 varna (sanscr. varna - categorie, castă) Castă în organizarea socială a Indiei vedice; după un imn târziu din *Rigvcda, erau 4 caste (căturvarnya) rezultate din *gigantul cosmic *Puruşa: 1 ) preoţii brahmani sau depozitarii lui *Brahmăn (brahmana), conducătorii spirituali ai comunităţii - din gura gigantului; 2) războinicii (kşatriya), şefii răspunzători ai treburilor temporale - din braţe; 3) agricultorii independenţi si negustorii (vaiçya) - din coapse; 4) slujitorii celorlalte caste (çüdra): meseriaşii, lucrătorii, plugarii dependenţi - din picioare; dar de fapt casta a 4-a nu este decât o aglomerare de subcaste, în care mai intră vyădha (vânătorii), vena (muzicanţii) etc. Castele s-au menţinut în forme puţin modificate (şi ca societăţi închise) până în timpul modem, toţi oamenii din afara castelor numindu-se părya. *Mitul castelor este de fapt mitul *antropogoniei în versiunea vedică (—» mitologie vedică şi post-vedică): *omului primordial *Pftruşa, *arhetipul ceresc, i s-a divizat corpul (pilruşa) în 4 componente, dând naştere omenirii. Castele Indiei sunt închise, riguros endogame, membrii fiecăreia având o anumită profesiune tradiţională, iar apartenenţa la o castă este ereditară, tradiţia interzicând amestecul între caste (varnasahsargaj, deşi excepţii celebre citează chiar scripturile vedice. în schimb, toţi oamenii din afara castelor sunt fără drepturi, fără identitate socială (sanscr. părya - cel din urmă). Stabilitatea absolută a diviziunii în caste s-a sprijinit pe *credinţa religioasă în originea lor divină. Varro, Marcus Terentius Reatinus Scriitor enciclopedic şi poet roman (116-27 î.e.n.), discipol al filosofiei stoice, autorul câtorva sute de opere, considerat încă din vremea sa „cel mai erudit dintre romani“. Prin cele 74 scrieri (în 720 VARUNA 654 cărţi) - de la gramatică la agricultură, de la satire în versuri la critică şi istorie literară, de la portretele istorice ale’ oamenilor celebri la organizarea bibliotecilor, de la retorică la stilistică şi etimologie sau de la drept la * astrologie, se pare că a epuizat toate domeniile accesibile unui intelectual al epocii. O lucrare de bază: Antiquitatum rerum divinarum humanarumque libri (tratând despre antichităţile divine şi omeneşti, în 41 cărţi), pe lângă introducerea sa despre ^spiritul nemuritor şi descrierea antichităţilor umane (istorie, geografie, cronologie, *calendar, instituţii publice), în secţiunea antichităţilor divine (16 cărţi) descrie şi comentează problemele *sacerdotilor, *altarelor, *templelor, * sărbătorilor, *sacrificiilor, *zeilor. V. este singurul autor roman care a făcut inventarul tuturor zeilor cunoscuţi în *mitologia romană (atât de larg deschisă preluării altor divinităţi prin interpretatio romana), comunicând că această mitologie cuprinde 30 000 divinităţi. V. împarte * teologia (în înţelesul antic al ei) în mitologică, fizică şi politică; judecând *miturile din unghi critic, V. acordă o mai mare importanţă teologiei fizice pentru că oferă explicarea alegorică a fenomenelor naturii, iar teologia politică o consideră necesară, ca bază de idei filosofice, pentru datinile religioase care constituie reazemul moral al poporului. De asemenea, V. era interesat de mistica pitagoreică (—> Pythagoras) a numerelor (—> numere sacre). § Gaston Boissier, Étude sur la vie et Ies ouvrages de M. Terentius Varron, Paris, 1861 Varuna (sanscr. vâruna - peşte) Iniţial, zeu important al boltii cereşti (—> mitologie vedică şi *post-vedică). Je fapt personificarea *cerului, paznicul ordinii cosmice şi conservatorul cunoaşterii absolute, deci regele universului; apoi devine zeul oceanului, mărilor şi fluviilor (cu epitetele: Ambupati şi Jaleçvara - Stăpânul Apelor, sau Vărirăja - Regele Apelor, Domnul Apelor), întrucâtva corespunzând lui *Poseidon. în ipostaza de personificare timpurie a cerului, V. era venerat de fapt în locul zeului arhaic *Dyaus Pitar; dar luându-i locul cultual, devine mai comprehensiv, reprezentând şi cerul, şi mişcarea atmosferică de sub cer, prin urmare şi stăpânul „norilor de felurite culori“, manifestându-se prin tunet şi declanşând ploaia; (probabil de la atributul pluvial a ajuns apoi zeu al apelor); în această multiplă calitate timpurie el e „atoatevăzător“ (Cel cu o mie de ochi - aceşti ochi fiind stelele firmamentului), întrucât privirea sa nu are obstacol. în prima epocă vedică, îsi împărţise atributele cu *Mitra (unul dintre *AJitya de mai târziu), Vâruna diriguind mişcarea nopţii, Mitra -a zilei; având lumea în pază, amândoi supravegheau vietăţile şi susţineau cerul şi pământul. V. era socotit maestrul construirii formelor (însuşirea de a compune forme nu-mindu-se măyă - de unde divinitatea simbolică a iluziei *Măyă). Ulterior V. dispune de o temută armă magică (Vâruna-raça), întrucâtva similară cu o plasă pescărească. Şi mai târziu, după o lungă carieră de zeu oceanic, V. decade complet din rangul divin, nefiind considerat decât un simplu *spirit general al apei (apam-pati), comparabil cu similarul avestic, *Apam-napat. Ş Georges Dumézil, Mitra-Varuna. Paris. 1940 Vasilisc (grec. PaaiÀiOKOÇ - animal regal; ebr. tsepha - şopârlă) Animal mitic care îşi ucide victimele cu privirea; apoi cu sens generalizat de monstru îngrozitor, dispunând de puteri diavoleşti. Citat ca şarpe de autorii alexandrini, pare a fi de obârşie egipteană: Zeiţa-cobră *Uto sau, prin confuzie, *cobra emblematică a zeiţei leoaice *Sehmet supranumită „Ochiul arzător al lui Ré“, în Europa medievală se credea că naşterea unui V. se produce sub Steaua Câinelui (Sirius): dintr-un ou sferic înfăşurat în piele aspră în loc de găoace, ouat de un cocos si clocit de o broască ţestoasă, apare încoronat. Ô lespede din Viena poartă săpată o imagine deasupra acestei inscripţii: „Anul 1202, împăratul Friedrich II a fost ales la domnie. în timpul împărăţiei lui s-a născut un vasilisc dintr-un cocoş, în această casă. El semăna cu chipul tăiat în piatră mai sus“; în imagine e o creatură monstruoasă, cu trup solzos de şarpe, cu cap de’ cocos, coroană pe creastă şi cu 4 picioare. Vasişţha (Cel-mai-bun) înţelept primordial (*rlşi) din * mitologia vedică, preotul de curte al dinastiei legendare solare si autor al mai multor imnuri vedice (—> Veda). înzestrat cu o imensă putere de a blestema (—> blestem), el blestemă grupul de semizei *Vasu să renască pe pământ ca oameni. Vâstoşpâti Zeu protector al locuinţei, în *mitologia vedică, *simbol al stabilităţii casei în general. Vasu (pl. Vasavah) 1 Numele comun al celor 8 divinităţi din *mitologia vedică timpurie, subalterne ale lui * Indra, care personificau fenomenele naturii: *Apa, zeul apei (în *Ma-hăbhărata înlocuit cu zeul zilei *Ahar); *Dhruvâ, zeul Stelei Polare; *Soma, zeul lunii; Dhara, zeul *pământului; *Anila, zeul vântului; *Anala, zeul *focului (identificat mai târziu cu *Agni, ca divinitate care mistuie jertfele); *Prabhăsa, zeul zorilor sau al orizontului; *Pratyiişa, zeul luminii. După *blestemul înţeleptului *Vâsişţha, un *rişi autor de imnuri vedice şi *sacerdot pe lângă casa regală a dinastiei solare Süryavança cei 8 Vasavah s-au născut din nou pe pământ părăsindu-şi condiţia cerească şi devenind fiii zeiţei *Gângă (personificarea fluviului sfânt Gange, dar în acea împrejurare purtând epitetul *Bhăglrathi) şi ai regelui Çantanu, din dinastia selenară. Străduindu-se apoi să-i retrimită în cer, Gangă îi 655 VÂLVA îneacă pe rând, afară de ultimul, Pratyuşa, numit apoi *Bhişmă (înspăimântătorul), care devine bunicul fraţilor *Pandava şi *Kaurava. Cei 8 Vasavah nu personificau probabil fenomenele naturale în sine, ci doar manifestările fenomenale ale naturii. ~ 2 Vasu Semizeu din * mitologia vedică, devenind pe pământ, din porunca zeului *Indra, regele tării Cedi, pe care a guvemat-o sub numele regal uparicara. Văsuki Regele şerpilor-demoni, de fapt al clasei de semizei din *mitologia vedică - divinităţile infernale Naga (*demoni cu chip omenesc şi coadă de şarpe), populând ţinutul subteran *Pătala; în momentul cosmogonic decisiv, al agitării oceanului primordial de lapte, zeii şi demonii, colaborând paşnic, s-au folosit de ajutorul lui V. pe care l-au înfăşurat, în loc de frânghie, împrejurul muntelui Mandara, „facăleţul“ cu care au bătut valurile oceanului primordial. Uneori însă V. era identificat cu *Adhigeşa (Qeşa) - şarpele primordial. Fiul unui mare *rîşi - *Kăgyapa - V. are şi epitetele Sarparaja (Regele şerpilor) şi Sarpegvara (Domnul şerpilor). Vaticanus Zeul patronal al colinei Vaticane din Roma, în *mitologia romană, probabil o divinitate a prevestirilor. Aulus Gellius îl numeşte „Vaticanus, în puterea căruia se află primele sunete ale vocii omeneşti, pentru că într-adevăr copiii, îndată ce s-au născut, au în întâiul lor ţipăt prima silabă a cuvântului Vaticanus“ {Nopţile attice, XVI, XVII, 2). V. făcea parte din alaiul’de divinităţi care îl însoţea pe *Ianus. *Cultul lui V. era legat de teritoriul numit Ager Vaticanus, cu pământul cel mai sărac din toată Roma, producând un vin inferior, acru; acest teritoriu era situat între podul Milvius şi colina Ianiculus (a lui Ianus). Vâyu (sanscr. văyu - vânt, aer) Vata {vata -vânt) Zeul vântului, în *mitologia vedică şi *post-vedică (numit uneori şi *Anila, ca identificare cu un zeu similar mai vechi, sau cu epitetul Mătărigvan); dar totodată el personifică şi respiraţia cosmică, întmcât dă universului şi zeilor suflul vital necesar; personificând în acest sens aerul în mişcare, e considerat răsuflarea lui *Puruşa; dar fiind uneori violent şi, deci, războinic, era asociat cu *Indra, de care a şi fost înlocuit, tot în perioada vedică (în una dintre primele triade ale inzilor, în care fusese venerat alături de *Agni şi *Surya). Totuşi, textele vedice (-» Veda) îl amintesc destul de rar. Socotit iniţial tatăl *spiri-telor furtunii *Marutah (care s-au considerat mai târziu fiii lui *Rudra), se credea că se deplasează sub cer într-un car aerian de aur tras fie de cerbi, fie de o pereche de cai roşii. Arma sa fabuloasă de atac (de fapt, suflul furtunii) este văyavya. V. este şi tatăl zeului-maimuţă *Hanuman (numit tocmai ae aceea cu epitetul Văyuputra). Văinămoinen Zeul * cuvântului primordial activ, în *mitologia finlandeză, *mag şi rapsod, eroul principal din- *Kalevala şi, după tradiţie, conducătorul arhaic al grupurilor finice. Născut după o lungă gestaţie simbolică (si de fapt ajutându-se singur în actul ieşirii la lumină) de zeiţa* *Ilmatar, fiica *aerului, fecundată de vânt şi de apele mării după ce plutise pe valuri 30 de ani, V. îşi petrece tinereţea ca agricultor, iar spre bătrâneţe, îndrăgostit de Aino, tânăra soră a eroului lapon Joukahainen, îi dăruieşte acestuia viaţa după ce se luptase cu el, dar nu-i obţine sora, care, neiubindu-1, se sinucide. După peregrinări îndurerate, trimiţându-1 pe fierarul *Ilmarinen să construiască moara *Sampo, V. coboară în ţinutul infernal *Tuonela şi pătrunde în stomacul incomparabilului cântăreţ Antero Vipunen (după ce, traversându-i mormântul, căzuse accidental în gura defunctului), unde, învingând mari dificultăţi, smulge cuvintele magice de care avea nevoie şi pe care le deţinuse numai răposatul. V. inventează şi construieşte instrumentul muzical hanţele (apoi petrece cântând la nunta lui Ilmarinen cu *Pohjola); iar în expediţia de răpire a morii Sampo (când moara cade în mare din corabia sfărâmată) îşi pierde primul kantele, facându-şi apoi altul, care îl va ajuta si în combaterea molimelor declanşate de bătrana *Louhi, şi în eliberarea Soarelui şi Lunii dintr-o grotă de piatră, forţele sumbre temându-se de cântecul magului. în fine, judecând nedrept un copil (a cărui gândire tânără îl înfrânge), ruşinat şi bătrân, dar şi mânios, V. pleacă pentru totdeauna din lume într-o corabie de aramă, prevestindu-şi totuşi cândva o întoarcere. E posibil ca acest final de *mit să fi fost augmentat de influenţa *crestinismului: pruncul judecat era fiul fecioarei IVÎaijatta (*sincretism cu mitul *Fecioarei Maria); în acest caz, plecarea magului ar putea simboliza răspândirea creştinismului şi distrugerea *cultului vechilor zei finezi. § Martti Haavio, Văinămoinen, EIernai Sage, Helsinki, 1952 Vâj baba (reg. văjă - vrăjitoare, strigoaică) Personaj infernal din * mitologia românească, imaginat ca o babă monstruoasă, uneori antropofagă, locuind în fundul * Iadului. V. are o fiică *mutantă, care se poate preface în iapă, miel, cioară sau ghem; de asemenea, ea mai posedă şi nişte iepe năzdrăvane. Vâlva Făptură fabuloasă din *mitologia românească, de aspect femeiesc, umblând la miezul nopţii pe coame de dealuri, considerată curent un *duh nefast multiplicabil; spre a îndepărta V., copiii aprind seara, când e lună nouă, crenguţe uscate de tamarisc (cătină roşie). O variantă de V., cu caracter *apotropaic, are aspect antropomorf si puteri supranaturale, fiind de fapt un genius publicus (-* genii), care ocroteşte satul de trăsnet, grindină, vânturi pustiitoare (de aici, credinţa că, alungând norii de grindină de peste satele protejate, Vâlvele declanşează între ele dueluri cereşti şi produc astfel vârtejuri de vânt); pe cer apar atunci Vâlve ca nori zoomorfi. Alte V. VÂNĂTOAREA 656 patronează minele (băile), revelându-se în aspecte discret antropomorfe celor mai îndrăzneţi (o mină fără minereu e părăsită de V.), sau ocrotesc stâncile si alte detalii din peisajul natural. Forma plurală tfâlve (uneori ca sinonim pentru duhuri sau ca termen apropiat de noţiunea de *zâne) este atestată^ la moţii din Munţii Apuseni (Transilvania). în general, Vâlvele se împart în două clase: albe (adică benefice) şi negre (malefice), iar într-o clasificare specializată: Vâlva Apei (identificabilă cu *Ştima Apei), Vâlva bucatelor (care patronează holdele, ocrotindu-i pe săracii harnici şi dăruindu-le aur si terenuri agricole si chiar pe propria ei fiică pk'(). iah - dar pe fond totemic local: —» lykantropie) *Duh rău din *mitologia românească; de obicei o clasă de *strigoi, îndeletnicindu-se cu atacarea principalilor aştri, pe care îi mănâncă, producând în mod curent fazele lunii sau eclipsele de lună şi de soare; în unele regiuni, V. este om-lup provenit dintr-un copil mort. Orice V. apare instantaneu după încălcarea unui *tabù casnic (lovirea cu facăleţul de mămăligă în vatră, aruncarea gunoiului spre *soare). în *mitologia slavă, V. e prezent în diferite variante: rus uoAho.iah' - om metamorfozabil în *lup, sau fi\pga:ian: ucrain. (iOHh'o.iah; bulg. inpho.uih' sau iiiyjho.ig.iah - sufletul unui mort rătăcind ca să facă rău din răzbunare; polon, wilkolak; ceh. vylkodak. *Superstiţia a pătruns şi în folclorul neo-grec: Poop0aAax Vile si Ve Veda (pl. Vedas; sanscr. veda - ştiinţă sacră, cunoaştere < rădăcina vb. arie vid’ - a vedea) Ciclu ae 4 scrieri sacre antice, apărut spre mijlocul mileniului II î.e.n. în India (—> mitologie vedică). Cele 4. V. constituind cele mai vechi monumente de mitografie, filosofie religioasă şi literatură sanscrită, se consideră în tradiţia Indiei opere necreate şi sacre existând dintotdeauna, dobândite prin *revelaţie, adică auzite în vechime de câţiva *rişi (înţelepţi primordiali), care le-au transmis posterităţii: de aceea întregul corpus vedic e numit şi *fruti (sancr. gruti - ceea ce s-a auzit; în înţeles mai exact - verbul divin). Sunt 4 culegeri tradiţionale (samhită), completate apoi de o vastă literatură vedică adiacentă de comentarii, exegeze, *mituri ş.a. I) Rigveda (Rgveda; Veda Imnurilor), primul document de limbă sanscrită, cuprinzând 1028 imnuri (10 *mândalah) către marile divinităţi primordiale, trebuind recitate, în timpul *sacrificiului, de preotul oficiant. R. nu e (cum s-a crezut superficial) o colecţie de alegorii ale fenomenelor naturii, ci un sistem magic, într-o arhitectură poetică potrivită conţinutului şi de mare echilibru al formei (prozodie, stilistică, muzicalitate). în R. sunt imnuri panegirice şi rituale (cele mai multe - canda - consacrate zeului *Indra şi zeului *Agni, celor doi Agvinau (*Afvin), zeului *Surya, de asemenea lui * Vâruna, *Rudrâ, *Yamâ, şi grupului *Marutah); imnuri cosmogonice (despre *gigantul cosmic primordial *Puruşa), cântate probabil încă de triburile arice în expansiune. Cea mai veche formă este Rigveda-samhită, textul arhaic iniţial (mândalâ 9, din imnurile familiale) fiind consacrat divinităţii *Soma (regăsit în *Avesta iraniană); forma ulterioară, Rigveda-padapatha, e o redactare literară. ~ 2) Sămaveda (Veda Melodiilor); conţinând 1549 imnuri (din care numai 75 necoincidente cu Rigveda) nu are autonomie propriu-zisă, fiind mai mult un tratat de muzică vocală (cu notaţie arhaică); aici se impun imnurile familiale (purvaarcika) şi cântecele legate de sacrificiile pentru Soma (uttaraarcika). ~ 3) Yajurveda (Veda Invocaţiilor de Sacrificiu), alcătuită din Yajurveda Neagră (sau Bătrână), atribuită înţeleptului *Vaiţarhpăyana, şi Yajurveda albă (sau tânără), conţinând formulele rituale ce se rosteau la sacrificiile legate mai ales de *cultul *focului (Agni), la sacrificiul *calului (*agvamedha) ş.a. în Yajurveda este inclus şi un VEDANGA 658 codex medical antic de practică *yoga pentru diferite boli. ~ 4) Atharvaveda (Veda Descântecelor sau a Vrăjilor) care, deşi redactată târziu şi inclusă la urmă în ciclul vedic, are o matene arhaică, din epoca *magiei iniţiale, deci poate mult mai veche decât Rigveda; Atharvaveda e divizată în 20 cărţi care conţin 731 imnuri (unele reluate din Rigveda), esenţa fiind constituită de *descântecele contra duşmanilor, *demonilor, bolilor şi şerpilor, ca şi de descântece pentru viată lungă’ sănătate, prosperitate, dar mai ales de materialul magic direct; sunt însă şi imnuri filosofice şi mai ales imnuri ale presimţirilor; din punct de vedere religios, unii comentatori consideră Atharvaveda un compromis între tradiţia indoeuropeană a concepţiei despre univers şi concepţiile unor populaţii locale nearice; dar Atharvaveda este un izvor incomparabil pentru studiul vechilor credinţe ale inzilor indoeuropeni. Autorul legendar al acestei a 4-a V. a fost fiul cel mai vârstnic al lui *Brahmă si primul *sacerdot (preotul arhetipal) *Atharvan. fiinduşii considerau încă din vechime epopeea *Mahăbhărata „a cincea Vedă“. Cele 4 V. au fost compuse în lb. vedică - cea mai veche limbă savantă din India arică, precedând sanscrita clasică. Grupul vedic constituie corpul scriptural sacru (nigama - cărţi sfinte) tradiţional, revelat, şi conţine aşa-numita doctrină vedică (vedaţăstra), o doctrină religioasă arhaică, specifică Indiei, adică ceea ce numim religia vedică - anterioară *brahmanismului. Au fost totdeauna preţuiţi învăţaţii vedici (căturvidya) cunoscători ai celor „patru vede“ (caturveda); un asemenea savant e numit cu respect vedayitar. Tradiţia nu permitea ascultatea şi studierea corpului vedic decât de către ăryâh -’cele 3 caste principale: brahmani, războinici, agricultori/ne-gustori (-> varna). De altfel există o metodă specială de citire a Vedelor în timpul oficierii sacrificiilor, când cuvântul unei părţi de vers (aprox. emistih) se uneşte cu un cuvânt din următoarea parte, metoda numindu-se krâmagikşă; există în India chiar şi o disciplină auxiliară: vedopakarana (instrumentul Vedelor), asumân-du-si atributul de ştiinţă a însuşirii cunoştinţelor vedice. întregul tezaur de imnuri, litanii, incantaţii formule sacrificiale ş.a. care circulau în culegeri (sarhhită) ar fi fost distribuit în cele 4 codexuri de un rişi arhaic: *Vyăsa (Krişna Dvăipayăna). După cercetările textologice - compuse şi transmise oral (Rigveda ar data de la sfârşitul mii. III î.e.n.), V. au început a fi transcrise (chiar dacă scrierea era demult cunoscută în India) numai după cel puţin un mileniu de circulaţie liberă. Literatura vedică a fost continuată de scrierile brahmanice, mai ales grupul de codexuri Sutra, conţinând diverse reguli de ^ritualuri, medicină, gramatică, astronomie, drept, cu structură de tratate ştiinţifice (făcând parte din literatura vedică auxiliară’ - * Vedăhga (—> smriti). § I^e Veda. Premier livre sacré de Vinde {Avant-propos par Louis Renou; textes réunis et présentés par Jean Varennes), I—II, Verviers. 1967; Der Rig Veda aus dem Sanskrit übersetzt von K. F. Geldner, 1-IV, Wiesbaden, 1951; A. Hillebrandt, Vedische Mythologie, Breslau, 1929; Louis Renou, Destinée de Veda dans l’Inde, Paris, 1964 Vedânga Ciclu de scrieri din literatura filosofică şi religioasă post-vedică (—> mitologie vedică şi *post-vedică) având menirea de a completa Vedele (*Veda). Scopul acestor texte este auxiliar, explicativ, de înlesnire a lecturii şi interpretării textelor sacre, ca şi de aplicare corectă a preceptelor vedice în exerciţiul ritual al *sacrificiilor. Ciclul V. cuprinde 6 culegeri, consacrate foneticii (çiksa), metricii, gramaticii, etimologiei, astronomiei şi ceremonialurilor rituale (*ritâ). Vedănta (sanscr. vedănta - încheierea ştiinţei / sfârşitul * Vedelor); rar: Uttara mîmânsă (cercetare superioară / târzie) Sistem filosofic religios din India (atribuit parţial lui *Vyăsa), având ca sursă principală doctrina upanişadică (—> Upanişad) şi evoluând, în 2500 ani de existenţă, până la forma contemporana de orientare psihologică şi morală. Prima dată. sistemul vedantin a fost expus în tratatul Vedänta-sütra, compus din 555 sütra (fiecare conţinând 2-3 cuvinte) atribuit lui Bădarăyana şi scris probabil între anii 500-200 î.e.n. Potrivit trâdiţiei principale, Bădarăyana ar fi sistematizat într-o concepţie obiectivă unitară diverse idei filosofice împrăştiate în textele ciclului upanişadic, împărtindu-şi tratatul în 4 capitole: 1) consacrat teoriei despre *Brahmăn, explicării naturii acestuia şi a raportului său cu lumea şi cu sufletul individual *Atman; 2) consacrat criticii poziţiei teoretice a adversarilor V.; 3) consacrat dezbaterii căilor şi mijlocului de atingere (sădhana) a stării de înţelepciune superioară (brahma-vidyâ), în contrast cu înţelepciunea inferioară sau ignoranţa (avidyă) care nu poate dezvălui, ca vidyă, natura autentică a lucrurilor; acelaşi capitol explică ciclul de reîncarnări (*samsăra) şi oferă un grup de raţionamente psihologice şi teleologice (—> teleologie) generale; 4) consacrat examinării rezultatelor stării brahmavidyă. Nefiind clare, sutrele V. au fost supuse mai multor interpretări; comentatorii acestei triplete sunt relativ timpurii (Sankara şi discipolii săi Rămanuja, Mădhava, până în sec. XI, în sec. XIV Ballabha); ei au întemeiat diferite şcoli vedantine. S-a stabilit că V. are o triplă bază teoretică; ciclul Upanişad, Vedäntasütra şi Bhagavadgîtă. Principalul şi cel mai timpuriu comentator vedantin, Sankara, a dedus o concepţie despre Brahmăn ca *spirit impersonal şi absolut şi ca temei unic şi final al existentei, sufletul omenesc Atman fiind manifestarea empirică a acestuia. Brahmăn este existenţa unitară (sat) împreună cu conştiinţa (cid) 659 VELNIAS si cu fericirea păcii imperturbabile (ănanda); fumea fizică nu e nici parte, nici emanaţie a lui Brahman, ci chiar Brahman în manifestarea sa empirică; dar, întrucât lumea fizică nu conţine în ea însăşi temeiurile existenţei sale, ea nici nu este autentică, ci numai o aparenţă - iluzia lui Brahman (*Măyă) pe care conştiinţa comună o ia drept realitate, aşa cum un om confundă adesea o frânghie cu un şarpe, această eroare a ignoranţei (avidyă) însemnând pentru Sankara modalitatea inferioară, empirică, a cunoaşterii, din pricina căreia omul, luând drept reală lumea exterioară, se supune legilor dezvoltării ei şi îi devine dependent; dar când, în cunoaşterea superioară^ omul înţelege unitatea substanţială Brahmăn-Atman, eliberat de circuitul empiric al vieţii, el devine liber şi se contopeşte cu Brahman, contemplându-i imperturbabil manifestările ca pe un joc sau un miraj. După Sankara, cunoaşterea superioară (la care se ajunge prin * contemplaţie, meditaţie şi intuiţie) a adevărului final şi real, care este Brahman, nu se obţine prin raţionament logic, ci prin *credinţă, prin acceptarea ca *revelaţie a corpului scriptural Veda şi Upanişad. Pentru al doilea comentator, Ramanuja, lumea fizică şi sufletul omenesc sunt părţi componente ale lui Brahman şi deci reale; iar cauza suferinţei şi dependenţei omului de lumea fizică rezidă în insuficienţa devotamentului (bhakti) faţă de divinitate. Şcoala vedantină contemporană a reluat noţiunea vedică a „nefacerii de rău“ (ahimsă), cu valoarea practică de autodisciplină comportamentală care duce la neutralizarea urii, mâniei ş.a. Astfel, în interpretarea acestui comentator. V. a • devenit o doctrină teologică. în primele ei milenii de existenţă (sec. V î.e.n. - XV e.n.), datorită comentatorilor, V. s-a ramificat în câteva şcoli a căror învăţătură a depins de modul de interpretare a tratatului lui Bădarăyăna. Sistemul vedantin, mai presus de ramificaţiile sale, ca unul dintre cele 6 sisteme ortodoxe Je filosofie religioasă din India antică, a constituit baza doctrinară a *brahmanis-mului, ca religie autonomă, dar şi ca replică la curentele pragmatice (unele înclinând chiar spre *ateism) ale timpului. Acordând maximă atenţie conţinutului filosofic al Vedelor, doctrina vedantină în ansamblul ei postulează că nu are existenţă autentică decât substanţa divină Brahma (Brahman), tot restul fund numai manifestarea iluziei divine Măyă. în filosofia vedantină contemporană există tendinţa explicită de a defini Vedele drept chintesenţa intelectului uman universal: „Dayananda afirmă că în imnurile vedice pot fi găsite adevărurile cunoaşterii ştiinţifice actuale. As vrea să adaug că potrivit convingerii mele, Vedele conţin, pe lângă aceasta, şi o serie de adevăruri pe care ştiinţa contemporană nu le stăpâneşte încă.“ (Sri Aurobindo, Bonkim Tilak - Dayananda, Calcutta, 1947, p. 57) § The Vedânta Sutras - with the Conmentary hy Sankarâ-chărya, translated by G. Thibault, I—II, Oxford, 1890-1925; P. Deussen. Dos System des Vedânta, Leipzig, 1906;K.P. Bahadur, The Wisdom ofVedanta, New Deliii. 1983 Veiovis (Zeul cel rău) Zeu infernal din *mitologia romană arhaică, dar de origine etruscă, patron al beznei, pedepselor şi răzbunării, aşadar un fel de antizeu fată de *Iupiter (ve-Iovis), patron al luminii (cf. Ovidius, Fasti, III, v. 447); târziu, începe să fie confundat fie cu *Pluton sau *Apollon, fie cu Iupiter în perioada copilăriei sale (uneori indicând însă atributul de poet al lui Iupiter). V. avea un *templu (atestat de Ovidius, op. cit., III, v. 429 şi urm.; Vitruvius, De Architectura, IV, 8, 4; Aulus Gellius, Nopţile attice. V, XII, 2 - care îl numeşte însă Vediovis; precum şi de săpături arheologice recente din Roma) situat între aşa-zisa fortăreaţă a Romei şi Capitoliu. Spre deosebire de alţi comentatori antici, Aulus Gellius îl consideră un zeu „lipsit de însuşirea de a ajuta“; statuia lui V. (după Plinius cel Bătrân, făcută din lemn de chiparos) îl înfăţişează „ţinând în mână săgeţi“, ca „simbol al puterii de a face rău“ (Aulus Gellius, op., cit., V, XII, 11). Animalul consacrat acestui zeu era *capra, Velchan Zeul * focului (probabil subteran), în *mitologia etruscă, precedând pe zeul roman * Vulcanus. Veles; Voios (slav Bl3JiecT>; Zeul Vitelor) Zeu al bogăţiei, în *mitologia slavă, de asemenea al belşugului vieţii, protector al turmelor si cirezilor, patron al comerţului, uneori ocrotitorul păstorilor şi poeţilor, zeul care a încurajat printre slavi creşterea vitelor. Se presupune că ar fi fost întâi zeul tribal al knejiîor sloveni din Novgorod; *cultul său era oficiat, în sec. X, la Kiev şi Novgorod, iar mai târziu, în tot ţinutul Rostov; dar după unele referinţe scrise cehe din sec. XV-XVI, se poate deduce că ajunsese un zeu panslav. în perioada răspândirii rapide a ^'creştinismului, cultul lui V. e înlăturat, totuşi fără să dispară, căci în mitologia populară e transferat asupra sf. Vlas, atât datorită coincidenţei onomastice, cât şi celei a timpului de sărbătorire (februarie, în perioada fătatului de iarnă al vitelor); unii cercetători însă au văzut, fără temei, în cultul lui V. un ecou ai sfântului creştin Blasios din Bizanţ (V. Veselovski), Velnias; Velinas *Demon adversar al zeului *Perkunas, în *mitologia baltică; îi fură acestui zeu vitele, iar pentru a-şi pierde umia, uzează de însuşirile sale de *mutant, prefăcându-se în şarpe, copac, piatră, animal patruped, chiar om, însă în cele din urmă e lovit de fulgerele lui Perkunas şi e nevoit să-i restituie vitele răpite. După mărturiile folclorului, poporul îi atribuia o deosebită inteligenţă şi ca atare l-a investit cu atributul de protector al cântecelor şi * dansului; reprezentat de VENUS 660 obicei cu coame şi copite (alură de *ţap), probabil pentru înclinaţiile erotice nesăţioase din biografia sa mitică; în acest sens, are relaţii numeroase cu femei pământene, care nasc de la el copii foarte puternici, venind pe lume cu arc şi săgeţi gravate pe burtă; după tradiţia folclorică, orice femeie, zărind acest semn nefast, îşi omora noul născut. După răspândirea *crestinismului în zona baltică, V. a fost identificat cu ^Diavolul biblic. Venus (lat. venus - frumuseţe, graţie, farmec) Zeiţa frumuseţii, în *mitologia romană, se pare autohtonă (italică), ocrotitoare în epoca arhaică a vegetaţiei şi a fertilităţii; dar poate că şi mai vechi în Italia era înţelesul de personificare divină a nurilor femeieşti, cum s-ar deduce din unele cuvinte: venustas - frumuseţe feminină, nuri; venuste - plăcut, frumos. Noţiunea de frumuseţe e posibil să nu se fi confundat cu ideea de feminitate în *cultul iniţial al acestei zeiţe; oricum, cultul -încă autonom - includea atribute cu dublă funcţie, (gospodăreşti şi estetice), de ocrotitoare a grădinilor şi livezilor şi de patroană a abundentei florale în vegetaţia naturii. în Roma, chiar în această formă iniţială, cultul zeiţei apare destul de târziu. întregul *mit, pus în circulaţie curentă în epoca clasică, de mitografiile poetice latine, nu mai este decât o copie fidelă după mitul grec al zeiţei frumuseţii *Aphrodite. Acum V. are epitetele Verdicordia (Cea care suceşte minţile) şi Cloacina (Purifîcatoarea; lat. cloaca - canal de scurgere); îi sunt consacrate^ dintre plante, mirtul, iar dintre păsări, lebedele. în plus, este socotită mama eroului întemeietor *Aeneas. Verethraghna (grec. Artagnes) Zeu în *mitologia iraniană arhaică, apoi *geniu al victoriei, în *zoroastrism, unul din venerabilii yazata cereşti; numit „Dragonul ucigaş“, este purtător al principiului binelui ca divinitate subalternă a zeului suprem *Ahura-Mazda, care l-a si creat. Ca divinitate războinică. V. e aghiotantul îui *Mithra şi deschizătorul drumului în campaniile întreprinse de comandantul său divin; soldaţii perşi îl invocau totdeauna pentru asigurarea biruinţei în războaie. Era reprezentat în parte ca *dragon, în parte ca mistreţ furios, de care nu se putea apropia nimeni şi care omoia pe oricine cu colţii de la primul atac; era imaginat cu fruntea pătată şi cu picioare, muşchi, falei şi coadă de bronz, de unde şi forţa sa im’batabilă. Aspectul său zoomorfic a determinat pe unii cercetători (Italo Pizzi) să-l considere o „divinitate naturalistă“ preavestică. V. pare însă a fi un zeu totemic (—> totem) şi e comparabil, în anumită măsură, cu zeul războinic, din *mitologia vedică, *Indra (numit si Vritrahan, ca omorîtor al demonului *Vritra), Vertumnus (lat. vertere - a roti, a întoarce), Vortumnus Zeul succesiunii anotimpurilor şi al transformării plantelor, al modificărilor climatice anuale şi al apariţiei şi dispariţiei florilor şi fructelor, în *mitologia etruscă; preluat de *mitologia romană cu aceleaşi atribute, a fost însă extins în genere asupra schimbărilor climatice şi meteorologice ale vremii; unele *mituri mai târzii socoteau că V. operează şi modificări geofizice pentru schimbarea climei; astfel poetul Propertius a pus în circulaţie *mitul că V. a modificat, în favoarea romanilor, cursul fluviului Tibru. Se credea că V. are şi darul de a-şi schimba înfăţişarea după dorinţă. Zeiţa fructelor *Pomona era socotită soţia lui. Statuia zeului (cum comunică Horatius) se afla într-un colt din Forum, în aşa-numitul Vicus Tuscus, lângă librării (cf. Propertius, Elegii IV, 2); dar exista şi un sanctuar pe Aventin. V. era reprezentat ca un bărbat tânăr, cu o cunună de frunze verzi, ţinând în mână Cornul Abundentei. Vervactor Zeu din * m itologia romană, patronând desţelenirea pământurilor utile, lăsate în paragină, şi ocrotind arăturile iniţiale. Vesta Zeiţa căminului casnic, în *mitologia romană, protejând (după Vergillius) *focul vetrei; socotită fiică a zeului *Satumus, era o veche divinitate italică a focului domestic, mai târziu identificată cu zeiţa greacă *Hestia. Titus Livius (Ab Urbe condita, 1, 20) scrie că romanii au importat *cultul V. din Alba Longa. Originea generală a divinităţilor focului de vatră se află în nevoia triburilor primitive de a menţine focul viu, chiar şi în perioade mai târzii, spre a evita dificila reaprindere a altui foc prin frecarea lemnelor. Satele arhaice romane aveau şi câte o vatră comună cu foc constant în centrul satului; focus publicus; pe vremea regelui *Numa Pompilius însă focul sacru era aprins de la soare, cu ajutorul unei oglinzi concave. Cum scrie *Plutarh, tot sub Numa a fost construit şi Templul Vestei, slujit iniţial de 4 *Vestale; acestea erau preotese fecioare (Vestalis virgo) având şi grija întreţinerii focului sacru din *templul zeiţei (Vestala care, din neglijenţă, îl lăsa să se stingă, era biciuită). Vestalele erau alese pe 30 de ani (din familiile patriciene) printr-un legământ de castitate, încălcarea căruia se pedepsea prin îngroparea de vie a Vestalei vinovate; organizate într-un colegiu, erau conduse de o Virgo Vestalis Maxima. V. era, la romani, una dintre divinităţile cele mai respectate, oricare cetăţean facându-şi-o confidentă intimă pentru cele mai secrete gânduri ale sale. Cultul zeiţei era administrat de Comunitatea palatină. Templul din For, construit de Numa Pompilius între Capitoliu şi Palatin, era de formă rotundă (Antichităţi romane, II, 65), iar altă clădire, numită Regia Numae, servea drept atrium al templului; pe aceasta Augustus a destinat-o Vestalelor. Invocarea zeiţei V. era inevitabilă (ca şi invocarea Hestiei de către greci) în aproape toate *rugăciunile adresate altor zei. Vestale (lat. sg. Vestalis; pl. Vestales) Preotese virgine, în religia romană, consacrate zeiţei * Vesta 661 VIATA (ocrotitoarea vetrei casnice şi a *focului sacru urban). De obicei erau 6 V., alese şi supravegheate de ponîifex maximus. Fetele, în vârstă de zece ani, erau alese din familiile patriciene şi făceau de la început un legământ de castitate, după care erau acceptate în *templul zeiţei Vesta, unde vreme de alţi zece ani se desfăşură învăţătura lor în regulamentele *ritualurilor specifice; de la vârsta de 20 de ani începeau să îndeplinească funcţia sacerdotală propriu-zisă (—> sacerdot), în ultimii zece ani de sacerdoţiu ele având obligaţia de a instrui şi iniţia pe elevele generaţiei următoare, şi numai când împlineau 40 de ani aveau dreptul de a intra în viaţa laică. Aulus Gellius (Nopţile attice, I, XII, 1-19), citând autori ca Antistius Labeo, Ateius Capito ş.a. sau legi ca Lex Papia de Vestalium lectione, consemnează condiţiile alegerii V., după dreptul divin: să aibă la data alegerii între 6 şi 10 ani, să-i fie în viaţă ambii părinţi care să nu practice îndeletniciri sau profesiuni nedemne, să nu aibă defecte de vorbire şi de auz sau alte infirmităţi, să nu provină dintr-un părinte sclav; se exceptau de la alegere surorile V., fiicele sacerdoţilor (*flameni, *auguri, sălii etc.) sau logodnicele pontifilor. Odată aleasă, fecioara era dusă la * altarul zeiţei şi încredinţată pontifilor, în acel moment ea ieşind automat de sub jurisdicţia paternă. După tradiţia romană, prima V. a fost aieasă de regele *Numa Pompilius şi s-ar fi numit Amata; din această cauză, toate V. primeau cognomenul Amata, acesta intrând obligatoriu în formula rituală de consacrare, pronunţată de pontifex maximus: „Pe tine, Amata, te iau preoteasă vestală, să îndeplineşti sacrificiile pe care trebuie să le îndeplinească preoteasa vestală pentru poporul şi pentru cetăţenii romani, potrivit legii celei mai drepte.“ în ceremonia de primire, noii V. i se tăia părul, care apoi era atârnat de crengile unui arbore sacru (în timpul lui Plinius cel Bătrân, acest copac avea 500 ani), iar după aceea fecioara era îmbrăcată în alb. Comunitatea Vestalelor era condusă de o Vestalis Maxima, care era cea mai în vârstă. Deşi după 30 de ani de sacerdoţiu ele aveau dreptul de a se căsători şi a-si întemeia o familie, niciodată V. nu s-au folosit logos) sau urmat de articularea limbajului (Adam dă nume fiinţelor, plantelor, lucrurilor); în multe mitologii primitive, orice mişcare mecanică autonomă e numită viaţă (o piatră rostogolită, în credinţele animiste, e vie; roţile lui *Iezechiel, la fel: „dând făpturile cele vii mergeau, roţile mergeau lângă ele [...], când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi rotile, căci duhul făpturilor vii era în roţi“. - Dubla finalitate Finalitatea divină: viaţa e, pentru zei, justificarea existenţială a divinităţii lor, de aceea există şi forma extremă a iluziei divine *Măyă. Finalitatea umană este, în aproape toate miturile, proliferarea, desăvârşirea şi întreţinerea, prin cele două acte precedente, a omului care e obligat să-si întreţină, prin ^sacrificii si glorificare, zeii săi. Nici un mit nu arată ca finalitate a vieţii propria ei emancipare, nici cunoaşterea, care sunt condamnate. • Temporalitate - Durata u n i c a 1 ă Sunt forme de v. universală sau individuală cu durate fixe (chiar longevitatea matusalemică umană şi concepţia brahmanică despre durata universului nu mizează pe eternitatea vieţii). - Ciclul succesoral, înţeles in VIBILIA 662 dimensiune cosmică prin existenţa ciclică a unui univers ce dispare prin resorbţie în *focul purificator - conflagraţia cosmică, ekpyroza ducând la palingenezie, adică la întoarcerea periodică la v. a tuturor fiinţelor defuncte, simultan; sau, în dimensiune individuală, prin succesiunea reîncarnărilor. - Durata eternă e citată rar în mituri (si atunci, ca în concepţia vedică, druidică sau a ^sectei *eseuienilor, se referă numai la eternitatea spirituală); nemuritor se consideră numai *spiritul, care nu este viaţă în sens mitologic curent, deşi el dă viaţă. Astfel, multe *religii au socotit prezenţa spiritului în trup o pedeapsă pentru *păcate anterioare - ale * strămoşilor sau ale individului însuşi în întrupările anterioare. Pentru *orfism sufletul fiind o particulă divină, trupul nu-i este decât o închisoare perisabilă. Totuşi unele religii cu o concepţie ontologică mai simplă (*creştinism, *islam) admit eternitatea umană a v., însă numai în ipostaza ei postumă, de întoarcere la obârşia cerească. § Dr. E. A. W. Budge. Egyptian Jdeos of the Future Life, London. 1899; E. Anderson, Plants, Man and Life, Boston, 1952 Vibilia Zeiţă din *mitologia romană, ocrotitoare a tuturor drumeţilor şi călătorilor rătăciţi în teritorii necunoscute. Vicapota; Vica Pota Zeiţă a victoriilor, în *mitologia romană (amintită cfe Cicero şi de Titus Livius); ea patrona numai biruinţele militare particulare, câştigate local. Victoria Zeiţa victoriei, în *mitologia romană, victoria ocrotită de această zeiţă - fie militară, fie civilă - având sens general, de biruinţă fundamentală. V. avea o statuie la Roma, în For (după mărturia lui Titus Livius); i se consacrase un *templu, pe Palatin, încă din sec. III î.e.n., restaurat de Augustus. Viţvăkarman (Constructorul) Arhitectul divin, artizanul universal în *mitologia vedică (Cel care face totul, Cel priceput la orice, Atoateziditorul), socotit uneori o ipostază a lui *Brahmă sau el însusi transferându-se în ipostazele Bhauvana şi *Tvaşţar. V. clădeşte palatele transterestre ale *zeilor. Viţvămltra înţelept primordial (*rişi) din *mitologia vedică, pustnic de o imensă forţă morală care, deşi originar din casta militară kşatriya (—> varna), a devenit prin asceză *brahman, unul din cei 7 mari *rişi născuţi din mintea lui *Brahmâ. După un *mit, spre a-1 ispiti în timpul practicării *ascezei, *Indra, îngrozit de forţa faptelor ascetice şi sapienţiale ale înţeleptului, îi trimite o curtezană cerească, pe *Apsara Rambha, pe care însă V. o blestemă prefacând-o pentru un mileniu în piatră (-; blestem); o variantă: Indra trimite pe fermecătoarea Apsara *Menakă, ea născând apoi de la V. pe *Cakuntală (eroina cu acelaşi nume din cunoscuta dramă a poetului Kalidăsă); în tradiţiile mitologice ale Indiei aceste ispite sunt curente chiar şi printre zei, ele nefiind condamnate, unirea ascetului cu femeia care-1 seduce nefiind socotită nici degradantă, nici incompatibilă cu practica ascezei. V. e prezent ca erou epic în *Mahăbhârata, *Rămăyana şi *Purăna, materia epică principală fiind istoria adversităţii între Viţvămitra şi brahmanul * Văsişţha (mulţi comentatori interpretează acest conflict ca reflectare a eternului impact din societatea arhaică a inzilor între casta militară şi cea sacerdotală). Lui V. tradiţia îi atribuie scrierea (sau doar redactarea) celor mai multe imnuri din *Rigveda. Viţvedevăh (Toţi Zeii) Divinitate de sinteză, în *mitologia vedică (nesimbolizând de fapt întregul *panteon, ci numai zece *zei, uneori 12 sau 13); zeii incluşi, veneraţi îndeosebi plural, erau socotiţi copiii zeiţei Vigva, fiica *strămoşului primordial *Dakşa. Aceste divinităţi (*Vasu, Satya, Kratu, Dakşa, *Kăla, *Kâma, Dhriti, Kuru, Dhvani sau Dhuri, Pururavas, Madravas, Rocaka sau Locaka) sunt invocate mai ales în * ritualul graddha, la *sacrificiile pentru sufletele *strămo-şilor defuncţi. Vil (rus. auii, ucr. sin, eiiiKa biel. eeuKa-geană) Personaj fabulos, în ^mitologia slavă răsăriteană, a cărui privire ucide; în mod curent, ochii îi sunt acoperiţi de pleoape (sau gene) enorme; (uneori, mai ales în basmele ruseşti, având sprâncene stufoase cu perii căzând peste ochi); - dar V. are nişte ajutoare care îi ridică pleoapele (genele sau sprâncenele) cu furca, deşi multe dintre aceste ajutoare, în genere oameni, mor îndată ce îi eliberează monstrului privirea. O versiune ucraineană a lui V., păstrată în folclor până în sec. XIX, a fost utilizată de N. Gogol. Deşi V. prezintă o vagă asemănare cu uriaşul mitic oset Uaig (—> mitologii caucaziene), el pare un ecou depărtat al animalului fabulos *Vasilisc, a cărui * legendă a circulat în Europa medievală. Vikrita (sanscr. vikrta - bolnav, schilod) Zeu arhaic din *mitologia vedică, o divinitate fenomenologică a bolilor şi schilodirilor monstruoase, fiul lui *Dakşa (în ipostaza acestuia numită Pracetas, din a doua mare eră cosmică Mahăyuga; yuga) Vila (rus. Bu.ia; ceh vila; bulgar pl. Baiu; polon wilawa); Samovila Divinitate feminină, feciorelnică, de obicei plurală, în *mitologia slavă. Vilele sunt fecioare ale ^pădurilor, câmpiilor, munţilor, *apelor, *aerului; în raport cu atitudinea omuîui, ele pot fi prietenoase sau ostile. E posibil ca V. să fie o personificare analitică a forţelor fecunde ale naturii dintr-un stadiu de *religie rudimentară (--> animism) de tipul *mana. în varianta bulgară, V. este sufletul de fată moartă şi neîngropată. Vilca Zeu cu atribute neclare, în *mitologia etruscă; poate o divinitate telurică, precedând pe zeul roman *Vulcanus. 663 VIŞNU Vile şi Ve Zei din * mitologia scandinavă, fraţii zeului suprem *Odhinn, fii - ca şi el - ai cuplului primordial *Borr - Bestia; mitul îi asociază în triadă numai în raport direct cu ^cosmogonia şi *antropogonia, deşi întregul *mit originar e neclar, referindu-se mai întâi la 3 zei care rătăceau prin lume, pe ţărmul mării, până când au zărit frasinul şi arinul ce aveau să devină prima pereche de oameni: *Askr şi *Embla; o variantă mai curentă îi asociază lui Odhinn alţi zei: *Honir, zeul mobilităţii marine care include în oameni mişcarea, şi Lodurr (*Loki), zeul *focului teluric, care le dă sânge fierbinte. Există totuşi o latură mitologică preferenţială faţă de Vile şi Ve în rol antropogonic; pe de o parte tratati ca * simboluri auxiliare ale zeului suprem (Vile, sau voinţa divină,■ îi înzestrează pe oameni cu mobilitate fizică în spaţiu şi cu raţiune, iar Ve, sau faima divină, le dă formă, grai, văz şi auz), pe de altă parte ca zei antropomorfi pe care de pildă Loki îi ironizează a o fi ţinut de soţie pentru amândoi pe *Frigg, soţia lui Odhinn, cât acesta peregrinase prin lume, iar ei îsi asumaseră succesiunea cârmuirii universului. l3e fapt, este singura referire de după antropogonie, căci nici unul din cei doi fraţi nu mai apare în evenimentele mitice (nici după *Ragnarokr), rămânând numai două principii personificate vag, ca divinităţi secundare, fără importantă cultuală. Vilktakys; Vilkolakas *Lupi * mutanţi sau făpturi în blană de lup, în mitologia lituană (—> mitologie baltică); acest *mit păstrează vagi urme de *lykantropie, dar V. provin din oameni prefăcuţi în lupi de vrăjitori sau chiar din oameni capabili a se metamorfoza în lupi. V. au coadă scurtă şi colţi puternici şi, ca semn distinctiv, o pată albă pe gât. (cf. * Vârcolac; *Volkodlak) Vimăna *Car ceresc, în *mitologia vedică târzie (dar şi „palat cu şapte caturi“); asemenea care aeriene autopurtate, transportând zei şi eroi cu viteze colosale prin spaţiul aerian şi celest, figurează în *Mahăbhărata şi în *Rămăyana unde sunt descrise cu surprinzătoare detalii; un astfel de car ceresc somptuos îl transportă pe eroul *Rămâ. (—> puşpaka) Viracocha; Huiracocha Zeu demiurgic (—» demiurg), preincas şi incaş, în epoca arhaică peruană din Anzi (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), precedând pe zeul * soarelui, cu care apoi a fost confundat. Triburile preincase îl veneraseră ca zeu al ploii şi fertilităţii, iar populaţia andină a marilor altitudini l-a socotit un zeu antropogonic; în vremuri străvechi, V., zeu solar, a coborît în piscul de la Condor Koto (lângă Lima) unde a depus 5 ouă (de aur, argint, bronz) din care s-au născut apoi zeii: *Pariakaka (Fulger-Apă), Wampu (Fulger-Foc), *Wallallo (Foc-Ploaie) ş.a. Pare să fi fost şi zeu sapienţial, întrucât purta * simbolul ştiinţei supreme: corzile cu noduri. După un *mit preincas - în care V. era numit mai ales * Kon-Tiki (Omul-Soare) şi Illa-Tiki (Omul-Foc) - supravieţuind unui mare conflict militar, Kon-Tiki a plecat cu un grup de prieteni apropiaţi, traversând Pacificul pe plute din lemn de balsa şi stabilindu-se în Insula Pastelui şi în alte câteva insule polinesiene. De obicei, se clasifică 3 variante ale mitului: a) V. (după tradiţia incaşilor şi a ramurii quechua) ar fi personificarea unui vulcan activ din Valea Vilcanota, din preajma oraşului Cuzco; b) omul supranatural Kon-Tiki, ieşind de pe fundul lacului Kollasuya şi făcând ^miracole printre oameni; c) un alter-ego al zeului solar preincas *Pachacamac. De altfel, iconografia preincasă îl prezintă pe V. în două ipostaze: Runarurac, zeul antropogonic, şi Runacamac, zeul care are grijă de oameni. Iar într-un mare *templu-sanctuar din Tiahuanaco (la sud de lacul Titicaca), figura principală sculptată în piatră (fără îndoială a lui V.) îl înfăţişează ca om în picioare, cu faţa înconjurată de raze solare, fiecare rază terminându-se cu un cap de animal, şi în mâini având câte un sceptru cu cap de condor. Viraj Iniţial „personalitate“ (în lb. sanscrită), iar mai târziu, * simbolul voalat al noţiunii de *Atman, dar şi sinonimul * cuvântului (verbum) - cu epitetul „Sclipitorul“ (—> Văc): a-1 cunoaşte pe V. devine egal cu a stăpâni toate tainele universului. V. e primul om născut de *Brahmâ. Virbius Zeu secundar din * mitologia romană, reprezentând varianta latină a eroului din *mitologia greacă - *Hippolytos (fiul lui *Theseus, iubit de *Aphrodite/*Diana şi omorît accidental de caii săi), pe care - în reluarea romană - zeul medicinei *Aesculapius l-a înviat, la rugămintea îndrăgostitei zeiţe Diana. Apoi zeiţa l-a ascuns în dumbrava de la Aricia (Italia), dându-1 în grija *Nimfei *Egeria şi lăsându-1 acolo ca rege al *pădurii. *Cultul lui V. s-a perpetuat, local, în datina sacerdoţiului (—» sacerdot) legat de *mitul ceremonial al ramurii de vâsc (—> creanga de aur). Viriplaca Zeiţă din *mitologia romană, patronând împăcarea şi bunele relaţii între soţi. Vişnu; epitet: Nărăyana (—> Nara-Nărăyana) Zeu cu o îndelungată ascensiune mitologică şi cultuală, în * mitologia vedică şi *post-vedică. Un zeu solar de importanţă secundară în mitologia vedică timpurie (*Rigveda) - ulterior devine al doilea element al triadei supreme, *Trimurti, în *teologia *brahmanismului, ca punct de echilibru între creatorul *Brahmă şi distrugătorul *(fivâ şi e adorat drept păstrătorul lumii si cel care propulsează binele universal, regenerând periodic lumea prin reîncarnările (*avatara) sale de formă aparent umană, însă de structură sublimă; în acest sens, V. dobândeşte o poziţie de prim rang în principala triadă a * hinduismului, acum fiind conservatorul universului prin iubire (considerat ca atare tatăl zeului dragostei, *Kâma): întrupare a bunătăţii şi a spiritului omniprezent, V. apare din VISNUISM 664 când în când în avatarii săi, atunci când în lume trebuie corectat un rău ori săvârşit un bine deosebit. Din perioada epică a miturilor Indiei (*Mahăbhărata, *Purănâ), V. începe să fie adorat ca divinitate supremă în cadrul religiei *vişnuismului (absorbită ulterior de *budism). Socotit câteva milenii în şir fie oceanul cosmic, fie (ca păstrător universal) întruchiparea îndurării şi binefacerii şi a menţinerii ordinii în univers, V. (al cărui *cult e dintre cele mai răspândite în India, până în zilele noastre), se crede că fereşte întregul univers de erori fundamentale şi de *păcat şi că şi azi mai coboară uneori pe pământ spre a salva omenirea şi lumea de marile primejdii. Reprezentat plastic cu 4 braţe şi adesea purtându-şi armele si emblemele (scoica, discul, măciuca, *lotusul, diadema şi o piatră preţioasă), V. are numeroase epitete, unele indicând ipostaze: Urugăya (Necuprinsul), Jagaddhatar (Păstrătorul lumii), Nărăyana (Cel culcat pe ape), Purăna puruşa (Spiritul primordial), Acyuta (Cel care nu putrezeşte); Hari (Cel care absolvă pe oricare penitent de păcate: sanscr. hari - curent; substanţă divină), Cakrayudha (Cel înarmat cu disc); Paramapums (Spiritul Suprem), Devadeva (Zeul zeilor); Bhagavant (Sublimul), Vigvarîipa (Omniprezentul), Adideva (Zeul Suprem); Nirăkăra (Acorporalul), Jalaţaya (Cel care zace pe ape); Tirthakara (Salvatorul), Trivikrama (Trei paşi), Janardana (Incitatorul oamenilor), Trikakud (Trei piscuri), Padmanadha (Cel cu buric de lotus), Puruşottama (Bărbatul Suprem); Jagadnatha (Stăpânul Lumii), Jivitegvara (Domnul Vieţii); Nandiţvara (Domnul Bucuriei), Viţvajit (Atot-cuceritorul), Samastadhatar (Atoatepăstrătorul); Hemaşapkha (Posesorul scoicii de aur). Un *mit cosmogonic arată că, înainte de apariţia lumii, când încă nu era nici spaţiu nici *timp, V. se odihnea imobil pe trupul încolăcit al şarpelui universal *Adhi$eşa (*Ananta sau Qeşa) - un *balaur cu o mie de capete simbolizând absenţa (sau inerţia) timpului şi plutind astfel pe oceanul primordial inform (—» cosmogonie). în acea ipostază primordială inertă (şi nu într-un avatar autentic) - într-o variantă - V. era întrupat în perechea de înţelepţi (rîşi) *Nara-Nărăyana (sau Nărăyana şi Nara) plutind inerţial pe oceanul de lapte; pe temeiul acestui mit, unele religii post-vedice îl numesc şi Mahăkălâ (Marele Timp sau Timpul Străvechi). Avatarii lui V. (în care el reapare cu atributul de conservator al lumii) sunt, după cele mai vechi tradiţii, zece: 1) Maisya -încarnare în peştele care-i anunţă înţeleptului Vaivasvata (una din reîncarnările lui *Manu) *potopul universal iminent şi mijlocul de salvare; 2) Kurma - în formă de *dragon sau broască ţestoasă; 3) Varaha - într-un rişi care îl omoară pe *demonul Hiranyakşa, cel ce scufundase pământul pe fundul oceanului, şi apoi, metamorfozat într-un mistreţ gigantic, îşi înfige colţii în pământul înecat şi îl ridică din ape; 4) Nrisinha (Omul-leu), de fapt o pereche de înţelepţi primordiali (cei doi rişi: Nara-Nărăyana) - acest dublu avatar fiind legat de un episod straniu din *Mahăbhărata: *Hiranyakaţipu, regele *demonilor din clasa *Daitya, îl învinge pe zeul *Indra şi îi răpeşte lui Civâ regatul celor 3 lumi pentru un milion de ani, apoi îşi persecută fiul (Prahlada) care-1 adora pe V., şi abia atunci acest zeu îşi ia înfăţişarea fabulosului om-leu, omorîndu-1 pe agresor; 5) *Vamăna si Trivikrama - apare ca gigant cosmic salvând pnntr-un şiretlic lumile principale: *cerul şi *pământul care au fost cotropite de *Bali, regele unor demoni titanici; 6) *Paraţurăma (Răma-cu-securea) - ca luptător eroic, eliberator al *vacii cereşti *Kamadhenu; 7) *Rămâ sau Rămacandra, eroul din *Rămăyana; 8) *Krişna -zeu el însusi, dar si erou în Mahabharata, care cu miraculosui său disc a distrus oraşul magic aerian *Saubha al demonilor clasei titanice Daitya, pe care aceştia îl menţineau deasupra ţărmului oceanic; de asemenea, prin avatarul său Krişna, V. este un zeu iluzionist, amăgindu-şi adversarii, în faţa cărora creează fantasme; 9) *Buddha (sau cu epitetul Tirthakara - Salvatorul^ - mântuitorul, întemeietor al budismului, ivindu-se la începutul erei Kăliyuga (—> yuga); 10) Kalki - ultima reîncarnare, în care V. însuşi va apare în viitor. în ultima perioadă a erei prezente (Kăliyuga); iar la sfârşit se va arăta întâia Oară, nemijlocit de avatar, călare pe *calul alb Kalki şi ţinând în mână o săbie sclipitoare care va fi de fapt o cometă. Miturile mai vechi (limitate la aceste zece încarnări) considerau că V. apare o singură dată în fiecare eră (yuga); ulterior, s-a crezut că primii 4 avatari s-au produs în era Kritayuga. După textele târzii, avatarii lui V. ajung la 22. *Simbolul complex al lui V. e întregit de soţia sa *Lakşmi, zeiţa destinului. vişnuism Una dintre *religiile Indiei post-vedice, care venerează ca divinitate supremă pe * Vişnu şi cele două reîncarnări esenţiale ale acestui zeu *Rămâ şi *Krişna, în triadă stabilă. Zeu secundar în antichitatea îndepărtată, odată cu decăderea religiei vedice (-» mitologie vedică şi *post-vedică), după sec. V î.e.n., Vişnu a devenit zeul principal al castei războinicilor kşatriya (-» varna). întemeindu-şi doctrina pe *Bhagavadgîtă, v. se reflectă vizibil în concepţia religioasă şi filosofică din *Mahăbhărata şi *Rămăyana; în esenţa ei, această doctrină este o anumită formă de *teism, îmbogăţită cu predicarea iubirii dezinteresate (bhakti), alături de obligaţia împlinirii datoriei ca necesitate inexorabilă: karma-yoga (—> karma; yoga). Către mijlocul mii. I î.e.n., v. începe să fie absorbit de *budism; ca urmare a acestei influente, începe să se considere că *Buddha este o încarnare a lui Vişnu. § J. Gonda, Aspects ofEarly Vişnuism, ed. II, Delhi, 1969 665 VOLTUMNA Vitellia Zeiţă arhaică din Latium, soţia lui *Faunus, care mai târziu, după ce e absorbită de *mitologia romană, devine o divinitate agrară. Vitula Zeiţa triumfului, a bucuriei triumfale oferite de biruinţă, în *mitologia romană. Vitumnus (lat. vita - viaţă) Zeul care dă viaţă, în *mitologia romană, conservând în copiii nou-născuti vitalitatea, V. e citat de *Augustin. Vîrii (slav. bliphh, bîphh, ipHÎi, tfpan) Numele arhaic al *Paradisului, în *mitologia slavă răsăriteană, dar si al pomului din acest teritoriu: Arbor muncii (*Ârborele Cosmic), în vârful căruia locuiesc păsările împreună cu sufletele morţilor. Primăvara, porţile teritoriului paradisiac V. sunt descuiate cu o cheie pentru eliberarea păsărilor, care atunci îşi încep migraţia anuală; după o tradiţie folclorică din Ucraina, iniţial, cheia se aflase în păstrarea ciorii iar după ce această pasăre l-a mâniat pe * Dumnezeu, altă pasăre (anonimă) a fost investită cu funcţia de chelăreasă. Toamna, în zonele slave de răsărit, se îndeplinea un *ritual special, constând în îngroparea unei aripi de pasăre. Vobi Zeu atmosferic în mitologia kartvelă f—> mitologii caucaziene), îndeosebi al furtunilor cu trăsnete; în provinciile Megrelia şi Swaneti din Georgia, amintirea lui V. s-a conservat în numele zilei de vineri („ziua lui Vobi“). Vodeanol (rus. Bayanou ycyyiuh'a, aoytutoil luym, aoy/ituihceh vodnik; croat xvodny muz, sloven povodnj) *Duhul rău al apelor (atestat şi în formă plurală), în *mitologia slavă târzie; în genere, este o întruchipare a forţei negative a apei, o divinitate demonică, rea şi primejdioasă. Reprezentat fie ca bărbat monstruos cu labe de animal în loc de mâini, cu cap încornorat, fie ca moşneag monstruos, încurcat în mâl şi noroi, cu barbă mare şi mari mustăţi verzi. Orice V. e negru (sau simbolizează culoarea neagră), are vaci negre (sau bivoliţe) si locuieşte mai ales în apele întunecate (Cerna voâa). Potrivit ‘^credinţelor populare, V. răpeşte oameni de la scăldătoare şi îi duce pe fundul apei, ca să-i înspăimânte, sau mai ales pe cei care beau apă din pâraie şi fântâni, cerând ca răscumpărare (dacă cel răpit e împărat sau negustor) pe unul din fiii victimei. Uneori (în bîline) este asociat (dar fără identificare) împăratului mărilor sau eroului Sadko. Sunt şi forme feminine: rus. Vodeaniţî (Boy/inum>i): ceh vodni panna\ sârbo-croat wodna zona - comparabile, nu însă identificate, cu *Rusalka. V. V. Ivanov consideră că, la origine, V. ar fi fost un zeu al *apei ca *element, de tipul lui *Neptunus. Lui V. i se sacrificau *ţapi negri şi cocoşi negri (—> sacrificiu), iar pe lângă morile de apă morarii ţineau câte un animal negru, spre a-1 îmbuna pe acest spirit malefic. volhv (slav bjit>xbt>, b'ljixb'b; etim. incertă: slav. b6jioxt>/bjioxi> - „celt“; fini. vel ho - vrăjitor; norv. arh. voelva, în sens comun - prezicătoare, profetesă) *Şaman slav, mai târziu *sacerdot păgân („Cultul public era în mâinile unor profesionişti speciali, volhvii“ - S. A. Tokarev, Pe.imiut a uctnopuu ho pogon Mapa, MocKua, 1965, p. 236), iar după introducerea *creştinismului (din sec. XI până la începutul sec. XX), vrăjitor popular. Apariţia v. - mai ales la slavii răsăriteni -a fost pusă de unii cercetători în raport fie cu influenţa scandinavilor, fie cu a *druizilor celtici (S. A. *Tokarev); ipoteza influentei celtice e fragilă, căci se ia în seamă îndeosebi consonanţa între voloh, valah (numele probabil dat celţilor din Dacia de către slavi - dacă nu cumva slavii îi confundau pe celţi cu străromânii, numiţi la fel potrivit documentelor) şi v.; numele ar putea fi de origine locală (slav. Bjn>xoBaHit, - rus. aoAiucă-cnmo - farmece, *magie). Introducerea creştinismului de către cneazul Vladimir (anul 988) a întâmpinat rezistenţa v. care organizau în 1071 chiar o răscoală, ca oficianţi ai *cultului zeilor slavi. Cuvântul era cunoscut şi în unele zone româneşti, dar numai prin contaminare lexicală: vîlhovnic - vrăjitor (Dosoftei, Viiaţa si petreacerea svintilor, Iaşi, 1682-1686). Totuşi, de fapt, întrebarea dacă v. erau simpli vrăjitori tribali, şamani sau chiar preoţi nu este încă soluţionată; dar se poate presupune, după diferitele cuvinte păstrate în limbile slave modeme, că a existat o diviziune a atribuţiilor în oficierea *ritualu-rilor magice: napoyeii, aegyn, aemuiX, (îaHAbHUK, aopofh'eu, Kyye.cn ut* - toate acestea însemnând vrăjitor, făcător de farmece, *profet, prezicător, magician. Volkodlak (slav. sg. Bjn>KOflJiaKT>, pl. bjtbko-fljiauH; sârb ay KogAu k; bulg. maicoaua, m.phOAah'; sloven aoihogAaK; pol. xvilkotek; ceh vlkodlak; cf. rom. * Vârcolac) Om *mutant din *mitologia slavă, care dispune de capacitatea supranaturală de a se transforma în *lup. Vrăjitorii pot să prefacă şi ei pe alţi oameni în lupi; (un motiv folcloric rus arată prefacerea de către un vrăjitor a unui întreg cortegiu de nuntă într-o haită de lupi, dar aici fabulaţia ar avea la bază, după unii cercetători, pe de o parte tradiţia rurală a răpirii miresei, pe de alta, semnificaţia războinică a omului-lup (—* lykantropie). Noţiunea mitologică volkodlak poate fi comparată, indirect, cu personajele *Bhîma (din * mitologia vedică) si mai ales Beowulf (Lupul de miere) - [*Ursul] dintr-o legendă literară medievală anglo-saxonă). După V.V. Ivanov, termenul slav ar proveni el însuşi din aceste două cuvinte: anglo-sax. xvulf (tradus prin slav bjit>kt> - lup) şi prusie tlok (urs). Volta Monstru fabulos, polizoomorf, în *mitologia etruscă (citat de Plinius cel Bătrân, ca monstru feminin). Voltumna Divinitate naţională a etruscilor; (—> mitologie etruscă), venerată mai ales în aşa-zisul sanctuar naţional şi dominând ideologic cele 12 oraşe ale confederaţiei etrusce; se pare că, în VOLTURNUS 666 numele zeiţei, cetăţile confederate dezbăteau probleme esenţiale, de interes obştesc; nu se cunoaşte situarea geografică a sanctuarului, după cum e incert şi sexul divinităţii, în genere, socotită zeiţă, dar de pildă Guido A. Mansuelli (.Ies Civilisations de VEurope Ancienne, Paris, 1967) o consideră zeu; unii cercetători identifică în V. o veche zeiţă din Latium: * Volumna, ea însăşi de obârşie etruscă (monumentele epocii nummd-o Feltfiina). Dobândise celebritate în lumea etruscă (cu ecou şi în teritoriile limitrofe) *sărbătoarea anuală, consacrată V., incluzând *ritualuri speciale, de asemenea şi încheieri de tranzacţii negustoreşti, culminând cu petreceri, spectacole, recitări, emulaţii. în sanctuarul federal al V. (vechi şi dăinuind până în epoca împăratului Constantin), situat pe teritoriul Volsiniei (dar într-un loc rămas deocamdată nedescoperit), delegaţii la marea sărbătoare religioasă veneau din întreaga confederaţie într-un Concilium Etruriae (o adunare desfaşurându-se în Fanum Voliumnae, considerat centrul religios sacru al celor 12 cetăţi confederate care constituiau Liga etruscă). Volturnus; Vulturnus Zeu autohton enigmatic din *mitologia romană, probabil iniţial divinitatea patronală a Tibrului (numele arhaic al fluviului italic părând a fi fost Volturnus). Surse mitologice mai târzii îl prezintă pe zeu drept tatăl * Nimfei *Iuturna, iar astfel, socrul zeului bifacial *Ianus. Vqlturnalia, * sărbătoarea consacrată anual, din 27 august, era oficiată de un *sacerdot special: Flamen volturnalis. Volumna —» Volumnus şi Volumna Volumnus şi Volumna Pereche de divinităţi (probabil sot şi soţie) în *mitologia romană, protectoare afe existentei nou-născuţilor. Volupia Zeiţă arhaică din *mitologia romană, fără o istorie mitică proprie, adorată mai mult ca simplă personificare ideală a voluptăţii şi a desfătării, mai ales a plăcerilor naturale ale dragostei. Volva (norv. arh. voelva - prezicătoare; germ. Wala); epitet: Purtătoarea de nuia (adică baghetă magică) Bătrână magiciană în *mitologia scandinavă şi *germanică, aparţinând rasei *uriaşilor de pe tărâmul *Yotunheim, căreia *Edda Veche (în cântul Voluspa) îi atribuie profeţiile escatologice despre războiul final *Ragnarokr şi chiar compunerea cântului; într-o variantă e socotită mama fecioarelor *Nome. Zeul suprem *Odhinn o găseşte lângă *Hellheim, într-un tumul (sau într-o simplă movilă), unde, trezind-o din moarte prin *descântece, o supune unui efort divinatoriu (—> divinaţie) şi află de la ea despre *moartea inevitabilă a lui *Baldr, despre destinul său de a se uni cu *Rind şi despre naşterea, de la această zeiţă, a răzbunătorului morţii celuilalt fiu. în Voluspa, V. prezice războiul şi amurgul zeilor (Ragnarokr), ca şi regenerarea lumii în noul palat ceresc *Himli, echivalent cu noul univers. Vor; Wara (Cea care rosteşte adevărul) Zeiţa legămintelor, în *mitologia scandinavă; deşi divinitate secundară, ea veghează respectarea *jurămintelor sacre, pedepsind grav pe sperjuri (lupul *Fenrir se hrăneşte, mai ales în timpul lungii ierni *Fimbulwethr, cu măduva sperjurilor morţi); în acelaşi plan, V. este martora simbolică, ocrotitoarea şi chezaşa încheierii şi păstrării învoielilor şi tratatelor, fiind expresia divină a noţiunilor de fidelitate şi loialitate. Deopotrivă, V. simbolizează curiozitatea absolută, ea trebuind şi dorind să afle totul, ca să-şi poată judeca informaţia cu maximă obiectivitate. Vrikşadevată Divinitate feminină în * mitologia vedică (comparabilă cu *Dryadele din *mitologia greacă), venerată ca una dintre ocrotitoarele zonelor silvestre (—> pădurea). Vrindâra Zeitate ocrotitoare a *pădurii în * mitologia vedică. O pădure sacră se numea, după tradiţie, Vrndivana, probabil protejată de V. Vrişăkapi (sanscr. vrşa-kapi - om-maimuţă) Făptură fabuloasă în miturile Indiei (—» mitologie vedică şi *post-vedică), reprezentată ca o maimuţă gigantică (mascul), având staţiune bipedă si oarecari trăsături omeneşti, (cf. *tiun gurăs, *Yetî) Vritrâ; Ahi *Demon de prim rang, în *mitologia vedică, ucis de zeul *Indra. Considerat paznicul apelor cereşti, cu aspect de *dragon, V. dispunea de însuşirea de a zăgăzui aceste ape, producând secetă pe pământ; după o astfel de secetă prelungită, V. e omorît de Indra cu săgeata magică producătoare de trăsnet, vajra (făcută din osemintele unui *rişi: Dadhici). în epoca arhaică, V. personificase seceta; apoi a ajuns demonul beznei. Uciderea acestui demon primejdios i-a conferit lui Indra epitetul Vritrahăn (Distrugătorul lui Vritrâ). Vucub-Caquix (Şapte-papagali) Gigantic monstru infernal din mitologia quiche (Yucatan), ucis împreună cu fiii săi, în cursul unei expediţii cinegetice, de semizeii gemeni *Hun-Ahpu şi *Xbalanque (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Fiind dintre stăpânii *Infemului (*Chi-Xibalba) şi prin infatuarea sa răzvrătită făcând pământul inapt populării cu oameni, îngrijorează astfel pe zeii supremi *Tepeu şi *Cucumatz care acceptă propunerea gemenilor: „Vucub-Caquix avea un mare arbore tapai, ale cărui fructe le mânca de obicei. El se ducea zilnic la acest pom şi se căţăra în vârf. Hun-Ahpu şi Xbalanque văzură că fructele acelea erau hrana lui. Şi se culcară tupilaţi la rădăcina copacului; amândoi tinerii se ascunseră în frunzişul unor tufe. Iar Vucub-Caquix merse de-a dreptul la fructele arborelui tapai, care erau hrana sa. Şi într-o clipă fu doborît de bila ţevii de suflat a lui Hun-Ahpu. Bila ţâşnită din ţeavă îl lovi drept în falcă si monstrul căzu zbierând la pământ“ (Popol Vuh). Mitologic, expediţia e justificată de afirmaţia că din cauza monstrului „omul încă nu poate trai aici 667 VULCÀNESCU, ROMULUS pe pământ“. Rezultă că V.-C. ar fi putut personifica de fapt jungla tropicală („iadul verde“), care trebuia cucerită. vudu (engl. voodoo; franc, vaudou', dialect, fongbe din Dahomey: vodu - *spirit benefic sau malefic, zeitate; vodonu - *religie primitivă dahomeyană, având la origine un *cult african al * şarpelui) Formă religioasă populară din Haiti, răspândită în mediile periferice şi având o structură hibridă care include practici magice, *dansuri rituale şi *ritualuri orgiastice; v. este rezultatul unui triplu *sincretism spontan între unele culte magice de origine vest-africană (Dahomey, Sudan, Congo), aduse de sclavii negri colonizaţi în Caraibe, tradiţiile magico-religioase ale triburilor aborigene (arawak, carib, ciboney, taino) şi *creştinismul de *rit catolic, predicat de misionari. Tradiţiile *animismului local au adus *credinţa în spintele antropomorfe loa, un gen de zeităţi difuze, cu variate atribute patronale, dar care s-au identificat cu *zeii africani, îndeosebi dahomeyeni şi/sau cu *Isus Christos, *Fecioara Maria, * Sfântul Duh şi unii sfinţi din *calendarul creştin. Principala divinitate este *Dam-batlah-wedo, al cărei cult reia vechiul cult vest-african al zeului-şarpe; alţi zei: zeul războinic *Ogun: zeul priapic *Legba, patronând în Haiti tipul de dans ritual erotic, dar în acelaşi timp zeu ocrotitor al sărăcimii, confundat cu sf. Ânton; zeul *Agoue-Taroyo, protectorul mării şi al navigaţiei, imaginat în uniformă de ofiţer de marină; Damballah-wedo însuşi este uneori identificat cu sf. Patriciu. Comunităţile religioase vudu sunt qonduse de preoţi (hungan sau papa-loa) şi preotese (mambo sau mama-loa); ceremoniile au un anumit caracter de *mistere şi se compun din coregrafie rituală de forme frenetice ducând până la starea de transă, ritualuri sexuale, *sacrificii de animale consacrate (iar uneori chiar sacrificii umane), a căror came e mâncată parţial în comunitate după ce anumite bucăţi au fost oferite zeităţilor loa şi al căror sânge este băut în scopul transferului de vitalitate; fiecare ceremonie religioasă vudu culminează cu intrarea în transă a unuia dintre participanţi, socotit a fi posedat de un spirit loa. Aceste ceremonii capătă o anumită forţă de fascinaţie asupra credincioşilor şi au şi fost folosite ca atare de câteva ori în istoria haitiană pentru ridicarea unor răscoale (1791 - contra coloniştilor francezi, 1918 - contra marinarilor americani) ale sclavilor. Catolicismul, mai mult decât element de * sincretism, a fost mai ales o mască şi o pavăză pentru misterele ceremoniale vudu, fenomen observat încă în sec. XVIII de misionarul Labat: „Negrii fac fără scrupule ceea ce faceau filistenii [...]: păstrează în taină toate superstiţiile vechiului lor cult idolatru împreună cu ceremoniile religiei creştine“. Wilîiam B. Seabrook, unul dintre puţinii cercetători care au avut acces direct la ceremoniile secrete haitiene, consideră că vudu, „o religie atât de ierarhizată, atât de aureolată de mister, nu putea să nu exercite o puternică fascinaţie asupra triburilor“, cărora „le aducea o doctrină pe care ele n-o întâlniseră niciodată în practicile lor superstiţioase, şi anume în Haiti ea s-a păstrat cea mai pură, ’cea mai vivace, abia mascată de noua credinţă catolică“ (The Magic Island, New York, 1928;’trad. franc. L lie magique. Les mystères de Vaudou, Paris, 1971, p. 285). Mai târziu, Alfred Métraux, care subliniază că „vudu este în primul rând o religie populară“, a respins (Voodoo in Haiti, New York , 1959) opinia despre v. ca religie cu „morţi misterioase, rituri secrete sau orgii tenebroase celebrate de negri căzuţi pradă nebuniei sângeroase, exaltării sexuale şi ardorii mistice“, pentru a da această definiţie: „De fapt, ce este vudu? Nimic altceva decât o uniune a credinţelor şi riturilor africane, cu ceremoniile catolice, devenită azi religia majorităţii ţăranilor şi proletarilor urbani din republica Haiti“, o religie de la care fidelii nu cer decât „remedii pentru boli, libertatea necesităţilor şi speranţa vieţii viitoare“. § M. J. Herskovitz, Dahomey. An Ancient West African KingJom, 1—II, New York, 1938; Alfred Métraux, Le vaudou haïtien, ed. III, Paris, 1958; id., Religion and Politics in Haiti, Washington, 1966 Vulcanus; Volcanus Zeul *focului teluric, în * Mitologia romană, preluat de la etrusci (după Volcha sau după Sethlan). V., fiu al cuplului *Iupiter - *Iuno (deşi Cicero îl numea „fiul Nilului“), mai târziu devine zeu al focului purificator, ca şi al focului tehnic, al meşteşugarilor (ca zeu metalurgist, specializat în topirea .şi prelucrarea metalelor), al incendiilor şi al cutremurelor, dar deopotrivă ocrotitorul vetrelor familiale şi patron al fierarilor. Principalele epitete ale zeului indică cele două funcţii esenţiale: Flammi potens (Stăpânul focului) şi Mulciber (Netezitorul Metalelor: lat. mulcere - a înmuia, a netezi, întrucât focul face maleabil orice metal). Anume pe acest temei, în onoarea lui V., armele luate ca trofee de război erau strânse grămezi şi arse. Zeu indigen (chiar dacă sincretizat mai târziu cu *Hephaistos până la contopirea nedecantabilă a detaliilor atributive), îşi păstra şi preotul special (Flamen Volcanalis) si *sărbătorile specifice: Volcanalia (23 august), când gospodăriile îşi atârnau la soare toate rufele casnice, când zeului i se sacrificau pe flacăra *altarului peşti proaspăt pescuiţi în Tibru şi când se organizau jocuri populare vesele. Vulcănescu, Romulus Etnolog, folclorist şi mitolog român (n. 1912), autor al primului studiu mai amplu, cu efort de sistematizare: Mitologie Română (1985), elaborat mai multe decenii prin cercetări de detaliu, adesea originale, nu totdeauna riguros ştiinţifice (despre troiţă ca * simbol solar, despre aşa-zisul „fenomen horal“, despre *măştile VULGATA 668 folclorice rituale), unele vizând domenii rar abordate anterior (ecourile folclorice ale monumentelor megalitice, „Coloana cerului“ din Carpaţi), ca şi prin câteva încercări de sinteză (o Scurtă privire asupra mitologiei române, dealtfel cartea de debut a mitologului, apoi o examinare a „celor două tipuri“ de *mitologie românească, o cercetare a relaţiei mit-folclor ş.a.). Tratatul Mitologie Română (mai exact, o etnomitologie) şi-a propus să ateste că „mitologia română este o sinteză integratoare a celor două straturi mitologice - dac si roman - cu zestrea lor si influenţele mitice alogene“; râvnind să treacă „cfe la studiul teoretic la cel evenimenţial“, abordează „mitogeneza ca o componentă a etnogenezei române“. Cartea are 3 secţiuni: Categoriile cugetării mitice; Mitologiile ancestrale (predaci, protodaci, daci, dacoromâni, români); Structura mitologiei române (partea cea mai stufoasă, studiind „structura generativă“ a acestei mitologii: destin, *moarte, *strămoşi, şi *moşi, „antegonia“ şi mitogoniile - cărora le adaugă „etnogonia“ aplicată de fapt unor * legende istorice din afara mitologiei, precum şi „nomogonia“ - prin care autorul înţelege *ritualul, *totemul, sistemul *tabu, *ordalia, şi în fine ceea ce a numit „erotogonia“, spre a studia în cele din urmă „structura integraţi vă“, adică *panteonul). Având o deschidere destul de largă (de ex. în definirea *timpului mitic, care „nu e închegat o dată pentru totdeauna“ fiind „în substanţa lui... ireversibil şi reversibil, ciclic şi aciclic, cronic şi palincronic“ şi putând fi readus „la originile lui şi retrăit ritual“ sau „proiectat şi în viitor şi trăit cu anticipaţie ritual“ - op. cit. p. 19), ca şi o vastă documentare, deseori de teren, tratatul e totuşi inegal, nu peste tot coerent şi uneori cu abuzive înclinaţii tracocentriste, sprijinite fie pe teoria lui N. *Densuşianu, fie pe cărţi diletante. Tratatul face loc şi tezismului (ca în cazul „etnologiei juridice“, justificat criticată de Octavian Buhociu), spre a nu mai insista asupra erorii de a pune în centrul mitologiei româneşti dualitatea de origine uralo-altaică Fârtatul - *Nefârtatul. Anterior, V. a adus însă contribuţii fundamentale în depistarea, clasificarea şi interpretarea măştilor populare româneşti. § Scurtă privire asupra mitologiei române, 1937; Troiţa, însemn solar 1943; Fenomenul hora!, Craiova. 1944; Măştile cucilor. 1960; Măştile populare, Bucureşti. 1970; Coloana Cerului, Bucureşti, 1972; Dicţionar de etnologie. Bucureşti, 1979; Mitologie Română, Bucureşti, 1985 Vulgata —> Biblia Vyăsa (sanscr. vyăsa - alcătuitor) Autor legendar al ciclului *Veda şi al epopeii *Mahăbhărata. Născut de Satyâvatî, fiica unui rege mitic al pescarilor, ca prunc dip flori al unui *rişi - înţeleptul Parăgara, a fost. crescut în taină pe o insulă; i s-au dat două porecle: Krşnâ (Cel Negru) - întrucât era negricios şi urât, şi Dvaipăyana (Insularul) - după locul de naştere. Dar conform unor tradiţii mai certe, pare să fî fost un învăţat arhaic care a redactat şi codificat textul celor 4 Veda; uneori i se atribuie deopotrivă alcătuirea Mahăbhăratei şi a ciclului *Purămi, ca şi elaborarea primelor elemente ale sistemului filosofic religios *Vedănta. w Wakan Tanka Fiinţa supremă în *credinţele animiste ale tribului nord-american dakota (—> mitologiile triburilor amerindiene), care guvernează lumea şi îi dă fiecărui om, la naştere, un sicun - părticică divină din sine, spre a-1 deosebi de animal; după unele interpretări (J. Walker, Paul Radin), acest „sicun este un zeu imaterial“ (Paul Radin), reprezentând totodată puterea omenească şi forţa emisă de zei, şi având scopul de a-1 face pe om capabil de a efectua lucruri de care nu sunt în stare animalele, precum şi de a-1 înzestra cu curaj şi răbdare, Nici un sicun nu e transmisibil, dar poate fi activ sau inert. (cf. *nahual, *Atman) Walhalla (isl. Valhöll) Palatul ceresc al zeului suprem *Odhinn, în *mitologia scandinavă şi *germanică. dar şi locul de onoare al eroilor morţi în războaie. W. e situată în ţinutul bucuriei *Gladsheimr (un echivalent al *Paradisului). W., acoperită cu scuturi de aur, are 540 porţi, prin fiecare putând intra deodată câte 800 de războinici în armură (Odhinn prevăzând astfel, pentru *Ragnarökr, o armată cu efectivul de 72 000 luptători); iar deasupra porţii principale dinspre apus veghează două * simboluri: cu corb, dedesubt un *lup. în W. locuieşte casta războinică jarla, compusă din toţi eroii aduşi de *Walkyrii, şi care reprezintă armata lui Odhinn. Prin W. trece * Arborele cosmic *Yggdrasill şi o acoperă cu coroana lui, ai cărei muguri sunt nutreţul *caprei *Heidhrun, care, umblând pe acoperişul palatului, umple în fiecare seară un bazin cu hidromel; locatarii W. se hrănesc din mistreţul Săhrimnir, care se regenerează în fiecare seară, ca a doua zi să fie iar tăiat şi gătit de bucătarul ceresc Andhrimnir. Walkyrie (norv. Valkyr; germ. Walküre) Zeiţă a luptei, în *mitologia scandinavă şi *germanică. *Edda Veche vorbeşte de 12 W., dar în alte izvoare se amintesc mai multe; ocrotind destinul războinicilor şi fiind mesagere ale lui *Odhinn, ele au şi atribuţia de a servi hrana şi băutura la mesele zeilor. Sunt fecioare foarte frumoase şi blânde. W. mai des amintite: Allvit (Toată-albă), Brynhildr (*Brunhilde), Geirorul .(Purtătoarea de suliţă), Gejrskogul, Gol, Gondul (Luptătoarea), Grimhildhr, Gudhr, Hildhr (Bătălia), Harfjoter, Hlok, Kara (reîncarnarea W. Sigrun), Liod (mesagera lui Odhinn), Rist (Norul, pahamica zeului suprem), Mist (Ceaţa), Skogul (Cea zveltă), Skeggoldhr, Sigrun (Cunoscătoarea runei biruinţei), Sigildhr, sora lui Bragi, zeul poeziei, (Aducătoarea victoriei), Siglind (Invingătoarea cu scut), Skuldhr (Viitorul bătăliei), Thrud (Forţa). W. sunt echipa executivă a lui Odhinn, aducând victorie celor hărăziţi să învingă şi, după ce le inoculează eternitatea printr-o sărutare pe frunte, trezindu-i astfel din moarte, îi transportă în *Walhalla pe cei aleşi de Odhinn, adică eroii căzuţi pe câmpul de luptă; ele se deplasează călare pe cai înalţi şi iuţi, traversând astfel în zbor zona războiului. W. provin din clasa *Spiritelor apei (*Vana) şi au ajuns în Walhalla ca o chezăşie de pace postbelică încheiată între zei (*Asa) şi spiritele acvatice (*Van£) (adică între cer şi apă). Erau numite şi Dise, ca divinităţi ocrotitoare ale vegetaţiei. Wallallo Zeu al *focului, al sângelui şi al ploii, venerat aproape până în vremea prezentă de mai multe triburi andine de pe teritoriul peruan f—> mitologiile triburilor amerindiene), mai ales ca stăpân al ploilor,, izvoarelor, râurilor, canalelor de irigaţie şi al tuturor rezervelor de apă. După tradiţie, s-a născut dintr-unul din cele 5 ouă depuse pe platoul Condor Koto (lângă Lima) de zeul *Viracocha. A avut *temple consacrate pe platoul Marcahuasi, unde odinioară i se aduceau *sacrificii umane, când preoţii îi mânjeau statuile cu sânge. Mai există credinţa că W. reapare, sub forma unui monstru, în fiecare an odată cu începerea anotimpului ploilor. Sunt variante în care W. era venerat şi ca zeu falie (—» culte falice); rivalul său, zeul Wampu (folosindu-se de firea afemeiată a lui W.), a organizat smulgerea unui testicul al acestuia, reducând astfel forţa seminală a zeului ploii şi fertilităţii aşa că fostele ţinuturi dominate de W. au ajuns terenuri sterpe. Walleechu Zeu dendromorf dendrolatrie), adorat de populaţia păstorească gaucho (Argentina, La Plata) sub formă de copac, nu ca un 9implu *simbol dendrolatru, ci ca pe însuşi zeul W. având această întruchipare (—> mitologiile triburilor amerindiene); i se aduc şi *sacrificii. Walumbe Zeul *morţii, în *credinţele tribului baganda (Uganda), cel mai temut dintre zeii tribali, căruia îi aducea *sacrificii numai regele, când îi cerea îndurare pentru supusii săi (—> mitologiile populaţiilor africane). Zeul avea un *templu în preajma unei trecători stâncoase care era considerată poarta tărâmului morţii. Warr Zeiţa făgăduinţei, în *mitologia scandinavă. WELS 670 Wels; Vielona Zeul tărâmului *morţii, paznicul şi protectorul sufletelor celor răposaţi, în escatologia bălţilor antici (—» mitologie baltică); dar era considerat şi stăpânul unor categorii de animale domestice (cai, tauri, păsări). I se consacra o * sărbătoare anuală de toamnă, când erau „hrăniţi“ morţii şi se ardeau, pentru ceremonia *fumigaţiilor, oase de animale. Se pare că W. a derivat, la slavii răsăriteni, în *cultul zeului vitelor, *Veles, identificat mai târziu de ruşi cu sf. Vlas din hagiografia creştină (—> mitologie slavă). Wen-Chang dadi (chinez, wenxue - literatură, chang - a cânta, a ciripi) Zeul literaturii, în *mitologia chineză, secundat de o suită de slujitori, printre care Tian-Long (Dragonul Ceresc: tian - cer, long - dragon) şi Ti-ya (sau Tu-Mu -Maica Pământului). Wonomi Zeu sau *profet mitic al tribului maidu (California), care l-a adus pe zeul suprem la o întâlnire iniţiatică cu *strămoşii tribului (—> mitologiile triburilor amerindiene); credincioşii adunaţi, timp de 3 nopţi, ascultă tară să zărească pe nimeni, în tăcere deplină, învăţăturile necesare despre calea cea bună a vieţii. W. le declară strămoşilor, interzicându-le aprinderea vreunui *foc: „Noi nu avem nevoie de lumină, pentru că noi avem lumina în noi înşine; se cuvine să ne cunoaşteţi în inima voastră“. Wotan; Wodan; Wuoton (rad. germ. wutwiitend - furios) Zeul suprem în *mitologia germanică şi similarul scandinavului *Odhinn; într-o epocă timpurie, zeu al *aerului şi al vântului, ulterior şi protectorul fecundităţii naturii; abia mai târziu e adorat şi ca zeu al războiului. Spre deosebire de Odhinn, W. era considerat zeul sufletelor defuncte, pe care le conducea spre regatul subteran al *morţii. Wurunshemu (Soarele din Arinna) Zeiţă solară din Anatolia, unde avea un mare sanctuar; venerată mai ales de hattiţi şi de hittiţi; paredra zeului furtunii, *Teshub. Un *cult mai amplu îi consacră hittiţii, care mai târziu o adorau ca regină a *cerului şi pământului şi ca ocrotitoare divină a casei regale. Uneori e confundată cu zeiţa hurrită *Hepat. wuxing (chinez, wu - cinci, xing - substanţă, element) Noţiune chineză desemnând - în concepţia mitofilosofică tradiţională - grupul unitar al celor 5 *elemente primordiale (*apa: shui, *focul: huo, lemnul: mu, metalul: jin, *pământul: tu) care constituie, sub impulsul forţei cosmice *qi, lumea vizibilă, cu toate detaliile ei. Această teorie, descrisă în Shang shu (Cartea edictelor), cap IV, este atribuită lui Yi (sec. XII î.e.n.). ministru imperial şi filosof, care a stabilit relaţia de interdependenţă între wuxing (cele 5 elemente primordiale emanând de la *cer - tian) şi wushi (cele 5 acte umane, care emană de la oameni). Wycliffe (Wyclif sau Wiclif), John Reformator religios englez (cca 1320-1384), în 1361 preot, apoi profesor la Oxford. Predicând întoarcerea la „simplitatea Bisericii apostolice“ (-* Apostoli, Biserică) şi atacând luxul clericilor, W. pledează pentru autoritatea superioară pe care trebuie s-o reprezinte Sfanta Scriptură (*Biblia) în faţa credincioşilor; din acest motiv, el ia parte la traducerea Bibliei în lb. engleză şi comentează în spirit raţionalist textele scripferale. în plan principal, W. respinge adorarea sfinţilor şi a *icoanelor. Doctrina wycliffeană, cu reformismul ei moderat, l-a influenţat pe reformatorul ceh Jan *Hus. Wydarr Zeul *pădurilor, în *mitologia scandinavă, reprezentantul divin al forţelor elementare ale mării şi vegetaţiei arborescente; considerat uneori şi crainic al zeilor. Născut de *giganta Gridhr (de la *Odhinn), locuieşte solitar şi sumbru în Landwidi (Ţara Largă). în *Ragnarokr, ca să-şi răzbune tatăl divin, îl va ucide pe lupul *Fenrir (proptindu-şi un picior în falca inferioară a lupului şi trăgând falca de sus până la dezarticulare), dar va scăpa nevătămat, revenind în lumea regenerată *Himli, peste care va domni împreună cu *Vale, *Baldr şi *Hddhr. X Xanthos (Bălanul) Cal nemuritor al eroului homeric *Ahilleus, fratele calului *Balios; ambii cai au fost născuţi de *Podarge (una dintre *Harpii), din împreunarea cu vântul de apus *Zephyros. Xbalanque -» Hun-Ahpu Xcacau Zeiţă quiche (Yucatan), ocrotitoarea arborilor de cacao, din fructele zdrobite sau măcinate ale cărora, populaţiile maya preparau o băutură înviorătoare: chocolatl (—> mitologiile ci vilizaţiilor precolumbien e). Xelhua *Gigantul principal din cei 7 supravieţuitori ai *potopului universal, în mitul corespunzător nahuatl (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Un *mit aztec îi atribuie lui X. construirea marii *piramide de la Cholula (arhitectură toltecă, America Centrală), cu scopul de a lua *cerul cu asalt; dar când edificiul era aproape încheiat, zeii l-au distrus prin foc şi au amestecat limbile constructorilor, ca şi în mitul turnului *Babel; o variantă: în momentul declanşării potopului, X. şi fraţii săi şi-au găsit adăpost pe muntele consacrat zeului ploii, *Tlaloc, iar după retragerea apelor, singurul rămas în viaţă şi coborînd pe un platou andin, X. a clădit marea piramidă de la Cholula, în amintirea şi în forma muntelui care îl adăpostise. Xenophanes din Kolophon Filosof grec cu o viaţă lungă (570-480 î.e.n.), fondatorul şcolii eleate, care, după peregrinări şi exil în Sicilia, s-a stabilit în Italia, în colonia phoceană Elea; (antichitatea atestă viaţa lui rătăcitoare de poet şi filosof). în spiritul filosofiei sale (după care existenţa e nenăscută, nepieritoare, imuabilă şi unitară), X. e primul critic făţiş al *miturilor greceşti: „Xenophanes care, fără înfumurare, a înfierat minciunile homerice” (Diogenes Laertios, Despre vieţile si doctrinele filosofilor, IX, 18). Sextus Empiricus citează, se pare direct (.împotriva matematicienilor, IX, 193) această afirmaţie a lui X. : „Homer şi Hesiod au pus pe seama zeilor tot ceea ce, printre muritori, este lucru de ruşine şi de hulă, hoţii, adultere şi înşelăciuni reciproce“. Fie că tindea spre un gen de *monoteism („Există un zeu, cel mai mare dintre zei şi oameni, nici prin formă, nici prin gândire neasemănător cu muritorii“; „El este numai vedere, numai minte, numai auz“) cu acceptarea unei divinităţi acorporale, fie că era panteist („Toate lucrurile sunt din pământ şi în pământ se întorc toate lucrurile“), X. a atacat „politeismul antropomorfic si antropopatic“ al contemporanilor săi: „Oamenii îşi mai închipuie că zeii se nasc şi că au veşmânt si voce şi trup ca ei înşişi. [...] întocmai aşa zeii etiopienilor sunt oacheşi şi au nasul turtit, zeii tracilor au părul bălai şi ochii albaştri“. Unitatea fiinţei, idee care a anticipat gândirea lui Parmenides, nu arată un X. ateu, cum sugerase *Plutarh: „Xenophanes fizicianul, văzând pe egipteni cum se băteau în piept şi scoteau lamentaţii în toiul sărbătorilor lor, le-a dat un sfat foarte îndreptăţit: - Dacă aceştia sunt zei, le-a spus el, nu-i plângeţi; dacă sunt oameni, nu le mai aduceţi jertfe“ (Despre superstiţie, 13). Străin de fapt de *ateism, X. era doar un adversar raţionalist al * antropomorfismului religiei greceşti tradiţionale, fiind de părere (după o relatare a lui Diogenes Laertios, existentă şi în alte surse) că: „natura divinităţii este sferică, neavând nimic asemănător cu natura omului“ şi că zeul „este tot numai inteligenţă şi înţelepciune şi e veşnic“ (op. cit., IX, 19). X. cleschicfea însă o cale a emancipării gândirii umane din dogmatismul (—> dogme) unei *religii excesiv mitologizate: „Zeii nu dezvăluie muritorilor toate lucrurile de la început; lungă e calea pe care caută omul să găsească ceea ce e mai bun dintre toate“. Cu toate dificultăţile reconstituirii integrale a sistemului de gândire al filosofului eleat din texte fragmentare, nu este exclus că X. era de fapt, în felul său, un panteist, un teolog care a ajuns la o teorie asupra Fiinţei Supreme criticând ^mitologia acceptată de contemporani; iar după unii comentatori, în fragm. I, XIV, XXI, Xenophanes admite pluralitatea zeilor, punând însă mai presus pe Unul (Zeul Unic) - superior, desăvârşit, etern - care, fiind cauza imanentă, inteligentă şi universală, unifică pluralitatea lucrurilor; zeii subalterni nu sunt aşadar decât părţi eterne, guvernând porţiuni ale universului, aceste părţi fiind componentele veşnice ale unei dumnezeiri atotcuprinzătoare. § N. Mavrokordato, Der Monotheismus des Xenophanes, Leipzig, 1910 Xiang Nil; Yuan Nu *Zână din *mitologia chineză, reprezentată cu cap de femeie şi trup de pasăre, care a găsit în *cer calea adevărului. în războiul dintre împăratul *Huangdi şi ^dragonul *Chiyou, X.N. are rol decisiv, întrucât îl învaţă pe împărat adevărata artă a războiului; de atunci, împăratul îşi dispune trupele astfel încât ele nu pot fi înconjurate de inamic. După ce „s-a luptat de XIBALBAY 672 nouă ori cu Chiyou şi nu l-a putut birui“, Huangdi „s-a întors pe muntele Taishan şi trei zile si trei nopţi a stat în întuneric“, în recluziune rituală, iar când a apărut zâna, „Huangdi s-a culcat cu faţa la pământ, fără a cuteza să se ridice. Fecioara a spus «Eu sunt Yuan Nu; spune-mi ce doreşti?» Huangdi i-a răspuns «Eu, nevrednicul, vreau să înving în toate bătăliile». Atunci ea l-a învăţat arta militară“ (Cercetarea imperială a anilor Taiping). Xibalbay Divinitate plurală quiche (Yucatan) a *morţii, locuind în grupuri sub pământ, în lumea infernală a groazei *Chi-Xibalba (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). X. e o divinitate funestă, vrăjmaşă omului, care poate apărea şi dispărea ca o năfucă, uneori întruchipată în făptură singulară (de unde si omologarea târzie cu ^Diavolul din *mitofogia biblică), având 4 crainici prin care-şi anunţă apariţia nefastă: Chabi-Tukur (Bufmţa-săgeată), Huracan-Tukur (Bufniţa-într-un-picior), Caquix-Tukur (Bufniţa-papagal), Holom-Tukur (Cap-de-bufniţă). Xiezhai; Xeqi Animal oracular (—> oracole) din *mitologia chineză: berbecul magic al dregătorului *Gao-Yao, ministru de justiţie în epoca împăratului *Yao. Berbec unicorn, X. are însuşirea de a descoperi oriunde vinovăţia, astfel că atunci când stăpânul său îşi judeca supuşii şi „se îndoia de vinovăţia cuiva, îi poruncea berbecului să împungă cu cornul său. Acesta îl împungea pe cel vinovat, iar de cel nevinovat nu se atingea. De aceea Gao-Yao îl respecta pe berbec şi avea tot timpul grijă de el“ (Wang Chong, Cuvinte cântărite în balanţă). într-o variantă „Xeqi are lână verde, are patru picioare, seamănă cu un urs, însă e foarte devotat. Când vede o ceartă, împunge pe cel vinovat. Când aude vorbindu-se în ton de sfadă, îl împunge pe cel care nu are dreptate“ (.Istoria arhaică, cap. IV, paragraful Xeqi; apud Yuan Ke, Miturile Chinei antice, trad. rom., Bucureşti, 1987) Xi He Vizitiu al carului solar, în *mitologia chineză. Răsărind în fiecare dimineaţă din arborele fusang (un dud miraculos care creşte în mijlocul Mării Răsăritene), în vârful căruia se urcă după ieşirea sa din ape şi, instalându-se în carul său, tras de 6 *dragoni şi mânat de X.H., *Soarele se înalţă pe bolta cerească; (soarele - ri este un component al principiului masculin, *yang)\ într-o variantă, răsărind în zori, soarele se scaldă mai întâi în lacul cu nume simbolic Xiangqi (xiang-gineceu, ca *simbol feminin selenar; *qi - forţă). Dar într-o zi, cei 6 dragoni vor bea vin din Căuşul Ceresc (Ursa Mare), se vor îmbăta şi, nemaiputând duce carul Soarelui mai departe, timpul se va opri. Xilonen Zeiţă agrară aztecă (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ocrotitoare a porumbului crud, cu grăunte fragede - „Tânăra mamă a porumbului“, paredra zeului *Cinteotl. începerea culesului, după ce porumbul era copt, se marca printr-o ceremonie de * sacrificiu ritual: o tânără fecioară, întruchipând pe X., era decapitată; gestul simboliza îngăduinţa de a se efectua - în condiţii de ocrotire divină - recoltarea. Xipe Totec Zeu aztec al renaşterii în natură şi al vegetaţiei tinere (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), ocrotitor al seminţelor şi semănăturilor care încolţesc, stăpân al existenţei umane, întruchipare a primăverii şi *simbol al luptei pentru existenţă şi necesitate, ca şi al suferinţelor naturii yegetale. X.T. reprezintă Occidentul şi are ca simbol culoarea roşie. Imaginat adesea cu veşmânt dintr-o piele de om (de unde si epitetul „Domnul nostru cel jupuit“), X.T. e înfăţişat figurativ de obicei ca penitent, cu expresia deznădejdii şi a suferinţei pekfaţă şi în gesturi, atunci când opera sa e ratată prin acţiunea neconcordantă sau contrară a altor zei (seceta ş.a.). Uneori e socotit ipostaza roşie a zeului *Tezcatlipoca. Xi Shen Zeul bucuriei şi al desfătării, în *mitologia chineză, dar tototodată ocrotitorul cuplurilor căsătorite, amintit prima dată într-un comentariu din sec. III, în *Yi jing. X.Sh. era reprezentat ca un om care purta o sită (sau un coş) cu 3 săgeţi confecţionate din lemn de piersic (tao) cu care alungă sau săgetează *duhurile rele. Zeul se îmbracă în veşmânt verde (culoarea vegetaţiei tinere şi * simbolul cromatic al primăverii) şi locuieşte pe planeta Venus. Xiuiitecuhtli; Ixcozauhqui Zeu arhaic nahuatl al focului (similarul zeului toltec *Huehueteotl), venerat mai ales de azteci (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), reprezentat cu faţa galbenă şi socotit patron al succesiunii anilor şi al ciclurilor (secolele aztece) de 52 ani (—> calendare): la fiecare început de ciclu toate focurile erau stinse, iar focul nou (—> focul) era reaprins pe *altare, în cadru ritual festiv, de tineri bărbaţi de sacrificiu care alergau ca nişte torţe vii, cu flacăra tânără în rana pieptului despicat; aztecii foloseau probabil *magia drogurilor la aceste serbări ciclice, spre a alina suferinţa torţelor vii de *sacrificiu, cum reiese dintr-un desen din Codicele Fejervâry-Mayer, unde zeul X. e înfăţişat în „laboratorul“ său, preparând anumite fructe la o flacără. Xi Wang-mu: epitete: Maica de Aur, Mama imperială a Paradisului de Apus, împărăteasa Zânelor Una dintre cele mai populare zeiţe, în *mitologia chineză, având numeroase atribute contradictorii: venerată ca mamă cerească a împăraţilor chinezi de Apus, a fost încorporată printre divinităţile principale în *panteonul *daoismului (poate că tao • - piersicul este *simbolul aspiraţiei spre desăvârşire, piersicile constituind principala hrană a daoiştilor). Locuind pe un munte de jad, într-un palat de marmoră la nord de muntele Kunlun, pe malul iazului Yuchi (Iazul nestematelor) din parcul Taoyuan (Grădina nemuririi), X.W.-m. are un alai numeros de *zâne. 673 XTOH ----------------------------. ............ Aici zeiţa a supravegheat livada de piersici 9000 de ani, până la prima recoltă; de atunci, aceste piersici magice dăruiesc imortalitate oricui gustă din ele; piersicul are o semnificaţie complexă: simbol selenar al renaşterii, perpetuării şi duratei, el simbolizează şi descoperirea adevărului prin cunoaştere. Drumul spre muntele locuit de zeiţă e aproape inaccesibil, existând două piedici principale: fluviul Roshui (pe apa căruia nu poate pluti nici măcar fulgul) şi muntele Huoyanshan (înconjurat de flăcări). Pe de o parte, e o zeiţă magiciană cunoscând toate farmecele capabile să infuzeze nemurirea şi posedă un elixir de viaţă veşnică, râvnit de toţi, însă pe care nu-1 obţine decât arcaşul *Yi, singurul care izbuteşte să străbată drumul dificil spre palatul zeiţei. Pe de altă parte, e stăpâna ciumei şi a nenorocirilor. în călătorie e însoţită totdeauna de nişte *duhuri, iar ea călăreşte simultan pe un cal înaripat şi pe un cerb. în imaginea ei arhaică, X.W.-m. arată ca o fiinţă stârnind neliniştea, cu faţă omenească, dar cu colţi de tigru şi coadă de leopard. înainte de a se instala pe muntele de jad, locuise într-o peşteră, şi când se aşeza pe trepiedul său, părul ei lung o împresura cu totul. Acest portret compozit al zeiţei, cu elemente specifice fanteziei mitografice chineze, păstrează totuşi, împreună cu un simbolism al mediului natural enigmatic, şi câteva urme totemice (—> totem), Elixirul nemuririi e însă din fondul mitologic universal. Xmucane (Bătrâna) Zeiţă quiche (Yucatan), partenera şi colaboratoarea zeului *Xpiyacoc (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). X patrona zorile si ziua, fiind considerată strămoaşa populaţiei quicfie, întâia profetesă (care îşi trimitea prevestirile prin diverşi soli, unul din ei -păduchele) şi bunica eroilor gemeni *Hun-Ahpu şi *Xbalanque’. Xochipilli (Prinţul Florilor) Zeu aztec (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), simbolizând frumuseţea şi tinereţea şi ocrotind florile, patronând *sărbătorile şi plăcerile dar şi frivolitatea; frate geamăn al zeiţei *Xochiquetzal, el este un zeu tânăr, capabil de încântare, care simbolizează extazul în faţa frumuseţii vii şi a priveliştilor florale, dar mai ales fericirea’ şi dragostea; era considerat şi unul din cei 13 paznici ai orelor zilei. Xochiquetzal (Floare-cu-pene) Zeiţă aztecă a florilor, tinereţii şi frumuseţii, protectoare a *dansului, cântecului, poeziei, *jocurilor şi meseriilor, patroana vrăjilor şi a beţiei (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). De *cultul zeiţei X. era legată sintagma nahuatlă foarte frecventă la azteci: xochitl in cuicatl - floarea şi cântecul (adică poezia); astfel, în Cantares Mexicanos, un text de poezie liturgică nahuatlă arată că „florile-cântece“ sunt unicul mijloc de a spune adevărul pe pământ, întrucât cheia spre adevăr este în „cunoaşterea poetică ce are ca obârşie profunzimile cerului“. Deşi soţie a zeului ploii *Tlaloc, X. e inseparabilă cultual de fratele ei *Xochipilli, însă mult mai populară. Dar alt *mit, de circulaţie mai restrânsă, povesteşte că într-un mare torent de ape au pierit toate făpturile, afară de zeiţa Xochiquetzal şi de zeul Coxcox (Teocipactli) şi că cei doi au avut numeroşi copii, muţi din naştere, care au rămas fără grai până când un porumbel alb le-a adus graiurile lor moarte. Xolotl Zeu aztec (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene) socotit de unele * mituri fratele geamăn al lui *Quetzalcoatl şi, în opoziţie cu acesta (care simbolizează Luceafărul de dimineaţă), simbolizând Luceafărul de seară; dar, mai ales, X. este zeul poftelor nesăţioase. Reprezentat cu chip de monstru (fie canin, fie de schelet uman), într-o variantă el este cel care coboară în lumea subterană *Mictlan (şi nu, ca în versiunea principală, Quetzalcoatl) de unde fură un os, urmărit de zeul *Infemului, *Mictlantecuhtli, cade, scăpând osul care se sfărâmă în aşchii; apoi adunându-le, X. le duce fratelui său Quetzalcoatl; stropind amândoi fragmentele de os cu sângele lor, ei fac ca după 4 zile să se nască din ele un băiat, iar după alte 3, o fată; X. îi hrăneşte pe amândoi cu lapte de scaieţi (sau cactuşi) şi astfel ia naştere omenirea. *Cultul lui X., răspândit în lumea nahuatlă, se deosebea de la o zonă la alta numai în nuanţe, cele două sensuri ale numelui său (xolotl -câine si geamăn) explicând atât alăturarea de Quetzafcoatl, cât şi faptul de a fi fost socotit un zeu care stârneşte instinctele trupeşti elementare. Aztecii îl venerau îndeosebi ca zeu al mişcării; la chichimeci era deopotrivă patronul dorinţelor pătimaşe şi divinitatea penitenţei. Xpiyacoc (Bătrânul) Zeu quiche (Yucatan), partenerul şi colaboratorul zeiţei *Xmucane, împreună cu care a inventat *astrologia şi *calendarul (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). înzestrat cu puteri oraculare (—> oracole), era considerat consilierul perpetuu al perechii divine supreme *Tepeu-*Cucumatz. X. pare un zeu împrumutat de quiche de la tolteci, după modelul lui *Cipactonal. Xquanil Zeiţă quiche (Yucatan), ocrotitoare a porumbului galben * mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Xtoh Zeiţă quiche (Yucatan) patronând ploaia si fertilitatea ’culturilor agricole (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Dicţionar de mitologie generala (. 4 1—14 Y Yacatecuhtli (Negustorul care călăuzeşte) Zeul comerţului, în mitologia aztecă ('—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), tutorele categoriei sociale a negustorilor (pochteca) şi călăuza grijulie a comercianţilor călători (în acest sens, remarcat prin epitetele: Domnul Avangărzii, Domnul Nasului). în fiecare lună (după *calendarul local, de 20 zile) aztecii organizau mari târguri în oraşele principale (Tuia, Cholula). Y. era reprezentat de obicei cu un sac plin de boabe de cacao („moneda“ principală a civilizaţiilor precolumbiene). Un zeu similar aveau şi triburile mixtece, numindu-1 Yozotoyua. Yahweh (ebr. mrp Cel care este: aorist arhaic al vb. a fi: grafia originară e o tetragramă sacră: YHWH, transîiteraţia Yahweh - uneori Yahu -deşi ipotetică, fiind mai plauzibilă decât *Iehovah) Pseudonume convenţional teologie timpuriu, al divinităţii ebraice supreme (postelohiste) şi unice ('—> mitologie biblică) în *monoteismul doctrinar rabinic (—> Thorah, Talmud), indicând de fapt semnul de recunoaştere al lui *Dumnezeu, ca divinitate abstractă şi ca singura forţă totală, exterioară universului pe care l-a creat şi îl dirijează; în * iudaismul evoluat, ca şi în ^creştinism, Y. este absolutul cosmic transcendent, care creează prin *cuvânt lumina, * cerul, *pământul, aştrii, *viaţa vegetală şi animală şi pe om, fiind judecătorul unic al întregii sale opere1 cosmice. Se presupune că, iniţial, Yahweh/Yahu fusese un zeu tribal al atmosferei şi al fenomenelor cereşti, în special al trăsnetului; din zeul preferat al seminţiei lui Iuda, după unificarea triburilor de păston şi agricultori sub oblăduirea seminţiei iudeilor, Y. devine zeul principal, ocrotitor al câmpurilor şi viilor şi regent peste alţi zei anteriori, ebraici si străini, pe care treptat îl absoarbe cu totul. Introducerea * cultului yahwist, atribuită miticului * Moise, a fost o înlăturare categorică a elohismului (—> Elohim) cvasianimist anterior; Ietro, socrul lui Moise, declară: „Acum cunosc şi eu că Domnul [Yahweh] este mai mare decât toţi Dumnezeii [Elohim]“ (V.T., Exodul, XVIII, îl). în epoca *mozaismului primitiv, Yahweh (sau Yahu) nu era încă un zeu absolut nici total, nici unic, şi chiar atributul ubicuităţii sau îi lipsea sau nu este confirmat clar de textele scripturale. Atributul său manifestat rămâne producerea fenomenelor atmosferice spectaculoase ('esh Yahweh - focul lui Yahweh: fulgerul; kdl Yahweh - glasul lui Y. sau tunetul), la care se adaugă patronajul luminii decantate din întuneric, ca prim fenomen cosmogonic (atribut transferat din cultul lui Elohim) şi apoi, treptat, toate celelalte atribute ale divinităţilor absorbite sau subsumate. Vechiul cult yahwist, exercitat probabil în regiunea muntoasă Horeb - Sinai (din deşertul sudic Negeb), unde i se şi instalase zeului un sanctuar, mobil sau fix, evoluează până la maxima sa autoritate care se concentrează în marele Templu din Ierusalim, clădit sub regele Solomon (-> templu). Când triburile nomade ebraice cuceresc Canaanul şi supun populaţia agrară a acestuia, Y. devine zeu al războiului şi victoriei; apoi cultul său suprimă cultele de orice natură din zonele controlate, şi în primul rând divinităţile feminine (Asthoretn ş^), dogmatica iudaismului neconcepând niciodată divinităţi feminine (de unde şi obligaţia purităţii erotice a bărbaţilor în împrejurări speciale: război, *rugăciune). Dar în Y. sunt absorbite numeroase alte divinităţi ale zonelor semitice. ^Sincretismul nu a fost dificil, mai ales în anumite cazuri: de pildă *Baal, unul din zeii locali supremi, însemna de fapt „Domn“ sau „Stăpân“ după cum *El, divinitate pan-semită, era „Zeul prin excelenţă“, iar atributele altora se puteau omologa uşor cu acelea strict necesare unei divinităţi supreme (*cosmogonia, *antropogonia, fenomenele atmosferice şi astronomice, războiul, nutriţia, fertilitatea etc.). De aceea Y., cu atât mai mult, nu a devenit niciodată un nume propriu-zis, iar o interpretare lingvistică satisfăcătoare a acestui cuvânt nu există nici azi. Se afirmă în genere că adevăratul nume este secret (ca şi, de ex., adevăratul nume al lui *Re în Egipt); din respect, numele convenţional - sub care i s-a revelat lui Moise - nu e rostit decât în împrejurări speciale, înlocuindu-se adesea, în rugăciuni şi în serviciul divin, cu numele atributive sau simbolice (*Adonai - Domnul, Stăpânul, de fapt o reluare a zeului „prin excelenţă“ El, de asemenea Elohim, care nu mai păstrează semnificaţia pluralului arhaic „cei puternici“, devenind într-adevăr un plural intensiv). De altfel, numele lui Dumnezeu a fost totdeauna necunoscut credincioşilor evrei; păstrat în taină şi necunoscut şi azi, se afirmă că era rostit o dată pe an în şoaptă, în Sfânta Sfintelor din templu, la *sărbătoarea Yom Kipur, de către marele rabin (—» sacerdot). De fapt cadrul cât mai misterios din cultul unei divinităţi supreme este în primul rând un act de tactică teologică. Moise, 675 YAHWEH dorind să comunice poporului numele noului zeu, primeşte un răspuns ambiguu: „Atunci El a rostit către Moshe: «Eu sunt cel care sunt»“ (V.T., Exodul III, 14). Considerat aşadar, în acea epocă arhaică, doar un *simbol neonomastic al ideii de divinitate, Y. nu era încă Dumnezeu: „Eu, Yahweh, sunt zeul vostru, care v-am scos din tara Egiptului, ca să vă dau Canaanul şi ca să fiu ^eul vostru“ (V.T., Leviticul XXV, 38). Y. nu putea fi văzut de nimeni decât prin efectul prezenţei sale, nici chiar de marele sacerdot (aici acţionând, în formarea *mitului, un criteriu spiritualist al unei concepţii înclinate spre abstracţii). „Tu nu poţi să vezi fata mea, căci nu este cu putintă vreun om să mă vacfă şi să rămână viu“, explică V., „şi când va trece Gloria mea, te voi pune în crăpătura unei stânci şi voi pune mâna mea în dreptul tău până ce voi trece (V.T., Exodul, XXXIII, 20-22); cazul se repetă pe muntele Sinai, în manifestarea publică a lui Y. - care este mai mult decât o *teofanie. Această utilizare sintetică a unei doctrine timpurii, grefate pe mituri care poate mai circulau în tradiţia orală mai amplu decât au fost consemnate în mitografiile canonice (urmele poate ale aceluiaşi ciclu memorial al evenimentelor insolite: coborâri cereşti şi ascensiuni, care magice zburătoare ş.a., reţinute de miturile vedice, avestice, sudamericane, chiar greceşti, desigur şi biblice: *Iezechiel, *Enoh, *Isaia, dar până şi de folclorul mitologic), constituie însă şi unul din elementele . de originalitate absolută, faţă de alte *religii, în cultul lui Y.: contractul credincioşilor cu zeul lor; acesta e un caz unic în care poporul îşi încheie legământul cu Y., pe care îl recunoaşte drept Dumnezeu unic, dar numai în schimbul dreptului fiecărui om de a nu se ridica în picioare şi a nu-şi descoperi capul fie la evocarea lui, fie la apariţia lui mistică (de aici, de.altfel, s-a format * dogma ulterioară a acoperirii obligatorii a capului în templu). Cu atât mai mult, în evoluţia cultului s-a repus nu o dată problema numelui sacru, uneori pe fondul unor recrudescenţe de *politeism sau de reapropiere de unele divinităţi ale populaţiilor vecine; astfel, cu vremea, talmudiştii au elaborat o teorie onomastică a monoteismului mozaic, socotind numele altor zei din epoca biblică drept simple atribute ale aceluiaşi Dumnezeu: „Şi i-a spus El lui Moshe: «Vrei să cunoşti numele meu? Eu mă numesc când Shaddai, când Shebaoth, când Yahweh, când Eloah»“ (Shema rabah, III, 14). Se foloseau însă mereu numeroase epitete, ca nume atributive: în epocile mai vechi, 22, mai târziu 42, pe care *Kabbala apoi le-a sporit până la 72. De obicei, în manifestările cultuale, din respect faţă de pseudonumele Y., se preferau celelalte apelative, dar mai ales Adonai. Majoritatea comentariilor cad de acord asupra unui tabel de zece asemenea nume-tampon sau atributive: Yahweh, abstracţia supremă, dar şi personificarea mărinimiei faţă de universul uman; El (folosit adesea şi ca particulă prepozitivă pe lângă celelalte denumiri), împăratul ceresc, stăpânul universal; Adonai, stăpânul a tot ce există; Eloah (sau pl. Elohim, iniţial grupul de divinităţi cosmogonice), judecătorul suprem; Ereh Apaim, îndelung răbdătoml faţă de cei păcătoşi; *Shaddai, creatorul lumii, care îşi sporeşte mereu creaţia; El-Olam, cel veşnic; El-Roi, Dumnezeu cel care se arată în vedenii; El-Elion, stăpânul divin al aştrilor; Shebaôth (*Sabaoth), căpetenia oştirilor sale. • Deşi divinitate riguros limitată la spaţiul etnic ebraic, prin structura iudaismului ca religie naţională defensivă - neinteresând (cazul triburilor karaime din Asia de trecere la mozaism nefiind decât o excepţie politică) alte popoare, totuşi unele informaţii din Imperiul Roman (unde mozaismul era prohibit) par să contrazică parţial acest dezinteres. Pe de o parte, *ritualurile şi cel puţin unele dogme iudaice nu le erau necunoscute romanilor; templul lui Y. din Ierusalim (după informaţia romană, pe muntele Moria din vestul oraşului), în timpul lui Pompeius (sec. I î.e.n.) era „întărit de jur împrejur cu ziduri groase“, iar Pompeius cucereşte templul, folosindu-se de întreruperea oricărei activităţi în zilele sabatice („în timpul zilelor numite afe lui Satumus“) de către soldaţii iudei apărători şi prădându-i toate tezaurele chiar într-o zi de sâmbătă (Cassius Dio, Istoria Romană, XXXVII, 16). După relatarea lui Suetonius {Doisprezece cezari, X, 5), pe muntele Carmel din Palestina funcţiona, în epoca imperială romană, un sanctuar oracular al lui Yahweh '(-i oracole), consultat nu numai de iudei: „în Iudeea, pe când [Vespasianus] consulta oracolul zeului Carmel“; dar, după alţi comentatori, care acuză pe istoricii romani (Suetonius, Tacitus) de confuzie onomastică, ar fi fost vorba de un zeu filistean al războiului, ceea ce nu pare adevărat în confruntarea cu textul - bine informat - al lui Tacitus: „între Iudeea şi Syria se află Carmelus: aşa se numeşte şi muntele si zeul lui. Iar zeul nu are nici chip’, nici templu (astfel s-a pomenit din strămoşi), ci numai un altar si onoarea care i se acordă*1 (Istorii, II, LXXVIlf). Abstractizarea şi caracterul extramundan al lui Y. nu scăpaseră deci observatorilor romani; documentele scripturale autentifică totodată un Dumnezeu omniprezent în existenţa concretă a credincioşilor lui: „Acest Dumnezeu al poporului evreu nu mai este o divinitate orientală creatoare de gesturi arhetipale, ci o personalitate care intervine fără încetare în istorie“ (Mircea Eliade, Le Mythe de VÉternel Retour, Paris, 1969, p. 155-156). Originalitatea lui Y. - evidentă şi din alte trăsături şi îndelung elaborată - îl face să nu aibă similari; unicitatea sa este opera unui „sincretism comod“ (M, Eliade) manevrat de elitele teologice şi profeţii tradiţionali. Din vechiul Yahu tribal, Y. a ajuns treptat zeu naţional regent, mai presus de zeii locali anteriori cultului său, pe care îi absoarbe total, până când va deveni zeul unic absolut, de YAKSA 676 neconceput în vreo concurenţă cu alte divinităţi, considerate false. Y. e un Dumnezeu neobiectual, invizibil (locuieşte în negură), prezent colocvial însă cu neputinţă de privit: el este existenţa însăşi; de aceea au fost totdeauna interzise prin dogmă „chipurile cioplite“ (—> icoane) care să dea imagini - imposibil de conceput - ale lui Y. Acest Dumnezeu apare în dialog, în forţa lucrărilor şi *miracolelor sale, în mişcările atmosferice, în sunet, dar nu şi în chip, fiind astfel incompatibil cu *teofania divinităţilor din mitologiile antropomorfiste. Unicitatea lui Y. este impusă printr-o dogmă cu caracter juridic: „Eu sunt Domnul [Yahweh] şi nimeni altul! Afară de mine nu este Dumnezeu [El]. Eu te-am încins fără ca tu să mă cunoşti, ca să se ştie de la răsărit la apus că nu este nimeni afară de mine! Eu sunt Domnul, şi nu e nimeni altul! Eu întocmesc lumina şi plămădesc întunericul; eu sunt cel ce urzeşte pacea şi aduce restriştea. Eu sunt Yahweh, care face acestea“ (V.T., Isaia, XLV, 5-7). Această definiţie biblică, împreună cu vestita comunicare către Moise, constituie una dintre temele cele mai controversate care, depăşind planul unei analize onomastice,' se referă la însăşi structura teologică a lui Y. Propoziţia spusă lui Moise (V.T., Exodul, III, 14): Ehieh asher ehieh - oferă câteva interpretări posibile; putem traduce: a) Eu sunt cel care este\ b) Eu sunt cel care sunt: c) Eu sunt fiinţa (deci : Eu sunt existenţa: Eu sunt ceea ce există - sens ce corespunde mai exact textului iniţial, eventual în forma tradusă astfel: eu [sunt] a fi (a exista) - vizând probabil existenţa în sine; iar întrucât gramatica ebraică este lipsită, în flexiunea verbului, de prezent, ar putea avea dreptate unii comentatori care interpretează propoziţia controversată drept o indicaţie despre preexistenta lui Yahweh. Aceste judecăţi accentuează originalitatea intrinsecă a divinităţii ebraice pe fondul tradiţiei mitice proprii, explicând totodată -mai mult decât apariţia ca atare - evoluţia doctrinară şi cristalizarea mitofilosofică a creştinismului. $ R. H. Pfeiffer. Introduction lo the OUI Testament. New York. 1948; H. W. Robinson, Inspiration and Revelat ion in fhe Old Testament, Oxford, 1946; W. Eichordt. Theologie des Al ten Teiiuinetii.s, I—III. GdUingeu, 1962-i965; W. F. Aibrigiit, Yahweh and the Gods of'Canaan, New York. 1968 Yakşâ Clasă de semizei binevoitori "în *mitologia vedică şi *post-vedică, de ambe sexe (masculini: Yakşâ. feminini: Yaksi), alcătuind suita permanentă a zeului bogăţiei, *Kubera, şi socotiţi paznicii comorilor lui; există însă şi împrejurări mitice în care aceşti semizei se demonizează, devenind răufăcători. Yam; Prinţul Yam (semit yam - marea) Fiu al zeului *E1, în mitologia ugarită (—> mitologie feniciană), zeu al mării sau marea însăşi; împotriva lui luptă *Baal, biruindu-1 pentru oameni (*simbolul cuceririi mărilor). Numit uneori şi „Judecătorul Nahar“ sau „Fluviul Judecător“, Y. reprezenta totodată şi popoarele mării care asediaseră coasta feniciană; în acest caz, Baal apăra de asediatori teritoriu maritim al Feniciei, dar şi pe corăbierii plecaţi pe mări. Alteori Y. e un adaos atributiv al numelui zeiţei ugaritice *Athirat. Yamâ (sanscr. yăma - întrerupere, sfârşit) Zeul *morţii în *mitologia vedică, stăpânul sufletelor tuturor defuncţilor şi totodată zeu al dreptăţii. Locuind într-un palat mohorît (Kalici) din ţinutul inferior al sudului (*Nâraka), el ia contact cu toti morţii pe care şeful de protocol Citragupta ii înregistrează într-o carte a faptelor, apoi fie îi aruncă în abis, fie îi retrimite pe pământ pentru altă reîncarnare (-> avatara). Y. urmăreşte riguros duratele vieţilor omeneşti, fiind un executor al destinului, iar la expirarea fiecărui termen sau îşi trimite mesajele ireversibile funebre, prin personificarea morţii (*Mrityu), care e numită şi Crainicul Morţii (Mrityu-duta), sau apare el însuşi (cu trupul său verde, în veşmânt roşu sângeriu, călare pe un bivol, adesea urmat de cei doi câini Sărameya, născuţi de *Saramă, şi cu sceptrul în mână), prinzând muribundul cu un arcan. Y.are numeroase epitete care evită indicarea directă a atributului său esenţial: Jiviteţa ^Stăpânul vieţii), Dharmarăja (Regele dreptăţii), Dharmendra (Domnul legii), Pitrirăja (Regele răposaţilor), Pretâdhipa (Domnul defuncţilor). Zeul are şi o familie: *Sahjhâ (Saranyu) - mama sa; Dhumornă (sanscr. dhuma - fum, abur; urnă - lână) - soţia; Yudhişţhira - fiul cel mai mare (în alte variante însă fiul lui *Dhârma). yang —> yin şi yang Yang Di Zeul *soarelui (chinez taiyang- soare) în *mitologia chineză, apărut după un timp nedeterminat de la retragerea apelor *potopului universal, împreună cu strănepotul său *Z/zw Rong, zeul * focului (după alt *mit, a fost fratele împăratului *FIuangdi, cu care a împărţit guvernarea lumii subceleste). Considerându-1 mărinimos si mesianic, *miturile spun că Y.D., văzând că (a venirea sa pe pământ oamenii se înmulţiseră din nou după diluviu în număr suficient, dar că nu le ajungea hrana, i-a învăţat agricultura, iar discul solar a fost silit să dea destulă lumină şi căldură spre a coace grânele. Pe când îi învăţa pe oameni arta semănatului grânelor, au căzut din *cer atâtea boabe câte erau necesare şi au apărut spontan 9 fântâni comunicante cu apă dulce, astfel că dacă se lua apa din una, apa celorlalte se clătina (în altă versiune, a zburat prin cer o pasăre roşie lăsând să-i cadă din cioc 9 spice care, adunate de zeu si semănate, au rodit lanuri întregi). Tot Y.D. i-a învăţat pe oameni medicina şi farmacologia, el având un bici roşu cu care deosebea plantele medicinale. (Dar aici este probabil o confuzie cu alt zeu - *Shen Nong). Scrierile antice adăugau că zeul avea trup verzui, de jad străveziu, zărindu-i-se măruntaiele (Zhou 677 YETI Yu, Istorisirea facerii lumii). Când oamenii au ajuns să aibă destulă hrană şi îmbrăcăminte, fiindcă mai trăiau prost, zeul a inventat comerţul şi i-a învăţat să-şi împartă timpul de muncă, de vânzări-cumpărări, de odihnă, Y.D. a avut şi urmaşi; dintre ei, nepotul său Bai Lin, îndrăgostindu-se de frumoasa soţie a dregătorului Wuqian, a lăsat-o gravidă; ea a născut 3 fii: Hu (inventatorul clopotului), Yang (compozitorul primelor melodii) şi Shu (inventatorul arcului şi al ţintei pentru exerciţiile de trageri); după miturile ulterioare, tronul îui Y.D. a fost uzurpat de strănepotul său *Chiyou care, luându-şi numele străbunicului, a purtat război cu împăratul Huangdi. Yan Luo Zeul *morţii, în *mitologia chineză, de sentinţa definitivă a căruia depind sufletele defuncţilor, când trec în lumea cealaltă. Yao împărat mitic chinez (după o tradiţie, succesor al împăratului *Huangdi), căruia mitografiile tradiţionale din antichitate (—> mitologie chineză) îi atribuie o modestie fără cusur, alături de fapte neobişnuite: ascensiuni cereşti, invenţii tehnice insolite, întocmiri de aparate sau adaptări de fenomene naturale. Domnind o sută de ani, ca un cârmuitor al lumii subceleste (Tianxia), a fost cel mai sobru şi mai modest, în acelaşi timp şi cel mai util om din imperiul său. Se îmbrăca în veşminte sărăcăcioase, de o singură culoare (iama cu o piele de cerb, vara în pânză de cânepă), pe cap purta o tichie galbenă şi, neavând palat, locuia într-o colibă cu grinzi necioplite, acoperită cu stuf neretezat, şi se hrănea cu fietură de buruieni sălbatice şi cu terci de mei comun, mâncând dintr-o strachină de lut. Era ajutat în cârmuirea imperiului de pincipalul său dregător *Gao-Yao (celebru prin berbecul său verde *Xiezhai, utilizat ca instrument judiciar). Pe vremea lui Y., în curtea palatului imperial iarba se prefăcea în grâne, pe trepte a crescut un arbore-calendar (huanglicao), având 15 frunze care se veştejeau pe rând, câte una zilnic, apoi se regenerau mereu toate; iar în bucătărie răsărise iarba-norocului (sha-bu) - un excelent regulator termic totodată regenerând puritatea aerului, împăratul folosea în deplasări fie un cal alb de călărie, fie, pentru transporturi mai grele, carul său roşu. Y. a redus şi simplificat impozitele şi întotdeauna îşi asuma vina foametei şi frigului de care sufereau supuşii. Sub domnia lui Y. au răsărit la un moment dat, simultan, zece sori, producând arşiţă pustiitoare şi foamete; la intervenţia împăratului, i-a fost trimis din cer arcaşul divin *Yi, care a doborît 9 din ei, scăpând lumea de calamitate (şi l-ar fi doborât, din nesăbuinţă, şi pe ultimul, dacă împăratul nu i-ar fi ascuns ultima săgeată, în mod deliberat). Tot sub Y., în al 60-lea an de domnie, s-a produs un potop parţial, din cauza revărsării marilor fluvii Changjiang, Huang-he şi Wei, apele lor ridicându-se ameninţătoare spre cer şi inundând întregul teritoriu al ţării, înmulţind fiarele şi distrugând grânele. Y. a avut două fiice, Nu Ying şi A Hong, ambele magiciene, care l-au învăţat pe împăratul ulterior *Shun (în cronologia chineză tradiţională: anii 2317-2208 î.e.n.) meşteşugul de a zbura ca pasărea. Pe împărat îl interesau secretele cerului şi ale constelaţiilor, de la care a luat ideea împărţirii riguroase a timpului între muncă şi odihnă. Dregătorilor săi Xi şi He le-a ordonat să utilizeze instrumentul xiang pentru descifrarea, prin calcul, a legilor soarelui şi stelelor; potrivit tradiţiei, sub Y. se stabileşte anul de 366 zile, realizându-se şi un compromis echilibrator între anul calendaristic şi anul solar, prin includerea periodică a unei luni suplimentare (rongyue). Lunga guvernare benefică a lui Y. avea ca *simbol esenţial *legenda transformării ierbii din grădina sa în grâu, într-o singură zi. După un *mit colateral, Y. a domnit numai 70 de ani, cedându-i apoi lui Shun tronul. Yaya Zeu sau erou arhetipal, cu important rol cosmogonic, în mitologia aborigenilor din Haiti (transcripţia numelui Yaya este variabilă). După principaîa variantă a *mitului, Y. era un om care avea un fiu numit Yayael: întrucât acest fiu face o încercare de paricid, Y. îl surghiuneşte 4 luni, apoi îl omoară, punându-i osemintele într-un dovleac pe care-1 atârnă de acoperişul colibei; vrând, mult mai târziu, să-si revadă fiul, Y. împreună cu soţia sa deschide dovleacul, iar din acesta , ies sumedenie de peşti, pe care soţii decid să-i mănânce; când însă Y. se duce o dată să-şi lucreze grădina de legume, pătrund în colibă 4 gemeni de provenienţă stranie (scoşi din pântecul despicat al mamei lor, după moartea ei), primul numindu-se Dimiban: întors acasă, Y. îi găseşte pe gemeni ospătându-se cu peşte, le ia dovleacul şi scăpându-1, îl sparge, ceea ce provoacă un *potop general, dând naştere mării primordiale. După retragerea apelor, un bătrân enigmatic aruncă în spinarea lui Dimiban o oală cu *tutun ritual, facându-i o vânătaie; dar, după o incizie cu un topor de piatră, ceilalţi fraţi găsesc acolo o femeie travestită în broască ţestoasă, de la care - cu concursul celor 4 gemeni - va purcede apoi omenirea. Ydavallr Pajişte în mijlocul tărâmului divin *Asgardhr din *mitologia scandinavă, adăpostind cele 12 palate ale marilor zei Aseni (*Asa). Yeti *Mit (sau pseudomit) al aşa-numitului om al zăpezilor (numele fiind pus în circulaţie modernă, în a doua jumătate a sec. XX. prin lb. engleză, după expresia nepaleză vet teh - făptură a stâncilor). Y., descris ca o fiinţă cu trup puternic de gorilă însă cu aspect de om primitiv, păros, ar trăi retras, singuratic sau în grupuri, pe platourile înalte ale munţilor Himalaia; i se atribuie anumite dansuri de factură nupţială, executate la lumina lunii; *legende sau mituri similare se povestesc uneori şi în nord-vestul Statelor Unite ale Americii (unde varianta locală e numită Sasquatch) şi în YEYEHSITH 678 Caucaz. Y. pare a coincide cu noţiunea mitică *Hun gurăs - „ omul sălbatic“, citat de vechi texte medicale mongole sau tibetane. Mai apropiat de Y. este omul-maimuţă *Vrişăkapi amintit într-un mit din India (—» mitologie vedică şi *post-vedică). Deşi unele relatări de explorare, ca şi cercetările recente ale unor naturalişti şi antropologi chinezi, par a confirma existenţa reală a acestei specii (numite în China Yeren), în special studiile profesorilor Huang Guangzhao şi Li Jian, cercetarea ştiinţifică nu distruge mitul deja creat, care se dezvoltă paralel, însă în alţi parametri. Yeyehsith Zeiţă iacută (—> mitologiile triburilor polare), socotită creatoarea lumii. Yggdrasill (vechi norv, yggr - profunzimea cugetării, drasill - *cal, purtător) *Arborele cosmic sapienţial, în *mitologia scandinavă, frasinul sacru al înţelepciunii pe care a sorbit-o zeul suprem *Odhinn în 9 nopţi. Cele 3 rădăcini ale lui Y. se întind spre *Asgardhr (lumea zeilor), *Yotunheim (lumea *giganţilor) si *Niflheim (lumea ceturilor), a 3-a rădăcină fiind roasă mereu de şarpeie *Nidhoggr, iar rădăcina dinspre Yotunheim hrănindu-şe din izvorul înţelepciunii păzit de *Mimir. în frunzişul arborelui se adăpostesc: un vultur, un şoim şi o veveriţă. De altfel, *mitul rădăcinilor este un triplu * simbol: rădăcina dinspre Niflheim simbolizează totodată gerul şi *moartea, izvorul ei Hvergelmir fiind *apa primordială; şarpele Nidhoggr care o roade este invidia; rădăcina dinspre Yotunheim a lumii ^uriaşilor de brumă adăposteşte izvorul cunoaşterii şi înţelepciunii de sub paza lui Mimir, identificat cu izvorul său, din care a sorbit Odhinn în perioada lui iniţiatică; iar izvorul rădăcinii dinspre Midgardhr este fântâna energiei vitale; *Nomele care se folosesc de acest izvor Urdhr locuiesc într-o sală (sau un palat) din interiorul trunchiului, înalt până la coroană. Vulturul se luptă mereu cu şarpele Nidhoggr, menţinând astfel echilibrul cosmic al rădăcinilor, iar lupta nu încetează, pentru că e aţâţată de intrigile veveriţei Ratatoskr. Arborele îmbracă cu coroana sa tot universul, legând totodată viitorul de trecut^ iar pe crengile lui se leagănă existenţa infinită. într-o variantă a mitului, în perioada finală de amurg al zeilor (*Ragnardkr), arborele va arde total, nelăsând decât cenuşă; dar în altă variantă, se va zgudui, fără să piară (aşadar universul nu se va dezintegra), întrucât Y. este arborele universului, îngrijit de Nome, zeiţele destinului, care-1 udă regenerându-1 zilnic (fin izvorul Urdhr. Printre crengile arborelui aleargă neîncetat 4 cerbi magici (Dain, Dwalin, Duneyr, Durathorr), iar mugurii îi paste *capra sacră *Heidhrun, de pe acoperişul *\^alhallei. Coroana arborelui acoperă incinta ’de consiliu suprem al zeilor, aflată chiar lângă izvorul vital Urdhr, simbolizând destinul lumii. Yi; Shen Yi Arcaş ceresc, în *mitologia chineză, care a ajutat omenirea în mai multe împrejurări catastrofale: e un fel de *Herakles chinez, care face 7 isprăvi scăpând pe oameni de 7 nenorociri. Mânuirea perfectă a arcului era asigurată de mâna stângă a lui Y., mai lungă din naştere.a Isprava esenţială este bătălia cu cei zece sori: „în vremea împăratului Yao au răsărit deodată zece sori. Aceştia au pârjolit grânele şi semănăturile, au uscat ierburile şi copacii şi oamenii n-au mai avut ce mânca“ (Liu An, Huainan zi). *Yao se roagă zeului protector Di Jung care i-1 trimite pe Y. cu un arc roşu şi o tolbă de săgeţi albe; cei zece sori erau fiii zeului care n-ar fi vrut să li se întâmple nimic rău, socotind că Y. îi va speria doar şi-i va goni, dar Y. îşi ia misiunea în serios, doboară pe rând 9 sori şi umple cerul de flăcări; urmărind vânătoarea, Yao îşi dă seama că nu poate rămâne cerul'fară nici un soare, aşa că trimite un om să-i fure arcaşului a zecea săgeată din tolbă, astfel că pe cer a rămas soarele cunoscut de oameni. Oamenii erau totodată asupriţi de nişte fiare, mai ales de un taur cu faţă de om şi picioare de cal, monstru antropofag, pe care Y. îl ucide după o luptă dificilă, aşa cum după aceea, ucide alţi doi monştri, unul; din sud, altul din nord, precum şi pasărea Jufeng, care stârnea uraganele cu fâlfâitul ei; de asemenea, el curăţă toată ţara de peşti canibali şi balauri. într-o călătorie, o întâlneşte pe zâna*Mi-Fei, soţia zeului apelor *He Bo (într-o variantă, Y. e iubit de zeiţa *lunii, *Heng Wo, sora lui He Bo), cu care are relaţii de dragoste, iar zeul gelos, metamorfozat în *dragon alb, îi iese înainte arcaşului, să-l sperie, însă Y. îi distruge un ochi cu săgeata; cerând zeului suprem uciderea arcaşului, He Bo e refuzat şi se consolează. Y. venise din cer cu soţia sa, care astfel îşi pierduse calitatea de zeiţă şi îi reproşa soţului activitatea lui proumană; atunci arcaşul o părăseşte şi duce o viaţă de peregrin în folosul omenirii. întors în cele din urmă acasă în cer, Y. se împacă temporar cu soţia sa, începând sub influenţa ei să cugete îngrijorat la moarte şi la trecerea postumă în regatul infernal *Yudu, apoi pleacă la zeiţa *Xi Wang-mu, posesoarea unui elixir contra morţii, pe care obţinându-1, arcaşul i-1 dă în păstrare soţiei, ca să-l bea amândoi într-o zi de * sărbătoare (acest elixir, băut de un om, îl transforma în zeu, ridicându-1 la cer, dar băut de doi oameni, le dădea amândorura nemurirea pe pământ); visând să redevină zeiţă, soţia bea singură tot elixirul, reuşeşte să se înalţe la cer şi, poposind într-un palat din Lună, constată că faţa i se schimonoseşte, glasul îi piere, trupul îi devine monstruos, până când se preface toată în broască ţestoasă. Rămas văduv şi socotind că în cer se fac nedreptăţi, Y. se împacă şi cu gândul de a se duce în Yudu, astfel că mai întâi îl învaţă pe Feng-men arta de arcaş, apoi are cu el un duel de probă: 9 perechi din săgeţile lor se ciocnesc în zbor, dar cu a 10-a discipolul îşi ţinteşte maestrul, care scapă muşcând săgeata din zbor; iertându-şi discipolul, 679 YIN SI YANG 9 marele arcaş e în cele din urmă omorît de acesta prin viclenie. Yi jing (Cartea schimbărilor) Cea mai veche dintre scrierile chineze antice (redactată între sec. XI-VII î.e.n.) cuprinse în cele Cinci Canoane (Wu jing): Cartea schimbărilor (Yi jing), Cartea cântecelor (*Shi jing), Cartea edictelor (Shu jing), Memorial de rituri (*Liji), Primăvara-Toamna Ţării Lu (Lu guo Chun Qiu) - folosite de *Confucius în şcoala sa ca manuale. Din punctul de vedere al cercetării *mitologiei chineze, Yi jing are importanţă aproape egală cu *Shan hai jing (Cartea munţilor si mărilor); Y.j. este pe de o parte o încercare filosofică de descoperire a legilor mişcării în natură şi în omenire, pe de altă parte, e o carte bazată pe un sistem oracular (—> oracole), incluzându-se aici si cele 8 trigrame (bagua) ale zeului sapienţial *Fu Xi, ca şi expresia grafică a legii mutaţiilor (yi), descoperită de Chang Gong; amândouă sistemele se sprijină pe combinările principiilor *yin (feminin), şi *yang (masculin), transcrise în linii discontinue şi continue, presupunându-se în aceste combinaţii ternare ale trigramelor şi hexagramelor o capacitate divinatorie (-» divinaţie). In virtutea nevoii de a explica şi combinaţiile grafice si mutaţiile (schimbările), previzibile prin ele, V.j. narează numeroase *mituri chineze arhaice. Toate textele acestui codex au un caracter spiritual sacru, confirmat dq ^confucianism. Yima *Omul primordial, în *mitologia iraniană zoroastrică (-* zoroastrism), * arhetipul providenţial,, prezentat în *Avesta cu un rol complex de *erou civilizator şi de reconstruc-tor social postcatastrofic, din voinţa zeului *Ahura-Mazda. Y. va construi oraşul subteran *Var, în timpul distrugerii lumii printr-o iarnă totală, pentru reperpetuarea vieţii pe pământ. După Avesta, care-1 numeşte „Frumosul Yima“, el a fost un rege-păstor (sah patriarhal iranian) şi primul credincios al zeuîui luminii, prin această’fidelitate asigurându-i omenirii supunerea forţelor răului şi stăpânirea lumii (în poemul Shakh-nameh al lui Firdowsi, Y. îi corespunde şahului mitic Jemshid). Domnia regală de o mie de ani (a lui Jemshid, de 700) a lui Y. e considerată în *mitul avestic vârsta de aur a omenirii, întreruptă de epoca escatologică (—> escatologie) a marilor zăpezi hibernale (după unele variante, chiar de un *potop universal), continuată restrâns în oraşul Var şi reluată după catastrofa, când Y. devine primul agricultor al lumii. Sunt variante mai târzii care spun că Y. a căzut în *păcatul trufiei şi, ca urmare, a murit în luptă cu * dragonul Aji-Dahaka, aducând astfel *moartea în existenţa lumii: ca *om primordial, Y. fusese iniţial nemuritor (Avesta, Yasna, IX, 3-5), dar păcătuind („el a minţit şi a început să cugete la cuvântul mincinos şi potrivnic adevărului“ - op. cit., Yasht, XIX, 33-34) îşi pierde nemurirea şi extinde pedeapsa asupra întregii omeniri, care ajunge muritoare şi nefericită. în miturile mai noi ale Iranului mahomedan (—> islam), prin dublu *sincretism, Y., devenit şahul Jemshid, e absorbit de figura înţeleptului calif Suleiman, amintit în *Coran, el însuşi compus după modelul biblicului Solomon. yin şi yang Cele două principii cosmogonice iniţiale în filosofia *mitologiei chineze, născute din *haosul acvatic primordial: yin - principiul iniţial feminin şi * simbolul întunericului, yang -principiul iniţial masculin, simbolul luminii si al primăverii. „în vremurile de demult, pe când nu era încă nici pământ, nici cer şi prin bezna adâncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul şi pământul, si atunci s-a despărţit elementul femeiesc [yin] de elementul bărbătesc [yang] si au fost hotărnicite cele opt ţinuturi ale lumii?‘ (Liu An, Huainan zi, cap. Qinshen). „Principiul pur yang a alcătuit cerul, pricipiul tulbure yin a alcătuit pământul“ (Sui Zhen, Wu jung li nian zi). Prima interpretare filosofică a celor două noţiuni este în *Yi jing: Chang Gong descoperă un sistem de * divinaţie pe baza combinării simbolului grafic masculin (linia continuă) cu simbolul grafic feminin (linia discontinuă), prin combinaţiile între yang şi yin realizând o expresie a legii mutaţiilor (yi). Raportul între ambele principii este un raport între factorul pasiv (yin) şi factorul activ (yang). Astfel, yin e un principiu terestru de contracţie* iar yang -un principiu ceresc de dilatatie. Aceste două principii sunt inseparabile, aflânau-se în neîncetată interacţiune şi totodată adversitate. în impactul lor perpetuu îşi are sursa întreaga mişcare cosmică şi tot el decide toate modificările produse în lume. Principiul yin, negativ şi slab, reprezintă tot ce e rece şi simbolizează pasivitatea; principiul yang, pozitiv şi puternic, reprezentând tot ce e cald, simbolizează acţiunea. - Principiul primordial feminin yin semnifică şi *Luna, ca simbol al umbrei sau întunericului, iar concomitent el traduce dorinţa de schimbare, nostalgia, versantul montan umbrit, anotimpul ploios, rece şi umed, ca si organele interne yin ale corpului uman (inima, ficatul, splina). Ca atare yin se include în materia pasivă şi în manifestările ei fenomenale: yue (luna), tu (pământul), shan (muntele), pu (cascada), hai (marea), dui (lacul), chao (mareea), shui (apa), yu (ploaia), yun (norul), lu (rouă), xue (zăpada), bing (gheaţa), dong (gerul),feng (vântul) zhen (tunetul), shuang (bruma), lin (pădurea), hua (floarea), liu (salcia), zuixinhua (laurul), mu (lemnul), yueguishu (dafinul), cai (pătlagina), lihua (floarea de păr; acest alb floral, prin puritate e culoarea doliului în China), wu (corbul), gui (broasca ţestoasă), yan (rândunica), xiao (bufniţa), yingwu (papagalul), juan (cucul), ju (cormoranul), banjui (turturica), yehe (cocorul), qiao (coţofana), xi (păianjenul), e (fluturele de noapte), cuzhi / ququr (greierul), bei (nordul), xi (asfinţitul), hou YMDUGUDU 680 (împărăteasa), di (flautul), dai (cingătoarea), fahgxiang (gineceul), xi (obstacolele). ~ Principiul primordial masculin yang semnifică tot ce este solar şi luminos, simbolizând primăvara, căldura, acţiunea, versantul însorit al munţilor, organele interne yang (stomacul, vezica biliară), iar astfel se include în materia activă şi în fenomenele corespunzătoare: ri (soarele), tian (cerul; universul), guang (raza de lumină), huo (focul), huoniao (pasărea-de-foc), jin (metalul), jingang (diamantul), qilin (unicornul), niao (pasărea), ying (licuriciul), ying (privighetoarea), ji (cocoşul), huangli (grangurul), fenghuang (fenixul), die (fluturele), sang (dudul), Han (lotusul), cihuai (salcâmul), zhu (bambusul), hai (chiparosul -arborele vieţii), huilan (orhideea), mei (prunul pitic), hehua (nufărul),juhua (crizantema), mudan (bujorul), yulan (magnolia), zhangmu (camforul), dong (răsăritul), nan (sudul). Dar există şi noţiuni mixte yin-yang: tao (piersicul), renshen (tamariscul), long (dragonul - simbol imperial); diaoxiao (perechea de bufniţe). - Tot în acest cadru, indispensabilă în înţelegerea raporturilor între cele două principii este noţiunea *qi (forţa, energia), care reprezintă suma particulelor din cele 5 *elemente primordiale (*wuxing): shui (*apa), huo (*focul), mu (lemnul), jin (metalul), tu (*pământul) - care constituie materia, substanţa universului; esenţa forţei qi se bifurcă în două tipuri de energie, masculină (yangqi) şi feminină (yinqi). Forţele ambelor categorii de particule sunt în neîncetată ciocnire, prin aceasta explicându-se mişcarea veşnică a materiei ca şi toate schimbările ce se produc în univers. De timpuriu, valorile simbolice ale celor două principii s-au raportat la semnificaţia generală a * vieţii; de aceea, ele au fost utilizate ca instrumente teoretice în medicina chineză clasică; în acest caz, yin simboliza inima, ficatul şi splina, iar yang - stomacul şi vezica biliară; din echilibrul între yin şi yang rezultă acel qi inevitabil, care este fluxul energiei vitale, izvorînd anume din echilibrul celor două principii primordiale care funcţionează în toate organismele vii; orice dezechilibru în raportul dintre cele 2 principii produce boală; în acelaşi plan, acupunctura chineză, vizând precizia localizării anumitor puncte ale pielii (stabilite riguros din totalul de 800), nu face decât să restabilească raportul originar între yin şi yang şi se readucă qi în starea normală de echilibru. Ymdugudu; Zu Vulturul sacru, venerat în Sumer (—> mitologii din Mesopotamia) ca divinitate oraculară (—> oracole) şi ca pasăre a destinului; cuvântul pronunţat de acest vultur nu poate fi nesocotit nici de oameni, nici de *zei. Ymir; Rhimthurs Bătrânul *uriaş al frigului în *mitologia scandinavă, cel mai în vârstă dintre *giganţi, pe care zeul suprem *Odhinn l-a ucis făcând universul din cadavrul lui. Iniţial, când furtunile au dus la un moment dat norii de gheaţă din *Niflheim, până deasupra pustiului neutru *Ginnunga Gap, unde ei s-au lovit de scânteile împrăştiate din *Muspellsheim, stropii topiţi au căzut şi s-au condensat, luând forma lui Y., prima fiinţă a universului haotic şi necreat. Adormind, Y. asudă şi din sudoarea sa apar, la subţioara stângă, un zeu şi o zeiţă, iar dintre picioarele împletite, întâiul gigant. Cadavrul lui Y., manevrat de Odhinn şi de fraţii săi, *Vile şi *Ve, devine univers: sângele inundă spaţiul într-un diluviu care îi îneacă pe giganţii primei generaţii (salvându-se numai *Bergelmir); carnea trupului devine pământul; oasele, aşezate în grămezi inegale, devin munţi; părul se preface în păduri; din craniu, *zeii fac *cerul, creierii devin norii; sângele se transformă în oceanul mondial; genele compun gardul care înconjoară pământul, ferindu-1 de ţinutul periferic de exil al uriaşilor. Yoga (sanscr. yoga - uniune, unire; atelaj [de cai], hamaşament, metodă, vrajă, sârguinţă, legătură, conducere, ^contemplaţie, ş.a.) Sistem filosofic şi religios tradiţional,, teoretic şi practic, din India (apărut ca termen prima dată în *Upanişad şi atribuit, ca doctrină, lui Patahjali (probabil sec. II î.e.n.), care ar fi cfrganizat scrierile arhaice în ampla operă Yoga-sutra). Acest sistem (unul dintre cele 6 ortodoxe, din filosofia clasică indiană), delimitând subiectul (*Puruşa spiritul, şinele) de obiect {*Prakriti - natura), propune eforturile metodice necesare atingerii desăvârşirii prin controlul elementelor componente ale naturii umane psihofizice, în scopul întoarcerii spiritului la starea purităţii iniţiale şi al atingerii stării de conştiinţă absolută prin disciplină fizică şi mentală. Yoghinul (yogi) practicant al sistemului urmăreşte, prin *asceză şi extaz, unirea sufletului său cu sufletul universal, cale pe care el declară că o realizează în cunoaşterea penetrantă a secretelor naturii şi ale existenţei, dobândind o putere vastă asupra oamenilor şi fenomenelor naturale. Y. (un sistem dezvoltat din sutrele primitive) - de fapt, sistemul teoretic *Sămkhya - încearcă să explice prin evoluţie raţională alcătuirea universului din două principii: natura concretă şi spiritul sau substanţa divină. Dezvoltându-şi propriul sistem psihosomatic din temeiurile teoretice Sămkhya, Y. propune o cale de eliberare a spiritului din torentul suferinţei universale (—» samsăra) şi din constrângerea faptelor (*karma) care determină subiectul absolut (*Atman) să se reîncarneze mereu (*avatara). întemeietorul Patanjali vedea în Y. o despărţire totală a insului de lume, adică a subiectului de obiect. Sunt mai multe curente yoghinice: 1) jnăna-yoga (y. cunoaşterii) -considerând cunoaşterea esenţei fenomenelor ijuzorie sau reală în virtutea fluxului de care Atman se bănuieşte legat ca urmare a ignoranţei; 2) răja-yoga (y. regală) - oferind un sistem de exerciţii psihofizice în vederea smulgerii insului din lumea exterioară - după Patanjali, cu 8 trepte 681 YU de reţinere a materiei gândirii împotriva excitaţiilor: stăpânirea mâniei; practicarea dreptăţii; *ritualurile; gimnastica; concentrarea dominând succesiv părţile corpului şi întărind funcţiile organelor; exersare^ poziţiei de meditaţie * lotus prin exerciţiile de respiraţie prănayama dirijînd *prănâ prin corp (menită a prelungi conştiinţa în timpul somnului); despărţirea simţurilor de obiectul lor, fără care e imposibilă concentrarea; apoi meditaţia; scufundarea în sine cu întreruperea senzaţiilor externe şi în fine marea concentrare în sine încheiată de obicei cu *moartea fizică; 3) bhakti-yoga (y. devoţiunii) - contopirea propriei conştiinţe, treptat, cu „cel preaînalt“; 4) karma-yoga (y. acţiunii) - activitatea abnegată total în societate, refuzând roadele în folos propriu; (ultimele două sunt prezente în *Bhagavadgită unde *Krişnâ îi explică lui *Arjuna sistemul: „Făcând egale fericirea cu suferinţa, câştigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; aşa, nu-ţi vei atrage păcatul. Această cunoaştere ţi-a fost rostită după Sămkhya; ascult-o acum după Yoga, cunoaşterea prin stăpânirea căreia [...] vei părăsi lanţurile faptei. Aici nu e strădanie pierdută, nu e retragere oricât de puţin din această lege, şi te păzeşte de marea frică4' op. cit., 38-40; „înţelepţii care practică yoga cunoaşterii, lepădaţi de fructul faptei, eliberaţi de lanţul renaşterilor, merg spre tărâmul lipsit de durere. Când cunoaşterea ta va depăşi hăţişul confuziei, vei ajunge la nepăsarea faţă de ce ţi-e dat să auzi sau ai auzit. Când mintea, buimăcită de revelaţie, îţi va sta neclintită şi decisă în meditaţie, vei dooândi yoga“ - ibid., 51-53); 5) hathâ-yoga (y. fuziunii) - fuziunea între cei doi curenţi psihici: prăna (absorbţia) şi apâna (respingerea). Există şi un sistem autonom de y. respiraţiei - prănayama - aplicabil însă şi în celelalte tehnici; prănayama are scopul de a prelungi starea de veghe peste pragul adormirii; în Himalaia şi Tibet se practică prănayama în cadrul şcolii hatha-yoga, yoghinul astupându-şi urechile cu ceară şi asezându-se în poziţia stabilă asăna, cu picioarele încrucişate şi coloana vertebrală verticală, încât cele 6 plexuri (sacru, prostatic, solar, cardiac, faringian* cavernos) să alcătuiască aceeaşi linie între mulădhăra şi sahasrără: mâinile se echilibrează relaxate pe genunchi, ochii rămân închişi cu privirea concentrată asupra plexului subtil (ajna-cakrâ) dintre sprâncene şi etmoid; când s-a atins concentrarea maximală (pratyahara - anihilarea activităţii senzorii periferice), se repetă în minte cuvântul invocator *om, iar ritmul respiraţiei devine mai lent până când ajunge la frecvenţa de */4 secunde. O poziţie admisă în genere, întrucât asigură stabilitatea corpului în vederea dobândirii stării de extaz, este lotus. După Sri Aurobindo, deşteptarea spirituală desăvârşită se obţine prin sinteza tututror sistemelor Y. Există şi o formă cu caracter special: siddhi-yoga, care implică utilizarea forţei magice. Treptele superioare ale concentrării (samădhi) impun o deplină scufundare în sine asociată cu anihilarea tuturor senzaţiilor exterioare, fără care nu se poate obţine eliberarea; marea concentrare (Mahăsamădhib explicată drept contopirea cu Brahman, are ca rezultat încetarea oricăror activităţi vitale. • Yoga reprezintă, în modul cel mai consistent, mistica clasică a Indiei, această doctrină concentrând atenţia asupra tuturor acţiunilor şi exerciţiilor capabile să trezească forţele supranaturale din om care, conform concepţiei teoretice din India, sunt destinate să înlesnească deplin contopirea omului cu spiritul universal; scopul nu se limitează la expunerea teoretică, urmărind deopotrivă latura practică a acestei filosofii (kriyăyoga). § S. Dasgupta, Yoga as Philosophy anii Religion, L.ondon. 1924: Mircea Eliade. Yoga. Essai sur Ies origincs cie Ia mystique inclienne. Bucureşti Paris. 1936: id.. Le Yoga, Jtntnortalite er Liberte, Paris, 1951: H.P. Shastri. Yoga, London. 1957: .1. W. Hauer, Der Joga. Ein indischer H'eg zum 5W6.s7,Stuttgart. 1958: R.T. Behanan Yoga A Scientijic Evaluat ion, New York, 1959; Swnmi Vivecananda. Lcs yogas pratiques (Karma-Bhakti-Râja), trad. Lizelle Reymond et .1. Herbert. Paris. 1970; Jean Varenne. Le Yoga et la tradifion hindoue, Paris, 1975 Yogini; Yogini Javiri Zeiţă-vrăjitoare, în *mitologia vedică, patroana * magiei. Uneori, acelaşi nume - cu sens colectiv - indică un grup de 8 vrăjitoare care alcătuiesc alaiul permanent al zeiţei *Durgă. yoni (sanscr. yoni - sân, matrice, vulvă) *Simbol mitic feminin în gândirea religioasă antică a Indiei f—» mitologic vedică şi *postvedică), echilibrând o singură idee. ca simbol genitor, alături de simbolul masculin fecundator *Iihga. Yormungandhr *Şarpele universului, în *mitologia scandinavă, fiul zeului *focului. *Loki; spre a-1 distruge, zeii l-au aruncat în mare, dar apele i-au priit şi, crescând enorm, el a cuprins lumea ca într-o cingătoare. Yotunheim Lumea *giganţilor, în *mitologia scandinavă, aflându-sc dincolo de oceanul mondial, şi despărţită de lumea zeilor, *Asgardhr, prin râul Ilfing, ale cărui ape, nu îngheaţă. Yqui-Balam Al 4-lea dintre *oamenii primordiali quiche (—» mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), soţul femeii *Caquixaha, şi fratele lui *Balam-Quitze. Yii *Dragon comut din *mitologia chineză, cu un rol esenţial în *mitul *potopului universal: diluviul luând amploare, zeii îl însărcinează pe Y. să stăvilească apele, după ce zeul Fluviului Galben (Huang-he) îi dă o hartă a pământului, care trebuie să-l ghideze; pe baza hărţii date de zeul *He Bo, „încordându-şi forţele, Yu săpa canale, descătuşa cascade, netezea măguri. în faţa lui îşi ţâra coada un dragon galben [indicând calea de scurgere a puhoaielor]; după el, o broască ţestoasă neagră YU DI 682 căra în spinare lut verde“ (Wang Jia, însemnări despre întâmplări uitate). Personaj mitic complex, Y. e considerat de tradiţie împărat legendar (cca 2298-2197 î.e.n.). succesor al împăratului *Shun, după ce fusese ministrul acestuia. Totodată este venerat şi ca *erou civilizator de obârşie divină, pentru rolul său esenţial în stăvilirea potopului. Ca împărat, i se atribuie numeroase reforme fundamentale: defrişarea pădurilor, amenajarea cursului unor fluvii, testarea stabilităţii unor dealuri şi munţi, distribuirea de pământ agricultorilor după calitatea solului, zăgăzuirea unor mari viituri cu aspect diluvian. Ca dragon (de fapt, suprapunerea pare pur simbolică, deoarece dragonul este semnul emblematic al împăraţilor chinezi), faptele sale intră în aria fabulosului: ucide *balaurul Xianyao care contribuia la menţinerea torentelor, învie cu iarba nemuririi nişte oameni sinucişi, iar într-o peşteră, întâlnind două zeităţi travestite, (un mistreţ cu diamante luminescente în rât şi un câine verde), capătă un disc de jad, de care se serveşte apoi să măsoare şi să repună în ordine cerul şi pământul. Acţiunea lui Y. s-a desfăşurat sub împăratul Shun, care i-a cedat cu recunoştinţă tronul. Un text arhaic afirmă: „De n-ar fi fost Yu, am fi ajuns cu toţii peşti“. Există însă *mituri, *legende, informaţii din cronici şi tradiţii interferenţe, unde nu se poate fixa o linie de demarcaţie între memoria mitică şi memoria istorică. Astfel sunt principalele variante asupra naşterii lui Y.: în una, s-a născut din pântecul lui *Gun, după ce zeul *focului *Zhu Rong i-1 despicase cu cuţitul magic wudao, Y. ivindu-se sub formă de dragon galben, cu două coame ascuţite; în alta, e considerat strănepot în a 19-a generaţie al zeiţei primordiale *Nii Wa; împlinind vârsta de 366 ani, s-a urcat pe muntele Jin şi a aşteptat 3600 ani momentul prezentării sale în lume, iar atunci a coborît la poalele muntelui Xingyu, s-a prefăcut în pârâu din apa căruia a băut Nii Di, soţia lui Gun, care găsind un mărgăritar în pârâu, l-a înghiţit, a rămas însărcinată, iar după 427 de zile l-a născut pe Y., „cel sclipitor ca un mărgăritar“. Toate variantele, nu totdeauna coerente, insistă asupra acţiunii de potolire a diluviului. Fie că zeii îl însărcinaseră pe Yu dragonul cu dificila operaţie, fie că îl alege împăratul pe eroul Yu, viitor împărat şi el, potopul pare a fi avut câteva cauze succesive şi, desigur, câteva recidive. După ce zeul ceresc suprem Da Di a sfărâmat, ca represalii, digurile construite de Gun pentru zăgăzuirea puhoaielor diluviene, fluviul Huang-he inundă din nou ţinuturile, iar atunci Y., fiul miraculos al lui Gun, este trimis de Shun, care deocamdată e căpetenie de trib şi favoritul împăratului *Yao, să străbată un drum lung de 2 000 355 550 li (1 li = 576m) spre a opri potopul; pentru a păstra secretul operaţiilor, Y. e metamorfozat în urs şi aşa lucrează 13 ani; iar întrucât noaptea îşi relua înfăţişarea de om, se întâlneşte astfel cu Dushanshi, o fată din pădure pe care o ia de nevastă, dar căreia nu-i divulgă dubla existenţă, până când ea, venită să-i aducă mâncare, îl vede ca urs, se sperie şi, atingându-se cu pântecul de o piatră, naşte un al doilea fiu. în cele din urmă, Y., cu toate misiunile îndeplinite, dispare dintre oameni, dar nici o tradiţie nu se referă la moartea lui. Istoricul Sima Qian (145-86 î.e.n.), citând pe cronicarul Zhang Yan (sec. III î.e.n.), scrie: „Yu s-a dus să inspecteze domeniile şi, ajungând la muntele Kuizi, a murit. Muntele are o peşteră. în popor se spune că Yu a intrat în acea peşteră“ (Shi ji). Dar intrarea finală în *peşteră, temă reîntâlnită şi în alte zone mitologice (de ex. *Zamolxis), poate fi o obturaţie sau o transgresare: moartea nu rezultă din mit. Yu Di; Yu Huang Shang Di (împăratul de Jad) Zeu şi împărat legendar, în *mitologia chineză a *daoismului (probabil începând abia din sec. IX-X), Stăpânul Suprem al universului, căruia i se supun integral cele 3 lumi: *Cerul, *Pământul şi subpământul (sau * Infernul), ca şi toţi *zeii (care îi sunt întru totul subalterni) şi ^spiritele; el guvernează cele 4 zări cereşti. Unele tradiţii arhaice îl considerau şi creatorul oamenilor (—> antropogonie), pe care i-a plămădit din argilă şi i-a zvântat în aer; (totuşi, unele făpturi au rămas umede şi s-au deteriorat, anume ele devenind Strămoşii paraliticilor si bolnavilor incurabili). Y.D. are şi o paredră (sau soţie), locuind pe muntele cosmic Kunlun: Wang Mu niang-niang (conform interpretării, o ipostază a popularei zeiţe *Xi Wang-mu). Unii mitologi au presupus că structura mitică (şi forma religioasă de adoraţie) a lui Y.D. s-a elaborat sub influenţa zeului vedic *Indra (numit în chineză Shi Di), cunoscut din contactele cu India. Un *mit complementar (tot de origine daoistă) afinnă că Y.D. a apărut în momentul creaţiei lumii (-» cosmogonie), fără precizarea dacă a fost producătorul sau produsul acesteia. Conform tradiţiei mitice mai răspândite, Y.D. locuieşte într-un mare palat situat în ultimul cer (al 36-lea) de sus. Iconografia îl reprezintă sezând pe un tron somptuos, fiind învesmântat în fialatul imperial de ceremonie şi ţinând în mâini o placă de jad; faţa zeului, încadrată de barbă şi mustaţă, nu are expresie, ceea ce traduce ideea daoistă de măreţie. Cu timpul, ajunge să nu mai fie socotit stăpânuî universal absolut, ci doar prim element în triada supremă, alături de zeul cosmogonic *Pangu si de filosoful zeificat *Lao Zi, pentru ca în cele Jin urmă să fie identificat cu zeul ceresc * Shang Di. Yudhişţhira (sanscr. yuddha - bătălie, luptă; yudh - luptător, oştean) Erou din *Mahăbhărata (—> mitologie vedică şi postvedică), fiul zeului *morţii *Yamă sau al zeului datoriei *Dhârma, cel mai vârstnic dintre fraţii *Păndava (Yudhişţhira, *Bhlma, *Arjuna, Nakula, Sahadeva). în mod legitim, terestru, Y. este fiul cuplului regal *Pândii 683 YU QIANG şi Kunti, deşi regina Kunti l-a născut de la Yamâ sau Dhârma; astfel, Y. este întruchiparea spiritului justiţiar pe pământ şi (după Mahăbhărata) cel mai bun dintre paznicii legii; în acest sens converg şi epitetele sale: Dharmasuta (Fiul lui Dhârma). Dharmarâja (Regele legii-dreptăţii-justiţiei) şi Ajătagatru (Cel tară duşmani). Yudu (Capitala Beznei) *Infemul, în *mitologia chineză, plasat pe versantul nordic al muntelui mitic Yunshan (de fapt, în extremul Nord) unde îşi găsesc ultimul adăpost sufletele morţilor; acest versant montan nu e niciodată luminat de soare. Pe versantul sudic locuieşte ^dragonul Zhu Long, paznicul infernal supranumit „Dragonul-cu-lumânare“, fiindcă are o lumânare de ceară în gură, luminând cu ea drumul morţilor spre Y. Metaforic, acelaşi Infern se mai numea şi Izvoarele Galbene (Huang-juan). yuga Eră sau durată cosmică în periodizarea mitică a timpului după doctrina vedică (—» mitologie vedică) din ciclul de creaţii şi distrugeri alternative ale universului. 4 y. alcătuiesc un ciclu cosmic numit Mahăyuga (cu durata de 4 320 000 ani solari), în care omenirea degenerează spiritual şi fizic, până la distrugerea universului din catastrofa Mahăpralaya (—> pralaya). Mahayuga (sau Manvantara - epoca unui *Mânu) durează o singură kălpa, egală cu 8 640 000 000 ani tereştri sau 2000 Mahăyuga (o zi şi o noapte din existenţa substanţei cosmice Brahman) si reprezintă durata existentei unui univers; după un ciclu cosmic integraf, universul este distrus de focul conflagraţiei generale Kălanala - Focul vremii de apoi. De fiecare dată după scurgerea unei kălpa, apar 7 sori care incendiază spontan întregul univers. Cele 4 y. (amintite prima dată în Aitareya Brahmana, VII, 14) sunt: 1) Kritâyuga (1 728 000 ani) - vârsta de aur (sau Devayuga - Epoca zeilor), în care domneşte zeul justiţiei şi al datoriei *Dhărma, oamenii fiind sănătoşi şi fericiţi; 2) Tretăyuga (1 296 000 ani) - vârsta de argint în care virtuţile încep să decadă; 3) Dvăparayuga (864 000 ani) - vârsta de bronz, când oamenii devin mincinoşi şi certăreţi, patronul erei fiind zeul jocului de zaruri, *Dvăpara; 4) Kaliyuga (432 000 ani) - vârsta de fier, dominată de culoarea neagră, era actuală (începută la 18 februarie anul 3102 î.e.n.), o vârstă a silniciei, răutăţii, suferinţei, a războaielor şi catastrofelor naturale, când foarte mulţi oameni devin sclavi, era fiind patronată de zeiţa *Kali, simbolizând spiritul răului; era se va sfârşi cu venirea lui Kalki, a 10-a reîncarnare (*avatara) a lui *Vişnu. (cf. vârstele omenirii în periodizarea lui *Hesiod, Munci si zile, v. 106-201, de asemenea ciclurile cosmice aztece numite *sori). Yuki Onna (Doamna Zăpezii) Zeiţa zăpezii, în *mitologia japoneză; reprezentată aproximativ ca şi fabuloasa Albă-ca-Zăpada din basmele europene. Yuma Zeu pozitiv cosmogonic, în mitologia fino-ugrică (—» mitologie finlandeză). în creaţia lumii, Y. a fost un colaborator regent (sau chiar iniţiatorul acestei colaborări) cu zeul demonic omitomorf *Keremet. Yum Kaax (Stăpânul Pădurilor) Zeul recoltelor de porumb şi mai ales al porumbului tânăr în miturile agrare ale populaţiei maya (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene). Multe portrete sculpturale îl înfăţişează tânăr, cu faţă prelungă, bărbie rotunjită şi nas lung uşor curbat, buza de jos rotundă, răsfrântă, zeul simbolizând totodată idealul maya de frumuseţe masculină. Era unul dintre cei mai populari zei din Valea Mexicului. Yu Qiang Zeul mărilor şi al vânturilor în *mitologia chineză; înfăţişat în două ipostaze: corp de peşte cu mâini şi picioare omeneşti, ca zeu al mării; corp de pasăre neagră, dar cu faţă omenească normală, ca zeu al vântului. După altă variantă este un *mutant, întrucât e un peşte gigantic atunci când stăpâneşte marea, iar când devine stăpân al vântului se ridică în aer, direct din valuri, în formă de pasăre ale cărei aripi desfăcute par nişte nori. z Zababa Zeu comun mai multor popoare mesopotamice (—> mitologii din Mesopotamia), adorat în Akkad (începând cu domnia lui Sargon) printre cele 7 divinităţi primordiale (la Babilon, marii zei *Igigi\ care nu erau totdeauna aceiaşi) alături de zeiţa *Ishtar; hurriţii îl considerau zeu al războiului şi ajutorul principal al zeului furtunii, *Teshub, în războiul său împotriva conjuraţiei lui *Kumarbi. Sumerian la origine, Z. era numit de hurriţi şi Ashtabi. Zagreus Zeu din *mitologia greacă, născut - ca primă întruchipare a lui ^Dionysos - de *Persephone de la *Zeus, dar ucis, din porunca geloasă a zeiţei *Hera, de *Titani şi mâncat de ei. Din inima încă vie, salvată de Zeus care o înghite când se împreunează cu *Semele, se naşte Dionysos socotit reîncarnarea lui Z. *Orficii, în a căror ^teologie Z. era un zeu principal, narau altă versiune: izbutind să-şi seducă fiica - Persephone - şi luându-şi înfăţişare de şarpe, Zeus o fecundează şi ea îl naşte pe Z. pe care Titanii îndemnaţi de Hera (mereu geloasă şi vindicativă contra bastarzilor soţului ei) îl ademenesc cu diverse jucării, prinzându-1 şi devorându-1, iar inima vie a copilului e înghiţită de Seinele în timpul îmbrăţişării cu Zeus, ea născând astfel pe Dionysos; apoi Titanii sunt distruşi de trăsnetul lui Zeus, iar din rămăşiţele lor apar primii oameni, purtători astfel ai unei esenţe duble: titanice şi dionisiace. Zamolxis; Zalmoxis Zeu principal (sau suprem) cu personalitate ceţoasă, al dacilor > mitologie dacogctică), fie personificând *cerul, fie adorat ca divinitate sapienţială, fie - prin cumul de atribute suplimentare: *erou civilizator, zeu mesianic, învăţător şi ga /dă cerească ospitalieră şi mântuitoare a morţilor - o divinitate probabil totală. - Etimologia numele e derutantă: trac. zalmos ar însemna piele, fiindcă Zamolxis (scris Zalmoxis) ar fi fost înfăşurat după naştere într-o piele de urs (Porphyrios, Viata lui Pythagoras, 14); pentru rostirea Zamolxis s-a căutat un etimon fie în numele zeiţei hellenice *Semele, fie în al zeiţei trace *Zemelo (divinitate *htonică de prim rang) şi în al zeului htonic lituan *Zjamelux (derivate din slav. seMJic - pământ). Deşi Vasile Pârvan l-a considerat zeu ceresc, criteriile etimologice au determinat pe cei mai mulţi cercetători să deducă un caracter htonic, ei bizuindu-se şi pe mitul grec al retragerii zeului în peştera subterană; iar H. Daicoviciu (Dacii, 1965) îl consideră zeu al fertilităţii pământului şi al vegetaţiei. Aceste polemici etimologice în jurul rădăcinii numelui (zalmos sau zamol) sunt în afara problemei: se ştie că grecii nu transcriau niciodată exact sau măcar în consonanţă apropiată numele străine, atunci când nu le traduceau sau, mai curent, nu le identificau până la dizolvarea totală a numelui originar; căci cum se pot deduce numele reale: *Zarathushtra din Zoroastres, *Angra-Mainyu din Ahrimanes, User din * Os iris, Amenhotep din Amenophis sau Yehoshua din lesous? Zamolxis/Zalmoxis poate fi aşadar o pronunţie pornită din incapacitatea fonologică a grecilor de a „auzi“ alte limbi (fapt frecvent şi în cultura modernă a lumii), dacă nu e chiar o semitraducere; cunoscând deci acest nume din izvoare prime greceşti, îl putem utiliza convenţional, fără a interpreta structura atributivă a zeului după himere pseudoetimologice. Dificultăţi asemănătoare prezintă şi eforturile de a-i stabili acestui personaj mitic statutul precis (zeu, *profet, învăţător, preot, reformator religios, erou civilizator), ca şi domeniul său atributiv (htonic sau celest). Grafia numelui se distribuie în două categorii principale: Zalmoxis, mai rar Salmoxis (Herodot, *Platon, Diodor din Sicilia, Iordanes); Zamolxis (Strabon, Lukian din Samosata, Herodian, Suidas, *Origenes). Contradictorii în numeroase privinţe, izvoarele antice - rareori directe - sunt puţine şi incerte: „Astfel, se spune că un oarecare get, numit Zamolxis, a fost sclavul lui Pythagoras. De la filosof a obţinut oarecari informaţii despre fenomenele cereşti, iar altele, de la egipteni, deoarece în peregrinările sale ajunsese chiar şi în Egipt. întors în patrie, Zamolxis şi-a câştigat respectul cârmuitorilor şi al poporului, ca tălmăcitor al fenomenelor cereşti. în cele din urmă, a izbutit să-l convingă pe rege să şi-l facă asociat, ca pe un om având însuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s-a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el însuşi. Zamolxis şi-a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor celorlalţi, şi acolo îşi petrecea viaţa. întâlnindu-se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui“ (Strabon, Geografia, VII, 3, 5,). „După ceea ce am aflat de la hellenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont, fiind un om, acest Zalmoxis ar fi trăit la Samos, ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui 685 ZAMOLXIS Mnesarchos. Dobândind după aceea libertate, ar fi strâns multă bogăţie şi astfel, cu averea câştigată, s-ar fi întors printre ai săi bogat. Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zalmoxis întrucât trăise între helleni, îndeosebi în preajma lui Pythagoras, omul cel mai înţelept al Helladei, cunoscând astfel felul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai alese decât cele din Thracia, a cerut să i se clădească o sală de primire unde le oferea ospeţe cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta în alt loc unde, trăind pururi, vor avea parte de toate bunurile. în tot acel răstimp cât îşi găzduia oaspeţii, vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană. Când locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci coborînd în adâncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an el a apărut iarăşi dinaintea tracilor, facându-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc hellenii că ar fi făcut, în ceea ce priveşte pe Zalmoxis, ca şi locuinţa lui de sub pământ, eu nici nu tăgăduiesc toate câte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pythagoras. Dar de nu va fi fost Zalmoxis decât un om, ori de va fi fost un zeu de pe meleagurile Geţiei, îl părăsesc” (Herodot, Istorii, IV, 95-96). *Socrate, dintr-un dialog platonician, îl citează şi ca zeu al medicinei psihoterapeutice, într-un înţeles aproape modern:„La fel este acum şi cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo în armată de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adăugat el, Zalmoxis, care este regele nostru, dovedeşte, ca zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ocnii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul; cauza pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul pe care ar trebui să-l îngrijească, iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i meargă bine nici părţii“ (Platon Charmides. 157 d-e). în plus, Platon îl compară pe Z. cu *hyperboreul *Abaris, socotindu-i pe amândoi mari meşteri în arta incantaţiei. Dacă Strabon si Herodot înclinau să-l creadă om (dar aici e o înclinaţie structurală greacă, manifestă şi în compunerea *miturilor, ca şi în descompunerea lor), Mnaseas din Patrae îl identifica însă cu *Kronos, iar alţii cu *Sabazius sau cu *Dionysos (ca variantă tracică). Informaţiile date de antici sunt fragile şi uneori contradictorii, iar opiniile sunt tributare înclinaţiei greceşti spre alegorie, ori chiar unui anumit *euhemerism. Astfel, după Diodor din Sicilia, Z. ar fi fost numai un legislator având relaţii cu divinitatea protectoare: „Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia“; iar după Iordanes, Z. a fost un rege al dacilor „de o mare erudiţie în filosofie“ (Getica, V, 40); utilizând o sursă obscură, Origenes îl credea propagator al doctrinei pitagoreice printre celţi (Contra Celsum, III, 54); de la Clement Alexandrinul (Stromateis, V, 213) aflăm că Z. era hyperboreu; o informaţie unică oferă Suidas, citând o zeiţă cu numele Zalmoxis. Examenul principalelor opinii, antice şi modeme, asupra personalităţii lui Z. nu duce la datele necesare construirii uni portret mitic infailibil; astfel, Z. a fost daimon getic (Herodot), sclav al lui Pythagoras (Herodot, Strabon, *Celsus, Origenes), înţelept iniţiat in Egipt (Strabon. Iordanes), înţelept prepitagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon), *mag şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon), legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant (Iordanes), profet (Strabon), reformator religios, cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii dacogetice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat (Celsus). divinitate feminină (Suidas), hyperboreu (Clement Alexandrinul), *şaman (E. R. Dodds), zeu dionysiac, după modelul *Sahaziits (Gr. G. Tocilescu), zeu celest şi atmosferic (Vasile Pârvan), zeu uranian (Mircea *Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu htonic (Hadrian Daicoviciu), zeu htonic (I. 1. Russu). divinitate iniţicttică (Traian Herseni), profet htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (Radu Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Alexandru Busuioceanu), zeu totemic întruchipând * ursul (Romulus *Vulcănescu), un zeu care reapare periodic (Alex. Popescu), Zeul-Moş (Nicolae *Densuşianu, Romulus Vulcănescu). Unele afirmaţii, generate de afecte mai mult decât de documente, nu scot problema din impas; astfel după Mircea Eliade, *cultul „zalmoxian“ a fost influenţat de celţi, iar după Ion Horaţiu Crişan, dimpotrivă, acest cult al iui Z. i-a influenţat pe celţi (ceea ce pare ciudat pentru o etnie acoperind mari teritorii, din lberia până în Irlanda, din Gallia până în Asia Mică, şi având una dintre cele mai unitare şi singulare doctrine religioase din lumea antică europeană). Contradicţiia între opiniile moderne se efectuează de obicei în perechi de ipoteze: zeu sau erou civilizator, zeu htonic sau zeu ceresc. Trecând peste opinia lui E. R. Dodds („Adevăratul Zalmoxis era un daimon, poate un şaman, considerat erou din trecutul îndepărtat“ -Yhe Greeks and the Irrational, California Press, 1951) şi a altora, după care Z. ar fi fost un şaman arhetipal, trebuie respinsă şi ipoteza despre un zeu htonic (de altfel, izvorîtă din informaţia dată de Herodot, dar rău citită, asupra peşterii de retragere (6tv6peG5v — sală de adunare a bărbaţilor); ZAMOLXIS 686 retragerea lui Z. într-o *peşteră, o locuinţă artificială subterană sau într-un sanctuar ascuns privirilor comune este un act iniţiatic şi nu o coborîre ciclică sub pământ, în raport cu *moartea şi renaşterea vegetaţiei, ca în categoria miturilor osiriace sau dionysiace, căci Z. intră în peşteră o singură dată şi rămâne absent 3 sau 4 ani; dacă se admite caracterul de *mistere iniţiatice în aceste invitaţii zamolxiene colocviale, peştera (sau palatul subteran) trebuia să aibă ieşiri secrete. Iar convorbirile erau *ritualuri iniţiatice, cum se deduce din comentariile lui Hellanikos şi ale lui Iulian Apostatul. încă Vasile Pârvan afirmase structura de zeu celest a lui Z., într-o argumentare logică fără cusur (susţinută ulterior şi de Mircea Eliade): sacrificarea, o dată la 4 ani (M. Eliade) sau la 5 ani (H. Daicoviciu), a solului trimis la zeu se producea nu pe pământ, ci in aer, ipoteză argumentată perfect de Vasile Pârvan şi reluată de Mircea Eliade; în plus, e preţios raţionamentul lui M. Eliade asupra faptului semnificativ că „sanctuarele dacice de la Sarmizegetusa şi Costeşti nu aveau acoperiş şi că marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa era dominat de un simbolism celest“(De Zalmoxis ă Gengis-Khan, Paris, 1970; trad. rom., Bucureşti, 1980, p. 68). Partizanii htonicităţii zeului (f. I. Russu, Gr. G. Tocilescu, W.K.C. Guthrie ş.a.) recurg la identificări superficiale (de ex. cu Dionysos) şi îndeosebi la etimologie (citând divinităţi într-adevăr htonice -Zemelo, Semele, Zjameluks — alt căror nume sunt foarte vag consonante cu numele zeului dacic), care este una dintre cele mai inconsistente soluţii. Din reperele mai sigure se poate totuşi stabili, în linii mari, doctrina zamolxiană, în următoarele principii: nemurirea ca atare (Herodot), sau numai imortalitatea sufletului (aici neexistând *credinţa în *metempsihoză, ca la celti, „întoarcerea morţilor“, după argumentul lui fri. Eliade, neînsemnând reîncarnarea); vindecarea prin corelaţia suflet-trup, ceea ce indică ideea omului integral (Platon); * ascetismul - urmărind să nu folosească nimic „viu“ în hrană, care pare să se fi bazat pe produse: lapte, brânză, miere etc. (după Strabon, un vegetarianism pitagoreic, şi nu influenţa *orfis-mului - cum interpretează corect Stelian Stoica textul platonician Charmides, observând că „trupul nu mai e stigmatizat ca purtător al răului“, în spiritul integralismului hipocratic, aşa încât „Formula zamolxiană nu se identifica nicidecum în cuprinsul doctrinei orfice, clădită pe ideea unui «păcat originar»“, absentă la daci -- Viaţa morală a daco-geţilor, Bucureşti, 1984, p. 21-22); pre-dicarea curajului, cel puţin în casta *ktistai, ai cărei membri erau „eliberaţi de orice teamă“ (Strabon, Geografia, VII, 3, 3); cunoaşterea astrelor (Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot), solul trimis la Zamolxis, după ocultaţia lui, nefiind „primit“ decât dacă este cel mai bun din generaţia sa; caracterul de mistere iniţiatice, dar şi de preferinţă „intelectuală“, al admiterii în tagma iniţiaţilor (Herodot). Se impune o revizuire a tradiţiei interpretărilor, pentru a reconstitui profilul celui care a impus sau în numele căruia s-a impus această doctrină. Din reperele antice existente se poate trasa un contur al personalităţii lui Z. - care, ca daimon getic, avea raport cu un sistem de mistere iniţiatice, incluzând nu numai *magia psihomedicală (Platon), ci şi mitul unităţii spirit-trup, adică divinitate-omenire, confirmat (le trimiterea rituală a solului în cer, ca şi mitul unităţii astrale, confirmat de *calendarul specific al dacilor, ca şi absenţa totală a thanato-fobiei (explicabilă, aşa cum citeşte justificat M. Eliade textul lui Herodot, prin conştiinţa dacilor că, iniţiaţi întru Z., ei ajung nemuritori cu adevărat) precizează caracterul de zeu ceresc cu desăvârşire original în *panteonul lumii antice a lui Zamolxis. Unii istorici afirmă că reforma religioasă a lui *Deceneu a desfiinţat cultul zamolxian: „în vremea lui Burebista şi a lui Decebal, se pare că Zalmoxis nu mai era adorat ca zeitate supremă“ (N. Gostar şi V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984, p. 72). Dispariţia din memoria timpului local a lui Z. pledează pentru calitatea sa de zeu; dacă ar fi fost erou civilizator, memoria generaţiilor din Dacia l-ar fi conservat, cum se conservă la toate popoarele lumii, uneori după milenii, eroii binefăcători; ca zeu, Z. avea un cult iniţiatic si probabil inaccesibil maselor, de aceea nici durabil; faptul că generoasa interpretatio romana nu l-a absorbit nu se explică altfel decât că reforma lui Deceneu, petrecută mult înaintea cuceririi Daciei, îi desfiinţase total cultul, iar aceste lucruri le-ar fi elucidat numai cartea De bello dacico a împăratului Traiap şi cartea medicului său, ambele pierdute. Totuşi, din reperele sărace existente, poate fi operată o datare a cultului zamolxian. Datele din dialogul Charmides al lui Platon au permis reconstituirea cronologică a momentului şi locului întâlnirii lui Socrate (cel care vorbeşte în dialogul platonician^ cu „unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis“: între anii 432^129 î.e.n., la Potideia, o colonie corintiană din Thracia, deci în perioada Războiului peloponeziac; iar atunci interlocutorul lui Socrate precizase: „Zalmoxis, care este regele nostru, dovedeşte, ca zeu ce este“. Prin urmare, momentul se include în perioada dintre anul 514 î.e.n., anul iniţierii campaniei lui Darius („primul popor pe care l-a supus Darius au fost geţii“ - Herodot) si anul 339 î.e.n., când scitul Ateas migrează spre bobrogea - răstimp în care Dacia este sub „vălul tăcerii“ (cf. Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1965. p. 59). Se prea poate ca tocmai în această perioadă să se fi format cultul zamolxian, fie că Z. era monarh zeificat, fie că, zeu naţional, era considerat şi rege al poporului ocrotit. Tot în sec. V î.e.n. începe să fie citat numele Zamolxis / Zalmoxis în sursele istorice 687 ZARATHUSTRA greceşti; după altă ipoteză (Stelian Stoica, op. cit., p. 39-40), bazată pe părerea lui Herodot că Z. ar fi trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras, ca şi pe descoperirile arheologice din cultura hallstattiană timpurie şi medie, de tipul Basarabi, de pe teritoriul EÎaciei, rădăcinile cultului lui Zamolxis ar fi încolţit între sec. IX-VII î.e.n., când teritoriul dacic era invadat succesiv de numeroase triburi, îndeosebi cimeriene şi scite. Din râvna de a reconstitui acest cult zamolxism, s-a căutat descoperirea unor elemente de continuitate în folclorul românesc. Ele pot într-adevăr să nu fie absente, dar nu se cuvin căutate în ritualuri sau tradiţii (*Moşii - Romulus Vulcănescu; *Caloianul - Alexandru Popescu); Mircea Eliade afirmă: „Dar ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, pentru că acest cult nu era de structură specific rurală, şi' mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală“ (op. cit., p. 81); dacă a doua ipoteză este plauzibilă, prima e discutabilă, întrucât folclorul, deşi produs rural reflectând în special viaţa pastorai-agrară şi cinegetică, totuşi încorporează ecouri, în accesoriile de cadru, pe care le prelucrează în viziune specifică, însă nu până acolo încât să anuleze nota exotică a elementului încorporat. Nu poate fi vorba însă decât de o continuitate discretă, cu alterarea firului iniţial prin dubla lucrare a amplului * sincretism provocat succesiv de invazii şi a suprapunerii puternice a * creştinismului. Desigur, formarea mitului lui Z. şi reelaborarea lui teologică constituie rezultatul unui proces amplu şi lung de sincretism, în care se vor fi absorbit atât amintirea unui sacerdot-profet iniţial, cu acte de erou civilizator, cât mai ales tradiţia unei divinităţi locale regente de o structură mitică simbolic-ab-stractă. Dacă Z. ar fi fost (în religia astrală a dacilor) un zeu htonic şi nu unul celest, dominând cerul şi pământul, dacii nu i-ar fî situat reşedinţa în piscul muntelui *Kogaionon - ştiindu-se din ^mitologia generală că piscurile sunt asociate totdeauna cu zeii cereşti - şi mai ales nu ar fi preferat, în ritualul funerar, incinerarea (—> funeralii), al cărei fum urcă la cer fosta fiinţă umană, ci şi-ar fi înhumat morţii; iar cu atât mai mult, nu ar fi existat tradiţia solilor către Z. care, aruncaţi în sus ca să cadă pe suliţi, se credea că vor ajunge la cer, la zeul lor, nu ca umbre sau suflete, ci corporal. Iar din mitul intrării în peşteră nu rezultă decât retragerea dintre oameni a lui Z., nu moartea sau înhumarea. Dacă Z. ar fi fost un zeu htonic al vegetaţiei, dimpotrivă, mitul său ar fî fost de tip osiriac (-> Osiris), al morţii şi învierii periodice, dar întoarcerea lui după un termen scurt nu este învierea din morţi, ci a doua venire. § Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926; ed. nouă, Bucureşti, 1982; I. I. Russu, Religia Geto-Dacilor, Zei. credinţe, practici religioase (în Anuarul Institutului de Studii Clasice, V. Cluj, 1947, p. 61-137); Jean Coman, Zalmoxis. Un grand problème gète (în Zalmoxis, Revue des études religieuses, II, Bucureşti 1939, p. 79-110); Alexandru Busuioceanu, Zamolxis sau Mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, Bucureşti, 1985 Zaramama Zeiţă incasă a porumbului (—> mitologiile civilizaţiilor precolumbiene), locuind în taină printre semănături, spre a fi oricând promptă ca ocrotitoare a recoltelor de porumb; ca să-i întreţină bunăvoinţa, incaşii îi sacrificau, pe brazde, sânge şi măruntaie de lama (—> sacrificiu). Zarathustra (iran. Zarathushtra < zend ushtra - cămilă; pers. modem: Zardusht; grec ZcopodoTpr|ç; Zoroastru) * Profet coordonator al ^religiei din Iranul arhaic şi zeu din *mitologia iraniană sau, după unele izvoare, personaj istoric zeificat care a propovăduit o doctrină apropiată de vechiul dualism persan, devenită religie autonomă (—> zoroastrism) şi a instituit casta sacerdotală specifică a magilor iniţiaţi (—> sacerdot). Sursele greceşti, deşi abundente, sunt incerte, vehiculând o anecdotică pseudomitică ce confundă si datele controlabile. Z. e amintit de Herodot (îstorii, I, 131 şi urm.), * Platon (.Alcibiade,1) care-1 numeşte fiul lui Oromazdes, *Plutarh (Despre Isis şi Osiris, 46) care îl consideră *mag şi fondator al întregului sistem de ştiinţă practicată de magi, iar altă dată (Viaţa lui kuma, 4) îl compară cu Lykurgos şi cu *Numa Pompilius; Dio Chrisostom declară că nici *Homer, nici *Hesiod n-au cântat canal şi caii lui *Zeus cu atâta vrednicie cu câtă povestesc perşii că Zoroastres, iubind înţelepciunea şi dreptatea, a plecat el însuşi dintre oameni şi a trăit în singurătate pe un munte, muntele fiind distms apoi de foc, dar Zoroastres scăpând nevătămat şi vorbind mulţimii. Sursa principală despre Z. este însă * Avesta, care îi recompune şi biografia: Z. s-a născut în vechea ţară a zeilor, Airyanem Vaejo, de pe fluviul Daitya (Yasna, IX, 17), deşi alte capitole din Avesta (Vendidad şi Bundahishn) dau alte localizări; a avut apoi vedenii angelice şi a conversat cu zeul *Ahura-Mazda, convertind după aceea pe regele Vishtaspa (în timpul domniei căruia e de altfel pomenit prima dată în texte), care devine discipolul şi protectorul noii religii (soţia regelui, Hutaosa, având un mare rol în răspândirea doctrinară a acesteia). După cronicile persane scrise în pahlavi, Z. a trăit cu 258 ani înainte de Iskandar (Alexandru cel Mare), deci în sec. VII-VI î.e.n. (după Avesta, sec. XII-X î.e.n.). Z. a avut şi o soţie: Hvovi, fiica dregătomlui Frashaoshtra de la curtea lui Vishtaspa, şi copii. Avesta nu aminteşte însă nimic de moartea lui, menţionată abia de Firdowsi în Shakh-nameh, după care Z. ar fi fost ucis lângă *altar de invadatorii turanici. Obiectiv, personalitatea lui Z. are două etape avestice: în textele timpurii (atribuite lui) este un profet cu existenţă umană; textele târzii i se ZÂNE 688 adresează ca unei divinităţi miraculoase a cărei sămânţă se va reîncarna în perioada ultimului conflict escatologic dintre bine şi rău, în mântuitorul *Saoshyant. Unii orientalişti (mai ales Darmesteter, în Les Livres sacrés de VOrient, Paris, 1880) au susţinut însă că Z., departe de a fi personaj istoric, e un *mit, o divinitate investită cu atribute umane, o întruchipare a zeului arhaic local al furtunii care, prin glasul său (tunetul), alungă *demonii; dar şi această interpretare e limitativă (de fapt, în Aresta există, independent de Z., duelul între zeul ploii *Tistrya şi demonul secetei *Apaosha); Zoroastrismul, recompus din religia iraniană primitivă (o inscripţie hittită pomeneşte de zeii perşi *Mithra, * Varuna, * Indra şi Nasatya, probabil divinităţi arice primordiale, întrucât se regăsesc şi în India vedică), a grupat vechii zei şi demoni, deveniţi *spirite subalterne, bune şi rele, în jurul celor două divinităţi contrare. Ahura-Mazda (principiul binelui) şi *Angra-Mainyu (principiul răului) ale unei doctrine riguros dualiste. § J. Ducliseul, Zoroastre, Paris, 1948; W. Henning, Zoroaster. Oxford. 1951; .1. Varenne. Zarathushtra el la tradition mazdéenne. Paris. 1966; M. Molé. La Légende de Zoroastre selon les textes Pehlevis. Paris. 1967 zâne Semidivinităţi feminine, adesea nominalizate atributiv. prezente în mai multe mitologii populare. în *mitologia românească sunt două categorii morale: bune şi rele. - Zânele bune, preponderente numeric şi categorial, sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi având totdeauna soluţiile esenţiale pentru dificultăţile ori impasurile inevitabile de care e asaltat eroul arhetipal (de obicei, *Făt-Frumos); se socoteşte că se nasc din flori şi sunt considerate global patroane florale, dar există si o zână a codrilor. Zonal, numărul lor e variabif: fie 3 (surori) sau 12, fie nenumărate; sunt rare, dar posibile, cazurile de *hierogamie: unele z. îndrăgostindu-se de Făt-Frumos, erou muritor, dispar şi lasă o chemare, iar însoţirea devine cu putinţă după ce el săvârşeşte mai multe încercări supraomeneşti; cazurile inverse se efectuează prin viclenia lui Făt-Frumos, care fură veşmintele unei z. aflate la scăldat. Totuşi, z. bune au limite în bunăvoinţă şi uneori pedepsesc îndeosebi pe cel care le calcă un *tabù declarat (de pildă, intrarea neîngăduită pe un teritoriu controlat de z.); pedeapsa curentă este orbirea. Z. au o regină: Zâna Zânelor (sau Crăiasa Zânelor); având tinereţe perpetuă, datorită virginităţii, ea va începe să îmbătrânească numai după ce se va mărita cu un bărbat muritor, şi îşi va pierde totodată şi puterile supranaturale; locuieşte în împărăţia Zânelor, unde nu moare şi nu se naşte nimeni, iar puţinii oameni care se rătăcesc acolo nu se mai pot întoarce în lumea lor, fiind prefăcuţi în animale sau în stane de piatră. în mitologia basmelor, Lazăr Şăineanu observă că „zânele joacă un rol capital“, fiind „tinere, îmbrăcate în alb şi de o frumuseţe orbitoare“, de asemenea, „iubitoare de cântece şi jocuri“, sunt „de diferite categorii şi poartă nume diferite, după cum locuiesc în arbori sau ape, pe munţi şi pe câmpii“ (Basmele române, Bucureşti, 1978’, ’ p. 643-644); acelaşi autor clasifică prototipurile: fecioara-arbore (Fata din dafin), fecioara-pasăre (Arăpuşca), fecioara-peşte (Zâna Zânelor); *Ileana Cosânzeana (Frumoasa lumii). Estimativ, z. par numeroase în tradiţia folclorică; nefiind decât rareori numite, personificările sunt vagi: Zâna Florilor, Zâna Codrilor, Zâna Zorilor. Această primă categorie a fost luată în seamă şi de D. Cantemir: „Zâna, cuvânt pe care l-ai putea bănui că provine din numele Dianei. Totuşi rareori ei o numesc la singular, ci de cele mai multe ori folosesc pluralul Zânele şi spun că sunt nişte fete foarte frumoase şi revărsând farmecul lor asupra altora“ (.Descriptio Moldaviae, III, 1). - Zânele rele sunt uneori bătrâne, urâte, uscăţive, alteori tinere, ispititoare, dar sadice faţă de oamenii îndrăzneţi; adesea sunt confundate cu *Ielele, însă prin contaminare, căci sunt prezenţe structural şi atributiv diferite. ~ în Munţii Apuseni, moţii nu cunosc decât un singur tip de zână rea: Mamorniţa. în stratul arhaic nu exista categoria malefică, iar contaminarea noţională s-a produs întâi pe cale estetică, prin Iele (şi ele adesea frumoase, graţioase, neavând adversităţi obsesive). Remarca lui D. Cantemir a fost reluată şi argumentată de Mircea *Eliade: zâna provine, cultual şi etimologic, din *Diana romană (venerată amplu, cel puţin după cucerirea Daciei); B. P. Hasdeu le considera de origine germanică. Dar există, foarte rar atestat, şi masculinul zân (citat de Tudor Pamfile, Mitologic românească, I Duşmani si prieteni ai omului, Bucureşti, 1916, p. 303). ~ In alte mitologii populare, z. diferă în funcţie de specificul etnofolcloric local, însă într-o arie analogică apropiată. Tipologia europeană (franc, fée, germ. Fee, engl. fairy) aparţine îndeosebi basmului fantastic; mai bine individualizată este, la francezi, *Mélusine, o zână *mutantă. *Mitologia chineză are mai multe tipuri de z., unele tară o personalitate distinctă altfel decât mai ales prin frumuseţe: *Mi F ei, altele însă distinct individualizate: *Maku, o zână magiciană longevivă, Mei Zu, zâna mătăsuri lor. Prezenţa z. indică un rafinament mitologic. - în antichitatea europeană, fără a fi considerate ca atare, numeroasele categorii de divinităţi discrete, feminine, de rang secundar, numite zeiţe, sunt însă echivalente cu z.: în * mitologia greacă - tipurile de *Nimfe, * Dryade, *Hamadryade ş.a., iar în *mitologia romană, de obicei, divinităţile feminine din alaiurile marilor zeiţe, având şi atribute modeste, ca de ex. *Chloris, zâna florilor. ~ Cele mai multe z., dar nu toate, sunt *mutante, putându-se metamorfoza fie la dorinţă, fie în 689 ZEI puterea unei vrăji; în schimb, toate z. dispun de puteri magice, pierzându-şi integral atributele supranaturale când se îndrăgostesc de oameni. Zbelsurdos Zeu din mitologia tracică, simbolizând lumina de fulger. zborul spaţial *Miturile zborului sunt clasificabile în 4 categorii: 1) Zborul icaric -forma alegorică a invidiei omului faţă de pasăre, uzând de o tehnică naivă de ascensiune şi sustentaţie, de la structura cea mai simplă (ataşarea pe umerii lui *Icar a unor aripi de pene lipite cu ceară) a zborului ratat, până la formele mai ingenioase: *Etana (călare pe un vultur), şahul persan *Key Kawus (aeropurtat de 4 vulturi înhămaţi la tronul său), *Medeia (în car tras de doi *dragoni), eroi pe cai înaripaţi (*Bellerophontes pe *Pegasos, *Făt-Frumos pe *Calul Năzdrăvan); 2) Zborul levitaţional, folosind tehnica spirituală, este sau reflectarea onirică, sau ecoul practicilor *yoga, ascensiunile aeriene (*Simon Magul) facându-se fără nici un atelaj sau utilaj auxiliar, trupul fiind supus direct unei impulsiuni paranormale; 3) Zborul mecanic - probabil ecoul unor vehicule artefacte (—> car ceresc) văzute de omul arhaic şi folosite de o civilizaţie de tip insolit, apoi descrise abundent în *mitolo-gia generală: săgeata apollinică a *hyperboreului *Abaris, vehiculul ceresc *Merkaba (cu o descriere amănunţită, deşi superficială, a instalaţiilor) văzut şi folosit de *profetul *Iezechiel (care mărturiseşte şi senzaţia exactă a suprasolicitării acceleraţiei) şi de alte personaje biblice (*Isaia, *Enoh, Ilie), carele vedice din clasa *vimâna (de ex., *puşkapa) şi carele evoluate, unul descris în * Samarangănasutradh ară, altul gravat schematic pe lespedea funerară din *piramida de la *Palenque; 4) Zborul magic referitor la obiecte neutre care, supuse unui act de *magie, se deplasează fabulos prin aer: covorul zburător din O mie şi una de nopţi, platforma zburătoare din mitul „necunoscutului luminos“ al tribului mandingo (Liberia), foişorul zburător din basmele fantastice româneşti, toba unui *şaman; de asemenea, o cale de zbor magic este extazul mistic; ambele procedee sunt reprezentate de miturile ascensiunii fie în cazul regilor-zei neputând atinge pământul ca muritorii, fie în al unor categorii de oameni cu o investitură specială (înţelepţii primordiali din clasa *rişb yoghinii, şamanii, vrăjitorii, misticii). § B. Laufer, The Prehistory of A viat ion, Chicago, 1928; A. M. Hocart, The Life-giving Myth (cap. Flying through the air), London, 1952 Zburător Figură erotică din *mitologia românească (greşit confundată uneori cu *Zmeul), închipuită ca un tânăr, frumos şi înfocat bărbat brun care vine în zbor noaptea, intrând pe fereastră sau pe horn la fetele pubere (sau la orice fecioare tinere) şi chinuiridu-le cu sărutările şi cu dragostea lui; există credinţa răspândită că el este produsul unei mari iubiri cu obstacole neobişnuite. O bună definiţie dă Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldaviae): Zburătorul este, cred ei, o nălucă, un tânăr foarte frumos, care pătrunde noaptea la fete, dar mai ales la neveste de curând măritate, fără a putea fi văzut de alţii, chiar dacă îl pândesc, şi le spurcă toata noaptea cu iubiri neîngăduite. Am auzit totuşi că unii bărbaţi însuraţi, cărora Titanul le-a plămădit măruntaiele dintr-un lut mai bun, au prins unii zei zburători dintre aceştia, şi, după ce şi-au dat seama că sunt fiinţe corporale, le-au dat pedeapsa meritată“. Z. are o imensă forţă de seducţie şi abuzează de parteneră adesea peste limita suportabilităţii, omorînd-o. O interesantă explicaţie populară, intuind caracterul oniric al mitului, arată că Z. se întrupează din dorul sau din visul de dragoste, anume în formele fizionomige stricte ale omului dorit, erosul însuşi decurgând în somn. De structură evident onirică, *mitul Z. e un produs de imaginaţie aproape exclusivă a pubertăţii fecioarelor (căci sunt foarte rare citările folclorice de Z. feminin); ca atare, i se poate aplica mai curând metoda psihanaliştilor. Apariţiile de Z. pirimorf (văpaie cu cap uman) sunt amintite rar. Vindecarea de Zburător se face prin *descântece şi *fumigaţii cu anumite ierburi. (—> Incubus şi Succubus). Zegiman Zeu alan ocrotitor al grânelor (—> mitologii caucaziene), reluat de oseţi - urmaşii alanilor - ca zeu al recoltelor abundente, dar cu nume schimbat: Horaldar; acesta e imaginat, în Osetia, călătorind pe doi tăuraşi -- unul alb, altul negru. zei Suprafiinţe deduse imaginar, ca nişte centri energetici de obicei neperisabili, ai lumii, care creează, conduc şi distrug universul, *viaţa, spaţiul şi *timpul, după bunul lor plac, după propriul lor cod moral, după planurile şi legislaţia pe care şi le elaborează o dată pentru totdeauna ori periodic sau după legi prestabilite funcţionând mai presus de ei. Clasificabili după structură, sex, aspect, rang, putere si atribute, zeii sunt prezenţi fără excepţie în toate ^mitologiile lumii şi constituie cauza şi scopul epic, teologic şi etic, dar mai ales scopul ontologic al oricărui *mit şi al oricărei doctrine religioase. Ideea de zei a fost explicată teologic şi profan; interpretarea ei raţionalistă datează din antichitate (China, Hellada), evoluând până la filosofia modernă a *ateismului. *Euhemeros îi socotea eroi şi regi divinizaţi, *Lucretius -născociri ale omului înfricoşat de fenomenele naturii, Jakob *Grimm, Klax *Müller -personificări ale corpurilor si fenomenelor cereşti (soarele, luna, fulgerul), Ecfward *Tylor, Herbert Spencer şi în genere adepţii şcolii *totemismului -personificări ale sufletelor *strămoşilor; H. Usener îşi explică mai complex clasificarea: zei instantanei, personificând fenomene unicale, apoi z. speciali ai fenomenelor delimitate, toţi devenind ZEI 690 nume proprii după uitarea semnificaţiilor atributive; pentru sociologi (Em. *Durkheim), z. personifică societatea dominând individul. în acelaşi plan, e de o mare vechime duelul între demonstrarea şi negarea existenţei z. sau a lui *Dumnezeu: argumentul cosmologic - existând efectul (cosmosul) există necesitatea cauzei scopului (partizani: *Platon, Aristotel, * Biblia, Leibniz; adversari: Democrit, *Epicur, Spinoza) -e inconsistent prin afirmarea finalităţii materiei şi a cauzelor imateriale în apariţia universului material; argumentul teleologic (—» teleologie) - armonia naturii considerată ca o mărturie a unui coordonator înţelept (partizani: *Socrate, *Platon, stoicii, Cicero; adversari: Democrit, *Epicur, *Lucretius, Empedokles, Bacon, Spinoza); argumentul se sprijină însă pe eroarea ignorării acţiunii legilor obiective ale naturii; argumentul ontologic - susţine că dacă zeul (Dumnezeu) e perfect, el trebuie să existe (partizani: *Augustin, *Anselm de Canterbury, Descartes, Leibniz; adversari: John Locke, Voltaire); nu rezistă analizei nici alte argumente clasice: gnoseologic, psihologic, moral. Critica filosofică a argumentelor a susţinut imposibilitatea oricărei baze teoretice a existenţei z. (Imm. Kant) sau a presupus că dovezile sunt „tautologie goală“ (K. *Marx). ~ Răspândirea cultului zeilor Prin victoria unui trib asupra altora, z. tribali devin z. naţionali, iar dezvoltarea civilizaţiilor antice a amplificat *panteonul etnic (prin z. atributivi sau, în *teologia *monoteismului, prin atribute ale aceluiaşi zeu). Fiecare panteon antic, unde scrierea a vehiculat miturile mai mult timp, independent de împrumuturi şi influenţe, s-a constituit în forme specifice proprii; pe de altă parte, aceeaşi condiţie a determinat şi o fluctuaţie internă mai intensă, repercutată îndeosebi asupra biografiei divinităţilor şi însuşirilor lor atributive. în Egipt, circulând de la un oraş la altul până la unificarea ţării, z. îşi păstrează numele, dar îşi schimbă atributele uneori în zeci de forme, chiar contrare, în India, nici numele, nici atributele nu sunt prea fluctuante, dar numeroase divinităţi îşi schimbă rangurile de la o epocă la alta. în Mesopotamia şi în America premlumbiană, popoarele îşi moştenesc z. cu atribute şi reprezentări figurative aproape neschimbate, înlocuindu-le adesea doar numele. în China, fluctuaţiile onomastice există, fără a fi esenţiale, în schimb personalitatea divină a fiecărui zeu se complică prin timp, tinzând tot mai mult spre fabulos. în Grecia numele şi atributele rămân fixe aşa cum au fost consemnate de *Homer şi *Hesiod, însă timpul adaugă variante biografice, uneori cele noi excluzând pe cele vechi, alteori contopindu-se cu ele; iar z. împrumutaţi sunt identificaţi (adică „traduşi“) printr-o adaptare foarte elastică (la fel ca şi’ la romani). Există însă şi mitologii închise, cu o penetraţie minimă din afară: de exemplu *mitologia japoneză. Numărul unui panteon creste în raport cu civilizaţia: panteonul popoareîor precolumbiene din bazinul mexican conţine 2 000 de divinităţi; cel vedic (India) - 3 399; în China imperială, după ce se înmulţiseră peste măsură, au existat liste oficiale tinute riguros la curent, prin care statul vechilor dinastii recunoştea maximum 600 de zei; M. T. *Varro susţinea că romanii aveau 30 000 de zei şi zeiţe; în panteonul japonez sunt peste 8 000 000 de zeităţi, chiar dacă nu toate au nume. • Clasificare atributivă Numeroasele tipuri de clasificare aflate în circulaţie suferă de eclectism al criteriilor. După atributele lor, divinităţile trebuie deosebite în 4 mari categorii (fireşte, uneori interferenţe sau cu subdiviziuni): 1) Zei supremi Totdeauna în centrul miturilor cosmogonice şi antropogonice, z.s. de obicei preced universul, pe care adesea ei îl şi creează, fiind primordiali, deci cauzali şi (cu rare excepţii) eterni; ei îşi asumă de asemenea dirijarea, controlul si corectarea (prin distrugere şi re-creare) lumii. Socotiri stăpâni autocraţi ai universului, creatorii lui cfirecţi cu tot ce este în el (în primul rând *viaţa), au drept de viată si de *moarte asupra a tQt’ce există, ekdiind şi uitima instanţă de judecată universală; deşi (in multe religii) au oponenţi primejdioşi, nu sunt egalaţi niciodată de aceştia. Sunt însă şi z.s. necreaton: *Shang Di (China); iar creatorii sunt fie activi în permanenţă, fie retraşi (de tipul *deus otiosus). în unele mitologii au mare importanţă cultuală zeiţele teogonice materne - mame primordiale născând, ex nihilo sau de la zeul suprem primordial, pe ceilalţi zei; asemenea zeiţe (numite de romani Magna Deum Mater) sunt *Kybele (Phrygia), *Nammu (Sumer), *Aditi (India), *Atargatis (Siria), *Athirat (Ugarit), *Rhea (Grecia), *Ilmatar (Finlanda). Zeii creatori ai universului: *Re sau *Atum (Egipt), *Vişnu, *Brahmă (India), *Anu, *Enlil, apoi *Marduk (Mesopotamia), *Elohim, *Yahweh (evrei), *Ahura-Mazda (Iran), dualitatea nahuatlă *Ometeotl (Mexic), *Zeus (Grecia), *Odhinn (scandinavi), *Tane (maori), *Amma (Sudan); mulţi dintre creatorii universali se consideră şi creatori ai omului; totuşi unele mitologii venerează atributul antropogonic în personificări separate: *Aruru (Akkad), *Nii Wa (China), *Quetzalcoatl (azteci). Zeii retraşi (sau „leneşi“ din categoriile otiosus sau absconditus) sunt creatorii supremi care au abandonat universul creat. 2) Zeii lucif erici Sunt de rang aproape egal cu zeii supremi şi aproape de aceeaşi forţă, destinaţi menţinerii echilibrului cosmic între bine şi rău, lumină şi întuneric etc. Multe mituri sugerează inteligenţa efervescentă şi neincatenabilă a z.l. (sau demonici), de unde şi spiritul lor insurgent (cele mai multe religii condamnând aceastră răzvrătire, fiindcă ea simbolizează emanciparea cunoaşterii). în religiile dualiste, întunecatul zeu demonic este un revers 691 ZEI (*Ahriman) faţă de aversul luminos (*Ormuzd) care singur nu ar putea fi conceput, în virtutea necesităţii echilibrului cosmic. Puterea nelimitată a zeilor supremi asupra universului e adesea limitată asupra z.l., iar fmalurile de apoteoză a luptei zeului binelui sunt revizuirile morale ale teologiei mitologice. Există 2 categorii luciferice: a) zeii răzvrătiţi (în mitologiile religiilor monoteiste -*demoni sau *îngeri damnaţi), care vor să uzurpe tronul divinităţii supreme sau se aliază cu oamenii, cărora le destăinuie secretele universului; ei reprezintă raţiunea cosmică nonconformistă, patima cunoaşterii, ştiinţa universală, ispitind pe oameni spre aceste teritorii *tabu (*Şarpele biblic); tot ei iniţiază sau poartă *războaiele cereşti (*Titanomahia ş.a.); ei se numesc: *Seth (Egipt), *Angra-Mainyu (Iran), * Luci fer, Satanael (Biblia canonică), *Azazel (apocrifele biblice), Vritra (India), *Malik-Taus (devenit în cele din urmă zeul suprem al kurzilor), *Loki (scandinavi); b) zeii infernali, deşi patronează răul şi moartea, nu mai sunt (sau nu au fost niciodată) insurgenţi, dar sunt stăpâni absoluţi ăi *Infemului, unde nici zeul suprem nu are drept de imixtiune: *Ereshkigal (Sumer), *Văsuki (India), *Hades (Grecia), *Xibalbay (Yucatan). 3)Zei ai forţelor obiective Sunt divinităţi fenomenologice, personificând forţele abstracte (*timpul, forţa vitală, destinul, moartea) sau concrete (lumina, întunericul, *cerul, *pământul, * aerul, *apa, *focul viu şi focul solar); în teologia *brahmanismului există şi cazul unic de personificare a iluziei: *Măyă. ~ Timpul: *Ananta (absenţa timpului), *Zurvan Akarana (timpul inert), *Heh (infinitul), *Ao (eternitatea), *Kronos (timpul numenal), *Kâla (timpul cognoscibil), *Nome (cele 3 timpuri umane), *Vertumnus (succesiunea anotimpurilor). Forţa vitală: *yin şi *yang, *Hnum, *Attys, *Dumuzi, *Tammuz, * Adonis, *Baldr, *Xipe Totec - simbolizând geneza sau regenerarea naturii, sau *Hygieia -sănătatea, *Idunn - tinereţea veşnică, *Shou Lao -longevitatea. Destinul: *Tyhe, cele 3 *Moire, *Nortia, * Fatum, *Manath, *Camaxtli, *Itzpapalotl, *Ursitoare. Moartea: zei hotărînd moartea - *Osiris, *Yama, *Mrityu, *Nergal, *Yan Luo, *Ahpuch, *Mictlantecuhtli, *Thanatos, *Hel, *Walumbe; si zei funerari - *Anubis. Lumina: *Aijuna, *kemere, *Apollon, *Matuta, *Heimdallr, îngerul *Uriel, *Pratyuşa, *Swayxtix. întunericul. *Erebos, *Baau, *Nyx, *Hodhr, *Gaunab. Cerul: *Dyaus Pitar, *An, *Tian-shen, *Rangi, *Uranos, *Caelus, *Jumala, *Hila, *Nana-Buluku, *Unkulunkulu. Pământul: *Ki, *Geb, *Gaia, *Tellus, *Tlazolteotl, *Zemelo, *Hertha, *Pinga, *Maan Emo, *Itugan, *Asase Yaa, *Nanabozho, *Luminuut. Aerul. *Enlil, *Shu. Apa. *Nun, *Tiamat şi *Apsu, *Apa, *Apam*napat, *Varuna, *Yu Qiang, *Pontos, *Tangaroa, *Chalchiuhtlicue, *Atlaua, *Ahto, *H6nir, *Tinirau, *Numma Moyok, *Gamogamo. Focul *Agni, *Athar, *Hin, *Zhu Rong, *Hestia, ^Vesta, *Huehueteotl, *Dajbog, *Gibil, *Mahuike, ^Olofaet, *Xiuhtecuhtli. Focul vulcanic: *Kishar, *Vâdâvagni, *Loki, *Vulcanus, *Pele. Focul solar: *Shamash, *Re, *Mithra, *Tezcatlipoca, *Amaterasu, *Yang Di, *Helios, *Hors, *Shapash, *Tiki, *Arew, *Panu, *Upulero, *Oruna, *Sol, *Lebe. Iluzia: Măyă. 4)Zei protectori Sunt cei mai numeroşi, ei protejând *elementele concrete ale naturii, fenomenele periodice, fenomenele oculte, evenimentele cu caracter de repetiţie, grupurile umane (popoare, triburi, clanuri, familii, caste, tagme, profesiuni) şi indivizii de ranguri deosebite (monarhi, *sacerdoţi), de asemenea, îndeletnicirile, calamităţile, stările psihofizice, sentimentele, stările sociale s.a. - a) Lumea naturală: albinele (*Ah Iviucencab, *Meriem, *Paneyangan, *Melissa, *Anigal), animalele (*Sumugan, *Pukimna, *Diana, *Afsati, *Dali), anotimpurile (*Vertumnus), apa potabilă (*Kebhut), aurul (*Gullveig), bălegarul (*Sterculus), bolile (*Sehmet), caii (*Mawang, *Rhiannon, *Epona, *Avsenî), cartoful (*Axomama), ceaţa (*Utu), chinina (*Quinumama), ciupercile halucinogene (*Teonanacatl), ciuma (*Kaumpuli, *Namtar), curcubeul (^Iris, *Bifrost, *Kunmanggur), cutremurele (*Tatsu, Tepeyolloţli, *Vulcanus, *Orisha Oko, *Musisi), desertul (*Azazel, *Nehbet), dimineaţa (*Eos, *Arupa, *Ostara), disciplina universului (*Eunomiâ), dragonii (*Long Wang), durerile de dinţi (*Sfântul Antipa), echilibrul universal (*Harmonia), eclipsele (*Rahu), fecunditatea (*Kneph, *Ninhursag, *Cemunnos, *Inuus, *Shiblz), fierul (*Gu), florile (*Flora, *Xochiquetzal), foametea (*Fames, *Nagabonyi), frigurile (*Febris), fructele (*Hainuwele, *Karpos, *Pomona), fulgerul, tunetul, trăsnetul (*Adad, *Thorr, *Lei Gong, *Gebeleizis, *Caculha, *Perun, *Perkunas, *Taranis, *Zeus, *Iupiter, *Tawhaki, *Pariakaka, * Sânţii ie), germinaţia (*Persephone, *Proserpina), gerul (*Ymir, *Moroz), gestaţia si lehuzia (*Thoeris), gândirea (*Metis). grânele (*Nepri, *Renenutet, *Zegiman), hazardul (*Dvâpara, *Tyhe), hrana (*Tonacacihuatl, *Rongo, *Ukemochi), iarna (*Thrym), incendiile (*Foca), inul (*Vaizgantas), izvoarele (*Feronia, *Potrimps), lăcustele (*Ba-zha), longevitatea (*Shou Lao), luna (*Sin, *Nannar, *Bast, *Honsu, *Candra, *Yam, *Terah, *Heng Wo, *Tsukiyomi, *Selene, *Luna, *Tanith, *Hina), lupii (*Tutyr, *Sânpetru), marea (*Yu Qiang, *Poseidon şi *Amphitrite, *Njordhr, *Aegir, *Llyr, *Nere’us, *Yam, *Nuada *Necht, *Tangaroa), măgarii (*Epona), mişcarea (*Xolotl), mirosurile pestilenţiale (*Mephitis), munţii (*Himavan, *Oke, *Oreades, *Tepeyollotli), naşterea (*Mâmet, *Meskhenet, *Eileithyia), nenorocirile (*Nirriti, *Xi Wang- ZEI 692 mu), norii (*Nephele, *Mixcoatl), norocul (*Dai Feng), orezul (*Saning Sari), peştii (*Akkruva, *Sedna), pădurile (*Aranyâni, *Silvanus, *Hesus, *Wydarr, *Liesii, *Walleechu, *Sif, *Tapio, *Muma-Pădurii), pietrele (*Kammo), ploaia (*Paijanya, *Tistrya, *Tlaloc, *Cocijo, *Xtoh), porumbul (*Chicomecoatl, *Xilonen, *Xquanil, *Yum Kaax, *Cinteotl), sarea (*Huixtocihuatl), somnul (*Hypnos, *Busyasta, *Untamo, *Sopor), sângele şi seva (*Ogivu, *Wallallo), seceta (*Shambara, *Vrişăkapi, *Mot, *Apaosha), şoarecii (*Ninkilim), turmele şi cirezile (*Pan, *Faustitas, *Bubona, *Lahar, *Băubis, *Lupercus, *Pales, *Shakkan, *Veles, *Hillervo), vegetaţia (*Attys, *Anahita, *Telepinu, *Pelervoinen, *Xipe Totec, *Adonis, *Koleada), viitorul (*Miroku), viermii de mătase (*Inari, *Lei Zu), visele (*Morpheus, *Oniros), vântul, furtuna (*Eragal, *Teshub, *Vayu, *Feng Bo, *Huracan, *Ehecatl, *Astraios, *Tawhiri, *Stribog, * Vântoasele), zăpezile (*Niobe, *Rind).~ b) L u m e a umană: adevărul (*Sunja), agricultura (*Mot, *Ashnan, *Telepinu, *Attys, *Demeter, *Ceres, *Dadja, *Sita, *Ma'ris, *Nestis, *Sămpsă Pellervoinen, *Nomkubulwana), alăptarea (*Rumia), artele (*Apollon, *Muzele, *Ogmios, *Lug), astronomia (*Urania), banii (*Aesculnus, *Damballah-Vedo), benzina (*Ogivu), beţia (*Soma, *Haoma, *Dionysos, *Bacchus, *Mayahuel), bogăţia (*Kubera, *Ploutos, *Cai Shen), bucătăria (*Zhao Chong), bocetele (*Jliâ, *Kama), bucuria (*Xi Shen, *Libentia, *Laetitia), buna cuviinţă (*Snotr), buna înţelegere (* Concordia), bunăvoinţa (*Anumati), caravanele (*Aziz), călătorii (*Abeona, *Adeona, *Jizo-Bosatsu, *Sânicoară), casa (*Bes, *Văstoşpati, *Domovoi, *Tigyama, *Korka-Murt), cărămizile (*Kabta, *Kulla), căsătoria (*Hymenaios, *Hulda), cerşetorii (*Lou-zu), cizmarii (*Sun Ping), cifrele (*Numeria), credinţa (*Şraddhă), comerţul (*Hermes, *Mercurius, *Yacatecuhtli, *Aye Shaluga), copiii (*Cunina, *Umai), crima (*Ate), cuptoarele (*Fomax), cuvântul (* Viraj, *Vâc, *Aius Loquens), dansul (*Huitaca, *Uzume, *Terpsichore, *Laka), dragostea (*Cri, *Kâma, *Kadesh, *Aphrodite, *Venus, *Eros, *iMyo-o, *Freyja), desfrâul erotic (*Devi, *Belphegor, *Priapos, *Kadesh, *Astkhik, *Zburător), drumurile (*Dosojin), dezmăţul (*Licentia), evlavia (*Sraosha, *Ila), farmacopeea (*Patecatl. *Shen Nong), făgăduinţa (*Warr), fântânile (*Ennugi, *Fons), fidelitatea (*Nanna), fierarii (*Dâbatopeios, *Amatsumara, *Mgar-ba-nag-po, *Hephaistos, *Kurdalagon), forţa (*Kratos, *Magni), forţa musculară (*Herakles, *Cama), forţă falică (*Min, *Priapos, *Phalos, *Itzamna), frica (*Nehbet, *Bhaia, *Pavor, *Paventia), frizerii (*Lou-zu), fumatul (*Pâca), funcţionarii (*Lu Xing), gândirea (*Metis), ghicitul (*Fa, Ifa), grija (*Cura), hotarele (*Terminus), hoţii (*Mercurius, *Furina, *Lavema), inteligenţa (*Cukra, *Viraj, *Athena, *Mimir. *Kvasir, *Minerva, *Nudimmud, *Borebore), intrigile (*Chiyou, *Legba), invidia (*Livor), ironia (*Bes, *Momos), ispăşirea (*Lua Mater), ispita (*Peitho), istoria (*Clio, *Saga), înduplecarea (*Suada), înecaţii (*Ran, *Rusalka), jocurile (*Macuilxochitl), jurămintele (*Fidius, *Semo Sancus, *Tyr), justiţia (*Shamash, *Maat, *Dike, *Themis, *Astraia, *Iustitia, *Forseti), latrinele (*Qi-gu, Ru-Koro), liniştea (*Harpokrates), literatura (*Seshat, *Calliope, *Wen Chang dadi, *Nidaba, *Sarasvati), loialitatea (*Fides), magia (*Kamrushepa, *Selket, *FIekate, *Bendis, *Puarata), maternitatea, procreaţia (*Isis, *Ishtar, *Astarte, *Hera, *Frigg), mătăsurile (*Lei Zu), măturatul (*Deverra), medicina (*Ninazu, *Imhotep, *Shen Nong, *Rafael, *Dhanvantari, *Asklepios, *Aesculapius, *Paian, *Sukune Bikona, *Dian Cecht, *Iytlilton, *Belenus, *Gula), memoria (*Mnemosyne), meşteşugurile (*Kothar, Tvâşţar), metalurgia (*Sindri, *Hephaistos, *Vulcanus, *Ilmarinen, *Goibniu), mila (*Guan Yin, *Clementia, *Kwannon, *Lofn), mânia şi furia (*Aeshma, *Sehmet, *Ate, ^Kăli). modestia (*Pudicitia), mormintele (*Sokaris, *Anubis, *Libitina, *Dhu Sharah), muzica (*Ihi, *Mert, *Terpsichore, *Polyhymnia), navigaţia (*Melqai1, *Njordhr, *Rata, *Bardoayts), neamul, rudenia (*Rod, *Moşi, *Sippia), necesitatea (*Ananke), neruşinarea (*Cotytto), odihna (*Pausus), opinia publică (*Ossa), oracolele (*Apollon, *Nanshe. *Imix Che), orfanii (*Orbona), orgoliul (*Hybris), pacea (*Eirene, *Pax), parfumurile (*Nefertum), pescarii (*Glaukos, *Isora, *Sedna), pictura (*Nencatacoa), pâinea (*Karavai), plăcerea (*Rati, Volupia), plugăritul (*Balarama), poezia (Apollon, *Euterpe, *Erato, *Ahkinxoc, *Bragi, *Brigit, *Kvasir, *Văinăm6inen), potecile (*Sărută Hiko), porturile (*Portumnus), porţile (*Ianus), pragurile (*Lima, *Limentinus), prosperitatea (*Puşan), prudenţa (*Consus), războiul (*Ninurta, *Indra, *Zababa, ^Moloh, *Karttikeya, *Assur, *Sabaoth, *Ares, *Athena, *Mars, *Bellona, *Tyr, *Morrigan, *Ek Chuah, *Guandi, *Agushaya, *Kibuka, *Kahukura, *Tu, *Aerg, *Makemake, *Kukailimoku, *Sviatovit), răzbunarea (*Erinnys, *Nemesis, *Inki, *Ultio, *Adeva, *Kullervo), recoltele (*Nisaba, *Satur-nus, *Sporîs), refugiaţii (Lucoris), rugăciunea (*Peta), sacrificiile (*Chalmecatecutli), satisfacţia (*Hotei), sărăcia (*Penia), scrierea (*Seshat, *Nabu, *Tenjin, *Kadmos), secerişul (*Segesta), semănăturile (*Seia), sobrietatea (*Shai al-Qaum), speranţa (*Helpis), spânzuraţii (*Ixtab). sporul (*Liber Pater), stăpânirea de sine (*Damâ). ştiinţa (*Thot, *Hermes, *Ta-ere, *Coridwen). tactica militară (*Athena, *Xiang Nu), tăcerea (*Tacita), tâmplarii (*Lu Ban), triumful (*Vitula). trândăvia (*Murcia), ţesătoria (*Hedihati. 693 ZEI *Arahne, *Neith, *Ixchel, *Mokosi, *Tanabata), uitarea (*Lethe), vatra (*Hestia, *Vesta, *Ktesios, *Chantico, *Safa, *Lateranus, *Penates, *Maamutu Pământului), veselia (*Euphrosyne, *Bes), viclenia (*Dolus), victoria (*Verethraghna, *Melqart, *Nike, *Victoria), violenţa (*Seth, *Bia, *Ninurta), viteza (*Ullr, Macha), viticultura (*Dionysos, *Bacchus, *Aguna), vânătoarea (*Onuris, *Artemis, *Diana, *Freyr, *Danu, *Abdal, *Dali, *Aerg, *Manahan, Hash-Inau-Uk, *Ajweypshaa, *Dungu, *Age), vrajba (*Eris, * Discordia), zarurile (*Dvăpara), zelul (*Zelos), zvonurile (*Fama). 5 ) Ze i sapienţiali Deşi în marile religii mitologice atributul sapienţial este deţinut sau de zeul unic - în monoteism (Yahweh), sau de zeii supremi (Marduk, Odhinn, Zeus, Iupiter, *Perun, *Ghmerti), iar în * mitologia vedică toţi zeii au epitetul comun Vibudha (Preaînţelepţii), există totuşi şi personificări speciale de înţelepciune, ca noţiune simbolică generală (*Gane$a, *SarasvatI, Athena, *Hermes Trismegistos, ca şi modelul său egiptean *Thot, *Enki, *Nabu), uneori ca înţelepciune potenţială (*Mimir) sau ca înţelepciune a cunoaşterii integrale (Coridwen). Dintre z.s. de rang secundar se detaşează adesea zeii mesianici sau chiar eroii civilizatori. 6) Zei mesianici Aceştia sunt totdeauna învăţători sau instructori ai grupurilor umane alese, efectuând această activitate misionară - rareori din însărcinarea zeilor supremi, deseori împotriva voinţei acelora; foarte rar miturile semnalează şi cazurile unor zei supremi care îşi asumă roluri mesianice; dar cei mai mulţi z.m. sunt de fapt *eroi civilizatori (culture heroesj, miturile înregistrând acţiuni de răspândire a primelor forme de civilizaţie (de pildă agricultura) în societăţile primitive, a) Mesianicii divini: *Oannes, Poseidon, *Zarathustra, *Tages, *Zamolxis, *Demeter şi *Triptolemos, *Huangdi, *Yao, Quetzalcoatl/Kukulkan, *Rafael, *Itzamna, *Viracocha, *Kadmos, *Maui. b) Mesianicii luciferici: *Semyaza cu cei 200 de *îngeri damnaţi, printre care figura lui *Azazel e dominantă, *Mătari mitologie Baltică). Zemina (lit. zeme - pământ) Zeiţa *pământului, ca personificare directă a Gliei materne, în mitologia lituană (-» mitologie baltică). Citată în izvoare din sec. XVI, Z. este a doua divinitate ca importanţă, după zeul suprem *Perkunas. I se aduceau *sacrificii, aşezându-se pâini pe brazde, iar bătrânii sărutau pământul înainte de a se culca seara, rostind *rugăciunea: „Maică Glie, din tine am ieşit, tu mă hrăneşti, tu mă porţi şi tu mă vei înmormânta după moarte4'. zen (sanscr, dhyăna > chinez chan > japon, jen - concentrare mentală) Doctrină religioasă autonomă (deşi numită uneori incorect * sectă), care s-a dezvoltat dintr-un curent al *budismului mahayanist - a cărei structură se întemeiază pe ^credinţa în iluminarea instantanee. Doctrina z. ar fi fost elaborată de călugărul hindus Bodhidharma, stabilit în China, în anul 520; s-a consolidat abia spre sfârşitul dinastiei Tang (sec. X) şi a ajuns formă dominantă în budismul chinez mai ales în sec. XII, spre a pătrunde între sec. XVI-XVII masiv în Japonia, de unde s-a răspândit în sec. XX, mai mult însă ca doctrină filosofică profană, în Europa şi în S.U.A., influenţând gândirea unor filosofi contemporani, îndeosebi de orientare existenţialistă, ca şi pe psihanalişti. Termenul originar sanscrit dhyăna evocă rădăcinile filosofice ale doctrinei z., întrucât indică una dintre etapele tehnicilor *yoga - a concentrării minţii subiectului. Doctrina z. afirmă că este o singură realitate, în care se dizolvă deopotrivă subiectul şi obiectul, iar în raport cu ea, noţiunile de subiect, obiect, *timp, mişcare, bine şi râu sunt relative şi convenţionale, această realitate unică nefiind altceva, în ^ ultimă analiză, decât conştiinţa individului. întrucât scopul final este obţinerea iluminării şi a stării de libertate, metoda de atingere a scopului urmăreşte acumularea de merite printr-o pregătire îndelungată, nu înăbuşind senzaţiile şi gândurile, ci tocmai lăsând loc iluminărilor instantanee, adică folosind calea directă. Iniţial, doctrina pornise de la ideea întemeietorului ei că stareu de *Buddha, adică de iluminat, nu se caută în cărţi, ci fiecare trebuie s-o găsească în şinele său: iluminarea se poate produce în orice clipă. în sec. XVIII a apărut şi un sistem complex de autodisciplină a pregătirii, compus din 6 etape durând cu totul 30 de ani. în concepţia z., viaţa trebuie să decurgă firesc: „Aşa precum peştele înoată în apă fără a cugeta despre apă, aşa cum pasărea zboară în aer, neştiind nimic despre 695 ZEPHYROS aer“, adeptul trebuie să-şi ducă existenţa „fără a stârni valuri, când nu e vânt“. Z. neagă realitatea lui Buddha, considerând-o numai o stare maximă a iluminării, accesibilă oricui; astfel, negând chiar utilitatea *ritualului, z. neagă noţional *religia ca atare. * Dogma principală: Fiecare om este un Buddha. Forma modernă z. conţine îndemnul de a se pune ordine în dezordinea lăuntrică a omului, socotind că mintea se află în stare de dezordine cât rămâne prizoniera iluziei şi a conştiinţei de sine şi se crede o entitate separată; în acest sens, angoasa rezultă din contradicţia între natura umană profundă şi comportament. Actul satori (asemănător cu paravrtti din terminologia *Ma-hăyana) - semnificând curent ideea de „întoarcere“ sau „trezire“ -- echivalează cu depăşirea agitaţiilor mentale; după definiţia lui D. T. Suzuki, „satori este o percepţie interioară care are loc în partea cea mai intimă a conştiinţei“, aşadar devine o întoarcere la obârşii - prin ieşirea din condiţia minţii care se agită zadarnic. D. *T. Suzuki explică prin comparaţie: „Orice cunoştinţă este o achiziţie şi o acumulare, pe când Zen îşi propune să-l scutească pe om de toate posesiunile sale“, deoarece „a învăţa“ în această concepţie „înseamnă a lua“; iar „atunci când spiritul e integral eliberat de întinarea acumulată din vremuri imemoriale, el rămâne gol, Iară vesminte, fără deghizări“, adică liber, şi „îşi redobândeşte autoritatea originară“. § D. T. Suzuki, Manual of Zen Buddhism, New York, 1960; Mircea Eliade, From Primitives to Zen, L ondon, 1967; Robert Linssen, Le Zen. Sagesse d’Extrême-Orient; un nouvel art de vivre? Verviers, 1969 Zephyros Zeu atmosferic din *mitologia greacă, o personificare a vântului de apus (briza, zefirul de primăvară). Z. s-a născut din cuplul *Eos *Astraios; din însoţirea cu zâna florilor *Chloris a rezultat un fiu: zeul fructelor, *Karpos; iar din dragostea întâmplătoare cu *Harpia *Podarge s-au născut caii nemuritori *Balios şi *Xanthos, al căror posesor a devenit *Ahilleus. Zeu, fireşte, blajin, totuşi Z. a deviat un disc, cu care se exersa zeul *Apollon, spre frumosul tânăr spartan Hyakinthos, omorându-1. * Mitologia romană a preluat acest zeu ca atare (*Favonius). Zeus (grec. Zeuç; vechi indoeurop. dyaus - cer > sanscr. * Dyaus Pitar - Cenil Părinte; rădăcina arică div’ - strălucitor) Zeul suprem din *mitologia greacă, divinitate prehomerică, stăpânul absolut în *01imp si în univers. Născut de *Rhea de la *Kronos şi safvat de ea de la soţul ei care îşi înghiţea copiii, crescut apoi în taină de *capra *Amaltheia (sau cu laptele unei capre), în Creta; ajuns adult, cu ajutorul primei sale soţii *Metis şi aliat cu *Gaia, Z. îl determină pe I^ronos să-şi exgurgiteze copiii înghiţiţi şi cu sprijinul lor declanşează *Titanomaina ’ (războiul pentru detronarea lui Kronos şi a *Titanilor); învingător după zece ani, împarte lumea în 3: păstrând pentru sine cerul şi prerogativele universale, îi dă lui *Poseidon mările şi lui * Hades tărâmurile subterane; iar pentru consolidarea puterii sale în univers, se luptă cu *giganţii (*Gigantomahia) şi cu monstrul *Typhon; apoi, soţia sa definitivă devine *Hera, sora sa; dar, zetf universal şi fecundator al universului, Z. are numeroşi copii de la mai multe zeiţe şi femei muritoare,’realizând astfel o nouă *teogonie: de la Metis: *Athena; de la Hera: *Ares, *Hebe, *Eileithyia; de la *Leto: *Apollon, *Artemis; de la *Demeter: *Persephone; de lâ *Mnemosyne: cele 9 *Muze; de la *Themis: cele 3 *Moire şi cele 3 *Horai; de la *Dione: *AphrQdite; de la *Eurynome: cele 3 *Harites; de la *Maia: *Hermes; dar şi un grup de eroi şi semizei născuţi de muritoarele: *Alkmene (*Herakles), *Danae, venind la ea sub forma unei ploi de aur (*Perseus), *Nimfa *Europe, răpind-o ca un taur alb şi ducând-o în Creta (*Minos, *Rhadamanthys, *Sarpedon), *Io (Epaphos). După unii cercetători, succesiunea de împreunări fecunde ale lui Z, cu Metis sau Prudenţa, Themis sau Justiţia, Mnemosyne sau Memoria dar implicit, prin Muze, reprezentând şi toată aria intelectuală, conţine ideea de evoluţie a spiritualităţii integrale din calificarea definitivă a zeului suprem. După un *mit popular (negat însă de poetul Kalimahos -Imnuri către Zeus, I, 8-10), Z. a fost mai întâi rege în Creta; poetul îi acuză pe cretani de fals, în temeiul credinţei greceşti în imposibilitatea existentei unui mormânt al lui Zeus care era adorat ca divinitate nemuritoare şi eternă. Deşi diriguitorul trăsnetului, socotit arma sa imbatabilă, Z. e totuşi o divinitate complexă: ca Zeus Kataibates, se aruncă în formă de fulger asupra unor locuri care devin apoi sacre şi *tabu. Numeroasele epitete ale lui Z. indică atributele lui, acumulate treptat, pe măsura dezvoltării cultului: Olympios (Olimpianul), Kretagenes (cel născut în Creta), Keraunos (după numele arcadian al trăsnetului), Kappotas (cel căzut din cer -- după numele unei pietre fulgerate din Laconia), Lykaios (zeul-lup), Ktesios (zeul conservator), Laphystios (nume tessaliot, ca zeu al *sacrificiilor umane), Katahthonios - la *Homer, Hthânios - la *Hesiod (zeu al ^pământului), Phratrios (al fratriilor), Klârios (supraveghetorul împărţelilor), Horios (zeul hotarelor), Polieus (epitet mai ales atenian: zeul cetăţilor, al treburilor publice), Panhellenios (al tuturor grecilor), Eleutherios (Eliberatorul), Phyxios (ocrotitorul fugarilor şi al exilaţilor), Epopsios (Atotvăzătorul), Hagetor (Cârmuitorul -epitet din Sparta), Hikesios (protectorul oropsiţilor), Georgos (ocrotitorul plugarilor), Hypsistos (epitet răspândit mai ales în epoca hellenistică, pe teritoriile semite, ca de ex. Syria -sub forma 0eog - echivalentă cu *Baal, dar şi cu *Yahweh, cu atât mai mult cu cât au difuzat-o ca atare în special evreii din diaspoia; ZHAO CHONG 696 în acest sens, Z., numit Theos Hypsistos, îşi are sediul în ultima sferă cerească superioară, deci mai sus de planete şi de stelele fixe). După unele opinii, Z. ar fi fost venerat încă din perioada când grecii nu se stabiliseră în viitoarea Helladă (ca zeu al trăsnetului si al oricăror mişcări atmosferice violente); dar in epocile timpurii ale civilizaţiei greceşti era considerat zeul fertilităţii, dătătorul de hrană, stăpânul eterului şi divinitatea care îsi manifestă voinţa şi mesajul prin foşnetul de frunziş al stejarilor sacri, prin murmurul izvoarelor ş.a. De timpuriu, un centru cultual important i se întemeiază în oraşul Dodone (Epir), unde funcţiona si un vestit *oracol (amintit în lliada, XVI,’ V. 2i3 şi urm.). în perioada de înflorire a Helladei, Dodone devine un centru religios panhellenic, totuşi al doilea după *Delphoi (pierzându-şi treptat importanţa, din sec. III î.e.n., până când, în sec. I e.n., dispare cu totul). Forţa universală, atribuită lui Z., se include în multe *simboluri şi alegorii iconografice, mai ales în celebra statuie a lui Phidias, descrisă şi bine explicată de Strabon (Geografia, VIII, 5, 30): „Dar cea mai măreaţă din toate a fost statuia lui Zeus, pe care Phidias din Athena fiul lui Harmides a facut-o din fildeş, de dimensiuni atât de uriaşe, încât, cu toată înăfţimea excesivă a templului, s-ar părea că meşterul a neglijat proporţiile. într-adevăr, deşi îl înfăţişează pe Zeus aşezat, statuia aproape că atinge cu creştetul capului tavanul, încât dă impresia că, dacă s-ar scula în picioare, ar sparge acoperişul templului“. Unele curente intelectuale din Hellada târzie tindeau să-l abstractizeze pe acest mare zeu, rămas supărător de antropomorf, paralel cu evoluţia atât de spectaculoasă, în 6-7 secole, a fllosofiei greceşti. Această tendinţă de universalizare se vede nu atât din reprezentarea unui Zeus cu trei ochi de pe acropola din Argos, cât mai ales din simbolizarea printr-o piramidă a lui Zeus Meilichios (Primitorul sacrificiilor expiatoare) din oraşul Sikyon (Pelopones). (cf. *Iupiter) § A. B. Cook, Zeus. 1—III, Cambridge, 1914-1940; D. Aebli, Klassischer Zeus, Miinchen, 1971; Hugh Lloyd-Jones, The Justire of Zeus, Berkeley, 1971 Zhao Chong Zeul bucătăriei şi al artei culinare, în *mitologia chineză, pe care le patronează împreună cu soţia (sau ţiitoarea) sa. Odinioară, fusese doar un sărman cioplitor în piatră, hărăzit unei vieţi de sărăcie; soţia sa a fost cumpărată de alt bărbat, pentru care pietrarul era silit să muncească din răsputeri; deşi continua să-l iubească, soţia nu-i putea fi de ajutor, aşa că s-a apucat să lucreze în taină pentru fostul ei soţ: a copt nişte prăjituri cu susan, băgând în fiecare si o moneda; când Zh.Ch., sfârşind lucrul, şi-a fuat rămas bun, femeia i-a dat prăjiturile ca merinde, fără să-i divulge secretul; în drum spre casă, pietrarul a intrat într-o ceainărie unde cineva, cerându-i o prăjitură şi descoperind banul, despre care omul sărman nu ştia nimic, i le-a cumpărat pe toate cu un preţ derizoriu. Mai târziu, aflând cum a fost ajutat de soţie şi păcălit de străin, şi-a dat seama că nimic nu-1 mai poate ajuta pe pământ şi s-a sinucis. Dar Suveranul Ceresc, stiindu-i cinstea si bunătatea, l-a făcut nemuritor şi î-a numit zeu al bucătăriei; Zhong Kui Zeul grelelor încercări, al dificultăţilor vitale omeneşti, în *mitologia chineză. Zhuang Sui împărat chinez legendar domnind peste *zei şi oameni, strănepot al împăratului *Huangdi, care-i transmite încă din viaţă tronul. Zh.S. trimite la un moment dat marile *spirite Zhun şi Li să întrerupă căile de comunicaţie existente între *pământ şi *cer; conform unui *mit arhaic, pământul fusese despărţit de cer „în vremuri uitate“, dar se mai păstrau „scările cereşti“, de care oamenii nu profitau decât la nevoie, chiar dacă oricine se putea urca direct la zei spre a-şi spune păsul, pe atunci încă neexistând norme precise în relaţiile dintre zei si oameni. Măsura a fost provocată de intrigile lui *Chiyou, difuzate printre oameni, iar desfiinţarea scărilor cereşti a întrerupt accesul în ambele direcţii mai ales după ce, cu ajutorul spiritelor Zhun şi Li, cerul a fost ridicat mai sus si pământul coborît mai jos. Zh.S. a murit după o îndelungată domnie, dar în scurt timp a înviat, transformându-se pe jumătate în peşte; urmaşii săi erau însă nemuritori si arătau ca nişte oameni cu 3 feţe şi cu o singură mană. Zhuan Xu Zeul patronal al meşteşugurilor, în *mitologia chineză; *mitul său este legat de amintirea unor catastrofe mitice universale: în cursul reparaţiilor postcatastrofale ale universului surpat de *potopul universal, efectuate de zeiţa *Nii Wa, acest zeu este nevoit să se lupte cu zeul acvatic nefast *Gong Gong (provocatorul diluviului), care, în etapa următoare a evenimentelor, biruit de Zh.X., izbeşte de furie cu capul muntele Buzhou, năruindu-1 si făcând să se încline bolta cerească (pe care Nii Wa o va ridica şi propti apoi cu ajutorul broaştei ţestoase *Ao). Zhu Rong Zeul *focufui, în *mitologia chineză, apărut după diluviu odată cu străbunicul său. zeul solar *Yangdi; în unele *mituri, a fost duşmanul neîmpăcat al zeului apei, *Gong Gong, pe care l-a biruit într-o bătălie decisivă. Zh.R. simbolizează binele lumii, deşi într-o împrejurare nefastă, cum este *potopul universal, îl ucide tocmai pe zeul prometeic *Gun care voise să potolească furia diluviană. O variantă mitologică mai clară prepizează însă că Zh.R. face crima din ordinul împăratului celest Da Di, dar o săvârşeşte parţial, îngropându-1 pe Gun de viu sub un stei din muntele Yulin. Zhu Shu (Cărţile de bambus) Cronică mitografică chineză despre guvernarea împăraţilor legendari *Shun şi *Fw, descoperită de un hot de morminte, Bu Zhun, în sec. III. Scrisă pe plachete 697 ZLÎDNI de bambus, cronica pare să cuprindă date din istoria legendară a Chinei arhaice, fireşte, cu *miturile aferente. S-au identificat 75 de capitole. Zi (babil. zi - spirit) Termen generic, cu sens divin şi uman, folosit în *teologia babiloniană (—> mitologii din Mesopotamia), întrucâtva similar cu noţiunea egipteană *Ka. ziggurat (sumer. u-nir - munte; în altă interpretare: vizibil de departe) *Templu specific Mesopotamiei, cu 7 caturi - simbolizând cele 7 ceruri suprapuse - considerat munte cosmic, ca figurare a lumii reale, nesupuse morţii; la fel, fiecare cetate mesopotamică era centrul lumii (Babilon: Bab-ilani - poarta zeilor, adică locul unde zeii coboară pe pământ). Ascensiunea posibilă în pantă, de la un etaj la altul, ar fi simbolizat perspectiva ascensiunii în cerul zeilor sau „apropierea omului de realitatea absolută“ (M. *Eliade); totodată însă acest urcuş în etape (şapte povârnişuri) către vârf însemna, alegoric, şi apropierea de *moarte. Presupusul Turn Babei (*Babei'), condamnat de *Biblie în fabula amestecului limbilor, certifică ideea acestei ascensiuni inevitabile (interpretată de textul biblic drept o râvnă de sacrilegiu). Printre cele mai vechi z. este cel din oraşul Ur, consacrat Zeului-lună *Nannar, care s-a clădit în sec. XXI î.e.n., sub a 3-a dinastie; începând însă cu mileniul II î.e.n., exista câte un z. în fiecare oraş din Mesopotamia. Nu s-a păstrat însă nicăieri clădirea superioară -ultima din structură, arheologii şi istoricii socotind încă misterioasă destinaţia z.; după H. Frankfort, z. era menit să apropie una de alta cele 2 lumi (umană şi divină) printr-un nivel intermediar, înlesnind întâlnirea; după Jean Deshayes, z. ar simboliza muntele primordial pe care au coborît întâia oară zeii; dar se consideră deopotrivă că z, nu erau decât nişte observatoare astrologice, fără a fi fost şi *tempîe. Despre marele z. din Babilon, antichitatea a lăsat informaţii indirecte şi puţine: Biblia (V.T., Geneza, XI, 1-9) îl descrie vag şi ca pe o construcţie neterminată; Herodot, care îl descrie ca un om care l-ar fî vizitat, afară de confuzia mult dezbătută asupra orientării templului *Etemenanki faţă de fluviu, face alta asupra numărului corpurilor suprapuse (8 în loc de 7), fiind zgârcit cu privire la alte detalii ale arhitecturii {Istorii, I, 81); după Arrian {Expediţia lui Alexandru, VII, XVII, 2), Strabon (Geografia, XVI, 1-4) şi Diodor din Sicilia {Biblioteca istorică, XVII, XCII, 3) cele două z. din Babilon {Etemenanki şi templul *E-Saggila) au fost dărâmate de Xerxes (479 î.e.n., când Herodot avea 10-11 ani, deci încă nu vizitase Babilonul). Diodor sugerează ipoteza că acel z. ar fi fost un templu, cu platforma ultimă slujind observaţiilor astronomice: clădirea templului era demult năruită; „templul era foarte înalt“ şi probabil de pe nivelul cel mai de sus „chaldeenii cercetau stelele, pentru că răsăritul şi asfinţitul aştrilor se putea vedea bine datorită înălţimii clădirii“ {op. cit., II, IX, 4). (—> Eshara, piramide) § Theodor Dombart, Der babvlonische Turm, Leipzig, 1930 Ziu Zeul războiului în *mitologia germanică, similarul zeului scandinav, mult mai complex, *Tyr. Ziusudra (sumer. ziusudra - cel ce a găsit viaţa zilelor lungi; babil. Zi-ud-sud-du; akkad, *Utnapishtr, * Berosos: EioouOpog) Omul providenţial din mitologia sumeriană (—> mitologii din Mesopotamia), destinat să asigure continuitatea şi regenerarea omenirii după *potopul universal. *Mitul îl consideră un rege evlavios, mereu atent la Revelaţiile divine din vise şi la rezultatele * descântecelor: astfel, stând lângă un zid, aude o voce de zeu care îi anunţă iminenţa diluviului: „un potop va cotropi cetăţile ca să nimicească sămânţa neamului omenesc; aceasta e hotărîrea adunării zeilor“. Z. construieşte aşadar, după prescripţiile divine, o corabie salvatoare, apoi cad ploile cotropitoare neîntrerupt 7 zile şi 7 nopţi, şi în fine zeul *Utu restituie pământului căldura şi lumina solară; după estomparea consecinţelor catastrofei, zeii *An şi *Enlil îl învestesc pe supravieţuitor cu darul nemuririi şi îl strămută în *Dilmun. Potrivit relatării lui Berosos -confruntată cu prismele babiloniene redactate în mii. III î.e.n. (col. Weld-Blundell), Z. a fost ultimul rege al dinastiei antediluviene, până la care Berosos situa o epocă de anarhie; dinastia s-a succedat astfel: Aloros {Aiul im), Alagaros (Alagar), Ammenon (En-men-lu-anna), Amega-lanos (En-men-gal-anna, Daonos - regele păstor (Dumuzi), Evedurahos (En-men-dur-anna), Amempsinos (Ensib-zi-anna), Opartes (Ubar Tutu) şi Xisuthros (Zi-ud-sud-du sau Ziusudra), după care s-a declanşat potopul. Berosos informează că Z., ieşind din corabie cu femeia sa şi cu cârmaciul, a dispărut cu ei, devenind toti trei nemuritori (spre deosebire însă de ^Noe, supravieţuitorul potopului biblic, care şi-a păstrat condiţia umană). Repovestirea lui Berosos mai conţine descrierea unei misiuni încredinţate de zeuf (în adaptare greacă) *Kronos: până la (declanşarea potopului, Z. va avea de înscris pe tăbliţe „toate numele lucrurilor“, spre a fi îngropate în Sippar, oraşul soarelui, încât omenirea viitoare să aibă de unde afla „ştiinţa despre toate lucrurile“. Zjameluks; Zcmeluks Zeul lituan al *pământului (—> mitologie baltică). Zlîdni (slav. sg. 3jii>uxciii»; pl. corn. sjin uiim -zile nefaste) * Spirite malefice, în *mitologia slavă orientală, un fel de gnomi invizibili locuind în casele oamenilor, în spatele cuptorului sau al sobei, şi umplând casa de nenorociri. Numele - în forma plurală: zlîdni, ca subst. comun - s-a păstrat până azi, în paremiologie, *blesteme etc., mai ales în Ucraina: Bogaţi oac s.ibigHu nofiu.iu! (Bătu-v-ar zlîdni). ZMEU 698 Zmeu Fiinţă fabuloasă din *mitologia românească adesea de un *antropomorfism totuşi monstruos, gigantesc şi nearmonic în aspectul anatomic, dispunând de obicei de însuşiri miraculoase (teletransport, influentă magică, sensibilitate olfactivă canină, posibilitatea de a deborda flăcări şi fum, forţă fizică supraomenească), dar lipsită de inteligenţă si subtilitate. Z. e totdeauna în dispută sau in duel cu *Făt-Frumos; îşi manifestă prezenţa fie biologic, fie în chip de foc pur (îndeosebi „sul de pară“) şi chiar în condiţie paraumană continuă să expectoreze văpăi, care sunt arma lui esenţială, după buzduganul care, odată aruncat, se autodirijează ori devine bumerang. Z. e lacom şi afemeiat, dar deseori duce o viaţă aşezată de gospodar rural chiabur, având ogoare, turme, grădini etc. şi desigur o nevastă (Zmeoaică) şi copii, ceea ce nu-1 împiedică să caute mereu aventuri galante, efectuate mai ales prin răpiri, şantaje sau acte de teroare. Z. e totdeauna o prezenţă răufăcătoare şi când vrea, şi când nu vrea; chiar humanoid, e slut, respingător şi adesea cu miros fetid, Sunt cazuri mitice când Z. nu se deosebeşte de oameni decât în situaţii-limită, când e nevoit să se divulge: participând la viaţa satului, pleacă o dată în zbor, de la horă, iar oamenii sunt suiprinşi: „Să fie zmeul între noi şi noi să nu ştim nimica!“ (Dealul fetii, col. Adam Bolcu). Adesea Z. poate zbura, de obicei fără aripi sau alte mijloace anexe; în mitul citat, înainte de zbor, Z. a început, „a strănuta şi a sufla pe nări, până ce îi veni pară de foc, apoi de la o vreme, răcnind urât, luă chip sperios şi, gonit de mirosul ierbii zmeilor, se înălţă în sus şi se duse spre locul lui, lăsând o dungă de lumină pe urma sa“. Confundat uneori, fără temei, cu *Balaurul sau chiar cu *Zburătorul, Z. este însă o altă specie teriomorfă. G. Călinescu îl defineşte (Estetica basmului, 1958, p. 36) astfel: „Mitologic, deci simbolic şi poematic, zmeul reprezintă o expresie a naturii anorganice impetuoase, a lumii minerale (aramă, fier, argint, aur, topaz, diamant), a bogăţiilor de pe tărâmul celălalt, precum şi a forţelor telurice latente, a focului în primul rând şi de asemenea a dezlănţuirilor meteorologice, precum ploaia cu vijelie“. Mai mult decât aceste trăsături „anorganice“, Zmeii posedă numeroase altele, care le conturează mai exact personalitatea, nu numai de personaje de basm, ci în primul rând de fiinţe dintr-o specie mitică. Sunt aparent humanoizi, dar mai mari, mai vânjoşi decât oamenii; au de obicei capete de cremene mascate (mai rar, forţa lor rezidă însă într-un obiect exterior sau chiar într-o altă făptură: o scroafă în care este un iepure, în iepure o prepeliţă şi în prepeliţă trei viermi - cf. *Kascei~cel-nemuritor): chiar dacă unii Z. au aripi, zboară mai des fie prin *levitaţie, fie prin propulsia realizată de ejecţia de foc a gurii lor, de aceea zburând lasă în urmă dâră luminoasă; aripile si le folosesc numai la înot. Cei mai mulţi iradiază îumină, dar când se luptă între ei scapără scântei şi lansează fulgere. Orice Z. posedă mari palate, cai neobişnuiţi (—> Calul Năzdrăvanj, buzdugane autodirijate, poartă armură şi o *căciulă fermecată sau un coif invizibilizator; de asemenea Z. e magician şi poate la nevoie să-şi miniaturizeze palatul sau caleaşca la dimensiunea unei nuci, sau să învie morţii, punând pe morminte câte un băţ fermecat. Un folclor dubios a pus în circulaţie nişte nume de Zmei, care nu au legătură cu *mitul Zmeului (Aghemant, Crâncu, Pogan, Salcotea şi chiar „craiul zmeilor“ Aram). Dar Z. sunt uneori clasificaţi în folclorul mitologic autentic după atribute: Z. ploii. Z. secetei, Z. fulgerului, Z vântului - ca divinităţi patronale ale acestor fenomene; aici pare să se fi produs o confuzie pseudosincretică între tema „Zmeului“ si tema clasificării unui *panteon din *animismui arhaic local. Zmiulan Variantă epică, în * mitologia slavă, pentru * mi tul despre Şarpele de foc, incluzând însă şi unele atribute ale zeului *Veles. în basmele ruseşti şi bieloruse, Z. figurează ca împărat fabulos sau ca erou divin. Duşmanii^ Împăratul-Foc (Uapb O vom) şi împărăteasa Malaniitsa (Ma.iaHbumi) - *simbol feminin al fulgerului (mojlhuh) ard turmele împăratului Zmiulan, care se ascunde de furia lor incendiară în scorbura unui stejar bătrân; dar acest motiv e frecvent în mitologia slavă: adversar al zeului trăsnetului *Perun, şarpele (slav. ;*mmm - şarpe) e socotit posesorul unor mari turme şi (caracteristic de altfel reptilelor) se ascunde în scorburi. zodiac (grec. 6 Co)6iaic6<; kukAxx; - ciclu zodiacal; ^(»6iov - animal mic) Zonă virtuală de pe cer, după care se stabileşte (cu valori şi semnificaţii diferite -- în * astrologie şi în astronomie) mişcarea aparentă a Soarelui, Lunii şi principalelor planete. Z. este mărginit de doua cercuri echidistante din ecliptică (marele cerc al sferei cereşti în care se produce deplasarea aparentă a Soarelui timp de un an). înconjurând 18 secţiuni deosebite. Z. e divizat în 12 semne zodiacale, marcate de 12 constelaţii: Aries (Berbecul), Tanrus (Taurul), Gemini (’Gemenii), Cancer (Racul), Leo (Leul), Virgo (Fecioara), Libra (Balanţa), Scorpio (Scorpionul), Sagitta-rius (Săgetătorul), Capricornus (Capricornul sau Inorogul), Aquarius (Vărsătorul), Pisces (Peştii); cele 12 semne zodiacale (sau zodii) corespund celor 12 luni ale anului (chiar dacă există un decalaj constant între * calendarul astronomic de azi şi calendarul zodiacal) ~ în Egipt - * religia, prin excelenţă solară, a orientat si compunerea calendarelor zodiacale; dar orarul nocturn era măsurat în funcţie de cei 36 decani: constelaţiile identificate de egipteni cu *geniile protectoare, dominând câte 10 zile din an şi care au dobândit apoi o mare importanţă în astrologia locală, însă 699 ZOHAR abia în cea hellenistică, deoarece în antichitatea clasică, interesată de astronomie în latura ei practică, z. astrologie rămâne necunoscut până după Regatul Mijlociu. într-o cameră specială din *templul de la Dendera (construit sub ultimii Ptolemei) - de fapt o capelă de pe terasă - era păstrată o hartă a cerului cu decanii zodiacali. în aceeaşi perioadă, zodiacul egiptean e o adaptare a celui grec: Caierul de lână (Berbecul), Taurul, Cele două mlădiţe (Gemenii), Scarabeul (Racul), Cuţitul (Leul), Fecioara, Muntele Soarelui (Balanţa), Şarpele (Scorpionul), Săgeata (Săgetătorul), Viaţa (Capricornul) sau Oglinda Vieţii, Apa (Vărsătorul), Peştii. ~ In Mesopotamia - anul se împărţea în 12 luni, iar ziua şi noaptea - ca un întreg - în cele 12 ore-duble; marea perioadă cosmică de 43 200 ani era divizată în 12 sar, fiecare sar, lună şi oră-dublă reprezentând ruta vizibilă şi simbolul unei a 12-a porţiuni din itinerarul Taurului Solar în traversarea cerului. Lunile zodiacale erau patronate, în Babilon si Asiria, de zeii principali: *Ishtar (Fecioara - Vi), zeul arcaş *Nergal (Săgetătorul - IX), Peştele lui *Ea (Peştii - XII), *Anu şi *Bel-Marduk (luna Nisan, I, a *sacrificiilorj etc. Fiecare lună zodiacală îşi avea semnificaţia religioasă specială: în luna a V I-a se celebra coborîrea zeiţei Ishtar în * Infern; în luna a Xl-a (a Vărsătorului) era comemorată a producerea catastrofei *potopului universal. ~ în China - z. avea 28 (24) diviziuni sau staţiuni ale constelaţiilor, începând de la solstiţiul de iarnă, şi nu îndeplinea decât funcţii exclusiv astrologice, cu nume figurative de tipul: Marea Splendoare, Imensul Gol, Focul Perechii de Phoenicşi; totuşi, marcarea mersului aparent solar (Calea Galbenă) era făcută în 12 diviziuni cu simboluri animale: Şobolanul, Boul, Tigrul, Iepurele, Dragonul, Şarpele, Calul, Oaia, Maimuţa, Găina, Câinele, Porcul (succesiunea acestor zodii, deschizându-se cu Şobolanul, care corespunde Vărsătorului, continuă cu Boul, corespunzând Capricornului, apoi cu Tigrul care e Săgetătorul etc.; originea aparentei anomalii stă în destinaţia primitivă a animalelor zodiacale pentru un zodiac orar). în ce priveşte calculul destinelor individuale, sistemul zodiacal chinez se raportează la ani: anul Câinelui, anul Dragonului etc. După tradiţie, inventarea zodiacului chinez este atribuită lui Da Zhao, ministrul împăratului legendar *Huangdi; acest z. a fost preluat de mongoli, tătari, tibetani, turci, japonezi, coreeni. ~ La azteci - s-a remarcat similitudinea cu z. orar chinez, numele de animale indicând zilele lunilor nahuatle de 20 zile: se regăsesc Iepurele, Maimuţa, Câinele, Şarpele, iar animalele necunoscute în America (Tigrul, Dragonul, Găina) s-au înlocuit cu Ozelotul, Şopârla, Condorul Zohar (ebr. “im zohar - strălucire, splendoare); Sepher Ha-Zohar (“intri “IDO Cartea Splendorii) Carte mistică ebraică din categoria literaturii kabbalistice (—> Kabbala), atribuită legendarului rabbi Shimon bar Yohai, scrisă însă probabil de Moses de Leon (1250-1305), care a utilizat, fără îndoială, pe lângă propriile sale concepţii mistice, tradiţii colaterale, *mituri şi *legende ale iudaismului şi a publicat-o apoi în 1290; (în 1559, Z. e tipărit concomitent la Mantua şi Cremona). Fără o structură unitară, cartea e compusă în jurul unei stranii idei a unui Dumnezeu lipsit de atribute, considerat Ensoph, adică Nimicul infinit, aflat în pace absolută, sau elementul primordial necreat şi necreator; totodată, acest Dumnezeu hiperabstract se manifestă prin 10 forte creatoare (sephiroth), exprimând ideile de lumină şi de bine, cărora li se opun 10 forţe ale răului (keliphoth); fiecare sephiroth include 3 noţiuni: factorul masculin (bunăvoinţa), factorul feminin (justiţia), din unirea erotică a acestora născându-se fiul (frumuseţea). După Z., sufletul omenesc locuieşte în *cer şi îi este dat omului vremelnic. Principalele părţi din Z. (Cartea misterului ascuns, Sfânta măreaţă adunare, Sfânta mică adunare) conţin 71 capitole, divizate în 2173 versete, şi sunt considerate de unii comentatori şi exegeţi drept cele mai vechi texte kabbalistice. Textuf e consacrat aproape fără excepţie descrierii detaliilor fizice din înfăţişarea aparentă a dumnezeirii, care e numită de) vechi de zile. Dar Z. este mai complex, în cele cel puţin 20 de secţiuni: Cartea Tainei (Sifra di Shenjutha) -comentariu ermetic la primele 6 capitole din Geneză; Măreaţa Adunare (Idra Rabba) -explicarea textelor ermetice aluzive din Cartea Tainei; Mica Adunare (Idra Zutta) - Shimon bar Yohai îşi dezvăluie, pe patul de moarte, ultimele secrete; Adunarea de citire a indicaţiilor din Thorah despre ^tabernacol (Idra di-be-Mashkana); Palatele (Hekalot) - descriind cele 7 palate ale luminii, contemplate fie de sufletele celor care mor, fie de vizionari; Taina Tainelor (Razah de razin) - mic tratat de fiziognomie şi chiromanţie; Bătrânul (Sava) - discuţie despre enigmele sufletului în jurul vocaţiei de kabbalist al unui bătrân măgărar; Copilul (Yenuha) - un copil-minune vorbeşte despre tainele cuprinse în *Thorah\ Mai marele casei de învăţătură (Rav Methivtha) - călătoria prin *Paradis a unor discipoli ai lui Shimon bar Yojiai şi descrierea destinului postum al sufletului; Misterele Thorei (Sitre Thorah) - tălmăcirea alegorică a unor excerpte biblice; Matnitin - reluarea kabbalistică a textelor Mishna şi Tosefta; Zohar al Cântării Cântărilor - comentariu kabbalistic al versetelor de început din textul regelui Solomon; Frânghia secretă a măsurătorii (Khaw Ha-Mida) -explicând versetul Ascultă Israel! din V. T. (Deuteronom, VI, 4); Misterul literelor (Sitre otiot) - literele componente ale numelui lui *Dumnezeu; Comentariu despre vedenia lui Iezechiel a *carului ceresc *Merkaba; Tainica ZOOMORFISM 700 Midrash (Midrash Ha-Neelam) - despre înţelesurile ascunse din Thorah; Tainica Midrash - un alt comentariu despre Cartea Rut; Păstorul credincios (Raiah Mehemna) despre *Moise şi Decalog, în interpretare kabbalistică; Tikkune Zohar - comentarii în 70 de variante ale sintagmei cu care se deschide textul *Thorei: „La început“; Comentarii suplimentare despre carul ceresc Merkaba al *profetului *Iezechiel. - în Zohar e pusă în valoare o teorie proprie a *cosmogoniei: originea lumii se explică prin scânteia primară din care Dumnezeu a creat spaţiul universal, iar acel punct primordial este „lumină lăuntrică transparentă, infinit de fină şi infinit de pură“ care iradiază raze străvezii invizibile, cu neputinţă de zărit sau de conceput; peste punctul prim există un înveliş: Hekalot (Palatul), înfăşurat la rândul său de un alt înveliş, aşa cum sunt stratificate învelişurile dintr-o nucă (Zohar, I, 196). § Sepher Ha-Zohar. Le Livre de Ia Splendeur (trad. franc. Jean de Pauly. 1-V1, Paris, 1906-1911); The Zohar, transl. H. Sperling and M. Simon, I-V, London, 1931-1934; G. Scholem, Die Geheimnisse Sohar, Berlin, 1935 zoomorfism Categorie mitologică privind reprezentarea unor divinităţi în formă (totală sau parţială) de animale; de obicei, animalul devenea sacru, fără a fi ţinta în sine a Cultului şi nici zeu el însuşi, ci numai o formă de manifestare corporală a zeului, sau alteori un animal preferat de un zeu sau consacrat zeului. E posibil ca unele sacralizări să se fi petrecut de timpuriu (în Cnimism, *fetişism, *totemism) când animalul greu de vânat devenea, în credinţa vânătorului primitiv, prototipul sau părintele mistic al speciei. Cultul zoomorfic însumează de obicei două tipuri: a) după aspectul vădit; b) după semnificaţia lăuntrică ce determină transformări de aspect. în cazul sacralizării aspectuale, uneori devenea sacră toată specia, neputându-se deosebi animalul sfanţ de cel profan, alteori însă un singur individ sau un număj; fix de indivizi ai speciei, îngrijiţi anume^cte preoţi + Mai răspândit, cultul divinităţilor zooţnprfd *m funcţie de înţelesul lor taţnic, iiiterh/e clasificabil după relaţiile’zilnibe‘ale primitivukiÎ4cq|a^imal^^;* a) tipul pastoral: *vaca (*Kâmadhenu - India, *Hathor — Egipt *Audhumbla #-* maz-daism). 701 ZURVANISM $ Georges Dumézil. Naissance d’archanges. Essai sur la formation de la théologie zoroas trie une, Paris. 1945 Zurvan; Zurvan Akarana Zeul primordial, preteogonic, în *mitologia iraniană, simbolizând *timpul inert şi infinit, din care s-au născut cele două principii contrare (binele şi răul) ale dualismului din *A vesta: după nenumărate ^sacrificii făcute în sine, din dorinţa sa de a dobândi un urmaş, Z. în cele din urmă se îndoieşte de valoarea sacrificiilor; abia astfel timpul se fructifică, materializându-se instantaneu în cele două principii esenţiale: din îndoiala lui Z. se naşte principiul răului - zeul *Angra-Mainyu, iar din gestul sacrificiilor efectuate, ^Ahura-Mazda sau principiul binelui şi totodată unicul creator al universului. Doctrina *sectei zurvanite târzii consideră că cei doi zei (Ahura-Mazda şi Angra-Mainyu) au fost cele două principii vizibile prin care s-a manifestat dintru început principiul primordial al timpului infinit: Zurvan Akarana. Z. este de fapt divinitatea hermafrodită integrală -timpul etern în sine - care se autoparcelează, iar astfel limitează durata în univers a prezenţei răului şi a luptei între bine şi rău (prezenţa lui Angra-Mainyu - 3 milenii, lupta - 12 milenii), după care răul este anulat, iar viitorul i se atribuie numai lui Ahura-Mazda; atunci opera lui Z. (timpul limitat) se va resorbi în eternitate (timpul fără limite). în *maniheism, Z. a devenit zeul suprem. § H. H. Schaeder, Der iranische Zei (got t und sein Mvthos, Gesell. 1941; R. C. Zaehner. Zurvan. A. Zoroastritm DiJenuna. Oxford. 1955 zurvanism Doctrină teologică dominantă în *religia Iranului arhaic, afirmând că lumea s-a născut din substanţa primordială a *timpului (*Zurvan). Din * cultul timpuriu al zeului Zurvan Akarana s-a format, sub Ahemenizi (sec. VI--IV î.e.n.), o religie a cărei dezvoltare a fost curmată de ascensiunea *zoroastrismului. Inclus totuşi în *Avesta ca element secundar, cultul zurvanic îşi continuă existenţa în cuprinsul zoroastrismului, ca un curent aparte. Z. consideră că în starea primordială a universului nu exista decât timpul infinit, lumea nefiind decât o stare potenţiala; prima ei mişcare a produs, din Zurvan, cele două principii contrare care o vor guverna: binele (* Ahura-Mazda) şi răul (*Angra-Mainyu), aici rezidând si caracterul fatalist al concepţiei, bazate pe ideea de *predestinare (tot ce se va mai petrece vreodată a şi fost stabilit dintru început de Timpul Zurvan), în contradicţie făţişă cu ideea liberului arbitru uman, predicată de zoroastrism. în z. funcţia de bază a timpului este continuitatea lui: timpul este substanţa activă care dă capacitate de acţiune materiei. Sub raport cosmologic, ideea zurvanistă de timp etern ca substanţă activă infinită este indisolubil legată de ideea unui spaţiu infinit. *Teologia avestică târzie divizează însă timpul în două noţiuni: timpul infinit (eternitatea esenţei) şi timpul limitat (un continuum al lumii, întrucât lumea a fost creată şi va avea un sfârşit). şj M. Boyce. Sonic Reflections on Zurvanism (în Bulletin of tjie School of Orientat Sludies of London Universifv. voi XIX, pars. 2. 1957, p. 504-316) COMANDĂ DE STAT Lector: OLGA-SILVIA TURBATU Tehnoredactor: DOINA NAN li Bun de tipar: 1994 Apărut: 1995 Coli de tipat: 44 Culegere şi paginare computerizată Secţia ‘Jotccukgere -'JţJlJ. -Imprimeria Coresi Tipărit sub comanda nr. 40295 Regia Autonomă a Imprimeriilor Imprimeria CORESI Bucureşti Piaţa Presei Libere Nr. 1 ROMÂNIA i?